Portretul a fost executat după o fotografie dîn anul 1897 1 I ! MIHAIL SADOVEANU l ■. ; OPERE ^ 'fe' _ / ACEASTĂ EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ "V. ' A MIHAIL SADOVEANU OPERE 1 c-,' >y'(: v •. POVESTIRI ★ ŞOIMII DURERI ÎNĂBUŞITE CRiŞMA LUI MOŞ PRECU A EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ Şl a \a A li T Ă Cu prilejul tipăririi operelor mele complecte, mi-am cetit din nou povestirile scrise acuma mai bine de jumătate de secol. Cele patru volume tipărite la editura Minerva, în semestrul al doilea al anului 1904, cuprindeau lucrări ale unui răstimp de şapte ani (1897—1904). Am ieşit la lume dintr-o dată, cu această geantă plină, mai mult din îndemnul altora. Atitudinea naivă şi puţintel comică pe care am avut-o la primul meu contact cu comerţul de cărţi literare am arătat-o în „Anii de ucenicie Aceste povestiri ale începuturilor mele, scrise, unele, la şaptesprezece ani, se ocupau de o lume puţin cunoscută, oameni simpli de la ţară cei mai mulţi, cu care petrecusem în peisagiile încîntătoare ale Moldovei de miazănoapte. Ceteam cu uşurinţă în sufletul lor; îmi erau dragi; sufeream şi mă bucuram cu dînşii. Natura o vedeam prin ei. Pămîntul şi soarele, codrii şi apele le asociam cu viaţa acestor fraţi, pe care îi simţeam venind spre timpurile nouă din cel mai adînc trecut, purtînd povara persecuţiilor şi exploatării. Limba în care îmi scriam povestirile o învăţasem de la ei. Din instinct cătam să dau o semnificaţie dra-. melor ce înfăţişam. Nu vorbeam şi nu istoriseam fără scop. Vîrsta şi experienţa au adîncit aceste însuşiri care mi se par şi astăzi necesare la temelia artei noastre. Cît m-am întors în trecut, am fost împresurat de umbrele prietine ale personagiilor mele. Le-am ascultat din nou durerile fără alinare, nădejdile fără izbăvire, mîniile înăbuşite. — Pace vouă, le-am zis; pace vouă, jertfe nemîn-gîiate. Deasupra mormintelor voastre a răsărit soarele lumii nouă; suferinţa şi durerea voastră au răscumpărare în bucuria luminată a nepoţilor şi strănepoţilor voştri. Suferinţa şi durerea voastră au rodit floarea roşie a dreptăţii şi a iubirii de oameni. M. S. POVESTIRI I I RĂZBUNAREA LUI NOUR I Stăpînea în Moldova Bogdan Incrucişatul, care moştenise de la tatăl său — după cum spun bătrînii — vitejia la război şi credinţa în biserică. Ţara, înălţată şi întinsă sub Ştefan cel Mare, stătea încă tare. Războinicii albiţi în furtunile bătăliilor îşi odihneau ciolanele trudite şi priveau cum popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoşesc, du-cînd foc. şi sabie la duşman. Pe atunci duşmanul neîmblînzit era Leahul. Bog-dan-Vodă, plecînd în peţit în Polonia, ceruse o prinţesă de la curte, să-i fie doamnă. La început purtat cu făgăduinţi, apoi respins, pregătirile de nuntă se preschimbară în pregătiri de război : paloşul şi focul •intrară în ţara vrăjmaşă. Atunci, între cele două ţări, nu mai fu hotar. Sîn-gele curse şiroaie şi în pămînt străin, şi pe pămîntul Moldovei. Flăcările încingeau zările, mistuind sate şi codri; bejeniile porneau la munte; leşii se năpusteau ' şuvoaie, prădînd şi arzînd. Şi voinicii strîngeau în mîni paloşele, porneau, secerau duşmanii, în ciocniri aprige, îi alungau dincolo, — şi acolo, în pă- ittM duşipan, tocul înoegrea ţinuturi întregi şi săbiile deschideau izvoare de sînge care înroşeau rîurile. > în vremea aceea, boierul Pavel Nour, fost hatman al lui Ştefan-Vodă, retras în cuibul lui, aproape de hotar, se trezi împresurat de cetele leşilor. Bătrînul, în calea focului, rămăsese neclintit; numai îşi ceruse de la vodă feciorul: cu el, se simţea în stare să ţie piept oricui. Şi feciorul, Alexandru, venise; mai ales că la curţile bătrînului îl aştepta şi o jupîneasă tînără, cu ochii negri. Pavel Nour era boier foarte aspru şi foarte mîn-dru. Aspru cu sine, cu fiul său, cu locuitorii de pe pămîntul lui, aspru şi neguros ; mîndru de neamul iui vechi, de isprăvile unui trecut glorios şi de sin-guru-i fecior, viteaz şi vrednic, pe care-1 iubea cu sălbâtăcie, dar fără să-i arate asta vreodată. Omul acesta fusese în tinereţă uragan nadomolit. Acuma, de şi bătrîn şi nins, în trupu-i drept şi falnic ardea un suflet de flacără, sub sprîncenele mari scînteiau ochi de jaratec, şi pletele cărunte, încununîndu-i capul, aminteau înfăţişarea zimbrului. Ştafeta care vestea şuvoiul leşesc căzu la curte într-o noapte de primăvară, pe cînd ograda încinsă de zidul de piatră începea să se liniştească şi boierul Pavel Nour îşi murmura, în iatacul lui, rugăciunile de sară. Glasul oşteanului care striga la portar, pintenii de fier care sunară apoi pe scările de piatră deşteptară îndată pe oamenii curţii. Bătrînul Nour chemă pe fecioru-său în iatac; apoi, după o jumătate de ceas de sfătuire, — amîndoi ieşiră In ograda largă. Lumina faclelor rumeni palatul mare, negru, morman de piatră, acareturile care se întin- 10 deau de jur împrejur pline de frământarea oamenilor, şi livezile întinse, bătute de ninsoarea florilor. Pavel Nour sta în mijlocul ogrăzii, cu Alexandru Iîngă dînsul, lamîndoi brăzdaţi în răstimpuri de pîi-pîirile fugare, ale luminilor. — Aveţi să vă duceţi în Silişte, zicea bătrînul, rar ,şi apăsat, cîtorva călăreţi care stăteau neclintiţi înaintea lui; acolo, să vă suiţi drept la boierul Ionică şi să-i spuneţi aşa : mare cumpănă ! repede să se pregătească şi, în zori-de-zi, să fie gata ! Aţi auzit ? — pe urmă, să vă împrăştiaţi şi, într-o întinsoare, să vă abateţi în toate părţile, unde veţi vedea cu ochii, să treziţi pe boieri, să strigaţi la norod şi să puneţi să se sune clopotele de primejdie... P.lecaţi! Oamenii încălecară tăcuţi, îşi sîngerară fugarii Cu pintenii şi porniră, ieşiră ca un vîrtej pe poarta deschisă. — Bine, murmură boierul Pavel; apoi se întoarse -spre fecioru-său: domnia ta, Alexandre, vezi să se pregătească totul, trimete înştiinţare înainte, la mănăstire, şi pe urmă porneşte de-ţi du mai curînd nevasta la adăpost. — Pînă dimineaţă, se face totul! răspunse Alexandru, repezindu-se în umbră. Iar bătrînul începu a-şi purta trupul înalt şi drept prin întuneric şi lumină, — prin acareturi, prin palat, dînd porunci cu vocea aspră, cu sprîncenele încruntate. Alexandru rin d ui să se încarce carăle cu lucrurile ce*le mai de trebuinţă. Faţa lui bărbătească, împresiţ, rată de barba neagră, ochii vii şi adînci aveau nelinişti trecătoare, cînd se îndreptau spre o fere&truişg 11 luminată din colţul palatului, după perdelele căreia treceau umbre, ca bătute de vînt. Apoi, într-un tîrziu, cîndi carăle fură pline şi boii înjugaţi, jupîneaaa Dochia scoborî, între femeile ei, scările largi de piatră. Pe faţa albă, sticleau ochii în bură de, lacrimi. — Alexandre, Alexandre! vorbi ea, cu glas moale ; unde mă duci ? Ce se întîmplă ? De cînd stau singură şi iaud atîta zvoană în jurul imeu, mă întreb şi nu înţeleg... — Nu e nimica, răspunse. Alexandru, o să te petrec pînă la mănăstirea Precista. Acolo are să fie mai bine decît aici. Dochia îşi lăsă capul pe umărul lui şi începu să plîngă cu duioşie. — Of-of! sărmana de mine! iar urgie! iar am să rămîn singură, iiar te duci... şi cine ştie dacă te vei mai întoarce! Alexandru se uita ţintă înaintea lui, fără să -răspundă. Dar în ochii lui, durerea, dragostea tînără ardeau. Murmură, strîngîndu-şi soţia fragedă la piept: — Cum .a vraa Dumnezeu ! în jurul lor carăle porneau, în glasurile oamenilor şi pocnetele bicelor. Dochia începu a plînge mai tiare; apoi voi să vorbească iar, să spuie cuvinte duioase, îşi ridicase ochii plini de lacrimi spre tînăr, — cînd glasul bătrînului izbucni din întuneric : — Iar bocete şi lacrimi ? Nu ţi-e ruşine, băiete ? Nu ştii dumneata că muierile aşa sînt ? Altceva nu ştiu: să toarcă, să ofteze şi să plîngă ! — Haide, porniţi, că © tîrziu ! 12 Dochia se sui în rădv.an ,înăbuşindu-şi suspinele cu năframa înflorită ; Alexandru încălecă, — şi porniră. Sufletul ei tînăr, necontenit zbuciumat în acele vremuri de restrişte, ar fi vrut mai multă mîngîiere, mai multe vorbe de dragoste, caire să-i mai ogoaie durerea. Acuma plângea, în .legănările rădvanului, pe cînd Alexandru, călare, îşi ducea prin întuneric mîhnirea-i mută.' Şirurile de oară scîrţîiau în noapte; se auzeau răcnetele oamenilor izbucnind din vreme în vreme. Apoi, în tăcerea cîmp'iilor, începură ia trece glasurile clopotelor de departe, de mai aproape, din toate părţile zării, fioroase, întristate, umplînd de spaimă noaptea de primăvară. Tîrziu, Alexandru, întorcîndu-se singur de la Precista, întîlnea prin întunericul drumurilor cete de oameni, unii pe jos, alţii călări, mergând spre curtea boierului Nour de la Slobozie. Prindea ea din zbor, dus pe gînduri, vorbele lor rare şi potolite, în noaptea limpede şi calul îl ducea în galop prin lumina slabă a unui pătrar de lună. Jupîneasa Dochia rămăsese în ilacrimi, la mănăstire. El, acuma, se gîndea la vorbele ei: «Cine ştie dacă te vei mai întoarce...». 1 se părea că prea curând s-a despărţit de ochii negri şi de trupul mlădios ; singurătatea îi umplea sufletul de jale ; pornirile de bărbăţie mergeau vultureşte înainte ; dragostea, ca o pasere sfioasă, zbura înapoi spre mănăstire ; şi neliniştea, înaintea necunoscutului oe-1 aştepta, îi deschidea o noapte mare, în faţa căreia inima cea mai oţelită bate cu teamă. îşi iubea nevasta. îşi aducea aminte de toate zilele luminoase ale primăverii trecute ; de plimbările pe sub 13 merii înfloriţi, a căror îloafe era tot aşa de riiinâttâ cia şi obrajii Dochiei; de vorbele care sunau aşa de duke la auz ; îşi aducea aminte de multe clipe în care sufletul lui intrase în lumi 'nebănuite, — şi iar se gîn-dea La vorbele ei: «Cine ştie dacă te vei mai întoarce !» In zări de ziuă, cînd' intră în curtea largă, găsi un freamăt mare de oiameni. Bătrînul Nour eria călare şi glasul lui trecea ca un vînit mînios printre .rînduri. Boiernaşi de prin împrejurimi, pe cai încordaţi, cu paloşele Ia coapsă şi ou suliţi, răzăşi cu arcuri mari şi grele, norod cu ghioage ghintuite şi cu coase — furnicau prin rumeneala zorilor. Din cînd' în cînd călăreţi veneau, aducînd veşti : Un pîlc de Ieşi s-a arătat lângă pădurea Negreştilor; alt pîlc a dat foc, peste noapte, Plopenilor şi a tăiat şi prunci şi femei ; din toate părţile duşmanii se arată ca nişte haite de fiare... Şi grămezile de oameni, furnicîndi, murmurau, pe cînd din depărtări veneau dangătele clopotelor şi, pe alocuri, zarea se însîngera de flăcări. Bătrînul Nour dădu porunca de plecare şi cetele de oaimeni se urniră, cu Alexandru în frunte. Cîmpiile, dealurile, văile erau pline de un murmur surd. Pe drumuri depărtate se vedeau pîlcuri de oameni goniţi; pe zări de deal- treceau grabnic umbre încovoiate; izbucneau din cînd în cînd, fără să se ştie de unde, vuiete înăbuşite. Şi iată că, dintr-o diată, un sunet de arme şi de glasuri umplu văzduhul şi, dintr-o văicea, izvorî un furnicar întins de oameni străini la chip şi lia port, pe cai mari, frumoşi, şi eu arme lucii- Din două părţi, se prăbuşiră grămezile într-un ,avînh sălbatic, într-un 14 vîrtej furtunos. Şi totuşi, din vîrtejul sunător, glasul bătrînului Nour se ridică mai presus, cumplit, înfiorător : — Taie ! ucide ! şi braţul lui în care fulgera paloşul, rotindu-se, prinse a deschide poieni în pădurea de arme duşmane. In altă parte, Alexandru îşi purta oalul furtunatic şi, urmat de o roată de călăreţi, răsturna în ţărînă rînduri întregi. — Taie ! ucide ! Răzăşii dădeau drumul la stoluri şuierătoare de săgeţi ; coasele şi ghioagele se ridicau şi se lăsau neîntrerupt, răcnetele de durere, de mînie, de moarte, ascuţite, răsunătoare, răguşite, umpleau dimineaţa luminoasă, şi sîngele izbucnea din multe piepturi, căzînd ca o ploaie caldă, purpurie, pe pămîntul umed. Cădeau Ieşi, cădeau moldoveni şi se zvîrcoleau în mîzga roşă. Tresăriri mari zguduiau vîrtejul şi bubuitul lui asurzitor ; roate întregi se prăvăleau într-o furnicare repede şi sîngeroasă. Şi răcnetele şi zăngă-nirile de arme deodată se împrăştiară. Grămezi de Ieşi fugeau alungate. Soarele'răsărea mare, înfocat, şi crîngurile şi oîm-piile pline de rouă se umpleau de fulgere de lumină. Ca într-un vis de groază, totul trecuse. Şi bătrînul Pavel Nour sta îngenuncheat între morţi şi răniţi şi ţinea pe braţe capul palid, stropit cu sînge, al lui Alexandru. il Cîmpul era plin de răniţi şi de morţi. Se auzeau vaiete încete, se auzeau blesteme, se auzeau plînsete, — şi cei răniţi tresăreau, se zvîrcoleau în noroiul de 15 sînge; numai morţii nu ziceau nimic, unii stăteau răsturnaţi pe o coastă, cu capetele-n piept, parcă dormeau ; alţii, pe spate, încremeniţi cu feţele întoarse spre cerul strălucit, — toţi parcă erau zvîrliţi de în-tîmplare şi zdrobiţi, printre arme împrăştiate şi cai ucişi. In jurul bătrînului Nour, erau strînşi roată cîţiva credincioşi care stăteau tăcuţi în faţa durerii lui. Soarele vărsa pulbere de aur peste întinsele şi rodnicele cîmpii bucovinene. Bătrînul ridică fruntea şi privi rătăcit pe cei din juru-i. Obrajii lui erau neclintiţi şi albi ca varul; numai ochii erau plini de focul unei dureri nemărginite. Şi iar se uită lung spre faţa palidă a mortului ; apoi se ridică încet, cu mişcări cumpănite. Stătu un răstimp cu privirile în zarea luminoasă, unde fumegau incendiile şi alergau umbre ca mînate de spaimă. Un freamăt surd de durere umplea depărtările. Bătrînul se îndreptă spre cei din jurul' lui şi deodată strigă aspru : — Ce staţi şi vă uitaţi la mine ? Luaţi-1 cîţiva şi-l duceţi la curte; şi să se ducă unul la Precista să aducă pe jupîneasa Dochia... Ceilalţi, — după mine! încălecă, trase paloşul şi porni, cu călăreţii după el. Ziua aceea a fost pentru bătrîn un vis sîngeros. Cetele de Ieşi răzleţe erau alungate ca haite de lupi, sfărîmate şi risipite. Cei prinşi erau spînzuraţi de toţi copacii, ori tăiaţi fără milă. O goană nebună prin văi, pe dealuri, pe cîmpii, pe marginea satelor încinse de flăcări. Şi de pretutindeni- oameni încălecau, se alăturau de ceata aceasta care rătăcea, gonind în toate părţile, — şi în mijlocul nechezărilor de cai, a răcnetelor, cetele de Ieşi surprinse se topeau, se mistuiau în sîngele care 16 şiroia umplînd pămîntul. Iar bătrînul parcă nu mai era om. Nu rostea nici un cuvînt, privea numai zările, cu capul ridicat, ca şi cum iar îi căutat să miroase urmele vrăjmaşilor, îşi întorcea calul, pornea furtună, ajungea, şi paloşul lui bătea repede în rînduri, cu sălbătăcie şi cu sete ; (trecea înainte, ieşea în Larg şi iiar se ridica în scări, ladulmecînd vîntul. Pînă într-amurgul, a fost o goană^ neîntreruptă ; iar sara, bătrînul intră tăcut în palat. Alexandru sta întins în odaia cea mare, pe masa de stejar, între flori de primăvară. Peste ohrazul ca de marmură, luminările de ceară din sfeşnice îşi tremurau văpăile. Şi era o tăcere de biserică şi o jale neînchipuită în odaia plină de miros de tămîie şi smirnă. Un ipreot murmura La căpătâi rugăciuni încete, aşa de încete, încît de abia se auzea picurul lor. Şi jupîneasa Dochia pe covor, la picioarele mortului, îngenuncheată, cu faţa-n palme plecată pînă la pă-mînt, despletită, stătea nemişcată, tăcea şi părea şi ea moartă. Bătrînul îşi făcu cruce, sărută iconiţa de argint de pe pieptul feciorului său, se îndreptă cu ochii la icoanele din părete, îşi făcu iar cruce şi începu să se închine în muţenia camerei. Apoi păşi pînă la un jîiţ din colţul odăii şi se aşeză în el. Tocmai atunci Dochia înălţă capul. Cum văzu pe bătrîn, izbucni cu o durere nebună : — Tătucă, tătucă ! s-a dus ! ni l-au ucis duşmanii! II punem de-acuma în pămînt şi n-am să-l mai văd şi n-am să-l mai strîng în braţe ! Of-of! sărmana de mine ! sărmana de mine ! cît îmi era de drag, cît era de tînăr şi cît era de frumos ! Şi n-am să-l mai văd, tătucă, n-am să-l mai văd ! 2 17 Şi începu a plînge cu hohote, 'desnădăjduită. In plîngerile ei, amesteca vorbe duioase de dragoste, chemări dulci şi ţipete înfiorătoare ; şi lacrimile-i curgeau pîrău pe obraz, şi părul negru despletit împresura faţa\albă ca ceara, şi ochii negri şi mari aveau luciri de nebunie. Bătrînul tăcea în jîlţul lui şi privea încruntat înainte. Şi Dochia plîngea disperată, se tîrî în genunchi pînă la picioarele lui, îi îmbrăţişă cizmele pline de pulbere şi straiele stropite de sînge, — dar bătrînul tăcea, tăcea neclintit: nici nu oftă, nici nu suspină şi din ochi nu-i izvorî nici o lacrimă. Şi noaptea aceasta, şi încă o zi şi o noapte, o pe-trecură aşa. Bătrînul tăcea ca şi mortul din raclă. Dochia îşi vărsa în lacrimi tot sufletul; în răstimpuri izbucnea în vorbe nebune, care umpleau palatul cu furtuna lor desnădăjduită. Preotul murmura psalmii morţii. Cîteodată contenea el, se oprea şi Dochia, — curtea se umplea de o tăcere de mormînt; şi în tăcerea aceasta veneau, ca de departe, vibrările melodioase ale clopotelor. Apoi se auzeau sunete de pinteni ; boieri bătrîni, vechi tovarăşi ai bătrînului, sau tineri, prietini ai mortului, veneau să sărute iconiţa de argint de pe pieptul aceluia care intra în necunoscut, acolo unde nu-i bucurie, nici întristare. Cum îi vedea, Dochia iar îşi începea plîngerile. Ei căutau s-o mîn-gîie cu vorbe bune, îi potoleau suspinele; apoi în-făşurau pe bătrîn cu vorba şi cu prietini a lor caldă, dar bătrînul sta ca de piatră în jîlţul lui. Apoi veniră preoţi mulţi şi cîntăreţi. Odaia se umplu de glasurile lor şi de fumul mirodeniilor. Veniră boieri îmbrăcaţi în haine strălucite, cu săbii grele la coapsă ; deasupra mortului pluteau şoapte, murmure şi cîntece. Şi îl luară încet, îl coborîră pe scările 18 de piatră, în lumina primăverii. Popor mult, oameni tăcuţi care răzbătuseră prin multe furtuni, eu capul gol, împresurară coşciugul plin de flori de primăvară. Şi se urniră în cînteee, prin soarele luminos. Prapu-rele, crucea, făcliile se legănau deasupra capetelor ; şi un aprod mergea înainte ducînd arcul şi paloşul bătut cu pietre scumpe iale mortului; şi calul de lupte venea după aceea, eu frîul, cu şaua ferecate cu argint şi cu ochii lăcrimînd. Clopotele cîntau adînc. Se opreau la răspinteni şi popii îşi ridicau glasurile; şi iar porneau, în melodia sfîşietoare a bocetelor. Soarele cernea lumină de primăvară şi, din cînd în cînd, pe vîntul uşor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. Apoi, la cimitir, îd coborîră în patul rece de humă, îi puseră paloşul şi arcul, tovarăşii vitejiilor, alături; puseră capacul peste faţa frumoasă în somnul morţii şi peste trupul în care bătuse o inimă vijelioasă ; roi-bul-prietin trecu peste groapă; bulgării căzură su-nînd gol; bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor ; şi preoţii îşi înălţară glasurile iar, cîntînd celui ce se ducea şi celtar oare ră-mîneau : Veşnica pomenire... veşnica lui pomenire... III Dochia se întoarse de la groapă ca o umbră rătăcită şi se închise în iatac, ca într-un mormînt. Bătrînul veni tăcut, fără să asculte mîngîierile nimănui, intră în odaia unde zăcuse mortul şi, acolo, straşnicul suflet se topi la flacăra durerii. Se uită bătrînul cu uimire la toate din jurul lui, la locul unde zăcuse trupul fără suflare, la florile care căzuseră din 19 jurul chipului palid ; se trezi ca dintr-un vis năprasnic ; şi puterea care-1 ţinuse neînduplecat trei zile şi două nopţi se frînse dintr-o dată într-un răget sfîşie-tor, — şi trupul se prăvăli fulgerat, în jîlţul unde stătuse zile şi nopţi neclintit. Lacrimi mari începură să curgă pe barba lui căruntă, şi vorbe jalnice umplură odaia plină încă de mirosul morţii. In vîrtejul de gînduri şi de vorbe neînţelese, un gînd şi o vorbă treceau necontenit, se întorceau, rătăceau, în durerea lui. — Fără urmaş... am rămas fără urmaş. Boierul mîndru de neam şi de trecut se socotea acum mai prejos decît cel din urmă rob al lui. Ce-i folosea zbuciumul unei vieţi întregi ? Ce folosea şirul din urmă de strămoşi plini de slavă ? De ce mai trăia el pe lume ? Işî iubise feciorul cu asprime neînduplecată ; în el se iubea pe sine, iubea un şir întreg de străbuni din urmă, — iubea neamul din care ieşise el şi care trebuia să rămîie în picioare în trai şi în veac. — Ş-acuma am rămas singur, să duc viaţă ticăloasă, fără lumină, fără zîmbet! Sfarmă-te, suflete, să închid ochii pe veci şi să nu-mi mai văd nemernicia ! Şi lacrimile curgeau, pîrău fierbinte. , Intr-un tîrziu, uşa odăii se deschise cu fereală şi preotul Sofronie intră încet, adus de spate şi cu barba albă. Bătrînul păru că nici nu-1 vede. Vorbea înainte, în disperarea lui nebună, adăogind la tînguiri blesteme cumplite. Preotul se aşeză alături şi zise cu glas de mîngîiere: — Boierule, măria ta... nu blăstăma ! Aşa a fost voia Celui-de-sus. Cotite şi neînţelese sînt căile Domnului ! Nu blăstăma, boierule, că păcătuieşti! Pleacă-ţi fruntea şi, ca Iov, mulţămeşte lui Dumnezeu... Dacă 20 l-iai prăpădit' în lumea aceasta, Dumnezeu ţi-1 va da în cealaltă... Boierul tăcu, mirat. Apoi, cu ochii aprinşi de mînie, izbucni: — Să mulţămesc pentru că l-am prăpădit ? Afară, boaită, că nu ştii ce vorbeşti ! Du-te dracului cu toţi sfinţii şi cărţile tale! Aici, aici trebuia :să-l am, nu pe ceea lume ! Afară, că acuşi te trimet pe tine să vezi ce-i acolo ! — Nu-1 asculta, Doamne, că durerea îi întunecă mintea ! zise preotul, făcînd semnul crucii asupra boierului. — Am să vin mai tîrziu, măria ta, adăogi el; cînd Domnul se Via milostivi să-ţi trimeată liniştea! Preotul ieşi. Pavel Nour rămase iar singur cu disperarea lui. Tîrziu sară, chemă pe logofăt şi-i vorbi apăsat: — Simioane, s-asculţi bine şi să bagi în cap, că de nu, unde-ţi stă tidva au să-ţi stea picioarele! Mă vezi tu ? Cît oi mai trăi, aici am să stau. Dumnezeu a vrut aşa, să nu mă mai pot ridica pe picioare. Dar cît oi mai avea zile, nu-mi trebuie să văd pe nimeni. Poate să vie şi vodă de lia Suceavia, — să spui că iaşa mi-i voia : pe nimeni, pe nimeni, pînă ce-oi intra în mormînt! Ai înţeles ? — înţeles, stăpîne ! vorbi Simion, cu glas înăbuşit. — Ai înţeles ? Bine ! Numai jupîneasa Dochia poate veni în chilia asta... iatît... Acu poţi ,să te duci. Dar bătrînul Siimion nu se mişcă din loc. Boierul Pavel încruntă din sprîncene. — Stăpîne, zise logofătul, cu teamă ; m-a rugat părintele Sofronie să întreb dacă poate cuteza să te vadă iar. Boierul rămase gîndindu-se. Apoi după un răstimp, rosti : 21 — Du-te. Poţi să-i spui să vie. Cînd intră preotul, boierul părea •'liniştit. — Părinte, zise el răspicat; iartă-mă, că prea mi-i sufletul bîntuit. Să nu mai vorbim de altă lume. Aşa a vrut Dumnezeu, să rămîn singur aici pe pămînt, facă-se voia lui. El a dat, el a luat, fie numele lui binecuvîntat! — Părinte, rogu-te de iertare. Preotul Sofronie se laşeză alături de boier şi zise. mîngîindu-şi ibiaribia albă : — Dumnezeu e imare. El pedepseşte de multe ori pacate -cu voie şi fără voie; dar tot el răsplăteşte pe cel ce crede în el. Boierule, poate Dumnezeu va vrea aa neamul Nour să nu ise stingă şi să fi rămas să-mînţă oare rodeşte... încă nu s-a împlinit lanul de aînd am cununat pe răposatul boier Alexandru, Dumnezeu să-l ierte, cu jupîneasia Dochia... Să aşteptăm în pace şi să credem ; şi, de va vrea el, seminţia lui Nour mu se va stânge ! Boierul Pavel se cutremură în jîlţul lui şi ochii i se aprinseră. — Părinte, rosti el, facă-se voia Domnului. Dumnezeu a vrut să rămîn încremenit în scaunul meu, ca să nu-mi miai pot purta braţul la vrăjmaş, — Dumnezeu, de via vrea, îmi va da urmaş care-mi va ostoiia sufletul. Părinte ! mare întuneric şi mare mînie s-a lăsiat în sufletul meu ! Preotul şopti, cu sfială ; — Domnul nu se bucură de mînie şi de răzbunare. — Lasă ! lasă ! părinte, zise boierul, aspru ; — să vii să mă spovedeşti şi să-mi dai iertarea pentru ne-cradinţile mele. Apoi să ai în grijă să se facă pana-hidele de nouă şi-de patruzeci de zile şi rugăciuni regulate, Să se facă praznic pentru săraci şi să şe 22 deie de .pomană, — iam să vorbesc eu cu logofătul, să deie el tot ce via trebui. Iar sfinţiei tale, pentru osteneală, ţi se via da două merţe de grâu şi cinci galbeni. Acu, lasă-imă, părinte, căci sânt foarte trudit ; de patru zile nu dorm. A doua zi dimineaţă, bătrînul Sknion, logofătul, intră în vîrful picioarelor în odaia boierului. Mărita sa se scufese şi dăduse poruncă slugilor să-t aşeze în jîlţul lui şi acumia sta (drept, încruntat, gîndindu-se. Bătrînul Simion se închină, tuşi încet şi-şi încrucişă manile pe piept. — Ge-i, Simioiane ? întrebă Nour. — Stăpîne, rosti bătirîraul cu teamă, milostiveşte-te pentru cele ce lam a spune. Boierul îşi încruntă isiprîncenele : — Ce este ? . ■— Stăpîne, nimeni nu-i vinovat. A fost o urgie, — ce să facem ? Aşia ia vrut Dumnezeu ! — Vorbeşte odată ! strigă boierul. — Curtea Negreştilor, stăpîne, au ars-o leşii. Lanurile de grîu de 4a Plopeni, stăpîne, sînt piîrlite pînă k pămînt; cirezile din iniaşul Ermoliei s-iau imistuit, au fost tăiate, iau umplut lumeia ! — Ochii bătrîmilui Nour ise umpleau, din ce în ce mai tare, de flăcări mînioase. — Leşii, stăpîne, au prăpădit şi lau.iars tot; şi coşarele din Zănoaga, şi cele din Hialm ; caii din Bel'ceşti i-au 'luiat... tot iau potopit; îndură-te, stăpîne, nu-i nimeni vinoviat; cînii de duşmani, stăpîne, iau adus foc şi .urgie 1 Bătrînul se zvîrcoli în ©caunul lui ; apoi iscrîşni cu răutate : — Cum mu-i nimeni vinovat, cîne ? Am să vă jupoi de vii... lam să vă dau lia cîni! Auzi ! tot, fot! şi herghelii, şi cirezi, şi lianuri, şi coşare! — Adă 23 buzduganul din părete, ticălosul©! — si ochii lui zvtîrleau fulgere de mînie. , — Stăpîne, stăpîne, cruţă-mă, pentru numele lui Dumnezeu ! De ce isă oad eu sub buzdugan, cînd duşmanii iau făcut paguba ?... Cad în genunchi, stăpîne, şi imă rog cia lui Dumnezeu ! Am copii, stăpâne, am slujit cu credinţă treizeci de ani. — Buzduganul! tună boierul cu ochii crunţi. Iiar ibătirînul Simion se tina în genunchi şi-i săruta tălpile picioarelor, gemînd. — Stăpîne! bogăţiile tale sînt nemărginite. Au rămas lanurile din Valea Vişinului, cete din Cîmpeni, cele din Roşaani ; au rămas pădurile neatinse pînă în munţi; iau rămas şapte coşare pline ; herghelii şi cirezi sînt atîtea cît îşi măria sa vodă iar puteia să se fălească cu ele... Pentru pagube numai leşii sînt de vină, măria ta. Bătrînul Nour, încet-îocet, se potolise... Acuma sta privind înainte, cu ochii plini ide întuneric. — Leşii... Leşiil... iscrîşni el. De ce m-iai ţintuit, Dumnezeule, în scaun, de ce m-ai ţintuit! Mi-iau ucis feciorul, tmi-iau ars satele, mi-au răpit averile... Dum-nezeule-Doamne! un munte îmi istă ipe suflet... Trăi-voi ea să mă adăp cu venin o viaţă ? — De-iar fi ce gîndesc eu ! adăogi el, c-un suspin, după un răstimp. Fă, Doamne, eă fie adevărat: fă, Doamne să se nască barbat din sîngele meu !... IV Bătrînul -Nour, fulgerat de dambla, nu mai ieşi decît foarte mar din odaia lui, ca să-şi încălzească mînia şi durerea la soare. Zilele şi le petrecea în jîl- 24 ţul lui cel vechi, gîndindu-se. Jupîneasa Dochia, de obicei, îi ţinea tovărăşie. Dreaptă, albă lia faţă, îmbrăcată în haine cernite, sta în scaun, lîngă fereastra deschisă. Ochii ei rciiari, în oare plutea o melancolie adîncă, erau întunecaţi şi mai mult de umbra genelor lungi; părul negru, pieptănat eu colţuri linse, încadra obrajii palizi, străvezii, cărora durerea le dăduse o gingăşie mare ; mînile albe, eu degete fine, petreceau pe pînzeturi aeul eu linuri colorate; subţire îşi mlădioasă, părea aşa de uşoară, înoît parcă plutea, — şi ena frumoasă, în durerea ei, oa o sfîntă. ■ Amîndoi, — bătrînul întunecat şi aspru, ea (tristă, — stăfteiau în odaia veche, în ifiaţa ferestrei deschise. Mai mult tăceau, gîndindu-se. Din cînd în cînd începeau a vorbi ou glasuri domoa'le despre cel dus pentru totdeauna. Chemau, în lumina limpede, trecutul depărtat, laduoaau umbna dispărutului în tăcerea şi în jalea odăii vechi. Pe fereastră se vedeau în fund, departe, munţii siniilii ai Bucovinei, ca într-un painjeniş uşor ; mai aproape, pădurile întunecoase, apoi cîmpiile mănoase, presărate de sate. Prin lumina văzduhului, treceau vulturi... Ena o paoe în întinderi, o tăcere de sihăstrie, — şi ei vorbeau despre mort cu glasuri încete. Foarte des, ibătnînul se uita cu 'luare-aminte la Doohia. Voia piarcă să-i spuie eevia, ori s-o întrebe, şi oohii şi faţa lui cereau un lucru mare, aşteptat de mult. Gîteodiată mînii grozave îl cuprindeau, de la lucruri de nimic: se deslanţuia în vorbe cumplite asupra duşmanilor care-i ueiseseră nădejdea şi mîn-dria lui; dădea porunci să-fie bătuţi robii, eu vergi, pînă 'la moarte; îi plăcea să audă ţipete de durere şi să vadă sîngele curgînd. Dochia fugea îngrozită, se 25 închidea în iatacul.ei, la tăcere şi melancolie, şi nu ieşea de-iaeolo de cît cînd da poruncă bătrînul. Dar, într-o zi, jupâneasa dintr-o dată se îngălbeni şi închise ochii, cuprinsă de ameţeală. iVorbele i se stinseră ipe buzele pălite deodată ; lăsă capul pe speteaza scaunului îşi rămase aşa, cu mînile atârnate. Faţa bătrînului se lumină ca Fa o veste fericită; pentru întăia dată, de la moartea lui Alexandru, zîm-betul îi trecu prin ochii întuneeoşi, ca şi cum soarele ar fi pătruns în afundul lor. Dochia sta ca moartă în leşinul ei; şi bătrânul nu făcu nici un isemn, nu chemă pe nimeni; sta eu faţa încreţită de o bucurie sălbatică, — şi, eu ochii ficşi, părea că o priveşte. Dar ochii ilui treceau înainte; vedeau, ântr-un vis neguros, ceva ciare-i umplea sufletul de căldură. Aşa stătură amîndoi multă vreme, apoi bătrînul oftă adine, îşi întoarse capul spre icoane şi începu să murmure încet o rugăciune. Dochia se deşteptă, galbenă şi slăbită. Bătrînul o întrebă domol, — cu o părere ide zîmbet: — Ce-i, fata tatii ? Obrajii jupînesei se rumeniră. — Am simţit pruncul, tată, vorbi ea, cu glas moale. S-a mişcat o dată ila dreapta, o dată la stînga... parcă m-a tăiat eu ceva... Apoi lacrimile începură a-i curge. — Tată, tată, de-acuma n-aş mai vrea să mor ! — Şi Dochia se sculă şi-i acoperi mina cu lacrimi şi eu sărutări. — L-am simţit, l-am simţit, tătucă... şi m-a cuprins o bucurie, parcă s-ar fi întons Alexandru al meu dîn mormînt... Of! cît am aşteptat, cît am aşteptat, cît im-am îndoit, cît am plîns ! Dar acum ştiu l are să vie şi are să fie aşa de frumos şi de voinic, ş-are să-mi ifie aşa de drag... tătucă... 26 ,'Şi, grămădită într-un jîlţ, iar începu a plânge lacrimi ide bucurie, o bucurie fierbinte oare iparcă-i topea-, întreaga fiinţă. • Iar bătrânul Nouţ zâmbea. — Da... zise el; frumos şi voinic... flăcău... nici nu ise poate să nu fie flăcău... Doamne-Doamne! şi ibătrînul iiar oftă adine şi rămase cu ochii pironiţi în visul pe care-1 vedea întruohLpîndu-se încet-încet şi izvorînd oa o flacără din cumplitul întuneric ial sufletului său. , Sara, bătrânul Nour chemă preotul, îl puse isă facă o leturghie şi-l dărui icu un gialbăn şi c-o vacă cu viţel ; şi ridică şi pedepsele cu vergi pe care le poruncise în ziua aceea. Zilele Începură ia curge irmai luminoase şi mai liniştite pentru Dochia. In scaunul ei, lia fereastra deschisă, de multe ori îşi oprea mînile albe din lucru şi, cu ochii pironiţi înainte, visa. Iiar bătrînul, tăcut, visa şi el; dar el visa prăpăstii şi europene. In odaia liargă, era linişte. Pe fereastra deschisă, veneau mângâierile verii. In amurguri purpurii, cirezile mari se înturnau de la imaş, treceau printr-o pulbere de aur şi sunetele de tălăngi ladiau limpezi şi dulci prin liniştea cuprinsului. Văcarii împresuraţi de cîni umblau călări, alergau înainte, se întorceau, ghioagele >şi arcanele zburau prin rumeneala înserării şi aduceau la cîrduri vitele fugare. Apoi treceau oamenii care se întorceau de la lucru şi cântecele lor umpleau amurgitul. Bătrînul Nour şi jupîneasa tăceiau. Sara venea; întunericul umplea odaia. Din umbră se auzea oftatul Doehiei. Boierul Pavel atunci lăsa să cadă eîteva vorbe care parcă spăriiau tăcerea. începeau să vorbească cu glasuri doiipoiale despre Alexandru, care 27 se odihnea, cu sabia .şi cu arcul alături, sub brazdele de flori; dar acum, în vorbele dor, pătrundea o nădejde miare ; din disperarea lor cumplită nu rămăsese decît o palidă mâhnire de toamnă. < Aşa trecea vremea. Şi-n luna lui brumar, într-o sară, Dochia se simţi rău. Femeile veniră, vrură s-o iia pe braţe, s-o ducă în iatacul ei. — iNu! zise bătrînul Nour, cu ochii licăritori; aduceţi patul aici, subt .ochii mei, şi trimeteţi repede după moaşă; dar acu să vie, într-o clipă ! Patul ifu adus, moaşele veniră pe oai goniţi cu harapnicele, şi chinurile facerii începură. Prin noaptea de .toamnă, sufla un vînt iute care cîntia cu glasuri triste prin livezile mari. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere, suspina, gemea, — şi vîntul de afiară suspina, plîngea şl gemea eu dînsa, cu aceeaşi duioşie, cu aceeaşi jale, înfiorînid noaptea. Moaşele o sfătuiau cu şoapte sfioase, îi dădeau să bea fierturi de buruiene, se învîrteau, galbene de grijă, în juruit patului; iar Pavel Nour, în jîlţul lui, privea şi aştepte. Gîteodată bolnava avea undoierl adînci, ca de val, şi scotea cîte un ţipăt de -moarte ; atunci moaşele şopteau imai repede şi se .învîrteau, grăbite şi spă-rioase, în jurul ei. Apoi chinul cel mare, răcnetele cele de pe urmă, — porniră lungi, sfâşietoare, ca în guna morţii. Bătrînul tăcea. Numai o dată glasul lui izbucni : — Iintîmple-se orice, — numai copilul să trăiască! Copilul !... să nu-mi scoateţi copilul mort, că vă ucid ca pe nişte căţele! Apoi tăcu, cu ifiaţa încreţită, cu ochii arzători şi toată vremea nu mai rosti nici o vorbi, 28 Cînd ţipătul nou, nehotădt şi iskb, care cerea viaţă, umplu odaia, bătrînul întrebă scurt : — Ce-i ? ' Una din moaşe răsipunse : — Băiet! — E voinic? ; — Băietul e voinic. — Bine. Moaşa adăogi, cu teamă : — Mămucă-sa e în primejdie... facere grea... Bătrînul nu răspunse. Oftă, ca într-o mare uşurare, apoi rămase gîndindu-se, şi faţa lui sălbatică zîmbea. Intr-un tîirziu, se întoarse încet spire icoane şi îşi făou o oruce mare. V Copilul, Alexandru, era voinic şi rumăn şi creştea ca din apă. Vremea trecea repede ; pruncul fu de-un an, de trei şi de zece. Dragostea Dochiei îl încălzea şi el se dezvălea ca o ifloare. Bătrînul Nour, în jîlţul lui, privea cum creşte lăstarul şi aştepta. II săruta dimineaţa, îl săruta sara, binecuvîntîndu-1, — îl ţinea pe genunchi şi-i spunea cu .glas muiat basme străvechi, cu feţi-frumoşi şi balauri înaripaţi. Copilul asculta cu ochii duşi, visa la calul năzdrăvan care tnînca jaratic, şi la pădurile de aur şi de argint, şi la palatele care scînteie ca nişte pietre scumpe. Se gîndea şi el la paloşul şi la zalele mîncate de rugină ale bunicului cu baiflba albă, la hamurile uitate într-un colţ, în pod, — şi cînd hergheliile treceau prin pulberea aurie a amurgului, căuta din ochi calul cel urît şi slab care trebuia să întinerească, după ce va mînca obişnuita dimarlie de jar. 29 Apoi, — lăsat în voie, după porunca bătrînuiui, — copilul rătăci printre sălaşurile de robi, printre cetele ■de angăţiime şi, în sufletul lui crud, rămase dragostea de noapte, de focuri roşii pîlpîind şi ifumegînd prin întunecime; şi poveştile misterioase ale ţigăncilor tinere, cu ochii de diamant negru, îi aţîţau su- fletul. iDochia îl iubea c,u tot sufletul ei de fiinţă singuratică, care n-avea altă mîngîiere. Cît fu copilaş, la sînul ei îl încălzi, îl ţinu lipit de dînsa, îl adăpă din nemărginita ei bunătate. Dar, de Ia zece .ani, cum începu băiatul a se zburătăci, bătrînul puse pe el neînduplecată stăpînire. Ii făcu pat în odaia lui, îi aduse meşteri de arme şi de călărie şi începu a-1 soco,ti flăcău. Biata maică simţea că iar va rămînea singură şi uitată, că puiul se înstrăinează şi se schimbă în apropierea bătrînuiui Nour. Şi chiar aşa a fost. Deprins cu trudă, cu vînturi, ploi şi osteneli, sufletul tînăr se înăspri; sălbătăcia bătrînuiui începu a se arăta şi în apucăturile nepotului. Şi anii treceau. Alexandru ducea viaţă zvînturată de boier tînăr. întovărăşit de doi -flăcăi ţigani, cărora le înfiera mustaţa şi le dădea puful pe obraz, rătăcea, călare, prin tîrguri şi sate, drept ca o făclie, cu oohii negri plini de foc, cu frumuseţă şi mîndrie de voievod tînăr. Cunoştea toate pădurile, toate văgăunile, toate bă-teliştile sălbătăciunilor. Ochii lui ageri şi trupu-i mlădios răsăreau în toate părţile: la morile negre, plecate pe unde, în preajma apelor răsunătoare, la casele pădurarilor, — mergînd în trapul calului, cu 30 capul sus şi c-o mînă în şold, sau în goană viforoasă, plecat pe oblînc, cu arcul trecut prin mîna stîngă. . Şi cînd cobora de pe cal în curtea boierească, răcnind cu glasu-i limpede; cînd suia scările de piatră sunînd pintenii de argint, bătrînuiui Nour îi creştea inima. - Numai jupîneasa Doohia văirsa lacrimi în ascuns. Copilul ei nu mai era al ei; nu mai năvălea gălăgios şi cu ochii aprinşi, ca să-şi îngroape obrazul la pieptul ei; — îi săruta mîna şi obrajii în treacăt, îi zvîrlea irîzînd cîteva vorbe şi intra la bătrînul Nour. Aşa trecură anii. Dochia se ofilea pe zi >ce merge şi fiire de argint îi răsăreau în păr ; singurătatea şi tăcerea îi învăluiau tot mai mult sufletul : rătăcea ca o umbră dureroasă prin .palat. Dar bătrînul Pavel Nour parcă întinerea. I se aprindeau ocihii cînd nepotul intra, umplînd de primăvară umbra odăii. Asculta cu luare-aminte isprăvile de vînătoare, rătăcirile prin locuri sălbatice şi neumblate; privea trupul mlădios şi tare cum e criţă, ofta şi simţea în adîncul sufletului o nădejde de izbăvire. Aştepta. Intr-un rînd, primăvara, pe sub sară, intră în odaie logofătul Simion, bătrîn-bătrîn şi gîrbov acum. Boierul Nour dormita în jîlţul lui, în miresmele de primăvară care umpleau odaia. Logofătul era foarte încurcat şi cam spăriat. Avea de spus ceva greu. Tuşi încet şi rămase aşteptînd, lîngă uşă. Pavel Nour deschise ochii. — Ce este? zise el, uitîndu-se ţintă la logofăt. Ce stai aşa de încurcat şi priveşti în pămînt ? 31 — Stăpîne, aş avea ceva de spus, dar mi-i oarecum... — Aici n-ai venit să taci. Vorbeşte. Bătrînul Simion începu a grăi, căutînd cuvintele : — Iată ce-i, stăpîne... A venit, azi, Nichita pădurarul de la Stînca şi a spus că... nu ştiu cum să spun, stăpîne... a spus că are un ano safir în casa cea nouă... — Vra să zică, Nichita şi-a făcut casă nouă. Prea bine. Ei, pe urmă ? — Stăpîne, mosafirul e o jupîniţă, — fata dumnealui boierului Sandu din Mărgineni... stăpîne... ia adus-o astă-noapte, în goana calului... Boierul , Nour îşi aţinti urechea, cu ochii aprinşi. — Ci vorbeşte, Simioane, nu mă supăra. Cine-a adus-o ? — Boierul nostru cel tînăr, măria ta. Nu te supăra, stăpîne. Nichita nu-i de vină : boieraşul nostru Alexăndrel e iute şi putea să-I omoare, dacă zicea o vombă de împotrivire. A primit pe jupîniţă şi a tăcut. Pe urmă, s-a gîndit că e bine să vie şi la curte... Boarul tăcea şi zîmbea. Se gîndi un timp. Apoi întrebă : —■ Spune drept, Simioane... aceasta e întăia pradă a crăişorului ? ■Simion tăcu. — Spune, Simioane, fără sfială ! rosti Nour mai tare. Mi se pare că tu mai ştii ceva. — Dă, stăpîne... au mai fost prăzi, nu-i vorbă... dar nu erau fete de boier... — Ei ? îndemnă stăpînul, mulţămit. — S-au mai întîm.plat aşa lucruri de multe ori, boier Alexandru e mîndiru şi fetelor le curg ochii-după el... Şi cît cu voie, oît fără voie... Tinereţă ! 32 ce să-i faci ? Şi-i aprins nevoie mare ! I-a plăcea lui una, s-ia sfîrşit ! — Se repede ca un vultan, nu-i aşa ? irosti Nour, rînjind. — Ca un vultan, stăpîne, tocmai aşa ! • După un răstimp, boierul Pavel întrebă iar: — Şi e frumoasă fata lui Sandu? — Ruptă din soare, măria ta. — Hm ! Bine ! rosti deodată boierul; îi dai cinci galbeni lui Nichita, ■— şi nici o vorbă, m-aţi înţeles ? Muţi ca mormîntul! Du-te. După ce ieşi logofătul, Nour începu a vorbi şi a rîde simigur. — Bine, nepoate, foarte bine. Ce-i dreptul, straşnic flăcău! Auzi, dumneata? a şi început a fura fete... Eu am început mai tîrziu... Apoi obrazul i se înăspri şi ochii i se posomoriră. Se întuneca ; un vînt uşor sufla prin livezile înflorite. Bătrînul Nour tăcea, cufundat în gînduri mari. Noaptea-1 învălui cu negura ei, ca într-o taină, noaptea neagră umplu odaia străveche, şi adierile uşoare de vînt intrau, rătăcind, ca răsuflările umbrelor celor duşi. Bătrînul tăcea. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. Intr-un tîrziu, glasu-i aspru izbucni din întuneric : — A venit vremea! şi iar tăcu, în întunericul netulburat. VI Cîteva zile, 'bătrînul stătu mut în odaia lui şi nu primi, pe nimeni, nici pe Dochia, nici pe Alexandru. « 3 — M. Sadoveana voi. I. 33 Apoi, deodată, într-o sară, dădu poruncă să vie şl nepotul şi nora la el. Intăi intră Alexandru, mîndru, drept ca un brad, — şi pintenii lui de argint sunară vesel în odaia vecihe. Bătrînul, cu cotul rezemat de jîlţ şi cu bărbia în palma dreaptă, era cufundat în gloduri grele. Ridică ochii, aţintind pe fecior. Apoi intră şi 'Dochia, cu pas domol. Obrazul ei .palid se lumină cînd dădu cu ochii de băiat; apoi privirile i se îndreptară neliniştite spre bătrîn. Pavel Nour păru a se scutura de gînd-urile lui. Vorbi cu un glas- de hotărîre, în care jupîneasa Dochia simţea ceva neliniştitor. — Băiete, peste patru zile se împlinesc douăzeci de ani de cînd leşii au omorît pe tatăl tău... Tu ştii bine că leşii l-au omorît... ' — Ştiu... murmură boieraşul. — Prea bine. Douăzeci de ani. Tu nu erai pe lume, băiete. Tatăl tău era un boier ‘falnic, şi viteaz, fără păreche în ţara Moldovei; chiar măria sa răposatul Bogdan-Vodă îl ţinea de-a dreapta sa... Ş-au venit pe vremurile acelea, băiete, cumpene igrele asupra Moşiei. Ascultă ce spun eu şi bagă bine în cap ! — Ascult! murmură iar Alexăndrel. — Ei ! în cumpăna ceea, leşii, s-au abătut asupra pământurilor noastre; ne-au ars satele, ne-au luat oamenii în robie, ne-au ucis turmele! Atuncea, băiete, duşmanii au omorît pe tatăl tău ! Bătrînul gemu : tăcu un răstimp, apoi urmă cu glas greu, care vibra jalnic în întunericul serii de primăvară : — Băiete, băiete! eram bătrîn atuncea, dar braţele mele uscate multe lifte au spîrcuit! iDar să fi ridicat munţi de stîrvuri, şi tot nu mi s-ar fi potolit 34 * sufletul I Douăzeci de ani, băiete, sînt de cînd am rămas ţintuit aici, unde mă vezi! Douăzeci de ani, băiete ! dar în 'fiecare clipă sufletul meu a gemut neostoiat şi a cerut răzbunare! O veşnicie să fi stat, — n-aş li uitat cumplirea care s-a prăbuşit asupra sufletului meu. N-am înţeles atuncea cum nu s-a cutremurat pămîntul şi nu s-a desfăcut carul! ' Ş-iau trecut zile lungi, au trecut nopţi lungi; — şi ziua şi noaptea am visat ceasul răsplăţii, cînd buciumul va striga în pămîntul duşmanilor şi flăcările vor cotropi ţinuturile lor. • Bătrînul tăcu, în întuneric. Alexandru sta neclintit, cu ochii duşi, în cadrul ferestrei. O înfiorare, un susur de şoapte tainice veni din livezi. Şi deodată, din întunericul odăii, izvorî un suspin înăbuşit întăi, apoi mai tare, tremurător, pînă ce izbucni într-o plîngere de jale. Cuvinte dulci — rugi "‘de mamă, sfîşietoare şi dulci, — umpleau odaia, apoi un trup Ifîşîi pe pieile de lup care căptuşeau podeaua şi Dochia se tîrî, în genunchi şi în coate, pînă în zarea slabă a ferestrei. — Tată, tată ! nu mi-1 lua 1 Au să-l omoare duşmanii şi pe acesta... Alexandre, nu te duce, Alexandre !... m| te duce, dragul mamei, că se rupe rnima-n mii^e... Nu te duuuoe! nu te duce! nu te duce! Se abătu cu faţa la pămînt; cu mînile întinse, pe lingă cap, înaintă la picioarele 'bătrînuiui; şi aşa vărsa lacrimi şi durerea îi sifărîma trupul, ca-n ceasul cînd dăduse lumii pe prunc. Bătrînul tăcea, în colţul lui. Dar Alexandru se mişcă, înghiţi un nod amar ce-i sta în gît, se plecă şi, ridicînd pe maică-sa, îi aşeză capul pe pieptul lui, îi sărută ochii în lacrimi şi-i zise încet: 35 — Măicuţă, cum va vrea Dumnezeu! Şi glasul bătrînuiui iar se auzi, neînduplecat: — Peste patru zile se împlinesc douăzeci de ani, băiete. Ci lasă muierile să plîngă şi du-te, dacă te îndeamnă 'inima ! Măria sa Petru-Vodă ia primit rugămintea mea şi a dat în taină, slobozenie..-. O imie de călăreţi te-aştea-ptă gata pe Ceremuş, la Movile. Dochia cuprinse pe tînăr de după cap şi gemu cu disperare: — Alexandre, puiule, fie-ţi milă de maică-ta : nu te duce, Alexandre... Dar glasul bătrînuiui izbucni iar, aspru : — Muiere fără minte ! Douăzeci de ani, eu l-am crescut şi l-am pregătit pentru ceasul cel mare. Douăzeci de ani m-a ţinut iDomnul-Dumnezeu, — şi cînd oi vedea cerul umplîndu-se de foc la miazănoapte, atuncea pot să mă duc, şi sa fiu primit la hodină. Pînă atuncea, nu ! - — Mă duc, bunicule, zise deodată Alexandru, ca să plinesc legea pe care mi-ai făcut-o. Batonul ridică -un braţ, ca să ibinecuvînteze. Dochia se prăbuşi, ca sub fulger, la pămînt. Şi, în întunericul odăii, multă vreme tresăriră gemetele ei de moarte. Şi Alexandru s-a dus. Palatul a rămas tăcut şi pustiu ; numai Dochia rătăcea ca o umbră jalnică. Acum nu mai plîngea, faţa îi era ceară albă şi ochii stăteau ţintă, nebuni, umpluţi de o durere nemărginită. Trecură trei zile. Şi-n sara a treia, bătrînul Nour chemă pe preot, se spovedi şi se împărtăşi. Era neliniştit şi ifoarte slab. După aceea, dădu poruncă să fie purtat în cerdac. Noaptea fără lună îl învălui. In palat era tăcere, în văzduh, în livezi, pretutindeni, era o tăcere infinită. 36 Şi-n întuneric, arare, se auzea o tresărire, o şoaptă, o fîşîire înceată, — apoi iar linişte netulburată. Şi, deodată, spre miazănoapte, se lămuri o rume-neală slabă. Apoi rumeneala crescu ca într-un răsărit de lună, se întinse şi umplu orizontul de o vîlvoare sîngeroasă. Pe plaiul Nourenilor, sate, cetăţi, se zugrăveau negre pe pojarul uriaş. Cîteodată vîlvoarea pălea, apoi deodată creştea mai mare, umpîînd cerul. Şi doi ochi sălbatici priveau din întuneric şi o ureche aţintită asculta, parcă ar îi vrut să audă plîngeri de moarte sfîşiind noaptea şi buciumul! răzbunării bu-buind în depărtări. Cerul, ca o cupolă mare de aramă suib flăcări, stătu înroşit toată noaptea. Iar dimineaţa, bătrînul fu găsit ţapăn în jîlţul lui, ca faţa aspră încruntată şi cu ochii de sticlă, ifioroşi, aţintiţi spre miazănoapte. , CÎNTECUL DE DRACtOSTE I Tabără de cară a poposit în Poiana Ţiganului. Un foc uriaş de vreascuri varsă valuri roşii de lumină peste cisla cărăuşilor. Boii se odihnesc în fund, în umbră ; din cînd în cînd, lumina trece ca un*fulger, îi dezvăluie o clipă, apoi noaptea poienii îi acopere iar. Carăle încărcate cu scînduri stau deoparte ; lumina Ie mîngîie în răstimpuri, ca pe nişte fiinţi adormite. Cărăuşii şed roată împrejurul focului. Ea stau pe pîntece, în căruţa mea cu covergă; ascult o povestire din bătrîni a bunicului. In răcoarea nopţii de vară, glasul lui liniştit deşteaptă fiori în poiană. Ochii lui vioi şi negri sub sprîncene albe stau ţintiţi asupra flăcărilor, barba albă se revarsă ca o învăluire de omăt pe piept. Cu ochii vede, în alte vremuri, întîmplări petrecute tot acolo, în Poiana Ţiganului ; cu glasul blajin le tălmăceşte şi le desface din noapte. — Cărăuşii stau tăcuţi în lumină, cu ochii duşi; povestea bătrînă, în măreţia codrului, aduce înfiorări pe chipurile lor trudite. In noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit; numai poiana veghează cu ochiul ei 38 de foc. Cîteodată, prin cununile întunecate de deasupra, vine o şoaptă plină de mîhnire de departe, cine ştie de unde, apoi trece înainte, se mistuieşte în noaptea frunzişurilor. In răstimpul de linişte, izvorăşte din adîncuri plingerea singuratică şi duioasă a buhnei, ca o chemare omenească ; apoi o tresărire de abia simţită, o fîlfîire de aripi, un fior depărtat de frunzişuri. In ierburile umede de la marginea poienii porneşte cîrîitul înăbuşiţi ial u-nui oriistel; duipă un răstimp o prepeliţă ţipă mal departe, alta răspunde aproape de noi ; un liliac trece ca un fulger negru prin roata rumănă a luminii. Tăcerea se întinde iar, mai adîncă; greierii ţîrîie monoton în liniştea mare ; îngînarea lor tristă pare că izvorăşte din negura veacurilor. Şi iar vine o şoaptă plină de mîhnire, de departe, pe cununile frunzişurilor, şi bătrînul codru Oiftează. Bunicul povesteşte, nălucile de odinioară se desfac din întunericul lor şi se deşteaptă. Le văd şi le urmăresc ; văd bătrîna curte boierească de pe malul Şiretului, de la Crăiniceni, cucuiată pe o muche de deal ; văd păduricea revărsată pe coastă, potecile străjuite de lilieci şi tei şi rîmnicul de la poalele dealului, din poiana de mesteceni; văd şi bordeiele ţiganilor robi, triste şi mohorîte sub deal. La o sută de obraţe, curge Şiretul prin zăvoaie tari; iîn vremea nopţii se aude de sus, de la curte, murmurul vadurilor. Boierul Năstase Crăiniceanu s-a însurat de abia de un an ; are o jupîneasă fragedă, albă şi gingaşă ca un crin de a.pă şi o iubeşte aşa cum poate iuibi el, cu firea lui cumplită de sălbatic. El îşi desfăşură la soare voinici a şi patima nedomolită de vînător ; ea lînce-zeşte în umbra iatacului, fără dragoste şi fără dorinţi, şi rar dacă.o duc paşii sfioşi, în lipsa stăpînului, pe 39 potecile străjuite de lilieci şi tei, spre rîmnicu!! din poiană. Jupîn Năstase se plimba, într-un asfinţit de vară, pe drumul care duce la sălaşurile robilor. Soarele se oprise o clipă sus, pe coama dealului, în rariştea de fagi ; raze galbene se strecurau prin ramuri, curgeau la vale, se opreau şi licăreau în coama roşă a boierului şi în barba-i aurie. Ochii iui negri, cu sclipiri de..oţel, petrecură’un stol de raţe care lunecau grăbite prin văzduh, departe, apoi se îndreptară înainte. Bordeiele ţiganilor erau împrăştiate su.b deal, triste şi întunecoase — ici unul, colo unul, — muruite şi acoperite cu stuh. Uşile mici, plecate într-o parte: trebuia să intri pe brînci înlăuntru. Ochiuri de fereastră, cît pumnul, se uitau chiorîş la stăpîn. Nici gânduri, nici şuri, nimica ; pe locul 'bătătorit ca-n. palmă, înnegreau vetrele vechi ale focurilor. Oteva găini zbîrlite rătăceau singuratice pe cărări; godaci negri 'guiţau de foame la uşi. în bătătură, înaintea bordeielor, ardeau focuri; ţigănci sprâncenate, cu cozile pline de irmilici, stăteau cinchite lingă oale. In dosul unui bordei, gî-fîia un foi şi se auzeau bătăi răsunătoare de ciocane. Cîţiva flăcăi desculţi, în zdrenţe scumpe, se întorceau de-la baltă, cu undiţa pe umăr. Boierul se apropie de un bordei. O iată sprintenă se ridică de lîngă foc şi-şi îndreptă asupra stăpînului ochii ei arzători. Mustaţa roşă a lui jupîn Năstase se zbîrlij şi sa grămădi sub nasul ascuţit, dinţii albi străluciră : asta însemna că rîde. / — Ce mai zici tu, Rarjţo ? zise boierul, tot n-ai de gînd să te măriţi ? — Sărutăm dreapta... nu mă trage inima... ră&punse 40 lata cu glas cîntător; apoi lăsîndu-şi capul pe umărul stîng, adăogi, plednd genele: Tot mai bine-mi era la curte!... şi-şi ridică, ca fulgerul, o clipă, ochii focoşi spre boier. — He-he-he I rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! altă făină se macină la moară... iDar ai să te măriţi... Iaca, Iiie de-abia aşteaptă... Boierul îşi puse mînile la spate şi trecu înainte; fata se lăsă iar jos, lîngă foc. In dosul bordeiului ciocanele conteniră, apoi foile oftară prelung şi tăcură. Fierarii negri cu ochii albi, ta zdrenţe, se apropiară plecaţi şi sărutară în treacăt pulpana anteriului boieresc; apoi se dădură într-o parte umiliţi, îndoiţi de şele; numai privirile agere se furişau de sub sprîncene spre stăpîn, strălucind ca ._p.ene.de săbii. Femeile se ridicau repede de pe la focuri şi intrau în bordeie cu copiii în braţe. Numai cîţiva danci perpeliţi miorlâiau Împrejurul boierului, cu mînile întinse: — Măria voastră, jnăriuţele voastre, sărutăm dreapta, măria voastră !... Soarele se cufundase după muchea de deal şi rumeneai a amurgului umplea, ca un fum auriu, rariştea de fagi. De departe, de la imaşuri, veni o clipă, în înserarea limpede, un boncăluit înăbuşit de taur. In liniştea amurgului plutea o pace de sihăstrie; numai sus, în rumemeafe fagilor, o mierlă fluiera o melodie înceată. Mustaţa roşă & boierului se zbîrii şi se grămădi sub nasul ascuţit. Un flăcău subţire, c-o pălărie plină de păuni şi mărgele, sta pe un trunchi de copac, întors spre amurgul ruimăn. Cînta din scripcă. Strunele, înăbuşite de pieptene, de-abia se auzeau, ca în somn. Era galbăn şi tras la faţă ; o umbră uşoara, fină, de păr lucios şi moaie îi îmbrobodea chipul; ochii ardeau, umezi. Mierla cînta încet, ostenită, sus în rariştea de fagi; din alăuta ţiganului izvora o melodie mîhnită, un freamăt încet de durere. în pacea amurgului, în cele din urmă licăriri, boierul asculta xîmbind. Apoi deodată strigă : — ŢH dragă tare, lire ? Alăuta "ţipă spariată ; ţiganul sări grăbit de pe trunchi şi se întoarse spre boier. Ieşi smunci din cap pălăria înflorită cu păuni şi mărgele şi se apropie umilit de stăpîn, cu pălăria în dreapta şi cu scripca în stînga. — Ţi-i dragă tiare, Mie ? vorbi i;ar boierul, rîzînd. ■— Sărutăm dreapta, măria ta ! îngînă încurcat ţiganul ; apoi se opri, fără să privească pe boier. Pe faţa lui galbenă trecu un fior de roşiaţă. Nu mi-i dragă nimeni, măria ta ! murmură el după un răstimp, scu-turîndu-şi 'pletele negre şi înitoreîndu-şi spre boier ochii aprinşi. Mustaţa toşă se zbîrii iar. — Ce spui tu, Ilie ? dar cine oîntă noaptea de dragoste ? şi cine rătăceşte, prin preiajm'a rîmnicului, ca un ‘lunatic ? Ţigianul se dădu înapoi un pas ; apoi scripca începu ■să-i tremure în mîna stîngă. Boierul începu a rîde: — He-he-he I Ce te prefaci, ticălosul® ? Parcă eu nu ştiu că ţi-i dragă ? De ce te îngrozeşti, Ilie? Mate pacat a dat peste tine... Are să te vîre în pămînt fta-rtţa ! La cuvîntul din urmă Mie se îndreptă; pe faţa dn-spăimîntată trecu o lumină de bucurie, — pe cînd boierul zîmbea poznaş. 42 — Să trăieşti, măria ta f zise flăcăul, cu glas În1i-rfpafc; vei face cuun ţi-.a fi voia ! — Hm! da-da, voi foce cum mi-a fi voia... Dia’ ţi-i dragă tare, Ilie ? — - Să trăieşti, măria-ta, ca 'lumina ochilor... — Da, cia ilumina -ochitor, de-aceea o cauţi tpe lingă curtea boierească... he-he-he! de-aceea... Boierul Năstase se întoarse şi porni agale spre curte, cu mustaţa zbîrlită şi grămădită sub nasul ascuţit. Ochii lui Ilie licăreau umeri; scdpca iar tre-muVa în mîma stingă; .pe chipuri galben, 'nedumerire şi spaimă. Sara se întindea plină de taină, cîntecul mieriei adormise; vînt ui înserării aducea îăsufiarea caldă ca nişte junei, —.şi mulţi! şi mulţi! — De unde vin atîţia ? intreb pe Toma. — Dumnezeu ştie! zice, da’ ştiiu că se duc spre Şiret. Primprejur, ipe lanuri, pîrjol 1 —■ Ei, după aoeea ? — Atâta-i 1 zise Gligori tuşind încet. — Bine, fie şi atîta. Ascultă Gligori, ba'gă bine de samă. — Gligori îşi trase a dală mustaţa din dreapba, o datiă cea din stingă, apoi se ,pkcă spre boier. Ce-i azi ? Luni ? — Luni. Apoi pe joi, bagă de samă, Gligori, — Gligori mugi încet: Pe joi ! — Pe joi, " Sub stejarul străvechi, robii aprinseră un foc ■j-mare, pînze albe se întinseră pe verdeaţă şi cheful 'începu. -:îl Dintru-ntăi făcură ca turcul : mîncară în tăcere ; "apoi îşi veniră In fire : se puseră să soarbă vin, să mînînce şi să vorbească. Curcanii graşi şi gîştele grase parcă înviau : se făceau nevăzute într-o clipă ; iar vinul, slavă Domnului, venea gîrlă şi se ducea gîrlă ! * ; La aşa petrecere, fiecare îşi aduse aminte de alte petreccri : deci fiecare începu să povestească. ■ Beau, povesteau şi rîdeau odaln toţi. Numai ju-pînesele, bucuroase că au părăsit umbra şi tăcerea, vorbeau în şoaptă, împărtăşindu-şi supărările. Poiana vuia de glasuri şi d-e hohote ; iar focul uriaş punea o pînză mare, rumănă, peste veselia şi peste bărbile boierilor, ‘ ■ Dar deodată se făcu tăcere: alăutele şi cobzele murmurară, tar cobuzul de os umplu de fiori bolţile răsunătoare. Pe feţele galbene ale ţiganilor treceau undele de lumină şi sclipeau în pletele negre. Ilie, cu chipul pălit de mîhnire, cu ochii umezi plini de foc, sta înainte. Alăutele şi cobzele murmurară, şi în tăcerea care se întinse, Ilie rămase cu ochii pironiţi asupra focului şi mîna, tremurînd ca o coardă, începu sa poarte arcuşul pe strune. Codrul tresări de un fior melodios ; alăuta lui Ilie prinse a spune o durere mistuitoare; cobzele o mîn-gîiau duios, iar cobuzul scotea ţipete încete, ca o fiinţă chinuită. Doina plîngea pe strune, tălmăcind o patimă adîncă ; creştea tremurînd şi gemînd, alerga în plîn-geri viforoase prin inimile tuturor; apoi slăbi, pînă ce se stinse într-o adiere jalnică, un oftat. 53 Bătrînul codru părea că ascultă. Şi după oe liniştea se întinse, prin frunzişurile negre trecu un şopot duios, ca o îngînare depărtată de ape. Focul ardea liniştit, rumenind poiana neagră. Boierii îşi mîngîiau bărbile, cu gîndul Ia trecutul pentru totdeauna prăpădit ; jupînesele încremeniseră în lumină, şi se deşteptară cu oftări grele, cînd melodia conteni. — Ginere, zise bătrînul Racovanu, ţiganul ista face o moşie... .Cum îl cheamă ? Ilie... Bre Ilie, vină-n-coace, Iaca cinci galbeni de la mine... La inimă m-a ajuns... Ilie se apropie încet, cu capul gol, şi bătrînul îî azvîrli aurul în pălărie. — Dar ia întreabă-1, zfee Năstase, rîzînd, i-i dngă tare ? Ţi-i dragă tare, Ilie ? — Tiace. I-i dragă tar©; chiar îl dor coastele de atîta dragoste... Boierii începură a rîde, apoi cinstiră un rînd de pahare. Ilie se întoarse la locul lui şi privea1 de acolo, cu ochii licăritori, pe Ana. închinarea paharelor urma ; ochii sticleau. Apoi, într-un tîrziu, bătrînul se sculă iar : — Săracele mele picioare ! zise el ; vor să-şi aducă aminte de tinereţă... Văd că cei tineri aşteaptă... Oare nu vi-i ruşine ?— Fetele moşului, ce staţi aşa de amărîte acolo ? — Dragă Ilie, ia zi-i una să rămîn numai în papuci şi să joc pînă ce m-oi pune jos... — Să trăieşti, tată Irimie! — strigă Năstase; aici ai adus-o bine ! Boierii ceilalţi îşi lepădară giubelele. Şi Ilie începu să zică cu foc un brîuleţ, de tremura frunza poienii. Şi jupînesele săriră grăbite de pe la locurile lor şi se agăţară de grumajii boierilor, — şi, mai întăi tot pe loc, pe loc, pe loc — apoi tot mai repede, pînă ce părură un vîrtej negru în bătaia rumănă a flăcărilor. 54 Pe urmă după ce se aşezară iar, dumnealui cumnatul Dumitru Racovanu, cu glas mare, striga că nu-i place vinul din pahar. De aceea, pe urmă, a prins a bea din condurii jupînesei. După brîuleţ, lăutarii ziseră o bătuta, pe urmă un cărăşel; clocotea poiana de cîntece şi de glasuri. Iar ţiganii răsăriră ca din pămînt cu plăcinte calde, îrivîrtite şi poale-n brîu. Un rînd de plăcinte şi un rînd de vin, — pînă ce picioarele se muiară şi glasurile se înduioşară. — Ilie 1 strigă bătrînul Racovanu, zi-i unul straşnic, să mă ajungă colea, să-mi aduc aminte de cea primăvară şi de cea tinereţă 1 Iiie începu de dragoste. Se făcu iar tăcere şi boierii prinseră a-şi mîngîia bărbile ude de vin. Din alăuta "ţiganului izvora o melodie mîhnită, un freamăt încet de durere, o îngînare obosită ca suspinele ultimelor vînturi de toamnă. Trupul lăutarului sta ca de piatră, mimai mîiiile se purtau, şi numai ochii sălbatici ţinteau pe Ana, mistuiţi de un foc de moarte. Jupîneasa fu izbită de focul lor dureros şi rămase cu ochii la chipul slab al ţiganului. Privirile aprinse o ardeau şi-i făceau rău, dar nu putea să-şi deslipească ochii de la ele. Năstase ridicase capul. Băgase de samă ci în poiană răsuna aceeaşi melodie pe care o auzise, cu cî-teva zile în urmă, pe malul rîmnicului. Ochii lui, în care treceau sclipiri de oţel, stăteau pironiţi asupra jupînesei. în lumina poienii, glasul lui Ilie se înălţă plin de durere: Cît oi trăi, sS Iubesc, Că, de-ol muri, putrezesc I 55 Două lacrimi limpezi sclipiră în genele lungi ale Anei; prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie şi sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. Mînile lui se întinseră îndărăt, spre arme, pe cînd melodia ţiganului se stingea într-o aiurare nebună. — Să trăieşti, Ilie 1 strigă bătrînul; iar ceilalţi boieri puseră mîna pe pahare. Numai Năstase se ridică, cu privirile crunte, şi se îndreptă, cu paşi rari, clătinîndu-se, spre lăutari. In dreapta lui vînjoasă fulgera un hanger. Toţi se uitau miraţi, fără să priceapă. Năstase învîrti hangerul pe deasupra capului, apoi se opri şi se uită ţintă la ţigan. Ilie se lăsase zdrobit jos, era galben şi tremura. Mustaţa roşă a lui Crăiniceanu se zbîrii şi se grămădi sub nasul ascuţit. — Ilie! strigă el, ţi-i dragă tare ? — He-he-he 1 Ilie, ia mai cîntă ceva de dragoste, Ilie... In glasul lui sălbatic fierbea mînia ; ochii crunţi, sub sprîncenele dese, aveau sclipirile unor ochi de lup. Ceilalţi boieri se ridicaseră şi priveau cu mirare, clătinîndu-se. Ilie îşi lunecă o clipă privirile spre Crăiniceanu şi pricepu ; apucă alăuta tremurînd ; prin ochii Iui negri trecu o lucire de nebunie ; se întoarse spre Ana şi prinse iar a cînta, cu chipul pălit de o mîhnire de moarte. Toţi stăteau ca nişte stane în bătaia focului, iar cîntecul tremura pe strune ca un bocet. X — Aşa-i că-nţelegi, Ilie ? strigă Crăiniceanu. Făcu trei paşi mari, ridică hangerul scînteietor şi-l repezi în pieptul lăutarului. Scripca pocni şi căzu în iarba umedă ; Ilie gemu şi se lăsă pe spate, pe cînd toţi priveau cu ochii mari, ca într-un vis de groază. Un pîrău de sînge ţîşni şi 56 udă alăuta sfărîmată ; ţiganul se zvîrcoli, se întoarse pe pîntece, se ridică în brînci şi-şi aţinti ochii pe moarte asupra Anei, care tremura, galbenă ca turta de ceară. Apoi glasul lui stîns gemu, pentru cea din urmă oară, o frîntură nedesluşită de cîntec. Pe gură năvăli un val de sînge, trupul se răsturnă pe spate şi rămase răstignit, cu braţele în laturi, în iarba umedă, cu ochii sticloşi în sus, spre podul de frunze. Bunicul îşi întrerupse un răstimp povestirea, pe cînd o şoaptă plină de mîhnire venea de departe, pe cununile frunzişurilor. Cărăuşii stăteau tăcuţi, în lumină, cu ochii duşi. Boii rumegau în dosul carălor. Bunicul zise, încet: — A doua zi, a fost vînătoare mare; au împuşcat şapte mistreţi; iar Ana şi celelalte jupînese stăteau şi se uitau din pătul... Pe Ilie l-au îngropat sub stejarul bătrîn... uite, colo... Stejarul s-a risipit, a rămas dintr-însul numai un ciot ars — acolo dorm ş-acu ciolanele ţiganului... Apoi bunicul tăcu, şi rămase pe gînduri. Din adîncuri veni plîngerea singuratică şi duioasă a buhnei, ca o chemare omenească. Departe, se auzeau oa în vis ape fierbînd în răstoace. Focul zvîrleia din cînd în cînd fulgere asupra desişurilor. Prin codrul bătrîn treceau oftări încete... Cărăuşii sforâiau de mult pe lîngă foc; bunicul veghea încă, rumenit de cele din urmă tresăriri laie luminii. Intr-un tîrziu, întrebai cam cu teama : — Bunicule, oare jupîneasa Ana a plîns ? — Culcă-te şi dormi ! mormăi bătrînul; i-auzi, cîntă cucoşii la pâdurărie... E tîrziu 1 57 Multă .vreme n-am putut să dorm. Cu ochii deschişi, mari, mă întorsesem spre colţul poienii, unde odinioară se ridica stejarul străvechi. Intr-un tîrziu, prin bolţile codrului, începu să treacă o îngînare de jale, şi mie rai se părea că deasupra mormîntului singuratic se desface tăcută din pîcla nopţii năluca lăutarului, cu faţa pălită de o mîhnire de moarte şl c-o floare de sînge pe piept. MOARTA -.ar fi ră:U să mă abat şi pe la chihaiia Necuilai, — gîndi boierul şi începu să suie cărarea. înainte, se, ridica zidul verde ial pădurii'; frunzele tremurau vesele în lumină. La dreapta se adînoeau văile, cu iazurile umflate de ploi; deasupra lor pluteau pînze leneşe de aburi sinilii. In liniştea măreaţă, departe, fluierele mierlelor cîntiau de dragoste ; «Măreţii mai mici de abia îndrăzneau, pe ici pe colo, să-şi zvîrlă notele subţiri. In aerul luminos pluteau miresme de pămînt umed, de fineţe răcorite; soarele deasupra pădurii mîngîia viaţa cu dragoste caldă. ...Oare ce mai face chihaia Neculai ? Trebuie să fie bătrîn, bătrîn şi năcăjit! De cînd a plecat boierul în străinătate, de cincisprezece ani, i-a scris multe sorisori chihaia. In toate îi da socoteală de treburile moşiei; dar, printre rînduri, îşî strecura şi cîte oeva din viaţa lui. In cea dintâi, un an după plecare, se plîngea că ii-a murit nevasta, tînără şi frumoasă încă. După aceea necontenite tîn-gtiiri : îi ena greu singur, urîtul şi întristarea îi rodeau sănătatea, bătrîneţa venea timpurie şi-i presăra omăt 59 în păr... Toatei scrisorile închideau în ele durerea, regretul după moartă, iubirea nestinsă. Nici boierul n-a uitat-o pe Raluca. In ziua liniştită] d|e rară, păşind .pe sub streşinile verzi, începe să se gîndească la anii duşi. — Cînd era vremea lim-peds, boierul chema pe chihaie şi-il mîna cu afaceri la tîrg. Apoi încăleca şi pornea spre bolţile de verdeaţă umedă, unde-1 aşteptau dorul şi dragostea. Cît de frumoasă era nevasta !lui Ncculai-chihaiia ! era tî-nără şi frumoasă, plină de tinereţă înflăcărată a celor douăzeci şî cinci de ani. Şi s-au iubit cu patimă, au avut o dragoste plină de fiori, în raiul unei poieni de, mestcceni. Cele cîteva veri au fost o poveste de pe alte tărîmuri, lumina era mai mare şi mai oaldă, mirosul florilor, melodiile paseriloj aveau un înţeles deosebit: Raluca, domniţa bălaie, da viaţă şi frumu-seţă pădurilor, da cîntec paserilor şi farmec nou iubirii. A fost o dragoste cum n-a mai avut el alta. Cîte femei, după aceea, n-a .întîlnit, cîtă tinereţă şi foc n-a părăduit, — în zadar! Nici lumina aceea mare nu i-a mai umplut sufletul şi ochii, nici fiorii dragostei dintâi nu s-au mai întors! Cînd boierul ia plecat în străinătate, ea a ,plîns mult, l-a zdrobit îmbrăţişîndiu-1 şi i-a spus printre lacrimi : — Am să mor, am să mor, Neculiai dragă! El a zîmbit şi a plecat; şt, în lipsa lui, zîna bălaie s-a stins. Şi acum, după cincisprezece ani, iată, vine boierul să vadă locul dragostei vechi, să vadă pe bietul chihaie înşeliat. Oare ce mai face sărmanul Neculai ? A! iată şi căsuţa albă ! In mijlocul poienii, stă vesela, împrejmuită de gardul înalt, ţesut de cufpeni 60 de iederă. Din ogradă se ridică o coloană străvezie de fum. Cuconu Neculai se apropie de poartă. Chihaia, la trunchi, ciopleşte nişte p,ari. Aproape de el, o cloşcă cu puişori cloncăneşte : clonc-cîonc !' — Bun găsit, Neculai; ce mai fiaci ? Un căţel sare iătirînd Ia poartă, dulăii din fundul curţii hîrîie în lanţ. Bătrînul se îndreaptă şi lasă toporul din mînă. — Bine-aţi venit... Ce >să fac!... Se apropie încet de poartă, uilîndu-se mirat la boier ; parcă iar vea sa-şi aducă aminte de oeva. Deschide poarta şi zice iar: — Poftim înlăuntru! — Aşa-i că nu mă mai cunoşti, Neculai ? vorbeşte boierul: m-ia.m schimbat mult... Chihaia îl priveşte ţintă, tresare. — A 1 cuconu Neculai ! Vai de mine, cucoane Neculai, cum te-iai schimbat I Şi-l cuprinde, îi sărută mîna plin de dragoste, îl trage în casă. — iDiar poftim! poftim lia noi, de te mai răcoreşte, cucoane Neculai... Ce bi,ne ai făcut că te-ai abătut şi-ntr-acoaoe... Mă gindeam eu de multe ori : Oare ce mai îace boierul nostru? Aşia-i că-i frumos pe ita noi ? Ca într-o grădină. [Intră, amîndoi îfi casă. Răcoare şi miros de busuioc. In umbra viorie, pătrund, prin geamurile mici, fire subţiri de beteală. Pe măsuţă, subti icoane, un mănunchi de flori într-o cană de lut răspindeşte miresme de fîna{. Batonul e zăpăcit de bucurie, săracul ! — Tare te-ai mai schimbat, cucoane Neculai 1 Ştii... cînd te-am văzut aşa, plin, cu barba căruntă, mi-a îast oarecum. Cine să fie ? Nu cumva ta vîndufc boierul 61 nostru moşia ? Ei, atunci ax fi fost rău de mine! Poate mă duceam de-aici, cine ştie! — Cînd colo... In-ohipuie-ţi, ipe cine mi-a fost dat să văd eu azi! Dar e mai bine aşia... e foarte bine... Gîţi .ani sînt de cînd te-ai dus, cucoane Neculai ? Cinsprezece ani! E vreme multă, tare multă. De cînd a murit Raluca, sînt paisprezece — cu unul mai puţin. Uită-te la mine, cucoane Neculai: aşa-i c-am îmbătrînit ? Eu am căzut tare din ce eram mai înainte. Ce vrei ? Aşa lovitură cumplită... Bătrînul, învîrtindu-,se prin casă, vorbea mult, în-tnujnla,; ca un om oare trăieşte singur şi departe de lume şi care are multe .adunate în sufletul lui. Iar boierul se uita, cu ochi plini de gînduri, la toate din jurul lui şi simţea că ceva din trecutul asfinţit se întoarce şi începe isă-i încălzească sufletul. Chihaia vorbea înainte: — Să-ţi dau un pahar de apă, cucoane Neculai, ţi-o fi fiind sete, că azi e cald. Ori un păhăruţ de vin, dacă vrei... Iţi dau şi ceva să guşti, dacă pofteşti. Iaca, să tai un pui. Azi eu sînt gospodar; nemţoaica cajre mă slujeşte s-a dus pînă la tîrg să mtai cumpere cîte ceva... Uite, ici dukeţi; uite, ici apă; eu mă duc să tai puiul... Neculai ieşi, apoi se întoarse şi iar Începu să vorbească. Boierul răspundea .domol, pe gîmduri, >cu ochii plini de melancolie. In odaia aceea trăise Raluca. Hainele ei erau aninate într-un cuier, în fundul odăii. Portretul ei sta în umbră între cele două ferestre, prin care pătrundea lumina viorie. Un portret mic, care începea a se şterge de weme, — da.r, la vederea lui, boierul simţi că-i bate inima mai tare şi femeia c.are-1 iubise izvorî deodată din umbra trecutului. Ciudată femeie ! N-a fost decît fata unui vechil, nu învăţase decît puţină carte; şi cu toate acestea, a avut o simţire aşa de mare şi de aleasă! Din dragostea ei de foc parcă a rămas cev«a în lumina şi miresmele de-afară. ^ Şi chihaia .ieşea şi se întorcea şi vorbea ; admse puiul fript, aduse vin, — dar boierul gusta pe gîn-duri, răspundea încet şi cu puţine cuvinte, căci, în suflatul lui, ca şi în întreaga odaie plutea ceea ce a fost odată, plutea dragostea veche, ca un miros de-abia pricepub de flori uscate, cînd deschizi un sa.lter cu amintiri. Pe urmă, într-un tîrziu, porniră spre lunca mestecenilor. Soarele era pe la toacă. Cum mergeau pe cărarea umedă, lumina le -fugea printre ramuri strălucitoare, aurie. în umbrele tainice, petde de lumină se şterge au. Păluşul nalt şi galben suma înfiorat de paşi; iarba înflorită tremura. Cosaşii sfîniau uscat în verdeaţă; suflări uşoare treceau şi desişurile de frunze se mişcau, fîşîind. i — Aici, în frumuseţile acestea, ara îmbătrînit eu 1 zise chihaia, oftînd. N-am vrut să le părăsesc ; tni-s dragi toate colţurile, toţi copacii, pe care i-iam apucat tineri şi subţirei... Uite, acum ce umbră mare întind supărării şi bătrîneţii mele! Toate mi-s dragi, căci toate au fost atinse de Raluca: aici a murit ea, aici vreau să mor şi eu. Bătrînul tăcu, cu o durere mare în ochi, apoi vorbi iar, după un răstimp : — Cînd s-a îmbolnăvit, — pe vremea cînd ai plecat în străinătate, cucoane Neculai, — pe aici îşi petrecea zilele, pe potecile acestea pline de iarbă, ori în lunca mestecenilor. Mă punea s-o duc acolo şi plîngea, plîngea... 63 Boierul asculta fără de nici un cuvînt; şi, pas cu pas, trecutul mort se deştepte. O roată mare de mesteceni făcea *un zid alb, oare închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. Pletele verzi-gălbii ale gingaşilor copaci se plecau întristate spre florile din ierburi. Adieri uşoare înfiorau frunz-ate ş-iatunci porneau iulgere de lumină argintie. Pe ici, pe colo, cio-cănitoTile colorate bateau toaca de sară. în liniştea măreaţă, o mierlă începu rugăciunea cu viter-s subţire ; granguri laurii, o îngînau în depărtare şi fulgerau ca nişte gloanţe de aur prin lumină. Cristeii rîdeau în ierburile de pe margine ; piţigoi ciudoşi ţiuiiau în ispinării. Bătrînul începu iar, ca într-un vis: — ...Mă punea s-o aduc aici, cucoane Neculai,.. Ena slabă ca o umbră ; de-abia se mai ţinea pe picioare. Se aşeza în ierburile înflorite şi, cu ochii în lacrimi, privea cerul, pădurea, — şi începea să plîngă. Cîte-odată tăcea : asculta freamătul frunzelor... apoi iar o zguduiau suspinele şi-şi pleca în palme faţa. O întrebam : «Ce ai, Ralucă dragă ?» Ea mă privea cu ochii mari, înfocaţi şi răspundea : «N-am nimic!» şi ofta, zugrumată de dureri, ducea mîna lia inimă, închidea pleoapele... Eu nu înţelegeam ce are. Eram plin de spaimă şi nu înţelegeam. Şi ea plîngea şi se topea. Noaptea, răsărea spăriiată din .somn şi ţipa : — Neculai !... Neculai!... Mă apropiam, mă aşezam alături, căutam s-o mîn-gîi, dar mă respingea, întunecată : — Nu, nu te-am strigat 1 du-te ! Şi nu pricepeam ce-iavea, săraca 1 Şi a tot slăbit. De-abia o auzeam cînd îmi şoptea : — Du-mă în poiana mestecenilor ! 64 O duceam în braţe şi-mi veneau lacrimi te, cînd o vedeam iatît de ofilită ! Cînd a venit toamna, s-ia dus şi ea cu frunzele. — Iaca aşa, cucoane Noculai, şopti bătrînul cu mîhnire. Numai Dumnezeu ştie cum mi-,am petrecut de-iatunci anii... Bătrînul tăcu ; ochii îi licăreau fără lacrimi, plini de durere. Umbre viorii învăluiau. zidul alb al mestecenilor ; pletele enau încă rumene, scăldate în lumina apusului. Grangurii şi mierlele cîntau rugăciunile amurgului; ţărcile neliniştite ţineau ison ; pitulicile chermau sfioase sara în frunzişuri. Moşneagul tăcea şi privea ţintă înainte. Iar boierul Neculai cerceta cu privirile cuibul dragostei vechi şi se gîndea la femeia cu ochi adînci şi cu sufletul de pară. Şi sufletul i se umplu de amărăciune şi de o nemărginită părere de rău după lumina imensă, după cerul albastru din anii tineri. Deodată chihaia, oare urmărea în -frunzare o «rază întîrziată, păru că se deşteaptă din gînduril'e lui şi murmură încet, în vis : — S-ia dus, saraca ! şi tare-mi era dragă I . Boierul se 'întoarse, îl privi fără de nici un cuvînt şi ochii dintr-o diată i se umeziră. Voi să zică cevia bărbatului înşelat, dar se opri şi tăcu. Şi-n liniştea asfinţitului, o filfîire sfioasă de vînt trecu prin ramuri. Parcă trecea sufletul moartei. 