MIHAIL SADOVEANU OPERE ACEASTA EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA MIHAIL SADOVEANU OPERE 2 POVESTIRI DIN RĂZBOI * FLOARE OFILITA * AMINTIRILE CĂPRARULUI GHEORGHIŢA * MORMINTUL UNUI COPIL EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA Fotografic de prin anii 1901 —1902 POVESTIRI DIN RĂZBOI 1905 MOARA PĂRĂSITĂ ă trezii ca dintr-un vis ; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, în- torsei capul spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii: — înainte! Caii se urniră şi pornirăm la pas. Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecu-ram erau pline de verdeaţă bogată ; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuruiţilor de unde. La o cotitură, o raţă sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca o săgeată spre asfinţit. Liniştea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce în ce mai deasă. Eu nu mă simţeam tocmai bine. La zborul • raţei îmi tresărise inima, — ce va fi cînd se vor arăta capetele duşmanilor printre sălcii ? Frică în adevăratul înţeles al cuvîntului nu-mi era, dar simţeam o greutate în piept, o presimţire tristă parcă. îmi închipuiam cu toate acestea că, după întăia clipă, zvîcnirile vor înceta, înflăcărarea mă va cuprinde şi mă voi simţi în stare să înfrunt lumea. Dar acestea erau idei '■ niciodată nu făcusem proba. Gîndind aşa, mă întorsei în şa şi privii spre cei zece oameni care mă urmau. Erau liniştiţi, se cumpăneau înainte şi înapoi, după paşii regulaţi ai cailor. Farmecul înserării le cucerise şi lor sufletele, ochii cercetau cu lene şi cu nepăsare împrejurimile; fruntaşul Pintilie chiar zîmbea în sine răsucindu-şi mustaţa; numai sergentului Savin îi scînteiau, sub sprîncenele groase ca două mustăţi, picăturile de păcură, şi parcă sfredeleau malul pîrăului înainte; iar urechea lui ar fi auzit şi lunecarea unui şarpe prin ierbării. ' II întrebai încet: — Ce zici tu, Savin ? nu mai vin cercetaşii... El răspunse cu linişte: — Poate-au dat de ceva, trăiţi, domnule sublocotenent ! Ceilalţi se înăltară în şăi şi se aşezară mai bine; unii oftară, ca tulburaţi din gînduri. Savin zise iar : — In josul pîrăului este o moară părăsită, din . podul căreia se vede satul. Poate s-au oprit acolo. — Deodată ridică capul şi duse mîna la ureche. — Pst! s-aude ceva ! — Stai, şoptii eu, tresărind. Ce este ? Oamenii se opriră şi-şi plecară carabinele în lungul coapselor. Un pas rar, greu, amestecat cu altul mai uşer, se apropia. ■ — Vine Grecu! — zise Savin. Apoi rosti ceva mai tare: Grecule! — El e! se auzi un glas întunecat de o răguşeală uşoară. . 8 Şi deodată ieşi de după o salcie călăraşul, mărunt şi bine legat, ducîndu-şi calul de căpăstru. — Vine şi Năstase pe celălalt mal, zise el, oprin-du-se înaintea mea. — Bine, zisei eu, ce veste ? — Trăiţi, domnule sublocotenent, în josul pîrăului este o moară părăsită. Am văzut eu, cu ochii mei, şi a văzut şi Năstase, cum au intrat în ea opt cercheji. — De unde veneau ? — Din sat: de Ia furături pesemne... ' Sergentul Savin începu a se scărpina în cap : — Opt! Măi tată Marcule, cum o să-i mai măci-năm 1 — Trăiţi, domnule sublocotenent, şopti tainic şi fruntaşul Pintilie; cu rîşnita cea mare 1 Eu tăcui. Aveam ordin să fac o recunoaştere în josul pîrăului şi să atac, dacă întîlnesc, detaşamente mici pentru a face prizonieri. Dar aici mergea cam greu. Erau opt, aproape cît noi, şi în moară nu era uşor de pătruns, dacă păgînii ar fi prins de veste. Afară de asta, inima, pîrdalnica, se zbătea, şi presimţirea ceea nu-mi dădea pace ! Prin sara din ce în ce mai întunecoasă se auziră iar paşi, o piatră se rostogoli în pîrău, undele bolborosiră şi Năstase, celălalt cercetaş, se arătă negru printre pletele sălciilor. — A venit Grecu ? şopti el. — Venit, răspunse cineva. — Trăiţi, domnule sublocotenent, nici nu mişcă. Parcă s-au culcat în moară... Trecu pe lîngă mine şi se aşeză în rînd cu ceilalţi. Vedeam eu bine că aveam de-a face cu oameni bocUicaşi: ei mai intraseră în foc şi prinseseră gust. Afară de asta, după cît îmi spuseseră camarazii, pîn- 9 dele şi hărţuirile în recunoaşteri erau plăcerea lor. Se trezeau, ghiorlanii, bătîndu-se ca acasă la ei, şi învîrteâu carabina cum ai învîrti o ghioagă. Acu tăceau şi aşteptau porunca mea, — şi mă gîndeam că ticălosul de Pintilie, fruntaşul, s-o fi uitînd la mine pieziş, cu un zîmbet de Jjatjocură. Ce eram să fac ? Afară de asta, începu a mă furnica şi pe mine un fior iute, .o dorinţă. Mă înălţai deedată pe şa şi rostii îndesat: — înainte, băieţi! O şoaptă iute tremură ca o bucurie printre flăcăi. Şi pornirăm încet prin umbra neagră a sălciilor. Pe şesuri şi-n văi era o tăcere nemărginită. Numai departe, pe fineţe, o pasere ţipa ascuţit, ca un fierăstrău sub pilă. Şi un întuneric orb acoperea văzduhul şi pămîntul. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriaşe de nouri. Merserăm o bucată bună de vreme. Deodată acoperişul ascuţit al morii se zugrăvi pe zarea moho-rîtă, în făgaşul larg al pîrăului, — şi îndată se şterse. Intrarăm într-o roată de sălcii bătrîne. Iarba foşnea uscat în mersul cailor; altfel nici un zgomot, desişurile parcă erau împietrite. — Aici ar fi bine să descălecăm... şoptii eu. — Trăiţi, domnule sublocotenent, — să descă-lecăm ! răspunse sergentul. Şi mai avem de făcut ceva : cu cîteva fire de iarbă să ne legăm rotiţele pintenilor, să nu simtă nici greierii din moară. Pe urmă tecile le lăsăm aninate la şăile cailor, mergem numai cu penele săbiilor, ca să fim mai sprinteni... — De bună-samă ! rostii eu cu pătrundere. Iar în gînd îmi ziceam : Mă, al dracului sergent! Eu 10 am învăţat atîţia ani prin şcoli şi habar n-am de toate pregătirile acestea I Şi, pe cînd descălecam şi ne pregăteam în cea mai mare tăicere, îmi treceau pfin măruntaie fulgerări de căldură şi frig, îmi venea să mă întind, n-aveam suflet îndeajuns. Un flăcău rămase cu caii. Noi ceilalţi, după ce ne pregătirăm, coborîrăm în albia pîrăului şi începurăm a ne strecura cu luare-aminte spre moară. Şi, dintrodată, după un cot al apei, acoperişul ascuţit se arătă iar, foarte aproape de noi. Ne oprirăm. Grecu şi Năstase trecură înainte, ca să cerceteze cu de-amănuntul împrejurimile. Ceilalţi ne aşezarăm pe urTpaF moale şi umed de ţărînă măcinată din malul înalt. Incet-încet ochii mi se obişnuită cu întunericul. Trupul de jos al morii nu-1 vedeam, pentru că se amesteca cu malurile pîrăului, dar vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. Era vechiul iaz înomolit. Pe margini, cîteva pîlcuri de trestii. In fundul apei iarăşi acoperişul ascuţit, neclintit, al clădirii pustii. Putreziciunile bălţii împrăştiau în aerul nopţii miasme înţepătoare. Un fluier străpunse tăcerea, şi zborul întortochiat, în fîlfîîri rare, al unui lăstun maire de apă trecu ca un fulger negru pe sticla bălţii: cerfcetaşii noştri ajunseseră. Eu, aşteptînd şi privind eătră moara, mă gîndeam: Ce va fi peste cîteva clipe ? Va bubui carabina şi va curge sîngele, şi parcă nu-mi venea a crede că-n liniştea aceea de mormînt se vor putea petrece asemenea lucruri. Ce fac oare păgînii ? Au plecat, de nu se simte nimic ? Dorm ? Poate au dat, în satul de unde veneau, peste băutură, şi, unor haimanale 11 da ei, puţin le pasă de poruncile Coranului. Au băut, s-au ameţit şi acum horăiesc în podul morii. Atunci treaba ar fi uşoară, n-am pierde nici vreme multă, nici oameni. — Trăiţi, domnule sublocotenent! Tresării. Era glasul lui Grecu; nici nu-i simţisem întoarcerea. Răspunsei: — Ce este ? — Am încunjurat moara, domnule sublocotenent, şi n-am dat peste nimic. Uşa e deschisă. Lăptocul e zdrobit, apa se prelinge pe pămînt: prin groapa aceea nimeni nu poate intra, nici ieşi. — Dar Năstase a venit ? — A venit şi el... — Bun. Inlăuntrul morii nu se aude nimic ? — Nimic. Mă întorsei spre flăcăi. întunericul malului era aşa de mare, că nu vedeam pe nici unul. Acu era acu. O sudoare rece mă înţepa la rădăcina părului. Strigai încet pe Savin. Glasul lui de abia adie: — Aici sînt... — Ce facem, mă Savin ? — Intrăm în moară... Aşa-i ! mă gîndeam eu; are dreptate... îmi stre-curai stînga în toc, trăsei încet revolverul, îl pipăii, îmi aşezai şi dragonul săbiei la pumnul mînei drepte şi mă mişcai spre moară, păşind în vîrful picioarelor. Ceilalţi veneau după mine. Dar mergeam aşa de încet, încît nici eu n-auzeam paşii. Deodată răsări înainte-mi, drept pe malul bălţii, uşa deschisă a morii, ca o intrare neagră de peşteră. In clipa aceea, fiorii care mă cutreierau stătură, inima începu a bate mai tare, dar nu simţeam ab- 12 ‘soM nici o frică. Putea să mi se întîmpl'e orice. O tărie nebună îmi încordă mădularele. In moară, stăturăm multă vreme neclintiţi, cu răsuflările oprite, ascultînd prin întunericul acela orb. Dar nimic, nimic nu se simţea. Deodată mă pipăi o mînă. Cineva mi se aplecă la ureche. Bănuii că e Savin. De abia pricepui : — S-au îmbătat... Dorm în pod... ori au plecat... Scara podului trebuia să fie în dreptul Uşii şi-n mijlocul morii. Pipăind, ne strecurarăm pe scară. La dreapta simţeam pe cineva : era sergentul; aveam şi la stînga un tovarăş, dar nu ştiam cine-i. Sus, scara scîrţîi, un foşnet se auzi înainte. Ca fulgeraţi de acelaşi gînd, ne oprisem. Cerchezii erau în pod şi dormeau; dar cineva dintre ei trebuia să fie treaz, căci s-a mişcat la pîrîitul scării. Stăteam neclintiţi şi nici nu suflam. Inima îmi bătea tare, rînduri de ameţeli îmi veneau, dar nu-mi era frică. Drept înaintea mea se deschideau în scîn-durile podului trei ochiuri rotunde, ca la orice moară. Mă uitam neclintit în zarea lor: aşteptam să se ridice, din clipă în clipă, o umbră în dreptul întunericului slăbit, care pătrundea prin ele. , Dar tăcerea ne învălui iar, şi după un răstimp ridicarăm şi cele din urmă două trepte. Acum auzii bine un mormăit nedesluşit. Nu ştiam încă de unde a pornit: dinainte, dindărăt, ori de pe laturi ? Eram subt acelaşi acoperiş cu nişte oameni, care din clipă în clipă puteau să sară ca nişte fiare asupra noastră. Iar noi pîndeam ca moartea, şi carabinele stăteau gata. Cu toate acestea, în cine să tragi? Era prostie să începem a face larmă aşa cum eram grămădiţi, trei sus şi ceilalţi pe treptele scării. Toţi 13 simţeam lucrul acesta şi aşteptam. Afară de asta, fără porunca mea, nimeni nu putea face nici o mişcare, iar eu nici gînd n-aveam să dau vreo poruncă. Dar duşmanul, cel ce era treaz undeva, într-un colţ al podului, simţise, în buimăceala şi-n somnul amorţitor care-1 cerca, că o mişcare neobişnuită trece prin tăcerea ruinii. Un glas răguşit, care mi se păru sălbatic şi fioros, mormăi vorbe străine. întreba ceva. Apoi tăcu. Iar noi aşteptam. Şi, dintrodată, prin deschizăturile rotunde ale podului trecu ceva neobişnuit, o lumină slabă de vis. Şi-n fund, dincolo de deschizături, pe zarea răsăritului, deodată luna îşi arătă printre nourii negri o margine, apoi izvorî ca o . lucire de spaimă. Trei dungi de lumină slabă se strecurară în pod. Şi-n dungile acelea, ca într-un fulger, răsări ceva rotund, negru, un cap omenesc. Şi tot în clipa aceea un tunet grozav izbucni. La fulgerarea limbii de foc, podul parcă se întinse în laturi dezvălindu-se, şi văzurăm lămurit pe ceilalţi şapte cerchezi întinşi pe podele. Iar capul negru parcă pjesnise în bucăţi ca o ghiulea, — şi parcă el detunase aşa. Clădirea se umplu de miros de pulbere. O clipă tăcerea păru că ne prăbuşeşte iar în noapte, — apoi un răcnet cumplit umplu moara, mă simţii abătut la o parte ca o pană, un duruit surd cutremură duşameaua. — Săbiile sunară ciocnin-du-se, auzii trîntituri grele, gemete şi ţipete de spaimă. O limbă de foc şi un tunet tresăriră iar.în noaptea adîncă, şi în rumeneala fugară se arătară spinările încordate ale călăraşilor şi obrazul întunecos al sergentului Savin. Totul trecu ca o furtună repede. Cineva scăpără, o iască se aprinse. Faţa lui Savin se rumeni, pe cînd 14 buzele se rotunzeau suflînd în punctul de foc. Apoi un capăt de lumînare se înflăcăra şi limba de foc începu a ne tremura umbrele pe păreţii negri de scînduiri. Duşmanii zăceau unul lîngă altul zdrobiţi, şi, subt ei, sîrvgele care curgea întindea un covor vişiniu. Unii căscau ochii îngroziţi, unii erau cu gurile căscate şi cu ochii închişi, unii erau lungiţi, alţii zgîr-ciţi, cu genunchii la gură. Numai unul. trăia şi sta plin de spaimă în roata flăcăilor; clănţănea înfrigurat şi, din cînd în cînd, fără să privească pe cineva, murmura cuvinte răzleţe în limba lui, parcă se ruga de iertare. Fesul îi căzuse, şi capul rotund, mic, sta plecat, aşteptînd lovitura din urmă; obrazul măsliniu, veşted, şi ochii vîrîţi sub frunte spuneau o durere aşa de adîncă, încît te prindea mila. Sergentul se uită lung la el, apoi se apropie şi-l bătu cu palma pe umăr. Ii zise tare: — Nu te teme, mă, că nu-ţi facem nimic... Cerchezul ridică cu frică ochii, fără să înţeleagă. Fruntaşul Pintilie crezu că trebuie să-şi schimonosească vorba şi să dea din mîni : — Bre!... riu facem nimic la tine... Luăm p rezoli erl... Şi-şi întinse buzele într-un rîs tăcut, plin de încurajare. Prinsul zîmbi şi el cu frică. Dar se făcea tîrziu, nu mai era vreme de stat. Vorbii cu glas tare : — Să mergem I — Trăiţi, domnule sublocotenent, răspunse Savin, să mergem ! Atîta ne-a trebuit: un prins. De la dîn-sul vom afla noi multe... Lăsarăm în podul iruinii pe ceilalţi şapte cerchezi, care trecuseră mări şi veniseră să moară într-un colţ singuratic, pe malul unui pîrău, — şi ieşirăm. 15 Luna se înălţase, nouri treceau pe deasupra ei um-plîndu-se de lumină vînătă. Iazul scînteia ca o oglindă mare de argint: nici o aburire nu-1 încreţea. După ce ajunserăm în roata de sălcii, încăleca-răm, iar prinsul fu suit îndărătul unui călăreţ. înainte de a pleca, scosei tabacherea, îmi răsucii o ţigară, apoi dădui tutunul şi tovarăşilor mei : — Na, mă, faceţi-vă şi voi cîte-o ţigară, că v-aţi purtat bine... — Trăiţi, domnule sublocotenent 1 Sergentul Savin făcu două ţigări. Pe una o dădu prizonierului: , — Na şi ţie ! ţi-o fi fiind poftă... Apoi, după ce prinsul o luă cu sfială, sergentul îi dădu iasca aprinsă, şi zise zîmbind cătră mine: — Săracul! ce-o fi gîndind el acu ! Cînd pornirăm, fruntaşul Pintilie şopti: — Aista-i de cei care taie pe răniţi şi-i pradă... Nimeni nu răspunse. Prizonierul îşi fuma pe furiş ţigara, trăgînd cu coada ochiului la faţa aspră a sergentului Savin. Pîrăul licărea în lumina lunii, caii mergeau liniştiţi şi oamenii tăceau. ÎN BATERIE Se dădu ordinul de plecare de la Verbita spre Griviţa. Sergenţii se zvîrliiră pe cai şi prinseră a geme comande scurte. Ofiţerii alergau săltînd în şa ca să-şi găsească bateriile. Călăreţii prinseră a-şi înmlădia bicele, şi caii, înţepe-nindu-se, se întinseră năprasnic între ştreanguri, cu capetele în piept. Chesoanele şi tunurile porneau huruind înăbuşit. Apoi cînd bateriile se înşirară, freamătul şi neregula începutului se potoliră, nu mai rămase d'ecît cutremurul şi bubuitul grămezilor de fier îşi oţel. Noaptea aceea de august ena foarte întunecoasă — şi cele patruzeci şi opt de tunuri, şi caii, şi oştenii mergeau spre vrăjmaş pe drumuri care nu se vedeau, ca înspre un ţărm necunoscut. Vîntul venea din dreapta, de pe lagărele duşmanului, şi, în răstimpuri, avea cîte-o aburire caldă ca duhul unui bolnav. Soldaţii tăceau, păreau că dormitează ; în sufletele lor, însă, ardeau focuri mari. In întunericul sufletelor clipeau, ca nişte stele, luminile zilelor trecute, cu bucuriile şi părerile lor de rău, şi, peste ele, 3 17 ca nişte nouri, rătăceau supărările şi grijile războiului, — şi teama crîncenă, care pîndeşte ca o fiară în întunecimea dinainte. Grămezile sumbre se mişcau pe drumurile rele, prin vălcele şi văi ; din cînd1 în cînd strănutau caii, din cînd în cînd un glas se ridica cu un sunet neobişnuit prin duruirile înăbuşite. La locuri primejdioase se opreau ; marea de întuneric era cucerită dintrodată de o tăcere adîncă ; apoi un glas sfîşia noaptea, tropotele îl acopereau şi marea de umbră parcă îşi pornea valurile nevăzute într-o bîntuire de furtună. Taberile turcilor erau aproape de drumul obişnuit, şi trebuia ca bateriile să facă un ocol mare înainte de-a ajunge deasupra Griviţei, — altfel ar fi fost' simţite: duşmanul era cu grija şi cu frica în spate. De aceea toată noaptea bateriile săltară şi se zdruncinară prin viroage şi drumuri rele. Cînd înfumurarea alburie a zorilor pătrunse văzduhul, pîleurile de oşteni tăcuţi, în jurul tunurilor care scînteiau întunecos, se dezvăliră în locuri noi şi necunoscute. Caii stătură, flăcăii descălecară şi îndată începu o frămîntare iute în jurul chesoanelor şi tunurilor. Sublocotenenţii fără mustăţi, băieţi frumoşi, albi la faţă, alergau în toate părţile dînd porunci, vagmiş-trii cu mustăţile mari se mişcau legănîndu-se, amestecau glumele cu înjurăturile, dădeau din mîni parcă voiau să şi le smulgă din umeri; brigadiri, sergenţi, fruntaşi scăpărau în toate părţile, şi soldaţii cu mantalele răsfrînte împresurau maşinile de oţel, se opinteau, le purtau, le aşezau. Privirile furau întruna spre asfinţit, unde sta duşmanul ascuns, dar din în- 18 tunecimea de-acolo nu venea nici un zgomot, nu să simţea nici o mişcare. Hîrleţe şi cazmale scormoneau cu hărnicie pămîn-tul, ţărîna unduia în valuri negre, oamenii se plecau, se ridicau, alergau, se încrucişau — şi tunurile parcă de abia aşteptau, cu gurile negre întoarse spre ta-biile turcilor. Dar era mult de lucru, şi la răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. Dealurile, văile, se rumeniră. Oamenii dădeau zor, şanţurile se lărgeau, parapetele se înălţau, se căptuşeau cu brazde. Ziua albă umplu văzduhul, căpitanii se arătară în mijlocul soldaţilor, un călăreţ veni e-o veste pentru domnul maior. Deodată scînteiară suliţile de lumină ale soarelui, răsăritul se înflăcără într-o fierbere argintie, raze fulgerară pe tunuri, pe săbii, — şi oamenii se opriră o clipă. După o noapte de nesomn, se uitau unii la alţii uimiţi, parcă de multă vreme nu se văzuseră. Şi fiecare se cunoştea că aşteaptă ceva, !ntr-o nelinişte, într-o strîngere de inimă, pe care nimeni n-o putea stăpîni. Ofiţerii pe mică pe ceas scoteau ceasornicele, unii le priveau lung, pe gînduri, alţii le puneau iute în buzunăraşul de la pantaloni, pentru a le scoate în clipa următoare. Şi, la ceasurile şase, — dintrodată, spre miazănoapte, la ruşi, în bateria Catartului, pufniră în limpezimea dimineţii rotogoale de fum lăptos, desfăşurîndu-se şi lungin-du-se spre zare, şi douăsprezece tunuri mari mugiră, în fumegarea aceasta deasă. După semnal, scînteiară săbiile şi în bateria noastră de lîngă şoseaua care iese din Plevna şi se încovoaie spre Bulgăreni. Lucrările pentru cele douăsprezece tunuri nu erau gata, dar asta n-avea a face. Lopeţi lucrau la şanţuri şi parapete, — iar ser- 19 vanjîi stateau gata lingă tunuri. Glasuri ele comanda, — foc ! — trăgătorii izbesc mosorul în nodurile curelelor, fulgere în nori de fum, apoi trăsnete asurzitoare. Ţipătul şuierător al ghiulelelor umplea văzduhul, ofiţerii ridicară ochianele şi le îndreptară spre Radişevo şi spre Abdul-Cherixn-Tabia. Maiorul, liniştit, începu a vorbi cu căpitanii şi locotenenţii despre regularea tragerii. Sublocotenenţii cei fără mustaţă, lăsaţi ,pe vine, cu mjînile pe genunchi, ochiau, vagmiştrii vorbeau gros şi certau pe molăi. Şi în graba oare cuprinsese pe toţi, tunurile mai bubuiră o dată. Dar iată că şi la turci ţîşniră fumegări, şi zăvozii din Plevna începură să hâmăiască. — Ham ! ham! zise vagmistrul Chirilă; păzea, flăcăi, că ne vin şi nouă plocoane... Plocoanele veneau într-adevăr, vîjîind. Ofiţerii, oamenii stăteau drepţi, păreau mai galbeni; unii, cu ochii aţintiţi, parcă aşteptau ceva. Ghiulelele trecură pe deasupra; şi toţi, despovăraţi, prinseră a se mişca vioi în jurul tunurilor şi a lucrărilor. — Cam greu, grăi iar vagmistrul Chirilă, îndesîn-du-şi chipiul în cap; dintru-ntăi te ia cu răcori. Nu-i aşa, mă Buzămurgă ? tu ce zici ? — Ce să zic ? răspunse ţiganul, aşa-i cum zici... Ţiganul, voinic, bine legat, cam întunecos la faţă şi cu nişte buze ca acelea, era trăgaci. Le trimetem şi noi lucruri mai alese, zise el rînjind şi, cu mîna pe mosor, se îndreptă, aşteptînd porunca. Vagmistrul era un bunduc mărunt cu mustaţa groasă, bine răsucită, cu vîrfurile îndreptate spre ochii scăpărători, deasupra cărora sprîncenele bogate şi îmbinate păreau alt rînd de mustăţi. 20 — Alta, mă ! strigă iar Chirilă. Drepţi ! nu mişca, răgălie, nu mişca, că-ţi tai capul şi ţi-1 pun ghiulea în tun ! Ţi-i frică, ha? ţi-i frică, Norocel taică ? Norocel, într-adevăr, măcar că-şi ţinea drept trupul nalt, avea o ciudată tremurătură pe obrazul balan. De altminteri, în toţi trăia parcă ceva nou. Ghiuleaua veni, căzu şi se sparse scuirjt la zece paşi înaintea frontului. Schijele răscoliră pămîntul într-o fumărie amestecată cu ţănînă şi praf. Chirilă se crezu dator să sipuie şi acum ceva : — Aşa-i la început. Crezi că prin mine nu trece săgeata de foc ? Da’ eu-s al dracului, mă, eu-s al dracului 1 Regulat, în baterie, năvălea fumul cu miros tare de pucioasă şi trăsneau tunurile. Oamenii se mişcau iute şi-n jurul maşinilor, şi-n şanţurile care se lărgeau din clipă în clipă. Ofiţerii urmăreau cu binoclurile căderea ghiulelelor noastre, şi băigau de samă la oele care vin. Şi ei erau foarte galbeni, dar îşi ţineau cumpătul, — şi începeau să se obişnuiască. Dimineaţa se încălzea ; — se încălzeau şi luptătorii, şi lucrătorii la şanţuri. Ghiulelele porneau vîjîind, bomfbele turceşti veneau cu bomibăniri de moarte într-un fum înăbuşitor şi, odată, cele dintăi bine îndreptate, două, se năpustiră între lucrătorii şanţului. Fitilurile sifînîiră, schijele se siparseră ca două oale, şi din vîirtej cîteva ţipete înăbuşite tresăriră. Cînd fuimul se risipii, brancardierii alergară. Un soldat zăcea cu faţa la păimiînt, cu ţeasta zdroibită. Alţii trei, căzuţi, gemeau cu feţele încreţite de durere. , Toţi priviră o clipă spre sângele care se închegase şi sipre cel care curgea încă, — aipoi îşi întoarseră feţele iar spre vrăjmaşul nevăzut, care trimetea moartea. 21 Sublocotenentul Pietraru, fcînăr, fără mustaţă, cu faţa galbenă şi osoasă, care pînă atunci tăcuse, izbucni deodată mînios, cu glas răguşit: — Mai repede, mai repede, băieţi! să-i sfredelim bîrlogul păgînului, să-l zvîrlim dracului în văzduh! Se repezi la tunul lui Buzăimurgă şi privi în lungul ţevei. Apoi se trase îndărăt şi porunci scurt: — Foc 1 Ţiganul trase, tunul trăsni, ofiţerul îşi puse binoclul la odhi. — Aşa ! aşa ! gemu el îndesat, cu sprâncenele încruntate, bine, băieţi, bine! Repede, mă, repede, că vă iau în frigare! Foarte bine, i-a împlraşca't destul de frumos ghiuleaua; e-o prăfărie acolo, de nu se mai vede nimic! Chirilă 1 — Porunciţi! — Aş vroi să plătim dohînzi mari, Chirilă 1 m-ai înţdes ? în văzduh să-i zvîrliim ! ai înţeles ? — ’Ţeîes !... Buzămurgă ! — Ordinaţi!... — Gata i — Gata! — Atunci nu sta ! gemu sublocotenentul. Foc! Al-lahul şi prorocul lor! Să-i zvîrlim la muma dracului! Şi, pe cînd sublocotenentul Pietraru răcnea disperat întruna cu glasu-i răguşit, flăcăii, în jurul tunurilor începură a sie frămînta mai cu grabă, şi tunurile bateau mai des şi ghiulelele vîjîiau şi ifumul năvălea şi se înălţa. Şi de la turci -veneau bombele regulat acum. Multe se spărgeau în văzduh, multe cădeau în grămezi, sfărîmînd cărnuri şi oase, — şi în fierbinţeala care creştea din ce în ce, neliniştile începutului se risipiră, ochii scăpărau şi glasurile se în-groşau în pîcla de cărbune şi pucioasă. 22 Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul şanţului: — Vodă! Ofiţerii îşi aşezau coifurile, îşi scoteau pieptul îna-fară şi-şi trăgeau umerii îndărăt; sergenţii şi briga-dirii primiră porunci. Şi lucrul începu şi miai înfrigurat. La tunuri mai ales, acuma, era fierbinţeală mare. Flăcăii se învârteau repede cu chipiuirile pe ceafă, ghiulele treceau iute spre cozile lătrătorilor; şi toţi erau plini de sudoare, de colb şi de fum; trăsnetele zguduiau bateria ; şuierele proiectilelor duşmane se încrucişau într-o muzică fioroasă. Şi Vodă trecu, împresurat de o mulţime de ofiţeri de-ai noştri şi străini. Se oprea, privea mişcarea tunarilor, privea în depărtare spre parapetele de la Radişevo şi Abd'ul-Oherim-Tabia, vorbea cu cei din juru-i, şi toţi zîmibeau şi dădeau din cap : Da-da! de sigur! — pe cînd flăcăii trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau de treabă. Domnul era foarte liniştit, mergea cu pais măsurat şi vonbea cu cumpătare. Schimbă cîteva cuvinte cu maiorul bateriei, apoi trecu mai departe, prin fluieratul morţii şi pocnetele tunurilor. — Mă, aiista-i Vodă... zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut cum se uita la noi ? — Frumos om ! grăi ţiganul; şi nici el nu se teme de ghiulele... — Cum să se teamă! doar el e mai mare deeît toţi... răspunse Noirooel. . — Păzea, mă 1 — urlă Chirilă vagmistrul. . — Ptiu! scuipă Buzămurgă, vine iar scroafa cu cănbunele în rît, — mă, şi mă tem să nu mă plesnească vreo schijă, oînd se sparge... Boamba neagră scobora cu iuţeală şi venea drept 23 spre tunari, vtyîind. Căzu pe parapet şi se rostogoli, cu fitilul arzînd. Lucrătorii, tunarii se prăbuşiră în laturi. Buzămurgă se uita cu ochii holbaţi şi miraţi la fitil. Schija se spair.se. Gîrad se risipi fumul des, ţiganul scuipă negru. — Iţi umple gura de funingine! mormăi el. Mai mare groaza ! dacă te păleşte o ţandăra, te-ai dus ! — Asta n-a avut noroc, zise Norocel, a pălit nu-ma-n ţarînă. Şi iar începură a lucra cu foc. Vaigmiştriii erau pic de apă, ofiţerii cu obrajii aprinşi, sublocotenentului Pietraru nu-i mai tăcea gura. Numai Buzămurgă se tot oprea, privea văzduhul dinainte şi parcă aştepta ceva. După două trăsnete, deodată se auzi şi glasul lui: — Vine, mo! Cînd căzu boamba rostogolindu-se, ţiganul se repezi, alergă după ea, căzu deasupra, întinse mîna-i neagră, prinse fitilul şi-l stînse între degete. — Gata ! strigă el ridioîndu-ise şi înghiţind cu greutate ceva amar parcă. Flăcăii îmoepuiră a rîde: «A dracului cioară 1...» iar boamba stătea neagră şi nemişcată între tunuri. Bubuirile, plesnirile bombelor, fumăria urmară, şi era o vîjîire şi un oîntec îndrăcit de trebuia să răcneşti ca să te-audă oei de-alături. Şi înceWncet, cu obişnuinţa, veni şi voia-bună, şi, după pilda lui Buzămurgă, flăcăii pînideau căpăţfnde cu fitil, fugeau după ele şi le stingeau. Cînd se puse soarele drept iniimă, mugetul iadului era în toi. Flăcăii ajunseseră toţi de coloarea lui Buzămurgă. Pe obrazurile alburite ale unora, rămăseseră în negreaţă ciudate semne de degete, la alţii şuviţi de apă se scurgeau pte la tîimple. Răsuflările tu- 24 turor erau mai scurte şi mai repezi între buzele uscate, — şi nu era' chijp să ai pic de hodină, nici să înghiţi o gură de aipă rece, căci cea din bidoane era coclită. Cît despre un cadru de pîne, batîr ca cremenea, şi o bucată de carne cum o da Dumnezeu, nici pomeneală! Chiar dacă le aveai, ce să faci cu ele ? — Inghiţeau cu toţii ţănînă şi fum de pulbere, ăsta le era prinzul; şi le cînta o muzică cum nu auziseră, săracii, tn toată viaţa lor! La dreapta, bateriile ruseşti tunau cu o repeziciune înspăimântătoare, de multe ori pîrîiau salve după salve; la s-tînga, cealaltă baterie a noastră,* de treizeci şi şaise de turnuri, bătea regulat şi cu tact; dincolo, la turci, lătrau zăvozii fără mînie şi fără zăbavă, parcă voiau să spuie: Agale, agate, că mai este vreme! — Şi suitele de tunuri din împresurare şi apfi-riare trăsneau, bufneau, umpleau văzduhul de nouri alburii. Drrum-dum-dum ! drrum! bum ! baf ! — părea o darabană uriaşă în care bătea cineva fără întrerupere. Ghiulele prin văzduh ţipau, ca aţe de vînt toamna prin crăpăturile căpriorilor, ftşîiau ca zboruri de paseri, altele parcă veneau pe gînduiri bombănind. In întăriturile turcilor se zăreau exploziile şi zbucni-rile de flăcări; spre noi de multe ori se vedeau cu ochii cum vin bombele rotunde turceşti. Unele treceau pe deasupra spre ciîmpii goale ; altele cădeau între tunuri şi flăcăi, şi, dacă n-apuca nimeni să le stîngă mucul aprins, pocneau în fulgerări negre şi roşii, răscolind pămîntul şi rostogolind trupuri; altele crăpau deasupra şi plouau peste baterie funingine şi bucăţi de schijă. Iar sublocotenentul Pietraru, răguşit şi galben, cu buzele arse şi cu ochii crunţi, nu mai contenea, îi u*nMa gura ca un clopot, dădea din miîni în toate fe- 25 lurile, şi-şi fulgera sabia în toate părţile. Chirilă vagmistrul, ca totdeauna, c-o leaeă de mânie şi c-o leacă de răutate, îşi încrunta mustăţile de deasupra ochilor şi oît glumea, dît înjura. Norocel rîdea uscat, înghiţind noduri de foc. Buzămurgă rînjea, şi, de cile ori se spărgea oîte-o ghiulea duşmană, de atîtea ori şi glasul lui se spărgea într-o sudalmă înfricoşată. Şi toţi lucrau cu repeziciune, ca într-o-nfrigurare. Nimeni nu mai auzea strigătul rănitului, ori icnitul scurt al celui izbit de moairte. Brancardierii veneau încet şi se strecurau tot aşa, iar cei rămaşi lunecau prin bălţile de siînge amestecat cu ţărână, călcau cu inimile împietrite p'rin siîngele fraţilor lor. Ziua trecu în viscolul acesta de foc şi fum. Parapetele se înălţaseră şi toţi se mişcau acuma mai în voie, la adăpost. Spinarea de pământ era aşezată şi bătătorită şi tunurile scuipau schija de la adăpost. La şaise ceasuri, lătrătorii osteniră parcă şi tăcură pe toată întinderea. In baterie, oamenii îăceau tauleta tunurilor şi uimblau tăcuţi după apă. Şi pe dinaintea lui Buzămuirgă şi Norocel, care se curăţau de slim şi funingine, şi pe dinaintea flăcăilor trudiţi, în liniştea mare ce se întinsese deodată, trecu cea din urmă pataşcă albă, cu cel din urniă rănit. Ena sublocotenentul Pietraru. Şi pataşca era plină de strige, şi oohii crunţi erau ca de sticlă. Acum nu mai putea răcni, acuma tăcea, cu faţa mai galbenă şi mai suptă, şi-l duceau alţii îndărăt, spire corturile cu cruce roşie. 27 AUGUST Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra Griviţei, deschidea spre întăriturile duşmanilor treizeci şi şase de guri de otel. După o zi de frământări în ploaia de foc şi de schijă, după neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deşi de fum care acopereau taberile, flăcăii noştri trudiţi de ahia putuseră să aţipească oîte-o parte din noapte. Se irînduiesră la lucru, se rînduiseră la tunuri ; şi cînd, în răstimpuri mari, lumina salvelor izbucnea ca o pînză de fulger, ei răsăreau negri, o clipă, izvonind paircă din întunecime, drepţi şi neînduplecaţi. 'Apbi în şanţuri, îndărătul coamelor netezi de pă,mîn>t, în tăcerile adânci care unmau, tunarii vorbeau despre spînaticii lor ofiţeraşi zvârliţi în ţărînă de zburăturile de schijă, aşa de buni în vremurile de pace, şi aşa de înflăcăraţi şi de încruntaţi în viforul care venise. Pomeneau şi de fraţii fulgeraţi, — oameni cumpăniţi şi la bine şi la nevoie, şi cu o răbdare pe care'nici siîngele gîlgîimd în răni adânci n-o înfrîngea. Şi unii şi alţii zăceau acum,a îndărăt, la ambulanţe. După noaptea aceea, veni dimineaţa c-o linişte mare. Şi-n linişte, la şase ceasuri, deodată, ca din 27 senin, porni întâiul tunet şi după dansul se deslănţui brusc uraganul de fuim şi foc din trei sute cincizeci de maşini. Fierberea eilocotitoare, — deasupra mun-celellor şi văilor, — nourii alibi ca vata şi învălmăşiţi, prin care se strecurau şuierăturile şi bîzîirile fioroase ale ghiulelelor, umpleau oerul şi pămiîntul de o mare furtună de jale. Şi-n vremea asta, valurile întunecoase ale infanteriei se încovoiau îndărăt prin zdruncinăturile pământului, în vecinătatea bateriilor. Batalioanele, gata de luptă, şedeau rînduite, tăcute, pe cînd văzduhul se cutremura. Şi-n inimile tuturora stăruia parcă un ghimpe, — aşteptarea. Trecuse o zi şi nu se întâmplase nimic, dar fiecare clipă viitoare putea aduce ca un fulger ordinul, ş-odată cu el botezul de sînge. Aproape de liniile duşmanilor, spre Griviţa, sentinelele ascunse în tufişuri şi-n gropi stăpîneau cu ochii mişcările tabiilor, şi-n dosul acestui lanţ ş-al pilcurilor posturilor mici şi gărzilor mari, divizia întreagă în două linii adinei îşi sciînteia marile şiraguri de baionete. Mai departe, pe podişul din dreapta şoselei care venea de la Bulgăireni, trăsurile de ambulanţe îşi fîl-fîiau pînzele cu cr-uice roşie. Pataştele, legănate în pasul regulat al sanitarilor, pe mică pe ceais ieşeau din văi aducînd spire doctorii cu chipiuri roşii trupuri zdrobite de tunari. Şi era în bateria din vii o ifrămîntaire cumplită. Dinspre tabia Abdiul-Cherim, din redanul scurmat în coastele ei, numai de la o mie de paşi depărtare de noi, venea un foc iute de puşti care izbea din plin şirurile servanţilor. Ofiţerii înjurau şi dădeau ordine multe cu glas tare, soldaţii se învîrteau mînioşi în jurul tunurilor dar, descoperiţi fiind din partea aceea, 28 cădeau uhu'l după altul, după fiecare izbucnire a focurilor, care tresăreau în văzduh ca nişte pîrîituri de vreascuri. Era o mînie şi un năcaz de-şi scuipau flăcăii sufletul. Cu toate acestea lucrau în urgia şi-n fumăria aceea, — şi tunurile îndopate zviîrleau parcă cu disperare ghiulelele îoşpre furnicarele paginilor. Şi zburau ţipînd, şi cădeau bine, şi oîte un murmur de mîn-gîiere trecea prin rânduri. Intr-un tîrziu veni ordinul să se tragă tunurile în rezervă — şi acolo la adăpost, îi găsi Domnitorul — şi generalul rapoirtă cuim stau lucrurile. Atunci un călăreţ, un ofiţer, porni din baterie, în goana calului, îndărăt, c-o veste grabnică. Fugarul sforăia în galop aprins, şi trecu ca o săgeată prin rîpi, prin rovine, — ipînă ce ise arătară întunecoasele şi tăcutele valuri ale donobănţimii. Companiile erau gata. Soldaţii aşezaţi la pămînt, păstrând rîniduiala însă, aşteptau. Ici-coilo grămezi miei vorbeau cu glăsuiri încete. Cei mai mulţi, însă, tăceau duşi pe giînduri, Ofiţerii batalioanelor sfătuiau strânşi în roate dese, ori se mişcau agale printre zidurile plutoanelor. Era o pînză întinsă şi întunecoasă de căciuli mairi cu pene pestriţe, şi de chipliuri de infanterie, în care roşul şi albastrul însemnau cărări de flori. Călăreţul venea în goană. Prin rândurile flăcăilor alerga un fior, o şoaptă petrecută cu grabă de la om la om. Ofiţerii se întoarseră toţi spre partea de unde venea vestea ; unii porniră nerăbdători şi se înşirară spre margine. Ştafeta se opri scurt în faţa statului major al diviziei, descălecă şi înmînă plicul. In clipa următoare 29 toata iuimea era în picioare şi ştia, simţea despre ce-i vorba. In jurul celui oe venise se strângeau unii din ofiţeri. Gălăgiosul căpitan Corban de la al treisprezecelea de căciulairi şi iubiţii săi băieţi, locotenentul Avram şi sublocotenenţii Călinescu şi Sava, îl 'strîriseră între piepturi şijl luară din scurt. Corban îl întrebă : — Ce fac turcii, dragă ? Ofiţerul de ordonanţă, buraduc cu mustăţile răsucite ca coada irăţoiului şi cu ochii negri fulgerători, răsufla repede, nu ştia ce să răspundă. — Ostenit băiatuil! rosti cu glas gros şi cu convingere căpiitan Corban, să-i dăm niţică flacără. — Şi-i întinse bidonul. — Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ţi craipă măseaua ! Trage un gît şi te desmorţeşte! — Nu, — mulţămesc! răspunse bunducul; mi-i cald de nu mai pot. Am alergat ca un nebun. — Nu vrei ? strigă căpitanul. Bravo, dragă! de ce nu spui ? — Şi se întoarse spre «băieţii» lui: Nici vouă nu vă place ? ha ? — Ba mie-mi place, răspunse locotenentul Avram zâmbind larg şi lagămîndu-se ca o raţă. Le plăcea romul şi sublocotenenţilor Călinescu şi Sava, băieţi subţiri, de abia ieşiţi din şcoală, ş-acuma plini de admiraţie căttră mustăciosul şi negrul căpitan Corban. Inghiţiiră tuspatru ciîte un gît zdravăn din băutura arzătoare, apoi, în îmbulzeala din oe în ce mai deasă a ofiţerilor, începură să descoase pe cel venit. ‘ Artileristul îşi ştergea sudoarea, îşi deschei a la gît tunica, pe cînd toţi 11 trăgeau care dincotro. Apoi începu să Sipfuie despre redanul care ne fulgera bateria din viile de deasupra Griviţei, de la o depărtare de o 30 mie de paşi numai. Băieţii, tunarii, se luptau straşnic, dar ce folos ! păgimii îi luau ca din oală. Acu nu mai era de chip ; trebuia să intre în foc infanteria, să puie pe 'necredincioşi pe goană. — Ei şi ce ? strigă cu glas mare căpitan Corban : crcii eă n-o să-i luăm la goană ? Tetea Corban să trăiască şi o să vedeţi voi şi minunea asta ! Eu cu băieţii mei, mă ! ca nişte lei! Să îioi al dracului! în frigare o să-i luăm 1 Ce zici, Avraime ? — E foarte bun romul! răspunse ou convingere locotenentul. — Drepţi, răoane ! mi-iai băut toaită sticla, trântite-ar sfântul Ilie într-o pivniţă cu antale! Ce facem, bă, mergem ? — Cu tetea mergem şi-n iiad! răspunse Avram ră-saidndu-şi cu stînga muistaţa şi cu dreapta întinzîn-du-i bidonul gol. Şi-'n zvoana din ce în ce mai mare a batalioanelor • prin care trecea un freamăt surd, zbucni ca un fulger şi ordinul. Ordonanţa încăleca iar şi se porni înapoi spire baterii în goană, iar ofiţerii îşi înălţară capetele şi, cu glasuri scurte, eu piepturile înfiorate, zvîrliră sipre companii oomandele, pe cînd! şiragurile de cuşme şi de baionete se tălăzuiau în uradoiri negre şi-n fulgerări orbitoare. In frunte, în foc, trebuiau sa intre două batalioane din al treisprezecelea regiment de căciulari şi unul din al cincilea de infanterie. Grăbit, ars parcă de un foc lăuntric, se frământa Tetea rîndiuindu-şi compania, iar în juru-i cei doi sublocotenenţi nu-şi mai găseau loc. • Căpitanul, nalt şi spătos romîn, era renumit în întreaga divizie; bea ţapăn şi era în stare să mînînce la şapte mese. In marşuri, mai ales, la fiecare haltă 31 gîlgîia un gît de rom şi trăgea în dinţi ori un picior de gîscă, ori o halcă de muşchi rece. Iar la popasurile mari, cînd se reipezea, parcă dădea foametea. — Şi avea o inimă bună, cum nu prea se găseşte ; rar se întâmpla să buz'dugănească un căiplrar ori un soldat. Chiar din pricina inimii se muia aşa de curând şi prindea să oînte romanţe, cu glas plin de putere şi 'de dulceaţă, ou un tremur de duioşie şi de durere, de rămiînea o lume încremenită ascultîndu-1. In clipele acelea îi zbura gândul înaipoi, la căsuţa lui din Să-răirie, în I a şuii vechi, unde-'l aştepta cucoana C aţinea, căpităneasa, «cea mai frumoasă femeie din ţara Moldovei», pe care o iubea acum ca şi-n tinereţă, după cum mărturisea tainic Tetea. Locotenentul Avram, oel care se legăna ca o raţă leşască şi se simţea foarte mândru de mustaţa-i neagră, era un omuleţ plin de draci, care din glume şi di>n cântece oomedioase se .putea lua la ântrecere chiar ou căpitanul. Şi era veşnic amorezat, era o mină veşnic reânoită, care lua foc deodată, dintr-o scânteie. Gând âl ântrebau camarazii de sănătate, el punea mîna în partea stângă: Mă doare, iubite, butoiaşul cu pulbere! Călinescu era un băiat bun, sfios ea o fată mare. Se pudra, se ungea cu pomezi şi cu casimeticuri şi visa o iubire ântr-o plustie. Celălalt sublocotenent, Sava, era un ârtfocat voMairian. La odee împrejurare te pocnea ou o anecdotă desipre marele scriitor ; şi pentru toţi camarazii lui avea un uşor dispreţ, o uşoară răsfrângere de buze cînd vorbea despre ei. Numai în admiraţîa cătră căpitanul Corban se potrivea cu Călinescu. Toţi patru acuma stăteau gata între oamenii lor. După toate socotelile, şi ei cu flăcăii trebuiau să intre 32 în rîndul întăi al asaltului, şi o căldură mare le umplea piepturile. Căciuilarii vorbeau puţin; unii îşi strîngeau pe ei curelele, apoi îşi făceau cruce. Alţii vorbeau în şoaptă cu tovarăşii, şi rămîneau după aceea pe gînduri, cu feţele visătoare. Iar oînd suflarea din urmă, comanda plecării, trecu prin inimi, se întinse tăcere adîncă. Şi deodată se mişcară vaiurite întunecoase, — şi porniră flăcăii noştri sipre botezul de sînge. Căpitanul Corban era aprins tare; din oînd în cînd ducea bidonul cu «flacără» la gură, sorbea lung, apoi îl întindea spre locotenentul Avram. 14 întindea, ofta adînc, şi, cu ochii plini de lacrimi, îi vorbea despre căpităneasa lui cea frumoasă, rămasă singură în deal la Sărărie. — Măi Avrame, măi! acuşi intrăm în şanţuri la păigîni, şi Dumnezeu ştie! rămiîne Caitinca fără mine 1 Măi Avrame, băiete, să nu mă uiţi, şi să te duci să-î spui că m-amn gândit în tăi la dînsa şi m-am dus pe unmă la moarte... — Taci, domnule căpitan ! răspunse locotenentul. Să vezi că desară o să-i tragem flacără din bidon, la adăpost, în şanţuri! — Cine ştie! da’ mie mi-i jale de căpităneasă, bre! — Apoi se întoarse spre companie: Viu, băieţi! să luaţi sama, şi cu ochii la mine! Unde-i Sava ? — Aici, domnule căpitan, cu băieţii... — Ge-ţi mai face filosoful cel franţuz ? — Dă-1 încolo. Acu-i altă daraveră! — Hei, bre, acu răirmîn toate prostiile în urmă şi se trezeşte omul cu inima curată... Şirurile n pîrîiri cînd mai lungi, cînd mai scurte... Batalioanele inamicului, luate din coastă, începură a se mişca, a se întinde în ziduri lungi: ostaşii cădeau unii după alţii izbiţi de gloainţe, grămezi întregi se zvîrcoleau învăluite de izbucnirile înflăcărate ale ghiulelelor. Şirurile lor veneau repede, dar grindina de 48 plumb îi opri. Tiraliorii se răsfrînseră înapoi, căzură în grămezi, şirurile şovăiră şi se opriră. .Şi în clipa aceasta trîmbiţele roşiorilor zvîrliră în văi ţipete mînioase. Şivoiul roşu porni furtunos, săbiile se ridicară scînteind1, lăncile se plecară şi miile de steguleţe zbîirnîiră ; călăreţii .se aplecară pe oblîncu-ri, caii zguduiră pământul în ropotul copitelor; peste batalioanele păgîne, trecu iparcă un freamăt de vînt. Cînd strigătele sălbatice izbucniră, coloanele turceşti dădură îndărăt. In avîntul lor, roşiorii şi călăraşii, răsfirîndu-se, dădură izbitura în tot zidul vrăjmaş : săbiile şuierară, lăncile străbătură trupuri omeneşti, vîrtejuri după vîrtejuri se învăluiau, tunurile şi carabinele conteniră, numai urletele năvălitorilor şi răcnetele celor zdrobiţi se amestecau şi se ridicau, ca o muzică a mîniei şi a urii, cătră cer. Şi taberele osmanlîilor, răzbite, sie întoarseră şi începură o fugă iute, în risipă, spre podul Vidului. Iar călăraşii şi roşiorii zburau după ei, întinşi înainte, ca nişte pajuri. îngrămădiră la pod cele din urmă pilcuri, spulberîndu-le ca într-o furtună; iar dincolo, peste ape, fuga se risipise tn văi, în ogoare şi-n tufişuri, — pe cînd de dincoace pîrîiau carabinele. Incet-încet împuşcăturile slăbiră; cea din urmă puse parcă un punct de încheiere, şi liniştea se întinse. In ziua aceea nu se dădu ordinul să se îngroape morţii, şi cînd asfinţitul împînzi asupra Vidului lică-ririle-i de aur, în singurătatea ţărmurilor liniştea era deplină. Morţii păgîni erau risipiţi pe cîmpie întire arme şi cai nemişcaţi, parcă-i zvînlise un vîrtej. Şi printre ei zăceau trei de-ai noştri: doi roşiori şi un călăraş. 4 49 Tufişurile de sălcii erau tăcute, pescăruşul, ca şi dimineaţă, ţipa ascuţit, fîlfîind rar pe deasupra miilor de oglinzi ale apei. Un stol de nagîţi rătăcea din baltă în baltă cu miorlăituri dureroase. Departe, înspre răsărit, tunete surde mugeau şi sîrme de foc se încovoiau în văzduh. Luminile amurgului scădeau din ce în ce şi cei trei flăcăi îşi dormeau somnul fără deşteptare. Unul, un roşior, zăcea încovoiat, cu faţa în sus, grămădit asupra pămîntului; mîna dreaptă înţepenise pe lance, stînga era strînsă Ta piept, parcă voia să smulgă ceva. Al doilea roşior stătea pe o coastă, lancea i se frînsese, mînile se întindeau cu pumnii strînşi pe lîngă trup, şi ochii deschişi mari, sticloşi, ţinteau cu mînie faţa pămîntului, spre zarea răsăritului. Călăraşul, cu ochii închişi, părea că doarme, cu faţa la cer, cu braţele răstignite în laturi. Peste obrazul liniştit, p,e care sprîncenele şi mustăţile trăgeau dungi negre, trecea vîntul de sară ca mîngîierea unui vis. Şi tustrei zăceau în singurătatea aceea; pilcurile de sălcii murmurau, fîşîiau, tremurau un cîntec tainic în aburirile vîntului. Cei doi roşiori erai doi tîrgoveţi, doi feciori de negustori cu dare de mînă. Crescuseră în bielşug, fără nevoi şi fără dureri, văzuseră tîrguri şi oraşe, învăţaseră multe. Mamele lor îi jeleau, ştiindu-i încă în viaţă; un trai de noroc şi de bine îi aştepta. Dar ei lăsaseră bocetele mamelor, lasaseră avuţia şi porniseră să se lupte pentru ţară. Şi muriseră cu vrednicie, şi acuma mu le mai păsa nici de bogăţie, nici de nimic. Se vor scrie însă, drept răsplată, cuvinte frumoase despre ei prin gazete, se va lăuda dragostea lor de ţară : au lăsat mamă, tată, avere şi s-au dus! — prin moartea aceasta se vor înălţa mai mult decît printr-o 50 viaţă pe care ar fi petrecut-o fără avînturi şi fără doruri mari. Se va vorbi mult despre aceşti adevăraţi eroi, — numai pe tine, călăraşule necunoscut, nu te vor lăuda prin gazete ca pe un mare viteaz. Tu n-ai lăsat averi şi bine, tu ai fost sărac şi umilit şi nu te-a chemat decît Vasile al lui Tudor. Tatăl acum şapte ani, cînd eram copilandru încă, a venit moşul Dumitrache pe la ‘noi... El m-a văzut, m-a sărutat şi, după masă, cam aprins de vin, a zis deodată tatei : Fă-1 ostaş, dragă Grigori ! De nu mă întîmplam lîngă moşul meu atunci, nu mă făceam ofiţer şi nici nu stăteam întins acum pe pămîntul umed, aproape de ceasul cel mare. Şi iar zîmbii. Săracul moş Dumitrache! Dumnezeu să-l ierte ! Parcă nu-mi pare rău de vorba lui. Era foarte bun om ; bea tapăn, povestea în gura mare fapte din viaţa lui, cu bătălii şi aventuri de dragoste, şi era un vînător fără pereche. Poveştile lui de vânătoare au rămas celebre pe la noi. Numai o imaginaţie fierbinte de vînător moldovean poate născoci aşa ceva. O înduioşare mă cuprinse deodată. Toţi ai mei s-au dus. Şi mama, şi tata, şi sora. Am rămas singur pe lume. La urma urmei, durere mare nu fac nimănui şi nu e cine ştie ce pagubă dacă mor. Pot să mă duc şi eu, cum s-au dus atîţi de-ai noştri. In adevăr, căutam să văd dacă simt în mine părere de rău, — şi nu simţeam nimic. Băgai de samă că am închis ochii. Gîndurile ne-liniişt :e mă duceau în fugă prin copilăria îndepărtată şi prin scurtele zile ale tinereţii. Icoane şi cuvinte nelămurite veneau : o vorbă spusă de mama într-o dimineaţă de sărbătoare, cînd nu-mi găseam pălăria : Săraca oaie, care-şi pierde lîna ! un zîmbet al tatei şi o privire peste ochelari, sara, la masa lui de lucru, în lumina dulce a lămpii, pe cînd cercam să descifrez pentru întăiaşi dată o gazetă... Pe urmă, îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte şi deşteaptă a măgăruşului meu Vasilache, pe care mi-1 dăruise moşul Dumitrache oînd am împlinit doisprezece ani. Vasilache se uita la mine, clipea dintir-un ş — M. Sadoveanu — Opere, voi. Iţ ochi şi-şi mişca o ureche. Parcă voia să-mi spuie un lucru foarte poznaş. Şi eu eram gata să-l întreb : Ce mai faci tu, dragă Vasîlache ? Nu puteam însă scoate nici o vorbă şi Vasilache -aştepta şi-şi mişca întruna urechea respectabilă, parcă mă ameninţa cu dînsa. Apoi figura lui cuminte pieri în întuneric şi eu mă gîndii : Oare ce-o fi’făcînd prietinul meu cu urechile mari ? — Uite, — acuma e vreme rea şi poate şi la noi toamna a adus ploi. Casa noastră e goală şi grajdul e dărîmat şi măgarul stă afară, în ploaie, nemişcat, cu fruntea plecată, gînditor ca un filosof. N-are ce mînca şi i-i frig. — Bine, dar de ce nu intră la adăpost, undeva ? mă întreb eu. — Cum să intre ? răspund, în gînd. EI, săracul, e prost, nu ştie. Stă umilit în ploaie şi mă aşteaptă pe mine 1 Deschisei iar ochii. Inii era capul fierbinte, dc-aceca veneau aşa de încîlcite gîndurile. Simţii sărutări reci : picura rar ploaie. Cerul, deasupra, era întunecos ; vîntul mîhnit de toamnă trecea domol. Şi urechea deşteptată prinse a deosebi zgomotele dimprejur. Vaiete încete se auzeau nu departe de mine. Erau răniţii. Gemeau, se rugau, îşi chemau tovarăşii, şi glasurile lor întristate se înălţau singuratice ici, colo, prin noapte. Rănile şi setea-i ardeau, — şi nici o nădejde ! Ii ascultai multă vreme, cu inima zdrobită, şi mă gîndii că şi pe mine mă aşteaptă acelaşi sfîrşit. Şi-mi era şi mie sete şi capu-mi ardea încă fierbinte. Deodată pe vîntul nopţii, veni răcnetul înfiorător al unei sentinele : Stăi ! — Cine-i ? şi se auzi sunetul sec al armei gătite. Glasuri înăbuşite urmară ; liniş- (56 tea, din partea aceea, se întinse pentru citavă vfertie; apoi strigătul ameninţător izbucni iar, mai departe. Acolo e Grivita noastră, — mă gîndii eu şi un fior ascuţit mă străbătu. Ai noştri sînt aşa de aproape şi eu am să mor ca un cîne ! Nu se poate... Şi încă un fior de nădejde, de teamă, îmi trecu din tălpi în creştet. Mă hotărîi să iac o silinţă disperată ca să mă ridic ; mă simţii hotărît dintrodată şi îmi adusei rnî-nile la piept. Intăi inii pipăii trupul c-u degete slabe, tremurătoare. Parcă era trupul altuia, iar mînile, parcă şi ele erau străine. Apoi deodată simţii că pot, înghiţii o gură de aer răcoros şi mă încordai din toate puterile. O durere ascuţită, grozavă, mă fulgeră prin şele şi mă întinsei iar zdrobit. Dar acum stăteam pe o coastă. Gîndii: sînt lovit la coapse de vreo sfărîmă-tură de schijă. Picioarele îmi erau în adevăr ţapene iar durerea de sub şele stăruia ca un cui de foc. Acum simţii că moartea e aproape, îi simţii suflarea, şi o disperare adîncă, fără cuvinte, mă cuprinse. Stam zdrobit, gîfîiam, mă gîndeam că o să mă stîng, mă gîndeam că ai mei sînt aproape, — şi setea cea mare de viaţă, setea adîncă îmi cuprinse sufletul. Acuma vedeam că de şi eram singur pe lume, totuşi am atîtea legături cu fiecare colţ unde poposisem o clipă, cu fiecare chip pe care-1 zărisem în treacăt numai. Şi mi se arătă înaintea ochilor o faţă balaie cu doi ochi albaştri, o icoană trecătoare, care-mi zîmbise la o fereastră, peste drum de locuinţa mea, în ajunul plecării... Şi durerea surdă îmi încinse sufletul şi o mîhnire mare se lăsă asupra mea ca aripile întinse ale unui corb prădalnic. întinsei mînile, îmi înfipsei degetele adînc în pămîntul umed, mă încordai şi mă tîrîi în puterea braţelor, ca un şarpe. Mai aveam deci o nădejde. Mă #* 67 odihnii puţin ; o scapărarfe de bucurie îrni dădu puteri şi, încet-încet, întinzînd braţele şi trăgîndu-mă cu ele prin tina, începui a mă apropia de şanţurile noastre. Durerea cea mare de sub şele mă rodea greu ; scrîş-neam din măsele, gemeam din adînc, dar răbdam. Cît m-am tîrît eu aşa ? sub mine era umezeală, de deasupra picura rar ; vîntul îmi răcorea fruntea în-fierbîntată. Gemetele celorlalţi răniţi ajungeau slabe, sfîşietoare, pînă la urechile mele. Gîndul meu era numai la şanţurile noastre. Cîtă vreme m-am tîrît ? Multă vreme, — căci eram sfîrşit de oboseală, nu mai puteam ; îmi dădeam sufletul. Atunci, în clipa din urmă, izbucni furiosul glas al morţii : Stăi! — Cine-i ? Limba mi se mişcă în gură tremurînd, dar glasul murise. Ridicai capul, întinsei mînile, cercai iar să răcnesc, — şi atîta. Ce-a fost nu mai ştiu. Mă deşteptai în picurul unui glas domol. Eram zdrobit şi simţeam că sînt cuprins de friguri, că în curînd voi începe a aiura şi a nu mai înţelege nimic din ce se petrece în jurul meu. Acuma totuşi, prin ochii pe jumătate închişi, zăream în şanţuri, la lumina roşietică a felinarelor, sentinelele negre, sclipirile armelor, grămezile de dorobanţi care se odihneau în ţărîna udă îmbrăcaţi şi încinşi. Cîteodată o umbră se scula, se sprijinea într-o mînă, privea în juru-i şi iar se lăsa în întuneric. Eu eram aşezat sub parapet, pe spate, învălit într-o pătură. Aproape de mine, unii cu spatele de zidul de pămînt, alţii pe faşine, stăteau cîţiva flăcăi la cislă. Lumina unui felinar ajungea pînă la ei şi feţele păreau pălite şi pline de o mîhnire stăpînită. Un soldaţ 68 smolit, cu ochii scăpărători, povestea ceva cu glas încet. Pe jumătate ameţit de frigurile care mă scuturau, ascultam. Inchisesem ochii. Cineva parcă-mi bocănea în urechi şi glasul venea ca de departe. — Tare-mi era dragă, măi frate! suspină povestitorul. Şi ea ţinea, nu-i vorbă, la mine, că numai aşa am putut trece peste voia rudelor ei. Şi după ce ne-am luat, bre, cîte-am îndurat! Eram saraci lipiţi pămîntului, numai cu cît era pe noi ; în casa noastră puteai să vînturi o mîţă de coadă şi n-avea de ce se prinde cu unghiile ; dar dragoste, — la cataramă ! Şi-am dus-o noi aşa un an şi jumătate, măi dragă, şi cînd aveam mai mult mîncam dintr-un ou, iar posturile le ţineam ca nişte schivnici. Şi-am dus-o greu, bre, greu de tot, pînă ce-a dat Dumnezeu de-a venit un copil, un golan, un calic ca şi noi, dar el a venit cu mai mult noroc pe lume. Cînd îl vedeam rîzînd şi întinzînd braţele, parcă altfel mi se părea lumea. Şi azi oleacă, mîni oleacă, — am început a ne înfiripa. Dar s-a întîmplat de-a murit boierul cel bătrîn de pe moşia noastră şi a venit altul, un om gras şi stătut. Era burlac, •— şi altă patimă n-avea pe lume, fără decît numai femeile. Şi a prins a fi iar greu. Auzeam zvonindu-se prin sat de una, de alta, — că boierul are obicei să intre în gospodării cînd nu-i acasă barbatul, că femeile fug din drumul lui ca din calea unui lup, — dar cum să crezi, aşa, o comedie ca asta ? pînă ce dă Dumnezeu şi trece într-un rînd pe dinaintea căsuţei noastre, calare. Şi a întors, nu ştiu cum, spre Ilinca mea o păreche de ochi ca două măsline, de-am priceput numaidecît că n-are să fie bine. 69 Şi chiar n-a fost bine. — A doua zi, m-a chemat la curte şi m-a trimes la pădure. In lipsa mea, a dat va-tavul pe-acasă şi a poftit, din partea boierului, pe nevastă la curte. Femeia nu s-a dus. Cînd m-am întors eu de la pădure, vatavul ieşea a doua oară din ograda mea. Şi eu am priceput, am priceput că s-a sfîrşit cu binele. Nevasta a prins a plînge şi a se tîngui, câ i-a «pus vatavul că boierul are să se mînie şi are să ne usture rău mînia lui. După bocetele ei, am văzut că n-aveam ce face, decît să aşteptăm, şi cum va vrea Dumnezeu, aşa va fi. Şi a vrut Dumnezeu să fie rău. Boierul a mai trimes vatavul în lipsa mea ; după aceea s-a supărat şi a-nceput prigoană. Mi-a închis văcuţa ; .mi-a ornorît doi purcei ; a dat drumul boilor boiereşti în ogoraşul meu, — şi cîte şi cîte, măi fraţilor, de-arn rămas fără nimic, ca mai-nainte. Ce era să fac? cui să te jăluieşti ? Am răbdat şi am tăcut. Pe urmă, anul ista, a venit veste de război şi m-a chemat şi pe mine. Acu numai Cel-de-sus ştie ce-i acasă ! Am lăsat ogoarele pline, dar cine să le culeagă şi cine să rînduiască totul cum trebuie ! Dacă nu-i o mînă de barbat, degeaba ! Ce poate un cap singur de muiere ? Şi pe urmă, — boierul... Cînd mă gîndesc., mă apucă aşa de inimă... Eu ştiu ce s-a mai întîmpla ? Nu ştiu. Mare pacoste a fost el pentru satul nostru ! N-a rămas gospodar neîncolţit de vrăjmăşia lui. Şi nimeni n-are ce-i face. Toţi rabdă. Soldatul tăcu. Prin văi, departe, trecu un freamăt; se auzi un strigăt slăbit prin văzduhul închis, o împuşcătură, apoi liniştea se întinse. In lumina roşie a 70 feliharelor, 'căciularii tăceau gîndindu-se. Unul oftă din greu. Altul ridică capul şi zise : ____ Şi la -noi s-a întîmplat demult aşa ceva. Au răbdat oamenii zece ani, zece ani încheiaţi, pe urmă l-au prins pe boier şi l-au rupt în bucăţi. Eu eram copilandru pe vremea aceea... Povestitorul răspunse : — Cînd nu mai poţi răbda, ce să faci ? Eu stăteam pe spate, şi ascultînd, priveam cerul negru. Vîntul se întărise şi stropii de ploaie conteniseră. Soldaţii tăceau iar; in şanţul plin de noroi şi de apă, flămînzi şi însetaţi, tăceau ; trupurile le erau de criţă şi sufletele pline de o răbdare nemărginită. Şi unul întirebă iar, într-un tîrziu : — Oare are să mai ţie mult războiul ? Cineva răspunse domol : — Pînă ce-om dovedi pe Turc. Are să mai ţie o bucată de vreme. Eu simţeam că fiori fierbinţi mă cutreieră din ce în ce mai aprig şi nu puteam vorbi ; îmi era sete, simţeam cuiul de foc în şele, dar nu mă mai gîndeam la moarte. Erau oameni care sufereau mai mult şi nu se tînguiau. Vîntul de toamnă bătea mai tare, trecea fîşîind prin fanionul înfipt pe ereas'ta meterezului. Căchilarii tăceau, dar multe doruri porneau pe vînt spre umilitele sate ale Ţării. PANCIUC loua întruna, ploaie măruntă de toamnă, şi bătea un vînt iute şi rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de ghiaţă. Şanţurile noastre erau pline de apă şi de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală ; dorobanţii stăteau pînă la genunchi în hleiul noroios şi rece. Dedesubt umezeală, deasupra umezeală. Tunurile lătrau a moairte şi zi şi noapte şi stropeau foc peste năcazul soldaţilor noştri. Cîteodată şi puştile prindeau a pîrîi şi veneau glonţii ca nişte piîlcuri de grindină şi intrau sfîrîind în parapete. Nu era chip să aibă oamenii parte măcar de o îmbucătură de mîn-care. Hojma erau cu ghiaţa-n spate : ba un obuz a scurmat adînc creasta parapetului, ba cîteva sfă-rîmături de şrapnel au îngenunchiat1 şi au trîntit în sînge cîţiva camarazi care lucra-u la canalul şanţului. Moartea ameninţa la fiecare bătaie de tun şi la fiecare bîzîit de albină al glonţului. In suflările triste ale vîntului de toamnă, în cernerea necontenită a ploii reci, în faţa focului vrăjmaş, dorobanţii vegheau neadormiţi. Armele erau totdeauna gata. Turcii puteau să iasă din vizuniile 72 lor în orice clipă şi era ruşine să nu fie primiţi cu alai mare şi petrecuţi îndărăt cu pocnituri de bice. Cizmele le erau pline de apă şi nu se mai vedeau din noroi; picioarele în ele eraiu sloi de ghiaţă ; căciulile erau ude şi zbîrlite de ploaie ; măntălile şiroiau ; mînile erau roşii şi ,reci ; bucata de ipesmet era înghiţită greu, cu noduri de amărăciune ; — dar nimeni nu se clintea de la locul lui, toţi stăteau pe picioarele ţapene !a locul lor ; mînile puteau să îngheţe şi n-ar fi slăbit arma ; iar la mîncare niciodată n-au ţinut prea mult, şi pesmeţii nu erau tocmai răi cu zamă de ploaie. Stăteau răbdători în chinurile acelea mari, şi parcă erau de oţel, nu de carne şi oase. In vremea aceasta girea, ieşiră turcii din bîrlogul lor şi dădură năvală la şanţurile noastre. Ieşiră în mai multe rînduri zvîrlindu-se ca nişte nebuni ; dar flăcăii îi aşteptau neclintiţi, împroşcîndu-i cu foc şi punîndu-le în piept şiruri de baionete reci, pe cînd dindărăt năvăleau schijele tunurilor, deschizînd răni sîngeroase în rînduri. Păgînii se traseră înapoi zdrenţuiţi lăsind şiraguri de morţi în bălţi de sînge. In zilele acelea flăcăii fură mai neguroşi şi mai nemul-ţămiţi: nu puteau turcii aştepta o zi mai potrivită ca să se apuce de harţă ? Dau năvală ca proştii pe ploaie şi pe vînt, cînd fiecaire creştin îşi scuipă sufletul de năcaz ! . Aşa, într-o sară neguroasă, un pîlc de păgîni se apropie în tăcere de un capăt al şanţului, şi odată cu strigătul puternic al' sentinelei noastre, — cu baioneta înainte, dădură un iureş, o izbitură repede, pe cînd din urmă, plutoane dese veneau alergînd, strîn-se, să sprijine asaltul. La strigătul sentinelei, o trîmbiţă, ca un glas de mînie, dădu alarma. Dar dorobanţii nu dormeau : ei 73 erau totdeauna gata. Plutonul de Ia capătul şanţurilor primi cu trăsnet şi eu moarte pe năvălitori. La fulgerul armelor se arătară o clipă rîndurile dese ale duşmanului într-o frămîntare sîngeroasă. Al doilea fulger izbucni, împînzind pe zvîrcolirea rînduri-lor, pe şanţurile negre şi pe dorobanţii întunecoşi, licărirea-i de sînge. Apoi ofiţerii sprinteni strigară înăbuşit: — Pe dînşii, băieţi! Sergenţii-majori se zvîrliră înainte, mugind comande şi înjurături, soldaţii şi căprarii se căţărară pe parapet şi, de-acolo, se prăbuşiră spre şirurile pă-gîne. Focul conteni, numai cîteva felinare tremurau din şanţuri o lumină roşietică, obosită parcă de vegheri îndelungi. Straturile puştilor bateau surd ; rîndurile duşmanilor se răreau. Se auzi un .glas răzleţ: Dă-i la cap ! urmat de o sudalmă înfricoşată, apoi în freamătul surd al luptei scurte, altă trîmbiţă sună melodia iute a atacului şi în şanţuri izvorîră şirurile strînse ale companiilor de ajutor. Plutoanele păgî-nilor se îndoiră şi căzură îndărăt răzbite ; dorobanţii care luptau piept la piept se traseră iute la capătul şanţului şi de pe parapet porniră cîteva pîrîKuri de salve. In lumina slabă din şanţuri, grămezile ude de dorobanţi se strînseră năcăjite şi ameninţătoare. In întăriturile duşmane, după vălmăşagul zgomotos al retragerii, se întinse încet-încet liniştea. Atunci. şi ofiţerii noştri îşi scoaseră cuşmele şi îşi şterseră frunţile asudate. Un căpitan zise : — Puteţi să vă aşezaţi la locurile voastre, băieţi 1 Flăcăii începură a umbla greu prin noroiul şanţului. Gradaţii îşi clicmau subîmpărţirile şi-şi numărau oamenii. După ce se orînduiră, se făcu raportul. Lipseau şapte soldaţi şi un căprar. Sanitarii se strecu- 74 rară peste parapet şi căutară pe cei căzuţi. Se întoarseră cu trei morţi şi patru răniţi. Căprarul nu fu găsit nicăieri. Din pricina aceasta, la capătul şanţului, prin plutonul din care făcea parte căprarul, trecu un fior de nelinişte. Tovarăşii de-aproape ai căzutului, prietinii lui, se strînseră c:a să se sfătuiască. Cel mai bun prieten al căpraului Florea era, ştia oricine, Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cît un munte şi un suflet bun cum nu-i găseai păreche în toată ţara romînească. Umbla vorba că-i cam lălîu, că-i lung şi rece, că are pe-loc-repaos la cap, — dar astea-s glume între camarazi şi rîdea de dînsele chiar Gavril, întinzind o gură mare pînă la urechi. De altfel chiar el însuşi era mare poznaş şi, cînd începea cu năzbîtiile, se tăvălea o companie întreagă prin glod de rîs. Mai ales cînd era şi prietinul lui, căprarul, ou chef, apoi să tot fi ascultat la pilde şi zicalei Mai întăi începea Panciuc singur să rîdă de nasul lui cel lung : , — Mă! de n-aş avea aşa comedie subt ochi, v-aţi duce pe copcă ! Am un nas, saracul, Dumnezeu să mi-1 ţie cu tot cu stăpînu-său, — un nas oum nu se mai află ! Ajunge la turci cu jumătate de ceas înaintea mea, şi ce iscoadă mai bună decît dînsul voiţi ? După aceasta începeau toţi cu glumele pe socoteala nasului, pînă ce se plictisea şi bietul Gavril şi se răstea rîzînd : — Dar lăsaţi-1, bă, în pace, ajunge! ce-1 trageţi şi-l întindeţi atîta, că destul e el de lung 1 Cîteodată, începea să cînte în pilda ţiganului Las-carache, toboşarul plutonului : , ► Saraca nevastă-mea, Mult mă mai jeleşte ea! 75 Şi urma cu un zîmbet îndrăcit pe buze, cîntînd durerile chirandei şi vorbind şi despre oarecare oaspeţi de noapte : Prin tindă nu mai încap, Pe-afară se trag de cap I Lascarache se scărpina Ia ceafă şi pufnea cu ciudă, pe cînd flăcăii hohoteau în jur. într-un rînd se zbîrli biata pasere şi începu să croncănească : — Da’ ce, mă ! eu nu-s gospodar în sat ca şi voi ? — Cum nu? răspunse Gavril. Gospodar cu casa-n firei păreţi, cu tinda în pod, cu ferestrele pe unde iese fumul şi cu măciuci pîrlite pe sub streşini 1 Era bun camarad Panciuc: cu el nu li se ura că-ciularilor niciodată. Cînd era vremea mai neagră şi mai posacă şi cînd umezeala şanţului te pătrundea la os, el înaepea cu ale lui, descreţea frunţile şi împrăştia voie-bună. Dar acuma nu-i mai venea a rîde lui Gavril. Acuma era foarte amărît. Căprarul Florea ori murise şi nu-1 găsiseră brancardierii, ori fusese prins în vălmăşagul rîndurilor turceşti şi dus spre şanţurile lor. Cine ştie 1 Şi pe cînd flăcăii vorbeau, unul una, unul alta, fă-cînd felurite prepusuri, el tăcea cu îndărătnicie. Parcă avea o greutate mare pe suflet şi nu putea nici să răsufle în voie, nici să dea drumul glasului. De la o vreme, tăcură şi ceilalţi. Un om mai puţin: un fapt prea obişnuit. De sus, din nourii de păcură, tot cernea ploaie rece. Felinarele ardeau prin întuneric, ca pete de sînge: deasupra lor, în negura uşoară, se înălţau stîlpi nemişcaţi de fum. în şanţuri era tăcere. Numai paşii sentinelelor nevăzute fleşcăiau prin noroi. 76 Intr-uft tîrziu, Panciuc se întoarse spre sergentul care şedea alăturea de el. — Domnule sergent Nistor, ce zici ? poate nu l-au căutat bine. — Se poate, răspunse sergentul. Dar eu nu-nţeleg ce jale aşa de mare te-a pălit acum. Bine, mă, prietin, prietin, dar aşa-i la război... — Am eu ce am cu el ! murmură înăbuşit rezer-vistul. — Ştiu că n-o fi înviat pe maică-ta. — Nu, altceva ! — Apoi adăogi îndată : Am să mă duc să-l caut... Sergentul Nistor îşi răsuci mustăţile negre şi nu răspunse. Panciuc se sculă. Un glas zise domol: — Du-te întăi pe la domnul sublocotenent. Rezervistul făcu semn cu capul, se strecură pe lîngă camarazi şi se cufundă în întuneric. Glasul domol se deşteptă iar : — Don’ sergent Nistor 1 — Ce-i ? — Eu îs dintr-un sat cu domnu căprar Florea şi cu Panciuc şi ştiu pricina. — Or fi fiind rude, bre 1 — Nu, domnule sergent, altceva. A fost o fată la mijloc. — Taci, bre ! Sergentul îşi răsuci iar mustăţile. împrejur, cîţiva căciulari ridicară capetele. Pînă şi Lascarache, lîngă darabana lui, holbase ochii şi căsca gura. Flăcăul cu gust de vorbă îşi scoase tutunul, îşi răsuci o ţigară şi o aşeză într-o ţigaretă turcească. Scoase amnarul şi cremenea şi scapără. îşi aprinse ţigara şi trecu şi sergentului tutunul. Trase o dată adînc şi o licărire ru-mană trecu peste obrazu-i ars de vînturi. T7 — Iată cum a fost, rosti el şi scuipă printre dinţi înainte; lui Panciuc i-a fost dragă o fată, a unuia Gavril Ploaie, de la noi. Dar dragoste mare, nu aşa. Chiar a cerut-o de la tatu-său de nevastă, şi moş Gavril i-a făgăduit-o. S-au înţeles pe cînd să fie nunta şi au pornit hîr-tiile. Cînd colo, într-o bună zi, se scoală fata, llinca, şi zice: Nu mă duc nici moartă după Gavril ; mie mi-i drag Dumitru, flăcăul lui Costache Florea ! A răcnit bătrînul, a răcnit baba, că-i face de rîsul satului, i-au tras o bătaie ca aceea ; fata : nu şi nu. Ba-te-mă, taie-mă, ucide-mă, — mie mi-i drag Dumitru al lui Florea ! S-a făcut mare zvoană în sat. Dar Gavril şi cu Dumitru erau fraţi de cruce. Chiar eu ţin minte cînd s-au prins şi s-au legat cu jurămînt, încă pe cînd erau băieţi şi păşteau vitele deva le, în lunca Şiretului. Ce-a fost între dînşii nu ştiu, dar asta pot să spun: că domnul căprar Florea a luat pe fata lui Ploaie. Şi asta numai Panciuc a făcut-o. Aşa suflet mai rar ! Cî-că l-a întrebat : Ţi-i dragă, măi Dumitre? — Mi-i dragă ! — Atunci ia-o, măi frate, şi să fie cu noroc ! — Iar fetei i-a spus : Fa Ilinca, mi-ai fost dragă ca ochii din cap, dar de la fapta asta te-am urît să ou te mai văd înaintea ochilor. Dar mai bine aşa : ia pe cel ce ţi-i drag, şi să-i fii cu credinţă, că mi-i frate de cruce ! Sergentul îşi aprinse ţigara stinsă de la dorobanţ şi zise : — Aista-i Panciuc ? Eu nu ştiam. — Te uitai la ghiduşiile lui ? întrebă flăcăul. Ini- mă ca a lui n-are nimeni. — Dar cu nevasta lui Florea cum o duce ? •— Bine. Poate tot i-i dragă, dar în inima omului numai Dumnezeu poate ceti. 78 — De bună-samă ! zise sergentul dînd din cap. înghiţi repede cîteva fumuri din ţigara pe sfîrşîte, apoi voi s-o arunce. Atunci Laseara-che îşi întinse laba din umbră. — Trăiţi, don’ sergent Nistor, să trag şi eu un fum! Şi după ce se grămădi cu mucul de ţigară lîngă darabana lui, începu a-şi frige degetele şi buzele. Din capătul şanţului, prin întuneric, răzbătură glasuri. Apoi paşi se apropiară prin noroi. La lucirea slabă a unui felinar se zări chipiul ofiţerului de rond, sub pîlnia neagră a glugii. Sergentul se sculă în picioare. — Stai jos ! zise încet ofiţerul, făcînd cu mîna. Ce mai ziceţi, mă băieţi ? A mîncat Turcul papară şi de data asta ! — Şi, •— să trăiţi, domnule sublocotenent! rosti Nistor. — Ei, dar cum dormiţi voi ? greu, hai ? umezeală straşnică ! — Cam umed, ce să-i faci ! aşa-i vremea de toamnă. Ofiţerul se înfăşură mai bine în manta şi trecu înainte lunecînd prin noroi. In urmă-i izbucneau înăbuşit, pe rînd, strigătele sentinelelor. Apoi, după ce se întinse linişte, se strecură încet în şanţuri, pe lîngă pilcurile căciularilor, şi trupul uriaş al lui Panciuc. — Ei ? ce-ai făcut ? şopti încet Nistor sergentul. — Nimic, gemu rezervistul, am cătat degeaba tot locul unde a fost încăierarea. Nu-i... . Amîndoi tăcură. In amîndouă Griviţele era linişte adîncă. Prin ţărcălanele felinarelor se zărea cernerea ploii, dar nu se auzea nici cel mai mic susur; picu-şurile cădeau în noroi ca pe vată. Gavril Panciuc se aşeză încet pe un mănunchi de nuiele, cu coatele pe gcnunchi, cu bărbia în palme, cu ochii înainte, aţintiţi în gol. Sergentul deschise vorba: — Chiar frate să-ţi fie, bre omule, ce-ai să-i faci ? Aşa i-a fost lui să-i fie ! — Are nevastă şi copii.... şopti Gavril. — S-a găsi cine să îngrijească şi de dînsa şi de copii. Mare-i Dumnezeu 1 — Nu, domnule sergent, dacă nu vine Florea, moare şi muierea. — Ei şi? dac-a murit omul, poate să moară şi ea ! Rezeirvistul clătină din cap şi nu răspunse. Sergentul îşi răsuci iar o ţigară. Apoi zise : — Mai bine lasă-te şi tu pe-o coastă. Hodineşte-ţi ciolanele. Mîne poate începem altă h'ară. — Domnule sergent, am eu ceva pe suflet, de aceea mi-am ieşit din fire. — Ce-i fi avînd, omule? — Nu faci o ţigară? Ia de ici, mă, tutun turcesc. — Nu fumez, domnule sergent. Nistor scăpară şi aprinse. In umbră se odihneau ceilalţi. Numai ei doi stăteau în capul oaselor. Deodată, în tăcerea nopţii, se înălţă un vaiet prelung, slab. Se auzea desluşit. Era tînguirea unui rănit care-şi venise în fire: — Măi fraţilor, nu mă lăsaţi ! Panciuc se sculă în picioare: — E Florea, şopti el repede. L-a luat vălmăşagul turcilor şi a căzut aproape de şanţurile lor ! — Nu cumva vei fi avînd de gînd să te duci pină acolo? întrebă sergentul Nistoir căscînd. 80 — Ba mă duc, domnule sergent, că-1 taie turcii altfel, cum li-i obiceiul. — Du-te atunci şi raportează domnului sublocotenent. A trecut chiar înaintea ta pe aici. Toboşarul Lascarache înălţă capul: — Numai două fumuri să-mi laşi — trăiţi, dom’le sergent. Nu-i da drumul, dom’le sergent, că nu se mai întoarce. — Ce să nu-i dea drumul ? şopti o voce. De-acuma, dacă a auzit glasul lui Florea, de ce să nu se ducă ? Rezervistul se apropie de un felinar, îl desprinse, îl vîrî sub manta, apoi porni încet spre capătul şanţului. In urma lui, unul cîte unul, se sculară dorobanţii. Şoptiră încet cîtăva vreme, apoi tăcură. Şi-n liniştea care se întinse, se auzi iar tînguirea sfîşie-toare: — Nu mă lăsaţi, .măi fraţilor! — Ştie obiceiul păgînilor, de-aceea chiamă ajutor, vorbi Nistor. Numai de l-ar putea scăpa Pan-ciuc! Mi-i gireu, nu ştiu cum, cînd îl aud răcnind aşa. Se sculă, urcă banchetele şi se înălţă la creasta parapetului. Ceilalţi se suiră după el. — Mă Lascarache, şopti sergentul, tu ai obicei de urli ca o fiară, cînd vezi ceva. Să nu cumva să crîc-neşti, că te vîr în fundul tartarului. Cască ochii şi taci! — Trăiţi, domnule sergent! suspină încet toboşarul. ' Trecu o vreme : cît ai fuma o ţigară. Nicăieri nici o mişcare. Totuşi cei de la muchea meterezului puteau deosebi un pas uşor, furişat. In liniştea nopţi; numai tînguirile rănitului tremurau. Intr-un timp conteniră. , 8 81 Se auzi deodată, apoi, o oarecare mişcare şi în şanţul turcilor. Ieşeau călăii. Şi, în întunericul adine, plin de negură, dintrodată răsări o lumină. — Felinarul lui Panciuc! gemu tainic Lascarache. — Hai-hai ! şopti sergentul. ■ Lumina stătu puţin nemişcată în negură, apoi deodată prinse să alerge la faţa pămîntului. Se oprea o clipă, apoi iar pornea în goană. Parcă rătăcea o flacără pe o apă întunecoasă. Dincolo, pe parapetul duşman, se auziră glăsuiri înăbuşite. Apoi o puşcă fulgeră şi pocni scurt. Scapără şi al doilea ifulger, şi al treilea, şi tunetele cădeau înăbuşite în ceaţă. Lumina deodată se stînse. In şanţurile noastre flăcăii săriseră în picioare, cu mînile pe arme. Un murmur de astîmpăir trecu. Se dăduse ordinul să fie linişte, ca nu-i nimic. Iar dincolo, sub şanţurile păgînului, tunetele conteniră ; apoi tresăriră glasuri, gemete, şi se auziră pălituri tari, parcă izbea cineva cu maiul în pămînt. O învălmăşeală fierbinte se încinsese în marea de umbră, dar nu se vedea nimic. Şi, după un răstimp, iar se întinse liniştea, — pînă ce se auzi un pas grăbit venind. Dorobanţii se co-borîră de la muchea parapetului, şi nu trecu mult şi se văzu şi trupul uriaş al rezervistului răsărind maire, încărcat cu ceva, în lacul de sînge al celui dintăi felinar. Se auziră glasuri trecînd ca un freamăt: L-a scăpat! Panciuc păşi pînă la locul lui şi dădu drumui din spate rănitului; apoi cu stînga scoase de sub manta felinarul şi-l puse lîngă oapul căprarului. Faţa lui 82 Florea era galbenă'şi ochii închişi aveau lin cerc adînc, vînăt. Dar, prin gura deschisă puţin, ieşea răsuflarea fierbinte a vieţii. Gavril Panciuc îşi şterse cu mînica măntălii broboanele de sudoare de pe frunte şi rămase uitîndu-se lung, fără de nici un cuvînt, la prietinul scăpat de moarte. Apoi se puse şi el jos, alături, se aplecă spre Florea şi întrebă încet: — Măi frate, mergi la abulanţie ? Căprarul deschise puţin ochii şi-i închise îndată. — Vrea să meargă la abulanţie, zise domol re-zervistul, dar eu nu-1 mai pot duce... Şi se lăsă deodată într-o rînă şi-şi duse palma dreaptă în deşert, sub coastă. Un pîrău de sînge curgea pe sub manta, pe pantaloni şi pe cizme, în apa şanţului. — Mă camarade ! strigă Lascarache spăriat, nu-1 lăsa, că moare !... şi se repezi să sprijine capul lui Panciuc. Ceilalţi se grămădiră, dar nu mai era nimic de făcut. Uriaşul se întinse cît era de lung şi muri fără de nici o vorbă. A doua zi, la raport, se dădu ordin de zi pe regiment pentru «vitejia soldatului Panciuc Gavril, care a scăpat de sub tranşeele inamicului pe caporalul Florea Dumitru şi a murit străpuns de patru gloanţe». Deasupra inimii simple a viteazului, se aşeză Virtutea militară şi lîngă groapa în oare era să se coboare el la hodină, se ceti cu glas tare ordinul de zi. Dar Panciuc nu mai ştia nimic ; el dormea somnul cel lim şi fără deşteptare. DASCĂLUL IRIMIA Cum s-:a auzit în sat de război, s-a început în toate părţile o jelanie de credeai că se apropie sfîrşitul lumii. Plîngeau muierile şi fetele şi se trăgeau de cap pe toate cărările. Noi, flăcăii, ştiam că bine mare nu ne aşteaptă acolo unde ne vom duce, dar, ca romînul, gîndeam şi noi în mintea noastră cea proastă : Ce poate să ni se întîmple acolo, în război ? Cel mult o să murim. Ei şi ? De asta nu ne spăriam noi. Nu ne spăriarn nici de mai rău. Am lăsat femeile să se bocească şi ne-am dus. Cînd am trecut Dunărea, eram flăcăi mulţi, din toată ţara. Cînd am ajuns în ţara bulgărească, am găsit ruşi puzderia pămîntului. Iar turcii cei cu fesuri roşii furnicau în taberile lor fără număr: cîtă frunză şi iarbă. Se vărsase mult sînge rusesc. Turcul se împotrivea cu desnădejde. Au fost cîteva zvîrcoliri cumplite şi sîngeroase, încleştări de moarte, din care turcii au trebuit să dea înapoi ca nişte fiare rănite. Eu o duceam şi mai rău şi mai bine, cum da Dumnezeu. Pe drum, îmi fusese dor toată vremea de cei de-acasă. Dincolo, peste Dunăre, numai noaptea, cînd 84 stăteam cu faţa spre cer, cu ochii deschişi, în mijlocul miilor de flăcăi, mă năcăjeau umbrele celor rămaşi în urmă, îmi veneau în minte luncile şi văile înverzite, în care petrecusem ani din viaţă, mă gîndeam la pă-mîntul nostru cel vechi în care se odihneau oasele strămoşilor, — şi mă lovea aşa o jale amară şi-mi spunea parcă cineva că n-am să mă mai întorc şi n-am să mai văd ce-am lăsat. Ziua însă, cînd se începea furnicarea taberei, cînd prindeau să bîntuie furtunile gloanţelor şi obuzelor, mi se împietrea deodată sufletul, nu mă gîndeam, nici nu mă uitam la ce lăsasem în urmă, mergeam cu un avînt pe care nu-1 simţisem niciodată şi care mă străbătea cu fiori din creştet în tălpi. Flăcăii noştri erau îndrăzneţi şi şmecheri, comedie mare. De multe ori dădeau în avanposturile turceşti, se luau la harţă, scăpau ca prin urechile acului şi se întorceau aducînd arme şi prinşi. Intr-un rînd pornii şi eu în patrulă înaintată, cu sergentul Irimia, un uriaş cu capul mare, cu gramaj ii de taur, — şi un pehlivan fără păreche. Afară de mine şi de sergent, mai erau cinci flăcăi. Era în luna lui brumar şi zorile se arătau ceţoase şi mohorîte. După ce ieşirăm din linia sentinelelor îndoite, dădurăm într-o porumbişte culcată la pămînt şi zdrobită ; sărirăm apoi, cu piciorul, un pîrău mîlos şi ne îndreptarăm cu grijă spre costişa unui muncel care se ridica dincolo de pîrău la cîteva sute de metri. Departe, înaintea noastră, prindeau să mugească tunurile la Plevna ; dar prin negură nu se vedea -nimic. Mergeam împrăştiaţi, ne adăposteam prin tufele care înegreau ici şi colo, prin pîclă, şi stam gata la orice, cu armele încărcate, cu degetul pe trăgaci. 85 Teamă n-aveam. Ştiam p'e Irimia ager şi deştept: cu el toate trebuiau să iasă bine. Dar deodată, cum nici nu gîndeam, izbucni aproape de mine un strigăt scurt, iute înăbuşit. Mă repezii. Pe un hat buruienos, între două ogoare’, Dumitru Lioara, fruntaşul, doborîse cu baioneta una din sentinelele păgînilor; sergentul Irimia se vînzolea cu cealaltă. Ceilaţi tovarăşi veneau şi ei în ajutor, — însă, spre nenorocul nostru, mîna turcului, care se zvîrcolea sub fruntaş, dădu peste armă, — o bubuitură izbucni scurt în liniştea zorilor. Turcii rămaseră zdrobiţi în tufe ; noi, strînsi, porneam îndărăt. Dar prea mult înaintasem ; posturile mici duşmane erau prea aproape. Zgomote de glasuri, împuşcături răzleţe se auziră ; tropote de cal prinseră a bate pămîn-tul şi, dintrodată, ne simţirăm împresuraţi şi pierduţi. Irimia zise : — S-au dus boii dracului, măi băieţi ! Ne zvîrlirăm ca nişte turbaţi spre fesurile roşii, cîteva puşti bubuiră, o zvîrcolire repede se încinse, — şi-atîta tot. Nu era alt chip. Turcii ne prinseră. începură a vorbi pe nas, în limba lor ; unii se năpustiră la noi să ne străpungă, alţii îi opriră, — apoi furăm duşi, prin furnicarea avanposturilor, pe cărări întortochiate, şi ne trezirăm închişi într-o baratcă de scînduri. In urma noastră, pîrîiră multă vreme puştile pe lanţul sentinelelor. După aceea fierberea se linişti. Ziua leşietică venise. Noi stam jos, descinşi, fără arme, şi ne uitam unii la alţii, cu ochii holbaţi. Ta-nase a Vadanei lipsea, dar nimeni nu vorbea despre moartea lui, pentru că toţi ne gîndeam la maică-sa, care rămăsese singură şi amărîtă în sat. 86 Tăcurăm o bucată de vreme. îrni făceam socoteală : de bună-samă că păgînii au să ne puie capăt zilelor i Dintru-ntăi mi s-a părut ciudat. Nu-mi venea la socoteală să-mi aştept aşa moartea, la un ceas hotărît. Dar pe urmă mă pătrunse din ce în ce mai tare gîn-dul că duşmanii au să mă înalţe într-un copac, cu funia de gît, şi drept să spun, amar începu să mă doară sufletul. Un fel de întuneric mi se coborî peste minte. Apoi, într-un tîrziu, mi se deschise deodată înaintea ochilor satul nostru din munţi... Ce făceau oare cei de-acasă ? Ştiau ei că feciorul lui Ilie Şoimaru are să rămîie prin pustiurile bulgăreşti ? Nu ştiau, sărăcii... Satul se întindea foarte liniştit în vălcea, la poalele munţilor, departe, în fundul Moldovei bătrîne. Din ogrăzi, se înălţa fumul spre cerul limpede ; cumpenele fîntînilor ţipau ici şi colo ; fete în catrinţă treceau pe uliţile înguste, cu cofăiele în mînă ; pe coasta muntelui, spre sat, suiau nevestele cu şiraguri de cai încărcaţi cu desagi. Poate Mărina lui Andrei sta pe prispă, cu ochii pierduţi departe, spre şesurile nemărginite, — poate se gîndea că în-tr-acolo s-a dus feciorul Şoimarului şi poate se gîndea că s-a dus să nu mai vie ; poate ofta amar, gîn-dindu-se... Şi mă trezii vorbind tare: — Ce să-i faci ? aşa ne-a fost scris... — Ce zici ? mugi lîngă mine glasul sergentului Irimia. . — Mă gîndeam ce-a mai fi fiind prin sat pe la noi, domnule sergent... — Bine, pace, măi flăcău ! Fetele oftează şi se gîn-desc la tine... După un răstimp de tăcere, întrebai : 87 — Au să ne facă turcii felul, domnule sergent, nu-i aşa ? — Se poate şi asta... Ceilalţi oftară. Aveau şi ei nădufurile lor. Irimia pufni cu ciudă şi zise : — Adică de ce oftaţi voi aşa de tare ? Cătaţi-vă de treabă ; pînă mîni cine ştie ce se poate întîmpla : mare-i unul Dumnezeu ! Fruntaşul Lioara suspină cu amărăciune : — Am ajuns rău de tot... încaltea Tanase a Vada-nei nu mai are nici o grijă ! — Las’ că ne vine şi nouă rîndul ! mormăi înăbuşit Neculai Mazîlu. — Da-v-aş dracului! izbucni sergentul. Ce te boceşti, Nevoie, înaintea morţii ? De-om scăpa, am să vă pun să faceţi sărvici cu muierile! Apoi se întinse pe-o coastă, scoase tabacherea, îşi răsuci o ţigară, scăpără şi şi-o aprinse. Nimeni nu mai zise nimic. Uriaşul era mînios. Intr-un tîrziu, porniră zgomote şi glasuri, baratca se deschise şi cîţiva turci, cu un ofiţer de-al lor, pătrunseră înlăuntru. Oţelele armelor luciră ca nişte fulgere. Ofiţerul se opri între ele, se uită cîtava vreme la noi, răcni apoi nu ştiu ce, cu glas aspru, la soldaţii lui, — după aceea ieşiră cu toţii. Irimia sta întins pe-o coastă şi tăcea ca un moroi. Aşa trecu ziua. Sergentul nostru fuma ţigări după ţigări şi se uita urît la noi. Tunurile băteau surd în depărtări. Prin împrejurimi simţeam că vin şi trec pîlcuri de călăreţi. Spre sară auzirăm un freamăt mai mare, amestecat cu neche-zări, cu sunete ascuţite de fluier, cu tactul greu şi surd al pasului gimnastic. Şi baratca se deschise iar, cutremurîndu-se. O droaie de păgîni bărboşi intră 88 repede, desfăşurînd cununi de funii. Ne făcură semn să ne sculăm, ne legară cu frînghiile cot la cot, — eu într-un capăt, Irimia în alt capăt, — şi ne împinseră spre uşă. Dar cînd să ieşim, sosi un călăreţ în goană, se aplecă pe oblînc şi dădu un ordin. Furăm lăsaţi legaţi burduf în baratcă, se aşeză un planton înaintea uşii, iar ceilalţi se traseră spre bivuacul de aproape. Sergentul nostru părea nernulţămit. începu să rnor-măiască : — Aista nu-i sărvici! Umblă, parcă calcă în străchini. Să le-ară t eu miliţie, măi Săraou, să-mi umble ca o fată mare ! — Domnule sergent, zise Ion Munteanu, acum am ajuns şi mai rău, ne-au legat ca pe boi. — Nu-i nimica, măi flăcăi. întindeţi-vă jos şi tăceţi... Rabdă, mă, că aşa scrie la carte!... Rabdă ! — Numai de un lucru îmi pare, bre, rău : mi-s mînile legate şi nu pot fuma măcar o ţigară, ca să-mi mai astîmpăr foamea. Mi-i foame, mă, de crăp. Parcă mi-au mas şoarecii în pîntece !... Nu mîncasem din zori, simţeam şi eu o mare jale la inimă. — Dar nu-i nimica, zise iar sergentul, bine că mi-a trecut mînia. Am să fac şi eu ca ţiganul : în dorul bucatelor, am să mă pun pe cîntat... ca-n vremile bune, măi Săracu ! Ne întinserăm jos grămadă;'iar Irimia începu a zice qu glas moale : Omul I Ca iarba zilele lui. Ca floarea cîmpului, înfloreşte... Avea un viers frumos şi tremurător de te pătrundea la inimă. Sta cu faţa în sus, cu ochii spre podul 89 barătcii; toată supărarea îi trecuse; şi acum, adevărat ca înaintea morţii, ne simţirăm şi noi mai uşuraţi, cu inimile liniştite. Şi dascălul nostru cînta drept ca la biserică la noi, cu glas duios, cînd mai tare, cînd mai slab, cu înmlădieri tremurătoare; şi, în jurul nostru, întunericul creştea încet-încet. Din depărtări, venea un murmur greu care umplea înserarea. In tabăra din jur se înălţau strigăte de comandă. Foamea noastră nu voia să se aline deloc, cu toate că sergentul îi cînta aşa de dulce. Ne rodea măruntaiele ca un lup. Irimia se opri şi grăi : — Tot nu-s turcii oameni de omenie ! Ne lasă o zi întreagă să postim, înghiţi-i-ar gurile iadului de păgîni! Se opri şi scuipă într-o parte: Ptiu! dă-i dracului ! Şi începu iar: La rîul Vavilonului, Acolo am şezut ş-am plîns. Şi de crengile sălciilor Ne-am aninat organele noastre... Deodată tăcu. Sentinela se apropia cu paşi îndesaţi. Smirnei uşa, se împlîntă în prag, bărbos şi cu ochii holbaţi, şi începu a răcni la noi. — Du-te dracului !... zise cu greaţă Irimia. — Strigă la noi să tăcem, oftă Gheorghe Cojocarii. Nici atîta mîngîiere nu mai avem. Măi-măi-măi ! ce-i şi cu păgînii iştia !... — Bine, şopti Irimia ; atunci am să mă mînii şl are să fie rău ! — Are să-ţi pară rău ! strigă el apoi turcului. Sentinela se încruntă, făcu un pas şi aplecă arma, cu baioneta ameninţătoare. — A dat boala-n tine, spurcatule! gemu sergentul. Apoi se întinse foarte liniştit pe spate. 90 Turcul închise uşa şi se trase la locul lui. întunericul ne cuprinse, adînc, şi tabăra tăcea. Mai tîrziu se făcu atîta linişte, de se auzeau şi caii ronţăind la furgoane. In baratca era întuneric orb, de puteai să-ţi dai cu degetele în ochi. Noi stăteam neclintiţi, dar nu dormeam nici unul. Deodată, glasul lui Irimia porni slab ca un oftat: — Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru şi afară de tine, pre altul nu ştim ! Nu ne lăsa în sama păgînu-lui, Doamne! — Domnule sergent, zise Lioara, are s-audă sânţi neaua ! — Dă-1 dracului de pagiîn, ucigă-1 cru'cea ! Trupul lui uriaş începu a se frămînta. Apoi, după o bucată de vreme, glasul i se auzi iar : — Măi ! tare-aş fuma o ţigară ! Mi-i foame de nu văd înaintea ochilor... Am să mă pun să rod la frîri-ghie... Iar tăcu un răstimp. — Măi băieţi, şopti el iar, hai să cercăm un asalt. Eu zic să mergem la reghimentul nostru, sireacul, la 15, că ne-o li aş'teptînd camarazii cu minoarea. — Greu 1 suspină un glas. — Nu face gît, că-ţi vîr pumnul pe gură ! mugi dascălul. Tot una ni-i. Dacă mvirim, atîta pagubă ! Şi-n tăcerea adîncă, se frămîntă iar uşor; apoi auzirăm, foarte încet, ronţăitul dinţilor în cînepa răsucită. Acuma mă gîndeam şi eu : Ce-o fi, o fi ! şi-aşteptam. Apoi dascălul prinse a trage vînt în piept. Se umfla. II simţirăm înţepenindu-se, încordîndu-se, ridicîndu-şi grumajii şi întinzînd picioarele, — şi, odată, ceva plesni scurt ; iar glasul de buhai începu a cînta încetinel : 91 — Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre tine, născătoare de Dumnezeu ! — încet, măi băieţi, încet, că s-a dus dracului păgînul ! încet... Mergem să mîn-căm la al nostru, la 15, sireacul ! Mă, nu moare ro-mînul cu una cu două ! — Domnule sergent, gemu Lioara, te-aude, domnule sergent... — Leagă căţeaua, fruntaş ! fără vorbă ! Dar tot era s-o păţim. Turcul auzise poate ceva : paşii lui iar bocăniră pe pămîntul pietros şi uşa se dete în laturi. Ne lăţirăm la pămînt fără suflet. Bătea inima-n noi, parcă voia să ne spargă pieptul. Prin uşa deschisă pătrundeau licăririle unui foc, care ardea înaintea barătcii. Sentinela se opri în prag, neagră, se aplecă, cu mîna la ochi, cercetă toate colţurile cu luare-aminte, apoi se trase îndărăt la vatra lui de jar, lăsînd uşa deschisă. — Face turcu-a moarte! gemu sergentul — şi prinse a deslega pe fruntaş, care era lîngă el. — încet, măi băieţi, încet. Aşa, fruntaş ! nu sufia tare că te ia muma dracului! După ce deslegă pe Lioara, amîndoi se tîrîră pe brînci, fără nici un zgomot, ca nişte şerpi, spre noi. Mînile lor lucrau repede prin întuneric. Iar noi tremuram de nerăbdare. Cînd furăm gata, ne lăţirăm pe brînci, la pîndă. Sentinela sta lîngă focul de gătcje care de. abia pîl-pîia, tremurîndu-şi pînza de lumină pe furgoanele de-aproape, unde ronţăiau caii. Sta rezemat în puşcă, asculta murmurele nedesluşite ale depărtărilor şi se gîndea. Cine ştie la ce se gîndea şi el, săracul ! Mai încolo, se zăreau, nelămurite, prin întunecimea nopţii, bivuacurile. Trupa dormea. Sergentul şopti încet : 92 — Ca vîntul... ia cai !... Şi se strecură sprinten pînă la uşă. Noi ne uitam la el cum se pregăteşte, cum se lasâ pe vine şi-şi încovoaie braţele. Vedeam roş înaintea ochilor. Acu s-alegea : trăim, ori ne ducem dracului ! Deodată dascălul icni. A fost o scăpărare de fulger ! Dintr-un salt, Irimia încăleca pe turc, îl dărîmă la pămînt, ridică de două ori pumnul şi-l lăsă să cadă ca un ciocan de fier. Puşca se întinse uşor la pămînt; sentinela îşi lăsă într-o parte, moale, capul plin de sînge. Nici un gemăt. Ce-a mai fost nici nu mi-am dat bine sama. Cînd am deslegat caii, cînd ne-am zvîrlit pe ei, cînd ne-am prăbuşit în goană de vifor la vale spre taiberile noastre ? Nu ştiu. A fost o larmă în urmă şi o izbucnire de împuşcături, ca la o bătălie în regulă. Iar noi fugeam, pe deşelate, spre ai noştri, ca zvîrliţi din tun. Pe urmă, cealaltă parte a războiului am dus-o tot aşa, cînd mai bine, cînd mai rău, cum s-a întîmplat. Ai noştri nu s-au plîns niciodată. Aşa-i datina romî-nului, să se obişnuiască cu toate. Şi a dat Dumnezeu de-am scăpat cu viaţă, — iar sergentul şi-acuma cîntă la bisericuţa noastră de lemn. Cîteodată, la un pahar dulce, istoriseşte fără fală cum am pornit de la turci, să ne astîmpărăm foamea la al nostru, la 15, sireacul! Altfel, ce dascăl, măî frate ! Parcă de cînd e el n-.a cîntiat decît Ohtoicul şi n-a cetit decît Vămile văzduhului şi Moliftele sfîntului Vasile! CEASURI DE PACE A In dimineaţa aceea de 9 octomvrie, soarele răsări cu o lumină prietinească, negura se risipi curînd şi văzduhul ,se umplu de strălucire. Prin văi, se înmlădiau pale de ceaţă, se făceau din ce în ce mai străvezii, ipînă ce se mistuiau în limpezimea aerului de toamnă. Tunurile bubuiau în Plevna şi în împrejurimi. Pretutindeni omul sta la pîndă ca o fiară şi obuzele duceau moarte. Şi răniţii stăteau palizi, cu feţele la cerul albastru, care le trimetea mîngîieri tuturor deopotrivă, şi morţii îşi dormeau somnul veşniciei nesimţitori. La ceasurile nouă, un parlamentar ieşi din întă-riturile turceşti, cu steag alb, îr^ faţa Griviţei noastre, îndată, pe parapetul dorobanţilor se înălţă fîlfîind pînza păcii. Lătratul tunurilor conteni împrejur, apoi încet-încet, în tot cuprinsul bîntuit de viforul morţii, focul se potoli, pînă ce se stînse, — şi stîlpii cenuşii de fum se pierdură, şuviţe răsfirate, în nemărginire, şi adîncul văzduh de pace se umplu de strălucire mai mare. Oamenii se înfrăţiseră pentru un răstimp. Din întă-riturile turceşti ale Griviţei, ieşiră ofiţerii şi un şir de 94 sentinele fără arme, care se rînduiră de-a lungul şanţului lor, cu faţa spre noi. Ieşiră şi din Griviţa noastră dorobanţi neînarmaţi şi se aşezară în faţa turcilor, — flăcăi chipeşi, gătiţi ca de paradă, cu căciula pe-o sprinceană. Pe şuşăniţele de pămînt din dosul celor două şiruri de sentinele, stăteau grămădiţi, putrezind, căzuţii luptelor trecute. Erau mulţi flăcăi de-ai noştri. Focul ucigaş îi zvîr-lise fără suflare pe pămîntul umed, — şi acolo stăteau de săptămîni încheiate, pe pămîntul plin de apă, sub cerul plin de ploaie, sub schimbul vrăjmaş de plumb şi de. schijă ; stăteau cu armele alături, în somnul cel adînc, în noaptea cea adîncă. Zile şi nopţi trecuseră ; şi ochii se scufundau în orbite, şi obrajii aveau coloarea pămîntului. Şi, pe deasupra lor, în văzduh, trecuseră nourii plumburii cu şuvoaiele de apă, şi trecuse peste ei pasul iute şi greu al asaltului, şi gemuseră tunurile, şi pocniseră puştile, şi căzuseră alţi tovarăşi peste leşurile lor ţapene. Acuma ei nu mai doreau nimic, dar la vetrele copilăriei lor, în satele umilite, stăteau bătrînii şi babele fără feciori, oftau, tăceau şî aşteptau. Treceau vînturile toamnei cu cîn-tece triste, venind de pe ţărmuri depărtate. Vînturile ar fi putut spune ceva, căci trecuseră peste frunţile şi peste ochii feciorilor, dar bătrînii ştiau să aştepte numai, şi nu ştiau că vatra va rămînea pustie şi cuiburi de dragoste, văi cu ape răsunătoare şi crînguri pline de soare, nu vor mai simţi paşii celor care nu se vor mai întoarce. Ei tăceau şi aşteptau. Iar acum, în lumina cea prietinoasă a soarelui de toamnă, prinseră a furnica brancardierii şi doctorii. Se opreau la fiecare mort, îl aşezau cu grijă pe năsă-lie şi-l porneau spre şanţurile noastre. Erau morţi de toate felurile. Erau cu capetele zdrobite şi negre, 95 erau cu fata senină ; unii stăteau liniştiţi pe spate, alţii grămădiţi cu capu-n piept, încovoiaţi asupra pămîntului. Şi paturile porneau, curgeau neîntrerupt. Morţii turci erau duşi pe bucata de pămînt neutru, între lanţurile de sentinele, şi năsăliile lor veneau şi-i luau. Şi-n ziua liniştită, toti umblau încet, vorbeau cu glasuri scăzute. Ici-colo, dădeau peste trupuri pe care nimeni nu le mai putea ridica. Săpau o groapă pe loc, împingeau trupul cu hîrletele şi aruncau deasupra pămîntul. Nimeni nu ştia cine-i căzutul, cum îl chiamă şi de unde-i. Un pîlc de căciulari se opri dinaintea unui morman de leşuri de-ale camarazilor. Toti tovarăşii de luptă căzuseră cu fata spre duşman, pe-o coastă, într-un avînt furtunos, şi toti stăteau cu ochii deschişi, privind parcă grozavul cuib de foc de unde veniseră izbiturile de moarte. Printre armele căzute, în mijlocul tuturora, stătea un sergent mîndru, cu sprîncenele încruntate pe ochi tulburi, în somnul morţii. Un flăcău zise încet: — Iaca şi domnul sergent Axinte. Ce om bun era, bre !... Cu dînsul nu ti se ura niciodată. Ne-a spus multe năzdrăvănii în şanţuri, în nopţile de ploaie, cînd ne erau sufletele îndoite şi pline de amar. — Da, murmură altul, e din sat de la noi ; e logodit cu fata judeţului... Dumnezeu să-l ierte ! Iar domnul sergent Axinte dormea dus, şi-n somnul lui negru şi fără de sfîrşit poate tot se gîndea la fata cea sprintenă a judeţului, fata cea cu ochii ca porumba şi cu cositele negre, cu care se avusese el bine în alte vremuri. — Iaca şi vărul Năstase, rosti un glas mişcat. Ce-are să zică mătuşa Ruxanda cînd a vedea că mă 96 întorc singur ! Uite şi Iile al lui Tudor Păduraru, uite Şi Vasile al Pînzarului... Şi cei vii îşi cunoşteau camarazii cu care duseseră greul războiului, ori prietinii vechi cu care hoinăriseră în copilărie, prin văile şi luncile ţării. Şi glasurile erau mai întunecate şi cuvintele puţine, fără izbucniri şi păreri mari de rău. Sufletele se închideau înaintea durerii; moartea nu mai înfiora pe nimeni. Mîni va porni iar viforul de foc, şi mulţi se vor aşeza Ia odihnă de veci ca şi vărul Năstase şi ca şi domnul sergent Axinte. Iar peste podişul plin de morţi, peste liniştea de o clipă, lumina blîndă a soarelui îşi tremura strălucirile. In Plevna era pace, în împrejurimi era pace, şi din pămîntul udat de sînge şi ploaie, din văi, se înălţau pînze subţiri, de abia văzute, de aburi. Pe sub pilcurile albe de nouri, sus, în cerul adînc-albastru, se roteau vulturi; convoiuri de corbi se ridicau din zare. Iar flăcăii îşi ridicau camarazii şi-i purtau spre şanţurile noastre. Şi fiecare viaţă umilită care se stinsese acolo, pe glia străină, şi caire era să irămîie pe veci îngropată acolo în pămînt străin, lăsase în urmă o fericire ori o durere. Flăcăi vrednici, cu suflete potolite! voi, umiliţilor şi nebăgaţilor în samă ! sub pasul vostru s-a cutremurat pămîntul străin. Voi aţi răbdat şi-aţi suferit, aţi lăsat în urmă căminuri pustii şi lacrimi; dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe moşia părinţilor noştri. Fraţilor, pace vouă ! Cazmalele şi hîrleţele săpau cu grabă gropi îndărătul întăririlor. Leşurile fură aşezate alăturea. Şi preotul îşi înălţă glasul, şi începu a ceti rugăciunile din urmă, pe cînd batalioanele se descopereau. Era o linişte în întinderi ca într-o biserică uriaşă, şi toţi tăceau. Numai glasul popii se auzea slab : «Veşnica 7 — M. Sadoveanu — Opere. voi. II 97 pomenire, veşnica lor pomenire!...» şi un gornist, într-un colt, în dosul rîndurilor, începu a suspina, din goarna înăbuşită cu palma, melodia trăgănată a morţii. Apoi pămîntul căzu peste cei adormiţi pe veci, gropile se umplură şi cornul nevăzut conteni. Dincolo, paturile brancardierilor tot încărcau morţii. Ofiţerii noştri supravegheau lucrul şi lanţurile de sentinele tăcute privindu-se de la douăzeci de paşi. Apoi, în căldura mîngîietoare a soarelui de toamnă, privirile duşmanilor se întîlniră. Ofiţerii -noştri şi cei turci se priviră zîmbind, se salutară, se apropiară. Erau toti mai curat îmbrăcaţi, ca de sărbătoare. Fumau ca în vremurile liniştite de garnizoană, şi parcă voiau să se hotărască la pregătirea unei petreceri. Soldaţii tăcură o vreme, apoi unul de la noi zvîrli o glumă. Un rîs stăpînit se întinse. Un turc răspunse într-o romînească stricată, şi alt rîs porni. Apoi un căprar azvîrli un pac de tutun, un fruntaş un pesmete, — şi oştenii turci îşi arătau dinţii albi, rînjind foarte prietineşte. Schimbul de vorbe se întinse, din rîndul celălalt veniră la .noi pipe, ţigarete şi alte «fleacuri turceşti». Un căprar balan, cu ochii foarte vioi, strigă : — Effendi ! hei, effendi ! — Evala! zise, de dincolo, un turc înalt şi bărbos. — Moclis hacanâ! vorbi foarte serios căprarul. Ghel burdâ ? Perpelită hacanâ, ţangăr mangăr ber-lengher buf! Turcul rămase cu ochii holbaţi, fără să priceapă. — Nu priceput ? întrebă căprarul. Şi flăcăii prinseră a rîde. Turcul îşi întinse şi el gura, cu dinţii albi, într-un rîs fericit, îşi scoase pipa din tunică şi o zvîrli căprarului. 