5 — M. Sadoveanu voi. J. PRIBEGII O casa singuraticii, despărţită de trupul tîrgu- 1 ui, în mijlocul unei grădini. Casa-i băirî.nă, cu cerdac nait şi lbrg, cu stîlpi graşi, văruiţi. Acoperişul ţuguiat de draniţă verde, plin -de muşchi. In faţa cerdacului, spire miazăzi, doi tei frumoşi, rotaţi, îrrjprăştie răcoare. In cerdacul casei, într-o zi din luna lui august,-şedeau stăpînii : Vladimir Savicky şi nevastă-sa Ana. Aimîndoi bătrîni, încovoiaţi de vîntul pribegiei şi 'de năcazurile vieţii. Moşneagul, cu barbă albă, lungă, cu părul lung, alib, pieptănat cu cărare la mijloc şi retezat la ceafă, trage dintr-o lulea de un cot şi oohii lui albaştri se uită ţintă spre şesurîle întinse dinspre asfinţit. Batrîna, Ana, ale,ge dîntr-un paner un mănunchi de flori. El e nalt şi voinic încă, ea e mititică, cu mişcări domoale. De patruzeci de ani au prib&glt din Polonia lor zdrobită şi s-au 'pripăşit în ţara noastră. Ţin o copilă de suflet şi au ş-un fecior de treizeci de ani, holtei, meşteşugar bun. De treizeci de ani locuiesc ei aici, în casa veche, şi se îndeletnicesc cu grădinăria ; de treizeci de ani doc o viaţă monotonă 66 şi tristă, In acelaşi cerdac- Aii rămas singuri, cu copila de suflet, cu Magdalena ; Roman, feciorul lor, de zece ani .pribegeşte prin lume. Bătrînul Vladimir pufăieşte tacticos din lulea şi-şi mîngîie barfba; căldura după-amiezii l-a silit să se dezbrace de bluza albastră. Bătrîma al^ge flori. O răcoare dulce şi iplkiă de miresme vine din 'grădină, din copacii încărcaţi de roadă şi din florile colorate. Prin teii rotaţi pătrund suliţi de lumină ; pe iarba verde ca iburaticul, de dedesubt, joacă 'bucăţi ide lumină albă. Frunzişul se înfioară cîteodată şi un susur melodios coboară pînă în cerdacul liniştit. Din casă, prin ferestrele deschise, vine, fn răstimpuri, cîte o îngînare subţire de cîntec. Deodată, un huruit răsunător tulbură tăcerea zilei. Ce-i ? O căruţă. Bătrînul tresare, pune pipa deoparte şi se scoală. Baba ridică fruntea îmbrobodită cu gr't-tnea albă deasupra parmaclîcului. O căruţă hodorogita, c-un jidan urît pe capră, se apropie, se opreşte la poarta casei vechi. Un tînăr voinic, spătos, -se coboară, c-o buccea mare în dreapta şi c-o cutie în stînga. — Romcu 1 Romcu ! strigă bătrîna cu glas slab. Cearcă să se scoale, dar cade moale, alăturea cu florile. i ; — Ei da, bătrîno, e Roman, morinăieşle moşneagul, vesel, şi coboară treptele scării. — Domnul Roman ! strîgă un glas subţire şi capul bălai al Magdalenei se arata la fereastră. Roman şi-a lăsat jos bucceaua şi s-a repezit la tatu-său. — Ei da, bătrîno, e Roman ! mormăieşte Vladimir Savicky, cu lacrimile în ochi. Tşi sărută feciorul, îl 5* G7 strînge la piept. Ei da, ibătrîno, e Romart I atîta poate zice. • — Mamă ! strigă tînărul ; de zece ani nu te-am văzut! Bătrîna plînge în tăcere ; feciorul o strînge Ia piept, pe cînd ibătirtnul se-nvîrte primprejur, mormăiind cu lacrimi ,pe barbă : —Da, da, bătrîno, e Roman al nostru! Cînd Roman Savicky îşi îndreaptă trupul vomit şi se întoarce, vede în prag o 'fată albă, cu ochii albaştri. Deocamdată stă înoremtinit; sfata se uită la- el zîmbind sfioasă. — Eh-eh-eh-eh I rîde bătrînul Savicky; ce? ou vă mai cunoaşteţi ? Hai, sărutaţi-vă, doair vă ştiţi de cînd era Magdalena de-o şchioapă! Tinerii se apropie în tăcere; fata întinde obrajii' zîmbind sfios, cu genele plecate, şi Roman o sărută. — N-o mai cunoşteam ! zice Roman ; aşa de mare s-a îăcut! Bătrîna rîde încetimcl : : — Dar tu, Roman, te-ai Ifăcut şi mai mare... şi frumos... — Kacă-i Roman, zice moşneagul ; Roman aî nostru, bătrîno! . Baba îşi sărută iar feciorul. Roman se aşază pe un scaun în cerdac ; bătrînul la dreapta, baba îa stîn-ga, îl privesc, îl sorb cu ochii. — 'Dragul mamei, draigul maniei ! zice . bătrîna clă-tînînd din cap; de cînd nu te-am văzut I Pe urină, stau tăcuţi şi se uită unul la altul, lung-lung, zâmbind. Prin căldura şi prin tăcerea zilei de august, pătrunde freamătul dulce al teilotr. — De unde vii, Roman ? întreabă deodată bătrînul. — Din Varşovia ! zice feciorul, ridicînd capul. 68 ■ -Moşneagul deschide ochii mari, apoi se întoarce spre Ana. . — Auzi, bătrîno, din Varşovia ! Şi' baba clatină capul, cu uimire : — Din Varşovia I — Da l zice Roman ; am colindat toată (Polonia, plin de amar, şi am umblat prin toate părţile lumii, pe la fraţii noştri înstrăinaţi. . Glasul lui’ puternic închidea o mîhnire mare în el. Batrînii îl priveau zîmbind, cu dragoste, dar nu-1 înţelegeau. De multă vreme se stinsese în inimile lor dorul aprig de ţară. Stăteau şi se uitau fericiţi la ochii albaştri ai lui Roman, la faţa lui albă, rasă peste tot, la părul lui frumos şi mare. Tînărul prinse a vorbi. Din cc în ce glasul lui se aprindfea mai tare, răsuna puternic, plin de mîhnire şi de amar. Pe unde n-a fost el I Pretutindeni a fost, pretutindeni a întîlnit poloni pribegi, veştezindu-se printre străini, murind departe de .pămîntul strămoşilor I Pretutindeni acelaşi dor, aceeaşi durere 1 Şi la vatra veche stăpînesc tiranii, fcrSmbiţa asupririi în-fîoară văzduhurile, patrioţii zac în lanţuri şi umplu Siberia, mulţimea fuge de la căminurile părinteşti şi străinii vin ca un potop în locul lor! — Roman, Roman ! zise bătrîna izbucnind în plîn-sete; cît de frumos vorbeşti tul — Frumoşi e Roman al nostru, bătrîno! nuwmăi Vladimir Savicky, întunecat ; frumos, dar triste veşti ne aduce I Şi în sufletul lui se grămădeau dorurile vechi şi amintirile dureroase. In pnig, Magdalena încremenise şi se uita înfiorată la fecior. Deodată pe poartă intră doi bătrîni. Unul cu mustaţă groasă, căruntă ; celălalt cu barba lungă în care strălucesc mănunchiuri argintii. 69 — A 1 strigă Savicky bătrînul ; iaca şi Palchevici ! iaca şi iRujanoowsky... A venit Roman al nostru ! I.ită-1! . ■ - Ştim, zice girav Rujancowsky, l-am văzut 1 — Da-da, l-am văzut! .mormăie şi Palchevici. Se apropie amîndoi, scutură cu tărie mîna lui Roman. — Bună ziua, bine-ai venit! Iată, acum toţi polonii din tîrgul acesta s-au strîns la un loc I... zice Rujancowsky. — Cum ? întreabă Roman, numai atîţia au rămas ? — Ceilalţi s-au dus ! zice trist bătrînul Savicky. — Da, s-au dus! murmură şi Palchevici, trecîn-du-şi degetele prin mustăţile mari, cărunte. Toţi tac un răstimp. — Bătrîno, vorbeşte Vladimir Savioky, du-te şi scoate o cană de vin ; şi adă şi ceva de gustat, poate i-i foame lui Roman... Dar unde eşti ? Un-de-i Ana ? întreabă moşneagul, uitîndu-se la Magdalena. — S-a dus să pregătească totul, n-ai grijă, (răspunde ifata zîmbind. — Bine, bine. Apoi se întoarce spre cei doi Ieşi : — Voi nu ştiţi cum vorbeşte Roman... Să-l auziţi... Roman, ia mai spune o dată î Bătii'îna vine cu vin şi cu 'friptură rece. (Pune friptura înaintea băiatului şi vinul înaintea bătrînilor. încep toţi să vorbească. Glasul lui Roman iar răsună dureros în tăcerea zilei de vară. Apoi .încep să închine pahare de vin în sănătatea lui Roman, în sănătatea tuturora... — Pentru Polonia ! strigă Roman aprins, bătînd cu pumnul în masă. Şi iar începe să vorbească : ■— Parcă ştiţi voi cum murmură şi se mişcă poporul asuprit? în c.urînd a|-g pornească un vînt 70 năprasnic care va dă rima temniţele, şi trimbiţa libertăţii iar va începe să sune pe păimîntul 'nostru 1 Aht nu. ştiţi voi cită durere şi cît amar e acolo f Străinătate şi pustiu. De cînd a murit Cosciusco, e străinătate şi pustiu pretutindeni ! Mamă ! strigă apoi Roman întorcîndu-se spre bătrînă : adă cutia ceea de colo, am să vă cînt ceva... După voit,bete acestea, ochit lui albaştri se întunecară şi rămaseră pironiţi în gol. Bătrînii se uitau la el înfioraţi, cu capetele în piept, fără d-e mici un cuvînt. In casa veche era linişte, în grădină era linişte; la asfinţit, un soare roş, încununat de nouri de jaratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. Razele galbene pătrundeau pînă în cerdac şi sticleau în pletele lui Roman. Baba aduse cutia. — Aşa... zise tînărul; ann să va cînt din ţiteră , aim să vă cînt durerea noastră... Apoi, sub degetele lui, coardele murmurară, se deşteptară parcă din somn. Roman se plecă şi începu, pe cînd, împrejur, bătrînii stăteau ca nişte sfinţi. Tonuri triste vibrau în liniştea casei bătrîne, note subţiri, dureroase, ca nişte strigăte chinuite de departe, intonări adînci în care tremura jalea. Melodia se ridica plîngînd în asfinţitul limpede, parcă petrecea un stol de paseri călătoare. Iar în sufletele bătrînilbr, ca o vijelie, se ridicară durerile veohi. Cîntecul jelea ruina ţării frumoase; toţi parcă ascultau, într-un vis dureros, plîngerile întristate ale celor care mureau în ţărîna patriei. Parcă vedeau pe Cosciusco obosit de lupte, plin de sînge, îngenunchind cu sabia în mină. Firiis ,Polo-niiae ! S -ia sfîrşit Polonia ! 71 .Ruini pretutindeni, moarte pretutindeni ; un mUt-mur de jale se ridică : se duc copiii tăi, ţară nenorocită, să se zbuciume şi să moară în pămtnturi străine! Coardele p linge nu în apusul limpede, pline de mîih-nire. Apoi încet-încet, melodia slăbi ostenită de durere, şi cel din urmă acord, s’fîşietoir, slaib, ca un freamăt depărtat, muri în mijlocul unei tăceri de moarte. : Toţi erau stane de piatră. 'Roman îşi plecă capul pe-o mînă şi ochii lui se îndreptară,, plini da durere, spre asfinţitul sîh,geros. Bărbia îi tremura ; o frământare cumplita se petrecea în suifletul lui. Bătrînii şedeau doborîţi, ca nişte răniţi, cu capetele în piept; bătrîna plîngea încet, otftînd, cu ochii la Roman al ei. ................... Ond tînărul îşi întoarse privirile spre uşă, zări două lacrimi luminoase în ochii albaştri aî Maigda-lenei, şi ochii lui rămaseră pironiţi în ochii fetei, în-tr-o tăcere adîncă, pe cînd cele din unmă raze sin-geroase se ştergeau de pe codri. NĂLUCA Mătuşa Zamfira s-ia. sculat cu noaptea în cap, H'u-u-u! e îrig: săracele bătrîncţe I încet, prin 'întuneric, şi-a. tras fusta de tî-nă, s-a în-valiit bine c-o aaţiaveică veche de douăzeci de am (unde miai găseşti acu aşa caţaveici !), is-a îmbrobodit şt s-a eiiichit înaintea vetrei. Mai întăi şopti încet : — 'Ce imoştiiesag 1 îşi foce de ciap, zău îşi face de cap ! Doamne, iartă-mă !... După aceea scoa'&e, din cotruţa de sub vatră, surcele .uscate ; trase n.m 'chibrit şi lapiritiise un 'Oapăl de luminare. O limbă tremurătoare şi 'subţirică de foc împrăştie, .în odăiţa strănută, o lumină vînătă şi dez-văli chipul mătuşii Zamfiria : o piele oa un pergament boţit, o bănbie adusă spre nasul îngheboşat de 'bătrî-neţă, buza de jos înghiţind pe cea de 'sus, .subţirică şi suptă, şi doi ochi ca două cicori şterse de bruma toamnei. Degetele, pa fusele, laşez-ara capătul de luminare într-un picuş de oeară. Apoi, una cîte urna, biaba aprinse surcelele la lumînărică îşi laţîţă focul. — Ce moşneag ! ce moşneag ! mormăi ea, pe cînd mînile tremurătoare aşezau aşchiile aprinse ; isă nu 73 vie el pînă la o vreme oa asta! iiaaa acuşi se face ziuă, şi afară ian auzi ce mînie ia lui Dumnezeu 1 Afară, vîniuri'le sfîrşitului de .toamnă se văitau în livezile uscate, bubuiau, se mai ogoiau ; riteodată, roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, Ire-■munau şi se zbateau ou sunet uscat. —■ Ce vînt I ce vînt! şopti /baba dătmînd din cap ; uite, imi învăluie şi îocul... Flăcările începură a dudui; pe fereastră, în noaptea de-aîiară, se vedea acelaşi foc, arzind roş şi zfoă-■tîndu-se ca bfiaţele unui om mini os. Mătuşa Zamfira dmdu-se. Ce moşneag! Ce moşneag ! să nu vie el ipiînă lia o vreme ca asta ! Inoelt, mătuşa se sculă, stătu pe gînduri, lapoi deschise cu fereală uşa şi ieşi afară, mititică şi adusă de şe’e. închise cu .grijă uşa în urma ei. Un cfîne voinic sări de suibt un şopron şi începu să se gudure pe lîngă babă. — Măi Marcule, măi! măi Miarculc, măi S tu eşti cuminte, Marcule! nia ! fii cuminte, nu te isui cu labele pe mine, că mă diai jos 1 In toate .părţile, cît vedeai ou ochii, numai ‘livezi vuind în vîntul toamnei; ;pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foşnetul lor trist. Nouri mari, deasupna asfinţitului; încolo, cer întunecos; pe ici, pe colo, stele galbene, vioaie. — lia uite ce vreme ! Zău îşi face de cap, Doamne iiartă-mă... Numai de nu i .s-iar fi întîmplat ceva; 74 .atîtia mi-ar miai trebui 1 Na ! Marcule, fii cuminte, ca mă dai jos! Oare unde-a fi ? Cum mă baigă ei în boa'te I şi numai ce-1 văd că vine, roş ca un rac şi clătmîndu-se... Pcnarte nici acu nu i s-ia fi .întîimipîiat nimic ! Baba mai mormăi nu ştiu ice, mai dădu una în cîne, laipoi intră în .şopron şi ieşi îndată cu .un braţ de lemne. — Hu-u-u ! vai de imine, ce vînt! te ia (pe sus! Cum a veni moşneagul meu acasă, pe vîntul ista ? în odăiţă, se aşeză iar lingă vatră, cu mînile smb-puse, ascultând vîntul de-iafară şi tictacul ceasornicului fbătrîn. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîn.iUuri. — Prinde miţa şoareci 1 mormăi mătuşa Zamfira. Deodată, ornicul începu să hîrîie 'lung-lung, apoi prinse a bale ceasurile cu zgomot de fierării vechi. — Urna, două, trei, patru, cinci... numără ba'ba, — ho-ho! ajunge! Dar ceasornicul batea înainte, zuruind. — Ho*ho! 'destul... îs cinci; mai mult decît cinci nu-is, şopti mătuşa ; totdeauna vnai să mă înşeli aşa, parcă eu nu văd că-'S cinci ? De ce baţi unsprezece ? Ceasornicul încopu iar liniştit, tic-iac, tk-tac, mar, iar mătuşia Zamfira căzu pe gînduri cu ochii ţintă în flăcările focului. Gîndurile, suspinul vîirtu'lui, singurătatea îi luară sufletul ca ,pe o undă şi M duseră îndărăt, în lumina anilor tineri. ...Pe atunci, moşneagul venea devreme acasă, he-hei! nu ena ea bucuroasă de tatîba dnaigoste, da’ acu... Mîiiftă vreme-i de-atuncea... hm 1 or fi vreo cincizeci de ani, poate mai mult... parcă ştie cînd şi cum s-a măritat ? Iată, întreab-o cînd a văzut înităi 75 pe Alexandru, şi -dacă va ştr, mare iucru! Şi mai în-treiab-o dacă ştie ce vorbe au schimbat Ia nuntă... Aş I Un vis nunta. Parcă taiu-său şi; ină-?sa iau’ î^tre-bat-o- «dacă voieşte să La pe Alexandru Urzică ? — Zamfiră, iaca, să ştii, peste trei 'săptămîru e nunta I Bine. Şi a fost nuntă, pe urmă a cliemat-o Zarsiiipa Urzică, cu-coana Zamfira, Urzitea>sia..: > Cu un ari în urmă nici nu se glindea la. Alexandru şi, poftim, lacum i-i barbat, e legată de dînsul, se culcă cu el, raînîncă cU el, )&e.supără ori ise veseleşte eu el. Dar ni: face nimica, omul n-a fost rău, fâia efoiiar poate zice că a fost !bim ; diacă a ştiut cuhtt isă-I iia Ziamfiria, 1-amî;-nuiit aa pe-o bucată ide ceară imoiale,' cum ia vrut... Numai un pacat a avut Alexandru: cam beţiv! — dar, cît ia fost tînără, nu s-ia iplîns’ Zşmfina de lastâ... Hm! că nici ea n-a fost tocmai-sfintă________________ Mătuşa Zamfira mai zvîrli un lemn pe foc. Prin pod şoarecii hmuiiau : dăduseră de nuci. — IW ! murmură ba’oia ; lias’c-ia da' miţa peste- voi, îţi vedea voi pe dracu ! Dia, n-a fost tocmai sfîntă nici ea. Bunăoară... hei 1 dia-i mult de-iatunci, — peste drum, în oasia Pătră-oesei, şedea un tinerel, un iundher. Ş-aveâ iii neherul nişte mustăţi negre şi ascuţite ,1a sfîrcuiri şi nişte ochi drăcoşi. Daamne-Doamne... îşi p'li-mba degetele pe sfîrcurile mustăţilor şi întorcea cîte-o păreche de ochi, — of-of! ttare-i mult de-atunti... Cm-d venea acasă, zuirrr ! şi ea, hop ! -lia fereastră, şi iuncher-uî mîna la vîrful mustăţii şi ochii peste cap ! Azi aşa, mini aşa, — într-un mînd, tînărul :se pune lia fereastră lia el şi se bate cu mîma peste piept, în dreptul inimii... Doiam-ne-Doamne ! parcă a pălit-o şi pe Zamfira cea tînără, tot în inimă, ceva. Dar din partea lui Alexandru n-avca de ce se teme; el» cu petrecerile lui. 76 Şi, ni’CÎ una, nici două,- într-o' sară, se trezeşte' -ctf; iuncherul în prag. — Hîu! a ţipat cît a .putut. Noroc că Alexandru nu era acasă. — Vai de mine I dar cum se .poate una oa .asta! 'Cela întorceia ochii pe dos, se ibăteia cu palma în piept şi îngfna : — Dragostea m«a... îngerul meu1.:. Bine, hai şi dragoste, diafcă-i'vorbia pe-aceea. : Pe urmii, ala dată, numai cînd a.r/.oa : zitrrr, er?. la uţă; îşi cînd deschidea iuncherul uşa, .deschidea şi ea braţele.După aceea : — Dragostea mea... îngerul meu!... — Ce mai mustăţi şi ice îochi- avea dimanul! şi ce ipinteni! — Dar, într-un rînd, — ena aşa, toamna, şi bătea vîntul ca şi acuma, — vine bărbatul devreme. Buf-buf! se scutură atiară de glod. Dar, de colo, iuncherul : — Ce-i ? •—Ce să fie? barbatul 1 Bietul băiet, nu-şi găiseia loc, se învîrtea ca .un titirez' prin casă, nu-şi găsea boiforit, nu-şi găsea mo-nd.tru'l, viai de capul lui 1 se trăgea de cap... Şi afară Al-e-xiandru, boc în uşă, boc! boc! — Zamfiră! Zamfiră!... Se cunoştea că-i băut. Bietul iuncher igîfîia, îşi îmbrăca ipe dos tunka. — Numai ce s-aude : bum 1 şi uşa stare şi intră Alexandru, suduind, şi dă buzna, prin întuneric, în casă. — Aşa ? mă laşi afară ? Vra să 'zică nu vnai să-mi .diai drumul ? Ia să-ţi arăt eu! Atuncea, întăi şi pe urmă, ia îndrăznit el să ridice mîna. Dar, în loc să deia în neviastă, a dat în iuncher, -r- şi dă-i 1 .şi dă-i! pîn’ ce bietul fcînăr ia nimerit uşa, şi s-a repezit, năuc, afară. — Bine. Pe urmă, barbatul a adormit, s-a sculat a doua zi şi tiu s-a miai vorbit nimic despre răcnetele şi sud ăl-mi le din i^jun. Dar, după două >zisle, tare s-a miai minat şi el, odată tu Pătrăeeasa, cum de s-a cărăbă-mt iuncherul nitaim-nisaim din mahala. Cîtă vreme a trecut de atunci ! Şi mătuşa Ziamfina a şi uitat cum îl chema 77 pe iuncherul cu pinteni, cu mustaţa ascuţită şi cu odăii n«gri. Ş-apoi ! aoeeia s-a trecut şi ea a fost femeie lia Io- -cui ei, năcăjită de multe ori, veselă ctteodiată, ou s-a uitat că are bărbat beţiv. Şi vremea a trecut... Cincizeci de lani s-;au strecurat de lia în timp! a reia «ceea şi iată, în flăcările focului, jparcă tot răsare iuncherul în priviaz de fereastră, răisucindu-şi mustaţa ascuţită şi întorcîndu-şi ochii negri. J3ia şi ipinteni s-aiid : — zurrr 1 — nu, hîrîie ceasornicul bătrîn şi bate jumătate. Cinci şi jumătate. Şt batrînia şopteşte, cu ochii ţintiţi asupra focului : — Oare de ce Dumnezeu nu înai vine? Numai să nu i ise fi întâmplat ceva I Vîntul toamnei vîjîie şi un atol de frunze se laihate lia fereastra. Toate-s prostii, la urma urmei ! Parcă, ciacă şina înşelat barbatul, ia fost femeie rea, a fost suflet rău ? Parcă, de-a tund, i-ia mai venit (în igînd să înşele? Prostie! piarcă în lumea astia poţi zice: — Vreau să fac aşa \ şi să faci aşa ? Bătrînia se gîn-deşte, ceasornicul numără, tic-tac, rar, clipele. Cîtă vreme a trecut, tite vialuri de frunze nu s-iau abătut la geamuri ! N-ia semănat o zi cu alta; şi cu toate acestea, tot trecutul e oa o mirişte fără zare. Nu poţi zice: — Colo-i dîmb 1 ; nu poţi zice: — Atunci am fost fericită I — Viaţa a mers neregulata, aa şi ceasornicul din părete, cu maşinăriile stricate, dar ia mers I Şi iată acum şi iarna ; poate chiar şi mor-mîntui e aproape. — Gîndurile acestea nu se încheagă, ci plutesc oa neguri de toamnă în mintea bătrînei. Şi focul bîzîie, şoarecii co(robăiese 'prin jpod, vîntul se jeluieşte afară, mmîn-d roate de frunze; în odaie s-a făcut călduţ, bătrîna s-a dezbroibodit şi şade nemişcată pe scăunaş, legiată la cap cu grimaa 78 a‘l!bă, cu .pielea oa pergamentul boţit în lumină ; ochii ei albaştri •'Spălăciţi stau neclintit), visînd. ’ Deodată se aud afară paşi neregulaţi, şi un mormăit uşor. Bătrînia tresare, se ridică greu şi se duce de deschide uşa. Afară-i tot întuneric, «tar lumi rea focului lajunge în prag. Un moşneag cu părul alb, cu nasul roş, fără biarbă, cu 'pălărie rotundă în cap, şadc în pnag şi mîngîie cinele. — Miarmle, Marcule, ce foci, Marcule ? Picioarele-i stau îndoite de Ia încheieturi. — Dar bine, moşnege, acu ise vine ? zice baba. — Hm 1 taci, Zamfiră, paircă totdeauna-i Paştele?... (Sughiţă) Hec 1 M-tam îmbătiat şi eu o diată — ei şi? Hec! Măi Marcule, măi Marcule, ce faci tu ? — O dată ? De-ar fi numai o dată ! Dar nu sta în prag, intră în oasă, omule, şi lasă cînele în pacc. — Iiaca intru, nu te supăra, că iratru... M-iam în-tîlnit cu... hec!.., cum îi zice... • — Ei fesă, lasă, te-ai întîlnit, nu tc-ai întîlnit, văd că tare frumos îţi şiade 1 — Nu te supă na... Pe onoare îţi spun, hec! că m-am întîlnit... Moşneagul intră greu, cu piaşi neregulaţi, în casă; Ungă foc, ac opreşte şi începe să scotocească în buzunarul paltonului. — Ce dnacu 1 doar aici l-am pus ! hcc ! unde Dumnezeu să fie! Să-l 'fi uitiat... oare ? B'a nu, trebuie hec ! să fie... Biaba se uita la el, cu mînile încrucişate pe piept. — Noroc că nnai căzut într-un şianţ, atîta mai tre-buiia... îs bucuroasă că ai venit teafăr acasă. Hai, vină 'la foc şi dagra... Nici acuma tiu m-am desmeticit. Ştiu că nu mai am mult: de-aceaa te-iam chemat. Şezi, — am să-ţi spun ceva, părinte.., — Intr-adevăr, răspunse preotul, aşezîndu-se pe scaun, lîngă .boier ; te-ai cam schimbat, cucoane Ma-nolache... — Da, m-am schimbat tare !... rost; boierul pe gînduri şi rămase cu ochii aţintiţi înainte, asupra livezii verzi, în care strălucea lumina de primăvară. Preotul se uita la el în tăcere, înfiorat de glasul acela, în care tremura spaima. — Iată ce-i, părinte, — zise domol boierul, după un răstimp ; iată de ce-i vorba... Nu ştiu cum să-ţi spun, ca să mă înţelegi... E greu !... Cînd m-am spo- e* 83 vedit, în săptămâna întâia din post,' am rhărturis'it, ca totdeauna, te miri ce şi mai nimic. E gteu, părinte... Acuma simt şi eu că am ceva de spus... înţelegi, părinte ? ceva greu... foarte greu ! Popa îşi mîngîia barba şi se uita mirat la'boier. — De ce te uiţi aşa ia' mine, părinte? — 'Nu mai sînt cum mă :ştii. După o viaţă ticăloasă, părinte, acum mă simt altul... S-a sfîrşit totul! Uită-te la ochii mei: ard şi au să se stîngă degrabă ; uită-te la mine... vezi cum tremur, — după o noapte de spaimă ? Mă duc, părinte, simt că sînt aproape, de-abia statrîn jilţ... Vreau să rrtă uşum, să mă înţeleagă şi să mă mîngîie cineva. Aici, în singurătatea asta, n-am pe nimeni! După ce mi-oi uşura suifletu!, am să mă duc ! — Cucoane Manolaehe, zise .popa, cu Îndoială; ai să ite înzdraveneşti, n-iai grijă j eştrvoinic încă, slavă 'Domnului! •........-'<>< : : — Nu ştiu cum să fac, .părinte, şopti boierul cu durere, nu ştiu cum să fac să mă înţelegi; Ştii cum mi-am rsipit eu viaţa, părinte, ştii cum am trăit...— n-am mărturisit niciodată, dar se şt;e:; — am trăit, cum să-ţi spun, fără să mă gîndesc vreodată îa sfîrşit... Şi nici nu-mi dădeam sama de ce trăiesc. Am mîncat, am băut şi mi-au fost dragi femeile,.. Acum mă sapă adînc, acum înţeleg ce trebuie să înţeleagă omul... dar s-a sfîrşit, s-a sîîrşit 1 ■ Boierul rămase cu oohîî aţintiţi înainte, asupra livezii înmugurite, prin care treceau undele unui vînt de înviere. Prin mîngîierea luminii de primăvară, în curte, argaţi voinici şi femei rumene umblau îm toate părţile. Un cucoş sări pe zaplazul de seînduri, bătu din ladpi şi trîmbiţă vesel în lumina aurie. Departe se auzea strigătul unei pupeze, ca o notă joasă de flaut. Un zvon întins de viaţă umplea dimineaţa de 'primă- 84 vară.'Mălinii înfloriţi îşi revărsau 'miresmele tari asupra cerdacului — Părinte ! şopti ■ boierul cu mîhnire; toata noaptea m-am gîndit ia o [ntînnplare din tinereţă. O uitasem.;, dar sfîrşitul mi-a adus-o ca pe cea din urmă pedeapsă. Abia acum înţeleg ce n-am înţeles atunci. Eram tînăr şi era într-o primăvară. Veneam acasă de Paşti, cî^la învăţătura, de departe... Dar apele umflate ale Oltului m-au oprit dincolo. Umblam după un adăpost; şi, nu ştiu cum s-a făcut, m-a găzduit un boier din jartea locului. Era primăvară şi înfloriseră zarzării şi mălinii... Şi eu eram tînăr şi aprig, iar boierul avea o fată mare, cu ochii negri şi cu pairul ca abanosul. Fierbea atunci sîngele în mine. Am uitat de casă, de tată, de mamă, şi ii-av-eam decît un dor, un singur dor. Ţie bine minte, acuma: toată noaptea m-am chinuit gîndindu-mă Ia întîmplarea aceasta. Era într-o zi cu soare, şi-eu mă plimbam, cu fata, la o margine de poiană, pe o pajişte plină de pilcuri violete de to-porâşi, Era o lumină mare, şi un miros dulce, — şi noi mergeam lipiţi unul de altul, prin soare şi lumină, prin mirosul feopopaşilor, prin primăvara aceea plină de viaţă... plină de viaţă ! Şi beţia primăverii m-a cuprins, — ne-a cuprins pe amîndoi... şi era o lumină albă şi un fniros dulce de toporaşi... Boierul se opri, visător, cu faţa chinuită de durere. Preotului i se părea că a căzut într-o taină mare, sta nedumerit şi nu înţelegea. Iar în jurul lor, primăvara şi viaţa umpleau văzduhul şi pămîntul, — Părinte... gemu boierul, nu ştiu cum să-ţi spun ca să mă înţelegi şi să mă ierţi... Nu ştiu cum să-ţi spun ce se petrece în sufletul meu. — Am plecat, după ce am jurat că mă voi întoarce ca să nu mai 85 plec, ■— am plecat şi tiu m-am mai întors ! înţelegi, părinte ? Am plecat, — am uitat. Şi au trecut ani peste ani... am băut, am mîncat, am petrecut şi am cheltuit cu femeile, părinte! — cu femeile, în .beţii şi des-frînări... şi a trecut primăvară după primăvară... Părinte! şopti boierul ca într-un vis, cu o mîhnire sfîşietoare ; acum de-abia simţesc că am trecut aşa prin viaţă, fără s-o înţeleg!... De-abia astă-noapte, părinte, cînd am simţit că nu mai am mult, m-am gîndit l M-am gîndit că am simţit şi eu o dată ceva, într-o primăvară, — am simţit şi n-am înţeles ! Şi acum, — pricepi? —- nu mai am mult, mă duc, mă stîng... şi uite 1 primăvara, — viaţa, — le simt, dar e tîrziu, părinte, tare-i tîrziu ! Popa Inn se uitase toată vremea foarte uimit ia boierul Manolaehe; urmărise zbuciumările din urmă ale trupului istovit, urmărise chinul sufletesc pe faţa răvăşită, dar nu rămăsese decît uimit. Şi uimirea îi spori, cînd, !a ultimele vorbe, văzu două lacrimi mari în ochii arzători ai bolnavului. — Nu ştiu dacă mă înţelegi, părinte, şi dacă mă poţi mîngiia, — Nlî ştiu ce să spun, cucoane Manolaehe, zise sfios preotul; dă, poate aşa a vrut Dumnezeu ! — Părinte, gemu boierul, cu desnădejde ; înţelegi ce se petrece în mine ? Am să .mor, părinfe, vreau să mă înţelegi..... şi să mă mîngîi ca să -pot muri, pă- ,rinte... Mă înţelegi ? — Nu înţeleg! şopti preotul ca şi cum ar fi fost înfricoşat dc o taină ; nu înţeleg, — dar Dumnezeu ştie şi iartă ! Boierul oftă zdrobit: — Nu ştii, părinte, ce se petrece in sufletul meu... nu ştii ! — Auzi ? cîntă cucul, departe... uite, colo, 86 un cocostîrc care pluteşte în văzduh... uite mălinii înfloriţi... vezi, părinte ? De ce iabua acuma «ud şi văd într-adevar ? Aud şi văd, dar trebuie să mă duc... Preotul nu răspunse; iar boierul, gîîîind sfîrşit, rămase t^păn In jîlţ. Ochii lui, plini de lacrimi şi durere, sorbeau întinderile verzi prin care treceau undele unui vînt de Înviere. Cerul era albastru curat şi lumina strălucită umplea văzduhul. * IONICĂ Umblascm o zi întreagă, în ajunul Sfîntului Va,sile, ca să găsesc un iepure pentru anul nou ; o zi întreagă pe dealuri spulberate de viscol, prin vai în care vînturile grămădiseră troiene, pe marginea pîraielor îngheţate, prin zăvoaie pustii. Colindasum zadarnic, ifără cîne. Rareori, călcînd ceasuri pe urme, mă apropiam de vreun culcuş, — diar sălbătăciunea mă simţea de departe, izbucnea şi se-ntindea ca o săgeată pe omătul albăstriu, în salturi repezi, cu urechile pe spate. — Sara se lăsă repede şi mă apucă în pustietatea de zăpadă, fiămind şi trudit, — aşa de trudit, încît de-abia îmi mişcăm picioarele. . Un vînt aspru pornise odată cu amurgul şi mîna vîrtejuri albe pe cîmpii. Vîr-am un picior în omăt, scoteam pe celălalt ; — asudasem şi viscolul mă ştfî-chiuia ca o aripă de foc. Mergeam la întîmplare, disperat : îmi venea ,să mă las în zăpadă, să mă întind şi să dorm. Sufletul îmi era plin de întuneric, şi viscolul parcă bînbuia şi în el. Crivăţul iute îmi aduse, într-un tîrziu, tînguiirile sfîşietoare, depărtate, ale unui lup ; alteie răspunseră, piarcă mai aproape, cu modu- 88 laţii duioase; — şi groaza de moarte mă muşcă de inimă ca o fiară. începeam să mă pierd. Asudat rece, o eroii la goană, în necunoscut, înainte; nici nu ştiu de unde «veam atiîta putere. Cliţ>e scurte, icoane, lotuşi îmi rupeau negura minţii ca nişte lumini ipiîlpîitoare, — şi vedeam masa şi petrecerea de acasă, jocurile vesele, cetele de urătofi şi de irozi, — mă vedeam şi pe mine, zdrobit, hărţuit de haita de lupi; — şi melodia viscolului umplea cîmpiile şi văzduhul, vîrtejurile fî-şîiau uscaţi oa nisipul, şi urletele, Wnguioase, lugubre, treceau prin noaptea de spaimă ca nişte bocete. Deodată, mi se păru că mă găsesc în locur '■”',os-cute. Mă oprii. Prin sita deasă ce mă împresura, zării Siretiul încremenit, îngheţat înaintea mea se deschidea podul negru, scîrţîind j;a 1 nic din încheieturi subfc izbiturile viforului. Ştiam că de cealaltă iparte voi găsi casa podarului, Şi o bucurie caldă îmi umplu pieptul şi-mi umezi ochii. La optsprezece ani, schimbările se fac foarte repede ; totul se iluminase parcă în juru-tmi; uitai şi de petrecerea de acasă şi de cei care mă aşteptau; pentru mine, fericirea cea mare era mînoairea şi căldura care mă aş^ptau la doi (paşi. Pentru nimic în lume n-iaş fi iirecut un pas mai departe de capătul celălalt al podului. Zăvoiul negru suna, purtat 'de vînt, ca o apă mare. Prin vîrtejul alb, prin vuietul vîntului şi al cangurilor, trecui podul. — Doi cîni mari se repeziră din întuneric la mine, zăpăind. Apărîndu-mă cu puşca, mă apropiam. Căsuţa podarului se ridica nehotărîtă după un pîlc de -copaci scuturaţi >de vînt. O lumină roşă izvora dintr-un ochi de geam, sfioasă şi tainică în săî-bătăcia ilocului. Cînii, întărîtaţi, îmi dădeau ocol, hămăind mintoşi. 89 Se auzi de^hizindu-se uşa. Un glas, luat repede de v:n!, irăcni în întuneric : — Marş deiacolo, javră! Marş... că vă ia mama uralului !... Cînii tăcură şi sc- {râseră mîrîind In umbră. Mă apropiiai. , — Buna sara ! ,— Muiţămim dumniiorvoaistră. — Cine-i? — Eu,, moş Co-stache... feciorul vechilului din Li-tenj. -- Dumneata eşti ? Intră! Moşneagul îmi 'făcu loc, săltîndu-şi intre umeri cojocul. Apoi, după ce închise uşa ti-nzii, trase zăvorul şi-mi deschise uşa cealaltă a odăii. Intrai la lumină. Baba sta Ungă uşa. S-o aplecă şi se uită de aproape la mine. — Bine v-am găsit! — Bine-ai venit sănătoşel. — Nu-1 cunoşti, babă ? Feciorul lui cuconu Petra-clu;. — Că bine zici, moşnege ! Ara, că tare te-ai mai schimbat, bată-te norocul ! Apoi îmi făcură loc. Moşneagul zise: — Iiaca, treci .la foc de te încălzeşte. Ţi-a .fi fiind frig. Ştiu că ţi-i şi foame : vei gusta ceva cu noi. Pe vatră sfîrîia, într-un hirb de ceaun, friptura dfc purcel. Mămăliguţia forfotea alături. — 'Ai fost la vînat ? -întreba -moşneagul. Eu făcui semn cu capul. Cam tare vremea, urmă el, şi unde mai pui că a început a viscoli şi umblă dihoniile, po-tăi. Putea să ţi se în timpi o cevia ! Baba clătină din cap, cu mîma la gură : — Cum nu, dragul miitiuşii, cum nu, .putea să ţi se întîmple ceva... 90 Apbi bătrînul se puse să mestece mămăliguţa. Eu, izbit de -căldura bordeiului şi de mirosul fripturii, ameţisem. Cu gura încleştată, mă dezbrăcai de bJăniţă ; îmi trăsei cizmele şi mă întinsei Ungă soba fierbinte. Un fior puternic începu să mă Scuture ; îmi clănţăneau dinţii; tot frigul pe -care-i strînsesem în viscol îmi ieş-eia prin piele. Bă'trînui scoase de după horn un şip verziu în care era închisă o cruce înflorită#de lemn. — Iaca, zise ei, să cinstim cîte-un păihărcl de rachiu ; — >ce zici, babă ? A dat Dumnezeu de -nu petrecem Sfîntu-Vasile singuri. In alţi ani, nimeni nu dă pe Ia n’oi, nici urătorii, nici irozii — trăim şi noi singuri şi facem ce putem... — Singuri, suspină -baba, răsturnî-nd mămăli-guţa pe masa scundă, cu trei picioare. Dacă aşa a vrut Dumnezeu... Focul -pilpîia în vatră şi giazorniţa ardea ipe prichi-ciul hornului, împrăştiind î>n bordeiul strimt şi peshr cioveiale- grămădite în colţuri, lumina-i roşcată. O moleşială mă cuprinse ; îmi venea să mă întind şi să dorm. Moşneagul turnă un păhărel de rachiu şi mi-1 întinse. — Ha o leacă de rachiu, că are să-ţi facă bine. Băui. Căldura îmi umplu capul şi trupul. Apoi aburii mămăliguţii şi ai fripturii îmi .gîdikîă nările. începui să mînînc cu poftă. Intr-un tîrziu vorbii şi eu : — După ce-oi înmca şi m-oi mui desniorţi, o .pornesc acasă !... — Da, zise moşneagul, dar întăi .să te hodineşti,.. — Intăi să mă odihnesc... murmurai eu. Dar eram foarte sigur că nu mă voi mişca un pas din bordei, aşa mă simţeam de bine lîngă sobă. Şi, oa să mă 91 mîngîi.mă gtndeam cu un dispireţ nemărginit la cheful de iacasă şi lia .daiiţuriJe întinse în melodiile seripcii iui Neciiluţă lăutarul şi ale cobzei lui Hasanache. Să mînînc şi să dorm, — la altceva nu rruai rîvneam ipe lumea asta ! Şi-aceasta imi-a fost petrecerea de Siîntu-Vasik, foarte scurtă petrecere, pentru că amorţeala mă cuprinsese-’şi pleoapele mi se îngireuiiau. Auzeam ca într-o depărtare afundă bocetele vîntului de-a'fară şi vedeam- ca printr-un abur luminos pe moşnegi. Moş Vasile întinse un pahar babei r ; — Ia, babă, de 'bine... Apoi se întoarse spre mine : Ştii dumneata de cîţi ani stăm noi aici ? De cincizeci de ani... Am avut un fecior, şi ne-a lăsat, l-a înghiţit ‘pâ'mîntul! Acum stăm singuri şi n-avem pe nimeni... — Deodată se opri. — A ladormit, murmură el; ia de bine, Casandră... Iaca a venit şi Siîntu-Vaisrle. Ce zarvă e în sat ! Sună tălăngile, mugesc buhaiele, bat dobele, cîntă fluierele, pocnesc harapnicele... La noi gem vîntitrile în zăvoi... Şi asta e tots cî-ntare, de (La Dumnezeu lăsată... Hai să mai închinăm cîte un pahar pentru cel care s-a dus să nu imai vie !... Eram ameţit şi totuşi vedeam barba albă ia moşneagului şi ochii blajini, mici ca două mărgele, ai mă-tuşii Casandra, — departe, în aburul luminos. Glasurile se auzeau încet, în şoaptă. — Cum îl cheamă? şopti baba. Uite, moşnege, sa-mănă cu Ionică al nostru. — Nu ştiu, răspunse moşneagul. Parcă eu pot să-mi aduc aminte de toate-celea ? — Poate-1 cheamă Ionică, zise baba, pe gînduri. Tot aşa era şi al nostru, voinic şi nalt, dar parcă era mai frumos! Moşneagul dădu din cap şi nu răspunse; baba oftă. Amîndoi se.gîndeau la un trecut prăpădit în -neguri, încremeniţi, visători, în rumenea+a focului. Din ce în oe se depărtau, nu-i mai vedeam. Numai ifrîn-turi de glasuri mai picurau oa din necunoscut, încete, rare : — Ştii, .în iarna aceea, cînd a jucat întăi la hora din sat... cît de mîndiru era... Şi? de Sfintu^Vasile, s-a dus cu flăcăii la uriat... Ţii minte?... Sta întins pe mal... — Şi llemna lui Gîrbea a veni!) şi, cum l-a zărit, s-a lăsat pe pieptul lui şi a început să plîngă... sa plîngă... să iplingă... Prin samn, parc-am simţit o sărutare şi o arău'ră de lacrimă. ; — Dragul mamei... dragul mamei... — Taci, -babă, Dumnezeu >a vrut aşa... 1-auzi fîşîind la fereastră... Poate trece duhul lui... Un întuneric orb se întinse. Tîrziu, m-am deşteptat însetat, cu capul greu. Moşnegii dormeiau alături, pe patul larg; o lumină slabă căjdea de pe geam pe obrajii lor galbeni. Dormeau aşa de liniştiţi -şi de nemişcaţi, parcă erau morţi... începui să mă gîndesc .la petrecerea de-acasă şi, nu ştiu cum, nu-mi părea rău că am petrecut Sfîntu-Vasile în bordeiul strimt. Apoi, uitnndu-mă lia feţele palide, mă gîndeiam la viaţa singuratică a bătrîniior şi la feciorul de mult îngropat în pămîntul rece, pe cînd viforul, afară, trecea prin zăvoaie cu vuiete ds valuri. HANUL BQULUf ni poposit? .la o crişmă singuratică, am dat ovăs cailor şi ne-am pus şi noi la cale. Am băut un păhărel mai mult ca de obicei, apoi, aprinzlndu-nc tustrei cîte-o ţigară, am prins a vorbi ba de una, ba de altia. Prietinul meu Gristache mă întrebă dacă mai avem ■mult pînă l a Topii a şi dacă nu întîraiem. — Prietine Cristjache, am zis eu, n-ai nici o grijă ; de-aici pînă la hanul Boului sînt trei bătăi de puşcă, iiir de Ia hanul Boului pînă la Topila e o poştă încheiată.... o nimica toată... avem vreme. Mai stiăm, ne mai odihnim, mai spunem cîte ceva şi mai bem cî-te-un păhărel... Cînd ia auzit de păhărel, prietinul Cristache s-a dat bătut şi n-a mai zis nimica ; numai a făcut crîşma-rului swim. Dar boierul Dumitraşcu, răisfirîndu-şi Tii degete ifnimoasa-i barbă căruntă, mă întrebă cu seriozitate : — Pe drumul acesla e hanul Boului ? De ce nu mi-aţi spus? Ne opream acolo. —• lia s-avem iertare, cucoane Dumitraşcu, răspunsei eu, punîndu-i un pahar în mîna ; pe drumul IM acesta a fost hanul Boului... A fost -odată;., cucoanc Dumitraşcu... Acuma, în locul iacei a a rămas un dîmb şi pe dîmb creşte iarba mare. A ars hanul, cucoanc Dumitraşcule... ' f — A ars ? rosti boierul, pe gînriuri ; de mult a ars ? — Ei, de mult I Eu numai am auzit 'Că acoto a 'fost hanul Boului, diar nu l-am apucat cînd am venit prin părţile acestea. Boierul Dumitraşcu tăcu, îşi mai răsuci o ţigară ; apoi, după ce deşertarăm cana poruncite de Cristaclic, făcu el semn crîştnarului. După aceea7 se întoiarse spre noi. — Măi băieţi, zivse cl, pe gînduri ; am să vă povestesc ceva ; ştii, cîteodatiă, ai nevoie să-ţi mai destoi inima... Cîte ilucruri nu-s îngropate în fundul sufletului ! O suflare trece şi descopere întîmplări uitate. De pildă, eu, de cînd am uitiat de hanul Boului ! Şi iatiă, acuma, mi-am adus aminte de el. Am sorbit oîte-un păhărel ; eu m-am uitat pe fereastră la cai; apoi bătrînul prinse a istorisi, în lumina mîhnită a unei zile ceţoase de toamnă. — Să vedeţi... — începu cuconu! Dumitinaşcu, moale, — odată m-am abătut şi eu prin părţile acestea, or ti vreo treizeci de ani de atunci. Ani venit pentru o moştenire, într-un tîrguşor de ‘pe-a ici, ara uitat cum îi zice. Intr-o zi, neavînd ce face, am luat puşca şi am pornit-o nazn.a, peste cîmpuri, prin beldii, prin mlaştini, pe'mirişti... Era lot toamnă, aşa pe vire-mea asta. Era chiar ca astăzi. O tăcere mare era Împrăştiată pretutindeni, pe şesuri şi văi, şi o pîclă de toiamnă învăluia iotul. Soarele nu se vedea, dar o lumină dulce sta în pîc.ia nemişcata. Pe şesuri goale, în văi goale, prin lumina aceasta dulce, care se strecura parcă prin geamuri, fumurii, în pîclele. tăcute, în singurătăţi, plufceia o melancolie sfîşietoare. Am umblat multă vreme, ia tntîmpl’are, mi-am pierdut direcţia şi m-am îndreptat şi eu încotro am apucat. 'Din cînd în cînd, cîte-un cristei, ori cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind de prin tufişuri de porumbrei. Trăgeam. Puşca vuia înăbuşit în n-egură. Mă plecam în tăcere, luam paserea sîngerată, o aninam în laţurile torbci, apoi porneam tăcut înainte. Cîteodaţă, un iepure roşcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pilcuri de strujeni uscaţi care pîrîiau, şi dintr-o diată se prăpădea sub vălul de ceaţă. De la o vreme a început a mă cerca foamea. Mă opream în tăcerea pîclelor şi ascultam; voiam să iaud vreo trîmbiţare de cucoş, sau vreun lătrat de cînc. Dar păream pierdut în mijlocul unei singurătăţi, nici cel mai mic zvon de viaţă nu se simţea. Am umblat multă vreme pe mirişti, prin mlaştini, am sărit piîraie mîloiase care curgeau pe sub sălcii neclintite, m-am încurcat într-un făgiţel tuf os, apoi am dat de fineţe .cosite, pe oare înnoia otava. Păşeam drept înainte, la întîmplare. Lumina scădea ; negurile se întunecau. Şi tocmai cînd însena, într-o tăcere de moarte, deodată izvorî din neguri, ca din pămînt, ~ o clădire mane înaintea mea şi tmpîlc de copaci. După înifăţişaire, am eunosout că e un rateş boieresc. In 'bătătura hanului, mi-am scuturat de ţărînă cizmele. Dar nimeni nu ieşi să se opri, mai dădu de rîuşeă un palici de vin şi-şi mai răsuci o ţigară ; du-pă aceea îşi trecu degetele prin frumoasa-i barbă căiruntă şi rămase gînditor. , Eu întrebai : — Ei, cucoane Dumitraşcu ? pe urmă ? — Cum, pe urmă? zise boierul cu un zîmbet blajin; numaidecît să-ţi spun ce-a fost pe urmă? Mai bine hai să bem şi paharul acesta şi jpe cai, că îmtiîrziom I Am ieşit afară, am încălecat şi am pornii spre Topila. O tăcere mare ena împrăştiată pretutindeni pe şesuri şi pe văi, şi o pîclă de toamnă 'învăluia totul. Soarele nu ,se vedea, dar o lumină dulce sta în ceata nemişcată. Lumina se strecura parcă prin geamuri turnurii în pîcla tăcută şi în singurătăţile adînci. Potcoavele cailor vuiau înăbuşii pe şosea. La dreapta şi la stingă, ,pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemişcaţi în lumina tainică. La o cotitură, deodată izvorî ca din pămînt, lîngă un pîlc de mesteceni pletoşi, o movilă plină de bălării şi ierburi uscate. — Aici ia fost hanul Boului, odată... zisei eu. Boierul Dumitraşcu îşi opri calul, se uită la pîlcul de copaci, la şesul drept care se pierdea1 scurt în vălul de ceaţa, la movila singuratică, şi zise încet, dînd din cap: — Da, ,aici a fost... Apoi oftă lung, îşi puse calul în trap liniştit şi ne cufundarăm în pîclele tăcute, ne depărtarăm de banul Boului, prin melancolia toamnei. , ÎNTR-UN SAT, ODATĂ % A . ' I n 'amurgul unui început de toamnă, un călăreţ cobora în trap liniştit spre sat, prin mîngîieril'e voitului înserării. In liniştea coastei, potcoavele calului roib sunau rar şi dulce pe şosea : tac- tac, tac-tac... De o parte şi de alta a drumului sur, se înălţau două spinări uşoare de colnic ; cîţiva copaci singuratici îţi ridicau pe muchii frunzişurile sărace prin care vîntul se strecura cu un şuiet domol. Din cînd in cînd, frunze pălite se desprindeau şi zburau obosite 'prin licăririle amurgului. Sub coastă era împrăştiat satul, într-o uşoară pîclă. Dintre livezi şi dintre căsuţele albe se ridicau stîlpi vineţi de fum. De cealaltă parte, pe iaz, se mişcau negurile leneşe ale serii, pe deasupra apelor întunecoase şi peste pădurea gălbie de trestii. Cireiadia venea pe maluri într-un murmur somnoros de tălăngi. în sat, scîrţîiau cumpene de fîntîni, se auzeau lătrături întrerupte de cîni şi, cîteodată, un chiot prelung izbucnea din freamătul înserării, se înalta în văzduh, răsuna pe vale şi murea în întinderea cimpiiloT. Călăreţul cobora coasta în săltaturile roibului. Poarta ţarinei era deschisă : intră ,pe ea. Un cîne se 101 năpusti hămăind de Iîngă coliba jitarului; în urmă, ieşi şi rom mul, îşi repezi căciula pe ceafă si cată lung în urmia străinului; apoi îşi repezi căciula pe ochi şi intră liniştit în colibă. Focuri vioaie pîlpîiau în ogrăzi : dulăii zăpăîau lia porţi ; capete mirate de copii ieşeau prin spărturile gardurilor. Călăreţutl se opri îa rateş şi descăleca. Era un om voinic, bine legat, în puterea vîrstei, cu mustăţi stufoase şi cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenuşii de şiac şi în ca,p avea o pălărie neagră, lată în bouri. — S'tăi, Roibule, zise el blînd calului, stăi aici oleacă şi rabdă ce-i răbda, că îndată ţi-oi dia ovăs... şi fîn bun, Roibule, — şi te-oi adăpa... Zicînd acestea, legă roibu-1 de belciugul băitut în stîflpuî gros 3in faţa crîşmei,,aduse mînile prin coama-î aspră şi-i mîngîie ochii deştepţi. Calul necheză încet şi-şi întinse botul umed spre stapîn. — Laca-ndată, Roibulo, îndată. Străinul îşi dădu pălăria pe ceafă şi trecu pragul rateşului. înlăuntru, pătrunseseră umbrele înserării. Crîşmarul sta după tejghea aşteptindu-şi muşteriul, cu gura întinsă .pînă la urechi într-un ztmbet foarte prietinos. ■ — Bună sara ! zise călătorul. — Mulţămim dumilorvoastră! răspunse crîşmaral, zîmbind mai tare ; ce-ţi pofteşte inima ? — Apoi... deocamdată, toarnă un pahar de vin... da* bun... ştii... — Se poate, cum nu : chiar azi am început un poloboc... Avem şi pastrama bună... Pofti,m vinul. Dacă pofteşti pîne, brînză... Străinul ora ostenit tare. Vorbi 'încet: — Să sorb întăi paharul acesta— 102 Luă paharul, îl privi în zare, scuipă într-o parte cu înfăţişare foarte trudită, apoi duse băutura la gură. — Bielşug să deie Domnul şi sănătate I — D ă, Doa mne ! zise cri şm arul. Străinul bău jumătate de .pahar, iapoi se opri. Crîş-mărul întrebă : — Dincotro ?... Diar necunoscutul n-avu cînd răspunde, ochii se lărgiră deodată, se aprinseră, obrajii i se făcură pă-mîntii; scăpă paharul din mînă, gemu : * — Nu mă lăsa... şovăi şi căzu oa un mal pe spate, cu braţele întinse în laturi. Zîmbetul larg ,al crîşmarului se şterse brusc şi gura se strînse pungă, pe cînd* ochii lui mici rămîneau ţintiţi de încremenire. Ieşi repede de după tejghea, se plecă puţin asupra străinului, dar nu zise nimic ; «e învîrfi năuc de cîteva ori prin crîşmă, apoi năvăli pe uşă. Popa Ştefan tocmai .atunci voia să 'intre. — Părinte!.,, părinte!... gemu crîşmarul înspăimântat, înghiţind greu ceva care piarcă^i sta m gît; părinte!... vină degrabă! — Ce-i, Petrache ? ce-i, omule? întrebă părintele Ştefan, oprindu-se mirat şi aşezîndu-şi cu grijă cîrja dinainte. — Părinte ! degrabă, părinte! că moare... — Cine moare, omule ? strigă părintele, răsufUnd uşurat; vină-ţi în fire, Petrache ! unde ? cine ? — Vină degrabă, iacătă-l-ăi !... Petrache îşi şterse năucit sudoarea de pe ifrunte, se întotarse şi năvăli în crîşmă. Părintele Ştefan se luă după el. Străinul sta întins, nemişcat, pe podele. Horcăia 103 cu greu şi o spumă uşoara ieşise la colturile buzelor; ochii se, mişcau crunţi în orbitele învineţite. — L-a pălit damblaua, zise părintele Ştefan, pu-nîndu-şi ,iar, cu grijă, cîrja dinainte; dia, l-a pălit damblaua, Petrache.., de bună-samă! Petrache sta cu mînile în lungul trupului ş.i se uita prostit k necunoscut. Popa îşi trecu dreapta prin barba Tiară, căruntă, îşi scarpină glnditor nasul roş; apoi zise repede, cu limba moaie, împroşeînd pe orîşmar: — De bună-samă, Petrache ! Dambla, Petrache I — Părinte, strigă crîşrnarul, căscînd ochii; mare comedie 1 A venit să beie un pahar de vin... încă l-am întrebat dacă vrea să-i dau pine şi c laacă de brînză... Nu, — zice, să sorb întăi paharul ista... A băut şi a P'icat ca un mal, — Petrache! vorbi părintele, împroşeînd; toarnă repede o sîngoapă de rachiu, pe urmă dă fuga lia primare şi treci şi pe Ia mine pe acasă, de adă psaltirea... — Toarnă repede, Petrache; pe urmă, du-te! urmă popa după o clipă de gîndire ; dc bună-samă, Petrache 1 Necunoscutul sta întins pe podele, cu braţele în laturi, nemişcat. întunericul pătrundea prin geamurile murdare şi în rateş era tăcere adîncă. — Nev.asta s-a dus la soacră-mea, zise Petrache tumînd popii băutura, şi nici un băiet nu-i acasă ; nu ştiu ce să fiac. — Petrachc,! strigă popa, împroşeînd; de bună-samă, Petrache, că vrei să dai de bucluc. Da, da, de bucluc ! — Da’ ai pus de cel bun ? de cel tare ? Popa îşi scărpina gînditor nasul roş; apoi puse mîna pe ulcică, — pe cînd Petrache ieşea grăbit şi spăriat pe uşă. Străinul horcăia în întuneric. — Ei, omule 1 zise popa mai liniştit, după ce sorbi 104 un git; ce ai ? — Hrn ! n-aude. — Mare comedie ! te pomeneşti că moare! Apoi se scarpină îa nas. Al lui trebuie să fie calul de afară... Bun cal 1... Părintele se aşeză pe un scaun şchiop, îşi puse clrja între picioare şi prinse a gusta cu taot, pe gîn-duri, din ulcică. Gusta, plescăia din limbă, tuşea încet, îşi trecea mînile prin barba rară, căruntă, şi scărpina, cu un deget, ardeiul de deasupra mustăţilor. Deodiată în cadirul uşii răsări un om. Zise intrînd : — Bună sara ! sărut dreapta, părinte... t — Tu eşti, Neculai ? întrebă popa, răsărind ca din aţipeală. — Eu, părinte. Zice Petr-ache, că pe unul l-a pălit damblaua. — Da-da, de bună-samă! mormăi popa. Alte capete se arătară în cadrul uşii. — Sărutăm dreapta, părinte1 — Domnul cu voi... Domnul cu voi!.. împroşcă popa. ' Oamenii intrară, se strînseră împrejurul oelui căzut. Se plecau şi se uitau cu luare-aminte lia el. , — Aista-i cel cu calul, băgă de samă unul. — Da, e cel cu calul... răspunse altul. După un răsit’iimp de tăcere, Neculai zise: — Părinte, oare n-ar fi bine să aprindem lamba şi să ducem omul pe-un pat, undeva ? Să vedem, poate să -şl vie în fire. — De bună-samă ! mormăi popa; dar Petrache nu-i aoaisă. — Nu-i acasă Petrache, diar cum să lăsăm aşia omul ? Doiar e suflet de creştin şi el. — De bună-samă ! mormăi popa, gustînd din ulcică. Gospodarii ridicară încet, pe braţe, pe necunoscut 105 şi-l purta ră in odaia de alături ; îl aşezară pe un piat ; «prinseră o lampă. Luni irita împrăştiată descoperi obrazul pămîntiu şi dureros al călătorului. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. Sătenii se sfătuiau încet ; In lumina slabă, figurile lor liniştite, sub căciulile de oaie, se zugrăveau puternic. Necunoscutul sufla greu. — Vere Costache, grăi Neculai cătră un ţăran tînăr şi mărunţel ; du-te pînă la baba Catinca, iad-o încoace: ea .poate s-a pricepe îmi degrabă ce să facă. Popa Ştefan intră, cu ochii sticlind, bătînd tare cu cîrja în podele şi scărpinîndu-şi nasul înfocat. — Bun rachiu; are bun rachiu Petrache 1 vorbi el. — Gare nu se mai află, părinte... răspunse Neculai, tuşind eu înţeles. Părintele se opri înainteia necunoscutului, îşi puse cu igrijă cîrjia dinainte, şi începu să se uite la el cu luare-aminte, cumpănindu-ise uşor. — Săracul! grăi badea Neculai, nimenea nu-5 cunoaşte, nimenea nu ştie de unde-i! Dacă moare aici ? Poate rămîne pe urma lui neviastă cu copii... — Se publică, se publică ! — împroşcă repede popa, cumpănindu-se. ■—■ Se poblică! Dacă nu ştii cine-î, poţi să tot poblici. • — Aşa-i... murmurară ţăranii, clătinînd din cap. Ajpoi se întinse tăcere. Lampa sfîrîia încet în părete, deasupra calatorului. In tăcerea nopţii de-afară, se auzi deodată un nechezat jalnic. — Cine ştie de unde vine! murmură Neculai. In ochii celui căzut ardea o durere neclintită. Veni primarele, un om voinic, nalt, c-o leacă de 106 pin te ce, îmbrăcat cu st na ie nemţeşti. Ţăranii îi făcură loc, ©1 se apropie, dădu mîna cu tpopia, a'poi privi un răstimp pe străin. — Nu-1 cunosc, zise el după acoefa; 'îl cunoaşte cineva ? — Nu-4 cunoaşte nimeni! răspunse Neculai. ' — Ce-i de făcut ? Tocmai atunci inlră şi foa.bia Ciatinca, uscată şi iadusă de şele, dar voinică încă. — Sărăcuţul de el î vorbi ea, cu glas moaie, după ce pipăi pe bolnav şi se uilă lia el cu .luiare-fâiminte ; necuratul, dragul niătuşii, necuratul, el ‘na luat mî-nile, şi picioarele, şi glasul ! Alt chip nu-i : să-i cetească părintele... — Am adus cartea, părinte 1 strigă Petrache uluit, răxbătînd printre oameni, spăriiat şi dînd popii psaltirea. | — Cetesc, cetesc... murmură popia, cumpănindu-se. Ţăranii ieşiră unu! cîte unul. Uşa se închise în urma lor; dar, de dincolo, din crîşmă, tot răzbătu o bucată de vreme zgomotul nedesluşit al glasurilor. Popa începu să mormăiască şi să răscolească filele unsuroase iale cărţii. Deodată se întoarse cătiră primar, oare stătea pe scaun lia căpătâiul călătorului: — Ai văzut calul ? — L-iam văzut. Bun oal! — Bun cal, da ! zise popia. Apoi, după o tăcere, adăogi: — Diacă moare ? — Cine, părinte ? — Popa făcu semn isipre străin. — Dă, eu ştiu ce-i de făcut ? îngînă primarele. Popa împroşcă iiar, vînt-urînd filele unsuroase: — Diacă moiare, cu ce-1 îngropăm ? — .Galul! vorbi luminat primarele. 107 — De bună-samă, calul 1 — răspunse popa. în tăcerea nopţii de toamnă, veni de afară, iiar, nechezatul jalinie aî Toibului. Apoi, sub lumirua triistă au intrat tn lunoa de pe coastă, au tăiai cu bardia un mesteacăn frumos şi drept oa o făclie de ceiară iaîbă, şi au meşterit o cruce. Au intrat în ţintirim şi au aşezat-o lia căpătâiul străinului. Pe cînd bătătoreau tănîna, unui zise : — Dumnezeu să-l ierte, eria voinic om şi frumos ; laveia un păr negru... — iNu, răspunse cclăl<, ena bălian... diar, ce-i dreptul, voinic romîn... Cum s-a dus... parcă nici n-ia fost! Apoi pledară. Cerul era căptuşit cu nouri alburii; o linişte mare plutea pe mormintele sărace. Şi în tăcere deodată răzbătu ropotu'l unui umblet de oal : crîşmarul Petnache trecea căbare ipe roibul străinului. Apoi, după ce se făcu linişte, cîţira fulgi, ea nişte flori de vişin, începură să joaoe peste lăcaşurile tăcerii. Florile îngheţate se înmulţiră, prinseră a curge potop alb, se aşternură ca o pînză peste cruci şi ipestc morminte. UN ŢIPET Emult de atunci. Colindam ţara într-o căruţă >cu covergă de piele. Doi cai voinici de munte trăgeau căruţa, fără ţintă, pe drumuri lungi şi 'necunoscute. Intr-o sară ploioasă de toamnă, m-iarn trezit într-un tîrguşor mohorît, singuratic. O grătmădire de clădiri negre, în -mijlocul unei cîm pii nemărginite. Pînă atunci nu mai văzusem tirguşorul acela ; nici n-auzisem de el. De atunci ,mi 1-iam mai văzut; i-am uitiat chiar şi numele. Stăteam la o 'fereastră zoioasă, într-una din odăile reci ale hanului negru. Privelişte tristă. Case pustii, în toate părţile, îşi ridicau acoperişurile prin valurile de pîclă. La dreapta, la stînga, o uliţă îngustă plină de noroi şi de ochiuri întunecoase de apă. Peste drum, o fierărie din care izbucnea o lumină vioaie şi în care se auzeau .bătăi de ciocane. Şi peste toată întinderea de acoperişuri negre, ploaia de toamnă ţîrîia subţire şi vînătă ca painjenişul, prin pînze mari ,de neguri. Linişte pretutindeni; numai peste drum, în fierărie, sfada 112 răsunătoare a nicovalei şi a ciocanului. Din întune ricul cocioabelor, pe ici pe colo răsăreau lumiiii galbene, In cununi fumurii, întinzînd fire tremurătoare de aur prin noaptea de toamnă. Stăteam la -fereastră, pe gînduri, în odaia întunecoasă şi rece. Noaptea cucerise deplin grămada de case. Plclele 'grele îmi apăsau şi mie sufletul. Sumedenie de gînduri veneau din necunoscut. Cîteodată începeam să număr bătăile de ciocane; număram pe cele înăbuşite, pe cele care păleau în plin, număram pe cele răsunătoare ; număram oftările grele ale foilor. Şi, în răstimpurile de linişte, ascultam plaz. Casa-i în ifund, departe, şi baratca e în faţă, la răspîntie. Casa trebuie să fie a fierarului. Da, şi nevasta fierarului veghează. Pe cînd gîndeara acestea, zăresc iar umbra. Vine încoace, spre răspîntie, pe Ungă zaplazul casei fie-mrului. Se apropie -de baraică, se uiită înlăuntru prin crăpăturile oblonului care scrîşneşte din balamale. Apoi se depărtează căloînd la întîmplare prin glod, şi iar se apropie. — Vîntul răsunător al toamnei îl bate, ploaia îl învăluie ; înlăuntru, foile oftează greu... Umbra stă puţin în loc, la îndoială, apoi deodată intră în lumina uşii. L-am văzut bine. E un om bărbos, cu nasul roş, îmbrăcat c-o redingotă lungă sfâşiată, şi cu nişte pantaloni strimţi, scurţi pînă la glezne. Botinele i-s întoarse la vîrf ca .nişte patine. Scoate cu liotărîre im în î le din buzunarele pantalonilor, îşi îndeasă bine pînă la urechi o pălărie pleoştită ca o ciupercă, şi îşi tace vînt în fierărie. Ciocanele, foile, tac. Aud, prin undele, mai slăbite ale vîntului. Mă plec şi ascult. — Bună stana ! zice fierarul. — A răspuns. Uriaşul şi-a rezemat ciocanul de buluc, şi-a vîrît mînile în buzunarele pantalonilor şi şade înaintea omului bărbos. _ . ^ — Ce-i ? ce vrei ?... răcneşte el apoi, cu ,glas răguşit. 8* 115 Bărbosul tace şi îşi întoarce privirile spre ucenic Fierarul se uită la el şi la ucenic; apoi scotoceşte prin buzunare, scoate un gologan şi-l azvîrle băiatului. — Du-te şi adă un pac de tutun! Ucenicul a ieşit. — Ce vrei ? zice iar fierarul. Bărbosul tace; îşi strînge redingota la piept, iese în uşă şi se uită în toate părţile. Apoi se aipropie de uriaş, i se pleacă lia ureche şi îi şopteşte cevia. Fierarul rărnîne înlemnit, cu ochii licăritori aţintiţi asupra bărbosului care face semne repezi din cap. — Cum ? ai văzut tu ? — Da-da-da... — Acum, în ia-sară ? : — Da-da-'dia... Fierarul se pleacă, cuprinde ciocanul în tăcere cu dreapta; cu stînga ia cleştele; apoi scormoneşte în foc şi scoate o bucată de (fier. O pune pe nicovală şi prinde a o bate cu ciocanul. Vîntul se ogoaie puţintel, trace cu oftări duioase pe la ifereastr,a mea. Fierarul s-a oprit. — Du-te dracului 1 zice el cu ochii înflăcăraţi; ieri ai spus minciuni... — 'Ieri? răspunde repede şi pe nas bărbosul; togmai I crezi că te fac aşa numai, să-mi dai... hm! Pe unde ai intrat în casă ? — Pe unde ? pe aici, pe din faţă 1 — Togmai! vezi? Asta-Î; a ieşit pe dindos... Fieraruil se încruntă şi ridică ciocanul; bărbosul se fereşte; ciocanul cade pe bucata de -fier şi prinde a bate în ea. Uriaşul iar s-a oprit. — Ai văzut tu, eu ochii tăi? — Da-da-da 1 116 — Du-te şi adă şipul cela de colo... ' Vîntul venea 'Cu vîrtejuri de ploaie şi vljîia iprin salcîmi. — Omul cu nasul coş a 'adus un şip verde. Glasuri n-aud. Dar văd pe uriaş că pune garafa la gură şi trage, pe urmă o dă bărbosului şi bărbosul răstoarnă capul pe spate şi stă mult aşa, mult, — parcă a încremenit. Apoi se îndreaptă, priveşte sticla î'n zarea focului .şi iar o pune k gură. Cînd ® lasă, Văd că nasul s-a făcut vînăt, iar obrazul vi,şiniu. Pune stic!,a într-un colţ, se apleacă la urechea fierarului, îi şopteşte ceva, apoi iese, clătinîndu-se. începe a călca ca din pod prin noroiul întunecos al uliţii, apoi porneşte şovăind spre partea de unde venise. Calcă Ia dreaipta, la stînga, parcă .îl poartă vîntul. Fierarul a răimas pe gînduri, cu ciocanul în lungul trupului, cu buzele arse întredeschise. Se uită înainte şt ochii îi licăresc în lumină. Deodată prinde a bate cu mînie fierul pe nicovală. Iar s-a oprit, iar se gîndeşte. Face cîţiva paşi pînă în fundul prin crăpături. în casă tot se vede lumina galbenă. Se întoarce, vîră îierul în foc şi trage de cumpăna foilor. Lumina cărbunilor izbucneşte şi părul fierarului sclipeşte ca arama. Pe cînd foile gîfîie, fierarul se uită încruntat înainte. Ucenicul s-a întors. Stăpînul ia paciil de tutun, îl vîră în buzunar. Apoi înşfacă ciocanul, prinde cu cleştele bucata roşă dc fier şi începe a o bate iiar cu mînie. Ucenicul bate şi el cu barosul. Se cutremură baratca. Apoi larma conteneşte. Uriaşul a rămas gîndin-du-se, ou ciocanul în lungul trupului. Deodată se # îndreaptă cătră ucenic, îi spune ceva şi iese prin fund II urmăresc prin ploaie şi prin întunericul rece. 117 Umblă ca o umbra, prin ogradă. S-a apropiat de uşa. Ce-a făcut ? Mi se ţiaire că a legat-o. Se cu1! un dă după aceea în întuneric şi ia — Aşa ? bine ! zise Oarţă mai liniştit; voiam să-i spun ceva. Cînd ajunserăm la Tudora, înserase bine. Caii şi cînii erau obosiţi. Oamenii vorbiseră foarte puţin pe drum ; erau flamînzi. Cînd intrarăm în sufragerie, însetaţi, plini de foame şi de frig, ne izbi deodată iumina vie a luminărilor. O căldură moleşitoare şi un miros aţîţător de vin fiort umplea odaia. Ne uşurarăm de blă.niţe, de curele şi de arme şi ne aşezarăm în scauneTecu speteze sculptate. Slujitorii aduseră îndată pe tipsii de argint fiiligcne mari, din c;tre ieşean aburi tari de vin. Mîndrilă întrebă pe logofăt : — Boierul unde-i ? m — încă n-a venit, răspunse logofătul. — Cum n-a venit ? zise Mîndrilă nedumerit şi ochii lui se întunecară. Iorgu Busuioc vorbi cu linişte : "" — Să ne bem în tihnă vinul. El s-a luat după vulpe şi s-o fi depărtat prea tare. Alta nu-i pricina, trebuie să vie. — Trebuie să vie i adăogi i eu, cu convingere. Mîndrilă şi cu Oarţă tăcură. După vinul fiert, slujitorii aduseră un rînd de bucate calde. Toţi gustau în tăcere, în lumina puternică a luminărilor. Mîndrilă .umplu paharele cu vin. — Noroc, fraţilor, şi bucurie!... Apoi, după ce băurăm, şopti încet: iNu înţeleg de ce nu vine Andrei... Petrea Oarţă se ridică în picioare, cu ochii spre uşă. — Unde te duci, frate ? zise Iorgu Busuioc; trebuie să vie. Oarţă se încinse, îşi trecu jungheruMn curea şi îşi luă puşca. După aceea răspunse, rar : — Mă duc să-l oaut; s-o fi rătăcit! — Stai, omule, că trebuie să vie. — Nu. Mă duc să-l oaut şi am să-l găsesc! ziise lim- pede Petrea, şi un zîmbet dureros îi umplu faţa şi ochii. Mîndrilă se uita la prietinul Uii cu aceiaşi zîmbet de amărăciune. ’ După ce ieşi Oarţă, rămase tăcere adîncă. Apoi Mîndrilă oftă : — Să bem cîte-un -păhărel, iubiţilor 1 Nu se putea să fie altfel... Nu se -putea cu nici un chip... Băurăm vinul şi, pe cînd slujitorii aduceau alte bucate, pribeagul desprinse din -părete, de La spatele lui, o ghitară. Umplu iar paharele, zîmbi trist, îşi 11* 163 lăsă capul pe speteaza Scaunului şi rămase cu ochii în gol. Degetele lui mîngîiau strunele şi un cîntec de-o duioşie adîncă umplea odaia. Afară, pornise vîntul răsunător al toamnei, trecea cu suspine slabe ffin copacii fără frunza şi prin ganguri negre. Toţi şedeam fără cuvînt în scaunele sculptate ; şi de pe păreţi, portretele nemişcate ale boierilor din alt veac ne priveau cu ochii aţintiţi. Deodată, Mîndrilă se opri şi luă paharul. — Fraţilor I zise el, să bem pocalul acesta în sănătatea cui ştiu eu... — Uite, Uam băut — dar ştiu că l-am băut zadarnic ! Nu e sănătate acolo unde în curînd are să fie moarte... — Uite, vedeţi voi, am să vă spun ceva... Intr-un rînd, undeva, vine un străin, un pribeag’din toată lumea, pricepeţi ?... şi era să treacă mai departe în pribegia lui, dar a fost ceva -care l-a oprit... ceva, voi nu puteţi şti ce era... Şi nici voi nu ştiţi, — nici Oarţă, nici Tudoran, nici cineva, n-iau ştiut, nici nu ştiu nimica... Şi vedeţi voi, viaţa asta ji-o poate pricepe nimeni.... Ştiţi voi ce are să se întimple în sara asta ? — Şi mi-a fost drag şi Tudoran, şi mi-a fost drag şi Oarţă, — dar altfel nu se poate să fie... ou se poate I... Noi tăceam. Mîndrilă umplu paharele şi vorbi iar : — încă un păhărel... Odată am iubit şi eu, fraţilor, — ş-atîta-i 1 Apoi se lasă ţe speteaza scaunului. In ochii lui negri, pe obrazu-i frumos, împresurat de barbă lucitoare ca pana corbului, trecu lumina unui zîmbet trist. Strunele ghitarei iar sunară şi Mîndrilă, privin-du-ne cu ochii umezi, începu sa eînte din gură. Glasul lui, în care pătrundea o jale amară, umplea odaia. Era 164 un cîntec de dragoste; dar melodia era aşa de dureroasă, încît părea uh bocet. Mă uitam la dînsul, ascultam melodia tremurătoare, — şi, nu ştiu cum, deodată, îmi răsări în minte icoana unui şoim rănit pe o margine de prăpastie, un şoim rănit chetnîndu-şi cu ţipete de moarte tovarăşii care se afundă din ce în ce ‘mai mult în ziare ; — şi-mi ipăjea că aud ţipetele chinuite umplînd melancolia nemărginirilor... Era un cîntec în care tremura parcă mîhnirea neagră a buciumului, — adînc, întunecos, ca şi negura trecutului de restrişte, neînţeles ca şi sufletul poporului nostru. Vimul stidca ca chilimbarul în pahare, sub lumina puternică a luminărilor; slujitorii aduceau mîncări nouă. Şi cîntecul umplea odaia, ne umplea inimile de o mîhnire adîncă, pe cînd portretele nemişcate ale boierilor din alt veac ne priveau cu ochii aţintiţi. Şi, deodată, gliasul tăcu şi ghitara îşi stinse scurt suspinele. Mîndrilă puse mîna 'p« pahar şi zise : — Eh ! n-a fost om rău... Era, bre1, un om vrednic şi avea o inimă de aur. Iată, n-are să-l plîngă nimeni, — şi era om bun.,, şi mi-a fost drag... Bău paharul, apoi îl trînti cu putere de masă. Pe la fereastră se abătu vîntul, cu foşnet trist. Şi, în tăcerea odăii, deodată răzbătură de afară paşi repezi. — Vine l strigă Mîndrilă ; ştiam că are să vie I şi ne privi rîzînd, rătăcit. După aceea îşi întoarse ochii spre uşă. _ In prag, în tăcerc, sc arătă Oarţă, galben ca un mort şi cu sprîncenelc încruntate. Păşi piuă în mijlocul odăii, se opri şi ţinti pe Mîndrilă. Pribeagul zise, priviindu-1 cu linişte: — Să bem un pahar, Oarţ.i, încă unul, cel din urmă I Şi aplecă garafa ; dar gîtul sticlei clănţănea de 165 pahare. După ce ridicară vinul, rămaseră privindu-se lung, în albul ochilor. — Amina oi ? întrebă încet .şi răspicat MîndrHă. — Amîndoil şopti greu Oarţă, Pribeagul bău paharul dintr-o dată, îl ridică şi îl izbi de podele. — Ce) din urmă ! răcni el cu glas mare. Apoi puse rryna pe junghi şi se întoarse într-o mişcare fulgerătoare spre Oartă. — Nu, nu-i nimica 1 strigă el oprindu-se deodată, încruntat. După aceea începu să rîdă, uitîndu-se la noi cu ochi rătăciţi. — N-am să te omor, frate Oarţă, nu. Uite, avem să stăm aşa, să ne uităm unul Ua altul... Eu pe tine te-am înţeles, dar tu pe mine nu mă poţi înţelege... Oarţă se aşezase întunecos în scaun şi se uita fără de nici un cuvînt înaintea lui. Mîndrilă zise iar, cu voce înceată şi foarte tristă : —■ Odată m-a o,prit şi ipe mine ceva pe loc... Acuma totul s-a sfîrşit 1... O undă de vînt trecu suspinînd pe la fereastră. Şi în tăcerea odăii, toţi ne gîndeam, Oarţă întunecos şi galben ca un mort, Mîndrilă cu un zîmbel duios pe buze; — toţi ne gîndeam la două trupuri sîngerate, care zăceau pe spate, cu feţele palide spre cer, undeva, în negurile toamnei. COZMA RĂCOARB Era straşnic om, Cozma Răcoare 1 Cînd zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă vad înaintea mea un om întunecos, călare pe un cal murg ; ma ţintesc doi ochi ca otelul, văd două mustăţi cît două vrăbii... Straşnic romîn ! Călare, cu flinta în spate şi cu un cuţit de-un cot ici, în chimir, la stînga : aşa I~am văzut totdeauna. Iată, eu îs bă-trîn, împlinesc suta, am umblat mult prin lume, multe firi şi mulţi oameni am întîmpinat, diair am ca Răcoare, spun drep.t, n-am văzut ! Şi doar nu era cine ştie ce grozăvie la trup; era un bărbat mijlociu, ciolănos, smolit la faţă, un om ca mulţi alţii, — he 1 dar ce are a face ? Numai ochii să-i fi văzut şi s-a mîntuit. Straşnic romîn! Pe vremea ceea era vai ş-amar de tara. Turcii şi grecii cutreierau moşiile în toate părţile, se căinau bieţii oameni pe toate cărările, — rele vremuri 1 Cozma habar n-avea. Azi îl vedeai ici, mîni auzeai de dînsul cine ştie unde. Toţi fugeau dinaintea zaverei, el, ferească Dumnezeu 1 L-au prins şi l-au pus în lanţuri... Ş-apoi 1 numai s-a scuturat, a atins fiarele cu mîna, a şuierat calul şi pe ici ţi-e drumul 1 167 Cine nu ştia că Răcoare are iarba fierului! He-hei I cîte gloanţe nu s-au îndreptat spre pieptul lui! Degeaba ! Aşa-i era lui scris : numai glonte de argint să-l omoare... Unde -mai vezi aşa oameni acum ? S-au trecut vremurile acelea ! Ai auzit de Feciorul Romîncei ? Iaca ş-acela era un pui de lele î Acela p-răda dincolo, la munteni; Cozma prăda dincoace ; şi într-o noapte I — se în-tîlneau la Milcov, schimbau prăzile şi se întorceau pînă în ziuă Ia sălaşurile lor... Parcă nu i-au pîndit grănicerii ? parcă nu i-au luat pe fugă ? Ei şi ? Ca năluca, aşa fugea calul lui Răcoare, nici gloanţele nu-1 ajungeau 1 Cît drum e de-aici, din munţii Bacăului, pînă la hotar ! Ei, şi să-l faci înainte şi-napoi, într-o noapte, ia sama că nu-i lucru de şagă ! Dar şi cal ! Aici e totul, calul lui Răcoare nu era cal ca toţi caii. Să vezi. Avea Vodă Calimah o iapă arăbească şi o păzeau slujitorii ca ochii din cap ; îi aşteptau vremea. Intr-o noapte, — pe la Sînziene, — intră Cozma tn grajduri, spintecă iapa şi fură mînzul. Dar dacă ar fi numai atît I Ştii că mînzul e îmbrăcat într-o cămaşă. Răcoare a rupt cămaşa, dar a rupt-o aşa, că a spintecat în două nările mvnzului. Şi iaca aşa, mînzul rupt la nări, a crescut la întuneric, hrănit cu miez de nucă... Şi cînd l-a încălecat Cozma, apoi cal a fost ; răsufla în voie, nu mai ostenea cît e cucul 1... Aşa cal ! Iaca, de-aceea nu-1 întrecea pe Cozma nici vîntul. Intr-un rînd {şi eu eram volintir pe vremea aceea), Cozma s-a trezit între zidurile Probotei, cu volintirii înlăuntru şi cu turcii pe dinafară. Turcii băteau cu tunurile în ziduri. Volintirii se sfătuiesc să închine mănăstirea. Cozma tace. A doua zi, Cozma nicăieri. 168 t Dar de la ziduri şi ptnă în pădurea Probotei, un şir de leşuri. Acela era drumul lui Răcoare 1 Iaca aşa. Codrii şi cîmpiiîe I El de nevoie n-a ştiut, de frică nici atîta, dar nici de dragoste... Cumplit romîn ! Parcă-1 văd ş-acuma, călare pe murgul lui. Pe-atunci stăpînea un grec pe moşia Vultureşti, şi dincoace, pe moşia noastră, în zidurile celea stri- / oate de colo, şedea un ipui de romîncă cum nu mi-a mai fost dat să văd. Grecul murea dup,ă romîncă. Dar şi avea de ce 1 Vadana avea nişte sprîncene îmbinate şi nişte ochi de drac, — Doamne! Doamnei ochii ceia ar fi ispitit ş-un sfînt. Fusese dată fără voia ei după un grec, după Dumitru Coyas ; grecul murise şi cu-coam Sultana stăpînea acuma singură moşia noastră. Cum îţi spun, Nicola Zamfiridi, grecul, murea după cucoana. Cîte n-a făcut omul, pe unde n-a umblat, şi pe la vrăjitoare a fost: degeaba ! Cucoana, nu şi nul că i-î urît grecul. Şi doar nu era slut Nicola. Era un grec mîndru, oacheş, cu mustăcioara răsucită, cu barba creaţă. Ş-apoi ! dacă nu-i plăcea vadanei 1 Intr-un rînd, şedea Nicola în odaia lui şi se gîndea fumînd. Ce să facă ? De însurat a vrut să se însoare şi s-o ia de nevastă; ea de ce nici n-a vrut să audă ? Mai zilele trecute s-a dus cu ţiganul Ciocîr-lie şi i-a cîntat de jale prin jurul zidurilor... Pace ! curţile au rămas mute ca piatra. Ce dracu-i de făcut? Boierul Nicola se gîndeşte : — Urît nu-s, prost nu-s... care-i pricina ? Nu cumva i-i drag altcineva ? • Nu. A pîndit-o nopţi întregi. Nimeni n-a intrat şi nimeni n-a ieşit din curte. 169 Boierul e Supărat. Se scoală, pune mîna pe un gîrbaci şi iese. In ogradă, argaţii ţesală caii. — Cal ţesaiat e acesta? răcneşte el, şi jap! cu harapnicul intr-un argat. Mai departe, grădinarul se odihneşte la soare : — Aşa îngrijeşti tu de grădină 1 ha ? şi trosc I pleosc 1 Ş-iapoi ! piarcă dac-a dat în 'Oameni, a folosit cevia ? A intrat in grădină şi s-a aşezat subt un tei frumos. Acolo, pe banca de piatră, slă şî sg gîndeşte. iar. Vai de viata iui, dac? aceea pe care o iubeşte nici nu vrea să se uite la dînsul! Priveşte zborul frunzelor veştede, în tăcerea zilei; un oftat îi încălzeşte coşul pieptului. — Vasile 1 Vasile! strigă boierul. Glasul lui răsună jalnic, în melancolia livezii. . Un bătrîn voinic intră pe portiţa grădinii şi vine căîră stăpân. — Vasile! zice boierul, ce-i de făcut? Bătrînul se uită la stăpînu-său, oftează şi el şi se scarpină în cap. - — Ce-i de făcut, Vasile ? — Apoi ştiu eu, stăpîne ? — Ia caută ceva. Multe m-ai dăscălit, ia mai spune ceva ş-acu. La baba ceea n-am făcut nimic, cu Ciocîrlie nici atîta ; tiu mai ştii tu ceva ? — Dă... — Nu mă lăsa, Vasile 1 — Dă, stăpîne, aş spune eu ceva, da’ mi-i oarecum. ‘ — Ai un galbăn de la mine, Vasilică, — spune 1 Vasile nu se spărie cînd aude că-i vorba de un galbăn. Se scarpină iar în cap. — Apoi ştiu eu că şi doi igalbeni mi-i da, stăpîne, ^chiar şi trei... dar tot... ştii... Iaca ce-i! Ce-a fi a îi I Eu zic să te duci frumos la Frasini, să intri în curte, din curte în odaia cucoanei, şi s-o furi ! Iaca ce zic eu 1 — Ce zici tu, bre Vasile! Cum se poate! Vasile nu mai zice nimic. Boierul se gîndeşte, cu mîna ia frunte; apoi spune: — Şi pe asta am s-o fac, Vasile 1 Să ştii c-am s-o fac. Brava ţie, bre! — Ştiam eu c-am să cîştig doi galbeni! suspină Vasile, scărpinîndu-se în cap. Şi sara, boierul Nicola se ţine de cuvînt. încalecă pe cal, îşi ia cinci tovarăşi voinici din argaţi şi porneşte spre Frasini. Pădurea vîjîia înfiorată de suflările nopţii de toamnă. Oamenii mergeau tăcuţi. Din cînd în cînd veneau, cine ştie de unde, trîmbiţări de cucoşi. încolo, era tăcere, Insfîrşit ise văd şi curţife vadanei, negre, ca nişte movili de cărbune. Nicola şi eu tovarăşii lui se aproprie de zid oa nişte umbre ; în tăcere, dese aleea ; zvîrl spre coiania zidului scări de frînghie, se acaţă şi trec dincolo ; caii rămîn legaţi de arbori. Deodată se aud strigăte. Boierul Nicola nu-i fricos. Se repede la uşi. Uşile nu sînt închise. Pătrund în ganguri. - — Aha! murmură grecul; de-acu am să pun laba pe puică I Dar, deodată, o uşă se deschide şi o undă vie de lumină pătrunde în gang. Boierul Nicola nu-i fricos. Se aruncă înspre odaie. Dar de-abia face doi paşi, şi în prag, răsare cucoana Sultana. E cu părul despletit, 171 c-o polcuţă alba. Cu sţuincenc încruntate, stă hi prag şi se uită Ia: boier. Nicola nebuneşte. Ii vine să cadă în genunchi şi să-i sărute picioarele, aşa-i de frumoasă. Dar ştie ca dacă 'va cădea în genunchi, ea are să rîdă de el. Se avîntă s-o cuprindă. — Stai ! răcneşte cucoana Sultana ; credeam că-s hoti! Aha ! dumneata eşti, chir Nicola ? Şi odată, în lumină, ridică cu dreapta un iatagan scînteietor. Nicola simte o pălitură tare, cu latul, în cap. Se opreşte. Argaţii dan să se repeadă ; dar unul cade în sînge, răcnind. Chiar atunci zgomote tari se aud, argaţii cucoanei intră. Nicola se repede, urmat de patru tovarăşi spre ieşire. Dă cu hangerul în dreapta şi în stînga, iese în ogradă. Şi iată-1 iar pe cal, fugind spre Vultureşti. Acolo descalecă amărît, intră iar în grădină, se aşază Lar pe banca de .piatră şi îs-apucă eu imnî.le de cap. . / — Vai de viaţa mea ! murmura el cu durere; cît îs de ticălos! Ce să faci Ce să fac!... _ Stă chinuit de gînduri, în noaptea' de brumărel. Numai suflările livezii pline de brumă îl mai deşteaptă. — Vai de viaţa mea I cît îs de ticălos! şi cade cu fruntea în palme, cu coatele pe genunchi. Ce femeie straşnică ! mormăieşte el iar, pe gînduri. Ce ochi lare 1 — Doamne! — Doamne! nu mă lăsa, că tare se mai frînge Inima în mine!... Multă vreme stă visînd. Intr-un tîrziu, se scoală şi porneşte spre casă. Ce fe-, TO-eie 'Straşnică ! şi ce ochi ! In casă iar cheamă -pe Vasile”. Vasilică bre, tn-a iprăpădit! Straşnică femeie, bre 172 Vasile... M-a fript la inima, m-a gătit! Ce sâ fac? Nu mă lăsal Iaca, să ştii, ai de la mine doi galbeni... Vasile se scarpină în cap şi zice liniştit: — Ştiu ce-ai păţit, stăpîne. Mîndră cucoană, n-am ce zice I Ştiu eu că mi-i da şi cinci galbeni, şi chiar şase... Tot mai este un chip... — Spune, Vasile, bre, că dau... Ce ochi I vai de mine! — Apoi înţeleg eu, stăpîne, zice Vasile, că mie mi-i da şapte galbeni, dar trebuie să mai dai de şapte ori şapte, ca s-o ai colea în palmă... Nu te spă^ ria, stăpîne, nu-i mult... De şapte ori şapte... Dar o ai colea în palmă !... Să ti-1 aduc pe Cozma Răcoare !... Cum mi-î pune dumneata galbenii în palmă, aşa are să-ţi p,uie el în braţe pe cucoana Sultana, iaca aşa... Nicola boierul s-a cam spăriat cînd a auzit de Cozma Răcoare, dar pe urmă a oftat şi a zis : — Bine 1 Răcoare a venit a treia zi. Nicola sta în grădină, pe banca de piatră, sub tei, şi trăgea din ciubuc fum plin de miresme. Cînd a văzut pe voinic, a rămas cu ochii holbaţi. Cozma venea liniştit, cu frîul calului trecut prin mîna stîrigă. Era încălţat cu cizme pînă la genunchi, cu pinteni mari de fier. Un pieptar îl învălea pînă la chimirul sclipitor. In spate, flinta lungă. In cap, căciulă neagră de oaie. Păşea liniştit, cu sprîncenele încruntate ca totdeauna ; câ Iul venea după dînsul, cu capul plecat. Vasile, logofătul boierului, se alătură de banca de piatră şi, scărpînîndu-se în cap, şopti rînjind : — Ce zici, stăpâne ? ian priveşte-11 Aista şi pe dracul ţi-1 aduce 1 , 173 Boierul Nicola nu-şi putea lua ochii de la Cozma. Voinicul se opri şi zise : — Noroc să dea Dumnezeu I — Mulţămim! răspunse Vasile; sa dea Dumnezeu I Boierul tăcea, cu îndărătnicie. — Hm ! mormăi Vasile, ai venit pe la: noi, frate Cozma? — Am venit, răspunse Răcoare. — Pentru treaba noastră ? — Da. Cozma vorbea liniştit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. — A ! da I ai venit 1 zise boierul, ca deşteptat din somn ; Vasile, du-te şi spune să aducă cafele, dar vino îndată înapoi. — O cafea să se facă, rosti Cozma; eu nu beau. Vasile plecă rînjind, după ce se uită la stăpiînu- său. — A ! dia! nu bei ! zise greu boierul. Da, da... ai venit pentru treaba noastră... Cît ? Aha 1 da ! Dau cincizeci de galbeni. — Bine ! rosti liniştit Răcoare. Vasile se întoarse, zîmbind tainic. Boierul tăcea. — Ei 1 zise Vasile, scărpinîndu-se în cap ; cum merge ? — Vasile, bre, du-te şi adă punga de sub pernă... — Nu, nu-i nevoie să aducă nici o pungă, zise voinicul ; nu-mi trebuie nici un ban. — Ce ? mormăi boierul; a ! da 1 nu-ţi trebuie ? de ce ? — E vorba să-ţi pun în braţe pe cucoana Sultana de la Frasini... Iţi dau cucoana, îmi numeri banii... ... Scurt ! strigă Vasile, vîrîndu-şi mîna în păr. Dă cucoana, numeri banii 1 Ce-am spus cu ? Cozma şi pe dracul din iad ţi-I aduce. De-a curma-i a dumnitale cucoana : la oap, aşa căciula. Răcoare se întoarse, paşi pînă în fundul grădinii, îşi legă calul de un copac, trase din şa o manta de şiac, se întinse jos şi se înfăşură în ea. — Bre ! Bre ] gemu boierul Nicola, răsuflînd greu; straşnic om!... Parcă mi s-a luat o piatră de pe suflet! Vasile zîmbi şi nu zise nimic. Tîrziu începu să rîdă singur şi şopti: — He-he ! cine are iarba fierului... ferice de el 1... Boierul tresări ca din somn şi se uită spărios la Vasile ; apoi dete din cap şi iar începu să se gîn- *■' dească. — Aha 1 da ! mormăi el, fără să ştie despre ce-i vorba. , După ce-a înnop.tat bine, Cozma Răcoare a strîns chingile calului şi a încălecat. Apoi a zis : — Boierule, să mă aştepţi în poiana Vultureştilor. Porţile s-au deschis,-calul « sforăit şi a pornit oa un zmeu. Luna plină răzbatea prin pîclele uşoare ale toamnei, ţesea painjeniş de raze, lămurind dealurile tăcute şi pădurile negre. Piacea adîncă se deştepta la & tropotele repezi ale murgului. Răcoare călărea tăcut p£ sub streşinile dumbrăvilor cu frunza'rară; părea o nălucă, prin lumina vînătă. Aşa a ajuns la Frasini. Toţi dormeau, porţile erau închise. Cozma bătu în poartă : bu-bu-bu-bu ! , — Cine-i ? răcni un glas dinlăuntru. — Deschide ! zise Răcoare. — Cine eşti ? 175 — Deschide! răcni Cozma. Tnlăuntru se auzeau şoapte: Deschide, bre! — Nu deschid 1 — Deschide, e Cozma I O lumină luci în colţul zidului, deasupra1 porţii, şi lumină obrazul Iui Răcoare. Apoi un freamăt se auzi, lumina se stînse şi drugul porţii vui. Cozma intra în ograda goală. Descălecă la scară şi împinse uşa. — Uşa-i deschisă, murmură el; mu-i fricoasă cucoana... In gangul negru, paşii lui şi pintenii vuiră ca într-o biserică. Se auzi zgomot într-o odaie şi o lumina vie izbucni în gang. Cucoana Sultana se arătă în prag, în alb, despletită, cu sprîncenele încruntate şi cu iataganul în mîna dreaptă. — Cine eşti ? Ce cauţi ? strigă ea. — Am venit să te iau, grăi răspicat Răcoare, şi să te duc boierului Nicola'. — _A ! nu eşti hoţ de rînd ? zise cucoana şi ridică iataganul. Uite ici : ai să păţeşti ca Nicola al tău Răcoare făcu un pas, apucă liniştit iataganul, strînsc pumnul cucoanei şi limba de oţel zbură într-un colţ. Cucoana sări vioaie înapoi, strigînd : — Gavrile ! Neculai 1 Toadere ! — Săriţi ! ■ Glasuri se auziră şi argaţii intrară buluc în gang şi se opriră la uşă. Răcoare se apropie de femeie şi voi s-o cuprindă. Ea se s-munci şi apucă un junghi de pe o masă. — Ce staţi aşa, tonţilor ? Săriţi I Puneţi mîna pe el, Iegaţi-1 !... — Nu vorbi degeaba... Văd eu ca nu eşti fricoasă, dar n-am ce-ţi face ! zise Răcoare. Iar argaţii murmurau : 176 — Cum să-i legăm ? Aista-i Răcoare... Unde se află ! Cozma Răcoare, cucoană I — Ticăloşilor! strigă cucoana şi se repezi la Cozma. Voinicul o primi în bvaţe, îi cuprinse mînile, i le lăţui c-o şuşăniţă de piele şi o ridică ca pe un tăbîltoc la subsuoară. — Faceţi loc 1 zise apoi, şi oamenii se împinseră unii peste alţii, prin unghere. — Ce codană de femeie! gîndi Cozma, pe etnd păşea prin gang, cu cucoana subsuoară ; n-are iprost gust boierul Nicola. Mîndră muiere 1 Cucoana Sultana se uita cu ochii holbaţi la argaţii care se dăduseră cu spaimă în laturi. Se simţea prinsă ca într-o minghinea. Pe urmă îşi ridică ochii spre figura cumplită a lui Răcoare. Lumina din odaie trimetea sclipiri în ochii de oţel ai voinicului şi lumina obrazul smolit. — Cine eşti tu ? gemu ea apoi. — Eu ? Cozma Răcoare... Cucoana se mai uită o dată ia argaţii grămădiţi prin colţuri şi nu mai zise nimic.. Acuma pricepuse. Afară, voinicul încalecă pe murg, puse pe cucoană călare dinaintea lui, şi dădu pinteni calului. Tropotele iar deşteptară noaptea tăcută. • Ce codană de femeie ! gîndea Răcoare şi calul fugea, la umblet, ca o nălucă. Cucoana îşi întoarse capul şi, la lumina lunii, se uită !a Răcoarc. — Ce te uiţi aşa la mine, cucoană ? — Şi oalul murg fugea pe sub streşinile dumbrăvilor. Părul negru al cucoanei lucea în unde mari. Pe frunzele rămase seînteia bruma ca o poleială de argint. Sul. tana se uita înfiorată Ia voinic, se simţea strînsă de 12 177 braţul lui vîrtos şi ochii îi ardeau ca două stele, sub sprîncenele îmbinate. — Ce te uiţi aşia la mine, 'cucoană ? de din boierit pămînteni, ca să pregătească lui Nicoară domnia Moldovei. Ţopa, boier de neam vechi, fost pîrcălab de Roman, şi Kopycki, fost căpitan al lui lon-Vodă, făcuseră tegămînt să întroneze pe Potcoavă. Se alcătuiau sfaturi, se strîn-geauibani ; umblau soli ascunşi dintr-o graniţă în alta la poloni şi în Ucraina ; vremea trecea. înainte de a se strînge banii şi de a se năimi oias- 185 tea trebuitoare, Nicoară, oblicind că Irimia ■ vînză-torul ar fi fiind la Iaşi, n-a mai pregetat. A socotit că a venit ceasul acestei socoteli şi, cu puţini tovarăşi, a trecut Nistrul, şi cu mare repeziciune a pălit la Iaşi, după rînduiala călăreţilor pustiei. Acolo, într-o noapte, straja palatului domnesc a fost tăiată şi Pe-tm-Vodă Şchiopul 2 scăpat cu fuga, numai printr-o minune. Au fost călcate în pripă casele boierilor. Pe Irimia Golia nu l-au găsit. Bulucul de oşteni turci venind din cetăţuia Gal atei în sprijinul domniei, a fost iarăşi încăierare cruntă şi vitejii, respinşi, au căutat scăpare în altă parte decît drumul Nistrului, ca să li se piardă ur.ma. I ' Cîntccul lui lon-Vodă Cei zece fugari făcuseră 'dimineaţă, în zori, un popas scurt, >cît =ai fuma o lulea ; de atunci nu mai puseseră piciorul pe iarbă verde, zburau pe caii lor laprigi spre asfinţit, prin strălucitul soare de primăvară ; în urma lor, ca după o suflare de furtună, drumul singuratic ramînea cufundat în vîirtejuri luminoase de colb. In frunte călăreau fraţii. Nicoară Potcoavă, întunecat şi amărit, părea ţintuit pe murgul lui. Tunica scurtă căzăcească îi strîngea pieptul lat în care gemea înăbuşit o vijelie. Pulpele tari în nădragi largi, picioarele în cizme de marochin 'pînă la genunchi, cu pinteni de argint, strîngeau nervos coastele calului. Căciuliţa de astrahan da drumul unui val neregulat, & creţ, de păr luciu, şi punea o umbră uşoară pe ochii întunecoşi, în care plutea lumina unui rîmnic adînc într-o zi fără soare. Mezinul, Alexandru, de o mare asemănare cu frate-său, dar cu ochii neliniştiţi, îşi contenise de multă vreme pornirile mînioase şi călărea lîngă frate-sau pe roibu-i ca şi dînsut de-nfo-cat. . 187 După fraţi veneau, pe cai iuţi moldoveneşti, vechii tovarăşi de vitejii şi de restrişte. Bătrînul Petrea Gînj, căpitan oţelit din pedestrimea Iui lon-Vodă cel Cumplit, Ie era fraţilor ca şi un tată. Un stejar de romîn cum rar se găseşte : îi plăcea să bea, dar mai mult îi plăcea să se bată. Glumea cînd era voie bună — şi răcnea ca un leu în vîrtejul luptelor. Ochii blajini la linişte, — la mînie se încărcau de fulgere : sprîncenele negre, de un deget de late, se lăsau peste ochi posomorind luminile, iar barba albă şi pletele albe se răzvrăteau ca de spulber. Apoi : Toader Ursu — urs, drept urs, — cu nişte mustăţi de şi le înnoda Ia ceafă; Alexe Totîrnac, poreclit Vulpe, de vulpe ce era, sprinten şi iute ca di-bania ; Crăciun Harbuz şi Radu Suliţă, buni tovarăşi de încăierare şi de cinste; Ştefan al Măriei şi Gheor-ghe Stîngaciu, fraţi de cruce, din ţinutul Sorocei, oameni tăcuţi şi zidiţi în fier parcă ; şi cel din urmă, robul Caraiman, al Iui Fedeleş, de la Runc din Moldova de sus, rob credincios, rob viteaz şi meşter mare: se îngîna cu apele, cu codrii şi cu privighetorile, din alăută I Fugeau prin vîrtejuri luminoase de colb, paloşele şt săneţele seînteiau îa soare. De la amiază, o luaseră pe un drum îngust care se strecura întortocheat pe sub muncele şi prin văi. Pe ici, pe colo, pîraie lucii curgeau pe sub sălcii tăcute, încremenite în mîhnirea singurătăţilor. Soarele de primăvară fusese aprins ; dar căldura se potolea deseori, cînd treceau pe sub streşini de codru verde : locuri bune de adăpost şi de odihnă, dar Potcoavă părea că nici nu le vede. Toţi er.iu tăcuţi, flămînzi şi însetaţi; — priveau cu încruntare înainte. Dar mai încruntat decît toţi era 188 fiîoş Petrea Ginj ; ei mormăia din vreme in vreme ca urşii : de dimineaţă din zori, nu fumase măcar o lulea 1 Caraiman robul întovărăşea dorul acesta cu o privire disperată înainte, peste văi şi colnice ; dar ochii în zadar îi licăreau ca argintul viu, nicăieri nu se zărea fum pe sate. In tăcerea care-i întovărăşea, numai tropotele vuiau fără răsunete. Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgiţel tînăr, în care razele se cufundau mai pline de strălucire şi de taină; apoi începu să urce printre stejari rari, — cele dintâi străji ale codrului. Lumina se împuţina. Domoliră fuga cailor, se înşirară unul cîte unul pe sub streşina verde şi prinseră a sui la pas. — Ei, ce zici, moş Petre? vorbi .deodată mezinul, întorcînd capul spre moşneag. — Multe aş spune, răspunse bătrînul, dar mi-i foame şi mi-i sete. Tac şi mă gîndesc. ~ Mezinul începu a rîde : — Moş Petre, umplc-ţi pipa şi are să vie şi gustul de vorbă... — Pipa ca pipa, suspină din urmă Toader Ursu ; dar o oală cu vin dac-ar fi... eh ! bine-ar fi. — Pînă la vin, ne adăpăm cu venin! încheie scurt Nicoară Potcoavă. Vorba aceasta trezi multe amărăciuni. Bătrînul Pe-trfta voi să zică ceva, dar se stăpîni, mugi înăbuşit şi-şi trase cu mînile caierele oare-i ţineau loc de mustăţi. In tăcere, suiau k deal pe sub streşini întunecoase. Codrul se întărise; la dreapta şi la stînga se înălţau goruni uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, într-o pace de biserică. Paşii cailor răsunau sub bolţi. 189 Prin desime pătrundea o lumină slaba de zori şi tremura printre trunchiurile stejarilor, ca umbrele schiţelor unei roţi. Granguri galbeni, spăriaţi, se ridicau din ţîhlişuri ; se auzeau departe cînteceie mierlelor în suspinul obişnuit al codrului. Bătrînul rm putea răbda. îşi trase cu tărie mustăţile şi mugi: — Stăpîne Nicoară... Potcoavă îşi întoarse spre bătrîn ochii adînci. — Stăpîne Nicoara, nu te da bătut 1 Stăpîne Nicoară, multe-am îndurat noi, şi bune şi rele... Va veni şi vremea noastră ! O brazdă se săpa în fruntea lui Potcoavă ; prin ochii lui trecu o licărire de durere. — Frate, zise mezinul, de ce eşti aşa de amărît ? ’ — Mu pricepeţi voi ? răspunse întunecos Potcoavă, nu pricepeţi că mult venin s-a strîns colea, în această zi de fugă ! Oare Şchiopul e mai vrednic decît fraţii lui lon-Vodâ ? — Frate 1 taci din gură, strigă mezinul; avem cînd să ne arătăm vrednicia 1 Am să rup ticălosului Petru şi piciorul celalalt ! — Stăpîne Nicoară, oftă bătrînul, adă-ţi aminte de vremurile bune. Toate merg pînă unde se poate. Ce voiai să facem noi, zece oameni ? Dar are să ne vie apa la moară şi vom vedea 1 Potcoavă tăcea : sufletul lui era plin de întuneric şi îndoială, gînduri aspre îl bîrituiau, ca un vînt arzător. Brazda frunţii .părea neagră. Prin tăcerea codrului, suiră pînă pe creastă. De acolo, privirea, lăsîndu-se pe cununile întunecoase ale gorunilor, îmbrăţişa în văi, departe, lunci întinse de arini şi mesteceni, printre care seînteiau la soare re- 190 ţelele curgătoare ale MoldoVei, pline de jaraticul apusului. Călăreţii se opriră. Petrea Gînj întrebă cu voce plină de duioşie : — Te mai ustură rana, stăpîne ? Potcoavă se făcu că n-aude. îşi opri calul, pe gînduri, şi zise răsfirîndu-şi cu degetele barba bălaie : — Poposim pe malul Moldovei, ce ziceţi ? — Poposim, frate, răspunse mezinul, caii au nevoie de odihnă. Bătrînul zise iar, înfăşurînd pe Nicoară cu o privire caldă : ■— Stăpîne, te mai ustură rana ? — Nu, moş Petre, nu mă mai ustură... murmură pe gînduri Potcoavă. Moş Petrea clătină neîncrezător din cap ; apoi deodată izbucni, cu ochii fulgerători: — Căţeaua de Chiajna e totul 1 Din pricina muierii s-a vărsat sînge moldovenesc I Şi cînii, .cînii... de boieri vînduţi... De aceea a pierit lon-Vodă al nostru, de aceea ţara geme împilată şi noi pribegim!... Alelei ! stăpîne, stăpîne... ne vom întoarce noi Şi vom potopi pe vrăjmaşi! cu mult sînge de al lor vom spurca pămîntul! Potcoavă zîmbi cu dragoste : ‘ — La asta mă gîndeam şi eu, moş Petre... Dar pînă atunci să ne lăsăm la vale, să îmbucăm ccva, să fumăm o pipă şi să ne maî odihnim ciolanele... Ochii bătrîiiuîui se luminară. Tonder Ursu zise din urmă : — Lasă, că are să fie bine ! Şi se lăsară la vale, prin tăcerea măreaţă a asfinţitului. Soarele se stingea în pîciele vinete ale munţilor 191 depărtaţi; o boare răcoroasă începu sa adie, tufişurile murmurau în jur. Pe ici pc colo, plopii tremurători licăreau cu străluciri argintii. Moldova sclipca în vale şt, în tăcere, se tînţjuiau ţipetele pescăruşilor. Se auzea şi zvonul undelor. Pc alocuri, în desişuri, cîrîiau cristei. Cai şi oameni coborau obosiţi prin întinsa melancolie a acestui peisagiu auriu de primăvară. In sufletele lor gemeau multe doruri şi multe patimi, de asta vorbele ieşeau greu, amărîte, foarte scurte, foarte simple, — dar din tonul lor răzbăteau dureroase înţelesuri. Tăceau coborînd spre popas şi amurgul îi înfăşură cu cele din urmă străluciri. * Cînd balta, scînteind ca oţelul, începu să se arate aproape, prin ochiurile zăvoaielor, cu un murmur uşor de unde, caii, ca şi cum Iar fi simţit popasul aproape, porniră mai repede. Călăreţii cîrmiră Ia dreapta şi poposiră într-o Juncă, pe malul iapei. După ce îngrijiră caii, se uşurară, se răcoriră şi se întinseră în iarbă, pe cergi. Caraiman scăpară şi aţîţă un foc de găteje; iar Vulpe şi Stîngaciu porniră cu săneţele pe poteci, cătră vad, după vînat. Focul se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină în tufişuri ; frunzele luncii licăreau. Erau împresuraţi dc o roată alba dc mesteceni; iarba moale, oa părui era naltă şi prindea a se umezi. Se întuneca, şi sus, din văzduhuri albastre, izvorau stele galbene. Nicoară Potcoavă se aşeză jos, pe cergă, lingă foc, şi îşi dezbrăcă straiul strimt care-i îmbrăţişa mijlo- 192 cui. Pieptarul de piele de căprioară şi, dedesubt, cămaşa de in erau scoarţă de sînge închegat. Bătrînul Gînj strigă cu voce mişcată : — E rău, stăpâne! Te doare ? — Vezi, frate, grăi mezinul, ai spus că te-au zgî-riat; eu văd că unghia de fier a pătruns adînc 1 — Nu-i nimic, zise liniştit Potcoavă, mă mir numai cum de a putut răzbi sîngele şi prin legături. Dar bine că s-a oprit acuma 1 — S-a oprit pentru că s-a închegat, vorbi şi Suliţă ; altfel ce fel de legătură, în goana calului ? Se vede bine ce soi de zgîrietură este. După o tăcere, moşneagul zise: — Stăpîne, să nu desfaci legăturile, că n-are să fie bine... _ Nicoară zîmbi : . — Nu te teme, moş Petre 1 Nu-şi desfăcu legăturile. Poate nici n-ar fi putut' să le desfacă ; trebuiau tăiate cu paloşul, căci coaja ^ de sînge era de un deget. îşi încheie domol bumbii de argint şi rămase tăcut lîngă foc, cu ochii ţintiţi în JŢlacările roşii, cu dunga din frunte adîncă şi neagră. Vîntul uşor şi umed pornise mai tărişor şi pleca într-o parte limbile focului. Potcoavă sta cu capu-n piept; mezinul păstra şi el tăcerea, privind din vreme în vreme înspre faţa dureroasă a celui mai mare. Moş Peferea Gînj îşi umplea luleaua ca să-.şi mai amăgească foamea ; ţiganul Caraiman aţîţa focul şi făcuse jaratic cît lumea : parcă avea de gînd să se în-doape cu jar. Ceilalţi aşteptau tăcuţi, întinşi pe cergi. Deodată porniră două tunete lungi şi depărtate, în noapte. Ţiganul tresări, se ridică în picioare, apoi se cinchi iar înaintea jaraticului ; moş Petrea oftă mai uşurat. 13 - M. Sndoveanu voi. I. 193 Nu trecu mult şi cei doi plecaţi se întoarseră. Aduceau trei gîşte vinete. — Avem noroc, zise înviorat moş Petrea, semn bun I Iar ţiganul sări ca uliul asupra vînatului şi începu să scarmene de pîrîîau penele şi zburau după vînt, ca fluturii. Vulpe înjghebă trei ţăpuşi şi trei crăcăni, şi, cît ai fuma o lulea, mai mult nu trecu şi cele trei gîşte prinseră a sfîrîi deasupra jarâticului. Toţi se dădură pe aproape, dar toţi tăceau încă, pentru că se gîndeau şi se uitau numai; şi cînd foamea te roade, nu ţi-i de vorbă, cum nu i-i cînelui a linge sare. Numai Carairaan mormăia încet un cîn-tec, lingîndu-şi buzele şi învîrtind deasupra focului gîştele care sfîrîi au. Moş Petrea molfăia capătul lulelei ; fraţii stăteau alături, căzuţi pe gînduri. Moldova şoptea aproape, lunca şoptea împrejur şi trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca nişte lumînări. O prepeliţă strigă peste ape. — Bună ar fi de pus în ţăpuşă !... rînji Caraiman. — Are omul gusturi alese ! vorbi Totîrnac, poreclit Vulpe, de vulpe ce era. — Voi vorbiţi de prepeliţi... mormăi moş Petrea Gînj ; şi cînd aţi zis ţăpuşă, eu m-am gîndit ia Irimia Golia... Hei! voi da eu odată cu crucea peste dînsul! El l-a mîncat fript pe lon-Vodă al nostru ! — El, da 1... murmură cu întristare Crăciun Harbuz. Moş Petrea oftă, apoi începu să mozolească iar capătul lulelei. Ţiganul era meşter la fript gîşte, după cît se vedea. Toţi erau grăbiţi, da’ el era mai grăbit decît toţi. Scoase pite de seoară din desagi şi lc împărţi; apoi toţi se dădură pe lîngă carnea rumană. Nu ştiu, ori fălcile lor pîrîîau, ori ciolanele gîştelor, dar trebuie 194 să fi fost straşnic de bună friptura. Fraţii uitară gîn-durile negre şi piciorul cel şchiop al lui vodă Petru şi se mai înveseliră, cu cîte un picior de gîscă în mină. Limbile începură a se desmorţi. • Pe urmă, se întinseră iar în jurul focului, pe cergi. Caraiman numai, după ce şi-a pus pîntecele la cale, s-a gîndit că destul a prăjit el gîşte, acum a venit vremea să se prăjească şi el, — drept aceea, a stîrnit o palălaie lungă cît mestecenii. S-a dat aproape şi numai cît îi sticleau ochii şi dinţii. E nevoie să mai spunem că toţi şi-au scos pipele, pentru că nu se ştia dacă fumează ori nu, — numai despre fumatul lui moş Petrea nu-i nevoffe de vorbă multă : pufăia moşneagul de s-auzea cine ştie de unde, şi mormăia şi scotea un fum, de socoteai că i-i ho^ geag gîtlejul. S-au pus apoi la taifas. Caii păşteau în d&iştil întunecos iarba moale ; focul arunca pînze roşii de lumină în întunericul frunzelor ; Moldova se sfădea cu prundişurile; mestecenii se închinau şi vîntul umplea cîteodată afundurile depărtate ale codrului de vuiet de ape. — Doamne, fraţilor ! vorbi Petrea Gînj, mi-am, adus mai înainte aminte de ticălosul Irimia Golia. De mi-a pica în palmă, am să muşc din el cum am muşcat din gîştele de adinioarea. Viteaz a fost fon-Vodă, dar minciuna sparge şi casa de piatră, — şi boieru-i minciună din creştet în tălpi. ' — Moş Petre, moş Petre, murmură Stîngaciu, nu-mi mai aduce aminte, că tare mă arde Ia inimă ! Şi-au vîndut, cînii, moşia şi l-au vîndut pe vodă cum a vîndut Iuda pe Hristos I 13* 195 — Pe tine te doare, băiete ? Şi pe mine mă doare, cumplit mă doare i — Oleoleo ! dar mare-i unul Dumnezeu I Murite/u munte se întîlneşte, dar om cu om ? — Eu nu pricep, zise Alexandru mezinul, cum dracul de n-am dat de dînsul ieri. Aveam un ştreang minunat pentru gîtul lui. — Doamne, frate, mişelul e ca şarpele I rosti neguros Nicoară. Moş Petrea mormăi, după un răst — Dc cît un an cioară, mai bine o n şoim ! lon-Vodă al nostru a trăit puţină vreme, dar şoim a fost 1 — Of-of! gemu moşneagul scrîşnind, cum ni l-au sfirticat nelegiuiţii I Cît ne-am năcăjit să-l facem să fugă singur şi n-a fost chip î S-a dus şi el, s-a dus şi soaţa lui, s-a dus şi pruncul, — parcă nici n-au fost 1 N-am să mor, n-o să mă lese Dumnezeu să mor, pînă ce n-oi vedea pe Irirrtia întins îa picioarele mele 1 Moşneagul îşi lăsă capul pe piept şi oftă; apoi căzu pe gînduri. Luleaua i se stînse între degete. Zăvoaiele dese murmurau în preajmă, caii strănutau din cînd în cînd ; chimirurile late, săneţele şi paloşele sclipeau în bătaia focului. In ţîhlişuri, peste Moldova, ţipau cristeii ; o undă de vînt trecu tainică prin mesteceni. — Fraţilor ! gemu moşneagul, vă aduceţi aminte de vremurile cele straşnice ? Oh, Doamne, ce vremuri 1 — Să ne-ndulciim amarul, 2Îse cu greutate Sulvţă ; latîtta imiai iavem şi noi în ceasuri cumplite 1 Bătrînul, cu ochii mari, aţintiţi, începu să vorbească oa într-un vis : — Ce ameu de om ! Cum muşoau păgînii ţărîna şi se Zivîrcoleau ca şerpii pe jăratic 1^ N-a fost nici va mai fi aşa voievod 1 Mergeam toţi oa nebuni după 196 dînsul, prin buna de sînge! Cînd îşi trăgea paloşul şi pornea, turcii se abăteau într-o parte ca înaintea unui vifor 1 O înfionare rece itrecu prin toţi tovarăşii. — Cum s-a dus! urmă moşneagul, cu glas amărît. Grozava ursită pentru aşa viteaz ! Şi «domniţa Maria, cu puiul ei, cum a trecut, ca o umbră... şi noi n-am putut-o scăpa nici pe dînsa ! S-a dus pentru totdeauna, aşa de tamărîtă şi laşa de zdrobită, cu pruncul la sîn ! Luleaua ştînsă tremura în mîna moşneagului. Bă-trîmui se plecă asupra jaraticului, căutînd un căT-bune. Nimeni nu-i văzu ochii, dar un cărbune sfîrîi dedesubt. Tocul întindea limbi albăstrii; o tresărire de flacără lumi-nă deodată chipul aspru, oa cioplit în .piatră, al bătrînuiui. Ochii scînteiau întunecos. * — Moş Petre, vorbi Potcoavă, Dumnezeu a vrut să scăpăm, pentru răsplata Iudei! Gînj dădu în-cet din cap, privind cu dragoste chipul viteazului. Tăcură multă vreme. Un vînt amar le bîntuia sufletele, toţi stăteau pe gînduri, cu mintea 'La vremurile cumplite. Acelaşi gînd, acelaşi dor trecea ‘prin toate .sufletele, pe cînd prin luncă ise strecurau murmurai tainice, ca ciuruiri depărtate de undă. Bătrînul îşi umplu din nou pipa, cu ocihii ţintă în jăratic, cu sprîncenele negre încruntate. Mezinul se lăsase pe o cotastă şi privea văzduhul negru în oare clipeau 'Stele vioaie. Ţiganul era neliniştit, înfiorat, şi ochii lui focoşi ardeau oa doi ochi de lup. Deodată se ridică în picioare, se apropie de desagi, se plecă şi prinse a cotrobăi prin ei. Vulpe rîse înceţi nel : 197 — Saracul Ganaiman, cît de ţigian e el, dar iot s-a întors prin foc, de şi-ia luat scripoa. — Aş 1 zise şi Ursu, ţi-ai găsit să ise lese el de diblă ! Noi fugeam cu săneţele în imînă şi împroşoam foc în ieniceri şi el salta pe oal, ca un smintit, cu stînga ţinea frîul şi cu dreapta scripca, în vînt I Ganaiman se întoarse făTă să se uite la nimeni, se aşeză lîngă foc cu picioarele încrucişate suibt el, şi stătu aşia un răstimp. Apoi dreapta lui pipăi strunele. Suflările nopţii porniseră mai tiari, se furişau prin mesteceni în freamăt uşor şi ţiganul ciupi strunele: tim-cum, tim-cum, — şi ochii îi licăreau ca doi cărbuni şi stăteau nemişcaţi, privind înainte. Ciupea 'strunele şi cîntia încet, cu glas duios : Foaie verde de dudău, Murgulc, vălului meu, Ce oftezi aşa de greu ? ' Ori ti-i foame, ori ti-i sete, Ori t'-i dor de codru verde... Apoi luă îarcuşul şi prinse -a mîngîia lin .strunele ; cîntecul părea că vine de departe, odată cu vîntul. Toţi ascultau tăcuţi, răsturnaţi pe cergi ; numai moş Petrea, cu coatele pe genunchi şi Nicoară Potcoavă în capul oiaselor, stăteau nemişcaţi, în lumina roşă, cu ochii spre cele din urmă tresăriri de flăcări. Car ai mia,n cînta încet, arouşul luneca Hin, şi alăuta părea că suspină chinuit şi plînge cele din urmă ceasuri ale viteazului lon-Vodă şi iale duioasei Marii. Umbrele lor păreau că plutesc în întuneric, pe vînt; iar strunele gemeau şi oftau, cu -lunca, cu vîntul, tot mai slab, tot mai moale, ca într-un vis. Nicoară Potcoavă tot nemişcat sta şi ssarbăd, _cu ochii plini (ic sitiaraciune în flacărîle albastre. 198 II 1 La Dăvidcni Se deşteptară în răceala jilava a zorilor. Trăgea un vînt subţire dinspre baltă ; pescăruşi şi nagîţi treceau ţipînd de foame ; roate de pîcle veneau după vînt şi descopereau solzii apelor întunecoase; luncile vîjîiau. Caii enau sătui şi stăteau neclintiţi în verdeaţa umedă. : Cariaiman se sculă şi porni după găteje, iiar ceilalţi se puseră să-şi şteargă săneţele 'de răvineală. Alexe Totîmac, poreclit Vulpe, zise : — Stîngaciule, ia-ţi săneaţa şi să pornim la pot: că, poate ne cade vreun iepure... Cam sîabe-s dihăniile, ce-i dreptul, pe vremea asta, de vin şi un hartan de miel nu strică ! Ar fi potrivit să mergem. După ce ne înviorăm, pornim înainte -cu Dumnezeu ! Un pahar de vin bun, mai irar... — Bine, moş Petre ! rosti zîmbind Nicoară ; ihiai, băieţi! Potcoavă era galben şi ochii îi ardeau dureros: îl frigoa rama din coastă. Se pregătiră, încălecară ; ieşiră din frunzişurile umede, la mal. Ca La vreo douăzeci de obraţe în susul Moldovei, se vedea o dungă de creţuri subţiri pe unde, şi râpele curgeau împrăştiate pe prund. - — Acolo-i viadul ! zise Petrea Gînj îşi porniră intr-acolo, cu junghiurile şi chimirurile late sticlind în săgetările soarelui. Pescăruşi vineţi se învîrteau ţipînd pe deasupra lor ; cîteodată se repezeau asupra 'luciului verzîu, înfiorau undele şi :se ridicau cu chitici în cioc. 202 Intrară în şir, în vad. Intăi Nicoară Potcoavă, după dînsul mezinul, pe urmă Petrea Gînj, şi ceilalţi după dînşii. Apa venea itare şi se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii păşeau cuminţi şi se ţineau bine. Deodată Potcoavă ieşi din linie şi se lăsă pieziş după apă. — O să ajungem mai degrabă aşa !... zise el. — Nu te la'biate din viad, sităipîne, strigă Petrea Gînj. Să nu dai în vîrtejuri 1 Nicoară făcu un semn cu imîna : să nu se teamă. Erau să se ia şi ceilalţi după dînsul; tocmiai voiiau să-şi dea drumul, cînd Alexandru scoase un răcnet şi-şi repezi oalul spre frate-său. Potcoavă ise 'scufundase pînă lia piept cu oal cu tot, apoi ieşise deiasu.pna şi iar se scufundase. Murgul sforăita şi se luptia voiniceşte, apele veneau anînioiase îşi se rupeau în două, iz.bindu-se de pieptul voinicului. Călăreţul îşi întoarse capul îşi văz,u că toţi se învăluie după el, le făcu un semn cu mîna şi strigă : — Nu-i nimica, nu vă temeţi... Murguţ se încorda şi sforăiia; apele bateau în călăreţ şi-n capul calului; mezinul ajungea lta frate-său ; ceilalţi după el ; dar Murguţ ieşea din vîfltej ; prinsese cu copita fund tare şi acum păşea pufnind spre irraal. — Slavă Domnului! cuvîntă moş Petrea. f Lucrurile se petrecuseră ea într-o fulgerare de icoane ; caii trecură prin undele iuţi, apia coiborî lia genunchii lor, pe urmă miai jos şi în curînd potcoavele bătură prundul vînăt. Nicoară Potcoavă ena galben ca tunta de ceară ; o întunecime mare plutea în ochii liii, — durerea ladîncă oare-1 făcuse în două nopţi şi o zi, după ce fusese rănit, să umble c;a printr-un vis dureros, Cînd tovia- 203 răşii se apropiată de el, zăriră pete de singe pe Mur- gut. — Diar ce-i, frate ? grăi Alexandru; ţi s-a rănit calul ? Fratele mai mare zîmbi şi făcu semn, cu oapul, că nu ; răsufla igreu şi strîngea coastele calului între pulipe. Atunci toţi, apropiindu-se cu îuare-axninte, văzură ce eria : un pîirăuiaş îngust de sînge se strecura pe sub ituoică şi picurta pe coastele murgului. — S-iau desfăcut legăturile rănii! răcni moş Petre. — Nu-i nimic... murmură Potcoavă. — Cum nu-i nimic, frate ? strigă mezinul mînios; să-l descheiem, moş Petre... — Nu te supăra frate, nu te supăra... murmură zknbind Nicoară. Soţii se grămădiră în jurul rănitului. Alexandru descheie bumbii de argin-t şi pieptarul ud. Dedesubt se văzură legăturile roşii zvîcnind deasupra rănii; ■sîngele izvora şi curgea la via le, de-ia vataia cu apa rece. Bătrînul se apucă, gemînd, cu mînile de oap: — Dar bine... astia-i rană ? zise el, astia-i rană ? lovitura astia putea ucide un mistreţ t S-tau deslîpit legăturile muiate de apă îşi uite ce vînă groasă de sînge! Potcoavă sta drept pe cal şi ochii îi sticleau de durere. . . — Ce-i, moş Petre? zise el, ce te spâni aşa de tare ? Eu ştiam că eşti obişnuit cu sîngele... Bătrînul răz.boînic tăcu, cu faţa aspră ; dair în ochii lui se aprinse o scînteie de duioşie. Toţi tăceau, privind faţia îmjpietrită ia rănitului. — Nu-i chip să luăm iegăturil-e, grăi mezinul. 204 — Nici vorbă! răspunse moşneagul, pe cînd Ga-rairaian scotea fîşii de ipinză -de in; să le stringem şi să le întărim cu altele. Ga să se oprească sîngele. Nu miai avem mult ipînă La curtea boiereascăiacă-tă-o, se zăreşte acolo în fund, după cuta ide deal. Acolo ne-om opri şi vom vedea pe urmă ce mai este de făcut. Legăturile fură strînse şi întărite pe deasupra cu altele. Sîngele conteni. Nicoară Potcoavă oftă şi închise o clipă ochii, dar nici un muşchi de pe faţa lui nu (tresări. Porniră mîhniţi pe şesul plin de prund; mănunchiuri de iarbă subţire, ca nişte bărbi de ţiap, ieşeau din pietriş, pe ici pe colo. Lia dreapta lui Nicoară, în piartea rănii, călărea Alexandru, lia stînga moş Petrea Gînj. Chipul rănitului ena întunecat, ochii ardeau adînci, dar trupul sta ca o făclie pe murg, nialt şi fialnic. Moşneagul, pe gînduri, îşi rodea mustaţa. Gaii mergeau lia pas, în tăcere. Pescăruşii se roteau ţiptnd pe deasupra. Pe coasta dealului, în fund, plutea fum vînăt, şi prin fum se 2ărea o curte mare boierească. Pe cl'n, la vale, erau împrăştiate oase, sub glugi de stuh; de abiia >se vedeau din livezile verzi. Soarele lucea vesel şi tînăr. La .poalele dealului, păş- s tea o cireada albă de vite; talanga suna moale în liniştea cîmipiilor. * Satul ena gospodăresc şi sătenii păreau cuprinşi. Băieţei în durligi se hîrjoneau cu cînii, în cotbul hudiţelor ; cînd vedeau pe ifuar j mi-i ginere... oii-ia fost ginere un ticălos ! L-am blăstămaţ, cînd am auzit că şi-a vîndut stăpînul şi a adus paginii să calce moşia părinţilor lui 1 Cinele 1 N-am dat cu ochii de el, că l-aş' fi zdrobit fără leac de pacatj .— Pricep : v-aţi aprins... Dar fiţi pe pace : Dumnezeu nu bate cu ciomagul, nu... Iată, , privi-ţi-mă, mi-e barba albă, şaizeci de ani port în spinare... mă gîndesc mai mult la Domnul derît la oameni... dar vă spun în cuget curat, un cîne ca Irimia n-ar fi pacat să omor I Ochii moşneagului ardeau şi arătau încă voinicia şi tiriereţa sufletului. — Fiecare cu ale sale dureri... zise iar bătrînul, pe cînd mezinul asculta în tăcere ; fata îmi murise; mi-am oprit nepoata : n-am vrut s-o las în stăpînirea unui viclean... am luat-o pentru totdeauna, şi am avut noroc că de mică crescuse la mine... Blăstămat 14* 211 să fie ! sa piară cum pier cînii I — Iată, acu trăiesc ca un bursuc aici, cine ştie unde... nu vreau să ştiu de măriri şi de curte... Altădată era bine, — dar acu s-au ticăloşit şi boierii, şi domnul. Ce ? crezi că-i bine cînd se ploconeşte Vodă şi sărută giubelele boierilor ? He ! de aceea-i ţara de jac ! Eu ştiu că domnul, dacă-i domn, stăpîn şi domn să fie, dar nu aşa 1 De-aceea îşi fac rîs păgînii de noi şi de aceea pe vodă Ion n-are să-l uite norodul- în veac ! -» ^ Vorba multă vreme stăpînită şi acum aşa de bogată a boierului scăzuse încet-încet, — căci rănitul aţipise. Capul Iui frumos şi bărbătesc odihnea mai liniştit pe perne moi, dar se cunoştea că cumplit de chinuit fusese trupul şi sufletul voinicului; ochii se adînciseră şi obrajii erau mai traşi şi albi ca varul. Valuri de lumină năvăleau în odaie şi jucau pe păreţii acoperiţi cu scorţuri mîndre, pe divanurile pline de perne moi. Prin fereastra deschisă, venea căldura dulce a lui florar; pînă hăt-departe se vedea pînza vîrfurilor pădurii, verde întunecoasă; deasupra pluteau uli ageri cu aripile întinse; în depărtare, printre muchi de dealuri, scînteia Moldova ca argintul viu, printre prunduri, printre pete de verdeaţă şi printre zăvoaie. Uşa se deschise încet şi o jupîneasă mititică, cu faţa blîndă, în negru, intră fără cel mai mic zgomot. — Iaca şi jupîneasa mea... baba mea... zise boierul, cu glas potolit. Mezinul se apropie în tăcere de batrînă şi-i sărută mîna ; ea îl apucă cu palmele de tîmple şi-şi puse buzele uscate pe fruntea lui. — Bine-ai venit Ia noi, boierule, zise ea, cu voce moale; să văd ce face viteazul celalalt... Pînă ce va veni Aniţa, să-i primenesc eu legăturile... 212 — Atunci să-ţi trimet o fată, să te ajute... zise bătrînul Dăvideanu, şi să te lăsăm în voie... Noi să ieşim pe-afară cîte oleacă... adăogi el, întorcîndu-se cătră mezin şi cuprinzîndu-1 cu dreapta de mijloc. * * In odaia de alături, boierul Andrei zise mezinului cu veselie: — Mai întăi de toate, desfă-ţi chimirul şi te uşurează, fiule; închipuieşte-fi că eşti acasă Ia dumneata... Alexandru începu a rîde : — Iată, mă desfac, jupîne, n-ai grijă, şi-ţi fac toate voile, de pe urmă n-ai să fii bucuros de mine... Boieruî zîmbi cu bunătate. Alexandru se descinse şi-şi lepădă armele. — Aşa... acum să le aşezăm colea, frumos... Dar nu te teme, că mult n-au să stea ; mîni am de gînd să mergem Ia vîraat, ştii, să mă mai desmorţesc... Atîta bucurie am şi eu în vizunia mea, şi atîta patimă 1 •— Trebuie să fie frumos vînat prin părţile acestea, şi mult, zise mezinul, pe cînd ieşeau în cerdacul larg. — Este, cum nu ! Acuma am de furcă c-o turmă de mistreţi. Cumplite sălbătăciuni ! Multă pagubă săvîr-şesc. S# vedem, ce-oi face. Am să scot toţi puşcaşii din Dăvideni; vei merge şi dumneata cu voinicii dumnitale... — Cum nu ? cînd e vorba de vînătoare... In clipa asta, răsări de pe scări, pe cerdac, înaintea boierului, un ţigănoi gras şi scurt, cu fălcile mari, mustăcios, ras, cu pestelcă albă dinainte. — Aha ! grăi boierul, tu eşti, Timofte? — Eu, măria ta, sărutăm picioarele... am venit... — Aici zîmbi şi gura i se întinse pînă la urechi... • 213 — Văd eu c-ai venit şi pricep eu... Taie nişte claponi şi nişte gîşte... şi vezi de te sileşte, arată-te meşter, că uite, avem oaspeţi... — Sărutăm picioarele... — Pe urma, mi se pare că Toarîer Păscaru trebuia să aducă nişte mreană... Ia sama să nu mă faci de ocară, Twnofte ! — Sărutăm picioarele ! Şi bucătarul se trase de-a-n-daratele, ploconindu-se întruna. Tocmai atunci veneau de la grajduri moş Petrea şi Suliţă şi treceau pe sub cerdac. Boierul le strigă cu voie-bună. — Voi, voinicilor, duceţi-.vă de mai cinstiţi cîte-un palici de vin cu logofătul... Şi pînă ce-a face Timofte bucate, mai vedeţi... s-a găsi cîte ceva. — Ce-i dreptul, de treabă boier... — mormăi moş Petrea la urechea lui Suliţă. Trebuie să aibă vin bun 1 Pe urmă, întorcîndu-se spre mezin, boierul îl pofti să şadă pe scaun, se aşeză şl el alături şi amîndoi începură să înşire la palavre de vînătoare. Soarele de primăvară rîdea vesel în întinsa curte boierească, în care robii şi slujitorii umblau forfota, strălucea în livezile din jur ; şi în văzduh tremurau versetele ciocîrliilor. Nu trecu mult şi o băbătie mititică şi scorogită, cu bărbia adusă spre pliscul nasului, cu pielea coajă de nucă încreţită, — sui scările casei. — Pe ici, mătuşă, pe ici... zise blînd boierul, ară-tîndu-i uşa. Baba trecu uşoară oa o umbră. — Bună doftoroaie e baba Aniţa, urină 'bătrînul ; ea în scurt o să-ţi puie fratele pe picioare. Vei vedea. Şi iar începură a-şi răsfira patima lor : vînatul, — patima lor şi-a vremii. Vorbeau .domol, prin- mingii erea caldă a dimineţii de primăvară ; glasurile lor 214 pline şi prietinoase apropiau sufletele şi legau dragostea. Primirea aceasta aşa de creştineasca aducea o mare mîngîiere pribeagului. In dosul curţii, la o parte, se întindeau sălaşurilc ţiganilor. De acolo, veneau oftări de foi, bătăi de ciocane şi o zarvă potolită, deasupra căreia, uneori, se ridicau glasuri puternice. Prin ogradă, treceau grăbiţi robii şi roabele oacheşe. Din fund, de la grajdul mare, veneau răsunetele bătăilor de copite pe podele şi strănut ările înăbuşite ale telegarilor. Pe laturile curţii începea păduricea şi se împînzea îndărăt, spre fundul văii, pînă la liniştitul rîmnic de sub coastă, care ardea în lumina dimineţii. - Trecu un irăstimp aşa, de linişte, în cerdacul bă-trînei curţi boiereşti. Apoi un pas uşor fîşîi pe seîn-duri şi baba Aniţa se arătă, — tot aşa de slabă, tot aşa de încovoiată, tot aşa de tremurătoare. — Ei, cum e? întrebă boierul Andrei. Nădejde mare este ? — A da Dumnezeu şi Maica Domnului şi s-a vindeca, îngînă baba, cu voce subţire şi mîngîioasă. Dar e adîncă rana... adîncă tare.., Alt om n-ar fi ajuns ziua a doua. Dar e fire voinică, om straşnic... şi are să se vindece; să n-aveţi grijă, are ibaba buruieni bune... Sărutăm dreapta... Şi bătrîna coborî încet scările. — Să vedem şi noi pe voinic, grăi Dăvideanu; să intrăm, dar în linişte... Dacă a zis baba că scapă, să ştii că scapă ! ■— Să ştii că aşa voieşte Dumnezeu... adăogi bătrînul, cu înţeles. Intrară. ( Bătrîna, cu pas domol, tremurînd puţin, străbătu ograda. Dar în partea cealaltă, prin uşa deschisă a casei slujitorilor, pătrunse un glas puternic: 215 — Mătuşă Am'tă I Baba se opri. Un romin, nalt, lung cît o prăjină şi osos, ieşi din casă cu un pahar de vin în mîna. Pielea feţei era galbenă şi sub nasul ascuţit şi pe bărbie avea numai cîteva tuleie sărace. — Mătuşă Aniţă, ia de bine paharul ista... Baba luă băutura, fără ca pe faţa ei pustie să se producă vreo mişcare. O duse domol ia gură. — Să trăieşti, băiete, zis© ea încet, sorbind. — Scapă ? întrebă omul, luînd paharul din mîna bătrînei. — A da Dumnezeu ! Şi bătrîna trecu înainte liniştită, pe nesimţite — o umbră. Omul lung" şi uscat se întoarse şi se aşeză în prag cu picioarele în laturi, ca un compas uriaş. înlăuntru, ia masa lungă de stejar, stăteau tovarăşii lui Potcoavă, cu Niţă Frunză, logofătul, şi cu alţi slujitori. O oală mare cu vin sta drept în mijlocul mesei, la locul de cinste. — De ce-ai oprit baba, frate Ghiţă Botgros ? întrebă Totîrnac rîzînd. — Cum de ce? răspunse fratele Ghiţă. Ştiţi cine-i baba asta ? Nu ştiţi I Asta-i baba Aniţa, fraţilor I Mai întăi baba asta m-a tămăduit odată de dragoste 1 Şi ce dragoste! Pe urmă, baba asta, dacă nu vă va pune într-o săptămînă stăpînul pe picioare, să-mi radeţi mie mustaţa ! Ghiţă trecu degetele-i osoase prin tuleiele de sub nas, intră în odaie şi, aşezîndu-se la masă, îşi umplu paharul. — ...Şi încă ce dragoste! urmă el, ce dragoste, fraţilor ! Acu eram mort hăt şi bine, dacă nu mă scăpa baba Aniţa. De asta, cînd o văd, o cinstesc. Aşa-s eu, bun la inimă ! Da da, nu rîdeţi, muream, zău muream 216 şi acum nu puteam bea cu voi paharul aista ! Noroc, fraţilor ! — Aici aveţi s-o duceţi bine, adăogi Ghiţă, umplînd iar paharele; dacă n-eţi duce-o 'bine, să-mi radeţi mie mustaţa! — Măi, că avan om, mormăi Petrea Gînj; auzi, frate Suliţă, ci-că să-i radem mustaţa ! Ghiţă Botgros nu prea băga de samă rfsetul poznaş al lui moş Petrea şi-î dădu înainte: — Boierul nostru e bun ca pînea caldă. Să ştiţi că Dumnezeu a îndreptat aici pe stapînul dumneavoastră... Dacă nu l-a îndreptat Dumnezeu... — Să-ţi radem mustaţa ! sfîrşi liniştit Petrea Gînj. — Curat 1 Ha-ha-ha ! (Botgros rîdea ţ « L-De la răsărit, se împînzea pe un cuprins nemărginit poleiala unui patrar de lună. Rhnnicul, în vale, era : pătruns pînă în fund de un sul auriu de lumină ; peste dumbravă se întindea o uşoară pîclă viorie, abia văzută. : Se plimba gînditor şi, prin visurile ce-i cucereau sufletul, răzbateau acordurile slabe aîe unui cîntec care venea din dosul curţii, de la sălaşurile robilor. Era tăcere pretutindeni, numai fiinţa aceea, chinuită de cine ştie ce dor, într-un colţ, undeva, îşi mîngîia durerile, zvîrlind nopţii o melodie tainică. Dar deodată Alexandru se opri într-un colţ de zid, încremenit. Printr-o fereastră deschisă care da spre răsărit, un cap frumos de fată, luminat dinlăuntru, ieşise în privaz. Părul lung cădea în două părţi pe sini, şi, în cadrul Iui, faţa afcă ca o pieliţă de crin, pe care t ardeau doi ochi negri ca două flori de întuneric, dădea un nespus farmec castelului, parcului încununat de neguri viorii şi rîmnicului străpuns de lumină. Fata visa cu ochii în tainica pulbere a 'lunii şi ascuita melodia slabă, care tremura în liniştea măreaţă a naturii. Mezinul încremenise. Stătu multă vreme cu ochii ’ pironiţi asupra minunatei arătări. — Acum fereastra se închisese, frumosul cap dispăruse, dar el tot sta, cu ochii aţintiţi, fermecat de un vis, care acum abia îi deschidea porţi mari spre lumi încă nebănuite de el. Se întoarse şi începu iar să rătăcească la întîmplare. Sufletul războinicului se plimba prin plaiuri înflorite, într-o lume de poveşti. Tăcerea plutea pretutindeni, cîntecul tăcuse. - Tîrziu se îndreptă, spre scările largi, la odihnă. Totuşi îi fu dat să se mai oprească o dată. In fundul curţii, două umbre ieşiră în lumina lunii, apoi iarăşi intrară în întuneric. Peste puţin, o altă umbră trecu 221 t pe lîngă clădirea slujitorilor. Mezinul sg plecă pe parmaclîcul cerdacului şi cunoscu pe Totirnac. După ce-1 pierdu în umbra, auzi un şuier încetinel. — După cît văd eu, murmură Alexandru, se pun pe trai voinicii noştri ! Şi intră pe gînduri în chilia lui. 111 O vtnâloure ; şi o îniimplare a părintelui Ciatică, îniimplare ce intru nimic nu se deosebeşte de intîmplnrile din zilele noastre A doua zi era duminică şi boierul Andrei şi-a adunat puşcaşii satului cu noaptea în cap. Cîntase a treia oară ctieoşii cînd porni, în mijlocul satului, boncălui-tul buciumului de cireş. Luminile de opaiţ se apdnseră în căsuţele acopcrite cu stuh ; cînii începură să bată, pe ici pe colo ; paşi grăbiţi şi îndesaţi se auzeau şi tuse scurte şi tari, în răcoarea zorilor. Puşcaşii se adunară curînd : erau vreo cincisprezece ; hăitaşii se strînseră şi ei cu ibîte zdravene. Oamenii vorbeau încet; din cînd în cînd hohote de rîs izbucneau. Tovarăşii fraţilor erau gata toţi, afară de Carai-rnan, care ,se dăduse pe lîngă bucătarul burduhos şi se împrietinise cu eî din nou. Pădurarii boierului aşteptau şi ei, cu săneţele în spate, cu baltagurile în rd şi porcul se răsturnă gemînd. Pădurea se luminase. Glasul de corn porni din nou ; codrul se linişti ca prin fatnmec, vijelia stătu, numai tn adîncuri, departe, tot mai vibrau ecourile. Puşcaşii se strînseră î:n jurul boierului. — Straşnică pocnitură de bardă ! rosti puşcaşul bătrîn ; ian uite dumneata, parcă a dat trăsnetul intr-insul ! Şi moşneagul arătă minunat crăpătura adîncă, în creştetul porcului, din care curgea o aţă neagră de sînge. — Ce socoti dumneata, moş Bogdane, răspunse boierul Andrei, doar brat de viteaz a fost acela ! Alexandru Potcoavă îşi şterse bairda de spinarea mistreţului, apoi şi-o trecu în cingătoare. — Lasă, boierule, că se şi cuvenea să am parte batîr de- atît, că am greşit cu săneaţa în vierul cel dintăi... — Adică nu l-ai pălit cumsecade... Doar dihanîa a fost cît juncul, ce socoti ? Lunecă plumbul pe slim ca pe ifier. Eu l-am pălit în frunte, de aceea l-am sfîrşit. ’ Se apropiară de vier. Colţii se îngropaseră în pămînt şi .fruntea era sfredelită de glonţ: rana era neagră şi adîncă, piezişă. Lupul zăcea în pîrău, pălit la inimă prin coaste; dinţii rînjiţi muşcaseră din ruîl şi gura încremenise aşa căscată, în apă. Ceilalţi patru porci erau godaci de-un an, mari şi frumoşi. Căzuseră ca să nu se mai 230 - scoale, după ce mîncaseră pînâ se saturaseră plumbii puşcaşilor. Poiana se umpluse de oameni ; toţi erau plini de voie-bună şi prubuluiau, în jurul mistreţilor, numărul ocilor de carne. Boierul vorbi cătră chihaie : — E vremea să pornim, Bardă... Ia vezi, fă ce-i face de înjgheabă nişte năsălii, — şi încarcă slimoşii. Nu-i mult pînă la moară... Oamenii intrară în bunget şi în curînd bărdiţele prinseră a bate în tufele de alun. , — Am avut noroc, zise badea Ghiţă Botgros ; în Ioc să facem trei hăitaşe pînă să ne cadă mistreţii în palmă, am făcut numai unul bun ; avem să ne întoarcem mai devreme acasă. — Norocul ista . aduce all noroc... vorbi Totîrnac, ochind pe moş Petrea. — Că bine zici : butea de vin. — Asta-i puterea, mormăi Petrea Gînj; ce-i dreptul, de treabă boier ! Porniră. Cînd ieşiră din pădure pe malul Moldovei, soarele era sus şi ardea fierbinte ; Moldova parcă clo-cotca la vaduri. Se auzeau de la imaşuri tălăngile somnoroase picurînd duros în lenea zilei; un vînt cald aburea, aducînd cu el răcoarea codrilor. Vuietul morii sfărîma tăcerea zăvoaielor şi se ridica deasupra freamătului apelor. Ajunseră ipe un drum îngifat. Moaina ena aşezata Moş Pe-troa Gînj se împ,rietini.se la cataramă cu 'logofătul (pesemne pentru că logofătul era chel ar) ; Canakraan era nedespărţit de bucătarul Timofte, cît îi era foiame, )C iar vremea cealaltă şi-o petrecea dînd ianlia în ţigănci le oacheşe, răţoindu-se şi răsucindu-şi mustăţile cît un crai unguresc. • Diar cînd era vorba de laşia ceva, mai nici unu! nu se da îndărăit. Se făcea oale bătută ipe unde erau ca-trinţe înflorite ; şi era o prietinie şi o înţelegere în curtea boierească de-ia mai mia re dragul. Badea Suliţă îşi făcea traiu'l cu Botgros pînă în sară; iiar cum se aprindeau steluţele satului, pe Ghiţă îl apuca pocăinţa şi porneia săracul, întovărăşit de ciotoros. Iar mănăstirea, ştim noi unde era. Aşa au dus-o voinicii în curtea boierului Andrei. Viiaţa curgeia liniştită, zilele treceau tihnite, serile veneau calde şi pline de 'frumuseţile primăverii. Prin 250 colţurile curţii citeodată, siara, se adunau flăcăii ţi-'gani şi începeau să zică de dragoste din alăute, după ce înăbuşeau strunele, cu pieptene; de ipe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau cu vîntul serii şi mureau în depărtări. ■Rănitul mergea grabnic spre însănătoşire, jupîniţa liinoa trecea deseori pe gînduri cătră odaia lui... Se învălmăşea o furtună grea în sufletul voinicului şi 'Simţiri ciudate năşteau în sufletul fetei. Alţii eriau ochii ci acum; intra cu sfiiciune mai maire în oda;ia rănitului şt, ades, părăsind obrazul întunecos ia! lui Potcoavă, două fire seînteietoare de rouă izvorau în colţul genelor lungi. Numai cînd da cu ochii de mezin, faţa i se umplea de lumină. Intr-un rînd, (păduricea din preajma curţii boiereşti, — parcul străvechi, - odihnea în iumina soarelui de amiază. Adîncudle oftau uşor, cînd se umpleau de o boare abia siiruţită. Rîmnicul dormea în poiana de arini din viale, aurit de soare, liniştit; legioane de musculiţe învîrteau hori pe deasupra luciului : unele cădeau şi înfiorau oglinda. împrejur, pe maluri, ise întindea o împestriţară gingaşă de flori sălbatice, de la mîndra lumînărică galbenă tpînă la seînteuţa lalibastră Nu-mă~uita, aşa de umilită şi aşa de duioasă sub răsfîna'rea sălciilor pletoase. Pe irîmiiic, în păpurişul tînăr, neagrjî işi nemişcată, sta o luntre cu loipeţile în laturi, oa o pasere ostenită cu aripile aliniate. 'Era linişte. In ziuia aceea jiiipîniţa Ilinca se iplimbia prîn florile poienii şi părea şi ea o floare. Trecea gînditoiarc prin urribre şi lumini; părul ei negiru licărea în soare, fluturi albi se abateau din zbor spre eia. 17 — At. Sadovi^nu voj. t 257 Fata se gîndea la cei doi fraţi şi nu putea înţelege ce doruri tainice îşi făceau cuib în sufletul ei tînăir. Nu înţelegea, dar nici nu se muncea să înţeleagă, — dorul pentru inimă e făcut. Numai gînduri stăruitoare ia'duceau icoanele de totdeauna. Potcoavă, întunecos şi mînrîiru oa noaptea, totdeauna îi umplea sufletul de sfiiciune şi o mişoa pînă la lacrimi ; celălalt, tînăr şi vesel ca ziua primăvăratică cu soare, o umplea de voie bună şi-i punea lumină şi irîs în oefri. Se girafe a în singurătate la lamîndoi, şi ochii cînd se umbreau de o tristeţă trecătoare, cînd se -luminau de focuri vesele. Şi parcul vechi ofta, (străbătut şi el de un fior tot aşa de tainic ca şi fiorii ce umpleiau sufletul fecioarei. Rata visa. Paşii, (fără voia ei, o duseră pe covorul de flori, cătră lacul singuratic. Trecea gîn-ditoare prin flori, prin umbre şi 'lumini. Deasupra ei cerul ena a/dînc-ialbiasiru, dincolo de ibolţile nemişcate de frunzişuri. Ochii ei urmăreau o dndunică ce săgeta pe luciul lacului, infiorînd unda neclintită, o urmăreau pînă ce o pierdeau în nemărginirea albastră şi curată ; siau, întoreîndu-se în altă parte deasupra cîm-piilor Moldovei, se luiau după cocostîrci, care treceau pe departe, cu vîslele întinse, plutind lin. N-avea d? ce să fie veselă, nici tristă ; ba poate avea de ci să fie veselă ; atunci de ce uneori ochii ladînci şi frumoşi licăreau jntr-un piainjeniş de tecrimî ? Soarele se lăsia spre munţi; mierle, ici-colo, ca flaute nevăzute, cîntiau în tăcere. Deodată, pe poteca dinspre curte, se arătă Alexandru. iDe bună-samă că venea să na Lite linişte şi singurătate. Singurătate nu mai -puleia să aibă pentru că jupîniţă Ilinoa era şi ea în poiană. Şi uite, mezinul lui Potcoavă ra tresări! de bucurie, ;;-a simţit 25S încălzit în coşul pieptului şi nu i-a părut rău că nu va iirtai fi singur. Poate dacă ut fi întîlni't pe altcineva i-ar ii părut rău. Aşa i-a părut bine, şi încă bine de tot. Tinerii se văzură, Ilinca se opri rumenindu-se, Alexandru se indroptii grăbit spre ca. Cînd fu aproape, cît 'era el de viteaz, diar tot ia simţit un tremur. Se apropie şi se opri şi eî, — şi diacă se opri, tăcu. Oşteanul n-are nici o clipă de odihnă : totdeauna trebuie să se lupte: ori cu duşmanul, ori cu piaha-tuI, ori cu dragostea. Cu duşmanul iese el învingător de muiile ori, dar cînd :se lupta cu paharul, ori cu dragostea, — tot duşmani la-urina urmei, — nici nu se poale să nu cadă. Alexandru se lupta acum cu dragositea — 'se lupta, dar nici nu căuta să învingă! De mult, demult era învins, şi acum tremura în faţa vrăjmaşului. Dar duşmanul, nici el nu era cumplit şi, cît de învingător era, .tremura şi el ; şi amîndoi tăceau şi se uitau in altă parte. Lucrurile nu puteau dura mult aşa. Apele rîmnicului se colorau în luminile asfinţitului ; paserile slăveau în desişuri rnîndreţa sfîrşitu-lut de primăvară şi duioşia sfîrşiitului zilei. Ilinca zise, sau şopti mai degrabă : — încotro te duceai ? Iar Alexandru răspunse : ' — Veneam să văd rîmnicul... (Acum nu-i mai păsa lui de rîmnic !). După ce tăcură iar un răstimp, porniră amîndoi pe cărarea din ierburi, în jurul apei. Şi voinicul ce! oare răcnea în bătălii de băga în răcori pe duşmani, grăi încet : — De ce te plimbai aşa de singurică ? 17- — Mă plimbam, răspunse fata încurcată, ca de ■muMe ori; mi-i dragă poiana asta... — .Chiar e şi ku moaşă... foarte frumoasă... într-a-devăr. Ar fi vrut să mai spuie el cevia, dar vorbele se împotriveau să iasă. 'Făcură ocolul lacului, rostind copilării. Azi a fost vreme frumoasă. Mîni via fi bine de mers la vînat. I-auzi 'ce frumos cîntă mierlele. Uite un pîlc de lăcrămioare lia marginea rîmn icului. Şi alte multe de acestea. încet-încet sfiala se top: şi tinerii prinseră a vorbi mai în voie, iaşa cum' vorbeau cînd erau de faţă şi bătrînii. Umbrele umpleau tufişurile şi lacul dormea liniştit în ■ amurg: ’ — Ce zici, jupîniţă ? dacă ne-am plimba oleacă cu 1 unirea ? — Să ne plimbăm. Mă gîndeam şi eu la asta... Intrară în luntre. Vâslele ibătură unda şi :tu!bunară luciul, luntrea porni pe iapă, lăsînd brazdă horbotata în urmă. Tinerii prinseră a vorbi iar. In liniştea lacului, Alexandru începu să istorisească bucăţi din viaţa zbuciumiată a lui şi a fratelui său. Hineia asculta fermecată, tot aşa cum asculta odinioară, în copilărie, basmele dadacelor bătrîne. Fraţii erau nişte feţi-fru-moşi negreşit... Şi fala asculta şi vedaa pe viteji tăind vîntul şi oştile, amîndoi frumoşi, unul istnaşnic şi întunecos, c-o sabie de foc, celalalt mlădios şi iute, rîzînd şi lovind în slin ga şi în dreapta. Asculta minunată, ipe cînd ha rea brăzda undele şi sara eobo-na oalidă, plină de taină. 260 Acolo, departe, în stepele căzăceşti, vitejii furnicau în tabere; cutreierau cîmpiiîe, înirccîndu-se în zborul cailor, bătînd în vulturi cu să neţ ele şi tăind vîntul cu ascuţişul suliţilor. Era frăţie între viteji şi veselia îi îmbrăţişa zigomotoiasă. Deodată vine o staietă grabnică oa vîntul, cu pieptul pe oblînc ; se opreşte; oalul răsuflă foc pe nări şi cade tremurînd în ianbă; cazacul răcneşte istovit cu braţele în sus, cu pletele în vînt: «Lia larme, fraţilor !» Atunci încep taberele să furnice, vitejii încing paloşele, înşfacă săneţele şi suliţiile, string chingile; vatam'anii îşi ridică glasurile, voinicii încalecă şi pornesc ca vijelia, de duduie pămîntul şi vulturii se ridică spăriaţi dia cîmpii. Au pornit. Caii aprigi se aştern oa iarba la suflia-rea vîntu'lui. Aşia merg zile şi nopţi. Iarba naltă cît omul .fîşîie, luma nopţilor îi călăuzeşte pe poteci aşternute ipînă în zareia dreaptă, aleargă oa umbrele, zboiairă, pletele fîlfîie în zibor şi caii necheaiză. Iiată-i şi în ifocul răziboiului! Văzduhul ise cutre- fc mură aa 'lia suflarea orcanului, duşmanii se prăvălesc' în piale, ca iariba sub coasă, cîmpiiîe se umplu de gemete şi ide morţi. Şi fraţii taie drumuri largi, în or-diile păgîne. în faţa celui mai nuare, rînd urile se prăvălesc ca suflate de groază ; mezinul intră în vîrtejuri sprinten, mlădiindu-se din mijloc pe roibul aprins. Şi amîndoi se reped la moarte, şi ies din furtună negri de praf, dar tot frumoşi şi nedomoliţi. De multă vrume mezinul tăcuse, şi fata tot sta pe ■ gînduri, visa încă, vedea pe vitejii basmelor. Amîndoi lăcciau alături, cuprinşi de fiori; barca tăia undele 261 în taina serii, legănîndu-'se; lumini argintii picuriau din vîrful vîslelor şi şopteau căzînd în unde. Luna se arătă mare, oa o pavăză rotundă de ana-mă. Lopeţile căzură în valuri .şi luntrea pluti singură pe iapa liniştită, ca o pasere cu aripile lăsate. Deodată, în liniştea adm că, porni din cîmpie un g'as limpede. Ginta de bimă-siamă vreo .lată care se întorcea întîrziiată în sat. Dorul, bade, de la tine Peste văl şi dealuri vine. De nu-i poate opri nime ; Nici cioban cu fluierul, Nici popă cu ctntecuî, Numai cu,- cu sufletul. i Mulfă vreme glasul limpede despică săra plină de miresme. Apoi scăzu, se auzi departe, în ladîncuri, ca o părere, pînă ce ;se Mînse. Luna mare se ridică. O privighetoare începu să ciripească într-un frasin. Viersul ei se aprinse, porni în isuispine înăbuşite, în gîlgîit de lacrimi, în plin sete uşurele şi slabe. Iar biarca stătea nemişcată în unde sub focul lunii, cu vîslele .lăsate. Mezinu'î încneme-’nise oa o istiană ; în genele fetei scîtnteiiau salbe de lacrimi. Poate, în clipa aceea, 'Ilmca se gîndea la rănitul Nicotară Potcoavă. * ■ Z:şi păşea prin' odaie. Bia încerca de multe ori, între boierul Andrei şi Alexandru, plimbări prin pădurice. Tustrei vorbeau de trecut. Fraţii istoriseau bătăliile alăturea cu cazacii şi cu marele Ion-Vodă, Andrei Dăvideianu istorisea 262 cîle ccvia din vromi'le luminoase şi bune ale domnilor vechi. De viitor nu vorbeau, ipentru că orice pipăire cu gîndul in viitor întuneca pe .Nicoară Potcoavă. Aşa s« plimbau în asfinţituri prin pădurice, .bătrînul şi Alexandru veseli, Potcoavă stăpînit, cu ochii plini de gînduri. Cîteodată, în drumul lor, întîlneau chipul luminos 0'1 jupîniţei Ilinca. Bălrînu! rîdea vesel şi îşi chema fetiţa de-o săruta pe frunte, mezinul o privea cu ochi aprinşi, fratele mai mare părea că ise posomorăşte şi-i cuprins iar de durere. Jar fata, neliniştită 'acum şi dusă pe gînduri, iplutea încu mînile de pîntece. Toţi rîdaau. Numai Nicoară zise : 274 — Lasă-1, moş Petrea, nu te teme, că nu-i ce socoţi dumneata... Şi după ce moşneagul se întoarse lîngă ceilalţi mormăind, Gheorghiţă, cu picioarele încovoiate, suflă greu şi gemu : — Pacatele mele... da’ ce-am făcut ? — Cată-ţi, omule, de treabă ! zise Nicoară. Apo: făcu semn de linişte şi vorbi iar : Să ne sfătuim, fraţilor... — Moş Petrea tot se uita după Gheorghiţă. — L-ai băgat în toate boalele. Nu te teme, că nu-i iscoadă ; n-ai grijă ! Dar moşneagul nu se linişti decît cînd aduse hangiul cofăielul cu vin vechi. Atunci zise: — Frate Gheorghiţă, bun vin ai. Dă mîna încoace şi uită ; aşa am şăguit eu... Bată-te să te bată, că tare te-ai înfricoşat! In lumina scăzută a amurgului, prinseră a sfătui. Departe, pe sate, se ridicau pîcle străvezii ; hanul lui Gheorghiţă stătea tihnit în singurătate, ca o sihăstrie. Şi umbrele intrară, îi învăluiră în colţul lor tainic, pa cînd şoaptele curgeau încete. ' Pînă ila miezul nqpţii moş Petrea s-ia împrietenit cu hangiul, mai ales că Gheorghiţă avea un vin minunat şi era bucuros c£[ scăpase teafăr. Acum rîdea şi el fără să ştie de ce, pentru că rîdeau toţi. Mai puţin însă rîdeau Crăciun Harbuz şi moş Petrea, pentru că cinsteau mai mult. Potcoavă se mai lăsă într-un colţ, la odihnă. Pe la miezul nopţii porniră înainte. Tăiară ţinutul Sucevei, trecură Şiretul p,e la Liteni, apoi, făcînd un ocol mare pe .la iazul’ Suliţii, porniră drept înainte, spre răsărit. A doua zi spre sară, după ce trecură Prutul, poposiră la Runc, şi Caraiman îi duse la sălaşul lui. Pe o coastă lina la marginea unei păduri de fiagi, într-un colţ de poiană tăbărîse moşneagul Fedeleş, tatăl lui Caraiman, cu feciorii. Şase bordeie muruite stăteau tupilate în fundul poienii. Moşneagul şi cei cinci feciori se îndeletniceau cu meseria cinstită de geambaşi. Cercau caii în grajdurile oamenilor, îi luau cu ei şi uitau totdeauna să plătească. Găini cucuiate rătăceau în poiană şi godaci zbîrliţi muşluiau pe lîngă prispele îngrădite. Ţigăncile tinere şedeau tolănite la umbră; nici nu se gîndeau la treabă. Caraiman îşi făcu vînt înainte cu calul, descălecă şi intră într-un bordei. Ceilalţi se opriră la intrarea poienii, călări. Ţigăncile oacheşe săriră prin tufe : pe ici pe colo, se vedeau numai capete şi ochi scînteie-tori în cununi verzi. Deodată se auziră răcnete, şi Caraiman ieşi din bordei împingînd afară, ca pe o bute, pe moşneagul Fedeleş. II brînci în iarbă şi începu să răcnească la el dînd din mîni. Ţigăncile săriră de prin tufe şi prinseră şi ele a răcni. De prin bordeie izvorîră fraţii lui Caraiman, negri ca fundul ceaunului. începu o harmalaie nemaipomenită. , Apoi deodată bătrînul Fedeleş se repezi înainte, cu laia de ţigani după el. — Haoleo! măria voastră ! poftiţi la noi, poftiţi la noi, măria voastră ! Nu vă supăraţi şi binevoiţi a primi tot ce avem ! Răcneau şi bălteau mătănii ţiganii, ca înaintea icoanelor. Caraiman privea la ei cu un dispreţ nemărginit. Descălecară cu toţii. In mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleş durară un foc de-a mai mare dragul. Şi p£ foc prinse a sfîrîi o friptură de purcel zbîrlit, să-ţi 276 lingi buzele! Apoi friptura aceea o tăvăliră prin mujdei şi mîncară cu atîta poftă, de li se muiară fălcile de pe la încheieturi. Moş Petrea, iar, prietin la cataramă ou Fedeleş; şi Fedeleş, c-o ploscă gospodărească în mînă, prietin bun cu toţi, dar mai ales cu moş Petrea. Ospătară şi se odihniră bine la Runcul lui Carai-man. Focul pîlpîia în poiană şi împrejur pădurea era neagră ca păcura. De aceea s-a rătăcit pesemne o fată de-a moşneagului Fedeleş prin desişuri; iar tovarăşii lui Potcoavă multă vreme n-au dat de Totîrnac al lor, poreclit Vulpe... Şi iar porniră înainte, cu desagii plini de merinde, petrecuţi de osanalele ţiganilor. Tot înainte, dar tot pe drumuri singuratice, înconjurînd şleahuriie. Mergeau cu spor mai cu samă noaptea ; ziua se odihneau pe sub streşini de codru verde. La hanuri se opreau numai ca să mînînce, ori să cumpere merinde. Cînd se opreau la hanuri, moş Petrea băga în boale pe hangii. Una sta cu mîna la chimir şi fulgera pe sub ,sprîncene!e-i negre şi stufoase. Cînd i se năzărea lui cîte ceva, numai ce-1 vedeai că se înălţa cît era el de înalt şi de spătos şi tuna, bătîndu-şi cu dreapta chimirul: — Măi tu măi ! uite colea ! Oamenii îngheţau şi picioarele li se muiau de la genunchi. Toţi parcă erau fraţi cu Gheorghiţă hangiul, căci toţi se făceau ca varul şi se cumpăneau sp.re gurile gîrliciurilor. Ceilalţi îi mai spuneau cîteodată : — Moş Petrea, dar nu băga aşa oamenii în boale, ce Dumnezeu ! . 277 — He-hel las’ pe moş Petrea, că ştie el leacul năpîrcilor. — Moş Petre, d-apoi aşa mai degrabă ne bagă în samă, moş Petre 1 — Ha ? mai degrabă ne bagă în samă ? Aşa ? Ce ştiţi voi, bre ! Şi atîta era. Ştia moşneagul ce ştia şi din ale lui nu-1 puteau scoate cu una, cu două. Mulţi hangii trebuie să fi pătimit ipe urma lui! Acum de departe, cînd se zărea prăjina cu cununa de fîn aninată în vîrf, moşneagul prindea a mormăi. Şi cînd intra, se uita chiorîş şi într-o parte la hangiu. * Tot drumul avură noroc de vreme bună. * Nopţile erau luminoase; iazurile întinse scînteiau în tăcerea măreaţă. Mergeau repede şi copitele cailor răsunau pînă departe, înfiorau noaptea şi liniştea. Potcoavă mergea drept pe cal şi cu ochii cerceta zarea. In fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. In focul acela se topeau ură vrăjmaşă şi iuFire caldă. Mezinul tot mîhnit era. Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. Strălucirea ochilor pălise, luminile negre se aţinteau în gol, pe cînd gîndurile zburau cine ştie unde, în urmă ! Adeseori, cînd se înfăşurau în pături şi se întindeau în ierburi în jurul focului, — dorurile vechi se deşteptau, şi prindeau toţi a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sînge, chemau umbrele vitejilor, şi în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau şi luau zbor legendele străbunilor. 278 Numai mezinul tăcea, cu gîndurile aiurea ; se grămădea cu capu-n paîme în pătura lui, ,se învîrteia oa pe un jar ascuns ; şi cînd Caraiman prindea să tragă lin cu arcuşul pe coardele alăutei, oftări grele se auzeau odată cu gemetele strunelor. De multe ori Nicoară se uita lung-lung la mezin, se cobora cu gîndul în sufletul lui şi dădea trist din cap, fără să zică nici un cuvînt. De multe ori şi ochii săi se mîhneau uşor, se umpleau de melancolia toamnelor tîrzii, — dar caii sforăiau şi nechezau în tufişuri, vîntul se călătorea şoptind prin ierburi spre inima ţării, şi privirile adînci luceau iarăşi neînduplecate. Lucrurile merseră bine, mai ales dincolo de Prut Cu cît se apropiau de ţintă, cu atît Petre Gînj răcnea mai puţin laTiangii şi prindea a se potoli. Alergau, — şi nădejdile creşteau cu fiecare poştă,. In toţi bateau inimile mai grabnic ; dar mai ales bătrînul nu mai era stăpîn pe el; se aprindea din ce în ce mai rău, lăsînd mai domol pe bieţii hangii. Mormăia mai adesea, cu pipa scurtă în colţul gurii. — De ne-am vedea odată cu cei de sama noastră... să ne întoarcem iară... Atuncea om vedea noi care pe care 1 . In fuga lor, le alergau pe dinaintea ochilor sate pitite în văi, ori revărsate pe costişe, pîraie şclipitoare în soare şi întunecoase în umbrele amurgurilor, fî-neţe pletoase pe care plutea vîntul copilăros, păduri negre, care sunau din frunză şi clocoteau cînd fugarii se înfundau în ele. . Caii alergau cu gîturile întinse spre zările din ce în ce mai limpezi şi mai drepte, cremenile drumurilor scăpărau sub copite. Fugarii se înfiorau în preajma apelor, sforăiau trecînd prin vaduri şi tăind apa cu piepturile late. Vînturile zorilor băteau şi răscoleau 279 pletele călăreţilor ; asfinţiturile roşii şi negurile înserării îi învăluiau cu luminile şi umbrele lor. De multe ori alergau pe fîneţe întinse, prin pîclele care se ridicau deasupra cursurilor sclipitoare de apă ; de multe ori călătoreau odată cu undele, pe deasupra rîpelor ; văile adormite de vremuri se deşteptau şi tresăreau din somnul tăcerii, umplîndu-se de tropote. Luna talbă, noaptea, îrmpînzea cîmpiiîe cu o lumină strălucită, un painjeniş vioriu de basme. In urmă zarea se stîngea în întunericul munţilor neguroşi. înainte, cîmpii drepte, neclintite în lună. La dreapta, departe, o cetate neagră adormită în fundul zării. Mergeau parcă printr-o lume din poveşti, încremenită în somn de veacuri. Doar vîntul, colindător de noapte, trecea deşteptînd murmurele singurătăţii, venea din zări, trecea pe întinderi, se scufunda în zări, —• pretutindeni mîngîia ţărîna udată de sîngele vitejilor strămoşi, pretutindeni trezea un popor de umbre nevăzute. Adesea, în fuga cailor, în zori, le treceau pe dinainte icoane fugare : o turmă de oi în imaşuri întinse, ca o p,ată sură pe verdele ierbii; un cioban rezemat în bîtă, cu căciula mare pe ceafă, eu ochii duşi în depărtări. In amurguri, departe, pe sate, se ridicau coloane vinete de fum şi tăiau asfinţitul înflăcărat, cu dungi uşoare. Cînd îşi potoleau mersul, pe aproape de ape, răzbăteau pînă la ei murmure de fluier şi suspine tainice de bucium. ' Aşa se apropiau grabnic de hotar. Temerile de urmărire de la început se risipeau pe zi ce merge. Cu cît Nistrul se apropia, cu atît o părere de rău îşi făcea loc în inima vitejilor... Acum le părea rău că nu au fost ajunşi de urmăritori, — dacă au fost în- 280 tr-adevăr urmăriţi. Acum bătrînul îşi luase grija de hangii, dar, cei cu părere de rău, în schimb, căutau urmă de duşman pretutindeni. Intr-un asfinţit, zise Suliţă lui Potcoavă : — Stăpîne, n-ai băgat de samă că ieri şi alaltăieri, hangiii ,se cam uitiau duipă noi... iasă, cam ciudat ? — Ba am văzut, Suliţă, răspunse Potcoavă, dar se uită după noi, cred, unde sîntem aşa de mulţi... — Aş ! ce vorbeşti tu, Suliţă ? grăi Gînj ; s-a sfîrşit treaba... S-a sfîrşit! — Nu zice «Doamne-ajută», moş Petre... Mai este un hop... Nistrul ! •— Aş ! s-a sfîrşit! cînd îţi spun eu că s-a sfîrşit! Bine iar fi să mai lavam o leacă de tărăboi, dar tare mă tem că n-are să fie nimic... — Ar li piacat să ne abatem din drum, vorbi Potcoavă, ori să ne oprim pentru un lucru de nimic. — Ba nu, frate, că tare mi-i dor să-mi desmorţesc braţele ! zise mezinul. ■ — Las’ că-i avea vreme. Nu-i mult pînă departe. — Aşa-i, nu mai avem mult, dar şlii... aş vrea să mă mai iau... Pînă cînd să umblu tot aşa posomorît ? — Dă, frate, pînă cînd ? zise Nicoară ; gîndeşte-te şi tu... şi-ţi mai calcă pe inimă ! V Mezinul tresări şi se uită ţintă În ochii fratelui său, dar ochii adînci erau nepătrunşi. — Adică s-ar putea, întrebă Stîngaciu, să ne mai caute urma în ţară după trecere de săptămîni ? — Ai uitat, răspunse Gînj, că ne-au luat urma de la Dăvideni ? Stîngaciu se cam îndoia de întîmplarea cu iscoada a moşneagului. Zise : — Bine, dar de unde ştii că numiaidecît după noi umblau ? şi de unde ştii că era iscoadă ? 281 Moşneagul1 începu să imomiăiai&că oemulţămit: — Cc ştiţi voi, bre ! Vă îndoiţi, pentru că încă nu ne-au ajuns ? Dar au ei cai ca noi ? Voi nu ştiţi nimica şi eu ştiu mai multe. Stîngaciu tăcu, pe cînd moşneagul mormăia singur. Toader Ursu zise, după un răstimp ; — Dar se prea poate, moş Petrea, să ne ajungă de-acum înainte, —• Da’ de ce ? ■— Oamenii lor încalică cai proaspeţi şi noi încă-licăm aceiiişi cai de cînd am pornit. Oricum am merge, trebuie să poposim, să ne ferim, să întîrziem. Moşneagul iar începu a mormăi : — La urma urmei, vie 1 strigă el mîriios; mare lucru ! Iaca măi 1 Cum or veni, aşa s-or întoarce... Adică nici nu s-or mai întoarce 1 — Vorba e sa trecem Nistrul, zise Potcoavă, şi avem să-l trecem, batîr dracul să ne stea în cale 1 — Să ştii că trecem peste drac, se veseli Petrea Gînj. Caii bateau drumul şi cremenile scăpărau. Era în-tr-amurg şi sara îşi împrăştia umbrele. Coborau un deal trăgănat. La dreapta, departe în cîmpie, se zărea un sat mohorît în care clipeau lumini răzleţe ; departe, în neguri, a!t sat; şi la mijlocul drumului dintre sate, o namilă neagră cu doi ochi roşii. De'ce se apropiau mai tare, de ce namila neagră se mărea şi ochii creşteau. Cînd se apropiară bine, văzură mai lămurit, prîn noaptea limfvede, un acoperiş'ţuguiat, negru, pe patru păreţi întunecoşi, şi două ochiuri de beşică prin care răzbateau două unde de lumină roşă. O prăjină era trecută prin grinzi şi sta ieşită în afară ca un deget care arăta ceva, iar în vîrf o roată de fîn se cumpănea, 282 mişcată de vîntul serii. Casa, prăjina, roata, o cumpănă de fîntînă, se desprindeau parcă din zarea vî-nătă, aşa se vedeau de bine pe cer, cum veneau ei pe drum drept, cătră ele. Cocioaba neagră era săracă după arătare. Acoperişul sta într-o parte şi ar fi căzut, dacă nu l-ar fi sprijinit stîlpi voinici, care parcă erau uriaşi ce ţineau streşina cu umerele. Păreţi! de bîrne şi ci se lăsau într-o parte, întunecoşi, muruiţi cu humă. De la colţurile din faţă ale casei porneau zaplazurilc nalte, care ascundeau cu totul ograda. Porţile zdravene erau închise. Pe-iafară nici un om, nimic. Bătătura era goslă ; numai o fîntînă pustie sta căscată subt o ciutură hîrbuită, 'aninată de cumpăna mare. In lungul drumului, departe, se mai iţeau luminile unui sat; cascle se ridicau singuratice, tăind zarea fără de sfîrşit. Acolo, în fundul zării albite de aburi, curgea Nistrul cel mare. Oştenii şi fraţii erau trudiţi şi aveau nevoie de somn, b^r pînă la miezul nopţii. în zori de zi ar fi putut trece Nistrul odihniţi. . — Să se ducă unul să bată la uşă ! rrosti Potcoavă ; ce Dumnezeu ! aud tropote şi mu ies... v Ştefan tal Măriei descăleca şi se apropie de uşă, — Boc ! boc! boc ! ‘ Trecu o bucată de vreme şi iar: boc ! boc ! Pe urmă se auziră paşi, drugul de la uşă iu. ir as şi un om scurt ieşi în prag. Cînd văzu pe călăreţi, făcu un pas înapoi, apoi unul înainte, se închină cu smerenie o dată, de două ori. , — E han aici ? întrebă scurt Potcoavă. — Han, măria ta ; aici e hanul lui Anton. Cine jiu ştie hanu! lui Ariton ? 283 — Apoi dacă-i han, strigă Gînj, 'de ce-i închis ? Ce ? te culci, ori te sculai ? — Ba aveam treabă în pivniţă... măria ta, şi dă... mulţi oameni trec pe la drumul mare... Să intre orişicine... — Singur eşti ? întrebă iar Nicoară Potcoavă. — Singur... şi sarac, vai de capul meu 1 De aceea nu-mi dă mîna să ţin slugă. iDaa- poftiţi, descălicaţi. Eu mă duc să dau drumul porţii. Hangiul intră în cocioabă. După puţină vreme, proptelele fură luate, drugul vui şi porţile se deschiseră. Ograda era mare, murdară. Un grajd lung cît lumea se ridica în fund ; un şopron acoperit cu trestie alăturea. — In grajd au sa încapă caii, zise hangiul; şi fîn, şi iarbă, ce poftiţi... Descălecară, îşi îngrijiră caii, dar şaile nu le luară de pe ei: aşa aveau totdeauna obicei, cînd n-aveau de gînd să facă decît un popas de cîteva ceasuri. în văzduh nu se vedeau stele, cerul se îmbrobodea cu nouri încet-încet; un vînt uşor începu să joace. — Mie mi se pare că avem să mînem aici, zise mezinul ; are să ploaie. — Poate să ploaie ! zise Potcoavă; mergem înainte... înainte, să ne vedem trecuţi odată ! — Drept ai grăit, stăpîne ! zise Gînj. Apoi se întoarse spre hangiu şi răcni : — Măi tu măi! vin ai ? Auzi tu ? vin bun ! — Bun, zise hangiul, bun cura nu se mai află ! Cine nu ştie vinul de la hanul lui Anton ? In vremea aceasta un fulger scăpăiră departe, în zare, vîntul se înăspri, începu să fugă de sub carul mohorît. 