98 — Sabalairusutn!... strigă căprarul, ridicînd luleaua. Şi turcii izbucniră în rîs. De aici prietinia se întinse pe toată linia. Iar căprarul care ştia turceşte sta mîndru ca un paşă şi scotea, din cînd în cînd, cîte-o vorbă năstruşnică, care stîrnea rîsul tuturor. Dar la amiază lucrul se isprăvi. Ofiţerii se traseră spre şirurile de sentinele. Comandele se înălţară şi de o parte şi de alta, oştenii intrară în şanţuri. Urmă o clipă de linişte şi de tăcere; apoi, deodată, steagurile albe ale păcii se cumpăniră, şi se lăsară în şanţuri. Şi-n soarele amiezii, în întăriturile noastre, urt şurub gros de fum alb se înălţă spre cer, desfăşurîn-du-se grabnic ; tunul izbucni şi scuipă căpăţîna de schijă spre reduta turcească. Ca după un semnal, bateriile îşi deschiseră focul. Glasul viforos al morţii prinse a bubui din dealuri în văi. Flăcăii stăteau în şanţuri. Erau mai tăcuţi şi mai gînditori decît în alte dăţi. Căci era o lumină frumoasă de toamnă ş-un cer senin cum nu văzuseră ei de mult, şi gîndurile pribegeau spre căminurile părinteşti. Bin cînd în cînd, se spărgeau obuze deasupra parapetului, şi spărturile şuierau trecînd peste capetele lor. Ei nici nu le băgau în samă; erau prea obişnuiţi cu aşa fel de oaspeţi. Dar, spre sară, din asfinţit, se înălţară nouri negri, soarele se cufundă într-un noian de flăcări. Un vînt aspru porni odată cu amurgul şi, oînd veni întunericul nopţii, glasul vîntului de toamnă cînta cu în-rtilădieri dureroase pe deasupra parapetelor. Tunurile bubuiau înspăimîntate parcă, şi ghiulele treceau ca nişte puncte roşii prin văzduhul negru. In şanţuri, 7* 99 flăcăii erau treji şi tăceau şi se gîndeau, lîngă mormintele mari ale fraţilor lor, şi gornistul necunoscut, într-un colţ, zicea din goarna înăbuşită cu palma un cîntec încet, care aducea cu suspinele buciumului în munţii noştri. MÎNJA MOŞULUI A In vremea liniştitelor zile de garnizoană, cele mai de samă fiinţi din regiment fuseseră, fără îndoială, Moşu şi Ghiţă. In jurul lor se în-vîrtiseră bucuriile şi supărările tuturora, de la mare pînă la mic. Iar acuma, în viforul zilelor rele, tot amintirile întîmplărilbr trecute luminau privirile şi încălzeau inimile. Ghiţă era un ţap de toată frumuseţa : capul mare, negrn, şî trupul plăviţ; şi de la cap, o dungă neagră pe toată spinarea, pînă la coadă. Mergea drept, fiu- * turîndu-şi barba, cu coarnele înălţate, şi ochii că-prii scînteiau de veselie şi de şagă. Se făcuse mare cît un june, cu picioare puternice şi groase şi cu un grumaz care ţinea greutatea unui om. Fusese adus, de pe cînd era ieduţ, de tamburul-major Manoil, moşul regimentului. Intăi era o stîr-pitură, mic şi prizărit de-1 da vîntul jos, şi behăia aşa de jalnic, că-ţi era mai mare mila de el. Dar (lupă ce începu a o duce bine, a mînca pîne şi zahar din mînile soldaţilor, şi a bea lapte din gamela Moşului, din «pîrciul» cel slăbuţ crescu un ţăpuşor 101 vesel şi zburdalnic, care împrăştia veselie în toate companiile. Cînd se suna adunarea, dimineaţa, el era la locul de cinste, înaintea corniştilor şi toboşarilor, bătînd măsura cu capul şi cu bărbuţa ; cînd se suna ieşirea la cîmp, tot el o apuca înainte, mîndru ca un general. In repaosuri dădea goană la grecul cu plăcinte ; orice cumpărător trebuia să-i dea şi lui o îmbucătură. La ruperea rîndurilor, pornea în pas de atac după flăcăi, împingîndu-i cu coarnele prin plutoane. La masă făcea inspecţie în toate străchinile, — iar ţiganului Boroiu, care horpăia ca un disperat şi nu-1 băga în samă, de multe ori îi azvîrlise strachina, cu coarnele, cine ştie unde. Noaptea făcea inspecţia sentinelelor. Şi pe multe le scăpase de belea. Se înttmpla ca soldatul, trudii, să fie furat de somn şi să înceapă a moţăi ; şi se mai întîmpla să dea atunci Ghiţă peste el. Era lună şi frumos ca ziua, şi ţapul se oprea foarte mirat de clătinaturile şi scăpătările capului de lîngă gheretă. începea şi el a face semne, a sări la dreapta, la stînga, şi a-şi scutura barba. Apoi deodată se avînta, cu capu-n piept, şi sentinela, izbită de scîn-duri, se trezea îngrozită, urlînd: Cine-i ? — Stăi! Ţapul răspundea dulce: Beee !... iar soldatul se freca la ochi, se trăgea de urechi şi-şi căra la pumni în cap ca să se desmeticească, îngtnînd : Mă săracu ! mîne fac cinste c-o plăcintă. Dacă nu erai tu, mă duceam dracului! Cu toţi era prietin Ghiţă, dar cu Moşul era mai mult decît atît: dragostea lor era duioasă. Moş Ma-noil era cel mai bătrîn cornist din oastea ţării. începuse a trîmbiţa din tinereţă, de pe vremea nemţilor, şi era hotărît să moară cum trăise, tot între 102 \ toboşari şi cornişti. Atîta patimă avusese şi el în viata lui : să înveţe marşurile cele vechi pe flăcăii cei noi, să soarbă regulat cîte o stacană de roşior, şi să suduie nemţeşte. Acuma mai avea o bucurie: pe Ghiţă, băiatul lui. Moşul era nume dat cu ordin de zi pe regiment. De la colonel la răcan, nimeni nu-i zicea altfel. Dar Moşul era ţapăn încă, drept, cu capul sus, cu pasul îndesat. Deasupra bărbii cărunte şi a mustăţilor mari, deasupra nasului roş şi a obrazului rumăn, ochii negri aveau încă lucirea tinereţii. Cînd se-mbrăca în mare-ţinută şi se aşeza înaintea învăţăceilor lui, cînd zvîrlea după umăr şnururile, şi ducea cornul la gură, şi începea, cu capul înălţat, cu pieptul înflorit de brandemburguri scos în afară, se simţea că este cineva în fruntea batalioanelor, şi glasul goarnei lui trecea ca un fior şi prin inimile flăcăilor. Şi era bun şi blînd ca un bunic. Se purta cu toţi soldaţii ca şi cu Ghiţă al lui. Şi totdeauna, sara, după ce-şi sorbea chilul lui de vin, îşi sugea mustăţile, îşi mîngîia barba şi zicea : Eu sînt tata regimentului, mă... Voi sînteţi băieţii mei, şi-mi sînteţi dragi ca şi Ghiţă... Iar ţapul îşi scutura barba şi-şi vîra capul negru pe subsuoara moşneagului, clipind şiret la gradele şi soldaţii adunaţi în jur. Dar zilele frumoase trecură. Se duseră muştrurile de pe cîmpiile pline de căldura şi lumina primăverii, se duseră danţurile de sară în curtea regimentului, după sunarea apelului şi a rugăciunii, cînd muzica zicea sîrbe şi bătute, şi lanţurile de flăcăi se frămîntau în joc; se duseră iernile viforoase cu teoriile obositoare şi cu poveştile spuse încet la lumina scăzută; se duseră manevrele de toamnă, trecerile prin satele pline de grădini cu poame, glumele la popasuri cu fetele, 103 v. marşurile şi luptele pe dealuri şi văi, bucuriile cînd Moşul cînta aşa de dulce încetarea manevrei, se duseră toate, — şi veni vestea cea mare, cu războiul cel adevărat. Infanteriştii porniră cei dintăi, — şi Moşul cu Ghiţă al lui, în fruntea tuturor. Acuma trecuseră şi prin grindină de plumbi, şi prin sîngele duşmanilor şi al fraţilor. Toamna venise, era frig şi umezeala pătrundea mădularele. Tunurile bubuiau fără întrerupere, şi din Plevna şi din lanţul împre-surării, ca nişte zăvozi care latră toată ziua cu mînie unii la alţii. După ploile de sînge ale asalturilor, regimentele rărite se odihneau, dar sufletele tuturor erau nemulţămite, căci vremea trecea şi turcii stăruiau cu străşnicie în vizunia lor. Asalturi vijelioase se zdrobiseră la parapete şi mulţi flăcăi mînioşi căzuseră fulgeraţi. Şi parcă toată tăcerea şi mînia căzuţilor trecuse în inimile celor rămaşi. Veseliile erau rare şi glumele se rosteau cu zîmbete de mâhnire. Moşul, mai ales, era foarte amărît. Porţioara Iui de vin, chilul lui, aici era lucru foarte rar, hrană pentru ţap nu se găsea, — căci Ghiţă era deprins cu lucruri faine, şi Moşul înjura şi scuipa cu ciudă, de cîte ori venea vremea chilului şi a cinei băiatului. Grozav! războiul era o pacoste pentru moşneag şi nimeni nu ' ura mai straşnic decît el, mai din fundul sufletului, pe «haimanalele», pe «tartorii» lui Gazi-Osman ! Intr-o dimineaţă, după o noapte cu brumă, se trezi Moşul mai morocănos decît totdeauna. Ţapul toată noaptea îl încălzise cu blana-i aspră, la spate, şi la trezire bătrînul voi să-l miluiască cu ceva, şi nu găai «hapsalut nimic !» I se păru că Ghiţă a slăbit tare, behăitul lui de burn-dimineaţă îi sună în urechi stîns şi 104 plin de jale ; şi-şi mai aduse aminte că de-o săptămină încheiată n-a pus un strop de vin în gură, şi că are nevoie de şapte clondire de cîte un chil, ca să aducă lucrurile la adevărata lor cumpănă... Era slut de tot, şi Moşul îşi îndesă chipiul cu mînie pînă la sprîncene. Veni un cornist să raporteze că domnul sublocotenent Atanasiu a dat ordin să-şi cureţe oamenii «amunitia». Moşneagul se încruntă şi mugi : — Marş ! Iiaraus! Acestea erau vorbe de pe vremea nemţilor : greu ! Moşul ajunsese la aman ! Veni căprarul: . — Să trăiţi, Moşule, a dat ordin domnul sublocotenent... — Com ? Şi tu, idem, foră vorbă ! — A dat ordin să curăţim amunitia... — îndrăzneşti? Marşir, farftuctărl Haid ! scurt! Paşol! Bătrînul îşi trase chipiul şi mai tare pe ochi, se întoarse şi se uită lung la Ghită, fără să rostească nici o vorbă. Apoi îşi vîrî mînile în buzunările pantalonilor, ridică capul şi începu a cerceta zarea pe sub cozoroc. De deasupra nu ploua, dar ziua era mohorîtă, fără soare, şi cerul se căptuşise cu nouri alburii. Un vînt rece venea de la miazănoapte ; îngheţa degetele şi înroşea nasurile. Peste spinările de pămînt se zăreau, cît cuprindea ochiul, desfăşurările grăbite ale sulurilor cenuşii de fum şi răsfirarea lor în goana vîntului, apoi se auzeau mugind tunurile, unul după altul, mînios şi înăbuşit. Moşul privea toate cu o nepăsare de ghiată ; părea că prea puţin îi ipasă de frământarea din şanţuri, de mişcările coloanelor printre întărituri, de trecerile repezi ale ofiţerilor încolo şi încoace, de toată zarva de- 105 / părtărilor. Se uita aşa ca şi cum le-ar fi dat toate dracului. Din cînd în cînd mormăia cîte-o înjurătură cu «farfluctăr» şi cu «idem» şi scuipa cu greaţă într-o parte. . Intr-un tîrziu, îşi scoase pipa, şi-o umplu cu tutun şi privi cu mînie în jur. Un învăţăcel ieşi ca din pămînt cu un capăt de iască aprinsă, şi Moşul, după ce dădu foc tutunului, prinse a pufăi din greu, parcă îndeplinea o mare caznă. In jurul lui nimeni nu vorbea ; numai la o parte, într-un dos, cîţiva se sfătuiau, căutînd să afle cum ar putea îmblînzi pe bătrîn. Dar nu puteau găsi, sărmanii, nici un mijloc, căci toată mîngîierea Moşului se cuprindea într-o gustare bună pentru Ghiţă, — şi de cînd se trăseseră în şanţurile Griviţei, proviziile se împuţinau zi cu zi. Mînia şi tăcerea Moşului creşteau cu trecerea ceasurilor. Pe la amiază, însă, nu mai putu răbda. Sărută pe Ghiţă, îşi strînse centironul şi-şi cercetă revolverul, strigă la ţiganul Boroiu să-şi lase dracului toba şi să vie după el, — şi o porni încet-încet printre dungile şanţurilor, printre taberile tăcute, peste care suflarea aspră a lui noemvrie presura parcă fioruri de ghiaţă. Ghiţă şi Boroiu mergeau alături în urma lui: ţiganul zgribulit, cu umerile ridicate, ţapul dînd repede din cap, după pas. Tunurile în toate părţile nu mai conteneau. Băteau întruna aşa de regulat şi de aşa de multă vreme, încît nu le mai băga nimeni în samă. Moşul mergea la întîmplare, pe gînduri. Intr-un răstimp se întoarse spre ţap : — Ghiţă-băiete, ţi-e foame tare, mă ? Ţapul behăi încet şi Moşul gemu plin de năduf. Fără să mai spuie nimic, pomi iar înainte. Griviţa rămase pe dreapta, în urmă ; celelalte întărituri turceşti 106 se desfăşurau spre miazănoapte în încîlciturile dealurilor şi văilor. Moşul mergea spre asfinţit, pe o întindere goală, cătră taberile ruseşti. Un sat se zărea pe o costişă, dincolo de adîncătura unui pîrău, şi în răceala zilei mohorite părea mort. fără nici un suflet în el. Deodată, din văgăuna pîrăului se arătară capete de călăreţi. Moşul avea ochi buni, şi-i cunoscu de departe : erau călăraşi de ai noşfri. In tăcerea văii stăteau nemişcaţi, parcă aşteptau ceva. Bătrînul se îndreptă grăbit spre ei. Un călăreţ ieşi din grămadă şi începu a face semne; Moşul le înţelese cum îi venea la în-dămînă, şi porni şi mai zorit spre pîlcul întunecos. Cînd ajunse, îi ieşi înainte un locotenent oacheş, cu barba neagră şi cu nasul turtit. Vorbea repede şi-i jucau ochii în cap ca la Necuratul. — Ce e, Moşule ? ce vînt te bate ? Cum ? ce-i ? — Nimic 1 răspunse morocănos bătrînul, oprindu-se şi salutînd. Am pornit şi eu, poate oi da de ceva pro-viant, că-mi moare băietul de (foame... — Aşa ? strigă repede ofiţerul; bine, Moşule, bine ! Stai colea ! ai răbdare. Vine un convoi turcesc, înţelegi ? Scurt! în doi timpi şi trei mişcări dăm atacul, — şi, ori. ori I... — Farfluciăr! murmură bătrînul; tot se gîndeşte Dumnezeu la noi! Se întoarse spre ţap şi-i mîngîie capul negru, pe cînd toboşarul Boroiu sta ţapăn, cu mînile la vipuşca pantalonilor şi cu chipiul împins pînă la ceafă. Bătrînul zise iar, mai blînd : — Tot e bine cînd eşti bătrîn. Te mai cunosc tinerii, şi altfel merg lucrurile... — Da, Moşule, rosti iute locotenentul, te cunosc! te cunosc! desigur... 10? Apoi îşi ridică calul în doua picioare şi făcu cîteva copce pînă la malul pîrăului. Chiar atunci cîteva împuşcături rare căzură una după alta : parcă celor care trăgeau le era lene. Şi glasul locotenentului începu a striga cu aprindere, şi sfîrşi prelung şi răsunător : — Marrrş!... Călăreţii dădură pinteni, un fîşîit aspru trecu, apoi prinse a dudui pămîntul. Se răsfirară, trecură pîrăul şi suiră spre dîmbul care dosea un cot al şoselei ce ieşea din sat, pe după înălţimi. Moşneagul rămase singur cu Ghiţă şi cu Boroiu. Privi cîtăva vreme lung în urma lor, apoi rosti : — Hai şi noi ! Haimanale şi tartori !... Am să-i rrrup cu dinţii!... îşi trase revolverul şi porni foarte grăbit. împuşcăturile se îndesiseră ; o larmă de glasuri deşteptă singurătăţile, crescu, sfîşiată de strigăte, de ţipete şi de urale. Şi cînd ajunse Moşul pe dîmb, bătaia era în toi. Şiragul de cară se oprise în mijlocul drumului, şi ai noştri încolţeau din toate părţile pe călăreţii păgîni. Caii, repeziţi, se prăbuşeau unul spre altul, învălmăşeala creştea, pocnetele de carabină se răriră, conteniră ; şi lupta se răsfiră pe sub dîmb şi printre cară, şi oamenii cădeau, caii o porneau razna, cu coamele spulberate, pe cînd, între vîrtejuriie acestea de mînie, boii, grămădiţi cu capetele în fundurile carălor încărcate, suflau spărioşi şi frămîntau pămîntul cu picioarele. ' Moşul nu stătu mult la îndoială. Porni foarte liniştit, spre căruţa cea din urmă, de unde încăierarea trecuse. Pe drum îşi întoarse capul, şi băgînd de samă că ţiganul s-a oprit, cu mînile pe coarnele lui Ghiţă, răcni : 108 ^ Marşir ! cioară afurisită f... întinde aripile, că te zvirl în fundul fundului iadurilor ! Ţiganul porni încovoiat, împins de coarnele lui Ghiţă. Bătrînul se apropie de căruţă, pe cînd lupta se înfierbânta spre vale, pe drum şi pe de laturi, într-o bubuire mare de răcnete. Scoase sabia şi înţepă un sac. Cîteva fire de orez ieşiră prin tăietură. — Grîu turcesc !... mormăi bătrînul. Bun şi ăsta !... înşfacă un sac, făcu semn ţiganului să se apropie, şi i-1 prăvăli din căruţă pe spate. Apoi răcni : — Porneşte-o, mă ! Cînd să puie mîna pe al doilea sac, un fes se înălţă de ceea parte şi un cap bărbos se arătă la lumină. — Ce-i, bre ? întrebă bătrînul. Turcul nu voi să răspundă, se repezi de după căruţă şi ridică sabia. Moşneagul nici nu se clinti, ridică dreapta cu revolverul şi fulgeră pe turc drept între ochi c-o descărcătură. Voi să tragă sacul, cînd alt duşman se avîntă pe drumul celui dintăi. — Idem! zise scurt Moşul şi-l trăsni şi pe acesta în numele Tatălui de lia două palme depărtare. Turcul căzu peste cel dintăi fără să geamă măcar. Moşneagul încarcă sacul în spate şi porni spre dîmb. De acolo cătă din ochi pe ţigan, şi-l văzu tre-cînd pîrăul, >aşa de grăbit, piareă îl ajungeau din urmă tatarii. Ţapul, după o fugă iute, se întorcea să caute pe bătrîn. Şi lupta împrejurul carălor, îndărăt, scădea. Turcii se risipeau alungaţi de călăraşi şi carabinele iar începură a bubui. Moşul se lăsă cu sacul la vale, pe cînd ţaipu-i da tîrcoale, behăind tremurat. — Taci, jcraiule, zise bătrînul, c-am să-ţi Jac o cină să se ducă vestea L. Cînd ajunse la băieţii lui, Moşului îi trecuse mînia. 109 Şi liniştea se schimbă în veselie, cind află că un cor-nist i-a adus un clondir de roşior, şterpelit >cu mari năcazuri, cine ştie de unde, numai pentru dragostea bătrânului. Sara, la focurile aprinse într-un dos, la un colţ de şanţ, flăcăii îmbucau pe un cap orez fiert cu sare şi ou apă, iar bătrînul, după ce-şi hrănise băiatul c-o fiertură ca aceea, îl culcase#lîngă el, ş-acuma, pe de-o parte se încălzea de foc, pe de-o parte de blana lui Ghiţă, şi fuma cu mulţămire tutun arăpesc, sorbind cu poftă din clondir. Nasul era ceva mai înfocat ca de obicei, şi pofta de vorbă venise iar, drapt ca în zilele cînd o ducea el bine, la cazarma regimentului, între băieţii lui. Şi în lumina focului, în mijlocul roatei de flăcăi, începu a povesti, ca în vremurile bune, istoria de pe vremea nemţilor, cînd era el ipompier. — Ce, mă ?... ce căutau ştronţii la nunta unuia de-ai noştri ? Şi încă cu scandal şi cu batjocură. Cînd am umflat parul de stejar de la un hîrdău şi cînd am prins a da, .mămulică! mămulică ! parcă erau nişte muşte... Şi Moşul pufăia, povestea şi-şi dregea glasul cu vin. Apoi ceru cornul şi .începu a cînta băieţilor lui cântece vechi, înăbuşind sunetul cu palma. Şi după cea din urmă sorbitură, cântecele prinseră a curge duios şi dulce. De cînd trecuse Moşul Dunărea, niciodată nu cîntase aşa. Iar flăcăii nu puteau dormi; ascultau pe gînduri, cu ochii mari. Intr-un răstimp, bătrînul se opri şi mormăi, mîn-gîind capul negru al lui Ghiţă : — Farfluctăr! de ce nu-mi dădeau pace să-mi iau sacii ?... ÎN SPITAL A Insera, şi mă duceau brancardierii în pas legănat spre ambulanţe. In cel din urmă iureş de la Gri-viţa, o zburătură mă ajunsese la genunchi. Im-brîncasem, tăiat parcă de un ascuţiş înroşit, ameţisem, ş-acuma -destohideam ochii fierbinţi, deşteptat de glasuri, deşteptat de legănarea patului de pînză. Piciorul drept mu-1 simţeam de la stinghie; o oboseală de friguri calde îmi aducea unde de înăduşeli. Mugetul tunurilor, în urmă, umplea amurgul; cînd şi cînd, pîrîiau puşti în depărtare. Eu stăteam pe spate ameţit, străbătut de fiori. Gîceam înaintea şi-n urma patului meu şiraguri de răniţi purtaţi sipre marile corturi dindărăt. Din cînd în cînd răsăreau aproape de mine chipuri palide de ofiţeri, obrazuri năcăjite de soldaţi; uneori pîleuri mari treceau, se strecurau cu-fundîndu-se în umbra fumurie. Şi la ambulanţă licăreau felinare în toate părţile. Pe pături negre stăteau în capul oaselor flăcăi cu capetele îmbodolite, ori cu braţele înfăşurate în pînze-turi; pe perini, ici-colo, zăceau capete galbene cu ochii arşi de friguri adînc cufundaţi în găvanuri; şi, cum 111 intrai, deodată îmi trecu parcă prin cap un ţipăt g.o-zav, sălbatic, scurt. Pe urmă, un glas liniştit rosti: — Gata. Repede bandajele ! Atunci abia, întorcînd ochii, zării o îngrămădeală de sanitari cu şorţurile dinainte în jurul unui om cu faţa blajină, trasă în laturi de două favorite cărunte. Pe cel care ţipase nu-1 văzui, diar un flăcău trecu pe lîngă mine cu un lighian plin cu apă sîngerată, în care plutea ceva negru, nedesluşit, o mînă zgîrcită parcă. Simţii sudoare rece la rădăcina părului; un val de sînge mi se sui la cap. Dar un alt ţipăt, lung de data asta, urmat de gemete adînci, răgete de animal înjunghiat, mă trezi din ameţeală. Şi mi se arătară în lumină pataştele noi, venite odată cu mine; şi doctorii umblau, cercetau, pipăiau, dezvăleau rănile. Urmară ţipete şi 'gemete în lumina tristă. Flăcăi voinici, frumoşi, căscau guri mari negre, cu ochii măriţi de suferinţă, tresăreau ca subt izbirea unor valuri în mînile celor care-i ţineau; apoi rămîneau lungi, întinşi, ou feţele în sus, gîfiîkid, apăsaţi parcă de greutăţi mari. Şi curgea sîngele ca apa, bucăţi de carne cădeau în vase, împrăştiind stropi roşii; sanitari se strecurau repede, vorbeau grăbit, alţii desfăşurau suluri de pînze, ori întindeau scama. Apoi treceau mai departe. Un infanterist tînăr, cu mustăcioara de abia înfie-rîndu-i, prinse a se ruga ca un copil: — Domnule doftor, să nu mă tai... Vai de mine, numai m-a pătruns un glonte, m-am nimic... — Să vedem ! zise doctorul cu favoritele cărunte. Pe cînd băiatul scîncea încă, ajutoarele îl desfăcură. Doctorul se spăla pe mîni de sîngele celui dinainte. Se aplecă, se uită cu luare-aminte, apoi zise : 112 — Ce spui, dragă ? o sfărîmătură de obuz ţi-a rupt trei coaste. Trebuie să le scoatem... , Infanteristul prinse iar a se tîngui, apoi, cînd sanitarii îl ţintuiră, tăcu deodată, cu ochii căscaţi. Doctorul îşi clăti ouţitul, îşi suflecă m'nicik, întinse întâi stînga, apoi cu dreapta prinse a lucra cu răpegiune. Acelaşi ţipăt, aceleaşi gemete, la care răspundeau altele din colturi, unde se grămădeau alte şiraguri de oameni. Mai încoace, un vînător bunduc, cu fălcile încleştate, privea încruntat la cei mînjiti de sînge, umezi de aburul sîngelui, care se apropiau să-i brăzdeze şi lui cărnurile. Doctorul întrebă : — Unde te doare ? El nu răspunse; privea încruntat. — Unde te doare ? întrebă a doua oară doctorul. Nu vrei să spui ? — şi zîmbi uşor. II împresurară, îl cercetară. Pe urmă auzii un icnit mînios. Doctorul tăia iute, vorbea repede, răstit, sanitarii se zvîrcoleau în toate felurile şi în toate părţile, iar vînătorul bunduc tot tăcea cu îndărătnicie, — şi rămase singur, pe spate, cu ochii plini de foc întunecos îndreptaţi în sus, sub sprîncenele încruntate, cu buzele strânse, răsuflînd şuierător pe nări. Şi gemetele răzbateau din multe părţi, sîngele fumega, curgea, mînjea mînile şi şorţurile, sticlea legă-nîndu-se, gros şi întunecos, în lighiane, doctorii înălţau, î,n luminia slabă, braţe negre pînă la cot, şi deodată mă văzui şi eu împresurat. M-am zvârcolit, >am icnit, am gemut, apoi am rămas întins pe spate, şi n-am mai ştiut nimic. Cînd m-aim trezit, mă durea capul, parcă mi se clătinau în el creierii, şi simţeam cum frigurile mă 8 113 muncesc. In cortul mare era tăcere, şi lămpile vegheau în felinare. Unii din răniţi se tînguiau încet, mulţi aţipiseră; ici-colo licăreau ochi în umbră. Un miros înţepător umplea încăperea. Şi eu simţeam cum fiorii de căldură şi de răceală îmi pregătesc aprige dureri; în ameţeala mea, priveam fără să înţeleg bine toate. Cîţiva sanitari intrară, trecură pe îîngă paturi aple-cîndu-se. Apoi deodată unul se opri şi ridică o pătură. Se înclină; veniră şi ceilalţi. Şi-i văzui ca printr-o sită mişcîndiu-se, descoperind patul şi ducînd ca pe un lemn ţapăn pe cel care zăcuse acolo şi care se stinsese singuratic, neştiut de nimeni, în scrîşmirea aceea a dinţilor. Pe urmă m-am simţit năpădit de focul înăbuşitor pe care-1 aşteptam; ameţii, şi întunericul mă învălui. Zilele care aiu urmat au fost numai clipele scurte de limpezeală, oe-mi deschideau destul de rar vederea asupra lumii aceştia. Parcă am trecut pe sub ceruri mohorîte de ploaie şi zloată, dar bine nu-mi pot da samă; parcă m-am strecurat prin preajma unor mari şiraguri de oşti tăcute, îngrămădite, în aşteptarea vîn-turilor răsunătoare ale iernii, prim preajma unor siate pustii, sub privirile nepăsătoare ale unor ţărani moro-cănoşi, oare mi erau din neamul nostru. Şi într-un tîrziu am intrat pentru odihnă mai lungă într-o sală mare şi curată, într-un spital, la Turnu-Măgurele. Era o linişte acolo, cum de mult nu-mi mai simţise sufletul. Mi se părea că ani trecuseră de la viforurile care bîntuiseră în batalioanele noastre acolo, în măcelurile de !a Plevna. Şi-n cea dintăi noapte liniştită, Ui lumina de vis care se împînzea asupra paturilor albe, am prins a mă gîndi la năcazurile care de abia trecuseră, şi la viaţa de altădată, din vremurile de pace. 114 Nici nu visasem eu cu un an înainte, cînd plecasem acasă în concediu, ce cumpănă ne ameninţa. Eram foarte mîndru de galonul de sergent, şi uitasem de veciiiie mustrări ale tatei că nu-.mi isprăvisem batîr gimnaziul. îmi răsuceam puful de sub nas, mă strîn-geam în tunică, îmi plesneam pe-o sprinceană pălărioara de vînător şi făceam nişte plimbări ca acelea pe uliţile tîrgului nostru, pe sub geamurile în dosul cărora mă pmdeau ochii multor fete. Pe urmă veniră baluri, unidej eram un adevărat păun, petreceri de iarnă, în care jucam gajurile, inelul, preţeransul de idei. Cînd lunecam pe sfoară inelul, strîngeam degetele fetei de-alături; cînd mă sfătuiam în sală cu vreo bucătăriţă, după gajuri, despre felurile de bucate, îi strecuram la ureche o mulţime de prostii; şi la prefe-ransul de idei făceam întrebări aşa de potrivite şi mă uitaun în ochii unora din dudui cu atîta înţeles, înclt sînt sigur că am lăsat pe urma mea multe piepturi suspinînd şi mulţi ochi lăcrimînd. Mama era foarte mîndră de mine, şi se gîndeta cu dispreţ la pârtiile sărăcăcioase din tîrgul nostru. Doar eram cel mai bun dănţuitor, cel mai bun cîntăreţ, şi declamam la petreceri aşa de bine, încît văduvele izbucneau în suspine totdeauna. Mai ales Cinele soldatului storcea multe lacrimi. Acuma cît de departe erau toate! Tata, ştiam bine că a îmbătrînit de supărări şi griji, în urma mea. Maica toată ziua căuta poate în cărţi, să vadă cum s-arată norocul pentru feciorul dus cine ştie unde, peste Dunăre, în război cu Turcul. Pe urmă, ostenită, parcă o vedeam grămădită în fundul divanului, cu ochii pierduţi în gînduri, departe. Veneau cucoane bă-trîne, cunoştinţi, şi prindeau să vorbească despre veştile care sosesc de la Plevna. Şi era mîhnire şi jale, 8* 115 căci despre mine nu se ştia nimic; şi mama ofta cu amar, închidea ochii, şi lacrimi încete îi curgeau pe obrajii zbirciţi. Toate aceste dureri însă mă lăsau liniştit; ştiam că o să mă întorc acasă şi o să le curm; iar bucuriile şi prostiile trecuseră, şi nu-mi mai era dor de ele. In faţa morţii, viaţa altfel mi se arătase, pentru ca să mă gîndesc că trebuie iar să o vîntur ca pleava. La multe mă gîndeam. Şi-n icoanele şi gîndurile înoîîcite, adormii. Cînd mă trezii, zîmbea cineva lîngă mine, şi zîm-betul îmi umplu ochii şi sufletul de soaTe. Era o femeie, o cucoană din lumea cea bună, una din multele care porniseră, sub crucea roşie, să îngrijească pe bieţii schilozi care veneau de la vulcanul Plevnei. Avea o pieliţă albă, cu pufuşor ca la piersică, şi doi ochi albaştri cu sprintene negre. Atîta am văzut eu, ş-aim simţit o înfiorare oînd şi-a puis mina mică ,pe fruntea mea. O auzii vorbind : — Doctore, de ce-a suferit flăcăul acesta ? Mai întăi mă izbi vorba flăcău. Mă socotea un simplu soldat de Tind, — şi parcă nu-mi venea la socoteală : pe vremuri doar învîrtisem valsuri şi declamasem Cinele soldatului... — A fost rănit... auzii răspunsul. Şi, întoreîndu-mi ochii, zării un doctor ţapăn, ras, cu şorţul alb dinainte, şi după dînsul un şirag întreg de oameni drepţi cu pestelci albe. A fost rănit — zise doctorul, şi bă-gai de samă că aire dinţi foarte lungi. I s-a extras glontele şi a rămas rană foarte periculoasă. Era aproape-aproape să i se taie piciorul... Acuma e ceva mai bine. Febra a scăzut. 116 — De unde eşti ? întrebă cucoana, întorcîndu-se spre mine şi privindu-mă lung. — Din tîrg de la Cămărăşeşti, răspunsei eu încet. — Nu eşti de la ţară ? — Nu. Ochii .aveau în ei parcă -nişte firişoare aurii. Pe obraji abia acuma zăream o roşeaţă slabă, de abia pricepută. Sprîncenele se lăsau în jos, arcuindu-se pe deasupra ochilor şi subţîindu-se din ce în ce. Mă întrebă iar : — Te simţeşti mai bine acuma ? Nu răspunsei. închisei ochii, şi icoana ei îmi rămase zugrăvită în lumină, albă, uşoară ca-ntr-un întuneric. Pe urmă băga i de samă că mina ei nu-mi mai atingea fruntea, — şi, cînd deschisei pleoapele, inu mai văzui pe nimeni la căpătai. Au venit pe urmă iar doctorii, singuri, m-au cercetat; eu mă gîndeam la altele, nu mai băgăm sama la ei. Cînd sala se goli şi tăcerea se întinse iar, bolnavii prinseră să şoptească. Cei vechi întrebau pe cei noi, care veniseră odată cu mine, despre suferinţile şi năcazurile celor ce rămăseseră acoto; voiau să ştie dacă Turcul s-a dat prins, dacă a mai fost vreo bătălie, — multe. Iar cei veniţi răspundeau cu glasuri potolite, eu ochii plini de suferinţă. Mă întrebară şi pe mine unii. Eu răspunsei întăi scurt, pe urmă nu mai răspunsei deloc. Auzii o şoaptă : Mă, ăsta-i cioclovină... dar nici nu întorsei ochii. Mă gîndeam, —■ şi tăcerea încetul cu încetul se întinse; soarele de sfîrşit de toamnă răzbătea prietinos prin geamuri, şi o reţea albă tremura mişcîndu-se pe duşamele. De-afară veneau glasuri slăbite, venea 117 cîte-un cîntec depărtat, de cucoş; şi înlăuntru, cu comanacele în cap, în cearşafurile albe, cei mai mulţi dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alt” Pe spate, cu gura deschisă, sforăind uşor. Mă siniteam foarte! bine în liniştea aceea, şi mă gi n d eal11 cu stăruinţă la un singur lucru... A doua zi mă trezii dis-de-dimineaţă, cu o d^inţă mare. Toţi dormeau. Mie-mi umbla gîndul, rătăcind, acasă, la tata, la mama, la fetele cărora le cîflt — Am auzit că ştie franţuzeşte... îngînă moş Jurigare. J — M. Sadoveanu — Opere, voi. IJ 161 — Da, foarte deşteaptă... adăogi Vasile, şi-şi răsuci iar mustaţa, pe gînduri. — Ei. şi ce-ai făcut acolo? întrebă bătrînul Negrea, zîmbind. Tînărul prinse a rîde : — Ce să fac ? A venit primarele... Eram eu, gre- fierul şi cîţiva de la primărie... Şi ne-a cinstit cu o leacă de vin... Dar halal vin ! Pe uirmă am mai stat de vorbă. Niţică politică. Zaharia primarele întreabă : Ce se mai aude, frate ? Zice că guvernul — greu, greu ! Şi dă de duşcă un pahar. Pe urmă iar ciocnim : Da’ cu Lascar Catargiu ce s-aude? — Bine, mersi! zice madam Trifanov. — A fost un rîs !... Deşteaptă femeie, madam Trifanov ! Chiair şi ea a spus : Eu am meritat altă soartă... ' — De asta aşa-i. A făcut rău lipovanul c-a luat-o. Trebuia să-şi ia o femeie ca şi cea dintăi : fără carte şi gospodină. De ce-a luat-o pe asta ? şi încă văduvă, femeie trăită, ce crezi ? Ştie ea cum să-l poarte de nas. Dacă-şi lua o liipovancă dintr-ale Iot, nu era mai bine? Iaca, s-ascultaţi vorba mea: dacă 'n-a prăpădi dugheana, să mu-mi ziceţi pe nume... Vasile prinse iar a rîde : — La urma urmei are vin bun, asta-i, — şi-i bine că mai ai unde te întîlni cu cineva şi schimba o vorbă... — Bine, pc deoparte aşa-i ! răspunse bătrînul. Urmă un răstimp de tăcere. Baba Smaranda trecu încet în odăi. ca să aprindă lămpile. Deodată, Negrea zise cu veselie : ■— Ba şi mata, tată, ai mare dreptate. La bun capăt n-are s-ajungă, Trifanov. Să-l vezi cît de umilit umblă în jurul ei, în mişte straie slinoase, partă-i un băiet 162 tn dugheană, iar ea pieptănată şi gătită ca o cucoană... — Nu spun eu ?... ____ Apoi da, — şi numai ce-auzi: Nicalai, dă cafea de acolo; Nicalai, dă zahar de dincolo... Nicalai în sus, .Nicalai în jos ; şi el tace, posac şi trist, parcă i s-au înecat corăbiile... — Vra să zică, pricepe el ceva... — Cum să nu priceapă, saracul ?... Pînă ce-a ajunge mai rău... să ştie tot satul şi să nu ştie bar-batul... Amîndoi bătrînii începură a rîde tare, bătînd din palme. — Ei, bată-te norocul să te bată, băiete! zise cuconu Alecu ; că tare mai eşti poznaş... Tînărul prinse a vorbi apoi iar despre cele ce se spuseseră la tejgheaua plină de vin şi de pahare, unde madam Trifanov mărturisea, iremurîndu-şi capul gătit, că a meritat a!tă soartă. Primarele a spus că e foarte ocupat şi numai abătîndu-se pe acolo, «se mai distrează» ; băieţii vorbeau mai puţin, dar deşertau mai des paharele, cucoana zîmbea, şi lipovanul se mita pieziş de ,prin colţuri. După ce tăcu, rămase puţin pe gînduri, apoi căscă lung: — Is cam ostenit. Tare-aş bea o cafea... — Spune-i Simarandci să-ţi facă ; nu-i mare lucru... — Lasă, nu-mi trebuie. Mai bine mă duc să mă las într-un cot. — De ce nu mai stai ? acuşi e gata masa. — Apoi nu mi-i foame, am gustat nişte icre şi parcă nu mi-i tocmai bine... — Ei vezi, tot trebuie să bei o cafea. Pe urmă te-i odihni, dacă zici că te simţi cam rău... Îînărul nu răspunse. Bătrînii îl priveau cii grijă. Luminile tîrgului se aprindeau; .pe uliţă, prin întuneric, treceau umbre negre. Famaragiul, moş Gheorghe Baciu, aşeză scara la fînarul din faţa porţii, se urcă încet, scoase pămătuful aprins din felinăraşul lui şi aprinse lampa de sus. După ce se coborî jos, dădu cu ochii de boieri : — Sărut mîna, cucoane Alecule... ■— Bună sara, Gheorghe, ce mai faci ? — Ia şi eu, cu fînairele... Şi luîndu-şi scara pe umăr, porni înainte tîrîndu-şi cizmele mari. După ce rămaseră singuri, bătrînii multă vreme nu rostiră nici o vorbă. Sara era tăcută ; aburiri răcoroase veneau din grădină ; în întunericul cerdacului ■ fînarul de la poartă arunca o lumină slabă. Liniştea fu întreruptă numai de sosirea grabnică a lui Mihai. Copilandrul dădu năvală pe poartă; după el Turmei sărea în toate părţile, lătrînd. — Unde-iai fost, voinicule ? întrebă zîmbind bătrânul Negrea. — Am fost la Busuioc, răspunse repede liceanul. Am jucat mingea şi am învăţat pe Turmei să facă aport... Şi acolo, în uşă, cu ochii mari, calzi, prinse a-i istorisi cu de-amănuntul petrecerile, într-o grabă fierbinte de vorbe. — Mai încet, mai încet, şopti cuconu Alecu, lui bădie-tău nu i-i tocmai bine, se odihneşte oleacă... — Ce are ? întrebă încet băiatul. — Nu ştiu ! i-i cam rău. Du-te şi vezi dacă-i gata masa... Moş Grigore tăcuse toată vremea. Negrea bătrânul se întoarse spre el şi-l întrebă eu glas scăzut: — Ce stai aşa, frate ? 164 ____ Mă gîndesc şi eu din ce să-i fi venit rău... — Lasă, nu-i nimica. Aşa se-ntîm.plă cîteodată. Are şi dreptate băietul : se plictiseşte stînd degeaba. Trebuie să ne gindim mai serios la viitorul lui. — Ce vrei, nu-i obişnuit. O fi fost vinul prea spirtos... — Desigur, mormăi moş Grigore. Altfel nu se poate. Băietul e cuminte ca o fată mare. — De asta nu mă-ngrijesc, frate. Neam de neamul meu tot oameni cumsecade au fost. Şi băieţii mei tot aşa au să fie ! — Aşa-i, zise bătrînul Adam, cu pătrundere. Ce petrecere alta are într-un tîrguşor ca Vascanii ? — Ei, Grigore, Grigore! şopti încet conu Alecu ; şi totuşi lumea se schimba 1 Altfel era tineretul pe vremea noastră, — îţi aduci aminte ? Acu îndată face aripi şi se zburătăceşte... Paşi se apropLară. Bătrîna Smaranda se opri lingă geamlîc şi bătu încet, cu un deget, într-o sticlă. Apoi zise domol. — Pottim la masă... Bătrînii se ridicară din jîlţuri, trecură încet prin coridor, închiseră cu grijă uşa şi se îndreptară spre sufragerie. A doua zi'după amiază, la preferansul rusesc, cuconu Alecu, care stătuse toată vremea gînditor, luă vorba despre căpătuirea băiatului. — Ce zici, cucoane Andrieş, băietul trebuie să-şi aibă şi el rostul lui... Mai ales!... Degeaba nu poate sta. Doar e băiet deştept şi din oameni cumsecade. — M-am gîndit: poate se face loc în vreo funcţie, undeva... rosti pe gînduri bătrînul Negrea. 165 ■— Sigur, cucoane, sigur. Să vorbim, să căutăm. Dacă n-om putea noi, cine are să facă ? Cred că şi băietul singur nu se simte tocmai bine cînd vede că stă aşa, degeaba. —■ Adevărat şi el se gîndeşte, răspunse cuconu Alecu. Să vedem... La judecătorie nu se poate... — Nu, frate, acolo nu. Nici nu face ! — Asta m-am gîndit şi eu. Mai degrabă la noi, la primărie. Mi se pare că notarul trece suplent la subprefectuiră... — Ei, asta să ştii c-ar fî ceva potrivit! Cine face cărţile? Eu. Iţi spun serios, cucoane, că ar fi minunat... Bătrînul îşi mingîie bărbuţa, îşi trecu pe sub mustăţile albe degetul cel mare al mînii drepte şi împărţi cărţile. Pe cele rămase le împinse într-un colţ de măsuţă, iar pe cele pe care le ţinaa în mînă, prinse a le descoperi încet, a le răsfira eu grijă, pri-vindu-le de-aproape, cu luare-aminte. Deodată, în toiul jocului, moş Grigore zise: — Da-da, trebuie căpătuit şi gospodărit băietul I... — L-o,m şi gospodări, răspunse cuconu Alecu, trîn-tind' cartea pe masă. — Uite, frate, uite, frate!... şopti bătrînul Lun-ceanu, ca ;şi cum făcuse o mare descoperire. Apoi îşi încrucişă braţele pe piept şi începu a se uita rînd pe rînd, cînd ,1a un prietin, cînd la celălalt. Cuconu Alecu, mirat de întîrzierea care se făcuse, ridică capul deasupra cărţilor. — Ce-i, cucoane Andrieş ? întrebă el, scărpinîn-du-se cu un deget în barbă. Bătrînul Lunceanu zîmbea : — Aşa-i, frate dragă, să-l gospodărim... Şi dintrodată prinse a rîde tare. Ceilalţi doi prietini părură 166 a pricepe însfîrşit şi izbucniră şi ei într-un hohot vesel. — S-a mai vorbit o dată de aşa ceva... zise moale moş Grigore, dar atuncea fetiţa era numai de-o şchioapă-- . — Hei, cucoane, cucoane, un bunic bătrîn ca mina trebuie să se gîndească la lucruri de acestea, rosti Lunceanu, dînd uşor din cap. Şi cît de greu îmi vine să-mi închipui c-am să mă despart de ce mi-i mai drag pe lumea asta !... Cuconu Andrieş oftă adine şi-şi trecu mîna peste frunte. Un răstimp, tustrei rămaseră gîndindu-se, în tăcerea coridorului plin de soare. In lumina după-amiezii calde, un cucoş sări pe portiţa grădinii, bătu din aripi şi-şi trîmbiţă veselia întinzîndu-şi înainte gîtul cu pene lucii. Intr-un tîrziu, întors acasă, cuconu Andrieş sta gînditor pe scaunul lui, lîngă masă. Domnişoara Tinca aprinse lampa, o potrivi şi o aşeză înaintea bătrînului. Lumina poleia mobilele negre, curate, cusăturile în mătăsuri de deasupra divanurilor şi icoanele ferecate în argint de pe păretele răsăritului. Fata se uită lung la bătrîn ; trecu la fereastră şi lăsă perdelele, se întoarse pînă la uşă, o deschise şi strigă cu glasul moale : — Mamă Ioană ! poţi aduce la masă... După aceea îşi luă scaunul şi se aşeză pe el, alăturea de cuconu Andrieş. întrebă încet: — De ce eşti supărat, tătucă ? Spune, ce ai ? — N-am nimic, fetiţa, răspunse bătrînul ridicînd ochii şi zîmbind. ■ — Ba văd eu că ai ceva, cunosc eu... 167 Cuconu Andrieş îi mîrigîie întăi părul balai cu dreapta, apoi îi apropie capul şi o sărută pe frunte cu dragoste. — Nu, fetiţo, n-am nimic, — dar îmi eşti prea dragă, asta e. Tu eşti lumina ochilor mei !... V In ziua aceea, Vasile Negrea se sculă mai tîrziu ; — era şi sărbătoare : Blagoveşleniile. Se îmbrăcă pe gînduri, căscă plictisit de cîteva ori, se pieptănă cu îngrijire în faţa oglinzii şi ieşi puţin prin grădină. Ziua era nouroasă şi un vîntişor umed venea de la miazăzi. Pomii dădeau drumul frunzelor în vîirfuri verzi de săgeţi. Pe ţărîna proaspătă se înălţau ici-colo pîlcuri de zambile pline de clopoţei fragezi; pe sub zaplaz, .boboci sfioşi de toporaşi se dezvăleau. Vasile se uita la toate pe gînduri. Viaţa monotonă, aceeaşi azi, aceeaşi mîni, începea să-l obosească. Vedea că toţi se uită la el cu dragoste,. toţi umblă în vîrful picioarelor cînd doarme, toţi îl ascultă cu luare-aminte cînd vorbeşte : dar astea nu-i mulţămeau sufletul. In armată fiecare clipă venea cu grija ei şi-l ţinea pururea încordat, iar ceasurile de destindere la un pahar de vin, răzbunările, aveau un farmec pe care o «cinste» obişnuită cu un prietin acum nu i-o putea aduce. Se gîndi că trebuie să facă ceva. Un om ca el, cu oarecare ştiinţă de carte, cu armata făcută, avea oarecum nişte drepturi cîştigate. O funcţie bunişoară l-ar mulţămi ; ş-atuncea, dacă,s-ar şti .asigurat, puţin i-ar păsa. Ar veni apoi, după cîţiva ani, ş-o însurătoare potrivită, — dar pînă atunci mai este vreme. Nici la ziua de mîni n-ai dreptul să te 168 gîndeşti, dar încă la anul ce vine... Nu e nevoie de atîtea planuri, — singure lucrurile au să-şi urmeze cursul. In orice caz, despre asta ar fi bine să vorbească serios cu bătrînul. — I se pare ciudat asta. Cu cuconu Alecu niciodată n-a stat la sfat despre lucruri înseninate. Las’ că nici n-a avut vreme ; ieri a fost copil, azi s-a întors bărbat în toată firea. — Şi, pliin-bîndu-se pe drumuşoarele năsipite, cu mînile în bu-zunări, Negrea alunecă cu gîndu! spre o mulţime de lucruri deosebite. Prin minte-i treceau luciri de-o clipă. întoarcerea duioasă de la început ; cîteva plimbări, în zilele frumoase, prin tîrguşor şi afară de rohatcă, pînă la fîntîna lui Samson ; convorbirile încete cu bătrînii la masă şi după masă; cunoştinţele nouă şi vechi peste oare dăduse în prăvălia lui Trifanov ; apoî madam Trifanov, o fiinţă aşa de deşteaptă, şi care totuşi cîntărea marfa, încasa bani şi dădea «cusur» ! Ceva îl mîna parcă în fiecare zi spre fiinţa aceasta. Avea ea un fel de vino-ncoace cînd zîmbea, cînd te privea, cînd îţi spunea eu foc un lucru, oînd făcea o glumă dîndu-ţi un pahar de vin. Toţi cîţi intrau în prăvălia lui Nicalai, pentru oohii ei intrau. Gîndindu-se la ea, la privirile, la vorbele ei, Vasile zîmbea visător. Deodată tresări. II striga cineva. Bătrînii se întorceau din piaţă. — De ce-ai ieşit aşa, Vasîle dragă ? zise cuconu Alecu. E cam jilavă vremea, poţi să răceşti... — Aş 1 îs deprins eu cu aşa ceva 1 In manevre am dormit jos şi după ploaie. — Bine, dar tot trebuie să te păzeşti. Ferească Dumnezeu de-o boală ; atîta ne-ar mai trebui 1 Tînarul trecu în ogradă. îndărătul bătrânilor gro& îmbrăcaţi şi cu căciulile în cap, venea moş Costache cu tîrguieliie. Intr-un paner avea doi crapi negri-cioşi cu străluciri gălbii. — Is proaspeţi, zise cuconu Alecu, chiar acu i-a adus de la iazul Popricanilor Leizăr pescarul... — A ! azi se mînîncă peşte, aşa-i ! vorbi Vasile. Uitasem că azi îs Blagoveşteniile... — Da, sărbătoare şi o leacă de iarmaroc. E plin tîrgul de săteni. — Apoi iar se întoarse spre peşti. — Ii vezi ? Are să facă Smarânda un borş ca acela, ş-o mîncărică dulce, .ceva straşnic ! -Iar pe unul are să mi-1 umple şi are să-l doa la cuptor. Ştii ce bunătate ? îţi lingi buzele ! ■— Bun, zise Vasile zîmbind, to«cmai mîncarea care-mi place ,mie... Intră în casă, îşi luă pălăria şi pardesiul şi ieşi. Cînd trecu pe dinaintea casei bătrânului Lunceanu, dădu cu ochii de domnişoara Tinca. Era în cerdac, într-o scurteicuţă de vidră şi cu griimeluţă -albă cu horbotă peste părul bălai. Scutura, c-o pînză curată, praful de pe ferestre. — Bună dimineaţa, domnişoară... — Bună dimineaţa, răspunse fata oprindu-se şi lăsîndu-şi în jos bra[ele. Apoi zîmbii cu prietinie : Te duci să mai vezi tîrgul ? E plin de oameni : s-aude de - a ici cum fierb... — Da, mă duc să mă mai uit încolo şi încoace... şi zîmbi şi el. Acasă chiar nici n-am ce face. — Sigur ; plictiseala uşor vine... — Ce plictiseală ! Ce plictiseală ! Da’ mata nu te plictiseşti ? spune drept! He-he ! cre:zi că eu nu cunosc pe domnişoare ? Fata deveni serioasă : 170 ____Nu, eu nu mă plictisesc. Viata noastră e mai strimtă, trebuie să te mulţămeşti cu puţin. Apoi iar zîmbi : Cam neguros astăzi... — Da, şi cam umed’. După amiază poate-a da soarele... rosti Vasile, cu glasul dintrodată scăzut. — Să dea Dumnezeu ! Am o mulţime de flori care trebuie să se deschidă... Faţa albă, ochii, aveau o lumină blîndă de rîs. Lui Negrea i se părea curios că la început nu ştia niciodată despre ce să vorbească, cînd se întîlnea cu prietina de odinioară a copilăriei lui... Cu toată «experienţa», i se părea curioasă şi sfiala pe care o simţea, teama de a nu spune o vorbă care să displacă domnişoarei. Avea ceva fetiţa lui cuconu Andrieş, o privire adîncă, plină de umbră 'cîteodată, ca a copiilor fragezi rămaşi fără marne, şi Vasile simţea o părere uşoară de rău după rîsurile şi jocurile ei de odinioară. Dac-ar fi găsit-o ca-n vremurile-acelea, poate i-ar fi părut mai bine. Curîrid intră în zarva Uliţii Mari, şi gîndurile acestea i sc risipiră. îşi făcea greu drum prin mulţimea deasă ; se întorcea pe-o parte, despărţind în unele locuri şirurile cu cotul; uneori se opreh ca în faţa unui zid. Crîşmele erau pline, un murmur âdînc, o suflare zgomotoasă răzbea prin uşile lor deschise. Prăvăliile arau înoite ; pe prăjini, în cuie bătute afară, stăteau aninate toate soiurile de mărfuri pestriţe: piei de opinci, sumane, abale, cizme şi fierării. In mijlocul unei roate de oameni, un cunoscător cerca fiarele unui plug ; în altă parte, un negustor se bălăbănea cu nişte femei : îşi striga preţul, se întorcea, le lăsa să se depărteze şi le striga înapoi. Oamenii, în sumane şi cu cuşme, foiau, se strecurau în şiraguri 171 dese, grămădindu-se unii în alţii. Şi toţi vorbeau, răcneau, se opreau o clipă, porneau iar, se strigau, pluteau într-un muget neîntrerupt. înspre piaţă, locul se lărgea. Sub bolta vechiului rateş boieresc din capătul dughenilor de piatră, un coropcar îşi întinsese pe-o pînză mare toată marfa : jucării, mărgele, cercei, inele şi felurite podoabe ieftine. In faţa lui se opreau grămezile de fete, priveau lung, cu luare-aminte, apoi îndrăzneau să arate cu degetul un inel ori un şirag de hurmuzuri, pierdut printre celelalte grămezi strălucitoare. In alt loc, guzgani albi, ori papagali cu penele smulte scoteau din răfturele planete, în care se spune norocul, cîţi ani trăieşti şi ce numere să iei la loterie. O caterincă se tînguia cu jale într-o parte ; la un pod, un cerşetor rumăn cînta cu mîna întinsă, făgăduind raiul, creştinilor milostivi; alţii sc tîrau pe jos, prin mulţime, cu picioarele frînte, trăgîndu-se numai în mîni. Se auzeau .negustori striglnd în toate părţile : «Hai la peşte proaspăt! Treizeci de bani oca de peşte !» Unde te întorceai, urlau negustorii, cu nişte mutre foarte amărîte, îşi înălţau deasupra capetelor probele de mărfuri şi cîntarele. Negrea se întoarse. Voi să intre la Trifanov, dar nu era chip. Prăvălia gemea de lume. De abia putu răzbate în prag. De-acolo zări pe cucoană vorbind neîntrerupt cu cei din juru-i, sunînd banii pe tejghea şi dîndu-le drumul în saltar. Ea îl văzu şi faţa pudrată, cu ochii mari şi sprîneenele frumos încondeiate, se lumină într-un zîmbet dulce. II salută din cap şi-i arătă numai din ochi năcazul care o împresura. Vasile zîrnbi şi el, o mai privi o dată pe deasupra cuşmelor, apoi se întoarse şi se îndreptă spre casă. 172 Soarele începea să se vadă prin pînză de nouri, fără strălucire, ca o tipsie de argint. Ii era foame. îşi aduse aminte de mîncările de peşte şi de vinul bun, bătrînesc, care-1 aştepta. Grăbi paşii. înainte de a intra în ogiradă schimbă două vorbe cu cuconu Andrieş, care stătea, ca de obicei, în cerdac. — După amiază nu te duci nicăieri ? întrebă bătrînul. — Nu cred, doar de s-a îndrepta vremea. — Mai bine şezi acasă, cucoane, — vin şi eu şi mai stăm de vorbă, mai bem un pahar de vin : tot e sărbătoare... — Bine. Dar domnişoara ce mai face ? — Ce să facă? Prin casă, cu gospodăria... După amiază venim amîndoi... — A, bun, bun. Nici nu mâ clintesc de-acasă. Poftă bună... — La revedere, dragă, la revedere şi bun apetit! In ziua laceea, Negrea se simţi foarte vesel. Bătrânii fură plini de haz toată vremea şi-şi aduseră aminte de o mulţime de cabazlîcuri din trecut. Mai ales după ce veni şi cuconu Andrieş, cu domnişoara Tinca, «fără nici o ţeremonie, cucoane, .— ca la inoi acasă»... moş Grigore prinse a da drumul izvorului. Pe măsuţa din coridor, vinul profir avea o lucire lină în pahare. Bătrînii, cu feţele rumenite şi cu ochii licăritori, ascultau cu zîmbete istorisirile şi izbucneau la urmă în rîsete. Vasile stătea alături de domnişoara bătrînului Lunceanu; lucruri vechi din copilărie îi legau într-un schimb frăţesc de vorbe, care le luminau privirile. 173 Deodată moş Grigore prinse a povesti despre «miliţia lui cuconu Andrieş»... — Asta-i de pe vremea războiului, zise bătrînul cu un zîmbet viclean şi se întoarse spre tinori. Crezi că numai dumneata ai făcut armata ? Nu, şi cuconu Andrieş ştie ce-i .aceea cazarmă. încă dumnealui a fost ofiţer în garda civică, dragă ! Amîndoi bătrînii ceilalţi rîdeau : auziseră de atîtea ori gluma asta... — Intr-un rînd, urmă moş Grigore, îi porunceşte maiorul să întoarcă în loc compania... Asta era ceva foarte greu... Cum să întorci în loc deodată o sută de oameni ? Trebuia aşa ceva ca o comandă, nu-i aşa, cucoane Andrieş ? Bine ! Se uită cuconu Andrieş la dreapta, se uită la stînga, — în dosul dnduriilor, la vale, era un iaz. Odată, sabia sus, — şi răcneşte cît ce poate : Cu faţa spre heleş-teu... Bătrînul Lunceanu rîdea încet, uitîndu-se la fetiţă ; cuconu Alecu rîdea tare, hohotea răsturnat pe speteaza jîlţului. Şi-n veselia aceasta şi sufletele tinerilor se încălzeau. Apoi bătrînii, cu vinul dinainte, îşi începură pre-feransul rusesc. In coridor era cald, dar soarele tot fără strălucire se vedea în zăpada nourilor. Şi-n lumina aceea de zi închisă, pînă spre asfinţit îşi împărţiră bătrînii cărţile, vorbind domol. Din vreme în vreme, privirile lor se strecurau spre tineri, se întorceau spre cărţi, se întîlneau cu un zîmbet de înţelegere. Acuma tăceri lungi cădeau între un şir de vorbe schimbate.şi altul. Pe urmă Vasile Negrea cerca să aducă iar de faţă o figură cunoscută amîndurora. Totuşi mai bine se simţea în răstimpurile de tăcere, cînd amîndoi se uitau lung pe geamuri la mişcarea tot mai scăzută a tîrgului. Fata avea un farmec .in fiecare mişcare potolită şi-n fiecare vorbă cuminte pe care o rostea din cînd în cînd. După masă, Vasile* ieşi iar singur, prin tîrgul golit. La Trifanov, oaspeţii obişnuiţi «se înfiinţaseră» în păr la tejgheaua în dosul căreia stăpînea cucoana Lucia. Vorbă multă, politica la cataramă, vin foarte bun, — şi Vasile se simţi încălzit şi începu a vorbi dînd1 din mîni, ridicînd şi scoborînd paharul. Cucoana Lucia îi strecura priviri arzătoare pe sub sprâncenele frumos încondeiate. Şi el încerca un fior de plăcere, ducea paharul lă buze şi-l deşerta încet, cu ochii pe jumătate închişi îndreptaţi spre madam Trifanov, care zîmbea, zîmbea foarte dulce. Şi tîrziu, noaptea, după ce se întoarse pe gînduri, bocănind pe pietriş, printre casele negre, Vasile găsi pe frate-său Mihai încă treaz, cetind la masă, în lumina lămpii. — Ce ceteşti tu, Mihăluţă ? întrebă el aşezîndu-se. pe-un scaun. — Coliba lui moş Toma, răspunse băiatul ridicînd ochii luminoşi de deasupra cărţii. — Iţi place ? — Daaa... straşnic, bădie!... Şi mata ai cetit-o? — Am cetit-o şi eu... răspunse încet Negrea, apoi căzu pe gînduri, cu capul rezemat în palma dreaptă, cu cotul pe masă. După un răstimp, se sculă tăcut şi începu a se dezbrăca. S’e uită la frate-său şi întrebă, căscînd : — Tu nu te culci ?... Liceanul oftă, se lăsă pe spatarul scaunului şi-şi aduse pumnii la ochi : — Ba da, mă culc şi eu.., - 175 îndoi foaia unde se oprise, închise cartea, — apoi ridică braţele împreunate deasupra capului şi se frînse din şale, gemînd încet. Se dezbrăcă şi el şi se aşeză în pat, în capul oaselor. Negrea se întoarse sub plapomă pe-o coastă : — Da’ ştii că te-ai făcut mare ? zise el băiatului. Mihai începu a rîde: — Sigur că m-am făcut mare. Anul ista întru în cursul superior... — Şi de cînd ceteşti aşa, cărţi ?... — De anul trecut. Mi le împrumută ţaţa Tinca. — Cine ? — Ţaţa Tinca a lui moş Andrieş, Ea are un dulap plin... Negrea tăcu o bucată de vreme, gîndindu-se. Simţea ş-o dorinţă, ş-o plăcere să vorbească cu un frate care pînă mai ieri era un pici cu pantalonii scurţi şi care acuma mai-mai îl ajungea. Parcă făcea o descoperire, şi-şi simţea sufletul mulţămit. începu să-l întrebe despre o mulţime de lucruri. Băiatul fidea, se aprindea îşi povestea foarte frumos. Vorbea despre colegi, de profesori, de întîmplări felurite. Şi-n muzica glasului acestuia plăcut, Negrea simţea cum vine oboseala somnului. Intr-un timp se făcu tăcere. Băiatul rămăsese gînditor, cu ochii duşi. Se auzi ea dintr-o adîncă depărtare pendula din odaia de-alături bătînd1 rar şi uşor douăsprezece. — Bădie, — bădie ! rosti Mihai. — Ce-i ? ,întrebă cu glais ,încet Vasile. — De cînd ai venit, mata ai fost vreodată la ţin-tirim ? — Hm... de ce ? — Eu am fost ieri cu ţaţa Tinca... 176 — Da. Ei ? — Am sămănat flori şi pe mormîntul mamei... O înduioşare se strecură prin pieptul lui Negrea ; voi să răspundă ceva, dar somnul îl învingea clipă ru clipă. Vorbele moi ale lui Mihai îi ajungeau la urechi cu totul slăbite. Deodată i se păru că s-a stîns lumina, ca suflată de vîat. — Şi adormi. VI ' Cătră sfirşitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviţă. Prin umezeala aceea, Vasile cu anevoie se urnea din casă pînă la ceaiurile şi paharele de vin din prăvălia lui Trifanov. Cea mai mare parte din vreme o petrecca tolănit pe un pat, în odaia lui ; cetea o carte, asculta povestirile din vechi ale bătrînilor ari se repezea, sărind peste ochiurile de apă, pînă la cuconu Andrieş. In salonaşul curat, plin de horbote şi de cusături de matasă, sta de vorbă cu bătrînul, se aşeza lîngă fată, şi vremea se strecura într-o tihnă fericită, care-i umplea sufletul ca o cernere de lumină. Iar cînd începeau sfaturile bătrînilor, cînd prindeau a se înşira întîmplări cumplite ori duioase din trecut, chipuri întunecoase ori zîmbitoare, — ceasul părea că nu mai înseamnă clipele vremii de faţă ; bătăile lui încete şi adinei adiau ca din depărtarea anilor : o suflare risipea negura şi descoperea o lume asfinţită, iar bătrînii povestitori, la sfîrşit, parcă se plimbau agale prin iruinile unor cetăţi dispărute, asupra cărora o clipă se împînzise lumina palidă a soarelui aducerilor-aminte. Mîngîierile călduroase ale primăverii, însă, nu în-tîrziară mult. Lumina lui april veni pe aripele oocoa- 12 177 relor şi rîndunelelor, aducînd multe frumuseţi, şi nădejdi şi mai multe. Bătrînii îşi urmăreau, în singurătatea cerdacului, planurile lor, zîmbind în taină. D:'n cînd în cînd, mai luau pe tineri la vale, — căci postul mare cu asprimea lui îi plictisise cu desăvîrşire, mai ales pe băiat. Erau zile cînd Vasile spunea singur că-i vine leşin. Se ducea, ce-i dreptul, la Trifanov, dar nici acolo nu se înfrupta : toate ca toate, dar aici era serios de tot; cuconu Alecu n-ar fi iertat pentru nimic în lume călcarea credinţei bătrâneşti ! Şi, în strălucirea aceea a zilelor tinere, în schiv-nicia trecătoare prin care treceau, — Pastele zîmbeau în zilele viitoare, cu flori de liliac, cu bucurii nemărginite şi curate ; şi sufletele simţeau în adevăr venind fiorii învierii. Pînă în sărbători, care cădeau la jumătatea lunii, înfloriră mălinii şi liliecii. In amurguri, pe ferestrele deschise ale coridorului, intrau miresmele lor dulci amestecate cu de-iabia simţitul parfum al stînjeneilor. Bateau vînturi calde ziua ; o ameţeală, un freamăt trecea prin aer, aprinzînd privirile. Ajunseră sănătoşi Floriile cu crengile de sălcii catifelate ; tîrgul se umplu de oameni şi mărfurile pestriţe iar fură scoase la soare. Apoi, în săptămîna deniilor clopotele chemau în fiecare sară şiraguri de umbre negre spre înalta clopotniţă de piatră din Vatra Vas-canilor. Erau în biserica cernită priveghiuri dirr'ce în ce mai lungi şi mai mîhnite, în care murmurele adînci ale cetitorilor veneau ca de sus, din bolta rotundă. După ieşire, tot drumul se zbenguiau băieţii îm-pingîndu-se în şanţuri, -alungîndu-se prin întuneric, spăriindu-se pe la cotituri. Iar fetele, ca nişte fantasme albe, se strecurau grăbite spre căsuţele liniştite ; nu spuneau nici o vorbă, se strecurau prin adierea plină 178 de miresme a grădinilor în floare, pe sub văzduhul înflorit cu aur, în care plutea parcă o taină de nepătruns. In sara învierii, se pregătiră cu toţii ; bătrînul Lunceanu şi Tinca, pînă la sunarea clopotului de deşteptare, trecură la cuconu Alecu. Acolo stătură de vorbă ; moş Grigore povesti «băieţilor», între altele, despre sfîntul Spiridon, cînd a zis : «Să ştii, ereticule, că Sfî-nta Troiţă este una !» Şi acolo, în faţa lui Arie pă-gînul, a luat o cărămidă, şi uite, aşa a strîns-o în pumn... Şi focul a ţîşnit în sus, apa a curs în jos, iar lutul a rămas în mînă. Uite ! apa, focul şi lutul una sînt! — Iaca aşa, zise moş Grigore, a dovedit sfîntul că Treimea-i una... — Da, zise cuconu Alecu, — şi pe urmă a mai fost o minune. Arie a tăiat, la hanul acela unde poposiseră, toate capetele cailor lui sfîntu Spiridon. Capetele albe le-a pus la caii negri şi capetele negre la caii albi ; el s-a suit în trăsură şi a pornit în goană. Cînd se scoală sfîntul, vizitiul se trăgea de cap. — Ce-i, bre ? — Caii omorîţi, sfinte Spiridoane ! — Nu se poate ! zice sfîntul. Intră în grajd şi strigă: — Hi ! Atît, şi caii săriră în picioare şi nechezară, — numai că aveau capetele schimbate. I-au pus la căruţă, au pornit, şi au şi ajuns pe eretic într-o bătaie de bici... Tinerii ascultau cu luare-aminte şi minunile acestea ale altor vremuri li se păreau nişte lucruri foarte simple. In odaie era un miros uşor de flori de primăvară şi lumina lămpii ardea mai scăzută ca de obicei. Cu toţii tăceau acuma, se priveau zîmibind, aşteptau. In liniştea adîncă, pendula bătu lin de zece ori. — De-acuma trebuie să sune şi clopotul... murmură cuconu Andrieş, privind cu un zîmbet pe Tinca. 12* 179 Şi începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline şi sub cîn-tarea arămii curgea un bubuit, un tremur profund. -- Să mergem ! zise moş Grigore. Se sculă, desfăcu încet lumînăirile şi le împărţi. Afară, baba Smaranda sta la portiţă şi asculta pe gînduri cîntecul clopotului. Cuconu Alecu zise: — Smarandă, să n-adormi cumva... Să fie totul gata... — Gata, gata, răspunse bătrîna ; numai să nu uitaţi să-mi aduceţi şi mie şi moşneagului o leacă de nafură... Pe drum, prin întuneric, treceau spre biserică grămezi de oameni, vorbind. Noaptea era călduţă, pe cer umblau grămezi de nouri ; lacuri liniştite albastre, înstelate cu aur, se deschideau din cînd în cînd, ca în mijlocul unor păduri. Luna învăluită, undeva, dădea' nourilor din miazăzi străluciri cenuşii argintate. . Biserica mare lumina slab prin ferestrele înguste. Poporanii veneau printre crucile de piatră ale vechiului cimitir părăsit şi se strecurau prin uşa neagră a pridvorului. Un stol de copii, într-un unghi al zidului, se grămădise la sfat, — şi din cînd în cînd tremurau chicotiri înăbuşite. Inlăuntru, lume multă. Murmurările dascălilor veneau fără răsunete, ca într-o odaie îmbrăcată. Păştile şi ouăle roşii, aduse de femei spre sfinţire, se înşirau pe o masă lungă în fund, în colţul de miazănoapte. Oamenii, în (îngrămădeală, grăiau încet; unii se înălţau în vîrfurile picioarelor şi priveau spre altar. — Ei, ce ne facem noi de locuri ? întrebă îngrijat bătrînul Lunceanu. 180 — Bună sara, cucoane, bună sara, se auzi deodată un glas în şoaptă. — Aha ! cuconu Iorgu ! rosti bătrînul Negrea. Ce mai faci, cucoane Iorgule ? — Bine, şopti zîmbind cu mufţăinire cuconu Iorgu. Iaca, aveţi şi locuri... Ce Dumnezeu ! doar nu degeaba slntem subprefect! Cuconu Iorgu, subprefectul, era un om între două vîrste, cu mustăţile mari cărunte şi totdeauna cu un zîmbet fericit în ochii verzi şi pe obrazul smolit. Dădu mîna cu toţi, —■ şi cu «duduia» şi cu «tînărul», şi tuturora le făcu loc acolo, în stranele din fund. Tinca se aşeză între Vasile şi bătrînul Lunceanu; urma moş Grigore, apoi cuconu Alecu, alăturea de subprefect. Toţi îşi ridicară coatele pe marginile nalte de lemn, şi cu luminările la piept, între degetele împreunate, aşteptară. Preotul, popa Petrea, îşi începuse slujba. Glasul lui rar de moşneag trecea peste capetele mulţimii îngrămădite. Urmau răstimpuri, în care, de la stranele dascălilor, se înălţau isonurile băieţilor, acoperind cîn-tările. Cuconu Iorgu era fericit că putea să spuie o vorbă bună : — Ce mai faci, cucoane Alecule ? — Bine, cu sărbătorile acestea care vin... Dar dumneata ? ■ — Eu ? Şi eu foarte bine. Şi ştii de ce-mi pare bine mai ales ? Cred că n-ai uitat de vorba noastră — ştii, Vorba noastră, cu băietul... ■ — Ei, da, cucoane Iorgule, te irugasem din toată inima... ' — Ps ! nimic ! zise cu un zîmbet blajin subprefectul. Am făcut! După sărbători vine Neculcea la mine, iar tînărul dumnitale trece în locul lui la primărie... Ha ? ce zici, boierule ? Cuconu Alecu nu mai putea de bucurie : — Cucoane Iorgule, ştii... drept să-ţi spun... — Destul, nu... altceva nimic, amice ! şopti cuconu Iorgu, zîmbind iar fericit. Atîta : să mă pofteşti la logodnă... Ha ? ce zici ? Crezi că n-am înţeles ? ’Ţeles, dragă, înţeles. — Ei, da, zise încet bătrînul Negrea, — de ne-ar ajuta Dumnezeu... — Ce-i şi cu tinereţa, domnule ! grăi mişcat subprefectul. Parcă-mi aduc aminte, cucoane, — acu treizeci de ani... Aici tăcu, se înălţă şi privi spre altar, peste capetele mulţimii. — Nu mai este mult! şopti el. Iar bătrînul Negrea, fericit, se plecă spre urechea lui moş Grigore. Cuconul Andrieş îşi aplecă şi el capul, — vestea trecu şi la tineri, •— şi o bucurie mare se răspîndi pe toate feţele. — Iaca-i bun, iaca-i bun, murmură moş Grigore. Vasile, în cîntările domoale care creşteau sub boltă, în uşorul fior pe care-1 pregătea marele ceas al învierii, se simţi deodată plin de fericire, îşi aduse aminte de anii din urmă cînd, plin de sfială, venea cu blajina cucoana Anica şi asculta tăcut cetaniile şi cîn-tările, — şi o mare bunătate, ceva din copilăria de altădată îi umfla coşul pieptului. Blînda viaţă care-1 împresura iar îi apăru frumoasă. Se gîndi cu mulţă-mire că va pleca cu fata lui cuconu Andrieş spre casă şi va găsi, pe masa acoperită cu faţa albă ca omătul, cozonacii, ouăle roşii şi păştile care împrăştie miros plăcut de leuştean, toate aşteptînd cu o lucire lină sub lampa liniştită. Dintrodată se văzu om în rîndul 182 celor împliniţi, — şi, cu ochii plini de lumina bisericii, se întoarse spre Tinca. Domnişoara-i zîmbea cu bunătate. Zîmbi şi el şi simţi căldura cutreierîndu-1 cînd mîna lui atinse degetele fine ale fetei. Un murmur înfiora mulţimea, flăcări începură a tresări printre capetele care se rumeneau brusc. Toate făcliile se aprinseră şi începură a fumega. Ca printr-un nour se zărea catapiteasma cu sfinţii nemişcaţi şi icoanele aurite din preajma altarului. După aceea preotul bătrîn, în odăjdii, apăru cu dascălii şi eclesiarhul după el printre şiraguri de lumini, — şi un răstimp mare se auziră afară glasuri şi cîntări. Apoi, întors, popa Petrea strigă tuturor bucuria : — Hristos a înviat! ■ :— Adevărat a înviat !... răspunseră glasurile po-porănilor. Cîntări se înălţară : Hristos a înviat din morţi Cu moartea pre moarte călcînd... Eclesiarhul trecu printre rînduri cu anafora, — în urma lui lumea se mişca îneet-încet, într-o înghesuială mare, într-o fumegare deasă, spre ieşire. — Să mergem şi noi, şopti Tinca ; mă cam înăbuş... Afară îi izbi aerul răcoros al nopţii. Tinerii porniră înainte alături, cu braţele strînse ; după ei bătrînii bucuroşi, însă tăcuţi şi îngînduraţi. Din livezile înmugurite, din grădinile cu flori veneau adieri pline de miresme. Pretutindeni, pe drum,-tremurau luminiţi sfioase ca nişte stele, se mişcau, se apropiau. Lunecau umbre, se auzeau glasuri bucuroase. Şi tinerii mergeau strîns alăturaţi, fără de nici o vorbă, cu luminările pîlpîitoare în cîte o mînă. Se simţeau bine alături şi noaptea de primăvară avea un farmec pe care niciodată nu-1 încercaseră ei. Aproape de casă, se despărţiră de cuconu Iorgu : — La revedere, tinerilor, la revedere, strigă el tare, — şi multă vreme Tinca şi Negrea urmăriră cu privirile scînteia tremurătoare a luminării lui. VII in sărbătorile acelea ale primăverii se dezvălui, odată cu florile livezilor, şi începutul iubirii lor, — o iubire tînără pe care amîndoi o simţeau şi-o vedeau unul în ochii altuia, însă nu îndrăzneau să şi-o mărturisească încă prin cuvinte. Ziua nu se mai despărţeau şi acuma găseau ne-sfîrşite subiecte de vorbă. Bătrînii îi priveau cu zîm-bete, îşi inîngîiau bărbile şi băteau mai vioi cu cărţile în măsuţa de nuc. Visul bătrîneţii lor prindea să se izbîndească. Şi zilele cele trei ale Paştilor le duseră împreună cu cozonaci, cu pască şi cu ouă roşii. Ieşiră în haine nouă, deschise, în lumina soarelui întinerit, îşi amestecară bucuria lor cu bucuria tuturor, se plimbară pe străzi mai curate parcă, intrară la sorînciobele împodobite cu brad, trecură prin îmbulzeli pline de zarvă veselă. Pretutindeni curgea o viaţă nouă. Treceau părecni tinere însufleţite de petrecerile întinse ale acelor zile : flăcăi şi fete suiau din Vatră spre muzicile tîrguşo-rului. Hori porneau în curţile crîşmelor sub scrîncio-bele care scîrţîiau învîrtindu-se. Negustorii treceau cu panere de portocale, strigau în toate părţile, cîntîndu-şi tirăgănat numele măirfii. Jocuri de noroc se înjghebau în dosul porţilor, în roţi dese de băieţi. La popiei sunau gologani, se făceau prinsori pe «soţ ori fără soţ», 184 oameni, cu ochii mai luminoşi ca de obicei, zvîrleau bilele, le priveau mersul cu luare-aminie, pînă ce intrau în cele nouă bucăţi de lemn, cutremurîndu-le cu sunete uscate. Se auzeau strigăte : ■ — Şapte-s mari ! opt îs mari ! Uneori cei cu soţ ori fără soţ se zvîrcoleau într-o ceartă grăbită, se rostogoleau îmbrăţişaţi în drumul de năsip al boambei, se ridicau fără pălării, cu feţele roşii şi se priveau cu giturile întinse ca doi cucoşi gata de luptă. In mijlocul curţii, pe bănci de,brad, cînlau lăutarii. O scripca tremura subţire ; o trîmbiţă făcea întorsături, cînd mai tari, cînd mai slabe, cînd răguşite, disperate parcă ; o ghitară însemna tactul cu bombăniri adinei, — şi jocurile porneau uneori furtunoase, uneori do-moale în soarele fierbinte şi-n praful luminos care se ridica vîrtej. Scaunele încărcate şi felurit colorate ale scrânciobului se înălţau, se coborau. Unii cinsteau vin, opriţi sus în cruce. Fetele rîdeau, ţipau uşor în coborîşurilt repezi. Şi, cînd roata se oprea, se auzea sunetul de toacă al lemnului şi strigăte răguşite : — Hai la scaun ! Hai la scaun ! In toate părţile domnişoara Tinca era întîmpinată de cucoane 'bătrâne şi tinere, care o cunoşteau. Se opreau în mijlocul drumului, subt umbrelele colorate deschis şi începeau vorba. Din cînd în cînd se uitau cu luare-aminte la Vasile, îl măsurau cu ochii, îl cîn-tăreau din răspunsuri, apoi, cu zîmbete de înţelegere, se întorceau spre bătrîni. Acuma se ştia : «tinerii erau ca şi logodiţi»... Vestea aceasta se răspîndise uşor : cuconu Iorgu, subprefectul, o şoptise în taină nevestei. Acuma cucoana Casuca, femeie grasă, însă frumoa- să încă şi cu pielita obrazului subţire şi lucie, prinsese mare dragoste pentru Tinca. In ziua a doua de Paşti, sara, după lungile plimbări la scrînciobe şi hore, printre muzici, fete cu ochii aprinşi ca de o suflare de dragoste şi flăcăi cu liliac în pălării, — cucoana Casuca îşi luă osteneala să vie pînă acasă la cuconu Andrieş, să-i vadă fetiţa. Ti spusese încă de cu ziuă că va veni s-o viziteze şi să mai stea de vorbă. Iute, ca într-o izbire de vînt, sosi dumneaei, dădu bună-sara şi se trînti pe scaun. Intăi se uită mult la fată cu ochii ei negri şi frumoşi. Apoi dintrodată începu să vorbească despre o mulţime de cucoane vecine ori prietine. Grăia cu faţa plină de zîmbet, dădea din amîndouă mînile moi şi grăsuţe, apoi deodată se oprea şi se uita iar cu dragoste mare, la Tinca» Mai vorbi şi despre încurcatele afaceri ale gospodăriei sale, despre cloşti, despre slugi, carc sînt foarte rele în ziua de azi, despre cozonaci, care s-au cam dogorit, însă sînt foarte gustoşi şi se iau fîşii-fîşii, despre pasca cu smîntînă, care e ceva cu totul fin, — şi dintrodată se înduioşa, îi veniră lacrimile în ochi, se sculă, apucă pe «fetiţă» în braţe şi o săruta cu înduioşare pe frunte şi pe păr. După ce se aşeză iar pe scaun, oftă adînc, cu ochii umezi de lacrimi. — Totdeauna, dragă puicuţă, pe mine mă apucă aşa jalea... Dacă te ştiu de mititică fără mamă... Ai crescut aşa : tata, oricum a fi, ca mama nu-i; căldura lui e ca toamna, a mamei e ca vara... — Apoi se întoarse spre cuconu Andrieş. — Ei, cucoane Andrieş, să fi avut eu copii, cît mi-ar fi fost de dragi ! Dair eu n-am avut nici unul... Poate şi de asta sînt aşa de năcăjită... 186 — Da’ ce nacaz, cucoană Casucă ? zise cuconu Andrieş. De bine, trăieşti bine, slavă Domnului; lipsă nu duci, sănătoasă eşti... Nacazul matale să-l aibă fiecare, bine ar fi... — Ei, nu, cucoane Andrieş, nu, răspunse încet, dînd din cap, nevasta lui cuconu Iorgu ; ştii... tot sînt unele nacazuri... Iorgu, îl cunoşti, e bun ca pînea cea caldă, dar ce folos! cărţile îl omoar^! Dacă n-ar fi cărţile celea, să le ardă focul! n-aş mai zice nimic... — Ei, ce să-i faci! murmură bătrînul Lunceanu. După o tăcere scurtă, ochii cucoanei se umplură dintrodată de zîrnbet: — Ei, dragă puicuţă, pe cînd logodna ? Spune repede, că eu n-am răbdare... Tinca zîmbi şi-şi plecă ochii în jos. — Dă, cucoană Casucă, zise bătrînul, cînd s-a putea. De-acum mult pînă departe nu-i... — Apoi, nu, nu trebuie întîrziere... Să ştii, cucoane Andrieş, că o să vă găsiţi beleaua cu mine... Mai repede, cucoane, mai repede !... Spune şi mata, puicuţă, o vorbă, mai pune-i pe foc... Hei, cucoane ! ştiu eu ! tinereţa-i aprigă ! Cît ide degrabă, asta-i. S-asculţi ce spun eu... — Bine, cucoană Casucă, asta nu-i greu. Numai să fie bine... — De asta n-ai grijă... Doar ne cunoaştem, ştim şi pe băiet... — De potrivit, se potrivesc ei, zise încet bătrînul ; le mai trebuie noroc. — Aici ai vorbit bine, cucoane Andrieş ! oftă cucoana Casuca — şi ochii din nou i se umeziră. După multă vorbă aprinsă şi înduioşare, cucoana Casuca sărută pe amîndoi obrajii pe Tinca şi plecă dînd liii cuconu Andrieş grija să se grăbească, că alt- fel nu-i de chip ! Bătrînul mai stătu de vorbă uri răstimp cu fetiţa lui, apoi se simţi obosit de multele plimbări de peste zi. — Tu mai stai, Tincuţă ? întrebă el încet. Mie mi-i cam somn. — Du-te şi te culcă, tălucă, zise fata. Eu mai stau puţin. — Hm ! Te gîndeşti la ce-a spus cucoana Casuca ? Bună femeie, numai că vorbeşte cam mult... — Are inimă bună, răspunse Tinca. Cînd mi-a adus aminte de mama, plîngea... Bătrînul oftă, tulburat de vechi aduceri-aminte, îşi sărută fetiţa pe frunte şi se duse să se culcc. Tinca rămase singură la masa rotundă, pe gînduri, în lumina lămpii. îşi simţea sufletul înduioşat de dragostea care, încetul cu încetul, de la venirea lui Vasile Negrea, o pătrunsese, îşi simţea sufletul înduioşat, plin ca de o primăvară nebănuită pînă atunci. Şi se gîndea la cel ce o cucerise. îşi aduse aminte de copilul zburdalnic de ‘altădată, la care se uita cu teamă, ca la unul ce era mai mare ; deşteptă din trecut vorbe şi întîmplări care atîta vreme stătuseră îngropate ca subt o spuză. Şi-l văzu deodată întors din oaste, voinic, cu mustăcioara castanie răsucită, vorbind tare de multe lucruri şi .privind-o cu oarecare nepăsare. Acum vedea bine că nepăsarea aceasta a chemat dragostea ei, — o dragoste sfioasă, pe care nu ştie dacă ar .putea să i-o spuie prin vorbe vreodată, dar pe care el uşor o înţelesese dintr-un zîmbet mai dulce, dintr-un schimb mai lung de priviri. Acum simţea ş-un fel de mîndrie, cînd îl vedea schimbîndu-se la iată în apropierea ei; cînd îi asculta glasul, mai moale parcă şi cînd o ruga c-o jumătate 188 de vorba şi c-d privire întreagă ; cînd îi lua braţul ei subt al lui, tare şi plin şi i-1 strîngea uşor... Toată fiinţa cu tot sufletul se purta spre el. Ar fi vrut să-l audă vorbind, să-i spuie cu un glas ca o cîntare că i-i dragă mai mult decît orice pe lume, să se facă supus, să-i cerşească o sărutare... Şi atunci tot ea s-ar fi simţit mai mică, tot ea mai plină de iubire, gata să moară... Şi sta acolo în lumina lină a lămpii, cu obrazul în palma dreaptă şi cu cotul pe masă şi toate gîndurile i se închegau în icoane. II vedea pe el acuma, cum îl văzuse în multe daţi de cînd venise.'Şi vedea mai ales ziua de ajun şi ziua .aceasta >a doua a Paştelor, cînd întreg fusese al ei, păşise alăturat de ea, îi vorbise, îi şoptise şi-i dăduse a înţelege atît de multe... Se gîndea şi se întreba, cum îi venise toată iubirea asta ? Intăi fusese o nelinişte, pe urmă o dorinţă, pe urmă o noapte de nesomn. Ii veniseră lacrimi de înduioşare, îi veniseră avînturi mari, îşi simţea un suflet de foc, ea, care fusese aşa de blîndă şi aşa de potolită. Da, — (parcă ea însăşi se spăria de Înflăcărarea care o cutremurase dintrodată şi o deşteptase într-un freamăt de viaţă nouă. Incet-încet dragostea cu gîndurile o duseră îndărăt, în anii tot mai îndepărtaţi. Vorbele cucoanei Casuca dezvăluiseră o veche durere. — îşi aduse aminte de o cufte mare boierească, la marginea unui parc, în faţa unui lac luciu, în care se vedeau nouri, bucăţi de cer ş-o casă mare de piatră, casa lor, răsturnată. De tată nu-şi aduce aminte. Era în leagăn cînd murise, prăbuşit într-o rîpă de nişte cai. Maică-sa, palidă la faţă, cu părul balan cîrlionţat, tremurînd la suflările cele mai uşoare, o purta în braţe, o ridica şi o săruta în bărbie. Apoi cînd venea cuconu Andrieş, îi ieşeau amîn- 189 două înainte — fetiţa în braţe — cu capetele alăturate, şi araîndouă îi zîmbeau, amîndouă îl priveau cu ochii albaştri înflorind sub sprîncene întunecoase. Şi deodată dispare casa mare, parcul şi lacul luciu. Şi fetiţa vede pe maică-sa pălită la faţă, în haine închise, păşind tăcută, fără vorbe, fără zîmbet. Cuconu Andrieş îşi ia singur nepoţica în braţe, o alintă, o sărută, dar ochii îi sînt plini de durere, parcă pluteşte în ei o apă tulbure. — Şi fiinţa tăcută şi palidă care fusese maică-sa adormi într-o zi, de veci. Dar de-atunci fata se lipi de pieptul omului care numai într-o noapte albise ; simţi că era o mîngîiere, singura şi cea din urmă mîngîiere, — şi-l iubi tăcută, îi lumină mîhnitele zile de toamnă. Acuma, iată, în viaţa ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. In lumina care se făcea, i se părea că 1 se deschide o poartă, spre necunoscute ţărmuri de fericire. Fata întoarse ochii spre ceasul de buzunar care ţăcănea uşurel pe masă. Era tîrziu, orele douăsprezece şi jumătate. Se ridică în picioare şi trecu de cîteva ori pe covor, de la masă pînă la uşa din faţă. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau aţintiţi, plini de gînduri. Intr-un tîrziu, încet, începu să se dezbrace. Trecu pe dinaintea oglinzii, dădu drumul pe umeri valului auriu de păr, îl prinse între degetele subţiri şi-l împleti într-o coadă groasă. Stătu apoi dreaptă, privindu-se eu luare-aminte, c-o lucire de zîmbet pierdută pe obrazul alb. Şi după ce suflă în lampă şi se grămădi sub plapo-mă, începu iar a se gîndi la zilele din urmă ale neînsemnatei sale vieţi. Apoî se întoarse spre viitor, — cu tot sufletul, cu toată dragostea adîncă care o cucerea tot mai mult. 190 VIII In revărsatul zorilor, la întăi mai, Tinca pirin somn simţi o muzică lină, care-i răzbatea în urechi, în suflet, cu adieri de o dulceaţă nesfîrşită. Ar fi voit să se deştepte, şi-i era teamă să nu piară armoniile care 0 îmbătau. Apoi dintrodată deschise ochi senini şi se ridică într-un cot în aşternutu-i cald. Printre perdelele lăsate pătrundeau fîşiile luminoase ale dimineţii, şi dincolo de ferestre, în cerdac, cîntn într-adevăr foarte încet, o muzică. I se păru ciudat lucrul acesta. Dar îndată obrazul 1 se lumină de un zîmbet de fericire. • — A ! azi e întăi mai, Armindenul! Un val de sînge cald i se sui în obraz, un fior o străbătu. Zvîrli plapoma, sări în picioare şi începu să sc îmbrace cu grabă. îşi strîngea hainele, se mişca, se răsucea înaintea oglinzii, şnururile şuierau, îi bi-ciuiau trupul gingaş ; îşi aşeză părul, îl prinse în pieptene, alergă la apă şi, într-un şiroit repede, într-un clipotit vesel, se îndreptă cu obrajii rumeni, cu ochii scînteietori... Şi-n vremea asta, taraful de-afară cînta legănat, cu uşoare suişuri şi coborîşuri, cu înmlădieri tremurătoare pe viori, Valsul primăverii. ' Niciodată sufletul ei nu fusese plin de atîta lumină limpede. Se simţea uşoară, se simţea mai bună decît totdeauna, îşi simţea sufletul plin, pieptul dintrodată încălzit şi ochii învăluiţi de lacrimi. Cîntecul acela al primăverii parcă era cîntecul iubirii lor. In odaiia de alături se auzeau paşii rari ai lui conu Andrieş. Glasul lui mormăia vesel şi mirat. Şi fata se oprea cîte o clipă să-l asculte, îi venea a rîde. Apoi nu se putu opri. Pe cînd îşi prindea copcile taliei, se apropie de uşă şi bătu încet cu pumnul. 191 — Tătucă, tătncă ! — Ce-i, fetiţo ? — Ai auzit ? —■ Am auzit, dragă ! Trebuie să fie vreun plan la mijloc... Glasul bătrînului era bucuros. Şi paşii lui parcă sunau mai repede pe duşamele. Se cunoştea că şi el se îmbrăca mai iute ca de obicei. I se auzi glasul: — Eşti gata, Tincuţă ? — Gata !... Uşa se deschise şi cuconu Andrieş intră repede, cu ochii plini de lumină, cu braţele întinse. Apucă în palme tîmplele fetei, îi apropie capul de barba lui şi o sărută încet pe ochi. Cînd deschiseră uşa, îi învălui deodată lumina soarelui. Lăutarii, lîngă cerdac, cum îi văzură, începură a se ploconi, cîntînd înainte, cu gurile întinse în zîm-bete largi, — şi dintrodată izbucniră strigăte vesele: — Ura ! Uraaa ! Trăiască cuconu Andrieş eu fetiţa lui... Şi în rîsete mari, în strigătele de bucurie, se arătară cuconu Iorgu cu cucoana Casuca, cuconu Alecu cu moş Grigore, Vasile şi Mihai, moş Costache şi baba Smaranda. Liceanul îşi zvîrlea în sus cuşma şi o prindea bătînd din palme, cuconu Iorgu îşi scutura pălăria în aer, şi cucoana Casuca rîdea cu genele în lacrimi, pe cînd Vasile se uita cu ochi de lumină la dragostea lui. Şi cu toţii năvăliră, sărutară pe fată şi pe bătrîn şi iar izbucniră chiote şi urale. Cuconu Iorgu strigă gros cătră lăutari : Stăi ! Ghighel-marş! Şi taraful începu repede, cu viorile, cu flautul, cu violoncelul şi cu ghitara, — şi tuturora parcă le venea să salte. — Ura! răcni iar cuconu Iorgu ; socru mare, cucoane Andrieş !... — Ura ! ţipa subţire Mihai, şi se apropie de Tinca. Ura, ţaţă Tincă, ura ! Şi Tinca rîdea cu ochii asupra lui Vasile, pe cînd cuconu Iorgu şi cucoana Casuca dădeau precipitat lămuriri. — Ce ? zicea cuconu Iorgu. Armindenul nu trebuie să treacă aşa ! Repede, dragă, încă de-asară, la Varvarache al nostru! Ş-al meu a fost în zori d^ ziuă... Şi de-acu, la mine-acasă !... Miel fript tâlhăreşte, cucoane, şi pelin pe iarbă verde, — ura ! zi-i, Varvarache dragă, Am un leu! Hii! Sus, cucoană Casucă ! Azi facem logodnă... Iar cucoana Casuca se zbatea rîzînd şi dînd lămuriri Tincăi despre plăcinte, mîncări şi toate pregătirile, pe cînd moş Grigore şi cuconu Alecu cercau şi ei, în vorba care se făcuse, să lămurească şi pe cuconu Andrieş cum îi vestise de cu sară subprefectul. Vasile se alătură de Tinca şi-i şopti repede : — Iţi pare bine ? Şi Tinca îi stirînse încet mîna şi ochii i se umeziiră. — Aşaaa ! grăi cuconu Iorgu; închideţi frumos casa ; luăm pe moş Costache şi pe baba Smaranda ajutor şi la noi, dragă, în livada înverzită ! Zi-i tare, Varvarache; nu te da, Varvarache !... Porniră în cîntecele tarafului, în soarele dimineţii care umplea lumea de lumină. Pe la ferestre se arătau ici-colo capete zbîrlite, mirate de larma veselă care înainta pe uliţi. Şi taraful lui Varvarache îi zicea cu foc şi cuconu Iorgu îşi mîngîia mustaţa căruntă şi nu mai contenea din gură : — Cucoane Alecule, cucoane Alecule ! adă-ţi aminte de tinereţă, cucoane Alecule ! Arminden şi logodnă, 13 — M. Sadoveanu — Opere, voi. II 193 dragă ! — şi plesnea din degete după tactul muzicii. — Uite-aşa ! Mi-a venit ieri un miel de şasă ocă, cucoane, — şi am un vin... — zi-i, Varvarache, nu te da ! — Şi iar : — Ce ? Vreau să am şi eu doi fini după gustul meu ! eu îi logodesc, eu îi cunun !... Aşa, mă I zi-i cu foc 1 Ajunseră curînd în partea cealaltă a tîrgului, la capătul de dincolo al uliţii Economului, şi intrară în ograda largă a lui cuconu Iorgu, în care se ridicau mari, învăluite de viţă sălbatică, casele vechi, zestrea cucoanei Casuca. îndărăt, o întinsă livadă bătrînă, ce înălţa la soare arbori stufoşi înfloriţi, era tăiată de drumuşoare înguste mărginite de tufe de lilieci şi hurmuz, avea roate dese de tei şi brazi, care închideau pajişti verzi cu iarbă moale şi lucie. Erau amestecuri de verde de la cel mai întunecos pînă la cel mai deschis, pajiştea era presărată de rîsul bănuţeilor şi fundurile grădinii erau ţesute în curpeni de smeură şi mure, care crescuseră sălbatic, se învălmăşiseră, se făcuseră una cu cătina ce întărea gardul, revărsîndu-şi viţele nouă în ghirlănzi pletoase. Cu gălăgie bucuroasă intrară cu toţii, suiră în cerdacul larg megrit de vreme, se aşezară acolo, la cele două mese din vreme pregătite, — şi vorba nu mai contenea. Soarele cald îi învăluia, le mîngîia veselia, taraful de lăutari cînta şi cucoana Casuca, cu mîni-cile suflecate, cu ochii umezi, umbla în toate părţile, aducea căni mari de lapte, din care ieşeau aburi deşi, frîngea şi împărţea pînea albă. — Aşa, aşa !... zicea gros cuconu Iorgu ; luaţi, mîn-caţi şi beţi, aceasta este pîne făcută chiar de Casuca !... Pe urmă vedem ce-om face... Facem, cucoane, un Arminden bătrmesc I — E-hei ! oftă cuconu Alecu, petreceri de acestea 194 numai bătrînii mai fac. Tinereţa acu altfel petrece ! S-a stricat lumea. Cînd îmi aduc aminte... — Asta-i, cucoane ! strigă rîzînd şi cuconu Andrieş. Să ne aducem aminte, — parcă moî.ce facem ? mai înviem un chef ca în tinereţă, să vadă şi băieţii iştia ! Poate ei nu s-or molipsi prea tare de mode nouă. — Ei nu, grăi rîzînd şi cuconu Iorgu. Prea tare, nu, dar nici deloc iar nu se poate... Dar ce-i dreptul, acuma văd că dumnealor nu mai pot de bucurie !... Rîdeţi, ha ? Nu mai puteţi de bucurie ! Tinerii se înroşiră amîndoi. Vasile izbucni într-un rîs vesel, pe cînd Tinca îşi pleca ochii în jos. Cucoana Casuca bătu din palme, rumănă şi cu ochii lucitori, se repezi, apucă de gît pe fată şi o sărută pe 4 . amîndoi obrajii apăsat : — Puicuţă dragă, tare te mai iubesc eu pe tine ! Şi ochii i se umplură de lacrimi, care seînteiau în lumină. După ce se puseră la cale cu gustarea de dimineaţă, lăutarii tăcură şi cucoana Casuca îngriji să nu rămîie nici ei cu inima goală. Moş Costache îşi suflecă mîni-cile, îşi ascuţi cuţitul, şi cu toţii'scoborîră din cerdac şi veniră la marginea livezii, sub nucul cel bătrîn unde era spînzurat mielul, ca să fie faţă la ţeremortia lui. Bătrînul îl spintecă cu meşteşug şi-l curaţi, apoi pregăti groapa de jar dedesubt. — Pentru dumnealui, zicea pe nas moş Grigore, privind de-aproape, cu ochelarii puşi. — II învălim într-o dimerlie de jar... lămurea cuconu Iorgu pe tînărul Negrea. Iar moş Costache se învîrtea în jurul cîrlanului, cu cuţitul şi mînile pline de sînge. Din cînd în cînd cucoana Casuca ieşea din bucătăria curată, — cu mătuşa Smaranda după ea, întindea mînile-i albe de făină şi întreba : 13+ 195 — Ei, cum merge ? — Bine, mersi! răspundea irîzînd subprefectul. — Mai repede, mai repede, dragă ! zicea dumneaei frecîndu-şi cu cotul nasul strălucitor, că şi eu acuşi sînt gata cu cuptorul de plăcinte... Soarele se înălţa spre amiază şi lăutarii, sub pomii livezii, începură a zice cîntece de inimă albastră. Subt un pîlc de brazi, pe iarbă moale, se aştcrnură pînze-turi albe. Mielul bufnise în groapa cu jar şi mătuşa Smaranda îl aducea fumegînd pe o tabla mare. Cucoana Casuca îşi trăsese plăcintele din cuptor şi cuconu Iorgu scosese de la răceală pelinul. Era în livadă o lumină mare şi un miros dulce de meri înfloriţi, şi cîntecele tarafului lui Varvarache se înălţau tremurând spre cerul plin de soare. ' începură să mînînce cu poftă, gustară din pelin şi ascultară un cîntec. — Ei, biraval Zise conu Iorgu; aşa îmi place şi mie... Sus paharele pline! Eu am gust să bem paharul acesta pentru doi tineri... — Aici subprefectul tuşi şi-şi mîngîie mustăţile. — Domnilor 1 aceşti tineri... ca să zic. aşa, vor intra în valurile lumii... — Cucoana Casuca îşi duse batista la ochi. — Aceşti tineri, urmă mişcat cuconu Iorgu, — brava, cucoană Casucă ! asta însemnează că-ţi dau lacrimile... Aceşti tineri să dea Dumnezeu să fie fericiţi! — Vivat! strigă cu gura plină moş Grigore. Se întinseră peste tacîmuri, ciocniră paharele şi le dădură de duşcă, pe cînd muzica suia şi scobora închinarea. — Aşa friptură, zise iar cuconu Iorgu turnînd vin, de mult n-am mîncat 1 Halal să ne fie !... Ia mai ia o bucată, cucoane Alecule... şi dumneata, cucoane Andrieş... Dar tinerii ? Aha ! nici nu vreau să spun des- 196 pre ce tineri a fost vorba mai înainte ! Despre nişte tineri oarecare, rosti el rar, care se vor logodi, mi se pare, desară — mi se pare!... Aici închise ochii şi se uită pieziş la Tinca şi la Vasile. Apoi deodată izbucni într-un hohot vesel si înălţă paharul în lumină. Cînd cucoana Casuca aduse plăcintele rumene, porni iar gălăgie : — Parc-ar veni o împărăteasă ! zise pe nas moş Grigofe. Şi cucoana împărţi tuturor bunătăţile cu mînile ei grăsulii, în vreme ce subprefectul se năcăjea cu pelinul. Mătuşa Smaranda, cu tăvile, se învîrtea primprejur. Cuconu Grigore o văzu şi făcu semn lăutarilor să tacă... — Staţî, zise el. încet, după mine... Şi începu să cînte cu mînile întinse, săltînd uşor palmele, la fiecare tact: Babă-băbătie Hai în deal la vie !... — Bravaaaa ! tună cuconu Iorgu. Şi un rîs mare începu a scutura pe toţi, pe cînd baba Smaranda se întorcea cu paşi scurţi spre bucătărie. — Apoi staţi, zise zîmbind moş Grigore; dacă-i pe cîntat, să vă cînt eu ceva rar de tot... Eu nu m-am însurat, pentru că am dat peste o cucoană prea harnică. I-am făcut şi cîntec ! Bătrînul prinse a mormăi trăgănat, pe nas. Am trirnes-o ş-oi trimete-o — Pe cucoana tne Cu cana la vin... Cana-i plină, rasă, Pusă pe masă, Fasola-i nefiarlă, Mămăliga-i crudă, , Şi ea-i nepieptănată, ■ B-bat-o Dumnezeu s-o bată — Ţineţi isonul, zise el repede, ţineţi isonul... Şi moş Grigore dădea din mîni, închidea ochii, îşi tremura capul, cu gîlgiiri şi cu izbucniri, lungind pe a-a şi o-o, iar ceilalţi ţineau lung, pe nas, hangul şi zîmbeau îngăduitor. Şi cuconu Iorgu bătu din palme, prefăcîndu-se uimit : — D-apoi bine, cucoane, eu nu te ştiam aşa mare cîntăreţ! Hei, dacă-i vorba pe aceea, eşti frate cu mine ! Brava, cucoane ! Sus paharul ! Să trăiască cuconu Grigore !... Toţi dădură drumul glasurilor, înălţînd vinul şi co-borîndu-1 apoi spre gură. Şi lăutarii iar prinseră a zice ; şi plăcintele se sfîrşiră ; şi cucoana Casuca dădu încă o dată cheile de la pivniţă lui cuconu Iorgu, ca să mai vadă «oe-i cu pelinu»... Şi-ntr-un tîrziu, în toiul petrecerii, cuconu Grigore întrebă : — Dar popa Petre vine, vine ? — Cum nu ? răspunse cucoana Casuca. I-am trimes răspuns să ne vie desară, la logodnă... — Stai oleacă, frate, strigă cuconu Iorgu, dar tinerii noştri unde-s, soro ? — Tinerii ? răspunse cu obrazul înflorit de zîmbet cucoana Casuca, s-au dus să se mai răcorească. — Ei, brava ! strigă subprefectul, brava, cucoană Casucă, brava ! Şi-i strînse mîna; ceremonios. Iar în vremea asta «băieţii» fugiseră singuri, cu dragostea lor. Numai Mihai îi însoţise o bucată, apoi o apucase cu Turmei înainte, spre Şiret, alergînd, jucîndu-se cu el, învălmăşind praful de pe şosea. Ei, singuri, mergeau alături, cu sufletele covîrşite de fericire. Nu-şi puteau spune nimic, îşi strîngeau numai braţele şi se alăturau mai tare unul de altul. Soarele scăpase din crucea amiezii ; pe lanurile de 198 \ grîie verzi, pe fîneţele de iarbă tînăra, plutea o pace de lumină. Drumul era singuratic, — şi ei păşeau încet pe sub bătrânele sălcii care străjuiau drumul. Apucară într-un tîrziu la dreapta, pe o potecă a zăvoiului. Merseră o vreme printre cioate de sălcii vechi, din care mănunchiuri de mlădiţă tînără răsă-riseră, dădură apoi într-o cărare lină, printre două ziduri nemişcate de mlajă deasă ca peria. Pe-alocuri intrau în ochiuri de verdeaţă, poiene mici, pline de iarbă fină şi mătăsoasă. In mijlocul lor se înălţau plopi rari de luncă, cu trunchiurile vinete şi cu frunzele argintate, tremurătoare în lumină. — Ce frumos e pe-aici ! zise domol Tinca, şi, întor-cîndu-şi capul, privi lung în ochii lui Negrea. El nu răspunse, o cuprinse de mijloc, strîns, cu braţul stîng, şi merseră înainte prin dungi de umbră şi prin lacuri de soare. Beţia zilei aceleia de primăvară îi cucerea tot mai mult şi iubirea care-i purta înlănţuiţi li se * părea că e mai adâncă decît toate iubirile lumii. — Odată am mai fost noi pe-aici... zise Negrea, dar atunci eram copii... — îmi aduc aminte... şopti fata cu glas mişcat. Trecură prin pilcuri de flori tinere, pe sub bolţi de sălcii îmbrăţişate şi dintrodată ieşiră pe malul Şiretului. Tăcuţi, se aşezară pe un dîmb moale, cu iarba mare, deasupra malului nalt, sub streşina ramurilor zăvoiului. Apa limpede, verzie, se aprindea în sclipiri de aur, pînă pe prundurile alburii de dincolo ; numai înaintea picioarelor lor, sub mal. era umbră, şi apele curgeau greoaie şi întunecate. Cîteodată din undele fugare ţîşneau săgeţi argintii; peste pacea adîncurilor, la bulboane, rîndunele negre lunecau pe luciu, înfiorîndti-i oglinda. 199 îşi alăturară obrazurile şi-şî ridicară ochii spre lumina de sus. Prin albastrul limpede, pilcuri de nou-raşi albi lunecau ca nişte bucăţi de zăpadă. Lumina se strecura pieziş prin ramuri verzi. Drept deasupra capetelor lor cortul de frunze murmura. Cîteodată, aproape, în sălciile mari, se auzeau rîsete înăbuşite de turturele ; mai departe, mierle strecurau uşoare cîntări de flaut, — şi ei stăteau acolo, vrăjiţi de un cîntec, care trebuia să nu se mai sfîrşească. Tincăi i se părea că se simte alta, cu alt suflet; avea o dorinţă nedesluşită : ar fi voit să fie veşnică, să nu mai moară... — Nu ştiu, nu ştiu ce simt! zise ea încet. Şi glasul ei avea o înmlădiere de durere. Amîndoi încercară o ameţeală dulce, Ţinea închise ochii; se cuprinseră şi se sărutară; se priviră apoi tăcuţi, — iar soarele bătea tot mai pieziş, coborînd spre asfinţit şi colorînd apele Şiretului ; o linişte măreaţă se întindea, cucerea desişurile şi lanurile de dincolo de ape. Se întoarseră încet, pe drumul străjuit de sălcii vechi. In toată fiinţa lor cînta dragostea, veneau ca într-o beţie din care ar fi voit să nu se mai deştepte. — Unde-aţi fost, ţaţă Tincă ? îi întrebă Mihai. V-am căutat o mulţime. — Ne-am rătăcit... zise încet fata. Băiatul se uita la ei drept, cu ochii mari neclintiţi. Se alătură de fată, o apucă de braţ şi-i zise tulburat: — De ce m-aţi lăsat? Ştiţi că mîni mă duc la şcoală şi numai pentru logodna voastră am stat... In ochii lui adînci Tinca cetea o părere de rău; parcă vedea o lumină care şi-n ochii lui Vasile lucea. — Fii cuminte, răspunse ea. Tu ştii că-mi eşti drag... 200 Dar liceanul se depărtă brusc şi porni cu Turmei înainte. — Ce copil ! zise fata. Dar Negrea n-auzea. Ii strîn- gea fericit braţul. ' în poartă la cuconu Iorgu, le ieşiră cu lăutarii înainte. Moş Grigore făcu un pas în calea lor, îşi scoase pălăria şi grăi tare : — Bună sara, tin'ereţa ! bună sara, tinereţă ! Şi toţi ceilalţi, cu ochii licărind, băieau veseli din palme, îi înconjurară, pe cînd taraful lui Varvarache cînta iar, ca dimineaţă, Valsul primăverii. IX Vasile Negrea îşi începuse slujba la primărie ; lucra cu dragoste şi cu încordare, şi, cînd se apropia ceasul prînzului sau al cinei, simţea o bucurie, aşa parcă ar fi cîştigat ceva de mare preţ. Se răsturna pe speteaza scaunului, îşi aducea mînile la ochi, rămî-nea pe gînduri o clipă, — apoi, brusc, se ridica, zvîr-lea condeiul în saltar, închidea călimara c-o lovitifră de deget, încuia dulapurile şi, luîndu-şi pălăria, saluta grăbit pe ceilalţi funcţionari : La revedere, la revedere !, ieşea repede, apuca pe strada Economului la deal, prin soarele care umplea de lumină nourii de pulbere şi casele cu toate uşile şi ferestrele deschise, pline de furnicarea copiilor gălăgioşi. Se apropia de margine cu inima bucuroasă, — şi dintrodată î se arăta casa lui cuconu Andrieş, cu ferestrele pline de flori. îndărătul perdelelor, dintr-un colţ, îl pîndea Tinca. Lui i se părea că aude zgomotul broaştei de la uşă înainte de a se deschide cadrul negru prin care năvălea umbra şi răcoarea odăii închise, şi în 201 care apărea silueta albă a fetei. II privea venind, dreaptă, cu ochii aţintiţi, c-o lumină de zîmbet pe toată faţa. El grăbea paşii, se apropia, — îi cuprindea mînile, i le săruta, înălţa capul şi o privea drept în ochi. Se întrebau cu glasuri moi de tot ce au făcut în ziua aceea, şi de multe ori se uitau vorbind pînă ce-i deşteptau bătrînii, ori unul din multele răcnete obişnuite ale străzii. La întoarcerea din amurg, cîrdurile de copii care se jucau de-a prinsul, ori îşi înălţau smeiele, îi tăiau calea la fiecare pas. Erau în fiece clipă ţipete vesele, răcnete mînioase, îndemnuri; uneori cei mici «bu-hăiau» cu pumnii în ochi alungaţi de ghîonturile fira-ţilor'mai mari; uneori învălmăşeli izbucneau, îmbrîn-ciri, în care şăpcile se amestecau cu pulberea drumului. Vasile trecea prin larma aceasta obişnuită, cu un simţimînt de înviorare, de uşurare, după plictiseala cancelariei. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate şi oalele cu flori se desluşeau în lumina dulce a amurgului. îndărătul lor, străluceau ochii zîm-bitori care de departe îl chemau. Şi serile acelea de sfîrşit de primăvară, lenea de după masă în chioşcul din grădina lui cuconu Alecu, vorbirile încete pînă tîrziu, umbra din fund1', pe banca de piatră, unde se aşezau singuri cei doi logodnici... Era un farmec nesfîrşit dragostea lor şi era un rai colţul de pămînt pe care vieţuiau. Trandafirii şi teii împrăştiau miresme ; luna umplea grădina cu pulbe-rea-i argintată ; uneori cîntece se auzeau departe, în partea cealaltă a tîrgului, la vechea crîşmă boierească, unde era petrecere la toartă şi cînta taraful lui Varva-raehe. După cîntece urmau tăceri adinei în noaptea caldă, cu toţii rămîneau fără cuvinte în farmecul lunii, care-i împresura, cu ochii asupra fîşiiîor argintate ce 202 se strecurau prin verdeaţa bogată a chioşcului şi asupra stelelor de lumină care tremurau jos, pe pămîntul negru. Şi liniştitele ceasuri în odaia cu' mobile vechi, în lumina slăbită, — pe cînd afară în întuneric, vîntul se zbătea izbind stropii de ploaie în ferestre... Toată partea aceasta a vieţii lor li se părea amîndurora o poveste frumoasă şi în clipele acelea erau de bună-credinţă că aşa va dura fără sfîrşit. Din cînd în cînd, în pacea asta, năvălea cucoana Casuca, cu rîsetele, cu înduioşările şi şuvoaiele ei de vorbă nestăpînită. Uneori se plîngea de cuconu Iorgu care iar prăpădise o noapte la cărţi, dar totdeauna sfîrşea c-o vorbă bună : — Asta-i patima lui, încolo-i ca pînea caldă... Alte dăţi venea cu dînsul, ş-atunci curgeau povestiri, hazuri pline de gălăgie, de rîdeau bătrînii cu lacrimi, pe cînd cuconu Iorgu îşi mîngîia mustăţile, zîmbind poznaş. Duminicile prînzeau şi cinau la un loc. De era vreme frumoasă, cîteodată făceau plimbări pe jos, spre păduricea Homiţei, dincolo de fîntîna lui Samson, sau spre zăvoaiele Şiretului, şi mîncau pe iarbă verde. Vasile simţea bucurii de copil în vacanţ^ în zilele acestea libere, după o săptămînă de muncă între dosarele prăfuite. In unele dimineţi ale duminicilor acestora, era un soare mare ş-o lumină limpede dis-de-dimineaţă, cînd plecau. Roua din sălciile drumului spre Şiret sclipea la soare ; curcubee se aprindeau pe lanurile întinse. Poposeau des, din pricina cucoanei Casuca, care îndată gîfiia şi zicea că nu mai poate. Şi, în tăcere, ascultau ţipetele înăbuşite şi scurte ale prepeliţelor în verdeaţa mare şi umedă, ori priveau prin lumină vulturi 203 care pluteau cu aripile întinse, împinşi de undele văzduhului. Bătrînii cîştigaseră ca o tinereţă nouă în preajma dragostei care ardea şi-i încălzea şi pe ei parcă. Aveau bucu-rii copilăreşti şi înduioşări şi o putere nouă care-i făcea să ducă uşor drumurile şi rătăcirile acelea lungi. Cînd se întorceau, în asfinţit, umblau printr-o linişte rar întreruptă de trecerile repezi ale căruţelor întîrziate. Erau toţi tăcuţi şi o pace lină stăpînea inimile şi cîrnpiile. Tinerii mergeau înainte şi rar îşi şopteau cuvinte fericite, dar sufletele lor îşi spuneau multe în taină. Hotărîseră nunta cătră sfirşitul verii, iar pînă atunci cu toţii pregăteau gospodăria viitoare. Bătrînul Lunceanu ochise încă de mult o căsuţă liniştită, cu grădiniţă, în Vatră, pe aproape de biserică şi acuma era în tocmeală cu proprietarul. Cucoana Casuca gătea o mulţime de lucruri casnice, mici, dar foarte de trebuinţă, — iar ceilalţi bătrîni, de cîte ori ieşeau prin tîrg, de atîtea ori găseau cîte ceva pentru viitorii însurăţei. Tîrguiau, cumpărau şi aduceau în taină acasă, — apoi pregăteau «surprize», făceau mare haz de mirarea «băieţilor» şi erau foarte mul-ţămiţi. In vremea aceasta a zilelor pline de lumină şi fericire, cunoscură multe din familiile tîrguşorului. Nici cuconu Andrieş, nici cuconu Alecu, nici tinerii, nu crezură că este nevoie să-şi facă «legături cu lumea», — dar cucoana Casuca făcu gară mare, şi, în mai multe zile de-a rîndul, cu grindine de probe, dovedi lămurit că «aşa e bine, aşa se cade, dacă vrei să te pui în rînd cu oamenii»... Şi, după fiecare cunoştinţă nouă, cucoana subprefectului dădea desluşiri pînă în cele mai mici amă- 204 nunţimi asupra «familiei». Şi din vălmăşagurile fierbinţi de cuvinte grăbite, Tinca prindea o mulţime de lucruri nouă, de care pînă atunci fusese cu totul străină şi rămînea pe gînduri, nu-şi putea închipui cum, alăturea de fericirea ei, pot trăi oameni în atîtea năcazuri şi atîtea răutăţi. La sfaturile de sară mai ales, blajina cucoana Casuca înşira povestiri de acestea, — aşa, «pentru că e bine să ai idee de ce se mai petrece şi pe la alţii»... — şi nu ştia cît de nouă şi cît de triste erau ele pentru fetiţa lui cuconu Andrieş. In urma unor cunoştinţi proaspete, de obicei viitoarea nună se apropia cu zîmbetu-i dulce de Tinca şi o întreba : — Ei, cum îţi pare ? — Mi se par oameni cumsecade... răspundea fata, şi avea o strîngere de inimă, căci ştia că-i va descoperi multe din taine cucoana Casuca, pe care mai bine ar fi voit să nu le atle. Aşa, i-a spus de pildă că cuconu Panaite Glieor-ghiu, uriaşul, care era acuma ajutor de primar, se îmbogăţise în tinereţă din vechilic, la curtea răposatului boier Vascanu. El se îmbogăţise şi stăpînul ajunsese să trăiască din pomană în Iaşi, umbiînd ca un cîne din uşă în uşă. Cucoana lui Par*ite era o femeie care nu călca cu anii afară din casă; sta înfundată în odaia ei şi bea. — Bea, puicuţă dragă, zicea cucoana Casuca, pînă ce nu mai ştie pe ce’Tume-i. Am găsit-o de multe ori roşă, cu ochii holbaţi, răcnind, aiurind ca o nebună. Iar în odaia ei e un miros de băutură de te trăsneşte din prag !... Aveau şi un petec de moşie, şi era vai de bieţii ţărani aşezaţi pe ea: erau horopsiţi, rostogoliţi din 205 datorie în datorie şî urmăriţi cu judecăţile pînă în pînzele albe. Altul, Nicu Tanasache, al doilea ajutor, era cel mai gros om din tîrg şi avea cele mai mulie fete : cinci. In gospodăria lui era un adevărat tiran. Femeia se încovoiia sub lovituri, ,se uscase ca un .schelet în dureri şi năcazuri îndelungi, — iar fetele erau purtate şi năcăjite ca nişte roabe şi nici nu mîncau la o masă cu tatăl lor. A şasea fată, cea mai mare, Olimpia, după ce crescuse în nenorocirea aceea, a fost cerută de un negustor, detreabă om, însă nins pe la tîmple. Tanasache făcea oarecare nazuri, că-i laie, că-i ba-laie, — pînă ce-i spuse verde : — Ia ascultă, eu îţi dau femeie tînără şi neatinsă, îmi dai mie, în mînă, patru mii de lei ghiaţă ?... Fata era de faţă. N-a zis nici un cuvînt. Tăcută şi tristă ca totdeauna, s-a închis într-o odaie, a băut otravă, ş-a ieşit în sicriu din iadul care era casa tatălui ei. Alţi slujbaşi erau beţivi; alţii îşi dădeau într-o singură noapte leafa în cărţi, şi a doua zi n-aveau ce mînca ; alţii îşi părăseau nevestele frumoase şi cinstite şi alergau după cine se nimerea ; — prea puţini erau oameni buni şi curaţi; şi Tinca, în dezvăluirea aceasta crudă a vieţii, avea clipe de sfîşieri sufleteşti, cutremure de groază şi dezgust, — căci în visurile ei de fecioară altfel văzuse şi-şi închipuise lumea aceasta a lui Dumnezeu. Cucoana Casuca-i zicea : —■ De ce să te spării, puicuţă ? Doară aşa se face şcoala lumii... — Bine, dar cînd ştiu cine sînt, cum o să le mai calc în casă ? cum o să le dau mîna ? 206 — Eşti copilă, eşti copilă, drăguţă ! încă n-ai trăit. E-he-he ! şi eu am fost aşa, — şi pe urmă am îndurat multe... Şi cucoana îşi ducea batista la ochii dintrodată umezi. , Fata simţea un fior, — îşi întorcea privirile repede spre Vasile, îi zîmbea sfios, parcă voia să se încredinţeze de ceva, să alunge un gînd urît. Negrea o privea fericit, şi asta era o încredinţare deplină. El, la descoperirile care se făceau, rîdea ; cunoştea şi el lumea, şi asemenea lucruri nu-i păreau minuni. Vorbea despre ele cu răceală, ca un adevărat bărbat şi Tinca-1 privea cu dragoste, plină de respect pentru tăria lui. Intr-un rînd a văzut chiar cu ochii ei ceva care i-a întunecat sufletul ca un nour. Se întorcea, cu Negrea, dintr-o plimbare scurtă spre Şiret. Insera, şi luminile tîrgului luceau pretutindeni. Mergeau strîns alăturaţi, şi fata se simţea foarte fericită. Se abătuseră şi pe la căsuţa care trebuia să fie a lor, — ş-acum veneau cu paşi înceţi spre casă. Dintrodată o femeie, învăluită peste faţă cu un şal negru, trecu repede pe lîngă ei, dindărăt, spre mijlocul tîrgului. Era naltă şi slabă şi păşea puţin adusă de şele, ca apăsată de o durere mare. — E cucoana Mariţa... zise Negrea, urmărind-o cu ochii. ' — Cine ? întrebă mirată Tinca. — Cucoana Mariţa a lui Necu&ea... Iar s-a întîm-plat comedia... — Ce-i ? parcă am auzit-o suspinînd, cînd trecea pe lîngă noi... — Ce să-i faci ? zise încet Vasile. Afacere obişnuită. Neculcea s-a încurcat la Trifanov cu cîţiva, de 207 ast’dimineaţă, şi de atuncea bea întruna... L-a căutat cucoana Mariţa, pe la patru ceasuri, întăi la noi, la primărie... Acuma i-o fi dat de urmă... — Şi, se duce ea singură să-l scoată de-acolo ? şopti cu uimire fata. — Sigur. Ce să facă ? Ca totdeauna, are să plîngă, are să ţipe, — şi poate l-a scoate... Mai bine să n-aibă mîne ce mînca ? E cam urît pentru un barbat aşa ceva, — dar femeia face şi ea ce-o ajunge mintea... Tinca se cutremură : — Ţi-i frig ? o întrebă Negrea. — Cumplit! ceva cumplit! răspunse ea în şoaptă, zugrumată. Grăbiră paşii. Cînd ajunseră în faţa lui Trifanov, auziră ţipete înăbuşite venind de departe, de la odăile din fund poate. O uşă se închise cu zgomot — şi glasul conteni dintrodată. — Aşa e, cum spun eu... îngînă Vasile. Tinca nu răspunse, dar acelaşi fior ca de frig o scutură. — Ce ai, Tincuţă ? o întrebă Negrea, apleeîndu-se cu dragoste spre ea. . — Vai ! eu aş muri, aş muri decît să îndur atîta ruşine... — A ! te gîndeşti la madam Neculcea... Lasă-i... gîndeşte-te mai bine la noi... -- Nu, e grozav ! şopti fata şi-i venea să plîngă. Cînd vorbiră despre asta, sara, după ce se adunară cu toţii, bătrînii tăcură, ca la auzul unei veşti triste, dar cucoana Casuca începu să rîdă : — Dragă puicuţă, nu fi copilă... acestea sînt flori la ureche... Tu să fii fericită, încolo ce-ţi pasă ? Şi Tinca se gîndi că, la urma urmei, are dreptate «naşa» ei. Dragostea care unea pentru totdeauna 208 viaja ei de a lui Negrea era aşa de mare încît ar fi fost o copilărie să facă o apropiere între o biată căsnicie la întîmplare şi-ntre o gospodărie care se înjgheba cu grijă, cu sfinţenie, ca un altar. Toate veştile urîte despre lumea care o înconjura erau clipe fugare. Dragostea, care îşi urma cursul, îi umplea prezentul şi viitorul. Vremea trecea şi tot mai mult se întărea dorul de a se vedea singură la gospodăria ei, tot mai mult simţea că se leagă de cel care-i era ursitul şi parcă se topea într-o iubire pe care ea o simţea aşa de mare, în stare să umple o veşnicie. X In ziua nunţii, 30 august, era şi «patronul» lui cuconu Alecu. In amîndouă gospodăriile cucoana Casuca ducea ca pe nişte armate, cu comande grabnice, femeile tocmite anume ca să ajute la pregătirea unei zile de două ori sărbătoare. Era o forfoteală, un amestec, un miros de fripturi prin bucătării, o desfăşurare de pînzeturi, de aluat pentru plăcinte, — ceva straşnic I Cucoana Casuca, rumănă, vorbareţă şi mul-ţămită, era cînd ici, cînd colo, cînd zbura în rochia-i cu falduri largi spre rrxreasă, cînd se întorcea, parcă ar fi uitat ceva, foarte grăbită, spre casa mirelui. Cuconu Grigore era gătit, cu părul lung pieptănat peste cap şi tăiat acuma proaspăt la ceafă, cu barba îndreptată din ţăcăneala foarfece^ii lui Lupu bărbierul, în straie negre, ceva aşa de nou şi de neobişnuit, încît nici nu îndrăznea să se aşeze pe scaune. Cuconu Alecu era şi mai şi. Parcă întinerise, cu barba frumos rotunjită, cu părul ce-i mai rămăsese adus de pe laturi spre luna de fildeş din vîrful capului, drept 14 209 şi serios în cămaşa scrobită. Se plimba rar prin casă, ieşea în uşă şi privea în ogradă cu luare-aminte, fără să vadă ceva ; se înturna, venea pînă la o fereasţră, îşi răsucea pe gînduri o mustaţă privind pe geam, apoi, întorcîndu-se spre moş Grigore, se uita lung şi zîmbea la el. Uneori deschidea uşa de la odaia lui Vasile şi arunca o privire înlăuntru. Era acolo un miros tare de săpunuri şi parfumuri. Lupu bărbierul, în jurul scaunului din faţa oglinzii, pe care sta mirele, se răsucea în toate felurile, cu pieptenele, cu foarfecele şi cu fierul de frizat; se trăgea un pas îndărăt, privea încruntat, cu buzele făcute bot, se repezea, parcă ar fi descoperit o grozăvie, şi, dintr-o ţă-căneală scurtă, răteza un fir nevăzut de păr, sau îl aşeza domol cu capătul pieptenului. îşi punea apoi foarfecele în gură şi pieptenele şi-l înfingea în păr, scotea cu luare-aminte din flacăra lămpii cu spirt fierul, şi-l apropia de nas, îl mirosea, apoi ridica cu pieptenele un val de păr şi strecura drotul în el într-o fumegare uşoară. Se uita după aceea mulţămit în oglindă, unde capul mirelui se arăta între prosoapele albe, cu ochii aţintiţi lucitori pe faţa plină de pudră: Dincolo, la casa miresei, tot pregătiri. O vară a cucoanei Casuca, văduvă tînără, madam Raluca Vă-sescu şi o fină veche, cucoana Săftica Ionescu, a ofiţerului stării civile, găteau pe fetiţă. In faţa oglinzii mari, în lumina care intra pe ferestrele cu perdelele date la o parte, Tinca sta dreaptă, pe scaun, cu faţa strălucind de lumina bucuriei. Pe canapea, la o parte, aşteptau frumos aşezate rochia albă, florile şi beteala. Cucoana Raluca, foarte prietinoasă, cu un zîmbet dulce pe faţa-i negricioasă şi în ochii ca păcura licărind sub două sprîncene ca lipitorile, pieptăna, în- 210 tinzînd lung braţele, părul mare, balai şi mătăsos al miresei. Madam Ionescu, mai umilă parcă în urîţenia ei şi în uscăciunea-i de femeie cu şase copii, gătea pomada, întindea panglicile şi ajuta cu -vorba, c-o gură mare care rostea încet şi obosit cuvintele. Iar cuconu Andrieş, acum era în odaie c-o întrebare înceată pentru fetiţă, acum se repezea din cerdac spre magaziile tîrgului. Pe mică pe ceas trebuia cîte ceva ; cucoana Casuca se apropia de el, îl trăgea într-un colţ şi-i şoptea tainic la ureche. Şi bătrînul începea să se învîrtă prin casă foarte grăbit: — Da, da, cucoană Casucă, da, numaidecît... Mai arunca o privire spre fetiţa lui şi ieşea pe portiţa cerdacului cu pălăria pusă într-o parte. Se întorcea ceva mai liniştit, răsufla greu şi-şi ştergea, cu batista, sudoarea de pe frunte. In fierberea şi-n bucuria aceasta, era totuşi o grijă : vremea. Un vînt umed adusese peste noapte nouri urîţi, şi acuma cerul era îmbrobodit pînă în marginile zării ; soarele nici o clipă nu strălucise şi lumina avea ceva rece, de sfîrşit de toamnă. Tuturor le era inima îndoită din pricina asta, se uitau necontenit în sus să vadă o dungă de cer limpede, — se întrebau despre ploaie — va veni ori nu va veni, — apoi cădeau la împăcare : cum va fi, va fi ! Bucurie să fie, că de petrecut este unde petrece ; iar pînă la primărie, pînă la biserică, te duci cu trăsura, — de asta nu e grijă. Totuşi, iar se înturnau, mai bine ar fi să se lumineze ! r Vremea trecea, pregătirile urmau cu zor, — şi iată că se arătă şi cuconu Iorgu, gata îmbrăcat şi grăbit peste măsură. Intră întăi în ogradă la cuconu Alecu, vîrî capul pe uşă şi strigă : 14* 211 I — Domnule, mult am alergat! Vra să zică sîntem gata, ha ? sîntem gata ? — Gata, cucoane Iorgule, răspunse pe nas, apropiindu-se de uşă, moş Grigore, acuşi sîntem gata ! — Vra să zică tot mai este ! Bine. Eu sînt grăbit; mă duc să pun pe foc pe primar... Să nu cumva să lipsească, că s-a topit... * — Cum să lipsească ? întrebă cu grijă bătrînul Negrea. — Ei nu, vorba vine, da’ ştii... Şi se trase repede de la uşă. Ieşi pe poartă în drum şi se zvîrli pe o coastă spre uşa deschisă de la cuconu Andrieş, printre copiii de ovrei, care priveau din drum cu gura căscată la mireasă. — Cum merge, cucoane, cum merge ? Cuconu Andrieş, roş, aprins, se năcăjea cu batista : — Mi-e cam în grijă să nu ploaie, zise el privind spre fetiţă. — Nu, cucoane, nu se poate... răspunse repede subprefectul ; îţi spun eu... Mă duc într-un suflet la Zaharia, să-l pun pe foc... — Da’ ce s-a întlmplat, frate ? Cuconu Iorgu voi să răspundă, dar cucoana Casuca intră grăbită şi apucă de mînică pe cuconu Andrieş. — ...Şi eu sînt grăbit! zise cuconu Iorgu. — De ce ? de ce ? întrebă dînd din mîni cucoana. Ce-ai făcut ? Unde-ai fost ? Şi lăsînd pe cuconu Andrieş, se întoarse spre subprefect. — Bine, domnule, stăi, zise domolit cuconu Iorgu. Am fost de două ori pe-iacasă, am /uitat că eşti aici, nici cafea n-ain băut azi... — Bine, îţi fac o cafea, răspunse cucoana Casuca. Mai vrei ceva ? 212 — Nu, nu mai vreau ! răspunse vesel cuconu Iorgu. Cucoana Casuca începu a rîde : —• Aşa ? nu mai vrei ? Da’ lăutari ai adus ? unde-i Varvarache ? Te lăudai cu Varvarache ! — Uite, frate, aşa-i, frate ! strigă luminat cuconu Iorgu bătînd din palme. De asta eram eu aşa de grăbit I Tiii! cum am uitat! M-am luat cu ziua tîrgului... Un pahar ici, unul colo, pentru tineri... Mă duc ! la moment! —• Stai şi bea cafeaua... — Aşa-i, domnule 1 brava, cucoană Casucă, ei hrava ! Tinca, pieptănată acum frumos şi pudrată uşor pe obrazul alb, se întoarse zîmbind pe scaun, între feţele vesele ale celor două cucoane : — Şi eu, acuşi îs gata... Ce mai faci mata, tată ? — Bine, domnule, răspunse cuconu Iorgu. O să bem cîte-o cafea... Bătrînul Lunceanu, fără să zică nimic, se apropie şi întinse mînile, cu privirile umezite. — Na, na ! strigă subţire coana Raluca ; să n-o •săruţi, că rămîne benghi... — Macar pe păr... şopti bătrînul fericit; şi-şi apropie buzele de creştetul fetiţei. Tinca îşi scutură capul veselă, cu un rîs uşor. în clipa aceasta năvăli pe uşă Mihai, îmbrăcat în straie nouă, c-o cravată mare ca un fluture negru la gît. — Pînă acuma l-am căutat!... strigă el ridicînd mîna dreaptă. De-acuma vine... — Cine ? întrebă subprefectul, mirat. * — Varvarache! cine altul? Nu m-ai trimes după el? 213 — Ei, brava ! strigă cuconu Iorgu. Vezi, cucoană Casucă, vezi ? Doar e omul meu, domnule ! Mihai se qp'rise îndărătul Tincăi, cu mînile la spate. Privea pe mireasă în oglindă. — Ce te uiţi la mine aşa ? întrebă rîzînd fata. Vino mai bine să-ţi aşez cravata... — Asta vreau şi eu ! strigă băiatul, şi trecu înaintea ei, — Tot înourat ? întrebă mireasa aşezîndu-i fion-cul. Ce zici tu ? Plouă ori nu ? — De ce să ploaie ? întrebă liceanul pipăindu-şi fluturele şi întorcîndu-se cu faţa la oglindă. Cum iese nunta cu aşa mireasă, s-arată şi soarele... Cuconu Iorgu începu a rîde şi bătu din palme : — Poftim ! vezi dumneata ! Mare ştrengar, domnule ! maaare ştrengar !... Tinca zîmbea la toţi prin oglindă. Cucoana Casuca se apropie şi o mîngîie pe cap : — Frumoasă mireasă ! N-am ce zice, dragă puicuţă ! In vremea asta, în cerdac, se îndesară tropăituri. Lăutarii astupară lumina unei ferestre ; în odaie se făcu tăcere. Se auziră murmurările coardelor, — apoi deodată un arcuş trecu apăsat pe vioară şi după el Valsul primăverii începu, legănat, ca purtat de uşoare valuri. — Eu le-am spus să înceapă aşa... zi?e Mihai, privind pieziş în oglindă. Tinca îi zîmbi, şi, chemată de amintiri fericite, închise o clipă ochii, pe cînd adierile melodioase creşteau şi-i vărsau ca o ploaie de raze în suflet. — Iaca şi mirele, iaca şi mirele ! strigă cucoana Casuca, bătînd din palme. Tinca se sculă în picioare, dintrodată serioasă. 214 Iar Negrea intră strălucind, cu braţele întinse. Toata faţa-i vorbea de o bucurie nemărginită şi era frumos ca niciodată. Fata-i întinse mînile şi se priviră adînc în luminile ochilor, pe cînd muzica adia. Şi ea se aşeză iar pe scaun, închise ochii din nou şi-şi duse dreapta la piept, ameţită. Apoi cu un zîmbet dulce, îşi întoarse ochii şi faţa spre Vasile. — Voinic mire ! şopti cuconu Iorgu. Să-ţi trăiască, cucoane Andrieş ! Şi bătrînul privea la păreche, ca din al nouălea cer, totuşi cu ochii umezi. După cei veni şi cuconu Alecu, şi moş Grigore, cucoana Casuca pregăti o leacă de gustare, «numai o leacă, pe-un colţ de masă... Desară este ce este !» Dar cuconu Iorgu găsi prilejul să scoată la lumină cîteva gărăfioare, ca să umple cîteva păhărele. — Ştii, cucoane, noi sîntem mai bătrîni... Aşa ceva se cuvine... Şi cuconu Alecu îşi mîngîia mustăţile şi bărbuţa, şi, cu paharul în mînă, privea înduioşat spre «băieţi». — Să bem pentru dînşii! zise el încet, ciocnind paharul. Acesta a fost visul meu. Şi, apucînd pe cuconu Andrieş de după cap, îl sărută îndesat pe amîndoi obrajii. Băură un pahar, băură mai multe, — şi taraful zicea uşor, iar bătrînul Varvarache cînta cîntece de dor, întinzîndu-şi gîtul spre boieri şi scuturîndu-şi barba lungă căruntă. Zîmbea, ofta, gemea şi-şi rotea ochii focoşi încă, sub sprîncenele tufoase, — şi glasul lui răsuna limpede, înmlădiindu-se şi tremurînd. — Brava, Varvarache! zicea cuconu Iorgu. Zi-i aşa, ca-n vremea veche ! După masă, se începu punerea hohotului, — şi Varvarache cîntă cu foc : Taci mireasă, nu mfu plînge, 215 în vreme ce cucoana Raluca şi cucoana Săftica strecurau glume uşoare la urechea miresei şi îşi ascundeau rîsul cu braţele. Tinca părea că visează, cu lumina de zîmbet încremenită pe faţă. Invitaţii începură a sosi. Veniră cavaleri pomă-duiţi, cu mustaţa răsucită, colegii de la primărie ai lui Negrea ; veniră domnişoarele lui cuconu Nicu Tanasache, cinci, toate aibe, fără pic de sînge în obraz, tăcute şi cuminţi. Veniră şi fetele cucoanei Săftica, două codane rumene, care nu semănau deloc cu mama lor osoasă şi uscată ; veni cucoana Mariţa Neculcea cu o singură fată, un drăcuşor vioi numai de cincisprezece ani, cu nişte ochi negri care nu stăteau locului cît e picul, ca argintul cel viu. Apoi, pe lîngă burta uriaşă a lui Tanasache, pe lîngă Neculcea supleantul, spătos, cu barba rară şi cu nasul roşu, pe lîngă domnul lonescu, om ciolănos şi greoi cu vîr-furile degetelor crescute ca nişte cioate, mai intră şi domnul Panaite Gheorghiu, — singur însă : cucoana era cam bolnavă — şi domnul Apostolescu, judecătorul, om burlac şi morocănos, cu un ochi la slănină şi cu unul la făină. Toată «clasa cea mai de sus» a tîrguşorului. Odăile se umplură, şi tavele cu dulceaţă şi cu cafea începură a se opri pe dinaintea fiecăruia. Linguriţele sunau uşor, în toate părţile se auzea Mersi! Mersi! Fetele împresurau pe Tinca, o pipăiau, îi potriveau un fir de beteală, ori o crenguţă din cununa de lămîiţă. O întrebau rîzînd despre multe, vorbeau despre vreme, — şi mireasa răspundea pe gînduri, rar, din cînd în cînd. In jurul mirelui, cavalerii vorbeau ceva mai tare, uneori un glas slăbea, şi îndată urmau hohote tari. 216 După aceea fetele începură a împărţi fioncurile de beteală la cavaleri. Mireasa aşeză chiar cu mîna ei grămăjuia strălucitoare cu crenguţa de lămîiţă în pieptul lui Negrea, şi el îi sărută mîna cu ceremonie, frîngîndu-se tare din mijloc. însfîrşit, după ce se legară băsmălile albe la capetele cailor, se suiră cu toţii în trăsuri. Mireasa, lucind alb, sta tăcută lîngă cucoana Casuca, rumănă, veselă, pierdută în cordelele rochiei, ţinînd sus, ca un steag, lumînarca mare, greu împodobită. In trăsura a doua venea Negrea, acum serios, lîngă cuconu Iorgu, ţapăn în gulerul nalt, cu amîndouă mînile pe lumînare ; şi trăsurile toate mergeau duruind în fîl-fîirile albe ale băsmă!i!or, prin lumina leşietică ce se strecura ca un painjeniş din văzduhul înourat. Şi la pnimărie lucrurile se petrecură repede. Cel puţin Tinca parcă nici nu-şi dădu bine sama de vremea strecurată. îndărătul ei simţea răsuflări, fîlfîiri de evantalii, şoapte, pe cînd domnul primar Zaharia, mărunt, slab, cu ochelari, cetea articole dintr-o carte groasă, se oprea, o privea zîmbind, o întreba politicos, parcă voia să-i zică : ■— Domnişoară, îţi plac prăjiturile ? După ce iscăliră în condici, fata ridică fruntea şi căută pe cuconu Andrieş cu ochii. Bătrînul îi zîmbea de-aproape şi-i făcea mulţamit semne cu capul. In-tîlni apoi privirile fierbinţi ale mirelui. Ii zîmbi şi el, şi-i şopti : — Ne apropiem! Şi ieşiră într-o fîşîire de ape, se urcară iar în trăsuri, bicele pocniră, — şi dintrodată se trezi scobo-rîtă lîn,gă pridvorul bisericii. Erau înlăuntru luminări aprinse, cărţi deschise, era barba mai^, albă a părintelui Petrea, — şi ea şedea alături de cel pe 217 Care-1 iubea aşa de mult, care trebuia de azi înainte să-i fie tovarăşul pînă-n marginea gropii. II admiră, îl văzu aşa de serios, aşa de frumos, — şi toată dragostea care o încălzise atîta vreme, acum îi năvălea cu un fior în piept ; în faţă, cu un val de sînge; în ochi, cu o undă de lacrimi... ' Şi pierdute îi sunară la urechi cetaniile preotului ; ca într-o visare şopti da, la o întrebare care parcă venea de sus ; sorbi o picătură acră de vin, îşi atinse buzele de o fărîmătură de pîne; se mişcă în jurul unei mese, pe cînd cîntări răsunau sub boltă, cîntări care-i părură tot aşa de dulci ca şi cele de altădată, din noaptea învierii, din ceasul începutului iubirii lor. O grindină măruntă de bomboane se revărsă de sus din cafas, o învălmăşeală, un murmur tremură un răstimp în jur, apoi se simţi cuprinsă de după cap, sărutată, privită de-aproape, şi de ochi care-i erau foarte cunoscuţi şi de priviri străine. Şi o înduioşare mare o cuprinse cînd cunoscu pe bunic, pe cuconu Andrieş... O sărută, o strînse la piept, şi lacrimi îi curgeau în tăcere pe obrazul roşcovan şi în bărbuţa albă... Cînd porniră spre casă, din văzduhul neguros cernea ploaie măruntă. Intră şutat un poclit, se văzu alături de Negrea, şi, cu un zîmbet obosit, îşi lăsă capul pe umărul lui. — Plouă... murmură ea, vezi că tot plouă... El o cuprinse de mijloc, se aplecă uşor spre dînsa şi-i atinse repede colţul gurii, într-o sărutare care-i strecură prin vine un fior de apă uncropită. — Nu-i nimica, zise el, nu-i nimica... Şi o privea cu ochi arzători, o strîngea la piept, cu braţe prin care trecea un tremur. Ea îşi lăsase pe pieptul lui capul şi parcă-i venea să moară. 218 Dar trăsurile se opriră. In ciripiri vesele coborîră fetele şi se grămădiră spre uşă, — şi iarăşi mireasa fericită se simţi ca într-un vis, în care vremea curgea fără să-şi poată ea da sama cum. Lumini se aprinseră, cîntece de vioară şi flaut porniră, mese se întinseră. Şi în lumină rîdea lung cucoana Casuca, poftea lumea, se întorcea spre ajutoare, dînd .porunci. Se trezi în capul mesei, lîngă mire. El era iar serios şi ea îl privea, admirîndu-1 din cînd în cînd. Li se aduse un ou. Mîncară amîndoi dintr-însul. Şi ea simţea bine că un fel de cucernicie o cucerea : ori vor fi bogaţi, ori nu se vor putea împărtăşi decît dintr-un singur ou sărac. Se uita la Vasile, — şi el parcă-i pricepuse gîndul, îi strecură o şoaptă pe care ea n-o înţelese, dar o primi ca pe o veste fericită. Şi urmară închinări, se ciocniră pahare. Apoi tinerii se sculară, trecură în salonaşul ceruit, unde se priviră, se poftiră cu zîmbete. Şi muzica începu a adia, şi părechile porniră într-un zbor uşor şi legănat.... Tinca se simţi dusă în vîrtejul acesta şi ştia un lucru : că e la pieptul lui Negrea. Fiori după fiori i se strecurau prin vine, se simţea furată de legănarea de vis şi de adierile moi ale cîntării, parcă se făcea tot mai uşoară, tot mai uşoară... Şi, cînd se opri, se văzu faţă în fată cu bătrînul cuconu Andrieş. Iar o cuprinse, iar începu să o sărute •— şi fetita zîmbea acum la boabele de lacrimi care scînteiau în barba ca a lui Cuza .a bătrânului. - • PARTEA A DOUA I A Însurăţeii petrecură luna de miere, septemvrie întreg, în căsuţa lor. In cele trei odăiţe pline de lucruri noiuă şi de unele din mobilele de fată ale Tincăi, în grădiniţa din faţa casei, în livada de dindos, trăiră cu totul despărţiţi de lume în zilele limpezi ale începutului aceluia de toamnă. Chiar bătrînii veneau rar la ei şi plecau curînd, ca şi cum se temeau să nu tulbure fericirea acestei tinereţi, iar alţii, afară de cucoana Casuca din cînd în cînd, nu-i cercetau deloc. Aşa se cădea : măcar o lună de zile trebuiau lăsaţi în pace. Căsuţa, aşa de mult dorită şi atît de îndelung tîr-guită de cuconu Andrieş, era, ce-i dreptul, aşezată în partea cea mai curată şi mai liniştită a locului. Ntţ era nici în tîrg, nici în vatra satului ; era la mijloc, pe o bucată de uliţă, prelungire din a Economului. Ii ziceau Cartierul funcţionarilor, cei care locuiau în partea aceea, şi simţeau oarecare mîndrie cînd rosteau cuvintele acestea. în adevăr, în cele vreo treizeci de case curate, cu grădini, nu sălăşluiau decît slujbaşi ai comunei ori ai Statului. Aveau copii puţini şi trăiau cu economie şi cu rînduială cei mai 220 mulţi, fără gălăgie, fără chefuri. Biserica, clădire bă-trînă şi înaltă de piatră, se înălţa în mijloc, răspîn-dind peste colţul acesta un aer de evlavie şi pace. Cea dintăi casă dincoace de piaţă, unde se sfîrşea tîrgul, era a lui cuconu Iorgu. In perdelele ei de viţă sălbatică, mult ridicată din temelie deasupra pămîntului, părea cea mai mare şi cea mai arătoasă. în grădiniţa din faţă, cuconu Iorgu, după dorinţa cucoanei Casuca, pusese globuri colorate de sticlă în vîrfuri de beţe, — o raritate de întăi a mînă acolo, în Vascani. Intr-însele se oglindea în negru şi casa subprefectului şi bucata de stradă din faţă, cu toţi trecătorii ei, care aveau obicei să-şi privească silueta mică şi diformă mişcîndu-se la fel cu ei în toate globurile. Cucoana Casuca, gospodină harnică, toată ziua trebăluia prin ogradă şi prin livada mare de dindos; se arăta des pe la geamuri, scotea capul pieptănat lins şi privea la vale spre Vatră, în lungul uliţii. Din cînd în cînd o gospodină se oprea o clipă în faţa grădiniţei. îşi dădeau bună-ziua, şi cucoana Casuca cu glasu-i tare o întreba şi-i vorbea despre toate, un • sfert de ceas. După aceea îşi trăgea capul de la fereastră şi se arăta iar, undeva, prin curte. Cuconu Iorgu venea încet de la subprefectură, cu mînile. la spate. De la poartă întreba : — Gata masa, cucoană Casucă ? Şi la răspunsul cucoanei, adăogea repede cu glasu-i gros : Brava, cucoană -Casucă, ei brava ! Se arăta apoi şi el în cerdac, la amiază şi sara, după masă, îşi sorbea cafeaua şi dădea drumul ro-tocoalelor de fum printre ghirlănzile de frunze întunecoase. l» 221 Trăiau destul de bine cuconu Iorgu şi Casuca lui. Copii n-aveau, banii le prisoseau şi aveau de unde pune şi deoparte. Toată lumea îi fericea, cu toate că se ştia că cuconu Iorgu are patima cărţilor. Vecinii n-aveau de unde să ştie ce era în sufletul cucoanei Casuca, pentru că ea mi ţipa niciodată la bărbatul său şi n-o apucau niciodată istericalele. Credeau că lucrurile nu se bagă de samă, bine că sînt bani din bielşug... Dar nu era aşa. Cucoana Casuca, în ade-, văr, aşa (de vorbareţă cu oricine, cu cuconu Iorgu se purta altfel. La el nu răcnea, pe el nu-1 batjocorea, —■ numai ofta cînd se în timp la iar comedia, şi se lega cu batistă albă la cap. — Şi, cînd o vedea aş'a 'ouconu Iorgu, că stă ca moartă, că nici miinîncă, nici bea, îi venea să-şi facă o samă. Pentru el asta era mare pedeapsă, căci la frumoasa lui Casucă ş-acuma ţinea. Iar dumneaei, de cînd cu logodna şi cu nunta «băieţilor», se simţea mai fericită şi avea pentîu cuconu Iorgu priviri mai calde decît înainte. Lîngă gospodăria aceasta «care o ducea bine», după cum se spunea în «Cartier», îşi avea sălaşul, într-o căsuţă mai mică, dosită printre copaci bătrîni, cucoana Raluca Văseseu, văduva. Rămăsese fără de bărbat tînără, după ce suferise ani de zile toanele unui ofticos şi sărăcia care împresurase casa. Acuma în văduvia-i liniştită, paircă mai întinerise şi se mai îngrăşase. In cîteva rînduri alergaseră vorbe şoptite în ascuns prin casele dimprejur ; se zvonea de o dragoste cu un venetic rătăcit pe-acolo prin partea locului, un ajutor de judecător, care n-a stat decît şa.se luni în tîrg. Cu plecarea lui se potoli totul însă. Unii jurau pe sfînta cruce că a fost ceva la mijloc, alţii dădeau din umeri neîncrezători; pe urmă, tăcură. Şi cucoana Raluca îşi ducea viaţa liniştită cu venitul 222 unei zestre mici, părea că a spus pentru totdeauna rămas-bun tinereţii. Cu toate astea, mai era mult foc în ochii negri, sub sprîneene groase ca lipitorile. Urmau alte cîteva gospodării pînă la căsuţa însurăţeilor. După aceea, una, peste drum de alta, veneau casele lui Neculcea şi a lui Panaite Gheorghiu, a judecătorului Aipostolescu şi a lui Ghiţă Ionescu. Mai încolo şedea Nicu Tănăsache. Şi după asta, scobo-rînd puţin la vale, drumul pe de o parte se deschidea spire biserică şi pe de alta spre cimitir. Urma apoi satul, Vatra Vascanilor. Iancu Neculcea, supleantul lui cuconu Iorgu, era mai mult l,a Trifanov, ori în altă parte, în vecinătatea paharelor de spirtoase, .decît acasă, şi din ^eafa lui nu s-alegea nimic. Biata nevastă-sa, cucoana Mariţa, îşi creştea greu, economisind para cu para' şi irupîndu-şi de la gură, fetiţa pe care o aveau, Olga. O dăduse la Iaşi să înveţe mai departe, să poată trăi singură, că de zestre nici nu mai putea fi vorbă ; şi numai ca fata să nu sufere, ea, cucoana Mariţa, făcea acel lucru «neauzit şi nemaivăzut» cum zicea mahalaua, se ducea singură, în zilele cînd se da leafa, după bărbatu-său şi cerca să-l smulgă de la băutură, să-l aducă acasă, să-i ia banii, să-i strîngă, şi se zbătea, plîngea, îl ruga, pînă ce-1 îndupleca. Cuconu Iancu nu era om rău, i se rupea inima cînd o vedea venind îmbodolită în şalu-i negru, dar îi era ruşine de cei din jur, se cucoşea, răcnea şi cerca să-i poruncească să se întoarcă la oalele ei, — dar la urmă tot pleca capul, şi clătinîndu-se, pornea înainte. Femeia venea încet în urmă, ca şi cum se întorcea de la o cumpărătură din tîrg, asta după dorinţa bărbatului ; şi aidasă, ca întotdeauna, începeau lacrimile şi rugăminţile. Cît suferise cucoana Mariţa la început, *223 1 şi cît stătuse la îndoială, cît îşi fdnsese mînile, cîte lacrimi vărsase, de cîte ori se întorsese de la portiţă, din drumul spre crîşmă întăia oară, numai unul Dumnezeu ştie!... Acuma se obişnuise, — dar ş-acuma, cînd trebuia iar să plece, se gîndea că mai bine ar bea un pahar de otravă, ori s-ar da cu capu-ntr-o fîntînă. Şi cu toate năcazurile acestea, casa lor era curată, parcă oricînd bătută de soare ; înlăuotru, mobilele, de şi foarte vechi, sticleau cu lustirul nou, fără un fir de praf; fetiţa, cînd venea în vacanţe, găsea flori în grădiniţă şi totdeauna un lucru nou pe măsuţa ei. Iar cucoana Mariţa atîta mîngîiere lavea: parcă mai uiia amarul, cînd Olguţa ei îşi întindea botişorul rumăn şi o săruta încet pe pleoapele arse de lacrimi. La Panaite Gheorghiu, peste drum, viaţa mergea bine, ascunsă, mocnită, în doi, cu băutura. Cucoana Adela nu critica pe nimeni, şi nu se vizita decît cu foarte puţine cunoştinţi. Ea era fericită că cuconu Panaite o lasă în pace şi că are în pivniţă straşnicul vin al vechiului stăpîn, acuma cerşetor. Iar dumnealui nu bea niciodată apă şi avea o faţă lustruită bătînd puţin în vînăt, totdeauna amăirîtă. parcă de o durere ascunsă. Trăiau într-o casă cu ferestrele dintr-un geam, eu mobile noi de lux, pe care însă cucoana Adela le dispreţuia grozav şi le lăsa în plata Domnului sub pînza lor de pulbere vînătă. In fiecare dimineaţă, cuconu Panaite ieşea într-o droşcă veche, cu doi cai mărunţi şi cu un ţigănoi bătrîn pe capră, şi se ducea la sfoara lui de moşie. Cînd se întorcea, nimeni mu se arăta la geamuri, nimeni nu-i ieşea înainte, parcă intra într-o curte pustie. Dincolo, la Ghiţă Ionescu, era bine-pace. Cucoana 224 , Săftica, slabă, numai'pielea şi ciolanele, se purta ea un spiriduş, era o gospodină fără păreche, şi cele două fete, Liza şi Marghiolita, creşteau cuminţi şi gospodine subt ocîrmuirea ei aspră. La şcoală dumneaei .nu voise să le dea : Ce le trebuie şcoală ? Să ştie a creşte copiii ş-a se învîrti în gospodărie, asta le trebuie!... Şi cuconu Ghită, mai umilit, ca unul •ce nu era din familie bună, tăcea şi lăsa să meargă lucrurile cum voia cucoana Săftica, că aşa era bine. El ştia asta : aducea, la lună, leafa şi o strecura printre vîrfurile ciotoroase ale degetelor lu: în mîna uscată a nevestei. După aceea îşi trecea paima peste mustăţile groase .şi zbir li te .şi se uita zîmbimd, cu ochii mici îngropaţi sub frunte, la ncvastă-sa, aştep-tîndu-i cuvîntul înţelept. Ea începea să-i spuie una şi alta, şi el dădea din caip : — Asta-i bun, vezi, asta-i bun ! Peste drum, Apostolescu, judecătorul, om ca de treizeci de ani, trăia singuratic. Se uita încrucişat şi parcă se temea de toată lumea, totuşi om rău nu era. Suferea «ori tsuife'riise odată, însă, de ceva, — de aceea pesemne trăia acum aşa de retras. Nici nu spunea de unde-i, ce făcuse, dacă fusese însuirat, dacă avea de gînd să se însoare, — nimic. Gurile rele spuneau că se închide ;în casă şi bea pe înfundate, dar de adevărul adevărat nu se putea şti. Un singur lucru îl vedea toată lumea : mîngîia pe cap copiii pe care-i întîlnea pe marginea drumului, cînd se ducea la judecătorie. Asta plăcea mamelor, ieşeau de-şi luau în . braţe puii şi priveau zîmbind după el. Acasă, avea o femeie stătută, care-i făcea mîncare şi-i deretica prin casă. El, cum se întorcea de la cancelarie, se arăta în cerdac c-o carte. Cetea pînă la vremea mesei, cînd fumul amurgului înegura 15 — M. Sadoveanu — Opere, voi. J1 225 i» ziua. Intra apoi în casă — şi după masă se aprindea Lumina în odaia lui din faţă. Stătea la masă, subt abajur, cu fruntea în palme, cetind pînă tîrziu. Insfîrşit, Nicu Tănăsache şedea ceva mai la vale, aproape de biserică. Dimineaţa, la el, toată lumea era sculată în zori de ziuă. Sara, toţi se culcau odată cu găinile. Peste zi, glasul lui puternic răsuna în toate părţile, burta-i uriaşă trecea din ogradă în casă, ş-acolo din odaie în odaie. Necontenit dădea din mîni şi bătea din picioare. Femeia, fetele, parcă voiau să intre în pămînt înaintea lui, pînă şi mîţele fugeau scuipînd, cu coada bîrzoi, cînd dădeau cu ochii de el. Mîncarea trecea drămăluită prin mînile lui, da banii para cu para. Numai pentru marele lui ipîntece nu era zgîrcit; mînca şi bea cît un popă la praznic; apoi se lăsa într-un cot şi adormea slforăind ou gura căscată. Acesta era răstimpul cînd toată lumea răsufla în casă, cînd un zîmbet se furişa pe faţa fetelor, cînd mama mai tăia pentru fiecare cîte o felie de pîne, subţire, «ca să nu se cunoască». Ceilalţi locuitori erau oameni mai puţin însemnaţi, care-şi ridicau cuşmele în tăcere cînd treceau pe lîngă ceştialalţi. Ei veneau, se duceau, îşi scoteau rar nevestele şi copiîi la plimbare, chemau rar pe Varvarache, se întîlneau cîteodată la o cinste şi |Se duceau regulat la biserică. Strada era curată. Venind din Vatră, drumul se lărgea parcă aici, mărginit cu zaplazuri de ostreţe, peste care se înclinau ramurile arborilor. In faţa ferestrelor şi uşilar vopsite cu vînăt bătînd în albastru străluceau flori, în straturi, mărginite cu bolovani văruiţi; în fund, pe lîngă case, se zărea verdeaţa bogată a livezilor. In tăcerea care de obicei era stăpînă în uliţă, rar străbatea ptînsul unui copil. 226 Casa însurăţeilor părea şi ea tînară şi cochetă, cli ferestrele pline de flori, rîzînd la soare, între straturile stropite cu deosebite colori, cu chioşcul acoperit de rugurile fragede de buna-dimineaţâ. In pă-retele alb, deasupra uşii din faţă, un scatiu cînta subţire şi argintiu, fericit în lumina şi-n verdeaţa aceea. De obicei, în auriile zile ale lui septemvrie, se arăta din cînd în cînd, la geamurile deschise, faţa albă cu ochii albaştri a Tincăi. Tînăra îşi uda florile, ciupea cîteva frunze îngălbenite, scotea puţin capul şi privea în grădină. îndărătul ei, mai în umbră, se ivea şi Negrea, fără guler, numai în jiletcă. O striga, ea întorcea capul cu un zîmbet, se îndrepta, se întorcea spre el. Uneori, pe portiţa vopsită alb intrau bătrînii, tustrei, păşind încet, sfioşi parcă. Şi se opreau fericiţi în mijlocul ogrăzii, cînd Tinca, sprintenă în capotu-i uşor, se repezea pe uşă spre ei cu un strigăt vesel, căruia moş Girigore, îi zicea «un ciripit». Şi, pe cînd bătrînii ceilalţi întindeau braţele să-i apuce capul, să i-1 sărute, moş Grigore, tot ca în vremurile trecute, se ploconea ducîndu-şi mîna la piept, la buze, la frunte, şi înainte, rostind gros : — Salamaleicum, tinereţă ! II După ce Negrea îşi sfîrşi concediul — septemvrie, — îşi începu iar, însă ca alt om, treburile cancelariei. Se simţea şi el acuma stînd parcă mai bine pe 15* 227 Scaun. Vechii gospodari îi zîmbeau mai cu prietinii şi-l opreau în drum, ori în coridorul .primăriei. — Ei, merge gospodăria, merge ? El zîmbea şi răspundea cu convingere : — Cum nu, foarte bine..., ca şi cum era pătruns de toate tainele, de toată tactica pe care trebuie să o aibă un bărbat. In afară de treburile slujbei lui, mai veniră şi alte datorii : vizitele la cunoscuţi. Cucoana Casuca, nuna, dădu lămuririle trebuitoare: unde trebuiau să se ducă întăi, cît aveau a sta pe unde se duceau, cum să facă poftirîle. In multe rînduri, chiar îi întovărăşi şi dumneaei. Şi aşa cunoscură mai de aproape, însă între priviri dulci şi vorbe de prietinie, casa lui Nicu Tanasache, unde fetele zîmbeau cuminţi cînd zîmbea şi mama şi unde numai cuconu Nicu, soţul, rîdea cu hohote ţinîndu-se de burtă ; cunoscură familia Ghiţă Ionescu, unde cucoana vorbea în reţete şi în proverbe şi unde, dacă întrebai pe dumnealui, îţi răspundea tot dumneaei, după care dumnealui dădea din cap cu un zîmbet de aprobare îngăduitoare. Vizitară şi pe Neculcea, şi Tinca găsi «foarte bine» pe cucoana Mairiţa, iar soţul era foarte simpatic. Chiar Vasile avuse, după ce ieşiseră, o vorbă bună : — N-o fi dracu aşa de negru cum îl zugrăveşte lumea... Lumea, adecă cucoana Casuca, rîsese cu şiretenie şi avuse şi ea o altă vorbă : — Răbdare, răbdare ! încă nu cunoaştem bine pe dracul! După aceea primiră şi tinerii în casa lor. In cea dintăi duminică, cînd trebuiau să vie musafiri, Tinca se sculă dis-de-dimlneaţa. După ce mama Ioana mătură şi spălă pe jos prin odăi, după ce 228 aşeză îăvicerele, Tinca singură intră în salonaş, cu pămătuful de pene moi. Deschise ferestrele şi începu a aduce fiecare lucruşor la lumină. II bătea cu penele şi-l netezea cu cîrpa albă de fkmelută. Apoi, în capotu-i lung de satin,, se aşeză în mijlocul odăii şi se uită cu un zîmbet de stăpînă inulţămită în jur. Pe păretele din fund, fără ferestre, era întins un covor, un covor tuns turcesc : într-un chenar de trandafiri de colori felurite, se arăta un călăreţ în tunică albastră, cu bumuz alb Ia cap, cu ochii jumătate albi, jumătate negri. Era aplecat înainte pe un cal cenuşiu pornit în goană şî purta în braţe o femeie despletită, o pradă de dragoste. Pe păretele dinspre miazăzi, între ferestre, stăteau frumos rînd ui te fotografiile. în două arcuri, cele mari deasupra, cele mici dedesubt. Toaite erau în rame negre si închideau chipuri felurite, cuno-ştinţi, rubedenii, bărbaţi şi cucoane, în haine noi, uitîn-du-se într-o parte, drept, cu gîturile ţapcne. De o parte şi de alta a ferestrelor, spre colţuri, cîte un tablou mare în rame aurite : cramolitografii cu scene de vînătoare. Intre geamurile dinspre răsărit, o măsuţă cu oglinda ei, care arăta dreaptă, privind, pe Tinca. Acolo pe măsuţă ec/iu, în rp.me de scoici, portretele bătrînilor şi a mamelor moarte, a cucoanei Anica şi a cucoanei Sevastia. Trnca se uita visînd la ele, cucerită încet-încet, în liniştea odăii, de aduceri-aminte. Pe masa rotundă din mijlocul odăii, pe care îşi sprijinea ea dreapta, era lampa de bronz cu globul de sticlă, pusă |pe o tabla împletită .din lînuri colorate. Apoi în jur o scoică mare răsucită în sfiredel şi cîteva bibelouri: căţei, pisici, copii de metal sau de piatră moale. Şi în jur, scaune de paie, iar pe lîngă păreţi 229 fotelurile, pe care le întregea canapeaua de sub covor, toate îmbrăcate în satin cu floiri mari portocalii şi vişinii. Şi madam Negrea se uita la toate, să vadă dacă sînt rînduite, dacă n-a mai rămas undeva vreun fir de puf ori de praf. începu apoi a umbla cu paşi înceţi încolo şi încoace, aşezînd şi celelalte lucruri neînsemnate care erau aninate ici-colo, umplînd golul păreţi lor. « Totul o mulţămea. Dar faţa-i serioasă dintrodată se lumină de un zîmbet : în cadrul uşii sta drept Va-sile şi o privea. ■— Te-am prins, zise el vesel, faci inspecţia ! Ea începu a rîde şi se apropie de el : — Bună dimineaţa ! Şi-i întinse obrajii, dintrodată rumeniţi. Apoi înaintară pînă în mijloc. Te-am căutat întăi în grădină... zise Vasile. — Nu, în grădină mergem acuma. Am să fac un buchet, să-l punem aici, pe masă... . — Atunci hai mai repede, că pe urmă plec la piaţă cu mama Ioana. — Gospodarule, gospodarule 1 grăi Tinca clăti-nînd capul şi privindu-1 pieziş, ai început a te deprinde... El o apucă rîzînd de mînă, şi ieşiră în grădiniţă. Deasupra, în colivia lui verde, scatiul cînta, luminat de soarele călduţ de toamnă. — Brava ţie ! zise Tinca, întorcîndu-se spre cuşcă. Cînţi, macar că azi nimeni nu ţi-a dat apă şi să-mînţă... Apoi, printre straturile de flori rămase neveştezîte de aburirile brumoase ale lui septemvrie, prinse a umbla şi a culege. Se apleca, rupea firul, se ridica şi 230 \întindea floarea lui Negrea, care o înmănunchia cu n seriozitate destul de bărbătească, i Intrînd în casă, Negrea întrebă : — Ei, ce mîncăm azi, dragă ? Şi începună a vorbi despre cumpărături. Ea număra pe degete, se gîndea privind în bagdadie, şi dintrodată zvîrlea o vorbă veselă. Mama Ioana, îm-. brobodită cu casînca-i neagră, îi privea liniştită cu ochii ei mititei în brăzdăturile şi încreţiturile obrazului, — şi aştepta cu panerul trecut prin braţul drept. După ce plecă Negrea, Tinca îşi cercetă cămăruţa. Dulceaţă avea, cafea rîşnită era, musafirii puteau să vie cîţi or pofti. Şi gospodina nouă simţea o uşoară mînd'rie că era şi ea aşezată în cuibul ei, avea toate ale ei, că va primi în casa ei oameni care vor putea vedea şi curăţenie şi lucruri ca la orice căsnicie veche. • Şi vremea tirecu în oarecare nerăbdare pînă la amiază, şi de la amiază încă două ceasuri lungi se scurseră, în plimbări prin salonaş, de la ferestrele dîn .faţă pînă în ^fund, ,şi înapoi. Vasile, cam moleşit duoă masă, sta pe canapea gînditor. Schimbau din cînd în cînd vorbe puţine. Uneori Tinca se aşeza alăturea de el, şi o clipă îşi pleca obrazul lîngă al lui. Dintrodată se întoarse de la geam spre el, şi zise repede, aprinsă : — Vine ! cucoana Săftica !... — A! Ionescu... îrtgînă Negrea. Se .sculă, îşi aşeză cu palma haina, apoi îşi trecu degetele prin păr. Tinca ieşi în antret, mlădioasă în rochia-i cenuşie, cu ochii albaştri zîmbitori sub părul balai, frumos încreţit şi aşezat cunună în jurul frunţii. 231 Prin grădiniţă venea cucoana Săftica, uscată, strînsă bine în rochia-i neagră împodobită la piept cu rîuri de mărgcluţe scînteietoare ca păcura, şi c-o pălărie mare c-o pană de struţ cum e caimacul cafelei. Domnul Ionescu venea ceva mai în urmă, în sacou pestriţ, cu obişnuitu-i baston cu măciucă de fildeş în mînă. — A ! bonjur, dragă madam Negrea ! — Bonjur ! bine-aţi venit... Poftim !... Cucoanele se sărutară, domnul Ionescu se descoperi şi sărută mîna Tincâi. Stăpîna casei le făcu apoi loc, şi, vorbind, porniră spre salonaş. — Ce mai făceai mata ? — Bine, uite, prin casă, ca duminica... — Da’ domnu Negrea, bine ? întrebă zîmbind Ionescu. — Poftim, îată-1, foairte bine... Vasile se arătă în uşă. Duse la buze mîna cucoanei Săftica, apoi se întoarse spre Ionescu şi-i strînse degetele. — Aha ! ce mai faci, cucoane ? bine, bine ? — Bine, răspunse Negrea. Şi se aşezară pe scaune, lîngă masa din mijloc, pe care strălucea proaspăt buchetul de flori cules dimineaţă. Urmă o tăcere scurtă. Apoi cucoana Săftica se uită zîmbind cu bunătate la Tinca ; îi zise : — Ei, ce-aţi mai Ifăcut, ce-aţi mai dres ? întăi, afacerile cele mici ale gospodăriei avură locul. Tiooa mărturisea că în adevăr s-au cam scumpit toate, şi, ca o gospodină veche, găsi că «necontenit trebuie să stai cu punga deschisă». — Hei, asta nu-i nimic, rosti madam Ionescu cu un oftat ; eu de atîţia ani mă lupt... Dar n-ai ce face, îţi spun eu... 232 Şi, cu gura-i cam mare, cu buzele subţiri, începu tînguirile : cît e de greu să ţii cumpăna, cum trebuie să tai din toate părţile ; copiii rup ; de air avea şi straie de fier şi tot ar trece prin ele, — pe urmă vine o durere, o boală... Iată, dumneaei de patru a,ni sufere. Uite, aşa un boţ parcă se suie şi se coboară de la gtt la stomac... S-a căutat cu doctori, pe unde n-a fost, — nimic, bani zvîrliţi în baltă 1 Pe urmă, e greu de trăit aşa, într-un tîrguşor. N-ai unde ieşi, unde să mai vezi ceva. Nici tu teatru, nici tu circ, cum e într-un oraş mare. Tot în casă şi iar în casă ! te strici, te sălbătăceşti de la o vreme ! Tinca asculta şi dădea încet din cap, c-o uşoară umbră în priviri. Alături, Negrea vorbea de una de alta cu Ionescu. S-aude că guvernul nu mai are mult, gazetele ţipă, nedreptăţi peste nedreptăţi în toate părţile. — Aş! zise Vasile, parcă te poţi încrede în ce spun gazetele ? Mai spun şi minciuni... — Ei' aşa-i, dar tot, ştii... răspunse cu neîncredere Ionescu. Şi trecură apoi la vreme, la toamna lunga — Acesta e semn bun, vorbi domnul Ghiţă Ionescu, ducîndu-şi degetele cu vîrfurile groase la mustăţi. Poate anul viitor a ti mai bun... Urmă o clipă de tăcere. Cucoana Săftica întinse mîna spre vasul de pe masă şi scoase o pansea. — Bine, madam Negrea, mata tot mai ai flori în grădină ? — Pe ici, pe colo... răspunse Tinca ; şi dintrodată îşi aduse aminte de datoriile-i de stăpînă a casei. Se sculă : — Vă rog să mă scuzaţi un moment... ?33 — Vai de mine, zise cucoana Săiftica, mata poate vrei să te deranjezi cu dulceaţă, cu cafea... Zău nu te mai supăra... — De ce ? nici o supărare.... Cînd se întoarse, madam Ionescu vorbea cu Negrea, şi domnul Ionescu tăcea şi îşi răsfira mustăţile, privindu-le atent în lungul nasului. Mama Ioana intră îndată încet, cu tablaua cu dulceaţă. Era îmbrobodită cu tulpan curat şi avea pestelca albă dinainte. Se opri în faţa cucoanei Săftica. Dumneaei scoase cu luare-aminte din chisea, pe vîr-ful linguriţii numai, dulceţul. Apoi, după ce bău apa şi dădu drumul linguriţei în pahar, se întoarse spre Tinca, trecîndu-şi batista pe buze: — Mersi. Foarte bun dulceţ... Uite, eu anul ista n-am găsit cireşe albe... — Au fost cam rare, zise Tinca. — Mersi ! zise şi domnul Ionescu. — - Pentru puţin. — Mamă Ioană, faci şi două cafele... — Zău, madam Negrea, nu te mai supăra, rosti cucoana Săftica plecînd puţin caipul pe umăr. — Vai de mine, ce supărare poate fi asta ? In tăcerea care urmă, se auzi afară cîntecul subţire al scatiului. Tinca se plecă puţin, privind pe fereastră. — Ce-i ? lîntrebă madam Ionescu. A! da, vine Neculcea... ■ Madam Negrea ieşi numaidecît. Se auziră glasuri, veni o undă de rîs — şi cucoana Mariţa intră întăi, naltă, slabă, cu ochii mari şi frumoşi încă. Negrea o întîmpină, îi sărută mkia ; scutură şi braţul lui Neculcea, care venea aşezîndu-şi repede 234 cu mînile barba şi părul. In picioare, cu toţii, schimbară cuvintele începutului, apoi se aşezairă. Bărbaţii, cu mînile pe genunchi, se plecară unii spre alţii, iar cucoana Mariţa, între madam Ionescu şi Tinca, întorcea capul cu zîmbete spre una şi spre alta şi grăia încet, c-o înmlădiere moale şi sfioasă de glas. Mama Ioana mai veni o dată cu dulceţul. Şi după ce aduse şi cafelele, boierii îşi făcură cîte-o ţigară şi se învăluiiră în nouri cenuşii, vorbind. Negrea se desmorţise, i se aprinseră ochii, povestea unele întîmplări din oaste şi din cînd în cînd ceilalţi doi izbucneau în râsete. Tinca, între cucoane, acum se luase după şuvoiul vorbei. Asculta pe cucoana Săftica, asculta pe cucoana Mariţa, răspundea şi ea, pînă ce madam Ionescu lunecă într-o bogată povestire, cu amănunte foarte încurcate, despre una Scamsca, o leaşcă, care de mult ţinea locantă în Vascani şi cucerise pe toţi holteii funcţionari : toţi mîncau la ea şi cheltuiau banii acolo, la jocul de cărţi... Şi în taină, şoptit, Tinca află că, mi se pare, acolo a deprins întăi cuconu Iorgu macaua şi trei-zeci-şi-unu. In fumul de ţigări şi în vorba încălzită, mai intră şi Nicu Tanasache, cu cucoana Tarsiţa. El îşi legăna greu, pe picioarele scurte, burta uriaşă, cu faţa roşcovană mulţă-mită ; şi ochii verzi, cu scîntei în lumini, se mişcau cercetători, îngropaţi sub frunte. Cucoana Tarsiţa era o femeie neînsemnată, cu faţa ştearsă, cu ochii şterşi, potrivit de naltă şi potrivit de plină. Vorbea puţin şi cînd se întorcea bărbatu-său spre ea, tăcea, aşteptînd parcă ceva. Intre cei trei, Tanasache se înfierbîntă îndată şi începu a vorbi tare, cu întreruperi de rîsete, care-i 235 purtau, ca izbiri de valuri, pîntecele. Şi t-ntr-un răstimp de tăcere a cucoanelor, numai glasul lui rămase, pătruns de oarecare mînie. Era vorba de o afacere cu ţăranii din Vatră. Se plîngeau de o nedreptate a picherului la lucrul beilicului. — N-au dreptate, domnule, zicea e! repede, n-au dreptate! Iţi vorbesc eu, care-i cunosc ! Mă rog, ce, dacă-i dai nas ţăranului, s-a sfîrşit!... Eu n-am păţit-o ? dar bine, trebuie să ştii că a fost o mare ticăloşie la mijloc. Bine, domnule, mă duc la vînat şi eu o dată — mă duc rar, din an în Paşti, — şi merge cu mine şi Grigore Puşcaşul, îl ştiţi, cu doi ţărani... La pîndă. Şi m-aşează, domnule, deasupra bălţii sus, pe mal, între nişte ciulini... Ei ? da’ după un sfert de ceas nu m-am dus cu mal cu tot pînă la genunchi în aipă?... Mie-mi spui.? Te porţi bine cu el, domnule, îl cinsteşti, şi el — poftim ! Şi încă cînd îţi vine colo, cu jalba, să-l primeşti şi... ceea... Da’ lasă-mă, domnule, îţi foarte mulţămese ! Dădea din mîni şi obrazul i se făcuse stacojiu. — Sigur, zise Ionescu, se întîmplă lucruri care... — Bine. bine, răspunse Tanasache săltînd puţin pe scaun, doar eşti ajutor de primar, eşti om cu oarecare... hm ! se poate una ca asta ?... — Aşa-i, desigur... adăogi Negrea. — Şi-ncă-mi mal vorbeşte mie unul şi altul!... tresări iar Tanasache, repezindu-şi înainte mînile. Că ţăranul aşa, că ţăranul pe dincolo... Ei nu, domnule, nu-i aşa, ţi-o spun eu I Adecă ce-am înţeles ? ce fel de politică e asta ? PoLitică ?... — Şi ajutorul privea cu dispreţ pe cei din jur, — asta-i politică ? îmi vin dumnealor cu legi copiate, îmi vin cu Ştruţber: asfa-' ţară ? — Să-mi dai voie să-ţi spun... - 236 — Sîntem încă la început, zise Negrea'. — Cum? strigă Tanasache, întinzînd capul spre întrerupător. — Sîntem încă la început. — Aşa ? la început ? Hah 1 dumneavoastră îmi umblaţi cu scuză... Apoi dacă-mi umblaţi cu scuză, n-am făcut nimic... Aşa, — dă-rni voie să-ţi spun că n-am făcut nimic !... Ce-au făcut dumnealor pînă acum ? — Cine ? întrebă Negrea. — Cum cine ? Asta-i frumos 1 Cei de la putere ! Ce-au făcut?... spune!... Ceilalţi tăceau. — Vezi? N-au făcut nimic, domnule, nimic ! — Dar ai noştri ? îndrăzni încet Ionescu. Tanasache îl privi de sus în jos cu milă şi pufni : — Ai noştri ? Află, domnule, că e un denunţ la mijloc, că vor veni să ne radă, că, dacă vor ei, ne-am dus dracului ! înţelegi, «ai noştri» ! Ionescu rămase cu gura căscată. — Cum ? ce este ? — Se zvoneşte, zise mai domolit Tanasache. Poftim ! Dumneata, funcţionar paşnic, — vine şi se ocupă de dumneata ! De ce nu-şi văd de Ştruţber, de legile lor... Fură, domnule, fură ca-n codru, — mă-nţe-legi ? Asta-i politica !... Se întinse tăcere, şi ajutorul se şterse de sudoare. Cu tot bielşugul de vorbe, nimeni însă na înţelegea despre ce-i vorba. Ionescu îşi duse mîna la mustăţi şi voia să mai zică şi el o vorbă, dar cucoana Săftica se sculă. — Am stat cam mult, să mergem, Ionescule... Soţul se sculă. Tinca-i petrecu pînă la uşă. Acolo madam Ionescu zise: — Mai poftim pe la noi... 237 — Cu plăcere... răspunse Tinca. înăuntru, între cei rămaşi, vorba slăbi, — şi cu-rînd se sculă şi Nicu Tanasache şi, cu ochii, făcu semn nevestei, să se ridice de pe scaun. îndată se ridicară şi ceilalţi. După sărutări şi strîngeri de mînă, Negrea şi Tinca îi petrecură pînă în grădiniţă. Apoi, unul lîngă altul se întoarseră încet, tăcuţi, spre casă, prin lumina piezişă a soarelui. In salonaş era fum de tutun. Tinca deschise ferestrele, apoi se întoarse întrebătoare spre Negrea, care rămase lîngă masă, cu mînile în buzunările pantalonilor : — Ei, ce stai aşa? la ce te gîndeşti ? Negrea prinse a rîde : — Cum la ce mă gîndesc ? Bine, am intrat şi n-oi în rînd cu lumea... Asta-i puţin luciru ? Ea se repezi cu paşi scurţi şi-l cuprinse de după gît: — Da, ai fost foarte serios... M-am tot uitat la tine... — Hm! Te-am văzut eu... murmură Negrea şi o sărută uşurel pe ureche. Apoi îşi îndreptă capul : A ! bine, dragă, am uitat să-ţi spun... Bătrînii n-au venit azi... Aşa, alăturaţi, se aşezară pe canapeaua din fund. Tinca zise, c-o umbră de mîhnire : — Da, n-au venit. Mă gîndesc ce-o fi făcînd tata... — Ei, nu, dragă. Au ştiut că azi ne vin musafiri şi ne-au lăsat în pace... Ne-am întîlnit dimineaţă în tîrg... Am uitat să-ţi spun... Bunicu-tău a zis că vine mîne să-şi vadă fetiţa... — Bun, bun, îngînă tînăra. Dac-a zis că vine mîni, m-am liniştit... 238 Prin ferestrele deschise, se strecurau' subţiri şuviţe de fum. Peste grădiniţă se aşternea, tot mai mare, umbra casei. Scatiul, afară, ciripea de abia auzit, în guşă. Şi amîndoi tinerii alături, în umbra din fund, stăteau pe gînduri, cu ochii aţintiţi. III Cuconu Andrieş îşi sărută fetiţa pe frunte, apoi se dădu înapoi un pas şi o privi cu admiraţie : — Brava, draga tatei, brava ! de cînd nu te-am văzut, te-ai făcut mai frumoasă ! Tinca începu a rîde şi apropiindu-se de bătrîn, îl cuprinse cu braţul drept de după cap şi-l sărută pe amîndoi obrajii. — Bun, bun, zise cuconu Andrieş. Văd că tot mai ţii obiceiurile vechi... Şi se uită cu privirile umede, cu zîmbetu-i blînd, la Tinca lui, în ochii ei albaştri şi mari : în ei lucea, ca şi în trecut, flacăra care-i încălzise bătrîneţa. — Şezi, tătucă, icolea pe scaun, zise tînăra, şi spune-mi ce-ai mai făcut, cum o duci... Tot nu vrei să vii să şezi cu noi ? — Iar ? iar ? — Şi bătrînul o ameninţă cu degetul. — Nu ţi-am spus, fetiţo ? tinerii cu tinerii şi bătrînii cu bătrînii... — Dar ţi-i urît, ştiu eu... Aşa-i că ţi-i urît ? Spune drept ? — Nu, — de ce să-mi fie urît ? răspunse cuconu Andrieş privind pe fereastră. Se aşeză pe divan, rezemîndu-se cu spatele în perina de părete, îşi puse amîndouă mînile pe genunchi şi-şi întoarse privirile, cu zîmbetu-i de dragoste, spre Tinca : 239 — Hai, vino şi tu colea şi-mi spune ce mai faci, cum mai merge cu gospodăria... — Bine, foarte bine, zise Tinca repede, aşezîndu-se lîngă el. Amîndoi, alăturea, îşi z'îmbiră, fericiţi, neştiind parcă ce să-şi mai spuie. — Apoi dintrodată tînăra îşi aduse aminte de vizitele primite în ajun şi începu să povestească bătrînului cum a fost, cine a venit, ce-au vorbit... Trecu apoi la micile afaceri din acea zi, spuse că Vasile nu i-a adus carne tocmai bună şi că mîncarea fierbe greu, şi, încet-încet, toate afacerile neînsemnate care o ţinuseră în loc o clipă, se dezvăluiau, erau destăinuite bătrînului. Şi cuconu Andrieş o asculta surîzînd fericit, dădea din cap, interesat şi el de cel mai mic lucru, rîzînd cînd rîdea vesel fetiţa şi întunecîndu-se cînd ea îşi încrunta sprîncenele subţiri. In iatacul mic, cu scorţuri pe păreţi, cu icoane si cu candela la răsărit, pătrundea, prin singurul geam, lumina de dimineaţă a soarelui de octomvrie. O dungă argintie se ridica pînă la bărbuţa albă şi lumina zîm-betele şi rîsetele bătrînului. După vorba vioaie a ^Tincăi, tăcură un răstimp .şi iar se priviră cu dragoste. Apoi deodată tînăra întrebă : — Da’ florile mele de-acasă, ce mai fac, tătucă ? — Bine, răspunse cuconu Andrieş. Le ud în fiecare dimineaţă. Au crescut şi-s frumoase. La iarnă au să-mi umple geamurile de bucliete. — Bun, şopti Tinca. — Să vezi, zise bătrînul întorcîndu-se spre .fetiţă, acum'a, toată ziua stau la euconu Alecu şi numai despre voi e vorba. Jucăm o partidă de preferans şi pe urmă eu întreb : Oare ce mai fac băieţii ? Şi cuconu Grigore de colo : Bine, mersi ! — Ce mai rîdem ! — Ce să facem altceva ? Cînd or veni nepoţii, ei, atunci se schimbă afacerea... Şi, rîzînd şiret, bătrînul privi pieziş spre tînără. — Da, da, rîde-mă, zise Tinca ; văd eu bine că ţi-i urît acasă... — Măi puiule I şopti bătrînul ; eu sînt un biet moşneag şi numai pe tine te am pe lume ! — Sarâcu tătuc ! zise încet, înduioşată, Tinca. Se alătură de el şi-l sărută încet pe obraz. Bătrînul dădu trist din cap şi oftă : — Dc-acu, mîni-poimîni mă duc şi eu... Aş vrea să ştiu că te las fericită... — Ei nu, nu vorbi aşa, zise Tinca, şi-şi apropie iar obrazul de-al bătrînului, nu vorbi aşa, că mă supăr... . — De ce să te superi ? răspunse cu mîhnire bunicul ; doar ştii că tu eşti lumina ochilor mei... Asta am spus-o totdeauna... — Da, tătucă, aşa-i... Dar ştii ce ? Mai bine să-rută-mă pe frunte, ca pe vremea cînd eram fetiţă şi spune ce s-a întîmplat pe-acolo... — Bine, să te sărut, zise bătrînul. Parcă acum nu eşti tot fetiţa mea ? — Sigur. Ei, ce mai nou prin uliţa dumneavoastră? — Stăi, întăi să te sărut... răspunse cuconu Andrieş. Şi, după ce-o sărută, începu a-i spune : — Mai întăi la noi, fetiţa tatei, nimenea nu spune nici o vorbă... Eu tac şi mă gîndesc la tine. Zic : acu s-a sculat; acu umblă ş-aşează prin casă... Iţi vine-a rîde ?... — Nu, tătucă, — de ce să-mi vie a rîde?... 16 241 — Aşa, — dar dacă zici tu că nu, bine ! După aceea, mă duc la cuconu Alecu şi beau cafeaua ; şi după ce beau cafeaua, ieşim în tîrg... Tinca începu a rîde : — Tot aşa îmi spuneai poveştile, cînd eram mititică... — Hm ! murmură bătrînul. — Ei, nu te opri. Spune, spune... — Spun, — şi cuconu Andrieş începu a-i mîngîia părul balai. Ieşim în târg. Şi, după ce ne întoarcem, ne punem la sfat, în cerdac. Şi stăm pînă ce trece Reb-Iţic... — Saracu Reb-Itic ! zise Tinca încet. Ce mai face calul lui ? — E tot aşa de slab ! răspunse cuconu Andrieş. Şi el tot aşa strigă : Trădător! trădător ! şi dă din mîni la Bercu croitorul... Glasul bătrînului era moale ca-n vremurile de demult, cînd îşi ţinea fetiţa pe genunchi, o netezea pe cap şi-i spunea basme. Şi Tinca era înduioşată, pătrunsă la suflet ca de un fior uşor de durere, de milă, pentru bietul bătrîn rămas singur. Vedea ea bine cît de greu o duce el fără «fetiţă», vedea că dragostea lui era mai mare decît îşi putuse ea închipui. I-o spunea privirea umedă, glasul, toată fiinţa lui lipsită de alt bun pe lume. Vorbind, bătrînul îşi coborîse braţul şi-i mîngîia obrajii ; apoi o apucă de mînă şi prinse a-i netezi degetele fine. Şi parcă uitase că madam Negrea are o mulţime de afaceri casnice. Tinca se deslipi uşor de lîngă el şi-i zise blînd : — Stai oleacă, tătucă, mă duc să văd ce face mama Ioana cu mîncarea... — Da, da, răspunse cuconu Andrieş. 242 — Şi rămîi ia noi ia masa, nu-i aşa ? — Cine ? eu ? nu, de ce ? nu rămîn... — Ei, vezi ? nu-ţi plac bucatele mele. De ce nu vrei să stai ? — Apoi n-are să vie barbatu-tău, drăguţă ? de ce să stau ? — Cum de ce ? şi lui are să-i pară bine. Nu ştii cît de mult ţine el la mata ? — Bine, dacă zici tu... In glasul lui era o uşoară tulburare şi Tinca gîci că avea ceva în suflet bătrînul, o uşoară pornire împotriva lui Negrea, pentru că-i luase bucuria bătrâneţii. — Crezi că nu înţeleg, tătucă ? zise ea rîzînd. Parcă ce-i vinovat bietul Vasile ? — Nu, Tincuţă, răspunse cuconu Andrieş ; îţi spun drept că n-am nimic... — Bine, bine, las’ că ştiu eu ! După ce ieşi ea, bătrînul rămase cu ochii aţintiţi asupra uşii. Acum dunga de soare îşi schimbase locul şi arginta colţul de divan unde şezuse Tinca. In tăcerea iatacului, veneau zgomote slăbite de toacă, de-alături, de la bucătărie. Bătrînul simţi că deodată au contenit şi se gîndi că chiar atunci a intrat Tinca şi mama Ioana s-a oprit. Se auziră apoi glasuri. Căuta să deosebească pe cel mai subţire... Şi sta atent, cu ochii aţintiţi, mîn-gîindu-şi cu dreapta bărbuţa albă. După ce veni Negrea de la cancelarie, stătură la masă. Bătrânul se arăta foarte dispus şi asculta cu atenţie întîmplările pe care le povestea Vasile. Mînca cu poftă şi faţa-i roşcovană la fiecare clipă se întorcea cu mulţămire spre fetiţa lui. 16* 243 închinară şi cite-un pâfiarel de vini, şi Negrâă zise, ştergîndu-şi mustăţile cu şervetul : . — De ce nu vii mai des pe la noi, tată ? — Vezi ? vezi ? rosti veselă Tinca ; ce-ţi spuneam eu că şi el te iubeşte ca şi mine ?... — Sigur! adăogi Vasile. — Bine, bine, răspunse bătrînul; ştii că moşnegii au ideile lor... — De ce ? mai veniţi pe-aici, mai petrecem... Bătrînul strecură o privire spre Tinca. Ea se uita cu ochi luminoşi la Negrea, — şi moşneagul îşi mîngîia uşor mustăţile şi-şi coborî capul în piept, pri-vindu-şi bobita de pîne pe care o rotunzea între degete. După ce plecă tînărul la primărie, bătrînul mai stătu puţin de vorbă cu fetita lui, apoi se pregăti şi el de ducă. îşi luă pălăria şi bastonul, şi-şi sărută odorul pe ochi şi pe frunte. — Fetiţo, zise el, cine te iubeşte mai mult ? Tot moşneagul 1... Ea prinse a rîde. — Da, da ! rosti bătrînul încet. Şi porni. Trecu încet, gîndindu-se, prin cartier, printre grădinile pălite de hrumele dintâi ale toamnei. Frunze rătăcitoare tremurau ca fluturi, prin tăcerea şi lumina după-amiezii. — Dădu apoi în uliţa plină de ovrei a Economului. Stoluri de copii făceau gălăgie şi se jucau în soarele prietinos ; şi-n aceste din urmă zile bune, femeile stăteau în prag tinîndu-şi copiii în braţe sau împletind la comuni. Bătrînul se gîndea la pustiul care-1 aştepta acasă şi la viata cu ceilalţi bătrîni, care acum îi părea lipsită de farmecul din trecut, lipsită de aceea care dădea lumina şi căldura. Apoi se gîndi că băietul nu iubeşte 244 destul pe fetiţa lui. EI ar fi vrut altfel de iubire, ca a lui, — cu tot sufletul. Pentru asta i-o dăduse doară. — Se poate şi să se fi înşelat; el cu bătrîneţa lui altfel gindeşte.' Dar pentru fetiţa lui ar fi în stare să-şi dea viaţa. Uite, o clipă de nefericire să-i ştie, o lacrimă amară, — şi ce s-ar întîmpla-n viaţa lui el singur nu-şi poate închipui ! Şi bătrînul mergea încct, cu gînduri multe şi felurite, în care tot chipul Tincăi stăruia ca o lumină. Cînd ajunse înaintea casei, se opri în faţa uşii încuiate şi a geamurilor închise, în dosul cărora înverzeau c-o leacă de veselie florile rămase în urma fetiţei. Se opri, şi parcă-i era greu să intre. — îşi aduse aminte că-i vremea preferansului şi simţi o uşurare. Intră Ia cuconu Alecu. — E he-he! strigă pe nas moş Grigore. Bine ai venit! Te-aşteptam, frate... Ia să zic Smarandei să facă trei cafele... — Ce fac băieţii ? întrebă vesel cuconu Alecu, amestecînd grăbit cărţile. Hai, şezi colea ; ai cam întîrziat, frăţioare 1 — Bine, răspunse domol bătrînul Lunceanu, băieţii sînt bine. Apoi deodată i se lumină faţa : Să vezi, fetiţa s-a mai îngrăşat parcă, şi s-a făcut mai frumoasă ! • — Bun-bun, zise cuconu Alecu ; ia şezi colea. Cine taie cărţile ? — Cum ? a ! da ! — murmură bătrînul Andrieş şi se aşeză între ceilalţi doi moşnegi. Ce-aţi mai făcut? — Noi ? zise moş Grigore. Nimica. — Stăi, stăi, cucoane, ai să-mi mai dai două cărţi... — Cum două cărţi ? rosti mirat bătrînul Negrea. Ia stai ? Ţi le-a luat Andrieş. Bine, frate, dar unde te gîndeşti ?... 245 *— Hm ! murmură Lunceanu: Două cărţi... cărţi... Am stat o mulţime de vorbă cu fetiţa... Mi-a spus c-a avut ieri o mulţime de musafiri... — Ia stăi, cucoane, zise deodată cuconu Alecu. Joci, ori nu joci ? — Cum nu ? cum nu ? răspunse repede cuconu Andrieş. Cine joacă ? Poftim riga de cupă !... IV Luna octomvrie se sfîrşi cu vreme rea. Zile umede şi reci vestiră apropierea iernii. Grădinile rămăseseră fără verdeaţă, — şi uneori, în tăcerea după-amiezilor, treceau învăluindu-se şi croncănind şiraguri de ciori. In vremea asta, tinerii însurăţei îşi vizitară mai des cunoştinţele, mai ales sara ; şi trecură de multe ori Stpre ca'sele bă'trînilor, iîn partea cealaltă a tîrguşonu-lui. Intre bătrîni, o duceau cu sfaturi lungi şi încete. De multe ori lucruri apuse în urmă — erau din nou povestite cu linişte şi cu tact. Tinca asculta cu zîm-betu-i bun, iar Vasile căsca şi se gîrrdea la alte cele. La cuconu Iorgu, ori la Ionescu, vorba bogată a cucoanelor mai curînd rupea monotonia serilor lungi. Se vorbea despre unele gospodine care lipseau, despre păcatele unuia şi altuia, — se hotărau înrudiri pînă la a şaptea spiţă ; se mai făcea şi oarecare politică, după cele mai învierşunate gazete; apoi cătră unsprezece ceasuri se făcea tăcere, şi stăpîna casei căsca o dată lung şi trist. Tinerii veneau acasă tăcuţi, intrau în odaie pe pipăite, Vasile aprindea un chibrit, Tinca scotea sticla de la lampă şi ridica fitilul, — şi 246 după ce mai stăteau puţin de vorbă în rumeneala luminii, se pregăteau de culcare. O mîhnire uşoară apăsa pe Tinca în zilele acestea jilave. Negrea venea grăbit la amiază, mînca repe’de, — şi, la vorbele nevestei, la surîsurile ei de dragoste, nu mai răspundea ca odinioară. Se plîngea că e ostenit, că are mult de lucru şi sara venea, uneori, cu întîrzieri peste ceasul obişnuit. Tinca nu zicea nimic, rămînea tăcută, gînditoare. La plecare, la venire, zîmbetul ei avea o slabă încreţitură de suferinţă. Plictiseala şi năcazurile lui o ajungeau şi pe ea, — şi ar fi dat mult să-l vadă iar uşurat la suflet, întorcîndu-se cu avînturile de dragoste de la începutul căsniciei lor. Cîteodată, cînd îl vedea ceva mai luminat, îi veneau veselii de copil, îi sărea în braţe, îl săruta ; bucuria i s£ revărsa în vorbe bune, în mîngîieri. Şi Negrea parcă se deştepta cu ochii dintrodată aprinşi, o cuprindea în braţe, — şi-n clipele acelea Tinca uita şi de zilele mohorîte şi de năcazurile lui acolo, la primăria plină de dosare prăfuite. Vremea curgea încet. In gospodărie erau treburi multe şi mărunte. Tinca pregătea zarzavatul pentru iarnă, punea varza la murat, îşi închidea bulionul în sticle, rînduia cununile de ceapă şi cartofele în pivniţă. Cucoana Casuca în fiecare zi intra pe portiţă, venea, îşi săruta fina şi începea s-o dăscălească : cîtă sare trebuie, cîtă apă, cum se aşează fiecare lucru, — şi la orice povaţă avea învălmăşeli de cuvinte, întoarceri la trecut, la întîmplări pe care le amesteca cu varza, cu apa şi cu sarea. Au fost zile de năcazuri şi de muncă, — şi însfîrşit, într-o sîmbătă sara, toate fură gata. 247 După umblări încolo şi încoace, Tinca se opri în cele din urmă la camară, băgă de samă, ca o adevărată gospodină, la rînduiala din rafturi, apoi ceru apa şi săpun. — Se spălă pe mîni, trecu în îiatac şi-şi schimbă capotul; se aşeză înaintea oglinzii, îşi potrivi pieptănătura şi-şi mîngîie obrazul cu puful de pudră, — după aceea se uită la ceas. Era şase, însera, trebuia să vie şi «Vasile de la slujbă. Ea se gîndea cu bucurie la clipa cînd o să-l mul-ţămeaseă, spuindu-i, între două sărutări, cît de vrednic s-a purtat şi cum şi-a pregătit apărarea pentru zilele grele ale iernii. începu a se plimba prin odăiţă, prin umbra care înălbăstrea tot mai mult geamurile şi umplea tot mai mult de Întuneric ungherele. Din cînd în cînd se oprea, se apropia de fereastră şi asculta : parcă auzise portiţa. — Se îndrepta apoi iar, se uita la ceas şi din nou îşi începea plimbarea de la fereastră la uşă. Dar Negrea întîrzia şi tînăra îşi făcea o mulţime de gînduri. Poate vrea să sfîrşească o lucrare începută, poate a venit vreo inspecţie, cine ştie !... O jumătate de ceas nu-i mult. Sînt şase ceasuri jumătate. Are să vie obosit; ar fi bine să fie gata masa, — cînd va intra, să nu mai aştepte. Ieşi din iatac în sală, apoi afară. Prin ferestruicile bucătăriei izvora lumina rumănă a focului dinlăuntru, în pîlpîiri grăbite. — Se gîndi să dea întăi o fugă pînă la poartă. îşi strînse capotul la piept şi porni. Din portiţă privi în lungul uliţii, spre tîrg. Prin întunecimea serii umede nici o umbră nu se vedea ; şi era o tăcere adîncă care-i strînse inima ca o presimţire tristă. Lumini ardeau la casele vecine; ea se simţi mai singură şi mai mîhnită, şi un fior o scutură. 248 Se întoarse şi intră în bucătărie. — Mamă Ioană, gata masa ? —- Gata, zise veselă bătrîna, întorcîndu-şi cehii mici şi obrazul zbîrcit. A venit cuconaşul ? — Nu, şopti tînăra şi parcă simţi în gît un riod amar. — Atunci, cînd a veni, mestec numai mămăligjţa- — Bine... zise încet Tinca, şi ieşi. In casă, prin întuneric, căută chibriturile şi aprnse lampa. Se uită după aceea iar la ceas. — Şapte. — I s-o fi întîmplat poate ceva. Şi dintrodată îl văzu căzut, prin întuneric, plin de sînge. Apoi iar se gîfdi : nu, asta nu se poate; ar fi fost cine să o vestească. — Atunci care-i pricina întîrzierii ? Şi răspunsul cel mai dureros i se desluşi în minte. S-a luat cu cineva şi s-a oprit la o cinste. Un pahar, două, — pe urmă nu e greu să întîrzii. Aşa trebuie să fie! Şi o nemărginită tristeţă o cuprinse. Lăsată în părăsire aşa de curînd, pentru un pahar de băutură sorbit acolo, lîngă o tejghea murdară ! Din partea lui i se părea un lucru cu totul neînţeles şi nou. Nu, nici asta ni) se poate. Dragostea ei nu se împăca cu aşa ceva. Ar fi o înjosire şi o umilinţă prea mare. — Dar atunci ce este ? de ce nu mai vine ? Lumina lămpii i se păru mică. Aşa, parcă singurătatea odăii era mai grea şi colţurile aveau umbre care o înfricoşau. întinse mîna şi ridică fitilul; după aceea se înălţă repede, ascultînd. Nici de data asta nu era nimeni. Şi rămase în mijlocul odăii, cu mînile împreunate lăsate iîn jos, cu ochii aţintiţi .lucind, pierduţi în gînduri. 249 Şi vremea trecea. Se gîndi iar să iasă la portiţă, îşi căută caţaveica cu blăniţă de vidră, pe care o purta cînd era fată şi-o puse pe umeri, şi ieşi zgribulită. Acuma venea cineva. îşi simţi inima bătînd. Dar umbra se apropia, — şi cunoscu că nu era Vasile. Se dădu binişor în dosul porţii şi aşteptă. Cel care trecea era Apostolescu, judecătorul. Tincăi i se păru că se uită spre poartă. Mergea domol şi paşii lui, prin mîzga uliţii, aveau un sunet ciudat, ca un cle-făit uşor. — In urma lui se întinse iar tăcere, şi uliţa rămase pustie. Cînd se întoarse în casă, simţi iar nodul amar în gît. Se temu să n-o găsească plîngînd bătrîna şi ieşi din nou pînă la fereastra bucătăriei. Bătu în geam şi zise tare : — Mamă Ioană, pune mîncarea deoparte... Vasile întîrzie în ia-sară, are nişte afaceri... Dumneata poţi să mînînci... Dinăuntru se auzi răspunzînd glasul înăbuşit al mamei Ioana : — Dar mătăluţă ce faci ? aştepţi ? — Eu nu mînînc! răspunse Tinca. Simţi că i se urcă sîngele în obraz ; se întoarse şi intră în casă. Se sui pe pat, se rezemă cu spatele de părete, aşa cum era, cu caţaveica între umere, — şi dintrodată simţi nodul amar urcîndu-i-se prin fălci, la tîmple şi la ochi. Nu se mai putu stăpîni ; începu a plînge în tăcerea iatacului. Sta cu ochii aţintiţi înainte şi lacrimile-i curgeau încet pe obraji. Erau lacrimi înveninate, care o ardeau ca nişte picături de foc. Apoi aşteptă multă, multă vreme. Plînsul i se oprise, ş-acum sta aşa, parcă nu se mai gîndea la nimic. 250 Simţea în piept o durere mare şi ştia că Negrea nu mai vine, — atît. Pe urină mici atît nu mai ştiu ; du-regea-i adusese un fel de amorţire ; ochii stăteau aţintiţi, cu o lucire ciudată. Şi iată că într-un tîrziu pătrunse zgomot din sală. Uşa se deschise şi Vasile intră. Tinca tresări uşor. Se dădu jos de pe pat şi duse mîna la frunte. Negrea se oprise şi se uita la ea cu privirile tulburate. Ochii parcă-i sticleau puţin. Zise : — Ce mai faci tu, Tincută ? Mă ierţi ? uite, am întîrziat puţin... M-ani luat cu ziua tîrgului... Nevasta îl privi o clipă, apoi se îndreptă spre uşă. — Stai, stai, zise Vasile cu un zîmbet umed. Vrei să-mi aduci mîncare ? — Da, şopti Tinca. — Nu, nu mînînc, nu mai aduce. Am gustat în tîrg cîte ceva. Tu ai stat la masă, nu-i aşa ? — N-am stat, nici nu mi-i foame... — Ei, vezi cum eşti? Trebuia să mînînci, dacă ai văzut că nu vin... Apoi se apropie, o apucă cu amîndouă mînile de tîmple şi-i apăsă gura într-o sărutare lungă. — Tincută nu te supăra, — mă ierţi ? Şi Tinca îi simţise duhul de vin şi mirosul rău al tutunului. Duse palmele la ochi şi izbucni dintrodată într-un plîns cu sughiţuri. Plîngea amar, şi-i izvorau lacrimile printre degete. Iar Negrea, dintrodată înduioşat, se alătură de dînsa, o cuprinse de după mijloc şi începu a o săruta pe păr şi pe tîmple. O săruta şi-i vorbea dulce : — Tincută, iartă-mă, Tincută... N-am ştiut c-ai să te superi aşa de tare !... 251 V A doua zi, duminică, amîndoi se sculară trişti. Umblau prin casă, se priveau din cînd în cînd prin oglindă, sau repede întorcîndu-se în altă parte, dar nu rosteau nici un cuvînt. înainte de a se pune la masă, Vasile se opri puţin în picioare lîngă Tinca, parcă voia să-i spună ceva. Dar se întoarse încet, îşi împinse scaunul în tăcere şi se aşeză de cealaltă parte a mesei. Tinca nu mîncă mai nimic, se sculă şi trecu în salonaş. Vasile rămase acolo, în sufragerie, gînditor, cu bărbia rezemată în palme şi cu coatele pe masă. Faţa lui curată era pălită de o uşoară oboseală şi în ochii căprii tot mai rămăsese ceva din tulburarea serii trecute. Cătră două ceasuri, cînd intră pe uşa de dinfaţă, cucoana Casuca se opri mirată : tăcere şi într-o odaie şi-n alta şi nimeni nu-i ieşea înainte. Se opri puţin în sală. — De-acasă sînt acasă, gîndi cucoana Casuca; altfel n-ar fi descuiată uşa de din-fafă. Trebuie să fie un drac la mijloc ! Deschise uşa de la sufragerie. De la masă, se ridică Vasile cu un zîmbet silit. — Bonjur, finule, ce mai veste ? Unde-i fetiţa ? — Nu ştiu, răspunse Negrea, apropiindu-se şi să-rutîndu-i mîna. Mi se pare că e-n salonaş. Puţin cam indispusă... Şi iar cerca să zîmbească, numai dintr-un colţ de gură. Cucoana Casuca se uită lung la el, apoi se întoarse şi deschise cealaltă uşă. Tinca-i auzise glasul şi era în picioare, lîngă masa din mijlocul odăii. Şi pe faţa ei un zîmbet sfios, ca de frică. 252 Nevasta iui cuconu îorgu închise uşa şi-şi încru-cişă braţele pe piept. — Bine, dragă, ce este ? ce s-a întîmplat ?... Tinca se sili greu să zîmbească, iar ; ochii însă deodată i se umplură de lacrimi ; tot sîngele-i fugi din faţă. Se întoarse repede, făcu doi paşi şi se lăsă într-un colţ al canapelei, cu mînile pe obraji, cu faţa-n jos. Cucoana Casuca căscă ochii mari, înspăimîntată. — Ce-i, dragă puicuţă ? vai de mine ! Se repezi cu mînile întinse, se trînti pe canapea alături de tînără, o apucă de umeri, o întoarse spre ea, îi desfăcu mînile şi-i dezvăli faţa umedă de plîns. — Fii cuminte, drăguţă... fii cuminte... Se poate una ca asta ? Bine, frate, ce fel de vorbă ? Unde ne aflăm ? Hai, destul, — uită-te la mine, spune ce-a fost ? V-aţi sfădit ? ce-i ? Tinca scoase batista şi-şi şterse încet lacrimile, fără să-şi ridice ochii. ■— Ce-i, frate ? zise ascuţit cucoana Casuca. V-aţi certat ? — Nu ! răspunse încet tînăra, şi umerele-i săriră într-un suspin iute. — Atunci a venit tîrziu astă-noapte ?... Tînăra îşi duse batista la ochi. — Asta-i ! strigă cucoana Casuca. Aşa-i că a venit tîrziu asară ? Tinca oftă uşor : — Da. — Atunci de ce nu spui, dragă puicuţă, de ce nu spui şi plîngi degeaba ?... Ce lume, frate, ce lume! — Şi cucoana Casuca o cuprinse şi o trase domol spre sine, într-o îmbrăţişare de mîngîiere. — Bine, 253 jjentru asta plîngi tu, drăguţa ? Uită-te ia mine i pentru atîta lucru ? îmi pare rău I Ii mîngîie încet părul şi o sărută pe frunte. — Spune drept, dragă, i-ai spus ceva ? ţi-a spus el ţie ? — Nu, nimiic... < . — Bine, dragă, atunci stai oleacă... Vra să zică, de dimineaţă şi pînă acu tot bosumflaţi mi-aţi stat, tot cu ochii; în laturi şi cu nişte boturi ! — Pentru atîta lucru ? Ce însemnează asta ? Copilării ! floare la ureche ! Asta nu se poate, puicuţă dragă, cu nici un preţ 1 Şi cucoana Casuca săltă brusc de lîngă Tinca, se repezi la uşă, o deschise şi făcu un pas în sală : — Cucoane Vasile! ia poftim mă rog încoace! ce-mi stai ca un moroi acolo ? Negrea deschise uşa de la sufragerie, şi cucoana îl apucă numaidecît de mînă. — Vină-ncoace, poftim încoace ! — Şi intră cu el în salon... — Uite, stăi colea, uită-te la dumneaei 1 O vezi ?... Uită-te bine ! — Se răsuci repede în loc, se avîntă, închise uşa, apoi iar se întoarse. Se aşeză între Vasile şi Tinca cu mînile în şolduri, şi, plecîn-du-şi capul la fiecare vorbă, începu din nou : Aşa 1 uitaţi-vă în altă parte 1 frumos vă şede, halal să vă fie! Ce însemnează comedia asta ? Ia mă rog 1 Negrea sta lîngă masa din mijloc, cu mînile în lungul trupului. Tinca, în colţul ei de canapea, privea în jos şi cu degetele răsucea un fir de aţă descoperit într-o cută a rochiei. Peste ochi, peste suflet, îi plutea ca un văl de întuneric. Un suspin de nesfîrşită amărăciune sta gata s-o cutremure. 254 — Stai, stai ! zise amar cucoana Casuca. Dacă-i vorba pe aceea, dacă vă purtaţi ca copiii, atunci să vă învăţ eu ce-i de făcut! Inşfăcă iar pe Vasile de mînă, îl duse pînă lîngă Tinca, şi-l aşeză pe canapea, alături. Acolo, Negrea apucă deodată mîna tinerei ; iar Tinca îşi întoarse privirile spre el, cu un zîmbet dureros, de împăcare. — Uite-aşa, uite-aşa ! tipa veselă cucoană Casuca. Pentru fleacuri de acestea nu se strică o viată ca a voastră. Floare la ureche, dragă puicuţă ! Iar dumneata, cucoane, vezi oe fel de nevestică ai şi dacă-ţi dă mîna, mai fă ce-ai făcut! Cucoana Casuca se opri o clipă şi privi spre cei doi tineri cu ochii dintrodată umeziţi. Tinca înălţă capul. Şopti cu glasul stîns : — Nînaşă, mă duc să spun să facă o cafea, s-aducă dulceaţă... — Cum ? ce ? strigă cucoana Casuca şi-şi ridică în sus braţele. Pentru asta am venit eu ? Te rog, şezi acolo ! Dacă mi-o fi sete, spun eu ! îşi trase un scaun şi se aşeză pe el, căzu pe el, cu rochia împrăştiată în juru-i în falduri largi. — Phii ! zise ea deodată, netezindu-şi tîmplele, — dacă ştiam eu de una ca asta, veneam de astă-noapte la voi ! Dar de unde să ştiu ? Poftim ! dumnealor se sfădesc de la un lucru ca acesta ! Ba încă nici asta n-o fac... Stau bosumflaţi, şi atîta-i tot!... Unde-i fetiţa ? (gros) Nu ştiu! — Poftim! Ce să spun eu atunci! Şi eu eram crudă, şi eu eram aşa subţirică şî gingaşă cînd m-a luat Iorgu !... Şi mă lăsa cîte o noapte întreagă şi el bătea cărţile... Tinca ridică ochii şi voi să spuie ceva. — Stăi ! stăi ! strigă cucoana Casuca. Nici o vorbă ! Trebuia să zici atît: Dragă, să nu mai vii tîrziu 255 a doua oară ! Atîta. Doar voi sînteţi băieţi buni. Hei ! unde au avut alţii norocul vostru, — să se înţeleagă aşa, să se potrivească la toate... Uite colea, — Nicu Tanasache şi ast’dimineaţă urla la biata Tarsiţa. Ace* la-i un om jşi jumătate ! Odată om ! Pe iVictoriţa lui, . iaca, iar i-o cere iunul... Ce crezi c-are să facă ? Are să facă cum a făcut cu Olimpia... Iar disperare, iar otravă! D-apoi dincoace, îa fNecukea ? Biata Ma-riţa, iar s-a dus la Trifanov, iar şi-a scos barbatul de la cărţi şi de la băutură... Da’ voi ? Voi ce vreţi să faceţi ? spuneţi ce vreţi să faceţi ? ha ? Ce vrei să faci, cucoane? Uită-te la fetiţa asta... O puicuţă, ce? Uită-te ! Ce să mai spun eu ? Eu nu mai spun nimic ! Şi cucoana Casuca dădea din mîni şi nu mai avea astîmpăr pe scaun. Se uita cînd la unul, cînd la altul. Făcu un popas de o clipă, şi oftă greu. — Ştiţi ce ? urmă ea apoi. Să nu care cumva să afle bătrînii, — cuconu Andrieş mai ales 1 Ar fi mare supărare pentru el. Bine că s-au sfîrşit lucrurile aşa, şi-am venit eu ; de-acu să fiţi cuminţi şi să n-aveţi nici o grijă... Auziţi ce spun eu ? să fiţi cuminţi ! Se săltă de pe scaun, păşi pînă lîngă Tinca, o cuprinse şi o sărută pe frunte. — Vă las, puicuţă dragă, vă las să vorbiţi voi singuri. Vedeţi de nu staţi degeaba ! Bonjur, domnule ! şi bagă de samă ! Atîta-ţi spun ! Vasile îi sărută mîna, cu faţa dintrodată înveselită şi cucoana Casuca ieşi repede în fluturările cordelelor, plină şi rotunjoară, cu ochii umezi sub capela bogată în fioncuri şi mărgele. Tinerii rămaseră singuri în tăcerea odăii. Se auzi zgomotul uşii de dinfaţă şi paşii repezi, care se depărtau, ai cucoanei Casuca. 256 Vasile simţi în dreapta lui mîna moale a Tincăi. O strînse încet şi o trase spre el. Şopti : — Tincuţă, m-ai iertat ? Tînăra îşi întoarse spre el ochii plini de zîmbet şi să-i ta'răte care va .fi sf.îrşitul. El însă ştia un lucru : cucoana Lucia îi era dragă. Asculta învinuirile cu capul plecat: că ar fi trebuit să ia o nevastă ca şi cealaltă, Nastasia, care umbla cu şorţul dinainte şi ieşea cu obrajii roşii înaintea oricăriui muşteriu ; că trebuia, acuma, cel puţin să ţie din scurt pe aceasta, căci prea face lux, prea se duce de multe ori la Iaşi pentru teatru şi mode ; — el nu voia să ştie nimic : cucoana Lucia îi era dragă. Putea ea să şadă numai La taifas cu muşterii de-aî ei, putea ea să zvîrlă banii pe fereastră, — el nu zicea nimic. Cel mult, în tăcerea şi-n amarul lui, strecura priviri piezişe, ori pîndea dinlăuntru, prin colţul perdelei. Iar madam Trifanov deseori, între funcţionarii ei credincioşi, ofta după o viaţă care trecuse; povestea despre primul bărbat, cu ochii micşuraţi şi cu capul puţin lăsat pe spate, lucruri frumoase. Lăsa să se înţeleagă că fusese moşier uneori, alte dăţi îl arăta ca pe un poliţai în Botoşani ori în Dorohoi, de multe ori era vorba şi de una şi de alta. Totdeauna însă povestirile acestea coborau pe nenorocitul Tri!fanov şi fiecare înţelegea că cucoana Lucia îndură o soartă tristă, că ar fi meritat, cum însăşi ea spunea, «o soartă mai bună». Tocmai de-aceea, ca să mai uite, călătorea de multe ori la Iaşi. Unele fiinţi /care n-aveau ce face băgau de samă că şi dintre obişnuiţii muşterii unul se făcea nevăzut cîteva zile din tîrguşor, — dar astea puteau fi vorbe, de care domnul Trifanov ori nu ştia, ori nu ţinea samă. Acuma, după călătorii nenumărate, după o viaţă aşa de nemulţămită lîngă tejghea, între prietinii ei, afacerile începeau să se încurce. Intăi se dăduse dru- 268 mul unui băiat din prăvălie, pe urmă şi celuilalt. Nicalai singur ducea greul. El ducea greul şi tâcea, c-o umbră posomorită în ochi. El mai vedea că, de şi zile grele se apropiau, cucoana Lucia e tot aşa de veselă, tot aşa zîmbeşte şi tot aşa se întristează la aduceri-aminte ; şi nu zicea nimic, trecea tăcut şi din casă poate pîndea în dosul perdelei. Aşa făcea şi-n sara aceasta, cînd cucoana Lucia parcă era mai veselă ca de obicei. Din cana adusă se .mai umpluse o garafă de un litru şi paharele se deşertară, cu vorbă bogată, cu izbucniri de (rîs. O legătură strînsă parcă-i unea acuma, sub zîmbetele binevoitoare ale nevestei lui Trifanov. Ea le zîmbea pe rînd tuturor, strecurîndu-le cîte-o vorbă plăcută, odată ou o privire pe sub gene. Dar vîntul aspru de început de iarnă se înfunda des prin uşile deschise ale prăvăliei, ajungea pînă la tejghea şi sufla în sus, lungind1 într-o limbă ascuţită de foc lumina lămpii. Cucoana Lucia avu cîteva lioruri sub şalul ei alb. Cuconu Nicu Tanasache îi zise : — Matale ti-i cam frig... Să nu cumva să răceşti... — De răcit nu răcesc, răspunse, cu zîmbetu-i obişnuit, madam Trifanov : dar poate ar fi mai bine să intraţi înlăuntru... — Foarte bine, cuconiţă, vorbi cuconu Panaite, aici ai spus o vorbă bună, parcă ti-a ieşit un sfînt din gură... — Ei, brava, cucoane, zise registratorul, şi dumnitale ti-a ieşit altul... Urmă o undă de rîs. Cucoana Lucia se întoarse cu o privire tristă spre Negrea : — Numai dumneata nu zici nimic, domnule Negrea ; văd eu, însfîrşit, că nu4i mai place între noi... 269 — De ce ? răspunse zîmbind Negrea, şi-şi scoase ceasul. Aş mai sta, dar e cam tîrziu, şapte ş-un sfert. — Ei şi ce dacă-s şapte ş-un sfert, cucoane ? grăi Iancu Neculcea trecîndu-şi degetele prin barbă. — Bine, m-aşteaptă acasă cu masa... — Aş! zise tare Tanasache frecîndu-şi mînile; şi pe mine m-aşteaptă... Ce ? nu-s eu cel care spun da ori nu ?... Negrea îşi soribi încet .paharul şi aşa, ou crapul puţin ridicat, întîlni privirile lungi şi calde ale cucoanei Lucia. Cînd lăsă paharul pe tejghea, ea îi zise punîndu-şi mîna moale peste a lui : — Fă-mi mie o plăcere... — Bine, cuconiţă, dar noi nu-ti facem adică plăcere ? strigă Tanasache, pe cînd Negrea se uita iar la ceas, fără să-l vadă de data asta ; îţi spun serios, devin gelos !... Madam Trifanov îşi întoarse o clipă privirile spre uşa din fund, ameninţă apoi cu degetul pe cuconu Nicu şi prinse a rîde cu poftă. In veselia tuturor celorlalţi, se ridică în picioare cu al doilea fior de frig. — Nicalai! strigă ea ascuţit. Trifanov ieşi, privi întăi rafturile, apoi îşi ţinti asupra ei căutătura-i tristă. — Nicalai, zise cucoana, de-acum închidem, nu-i aşa ?... Intr-un tîrg ca acesta, nu-ţi mai vine nimeni sîmbătă sara... Trifanov se îndreptă spre uşa din faţă, iar cucoana Lucia deschise pe cealaltă, din fund : — Poftim, zise ea, treceţi înlăuntru... La urmă Negrea îi simţi iar privirea şi avu un fior cald. II atinse cu un deget pe umăr : — Nici n-ai idee, domnule Negrea, ce bucurie îmi faci... Şi el simţi dintrodată, pe cînd îşi scotea paltonul în căldura odăii, năvălindu-1 bucuria veche, care-i aprindea ochii şi-i fierbea în sînge altădată, în petrecerile de pe vremea cînd era în miliţie. Şi parcă era în una din odăile acelea aşa de cunoscute; aceeaşi lampă cu glob împrăştia o lumină vie, acelaşi pat mare de lemn, plin de aşternuturi şi acoperit cu cuvertură albastră, se înălţa într-un colţ, aceleaşi jilţuri acoperite cu cămăşi de pînză albă, aceleaşi cadre cu scara vieţii, cu baiadere, cu vînători de tigri, cu sănii atacate de lupi, se înşirau pe păreţi... Şi el se afla cu oameni cărora le sticleau ochii şi rîdeau cu plăcere, se afla lîngă madam Trifanov, care, vorbind cu alţii, parcă îl privea pe el... Un val de sînge îi năvăli în faţă şi simţi o poftă mare, ca în vremea veche... — Ce facem, domnilor, ce facem ? zise iute registratorul Atanasiu, luînd un scaun şi aşezîndu-se pe el cu mişcări repezi, parcă se zvîrcolea. Negrea îşi răsuci mustăţile şi bătu cu piciorul în podele : — Iată ce zic eu... O gustare uşoară întăi, pe urmă vin, dar ceva iute, la repezeală, ca în miliţie !... îşi trecu dreapta prin păr şi se uită zîmbind la madam Trifanov. — Brava ! brava, cucoane ! strigă Nicu Tanasache. Halal să-ţi fie! Eu votez pentru o salată de icre I — Perfect! rosti domnu Neculcea. Mie imi-i sete, spun drept... Şi lucrurile se petrecură foarte repede. începură a vorbi înfierbîntaţi, aşezaţi pe scaunele de paie în jurul mesei Rotunde, pe care ardea lampa cu glob. Atanasiu se zvîrcolea pe scaun, zvîrlea cu rîsete 271 ascuţite vorbe încolo şi încoace; cuconu Panaite mugea gros, neîmpăcat încă deplin ; Tanasache-şi pornea la fiecare clipă burta mare în salturi repezi, care-1 jucau parcă pe scaun ; numai Popescu, ajutorul de notar, îşi căuta tuleiele nevăzute de sub nas, cerca să le răsucească, rîdea oînd rîdeau alţii, şi nu mai pierdea din ochi' pe cucoana Lucia. Asta era o dragoste veche tare, de care acuma nimeni nu se mai interesa. Dar Negrea, aprins, îşi aduna amintirile şi spunea unuia, se întorcea spre altul cînd celălalt nu-1 mai asculta, spunea despre frumoasele petreceri cu gradaţii în crîşma cea mititică, unde o jidăucută întreba totdeauna, arătîndu-şi dinţii : «Mai doriţi ceva ?»