284 Intrară în han. Casa avea patru odăi. In încăperea cea mai mare, .două lumînări de seu, în gîturile a două ulcioare goale, ardeau împrăştiind o lumină săracă, roşă, tremurătoare. Para fî'fîia şi umbrele jucau pe păreţii muruiţi şi coşcovi. Rafturi erau aşezate într-un colţ,- şi în raiîturi oale şi găirăfi ; un gîrlici răspundea drept cum intrai în tindă din crîşmă ; ridicai capacul şi in te ai în gîrlici ; cînd era capacul lăsat, treceai peste el ca :pe pod. Hangiul era armean şi după nume, şi după înfăţişare : scurt, gros, negricios, cu sprîncene şi cu mustăţi mari, cu nasul ghebos şi lung, cu ochii scăpărători, muirdar şi urît îmbrăcat, nici moldoveneşte, nici turceşte, nici jidoveşte. Vorbea binişor romîneşte, dar se cunoştea şi după vorbă că nu era moldovan. Afară vîntul se înteţise şi căruţa lui sfintul Ilie huruîa pe podul cerului. — Mîncane ai ? întrebă Nicoară. , — Are ouă, pe care are să le fiarbă, răspunse moş Petrea Gînj ; altă mîncare n-are, ori, dacă are, e curată ca şî dînsul 1 — Dacă poftiţi ouă, .să vă fierb şi ouă, grăi Ariton ploconindu-se şi uitîndu-se cu luare-aminte la fraţi. — Mişcă I strigă Gînj ; ce stai ? Măi tu măi !... Altădajă nu s-ar fi oprit la «măi tu măi !» şi ar fi pus mîna pe jungher ; dar acuma s-a oprit şi nici n-a băgat de samă privirile lungi ale armeanului. Ariton se întoarse : — Am pus ouă la fiert. Am şi peşte, dacă vreţi... proaspăt... — Să te duci tu, Harbuz, să frî-gri peştele, zise mezinul ; are dreptate moş Petrea-* gazda e cam urîtă şi mă tem că nu mi-a prii mîncarea. Armeanul rînji şi nu zise nimic. 285 — .Pe urmă, zise Nicoară, să pregăteşti odăile... —■ In una este pat, răspunse umilit armeanul, dar în celelalte... oi face şi eu ce-oi putea... oi aşterne rogojini... Dă, şi eu... om singur şi sarac... nu prea am muşterii... Sărac nu ,se putea şti dacă era. Dar dacă era singur şi la şleah, cine ştie unde, însemna că muşterii Intr-adevăr nu prea are; dar mai însemna că face şmecherii şi afaceri bune cu umbrele care stau pitite în văgăuni, la drumul .mare. Lucru curat nu zăcea în mutra aceea urîtă şi întunecată, care se iot plîngea de sărăcie. — Şi vin s-aduci ! strigă Gînj. — îndată, îndată ! Şi se ploconea hangiul şi se repezea năuc în toate părţile, ca o curcă beată. Se cunoştea că >nu prea ora obişnuit cu muşterii. Şi una-două tot fura cu coada ochiului spre călători. Hei ! săracul Petrea Gînj, cum nu era el atunci ca la începutul drumului, şi-apoi să ifi văzut tu .pe dracul, Aritoane ! Fugarii se puseră Ia cale cu ouă fierte, cu peşte fript, cu pine de secară. Cam slabă mînoare, ce-i dreptul, diar se mîngîiară ei degrabă cu cîte o ulcică de vin. — Bun vin are armeanul ! zise moş Petrea. " — Bun! răspunse Ursu, înghiţind cu nemiluita din oală. Iar Anton umbla încolo şi-ntoace şi cu ochii tot la călători. ' Vîntul urla afară ca un nebun şi stropi mari de ploaie prinseră să bată în geamurile de beşică. Armeanul aprinse lumînăiri de seu în cele trei odăi şi toţi se grămădiră cuun putură. Fraţii singuri, în odaia din fund ; Suliţă, Totîrnac şi moş Petre în ca- 286 mara de alături ; ceilalţi în altă odaie, peste tindă. Toate încăperile răspundeau în tindă, iar tinda da în crîşmă. înainte de a se culca, mai cercară pe la cai, lăsînd strajă, apoi se potoliră. • Afară ploua irar, în stropi 'mari, iar vîntul învăluia ploaia şi o trîntea chiuind în hanul dărăpănat, de credeai că au să se prăbuşelască păreţii coşcovi de bîrne. Tn ca mara lor, .moş Petrea, Totîrnac şi Suliţă statură puţin de vorbă, apoi istînseră feştila de seu. Se întinseră pe rogojini, se suciră, se învîrtiră, dar nu.ora chip să se odihnească. Şi vîntul vuia aifară şi ţipa pe cîunpiile nemărginite. Cîteodată .se înfundau pir in crăpăturile cocioabei aţe de vînt, ţiuind dureros, se mai potoleau şi iar începeau, tremurau în suspine înfiorătoare. — Nu-i chip de dormit! rosti într-un tîrziu moş Petrea Gînj. — Dă, moş Petre, zise Suliţă, ce să fiacem ? Ne-om odihni şi noi cum om putea. Tot plecăm după miezul nopţii ; dacă adormim, mai Tău ne buimăcim de somn. — Chiar aşa I adăogi cu pătrundere Totîrnac. Un fulger scapără şi lumină păreţii imunii ţi ; vîntul venea .cu potop de ape. — Bre-hre, zise bătrînul, ce mai casă ! parcă-i vizunie I Şi hangiul... ce mutră I Oare ce dracul tfăcea el cînd am ajuns noi, -de-a aşteptat să bocănim la uşă ?.,. — Mai ştii ? răspunse Suliţă ; poate ziua doarme şi noaptea şede treaz, vorba dumnitale, moş Petre. — Adevărat. Drumul pe-aici e singuratic şi muşterii nu prea vin... ziua... Dar noaptea... cine ştie ! hm ! cine ştie ce fel de muşterii vin pe-aici nosfp- 287 tea... de cei care s-taţin cu bite în văgăuni, 'la drumul mare... — Crezi că n-o îi şi gazdă de hoţi ? rosti Totîmac. Se pirea poate I Dar e vorba de ce a mtîirziat şi de ce îşi închisese uşa... . —■ Poiaite, zise Gînj, socotea că sîntem oaspeţi obişnuiţi care nu se sinchisesc dacă-i închisă uşa hanului ori nu. Ori socotea că sîntem de cei care au de gînd să rîvnaas'Că la bunul lui. P-ciate întăi ne pîndea să vadă cine sîntem... —■ Mai ştii ! vorbi Suliţă, — dă-1 dracului, că n-ajungem la nici un capăt I Era poate în pivniţă, cum zicea el... In pivniţă... B,re, da’ minunat vin mai larc! — Adevărat, zise bătirînul, minunat vin ! şi cînd te gîndeşti că numlaii cîte-o ulcică lam băut ! — Adevărat! suspină şi Totîrnac; paoat de Dumnezeu ! Un răstimp tăcură. Se gîndeau. ‘Deodată Vulpe zise : — Oare s-ta culaat armeanul ? Adică de culcat s-a culcat el, d!a-i vorba, a adormit ? — Dair de ce-ntrebi, frate ? vorbi Suliţa. — Cum de ce ? Am de gînd să gust o leacă de vin. Gîrlîciul e în drumul nostru... mă duc cu treabă... — vorbă să fie ! — în crîşmă, şi dau în gîrlici, fără să vreau ; şi-n gîirlici dau de scări, mă cobor şi, făiră să vreau, dau de buţî cu vin ; umplu un cofăiel şi viu să cercăm vinul, să vedem e tot de acela de care nc-a .dat Ariton ? — Măi băiete măi ! rosti vesel moş Petrea, parcă ţi-a ieşit un s-fînt din .guiră ! Mi-a mai venit inima la loc, oameni buni ! Tot nu putem dormi... Da-i vorba, doarme oare păgînul ? — Apoi dă, eu ştiu ? 285 — Dar ce dracul 1 zise Suliţă, ştiu că nu-i huhurez, să stea noaptea... — Eu tot am să mă duc să cerc. Dacă n-a fi acum, a ifi mai tîrziu... — >Du*te, dar ia sama, încet!... şopti bătrînul. Totîrnac, poreclit Vulpe, le făcu semn cu imîna, prin întuneric, să n-aibă grijă, şi deschise încetişor uşa. Hanul era adormit şi întunecos ca noaptea de-alfâră, numai în răstimpuri vîntul venea cumplit şi aducea vîrtejuri de ploaie. Alexe Totîrnac se strecură iprin tindă tiptil. Umbla oa o .umbră, Gînj şi Suliţă întindeau urechea, ascultau, nu auzeau mişcarea. Tăcuţi, aşteptau. Deodată umbra lui Alexe (răsări în prag. Vulpe păşi sprinten în camară, apucă de piept pe cei doi tovarăşi ai lui şi-i trase spre el. — Ce-i, bre ? mormăi Petrea Gînj. — Psss,.. taci, moş Petre... comedie! bănuiam eu că nu-i luoru curat — Ce-i ? şopti bătrîmul, tresărind. Hangiul! ha ? Cum de n-am băgat eu de samă ! Ce este ? — Psss... am auzit capacul pivniţei... cînd eram lîngă uşă şi tocmai puneam mîna pe clampă... Stau, ăscult... Aud un pas înăbuşit. Se suia cineva pe scări. Pe unmă aud şoapte: «Ei sînt ? Ei !» Cum am auzit, degrabă m-am întors să vă spun... După şoaptele acestea grăbite, bătrînul gemu înăbuşit şi apuca pe cei doi de mînă : — Repede... încet !... iscoada... Toţi, ca într-o licărire de fulger, înţeleseră totul, la vorba aceasta a moşneagului. Pricepură de ce în-tîrziase hangiul; pricepură de ce vorbise cu îndoială de pivniţă. Desigur că tot malul Nistrului era înţesat 19 — M. Sadoveami voi. I. 289 de iscoade şi desigur că, la sosirea lui Potcoava, iscoada se ascunsese în pivniţa armeanului. Bătrînul mormăia înăbuşit : — Armeanul... iscoada... încet, după mine! Se strecuirară tăcuţi în tindă, pe urmă se tîrîră pe brînci pînă la uşa care dădea în crîşmă. Prin cele trei crăpături ale uşii, pătrundea lumină roşă. Afară, vîntul bubui'a în văzduh; tunete grele treceau ca zgomotele depărtate ale războaielor. încet, se alăturară de uşă; îşi îndreptară urechile şi ascultară ţinîndu-şi răsuflarea. Se auzeau şoapte înlăuntru. Se uitară prin crăpături: hangiul luase drugul de la uşă şi stătea alăturea, c-o luminare aprinsă în rnînă, sta gheboşat, cu obrazul încreţit, cu mîna la gură. In lumina pîlpîi-toare, în cadrul negru al uşii, se zugrăvea un om mărunt, uscat, cu îmbrăcăminte de oştean. Prin suflarea mai potolită a furtunii, şoaptele ajungeau lămurit la uşă. — Intr-un sfert de ceas sînt aici. Dar te-ai uitat bine la dînşii ? — Cum nu ? Ai bănuit bine că ei sînt... Cel mare... nalt, spătos, cu părul'creţ... om straşnic!... — Pst... destul ! nu vorbi degeaba. Dorm ? — Lemn ! Erau osteniţi de drum. Ţiganu-i la grajd ; dar calul dumnitale e dincoace, în prelipeă. — Bun. Intr-o clipă isînt aici, ou ceauşul1 şi cu cincizeci de tataraşi... Phii ! ce noroc că ne-am oprit la Balta Saca 1 — Şi eu am avut noroc... aşa cîştig ! — N-ai grijă. —■ Să iei sama 1 După şoaptele acestea pripite, oşteanul se învăli bine în contăş şi puse mina pe uşă. Mai făcu un semn de tăcere crîşmarului şt ieşi. 290 în clipa aceea, Suliţă şi Totiina-c simţiră pe moş Petre tremurînd. Se ridicase, se încordase şi voia să se repeadă, să treacă prin uşă ; ochii îi ardeau ca doi licurici. Suliţa puse mîna şi 1 opri, apoi ti suflă la ureche : — Psss... moş Petne, mai stai oleacă !... Bătrînul se stăpîni, gernînd din adine. Aşteptau. Paşi ae auziră uşor, uşor, luminarea se stînse ; clampa de la uşă scrîşni uşurel. Stăteau gata. * Uşa se deschise încet şi cu fereală ; cei trei oşteni se alăturară tăcuţi de părete. Un fulger pătrunse prin ochiurile de beşică şi prin tindă, dezvăluind deodată un tablou, într-o lumină vînătă. O clipă : hangiul încremenit, cu ochi mari căscaţi de spaimă ţintiţi asupra celor trei umbre, cu gura căscată mare, neagră, cu gttul întins penku strigăt. O clipă numai; Moş Petrea se repezi prin întuneric. Un geamăt surd şi înăbuşit, pe urmă un fîşîit repede, ceva ca o izbucnire de apă. — ,I-am tăiat beregata ca unui berbece !... şopti moş Petrea... + In tindă era întuneric ; vîntul vuia afară şi se afunda ţiuind prin crăpăturile cocioabei. 'Nu rostiră nici un cuvînt; se năpustiră la celelalte uşi. — Sus ! şi la cai ! tună bătrînul Gînj ; ne-au dat de urmă ! îndată uşile se deschiseră şi umbre năvăliră. O cremene scăpară : - — Nu aprindeţi feştilele! strigă moş Petrea. — Ce-i, moş Petrea ? întrebă Nicoară Potcoavă. 19* 291 — Repede, stăpîne... Cînele de hangiu ţinea ascunsă în beci o iscoadă... Acuma chiar a plecat iscoada să-şi aducă tovarăşii... Cincizeci de călăreţi... Hangiu-i colea... Lumina unui fulger trecu prin tindă şi la lumina aceea se văzu hangiul Ariton răsturnat pe spate, cu gura căscată, cu beregata căscată, cu ochii căscaţi, într-un lac de sînge negru. O suflare vijelioasă de vîn.t urni uşa 'de dinafară a crtîşmei, o izbi de păreteîe de bîrne şi vîntul şi ploaia năvăliră în crîşmă şi ajunseră reci pînă în tindă. Potcoavă porunci cu glas hotărît: — Degrabă I puneţi mîna pe săneţe şi pe junghiuri, şi la cai ! , Cît ai scăpăra, ieşiră în ogradă. ■ — .I-ai auzit dumneata, moş Pefrea ? întrebă mezinul. — Cum te-aud. — Poate-om avaa oleacă de furcă ! — Doamne! Potcoavă ise învălui în dulama-i de şiac; sta drept şi semeţ în ploaie şi vînt şi ochii lui de şoim vegheau. — Scoaseră caii din grajd. — Strfngeţi bine chingile, rosti Potcoavă; avem să-i tragem o goană cum nu s-a mai văzut. Cu vîntul avem să ne întreeem! şi cine ştie, poate să trecem şi prin rînduri de ostaşi, nu numai prin ploaie şi vînt. — la, acum să te văckeu, Murguţule! Glasul lui Nicoară era adînc; se cunoştea că e pătruns de fiorii luptei * aşteptate. Trupu-i părea mai nalt, un stejar negru în furtună ; ochii nedomoliţi se aprinseseră şi nările rasuflau cu putere umezeala vijeliei. Mezinul nu-şi mai găsea astîmpăr, îşi uitase deocamdată gîndurile şi mîhnirea. 292 — Ş-aşa zi, moş Petre, i-ai luat sînge armeanului... — Aşa... ian uite dumneata, l-am doftorit! — Şi cum de aţi aflat, aşa? — Pe Totîrnac Îîitreabă-l... S-a dus să cerce po-loboaceie de vin, şi cînd colo a dat peste cei cu pricina. — Da, zise Totîrnac, n-am avut parte batîr de-o înghiţitură de vin. — Ge-i 'dreptul, bun vin ne-a dat, mormăi moş Gînj, dar şi noi i l-am plătit bine! Prin ploaia care curgea de deasupra, Stîngiaciu deschise porţile. ■ — Sus, băieţi! pe cai! strigă Potcoavă, ia acu să vă văd ! Dumnezeu a vrut aşa, şi cum a vrea Dumnezeu şi de acum înainte ! — Doamne-ajută ! rosti solemn bătrînul Gînj. Cu toţii îşi făcură cruce. Ieşiră în şleah şi dădură drumul Ifrînelor. Se lăsară pe oblîncuri şi prinseră a spinteca vîntul. Copitele bateau înăbuşit pămîntul umed ; alergau ca nişte umbre prin întuneric, spre zare, caii se lungiseră şi fugeau cu pîntecefe de pămînt. — Mai încet! strigă după un răstimp Potcoavă; nu-i nevoie să ne ostenim de pe acum caii... — O să avem de furcă, frate, zise mezinul, mai avem pînă la Nistru. Doamne ! şi tare-mi bate inima... De mult n-am mai intrat în foc 1 — Aşa eşti tu, Alexandre... Nu te aprinde, poate nu-i nimic... Dar dacă va fi ceva... Daleu! frate, dacă va fi ceva, frumos va fi, prin apă şi foc. — Apoi se întoarse cătră oşteni: — Băgaţi de samă la oţele, să nu prindă pulberea umezeală. — N-ai grijă, stăpîne ! mormăi Petrea Gînj ; cu plumbi avem sa-i împroşcăm noi pe dînşii, dacă le trăsneşte prin cap să ne ia urma, căci din partea lor 293 nu prea am teamă ! Dumnealor vin fără grijă, să prindă păsărica-n laţ !... Hei, dar nu-i păsărică. — e şoim ! Şi vin cu nările şi cu săneţele în vînt... Parcă cine ştie ce grozăvie ! Hm ! Vîntul şi ploaia îi bateau în coasta stingă ; fulgere rupeau nourii şi luminau drumul... învăluiţi în du-lămile de şiac, plecaţi pe oblînc, strînşi, călăreau repede prin vijelie şi vîntul aspru le vîjîia în fugă pe la urechi. Drumul se întindea drept, înainte şi-n urmă. Hanul se cufundase de 'mult în întunericul ca păcura ; rămăsese cu ochii stînşi, cu gura căscată, pustiu şi mort ca şi stăpînu-său. Şi copitele bateau înăbuşit pămîntul muiat, şi vîntul venea vîjîind din cîmpii, trecea prin ifîneţe şi ţipa'cîteodată a pustiu şi a moarte. Cînd scăpărau fulgere, se deschideau în nemărginire prăpăstii de lumină mohorîtă, o lumină vecină cu noaptea şi cu moartea. Se apropiară aşa de sat. Căsuţele zăceau în întuneric, zvîrlite ici şi colo pe cîmp. Nici un copac nu se ridica din întinderea dreaptă ca în palmă. Şi la lumina vînătă de fulger, locuinţele sărmane păreau un stol de paseri negre, uriaşe, tupilate la pămînt, cu ochii stinşi, în ploaie şi vînt. Alergau înainte, prin vijelie. — Staţi! strigă deodată Alexandru ; s-aude ceva !... Se opriră o clipită şi-şi întinseră capetele în lungul drumului, înapoi. Prin unda mai slăbită a vijeliei, se auzeau vuiete surde departe, în umbră, —■ un duduit înăbuşit şi greu. — S-au luat după noi ! rosti mezinul vioi. — Da, s-au luat după noi, răspunse Potcoavă liniştit ; şi au sa ne ajungă. — Cum au să ne ajungă ? şăguieşti, stăpîne ? zise Gînj. 294 — Au să ne ajungă, moş Petre, pentru că avem să-i lăsăm să ne ajungă la o bătaie de săneaţă. — Aşa da... bun ! dar de ajuns nu ne ajung ei, batîr să-şi omoare caii sub dînşii. — înainte! — striga Potcoavă. Să-i aşteptăm de Ceea^ parte a satului. Băgaţi de samă la pulbere. Caii iar bătură cu copitele pămîntul moale. Trecură ca nişte năluci prin satul mort; nici un cîne nu lătra. O lumină fugară arătă că drumul, după ce îeşea din sat, făcea un cot scurt. Trecură cotul şi se opriră la o bătaie de săneaţă de el. — Aşa, zice Potcoavă, au să meargă pieziş plumbii... — Şi unde mai pui, adaose mezinul, că dacă n-a fulgera niciodată după ce-or ieşi din sat, se prăbuşesc în cîmpie, peste cotitură. — Le-om arăta noi! mormăi Petrea Gînj. Ce-au socotit ei ? Fleac ! Sînt zece numai şi au un moşneag între .dînşii,.. Aşa ! Las’ că v-oi arăta eu, căpcăunilor ! Parcă cine ştie ce grozăvie dacă sînteţi cincizeci ! O să vă împuţinaţi voi, n-aveţi grijă ! — Taci, moş Petre, zise mezinul, nu te mînia ! Ian auzLi. s-apropie 1 — Luaţi sama, rosti scurt Nicoară, să trageţi pe rînd, să nu meargă gloanţele grămadă. Duduitul surd se apropia, strigăte răzbăteau prin vijelie. De deasupra, din nourii negri, curgea apă rece, vîntul venea mtnios şi ajmg dinti>o parte. Caii stăteau liniştiţi cu capetele spre Nistru, iar călăreţii se întorseseră în şa şi stăteau cu săneţele gata, rînduiţi în latul drumului. Aşteptau. Glasurile se apropiau prin noaptea udă. Deodată un pîlc negru nelămurit se desfăcu din trupul satului; vîntul vîjîia mai aprig în rîndurile călăreţilor ; glasuri scurte şi mînioase izbucneau. Cei- 295 Lalţi stăteau nemişcaţi, oa împietriţi, dincolo de cotitură într-un întuneric de păcura, nesfîşiat de nici un fulger. Urmăritorii se apropiau. Deodată, cîteva pocnituri scurte ca de harapnic izbucniră odată cu fulgerările săneţelor. O învălmăşală iute se iscă în pîlcu] de călăreţi, ţipete de moarte sîîşiară glasul vijeliei, şi prăbuşiri grele zguduiră pămîntul. O scăpărare de fulger rumeni nemărginirea. Glasuri de mînie se ridicară. Urmăritorii se opriră o clipă la cotitură, gata să se zvîrlă în cîmpii. La lumina fulgerului zăriră pe fugari şi-şi întoarseră caii, într-o miare învălmăşiiă. In bălţile de apă, zăceau namili 'negre. Urmăritorii săritră peste ele şi porniră înainte, răcnind. Nicoară Potcoavă strigă, repezindu-şi calul : — Aşterne-te, Murgule, ca iarba cîmpului Ia suflarea vîniului... Ceilalţi chiuiră ca la nuntă şi porniră ca vîntul. In urma lor scăpărături uşoare se aprinseră în negură, dar numai cîteva pocnete răsunară. — Aha ! răcni bătrînul Gînj ; mulţi au scăpărat, puţini au aprins 1... Se pleciară pe oblrncuri şi dădură ;drumul1 fr în el ar. Fugeau ca nălucile în lungul drumului, spintecau ploaia, vijelia şi noaptea oarbă. Tunete pocneau deasupra în nouri, pînze vinete de lumină se aşterneau pe cîmpiiîe nemărginite. Prin licărirea aceasta de infern, pilcuri de călăreţi se zăreau în urmă : caii fugeau cu gîturile întinse, oamenii bateau în cai cu paloşele ; şi o larmă surdă, mînioasă ca şi vijelia, gemea în rîndurile strînse. Dar fugarii se pierdeau, — înainte, — ca nălucile ; vîntul vuia, ploaia 296 vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pămîntul plin de apă. In întinsele cîmpii, se deschideau fulgerele, prin nemărginirea nopţii', oa nişte guri uriaşe; ipe cîmpiile drepte, în lumina scăzută, nu se zărea nici un arbor, nici o ri'dicătură ; pustiu (pînă la capătul orizontului. ■ Iar fugarii spintecau vijelia într-o goană nebună; îndărăt, urmăritorii băteau în cai, răcneau în vînt, veneau mînioşi în urmă şi rămîneau tot mai înapoi, pe drumul drept. Aşa merseră multă vreme. Apoi, şerpii de foc, care răscoleau nourii de sus, se răriră şi ploaia prinse a conteni ; numai stropi rari aduşi de vînt se strecurau din nourii cenuşii. Vîntul se ogoiase şi el, şi acum trecea ca un plîns greu numai, în largul dropiilor şi prin văzduhul umed. Incet-încet şi nourii de deasupra se desfăcură. Cîmpiile începeau a se lămuri : fîneţele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vîntulni. La răsărit, o lumină alburie trecea prin nourii subţiaţi ; în lumina slabă, se zărea o dungă mare, lăptoasă, care îmbrăca zarea. Acolo era Nistrul. Trecură multe pîraie umflate de ploaie, trecură pe lîngă iezături, pe marginea pădurilor de trestii şi papură, care sunau jalnic, la cele din urmă fîlfîiri ale vîntului. Cîmpiile se lămureau încet, încek, răsăritul se rumenea, şi grămezile de aburi îăptoşi se vedeau _ bine în răsărit. Departe, se arătau sate în lumina mo-horîtă ; în mijlocul cîmpiilor se ridicau cîteva stîni de şovar, pustii în lumina moartă. Se apropiau în goană de hotar. — Mai încet! zise de la o vreme Potcoavă. Şi îşi muiară fuga. 297 Mezinul grăi: — Nu mai avem mult, şi au rămas în urmă oştenii Şchiopului. — Şi vreo zece iau rămas şi mai în urmă ! ladaose bătrînul Petrea. — Au să ne ajungă iar, zise Nicoară, pentru că noi trebuie să poposim o ţîră, înainte de ia intra în apele Nistrului. — Aşa e, răspunse mezinul, Nistrul vine umflat şi mînios şi caii au prins a osteni. Să-i odihnim ! Nourii de deasupra se destrămau, luminile răsăritului se lămureau şi vîntul obosit de abia aburea, înaintea fugarilor se ridica o pînză de trestii, la stînga unui iaz întunecos ; drumul cotigea plin de bălţi pe malul iazului, pe după pînza de trestii. — Aici să ne oprim, zise Potcoavă. Incărcaţi-vă săneţele. Acuşi ne-ajung... — Şi noi avem să le lăsăm numai phimbii,,. grăi mezinul rîzînd. Se simţeau mai vioi, măcar că dulamele de pe ei erau ude şi grele. Caii se opriră sufîînd. — Sărăcii cai! zise bătrînul Gînj ; buni toviarăşi ! au ostenit ! — Apoi adăogi scoţîndu-şi pipa din chimir: — Poate-oi avea vreme să trag cîteva fumuri... îşi încărcară săneţele în tăcere. Vîntul se jelea prin trestii; apa se zărea prin reţeaua de papură, creaţă, strălucind întunecos în lumina cenuşie. Zorii se apropiau. De la o stînă depărtată, o trîmbiţar^ slabă de cuooş se auzi ca prin vis. Nu aşteptaseră multă vreme. In curînd un bubuit surd se auzi, zgomotul crescu şi tropotele de cai se lămuriră. Potcoavă zise : — - Fiţi gata 1 298 — Doamne, ajută obijduiţilor ! mormăi bătrînul Petrea, aprinzîndu-şi pipa şi punîndu-şi-o în gură cu linişte. Acuşi vă arăt eu, căpcăunilor, iaca acuşi! Prin .trestii se zăripîlcul călăreţilor. Potcoavă aştepta întunecos şi privirile lui, ca două luciri fatale, păreau că atrag la moarte pe urmăritori. Ceata se abătu în goană la cotitură. Potcoavă îşi dtuse săaieaţa k ochi. Pocnetele porniră, trestiile fură secerate şi un rînd de călereţi căzu. Aceeaşi larmă se ridică, ca şi întăiaşi dată ; răcnetele răniţilor sfîşiară văzduhul; celelalte rinduri săriră peste cei căzuţi. — La goană, fraţilor! tună Nicoară. Şi caii porniră, pe cînd trăsnetele scurte pocneau din urmă. Şi iarăşi urmăritorii se luară răcnind după fugari, bătînd cu latul paloşelor în cai, şi iar rămaseră în urmă. Pîelele dese de pe Nistru se apropiau, vîntul contenise. Deasupra, nourii se desfăcuseră şi cerul se arăta umed-întunecos, oa sinea la. La răsărit, zorii rumeneau zarea. în jurul fugarilor se întindeau pînă în nemărginire cîmpii tăcute şi mîhnite. Pînă la malul bătrinului Nistru nu se opdră. i Intăi suiră un dîmb scurt, pe urmă se lăsară trăgă-mat sipre apă, în negurile irnafri. Malul de dincoace era lin şi se pierdea în neguri şi în unde ; de bună-aamă atunci că malul celălalt era rîpos. Tncet-încet se lumina ; prin pîcle, apele zgomotoase ale Nistrului Sclipeau oa oţelul în luminile triste ale zorilor. . — Trecem numaidecît! zise Potcoavă, apropiindu-şi calul de apă. Apele erau umflate, tulburi, şi veneau pline de găteje, de trestii, de mănunchiuri de iarbă. De la malul celălalt veneau vîjîiri de unde: acolo era cum- 299 pană, acolo apele muşcau malul gemînd şi acolo se căscau vîrtejurile adînci. Cînd .puseră piciorul în «apă, oaii se înfiorară şi prinseră a sforăi. Se opriră. Potcoavă zise : — Trebuie să ascultăm de cai, n-avem ce face, apele-s mari. Decît să înfruntăm mînia Domnului şi a apelor, mai bine înfruntăm un pîlc de duşmani. — Aha ! a venit vremea ! zise mezinul, cu un zîm-bet de înviorare. — Mulţămim Domnului, mormăi moş Petrea, cu luleaua între dinţi. Nicoară îşi întoarse calul. Se întoarseră cu toţii, merse.tă -pînă sub dirnb; acolo se aaez-airă tăcuţi, plecaţi în şa, cu paloşele în mînă. Nistrul vîjîia în albia-i neguroasă; pîclele se risipeau, răsăritul se înflăcăra. Ochii mezinului sticleau. Potcoavă răsufla cu nările larg deschise şi ochii lui stăteau nemişcaţi ; parcă şi ochii ascultau. Moş Petrea îşi rodea capătul ciubucului. Ceilalţi aşteptau, cu piepturile înfierbîntate de focul ce se apropia. Nu trecu mult; glasuri se auzeau prin fuga grăbită ia cailor; vrăjmaşii veneau în goană, suiau dîmbul. Deodată Potcoavă îşi ridică paloşul. Glasul lui azvîrli, ca o buciumaxe de moarte, strigătul de război. Toţi se repeziră, răcnind, cu săbiile în vînt ; caii se năpustiră ca o furtună ; vîrtejul, tunetele de glasuri şi fulgerele paloşelor rupseră deodată pîlcul urmărito- ^ rilor în două. • O învălmăşală scurtă, într-o strigare aprigă de război, -r- apoi lupta se împărţi în patru vîrtejuri. Potcoavă îşi aninase frîul de ciocul şelei şi purta pe Murguţ numai cu înmlădierile trupului. Paloşul lui bătea 300 Ca un fulger repede între rînduri ; stînga smulgea din zbor călăreţii din şa şi dreapta mînuia fierul luciu. Ochii lui, trupul mai nalt parcă, braţul, paloşul, strigătul, duceau o furtună de moarte, în vîrtejul căreia furnicau printr-o ploaie de sînge căzuţii. Moş Petrea, cu pipa în gură, mormăia bătînd cu paloşul. Mezinul se înmlădia, ca o pană de sabie. Stîngaciu şi Al Măriei se prăbuşeau ca două stînci pe grămezi întregi, zdrobindu-Ie. Răcnete cumplite sfărîmau liniştea cîmpîilor şi zgomotul surd al bătrînului fluviu. Oştenii alergau cu braţele în sus, cu săbiile în vînt, armele sunau, trupuri se prăbuşeau în ţarina udă, ipe cînd luminile s!iabe ale dimineţii învăluiau înlr-o pînză tristă învălmăşala, oamenii, călăreţii, bălţile de apă şi de sînge, caii căzuţi care se zbuciumau în glod, cu gurile căscate, cu ochii sîngeraţi şi plini de durere. Morţii stăteau nemişcaţi lîngă cai şi lîngă arme, unii pe spate, plini de sînge, alţii cu faţa în jos, cu capul în piept; alţii muşcau pămîntul moale în spasmurile din urmă. Un fpîk din oştenii Şchiopului împresurase pe cei doi fraţi de cruce, Stîngaciu şi Al Măriei. Intr-o furnicare de capete, de trupuri, de cai şi de paloşe, toată grămada de oameni se nărui ca un morman de stînci, acoperind pe cei doi viteji. Din clipa aceasta toată lupta se răsfiră. Din furtuna deodată potolită, izbucniră cei din urmă din oştenii Şchiopului, împraştiindu-se pe cîmpie. în urma lor fugeau caii iuţi ai oştenilor lui Potcoavă. Ciocniri repezi şi scînteieri de săbii şi calul spăimîntat al urmăritului o împungea la fugă nebună, tîrîndu-şi stăpînul căzut şi aninat numai în scară, zdrobindu-1 cu copitele, umpiînd cîmpia cu rămăşiţele îui. 301 După ciocnirea scurtă, Suliţă, rănit la cap şi căzut, se trezi pe malul apei, între tovarăşi. Aproape de el, Stîngaciu şi Ştefan al Măriei zăceau pe pămîntul umed, muiaţi în sînge. Suliţă se pipăi la cap, simţi că-i legat. — O zgîrietură, frate, zise încet bătrînul Gînj. Toţi stăteau tăcuţi în picioare, cu mîniie stîngi în frînele cailor, cu ochii -aţintiţi asupra tovarăşilor morţi. Pe feţele încremenite, mînioase, ale vitejilor, rămăseseră stropi închegaţi de sînge. Toţi priveau aceste chipuri iubite, aspre, cioplite în piatră, şi*şi simţeau sufletele amărîte. — Sărăcii! snau dus! şopti mîhnit Potcoavă. Buni tovarăşi, şi viteji 1 Nu răspunse nimeni. Toţi se scoborîseră în adîncul sufletelor, toţi se gîrideau la anii trecuţi, şi la zilele viforoase şi la cele fericite, neuitate zile de tovărăşie cu cei care zăceau acum fără suflare, plini de sînge, la hotarul Moşiei. Bătrînul Gînj zise cu greutate: — Paoat de aşa viteji... Dar Dumnezeu a hotărît astfel. — Fraţilor de zile grele, o să vă îngropăm în pămîntul băfrînesc... şi o să vă punem cruce la cap... Nici corbii, nici fiarele n-au să vă sfîşie... O să dormiţi alăturea, subt iarbă şi flori... şi o să auziţi cînd vom intra în ţară să judecăm duşmanii 1 Bătrînul rosti vorbele acestea duios, ca un cîntec de jale. Toţi stăteau gînditori, înfioraţi, în faţa morţii. — Aşa le-a fost scris... şi nouă tot aşa ni-i scris, zise iar bătrînul. Dumnezeu să vă ierte, fraţilor, să vă fie ţărîna uşoară!... Toţi îşi făcură cruce în tăcere şi-şi plecară capetele în piept. Vitejii dormeau alături, în cîntecul bătrî-* nului Nistru ; amîndoi veniţi din necunoscut la stri- 302 gatul de război al unui mare viteaz, amîndoi intraţi în necunoscut, dormeau după o viaţă de zbucium, intrau în pămîntul strămoşesc, hrănit cu atîta sînge de viteji 1 — Dumnezeu să-i ierte 1 şoptiră toţi. In clipa aceea soarele răsări pe zarea nemărginită, lumină apele tulburi şi zgomotoase ale Nistrului şi ajunse, ca cea din urmă mîngîiere, pe ochii stînşi ai vitejilor morţi. VI îrAimpiări în tari străine şi în tabăra cazacilor Cum dădură în stepe, o luară de-a dreptul spre gurile Niprului. Zările se desfăşurau în jurul lor pînă în nemărginit. Pe întinderea mare, nici o colină ; ici şi colo numai, cîte un pilc de copaci închirciţi, negri, cu frunzele îngălbenite, în cumplita arşiţă ia verii. Iiariba se ridica înaltă, la dreapta şi la ■stingă potecilor, pînă la .gîtul calului, şi vîntul serii răscolea întinderea verde; fîneţele porneau oa valurile unei mări, şuierîîid cîteodiată, adiind încet adeseori, pline totdeauna de zvonul lumii nevăzute, ascunsă în $înul lor, Alorgiară mult prin stepă, cu popasuri scurte. Primejdiile îi păşteau şi laici: adeseori, în fundul zării, se ţidi-eau coloane străvezii de fum: iaoolo erau sate m tătărăşiti. înconjurau primejdia în .goana cailor, ;pe poteci ascunse în mările de ierburi. Cîteodiată, noaptea, cînd stăteau cu feţele în sus, gînditori, după stîngeraa focului de popas, se ridica în jurul lor freamătul stepei. Din depărtări veneiau zvonuri potolite, ca răsunetul unui uriiaş cor suib-pămîntea.n ; în jur, din fîneţe, se ridicau suspine sîtabe, cosiaşii tăiau noaptea cu glasul lor ţîriitor, cristei şi prepeliţe ţipiau Înăbuşit; glasurile bltlanilor din 'mlaştini sipăiriiau noiaptea. Şi iiarba fîşîia duios în jur ; valurile tremurau şi suspinau oa marea depărtată. Deasupra, în albastru, sclipea prundişul .de laur al mării de sus, şi în mareta întunecoasă de jos sclipeau focurile verzii ale popoarelor de licurici. Alte daţi, cîmpiiîe păreau moarte, încremenite pe vecie, în lumina viorie a lunii. Nici un strigăt, nimic; în depărtări sclipeau şuviţe rătăcite de apă... Părea o lume.din basme, împietrită de vrăjitori, şi-n tăcere, nesifîrşiturile parcă aşteptau cuvîntul tnîn-tuirii. Rar, un uriaş foc rumân se aprindea în marginile orizontului, depiarte, aa un semn sîngeros de moarte. După zile arzătoare şi după nopţi liniştite, ajunâeră la Pragurile Niprului. Era după-iamiiază şi tabăra sta cufundată în linişte. Prin arşiţa verii, pe ul iţite întortocheate, prin căsuţele săpiate mai mult în pămînt, plutea o paoe şi o jiale de ruină. Rar, pe la o cotitură, un chiip pistrui, eu şuruburi pe lia tîmple, cu tichia soioasă în cap, sta după o tanabă murdară de lemn, între oale de lut, ţintind înainte ochii mici ca două piroane bătute sub frunte. Ciaii mergeau lia pas, încet, prin căldura. Voinicii cunoşteau bine tabăra şi ştiau de ce-i aşa de liniştită; nu-i mira nimic. Un simţimînt puternic de înviorare, de fericire, îi pătrundea pe toţi, ca după o reîntoarcere în locurile vechi, de mult părăsite, ale tinereţii. , 304 Potcoavă istia pe Murguţ cu mînia-n şol'd, gîndi-itor, zîîribind. Se întreba: Oiare ce mai face Şiah hatmanul, bătrînul Pokotilo, Mlaha, şi atîţi, şi-atîţi tovarăşi de zile ibune şi rele ? Deodată 'prin căldură şi ;prin adîncia tăcere ia taberei, răzbătu în laipropiere, la o cotitură, un strigăt, apoi o frîntură de cîntec răguşit. Iradiată un cazac nalt, cu îbanba roşcată, numai In cămaşă, încins cu paloşul, se repezi dintr-un dos drept în mijlocul hudiţei. Aoolo se opri şi înoepu să se cumpănească, vorbind singur. ^ Potcoavă zîmlbi, plin de voie-bună. — Sărăcii băieţi ! se cunoaşte că stau degeaba ! La să vedem ce ne-a spune? ■— Bun băiet, bun băiet! mormăi bătrînul Gînj, şi-a băut tot! I-iau mai rămas cămeşa, cizmele şi paloşulAşa mai zic şi eu 1 Toţi se opriră rîzînd înaintea cazacului. Voinicul îşi ridică ochii spre dînşii şi un zîmbet de mare fericire se căisipîndi pe obrazul lui. — Fnaţiloir! strigă el punîndu-şi dreapta pe inimă ; bine-iaţi venit, fraţilor ! — Bine tenam găsit 1 zise Potcoavă ; ce se mai petrece pe-iaici ? — Fraţilor! straşnic... am băut, fraţilor... Sănacu Simeon Maxim ! grăi oaziacul voios, mlădiindu-se din şeie în mijflocul drumului... nici nu poate să-şi îia cuşma ^din oap înaintea finalilor lui !... şî-ta băut Şi cuşma !... săracul Simeon Maxirji! Da’ m-arrt îmbătat, fraţilor, halal ! , — E ibine, pace, în tabără ? — Bine, pace? strigă Simeon cu dispreţ; după ce te-ki îmbătat oa un porc, dnagă Simeon Maxim, acum 20 305 nu ţi-i ruşine să ieşi în cămaşă ? Păoat de straiele tiale aurite, dragă Simeoane ! — Şiali e în tabără ? întrebă zîmibind Potcoavă. — Şah ? eu vreau să vă cinstesc, fraţilor! Iaca, mai am cizmele... dau cizmele unui cîne de jidov şi-i tnagem o petrecere. Brava ţie, dragă Simeoane I Deodată Maxim &e opri cu gura căscată, cu ochii ţintă lia Potcoavă. într-o clipă îşi deschise braţele şi se repezi spre oşteni. — Una, ura, fraţilor ! Brava ţie, foatmtane Potcoa- vă I Ura ! dau cizmele şi bem ! omorîm jidovii şi fcetn o săptămină ! Potcoavă !... Unaiaa ! Ga un fu'.ger, oazacul se repezi, se căţăra pe Mur- guţ, sărută cu zgomot pe Nicoară Potcoavă; apoi, lăsindu-se jos, o porni la goiană pe hudiţă, răcnind : — Ura'iaia ! 'fraţilor ! uraa>a ! Potcoavă, fraţilor I uraaa ! dau cizmele şi bem ! omorîm jidovii una I — Aşa da, zise Gînj, aşia mai înţeleg şi eu... Bem o săiptămînă!... După cincizeci de paşi descălecară, înaintea unui bordei mai răsărit. Tocmai atunci un oştean bine zidit, iars de soare, ieşea repede. — Nicoară ! strigă el ; mă miram ce urîă Simeon I — Bine te-iam .găsit, Şiah! zise vesel Nicoară, des-căleeînd. Şah se repezi şi cei doi voinici se îmbrăţişară. Descălecară toţi pe rînd şi se îmbrăţişară. — Brava, Potcoavă ! strigă Şah fcătînd cu piciorul în pămînt şi plesnind din degete. Bem, fnate I Să bem, fraţilor ! Bine-ai venit! Să~i tnagem o beţie de-o săptămină. — Una ! Iată vine şt Pokotilo ! Pokotilo, a venit Potcoavă, i;ată-l ! Să-i tnagem un chef, moş-nege, un chef oa acela I 306 Frate Şsah, zise mezinul, dar lavem să vorbim ceva de siamă 1 — Ce să vorbim ! strigă Şah, să bem fraţilor ! nu sa vorbim 1 să bem ! Bătrînul Pokotila, vechiul tovarăş al lui lon-Vodă, îmibrăţişă la rîndu-i pe noii veniţi. Potcoavă, mezinul, Gînj bătrînul şi ceilialţi se simţeau ameţiţi de bucurie, înfierbîntiati şi fericiţi. Tiabăna părea aţiţată după lupte, prăclăciuni şi petreceri. — Dacă-i pe aceea, bem ! strigă Potcoavă cu veselie, bem pînă imîni 1... — Pînă poimîni, strigă Şah; o săip'tămînă ! In vrcmeia asta, un zgomot mare, o fierbere încinsă se stfrnî în tabăra pînă atunci pustie. O vijelie de glasuri se ridica printre bordeiele şi' ulicioarele &trknte. Cazacii veneau de pretutindeni în goană -ea sa îmbrăţişze pe Potcoava şi pe vechii tovarăşi întorşi. Apoi, deodată, în tunetul de guri, în răcnetele săl-biatioe care se înălţiau, năpusti de lia o cotitură Simeon Maxim tot în cămaşă, cu părul vîlvoi şi cu braţele în sus. După dînsul venea mulţimea cazacilor, tulburată, lameţilă de bucurie şi de răcnete, rcvărsîn-du-se oa un şuvoi. — Uraaa 1 striga Simeon, răguşit. — Uraa s ! răcnea mulţimea, ridicînd în sus o pădure de cuşme. Uraaa 1 ' — Uraaa I Potcoavă al nostru I Să bem, fraţilor, şi să ne sfătuiţi ce facem cu jidovii. Ii omorîm ori nu-i omorîm ? îi punem mai de grabă-la dajdie. Uraiaia 1 Şi valul mulţimii se rostogoli asupra bordeiului lui Şah, îl cuprinse şi, într-o clipă, Potcoavă fu ridicat pe braţe în aer, în chiuiturile războinicilor. 307 Apoi, în furtuna de glasuri, porniră, se deslănţuirâ. Bărătcile jidovilor fură sfărîmate pretutindeni. Un chef sălbatic se încinse. Acuma tabăra furnica de viteji, vuia de. glasuri şi cîntecele se ridicau în văzduh vijelioase. Cînd apusul îşi presără asupra taberei pulberea de aur, pretutindeni cetele de voinici cîntai», pretutindeni hidromelul curgea într-o veselie neînfrînată şi nebună. Lăutarii eîntiau cu foc căzăcetaisaa iute şi măruntă şi voinicii jucau plesnind din degete, încovoiaţi, bătuceau pămîntul în loc, săreau, se răsuceau şi bateau tactul cu călcâiele împintenate. Apoi amurgul se întinse; sara umplu tabăra cu umbrele ei- Focuri mari se aprinseră şi-n roţile luminoase cheful urma cu danţuri întinse, cu rîuri de hi-dromel. Cei mai vechi viteji se adunaseră cu Pokotilo în jurul bătrînuiui Gînj. Pufăiau cu tact din lulelele lor scurte şi cinsteau băutura aspră. Vorbeau cu glasuri trăgănate, despre trecut; bătrînul întreba de vechii tovarăşi de lupte şi Pokotilo istorisea vitejescul lor sfîrşit. Vorbea rar, chema în lumina focurilor mari umbrele nedomoliţilor voinici, care nu înţelegeau viaţa decît luptînd şi jefuind şi nu visau niciodată moartea liniştită. / — Dar, voi ce-aţi mai făcut, frate Gînj? întrebă bătrînul Pokotilo, într-un tîrziu. — Ce să facem ! răspunse moşneagul. Am pribegit printre Ieşi multă vreme, fără nici un rost, căutînd ajutor pretutindeni. N-am găsit. Atunci am pornit cîţi eram spre Iaşi. Dar n-am găsit pe Golia I — Frate Gînj ! strigă Pokotilo, amar ne-a durut atunci, la Cahul, frate ! 308 — Eh ! gemu moş Petrea, va veni odată ziua de răsplată ! Pedeapsa vînzătorului fi-va numai una, cu această sabie! — întorcîndu-vă, aţi avut ceva, vreo încăierare ? — Am avut. Şi am lăsat doi tovarăşi la Nistru. Ii ştii tu, Pokotilo:' Stîngaciu şi Al Măriei. Au căzut subt un morman de duşmani. — Bun, zise Pokotilo, să bem atunci pentru sufletele lor I Buni tovarăşi erau : de fier erau; şi nu se îmbătau niciodată 1 In jurul îor erau cîntece, jocuri, strigăte, —■ o zarvă bubuitoare, şi umbrele negre ale cazacilor furnicau prin bătaia focurilor. — Dar Nicoară... zise tainic Pokotilo, tot aşa e ? nu ştie nimic ? — Nimic, suspină bătrînul, şi nici n-are să ştie, frate! — Aşa-i viaţa, frate Gînj. Nu-i nimica. Bun fecior ! Să bem, moşnege, să bem, frate! . Focurile pîlpîiau, lăutarii cîntau, voinicii frămîntau pămîntul. Şi Pokotilo zise iar : — Frumoasă femeie a fost, şi a făcut trei voinici cum rar se găseşte. A murit tînără ! — Murit î rosti Gînj înăbuşit. — Atunci să bem, frate, strigă iflr cazacul, să bem ! Mîni murim poate, poate o da Dumnezeu şi n-om pieri de-o sută de ani! Să bem, frate ! — Să bem I strigă Gînj ducînd o cofă la gură. ♦ * f In altă parte, în preajma aitui foc, tot cinstind şi ţinînd la prubă cu toţi, Potcoavă şi Şah hatmanul începuseră sfat mare. Alăutele cîntau pretutindeni, 309 cazacii frămîntau pămîntul, şi într-un zvon ameţitor se purtau prin rumeneala focurilor, chiuind şi cinstind din oale mari dc lut. Asprul dialect ieşit din cele trei limbi: moldovenească, ruteană şi leşască răsuna în aerul cald ; şi amestecătura de aventurieri ai celor trei popoare, sălbatici tovarăşi înfrăţiţi priri ^ aceleaşi patimi şi aceleaşi avînturi, foia, măreaţă în nebuna ei veselie ca şi în sălbatica-i vrednicie. Părea o lume a închipuirii, o lume de năluci, plutind prin painjenişu! fumuriu care întuneca fantastica lumină roşă. Hatmanul Şah, răspunzînd tuturor răcnetelor şi tuturor închinărilor, ca şi Potcoavă, vorbea ; — Kopycki nu mi-a trimes nici o veste de cînd a plecat — ca şi Ţopa. — Dar ştiu că unul e la Bar şi unul la Braclaw... Vor să cerce pe magnaţi... dar degeaba ! Leşii făgăduiesc — şi se opresc Ia făgăduială. — Bem, strigă unul dintre cazaci, apropiindu-se, bem cu hatmanul Potcoavă al nostru I Să trăim ca fraţii, iubiţilor. — In sanatatea ta, frate, strigă Nicoară cu veselie, punînd oala la gură. Apoi zise lui Şah: — Cunosc eu pe Ieşi! nici nu mă bizui mult în ei. Eu cu tovarăşii mei cei vechi am să fac treabă. ■—■ Bine, răspunse Şah, dar nu-i lucru uşor, frate. — Ştiu, Moldova nu-i ţară de jaf, — şi dacă nu-î^ ducem la jaf, e mai greu ; trebuiesc bani. — Da, trebuiesc bani, rosti Şah. O roată de voinici se apropie jucînd, cu tot cu lăutari, cu oalele în mîni. începură a închina şi răcni. — Potcoavă I Şah ! întindeţi oalele 1 întindeţi oalele, fraţilor ! Azi trebuie să ne îmbătăm toţi! Asta-i legea voinicilor. Pe urmă răbdăm destul. Pe urmă dă Dumnezeu şi pierim. 310 Potcoavă şi Şah cinstiră şi cazacii trecură înainte chiuind şi jucind, cu lăutarii după ei. — Uite ce-i, frate, zise Potcoavă, sa ne sfătuim odată toţi patru. Kopycki şi Ţopa trebuie să aducă bani şi atuncea are să 'fie bine ! mergem şi faceim dreptate în ţară! — Bine! zise Şah, atunci ne-a in înţeles. — Da. Eu mă duc de aici ia Nemirov. Trimetcm răspuns ia Bar' şi la Braclaw şi peste o lună ne în-tîlnim cu Kopycki şi cu Ţopa la Nemirov. Acolo am să înjgheb şi eu în vremea asta ceva bani ; Ie trebuie flăcăilor aur, după setea care văd că o au. — Bine, zise iar Şah. Ne-am înţeles. Dar pînă atunci mai dinstim orie o laacă. Să trăieşti, frate! — Izbîndă să dea Dumnezeu ! strigă Potcoavă, cer -cînd ulciorul. Roatele de războinici treceau negre prin painjenişul fumuriu, care întuneca rumeneala focurilor. Potcoavă le privea cu ochi scînteietori şi nedomolitul lui suflet se înfierbînta, sorbind puteri uriaşe. Vechii tovarăşi de petreceri şi de lupte îi treceau pe dinainte, se opreau veseli, răcneau nebuni de veselie, cu cănile în mîni, treceau înainte şi aiţii veneau, şi alţii... Hidromelul curgea. Şi de la o vreme toată mulţimea voinicilor începu a se purta ca valuri mari, ameţită în jurul focurilor taberei. ' Pretutindeni zăceau flăcăi cît bradul căzuţi la pa-mînt, cu cănile în mîni, răstigniţi şi cu ochii sticloşi asupra cerului întunecos. Alţii jucau încă, răguşiţi şi cu feţele pămîntii. Alţii tot cinsteSu, clătinîndu-se ; alţii strigau, îşi purtau braţele nebuneşte, gemeau, se îmbrăţişau. „ Şi de ia o vreme, Potcoavă şi Şahr"care cinsteau încă, văzură apropiindu-se pc batrînii Pokotilo şi 311 Gînj, liniştiţi, cu pipeîe scurte în colţul gurii. Păşeau îndesat şi nu se clătinau, dar ochii Ie ardeau cumplit. Potcoavă începu a rîde, se sculă greu şi sărută pe bătrînul Gînj : — Să cinstim, tată, să cinstim, tătucă 1 Tu mi-ai fost ca ş-un tată, moş Petre !... — Să bem 1 hai să bem, stăpîne I. strigă Gînj săru-tînd pe voinic. Chiar ca ş-un tată ! Se aşezară jos, lîngă foc. Şah se uită zîmbind la toţi, cu ochii sticloşi. Potcoavă cinsti iar : — Să trăieşti, moş Petre!... Avem să mergem să facem dreptate, moş Petre !... — Nu moş Petre! zise Pokotilo, rîzînd şiret; nu-i zice moş Petre, zi-i tată! — Să vă spun o poveste, fraţilor! o poveste straşnică, dar adevărată! foarte (adevărată 1 Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i adevărată. Potcoavă şi Şah zîmbeau şi li se părea, în zvonul necurmat de glasuri, în lumina focurilor, în uşoana ameţeală fericită oare-i învăluia, li se părea că plutesc într-un vis. — Da !... o poveste foarte adevărată, zise Pokotelo, umplînd lui moş Petre oala. Era, fraţilor, odată, un viteaz !... dar un viteaz mare... ascultaţi, fraţilor J — Să mai tragem un gît, firate Gînj!... Aşia-i că era viteaz ? Dia ! foarte viteaz ! — Şi viteazul acela a trecut într-o siară cu tovarăşii prmtr-un tîrg... şi a ars tîr-gul în urma lui şi a toviarăşilor... Numai o casă, fraţilor, n-a ars ; şi în casa aceea ena o nevasta frumoasă... — Aprinde-ţi luleaua, Petre! — Nu-i aşa că era frumoasă nevasta ? Tare frumoasă 1 — Şi-n siara aceea, fraţilor, barbatul a dormit aîară. — Staţi că mai este I —• Noroc să dea Dumnezeu ! Să mai tragem cîte-un gît 1 Şi după aceea viteazul se ducea des 312 prin tîrgul acela, pe >la casa care nu arsese atunci... şi nevasta era frumoiasă, iar barbatul se culoa afară... Aşa, fraţilor... — Bine, vorbi Şah irîzmd ; e foarte frumos, moşule ! dar nu înţeleg nimica. — Stai, că mai este! strigă Pokotilo. Nu-i aşa că mai este, Petre ? Să vezi... Şi de unde nevasta cea frumoasă pînă atunci nu avusese nici un prunc cu barbatul care dormea afară, deodată făcu unul după altul... adică ştii, nu tocmai unul după altul, făcu, fraţilor, trei feciori... Nu-i aşa, finabe Gînj ? — Dar ce feciori î Trei şoimi! — Bine ! — Dar de-iaici încolo e mai frumos 1 Staţi, că mai este! — Şi iată că nevasta cea frumoasă moare, fraţilor, şi rămin feciorii, rămîn rătăciţi prin lume... Şi mai iată că unul ajunge sus, sus... viteaz mare... şi nu ştia cine i-ia fost tată... Şi iată că vine viteazul cel vechi şi-i zice : Tu eşti tfecior de domn I Ş-atunci tot poporul a crezut şi-a făcui pe feciorul viteazului, domn 1 Era straşnic, fraţilor, viteazul cel bătrîn... Ce ena în sufletul lui, nimeni nu ştia I — Tu eşti fecior de domn ! — şi feciorul era chiar al lui! Asta-i mare Jucru, ce crezi ? Şi iată că moare ca un leu, în lupbe, feciorul cel mare. Şi 'bătrînul a tăcut, — că mai avea doi feciori... Atîta-i, fraţilor! — Bîne! strigă Şah! foarte frumos, moşule! dtar eu n-am înţeles !... Potcoavă, rîzînd fericit, cinsti eu moş Petrea. — Staţi 1 strigă bătrînul Pokotilo, că încă n-am sfîrşit! Mai este, dar eu n-o ştiu... O ştie bine Gînj..:-spune tu, Gînj... ■— Tu o ştii, bătrînule, mai bine... tu o ştii mai biqe, tată! Nu vrei s-o spui ? Aitunci o spun tot eu ! tată : — încă un fecior de-ial viteazului 313 se ridică sus, sus... şi ajunge departe... departe, şi nu ştia al cui copil este... Iar bătrînul viteaz tace şi se gîndeşte să spuie, cînd va veni vremea : Tu eşti fecior de domn f — Şi poporul are să creadă şi are să-l facă domn pe băiet I Şi iar nimeni n-are să ştie ce va fi în sufletul batrînului, cînd el va zice: Tu eşti fecior de domn ! — şi feciorul va fi chiar al Iui... Nu-i aşa, batrîne ? nu-i aşa că nimeni n-are să ştie ? Are să moară bătrînul viteaz şi nimeni n-are să ştie, fraţilor I Bătrînul cazac cuprinse în braţe pe moş Petre şi-l sărută cu foc, apoi sărută pe Potcoavă şi pe Şah şi strigă : —■ Nimeni, nimeni n-are să ştie ! Bătrînul are să moară şi n-are să spuie nimic! Noroc, fraţilor! hai să mai bem cîte ceva ! Haide, Gînjule, batrîne tovarăş, să cinstim cîte un strop de băutură !... şi bălrînii se sărutară iar şi luară cîte-o cofă în mînă. — Au cam slăbit moşnegii ! zise Şah lui Potcoavă, cu limba încurcată, clătinîndu-se. Iar Potcoavă z.knbea fericit şi i se părea că pluteşte printr-un vis neguros. In jur furnicau voinicii cu ochii aprinşi, şi alăutele tot mai răsunau, şi voinicii tot chiuiau şi jucau prin lumina înnegurată de fum. El îşi simţea sufletul plin de freamătul nenumăratelor glasuri, de căldura tuturor inimilor. Şi iată că în noaptea aceea de vis Potcoavă mai văzu, prin fierberea şi valurile mulţimii de voinici, rupîndu-sc o pîrtie largă, au2i un hohot asurzitor, ■—■ şi deodată Simeon Maxim se arătă ca o fantasmă întv-o ro-ată de lumină. Era ca şi ziua, cu ciapul gol, numai în cămaşa roşă şi cu paloşul^ încins peste cămaşă. Ba acuma era şi fără botfori. Venta dătinîn- 314 du-se şi răcnind răguşit, iar în urma lui, tîra, legat de gît cu un căpăstru, un jidov mort de groaza. — Fraţilor ! urlă el răguşit, repezindu-şi în sus mina dreaptă ; fraţilor, vreau să fac sfîntă dreptate 1... Apoi, cu stingă, smunci căpăstrul: Nu te trage înapoi, dihanie ! hai la dreptate! Eu numai sfîntă dreptate vreau să fac... Să mă 'bată Dumnezeu, dacă nu vreau să fac dreptate! şi ridîcîndu-şi ochii spre cer, îşi făcu o cruce mare. — Stai, Iudă, la judecata!... Ovreiul tremura în caftanul lui soios ; fata lui pistruiată, cu ochii holbaţi, era .răvăşită, de (moarte. Picioarele lui slăbite şi îndoite de la genunchi, şi mî-nile, întinse puţin în laturi cu degetele răşchirate, erau zguduite de un fior puternic. Simeon Maxim îl smunci de căpăstru, îl trase după el şi se -expiri în faţa lui Potcoavă. Acolo (trase paloşul din teacă şi ridicîndu-1 în sus, strigă răguşit, clătinîndu-se : — Sfîntă dreptate ! — Oi-oi ! gemu ovreiul, cu dinţii clănţănind -de groază; ce-am făcut ? Am luat dreptul meu! De ce mă porţi în zece ilocuri şi tot zici ca mă omori ? — Stai! Tăcni cu glas mare cazacul, vînturîndu-şi pala ; liftă spurcată 1 eu vreau să ifac dreptate! — Dragă Simeoane, gemu apoi eî cu milă ; spune, nu ţi-a fost ruşine ? — Ţi-a fost ruşine, Simeoane, cînd a venit hatmanu-l nostru Nicoară şi tu i-iai ieşit înainte ca un calic I Nipi n-am avut cuşmă în cap, Iudă f auzi tu ? . Jidovul se zvîrcolea, ameninţat de fierul luciu al cazacului. — Oi-vei ! ce-am făcut ? Era dreptul meu ! * — Taci 1 irăcni iar Simeon ; voi, jidovilor, aţi ucis \ pe Domnul nostru Hristos şi tu, Iudă, ai luat pe 315 băutură cuşma lui Maxim!— Apoi îl trase de căpăstru şi-I atinse cu sabia. — Stai I nu te zbate I Dar straiele mele aurite unde-s, Iudă ? Cînd a venit Potcoavă al nostru, Potcoavă, omul lui Dumnezeu, eu am ieşit ca un calic, în cămaşă 1 Ruşine ! să dezbraci tu pînă la cămaşă pe un cazac, care te îmbogăţeşte cînd are chimirul plin cu galbeni... — Dar cizmele mele ? Şi cizmele mi le-ai luat, Iudă... Săracul Maxim ! — Ui-taţi-vă la mine! răcni cazacul cu străşnicie, uitaţi-vă la Simeon, cum umblă în cămaşă, cu capul gol şi desculţ ! Eu vreau să fac dreptate ! sfîntă dreptate I — Şi Simeon Maxim ridică ameninţător pala. — Vai ! striga ovreiul, trîntindu-se Ia pămînt şi tre-murînd în spasmuri; dau tot, tot, tot! nu mă ucide! oi-oi-oi I nu mă ucide,-dau tot! Pala cazacului nu căzu. Ovreiul se zvîrcolea în spasmuri de moarte, cu spume la gură, în hohotul mulţimii adunate... — Stai, mergem înainte, să facem dreptate 1 strigă Simeon, şi trăgfînd în sus de căpăstru, sculă pe- jidov şi porni tfrîndu-1 după el. Mulţimea în fierbere se închise în urma lor şi Potcoavă, foarte fericit în ameţeala care-1 învăluia în negura ei de vis, îşi mai umplu o oală şi gîndi: — Cu voinici de aceştia, în vremea cînd îs treji şi postesc, fac eu dreptate în ţară 1 . * Viaţa de tabără începu zgomotoasă şi plina de fră-mîntări. După zilele seci de sărăcie şi lene, urmase deodată o petrecere uriaşă, care secase toate butoaiele crîşmelor şi alungase pe toţi ovreii. Apoi inimile aprinse de sosirea lui Potcoavă porniră vijelii după vijelii. 316 Zaporojenii năvăliră în ţinuturile tătărăşti şi în tîrgu-dle leşeşti. Aurul iar veni în tabără, crîşmarii evrei uitară ca totdeauna de păţania lor şi se întoarseră. întruna răsunau în tabără viersurile săltăreţe şi repezi ale lăutarilor şi voinicii duceau jocuri şi chefuri zile întregi, cu ochii scînteietori şi cu moţurile în vînt. Alţii intrau în nemărginita stepă, se lăsau pe coarnele cailor, spintecînd mările de ierburi; .îşi cercau puterile ochiului în vulturi, ori luau la goană sălbăticiunile stepei. îşi prelungeau cîteodată alergările pînă la satele tătărăşti din Bugeac, tăiau, puneau focul în acoperişurile de şovar şi se întorceau cu prăzi şi cu gust de băutură. Cîteodiată, saia, în preajma focurilor mari, pe cînd cinsteau must aspru, bandurarii începeau melancolicele cîntece ale stepei, atît de pline de avînt şi de duioşie, largi, melodioase şi tainice ca nemărginirea. Cazacii, adunaţi roată în jur, ascultau cu ochii în pămînt cîn-tărîle de vitejii, care slăveau pe eroii lor. Prin ochii celor tineri treceau focuri nedomolite; iar bătrînii, cu pipele în colţul gurii, visători, îşi aduceau aminte de furtunile tinereţii. Tabăra se umplea. Necontenit veneau de la hotarele Moldovei şi din toată Ucraina voinici dornici de luptă şi intrau cu ochi licăritori în tumultul celor ce jucau, beau şi se luptau. Vremea trecea repede astfel. Potcoavă şi mezinul petreceau şi ei, ca nişte tineri viteji ce erau. Şi nici tovarăşii lor nu se ilălau mai prejos, pentru că erau voinici încercaţi, care cunoşteau preţul zilelor de voie-bună. Dar oricît de straşnic petrecură, nu-şi dădură crîş-marilor jidovi nici hainele, nici armele. 317 Potcoavă se aprinsese în mijlocul vechilor tovarăşi de glorie; ,părea că nici nu-şi mai aminieşte de cele din urmă'zile petrecute în ţară ; cînd vorbea mezinul de ele, ochii i se întunecau şi fa'ţa-i devenea nepă-trunsă. Nici o licărire de doc, nici o vorbă de părere de rău. Totuşi, cîteodată, cînd era singur, trîntit în iarbă la marginea stepei şi cînd în jurul lui se înălţau de-aibiia sirriţitele melodii ale nemărginirii, gîndurile cucereau şi amintiri dulci îi rcmiau privirile şi-i luminau chipul. Mezinul nu era stăpîn pe el. îndată ce ieşea din viitoarea petrecerilor, şi îndată ce se aşeza singur la o parte, capul îi cădea în palme şi gîndurile şi visurile veneau. Ochii i se pierdeau într-o lumină nelămurită de amurg, şi în lumina dulce răsărea un chip frumos de fată, albă ca laptele, cu doi ochi negri, ca două fkxri de întuneric. Alexandru se uita în acei ochi şi îi vedea plini de duioşie; se uita multă vreme, cu inima plină de amar. Şi încet-încet se închegau icoane care trăiseră : un parc peste caTe umbrele fumurii ale serii coboară; un lac sclipind în cele din urmă licăriri, o luntre care sta pe unde cu vîslele lăsate în laturi, ca o pasere trudită. Şi urechile aud vîjîirea unei melodii tainice şi depărtate, un cîntec tînăr, plin de jale: Dorul, bade, de Ia tine... Peste v3i şi dealuri rine... Şi luntrea umblă lin pe apele lacului şi într-însa şed două umbre pe care Alexandru le cunoaşte foarte bine: un voinic trist peste măsură şi o fată tînără, o mlădiţă gingaşă, cu chipul alb, cu ochii negri şi întristaţi. Multe icoane din trecut vin şi tulbură zilele mezinului şi cu cît vremea trece cu atît dorul îi sapă mai 318 adînc întristarea în suflet. Ceasuri întregi şade gîn-ditor, cu ochii arzători în gol ; de multe ori pieptul i se umple de oftări fierbinţi ca nişte flăcări. De multe ori se gfîndeşte că fata albă cu ochii minunaţi părăseşte locurile din preajma Iacului liniştit şi se duce departe, cine ştie unde, însoţită de un necunoscut. Privirile i se încruntă atunci. Dar tn curînd fruntea îi cade iar în palme. Nu! fata tot la Dăvideni e... dar cine ştie dacă el va mai călca vreodată locurile acelea ! cine ştie ! — Şi iarăşi, — cine ştie ! fata albă cu ochii negri poate nici nu se gîndeşte la sara aceea liniştită, la lacul limpede, la luntrea uşoară şi la cîn-tecul durerii ! Aşa ţi se pare ţie, Alexandre, cîteodată ! Nu, copila n-a uitat lacul limpede, nici luntrea de pe luciu, nici cîntecul. Copila e singură acuma, singură şi întristată fără cei doi feţi-frumoşi din basme, şi de mulie ori paşii ei uşori o duc în poiana din jurul rîmnicului şi de multe ori ochii ei se umplu de lacrimi amare şi se îndreaptă cătră răsărit, cătră tainicul răsărit, unde s-a dus inima ei 1 De multe ori ea stă pe gînduri şi visează chipul vioi şi vesel al mezinului ; de multe ori îşi pleacă fruntea pe braţul stîng şi plînge, sărmana, plînge şi se gîndeşte la chipul întunecat al celui mai mare dintre cei doi viteji şi la sufletul lui plin de durere ! Şi doi bătrîni umblă în jurul fetei. Şi bătrîna întreabă : — Ce ai, dragul mamei ? — şi fata îşi lasă pleoapele înroşite pe ochii plini de lacrimi şi răspunde : — N-am nimic ! Iar bătrînii se privesc, dau din cap şi se întorc iar la copilă ; şi copila plînge cu fruntea pe braţul stîng, plînge şi se gîndeşte la un viitor cumplit, la un război negru şi vijelios, prin 319 ■fumul cănuia se zăresc două 'trupuri sîngerate şi pe moarte, două trupuri sîngerate de voinici I Plînge îata albă cu ochii negri: ■— Ce ai, dragul mamei ? — N-am nimic !... Plînge fata şi se gîndeşte că fraţii s-au prăpădit şi n-au să se mai întoarcă niciodată la Dăvideni. De aceea plînge jupîniţă Ilinca încovoiată de durere, mladă în vijelie, cu fruntea pe braţul stîng. * Cam pe Ia toacă, — în ziua cînd Potcoavă trebuia să se înitiHnească în Nemirov cu Ţopa, Koipycki şi hatmanul Şah, în medeanul cel mare al tîrguşorului era o nemaipomenită îngrămădire de lume. Cu o jumătate de ceas mai înainte, un cazac trecuse in goarna calului ,pe uiîţî, răcnind : — Leşii, vin 'leşii 1 — şi acum mulţimea fierbînd, unduind ca un val uriaş, strîngîndu-se şi revărsîn-du-se în laturi cu larmă, se grămădea, se strivea în jurul Iui Potcoavă şi a celor cincizeci de tovarăşi ai lui, care stăteau imîndri pe cai, cu mînile în şold, în mijlocul medeanului. Dughenile erau închise şl zăvorite cu drugi de fier ; mahalalele ovreieşti în care clocea mizeria, murdăria şi nenorocirea, se goliseră; tot poporul din toate părţile se adunase, şi clopotele tuturor bisericilor vibrau cu jale sub cerul arzător. — Leşii! vin leşii! se auzea de pretutindeni. Femei înghesuite îşi ridicau, ţiplnd sfîşietor, copiii în sus; ovreii se văitau în gura mare trăgîndu-se de bărbi ; ia,r cazacii bătrîni raormăiau .încruntaţi. Şi pretutindeni un strigăt se ridica în clocote : — Vin leşii ! vin leşii ! iar clopotele vuiau în turnuri ca o prevestire de moarte. 320 Deodată,' în tumultul acesta, Nicoară Potcoavă, din mijlocul înghesuielii, ţinînd cu stînga frîul Mur-guţului, cu dreapta îşi ridică cuşma în agr, scuturînd-o. — Fraţilor! strigă el cu glas mare, pe cînd mulţimea se potolea încet-încet; ascultaţi, fraţilor ! — Ascultaţi 1 ascultaţi! se auzi din toate părţile şi mulţimea se înghesui mai tare prin căldura strălucitoare a soarelui de după-amiază. — Fraţilor ! tună Potcoavă, — şi zvonurile con' feniră, — 'liniştiţi-vă ! —■ Vin leşii... Ş-apoi dacă vin ? liasă-i să vie! Daţi-Je pace! Voi nu ştiţi, fraţilor, pe cine caută ei... Ei vor să prindă pe Nicoară Potcoavă şi pe tovarăşii lui, asta-i 1 — Scapă-ne de primejdie I se ia uzi un glas, nu ne lăsa, tătucă 1 — Ce-am făcut eu, fraţilor, vorbi iiar Potcoavă, oa să caute şleahticii să mă prindă oa pe un hoţ? M-iam luptat cu ipăgînii şi i-am biruit, fnaţilor, — asta am făcut. Şi acum vin creştinii împotriva mea ! — Nu-s hristiani 1 strigă un ciaziac băitrîn, ridicînd în sus (pumnul, sînt eretici, nu-s hristiani! — Nu-s hristiani! se auziră răcnete din toate părţile, îs catolnici spurcaţi, oare imînîncă guzgani. — Bine, strigă Potcoavă. Cîţi eretici vin ? O sută? — Cinci sute, fraţilor 1 Şi cîţi voinici am eu? — Uita-ţi-vă : cincizeci, fnaţilor ! — Tu eşti Potcoavă, tătucă, strigă iar cazacul băfcrîn ; trage-le o bătaie, tătucă, să se ducă vestea pînă la Rusialim t — Asta-i I răcni Potcoavă ; voi să nu vă temeţi; vot să veniţi şi să vă uitaţi cum iam să-i /alung, cu cei ci n-zeci de voinici ai mei t •— Una a ! izbucni mulţimea zvîrîind cuşmele în aer, apoi se urni fienbînd du.pă Potcoavă, oar§ se ZI — M. Sadoveanu vot. 321 îndrepta spre rohatca Nemirovului. Uriaaia'! Potcoavă! — La iad eretiaii! — Uraia 1 Valurile de norod se luară după călăreţi într-o larmă surdă, strivindu-sc prin uliţile strimte. Deasupra acestor taliazuri negre se ridica un praf des, care părea de aur în strălucirile asfinţitului. Cum ieşiră călăreţii în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mişcătoare, care se apropia din ce în ce. Cazacii se opriră nemişcaţi, ob-servînd. Mulţimea se înşirase în marginile tîrguşorului, în lumina aurie a asfinţitului, fierbînd încă surd şi unduind. Prin clmpia dreaptă adia un vînt subţire de vară şi apa care curgea prin apropierea tîrguşorului sclipea încreţită în bătaia luminii. Deodată cazacii descălecară. Apoi, lăsînd caii nemişcaţi în cîmpie, se îndreptară repede spre riuî scîn-teietor, cu săneţele în mini. Grămada strălucitoare se tot -apropia, creştea, acum se zărea bine, şi mulţimea de la marginea tîrguşorului prinse a răcni : — Lăncerii ! lăncerii J Călăreţii poloni veneau în goană şi zalele lucii şi lăncile scînteiati în strălucirile asfinţitului. Caii frumoşi jucau, cinci sute de cai aprigi şi cinci sute de călăreţi în armuri licăritoare. Fierberea mulţimii însă se stinse dintr-o dată. Potcoavă şi cazacii eo horiseră malul apei şî intraseră pînă la btîjj în unde. Călăreţii se opriră şi ei scurt; şi în tăcerea cîmpiei, numai cele din urmă vibrări ale unui clopot tremurau pe undele vîntulm. După o frămîntare grabnică, lăncerii se desfăşu-rară puţin, — apoi, în tăcere, norodul Nemirovului deschise ochii mari şi-şi aţinti urechile. 322 întâi cîţiva călăreţi ieşiră din rînduri şi începură a-şi vîntura braţele în aer. Spuneau ceva, dar de Ia marginea tîrgului nu se auzea. Cînd conteniră, se iauzi din rîu glasul straşnic al lui Potcoavă. - — Nu pricepeţi de ce am intrat în apă ? — Bine I Nici nu-i nevoie să pricepeţi ! Un lăncer iar îşi vîntura braţele, ■— pe cînd cia-zacii îşi îndreptară săneţele lungi spre grămada strălucitoare. — Panie! răspunse iar Potcoavă, iată ce avem noi de dat 1 atît 1 Lancerul îşi vîntură iar aripile de moara. Acum se înălţă glasul bătrînului Gînj : — Ştiţi voi cine-i Potcoavă ? Dacă ştiţi, întoarce-tî-vă caii! Noi ştim să trimetem plumbii drept în frunte. Dacă nu v-aţi spovedit, întoarceţi-vă t — Sa ne despărţim cu cinste ! răcni şi mezinul; plecaţi cu Domnul I ' Lăncerii se frămîntară iar şi valul de zale undui, sclipind. Vorbitorul intră în grămadă un răstimp ; apoi ieşi iar, purtîndu-şi braţele şi răcnind. — Bine 1 tună Potcoavă ; îndată trimetem un stol de plumbi, îndată ! Şi vine asupra voastră şi tîrgul 1 Un rind de călăreţi se mişcă după parlamentar. Lăncerii îşi rotiră caii In strălucirile asfinţitului. Atunci o pocnitură singuratică de săneaţă izbucni din rîu ; vorbitorul se clătină în şa şi se abătu pe coama calului. Alte pocnituri urmară, scurte, fără răsunet, în tăcerea cîmpiei. Cîţiva cai se răsturnară în ţărînă eu călăreţii iSubt ei, dar aşa de uşor, aşa de simplu, parcă ar fi fost un joc. 21» 323 Leşii se opriră scurt, ca un zid, cu ochii aţintiţi în zare pe deasupra tîrguşorului. Şi în apusul limpede, un freamăt ciudat se întinse umplînd văzduhul. Rîndurile lăncerilor se frăminbairă, se suciră * şi deodată porniră îndărăt spre zare, într-o scînteietoare goană, prin pulberea de aur a asfinţitului. — Duceţi-vă dracului I urlă glasul cazacului Pokotilo ; la iad, ereticilor ! Mulţimea de la marginea tîrgului urla, se purta ca vialuri negre, şi bubuiturile glasurilor iar umpleau cîmpiia; un răcnet vijelios, un rîs imens, o furtună de rîsete, parcă împingea spre zare mulţimea lănce-rilor. Cazacii lui Potcoavă ieşiră din rîu şi încălecară, şiroind de apă. Pe cînd mulţimea îi împresura fierbînd, chiuind, gemînd, şi strivindu-se, nebună, — un cîrd de călăreţi ieşi din Nemirov şi-şi rupse cale prin norod. — Iată Ţopa şi Kopycki ! strigă Potcoavă, şi-şi repezi calul înainte, prin freamătul populaţiei. Ţopa, bătrînul moldovan, strînse la piept pe viteaz ; tot aşa făcu şi Kopycki, vechiul căpitan al lui lon-Vodă; şi, prin freamătul poporului ameţit de bucurie, schimbară cîteva cuvinte. — Bani sînt ? întrebă Potcoavă. — Din mila Domnului, sînt! zise bătrînul Ţopa. — Atunci strîngem flăcăii şi pornim 1 strigă Potcoavă şi ochii lui de şoim se aprinseră. Şi tot într-o scăpărare de fulger, (tot aşa de vijelios cum veniseră prietinii cei doi, se întinse un strigăt cumplit în norodul Nemirovului. Un uriaş 'stol întunecos se revărsa ca o apă mare de după tîrg, şi puzderia de cazaci, cu Şah în frunte, abătu mulţimea într-o clipă la o parte, într-o adîncă şi zguduitoare 324 revărsare ; şi într-un clocot ieşit dintr-o mie de piepturi : — Potcoavă 1 Potcoavă !, în nechezările cailor şi zăngănirile armelor, norodul strivit, şi înspăimîntat, simţi cutremurîndu-se pămîntul. Prin amurgul rumân, prin vîntul serii, glasul lui Potcoavă se înaltă ca un » bucium de răziboi: — înainte, fraţilor t După mine, Ia Moldova 1 şi încă o diată nechezară caii, zuruîră armele, răcniră voinicii şi se zgudui pămîntul sub ropotele cailor. VII Cum .s-fi cîştigă un tron şi cum sa răscoală calicit/tea Norodul Nemirovului, într-o repede perindare de icoane, văzuse dispărînd în zare lăncerii Ieşi însărcinaţi cu prinderea lui Potcoavă, văzuse lapărînd întăiu! pîlc de călări, apoi se zguduise la revărsarea mulţimii caziaciior, şi totul se petrecuse ca la un joc de război. Iar cazacii, după răcnetul lui Potcoavă, porniseră ca un uragan şi multă vreme în urma lor cîmpîa vm de un freamăt surd. Acum Potcoavă ducea vîrtejul de războinici spre Moşie. Călcau stepele, culctnd la pămînt iarba mare; călcau -ttîrgurile şi satde în zvonul mulţimilor şi în vaietul clopotelor; suliţile spintecau vîntul şi săneţele sclipeau la soare ; treceau într-o goană furtunoasă, împrăştiind în cîmpii, în tîrguri şi sate, freamăt întins de groază. ' La popasurile mari, focuri uriaşe se înălţau. Şi-n fierberea mulţimii, iu cîtitcceie de vitejie, în sunetele de tobe, în nechezările cailor aprigi, Potcoavă, aprins -de dor de răzbunare, sta bătut de gînduri la vatra sfatului, cu ochii aţintiţi, se cobora în a-dîncurile su- 325 fletului, îşi întreba simţirile şi cerceta o dragoste tainică, care licărea ca un foc sub spuză. Uite! se apropie ceasul în care duşmanii vor muşca ţărîna şi se vor zvîrcoli la picioarele lui; se apropie ceasul cînd vînzătorul marelui lon-Vodă va fi plătit. Un murmur mare de mulţămire se va întinde în toată » ţara; domnia îl aştepta ; vremuriUe biruimţilor de la Jilişte, Brăila şi Bender vor învia, zbucnind ca o vîl-voare sîngeroasă ! Şi cu toate acestea... o dragoste tainică, care licăreşte ca un foc sub spuză, îl face să se gîndească cu amar la strălucirile viitorului. — Pe cine va trebui să pedepsească ? Cine e trădătorul ? O icoană gingaşă, o nălucă mlădioasă pluteşte prin tresăririle şi zvîrcolirile flăcărilor, — şi prin sufletuil viteazului tresar şi se zvîrcolesc ascuţite dureri. Zvonul greu al popasului se sfarmă şi lunecă peste el. O tăcere adîncă s-a întins peste suflet, o noapte oarbă, fără'hotar, în care durerile fără nume rătăcesc ca nişte paseri desnădăjduite. Şi tabăra se linişteşte, flăcăii dorm sub cerul nemărginit, cu faţa la stele, — numai Potcoavă rătăceşte ca o umbră. Dar deodată tabăra murmură şi se frămîntă, caii nechează ; la răsărit o rumeneală tainică taie orizontul drept, da o linie de sînge; urn stol de pa seri. negre trece cu un fîşîit grabnic spre ţară... Potcoavă se scutură şi-şi lunecă mîna pe frunte; visurile nopţii se risipesc şi ochii lui, plini încă de durere, iarăşi se aprind nedomoliţi. Glasul i se înalţă în suflarea zorilor, stăpînind tumultul mulţimii. Numai mezinul şi moş Petrea Gînj, în goana spre' ţară, n-aveau decît cîte un dor, şi un gînd : mezinul dragostea, bătrînul răzbunarea ; cel întâii ardea şi se zbuciuma în tăcere ; cel de al doilea îşi destoia sufletul în gura mare. 326 Era bucuros bătrînul Gînj cum mu se mai află. Toată vrerrrea între cazaci a petrecut-o, cu Pokotilo, bînd ţapăn, dar despre gîndurile lui n-a spus nici o vorbă. Acuma iată-1 călare cu privirile arzătoare de sub sprîncenele negre ţintite în zări; iată-1 vioi şi aprig ca un tînăr, răsuflînd foc pe nări, fierbînd şi gemînd cu nerăbdare. Doamne ! de-ar pune el mîna pe cînele de Irimia Golia ! — In zborul cailor strigă lui Pokotilo : — Doamne, frate! stau pe spini ! de-am ajunge mai degrabă ! Cînele de Golia îmi stă ca o bubă pe suflet, nu mă lasă să dorm ! Nici sufletul lui Ion-Vodă, saracul, nu doarme, acolo unde-i el... Sufletul măriei sale aşteaptă !... Frate, frate, mult mai avem !,... Alexandru asculta întunecat vorbele bătrînului. In sufletul lui ardea nestinsă dragostea, şi vîntul zborului, poştă cu poştă, o aprindea mai rău. Răzbunare, vitejie, toate se mistuiseră în marea flacără a iubirii. Petru Şchiopul, lon-Vodă : slabe icoane, pierdute într-o negură deasă ! Numai o fantasmă dragă din-tr-un trecut de farmec îl chema, fugea înaintea lui, în stîlp de pară. Dacă n-ar fi călărit lîngă frate-său şi dacă nu s-ar fi simţit în fiecare clipă învăluit de priviri mustrătoare, dacă voinţa lui Potcoavă nu l-ar fi ţintuit la datorie, — de mult, de mult mezinul ar fi lăsat şi tovarăşii, şi goana cătră domnie şi ar fi zburat înspre un sat de pe .malul Moldovei, acolo unde lăsase toate dorurile şi toatfe avînturile. Privirile l^ii mîhnite rătăceau spre asfinţit, întrebau parcă vînturile care veneau dinspre ţara iubită ; trupul lui slăbise. Potcoavă privea tăcut pe fratele său, pricepea, — 327 dar nu-i spunea nici o vorbă; numai ochii lui mustrători înfiorau pe mezin. ‘ • Oastea sălbatică trecu Nistrul înot şi răzbătu în ţinutul Soroeei. Acolo freamătul ei răscoli satele vitejilor hînsiari, neînvinşii oşteni iai lui lon-Vodă. Pe vîrfurile culmilor, prinseră a cînta buciumele vechilor lupte ; şi la undele bătrînelor melodii, vitejii puseră mîna pe pală şi prinseră harmasarii din eeairuri. Ţara se trezea din amorţire; ţărîna străbunilor tresărea în zvonul vijeliei care ridica în picioare cetele vitejilor. ' : ! Şi bătrînele melodii de bucium tunau pe culmi şi oastea zguduia pămîntul şi văzduhul. Poştă cu poştă se apropia de Iaşi freamătul paloşelor. Vai ţie, Petre, domn ticălos ! vai ţie, Irimie, Iudă care ţi-ai vîndut Domnul şi ţi-^i îngenuncheat Moşia! ! * Iată şi Iaşii ! — Oastea lui Potcoavă se apropie într-o larmă surdă, care se împrăştie pe toată cîmpia răsăriteană a oraşului. Un potop de suliţi şi săneţe se apropie, un potop de paloşe, de arcuri şi de coase. Pir.iin zvonul oare ;se înalţă La cer, răzbat ca nişte pi îngeri de spaimă triste bubuiri melodice iale clopotelor. O aureolă sîngeroasă împresoară oraşul şi turlele sclipesc în bătaia asfinţitului. Prin pulberea aurie, se zăreşte la margine oastea Domniei : mulţimea de turci în primul rînd şi oşteni de strînsură, ta sprijin, dindărăt : ei stau ca un zid negru, deasupra căruia fesurile par o pînză sîngenaită. Intr-o clipă cele două oştiri se zăresc. Un răcnet mare se înalţă ca bubuitul unui vînt pustiitor. Şi oas- 328 tea Şchiopului se mişcă în larg, — după aceea Sfc strînge, oa o fiară care se ghemuieşte înaintea prăzii, şi se opreşte neclintită. Cazacii lui Potcoavă îşi reped într-un avînt sălbatic caii. Nicoară îşi trage pala şi dintr-o dată, în toate sotniile voinici'lor, licăresc flerurile lucii. , Bătrînul Gînj strigă : — Ne-a venit şi nouă rîndul, îriaţilor ! Să dăm de moarte, fraţilor ! Pămîntul se zguduie; rîndurile se strîng; şi răcnetul de război izbucneşte. Călăreţii, plecaţi cu piepturile pe oblînc, îşi reped paloşele şi suliţile scînteie-toaire, şi nu se ştie, oaste vine, ori irnînia lui Dumnezeu ! Potcoavă e înainte cu bătrînul Gînj; aleargă înaintea pilcului de viteji şi coamele lor fîlfîie în zborul cailor. Pămîntul ropoteşte şi larma surdă umple cîmpia. O înîlăcănare iroare cucereşte toate inimile. Bătrînul Gînj răcneşte ca un leu. Bătrînul Pokotilo, hatmanul Şah şi vechii tovarăşi, Totîrnac, Ursu, Suliţă, Harbuz şi Caraiman, strînşi în minghineaua rînduri-lor de viteji, se simt ca într-un zid de oţel. Dar prin pulberea de aur care joacă în jurul acestei rostogoliri ameninţătoare, ochiul de şoim al lui Potcoavă zăreşte deodată, înainte, pîlcul turcilor miş-cîndu-se. Glasul lui izbucneşte în tumult: — Staţi 1 Şi ca printr-un farmec, toată revărsarea de cazaci se opreşte tălăzuindu-se. — Descălîoaţi ! tună Potcoavă. Şi, cît iai bate din palme, căzăcimea, descălecată, lasă caii nemişcaţi în cîmpie şi se ia după Potcoavă în goană, se desfăşură în faţa turcilor, care^se mişcă pe nesimţite. Deodată, oastea Şchiopului se desface şi într-o liarmă uriaşă, se înalţă glasurile lui Potcoavă, Gînj, Şah şi Pokotilo ; şi pe cînd oastea turcilor, desfăcută în laturi, descoperă tunurile, — la glasul căpitenîilor sotniile de cazaci se zvîrl la pămînt. O izbucnire grozavă cutremură pămîntul şi umple de fum tot zidul desfăcut al turcilor. Soarele roş păleşte, pe cînd prin fumul luminos, Iaşii, îin fund, se profilează pe asfinţit negru, ca într-un pojar. Gînd fumul se împrăştie, cazacii sînt în picioare, cu săneţele aţintite, desfăşuraţi pe toată întinderea cîmpiei. O pîrîire prelungă de bubuituri începe dintr-un capăt la altul! al liniei. Apoi, ipe cînd îin ,rândurile oastei Şchiopului o zvîrcolire adîncă se sapă, pe cînd jumătate din zidul ei se abate la pămînt trăsnită, cazacii, în goană se adună, se reped la cai, încalecă şi glasul lui Potcoavă iar se înalţă în vînt ca o buciu-mare de moarte : . — înainte, fraţilor ! Şi ropotele, şi glasurile mînioase, şi zăngănirile armelor bubuie. Voinicii se lasă iară pe oblînc, îşi ridică paloşele şi d^u măvială în turci şi în oastea de slrîn-sură. — Ura ! fraţilor ! strigă înnebunit bătrînul Gînj, daţi de moarte ! Ucideţi, ucideţi! — Ucideţi! urlă voinicii şi încep a tăia în rândurile duşmanilor. — Ţine-te, bătrînule ! strigă Pokotilo ; ţine-te, tătucă ! — Unde-i Ştefan al Măriei ! unde-i Stîngaciu ! răcneşte Suliţă, repezindu-şi arcanul şi smulgînd de pe şa un fugar ; unde-s ? Frumoase lucruri ar vedea I 330 Al Măriei şi Stîngaciu zac în ţărîna umedă pe malul Nistrului, şi-i jelesc undele, şi-i jeleşte vîntul... — şi ei ascultă glasul undelor şi glasurile vîntului, dar mai bine ar fi ascultat glasurile războiului 1 - Oastea biruitoare calcă într-un freamăt de paloşe armata Şchiopului: cîmpia e cruntă de sînge, şi soarele se închide în dosul oraşului ca un ochi îngrozit. Răcnetele se ridică pînă la cer; săneţele, în fulgerări şi-n bubuiri arzătoare, scuipă plumb şi moarte prin umbrele amurgului. Cazacii pătrund în furnicarul duşman, paloşele vîjîie şi sfîşie în carne şi sînge, şi pliscurile suliţilor deschid izvoare roşii. Cai spăriaţi izbucnesc din învălmăşală şi bat cu copitele cîmpia, cu coama în vînt, cu ochii sîngeraţi; adesea în şa stă aninat trunchiul călăreţului; adesea trunchiul călăreţului e atîrnat cu piciorul în scară, şi capul se zbate în bulgării cîmplei, şi se sfarmă. Cîte-odată un cal fără stăpîn se opreşte între snopii de trupuri secerate, în bălţi de sînge, sforăie şi tremură pe picioarele subţiri, care vibrează ca nişte coarde. Cazacii trec sprinteni ; arcanele zboară în vîntul serii, smulg călăreţii de pe cai şi-i tîrîie prin ţărînă ; moartea rupe din rînduri; suflări aspre de durere cutreieră cîmpia şi se unesc cu gemetele răniţilor, în-fioară pe cei vii şi trec zadarnic pe la urechile celor morţi. Vîntul pustiitor trece, pe cînd umbrele amurgului se amestecă. Şi, în amurgul nelămurit, se văd pîlcuri de oaste călcate în picioarele cailor, pîlcuri de oaste, gonite şi spîr-cuite. Cazacii îşi învîrt arcanele şi rup din rîndurile fugarilor ; oastea Şchiopului bate în cai şi fuge, caută scăpare în noaptea apropiată, şi adesea mulţi din oaste se' prăbuşesc în noaptea morţii 1 331 învingătorii pătrund tn oraş. Noaptea se lăsase şi scaunul Domniei era pustiu. Nici o lumină nu licărea nicăieri. Tropotele cailor răsunau pe uliţi mute. Obloanele erau lăsate pretutindeni. Rareori capete spărioase, cu părul vîlvoi, se arătau pe la răspîntii în licărirea sîngeroasă a faclelor purtate de oşteni; o suflare de spaimă cutreiera cetatea. Pîlcuri de cazaci se împrăştiară pretutindeni, cău-tînd cuiburile boierilor trădători. Prin noaptea uliţelor strîmte alergau ochi mînioşi de facle, lăsînd dungi şi scîntei roşii în urmă. în vîntul acesta de foc licăreau paloşele; ui iţi le se aprindeau de o vîlvoare roşă şi casele mohorîte şi negre se înălţau ca nişte morminte mari în lumina trecătoare, se înălţau parcă în lumină, şi iar cădeai în întuneric. La palatul domnesc, Potcoavă, mezinul, Gînj, Pokotilo şi toţi tovarăşii vechi, negri de fum, cu feţele încruntate, pătrundeau în cămări, în lumina sîngeroasă, urmaţi de aproape de roate de oşteni. Petrea Gînj şi Pokotilo sînt aprinşi din cale afară, ar voi să dea foc palatului, să dea foc tuturor curţilor boiereşti. Potcoavă, cu faţa cumplită, cu sabia în mînă, caută pe acei asupra cărora trebuie să cadă răsplata ticăloşiei. Alexandru e neliniştit, e luat de şuvoi ; păşeşte grăbit alături de frate-său, dar pe dînsul alte gînduri îl duc. Din cînd în cînd privirile lui de foc se îndreaptă spre moş Petreâ ; nu-i plac vorbele bătrînuiui ; răcnetele răzbunării îl supără şi-l zguduie pînă în adîncul sufletului. Cu toţii pătrund în cămări, negri şi cumpliţi la lumina roşă a faclelor. Pretutindeni, înapoia lor, oştenii furnică. 332 Uşile mari de stejar, legate în fier, cad; topoarele hat şi dărtmă uşile şi zgomotele răsună greu în cămările pustii. — Stăpîne! stăpîne 1 strigă Gînj ; să dăm foc cuiburilor de năpîrci! Potcoavă tace, dar mezinul murmură mîniat: — A nebunit moşneagul ! Bătrînul n-aude, ridică barda şi o repede într-o uşă de stejar; iar Pokotilo se uită pieziş, cu uimire, la mezin. Trec înainte, prin lumina roşă, duşi de răzbunare. Deodată un mănunchi de oşteni răzbate dintr-un gang, răcnind şi făcînd semne. — La ei, stăpîne ! strigă bătrînul Gînj ; au pus mîna pe năpîrci 1... Potcoavă se avîntă. După dînsul, Gînj şi mezinul. In fruntea roatei de cazaci e Toader Ursu : — Stăpîne, i-am prins pe dumnealor boierii tocmai cînd voiau să iasă din tîrg. Intre paloşele oştenilor, în tremurul luminii, stau cîţiva boieri rupţi, prăpădiţi, fără arme, cerînd îndurare. Sînt galbeni ; unii bîlbîie înfricoşaţi. Insă alţii privesc liniştiţi, cu încruntare,-în jurul lor. — Unde-i Go^ia? strigă Potcoavă pe cînd cazacii se dau în laturi. Spuneţi, mişeilor vînzători, unde-i căpitenia voastră ?... In lumina pîlpîitoare a faclelor, paloşul viteazului licăreşte. El stă drept, încruntat, şi ochii lui scînteiază ca două vîrfuri de jungher. Unii din boieri, palizi, tac. Alţii cad în genunchi pe lespezile de piatră şi se tîrîie la picioarele învingătorului. Moş Petrea mugeşte ridicînd securea : — Cînilor, unde-i Golia ? unde-i Şchiopul ? 333 Unde sîrît ticăloşii ? rosteşte scurt Potcoavă. — Au fugit, doamne, se tînguiesc boierii, au fugit cu ruşine dinaintea măriei tale ! Tu eşti stăpînul nostru acuma ; doamne, fie-ţi milă 1 Noi nu sîntem de partea Şchiopului ! — Voi sînteţi Iudele care aţi vîndut pe lon-Vodă ! mugeşte iar Gînj, ridicînd securea ; voi aţi vîndut pe lon-Vodă, ticăloşilor ! Aveţi să muşcaţi ţărîna, viclenilor, aveţi să vă zvîrcoliţi ca şerpii pe jaratic, ticăloşilor ! După mugetele mînioase ale bătrînuiui se face tăcere în gang. Numai suspinele boieri Lor îngenuncheaţi se aud înăbuşite, prin pîlpîirile faclelor : — Avem copii, măria ta ! fie-ţi milă ! Au să ră-mîie, sărmanii, de izbelişte !... fie-ţi milă, măria ta ! Glasul lui Potcoavă izbucneşte aşa de straşnic, încît boierii cad cu feţele la pămînt. Cei palizi şi neîndoiţi tresar. — Dar voi... dar voi 1 aţi avut milă de Moşie ? Voi aţi avut milă de norodul bîntuit ? Avut-aţi milă de măria sa Ion ? Glasul lui ca un tunet umple palatul de piatră. Iar boierii ticăloşi bat lesp'edea rece cu fruntea plină de sînge, gemînd. • — Fie-ţi milă, măria ta ! Indurare ! — Tu eşti domnul nostru acum! — Da 1 tu eşti acum domnul nostru ! zice deodată un boier din cei încruntaţi şi galbeni, care stăteau în picioare; măria tal fă ce pofteşti! — Ai biruit! — Da ! el e domnul vostru 1 adaose cu tărie Gînj, el e fratele drept — auziţi domniile voastre ? fratele drept al lui lon-Vodă ! Şi el, ca lon-Vodă, va binevoi să treacă pe mulţi din voi prin ascuţişul paloşului ! 334 La strigătul bătrînului, iar se face tăcere. Şi boierii, şi Potcoavă, şi mezinul se uită la bătrîn încremeniţi o clipă. Numai Pokotilo bătrînul începe a rîde. — Bătrînule, bătrînule tovarăş, ai rostit mare adevăr ! — Trăiască măria sa ! — Tu eşti domnul nostru, strigă boierii, facă-se voia ta 1 — Duceţi-i ! rosteşte scurt Potcoavă şi staţi gata ! O bubuire umple palatul şi trece prin ganguri ca o suflare de vijelie. Mezinul tresărind, galben, ridică capul: — Ce este ? au prins pe Golia ? O frămîntare grăbită trece prin roiurile de oşteni care se poartă din gang în ograda palatului. Potcoavă, o clipă căzut pe gînduri, se înalţă şi întreabă : — Unde-i moş Petrea ? Tocmai atunci Totîrnac, răzbătînd prin ramătul cazacilor, se apropie. — Moş Petrea e sus pe zid... Norodul se grămădeşte de pretutindeni şi moş Petrea strigă : «Trăiască măria sa Nicoară, fratele lui lon-Vodă !» — iar prostimea răspunde cu bucurie... ian auzi ! Aceeaşi bubuire prelungă umple palatul şi trece prin ganguri. încă o frămîntare prin mulţimea cazacilor, — şi prin pîlpîirile sîngeroase, care joacă umbre negre pe zidurile nalte, răzbâte bătrînul Ţopa, urmat de Kopycki şi Şah. — Să trăieşti, măria ta ! strigă boierul. Norodul cheamă pe lon-Vodă! Palatul se cutremură de răcnetele cazacilor, ciare se frămîntă, se grămădesc şi-şi ridică cuşmele în vîtîu.1 paloşelor. ■ —- Uraaaa ! Trăiască măria sa Ian-Vodă ! uraaa! 335 Faclele fîlfîie grăbit, ca suflate de spaimă, şi de afară zvonul norodului pătrunde tot mai tiare, de dincolo de înaltele ziduri de piatră : — Trăiască măriia sa ! Trăiască măria sa lon-Vodă ! i * După ce Potcoavă se arătase din clopotniţă la lumina faclelor, după ce mulţimea, într-un singur glas înălţat pînă la ceruri, salutase pe «lon-Vodă», — pe zid nu rămăsese decît străjile de noapte, negre, în lumina păcurii aprinse în ceaune. Norodul încet-încet se împrăştiiase şi în jurul zidurilor nu rămăsese decît scursoaraa oraşului — golanii. Se grămădeau, se băteau, ţipau fără să ştie ce vor. Lor nu le păsa de nimic. — A venit domn nou; el cu boierii are ce are, dar cu mişeii n-are nimic; ba acuma, ca de multe ori, a venit vremea să se căpătuiască cei rupţi şi flămînzi ! — Intr-o gălăgie surdă, se grămădesc, se mişcă fără de. eîrmă încolo şi încoace şi ei< singuri nu ştiu ce vor şi ce caută. Pe ziduri stau străjile, neclintite ; ceaunele cu păcură întind şfichiuri de aur, fumegă, împrăştiind o lumină lugubră ; sfîrîie, tremură în întunericul nopţii, şi lumina roşă joacă peste pîlcurile mulţimii. — Măi Şahîn! ţipă un gligan nalt, slab şi adus de spate ca o coromîslă; ce zici tu, bre ? Unde-i măria sa Şchiopul ? Mulţimea se strînge cioatcă împrejur. Şahîn e un apar scurt, gros, cu mînile lungi. Pe obrazu-i mare şi buget stă, zvîrlit parcă de cineva cu nepăsare, un nas cît pumnul, vînăt şi noduros; iar gura, deschisă pînă la urechi, e împodobită cu dinţi ca de cal. Ţine coromîslia între umere, fără găleţi. Mulţimea sa grămădeşte în jurul lui şi al gliganului nalt. 336 — Ha ? măria sa ! zbiară Şahîn rînjind; măiria sa... şontîc-şontîc, — şontîc, — uite, aşa are să-mi umble : şontîc-şontîc, — he-he-he ! şi are să care apă cu ‘mine... şontîc-şontîc! Mulţimea începe să urle într-un rîs sălbatic. lai Şahîn se strîmbă, scoate limba, zbiară, face fel de fel de semne cu ochii şi descopere atîtea şi atîteia taine despre măria-sa Şchiopul, încît cei din jur se ţin de coaste, răcnesc, vîntufă din mîni şi tropăiesc din picioare, într-un delir de vorbe destrăbălate. Cei mai zdraveni pocnesc în cap, pe la spate, pe cei mai slabi, le smulg cuşmele şi le zvîrl peste ziduri, într-o furtună de răcnete. Păcura sfîrîie, fumegă şi împrăştie lumină sîngeroasă ; pe colbul uliţii şi pe zidurile din faţă umbrele tremură. Deodată se aude un glas după ziduri şi îndată porţiile se deschid şi o roată de oşteni se repede afară şi începe a învîrti harapnice şuierătoare. Mulţimea, luată în'şfichiuri, se frămîntă şi porneşte încet, îmbrîn-cindu-se, frămîntîndu-se pe uliţile întunecoase. In medeanul unei cişmele, se opreşte. Cîteva facle se .aprind, rumenind chipurile sinistre. — Iaca ! strigă un golan, asta-i răsplata de la domnia nouă ! ne iau în .sfîrcurile harapnice,lor ! — Nu-i nimica ! strigă Costache, gliganul cel nalt; dacă stăteam degeaba adolo ! Ne-au mînat să mergem, să ne căpătuim şi să ne săturăm! — Chiar aşa, măi Costache ! zbiară Şahîn, să te saturi ! De cînd n-ai mîncat tu, măi Costache, ce zici? Ia acum a venit vremea să te îndopi şi tu ! Cînd ei trece pe dinaintea curţiilor boiereşti şi-i simţi mirosul bucatelor, n-au să-ţi mai curgă prin colb bale de un stînjen! 22* 337 Iiar mulţimea in jur se frămînta şi urla: Hă-hă-hă! he-he-he 1 ha-ha-ha ! Măi Costache! biale de un stîn-jen ! Hă-hă-hă ! — Taci, Şahîne, porc-de-cîne! strigă Costachfe. Şi norodul golanilor iar : Hă-hă-hă! Şahîne, porc- de-cîne ! Gura cea mare ;a lui Şahîn se deschide într-un rînjet mare : — Măi Costache, măi ! eu îs porc şi tu eşti cîne!... hă-hă-hă ! Din jur mulţimea s-a grămădit aşa de tare ca să asculte cele două guri de aur ale cişmelelor, încît rîndul întăi se prăvale peste Şahîn. Cei doi vorbitori cad unul peste altul, nas în nas, se apucă de cap şi încep a-şi căra pumni. Mulţimea izbucneşte iar în hohote şi, în frămîntarea înghesuielii, mulţi se apucă de grumaz, şi încep gemete, urlete, sudălmi, de nu se mai aude nici în cer, nici în pămînt. Apoi pîlcurile se urnesc iar. Şi Şahîn, din frunte, strigă : — Măi băieţi, măi ! ia acu a venit vremea noastră, măi ! Hai să chefuim ! Un glas răguşit răspunde : — Dacă n-avem parale, măi ! — Tare eşti tu prost, măi! urlă Şahîn; de-acum buţile de vin sînt ale noastre, măi ! Asta-i noaptea cînd avem şi noi slobozenie la toate. Şi glasuri multe chiuie şi mulţimea neagră se mişcă cu vuiet spre inima oraşului. Şahîn se hărţuieşte cu Costache şi norodul se îndeasă furnicînd pe uliţi. La o poartă boierească se opresc, în zbieratul lui Şahîn : , — Aici, măi! 338 Ndrodul, Viiind, stă încă la îndoială; dar o piatră azvîrlită bate în porţi. îndată pornesc să ploaie bolovanii fără nici un folos. Pe urmă, cei mai voinici înaintează şi pun umerele. O bardă prinde a bate, în larma bubuitoare. Apoi, într-un tumult greu şi în răcnete cumplite, porţile se dau în laturi şi mulţimea, strivindu-se, pătrunde înlăuntru. La lumina faclelor, porţile pivniţelor pîrîie şi lă-căţile grele cad. Se începe destrăbălarea. Vinul curge, mulţimea se striveşte, urlînd ca fiarele. Şi într-o prăbuşire surdă, uşile, ferestrele cad sfărîmate; în casă nu rămîne un lucru teafăr şi ,lia locul lui; totul' se macină, pulbere, în frămîntarea mulţimii sălbatice. Apoi în urlete şi chiote cumplite, şuvoiul se mişcă clătinîndu-se; în urmă, limbi de foc ţîşnesc pîrîind pe ferestre; în curînd casa e închisă de brîie de flăcări şi întunericul se luminează într-o izbucnire de pojar pînă la cec. Norodul trece pe uliţi într-o bubuire de glasuri neînfrînate, se opreşte, bea, sfarmă, pradă; şi, în urma lui, alte flăcări izbucnesc, şi altele, şi altele. Mulţimea trece neagră ipirin ilumina roşie, şovăind şi înghesuindu-se în uliţile strîmte ; în frunte Şahîn şi cu Costache, ţinîndu-se de gît, păşesc urlînd îri zdrenţe, cu chipurile rumenite de flăcările ameninţătoare. Stoluri, stoluri se năpustesc, ca paseri prădalnice, asupra curţilor boiereşti lăsate în părăsire. Porţile se dărîmă sub topoare, ori se desprind, ca nişte aripi, din umerele zidurilor şi se prăvălesc; iar norodul desculţilor se năpusteşte cu mînie în curţile pustii. Geamurile cad ţăndări, cu sunete ascuţite, uşile mari bubuie, şi limbile de flăcări neîndurate împînzesc o rumeneală sîngerpasă deasupra oraşului. 22 339 La curţile unde boierii au rămas, împăcaţi cu lîoua stare de lucruri, — argaţii într-armaţi cu bîte ţin piept năvălitorilor fruntaşi. Porţile se aleg cu o grindină de bolovani, — şi mişeii trec înainte, ca să nu-şi piardă vremea. Trec cu facle prin uliţi mute şi pustii, trezind din somn căsuţe negre şi stîrnind urletele jalnice ale cînilor. Apoi, încet-încet, ceata se împrăştie. Grămezi după grămezi rămîn la gurile pivniţilor, desfundă buţile într-o beţie furioasă. Intr-o destrăbălare fără nume, orbecăiesc chiori prin curţi, bătîndu-se cu capul de ziduri, urlînd răguşit frînturi de cîntece. In vremea asta, ceilalţi, cu Şahîn şi cu Costache în frunte, colindă uliţile prin fumegarea faclelor, urmaţi de dureroase urlete de cîni. Dar lucrurile nu puteau dura multă vreme aşa. Ostaşii începură să risipească pe tulburători. Prea mult îşi făceau de cap şi vinul mai mult îl părăduiau în loc să-l bea. Şi astfel, răcnind şi azvîrlind în toate părţile cu bolovani, armia lui Şahîn se risipi. Totuşi, prin dosuri, slabe rămăşiţi se mai apucară de vitejii, intrară prim crîşme sfărmînd, şi înghiţind băuturile ce le cădeau sub mînă. Ostaşii nu putuseră să-i moaie, dar băutura îi muie de tot. începură a urla şi a cînta, se întoarseră iar spre curţile boiereşti pînă ce oştenii se mîniară că nu sînt lăsaţi în pace să cinstească la gurile gîrliciurilor, şi prinseră a da în tulburători. Cum au dat nu se ştie, dar sînge a curs. Şahîn a făcut şi el o ispravă. Cu corosmîsla, a pocnit în cap ipe un ■cazac beat, rătăcit. Cazacul a căzut şi Şahîn, mai ameţit decît cazacul, s-a scremut multă vreme să se aburce în şa. Pe urmă a făcut ce a făcut şi s-a suit, dar aşa de bine, că în loc de frîne a apucat coada calului, şi calul înainte fugea şi £ahîn 340 trăgea de coadă şi răcnea, cumpănindu-se în şa de-a mai mare dragul. Calul a fugit aşa pe uliţi, pe urmă a dat între oşteni, şi atunci şi Şahîn şi-a sfîrşit călăria. A căzut de pe fugar, cu un glonte în cap, şi a rămas în mijlocul drumului, cu mînile întinse în laturi, cu ochii holbaţi şi sticloşi, cu nasul vînăt, cu gura mare căscată şi plină de sînge. După tulburarea aceasta scurtă, — pînă la ziuă focurile fură istînse, morţii îndesiţi, sîngele sipălat ori acoperit, şi a doua zi laşul se trezi într-un soare frumos de vară, ca înviat, după o noapte de groază. Prin lumina strălucită, poporul, îmbrăcat ca de sărbătoare, se grămădea pe uliţi spre palatul domnesc. Clopotele vuiau în turnuri cîntînd melodii care umpleau văzduhul, într-o uşoară pulbere aurie. Boieri, cler, norod, toată suflarea înălţa glasuri de bucurie, slăvind pe noul lon-Vodă, prin vesela lumină a acelei dimineţi. Şi cînd mitropolitul unse pe oştean, la Sfî-ntul Neculai cel Bogat şi-i puse coroana de voievod pe pletele creţe, cînd clopotele cîntară mai adînc şi sacaluşurile bubuind zguduiră pămîntul, cînd poporul îşi înălţă glasul, prin toate sufletele trecu acelaşi fior de, înălţare şi avîntul cutremură mulţimea cu suflarea lui înflăcărată. VIII Cum au pierit o mărire şi o dragoste La Docolina, oiastea ieşită întru întîmpinarea or-diei Şchiopului se odihnea. Era după miezul nopţii şi-n rîndurile liniştite stăpînea tăcerea. Cele din urmă focuri de popas se potoleau, pe sfîrşite; ici şi colo, 341 cîte-o tresărire grabnică descoperea pîlcurile oştenilor, negre, nemişcate. Pe zarea răsăritului, o rumeneaiă de-abia văzută năştea şi deasupra malului înalt al Prutului, în rume-nealia aceasta, vegheau străjile neclintite, ca zugrăvite cu cărbune. Potcoavă, după ce trimesese un stol de cercetaşi spre duşman, — se retrăsese, singur, la lumina slabă a unei vetre de jaratic şi, treaz în mijlocul tovarăşilor de luptă, se războia cu gîndurile. în sufletul viteazului gemeau vijelii: ură şi iubire! Acum, cu cîteva ceasuri înaintea ciocnirii de oşti, care trebuia să lămurească şi să liniştească cumpăna sufletului, — gîndurile, colindătoare amărîte, se co-borîseiră î-n furtună. Potcoavă se gîndea. Mai întăi de toate, coroana de voievod îi apăsa fruntea. — Altădată, liber în nemărginire, eu pletele în vînt, călare, între tovarăşi, se simţea al său. O putere uriaşă se deslănţuise deodată în el, şi puterea aceea, vibrînd din toate încheieturile lui, îl purta ca într-un vîrtej de flăcări; calul, tovarăşii, luptele, petrecerea, altceva nu cunoştea. Ba acum mai cunoştea ura, schimbată într-un aprig dor de răzbunare. In uraganul de la Gahul, după moartea marelui Ion-Voie-vod, a simţit că puterea uriaşă, care-1 purta la întîm-plare, trebuie să aibă un tel. Şi iată că din pribeagul care vînt ura ţară după ţară, a răsărit un Potcoavă nou, care, într-o furtună grabnică, a ajuns aproape de ţel. E mulţămit ? — Poate o să fie mulţămit cînd va face dreptate... dar atunci, mai mult decît acum, coroana îl va apăsa... Dorul, aprigul dor de stepă fără hotare, dorul şoimului de nemărginire; uriaşa putere înlănţuită de un scop, dintr-o dată izbucnind la libertate: toate, toate îl vor chema la viaţa de altădată ! 342 Da! îl vor chema, dar poate zadarnic îl vor cihem®! In ura de acum, merge încă înainte, dus de un vînt al unei vijelii care abia mai -suflă; e ca un om care, repezit, trebuie să meargă pînă în fundul văii. Zadarnic caută să simtă suflarea veche, zadarnic se în-şală şi caută s-o aprindă, — acum alt vînt arzător îl bate şi-i răscoleşte sufletul: o dragoste chinuitoare 1 De aceea, după ce va sta vijelia urii, zadarnic poate va mai izbucni dorul şoimului de nemărginire 1 II va robi vîntul arzător al dragostei, va robi viaţa atît de setoasă de libertate 1 Potcoavă simte focul biciuindu-i simţurile şi, într-o nălucire dureroasă, vede pe fata cea albă cu ochii negri. — Frate, frate, murmură viteazul, de ce ne-a dus întîmplarea acolo! Mezinul!... In mezin urlă patima, pe mezin îl arde o durere fără nume. Intr-o lună, de cînd au intrat în Iaşi, Alexandru s-a uscat ca o coarnă, patima îi izvorăşte din priviri şi-i tremură în glas; patima îl arde cu şlfichiul ei de foc ! — Frate, frate, dacă ai şti tu ce-i în sufletul meu ! Dacă ai şti cîtă amărăciune şi cîtă dragoste îmi bîntuie sufletul 1 Potcoavă oftează cu amar. — Ce-i de făcut, frate, ce-i de făcut ? Care din noi doi ? Cele din urmă vibrăiji ale urii, dorul de libertate şi de nemărginire, patima de foc, — toate într-o amară vijelie de gînduri, răscolesc sufletul viteazului; şi viteazul freamătă înăbuşit. In juru-i, cazacii, liniştiţi, se odihnesc în ipîlcuri pe lîngă focurile stînse, străjile se zugrăvesc cu putere în f'&sărit, pe orizontul rumăn. Şi Potcoavă stă 343 pe gînduri cu ochii arzători — doi cărbuni — şi vijelia freamătă în sufletul lui. Un vînt uşor, prevestitorul zorilor, adie peste popas. Din noaptea liniştită vin zgomote slabe: un strănutat de cal, un strigăt depărtat de prepeliţă, un zvon de aripi pe sus, ori strigătul scurt şi înfiorător al străjilor. încet-încet, o geană de foc naşte la răsărit, greşte sîngerînd1 zarea. Un murmur înăbuşit se deşteaptă în rândurile oştenilor. Potcoavă se ridică şi, înfăşurat în manta, se strecoară printre pîlcuri. In afară -de roata oştirii, începe a rătăci, visător, pe pajiştea udă de rouă. Dăv'idenii ! Iată, se arată satul liniştit de pe costişă, curtea albă a boierului Andrei, râmnicul, păduricea de arini1 şi de mesteceni şi, în acest cadru de lumină, fiinţa iubită ! Atîtea şi atîtea întâmplări neînsemnate se întorc din trecut şi ţin pe loc, cu îndărătnicie, mintea chinuită 1 — Odaia umbrită a rănitului, chipul luminos de fată, un schimb de priviri, un zîmbet... atît de neînsemnate întăi şi atît de chinuitoare acum ! Apoi cele cîteva zile de ploaie, cele dintăi începuturi d!e dragoste cu atîta greutate învinse atunci, şi mai tîirziu, după plecare, şi acum, cu atîta amărăciune renăscute şi schimbate într-o vijelie pătimaşă ! — Dair ziua aceea, cînd stătea el în cerdac cu bătrîna, şi mezinul vorbea cu Ilinca şi cînd el, într-o izbire de fulger, a descoperit dragostea lui Alexandru ! Cu cîtă uşurinţă şi-a stăpînit atunci pornirile! Dar acum care din doi ? pe cine iubeşte fata ? — Pe cine iubeşte fata ? Of ! frate, frate ! amară-i viaţa mea ! Cum mu pot să-mi smulg inima, s-o az-vîrl la cîni ! Geme sufletul în mine, frate, dar pe tine te mistuie un foc nestins 1 Şi poate pe tine tev iubeşte, 344 da ! poaite pe tine! — Gemi, suflete, zdrobeşte-te, că nu eşti bun de altceva ! Un tropot grăbit de copite se apropie. Potcoavă ridică încruntat capul. Se întoarce pîlcul de cercetaşi, prin slaba lumină a zorilor. Aproape de Potcoavă, călăreţii stau şi Suliţă se apropie singur, descalecă şi se închină. — Ei, Suliţă, întreabă Potcoavă, cum e ? ai dat de duşman ori nu ? — Am dat, măria ta. Ne-iam apropiat bine şi am cunoscut trei feluri de oaste: munteni, tatari şi de ai noştri, cu boierii hainiţi. — Au pornit ? — Da, măria ta, au pornit. In fruntea oastei au împins cirezi de vite albe şi herghelii de cai... In urmă, vine oastea. — Bine! rosteşte scurt Potcoavă. înţeleg ce gîn- duri are Şchiopul. încotro se îndreaptă ? Ai (făcut ce ţi-am poruncit ? - — Măria ta, m-iam apropiat şi am izbit cele mai de aproape străji. O roată de tatari s-a luat după noi. Tocmai atunci porneau cirezile de vite şi tabăra lor se mişca... Ne-am lăsat alungaţi într-acoace. Apoi cînd iau zărit străjile, tatarii s-au întors. — Bine, Suliţă ! — rosteşte iar Domnul. Apoi, în-torcîndu-se spre oaste, strigă cu glas mare: Sus, băieţi! Un freamăt greu umplu cîmpia; porunca trecu din gură în igură, şi sotniile începură a se frămînta, în luminile zorilor. Potcoavă îşi scutură pletele creţe, îşi trecu mîna pe Ifaţa palidă şi pe ochii arzători, apoi intră în oaste încruntat, cu pieptul sfîşiat încă de furtunile nopţii. Alexandru şi hatmanul Şah îl înftmpinară cei întâi: — Bună dimineaţa, măria ta ! 345 — Va da Dumnezeu şi va li bună pentru noi şi cumplită pentru vrăjmaşi!... zise întunecos Domnul. Bună dimineaţa ! Se apropie Şchiopul — şi va binevoi Dumnezeu să-l biruim. — Apoi se întoarse spre Alexandru, care sta trist, cu 'faţa galbenă şi suptă: — Frate, lasă gîndurile, lasă dorurile! Vine vremea judecăţii ! Vom da de Golia acum. N-o să ne mai scape ! Alexandru ridică fruntea şi se uită amărît la frate-său: — Am lăsat gîndurile şi dorurile, doamne... — Nu le-ai lăsat! strigă Potcoavă; dacă le-ai fi lăsat, ţi-ar scînteia ochii de răzbunare, ai pîndi şarpele acum, la învălmăşala care va izbucni, şi i-ai sfărrna capul... Te voi vedea ! Ştiu că avem să-i biruim, strigă Potcoavă, şi pe urmă, — Dumnezeu ştie ce va mai ifi pe urmă. Mezinul tresări, îşi ridică fruntea şi se uită ţintă la firate-său. Şah îi privea mirat pe amîndoi. — Da ! strigă Iar Domnul, întunecos; Dumnezeu ştie ce va mai ifi. — Şah, prietine, mi-i dor de stepă ! — dar cine ştie dacă voi mai vedea stepa ! — Doamne, zise Şah, stăm bine şi aici. Batem pe Şchiopul, batem oşti după oşti, şi ne trece dorul de pustie ! — Taci, Şah, strigă Potcoavă cu vioiciune, nu ştii tu ce spun eu ! Uită-te la Alexandru: el ar putea'înţe-lege, dar nu înţelege! — Ce vă uitaţi aşa la mine ? Intăi să batem pe Şchiopul şi să zdrobim capul lui Golia, şi ipe urmă vom vedea ce ne e rînduit de la Dumnezeu. Prin freamătul taberei, se apropiară de Domn Ţopa, marele vornic al ţării de jos, şi Kopycki, pîr-călabul Hotinului;*în urma lor, cîţiva boieri — cei credincioşi — şi moş Petirea Gînj cu Pokotilo. 346 După ce se închinară, Potcoavă începu să spuie veştile aduse de Suliţă. Tabăra se frămînta vuind surd şi glasurile hotnogilor şi ale sotnicilor se înălţau puternice în lumina şi răcoarea dimineţii. Scînteierea privirilor Domnitorului, apriga lui frămîntare, vorbele zvîrlite mezinului mirau pe toţi, dar toţi îşi închipuiau că apropierea luptei e pricina. Numai Pokotilo şi Gînj aveau îndoieli. iDupă ce împărtăşi tuturor veştile, Potcoavă zise: — Iată care e porunca şi rînduiala. Desfăşurăm puşcaşii drept în calea cirezilor; iar la aripi aşezăm călăreţii. Atît. O descărcare de săneţe va întoarce dobitoacele -asupra vrăjmaşilor, iar cazacii noştri se vor repezi de la margini şi-i vor potopi din două părţi... Toţi se uitau uimiţi la Domn. Vorbirea, ochii înflăcăraţi, — în preajma zvoanei unei oşti şi în apropierea unei izbiri sîngeroase, — apriga frămîntare care izbucnea în mişcare şi vorbă, toate aduceau tuturor aminte de cel căzut la Cahul. — Ce zici tu, tătucă ? şopti bătrînul Pokotilo lui moş Petrea; straşnic flăcău ! — Eu mă uit, frate, la amîndoi, zise bătrînul cu mîhnire; mă uit de multă vreme şi nu înţeleg... Uită-te la unul, parcă acum i-au ridicat pînza de pe obtraz; uită-te la celalalt...-Mult întuneric şi zbucium trebuie să fie în sufletul lui ! Şi nu înţeleg de ce... Mă gîndesc la unele, după cum ţi-am spus, mă gîn-desc la altele... Cine ştie ! — Multe nu înţelegem noi, tătucă ! rosti cazacul, întâi eu nu înţelegeam de ce te-ai veştezit aşa la faţă... Fir a te, Dumnezeu cunoaşte ce-i în inima ta ! Aşa-i ? încă unul prăpădit pentru totdeauna 1 347 \ încă doi! gemu bătrînul războinic, cu privirea aţintită. Soarele se înălţa deasupra luncilor Prutului; pe cer plutea o pîclă uşoară. In strălucirile dimineţii, armele oastei scînteiau. Caii nechezau sub călăreţi bătînd nerăbdători din copite, pedestrimea se mişca înainte la strigătele hatmanului Şah şi, deodată, în bubuirea surdă de glasuri, Suliţă cu stolul lui de cercetaşi se arătă, se apropie în goană de Domn şi îndată după aceea trîmbiţaşul lui Potcoavă dădu vestire. Şi toată oastea tăcu şi rămase nemişcată. Un aprod aduse pe Murguţ, frumos înşăuat şi împodobit. Domnitorul mîngîie coama şi ochii vechiului tovarăş de lupte, apoi se zvîrli în şa mîndru şi falnic, cu gugiumanul cu fulg de cocor în cap, pe trup cu tunica scumpă cu nasturi de argint şi brande-burguri de aur; şi trase paloşul, în lumina strălucită a soarelui. în apropierea lui stăteau boierii, mezinul, Gînj şi Pokotilo. . Pedestrimea se mişca înainte în tăcere, iar sotniile de caziaei se împîmziră pe de lături. Nu trecu mult şi se arătă şi oastea Şchiopului. După cum spusese Suliţă, o apă întinsă de vite mergea înaintea grosului oştirii. Un freamăt slab venea din mulţimea duşmanilor. Peste capetele vitelor se vedeau călăreţii .tătari şi pînă 'hăt departe, o pădure de suliţi. Oastea lui Potcoavă se opri şi rămase nemişcată: pedestrimea lia mijloc, cu puşcaşii în frunte, şi cazacii în laturi, ca două aripi întinse ale unei paseri uriaşe. Tălăngile turmelor sunau melancolic în dimineaţa caldă şi zvonul oastei duşmane creştea. Deodată un glas, un tunet, se înălţă în oastea moldovenească şi puşcaşii, ochind, sloboziră deodată săneţele, într-o 348 furtună grozavă de bubuituri, şi întreaga oaste izbucni în răcnete sălbatice. Intr-o clipă cirezile -de vite, învălmăşite ca de un uragan, pe loc se întoarseră într-un muget de groază şi se năpustiră asupra oastei duşmane. Tobele bătură în oastea moldovenească şi pedestrimea se mişcă în Ifugă înainte zguduind pămîntul. Tot atunci cazacii, cu palele în vînt, în două iureşuri grabnice, izbiră cu două vîrtejuri oastea ruptă a Şchiopului. într-o învălmăşailă furioasă, mugind şi trecînd peste pîlcuri întregi de oaste, cirezile de vite izbucniră în larg şi umplură cîmpia. Tatarii, împrăştiaţi, se adunau; pedestrimea — turci şi munteni — risipită, dădu îndărăt faţă de oastea lui Potcoavă, care se apropia zguduind pămîntul. Şi, în răcnetele unei întregi armii, măcelul începu. Potcoavă intră în foc, cosind : pala îi vîjîia în mînă şi, în răcnetele oştilor, Murguţ îl ducea ca un vîrtej ; sabia se încovoia, strălucea, cădea ca un fulger ; în urmă rămînea şianţ printre duşmani. După el mezinul se batea ca un nebun ; sărea cu calul în dreapta şi în st în ga şi hăcuia în carne. Cei doi moşnegi, Gînj şi Pokotilo, chiuind, se luaseră după fraţi. Dar deodată se treziră în mijlocul unei roate de călăreţi. Bătrînii îşi roteau paloşele ca nişte zmei, cu ochii scînteietori. îşi repeziră caii. Paloşele zăngăniră, sîngele ţîşni. — Peste ei, tătucă ! strigă Pokotilo. Caii se ridicară în două picioare, zburară, pe cînd cîţivia dintre călăreţii duşmani cădeau cu capetele despicate. Apoi bă-tlnd în dreapta şi în stînga, bătrînii ajunseră iiar pe fnaţi. Mai repede, moşnege, uriă Gînj; şi pe laturi, că nu ne rămîne nimic ! — Şi bătrînii se roteau în vîrtejul de moarte tal fraţilor, ipe cînd în jur, pretutindeni într-o bubuire prelungă de răcnete şi de gemete, şi ipedestrime şi cazaci tăiau în oastea Şchiopului. Coasele şuierau rebezînd picioarele cailor tătărăşti ; şuierau rînduri întregi de cotase abătînd pedestrimea Şchiopului, snopi după snopi, în bălţi fumegătoare de sînge. Ghioaga, cumplita ghioagă noduroasă, ţintuită cu piroane, bătea surd, sfărîmînd capete omeneşti. Arcurile se încordau, săgeţile fîşîiau, săneţele bubuiau, suliţele îşi .înfingeau pliscurile în trupuri ; paloşele vîjîiau; şi-n freamătul armelor, în larma gemetelor, pîlcuri de caziaci răsturnau în ţărînă pîlcuri de tatari; şiruri de moldoveni potopeau şi aşterneau la pămînt şiruri din pedesttimea Şchiopului. Şi prin frămînta-rea aceasta sîngeroiasă, Potcoavă trecea fulgerînd grămezi întregi; mezinul se bătea lîngă el, galben, cu buzele strînse ; bătrînii, Şah, Totîrnac, Ursu, în jurul lor — pustiau. Şi iată că o grămadă strînsă de tatari trecu vîrtej, alungată de un pîlc de cazaci, care îşi învîrteau, chiuind, cu dreapta arcanele iatr cu stînga paloşele. Si-meon Maxim cu capul gol, cu pletele şi cu barba în vînt, era înaintea lor. — Uraata ! urlă el învîrtindu-şi pala ; uraa Tea la nuntă ! Să-i tragem o beţie după asta ! Fug boierii, între tatari, de mînîncă pămîntul ! După ei, că ne îmbogăţim, îfraţilotr !... Uraaa ! Potcoiavă, la vorbele acestea, îşi întoarse capul o clipă spre vîrtejurile nouroase de luptători şi văzu că oastea Şchiopului era spulberată. îşi întoarse capul spre grămada strînsă de tatari, care alerga ca un vîr- 350 tej cu ,roatia de caziaci după ea ; îşi înfipse pintenii in coastele Murguţului, îl întoarse într-acolo şi porni ca o săgeată, tunînd: — După ei ! acolo-i Golia ! Paloşul îi vîjîi, ,învîrtindu-se pe deasupra capului ca un şarpe de flacără. Mezinul îşi strînse buzele mai tare şi se luă după friate-său sîngerîndu-şi calul cu pintenii. Gînj şi Pokotilo după dînşii, ca o vijelie. Moş Petrea răcni: — Ia acum a venit vremea noastră, bătrînule. Prindem năpîrca ! îndărătul lor, oastea spulberată a Şchiopului umpluse cîmpia, urmărită încă şi sfîrşită de pedestrimea moldovenească. Cai fără călăreţi rătăceau sforăind prin bălţi de sînge ; săneţele urlau răsturnînd în ţărînă pe fugari; săgeţile zbîrnîiau ; şi .pedestrimea Şchiopului, sfîrtioată, vîntunată în patru părţi, zăcea pe cîm-pie. Vaietele umpleau văzduhul şi lumina strălucită a dimineţii licărea în bălţile de sînge, scînteia pe armele risipite şi-şi presăra pulberea de aur peste şiruri întregi de răniţi şi morţi. Potcoavă zbura pe Murguţ. Cei din urmă fugari duşmani se prăbuşeau în laturi îngroziţi de moarte, ca înaintea unei suflări de foc. înainte, tatiarii băteau cu paloşele în oai, într-o goană nebună. După ei, cazacii, aplecaţi în şa, mergeau răcnind, învîrtind arcanele. Dar Murguţ zbura—nălucă, într-o scînteiere de fulgere. Meziinul şi bătrînii se ţineau aproape. Aşa, ajunseră pe cazaci, trecură înainte în şuier de furtună. Deodată tatarii cîrmiră în loc şi apucară .în altă direcţie. Cazacii, într-o clipă, se întoarseră şi ei, — loviră pe păgîni în coiastă ; arcanele zburară şi paloşele zăngăniră. în .învăimăşala aceasta, Potcoavă 351 îşi repezi calul; cînd ;fu aproape, îl opri, îl ridică în două picioare; — apoi o clipită repezit, păru că zboară şi, deodată, ca un trăsnet, căzu, de deasupra, peste tatari. Urmară cîteva clipe de zvîrcolire uriaşă: — apoi tatarii, zdrobiţi, se risipiră urmăriţi de cazaci. Boierii căzuseră sub paloşe; numai unul, — unul singur, — izbucnind din învălmăşală, aşi repezi iiar cialufl în goană. Potcoavă se lavîntă după el, răcnind: — Stai, cîne ! — stai să-ţi prime'şti plata ! Două urlete, .al mezinului şi al bătrînuiui Gînj, răspunseră : — Golia !... — şi goana începu din nou. Boierul înainte, Potcoavă după el; apoi .mezinul cu Gînj şi cu Pokotilo. Din zborul calului, Potcoavă, plecîndu-se tn şa, înşfăcă de pe un snop de morţi o săneaţă, din zbor o puse la ochi — şi după trăsnetul scurt, calul lui Golia căzu fulgerat, cu stăpînul său subt el. Gei patru îl ajunseră, îşi opriră scurt fugarii şi des-călecară, cu paloşele în mînă, pe cînd boierul, galben ca un mort, cu părul zbîr-lit, ieşea de sub cal. — eria albă, măria ta, albă şi frumoasă, parcă era o sfântă ! Şi boierul nostru, saracul, şi juptneasa noastră nu ştiau ce să-i mai facă ! au chemat babe, au venit ieromonahi vechi, degeaba! dacă nu i-a putut face nimic baba Aniţa, care te-a pus pe măria ta pe picioare şi pe mine m-a scăpat de la moarte, — apoi alţii nici atît, muncă degeaba ! Şi aşa s-a sitîns, măria ta, zi cu zi. Şi acu o săp-tămînă, a simţit pesemne că se duce : m-a chemat şi mi-a zis: Ghiţă, să te duci să găseşti pe măria sa lon-Vodă şi să-i spui atîta că -eu m-am dus ! — şi pe urmă a început a plînge; şi după ce-a plîns de s-a uşurat, s-a dus ! ■ S-a dus, a rămas albă, limpede la faţă, chiar în odaia ceea unde ai zăcut măria ta. Şi veneau frunze aduse de vînt, frunze galbene ca nişte fluturaşi, şi se aşezau pe patul unde zăcea jupîniţa Ilinca, Dumnezeu s-o odihnească ! Şi eu plângeam oa un prost, măria ta, buhăiam aşa de tare, îneît am sculat toată curtea în picioare! Şi a venit şi boierul nostru, sărmanul, şi biata jupîneasă, — şi ce-a fost, ce-a fost... Dumnezeule-Doamne! dacă n-or muri şi ei din asta, să-mi razi mustaţa, măria ta ! Ş-am aşteptat s-o îngroape. — Pe cînd eram în ţin-tiriim şi sfinţia sa părintele Ciotică cînta veşinica-pomenire şi eu prăvăleam ţărână pe sicriu, pe cînd boierii plîngeau, sărăcii, de ţi se rupea inima, şi clo- 361 potele sunau — iată că se arată coconul Alexandru, fratele măriei tale. Şi cum a văzut, a strigat: — Lă-saţi-mă s-o văd I nu zvîrliţi ţărtna, lăsaţi-mă s-o văd ! şi se uita cu ochi rătăciţi la noi, stînd încremenit ca o stană, pe marginea gropii. Şi popia ctntia, şi eu prăvăleam plîngînd ţarina. Pe urmă a vorbit din nou, riar, ca într-un vis: — De ce-am rătăcit noaptea I de ce n-am venit, mai degrabă, s-o mai văd o dată I Şi s-a lăsat în genunchi şi a început a geme. Şi-i curgeau lacrimile ca un pîrău. După aceea s-ia ridicat încet, s-a uitat prăpădit în jur, a mai suspinat o dată, — a încălicat, a pornit şi s-a dus I Ş-atîta-i, măriia ta. Pe urmă eu am purces să te caut, şi de patru zile şi de patru nopţi umblu şi acum iată că te-am găsit, Doamne, şi-ţi spun numai atît: — Măria ta! jupîniţă noastră s-a dus I Şi chiar numai atît ai spus, frate Ghiţă, ş-ai tăcut; şi lacrima s-a rostogolit uşor pe spinarea nasului şi a rămas aninată în vîrf. Pe urmă te-ai uitat la măria sa şi l-ai văzut stînd posomorit, cu ochii mari ca două genune, în care se rotea ca o apă neagră durerea; te-ai uitat la el şi ai rămas îngrozit. Nu ţi-a spus nici o vorbă şi stătea ca de piatră. Tîrziu s-a ridicat în picioare, a dat lia o parte pînza de fir şi a rămas privind în adîncul răsărit. Cerul era întunecos şi din zarea nemărginită se ridicau încet-încet nouri negri. Un vînt repede începuse a sufla, încreţind pînza de ape a Nistrului. Deodată ai tresărit înspăimîntat, la răcnetul lui : — Şah I plecăm ! — şi ai văzut pe uşa cortului oum tabăra vitejilor începe a se frămînta cu zgomot. Şi Potcoavă sta în locul lui şi privea cu ochii mari nourii negri, care se rostogoleau şi scăpărau fulgere departe, în stepa nemărginită. 362 EPILOG Cum a pierit un viteaz şi cum s-a ridicat altul upă furtuna stîrnită de Potcoavă, turcii, îngri- joraţi de acest nou lon-Vodă, ameninţară pe poloni cu fier şi flăcări, cît timp viteazul via mai sălăşlui în cuprinsurile lor. Şi trădarea surpă şi pe al doilea erou. Cinstiţii nobili Ieşi şi prea cinstitul lor Crai îşi desifăşurară îndată marea lor dragoste şi calda lor prietinie; şi Nicoară Potcoavă, chemat cu imiare pompă la Curte, intră între zidurile reci iaile temniţei. Viteazul stătu multă vreme la întuneric şi umezeală ; dar şi aşa numele lui şi amintirea trecutului începură a ridica în Ucraina cetele de cazaci. De aceea craiul hotărî sfîrşiitul lui Potcoavă; ieşi ,pe furiş din Liov de frica unei răscoale, şi-n urma lui — era într-o dimineaţă de iunie, — Nicoară fu scos în piaţa cea- mare. Ş-atunci Potcoavă, slobod cu totul, după ce s-a plimbat mîndru şi neînduplecat pe dinaintea norodului, între zidurile de oşteni cu armele giata, s-0 Oprit şi a grăit cu glas miare: — Oameni buni I ştiţi voi de ce mi se taie capul? 363 Ştiţi voi de ce mă răsplăteşte astfel craiul vostru ? Mă răsplăteşte astfel pentru că toată viaţa mea am stat ou paloşul afară din teacă şi m-am războit’ împotriva păgînului! M-am luptat pentru crucea şi legea noastră, şi acum iată răsplata mea ! — Bine! De moarte ştiţi voi bine că nu mă tem; am aşteptat-o şi am înfruntat-o în fiecare clipă. Nioiodinioară nu m-a făcut să clipesc şi nu mi-a abătut paloşul din drumul lui spre pieptul păgînilor ! Atunci a spus el multe adevăruri: că leşii şi craiul lor s-au purtat mişeleşte cu dînsul, că sînt nişte ticăloşi îngenuncheaţi fără nici o ruşine în tină, la picioarele ipăgînilor, că acuma el moare, dar nu va trece mult şi nelegiuiţii vor veni şi vor trece prin ascuţişul săbiei şi ţara de mişei în care vitejii primesc astfel de răsplăţi. , Apoi s-a uitat în juru-i şi ia zis zîmbind : — Oricum, nu face să îngenunchez şi să mor în tină. Să mi se aducă covorul meu cel scump, căci vreau să mor cum se cuvine! I s-a adus covorul, i s-a întins la picioare. Şi el a întrebat: ■ , , . i , — Unde e călăul ? Şi cînd omul îmbrăcat în roş ieşi în lumină, mulţimea începu să murmure surd, ca o apă răscolită de vifor. Potcoiavă aştepta liniştit, cu fruntea înclinată, cu obrazul întunecat. întrebă : — A venit vremea ? , — Cu voia măriei tale, da ! răspunse călăul. — Sabia ţi-e lucie şi ascuţită ? , ; ' — Da ! Atunci Nicoară îngenunche cu faţa spre soace, oftă şi începu să se roage. Stătu cîtăva vreme aşa, pierdut, cu ochii duşi: poate-i trecea pe dinaintea 364 privirilor aţintite toata viaţa lui zbuciumată şi pribeagă ea vîntul, toate zilele de negură, de urgie, de lupte, 'de biruinţă; poate şi zilele unei mari iubiri tăinuite care zace în mormîntul trecutului, — în acelaşi morimîmt al durerilor în care se va scufunda şi inima aceea ce bătuse cu tărie neînfricoşată, în lumea aceasta în care mulţi mişei se bucură ! Cu privirile înnegurate o clipă, îşi făcu cruce, îşi netezi pletele creţe, se descheie la gît şi, plecîndu-şi capul, zise: — Loveşte! 1 Dar călăului nu-i venea bine. — Măria tia, lia noi nu se tiaie aşa capetele. — Bine, să-l întorc altfel... rosti Potcoavă. 'Dar nici aşa nu era bine. Potcoavă îşi înălţă capul, îşi mai roti o dată ochii sorbind zările şi lumina nemărginită, cu privirile-i adînci, — şi zise: — Arată-mi I — şi călăul îi arătă. Şi cînd sabia şuieră scurt, şi cînd sîngele umplu covorul, tot poporul începu a se tălăzui, într-o zguduire de furtună. Trîmbiţele şi tobele sunară rugă-* ciunea morţii şi a vitejiei, şi soldaţii îşi plecară armele şi-şi întoarseră capetele. Şi-ia fosit strigăt greu şi cutremur de jale pentru pieirea unui aşa viteaz. ■Şi plîngeau fecioarele şi aruncau flori înspre capul frumos, care-şi închidea ochii în veşnicia nesimţirii; şi blăstămau muierile braţul călăului, care a izbit în viteazul ale cărui isprăvi le ziceau cîntăreţi din trei hotare! Şi astfel, fraţilor, ca o vijelie grabnică, a trecut şi Potcoavă. Dar suflarea vredniciei lui bîntui multă vreme. La Pragurile Niprului, taberele de caziaci începură a se tulbura, a se mişca şi a porni vijelii cum- 365 plite. Un nume nou izbucni ca un tunet în toată Ucraina — Botgros, sau Botgrozna, cum îi ziceau cazacii şi noroadele îngrozite de la marginile republicii leşeşti. Furtunile sîngeroase iar începură, şi în furtunile acestea, Botgros, nalt, deşirat, cu ghioaga lui ne-strujită, trecea ca o arătare de groază. Ducînd şuvoaie de foc şi spaimă, săracul Ghiţă, oftînd1, se gîndea că din mormîntul lui, întunecosul Nicoară aude zgomotele tunătoare ale -răzbunării. Şi aşa trecea pe roibul lui, în fruntea cetelor sălbatice >şi în trecerea lui se risipeau, în vîltori de flăcări, sate şi oraşe, fugea lumea cu părul vîlvoi şi se spulberau oştile leşilor. Treceau cetele de cazaci, treceau duduind, ducînd foc şi sabie în ţara trădătorilor. Şi adesea la popasurile de sară, în stepele nemărginite, moldovenii fugiari şi tovarăşii cazaci, sfătuind în jurul focurilor de tabără, vorbeau despre marele viteaz. Bătrînii războinici cîntau strălucitele fapte ale voievodului, pe cînd voini-‘cii stăteau cu capetele în piept în rumeneala focurilor şi ascultau. In povestirile lor, treceau şi umbrele altor viteji, a lui lon-Vodă cel Cumplit, a bătrînuiui Petrea Gînj, a lui Pokotilo şi trecutul de vitejii învia şi trăia tocă o dată în sufletul nedomoliţilor copii ai pustiei. Tîrziu, Botgrozna, rămas singur, se gîndea la un chip alb de sfîntă şi la un mormînt tăcut, sub flori, la apa Moldovei; şi-şi ştergea încet o lacrimă care-i aluneca pe obrazul ars; şi vîntul trecea cu fiori, cu suspine, spre nefericita Moşie. Şi Ghiţă Botgros, oiftînd, se gîndea şi la Potcoavă, la domnul lui, care doarme somn greu în pămînt străin. Şi ofta munmurînd: — Dormi, stăpîne, şi aşteaptă ziua răsplăţii ! In sufletul Iui învăluit de vînturile patimii, în 366 mintea lui neguroasă, o dorinţă neînduplecată stăruia: răzbunările trebuiau să se îndeplinească, căci în noaptea lor sufletele n-au altfel odihnă. Dar .dinspre Moşie nu se tridica nici un murmur, poporul iar căzuse în amorţire; pe pămîntul umed de sînge vitejesc străinii năvăleau în stoluri prădalnice: — ci Botgrozna era încredinţat că viteazul aştepta cum aşteptau toţi bătrînii şi nedomoliţii viteji în mormintele lor, aştepta răzbunarea şi izbucnirea buciumului deşteptării în pămîntul strămoşesc ! f DURERI înăbuşite 1904 ION URSU A In ziua aceea, Ion Ursu era mai năcăjit decît ori-cînd. Se întorcea de la ogor şi era năcăjit pentru că pe ogor era sărăcie şi toamna trebuia să aducă zile negre. înainte de a intra în sat, se opri ca să anai privească o dată şesul Moldovei. In ziua liniştită de .septemvrie, soarele asfinţea înfocat în unde şi acolo, departe, între dealuri, unde asifimţea el, Moldova părea că fierbe, roşă şi mînioasă. Dincoace şi dincolo de ape, 'şesurile tînjeau galbene şi sărace; pe prundul vînăt, între pete arse de iarbă, stăteau cai nemişcaţi, tăind cu negru asfinţitul roş; vitele suiau coasta flămînde şi talanga suna mîhnită în durerea începutului de toamnă. , Ion Ursu oftă şi porni spre casă pe gînduri, cercînd cu băţul toţi (bulgării drumului. Se gîndea bietul om: ce să facă ? doar munceşte el într-o părere, şi tot degeaba ! ^Nu-i nici o înlesnire de nicăieri; nevoie ori încotro se întoarce. Ion Ursu nu-i nici gros, nici urît, nici greoi din fire : îl cheamă Ursu, pentru că aşa l-a chemat şi pe tatu-său. E mijlociu de trup, bine legat, roşcovan; păr castaniu pe care îl poairtâ tuns de cînd a ieşit din oaste; obrajii arşi de soare, mustaţa scurtă, tufoasă; ochii blînzi, căprii, sub sprîncene late. Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de suferinţă. Un biet romîn năcăjit, care niciodată n-a putut să iasă deasupra nevoilor. .Nu fera nici prea deştept, dar nici prost nu era; nu era leneş, nu era sulflet rău, nu era urît: ia, şi el un om ca toţi oamenii! Şi-a făcut oastea şi s-a însurat c-o vadană. S-a gîndit omul: văduva e o femeie care ştie să ţie piept nevoilor; să iau o văduvă. Şi a luat-o pe Domnica. Au muncit din >greu, au răscolit cele optzeci de prăjini de pămînt şi au aruncat sămînţa, dar degeaba, pămîntul nu le-p dat nimic, nici în anul întăi, nici în aceşti trei din urmă. Şi de aceea se întreabă Ion Ursu ce să facă, de aceea e năcăjit şi plin de amar. . Cireada îl ajunge din urmă. El se opreşte, ca omul care n-are ce face, se dă în laturi, se reazemă de gard şi o lasă să treacă. Se uită la fiecare vacă: asta nu e a lui; nici asta, nici una nu e a lui; el e om sărac, n-are la casă decît nevoie. Şi iar porneşte, în urma cirezii, cercînd cu băţul toţi (bulgării drumului. Trece prin liniştea satului, printre casele care se deşteaptă parcă în amurgul de toamnă; stîlpi de fum se ridică, cumpe-nele fîntînilar ţipă ici-colo, glasuri şi lătrături izbucnesc pe după gardurile de răchită. Ajunge înaintea căsuţei lui mohorîte, stă în drum şi se uită mult la dînsa. Părinţii i-au murit încă de pe cînd era flăcăuandru şi atîta avere i-au lăsat: căsuţa asta. Cum s-a făcut, casa se dăduse după firea răposatului Ursu. Era şol-dită parcă; şedea într-o rînă, cu acoperişul de paie negru şi zbîdit de vînturi, şi se uita năucă prin cele două ochiuri de sticlă tulburi şi afumate. Tot aşa 372 şedea şi bătrînul Ursu, Dumnezeu să-l ierte, cînd, îmtorcîndu-se pe două cărări de la crîşmă, se oprea în locul unde odinioară ifusese poarta şi se uita la căsuţa lui. Şi casa şi el se uitau cu jale unul la altul, ca doi fraţi care-şi aduc aminte de vremurile bune de odinioară. Acum bătrînul nu mai era şi căsuţa se uita tot imohorîtă la ifecior, îl privea, cu ochii ei răutăcioşi, cum se zbuciumă şi cum caută să iasă deasupra nevoilor. După ce s-a însurat, a căutat omul să muncească cu drag, să prindă şi el sămînţă de parale. A arat, eu plug de împrumut, cele patruzeci de prăjini ale femeii şi cele patruzeci ale lui, că atîta loc aveau, şi le-a semănat; femeia a căutat să mai dea o leacă de faţă casei şi să-i mai lumineze ochii; după aceea amîndoi s-au pus să facă gard. Au mai trebăluit încolo, au mai trebăluit încoace, iaca veni şi toamna, după vara de secetă. Păipuşoi s-au făcut te miri ce şi mai nimic. Bine, nu trebuie omul să se supere, va j/eni norocul la anul. Dar anul a trecut şi în loc de noroc a venit un copil. Şi doar s-a străduit omul, a căutat să fiacă şi el ca -ceilalţi săteni, degeaba ! A -cercat cumpărături la boier, dar cumpărăturile l-au înglodat mai rău. După aceea, a Ifăcut ce-a făcut -şi a d-obîndit nişte păm-înt la cîmp, cînd s-au mai împărţit pămînturi pe la oameni. A bătut cele cinci poşte înainte şi înapoi de multe ori, dar pămîntul n-a dat nimic, pentru că era năsip. Ei, ce să mai facă omul ? De vrednic om vrednic, dar dacă n-are noroc ! Au mai venit doi copii în sărăcie, gardul a prins să oa-dă şi casa iar se -uită zbîrlită, prin ooţiii tulburi şi răi, la Ion Ursu, cum se zbuciumă şi mu poate să iasă dieasupra nevoilor. Ion Ursu e amărît. Ograda nu-i ca celelalte ogrăzi ale oamenilor, e pustie; parcă i-i silă să intre. Ce are să facă ? Im ogradă are să se uite la casa zbîrlită; în * 373 Casă, la păreţii plini de sărăcie. Pe urmă i-i igreu de gura femeii; mai bine să treacă înainte. Cum porneşte, iată şi cumătru-său, popa Tănase, ipreot cuprins, văduv, care îi botezase cele trei odrasle. — Sărut mîna, nîoaşule. Mulţămesc, Ioane. Popa se opreşte, Ion se opreşte şi el. — încotro, Ioane ?! Ursu ridică amărît din umeri. Parcă mai ştie el încotro se duce, şi la ce, şi de ce ? Popa Tănase, rîn-jind, îi arată eu degetul casa mohorîtă: — Ştii, Ioane, străluceşte de mîndră ce-i, zău aşa! Ursu se ui'tă şi el la casă. Ar vrea să răspundă, dar se stăpîneşte. Dă din cap şi porneşte înainte, amărît, stârnind cu băţul toţi bulgării drumului. Părintele Tănase se uită o clipă după Ion, apoi intră grăbit în ogradă căsuţei zbîrlite. E cumătru bun părintele: spune Ursului că i-i urîtă casa, dar că i-i femeia frumoasă, nu-i spune. E om bun şi-l ştie năcăjit pe Ursu: mai bine vorba asta o spune chiar femeii. Cînd se întoarse acasă Ion Ursu, înserase de-a bi-nelea şi nemărginirea se umpluse de flori de aur. In casa mohorîtă, gazorniţa ardea pe prichiciul hornului. Popa Tănase, cu mînile la spate, se uita cu cuvioşie la icoane; Domnica mesteca mămăliguţa. Focul pîlpîia leneş pe vatră şi purta pe păreţi aripi mari de umbră. — De unde vii, omule, aşa de tîrziu ? întrebă femeia. — Ia, de pe drum. — Aşa: umblă drumurile, că drumurile au să-ţi aducă mîncare de-a gata. — Taci, femeie, vorbi ostenit Ion; nu mă mai amărî şi tu, că-s destul eu de bătut de Dumnezeu. Nu muncesc eu de imă spetesc ? de ce n-am noroc ? 374 — Ia lăsaţi acuma, grăi şi popa, cu ochii la icoane; mare-i Dumnezeu I Ursu răspunse, cu greutate: — E prea mare şi prea sus, de-aceea ou ne vede !... Tăcură. Aripile de umbră fîlfîitau mar pe păreţi, treceau grabnice şi sfioase prin ungherele goale. Pe laviţă, lîngă horn, dormeau cei trei copii; răsuflările lor şuierau uşurel în tăcere. Ion se uita la dînşii, pe cînd femeia, răsturnînd mămăliguţa, zicea: — Au adormit aşa, sărăcii, n-au îmbucat nimica. Ion Ursu voi să spuie ceva, dar tăcu. Popa se întoarse cu faţa la icoane şi zise iar, ,mîngîitidu-şi barba cărămizie: — Mare-i unul Dumnezeu ! Femeia se uită la popă, apoi la bărbatu-său. Ion tăcea, ou ochii în pămînt. Dorim ic a răsturnă într-o strachină borşul cu ffasole. Popa, cu ochii la mîncarea de post, zise: — Ce avem azi ? — Vineri. Poimîne e tîrg la Paşcani. Doamne, multe minuni am mai văzut acolo, în gara ceea. Lume de pe lume! Ia acolo cîştigă oamenii parale... — Cîştigă parale ? vorbi moale Ion Ursu. Or fi cîştigînd, dar alte naţii! — Şi alte naţii', şi moldoveni de-iai noştri... Ion dădu din cap, lăsă «în strachină lingura pe care voia s-o ducă la gură, privi spre copii, spire femeie, apoi îşi coborî ochii în pămînt. Domnica zise; — Poftiţi, părinte, cu noi la masă ! Apoi se întoarse spre bărbatu-său: — Da’ ce stai aşa, omule, şi nu mî-nînci ? Mai lasă şi tu gîndurile! Popa îşi trase un scăunaş cu trei picioare şi se aşeză lîngă cumătru. 375 — Mare-i Dumnezeu, zise el, la anul poate va da roadă I Ursu ridică fruntea: — Ce zici, părinte, oare eu aş putea să intru ? — Unde să intri ? — Acolo, la gară. Mă gîndesc şi eu, părinte, că tare-s năcăjit şi amărît pe lumea asta... Acolo, poate s-a găsi şi pentru mine o bucăţică de pîne I Popa Tănase se scărpină în Ibarba cărămizie şi se uită la Domnica. — Dă, Ioane, mare-i Dumnezeu ! eu cred că s-a găsi. Am eu, pe-acolo, vreo doi cunoscuţi care ar putea să-ţi facă înlesnirea asta... Apoi popa adăogi, cu îndoială : Dar te-ai gîndit tu, Ioane, că-i departe şi ai să fii singur acolo, între străini ? — Intre străini, rosti trist Ursu, dar tot oi cîştiga pînea de toate zilele şi nu mi-or muri copiii de foame. Aici e urgie I n-am noroc şi pămîntul nu vrea să mă hrănească. Şi omul îşi plecă capu-n piept. Mai întăi nici el n-a priceput cum de i-a venit gîn-dul acesta, să se ducă prin străini, să muncească. I-a părut parcă rău de vorbele lui şi de făgăduiala popii. Dar gîndul se făcu mai limpede şi mai tare, cînd omul îşi aduse aminte de ogorul galben, peste sărăcia căruia toamna îşi întindea hobotul de moarte. Domnica zise iar : — Da’ ia, omule, şi mînîncă, poate ţi-i foame... Ursu se uită la femeie, se uită prin casă amărît şi zvîrli vorbele greu, parcă voia să-şi zvîrlă inima odată cu ele : — Mă duc! N-a putut să mînînce. Focul dormita în pînze albăstrii; popa privea cuvios la icoane, plimbîndu-şi 376 mîna prin părul roşcat. Din cînd în cînd, fura cu coada ochiului spje Domnica. Ion Ursu îşi rumega amărăciunile. Intr-un tîrziu, şi'a mai venit în fire şi s-a înţeles cu popia Tănase. Au să plece duminică lia tîrg şi popa, nici nu mai'rămîne vorbă, are să-i facă binele acesta : are să vorbească cu cei mari de la gară şi poate va izbuti să vîre pe Ion la fabrică. Acolo se cîştigă parale. Noaptea, omul, chinuit de gînduri, n-a putut să adoarmă. A doua zi s-a uitat la căsuţa lui zbîrlită şi plecată într-o parte, care l-a privit atîta vreme, cu ochii ei răutăcioşi. cum se bate cu nevoile, s-a uitat la căsuţă şi nu i-a părut aşa de urîtă. Şi toată ziua a umblat prin sat, printre gardurile de răchită, prin hudiţile pline de bulgări, a coborît pe prundurile Moldovei şi, oriunde întîlnea oameni, se oprea, cerca să fie vesel. — Mă duc după cîştig! Şi le spunea ce gînduri are. Oamenii îl priveau ca pe cel sărac şi-l lăsau în plata lui Dumnezeu. Are să se ducă şi are să vie, că romînul vatra nu şi-o uită. A douia zi, după ce şi-ia sărutat neviasta şi copiii, a plecat cu popa Tănase, a plecat ca un om care se duce la primejdie asupra nopţii, pe cînd casa şoldită îl privea, în zorii reci, trandafirii, cu ochii ei tulburi. La tîrg, la Paşcani, popa a umblat pe unde a umblat, ia făcut ce-a făcut şi a-l îmbrăţişa şi ia-1 săruta : — Tu eşti fratele meu, mă ! tu eşti fratele meu ! A doua zi s-a trezit Ion Ursu ostenit peste măsură în cocioaba cu păreţii afumaţi. Vicenty dormea greu încă, galben, cu ochii în cearcăne vinete ; răsuflările îi erau otrăvite şi şuierătoare. în sărăcia ruinii o rază caldă de primăvară pătrunse prin geamul murdar ; şi raza ceea argintie i-a adus aminte lui Ion Ursu de cîmpii mari, înecate în unde'aurii de căldură. In mintea învăluită de neguri, începu să se facă o lumină slabă de amurg şi o părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. 397 Raza de primăvară umplu odaia, umpiu sufletul tfU-dit, — şi Ion Ursu rămase aşa multă vreme, cu ochii în lumină. Faţa arsă de nesomnul nopţilor era triasă; barbia rară, ca matasa uscată a porumbului, crescuse miare — şi ochii adînciţi sub pleoapele albastre erau osteniţi şi bolnavi. Odaia se umplu de lumină. Iion Ursu oftă greu. De sfintele sărbători ale Paştilor, s-a dus Ursu lacasă, — dar cum a plecat, cum a ajuns, nu şi-ia putut dia sama. Pornirea cumplită din duminica dinaintea Floriilor, o clipă potolită de cursul vieţii de toate zilele, s-a aprins deodată în S.îmbăta Patimilor şi omul a pornit spre satul lui, fără să ştie ce face, fără multă bătaie de inimă, fără bucurie. Totuşi, cînd a intrat în casa mohontă, a simţit o strîngere de inimă. Domnica scotea pasca din cuptor, copiii stăteau cuminţi lîngă vatră, cu ochii miari şi lacomi aţintiţi asupra turtelor rumene. — Noroc să deie Dumnezeu! Femeia se întoarse roşă la faţă şi asudată, groasa şi greoaie, lăsă lopata şi se uită o cliipă, uimită, la Ion ; apoi răspunse cu jumătate de glas : — ...Să deie Dumnezeu ! bine-ai venit... şi rămase în loc. Bărbatul se apropie, o sărută pe obrajii aprinşi şi vorbi: — Ce mai veste-poveste ? cum o nuai duceţi ? — Noi ? bine. ^ Urmă o tăcere scurtă, femeia tot nemişcată sta. Ion Ursu se apropie de copii. — Da’ tu, Mitruţă, ce mai faci ? şi tu, Ionică ? Ia veniţi încoa să vă sărute tătuca ! 398 Copiii se feriră fricoşi şi se grămădiră tn fusta mamei ; Ion cercă să rîdă. Copilul cel mare £Îngăvi sfios : — I:an auzi, mămucă, zice că-i tătuca ! Şi Domnica zîmbi şi ea în silă, murmur.înd • — Nu te mai cunosc, bieţii copii! Ion Ursu îşi sărută băieţii oftînd, lapoi se aşeză pe laviţă, subt icoane. Domnica ridică lopata şi se plecă iar spre gura cuptorului. Copiii, grămădiţi lîngă vatră, îşi întorceau în răstimpuri ochii miari de la pasca rumănă lia tiatăl lor, şi-l priveau miraţi şi sfioşi. Subt icoane ardea candela. Chipul Maicii Domnului, aburit, părea că doarme în lumina scăzută ; deasupra icoanei, pe capul fecioarei, un mănunchi de busuioc şi unul de sulcină. In tăcere, numai răsufletul greu al femeii însărcinate se auzea. Ton stă prăpădit pe laviţa de subt icoane. In lumina rumănă, (aceeaşi icoană, cu aceleaşi mănunchiuri de flori îi aduce aminte de multe dureri şi multe rugi. Toporul şi mătura tot după uşă stau; de cealaltă parte a uşii, cofa cu apă şi ulcica de lut; lîngă vatră scăunaşul cu cele trei picioare în sus îmbrăţişînd ceaunul negru ; păreţii muruiţi... culmea săracă... Toate-s cum le-a lăsat, numai sufletele oamenilor s-au schimbat. Ion vede bine că sufletele oamenilor s-au schimbat, se gîndeşte, nu se poate stăpîni şi întreabă : — Da’ cumătru ce face ? Femeia tresare, simţeşte o mînie stăpînită în glasul bărbatului, se ridică, se lasă pe spate ca toate femeile însărcinate şi răspunde cu îndoială : — Bine, Ioane, e sănătos... — Aşa ?... Pe Ion îl năpădesc gîndurile; se uită la copii, se uită la nevastă, se uită la hainele lui nemţeşti, se uită 399 lia toată casa muruită şi din ce în ce simţeşte durerea mai grea. Pe urmă, două zile au trecut ca un vîrtej. — Hris-tos a înviat! Adevărat ia înviat! Chef, veselie. La acestea se pricepea şi Ion Ursu; şi ,1a crîşmă, în îmbulzală, a ieşit c-o sticlă şi cu un pahar în mînă şi a diat o probă de-au rămas oamenii cruciţi. — Ce ştiţi voi, bre? Pe-aici nu ştiţi nimic. Acestia-i rachiu ? Acolo să vedeţi voi rachiu ! Rachiu e-acesta ? Uite, eu nici nu-i simţesc cînd îi dau drumul pe gît! Voi nu ştiţi nimica, bre... Să vedeţi, iam un prietin, unul Hlebia... da’ cînd începem noi cheful, apoi chef nu şagă ! La Barbălată să vedeţi voi beţie! Pînă la ziuă, mă ! şi cînd poirnim acasă, să vezi, ne ţinem cu mînile de păreţi! Aşa chef zic şi eu ! Şi vorbind, Ursu cinstea pahar după pahar. Iar sătenii cei mai bătrîni se uitau tăcuţi unii la alţii şi clătinau din cap, cu lulelele în colţul gurii. Cei de sama lui Ion rîdeau şi se luau la întrecere cu el. Cuscrul Chirilă îl cam lua pe Ursu la vale : — Apoi dă... dumneata te-ai boierit... Noi mai aşa, mai proşti... ca la sat... Şi Ion rîdea, dădea de băut, şi a băut şi el pînă n-a mai ştiut pe ce lume-i. Atunci a început să răcnească că-i năcăjit, nenorocit şi ticălos. Se bătea ou pumnii în piept, îşi repezea pumnii în sus, urlînd : — Tare m-am ticăloşit! Crezi că eu nu ştiu ce se petrece în lipsa mea? Domnica... he-he-he-he! crezi că nu ştiu eu? Taaare, tare-s ticălos ! Of! cumătre, cumătre, unde eşti ? of!... Ochii lui străluceau ca ochii unui nebun, pumnii băteau surd în piept, picioarele slăbite se îndoiau, parcă cereau milă. 400 Bătrînii liniştiţi, cu lulelele în colţul gurii, clătinau din cap cu paharele în mînă, înşirînd pomelnicul viilor şi morţilor. Apoi şopteau înainte de a bea : — Saracul Ion, s-a stricat, saracul 1 L-au dus pe Ursu cu chiu cu vai acasă, şi pe urmă omul a nebunit, nu şi-a mai dat sama ce face. S-a repezit la femeie, a apucat-o de cap şi a început a o tîrîi prin casă şi a o izbi cu pumnii în cap. Domnica se zbătea răcnind ca-n gura morţii, se zvîrcolea, cerea iertare. Apoi Ion, zdrobit, s-a trîntit pe laviţă şi somnul l-a cuprins ca pe un om bolnav pe moarte. Stia întins cia un trunchi pe laviţă, răsuflările otrăvite de basamac se suiau în casa strîmtă cu şuierături ca de şarpe; din cînd în cînd gemea în somn; frun-tea-i era asudată, faţa suptă, şi albă ; deasupra buzei, în mustaţa zbîrlită, o bucată de sînge închegat. Copiii scînceau grămădiţi într-un colţ, femeia ofta, îşi aşeza părul, îşi potrivea grimeaua şi gemea încet din cînd în cînd. Popa Tănase se uita la nenorocit cu mîna în barba cărămizie. — Mare-i unul Dumnezeu ! Aşa se întîmplă cîteodată. Omul la beţie multe face. Femeia se uită întunecată la popă ; apoi deodată prinse a plînge, cu sughiţuri : — Părinte, părinte ! mare pacoste pe capul meu ! De ce nu m-ai lăsat în pace în ticăloşia mea ! Ce-am făcut, ticăloasa de mine, ce-am făcut 1 Şi plînsul o zguduia în colţul ei, pe cînd popa se strecura pe uşă. Lumina candelei cădea- pe faţa fără sînge a adormitului; răsuflările şuierătoare biciuiau tăcerea; cîte un gemăt de viaţă zdrobită tremura în încăperea scundă şi se urca înspre icoana fecioarei luminoase. 26 401 Cele două zile au trecut ca un vis scurt, un vis de nebun. Şi în ziua a treia Ion Ursu s-a trezit iar la Barbălată, ciocnind un pahar cu prietinul Hleba. Vicenty se uita zîmbind la prietinul său. Intr-un tîrziu întinse mîna, îl apucă de barbă, îi ridică capul de pe piept, se uită în ochii tulburi şi zise : — Măi frate Ioane, spune ce-ai păţit ? Văd că nu eşti în toate apele, nu prea ai gust de băut! Ion dădu un pumn în pieptul lui Hleba şi zise mahmur: , — Du-te dracului ! — Bine, mergem amîndoi, răspunse cu dulceaţă prietinul, diar mai întăi să-mi spui ce ai ? Ion se înţepeni în picioare şi ridică mîna. Vicenty se feri, — dar mîna îl prinse de piept şi-l trase aproape : capetele se atinseră. — Măi Hleba, întrebă încet Ursu, tu-mi eşti prietin bun, aşa-i ? Hleba, drept răspuns, bău un pahar pe nerăsuflate şi oftă. Ion Ursu sta c-o mînă pe umărul leahului, cu cealaltă pe masa udă. — Aşa-i că-mi eşti prietin bun ? întrebă iar romînul, spune, mă 1 — Bun, foarte bun ! suspină Hleba, înghiţind iar un pahar. — Ei, vezi tu, Hleba, ce ai face dacă te-ar înşela femeia ? Leahul înşfăcă un pahar şi-l puse în mînia lui Ion : — Noroc, frate Ioane, ăa? ştii că eşti glumeţ ? — Spune, Hleba, ce-ai face ? — Eu ? pceacref sobacea ! N-aş face nimic. Domnule Barbălată, mai adă o garafă ! 402 ion Ursu nu pricepu de ce rîde leahul, dar începu şi el a rîde. — Ce-aş face ? strigă Hleba, ştii tu ce-aş face eu? — Ce-ai face ? întrebă Ursu vesel. — He, ce-aş face... bre, aş face mare lucru, foarte miare... şi Vicenty iar oftă şi înghiţi încă un pahar. Ion Ursu rîse iar pentru că rîdea Hleba şi, pentru că era vin şi Hleba era vesel, n-a mai întrebat nimic; aşadar n-a aflat ce-i de făcut cînd te înşală femeia. Pe uirmă s-a gîndit că piagubă miare nu-i diacă nu ştie — şi-i mai bine să te îmbeţi cu un prietin, decît să te gîndeşti la lucruri supărăcioase, pe care le vei uita mîni. Prietinii se înţelegeau de minune. După multe pahare, Ion Ursu povesti leahului cum a petrecut sărbătorile. Vorbea cu glas încurcat şi greu, ducîndu-şi capul cînd pe umărul drept, cînd pe umărul stîng. — Vezi tu, măi Hleba, eu îs un ticălos... eram să-mi omor femeia, bre... Saraca ! m-a văzut şi ea o dată într-un ian, la PiaştL. şi nici atuncea nu i a tihnit! Is un ticălos, măi frate, şi eram bat... ştii... de-abia mă ţineam pe picioare... Tare mai eram bat! Mă, da’ nu-i lucru curat cu popa... Ce zici tu, Hleba ? Bre... da’ eram bat!... Ce zici tu, Hleba ? — Eu zic să bei de ici, că-ţi trece! Paharul e greu, Ion de-iabia îl ţine în mînă ; îl goleşte, ca să-l uşureze. Şi capul prinde iar a se plimba de la un umăr la altul : — Măi Hleba măi... da’ i-am dat o bătaie... ştii... să ţie ea minte cît a fi şi-a trăi ! îmi pare rău că nu l-am muştruluit şi pe popă... că nu i-am smuls dirt barbă... să le arăt eu... că-s om ! Am apucat-o, măi, de cînepa dracului... Ce zici tu, Hleba ?... ' 26* 403 t Hleba îi pune paharul în mîna, Ion rînjeşte: — Bine zici tu, Hleba !... Viaţa iar începu să curgă regulat. Cei doi prietini se iubeau de nu se mai află. Amîndoi se îmbătau, amîndoi dormeau, amîndoi se răcoreau. Cînd n-aveau ce bea, porneau razna pe luncile Şiretului, umblau aşa, ba încolo, ba încoace, ca să uite că le era sete; şi umblau şi ei şi căscau gura ca mulţi alţii. Hleba căsca gura mare la toate nimicurile. Ion căsca gura la Hleba. Sfîrşitul primăverii a fost mîndru ca totdeauna. Tîrguşorul doarme mut în soarele fierbinte, nici un zgomot; sfîrcurile sălciilor se înmoaie în apele pîrău-lui; o mierlă şuieră într-una şapte gîşte. Mai e cald, rîndunelele pun săgeţi pe pîrău; gîş-tele leneşe ucid firele de iarbă de pe mal şi umplu apa de puf. Cîţeodată izbucnesc pe uşi ţipete mînioase, tidată cu trupuri mari şi grele. Buhaiul prinde a boncălui, lucrătorii ies. Ursu şi cu Hleba pornesc spre răsărit, cătră Şiret. Drumul e străjuit de sălcii bătrîne, rupte, încovoiate, arse de trăsnet. Pe ghebul uneia a crescut un mănunchi de iarbă subţire şi lungă: o capră lasă păscutul şi se caţără pe răchită, se suie pînă la mănunchiul de iarbă; o ţarcă rîde deasupra. Prietinii se opresc; Hleba ridică mîna, gura i se întinde într-un rîs copilăresc. Ion rîde şi el: — A dracului lighioaie ! In urmă soarele aprinde apusul; un tren trece um-plînd şesul de larmă; amurgul e umed şi sara cade umedă pe cîmpii. Vicenty zice : — Mi-i cald şi mor de sete, Ioane... Iar Ion înghite în sec. 404 Pe urmă vine vara. Tîrguşorul doarme; copiii se joacă în pulberea drumului ; sălciile dorm pe unde; cînii păşesc cu limbile roşii scoase afară. In căldura greoaie apele vinete trec liniştite întovărăşind drumul, cîrduri albe de gîşte întovărăşesc pîrăul. Un cucoş trîmbiţează plictiseala în mijlocul tăcerii; de departe, de la fabrică, vin ţipetele nicovalei şi gemetele maşinilor obosite. Nici un bărbat pe uliţile strîmte. Femeile mari, pe ici pe colo, păşesc rar, de-iabiia ducîn-du-şi trupurile grele; se opresc cîte două, vorbesc încet, eu glasuri ostenite; mînile mari nu se mai întind, ci atîrnă leneşe. Căsuţele murdare dorm una în alta; ferestrele cu perdelele lăsate par nişte ochi închişi de somn. Spre sară, întreg tîrguşorul porneşte la Şiret: acolo e scăparea şi răcoarea. Cînd e tren de baie, vagoanele se umplu de lumea împestriţată; copiii se urcă deasupra, pe acoperişurile vagoanelor, pe pliscul maşinii, şi într-o gălăgie veselă maşina purcede fluie-rînd o frîntură de cîntec. — In celelalte zile, lumea porneşte în pîlcuri pe jos. Cărările care întovărăşesc linia şi drumul mare se pătează de bluze albastre şi de fuste uşoare. Trec prin răcoarea şi umbra sălciilor; bărbaţii fumează liniştiţi din lulele, femeile rîd subţire, copiii se zbenguiesc trîntindu-se prin iarbă. Ion Ursu şi Vicenty Hleba merg alături încet, sfăr-maţi de munca cumplită, păşesc tăcuţi pe sub streşina sălciilor. Cînd ajung la jumătatea drumului, la fîntîna cu cumpănă vînătă, se dezbracă, ca toată lumea, de bluza albastră. Podul alb de reţele de fier taie ca o pată luminoasă zarea verde. In curînd se arată şi podul de lemn pe şăicile negre, şi odgonul negru, şi năsipul alburiu, şi apele verzii curgînd liniştit î,n lumina scăzută. 40S Lumea se desface în două. Femeile pornesc la deal, dincolo de podul de fier, unde apele se împînze^sc pe prunduri; bărbaţii coboară pe năsipul moale între cele două poduri, unde apele adînci vin tăcute ca o ameninţare. Undeleţ prind a licări, la deal se umplu de pete roşii ca sîngele, dincoace de trupuri puternice. Femeile ţipă, bărbaţii taie valurile înotînd. Scînteile de apă sar rotitoare şi pline de colori în soarele prie-tinesc; tinerii fac ghiduşii acăţîndu-se de şăici şi dîndu-se de-a tumba pe odgon. Apele se aprind în cele din urmă scînteieri; pe luncile Şiretului pluteşte pulberea apusului. La vale, prin vad, trece o cireadă albă de vaci; un car cu boi trece legănîndu-se cu zgomot pe podul de lemn ; pe malul celălalt, un ţigan zdrenţeros păşeşte cu undiţa pe umăr, cu ochii aţintiţi pe ape. Amurgul aprinde culmile, prundurile se întunecă, apele curg posomorite, cu scînteieri întunecoase. La întors, cei doi prietini sînt mai veseli. Cu bluzele albastre între umeri, păşesc vioi şi zvîrl glume în cetele de femei. Fetele strîng soponele, romaniţă, mă-zăriche şi păiuş de pe marginea cărărilor. La fîntîna cu cumpănă se opresc o ţîră ; prietinii se aşază pe dîmb sub salcia trăsnită; ţărci şirete bat din aripi şi trec rîzînd; sub dîmb, în fundul albiei negre, pîrăul gîlgîie. Un tren trece ca o vijelie în liniştea amurgului ; copiii îşi învîrt ţipînd şepcile. O răcoare dulce învăluie sălciile, din cîxnpii vin aburiri umede. Jumătatea cealaltă de drum se face mai repede în pacea înserării. Pe dealul Osoiului, dincolo de Şiret, se aprind locuri; steluţele sfioase încep a tremura în mările de sus. Deodată un cîntec limpede se înalţă tremurînd în sara caldă, grămezile se răsfiră, în urmă rămîn părechi singuratice, pe cînd cîntecul de dor adie şi se înalţă spre stele. Ici-coîo pîlpîie lilieci ca fulgerări negre. Şi viaţa curge liniştită, se prăpădeşte tristă ori veselă, fără doruri multe, fără dureri mari, se prăpădeşte necunoscută şi umilită. Lucrătorii se întorc ră-^coriţi şi privesc frumuseţile fără bătaie de Inimă, cu ochii liniştiţi ai animalelor blînde şi mulţămite. Vicenty zice: — Uite un foc pe Osoi... Ursu răspunde: — Cositorii... Pe urmă : — Ce ţipă aşa pe cîmp ? - — Nu ştiu. Ia nişte paseri. Hleba tace, rupe o ramură de răchită, mînîncă două frunze, pe urmă o aruncă. . — Frate Ioane, cunoşti tu care-i crîşmă lui Barbălată ? Asta le dă de lucru. Amîndoi se ridică în vîrful picioarelor, se uită printre răchiţi, cercetează, şi rîd bucuroşi cînd au putut să descopere, de la aşa depărtare, crîşmă domnului Barbălată. Vremea trece şi Ion Ursu uită trecutul, şi se cufundă tot mai mult în mocirlă. Chefurile se ţin lanţ şi deşteptările în cocioaba cu păreţi afumaţi sînt grele şi dureroase după destrăbălări. Cînd deschide ochii, simte dureri săgetătoare la tîmple, braţele îl dor, picioarele parcă vor să se desprindă din încheieturi, gura i-i amară şi simte ceva sec, în piept. Şade aşa ■cîteva cliipe şi cearcă să adune un şir de gînduri, dar mintea parcă i-i hîrbuită. Aoum casa caire-1 privea odinioară cu ochi tulburi s-a şters şi nevasta din ce în ce mai mult se depărtează din mintea lui plină de 407 neguri; numai copiii mai stăruie ca o lumină de primăvară în viaţa năcăjită. • Aşa stă de multe ori după nopţile de beţie, şi pricepe el într-un fel că viaţa i se întunecă şi i se prăpădeşte. Vicenty doarme greu alături, galben, cu ochii în # cercuri vinete, cu răsuflări şuierătoare şi otrăvite; un sul de lumină mare răzbate prin geamul murdar şi în sulul auriu joacă colbul; pe păreţii coşcoviţi sărăcie, în toată casa numai patul de scînduri, cu un mindir pe el şi cu două trupuri zdrobite pe mindir. Ioane, Ioane I tare te-ai stricat! Şi ochii tăi stau prăbuşiţi în cearcăne vinete ca şi ochii lui Hleba, şi obrazul tău e umflat şi ars, şi pielea din jurul ochilor boţită, şi barba ta e sălbatică şi încîlcită, şi buzele moi, umede şi prostite ca buzele unui cal bătrîn ! Rău te-au mîncat şi te-au zdrobit străinii, frate Ioane, căci ai uitat de pămîntul bătrînesc şi ai intrat pînă la gît în ticăloşie!... Cîteodată lui Ursu îi vine un gînd fugarnic în deşteptările acestea cumplite, cînd se uită la chipul prăpădit al lui Hleba. — Măi Hleba, eu cred, bre, că prea ne facem de cap I El vorbeşte cu tot dinadinsul, dar Hleba izbucneşte într-un hohot mare ţinîndu-se cu mînile de pîntece : — Ha-hia-ha I Auzi ? cum ? — Ba nu zău, măi frate, grăieşte încet Ursu, ar trebui să ne mai lăsăm ! — Tare mai eşti tu glumeţ, Ioane ! bată-te să te bată 1 Şi Vicenty rîde de sfe prăpădeşte. De la o vreme începe şi Ion să ia vorbele în glumă şi rîde şi el; şi chiar de n-ar rîde, şi-ar uita vorba pînă în sară. 408 Timpul trece, vine toamna iar, cu pînzele de pîcle uşoare dimineaţa. Soarele răzbate cu zîmbete aurii de lumină în grămada de căsuţe sărace, şi Ion Ursu astăzi priveşte altfel viaţa care i se părea aşa de străină acum un an. Soarele are mîngîieri de prietin, şi căldura potolită a lui brumărel aduce zile limpezi şi frumoase, cum nu sînt la noi nici într-o lună. Apoi brumărel se călătoreşte odată cu berzele, rîn-dunelele se călătoresc şi ele, şi vin zile şi nopţi dte ceaţă grea şi de ploaie mocnită. Zilele se petrec pustii şi tăcute în tîrguşorul mohorît şi plin de apă. Oamenii se întorc tremurînd sara, păşind cu greutate prin bălţi întunecoase. Noaptea, felinarele împrăştie raze de aur, din cercuri sidefii; arare, năluci negre taie grăbite ochiurile de lumină. Intr-o sară ploioasă, după chenzină, era chef mare la Barbălată. Cei doi prietini petreceau într-o odăiţă strîmtă şi afumată. Cîţiva lucrători, scăpaţi de femei şi stăpîni să-şi cheltuiască toate paralele, beau zdravăn şi vorbeau tare. In fumul cenuşiu de tutun şi în aburii calzi, răzbătea lumina roşă a unei lămpi atîr-nate în bagdadie. Deasupra lămpii, sus, tremurau reţele negre de painjen. Prin zarva mulţimii o flaşnetă suspina dureros o romanţă: Luna doarme. Cei doi prietini erau chefuiţi bine. Intre ei cînta cu glas ascuţit, din cap, o femeie cu faţa arsă şi îm-bătrînită, cu părul ca cînepa subt un bariz verde, îmbrăcată cu polcă rfcşă şi fustă albastră. Din cînd în cînd se oprea ca să mai soarbă din pahar, ori să sărute pe cei doi prietini, şi iglasul de ţivlitoare iar pornea în larma odăii strîmte. Ochii ei verzi spălăciţi păreau de sticlă, şi buzele diaite cu hîrtie roşă, cînd întrerupea cîntecul, stăteau întinse într-un necontenit surîs ciare nu spunea nimic. 409 Ion Ursu, pentru nu ştiu a citea oară, întrebă pe femeie: — Spune! de ce nu spui ? de unde eşti, şi de ce-ai pornit aşa prin lume ? Femeia se opri din cîntec şi începu să rîdă: —^ Las’, nu mai şti, că-i îmbăitrîni prea degnabă ! Iar Hleba rînji şi umplu paharele: — Noroc ! luaţi de bine ! He-he ! Ioane, tu parcă nu cunoşti lumea, Ioane 1 Ion rîse şi el şi dădu paharul de duşcă. Iar femeia, ' duipă ce trînti piahiaruil pe masă, lapucă pe prietini de după cap şi începu iar, după glasul răguşit al flaşnetei: Luna doarme, luna doarme amoroa-a-să ■ Peste dealuri, peste dealuri şi cîmpii... Tustrei, ameţiţi şi moi, se legănau după ritmul cîn-tecului. Iar la mesele vecine, lucrătorii cheflii răcneau şi cercau şi ei să eînte cu glasuri răguşite, dar totdeauna glasurile se împotriveau în fum şi în aburi, — şi ei trebuiau să le împace îndată cu băutură. Lumina roşă clipea ca un ochi fricos, cutremurată de răcnete şi de zguduirile pumnilor şi ale bătăilor din picioare. — împărtăşanie, domnule Barbălată ! răcni Hleba trîntind cu pumnul în masă. Ursu începu să rîdă, ca întotdeauna: — Tare mai eşti tu poznaş, măi Hleba ! şi paharele se umplură şi se deşertară grăbite. . — Repede, că se răceşte ! strigă ^eahul şi umplu iar paharele. Femeia se anină de gîtul prietinilor şi începu din nou a cînta. Dar Ursu o apucă de mînă, o opri şi o întoarse spre el. Zise tainic : — Nu vrei să-mi spui ? — Ce să-ţi spun ? 410 — De unde eşti... şi de ce-ai pornit aşâ prin lume... — Tu te-ai turtit rău, Ioane ! strigă Hleba, pe cînd femeia cuprindea de după gît pe Ursu. Ce ai tu, bre, cu femeia ? 