... îşi aducea aminte şi rîdea, tîşi prelungea hohotele, întărîtat de rîsul celorlalţi, pe cînd ma-dam Trifanov, vioaie, îngrămădise pe băirbatu-său într-un- colt şi-l descînta, zîmbindu-i şi dovedindu-i ceva c-o vînturare iute de mîni. El da din cap repede, cu ochii dintrodată încălziţi, aprinşi de apropierea ei. Şi cucoana Lucia pregăti chiar cu mînile ei albe salata şi turnă ea singură cele dintăi pahare cu vin. Şi în gălăgia veselă care se întinse în jurul ei, se aşeză tăcut şi Trifanov. Sorbea cîte puţin din pahar, şi-şi mîngîia barba, dintru-ntăi. Dar, la îndemnurile nevestei, în glasul ei blînd, începu a sorbi mai repe-gior şi mai mult. Se apropie cu scaunul de ceilalţi, ochii i se aprinseră. Ca să nu se mai scoboare de multe ori în pivniţă, aşeză lîngă el o cană mare şi cu ea tot umplea cănită de pe masă. De la o vreme, ochii începură a-i clipi în barba balaie ; se răsturna pe speteaza scaunului, cînd rîdea şi deschidea o gură mare la hohote; iar cucoana, cu ochii luminaţi şi ea, vorbea întruna, arătiîndu-şi dinţii albi. Din cînd în cînd, oprea priviri lungi asupra lui Negrea. In veselia aceea, cuconu Nicu Tanasache povesti o întîmplare frumoasă : — Ceva cuim rar se întîmplă, zise el, răsucindu-şi o ţigară. Ce-i asta ? ce-i ceea ? nimic. Un păhărel de acestea, — o lulea! Să vedeţi petrecere ce am făcut eu, — şi pe urmă să ziceţi : halal ! Intr-un rînd mă duc, cucoane, la Eş. Acolo, ce-ţi pare dumnitale, la hotel Traian, cînd să intru, mă pălesc în piept cu... ista... oum îi -spune... zi-i ţpe nume... — Cum i-o fi spunînd, mormăi cuconu Panaite,— ei ? . . ) -- Nu, frate, grăi Tanasache plesnind din degete. Cum dracu-i zice... Stai... Cumnatul lui Grigoriu de la Mărgineni... — Costandachi ! — Ei-ei... nu-ţi spun ? Costandachi 1 Mă pălesc piept în piept cu el. — încotro ? zice. — Mă duc să mînînc, zic, mi-i foame al dracului... — Bine, zice, dar un ceas îi mai răbda. Hai la mine la vie... Cu-mătrie mare ! — Răbd şi două, zic, dacă-i vorba de cumătrie... Şi ne suim într-o trăsură, cucoane, şi ne ducem la Socola... Avea el acolo, o vie, — o frumu-seţă... Acum am auzit c-a pierdut-o în cărţi... Ei ? Ce-ţi pare dumnitale, cucoane, — a fost o cumătrie ca aceea... Beţie la toartă !... Curcani fripţi, cuptoare de plăcinte!... Şase vedre de vin s-au băut numai ântr-o noapte... Domnule! m-am trezit a doua zi pe sub sară, lîngă un stog de fîn... Şi cuconu Nicu începu a rîde cu veselie, îndesat, tremurînd cu burtă cu tot, pe scaun, în salturi grăbite. Şi ceilalţi, în gălăgia rîsetelor puseră mîna pe pahare, ciocniră şi le dădură de duşcă. 18 273 Şi pahar după pahar, vorbă şi rîs, cîte-o ţigară, iar cîte-un pahar, — vremea trecea. Toţi vorbeau şi povesteau acum eu ochii licăritori, şi odaia era plină de fumul cenuşiu al ţigărilor; cadrele de pe păreţi, oglinda mare a cucoanei Lucia, în care se arăta a doua petrecere, mută, mobilele, toate se vedeau ca într-un abur. Şi iată că dintrodată cu toţii începură să răcnească şi să dea din mîni unii la alţii. Era vorba iar de «licitaţie» şi Tanasache îşi scoase mai tare înainte burta şi, cu pumnii, parcă bătea pe un duşman nevăzut din faţă-i. Cuconu Panaite dădea adînc din cap, indignat, cu obrazul roşu ea gotca. Şi puternic izbucni strigătul lui Tanasache: — In două vorbe, domnule, — o prostie! Nu ştie să trăiască domnul primar... Nu-şi cunoaşte interesele... Ce ? lui ce-i pasă ? Parcă cine pierde dacă faci aşa sau altfel ?... In schimb mai ai de-o cinste, mai... însfîrşit... între oameni altfel se trăieşte... — Aşa-i, altfel! aşa-i, altfel! mugea adînc cuconu Panaite. Cucoana Lucia umbla sprinten în toate părţile, furculiţele sunau, vinul se înălţa cu paharele, necontenit, şi se apleca spre guri. Şi iată, iar, între tacî-murile date cu zgomot la o parte, începură a tremura mîni şi a se apleca capete. Cărţi de joc se strecurau din mînă în mînă, printre degete, plescăiau pe masă; glasuri mugeau; ochi răi se ridicau, trimiţînd săgeţi veninoase spre foile colorate care tremurau în mînile vecinului; şi banii sunau, întăi sfios, apoi vesel, pe urmă din ce în ce mai cu rnînie izbiţi, cu ţipete metalice. 274 Negrea nu mai privea la ceas, furat de căldura care-1 împresura, luminat la suflet parcă de privirile de veselie, de vorbele cu haz ale cucoanei Lucia. Trifanov acum vorbea tare şi da din mîni, şi cînd se ducea să umple cana, totdeauna se izbea de uşă. Şi de la o vreme parcă o scădere Începu a se simţi în rîsete şi priviri. Trifanov vorbea răstit, bătind cu pumnul în masă, şi în cele ce spunea amesteca lucruri neînsemnate, rostite cu mînie în limba lui. Nevastă-sa se apropiase de el şî clipea dintr-un ochi cătră cei din juru-i. Din cînd în cînd, negustorul, tremurîndu-şi capul, o şfichiuia cu barba şi ea rîdea ferindu-se, lăsîndu-se obosită pe spatarul scaunului. Uneori se oprea din rîs şi privea cu faţa-i albă de pudră, nemişcată, cu ochii mari, rătăciţi parcă. O nelinişte îl cuprinse deodată pe Negrea în ameţeala care-i umplea capul şi-i punea un painjeniş subţire pe ochi. Scoase ceasornicul, se uită bine la el, îl duse la ureche, iar îl privi. Erau trei jumătate... Se uită în juru-i. Piarcă lipsea cineva... Neculcea. — Unde-i Neculcea ? întrebă el, cu limba moale, pe Tanasache. Dar cuconu Nicu, cu paharul aplecat în mînă, vorbea cu (conu Panaite. iSe cumpăneau încet .unul spre altul, parcă voiau să se ciocnească în capete. îşi întoarse ochii şi întîlni privirile nevestei lui Trifanov. Ii zîmbi lung, trist, şi-l întrebă din cap numai, ce voieşte. Vasile zise : — Unde-î Neculcea ?... — S-a dus... zise rar cucoana Lucia, făcînd semn cu mîna, — şi Negrea parcă nici nu-i auzise cuvintele, dar, de înţeles, o înţelegea. A venit cucoana dumnisale... A spus lui Nicalai că face scandal... A ieşit şi s-a dus... 18* 275 Şi Negrea iar simţi o nelinişte, apoi o părere mare de rău. Şi pe dînsul îl .aştepta cineva acasă, cu lacrimi. Cine ştie de cînd veghează, plînge şi-aşteaptă ! Se trezi îmbrărindu-se cu paltonul, îndesîndu-şi căciula în cap. — Vezi că tot nu ţii la mine! zicea încet madam Trifanov. Şi lîngă masă, îndărătul ei, se cumpăneau capete pe care nu le mai cunoştea. Simţi pe păr, pe obraz, mîna ei mîcă, îl înfioră în urechea stîngă o răsuflare fierbinte, o şoaptă. Şi parcă se pierdea ; se aplecă spre cucoana Luciia, o apucă, îşi apropie capul de al ei, se alătură de trupu-i moale... Şi lumina dispăru. îşi simţi obrazul dintrodată răcorit de o sudoare rece. Păşea domol printre dughenile uliţii mari. Pretutindeni obloane ca de cetate, ferecate, astupau ferestrele. Nici un pic de vînt nu adia. Clădirile se înălţau negre ca într-un pustiu. Printre ele, pe zarea asfinţitului, lucea tristă, în singurătatea cerului, secerea fină a lumii. Şi în tăcerea adîncă paşii lui sunau neregulat pe pămîntul îngheţat. Şi dunga subţire de aur scăpata încet spre întunericul brusc al zării. Apropiîndu-se aşa de casă, Negrea se simţea, în ameţeala care slăbea încet-încet, tot mai mîhnit. Apoi deodată se opri la portiţă. In căsuţa lor, ardea lumina de veghere slabă, tristă, ca şi lucirea de asfinţit a lunii. VIII Ziua aceea de 6 dechemvrie a adus multe lacrimi amare pe obrazul Tincăi. Vasile fusese aşa de topit cînd intrase în casă, avusese un glas aşa de pierdut, 276 încît ea nu mai spusese nimic, nici măcar nu plînsese dintru-ntăi. Aşa niciodată nu-şi închipuise ea c-o să-l vadă. Avea dezgust, avea milă, ea singură nu ştia ce avea. II lăsase singur acolo, în iatac, şi ea fugise în odaia de peste sală, în sufragerie. Aprinsese focul şi rămăsese înaintea lui cu ochii rătăciţi, năvălită de gînduri de disperare. Aşa în jîlţ, înaintea focului, o găsi ziua. Plîngea în singurătatea odăii, în lumina alburie a dimineţii. Sta cu ochii asupra jaraticului din sobă şi lacri-mile-i curgeau pe obraz. Ş-odată cu ele ar fi vrut să i se scurgă şi viaţa. Se simţea aşa de slăbită, c-o căldură mare, o amărăciune în piept, în stînga. Nă-vale de lacrimi veneau cu fulgerări nouă de disperare, plînsul îi ieşea slăbit, ca un şuier, din gît, apoi avea tresăriri adînci care parcă voiau să-i tragă tot plînsul îndărăt, în piept. In durerea ei, un gînd rămăsese de la început stăruitor : să se ducă numaidecât acasă la bătrînul Lunceanu, să-i spuie lui tot, tot, să găsească la el mîn-gîierea. El îi era acuma singurul sprijin în viaţă. Nu-i mai trebuia nici gălăgia cu lacrimi a cucoanei Casuca, nici iertare, nici împăcare, nimic, îi trebuia numai mîngîiere şi pe urmă ea singură nu mai ştia cc putea să se întîmple ; pe urmă, poate va muri ! Şi la urmă îi va spune încet lui, lui Negrea, că l-a iubit pînă la ‘ sfîrşit, ş-acuma din pricina lui se stînge. O înduioşare adîncă o cuprindea la gîndurile acestea şi îi venea în minte, cu valuri de amărăciune şi lacrimi, frumoasa lor dragoste din trecut. Aştepta să se facă bine ziuă, întăi ; pe urmă, în faţa plecării, veniră alte gînduri. Nu se poate să iasă aşa de dimineaţă. O vor urmări priviri, se va simţi ruşinată, nu va putea să îndure chinul acesta. Trebuie 277 întăi să aştepte. Şi sta în faţa sobei, nenorocită si plînsă. Bănuia în lumina de afară deşteptarea vecinilor, auzea strigăte, cîntări de cucoşi ; auzi aproape uşa de la bucătărie şi paşii mamei Ioana, dar toate veneau nedesluşite, ca tntr-o piroteală, diupă o trudă grea. Prin geamuri, se vedeau curgînd de sus, în ograda de dindos, fulgi mari, liniştiţi. Lumina se cernea în odaie rece. fără strălucire. Era ziuă deplină, vremea cînd ea se scula şi începea trebile gospodăriei. Era vremea cînd Vasile se scula şi-şi bea cafeaua. Dar acuma în iatac nu era nici o mişcare ; poate era frig, poate Vasile sforăia, cu faţa umedă în sus, cu gura căscată, pe jumătate îmbrăcat; — şi iar o străbătu un fior ; şi iar se simţi singură. Intr-un tîrziu, deodată se gîndi că bătrîna o va găsi aşa zdrobită şi plînsă. Se ridică, căută apă, se spălă, apoi, la oglindă, îşi aşeză părul şi hainele. îşi albi pleoapele cernite cu pudră şi ieşi pînă în ogradă. Vorbi domol cu mama Ioana, care o privea cu curiozitate, parcă voia să-i spuie ceva ; o trimese singură în tîrg; după aceea intră în casă. In iatac era foc, Negrea dormea greu cu plapoma trasă pe cap. Tinca se opri, ca izbită de ceva. Mama Ioana intrase în odăi şi făcuse focul. Fără îndoială că băgase de samă lipsa stăpînei şi făcuse o apropiere între aceasta şi întîrzierea lui Vasile. Simţi un val de sînge suindu-i-se în obraji. I se părea că toată lumea îi ştie năcazul şi ruşinea. Lacrimile năvăliră, se întoarse şi ieşi repede din odaie, cu un spasm care o cutremura toată. Şi în rătăcirea ei singuratică din loc în loc, se gîndi la bietul bătrîn rămas singur în căsuţa lui, la copilăreasca lui bucurie în ziua aceea de sărbătoare, în care 278 trebuia să vie să-şi vadă fetita. Şi nu ştia ce să facă. Acuma împăcarea nu i se părea lucru greu ; trebuia să ierte şi atît. Dar se gîndea, într-o disperare mai rece, că bătrînul putea să vie înainte de amiază, înainte de a se scula Vasile poate, înainte de pregătirea lucrurilor. Va vedea numai şi va înţelege... Ş-atunci... la asta nici nu mai voia să se mai gîndească Tinca ; mai bine lua otravă decît să ajungă în ceasul acela ! La amiază Negrea dormea încă, şi tînăra simţea apropiindu-se pentru sufletul ei un întuneric adînc, care trebuia să aducă moartea, odată cu sosirea bă-trînului. Nu se putea, nu se putea cu nici un chip, nici pentru bătrîn, nici pentru ea 1 Şi dintrodată se simţi cuprinsă de un tremur ; o spaimă, ca venită din necunoscut, o azvîrli înainte; alergă le fereastra uşii din fată, privi în uliţă, se întoarse, se uită la ceas; începu să se îmbrace înfrigurată, îşi trase jacheta repede, îşi aşeză pălăriuţa de iarnă. îşi căută manşonul şi ieşi grăbită. înaintea bucătăriei sc opri. Mama Ioana se arătă în prag şi în privirile ei Tinca văzu atîta dragoste, atîta milă, încît i se umeziră ochii de înduioşare. — Duducută, duducută... zise încet bătrîna. Nu-i nimic... trece şi asta... - Se apropie, îi apucă mîna şi i-o sărută ; după aceea şopti cu mîhnire, cu lacrimi : — Te duci Ia cuconu Andrieş ?... Du-te... du-te. Şi Tinca strînse pleoapele ca să nu-i izvorască plîms'U'l şi porni ca alungată u, nu-1 chiamă aşa... 67 !, dar l-am poreclit noi... 83 ! Toată vremea îşi bate gura şi se scarpină în cap cu vîrful creionului... Cinzeci şi zece!... Tinca bufni de rîs: — Cum, cum ? — 60, ţaţă Tincuţă, 60 ! Poftim, acopere ! 70 ! Acu-i adevărat! Loto la domnişoara Olguţa. — Loto ! — Nu, domnişoară, am spus eu, de ce mai spui şi mata ? Poftim părăluţele... Impărţim ? Şi fata îşi întoarse ochii licăritori spre el. — Cine strigă ? zise iar băiatul scuturînd punga. Cine strigă ca mine ? Cucoana Săftica zise zîmbmd : — Ga dumneata nu strigă nimeni 1 — Strig eu ! vorbi lonesou întinzîndu-şi mîna cu degetele groase. Cucoana Săftica îi răspunse, privindu-1 iar ţintă : — Nu; las’ să strige tot tînărul! — Da-da... zise domnul Ionescu cu nepăsare, tră-gînd adine din ţigară. 304 Strigătele şi sunetele banilor urmară pînă într-un fîrziu. Intre două tăceri lungi, cuconu Iancu Necul-cea spuse pe scurt o istorie de loton, trăgînd repede din ţigară şi trecîndu-şi pe rînd mînile prin părul ridicat în sus, perie : — Era frumos, vă spun pe onoare! Lipseau Da-tru bile şi numai unul, dintre toţi care jucam, cîştiga : Paniaitescu... De la opt la unsprezece, domnule, — şi jucam pe .oîte douăzeci şi cinci de bani tabla... A fost straşnic, vă «pun pe onoare, — şi după ce am aflat că lipseau patru bile, ce crezi c-am făcut cu banii ? N-a vrut să-i deia dracul de Panaitescu îndărăt... Am făcut o petrecere straşnică, vă spun pe onoare... Intăi începu a ride săltînd cuconu Nicu Tanasache, ceilalţi porniră în urmă, care mai gros, care mii subţire, în ir-o împestriţare de hohote. O vreme tăcură iar. Numai glasul strigătorului răsuna în liniştea odăii. Incet-încet oboseala îi cuprindea pe toţi ; cîţiva căscară prelung. Cucoana Săftica aduse un rînd de cafele, jocul slăbi, apoi conteni. Tanasache făcu semn cu capul tăcutei lui Tarsiţe, şi după ce dădu el «bonsoar», se ridicară cu toţii. Vorba crescu şi se învălmăşi o clipă în prag. Pe urmă cucoana Săftioa strigă : — Ei, unde ne vedem mîme-sară ? — La cucoana Casuca ! răspunse miadam Neculcea. — Bun. Bonsoar! — Noapte bună ! somn uşor! visuri plăcute ! Pe drum, ceilalţi tăcură. Paşii scîrţîiau ascuţit pe zăpada îngheţată. Noaptesa era liniştită, o linişte a-dîncă de moarte, peste care plutea o negură uşoară luminată de luna nevăzută. 20 ţ 305 La poarta* lui Negrea, cucoana Casuca îşi sărută «fetita» şi întinse mîna celorlalţi. — Mîne-sară, numaidecît la mine... Cuconu Iorgu, la urmă, bătu cu palma peste obraz pe Mihai: — Ei brava, ştrengarule, ai făcut furori ! După ce cuconu Iorgu şi cucoana Casuca se depărtară, cucoana Marita zise : — Dar mîni ce mai faci, dragă madam Negrea ? Mihai aştepta parcă ceva, in fata Olgăi. O privea cu un zîmbet, c-o părare de rău. întrebă încet : — Da’ mata, .mîni ce mai faci, duduie ? — Eu ? nu ştiu ! răspunse fata privi.ndu-1 în ochi. In casă, Tioca 'începu a rîde uilîndu-se pieziş la Mihai: — Adică de ce eşti tu aş.a de tăcut, Mihăiţă ? la ce te gîndeşti ? — Eai! mă gîndesc şi eu la ceva... — Brava, brava, gîndeşte-te... în astă-sară dormi Ia noi... — Da, mi-i greu să rnaî fac drumul pînă acasă... — Bine. Pot să-ti spun că mîni are să vie Olguţa pe-aici... Vasile începu a rîde. Liceanul se întoarse repede spre el: — Ce-i, bădie ? de ce rîzi aşa ? — Nu, nu-i nimica... — Vra să zică rl-deti amîndoi de mine ? Aşa ? Lasă ! — Nu te supăra, băietele, zise Tinca încet rnîn-gîindu-1 pe cap. Am spus nuimai că vine Olguţa. Poate nu-ti place vestea asta ?... 306 Băiatul tiu răspunse. Tinca se întoarse ou un zîm-bet luminos spre Vasile. Dar Negrea se întindea cu braţele în cleşte deasupra capului, căscînd zgomotos : — Haaa-ah ! tiare mi-î somn ! de abia stau pe picioare... O umbră uşoară de mîhnire, ca o ofilire, trecu pe obrazul Tincăi şi zîmbetu-i pi^ri din ochi şi de pe buze. A doua zi după masă, Vasile ieşi ca să se mai în-tilnească cu cunoscuţii. Şi după ce ieşi el, se arătară la geamul uşii numaidecît ochişorii neliniştiţi ai Olgăi. Tinca sta pe divan lîngă sobă, gînditoare. Mihai, la masa de lîngă fereastră, cetea : — Eşti singură, madam Negrea ? — Singură! răspunse Tinca, strecurînd o privire piezişă spre băiat. Fata intră şi Mihai sări în picioare. Tinoa zîmbi: — Ce te-i spăriat aşa de tare, frate dragă ? E domnişoara Olguţa... Băiatul, cu o plăcere nemărginită i'n ochi, întinse mîna. — Iaca, Oliguţă, şezi colea... zise iar Tinca. Şi fata era parcă mai rumănă ca de obicei pe obraji, şi se uita numai spre Tinca, cu mare luare-aminte. — Ce face mama ? — Bine. Tata a mai ieşit prin tîrg. Eu am venit să văd jce mai faci mata. Dacă ai treiabă, ,mă duc... — Nu, drăguţă, stai, de ce să te duci ! Iaoa, mai am un musafir : cumnatu-meu... Mai staţi de vorbă cîte-oleacă... Urmă o clipă de tăcere. 20* 307 1 — Sigur ! zise deodată Mihai. Fata întoarse capul spre el, şi lamîndoi începură a rîde, arătîndu-şi dinţii albi. . Vorbiră un răstimp de una, de alta — apoi, încet-încet, întrebările şi răspunsurile rămaseră mai mult între băiat şi fată. Se aşezară la fereastră, de o parte şi de alta a mesei, şi începură a juca cu luare-aminte tabinetul. Dădeau cărţile pe masă, le luau, se uitau unul la altul şi-şi vorbeau, dezgheţaţi acuma, despre lucruri de şcoală, despre lecţii, despre profesori, despre Iaşi. Tinca, din colţul ei de divan, îi privea pe gînduri. Amîndoi vorbeau cu însufleţire ; fata aprinsă la faţă, tremurîndu-şi capul şi plecîndu-şi-1 cînd pe un umăr cînd pe altul, mlădioasă oa o ramură tînăra, în ro-chia-i neagră, băiatul ou glume, cu scăpărări de rîs. Intr-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puţin, cu glasurile muiate şi se uitau lung unul la altul cu ochii umezi, mai adînci, plini parcă de taină. Cărţile rămaseră la o parte ; şi în neştire priviră pe fereastră la ziua limpede de-afară, la omătul care scînteia în toate părţile alb, cu o uşoară umbră albastră. Fumuri se ridicau spre cerul verziu drept în sus şi o linişte mare încremenise peste toate. Mînile li se atinseră ; tresăriră, se priviră lung. îşi întoarseră tăcuţi capetele. Tinca erta aplecată asupra cărţii şi cetea ; nici nu i se vedeau ochii. Se priviră iar cu un zîmbet lung, ca-n somn. Dar Tinca-i vedea. îşi înălţase puţin capul şi se uita la dînşii. In ochii ei frumoşi albaştri scinteia o luminiţă, care părea că tremură în umbra genelor mari. Se gîndea la lucruri vechi, la zile eu lumină multă şi cu un cer mai frumos, la locuri tăinuite de care poate numai ea îşi aducea aminte... 308 Un oftat uşor îi umflă sînul, un oftat care părea ş-un tremur. Băieţii îşi întoarseră iar ochii, — dar ţaţa Tînoa cetea, aplecată asupra cărţii. ■W XI Afară de sărbătoarea Sfînbului-Vasile, patronul lui Negrea, cînd făcură o leacă de tămbălău şi aduseră pe Varvarache, — celelalte sărbători le petrecută cu linişte. Şi după ce trecu Boboteaza, pentru cîtăva vreme lumea căzu parcă în amorţire. Mihai şi Olga plecară la Iaşi, la şcolile lor ; scaunele de la fereastră din iatacul Tincăi rămaseră goale, cărţile de tabinet zăceau zvîrlitie în fundul saltarului; iar cucoana Mariţa, o bucată de vreme tot mîhnită, veni la Tinca şi vorbea numai despre Olguţa ei, şi, cînd îşi aducea aminte de unele cuvinte ale ei, ide sărutările ei de dragoste, i se umezeau ochii. Apoi în cîşlegi viaţa îşi luă cursul ei obişnuit din toţi anii: cucoanele se mai înviorară, prinseră a se pregăti, ca în apropierea nunţilor ; iar cucoana Săftica şi cucoana Tarsiţa îşi deschiseră largi uşile cavalerilor de la primărie şi subprefectură, lăsînd drum spre domnişoare. O oarecare fierbere era. Ca să se ţie liniştea în cumpănă, madam Ionescu şî Tanasache trebuiau să se întîlnească duminicile undeva, la cucoana Casuca, ori la Negrea, şi să-şi mărturisească, răsfrîngîndu-şi puţin buzele a nepăsare, că nici mu s-au gîndii, nici nu se gîndesc să-şi mărite încă fetele. — Ce ? eu am vreme destulă, slavă Domnului! zicea repede cucoana Săftica. Nu-i vorbă, zestrea-i gata, fetele au tot ce le trebuie, pot să le mărit şi 309 tnîni... Dar de ce grabă ? Pentru mine nu-s pietroaie, de le-aş -putea ţine cît mai mult, că-s mai fericite acasă... Mai bine aştept să-mi cadă, colo, nişte băieţi buni... Cucoana Ta-rsiţa vorbea mai puţin şi nu prea ieşea din poruncile lui cuconu Nicu, dar şi ea mu se da bătută : — Cît despre zestre, nici nu mai vorbesc... Despre frumuseţă, despre deşteptăciune iar aşa... Cînd a zice dumnealui: aista-i băiet bun, atunci lucrul e ca şi făcut; de asta nu mă 'îngrijesc... Şi urna şi alta ziceau că n-au grijă şi habar, dar nu mai puţin oftau şi se zbuciumau şi-n undiţele pe care le 'întindeau cavalerilor, -puneau cele mai frumoase momeli. Toţi erau băieţi buni. Dacă unii beau cîte-oleacă, ori jucau cărţi, nu era nevoie, — după ce -se vor gospodări îşi vin ei în fire. Asta era o judecată foarte simplă, — dar cînd era vorba să se înţeleagă amîndouă cucoanele despre unul care se gîn-dea să se gospodărească, nu era patimă pe care să nu i-o dea fiecare, nu era mijloc neîntrebuinţat pentru ca una să -dezgusteze pe -cealaltă. Şi -după ce se despărţeau, mărturiseau altora, că uite ce i-a spus cutare ! — şi făceau toate chipurile să ia -cunoştinţă despre aşa ceva şi mult fericitul tînăr pe care fiecare îl rîvnea. Şi în zbuciumările acestea fetele se învirteau ca ameţite. Se îmbră-cau în rochii nouă sau prefăcute, în serile de petreceri aveau furnici la picioare şi parcă dobândeau puteri î-n-zecite, -cînd era vorba să dea la o parte din «salon» lăvicerele şi canapelele. Obişnuitele jocuri de iarnă, pe lîngă loton, — inelul, gajurile, prefera-nsul de idei, poşta, erau cu totul lăsate în părăsire; acum tinerii care aveau talente trebuiau 310 nurnaidecîi să focă gusturile «duduilor». Şi printre băieţii buni la care se uitau zîmbind cucoana Tarsiţa şi cucoana Săftica, erau mulţi care aveau ba o vioară, ba o ghitară, ba un flaut. Cînd se făceau poftirile, tinerii aceştia care-şi pierduseră multe ceasuri de odihnă ca să înveţe ceva «să poată distra la o nevoie societatea», erau cei preferaţi. Şi după ce se cărau afară toate piedicile, fetele începeau a bocăni uşor cu călcâiele pe «podelele goale, hinerii se înţelegeau cum să-şi facă rîmdul la cîntat, — şi iată că părechile se cuprindeau şi o muzică fioroasă, un mieunat sălbatic, întovărăşit cîteodată de fluierături disperate, începea să poarte, să legene în toate părţile pe dănţuitori, izbindu-i cînd de scaune, cînd de părete, cînd de picioarele celor care aşteptau pe de laturi. După ce toţi asudau, roşii ca racii şi gîfîiau şi-şi puneau batistele între gît şi guler, se odihneau fericiţi cîteva clipe prin colţuri, vorbeau zîmbind, cu domnişoarele, izbucneau în rîsete, se potoleau. Fumau o ţigară, beau o cafea şi se pregăteau de plecare. Uneori se întemeiau baluri .adevărate, cu taraful tîrgului. Atunci trebuiau numaidecît să se ducă tinerii în haine negre şi fetele în rochii de bal şi jucau în voie pînă la cinci dimineaţa, pînă ce nu mai puteau. Ieşeau din bal zgreburind, tinerii întovărăşeau pe mame şi fete pînă la casele mute şi întunecoase şi se întorceau fără de nici o vorbă spre odăiţele loi sărace. Intre domnişoare era o mişcare mai vie; se întoc-pieau adevărate lupte împotriva celor jucate şi curtate mai mult. Nici o credinţă însă nu unea pe luptătoare; era de ajuns o înfierbîntare de piept, un schimb de priviri eu unul dintre cavaleri, pe urmă o şoaptă, o 311 cuprindere de mînâ, — şi din învierşunata de ieri, azi se arăta o fiinţă blîndă care privea lumea aceasta ou alţi ochi. Iubirile acestea sfioase, cu priviri lungi, cu stirîn-geri de mînă, cu scrisorele, cu învoirea tăcută a mamelor de multe ori, cum schimbau sufletele ! Ochii deveneau parcă mai adîmci, obrazurile nuai palide, vorba mai moale. Şi cînd cavalerul se arăta, ou faţa prelungă, fata îl primea cu un zîmbet trist; şi se aşezau amîndoi alături, cu vorbe puţine, c-o dragoste pe care nu şi-o puteau spuine decît cînd ieşea mama s-aducă dulceţul sau cafeaua. Uneori n-ajungeau pînă la logodnă, intrigile puneau capăt nădejdilor care se întemeiau ; — uneori ajungeau, treceau şi la căsnicie, treceau spre căsnicia în care sufletele se potoleau şi vechile scrisori de dragoste rătăceau din saltar în saltar, tot mai jos şi mai împuţinate, spre căsnicia care aducea obişnuitele dureri şi certuri, patimi şi năcazuri, spre adevărata viaţă, pe care fiecare o înţelegea şi o primea aşa cum e. In jurul Tincăi, pe cînd începeau a i se deştepta şi ei iar supărările, mai născu şi altă zarvă în cîşle-gile acestea. Se vorbea şoptit, în taină, cu strecurări de priviri, cu zîmbete, despre o dragoste de toamnă : a lui Apostolescu, judecătorul, cu sprîncenata cucoană Raluca văduva. Se spunea că au fost văzuţi într-o sară vorbind în mijlocul drumului, altă dată la portifă, unii mergeau chiar mai departe şi vorbeau că ar fi văzut pe judecător intrînd chiar în ograda cu căsuţă tupilată a văduvei. Tinca ştia că e lucru adevărat. Ii spusese cucoana Casuca. 312 — Ce, dragă puicuţă ? Raluca-i tînără doară, e tînără încă, şi a suferit mult, de ce n-ar avea şi ea parte de o leacă de bucurie în viaţă ? Apostolescu e băiet blajin, — cam trecut, bun ca pînea cea caldă... Altă dată, dumneaei şoptise : — Bine, aşa e, dar ar trebui s-o ia, dragă puicuţă... Aşa, numai păgînii trăiesc... — Sigur, zise Tinca ; de ce n-o iq ?... — Bine, eu crod că are s-o ia... răspunse pe gînduri cucoana Casuca. Astea orau vorbe. Că o ia, ori n-o ia, nu ştia nimeni. Se ştia atîta, că el şi ea se întîlnesc, şi pace bună ! De-aici vorbe; cucoana Săftica şi madam Tanasache se uitau la fetele lor cu disperare, şi cu disperare rostogoleau prin noroi pe cucoana Raluca, de cînd aflaseră că «mai este unul» şi încă judecător! Cucoana Raluca, potolită, îi privea pe toţi cu ochii ei de j ana tic şi se părea că nu ştie nimic din ce se petrecea. O rumeneală de tinereţă i se urcase în obraji, păşea parcă n-atingea pămîntul, avea înmlă-dieri uşoare ; şi în toată fiinţa ei o viaţă tainică se deşteptase. Apostolescu era acelaşi om încrucişat, cuminte, care mîngîia pe cap copiii pe oare-i întîlnea. Pofti-rile şi zîmbetele cucoanelor cu fete îl lăsau nesimţitor oa şi altădată ; la fluturările domnişoarelor în juru-i privea cu cîte-un ochi, parcă-i venea să doarmă; îşi făcea des ţigări şi în fumul lor se învăluia ca într-un nour. Toate aceste frămîntări nu răsturnau cursul regulat al vieţii; nu opreau pe cuconu Nicu Tanasache din avînturile lui despotice, acasă ; pe cuconu Iancu Neculcea nu-1 opreau de la chef şi joc de cărţi, cînd îi venea lui gustul; nici nu tulburau viaţa lui cuconu 313 Panaite şi a cucoanei Adela, mai cu samă a cucoanei Adela, oare tot mai mult se înmormîntia în odaia ei, în ameţeala fericita pe care i-o aducea vinul ar-maş. Viaţa aceeaşi era, cu plecările şi întoarcerile funcţionarilor ; în unele locuri cu certuri, în altele cu tăceri apăsătoare. Şi Tinca îşi începuse iar năcazurile. După sărbători ticnite, după zile închise care pe ea o fericiseră, cu toată plictiseala lui Negrea, se întoarseră zilele de slujbă, — şi cu ele, dintrodată, o lungă întîrziere la Trifanov. După întăia, cu cuconu Iancu Neculcea, veni a doua, aducînd acelaşi întuneric de disperare mută în sufletul fetiţei lui cuconu Andrieş. Pe urmă celelalte năvăliră fără întîrziere, copleşiră pe Vasile, îndemnate de patima care creştea, îl încătuşa şi-i zdrobea sufletul. Mîngîierile cucoanei Mariţa erau nelipsite, dar aduceau Tincăi prea puţină uşurare. De multe ori, în valul de vorbe pline de dragoste, năvălea jalea, o zguduiau plîngerile şi mărturisea Tincăi că vede bine că totul, totul s-a sfîrşit, şi Iancu nu se va mai vindeca. Tinca rămînea după disperările cucoanei Ma-riţa cu strîrtgerile de suflet ale celor care aşteaptă o mare nenorocire. Şi era încredinţată că sfîrşitul nu va intîrzia, sfîrşitul de care se temea, care se apropia neîndurător ca moartea. Iar patima lui Negrea nu era întîmplare, nici n-a-vea Izvoare apropiate. Guconu Alecu era un om de moda veche, care niciodată nu se împăcase cu lucrurile nouă. Pentru el toate erau străine, în faţa tuturor stătea nepăsător; copilul făcuse ce putuse, pe urmă făcuse ce voise. Şi după copilărie venise oastea şi-n oaste sufletul fără platoşă fusese izbit Ho toate vinturile. Dragostea, care izbucnise ca o flacără 314 în viata lui, trebuita să treacă ; iar sufletul islaib trebuia să se întoarcă spre trecut. De-acolo veneau amintiri care-i deşteptau pofte, o clipă numai adormite ; de-acolo sufla un vînt care trebuia să stingă, şi rămăşiţa unei iubiri frumoase. Se întorceau, îi stăteau înainte nopţile celor din urmă ani de liceu, rătăcirile prin crîşme şi prin mahalalele întunecoase, spre casele umede, cu felinare roşii... Se întorceau petrecerile anilor de oaste, cumplitele petreceri milităreşti, care trecuseră, arseseră şi lăsaseră neşterse răni... Suifletul care se visase o clipă curat şi tiare, întinerit ca de o primăvară, — acuma deodată se scutura 'de toate florile, la întoarcerea bătiăilcr de aripi ale vijeliei. Acum el vedea ,şi simţea că [face rău, .dar îndărăt nu se mai putea întoarce. Nu era nimic într-însul care să-l facă să dea înapoi de pe povîrnişul alunecos. Tot din el îl duceia înainte, aşa, şi tot înainte ! Părerile de rău le avea şi erau zadarnice. Pornea de-acasă cu hotărârea ide a se întoarce la şase ; la şase pornea cu hotărîrea de a sta numai un sfert de ceas ; pe urmă nu mai avea nici o hotărîre, îi rămînea sufletul go!, simţea că altfel nu poate face şi se lăsa dus de îndemnurile oare,-l împresurau, de zîmbetele, de vorbele cucoanei Lucia. întăi încet, acum tot mai repede mergea cătră sfîrşit. Vîntul de nenorocire care-1 lua învăluise şi pe Tinca. Ea tăcea, plîngea, plîngea în ascuns, îl aştepta nopţi, — suferea singură, numai ea singură, şi n-avea acum decît o dorinţă : să nu afle nimic bă trînul cuconu Andrieş. Totuşi trebuia să o răzbească la urmă durerea. Şi-ntr-o dimineaţă, după o noapte de veghere, cînd intră prin începutul de lumină Vasile, tulbure şi ame- 315 ţit, ea se sculă de pe patul unde adormise ghemuită, plîngînd, întinse mînile spre el şi începu a geme : — Vasile! Vasile ! ce faci ? spune ce faci ! unde vrei să ajungem ? nu te gîndeşti la viaţa noastră, nici la moartea mea ? Şi avea în glas atîta disperare şi în ochi un foc atît de adînc, încît Vasile se opri din cumpăneala uşoară, aţinti ochii asupra ei şi răspunse, ou gura cleioasă : — Tincă... iartă-mă... Nu-s eu de vină... Ce ? La urmă e de vină numai tata... Tinca se dădu cu un pas îndărăt, şi-şi acoperi ochii cu palmele. —-Ce? zise iar Negrea încreţindu-şi obrazul palid într-un zîmbet. De ce nu s-a îngrijit de viitorul meu ? De ce m-fl lăsat aşa, de izbelişte ?... Să ştii că din pricina lui n-am învăţat eu, n-am sfîrşit liceul, şi ani intrat în armată... Trei ani, dragă... Tu ştii ce-s trei ani ?... Tu nu ştii ce-am îndurat eu în trei ani, cît am suferit... ce-am făcut... O viaţă de om, trei ani... Da, da... bătnînu-i vinovat... Eu acum nu mai pot face nimic!... In semiîntunericul odăii, stăteau amîndoi faţă în faţă. Ii înconjurau mobilele şi lucrurile lor, portretele bătrinilor din păreţi, o viaţă întreagă care începea să se risipească, — Tinca se uita la el, îl vedea cu ochii topiţi, îi simţea mirosul vinului acru şi ca de multe ori nu ştia ce i se suie în gîtlej, ce simte : milă, ori dezgust. Şi el îi vorbea despre vinovăţia bătrînului... — Cum, Vasile dragă... Ce spui tu ? Cum îndrăzneşti !... Despre tatăl nostru să vorbeşti aşa!... Ştii tu ce spui ? Tu blastămi toată viaţa unui om cinstit... Ce faci tu ? Ai ajuns pînă aici Şi începu a plînge amar. 316 Negrea âvu o izbucnire tftâre. începu â dia din mîni: — Da, da !' am spus, — aşa-i! el e vinovat dacă sînt azi nenorocit, el şi numai el ! A trebuit să puie frîu copilăriilor... şi prostiilor... să mă zdrobească mai bine decît să mă liase să merg în voie spre pierzanie... ' — Nu, nu, nu ! nu vorbi aşa... — Ba o să vorbesc ! o să strig! o să mă duc să-i spun ! Căci tu spui că eu te-am nenorocit!... — Cînd am spus că m-ai nenorocit ? Niciodată n-am spus !... — N-ai spus ? N-ai spus! dar aşa-i, eu te nenorocesc... Nu eu, el !... Negrea, ameţit, dădea din mîni, pe cînd Tinca se lăsa plîngîmd desnădăjduită pe pat. El se opri, o privi lung şi începu iar : — Nu ! nu-s eu viinovat !... Har tînăra era zguduită de suspine, ca de izbiri de valuri. Vasile se opri, îşi lăsă capu-n piept şi se apropie de ea. Se aşeză alăturea pe pat şi o cuprinse de mijloc. — Tincuţă ! iiartă-mă ! sînt un nenorocit, un ticălos !... Uite, îţi sărut mînile... îngenunchi lîngă tine, numai iartă-mă... Dacă inu pot altfel... — Şi se apucă c.u mînile de cap. — Nu pot, nu pot! Ce să fac ? spune tu ! N-,am putut... Hartă-mă... Tu eşti o sfîntă... Uite, am băut, am jucat cărţi... Să ştii că-i pentru ultima oară... Mai bine-mi tai mînile... Mă ierţi ? Dacă nu pot, nu pot, nu pot L. In glasul lui erau lacrimi şi tremura disperarea. ■— Iar madam Negrea nu mai auzea, nici nu pricepea nimic. O nouă lumină de durere izbucnise şi-i descoperise deodată trecutul omului care gemea în faţa •317 eî, un trecut pe care ea niciodată nu-1 bănuise. Dar acuma veneau de-acolo, din trecutul acela, ca de pe tărîmuri duşmane, suflări care-i îngheţau sufletul şi-i lămureau dintrodată pricinile marii nenorociri. Gum ? mai era încă o lume în care trăise Vasile? — Da, î,n copilăria ei, în nevinovăţia ei, nu privise mai departe... Se simţise fericită, şi pe el îl privise numai în hotarele acestei fericiri. Dar o lume întreagă, o lume pe care ea acuma o simţea rea şî otrăvită, îl înconjurase, îl îndemnase înainte-vreme — ş-acuma nu mai aveau putere nici lacrimile, nici dragostea ! In durerea-i adîncă, sufletul dintru-ntăi iar căta să se îndrepte spre imîng'îiere. Pe biata fetiţă chinuită ar fi primit-o cu dragă inimă în braţe cucoana Casuca ; şi ar fi mîn'gîiat-o ca pe o soră şi cucoana Mariţa, — dar nu, acuma totul era de prisos ! Nici blajina naşă, nici madam Neculcea n-ar fi putut strecura o fîşic din razele mîngîierii în .sufletul ei, — căci Vasile Negrea rămînea acelaşi, cu tristele-i sosiri şi cu deslănţuirile-i de blesteme împotriva bietului cuconu Alecu, rămînea acelaşi om care-i era drag ca şi în întăia zi ; de care-i era milă ; în faţa căruia dezgustul şi .amărăciunea îi ardeau pieptul. Şi de el, şi de viaţa aceasta care o ducea înspre o durere mai cumplită, prelungă ca veşnicia, o lega ceva ; o lega viaţa slabă a unui bătrîn. Fără fetiţă moşneagul s-ar fi prăbuşit fulgerat. Asta o ştia Tinca şi trebuia să-şi strîngă fălcile, să-şi înghită lacrimile, să-şi 'înăbuşe suspinele, să zîmbească la lumina zilei, cu moartea în suflet! Vremea trecea, cu viscolele lui ianuarie şi cu gerurile lui faur, cînd crapă ouăle corbului. Vaierele vînturilor în multe nopţi de singurătate tremurară la 318 ferestrele căsuţei din Cartierul funcţionarilor şi multe suflări vijelioase se înfundară pe coş, înfiorînd o inimă care aştepta. Apoi deodată, cu mart, se luminară zilele şi se umplu lumea de zîjnbetele soarelui. Dar fetita lui cuconu Andrieş avea cearcăne subt albeaţa pudrei, şi-n ochi nu lumină, ci flacără de durere. Bateau vîn-furi line şi călduţe, aduceau miresme de pămînt umed şi de flori tinere, învăluiau zboruri de fluturi; doruri de dragoste se strecurau parcă prin pulberea argintie a zilelor, mugurii şi cîntările se trezeau; fetiţa lui cuconu Andrieş, odată cu sămînta florilor, împrăştia lacrimi pe straturile din grădiniţă ! Dincolo, în capătul celălalt de tîrg, bătrîfiii o duceau ei în de ei, în colţul lor de viaţă, cu plimbările liniştite, cu preferansul ruscsc şi ou povestirile din alte vremuri. Totuşi cîte puţin, cîte puţin, unele din zgomotele tîngului începură a pătrunde şi la dînşii. Şoapte se strecurau despre chefurile de la Trifanov, şi se dădu a înţelege, aşa, pe departe, lui cuconu Grigore, despre întîrzierile lui Vasile. Şi într-un rînd, moş Grigore întinse mînile deasupra preferansului şi se uită pe rînd la cei doi moşnegi : — Aţi auzit ? ce ziceţi ? , — Ce s-auzim, frate ? întrebă cuconu Alecu strîn~ gînd căTţile în palma stingă. Ce-i ? de ce-ai stricat jocul ? Poftim, acuma trebuie s-o luăm de la capăt... — Stăi, cucoane, stăi, cucoane... zise pe nas moş Grigore. Am să vă spun ceva, ce-am auzit şi eu... Zice că se fac chefuri dese acuma la Trifanov. — Ei ? rosti încet, zîmbind, cuconu Andrieş. S-or fi făoînd... Să le fie de bine I... 319 — Nu aşa, zise domol moş Grigore şi se întunecă dintrodată. Eu de multă vreme tot aud că şi băietul nostru, Vasile, dă uneori pe acolo... Cuconu Grigore îşi întoarse privirile spre Lunceanu. Dar bătrînul nu răspunse nimic. Rămase mut, ou obrazul deodată alb ca varul, eu ochii măriţi, ca în faţa unui lucru nemaipomenit. înghiţi greu şi încercă să rostească o vorbă. Insă limba-i tremura în gură şi nu putea da drumul decît unei îngînări slabe. — Cum ? cum ? şopti el. Adică s-ar putea ?... şi se întoarse spre cuconu Alecu, care pusese cărţile pe măsuţă şi-şi mîngîia uimit barba rotundă. S-ar putea, cucoane ? In ce fel de lume trăim ? Eu ştiu c£ omul, dacă vrea să petreacă, îşi chiamă acaisă prietinii şi petrece... — Nu, asta nu se poate! rosti încet cuconu Alecu. — Stăi, frate, cum s-ar putea ? Adică Tinouţa râ-mîne singură ? O lasă singură şi se duce ? Ce face fetita ?... Cum, frate, cum ? nu înţeleg deloc! Ce face ? Ce este ? — Nu se poate, nu se poate ! şopti iar, uimit, cu-conu Alecu. — Nu aşa, frate, răspunse moş Grigore. Acu lu-mea-i altfel... Se-ntîlnesc prietinii, stau de vorbă, fac o leacă de politică,, beau un pahar... — Cum fac politică şi beau un pahar?... pînă la miez-ul nopţii ?... Eu nu ştiu ! Fetiţa, fetita Oftă şi tăcu. Vorba îi era irară, ostenită. Rămase cu ochii ţintiţi înainte, .aiurit ca un nebun. Apoi murmură iar ceva fără înţeles, se lăsă cu capul pe perină, închise ochii şi adormi din nou. După ce se sculă, nu-şi mai aduse aminte de nimic. Două zile umblă ca un nebun, istovit, prostit, moale ca o cîrpă. Pe urmă începu să-şi vie în simţire. 24* O INSPECŢIE Ne ajunse şi inspecţia domnului colonel, pe la sfârşitul lui fevruarie, pe o ploaie rece şi măruntă de te pătrundea la ciolane. Pentru în-tăiaşi dată, am fost duşi în hala cea mare, în care se îmbulzesc, pe vremea concentrărilor, dorobanţii cu schimbul. Glasul căpitanului vuia ca un tunet, subt acoperişurile înalte. Am fost aliniaţi frumos, la marginea unei scânduri, am fost inspectaţi la haine, la centiroane, la arme, pe unmă ni s-a dat pe loc replaos. Incqpurăm să suflăm în pumni şi să vorbim în şoaptă. Oîfiţerii — căpitanul, locotenentul şi sublocotenentul — se plimbau pe dinaintea frontului nerăbdători, tremurând puţin în tunica de ceremonie. Sergentul-majoir Anton pândea la uşă. — Nu mai vine moşneagul, zise locotenentul loan, şi noi ne învineţim de frig aici... — Serviciul, serviciul, camarade ! gemu căpitanul răsucindu-şi o ţigară. , — Ce mai serviciu! răspunse locotenentul, mîn-gâindu-şi vârful nasului mare ; ce-ai muncit ântr-o vară. dai ântr-o sară. 372 Sublocotenentul Leonescu rîse încetinel şi făcu, şuie-rînd, cîţiva ipaşi de vais. — Domnu colonel ! strigă înăbuşit Anton, alergînd întir-un suflet la front. — Moş Tăgîrţă ! moş Tăgîrţă ! şopti sublocotenentul, aşezîndu-şi chipiul bine pe o sprînceană şi şter-gîndu-şi tunica de un fir nevăzut de praf. Apoi făcu doi paşi mairi-mari ca un clovn şi se aşeză ţapăn la dreapta plutonului nostru. Locotenentul trecu, răsu-oindu-şi mustaţa, la plutonul soldaţilor vechi şi căpitanul Năstase zvîrli ţigara, trase sabia şi-şi drese glasul. — Drepţi!... Pentru onor — arm’! — capul la dreap-ta / ■■ Pst ! nimeni nu mai mişcă ! — şopti sublocotenentul. Domnul colonel era un om mititel şi gros, cu mustaţa căruntă, se uita ciudat, cu ochii totdeauna pe jumătate închişi. Căpitanul raportă. Colonelul, urmat de maiorul batalionului nostru, trecu în revistă plutoanele, privind de aproape pe soldaţi. Se oprea, făcea cîte-o observaţie asupra hainelor, asuplra ţinutei ; căpitanul răspundea domol cu capul plecat pe un umăr, şi maiorul, legăinmdu-se ca o raţă, însemna într-o condicuţă. — Suibloeotenent Leonesou, com'andă pe umăr arm’ ! Sublocotenentul ieşi din front şi comandă. — Comandă la picior arm’ ! zise iar colonelul. Sublocotenentul îndeplini porunca. Glasul lui limpede răsuna înălţîndu-se, învăluindu-se subt acoperişul negru. Colonelul ridică mîna, cu arătătorul înainte: — Soldatul acesta are poziţie defectuoasă. Maiorul, legănîndu-se ca o raţă, scrise observaţia în condicuţă. — Comandă pe umăr. Stînga-mprejuir. Aşa. Soldatul acesta... cum te chiamă? Dobinciuc Costache !...:nu poate face stînga-mpre ! Maiorul însemnă : Soldatul Dobinciuc Costache nu poate face stînga-mpre. Sublocotenentul mai comandă cîteva mişcări şi domnul colonel trecu repede la pilutonul celor vechi. — Locotenent Ioan, comandă pe umăr arm’ 1 Locotenent Ioan, comandă la mînă ! Aşa. Acest soldat, — cum te chiamă ? Bamboi Vasile ! are poziţie defectuoasă... Maiorul se legăna şi scria. încă vreo cîteva mişcări şi domnul colonel vorbi pripit, privind înainte-i, fix : — Destul ! Ei apoi ? Nu-s mulţămit. Ei apoi ? mai multă silinţă în executarea reglementelor militare, da. mai multă silinţă ! Ei apoi ? Nu ştie soldatul să facă stînga-mpre! Ei apoi? Nădăjduiesc că pe viitor... — Am înţeles, domnule colonel! zise căpitanul Năstase, căci şi el era grăbit. Domnul colonel plecă, mai degrabă lunecă ca o bombă spre ieşire; maiorul se legăna ca o raţă în urmă, zăngănindu-şi sabia. — Ei apoi ? Ce v-am spus eu ? zise locotenentul Ioan ; executarea reglementelor militare, frate ! — Nu faci o ţigară, camarade ? vorbi tainic căpitanul Năstase. Trecurăm şi această inspecţie ! — An-toane! ia oamenii şi-i du în pllutoane. Altădată mai bine, măi băieţi, mai bine ! Ieşirăm prin ploaie, dădurăm în noroi şi-n bălţi de apă, intrarăm în plutoane, şi într-o clipă asfaltul se făcu vînăt. 374 — Florescu, zise sergentul-major, pune oamenii la frecat, să facă pe jos oglindă! oglinda lui Dumnezeu ! Hea, am mai văzut noi de-astea, zise el apoi. Pentru astfel de treburi ia domnul colonel atîtea sute de franci pe lună şi soldatul un firanc — un franc cincizeci de bani, nici mai mult, nici mai puţin — da 1 un franc cincizeci de bani. — Ia să mă mai duc la cantină... Zicea domnu Mendel că a adus un vas de vin... aşa zicea domnul maior Mendel... hm 1 un vas de vin... Mă duc să-i fac inspecţie lui domnu Mendel 1 Şi astfel s-a sfîrşit întăi a noastră inspecţie. VIAŢĂ LINĂ Pe urmă vi-aţa începu să curgă regulat, ca minată de o maşină. Dimineaţa răcnete şi înjurături la sculat; la instrucţie înjurături şi răcnete ; tot asemenea la mlncare şi sara. La suplimentul de dimineaţă, căprarul Florescu totdeauna — asta era lege — vîra mîna în suplimente pîn’ la cot şi-şi umplea apoi gura şi buzunările. Dacă erau măsline, lua cît îi trebuia, şi lui îi trebuiau multe a dracului; dacă era cafea, nici nu mai vorbesc, bea cu gamela, parcă era vorba pe întrecute. La masă, se repezea ca leul, apuca polonicul, cotrobăia prin cazan şi îşi umplea strachina cu ce era mai bun. Apoi, după începutul lu-i april, cînd se făcu sergent — don sergent Florescu ! — era comedie! Cine-i mai sta împotrivă ? Acu venea cumplit, lucrînd cu pumnul şi cu cotul, şi se punea să aleagă cu mare băgare de samă, ca un doctor, grăsimea ori oloiul de deasupra mîncării. Mai rupea pînea de la soldaţi, mânca cu ■mare poftă, apoi îşi aprindea o ţigară din tutunul unui răcan, se ducea în pluton, se răsturna pe un pat, dădea ordin să nu intre nimeni, şi trăgînd cît un bei din lulea, prindea să cînte un cântec iscat nu 376 - de mult prm regiment. Pe oînd soldaţii truditi căutau odihnă pe sub păreţi, îi auzeau răcnetul, ca un boncăluit într-o oală spartă : Dimineaţa i se dă . . Suplimentul cu cafe Şi la luna-n jumătate I se dă şi solda-n parte... Soldatul de reuşeşte Solda lui i se măreşte, Căci la jumătat’ de an El se face caporal, Şi ceva mai feligent Poartă gradul de sergent! Pentru buna lui purtare Zece zile de-nchisoare. Au venit şi l-au luat Şi-n carceră l-au băgat. El acolo ar şedea, Dar e strimtă carcera ; El săracu-ar şedea jos Dar îi trece os prin os... Ş-aşa viaţa îşi petrece, Cavaler cu sînge rece ! Pe cînd el răgea aşa de cumplit, Holeaucă, afară, într-un colt de zid, murmura cîntece bisericeşti, şi Lăzăroi îl asculta cu guira căscată şi cu ochii închişi, răpit, dus în alte lumi. In altă parte, Dănilă, împresurat de o ceată, îi zicea cîntece de-ale noastre : Foiliţa trei ardei — ; De ce plîngi, copilă hăi ? Da’ cum Dumnezeu n-oi plînge Dacă rochiţa mă strînge ? Foaie verde de cicoare. Sui în deal, cobor în vale, j La Mariţa-i luminare... , 377 ‘ La Mari{a-s cînii răi / Sar !a drum ca nişte zmei i Dar cînd erau băieţii mai înfocaţi şi mai plini de voie-bună, atunci urla cornul adunarea. Bat-o Dumnezeu de goarnă, Cum ne pune ea pe goană ! — Ba degeaba lehăieşti — zicea Dănilă — că nu ştii s-o nimereşti 1 Cornul sună adunarea, Cornul sună şi culcarea... Atunci ieşea şi sergentul Florescu din pluton, cu capela pe-o sprinceană, buhăind : . Şi-aşa viaţa îşi petrece Cavaler cu sînge rece 1 Ofiţerii veneau plictisiţi la cazarmă. Ori în plutoane, oiri pe pajiştea pe care făceam instrucţie, se plimbau ou paşi leneşi şi grei. La cîmp am ieşit odată cu venirea primăverii şi cu cele dintăi zbiciri ; şi sublocotenentul Leonescu şi locotenentul Ioan de abia călcau pe iarba răsărită ; ochii lor urmăreau pierduţi mişcarea companiei, se aprindeau numai cînd trecea pe drum, pe deplarte, vreo umbră uşoară de fată. In repaosuri, soldaţii se trînteau cu spatele la pă-mînt şi stăteau cu capul pe raniţă, ca pe-o perină. Fulgerări de rîndunele treceau pe sus, prin albastru. Pe dealuri înverzite şi pline de soare lunecau, însem* nînd pete întunecate, umbrele mari ale nourilor de canură. In fiecare duminică aproape erau inspecţii: Vine domnul căpitan să facă inspecţie ! Soldaţii se năcă- 378 jeau, se curăţeau, se pfregăteau. Iată şi duminica ; domnul căpitan nu vine, dar a însărcinat pe domnul locotenent, ori pe domnul sublocotenent cu inspecţia. Domnul locotenent se arată căscînd plictisit: — Anton ! ia vezi de fă inspecţie la oameni... — Am înţeles, domnule locotenent 1 Locotenentul pleacă, zăngănindu-şi leneş sabia şi Anton răcneşte: — Florescu! Ciobanu! Axinte! ia faceţi inspecţie la oameni! — Am înţeles, domnule sergent-major I Şi inspecţia se face. Pe sergentul-major Anton cădeau toate însărcinările ; apoi el ştia cum să le ducă la bun sfîirşit. La inspecţiile la îmbrăcăminte şi la cameră ale domnului maior, ori ale domnului colonel, căpitanul Năstase chema pe major: — Antoane! vezi să fie oamenii curaţi; dar e ordin să iasă oamenii în garnitura de cazarmă... Nici un efect de serviciu. Ai înţeles ? — ’Ţeles, s’ trăiţi, domnule căpitane f Şi după ce pleca căpitanul, Anton răcnea la magazioner : — Miroane! ia vezi, cei cu măntălile miai aşa, îmbracă-i de inspecţie pen'tru ziua de imîm — cu garnituri de serviciu. . : Şi totdeauna inspecţiile ieşeau bine. Oamenii trebuiau să se ducă pe răceală la baie. Ordin să se dea flanele soldaţilor. Căpitanul Năstase e în cancelarie. Anton se aşează în uşa magaziei şi răcneşte : Veniţi pe rînd, să vă dau flanelele ! — iar cu mîna face semn să nu se mişte nimeni. Apoi şopteşte : Ce să ne mai năcăjim cu îmbrăcatul şi dezbră- 379 catul ? Doar nu sîntem cucoane ! — După cinci minute, răcneşte iar: Au luat toţi flanele? — Toţi, toţi! stirigă soldaţii; apoi se uită unii la alţii, rînjind fericiţi, cu mînile la gură. Anton îşi freacă mînile : Bun, bun ! apoi, cînd iese căpitanul din cancelarie, raportează: — S’ trăiţi, domnule căpitane, s-au dat flanele la oameni. — Bun, bun ! zice şi căpitanul căscînd. — Aşa se îaice serviciul!... murmură Anton răsu-cindu-şi o ţigară. Ia să mă duc eu .să văd ce mai zice domnul Mendel. La dînsul mă duc să mă jă-luiesc eu totdeauna... Ce baie? ce baie ? Vinul lui Mendel face mai mult decît zece băi ! Dacă vreun soldat vrea să plece pe vreo şapte, opt zile acasă — pe răspunderea lui bineînţeles — se duce, vorbeşte cu Anton, se înţeleg la domnul Mendel, şi a doua zi, cînd întreabă căpitanul: — Un om mai puţin azi ? — La infirmerie, domnule căpitane ! Aşa se face serviciul ! şi toată lumea cască şi e mulţămită. CÎTEVA ICOANE Erau multe fiinţi de samă în compania noastră. Afară de domnul sergent-major Anton, care avea aşa de mare slăbăciune pentru cantina lui Mendel şi care îşi amintea cu duioşie de campania din Dobrogea, cu vinul «care se aducea cu căl-dăruşile, domnule» ; afară de «cinele roş», celălalt sergent de la cei vechi, Axinte ; şi afară de uriaşul Miro'n, -magazionerul, — ,muMe, multe alte faptei ale lui Dumnezeu trăiau cu frica de inspecţii şi de pedeapsă, priveau cu grijă la gradaţi, îşi văcsuiau curelele şi raniţele, mîncau pînea tare şi gustoasă şi oftau gîndindu-se şi la casa bătrînilor şi la fetele din sat, la fetele cu care trăiau ei bine. Dimineaţa, după ce suna de cornişti şi galonaţii începeau să strige prin plutoane, toată lumea ieşea în răcoarea dimineţii, cu teicile de apă în mîni şi cu ştergarele pe umere, ea să se spele. Se adunau apoi grămezi-grămezi pe sub ziduri, şi, în aşteptarea suplimentului, prindeau a vorbi de una, de alta. Pe dealul de dincolo de iazul lui Măciucă se arăta soarele mare, roş-înfocat, incendiind apa, umplînd valea de pulbere de aur. Deşteptarea, cîntată de cor- 381 nuri, suna limpede în văzduhul curat, întovărăşită de duruitul adine al tobelor. Toti o ascultau în tăcere ; unii fluierau încetinel, pe gînduri, după dlînsa ; după aceea iar începeau sfaturile domoale. Dănilă cel lung şi rece descreţea cîteod'ată frunţile eu năzbîtiile lui ; Guraliuc şi Lăzăroi ascultau tăcuţi şi vorbeau rar; Da'scălul îngînă cîntace bisericeşti cu gîndul la mănăstirea în care-şi trecuse tinereţa, şi la călugării arşi de soare, cu burţile rotunde şi cu nasurile roşii. Elisei, băiat cuminte şi aşezat, deşcă bună care începea să numere pînile pe care le mai avea pînă ce-i va suna şi lui rezerva, spunea despre fata lui Antonie din sat de la el, de pe malul Şiretului. Se înţelesese cu ea demult, şi de doi ani şi jumătate îl aştepta. Trebuiau să întemeieze o gospodărie bună; părinţii erau cu dare de mînă şi le dădeau pămînt destul; şi liniştea care-1 aştepta la casa nouă, gîndul la pămîntul în care trebuia să tragă brazde adînci ea moşii şi strămoşii lui îi încălzeau inima şi-i luminau ca de soare ochii verzi care priveau cu bunătate pe obrazul smolit şi usoat. Cu glas aşezat dăscălea pe cei mai noi : — Aşa-i miliţia, bre... Are şi ea nacazurile ei, dar la urmă te deprinzi... La urmă, toate trec... Iaca şi eu am dezertat o dată, la început; socoteam că n-am să mai pot răbda —• dar pe urmă am văzut că trebuie să trec şi prin nevoia asta... Şi iaca, am trecut... Cînd ai intrat în al treilea an, te lasă toţi în plata Domnului, că nu mai au ce te învăţa. Alta deşcă, Muraru, dădea din cap cu aceeaşi linişte, grămădindu-şi trupul măhălos în colţul zidului. Obrazul mic, spînatie, ochii albaştri şterşi aveau o pace ca după mari plictiseli. La ei în sat era pă- 382 mîntul lutos, fără must, pînea săracă şi iputină. Acasă creşteau în năcazuri copii o droaie ; tată-său, rotar, îşi închiria petecul de pămînt, se ţinea numai ru lucrul mînilor, se îmbăta des şi-şi bătea nevasta. Pentru flăcău armata avusese un bine : îi adusese zile lipsite de teama foamei. Pînea cazonă şi borşul îl îngrăşaseră, îi făcuseră nişte fălci de egumen. In tăcerea lui cuminte acuma se gîndea ce va face, încotro se va îndrepta, după ce se va întoarce în sărăcia de-acasă. — Măi Hlisei ! spunea el celuilalt; tu ai s-o duci bine după liberare... Da’ eu ce-am să fac ? la noi, bre, e mare nacaz... Eu mă gîndesc, după ce mi-oi face serviciul, să intru vardist aici, la primărie... Atunci am să am şi eu un drept... Cu treizeci de franci pe lună, — ehehe ! cîte nu poti face !... Elisei îşi răsucea gînditor mustaţa castanie. — Bre Murarule... e greu... Treizeci de franci e sărăcie ,într-un ,tîng... Aici nu-i ca la noi, la sat... — De ce, bre omule ? — Cum de ce? uite-aşa... Pe urmă, crezi c-au să te puie ? — De ce să nu mă puie ?... Doar serviciul mi l-am făcut... Am şi eu un drept! Celălalt clătina din cap şi tăcea. Iar Muraru scotea tabacherea şi-şi răsucea încet, cu grijă, o ţigară de tutun negru, «de cel care se vinde zece bani căruţa». Apoi întorcea privirile spre dulăpar, care, sub privirile sergentului Florescu, tăia suplimentele pe un toi întins jos, în praf. Gură mai multă făcea unul Gristescu, mahalagiu de prin Botoşani. El dădea totdeauna dracului miliţia, puţin îi păsa de închisoare şi de bătaie ; întîrzia regulat în concediu, fusese dat dezertor de trei ori 383 şi stătuse la răcoare la Galata şase luni. Cam colţos; cam cu dispreţ pentru galon, dar altfel bun camarad. Vorbea cu nemiluita, ş-avea un glas limpede şi puternic, de-ţi era mai mare dragul să-l asculţi, cînd porneam în marşuri, pe căldură ori pe umezeală, cu raniţa 'plină în spate. Scund, uscat, cu obrazul tras, fără pic de sînge, grăia moale, cu duhul blindezi i ; dar avea tn'înii (iuţi şi dese, în care o fasolele. i ^ ■ De la douăsprezece la unu, teorie. Oamenii învăţau cum să se prezi-nte, cum >să saC Iute, juramîntul şi teoirie din tragerea în ţintă. Dorobanţii noştri sînt cei una: mulţi flăcăi deştepţi. Cei ageri n-o duc rău. Dar vai d-e cei slabi de cap — S adică vai de capul lor şi de pumnii căprarilor !... ?r îmi aduc aminte de doi — n-o să-i mai uit 1 $ Unul — Magherca — era scurt, bine făcut, smo- ; f lit, frumuşel Ia chip, - dar cu ochii tulburi şi şlerştf, — ■ Magherca, spune jurămîniu! ! ■ Magherca ridica ochii şi începea să murmure: <■ ■— Cu sînt soldat... — Nu aşa, Magherca. Ascultă : în numele lui Dumnezeu atotputernicul, eu soldatul Magherca Toa- ; der... spune după min-e că te ia muma dracului.,. y 26* 403 — Eu atotputernicul soldat Magherca Toader... eu sînt soldat... Vorbea încurcat, sfios, bîlbîit, şi ochii se aţinteau dureros în gol. Pe celalalt îl chema Prostire. Era slab, cu pieptul îngust, cu mînile şi picioarele subţiri ; faţa încreţită, totdeauna nemişcată, ca o mască. Ochii încrucişaţi, tulburi, aveau în ei o lucire de oţel. Cu sergentul Mezenucă avea el ce avea. — Prostire, spune jurămîntul... — In numele lui Dumnezeu şi atotputernicul... — Nu şi, mă! fără şi: în numele lui Dumnezeu atotputernicul... , — înţeleg ! In numele lui Dumnezeu şi atotputernicul... . — Nu aşa, mă, că te ia muma dracului... Spune după mine.., In numele lui Dumnezeu... — In numele lui Dumnezeu... — Atotputernicul... — Şi atotputernicul... — Nu aşa, mă, nu şi, mă ! fără şi, mă ! că te ia muma dracului, măgarule! îţi zvîrl măselele pe sub pat, măgarule ! — na ! na ! nu şiy fără şi! nu şi, măgarule, că te ia muma dracului ! La pumnii lui Mezeiuică faţa lui Prostire rămînea nemişcată şi încreţită ca o mască, numai ochii încrucişaţi ardeau umezi şi îngrozitori, ca doi ochi de fiară. Dar cu Mozenucă nu e de glumit. Nu degeaba fusese el poreclit Otravă. Amair era. îşi scuipau soldaţii sufletul ! — Acu, spune după mine, răcane. La fiecare şi îţi scot o măsea 1 A-tot-puternicul... Ochii lui Prostire licăreau. , 404 m 'j>V„ W-:r— Şi a-tot-puternicul ! Uv .■— Şi ? na şi! A-tot-puternicul ! - :— Şi a-tot-puternicul... ; — Iiar şi? Ia să-ţi arăt eu ţie şi! • Dar nici un muşchi de pe faţa lui Prostire nu tre sărea. " După amiaza, de la două, începe iar instrucţia, în-tr-un soare arzător de se frige pielea pe oameni. Căprarii nu mai pot, îi apucă toate boalele ; oamenii au ajuns la aman; şi căpitanul vorbeşte întruna de adevăratul simţ militar ! La şase, se sună iar ruperea. Atunci toată lumea pare că mai răsuflă. Căpitanului iar ti place să audă -tactul, să bată dorobanţul talpa să crape opinca, — şi să nu meargă posomorit, că nu vine de la îngropare! " La şase, căprarii mînîncă carnea şi soldaţii sorb zanta. La opt, apelul şi retragerea. Afară e răcoare dulce, vîntul pare că taie oboseala, aşa vine de mîngîietor şi lin, — dar dorobanţii trebuie să intre în hală. Opt sute de oameni 1 E un freamăt greu de pare că-ţi fierb creierii în cap, şi un miros înăbuşitor de mulţime îngrămădită. Cele din uirmă lumini galbene se şterg de pe geamuri ; se aprind lămpile. Se întunecă. Prin colţuri e întuneric ; numai primprejurul lămpilor stau cercuri roşcate de ilumina ; hala bubuie ; în cercurile de lumină roieşte praf luminos, vioriu; suluri negre de fum se ridică din ţilindrele de sticlă şi mişcă pîn-zelc mari de painjen aninate de legăturile de sus ale acoperişului. Dar dorobanţii mai au de lucru. Un fluier începc să murmure într-un colţ, un ţigan toboşar începe să-şi cerce toba; un cornist îşi pregăteşte cornul, şi muzica începe : fluierul porneşte tremurător în viers irepede 405 — o ruseasca,—toba bate tactul, cornul vîjîic înăbuşit... Şi ca din pămînt au răsărit figuri nelămurite în lumina slabă, roate se înjgheabă ; necunoscuţi sc îmbrăţişează, se .strîng şi se lasă duşi roată, într-o goană nebuna... Cei caro s-au zbătut şi n-au avut răgaz o clipă din zori şi pînă în noapte, — acum se framlntă, chiuie, :se zbuciumă într-un vîrtej de pulbere luminoasă. In liarmă şi-n zgomot, melodia- dc fluier se aude slabă, tremurătoare — o aţă subţire de cântec, umbrele trec repede, nelămurite, ca într-un vis. Tîrziu, după stingere, cînd melodia repede s-a schimbat într-o plângere trăgănată şi melancolică, — oamenii prind a se linişti... Ici-colo se mai aud glasuri obosite, trupurile prind a amorţi, — sufletele încep a zări ogoare şi lunci ; melodia de fluier se stinge ca un suspin... Prostire o ducea din ce în ce mai rău cu sergentul Mezenucă. Sergentul răcnea şi-şi strica pumnii şi Prostire nici nu voia să ştie: parcă era de piatră. Tăcea, inu sc plângea, nu ofta ; numai ochii negri, încrucişaţi, licăreau ca doi ochi de fiară. Toată ziua se zbuciuma dc-a valma cu ceilalţi; saira, cînd ceilalţi se roteau în joc, el se trăgea cu paşi uşori în umbra colţurilor, şi de-acolo, ochii lui nu părăseau o clipă pe sergent. Mezenucă îi simţea privirile grele, îl descoperea, se repezea şi începea să facă teorie — c.n atît mai mare simţ militar cu cît mai mare era numărul de .păhăruţe băute ia cantină. — Drepţi, Prostire ! drepţi, măgarule ! Spune jurământul că te ia muma dracului! Nn şi, măgarule 1 A-tot-puternicul, nu şi a-tot-puternicul ! Iţi faci de cap ! tu anume zici aşa ca să-mi faci în ciudă ! te 406 pul condra! Aşa ? Apoi nu degeaba m-am abătut eu pe la domnul llie! Nu, nu te bat! Drepţi, Prostire 1 Pentru mlădiere, —■ drepţi ! - Lasă-te pe amîndouă picioarele —• începeţi! —■ Aşa... Nu iuti! înceţi Aşa — unaaaaa... numără 1 —■ Las’că scot eu dracii d:n tine! Încetaţi! Intindeti braţele în sus — începeţi! Un-doi, un-doi, — mai viu, mai viu, câ te ia muma dracului ! Prostire tăcea şi făcea foarte liniştit exerciţii de mlădiere. Cînd sergentul îl lăsa în pace, — el iar se trăgea, cu paşi uşori de miţă, în umbră, şi iar ţintea cu privirile-î cumplite pe sergentul Alezenucă. — Te u.'ţi fa mine, Prostire, hai ? Ce zici tu în gîn-dul tău acu ? Al dracului e Mezenucă ! Straşnic trebuie să mă sudui tu acu în gîndul tău ! He-hei ! Unu-i Mezenucă 1 Scot eu dracii din tine; fac eu miliţie cu tine; ori dezertezi, ori te faci detreabă 1 Taci? Te ia muma dracului 1 Am aflat că Prostire şi cu sergentul erau dintr-un sat. La 11 mai trebuia să se dea drumul la trei părţi din recruţi. Cu trei zile înainte, într-o duminică, veni femeia lui Prostire, să-şi vadă bărbatul. Diminuata fusese instrucţie. După amiază, spălat. Nici duminica nu era răgaz! Oamenii coborîră la iaz ; nevestele, surorile, mamele, fraţii coborîră şi ei. Femeia lui Prostire era oacheşă, frumuşică; cu botine cu potcoave galbene, cu fustă roşie şi tulpan verde. Avea ochi frumoşi, căprii, sub sprîncene groase, nas scurt şi buze cărnoase. Sergentul Mezenucă se uita zîmbind la ea, de departe. — Ce mai este pe-acasă, Mar an dă ? “întrebă încet Prostire. 407 — Dă, e bine; tâtuca a zis să faci ce-i face şi să vii mai degrabă acasă. — Au răsărit păpuşoii ? — Răsărit. Femeia vorbea sfioasă; ochii lui Prostire păreau că o străpung. — încă n-a fătat Joiana ! zise Maranda, după o tăcere lungă. Prostire nu răspunse. Femeia vorbi iar după un răstimp : — Iaca, ţi-am adus nişte vărzări, o leacă de raalai, vreo riouă ouă fierte... Prostiire nu ,răspunse nici de data asta. Se uita !a sergentul Mezenucă. — Oare pe cînd îi veni ? Pe cînd s-audte să vă ® deie drumul ? — Cînd a da Dumnezeu. —■ F.u am auzit că pe la o poimîni. — Aşa, — pe la o poimîni. După asta nu mai vorbiră nimic. Corniştii sunară adunarea. Femeia porni încet spre tîrg. Sergentul Me-zenucă se lăsă şi el mai încetul : Maranda îl ajunse, amîndoi începură să vorbcască. A doua zi am auzit printre soldaţi că nevasta lui Prostire nu s-a întors acasă, că a mas primprejurul cazărmii. Unii ziceau că aşteaptă pe bărbatu-său să meargă odată acasă; -alţii vorbeau că din pricina sergentului Mezenucă a rămas. Prostire nu zicea nimic. Sara, s-a tras rn colţ, şi de acolo se uita cu ochii Iui străpungători la sergent. Mezenucă se ţinea de capul lui Magherca. Jură-mîntul, cunoaşterea gradelor, cine comandă compania, regimentul, brigada, — o mulţime de năzbîtii de care 408 Magherca habar n-avea. Bîlbîia în neştire vorbe fără şir. . — Drepţi, Magherca ! Pentru mlădiere, drepţi! Ridică piciorul drept în sus şi şezi aşa. Las’ că scot eu mahmurul din tine 1 Nu mişca că te ia muma dracului, măgarule! Ştii j'urămîntul ? Nu ştii! Ai noroc că-s în toane bune, ai noroc că m-aşteaptă o puică colea afară... Să mi te scoli la douăsprezece, măgarule! Plantonu al doilea, măgarule; tu plantonul al doilea şi Prostire al treilea ! Cînd oi veni, să-mi ştiţi jurămîntul! Fluierul începu să murmurc; pulberea prinse a roi în lumina iroşcată. Dar larma se stînse încet-încet. Afară se auzi stingerea, trăgănată şi tristă ca o plîngerc ; fluierul tăcu şi mulţimea 'se linişti. Tlrziu, la douăsprezece, Magherca fu trezit de plantonul întăi : " — Scoală, Magherca, tu eşti plantonu al doilea. Magherca se sculă, se încinse, şi începu să umble ca o nălucă printre culcuşuri. Faţa-i era jalnică, ostenită ; ochii trişti se uitau ţintă înainte. Toată lumea dormea : numai pasui domol al plantoaneior fi-şîia pe podelele aspre. Cîteodata se auzeau gemele în somn, oftări, suspine... O răsuflare aspră, grea, se ridica spre acoperişul înegnit al clădirii. In răstimpuri mari se auzeau răcnetele .spăriate a!e sentinelelor de-afară : Cine-i ? Cinei? Cin’? Stai! Maghcrca sc rezemă de poliţă şi începu să murmure cu glas trudit: — Spune jurămîntul, Magherca... In numele lui Dumnezeu... a-tot-puternicul eu sînt soldatul Magherca Toader... pe urmă vine... eu sînt soldat... da... jur supunere regilor... Carul... eu sînt soldat... în toate ca- 409 ziunile... In numele Iui Dumnezeu... jur... eu sînt Magherca.., nu... eu sînt soldat... Pe urmă tăcere ; oftă şi rămase nemişcat, cu ochii duşi înainte, cu fruntea încreţită. Deodată tresări. Un glas slab se auzi la cîţiva paşi de el : — Ce faci, măi Magherca ? ai gătit de descîntat ? — Tu eşti, măi Prostire? zise Magherca ; iaca nu-1 pot învăţa şi pace ! Nu ştiu ce am, nu pot învăţa jurămîntul, batir să-mi facă oe mi-or face ! Prostire se sculă în capul o a se1, or şi se uită la Magherca lung, cu ochii lui licăritori, apoi zise: — Să te învăţ eu, măi Magherca... • — Mai învaţă-mă, poate mi-a intra în cap I Prostire încopu lin, răspicat: — In numele lui Dumnezeu... a-tot-puternicul... eu soldatul Magherca Toader... jur credinţă... Şi Magherca murmura după dînsul: In numele lui Dumnezeu şi la-tot-puternicul eu sînt soldat... — Nu aşa, măi, zise Prostire; nu cu şi; fără şt; zi după mine... Magherca aştepta ; dar Prostire se opri, tăcu o vreme, apoi zise încet — Adică de ce ţi-ai bate tu capul degeaba ? Amîndoi tăcură un răstimp. Magherca oftă din greu. Zise : — Eu văd că tu ştii, mă[ Prostire. De ce cînd te întreabă sergentul, nu ştii? Prostire nu răspunse. Magherca iar oftă şi iai vorbi: — Măi Prostire, mai înfreabă-mă ceva ! Sa te întreb ? Iaca te întreb : cine comandă brigada a şaisprezecea ? — Brigada şaisprezecea ? a şaisprezecea ? 410 — Da. — Domnu suplocotinescu Lionescu Leugint! Prostire zise iar lin : ■— Nu-ţi rnai bate capul degeaba... . Urmă o tăcere 'lungă. Se auzi iar răcnetul spărios al sentinelelor. Apoi Întrebări şl răspunsuri picurară încet, rar, în şoaptă, ca la un priveghi : ■— De unde eşti tu, măi Magherca ? — De la Ruginoasa... Măi Prostire, am auzit vor-bindu-se dc nevastă-ta;.. De ce nu s-a dus acasă? Te aşteaptă pe tine ? — Poate m-aşteaptă. Tăcere lungă. — Cumplit romîn e sergentul Mezenucă, bre 1 zise Magherca cu frica. Prostire nu răspunse. — E dintr-un sat cu tine ? Dia, dintr-un sat cu mine ! Magherca oftă greu şi începu iar, încet: In numele lui Dumnezeu, eu sînt soldat... Apoi adăugi, trist : Doamne, bre, de ne-ar da drumu acasă... Prostire se uita înainte, nemişcat: ochii păreau, în umbră, doi licurici, Intr-un tîrziu, se auziră glasuri afară. Sergentul Mezenucă se prăbuşi în hală ca împins de o suflare de furtună. Venea cu capul înainte, parca voia să împungă pe cineva, şi mînile-i umblau dki încheieturi, ca aripele unei mori dc vînt. Cîteodată se oprea, ca înaintea unui vrăjmaş, scotea pieptul afară, rînjea ; apoi iar se repezea înainte; ciubotele mari cădeau ca din pod pe duşamele. Magherca se uita fricos la el ; Prostire îşi ţinti privirile fosforice asupra sergentului. 411 Mezcnucă se opri iar scurt, în faţa celor doi dorobanţi, şi mormăi slab, cu limba şi bazele leneşe : — Drepţi ! pentru mlădiere, — drepţi 1 — Măi Prostire, hm ! Se opri ; dinţii albi rînjiră pe faţa neagră: Mâi Prostire... —■ Se îndoi din şale şi dădu din mîni, ca stăpînit de un rîs cu hohote; dair numai gura se deschise maire ; rîsul era un sîsîit de gînsac. Cînd îşi ridică ochii asupra lui Prostire, — se opri, se îndreptă ; cercă să irînjească, dar nu putu ; nu mai zise nBmie; bocăni de vreo cîteva ori cu cizmele pe duşameîe ,şi ;se trinti pe un :paf. Adormi îndată. —■ Du-te şi te culcă şi tu, măi Magherca 1 zise liniştit Prostire. După ce dorobainţul se culcă, — el începu să se plimbe printre paturi, pe gînduri. După un răstimp, şopti : — Măi Magherca, măi Magherca! — Doarme! Şi iar începu să se plimbe. L-am auzit oîtînd din greu de două ori, — un oftat îngrozitor de dureros, un răget scos din fundul pieptului, din inormîntul inimii. Luneca încct, cu paşi uşori, ca o fantomă, prin umbră. CĂPITANUL MANOILESCU Căpitanul era ora bine legat, smolit, cu ochii scăpărători sub sprintene încruntate şi c-o cicatrice mare, o tăietură, în umărul obrazului stîng. O.chii1 ascuţiţi, fata asudată şi bătută de ipraî, rana astupată, deasupra mustăţii ■nfc'gre, zbârlite, îi dădeau o înfăţişare grozavă. Cînd se arăta, prin toată compania trecea o înfiorare. — Mă moglane 1 te fac chisăliţă 1... Şi moglanul ştia ce-1 aşteaptă. Căpitanul îşi încrunta sprîncenele, şi, cu capul pornit înainte, se ap:ro pia. Ridica odiată amîndoi pumnii şi dintrodată îi izbea în fălcile dorobanţului. Asta se chema : a strămuta căpriorii... Şi înjurături ! Cînd începea, îţi vmea s-apuci cim-pii, ori să intri în pămînt 1 Iar printre înjurături, de multe ori, cînd venea cu ochi mai lucitori, amesteca cîte glume şi pozne toate, de se prăpădeau flăcăii de rîs, în repaosuri. Cu asta îşi mai plătea pumnii pe care-i da în dreapta şi-n stînga, pe care-i da aşa de îndesat, dc rămîneau peceţi sîngerate. Şi rar de tot ora domnul căpitan mulţămit de instrucţie. 413 1 — Mai tare comanda, mai tare ! ca te vîr în pămînt ! Iar căprarii şi sergenţii răcneau de le ieşeau ochii din cap cît cepele. Urla cîmpul. Şi dorobanţii lucrau smuncit, bateau în armă de s-auzea cine ştie de unde; şi cînd porneau, izbeau ta'lpa de se cutremura pămîntul. — Aşa, măi tată ! Dar tot rau-i bine... Mai tare, mai tare!... Şi la glasul lui răguşit, prin căldura şi lumina orbitoare, răspundeau comenzi lungi şi disperate, şi dupăituri grele, cu icnituri, — - Aşşa, ghiorlane, aşa ! scurt! unu, doi! Căprar I bagă de samă, căprar, că te iau în labe ! U-liu-liu ! şi-ncă te uiţi la mine? Uită-te la oile tale, cîne!... Vai-vai ! cînd ţi-oi lepăda două palme, te-a văzut Sfîntul !... Stătea drept, în mijlocul cîmpului ; în juru-i se mişcau în toate felurile secţiile, şi comenzile se amestecau, parcă se împleticeau suindu-se în văzduhul înfocat. Se înăsprise, după o săplămînă de începuturi, miliţia ! Era greu acuma. Greşalele nu se prea iertau. Căpitanul avea priviri de şoim. tntr-un rînd, căprarul Boroianu se opri drept în mijlocul unei comenzi. —- La loc comanda... Măi Nedelcu, nu te uita ia dreapta, mă... ■îşi scoase pieptul în afară şi-şi umflă guşa • — Inain-teee... — la stai... stăi... niţeîuş, căprar!... Răcnise căpitanul. Lui B'Omiami i se zbîrli părul în cap. — Ia vină-ncoace, măi neică. Boroiene... 414 Boroianu se întoarce şi porneşte în fugă spre căpitan. Se opreşte scurt şi ia arma pentru onor: —■ Trăiţi, domnule căpitane... — Hra ! Ce-a făcut soldatul ăla? — Trăiţi, domnule căpitane, — a întors capul... — Aşa, a întors capul ? Şi dumneata ce i-ai făcut, domnule căprar?... — I-am făcut obsirvaţie... — Cum se poate I Ei al dracului eşti mătăluţă, domnule.căprar... Auzi dumneata, — observaţie, ca la domnişoare... O clipă se opreşte. Apoi răcneşte cît ce poate: — E domnişoară, mă ? Căpirarul se cutremură şi înghite cu greutate : — Nu, s’ trăiţi, domnule căpitane... — Apoi dacă nu-i domnişoară. — să-i dai la fălci, mă, ai auzit ? Uite-aşa să-i dai, ghiorlane 1 Una ! două ! aşa I Sub ce*le două palme, Boroianu se cumpăni întăi spre dreapta, apoi spre stînga. In urmă rămase drept, ou ochii dm’trodată >în lacrimi ţintiţi spre obrazul negru şi încruntat al căpitanului. — Ne-am înţeles ? — ’Ţeles, domnule căpitane ! Şi Boroianu se întoarse la secţia lui. Comandă o mişcare, două, ■— se apropie de un soldat: — Mă I aşa se lucrează ? Şi pac-pac ! două palme. Căpitanul de la locul lui privea şi zîmbea. — Aşa, Boroiene taică, aşa ! Invaţă-te, băiete, că nu-i de chip !... Un vînt de groază parcă-i purta pe toţi în toate părţile. Pină şi sergentul-major Tudose tremura cînd 415 simţea ca domnul căpitan nu-i in toane bune. Ii ştia moarm. Se spunea că la venirea în companie a căpitanului, sergentul-major, om însurat, ou se pirea ţinea de gospodărie. Juca cărţi, cheîuia şi-şi lăsa nevasta singură, fără un ban în casă, cu zilele. Biata femeie, ce să facă ? S-a dus la căpitan, a căzut in genunchi, a plîns, s-a jeluit, — că are patru copii, casă grea şî patima bărbatu-său are s-aducă o nenorocire. — Bine, zice căpitanul, las’ că vorbesc eu cu băr-batu-tău... Şi l-a chemat !n cancelarie pe Tudose. Acolo a prins a-1 dăscăli, apoi dintrodată l-a luat în maşina dc palme. După ce l-a pălmuit bine, l-a pus jos, şi l-a bătut cu pumnii, pînă ce a ostenit şi pînă ce Tudose nici n~a mai putut irăcni, nici nu s-a mai putut ridica. A zăcut omul două săptămîni de zile, şi biata ne-vastă-'sa bocea ca după mort, se trăgea de păr şi se izbea cu capul de păreţi. Iar Tudose, după ce s-a ridicat din pat, nici la orîşmă nu s-a mai dus, nici cărţi n-a mai jucat. S-a făcut un gospodar de mîna-n-tăi. — Ş-avea o frică de căpitan, ceva neînchipuit. Ajunsese de-i pricepea d intr-o aruncătură de ochi dorinţele, numai după o mişcare, ori după o clipire... Era acum o înţelegere între căpîtan şi el, ceva rar. Isprăvi de-astea multe făcuse căpitanul Manoilescu. Era căpitan vechi ; camarazii de altădată ajunseseră colonei ; iar el rămăsese în urmă 'numai din pricina grozavelor lui mînii, Cînd îi sărea ţandăra, nu mai ţinea în samă nimic : să fi fost înainte-i oricine, îi trîntea cîteva vorbe de-şi aducea aminte pînă la moarte. Căpitanii, maiorii, îi ştiau de frică; ştiau că cu Manoilescu nu prea se glumeşte. Unuia, între 416 patru ochi, după ce primise aspre observaţii, îi spusese scurt: — Ia ascultă-mă, domnule maior ; cînd1 le-oi 'lua dc fundul pantalonilor şi te-oi proiecta pe părete, lipit acolo rămîi... Ce putea să-i facă ? să se puie cu el ? Ar fi fost în stare să-şi îndeplinească ameninţarea cu destulă uşurinţă. Şi aşa rămăsese şi trecuse ani de zile, cu porniri dc mînie, strămutînd fălcile dorobanţilor şi învăţîn-du-i instrucţie la cataramă. Şi cu toate palmele lui grele, cu toţi pumnii lui de fier, flăcăii nu-'l urau. Glumele pe care le amesteca printre înjurături dcscreţeau totdeauna frunţile, şi cînd avea el chef, făcea nişte comedii de le plăcea şi lor. Dădea poruncă să intre trupa în hală cu o jumătate de ceas înainte; toţi trcbui.au să se dezbrace şi să se culce; corniştii! suna stîngerca ; fiecare îşi pleca capul pe raniţa făcută perină şi nimeni n-avea voie nici să se mişte, nici să crîcnească. Dar dirotro-dată, pe cînd băieţii începeau să aţipească, izbucnea ca un glas dc spaimă alarma ! Zgomot, frămîntare, răcnetele căprarilor, murmurul soldaţilor, praful răscolit umpleau hala. Şi în cinci minute toată compania trebuia să fie gata, ca de război. Căpitanul îşi vîra capul dintrodată, pe uşă, şi se îndrepta spre locul unde maii vedea mişcare... Acolo era greu de cei rămaşi în urmă 1 Ce-i păsa lui ? Nevastă, copii n-avea ; de rude nu voia să ştie; nimic nu-1 lega de lumea asta ; puţin îi păsa de orice. Numai la chefuri, la chefuri grozave, ţinea. îi plăcea să s-aşeze snra şi să se scoale dimineaţa, — şi de-acolo să plece la instrucţie, pe cîmp. Bea cu tact; vinului îi dădea drumul pe gît, după 27 * M- S;idove;nnJ — Opere, voi. H 417 ce, suflînd printre dinţi în pahar, îl făcea spumă. Lăutarii îi cînta,11, întimzînd gîturi lungi, de inimă albastră. El se răsturna pe speteaza scaunului, îşi ţinea ochii în bagdadie, stătea o jumătate de ceas ca pierdut în amintiri, apoi deodată ofta lung, deşerta pe gît ca pe o leică un pahar mare, îşi izbea apoi pumnul dc masă de săreau ţănduri de sticle în toate părţile. Şi răcnea : — Zi-i, mă, că mă arde la inimă 1 Şi lăutarii, înstrunîndu-şi ser ip ci te şi ghitara, începeau cîntecul Iui don căpitan Manoilescu : Piatra-i piatra, că e piatră Şi de la o vreme crapă... Inima din om nu crapă C-aşa este hlăstămată... Şi în nişte ofuri lungi, tră>gănate, cu întorsături de gîtiej, îşi tremurau ţiganii cîntecul, pe cînd căpitanul sta cu ochii aţintiţi în gol. într-o zi, după un aşa chef, veni la instrucţie palid, cu sprînceneîe groase aplecate tare deasupra ochilor şi cu cicatricea roşie în umărul obrazului, ca o zgîrietură proaspătă ce-i gata să sîngere încă. Dis-de-dimineaţă, atunci, trebuia să fie tragere în ţintă cu cartuşe reduse. Se aşează flăcăii în rînduri, la zece paşi de ţintă, şi încep a pîrîi în foile de hîrtie lipite pe scînduri. Căpitanul urmărea cu ochii cît pune fiecare. Doi dau greş toate cinci cartuşele. Căpitanul prinde a rîde : — Ia veniţi încoa la tetea, mă 1 Dorobanţii se apropie. — Cîte-ai dat tu lia iăntni, mă ? -- Trăiţi, domnule căpitan, ■— nici una. 418 — Da’ tu celălalt, ai dat la ţăntru vreun ha!ici ?... — Nu, s' trăiţi, domnule căpitan... — Nu? Pcrea bine. Aşa... Tu, cel dintâi, ia dă o palmă rstuia, să-l înveţi minte, să nu mai greşească, — înţelesu-m-ai ?... Da’ palmă să fie I Dorobanţul îşi trece puşca pe sitnga şi cu dreapta cîrpeşte tovarăşului o palmă. — Hm ! parcă n-ai mîncat azi... Nici nu l-ai clătinat din loc... — îa să ie văd acu pe tine... Ţi-a plăcut cum ţi-a tras ? Acu dă-i tu una mai straşnică !... Cestălalt, fără un zîmbet, se îndreptă spre cel dintâi, care s-a aşezat drept şi nemişcat, — şi-şi repede palma cît ce poate. — Aha-ha-ha !... strigă căpitanul vesel, ca subt un duş de apă rece. Brava ! Se cunosc, domnul, toat? cinci degetele... Ia te uită cum s-a înroşit obrazul ! Odată romln!... Ţi-a plăcut, mă? — Mi-a plăcut! murmură soldatul pălmuit. — Bun, bravo ! Acu daţi mîna prietineşte şi duce-ţi-vă la locurile voastre... Cum? încă mai staţi?... Ha ? Vă ia dracul 1 Mă ! Căpitanul îşi răsuceşte, zîmbind cu capul plecat puţîn pe-un umăr, o ţigară groasă ; un flăcău scapără ; el se întinde şi-şi aprinde ţigara, Zice înălţînd mîna la chipiu : — Mersi! încape apoi a trage adine şi a azvîrli în juru-i nouri groşi de fum alburiu. Soldaţii, înşiraţi în lungul şanţului de hotar al tîr-guluî, ridicau armele, trăgeau, în pocnituri uşoare, apoi treceau îndărăt cătră gradaţi, care-i puneau Ia «înmladieri». Soarele, deasupra răsăritului, lumina pieziş, prevestea o căldură grea şi parcă de pe acum strecura o lene moale în toate mădularele. 27* 419 Iazul în vale îşi scînteia apele ; o clopotniţă a unui sat se arăta după o spinare uşoară de colnic, fulge-rînd raze lungi în soare ; un lan de porumb tremura la domoale suflări de vînt, mişcînd frunze lungi ca nişte săbii, care fîşîiau ati.ngîndu-se. Căpitanul era plictisit; poate-i era şi somn ; căscă prelung, cu lacrimi. In lenea zilei se înălţă glasul cornului de pe cîm-pul de exerciţii. — Ne chiamă la mustru, băieţi I zise căpitanul scuîîndu-se şi îritinzîndu-şi braţele. Apoi începu a rîde, scuipînd într-o parte: E greu să stai o zi, să te plimbi, să căşti, să mai strămuţi ceva fălcile, cînd ai chefuit o noapte întreagă !... Un murmur de rîs, ca un nechezat adînc, trecu pirintre rînduri. Mai ales sergentul Mezenucă era foarte vesel, rînjea larg, la gluma căpitanului. Suirăm costişa. Pe podiş umblau şiraguri lungi în toate părţile, răsunau comenzi asurzitoare şi ofiţerii se plictiseau grozav. — Ia să văd ce puteţi voi, măi tată ! gemu răguşit căpitanul Manoilescu. Zece paşi buni, da’ să se cutremure pămîntul, —■ şi v-am dat pe Ioc repaos ! — Ia sama I Drepţi ! Căpitanul îşi plecase capul şi p-xivea fioros, cu faţa umbrită parcă de o aripă de corb. Numai linia cica-tricei se desluşea subt ochiul sting. Deodată îşi înălţă sabia şi comandă gros şi rar : — Inainteee... —■ marş ! Compania porni în bătaie, cu tact apăsat, surd, zguduind pămîntul. — Aşşa, măi tată ! gemea căpitanul. Aşşa ! bz 1 hz 1 bz 1 bz ! dup-dup-dup-dup 1 Aşşa. — Companieee... (şi tactul vuia din ce în ce mai apăsat) — stăi 1 420 Oprirea sc făcu scurt, într-o bătaie răsunătoare de călcâie. Domnul căpitan se îndreptă cu un zîmbet, care pe obrazul lui nu putea fi- decît crud. Răcni : ■— Bine, băieţi! Compania răspunse, izbucnind ' — Trăiţi! — Aşa ! Pe loc — repaos ! . îndată toate feţele se luminară ; şoapte de bucurie tremurau printre rînduri. Căpitanul era cu chef! •— Mezenucă) — Ordinaţi, domnule căpitan! — Auzi, mă, pe ceilalţi cum urlă şi cum asudă? — Trăiţi, domnule căpitan, ca la treier!... ^răspunse rînjind sergentul. Căpitanul începu a rîde. — Lasă-i să se zbuciume ! Voi scoateţi-vă paciocul şi vă faceţi cîte-o ţigara ! Care n-are, să vie să ceară la mine ; că i-oi da două palme de nici nu le-a putea duce!... Flăcăii iar prinseră a ride. — Bun ! Măi Ancuţa, mă hoţule !... — Aici-s, trăiţi, domnule căpitan !... — Cum a fost, măi, cu bătaia ceea ? cu vechilul... ştii, pentru cârc ai păpat cincisprezece zile de închisoare ! — Cum să fie? mormăi Ancuţa ruşinos, ţintindu-şi în jos ochii mici ca de rirtiţă. —■ Spune, mă ! — T-i ruşine... nînji Mezenucă. — i-î (ruşine? A uzi dumncalu !... macrnazel An-cuţă, ţi-i ruşine ?... — Trăiţi, domnule căpitane, grăi iar Mezenucă, i-i ruşine tcribel! da’ aluncea s-a purtat chiar ca Mihai Viteazu ! Nu ştiu ce i-a zis vechilul, că ista era cu 421 vacile Ja păscut — e văcar, domnule căpitane ! — nu ştiu ce-i zice, şi Ancuţa numai ridică în sus bota şi-i trage o sudalmă de se cutremură cela, — şi nici nu mai aşteaptă ! Bici la cai, — şi hi I Iar Ancuţa după el cu ghioaga în sus ! Şi l-a alungat pîn’ la poarta satului, de fugea cela ca de lup... Dădea bice după bice, se sculase în picioare, îi zburase pălăria din cap !... Şi Ancuţa dacă vede şi vede că din fugă nu-i poate sări în spate, —■ se opreşte o ţîră şi face un vint ghioagei... Şi cînd l-a pălit după cap — acolo, în trăsură, lat a rămas !... Căpitanul prinse a hohoti : — Aşa da, aşa mai zic şi eu! Vină-ncoa ia tetea, .să-ţi dau o ţigară ş-o palmă !,.. Şi-n jur, Tîrgul Vitelor vuia de răcnete şi tropote, şi era plin de oameni. Soarele vărsa şuvoaie de foc ; prin văzduh se roteau puncte întunecoase. Nouri de praf sc înălţau, şi prin pînza lor alburie treceau şiraguri dc dorobanţi cu feţele asudate. Intr-un tîrziu se suna repaosul şi toată lumea se trî-nti Ia pămînt, cu capul pe raniţă. Căpitanul, plictisit, se plimba singur pe la marginea cîmpului, departe de roata celorlalţi ofiţeri, strînşi cioatcă la umbră, sub magazia de lemne a regimentului. . Dinspre tîrg grăbea un negustor ovrei c-un paner mare atîrnat într-o frînghiuţă trecuta pe după gît. In paner, covrigi şi pîne pentru o companie întreagă. Flăcăii se ridicară unul cîte unul de pe la locurile lor ,şi iprinseră a face roată în jurul tirgovăţului. Scoteau încet pilacii şi alegeau cu luare-aminte bucăţile de pîine, apoi se trăgeau deoparte şi se puneau să îmbuce. Căpitanul sc apropie : 422 ■— Ce cauţi tu aici, negustorule ? Ha? — Am venit cu oeva de vînzare... îngînă zîmbind sfios negustorul. — Aici eşti în compania mea. Ai cerut voie de la mine ?... Ovreiul nu răspunse. — Ai cerut, mă ? spune 1 — N-am cerut... Trebuie să cer ? Şi omul privea înfricoşat spre căpitan, rotindu-şi în jur ochii mari, negri pe un obraz palid, supt, împresurat de barbă roşcată. ■— Aha-ha-ha ! rîncheză domnul căpitan. N-ai cerut voie... Şi făcu din ochi semn sergentului. Apoi, sunîndu-şi sabia, porni leneş înspre marginea cîmpului. Negustorul, împresurat de flăcăi, nu ştia cum să scape. Clnd, deodată, Mezenucă, cu glas înăbuşit, dădu îndemnul. Făcîndu-şi loc cu braţele, dădu de jos în sus o izbitură de cizmă în fundul panerului. Marfa izbită în sus se risipi printre soldaţi, tntr-o furnicare iute, toţi se tri'ntiră pe brînci încălecîndu-se, iz-bindu-se în capete. Iar ovreiul începu a răcni cu disperare şi a ise lînvirti năuc în jurul mărfii risipite. ■— Ce-i, mă ? răcni căpitanul, întoreîndu-se cu ţigara în gură şi cu mînile în buzunări. — Toată marfa mea, pînea copiilor mei, toată mi-au luat-o ! se tînguia omui. Ge fac cu acuma ? Şi se trăgea de cap. Pentru ce? pentru ce? Ce-am făcut eu ? De oe-aiţi dat ordin să mă .prade ? Ală duc la domnu colonel ! Baflii mei 1 dreptul meu ! Căpitanul făcu doi paşi repezi şi scrîşni, încrun-tîndu-se : ■— Cine-a dat ardfci, mă ? 423 . Ovreiul se dădu înapoi cu un pas, se împicdică de panerul căzut, se poticni şi întinse, spre apărare, palmele înainte, cu degetele răsfirate. Dar căpitanul, cu obrazul negru, se repezise, îi dădu întâi două palme. Cu un ghiont în deşert, îl doborî la pămînt. tl încalecă şi începu a-1 bate cu pumnii în cap... — Cinc-a dat ordin, măi jidane ? cine-a dat ordin, mă ? — Şi pumnii bateau surd, cădeau peste fruntea nenorocitului, peste ochi, peste fălci, grei, ca nişte bolovani. Şi omul, strîns între genunchi tari, ca într-un butuc, urla plin de groază şi dădea iute din mîni şi din picioare. La fiecare puinn dat de sus în jos, urletul devenea răguşit, stins, şi trupul se cutremura adînc ca subt o descărcare electrică. Şi răcnetele de moarte erau acum cînd ascuţite, cînd groase, tremurate, lugubre, nişte ţipete de fiară pe care o ucizi. Rîndurile de. flăcăi în jur încremeniseră. Priveau toţi galbeni, fără de nici un cuvînt. Numai Ancuţa şi Mezenucă rînjeau. însfîrşit, căpitanul descăleca şi se dădu ia o parte. Omul se ridică ca împins de dedesubt. Cu mînile în păr, uirlînd nebun, începu a se învîrti ca un titirez. Se prăvălea printre soldaţi tremurînd din tot trupul şi urla, şi urla ca alungat de un vînt de spaimă. Rînduri de soldaţi s.e tălăzuiau spire compania noastră. Maiorii cu ceilalţi ofiţeri porniseră, din umbria unde stăteau, spre mijlocul cîmpului. Ofiţerul de zi veni şi pofti pe căpitan. De departe văzurăm pe ovrei dînd din mîni şi trăgîndu-se de păr. Căpitanul nostru sta drept, cu mînile în buzunar, şi vorbea ceva, dînd din cap. Apoi cornul sună drepţi. Sublocotenentul nostru veni [întunecat; veni şi Tudose destul de îngrijorat, şi 424 dintrodată se răspîndi zvonul că pe căpitan are să-! închidă. Maiorii erau foarte supăraţi, şi căpitanul răspunsese cu vorbe grele. Trebuia să stea închis şi să plătească marfa prăpădită. Cînd se apropie de noi, căpitanul începu a rînji. Se opri, se s priij.ini î,n sabie şi zise răguşit: — Domnule sublocotenent, comanda marş. Sublocotenentul comandă, noi pornirăm cu vioiciune, dar domnului căpitan nu-i mai plăcea. — Foarte rău ! şi comanda slabă... Ce ? sîntem cucoană ? Domnule sublocotenent, te rog, treci la o parte... îşi trase sabia. — Ia sama 1 acum lucrezi cu mine... înainte — marş 1 Ne privea ţintă, încruntat. — - Nu-i bine. Vra sa zică nu vrei să lucrezi, măi tată? Bine. Companie ■—■ stăi I... Bagă de samă 1 înainte, pas alergător, — marş!... Ţine tactul, mă, ţine tactul, că te vîr în pămînt, evanghelia şi vascrisu I Un, — doi, — tactul, tactul, moglane !... La stînga-mprejur. — marş !... Mai viu, mai viu !... şi tactul, că nu s-aude nici un tact! Dorobanţii, cu buzele strînse, plecaţi puţin înainte, alergau în tact, dupăind greu pe pămîntul ars de soare, prin căldură şi praf. Deocamdată şi mie mi se părea uşor. Dar raniţa înicepu isă se îngreuieze în spate; mă simţ Ti dintrodată asudat, rîuri fierbinţi îmi curgeau pe tîmple şi pe obraji; pe nas răsuflarea se făcea tot mai fierbinte. Trebuii să deschid gura cu buzele arse. Praful mă zgîria în gîtlej. Un nod fierbinte începu să mă chinuiască îndărătul limbii. Răsuflarea tot mai scurtă mi 425 se făcea. Glasu! căpitanului comandînd stînga-mpre-jur parcă tot mai de departe venea. Auzeam : Mai viu ! mai viu 1 Şi-n juru-mi răsuflări scurte şuierau şi vedeam feţe galbene, ofilite, prăfuite, pe care sudoarea trăgea şuviţe. Mezenucă alerga ca un drac, cu ochii holbaţi, de Ia un capăt la altul al şiragului, negru şi uscat, şi ţipa : Tactul, canalie, că te ia muma dracului I... Şi-n dupăitul ostenit al flăcăilor, mă simţeam slăbind şi eu din ce în ce. Inima îmi bătea nebună în piept ; îmi simţeam răsuflarea de foc... Inc-o clipă, — şi vedeam bine că o să cad... 0 pînza roşie parcă-mi flutura înaintea ochilor... Şi ca printr-o sită vedeam pe căpitan rezemat în sabie, cu faţa neagră şi cu dunga cumplită din umărul obrazuhii... Cînd neam oprit, apa curgea în şiroaie de pe toate obrazurile. Tremurau toţi genunchii ; printre buzele arse răsuflările şuierau scurte. Şi ochii ardeau uscaţi, măriţi, înfricoşaţi. O oboseală istovitoare mă cuprinsese. Cînd a' fost să pornim, picioarele mî se păreau de plumb ; de abia le puteam urni şi în încheieturi parcă mă înţepau nişte ace. Mergea un şirag lung de oameni, cu capetele grele, cu trupurile frînte, ca după o boală lungă. Cînd am intrat în hală, după o mîncare ca vai de lume, înghiţită cu noduri, şi cînd m-am aşezat pe saltelele de p'aie prăfuite şi murdare, cînd m-am întins pe spate, mi-am pus mînile sub cap ş-am închis ochii, — mi s-a părut că intru într-o împărăţie a fericirii. Pleoapele mi se lipiră, răsuflai adînc, şi un somn de plumb simţeam cum îmi cucereşte clipă cu clipă toată fiinţa. 426 Şi înainte dc a adormi, zdrobit, auzeam murmurul greu a! halei, un freamăt din care străbateau spre acoperiş răcnetele gradaţilor. Mă gtndii şi la nenorocitul nostru căpitan, şi mă întreBam ce răutăţi, ce suferinţi mari i-au stricat astfel cumpăna sufletului. ...Şi somnul de plumb mă prăbuşi ca într-un întuneric. NĂCAZURILE LUI ANTON AL NOSTRU La cantina lui domnul Mendel a fost mare sche-lălău. După ce s-a cîntat rugăciunea şi ofiţerul de zi s-a tnas în odaia lui, ca un om cumsecade ce era, sergentul nostru major, de serviciu, şi încă doi majori, Olariu şi Coşăraru, de la a doua şi a ciacea, cu nişte bacalaureaţi, s-au grămădit într-un fund de od;aie ş-au prins a deşerta la chiluri de vin. Şi dă-i cu vin, şi-nchină pahar după pahar, şi-i trage gîl-gîl pe gît, — acuma de mult se sunase stingerea, ochii erau aprinşi şi glasurile cam încurcate. Nu se mai înţelegeau bine unii cu alţii ; zgîiau ochii unul cătră altul tinerii, parcă nu se văzuseră de vreme multă. La urmă, după vorbe lungi, răguşite, toţi rămaseră cu capetele deasupra paharelor, în jurul lămpii triste, şi numai glasul aşezat al lui Anton izvora, înşirui d istorii din campania 77—78. Bacalaureaţii ascultau cu gurile căscate. Erau trei : unul nalt, cu obrazul uscat, cu gîtul lung, cu ochelari încălecaţi pe nasul subţire; altul mărunt, un purice, cu părul zbîrlit în sus ca o perie, cîrn, şi c-un glas pe care şi-l îngroşa umflîn-du-şi guşa ; al treilea, un băiat spîn, c-o figură ştearsă, 428 rîdea întruna, bea pahar după pahar şi rlu rostea nici o vorbă. — Hem ! tuşi Anton, şi-şi drese glasul dind de duşcă gfc paharul. Vremuri bune, domnule 1 Era un vin de pe dealurile de la Sarica, ceva straşnic ! Sfîrîia cînd îi $ dădeam drumul pe gît I Şi ni-l aducea, mă neică, cu I; buţile ; doar erau oameni acolo, şi dădea porţie ca la I? război, ce crezi ? — Ca la război ? întrebă cel lung, potrivindu-şi ochelarii. H — Cum ? fireşte ! ca la război! Nu ena campanie ? Era ! Toată ziua umblam ca nişte lai dc ţigani prin pustiurile acelea ale Dobrogei. Făceam şi desfăceam corturile de cîte douăzeci de ori... Ş-o muncă, de salahor... La amiază aţipea lumea o clipă, — şi numai ce auzeai colo un ţipăt grozav, şi doi se ridicau cu corturile în spate îngroziţi... Erau şerpi, domnule, nişte şerpi mari, ceva teribil... nişte şeirpi mari, negri... Da’... asta... oamenii din partea locului ziceau... Domnu Mendel, mie mi s-a uscat gîluL. Ia mai fă-tc-ncoa c-o sticlă... Hm ! ş-aista-i bun, nu-i vorbă, dar să nu fie ;| cu supărare, n-are de-a face cu cel de-atunci,.. ‘ — Ce ziceau? întrebă sfios cel cu ochelarii. — Ce să zică ? Ziceau că şerpii aceia nu-s veninoşi, i | că î-a blagoslovit o împărăteasă a lor : Catarina... Să-i ia dracul, cu şerpii lor descîntaţi cu tot ! | Domnul Mendel veni cu vinul. Sergentul-major Ola- I- rin, scund şi căpăţînos, tresări şi umplu paharele, f Anton plescăi din limbă cu gust: :| — Ehe-hei! toată ziua prin mlaştini cu papură şi stuh... Grea viaţă, — de n-av fi fost vinul !... După spini şi pietriş, deodată dam într-o mocirlă puturoasă... Pîn’ la brîu, pîn’ la gît se duceau băieţii, şi cîteodată aşa tţ cum erau, îmbrăcaţi... Unii mai dădeau şi-n fîntmi ; 429 dc nu cran cei de la spate, se puteau duce la fund, — şi aleluia I — Cioc ! zîng-zîng ! să mai dăm pe gît cîte-un păhărel... Acu să ne ştergem mustăţile'.. Şi cum vă spun, umblam, măi frate, toată ziulica... Şi oamenii risipiţi prin întinderi cîntau de jale, printr-un soare fierbinte de te topea... Din cînd în cînd, pe grinduri, dam de turme de vite slabe, care sunau din tălăngi... Şi cum dădeau cercetaşii de lăcuste, — pune-te, băiete, pe muncă !... Pune-te şi sapă şanţuri mari, împrăştie apoi oameni şi începe bătaia, cu chiuituri, cu sunete de trîmbiţi şi bătăi de tobe... Şi lăcustele oloage se strîng, intră în şanţ, îl umplu... Noi facem altul, şi cu ţărîna astupăm pe acesta... Lăcustele se îmbulzesc iar... Şi toata lumea într-o sudoare... Ne luăm apoi calabalîcu-rile şi pornim, ca ţiganii, mai dteparte... Ajungem pe o ridicătură... Inserează, şi s-aude plescăitul mării la ţărmuri... Facem corturi, aprindem focuri de băligar; ţînţarii vin roiuri, roiuri, şi te pişcă pînă la sînge.,. Şi Tănase, comistul nostru, — acu s-a eliberat, săracu — ne cînta, bre, cîte-o stîngere, de ne-ajungea la inimă... Anton se opri cu ochii la pahar, gîndindu-se. Majorii ceilalţi căscară iar. Pe acoperiş răpăia moale ploaia. — 1-auzi, plouă ! — zise 'bacalaureatul cel mititel. — E şi tîrziu, adăogi cel cu ochelarii, scoţîndu-şi ceasul. — E tîrziu ? întrebă mirat Anton. Atunci, înainte de a pleca, mai bem o garafă. Cioc-cioc, zîng-zîng! domnu Mendel! Fii bun, te rog ! Iar pe acesta, să-l bem că se răceşte... Hai noroc ! Toţi îşi răsturnară capetele pe spate, cu paharele în sus. — Da’ oamenii pe-acolo cum îs? întrebă ochelarul. 430 ■— Cura să fie? răspunse Anton. Nişte sălbatici... Alte naţii... Ce le trebuie lor ţiviliza(ie ? Lor ş-acu le pare rău după stăpînirea veche, cu biciul şi cu ştreangul... Zice că, pe atunci, mai demult, umbla altfel banu !... Oameni sălbatici, domnule... Ei ştiu de Turc şi de împărăteasa Catarkia ! După ce mai băură cîte un pahar, Anton, cu gust de vorbă, melancolic, dădu iar din cap, uitîndu-se la bacalaureatul cel scund. — Hm 1 vezi dumneata... să nu te superi... Dumneavoastră acu căscaţi şi de abia staţi pe scaun... Clăti-nîndu-se uşor, tovarăşii rîdeau. Da-da, urmă Anton, să vă spun eu... Acu sînt alte vremuri... Nu se mai face miliţie ca altădată... Greu, domnule... Iaca, mă uitam eu azi... Prin curtea regimentului umblă, domnule, boboci şi mascuri... Altădată i-a 1 fi văzut mult umblînd ? Repede îşi luau 'adio de la viaţă... Hm !... Degeaba 1 văd eu bine că se duc, se duc oamenii cei tari !... — Domnu Mendel, poftim aici, că noi ne ducem, ni-i somn — ş-afară plouă... Cei trei tineri se sculară şi se cumpăniră, lovindtu-se de masă. — încet, camarade, încet, şopti Coşararu. Greu vinul, ha ? — Ce să fie greu ? zî?nbi Anion. Şi tu eşti, dragă, gîscă tînără... Dac-ar fi greu, le-ar ţinea în cumpănă ! Hai să mergem... încet, afară-i lunecuş... Numa-n două picioare vă dau voie, nu-n patru labe!... Dar băieţii se cumpăneau tare şi nici de rostit nu puteau rosti un cuvînt. Pavilioanele se înălţau ca dc cărbune prin întunericul şi cernerea ploii. După ce se despărţiră, Anton îşi strînse sabia sub braţ şi porni să dea o raită pe la 431 sentinele. Cizme!e-i fleşcăiau, lunecînd prin noroi. Un felinar, în mijlocul curţii, împrăştia fire lungi de aur. La poarta de din dos, baioneta car-aulei sclipi: — Cine-i ? — Cine-i ? — Eu îs, mă, — eu îs tata vostru!... Ce mai faci tu, măi băiete ? Plouă —■ ha ? — Trăiţi, don sergent-major, plouă şi-i cam frig.., — Hm 1 a trecut rondul ? — Trecut... ■— Dă, bre, zise încet Anton, aşa-i în miliţie, ce să-i faci ? Şi mai bine şi mai rău, cum dă Dumnezeii... — Trăiţi, don sergent-major... murmură înăbuşit sentinela. Anton îşi îndesă înduioşat capela pe ochi şi porni mai departe, spre fînărie. Cînd glasul izbucni iar, sergentul-major tăcu, — şi arma ţăcăni în mînile soldatului. — Cine-i, că dau !... — Aghiotantul de săptănrînă, mă băiete. — înaintează la ordin şi dă-ţi răspunsul... — Transilvania... — Troian! zise încet soldatul, şi luînd iarma pe umăr, raportă. — Aşa, măi băiete, aşa, grăi Anton ; tu mai ai un an şi te-ai dus... Da’ eu, mă, de cincisprezece ani o fac ! Asta nu-i şagă, bre, — şi la urmă tot calicie... — Da’ unu de cei c-un an n-aveţi sentinelă ? Aş vrea să văd cum se poartă... Unu cu ochelari... ha ! — Apoi ei nu fac, dbn sergent-major... — De ce, bre ? ■—■ Zice c-au dat bacaiariatu... — Da, mă, aşa-i... L-au dat tot, mă, şi nu le-a mai rămas nimica... Proşti ostaşi, •— Dumnezeu să-i miluiască !... 