'Poate să fie .de-a ici, poate să fie din altă parte. A avut şi ea năcazurile ei... Asta se vede oriunde. Nu trebuie să te miri, dragă ! Femeia îşi plecă capul pe umărul leahului şi-l apucă de barbă; Ion rămase cu ochii ţintiţi la ei, fără să înţeleagă. îşi turnă iute un pahar, îl bău, îşi trecu mîna prin barlba sălbatică, şi ochii lui pierduţi .nu spuneau nimic, dar gura parcă voia să întrebe iar. De ce întreba, nici el nu-şi da socoteală. Aşa-i venise lui o idee. Deodată femeia, ,pe cînd cînta mai cu foc: «Te aştept, te aştept, dar tu nu vii...», se opri şi izbucni în suspine. — Ce dracu te-a apucat ? întrebă Hleba rîzîod. — Nimic... aşa mi-a venit... gemu femeia printre sughiţuri şi începu a urla şi mai tare. Ion Ursu, cumpănindu-se, întrebă mirat: — Da’ ce are, măi frate ? — N-are nimic... Asta-i boală de băutură... s-a îmbătat, şi acum buhăieşte... Femeia .plingea. — Hu-hu-huuu ! nu-s bată... o sărmană femeie rătăcită... Huuu-u-u ! Să ştiţi că nu mă las de voi nici moartă! — Bine, dragă, zise Vicenty, să ou te laşi 1 Iar Ion întrebă cu limba cam încurcată: — Oare nu i-a trece, dacă i-om da un paha-r de vin ?... — Tocmai! îi trece! strigă leahul punînd mîna pe garafă. Femeia bău paharul şi începu iar a răcni: 411 — Mu mă las de voi, nu mă las 1 — Nu te lăsa ! zise Vicenty cu nepăsare; apoi se întoarse spre Ursu şi-l întrebă rîzînd: Nu-i aşa, frate Ioane, că noi sîntem prietini buni şi n-o să ne sfădim ? — Da, prietini buni! răspunse Ion punînd mîna pe pahar, foarte buni şi n-o să ne sfădim ! Hleba se aplecă spire femeia ameţită: — Haide, zise el, nu mai buhăi atîta, că nu te lăsăm, n-ai grijă; o să ne împăcăm noi tustrei şi o să trăim oa nişte turturele. Ii puse în mînă un pahar plin şi se întoarse cătră Ion: — Nu-i aşa, frate Ioane ? — Da, zise Ion cu greutate, oa nişte turturele... Femeia lăsă paharul pe masă şi cuprinse pe prietijni de după cap; sărută pe Hleba în barbă, pe Ion la tîmplă, apoi prinse a-i legăna la dreapta şi la stînga după flaşnetă, cîntînd eu glasu-i aspru: Pe valurile mării, albit de mii de spume. Cu barca mea uşoară alerg ca un nebun... Şi Ion, legănîndu-se, cerca şi el să cînte şi îngîna frînturi de vorbe. Şi ţipau tustrei, cu capetele grele şi ameţite, eu ochii tulburi, cu buzele ude. Din noaptea aceea, femeia a inferat în cocioaba afumată ia celor doi prietini şi s-a făcut tovarăşa lor. O chema Ana şi era poreclită Galanta: Ana Galanta 1 şi era cunoscută de toţi lucrătorii atelierului din Paşcani. Nu puteai să ştii ce naţie este, căci vorbea stricat şi romîneşte, şi nemţeşte, şi leşeşte. Altădată, pe cînd era tînără şi frumoasă, Ana Galanta fusese scărmănată de multe ori de femeile grase şi cumplite ale lucrătorilor şi, totdeauna după întîmplări de acestea, se Î12 flcea nevăzută pe t> bucată de vreme. Acum era trecută, şi nu mînca bătăi de la femei, ci de la lucrători, după ce-şi făceau rîs de dînsa. Cîteodată se întîmpla de o ducea cu cîte unul o săptămînă, două, — dar deodată parcă intra în pămînt. Şi iar venea după un răstimp ca să înceapă şi să slfîrşească cu alţii aceeaşi viaţă ticăloasă. Se îmbăta totdeauna şi plîngea la beţie. Atîta ştia: să bea, să se bocească şi să se tăvălească prin tină, încolo nu era în stare să fiarbă un ou, ori să facă o mămăligă. Cei doi prietini n-au iavut -nici o înlesnire. Atîta înlesnire aveau că sfîrşeau mai repede litrurile de vin La Barbălată. Ana Galanta le cînta cu glasul ei aspru şi ascuţit, bea laolaltă cu dînşii; şi cînd ieşeau într-un tîrziu, cîntecele femeii stîrmeau cînii şi deşteptau lumea din somn, —şi fiecare ştia că Hleba şi Ursu se întorc de la chef. Intrau ameţiţi şi uzi, pătrunşi de ploaia măruntă a toamnei, şi în cocioaba afumată găseau pustiu, răceală, ruină şi un singur pat. Aşa a dus-o Ion Ursu vreme de trei luni şi în vremea aceasta a prins a bea şi mai cumplit. Simţea că ticăloşiile îl zdrobesc, dar mu miai zicea lui Hleba dimineaţa, după deşteptările amare: «Măi Hleba, eu socot, că prea ne facem de cap !...» Acuma tăcea şi de-abia aştepta altă sărbătoare ca să înceapă ca totdeauna chefurile şi să mormăiască, cu Ana Galanta de gît, după gemetele flaşnetei, versuri proaste, pe care nu le pricepea, ori s-asculte cîntecele destrăbălate pe care femeia le zvîrlea cu glas ascuţit şi ucis de patimă. Crîşmă bubuia, flaşneta gemea şi el îşi pierdea viaţa în fumul cenuşiu şi în lumina pustie. Tîrziu se îndrepta spre casă cumpănindu-se prin umezeala ploii; ţipetele maşinilor sifîşiau noaptea rece, vînturile toaun- 413 ttei treceau prin sălcii cu glasul înăbuşit al căderilof de apă. Sufletul năcăjit al lui Ion se cufunda în pîcle întunecoase şi jalea îl apăsa ca o piatră mare şi grea. Deseori dureri ascuţite îl cercau pe Ursu, dar el nu mai înţelegea de ce; şi dorurile depărtate îl chinuiau fără ca voinţa să se mai deştepte. , Imlbătrînise acuma, ochii erau prăpădiţi, mînile tremurau, — şi muncea ea un cal orb, osîndit să facă acelaşi drum, împrejurul roţii de osîndă, de dimineaţă pînă în sară. Mîna-i tremura pe pahar şi buzele îi latîmau ude în nopţile de destrăbălare. Ajunsese oa toţi vechii muşterii ai lui Barbălată: se ducea tremurînd în bluza albastră la lucru, se întorcea zdrobit cu gura arsă de sete, cu gîtul întins spre crîşmă plină cu otravă. Hlebia era nedeslipit de el. Se îmbăta, îşi dădea şapca pe ochi şi zicea cu glas greu, cu un zîmbet chinuit: — Puţin îmi pasă ! mîni-poimîni crăp într-un şanţ! Hai să bem cît mai avem zile şi bani ! Punea o mînă pe garafă şi una pe grumazul Galantei şi începea să urle răguşit cîntecul Anei: Ana Galanta, und’ te duci, Numa-n fustă şi-n papuci I... Iar femeia rîdea şi ţipa cîntece proaste în larma bubuitoare a crîşmei; flaşnetele gemeau cerînd milă; din cînd în cînd se opreau, oiftînd obosite şi discordate. Aşa au trecut trei luni. Deodată, eătră sfîrşitul lui ianuar, Ursu căzu zdrobit. După chenzină, într-o noapte de moină, a început o beţie cumplită, cu prietinul Hleba, cu Ana şi cu 414 miai mulţi Lucrători. Nu băuseră de cinci zile prietinii, şi aveau o sete pe oare vinul nu le-o putea stinge. Băură nebuneşte, lăsară vinul şi cerură otravă galbenă. Intr-un tîrziu, tovarăşii căzură unul după altul, istoviţi, cu Hleba deasupra; numai Ion nu căzuse, şi Ana Galanta mormăia răguşită şi moale ca o cîrpă, aninată de gîtul lui. O flaşnetă cînta somnoroasă; umbra flaşnetarului zdrenţăros se ridica şi se cobora pe păretele afumat; odăiţa era pustie şi lumina se împrăştia de sus rece, de coloarea rachiului. — Inc-o litră ! strigă Ursu cu greutate, eu .pieptul pe masa udă, sub .greutatea femeii. Şi litra veni. Ursu m-a ştiut cînd a băut, dar a simţit că se aprinde. Pe dinaintea ochilor prinseră a-i juca pete de foc, în piept, în măruntaie, în tot trupul simţi străpungerea unui fier înroşit, i se păru că se dărîmă peste el o casă aprinsă, — şi, horcăind, căzu. 'Cînd îşi veni în fire nenorocitul, era ziua în amiaza mare; în odaia săracă era călduţ, un val de lumină albă intra pe fereastră. Se simţi plin de durere adîncă; sta zdrobit sub .plaipomă, ochii topiţi ardeau acuma sub pleoapele negre, obrajii arşi erau scofîlciţi, părul zbîrlit, barba ztnriită. Deasupra lui sta plecat un om tînăr şi voinic, fără mustăţi, cu ochii luminoşi şi blînzi; mai încolo, lîngă sobă, o leaşcă bătrînă scormonea focul. Ion căscă ochii mari, se uită la chipul blajin aplecat deasupra lui, se uită la babă. — Ei, ce mai zici, Ioane ? întrebă omul tînăr, cu glas plin de blîndeţă. Ion tăcu, nu putea parcă să vorbească, dar prin ochii lui bolnavi trecu o licărire de voie-bună şi în piept simţi ca o baie călduţă. 415 Trupul voinic al celui ce-1 întrebase se întoarse spre ibabă: — Gata supa ? — Acuşi, acuşi, domnule doctor... rosti baba cu glas dulceag. Doctorul se întoarse iar spire Ion: — Vezi, Ioane, dacă nu eşti cuminte ? Se poate să faci tu asemenea prostii ? Doar arăţi om în toată firea... Prin mintea lui Ion trecu într-o lumină de fulger noaptea de beţie şi prăbuşirea lui cumplită; pricepu de ce zăcea zdrobit şi îngînă cu glas greu: — Tare m-a,m ticăloşit, domnule dotftor! — Lasă, Ioane, nu-i nimic... Nici el nu pricepea de ce-i făcea aşa de bine glasul acela iblînd, privirea aceea blajină; parcă-1 mîngîia o vorbă bună de firate. — Ai să-ţi vii iiar în fire, Ioane, nu te teme, numai să cauţi să te cuminţeşti... O undă de înduioşare îl străbătu şi-i înăbuşi glasul. Doctorul îl privea cu luare-aminte. Baba îi aduse o farfurie de supă. Bolnavul mîncă, apoi se simţi îmbrăţişat de-o toropeală caldă şi închise ochii. Şi în aţipeala ciudată i se perindară prin minte multe din icoanele trecutului. Săracul Ion! vede iar căsuţa cu ochii tulburi şi viaţa de năcaz, şi copiii, şi nevasta, şi pămîntul părinţilor lui. Casa işade în soare ticnită, se odihneşte într-o rină; copiii se joacă pe prispă, Domnica roboteşte pe-aifară... Se aud cîntînd cucoşii. Oamenii, liniştiţi, trec pe hudiţă, se opresc la porta casei şi întreabă : «Lele Domnică, nu mai ai nici o veste de la Ion ?» Iar Domnica dă tristă din cap, copiii se uită cu ochi mari la oameni şi nu pricep... Şi Ion se gîndeşte în toro- 416 peala lui şi-şi mişcă buzele : «Saracul Ion ! El s-a prăpădit prin străini...». Pe urmă îi vine în minte chipul blajin al doctorului : «Om bun ca pînea cea caldă...». Şi iarăşi icoane multe, nelămurite din satul lui, se perindă într-o lumină albă de primăvară. Cînd deschide ochii, lumina ,e scăzută; amurgul umple odăiţa săracă; lîngă sobă, Vicenty Hleba stă de vorbă eu bătrîna. Cînd îl vede că deschide ochii, prietinul se apropie zîmbind. Ochii îi strălucesc de bucurie şi zice eu glas mişcat: — Frate Ioane, te-ai trezit ? Mă cunoşti, măi frate? Tare-ai mai fost bolnav !... Ion răspunde încet: -— Acu mi-a trecut... Hleba se aşază la căpătâiul patului. In odăiţă e tăcere, focul pîlpîie, o oală forfoteşte uşor pe cărbuni. Deodată Hleba întreabă : — Şi cum ţi-a venit aşa, Ioane, de-ai căzut şi erai să mori ? — Nu ştiu nici eu, bre Hleba, ia, m-a pedepsit Dumnezeu pesemne pentru ticăloşiile mele ! Leahul tace şi se gîndeşte, apoi dă din cap : — Ce-i dreptul, cumplit ai fost bolnav! Te zbateai, iurliai, voiai să-ţi zdrobeşti oapul de păreţi; vorbeai despre o mulţime de lucruri... Eu credeam că te duci, măi frate, şi mă laşi... Zece zile te-ai chinuit... — Zece zile ? cum se poate ? Nici nu-i vine a crede lui Ion. Noaptea de destrăbălare parcă a fost ieri. — Da, suspină Hleba, zece zile şi zece nopţi te-am păzit şi n-am pus o picătură de vin în gură ! Amîndoi tac o bucată de vreme. Bătrîna de lîngă sobă vorbeşte şi ea : 27 — M. Sadoveanu voi. î. 417 — Am mal văzut eu aşa boală... Ferească Dumnezeu ! putea să moară de-a binelea. Cîţi n-au murit la noi din pricina aceasta... arşi de şpirt... Noroc de domnul doctor... El mi-a dat bani pentru mîncare... el te îngrijeşte... — Bun ca pînea cea caldă! îngînă Ion Ursu. Şi-n întunericul înserării, în pacea odăii călduţe, Vicenty Hleba începe a spune ce s-a mai petrecut de la căderea prietinului său. — Treî zile n-a băut de spaimă; pe unmă doctorul i-a spus : «Vrai să păţeşti ca Ion?» Şi el a ascultat pe doctor, întăi pentru că n-a-vea parale, al doilea pentru că trebuia să păzească pe Ion. Dar de-acu;m, de bucurie, se duce numaideeît la Barbălată să se îmbete ! Pe uirmă îi spune că Ana Galanta a intrat în pămînt. Tot de supărare, el, Hleba, i-a împuşcat o bătaie ca aceea şi a alungat-o cu ciomagul pînă îa capătul uliţei; şi de atunoea s-a făcut ea nevăzută. Ion asculta şi o ameţeală bolnavă începu al cuprinde. Apoi, într-un tîrziu, fiori de foc prinseră a-1 împunge, răsuflarea i se înflăcără şi creierii parcă i se clătinau în oap. Baba îi dădu doctorii, Hleba îl xnîn-gîia şi-i spunea o mulţime de prostii. Cătră ziuă, la cîntatul cel din urmă al cucoşilor, durerile se mai potoliră, şi adormi. A doua zi, după amiază, veni iar doctorul. Lui Ursu i se păru că-i vine sănătatea, cînd dădu cu ochii de faţa blîndă şi de ochii blajini. Doctorul se aşeză la marginea patului şi-l întrebă : — De unde eşti tu, Ioane ? ai nevastă, ai copii ? Iar Ion îşi aminti dintr-o dată visul din ajun şi-l lovi o jale adîncă caire-i aduse lacrimi în ochi. Stătu gîn-dindu-se o bucată de vreme, după aceea prinse a se 41$ spovedi doctorului ca unui duhovnic. Şi doctorul asculta milos durerile omului năcăjit. Ion a spus tot. Şi-a pov Zile întregi sta cu ochii aţintiţi în pulberea strălucită a soarelui şi visa o viaţă nouă şi ticnită la căminul lui. Părea toată viaţa trecută un vis năprasnic. Zilele treceau şi puterea se întorcea cu greu. Bătrîna polonă îl îngrijea bine, se aşeza la căpătâiul lui şi-i înşira întîmplări şi dureri din nefericita ei ţară. Ion îşi aducea aminte de povestkea lui Hleba şi i se părea că şi viaţa sa tot aceeaşi pricină de nefericire a avut; asculta pe bătrînă şi pricepea ca sînt oameni, la vatra lor, mai nefericiţi decît a fost el. Glasul moale al babei curgea încet şi plîngea viaţa de amar din patria nenorocită, fără să-şi dea sama ; vorbea despre rătăcirea norodului după pîne, şi glasul ei nu arăta durere adîncă, nici părere de rău după vatra străbună. Cîteo-dată vorba se prelungea pînă tîrziu, cînd venea Hleba, şi tustrei vorbeau în odaia caldă, pe cînd cele din urmă vînturi ale iernii se călătoreau pe la geam, aducînd suspine de durere din ţinuturi depărtate. Vremea a trecut aşa şi, pe la sfîrşitul lui faur, soarele cald a năvălit pe uşa deschisă, cu miros de pămînt umed şi de primăvară. Ion ieşea adesea în bătaia luminii şi sta aşa, rumegîndu-şi gîndurile, pierdut îritr-o aţipeală odihnitoare. Adesea venea doctorul Bunescu şi, cînd îl găsea în soare, îi zicea : — Ei, ce mai gîndeşti, Ioane ? Ion dădea din cap, melancolic : — Aş vrea să mă duc să-mi ar pămîntul... — Bine, bine, Ioane, răspundea doctorul, ai să te duci ş-au să se schimbe lucrurile... Se aşezia alăturea şi-l întrebia multe de toiate, îi descosea întreaga viaţă. 420 W Hf — Vezi tu, Ioane, dacă ştiai cum să lucrezi pămîntul, Ht nu pribegeai de-acasă... Ce-ai folosit dacă ai venit aici ? Nu ştiai nici o meserie, ţi-ai prăpădit aşa viaţa de sufletul dracului... Şi-l sfătuia oa un frate mai mare doctorul, cu dragostea tînără pentru cei năcăjiţi şi umiliţi. După ce pleca doctorul, Ion Ursu se simţea mai înviorat, mai plin de nădejde, şi începea să povestească babei Carolina despre copiii lui, despre nevastă, şi acum găsea în trecutul de durere o mulţime de clipe fericite. Aşa stăteau amîndoi la soare, vîntul de sară aducea mirosul pămîntului umed, în soarele prieti-nesc se hîrjoneau copiii pe cărările zbicite, şi Ion Ursu se gîndea la copilaşii lui. De multe ori la sfaturile acestea se amesteca şi capra roşă a bătrînei Caio-lina : venea pe furiş şi mîngîia cu coarnele ciolanele slabe ale babei, şi bătrîna o săruta şi se tînguia : — Capra asta o am de pe cînd trăia barbatu-meu... Dumnezeu să-l ierte pe Iohan... era cam beţiv... S-a dus în mormînt şi nu mi-a lăsat decît atîta... Acum numai cu ea mă mîngîi, mi-e ca şi o prietină. Dar e obraznică cum nu se mai află ; toată noaptea bate cu capu-n păreţi şi eu nu pot dormi toată noaptea !... . Capra îşi scutura barba şi se îndesa cu coarnele în babă. Ion începea iar să vorbească, şi zilele curgeau ca la vreme de bătrîneţă, ticnite, în soarele de primăvară. Insfîrşit, iată şi mărţişor! Pe malurile .pîr ă ului vînăt săgetează lăstunii şi rîndunelele; fluturi roşii zboară în lumină ; sălciile scot mîţişori catifelaţi; pe &pele vinete încep iar ia călători cîrdurile albe de gîşte ; prin aerul limpede trec ţipetele ascuţite ale maşinilor şi bătăile înăbuşite ale ciocanului cel mare de la fierărie. f 421 ' Ion stă ca pe ghimpi; vînturile primăverii îl mînă spre pămîntul lui şi spre cămin. Şi într-o bună dimineaţă, iată-1 pornit. Nici n-a ştiut cum a plecat şi cum şi-a luat rămas-bun de la doctor şi de la baba Carolina. S-a trezit pe drumul cel mare zbicit, păşind înviorat. Şi aşa, pe drum, şi-a adus aminte de vorbele calde ale doctorului Bunescu şi de oftaturile Carolmei. Vincety Hleba l-a întovărăşit o bucată bună, fără să zică o vorbă, numai ochii lui tulburi arătau o durere mia re. S-iau oprit la crîşmă din capătul tîrgului. . — Frate Ioane, numai un pahar să mai cinstesc cu tine... Şi-i jucau leahului ochii în lacrimi. Săracul Hleba ! ice-i dreptul, bun prietin! Pentru despărţirea lor n-au băut numai un pahar, ci au cinstit un clondir întreg, pe urmă s-au sărutat frăţeşte şi s-au despărţit, iar Hleba i-a zis în clipa din urmă : — Să deie Dumnezeu să fie bine, frate Ioane, şi Să nu te mai întorci... — Dar să nu mă uiţi... Eu ca mîni crăp într-un şanţ, şi toată viaţa mea numai tu mi-ai fost prietin! Ion a zîmbit şi a dat din cap, l-a sărutat încă o data pe Hleba şi s-ia dus. Şi multă vreme leahul a rămas încremenit în drum, petrecîndu-1 cu ochii. A mers Ursu multă vreme. O viaţă nouă parcă-i întinerea trupul. Totuşi se gîndea la vorbele lui Vicenty : s-ar putea oare să se mai întoarcă iar printre străini ? Căta să alunge o mulţime de gînduri, care-i aduceau icoanele posomorite din trecut, păşea mai voinic şi-şi zicea că pînă atunci un vînt rău 1-fâ abă-’tut din cale, iar de-acum înainte o viaţă senină şi cuminte i se deschide. 422 Drumul se întinde vînăt pînă hăt-departe ; în stîl-pii şi în sîrmele telegrafului vîntul uşor al primăverii cîntă încet; la dreapta şi la stînga, pe lanuri, se înşiră dungii albe ca de var ; sînt şirurile de plugari care scurmă pămîntul negru. Deasupra cerul e ca si-nealia şi-n văzduhul luminos răsar din vreme în vreme cîrduri de cocoare. Ia aşa, ca cocoarele celea, se întorcea şi Ion Ursu la cuibul lui. Prin codrii Paşcanilor, mierlele cu cioc galben ziceau cîntece vesele şi piţigoii ţipau în tăcerea adîncă de biserică : «Simţ-a-vară ! simţ-a-vară !». Soarele cernea praf de argint priin bolţile de ramuri negre şi împrăştia pe patul galben de frunze moarte şi pe petele de viorele albastre, reţele de lumini şi umbre. Ion păşeşte cu nădejde, înviorat de viaţa nouă. Şi pe drum gîndurile îl cuceresc şi anii din urmă îi trec pe dinaintea ochilor cu nopţile de destrăbălare, cu deşteptările bolnave, cu sminteala lui de acum un an, de la Paşti. Săraca Domnica! tare a mai rămas ea chinuită cu copiii, ca o văduvă, că el era ca cel ce nu-i 1 După multă vreme, gîndul i se opreşte iar asupra nebuniei lui de acum un an şi pe nesimţite un cuget urît se strecoară în bucuria Iui de pînă acum. Se gîndeşte la popa Tănase. — Aş! am fost nebun atunci! Potpa e om cinstit şi încă mi-i şi cumătru... ' Vrea să se încredinţeze cu vorba, dar îndoiala ră-mîne şi-i roade inima ca un vierme. Tntr-,un tîrziu se trezeşte cu capu-n palme pe ghiz-delele unei fîntîni. îşi scutură capul şi murmură : — Tare-s prosti Cearcă să zîmbească şi porneşte înainte cu un dor şi o îmboldire nouă. — Doamne! cu cît foc iam să încep a lucra1 pămîntul p,e care l-am lăsat atîta vreme 1 Şi se gîndeşte cu dragoste adîneă la ţărîna hrănită cu sudoarea şi sîn-gele părinţilor lui. , A mers multă vreme, şi pînă la toacă a făcut un popas numai, la o orîndă. De şi era slab, ca după boală, totuşi a mers destul de repede şi se simţea mai vioi cu cît se apropia mai mult de Moldova. Acuma nu mai are mult. Se mai opreşte, căci se înăbuşă. Numai dealul să-l suie şi o să-şi vadă în vale satul şi, dincolo, Moldova limpede. Se scoală, nici nu ştie cînd ajunge în vîrful dealului. Dar acolo rămîne înlemnit, un fior de durere îl scutură. De la marginea satului, de la poalele dealului şi pînă hăt ciine ştie unde, numai o pînză de apă. — Iar i-i înnămolit pămîntul! iar o să înceapă o muncă zadarnică şi fără de nîci o nădejde ! Moldova a îm-pînzit cîmpiile şi sărăceşte norodul. Rămîne năuc, se aşază pe marginea şanţului, se uită şi nu-i vine a crede, se uită multă vreme, fără să-i vie un gînd lămurit în mintea întunecată. La poalele dealului, tufe rare de trestie se ridica din unde, asemenea unui păr bălan, zbîrlit şi rar. încolo, o pînză horbotată de iapă pînă în ziare. Nouri viorii plutesc deasupra asfinţitului, un unghi de co-coare ostenite iese în lumină, vîsleşte în văzduh, departe, pe urmă coboară după o muche de deal. In mijlocul apelor o pată verde de pămînt: acolo se ridică o colibă singuratică, împresurată de ape creţe. Cocoarele ies iar pe cer siniliu, se apropie, bat oste* nite din aripi, se opresc, piarcă stau pe gînduri, plutitoare, apoi iar îşi pornesc vîslele negre, cu tristul dor de ouib. Soarele înflăcărat, după un nour vioriu, sită rezemat de deal, între ramurile negre ale unei iivezi. Un vînt rece şuieră melancolic prin spinăriile coastei şi stoluri de ciori şi de nagîţi se ridică ţipînd din bălţi. Ion priveşte totul năucit, cu sufletul chinuit de durere ; apoi se ridică greu. ' — Eh ! fie! oi munci şi eu cum oi putea, m-oi strădănui, dar încaltea oi fi la vatra mea, între nevastă şi copii 1 Coboară coasta cu pas ostenit. Intră în sat, .păşeşte tăcut pe ui iţii e străjuite de răchiţi, cînii dau La el ca la un străin, femeile ies pe prispă, îşi pun palma streşină la ochi, se uită după el fără să-l cunoască. Ion Ursu merge înainte. Lată casa mohorîtă e colo, se uită la el iar, îl ţinteşte cu ochi tulburi şi răi. Ion Ursu se mai opreşte să răsufle şi dă cu ochii de un stol gălăgios de copii, care se joacă la răscrucea drumului. Ii priveşte şi, prin lumina asfinţitului, cunoaşte pe băiatul lui cel mai măruţ, pe Mitruţă. Poate şi ceilalţi doi mai mititei, care se ţin de mînă, tot ai lui sînt. Da, sînt ai iui. Se apropie. Copiii se opresc şi-l privesc miraţi. Ion Ursu se alătură blînd de copilul cel mare. — Măi Mitruţ, băietul tatii, ia vină înooa la tă-tuca... Copilul se trage sfios înapoi, pe Ion îl prinde jalea. — Vină la tătuca, nu te teme... Mitruţă se opreşte, Ion îl sărută oftînd pe obrajii arşi de soare, sărută şi pe cei doi mai mici şi prinde pe copiii miraţi de mînă. — Hai de-acu la mămuca. Ce face mămucă-ta, Mitruţ ? ' ~ Şede... *— Cum şede ? — Şede de vorbă cu ntoaşul... Pe Ion parcă-1 păleşte cineva cu un mai în cap. Se opreşte ameţit. Copiii se uită la el cu gura căscată. — Bine, bine, Mitruţ... da’ vine des nînaşul popa? * — Des, că la noi doarme... Intr-o clipire de fulger, furtuni de gînduri trec prin mintea chinuită a lui Ursu. Ar vrea să se repeadă, să dea foc, să ucidă, să zdrobească ! Stă cu ochii aţintiţi asupra casei şi a încremenit aşa. Intr-un tîrziu, pieptul i se despovărează într-un muget adînc, într-un oftat. Se apleacă, îşi sărută pe rînd copiii, îşi mai mînă o dată privirea rătăcită spre casa cu ochii tulburi, — şi se întoarce. Cînii iar dau la el ca la un străin, oamenii se uită ciudat la straiele lui nemţeşti, el iese din sat în neştire şi urcă cu greutate dealul. Acolo se opreşte iar, se mai uită o dată pe întinderea de ape, sub care zac dorurile şi pămîntul lui. Amurgul înroşeşte jumătate de cer, vîntul bate trist prin spinăriile uscate. Omul amărît îşi ridică mîna dreaptă la frunte, apoi se lasă cu paşi osteniţi la vale, pe drumul lung şi vînăt. SLUGA A Intr-o dimineaţă, o lună după moartea bătrînului Tudor Lupaşcu, cuconaşul Ionică, ieşind din casă, nu găsi, ca totdeauna, ca!'ul înşăuiat la soară. De multe ori te scoate din fire un lucru de nimic, — dar mi-te cînd e vorba de o greşală care face să întîrzie cu jumătate de ceas o întîlnire aşteptată cu bătăi repezi de inimă ? Cuconaşul Ionică se făcu foc şi pară. bătu din picioare, răcni, chemă pe argatul care trebuia să-i aducă înşăuat calul, — îi dădu patru palme repezi, una după alta, îl croi de cîteva ori cu cravaşa şi-i porunci să-i aducă la moment pe Cezar. Omul îşi luă de jos pălăria care căzuse din pricina zguduiturii, şi-o puse în cap, scuipă într-o parte cu sînge în două şi porni spre grajd. — Ce bestii i ce bestii ! strigă cuconaşul, întorcîn-du-se spre vechil. Bătrînul, om cuminte, de mult în slujba familiei, răspunse blînd : — Dă, cucoane Ionică, omul nu era vinovat. Cezar a fost la potcovit şi de-abia acum a venit... — Aş ! ce tot îmi vorbiţi dumneavoastră... 427 — Cucoane Ionică, ascultă ce-ţî spun eu: acu nti-f de o palmă, două... dar trebuie să cunoşti şi omul. Ai făcut rău c-ai dat. Năstase e om închis, dar, cînd izbucneşte, e mînia lui Dumnezeu ! Şi răposatul boier, Dumnezeu să-l ierte, îl cruţa, — mai ales că e muncitor şi voinic ca un taur... — Fleacuri ! răspunse pufnind Ionică ; vezi să mi se aducă mai degrabă calul... Năstase veni tăcut, cu obrajii roşii, aducînd calul de căpăstru. Era un romîn cît un munte, cu ochii foarte pătrunzători. Boierul nici nu se uită la el ; se zvîrli în şa şi porni acolo unde-1 chema dragostea. Trecu cîtăva vreme şi, într-o zi, boierul Lupaşcu se hotărî să plece la Iaşi. Avea nevoie de parale de-i ţipa măseaua şi se ducea să puie amanet moşia Roş-cani. Cu toate că în ziua aceea cerul nu făgăduia vreme bună, cuconaşul, hotărît ca întotdeauna, dădu ordin să se puie caii la droşcă. Apoi căută hîrtiile trebuitoare, băgă de samă să i se aşeze în cufăr toate lucrurile de care credea că va avea nevoie, stătu la masă în fugă şi, foarte grăbit, porunci să-i vie trăsura la scară. Vătaful îl întîmpină şi-i spuse că vizitiul s-a îmbolnăvit, dar s-a găsit alt argat să meargă. S-a cerut chiar el singur. Boierul se supără, certă pe vătaf, ■apoi se sui mormăind în trăsură. Cînd «aii porniră, privi cerul. Nouri mari1, vineţi, rătăceau prin văzduh, venind de la miazănoapte. Soarele, trecut de amiază, ardea cu o strălucire neobişnuită. Ioniţă Lupaşcu ar fi dorit foarte mult să nu-1 apuce vremea rea pe drum, ca să-i zădărnicească interesele. — Nu cred să ploaie I — murmură el. 428 Apoi răcni Ia vizitiu — Mînă mai reperde, — să nu ne apuce ploaia pe drum... Vizitiul întoarse peste umăr o figură roşcată, cu ochii pătrunzători, şi buza de sus se încreţi zîmbind: — Poate n-a ploua, cucoane. Nourii trec... Un miros tare de băutură izbi în faţă pe cuconaş, îndată îi sări ţandăra. — Bine, măi ticălosule ! strigă el gata să se ridice şi să înşface pe vizitiu ; acu ţi-ai găsit să te îmbeţi? Ce canalii ! Dar vizitiul îşi întoarse iair obrazul; boierul eu-noscu pe N ăst ase şi tăcu dintr-o dată. — Nu te teme, cucoane... Dacă s-a întîmpla ceva, pacatul meu va fi... Şi buza dublă de sus se încreţi iar. Se întoarse şi dădu bici cailor. Boierul rămase cu ochii la spatele uriaş dinaintea lui şi lia ciapul pletos, — gîndindu-se la întîmpiarea cu palmele. In adevăr, — bruta de pe capră e voinic cît un munte şi samănă a fi foarte violent. De vină nu-i decît vătaful, că-i dă la drum oameni de aceştia. Trebuie pedepsit ticălosul de vătaf, trebuie dat afară, fără milă. Auzi, dumneata ? numai la noi se întîmplă lucruri de acestea... Iţi primejduieşti viaţa pentru un lucru de nimic. E adevărat că dăduse cîteva palme şi nu fusese la mijloc cine ştie ce vinovăţie... Ei, dar asta se întîmplă des... Ce-a făcut Năstase atunci ? A scuipat în două cu sînge, a tăcut şi a rămas foarte neguros... ' Boierul cercă să se gîndească la alte cele: la femeia care-i era dragă ; la vînătorile care trebuiau să înceapă odată cu toamna ; la viaţa Parisului, viaţă fără primejdii şi fără griji, pe care n-ar fi întrerupt-o 429 de ou murea bătrînul; la multe; — dar neliniştea i se furişase pe nesimţite în suflgt. Caii fugeau în trap grabnic pe şoseaua vînătă. Trăsura duruia din cînd în cînd pe podeţe. Ionică Lupaşcu, în mantaua aibă de doc, se legăna pe pe-rinile trăsurii. In urmă, pluteau pînze gălbii de pulbere. La asfinţit se grămădeau munţii uriaşi de nouri negri. — Se întunecă! strigă Năstase de pe capră. — Vine furtună ! vorbi boierul. N-ar fi bine să ne întoarcem ? Ori să mergem înainte... — Eu aş zice, cucoane, că ,să mergem înainte... Ionică privi iiar capul pletos şi se igîndi: oare ce se petrece acolo, în tidva omului aceluia ? Un om care bea rachiu, are buza dubiă, suduie, scuipă şi mînă caii, e ceva foarte caraghios. El n-a fost la Paris, nu ştie ce înseamnă a trăi, şi-a dus viaţa ca un animal, singura plăcere i-a fost băutura ; nervii de frînghie nu i-a.u tresărit niciodată în fiaţa lucrurilor nouă... Ce poţi aştepta de la dînsul ? Iată-1, acuma stă pe capră, cam cu chef, îndeamnă caii şi vorbeşte cu ei. E mai aproape cu sufletul de dînşii decît de boier. Ce-o fi simţind el; ce-o fi gîndind ? Boierul Ionică îşi ridică faţa albă, împresurată de barbă scurtă, neagră, şi întrebă : — Năstjase, mai este mult pînă lia Moldova ? — Cam mult, că nu-i nici o crîşmă... zise rânjind Năstase. Vorbeşte cam ■ciudat cu mine ! gîndi Lupaşcu. Deodată, soarele fu înghiţit de uriaşele îngrămădiri de nouri, şi lumina scăzu brusc. Năstase se înfăşură mai bine în suman şi puse mîna pe bici; caii se încordară, ca subt un fior ascuţit. 430 Prim văzduh, pe sub păcura nourilor, fugeau coloane de neguri despletite. In şiragul asfinţitului era o frămîntare oa de vîsrtej. începu să vie jucînd dintr-a-colo un vînt subţire. Năstase înfăşură caii în două biciuiri şi trăsura începu a fugi spre răsărit, cătră Moldova, pe cînd munţii de nouri se rostogoleau pe deasupra în văzduhul neguros. Cînd ajunseră la malul rîului, un fulger ca o sîrmă de foc tresări în urmă, pe zarea asfinţitului, şi, ca şi cum ar fi fost'un semnal, o duruire prelungă ca o dă-rîmare de stînci izbucni, şi uraganul, scăpat din peş-tera-i rece, se năpusti asupra lumii, mugind. Caii treceau repede prin vad. Apele, suflate de o putere grozavă, se ridicau în stîlpi mari, se răsuceau în vîrtejuri, descoperind prundişul, şi veneau răsfirate, izbeau trăsura, stropeau pe oameni cu o râplire de gloanţe. Apoi fugarii, scăpaţi Ia mal, începură să alerge mînaţi de uragan spre pînza neagră de pădure, care se zărea la o fugă de cal şi părea tot una cu nourii. ’ Năstase se întoarse pe capră şi, rînjind, zvîrli boierului cîteva vorbe. Lupaşcu puse mînile la urechi şi strigă şi el, cît ce putu : — Ce zici ? Năstase se plecă mai tare spre Ionică : — Acuşi intrăm* în pădure. Acu-i acu ! Boierul simţi că frica ce se furişase în el îl strîn-gea deodată de inimă. Năstase îşi vîrî stînga în buzunarul sumanului, scoase un şip şi trase cîtevia. înghiţituri zdravene, apoi iar se întoarse spre Ionică. - — Cînd mergeam cu boierul, Dumnezeu să-l ierte... Vîntul îi luă celelalte vorbe. Lupaşcu de-abia putu deosebi cîteva cuvinte: bordei... pădure... — şi ura- 431 gamul îşi mîna cumplitele armii de nouri pe deasupra şi umplea cîmpiiîe de freamăt. Se întuneca, se întuneca î apoi, dintr-o dată, trăsura intră în codru, într-o noapte umedă, bîntuită de buciumări sălbatice, de urlete de cascadă, de înfiorătoarea bubuire a adîncurilor. Şi, odată cu noaptea, frica rece începu a rătăci prin sufletul boierului ca o mînă care se tîrăşte prin întuneric, pipăie şi caută să apuce ceva. Ionică îşi ridică ochii spre Năstase. Era aşa de întuneric încît nu-1 mai vedea. Şi deodată îi păru rău că n-a luat o armă de acasă, pentru orice împrejurare ; apoi se gîndi că fără armă e pierdut, că omul de pe capră e ameţit de băutură, că anume ia plecat cu el; gîndurile veniră sumedenie, spaima veni în zgomotele îmspăimîntătoare ale pădurii, spaima îl învălui prin întuneric ; şi trăsura alerga, alerga, prin noaptea neagră a codrului. Din bolţi, veneau suflări gheţoase, ca din peşteri ; pîrîituri de crăci rupte treceau ca ţipete de groază ; apoi vîrtejuri de plîngeri, de cîntece fioroase răscoleau pădurea. Era întuneric adînc şi trăsura alerga. Alergă multă vreme. Apoi, dintr-o dată, într-o suflare domolită a uraganului, un răcnet omenesc izbucni, un răcnet prelung, iute acoperit de glasul furtunii. Trăsura se oprise. In noaptea codrului, la marginea drumului, lucea o lumină slabă. Pe urmă altă lumină mişcătoare se arătă, se apropie, prin întuneric. In roata de lumină, răsări faţa bărboasă şi trupul voinic al pădurarului cu baltagul în mînă. ' — Cine-i ? răcni el. Se apropie şi lumină trăsura. — Eu, fmate Ilie, strigă Năstlase de pe ciapră. Te-am strigat să deschizi poarta, să intru. 432 Pădurarul ridică felinarul pînă la-obrazul vizitiului. Apoi făcu trei paşi, apucă caii de căpăstru, îi trecu podeţul, deschise poarta şi vîrî trăsura în ogradă. Cînd se coborî din trăsură să intre în casă, boierul tremura ca varga. — Ţi-i frig, cucoane ? întrebă Năstase. — Da, mi-i frig! şopti Lupaşcu, clănţănind. — Ce să-i faci ? zise rînjind vizitiul; se întîmplă şi de-acestea ! După ce caii fură puşi la adăpost sub şopron, pădurarul şi vizitiul intrară şi ei în casă, se puseră lîngă vatră şi începură a vorbi în şoaptă, în lumina gazor-niţei. Afară, vîntul tot răscolea pădurea. De pe cuptor, scoteau capete mirate, cînd şi cînd, copii bălani nu-miai în cămăşuici. Nevasta aprinsese luminarea de la Paşti şi se ruga la icoane. Boierul sta pe patul cel mare, sub culme, şi tremura într-un cojoc. Privea cu.-ochii blînzi lia Năstase şi parcă ar fi vrut să-i spuie ceva ; diar vizitiul nici mu se uita la el şi sfătuia cu pădurarul. Iar cuoonul Lupaşcu se gîndea că brutele care se îmbată, scuipă şi suduie, tot au o leacă de inimă. îndură palme şi umilinţi, — şi iartă. 28 DUŞMANII Gheorghe a Anuţei avea un duşman de moarte. Se luaseră întăi la ceartă pentru nişte pămînt. La proces, se împăcaseră ; băuseră chiar o noapte întreagă amîndoi, el şi cu Costache Tudor, şi se întorseseră ţinîndu-se de după cap şi chiuind. Şi după aceea, dragoste mare: nu era zi să nu intre Costache Tudor în casa lui Gheorghe, de ena de nu era gospodarul acasă. Asta n-a durat mult. Intr-o sară, pe cînd se Întorcea de la pădure, .îl opreşte baba Marandia în colţul hudiţii şi-l îndeamnă să liase oarul aeo]o şi să se ducă pe furiş aoasă: că ce via vedea, are să-i placă. I-a dat lui prin minte ce trebuie :să fie; şi chiar aşa a şi fost. Bate în uşă, uşa închisă. Strigă să-i deia drumul, nu răspunde nimeni, dar laude şoapte. Pune umărul, se opinteşte şi scoate uşa din ţîţîni. In casă, dă peste nevastă cu Tudor. — Bine, măi cîne, iaşa prietin mi-ai fost ? Şi cum era cu toporul în mînă i-a dat două peste şale, cu muchea. Costache ia ţipat: — Nu mă omorî! şi ia căzut. Gheorghe l-a tîrît afară pînă în drum, apoi s-a întors la nevastă şi i-a puşcat o bătaie s-o ţie minte cîte zile a fi şi-ia trăi. 434 Celălalt a zăcut o bucată bună de vrettle ; apoi, citld s-a însănătoşit, n-a zis, nici n-a făcut nimic. Piarcă uitase întîmpliaraa. Diar Tudor era om viclean şi rău: cînd rîdea, parcă voia să muşte şi avea un ochi care privea strîmb şi scînteia ca ochiul unei fiare. Lui Gheorghe a Anuţei nu i-a spus nimic despre cele două muchi de topor, — dar printre oameni se zvoneşte, şopteşte unul, şopteşte altul, — şi aşa ajunsese şi la urechea lui Gheorghe un crîmpei de vorbă: adică Tiu-dor îl paşte şi-i calcă totdeauna pe urme şi, cînd îi va veni lui la îndemînă, A 'Anuţei nu va mai călca iarbă verde ; au să-l găsească alţii zvîrlit într-un şanţ. Gheorghe era om voinic, nu se prea uita 'la ce spun alţii. A trecut multă vreme fără să se întîmiple nimic. Dar, într-un rînd, pe cînd se ducea la tîrg, pe dealul de deasupra satului, a dat cu ochii de Costache. Nu şi-au spus nici o vorbă, s-au uitat numai unul la altul şi ochiul strîmib al lui Tudor scînteia ca oţelul. A doua zi, l-a zărit în pădure : părea că umblă eăutînd ceva, dar Gheorghe a simţit săgeata ochiului rău. Şi în zilele care urmară, duşmanul îi stătu în preajmă ca o fiară. A Anuţei se hotărî să nu ‘înnopteze niciodată pe drum; ziua nu-i păsa lui nici de doi cît Costache. Cu toată hotărîrea însă nu se putu ţinea de cuvînit. In săptămîna mare, munci toată vremea cărînd scîn-duri la tîrg şi, tocmai în Sîmbăta învierii, întîrzie la plata cărăuşiei şi porni sara spre oasă. Aceasta nu i se întîmpliase niciodată. De înviere trelbuie să fie ca orice om acasă, să se ducă cu 'luminarea la biserică, să serbeze creştineşte scularea din morţi a Mântuitorului. Dar rău din cale-afară nu-i părea 'lui Gheorghe, pentru că-i era punga plină îşi 23 435 Se gîndea ca va p-etrede cu Voîe-lbuna sfintele sărbători. Noaptea se lăsase, cînd oarul ieşise din tîrg. Omul socoti că pînă lia imiezul nopţii va ajunge tacasă şi va apuca ;şi ceasul cînd preotul strigă din la'ltiar, în liniştea Ibisericiii : Hristos a înviat! — Acuma carul gol hodorogea pe drum şi boii îşi -cumpăneau capetele la dreapta şi 'La s-tîngia, ptas cu pas. Gheorghe ista în chilna de dinainte, uitase de Costache şi se gîndea acasă. Un patrar galben de lună se lăsa spre asfinţit; cîmpiiîe ladîncite într-o lumină de zori se întindeau tăcute ,pînă lia linia vînătă ia zării. Gheorghe a Anu-ţei se gîndea lia ai lui. Are nevastă cuminte şi un băiat frumos. Acuma, de bună-samă, îl aşteaptă amîndoi, îmbrăcaţi"gata, să meargă lia înviere. In oasă e curat; pe masă -stau cozonacii; şi pascia de pe sobă împrăştie o mirodenie -cum nu se mai află. Ei stau şi-l aşteaptă şi cînd va intra carul în ogradă, au să-i iasă înainte. Gheorghieş, copilul, are să-l întrebe ce i-a adus de lia tîrg, are să-'l scotocească prin sîn, are să găsească covrigii şi are să fie foarte vesel. Au să ia apoi luminările, au să se ducă la biserică. Acolo, norod mult; tot satul ; biserica geme 'de lume ; dar glasurile cîntăr-eţilor tot pătrund limpezi şi dulci ca niciodată, căci după şase nopţi de jiale, cuvîntul de fericire în curîn-d va trece din gură în gură. Acasă, femeia pune găina fiartă pe masă, pune cozonacul, pasca şi -ouăle irosii alături. Bărbatul răsuflă cu mul-ţămire şi se gîndeşte că tot e bine cînd, printre năcazurile vieţii, ajungi o zi miare oa aceasta, ca să -te poţi igîndi în tihnă la Dumnezeu. Lucrurile aşa au să se întîmple, -ca de multe ori în anii din urmă, cu deosebire că acuma bielşugul şi 436 ptacea sfat mai mari în gospodărie. devasta ia prins minte şi ;s-ia liniştit, de cînd a mîncat bătaia cea bună. De aici, gîndurile îl duc pe Gheorghe, fără voie, lia Costache Tudor. Se gîndeşte că poate să i se în-tîmple ceva, de vreme ce duşmanul îi dă, de cîteva zile, tîrcoa'le. Poate chiar îl aşteaptă. Pădurea, care curge de pe coasta dealului cia un rîu de păcură, se apropie. Gheorghe ia Anuţei parcă se deşteaptă. In tăcerea nopţii se aude ©lab murmurul Moldovei care se zvîr-coleşte mintoasă, în urmă, pe ţprundul vadurilor. In ■lungul drumului, îndărăt, nu se vede nimic ; luna se cufundă lia asfinţit în zare ; dar înainte, în întunericul orb lai pădurii, cine ştie ce-1 aşteaptă ! înainte de a intria sub bolţile copacilor, îşi ,îtacie cruce. Şi deodată trece în noaptea adîncă de oare se teme. E codrul înmugurit în primăvară, mirosind a ‘lemn tînăr, pe care l-a cutreierat întreaga lui -tine-reţă, şi e un întuneric prin care a mai . trecut, fără ca inima să-i bată mai grăbit ca de obicei ; — dar acum, în necunoscutul dinainte-i, pe care nu-1 poate pătrunde, aşteaptă poate ghioaga sau toporul. . Prin ramuri goale, trec aburiri slabe de vînt. Gheorghe îşi aţinteşte urechea ; numai urechea îl miai poate ajuta : ochii nu văd nimic, ca şi cum i-ar ţinea închişi. , Şi boii merg liniştiţi : ei cunosc drumul. Deodată, îi trece prin minte lui Gheorghe că, în fundul carului, în mănunchiul de fîn, are legată barda pe oare orice gospodar o ia, de obicei, la drum. Se întinde pe o coastă, desleagă repede funia, pune mîna pe mănunchiul luciu şi se trage iar în chiină. Acuma i se pare că s-a mai liniştit. Are un tovarăş. 437 La dreptul vorbind, nu i-i frică. Nici tiu tremură, nici nu răsuflă greu, nici nu se uită cu ochii holbaţi * la dreapta şi la stîngia, — -dar o nelinişte nedeslu- şită îi umple sufletul. Şi Iboii merg liniştiţi ,pe 'cînd oarul lunecă aproape fără zgomot pe drumul umed. Aşa merge o -bucată bună de -oale. Deodiată, răsare oa dintir-o aţipeală şi inima prinde a zvîcni cu igriabă. I se ipare, ori într-adevăr aude ceva în urmă, pe drum ? Nu, nu i se ,piare. Prin întunericul nepătruns, îndărăt, ’se aud paşi îndesaţi şi repezi: cinema vine cu grabă, >oaută să-l ajungă cît mai curînd. Şi iare 'să-I lajungă, nu mai are imult, — şi, fără îndoială, cel ce vine nu-i altul decît Costache Tudor. Icoane fugiare trec: La tîrg, ipriri mu-lţime, ia zărit ochiul strîmb şi (licăritor al duşmanului ; dar de-abia ‘ acum îşi aduce aminte; atunci nu şi-a dat sama. Şi chiar nici acum nu poate spune cu sîiguranţa daca ochiul lui Tudor ia fost ori nu. Inima însă bate grăbit ; întreaiga lui fiinţă simte că celălalt se apropie, se igrăbeşte, se va lalătuna de el şi-l va lovi. L-ia urmărit de departe pînă ce lia văzut intrînd în pădure. Apoi is-ia grăbit. Prin întuneric, lovitura nu se ştie de unde poate veni. Paşii se apropie. Gînduri tircc oa fulgere. Să se ridice, sa se coboare din oar, să se aşeze la 'marginea drumului, săjl aştepte, să-I umfle pe neştiute şi să-l zdrobească... 'Dar iparcă nu-i vine să se dea jos din car; carul şi boii îi sînt oa nişte prietini; mai bine se simte cu ei. Deodată aude o tuşă stăpîni'tă. înainte i s-ia făcut pustiu. Un gînd larde numai: duşmanul! —■ şi mîna dreaptă istrînge coada securii. Cînd ia pus duşmanul rciînia pe car ? A Anuţei nu lavea nici o hotăirîrc, nici un gînd ucigaş, nimic. Dar cînd a simţit mîna 438 străină ipe car, deodată s-ia încordai, .s-ja repezit oa un fulger în sus şi s-,a iprabuşit îndărăt; a înşfăcat pe celălalt în bnaţele-i vînjoiase, l-a tras spre sine, i-a trîntit în fundur carului, i-ia răstignit braţele în kturi şi i-ia pus un genunchi pe piept. Omul gemea înăibuşit; oasek-i trosniră oa işi cum voiiau să se irupă; se frămînta sub încleştarea braţelor ; voia să spuie iparcă oevia şi de groază nu iputea rosti nici un cuvint. Gheorghe însa şi voiam s-o mai întreb ceva, — dar nu ştiam ce. Afară de asta, starea mea nu era potrivită pentru ttn studiu. Cînd, — pentru ca să răspund la zîmbetul ei de provocare, — am întins mîna şi i-.am pipăit trupul, am rămas îngrozit: sub hainele umede, trupul ena cald şi tremura pînă în adâncuri. Ochii ei, pe, care îi căutam în momentul acela, erau aţintiţi asupra dulapului din dreptul ei, de lîngă sobă, cu o durere sfîşietoare. 446 Oricît ar fi de rău omul, cîteodată se înduioşează. M-iam îndreptat repede, am deschis dulap ull, am scos pîne, nişte friptură rece, «apoi Je-am pus pe o măsuţă şi I le-am adus dinainte.. Aţi văzut de sigur cum scheaună şi cum înghit, tremurînd, bucăţi mari, neraestecate, acei dni jigăriţi, schilodiţi, morţi aproape de foame, alungaţi de pretutindeni... Aşa, tremurînd şi suspinînd, înghiţea, cu şiroaie de lacrimi, bucăţi nemasteoate de carne şi pîne, fiinţa asupra căreia voiam să fac studii după natură, în ceea ce priveşte prostituţia şi desfrîul! Tîrziu, în tăcerea odăii, lta focul potolit, pe cînd vînturi de durere se zvîrcoleau pe-afară, Adela se linişti şi îşi şterse ochii de lacrimi. Atunci am pus şi eu, cum ar fi pus fiecare dintre dumneavoastră, acea întrebare de prisos : — De ce te-ai lăsat înşelată ? De ce ai căzut în desfrîu ? Eia izbucni deodată, rătăcită, abătindu-se la pieptul meu. — De ce mâ-nfcrebî ? Oh ! de ce mă-ntrebi ? Nu ştiu t nu mă întreba zadarnic, căci nu ştiu ! Atîta pot să-ţi spun, că am avut un bată nenorocit, un suflet bun, dar nenorocit şi bolnav... S-a diat la patima beţiei. Scuipase un plămîn şi, înainte de a scuipa şi pe celălalt, se dăduse la băut ca un nebun ! Ştiu că ara fost nenorocită, altceva nu ştiu. Mai ştiu ca n-am auzit o vorbă bună de multă vreme, că aş voi să fiu cinstită şi bună, numai să pot! Ah! nu ştii ce teribilă e foamesa ; nu ţi-a fost niciodată foame! Nu imă întreba zadarnic de ce am căzut! Ştiu că iam fost nenorocită, altceva nu ştiu! Şi plîngea cu capu-n palme, pe cînd vîntuil murmura ia geamuri, aducînd piîngarile din întinsa cetate 447 a durerii; plîngea la pieptul meu, fără de nici un cuvînt de revoltă, dar în suspinele ei vibrau glasurile unei.întregi armii de nefericiţi. In noaptea aceea, am aflat epilogul. Prietinul meu tăcu şi privi pe cei din juru-i cu un zîmbet ciudat. Cucoanele, şi ele stăteau tăcute, cu ochii în gol|j, şi parcă se gmdeau la ceva. DOUĂ VIEŢI Copilaşul slăbuţ şi melancolic se apropie de bă-Irîn şi-l întrebă cu sfială : — Bunicule, unde-i marna ? — Are să vie... răspunse moşneagul, fără să privească pe orfan. ' — Cînd ? — Mîni. — Ş-are să-mi aducă jucării ? — Are să-ţi aducă. Ochii umezi ai copilului, trişti c,a două viorele ofilite, se uitau cu neîncredere Ia faţa împietrită a ibătrînului. — Da, bunicule ? — Oa ! zise bătrînul cu nepăsare şi-şi întoarse ochii seci spre nepot. Sub privirea de ură, copilul se spărie şi începu a scînci. Se retrase apoi cuminte înbr-un colţ şi se aşeză lîngă jucăriile vechi. Moşneagul mormăi cîteva vorî>e fără înţeles, apoi îşi întoarse faţa chinuită de durerile trecutului spre păduricea din ifaţă, pe vîrfurile căreia o mare sîuge-roasă însemna asfinţitul. începu să se gîndească. De cîteva săptămîni a rămas singur, numai cu copilaşul. însfîrşit! după şapte ani de chinuri şi umilinţi, 29 - M. Sadoveanu voi. I 449 a scăpat, s-au dus amin doi, şi feciorul, şi nora 1 Şapte ani i-au otrăvit făiră milă anii bătrîneţii. S-au luat -din dragoste. Au făcut o căsnicie fericită. Dar el, bătriînul, care căta la bătrîneţă dragostea copiilor; el, omul care fusese chinuit viata întreagă şi de prietini şi de duşmani; omul înşekt şi de nevastă şi de Ifirate; — dintr-o dată se trezi singur. Altfel -de viaţă visase el, după ani de zbucium. Tinerii începură un trai cu totul deosebit de al lui; se închiseră în dragostea lor oa într-o taină; uitară de ibătrîn şi nu trăiau decît pentru fericirea Iar. Bătrînul începu a suferi. Nebăgarea aceasta în samă îi făcea rău. Prinse a-i mustra. Ei se apropiară mai mult unul de altul şi se depărtară de el. Moşneagul, amărît şi înşelat în nădejdile lui, deveni întunecat şi hursuz; de cîteva ori izbucni în cuvinte amare şi blesteme. Schimbul de vorbe făcu Ioc apoi unui învierşunat război tăcut între el şi nora sia. Aşa, pe deasupra, nu se putea cunoaşte nimic; însă lupta veninoasă tresărea în fiecaire mişcare, în fiecare vorbă potolită, Feciorul, fără să spuie nimic şi fără să se lămurească >cu tatăl său, trecu de piartea femeii. Şi cu vremea, prigoana deveni o obişnuinţă dintr-o parte; iar în cealaltă parte cloceau tăcerea, răbdarea şi ura. Şapte ani a .suferit bătrînul; şapte ani nepăsarea fiului i-a sfîşiat inima şi batjocura nurorii i-a pustiit sufletul. El a tăcut, şi-a rumegat amărăciunea, L-au înlăturat de la masă, de Ia petrecerile mici familiare; i-au tăiat banii plăcerilor bătrîneşti de cafenea ; l-au culcat jos, lîngă bucătărie, l-au înjosit ca pe o slugă. Bl a tăcut şi veninul s-a strîns picătură cu picătură. 450 Şi iată că, după ş.apte ani, feciorul căzu zdrobit într-o rîpă, cu trăsură cu tot, prăbuşit de spaima şi goana viforoasă a cailor. In urma lui, într-o săptă-mînă, muri de durere şi femeia şi amîndoi fură îngropaţi alături sub glii, uniţi, în moarte ca şi în viaţă, prin dragoste. Amîndoi dormeau somnul de veci; iar bătrînul răsufla mai uşurat. Parcă i se luase o piatră de pe suflet. La moartea lor, nici o lacrimă n-a vărsat; ha cînd s-ia slîns noiră-sa, a simţit o plăcere crudă, ca la moartea unui duşman neîmpăcat. De-atund, a rămas singur cu copilul. Pentru bă-trîn, irodul dnagostei care-1 lamărîse era rod blăstămat. Dm ura cea veche împrăştiată de moarte, tot mai rămăsese ceva şi pentru copil. Rămăseseră privirile piezişe, vorbele răstite, mişcădlc birîncite, ca în silă, — rămăsese cruda, tîrzia, zadarnica răzbunare, îndreptată asupra unei licăriri de viaţă oare de-iabia ipîlpîiia. Şi totuşi, cu toate că cei ce-1 prigoniseră ou mai erau, cu toate că o parte din dureri şi chinuri puteau să se liniştească, — bătrînul era tot întunecat. In jurul lui se năruise, ca o clădire (frumoasă, o dragoste mare şi acum nu rămăsese decît întuneric şi ruină. Viaţa nu-i era mai bună decît înainte, rănite tot sîngerau, cu durerile vechi. Bătrînul îşi întoarse ochii mici în fundul orbitelor negire, privi încă o dată copilul care adormise ghemuit pe podele, la doi paşi, pierdut în umbră, apoi îşi lăsă fruntea în palme şi, cu ochii drept înainte, începu a asculta freamătul amurgului. Privirile i se cufundară în negurile cenuşii, pe păduri. Amurgul însemna o pată mare trandafirie pe cerul limpede şi, pe pînza aceasta, păreau zugrăviţi doi ploipi negri, desfrunziţi, cu braţele ridicate. Din 29* 451 văi, spre pădure, noaptea îşi pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe ale serii de brumar. întâi pădurea se cufundă într-o noapte oarbă, într-un abis negru ca păcura. Numai pe sus, prin creasta ramurilor, clipeau lumini triste de ila cazarma orăşelului. Apoi, peste liniştea din ce dn ce mai deplină, se aprinseră sus, 'ca nişte chibrituri, stelele. Un fior de-abia simţit venea dinspre .desişurile pădurii; era fiorul toamnei, care scutura cele dintăi frunze. Bătrînul se gîndea lia amărăciunile trecute şi asculta vuietele tainice care-1 chemau parcă în noaptea veşnică. Alături, pe duşamele, copilul se chinuia în somn greu, plin de visuri de spaimă, şi-şi frămînta, în întunericul des, trupul slăbuţ. Moşneagul îşi plecă o oliipă îndărăt capul. Gîci, prin noaptea odăii, că copilul dormea jos. Făcu o mişoare oa şi cum ar fi voit să se scoale, dar se opri. Lasă-1 să doarmă acolo ! Copilul se frămînta în somn şi glasul subţire, întunecat de lacrimi, scîr.cea : — Bunicule, unde-i mama ? Glasul subţire ma: murmură cîteva cuvinte neînţelese, apoi se stinse în răsuflările repezi. Şi bătrînul rămase gînditor în pervazul ferestrei. Se gîndea la trecutul chiîKiit, se gîndea la singurătatea care-1 împresura, se gîndea la copilul care-i era o sarcină, la copilul celor pe eare-i uirîse. Şi o nemul-ţărnire amară îl cuprinse deodată. Din toată viaţa lui nu s-a ales nimic, ura l-a mistuit, ea îl duce la mormânt, —■ şi dacă priveşte îndărăt, nu vede nimic, iar înainte, noapte aidiîncă, o prelungire de trai făiră rost. 452 Şi ca şi cum cineva care ştie şi înţelege toate ar fi wut să-l pătrundă de adevărul acesla, deodată un cîntec porni în noaptea începutului de toamnă. Un caval murmura dincolo de pădurice, tremura în gîlgîit de lacrimi, părea că e o adiere a nopţii, o melodie care vine din necunoscut. Apoi un cor întins de glasuri începu, crescu, se înălţă şi căzu ca un talaz; părea un şuvoi de durere care izbucnise în cuvinte. Şi cînd glasurile scădeau, cavalul suna limpede, înflorind melodia, pînă ce creşteau iar valurile glasurilor omeneşti. Bătrînul ştia că soldaţii de la cazarmă, ca-n multe alte daţi, cîntă. Insă niciodată nu-1 atinsese la sutflet, ca-n sara aceea, itînguirea doinei cîntiată de mulţime. Acuma, fără să-şi dea siama, îl pătrundea puterea vieţii, ca o durere ascuţită. Viaţa izbucnea din valurile de umbră, cerea, fără să-şi dea socoteală, lumină şi bine; viaţa tremura pretutindeni. Numai viaţa bătrî-nului de cînd era dărîinată ! Acum a rămas o umbră singuratică, aşteaptă în prag să treacă convoiul morţii. Nimic nu mai tresare în el, nici avînt, nici dorinţă, nimic 1 Şi bătrînul sta amărît la fereastră, pe cînd tînguirile melancolice ale cîntecului umpleau noaptea. La doi paşi, pe duşamele, în umbră, dormea copilul, dormea o viaţă care aştepta lumină şi putere ca să izbucnească. Scînoea încet prin somn, întrebînd de maică-sa. Bătrînul se întoarse spire el; dar flu-1 putea vedea. Se ridică, se apropie şi se aplecă asupra trupului slăbuţ. II cuprinse încet, cu grijă, îl ridică şi-l aşeză în pat. II învăli, apoi se aşeză alături la marginea 453 căpătâiului, pipăi capul şi începu să mîngîie părul moale ca matasa. Afară, corul contenise. In odaie, copilul se liniştise şi dormea bine. Iar bătrînul, în întuneric, poate ofta, poate plîingea în tăicare, ca un drumeţ care se întoarce în locurile vechi şi nu găseşte nimic din ce era odată; pretutindeni, pe ruinile trecutului, vede izbucnirea vieţilor nouă. DOI FECIORI Cucoana Sofiiica intra pc uşa foarte serioasă şi cuconul Gheorghieş, cum o văzu, pricepu ou-rnaLderit despre ce e vorbia. Se opri în faţa ei; cu mîmle în buzunarele pantalonilor, şi aşteptă. — Despre ce-i vorba, mă rog 1 întrebă el. Cucoana Sofiica îşi netezi părul cărunt, lins pe la lîmple, îşi lăsa apoi în jos mînile cu degetele împreunate şi-şi coborî ochii în jos. Cuconul Gheorghieş cunoştea iprea bine toate fasoanele acesteia. ■ — Iaca ce-î, dragă... Ştii că chiar azi-dimineaţă a picat de la îiaşi cumnatul Neculai. Ştii. îi spusesem să se abată şi pe il,a Ionel, să vadă ce mai face... Nu ne-a scris de mult, /bietul băiet... Cuconul Gheorghieş se posomorî, pe cînd nevastă-sa se uita lia el cu ochii rimezi. —■ De cînd s-ia dus de-acasă, e vreme doar... zise iar cucoana ; şi prin străini, nimeni nu-1 întreabă, nimeni nu-1 mîngîie... — Dar I halal băiet ! strigă cuconul Gheorghieş. Să nu ne scrie el de-atîtia vreme ! Parcă-i un cap dc ţară o mărouţă de cinsprezece bani I Şi dacă nu i-aş trimete parale... Dar iaşa... — sliavă Domnului! 455 — Ei, cine ştie 1 Nu fi şi dumneata aşa de iute. Muilte are şi el ipe capul lui. Ce vrei ? Tot carte şi iar carte... — Mă rog, să mă scuteşti ! Cunosc eu ce poamă-i dumnealui, că numai zile fripte mi-a făcut de cînd a deschis ochii. Dar la urma urmei, ştiu ce-i de făcut: ti am ac de cojoc... — Nu te supăra, dragă, zău nu te supăra. Tare-i năcăjit şi supărat, bietul băiet. Numai o inimă de mamă poate înţelege... — Hm! mormăi cuconul Gheorghieş. — Ei, de ce eşti rrău ? Ce vrei ? Ciarte şi iar oarte I De la o vreme, nu mai ştii pe ce lume eşti... ştii, e greu... — şi el acolo e băiet străin... — Da’ spune odată, soro, nu mă purta cu vorba... Adică stai... am înţeles 1 E vorba de parale! zise bătrînul, rîzînd cu amărăciune. Spune, soro, nu te sfii! Sînt deprins eu ou manevre de-aoestea: mi-i iacru sufletul ! Mă miram eu să trimeată alt răspuns... Ce mai faci, tată, mamă ? cum o mai duceţi pe-acolo?... Nu I parale şi iar paralel Şi să nu-ntrebe el bafflr atîta : măi omule, mai trăieşti, ori ai murit ? Aş 1 ţi-aî găsit! Las’ că-1 ştiu eu pe cuconaşul dumnitale : bani, bani şi iar bani! petrecere peste petrecere şi cartea sub pat I Las’ că vă ştiu eu ! Ii cauţi în coarne, parcă ar fi cine ştie ce juvaer! Bani. şi iar bani. Da’ ce-s eu ? Am comori ? Da’ şi comorile seacă la urma urmei 1 Cuconul Gheorghieş tăcu deodată şi începu să se plimbe cu paşi mari prin casă, răşchirîndu-şi mînios cu degetele barba şi mustăţile cărunte. Cucoana So-fiica scoase batista, o duse la ochi, se prăvăli într-un jîlţ şi prinse a suspina. , 456 Bătrînul pufni de cîteva ori, fără să se uite la oa. Apoi se opri şi ridică fruntea : • — Pirogi, hai ? Odorul, odoraşul mameL. Ei lasă, nu mai plînge, lasă... Oi fiace-o şi ipe asta, — diar să deie dracul să nu-mi scrie, să se facă nea-aude nea-vede, c-apoi şi eu cu paralele tot nea-aude, ne a-vede... Cucoana îşi ştense grăbit ochii. > — Dragul mamei! Are să scrie, cum să nu scrie ? După ce rămase singur, boierul prinse a se plimba iar cu paşi mari şi a mormăi nemulţămit prin odaia tăcută. • Băiatul pe care-1 avea la laşi îi făcea multe zile fripte. ,Stătea de-o mulţime de vreme acolo, zicea că învaţă, că-şi face şi el un viitor, — d'ar bătrînul îi aflase purtările şi acuma nu se mai înşela cu nădejde zadarnică. Ştia prea bine că fecioru-său e un fante Frumos, pomăduit, înmănuşat, care bate asfalturile şi colindă balurile; ştia prea bine unde se duc banii strînşi cu atîta trudă 1 Ce eria însă de făcut ? Acum era băiat mare. A încercat de cîteva ori să-l dojenească, dar cucoana Sofiica, — aşa de blîndă şi de supusă mai înainte, — atunci a sărit ca o leoaică. Pe urmă, era încredinţat că orice mustrare era zadarnică. Cîtă amărăciune n-a înghiţit bătrînul, de cînd s-a pătruns de adevărul acesta 1 Şi acuma, în anii cei din urmă ai vieţii, nu mai avea nici o tihnă. Necontenite supărări şi certuri cu mama. Hei! era straşnică cucoana Sofiica 1 Cînd voia ea ceva, să fi venit şi Dumnezeu din ceruri, era zadarnică orice împotrivire. Ştia să p'lîn'gă, să geamă, să blaistăme, să se tragă de cap; ştia să ţipe, să batjocorească, să rîdă şi să înţepe cu răutate; şi cînd îşi desfăşura în linie de bătaie toată armata aceasta, nu era chip să nu iasă 457 dumneaei biruitoare. Pentru odorui ei ar fi răsturnat cerul şi pămîntul. , Cuconul Gheorghieş, gîndindu-se la toate acestea, oftă plin de năduh. Apoi păşi pînă Ia fereastra 'aburită, făcu o pală luminoasă cu dosul palmei şi prinse să privească afară. In ograda, argaţii umblau forfota în toate părţile, se speteau cu treaba. Boierul începu să-i urmărească eu ochii. Privirile, de la o vreme, i se opriră asupra unui flăcău sprinten, rumăn la faţă, care ţesela un barmasar. Din barmasar ieşeau aburi cenuşii în aerul îngheţat, din pieptul flăcăului ieşeau aburi, — şi amîndoi, plini de viaţă şi de putere, înghiţeau mulţămiţi aerul tare. Cuconul Gheorghieş privi multă vreme ipe flăcău şi clătină trist din cap. Buba cea mare şi cea dureroasă aceasta era. Băietanul cel rumăn şi plin de putere era sînge dân sfrigeile lui. Un copil care s^a născut dintr-o greşală, la o margine de drum, şi care era menit să rămîie slugă urgisită, fără să simtă vreodată îmbrăţişarea mamei, şi vorba bună a tatălui. De ce celălalt avea parte de avere şi de bunătăţi ? Unul va fi slugă şi unul va fi stăpîn şi, cu toate acestea, sînt fraţi. Acuma pare că vede cuconul Gheorghieş mai bine decît oricînd amărăciunea împrejurărilor vieţii. Bătrînul, căzut pe gînduri, alunecă cu mintea înspre trecut. Se lăsă într-un jîlţ şi începu să se gîndească la tinereţă, la anii pentru totdeauna prăpădiţi. Afară, din nourii de cenuşă, începură să curgă rar flori argintii, mari, de omăt. Şi florile pluteau uşoare în văzduh, se încrucişau în tremurăturî de undă şi se lăsau leneşe pe covorul alb, sclipitor. Pe dealuri, spre 455 asfinţit, pădurile, cufundate în liniştea de iarnă bogată, ţineau pe vîrfurile arămii pete mari de oeaţă fumurie. De la o vreme, pădurile şi întinderile sclipitoare, şi zăpada uşoară începură să joace într-o amestecătură ciudată de lumini şi umbre. Se face vară, e linişte de asfinţit şi mirosul livezilor te-adoarme. Flori albe plouă din cireşi pe părul castaniu al unei zîne cu ochi verzi ca unda. Şi boierul se vede tînăr, numai într-a treizecea primăvară, — şi livezile sînt pline de miros şi de linişte, şi inima i-i plină de f-ocul tinereţii, şi florile de cireş se scutură peste dragostea din a treizecea primăvară. Cuconul Gheorghieş zîmbeşte cu amărăciune. De mult, de mult s-a stîns dragostea cu fata de ţăran. Ochii ei duioşi de mult s-au închis şi gura care nu ştia să spuie cuvinte înflorite de mult a amuţit. S-a dus fata cu ochi verzi de mult în aşternut rece de humă şi multe flori de iarnă au căzut de-atunci peste dragostea de primăvară ! Dar în urma ei a rămas rodul iubirii, a rămas copilul care trebuia să crească horopsit prin uşile oamenilor, ca un cîne al nimănui. Prin mintea lui cuconul Gheorghieş, iacum, nu trec nici gînduri de dreptate, nici păreri mari de rău. Viaţa e aşa cum este şi nimeni nu poate s-o facă altfel. Totuşi sluga e sînge din sîngele lui şi, măcar că boierul nu simte nici dragosbe, nici avînturi mari, mila îi înmoaie inima. Uite un om care n-a greşit cu nimic şi pe care fratele său din acclaşi tată îl va bate, şi-l via scuipa, şi-a va pune pe grumaz călcâiul dispreţului. De ce ? La întrebarea aceasta, boierul nu se simte în sbare să răspundă. Dar o pornire mare de milă îl hotărăşte să jertfească, să facă ceva şi pentru copilul nenorocit. 459 Se uită iar pe fereastră. — Flăcăul, acum, adăpa ca-luJ, şi era voinic şi tare ca un brad bine crescut, şi ta puterea de viaţă oare clocotea în el de bună-samă că nu intra n-ici un diram de nemiulţămiire. Pe boier îl cuprinde o înduioşare repede. Se soaală ameţit şi bate în geam. Apoi strigă : — Ioane ! vină pînă sus. Am să-ţi spun ceva. Flăcăul lasă altui argaţi calul şi porneşte fuga spre casă. Nu trece mult. Uşia se deschide şi trupul mlădios năvăleşte în odaie, odată au miros de aer îngheţat. — Aici-s! Ce porunceşti, cucoane Gheorghieş ? Boierul se uită la flăcău, nedumerit. Vrea să spuie cova, ochii i se aprind. Apoi rosteşte, cu greutate : — Ascultă, iloane... Uite ce e... A!... du-te şi pune caii la sanie... Adică nu, stai, nu-i mai pune; m-am răzgîndit. Te-oi chema pe urmă, poţi să te duci... Flăcăul, după ce ieşi, ridică nedumerit din umeri şi se gîndi : Oare ce-o fi avînd boierul ? — Se duse de-şi luă calul şi-şi căută de treabă. Iar cuconul Gheorghieş, rămas singur, se gîndi cc putea să spuie argatului. La urmă, văzu că nu putea să-i spuie nimic. Deschise casa de fier şi se puse să pregătească banii pentru celălalt MOŞ SIMION îtăva vreme, moşneagul ducea o viaţă foarte îirîtă, departe de lume, în ruinile Cetăţuii. etinii de altădată, rudele, cunoscuţii din- tr-un sat cu d, toţi, nu mai erau. Unii se duseseră pe ceea lume, alţii rămăseseră pe la căminurile vechi; numai el, fără nici un sprijin în viaţă, fusese mînat de multe vînturi şi acum îşi aştepta sfîrşitul acolo, în ruiniile de la marginea laşului. Acum era bolnav. Auzea, noaptea, glasuri care-1 chemau în întunericul de-afară al gangurilor. Sta cu ochii deschişi în lumina slabă din odăiţă, se ridica în capul oaselor şi as culte. Prin podul vechi treceau dăruituri grăbite, apoi o voce jalnică chema în tăcerea adîncă : Simioane I Simioane ! Bătrînul îşi ţinea răsuflarea şi-şi aţintea urechea. Inima slăbită bătea mai tare. Apoi gura cu buze uscate se deschidea, se strîmba dureros, îngîna : — Cumătră Anică... cumătră Anică... Nimeni nu răsipundea. Şi moşneagul murmura, după un răstimp: — Doarme... Cumătră Anică... cumătră Aniiică 1 Cumătră Anica inormăia, somnoroasă : 461 — Ce-i ? Iar n-ai linişte ? iar ţi se nazare, moşneag nebun I ■— Cumătră Anică, l-am auzit iar... — Bine, bine... l-ai auzit : vine să te siringă de gît! — L-am auzit... îngîna moşul, sfios. — Da, ştiu, 1-iai auzit... Culcă-te ouai bine şi te linişteşte... Nu-i chip să se hodinească oamenii din pricină-ţi... — Nu te supăra, cumătră Anică... Hram treaz, bun treaz... şi l-am auzit, cum te aud... Mă striga pe nume : Simioane! Simioane ! Pe urmă ia tăcut. Nu te supăra, cumătră Anică ! —■ Bine-bkie, culcă-te. Nu mă suipăr. Baba, mormăind nemulţămită, se întorcea cu faţa la părete, trăgea caţaveica peste cap şi se ghemuia în ţolinci. - ' Iar moşneagul sta în lumina candelei, în capul oaselor, ou gura căscată, cu ochii ţintiţi în necunoscutul care-1 chinuia. Barba rară, pîrlifcă, părul în şuviţa lungi, împresurau un obraz galben şi doi ochi arzători în orbite negre. Stătea nemişaat, cu mînile puse peste genunchi, pe pătura zdrenţuită. Baba adormea curînd, răsufla regulat, ofta şi sus pina în somn. In tăcerea ruinilor se auzea ţîrîitul tremurător ai greierilor. Apoi iar trecea un duruit depărtat pe sus şi glasul slab suspina : Simioane! Simioane ! Moşneagul îngîna fricos : — Cumătră Anică ! — Apoi tăcea. Prin noaptea de afară a ruinilor, paşi uşori trecoau, se auzelau fîlfîiri de aripi, scîrţîiri încete. — Cumătră Anică ! of I cumătră, cumătră ! şi moşul ofta greu. De cînd auzea, noaptea, glasuri şi zgomote, moş Simion slăbise şi mintea i se întunecase. Ziua, nu 462 mai lucra nimic ; şedea în soarele oare încălzea ruinile Cetăţuii băbrîne, într-un ungher al zidurilor, şi părea Că se gîndeşte. Dar mintea Iui năcăjită nu gîndea nimic şi ciolanele tirudite n-aşteptau decît liniştea raor-mîntului. Cîteodată, cu paşi grei, umbla prin ruina domnească, pe care rămăseseră urme şterse de sfinţi zugrăviţi ; şi paşii îl duceau, prin soarele auriu, tot spre ungherul zidurilor, la banca vînătiă de brad. Printre dărîmături şi printre petele de pajişte verde, umblau liniştite găinile pestriţe ale babei; cîteodată, în gura tainiţelor părăsite, cînta cucoşul, deştepta liniştea de sihăstrie şi bolţile subpămîntene prin care trecuseră, cu glasuri de vifor, tragediile trecutului. Moşneagul Slăbea. într-o noapte, treaz fiind, pe ferestruia zăbrelită dinspre asfinţit pătrunseră razele lunii şi vărsară o balta de argint pe duşamelele negre. Sufletul moşului se însenină şi se linişti puţin şi ochii arzători, ilunecînd pe rîul de lumină, ieşiră din ruini, se întoarseră cu sufletul îndărăt şl începură călătoria în anii depărtaţi şi prăpădiţi. Simion cel de odinioară era bărbat ca toţi bărbaţii şi trăia cu nevasta cum trăiesc toţi oamenii cu femeile lor. Toată săptămîna muncea, umbla ba încolo, ba încoace; duminica, trebuia să cinstească la crîşmă, altfel nu era în rînd cu ceilalţi gospodari. Nu-i vorbă, se ducea şi la biserică, pentru că aşa-i frumos, să se mai închine omul din cînd în cînd, dar de ia crîşmă nu putea lipsi. Se ducea cu nevasta : cinsteau cu rudele un pahar, două, mai multe, pomenind numele tuturor morţilor. După aceea se întorceau acasă. Altmintrelea trăia bine. Numai într-un rînd a prins în patul nevestei pe vechil. L-a ciomăgit bine şi i-a dat drumul, iar pe 463 nevastă a judecat-o c-o bîtă zdravănă de corn : să ţie mintie cît a trăi. Dar s-a trecut asta. Pe urmă se duceau la biserică, la crîşmă, la ttrig. O desmierda pe Ilinca cînd era cu chetf şi o bătea cînd era trăsnit: ca omul cu nevasta lui 1 Au fost vremuri şi mai bune şi mai grele. Erau vremuri bune cînd se făcea păpuşoi şi pîne, cînd avea cu ce cinsti şi petrece, iarna. Dar, după întîmplarea cu vechilul, a început o prigoană amarnică, A prins Simion să se zbuciume. Umbla după lucru la cîmp, sămăna pămînt în şesurile laşului, se chinuia în soare arzător vara întreagă. Toamna, se întorcea mulţămit, cu şirurile lungi dd cară. Poposeau, noaptea, la hanuri singuratice, aprindeau focuri în mijlocul taberii şi prindeau a povesti întâmplări în care furnicau nălucile şi duhurile necurate. Vara, scurma greu şi stropea cu sudori pămlîntuî negru. Iarna, sta tolănii! lîngă vatră, în bătaia focului şi petreceia cîştigU'l verii, pe cînd satul şi cîmpiile adormeau sub blana albă de omăt, în cîntecele vîntu-rilor. ’ Aşa ia trăit cu neviastia cinsprezece .ani. Copii au avut, d-ar i-iau pus în jpămînt. .După cinsprezece ani, îi vin II ine ăi 'hachiţele : o prinde omul cu un bă ie ban care de-abiia scăpase din oaste: îusese sergent. Nici nu mai rămîne vorlbă, — ina tras o bătaie de-ia zăcut pe coaste două saptămîni. Diar cu femeia nu te poţi pune: îi scoţi şase draci,' dar al şaptelea tot rămîne t A trăit atîte vreme cu dînsul, au mîncat dintr-o strachină, au dormit într-un piat şi, dintr-o dată, uite, şi-ia luat muierea lumea în aap ; a pus mîm pe ce era mai bun în casă, a luat părăluţele strînse cu mia re trudă şi s-a tot dus cu ibovnicul : femeie stătută, cu un băiat 1 464 A rămas Simion singur, ruşinat şi amărît. Cum s-a fă’Cut, cum sna 'dres, de Ilinca n-a mai auzit. Sin- % gur s-ia dus la orîşmă, singur s-a întors acasă ; a muncit fără tragere de inimă şi fără 'nădejde, ani lungi după ani lungi. A dus-o greu. Bătrîneţa a venit degrabă după viaţa chinuită. Apoi a ajuns un 'biet om la 'care nu se mai uită nimeni, pe care nici un suflet nu-1 cercetează. Acu, 'la urmă, s-a îndurat cumătră Aniaa să-l ţie şi să-l îngrijească pînă ce i s-a împlini sorocul; şi pe urmă să-i răimîie ei casa şi pămîntul de-ia col a, din siat... 'Stă cu dînsa aici, la marginea laşului, în chiliile risipite. El gogeşte toată vremea. Cumătră Ani ca îşi petrece viaţia vîrtzîndu-şi în oraş ouăle, găinile şi verdeţurii e. Moş Simion sta c.u ochii în lună şi greierii tulburau somnul casei vechi. Icoane de mult uitate izvorau din trecut, veneau, se duceau pe nul de 'lumină. t Şiruri lungi de oară trec încet, pe drumuri cotite. Se opresc în poieni negre; un foc se aprinde în întunericul codrilor; lumina rumănă învăluie oameni şi cară, cu o pînza tremurătoare. Pe urmă, întoarcerile de lia vii în mijlocul toamnei, cu buţile pline de must tulbure. O lumină dulce ' de lună... Oamenii tot drumul icearcă cu trestiile gustul vinului nou, apoi înoqp lă. Acolo mulţimea se frămîntia în-tr-o larmă surdă cia un muget ipirelung, prin pulberea luminoasă ;a verii. Olteni grăbiţi treceau zvîrlind ţipete puternice, cu cobiliţia pe umeri; ovrei, în caftane, se opreau şi-işi vorbeau de aproape de afaceri, ameslecîndu-şi bărbile; săteni liniştiţi îşi duceau boii de funie. Şi moşneagul se rezema de un zid, lia o parte, priveia îreianmlu‘1 acestei vieţi pentiru el neînţeleasă, - ipăreia că-i treaz, părea că dormitează îşi piarcă aştepta ceva.' Tîrziu, pornea îndărăt spre ruinile lui, prin eî-mpia înecată ide Lumină ia Bahluiului. Utoa .greu dealul, intna în curtea tăcută şi se aşeza pe banca lui de briad. îşi punea mînile pe genunchi şi rămînea visînd, cu ochii înainte, lasupna laşului pestriţ, cu turnuri strălucitoare, deasupra caro na plutea, în amurgul de vară, o pulbere luminoasă de aur. Cumătră Anica, rotofeie şi rumănă, îl certa. •— De ce te ohinuieşlî atîta ? ce cauţi acu lia tîrg, — cînd de-abia îţi porţi picioarele ?... — Nu te supăra, cumătră Anică ; n-am .linişte... mă mai iau... Intr-o noapte, aim visat pe baba mea şi acu nu mai am linişte... ■ — Nu ţi-i greu să vorbeşti ? Cine ştie dacă mai trăieşte !... — Adevărat... cine ştie... Poate sufletul ei mă caută. Astă noapte iar im-ia strigat : Simioane 1 Simioane ! — Iar începi ? - Nu te supăra, cumătră Anică... nu te supăra I 30* 467 Diar într-o zi, după nopţi bintuile .de zgomote, murmure şi glasuri, moş Simiun, coborînd 1b hală, dădu peste o larătiare ce venea, rătăcind parcă, din trecutul neguros. Era într-o duminică şi bătrînul, rezemat în colţul lui, privea în neştire o .fiinţă oare stătea pe gînduri lingă o magherniţă: o babă adusă de şeie, slabă şi tăcută. Moşneagul tresari şi mormăi — Eli parcă cunosc pe feimeiia asta... începu s-o privească cu luare -aminte .pînă ce baba îişi ridică ochii şrterişi asupra dui. Atunci se lămuri lotul în mintea moşului. Şi viaţa întreagă, trăită cu zeci de ani în urmă, viaţa nici prea buna, nici prea r.ea, îi veni în minte foarte ştearsă, — şi moş Siininn nu siimţi nici bucurie, nici mîhnire. -...Asta-i baba uneia... Ilinca... Bătrîna pornise. Moşneagul se uită curios la dînsia cîteva cli:pe încă, (apoi se mişcă înainte, întinse braţul îşi o atinse uşor cu vîrfuil cîrjei. Baba se întoarse. Moşneiagul se puse î.n lîaţa ei, apoi vorbi domol : — Ilinca... mă miai cunoşti ori ibia ? .Bătrîna se uită ţintă la moş, cu gura căscată, apoi zise deodată : ; — Tu eşti, Siraioiane? Iaca, numai după g>las te-am cunoscut! — Tu eşti ? : — Eu sînt! răspunse moşneagul. Prin jurul lor trecea grămădindu-se mulţimea în fierbere şi soiaîele îşi tremura lumina deasupra zbuciumului. Biabia zise : ■— Doamne, moşnege, cum iam îmbătrîniit noi! Bătrînul răspunse : •— Iaca, din .pricina ta iam ajuns eu aşa zile t Femeia tăcu şi-şi coborî ochii osteniţi în ipămînt. Apoi .murmură : — Şi ipe mine m-a lăsat răul cela chiar de-iatunci... Bătrînut nu răspunse şi baba nu mai zise nimic. Stăteau ca doi istrăini fiaţă în fiaţă. După un răstimp mare, moşul zise domol : — Apoi Dujmnezeu a vrut aşa. Eu mă duc. Umblă sănătoasă... Un val de nonod trecu, îi despărţi. — Şi bătrînul porni spire ruinile lui, iprin mî-hniroa Laşului bătrîn. Nu era nici supărat, nici bucuros ; nu mai 'dorea nimic ; îşi duoea greu ta deial ciolanele trudite, 'Care n-aşteptau decît liniştea mormîntului. LUPUL Era, domnule, o zarvă în mahalaua Pîrâul Morii şi o fierbere, — .ceva straşnic ! De cum venise zăpada sărbătorilor de iarnă şi pîclele, un lup, o dihanie de Uup, pripăşit dracul ştie de imde prin zăvoaiele rifn văi, se strecura în fiecare noapte în gospodăriile de Ia margine şi răpea ba un purcel, ba o oaie, ca dintr-ale lui. Era o .adevărată pacoste. Femeile certau pe bărbaţi întruna, pînă ce-şi scuipau, săracii, sufletul de năcaz, îşi îndesau căciula peste urechi şi se duceau la crîşmă lui Avram. Acolo, începeau să se tînguie. Unuia i-a furat purcel îngrăşat, altuia i-a rupt dihania godac de un an, altuia i-a încolţit oaia, — toţi aveau cîte-o pagubă. Avram asculta zîmbind, aducea băutura şi spunea, răsucindu-şi perciunii : — Trebuie să-l împuşcăm... aşa să trăiesc eu!... Să imai aduc o litră ? 'După oe se mai mîngîiau, plecau acasă. Acolo, femeile iar săreau cu guira. Bieţii oameni, amărîţi. puneau mîna pe ceva şi începeau să dea, şi dă-i ! şi dă-i! pînă ce se saturau. Copiii urlau de spaimă, de nu s-auzea nici în cer, nici în pămînt; mîţelc, îngro- 470 CQOf-'rrA zile, săreau cu capu-n geamuri; cînii bateau pe -afară ca la hingher; mă rog, era o muzică de-ţi venea s-apuci cîmpii i Ce ora de făcut ? Să-l împuşte ! — Se puneau oamenii, noaptea, k pîndă ; unii cu puşti, alţii cu şpăngi, alţii cu pari rupţi -din garduri... Dar era o negură ş-un întuneric -de se păleau cap în cap. Stăteau zgribuliţi pe sub garduri, prin gropi, pe după porţi, şi aşteptau pe tălhiar. Şi venea tâlharul, dar venea aşa de încet, că nu-1 simţea nimeni. Şi deodată se auzea coviţînd, — cînii prindeau ia lătra şi gospodarii & răcni : «Lupu, măăăi!» Chiuiau, descărcau puştile, izbeau cu piarii în hambare, pe urmă, după ce se făcea linişte, se adunau la Avram. Unui zicea : — A furat purcica lui Beribeliţă 1 Gospodarii răspundeau : ' — Al dracului lup 1 Altul răcnea : — Ei, cum nu putem noi să-l prindem I Nu-i chip, domnule, şi pace 1 Iar Avram venea cu băutura şi-şi răsucea perciunii: — Trebuie să-l împuşcaţi, aşia să trăiesc eu ! — Cum să-l împuşti, domnule ? tuna Berbeliţă, sculîndu-se în picioare; cum să-l împuşti ? Fură şi se duce ! Să te văd pe dumneata, cum ai să-I împuşti pe o negură ca asta ? Iaca puşca ! — Eu ? nu-1 împuşc ! ţipa Avram, trăgîndu-se repede înapoi. Aşa viaţă nu mai era de suferit. Femeile umblau cu vînătăi pe la ochi; bărbaţii erau zgîriaţi, parcă se bătuseră cu pisicile; unii copii aveau ducă-se pe pustii. Era rău, de tot. Mai rămăseseră cîteva zile pînă-n Crăciun şi se gîndeau cu jale, sărmanii oameni, că nici sărbătorile n-au să le ticnească. 