432 Anton scuipă amărît. — Aşa, mă, cît stai aici, încaltea să nu-ţi pară rău... îşi are şi miliţia ale ei, da’ cînd le gîndeşti, toate trcc ; şi sînt şi bune unele... îşi îndesă mai tare capela pe ochi şi se întoarse. Păşea încet cu capu-n piept, prin cernerea ploii, care cădea moale ca pe vată. Acum murmură domol, cu buzele închise, un cîntec de demult, din tinereţă : ...Eu sînt, bună maica, fiul (ăti dorit, Eu, şi de la oaste mă întorc rănit... Intră în pavilion şi, pe sală, strigă tare: — Tănase ! — Ordinaţi!... suspină ţiganul, crăpîod uşa de la odăiţa de lîngă cancelarie. — Aici eşti ? Lamba-i aprinsă ? — Aprinsă... Intră în odăiţă, îşi dezbrăcă incet mantaua şi-şi aruncă capela-ntr-un colţ. Apoi, pe rînd, întinse picioarele, lui Tănase. Strîmbîndu-se şi muşeîndu-şi buzele, ţiganul trase greu cizmele, apoi se dădu la o parte, drept, nemişcat, în lumina săracă a gazorniţei. Anton rămăsese cu capu-n piept. Tăinase cunoscu în-sf'îrşit că a'Vea de-a (face ou /najuru-'n toate bune. Se scărpina, zîmbind, în cap : — Trăiţi, don sergent-majur... — Hm I Ce-i ? ■— Trăiţi, don sergent-majur, ai zis că ai să spui lui domnu căpitan să-mi deie drumul acasă... — Ei? — Apoi, să trăiţi, de trei luni n-am fost acasă, - ■ . scînci ţiganul. Dc trei luni încheiate... Şi nici nu ştiu ce mai îace biata Savastiţa... Macar două zile... — Apoi ci-că-i boală, bre, în comună la voi... ha I 28 433 —■ Nu, s’ trăiţi, don sergent-majur, eu îs dintr-un sat de-alătu.ri, un sat de ţigani... Vai de capu meu... Tare mă rog!... Trăiţi, don sergent-majur! mă usuc ca coarna de pe copac ! arde inima-n mine ! De mult n-am fost pe-acasă, don sergent-majur ! — Ai copii, bre Tănasă ?... — Am, don sergent-majur... — Cîţi ? — Unu, don sergent-majur! — Fată ori băiet ? — Fată, don sergent-majur ! Batîr două-trei zile... că mă prăpădesc, don sergent-majur!... Ţiganul se ruga cu capul puţin aplecat pe umărul stîng, îi luceau ochii în lacrimi, nişte ochi mari în cercuri de aur, şi glasu-i încet, desmierdător, cînta. Anton oftă. — Bine, mă, ţi-oi da drumu pe două zile... Uite, acuma ieşi, şi pleacă... Te-ai dus ? — Trăiţi, don sergent-majur... sărut mînile şi picioarele... — Ai plecat, mă ?... Bucuros, Tănase se strecură uşurel pe uşă. Anton rămase cu capu-n palme, cu coatele pe genunchi. In liniştea pavilionului se auzea ţîrîitul ploii pe acoperişul de tablă, un ţîrîit monoton şi obositor. în camera strîmtă cu păreţi goi, lampa mică ardea c-o lumină tristă. DUPĂ CONCENTRĂRI Se apropie sfîrşitul concentrări^ şi lumea era din ce în ce mai obosită. Plictisit era colonelul, plictisiţi erau maiorii de atîta instrucţie, plictisiţi căpitanii. Iar bieţilor dorobanţi li se strîngeau inimile, cînd vedeau că zilele se strecoară aşa de încete, aşa de triste şi pline de zăduf. Cînd scăpăta soarele spre asfinţit, abia începeau a se mai uşura sufletele. Şi li se ridica tuturor cîte o piatră de pe piept, cînd1 cornistul ducea goarna la gură şi prindea să strige ruperea. Douăsprezece companii, toate se aşezau în coloană de marş şi, pornind, .începeau să icînte marşuri ostăşeşti. Era un amestec şi un vălmăşag de glasuri şi cîntări, de nu se mai înţelegea nimic. Căpitanii pe cîmp rămîneau ; locotenenţii şi sublocotenenţii mergeau numai pîn’ la poartă, şi de acolo se înturnau. Şiragurile intrau în curte numai cu sergenţii-majori şi cu ofiţerul de serviciu. In hală, larmă. In plutoane, larmă. Toată lumea îşi curăţa muniţia şi se pregătea de masă. Cornistul suna adunarea, gradaţii începeau să urle. Şi soarele scăpăta 28* 435 spre culmea dealurilor păduroase ; în curtea largă juca, roind, pulbere de aur. Şi iată că mai tîrziu se suna de cornişti, se striga şi muzica. Companiile se grămădeau pe cele patru şo-seluţe, cu soldaţii pe două rînduri, cot la cot. Cornurile izbucneau : adunarea, apelul... Şi se făcea linişte, şi furierii prindeau să strige, cu glasuri ridicate, nume de soldaţi. Din toate părţile răspunsuri: ’Zent! ’zent! —• Şi iar tăcere. — Aghiotantul îşi umfla glasul : — Pentru rugăciune, — descope-iriţi ! Braţele se înalţă, capelele coboară, capetele rămîn goale, şi muzica începe rugăciunea, întăi moale, apoi urcă cu bubuiri adînci, în tremurări jalnice... Şi clarinetele şi fligornul tremură note limpezi... Amurgul începe a umplea ea un fum văzduhul, numai la răsărit, sus, mai curge încă un rîu de lumină... Şi rugăciunea suspină, umpiînd inimile. Apoi, deodată, conteneşte... Sute de braţe fac semnul crucii. In curte s-a întins linişte. Inserează. Şi dintrodată izbucneşte puternic cîntecul amurgului cu tobe, talgere, trîmbiţi, umpiînd cuprinsul cu un şuvoi răsunător. Ofiţerul de serviciu s-a aşezat pe un scaun ; chiamă pe aghiotant şi dă un ordin. Muzica tace. Douăsprezece companii aşteaptă. — Şi iată, ca un chiot, porneşte veselă o bătută săltăreaţă. Companiile s-au rupt, au umplut curtea. Flăcăii s-apucă de după cap, roate-roate încep vîrtejuri în tacturi iuţi, şi duduitul călcâielor s.tîrneşte vîrtejuiri de pulbere. Chiuituri răsună, glasuri se înalţă. — Hiii ! Zi-i, mă !... Wulte-n lume omul vede, La o casă şapte fete, Şi fîntîna sub părete, Moare cînele de sete !... . 436 — Hop ! — Sus ! — Iac-aşa ! Bz ! bz. Şi chiuituri şi fluierături haiduceşti... Şi iar : Foaie verde de pasat, Ş-asară te-am aşteptat... Dacă văzui şi văzui, Pusei dorul căpătăi, Cu urîtul mă-nvălii... Intr-o groapă cu urzici : Mi-am făcut pielea beşici. . Cînd a fost la sărutat, Nu puteam de scărpinat! Şi hohote, şi chiuituri de veselie, pe cînd muzica zice turbată, din ce în ce mai aprig. Tot regimentul joacă într-o negură, într-un răpăit asurzitor de .cizme, din care strigătele drăcoase se înalţă ascuţit. Din cînd în cînd, într-o roată de lumină, răsare cîte-un sergent cu capela pe-o sprinceană, cu dreapta în sus, plesnind din degete, răsucindu-se într-un joc fierbinte, bătînd din călcâie, lăsîndu-se pe vine, înălţîndu-se, bătînd apoi cu palma tactul în carîrribi ; şi după dînsul vine fră-mîntîndu-se un lanţ întreg... Trupuri vioaie, feţe .asudate şi pline de praf, ochi scăpărători, ş-o larmă, ca în împărăţia demonilor. Deodată muzica conteneşte. Lanţurile s-au rupt, gradaţii prind a-şi striga secţiile, şi în rîuri mulţimea se desface, trece spre pavilioane şi spre hală. '* ’*'r '"'*‘”7 Un timp tot se mai aude murmurul glasurilor, pînă ce încet-încet se stînge. Şi odată cu liniştea se întinde şi întunericul ; luminile se aprind ; umbre din cînd în cînd se strecoară prin curtea goală. Ofiţer,ul de zi s-a dus să se culce. Aghiotantul de săptămînă se îndreaptă spre cantina lui domnul Mendel, ca să-i facă o prietinească vizită. In pavilioane, în 437 hală, au rămas grupuri mici, în care cîte-un povestitor spune lucruri ciudate de prin sat de la el... •— In sat la noi, lîngă Moldova, era unul Costache Vînătoru... da-i mult de-atunci... Şi ceilalţi îl ascultă şi ochii li se împainjenesc clipă cu clipă. Sub lămpile mici, unii, aşezaţi greceşte, îşi cîrpesc efectele. Din cînd în cînd rămîn cu acul în aer, cu gura căscată, cu ochii spre minunatul povestitor. Şi într-un tîrziu s-aude şi stingerea, prelungă, mîhnită, — ca un cîntec de părere de rău ; se înalţă spre cerul înstelat, pătrunde înăbuşită în pavilioane, în hală, muind inimile. Vremea 'trece şi încet-încet cazarma se goleşte. Pleacă schimbaşii, dorobenţii, după ce dau în primire, — şi sara muzica nu mai cîntă, şi apelul se face încet, fiecare companie înaintea pavilionului ei. Apoi şi dintre permanenţi încep a pleca în concediu ; rămîn puţini, numai pentru lucru şi pentru gărzi. In soarele din ce în ce mai fierbinte cresc zi cu zi plictiseala şi urîtul. Un pîlc de soldaţi se învîrte încolo şi încoace pe Tîrgul Vitelor ; sentinelele cască rezemîndu-se de gherete, şi privirile obosite, pe obrazurile alungite, caută dornic a drum... Incet-încet apoi trecură căldurile, şi veni minunata lună a lui septemvrie cu lumină aurie şi cu mîngîierile unei călduri potolite. Şi cazarma iar se umplu, iar vui de glasuri ; iar veniră opincarii şi rezerviştii ; şi manevrele, pe la întăi, începură. Căpitanul nostru, Năstase, venise vesel de la băi; Anton se odihnise şi el ; fusesem şi eu pe la cei de-acasă ; şi toată lumea avusese o clipă de mulţămire, iar manevrele se începeau cu inimă bună. 438 Dimineaţa, cînd se suna marş-general, iar ieşeau şiraguri lungi şi se umplea cîmpul de instrucţie. Şi iar prinseră a urla gradaţii şi a bate talpa oştenii, a bate talpa, că nu s-aude nici un tact! — Numai sărmanul căpitan Manoilescu de la a zecea lipsea... în vremea din urmă prea îşi făcuse de-cap; se zicea că bătuse crunt pe unii gradaţi, că luase bani de la schimbaşi, că nu plătise .soldele la oameni, ş-acuma şedea închis la Ga-lata... Compania irăsufla, dar nu mai era miliţia din concentrare. Acuma mergea slab ; nu mai era nici glasul, nici străşnicia căpitanului cu cicatrice subt ochiul stîng. Unii din gradaţi vorbeau cu părere de rău de el. — Era rău, era cîne, da’ bun ostaş... Cu dînsul făceai miliţie, nu glumeai!... Frămîntare, zarvă, semnale de trîmbiţi, ţipetele căprarilor, — viaţă nouă ! Şi domnul Mendel desfundase un vin, ceva straşnic ! La fiecare ceas, Anton al nostru ieşea din cantină sugîndu-şi mustăţile, plescăind mulţămit din limbă şi .făcînd cu ochiul. LA MANEVRE Pornim la manevre! — Tot tîrgul s-a adunat pe miriştea din faţa regimentului, în lungul drumului. Femei multe, ieşite în grabă cum au apucat, dimineaţa ; fete gătite în rochii colorate, c-o floare strecurată în părul cu grijă pieptănat, lu-necînd priviri printre capetele îngrămădite ; copii ne-astîmpăraţi care. se frămîntă ca nişte viermi în toate părţile ; e o înghesuială ş-un murmur în dimineaţa limpede, parcă s-apropie o întîmplare măreaţă. Ş-un gîas de comandă se înalţă dintre pavilioanele cu acoperişuri roşii, — muzica izbucneşte, cu tobele, cu talgerele, cu trîmbiţele ; pe toate obrazurile celor care aşteaptă trece o lumină de plăcere. S-arată colonelul pe calu-i sur, un maior, doi, muzica răsunătoare, apoi, în tact apăsat, capul coloanei. Şi în sunetul vioi şi zguduitor al muzicii, iese în coloană de marş regimentul, scrîşnind cu cizmele pe prundul şoselei. Talgerele zuruie, toba bubuie, trîmbiţele tremură vesel, şi flăcăii cu raniţele, cu măntălîle pe raniţă, cu sacii de la şold plini, încărcaţi ca de război, păşesc vioi, cu capelele plesnite puţin într-o parte. Şi după tact toată coloana întunecoasă unduiază ca o pînză. 440 Zvonul plin de foc al muzicii se înalţă în văzduhul dimineţii de toamnă. Şi feţele femeilor, ale fetelor, zîm-besc, cîte-un glas de «drum-bun» tresare ici-colo din grămezile înflorite ; cîte-un soldat, cîte-un gradat întoarce capul c-un zîmbet, — apoi mulţimea adunată rămîne în urmă; numai copiii cu paşi mari, bălăbănin-du-şi braţele, ne întovărăşesc, izbindu-se, trîntindu-se prin şanţuri şi pe cărările drumului. Coborîm întăi la vale, pe şosea tare. Un vînt uşor, de pe abureala de brumă a cîmpiilor, desmiardă obra-zurile. In juru-mi toate feţele sînt vesele ; ochii mai vioi ca de obicei ţintesc depărtările deluroase de pe care curg păduri adînc-albastre, posomorite, sub perdelele uşoarelor pîcle de toamnă. In vale e Arinişul, pădurice de petrecere a tîrgo-veţiilor. Sub streşina arsă de cele dintăi suflări brumoase, aşteaptă cucoanele ofiţerilor. Săbiile sclipesc salutînd ; dincolo batiste flutură ; pe rînd obrazuri tinere, ori ofilite se luminează cînd ochii găsesc pe cel căutat; şi coloana trece în tact apăsat; am dat pe drum drept, curat ca-n palmă. Muzica a contenit, ş-au pornit trîmbiţele străpungînd văzduhul. După un ceas facem întăiul popas. Anton al nostru gustă apa din bidonul lui Tănase, care-i «soldatul» lui ; şi după ce gustă apa, plescăieşte din limbă, apoi îşi şterge mustăţile şi zîmbeşte : — Aşa, măi băieţi, ne punem de dimineaţă la cale !... Ha ? ai spus ceva ?... — Din apa ceea aş vrea să gust şi eu ! zice lîngă mine Chirilă, un soldat mijlociu, balan, bine legat. ■—• Apoi cum nu ? mormăieşte Dănilă. Apă sfinţită de Caraoschi! 441 Soarele umple tot mai tare văzduhul de lumină ; o ciocîrlie se îmbată de cîntece, plutind pe undele înălţimilor. Din capul coloanei se aude prelung : Dreeepţi! — şi de prin şanţuri prind a se scula flăcăii. Şiragul se încheie îndată şi pornim pe drumul lung, în pas de voie. Sublocotenenţii şi-au vîrît săbiile în teacă şi acum păşesc gînditori pe cărarea din stînga. Căpitanii, călări, se cumpănesc după paşii cailor înainte şi înapoi cu ochii pierduţi în zările limpezi. Coloana s-a kmgit, tactul s-a sfărîmat într-un duruit înăbuşit; mergem domol într-un nour uşor da praf. De o parte şi de alta, mirişti goale sau lanuri de porumb îngălbenit, foşnind trist la suflările încete ale vîntului; stoluri de paseri trec vîjîind; cîteva vite pasc într-o bahnă iarbă verde ca buraticul; coborîm o costişă, şi un sat răsare, cu case albe, cu livezi încărcate de roadă. In turnul alb sună subţire clopotele : e duminică. Femei îmbrobodite cu ştergare ca zăpada, cu luminări în mîni, păşesc încet pe marginea drumului. In trecerea noastră tot satul iese în lungul drumului ; ochii ne petrec ; din timp în timp glasuri se aud : un oştean de prin partea locului şi-a cunoscut o rudă ce-1 aşteaptă cu o legătură în care a îngrămădit toate bunătăţile. Trecem satul cu căsuţele-i albe şi cu livezile umbroase, dăm iarăşi în cîmpie, şi mergem pe drum drept, în nourul uşor de praf. Ziua e tot mai caldă, şi în văzduhul senin e lumină mare şi limpede. Lîngă mine, Chirilă a început a scrîşni şi a da dracului o cizmă care-1 roade la piciorul stîng. Pe urmă bag de samă că deodată tace. — Ce-i, Chirilă ? , 442 •— Apoi am sfîrşit. Ce folosesc dacă sudui şi gem ? O să mă doară pînă ce s-a înfierbînta, după aceea n-am să mai simt ! — O uzi disară c-o leacă de rachiu, grăieşte cineva. — Aş ! răspunse cu dispreţ soldatul ; ce să stric eu rachiul pentru o rosătură de ciubotă ? Mai bine-1 beau ! In zare, pe-o costişă, s-arată dealul unde vom face halta mare. Cîţiva încep să cînte, prin lumina întinsă, şi viersul trece, cu adierea moale a vîntului, spre văi. Coloana lungită scînteiază din nenumăratele baionete ; căpitanii călări înalţă capetele şi dau uşor pinteni cailor ; majorii au început să învie din amorţeala care-i cuprinsese şi le plecase bărbile-n piept. Prind a face vorbă, a îndemna cu glume şi înjurături. Şi companiile iau tactul cu vioiciune. In sat, la crîşmă, horă mare, la umbra copacilor. Şi deodată, după ordinul de popas, după facerea piramidelor, flăcăii zvîrl raniţele şi, unul cîte unul, se strecoară spre zumbăitul cobzei şi viersul ascuţit al scrip-cei. Aşa, obosiţi, flămînzi, plini de colb, se înfrăţesc cu flăcăii cei în straie albe ■— şi ţiganii încep o rusească aprigă, şi într-o roată nebună, ameţitoare, trupurile zbo'ară, cizmele tropăiesc în tact; se prind strîns de după cap, îşi dau drumul ca într-un vîrtej ; o clipă se opresc, îşi încleştează mai strîns mînile şi pornesc din nou ; şi capelele cad pe ceafă, sudoarea curge în rîuri pe frunţi, ■— chiuituri iuţi, după tact, izbucnesc, se leagă unele de altele de la glas la glas, — şi, aţîţaţi, chiar lăutarii s-au sculat şi zic mai cu foc. Roata se face tot mai mare ; ofiţerii au uitat de foame 443 şi de căldură, s-au oprit în mijlocul drumului, au uitat şi de asprimea disciplinei, privesc cum se veselesc flăcăii, şi le ard şi lor ochii ; ofiţerilor tineri parcă, parcă ,le-ar veni să se avînte în volbura furtunoasă, care biciuieşte obrazul, aprinde ochii ca de jar şi parcă-ţi dă aripi ! PRINTRE AI NOŞTRI Manevrele în luna septemvrie, pe-o vreme strălucită şi într-o ţară plină de oameni buni! Acest căprar Gheorghiţă, care pune pe hîrtie întîm-plările-i din oaste, care a suferit mult şi a văzut triste lucruri în cazarmă, cît de larg şi-a simţit sufletul şi cît de viu i-a bătut inima, cînd a pătruns cu mii de tovarăşi în inimia ţării, în lunci şi dumbrăvi, pe ogoare şi pe mirişti, în sate, în văi, în lungul apelor ! Minunată ţară a strămoşilor, hrănită cu sînge şi lacrimi ! — Sate frumoase nu sînt, şi creştinul merge cu boii de-a valma la plug ; munceşte şi femeia din greu, şi copiii ard în soarele fierbinte... Ii vedeam pe toţi, îi cunoşteam ; în mijlocul lor copilărisem, îi văzusem împilaţi şi batjocoriţi ; şi-acuma-i găseam tot ou suflete bune şi cinstite, cu uşa larg deschisă flăcăilor ţării, cu masa pusă, cu perna de odihnă aşezată, cu un zîmbet de blîndeţă, cu o vorbă frăţească... Intre dînşi’i nimic din asprimea de fier a căzărmii n-a rămas. Intre ofiţeri şi soldaţi toată vremea a fost frăţie; şi-o vreme frumoasă şi un an din bielşug au făcut să ducem cu drag cele zece zile de marşuri şi lupte. 445 Dimineaţa, deşteptat, furnica satul în graba plecării noastre. Focurile pîlpîiau, noi ne pregăteam raniţele şi.armele, ne spălam la fîntînă cu apă neîncepută şi îmbucam în grabă cîte ceva, subt ochii blajinii a:i gospodinelor. Fetele mari umblau iute încolo şi încoace, aducînd mămăliguţa fierbinte pe şervete curate, laptele scotea aburi calzi, mirosind frumos în străchini înflorite. Ne sculam pe rînd de pe scaunele scunde, ne făceam cruce întorcîndu-ne spre răsărit, ne îndreptam spre gospodari şi le mulţămeam frumos. Şi la plecare fete şi băieţandri ne strecurau cu pumnii mere şi prune în sacii de pesmeţi şi ne petreceau cu ochii pînă în colţul hudiţei, la piaţa de adunare. Adunaţi după strigătele cornurilor, porneam, ieşeam din sat şi dădeam în mirişti, în ogoare, în desişuri. Aşteptam inamicul. Erau tot flăcăi detreabă, dar noi le pîndeam cu străşnicie sosirea. Şi deodată auzeam departe, la avangardă, pocnete de puşcă, ca sfărîmări de vreascuri. înaintam, apucam la dreapta, la stînga, ne tupilam, şi iată că vedeam şi pe inamic pe-o muche de deal, între arbori, sau izvorînd din fundul unei văi. îndată începeam şi noi, şi-l primeam c-un alai de pocnete de-ţi era mai mare dragul. Ofiţerii comandau, asudaţi, cu chipiurile pe ceafă, scînteindu-şi săbiile, noi ne pregăteam, — se comanda năvala, — şi, cu baioneta pusă, porneam într-o suflare de furtună, cu părul zbîrlit în cap, chiuind de răsunau ponoarele. Şi în urmă şi pe de laturi, şiraguri, şiraguri de dorobanţi, şi pocnete care pîrîiau neîntrerupt, depărtîndu-se şi apro-piindu-se parcă, — iar în depărtare tunul bătea surd, trimeţînd spre cerul limpede repezi pufăieli de fum alb. Uneori eram lia rezervă, şi aşteptam pe brînci la o margine de luncă lîngă o apă aproape de un ogor, 446 sau de o grădinărie. Tunurile bateau cine ştie unde, pîrîiturile puştilor curgeau slăbite de departe, ofiţerii, la o parte, pe ridicături, priveau cu binoclurile, şi noi, aşteptînd, ne plictiseam şi mînam pe unii dintre flăcăii mai sprinteni ca să facă ceva prăzi de război, harbuji şi zămoşi din apropiere. Stăteam pe brînci şi rodeam cu învierşunare cojile, pînă ce ni se da ordinul să înaintăm. Porneam repede; din cînd în cînd ne opream şi apăram cu focuri repezi retragerea altei companii, care se strecura pieziş, într-un foşnet aspru, prin porumbişti. Şi după ce sunau cornurile împrăştiind ecouri adînci în văi şi păduri, ne adunam şi porneam spre sate apropiate, pe cînd soarele scăpăta în asfinţit, împîn-zind painjeniş de aur pe văi şi dealuri, poleind apele, Schimbînd în pulbere strălucită praful care plutea deasupra noastră. In sat, nimeream undeva, la o casă de creştin, ne descătărămam, ne spălam şi ne răcoream în jghiabul de lîngă ghizdeLele fîntînii. Gazda ne privea cu voie-bună de cele de mai multe ori, făcea loc la vatra focului, afară, punea în ceaun lapte mai mult, şi într-o oală cîteva ouă; un ţînc cu ochji albaştri se ducea să treacă priin rîşniţă un căuş de girăunţe; şi încet-încet se apropia sara, ca o negură rară întăi, îndesîndu-se apoi din ce în ce — şi gospodarul ne spunea aprinzîndu-şi ţigara c-un tăciune : — Am şi eu un fecior, da-i departe, în jos... — In ce armă, moşule ? —• La antileri... Pe acolo zice că altfel îs oamenii... — Nu, moşule, tot de-ai noştri... romîni... — Hm! poate-or fi fiind fot de-a noştri... E tot aici, în ţara noastră ?... 447 — Da, tot aici, în tară la noi... Unde să fie dacă nu la noi ?... — Apoi vezi că mai demult nu era aşa... cînd veneau muscalii... E ! era altfel pe vremea aceea... Pe atunci stăpînirea prindea flăcăii cu arcanul, ş-aşa-i ducea la oaste. Ne aşezam la cină. Mîncam cîte ceva din ale gospodarului, cîte ceva din al nostru, din cazanul cu borş fierbinte, — după aceea începeam să ne alegem culcuşurile, gradaţii pe prispe, pe maldăre de fîn, ceilalţi flăcăi în glugile de porumb ori în stogurile de fîn. Dar pînă să adormim trecea vreme. Focul pîlpîia în întunericul ogrăzii, şi unul rostea domol o istorie din vechime. Ascultam cu ochii mari ţintiţi spre cerul limpede, înflorit cu nuferi de aur. In satul liniştit nu s-auzea nici un zgomot; muzica de la popota ofiţerilor nu mai cînta ; şi într-un tîrziu se simţea răceala brumărelului care se lăsa pe cea din urmă verdeaţă a anului, şi scînteia afgintiu în lumina tainică a răsăritului lunii. ÎNTRbO sară Cea din urmă luptă, brigadă contra brigadă, s-a dat pe două costişe faţă în faţă, două costişe lungi, trăgănate, rupte de viroage, îngheboşate de culmi. Printre e'e, în fund, trecea un pîrău, şi pe malurile pîrăului un sat îşi descoperea în lumină o îngrămădire lungă dc căsuţe albe printre desişuri de livezi. Pîlcuri de cavalerie treceau pe după înălţimile uşoare, râsfirîndu-se şi strîngîndu-se. Unii erau inamici, şi de la noi porneau focuri mari de salvă, care umpleau valea de gemăt. Pe urmă se auzi tunul undeva, departe. Şi din pădurile care umpleau vîrful coastei celeilalte prinseră a izvorî batalioanele inamicului. Coborau repede colina pe cînd la noi de pretutindeni, neîntrerupt, pocneau puştile prelung, grăbit, cu mînie parcă. Şi în lumina de toamnă scînteîau baionetele pe toată lungimea coastei, şi batalioanele celeilalte brigade, care strînse, care împrăştiate, grăbeau spre satul din vale. Pe urmă au fost urale nesfîrşite şi navale, şi focuri de tun şi focuri de puşcă, de ţi se zbîrlea păru] în vîrful capului, — şi deodată, de pe culmea noastră, înce- 29 - M. Sadoveanu — Opere, voi. II 449 pură corniştii a suna încetarea manevrei, trăgănată, dulce, umpiînd parcă de mîngîiere văzduhul toamnei. — Aha-ha-ha ! strigă sergentul-major Anton ; aşa-şa ! S-a sfîrşit şi joaca asta !... De-acu să ne vedem cu bine la anul! — La anul şi la mulţi ani, tot în plin, cu paharele de vin ! Apoi se întoarse spre noi, ca şi cum încă nu ne văzuse : — Ce mai faceţi voi, mă băieţi ? bme-mersîi ? Bre, ne luptarăm, şi nici unul nu murirăm ! Halal să ne fie de-aşa vitejie! — De-acu mîni defilarea, şi pe urmă pornim pe-acasă, ha ! — Da’ tu, Lăzăroi, cum te simţeşti ? Lăzăroi întoarse ochii spre cer. — Cum, Lăzăroi, — ha ? — Bine, don sergent-majur! — Dav pe vreo puică, pe vreo bibică, n-ai pus ochiul ? — Eai ! nu... — Nici vătămătura nu te-a durut ? Compania începu a rîde. — Şi era unu, bre, pe care-1 rodea o cizmă la un chicior... Care-i acela ? Chirilă îşi înălţă faţa balană : , — Eu, trăiţi, don sergent-majur! — Şi te-a ros tare, bre ? — Tot drumul am şchiopătat... Da’ acu s-a trecut, don sergent-majur... Mîni-poimîni mi-a cîntat rezerva şi m-am dus ! Anton oftă : — Ei vezi tu, măi băiete, de tine tot e bine... Cei care aşteptaţi să vă cînte rezerva, ar trebui să puneţi mînă de la mînă şi să daţi o cinste straşnică... Doar am trăit la un loc, măi băieţi, — şi n-am dus-o bine ? 450 Âşa-i, ma, c-am trăit bine ? Cînd ne-om întoarce, găsim, bre, la Mendel nişte vin, ceva cumplit! Căpitanul şi ofiţerii veniră ; ne rînduirăm şi pornirăm. Coborîrăm prin rîpi alburii, dădurăm la drum, şi trecurăm în lungul lui, printre copaci bătrîni, tufoşi. înainte, îndărăt, subt o pînză întinsă de praf, scînte-iau arme şi unduiau capete, pînă departe, cine ştie unde. Cînd intrarăm în sat, începuse să se înoureze. Un vînt răcoros aducea, ca pe fluturi, frunze îngălbenite de prin livezi. Toată mulţimea se frînse pe batalioane şi pe compănii, şi ajunşi în ulicioara hotărîtă pentru cartiruirea noastră, începurăm a lăsa cîte-o secţie la fiecare poartă. Intrai şi eu cu cîţiva într-o ogradă largă, curată ca-n palmă, cu coşare, cu staule de vite, cu livada despărţită de ogradă printr-un zaplaz de scînduri. Un moşneag mărunţel se sculă de pe prispă pufăind din lulea. — Bucuros, moşule, de oaspeţi, bucuros ? — Apoi de-acu, dac-aţi venit, de ce să nu fiu bucuros ? răspunse zîimbind moşul. — Atunci sa ne laşi să ne aşezăm pe prispă ca-labalîcul din spate... — Numaideeît pe prispă ? Este loc şi în tindă. Poate vine-o vreme rea la noapte... Iaca, colo faceţi focul, în şură, că-i dos... Şi s-a mai găsi şi pe la noi cîte ceva... De pe unde sînteţi ?... — Apoi tot din părţile acestea... răspunse Dănilă. Şi noi tot din oameni cumsecade ne tragem... ‘ — Fireşte-fireşte... mormăi moşul. Şi cam de unde eşti dumneata ? — Eu ? de la Ruginoasa... 29* 451 — £)e-acolo ? Bun; cunosc eu jocurile pe-acolo ; am ş-o cimotie... Uiiu, Gavril Ursu... . . — Apoi cu Gavril Ursu şi noi sîntem o leacă de cuscri... — Aşa ? Atunci e bine... Vezi dumneata cum se în-tîlnesc aşa, oamenii... Pe mine mă chiamă Gheorghe Scutelnicu... Şi începu a se întreba de neamuri cu Dănilă al nostru, pînă ce se împrietiniră. în vremea asta Muraru şi cu Chirilă aţiţară la adăpost un foc vioi, pe cînd ceilalţi se descălărămau şi-şi aşezau armele în şir, în tindă, şi raniţele negre într-un colţ, una peste alta. Inserarea se întindea ca un văl de pînză de painjen, care ascundea pe jumătate lucrurile. Vîntul foşnea duios prin livada mare. Moşneagul îşi scoase luleaua şi strigă tare : — Căsăndriţă ! Căsăndriţă, bre ! După aceea se lîntoarse spre noi, mirat : — Ce are fata aceea de şede închisă în casă aşa ? Să vie încoace, afară, s-aducă ouă, s-aducă făină, să mulgă vaca... Căsăndriţă, n-auzi ? — Aud ! răspunse din casă un glas ascuţit. — Hai, fată, ieşi afară... Nu te teme, că nu te mî-nîncă, doar îs oameni ca şi noi... Fata ieşi ruşinata în prag. Un cap cu nişte ochi mari, negri, ş-un obraz alb, rumenit de două ruje. — Da’ vină, vmă-ncoace. Du-te şi mulge vaca. — Am muls-o ! răspunse iute fata dînd din cap. — Adă făină, adă nişte ouă, adă laptele... Ia vezi, umblă mai repede... •— Aduc, aduc... Cînd se-ntoarse, aruncă o privire ascuţită spie no:, apoi deodată plecă ochii în pămînt. Umbla repede în 452- toate părţile, ca o sfidează. Din cirul în cînd fulgera 'cu ochii. Prindea eu urechea cîte-o vorbă de ici, alta de colo, şi se cunoştea că de abia se ţinea să nu rîdă. Picioarele desculţe lepăiau pe pămîntul uscat. Cînd se rotea, fusta de stambă cu flori mari fîlfîia în ju-ru-i; sînii mici, de codană, de abia umflau cămaşa albă ca ghiocul. In sara aceea nici nu gustarăm din borşul pe care Lăzăroi şi cu Guraliuc îl aduseră în bidonul de tablă. Moş Gheorghe Scutelnicu a avut -chef să ne 'ospăteze el singur, ba încă să n-e şi cinstească. Dar cînd să umpl-e cel dintăi păhărel, iată şi domnul sergent-major Anton. Moşul rămase eu garafa în aer. — Bată-vă să vă bată ! zise majorul. Aici sînteţi, Nevoilor? De-un ceas, bre, îmi caut compania şi -n-o găsesc... — Poate nici n-iai mîncat, don sergent-majur ? întrebă Dănilă, făcînd cu ochiul spre noi. — Ha ? tu să fii sănătos, măi Săracu !... — Da’ Florescu nu-i aici ? — Nu, don sergent-majur. — Apoi eu pe el îl -căutam, să-i dau ordin să-mi caute un culcuş... Atunci moş Gheorghe îşi socoti vremea, venită. Umplu cu o-chi păhărelul şi-l întinse lui Anton. — Zic: c-ai mîncat şi dumneata... Atunci ia de ici ceva dulceaţă.... Şi de culcat s-a găsi şi pentru dumneata... Oamenii buni se împacă... — Fia ! gemu sergentul-major. Vorbă de aur, moşule ! Să-ţi dei-e Dumnezeu sănătate... Ştii dumneata ciît îs de ostenit?... De abia stau pe picioare !... Simţii în şold cotul lui Dănilă. Ochii lui Anton sclipeau foarte ciudat. 453 — întăi să mă aşez lîngă dumneata, ici, pe buturugă, zise el iar. Ş-acu să iau păhărelul. Aşa. Să deie Dumnezeu noroc... A! dia’ bunu-i!... De aici din sat e ? Mare minune ! Eu n-am găsit nicăieri aşa bunătate... Şi fetişcana asta ia dumnitale e ?... — Şi îşi întoarse ochii spre Căsăndriţă. — A mea, a mea, bat-o norocul... Nepoată... Iaca, de mititică a rămas fără mamă... Fata de abia se stăpînea să nu rîdă. — A dumnitale e? Phii! să nu fie cu bănat... Mîndră fată ! Să-ţi trăiască !... Hm! cunosc eu lucrul bun. — Doar de .şaisprezece ani tot manevre fac... — Eşti oştean vechi... zise încet bătrînul. — Vechi 1 suspină domnu sergent-major Anton şi întinse iar păhărelul. Moşneagul aplecă garafa. Băutura prinse a gîlgîi uşurel. Zise iar oftînd1: — Iaca, şi tatăl fetei iştia a făcut oaste... ş-a fost la război, cînd s-au bătut ai noştri cu Turcul... Zicea el că era greu... Pîn’ la brîu şedeau în glod... Şi cînd porneau, ci-că tăiau în păgîni ca la secere 1 Şi lui i-au intrat două gloanţe în trup. S-a tămăduit atunci, da’ pe urmă a tot gogit, şi, după ce-a venit pe lume fata asta, numai un an a trăit... Pe urmă s-a dus după el şi fată-mea Ilinca ; a murit de inimă rea... • Moşul dădu mîhnit din cap. Faţa fetei se întunecase dintrodată : o umbră parcă se pusese deasupra ochilor mari. Anton oftă : — Hei, ce să-i faci ? Aşa se întîmplă... Păhărelul trecu pe rînd la alţii. Toţi îl dădeau de duşcă, închideau din ochi şi-şi strîmbau fălcile: Aaah ! că tare-i ! 454 \ Focul ardea vioi, şi cîteodată se învăluia la fîlfîirile vîntului. In jur soldaţii stăteau negri, în capul oaselor ; cei mai mulţi picurau de somn. Numai ochii tetei luceau neastîmpăraţi de sub sprâncene, scăpărînd în, bătaia focului. Dănilă o întrebă cu jumătate de glas : — Ai ieşit la horă ? Ea îşi duse mîna la gură şi şopti: — Ieşit, — de la Paşti... — Ei, atunci e bun ! Şi pe urmă ?... — Cum pe urimă ? Atît. — Iţi place jocul ? Ori vorba ceea : Calule, îţi plac grăunţele ?... Fata chicoti înăduşit şi trase cu coada ochiului spre flăcău, care-şi răsucea zîmbind mustaţa. — Ei, şi cum e la manevrele iestea ? întrebă deodată moş Gheorghe, şi-şi mîngîie apăsat mustăţile albe. — Cum să fie ? zise Anton, rtzînd. Uite-aşa : mergi o bucată de drum, pe urmă te opreşti; după aceea iar mergi şi iar te opreşti; mai tragi cu puşca în vînt, mai umbli prin coclauri şi iar te opreşti undeva... Şi pe urmă te duci acasă... — Unde-acasă ? — Acasă, la regiment, c-acolo-i casa noastră. — Him ! — mormăi bătrînul, trăgînd din pipă. Vra să zică, acu nu-i aşa de grea oastea ca alt’dată... ciînd plîngeau mamele după flăcăi... — Şi femeile, şi fetele... mormăi Dănilă. % — Nu ! suspină Anton. Acu nu-i aşa ! Acu s-a muiat miliţia ; s-a stricat ; nu mai este ca altădată... şi dădu cu jale din cap. Deodată se opri cu ochii asupra lui Lăzăroi, care-şi scăpăta încet capul, >cu pleoapele grele. 455 — Nu, acum nu-i greu, moşule ; dar sînt unii be-cisniei.,, Aceia o duc mai greu... Iaca, de pildă Lăzăroi... •— Ha ? tresări soldatul, frecîndu-se la ochi. ' —; Cum o mai duci tu, Lăzăroi... Tot te mai doare vătămătura ? — Ei, don sergent-majur... Vai de capul meu... Parcă cine mă crede pe mine ?... •— Don sergent-majur, zise îincet Holeaucă, aista nu-i om de făcut miliţie... El nu-i ca noi... Nu ţine la drum, nu nimic... O duce greu... —1 Da’ de ce, dascăle ? Nu-i şi el ca voi ? . — Nu-i, don sergent-majur... El a crescut la tîrg; aeolo-i greu, şi cum a crescut el numai Dumnezeu ştie... bătut şi horopsit... — Taci, bre! mormăi Anton;. Nici aşa n-o fi fiind. Iaca, de-atunci, de cînd a căzut, nu i-a mai venit rău niciodată... Lăzăroi oftă : — Parcă cine mă vede pe mine noaptea, cînd mă zbat şi tremur... şi muşc perna ?... Nu mă vede nimeni !... Şi deodată tăcu. Ridică ochii în sus, îi coborî în jos, oftă iar greu. Apoi se sculă încet şi se trase în întuneric. •— Und’ te duci, bre ? strigă Anton. •— Trăiţi, don sergent-majur, mă duc să mă culc... Alţi soldaţi se ridicară osteniţi şi se traseră spre glugile de strujeni. ' Moş Gheorghe dădu mîhnit din cap : — Saracu băiet ! Zici că-i de la tîrg... •— Da, vorbi Holeaucă. E tot de-ai noştri... da’ ta-tu-său pesemne e un ticălos... ■ - . 456 — Hm ! Aşa-i... Altfel cum poate să fie băietul aşa de mp a le ? De abia grăieşte... .Şi după cît înţeleg, e bolnav de ceva... Vezi dumneata, acu creşte în toate părţile o lume măruntă şi slăbănoagă... nu-i ca altădată... He! ce oameni vîrtoşi erau ! Sfărîmau pia-tra-n mînă ! — Aşa-i, aşa-i ! întări Anton, strecurînd o privire duioasă spre garafa lui moş Scutelrcicu. Sînt ş-acu, nu-i vorbă, băieţi vîrtoşi, da’ atunci era altfel, era altă lume... v Cei rămaşi ne strînserăm mai aproape de foc. Bă-trînul umplu iar de cîteva ori păhărelul. Fata ne privea pe riînd, tăcută, cu ochii ei mari. — Ce ? zise moşneagul, c-o leaeă de curaj ; eu acu nu-s de ieri, de alaltăieri, şi ştiu !... Pe urmă am auzit multe de la bătrîni, în vremea mea... — Tătucă, vorbi deodată fata, subţire ; spune povestea ceea cu tatarii... — Ce poveste, fată hăi, că chiar a fost aşa precum se ştie... Trăia pe-atunci răsbunicu... Eu nu l-am apucat, da’ spunea uncheşul cel bătnîn... care-şi aducea aminte de demult tare... . — Şi ce s-a-ntîmplat ? întrebă .încet Dănilă. — Ce să se întîmple ? Nimic... Aşa, zice c-au venit tatarii. E vorba c-atunci erau oameni grozavi... — Hm ! mormăi Anton, strecurîndu-şi mîna spre păhărel. — Da-da, cum spun eu. Să vedeţi cum a fost... Focul -pîlpîia, învăluit de vînt, fărîmîndu-se în ja- ratic. Garafa gîlgîi din nou. Şi moş Scutelnicu prinse a povesti. — Ci-că odată, în vremea veche, au dat tatarii năvală pe-aici, prin părţile noastre... Da’ au venit mulţi, mulţi puzderia pămîntului. Ş-au ars satele, ca totdea- 457 una... c-apoi de aceea nu-şi durau bătrînii gospodării mari şi statornice... Şi dac-au ajuns aici, pe meleagurile acestea, au apucat drumul spre mănăstirea de ici de la capul pădurii, mănăstirea Sahastrului... Iar oamenii, ca pentru un lucru dumnezeiesc, s-au pus toţi ş-au strîns toate odoarele, ş-au încărcat caii... Iar clopotele cele mari, ca să nu facă păgînii zburături din ele, le-au coborît, şi cu greu le-au dat afund în iazul 'de lîngă mănăstire... Acu nici locul nu se mai cunoaşte, unde a fost iazul acela... Şi pe urmă, cu călugării, au apucat la munte şi s-au rătăcit pe-acolo... Da’ ce urgie zice c-a fost!... C-au ras satele din temelie, au dărîmat sfînta mănăstire şi vînau pe oamenii rătăciţi prin păduri, cu juvăţul... Foc şi piîrjol, şi sabie, — ani şi ani de zile... Parcă umbla Antihristu pe lume, cum scrie la carte... Ei, — şi ciîte n-au îndurat atunci bătrînii !... In munţi ca fiarele au stătut; unii au murit, alţii s-au născut, ş-au rătăcit aşa treizeci de ani, poate şi mai mult... Şi pe urmă, oînd s-a potolit cumpăna aceea, au început a coborî, împreună cu călugării, spre mănăstire şi spre sat... Şi mănăstirea era numai var şi piatră la faţa pămîntului; iazul era secat; pe unde fusese satul numai cărbuni erau... Aşa... Şi s-au pus sărăcii oameni să înjghebe din nou gospodării. Unii porniseră copii, —■ ş-acu, la întoarcere, erau cărunţi, de chinuri şi nacazuri... Ş-atuncea au lucrat ei cu toţii de-au ridicat mănăstirea... Iar pîn-au găsit clopotele, cît au muncit, cît au săpat... Că ele ci-că, după ce secase iazul, tot coborau, tot coborau în jos în pămînt... Cu greutate le-au înălţat în turnuri, şi cînd au sunat întăia oară, parcă plîngeau nişte glasuri omeneşti... Dacă de treizeci de ani nu sunaseră !... Şi de-atuncea bat ele aşa, de parcă se jăluiesc... parcă-ţi 458 vin lacrimi în ochi cînd le-auzi... Şi vedeţi cîte-au îndurat oamenii cei vechi ? Şi ei răbdau şi se închinau lui Dumnezeu — şi mergeau înainte ! Aşa, acu îs oamenii altfel, ş-atunci erau altfel... Da! bătrînii altfel erau!... ' Moşul pufăi tare din lulea şi ne privi cercetător, parcă voia să se încredinţeze că, în adevăr, nu mai sîntem ea cei de altădată. Anton începea să-şi scapete capu-n piept. Căsăndriţa moşneagului tot îşi pleca pleoapele şi iar le deschidea încet, eu luminile sclipind în rumeneala focului, ca o pisică somnoroasă. Iar în livadă frunzele arse foşneau, şopoteau, — parcă spuneau şi ele o poveste din alte vremuri. ZILE DE MÎHNIRE După întoarcerea la corp, mulţi ochi s-au umezit, mulţi ochi dintr-ai cclor mai noi, cînd corniştii, într-o bună zi, au prins să cînte rezerva capului miliţiei, lui 1900. Şi cum chiuiau deştele, în straiele albe de-acaisă, cum îşi zvîrleau în sus cuşmele, cît de voinici păreau şi cît de tare le străluceau ochii de fericire ! — M-am dus, mă ! de-acu la manevre să ne mai vedem cu bine! Floare la ureche, măi dragă ! Se duceau cei mai vechi şi mai tari. In anul acela din unmă, pentru ei miliţia era o jucărie. Ştiau să lucreze cu ochii închişi, ştiau să comande, ştiau să înveţe pe recruţi, şi despre toate datoriile nici grijă n-aveau : le făceau uite-aşa, ca pe nişte treburi de-acasă de la ei. Uşor de tot pentru capul miliţiei ; de învăţat n-au ce mai învăţa ; ou gradaţii vechi au fost camarazi, deoît cei noi erau mai vechi, — nu mai aveau ce face ; toată ziua vorbeau despre satul lor, despre casă, despre afacerile care-i aşteptau : şi singura grijă era să-şi numere fiecare pînile pe care îe mai aveau de mîncat. Iar din zi în zi pînile scad ; şi iată că mai au una ; şi iată că li se cîntă rezerva ! 460 Şi rămâne nouă-sute ş-un eîrlig (1901) mai mare în comp, iar celorialţi le cîntă ca de jale rezerva, şi domnu maioir Pirocopie, luîndu-şi rămas bun de la ei, îi îndeamnă să nu uite aşa ide uşor de cei trei ani de ostăşie, şi dacă vreodată vor auzi sunând alarma, să ştie că-i semn de primejdie, că-i chiamă ţara loir, «şi într-un suflet să vie la corpul lor !» Iar flăcăii îs bucuroşi că pleacă acasă ; au uitat, au uitat cu desăvîrşiire cei dintăi pumni, grozavele înjurături din concentrări, închisorile şi toate năcazurile, — acum se gîndese că şi armata cît de amară, dair tot a trecut, — şi chiar au uşoare păreri de rău pentru camarazi, pentru unele zile firumoaise... E ! tot e bine, mă, în miliţie... Toate trec... De-acu mi-arn făcut dreptul meu, nu mai am nici-o grijă !... Şi cornurile aşa de dulce zic în lumina aceea de toamnă a sfîrşituiui de zi! Unde-unde se înalţă plutind pe ape albastre spre cerul adîn-c, tremură, coboară în valle spre iaz ca o plângere doimoală; şi căzărmile pa-r mai tăcute, triste, .goale; şi majorii cei vechi, venind de la domnul Mendel, privesc cu ochii tulburi pe cei ce se duc, şi simt că odată cu vremea strecurată au mai îmbătrânit şi ei c-un an. îşi miîmgîie mustăţile groase şi cu paşi înceţi, fără vorbe zadarnice, se îndreaptă spire plutoane. Iair muzica, izbucnind ca un şuvoi, duce pe flăcăi la gară, în chiote şi urale. In urma loir, unii pdeacă în concediu. Şi, oînd se întorc, iată şi cei tineri, 903, «primesc la corp». Acu nouă-sute şi-um ţăpoi (902) îi priveşte pe «răcuţi» de sus ; şi groaza pe care au înoercat-o ei acu un an şi-o descarcă asupra oestorlailţi, cu aceiaişi ochi holbaţi, cu acelaşi pîrjol prin legăturile aduse de acasă. Şi trece şi asta, — şi-n plutonul celor vechi, cu poir- 461 nirea cintecelor de bucium ale iernii, începe o lene şi o plictiseală, de-ţi vine să urli. Puţină mînuire de armă, teorie deloc ; încolo căscături lungi şi plictisite de le pîrîie flăcăilor fălcile. ' Frigul începe a muşca, măntălile coboară de pe po-liţi. Zilele de destindere sînt numai cele cînd se ordonă spălatul. Atunci cazanele cu aplă scot aburi, şi sergentul major Anton grămădeşte «toată lumea» în lavabou: — Mă 1 să vă strîngeţi grămadă acolo, în babău! 'Da’ să-mi ţineţi, mă Săraou, o curăţenie... că altfel vă daiu dracului, ha ! Căpitanul Năstase abia se arată din cînd în cînd pe la noi, cei vechi; abia îşi vîră naisul în pluton şi repede şi-l trage îndărăt, ca spăriat de ceva. Cîteva zile, aşa, de mărturie, se porneşte o leacă de şcoală cu cei care au venit de-acaisă «iboi, fără glagorie la cap». A fost puţină zvoană şi ceva răcnete. Băieţii îşi ■îmbălau degetele şi le puneau deasupra buchilor, unii mormăind, alţii ridicînd glasul: o, i, — oi ! a, c, — ac 1 ■— Dar pe urmă şcoala aceasta a slăbit, şi abia, cînd şi cînd, după maisă, urnii se mai îndemnau, puneau mîna pe tărifăiloage şi le deschideau cu greu, ca în începutul unei 'mari cazne. Pe urmă le aşezau frumos la locurile lor, în raniţe, şi cu toţii rămîneau cuminţi, pe gînduri, cu ochii duşi pe geamurile alburii, afară, unde se- învăluiau spre zări cenuşii roate de ciori şi se lăsau spre pîcla şi fumul unui sat grămădit subt o costişă. Vîntul se jeluia încet uneori pe la ferestre, şi glaisurile care tresăreau din vireme în vreme aveau oeva nehotărît, o umbră de tristeţă, în curăţenia şi liniştea plutonului. Apoi unuil cîte unul se întindeau pe pături, mai ales gradaţii; şi începeau să viseze despre alte tărîmuri. 462 Intra Anton, trăgîndu-şi mustăţile : — Ha ! V-aţi răstignit ca nişte ciocoi !... Minaţi porcii la j'îr, ha ! Mă, să nu pun laba pe voi, mă, că v-a văzut tatăl nostru carele este în ceruri! Iar la recruţi era o instrucţie zdravănă ş-o teorie, de mama focului. Comenzile răzbateau înăbuişite pînă dincoace; şi sara pînă tîrziu, cînd tremura în noaptea de-afară fiorul stingerii, se auzea ca dintr-o hrubă murmurul teoriei. Şi zi după zi trecea, iar pe la începutul lui dechemvrie, îmtr-o bună dimineaţă, cerul se posomori, se căptuşi ou plumb, şi ciorile începură a se văita pe sub nourii cenuşii. Ş-o suflare aspră de vînt veni; vîrtejuri se iscară ridicînd spre cerul posomorit stîlpi rotitori de praf. Pe urmă, în undele reci, încăpură a rătăci tremurînd1 fulgi, flori îngheţate. Şi vîrtejurile deodată se înălbiră; vîntul venea vijelios izbind în geamurile mari cu aripi de puf: zguduia cercevelele, şuiera, ţipa, strecura în toate sufletele fiori. Pomii rari, goi, negri, se cutremurau în toate părţile, parcă voiau să se smulgă din rădăcini. Şi în sufletele tuturora, ca şi în sufletul meu, mîhni-rea neagră îşi făcea cuibar. Vedeam în ochii tulburi păreri de rău ; în fiecare glas se simţea, nedesluşită, durerea. In camera mare, goală, în frigul începutului de iarnă, ne simţeam trupurile învăluite ca d'e o pînză rece, jilavă. Şi de-afară, dînd depărtate, oînd aiproape de tot, chiar deasupira pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pilcurilor întunecoase de ciori. Şi zi duipă zi, în iama albă, se strecura cu vînturi şi ninsori, cîteodată cu ceruri curate albastre, sub care cîmpii şi sate înzăpezite se-ntindeau pînă-n zarea nesflîrşită, ca într-un somn de ghiaţă. 463 Zilele curgeau într-aceeaşi plictiseală somnoroasă. Şi noaptea cu toţii ascultam multele glasuri ale vîn-tului, care, în frînturile lor de cântări înfiorate, îmi aduceau aminte de lucruri vechi, uitate, de feţe dragi şi de prietini care nu mai erau. In pasul rar şi regulat al plantonului, după stîngere, cineva prindea să sipuie o întîmplaire bătrânească, — şi pînă într-un tîr-ziu aiscultam cu ochii mari, prin semiîntuneric. Glasul tăcea ; pe la ferestre curgeau şoaptte, se strecurau paşi ; o umbră mare deodată se arăta în geam, apoi pierea ; ceva ca o aripă fîlfîia o dată pe pata alburie a ferestrei; şi noi eram cu gîndurile duse la oamenii din alte timpuri, cu sufletele strînse de întâmplări de pe alte tăiumuri. Numai gărzile ne scoteau din bîrloguri şi ne zvîr-leau prin colţuri de ziduri, pe la porţi, în şuierul vijeliei, în bătaia viscolului. Cu spetele la valurile năvălitoare, învăliţi în blăni, cu cizmele în bocîncii uriaşi de pîslă, cu braţele îngrămădite sub bărbie, stăteau flăcăii rezemaţi de gherete. Prin cernerea măruntă de abia zăreau pe ceilalţi tovarăşi în lumina zilei; iar noaptea stăteau ca într-o pulbere deasă, cu urechea aţintită la glasuri, la zvonuri, !a ţiplele, la miile de înfiorări ale văzduhului ş-ale pămîntului. Apoi iar o săptămînă molcomă în liniştea plutonului, cu dor de casă şi cu dor de vară. Trecură pe nesimţite sărbătorile Crăciunului, cu amare mîhniri şi gânduri. Şi în ianuarie instrucţia deodată se trezi, urmată, de inspecţii dese. Duminica luneca domnul colonel, urmat de maior şi căpitan, pe asifaltul făcut oglindă; privea în treacăt băieţii, îi întreba cîte ceva, le făcea clîte-o observaţie, sau cîte-o ocsi-rvaţie cum zicea Guraliuc, — (şi, intrat printr-un capăt, ieşea pe celălalt. Iar domnul căpitan găsea 464 4 după aceea un sfert de ceas de vorbă şi se retrăgea m'îngîindu-şi (cele trei valuri ale bărbiei. Iar Anton dădea poruncă să p'lefce lumea la biserică. Gătiţi, fercheşi, răzăluiţi, ieşeam pe uliţile tîrgului, făceam un înconjur, aipoi intram troplăind şi tuşind într-o biserică, îmipingînd lumea în toate felurile. Cucoane urîte, zibîrcite, cu capele mari pe-o 'ureche, pufneau, întorcând sipire noi ochi plini de ură, şi se trăgeau tocmai în ipartea cealaltă ; dascălii îşi opreau în nas cînteoele şi ne priveau miraţi peste ochelari, iar popa îşi înălţa şi el barba deasulpra uşii de la altar. Ne făceam toţi odată cruce, porneam la închinat într-un şirag fără slflîrşit, — iar bietele neveste şi îete pierdeau tot şirul rugăciunilor şi stăteau cu ochii aţintiţi asupra noastră. După ce ne .întorceam la cazarmă, intram cu luare-aminte în pluton, în răcnetele disperate ale sergenţilor ; toată lumea se aşeza pe două rînduri la marginile paturilor ; Pantelimon îşi scotea diapazonul, îl muşca uşor şi-l ducea repede la ureche... Anton mugea de la uşă : — Ia să văd, dragii moşului, cum urlaţi —■ ha ? Şi începeau cu toţii să oînte, şi care ştiau şi care habar n-aveau. — Era ceva înspăimântător. Unii ziceau bine, nu-i vorbă, dar aceia erau prea puţini ; cei mai mulţi mugeau, răgeau, ţipau ca de spaimă, de-1 treceau năduşelile pe Pantelimon. — Ho, tată, ho ! striga Anton. Parcă sînteţi un ta-rnazlîc de tauri !.... Măi-măi-măi ! straşnice giîtlejuri mai aveţi !.... Zi-i, bre, ceva mai dulce, ha ! ca în sat la tine cînd îi zici Ilenei, cînd te arde la stomag!... Pantelimon dădea iar tonul, şi băieţii răspundeau în toate felurile. 30 465 — Toată lumea cîntă ! gemea sergentul Florescu. Frumos, mă, iligant! Şi Pantelimon dădea din mînă : Una, — două, — trei ! * Şi iair începeau mugetele adinei, ţipetele ascuţite, cu oichi încruntaţi, cu obrazuriile încreţite, cu ochii în tavan, pînă ce se luau, însfîrşit, unul după altul, şi prindea să curgă cîntecul mai d'omol, — o apă. — Aşa, mă ! dădea din cap Anton. Prea frumos !... Ara rămas cu gura căscată,, pe onoarea mea ! Numai Guraliuc şi Anpinte I îi văd eu bine, mă tată, dau din fălci, mă, şi din glîtlej .nu mugesc nicicacît!... In adevăr, şi Guraliuc şi piticul Arpinte, cu nasul ascuţit şi roş, se prefăceau numai a dînta : deschideau guiri mari-imari şi înghiţeau aer ca peştii scoşi afară din apă. Cum îi prindea însă Anton cu oca mică, cum începeau să-i zică pe-o coardă groasă, fără nici o întorsătură, parcă mîrîiau într-un colţ nişte dulăi. Tot năcazul se sfârşea, cînd se suna de masă. Pe la sifîlrşitul lui fevruarie încăpură a se topi zăpezile. Şuvoiuri de lumină spărgeau nourii întuinecoşi şi potopul de raze se revărsa pe pămînt. Petice 'negre se iveau ici-colo pe dealuri, creşteau, .cucereau tot mai mult pînza albă a iernii; iazul se umflase din mal în mal şi peste apa tulbure se roteau stoluri mari de nagîţi. Dădură mugurii, se zbici pămîntul; flăcăii se soreau rezemaţi de ziduri şi primeau drept în faţă, cu ochii închişi pe jumătate de plăcere, boarea caldă a primăverii, cu miros d-e pămînt umed. Cu martie veniră cocostîrcii, rotindu-se pe deasupra simîrcurilor ; nîndumele săgetau prin nesfârşitul de lumină aurie ; dimineaţa se suna ieşirea la cîmp, şi, 466 cu raniţa în spate, ieşeam în Tîrgul Vitelor, şi bateam cu învierşunare mare talpa pe colţii de iarbă. Iar la mijlocul lunii ne veni o veste mare: la 1 apirilie plecăm în gardă la Tîrgu Ocnei, să păzim ocnaşii trei luni de zile. Noi şi încă o companie : jumătatea întăia din batalion. Mîhnire mare pe noi! Pînă ce veni Anton. El, săracul, găsea leac la toate durerile. — Ce plîngi, mă Nevoie, ha ! Acolo să tot trăieşti, mă ! Aer curat, — mîncaire bună, — şi gardă, mă ! — Şi ce gardă ! Gît îţi faci datoria ta, — pe urmă te spargi de somn, mă ! Cunoaştem noi astfel de viaţă ; am mai fost pe acolo... Mă ! trei luni de zile trece ca o părere, — nu te încrunta la mine, Ar-pinte, că te iau de sfîrcul inasului şi te zvîd pe fereastră ! ha ! Iaca, mîni pleci în concedie pe juma de lună. Cînd te întorci, altă jumătate, — ba şi mai mult poate; ce mai vrei?... Tu ce zici, Lăzăroi? De pe acu căşti; te pregăteşti de somn, măi frate, ha !... — Acolo viaţă ! mînînci zapadă friptă şi bei vin din oală spartă ! Pst! nu crîcni, că te zdrobâsc /... — Aşa ! acu poţi rîde... ha ! i 30* 1NTÎMPLĂRI LA DRUM Cînd -am pornit cu compania noastră spre Tîr-gul Ocnei, era o vreme cum de mult nu-mi văzuseră ochii. Un solare cald de primăvară, o lumină moale, laurie, în care parcă ţi se topea sufletul. Roiuri de musculiţe se ţeseau în toate părţile, fluturi roşi tremurau în suluri de raze, apele se încreţeau în zîmbiri, şi pe malurile lor lunci de lozii îşi dezvăluiau verdeaţa tînără la. soare, ca nişte insule fericite pe marea cafenie a pământului umed. Eram mâhnit însă. Mergeam ca înspre o închisoare. Trei luni trebuia să stau într-un loc străin, trei luni în care se cuprindeau şi sărbătorile Paştelui, pe care cu atîta doir le aşteptam, şi de care n-aveam parte! Trenul mergea repede; se încovoia printre culmi, fugea prin văile apelor umflate, pe lingă sate la marginea cărora se soreau copii, paseri şi vite, într-o linişte de sărbătoare, pe caire trenul o speria cu larma lui de fierării, cu ţipetele-i desnădăjduite, cu gîfîi-rile-i grele. In juru-mi, în vagonul de marfă, patruzeci erau grămădiţi, unii lîngă alţii, ca sardelele, între raniţe şi arme. După zbierăte sălbatice la plecare, după cîn- 468 tece asurzitoare din care nu se înţelegea nimic, — acuma cu toţii se liniştiseră ; gîndurile cucereau rînd pe rînd şi întunecau ochii ; şi, pe măsuiră ce se iveau satele, porneau glasuri moi, în care tremurau păreri de rău. Pe mulţi îi urmăream. întăi erau tăcuţi, apoi neliniştiţi. Ii vedeam ridicîndu-se şi apropiindu-se de uşă. — Ce-i ? ţi s-apropie satul ? Flăcăul mă privea zîmbind şi dădea încet din cap. — Se zărea satul. El se întorcea deodată : — Uite!... Aista-i satul nostru... Căsuţe risipite pe coastă, pe marginea râpelor, printre arbori încă fără frunză. Ici-colo o femeie, un copil cu- gîştele la pîrău... — Uite !... şi tresărea ; vezi casa ceea albă, ou livadă ? Uită-te bine, la marginea satului... Uite o femeie !... se zăreşte... Girijeşte pe afară... E tnămuca. Se găteşte de Paşti... Şi rămînea cu ochii ţintă la casa copilăriei; trenul trecea vuind şi pufnind ; maica şi căsuţa se prăpădeau, tot mai în urmă, în pulberea de aur a zilei. Şi treceam repede prin mijlocul Moldovei noastre, pe valea Şiretului nostru. Şi-mi aduceam aminte de ceasurile de încîntări pe malurile acestui ou care udă o ţară întreagă. Ori sus, î>n ţinutul Dorohoiului, ori mai la vale într-al Romanului, ori în jos în podgoriile Tecuciului, ori lîngă Galaţi, în preajma Dunării, — pretutindeni dădeam de linele maluri năsipoase, de luncile întinse, de apa domoală, caire trece întruna, trece în tăcere, oglindind atîtea frumuseţi de la noi ! îmi aduceam aminte de nopţile cu lună plină, cînd stam la pescuit cu tovarăşii. Aşteptam peştele lîngă I 469 focul potolit, aprins lingă zidul negru ai zăvoiului, în lumina lunii apa părea argint topit, şi deasupra ei, în tăcerea aceea mare, parcă trebuiau să răsară trupurile albe, înmlădiindu-se, ale zînelor poveştilor... Intr-un tîirziu, cînd, după o istorisire a unuia, truda ne lipea pleoapele şi ne îngreuia braţele, simţeam deodată cum sub răchiţile mari, la adlîmc, se zbate somnul în vîrşă... Arşi ne sculam, năvăleam prim mlaja deasă care şuiera şi ne izbea cu sfîrouri ascuţite... Altădată, cînd se zăreau de abia ca o sorijelitură sîngerată zorii, eu eram pe mal, cu puşca în spate, spire vadurile raţelor. Atunci pluteau neguri mari, după o noapte răcoroasă. Albe ca laptele, dese, se înmlădiau în forme ciudate, domol, leneş, suindu-se, coborîndu-se, treciînd la cotituri peste creasta marilor sălcii negre în care dormeau părechile de turturele... Şi cînd scăpărau luminile zorilor, oa o viaţă nouă se aprindea pretutindeni. Erau trupuri care se încovoiau gingaş, braţe oare se înlănţuiau, und'e de păr auriu care străluceau... Şi încet-înoet, de abia simţit, pornea vîntul dimineţii şi toată lumea aceasta a fantasmelor pornea minată de suflarea-i înoîntată, spre tărâmurile basmelor de noapte! Şi de cîte, de cîte lucruri nu-mi aduceam aminte şi de întâmplări grozave, de revărsări vijelioase în nopţi de potop şi de cumpănă, de ţipete disperate, de capete îngrozite cu părul fluturând, şi de grozava mî-nie a undelor, care se rostogoleau mugind, acoperind totul, cucerind clipă cu clipă, bucată cu bucată din gospodării, umplînd oase goaile, alungind norodul nenorocit ! Şi de lucruri grozave îmi aduceam aminte, şi de întâmplări triste, — şi totuşi rîul acesta al copilăriei, spre talazurile căruia alergam, în sinul căruia, des- 470 mietrdat de unde, intram ou cete de tovarăşi, prin pulberea de aur a verii, — rîui acesta îmi era drag, era ceva din viaţa, din trecutul meu, — şi toate gîn-duirile, tot sufletul pribegeau cu el, se întorceau la deal, treceau spre alte vremuri, spre zile senine, de mult mistuite în întunericul prăpăstios, din fundul căruia nimic nu mai urcă în sus ! Ne opream în staţii. Ca un furnicar izvorau din vagoane soldaţii şi dădeau năvală la fîntîni, ori la ciuşmele. Se plecau lacomi, înghiţeau gîlgîind apa, se ridicau cu feţele roşii, ştergîndu-şi cu mînicile bărbiile ude. — Apoi, oînd maşina fluiera prelung, într-un tropot disperat se azvârleau cu toţii, se căţărau de fiare, se aninau de uşi, săreau unii peste alţii, îm-bulzindu-se, ghiontindu-se. Şi oînd şirul de vagoane pornea, uraile prelungi, sălbatice, siplăriau oamenii. Femeile îşi făceau aruce. Cărnurile începeau să cînte prelung, zvîrlind în cîrn-pii rostogoliri de note metalice. Ş-un timp, în juru-mi era larmă, izbucneau firînturi de cîntece, pînă ce se mînia don sergent Florescu. Spre Adjud, glasul îi porni ca un clopot. — Ho! măi Săracu ! ce-a dat, mă, peste tine ? Du-te dracului! Ce-mi uirli la ureche? Măi Dănilă, m-ai bine zi-i tu niţel din i'luier... Mă ! trei luni, mă ! Cu condimnaţii, mă ! Nici Pastele nu-1 fac, nici la bal nu joc... Aşa-i viaţa de militar, mă ! Şi-şi plesni capela pe sprinceana stingă. ■— Aşa-i, mă, cu amar şi cu năcazuri ! Dialr tot e bine-n miliţie, măi Săracu... Ce ? ai vreo grijă ? N-iai, mă, nici o grijă ! Ah ! frumoasă este viaţa de soldat, Oriunde el merge, este respectat!... 471 ■— Măi Dănilă ! cîntă, mă, din 'fluier! Am avut şi eu„ mă, o bibică, — dar dacă nu mă duc s-o danţez la Paşti, m-a uitat, măi Săracu ! Hiii ! mă... — Oriunde el merge, este respectat !... Dănilă începu să cînte ; dar trenul, pornit mai repede, făcea un zgomot asurzitor, şi flăcăii, porniţi pe vorbă, nu mai tăceau. ■— Taci, mă ! nu taci ? Că te ia muma dracului ! Zi, mă ! Şi Dănilă-i fluiera la ureche, iar don sergent, cu capu-n palme, cu raniţa din spate înălţată în sus, cu întristare, asculta, şi se gîndea şi el la ale sale dureri. — Ha-ah ! mă ! frumoasă-i viaţa noastră, mă ! da’ te duci prin străinătăţi, mă, şi te uită toate fetele din tîrg !... Trenul se opri, pentru mai multă vreme, la Adjud, şi sergentul nostru îşi făcu vînt de sus, sări din vagon în spatele soldaţilor coborîţi. Apoi se îndreptă şi-şi duse bidonul la gură. Se oţărî: — Aaah ! •— Apă tare ! zise încet Dănilă. Şi numai cu baionetele, după ce lăsarăm plantoa-nele la staţie, ieşirăm în dosul gării, şi de acolo, pe o şoseluţă străjuită de copaci, pornirăm. Căpitanul Chiriţescu, cu cuconiţa lui, cu locotenentul Roşea şi cu cei doi sublocotenenţi, rămaseră la gară, la restaurant, la o mică gustare şi la un păhărel de vin. Majurii, Anton al nostru şi cu Lungu, om mustăcios, grozav de mustăcios şi cu capul mic, nu se osteniră decît pînă în dosul gării «la crîşmuliţă, cu vinişor, măi tată, cu mîncăirică, şi cu ceva ţîmba.lagii...» — Iar gradaţii, cu Florescu înainte, îşi întinseră picioarele, şi printre rîndurile răzleţe ale flăcăilor, pătrunseră cei întăi în tîrg. 472 Acolo, zi de iarmaroc, lume multă. Prin toate cirîş-mele ţipau ţigani, cu capetele culcate pe viori; săteni de-ai noştri se ţineau de după cap, cercau să joace cu paharele- în mîni ; unii se scuturau de piept, alţii se sărutau...- Şi prin îmbulzeala aceea pătrunseră soldaţii; şi prietiniile cu oamenii din partea locului sc înjghebară îndată. Ici un păhărel, dincolo unul, — peste-o jumătate de ceas tuturora le sticleau ochii. Pînă ce, prin roiurile dese ale creştinilor, răzbătu deodată chiuind, plesnindu-se cu palmele peste capelă, Florescu al nostru, cu veşnica-i raniţă în spate. Oamenii ,se dădeau încet la o parte dinainte-i, iar el ca un viteaz, trecea privind în toate părţile de sus, pe sub cozoroc. în răstimpuri îşi ducea mînile la mustăţi, privea pieziş spre femei, şi izbucnea în rîsete stînse, bătîndu-se cu palmele peste genunchi, încovo-indu-se de mijloc. Deodată dădu piept în piept c-o unguroaică voinică, cu ştergar alb peste cununa mare din cap. Foarte fericit, domnul sergent deschise braţele, se aplecă şi o sărută îndesat pe obraz ; apoi porni înainte rîzînd, izbind cu umerele în toate părţile, — pe cînd femeia, încremenită, privea în urmă-i, fără de nici un cuvînt, cu mîna la gură. Şi în toate părţile ţipete de scripci, murmure adînci de glasuri, din cînd în cînd chiote, apoi izbucniri întinse de hohote... Şi deodată lumina soarelui se stînse. Un nour mare, vînăt, se desfăşură grabnic din asfinţit, de pe crestele munţilor albaştri, cucerind cerul. Mulţimea prinse a se mişca grabnic, căruţe începură a-şi facc loc prin mulţime, zarva omenească conteni ; prin lumina dintrodată scăzută, pătrunseră valuri de umbră, 473 un vînt Iute, răcoros venea, mişcînd ici-colo ramuri înmugurite. ' Dinspre gară porni glas de corn, sunînd adunarea. Florescu, îndreptat ca prin farmec, începea să urle privind în jur cu sprîncenele încruntate; prin mulţimea rărită albăstreau îndesîndu-ise capelele flăcăilor ; ceilalţi gradaţi făceau cu mînile semne disperate, şi deodată, cu vîntul crescut, sunător, veniră cele dintăi picături de ploaie, mari şi grele ca nişte plumbi. Şi toţi flăcăii porniră pe şosea, spre gară, într-o goană nebună, în tropotiri asurzitoare... Săltau pe vîrfurile cizmelor, plecaţi înainte, c-o mînă pe baionetă, cu alta pe capelă, şi din urmă gloanţele de apă, risipite de vînt, îi mitraliau. Cînd ajunserăm ,1a gară, osteniţi, suflînd greu, ploaia porni potop ; ploaie şi furtună, dintr-un văzduh posomorit în care se învîrtejeau nourii. Curgea în toate părţile, pătrundea cu vîntul pînă pe peron ; spumoasă, cu clăbuci, se rostogolea de pe acoperişuri, aleirga prin şanţuri, — pe cînd toată lumea se grămădea în staţia mică, cap la cap, încălzindu-se cu aburii răsuflărilor. Anton al nostru şi Lungu stăteau mai la o parte, într-un colţ, rezemaţi de zid. Parcă zîmbeau, parcă le venea să închidă ochii. Şi Anton cuvînta : — Ha ! ce-i, bre ? A dat potopu lui Nota ? V-iaţi dus la ghiolcăit, ha ! V-iau cîntat păsările, de inimă albastră !... Şi lîngă el Lungu îşi răsfira mustăţile lungi, le privea în lungul nasului şi rîdea încet, în pufniri dese. Ieşiră pe peron şi ofiţerii, cu tot cu cuconiţă. O fiinţă subţire, uşoară, mititică, negricioasă la faţă, cu nişte ochi care scînteiau ca nişte văpăi, ca la un dră-cuşor. Şi vorbea mult şi iute, trăgînd repede aerul în 474 piept, dînd din mîni, clipind, rfdicîridu-şi sprîncenele întruna sub pălăria mare, neagră, cu pană de struţ, răsucindu-se la fiecare clipă în rochia-i neagră strînsă pe trup, subţiată ca de un inel la mijloc. — Ahia-'ha ! mormăi Anton. Asta-i dumneaei! Cu-răluşa domnului căpitan ! Frumos dimon, oe zici, mă Lungule, ha!... Ia uite colo, cum dă din mîni şi nu-i mai tace guriţa... Mi-mi-imi, chi-chi-chi!... Bre-bre-bre ! aici nu-i lucru curat... Asta, bre, are şapte draci, — îi are pe toţi, ha... Căpitanul Chiriţescu era om rotund, cu părul şi mustăţile sure. Altfel voinic, şi cu nişte ochi buni, care totdeauna zîmbeau. Cu vorbă multă, cu ploconiri din cap, cu înălţări şi coborîri de umere, grăia în jurul căpitănesei locotenentul Roşea, scund, voinic, puirtînd dîrz capul balan, cu mustăţile frumos răsucite. Sublocotenenţii, tineri, cu mustăţile de abia mijind, parcă se aţineau să prindă din zbor unele priviri ale căpitănesei şi unele vorbe, cărora le dădea drumul din fugă, peste umăr. Unul, Petrescu, era c-un cap mare, pătrat, şi privea lumea pe sub sprîncene, cu barba în piept, cîteodată cu braţele încrucişate, ca Napoleon ; celălalt, Velea, bucălat, blajin, cu ochii de fată mare, privea drept şi deschis şi părea dispus să se înfrăţească cu toată lumea. Rîdea cu poftă la unele glume ale cucoanei şi întruna îşi da chipiul pe ceafă şi şi-l îndrepta îndată, îndesîndu-l tare din cozoroc. După o masă la care păhărelele de bună-samă că nu stătuseră deşarte, domnii ofiţeri şi cucoana aveau veselii dese şi neaşteptate. Căpitanul 'privea cu ochi umezi la îngrămădirea de flăcăi şi parcă voia să le spuie ceva, o vorbă bună. — Ei, băieţi, v-a apucat ploaia !... Aţi tras o fugă... 475 •— Da, s’ trăiţi, domnule căpitan !... Şi căpitanul, foarte mulţămit, soarbe din ţigară fumuri după fumuri, pe cînd cucoana vorbeşte, cu ochii lucitori, suindu-şi şi coborîndu-şi întruna sprîncenele. Şi Anton murmură : . — Ha ! Cunoaştem noi, cunoaştem !... Şi îndrep-tîndu-se, ca pentru salut, murmură : Tră'iţi, domnule căpitane, am onoarea a vă raporta... hm !... cucoană Curăluşă, cucoană Curăluşă !... — Adelaida o chiamă, Antoane! îi şopteşte Lungu. — Mustăciosule, mustăciosule, mugeşte Anton, taci din gură, mă, că ştiu eu ce zic, ha! Mă, eu îs vulpe bătrînă, mă... Eu, campanie în Dobrogea, mă, — 77-78 ! Eu, mă, femei, — cîtă frunză şi iarbă !... Cunoaştem la animale, — ha !... Da’ vinul, bre, bun a fost! Halal să-i fie! De-o fi aşa acolo, la Tîirgu Ocnei, Dumnezeu să-l miluiască pe domnu colonel, că mult bine mi-a priit... Numai ca data trecută, cînd am mai fost, să fie, — şi nu mai zic nimic... Aha-ha !... Ia uite colo cum mi se răsuceşte... ha-ha !... mi-mi-mi! chi-chi-chi! Iaca, bre, vine şi trenul... Gata, băieţi, gata... Ca eroii, mă ! asalt la vagoane, măi Să-racu ! Ploaia contenea; de la asfinţit, din munţi, izvorau săgeţi lungi de aur, fulgerînd sus, în nouri, şi jos, în oglinzile de apă... OCNA Sosirea, încartiruirea., sara, pe o vreme umedă, primirea căzărmii a doua zi, primirea închisorii, ;S-au făcut repede, nici n-am ştiut cînd. Dujâ companii ne aşteptau cu toate calabalîcurile scoase ; de abia vedeau înainte-le de nerăbdare ; au plecat chiuind, sărind pe drum cu raniţele în spate. Sergenţii noştri majori dădeau ordine, ai celuilalt detaşament răcneau ; furierii, căpitanii, încheiau procese-verbale, dădeau şi luau în primire toate mesele şchioape şi toate gemurile sparte... Iar înlăuntru, prin camerele părăsite, un praf, o murdărie, de te apuca groaza ! Hîrtii boţite, cîrpe, linguri, cioburi de străchini, bucăţi de mămăligă şi de pîne, ca la plecarea unei hoarde! Ş-ai noştri, cu toţii, îşi leapădă arme, raniţe, toată gospodăria, — şi se pun pe curăţenie, pe cînd ceilalţi pleacă ca alungaţi de holeră ! Mături rupte, tîrnuri numai beţe, încep a răscoli praful, — şi se face un nour greu şi înăbuşitor în curte şi-n camere, de nu se mai vedea om pe om şi nu-şi mai putea trage nimeni sufletul ! Apoi hîrdaie cu apă astîmpără praful, şi potopul se revarsă pe duşamele. Două companii în genunchi, 477 Cu toate cfrpele găsite pe sub garduri şi-n gunoaie, spală podelele şi varsă peste praguri valuri noroioase. Cucoana Adelaida a domnului căpitan, în vremea asta, se strecoară în vîrful picioarelor prin odăile de la al doilea rînd, cu batista la nas, cu sticluţa de colonie în cealaltă mînă, se apleacă pe fereastră. Se întoarce cătră ofiţerii nevăzuţi dindărătul ei, vorbeşte iute, parcă i-i scîrbă, parcă e indignată, parcă-i gata să leşine. Iar majorii noştri şi toţi gradaţii, pic de apă, umblă îri toate părţile, pun şi ei mîna, înjură în toate felurile, mai leapădă cîte un pumn, cîte-o palmă, — şi e o zarvă, o încurcătură de glasuri, ca la tumul Vavilonului 1 Şi apa şi praful se amestecă, se astîmpără, se iscă iar; cîrpe, mături se rostogolesc, rămîn nemişcate, pirintre raniţe şi arme, printre calabalîcurile ofiţerilor ; şi e un soare arzător de-ţi vine să urli şi să turbi ! Şi băieţii se izbesc, se freacă, se brîncesc, sar unii peste alţii, se pălesc cap în cap, se plefturesc cu cîrpele ude peste obraji, se uită urît unii la alţii, — parcă de cînd sînt ei tot în duşmănie şi larmă au trăit! Insfîrşit, ne aşezăm. Compania noastră în două camere, cealaltă în două. Domnul căpitan Chiriţescu şi cu domnii ofiţeri sus, prin odăi, care cum îi vine la în-dămînă. Noi mai aşa, mai uşor am făcut instalaţia. Mai greu a fost sus, la cucoana Adelaida. Acolo toată ziua au hîrîit mobile, ordonanţele au bătut cuie şi pînă sara, tîrziu, au făcut curăţenie. Şi glăsuşorul cuconiţei nu mai contenea ; zicea, zicea, zicea fără odihnă, ş-aşa de iute, aşa de iute ! A doua zi, altă undă, pînă ce însfîrşit toată lumea a căzut la învoială ; foitul şi răcnetele au contenit. De-acum înainte o viaţă lină, leneşă, de trei luni, trebuia să curgă fără bucurii, fără întristări. Instrucţie, 478 ^ teorie, deloc, — asta era pe placul multora. Numai gărzi, convoiuri, ş-atît, -— şi-ncolo odihnă. — Ah ! ce viaţă, măi tată, ce viaţă !... Orăşelul, curăţel, cu case albe şi plin, slavă Domnului, de crîşme, se întinde pe lîngă Trotuş. Apă limpede ca lacrima : unde-i de două staturi de om, se văd pietrele fundului. Pe malul dinspire tîrg, stîngul, se înşiră căsuţele mahalalelor îşi case .veşi opt ori zeice măsline putrede. Această gustare de dimineaţă se făcea iute. Nu era nevoie de vas, nici de masă. Toată mîncarea îşi găsea loc pe podul palmei stîngi. Mai mult întărîtaţi, flăcăii se ştergeau pe bot, pe cînd unii din gradaţi muşcau din cîte o jumătate de pîne pe care'o ţineau în dreapta, şi-şi umpleau gura cu măsline alese de cu sară şi păstrate în străchini bine spălate. Ochii se îndreptau îndărăt jinduitori ; dar o comandă, cu gura plină, izbucnea: Drepţi! Şi nimeni nu mai mişca. 480 Se arăta şi ofiţerul de serviciu, căscînd somnoros şi zăngănindu-şi sabia. Anton comanda drepţi, şi raporta. Coloană de marş, — şi ieşeam pe poartă, pe uliţa pustie, în tactul darabanei. Castelul sta grămădit lîngă Trotuş, dincolo, ca în-tr-o văgăună. O cetăţuie cu ziduri înalte, cu porţi grele. Paraclisul cu turnul tăbluit roş se înălţa deasupra. Suiam printre zaplazuri, printre grădini în care izvorau de pe ramuri negre verdeaţă şi flori. Se înălţau comenzi, ne opream ; ieşea a'fară garda ; se împărţeau soldaţii în avangardă, ariergardă şi flancgărzi, — şi după aceea, deodată, porţile se deschideau şi unul cîte unul ieşeau la lumină, ca dintr-un întuneric, condamnaţii în haine sure, vărgate cu negru. Erau percheziţionaţi atent de gardieni, apoi treceau pe şoseluţa înclinată, şi se opreau cîte patru, cîte patru... înainte, pe dje laturi, soldaţii cu arma-gătiţi, cu încărcătoarele în mîni, cu baionetele sclipind în răsăritul de soare, aşteptau ameninţători, într-un cerc mare. Ieşeau o sută, două sute, după cum erau şi cererile de sare. — Cornul zvîrlea în văi numirea convoiului şi înaintarea ! Avangarda pornea, flancgărzile apucau cărări cotite, de laturi, una pe calea ferată, alta printre case, pe la marginea grădinilor, suind, coborînd, ocolind, aţinîndu-se la hudiţe, totdeauna la înălţimea convoiului. Şi cornul cînta puternic, ariergarda încheia d'rumul, condamnaţii mergeau încet, la pas ; cătuşele zuruiau uşor. Trecători, căruţaşi, la strigătele cornului se opreau, lăsau să treacă şiragul... Priveau tăcuţi, unii îşi întorceau capetele, — pe cînd ocnaşii, pe uliţile înguste, păşeau fără cuvinte, fără zîmbet, cu feţele rase zbîrcite, cu ochii plini de întunericul celulelor... Iar. pe căi lăturalnice, şirul de soldaţi din dreapta, care înconjura, mergea toată vremea în pas alergător, gî- 31 — M. Sadoveanu — Opere, voi. II 481 fîind, cu arma totdeauna gata, ca în aşteptarea unei mari primejdii... In jumătatea aceea de ceas, cît se făcea drumul, toţi, ofiţeri şi soldaţi, mai ales la început, erau cu inimile strînse. O mişcare, un pas în laturi din şiragul de condamnaţi, şi arma trebuia să funcţioneze... Un foc, glasul de spaimă al cornului, — puteau izbucni în fiecare clipă ! Ajungeam. Porţile magaziilor de sare se deschideau. Şirul de ocnaşi intra, sentinelele se rînduiau în jur. Dedesubt curtea era săpată, şi spre străji malurile săpăturii erau zidite oblu, cu piatră ; iar deasupra, zapla-zul nalt de ostreţe împrejmuia totul. Străjile se plimbau pe o punte dintr-o scîndură în unele locuri, vegheau la mişcarea de dedesubt, unde, îndată după ce ajungeam, morile de sare porneau, vagoane şi vago-nete prindeau să huruie pe reţeaua de şine. Afară, la magazii, rămîneau ocnaşii care mai aveau puţini ani de osîndă, cei neprimejdioşi. Iar ceilalţi se urcau în vagonetele ce aşteptau în gura tunelului. Maşina pitică, înlăuntru, fluiera ascuţit, pornea, cufunda şiragul în întunericul răcoros, prin care o suflare jilavă trecea iute, în care lămpile electrice fulgerau în treacăt şi rămîneau apoi în urmă, slăbeau în negură ca nişte stele filante. In fundul pămîntului, în muntele de sare, sînt săpate marile bolţi răsunătoare. Cînd am ajuns întăia oară pe podişul de la capătul tunelului şi cînd mi s-a deschis înainte, în înălţime şi-n afund, uriaşa peşteră, cu lumina-i fantastică, m-am crezut sosit pe tărîmurile unei lumi a visurilor. In sus, ca o boltă de biserică, pînă la deschiderea alburie în lumina zilei a gurii vechi a ocnelor. Apoi cerdacuri de sare, un rînd, două, trei, care înconjură toată bolta, se pierd în întunecimi, iar apar... 482 Şi jos, deodată, în pîlp'îirile luminii electrice, o lume de umbre negre... S-aud glasuri, care hăuie rătăcind prin coridoare ; bate tactul ciocanelor, ca o pendulă a infernului. Iată, la o stîncă de sare lucrează doisprezece nenorociţi. Odată ridică ciocanele îndreptîndu-se din şale, odată le lasă cumpănindu-se în jos ; şi bătăile tari, ca în piatră, cad ritmat, cu ecouri prelungi. Tac — şi ecourile în peşteri : ta-a-a ! Tac, ta-a-a ! — Şi bate necontenit o jumătate de ceas, un ceas, pînă cînd stînca, pîrîind, se desprinde c-un pocnet din munte. Şi tot adîncul e plin de răsunete, de umbre care lunecă, de glasuri care par a veni dintr-o parte şi trec în alta, purtate de freamăte de vînt. ..Lumina viorie pîlpîie în zbucniri, în tremurări d'e stîngere, aruncă fulgere pe colţuri lucii, pe trepte care izvorăsc din întuneric şi duc nu ştii unde. Şi într-un colţ, pe care nu-1 cunoşteai, deodată descoperi doi ochi care te privesc, — două luciri de fosfor. M-am coborît jos, printre ocnaşi pe trepte de sare, line, acoperite cu fulgi de praf mărunt. Ş-acolo, jos, muncă încordată. Ciocane ascuţite sapă şanţuri, ciocane rotunde bat la baza lespezilor ; vagonete pline de bulgări trec mînate de oameni cu grumajii şi spinările încordate ; din locuri joase suie unii cu lespezi în spate, gemînd, gîfîind, rotind ochi crunţi în orbite. Pretutindeni o muncă amară ; ş-acolo, aproape de ei, între ei, simţi că din visul de sus ai căzut într-un iad al scrîş-nirii dinţilor. Unii mă priveau tăcuţi, cu ochi în dosul cărora cine ştie ce gînduri cloceau, alţii îmi zîmbeau cu umilinţă, se apropiau încovoiaţi, îmi întindeau un ou de sare limpede, — se milogeau pentru un pitac. 31* 483 Treceam prin dreptul unei peşteri negre. în fund, cine ştie unde, în întunericul de păcură, lucea ca o stea lampa unui lucrător; ciocanul se auzea înăbuşit scurmînd în munte ; omul, însă, cu trupul frînt, cu durerea, cu ura, nu se zărea... Deodată, într-un colţ, cîţiva mă opriră c-un zîmbet şi c-o întrebare. Ochii cufundaţi sub frunte adînc ; obrazurile palide ; creţuri în jurul gurii. Unul nalt, spătos, cu faţa rotundă, mă priveşte drept. Al doilea, negru, stricat de vărsat; al. treilea scund, c-o faţă arsă, pe care ochii albaştri par două pete alburii. Şi cel dintăi mă-ntreabă : — Ce mai veste prin gazete ? Se pregăteşte ţara de război ?... II privesc mirat. Ei îşi întind gurile într-un zîmbet mai larg. — De ce să se pregătească ? — Cum ? nu ştii ? Dacă se face război, poate ne scoate şi pe noi de-aici ! răspunde cel cu faţa arsă. Şi se întoarce spre celălalt: Nu-i aşa ? —■ Hm ! aşa-i ; aşa spuneau bătrînii. Ne scoate şi ne pune în fruntea oştilor: ori scăpăm şi ne dă drumul, ori pierim... Decît aici, mai bine !... Tustrei mă privesc cu dor de vorbă. Şi-ncep a-mi spune. Doi mărturisesc că sînt vinovaţi : crime obişnuite, omoruri cu toporul şi cu cuţitul; al treilea, însă, cel cu ochii şterşi, caută eu îndărătnicie să-şi dovedească nevinovăţia şi necontenit vorbeşte de revizuire de proces. Acesta e omul într-adevăr rău. Din noaptea sufletului lui, numai venin şi ură urcă ; otrăvite-i sînt toate clipele osîndei. Scrîşnind grăieşte de chinuri, scrîşnind 484 de cei ce l-au osîndit «pe nedrept». Toată carnea par-că-i tremură pe trup. Şi la urmă oftează cu greutate : — Haah ! mulţămesc lui Dumnezeu că procurorul şi primul jurat au murit... Altfel trebuia să-mi fac cu ei datoria!... Şi-ncet-încet amintirile, povestirile curgeau. Şi-mi vorbi cel nalt despre cumplitele vremuri de demult, cînd nu era tunel, şi osîndiţii coborau pe scripţi prin gura veche, la început, şi pe urmă mu mai vedeau lumina lumii decît o dată pe an, la Paşti! Acolo trăiau, la întunericul rănit numai de facle, se tîrau ca fiarele prin răceală, prin umezeală, înghiţeau praf de sare, îşi lăsau ciolanele pe stîncă, mîncau mai rău d'ecît cînii; chinuiţi şi zdrobiţi se tîrau spre o rază strecurată ca un fulger de sus spre nemernicia lor; nici mirosul bunului pămînt, nici zvonul văzduhului, freamătul ver-deţii, nimic n-ajungea pînă la ei; într-un mormînt trăiau ! Şi din cînd în cînd, de la biserica lor, săpată în stînca de sare, vuiau clopotele, ca pentru morţi, chemîndu-i la amărăciunea rugăciunilor, de multe ori chemîndu-i la odihna îngheţată a sicriului! Şi-n zvonul vorbei lor auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ciocanelor răsunînd, hăuind în peşteri negre, ca pînă-n măruntaiele pămîntului ; — şi de-acolo, din depărtări nemăsurate, parcă veneau acele suflări tremurate, acele freamăte în care se zbăteau, ca fluturi pe moarte, luminile violete ale becurilor electrice... castelul A Intăiul rond îl face sublocotenentul nostru cel blajin, Velea. Intăi s-a plimbat prin orăşel, de cum a înserat, cu ceilalţi ofiţeri şi cu cuconiţa Adelaida. După ce s-au întors, toată lumea s-a culcat; domnul căpitan a avut gust să se sune şi stîngerea. Şi sus, numai la o fereastră a rămas lumină; iar umbra sublocotenentului se apropie şi se depărtează de geam. Plimbarea aceasta, însă, e destul de plictisitoare. Lumina se stînge deodată ; s-aude sabia zuruind la uşa care dă în curte. Sergentul-major încă nu s-a culcai : — Antoane !... ■— Ordonaţi ! — Dă-mi, Antoane, un căprar... Mă duc să fac rondul. — Trăiţi, don sublocotenent, să vă dau pe Gheor-ghiţă... — A, da ! bun băiat, îl şi uitasem... — Atunci să-l chem. ■— Gheorghiţă, ha! Ia.vezi, măi tată, de te îmbracă-n doi timpi şi trei mişcări, şi prezantă-te la don sublocotenent în pas alergător 486 Eu trag tunica pe mîniei şi încing baioneta. In plutoane e linişte. In curte un întuneric cumplit. In lumina de la poartă a felinarului, scînteiază arma sentinelei. Sublocotenentul se uită de aproape la mine. îmi zice încet, ca şi cum i-i frică să nu-1 audă Anton : — Nu ţi-ai luat arma ? — Nu, zic eu, dar pot să mă întorc... — Hm, ar fi bine; dar nu, mai bine stăi... Să vedem cîte ceasuri... La lumina felinarului se uită la ceas. — Unsprezece, zice el. Mai avem un ceas pînă la miezul nopţii... Şi pornim încet pe uliţile potolite ale orăşelului. S-au culcat tîrgoveţii; numai vardiştii, cu cizme din-tr-o vacă, bocănesc unde şi unde, pe caldarîm. Pe cer, nouri ; ici-colo clipesc stele ; ş-un întuneric mare, ca o negură adîncă. Ieşim din orăşel pe la miazănoapte; dăm pe calea-ferată. Sublocotenentul merge înainte, pe cărăruia de lîngă linie; eu îl urmez. Tăcem multă vreme. Deodată îşi încetineşte de tot pasul. Simt c-a întors capul spre mine. Mă întreabă : — Tu ce zici, Gheorghiţă, ce-ai mai auzit de Castel ?... — Eu ? Ce s-aud ? mai nimica... încă n-am avut vreme : de abia ne-am aşezat. — Dar de la cei care au plecat nu s-a auzit ? Cît au fost ei, n-au cercat condamnaţii evadări ?... ■— Ba da, am auzit de aşa ceva ; dar au fost toate descoperite... — Adevărat, gîndul lor nu poate să fie decît scăparea... murmură sublocotenentul. Şi iar porneşte, puţin mai repede. 487 Pe urmă se opreşte iar. Ar vrea să mai spuie ceva, dar se răzgîndeşte. Stă numai ş-ascultă. Ca dintr-o văgăună vin, pe adierea nopţii, strigăte pierdute, lungi, fioroase: «La număru 1, binieee ! — La număru 7, bineee !...» . ■— Se-ndeamnă, ca să nu-i fure somnul... şopteşte ofiţerul. — Ihî!... mormăiesc eu cu urechea aţintită la răcnetele din ce în ce mai slăbite. Subt ele, ţinînd ison, curge ca un murmur, ca un vîjîit greu... Urechea deprinsă deosebeşte apoi ca un glas de vînt în sălcii, o larmă de ape spumegate, care se izbesc şi fierb între stînci. Trotuşul ! Sublocotenentul iar mă întreabă cu jumătate de gură, despre pază, despre evadări, despre unii bandiţi cu faimă, care zac acolo, în cetăţuia de piatră ; şi-n glasul lui simt un fior, o nedesluşită tulburare... Şi împrejurimile se sălbătăcesc deodată. La dreapta întinderi goale, cufundate ca subt o mare nemărginită de păcură ; la stînga cîteva lumini pierdute: par luminile unor vase rătăcite pe aceeaşi mare necunoscută. — Iar înainte-ne, deodată răsare castelul negru, înălţîndu-se în lumina cîtorva felinare cu flacăra slabă, roşcată... Nimic măreţ în înfăţişarea lui, — totuşi simţii un fioir : ca şi cum mă apropiam de un mormînt mare. Sublocotenentul de mult tăcuse ; acuma se alăturase de mine : îşi ţinea, cu stînga, sabia ridicată, ca să nu sune. Tresărim amîndoi la ţipătul strajei, care sparge, ca o izbucnire de armă, întunericul. — Cine-i ? — cine-i ?... Sublocotenentul s-a oprit, parcă i-ar fi pus cineva mîna-n piept. Răspunde repede : — Rond! 488 — Rond, stăi! strigă sentinela. Căprar de gardă, vin’ de recunoaşte rondul! Uşa corpului de gardă se dă în laturi şi un val de lumină izbucneşte, curgînd pe şoseluţa înclinată. Umbre se mişcă, ca suflate de vînt; o umbră scoboară scările cu grabă, vine cătră noi, cu arma lucind în curgerea luminii. Se opreşte, înclină baioneta, strigă, cere parola, — şi sublocotenentul nostru, cu obrazul lucind palid, răspunde cu glasul mişcat. Caporalul raportează : — Domnule sublocotenent, garda penitenciarului se compune din 36 de soldaţi, un cornist, un caporal ş-un sergent. Are sub pază 311 condamnaţi. In corpul de gardă soldaţii stau drepţi, încinşi, cu baioneta şi cartuşiera, la marginea paturilor late. Florescu, sergentul, raportează şi el c-un smoc de chei în stînga. Ieşim şi pornim în inspecţia sentinelelor. Poarta grea se deschide scîrţîind, se închide în urrriă-ne, — şi parcă nu mi-i deloc îndămînă. Ofiţerul tace. Şi din bălţi de întuneric adine, din colţuri de zid, răsar scînteind baionete, tresar strigătele străjilor. Cuvîntul de ordine : Bucur-Bucureşti se schimbă ; fiecare flăcău raportează la fel : In timpul serviciului meu nu s-a în-tîmplat nimic... Intrăm în cetăţuia albă din mijloc : dormitoarele. — Glasul peltic al lui Lăzăroi ne opreşte. Raportează uitîndu-se în tavan. — Sublocotenentul îl întreabă : — Ei, Lăzăroi, ce fac condamnaţii ?... — Trăiţi, don sublocotenent, — dorm... — Da’ ţie nu ţi-i frică, aici lîngă ei ?... Lăzăroi înalţă privirile pe păreţi : — Nu mi-i frică... Parcă ce pot să-mi facă ? Ia nişte bieţi oameni!... 489 Lămpi triste luminează de sus. Uşi ferecate se deschid din loc în loc. Ne apropiem de una, privim pe rînd, prin ferestruica tăiată la înălţimea ochilor. Un miros cumplit ca de mocirlă răscolită ne izbeşte. Pe paturi largi, de jurîmprejurul zidului, dorm, tescuiţi ca sardelele, ocnaşii palizi în firele de lumină care se împrăştie din tavan. Sforăiturile şi răsuflările parcă ar fi zvonul unor bondari care ar rătăci împrejurul capetelor acelora chinuite. Ici-colo, unul se mişcă, îşi destinde un picior şi cătuşa sună uşor, sec. Ferestruile ne deschid una după alta vederi asupra tuturor odăilor ticsite. Dintre capetele aliniate unul lîngă altul pe paturi, unul, nemişcat, îndreaptă spre noi priviri otrăvite. Şi după ce trecem prin gangurile pline de mirosul morţii, după ce ne strecurăm pe sub ziduri tăcute, pe lîngă ateliere cu ferestrele oarbe, ieşim repede; poarta închizîndu-se, vuieşte lung ; trecem prin corpul de gardă iar, — apoi apucăm iute pe şoseluţa care coboară lin. Şi marele mormînt de piatră rămîne în urmă, cu cei trei sute de oameni care dorm în el, care au visuri cu vedenii roşii de sînge, care dorm, de şi pe deasupră-le fîlfîie în întuneric aripile grozavului Arhanghel al morţii fără împăcare! A doua zi îi văd pe toţi, la lumina zilei. Am venit cu Anton dis-de-dimineaţă şi trecem pe la sentinelele care au gherete sus, pe zid, stăpînind curtea închisorii. Răspîndiţi ici-colo, pe sub păreţi, condamnaţii îşi încălzesc oasele la soarele de care numai aşa se pot bucura. Din ateliere vin zgomote de lucru neîntrerupt. Aceleaşi chipuri stoarse, palide, cu ochii îngropaţi sub frunte, pe care le-am văzut în ocnă. Cum ne arătăm sus, deasupra lor, mulţi îşi înalţă capetele şi ne privesc cu un ochi închis. Zîmbesc, îşi 490 scot cuşmele. Alţii îşi întind buzele fără sînge în rî-sete de răutate. Ici-colo izbucnesc glume urîte; hohote tari acopăr vorbele. Anton cunoaşte pe mulţi, încă de pe cînd a mai făcut serviciu aici. Pe unul, care-şi ţine întinsă gura pînă la urechi, îl întreabă : — Ha ! ce mai faci ? Cum o mai duci ? Cel întrebat, om mărunt, oacheş,- c-un ochi scurs, dă din cap : — Bine, cum s-o duc ? Ca aici... Vra să zică mă mai cunoşti ?... — Cum nu ? zice vesel Anton. Cunosc... Dumitru Grecu... — Aşa, aşa... dă din cap ocnaşul. Şi eu te cunosc, ------------don sergent-major... Ai mai fost acu patru ani, da-da... Anton întreabă : — Da’ tovarăşul ?... Aha ! jucaţi ţăncuşa... Care pe care ? — Tovarăşul ? zîmbeşte Grecu, clipind din ochiul lucitor. Ăsta-i unul strămutat... A venit acu o lună de la Doftana... Om al dracului, domnule, îţi spun eu... — Se întinse şi-i dădu un pumn după cap. — Cum merge, Elefterescule ?... Ţi-am tras o bătaie, elefan-tule ?... Elefterescu, adevărat elefant, — cîntărit, ar fi tras două su-te de ocă. Un uriaş bulgăre de carne moale, galbenă. Şi ceafa moale şi bărbia în trei valuri se revărsau cu mult peste gulerul surtucului. Mormăi nemulţămit, înălţîndu-şi în sus ochii mici, de purcel : — Ce bătaie ? ce bătaie ? Facem contra ! — Jucăm pe ceva băuturică ! rînji chiorul, spre noi. — Apoi se întoarse spre tovarăş: Condira ? Las’ că te răfuiesc eu... Plăteşti ca popa ! 491 In jurul lor, tot pe pămîntul umed, erau aşezate încă patru-cinci părechi de jucători, şi toate capetele erau aplecate şi toţi ochii urmăreau cu luare-aminte ace laşi joc. Mînile se întindeau, mişcau, pe liniile scrijelate pe scînduri, grăunţele, şi glasurile mormăiau întruna. , Anton întrebă iar : — Şi de ce a intrat la cuşcă ? — Ha ? strigă Grecu. De ce ? şi-ncepu a rîde. — Auzi, mă elefantule, — de ce... R'îzi, (mă... Chestie gravă, domnule major, caz grav !... In jur, capete se înălţaseră, cu zîmbete. — Pe viaţă !... strigă c-o înjurătură lungă Elefte-rescu. Da’ puţin îmi pasă, mă, — am cu ce trăi... — De ce ? întreb eu. — Aha ! de ce ? strigă chiorul. Apoi să vedeţi dumneavoastră... Asta...- elefantul, era ipistat la Bucureşti... Veţi fi auzit şi dumneavoastră, macar că-i cam mult de-atunci... Ş-avea el ce-avea c-un brutar... Nu ştiu ce-avea ! El ştie, al dracului !... şi prinse a rîde. — Şi-ntr-o bună zi, îl găseşte pe cela singur, arzînd focul în cuptor... Nici una, nici două, îl umflă în braţe, îl grămădeşte pe vatră, îl împinge în cuptor şi pune capacul... Om voinic, ce crezi ? Ia uite la dînsul! Pune capacul şi feriig! gata ! s-a făcut scrum brutarul... Iar ăsta ? — şi iar îi dădu un pumn după cap ; — ăsta ? — ăista-î elefant! el nu vrea să ştie ide nimic !... Elefterescu iar mormăi şi-şi ridică spre noi ochii mici ca două gămălii de bolduri, c-un rîs, tare-i deschidea p (gură jmare, ne'agră, (cu gingiile roşii, ou dîn-ţii ascuţiţi, ca la o fiară. Alţii în jur zîmbeau cu mîndrie. 492 Toata ciirtea era împestriţata de trupuri ; soarele dimineţii lumina lin văzduhul; din ateliere izvora Ifreamătul neîntrerupt al lucrului. Cei doi salutară pe Anton zîmbind şi se plecară asupra ţâncuşei. ■ Iar sergentul-major mai stîrni la vorbă pe cîţiva. Şi eu ascultam cu inima strînsă istorii cumplite, omoruri făcute cu uşurinţa cu care bei un pahar de apă ; şi mi se părea ciudat că oamenii aceia pot rîde, pot mînca, pot petrece... Vedeam bine că-i o minciună totul. Nimic nu poate să aducă remuşcarea şi ispăşirea la omul rău. Ce poţi face unei fiare sîngeroase ? închisoarea nu era decît o cuşcă, în care ei stăteau, sub zăbrele, ca să nu primejduiască viaţa altora. Şi totuşi, cu fiarele la un loc, stăteau, vedeam eu bine, şi oamenii care vărsaseră sînge într-o clipă de rătăcire. Şi în mijlocul celorlalţi, ca de lepră se molipseau şi ei cu repegiune, uitau şi ei că au fost oameni, le putrezea în umezeala închisorii şi a ocnei şi lor sufletul, — şi în toată mulţimea aceea, din buni, din răi la început, — nu se făcea decît o singură apă mocirloasă, în care zadarnic lunecau curatele raze ale soarelui ! îi.auzeam vorbind şi rîzînd cu linişte. Unul a ucis pe bărbatul ibovnicei lui bătîndu-i un piron în tîmplă ; altul şi-a ucis femeia tăind-o bucăţi-bucăţele... Şi unii ziceau c-a şi fript-o... Alţii nu dăduseră decît obişnuita lovitură cu ciomagul, cu toporul, cu puşca... Şi toţi de-o măsură, toţi liniştiţi, toţi gîndindu-se cu poftă la mîncare şi băutură, toţi cu gust de zburdă-ciune, ca animalele necuvîntătoare... Şi, mergînd alături de Anton spre cazarmă, simţeam o amărăciune în mine, parcă înghiţisem aer plin de miasme. Omul ! văzusem omul primitiv, nepoleit, ne mînat de interese, fără nevoia de a se preface, 493 omul care se scutură de tot şi rămîne cu ochi pentru pîndit, cu dinţi pentru muşcat, cu mînile iar ghiare I Şi, cum puteam, cercam să-mi lămuresc sufletul, prin vorbe. Dar Anton începu a rîde : — Ei bată-te să te bată ! Ce-mi umbli, căprarule, cu filosofie ?... ha ! Cum vrei să fie acolo, în ticăloşia lor ?... Ei bată-te să te bată ! Ce-ai zice de-un păhărel de vin ? Ştii că nu s-a prea schimbat vinul ?... Şi cel nou acu patru ani, a îmbătrînit, domnule, şi are un buchet, ceva extra-fain! Şi-n faţa paharului, Anton încet-încet începe să se înduioşeze. — Hei, frate, frate, toate-s bune şi toate-s rele pe lumea asta : cum vrei să le iei !... Bem un litru, crîşmarul perciunat mai aduce unul, şi printre perdelele lăsate se strecoară în odăiţa umbroasă lumina aurie a primăverii, în fîşii lungi. — Ce vrei de la ei, ha I Tot oameni ca alţii... Dacă petrec şi ei, şi se ceartă, ca în lume, ca între oameni, zici că-s răi... Dacă tac, neguroşi, — fac planuri, şi-i trînteşti cu lanţuri de gît în gherlă... Dacă fug şi-i prinzi... hauleu ! mămulică !... Chiar eu ce-am făcut !... Acu ipatru ani au cercat vreo dbi-trei să evadeze... — Bun vinul, bun ! Şi să ne facem şi o ţigară !... Intîmplări trecute începeau să-l fure. Prinse a-mi povesti. — Să-ţi spun cum a fost cu Popa, zise el, trăgînd încet din ţigară. — Atunci era prin luna lui iulie, ş-o căldură... Asta, Popa, hoţ al dracului, tovarăşul altui cîne, al lui Mărunţelu, cade bolnav... II scuturau frigurile, de-i clănţăneau dinţii în gură... Vine doctorul. Ce să-i facă ? Ii dă chinină, — cum dă şi la noi la soldaţi... Ce ai ? te doare capul, îţi vine greaţă, — chinină!... Parcă ce? Da’ pe lîngă amărală, îl învo- 494 îeşte să se plimbe pe-afară, pe lîngă zid... Să-l scoată c-o sentinelă, din gherlă, şi să-l lase să se plimbe : douăzeci de paşi încolo, douăzeci încoace... — Şi era bolnav ? — Cum ? Ce bolnav, domnule ? Să vezi. Iese cu soldatul într-o bună dimineaţă. Şi zice : Azi mi-i rău al dracului, mă camarade, mă scutură frigurile, să mă învelesc cu zeghea... —• Şi se lasă jos şi-şi trage haina peste cap... Da’ el al dracului, lucra la fiare, şi le tăia... Iar soldatul se uita la dracu, — ce să facă ? — Şi nici una, nici două, măi tată, saltă de jos şi face Ba! că'tră 'soldat îşi zvîrle lanţul... Sentinela răsare spăriată, cu ochii căscaţi şi, pînă să-şi vie în fire, cela sărise peste garduri, în vii... Puşca bufneşte de două ori... Eu eram în corpul de gardă. Repede, toată lumea, înarmată, iese. Soldatul strigă : Iaca pe ici, iaca pe colo ! Da’ eu zic : In tiraliori, măi băieţi! Şi pornim răsfiraţi prin vie... Ce ? zic eu. Nu s-a ascuns el departe ! — Ş-odată răcnesc: — Trage, mă ! nu-1 lăsa, trage-n cîne ! uite-1, mă ! Şi iată că zvîcneşte de subt un butuc de vie Popa: Na! nu trageţi, că mă predau ! Şi l-am prins... —• Da’ acu, să vezi, ara, vorba cum şi-a tăiat lanţurile... Intră directorul închisorii la el, cu gardienii... Măi Popo! cine ţi-a dat fiarăs-trăuaş ? — Cine ? zice hoţul; nimeni... —• Da’ unde l-ai ţinut ascuns ? —• Ehe-hei! asta numai eu o ştiu... Fierăstirăuaş am ş-acu la mine... II caută ceia, îl dezbracă pîn’ la piele, nu găsesc nici pe dra'cu. — Un-de-i, bre? întreabă directorul. — La mine... Iaca, în-toaroeţi-vă toţi cu ifaţa lîncdlo, o clipă, — îşi vi-1 arăt!... Şi se întorc toţi. Şi oît ai număra pîn’ la trei: Iaca, uite ici, domnule director ! Şi cînd se întoarce directorul, vede în mîna hoţului fierăstrău a şui subţire ca o aţă... Al dracului, domnule, ce crezi ? 