471 Miercuri însă, cu două zile înaintea Naţlerii Mîntui-torului, — domnul Costache Cîrlan, omul cel mai nalt şi cel mai de siamă din mahala, omul cu cele mai lungi mustăţi şi cu vocea cea mai groasă, se hotărî să scape gospodăriile de pacoste. Dumnealui ena negustor de mere şi n-avea vreme să se ocupe cu fleacuri de acestea, dar acuma, ibăgînd de siamă că-i atîta zarvă, se înduioşa, ca bun creştin ce era, şi trimese pe Fănică, băiatul cel mai .mare, în Negreşti, peste deal, la o zvârlitură de băţ, să poftească la tîrg pe cumătrul Manole. — .Să vezi, a zis domnul Costache; Manole e un puşcaş cum nu găseşti în toată Evropa. La urma urmei... hm I mai sînt şi alţii... ştii dumneata... k nevoie, aş putea... dar tot mai bine să vie Manole ! Cumătrul Manole a venit. Era un romiîn mijlociu, bărbos şi cu ochii foarte vioi. Cîrlan îi lămuri toată aifaoerea şi-i mărturisi, de la început, că era hotărît, îie ce-o îi, să scape lumea de o îi ară «răpitoare. — Bine! zise Manole, cu glas moale; om faoe ce s-a putea... — Nu aşa ! mugi domnul Costache; eu, dacă .am spus, — e sfînt I Trebuie să împuşcăm dihania. — O puşc, numai s-o zăresc 1 răspunse vomînul. Acum nopţile sînt neguroase. Te-nhaţă lupul de picior şi ,nici nu-1 vezi... — Te-ai stricat, Manole 1 strigă înfierbîntat Cîrlan. Te credeam mai veteaz! Săteanul se scărpina în cap. Apoi vorbi: — Nu, pe negură nu-i chip. Dar dacă vreţi, eu vă prind lupul, — fără puşcă... — Fleacuri ! răcni domnul Costache ; eu, qu puşca mea, dacă nu l-oi împuşca, să nu-mi zici mie pe nume I 472 Bine. Pînă în sară, s-au pregătit. Fănică s-a dus după praif, după halice, după petiţi. Domnul Cîrlan şi-a ■şters puşca, a încărcat-o, a ieşit afară, a dat un foc. Cînii iau început să urle şi gospodarii de ■primprejur, cu neveste, cu copii, veniră să fie ifaţă la pregătirile celui caire avea să-i scape de năcaz. Fănică mai făcu două călătorii La Avram, în coif. Oamenii cinstiră, vorbiră. Cinsti şi vorbi şi Manole şi făgădui, cu tot rîsul batjocoritor tal lui Cîrlan, că el va prinde lupul ifăiră să aibă nevoie de puşcă. — Tu, cu meşteşugul tău; eu cu al meu ! zise domnul Costache. Manole, cam cherchelit, porni cu Berbeliţă, cu Pînţaru, cu Pungă şi cu alţi păgubaşi, ca să 'facă pregătirile trebuitoare. Apoi trecură pe la Avram, şi, cîaid se întoarseră, tocmai asfinţea soarele. Dumneaei, cucoana Săiftica a lui Cîrlan, puse masa şi cumetrii ospătară. Apoi domnul Costache îşi trase cizmele cele raiari de iuft ;pe oare le lua de obicei k dnum; îşi învă’li trupul uriaş cu un pieptar de piele; se îmbrăcă pe deasupra cu mantaua cea maire de şiac; îşi turnă în cap o căciulă cît o oboroacă; îşi trecu torba pe după gît; luă puşca, tuşi şi zise: — Gata ! De-aou mergem... îşi făcură cruce şi porniră, ipe un frig de arapau ipiie-trele. Zăpada scîrţîia sub picioare. Cum înseră, o pîclă lăptoasă umplu văzduhul şi acoperi pămîntul. Gospodarii se strecurau de pirin ogrăzi, cu armele vechi, şi tnăireau ceata. După ce ieşiră la margine, Cîrlan zise: — Lan -.să-ţi vedem meşteşugul, Manole... Porniiră cu toţii. Olimpia era tăcută ; numiai un guiţat jalnic de purcel se auzea prin ceaţă. La o bătaie de puşcă se opriră. 473 — De ce guiţă purcelul ? întrebă Costache. — Aici e capcana... răspunse Manole şi începu să arate cumătrului meşteşugul. O groapă adîncă de un stînjen; împrejurul gropii, două ţarcuri de nuiele. Prin şanţul făcut de ţarcuri, — şanţ acoperit bine cu spini şi paie, — umblă coviţînd purcelul. Lupul aude ţipetele, se apropie, dă tîrcoale, apoi sare, ca să ospăteze -din godac, şi dă în groapă... — Asta-i toată filosofia ? întrebă rîz-înd Cîrlan. — Asta-i I răspunse cumătrul Manole. Şi cu toţii se strecurară la marginea mahalalei, prin întuneric. Domnul Costache se aşeză cu cumătrul Manole subt un şopron bine în dosit. La cîţiva paşi se piti Berbeliţă, gros ca un ţuhal, c-o ghioagă nestru-jită în mînă. Mai încolo, subt un gard scund ou streşina mare, sta Costache Pungă, nalt şi subţire, rezemat într-o puşcă cu cremene. Pe urmă, Pînţaru spînul; pe urmă, Dorobanţu, prietinul cel bun al lui Avram, şi imulţi alţii, care cu lănci, care cu pari, care cu furci, fiecare cu ce putuse. Noaptea era aşa de neguroasă, încît nu se vedea îa doi paşi. O linişte mare domnea pretutindeni. Guiţatul jalnic ial -purcelului isfîşia .tăcerea. Din mahala, izbucnea în răstimpuri cîte un lătrat de cîne. Şi era ger, şi ena pîclă — iair cîmpia, neagră oa păcura şi nemişcată, se întindea înainte oa o genună plină de spaima necunoscutului. Din vreme în vreme, cîte un glas înăbuşit răzbatea : — Bre... Berbeliţă... n-auzi ? — Ce-i ? se auzea răspunsul, în şopot. — Nu mai vine, bre Berbeliţă I Urma tăcere. Şi în cîmpie, purcelul coviţa cu disperare. Domnul Cîrlan, de la o vreme, începu să se plicti- 474 Sească. Scoase din torbă clondirul de rachiu de drojdie şi zise cumătrului Manole. — Pînă ce-a veni dihania, noi putem să ntai tragem cîte-o duşcă. Altfel amorţim. — Amorţim, da I şopti Manole. Traseră cîte-o duşcă bună. Apoi iar s£ puseră să asculte. — Comedie, domnule ! munmură supărat Costache; e un întuneric de-ţi dai cu degetele în ochi. încă n-am văzut aşa ceva de zilele mele ! — întuneric, da ! grăi încet Manole. — Ştii, cînd e întuneric... îţi vine aşa, nu ştiu cum. — Ba mie nu mi-i frică deloc I zise cumătrul. — îmi pare rău î răspunse Cîrlan. Parcă eu zic că mi-i frică ? Dar ştii, aşa.... ţi-i oarecum. — Da, aşa ceva... şopt: săteanul. După un răstimp, Costache Cîirlan mugi iar: — E frig al dracului ! Ar fi bine să ne mai încălzim oleacă... O voce se auzi, în apropiere : — Grozavă pîclă, domnule Costache... — Iţi dai cu degetele în ochi, frate... Cine-i ? A ! dumneata eşti, Berbeliţă ? — Eu sînt. — Dă-tc mai încoace. Alt glas a-dînc izvorî din întuneric : — Şi eu îs aici ! — E Dorobanţii... zise Beirbeliţă. Iar domnul Cîirlan grai moale: — Zi şi celorleţi să vie î Apoi, cînd tot' se strînseră la un loc sub şopron, şipul cu rachiu vncepu a umbla din mînă în mînă. Vorbeau încet şi cinsteau. Se ipipăiiau cu mînile şi se cunoşteau după glasuri, — de văzut nu se vedeau. 475 Cînd se auzeau lătrături imai tari de cîni, tăceau, îşi întorceau urechile spre cîmpie îşi ascultau, ţinîndu-şi răsuflarea. 'Dar afară de ţipătul de fierăstrău al purcelului, nu se auzea nimic ; şi rar începeau a şopti, şi garafa gîlgîia. După aceea, cînd băutura se sfîrşi, unul se strecură pînă la Avram şi se întoarse înapoi. Vremea trecea. Lupul nici gînd n-avea să vie. Intr-un tîrziu, domnul Costache începu a se veseli şi a face haz în întunericul şopronului. — Ha-ha-ha 1 cumătre Manole... cumătre Manole... ai făcut şi (tu o treabă cît o nucă i... Să ştii că de-aceea nu mai vine dihaniia... îi dă de veste purcelul... O frămîntare se iscă şi un glas zise: — încet, încet, domnule Costache... dai peste noi !... ■- ; — Voi sînteţi ? murmură Cîrlan ; bine! diar lupul, — unde-i ? — Are să vie ! zise Manole. — Nu mai vine ! .strigă Cîrlan. Purcelul tău e dte vină ! — Taci... şopti ţăranul; nu răcni, că s-aude cine ştie de unde ! — Cum să nu răcnesc ? Ba am să răcnesc ! Ura ! Uraaa ! — Psss ! Astupaţi-i gura ! gemu Manole. Se zbătură cîtăva vreme prin întuneric. Apoi unul izbucni : «I-auzi!» şi frămîntarea conteni dintr-o dată. Prin gerul şi pîcla deasă a nopţii, ţipetele godacului se auzeiau tari, ascuţite, sfîşietoare; cînii începură a lătra din toate părţile şi a urla prelung. Manole zise : — Lupul! Iiar domnul Costache gemu : — Unde-i ? . 476 Nimeni nu-i răspunse. Toţi ascultau. Dinspre ţarc, venea un zgomot neobişnuit: mugete, izbituri, sche-lălăituri răguşite. — Gata I s-a prins I vorbi Manole, cu linişte. Iar glasul lui Cîrlan izbucni disperat: — Unde-i, domnule ? Şi prin noapte, două fulgere ţîşniră, unul după altul, cu bubuituri asurzitoare. «Uraaa ! dă-i la cap I pe dînsul, măi I» iar oamenii se poticneau în toate părţile, subt izbiturile uriaşului. ■Nimeni nu îndrăizni, deocamdată, să se apropie de groapă. Manole numai se duse şi se întoarse. Zise : — Dihania a căzut în capcană... Cîteva lumini scăpărară. Apoi 'felinarele porniră în zigzaguri prin pîclă, ca nişte focuri rătăcitoare pe iaz. Şi deodată ţaroul se lumină şi umbre negre îl împresurară. Purcelul se zbătea coviţînd în şanţ, iar în fundul gropii icnea ifi ara. Cînd simţi pe oameni, prin întuneric, se opri. Ochii îi scînteiau în negură oa doi licurici. — Pe dînsul, măi! strigă cu glas mare Cîrlan. Şi felinarele începură a alerga în jurul gropii. Cîteva puşti bubuiră; şpăngile .şi furcile începură a izbi spre fundul gropii, ghioagele băteau surd; şi fiara ţipa urla înspăimîntată, sărea, se svîrcolea, nebună de groază, — apoi începu să geamă înfiorător, cu durere, pînă ce tăou, doborîtă în sîngele-i îngheţat. După aceea, gospodarii plecară la Avram şi toată noaptea chelfuiră, cîntară şi bătură cu cizmele în podele. A doua zi, se strînse toată mahalaua : bătrîni, copii, neveste, bărbaţi, la marginea gropii, ca să privească pe duşmanul ucis. O grămadă de carne şi de 477 sînge, amestecate cu bucăţi înroşite de zăpadă. Era veselie şi vorbă, iar cînii dădeau tîrcoale, urlînd. O femeie scoase purcelul din ţarc. Coviţa moale şi răguşit şi era slab, numai pielea şi ciolanele. . Veni şi domnul Cîrlan, ţinînd de după cap pe cumătrul Mianole. Era foarte vesel. Se repezi din mulţime la marginea gropii şi începu să răcnească la leşul lupului, dînd din mîni şi cumpănindu-se. — Hoţule ! aşa ţi-a trebuit 1 Ai să mai vii să furi? Oamenii îl luară de braţe şi-l traseră deoparte. Dar dumnealui se smunci şi se năpusti iar la marginea gropii, bălăbănindu-şi .braţele: — Aşa ţi-a trebuit ! Purcei ai virut ? purcel ai găsit !... Şi oamenii îl apucară iar şi-l itrtaseră îndărăt. El se zbatea, mugind ca un taur. Iar lumea ora bucuroasă că bietul lup a fost ucis .şi toţi se gîndeau că vor petrece cu mulţămire sărbătorile de iarnă. RUfNI De cînd s-au sculat, tustrei tac. Pe bătrîn îl cheamă Irimia Popovici, dar toată ilurnea îi zice moş Irimia, simplu, — de Popovici nu ştie nimeni. Iar dacă vor să-i zică altfel, ti zic Ţapul. Şi chiar au de ce să-i zică aşa : moşneagul e amarnic, nimeni nu se poate înţelege cu el; afară de aceasta, are o bărbuţă albă şi lungă, curat barbă de ţap. E mijlociu, ciolănos, şi are nişte ochi ce strălucesc oa oţelul; merge dîrz şi vorbeşte îndesat, din igît. Pe babă o cheamă Mărioara, e voinică încă şi frumoasă, cumpenele au trecut peste ea fără s-o zdrobească. Are o leacă de mustaţă şi toată ziua e cu ţigara în gură, toată ziua stă la cinste şi la taclale cînd e linişte în cocioabă. t Iar pe tovarăşul de nevci îl cheamă Gheorghe Şoric. Mititel, uscat, de-'l dă vîntul jos; obrazul lui negru şi boţit parcă e un zbîrciog; ochii sînt aproape albi, fără de nici o coloare; n-are fir de păr pe faţă ; şi e aşa de slab, încît straiele pe el pair flendurile aninate pe o momîie pusă în mijlocul grădinilor ca să spărie vrăbiile. — De cînd îl ţin oamenii minte umblă cu o 479 pălărie mare, pleoştibă ca un clopot, care-i trece peste urechi, cu .nişte pantaloni care au fost cărămiziii odinioară, dar caire acuma-s pestriţi din pricina petecelor. Surtuc nu poartă, şi cămaşa e tureatcă pe el: o leapădă cînd nu se mai poate ţinea petec de petec. încalţe moş Irimia tot are o jiletcă albastră şi o redingotă roşcartă, rămase din vremurile bune. Tustrei tac. Moş Inimia şi Gheorghe Şoric stau sus, pe patul de scînduri, între calupuri şi ciubote stricate, pe scău-naşele lor cizmăreşti. Lucrează: împung cu sula şi trag sforile cer ui te. Mătuşa Mărioara stă pe scaun, lîngă vatră. Focul de trei lemne arde leneş deasupra cenuşei, dar la foc nu fierbe nimic. Soarele dimineţii de vara intră galben prin' ochiul colbăit de sticlă, care ţine loc de fereastră. Tac. De multă vreme, de o săptămînă, e linişte în căsuţa săracă, şi tăceraa iasta nu prevesteşte lucruri bune. Baba bate tăciunii, fumează şi priveşte gîndii-toare flăcările. La foc .nu-i nimic: baba de-abia aşteaptă să izbucnească. Moş Irimiia trage din cînd în cînd cu coada ochiului la bătrîna, o .priveşte ciudat, cu un zîmbet răutăcios deasupra bărbii de ţap. Astăzi bate mai îndesat cu ciocanul şi strînge sfoa,na ceruită mai tare. Gheorghe e oa totdeauna : de-iabia îşr .poarta mînil^, priveşte neclintit la ciubotă, cu ochii lui spălăciţi şi plini de somn şi se zguduie cînd bate cu ciocanul. Rareori îşi ridică capul şi privirile se plimbă o .dată de la moşneag la babă, lia foc, pe urmă la moşneag, şi iar se coboară la oiubotă. Ştie el bine ce are să se întîimple. Trece o bucată de vreme şi deodată moş :Iri'mia trage, strîngînd fălcile, un ciocan în ciubotă, cît ce 480 poate, zvîrle apoi ciocanul, zvîrle şi ciubota, zvîrle şi piedica şi z-ice îndesat, uitîndu-se ţintă la uşă : — la să mă scol pe capul .pleaai, blînd şi trist ca un cîne horopsit. Nimeni rau l-'a văzut rîzlnd, şi zîmbe-tul lui înseamnă durere. Eu mai degrabă socot că nu se gîndea la nimic moşneagul, că se simţea mulţămit oarecum, dacă putea şi el avea mulţamire, să stea acolo în lumină, ca un lemn, ca o piatră, să n-audă nimic, să nu vadă nimic 1 Şi ar fi stat el multă vreme încă acolo, dar bătălia din odăiţa întunecoasă încetase şi bătrînul Gheorghe auzi un fe] de zbierat. Sfatul rîndunelelor conteni, iar moşneagul îşi scoase mînile din buzunare şi porni spre odăiţă, trist, cu capu-n piept. Şi acuma ştia ce ar o să se întîmpîe. In odăiţă era linişte. Bătrîna sta culcată cu faţa spre părete, pe pa ful de lîngă horn ; ofifea şi gemea greu. Moş Irimia se plimba cu mînile la spate prin casă; din cînd în cînd îşi -freca cotul mînii stîngi şi privirile lui ca oţelul lunecau spre mătuşa Mărioara. La foc stătea o oală mare de lut; flăcările glalbene îi încingeau pîntecele. Gheorghe Şoric părea că nici nu vede nimic. Se sui cu greutate pe patul de scînduri, îşi luă cu nepă* 486 s^re ciubota, sula, ciocanul şi aţa oeruită şi începu, cioc-cioc, să se cutremure pe scăunaşul cu trei picioare. Iar moş Irimia se plimba prin oasă cu mînile la spate şi bătrîna gemea greu, crfta şi murmura printre oftări : — Qf-of-of! m-a omorît moşneagul meu, of! şi scotea cîte un suspin 'de părea că-i iese şi sufletul odată. — Oî-of-oî! coastele mele ! of! spatele meu ! Irimie, Irimie, tare m-iai zdrobit 1 Am să mor, am să mor 1 Tu m-ai pus în pămînt, moşnege, am să mor 1... Of 1 coastele... coastele... — şi iar suspina, de ti se rupea inima. Dar moşneagul multă vreme păru nesimţitor. Insa oricum, nu-i de piatră inima omului, şi mătuşa Marioara tare mai suspina, săraca ! După un răstimp bătrînul se opri în mijlocul casei, îşi lăsă mînile în lungul trapului şi se uită lung-lung la bătrîna. — Of I Irimie, Irimie, tare m-ai zdrobit 1 Moşneagul dădu încet din cap, îşi mîngîie barba de ţap, dar nu zise nimic babei. Se întoarse spre Şo-.ric şi grăi: — Hai, dă-i mai iute, că eu mă reped pînă în tîrg, să tîrguiesc cîte-oleacă... Acum baba ofta şi gemea şi mai bare ; iar bătrînul Gheorghe nu răspunse nimic, dar nici nu ,dădu miai grabnic din mîni. Moş kiimia scoase dintr-un cotlon un cartel alb, popesc, îşi turnă o pălărie mare pe ceafă, luă ide pe patul ciubotăriei o .părerile de botine tocmite, cotrobăi pe sub pat .şi scoase nu ştiu de unde un clondir mărişor. Baba gemea tare şi îndesat, dar se oprea cîte-oleacă, ca să asculte. După ce bătrînul ieşi cu paşi îndesaţi, baba îşi con- 487 teni gemetele. Gheorghe Şoric împungea cu sula, trecea a{a ceruită prin găuri şi bătea cioc-cioc, cu ciocanul. Baba se liniştise. Prin ochiul colbăit şi galben, care ţinea loc de fereastră, intra lumina şi punea d pată lungă în mijlocul casei. In linişte, in răstimpurile de tăcere, bizîia-u muşte mari, albastre, şi se pă-4eau de ochiul de sticlă. Odăiţa dormită multă vreme tn linişte, numai din cînd în cînd bătrîna, ca-n somn, scotea cîte-un suspin uşor. Apoi, într-o vreme, se auziră paşii lui moş Irimia, îndesaţi ş^ scurţi. Şoric nu-şi conteni mişcările grele şi regulate, dar mătuşa Mano ar a începu să geamă iar din greu : — Of-of-of! coastele mele ţ o? 5 spatele meu 5 înainte de a intra, moşneagul se păli de ciovei-eîe grămădite în saliţă. Sud.ui : - Da-v-iaş dracului! Tuşi şi intră în odăiţă. Era mai rumăn la {aţă şi ochii îi sticleau veseli*: zîmbea. Intr-o basma 'mare, roşie, aducea ceea ce tîrguise; carne şi pîne; iar la subsuoara stîngă ţinea strîns clendirul. Se opri în mijlocul casei, se uită la babă, — baba gemea greu, — apoi se întoarse spre Gheorghe Şoric: — Ia mai lasă bocîncii ceia, că m-am săturat 1 Tot cioca-cioca, cioca-cioca I Lehamete ! Şoric puse pe aind ciocanul, sula, sfoara şi ciubotia deoparte şi rămase nepăsător pe scăunaşul lui. Moş Irimia aşeză basmaua pe marginea vetrei şi clondirul jos, apoi se -apropie de habă. Se opri lîngă pat şi dădu încet din cap. Deodată se întoarse spre Gheorghe. — Ce stai acolo, ha ? Dă-te jos, mai pune >un lemn, două pe foc, şi zvîrle carnea în oală, că doar n-avem să stăm fîămînzi toată ziua... 488 Batrinul $oric se dadu cu greutate jos şi se apropie de vatră ; dar în treacăt îşi Întoarse oleacă capul, numai oleacă, spre clondirul plin. Moş Irimia se alătură de babă şi-i puse mîna pe umăr. — Valeu ! of! gemu bătrîna mai tare. — Ei, ce-i, ce ai, ce te doare ? întrebă cam iuător în rîs moş Irimia. — Of î Irimie, coastele şi spatele ; îrimie, tare m-ai zdrobit! — Te-am zdrobit ? Hrn ! lasă ! nu-i nimica. Are să-ţi treacă. — Nu, nu, se tîngui baba, nu-mi trece, nu... — Taci, că-ţi trece, o mîngîie moşul; iaca am adus pîne, iaca am adus carne şi am adus şi şpirt... ha ? Intoarce-te oleacă, hai... Unde te doare? Spune: să te frec c-o leacă de şpirt. Are să-ţi treacă, n-ai grijă. Intoarce-te f Baba se întoarse gemînd şi oftînd mai încet şi-şi desfăcu poîca. Şoric pusese carnea nespălată în oală şi acum se năcăjea cu focul. Moş Irimia destupă clondirul, turnă şpirt în palmă şi prinse a freca cu luare-aminte pe bătrînă, — Valeu! răcnea mătuşa Mărioara; mai încet, îf I... îf... acolo mă ustură... — Ei, ţi-i mai îndămînă acuma ? zise vesel moşneagul ; aşa că ţi-i mai îndămînă ? Ce ţi-am spus eu ? Cu şpi.rt îndiată-ţi trece. — Da, cu şpirt îndată-ţi trece, suspină bătrîna mai liniştită.- — Bun. Acuma să-i cercăm şi gustul... He-he-he he ! e bun oare? ce zici? — Şi privea clondirul în zare, — Şoric, ia mai Iasă focul şi dă încoa o ceaşcă de cafea... ‘ 489 Moş tri.mia iarna rachiul şî întinse babei oeâ^Câ v. — Hai! ia de bine şi nu te uita Ia ce s-a întîmplat, că moşneagul tot e bun... Baba luă ceaşca, dar tot se fîngui: — Tare m-ai stîlcit \ Pe .urmă dădu şpir-tul de duşcă. Moş Irimia umplu iar ceaşca şi zise : — Mărioară, spune drept, sn-ai iertai ? — Nu, nu te-am iertat, vorbi cu întristare baba, că tare m-a mai usturat î — Te-a usturat tare? — Tare m-a mai usturat! — Şi nu vrei să mă ierţi? Uite colea! iaca,*îmi plec şi eu capul... Unde te-a usturat? La coaste? ia spate? Hai! dă şi tu în mine, dă, haide, numai sa nu te ştiu mînioasă ! Dă şi tu în mine I Baba zîmbi şi începu să tragă pe moş de cap şi de barba lungă de tap, pe urmă începu să-i care cu pumnul. — Aşa, zise bătrînul, îndreptîndu-se; racu să trăieşti ! şi dădu şi el ceaşca peste cap. Apoi o umplu şi o dădu lui Şoric: — Ia şi tu de bine, şi uită... înainte de a bea, gura uscată a lui Şoric se strîmbă în obişnuitu*i surîs fricos. Intr-un tîrziu, moş Irimia şi babavMărioara, ameţiţi, se culcară ; iar Gheorghe Şoric ieşi în ruină şi se cinchi pe pămîntul înflorit cu muşchi verde, lîngă aceeaşi fereastră. Era caid şi roiuri de muşte se jucau în lumină. Din cînd în cînd, în mîhnirea care stăpînea liniştea casei dădmate, veneau frînturi de zgomote depărtate. Glasuri pierdute, adînci, sunau la urechea adormită a bătrînuiui ca un bîzîit subţire de ţînţar. 490 Cînd se deşteptă şi intră iar în căsuţa întunecoasă, soarele era aproape de toacă. Biaba şedea la vatră ; scosese cu lingura o bucată -de carne fiartă din onlă şi acum o mesteca încet, ajutîndu-se din cînd în cînd cu ceşcuţa. Moş Irimia dormea. Bătrînul Şoric se apropie şi el de vatră şi bătrîna-i scoase şi lui o bucată de carne şi-î frînse pîne. După întîmplarea aceasta a trecut o zi, două, mai multe, liniştite. Moş Irimia şi cu Şoric ciocăneau toată ziua, bătrîna şedea la vatră ou ţigana în gură şi bocănea cu cleştele în lemne. Oala cea marc forfotea lîngă flăcări. Mătuşa Mărioara povestea o mulţime de lucruri, pe care le povestise de o mulţime de ori ; moş Irimia o întrerupea din cînd în cînd şi rîdea îndesat, pc cînd barba de ţap tremura : — He-he-he 1 Numai Şoric tăcea toată vremea : el ştia ce ştia el, dar bine făcea că nu spunea la nimeni. Pe urmă, într-o zi, focul începu iar a arde fără oala cca mare şi tăcerea iar veni, ca înaintea unei furtuni. Şi Şoric iar ieşi brîncit afară şi se duse de se aşeză liniştit ta fereastra lui, în lumina dimineţii, — pe cînd în urmă, în căsuţa întunecoasă, tresăreau bubuituri surde şi gemete. Tn acest chip trecea bătrîneţă celor trei, în ruina de la marginea tîrgului. Nimenea nu-i băga în samă, nimenea nu-i cerceta, fără decît numai lumina soarelui, ploaia, noaptea şi vînturiîe. Vuietele tîrgului ajungeau în ruină obosite, stînse. Moş kimia şi baba se certau şi se împăcau. Gheorghe Şoric tăcea şi-şi ducea bătrîneţă tristă şi dărăpănată pînă la fereastra ruinii şi înapoi ; din ruină nu ieşea el, se temea parcă să păşească prin brîul de ierburi ce împresur# pasa 491 Veche. Toate supărările celoi-lalţi doi moşnegi se revărsau şi asupra Iui în pumni şi sudălmi; el tăcea şi răbda oa un cîne. Ce să facă altceva ? Toată viaţa a 'tăcut şi a irăbdiat oa un cîne. Mtnoa bătăile cu aceeaşi linişte cu ciare mînca şi bucăţica amară de pîne. De era vară, de era iarnă, imoş Irimia ieşea cu cortelul lui mare, alb, şi cu basmaua roşă, — şi cu paşi îndesaţi intra în tîrg, uitîndu-se cu luare-aminte la toţi trecătorii; de ena iarnă, de era vară, bătrâni Şoric ieşea în ruină şi se aşeza nemişcat la fereastra lui. Baba stătea totdeauna ia foc şi fuma. Aşa a trecut viaţa bătrînilor pînă la vremea cînd începe povestirea noastră. De la această vreme încolo, s-a sbimbat întrucîtva. Certurile au venit mai des să tulbure melancolia ruinii şi Şoric a prins a se purta mai cu greu... Pielea zbîrcită a prins a se încreţi şi mai tare şi liniştitele lui ceasuri de tăcere, în lumina verii, păreau mai degrabă oboseală şi somn. Sc încovoîase tare din grumaji şi, cînd îl înjurau şi-l pumneau ceilalţi doi, prin ochit lui părea că trece o undă slabă de lumină, o rugă tri'stă. Dar ce le păsa celorlalţi doi! Gu cît pumneau mai tare pe bătrînul Şoric, cu atît mai des cinsteau băutura gălbie din clondir ; şi în somnul lor greu, niciodată nu auzeau oftările pieptului uscat din care viaţa se călătorea. Aşa a trecut vara şi toamna. Frumuseţa verii umplea totdeauna ruina de melancolie; fumul leneş dormita şi-n lumina soarelui, şi-n umbra amurgurilor. Prin crăpăturile ruinii, în apus, se vedeau bucăţi rumene de cer, ori nouri vineţi în care soarele înflăcărat se cufunda ; se vedeau păduri sub piele străvezii, sate pestriţe, din mijlocul cărora m JL se ridicau -bisericile albe. în 'tăcere, vuietele tîrgului' se auzeau ca prin vis. Toamna, ruina rămase umedă şi pustie, fără sfaturile rîndunelelor. Buruienile crescute pe sus prinseră a se îngălbeni; strigătele vrăbiilor sfîşiau tăcerea ca nişte chiote. Cînd ploua subţire şî rece prin ceaţa toamnei, ruina se umplea de o mîhnire de cimitir ; ploaia mocnită se scurgea pe păreţii înnegriţi, în şuviţe dese, pătrundea prin toate colţurile, poleia cărămizile, poleia muşchiul, pămîntul negru, şi în clipirea mohorîtă, în şoapta monotonă a picuşurilor, casa veche părea un mormînt, iar bătrînii parcă erau îngropaţi dedesubt, subt umezeală şi pîclă. Bătrînul Şoric, corogit, sfîrşit, trecea cîteodată ca o arătare şi-şi tîra prin hlei picioarele ca plumbul. In vremea asta bătrînii trăiau cu bătăile, cu gemetele şi cu împăcările lor. Ei nu erau nici trişti, nici veseli; ei se sfădeau şi beau. Ce le păsa lor de vară ? ce le păsa de iarnă ? De fleacurile acestea s-au bucurat şi s-au întristat ei în tinereţa lor, dar acuma îs bucuroşi sau trişti, cînd au ori n-au cu ce cinsti. Iar bătrmul Şoric părea că trăieşte pentru că se raai putea purta; diar daca l-ai fi pus în sicriu şi l-ai fi îngropat, cred că nici n-ar fi gemut. Se purta din ce în ce mai greu : cînd ieşea, după sudălmile şi după pumnii moşnegilor, afară, găsea cu anevoie uşa prin întunericul săi iţii, — şi prin umezeală, ajungea la fereastra lui sprijinindu-se de păreţii uzi. Cînd, după cinste, moş Irimia şi baba Mărioara adormeau, şi cînd era prea frig afiairă, el sta între calupurile lui ceasuri întregi şi se uita într-un singur loc, de multe ori la flăcările focului. Sara, se culca sus, pe patul cizmăriei, între botine, între unelte, între calupuri, şi se învălea cu nişte flenduri ; se scula cu noaptea în 493 cap şi umbla prin casa ca o nălucă. Dacă se înttmpîa să îie baba trează, îi zicea : — iar te-ai sculat, strigoiule ? Mă bagi în toate .boalele, bată-te Dumnezeu! El tăcea. Iarna a fost lungă, viscolele plîngeau prin casa veche cu glasuri dureroase, se înfundau prin hornuri, şuierau a pustiu şi trînteau omătul alb cu bubuiri surde în cocioaba săracă. Vuiturile se alungau chiuind prin cîmpii ie din preajma, de multe ori prin vijelie veneau urlete şi era o jale şi un bocet în toate părţile de te treceau fiorii. Atunci baba Mărioara aprindea ţigară după ţigară la vatra focului şi povestea fritmi-plări grozave cu glas aşezat şi moale. Trecu iarna, trecu şi primăvara, şi vara veni iar. Şoric bătrînul slăbise tare, de-abia umbla ; cu toate acestea din vorbele lui nu ieşea : — Eu ştiu ce ştiu eu, da’ bine fac că nu spun... Totdeauna bătrînii săreau asupra lui şi-l mîngîiau cu pumnii răcnind : — Ce ştii, ha ? ce ştii ? spune, că-ţi sparg capul !... Afară, în lumina verii se aşeza liniştit la fereastra lui, sta acolo nemişcat şi se uita cu gura căscată la rîndunelele care treceau prin lumina spărturilor ca nişte fulgere negre. Dar slăbea din ce tn ce, — şi ce era viaţa Iui ? Intr-un rînd, după ce-şi spuse liniştit vorbele, ceilalţi doi moşnegi, ca totdeauna, îl ghiontiră şi-i deschiseră uşa. Moş Şoric se împiedică de prag şi se izbi cu capul de celălalt părete al săliţii. Moş Irimia rîdea răutăcios în urmă. El porni prin întuneric, trist, cu capul plecat; se împiedică de cioveiele care stînje-neau trecerea de ani şi ieşi la lumină. Păşi încet-încet pe lîngă păretele coşcov şi umed 494 şl cu mare greutate ajunse la fereastra lui. Acolo rtll putu sta în picioare, se lăsă încet pe muşchi, se cinchi lîngă părete, îşi trase pălăria pleoştită bine pînă la urechi, şi îşi puse palmele pe genunchi. Pe urmă îşi ridică capul şi-şi îndreptă în sus ochii slînşi. Rîn-duneîele ciripeau în preajma cuiburilor pestriţe, painjenii coborau la vale pe perdelele afumate, şi o pace dulce stăpînea lumina fumurie şi mîhnirea care izvora din toate colţurile ruinii. Soarele năvălea în suluri mari prin spărturi; sus, cerul era siniliu şi limpede. In liniştea tristă bătrînul Şoric şedea nemişcat, cu palmele pe genunchi. De la o vreme, încet-încet, ochii lui îndreptaţi asupra cuiburilor de rînduneîe prinseră a se coborî odată cu capul ; se lăsară asupra gurilor negre şi somnoroase de sobe, asupra muşchiului verde de pe zid ; pe urmă lot mai jos, pînă ce capul se apropie de genunchi. Şi moşneagul rămase aşa, liniştit, foarte liniştit, cu mînile negre, zbîrcite şi ciolănoase puse frumos pe genunchi, cu pălăria pleoştită trasă ipînă peste urechi. Rămase cu ochii lui fără coloare ţintiţi asupra pămîn-tului, — părea că ascultă un glas care venea din adîncuri şi care-! chema acolo unde nu-i nici bucurie, nici durere, nici întristare. Aşa s-a slîns bătrînul Şoric. In urma lui, ceilalţi doi bătrîni se simţiră mai singuri şi, cu toate că nu mai aveau asupra cui să-şi ridice întăi braţele, certurile se iscară mai des. Clondirul ieşea de multe ori din ruină şi, cînd se întorcea, se cobîlţîia totdeauna sub braţul moşneagului ; ochii lui moş Irimia sclipeau mai tare la întoarcere şi zîm-betul era mai şters. La împăcare, baba îl trăgea avan de cap şi-i căra la pumni de răcnea moşneagul. Aşa şi-au mai dus viaţa prin luminile şi pîclele 495 toamnei, prin zgomotele de vînt ale începutului de iarnă, prin bocetele întristătoare ale lui glienar. Cînd se trezea mătuşa Mărioara în zori-d'e-ziuă, ca totdeauna, încă buimăcită de somn, îşi întindea urechea şi asculta ; de multe ori chiar întâi striga : — Iar te-ai sculat, strigoiule ? şi pe urmă asculta. Dar moşneagul Şoric se odihnea în ţărînă, subt omăt, şi baba, înfiorată, se gtodea lia vocrbia strigoi, asculta ‘bocetele vîntului şi se grămădea lîngă moş Irimia, dar nu putea să doarmă. Moşneagul ciocănea singur toată ziua şi babei îi plăcea acum să povestească istorii urîte cu strigoi şi cu draci. Focul de trei lemne ardea leneş în cenuşă, baba povestea şi pufăia din ţigară, moş Irîmîa mo-coşia pe scăunaşul cu trei picioare. Cînd, plictisiţi, se ciondăneau şi se bateau iar, baba gemea mai tare şi nu se scula cîte două zile din pat. Numai cînd moşneagul ieşea pe afară, ea se trezea, săruta gura clondirului şi scotea cîte o halca de carne fiartă din oală. Pe urmă, cînd îi venea şi moşneagului poftă şi cînd se dădea jos şi cotrobăia prin oală, numai ce striga : — Cine Dumnezeu a umblat aici ? Da-l-aş dracului 1 Şi baba se prefăcea că doarme şi gemea mai tare în somn ; iar cînd venea rîndul clondirului, atunci se deştepta. Dar iarna era tare şi moşneagul umbla numai cu fumul în cap; lucrul nu mergea deloc; lemnele începură a lipsi ; clondirul venea numai pe jumătate. Din pricina .asta moşnegii nu se împăcau decît pe jumătate; iar cînd clondirul venea gol, atunci nu se împăcau deloc. Tăceau ca nişte moroi toată ziua în întunericul căsuţei, pe cînd afară vuiturile ţipau dis- 496 perate prin ruină. Baba sta gînditoare, şi ţigara nu se mai da jos din colţul gurii mustăcioase. ' Cînd era singură, scormonea prin cenuşa din cuptor cu cleştele şi scotea un colţun roş. începea să numere frăncuşori şterpeliţi de prin buzunarele moşneagului, strînşi săptămînă cu săptămînă, lună cu lună, an cu an. După ce-i număra, cercetîndu-i cu de-amămintul, îi îngropa iiar în cenuşă şi răminea mai gînditoare decît totdeauna. .Cînd intra moşneagul în casă, începea să se certe numaidecît cu el : — Mi-iai mîncât tincreţele, ghiujmle, mi-ai mîncat tinereţele î — He-he-he ! că bune tinereţe ai mai avut! — Taci, mînca-tc-ar holera, cel puţin dă-mi pace, nu începe iar sfada, ghiuj păcătos ! Moş Irimia punea îndată mîna ipe piedică : — La :să-ţi arăt eu, cine-i ghiuj păcătos; ia să-ţi arăt eu cine începe isfadia ! Şi afiară era o mînie ia lui Dumnezeu, de ţi se încreţea carnea pe itrup. Cum să ieşi pe vremea asta cu dondirul ? Dtar dacă nu ieşi cu «clondirul, trebuie -să te sfădeşti toată ziuia. Şi se sfădeau toată ziua. Aişa, într-o siară ide vi&oofl, s-a înttapl&t ceva la care tiu se laşteptiau moşnegii, diar oare a buounat tare pe baba Mărioara. Vînturile bubuiau, iţiuiau şi se (boceau în ruină; în căsuţă o lampă mititică lardeia şi împrăştia o lumină vecină cu întunericul ; focul pîtpîiia albăstriu, se sfîrşea; tresărea numtai cînd se înfundau suflările viscolului pe hoarnă. Moşneagul lucra încă, baba fuma ca totdeauna. Deodiată se :auzi un zgomot în săliţă : trîntituri grele. Se scutura cineva de omăt. Bătrînii răsăriră şi se uitară unul lia ialtu>l. Cine sa fie ? Piaşii se apro- 32 497 piiară ; cine via bombănea cu ciudă; o trîntitură mai tare: s-a izbit d>e cioveie; o înjurătură înăbuşită ; o mînă fîşîi ,pe uşă, căutînd clampa. Bato căsca ochii mari; moşneagul încrememse cu sula în aer, cu ochii asupra uşii. Insîîrşit, uşa, s-muncită, se deschise. In ipnag se pr-olpti un zdnahon mustăcios, îmbrăcat c-o manta xnilitărească ruptă şi c-o capelă răs'frîntă perete urechi. Nasul şi obnajii îi enau roşii ca sfecla, ochii mititei, 'duşi în fundul capului, ilicăreau oa argintul ,viu. După ce închise uşa în urnua lui, străinul îşi smulse capela din cap şi se uită în jur, apoi prinse a vorbi cu glas cam răguşit: , — Aha 1 bună «ana ! eu sînt! viagmistrul A&exa, liberat ! Să nu vă fie cu supărare, am văzut lumină şi am intnait. Ha ? Ce ziceţi ? Bucuroşi de oaspeţi ? O iletacă de găzduire pe noapte, o leacă de mîncă-rică... mai cu samă mmcaie... ştii, frigul ăs(ta te stoarce ial dracului! Cum ? ce-ai zis ? Nimeni nu zisese nimic. Moşneagul înţepenise cu sula-n imînă, baba se uita cu 1 mare-aminte lia viag-mistrul Alexia, liberat. Văzînd că nimeni nu-i răspunde, străinul mai făcu un pas şi-şi zvîrli capela pe pat, apoi se întoarse spre babă şi începu Iar, răsucimdu-şi mustaţa : — Nevestică -dragă, răspunde m-a car dumneata, nu 'te uita la 'Cheagul celia morocănos ! — Baba se uită pieziş Ita moşneag şi eu mulţămire ia vagmistrul Alexia, liberat. — iBucutoşî de oaspeţi, hai ? — Bucuroşi, ziise însfîrşit mătuşa Mărioara, cu glias dulceag. — Hm! mormăi bă'trînml, împungi nd deodată ciu-d'os cu sulia. • — Foarte vă mulţămesc, zise oasipetcle vesel cătră 498 ttiâlu.şa Marioara, iăcînd cu ochiul serrin sipte moşneag. Moş Irimiia tuşi ÎJidestat şi se uită -cu coada ochiului k vagmistrul AAexa. Băirînia întrebă : — Dincotro vii dumneata ? — Eu ? strigă străinul deschein-du-se la mantia şi aşezîndu-ise pe un scaun aş; eu vin de departe itare, hei i de departe! M-iam liberat din Qastc. — Şi de unde anume ? —■ De unde ? he-he! eu sînt... adică am fost vtinereţele 1 Viagmislrul Alesă, .liberat, se uită ameninţător la moşneag, oa şi cum ar fi vrut sa-i zică : — De ce i-iai imtn'cat tinereţele, luai ? Moş Irimia pipăi piedica şi scrîşni, fulgerîrtd cu ochii pe biabă : , — Acuşi îţi arăit eu tinereţă ! Aipoi iar se repezi cu sula lasupna ciubotei. Vagmistrul -se sculă încet de pe scaun, îşi dezbrăcă minimi a şi rămase într-o 'tunică jerpelită, pe 'care ise cunoştea urma ig;a Ioanelor, şi în nişie cizme mari, mi-Măreşti. Acuma se putea vedoa mai ibine fruntea în- 32* 499 gustă, mustăţile lungi, ,stufoase, nasul mare, roş, şi ochii mititei îngropaţi sub frunte. — La păleşte-ţi treaba, bătrînule, zise el; nu-i mai arăta nimic nevestei... c-iapoi... uită-te la imine, mă-n-ţelegi... Moş Idmiia rămase uimit, cu gura căscată. — Adică ce? crezi că iam să-ţi mîninc comîndul ? grăi vtagmistrul Alexa, libera;t; crezi că n-am mai avut eu de-la face eu de-alde tine? .Iacia, 'ascultă ce-a zis nevasta lasta, ea are inima mai bună decît tine 1 Bab,a iplecă ochii în jos, .apoi zise lui Alexia : — Nu ifiaci o ţigară mai întăi ? — Cum nu ? cum isă nu ? mai lales. Şi Viagunistrul îşi desfăcu genunchii şi ise aşeză ca un paşă alăturea de nevasta, după ce zvîrli moşneagului o privire îngrozitoare, oare parcă zicea : «Da’ cine eşti iu, mă ?» Iiar bietul moş Iiriimia îşi pierduse tot cumpătul, se uite cu guna căscaită la el. După ce începu să fumeze cu poftă, uittndu-se zîm-bMor la femeie, vagmistrul vorbi iar, mîngîindu-şi mustăţile lungi, roşcate : — Dia’ de gustat... adică... ce-ai .să-mi dai ? rnă-n-ţelegi... înainte de culcare... Moşneagul .tuşi înăbuşit şi izbuti însîîrşit să grăiască şi el: — Chî-rfiî I De culcat s-a găsi unde să te culci,., dia’ de mînoare... n-avem de unde; sîntem săraci... — Cum? isaraci? ţipă .baba, sprijinită de privirea vitează ia lui Alexia. Nu ţî-i ruşine, omule ? (Acum nu-i mai zicaa moşneag). Numai Ucigă-l-crucea e sa-nac! Ce vorbeşti ? Adică n-om iputeia găsi noi un ou, două, şi o bucăţică de slănină, să ftacem un iscrob ? Parca vorbeşti intr-aiurea, omule ! 500 — ...'Diacă zici tu că sînt ouă, bine... murmură moşneagul, umilit de privirea vagmistrukii Alexa, liberat. După taceea baba zise itar : — Omule, du-te la fina, colea -lia margine, şi împrumută tigaia... Şi pe deopiarte, adică să nu vadă oaspetele, puse lîngă moşneag 'Clondirul. — Cum să mă duc eu ? Du-te tu, babă ! — Adică altfel nu-mi poţi ;zice ? Ptiu ? ucigă-te-crucea ! Dacă-i vorbia pe iaceea* fă cum te-ia tăia capul I Babă!... parcă altă vorbă n-iai ? Moşneagul, disperat, sări deodată în 'sus şi înşfacă piedica, dar viagmistuul întinse mîna şi-i făcu isemn cu degetele să se liniştească. Apoi întrebă scurt : — Ga re ;se duce ? Moşneagul pufni, nu răspunse şi începu a repezi în toate părţile, cu picioarele, ciubotele de ipe pat. Alexia, ameninţător, îşi puse .mînile în şolduri şx-şi întinse picioarele în laturi : — Adică ce, moşnege, ai să-ţi baţi joc de mine? Nici nu răspunzi ? Mă-nţelegi, eu sînt... adică am fost Viagmistru, ostaş, mă-nţelegi... Ştii ce-i aia osilaş? Ştii ori nu ? Anafora şi ipogobania 1 Uite ici, la mine ! De oe 'să mu te duci s-iaduci tigaia de .La îina ? — Pe ■cînd zicea vorbele acestea, se uita la clondir. — De ce să nu .te duci ? Vrei să se ducă o femeie pe vremea astia ? Ce orezi, că am să las eu pe nevastă să iasă acum în viforniţă ? Să te duci tu, .mă-nţelegi... Repede, ai auzit ? pleacă şi adă tingirea de lia iima, mă-nţelegi 1 Moş Mmia o sfeclise, mă-nţelegi. Cu vagmistrul nu era de glumit. N-a mai zis, săracul, nimic; şi-a luat ceva pe dînsul, şi-ia tr.as căciulia pe urechi, ia înşfăcat clondirul şi ia ieşit. — Aşa... zise Alexia vagmistrul, cu mulţătmre. Acuma, nevestică dragă, vezi de-mi găteşte scrobul... 501 mă-nţelegi... că pe urmă om vedea ce-o fi! — Şi faCU cu ochiul. — îndată, îndată, răspunse baba sărind în sjs oa o nevestică (tinerică. Dia’ poate mai pofteşti o ţigară ? — Cum nu ? cum să nu ? mai ales ! Pe urmă toba ia prins -a ise învîrti prin oasă ca o sfîrlează. Din cînd în cînd ofta şi murmura : —■ Mi-a mîncat tinerelele omul ista... diar nu rmai trăiesc cu el, cît lumeta ! Şi Alexa, vtagmistrul liberat, ituşca şi itrăgeia iavan din ţigiară. Cînd mătuşa Mări oiana puse lemne pe foc, dădu cu deştele prin cenuşă şi se uită, oftînd mulţămit^ la colţunul roş, plin cu frăneuşorii moşneagului. — Ce crede el ? mormăi ea, ca şi cum şi-ar fi vorbit sie-şi ; crede că n-am cu ce trăi singură ? He-jie! Mărioiana, sanaca, să fie sănătoasă ! Tigiaîa ceaa adusă de lia fina a fost nenorocirea moşneagului. ■ Alexa vagmistrul a mînoat, — şi cinstind, s-a îm-prietinit cu moş Irimia. Şi aşa de bine s-a împrietinit, îneît e! s-a mulţămit numai cu cîteva păhărele, iar pe moşneag îl îndesa cu ceşcuţa, ca pe un bun şi v^chi camarad. Supărarea 'bătrînului s-a dus. Bietul Moşneag a adormit între calapoduri şi nici n-a băgat de samă că vagmistrul şi cu iubita lui babă se puseseră la glume şi la poveşti. Vînturile mîniaase bubuiau prjn ruină şi legănau pe moşneag în ameţeala lui. De aceea chiar nici n-a auzit el oftări, şi şoapte, şi rîsete prin vljîitul vijeliei. Da, tigiaiia de la fina a adus nenorocirea bătrînului | A doua zi, într-un tîrziu, cînd is-a sculat, n-a mai văzui în căsuţă pe Alexa, vagm!si(r;il liberat ; dar nici pe babă rc-ia mai văzut-o. In vatră, cenuşa era răsco- 502 Htâ tare. — tată ce .poate face o tigaie adusă de la . fina, mă-nţ-elegi! ' Niciodată imoşneiagul n-a mai văzut-o pe babă .şi iarna aceeia ia ipetrecut-o într-o mîhnire cumplită. Slăbise tare îşi ieşea des .din ruină. Cu paşi îndesaţi şi scurţi intra în tîrg, ise labătea lia cea dintăi orîşmă, lia domnul Ionică, şi acolo cerca să se mîngîie. Noaptea nu putea să doarmă ; ziua, n-avea cu cine 'să se sfădească. Era supărat şi ameţit totdeauna. Aşia l-ia iapu-oat primăvara. Acumia era slab, o arătare, diar tot 'Se ţinea bine. IntîmpLarea care-1 scosese din făgaşul obişnuit îl zdruncinase tare. Ceasuri întregi stătea nemişaat şi se gîndea la baba lui. Oare ce .face ea ? unde-i ? Nu se poate să nu-i pară şi ei rău după viiaţia lor liniştită (acuma viaţa trecută i se .părea liniştită); nu se poate " să nu se întoarcă! întreaga mahalia mărginaşă ştia de păţania Iui: se poate să nu-şi verse omul amarul lia un pahar dulce ? Şi celor care-1 întrebau din vreme în vreme de babă le răspundea trist: — Nu se ipoate să nu vie Mărioara mea ; trebuie să vie, să ne iertăm înainte de a miiri! Şi duipă ce-şî potolea aleanul cu un păhărel, Ibietul moşneag ipomea mîhnit ispre ruină. Dar baba nu se mai întorcea şi durerea lui moş Ir;-miia creştea. Ceasuri întregi umbla ca un hăbăuc iprin cocioaba lui şi cerceta lucrurile rămase pe urma celei ce fugise. Un şip verde, o oană roşă, o farfurie zugrăvită aşa, urna altfel, toate îi aminteau de lucruri vechi şi-i dădeau nădejde că are isă imai viadă ipe Mărioara lui. _ ■ într-un rînd, pe cînd cotrobăi a într-o ladă înflorită braşovenească, dădu de un flaut rămas din vremurile 503 bune. —■ He ! cită vreme a trecut din tinereţă t Pe-atunci 'trăiia bine cu Măr ioana lui, din ibielşug ; flautul e de pe-atimci... Se uită mirat k lemnul negru, pipăi găurile şi cercă să scoată cîteva sunete. Mulţi ani iau trecut din vremea cînd cînta el Mărioarei lui din flaut! Cîteva săptămîni ruinile umede răsunară 'şi se umplură de ţipetele flautului. Pe uirmă ţipetele se îndulciră şi moşneagul văzu bucuros că un cîntec vechi răsună lacumta ca şi odinioară. Durerea lui imoş Irimia se miai ipotoli. Nu mai umbla năuc cia o curcă ibeiată, în toate părţile. Cum însera, desfăcea flautul, şi-l înfunda în buzunarele redingotei roşcate, pe urmă intna în tîrg. Se oprea lia crîşmă lui Ionică îşi cerea o litră de vin, pe urma miai cerea una. Cînd fumul vinului i se urca la cap, prindea ia povesti celor de primprejur, oamenilor, meselor, scaunelor, paharului, cît de hine a trăit el cu ibiafaa lui! Tncet-încet se înduioşa şi ochii îi jucau în lacrimi. într-un tîrziu suspina: — Saraca baba mea! cum s-a dus şi m-a lăsat ea pe mine singur şi a părî>t! ■După aceea scotea bucăţelele de flaut, le îmbina şi prindea a cînta trăgănat şi moale o romanţă bătrîna : Pasere nevinovată. Uneori pleca flautul şi începea a îngîna din gură, cu glas tremurător : Pasere nevinovată, Tu să-l spui că am murit... Dar să nu-î spui niciodată Care mînă m-a zdrobit t... Scotea după asta basmaua mare, roşie, îşi sufla cu zgomot nasul şi-şi ştergea ochii. 504 Tîrziu pornea Spre casă. 'Notele limpezi de flaut zburau prin noapteia liniştilă, pătrundeau în 'Case prin ferestrele deschise şi trezeau oamenii din somn. ■—■ Ian auzi!... ziceau supăraţi gospodarii; iar itrece cheagul cela de Ţiap. I-tauzi oim urlă după baba lui 1 Cîteodiată se aşeza îla spate, dinspre uşă, se furişau suflările aspre ale viscolului. Popa îşi dezgheţase foairba cît mătura ; acum se usca de umezeală şi îşi 510 încălzea mînile, cu ochii la omul oare stătea nemişcat, oa o momîie. Baciul Gheorghe zise: — Aista-i un biet om nevoieş ; a căzut, sub s>ară, la uşla stînii, mort .de trudă şi fîamînd ca un cîne. Dumnezeu ştie de unde vine! De încălzit s-a încălzit, dar de rumoare n-iavem ce-i dta, vai de capul 'nostru! De-acu î.n ziuă, dac-a sta viscolul, să poată răzbate nepotu-meu Vasile în sat, s-aducă ceva de îmbucat. Iaca, aşa stă, nu spune nimica, se uită Ia foc şi se 'gîndeşte. Cu mare greutate a rostit cîteva vorbe : Spune că-l cheamă Petre şi că-i pribeag, vine din toată lumea. Trebuie să fie vreun biet om peste care au trecut grele valuri. Dumnezeu ştie 1 Străinul nu :făcea nici o mişcaire; ochii lui 'negri şi adînd ţinteau focul. De sub căciula neagră curgeau plete cărunte, încîlcite; mustăţile şi barba sălbatice erau şî ele presărate de fire albe ; obrazul îi era încreţit şi dureros. Era îmbrăcat cu un suman cenuşiu şi încălţat cu opinci nerase de porc; alăturea zăcea un ciomag mare de corn, tovarăş de pribegie. Toată înfăţişarea îi era jalnica ; dar mai ou samă ochii trişti vorbeau de cumplita suferinţă a pribeagului. — Vai de viaţa lui! zise iar baciul Gheorghe, cobo-rînd glia sul; cine ştie de unde vine t cine ştie de ce rătăceşte ! Intăi mi s-a părut că-i nebun, dar nu-i nebun, e un biet om flămînd şi însetat, un ibiet drumeţ de oare mi'na nu s-tapropîe; cînii ba t la el în sate, gardurile îl înspină... Baciul dftă şi dădu din cap, apoi căzu şi el pe gînduri. Un răstimp mare toţi tăcură. Afară, în cîmpii, se boceau cu durere vînturile. Se auzeau, cînd şi cînd, tălăngi munmurînd încet afară, în perdea, şi behăituri dulci şi duioase de oi. 511 O clipă bocetele vîntului încetară ; se făcu linişte în văzduh, şi-n tăcerea ladîncă se auzi deodată un oftat prelung şi greu. — Oftează ! murmură baciul, ca trezit din somn. Popa zise cu jumătate de glas : — Să-i dăm ceva să mînînce; am eu merinde în sanie. Om mînca şi noi, că frigul ista te stoarce d% comedie ! — Ţi-a fi pomana, părinte!... răspunse baciul. Preotul ieşi afară, întovărăşit de Neculai, şi se întoarse, aducînd două pîni, o legătură şi cîteva căciulii de usturoi. — Iaca, aici în legătură am brînză, zise el; usturoi am iar; pîne tot aşa; sare ne mai trebuie. —• — Sare avem noi, vorbi baciul. — Apoi să facem ce-om face ! zise popa, punlnd mîna pe garafă; să gustăm întăi de ici cîte o leacă, ca să ne mai înviorăm. Să vă văd sănătoşi! Popa trase un gît bun întăi; apoi garafa trecu la ceilalţi. Neculai o aşeză cu de-a sila în mînă omului tăcut. Străinul o luă, o puse la gură şi sorbi lung, apoi o întinse, fără să se uite Ia ea. Tncepură să îmbuce. La a treia înghiţitură, necunoscutul oftă iar, cu o durere sălbatică. — De unde vii ? întrebă deodată popa. Străinul nu răspunse deocamdată; după un răstimp, zise rar: — Din lumea lui Dumnezeu ! N-am sat, n-am casă, n-am pe nimeni,.. Gliasul îi era răguşit şi slab, de-abia se înţelegea. După aceste cîteva vorbe, tăcu, — apoi începu să înghită mîncarea cu lăcomie şi cu grabă; se oprea cîte-oleacă şi gemea, nu ofta, apoi reîncepea. Ochii îi ardeau, faţa i se încreţise mai tare, arătînd grelele 512 suferinţi ale trecutului. Popa, uimit şi înduioşat, tăcea ; îi punea dinainte ipîne şi brînză şi-l cinstea des cu rachiu. Deodată, necunoscutul zise : — De trei zile umblu ca un cme, nemîncat... Privirile luceau; băutura se suia la cap,şi-i aducea gust de vorbă. Apoi iar începu : Ai spus bine, moşule: m-au rupt cînii şi m au sfîşiat spinii. Dumnezeu ştie de unde vin 1 un om amărît şi fără de noroc... începu din nou să mînînce; mai trase un gît din rachiul părintelui Miron şi vorbi iar, întunecos: — Intr-o lună n-am vorbit cît am vorbit în ia-sară! După ce sfîrşi tot ce avea dinainte, oftă şi rămase nemişcat, ţintind focul cu ochii lui negri. O suflare gheţoasă de vînt pătrunse bubuind în stînă şi abătu flăcările. Murmură, clătinînd capul : — Mult m-au bătut şi m-au spulberat şi pe mine ! Toţi rămaseră gînditori; iar afară, cele dintâi vîn-turi ale iernii buciumau în largul cîmpiilor. Prin crăpături intra omăt, rotindu-sc ca pleava vînturată, şi se aşeza, în dungi albe, în colţurile pline de umbră, împrejur, pe păreţii de sdnduri înnegriţi de fum, jucau umbrele celor cinci oameni; flăcările se învălu-iau şi bîzîiau, cînd oftările viscolului năvăleau în stînă. Oamenii stăteau tăcuţi ; în singurătatea cîmpiilor, în adăpostul şubred, plin de fum şi de umbră, piepturile lor se încălzeau de fiori şi sufletele aşteptau întîmplări supraomeneşti. Popa nu pierdea din ochi pe străin. Intr-un răstimp, murmură înduioşat, întinzind baciului garafa : — Arn să-î iau cu mine, la Lunca... Baciul dădu încet din cap şi puse mîna pe şip. 33 - M Sadovcanti voi. I. 513 Străinul, la vorbele popii, ridică capul o clipă şi şopti răguşit: «La Lunoa 1...». Apoi iar căzu în amorţeală. — I s-a suit rachiui Ia cap... zise Neculai, zîmbind. — Vai de capul lui! şopti baciul, ducînd Ia gură garafa ; ce-i pentru el un gît, două de rachiu ? — Hml părinte, mare minune, să ştii, ai făcut cînd ai scos garafa asta şi ai adus-o între noi. Umblă căldura prin tot trupul... Aşa creştin înţeleg şi eu... He-he he-he 1 — Iaca şi păcătosul ista străin, s-a mai înviorat parcă... Petrea îl cheamă. Na! măi Petre, mai soarbe şi tu un gît. — De ce a rătăcit părintele drumul şi a apucat lia stîngia, spre stînas>ta. Să vezii, bre, era Ia nai, ia Şo-muz, un om care venise aşa din lume şi sta tot iaşa, ca tine; nu grăiia, nu nimica, se uita înainte ca un nebun. Acelia era fermecat, saracul 1 da-da, părinte, nu rîide, fermecat, zău fermecat! Zaharia Iui Zadoina îl chetma. Sta şi se uita ţintă 'k foc şi, de la o vreme, începea să cînte încet: ou-cu-rigu ! cu-cu-riguuu !... Nimeni -nu ştiia de unde a venit. într-o zi şina luat traista în băţ şi a pornit, — ş-iapoi de-a tun ci nu !-am mai văzut. Dumnezeu ştie .pe unde ii putrezesc ciolanele ! — Şi vrei să zici că ş-acesta-i fermecat ? întrebă popa cu îndoială. Baciul Gheorghe îşi umplu luleaua cu tutun, o aprinse şi începu să pufăiască. — Crezi că nu ? zise el ; cine ştie ce pacate îl mînă aşa, prin lumea mare 1 Nu vezi cum I-au purtat şi l-au bătut vînturile ? 514 ţ:; „Deodată glasul răguşit aî lui Petrea răsună ca uh gemăt: ' ' — Sufletul meu, sărmanul... numai Dumnezeu de ' sus ştie ce-i în el 1 Nu-i farmec, nu-i nimic. Aşa a fost să fie ! Şi cu ochii (aţintiţi &e grămădi mai aproape de flăcări, se strînse şi păru mai hotărît decît oricînd a se închide în muţenia lui. Urmă tăcere lungă în stîna singuratică. Deodată, de-afară, prin viforul oare umplea cîmpiile de freamăt, pătrunseră în stînă glasuri omeneşti odată cu hămăituri întărîtate de dulăi. — Aho-ahooo 1 Popa răsări sp axial, oa trezit din somn. — Ce-i ? ce este ? — Necuiai Axinte ieşi; se auziră glasuri nelămurite, învăluite de vînt, apoi o mulţime de oameni, albi de omăt, cu bărbile şi mustăţile : înfundate de ţurţuri, intrară c-o undă aspră de viscol. — Sărutăm dreapta, părinte, zise unul: cum se poate ? şi sfinţia ta ai apucat pe drumul Blăgenilor ? Iaca, şi noi am păţit comedia, cu carăle de fîn. Am apucat la stînga prin viforniţă; noroc c-am dat de oameni... De-acu, trebuie să ne întoarcem înapoi o bucată bună. Aci e stîna Blăgenilor... he-he 1 unde-i Lunca şi unde sîntem noi! — Iaca şi eu am fost să trag o cumpănă, zise popa mişcat dintr-o dată. Dacă am auzit lupii cum te-audNecuiai t — şi se întoarse cătră ciobanul Axinte, — ia du-te şi mai cată, că mai este un clondir în sanie. Oamenii se grămădiseră toţi pe lîngă foc ; suflau greu din gît, îşi întindeau mînile deasupra flăcărilor, apoi îşi trăgeau ţurţurii din mustaţă şi din barbă. Axinte se întoarse cu şipul. — Mare mînie a lui Dumnezeu ! cuvîntă popa, pri- 33* 515 vind garafa ; noroc că m-am abătut pe la veîniţă, şi noroc şi de focul ista ! Altfel... — Ia hai, mai învio-raţi-vă cîte-oleacă, mai sorbiţi de ici. Şipul începu să umble din mînă în mînă. In noaptea de viscol şi urlet, tuturora nu li se părea nimic ciudat, şi nu se mirau, cum nu te miri de minunile care ţi se înlîmplâ într-un vis. Oamenii tremurau scuturaţi de fiori şi se grămădeau în flăcări; vorbeau rar şi puţin, ca oameni care au îndurat multe în viată ; cuvintele curgeau încete, învăluite de o sfială stranie. Părintele Miron se uita la toţi, cu ochii plini de mare mulţămire. Petrea, străinul, rămăsese la o parte lăcut, cufundat în durerea lui neînţeleasă. Iar viscolul zguduia clădirea şubredă ţipînd, aducea unde subţiri de răceală şi de omăt; de afară, veneau din vreme în vreme, oa nişte mîngîieri, murmurele duioase ale tălăngilor din perdea. După ce clondirul popii mai făcu cîteva roate, baciul Gheorghe începu să spuie şi sătenilor cine-i Petrea. Popa asculta, cu mila care-1 năvălise în noaptea aceea de cumpănă şi scotea strigăte scurte de mirare. Se descheiase la giubea, în căldura focului ; ochii negri îi sticleau sub sprîncenele dese; îşi mîn-gîia barba neagră, mare cît o mătură, şi dădea din oap des la cuvintele moşneagului. II După miezul nopţii, viforniţa se mai linişti. Săniile cu fîn porniră iar agale prin noapte; părintele Miron venea în urmă, calul mergea la pas. Viscolul ofta rar, aducîud cole din urmă pînze subţiri de pulbere albă. 516 Noaptea părea că cere pace, după un zbucium uriaş; eîrrtpiile se linişteau din ce în ce, larma cumplită scăzuse, fiorii de groază se stinseseră. O părere de lu-JHină vînătă înccpu a lămuri cîmpia. Oamenii mergeau liniştiţi pe lîngă boi ; numai Petrea, străinul, slab şi ameţit, sta cucuiat deasupra unei clăi de fîn. în urmă, clopotele calului sunau după pas, rar şi limpede, în noapte. Stîna se pierduse în urmă ; unda ei de lumină scăzuse, cucerită de întuneric, se stinsese. Sc lauzii, din urmă, glasul popii : — S-a mai luminat oleacă parcă... Şi o voce răspunse, din întuncric : — A răsărit luna, în dosul nourilor ! ..^ Aha ! zise altcineva, a răsărit luna, da. — Ce vifor, vorbi iar popa ; cum urlau lupii ! mare cumpănă eram să trag ! — Puterea lui Dumnezeu... înaintau greu. Pe unele locuri, pe unde drumul' se încovoia, omătul se suia la genunchii boilor. Oamenii luptaţi alăturea cu vilele, tăcuţi, încordaţi. Popa stătea grămădit în săniuţa lui, cu nasul în blana giu-beleî ; parcă-i era somn ; sunetul clopotelor îi răsuna la urechi sfeb, de departe, ca o îngîmre de cintec. Aproape de ziuă vremea se linişti, nourii se risipiră, deschizînd ferestre luminii dulci a lunii. Frigul crescu ; acrul începu să îngheţe. O lumină de basme ,se întinse pe cîmpiile albe; în fund de zări se arătau, din vreme în vreme, şiruri de ptopi, ca nişte linii drepte, negre, vrîstînd un petec mai luminos de cer. La cotituri de drum răsăreau crînguri pestriţe ; crengile încărcate de omăt atîrnau obosite. Cîteodată umbre negre vîşcau pe omătul alb, se înfundau sub bolţile ninse. 517 Au mers aşa multă vreme. ' Popa plutea în aceeaşi legănare de somn. Deodată, ca-n vis, văzu ceva curios. Din sania din urmă Petrea se lăsase ba v.aîe, din vîrful clăiei, şi căzuse alăturea cu drumul, pînă Ia piept în omăt. Nimeni nu băgase de samă. . Popa se gîndj mirat: De ce s-a dat jos din sanie ? Apoi tot el murmură: De unde pot şti eu ? Mai merse o bucată bună de drum, apoi şopti iar: «Să văd, vine după noi ?». Voia să se întoarcă şi nu putea ; nici glasului nu putea să-i dea drumul. Un fior ascuţit îl deşteptă. Gîndi: Poate-a murit I Se întoarse greu şi se uită în urmă. Umbra neagră a lui Petrea ieşea din troian. Se mişcă puţin pînă în mijlocul drumului, apoi se făcu una cu omătul, rămase nemişcată pe luciul alb. Popa se opinti deodată şi răcni spărios: — Staţi 1 s-a întîmplat ceva I îndată oamenii opriră boii. — Ce este, părinte ? — A căzut Petrea din vîrf. — Care Petrea ? — Cel pe care l-am luat de Ia stînă. Uilaţi-vă colo, în lungul drumului, o pată neagră. Moare 1 să ştiţi că moare, saracul; haideţi după mine; e creştin ca şi noi 1 Popa întoarse calul şi se îndreptă spre străin ; oamenii se luară după el. — Iată-!, şede nemişcat, cu faţa în jos; să ştiţi c-a murit 1 Părintele Miron se dădu cu greutate jos din sanie, cuprins de o milă nespusă. Se apropie de necunoscut şi-l atinse. Zise, cu glas mişcat : — Petre, măi Petre ! scoală !... . , .. 518 - Unul din oameni şopti: Era slab, a băut cam multişor, a stat nemişcat m sanie şi a amorţit. Poate pe urmă a vrut să se deie jos, ca sa se mai poarte; a căzut şi acum nu se mai poate^ mişca... — Petre, scoală, bre omule, iaca te striga părintele, bre ! De data asta un mormăit se auzi şi Petrea făcu o mişcare. — N-ia murit, săracul, îngină popa şi-şi simţi ochii umezi. N-ai murit, îrate; scoală şi hai cu noi; nu mai avem mult pîn’ la Lunca, spoială, hai! — Ia puneţi mîna ici, să-l sculăm şi sa-1 punem în sanie... Cînd simţi imînile oamenilor, străinul începu să bolborosească : — Lăsaţi-mâ !... lăsaţi-mă !... e cald pe cuptor, daţi-mi pace... — Hai işi l-ora ridica 1 şopti popa, {ăcînd cu tnîna semn oamenilor. — Lăsati-mă l gemea Petrea ; aici, pe cuptor e cald; cine ştiie... Este şi o vacă albă, 5a soaire... Se strînse ghem pe omăt. — Hai, sus ! îndemnă iar popa, făcînd semn ca să-l ia şi să4 aburce în sanie. Oamenii îl luară încet de jos, pe braţe, şi-l duseră în sania popii. Petrea scîncea oa un copil. Apoi, în sanie, păru că se deşteaptă, ridică o clipă capul,' se uită în jur, după aceea se ghemui, fără de trtci un euvînt, în fîn. — Bine, bine! zise popa Miron suindu-se în sanie; de-acu a scăpat. Hm ! dar cum am băgat eu de samă că a căzui 1 Ei, dacă răinînea el acolo, în omăt ? Murea, nici vorbă că murei! — Saracul, toate pacatele cad pe capul lui ! Miare .milă mi-i de omul ista ; pare că a ifost .chinuit mult în viaţa lui... , 519 Săniile porniră iar, încet. Frigul creştea odată cu lumina. .Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi vibleţi. ' Clopotele caiului sunau rar şi trist; popa se alătură cu giubeaua de Petrea, ca să-i ţie cald, apoi se grămădi şi el în blană şi începu să se gînd'ească la îmtîmplărHe nopţii. Simţea o bucurie mare că a scăpat viaţa unui om. Din cînd în cînd ridica încet capul şi privea la Petrea. Tn ilumina lunii, obrazul nenorocitului era galben, ea de moirt. Cînd se opriră la marginea satului, la casa părintelui Miron, — se xevăirsia de ziuă. Pletele şi bărbile tuturora erau argintate- de ipromoroacă; boii suflau aburi deşi în ilumina dulce, cenuşie. O linişte adîncă stăpînea siatul, oasele stăteau tupilate sub glugile lor albe. Şi-n răsărit, o undă roşă de văpaie năştea. Petreta era amorţit, nu-şi venise încă în fire ; fu dus de subsuoiri în casă. Oamenii traseră carăle în ogradă şi dejugară boii, apoi, după ce le puseră sub boturi cîte un braţ de fîn, intrară şi ei în bucătăria caldă, mare, unde încă stăpînea căldura nopţii. Preoteasa Irina aştepta. La zgomotul de-afară, ieşi în prag; în caţaveica-i de vulpe. — Viai de mine, părinte ! zise ea cu grijă, cînd dădu cu ochii de popă; tare m-.am înfricoşat! Ce noapte cumplită I Tare mai tremura inima în mine şi «ram scîrbită cît nu se mai află ! Pînă acu i&m aşteptat. - - He, nu ştii .nimica, începu popia eu glias aşezat ; cîte am pătimit, numai Cel-de-sus ştie ! Şi lupii i-iam auzit cum te aud ; puteam chiar să nu mai fiu acuma; dar ra avut milă de mine Domnul ! Şi un om am scăpat de Ia moarte, preoteasă ; da, un om, preoteasă ! Jată-1, chiar aista Care-i de faţă... Da, preoteasă, da, un sărman ; iată-1! 520 •Popa sc dczbrăcase de giubea, se descă'lţase şi se aşezase lîngă sobă. Un sătean descurcă şi pe Petrea de hainele-i sărace 'şi-l grămădi la căldură. Nenorocitul făcea mişcări domoale, încurcate, ca un om beat; ochii, pe jumătate închişi, păreau învăluiţi de durere posomorită pe faţa palidă ca de mort. . Preoteasa sta înlemnită în mijlocul oasei, cu mî-nile subpuse ; se uita cînd la popă, cînd la străin, şi clătina nedumerită din cap ; însă în ochii ei căprii, îimbriţi de gene lungi, pc faţa ei rumănă şt blajină, se octea mulţămirea, după atiîta aşteptare şi îngrijorare. O lampă săriacă împrăştia lumină roşcată pe păreţii îmbrăcaţi cu scorţuri şi în odaia plină de buclucuri, oa o cutie. Pe păretele de l:a răsărit, icoane îmbrăcate în argint străluceau în rumeneala unei ciandele, ca într-o taină de z-ori. — D:a-dia, preoteasă, zise pop-a, râşchinndu-şi biarba mare cu degetele ; mtare cumpănă !... Ce te uiţi aşa la Petrea al nostru ? — Petrea-I cheamă ? — Da, Pehrea. Şi eu mă uitam dintru-niai aşa la dînsul, în stînă... — Care stînă ? — Ei, apoi nu ştii nimica ; stăi să-ţi stpun de la capăt cum a fost >cu viforul, cu stîna... Să vezi... — Ara, părinte, eu stau şi mă uit ca o proastă... Ţi-o ii fiind foame, ţi-o îi fiind sete, să-ţi aduc ceva să pui la inimă... Pe urmă v;n ş-ascult... Şi, fără să mai aştepte răspuns, preoteasa ieşi. - Hm ! ce are să se măi mire! mormăi popa, uitîn-du-se gînditor la străin. Petre, Petre, te-ai ma,i des-morţit ? Nu. Mare cumpănă am tras, frate I... Preoteasa intră cu friptură recc şi c-o cană cu vin. Le puse popii dinainte şi se aşeză alături. — Să vezi cura a fost... Am pornit pe sub sară. — Da’ el nu mînîncă ? întrebă în şoaptă preoteasa. — Nu. Nici n-aude ; adică nu că n-aude, dar aşa-i el; stă mut ca o momîie... Petre, bre Petre, vină şi îm'buca ceva... Nu vezi cum se uită înainte? — Să vezi... Şi după ce am pornit, unde a început, bre, o viforniţă... da’ viforniţă nu glumă ! Nu se vedea, nu se auzea nici în cer, nici în pămînt 1 Şi urlau lupii, .preoteasă, urlau tfupii într-o dumbravă lîngă o fîn-tînă... Popa se opri deodată şi întrebă încet : Ce te uiţi aşa la el ? — Un străin nenorocit... Să vezi cum am ajuns la stînă... A ! da’ bun vin... Petre, bre Petre ! Degeaba ! Iaca aşa se uita la stînă I — Să vezi... Preoteasa privea, «a scul tind vorbele popii, La Petrea, străinul. Aşa de tristă şi de suptă îi era faţa, aşa de dureroşi ochii, stătea aşa de ghemuit în căldură, — îneît părea că' de ani nu simţise mîngîierea focului. Un fior uşor îi scutura carnea uscată. Toată fiinţa lui horopsită şi plină de durere te făcea să te gîndeşti la un gemăt sfîşietor. Preoteasa se uita k străin. Popa povestea, îrnbu-cînd şi sorbind din cană; în odaie era cald, vorbele lui cădeau, în tăcere, ca nişte fiori. Povesti întâmplările de la stînă, întoarcerea şi căderea lui Petrea pe drum. Pe ferestre intra ilumina alburie a dimineţii; în odaia liniştită, glasul (popii, obosit, scădea, curgea lin, monoton, ca în apropierea somnului. Apoi se stînse. Preoteasa tăcea. Şi, în semiîntunericul din odaie, tăceau tustrei. Popa era moleşit de căldură. Preoteasa se uita cu ochii mari, plini de gînduri, la Petrea. Iar 522 străinul fot neclintit sta, scuturat din cînd în cînd de fiori uşori, cu ochii drept înaintea lui, în necunoscut. — Irină, Irină ! zise popa, deodată ; mare cumpănă am tras!... Un fior mai tare scutură pe străin. întoarse încet capul şi ochii lui negri şi dureroşi se ţintiră asupra preotesei. — Irină, mare cumpănă ! Dar a vrut Domnul aşa, să scap şi un nenorocit de la moarte Pe preoteasă o străpunse o săgeată rece la privirea adîncă a lui Petrea; nu înţelegea de ce, dar privirea aceea îi .făcea rău. Se sculă, trecu îla icoane, se întoarse spre uşă, — ochii dureroşi ai străinului o urmăreau, se învrrteau sub sprâncenele stufoase şi se ţineau de dînsa, De cînd faţa încreţită şi tristă sta nemişcată. m Popa i-a zis Petrea Străinul şi Petrea Străinul i-a rămas numele. Se potrivea porecla cu înfăţişarea lui tristă, cu ochii dureroşi care veşnic stăteau cufundaţi în gînduri necunoscute. Multă vreme, după noaptea de groază, Petrea a stat zdrobit de amorţeală. Anii de zbucium şi de amar ipar-că-l sfărîmaseră, şi laoum trupul sărman cerea odihnă lunga. Stătea ta gura sobei, cu ochii la flăcările focului; imolcşaia căldurii îl cuprindea, ochii î se închideau pe jumătate ; pe buze i se isca un zîmbet de durere: venea în el trecutul ca un venin. Viaţa se strecura liniştite, în monotonia zîleilor de iarnă. O lumină dulce, moale, stăpînea odaia înflorită, în vremea zilei. Pe ochiurile mici de fereastră, 523 se vedeau bucăţi de tablouri departe, zugrăvite pe fundul limpede aii cerului : un arbore singuratic in mijlocul şesului alb, în mijlocul singurătăţii şi al tăcerii ; vînturile îl scuturau, fuilgii Î;1 înfloreau ; şiruri de sănii pe'drumurile lungi; — linii întinse de corbi aple-cîndu-se ipe lunci... In odaie era tăcere. Popa cetea cu glas moale, în-tr-un colţ de masă, poveşti religioase; întorcea încct fală unsuroasă după ifilă unsuroasă şi ofta din vreme1 în vreme. Cîteodată cetea cu ,glas mai tare. Străinul părea atent; preoteasja asculta cuvioasă ; şi simplele şi duioasele poveşti bătrîne curgeau în inimi, în mijlocul tăcerii, în miros de flori uscate şi de tămîie. Preoteasa torcea sus, pe pat, cu picioarele pe un scăunaş. Fusul sfîrîia dujlce, trăgînd firul din caier; preoteasa îl urmărea atentă, cu genele plecate. 'Nu-şi ridica ochii asupra Străinului; ziua, în clipele acestea de tăcere religioasă, ochii slut Petrea stăteau aţintiţi, ca ’de sticlă, fioroşi, asupra ei. Şi ea nu zicea nimica; se (simţea urmărită, spionată pas cu pas de ochii lui negri; o fr'îcă ciudată o cuprinsese, păşea sfioasă, prin casă, nu-şi îndrepta ochit asupra sobei. Dar, în tilipe rare, tot întîlnea săgeata privirilor Străinului; atunci simţea o căldură jîn piept) şi inima i se bătea mai tara. Nu înţelegea nici ea sfiala aceasta. Amurgul umpdea odaia după zile senine şi, în semiîntunericul fumuriu, plutea o llinfşte dulce, o tăcere cuvioasă, ca după un basm bătrîn. Numai focul rupea cu o pată vioaie întunecimea odăii, şi pe fundul rumăn se vedea profilul dureros al străinului, ca zugrăvit cu cărbune. , Veneau, cîteodată, nopţi sunătoare de vijelie. Atuncea părintele Miron aducea o cană de vin şi începea 524 să-şi amintească de intîmpiări trecute. Dar mai' cn samă îşi aducea aminte de întîmplările din urmă, de rătăcirea .lui şi de popasul de ila stină. — Auzeam lupii cum te aud... De mare cumpănă am scăpat, zău aşa... Era întuneric, şi vfnt, şi viscol, mînia lui Dumnezeu... Sorbea vin din cană, cinstea cu Petrea şi se învîr-tea în jurul povestirii ilui iubite, deşteptirid înfiorările trecute. — ...Ajung la stînă, un mioşuroi imare, negru; sar Cînii la mine şi încep să latre. Aud un gllas : — Cine-i ? Răspund. Apoi duc califi la adăpost ,în dosul perdelei... Auzeam sunetele tălăngilor şi mă bucuram c-am scăpat. Şi iar sorbea părintele din cană ; pfcături groase se prelingeau în lungul bărbii mari; se ştergea cu mî-nîca -anteriului şi iar î[şi dregea glasu‘1. Afara, visco-iul izbea pulbere mărunta ca năsipui în geiamuiri, şuiera, gemea şi irîtra horcăind în sobă, deşteptînd focul adormit sub blăniţa brumărie de spuză. Petrea Străinul toată vremea sta la gura sobei, cu ochii în flacără, cînd era singur; cînd era şi preoteasa, ochii i sc aţinteau asupra ei, p'lini de foc şi de chin. Abătut, sfîrşit, amorţit, de-abiia se tîr:a prin casă; de afară intra totdeauna tremurînd. Uneori Părintele Miron se ducea cu treburi. Rămî-nea preoteasa singură cu dtrisul., Schimbau cîteva vorbe rari, încete ; tăceau ; apoi, iar, glasurile sfîşiau tăcerea pentru două cuvinte. GTasul lui Petrea cădea, în mijlocul liniştii, trist, s'lab, răguşit, (cu oftări adinei. Trecu Crăciunul, trecu şi Sfîntu-VasUe,— sărbători bătrîneşti, la care se .ffiînîncă şi se bea bine. Părintele, în ziilele acestea sfinte, avea totdeauna o cană 525 plină alăturea. I se aducea mămăliguţa caldă, şi în-Ir-un hîrb, — plăcerea .părintelui, — veneau, sfîrîind în untură, costiţele de purcel Părintele îfşi sufleca mînicile, întingea mămăliguţa în untură, apoi în bdnză, lua o costiţă de purcel în mîna stingă... La zilele acestea sfinte, barba !lm mare şi neagră a suferit'mult. Petrea Străinul se mai învioră. începu să se mişte cu o părere de viaţă în el. începu să vorbească. Dar întreba numai; despre trecut nu apunea nimic ; o noapte grea plutea în urma lui. Acuma asculta cu luare-aminte poveştile religioase; «punea, pe ici pe colo, cîte-o yorbă ; uneori şi popa )rn pingea c'artea înainte, răspundea, şi începeau să vorbească de cîte-n lună şi-n stele. Dar de cîte ori/încerca .părintele să aducă vorba despre trecut, glasul Străinului tăcea, ochii se întunecau şi se îndreptau cu îndărătnicie asupra focului. Intr-o după-amiază, părinte'Ie Miron .porni l'a iarmaroc, în tîrgu'l de-aproape. Petrea rămase singur 3a gura sobei. ,Sta cu coatele pe genunchi, cu ochii asupra focului. Pentru a s-uba oară curgea trecutul pe dinaintea ochilor ilui aţintiţi, (trecut de j'ale, trecut de groază, care-i îngheţa inima. Se deschise uşa şi intră .preoteasa Irina. Ca niciodată, Petrea nu-şi ridică capul şi nu-şi aţinti privirile asupra ei. Rămase cufundat în gînduri, învăluit de negura trecutului. Preoteasa se ,aşeză pe ipatuil înalt; în-cepu a .toarce în tăcere ; din vreme în vreme, privirile îi lunecau asupra feţei chinuite a Străinului. Incasă era tăcere adîncă ; afară era tăcere adîncă; fulgi nu cădeau, soare nu era ; o lumină închisă dădea 526 putere de jale tăcerii. Fusul «de-abia se auzea sfîrîind, ca o fiinţă vie. ■ Şi deodată preoteas:a, fără să-şi dea sama, vorbi : — La ce te gîrcdeşti ? Petrea tresări şi-şi ridică 'spre ea ochii osteniţi. Apoi zise, cu .glasu-i moale,, răguşit: — La nimic... — După o tăcere, adăogi: — La... multe... mă gîndesc fia mugite lucruri... Urmă un răstimp de linişte, în -care ochii lui se aţintiră asupra preotesei; apoi rosti far, cu glas mişcaţi: . ! — E mult de-atund... fcaire mult! Preoteasa zise: — Ai îndurat multe!... Aşa-i că .n-ai nici rude, nici prietini ? Străinul .răspunse aspru: — N-am pe nimeni I • Preoteasa lrinm omorît, tfrate I . — Ai omorît ? Asta se întîmplă des, nu trebuie să te scîrbeşti aşa de tare ! Zi mai bine că ai vrut să te îmbogăţeşti şi n-ai avut parte, Iogofete I Ceilalţi doi, tovarăşii ţiganului, se uită cu luare-aminte la el; îl cercetează; Petrea se simte stînjemt sub privirile lor ascuţite. — Am omorît, zice el cu greutate, am fost trei, am pîndit pe un grec care aducea o geantă cu bani şi I-am gîtuit I — Cine 1-a gîtuit ? — Eu. Ceilalţi doi m-au ajutat, dar au dat toată vina pe mine; eu trag pacatul tuturor; ei au scăpat cu mai puţin. — Aşa sînt oamenii în lumea asta: mişei! zice cu convingere unul din tovarăşii ţiganului. — Aşa... murmură oftînd Petrea; şi m-au dat pe douăzeci de ani... — A da Dumnezeu şi-i scăpa ! zice iar tovarăşul ţiganului; scapă omul şi de-aici. ' — Şi de unde aducea grecul banii ? întrebă ţiganul. — De ia joc de cărţi. Ţinea o casă de joc, într-o mahala din Galaţi. — Bani de haram ! Să ştii că n-ai pacat! aceia nu erau baaiiii lui ; etrau bani răpiţi pe nedrept. — Dar l-am omorît, frate! murmură Petrea. — L-ai omorît... Ei şi ? Şi pe un cîne îl omoară oricine şi nu ia nici o pedeapsă. Crezi că este vreo dreptate pe lumea asta ? Las’ c-om mai vorbi noi. 536 Ni-i istorisi cum a fost. — Hai şi-i îmbuca ceva de ici. N-ai avut noroc, băiete. Se cunoaşte că ai fost om de isprava, dar ai avut tovarăşi niştie lichele. Cu noi, tai să te împaci, n-ai grijă ! Petrea sna împrietinit cu cei trei. Pe ţigan îl chema Toader Burlacu. Unul din cei doi tovarăşi ai lui era ardelean; era scurt, lat în spate şi vînjos, cu O Ici le mari. Al treilea era nalt, cu fruntea senină de învăţat. Sara, în dormitor, Petrea s-a trezit vecin cu cei trei. Au prins să vorbească în şoaptă. O lumină tristă şi săracă împrăştia jale pe păreţii goi. Condamnaţii stăteau pe paturi lungi, acoperite cu rogojini. — -Eu am oimorît un căprar în armată, începu să povestească ţiganul. Să vezi cum a fost. Era la noi în escadron un biet băiat năcăjit, mă împăcăm de 13 nişte pămînt. într-un rînd, am prins a ne certa, eu şi cu socru-meu. M-am mînial, am tras cuţitul de la chimir şi m-aan repezit la el. Neva.stă-mea a sărit să-l apere. Am dat în ea şi am omorît-o. Pe urmă, am tăiat şi pe socru-meu. In lumina tristă, în liniştea dormitorului, povestirile acestea simple curgeau cu linişte şi te înfiorau, ea o prăpastie tăcută al cărei fund nu se vede. Pasul sentinelei de pe coridor suna rar şi regulat; cîteodată, în tăcere, glasul ei izbucnea spărios: — Cine-i ? Cine-i ? — Stăi ! se auzeau murmure înăbuşite, apoi zgomotele se depărtau prin gangud şi, iar, pasul sentinelei răsuna rar şi regulat. Se auzi cornul sunînd stîngerea, prelungă şi duioasă, ca o părere de rău. Lumina lămpii fu micşorată, tăcerea castelului crescu. Dar glasurile condamnaţilor iar prinseră a şopti. Toader Buriacu zise, arătînd pe cel cu fruntea mare şi senină: — încă noi tot a.m făcut ceva, de-am ifost aduşi aici. Dar omul ăsta, iată-1: — Florea, — a venit pe nedrept. Cum nu ştii dumneata pentru ce l-a condamnat, aşa nu ştie el vina. Petrea se uită minat la Floreia. Osîndiiul sta cu-faţa în sus, cu ochii iaţintiţi, 'şi părea cufundat în igînduri mari. Trecu un răstimp după vorbele ţiganului, apoi Floreia se întoarse pe-o coastă, spre Petrea. — Cum nu-mi ştiu vinia ? zise el rîzînd încet. Nu m-iau condamnat pentru că mi-am ucis nevasta ? Mă plimbam cu ea la marginea oraşului şi a căzut, săraca, într-o {întina (părăsită. Ce-s eu de vină ? De unde puteam ş-1 î ide ce i s-ia găsit napul despărţit de truip ? 