495 — Şi unde-l ţinea ascuns ? — Hm. Eu ştiu? Parcă cine a putut să afle?... Mai ciocnirăm o dată, de două ori, şi Anton îşi mîngîie mustăţile castanii. ' — Hei, cît despre asta, urmă el, îs hoţi al dracului !... Te-nşală din ochi, ce crezi ? Acum vreo şapte-opt ani, îmi spunea un gardian, n-au evadat patru ? şi-ncă cum !... Au ieşit cu ascensorul, — patru ingineri, domnule, cu ochelari, cu pălării tari, cu haine negre, şi s-au dus. Soldatul i-a lăsat. I-a văzut îmbrăcaţi aşa... Cine să ştie cine sînt! Şi ei s-au dus, şi duşi au fost!... •— Ei, da’ asta-i rar, fuga-i grea... Cum să ieşi din zidurile dormitoarelor ? Dacă le spargi, dai în curte, între ziduri mai mari... Din convoi ? Te numără la intrare, te numără la ieşire, — greu ! Şi chiar dacă ai apucat-o razna, — glonţul e mai iute, te-ajunge, şi muşcă rău... Să vezi ce s-a întîmplat cu fuga lui Olaru, tot acu patru ani... El, cu Piele-Verde şi încă cu unu, ce so-coteală-şi fac ?... Zice: la gura ascensorului, la gura ocnei vechi, se ridică, la şase, garda... Din ocnă, porneşte trenul la şase... Pînă ce numără convoiul la ieşire, — noi ne înălţăm cu ascensorul... Sus, garda se ridică, •— uşor să zbori !... Şi fac aşa, domnule... — Sus la gura ascensorului, era de sentinelă un ovrei, băiat voinic de altfel, unul Sol'omon, din companie de la mine... Jos, la magazii, la gura tunelului, suna adunarea, •— şi el se dăduse lîngă geam şi striga: Domnule sergent, sună adunarea!... Vin’ de mă ridică!... Tocmai atunci dracii, cu ciocanele în mînă, sus cu ascensorul !... Şi cînd îi vede Solomon, rămîne lemn, cu nişte ochi cît nişte guri de pahare!... Ceia năvălesc cu 496 ciocanele, rînjind, el lasă puşca şi se pune jos.... Ii iau puşca ş-o pornesc la goană pe munte, spre păduricea de saloîmi... Noroc că i-a văzut un gardian... Repede alarma, toată garda afară... Hoţii, din pricina lanţurilor, nu prea puteau fugi. Olairu, mai ales, cu puşca, rămăsese la urmă. Sergentul, un michkiuţă de-un cot, unul Cristişor, fugea după el şi-l suduia întruna. Hoţul se opreşte, pune puşca la ochi, trage, sergentul năvală la el... Puşca nu merge, piedica de siguranţă întoarsă, hoţul nu-i ştia maşinăria... Dacă vede aşa, o scuipă, o aruncă ş-o ia şi el la fugă cît poate... Da’ Cristişor al dracului, nu trage cu puşca lui. Ia puşca cealaltă de jos, întoarce piedica, îl ia la ochi şi-l doboară... Pe Piele-Verde, l-am scăpat atunci, nu l-am putut prinde decît mai tîrziu, iar al treilea, am uitat cum îi zicea, a căzut scurt, fără să mai crîcnească, sub focuri... Pe Solomon soldatul, atunci, pe loc, l-a bătut Cristişor de l-a stins ; iar pe Olaru l-am dus l-a Castel, la spital, ş-apoi pînă dimineaţă trupul i s-a făcut negru ca pă-mîntul... Ce să-i faci ? — Pe urmă a murit în scurt. Ce să-i faci ? sfîrşi Anton, cu glasul muiat. Luptă ! luptă, domnule!... Dacă scapă el, intră soldatu-n puşcărie... Da’ scapă greu şi ei, săracii !... Ii prinde îndată, — şi ce bătaie, ce bătaie ! Cu saci de nisip ; nu se cunoaşte pe deasupra, dar înlăuntru îi rupe toate măruntaiele !... Eu mă gîndeam la Castel, la Ocnă, şi sergentul-major povestea înainte o mulţime de lucruri grozave. Dureri, uri, răzbunare, — de astea era plin mormîn-tul Ocnei, mormîntul de sare, şi celălalt, mormîntul de piatră al castelului. Au venit după ce şi-au mînjit mîn.ile cu sînge; acolo ameninţă cu ciocanele, de multe ori zdrobesc capete cu bulgări de sare ; soldaţii pe de altă parte îi păzesc, dintr-o datorie care la 32 497 mulţi e o pornire de luptă ; vin evadări, şi oameni blajini bat pînă la sînge, pînă la moarte... Şi mă gîndeam că cea mai mare parte a vinei nu trebuie s-o caut acolo, în osîndă, în întuneric, în nenorocire... Anton sfîrşi vinul c-o vorbă potrivită : — Parcă dumneata, om subţiat, n-ai fi făcut ca Cristişor ? — Parcă cine nu poate să fie ori soldatul care păzeşte, ori ocnaşul care se uită ipieziş şi scrâşneşte, cu gîndul veşnic la scăpare?... CAZARMA Viaţa noastră, cu toate gărzile ei, era o neîntreruptă lene. Nu se făcea nimic de samă ; iar curăţeniile, inspecţiile la efecte care erau groaza tuturor la Corp, aici dispăruseră cu totul. Asprimea gradaţilor căzuse cu desăvîrşire ; soldaţi, căprari, seirgenţi, se înfrăţeau la un pahar de vin, priveau cu aceiaşi ochi spre femeile care rîdeau şi ţipau ; se zvîrleau în hori, în cîntecele furtunoase ale ţiganilor şi jucau «ca la noi», în vîrtejuri aşa de iuţi încît părea că se răsuceşte o iroată neagră într-un nour de praf... Şi bătăile din picioare şi strigăturile!... Argaţii se dădeau la o parte, fetele priveau fără nici un cuvînt, iar bătrînii ziceau dînd din cap : — Aşa se juca şi pe aici, pe la noi, mai demult; da’ acu s-a mai ticăloşit lumea... Au venit obiceiuri de dincolo, de pe la nemţi... Ofiţerii, şi ei, mureau. La grădina Nastasache, peste apă, încă n-aveau ce face ; muzica izbucnea rar alături, la grădina publică ; alte locuri de petrecere nu erau ; ce puteau face ? Dormeau pînă cătră amiază ; ziua căscau, jucau cărţi; la masă cu toţii stăteau mult, spunînd nimicuri, şi o lene, o lene grozavă ca 499 o boală ie încetinea mersul, ie umfla obrajii şi ochii. — Cînd eirau de serviciu la Saline, stăteau întinşi acolo, pe sofaua de muşama, în odăiţa goală, pînă ce venea somnul. Se sculau .ameţiţi, cu dureri de cap. De multa ori mici rondurile nu şi le făceau. Venea un soldat dimineaţa cu foaia, şi o iscăleau în pat. Puneau, la observaţii, obişnuitul, «bine, bine», îşi lăsau capul pe perne şi adormeau iar. Sărbătorile Paştelui, cu grădinile înflorite, cu zîm-betul începutului lunii, trecuseră grabnic. Acuma nu mai era nimic de nădăjduit. Plictiseală, plictiseală şi iar plictiseală ! Cîteva zile, în ,a doua jumătate a lui april, cuconiţa Adelaida şi lumea din juru-i crezură că vor avea oarecare tulburări plăcute. — Era vorba de domnişoara Elena Dimitriade, care se amorezase «la nebunie» de Napoleonul nostru, domnul sublocotenent Petresou. Intr-o dimineaţă scrisoarea căzu ca din senin. Sublocotenentul, întunecat, se plimbă multă vreme prin curte, cu braţele încrucişate sub bărbia aplecată în piept. Nimeni nu ştia despre ce-i vorba, de ce aceste gînduri negre. Spre sară, cu mustăcioara bine răsucită pe obrazul mare, pătrat, cu tunica cea curată, cu sabia zăngănind, porni... In urmă-i sus, de pe fereastră, scoase curioasă capul cuconiţa -domnului căpitan Chiriţescu. Cînd se întoarse, era mînios nevoie-mare. Scurt, cu glasu-i subţire, răcni la cîţiva. soldaţi din curte, se răţoi la ordonanţă, un cioflingar .leneş şi ticălos care se încovoia şr rîdea la sudălmi şi la palme... Pe urmă, cu braţele încrucişate, începu să se plimbe iar. S-a aflat îndată despre ce era vorba. Domnişoara Elena Dimitriade, de opt, ori zece ani scria aşa tuturor ofiţerilor care veneau pe rînd eu detaşamentele 500 de pază. Tată-său, un moşneag zgîrcit, pe jumătate nebun, nu se interesa de nimic ; iar fata voia cu orice preţ să-şi facă un viitor... Şi aceeaşi scrisoare pe care o trimesese atîtora, tot din trei în trei luni, acuma o lăsase să cadă şi subt ochii domnului sublocotenent Petrescu ! — Părul lins pieptănat în fiorii aşteptării, găteala, mustaţa lucitoare, toate se zbîr-liră, îngrozite, cînd ochii zăriră la o fereastră plină de flori un cap mare, doi ochi rotunzi, spăriaţi, nedumeriţi, nemişcaţi, lucitori... Ş-un zîmbet, un zîmbet lung, trist pe faţa îmbătrînită, şi două mîni care se ridicau ehemînd, care cădeau apoi desnădăjduite !... Mai mult nu putuse vedea domnul sublocotenent. Pornise cu paşi mari, ca alungat de ceva... Şi la masa de s.ară, cînd totul s-a descoperit şi s-a povestit cu de-amănuntul, — ce rîs, ce rîs limpede, ascuţit, răsunător, cu urcări şi -coborîri ,a izbucnit din pieptul gingaş al cucoanei Adelaida ! Cu ochii în lacrimi privea pe toţi, se înăbuşea de rîs, vorbea repede, rotin-du-se, mişcîndu-şi în sus şi în jos sprîncenele, se oprea, iar pornea pe rîs, şi toţi, la urmă şi tinerelul sublocotenent, fură cuceriţi, — şi a fost un rîs pe toate tonurile, care trei zile s-a înoit la fiecare masă, şi trei zile i-a făcut să uite de grozava plictiseală a acelor zile fără vizite, fără plimbări la grădină, făra nimic nou ! - D,ar toate trec. Trecu şi -aceasta. Şi iar o viaţă fără tresăriri porni a curge. în liniştea curţii curate, în plutoaneîe cu tavanu-rile scunde şi cu paturile unul lîngă altul, soldaţii n-aveau ce face. în corpul de gardă, la Castel, iar linişte şi pace. La Saline, lîngă duruirile morilor cu aburi ; pe munte, la gura ocnei vechi, iar soare, nemişcare, subt un cer limpede, — ori urîtal cu cer mo- 501 horît şi vînt aspru de pe zăpezile netopite încă ale Carpaţilor... Şi tăcerea din jurul gheretei, cînd stai de sentinelă, — cît de obositoare, cît de plină de gîn-duirile, de dorurile vieţii din urmă ! Din cînd în cînd ne veneau scrisori. Unuia de la o fată care-i era dragă, altuia de la un frate, altuia de la părinţi bătrîni. Şi Dănilă le cetea greu, slovenin-du-le, iar cel care primea vestea asculta cu ochii duşi, cu un zîmbet şters. Se opreau amîndoi, nu înţelegeau bine unele lucruri, se întorceau, o luau de la început, domol, cu o răbdare nemărginită. Erau veşti obişnuite, de la oameni care de ani duc o viaţă neschimbată, acolo, în satul lor, ca într-un bîrlog. «Mai întăi de toate doresc ca mica mea epistolie», şi celelalte, toate la fel. După aceea : «Vei şti că Ga-hiţa lui moşu-tău Iordachi s-a logodit cu feciorul lui Cojocariu...» Ori: «Joiana de două săptămîni umblă cu viţel după dînsa şi noi am vîndut duminică, la tîrg, doi snci de fasole, şi am luat bune parale, şi ţi-om trimete şi ţie doi lei, numai vezi de ne mai scrie cum o duci acolo, prin străinătăţi...» Căprarului Bolohan i-a scris nevasta chiar cu mîna ei : «Dragă Ioane, de dorul tău mă uit la brazi...» Şi căprarul a rămas gîndindu-se întunecat acasă, s-a întins cu faţa în sus, pe pat, şi pînă în sară şi-a tras la dreapta şi la stînga mustăţile cît vrabia. Lucruri obişnuite, cuvinte simple şi puţine. Dar rostite încet şi rar, de pe hîrtia boţită, cu glasul moale al lui Dănilă, ele tulburau sufletele şi întorceau gîn-durile la zile trecute. Fiecare avea cîte-un dor, ori cîte-o durere. Şi rămîneau cu ochii duşi după săge-tările rîndunelelor, după linele plutiri ale cocoare- 502 lor, care treceau în sus, cu strigăte pierdute de mîh-niire. Şi într-o sară liniştită, c-un pătrar de lună care vărsa văpăi moi pe geamurile plutonului, Bolohan căprarul începu să-i zică cu jale din fluier. Avea e] ce-avea în sara aceea : aşa de frumos parcă niciodată nu cîntase. Sta cu faţa în sus, pe pat, cu ochii în tavan, şi degetele-i umblau tremurînd în lungul fluierului... Toţi din pluton tăceau. Şi-n pacea aceea cîntecul tălmăcea amarurile tuturor. Şi iată că, dintr-un colţ, începu şi Cristescu din gură. Lin şi tremurat îşi înmlădia glasul după viersul fluierului. Şi amîndoi umpleau ca de-un tremur de jale tot plutonul. Şi moale, de abia auzit, rostea Cristescu, ca să nu s-audă de sus, de la ofiţeri : Ş-apoi, — cine-a sttrnit: «Hai Ia sorţi !» Putrezească-i carnea-n gros... Rămîie-i ciolanele, Să le care cioarele, Să-nsemne hotarele ! După ce îşi conteniră melodia tremurată, amîndoi oftară, şi multă vreme, în plutonul plin, nimeni nu zise nimic. Apoi căprarul Bolohan grăi: — Măi Gristescule, măi hoţule, vin să-ţi dau o* ţigară... Halal să-ţi fie, bre, frumos cînţi!... De-ai fi şi om detreabă, bre, n-aş mai avea nimic de spus... — Hei, domnule căprar, răspunse soldatul, cînd te ajunge la inimă, — ce să-i faci ? -Uiţi de toate cele rele... Da’ ce rău am făcut eu ? Parcă ce ? Un biet băiet fără părinţi... A avut cine să mă povăţuiască, să mă înveţe?... N-a avut!... Am crescut aşa, de izbelişte... Numai soră-mea, saraca, a avut milă de mine... 503 Lampa era stinsă. O lucire de lună se strecura pînă pe obrazul lui palid, fără sînge, pînă-n ochii săgetători. Bolohan rîse din întuneric : — Da, bre, a fi şi cum zici tu... Dacă te alungă toţi din toate părţile şi te zădărăsc — te mai întorci şi mai arăţi colţii... La voi, la tîrg, a fi aşa, — ma-cair că şi tu eşti de-ai noştri... Lăzăroi mormăi încet, într-un colţ: — La noi, la tîrg, e greu... Nu ştiu ce gînd a avut tătuca atunci cînd şi-a lăsat casa şi pămîntul din sat... — Şi oftă înăbuşit. — Fiecare cu ale lui ! rosti Bolohan ; şi pe urmă nu .i se mai auzi glasul. Gîndurile-i pribegiră în sus, departe, pînă la nevastă-sa, pînă la căsuţa lor; la ogorul semănat de mîna altuia, la vitele slabe, la o întreagă viaţă năcăjită, la care ţinea însă, «căci aşa-i lăsată de sus, de la Dumnezeu...» Iar Cristescu, din vorbă în vorbă cu alţii, prinse gust de ipalavre. — Ce-i dreptul, începu într-un tîrziu, eu trebuie să fiu un -mare ticălos !... — Şi c-un zîmbet îşi sticli în lună dinţii ascuţiţi, gata parcă să muşte. — Mare ticălos, da ! Bine, don sergent Florescule, şi dumneata, don căprar, spune drept, asta-i treabă de om cumsecade ? — Ştii că acu un an, pe după Crăciun, eram diragă-Doamne, ordonanţă la don sublocotenent Iliescu... Doamne, ce om bun ! Da’ pîn-atunci întîrziasem o dată în concediu şi stătusem o lună închis... ba spun minciuni : numai douăzeci şi opt de zile, •— şi trecusem şi prin plutonul de corvadă... Iar acu, cam pe-aproape de Paşti, nu ştiu cum îroi sclintesc o mînă, şi mijloceşte don sublocotenent pentru mine, şi-mi dă drumul pe cincisprezece zile acasă... 504 Cincisprezece! asta-i fleac ! Trecusem cu trei ,peste cincisprezece şi vedeam eu -bine că iar o să întirzii şi iar o să mînînc închisoare !... Acu într-o zi, de Duminica Tomei, mă trimete biata soră-mea la gară, să iau douăzeci şi opt de franci de la cumnatu-meu, că primise leafa. Ştii că el îi frî-nar. De venit acasă nu putea veni : trebuia să treacă înainte, cu tren de material. Bine. Ce se întîmplă ? Mă duc şi iau banii. Mă întorceam ea un om cumsecade spre casă, — cînd, iaca, într-o crîşmă aud un harhat, ş-un cîntec, ş-o beţie, — mînia lui Dumnezeu !... Stăi, zic, se poate să nu fiu şi eu două me-nuturi la aşa ceva ? — Şî intru, don sergent, acolo... —■ Ce să vezi ? Erau o mulţime de golani. Ii trăgeau o beţie, să se ducă vestea-n Podul Turcului. — Cum mă văd1, chiote şi răcnete — şi: Ia şi tu, măi, un pahar !... — Da’ eu voiam să mă duc acasă, intrasem numai aşa... Cîne să fiu dacă-mi era să mă spurc cu vin !... Da’ ce să fac ? să mă pun cu ei ? Hai, beau un pahar, mai beau unul, — pe urmă dă peste mine gust de joacă... Zi-i, măi cioară, un cîntec ! Mă pun şi joc. Comand şi eu un chilogram; îl bem repede ; mai comand unul ; iar îl bem ; şi iar îi trag un joc... Ş-am dat eu acolo vreo cinci-şase franci de parale.... Pe urmă, ce-mi vine mie ? — Insera, şi auzisem acolo, în crîşmă, că se face mare bal în mahala, chiar acolo, nu departe... îmi trag pe. frunte plăcinta de ordonanţă, mă închei la manta, şi ies... Da’ era, domnule, ca la mahala, un glod !... Ce să fac ? Şuier la o birjă, mă sui, zic : La bal! Bine, mă duc la bal, ca de ici-colo — scot şi-i dau un franc... Dă, chelbosului tichie de mărgărintar îi trebuie! Da’ eram beat bine, teribel !... Uite aşa umblam, aşa : cînd încolo, cînd încoace. Un prost, ce vrei ? Pesemne 505 de-aceea nu mi-am dat eu sama ce fac !... Că cu flăcăii din mahalaua aceea eram în vrajbă... Mă luasem cu unul de la o fată şi-i dădusem o bătaie hoţască... Dau să intru, mă izbesc piept în piept chiar cu el : Salutare, camarade! îi zic, —-'şi trec mai departe... Şi umblam cînd încolo? cînd încoace... — Babe, băieţi, cavaleri adică, şi fete, phii! aici e de miine... Şi mă poticnesc spre una : Matmazel, hai să te joc... Ea începe a rîde, rîd şi eu, pe urmă mă încrunt la ea... Cînd iaca, intră flăcăul meu şi face semn la cîţiva, — mă arată cu ochii, cu degetul... Eu om al dracului ! Dau o sfîrlă în cozoroc, îmi pun mînile în şolduri, mă dau pe spate, şi răcnesc cît pot: Ce-i, mă ? ei ! ce-i, mă ?... Da’ ceia, de colo, nimic in-au zis ; m-au şi umflat ! —• Auleu ! Unu-mi dă un ghiont în spate, unu-mi trage cu ciomagu-n cap, unul cu picioru-n şale, — nici n-am ştiut cum m-am trezit afară... Şi nici n-am avut cînd ridica şi eu un deget. Afară : Stăi! zic ; şi prind a-i înjura. Ei la mine ! Ş-au început, dom’le sergent, a-mi căra, şi dă-i şi dă-i! Mi-a zburat şapca cine ştie unde ! M-au apucat de piept, m-au tras, m-au întins, mi-au rupt toţi nasturii de la manta... Şi numai în cap îmi trăgeau, numai în cap... Umblam ia aşa, ea o curcă beată... M-au izbit, m-au trîntit, m-au călcat în picioare, m-au făcut una eu pămîntul, şi m-au tăvălit prin glod, ca dracul m-au făcut!... întocmai precum spun ! Pe liberarea mea, pe ochii mei, să-mi sece limba-n gură, dacă vă minţese... întocmai aşa !... Mi s-a făcut capul cît o oboroacă ia aşa de maire, ia aşa de mare ! Nasul cît o pătlăgea roşă... Ochii ca cepele!... Ş-am prăpădit toţi banii în tîrnoseala aceea... Nici cu cinci bani in-am rămas, —• vă spun pe viitorul meu... Şi saraca soră-mea, ca după Paşti, trebuia să plătească 506 datorii, trebuia să plătească chiria... Ce bucurie, ce bucurie i-am făcut, saraca !... Uite aşa... Unii rîdeau. Sergentul înjura : — Du-te dracului ! Fi-ţi-ar satu-n puşcărie... Tu eşti un pungaş, mă !... Lăzăroi zise încet: — Aşa a păţit şi frate-meu... Lui Cristescu îi lucea obrazul palid în bătaia lunii. — Care? zise el, Costache? Cel care-i la puşcărie ? Cu acela multe blăstămăţii am întocmit eu... Şi ce-a făcut ? După bătaie a zăcut în spital ? — Da... aşa... — Apoi nu, măi Lăzăroi, eu nu... Mie-mi amorţiseră irău ciolanele... Mă ţineam de garduri... M-am dus la baie, la aburi... Ştii cum mă-ntindeam şi-mi pîrîiau toate eiolănelele ? Lucru nemaiauzit şi nemaivăzut ; pe viitorul meu !... Şi pe cînd vorbea acestea, Cristescu nu rîdea. Abia un zîmbet fugar trecea pe faţa-i uscată şi prin ochii arzători. — Măi, al dracului om ! Din ce eşti tu plămădit, măi ?... îl întrebă rîzînd Dănilă. Cristescu nu răspunse, şi pe urmă nimeni nu mai zise nimic. Luna se şterse ; se aprinse lampa, şi toţi îşi plecară capetele pe perinile foşnitoare de paie. VIAŢA CURGE ergeam înainte, într-o viaţă care părea pur- tată de maşinării. O monotonie îngrozitoare. — Scularea la 5, cu fărîmiturile suplimentelor; urmează plecarea escortei ; la amiază masa cu schimbarea gărzii; apoi lenea după-amiezii ; escortă iar, la 6; masa de sară cu zamă lungă şi cu carne de treizeci de bani chilogramul ; apelul, aprinderea, stingerea, — atît. Ş-a doua zi iar de la capăt. Rar, rar de tot răsărea ca din necunoscut o întîm-plare. Pe urmă iar pace, iar linişte. Iată cîteva din aceste întîmplări : Intr-o sară căprarul infirmeriei, Sănducu, lipseşte de la apel. Asta, bineînţeles, numai noi o ştim, şi nu însemnează nimic. Apelul se face ca să urmăm un obicei; altfel lipsurile, oricîte ar fi ele, nu prea se bagă în samă, mai ales cînd e vorba de gradaţi. îşi mai face unul şi altul gustul, —• că prea e viaţa aşa, ca o apă sălcie. Bine, nu-i nimic. S-o fi dus şi el la afacerile lui. — Dar unde s-a dus ? Florescu sergentul, mai ales, îşi frămînta mintea, întreba... Ce dracu ? Trebuie să fie ceva la mijloc. ' 508 Doninul sergent-major Anton, el singur ştia capătul la toate : . — Mă Florescule, s-o fi dus la amurează, mă ! — Unde, don sergent-major ? — Mă, nu face pe rîiosul, nu fi al dracului ! Tu ştii, mă... •— Zău, don sergent-major, — să fiu al dracului de ştiu ! — Mă, este la doctor, mă, o fată albă şi sprînce-nată, phiii ! — Ha ! ce te înroşeşti, Nevoie !... Sergentul nu mai zise nimic. Căzu pe gînduri, începu să umble încolo şi-ncoace. Pe urmă nu stătu mult. îşi dădu drumul pe-o fereastră în ulicioara din dosul căzărmii, şi-o şterse la sănătoasa, prin întuneric. Chiar atunci, pe poartă intra şi Sănducu, infirmierul, cu mustaţa răsucită ca totdeauna, dar cam bleg, cam opărit. — Ce-i, Sănducule tată, strigă Anton ; nu-i chip !... Ceva aşa ca un zăvod s-arată, ori vreun hojmalău cu parul! Căprarul începu a rîde : — Las-o moartă, don sergent-major... Puteam să dau de dracul !... Bine c-am băgat de samă !... A rîs Anton, am rîs noi, — pe urmă s-a întins linişte în cazarmă. Se stînseră şi sus luminile. Florea cîntă înăbuşit stîngerea. Dormeam cu toţii ; cînd iată, pe la miezul nopţii, glasuri înjurînd, tropăituri de cizme. — Ce să fie? Sărim cîţiva în picioare ; deschidem o fereastră... Florescu al nostru suia la goană ulicioara de dindos, voia să se caţăre printre bolovani, s-ajungă la fereastră... Dar unul din urmă, un creştin cît o namilă, venea înjurînd de clocotea noaptea... Tropăia după sergent cu nişte cizme mari, şi învîrtea pe sus un 509 par rupt dintr-un gard... Săracul florescu ! fugea de mînca pămîntul ! Ii sfîrîiau călcâiele! .Dădu -să se prindă de fereastră, dar nu era chip. Cela urla de prăpădenie : — Prinde-1, mă ! nu-1 lăsa !... Şi cu ciomagul deasupra capului, — năvală la Florescu. Sergentul, dacă vede şi vede, lasă fereastra şi dă iar în uliţă ; şi iar o apucă la goană. Şi o bucată de vreme i-am văzut pe amîndoi prin lucirea felinarelor, unul cu o mînă pe capelă şi cu alta pe baionetă, dus parcă de-iun >viînt de groază, — altul cu iciomagul sus, gata să trăsnească, tropăind greu în urmă, cu gura clopot: ; — Prinde-1, mă ! Ticălosule, banditule ! Ce căutai tu, mă, la femeia mea, ha ? Şi multă vreme s-auziră tropăituri pe uliţi. Tîrziu de tot intră Florescu în pluton, cu cizmele în mînă, păşind tiptil. Sufla greu şi era galben ca un mort. A doua zi a avut ce-1 descînta Anton vreo două ceasuri. Alt lucru care ne-a mai scos oîte-oleacă din amorţeală, a fost ordinul să mergem regulat de două ori pe săptămînă la baie. Nu-i vorbă, unii ;se duceau şi de şapte ori pe săptămînă, dar altceva este cînd toată lumea se vîră în Trotuş. E rîs, mişcare, zarvă ; se iscă sfezi, cufundături, îmbrîneeli, şi multe altele. Ş-aşa mergeam noi cu toţii miercurea şi sîmbătă. Toată lumea se dezbrăca, — ş-odată, năvală în apă ! La ieşire, unii găseau cămaşa pastramă, înodată, udată şi bătută cu bolovanul. începeau să înjure, scrîşnind, apoi se puneau s-o desfacă cu dinţii. Şi în juru-le rîs şi strigăte: 510 — Roade, măi tată, la pastramă ; roade, mă, că ţi-a fi fiind foamei Intr-un rînd, peste valurile limpezi, care spumegau şi izbucneau în stropi sub năvala trupurilor, a bătăilor din mîni şi din picioare, trecu deodată un răcnet de spaimă. Toţi tresăriră, rămaseră în picioare, neclintiţi ; apa se întinse ca o pînză verzie, şi din unde, de la adînc, un cap se înălţă, o gură se deschise înghiţind aer, dînd drumul apoi aliui răcnet de moarte. — Fieraru ! se îneacă Fieraru !... In locul unde izbucnise capul, apa se închisese. Căprarul Bolohan îşi făcu cruce, se avîntă prin roate de stropi, şi se dădu afund, cu capu-n jos. O sută cincizeci de oameni, pînă la genunchi în apă, tăceau nemişcaţi, cu mînile în lungul trupului, cu ochii aţintiţi. Şi Bolohan ieşi suflînd greu, sfărîmînd în pulbere apa din juru-i, trăgînd de xnînă pe Fieraru, care venea moale, cu faţa în sus. Toţi începură să se mişte, să vorbească. Iar Fieraru, la mal, nu zicea nici o vorbă. Sta în^ picioare, neclintit, cu capul puţin aplecat înainte. Cu faţa galbenă, cu ochii ficşi, privea îndărătnic, fără nici o vorbă, spre locul de unde îl scosese Bolohan căprarul. Atunci îşi făcu loc, printre soldaţii care se îmbrăcau repede, sergentul-major Lungu. Fieraru era din compania lui. — îşi puse mînile în şolduri, îşi aplecă capul spre dreapta, şi privi pe soldat dintr-o parte, rînjind. Mustăţile lungi, roşcate i se zbîrliră. — lîîîî! Vra să zică aşa, măi băiete, — nu ştii să înoţi şi te laşi la fund... Biiine... Las’ că vorbim noi... Umbli să ne faci încurcături? Biine!... 511 Pe rînd îşi duse repede amîndouă mînile la mustăţi. Trase dintr-un caicr la dreapta, — la stînga din altul, îşi rezemă în şolduri palmele. Răcni deodată : — Nu zici nimic, hai ? Soldatul tresări. Parcă se trezea din somn. — Nu zici nimic, hai ? Biiine, măi băiete... îşi îndesă capela pe capul mic, şi iar îşi trase mustăţile în laturi. Pe obrazu-i uscat, pistrui, trecu iar un rînjet. — Lasă-1, bre, zise Anton. Acolo, subt apă, a văzut el pe cineva... Nu vezi cum se uită în locul acela şi cum se gîndeşte ?... — Ei, a văzut pe dracu ! răspunse Lungu, privind în altă parte. — D-apoi pe cine crezi c-a văzut ? zise rîzînd Anton. Printre soldaţi trecu o undă de rîs. — Anton făcu semn, şi cornistul zvîrli în văzduhul amurgului adunarea. încet, pe gînduri, Fieraru se îmbrăca. La cazarmă Lungu a chemat în odăiţă la el pe soldat, l-a pus pe pat cu faţa în jos, şî i-a tras zece săbii. Flăcăul se zvîrcolea, gemea şi tremura. — Aşa ? te zvîrcoleşti, hai ? striga Lungu. Vra să zică nu ştii să înoţi şi te laşi la fund ! Umbli să ne faci dandanale şi încurcături !... Asta a fost într-o sîmbătă. — Miercurea următoare, iar, pe-o vreme minunată, cu cer limpede de vară, c-un asfinţit înflăcărat care însîngera valurile Trotu-şului, toată lumea se scălda, în fulgerări de stropi, în curcubee de pulbere umedă. Podul de fier la vale, pe stîlpi mari de piatră şi pe stîlpu-i de stîncă, duruia din cînd în cînd la trecerile căruţelor. Dincolo, biserica veche, cu cetăţuia bă-trînă, în stîncă uriaşă, drept deasupra undelor adînci, 512 line, dormea în asfinţitul de aur, cu trecutul, cu morţii, cu umbrele, cu tragediile ei de odinioară. Oraşul, îndărăt, în susul cursului, îşi risipea spre apă case vechi. Fumuri luminoase se înălţau spre cerul curat. Şi spre mulţimea soldaţilor care umpleau apele, iată că porni de la deal, pe lîngă stîncile de dincolo, un înotător, care venea ca un vapor, suflînd, gemînd, împrăştiind stropi şi bulbuci şi cu roînile şi cu picioarele. Dar vaporul avea o gaură. Mînile şi picioarele se muiară, gura înotătorului începu să gîlgîie zvîrlind stropi luminoşi, prin gaura aceasta apa iute năvăli, — un ţipăt scurt, şi-ntr-o clipă, moale, 'fără zgomot, undele se închiseră. Dar într-un val uriaş, ca pe un grumaz încordat, Bolohan iar se zvîrlise. Şi iar ieşi gîfîind, trăgînd de-o mînă după el, din sînul apelor, aducînd ca de pe altă lume, pe sergentul-major Lungu. Rînjea trist, domnul sergent-major, cu mustăţile ude pleoştite. Privea năuc ’lumea aceasta, ca într-un vis. Se aşeză încet, cu fereală, în apă, lîngă mal, — şi prinse şi el a se uita cu îndărătnicie fa locul unde cineva de dedesubt îl trăsese spre necunoscutele palate ale adîncurilor. Anton se apropie de el. începu a rîde : — Cine a fost, ha ? Şi ce ţi-a spus ?... Lungu îşi întoarse părechea de mustăţi jalnice din care tot mai picurau stropi. Dădu încet din cap şi oftă. — Da’ cele zece săbii ale lui Fieraru ? ■— Hîîî I Vra să zică vrei să ne vîri în bocluc şi-n dandana ?... Te duci -numaidecît la adine !... Biiine!... De data asta Lungu -nu răspunse. Bolohan zîmbea lîngă Anton, mîngîindu-şi mustăţile cît vrabia. 33 — M. Sadoveanu — Opere, voi. II 513 Din monotonia neschimbatelor întîmplări'zilnice ne mai scoteau unele plimbări de duminică prin împrejurimile orăşelului. Pe Măgura ne suiam de-a dreptul, căţărîndu-ne de tufişuri, de copaci, de colţuri de stîncă, prin albiile şuvoaielor de primăvară. Ajungeam sus, cîţi eram, roşi ca gotca, pic de apă, gîfîind, numai c-o leacă de suflet. Ş-acolo sus, lîngă biserica pitică, de pe cerdacul vechi, mîncat de ploi, bătut de vînturi, se deschidea o vedere nemărginită, spre valea Şiretului, peste dealurile mănoase, peste apele argintii, peste satele risipite pe culmi... Negre întăi se desfăceau valurile ţării, culmi şi văi, cu ape şi cu sate, — apoi cafenii, apoi cenuşii, pînă ce intrau în depărtări nemăsurate, în pulbere argintie, în perdele de ceaţă. Şi dincolo, la asfinţit, munţii mari cu coame pădu-roase adînci albastre, suind spre trepte albăstrii, sfîrşind în piscuri şterse, pe care adesea se grămădeau cununi plumburii de nouri. Păreau depărtările, de-acolo de sus, o ţară a tăcerii, a aşteptării... Şi pe rîurile de vînt ale văzduhului treceau vulturi în zboruri line... Jos, cum venea drumul Slănicului, în laturi, dincolo, deasupra stîncilor Trotuşului, dormeau curţile lui Negri, într-o pădurice părăginită. De o parte curgea âpa, rotindu-se la bulboane; de alta se întindeau case cu vii şi cu livezi într-o tăcere sărbătorească. Şi pe un drum îngust, umed, pe sub streşinile arborilor bătrîni, ocoleam pe lîngă ziduri dărî-mate, zăream curţile printre trunchiuri negre. — Clădire întunecată, pustie, fără glasuri, fără căldura ochilor omeneşti, cu ziduri suire, cu acoperişuri negre, într-o tăcere a nebuniei şi a morţii... 514 Treceam punţi tremurătoare, mergeam în lungul apei, priveam la mişcarea mahalalelor, a marginilor de sate ; priveam stolurile de copii care înotau sprinteni pe crestele undelor şi se strecurau, zvîcnind, pe sub luciul limpede... Fete stăteau gîndindu-se, privind depărtările, pe pragurile căsuţelor ; bătrîni, în colţuri de prispă, se bucurau de viaţa şi lumina celei din urmă veri poate; cîte-un ord de 'flăcăi, cu lăutarii după ei, se îndreptau chiuind spre horă. Cîteodată, în tăcerea aceea, izbucneau glasurile ascuţite a două cumetre, care zvîrleau înjurăturile şi blestemele cu amîndouă mînile una spre alta... Intram în oraşul curăţel ; suiam pe uliţi pietruite. Grîişmele erau pline de camarazi, de femei, de ţîrîitul seripoelor şi bombănitul cobzelor. Pe-alocuri bubuiau podelele de jocuri... Şi câteodată se arăta sergentul Florescu, ori căprarul Popa, în cadrul unei uşi, cu capela pe-un ochi, cam strîmbi din şale, făcînd semn cu mîna şi rîzînd cu mare veselie. ; La cazarmă, pe înserate, dădeam cu ochii de domnul căpitan Chiriţescu, în blana lui de grăsime, vorbind vesel, cu faţa rotundă şi rumănă, fericit de veselia cuconiţei Adelaida, care nu mai tăcea, rîdea ca o păsărică, îmbătată de lumină, de căldură, de viaţă. Acuma, cum însera, izbucnea muzica la grădina publică de alături, şi cu toţii erau mulţămiţi de distracţie. Locotenentul Roşea se învîrtea în jurul cuconiţei, cu mustăţile-i răsucite, glumind din vîrful buzelor, rîzînd cu toată faţa încreţită. Ieşeau şi sublocotenenţii — şi cu toţii, cuconiţa ţupăind, ieşeau pe poartă, treceau spre larma de alămuri şi de tobe a grădinii. In lumina tot mai slabă a amurgului, intrau soldaţii repede ; gradaţii mai încet, cu capetele mai moi... 33* 515 Sergentul-major Anton nu era nicăieri ; sergentul-major Lungu intrase în pămînt; ofiţerii ascultau muzica ; şi băieţii, cuminţi, se aciuau încet-încet, îşi pregăteau armele pentru convoiul de a doua zi. Cei doi cornişti eîntau amurgul cu goarnele înălţate spre streşinile căzăirmii; tobele duruiau ; ise făcea apdul... Liniştea, încet, se întindea ; gradaţii se strecurau iar spre bucuriile oraşului. :— Căprarul Bolohan nu se ducea nicăieri. întins pe pat, cu faţa în sus, cînta din fluier pînă într-un tîrziu. — Plantoa-nele treceau printre paturi, se rezemau de uşori, cu privirile duse ; unii din flăcăi dormeau, alţii se gîn-deau, cu ochii deschişi aţintiţi în tavan... De-o bucată de vreme, într-o magazie de lemnărie de lîngă plutonul nostru, se puieziiseră guzgani. O ceată întreagă suise din canal şi-şi alesese sălaş lîngă noi. Ş-acuma, înmulţiţi, într-un tîrziu, cum se făcea linişte desăvîrşită, cum îşi părăseau culcuşurile şi năvăleau în camera noastră. Căpcăni, otrăvuri, nu le putuseră face nimic. Acuma toată lumea-i lăsa în pace. Se auzea, în tăcerea plutonului, întăi .un chiţcăit uşor, ca o chemare, ca o comandă ; apoi deodată un duruit lung, ca un tunet depărtat, un duruit de sute de labe trecea pe duşamele, •— şi hoarda năvălitoare se împrăştia pe sub paturi... In lumina slabă a lămpii, un căpuşor sur, cu mustăţi mişcătoare, cu ochişori negri, lucitori, se arăta pe-o pătură, lîngă capul unui soldat... Se mişca repede în lungul patului, spre sacul de pesmeţi atîirnat la căpătăi, se oprea, privea cu picăturile-i lucitoare în jur, şi iar se mişca... Pe altă pătură se ivea altul, streeurîndu-se pe trupul celui ce dormea, dincolo al- 516 tul, şi altul... Pretutindeni pete sure, ochi lucitori, mustăţi tremurătoare... Deodată se deştepta un glas, un răcnet; plantonul sărea de la locul lui, şi iar ropote, un ropot de cavalerie alungată, tremura, — şi liniştea se întindea, după un monmăit somnoros, după o sudalmă înăbuşită. într-un tîrziu se auzea afară glasul cam cleios al lui Anton şi răspunsul piîngător al lui Tănase ţiganul. Se deschidea, se închidea o uşă. Şi iar tăcere. Mă fura somnul; adormeam. Şi, dormind, auzeam iar chiţcăitul şi duruitul năvalei. Acuma mă deprinsesem: cînd auzeam zgrepţănînd la piciorul patului, cînd simţeam ceva greu pe mine, prin somn mă scuturam, dădeam cu imîna... Şi năvala iar se depărta ca un ropot iute de ploaie. Luna din urmă aşa am dus-o, în fiecare noapte. Ajunseserăm să dormim cu păturile trase peste obraz. Cum găseau dihăniile un obraz descoperit, îşi plimbau boturile pe la buze, pe la nas, gîdilînd cu mustăţile... Şi izbucneau răcnete după răcnete ; iar gradaţii toată noaptea înjurau plantoanele... Am scăpat de oaspeţii aceştia neplăcuţi numai cînd am plecat. ALARMA A Intr-o după-amiază, pe-o căldură grozavă, întins pe pat cu faţa în sus, călătoream, într-o piroteală uşoară, spre ţărmurile visurilor. O muscă îmi cînta in jurul capului o muzică lină. Un glas domol picura, cobarînd ca din necunoscut. Dormeam, eu tot cu cazarmă, într-o tăcere adîncă. Şi muzica lină, şi glasul domol încetară. Cînd, deodată, ca un ţipăt prelung de spaimă, izbucni cornul, sunînd alarma. Nici nu ştiu cum m-am trezit în picioare, în mijlocul plutonului, spăriat, cu mînile la frunte. Mă izbii cap în cap cu sergentul Florescu, mă prăvălii îndărăt într-o îmbulzeală fierbinte, apoi mă prăbuşii spre baionetă şi spre puşcă,pe cînd goarna trimetea precipitat, văzduhului, înfricoşatul semnal. — Au evadat ocnaşii, mă ! striga Florescu. Repede 1 repede, mă ! că te ia muma dracului !... Cum dracu, bre, cum dracu ! de unde-o fi fugit ? de la Castel ? de la Saline ?... Vorbea zugrumat, gîfîind, hîlbîit, se încătărăma smuncit, pe oînd în juru-ne tot pluto,nul, într-un ţîrîit de cătărămi, se gătea. — Pe uşa deschisă, buluc năvă- 518 îUgn.-—4-....; liră cu toţii, se aşezară la front, în vreme ce ofiţerii, sărind cîte patru trepte, se prăvăleau în curte, izbiţi parcă de ceva dindărăt, cu săbiile împleticindu-se printre picioare, cu ochii cîrpiţi de somn, cu chipiurile pe-o ureche. Iar Lungu, sergentul-major, răcnea cu un glas spart, înfiorător : — Mai repede, măăă ! eşti gata, imăăă !... Aah 1 măiculiţă, măiculiţă !... irrrepede, rrrep... — Sergent-major Lungu, unde-i Anton ? — Trăiţi, dom’le căpitane, la schimbat garda !... — Da’ locotenent Roşea unde-i ?... — Trăiţi, domn’le căpitane, în oraş, regulează socotelile cu furnisorii... Repede, mă ! Gata, imă ? gata, mă ? gata ? — La dreap-ta / înainte pas alergător, — marş ! Domnule ! mare comedie !... Şi prin căldura după-amiezii, pasul alergător, mare, săltat, începu a durui pe caldarîm... O fugă diin ce în ce mai înfierbîntată, biciuită de răcnetele lui Lungu. Ofiţerii îşi ridicaseră săbiile sub braţ şi fugeau şi ei, sublocotenenţii sprinteni cu feţele palide de nerăbdare, căpitanul roş, asudat, cu ochii spăriaţi... Şi-n unmă, la cazarmă, la fereastra de sus, răsări faţa îngrijată, oacheşă, cu ochii lucitori, a cuconiţei Adelaida. Fugeam ca nişte nebuni pe uliţa mare, deşteptînd pe negustorii aţipiţi în dosul tejghelelor, fugeam într-un tact regulat acuma, greu, apăsat. Şi Lungu, îngrozit, cu mustăţile mari bakme în vînt, tremurîndu-şi sabia, cu ochii holbaţi, mugea la trecători ca un taur : — Ce este, domnule ? Pentru numele lui Dumnezeu, — ce este ? ce este ?... Şi la glasul lui disperat, feţe spăriate ise arătau în uşi, la geamuri, întrebări se încrucişau pe deasupra capetelor noastre : «Ocnaşii ? au evadat ?» Iar noi fu- 519 geam din ce în ce mai tare, mai înfierbântaţi, şi Lungu răcnea ca în gura morţii : Cc este, domnule ? Pentru mumele lui Dumnezeu, ce este, ce este ? Ofiţerii nu mai putură ; săriră într-o birjă ; birjarul, biciuind caii ca un nebun, pomi la vale pe-o stradă lăturalnică, ca o vijelie; iar noi numai apă, prindeam a sufla tot mai pripit, tot mai şuierător. Simţeam că mi se îngreuiază genunchii şi o durere înţepătoare, un junghi mă ţinea în partea stîngă, în deşert. Ochii mi se roteau tulburi în cap. Ieşirăm din oraş, apucarăm pe ealea-ferată, prin prund şi bolovani. Dar acuma nu mai puteam, feţele se veşteziseră, capetele se cumpăneau spre piept, toată lumea răsufla foc, iar Lungu cu mustăţile mari tremuriînd în vîntul fugii, nu mai putea mici el, gîfîia ca pe moarte, şi glasu-i părea un rîgîit, ceva care n-avea mim ic omenesc. Deodată se arătă Castelul, lucind cu acoperişurile-i roşii în soarele arzător de iunie. Toată lumea zvîeni iar, într-o undă de fugă, — pe urmă pornirăm la pas, aproape. Anton de departe me văzuse. Ne ieşea înainte cu sergentul, comandantul gărzii. Venea liniştit, fu-mînd o ţigară, pe cînd Lungu, tremurîndu-şi pe deasupra capului sabia, răcnea răguşit la el : — Ha! ha! a-lairma !_ larma ! ha ! a — sunat repede, unde ? Ce este ? ha ! unde ? nu-i, ha ! nimic ? — Linişteşte-te, Lungule, ce dracu te-a apucat, măi tată ? ce este, dragă ? zise cu dragoste Anton. — Ce — ce, ha ! este, ce este, ha ! La Saline, ha ! alarma... larma... — Nu-i, bre omule, nici o alarmă, nici aici, nici la Saline... Ce dracu, mă, aţi căpchiet ?... 520 Iar Lungu şi noi, toată compania, roteam ochi furioşi şi suflam pe nări foc, ridieînd la fiecare răsuflare umerele. Cu mare greutate şi-a venit în fire Lungu şi a putut vorbi mai omeneşte. Nu era nimic, nicăieri nu se auzise nici o alarmă, nici la Saline, nici la Castel, nici în foişor la pompieri prin urmare. — Atuncea de ce-a sunat cornistul ? întrebă nedumerit Lungu, şi rămase cu gura căscată. — Eu ştiu, ,bre Lungule ? Mi ,se ,pare că trebuie să chem o babă să vă afume cu păr de lup ! Ia fă de ici o ţigară... hm ! Noi ne trîntiserăm cu toţii la pămînt. Ne tremurau genunchii şi mînile. In liniştea Castelului, în umbra copacilor mari, sosi în goană şi trăsura cu ofiţerii. Sărirăm în picioare. Sergenţii-majori alergară şi raportară. De departe noi vedeam cum se înălţau, arătau cu mînile, dădeau din umere, apoi cu toţii rămaseră uitîndu-se înainte, în pămînt. Un sergent fu trimes la Saline. — Veni într-un sfert de ceas cu veste bună ; tiu era nimic, nici o alarmă. — Atunci ce să fie ? întrebă mirat căpitanul. — Eu cred, zise Anton, că s-a înşelat cel din foişor de la pompieri. Aici s-a sunat schimbarea gărzii, şi el a luat-o drept alarmă... — Să ştii că aşa trebuie să fie ! zise cu pătrundere căpitanul. Şi se-ntoairse spre sublocotenenţi : Nu-i aşa ? — Sigur, aşa-i... răspunseră tinerii. Şi cu toţii erau mulţămiţi acuma că nu s-a întîm-plat nimic, n-a fost nici o primejdie. Acesta era lucrul de samă, •— încolo, ce-a fost, s-a trecut. Cu 521 toţii uitară şi goana grozavă, şi bătăile de inimă, şi răsuflările de flăcări. Lungu îşi răsucea mustăţile : — Da’ am venit, domnule, în zece minute... Am tras o fugă teribelă !... — Intr-adevăr, zise Anton ; dar dacă era ceva, — ce făceai cu aşa oameni ? Toţi au căzut la pămînt... — Hm ! răspunse Lungu. Da-i vorba, am venit repede ? — Am venit! — Asta-i... Anton zîmbi. — Se gîndea la ceva de bună-samă, căci nu răspunse. Pornirăm îndărăt. în capătul tîrgului, ofiţerii se opriră puţin la un pahar de răcoreală. Iar noi mergeam mîndri, în tact îndesat, parcă veneam de la bătălie. La cazarmă, sus, la fereastra de la al doilea rînd, aştepta cuconiţa domnului căpitan. De şi zîmbea şi vorbea cu locotenentul Roşea, care stătea în picioare lîngă dînsa, părea foarte îngrijată. Se aplecă peste geam şi întrebă cu glăsuşoru-i argintiu, ridieîndu-şi sprîncenele : — Ei, oe-a fost, Lungule ?... — N-a fost nimic, cuconiţă, sărut mîna... Ea păru fericită de răspuns, se întoarse zîmbind spre locotenent şi-i strecură două vorbe. Erau vesele vorbele, căci rîsul ei tremurător se înălţă şi căzu apoi ca o ploaie luminoasă asupra noastră, în curte. Apoi iar se aplecă pe geam : — Dar domnul căpitan unde-i ?... — A rămas puţin în tîrg, cuconiţă, sărut mîna... Şi ea se întoarse iar, zîmbind, cu sprîncenele ridicate spre domnul locotenent. 522 După ce se şterse de la fereastră lumina ei, — Anton tuşi încet şi strigă spre cornist: — Măi tată, măi, ha ! ia vină la moşu... Cornistul se apropie, se opri : — Trăiţi, don’ sergent-major! — Bine, mă, foarte bine. Ia spune tu, bre Florea, de ce-ai sunat alarma ? — S-a auzit de la pompieri, trăiţi, don’ sergent-major !... — De la pompieri, ha ? Ai auzit-o tu ? cu urechile tale ? — Nu s’ trăiţi, don’ sergent-major... — Ha ! dar cum ? — Cuconiţa lui don’ căpitan, s’ trăiţi, don’ sergent-major... Ea a auzit... Şi a strigat la mine: N-auzi, soldat ? Sună alarma ! şi eu am sunat alarma... De la pompieri a sunat, don’ sergent-major... — Aşa? de la pompieri? Bine! Da’ tu cu urechile tale n-ai auzit... Bine, n-are de-a face ! Vra să zică aşa ! Ha ! Du-te, măi băiete... Cornistul se depărta. Anton necheză înăbuşit, în-torcîndu-se spre Lungu : — A-ha-ha-ha ! Lungule, Lungule!... Ai văzut, cum v-a scos de-aici pre voi pre toţi, şi pe săracu domnu căpitan ? Chi-chi-chi! mi-mi-mi! Ai văzut acum ? Suna al dracului alarma !... Dar Lungu nu înţelegea deocamdată, Se întorsese şi se uita la Anton cu gura căscată. BUN RĂMAS S-au petrecut, parcă nici n-ar fi fost, cele trei luni la Tîrgul Ocnei. Au rămas ca visuri, suirile pe Măgura, coborîrile prăpăstioase, fulgerătoare, de la copac la copac, plimbările prin satele de primprejur, lumina de aur a acelor locuri, argintul topit al Trotuşului, aburirile lui răcoroase şi nopţile largi, înstelate, pline de o tăcere nemărginită, în care murmurul apelor de abia se pricepea, tremurînd ca uşoare glasuri din alte lumi. Pierdute pentru totdeauna au rămas şi serile de petrecere la grădina publică, cu «muzica de la Odo-beşti», acea muzică ce te făcea să cugeţi cu jale la binefacerile surzeniei ; de abia îmi mai aduc aminte de viaţa tihnită a căzărmii cu supliment puţin, cu mîncare proastă, cu odihna întreruptă de duruirile armiilor de guzgani... •— Un tren care mergea prea încet ne-a dus spre regimentul nostru; îmbulziţi cîte patruzeci în vagoane de marfă, ne-a dus o zi întreagă, şi toţi flăcăii cîntau şi urlau cît puteau ; şi la fiecare staţie dădeau năvale păgîne spre ciuşmele, ca să-şi potoale amarnicul foc de la inimă... Sate cu livezi, lanuri în care vîntul mîna valuri de aur, Si- 524 retul nostru, ţinutul nostru, toate le văzurăm c-o bucurie copilărească. Şi pentru ce? Pentru ca ,să intrăm iar în cazarma, care fusese groază la început, cu deştele şi căprarii ei, şi care acum era o plictiseală fără nici un rost, o îngrozitoare plictiseală. Iar instrucţie, iar tir, iar manevre, iar sculare, iar culcare, iar curăţenie, iar inspecţii... Acum vedeam bine că acestea erau moartea. Palmele, pumnii, groaza începutului, a recrutului, nu erau nimic, treceau .repede, în jumătate de an. Căprarul bate fără răutate, pe drept şi pe nedrept, fiindcă-i căprar şi se teme de pedeapsă, nu fiindcă-i rău. Asta de cele mai multe ori. Pe urmă tulburările se astîmpără şi încep lungile zile fără rost. Vezi că nimeni, de la mare la mic, n-are o ţintă. Toţi se mişcă pentru ca să îndeplinească reglemente şi ordine, oa să ia solda, — ifieoare «munceşte pentru o bucăţică de pîne...» Rar se deşteaptă sufletul, în împrejurări mari. Şi astăzi cînd îmi aduc aminte, mă mir de ce-mi treceau fiori prin spinare, pînă la rădăcina părului, cînd vedeam drapelul nostru ; de ce marşul de defilare îmi strecura foc prin vine. Orieît mergea viaţa aşa, fără rost, purtată ca de maşină, totuşi era ceva care ţinea, în aerul cazărmii, în curte, prin plutoane, ca un miros bun al unor flori vechi, uscate, simţimîntul de oştean. Nimeni n-a vorbit, trei ani, cît am slujit în armată, despre Patrie, despre datorie, despre pămîntul nostru şi mormintele bătrînilor, despre războaiele trecutului, despre războiul din urmă, nimeni. «Conferinţele» păsăreşti erau nişte comedii, care îngrozeau pe bieţii flăcăi ca şi teoriile fără înţeles. Totuşi era un căprar, ori un sergent, care murmura deasupra unei cărţi, care cetea 525 Sara, ia lumina săraca, camarazilor, ba despre Mihai, ba despre Ştefan, — şi despre alte lucruri mari, pe care nimeni nu le înţelegea bine, dar care răscoleau multe gînduri şi tulburau multe suflete. La urma urmei, după ce te-ai întors acasă, la vatra ta, la pămîntul tău, din toate prin cîte ai trecut îţi rămîn în isuflet, în adevăr, numai lucrurile bune, numai luminile. Şi cînd te întorci la manevrele mari cu sutele de rezervişti, cu tovarăşii tăi cei vechi, atunci în altă lumină vezi toate, atunci toţi bărbaţii, toţi gospodarii pămîntului nostru înţeleg ceva, cînd pun mîna pe puşcă şi cînd pornesc în glasul cornu-rilor, printre pămînturile lor roditoare, care au fost ale părinţilor, care vor fi ale strănepoţilor. Atunci înţelegi cît de mici au fost în adevăr greutăţile, năcazurile care au trecut, pentru flăcăii noştri, care pînă la sfîrşit uită. La sfîrşitul miliţiei o împăcare se face de la mare la mic. Cînd corniştii zic rezerva, pe valurile ei de cîntare zboară toate suferinţile zilelor din urmă, privirile se moaie, şi căpitanii, şi maiorii, şi colonelul spun o vorbă bună, o vorbă, care parcă însemnează o cerere de iertare : Ce-a fost s-a trecut... Au fost şi vremuri bune, au fost şi mai aspre... Şi cel liberat se gîndeşte : «Cum a dat Dumnezeu...» Şi i-a iertat pe toţi! * Despre alte întîmplări şi alte nevoi ale mele, pînă ce-am isprăvit ce-aveam de îndurat, de ce-aş mal vorbi ? Am spus destule; altele la fel au venit. — Mi-au cîntat la sfîrşit şi mie rezerva. — Şi m-am dus şi eu chiuind, ca mulţi alţii. Pe urmă am stat şi m-am gîndit la cele ce-am văzut, la cele ce spun unii şi alţii. 526 Unii au spus că armata e aceeaşi pretutindeni. Eu nu cred ; creadă alţii. Sub raniţă, sub manta, eu totdeauna lam găsit pe ai noştri. Au strigat unii împotriva sălbătăciei, împotriva ticăloşiilor... Despre acelea ce ne păsa nouă ? Erau vînturi care treceau. Nu ne făceau nici mai buni, nici mai răi. Parcă am trăit intr-o ţară străină şi m-am întors, cu mulţi alţii, neschimbat, acasă. Dintre cele ce-am văzut, spun şi eu altora, fără mînie, fără ură, cu sufletul plin de dragoste pentru cei cu care am dus binele şi răul. Rămas bun şi dragoste tuturor l MORMlNTUL UNUI COPIL 1906 MGRMÎNTUL UNUI COPIL E vorba de un copil, un băieţel. De abia a deschis ochi mari, miraţi, albaştri, asupra lumii aceştia. Abia a ieşit din întuneric ; înţelege unele lucruri ale clipei prezente; de cele de ieri nu-şi mai aduce aminte ; pe mîni poate nici nu-1 bănuieşte. Poate să -fie de patru-cinci ani. E drăguţ, eu tfaţia albă, fără mult isînge ; cu obrajii buicălaţi, însă moi, ca după boala ; cu nasul mic, un sîmburaş în mijlocul feţei, deasupra gurii cărnoase, sub fruntea mare, cam bombată, între ochii şterşi care nu licăresc şi -nu umblă ca ai unui şarpe tot după dulciuri (oa ochii tovarăşului -de joacă, ai lui Tică). Pleoapele grele c-a de somnoros, ou gene lungi, se ridică şi se coboară încet. E mai mare la trup decît Tică, dar mai moale, pare mai voinic şi cu toate acestea mînîncă bătăi, ghionturi după cap, şi în deşert sub coaste, după care plî-nge tare şi se alină îndată. După aşa întîmplări, şi jocurile pentru dînsul sînt mai de preţ; atunci împăcarea şi zîmbetul îi luminează mai tare faţa. De altfel la jocuri .zburdalnice nu prea ţine. Mai degrabă simte frică atunci cînd îl struneşte celălalt cu hăţuri 34* 531 de aţă, cînd îl alungă şi-l arde ou biciul. S-ar lipsi de aşa jocuri, pentru că de obicei numai el e cal. Plăcere .deosebită are să privească cu ochii lui plini de mirare priveliştile vieţii, toate nouă, toate neînţelese încă pentru el. Intră pe furiş în grădină, se aşează ou limba scoasă lîngă un moşuroi de furnici; întinde un deget spre frămîntiarea licăritoare, îl trage repede înapoi. Priveşte lung la un clntez care sare din ramură în ramură, printre arbori, în grădina cea mare a bunicului; ar voi să-i vorbească, ar voi să-l cheme cu degetul. Se aşează pe malul pîrăuaşului care trece prin mijlocul tîrguşorului şi aproape prin toate grădinile, se năcăjeşte cu cîteva pietricele să facă răţuşte, cum a văzut pe alţi băieţi .mai mari; apoi se culcă în iarba de pe mal, cu capul pe mîna dreaptă, cu degetele în apă, miş'cîndu-le cu plăcere, privindu-le cu ochii pe jumătate închişi. O albină trece ca un fir de aur prin soare, drept pe lîngă pălărioara lui de paie, pe lîngă părul balai, aproape alb: îşi înalţă privirile după ea şi-i zîmbeşte fericit. Un .grangur se aude undeva, în desişul copacilor : el se ridică repede: «Ia !». Priveşte în jur şi nu vede nimic. In unde licăreşte soarele: capul se coboară iar ; şi în ochişorii albaştri, fermecaţi, ca şi în fundul pîrăuaşului, joacă aşa o lumină lină, cu puncfti-şoare negre, cu tremurări aiurii. Are un prietin bun, pe Bijucă, căţeluş cuminte, care se lasă tras de barba şi mustăţile zbîrlite şi ţepoase din jurul botului. Cînd e soarele fierbinte, se aşează amîndoi în umbra zaplazului. Cîtăva vreme, băiatul vorbeşte şi căţelul ascultă, mişcî,ndu-şi urechile, miş-cîndu-şi perii botului, ifluturînd din coada stufoasă, căruntă. Apoi .se scoală şi pocnesc la plimbare prin grădină. Dau de un brotăcel. Băiatul se opreşte mi- 532 rat, zîmbind. Cinele se încordează cu oapu-n piept şi face «Bî!» — «Ce-i asta, Bijucă ?» Dar căţelul nu poate să spună, dă din coadă şi se uită şi el mirat, cînd la tovarăş, cînd la broscuţa verde. In casă, în casia mare şi liniştită din tîrguşorul acela bucovinean, băiatul vede multe obrazuri. Dar el zîmbeşte numai bunicului — bunicul cu pipa — şi bunicuţei, bunicuţa cu ochelari, care împleteşte la ciorapi. Mamaia, adică mama, are afaceri multe, are vizite, se plimbă pe la băi, şi băiatul se uită cu sfiiciune la dînsa. Tatăl, mustăcios şi-ntunecat, nici nu priveşte la băiat. Şi cînd amîndoi, tata şi ma-mia, dau peste puiul acesta de om, se uită la el, parcă l-ar cîntări din ochi. Tatăl întreabă : «Bine, ifrate, de ce e aşa ide adormiit ? ce are ?». Ea răspunde repede şi amîndoi îl privesc cu milă, poate cu ruşine, şi băiatul simte că nu e iubit. Asta o (înţelege el şi din aceea că nici mama, nici tata nu-1 îmbracă frumos şi .nu-1 sicot niciodată ,1a plimbare şi la vizite. Copilul se gîndeşte o clipă nuimai... Cum au dispărut feţele lor, — cum se igîndeşte la altceva : la grădină, la pîrău, la prietinul Bijulcă, ,şi, cu oarecare frică, la Tică. Acest Tică totdeauna are o biciuşcă sau o vargă şi face o gură îşi o gălăgie ! Mama zice tare cătră bunica : «Uite, (de ce soră-,mea are aşa şoim de băiet? Ea >s-a măritai cu cine i-a plăcut...». Mutici, ciîndi vorbeşte aşa, jiu e în odaie nSci bunicul, nici tatăl. Bunica dă din cap <şi vorbeşte incet; şi copilul ascultă mirat, ,nu înţelege, dar 'vorbele 'îi rămîn în minte, vorbele, ou sunetul lor, cu faţa năcăjită a mamei, cu privirea blajină, ipeste ochelari, a bu'nicăi. Din cînd în cînd se mai arată în viaţa lui Puiu şi un băiat negru ca un drac, un băiat de ţigan. Rîde, vorbeşte, scoate pietricele din sîn, aduce cîte o zar- 533 zără, cîte o pară, şi spune că acasă îl bat cu biciul şi cu băţul. Dar ,lui Puiu i-i [frică de el adeseori. Se uită ,ou ochii lui negri ca păcura prim crăpăturile zaplazului, sare de sus, din vîrful scîndurilor, se caţără în copaci, se dă de-a tumba, rînjeşte, latră şi- miaună, — şi copilului parcă nu i-i îndămînă. Tică nu vrea să se joace ou ţiganul, .aşa l-a 'învăţat mamaia; bunicul, cînd dă cu ochii de faţa lui neagră şi mînjită, îndată îşi scoate ciubucul dim gură şi prinde a striga: «Drac împieliţat! Iar ai venit ? Las’ că ţi-oi arăta eu ţie !». Şi ţigănuşul, ca o şopîrlă, se zvîrle prin tufe, se furişează, dispare. Iar bunicul, voinic, gras, cu barba mare, albă, se apropie şi pune mîna în creştetul băiatului : — Puiule, să nu te mai joci cu pungaşul acela... Auzi ? N-ai să te mai joci ? — Nu... Dar după ce a plecat bătrînul, ţiganul se arată iar, între două tufe verzi, cu ochii lucind, rînjind cu dinţii albi. Bunicul a avut şpiţerie. Acum, la bătrîneţă, a lăsat prăvălia celuilalt ginere, «lui unchiu Luca», tatăl lui Tică. Amîndoi băieţii se strecoară în laboratorul mare, boltit, de modă veche, cu coşul înalt, deschis spre cer. Acolo încremenesc cu ochii la toate sticlele şi la toate prafurile colorate în toate felurile, care zac şi pe lîngă păreţi şi îln nafturi, pînă sus. Laborantul, moş Gheorghe, mormăieşte şi le spune lucruri pe care Puiu nu le înţelege. Le dă cîte o sticluţă, mîngîie pe cel mai horopsit pe oap, încet: «Puiule, pe tine te lasă aşa, în voia Domnului...», şi copilul, cînd moş Gheorghe îşi apleacă caipu-i alb .şi nasul roş spre dînsul, simte aşa, ceva de care nu-şi poate da sama, un miros 534 tiare... Cu Tică, moş Gheorghe nu duce casă bună. Tică totdeauna sfarmă cîte-o sticlă, varsă cîte-un borcan cu prafuri, şi bătrînul monmăieşte şi-l ameninţă cu degetul : «Dimone ! măi dimone ! tu niciodată nu eşti cuminte !». Iar Tică îşi întinde gura, rîde tiare, cu faţa încreţită, cu ochişorii negri lucitori, şi bate din pumni: «Beţivule! beţivule! Am să te spun lia bu-mica ! Faci irachiu şi bei, iei pine şi mînîinci!...» Şi Tică a luat într-iun rînd pe Puiu de mînă şi s-au dus amîndoi la bunica, oare, ea totdeauna, împletea ta ciorapi. Tică îşi înalţă capul: — Bunicuţă ! să vezi! Gheorghe a furat o bucată de pîne... Şi s-a ascuns, şi-ia mînoat-o... Şi bea din-tir-o sticlă... Şi Puiu l-a văzut... — Eu nu l-am văzut! zice Puiu încet. —■ Ba tu eşti prost, l-ai văzut, zice Tică dînd din mîni. L-am văzut eu ! — Nu mai spune, mă rog ! se minunează, zîmbind, bunica. — Da-da, bunică ! şi să vezi : doarme totdeauna. — Tăceţi, tăceţi... nu mă îngroziţi! Auzi dumneata ! — Da, bunică, şi doarme dezvălit ! — Cum se poate ! Apoi dacă-i aşa, am să-i vîr ca- pu-ntre urechi !... ' Şi copiii pleacă. Puiu nu zice nimic, gînditor. Tică e mulţămit şi-şi întinde gura într-un zîmbet răutăcios. Cînd zăreşte pe Gheorghe, bate din pumni: — Te-am spus Ja bunica ! bine-mi pare! Are să-ţi vîre iciapiu-ntre urechi... — Da, .dimone, aşa-i, dimone ! mormăieşte moş Gheorghe zîmbind. 535 Iar Puiu tace şi se uită, cu ochii lui mari albaştri, cînd la unul, cînd la altul. In desfăşurarea mică şi repede a vieţii lui Puiu vin multe întîmplări. Dar aceste întîmplări nu s-aleg după însemnătate; s-aleg, se desfac, după căldura unor ochi buni, a unei vorbe domoale, a unei raze de soare. Şi sînt întîmplări de tot soiul, care vor rămînea ipoate î>n minte, în suflet, pentru anii .de mai tîrziu. E într-o zi de tîrg. Pe piaţa murdară dinaintea casei şi a farmaciei, s-a îmbulzit o mulţime de lume. Se frămîntă, în pulberea verii, într-o împestriţare vie de colori. Toţi vorbesc şi dau din mîni, ş-un murmur adînc, ca dintr-un stup, vine pînă în cerdacul cu geamlîc, unde bunicul, stînd în jîlţ, fumează tacticos dintr-o pipă lungă, ou vîrful ciubucului de chilimbar roşcat. Aceeaşi coloare, ca chilimbarul, au şi cele trei degete de la mîna dreaptă, şi mustăţile şi barba pe unde bătrînul vîră imameaua-n gură. Acolo, în cerdacul cu geamlîc, e cald, foarte cald ; soarele tremură oercurele argintii pe podele. Piuiu stă lîngă bunic : se uită la fumul albăstriu oare se desfăşoară în rotocoale leneşe ; se uită la jocul luminii; din cînd în cînd priveşte şi la mişcarea din piaţă ; apoi se întoarce şi cearcă să prindă, cu degetele răşchirate, o muscă care se zbate în colţurile geamurilor. Bunicul nu vede nimic din mişcările nepotului; fumează : pîc, pîe, şi priveşte pe geamuri, afară. Har prin ochii albaştri ai copilului se strecoară din cînd în cînd cîte o lumină de dragoste spre bătrînul nemişcat. In farmacie, pe uşa cealaltă, deschisă, au intnat doi băieţi mari, oa de zece ani. Amîndoi sînt desculţi, îmbrăcaţi rău şi cu cîte-o pălăriuţă verde, nemţească, pe vîrfurile capetelor. Puiu înţelege că băieţii vin să cumpere zodă. Au ieşit curînd. Unul aduce sifonul, unul paharul. Se aşează zîmbind fericiţi pe banca de Lîngă geamlâc. Dintru-ntăi pornesc cu rînduială. Bea fiecare cîte-un pahar. Lia amândoi li se umplu ochii de lacrimi şi parcă răsuflă foc pe nări. Se uită unul la altul. — Mă, da-i bun al dracului! zice unul, care piare mai mare. — Bun... vorbeşte îndesat, hotărît, celălalt. Mie mi s-a suît la nas. Şi ţie ? — Şi mie. O clipă tac. Cel mai mare întreabă deodată : — Da’ ştii tu cum se face zoda ? — Nu. — Hă ! că tare eşti prost! Cum să nu ştii ?... Din cerdac, Puiu ascultă cu luare-aminte. Bătrînul zîmbeşte, pufăind. — Să vezi, zice băiatul, eu am intrat odată în fabrică şi am văzut... Să vezi ce-i acolo... Ţ-ţ-ţ! (Puiu se gîndeişte la rafturile cu sticle şi la moş Gheorghe). Şi să vezi, mă, este o roată, mă... da’ ştii cît de mare? Ca de ici pînă colo, mă! Tare, tare, — şi o învîrt doi oameni... mă !... m-am uitat într-un rînd, am intrat în ogradă... m-am uitat pe uşă, prin crăpătura uşii... Am văzut tot, cum scoate sticlele... Gel mai mic ascultă atent, cu ochii la pahar. Apoi şi-l umple încet, pe furiş. Povestitorul îl lasă o dată, dar cînd la al doilea pahar, se opreşte şi se-ncruntă : — Apoi nu fi porc-de-cîne! Lasă-mi şi mie ! De aici porneşte sfadă. Cel mare înşfacă paharul şi-l dă de duşcă. Celălalt pune mîna pe sifon şi fşş ! îşi împroaşcă tovarăşul între ochi. Paharul cade ţi- 537 pînd ascuţit, sticla se rostogoleşte pe bancă, şi băieţii se duc de-a dura pe scări. Se scoală şi prind a fugi spăriaţi, lepăind prin praf, cu picioarele desculţe. Din farmacie, se iveşte în prag, uimit, practicantul. La colţul străzii se mai zăreşte un picior, ridicat în fugă, care dispare îndată. Oamenii din piaţă se uită în-tr-acolo, — şi bunicul îşi scoate pipa din gură şi rîde, şi rîde... Iar Puiu, cu ochii luminoşi, rîde şi el, într-o izbucnire neobişnuită de veselie. La cină, în lumina lămpii, veselie mare. Afară dc tata, de mama, de unchiul Luca şi de tanti, afară de bunic şi de bunică, şi de subiect, mai sînt şi alţii, oameni necunoscuţi. Puiu stă alăturea de Tică, aproape de bunic. E veselie mare, toţi vorbesc, toţi rîd cu poftă, dar Puiu nu înţelege nimic. El se joacă cu prăguşorul albastru de sticlă pe care se aşează cuţitul şi furculiţa. Se uită prin el în lumina aurie, şi vede zece bunici în loc de unul. Bunicul are taeîmuri cu care de tînăr se slujeşte. O furculiţă cu dinţii de un lat de deget, un cuţit ros, subţire, cu pana numai jumătate. Bunicul mai are ceva deosebit: mînîncă încet, vorbeşte rar, cu glasul tremurat şi dă din cap, parcă tot ar zice : «Da, da, da !». De partea cealaltă, bunica cu ochelarii lucitori, cu faţa bună şi veselă, clatină şi ea din cap, ia dreapta şi la stînga, — parcă ar spune: «Nu, nu !» Se .aduce la masă, bere, bere în sticle, de cea care-i place lui Puiu, chiar din ziua cînd l-au adus aici, în tîrguşor. Dopul de la sticlă are deasupra uşă, se aruncă spre zaplaz, spre grădina bunicului... Bijucă prinde a lătra, şi amîndoi copiii, galbeni, trernurînd ca frunzele sălciilor, se ridică în picioare şi pornesc spre casă tropăind repede, într-o goană înspăimîntată... Ajung în bucătărie ; prind a plînge ; şi printre lacrimi şi sughiţuri spun Ilenei, bucătăresei, că Mama Pădurii era să-i prindă. Şi lui Puiu i se pare curios că Ileana nu se înspăimîntă. Ileana rîde cu lacrimi, îşi face ochii mititei şi întreabă cu glas tainic ce s-a întîmplat, cum, a fost de la început... Mama Pădurii, Mama Pădurii, se gîndeşte Puiu. Mie -mi-a fost frică... Atunci de ce rîdea Ileana ? Printre lucrurile împresurate de lumină multă din lumea aceasta mare şi nouă, se mai arată copilului şi umbra tristă, încovoiată a lui jupîn Şulăm, negustorul de apă gazoasă. Nalt, slab, cu barba rară, roşcată, ascuţită ; cu mustăţi lungi, subt un nas mare, c-o faţă plină de pistrui, îmbrăcat în zdrenţe; acest jupîn Şulăm tîrăşte toată ziua pe uliţile orăşelului, tîrăşte greu căruciorul eu sodă, şi din cînd în cînd, ca o cunoştinţă veche, is-arată copilului umbra aplecată, s-arată căruţa, (nounul de praf auriu, şi răsună strigătul prelung, răguşit: 546 — Zodă electrică ! doi grăiţari paharul ! Zodă electrică !... Şi Puiu 'urmăreşte cu ochii pe ovrei pînă ce se pierde la colţul străzii ; şi mult încă în urmă îi aude glasui tot mai slab, pierdut, pînă ce se stînge. Năcazuri, dureri, viaţă amărîtă şi batjocorită, toate acestea n-a;re de unde le şti copilul... Viaţa e nouă şi frumoasă, cu lumină, cu cîntece... Jupîn Şulăm e o umbră prietină, care trece, care strigă, tot pentru bucuria copilărească, pentru ochişorii albaştri... Pentru Puiu, jupîn Şulăm nu poate fi decît o fiinţă fericită, care trece pe uliţi şi ţipă (bucuros... Cu bucurie îl aşteaptă, cu bucurie îl vede trecînd şi-i ascultă zîmbind strigătul ostenit, răguşit, pierdut, amărît... Şi iată că se întâmplă ceva cu totul serios în viaţa lui Puiu. In colţul de odaie, pierdut în umbră, apoi în întuneric, unde a adormit după ce s-ia strecurat de-afară, copilul se trezeşte deodată într-un fulger orbitor, într-o bubuire grea de tunet care aleargă huruind pe deasupra, care se pierde tot mai departe, ca iun mormăit înăbuşit de zăvod... I-i frică. De aşa ceva parcă rm-şi aduce aminte să i se fi întîmplat. Voieşte să se ridice, — dar zăreşte o umbră albă în mijlocul odăii. Un fior i se strecoară prin trupuşor. E mama ; o cunoaşte bine : are să-l vadă că s-a culcat pe podele dezvălit. Nu îndrăzneşte să se mişte. îşi ţine răsuflarea şi aşteaptă. O undă de fulger pătrunde în odaie, cu un trăsnet, cu un zuruit de geamuri. In lumina albastră, faţa mamei răsare albă, cu ochii mari întunecoşi, lucitori. 35* 547 Şi băiatul o vede păşind spre uşă, deschizînd-o... Aude şoapte... Cu maică-sa a mai intrat cineva în odaie. ,E tatăl ? Nu. Cel tce a intrat e tun necunoscut. E mai tînăr, e fără barbă, fără mustăţi, — a-sta o vede copilul în licăririle fulgerelor, — şi are o faţă bună şi nişte ochi care zîmbesc, oare se roagă. Copilul aşteaptă. Şoaptele, ca un cîntec, umplu încăperea. Şi copilul aşteaptă, nu înţelege nici ceea ce aude, nici ceea ce vede... Şi deodată, ceva, ceva nefînţeles, ceva rece îl scutură, ceva neobişnuit... Frfca începutului se deşteaptă iar ; nu mai poate răbda întunericul care-1 înăbuşă... Scînceşte încet, cearcă să vorbească... — Mamă ! O şoaptă de spaimă tresare prin întuneric. «Copil prost şi ticălos !». Simte că mama se apropie; l-a cuprins strîns, trernurînd, de mină, l-a adus pînă la prag, a deschis uşa, l-a scos afară... Şi nu înţelege de ce l-a strîns aşa de mînă, de-i venea să ţipe, de ce l-a dat afară, prin întuneric... Şi spaima, necunoscutul, ridică umbre în colţurile gangului... fiinţi nevăzute, fiinţi care îl aşteaptă să-l cuprindă, să-l strîn-gă... Şi întăi Puiu scînceşte, apoi prinde a plînge, duce pumnii la ochi, şi nu ştie încotro să se întoarcă, încotro s-o apuce... O zare de lumină... Acolo-i curtea. Ce să falcă altceva ? Să se ducă la moş Gheorghe, pe el are să-l nimerească .mai degrabă... Trernurînd, copilul coboară treptele printr-o noapte fumurie, deasă, — şi picăturile reci de ploaie îl învăluie, îi biciuiesc obrajii, îl iudă, îi spulberă, în valuri de vînt, hainele subţiri... Şi nu înţelege ce-a fost, de ce l-a dat maică-sa afară, unde se află... Şi prinde a plînge mai tare ; strigă, chiamă, cu glas .subţire, jalnic... 548 * Copilul e bolnav, bolnav tare de două zile. Tuşeşte; are friguri, aiurează... Toată lumea mare şi minunată care de 'puţină vreme s-a deschis ochilor lui limpezi, — acuma s-a dus, a intrat îrn întuneric. Bunicul cu barba albă, bunica cu ochelari ca întotdeauna şi cu ciorap, mama cu basmaua la ochi, tatăl bărbos şi întunecos, Bijucă, Tică, moş Gheorghe, toţi sînt acolo, în jurul căpătâiului'. Toată lumea lui, pe care ieri n-o pricepea, ,pe care acum începea s-o priceapă... — O lume mică, strînsă între zaplazurile casei bunicului, dar o lume... Avea de cine să se teamă, avea pe cine să 'iubească ; — o lume care-i strecura icoane şi vorbe ce se săpau în suflet pentru anii de tmai tîrziu, o lume care-1 pregătea ipenitru bucurii1 şi năcazuri mari... Toată lumea aceea era în jurul căpătâiului. Şi era acolo, în patul suferlnţii, o viaţă care pentru toţi se arăta desfăşurându-se în jumătate de veac, erau O'chi albaştri1 ce trebuiau să plîngă pe mormintele bunicilor, ena un trup ce trebuia să se învîrtoaşe, să crească ca bnadul, era um glas ce trebuia să strige la nebunie, să adie ca o cîntare în marile bucurii ale vieţii... Era plămădeala ce trebuia să crească pentru fioroasa şi dulcea vuitoare a vieţii... Toţi- aşteptau întristaţi, desnădăjduiţi. Tăceri întrerupte de -şoapte, un suspin înăbuşit... Pe la ferestre, noaptea, trece vîntul murmurînd, parcă bate în geam, parcă chiamă... Şi copilul rămîin-e galben, nemişcat. Ceva din el, cev-a în -care erau întipărite puţinele tremurări ale vieţii adevărate, a plecat, parcă s-a dus cu vîntul ! Acuma Puiu s-e prefa-ce în ţărînă, sub brazde -de flori. Bijucă, cu părul zbîrlit şi cărunt, latră în g-ospo- 549 dăria fcăitrroeaseă j'pîrăul limpede se Moară la căderea frunzelor ; moş Gheorghe, bunicul, bunica, mama, toţi trec prin lumină, răsuflă, se bucură de viaţa aceasta nemărginită... Şi viaţa aceasta începea să pătrundă în sufletul tinăr al copilului, nu zadarnic, ci încet, puternic, o pregătire pentru drum de un veac... S-ia prăbuşit lumea mică care se înfiripa ; tot lanţul de bucurii şi suferinţi, de fapte mari sau mici, tot, a rămas în necunoscutul viitor, într-un întuneric pe oare nimeni nu-1 poate pătrunde. Şi copilul doarme sub brazde de flori, cu ochii. închişi, cu toată lumea lui moartă şi pierdută. Dormi, Puiule ! , PĂCAT BOIERESC , ; : i Moşia noastră e departe de balta plină de vînat şi de peşte a ,Bortii, -cale de două ceasuri cu calul înlăuntrul Bărăganului. m vara anului 1896 eram singur, cu logofătul, cu lucrătorii, ou lanurile întinse, în căldura nemiloasă a verii. Veniseră ai noştri la putere şi tata sta la Bucureşti, om politic, năpădit/de grele afaceri. Mama şi două surori erau cu el. Nu ştiam ce să fac în casa mare albă, pustie acum. Şi tinereţa mea avea nevoie de ceva, asta o simţeam eu bine, eram neliniştit, şi căutând parcă acel ceva, începui a mă duce la vînat în Iezer, cînd aveam vreme. Acolo, în Iezer, am avut eu -cea dintăi iubire ; şi eram să şi mor acolo. Stepa îmi era dragă. întreaga copilărie şi întreaga tinereţă le petrecusem în Bărăgan. Ars de soare vara, băitut de vînturi iarna, pustiu şi trist, fără zare, fără rîuri, fără răcoarea florilor şi a pădurilor, nemărginire dreaptă, — şi totuşi era cel .mai drag pămînt sufletului meu. Acolo nu se văd munţi cu coame albastre înălţîn-du-se ou creştetele în cer, aproape ; nici codri bătrîni 551 cu cînturi aspre <şi veşnice; iniei cuicul nu ofntă de noroc, oînd şuvoaie vin rostogolindu-se înspumate pe treptele costişelor, cînd luncile se umplu de flori şi de oaspeţi cântăreţi. Acolo se aude, iarna, suflarea crivăţului viforos într-un pustiu fără sfârşit, pe o nemărginire de zăpadă, sub oare zac, triste şi rare, sate zvârlite în întindere ; iar vara priveşti ori pământuri goale, ori lanuri mari, în care soarele varsă aur topit, în care oamenii lucrează din greu, încovoiaţi ca sub1 poveri dureroase. Totuşi, în aceste locuri zgîrcite în obişnuite frumuseţi, am simţit fiorii zărilor fără sfîrşit, cînd calul mă ducea în zbor vulturesc, pe întinderi fără drumuri, şi melancolia amurgurilor m-a pătruns cu adânca taină a neştiutului unei mări fără hotar. Şi încet, cu tinereţa şi eu dorul, .am început a vedea frumuseţi nebănuite. Dimineaţa, mă trezeam cînd soarele roş, ca de sînge, înflăcăra geamurile. Ieşeam repede afară, după ce mă îmbrăcam. Calul mă aştepta ,1a scară, lîngă pâlcul de salcâmi care străjuia casa, palatul nostru, cum îi zicea tata, Dumnezeu să-l ierte. Depărtările erau învăluite de aburi ; ciocârlii cântau deasupra lanurilor noastre. Porneam cu logofătul, un om mărunt, cu ochii mici, sfredelitori, cu mustăţile lungi. Vorbeam puţin icu el, nu-mi era drag deloc. Caii mergeau la trap înăbuşit pe drumul 'de ţăriîtnă, în cântecele ameţitoare ale eîo-cîrliilor, care' tremurau cesoade .melodioase în lumina înălţimilor. Nemărginita cîmpie plină de pîne adia uşor lia suflarea vântului dimineţii, întuneoîndu-se în coibonîşuri, sclipind ca aurul în coamele de val. Şi treceam prin răzoarele umede de rouă, prin armata de secerători tăcuţi, — şi gândurile-mi pribegeau aiurea... Peste zi se lăsau călduri copleşitoare. Stam undeva, la umbră ; îmi era sete şi n-aveam apă ; priveam pe- 552 tele rotitoare -ale căldurii, şi ochii mi se ţinteau departe, în necunoscut, — şi-n clipele acelea mă simţeam aşa de plictisit, ş-a-şa de singur, — că mă-ntretoam de ce mai trăiesc. Spre sară, ca să mai petrec, călătoream spre una din staţiile mici, roşii, pierdute în buchete .de salcâmi, în lungul drumiului-de-fier, drept, fără sfîrşit. Dam de cîte-o crîşmă singuratică, în care, în răstimpuri nare, se auzea zairvă de glasuri, iute copleşită de tăcerea pustiului. Pe urimă ajungeam la staţie, aşteptam un tren, care venea de departe şi trecea în depărtarea fumurie a răsăritului. La un geam, în verdeaţa care căptuşea zidul, s-e arăta un cap de femeie gătită ca de sărbătoare ; funcţionarii se mişcau încet, schimbau saluturi cu cunoscuţii ; maşina pufăia, pileca ; gara ră-mîinea mică şi singuratică în pacea amurgului. Plecam în trap ţăcănit, pe gînduri ; tăcerea pustiului mă învăluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, şi, din cin-d iîn oînd, un canton suna trist, plîngînd parcă, în imensitate : lang-lingl Soarele, scufuiidat de mult în asfinţitul v<î;năt, trimetea încă luciri trandafirii no,urilor nemişcaţi deasupra, în înălţimi. Sate depărtate, în întunecimea care creştea, se cunoşteau întâi după fumegări uşoare, apoi după lumini pierdute în noapte, ca licurici pe o întindere fără margini, care se amestecau de la o vreme ou stelele zării. * Şi mă culcam trist în casa pustie, nu ştiam ce să\ fac; nu puteam ceti, nu puteam scrie, o plictiseală', grozavă mă apăsa. Dragomir, -logofătul, cu ochii lui mici, mă sfredelea, parcă îmi cetea în fundul sufletului; şi de cîtevia ori, 553 răstueindu-şi mustaţa, mi-a dat a înţelege, zîmbind, că pentru un boier tînăr ca mine este leac la plictiseală. — De, .s-ar putea... să nu vă fie cu supărare... Pe-aici, pe la noi, găsim aşa o nevastă sprintenă, o fată frumoasă... Hm ! şi mă privea ţintă. Dar -mie logofătul mu-mi plăcea şi n-aş fi vrut cu ni-ci un preţ să-mi ştie tainele şi slăbăciunile. II trimeteam la plimbare -c-o vorbă scurtă, şi .aşteptam. Dar ce aşteptam eu întîrzia şi plictiseala îmi înegura sufletul (tot mai mult. Totuşi, într-o bună zi prinsei -din zbor o vorbă -d-e la Dragomir : — Vî-nat -ca-m Iezer nu este nicăieri pe .lume... Mă întoirsei spr-e el cu bucurie. Aveam cel puţin o petrecere nouă. — Ce spui, Dragomîre ?... — Zic de 'Iezer... Mai-că-maîcă ! ce vînat e acolo ! Ţi se ridică părul măciucă în vîrful capului... — Să ştii -că mă duc acolo la vînat... Lui Diraigomir îi sticliră ochii. Bucuria lui că va rămînea singur şi va putea să-şi mai facă mendrele ! începu .a-mi spune despre Iezer cîte minuni toate, — de credeam că nu mai sfîrşeşte. Iar eu toată noaptea m-am gîwdit la plăcerea unui vînat în balta Dunării, şi a doua zi -m-am şi h-otărît -să mă reped cu calul şi -cu puşca pînă a-colo. Acesta a fost începutul călătoriilor .mele la Iezer. Iartă ia vînătoare n-a fost -ou nici un fol-o-s. Mî-am lăsat calul la crîşmă, în marginea satului ş-am coborît spr-e apă, în apropierea liniei. Reţeaua albă a podului d-e .fier se întindea pînă ,departe, dincolo, -peste mlaştină. In bălţi pline de ţip irig stăteau pînă la piept cai, .mestecând leneş verdeaţa care -plutea în -mănunchiuri pe luciu. Pe urmă, după bălţile acestea scăzute, se 554 deschideau deodată marile lunci de sălcii bătrîne, în-chizînd ochiuri liargi şi adinei de apă. Mergeam cu puşca în mină, cu ochii aţintiţi asupra acestor păduri umede, pline de întuneric şi sălbătăehrni, cu urechea aţintită la zgomotele undelor, la freamătul sălciilor. Vedeam zboruri grăbite de raţe, vedeam stiîrci fîlfîind greoi peste pămătufurile trestiilor, auzeam ţipetele găinuşilor şi ale lişiţilor, dar eram prea departe de ele. înţelegeam că ram nevoie de un tovarăş, de un vânător din partea locului, de o luntre care să mă ducă la bă'telişti şi ascunzişuri, — şi lăsam vânatul în li-ni-şt£ să se strecoare pe luciu, să se ridice ân unghiuri lungi pe roşeaţa asfinţitului, şi, cu sufletul plin de frumuseţa locurilor, de miile de glasuri ciudate ale amurgului în bălţi, de minunatele coloraţii ale apei sub bătaia celor din urmă raze, răităcii mult, la în-tîmplare, fără ţel hotărât. Cînd mă Morsei, erîşmarul se uită cu coada ochiului la tor ba mea goală. — Apoi văd eu că n-ai prins nimic... — Nu, n-am avut luntre... — Nici luntre, domnule, nici om care cunoaşte locurile... Dacă mai ai plăcere să vii pe la noi, să te învăţ eu ce să faci... Ştii ce ? Să-mi spui mie... o vorbă ! nimic mai mult, şi eu trimit răspuns lui Marin... Dumneata vrei să vînezi numaidecît ? — Vreau, cum nu ? — Aşa ? Atunci să-mi spui o vorbă şi eu trimit răspuns lui Marin... Asta, domnule, e mare vînător... şi nu numai vînător, — şi pescar, domnule, îţi spui eu... Cu el să te duci la vînat, şi pe urmă să stăm de vorbă ! Crîşmarul îmi vorbea cu înfocare, mândru de ilezer şi de Marin. 555 — Bine, atunci cînd oi veni, să chemăm pe Marin. — Uite, domnule ! zise iute crîşmarul, cu ochii în sus şi ou un deget înainte, parcă voia să-şi aducă aminte de ceva ; uite !... îl chemăm şi vă înţelegeţi din două vorbe... O să-l cinsteşti cu ţuică, domnule... Un pahar, două, tirei, cît ai dumneata bunătate... şi afacerea s-a încheiat! îţi spui eu ! pe onoarea mea ! Eu, -doiminule, am fost caporal în .oaste, la artilerie !... Mă chiamă Sandu Popescu ! ''-v -rn&A.*.,»-' Şi mă privi tăeînd deoda-tă, cu bărbia în piept, parcă voia să-mi vadă mai bine mirarea. Apoi zîmbi şi-şi mîngiîie cu un singur deget, arătătorul de la dreapta, mustăţile scurte, negre, care erau trase cu cărbunele parcă pe ifaţa-i roşcovană şi plină. Mă privi cu ochii .mici, veseli: — Treaba e ca şi .făcută !... Atunci, oînd vii pe la noi ? . — Chiar cmîne... Numai vezi de-mi pregăteşte ceva mînca re bună... — Cum ? Aoleu ! Pun pe nevastă, domnule, şi taie o găină... Am şi vacă, domnule ! Pe onoarea mea ! Eu am fost caporal k artilerie 1 îţi pregătesc o mâncare grozavii... Vra să zică treaba e ca şi făcută... Ce mîncar-e îţi place, dumitale ? Şi mă privi iiar zîmbind, cu bărbia în piept. Apoi tresări, cu un deget înainte: •— Ştiai! o friptură bună, şi totul s-a sfîrşit! şi o ciorbă ! O ciorbă şi o friptură ! Asta e! Şi chem pe Marin, şi treaba e gata ! Pe onoarea mea !... Şi rămase în faţa crîşmei, cu mînile în şolduri, cu nădragii largi umflaţi ca de vînt, privind fericit în urma mea, pe -cînd eu mă -cufundam repede pe Corbul meu, în (umbrele Bărăganului, spre asfinţitul şters, aproape stins. 556 A doua zi, pe la toacă, cum descălecai, Sandu se repezi pe uşa crîşmei ca izbit de cineva şi răoni la un ţînc 'numai de o şchioapă, care se pîrjolea la soare: — Mă, tătuţă, mă ! fuga ia neică Marin, mă ! P'înă ce-mi duse calul în şopron, pînă răcni la muiere: «U! Ano, fă ! rupe gîtul la găina a pestriţă !», pînă intră în odaia scundă, afumată, cu zîm-betu-i frăţesc, — Marin puşcaşul sosi, cu băiatul oa un mînz după el. — Uite, ăsta-i 1 zise mîndiru Sandu, şi întinse mîna spre om. Puşcaşul, scund, lat tare în .spete, cu obrazul uscat, înegrit de o.barbă rairă, zbîrl'ită, mă privea fără să clipească, fără să zîmbaască, cu doi ochi rotunzi, verzi. Cu dreapta ţinea de strat puşca atârnată pe umăr, şi mîna neagră, mare, cu degetele lung:, osoase, .noduroase, mi se păru înspăimîntătoare, Zîmbii : ■ — Dumneata eşti Marin ?... Pe urmă nu mai şţiui ce isă-i spun. — Ce obişnuieşti ? — Ţuică, o ţuică mi-e destul, zise el încet, cu voce lină şi joasă. — O ţuică, două, cît ai dumneata bunătia.tie, vorbi zîmibind şi frecîndu-şi mî.nile S.andu Popescu. Puşcaşul tăcu o clipă, privind în pămînt, apoi mă ţinti cu ochii lui rotunzi: — Dumneata eşti boierul din Sărăţeni? — Da! răcni repede crîşmarul ; ^ boierul Niouliţă ! Şi aşeză cu grijă, pe masă, trei păhărele de ţuică. Vînătorul sorbi încet băutura, eu ochii pe j-umătate închişi. Puse paharul la loc şi-şi şterse mustăţile zbîr-lite. 557 Grăi iar cu glasu-i ostenit: — Am .auzit că la Sărăţeni o duc mai bine rumânii... Sandu nu-mi dădu voie să răspund. îşi repezi arătătorul drept, înainte : — Cum ? foarte bine ! Acolo oa în sînul lui Avram! Ţi-o spun eu, neică Marine, pe onoare ! Omul dădu din cap. Crîişmarul îi puse în mînă a doua ţuică. O isorbi şi pe asta încet. începu după aceasta să se scociarască în chimir. Scuipă cu greaţă şi mormăi : — Nu-i !... — Ce să fie ? — Tutun i tutun ! strigă Sandu. Las’ că-ţi dă boierul Niculiţă u'n pachet!... Aşa boier zic şi eu ; om nu glumă! Şi-ai văzut ce cal are ? Un zmeu, neică Marine !... Vînătorul desfăcu tutunul şi scoase din carîmbul cizmei o pipă neagră. Suflă de cîteva ori tare în ţeavă şi o bătu cu botul de marginea mesei. Deodată rosti tare, întinziînd mîna stingă, mare şi neagră, spre mine : — Nu ! la noi nu-i chip să mai trăiască rumînul ! Pe mine m-a sărăcit boierul ăl de-a murit, şi ăsta care a venit ,m-a alfundat şi mai rău în necaz... Am rămas numai cu casa, atît, — şi cu puşca... In glasul lui era ca un hîrîit aspru, dureros. Prin ochii verzi, care mă priveau, trecu o lucire. Crîşmarul îmi făcu cu ochiul şi tuşi. Puse apoi mîna pe puşca lui Marin şi mi-o întinse : — Dumneata, boierule, ai foc central! Eu cunosc! am fost caporal în artilerie... Neică Marin are de celelalte, vechi... Dar .puşcă bună, ştii cum bate ? 558 — Dacă in-ar îi fost bună, n-ar fi ţinut pînă acum ! zise iar moale, deodată liniştit, vînătorul, îndopîndu-şi pipa cu tuituin. — Aşa-i, are dreptate ! strigă Sandu Popescu. Dar o ţuică, — ce mai zici, neică Marine ? Marin clătină din cap şi-şi aşeză pe umăr puşca. — Nu, mi-e destul ! Dc-acum mergem... Soapătă soarele... Pornirăm spre Iezer, pe cînd din urmă ne petrecea din ochi Sandu, cu mînile în şolduri, cu zîmbetul pe buze. To-t drumul, pînă la baltă, Marin nu zise nimic. Pîciîia din pipă, cu ochii rotunzi aţintiţi înainte, slobozind vălurele albăstrii de fum, care se înălţau pînă la pălăria lui înverzită de ploi şi de vreme şi se topeau într-o clipă î,n aerul luminos. Mergea domol; cizmele mari, cu earîmbii pînă la genunchi, sunam greu pe pămîntul tare, de două ori fiecare cizmă : întăi călcâiul şi pe urmă talpa groasă. Pantalonii largi de l:nă roşcată, zeghea neagră, arătau pete mari de sînge şi de untură ; solzi de peşte, lipiţi în creţuri, sticleau verzii în lumina piezişă a soarelui. CoboTiîrăm drept în haltă. Căsuţele risipite ale satului, cu fumurile -luminoase, rămaseră în urmă zugrăvite pe cerul limpede. Intr-o băltoagă neclintită, în noroi, printre papură zdrobită, se arătă o luntre, neagră de catran, priponită cu o fringhie groasă de un ţăruş înfipt în malul hleios. — Asta-i luntrea mea ! rosti deodată vînătorul. Mai încolo am ascunzişul vîslelor... Şi uite, colea pe mal, între sălcii, deasupra stufului bălţii, căsuţa mea... Atît mi-a mai rămas !... Şi mă privi întunecat, cu hîriîitu-i de durere deşteptat in glas. 559 Omul îmi plăcea, cu toate că vorbea aşa de puţin şi mă privea aşa de ciudat. Din toată înfăţişarea lui cătrănită, din glasu-i adine, se cunoştea că trecuse prin dureroase furtuni. Amărăciuinile-i săpa&eră brazde pe faţă şi-i secătuiseră izvorul vorbirii. Şi privin-du-1, mă gîndeam la apusele lui, la «boierul cel bătrîn», la cel nou, la furtuna care poate sta înlănţuită în fundul sufletului, de unde izvorîseră greu cuvintele amare : «Atîta mi-a mai rămas 1 căsuţa şi puşca !» Şi voiiam să-i spun o vorbă de mîngîiere. D.ar el •,se întoarse spre mine, >cu ochii lui rotunzi, şi zise taire, înviorat: — Hai, boierule ! urcă ! Eu iau opăciinile şi pornim... ■Pornirăm cu luntrea, intrarăm încet în stufării. Din sat veneau mugete prelungi de vite, sunete moi de tălăngi şi glasuri omeneşti aşa de lămurite, încît păreau că vorbesc aproape de noi, undeva, în baltă. Apoi încet-încet zgomotele scăzură — şi noi pluteam pe cărări strimte, printre trestiile care foşneau uşor şi tremurau odată cu lumina aurie de soare. Din cînd în cînd apia clipotea, sunînd grăbit; aproape de noi, o umbră neagră trecea printr-o şuviţă de lumină, şi puşcaşul întorcea faţa spre mine : — O lişiiţă... Şi iar ne strecuram în tăcere un răstimp. Apoi deodată un măcăit aspru mă scutura din liniştea ce mă cucerise, aripi băteau, şi raţa se înălţa săgetând pe deasupra pămătufurilor roşcate, dincolo de bătaia puştii. După aceea, dintrodată plutirăm lin şi intrarăm sub bolţile luncii mari de sălcii. _ 560 Soarele da iîn asfinţit, o pulbere de iaur se strecura prin pletele verzi şi tremura în flori de lumină pe pînza neclintită şi întunecoasă a apei. Ramurile, îm-preumîndu-se, deschideau arcade negre, sub care treceam îintr-o linişte neţărmurită, lăsînid o cărare de solzi de oţel în urma luntrii. Şi ne oprirăm între, două sălcii scorburoa.se, adăpostiţi de naimuri dese, care curgeau de sus ipînă la luciul bălţii. In faţă aveam o oglindă uriaşă în care isoiarele se învolbura într-un cuibar de foc, între două ziduri de trestii, ce-şi clătinau uşor vîrfurile subt o boare de abia simţită. Marin scapără şi-şi aprinse pipa, apoi, cu degetele răşchirate, Sişi dădu pe după urechi părul cărunt. îmi pregătii puşca ; trăsei încet cucoaşele care ţăcăniră de oîte două ori fiecare. Soarele vănsa valuri sîmgeraase acum, se cufunda în zare. O lişiţă se arătă, cu puii după dînsa, în partea cealaltă a ochiului de apă, din trestii. — Mai avem ! zise Marin rntorcîndu-şi faţa neclin-’tită isipre mine. Acum asfinţeşte soarele... Şi pîeîia liniştit din lulea. — Neică Marin, şoptii eu, scormonit de dorinţa de a-i sipuine o vorbă bună. — Ei ?... — Ai dus-o rău eu proprietarul cel bătrîn, cel ce-a murit ?... El îşi întoarse spre mine ochii verzi, rotunzi, şi-şi scoaise luleaua din gură. — Am răbdat, zise el domol, am răbdat... Dar acum o să mai pot răbda, ou ăst nou ? — Şi mă întreba cu ochii. —■ Din pricina ălui bătrîn mi s-a dus în pulbere ce bruma am agonisit, şi din pricina lui nevasta a intrat în pămînt!... 36 561 Şi mă privea crunt, parcă scrâşnea. lin ochii verzi jucau raze apoase. Mîna stingă, neagră, noduroasă, se ridicase spre mine. Voia isă mai ziică ceva, dar deodată ochii, sticlind, i se înălţară ,şi mînile cuprinseră puşca. Un vîjîit ca de vînt trecea pe sus. Un .stol mare de raţe se învălui deasupna noastră. Puştile trăsniră, umplând de tunete adânci pădurile bătirîne de sălcii. Ţipete ascuţite şi mirate de găinuşi răspunseră din trestii, cîteva raţe căzură greu în stropi roşii, pe apă, pe cînd stolul, ca izbit de furtună, se întorcea brusc, se înălţa, se pierdea pe deasupra luncilor. II Din tăcerea sau din vorba ruptă, zgîrcită a vînă-torului, nu putusem să pricep multe lucruri. Sandu crîşmarul, iar, vorbea prea mult şi ce voiam eu să aflu, ori nu era în stare să-mi spuie, ori se prefăcea că nu înţelege. Şi mă lua cu vorba-i pripită înainte, îmi zîmbea prietineşte, îşi întindea degetul, trăgîn-du-şi în piept bărbia, se juira pe onoare şi striga că a fost caporal în artilerie. Era o vulpe şireată domnul Sandu Popescu, de nu mai avea margine. Ţuicile pe nesimţite le strecura spre puşcaş : boierul plăteşte! şi tutunul, ori lipsea, ori nu lipsea din chimir, un pac nu strica : boierul plăteşte ! Şi zîmbea cu faţa rumănă ca o lună plină, aşa de fericit, că n-aveam ce face, tăceam şi plăteam cu voie-bună... De-altminteri aveam şi de ce. Pîndele, vînătorile noastre erau foarte fericite. Marin cunoştea cotloanele cele mai ascunse ale sălbătăciunilor şi mă strecura cu luntrea spre ele, încet, cu fereală, cu un 562 meşteşug de care mă minunam totdeauna. Balta, pe de altă parte, gemea de raţe, de găinuşi, de dupli, — de toate neamurile zburătoare şi fricoase, cu ochii rotunzi, cu gîturile lungi, tremurătoare şi lucii. Şi parcă şi vînătorul meu avea ceva din mlădierea aceea a gîtului, uşoară, cu fereală şi cu teamă, şi ceva din privirea pătrunzătoare, rotundă, ascuţită, verde ca şi apa stătătoare a iezerului, privire care mă neliniştea. Intr-o săptămînă, patima pîndei, a vînatului bălţii, îmi intrase în suflet, în sînge, în simţuri. Veneam în galop întins, cum da soarele spre asfinţit, treceam repede prin erîşmă, unde mă aştepta Marin şi gălăgiosul sfat al lui Sandu, umpleam pentru puşcaş o gărăfioară de ţuică şi plăteam două pacuri de tutun, şi ne coboram spre pînza stufăriilor. In liniştea bălţii întinse, ţipătul singuratic al unei paseri deştepta ca un răcnet singurătăţile şi mă făcea să tresar. Cu ochii deschişi mari, cercetam văzduhul la linia pămătufurilor roşcate, spre asfinţitul înflăcărat, ori cărările lungi în trestii, ori bolţile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, şi inima-mi bătea grăbit cînd un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clă-tirea domoală a vîntului, de fiorul uşor, sfios, pe care-1 da strecurarea pasere! de apă. Deosebeam acum cu urechea şi zborurile ca izbiri de vînt ale raţelor, de fîlfîirile moi, abia auzite ale stîrcilor, ori de sfîrîiturile de aripi ale cristeilor de papură ; deosebeam bine şi strigătul vulturilor care se roteau în văzduh, după pradă, de răcnetul de trimbiţă al bîtlanilor, de gîgîirile aspre, scurte, ale gîştelor vinete. Şi toată vremea cît stam în luntre, cu puşca în mînă, eram cu ochii mari la pîndă, cu. 36+ 563 inima gata să zvîcnească înfierbîntată, fără nici o simţire alta, fără nici un gînd. ' Marin îmi da desluşiri asupra acestui vînat pătimaş, cu glas domol, cu cuvinte întrerupte, cum îi era obiceiul. In răstimpurile mari de tăcere, pîcîia din pipa totdeauna plină. Cînd sfîrşea, o umplea din nou, dar, înainte de a o aprinde, îşi dregea gustul cu un gît, două de ţuică. Cîte puţin, cîte puţin, de şi greu, ne mai împrie-.tinirăm, şi aflai ceva şi din trecutul care aşa de tare îî amărîse sufletul. Boierul vechi, «ăl de-a murit», boierul Leonidg,.. cum îi zicea Marin, îşi făcuse de cap o viaţă întreagă. Dusese pe oameni numai în răcnete şi-n şfîrcul harapnicului. Şi pe toţi îi domolise, îi fră-mînta ca pe nişte robi. Şi de la acela, de la bătrîn, i se trăgea puşcaşului meseria aceasta fără hodină, de pescar şi vînător, de care nu fusese niciodată bucuros, dar care la sfîrşit îi intrase în sînge cu miasmele, cu frigurile, cu duhurile bălţii. Şi de la acela i se trăgea şi durerea cea mare din tinereţă ■— despre care el nu-mi spunea inimic lămurit, dar pe care eu totuşi parcă o înţelegeam, căci era vorba, în această durere, şi de nevasta puşcaşului, care de pe atunci a murit, aşa, s-a dus, «numai de foc şi de amar I». Ş-acuma, cu stăpînul acest tînăr, vînătorul n-avea nimic desluşit. Cel puţin mie nu voia să-mi spuie nimic. Şi nu înţelegeam ce putea să aibă, pe cîtă vreme «boierul lui» nici nu sta la moşie; venea numai aşa, toamna, pe-o lună, două. ... — Ce ai eu el, neică Marine ?... — Eu ? cu el ? nimic ! Cînd vine, îi duc vînat şi peşte, — atît. Şi pentru asta îmi dă voie să mă hră- 564 nesc din bălţi un an, că numai atît mi-a rămas: puşca şi căsuţa... Mă privea ostenit, cu faţa întunecoasă, cu ochii verzi, rotunzi, şi dădea din cap. Intr-un rînd îmi zise scurt: — Şi dumneata te-ai teme ca şi mine... — De ce să mă tem ? Zici să n-ai nimic cu el. — Dar cu celălalt parcă ce-am avut ? a avut el !... Eu n-am avut nimic ! — Ei !... — Cum ei ? Nimic. Atît! Dintr-atît nu puteam înţelege nimic. Omul ora eu sufletul prea închis, cu inima împietrită, cu o ură veche, ascunsă, care nu se mai domolea. Şi cu toate j ca mlTpurtam bine eu el, ceva din amarul lui parcă j mă ajungea şi pe mine ; mă privea cum îşi privea ; vînatul, cu ochii sticlind uneori ; cîteodată nu-mi răs- ji pundeâ la întrebări. Toată fiinţa lui uscată, cu barba f zbîrlită, cu ochii adînci, neînţeleşî ca apa Iezerului, i era plină de neîncredere, de pornire asupra cioco- ! iului, care-1 lăsase cu puşca şi căsuţa numai, şi care-i făcuse un rău mare, odată, în tinereţă poate. ; Şi orice-aş fi făcut, şi eu eram un ciocoi. Oricît se stăpînea el, ■— pătrundea ceva ascuţit, ceva ne-mulţămit din vorba lui, ceva care mă tulbura, — şi : cu o sfială ciudată mă uitam la mînile uriaşe, negre, cu degetele noduroase. Incet-încet trecură însă acestea. Şi el încet-încet uita pe boier. începeam să-i fiu un tovarăş, după................ ce-i fusesem un învăţăcel, şi parcă se mai domoli faţă de "'mine, cînd","Ta sfîrşituf săpTâTfiTnu','"ii stre-curai în palmele care mă înfricoşaseră două piese de tiie cinci lei. 565 Ii scăpărară ochii, într-un fulger verziu. Apoi mă privi mulţămit, cu un zîmbet: —• Să trăieşti, boierule, să-ţi dea Dumnezeu sănătate... Asta nu-i pentru mine... — Dar pentru cine ?... Deodată ridică ochii şi mă privi. Apoi îşi coborî încet pleoapele, cu luminile spre botul pipei, şi nu-mi răspunse1. Voiia totuşi să-mi arate că l-am ajulnis la inimă, că-mi era recunoscător. începu a mormăi, şi tuşi de cîteva ori. —• Ştii ce, boierule Niculiţă ? Dimineaţa n-ai venit niciodată la baltă... — Nu. —• Ei, atunci nu ştii nimic. Dimineaţa, este ce este... Eu, şi la vînat şi la pescuit, dimineaţa fac treabă... Şi sara pică, nu-i vorbă, —• dar n-are a face ! Ai vreme dimineaţa ? — Am, neică Marine, cum nu ?... — Ei, atunci să vii într-o dimineaţă. Mîne, dacă vrei. Şi să te plimb eu pe apă... Aoleu ! maică-măi-culiţă, dimineaţa să vezi frumuseţă... Şi se scărpină în cap, cu pipa în colţul gurii, cu privirile o clipă încălzite. Pe mine mă înfiorau neliniştea, nerăbdarea, fă-găduiala unei vînători cum n-am mai văzut, şi-mî luceau ochii de bucurie. — Atunci mîni, o să vin mîni negreşit. — Să vii, boierule, că n-o să-ţi pară rău !... Şi începu a vîsli. mai vioi, trecîndu-mă prin tufele de trestii şi papură, spre mal. Sara de vară împînzea taina-i fumurie peste Iezer. Marele pod de fier, departe, părea o panglică lungă, albă, întinsă pe sub cerul albastru. Din fund, din urmă, se înălţau aburii uşori, leneşi, ai apei stătute ; 566 un vînt abia simţit aducea miasmele ascuţite, calde ale mîlului şi ale stufăriilor putrezite. Omul vîslea, îneordîndu-şi grumazul; scuipa în palme, trăgea de mănunchiuri, şi apa plescăia uşor, apoi rămînea în urmă tremurînd în cercurele. Tresării. ■— Boierule, să nu te superi... Sînt aşa eu, un om prost... Parcă ce învăţătură am ? • — De ce să mă supăr, neică Marine ? — Apoi uite, eu nu pot aşa, să vorbesc, să spui multe şi mărunte... Eu mai mult tac, eu sînt fire^ închisă... Vai de /sufletul” meu... Ce am pătimit, numai Dumnezeu de sus ştie ! — Bîne, neică Marine, pentru asta nu mă supăr eu. De ce să mă supăr ? — Nu, da’ vezi, să nu-ţi închipui... Asta... Sandu e vorbă lungă... Deodată se opri, scuipă o dată tare în palme şi nu mai zise nimic. Trăgea mai cu încordare. Parcă-i părea rău şi de ce spusese. Iar eu mă gîndeam la o cumplită deslănţuire de patimi, care a fost cîndva, odată, cu boierul cel bătrîn, «ăl de-a murit». III M-am sculat cu noaptea-n cap ; de abia trecuse miezul nopţii. Dragomir, care de cînd cu rătăcirile mele, mă îngrijea ca pe ochii din cap, dăduse porunci de cu sară, şi calul era gata la scară. Cînd mă simţi, prin întuneric, necheză uşurel, dulce, şi-mi atinse cu botul umed mîna întinsă. Grăjdarul strînse chinga. îmi pipăii torba, cercai oţelele puştii şi mă avîntai în şa. 567 .Noaptea era caldă. Pete mari de nouri acopereau stelele..Bărăganul tăcea, desfăşurîndu-se ca o mare împietrită în necunoscutul depărtării. Nici glas de om, nici trîmbiţare de cucoş, nimic; umbra din faţa mea făcea un zid, care se retrăgea cu repejune, pe măsură ce calul înainta în trap iute. Eram nerăbdător, dădeam pinteni fugarului. Nourii de pe boltă se îngroşau, mîncau albastrul cerului ; 'cînd boarea lină a bălţii prinse a-mi imîngîîa faţa, simţii o picătură de ploaie pe obraz. — Are să ploaie ! gîndii. N-am făcut nimic ! Şi o părere mare de rău îmi înegură sufletul, parcă încercam o grea pierdere. Grăbii pasul calului prin întunericul adînc. Satul cu moşiroaie neclintite izvorî deodată aproape de mine. La margine, spre apă, crîşma lui Sandu n-avea nici un fir de lumină. îmi făcui o mulţime de gînduri. Ce fac cu calul ? unde îl adăpostesc ? In ajun, înainte de a pleca spre Sărăţeni, mă înţelesesem cu Marin vînătorul să vin a doua zi de cu noapte, ca să avem vreme să intrăm în lunci, dar uitasem să spun lui Sandu să m-aştepte, să-mi adăpostească calul. Acuma ce era de făcut ? Pînă ce se trezeşte la răcnetele mele, pînă ce se îmbracă, pînă ce iese, — trece vremea. Vînătorul, iar, văzînd ploaia, crede că nu vin, şi pleacă undeva. Dar dacă conteneşte pînă în zori-de-ziuă cernerea stropilor ? Atunci să mă reped aşa, cu calul, pînă la baltă. Trebuie să găsesc pe Marin. Să vedem. Şi por|nii cu grabă spre locul unde ştiam că-i priponită luntrea. Zarea răsăritului, spre Dunăre, era închisă de un zid de întuneric. De sus, ploaia curgea tot mai deasă, măruntă şi caldă. 568 Găsii locul luntrii; luntrea însă lipsea. Cîteva bucăţi de coşcovă, grămădite pe- malul umed, ardeau încet, aprinse de cu sară poate de Marin, ca să-mi însemne de departe locul. Dar de ce lipsea luntrea ? Să îi venit omul ? A plecat pe baltă ? Nu se poate, trebuia să mă aştepte. Poate încă n-a venit. Pentru un vînător tînăr şi pătimaş ca mine, lucrurile acestea mici, nimicuri, aveau mare însemnătate. O neplăcere a tinereţii, cît de uşoară, multe năcazuri îţi aduce. Stam, îmi făceam socoteli fel şi chip, şi ploaia curgea deasă, îmi umezise obrajii şi mînile. Intorsei puşca cu ţevile în jos şi aşteptai. Bucăţile de coşcovă ardeau încet, înăbuşit, fără flacără ; din cînd în cînd pufneau şi împroşcau fire alburii de fum luminos. îmi răsucii o ţigară, o aprinsei de la un tăciune de jos, mă învălii mai bine în tunica subţire de vară, şi, coborît de pe cal, rezemat de şa, aşteptam gîndindu-mă. Dar noaptea se prelungea, — satul în urmă, Iezerul nemărginit înainte-mi, zăceau într-o tăcere de moarte; tremurul uşurel al ploii în stufuri abia-abia răzbătea pînă la urechile mele, şi eu nu ştiam ce să fac, cu aceleaşi întrebări şi prepusuri copilăreşti. Deodată, întorcîndu-mă, zării o lumină lucind pe mal. Tremura ca o stea roşie. Acolo-i casa lui Marin, trebuia să mă gîndesc mai de mult. Acu ce puteam să fac, dacă ploua ? Să mă duc pînă la el şi să-l întreb ce facem ! Trecui prin mîna stîngă frîul calului şi pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului, spre căsuţa vînă-torului. 569 Nu părea departe de la foc, — dar mersei o bună bucată de vreme. In juru-mi, negura groasă a nopţii slăbea. Ajunsei. O căsuţă joasă, acoperită cu stuf, care de abia se desluşea prin întuneric. Lumina ieşea prin-tr-o singură ferăstruie cît palma. Bătătura goală, curată. In dos, zaplaz, ogradă, grădiniţă, care se bănuiau, dar nu se vedeau. Strigai : — Neică Marine !... şi aşteptai un timp. Nimeni nu ieşi. ' Mă apropiai mai tare, cu calul după mine. — Neică Marine !... Cineva trase zăvorul uşii. Mă pregăteam să spun ceva despre ploaie, despre vînat, — dar rămăsei în loc cu gura căscată. înainte-mi, la doi paşi, în uşă, cu gazorniţa în mînă, sta o fată, o fată să tot fi avut douăzeci de ani. Ridicase lumina d!easupra capului şi cerca prin întuneric să desluşească pe ce! ce strigase. — Cine-i acolo? Taica nu-i acasă... Apoi se opri. Mă văzuse bine. Voi să se tragă înapoi, ca înfricoşată de ceva. Eu făcui repede un pas înainte. — Neică Marin nu-i acasă ? — Nu. Dumneata eşti boierul de la Sărăţeni ?... Eu făcui un semn cu capul. Mă gîndeam ce-i pot spune. Ea îşi lăsase luminiţa în jos, în dreptul pieptului, şi flacăra îmi descoperea o faţă curată, oacheşă, sprîncenată, cu doi ochi Mnuriaţl. Acu-m ochii aceia zîmbeau. Şi eu mă simţii deodată străbătut de o înfiorare ciudată, acolo pe malul Iezerului, în noaptea care mă împresura, sub ploaia care şuroia de abia auzit în juru-mi, în singurătatea aceea 570 mare, în faţa unei fete deodată, —■ a unei fete care-mi izvorîse înainte ca din pămînt, c-o lumină în mînă, cu doi ochi sprîncenaţi aşa de frumoşi. Ceva cald: îmi umplu coşul pieptului, apoi căldura mi se sui în obraz şi în ochi. Pe buze îmi năvăli un roi de cuvinte îndrăzneţe. Toată tinereţa înflăcărată, c-o dragoste iute, izvorîtă din întuneric, din necunoscut, mă pornea ca o izbire de val spre fata ce sta înainte-mi şi zîmbea. Ea vorbi, coborîndu-şi deodată pleoapele: — Taica s-a dus pe Iezer. A văzut că plouă şi a socotit că n-o să mai vii... Acuma s-a dus să cerce nişte coşuri pe care le-a lăsat de cu sară la loc bun... începeam să mă minunez de glasu-i ’blînd. S-a sfîrşit ! Mă hotărâm din clipă în clipă, — şi-mi ardeau ochii în cap. — Eu l-am aşteptat multă vreme la foc, şi mă miram de ce nu mai vine... — Nu, s-a dus... Mai făcui un pas. Ea se trase cu lumina îndărăt. Zisei repede : — Uite, las calul niţel afară, şi eu, pînă una alta, intru de mă zbicesc de ploaie... M-a pătruns pînă la os ! Ea îmi făcu loc şi eu intrai. In urmă-mi şi lumina umplu încăperea scundă, descoperind vatra pe care mureau flăcările cîtorva găteje, şi păreţii curaţi, şi lada din fund, cu zestrea ridicată pînă sus în grindă. — Şi dragostea, fiorii fierbinţi 'pe care tînereţa mea îi aştepta de mult, mă învăluiră ca flăcările unui rug. Era de vină şi ploaia, şi noaptea, şi necunoscutul fioros al locului, şi lumina care descoperise ochi aşa de mari şi de negri... Fata, în rochia-i de * 571 stambă albastră, în cămaşa-i albă eu altiţe, încinsă tare cu brîu îngust, pieptănată strîns, cu cosiţe, mă privea cu ochi de întuneric, şi nu ştia ce să spuie. Pusese lîngă vatră gazorniţa şi mă privea cu frică parcă. Zisei iar repede: — Bine, eu nu ştiam că neică Marin are fată mare... Şi .încă aşa fată !... Mie nu mi-a spus .nimic... Ea tăcea, c-o mînă la bărbie, cu ochii întorşi spre foc. — Cum te chiamă ? — Chiva ! Eu mă~gîîideam : Ce să mai spun ? — Am isă vorbesc cu neică Marin, să nu te .mai ţie aşa ascunsă... — Nu, nu ! răspunse ea pripit; să nu-i spui inimic ! Şi în glas deodată i se deşteptase un fior de spaimă. — De ce ? — Mă ucide taica, cînd o afla că ţi-am dat druimu-n casă... . , — Atunci de ce mi-ai dat drumul ?... Ea parcă sta la îndoială : — Dacă zici că te-a pătruns ploaia... Şi ochii mari, întorşi spre mine numai o clipită, luceau cu bunătate. — Bine, Chivo, pentru asta, pentru că ţi-a fost milă de mine, să ştii că am să-ţi cumpăr o păreche de cercei... Ea tăcu, apoi zîmbi. Urmă un răstimp de tăcere. Un cucoş trîmbiţă înăbuşit, afară. întunericul din ferestruică slăbea. O căldură ciudată mă învăluise ; sîngele îmi năvălise în obraji. Nu mai puteam spune nici o vorbă ; nici 572 nu aveam ce spune. — Făcui un pas ; fata tresări, întinsei braţul drept, o apucai de mijlocul strîns tare cu brîul. O simţii că se trage îndărăt, încordată din grumaz cu putere. O apucai şi cu stînga. Ea-şi trăgea capu-ndărăt, albă la faţă ca varul deodată, cu gura strînsă, fără nici o vorbă. Apoi braţul drept, pe care mi-1 pusese în piept, slăbi, căzu. O cuprinsei tare, îi sărutai pleoapele. Ea tot îşi ferea faţa. Şi brusc îi simţii buzele într-o arsură de foc, iute, — pe cînd ochii i se aprinseră într-o văpaie neagră. Şi-n glas dintrodată parcă-i tremura o durere : — Vine taica de-acum... Se face ziuă... Stăi ! uite, i s-aude şi glasul... Deschise grăbit uşa. — Iezerul pînă în depărtări mari fumega aburi calzi în revărsarea umedă, posomorită a zilei. Un glas striga cine ştie unde, prin luncile întinse, — un răcnet prelung, înfiorător, care tremura în scăderi şi creşteri, pe cărările din trestii, prin bolţile sălciilor. Fata zise domol : — De-aeuma vine... Eu aşezam frînele calului. întrebai : — Ce strigă?... Ce zice? — Nu zice nimic. Strigă aşa. Trebuie să mă duc să iau peştele pentru mîncare... Ochii negri mă fulgerau numai cîte o clipă, după aceea se plecau iute în jos. Umerii obrajilor, înainte albi, acuma se rumeniseră ca floarea mărului. Voiam să mai spun ceva. întinsei iar braţul, dar ea se trase scurt îndărăt. — Vin mîne dimineaţă ! rostii eu cu glas tremurat. Ea nu răspunse îndată. Apoi şopti, fără să se uite la mine : 573 — Mîne nu, e duminică ; taica stă acasă... — Atunci vin luni... tot pe astă vreme... Ea tăcu. Se întoarse şi intră repede în casă. închise uşa, puse cu zgomot zăvorul. Lumina se atinse. Iar în răsărit, prin îngrămădirile de nouri zdrenţuiţi, curgeau izvoarele de foc ale zorilor trandafirii, peste apa şi peste munţii de neguri din baltă. Ploaia tot cădea, dar din ce în ce mai rărită, glasul aspru din lunci contenise, — şi în liniştea care învăluia singurătatea, prin ceaţa nelămurită a zorilor, încălecai şi pornii ca alungat de ceva spre Sărăţeni. IV Dragostea înflăcărată, cea dintăi dragoste, mă ardea ! Tremuram ca scuturat de friguri în odaia mea, singur, pe cînd afară ploaia tot cădea. Şi mă gîn-deam la fiecare clipă a vremii cît stătusem faţă în faţă cu Chiva, la fiecare clipă, la fiecare privire, şi la sărutarea de foc care-mi ardea încă buzele, care îmi pătrunsese fierbinte, aprigă, în tot' sîngele. Acuma, departe de fată, mă gîndeam că puteam fi mai îndrăzneţ decît fusesem ; îmi era dor de ea, de ochii care mă săgetaseră în răstimpuri, de sărutarea a cărei beţie mă stăpînea încă. Parcă simţeam în vîrfurile degetelor căldura trupului plin şi tare, parcă simţeam tot trupul mlădios la piept, — şi aveam numai un gînd stăpînitor, numai o dorinţă pătimaşă. Cea dintăi dragoste ! Numai din cărţi, numai din vorbe cunoşteam dragostea. Visam şi eu, precum se visează, o fecioară subţirică, ş-un colţ de pădure, ş-o pajişte de flori, ş-un izvor care murmură în taina înserării, şi şoapte, şi făgăduinţi, — şi cît de deosebite 574 erau închipuirile mele de această boală grabnică, arzătoare şi dulce, care mă purtase dintrodată spre fata unui vînător de pe malul unei bălţi, din două vorbe, dîntr-o privire ! Şi cît de repede se petrecuse totul! Nu mă mai puteam reculege ; nu puteam să mă gîn-dese la nimic. Gîndurile mi se împrăştiau, apoi se adunau într-un singur punct, — şi deodată răsărea fata înainte-mi, înaintea ochilor închişi pe jumătate... Irni făceam planuri, rosteam în gînd vorbe pătimaşe. Şi vremea curgea încet-încet, ca pieurii ploii care cădeau domol din streşină. Voiam să încalec, să plec ; mă răzgîndeam ; ar fi fost o nebunie. Şi n-aş mai putea să spun cum am petrecut noaptea spre duminică, cît de bolnav am fost ziua următoare toată, şi noaptea cealaltă care nu mai ajungea la miezul ei, care mă chinuia în friguri cu fiecare clipă. Ştiţi, dacă sînteţi oameni, ce este dragostea aceasta care-ţi răs-coh'şie sini'iirîk' şi-ţi.tulţmra mintea 1..... ~ LunirrffătoT€TteTW3rSăTuî zorilor, călăream în galop întins pe Corbul meu, prin întunericul cîmpiei nemărginite, subt un cer limpede, fără lună, plin de luminiţi de aur. Mergeam repede tare; vîntul zborului îmi vîjîia pe la urechi. Cum sticli în depărtare Iezerul, îmi potolii fuga. Cotii satul pe departe, şi pe mal, în gaîop moale, mă întorsei spre căsuţă, călăuzit de lumina care ardea acum ca şi întăia oară. Mă gîndeam cu inima strînsă, că poate Marin n-a plecat pe baltă, — şi atunci ce fac eu ? Mă mai gîndeam că fata nu imi-a răspuns nimic oînd am plecat, şi-atunci ce va fi de sufletul meu ? Şi prin cap îmi treceau încă multe gînduri, care veneau şi mă părăseau în zbor de furtună, ca nişte paseri spărioase. 575 La o bătaie de puşcă descălecai, şi-mi apucai calul de căpăstru. Mă apropiai încet, cu răsufletul greu, şi inima mi se zbătea eu tărie în coşul pieptului. Lăsai calul singur. Mă apropiai, mă oprii lîngă uşă. Voii să strig. Pe cine să strig ? Poate-i acasă puşcaşul. Şi nici n-aveam glas în gîtlej. Tresării deodată. Glasul Chivei întreba chiar lîngă mine, îndărătul uşii : — Dumneata eşti, taică ? De abia putui îngînă : — Nu, Chivo, eu sînt, deschide... Nici un răspuns. Poate sta la .îndoială ; poate se gîndea să nu-mi dea drumul; şi iar rostii rugător : — Nu mă cunoşti, Chivo ?... . Atunci, scurt zăvorul scrîşni; şi deodată îmi răsări în faţă fata, cu ochii întunecoşi sticlind în lucirea de lumină care năvălise în praig odată cu ea. Era palidă, cu dinţii strfnşi, ca în clipa cînd o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. întinsei mînile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet: — Are să te găsească taica! dar aşa de Încet, că de abia auzii. Şi cînd intrai în tindă, îmi puse mînile în piept şi începu a mi se zbate în braţe. Apoi dintrodată se linişti, mi se lăsă pe piept, mă cuprinse de după gît ş-o simţii caldă, c-o răsuflare fierbinte care mă ameţea. V O pace mare îmi stăpînea acum sufletul. întors acasă, ieşii la cîmp, ca să supraveghez clădirea gire-zilor de grîu. Stătui de vorbă vesel, ca niciodată, cu 576 Dragomir, care era tare mirat de această consideraţie, cu care nu era obişnuit din parte-mi. Făgăduii oamenilor ţuică, şi multă vreme îi privii cum se mişcau vioi printre snopii aurii, cu ţăpoaiele, cu braţele, cu glasuri puternice, cu glume vesele. Pe la toacă, pornii spre Iezer în trap leneş. Domnul Sandu, crîşmarul, mă aştepta în prag cu mînile în şolduri, zîm-bindu-mi cu obişnuita-i pirietinie. — S-a întors iar vremea bună, boierule! Ce mai zici ? Te aşteaptă neică Marin... Şi vînătorul ieşi îndată tropăind cu cizmele-i grele, privindu-mă iscoditor eu ochii lui verzi şi rotunzi. Zise cu vocea-i joasă, ostenită : — Atuncea n-am aşteptat... Era vremea -urîtă... Ştiam că n-ai să vii... Şi cum mă privea, o nelinişte ciudată mă învălui ca o negură, dintrodată. îmi întorsei privirile în altă parte, spre calul pe care-1 ducea Sandu la grajd. Figura amărîtă şi aspră a vînătorului, însă, iar mi se arătă : îmi întorsei ochii, cercetîndu-1. Nu bănuieşte nimic ? N-a simţit nimic ? Nu bănuia nimic; nici n-avea de unde să bănuiască. Liniştit, îşi umplea pip.a cu tutun. Şi-o puse în gură şi mă privi lung: — Ce ai dumneata-, boierule Nicu'liţă ? Nu te simţi bine ? Parcă eşti tras la obraz... Eşti ostenit ? — Da, am umblat mult pe cîmp... Ostenit însă nu eram, şi nu înţelegeam ce puteam avea, — de şi greutatea, negura care mă învăluise, mă apăsa încă. « Fără voie, ţinteam cu ochii -miriile uriaşe şî pline de noduri -ale puşcaşului. Şi dintrodată simţii frica -mînilor acelora mari, care rn-ar fi -putut strivi într-o clipă; frică de ele şi de mînia -multă vreme închisă, 37 - M- Satţoveanu — Opere, voi. ţi 577 care a,r fi putut să izbucnească dintrodată şi să se abată şi asupra-rriî. Asta o simţeam însă nelămurit numai, în clipele acelea, în fundul fiimţii mele, ca o adiere slabă, ca un tremur uşor. Apoi se întoarse Sandu crîşmarul, dădu ţuicile zîmbind, dădu pacul de tutun, şi-şi puse mîniîe-n şolduri: — Boierule, am pus la fript un pui, şi-ţi fac şi o ciorbă de crap, adus din Iezer de meiea Marin... Ceva ca la un restaurant, pe onoarea mea, îţi spun eu... Şi întinse arătătorul, ca şi cum voia să mi-1 dea mie. Am umblat pe baltă în sara aceea şi-n .multe seri următoare. Dimineţile nu prea aveam vreme. Mă întreba Marin: — De ce nu vii, boierule, cum ne era vorba, într-o dimineaţă?... Atunci să vezi vînat! — Apoi, vezi, .neică Marine, o să viu... Dar mîne dimineaţă nu prea am vreme... . Mă uitam cu sufletul strîns, într-o parte, şi adăugam îndată cu hotărîre: — Nu. Mîne am treabă multă, nu pot veni... înspre zorile răcoroase, în fiecare dimineaţă, Cor- bu mă aducea ca vîntul spre Iezer. Dacă era lumina stinsă la căsuţa de pe mai, mă întorceam domol, gînditor, cu inima grea; dacă lumina era aprinsă, mă străbatea în suflet ca o undă de fericire. Veneam încet, pe jos, cu calul după mine, cu friul trecut prin stînga, şi glasul moale, înfiorat, întreba ca totdeauna, aproape, îndărătul uşii de brad: — Dumneata eşti, taică? Şi iinima mi se zbătea tare în piept ca o pasere rănită. 578 Pe urmă, tinereţa noastră nu putu răbda dimineţile cînd gazorniţa trebuia să rămînă stînsă. Intr-o coşcovă, subt o înfundătură de mal între ierburi crescute pe pămîntul grămădit în ţesătura de papură şi trestii, venea Chiva trernurînd, cu ochii mari aţintiţi, cu urechea atentă la cel mai uşor zgomot al frnprejurimilor. Tremura, gemea încet cînd o cuprindeam în braţe, şi se lipea strîns de mine. Totuşi de multe ori obrazul îi era alb ca varul şi înfiorat de răceală. O întrebam încet: — Ce ai, Chivo ?... Şi ea de abia putea să-mi răspundă: — Ah ! de-ar afla taica... de-ar afla taica... ar fi amar de mine! Tare mă tem de mînia lui... Şi frica ei o încercam şi eu, mai îndepărtată, mai slabă, ca o nelinişte în faţa necunoscutului. Iar pe fată o iubeam cu tot focul celor douăzeci şi doi de ani ai mei. Nu-mi mai păsa nici de treburile moşiei, nici de afacerile celelalte ale tatii, nici nu mai ceteam măcar scrisorile care-mi veneau de la Bucureşti; eram ca Într-un vis frumos, din care voiam să nu mă mai trezesc. Dragomir îşi mişca cu bucurie mustăţile lungi, mă lăsa cu dorurile mele, mă primea vesel, mă petrecea eu ochi şireţi cînd plecam, — şi-şi făcea afacerile. Dar de ce putea el face în lipsă-mi, nu-mi mai păsa. Voiam să mă lase în pace toată lumea, de altceva n-aveam trebuinţă. Şi fata părea că n-are inimic în viaţa ei decît ceasurile şoaptelor de dragoste. Cu frică venea, ori mă aştepta, cu teamă se despărţea de mine. Era acum trasă la faţă, îi luceau ochii ca de o suferinţă ascunsă; eu ruşine, cu umilinţă, deseori se uita la mine, 37* 579 şi frica, frica de mînia puşcaşului de muite ori tresărea din fundul fiinţii ei puternice, în vorbe şoptite cu ochii mari, şi atunci peste dragostea noastră parcă trecea o suflare rece. Era o fată simplă, vorbe frumoase nu putea spune, însă toate simţurile ascuţite îi dădeau o înţelegere ciudată a lucrurilor. Vedea bine că a făptuit o gre-şală, că boierul tînăr care o iubea trebuia numai să treacă prin viaţa ei, — dar ce putea să facă ? Ceva mai tare decît frica şi decît cunoştinţa limpede a greşalei, focul tinereţii, îi năvălise tn toată fiinţa, şi cu ochii închişi se lăsa ca-ntr-o prăpastie. Şi pentru mine erau surprinderi mari vorbele ei întretăiate, întunecate, sfioase, eu care-mi spunea acestea şi mă făcea să înţeleg că n-aştepta nimic de la mine. Intr-un rînd, în zori, în ascunzişul pădurii de trestii şi verdeaţă, îmi zise cu glas tulburat: — Taica poate să şi afle tot, — parcă nu mă tem de nimic... Eu am să-i spun atunci, că altfel nu se putea... — Cînd atunti ? — Cînd o afla... Mi-e frică tare, dar atunci poate n-o să mă mai tem... Şi pe maica a zdrobit-o cu călcâiul cizmei... şi răcneam şi eu, parcă voia să mă ucidă şi pe mine, aşa era de mînios... Dar pe maica n-a ucis-o, — a murit ea mai tîrziu de inimă rea... Eram copiliţă mică tare, dair ţin minte... — Şi de ce, Chivo ? ce s-a întîmplat ? ~ — Eu am înţeles tot, răspunse fata, privindu-mă cu un zîmbet sfios. Mama a trăit cu boierul cel bătrîn... Şi taica striga că mă omoară şi pe mine, că nu-s copilul lui, că sînt spurcată şi mă dă la cîni... Am înţeles tot. Şi pe urmă maica a murit !... 580 Eu o priveam cu nelinişte. înţelegeam acum şi întunericul din sufletul puşcaşului, şi, poate, şi simţirea mai deosebită a Chivei. Dar greşala tinereţii mele o vedeam nelămurită încă: nici nu puteam s-o înţeleg; cumplitele lucruri neguroase de demult, totuşi, îmi trimeteau o adiere de durere din mormîntul trecutului. Iar Chiva, alături, se gîndea cu ochii negri, mari, nemişcaţi. Deodată zise cu glasul moale: — Şi maica a păcătuit cu stăpînul cel vechi al moşiei... Acuma, parcă-i un blestem !... Începu a rîde întorcîndu-şi fata spre mine : — Lasă, Niculită, nu-i nimic; poate n-o să mai afle nimeni ! Şi închise ochii, plecînd'u-se spre mine, ca s-o sărut. înfiorat, ameţit de dragoste, pornii spre Sărăteni călare, prin lumina nehotărîtă a zorilor. Şi în minte deodată, într-o lumină de vis, răsări mama Chivei, o umbră, şi fantoma boierului bătrîn. — A fost atunci, demult, o dragoste care poate semăna cu a mea, şi boierul a zdrobit două vieţi fără remuşcare, fără să-şi dea sama poate. Şi acum, poate zdrobeam şi eu o viată, viata fetei lui Marin, poate a fetei ce-lorlati doi ce nu mai erau... Ce putea să fie? Ce putea să ise an'tîimple ? Un sfîrşit dragostei mele încă nu-mi închipuiam. Toate bilele de dragoste ale trecutului îmi stăteau în suflet ca o lumină ; fiecare clipă se întorcea cu fericirea ei neţărmurită, făgăduind un viitor care trebuia să cuirgă fără sfîrşit — după cum fără slfîrşît îmi închipuiam că va fi flacăra tinereţii mele. — Dar tresării ca dintr-un vis: îmi răsărise înaintea ochilor icoana vînătorului, amărîtă şi aspră... 581 înainte-mi, pînă în depărtări nemăsurate, în perdele de neguri, se întindea Bărăganul drept, fără o ridicătură, fără un arbore. Călăream singur subt un cer nemărginit, cu dragostea şi cu neliniştea; un vînt slab îmi mîngîia şi-mi răcorea faţa. Un canton, undeva departe, sună de două ori trist, prelung, în nemărginire. Şi cele dintăi raze ale răsăritului fulgerară spre negurile depărtării. VI Dragostea mea a durat pînă cătră începutul toamnei. Veneam înainte de .revărsarea zorilor pe Iezer, pe furiş ca un hoţ, ocoleam pe departe satul, legam calul la marginea stufăriilor, şi, cu inima bătînd, ca totdeauna, mă îndreptam spre ascunzişul cunoscut. Pe bălţile întinse stăpînea pacea, numai din cînd în cînd trecea pe sus un freamăt de aripi sa.u un ţipăt scurt, singuratic. Chiva mă aştepta, în rochia-i de stambă, în ghetele-i cu tocuri nalte, pieptănată strîns cu cosiţele în cunună, cu ochii lucind. Cum mă alăturam de dînsa, zîmbetul îi lumina toată faţa, şi întindea spre mine amîndouă mînile cu palmele întoarse, ca spre apărare. Nimeni nu bănuia nimic. Locurile bătute de pasul calului meu erau fără sate, fără oameni, — şi nimeni nu putea să bage de samă venirile şi plecările mele. Spre sară soseam pe drumul obişnuit şi poposeam fără grijă la crîşmă lui Sandu-. îndată fostul caporal îmi săraa înainte cu ţuicile ’şi eu tutunul lui neică Marin, îmi vorbea despre cele mai felurite lucruri şi-mi ziîimbea ca- un prietin .vechi. Vfnă torul nu lipsea niciodată; se mai dezgheţase faţă de mine; pînă 582 la baltă şi pînă în luncile de sălcii, îmi spunea cîte ceva şi mă întreba ce se petrece prin lumea asta mare. Apoi cum dădeam în locul pîndei, tăceam amîndoi, cu ochii aţintiţi, cu urechile atente la cele maî uşoare zgomote, cu degetele pe trăgaci. Acuma începeam să uit că el e tatăl Chivei. Alături nu-i văzusem niciodată, nici n-auzisem glasurile lor ames-tecîndu-se. Dar iată că într-o zi, după ce descălecai şi intrai în crîşmă, Sandu îmi zîmbi cu înţeles : parcă voia să-mi spuie ceva tainic, să mă întrebe un lucru deosebit, şi nu îndrăznea. Marin, la locu-i obişnuit, îşi desfunda ţeava lulelei. îmi dădu bună-ziua cu glasu-i Încet şi-şi căută de treabă. Nimic nu putea .să mă neliniştească. Dar domnul Sandu Popescu voia să-mi spuie ceva şi nu putea. Totuşi, cînd pornirăm spre baltă, îmi făcu un semn din ochi spre puşcaş. îmi făceam felurite gînduri. Poate m-a simţit el, sau altcineva, şi-mi da de veste să mă feresc, sau poate chiar vînătorul căzuse la bănuială. O nelinişte uşoară îmi plutea pe suflet, şi băgăm de samă la toate mişcările lui Marin. Nimic deosebit. Deslegă priponul ca totdeauna, vîsli cu linişte, mă strecură lin prin aceleaşi cărări ale pădurilor de trestii, şi încet furişa luntrea pe sub bolţile sălciilor. Doar că-mi vorbi mai puţin ca de obicei ; dar asta nu se întîmpla numai acum. La ÎHtoarcere, la crîşmă, Sandu iar neliniştit, iar parcă nu îndrăznea. Insfîrşit, după plecarea luî Marin, cînd să încalec pe Corbu, se alătură de mine şi mă atinse uşor pe umăr: — Boierule Nieuliţă... — Ce-i, Sandule ? El ,mă privi zîmbind. 583 — Uite, ce-i, boierule: ast’ dimineaţă în zori, n-ai trecut dumneata cu calul pe la marginea satului, spre Iezer ?... — Da’ ce-i ? — Nu-i nimic... întreb. Vorbea un om aci, în circiumă, că te-a văzut... Dar eu ştiu că-n dimineaţa asta m-ai fost cu neică Marin pe baltă... — Nu, m-am fost. ' — Da’ cu calul ai trecut ? ■— Dacă m-aveam nici o treabă pe aici, de ce să trec cu calul ? — Apoi da, asta spuneam şi eu Iul meica Marin, că el întreba pe rumîn dacă te-a cunoscut bine... — A întrebat dacă m-a cunoscut bine ? Nu, eu dimineaţa am alte treburi; nici n-am vreme să vin la vînat... — Asta spuneam şi eu... Dair neică Marin întreba întruna pe rumîn... Omul spunea acum că nu poate şti, i s-a părut... — Bine, de ce întreba? El nu ştia că m-a.m fost ?... Simţii că prea întrebam şi răspundeam uşor. Trebuia mai bine să curm dintrodată ciorovăiala aceasta. Sandu, tot zîmbind1, mă privea în ochi. Eu, acuma, tăceam. — Apoi, asta-i, boierule, eu voiam mumai să ştiu... Atît... Şi ochii lui şireţi aşteptau parcă o mărturisire. Eu încălecai repede şi dădui pinteni calului. Iar pe drum, eu nelinişte, începui sa-mi perindez prin minte toate mişcările şi .privirile puşcaşului. Apoi mă gîndii la Chiva, la zorii de dragoste pe care abia-i aşteptam iar; şi iar îmi veni în minte chipul lui meica Marin... O mulţime de gînduri felurite, care însă nu puteau să-mi aducă nici o hotărîre, nici nu puteau să-mi oprească drumul de a doua zi noaptea, spre Iezer. 584 Mă dusei şi a doua zi, ca-n totdeauna, cu puţină nelinişte, cu puţină grijă, făcînd un înconjur mai mare. Şi Chiva aştepta cu ochii lucitori, caldă, înfiorată, gemînd ca de durere cînd o strîngeam în braţe... Neliniştea se risipi ea fumul. A treia zi însă, cînd Corbu dădu pe obişnuita cărare de lîngă trestii, începu a ciuli urechile. II oprii şi descălecai, eu mîna pe puşcă. Şi prin întunericul care acoperea 'locul, prin aburii lăptoşi ai bălţii, deodată simţii pe Chiva lîngă mine. Mă cuprinse strîns cu braţele, îşi 'lipi buzele de gura mea, — şi tresării sub sărutarea-i fierbinte; parcă mă străbătea o arsură, ca şi în clipa întăia a dragostei mele. îmi zise încet punîndu-mi mirtile pe umere ; — Stăi, mu te duce mai departe; întoaroe-te... Şi eu numai ca să-ţi spun m-am repezit... Stam mut de încremenire. Ea mă privea prin întuneric, cu ochii lucind; parcă zîmbea, răsuflarea fierbinte îmi dogorea faţa. — Ce s-a întîmplat, Chivo ? — Nu ştiu... Ieri taica a tăcut toată ziua şi m-a cercetat cu ochii... Apoi, cînd puneam sara de mîn-care, a zis deodată: De ce ai slăbit tu aşa? de ce eşti trasă la faţă? Ce ai? — N-am nimic, taică, ce să am? — Şi mi-a izbucnit în faţă sîngele... Atunci a zbierat la mine : Mîncare e asta, ori ce e ? Şi m-a pleznit peste obraji cu palma, m-a izbit cu pumnul în piept... Eu stam doborîtă la pămînt... Ş-am înţeles că poate a aflat ceva... — Nu, Chivo, nu te teme... Ce putea să afle?... Vorbeam hotărît, dar din adînc mi se suia un tremur în glas. Fata începu a plînge, lăsîndu-şi fruntea în pieptul meu. — Ah! dacă află, dacă află, — atunci mă zdrobeşte 585 şi pe mine cu cizma, ca pe maica... Se uita la mine cu sprîncenele lăsate pe lumina ochilor. Dacă află, mă ucide, mă aruncă în Iezer, Niculiţă... Ah ! nu cunoşti pe taica, dar eu ştiu, eu am văzut !... Lacrimile ei îmi ardeau mînile. Voi să mai zică ceva ; deodată o simţii tresărind, îndreptîndu-se. Mă strînse de după cap, mă sărută repede de două ori pe ochi, cu gemătu-i uşor de durere şi de dragoste, se desfăcu şi se şterse în negura care izvora în valuri alburii din marginea bălţii. , Eu îmi simţeam sufletul greu, plin de tulburare. Şi o întrebare, parcă scrisă cu sînge mi se zugrăvea înaintea ochilor: «E adevărat? Bănuieşte? A aflat?». Şi pe vîntul zorilor îmi veni un zgomot uşor de paşi, de glasuri. — Dar poate a fost o părere. — Ceva dinlăuntru îmi izbi inima, apoi mi-o strînse, fierbinte. Ameţit, pusei piciorul în scară şi mă avîntai în şa. VII* O dorinţă bolnavă de a afla mă chinuise toată ziuja, şi mă adusese întins, cu toată strîngerea de inimă, la crîşmă lui Sandu, şi apoi la luntrea care aştepta ca întotdeauna. Cercetasem cu ochii pe crîşmar, cercetam pe puşcaş : — nu, parcă nu era nimic. Mă gîndeam. Un timp n-o să mai vin dimineţile ; — şi lucrurile se vor linişti, dacă este vreo bănuială. De ştiut, nu se putea să ştie vînătorul. N-avea de unde. Ş-apoi era destul de liniştit. Iată-1 : cu pipa-n colţul gurii, desleagă frînghia, aşează opăcinele şi-şi potriveşte cu grijă puşca la 586 botul luntrii. Mă priveşte în treacăt, să vadă dacă m-am aşezat bine, şi împlîntă în apa noroioasă o lopată. Ne urnim. Intrăm încet în papură, apoi pe cărarea din trestii. Astăzi am cam întîrziat. Soarele asfinţeşte într-o îngrămădire mare de nouri albaştri posomoriţi. Printre trestii, pe dungi de apă, tremură luciri roşcate. Un zbor iute de raţe taie cu un şuier văzduhul, deasupra noastră. — Astăzi n-o să întîrziem, neică Marine ? — De ce ? n-o să întîrziem !... Şi trecem încet-încet, tot mai în adîncul Iezerului. Un freamăt lung, mii de glasuri deşteptate ale locuitorilor bălţii, înfioară stufăriile pînă departe, ca înaintea vremii rele. Şi la asfinţit, pe jumătate de cer cuprins de munţi de nouri, s-a arătat deodată un tighel de aur frînt, neregulat, pe toată marginea îngrămădirii întunecate. Parcă ar fi încremenit pe cer un fulger rupt, ca o ameninţare. — Are să vie vreme rea, neică-Marine!... Vînătorul nu întoarce capul; vîsleşte încordat; şi din lulea se înalţă pînze uşoare de fum. In asfinţit, nourii se sparg deodată, şi asupra Iezerului, prin spărturi, ţîşnesc izvoarele sîngeroase ale amurgului de flăcări. Bialta neclintită pare de sînlge, pînă la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe cînd lopeţile sună cu lepăit de unde. Nourii în asfinţit se închid; umbrele se întind deodată, şi freamătul stufăriilor tace. Un bîtlan singuratic trece fîlfîind rar pe departe. Din cînd în cînd ţipă prelung, cu glas de trîmbiţă. Şi luntrea se strecoară prin marginea luncilor, intră iar în trestii, care foşnesc cu şoapte vii, înclinîn- 587 du-se, atingîndu-se. Ceaţa uşoară, ca răsuflarea caldă a unei fiinţi, a Iezerului, ne învăluie încet-încet, şi lumina scade; parcă aş privi printre gene împrejurimile. — Neică Marine, unde ne oprim ? Ar fi bine aici, la dreapta, sub sălcii... Vînătorul parcă a tresărit, dar nu s-a întors. Pipa nu-i mai fumegă. Opăcinile bat apa mai cu putere. — Mergem în altă parte ? . El tace. Şi eu deodată simt vechea nelinişte înfio- rîndu-mă din adîncul fiinţii mele, spre inima strînsă deodată, încălzită. Şi mă gîndesc într-o licărire de fulger la arătarea de dimineaţă a Chivei şi apoi la părerea ce am avut auzind zvoană de glasuri. Şi vreau să mă ridic, vreau să întreb, inima porneşte bătăi grăbite, — cînd scurt, luntrea intrată în stuf se opreşte într-o coşcovă. Marin se înalţă, — şi, izbit întăi îndărăt, mă ridic şi eu şi păşesc pe pămîntul plutitor, între plante de apă cunoscute, lîngă un culcuş cunoscut... E locul întîlnirii 1 Şi deodată o lumină mă orbeşte, mă face să închid ochii, ameţit. Am înţeles I — Ai înţeles? zice greu Marin, răsărind lîngă mine. Ochii rotunzi mă privesc şi ard. Ii simt răsuflarea zgomotoasă. — De ce mi-ai înşelat copila ?... Eu, cu puşca în dreapta, cu stînga în lungul trupului, îl privesc uimit. Şi ceva rece mă înfăşură, ca un şarpe, ce mi se încolăceşte în jurul trupului. Mi-i gîtul uscat, limba grea. Nu pot rosti nici un cuvînt. Şi înţeleg, înţeleg ce se va petrece! îmi închipui şi ce s-a petrecut. Parcă prin urechea aţintită vine, cu adierea vîntului şoptitor prin trestii, un glas pierdut, cine ştie de unde, de la o fiinţă care se stînge în mlaştini, departe, sau care poate s-a şi stîns. 588 -1- Mculiţă ! Niculiţă !' ’ Tresar. Şi într-o clipă, fără să vreau, întrebarea naşte: — Unde-i Chiva ? Ce-ai făcut cu ea ?... Puşcaşul rînjeşte ; ochii rotunzi au sticlirea Iezerului. Şi deodată un glas, — un glas străin parcă, jos, ostenit, înfiorător, — glasul lui Marin totuşi, porneşte : — Unde-i ? Ce-am făcut ? Ce-am făcut eu ? Dar tu, ce-ai făcut ?... Şi iar rînji neclintit, lîngă mine. — Boierule!... ciocoiule! Şi tu, mă, ai făcut ca ălălalt, ca ăl de-a murit!... El mi-a ruşinat muierea, m-a sărăcit, m-a prigonit, — şi acuma ciocoiul iar s-arată !... Iair s-arată! Ce-ai făcut, cîine! Spune, cîine, de ce mi-ai ruşinat copila ? De ce-ai ucis-o ? de ce m-ai otrăvit ? Nici n-am puterea să mă clintesc. In glasul lui grozav, tremură o ură zeci de ani stăpînită, o ură mistuitoare, fără nume, ura unui întreg neam obijduit poate, şi văd, pricep foarte limpede că mă va strivi fără milă, căci nu este nici loc de scăpare, nici clipă de iertare. Mînile, mlîniile mari, noduroase, ou vinele ca frânghii grămădite, mi se arată deodată, cu degetele răşchirate, înălţîndu-se spre mine, spre gîtul meu! Se mişcă, se mişcă încet, ca nişte animale întunecoase ce-mi vor strînge gîtul, şi înţeleg, într-un fulger de lumină, că dacă nu trag scurt cucoaşele, dacă nu plec iute ţeava armei într-o clipă numai, şi dacă nu trag, — totul s-a sfîrşit. Degetele îmi vor cuprinde gîtul şi mă vor strivi ! Şi atunci nu ştiu cît a trecut, nu ştiu cît a trebuit groazei nebune care mă împietrise să-mi sloboadă 589 răsuflarea, să-mi desţepenească mînile ! Dar parca a fost o veşnicie, — în care privii şi în largul Iezerului întunecos, plin de aburi, plin de taină şi de un întuneric crescut, în care totuşi se strecurau fîşii de sînge ; în care mă gîndii şi la Chiva, care poate trăieşte, care poate-i întinsă cu braţele înainte în fundul apei negre, în mocirlă, printre ierburi... Şi simţii mînile grele, şi văzui ochii răi, lucitori, care parcă mă ardeau ; ţeava se aplecă şi degetul încovoiat al .mînîi drepte tresări! Un tunet lung, care cutremură adîncile lunci bă-trîne, pocni. Şi mă prăbuşii şi eu ca într-un întuneric nesfîrşit. Cînd deschisei pleoapele spre stele, lîngă mortul cu ochii neclintiţi albi, simţeam încă în jurul gîtu-lui strînsoarea unui arcan de fier. TU Na AI IUBIT r Dainiil Macovei, proprietar lîngă Tîrgul Ocnei, s-a trezit în puterea nopţii foarte neliniştit. Avusese visuiri nelămurite şi-l durea capul; simţea aşa, o greutate în creştet, parcă l-ar fi lovit cineva acolo. La vîrsta lui, lucrul acesta nu arăta nimic bun. Se întâmpla a doua sau a treia oară : parcă-1 cerca, parcă îl prevestea în singurătatea vieţii lui; loviturile acestea parcă erau uşoare bătăi în uşă ale morţii, ale alinării veşnice., Foarte ciudat! foarte ciudat! gîndi el trecîndu-şi pe rînd mînile prin barba rotundă, scurtă. Faţa-i încreţită, tristă, împietrită de o veche durere, sta nemişcată, cu ochii mari, aşteptînd parcă ceva. De ce-1 năcăjeau ca nişte fantasme lucruri aşa de vechi, dintr-un trecut plin de amărăciuni ? Acum n-o putea pricepe asta, căci de vreme multă îşi luase ră-mas-bun de la toate ale lumii aceştia. In jumătatea de viaţă din urmă flăcări grozave îi arseseră sufletul ; trecutul acela de cumplită durere se scufunda îndărăt, înmormîntat în întuneric. Jumătatea de viaţă, care-i mai rămăsese, voia s-o trăiască aşa, cum a da Dumnezeu. Puţin îi păsa la urma urmei, dacă va fi 591 jumătate; sorocul putea să cadă mîni, peste un an, peste doi ; — tot una i-i; s-a împăcat cu toate, a încremenit aşa, a murit! Atunci de ce-1 mai tulbura trecutul ? de ce ? Daniil Macovei oftă greu. — E destul, mi-i destul! şopti el, dînd amărît din cap. In pulberea de lumină a lunii, care intra argintie prin cele două geamuri ce dădeau spre cîmpia Trotu- şului, boierul Daniil sta acum cu ochii mari deschişi, în capul oaselor, şi se gîndea. In juru-i, în tăcere, ca într-un somn de moarte, zăceau, se desluşeau abia mobilele negre ale odăii. Şi pe patu-i mare, alb, din fund, el sta cu ochii lărgiţi ca două găuri întunecoase şi privea cu spaimă, iar, deşteptarea tristului trecut. Toate se întorc în vîsul lunii, ca nişte morţi ieşiţi din morminte. Tu eşti, tinereţă arzătoare? tu eşti, dragoste a unui om tare, care a muncit din greu, care a răzbătut îm-potrivindu-se valurilor, închizîndu-se în sine ca într-o stîncă ? Inima lui Macovei tresare. Tînărul de altădată era un om pornit şi mînios, cu sprîncenele încruntate în vîltoarea vieţii, un băiat care crescuse în nevoi crunte. Se ridicase cu greu muncind amar. Ajunsese la treizeci şi doi de ani, după o viaţă fără plăceri, după o muncă aspră, să stăpînească o sfoară de moşie, să aibă un cuib acolo, în apropierea Trotuşului, nu departe de orăşel, ferit de zgomot, ferit de năvala oamenilor. Tatăl lui, funcţionar mic, maică-sa fată de boier, trăiseră greu şi adormiseră amărîţi somnul veşniciei; fraţi n-avea ; era sin- 592 gur. Era singur, şi aştepta, neliniştit în această tomnatică tinereţă. Şi iată că într-un amurg, primăvara, odată, trecea pe gînduri prin tîrg, printr-o uliţă curată, cu grădiniţi care rîdsau în aerul cald, în lumina viorie. Şi zări, parcă atunci îi răsărise dintr-o altă lume, dintrodată, doi ochi mari, negri, care-1 ţinteau. La un geam deschis spre trandafirii în flăcări, spre dulcea mireasmă abia simţită a stînjeneilor violeţi, sta rezemată în coate o fată. Obrazul părea o înflorire albă, gingaşă, în cununa grea de păr negru. Şi Daniil Macovei se opri deodată, cu inima strînsă. In juru-i, căsuţe curate. De bună-samă că strada e locuită de funcţionari săraci care-şi duc cu greu viaţa de azi pe mîni. Ce stradă e ? Ce număr are casa? Cine stă aici ? Iată că-1 priveşte fata. Inima începu a-i bate mai repede. II privea ca trezită dintr-un vis, cu ochii mari, întunecoşi şi, odată cu lumina ochilor acelora, parcă veneau spre el şi miresmele uşoare ale grădinii, miresmele primăverii, ale tinereţii, ale iubirii ! Şi printre case, printre arbori, în înserarea fumurie, tot venea din apus o lucire palidă, o amintire de lumină, aşa de ştearsă, aşa de dulce ! In noaptea aceea, în casa lui mare şi goală, în mijlocul livezii şi viei întinse, în gospodăria pentru care atîta! se străduise, Daniil Macovei nu putu închide pleoapele. Ii jucau lumini şterse pe dinaintea ochilor şi îl priveau din noaptea care-1 împresura, din necunoscut, doi ochi mari. A doua zi, pe o vreme minunată, ieşi mai palid la faţă ca de obicei, îşi vizită gospodăria, toată averea lui, îmforăţişă cu ochii tot pămîntul din juru-i, (pînă cine ştie unde, care al său era, cu toată bogăţia din măruntaiele lui, apoi ieşi şi intră în orăşel. Rătăci 38 593 multă vreme pe uliţi şi trecu de două ori şi pe strada cu căsuţe albe. Dar fereastra era închisă, şi uliţa, cu toată mişcarea zilei, i se păru pustie. Spre sară însă, cînd se apropie iar, cu inima înfier-bîntată, tresări, cutreierat de un fior : fereastra era deschisă şi ochii mari îl priviră cu aceeaşi putere, şi parcă ei îi trimeseră ca o solie mireasma fină a gră-diniţii. Acesta a fost începutul iubirii lui, o iubire tare, a tuturor simţurilor, o boală iute, fioroasă şi dulce. Zile întregi s-a chinuit, s-a zbătut, a trecut pe dinaintea casei aceleia. Parcă:l ducea cineva de mînă, parcă-1 purta un farmec. Şi fata îl înţelesese acuma, îl aştepta între florile ei, cu un zîmbet de taină şi de sfială, în lumina scăzută a apusului, în tăcerea uliţii. Apoi, dintrodată, se hotărî. Ce ? doar nu mai era un copil de optsprezece ani ! Pînă cînd să umble aşa, tremurînd, printre privirile batjocoritoare ale mahalagiilor ? Era om stăpîn pe sine, era destul de bogat ca să poată lua o fată săracă, era om care străbătuse cu vainicie prin viforurile vieţii. Acuma trebuia să se oprească ? De ce să se oprească ? Şi-n ziua cînd se hotărî, nu era nici soare, nici linişte desăvîrşită ca-n alte rînduri. De la asfinţit suiau cu grabă valuri de nouri spre creştetul bolţii; lumina dintrodată scăzuse şi un vînt iute trecea ca un fior, ca o oftare, prin frunzişurile grădinilor. Fata totuşi parcă sta îndărătul ferestrei, între perdele, între oalele cu flori. Daniil 11-0 vedea, dar simţea ceva cald învăluindu-1, şi sufletul lui zbuciumat simţea că e fiorul ochilor ei. — La fereastră, da, a fost, căci cînd s-a apropiat el de portiţa ogrăzii, cînd a pus mîna pe clampă, perdeaua a tremurat ca bătută de vînt. El a închis cu grijă portiţa, şi deodată o linişte i-a cuprins 594 toată fiinţa. Acuma era mai hotărît decît oricînd, cil străşnicie. înainta cu obrazul palid, cu mustăţile cărbune lucitor, cu o barbă scurtă, rotundă, creaţă, cu ochii negri ca două flăcări închise, care ardeau înăbuşit în fundul unor genune. încă nu pusese mîna pe clampă şi simţea în casă, prin ferestre, printre perdele, îndărătul păreţilor, o fugă iute, o suflare de vînt; un cap se alătură de geam, se trase repede îndărăt; cînd ciocăni la uşă, paşi grăbiţi trecură prin săliţă, apoi deodată se făcu tăcere. El aştepta, pe cînd văzduhul se întuneca grabnic. Paşi uşori se apropiară, cheia se întoarse în broască. O femeie smolită la faţă, trecută de patruzeci de ani, cu obrajii veştezi, cu ochii trişti, se arătă ; — îl privea încremenită, cu mirare, cu teamă. — Sărut mîna, cucoană... — Bună ziua, domnule, ce doreşti ? Macovei făcu un pas înainte. — Poate nu mă cunoaşteţi, cucoană... Eu sînt Daniil Macovei. — A, dumneata eşti domnu Daniil Macovei, proprietarul ?... îmi pare bine... Dar nu înţeleg cu ce vă pot sluji ?... Poate vă înşelaţi... Poate căutaţi pe altcineva... — Nu, aici voiam să vin, nu mă înşel, rosti tînărul cu hotărîre... Dumneata eşti văduvă... — Da... aşa-i... zise încet, trăgîndu-se îndărăt, cu- coana. Poftiţi înlăuntru, domnule Macovei... Poate aţi auzit şi dumneavoastră de bărbatu-meu: Ilie' Graur ; a fost avocat... — îmi aduc aminte, îmi aduc aminte ! zise iute Daniil, şi inima-i bătea tare în piept. In salonaş nu era nimeni ; umbra stăpînea colţu- 38* 595 file. Se laşa p£ ufi scaun lîngă niasa din ttijloc, cii limba dintrodată amuţită, pe cînd văduva, aşezată de cealaltă parte, şi ea neliniştită, aştepta cu mînile încrucişate pe piept, cu ochii trişti spre el. — Iată de ce-am venit... zise deodată Daniil; şi femeia tresări. Dumneavoastră aveţi o fată... Inima-i bătea grabnic; şi umbra din jur cieştea. ■— Da, am, răspunse văduva încet; atîta copil am... Şi deodată tînărul se simţi iar gata să înfrunte lumea, în juru-i parcă se făcu limpede şi zbuciumul lăuntric conteni. — Iată de ce-i vorba, zise el hotărît, şi zîmbi. Eu am văzut de cîteva ori pe domnişoara... Nu ştiu dacă ea a băgat în samă. Ş-acum aş vrea s-o cunosc, aş vrea s-o văd... Cred că nu vă supăraţi... N-am trimes rude fiindcă n-am ; n-am găsit de cuviinţă să trimet nici babe, nici misiţi... Am venit mai bine eu singur... Se opri. Văduva tăcea privind înainte-i cu ochii aţintiţi, cu obrajii dintrodată izbiţi de un val de sînge. — Domnule Macovei, zise ea deodată, eu nu te cunosc, eu numai am auzit de dumneata, am auzit mult de bine, toată lumea te laudă... Dar dumneata ce vrei ?... Eu sînt o biată femeie saracă... Natalia n-are nici o zestre... nimic... Mai bine nu ne-ai tulbura pacea... — Cucoană, zise răspicat Daniil, ridieîndu-se în pi; cioare. Dumneata ai auzit de mine, dar nu mă cunoşti... Dumneata atîta copilă ai... Nu ţi-ar părea bine să mai ai ş-un fecior ?... Glasul lui sfîrşi moale, c-o mlădiere neobişnuită. Şi văduva îşi lăsă dintrodată capu-n piept şi începu a plînge. 596 — Să mă duc să chem pe Natalia ! zise ea suspinând. Să mă duc s-o chem ! Ah ! domnule Macovei, domnule Macovei... Nu ştiu, eu nu ştiu ce să fac... Ce poate un cap slab de femeie ?... Eu nu ştiu nimica... Eu nu-s deprinsă cu lumea, n-o cunosc... Ar trebui să mă sfătuiesc cu rudele... Domnule Maco-vei, să-ţi -fie milă de noi şi de macazurile noastre... Daniil se apropie, îi luă mîna şi i-o sărută. Dar i se părea ciudată înduioşarea bătrînei. Apoi, cînd rămase singur, iar îl cuprinse neliniştea, începu să se plimbe prin odaie, privind în neştire la lucrurile grămădite pe etajere, în colţuri, la covorul de jos, la portretele de pe păreţi, pe care nu le vedea ; iar cu urechea asculta, în odaia de peste săliţă, un zvon de glasuri din care deosebea o înmlădiere dulce, argintie, un glas de înger, şi o plîngere înceată, o adiere de durere în care cunoscu glasul văduvei. Se gîndi la hotărîrea pe care o luase aşa, în pripă, la focul care-i clocotea în piept, zîmbi ca într-o suferinţă şi se întoarse : uşa se deschisese, fata îl privea aproape dreaptă, într-o rochie stînjenie deschisă, cu ochii mari lucind sub cununa grea de păr negru. Mama intră furişîndu-se, în urmă-i. — Domnu Macovei... zise ea încet, cu glasul parcă istovit. Fata zîmbi, întinse mîna : — Dumneata eşti domnu Macovei ?... vorbi ea limpede, cu glas dulce. Nu ştiam că dumneata eşti domnu Macovei, dar te cunosc... Poftim, stai... Se aşezară pe scaune ; tăcură. Vîntul se strecura fîşîind pe la geamuri, o sclipire de fulger tresări în nourii zării. — Să mă duc s-aduc lumină şi să pregătesc dulceaţa... zise bătrîna. 597 Se sculă şi ieşi. Rămaşi singuri, tinerii se priviră o clipă. In pieptul lui Daniil clocoteau cuvinte arzătoare : toată tulburarea lui din nopţi de nesomn, venită repede, îngrămădită la un loc, cu focul tinereţii tîrzii, cu puterea nebună a primăverii, toată dragostea înlănţuită de ani acum sta gata să se reverse. Gingaşă, sprintenă, o frumuseţă de vis, un suflet pe care-1 bănuia cald, — fiinţa oare a lui trebuia să fie, sta aproape, lîngă el; şijerau singuri, în liniştea odăii, în înfiorările vîntului de-afară, singuri, cu inimile bătînd, aproape unul de altul, -aduşi de grozava putere a întîmplărilar, pe care n-o bănuiau, dar care-i mîna, neînvinsă, unul spre altul, care le amesteca sufletele tulburate, ca pe două ape venite din depărtări, în aceeaşi matcă veşnică. — Domnişoară Natalie... şopti Daniil, greu, şuierător. întinse braţul, îi apucă mîna albă, mică, răcită dintrodată, parcă tot sîngele din ea fugise spre inimă, o trase încet spre sine, o sărută cu buze înfiorate. Degetele tremurară deodată ; fata tresări, îşi trase iute mîna. Şi fără cuvinte stătură, privindu-se lung prin întunericul care creştea. Vorbele care se frămîntau în Daniil, care erau gata să-i năvălească ca un roi pe / buze, să lămurească simţirea care-1 zguduise, se răs-pîndiseră parcă în jurul lor, într-un fior prelung, . parcă răspundeau murmurului vîntului de-afară, des-lănţuirilor din întunericul crescut care se lăsase pe pămînt. . Atît putu rosti iarăşi, rar, cu greutate : — Domnişoară Natalie... Un fulger mare, o pînză orbitoare de lumină scoase ca din pămînt livada din faţa ferestrei, umplu de o 598 lumină crudă întreaga încăpere, şi amîndoi se văzură albi ca varul, cu ochii mari, în singurătatea odăii; şi Daniil simţi şi-n sufletul lui tresărirea aceea a vijeliei. După ce bătrîna, cucoana Voichiţa, a adus lampa, după ce a dat dulceaţă musafirului, începu să se tîn-guie pentru năcazurile care o împresuraseră în lumea plină de răutăţi. De bărbat n-a avut parte, s-a dus încă tînăr din lumea asta. Singure au rămas, mama şi fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau, cu un venit mic din chirie, care le ajuta să o ducă de azi pe mîni. Vorbea cu glas tînguitor, se oprea o clipă şi privea pe Daniil, apoi i se umpleau ochii de lacrimi. In toată fiinţa ei erau o nedumerire şi o frică a omului slab care dă peste ceva neobişnuit, care-i scos din făgaşul monoton al vieţii. Iar Daniil le vorbea despre viaţa lui singuratică, despre moşioara ce avea, despre hotărîrea lui de a se aşeza şi gospodări de-a binelea, pe cînd fata cu ochii adînci, cu bărbia în palma stîngă, cu cotul pe masă, îl privea ca într-un vis, cu sufletul învăluit de simţiri nouă, cu mintea plină de gînduri. Afară, după un ropot iute de ploaie, furtuna se depărtase, şi prin ferestre acuma se zărea o noapte limpede, albastră ca sineala. Bătrîna ieşi iar pentru un răstimp. Iar rămaseră amîndoi singuri. Fata zîmbi, îl privi drept în ochi, fericită, — şi fără să ştie cum, dintrodată începu a-i vorbi despre mirările, despre prepusurile ei, despre o mulţime de lucruri care zăceau cu cîteva clipe mai nainte în întuneric şi-n necunoscut şi care acum izvorau, tresăreau la viaţă, adunau privire cu privire şi amestecau suflet cu suflet. Dar Gingăşiile acestea de 599 vorbe, gluma uşoară a fetei, păreau neobişnuite lui Daniil. In inima lui nu era decît o dorinţă neînvinsa cînd privea pe fată, — şi vorbele i se păreau ceva de prisos. Apoi, după aceea, lucrurile s-au pus degrabă la cale. Rudele cucoanei Voichiţa s-au cam spăriat la început auzind despre felul ciudat cum, aşa, nitam-nisam, domnul Daniil Macovei a făcut cunoştinţa fetei şi cel dintăi pas spre căsătorie. \ Dar pe urmă au rîs cu toţii despre această căl-' care a vechilor obiceiuri, s-au împăcat, cu un mare respect pentru acest om bogat, care trăise singuratic, căruia nu-i păsa de nimeni, şi care putea să-şi facă gusturile cum înţelegea, la urma urmei. — Şi nunta s-a hotărît în scurt. Primăvara aceea a fost un farmec neîntrerupt pentru Daniil. Sărbătoarea nunţii a trecut aproape neobservată ; trăind parcă în afară de lume, afară de orăşel, în casa largă, în via, în livada întinsă, în «Castelul iubirii» lor, cum zicea Natalia, se îmbă-tau ca de un vin vechi de dragostea lor, de tine-reţa care clocotea în ei, de primăvara care punea în juru-le o strălucită sărbătoare, un fior prelung de bucurie, o armonie de cîntări arzătoare. ...In acel trecut se deschide lumina mare a amintirii, şi răsar amîndoi, tinerii de odinioară, Daniil şi Natalia coborînd în amurgit treptele casei lor albe, acoperită cu olane roşii, împrejmuită de un brîu de trandafiri înfloriţi. Sînt singuri, şi merg alături pe drumuşorul năsipit din mijlocul livezii. Departe, se ridică în cer munţii albaştri şi veşnici ; dincoace o umbră deasă sub coastele păduroase, apoi Trotuşul care curge cu sclipiri iuţi de săbii, — şi deasupra o părere de lumină fumurie, slabă, un vis. Şi din cer 600 coboară liniştea odată cu înserarea, — iar ei amândoi merg pe gînduri, cu capetele alăturate. In fund, în desiş, pe banca lor de brad, se aşează copleşiţi parcă de liniştea din juru-le. Iar umbra lină care se întăreşte îi învăluie încet-încet ca într-o pînză de painjen. Şi ca un suspin se aude glasul argintiu al Nataliei. — Dragă Daniil, parcă-s într-un vis şi parc-aş vrea să nu mă mai deştept... Asta-i tot ce poate spune, înăbuşită, cu lacrimi în glas, cu pleoapele închise. Şi Daniil o cuprinde de mijloc, şi-o apropie, cu ochii înflăcăraţi. Vieţile lor, venite cine ştie de unde pe căi deosebite, s-au unit într-o iubire cu nebănuite farmece pentru Daniil; într-o dragoste nesfîrşită în care se cufunda ca într-o prăpastie, într-o recunoştinţă tăinuită pentru Natalia. Ea punea în iubire un suflet plin de visuri, de avînturi, de doruri ascunse într-o viaţă închisă şi săracă ; iar Daniil, deslănţuit acum, se arăta cu întregu-i caracter neîmblînzit, neînduplecat, un om care mersese cătră ţintă c-o tărie de fier, fără să şo-văiască, fără să-şi ierte nimic. Ah ! şi primăvara aceea, primăvara umbrelor tinereţii, ce se strecoară pe cărări, printre arbori, prin fu-megarea înserării, cu cîtă lumină se arată ochilor aţintiţi, care acum privesc cu spaimă şi durere spre trecutul deşteptat! Cu spaimă şi durere, căci dintrodată, în .această fericire neţărmurită, intră o umbră înfricoşată. In primăvara a doua a căsniciei lor, în sărbătorile Paştilor, veni un prietin din copilărie — cu care Daniil păstrase legături, care venea deseori peste an —■ veni să petreacă sărbătorile primăverii acolo, în înflorirea aceea a grădinilor, în deşteptarea pămîntului. 601 Un prietin bun şi vechi era aoest Costică Ciurea din tîrgul Bacăului, un băiat frumos cu barbă mare, balaie, om care trăise bine cheltuindu-şi cu socoteală moştenirea părintească, un prietin foarte credincios care se bucurase totdeauna de norocul lui Daniil şi mai ales de această fericire din urmă. Şi iată că-n a treia zi de Paşti, Macovei, după ce se întoarse din orăşel, după ce trecu repede prin odăi ca să-şi găsească nevasta şi n-o găsi, după ce coborî grabnic treptele de piatră şi începu a păşi vesel pe subt arcurile în floare, — dintrodată se opri, încremenit în loc ca o stană de piatră. Un jungher îi pătrunsese pieptul şi sîngele i se opri la iniimă. T;n fund, în .faţa Trotuşului, în fundul aleii, pe banca de brad, zări, de abia avu timpul să zărească, pe prietinul Ciurea aplecat pe la spate spre cealfa Na-taliei, c-o sărutare grăbită, furişă. De abia avu timpul să zărească ; în aceeaşi clipă femeia ridicase ochii, se zguduise, îşi zărise bărbatul, dăduse zbor unui ţipăt înăbuşit, scurt, de groază, cu mîna stingă izbise îndărăt pe Ciurea, dreapta şi-o dusese la frunte, se lăsase pe bancă gemînd, sfîrşită, ca moartă. O clipă lui Daniil i se păru eă-i piere lumina lumii ; un gemăt adînc de fiară tresări în întreaga-i fiinţă, un gemăt care mu izbucni, care se stinse înlăuntru, zguduindu-1 ; apoi, ca într-un vîrtej, lumea se arătă iar, se limpezi ; şi în singura clipă cît stătu în loc, o izbucnire de gînduri nenumărate îi umplu capul cu sîngele care suia vijelios de la inimă. Să-i ucidă ? să-i zdrobească dintrodată cu călcâiul ? să-i sfarme încet, să-i chinuiască nesfîrşit într-o mie de chipuri grozave ? Ce să facă ? Ce să facă ? Cum să-şi răzbune ? Ori să se ucidă el, scurt, c-un glonte de revolver, c-un zîmbet de dispreţ pentru lume, pentru dragostea lui, pentru prietinia lui ? — Intr-un fulger trecu o vijelie de gînduri, apoi deodată veni o linişte mare, o împietrire de stîncă. — S-a sfîrşit! Omul care nu-şi iertase nimic în viaţă, care răzbătuse greu luptînd cu străşnicie, care învinsese totdeauna, trebuia să pedepsească grozav. Omul simplu cu lumină puţină, cu avînturi numai spre viaţa trupului, nu se putea opri decît la o răzbunare grozavă ! încet, cu capu-n piept, palid ca un mort, cu picioarele de plumb, se întoarse în loc şi intră în casă ca o umbră, prin lumina sîngeroasă a asfinţitului. Se închise în odaia lui, scrîşnind, gemînd, cu faţa neclintită, cu o durere de nebun în ochi, şi începu să se plimbe de la uşă la canapeaua vişinie din fund, pe lîngă biroul de stejar, pe lîngă jîlţurile mari, care păreau nişte mumii negre, aşezate în tronuri, în umbra înserării, în întunericul colţurilor, nişte fiinţi împietrite care de o veşnicie stăteau acolo şi-l priveau cu ochi morţi, de o veşnicie, de cînd ceva înspăimîn-tător se întîmplase, şi de cînd un trup fără suflet umbla pe covorul moale de la uşă la canapea, de la canapea la uşă, fără întrerupere. Vremea cinei trecu; cineva se apropiase de uşă, ascultase, se retrăsese ; noaptea se scurse încet, încet, încet; paşii lui numărau clipe grele după clipe grele. Din cînd în cînd un oftat numai, un oftat străin, venit ca dintr-o întunecime, ca dintr-un adînc unde se zbuciuma şi suferea sălbatic un suflet, umplea camera, narea voia să iasă prin ziduri, să umple noaptea. A doua zi dimineaţa, ieşi din odaie liniştit, cu obrazul alb, cu fire argintii de păr la tîmple. In ogradă se întîlni întăi cu grădinarul. întrebă încet: — Unde-i cuconu Costică ? nu-i în grădină ? — Cuconu Costică a plecat asară ! răspunse mirat omul. Daniil dădu din cap în semn de înţelegere şi sui scările de piatră domol. Trecu prin săliţă cu pas măsurat şi deschise odaia din fund, odaia lor de dormit. In mijlocul iatacului, în capotu-i cenuşiu de matasă, Natalia, cu ochii mari de groază, cu mînile la piept, gîfîia, îl aştepta. El se opri, privind-o drept. Ea începu să tremure, şi deodată începură a-i curge laorimi din ochi, două rînduri de lacrimi limpezi, care se rostogoleau repede ca nişte mărgele fine. — Daniil... Daniil... eu nu sînt vinovată... Nu înţeleg cum a îndrăznit... Ah 1 nu sînt vinovată... nu sînt vinovată... nu mă privi aşa, spune o vorbă... Se opri scurt. Daniil îşi mişca buzele. — Bine, zise el moale. Niciodată să nu mai vorbim despre aceasta... Ea tresări, cu ochi ca de nebună, neînţelegînd nimic. Voi iar să vorbească. Dar obrazul lui Daniil era aşa de împietrit, şi ochii lui erau plini de o suferinţă aşa de cumplită, — încît inima ei se strînse ca într-un cleşte, lacrimile conteniră. Se trase îndărăt ca la vederea unei iazme, ca împinsă de o suflare otrăvită. Şi zile lungi, ziLe nenumărate de durere începură să curgă. Nici o vorbă nu tresărea între ei. Locuiau tăcuţi, cu inimile sîngerate, însă fără nici o tresărire, ca într-o cetate moartă şi pustie. Nici-o vorbă de mustrare, nimic ; de cîte ori ea cerca, după lacrimi tăcute, să rostească un cuvînt, el o oprea c-un semn, c-o încruntare de sprîncene ; pe mormîntul unei iubiri stăteau ca nişte triste şi dureroase umbre. Dar în fiecare mişcare a lui, în fiecare vorbă despre lucruri străine, ea simţea mustrarea neînduplecată ; cu fiecare privire 604 ea primea în inima săgeata linei diesfîrşite mustrări; în fiecare zi ce trebuia să vie ea aştepta lungile, amarele clipe, amarnicul chin al mustrării! Dragostea dintre ei fugise îngrozită ; inimile şi trupurile lor erau despărţite ; ca o suflare de moarte bîntuia prin casă ; şi grozava durere a omului care fusese izbit crunt în inimă, în viaţa-i neînduplecată şi-n mîndria -numai într-un fel înţeleasă, aspra şi grozava lui durere, împietrită, păgînă, îndărătnică, mustra în tăcere, mustra clipă cu clipă, dusă drept înainte de voinţa care nu şovăise niciodată ! Pentru dînsa nu mai era nici o scăpare. Ea fusese o biată fată săracă pe care Daniil o ridicase din nevoi, o fiinţă care-şi dăduse omului acestuia toată dragostea ; ş-acum dintrodată se vede izbită, doborîtă, strivită în picioare ; pentru dînsa iertare nu putea să fie : omul care crezuse că o iubeşte, o ucidea crezînd că-şi face o datorie a răzbunării. Şi tot mai slabă, tot mai străvezie, în nopţile ei dureroase se întreba cînd va veni iertarea, cînd va putea măcar să-l încredinţeze de nevinovăţia ei. Nădăjdui o îndelungă vreme, atît cît mai ardeau ultimele scînteieri ale dragostei în ea. Pe urmă cu groază pricepu însfîrşit că tovarăşul zilelor ei, mocnit şi neguros tovarăş, care trecuse prin viaţă ca printr-o prelungă suferinţă, era cu sufletul gol şi' stenp, că de la el nădejdea unei clipe calde nu mei putea aştepta. Minciună, flacără trecătoare şi înşelătoare au fost pornirile lui de-o clipă, ântr-o primăvară : ultima scînteie a tinereţii tremura în el ca cea din urmă sevă într-un arbore ce se va usca. Nu, el singura tîc trebuia să .rămîie ; de ce mai stăruia ea în viaţa lui ? Şi foarte, foarte desluşit vede Daniil Macovei, în visul trecutului căzut în veşnicie, ziua cea din urmă, 605 I. a întunericului. într-o zi sură, după lunga tăcere obişnuită la masă, Natalia îl privi cu ochi plini de rugăciune. îi tremurau buzele, îi ardeau ochii, înflăcăraţi de o durere fără nume. Ii şopti, cu buzele albe : — Daniile... dragă Daniil... de ce nu ţi-i milă de sufletul meu ? De ce mă chinuieşti atîta ? El tăcea, privind ţintă înainte-i. Plînsul ei creştea tot mai amar, în gemete de disperare : — De ce mă chinuieşti aşa clipă cu clipă ?... Fie-ţi milă de mine... Mai bine ucide-mă ! Nu sînt vinovată... n-am fost vinovată... Eu nu înţeleg cum a îndrăznit prietinul tău... Dar eu nu sînt vinovată, dragă Daniil... nu, nu, nu sînt vinovată... Fie-ţi milă de mine ! — Prietinul meu ? rosti zîmbind Daniil. Lasă, să nu vorbim despre asta. Iţi fac vreo mustrare ? Ea se lăsă la pămînt cu ochii plini de durerea nebuniei, şi înălţă braţele spre el: — De ce taci ? De ce mă chinuieşti ?... De ce mustrarea asta grozavă ? De ce durerea asta care nu se mai sfîrşeşte ? Vai de sufletul meu ! vai de sufletul meu... Nu, tu nu m-ai iubit, tu n-ai iubit niciodată !... Şi-şi lăsă faţa în palme într-o durere înspăimîntă-toare, cea din urmă. Daniil sta neclintit. Sufletul lui n-avea decît un drum deschis asupra lumii. Acum privea cu ochii morţi dragostea trecutului, care-i sîn-gera la picioare. Şi-n ziua aceea Natalia s-a hotărît. Cum a putut să dobîndească otrava care a pus sfîrşit amarelor ei suferinţi ? Niciodată n-a ştiut Daniil. Dar cînd o privea cum se frămîntă în spasmurile din urmă, cu obrazul ca zăpada, cu ochii sticloşi, cînd cele din urmă cuvinte fluturară neînţelese şi se stinseră, cînd alinarea veni, rece şi veşnică, — o picătură, o picătură amară deo- 606 dată căzu în inima lui împietrită ; şi din clipa aceea veninul îndoielii începu a picura neînduplecat, clipă cu clipă ; — şi ani lungi după ani lungi s-au strecurat de atunci... Ş-acum, în viaţa care curge spre sfîrşit cum începuse, încăpăţînată şi pustie, ce mai căutau aburirile neliniştite ale trecutului ? O singură pată luminoasă, un fulger trecător, o încercare trecuse repede în anii care nu mai sînt. Dar totuşi trecerea aceea tulburase pustiul, căci după atîta vreme în care se cernuse cenuşa uitării, deodată o suflare vine spulberînd totul, şi deodată umbrele trecutului răsar ca morţii din morminte ochilor înspăimîntaţi! — Asta-i numai din pricina durerii de cap... murmură Daniil Macovei în patul lui, şi-şi trece de două ori dreapta peste frunte. Trebuie să ies, trebuie să mă mai răcoresc... încet îşi dă drumul jos de sub plapoma uşoară de vară, caută cu degetele întinse cizmele, se încalţă pe gînduri, trage surtucul pe mînici, cu ochii aţintiţi asupra ferestrei luminoase, îşi pune în cap pălăria de pîslă şi deschide uşa. — Asta nu-i bine! mormăieşte domnul Daniil Ma-covei; de-atît ea nopţi visez aceleaşi şi aceleaşi lucruri... Şi un fior de nelinişte, care ipremerge spaimei, i se strecoalră prin piept. Casa doamme într-o linişte de moarte ; şi cum coboară fără zgomot treiptele, ochilor plini de gînduri li se arată deodată, li se delslfăşură livada poleită de lună aproape, la dîţiva paşi; apoi în vale, într-un abur fantastic de lumină, toate locurile cunoscute, care odată, atunci, îi fuseseră dragi: Trotuşul scînteietor ca o frăimimtare de licurici, pete mari de cpînguri şi de păduri, sate adormite, plînă în zarea neagră deasupra căreia lumina se stînge în aburi amestecaţi cu cerul într-o pată viorie. încet, în neştire, neliniştit, îşi poartă paşii pe cărare, la vale. Luna albă, în miazăzi, trece lin prin singurătatea cerului, şi Trotuşul din vale, şi linia ferată care se încovoaie pe malul lui spre gura neaigră a tunelului departe, departe, se văd limpede ca ziua. O mireasmă de tei înfloriţi adie, îi trece peste suflet ca o suflare care aţîţă jarul. Şi prin văzduh, deasupra livezii, deasupra lui, ceva cald, ceva dulce trece, ceva ca urn fior de dragoste, susurând din izvoare nevăzute. Pe malul apei, în vale, pe linia-ferată, printre frunzişuri care odihnesc tăcute sub pîcle uşoare, subt un văzduh încărcat de pulberea liniştită a luminii, vede desluşit două umbre, caire se mişcă, care trec prin singurătatea locurilor ca purtate de un farmec. Cimeva parcă-i pune mîna pe umăr şi-l întoarce; şi deodată tresare: a început undeva oîntarea prîvighe-torii. Note dulci urcă, tremură ca o plîngere de dragoste, ca urn suflet nevăzut care ţipă şi cere bucurie şi viaţă. Cîntarea dulce, plină de fiori, se înalţă spre stele ca într-un zbor fluturător, apoi se lasă ca o ninsoare de sunete în depărtări... — Nu, tu n-ai iubit, tu n-ai iubit niciodată!... Daniil Macovei tresare; privighetoarea a tăcut deodată. • De unde a venit şoapta aceasta ? De ce i-i frică să se întoarcă ? Inima i se zguduie o dată ; cu ochii topiţi stă în lumina strălucită, în faţa băncii de brad. Cu ochii topiţi, mari de groază, acum stă înlemnit: în faţă-i (se înalţă o umbră uşoară, albă, flutură >o 608 oliipă, trace, se mistuie în lumină... O înfiorare, un suspin a tresărit în"frunzişuri... Paireă trecuse uimfara suferinţilor nemărginite. Trudit, cu picioarele frânte, se lasă amuil pe bancă, şi iniima caire a sîogera't, care a fost otrăvită, care a fost strivită în îngustimea pornirilor lui, deodată se deschide, şi atunci şi izvorul lacrimilor porneşte vijelios şi amar. Tîrziu, tîrziu de tot se deşteptă ca dintr-un vis domnul Daniil Macovei. Luna căzuse într-un ocean de întuneric. Răcoarea nopţii îi adia peste fruntea înfierbântată. Se sculă încet şi porni gîrbov spre casa pulstie : parcă purta o povară mare, ca un ucigaş care duce în spate un cadavru şi care rătăceşte prin întuneric. 39 — M. Sadoveanu — Opere, voi. II IN NOAPTEA ANULUI NOU etrecerea aceea de Anul-Nou era o adevărată serbare a păcii. O bucată de vreme cuconu Costăchel Mîn-dru şi soţia dumnisale Nastasiica stătuseră reci faţă de nişte prietini vechi şi. oameni foarte cumsecade, faţă de cuconu Neculai Văleanu şi de cucoana Profira. Pricina era dragostea «tinereţii» şkamfoiţia» cucoanei Nastasiica. Dragostea tinereţii se aprinsese sfioasă întăi, primejdioasă pe urmă, şi învăluise într-o căldură bolnavă pe Florica, «fata tatii cea siprîncenată», fata lui cuconu Costăchel, şi pe domnul Gheorghiţă, «un fel de cărbune potolit», mîndria boierului Văleanu. — îşi trece licenţa la vară, zicea cuconu Neculai, ridicând din sprâncene ; şi pe urmă nu mai am nici o grijă ! Halal băiet! Aţoasa de cucoana Nastasiica, însă, nu prea se uita la asta pesemne, şi dintiru-ntăi nici nu voise să ştie, băituise din picior fetei şi o ameninţase cu degetul, răcnind cît putuse dumneaei de tare. Dar deodată se muiase : fata se împietrise, strînsese buzele, începea a pierde pofta de mîncare, şi cucoana Nastasiica plecă fruntea. Pe de altă parte cucoana Profira, de .şi avea 610 o gură-sabie, care nu mai tăcea, repede se înduioşase la privirea galeşă a «învăţatului mamei», şi iată că furtuna fusese înăbuşită, înainte de a izbucni. Cît despre boieri, ei nu se mai numărau la socoteală. Cuconu Neculai ara un om de lume, prea vesel şi prea detreabă, care nu se interesa de copilării ; iar cuconu Costăchel Mândru, chiar dacă se înroşea de miînie şi i se bulbucau ochii ca la o broască, se potolea îndată, şi în toată viaţa lui nu purtase o adevărată duşmănie de vorbe tari, ascuţite, pătrunzătoare, decît religiei, preoţilor şi lui Dumnezeu, «care nu există, cucoane, — ce-mi umblaţi mie cu .fleacuri !». Acum se împăcaseră (la dreptul vorbind, nici o duşmănie nu fusese), se împăcaseră şi petreceau Anul-Nou bătrîneşte, colo, cu plăcinte după curcan fript şi cu un vin care acuma nu se mai găseşte ! Căci trebuie să se ştie, o dată pentru totdeauna, că nu mai este acuma ce era în vremea veche! Venise la asemenea petrecere şi popa Dumitrache Dăscălescu, un vredJnic slujitor al Domnului, cu barba lui mare albă, cu ochii şireţi plini de voie-bună şi împăcare. Venise şi cucoana Liza, — Garofiţa, cum îi ziceau toţi, — cu larma glasului ei, cu veselia-i limpede ca un vînt de primăvară. De şi număra treizeci şi cinci de ani, eira tînără, cu obrajii rumeni şi cu ochii plini de rîs. Adusese cu dînsa şi pe neamţul ei, un leah bun ca un copil, doctorul orăşelului, care o luase de nevastă din dragoste şi care şi acuma murea, nu mai putea, i se topeau ochii, privind-o întruna şi mîngîindu-şi barba mare balană. Toţi vorbeau aţîţaţi acuma, cătră sfîrşitul mesei. Neamţul îşi flutura barba şi bătea cu pumnul în masă ; cucoanele ţipau ascuţit, cu ochii urnezi, boierii închinau cu gălăgie pahare pline ; tinerii înfierbântaţi 39* 611 tresăreau necontenit ridicând capetele şi mînile; cucoana Liza rîdea întruna sorbind numai cîte o picătură din păhărel. Numai popa Dumibrache plrivea cu liniişte pe toţi şi ,se ţgîndea la ale lui; şi parică ţiniîn-du-i tovărăşie, tr isteţ a familiei, duduca Anica, sora mai mare a cucoanei .Nastasiica, tăcea cu faţa ofilită în cercul de păr alb, ,ca ântr-o ciftiună de .zăpadă sub care stăteau îngheţate focurile tinereţii ei sterpe. Urătorii conteniseră; la fereastră tremura numai vîntul iernii; cele din urmă clipe ale anului vechi se scurgeau domol. Joirjică, băieţelul .numai de nouă ani al lui cuconu Costăchel Mîndru, ou glas ascuţit porni a izfce Concertul în luncă, înălţat deasupra tuturor, pe un scaun, dînd stîngaci din miîni. Cînd sfârşi, începu a rîde şi cu toţii porniră a bate din palme, pe cînd duduca Aniea îl primea în braţe, cu ochii în .lacrimi. Cuconu Costăchel zise încântat: ■— Iţi place, domnule ? Ce băiet! o comoară! — Da ! zise cu convingere boierul Văleanu. Are mare talent! Iar tinerii, spionaţi de mame, se priveau cu ochii calzi, cu obrajii înflăcăraţi. — Brava ! brava! strigă cucoana Liza. Unde te uiţi, domnule Gheorghiţă ? unde mi te uiţi, domnişoară Florică ? Neamţul, doctorul Iohan, întinse o mînă lungă şi umplu paharele. — Noroc să dea Dumnezeu ! Cuconu Costăchel tresări ca la o chemare veche. Cam cu chelf, cu gust de vorbă, .se îndreptă în scaun zîmbind cu dispreţ... — P-he ! care Dumnezeu ? Nu există, cucoane, ce-mi umblaţi mie cu fleacuri! 612 Şi bău încet, zîmbind, paharul cu vin. Toţi tăcură; cucoana Nastasiica ti aruncă o privire lungă, şi zise apăsat: — Iar ? Of! oînd îl aud, nu mai pot! Dar boierul nu voia să ştie. Acesta era calul lui de bătaie; aici era miîndria lui; aici era cultura lui veche de la Academia Mihăileană; asta era ambiţia lui de libdr-cugetător; asta era prada, pe care mult o adulmecase, şi asupra căreia se repezea vijelios. — Ce-e ? Gu-um ? adică... vra să zică e vorba pe discuţie ? Unde-i Dumnezeul dumneavoastră ? unde-s sfinţii dumneavoastră ? Şi .se uita străpungător spre popa Dumi'traiche, oare, zîmbind blajin, învîrtea între două deigete o bobiţă de pîne. Boierul Neculai Văleanu ridică mîna împlăciuitor: — Ei lasă, frate, — glumeşti ? Parcă cine nu ştie că este Dumnezeu ? Cine-a făcut lumea, cine-a făcut pămiîntul ? Cine ne-a făcut pe noi ? He-he ! las-o încolo!...- Ce să ne batem noi capul! — Nu, nu ‘se poate ! strigă cuconu Costăchel privind orunt la popa Dumitrache. Iată, aici avem un preot! Acesta e om detreabă, îl ştim cu toţii! (Tinerii zîmbeau privindu-se). E foarte detreabă! Dar unde mai este unul aşa ? Spuneţi-mi mie, mă rog! Eu nu cred nici în sfinţi, nici în tata Sfinţilor! — Ulf! omul ista mă omoară ! strigă cu năduf cucoana Nastasiica. Aşa face totdeauna ! Uite aşa face, şi cînd îl aud, — mor ! — Nu ! nu se poate! rosti convins şi liniştit bătrî- nul, trecîWdu-şi dreapta prin părul icărunt. Eu ou cred nici în sfinţi, nici în ţaţa sfinţilor 1 , ■ 613 — Ei lasă, cucoane Costăchel, lasă ! strigă-cu ochii luminoşi, aprinsă la faţă, cucoana Garofiţa. — Nu se poate ! nu las ! Unde-i ? L-aţi văzut vreodată ? Eu nu l-am văzut! Eu spun drept că nu l-am văzut! (Privind pe doctorul Iohan). Dumneata l-ai văzut ? Nu, nu l-ai văzut! Nici eu nu l-am văzut! nu există ! Eu nu cred nfci în sfinţi, nici în tata sfinţilor ! Eu sînt foarte serios, cu convingere ! De eîte ori am spus şi am dovedit ? —■ Of! totdeauna ! Aşa mă omori cu zile dumneata! se văita cu mînile la cap cucoana Nastasiica. Părinte, spune şi dumneata o vorbă. Nu vezi că aista-i un păgîn ? Preotul, zîmbind, îşi mîngîie barba. —■ Spun, cum nu ? Boierul Costăchel Mîndru tresări : —■ Ce-e ? Gu-um ? — Da, cucoane Costăchel, eu îţi dovedesc că este ! Cuconu Costăchel voi să sară de pe scaun, dar boierul Văleanu îi puse moale mîna în piept. — Stai, frate, ■— să vezi, că-ţi dovedeşte... Cuconu Costăchel privi în juir, cu ofchii bulbucaţi, sfoirăind, răsucindu-şi cu amînd&uă mînile mustăţile sure. Apoi deodată se linişti. Popa-1 privea ţintă, cu ochii buni, zîmbind, şi cuconu Costăchel parcă-şi aduse aminte de ceva şi nu mai zise nimic. — Vezi, cucoane Costăchel ? zise foarte domol preotul. Vezi? De ce te tulburi degeaba? Nu-ţi aduci dumneata aminte ide iarna aceea grozavă de-aou nu ştiu ciîţi ani? Aşa-i că-ţi aduci aminte? Ştii, atunci cînd a căzut deodată bolnavă duduia Florica ? Iţi mai aduci aminte, duduie Florica ? — Da, îşi aduce aminte... .614 I L Boierul Mândru voi iar să zvâcnească de pe scaun, dar cuconul Neculai Văleanu îi puse iar palma pe pieplt. Toţi ochii arau îndreptaţi spre el. — Vezi că-ţi aduci aminte, cucoane Costăchel ? urmă popa Dumitrache. Ia te uită la cucoana Nastasiica ; ş-acu-i vin lacrimi în ochi. Era o viforniţă afairă, era o mînie a lui Dumnezeu... Şi duduia Florica era slabă, slabă, o umbră, de abia sufla... Preotul se întoarse uşor spire doctorul Iohan. — Nici dumneata n-ai fi putut atunci face nimic. Puteai face ceva ? Atunci era la noi u-n doctor bun, saracul, bătrân, care-şi pricepea meşteşugul... Şi cu el mă împăcăm bine... Şi oe-a zis ? Ce-a zis, cucoană Nastasiică, doctorul? A zis: Gata! Adică de-acu s-a sfîrşit!... Poţi face ceva cînd e gata? — Doctorul Iohan dădu încet d:n cap : Nu. — Ei vezi ? Numai cucoana Nastasiica s-a gîndit că mai este o nădejde... Eu eram în casă, •—• şi cuconu Costăchel plîngea ca un copiii... — Nu piîngeam... şopti înăbuşit boierul. — Bâ plîngeai, cucoane Costăchel. Spune drept că plângeai. Vezi că-ţi aduci bine aminte ? Şi cucoana Nastasiica îşi aduce bine aminte. Plângea şi dumneaei, şi amândoi vă uitaţi la fetiţă... Sta topită, topită, albă, făiră viaţă, c-o suflare care n-air fi putut mişca un Bulg, — şi atunci am simţit în mine ceva, ceva ce n-aş putea spune... îmi era aşa de milă, cucoane Costăchel... Uite, vezi, •—• dacă se ducea, nu te-ai fi bucurat acum de-aşa floare, şi n-aţi fi intrat cu veselie în Anul-Nou... Zece ani trecuţi, — de zece ani ar fi fost pierdută, cucoane Costăchel, şi nu s-air fi bucurat de viaţă, de fiecare clipă ce vine... Şi atuncea mi-a venit aşa ca o undă de lacrimi, ca o lumină 615 ilar ifata plînge a pentru clipa următoare ioe izvora din necunoscut, şi. pentru dragostea caire-i umplea sufletul de bucuria vieţii; plîngea c-un zîmbet neho-tărît, pe cînd preotul privea pe gîinduri cum ochii tuturora se umezeau de lacrimi. O POVESTIRE DE SĂRBĂTORI Ion Dumitrescu-Paltin, «publicist», se întorsese destul de vesel acasă. Pusese mîna pe ceva parale mărunte înaintea sărbătorilor, ş-acum se aşezase la masa de scris, cu stomahul încălzit de o mjînicare bună, cu spatele spre focul aprins în stofoa de cărămidă. Asta era ceva destul de rar în viaţa lui Ion Dumitrescu-Paltin, — totuşi bine era că se în-tîmipla să fie măcar din cînd în oind. înainte vreme, nici atît nu era. Ion Dumitrescu-Paltin avea obiceiul să vorbească singur. Voi bea şi pe uliţi dînd din mîni, uitîndu-se fioros într-o parte, scuturînd!u-şi părul netuns sub pălăria veche, c-un zîmbet de dispreţ de multe ori pe obrazul scofîlcit şi în ochii cufundaţi sub frunte c-o lucire bolnavă. Acum, înainte de a pune mîna pe condei, se gînidea la ce avea să scrie. Directorul gazetei la care colabora c-un foileton din cînd în cînd — căci dacă nu curge, pică — îl rugase destul de politicos să-i scrie o istorioară de sărbători, «dar ştii, ceva care să placă, tceva în ,gustul cetitorilor, căci altfel nu merge, dragă». 618 — Ceva în gustul cetitorilor! mormăi Paltin, şi zîmbi în batjocură. Faţa lui galbenă şi încreţită, cu mustăţile şi barba roşcate, rare, zbîrlite, avea în bătaia lămpAii o tocire de ceară. Se aşeză mai bine în» scaun, scotoci în buzunarul surtucului, scoase o ţigară de damă, Întinse un gît lung, subţire, cu două frînghii uscate îndărătul urechilor, şi şi-o aprinse la lampă. Apoi deodată se gîndi că a mîncat bine, şi iar mormăi: — O sărbătoare într-un stomah... Asta era bine. Asta era o bucurie mare a lui, care multă, multă vreme îi fusese oprită. Ce putea scrie ? — Despre bucuria aceasta a lui ? Nu merge; trebuie ceva, aşa, dulceag, ceva cu copii rătăciţi care cîntă versuri de stea şi storc lacrimi creştinilor milostivi, ori ceva foarte trist, ,cu cerşetorul care înghiaţă În zăpadă, cu ochii la luminile caselor din jurul său, sau despre o văduvă care n-are cu ce-şi hrăni şi încălzi copiii şi căreia proprietarul îi cere fără îndurare chiria. — Nu, nu face; lucrurile triste sînt de multe ori adevărate. Şi te trezeşti că iar îl priveşte chiorîş vreun cunoscut, şi-l întreabă că de ce dracu scrie despre ticăloşiile omeneşti. Aici scriitorul zîmbi cu răutate. Din pricina adevărurilor l-au atacat n mulţime de nulităţi, cînd şi-a scos cel întăi volum. Toţi strigau : bine scris, dar de ce aşa subiecte ? De unde a ieşit asemenea spărietoare care scrie cu cruzime despre năcazurile din această vale a plîngerii ? — O mulţime de nulităţi ! Pentru Ion Dumitrescu-Paltin toţi cei care l-au atacat, natural, nu erau decît nişte nulităţi, nişte indivizi demni de tot dispreţul Lui ! Şopti închizînd un ochi şi dînd drumul pe nas la două sfori de fum : . 619 — Aha ! am găsit! . A găsit! Să facă o poveste în care să-şi bată joc de criticii lui: să o înceapă cu tata Noe, cînd a luat şi a vârit în corabie şi pe un critic printre animalele cele necurate, pentru ca să nu-i stîngă sămânţa potopul, ca să rărnîie pe pămînt şi acest trău trebuitor între multe altele. Aici ziimbi: — Brava mie ! şi făcu: hî-hî! înăbuşit, mulţămit, un râs .uşor de (batjocură, numai din -gâtlej, aipoi bucuria îi sticli ochii şi-i întinse buzele uscate. Intr-un hohot încet, stăpânit, îşi duse palma dreaptă deasupra gurii, şi-şi cuprinse nasul. Oînd îşi cuprindea nasul, rîzînd, Paltin dovedea cea mai mare mulţămire. Dar înoet-âncet orfiii lui lucitori, în cercuri de aur, se aţintiră într-un punct nevăzut, spire un colţ de umbră al odăii. Rămase cu capul sprijinit în palma dreaptă, ou cotul pe masă şi cu ţigara în stînga. O şuviţă dreaptă de fum i se strecura pe lângă cap şi se înălţa spre tavanul afumat al odăii sărace, ftitr-o singurătate, într-o tăcere pustie. Un vânt îndelung de umilinţă şi sărăcie bătuse peste suifletul acesta. Şi încet, uşor, din uitarea trecutului, icoanele nenorocirii izvorau, suiau unde otrăvite pe luciul de o clipă al sufletului. Sărac şi fără învăţătură multă, sărac şi fără putere de luptă, sărac şi naiv, căzuse ca din cer în fierberea Capitalei, cu şapte ani în urmă, Ionică, băiatul lui Dumitrache Gojocaru, un biet creştin năcăjit dintr-un fund al Moldovei, dintr-un tîrguşor sărac. Maică-sa murise, tatu-său trăia de azi pe mîni, muncind, alinîndu-se cu un păhărel de vin, aşteptînd alinarea dimj urmă. Iar Ion Dumitrescu bătuse lla o uşă, bătuse la alta, şi arătase multor feţe plictisite, 620 multor feţe mlhnite, multor feţe vesele, caietele pline de cele dintăi scrieri. In aceste versuri sărace, în aceste poveşti lungi din viaţa lui de-acasă, cu dragoste mare pentru maică-sa şi pentru tatu-său şi pentru căsuţa loir, Ion Dumitrescu-Paltin avea o credinţă nemărginită. Ele erau viaţa lui întreagă, şi cu ele nădăjduia să răzlbată. Dar a fost greu de răzbătut. Puţini i-au întins o mînă de ajutor. întăi alergător, reporter, la o gazetă, pe urmă subcomisar, pe urmă nimic. Veneau din trecut amintirile a lungi zile şi nopţi de foame. Lungi zile şi nopţi, în care Sta singur acasă, întins pe pat, cu mînile sub oeafă, iqu ochii ,în tavan, cu stomahul gol, cu capul plin de gînduri, cu sufletul plin de amărăciune. Zile şi nopţi de scrîşnire a dinţilor, singur, necontenit singur, singur ca într-un mormînt, singur şi flămînd. înghiţea lacrimi amare, gemea, dar .nu făcea nimic. Răbda mult, pînă ce nu mai putea ; şi veninul i se strîngea în suflet strop cu strop, adăogind zi după zi la viaţa pustie a învinsului. După două ierni de viaţă îngrozitoare, în ,care a răbdat de foame şi de frig, în care a dormit într-o cafenea, ori jos, în odaia unui prietin de-o săptămână, care pe urmă nu-1 mai putea sufqri, în care toţi cei ce-au putut şi-au bătut joc de el ,şi l-au umilit, pentru că era un biet băiat buin şi prost care nu pricepea viaţa, — a ieşit la al treilea vînt cald al lumii cu spinarea încovoiată, cu obrajii scofiîlciţi şi uscaţi, cu un lung gemăt de om slab, un lung gemăt înăbuşit de amaruri şi umilinţi. încet-încet, bucăţile lui «versuri şi proză» îşi făceau loc, încet-încet cumplitul vînt de sărăcie se potoli. — Dar acuma faţa uscată rînjea des ; acuma omul, f,îlfîindu-şi pletele, vorbea pe stradă, şi aiîdea apucîndu-şi nasul cu mîna : acuma omul 621 avea o bucurie ascunsă cînd putea şi el, fricos, să rănească c-o vtorbă. Acuma era canale alungat, umilit, învins, care totuşi întoarce capul şi-şi arată colţii, ca într-un fulger. , Acum Ion Dumitrescu-Paltin sta cu capul rezemat pe mîna. dreaiptă şi se gîndea la toate acestea. Şi totuşi, de la spate îl bătea căldura focului, şi cu cîteva olipe mai înainte voise să scrie despre o sărbătoare într-un stomah. Deocamdată lăsase povestea de sărbători, şi gîn-durile, colindînd întăi în anii .apropiaţi, treceau încet spre vremuri mai vechi.... A fost odată un băiat slab, pe care maică-sa îl bătea adesea, la care maică-sa se uita urât şi cu ne-mulţămire totdeauna... A fost odată, într-o casă plină de nevoi, de amarurile uoui popor care rar îşi p/utea îndrepta ochii spre sfîntul soare... A fost un băiat fără de noroc, fără dragoste, care n-a văzut pe tatăl său niciodată cu adevărat vesel... A fost odată... — D.a, da! mormăi Ion Dumitrescu-Paltin diînd din cap, dintrodată înduioşat. Asta ar fi o istorie bună pentru domnul director... Se înălţă cu giîtul întins, şi-şi aprinse ţigara stînsă. Hîrtia albă, înainte-i, pe masă, aştepta. Bună, istoria unor bieţi oameni care au dragoste în sufletele lor şi care nu pot s-o scoată de la fund, s-o facă să strălucească, peste nourii groşi ai nenorocirilor. — Nu, nu-i bună nici asta ! şopti scriitorul dînd din cap. Asta ar fi ceva şi mai trist ! ...Atunci ce să scrie ? Să scrie o istorie pentru tineri, din care să se înţeleagă lămurit: întăi că trebuie să felieitezi pe părinţi, şi al doilea că Domnul nostru Isus s-a născut într-un staul, spre fericirea oamenilor. 622 Tînărul îşi cuprinse nasul în mîni, cu obrazul încreţit iar de rîs. — Stăi, stăi, tot mai am eu ceva bun. Asta n-am . s-o fac... Şi iar îşi rezemă capu-n palma dreaptă. Ce putea să scrie ? Despre rătăcirile lui p|e vremea sărbătorilor, în oraşul ăsta mare, cu moartea în inimă, eăutînd o zîmbire prietină ? Nu. Nici despre vreo dragoste. Mai ales despre asta nu. Femeile l-au înşelat totdeauna ! Dar aceasta era o părere a lui Ion Dumitrescu-Paltin. Cum puteau să-l înşele femeile ? Dacă el umbla cu chica în vînt şi cu nasul pe sus ca un pre-pelicar, dacă se credea irezistibil şi arunca priviri lungi spre fiinţi nevăzute, ele cel mult petreceau, rîzînd de multe ori, înduioşate cîteodată de această arătare ca din alte lumi, de acest om care trecea aşa de nenorocit şi aşa de încrezător prin viaţă. Cine putea să-şi simtă sufletul încălzit, inima bătînd, la vederea trupului încovoiat şi a feţei îmbătnnite, cu ochii neştiutori de copil bolnav ? Şi totuşi omul se crezuse iubit, avusese desnădejdi adevărate. Şi poate uneori pricepuse care-i adevărul, dar repede îşi întorsese faţa şi mintea spre altceva, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa morţii ! Despre moartea aceasta nu putea scrie! Şi deodată, cum un somn dulce îi oerca ochii şi mădularele, desmoştenitul văzu departe, undeva, des-chizîndu-se o lumină dulce în sărbători de iarnă. Iată case sub glugi de zăpadă, în umilitul tîrguşor, iată oameni lîncroşnaţi, îmbodoliţi pînă peste ochi, um-blînd vioi pe drumuri lucii, albe. Iată o sanie cu doi cai sforăitori, care trece în sunete argintii de zurgălăi. Copiii umblă cu steaua pe la ferestre, care parcă 623 aşteaptă ca nişte priviri blajine. S-aud cîntări, care urcă, coboară, se apropie, se depărtează — parcă ar fi oîntînd în albastrul neclintit de deasupra, în pulberi de fluturi şi flori de iarnă, coruri zburătoare de serafimi. Şi iată un copil, iată un om, a cărui inimă 0 simte Ion Dumitrescu-Paltin, iată-1 cu steaua, în-torcîndu-se eu inima caldă, spre casa părintească plină de lumină. îşi scutură de zăpadă botforii, se uită rîzînd pe fereastră, apoi intră. Şi-l cuprind braţe moi, îl privesc ochii blânzi ai mamei, îl întreabă glasul domol al tatălui. Şi în casă e o lumină lină, şi miroase dulce a coajă de măr, a zahar ars, — şi sufletul i se umple de o simţire străină, o simţire dumnezeiască, pe care nicicînd n-a încercat-o, ceva care-1 înalţă uşor şi senin spre o lume a încîntării. Şi ini-ma-i bate grăbită, întăi încet, apoi surd, — şi ochii 1 se măresc deodată în lucirea neclintită a lămpii. — Da, asta ar fi o istorie frumoasă... foarte frumoasă !... Şi se gîndeşte omul că-i frumoasă întîmplarea aceasta; o primeşte, o strînge cu toată inima-i rănită, cu ochii mari, de nenorocire, care n-au primit niciodată aşa lumină, cu un suflet care niciodată n-a încercat-o, şi care a vrut şi ar vrea să fie adevăr aceste licăriri de vis. — Asta-i frumoasă ! trebuie s-o scriu asta 1 mormăie zîmbind scriitorul, şi două fulgere lucesc deodată sub lampă, pe obrazul uscat. Şi-ncepu să scrie încet, eu ochii în lacrimi, titlul: Amintiri din copilărie... STRĂJERUL omnul Ghiţă S am son, primarele tîrguşorului nostru, alaltăieri-sara se simţea foarte singur. După ce Lisaveta servitoarea, o femeie naltă cît un dragon şi uscată ca o sc,îndură, strînse masa şi-i aduse cafeaua, dumnealui rămase singur în sufrageria goală, pe gînduri, pe cînd un painjeniş abia văzut, de aburi, se ridica din filigean, prin lumină, pe lîngă obrazu-i roşcovan, cu bărbia grea, rasă cu îngrijire. Ochii mici, îngropaţi sub frunte, îndărătul sprîncenelor groase, priveau ţintă înainte; domnu Ghiţă Samson se gîndea la singurătatea lui. Intr-un tîrguşor ca vai de lume, cum e al nostru, ce poţi face ? Nici tu cafenea, nici tu berărie, — nimic. Pe la ceasurile zece, toate prăvăliile închise : poţi să dai cu tunul! Ce să faci în aşa pustietate ? Dacă întîrzii undeva, greu de venit acasă ; cele două, trei felinare mai mult fumegă decît ard. Ce te faci dacă dai într-un nămol, într-o băltoagă ?... Vezi dumneata, de cînd se gîndeşte domnu Ghiţă Samson să facă ceva pentru comună ! Dar unde are chip ! Cu slujba asta şi cu grijile, e greu s-o scoţi la un capăt. Multe are pe cap un primar. Trebuie să ştii cum să învîrţi treburile : să te 40 625 pui bine cu cutare, cu cutare, să bagi de samă, sus, la centru : nour ori soare ? E-he, cunoaşte domnu Samson lumea ! Şi iată că stă singur acasă. Cucoana Adela a plecat la Iaşi. — Ce să faci Ia Eş, frate dragă ? — Uite, am tftabă: pentru rochia de bal, pentru pălăria de iarnă... Aşa-i, rochie de bal, pălărie de iarnă... O mulţime de marafeturi au cucoanele astea ! Iaca, asta-i a doua sară pe care o petrece singur. Cînd a ieşit pe înserate de la primărie, a trimes pe vătăjelul Ghiţă Balan să cheme pe comisar, să petreacă niţel amîndoi, să bea un păhărel de vin şi să joace un pichet: ca nişte oameni cumsecade, într-o sară de toamnă. Dar şi comisarul Leon Vasiliu era la Iaşi : a plecat la amiază. — Ce dracu, frate, toată lumea pleacă la Iaşi ? Cu gîndurile, era să uite cafeaua. O .soarbe încet, cu înghiţituri scurte, repezi ; apoi se scoală săltîndu-şi de pe scaun burta mare şi intră, cu ghetele scîrţîind, în odaia de alături. Lisaveta a aşternut, i-a pregătit papucii jos, pe blana de lup, ca totdeauna. Domnul primar se aşează în jîlţ, lîngă pat. Scoate din buzunarul surtucului Universul. La primărie a cetit jumătate ; mai are jumătate. Se aşează bine, c-un gemăt uşor de mulţămire, şi începe a ceti veşti din toată ţara şi din toate colţurile lumii. Afară a încetat vîntul care a bătut toată ziua ; abia mai adie suflarea-i tremurată pe la geamuri, ca o oftare, ca o strecurare de şoapte. — Bi-ne-i, domnule, să stai aşa, muiţămit şi sătul, în casa ta, în scaunul tău moale, şi să ceteşti colo despre toate drăciile din lume, şi tu nici să te clinteşti, nici să-ţi pese ! 626 De la bucătărie vine, un răstimp, sunetul farfuriilor pe care le spală Lisaveta cu zgomot, ca totdeauna. — Ce are fiinţa asta, frate dragă ? tot sălbatică a rămas : iar trînteşte şi dărîmă farfuriile şi tacîmurile... ce dracu !... Dar domnu Ghiţă e singur, şi n-are cine-i răspunde. Glasul subţire al cucoanei Adela nu mai tresare : ■— Ce să-i faci, dragă ? Aşa-s slugile... Vezi dumneata, aşa-s slugile. Are dreptate domnu Ghiţă Samson cînd se poartă aşa de aspru-n comuna iui. — Ce ? la mine, domnule, ţăranul, cînd intră, căciula şi-o lasă la uşă : să ştie cu cine are de-a face... Un glas parcă l-ar întreba în şoaptă : — Dar la alegeri, cînd o fi să s-aleagă din nou primar ? Heh ! asta-i !... Spate să fie, domnule! De sus să zică : aprob ! — şi s-a sfîrşit! Stăm bine cu centrul !... Domnul Ghiţă Samson zîmbeşte, căci stă foarte bine cu centrul. încolo, pe ceilalţi îi poartă el cum vrea. Consilierii, săteni din cătunele de prin împrejurimi, tot nişte oameni cumsecade. Cum au să-ndrăznească ei, în straiele lor ţărăneşti, să se puie contra, cînd pe jiletca domnului primar luceşte lanţ de aur ? Zice domnul primar : asta să se facă ! Şi ei dau din cap pe rînd. — Ademitem! ademitem! Ce ştiu ei, sărăcii ! Domnul primar iarăşi zîmbeşte, căci în adevăr; ei, săracii, nu ştiu nimic, şi dumnealui multe ştie ! Ademitem, — şi în fiecare dimineaţă cui trimet casapii muşchiul cel mai gras, iar pitarii pînea cea mai rumăină ? Ademitem, dar cum dracul se face că-şi rup sătenii osiile roţilor prin rătăcănile drumului, în 40* 627 mijlocul tîrgului ? — Domnul Ghiţă Samson zîmbeşte şi ceteşte în gînd gazeta ; cîteodată îşi mişcă buzele, pe cînd tăcerea mare ce s-a întins parcă-1 strînge din taate părţile. Cînd mişcă mîna, gazeta tresare eu o foşnire aspră. Domnu Samson oftează adînc, şi liniştea, o clipă înspăimîntată, iar îl împresură. Fleacuri, toate: ţi-ai făcut o poziţie ? stai în cuibul tău, cu banul tău, cu nevasta ta, cu mîncarea şî cu vinişorul tău ? S-a sfîrşit! In căldura odăii, pleoapele-i lunecă odată pe luminile ochilor; capu-i scapătă scurt spre mîni. îl ridică încet, cu grijă, cască cu lacrimi. Unde era ? Caută rîndul cu ochii măriţi, dar simte cum o lene caldă îi pătrunde toate mădularele. — Cum se moaie toate ciolănelele! murmură domnu Ghiţă Samson cu înduioşare ; şi iar pierde şirul: o pînză de painjen îi tremură pe dinaintea ochilor. Nu, nu-i chip să mai steie; trebuie să se culce. — Cîte ceasuri ? Trebuie să fie nouă jumătate. Scoate ceasornicul şi se uită la el lung, căscînd, cu fălcile pîrîind. Nu, de abia nouă. Cam devreme... Asta-i: cînd eşti singur, n-ai ce face ! In alte seri stă de vorbă cu cucoana Adela, mai pune ţara la cale cu prietenul Leon. — Ce mai zici tu, comisarule ? cum merge cu politica ? — Ai noştri, sireacii, răspunde comisarul, şi priveşte rîzînd spre cucoana Adela. Dumneaei face un haz nemaipomenit! — Ş-aşa trece vremea. Dar acuma ce să faci ? Să te culci, ce să faci alta ? îşi ridică suflînd greu trupul mare, iese în săliţă, cearcă uşa care dă afară, la uliţă, se întoarce, încuie uşa de la odaie, apoi se dezbracă repede, gîfîind. Se 628 închină două secunde, din obicei, după aceea se lasă pe salteaua moale. Patul ţipă o dată, ca o fiinţă vie. Domnu Ghiţă se întinde spre lampa care arde pe măsuţă, alături, şi suflă o dată, tare, într-însa. Limba de lumină se lungeşte ascuţită pînă-n vîrful ţilin-drului, fumegă o clipită, apoi se stînge cu un pîcîit uşor. In odaie a rămas o umbră lină prin care se cerne paircă rumeneala silabă a candelei de subt icoanele din păretele răsăritului ; primarul îşi cufundă capu-n pernă, şi cele două colţuri ascuţite, albe, se ridică de o parte şi de alta ca nişte urechi uriaşe. Pesemne din pricina singurătăţii îi vin domnului primar idei aşa de ciudate, în aţipeala care-1 cucereşte încet-încet. — Ce caută la primărie ţăranii ăştia ? — Ce căutaţi, mă, aici ? ce vă zgîiţi aşa la mine, mă ? Ce este ? iar v-aţi îmbătat ? iar aţi băut ? — Apoi să vezi, domnule premare... — Ce să văd, mă, ce să văd ? Grija voastră am eu ? Pentru asta îmi plăteşte mie Statul, mă ? Am eu alte griji pe cap ! — Apoi să vedeţi, cu beilicul ista... Cum să facem noi cincisprezece zile ? Domnu pecheri, domnu preceptor... — Care picher, mă ? care perceptor ?... Ce stai, mă, cu căciula-n cap ? Sînteţi în satul lui Cremene ? Unde vă treziţi, mă ?... Ce-i şi cu ţăranii iştia ! gîndeşte domnu Ghiţă Samson. Aiştia-s în stare să te ia pe sus, nu vor să ştie de nimic, nici de masa ta, nici de somnul tău ; ei ştiu de ale lor ; ce le pasă ? Şi te privesc pe sub căciulă, parcă le ninge şi le plouă... Is în stare, domnule, să sară la dumneata, îţi primejduieşti viaţa cu ei ! — Parcă ce, dumneata nu te-ai trez:t cu nevoi şi cu mămăligă ? Nu tot dintre noi te-ai ridicat ? 629 . Poftim ! gîndeşte domnu primar, aiştia-s în stare să-ţi zvîrlă în faţă orice obrăznicie!... Iţi atentează şi la viaţă, dacă vrei să mă crezi, zău îs în stare să-ţi atenteze şi la viaţă ! Dar deodată Ghiţă Samson tresare, se întoarce scurt în pat, cu ochii căscaţi aţintiţi asupra ferestrei. Cineva bătuse de două ori foarte desluşit în cercevea : tac! tac ! — Ce să fie ? se întrebă în si-ne domnu Ghiţă Samson şi înghiţi greu, în sec. Dumnealui era om cam slab de înger şi, în singurătatea în care se găsea, cine ştie ce primejdii puteau veni. Mai ales că pusese dracul pe comisar să plece şi el la Iaşi! Asta mai trebuia ! Cu ochii mari priveşte ţintă spre fereastră. Storul era numai pe jumătate lăsat, şi bucata de geam neastupată răsărea ca o placă albăstrie, pe care pînă atunci n-o băgase în samă, o pată de umbră care ascundea o ameninţare. Ceva ca o mînă fîşti iarăşi pe cercevele : o bătaie tare, scurtă, adîncă tresări în părete, apoi răspunse în clipa următoare în pieptul lui ; inima zvîcni scurt, se opri o clipă, după aceea începu a 'bate repede, spăriată, parcă răspundea grăbită bătăilor de afară. C-o abureală d'e sudoare pe tot trupul, Ghiţă Samson se trezi pe marginea patului, cu picioarele-n papuci. Intre frîntura lui de vis şi-ntre o răzbunare sîngeroasă, o hăcuire cu toporul, o grozăvie roşie, se făcu, ca într-o lumină de fulger, o legătură. Şi cînd un glas adînc, un strigăt ameninţător şi o sudalmă izbucniră la fereastră — întreaga lui fiinţă greoaie, înfricoşată, tre-murînd, răsări în mijlocul odăii. Cu ochii nebuni privi spre gura sobei : parcă voia să se izbească acolo, să intre în ea ; făcu un pas grăbit spre pat : voia să-şi grămădească subt el muntele de carne, ■— apoi, cu 630 părul zbîrlit şi umed, se întoarse, se opri iar în mijlocul camerei. Glasul vorbea iarăşi, acuma-1 pricepea, acuma-1 cunoştea : era glasul străjerului Ghiţă Balan, era glasul lui Ghiţă Balan care alunga ceva, supărat, cu înjurături : — Hi, animală! dă-te dracului! Mînca-ţi-ar lupchii carnea şi st«pînu-tău pielea ! Ce te vîri sub fereastră, ha ? vrei să mînînci stedă, boala dracului ? Atunci domnu primar, gîfîind, îşi luă repede pal-tonu-n spate, îşi îndesă căciula în cap, descuie cu mîna nesigură uşa, trecu prin săliţă clămpănind din papuci, deschise uşa care da afară şi făcu un pas peste prag. •— Ce-i, bre Balan, ce s-a întîmplat ? — Ia o boală de vacă, dom’ primar ! vaca lui Şloim tinichigiul... Şi o umbră neagră se desprinse din colţul zidului. Străjerul, învălit în cojoc, cu căciula peste urechi, cu şpanga la subsuoară, făcu doi paşi grei, cu cizmele-i mari care miroseau a dohot, şi se apropie de uşă. Domnu Samson simţea în piept o gîdilitură ciudată, limba-i tremură în gură ca de o bucurie mare : parcă nu putea să dea zbor cuvintelor. — Vezi, bre Balan, de cînd mă gîndesc eu... cum umblă aşa animalele de izbelişte... Dar parcă mai avem vreme ?... Multe am eu pe cap... Străjerul nu răspunse. Primarul îl privi ţintă : — Ce zici tu, Balane, să-ţi dau un păhărel de rum... ţi-o fi fiind frig... — Dă, cam răcoare... răspunse domol omul. O licărire de lună, strecurată din zare prin marginea unui nour, îi descoperi faţa bărboasă, încreţită de năcazuri. Domnu primar vorbi încet: — Iaca, răsare şi luna... Apoi iar privi pe Balan, parcă atunci îl vedea întăia oară : — E cam greu, bre, cînd eşti singur... Iaca, mi-a plecat cucoana la Eş... Şi l-a pus dracu şi pe comisar să plece... O clipă se gîndi: nu ştia parcă ce să mai spuie. Da’ tu cum o duci ? — Apoi cum s-o duc? mormăi săteanul; ia, cum dă Dumnezeu !... dte douăzeci de ani aşa o duc... Vai de capul meu... — Aha-da ! aha-da ! zicea primarul dînd din cap, şi se gîndea că şi-a făcut zadarnic spaimă ; dar, mai ştii, ş-o nenorocire se putea întîmpla, — parcă ce-i viaţa omului ? Tîrgul era cufundat într-o tăcere de mormînt; Ghiţă Balan sta sprijinit în şpangă, învălit în cojocul şi-n năcazurile lui. — Hai ! hai să-ţi dau un păhărel de rum 1 zise înfiorat domnu Ghiţă Samson. E frig al dracului şi, de cînd m-am culcat, n-am putut închide ochii... Stătu în cumpănă o clipă; în urmă se răzgîndi: — Adică ce ? Mai bine ţi-oi da mîne de un păhărel de rachiu... II bei la Iancu Ştern, ori la Şloim... Acu-s ostenit teribil! Se trase în umbră, închise uşa, întoarse de două ori cheia. Paşii lui se auziră prin sală. Răzbătu pînă afară şi scrîşnitul cheii de la uşa odăii. După un răstimp, căzu repede şi storul de la fereastră. Iar străjerul rămase singur, trist, neclintit, cu capul plecat, în lucirea lunii. ‘ CEL ÎNTĂI Cuconul Costache Baluş, om foarte cumsecade, după ce şi-a pierdut viaţa în străinătăţi, unde i-a încărunţit barba şi i-a căzut părul de şi tînăr încă, plictisit în cele din urmă, s-a hotărît să se întoarcă în ţară. Doisprezece ani de zile bătuse bulevardele Parisului şi cafenelele pline de rătăciţii lumii întregi, zi cu zi lăsase acolo fîşii din inima şi din trupul lui ca-n nişte spini, şi dintrodată se trezise străin şi dezgustat de toate, ostenit de o viaţă fără folos. Ca de nişte lucruri vechi şi dragi îşi amintea de întâmplările celei dintăi tinereţi; cu o înduioşare pe care multă vreme n-o bănuise, într-o bună dimineaţă, în patul neprietinesc al otelului rece, începu să viseze la pămîntul ţării şi la moşia pe care i-o lăsase bătrînul Ionică Baluş. Ca nişte lumini trandafirii de asfinţit, dulci şi duioase, izvorîră din uitare calde amintiri şi luminară deodată amurgul acela al tîudei şi al plictiselii. Şi iată că omul atîta vreme înstrăinat simţi în el o putere şi o dorinţă nebiruită de a se întoarce la cămin. Şi a pornit deodată, hotărît cu desăvîrşire. Cel întăi gînd a fost pentru curtea veche boierească, în care îşi 633 petrecuse viaţa întreagă bătrînul, în care bătrînul murise senin, după o viaţă de dreptate şi de muncă. La mormîntul tatălui voia să se ducă întăi coconul Costache Baluş, acolo la moşia din ţinutul Tecuciului rămasă în părăsire, pe mîna unui arendaş străin. Simţea ş-o bucurie la gîndul că va lua în stăpînire iar pămîntul părintesc, în mijlocul ţăranilor blajini şi credincioşi, că va călca iar brazda care îl hrănise şi-i adusese plăcerile tinereţii, că-1 vor bate din nou vînturi!e şi soarele ţării, strecurîndu-i o tinereţă nouă în sînge. Ziua aceasta în care trenul îl purtase grabnic spre Moldova-de-Jos trebuia să rămîie neuitată : îi adusese o tulburare mare, o fierbinţeală ciud!ată, o ameţeală, o împainjenire a ochilor. Acum, răsturnat în poştalionul larg, pe gînduri, privea cu ochii încălziţi înainte, spre dealurile şi văile bucurate de primăvară, pierdute în depărtări într-o pîclă abia văzută. Poate şi pămîntul ţării răsufla aburii deşteptării, dar poate şi ochii albaştri ai boierului priveau înainte, cu gînduri din trecut, printr-o ceaţă de înduioşare. Cînd surugiul, după un popas scurt, după ce adă-pase caii, sări iar pe capră şi pocni din harapnic, cu-conul Costache Baluş întrebă : — Mult mai avem, băiete ? ' Surugiul răspunse, dînd drumul cailor : •— Da’ de unde ! O fugă bună de cal... Cînd înserează, ajungem şi noi... Bun! gîndi boierul oftînd adînc. Şi parcă începea să desluşească împrejurimile, să-şi aducă aminte de locuri pe care le văzuse demult, în copilărie. — Da, îşi aducea aminte : are de trecut prin pădurea Hoţului, prin două ori trei sate răzleţite în văi, pe urmă peste podul Şiretului, •— şi după Şiret intră dintrodată în sat la Băluşeşti. — De mult n-am mai mîncat mîn- 634 cări moldoveneşti ! se gîndea boierul. Am să pun pe femeia vechilului să-mi facă un pui cu smîntînă ! Şi gîndindu-se, zîmbea şi privea la spatele lat, înfăşurat în bundă, al vizitiului. Ce-au să zică sătenii ? Cu ce om de-ai lui, de pe pămîntul său, se va întîlni întăi ? De bună-samă că nu-1 va mai cunoaşte nimeni, dar poate că se vor bucura toţi aducîndu-şi aminte de vremurile line ale boierului bătrîn. Şi parcă încet-încet sufletul i se umplea de vorbe bune, caldc, de o milă mare pentru oamenii aceia umiliţi care au muncit atît pentru plăcerile lui din ţări străine. Se aşeză mai bine în colţul lui şi strigă tare spre surugiu : — Da’ la Şiret tot pod umblător este ? •— Tot, tot...Numai de ou l-a fi rupt apa, că am auzit că vine avan Şiretul... S-au topit omături multe în sus, ş-a şi plouat mult zilele trecute... Iaca, şi acuma fac nourii a ploaie... Dar poate a da Dumnezeu ş-om ajunge la vreme... Boierul începu să se uite bănuitor la cer. Soarele se cufunda în îngrămădiri de nouri sîngeroşi, zările depărtării erau tulburi. Intr-adevăr se putea întîmpla ceva ; furtunile primăverii sînt mînioase şi repezi, nici nu ştii cînd te prind în vîrtejul lor. Dar poate nu i s-a întîmpla nimic ş-a ajunge cu bine acasă. Gînduri multe, curioase şi felurite îi veneau, îl părăseau, iar veneau. Se gîndi un timp la întîmplări mărunte din copilărie pe cînd trăia bătrînul: se gîndi la o slugă veche, moş Neculai Hairam, care ştia să lecuiască vitele bolnave, şi care-1 lua uneori în plimbare pe marginea drumurilor, la stiîns buruiene; apoi îşi aduse aminte de cîţiva cîni credincioşi cu care se hîrjonea în livada întinsă; despre o noapte cînd erau să calce hoţii 635 curtea boierească ; despre o iarnă care a îngropat curţile su'b zăpadă ; despre o poveste lungă-lungă a bucătăresei, poveste lungă amestecată cu prăjituri cu nuci ; zîmbind îşi perinda primtr-o lumină de vis multe clipe ale trecutului înmormîntat, pe cînd caii fugeau sforăind, pe cînd trăsura duruia înăbuşit pe şoseaua umedă. — Apoi deodată, ca deşteptat, privi uimit împrejurimile. Pădurea, cu muguri abia zăriţi, străjuia drumul de o parte şi de alta. Un miros tare de umezeală trecea ca printr-o văgăună, cu un vînt iute. Şi deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. Cînd poştalionul ieşi din pădure, înserarea cuprinsese pămîntul. Vîntul 'răsunător frămînta în urmă pădurea cu vuiet de ape şi trecea în lairguri ca o suflare de mînie. Rostogoliri de nouri veneau din urmă, de la munţi, şi vîntul pornit tot din acea parte dădea zbor furtunos trăsurii, răsfirind cu şuiere de mînie cozile şi coamele cailor. Surugiul îşi îndesă căciula bine în cap, dădu fugarilor cîteva bice. Apoi deodată îi opri, sări de pe capră şi ridică poclitul. — Are să vie ploaie mare, boierule ! Cred c-ar fi bine să ne oprim undeva... — De ce să ne oprim ? Nu mai avem mult pînă la pod... Omul clătină din cap : — Aşa-i, nu mai este mult... Şi se puse să-şi tragă sumanul pe mîniei. După aceea, caii airşi de harapnic porniră furtunoşi. întunericul stăpînea cîmpiile ; de sub poclit boierul mai vedea nimic ; auzi numai într-un tîrziu bătaia grăbită de darabană a ploii mînioase; se simţea dus 636 ca vîntul de repede, închidea uneori ochii cu frînturi de gînduri, îi deschidea iar, cu oarecare nelinişte. — De n-ar fi luat Şiretul podul! De-aş putea trece!... Şi aştepta în întunecimea grea a trăsurii. Aşa merse multă vreme prin talazurile negre ale nopţii, prin ploaia frămîntată de vînt, biciuit din cînd în cînd de învăluiri de stropi gheţoşi. Apoi deodată se simţi dus la vale, auzi răcnetele vizitiului, şi trăsura se opri scurt. — Măi podar, măi L. ieşi afară să trecem dincolo... Trecu un timp. Suirugiul izbucni iar, fioros : — N-auzi, măăă ! Ieşi să trecem balta, măăă !... Un glas sfîrticat de fîlfîirile furtunii răzbătu prin ciuruitul ploii : — Cine-i ? — Uite, măi creştine, vrea să treacă boierul dincolo. Trecem? — Trecem, măi frate, de ce nu? numai să putem! Costache Baluş voi să scoată capul pe sub poclit, ca să vadă pe cel dintăi om de pe moşia lui; dar un val iute, un amestec de vînt şi apă, îl izbi drept în ochi, şi-şi trase repede, la adăpost, capul. Se simţi pornit încet, cu fereală ; roatele săltară pe podul umblător; auzea glasurile oamenilor care ajutau, deosebea vorba surugiului care domolea caii; apoi zvonul glasurilor crescu, se simţi săltat o dată, de două ori, — şi dintrodată răcnete porniră, o învălmăşeală sălbatică de voci întărîtate. Acum cunoştea glasul podarului, îl auzea urlînd: — înapoi, mă ! vine apa mare ! ne rupe, ne duce la vale, se întinde odgonul, pîrîie ! înapoi ! Şi deodată îi năvăli în toată fiinţa fiorul unei frici nebune; îşi încheie, cu mînile trernurînd, paltonul la 637 gît, îşi îndesă bine pălăria de pîslă în cap, şi se năpusti pe scară. Ploaia furioasă îi învălui barba, îi şfichiui obrajii, îl opri. Se simţi strîns în braţe tari ca nişte coarde de oţel, auzi pe podar răcnindu-i la ureche : — Unde te duci, cucoane ? Vrei să sari în baltă ?... Suie înapoi, în trăsură, că te scoatem noi la mal, n-ai grijă!... Dar boierul n-asculta. Cu o mînă se ţinea de fierul poelitului, eu alta îşi cuprinsese pălăria ; şi, pe cînd furtuna îi învăluia mantaua în toate părţile, el cerca să răzbată întunecimea oarbă din juru-i. Dar nu vedea nimic. Sus, văzduh de păcură ; în jur un zid nepătruns de întuneric ; numai umbrele nelămurite ale oamenilor, lîngă el, în jurul unui felinar sărac, lăsat jos pe bîrne, le vedea mişcîndu-se încordate, cu grămezi de păr spulberate, cu şuviţe de păr umede caire-i plesneau faţa ; simţea în juru-i, pe pod, o încordare uriaşă de braţe care trăgeau pe odgon şăioile la malul abia părăsit. Jos valurile se zbăteau, întindeau aripi umede şi fulgerătoare, sîngerate de lumina felinarului, şi se răsfrîngeau îndărăt mugind, horcăind ca într-o durere de moarte. Şi la ţărm, aproape, căsuţa, podarului deschidea un ochi îngrozit, roşu, asupra mîni ei de sub malul prăpăstios. Glasurile-se amestecau: — Hol Ho! încet! Dehamă caii: Trage trăsura! Ţine bine, că ne ducem dracului ! O figură bărboasă se grămădi asupra lui. Acesta-i podarul ! gîndi Costache Baluş. El nici nu ştie că eu sînt stăpînul lui ! — Boierule, nu stâ aici, nu vezi ce cumpănă ? Suie malul şi intră în casă de te zbiceşte... Stai la noi 638 pîn’ ce trece furtuna ; acu nu-i chip să răzbatem! Noi, aici aiîară, avem de furcă ! Prin vîntul care îl trăgea parcă îndărăt, spre apă, Costache Baluş sui malul. Oamenii cu zvonurile glasurilor tari rămaseră jos, in lucirea de sînge a felinarului. în fulgerările fioroase ale rnîniei apelor. Bătu în uşă grăbit. Un glas moale răzbătu dinlăuntru. Bătu a doua oară. Clampa sună şi uşa se deschise. Un val de lumină izbucni şi-i învălui o clipă obrazul. O babă adusă de şele îl privea cu capul pornit înainte, cu ochii mici, blînzi. — Tu eşti, Ionică ? Ce-i ? Apa mare ? Aşa-i, dragu mamei ? Mare spaimă ! Apoi deodată făcu un pas îndărăt, eu ochii căscaţi, îngrozită. — Vai de mine şi .de mine ! dacă n-am crezut că-i Ionică !... Ca două .picături de apă... aşa sameni!... Vorba-i muri în gîtlej. Şovăi îndărăt încet, privind ţintă la boierul încremenit. —■ Doamne ! Doamne ! Vai de sufletul meu ! Cu obrazu) răvăşit, se trase în umbră, lîngă horn, se lăsă pe scăunaşul de lîngă vatră, cu ochii aţintiţi asupra boierului, cu ochii plini ca de o flacără de nebunie. — Boierule, nu eşti dumneata feciorul lui cuconu Ionică ?... Costache Baluş închisese uşa în urma lui, îşi luase pălăria udă din cap, voia să se dezbrace de manta. — Da, eu sînt ; dar cum m-ai cunoscut aşa de repede ? Ce este ? De ce te-ai spăriat ? Bătrîna îl privea ţintă şi clătina din cap. Nu răspunse nimic ; îl privea cu îndărătnicie, cu ochii îngroziţi. Şi deodată o scăpărare de lumină trecu prin 639 mintea boierului. Privind pe babă, dintrodată înţelese. Pricepu de ce semăna ca două picături de apă cu podarul, cu băiatul bătrînei. Un fulger de lumină şi 0 izbitură scurtă în partea stingă a pieptului: inima 1 se strînse dureros. Aşa îmbrăcat se lăsă în neştire pe scăunaşul de dinaintea focului. Gîndul, priceperea îi sfredelea creierul. înţelegea, înţelegea însfîrşit că podarul, cel dintăi om de pe moşia lui, care-1 întîm-pimase, cu care vorbise, era fratele lui, era feciorul bătrînului Ionică Baluş ; — şi baba sta în colţul ei îngheţată, într-o tăcere de groază. Vîntul şi ploaia şi apele Şiretului răzbăteau cu freamăt adîne de-afară. In bordeiul strîmt, în lumina roşcată a gazorniţei, boierul se gîndea, îşi acoperea obrazul cu palmele, îşi strîngea fruntea înfierbîntată între degete. Lîngă soba veche, nproape de el, un greier porni încet S'cîrţiîitu-i melancolic şi monoton: cri-cri-cri! Boierul sta nemişcat, aştepta parcă ceva şi mu ştia ce, aştepta cu sufletul tremurînd zvonurile de-afară, aştepta paşii omului care-i ieşise întăi înainte, — şi scîiţîitul greierului parcă era o pilă care-i rodea colţurile îndurerate ale frunţii. Nici mu şi-a dat sama cît a stat aşa. Nici nu şi-a dat sama cînd a ridicat capul şi a întrebat pe bătirînă: -- Da’ moşneagul unde-i?... Baba tresări, cu un glas pierdut, cu un tremur, c-o oftare: ’ — Moşneagul a murit de mult!... I se zbătea limba în gură, de abia grăia, şi-l privea c-o îndărătnicie grozavă. Iar Costache Baluş voia să mai întrebe multe lucruri din trecut, din trecutul acela îndepărtat care-1 chemase ca o lumină blîndă, ca un cîntec blajin, din 640 trecutul amar al femeii care-şi petrecuse viaţa de osîndă acolo, în capul podului de peste Şiret, orescînd un rob obijduit al muncii, un frate al lui totuşi, voia să întrebe, să ajute, să reverse asupra colţului aceluia de întuneric toată lumina milei care izbucnise în el, şi totuşi nu putea, nu mai putea scoate un cuvînt, nu putea face o mişcare : căci de dincolo, de dincolo de uşă, din cumpăna, din mânia de-afară, parcă venea ameninţarea unui nedreptăţit. Sta înlemnit. Şi bătrîna îngheţase la locul ei. Şi greierul cînta ca în vechi vremuri ale tinereţii : cri-cri-cri-cri ! Şi boierul se gîndea cum se va ridica din locu-i de osîndă în faţa privirilor celui dintăi om care-1 întîmpinase pe moşia părintească. 41 Sadoveanu — Opere, voi. II PLOPUL —SCRISOARE— Eram foarte bine dispus în ziua aceea, a balului. Petrecerile de obicei nu prea îmi plăceau, dar în sara aceea trebuia să se întîmple ceva însemnat în viaţa mea. Şi ca la o deosebită solemnitate, simţeam că pregătirea va fi lucrul de căpetenie, cel greu. Cu visurile, cu o scrisoare pe care de zece ori o începusem şi la urmă o lăsasem neisprăvită, vremea treou, şi băgai |de samă că amurgul a venît .şi eu încă nu m-am pregătit. Surorile mele erau gata şi aşteptau drepte şi albe pe scaune, iar mama, văzîn-diu-mă zbîrjit ca de pe altă lume, pocni din palme, îşi făcu cruce şi-şi înălţă ochii la cer. Mă repezii ca o furtună în toate părţile : eram cavalerul cucoanelor şi trebuia să fiu la moment gata ! E-ei, ce-i de făcut ? — Cămaşă curată cu greu găsesc... Un guler cam larg într-un fund de saltar... Bu-tonii împrăştiaţi în toate părţile anevoie îi adun... Parc-aş fi osînditul care avea a păzi turma de iepuri... Manşete pînă-n vîrful degetelor... Mănuşi albe, foar-te albe... Socot că-s gata, vreau să mă îndrept spre oglindă, cînd un gînd îmi fulgeră prin minte : trebuie 642 să mă pieptăn... Dau fuga la gavanoşelul cu pomadă, vîr degetele în el, întind în palmă unsoarea şi-mi ciufulesc, îmi ridic vîlvoi într-o clipă tot părul din cap... Acu mă uit în oglindă şi, cu pieptenele, îmi aleg o cărare foarte dreaptă, ca un adevărat tînăr care vrea să facă o cucerire. Mă priveam destul de mulţămit în oglindă, cînd... ce să vezi ? tredeam că-i o părere... mi se pare că... a, da ! lipseşte cravata... Ia-o de unde nu-i... Dar noroc că mi-am adus aminte... Pe masă nu-i, pe scaun nu-i, nu-i nici sub pat... Mă scol nemulţămit de pe fotoliul în care mă trîntisem... Cravata iese la lumină, pe fotoliu, destul de boţită... Mi-am pus şi cravata. Foarte bine... Mă uit în oglindă iar, şi prind a rîde... Mi se pare că nu-s tocmai urît... Uite cărarea foarte regulată, uite obrajii rumeni, şi chiar mustaţa parcă-parcă e mai răsărită decît de obicei... Dar tot a mai rămas ceva. Eram să ies cu ghetele nevăcsuite. Atîta-mi trebuia ! Dau năvală la bucătărie, mă învîrt, mă sucesc, mă las în genunchi, mă întind pe sub pat... Tocmai în fundul supatului şi vacsul... De-ar şti mama că mă trîntesc la pămînt cu pantalonii cei noi, negri! — Umflu peria, scuip, dau pe botine : lustru ceva pe dinainte, dinapoia rămîne în uitare, — dar n-are a f^ce... cînd e omul grăbit, merge ş-aşa. Dar acu altă belea. M-am murdărit pe mîni. Nu-i nimic ; mănuşile să trăiască ! Pun mănuşile, ridicînd pe sus mînile şi mişcînd în toate felurile degetele, apoi năvălesc în odaia cea mare şi strig cît ce pot, vesel : — Gata ! 41» 643 Asta s-a întîmplat foarte de multă vreme, cînd eram tînăr, un copilandru, si cînd îţi ziceam duduie Olimpie... N-ai băgat niciodată de samă în iadele vremuri ce înmlădiere caldă avea glasul meu cînd rostea domol, parcă le primea din inimă, aceste două vorbe... îmi bătea inima, închideam ochii cînd le rosteam : duduie Olimpie ! Poate-a fost mai bine că n-ai înţeles dragostea tainică a tinereţii (mele, tu, (fata m'îmdră şi sărbătorită a tîrguşorului nostru. In viforul vieţii, pînă acum poate se ducea şi fericirea aceea. Aşa, acum, în amurg, o slabă lumină vine din trecut ca um zîmbet şi un gînd naşte : puteam să fiu fericit! Aşa de puţin noroc am avut în viaţă, aşa de sărac în clipe luminoase am fost, încît gîndul că aş fi putut şi eu să am o bucurie mare, mă grăbesc a-1 primi ca pe o mîngîietoare solie. Dar tu poate tresari uimită, cu acelaşi gînd. In năcazurile vieţii tale, această veste a unei tainice iubiri de demult se strecoară, te înfăşură ca o adiere de pe florile ruinilor. Rămîi pe gînduri, cu ochii pe aceste foi de hîrtie, şi te întrebi : cînd ? cum ? — Da, e plăcut să te cufunzi aşa în trecut înflorit, la sfîrşit de toamnă, cu ochii rătăciţi pe livezile galbene, pe cînd zvonuri moi, depărtate cîntece melancolice, se înalţă în văzduhul liniştit, în lumina aurie, şi vin, abia ajung murind pînă la tine. E plăcut să stai aşa şi să asculţi ca pe o baladă, în tristeţa toamnei, povestea dragostii mele. De bună-samă, nu-ţi mai aduci aminte de peripeţiile balului aceluia, în alt tîrguşor, într-o mulţime înfierbîntată de oameni, în larma muzicilor şi a glasurilor. Eu, cu tremurul inimii mele, abia mă str-e-curam de ici-colo, ca să te pot vedea surîzătoare în lumina puternică a luminărilor. Şi poate nici de întoarcerea cu trăsurile nu-ţi aduci aminte, în zori de zi, cînd răsăritul era spintecat de o sabie înflăcărată, cînd ine-am oprit pe deal, deasupra tîrguşorului nostru şi deasupra Trotuşului, lîngă plopul cel uriaş. Făceau popas şase trăsuri încărcate, şi noi doi ne alesesem din învălmăşeală şi păşeam pe drum încet prin aerul limpede şi răcoros al dimineţii. Plopul tremurător, bătrînul plop era o minune şi o mîndrie pentru un tîrg întreg de oameni. Trunchiul gros abia îl puteau cuprinde, întinzînd! braţele, patru oameni. Şi ramurile dese se înălţau nesfîrşite, voiau parcă să spargă cerul. Şi frunzele mărunte 'necontenit tremurau acolo în vîrful dealului şi alegeau o slabă şi dulce melodie, sclipind în soare, sclipind în umbră ; cîntau şi cînd văzduhul era neclintit, şi părea atunci că un suflet lăuntric al plopului poartă nemăsurata povară de frunze dese. îocet intrarăm sub bolta plopului, sub tremurul frunzelor. Se înflăcăra răsăritul tot mai tare şi tîrgul se lămurea negru pe vîlvoarea zării. Şi eu păşeam lîngă tine şi ascultam cum îmi bate inima în piept. Ridicam din cînd în cînd ochii şi te priveam : mă uitam îndelung la faţa albă, rumenită uşor în umerii obrajilor, la ochii negri, mari, care priveau înainte, neclintiţi, ca într-un vis. Şi cum creştea pojarul răsăritului, creştea şi-n mine un tremur mare, creştea şi în mine puterea unui val care bate-n zăgazuri, şi-mi venea să strig aicolo, lîngă tine, în cuvinte de foc, iubirea care mă mistuia. Dar frunzele plopului uriaş susurau deasupra. Erau şoapte vii, şi parcă răspundeau chemărilor mele lăuntrice. N-am gemut, n-am strigat. Am şoptit : — I-auzi cum murmură plopul... 645 Tu priveai înainte, cufundată în gîndurile tale. Şi eu iar m-am cutremurat cînd am rostit, abia auzit: — Duduie Olimpie... Şi nici de data asta nu m-ai auzit. Era în aceste două cuvinte îngrămădită atîta patimă, aşa de tare tremurau, încît, dacă le-ai fi auzit, ai fi înţeles ce foc mă arde de vreme multă, şi te-ai fi plecat spre mine. Dar tu n-ai auzit. Şi ne-am oprit sub bolta neagră de frunze, lîngă trunchiul uriaşului. Şi-n durerea mea nu mă mai uitam la tine ; ascultam susurul frunzelor ; priveam, în creşterea luminii răsăritului, cum pe o margine de cîmp albea aşa de multă păpădie, încît se părea că deasupra ierbii a căzut o uşoară ninsoare ; priveam după aceea mai departe spre cimitirul tîrguşorului nostru, trist cimitir spre care mă purtam cu gîndul celor optsprezece ani ai mei. Crucile stmmibe ipăreau fiinţi,îndurerate care se apleacă plîngînd, cu braţele întinse în laturi, asupra mormintelor. Şi aşa, tu n-ai auzit îşi n-ai înţeles, şi niciodată n-ai ştiut ce dragoste cumplită mă poartă pe drumurile tale. Iar acuma multă vreme a trecut de-atunci, duduie Olimpie ! Şi-n zi palidă de toamnă, ceteşti aceste mărturisiri, şi rămîi pe gînduri, cu ochii negri cufundaţi în întunericul trecutului spre clipa aceea picurată în veşnicie. Stai pe gînduri la fereastra deschisă, şi numeri anii care s-au strecurat. întrebi trecutul cu durerile lui, cu amarurile lui, şi poate cauţi a înţelege ceva din aceste mărturisiri tîrzii. ' Am fost, duduie Olimpie, azi pînă la uriaşul plop sub frunzişul căruia mi-a tremurat în tinereţă inima. 646 Şi acolo, lîngă el, mi-am adus aminte de durerea mea, de sfioasa murmurare a celor două cuvinte. Prin pl/otp sute de ierni şi-au dus nedomolitele mînii ale vijeliilor; prin plopul uriaş în sute de «primăveri a trecut vîntul învierii; şi într-o primăvară şi noi ne-am oprit o clipă subt el. Ca o fiinţă vie îşi tremura necurmatul murmur, sugea pămîntului rîul de viaţă care urca pînă-n cele mai mărunte ramuri, spre cer. Şi iată că-n primăvara aceasta bătrînul a murit; izvorul vieţii a secat; frunze n-au mai dat pe crengi; şi ramurile goale au rămas negre, îndreptate spre cerul adînc, triste şi pustii. M-am oprit cu inima îndoită în locul unde m-am oprit şi odinioară. Pe iarba arsă a costişei, fîllfîia, la o adiere uşoară, reţeaua întinsă, argintie, a painjeqi-şului de toamnă ; un stol de grauri, trernurînd, se pierdu într-un zbor grăbit spre cer ; şi în singurătatea locului, într-un tîrziu, veni o aburire de vînt care trecu ca un gemăt dulce prin ramurile negre de deasupra mea... Ş-acolo, lîngă mort, m-am gîndit la tine şi la duioasa dragoste a tinereţii mele... PUSTIUL I Cum mergi spre Roman, pe frumoasa şosea străjuită de copaci bătrîni, „şoseaua lui Mihaliache Sturza“, după ce-ai trecut de hanul Iancului şi-ai suit o ţîră de deal în trapul cailor, — deodată ţi se desfăşoară înainte şesul Moldovei cu reţelele frînte de ape argintii, cu pilcurile întunecoase ale zăvoaielor, cu satele pierdute ca-ntr-o ceaţă, cu valurile dealurilor păduroase, cu crestele munţilor albaştri dincolo, cine ştie unde, în depărtări tainice. Şi deodată ochii deprinşi cu întinderea prind un fulger, apoi zăresc, între patru şiruri de plopi înalţi, subţiri, cu ramurile grămădite spre vîrful săgetînd spre cer, acoperişul de tablă roşie al curţilor de la Me-rişeni. Aproape de ele, la marginea unui parc întins, se înalţă biserica, de la care porneşte satul printre pîlcuri de verdeaţă. Mergi pe şosea şi multă vreme priveşti spre locurile acelea tăcute, care se zugrăvesc cu putere pe cerul roş al asfinţitului. Numai sclipirile Moldovei trimet fulgerări trecătoare şi par ceva viu în depărtări neclintite. Pe urmă cobori într-o vale, şi tot ce-ai văzut, pînă-n munţi, cu pulberea care plutea ca un văl mis- 648 terios, cu colorile şterse, cu lucrurile văzute nelămurit ca priintr-o bură, prin ochii plini de gînduri, totul a dispărut, parcă s-ar fi scufundat. Poate nu vei mai trece pe-acolo, şi nu te-ai gîndit nici o clipă la viaţa care se frămîntă în colţişorul acela aşa de frumos. Acolo trăieşte domniţa Maria, văduva unui «principe», a unei beizadtele, Dumitru. Un principe care purtase capul sus, privise în juru-i, cît trăise, cu buza de jos răsfrîntă, bătuse cu cravaşa pe ţărani, pentru că aşa se cuvine, şi uimise Romanul şi Iaşii cu carîte-le-i cu marcă aurită, cu cei şase sirepi care mîncau pămîntul ducînd pe principele de la Merişeni în goană nebună printre nemernicii lumii aceştia. Beizadea Dumitru fusese un om care nu făcuse nimic în viaţă. Fumase, jucase cărţi, spăriase oamenii cu nebuniile lui şi vînase prin toţi codrii împrejurimilor, cu alaiuri de prietini veniţi de la Iaşi. Mai ales vînatul era plăcerea lui. Se făceau pregătiri mari, porneau ca nişte oşti războitoare şi, după ce vărsau cu bucurie sîngele animalelor necuvîntătoare, desfundau buţile cu vin şi începeau nişte chefuri ca în vremurile cele mari, după care puşcaşii satului trebuiau să aducă cu cerga la curte pe beizadea Dumitru. Domniţa Maria, fata logofătului Grigoraşcu, boier mare din Ţara de Jos, fusese crescută cu grijă şi cu dragoste. Fusese în Apus multă vreme, văzuse toate minunile Franţei şi Italiei, îşi umpluse sufletul tînăr de toată literatura-răsunătoare din începutul veacului trecut, — apoi, dintrodată căsătorită, se trezise în acest colţ de ţară, totdeauna singură, cu gînduri şi cu lacrimi, arare cu bărbatul pe care încet-îneet îl dispreţuia, după ce nu putuse să-l iubească, cu toate că era plin de foc şi de tinereţă. Urît şi destrăbălat, 649 cerca.se s-o ţină ca o sclava pe care o adusese la curtea lui pentru plăcere. ' Dar fetiţa tînără, aşa de blajină şi de gingaşă, deodată îşi ridicase fruntea şi-l fulgerase cu ochi plini de dispreţ. Şi viaţa lor cursese cu izbucniri furtunoase, cu tăceri de ghiaţă, în care sufletul curat al Măriei se oţelea pentru o viaţă de tăcere, de răbdare, de cinste desăvîrşită, de dragoste caldă pentru cei doi copii care veniseră ca două luciri de soare în viaţa ei mohorîtă. Dispreţuit, umilit de nevasta lîngă care se simţea mic şi josnic în fiece clipă, beizadea Dumitru se întoarse spre vîrtejul furtunos al plăcerilor, pînă cînd, într-un rînd, la o vînătoare, un glonte rătăcitor, venit cine ştie de unde, îl izbise sub frunte, într-un ochi, şi-l doborîse pentru vecie în ţărînă, ca pe o sălbătă-ciune a pădurii. In urma lui, domniţa rămăsese înmormîntată în curţile-i mari, în parcul vechi, cu cei doi copii, ho-tărîtă la o viaţă aspră pe care o socotea ca o datorie, cu zîmbetul fericirii pentru totdeauna şters de pe fa-ţă-i, cu sufletul ca un mormînt în care-şi închisese visurile tinereţii. Cincisprezece ani curseseră de la moartea năprasnică ia lui beizadea Dumitru, şi domniţa Maria dusese o viaţă lină, fără nici o bucurie, în curţile ei largi, lîngă biserica ei şi a norodului din Merişeni, în parcul vechi, plin de umbră, de tăceri, de şoapte, cu un suflet închis pentru oricine. Şi acum, într-o sîmbătă dimineaţă, ca şi în cei cincisprezece ani trecuţi, domniţa se sculă tot la şase ceasuri şi ieşi încet, cu faţa albă neclintită, cu ochii mari, negri sub coroana de păr cărunt, în mîngîierile soarelui. Potrivit de înaltă, purtîndu-şi dreaptă cei patruzeci de ani, în obişnuita-i rochie neagră de matasă, 650 se opri o clipă în cerdacul larg, şi de acolo de sus, îşi plimbă privirile liniştite, încet, pe deasupra cîm-piilor semănate, care se întindeau departe, spre drumul mare, dincolo de zidul curţii şi dincolo de oastea de plopi înconjurătoare. Apoi coborî treptele de piatră în ogradă. Grajdurile, acoperite cu tablă roşie, se ridicau în fund. Vatavul bătrfin, alb, .:n straie de şiac, aştepta în mijlocul curţii. Dădea domol porunci la argaţi, care treceau cu căldări de apă, cu şumuiage de paie, cu furci, nalţi şi spătoşi, cu chica mare, cu braţele puternice. Cum văzu pe domniţă, se închină, cu un zîmbet bun de slugă bătrînă. — Sărut mîna, măria ta. — Bună dimineaţa, Alisandre. Bine, pace ? — Bine, măria ta, ca întotdeauna. Domniţa Maria intră în grajd. Privi cu luare-aminte, ca în fiecare dimineaţă, la cei zece cai negri, care-şi mîncau liniştit tainul cu boturile lingă iesle. Cînd intră' stăpîna, îşi întoarseră încet capetele cu ochii blînzi. Domniţa trecu, ieşi pe altă uşă. Vatavul păşea uşor, fără zgomot, în urma ei. — S-a sfîrşit carnea pentru argaţi, Alisandre ? — Da, mai avem pe azi! răspunse vatavul, tresărind şi apropiindu-se repede. — Atunci vezi să se taie un porc şi să-mi aduci aminte, să însemnăm la condică. — Da, măria ta, şopti Alisandru, dînd adînc din cap, de sus în jos. Cu aceeaşi linişte, cu acelaşi pas măsurat, domniţa trecu spre fundul ogrăzii mari, unde femei mulgeau vacile şi mugeau dulce viţeii; cu acelaşi glas, nici mai tare, nici mai slab, făcu obişnuitele întrebări vatavului, care răspundea cu obrazul îngrijorat, cu ochii aţintiţi 651 la ea ; într-acelaşi chip deschise uşa de la ogrăgioara paserilor şi măcăirile raţelor, gîgîirile gîştelor ti făcură aceeaşi primire zgomotoasă. Apoi, cînd să treacă spre odăile slugilor şi spre bucătărie, aceeaşi învăluire de aripi pîrîi pe deasupra şi un zbor mare de porumbei se lăsă în juru-i, împestriţînd bătătura. O femeie naltă, căruntă, cu ochii zîmbitori, ieşi îndată cu un săculeţ de grîu ; se apropie, îl întinse domniţei săru-tîndu-i dreapta, apoi se retrase în tăcere. Domniţa prinse a zvîrli boabe în juru-i şi porumbeii se îngrămădeau, băteau din aripi, se apropiau blînzi de rochia neagră, de palma întinsă. — Să vii sus la porunci, zise apoi stăpîna întorcîn-du-se pe jumătate şi Întinzind vatavuhn săculeţul igol. — îndată, măria ta ! Şi în urma domniţei urcă şi el scările tiptil, cu sfială. In cerdacul larg, în lumina dulce a dimineţii de mai, domniţa se aşezase în jîlţu-i larg, lîngă măsuţa scundă, pe care scotea aburi cafeaua cu lapte. Catastiful de cheltuieli aştepta alături. Domniţa îl deschise şi prinse a însemna în el şi a da porunci vatavului : cîţi oameni să puie la lucru pe cîmp, cîţi în jurul curţii, cît să le plătească, ce să le dea de mîncare. — Acuma du-te! zise ea domol şi aşeză condica pe măsuţă. Să vie bucătarul. Singură, pe gînduri, sorbea din ceaşca de porţelan, cu ochii duşi pe întinderile înecate în aurul soarelui. Bucătarul, în papuci, sosise uşor şi aştepta neclintit, la o parte. Domniţa întoarse capul, îl privi cîtăva vreme gîndindu-se, apoi începu să-i spuie rar ce mîn-cări să facă pentru stăpîni, ce mîncări pentru argaţi, ■— şi după ce plecă şi el, după ce veni şi plecă şi che- 652 lăriţa, — rămase neclintită în liniştea dimineţii, în mîngîderile luminii. Aştepta să se scoale copiii, singura bucurie, pe care o privea liniştită şi cu teamă, cu un sulflet care nu tresărise niciodată adine, nu se zguduise micicînd la o fericire furtunoasă. Pe fată o trimesese să-şi facă învăţătura într-o şcoală a călugăriţelor catolice. Stătuse acolo ani de zile; învăţase multe lucruri frumoase şi se întorsese acasă mai al'bă şi mai drăgălaşă decît oricînd, potolită în mişcări, cuminte la vorbă, — o fetiţă plăpîndă care-şi pleca fruntea pe pieptul mamei şi suspina ca şi cînd era micuţă, şi căreia domniţa îi hotărâse o viaţă intensă, în aer liber, cu călărie, cu alergări pe cîmpia Moldovei, în aşteptarea unei partide potrivite. Peţitorii fără îndoială nu întîrziaseră mult; veniseră, între mulţi alţii, feciorul prefectului, «doctor în drept de la Paris», şi un căpitan de roşiori; dar domniţa îi primise rece, îi privise neclintită, şi ei pricepură că între ei şi această femeie mîndră era o prăpastie; ea nu înţelegea să-şi dea copila decît după un băiat de neam bun, — o unire potrivită. Decît aşa cu oricine, mai bine cu nimeni. Şi fata, rîzînd ciudat, îşi plecase fruntea pe pieptul mamei, apoi o privise cu ochii umezi, şi fusese de aceeaşi părere: — Da, mamă, aşa e cum zici, ai dreptate... Domniţa tresări şi-şi întoarse capul. In odăi, în-lăuntru, se auzea argintiu glasul limpede al Eugeniei. Un pas uşor pătrunse din sală, apoi un căpşor balan, cu părul încreţit tare şi buclat, se arătă deodată, cu doi ochi mari, albaştri, în care licăreau două pune-tişoare de lumină. Nasul fin, drept, îi dădea, cum fugea gingaşă, cu vălul fluturând, o înfăţişare aleasă, şi pieiiţa albă a obrazului era aşa de subţire, aşa de 653 lucie, cu o rumeneală slabă de abia pricepută. Glasul ei dulce dădu bună-dimineaţa în franţuzeşte. — Bună ai'ua, mamă, la ce te mai gîndeşti ? — La voi «mă gândesc, dragă, l‘a tine... răspunse domniţa cu voce moale. Apoi zâmbi: Sînteţi nişte leneşi ; uite, frate-tău nici ’pînă acum nu s-a sculat! — Lasă-1 să doarmă, mamă! răspunse fata aple-cîndu-se şi sărutînd pe maică-sa. A venit tîrziu astă-noapte... El încaltea petrece, se duce des la oraş... Domniţa ridică ochii spre Eugenia, care sta dreaptă, zîmbitoare, în amazoana-i neagră. — Da, drăguţă, zise ea, poate mai bine ar face să stea mai mult cu noi... Dar la dînisul e altceva, are afaceri politice, e ocupat... Apoi se ridică încet de pe jîlţ : — Haide du-te, calul trebuie să fie gata ; azi ai cam întîrziat şi e o vreme splendidă... Eugenia zîmbea, privind-o fix, cu ochii ei neliniştitori — apoi deodată porni, scobonî repede scările, se apropie de calul care aştepta gata, sări în şa, şi ieşi săltînd pe poarta deschisă mare în laturi. Mai-că-sa o privi un timp cum fugea, cu vălul fluturînd prin umbra copacilor, apoi se întoarse iar încet, pe gînduri, spre jîlţu-i vechi. Chiar atunci suia în cerdac, prin partea cealaltă, George, nalt şi subţire, cu mustăcioara neagră bine răsucită pe faţa albă, rasă cu îngrijire. Cum zări pe maică-sa, se repezi sprinten, îi sărută mîna, primi pe obraz apledîndu-se sărutarea obişnuită a dimineţii, apoi deodată începu să vorbească grăbit, încheindu-şi pe rînd nasturii de la haina neagră, de postav englezesc. — Sînt foarte grăbit. Trebuie să plec iar la Roman. Ştii că pe lîngă afacerile tale negustoreşti (dom- 654 niţa zîmibi), am şi pe ale mele... încet, merge încet, dar foarte sigur... Nu e greu ; trebuie să ştii să cunoşti oamenii... — Bine, bine, zise domniţa privindu-1 drept : dar nu ţi se pare, dragă, că prea ne laşi în părăsire ?... Prea te laşi petrecerilor tale... — A, nu ! asta nu ! Petrecerile mele ? Ce petreceri ?... Am petrecut destul la Paris. Aici am altceva de făcut... Aici, petreceri, cu cine ? — Bine, ai dreptate, am încredere în tine. Voi aţi fost bucuria mea. Nevoie de bani n-ai: ţi-am dat ieri... — Ba da, ba da, ba am ! zise rîzînd tare George, apuaînd mîna domniţei. Am, şi tu înţelegi prea bine dte ce : feciorul tău trebuie să stea la înălţime... Se frinse uşor din şale şi-i sărută mîna cavalereşte. C-o uşoară lucire de ziîmbet, domniţa îl privi o clipă, apoi intră în casă s-aducă banii. — Două mii, mai mult nu-mi trebuie! strigă din cerdac, rîzînd, George. Apoi, devenit deodată serios, scoase ceasul şi-l privi cu luare-aminte. — Vra să zică nici azi nu stai cu noi la masă ! zise domniţa după ce se întoarse. Tînărul strecură uşor banii în buzunăraşul jiletcei şi răspunse scurt, ară-tîndu-şi dinţii: — Nici. Apoi coborî în ogradă. Din jilţ, maică-sa îi auzi glasul poruncind să se puie caii la trăsură, îi ascultă pe gînduri celelalte ordine, scurte, aspre, spuse cu o vorbă care parcă-parcă avea o înmlădiere străină. Asta nu prea plăcea domniţei, dar se gîndi că n-avea ce face : acesta era păcatul tuturor tinerilor care-şi petreceau anii de învăţătură la Paris. Venit de un an, după ce făcuse dreptul, tînărul nu prea se simţea 655 bine acolo, în liniştea moşiei. Toată vremea şi-o petrecea la Roman şi la Iaşi, unde, după cît spunea, făcea cuceriri de oameni şi se pregătea pentru viitoare mari lupte politice. Şi frămîntarea asta necontenită mu dăduse mamei răgazul să se bucure pe deplin de copilul acesta inteligent şi plin de foc, care moştenise rriîndria şi dispreţul ei pentru plebe, pentru turma oamenilor neînsemnaţi. II privea cu încredere şi cu nădejdea că multe din ambiţiile ei înăbuşite îşi vor face drum prin această odraslă aleasă, care mu se putea să mu aibă toate calităţile cele mari. De şi ochiul ei de mamă băgase de samă oboseli ciudate, ea după petreceri, de şi în vorbele lui nu pătrundeau niciodată planuri de viaţă şi de lupte, totuşi ea aştepta bucuria cea mare pe care numai bărbatul acesta, sînge din sîngele ei, i-o putea face. De un singur lucru se temuse, de patima vînătorii, care o îngrozise în viaţa ei din trecut. Copilul n-avea această patimă şi era mulţă-mită : încolo altă patimă nu se putea să mai existe. Un copil al ei nu putea s-o aibă. Glasul lui George se auzi răsunînd din ogradă : — La revedere, dragă mamă, la revedere! Şi pe cînd trăsura ieşea pe poartă, mîna lui înimă-nuşată flutură repede pălăria spre cerdac, spre iîlţul unde ştia că stă maică-sa cu multele-i gînduri, ca întotdeauna. Lumina strălucită a lui mai umplea văzduhul ; din grădina de sub cerdac vîntul aducea miresme calde de trandafiri. Im ograda largă, argaţii umblau după treabă, îşi făceau semne, grăiau domol, mici un răc-met mu' se înălţa ; din cînd în cînd numai, izbucnea trîmbiţarea unui cucoş, dintr-un dos de poiată, ca din depărtare. îndărăt, parcul vechi cu arbori bătrîni 656 tremura uşor, se înfiora la fîlfîirile vîntului; năsipul din alei se-nfierbînta ; prin adîncile desişuri tremura un ţîrîit de pasere, trecea ca un fior printr-o dungă de umbră o şopîrlă lucie; peste parcul vechi plutea o linişte mare, în care viaţa oamenilor părea amorţită şi lîn care lucrurile parcă se însufleţeau la o lucire de soare, la o aburire de vînt. Prin umbra plopilor înalţi, într-un tîrziu, sosi în trap săltat Eugenia, iîimbujorată la faţă, cu ochii plini de soare. Mlădioasă în rochia strîmtă, neagră, sări din şa, cu cravaşa în dreapta şi sui în fugă treptele de piatră. După aceea, ziua curse liniştită. încet, cu gînduri multe, trecu domniţa o dată pe drumul din mijloc al parcului. Soarele mergea spre asfinţit şi clopotele cîn-tau duios în aerul cald, ispre adîncul cer albastru. Viaţa tihnită şi moale, fără tresăriri, — aşa, de multă vreme se desfăşura. Totuşi în sufletul închis al domniţei sta încătuşată o altă viaţă, de vis, care niciodată nu luase fiinţă, care totuşi era lumea ei şi-i umplea cu prisos ceasurile de gînduri şi singurătate. Tiîirziu, sara, după ce-şi făcu tacticos socotelile, după ce-şi chemă la întrebări felurite slugile cele mai credincioase, după ce-şi sărută fata cu ochii mari întrebători, rămase dreaptă înaintea icoanelor. Şi ziua aiceasta trecuse ca multe altele, în cincisprezece ani. Numai copiii puneau peste monotonia neîntreruptă dungi vesele de lumină. Dar acum copiii, mari, se îndreptau cătră bucuriile vieţii cu ochii şi cu sufletul. Domniţa simţea aceasta desluşit şi avea ca o presimţire, o tulburare. N-ar fi voit să se rupă pînza aceasta de negură în care se îngropase ; în faţa unui viitor care nu se ştia ce-i va aduce, îi venea 42 657 parcă să închidă ochii. împietrise 'într-o viată de renunţare, — şi totuşi, îndărătul fetei neclintite, viat3 vis care nu luase niciodată fiinţă, fulgera dinspre ‘negura trecutului şi depărta deodată tot oe era în juru-i. In fata icoanelor, îşi făcu cruce murmurînd : apoi oftă, cu ochii aţintiţi. II . înainte de cetirea evangheliei, trăsura lucitoare cu caii negri se opri în fata bisaricuţii curate şi domnit3 scoborî încet, cu capul sus, liniştită şi senină, în ro-chia-i foşnitoare. Cîtiva săteni se dădură domol într-o parte de la intrarea pridvorului şi stăpîna moşiei intră. înăuntru, bolta răsuna de cîntări şi sfinţii de Pe ziduri şi de pe catapiteasmă parcă se depărtaseră prin fumegarea luminărilor. Se simţi o tresărire, o uşoară întrerupere în slujba dumnezeiască ; capetele se întoarseră şi îndată lurnea se desfăcu în două părţi, lăsînd trecere. încet, privind ceva nevăzut înainte-i, domnita trecu şi se aşeză în strana ei, în dreapta, înaintea tuturor. Vara, iarna, niciodată stăpîna moşiei nu lipsea de la slujbă. Cu aceeaşi luare-am:nte, de ani asculta cîntările de mărire, cu un suflet care nu se lumina niciodată şi nu tresărea pentru cei din juru-i. Ochii ei liniştiţi parcă priveau ceva lăuntric ; pentru mulţi* mea înclinată în urmă-i, spre altar, n-avea decît priviri fugare. Preotul, gras, între două vîrste, ieşi fîn uşa altarului, cu ochii mici spre strana boierească. Făcu 0 închinare uşoară, apoi întorcîndu-şi privirile spre boltă, înălţă braţul drept pentru rugăciune. Domniţa asculta cîntări de glasuri trăgănate, care suiau şi co- 658 borau pe deasupra capetelor aplecate. Se gîndea că afară are o vreme strălucită pentru vizita-i de duminică în sat şi pe marginea lanurilor pline, pînă în apa scânteietoare a Moldovei. Asta, într-o săptămînâ lungă şi monotonă, era singura ieşire, şi singura petrecere, dacă petrecere se putea numi. Pe nesimţite, cum asculta, încă un gînd, obişnuit în vremea din urmă, îi veni. Fata, Eugenia, nu se putea hotărî să vie să asculte slujba bisericească. Asta aducea o uşoară neplăcere domniţei şi acum, ca şi în alte dăţi, se hotărî să ia vorba la masă despre această abatere de la o datorie. Nu era vorba dacă-i plăcea sau nu, dacă gusturile ei religioase, între călugăriţele blînde, pline de dragoste ş.i cuvinte dulci, nu se potriveau cu simpla slujbă a unui preot cu mîmile bătătorite şi cu Ifaţa arsă de vînturi; era vorba de o datorie de îndeplinit. Trebuia să se convingă că o femeie mai ales, şi o femeie care trebuia să stea deasupra mulţimii, avea înainte-i o cale ho-tărîtă, de la caire nu trebuia să se abată, avea obligaţii pe care trebuia să le îndeplinească măcar pentru alţii. Şi încă o uşoară nemulţămire i se descoperi în suflet. George plecase în ajun la Roman, nu se întorsese sara, nici dimineaţă acum nu venise. Bine, o dată, de dtmă ori se trece, nici nu se bagă de samă, dar asta se petrece pentru a nu ştiu cîtea oară. Dar la urma urmei un bărbat alt drum şi alte îndatoriri are; şi de George era sigură. Cît fusese acasă, avusese subt ochi pilda unei vieţi de o asprime şi de o cinste neclintită ; pregătit aşa, în ţara cea mai civilizată primise lumina şi desăvîrşirea, — iar acum suifletul lui, format, îi spunea singur ce avea de făcut. — E curios, gîndi domniţa Maria, făcîndu-şi încet cruce, — e curio« cum copilul acesta, crescut în as- 42* 659 primea ascultării mele, acum a devenit in aşa de puţin timp, stăpîn pe sine, bărbat în toată puterea cu-vîntului... E curios cum îmi scapă sufletul lui... Trebuie să am şi cu el o lămurire... Se lăsă uşor în genunchi : preotul ceruse luare-aminte pentru cetirea evangheliei. Şi pe gînduri, domniţa asculta glasul cîntător al preotului spunînd tră-gănat, în urcări şi co'borîri, despre tămăduirea orbului cu tină... Apoi, cînd preotul închise cartea, ea se sculă cu capul plecat, lîlşi făcu oruoe şi aşteptă ieşirea cu daruri. După pomenirea tuturor, după plimbarea darurilor, luă ana:fură, strecură cinci lei, ca totdeauna, .în mîna preotului Ioan, care se închină uşor cu un zîmbet blajin, şi ieşi păşind domol cum venise, printre norodul care se trăgea la o parte din cale-i. Se urcă în trăsura deschisă şi ţiganul de pe capră, îmbrăcat în livrea sinilie, atinse caii cu sfîrcul biciului; Uşor legănată pe arcuri, domniţa îşi întoarse spre casele din juru-i faţa neclintită, albă, cu ochii reci. Un vînt abia simţit de primăvară îi tremura cununa căruntă de păr, peste care broboada fină de matasă scînteia ca o reţea neagră de painjen. Trăsura trecu printre case curăţele, cu uşile închise, cu ferestrele înveselite de chenare albastre. Pîlcuri de verdeaţă se arătau des ; ici-colo copiii priveau curioşi, zîmbind, din dosul porţilor. Săteni, îmbrăcaţi de sărbătoare, îşi scoteau încet căciulile, în-torcînd obrazuri împietrite într-o linişte adîncă. Curînd trăsura ieşi în lumina mare a cîmpului, printre holde încreţite de vînt. O bogăţie întinsă se desfăşura cît bătea ochiul, în jurul satului, în depărtări şi dincoace, pînă la sc4ipirile Moldovei şi pînă-n zăvoaiele dese ca peria. • 660 In întinderile drepte nici o fiinţă omenească nu se zăfea, o linişte nemărginită cobora din cerul curat; cîntarea clopotelor bisericii trecea pe deasupra tre-murînd; şi trăsura luneca fără zgomot, lăsiînd în urmă-i o învăluire subţire de pulbere. La întoarcere, cînd să între în sat, vizitiul întoarse o clipă capul şi domniţa tresări. Pe un drum îngust, care tăia satul prin margine, coborînd din şoseaua cea mare, venea în trapul cailor o trăsură : asta era trăsura boierului Emanoil Ureche ; domniţa Maria o cunoştea prea bine. Ţiganul opri, după obicei. Romînul de pe capra celeilalte trăsuri, în suman şi cu căciulă, opri şi el. Şi, îndată cuconu Emanoil întinse capul cu păr des, sur, cu faţa luminată de zîmbet între favoritele cărunte. Cu capul descoperit, destul de drept şi voinic încă, coborî şi se apropie. Domniţa iîi întinse mîna cu o lucire de soare pe buze; el o sărută, apoi îşi 'ridică privirile, cu zîmbetu-i de 'bunătate. — Ce mai veste, cucoane Emanoil ? ce mai zici ? Cam rar te arăţi pe la noi. — Dă, nu prea am răgaz, prinţesă. Cred că pot fi iertat. — Cum nu ? cum nu ? dumneata să nu fii iertat ? doar nu degeaba sîntem prietini aşa de vechi... aşa de vechi prietini... Domniţa rosti vorbele din urmă c-o înmlădire neobişnuită de glas. Boierul Emanoil îşi puse în cap pălăria moale. Apoi rămase uitîndu-se zîmbind la domniţa Maria. — Dar tînărul, tînărul ce face ? — George e foarte bine, eu afacerile lui... El e făcut pentru politică, cucoane Emanoil... 661 — Aşa ? foarte bine... Apoi o să vin eu cît de curînd pe la dumneavoastră... Să mai stăm de vorbă... Mi se pare că chiar o să avem ce vorbi... — A, acuma mai vii de-acaisă. Aşa te voiesc, ve-chiule prietin... cucoane Emanoil... rosti domniţa domol, c-o nouă lucire de lumină pe faţa ei aspră. Dar boierul Emanoil dădu serios din cap şi rosti cu jumătate de glas, în franţuzeşte. — Chiair despre băiat voiam să-ţi vorbesc... Te rog să nu te superi, dar cred că ai cunoştinţă că cheltuieşte mult la Roman. Obrazul domniţei se întunecă. — Cum cheltuieşte mult ? Mi se pare că are dreptul să cheltuiască, dacă întrebuinţează banii cu folos. — După aceea nu ştii dumneata, cucoane Emanoil, urmă iar zîmbind domniţa, că eu am dispreţuit totdeauna banul ?... Nu-ţi aduci aminte de vechile noastre profesii de credinţă ?... Dar boierul o privea serios. — Tocmai, ziceam eu că avem despre ce vorbi... Trebuie să mă pregătesc însă cu argumente; trebuie să mă interesez eu singur. Domniţa tăcu o clipă, apoi întrebă încet: — Ai auzit ceva ? Vorbeşti serios ? Eu am în George o credinţă nemărginită. Cred că-mi samănă mie şi rasa nu se desminte. — Bine, bine, nu trebuie să ne îngrijim prea tare pînă ce n-avem dovezi... Şi fără întîlnirea aceasta, aveam de gînd să fac o vizită domniţei, în propria ei reşedinţă... — A, bun, foarte bine, asta ştii că a fost una din puţinele mele plăceri, cucoane Emanoil. Numai în vechii prietini poţi avea credinţă, — rosti rar domniţa Măria cu un zîmbet trist. Ai zguduit iîn sufletul meu 662 ceva azi, m-ai neliniştit, — să nu mă laşi s-aştept mult. Ce este ? ce s-a întîmplat ? ce-ai auzit ? — Acum nu îndrăznesc să spun nimic. Mai bine, — uite ce, mai bine să întreb despre altceva. Despre ce ? Văd că de sănătatea copilei — a îngerului — iar nu-i nevoie să întreb... — E bine, Eugenia e bine, răspunse cu glas înăbuşit domniţa. Vra să zică ai să-mi spui ceva ? O să-mi aduci veşti hotărîte ? Nu mă uita, cucoane Emanoil... Gîndeşte-te la vechile vremuri, gîndeşte-te că atîta prietin am... Prietinul unei exilate... Inmlădi-erea caldă iar pătrunse în vorbele domniţei, c-un zîmbet uşor de vis pe faţa albă. Boierul Emanoil Ureche iar ,se descoperi, sărută iar mîna întinsă, care strînse încet pe a sa şi se sui îm trăsură. Cînd întoarse capul, domniţa zîmbea încă şi-l salută, cu ochii pe jumătate închişi. Căzută pe gînduri grele, cu faţa înegurată stătu toată vremea ; şi la masă, faţă în faţă cu Eugenia, un răstimp mare rămase tăcută. — Ce ai, mamă dragă ? zise zîmbind fata şi o sărută cuprinzînd-o de după cap. Parcă ai ceva... Domniţa oftă şi clătină capul, parcă voia să şi-l scuture de griji negre. ' — Eu, ce să am, fetiţă ? N-am n-im ic. Nu ştii tu ? Toată viaţa mea nu -prea am avut clipe de bucurie... Numai de la voi aştapt acuma bucurie... şi tare aş vrea să nu mă înşel... Ochii Eugeniei se umeziră; rumeneala din umerii obrajilor se şterse. — Vai, mamă, eu aşa te-am ştiut de cînd eram mică... De multe ori parcă şi mie mi se răceşte su-fletull !... Domniţa o privi lung : 663 — Ai dreptate, fetiţo ; ai mare dreptate; tinereţa ta te poartă spre încîntări, — şi poaite lîngă mine nu poţi avea nimic... Poate dac-ai căuta să-nţelegi mai bine viaţa, ca mine, ai mai alunga urâtul. Ar trebui să te hotărăşti să calci în biserică; asta este şi o datorie. • — Bine, mamă, numai dacă doreşti tu cu tot dinadinsul î... — Nu, eu aş vrea să te convingi... — Cum să mă conving, — dacă nu-mi place... Altfel mă simţeam la şcoala noastră... nu pot să spun... diar sînt nemulţămită... simt că sfînt lînigă cevia străin în biserica aceaista plină de atîţiia oameni... Spune drept... şi tu ai alte idei... Nu-ţi aduci aminte ? şi tu spuneai că un amestec nu se poate, să ne coborîm nu se poate... — Nu ! zise încet şi serioasă domniţa; aici e vorba de datorie... Fata tăcu. Feciorul în negru, cu mănuşi albe, trecea în tăcere, aducea bucatele, se strecura pe uşă. Şi fata tăcea şi se gîndea la viaţa ei fără mulţămire, care se scurgea aşa, pustie, de cinci luni de zile, de cînd venise. Intre ea şi maică-sa era o adîncă deosebire, ca între lumină şi umbră. Şi suind încet-încet în trecut, ca spre un izvor limpede, Eugenia îşi aducea aminte că şi atunci, oînd era copiliţă şi umbla în rochie scurtă, se simţea împresurată de un aer de jale, de răceală, în care şi dragostea mamei o primea scăzută, ca depărtată. Ena dragoste şi de o piarte şi de alta, dar dragostea aceasta n-avea căldura cea mare care arde în ochi şi tremură în glas ; ca o negură se strecura între suflete; şi poate şi de aceea nici o zi de lumină, de bucurie nebună, nu se lega de trecutul acesta al celei dintăi copilării. Iar dincolo, la şcoală, 664 între şoaptele surorilor îmbrăcate în negru şi alb, care se strecurau fără zgomot în juru-i, s-a simţit aşa de bine, cu sufletul aşa de împăcat, plin de o mare linişte şi fericire şi căldură, — încît se gîndeşte că aceasta poate a fost adevărata viaţă... Răstimpurile scurte cît sta acasă se umpleau numai de dorinţa întoarcerii şi această dorinţă ardea lîngă o teamă nedesluşită acum, o teamă de aspra jale care stăpînea casa părintească. Şi acum se simţea străină aici; se sfia să şi-o spuie parcă, dar străină se simţea. Numai spre ti-nereţa fratelui său, a lui George, se simţea într-adevăr împinsă ; într-o limbă străină, pe care o vorbeau cu plăcere, îşi spuneau cele mai nebune doruri ale tinereţii, pînă cînd apropierea mamei alunga închipuirile minunate ale unei vieţi dorite, zgomotoase, frumoase, — ca o suflare rece. Fata se gîndea cu sufletul încălzit de jale, iar domniţa mînca în tăcere, cu ochii duşi, cu mîhnirea-i mută în privirile aţintite. — Nici de George nu sînt mulţămită ! zise deodată mama. Fata tresări. — De ce, mamă dragă ?... — De ce ? Cum vrei să fiu mulţămită, cînd n-am de lia dînsul ceea ce vreau de la tine, ceea ce am de la tine : o apropiere necontenită, o dragoste care să mă mîngîie însfîrşit... Voi nu ştiţi, sînteţi copii şi nu ştiţi ce pustie a fost viaţa mea şi oîtă sete de mîn-gîiere am !... Ochii fetei se umeziră : astea erau vorbe tari, îndărătul cărora se ascundea o adîncă tremurare de suflet. — Nu, mamă, nu vorbi aşa, de ce vorbeşti aşa ? El e barbat acuma, lui i-i deschisă lumea : el trebuie să umble, să caute -ce trebuie tinereţii... De ce te uiţi 665 aşa la mine ? Nu, n-am vrut să înţeleg altceva... Eu sînt bine, n-am nevoie de nimic... , Ochii mani ai domniţei o ţinteau : — Bia da, tu o spui, iai nevoie; trebuia să înţeleg mai de mult. Ar trebui să-ţi caut o tovarăşă, o femeie inteligentă; ar trebui şi tip să umbli mai mult la oraş; petrecerile de la noi, de aici, pe urmă, ar trebui să fie mai dese. Nu-i aşa ? De ce zîmbeşti ? De ce te aperi ?... Fata se sculă rumănă, cu ochii lucitori, o apucă de după cap şi o sărută pe amîndoi obrajii. Domniţa dădu iar din cap cu mîhnire. — Vezi ? aşa e, cum am bănuit... Este ceva care ne desparte, ceva care vâ chiamă pe voi spre;altă viaţă, iar pe mine mă opreşte aioi, ca într-un mormînt... Fata tăcu, cu zîmbetul şters. Iar domniţa adăogi, cu vocea înceată : — De ce mi-au scăpat mie sufletele voastre ? De ce răimiîn iar singură ? Şi fata nu putea pricepe nimic, nimic, din durerea care plutea tulbure în ochii mari, negri ai mamei — de care era aşa de departe. Singură, numai cu mîhnirea ei, cu paşi înceţi, se strecură domniţa în parcul vechi în oare de cincisprezece, de douăzeci de ani, îşi plimba supărările. Acolo era o bancă veche, de atunci, de demult, o bancă de piatră plină de muşchi catifelat; acolo erau copaci bătrîni care de ani întindeau umbră acestei vieţi neguroase, ce se înălţase într-o mîndrie rece şi petrecuse ani de mucenicie stearpă, căuitînd mîngî-ierea şi rămînînd totuşi singură; acolo erau aleile tainice care se încălzeau de ani la acelaşi soare, ce pentru fiinţa aceasta dreaptă lucea altfel; acolo erau atîtea colţuri ce chemau amintirile din noaptea grea 666 a sufletului ; acolo, numai .acoJo, după gînduri de durere trebuia să vie amintirea aceea, care se deschidea nu ca o floare, ci ca o rană veche ! Prin flori de lumină şi umbră, pe sub ramuri neclintite, într-o tăcere adîncă, fără o chemare de pasere, fără o oftare de vînt, trecu domniţa sipre banca de piatră şi-încet se aşeză, ou ochii întunecoşi aţintiţi. Trecutul ! se întorcea trecutul, se deschidea rana. Şi domniţa vedea viaţa de altădată, amară şi zbuciumată, cu bărbatul sălbatic care o ohinuise, cu doi copilaşi care nu puteau să lumineze o întunecime aşa de grea. Se vedea apoi văduvă, cu bucuria robului care scăpase din ocnă, cu aceeaşi sfîşiere de suflet. Lumina miare, bucuria nesfârşită a vieţii fuseseră departe, — şi acuma cu sete voia să se apropie de ele. — Şi deodată, subt un cer albastru, într-o tăcere nesfîrşită, fără o oftare de vînt, în acelaşi parc, o lumină orbitoare pătrunse. Era o dragoste adîncă, o dragoste furtunoasă, eu amar stăpânită, pentru un om drept, întreg şi frumos, pentru un vecin de moşie, un boie-rinaiş de aproape, pentru cuiconu Emanoil Ureche. întăi fuseseră între ei legături de vecinătate; îndatoriri uşoare din partea bărbatului; apoi sfaturi lungi în care niciodată nu se înţelegeau, în care boierul Emanoil, tînăr cu sufletul plin de -dragoste, vorbea cu miilă pentru norod, pentru acest necunoscut luptător şi muncitor al pământului, veşnic batjocorit, veşnic umilit, veşnic neînţeles; în care domniţa, tî-nără şi mîndră, nu înţelegea decît o viaţă la înălţime, o viaţă ferită, departe de mulţimea care otrăveşte şi dezgustă. — Asta e o mare mîngîiere! zicea atunci bolermaşul tînăr. — Sus, cu datorii neclintite... şoptea domniţa tînără, albă, cu ochii mari. 667 Şi din aceste sfaturi lungi, furtunoase de multe ori, născuse deodată în sufletul domniţei o dragoste viforoasă şi mîndră pentru acest om ales. — Şi era într-o zi lină, pe aceeaşi bancă de piatră, în umbra ramurilor întunecoase şi, în tăcere, domniţa, alături de boierul EimainoM, îşi asculta în piept bătăile inimii zbuciumate. Aprige şi fierbinţi ar fi năvălit cuvintele; înspre o lume de fericiri neîncercate sta gata să se avînte; îi venea să închidă ochii, să-şi plece încet capul pe pieptul lui; căci în toată fiinţa ei era o poftă nehună de viaţă, o pornire spre dragostea niciodată încercată. Dar olipa cea mare trecu încet-încet, eu bătăile inimii; boierul Emanoil se duse. Ea îl primi şi a doua zi, şi în alte zile, cu o mare dragoste stăpînită şi pe nesimţite trecură săptămînile şi lunile, şi gîndurile de mîndrie care opriseră izbucnirea caldă şi dreaptă se întăriră. Ca un vis rămăsese această zi care trebuia să aducă o mîngîiere unui sărman suflet nenorocit şi care nu însemna decît o pată de soare, după care porni un întuneric plin de amărăciune. La dragostea aceasta a trecutului se gîndea domniţa, şi-şi simţea în piept inima încetinită. Nici feţele tinere de altădată, a ei şi a boierului Emanoil, nu se mai arătau lămurite; trecutul murise pentru totdeauna ! Şi totuşi, dintr-un colţ întunecos, nebănuit, mai răsări un zbor de cuvinte uitate atîta vreme, care acum, în pustiul acesta, avea un înţeles deosebit. — Nu se poate, nu ©e poate să fii pătrunsă de ceea ce spui ! zicea domol, cu ochii umezi, odinioară, în anii tineri, boierul Emanoil. Nu se poate să crezi că învăluindu-te într-o mîndrie de ghiaţă vei fi vreodată fericită ! Trebuie să ştii pricepe sufletul oame- 668 nilor : dragostea pe care o avem în noi trebuie sa rodească... Şi domniţa de altădată zîmbea mîndră şi clătina încet din cap : — Nu, nu se poate; din alt aluat sîintem plămădiţi noi. In mine este ceva" care mă înalţă deasupra lumii mici... Iar dragostea las-o să rămînă pentru totdeauna închisă. Voi avea mîngîieri destule în mine însămi şi-n copiii mei. — Nu cred ! şoptea ridicând fruntea cel ce era iubit fără să ştie. Cînd va trebui să cauţi mîngîierea cea mare, cînd îţi va trebui căldură pentru inima amorţită, poaite nu vei mai găsi nimic... — Dar copiii ? — Da, aşa-i, copiii ! şoptea blînd boierul. Şi cum se ştergea pentru totdeauna şi această lumină din trecut, cu şoapte simţite numai, nerostite, ca între nişte fantome nevăzute, — domniţa simţi deodată un fior gmdindu-se la copiii care se depărtaseră, pînă la care nu mal putea bate căldura inimii ei. — Poate, poate avea dreptate atunci boierul Emanoil; o lume întreagă de sufeonţi aşteaptă dragostea noastră; izvorul trebuie să curgă, nu trebuie să sece, — căci viaţa e prea mică şi prea amară ca s-o trăim singuratici. Dar dragostea cea înflăcărată de atunci ? — Nimic ! — Şi domniţa oftă greu în tăcerea neclintită din juru-i... III ' — A ! bine-ai venit, cucoane Emanoil, zise domniţa domol, cu ilueirea-i de zîmbet. Tot te-am aşteptat zilele acesteia; credeam c-o să te grăbeşti. Uite, stai 669 colea, lingă mine. Cred că-i bine aici, afară; ne mai mîngîie vântul sufletele... Boierul Emanoil sărută tăcut mîna domniţei şi se aşeză alături. Apoi o privi îngrijat: — Ce >ai, prinţesă ? eşti mai traisă la faţă; ai vreo grijă ? — Cum grijă ? Desigur că am grijă şi încă una mare... Te aşteptam să o risipeşti. Şi sînt încredinţată că o să mă linişteşti c-o vorbă’... Boieriţi tăcu o cliipă. Apoi clătină încet din Gap, privind înainte: — Nu! Domniţa Maria tresări şi se întoarse pe jumătate : — Ce este ? Boierul îşi pironi asupra ei ochii trişti. In glasul domniţei pătrunse o părere de tremur : — Ce este ? Ah ! poate mă va scuti Dumnezeu de prea mari încercări. — Poate-ar fi fost mai bine să tac ! şopti cuconu Emanoil. Sîntem singuri ? — Foarte singuri ! murmură înăbuşit domniţa. Eugenia e tristă, se plictiseşte, stă închisă şi nu ştiu ce să fac. — Da, înţeleg, înţeleg, domniţă, înţeleg prea bine... Apoi boierul Emanoil adăogi cu blîndeţă : Uite despre ce e vorba, domniţă. Poate-i mai bine să mă grăbesc şi să jiu mai fac nici un înconjur. Ştii dumneata ce-ţi face băietul în Roman şi la Iaşi ? •— Ştiu. Are legături; se pregăteşte pentru viitoarea luptă electorală. — Ei, nu, nu se pregăteşte pentru nici o luptă, pot să-ţi spun sigur. întăi am auzit zvonuri şi n-am crezut; dar apoi m-am dus la faţa locului şi m-am în- 670 credi.nţat eu singur. Petrece prea mult... chiar cu femei şi vin... Bine, ale tinereţii valuri... Dar ştii că joacă cărţi şi face datorii ? joacă cărţi ou oricine şi oriunde 1 ; ; Boierul se opri scurt. Domniţa închise ochii palidă, ca moartă. — Vezi ? n-am făcut bine ! murmură bătrînul. — Ba da, cucoane Emanoil, zise domniţa, deschi-zînd ochii tulburi. Rău n-ai făcut. Trebuia să ştiu ! sînt eu destul de tare şi pentru asta. Şitii prim ce-am trecut!... joacă cărţi, şi face datorii... Se înjoseşte aşa cu oricine... Şi cine-i dă bani ? cum îi dă bani ? — Sînt destui care să dea, dominiţă, cu dobînzi pe care nu ile poţi bănui. Vezi cît de rău e omul ? De ce-ţi spun eu toate acestea ? — Ba spune, sipune! — Bine, trebuie să ştii, căci trebuie să pui picioru-n priaig, să iei o hotădîre. Toată averea aceasta cu greu făcută, cu 'cumpănă, se va duce altfel în pulbere, se va înstrăina. — Nu, nu, nu ! asta nu se poate, prietine ! Ce face ? spune, ce face? Uite, cum te privesc ca o nebună... Da, trebuie să vorbesc mai încet; aşa, cu linişte... Ce face ? Bine, dă poliţi, atît ? Ce face ? — Dă poliţi în care e iscălit altcineva, dominiţă, — asta o ştiai ? N-o ştiai... Ce puteam să fac ? Ce puteam să fac ? Puteam să nu spun ? Asta e o datorie, o mare datorie. — Da, o datorie! şopti răguşit domniţa suflînd greu, cu sufletul sfărâmat de o durere înspăimîntă- toare. Apoi. privi cu ochii arzători pe boier : — E adevărat aceasta ? Copilul meu ? Copilul cu care socoteam să mă miînidresc ? De ce n-airn auzit nimic pîn-acuma ? De ce-mi spui dumneata întăi ? Nu se poate. Este ceva 671 în mine, care-mi spune că nu se poate ! Aii! nu se poate ! Nu te cred, cucoane Emanoil... ' Apoi glasul dureros deodată tăcu. Boierul o privi cu mîhnire. încet, liniştea veni ; faţa se împietri. Glasul porni iar, schimbat, cu un tremur aspru : — Băietul meu dă poliţi în care mă iscăleşte? Nu se poate !... Boierul Emanoil pricepu că mîndria învinsese, că simţirile străine iar veniseră ca un vînt de ghiaţă ; că trebuie să plece. încet, fără un cuvînt, îşi luă pălăria, o clipă privi la domniţă aşteptînd o vorbă, o privire : apoi, foarte trist, cu spetele încovoiate ea de durere, scoborî scările. Domniţa tăcea neclintită, palidă, parcă aştepta moartea. Privea în neştire spre grădiniţa plină de flăcările trandafirilor, spre şirul de plopi oare hotărnicea curtea, spre zarea întunecată de razele piezişe ale soarelui şi-şi simţea în piept o inimă care se fărîma clipă cu clipă, care-şi stingea bătăile. Cea mai mare nenorocire aceasta era ! După aceasta nu putea -să urmeze deoîlt sţlrşitul. Gkndul acesta se împuternicea, îi sfredelea creierul ca un burghiu de foc; sfîrşitul, cumplitul sfîrşit care trebuia să încheie o viaţă aşa de curată ! Pentru ce această pedeapsă nemeritată, Dumnezeule ? Şi se simţea aşa de trudită, aşa de jalnică, gemînd subt o nenorocire aşa de mare, încît pareă-i venea să închidă ochii, să se prăbuşească, să sfîrşească totul într-o moarte, oare singură putea fi alinarea desăvârşită. In văzduhul liniştit al apusului, undeva, în înălţime, o pasere singuratică ţipă de cîteva ori slab, prelung, melodios. Domniţa închise iar ochii, într-o noapte 672 amară de durere. Sus, în răceala, în singurătatea înălţimilor, parcă ţipase sufletul ei, dintrodată despărţit de trup. Dar deodată tresări sub săgeata unui fior de groază. Trăsura Iui George intra duruind în ogradă, într-un amestec de glasuri care-i păru neobişnuit. Ca izbită de ceva se ridică în picioare, şi uşor, cu teama de a nu fi zărită şi auzită, trecu în sală şi de-acolo în odaia ei. Zdrobită se aşeză în jîlţ, înaintea mesei de stejar şi aşteptă. Trebuia, trebuia să se întâmple ceva ! Tăcerea din juru-i o chinuia ca un sfîrîit ascuţit care-i pătrundea în urechi şi-n cap. Apoi deodată sfîrîitul conteni; un glas depărtat, în ogradă, se auzi; paşi răsunară în cerdac. Inima-i zvîcni tare, apoi i se strînse dureros. George intră vesel, cu ochii strălucitori, trecîndu-şi amîndouă mînile prin părul umezit: — Bonjur, mamă ! Eşti bine ? foarte bine ?... Şi domniţa, cu ochii aţintiţi, băga bine de samă că veselia lui avea tcev'a prefăcut, ca-n multe alte dăţi, că-n glasul răsunător se amesteca ceva nesigur, ca o teamă. II privea cu ochii mari şi nu-şi putea bine închipui ce anume se va întâmpla. El îi sărută mîna încliîiîndu-se, apoi începu a vorbi lucruri obişnuite, pe oare ea însă nu le putea pricepe, chinuită de vorbele ei, care se pregăteau să izvorască, să izbească. Băiatul se opri mirat. Cu faţa albă, cu ochii arzători, domniţa se ridicase din jîlţ. Glasul ei avea ceva adînc, greu, o suferinţă fără nume : — George!... spune ce-ai făcut? pentru ce mă necinsteşti ? El se trase îndărăt, ca izbit de-o palmă. 43 — M. Sadoveanu — Opere, voi. II 673 — Pentru ce, George ? De ce taci ? Tot, tot am aflat! ah! am aflat totul, dar mai bine aş fi murit!... Pentru ce-ţi tăvăleşti prin noroi numele ? pentru ce calci în picioare mîndria mea ?... Era un bocet mai curînd decît un strigăt de revoltă. Şi băiatul galben, întăi cerca să zîmbească strîmtorat, fugea cit ochii în laturi, apoi deodată se (încruntă, cercă să spuie ceva : — Ce este, mamă ? nu înţeleg !... — Nu înţelegi ? de ce nu înţelegi, copil nenorocit ? Ştiu sigur ! auzi tu ? ştiu sigur ! nenorocitule, ce-ai făcut! Mai bine mureai din leagăn ! — Au venit poliţe pentru plată ? întrebă deodată tînărul. — Cum r xum ? ai mărturisit! Ah ! e adevărat! e adevărat! iah! e adevărat! Nenorocitule ! ce-ai făcut cu sufletul meu ! Pentru ce-ai ucis în mine şi nădejdea aceasta ? Şi căzu istovită în scaun, ou ochii îngrozitori aţin- Dar în tînăr urlau patimile; şi cu un glas de mînie izbucni ; — Pentru ce-au venit să-ţi spuie ? Cine-a venit ? Canalia ! trebuie împuşcat ticălosul care m-a înşelat şi a venit la tine! Trebuia să aştepte !... Se opri scurt. Domniţa gîfîia : — Să aştepte ? pînă cînd să aştepte ? Pînă ce voi muri eu L. Aii! copilul meu eşti tu ? mişelule! cine eşti ? Nu eşti copilul meu ! Cine mi te-a înstrăinat ? Cine te-a otrăvit ?... Tînărul tăcea. Apoi deodată şovăi, duse mîna la frunte şi se lăsă greu pe scaun. tiţi. 674 O tăcere adîncă urmă, ca după un vifor. Ochii domniţei ardeau ca doi cărbuni, în umbra fumurie pe care o strecura amurgitul prin geamuri. George zise deodată, oftând amar : — De-acuma-nainte ştiu ce am de făcut! Voi spăla pata cinstei tale !... Mama tresări; tânărul oftă iar. O tăcere lungă, grea. George se sculă repede. — S-a sfîrşit! de acum mă duc !... — Stăi! zise domniţa, încet, fără să poată face o mişcare. Umde te duci ? — Ştii bine unde mă duc, mamă ! gemu cu durere băiatul. — Stăi, nenorocită fiinţă, stăi şi spune cîit dato-reştâ... Spune, — şi gîndeşte-te că m-ai apropiat de mormînt... Hotărârea ta dovedeşte că nu uiţi cine eşti... Cît îţi trebuie ? Tînărul tăcea încruntat. — Spune! Zece, douăzeci de mii ? Nu ? Treizeci ? George îşi înclină uşor capul. — Bine ! zise abia auzit domniţa; apoi oftă. Atunci băiatul se apropie, puse o sărutare pe mîna întinsă în lungul braţului de la jîlţ şi se retrase în vîrful picioarelor, cu faţa chinuită parcă de o boală ascunsă. Şi domniţa rămase singură în tăcerea odăii, fără viaţă, fără voinţă. Aşa de repede a trecut această furtună istovitoare ? Copilul ei a fost acesta, care aşa de uşor i s-a părut străin ? Copilul ei a fost ? Nu, n-a fost copilul ei! Dac-ar fi fost copilul ei adevărat, aproape de ea, un suflet, acelaşi suflet, acum n-ar mai fi trăit, nu şi-ar mai fi simţit sufletul plin de otravă. Greu, greu curgeau ideile, sterpe: şi parcă um suflet avusese şi acum nu-1 mai avea. Parcă toată fiinţa i se 43* 675 sfărîmase, i se împrăştiase, şi totuşi haina grea de lut acolo era. însfîirşit a venit această izbucnire ? A trecut ? De cincisprezece ani o viaţă de nemişcare, o viaţă aspră şi mîndră, — şi acum deodată, într-o clipă, totul s-a .prăbuşiţii! De ce amărăciunea anilor dintăi, de ce un suflet curat, apoi, de ce copiii în care nădăjduia mîngîiere ? A trecut furtuna, dar pancă tot stă pe marginea unei prăpăstii, parcă îi vine să rîdă, parcă stă într-o umbră de nebunie. — Ce este ? Auzul ascuţit deodată prinde glasul prin grosimea zidurilor. Şi nu e o părere ; de bună-samă că ;nu. Aude iglasul .dulce, argintiu al Eugeniei, aude glasul limpede al lui George, glasul copiilor ei, — şi o undă de rîs adie... O părere a fost ? Un întuneric adânc de moarte a fost, o suflare de uraigam, care trecu prin sufletul otrăvit al mamei, — şi lacrimile iuţi, — cu zguduirile de friguri ale unei dureri nemărginite, porniră. Ca într-o prăpastie a morţii căzu : corpul greu, de plumb, căzu ca într-o prăpastie şi o răceală de ghiaţă i se sui ca din pămînt prin picioarele slăbite. — A ! s-a sfirşit! g.îndi domniţa Maria. S-a sfîrşit !... Şi lacrimile se opriră. — S-a sfîrşit! şopti încet, şi tresări, ca la auzul unui glas străin. Apoi îşi duse încet, greu, mîna la frunte. Voi să se scoale; picioarele-! erau de piatră. — Da ! s-a sfîrşit! aici e mormântul! oftă iar sfâşietor şi lacrimile oiprite porniră iar fierbinţi, ca un plumb topit, ce-i brăzda faţa şi-i seca ochii neclintiţi. O {|P8uiosa.re mare, o milă, ca de la cineva străin o învălui şi iar se opriră lacrimile. De acum s-a sfîrşit, totul s-a sfîrşi't! 676 La urmă şopti încet, foarte trist, prin întuneric: — O să trimet să vie boierul Emanoil... Tîrziu, cătră miezul nopţii, după ce venise înspăimântat, ca într-o suflare -de furtună, boierul Emanoil asculta întristat povestea întîmplării, stînd cu bărbia în palma dreaptă, ou cotul pe genunchi, aproape de jîlţul domnitei. Asculta vorbe care picurau rar, slăbite, suflate parcă de-o durere lăuntrică, şi privea cu inim>a strânsă la fiafa răvăşită şi la ochii arşi. Cînd glasul tăcu, rămase mut. Nu putea să rostească nici o vorbă. — Ce zici, prietine ? întrebă încet domnita. Boierul Emanoil răspunse cu greutate : — Ce pot să-ţi spun eu ? Nu mai pot spune nimic... Dominiţă Maria privea ceva nevăzut înainte-i. — Cum ai venit, cucoane Emanoil, cum m-am liniştit... întăi am crezut că vine. moartea, apoi am crezut că m-a cuprins îngheţul paraliziei... Ah ! ce ceas amar, ce ceas de groază !... Şi singură, singură ca într-un pustiu !... 1— N-a venit nimeni ? — Nu, n-am vrut să văd pe nimeni... Voiam să mor singuratică, cum am trăit... Acuma binee-ai venit, prietine... M-iai mai liniştit, — dar ce grozăvie e în mine, ce grozăvie în sufletul meu, duipă cincisprezece ani de pace... ani fără nici o tresărire... Anii aceia au fost mîndria mea, cucoane Emanoil !... Şi acuma nu ştiu ce să mai spun... Ah! prietine, prietine ! îţi aduci aminte de valra aceea a anului 70 ? Nu ştiu daeă-ţi aminteşti... Era într-o după-amiază şi vorbeam singuri, — şi-mi aduc aminte că-ţi spuneam că marea mea mângâiere îmi vor fi oopiii. Dar dumneata nu 677 ştii, prietine, oe era atunci în sufletul meu şi nici nu trebuie să ştii. Acuma m-am răzgîndit: nu trebuie să mai ştii nimic... Ce ţi-ar folosi ? Acuma am rămas aşa de singură — şi nu înţeleg de ce... Iar boierul Emanoil tăcea şi privea pe gînduri truipul mândru, aiouima aşa de zdrobit, sufletul tare, acuma aşa de înfricoşat. Nu spunea nimic, dar se gîndea la trecut; şi poate şi domniţa pricepea că se gîndeşte boierul la răceala sufletească, pe care o adusese mia rea ei mândrie, poate înţelegea însfiîrşit că simţirile străine au înăbuşit totdeauna flacăra dragostei care este cel mai mare bine ! Poate (pricepea, căci îşi plecă fruntea şi nu m-ai zise nimic. în lumina tremurătoare a luminărilor, boierul Emanoil oftă, apoi se sculă încet, apucă mîna domniţei şi o sărută. După aceea o privi lung, cu milă. — N-o să mă uiţi, cucoane Emanoil, o să mai vii să mă vezi... — O să vin în fiecare zi... şopti încet, cu mîhnire, boierul. Şi domniţa asculta cum i se depărtau paşii, îl auzi din capătul cerdacului tuşind înăbuşit: şi deodată, după bătrmeţa aceasta care plecase, silabă şi trîstă, îi apăru, într-o lumină depărtată, tînărul de odinioară. Şi înainte-i, în lumină, în tăcere, domniţa Maria îşi văzu, parcă -pentru întâia oară, după ani de uitare, portretul tinereţii, luminos, în cadru-i de au-r, strălucind de primăvară, -cu ochii plini de fericire. Şi încet, privimdu-şi icoana tinereţii pierdute, -domniţa iair văzu, izvorînd din întunericul uitării, tot trecutul neînduplecat, cu inima aceea singuratică şi rece, care nici pe -copii inu putea să-i mai ţie aproape, cu inima pustie şi stearpă care sîngera acum ! 678 Şi o întrebare izvorî In singurătatea netulburată, o întrebare care nu se ştie de unde porneşte : de la trupul frînt în jîlţ spre portretul tinereţii, sau de la trnereţa altei vremi sipre stingerea de-acum: o întrebare care lua fiinţă într-un oftat amar : — Ce-ai făcut cu sufletul tău ? Din ochii stînşi ai domniţei Maria două lacrimi picurară ca pe un mormînt. NOTE Ca să vorbim despre Amintirile căprarului Gheor-ghiţă, trebuie să ne întoarcem în trecut, înainte de a ieşi lia lume Fraţii Potcoavă, tocmai la începutul anului 1902, ianuarie. Sadoveanu, după cum se ştie, se afla la data ,aceea la Fălticeni, şi-n tihna tîrguşoru-lui căptuşit de zăpezile îmbielşugate ce cad de obicei în acel fund de Moldovă, scria neobosit la istorisiri şi nuvele romantice, adăogîndu-le teancului de manuscrise de pe colţul măsuţei. Dar tihna tîrguşorului de provincie ce-1 împresura nu se afla şi-nlăuntru lui. Acolo era mare vîltoare, gînduri şi idei de tot felul se îmbulzeau, ţesînd în toate părţile şi căutînd să iasă la lumină. Cîte, cîte planuri, ce dorinţă arzătoare de a realiza minunile pe care le întrezărea ca pe nişte stele ce-i sclipeau în adîncuri... Pentru asta avea nevoie să stea nestingherit la lucru, să scrie şi iar să scrie, conştient că numai prin muncă aprigă şi stăruitoare îşi poate desă-vîrşi meşteşugul de povestitor. Iată de ce, ordinul de a se înfăţişa neîntîrziat la Regimentul Suceava, nr. 16, pentru stagiul militar, n-avea de ce să-l bucure, de şi îl aştepta de două luni încheiate. 44 — -M- Sadoveanu — Opere, voi. II 681 Ca şi albina care strînge şi din locuri sterpe strop pentru fagurii ei, aşa şi harnicul Sadoveanu reuşeşte să adune de oriunde material pentru scrisul lui. Pre-zentindu-se la compania a 3-a a Regimentului Suceava din Folticeni, intră într-o lume nouă care îl interesează de la început. Soldaţii vechi care îl iau In primire ca să-l puie la curent cu teoria şi instrucţia — el făcînd parte din întîrziaţi — sînt în general flăcăi de la ţară. Le cîştigă îndată prietinia şi ei îşi deschid sufletul cu încredere, vorbindu-i despre satele după care tînjesc, despre sărăcia, năcazurile, nedreptăţile îndurate... El le ceteşte scrisorile sosite de acasă şi-i sfătuieşte ce şi cum să răspundă fetelor şi nevestelor ce-i aşteaptă să se „libereze". Viaţa de cazarmă, cu organizarea absurdă a armatei de pe vremea aceea, o trăieşte la un loc cu camarazii lui, pe care caută să-i ajute şi să-i scoată din ticăloşia lor. Pe unii, ca pe bietul Guraliuc, zadarnic cearcă să-l facă să nu mai spuie „Malînchî“, în loc de Manlicher, „prenţasca .sa Mar ia “ şi ^domnul sup-iocotinesou Lîbnescu Leugint“. E tuns chilug ca ei, are capelă şi manta de la magazie, centură reglementară, aidoma unui „deşcă“. E aproape de sufletul, de durerile şi năcazurile lor. Duminicile şi sărbătorile, sosesc de la ţară femei şi bătrîni cu merinde. îşi desfac trăistile şi, după ce ospătează pe răcani cu slănina şi fomnza adusă, iîşi deschid şi baierele sufletului şi încep a povesti de pe-acasă. Aşa află caporalul instructor Sadoveanu de multe lucruri interesante — şi el e cel care le dă sfaturi în ce priveşte gospodăria şi muncile cîmpuluî — îmbogăţindu-şi cu acest prilej bagajul de vorbe, de observaţii şi cunoştinţi. Din lumea asta nouă în care trăieşte un an de zile, nu se va pierde nimic. Va face şi manevre şi va cunoaşte şi Tîrgul-Ocna, unde companita lui, a doua, împreună cu a treia, va alcătui detaşamentul de gardă al castelului ocnaşilor şi salinelor. Peisaj, tipuri de S82 oameni, impresii, întîmplări triste ori hazlii — toate vor fi puse pe hîrtie, în vara anului 1903. Le va scrie la Liteni, pe malul Şiretului, unde se va afla în petrecere de vară, la rude ale soţiei sale. Şi mult mai tîrziu, abia după doi ani, vor fi publicate în volum, sub titlul Amintirile căprarului GheorghiţăIn reviste nu va apare decît un fragment: Ocna 2. ★ In toamna anului 1903, pe cînd încep să se coacă merele în Viişoara şi munţii vineţii ce străjuiesc Fol-ticenii prind a se înceţoşa de aburul ploilor, un mo-safir neaşteptat trezeşte interesul întregii străzi Ră-dăşeni, care scoate capete curioase la geamuri. Trăsura urcă la deal. Birjarul îndeamnă calul, şfichiu-indu-1 : — Dio !... Cine să fie ? S-ia oprit. Din birjă se dă jos un tînăr frumos şi elegant — nici vorbă că e bucureştean — şi cată cu ochii numărul 45. Da. Iată căsuţa cu pricina, a lui Pavel Ciubotaru, în care a locuit şi Ion Creangă pe vremuri. Acuma stă Mihail Sadoveanu. — Bateţi la uşă ! îl sfătuieşte birjarul, care întoarce calul în scurt, spre vale. Urcă două trepte, intră în cerdac. Bate. De pe geamuri a şi fost văzut. Uşa scundă se deschide larg. E poftit în antret. Apoi în încăperea din dreapta, căptuşită cu cărţi pînă la înegurare. Se află în ibiroul lui Sadoveanu. — Sînt Zaharie Bîrsan. Mă trimete Ştefan IosiF — sol —■ din partea revistei Sămănătorul... Gazda l-a poftit să şadă şi-l ascultă în tăcere. Şi Zaharie Bîrsan se tînguie şi-i spune cum îl oropseşte Steo Iosif, cerîndu-i săptămînal o bucată de proză pentru revistă. Sămănătorul are poeţi, critici, eseişti, 1 Minerva 1906, — de şi după relatările din revista Sămănâ-torul 1905, volumul a apărut la sfîrşitul anului 1905. 2 Sămănătorul 1905, nr. 45, p. 827—832. 44* 683 dar n-are povestitori. Ce-i de făcut ? S-au gîndit cu toţîi la Sadoveanu, care — după ctte se ştie — are o groază de manuscrise ce stau clituri pe masa lui de lucru... — Indură-te ! exclamă cu mult haz solul venit de departe ; şi scapă-mă !... Nu e îndemn, ci rugăminte fierbinte. Cel asaltat stă şi se gîndeşte. In vreme ce Za-harie Bîrsan îşi punea toată diplomaţia la contribuţie, el îşi făcea socoteli şi cumpănea toate... Aşa că răspunsul veni îndată, grav şi îndesat: — Vin la Bucureşti. — Cînd ? — Gît de degrabă, în cursul lunii octomvrie. —• De ce nu acum, îndată ? — N-ai încredere în cuvîntul meu ? Zaharie n-a mai replicat. S-a mulţămit cu făgă-duiala dată. ★ Şi Sadoveanu s-a ţinut de cuvînt, a luat contact cu redacţia Sămânătorului şi ia făcut legămînt de prie-tinie cui hlîndul poet Iosif, făgăduindu-i .solemn să-i dea regulat pentru revistă o bucată de proză. Deocamdată i le va trimete ori i le va aduce chiar el de la Folticeni : iar din primăvară se va stabili la Bucureşti şi-i va fi mîna dreaptă în redacţia revistei. Şi aşa a şi fost. In primăvara anului 1904, Sadoveanu îşi ia familia şi vine în Capitală, unde închi-riase o căsuţă modestă, în strada Toamnei, nr. 89. „... îi plăcea lui St. O. Iosif să vie cîteodată la mine — spune Sadoveanu — în tihna mahalalelor de lîngă Obor. Aveam o grădină mică de pomi şi un chioşc încununat cu viţă de vie. Aduceam în acele zile pe un prietin al nostru lăutar, cu taraful său. II descoperisem amîndoi într-o zi la o crîşmă depărtată, lîngă lacul Băneasa. Meşterul Gheorghe Ştefan venea cu feciorii săi ; naiul, ţimbalul şi vioara sunau în grădină, sub viţa încărcată de struguri. Bătrînul „zicea", cu mare artă, cîntece bătrîneşti. 684 Cîteodată ne întflneam şi fără sunet şi vin. Ne plimbam prin uliţi pitoreşti, la marginea Capitalei de altădată, vedeam cavaleri cu nădragi largi şi mintene căptuşite cu albastru, cîntînd din harmonică domnişoarelor cu muşcată roşie după ureche. Treceam mai departe, spre liniştile de dincolo de Obor. Ne opream. Steo recita" '... ' Se întîlneau în fiecare zi la Minerva, unde era tipografia editurii şi redacţia Sămănătorului. „Fratele Mihai“ — cum îi spunea Iosif — îi era ajutor şi sprijin. Ii stătea la dispoziţie cu cele din urmă povestiri ale sale, pe care i le cetea întotdeauna... „Vedeam în ochii lui extraordinari cea mai bună plată a muncii mele neîntrerupte. Pe lîngă această plată, prietinul meu înţelegea să adaoge şi pe cealaltă, în calitatea lui de proprietar al publicaţiei..." 2 Şi alte publicaţii, ca Voinţa Naţională, îi plătesc onorariu. Acum contractează şi învoiala cu editorul G. Filip, pentru cele patru volume ce vor apare în cursul anului... ★ Totuşi, chiar în aceiaşi an, 1904, îl găsim într-un birou de lia Casa Şcoalelor. Ca mic funcţionar nu are mare lucru de făcut, decît să copieze recipise dintr-un tablou interminabil. Şefii lui privesc cu bunăvoinţă foile scrise mărunt, pe care se apleacă laborios. Ce credeţi că face Sadoveanu ? Silit să stea într-un birou ce-i fură din ceasurile de libertate, s-a hotărît să scrie însfîrşit cartea mai de mult proiectată, despre războiul de la 77, avînd deplină încredinţare că independenţa statului a fost dobîndită cu jertfele celor mulţi şi năcăjiţi. Avînd ceva material documentar la îndămînă, adăogînd şi poveştile auzite de la unii veterani, se .avîntă în această aventură îndrăzneaţă : a scrie Povestiri dintr-un război îndepărtat. Să nu uităm că în depozitul scriitorului au rămas, încă din timpul cînd îşi făcea stagiul militar, felurite 1 Anii de ucenicie, p. 264—265. 2 Anii de ucenicie, p. 266. 685 tipuri, care-şi aşteptau rîndul, să fie folosite cu primul prilej. Buzămungă din bucata în baterie 1 e un ţigan pe care l-a instruit el. Panciuc'2 e dintre cei cu care a făcut armata. Căpitanul Corbaz, poreclit Tetea, locotenentul Avram din 27 August3 sînt tablouri veridice ale unor oameni pe care i-a cunoscut bine — şi n-a avut decît să-i zugrăvească. Alte bucăţi sînt auzite în copilărie ori în tinereţă — căci mult i-a plăcut să stea de vorbă şi să asculte poveşti din vechime. Prînzul4 e o istorisire laflată de la ■u'n veteran — .mai mult o .anecdotă. Despre moş Simeon şi ţapul lui (Mînia moşului) 5, i-a povestit cineva, tot un veteran, desigur. Ceasuri de pace6— o sistare a ostilităţilor — e un fapt veridic. Tot aşa Convoiul7 e luată după un raport oficial. Luarea Griviţei8 urmăreşte fidel desfăşurarea operaţiilor. Celelalte: Moara părăsită9, Dascălul Irimia l0, Călăraşul n, Două dureri12, In spitali3, sînt fantazii pe marginea documentelor studiate. Le cetea lui Nicuşor Beldiceanu şi lui Iosif, la el acasă, în strada Toamnei; şi pe măsură ce le scria, apăreau în Sămănătorul. Pentru cele dintăi două ori trei bucăţi, Ministerul Instrucţiei îi acordă un premiu de şapte sute de lei, eveniment ce stârneşte sensaţie atît în lumea literară cît şi acasă la el, unde nevoile se îngrămădeau tot mai mult... Anecdota spune că Sadoveanu s-a întors într-o zi 1 Sămănătorul 1904, p. 682—688 ; Povestiri din război 1905. 2 Sămănătorul 1904, p. 437—440, 452—456; Povestiri din război 1905. 3 N-a fost publicată în nici o revistă; Povestiri din război 1905. 4 Sămănătorul 1904, p. 485—491 ; Povestiri din război 1905. 5 Sămănătorul 1904, p. 567—574; Povestiri din război 1905. 6 Sămănătorul 1904, p. 410—413 ; Povestiri din război 1905. 7 Povestiri din război 1905. 8 Sămănătorul 1904, p. 374—378 ; Povestiri din război 1905. 9 Sămănătorul 1904, p. 548—554 ; Povestiri din război 1905. 10 Luceafărul 1904, p. 231—236 ; Povestiri din război 1905. 11 Sămănătorul 1904, p. 533—537 ; Povestiri din război 1905. 12 Povestiri din război 1905. 13 Povestiri din război 1905. de la slujbă, întovărăşit de Nicuşor Beldiceanu, dînd veste că a găsit nişte bani în drum. — Cum ? Ce bani ? A scos o sută de lei şi-a pus-o pe masă. Toată lumea s-a bucurat. A mai scos o sută şi-a pus-o lîngă cea dintăi. A scos şi-a treia. Cucoana Maria Bîlu, soacra lui, şi-a pocnit palmele una de alta, minunîndu-se. A scos a patra ; a cincea ; a şasea ; a şaptea. Firava cucoană Catincuţă, soţia scriitorului, a înţeles cum stă povestea. Numai bunica copiilor nu mai contenea cu uimirea ei fără sfîrşit, spre marea satisfacţie a celor doi prietini, foarte amatori de farse nevinovate. ★ Povesteşte undeva Sadoveanu despre nişte ploi de pomină care au căzut în vara anului 1912 asupra Fol-ticenilor. Era pe atunci conferenţiar al Cercurilor Culturale şi adesea pe drumurile din acea regiune. Ploile de sub munte, pe care avea să le descrie aşa de măiestrit în Puhoierii, le cunoştea bine; de data asta însă a plouat şaptezeci şi două de ore în şir, de miroseau a putred livezile. Atuncea, pe cînd pămîntul părea căzut în ghiara unui demon care voia să-l prăpădească, prin aburul fumegînd, a trecut paserea ploii. N-a văzut-o decît ca o umbră, lunecînd pe geamul deschis şi pierzîndu-se în neguri c-un ţipăt lung şi desnădăjduit. . Fantoma asta jalnică a năzuinţelor omeneşti gonind, prin bură şi noroaie, spre orizonturi luminate, l-a urmărit întotdeauna pe autor. Apare în nenumărate încercări de a zugrăvi mizeria tîrguşoarelor moldoveneşti de la acea epocă, în care cele mai frumoase elanuri mor, înăbuşite. O primă încercare, într-o formă nebuloasă, e bucata în liniştea pădurii, scrisă în 1900 şi reluată în 68? 1901 sub titlul Un foc în negură. De aici a ieşit Floare ofilită l, în 1905. în cercul strîmt al micilor funcţionari dintr-un păcătos tîrguşor, un suflet simplu şi curat — Tincuţă" — se deschide ca o floare în lumina dragostei; dar, intrînd în vîltoarea vieţii, curînd, sub vîntul de ghiaţă al dezamăgirilor, se ofileşte. Năzuinţa,spre frumos apare, în acest al doilea roman în ordine cronologică după Şoimii, ca o luminiţă ce pîlpîie stîns, în ceţuri. Tînărul scriitor zugrăveşte mai ales marasmul vieţii noastre burgheze, care stă — cu propriile-i cuvinte — „pe treapta cea mai de jos a culturii" — neavînd nici o credinţă, nici un ideal şi purtînd doar umbra unei haine a civilizaţiei. Oamenii şi locurile din copilărie, Paşcanii cu figurile lui tipice, îi slujesc drept material. Cuconu Alecu e tatăl său ; Andrieş un frate al tatălui. Grigore e unul Grigore Simandiri, fost psalt la biserica Curelari din Iaşi, care venea să petreacă sărbătorile Paştelui, ale Crăciunului şi Sf. Alexandru la Paşcani, lîngă cuconu Alecu, cu care se împrietinise pe vremea cînd acesta fusese epitrop la aceeaşi biserică, Curelari ; aducea covrigei cu susan copiilor şi compunea stihuri şi cîntece ; „Am trimes-o ş-oi trimete-o...“ e opera lui. Cucoana Catinca, subprefectul, madiam Trifanov, figuri cunoscute fugitiv. ★ Puterea de a îmbina peisagii, oameni, întîmplări auzite, prin darul minunat al imaginaţiei afective, se vădeşte mai ales în nuvela Păcat boieresc. începuse a cunoaşte la acea epocă Bărăganul şi bălţile Dunării. Se ducea uneori în Deltă cu răposatul doctor Dimitrie Ionescu, pe atunci inspector al Pescăriilor Statului — şi culegea necontenit material. Pe negurosul şi amărîtul neică Marin nici vorbă că l-a cunoscut ; pe el şi pe alţii ca dînsul. Nici nu se putea ca lumea aceea de aspră mizerie şi sălbătăcie să nu ridice în sufletul celui ce o descoperea o altfel de 1 Sămănătorul 1905, nr. 16—39 ; Minerva 1906 (pe pagina de titlu) ; dar volumul apăruse şi fusese comentat în publicaţiile vremii încă din toamna anului 1905. 688 dramă ; cele două mîni negre, care se strîng ca un cerc de fier pe grumazul feciorului de boier, întruchipează imaginea halucinantă a mulţimii obidite de veacuri. Amănunt interesant: Convorbiri literare a plătit bucata. Pentru întăia oară revista acorda onorar unui autor. Şi încă ceva : cei din redacţie i-au cerut lui Sadoveanu să schimbe titlul bucăţii, părîndu-li-se desigur tendenţios — lucru pe care el l-a refuzat cu îndîr-jire ; Iezerul — aşa fusese propus în redacţia Convorbirilor Literare să fie intitulată nuvela şi aşa a înţeles Duiliu Zamfirescu să spuie Păcatului boieresc 1 pînă la sfîrşit. * Pentru Mormîntul unui copil2 a folosit note, amintiri şi spovedanii ale unui prietin intim. După ce-a fost publicată nuvela, eroul a adresat autorului o scrisoare foarte interesantă în care îi spunea că 'tare i-a plăcut bucata, dar că se teme că părinţii lui au să recunoască personagiile şi - împrejurările şi asta îi creează o situaţie delicată. Asemenea „situaţii delicate" aveau să se mai ivească în cariera lui Sadoveanu ; mulţi aveau să se recunoască în eroii operelor sale. Scormonind în magazia cu amintiri, se întoarce ia răşî cătră Paşcanii copilăriei lui. Atmosfera tîrguşo-rului de pe malul Şiretului, descrisă aşa de amănunţit în Ion Ursu, slujeşte de cadru şi în Străjerul3. In acelaşi Paşcani, însă, se şi petrecea, la anumite zile, cu vin şi mîncăruri bune. Aşa era deprins şi tatăl autorului, advocatul Alexandru Sadoveanu — bun primitor de oaspeţi; el e cuconu Costăchel Mîndru d!n bucata In noaptea Anului Nou*. 1 Convorbiri literare 1906, nr. 1 p. 1—25 ; Mormîntul unui copil, Minerva 1906. 2 Luceafărul 1905, nr. 20 p. 387—394; Minerva 1906. 3 Sămănătorul 1906, nr. 9 p. 165—169 ; Mormîntul unui copil 1906. 4 Luceafărul 1906, nr. 2 p. 14—17 ; Mormîntul unui copil 1906. 689 Odată, în miezul verii, pe cînd se ducea la Paşcani, a văzut că plopul cel bătrîn de la Fîntînele se uscase. Era un copac celebru în partea locului — aşa de gros, că cinci copii cu braţele întinse abia îl puteau cuprinde — de care multe amintiri din copilăria lui erau legate. Aşa şi-a adus aminte de Olimpia R., o fată din Paşcani, care de mult trecuse în lumea umbrelor, îşi ridicase viaţa, ca să nu fie măritată silnic. Au fost multe lucruri care l-au îndemnat să scrie Plopul1 : regrete pentru bătrînul arbore mort, pentru sfîrşitul tragic al domnişoarei Olimpia, pentru clipe romantice rămase nelămurite. Olimpia era exact de vîrsta autorului, născută în noemvrie 1880. I s-a întîmplat adesea să fie apucat de furtună, la vreme de noapte, pe cînd se ducea ori se întorcea de la vînat. Mînia Şiretului umplut de puhoaie o descrie întăia oară în Cel întăi2. Găseşte că portretul principesei Suţu, sora lui Di-mitrie Sturza, e ceea ce-i trebuieşte pentru nuvela Pustiul3. Aici valea Moldovei îi slujeşte de cadru. In O povestire de sărbători4 a vrut să dovedească lui Ion Dragoslav că-i cunoaşte mecanismul amintirilor lui din copilărie. In ce priveşte bucata Tu n-ai iubit5, autorul afirmă că e un subiect de roman care, fiind elaborat prea devreme, a dat o nuvelă neizbutită. ★ In 1905, Sadoveanu e numit subşef de birou la Ministerul Artelor. In loc să se bucure, e cuprins de panică. încet-încet, ceasurile-i de libertate — şi deci şî de scris — i s-au împuţinat simţitor. Orele de birou, 1 Mormintul unui copil 1906. 2 Viaţa romînească 1906, nr. 2 p. 287—292; Mormintul unui copil 1906. 3 Viaţa romînească 1906, nr. 1 p. 78—100; Mormintul unui copil 1906. 4 Sămănătorul 1906, nr. 1 p. 5—8 ; Mormintul unui copil 1906. 6 Convorbiri Literare 1906, nr. 5 p. 412—429; Mormintul unui copil 1906. 690 o mulţime de obligaţii, care se înmulţeau pe măsură ce intra în curentul de viaţă al Capitalei... Serile petrecute în discuţii nesfîrşite cu prietinii îi făceau plăcere, dar îi furau din timp. Afară de asta, înmagazi-narea lui de cunoştinţi şi observaţii, de oameni şi peisagii noi, avea un cîmp de activitate restrîns. Amintirile fuseseră întoarse şi pe faţă şi pe dos, folosite în toate felurile; altele nu prea veneau să le ia locul. Sadoveanu începe a tînji după tihna orăşelului de provincie, pe care-1 părăsise în 1904 : „Visam o căsuţă a tihnei, din cerdacul căreia să văd munţii, şi o livadă în care sună dulce murmurul albinelor. Mă vedeam liber în peisagiul Moldovei..." 1 Dorinţa asta îl obseda de mult, după cum se vede dintr-o scrisoare adresată prietinului Enric Furtună, în 6 fevruarie 1903: „...un colţ liniştit, o casă tăcută .într-o livadă imensă, o viaţă liniştită în ceea ce priveşte lupta pentru trai şi o intensă viaţă artistică, cu cîţiva prietini". Şi adaogă : „Cît şi cum n-aş lucra ! îmi închipui că aş zgudui o dată pentru totdeauna acel zid al indiferenţii publice; îmi închipui că puterea muncii pline de dragoste ar arde ca o flacără nestînsă sufletele acum aşa de nesimţitoare !“ Planul de a părăsi Bucureştiul îl chibzuise bine. Casă în Folticeni avea. îşi lua un concediu de şase luni de la Ministerul Artelor. Contracta cu editorul Filip pentru patru volume, obligîndu-se să le dea în cursul anului 1906 : Vremuri de bejenie, însemnările lui Neculai Manea, Oameni şi locuri, Mormîntul unui copiii Dar chiar de-ar fi fost s-o ducă cît de greu, gîndul că ar putea să aibă soarta atîtor scriitori, care se stîngeau de boală şi mizerie în Bucureşti, îl făcea să lepede tot şi să fugă. Cu toată împotrivirea prietinilor ce se socoteau mai înţelepţi decît dînsul, în primăvara anului 1906 îşi încarcă calabalîcul şi se întoarce la Folticeni — cu mijloace puţine, dar cu nădejdi multe. 1 Anii de ucenicie p. 307. 691 Dorinţa i se împlineşte. Devine, printr-o întîmplars, „...proprietar al unei minunate piaragini de două hectare... în capătul de la deal al tîrgului Folticeni, aproape de Dumbrava minunată şi de huceagurile Foltice-nilor Vechi şi Oprişenilor. Se vedeau, dincolo de Moldova, munţii în ceaţă ; dealuri şi văi romantice, spre apa Şomuzului.“ 1 Durează zaplaz şindrilit împrejmuind „paragina” ; apoi se înţelege cu meşteri iscusiţi de la Buneşti, ca să ridice într-o singură vară casa, aşa cum o avea în viziunea lui îndărătnică. „...oidată cu întoarcerea în ţara mea 'adevărată, mi s-au isprăvit şi anii de ucenicie" 2, spune Sadoveanu. I se înmulţesc în raft volumele, paragina se îno-ieşte şi paserea tihnei îşi întinde peste munca-i încordată aripa-i dulce, străvezie... PROFIRA SADOVEANU 15 decembrie 1954 1 Anii de ucenicie, p. 321. 2 Anii de ucenicie, p. 122. €92 CUPRINSUL POVESTIRI DIN RĂZBOI „ Pag. Moara părăsită.................................................... 7 In baterie ....................................................... 17 27 August......................................................... 27 Primul............................................................ 39 Călăraşul......................................................... 47 «s» Luarea Griviţei................................................... 55 Două dureri....................................................... 63 Panciuc...........................................................72 Dascălul Irimia................................................... 84 Ceasuri de pace................................................... 94 Mînia moşului ................................................• 101 In spital......................................................... '111 Convoiul.......................................................... 122 FLOARE OFILITĂ ^33"^^ AMINTIRILE CĂPRARULUI GHEORGHIŢÂ Recruţii.......................................................... 343 Unele intîmplări.................................................. 354 Cîfiva pumni...................................................... 364 O inspecţie....................................................... 372 Viaţă lină........................................................ 376 Cîteva icoane..................................................... 381 Pag. Marş de noapte.................................................. 389 In concentrare.................................................. 399 Căpitanul Manoilescu............................................ 413 Năcazurile lui Anton al nostru.................................. 428 După concentrări................................................ 435 Y La manevre...................................................... 440 Printre ai noştri............................................ • 445 Intr-o sară............................................... 449 Zile de mîhnire................... ........................ 460 întîmplări la drum................ ........................ 468 Ocna............................................................ 477 Castelul ....................................................... 486 Cazarma......................................................... 499 Viaţa curge..................................................... 508 Alarma.......................................................... 518 Bun rămas....................................................... 524 mormîntul unui copil Mormîntul unui copil............................................ 531 , Jt Păcat boieresc..................................................._Ş51_[f Tu n-ai iubit t..............................................• . 591 jj In noaptea Anului Nou........................................... 610 O povestire de sărbători........................................ 618 Străjerul....................................................... 025 Cel întăi....................................................... 633 Plopul (scrisoare).............................................. 642 Pustiul......................................................... 648 Note