538 Tăcu cîtăvia vreme ; fruntea lui de învăţat 'se încreţi uşor. Apoi urmă, cu un zîmbet groztav : — Crezi că toţi cei care ziac aici şi se chinuiesc în ocnele de sare sînt haiimiarnale ? Gea mai mare parte sînt oameni, domnule ! Afară de iasta, pe onoarea mea, jumătate sînt nevinovaţi. He-he! eu am fost ■funcţionar, lam învaţiat carte, domnule ! Ce crezi ? Este vreo dreptate în ţiara asta ? Tu om cinstit, îţi oauţi de treburile tale ; deodată vin călăii, te înşfacă, te judecă cum socot ei, te chinuiesc, nu-ţi dau voie să te aperi. Un procuror, oare toată noaptea ia jucat cărţi şi a benchetuit, îţi cântăreşte sufletul, te străpunge cu vorba şi cu ochii ; otameni care nu înţeleg nimic, şi dorm toiată vremea, vorbesc despre pericole oatre ameninţă omenirea, se sfătuiesc să dea un exemplu strălucitor şi te condamnă, imă-nţelegi, cu circumstanţe atenuante, la douăzeci de ani de ocnă... iCu circumstanţe atenuante / Pe urmă, procurorul, cu conştiinţa împăcată, stara se duce iiar lia benchetuit şi lia cărţi, iar juraţii, mulţămiţi că iau diat un exemplu strălucitor, îşi freacă mînile cu (bucurie. Şi aici, între ziduri înalte, şi dincolo, în răcoarea ocnelor, se (pocăiesc acei oare iau fost condamnaţi de legile omeneşti t Ah-hiah ! dreptate ! ce mai dreptate !... Miai întăi de toate, urmă Floreta, cu vioiciune, nimeni nu-i vinovat; sînt cărţi care dovedesc astia! Sînt împrejurări, dureri... De ce unii sînt meniţi să fie săraci şi nenorociţi ? He-he I cărţile spun multe. — Bine, întrerupse Petrea, dacă fia ci un piacat, trebuie să-! ispăşeşti... — Să-l ispăşeşti... hm ! să-l ispăşeşti 1-, De ce sa-1 ispăşeşti, diacă nu eşti vinovat ? Procurorul te osîn-deşte şi pe urmă se duce de petrece... iar noi putrezim aici... Dar n-o să murim noi 1 oi s-căpa eu vreo- 539 dată ! Aitunci o să tnă socotesc eu cu procurorul care m-a trimes să tnă răcoresc! j — Procurorul şi primul-junal, mugi Burlaeu. j — Procurorul şi primul-]urat ! zise Florea. Pentru ; asta m-iam chinuit şi o să tnă chinuiesc 1 Diar o eă i scap şi o să le zdrobesc capetele! Pentru asta trăim ! noi toţi I i 'Florea tăcu ; se întoarse cu faţa în sus şi începu j iar să sie uite în feagdadie, cu ochii miari deschişi asu-pna necunoscutului, — Ce crezi ? şopti ţiganul; crezi că aici lavem oameni proş'li ? Aste a fost un om învăţat, nu vezi cum vorbeşte ?... Petrea 'tăcu, buimăcit, şi căzu pe gînduri. Crima şi viaţa trecută răisăriră în lumină sîngeraasă dinaintea ochilor lui ; viitorul, ocna, necunoscutul îl înfiorară ca o suflare de gheaţă. Vorbele tovarăşilor lui îi aduseră o noapte tulibure în suflet, Ce-1 aşteaptă ? Douăzeci de ani de ocnă ! Gaută să răzbată grozăvia viitorului cu niinitea. Douăzeci de ani 1... Aceste trei cuvinte, figurile tovarăşilor lui, vorbele lor l-au chinuit taată notaptea. Şi acuma, după trecere de atîta armar de vreme, noaptea aceea tot îi stă desluşită în minte. Incet-înoet, condamnaţii adormiră ; răsuflările lor grele începură să şuiere în tăcere. Piasul sentinelei suna rar şi reguliat în gang. Din vreme în vreme se auzeau, afară, în tăcerea nopţii, răcnete: La numărul patru, — bi-neee ! — Lia numărul şapte, — bi-neee 1... Şi vuietul valurilor Trotuşului răzbea slăbit în tăcerea dormitorului. Zile cumplite iau început să curgă. Intre cele piatru ziduri iale închisorii, rătăcea zia-diarnic printre ocnaşi, asculitînd uneori povestiri gro- 540 zave de i se îiicr incertă câfiraâ pe trup. Sara, Fio re a învăţatul începea să povestească întîmplări isenine din viaţa Iui trecută ; cîteodiată izbucnea şi iar începea blăstămul contra societăţii oare îl avîrlise în noapte şi osîndă. Toate sufletele acestea pline 'de rele se ridicau contra omenirii libere. începeau să dezvă-loască răni, piatimi cumplite, toată răutatea îşi viţiul în care crescuseră şi care-i pierduse. Erau şi ei vinovaţi, dar vinovată şi .păcătoasă e totată lumea. Enau vinovaţi, societatea îi trimesese la ispăşire; ei mărturiseau că nu simţesc nici o remuşoare pentru crimele lor. Erau în dreptul lor să facă ce au făcut; oamenii nu puteau să-i judece, pentru că enau tot aşa «de păcătoşi ca şi ei. — Cinismul ocnaşilor l-a însipăimintat mai întăi; pe urmă s-a obişnuit, a început să se bălăcească în el, ca într-o baie caldă. Cînd erau cereri dc sare, pornea, cu convoiul, la ocne. Ieşeau din închisoare, porneau într-un cerc mare de baionete sclipitoare, pe străzi înguste şi dosnice ; lanţurile sunau. Ocna neagra îi sorbea în adîncimea ei răcoroasă. Parcă intrau în altă lume. Bolţi răsunătoare ridicau în toate părţile ganguri largi de sare vînătă. Lumina electrică pîlpîiia ; şi în creşterile şi scăderile luminii, grupurile ciocănaşilor luau înfăţişări fantastice. Lată un grup de doisprezece. Desprind o stîncă de siare. Ciooanele se ridică adaită şi odată cad, cadenţat, împrăştiind prin bolţi adinei ecouri întreite: fac-ta-a-a 1 (Qc-ta-a-a ! Se ridică şi oad, se ridică îşi cad regulat, ca purtate de o maşină, deşteptînd răsunetele peşterilor. Deodată, o lampă păleşte, apoi cerne o lumină dulce violetă ; şi ciocanele oad, împrăştiind ecouri; în painjcnişul violet, în ipîlpîirile uşoare, ea palpitările unor aripi de fluture oare se odihneşte, umbrele 541 ciocăroaşiior cresc, scad, se întuneca, se luminează, ca nişte ifantasme în lumi de visuri. Ganguri adinei se întind, pline de umbră, iar în fundul lor licăriri de lămpi se arata, ca răni de lumină. Pe sus, pînă la înălţimi ameţitoare, cerdacuri săpiate în sare, cu stîlpi vineţi şi lucioşi. Pretutindeni, o pulbere măruntă şi moale, ca fulgii de păpădie. La margine, o cupolă uriaşă, oa 'de biserică, se înalţă, pînă ce se deschide sus în vîrf, într-un ochi ide lumină mic, alburiu, ca un ochi de fereastră : ®colo-i gura ocmei vechi, în lumina zilei. Şi sub bolţille răsunătoare ciocanele cad. Ocnaşii umblă prin lumina rece, ies din umbră ca nişte fantome ; glasurile răsună ca răcnete, trec unduind oa plîngeri de mluri. Muncă amară şi cumplită, fără -rază de nădejde ! Sara, aceiaşi convoi, între aceleiaşi baionete, trece pe străzi înguste, în sunetul slab şi trist ia! lanţurilor. A doua zi, aceeaşi ocnă, aceleaşi iiguri rase, cu ochii de oţel, aceeaşi lumină, aceleaşi glasuri trecînd prin peşteri oa plîngeri de valuri. Sara, aceleaşi convorbiri, aceleaşi blesteme contra societăţii care i-a zvîrlit în întuneric şi osindă. — Primăvana, vtana, toamna, iarna, acelaşi soare, de oare nu se niai poate bucura amărMul lor suflet. în anul întăi ia slăbit ca o stfndutră. In .primăvară, după şase luni de ocnă, cînd văzu o (femeie în pulberea de lumină şi cînd simţi că pentru totdeauna a murit o parte din viaţa lui, — o disperare nebună îl cuprinse şi doruri de lume îi biciuiră simţurile cu şfichiurile lor de foc. Incătuşiat, gemea noaptea cia un rănit, se frămînta ca-n jianatic pe salteaua-i de paie, muşeînd-o. Pe urmă, anii curg grei, dureroşi, plini de chinuri 542 fără semăn. S-:a amestecai cu mulţimea dimprejuru-i, aare suferea ca şi el; a suferit şi a 'gemut mai mult; toată fiinţa lui se umplea de venin 'clipă cu clipă. L-au năcăjit şi gînduri de fugă. Cu cei trei tovarăşi ai lui, ia plănuit scăparea. Şoaptele ipe-ntuneric, planurile, pregătirile, s-au înecat în neguri. In visurile la gura sobei, n-a rămas -decît clipa din iirraă, clipa cînd el şi cu tovarăşii şi-iau făcut cruce şi au apucat spre lumină, pe scări întortocheate cătră gura ocnei vechi. Strîngeri de inimă, răsuflări scurte, călduri şi răceli, pînă în dipia cînd is-a dat alarmia. Din clipa aceea, icoanele se întunecă iar. Apoi se trezeşte în spital, negru «de bătăi, pe moarte... Ani de chinuri şi de gemete trec. în sufletul iui îşi fiac ioc spiaimele; trupul i se istoveşte; ştie cum ia fost odiată ; Irina lui, logodnica lui, diar chipul i-i şters... Umbre şi lumini de jale răsar din trecut; vînturile gem afară, înfun-dîndu-se în ganguri, şi sufletul lui e cucerit de o 543 mîhnire de moarte. Viaţa de altădată se depărtează, se stinge, simte că itotul s-a sîîrşit \ Atunoea stă zdrobit, năuc, cu ochii duşi. Totul s-ia sfîrşit! totul s-a sfîrşit ! Ani de amar curg. Şi nuni le ia ceste a tale trecutului, rămăşiţele (acestea de icoane, se şterg şi ele. Nimic n-ia mai rămas; sufletul e gol ca o 'peşteră neagră, numai noaptea ladîncă domneşte în el; nurmai noaptea adîncă şi disperarea ,adîncă oare ipar fără început, fără sdîrşiit. Nici o nază nu străbate în noapte: în peştera sufletului său igam vînt uri spărioase, fără pricină, fără rost... Totul s-a stins ! totul s-a sfîrşit t Şi totuşi... o amintire... ceva... nu ştie ce,., o lumină slabă, dulce, de zori, o părere, departe... — cea din urmă rămăşiţa, cea mai cumplită durere î In ceasurile chinuite, cînd stătea cu ochii ţintiţi în lumină, .Petrea Străinul se gîndea !a noaptea din urmă. Din trecutul lui veneau cumplite suflări de durere, oare-i îngheţau sufletul; năluci se ridicau din noapte, oa 'bulbuci pe luciul iazului, pluteau din negura trecutului spre sliaba şi trudită lui viaţă de acum. Viiaţia lui din urmă a fost oa o noapte ladînca, în oare urlă vijelia : întuneric, jale, pretutindeni; numai în fund, departe, o zare slabă, cu un asfinţii şters. Totul se sfîrşise ! V în ceasurile de durere Ia gura sobei, Petrea Străinul se gîndea şi la cele dintâi clipe de libertate. Porţile s-au deschis şi i-au dat drumul în lumea care l-a pedepsit. A mirat tînăr şi voinic; a ieşit uscat şi îmbătrînit, cu barba căruntă şi sălbatică. A ieşit 544 toamna, cînd cad frunze arămii tn lunci, A prins a-şi tîrî picioarele în neştire prin colbul drumului. Nici o mişcare sufletească spre lumină, spre viaţă. A ieşit cu acclaşi suflet pusiliit de vinturile desnădejdîit gol ca o peşteră neagră. îşi tîra încet picioarele alîta vreme prinse în cătuşe. Şi acuma-i păreau strînse de fier, şi cîteodată se oprea, mirat că n-aude zgomotul lanţurilor. Porţile s-au deschis, i-au dat drumul, s-au închis în urma lui. A pornit, a trecut pe străzi pline de lume; priviri piezişe îl săgetau. S-a suit pe culme, s-a uitat fără de scîrbă spre castelul în care zăcea îngropată viaţia şi tinereţă lui; .s-a întors, a pornit înainte prin colbul drumului, încovoiat, tot cu simţimîntul condamnatului. Castelul a rămas zugrăvit negru pe fondul dc lumină al apusului; el păşea străin prin frunzele toamnei, mai amărît decît orieînd. A început cumplita rătăcire a pribeagului. A adormit pe margini de drum, pe'paturi de frunze, în lunci; noaptea, deasupra lut, în albastru, călătorea aceeaşi lună a tinereţii, poleind cu argint frunzele bătute de bruma toamnei; şi ac&leaşi ckvtece de vînt treceam prin bolţile sărăcite de frunze... Dar el nict luna n-o vedea, n-auzea nici murmurele vîntului, în sufletul lui' gol nu mai pătrundea nimic din natură şi nimic din lume. Purta pe frunte pecetea infamiei parcă. Oamenii se fereau de el. La poarta satelor, cînii îl lătrau; privirile păreau că-i zic'. «Ce cauţi aici, străinule?» — Nicăieri adăpost, nicăieri milă. ■ începură lungile şi mocnitcle ploi de toamnă. Zdrobit, ud pînă la oase, căta adăpostul cînilor, se bătea cu ei de la ciolanele aruncate vn gunoi. Păşea încovoiat, plin de itină, prin apă şi prin ploaie; zdrenţele 35 — M Sadove.inu voi. I. 545 se tîrau după el, oamenii îl ocoleau ca pe un animal murdar. Noaptea, rătăcea pe căi pustii; adormea lîngă ziduri, rezemîndu-şi barba în ciomag. Şi împrejurul lui, vînturile toamnei se jeluiau prin întuneric, ploaia ţîrîia ; el tremura, se strîngea in zdrenţe, apăsat de dureri sfîşietoare. Şi, deodată, se trezi la altă viaţă, la alte chinuri. Vijelia care i-a mînat spre 'necunoscut viaţa, care l-a frămîntat, l-a zdrobit, l-a tîrît în nenorociri şi în des-nădejde, — l-a zvîrlit p-entru cea din urmă oară pe ţărmurile tinereţii; — ş-acum vijelia a stat; mintea lui e plină de spaima vînlurilor ; sufletul geme şi nu înţelege această din urmă pedeapsă. El, niciodată, în pribegia Iui, nu s-a gîndit să se întoarcă în locurile luminate de soarele copilăriei. Nu s-a mai gîndit niciodată la părinţii lui, Ia Irina lui, la alUeia ceasuri duliei prăpădite în noianul trecutului. Sufletul Iui era gol de toate, nu cerea decît pace, nu cerea decît să fie piatră, să nu mai sufere 1 Şi acum, iată-1, deodată, în faţa îrinei lui ! Acecaşi faţă blajină, aceiaşi ochi umbriţi de lungile gene castanii... Se uită multă vreme la dînsa, lung-lung, buimac, prostit. Incet-încet, în sufletul, în mintea lui, prind să clocotească amintirile; ceasuri întregi se uită lia dînsa, o străpunge cu privirile lui dureroase. Şi iată că ea singură a vorbit : «Toată lumea l-a uitat; numai eu îmi mai aduc aminte de el După oftările sfîşietoare, Petrea slă şi se gîndeşle. O lumină arzătoare îi năvăleşte în suflet'.şi în minte. Părinţii i-au murit ; casa bătrînă s-a dărîmat; din tot trecutul, n-a rămas decît Irina, şi Irina e a altuia! L-a aşteptat, l-a aşteptat; după aceea, plină încă de durerea ticăloşiei lui, ia cercat să uite: i-a măritat apoi 546 cu un preot cinstit. A trăit viaţă multă în pacc. Deodată răsare ca o nălucă e!, nenorocitul, ocnaşul, mortul 1 Ea nu bănuieşte nimic ; nu-şi închipuie că fericirea ei stă aproape de prăpastia sufletului lui 1 Ce-i de făcut ? Afară, vinturile primăverii sunau în livezi înflorite, ca şuiete de ape. Petrea sta prăpădit în locul lui, la gura sobei, cu mînile în păr, cu coatele pe genunchi ; în ochii lui, toată desnădejdea sufletului ; pe faţă, durerea anilor de întuneric. Vîntul de-atairă gemea odată cu furtuna din sufletul lui. Ce-i de făcut ? Sufletul gol se umpluse deodată de orbitoarea lumină a tinereţii. Revolte adînci zguduiau firea lui adormită. Fulgerări din nebuniile trecutului îi arătau pe popă sub genunchii lui. Tot se mai găsea vlagă în trupul lui Istovit; se va mai găsi un oolţ de lume oare su-i adăpostească măcar această fericire atît de tfrzie şi atît de arzătoarei Irina e frumoasă şi lînără încă 1 Dar un gînd îşi făcu loc ca un şarpe rece în sufletul lui: Dacă Irina iubeşte pe popă ? Se sculă şi începu să umble năuc prin casă, înfrigurat. Nu se poate, asta nu se poate ! A spus ea singură că nu l-a uitat pe cel rătăcit. Bine, — dar preotul Miron l-a scăpat de la moarte, l-a adăpostit ca pe un prietin ; preotul Miron e singura fiinţă care de atît amar de vreme a avut milă de el. Gîndurile se ciocneau ca fulgerele în negura nourilor. Se opri în mijlocul casei, cu-mînile în păr. Ş-apoi el e ocnaşul, e nelegiuitul ! şi popa Miron :i:-:a luat pe Irina, i-a zdrobit fericirea ! Cu ochii mari, vedea pa popă în sînge, zbătîndu-se la picioarele lui. Cu trupul înfierbîntat de unde de foc, cu dinţii clănţănind, se apropie de feraastră. Gîndul din urmă îi răimase în 35-* 547 minte cu o limpeziciune grozavă. Păru că se linişteşte, ca după o hotârîre mare, şi privi afară fereastră. Austrul se zbuciuma în livezi, ca pe o mare întăritată de întuneric, şi-n zbuciumul mării aceştia, pe ici, pc colp, copaci înfloriţi păreau grămezi mari de spumă. în căsuţa din ogradă se zărea lumină. Acolo e Irina lui. Chipul ei îi răsări în minte luminos ca altădată. Şi nopţile cu porniri vijelioase, de acum douăzeci de ani, după ce văzuse o femeie în pulberea de lumină, — se întoarseră toate, într-o cumplită zguduire. Zbucium amar porni în odaia tăcută, în vuietul de valuri al austrului. Omul nenorocit gemea înăbuşit, din adîncul fiinţii lui, şi-şi muşca pînă la sînge buzele. Amare ceasuri, în care, ca vînturi de groază, trecură dorinţi de moarte şi de omor, odată cu freamăte calde, cu doruri de viaţa, cu lacrimi arzătoare! Austrul ge-mea în livezi, venea la ferestre şi le zguduia, parcă voia să intre înlăuntru. La răsărit, pe părete, luceau icoanele argintii într-o rumeneală dulce, ca într-o taină de zori. Tîrziu, se linişti vîntul. După această ultima izbucnire, se linişti şi vulcanul sufletesc, — pentru totdeauna ! Sufletul trudit începu să se cufunde adînc, tot mai adînc, în noaptea de unde izbucnise la lumină şi lri. Bine, Intr-un rîad se opreşte cîrdul de cairă la o orîşmă, în marginea unei păduri. Aho! aho! stau toţi şi intră în crîşmă să trag'â cîte-un ciocan de rachiu. Era aşa înspre sară. — Bună vremea, bună vremea 1 — Mulţămim dumilor voastră. Crîşmăriţa era o babă cîirnă. — Cu ce să vă cinstesc ? — Apoi cu ce? Ia dane şi nouă cîte-un pahar de rachiu. Bine, Biaba toarnă pe rînd, oamenii boau, dau cîte-un gologan, iau cîte-o bucată de pîne şi ies. Erau ei vreo douăzeci; ies toţi. Iaca şi Zaharia lui Zadoina, la urmă. — Măi Zaharia, să nu cumva să te încurci cu baba, zice unul; iaca, noi pornim. ' Ista ode şi s-apropie de tejghea. — Ia dă-mi şi mie un pahar... — Iaca îndată, zice Calul-dracului... Da’ ena oîrnă, măi oameni buni, şi luda, şi hîdă să nu-nserezi cu ea în casă... Doamne, bre, ferească Dumnezeu de belea ! Baba zice lui Zaharia : — Mai dulce să fie, ori mai tare ? — Ba mai taxe, zice omul, că-s ostenit. — Bine, ţi-oi da şi mai tare, da’ pe ales, că văd că eşti romîn zdravăn şi fudul... Ista şi-a întors capul, că baba se rînjea la el, cu chip 36* 563 că rîde. în vremea asta, carăle se urttesc — scîurţ-scfiîrţ — şi carul lui Zaharia porneşte cu celelalte. — Iaca, voinice, grăieşte baba şi aduce din casă o ulcicuţă, 'bea de ici: mai bun şi mai tare... îmi eşti drag, de aceea îţi dau mai pe ales. Bun. Carăle au plecat. Zaharia bea şi pune ulcica pe tejghea; baba o ia şi o duce în casă. Ista se uită năuc în toate păiţile; baba vine; el o vede, începe a -ride, se repede !ta dînsa ş-o săruta, ţoc-ţoc! Ei, vezi dumneata... baborniţă afurisită ! Pe urmă 'bietul om s-a culcat. Vime un cărăuş. ‘ — Unde-i Zaharia ? — S-a dus, zice baba rînjind; doar nu era să steie cu mine. Omul iese. Baba închide crîşmă şi se duce de se culcă. Şi iaca aşa a fost. Cînd s-a sculat cela, nu şi-a mai adus aminte nici de cavă, nici de tată, nici de mamă, nici de nimic. Săruta pe babă ca un nebun şi cred&a că-i kumuseţa lumii. Aţi auzit, bre, fie aşa comedie ? Şi-au trăit ei aşa cinci ani, şi lui Zaharia tot mai frumoasă i se părea baba. Dar iaca, dă Dumnezeu într-un rînd de cade cîrna Ia pat. Azi of! mîni of! moare baba în scurt. Da’ în gura morţii, zice lui Zaharia : — Dragă bărbăţele... — A dracului babă ! mormăi minunat Toader a Oanei. — Stăi să vezi! Dragă bărbăţele, iaca, să nu uiţi să pui în sicriu, cînd irt-or îngropa, ulcica din horn, Să cauţi într-0 bortă, acolo, ş-,aî s-o găseşti. Să nu uiţi, ş-acu iarta-mă ! Bietul Zaharia urla de prăpădenia pămîntului şi-şi smulgea părul din cap, că-i moare nevasta lui cea 564 frumoasă ! Iaca aşa! După ce piere cîrna, se găteşte totul. Au scăldat-o babe, i-au cetit popi; iaca vine şi ziua îngropării. Da’ Zaharia numai se bocea şi se trăgea de cap. O scot pe babă din casă, şi Zaharia după ei, cu capul gol. Cînd să intre în biserică, iaca îşi aduce aminte de vorbele babei ! Hm 1 Ia mai daţi, bre, un chibrit că iar s-a stîns luleaua asta. Bun. îşi aduce aminte. Staţi, oameni buni, zice, că iaca aşa ş-aşa, trebuie să aduc o ulcică, s-o pun în sicriu: aşa a lăsat nevasta cu limbă de moarte ! Oamenii se uită la el dînd din cap şi bagă pe babă în biserică; iar Za-haria o ia la goană spre crîşmă. Intră în casă, caută în horn, găseşte ulcica — ulcica din care băuse el rachiu —, porneşte tot în goană spre biserică şi, cînd să treacă în fugă pragul pridvorului, se împiedică, cade şi ulcica-i scapă din mini şi se face bucăţi. Oamenii se strîng buluc. — Cc-Î ? — Vai de mine, oameni buni î iaca am stricat ulcica şi s-au vărsat doftoriiie... Strînge el, strîng oamenii hîrburile, şi se apropie de sicriu, cînd colo... he ! Cînd vede Zaharia pe babă, odată prinde a răcni : — Unde mi-i nevasta ? unde mi-aţi dus femeia ? — Iaeătă-o, măi omule, asta-i î zic oamenii. El — nu, începe a urla : ■— Cine i-a mîncat nasul ? Vai de capul meu ! unde mi-i neva-sta ? Şi iaca, mă oameni buni, aşa a fost. Să ferească Dumnezeu ! Era să moară bietul Zaharia; pe urmă şî-a mai venit în fire şi, ce-a făcut, o.va dres, a nimerit acasă, — şi-acuma l-aţi văzut, şi-l ştiţi, — şi eu numai un pahar de vinjşor vreau să beau, şi m-am dus 1 5G5 După povestea lui Gherasim, adevărat că numai cîte un pahar de vin au mai băut cumetrii şi finii Iui moş Precu şi s-au urnit spre casă, pe-o lună ca ziua. Moş Gherasim era cu chef. Se tot cumpănea, pălea cu umărul în tovarăşi şi începea să cînte pe nas, glasul al optulea : Două văi şi-o viaile-adîncă I... Apoi mormăia : — Bre, eu m-am trecut cu şaga Ts ! asta nu-mi place! Şi iar pălea pe unul cu umărul şi striga : Două vâi .şi-o vaile-adîntă I... Mai mult nu zicea. Dar el era mulţămit şi cu atîta. Şi multă vreme, prin livezile poleite de lună, mormăi şi stătu de vorljă cu copacii despre cele două văi şi-o vale-iadîncă. III Zaharia lui Zadoina Flăcăul Zadoinei, Zaharia, era un bărbat voinic de treizeci de ani, cu mustaţa neagră şi cu ochii scăpărători. Era frumos şi chipeş, umbla totdeauna curat îmbrăcat, cu cămaşa şi cu iţarii albi şi cu un ilie negru, cu căptuşala roşă, pe deasupra. Demult, se spunea că avusese un păcat: pornea în lume, ş-apoi nu mai dădea pe-aeasă cu lunile, pînă ce într o bună zi cădea la pragul morii, rupt, tîrîndu-şi flendurile, prăpădit şi flămînd ca un cîne al nimănui. Sminteala nu «o ştia bine din ce-i venise. Aşa, vorbeau oamenii 566 tîiuHe, şi rfiai ales povestea lui Gherasiiîl era de mulţi crezută, — alţii ziceau că dintr-o dragoste i se trage rătăcirea, dar cine putea să ştie adevărata pricină ? Altfel, de obicei, era om ca toţi oamenii şi aducea mult cîştig bătrînului. Era, ca şi Gherasim, pescar pe iaz. Umbla cu ciobaca, întindea măistriile; — după căderea cosorului la fund, tocmea oameni şi trăgea cu năvodul, şi bătrînul Zadoina desfăcea bine peştele la tîrg, în Şomuz, şi-şi umplea chimirul cu mulţi zimţi sunători. De multe ori flăcăul îşi lua în luntre şi puşca, o vechitură cu două ţevi, cu petiţe. în cercetările lui prin luminişurile bălţii, dădea peste cîrduri întinse de raţe. Asta o făcea însă rar, vara. La vînat pe iaz umbla mai ales iarna, luîrid cu un cînc ciobănesc al lui, Hoţu, urmele iepurilor şi vulpilor. Ba de muite ori dădea şi de lupi, prin pădurile de trestii. Se aţinea şi la produfurile făcute în gheţuşul verziu, ca să poată răsufla peştele. In zori-de-zi, la ochiurile acelea de apă, cercau vidrele şi Zaharia simţea o plăcere deosebită să le fărîme capul cu un glonte. Vaca, se* soula dis-de-dimineaţă, cînd de-iabk se :ărea geană de ziuă în răsărit. Atunci trezea şi pe oamenii care dormeau pe sub carăle încărcate, în bătătura morii, şi ridica şi stavilele de la lăptoc. Apa, pînă atunci liniştită, deodată se întindea, se repezea sclipind întunecos în moară şi dădea, şiroind, o izbitură mare în spetezele roţilor. Butucii scîrţîiau şi se urneau, pe cînd valurile dădeau năvală. Fusurile prindeau a se răsuci, rîşniţele hîrîiau — şi grăunţele de păpuşoi se revărsau ca o apă pe gurile coşurilor. Oamenii aprindeau focul în moara afumată şi se aşezau împrejur, pe cînd apa se învolbura vîjîind la roţile 667 de-afară şi pe cînd înlăuntru hadaragui toca regulat în teica, tac-tac, tac-tac. Zaharia îşi pregătea clobaca, îşi rezema puşca îu coltul de dinapoi, lua prăjina, o rezema în mal, se opintea şi, după ce plutea în voie, rămînca drept, în picioare, şi începea să se strecoare, ajutîndu-se cu prăjina, prin cârâirile de ajpă deschise prin papură şi trestii. La răsărit se înflăcăra' zarea şi ciocîrlia îşi începea eîntecul, nevăzută, în înălţimi. Ochiurile de apă luau coloarea rumănă a zorilor ; o ceaţă fumurie plutea peste pămătufurile roşcate ale trestiilor. Cicbaca, stre-curîndu-se deodată în luminiş, stîrnea pilcuri de raţe, care înotau printre florile albe de cosor şi printre frunzele late de nufăr. Bateau din aripi fărîmînd undele, măcăiau şi se înălţau într-un şirag lung în limpezimea aerului. Zaharia se oprea lîngă semnul obişnuit: un băţ care ieşea de-o palmă din apă. Se pleca, apuca băţul, îl ridica, prindea capătul reţelei de sfoară şi începea să tragă măistria în luntre. La capăt se zbateau peştii scînteietori: crapi, ştiuci, lini şi costrăşi. El îi deşerta în despărtitura de dinainte, aşeza iar capcana şi pornea mai departe. Peştii se zvîrcoleau licărind în cele dintăi suliţări ale soarelui, şi luntrea luneca lin pe cărările întunecoase de apă, printre trestii. Odată cu soarele, începeau cîntecele bălţii. In lumina mare de aur, porneau cîrcîiri, măcăituri, ţipete spărioase, într-o amestecătură fără şir, care creştea odată cu căldura. Apoi conteneau — şi pe iazul înecat de lumină se întindea liniştea. Se auzea numai deasupra Halmului ciocîrlia; şi dincolo, dinspre livezile clin deal, din jurul crîşmei lui moş Precu, adiau 568 fluieraturile mierlelor şi suiietele joase ale pupăzelof: pu-pii'pu, pu-pu-pu. Cînd se înloreua, Zaharia dădea pe lîngă zăgazul întărit cu sălcii. Opustul îşi ciuruia undele într-un zvon molcom. Pe drumul dintre răchiţi treceau cară încărcate, scîrţîind spre moară. Pe sub ramurile verzi, pe ici, pe colo, stăteau cinchiţi pescari cu undiţele, cu ochii aţintiţi asupra plutelor de pe apă. Erau plini de luare-aminte şi încordare. Cîte-o plută, pe alocuri, începea să tremure, stîrnind cercuri pe luciul neclintit: o ţicnea peştele. Omul punea mina pe varga, îşi îndrepta pieptul şi aştepta. Deodată pluta, smuncită, se cufunda uşor. Braţul se încorda ridicînd nuiaua, sfoara întinsă tremura ieşind din apă, şi deodată zvîcnea deasupra luciului şi chiticul, zvîrcolin-du-se şi seînteind ca un bulgăraş de argint în lumină. La moară era zgomot şi larmă. Oameni mu](i. Unii intrau cu sacii în spate, alţii ieşeau, ninşi de fulgui-rea făinii. Moş Neculai Zadoina, bătrînu!, cu pipa în colţul gurii, vorbea din gît şi scuipa într-o parte negru, pe lingă ţeava lulelei. Era mărunt, îndesat, spătos, cu părul, barba şi mustăţile albe, şi cu nişte ochişori negri ca de guzgan, sub sprîncenele zbîrlite. Bătrîna, mătuşa Casandra, naltă şi osoasă, fusese mîndră femeie în vremea ei. Acuma, deşi zbîrcită şi cu pielea arsă, tot îi mai rămăsese ceva : ochii iimpezi, căprii, care aveau o lucire de mare bunătate. Prin vuietul apei şi al glasurilor, Zaharia şi moş Neculai umblau împăcînd pe toată iumea. Zaharia aducea peştele. Oamenii cumpărau chitici, după gusturi. Se dădeau pe lîngă foc şi-i frigeau pe jaratic; iar mătuşa Casandra aducea ceaunul cel mare şi se 569 făcea o mămăligă frumoasa, galbenă ca aurul, împrejurul căreia se aşezau foţi şi ospătau cu poftă. De cîtăva vreme bătrînii, morarul şi morărita, erau foarte mulţămiti; nu numai pentru că le mergeau treburile minunat, dar mai ales pentru că rătăcirile şi pribegiile lui Zabaria erau din ce în ce mai rare. Cîte nu făcuseră bieţii oameni, pe la ce babe şi doftori nu fuseseră! Degeaba! Nu era nici un chip! Toată lumea zicea că-i un făcut şi pînă nu s-o găsi o babă meşteră să înţeleagă şi să-i poată desface faptul, pînă atunci băietamil n-are să-şi vie în fire. Cîte babe erau în ţinut, toate descîntaseră; cîte-ţigănci cu şatrele trecuseră pe lîngă moară, toate fuseseră oprite, toate îşi dăduseră buruienile, unsorile şi sfaturile. Vremea trecuse fără să vie lecuirea de istov. La urmă iată că venise şi Gherasim şi grăise : — Să ştiţi că baba ce3 cîrnă e de vină... — Care babă cîrnă, creşline? întrebaseră bătrînii. — Care babă cîrnă ! Cum, nu ştiţi ? Şi a început să le spuie povestea cu hîrbul cu farmece. Şi atunci au aflat şi bătrînii adevărata pricină, — cvci ei, săracii, crezuseră că dintr-o bătaie cu flăcăii din Roşcani rămăsese Zaharia aşa, — mai ales că, înainte de bătaia aceea, băiatul fusese teafăr ca oricare. Ei, dar daca zice Gherasim aşa, aşa trebuie să fie. El ştie multe, de ce n-ar şti-o şi pe asta ? L-au lăsat pe solomonar să facă ce-a şti el. Şi zice-că s-a dus eî acolo, unde fusese crîşmă babei, că diavolul o răşluise de pe faţa pămîntului, a luat pămînt de acolo ; a fost şi la groapa babei, acolo unde a fost ea Îngropată (parcă cine putea să ştie unde?), — a făcut ce-a făcut şi a adus o mulţime de bozgoane şi de leacuri — şi l-au îndopat pe bietul Zaharia cu toate. 570 Pe urmă iată ca vine şi părintele Dumitru, poreclit Tărăboi, din Broşteni, şi zice : — Să mă lăsaţi să-i cetesc eu, numai de nouă ori... Şi i-a cetit. Fiecare ştia că părintele, cu toate păca-telc lui, are dar de la Dumnezeu. Pe mulţi îi tămă-duise el cu cetanii. Poate-a avea p.arte să însănătoşească şi pe Zaharia. Şi leacurile, şi cetaniile, toat-e le-a pJătit cu bani buni moş Neculai Zadoina.; — după aceea au aşteptat să se întîmple minunea. Şi iată că trece multă vreme şi lui Zaharia nu-i mai vin Fierbinţelile pribegiei. Nici ochii parcă nu-i sc.înteiau aşa. începea şi el să fie om ca toţi oamenii. Vorbea, sfătuia, se purta ca iot creştinul, nu-i lipsea nimic. Toată lumea se bucura, căci flăcăul era vrednic şi muncitor şi era păcat să rărnîie aşa, cu sminteală, pentru o babă cîrnă. Numai că, la urmă, se iscă o neînţelegere. Vrăjile lui Gherasim, ori cctaniile părintelui au făcut minunea ? Nimeni nu putea zice: aşa ori aşa, — pînă ce, la urmă, se înfurie părintele şî grămădi pe Gherasim în fundul şopronului lui moş Precu şi de atunci nu mai striga solomonarul că el l-a tămăduit pe Zaharia. Pe ascuns însă, al dracului 1 spunea că degeaba 1 nici nu şi-a venit flăcăul în fire, farmecele babei tot farmece au rămas ! Ba chiar i-i mai rău după cetaniile popii ; că acuma şade la foc şi cînta cucoşeşle, — o mulţime de blăstămăţii, de care auzise morarul, auzise şi Zaharia şi juruiscră amîndoi romînului o bătaie ca aceea ! — Acuma, din pricina asta, de mult nu dăduse Gherasim pe la moară şi nu umblase pe iaz şi o ducea, calic, ca vai de ca'pul lui, cu toate puterile şi fărmăcătoria cu care se lăuda. Eu coboram de multe ori la iaz şi tăceam, în luntrea lui Zaharia, multe călătorii în împărăţiile apei. 571 îmi era drag de flăcăul lui Zadoina : vorbea puţin şi cumpănit şi zîrnbea cu blindeţă. Miai ales zîmbetul lui îmi plăcea : îi lumina tot obrazul şi-i umplea ochii de soare. Zaharia mă învăţase să undesc, îmi arătase toate meşteşugurile unui adevărat pescar. Mă lăsa pe o plavie, unde trăgea peştele şi nici o aburire de vînt nu încreţea luciul ; el se ducea şi eu zvîrieam undiţele. ' Stăteam aşa, şi mă pîrlea soarele. Băgăm dc samă şi la plute, băgăm de samă şi la întinderea verzie-negricioasă a iazului, pe care se arătau cîrdurile de lişiţe şi rate, p,e deasupra căreia fîlfîiau bîtlanii şi pluteau vulturii. Cîteodată, nu departe de mine, răsărea capul moţat al unui cufundar, mă privea spăriat o ciipă şi dipărea sub luciu. Cîte un guzgan de apă trecea înot, clipotind, de la o coşcovă la alta, lăsînd în urmă o dîră subţire dc creţuri. Era o linişte adîncă pe iaz, în văzduh şi pe dealuri, —■ şi parcă mă scălda soarele în razele lui. De departe, de departe se auzeau abia tălăngi ori clopote de la turme picurînd, uneori cînta cine ştie unde un fluier, şi eu stăteam acolo singur. Venea Zaharia şi mă lua, cînd socotea el că mi-i îoame. Dc obicei aveam de un borş dc peşte şi, cum eram un derbedeu fără păreche, nu miai dădeam pe acasă, în tîrg : ospătam la moară din vînatul meu şi dintr-o mămăligă făcută din fruntea fainii. Uneori îl întrebam pe Zaharia de una de alta. Zîmbea şi-mi răspundea foarte liniştit. L-ain întrebat şi de vorbele care rătăceau printre oameni despre boala lui. El a stat pe gînduri, apoi a zis : 572 — tvu nu pot să ştiu ce-am avut, dar poate sa li fost şi cum spun oamenii. Cred că de cînd ani avut o bătălie cu nişte flăcăi la Roşcani, mi s-a tras mie asta... — Şi de ce te-ai bătut? — Nc-am luat de la o fată. Vorbele astea le-a spus Sără să zîmbească, apoi a rămas multă vreme pe gînduri, uitîndu-se pe întinderea iazului. După o bucată de vreme şopti : — Parcă ce pot să ştie oamenii ? Gherasim e un prost. Ei cred că nu eşti om d.acă nu te duci la crîşmă şi la horă. Dc ce să mă duc la crîşmă şi ta horă? Şi mă privi drept în ochi. Eu nu ştiam ce sa-i răspund. El începu să zîmbească, scuip,ă în palme şi, apucînd lope^ile, îndreptă luntrea spre larg. IV Botezul Tn crîşma lui moş Precu venea fel-de-fel de lume: şi mai bogaţi, şi mai săraci, de toate soiurile. Dar cel ma.i de samă şi cel mai credincios muşteriu era părintele Dumitru Tărăboi. Sfinţia sa în fiecare zi trebuia să plece la tîrg. Uneori ştia dis-de-dîmineaţă ce afacere anume are în Şo-muz, alte ori nu ştia, şi atunci zicea : ' Pe drum* ori lia moş Precu, mi s-a lumina mie mintea ş-oi şti ce afaceri am azi în tîrg... Şi pornea. Şi adevărat că se lămureau de multe ori afacerile ; cîteodată însă şedea părintele pînă în sară la crîşmă, şi degeaba ! tot nu afla ce are de făcut în Şomuz. în zilele acelea se întorcea cam supărat acasă 573 şi mormăia tot drumul, arzi'nd necontenit cu iuşca t>e Roaiba. Părintele era roş lia păr de felul lui, cu ochi albaştri cam ştevşi. Fuma ţigări groase cit degetul şi în răstimpul cît nu fuma îşi rodea capătul bărbii. Era om foarte ambiţios : sp uneia, cînd avea c.hel de vorf)ă, că e preşedinte de republică. Iar republica era satu! lui, Broştenii. Un oarecare creştin pravoslavnic îl preamărise astfel pe părintele Tărăboi: Ci-că la început a fost cuvîntul, şi cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvîntul. La început şi la sfîrşit părintele Tărăboi este, şi printr-însul toate se fac şi fără de sfinţia sa nimic nu se face în Broş-teni. — Eu sînt stîipul Broştenilor 1 strigă părintele. Adevăr grăieşte. Sfinţia sa este stîipul Broştenilor. — Eu .sftnt stîipul bisericii 1 Adevăr, adevăr. Părintele este stîipul bisericii şi stîipul crîşmei lui moş Precu. Adevăr, de trei ori adevăr : Dacă te iei după muscă ajungi la băligar, dacă te iei după sfinţia sa ajungi la crîşmă lui moş Precu ; şi unde sînt doi, cu părintele fac trei, şi cînd zice cuvioşia sa muiere, parcă zice miere. Alţii îl preamăriseră şi în alte feluri. La crîşmă moşului se auzeau multe şi mărunte, care dc care mai cu moţ. Aşa, se zicea că de douăzeci de ani de zile, de cînd cuvioşia sa a intrat între drept-credincioşii Broştenilor, cu cuvîntul s-a ţinut mai mult de Dumnezeu, iar cu fapta de diavolul. Pe toţi poporămi i-a prigonit cu şîichiul limbii sale; pre cei tari i-a îngenuncheat, pre cei răi i-a doborît, cu cuvîntul Domnului şi cu ciomagul omului. S-au bătui oamenii ei între ei şi pe urmă au venit şi au sărutat dreapta părintelui,— şi oriunde era o dihonie, părintele o trăgea de coadă. 574 Gurile rele spuneau multe, căci altceva ce aveau de făcut ? Iar părintele Dumitru îşi căuta de treaba. Şi nici cel mai mare duşman al lui nu putea să nu mărturisească că, cu toate păcatele, părintele avea darul cetitului. Pe mulţi oreştini îi tămăduise el şi din multe femei scosese cei şapte draci. In siat l-a Broşteni mai era iun preot, negru ca pă-mîntul şi cu o barbă cît un măturoi, un fe! de haiduc în rantie: bărbosul şi întunecosul părinte Manoil. Nu-i vorbă, nu ev au tovarăşi numai la biserică ci, cu tot cu dascălul Luoa, erau şi muşteriii lui moş Precu, lucru care bucura foarte mult pe moşneag, căci toţi poporanii urmau calea fruntaşilor. Intre preoţi era cînd ceartă, cînd vreme bună, cum da Dumnezeu. Umblau mînioşi pe cărări deosebite, erau mînioşi la biserică, la primărie ; — la moş Precu însă se împăcau. Avea ceva crîşma ceea mititică : într-însa nu intra omul decît cu voie-bună, cu inima curată şi cu zîmbetul pe buze. Intr-un rînd, părintele Dumil.ru a avut un gust şi şi l-a făcut. — Am eu un gust, da’ am să mi-1 fac! A avut gust să ia ipe popa Manoil în brişcă, să dea cîteva bice Roaibei, să pornească la tîrg şi să treacă pe lîngă crîşma lui moş Precu fără să se oprească. Toata lumea era mirată. Dar mult nu trecu şi fraţii întru Hristos se întoarseră. Nu ştiu cum însă se făcu, dar Roaiba părea ameţită, nu ţinea drumul drept, umbla din şanţ în şanţ. Nu era chip să ajungă cu aşa cal netrebnic pînă în sat. Trebuiră să se oprească la jumătatea drumului. La moş Precu era lume multă. Părintele Manoil îşi scutură bărboiul şi năvăli pe uşa orîş-mei cu capul 575 înainte, zvîriit ca de o vîntoasă, Iar p,opa Dumitru îşi legă iapa de belciugul stîlpului, o lăsă să mînînce stîlpul dac-o putea, iar sfinţia sa îşi dădu c*un lat de palmă pălăria pe ccafă şi păşi şi el, rar, în crîşmă. Acolo, moş Precu, cu multă smerenie faţă de aşa ofaraze cinstite, îi întrebă cum merg cu sănătatea. Apoi îndată sfinţiile lor se treziră faţă în faţă, cu coşcogeamite cană de vin pe masa dintre ei şi cu cîte un pahar de o parte şi de alta a cănii. Oamenii din crîşmă sărutară pe rînd mînile preoţilor, apoi îşi cău-lara de treabă. — Bun! a! bun vin! strigă pap,a Manoil făeînd semne cu ocliii îşi sL'iiturîndu'şi barba. — Na-ţi-o bună ! cum n-a fi bun ? răspunse părintele Dumitru, rîzînd pe nas. Doar e de la moş Prccu ! Hn-hn-hn ! Oum n-a fi bun ? Doar e sîngele Domnului. Hn-hn-hn ! Cana se deşertă curînd şi părintele Manoil bătu haidueeşte în masă şi gemu : ' — Moş PrecuLeee! îîî... umple cana, moş Procule, că dai de dracul! — Sărut mîna, părinte, se umple, cum nu, îndată se umple! Şi într-adevăr, cana îndata soseşte plină şi e pusă cu grijă între p.reoţi. După ce vine cana, şi paharele se umplu repede. 'Itartă că soseşte şi notarul Broşteni lor, domnul Lfvi-mescu. De-abiia ia descălecat şi intră iplecîndu-se pe uşă, cu harapnicul trecut pe după umărul stîng şi înnodat sub coastele din dreapta. — Am onoarea să vă salut, ipărinte! Bine-iai venit! zice părintele Dumitru şi prinde a rîde.: Hn-hn-hn! Ce mai fia ci, domnule notar? Pof- 576 lim, nu bei un pahar de vin de-ial lui moş 'Precu ? Iln-hn-hn ! Moş Precu rîde 'şi el lia o parte şi mai aduce un pahar. Domnul notiar e cu ochii alburii şi, oa totdeauna, îşi trage cu degetele răşchirate ca te rele mustăţilor, şi smîrcîie din mas. In urma lui intră şi moş Luoa -dascălul. E cu chef ca totdeauna şi răcneşte oprindu-se şi bătînd cu .piciorul drept în podele : — Eu sînt Luoa din vechime, mană ! Rîde fericit cu un ochi deschis, licăritor, şi cu pielea de pe obraz -boţită sulb c-elălialt, .dreptul, stîns şi închis. îşi înalţă gîtul lung şi tresare dintr-un umăr. Apoi se apropie şi el de nuasa preoţilor. îndată se încinge un chef oa acela. Obrazul părintelui Tărăboi începe să se laibureiască. Semn bun. îşi apucă cu dreapta capătul bărbii şi şi-l iaduce lia gură. Prinde ia vorbi în pilde: — lisins Hristos la Cama ia prefăcut apia în vin ; noi la moş Precu, prefacem paralele în vin, na-ţi-o bună ! hn-hn-hn I Notarul ismîrcîie şi pune imîma pe pahar, iiar dascălul îşi întinde igî'tul şi strigă subţire şi răguşit : — Eu sînt Luca din vechime! 'Deodată părintele Manoil înşfacă un piahar şi, după ce-1 toarnă repede pe gît, îl trînteşte cu putere pe masă : — Moş Precule 1 îîî„. umple cania, moş Precuk 1 Şi -bătrînul iiar se mişcă de lîngă mătuşia Anghelima şi de lîngă taraba plină de oale şi pahare, trece printre oamenii grămădiţi la celelalte mese, prin 'fumul de tutun, ,şi arîuoe rar oialia plină. Şi încet-încet, piahar după pahar e înghiţit, părintele Dumitru din ce în ce 37 — $a<|n*ri»nnu val. 577 are mai mult gust de vorbă, Manoil tot mai gros vorbeşte şi geme. Numai notarul bea şi tace, cu fraţia galbenă, cu ochii alburii. De pe oaierul roş al popii Tărăboi picură din cînd în cîn*d 'lacrimi de vin. Deodată buzele se răsirîng într-un zîimbet -de batjocură. — Moş Luca, ce miai zici, moş Lucia ? Şi odhii părintelui se îndreaptă spre notar. — Ce mai faci, ibreee 1 geme şi popia Manoil hol-bînd ochii. Chischi-fe? — Eu sînt Luca I urlă dascălul gâtuit. Luta bea, Luoa plăieşte, nimărui nu diatoreşteî — Hn-hn-hn ! rîde părintele Dumitru. Bine ! D>ar cu politica cum merge ? Şi iar se uită la notar. Notarul smîrcîie: — Treaba mea, lastia-i treaba mea ! Apoi rămîne cu ochii lia pahar. Iar Luca ştie el ce ştie şi pricepe că părintele Dumitru are un gust şi vrea să şi-l facă. — Treaba mea 1 urlă şi el. Măăă ! Eu sîmt Luca din vechime!... Eu sîmt un venetic, măi — Şi părintele Dumitru înoepe a rîde: Hn-hn-hn !, ochind pe notar. — Eram un calic de cinci ani, mă, şi m-a adus tătuoa în desagi, imăăă !... — Jian auzi ! Ce zice, -domnule notar ? întreabă hol'bînd ochii popa Manoil, şi-şi scutură bauba şi începe şi el iav rîde gros : Ho-ho-ho ! Ho-ho-ho-ho ! — Hn-hn-hn I rîde şi părintele Tărăboi. Iar notarul smîrcîie : — Ş-aipoi ce ? Ei, ş-iapoi ce ? Asta-i treaba mea ! Moş Precu ştie că asita-i politică, nu s-amestecă. El rîde pe sub mustaţă şi umple iiar cam cu vin. Deodată popa 'Dumitru itresiare: iare o idee. Se ridică în picioare şi euvîntce ieşise de Ia moş Precu, oprindu-se în drum, răcnind, apucîndu-şi nevasta ide cap, trântind-o, izbind-o şi fărmînd-o cu călcâiele. Acu o întreba cum o mai duce. — Cum s-o duc ? răspunse Anica uitîndu-se la el şi zîmbind în silă ; şi mai bine, şi mai rău, — cum dă Dumnezeu ! — Se poartă rău Ion cu tine... şi-i pacat. — De ce să fie pacat ? zise femeia. Dacă mi-i barbat... — Barbat, rosti Zaharia, — dar eu femeia nu mi-aş bate*o degeaba... Anica oftă şi nu răspunse. Air fi putut spune mufţe, dar mai bine tăcea. Că de-ar fi zăpsit-o Răduţu vorbind înoet cu flăcăul Zadoinei, i-ar fi tras pe drum o bătaie s-o ţie minte cît a fi şi-a trăi. Mai ales că auzise el că Zaharia se cam uită lung după Anica. Printre vorbe şi glume, pătrunse deodată glasul subţire al unei fete : — Oare ce să fie acolo ? Uite un foc pe vîrful Hal-mului... Zarva se potoli şi ochii se întoarseră spre dealul care acum, prin întunecimea nopţii, nu se vedea. O lumină roşă pîlpîia departe, departe. Cîteodată slăbea, se stingea, apoi iar se aprindea, ca ur luceafăr vioi. 594 Nu cumva-s oamenii la încărcat fin ? întrebă un a,s. iNu, răspunse Toader a Oanei ; din sat de la noi ..nu s-a dus nimeni pe Halm. im ridică şi el capul şi se uită spre lumină. ■ — Hm I Văd. Cine ştie... Apoi, după ce se gîndi clipă, adăogi: Ce crezi? Parcă-s curate dealurile .f^1 .acestea ? Toţi tăcură pe dată. Icuţă îşi conteni cîntecul. ■ — Nu-s curate, moş Gherasim ? se miră un glas. — Ei, curate 1 Ce ştii tu, măi băiete 1 Fireşte că nu-s curate. Cîte comori nu s-au îngropat pe-acolo pt vremea turcilor 1 ' — D-apoi cum i mormăi baba Maranda. . Toţi se gîndeau, în tăcere ; apoi îşi ridicară capetele pe rînd şi se mai uitară o 'dată Ia focul din întunericul Halmului. — Ş-apoi cum, întrebă Toader flăcăul, nu se poate apropia nimeni, să le. ieie ? — Să ie ieie ! Pe dracul! mormăi solomonarul. Crezi că-i tot aşa de uşor, cum minând mămăliga, măi băiete ? Ehe-he ! Parcă eu n-am vrut să idezgrop o comoară ? Eram flăcău, aşa ca tine, — şi lucram cu tata ia schiţe. Şi numai văd spre sară, de pe deal, venind o lumină. Şi venea, venea, venea... — Ghe-rasime, zic© tătuca, te uiţi ? — Mă uit! zic. — 'Dacă te uiţi, du-te şi pune semn, zice. Şi cum eram cu barda şi cu schiţa-n mînă, — m-am dus şi-am 'bătut schiţa cu barda, semn, drept unde văzusem arzînd focul cel albastru... — Era albastru ? — Albastru. Şi m-am dus a doua zi, să dozgrop 38* 595 comoara. Ei, — nu era să-mi ieie Necuratul o mînă ? M-am dus peste cap într-o rrpă, de nu mi-a mai trebui comoară cît oi fi ş-oi trăi! Degeaba, bre, orice comoară cu stăpînul ei. Cînd vine stăpinul, se deschide, ş-a-tund a lui e, o poate ridica şi cu degetul cel mic... Toţi tăceau. Moş Gherasim zise iar : — ■Nn mai departe, la cetate, la Neamţ, că ştiţi unde-i... Acolo -nu sînt aiouă poloboace cu galbeni ? Ei, ş-apoi! Şed acolo, de cînd or fi şezînd 'Dumnezeu ştie, şi nimenea nu Ic poate atinge !... Chiar Împăratul rusesc a venit cu ghinărari, şi cu oaste, şi cu tunuri, — şi ce crezi ? Numai mîna a întins-o şi ţapăn a rămas ! Cît e el dc-mpănat, da’ era s-o păţească hăt şi bine ! Şi şed comorile acolo, ş-au să mai şadă mult, pînă ce le-a veni stăpînul... Bătrînii începură să mormăiască, drept mărturie ; iar fetele şi flăcăii, cu gurile căscate, foarte încredinţaţi, se gîndeau la minunile şi comorile cetăţii Neamţului. — Ş-apo: cine le-a îngropat acolo ? — Cine ? Vrăjitorii... Necuratul 1 — Ferească Dumnezeu ! şopti baba Maranda, şi^şi făcu o cruce mare. — Deac ! Drac mai mare decît omul singur nu-i nimeni I zise cu încredinţare morarul. . — Aş ! Parcă nu-i şi Ucigă-1-crucea ? strigă moş- neagul Chichi'uţă. Dacă l-am văzut cum vă văd... Eram cu căluţul meu... Şi prinse a rîde încet, scărpinîndu-se în cap. — Apoi da ! grăi moş Precu. Şi eu l-am văzut, şi încă de-aproape... Şi drăcoaice încă, frumoase, fru-moaşe... Da’ asta-i altă poveste... — Spune-o, nînaşule, strigară unele din fete. Cum a fost ? Ian spune-o. 596 — V-o spun, dirăcoaicelor, cum să nu v-o spun ?... Fetele chicotiră şi se strînseră una în alba. Pănuşile foşniră. Toţi se aşezau mai bine, ca s-asculte. Focul din noaptea Halmului se stinsese. Şi moş Precu începu -sa povestească. Glasul lui curgea domol în întuneric, ţlar nu ştiai dincotro vine. . — Apoi eram, ca să nu spun minciuni, băieţandru, aşa de vreo nouă ani... Era tot pa vremea clăcilor. Şi ştii cum îs dracii, mu s-iastîmpărâ cît îi picul, cum îi • argintul cel viu... M-am luat la joacă încă cu vreo do: şi iaca ne-a apucat noaptea la nişte vecini. Da’ noi să nu ne astîmpărăm, să nu facem zece paşi pînă acasă, — ce ne vine nouă, pesemne şi Dumnezeu aşa a vrut, intrăm tupiluş într-o casă şi ţuşti pe cuptor... In casă întuneric, beznă... Pe cuptor, ne aciuăm -printre nişte ţol inc i. Hm! Cînd îmi aduc aminte... Acolo, şu-şu-şu, şu-şu-şu, am început a spune la năz-bîtii, ca băieţii, ş-a rîde de parcă eram la noi acasă. — Măi, zic eu, cine şede aici ? — Ileana, văduva Rusului, zice unul. — Văduvă, măi? Săraca văduvă! Eu am auzit pe liţa Catrina zicînd că are vreo trei barbaţi, măi.,. Dia’ cekl-alt de colo : — Da’ nu-i pacat, măi, să ţie trei barbaţi? Şi Neculai, cel mai mare dintre noi, numai ce-a început a rîde: — Că tare mai sînteţi proşti, măil Parcă popa ştie? Dia* eu am auzit pe mămuca zicînd că şi popa vine S'O blagoslovească... Iaca, îmi aduc aminte ca de ieri... Draci! Ce crezi? Pe urmă tot aşa am boscorodit noi acolo, pînă s-a făcut întuneric de-al binelea. Atunci glasurile au prins a se muia şi băieţii unde nu mi s-au pus să se întindă, de le pîrîiau toate ciolănelele... Numai ce vad pe unul că închina capul şi-i asfinţesc ochii ; celalalt tot aşa... S-au lungit prin flenduri ş-au adormit, da’ ştii cum dorm copiii, nici nu s-aude cînd suflă. Numai eu nu ştiu ce Dumnezeu aveam că nu puteam aţipi în ruptul capului. Stam şi ascultam cum ţiuie o ată de vînt printr-o crăpătură a hornului, îmi era frică nu ştiu cum, şi pe dinaintea ochilor parcă mi s-aprindeau lumini verzi. Doamne, măi băieţi, multe vede omul cît trăieşte! Stam eu aşa, prin întuneric şi mă gîndeam: cum nu-s eu acu acasă, la lumină şi la mîncare !... Şi cum stam aşa, gîndindu-mă, într-un tîrziu iaud un vuiet de paşi. Mi-a sărit inima din loc. Am auzit şopote, pe urmă o opaiţă s-a aprins şi, prin lumina ceea roşă, am văzut trei femei: nu le-am putut cunoaşte, da’ am priceput, după trup şi după vorbă, că-s femei în toată puterea vîrstei, cînd e viata mai dulce... Măi ! gîndesc eu, ce dracul au de gînd să facă? Şi stam tupilat în dosul hornului, îmi ţineam răsufletul şi mă uitam la dînsele... Bătrînul scoase luleaua şi şi-o Îndopă cu tutun. — S-a stîns focul! şopti un glas sfios. — Psss! Taci, fa!... gemură cîtiva flăcăi. — Şi cum vă spun, zise moşneagul scăpărîn^ şi aprinzînd; mă uitam Ia dînsele. Deocamdată s-au aşezat pe laiţă şi s-au pus la sfat. Au sfătuit ele ce-au sfătuit, că eu de pe cuptor n-auzeam, pe urmă numai ce le văd că încep să se dezbrace... Pînă la piele s-au dezbrăcat!... Aşa-aşa, >nu chicotiţi degeaba, pînă la piele... Şi eu mă uitam minunat la dînsele. Ce Dumnezeu au de gînd să facă ? Numai ce văd că una scoate o letcă de sub pat, se suie în horn şi prinde-a descînta. Da’ mie mi se părea că tremură cuptorul cu mine... Pe urmă, aceea s-a coborît şi s-au suit şi celelalte pe rînd. Dumnezeu 598 rSjfiSfe’r4 ’ ştie ce-au boscorodit, eu nu şliu, că de-abia îmi ţi-MtJi.neam sufletul de frică. Atîta ştiu c-au strigat imai tărişor cîte-un nume de barbiat: Toedere! Ioane! Gheorghe ! Asta ştiu. “ Doamnei Hm! Ferească Dumnezeu de muierea ticăloasă... Să vedeţi... Cea dintăi, aşa cum era în pielea goală, a încălicat pe cociorvă şi s-a aşezat în • prag. Una a apucat o lopată şi se făcea că rîneşte tot ; în prag; alta sufla în patru vînturi... Şi numai ce văd ;i:. că cea calare pe cociorvă se urneşte şi, dup-dup, o aud fărind ocolul casei. După ce ocoleşte casa, se ".'V opreşte la uşă. Cea care sufla, întreabă : — Ci-că ce macini, moară de piele?... ” Cealaltă răspunde: Minte şi cuvintc ! — Hi! Moară, ’nainte 1 zice iar cea dintăi... Şi iar :; dup-dup, dup-dup... "rrrr' Moşul se opri din nou. < . — Doamne, fereşte şi apără! rosti iar baba Ma-> • randa făcîndu-şi cruce. Mare minune ! Flăcăii şi fetele ascultau cu luare-aminte. ' — Aşa-aşa, zise moş Precu, cum vă spun... Iar a înconjurat casa o dată... A doua oară a întrebat-o v ceea ce rînea cu lopata. — Ce macini, moară de piele? — Minte şi cuvinte ! — Hi, moară, 'nainte ! Şi iar: dup-dup, dup-dup... A treia oară s-a oprit ş-a întrebat cea cu cociorva pe celelalte două : — Ci-că ce faceţi, morarilor? — Facem loc măcinătorilor!... Şi iar a pornit... Şi tot aşa, pînă la nouă ori... Da’ eu de colo, de după horn, nu mai ştiam pe ce Iume-s. De cînd maica m-a făcut n-am văzut aşa poz- 599 nâ, d-a’cred că nici n-am să mai văd ! Mi se făcuse inima cît un purice. După ce-au sfîrşît asta, s-au îmbrăcat şi iar au început să boscorodească, să deie din mîni. Şi iar am auzit: Toaderet Ioane! Gheorghe! Pe urmă şi-au făcut semne şi s-au aşezat pe laiţă. Vreme multă n-a trecut la mijloc. Numai ce-aud aşa, ca un vînt greu, în văzduh, afară, şi, deodată, zdup I pe prispă... Pe urmă, am auzit strigînd : Apă! Atunci au sărit şopotkid femeile — şi îndată le-am văzut intrînd c-o mîndreţă de flăcău de-ţi era mai mare dragul să te uiţi ia el. Numaicît era galbăn ca un mort şi ochii îi ţinea neclintiţi, ca de steclă. L-au aşezat pe laiţă, l-au rezemat între perne şi ele s-au dat, tăcute, la o parte. Nu trece mult şi iar aud ca un vînt, dar un vînt mai greu! Venea, venea... şuiera parcă! Şi iar — zdup ! pe prispă ; şi: Apă ! Cînd l-au adus, mi s->a arătat un barbat nalt şi spătos, cu un cuţit la brîu, de parcă era un hoţ de cei de demult... L-au aşezat şi pe acesta alăturea cu cel dintâi. A trecut el aşa un răstimp. Cei veniţi dormeau parcă. Deodată, măi oameni buni, aud un vaiet lung, departe® părea că vine un vînt nemilostiv dezrădăcinînd copacii... Aud: Mor! Apă! Apă! Femeile au sărit spăriate. Au prins a şOptî: Repede! Repede 1 Lapte pe la ţîtîna uşii I Vine de departe, de la munte ! Au ieşit afară. Cînd s-au întors, duceau de subsuori un mocan zdravăn, îmbrăcat c-o tohoarcă mi-ţoasă, lungă de-i ajungea pîria călcăie... Da’ era ostenit, saracu! ! de mult drum ce făcuse pe sus, ce crezi ? Şi l-au pus şi pe dînsul cu ceilaLţi alăturea. fiOO | "-Pe urmă văd că aprind muierile foc mare în vatră... "Scot după aceea din poli ti găini fripte, bre, şi rachiu, şi vin, toate bunătăţile pămintului... Şi cum s-a făcut, s-au deşteptat şi ibovnicii... ..N-am mai văzut ce-au făcut, că era lumină mare şi-mi era frică să nu mă zăpseasca, oatîta-mi trebuia 1 M-am ghemuit şi eu cum am putut prin ţolinci. Ca prin vis am auzit glasuri încete, rîsete înfundate... Se drăgosteau şi chefuiau. Pe-urmă, ani adormit. Iaca aşa. A doua zi, cînd m-am trezit cu tovarăşii, casa goală... Am şterpelit-o şi noi cum am putut. Da’ eu am tăcut chitic multă vreme ; chiar multă vreme am crezut c-am visat... Uite-aşa am văzut eu curr. au venit pe prăjină coşcogeamite oameni cît munţii... Se auzea scîrţîitul pănuşilor, păpuşoii galbeni zburau în grămadă. Oamenii tăceau îngropaţi în foile albe, în lumina puţină a fînarului. Un stol de raţe trecu vîjîind peste livezi spre iazul din vale. : Izbucni un glas: . — Măi Toader a Oanei ! Ia aşa are să te aducă Ileana pe tine : calare pe prăjină ! — Aşa, jupîneasă ? strigă Toader repezindu-se în sus. Şi apropiindu-se de Ileana, începu s-o tămînjea-scă pe obraz şi prin sîn c-un tăciune de păpuşoi. Fata răcni înspăimîntată, zvîrcolindu-se prin pănuşi, şi cînd ridică.faţa în lumina slabă, toţi porniră a rîde în hohot : era neagră ca fundul ceaunului. Claca merse strună pînă-ntr-un tîrziu, cu poveşti şi cu glume. Apoi, după miezul-noptîi, ^cuţă prinse a zice de joc, — şi, pe cînd moş Precu cinstea pe cei bătrîni, flăcăii şi fetele se prinseră de brîie şi traseră un danţ fierbinte prin mormanele de pănuşi. Ş-aşa, cu Icuţă în cap şi cu Hnsaniaehe, după ce sparsera 601 claca, porniră spre Broşteni prin marginea 'livezilor întunecoase. Scripca cînta limpede, cobza bombănea pe gînduri şi moş Hasanache o îngîna pe nas mormăind : «Pe lingă drum, pe lîngă drum...». Din vreme în vreme chiuiau flăcăii, umplînd văile şi ponoarele de clocote ; — felele mergeau grămadă înainte, uneori una îndrăznea să ridice glasul; — şi pînă într-un tîrziu se înălţă în cerul limpede melodia din ce în ce mai slăbită a scripcîi lui Icuţă. Apoi, departe, în văi, tăcu. VII Sfatul La crîşimă, la moară, pe Halm, în sat, afacerile mergeau plin. Toiată lumea cule&cse roada de ipe ogoare; o parte ;se petrecu în tîrg, şi cu banii dobîndiţi se făcură cîte va chefuri1 la moş Precu; o alta, păpuşoii, coborî în căruţe la moară şi se prefăcu în făină aurie. Erau veseli toţi ; — imai ales părintele Tărăiboi. Pentru s-finţia isa tot satul ieşise la cliacă, ca să-i strîngă roada de pe cimp, ş-acuma ce-i păsia ? P\^-nea potcapul pe-o ureche, se suia în brişcă, ardea cu iuşca pe Roaiba, şi la tîrg ! Bineînţeles că întăi se oprea la jumătatea drumului. Biata preoteasa Mărioara, slabă şi bolnavă, rămî-nea singurică acasă, că ,de copii n-avusese parte : pe toţi i-i înghiţise pătmîntui. Rămînea singură şi-şi plîn-gea zilele amante. Căci de-o bucată de vreme părintele o duc&a numai în chefuri şi pozne, care de oare mai cu moţ. Se îngrozise şi satul. Dar ce putea să-i facă ? Era preot, şi fiecare îi săruta mîna, căci da- 602 .nil 'de ila Dumnezeu e 'dat I De multe ori oamenii îl găseau ud şi plin de tină, trî-ntit într-un şanţ şi ge-tnînd. Ei ştiau că Roaiba s-a dus singură acasă şi de ea nu se mai îngrijeau. Luau pe sfinţia sa pe braţe şi-l purtau ca pe un bolnav. — Ei; tieă Pipirig, cu fata întunecoasă, îşi puse mî-nile în buzunar şi, cu coatele în laturi, se opri crăcănat în mijlocul casei. --Gind vă spun... mă rog, nu-1 ştiu eu? Ia să fiţi, colo, oameni unul şi unul, şi să vă uniţi... — mă rog, scurt! să-i luaţi apa de la moara, să vedem i-ar mai da Iui mîna să facă ce-a făcut ? Şi azi, alta! 60S covarul, să-i firitisească ţiganca, că azi e ziua ei... |şjŞ;i ia dus .cu el un clondir ia aşa de rachiu ş-a îmba-tat pe ţigan turtă, - - iiar pe ţiganca zicea ca vrea s-o facă preoteasă. — Aşa-aşa... suspină preoteasa Zoiţa cu jale, clă-tinînd din caip: a ajuns rău de tot 1 .. — Nu-i de chip! strigă Pipirig’. Trebuie să facem oera! — Ei, dia’ ai oameni de Înţelegere? zice liniştit Ifj'imescu, căstînd. " Asta-j! Da’ ia să se sfătuiască odată... — iSă se sfătuiască ! Da’ mai întăi ai oameni de înţelegere ? Costică Pipirig pufneşte şi-şi trece repede mîna -dreaptă prin păr. — Mă rog, ia ascultă, domnule Mriimescu, pînă cînd să-şi bata joc aşa de lume? Ge-i el? Popă, ori ce-i ? — Aşa-i ! oftează cucoana Malfta. — Da’ de popă n-are-ircotro ! ţipă deodată cucoana Olga. — Măi-măi-măi ! mîrtie, din urnbră, Ilieş. Tînărul Pipirig se plimbă de eîteva ori în sus şi-n jos 'prim casă. Apoi iar se opreşte şi-şi mîngîie, cu dreapta, mustăţile. Zice eu pătrundere: — Mă rog, ce credeţi dumneavoastră ! E ceva nemaiauzit î Nici într-o ţară nu s-a pomenit aşa destrăbălare ! Eu am cetit mult şi ştiu multe lucruri, dar aşa ceva, spun drept, n-am auzit ! Mă rog, unde s-a auzit să boteze un popă o iapă I — Poftim î dă din cap cucoana Olga. — Mă rog, unde s-a pomejiit... spuneţi... Mie, drept să vă spun, mi-i groază... 39 M. Sadovcanu vot. L 609 Mîna lui Ilieş se ridică din umbră şi cade pe genunchii îmbrăcaţi cu aba: — Ei, cum dracu, bre I Cum dracu i-a venit iui în minte să facă una ca asta ! Ţ-ţ-ţ-ţ! — Parcă eu nu m-am minunat ca şi dumneata ? — Bre-bre-fore I Cum dracu ! Cucoana preoteasa tăcea, cu ochii în 'pămînt, ceilalţi rîdeau tăcuţi. Pipirig se apropie de geam, dădu la o parte perdeaua şi privi afară cu fereală. Apoi se întoarse zîmbind, cu nnînile la mustăţi: — Ei, vă place ? Spuneţi! Aşa-i că nu vă place? — Ce dracu să ifaei, dacă nu-i înţelegere ? murmură notarul smîrcîind. — Ce să faci ? Ştii că ai haz ? Iaca, eu i-aş veoi de hac, pe onoarea mea f Mă rog ce ? Mare lucru ? Ii aţin doi barbaţi voinici calea într-o noapte... Scurt 1 Păirinte, prea ţi-ai lăcut de cap ! Şi, fără vorbă: unul tl ţine, — şi unul îl tunde şi-l rade... — Ha-ha-ha-ha ! Cum dracu, bre ? Să-I radă ! Asta-i frumos! Ha-ha-ha-ha 1 Cucoanele rîd şi ele, minunate, întorcînd ochi fierbinţi cătră Costică. Numai Ifrimescu găseşte de cuviinţă să mormă iască nemulţămit. — Cum ? Crezi că popa-i slab ? Să-l ţii şi să-l r^zi aşa, ţac-pac ? Doi oameni nu fac nimic. — Să zicem trei, să zicem patru 1 strigă vesel Pipirig întinzînd mînile în laturi. Să vedeţi, pe urmă-i mai dă mîna ? N-are să scoată capuî jumătate de an din casă. — Uişor de zis, niîrîi notarul, dar popa are să cunoască pe cei care l-au ras, şi pe ucmă ce-am înţeles ? Popa-i al dracului, crezi c-aşa ? — Ei, de asta nici o grijă să n-ai, domnule Ifrime-scu, numai oameni de înţelegere să fie... Are să-i 610 cunoască zici ? Cît îi cucul 1 Mă pun rămăşag că n-atfe să-i cunoască ! Mare lucru ? — Stai 1 îşi pu>n măşti pe obraz... ce ? îşi pun măşti, iaca 1 Cînd îţi spun eu, că numai unire să îfcie 1 — Măşti? zice Ilieş, ei cum, bre? Ar fi chiar firu- mos I - — Ţ ! face netnulţămit notarul; uşor de zis, — dar cine s-apucă de una ca asta ? — Da’ ce, mare lucru ? ţipă cucoana Olga, Auzi, musiu Costică, zice că n-are să se găsească oameni 1 Ba are să se găsească ! Costică stă pe gînduri, cu ochii în piknînt, şi-şi ■răsuceşte mustaţa. Lîritnescu întăreşte: — Iţi spun eu că degeaba ! N-ai oameni, domnule... (Dar Costică face cu mîna un semn de nerăbdare şi strigă: — Stăi I — Cucoana Zoiţa răsare. — Altceva: mai frumos I Ceva fain ! Smîcul ! — Soikul ? ţîvleşte cucoana Olga holbînd ochii; cum smîcul ? — Care smîc? şopteşte înfiorată şi preoteasa Zoiţa. ■— Stăi să vezi I strigă deodată Costică, cu veselie. Ceva straşnic ! Vra să zică nu ştiţi ce-i aceea smîc ? — Eu unul nu ştiu, .murmură Ilieş, curios. •— Hei ! E frumos ! Asta-i bună doctorie pentru părintele Tăirăiboi. Mare lucru nu-i. Intr-o înghesuială, te-alături... i-1 strecori în caicrul cel roş — şi gata ! Pe urmă aleluia ! Trebuie să-şi taie popa barba. ■—■ Ei, da’ de unde smîc ? grăieşte cu neîncredere notarul. — Cum de unde? Asta-i .frumos! Dumneata «u ştii pesemne ce-i aceea smîc?... 39* 611 Cucoana Olga ruşinează c-o căutătura lunga pe .băirbatu-său. — Apoi irmai uşor lucru nici că se poate! zice Costică. Mă rog, mătuşica, poate ai- mata o bucată de sfoară. Aşa că ai ? Ai. Bun. Acu ştii că posed şi eu un cortel stricat: ada şi cortelul cel stricat, — să vezi că îndată-i gata smîcul... Cucoana Maifta iese. Pipirig se mai abate oleacă pe la geam. — Asta-i chiar mai bună decît orice, şi decît tuns, şi decît ras... zice el, pe cînd mătuşă-sa Intră furi-şîndu-se în casă cu cortelul prăifuit şi c-o bucată de sfoară subţire. — Iaca, nu-i mare lucru. îndoi arcul, pui s!foara-n două şj o leg'i de capetele arcului. A ! :Da’ un cui aveţi? Nu ! Iaca o surcică. Să vedeţi... Uite ici... Toţi se scoală cu grăbire şi se adună împrejurul băiatului. s — Mai întăi, urmează Pipirig, vîri surcica între cele două sfori şi prinzi a învîrti, iaca aşa, şi-nvîrtaşti, şi-nvîrteşti... — Stai ! da’ mai trebuie ceva, — ca să pricepeţi mai bine... Aha ! Mătuşica, adă mata un ca i er de cînepă. 'Să vedeţi, că-i frumos. Cucoana Malta iese, pe cînd celelalte cucoane %e uită ca la o minune la Costică. — Eu, cînd eram copil făceam smtcuri şi le aruncam în bărbile jidanilor. Să fi văzut cum strigau ghevalt şi s-apucau eu mînile de caţere... şi fugeau cu ibarba încîîcită... Cîte de-acestea n-am făcut eu ! Mă rog, lasă ! Dacă oici aşa nu-i venim de hac popii, zic şi eu amin! şi beau un pahar de vin. — Ba ai să-i vii de hac, musiu Costică ! oftează cucoana notarului. 612 Pe cînd Pipirig îşi oiai aruncă o dată tainic ochii pe fereastră, printr-un colţ de perdea, 'mătuşica intră c-un caier cît lumea de mare. Toţi tac ş-aşteaptă. Costică, dîndu-şi în sus manşetele cu vîrfurile degetelor, ca un b-oscar, ia frumos caierul, se apropie în vîrful picioarelor de perdele, scoate un bold din clapa surtucului şi anină valul de cînepă de lăvicerul de lînă dintre ferestre. Tuşeşte. Toţi îşi întind capetele aşteptînd, bărbaţii plecaţi din şele, cu mînile pa genunchi, cucoanele cu palmele la gura. Costică Pipirig începe: — Gata ! Uite cum e. E noapte, de pildă, şi îmbulzeală. Eu, de pilda, am amicul... Nu eu, — ştii — da’ cel ce vrea să-l puie în ba>rba popii. Treci pe lîngă popă şi i-1 strecori frumuşel în caier, — ia aşa... sfrr î gata ! • Cu o gingăşie mare, Costică dă drumul smîcului în caier, şi sfoara, desueindu-se, învîrte surcica, care învăluie caierul şi-l face boţ. — Ei, cum dracu, bre! strigă Ilieş. Asta-i frumos, he-he-he ! Şi-i uşor lucru î — Da’ ai cu cine ? zice smîrcîind lîrimescu şi se trage cu nomulţăoiiire în colţul lui. Cucoanele s-au apropiat, rîd, ating caierul şi smîcul cu mîna, ţipă, apoi bat din palme, îşi întorc ochii peste cap şi mărturisesc lui Pipirig că aşa ceva n-au văzut de cînd maica le-a făcut. Ilieş scoate din cînd în cînd eîte-o izbucnire silită de rîs. — Un lucru ! zice deodată Costică, îrituneoîndu-se. Să nu cumva să se afle... Ştii, lumea e rea... -— Vai de mine, musiu Costică, ce vorbă ai spus mata acu ! se indignează cucoana Olga. Şi după proba asta, cucoana Mafta .mai aduse un rînd de ulcele cu vin tfiert cu scorţişoară şi piper, — 613 şi multă vreme, pînă tîrziu, puseră la cale dărknarea unei măriri. Ilieş era cam îngrijat de toată afiacerea, notarul bău pînă ce tăcu cu totul, — numai cucoanele, cu ochi dulci, se învîrteau în jurul lui Costică. Iar popa Dumitru, săracul, nu ştia nimic de toate acestea. El umbla prin ploaie, în brişcă, cu Roaiba lui, din tîrg îa moş Precu, de la moş Precu acasă, şi iar la moş Precu. Cinstea cu toată lumea, păscîfl-du-şi barba roşă, — şi nu-i păsa de nimeni, nici de Mitropolitul, dar încă de Dumnezeu i Acasă, preoteasa Mărioara bolea singură, flămîndă, însetată şi plină de frig, — dară popa Dumitru ave-a alte aiiaceri mai grabnice, nu se-neurca el numai pentru nişte tînguiri de muiere 1 VIII Anica Intre certurile şi împăcările de la crîşma, între da-ravenirile de Ia moară şi între toate bucuriile şi durerile ceiorlalţi oameni, răsări, în preajma iazului, o dragoste, ca o flacără. Zaharia, în rătăcirile lui tăcute pe baltă, se gîndea Ia multe. Se gîndea, aşa, la o iubire veche din întăia Iui flăcăiie, după care (pătimise atîtia şi rămăsese multă vreme neom. Toată lumea îl crezuse un timp smintit, şi poate chiar nici nu era în toate minţile, — dar prăpastia din sufletul lui nimeni nu i-o putea lumina, fără decît numai unu! Dumnezeu! După aşa dragoste, după aşa bătaie de la zece flăcăi, după trei ani de oaste, îi rămăsese ceva negru în inimă, o rană adîncă, 614 t - în fafa căreia mintea se pierdea. Şi tăcerile, şi durerea I:. stârniră îndelung, pînă ce se prefăcură în obişnuinţă. •: Aşa trăi el multă vreme pe iaz, prinzînd peşte şi _ vînînd, — şi deodată băgă de samă că soarele tot S mai avea ceva din lumina tinereţii de altădată. Anica, femeia pîndarului de pe Halm, suind cu mîncare pe ţ la moară, îi dădea regulat, zîmbind fricos, bună-ziua. " Uneori se oprea, şi amîndoi schimbau cîte-o vorbă două, — după care el îşi lua lopata şi pornea pe apă, î iar ea îşi vedea de drum, spre coliba din vîrftil d'ea- , lului. Dar Zaharia o urmărea cum suie cărarea vînătă, : şi-şi oprea ciobaca într-un ochi de apă, petrecînd .. departe cu ochii umbra tot mai mică a femeii. ; La claca lui moş Precu, stătuseră alăturea, în pă- V:' nuşi. Simţise căldura trupului, pe care ghiogarul de Răduţu îl sfărrraa după orice chef. Vorbiseră chiar, pu-{in, — şi pe Zaharia îl pălise mila pentru suferin- ■ ţile ei. După noaptea aceea, flăcăul Zadoinei îşi simţi sufletul înfierbîntat. Ştia el bine ce are şi se pricepea şi ce era de făcut. Ceva mai sus de moară, într-o încovoietură a Hal-muîuî, se deschidea o prisacă prin care trecea cu larmă o şuşăniţă de pîrău spre iaz. Din pricina apei aceştia zgomotoase, locul se chema Prisaca Durui-toarei. Acolo se hotărî Zaharia să spuie Anicăi ce avea de spus. Şi-ntr-un rînd, la amiază, pe-o vreme limpede de toamnă, flăcăul ieşi în calea femeii la opust şi, după ce-i dădu bunâ-ziua, o opri : — Te duci în Halm, Anică ? •— Da, cu mîncare, răspunse femeia, înlorcîndu-şi ochii spre culmea dealului. 615 — Te uiţi într-acolo ? zise Zaharia; nu te teme, că nu te vede nimeni. El toată ziua doarme, buimac de băutură... — Ce să facă şi el ? grăi Anica. Tăcură un răstimp. Anica îşi întoarse ochii şi zîmbi. întrebă : — Azi -n-ai fost pe baltă ? — Ba am fost... Şi deodată Zaharia zise: — Uite ce-i, Anică. Să vii desară, înfi--amurgul, în Prisaca Duruitoarei. Barbatu-tău atunci îi ca totdeauna la moş Precu, la crîşmă... — De ce să vin ? întrebă femeia şi zîmbi iar. — Ii vedea atunci ! zise scurt flăcăul. Femeia porni. El rămase în ioc, petrecînd-o cu ochii, pînă ce fusta ei de lîna vişinie, şi casînca neagră, şi scurtcica cu vulpe se şterseră, în lumina amiezii. Cînd soarele dădu-n asfinţit, Anica pătrunse în prisacă. Acolo, pîrăul scînteietor ca argintul sărea în copce, se fărma în bulgări limpezi, cu un fîşîit de vînt prin sălcii. O roată mare de mesteceni, drepţi şi albi ca nişte luminări, încununa vâlceaua. Pletele lor cu frunzele pălite atîrnau spre iarba mătăsoasă şi licăreau în focul asfinţitului de toamnă. Femeia cunoştea locurile: vara toată pajiştea se rumenea de fragi. Se uită în dreapta, se uită în stîrfga şi dădu cu ochii de Zaharia, într-o adîncătură a malului, unde mestecenii erau mai deşi. Se îndreptă intr-acolo. După ce ajunse, se opri şi întrebă : — De ce m-ai chemat ? Zaharia răspunse: — Dc multe ori am vrut să te-ntreb, Anlcă, de ce te horopseşte ia şa ticălosul cela de barbatu-tău. Cînd 616 ' _ • rn a mai pune mîna pe tine, să ştii ca are de-a face cu mine... — ^ în capul meu au să se spargă toate ! zise Anica încet. Apoi deodată începu a plînge : Ce să fac, dacă !T1.a făcut mama fără noroc! De-acu aşa am să rriQr ^u> — zise flăcăul, am să-i rup coastele. ^ Hu faci una ca asta, grăi Anica, că mă omoară şi el pe m;ne _ Prin nieatecenj şi jn izvor pătrundea de la asfinţit o luming dulce. Aerul era cald şi frunzele fluturau uşor. Zaharia zise ; vrut sa-ţi spun, Anică, că de mult îmi eşti dragă. Numai atîta am vrut să-ţi spun. iar ferneia îşi şterse lacrimile şi nu răspunse. Din sara aceea se întîlniră des. Ion Răduţu habar n^aVî3a‘ cu ticăloşiile şi cu Halmul lui, nu da cu săptămtnîig pe-acasă. Ceilalţi doi veneau în Prisaca Duruitoarei,-în seri racoroase, c-o iună limpede care poleia desişuri!^ şi apa. Dupg acee3) cînd vremea se răci şi sosiră ploile, Zaharia trecea cu luntrea iazul pînă dincolo, în coasta Broştenilo^ SUia culmea şi se lăsa în valea satului la casa AnîCăi. Oamenii erau grămădiţi prin case, la vetrele Cu jarat;c> şj nimenj nu.i vedea pe Zaharia, nici cînd intra, nici cînd ieşea tÎTziu, pe la miezul nopţii. Acuma rujele femeii îi veniseră iar în obraji, cu toate că bărbatu-său era acelaşi şi-o bătea şi o schin-giuia, cînd se întorcea beat de la crîşmă lui moş Precu. Se mirau vecinele, ce să aibă. Se scula cîn-tînd, îşi pieptăna părul lung castaniu, se îmbrăca cu camaşa curată, albă ca omătul, şi se încingea strîns peste fusta de lînă. Şi avea în ochii căprii o lumină de 617 bucurie, şi vorbea mai blînd parcă. Se împăcase cu toate femeile cu care se sfădise şi ducea liturghii la biserică. Acolo, părintele Dumitru îi cetea rugăciuni pentru moartea celui urît; şi ea plătea din ce avea şi se întorcea cil o nădejde mare acasă. Nu trecu însă mult şi porni o zvoană printre muieri : Anica se are bine cu flăcăul morarului. Asta tot baba Maranda o aflase; şi prin glod, şi prin ploaie, cutreierase toate ulicioarele satului, se apărase pe la toate porţile de cîni şi răspîndise vestea. Ea o ailase într-un rînd, la moară, cînd trecea Anica spre Halm. Baba o văzuse oprindu-se şi vorbind cu Zaharia, — şi-atîta i-a trebuit I Cu toate acestea, strecurările flăcăului, prin întuneric, de la marginea iazului pînă la casa nevestei, nu fură băgate în samă pînă într-un tîrziu, — pentru că fiecare aştepta să-l vadă pe la jitărie, intrînd pe drumul din mijlocul satului. Aşa merse dragostea, fără ştirea bărbatului. Iar într-un rînd, pe la Sfîntu-Dumitru, baba Maranda îşi luă cîrja şi se duse pînă Ia crîşmă, la mătuşa Anghelina. Acolo, ca totdeauna, chef şi bucurie. Era şi părintele Dumitru, era şi barba popii Manoil, era şi notarul, şi moş Luca, şi Răduţu. Icuţă cînta în fund, cu Hasanache alăturea. Moş Precu îşi purta trupul mare de ici, colo, tropăind cu ciubotele grele, unse cu ră-buială, — şi mătuşa Anghelina şedea la tejghea în dosul covrigilor, a paharelor şi ulcelelor, cu un zîmbet binevoitor pentru toţi. Baba se strecură pînă la mătuşa Anghelina. Acolo, se aşeză pe un scăunel şi începu să foarfece din gură. După multe şi mărunte, întrebă : 618 — Ara, jupîneasă Anghelină, da’ ai auzit de Anica Răduţului ? N-am auzit nimica I răspunse cu grijă crîşmă- riţa. . Baba Maranda îşi duse mîna la gură, se uită spre grămada care se frămînta în jurul paharelor la o masă şi unde era şi Răduţu, apoi se aplecă spre mătuşa Anghelina, cu taină :' — Jupîneasă Anghelina, trăieşte cu Zaharia... Cu care Zaharia ? — Cu Zaharia lui Zadoina... — Nu mai spune, femeie! şopti spăriată crîşmă-riţa. — Dacă-ţi spun! I-atn văzut eu, într-un rînd, la .moară. Acu ştie tot satul. — De-aceea umblă aşa de gătită I suspină luminată mătuşa Anghelina. — De-aceea, creştină, de-aceea! Şi baba, cu ochii la Răduţu, prinse a şopti şi a scorni tot soiul de minciuni despre Anica şi despre Zaharia. Dincolo, Icuţă cînta răguşit, cu ceaunaşul pe ceafă, şi tatu-său îl întovărăşea mormăind pe nas şi scărpi-nîndu-şi, cu pana de g"îscă, cobza. Cîntau de inimă albastră de răsuna crîşma : Ş-apoI frunzuleană lanuri verzi Vină, puic«S, de mă vezi Pîn’ce sînt grîiele verzi... Iar Răduţu începu să chiuie : — Iii-huu! Zi-i, mă, că mă arde la inimă 1 Şi umplu paharele cu vin. Apoi, după ce ciocni, dădu băutura de duşcă şi trînti paharul pe masă : — Aşa mă 1 Frumos, mă! Şi se lăsă, pe spate, în- tinzîndu-şi picioarele în laturi, cît era de lung, şi vîrîndu-şi mînile în brîul verde. —■ Aista-i un om şi jumătate ! gemu gros părintele Manoiî, făcînd cu ochii şi scuturîndu-şi măturoiul. — Hn-hn-hn 1 prinse a rîde înăduşit popa Tărăboi. — Eu ? strigă Răduţu repezindu-şi bărbia în piept. Apoi îşi răsfrînse buzele cu greaţă şi scuipă într-o parte. Scoase dreapta din brîu şi dădu un pumn straşnic în masă de zăngăniră paharele. Iaca ci-ne-s eu ! — Ura ! strigă scurt notarul şi dădu drumul paharului pe gît ca pe-o leică. — Ia stai, mă! zise lui Icuţă, Răduţu. Pst I Fără vorbă 1 Icuţă îşi rupse scurt cîntecul, pe cînd cobza Iui Hasanache zdrăngănea încă. — Vină-ncoace I grăi pîndarul, şi-i făcu semn din mînă, cu palma-n jos. Ţiganul se apropie cu umilinţă. — Cine-s eu, mă ? — Să trăieşti! suspină lăutarul. Nu mă pun eu cu unul ca dumneata ! — Apoi dacă nu te pui, ia de ici un pahar, şi să-mi ctnţi un cîntec, mie, la ureche. — Să fii sănătos I rînji Icuţă. După ce bău paharul, începu să ţîrîie încet din scripcă. — Nu aşa, mă 1 Ştii tu care-i cîntecul meu ? — Ştiu, cum nu 1 şopti ţiganul, oprindu-se şt înăl-ţînd fricos din umeri. — Apoi dacă-1 ştii, cîntă-I, că te trăsnesc I Ţiganul începu iar. Dar pîndarul era nemulţămit. înjura şi bătea cu pumnu-n masă, apoi se răstea şi se uita, peste umăr, urît Ia scripcar. Ţiganul' galben, 620 •clipea din ochi şi-ntindea, rînjind cu frică, o gură pînă La urechi. Şi duipă multe trâgăneli gîci cîntecul omului şi prinse a i-1 scîrţîi la ureche. Notarul tăcea, cu ochii la pahar. Popii se întreceau în gîlgîit. Moş Precu umplea gărăîile cu voie-bună şi c-o lumină de rîs în ochi. — Iaca şi Hotrocol I strigă deodată Rădutu. Apoi Itii Icuţă: Stăi, mă; altul I Zi-1 cel de mai nainte 1 Şi după ce lăutarul se strecură lîngă tatu-său, pîn-dârul se întoarse spre cel care intrase : Noroc 1 Ce mai faci, mă ? Hotrocol era afumat bine, cu ochii împainjeniţi, şi se cumpănea puţiin. — Eu, ce să fac ? Bine ! — Hn-hn-hn ! porni părintele Dumitru. Cum merg jalbele ? — Perfect! strigă Hotrocol repezindu-şi înainte pieptul. — Atunci ia de ici! tună Rădutu şi-i întinse un pahar. Pe Hotrocol, !a tîrg, în Şomuz, îl chema Ionescu. Tatu-său fusese plugar, dar el dase plugul pe covri-gărie, ş-acuma umbla în straie strîmte prin preajma judecătoriei, făcea pe advocatul şi scria jalbe. Altfel, un beţiv numărul unu. — Ce ? strigă el, după ce bău paharul. Cu banii mei n-am voie să mă-mbăt ? — Am ! — Ţibă, căţelule 1 mormăi părintele Manoil. — Pardon ! răcni omul. Asta-i şagă şi nu-mi pasă ! Azi n-am avut cu unul o afacere ? Daca mă potriveam, nu-1 făceam făirîme ? — îşi mîngîie mustăţile date după oală, şi-şi repezi c-o sfîrlă pălăria tare pe ceafă. ■— Să vedeţi 1 Ii fac eu o jalbă, — şi el se ridică de colo: Nu-i bună, măi covrigarule ! — Covrigar tat’tu 1 zic. El, de 621 colo, trosc 1 o palmă. Da’ ce palmă 1 Şi cînd mă ridic, pliosc I alta. Măraulică ! Am văzut stele verzi. Straşnice palme, ca nişte ciocane 1 Bre-bre-bre! De cînd sînt, aşa-ceva n-.am văzut I — Ei şi ? urmă el rînjind. Eram să mă pun cu dînsul ? Ducă-se dracului 1 —- Ura ! ţipă notarul şâ sorbi scurt paharul. — Da1 ce palme ! strigă cu admiraţie Hotrocol ; şi era foarte fericit, parcă nu mai putea de bucurie. Moş Precule I Adă ici o oca. Fac cinste ! Se încinse un chef şi o zarvă de se auzea bubuînd crîşmă cine ştie de unde. Iar într-un tîrz'iu, biafoa Marandia izbuti să se strecoare pînă lîngă Răduţu. Ceilalţi vorbeau şi ciocneau paharele, Icuţă urla şi Hasanache mormăia, iar baba se alătură de pîndar şi începu a-1 căina : — Ce om de treabă şi vrednic eşti tu, măi băiete! Pacat că n-ai parte de-o femeie cumsecade... — Ce femeie ? mormăi Răduţu, cu ochii pierduţi. Eu îs tata ei ! Ştiu eu curn s-o muştruluiesc î — Ei, da 1 Cum nu ? Da’ ai auzit ce grăieşte satul ? Tare nu-i frumos, dragul mătuşii... — Ce să grăiască satul ? zise Răduţu, scuipînd cu greaţă. Mie pufin îmi pasă t — Dragu mătuşii, îşi aduce hatalău-acasă... — Ce hatalău, mătuşă... Las’ că ţi-o muştruluiesc eu I Cînd oi răcni odată, intră-n. pămînt I Ştii ce frică are de mine ? Tea ! Lucru mare... Răduţu era cu chef şi nu voia să ştie nimic ; baba se alese numai cu un pahar de vin. Iar ţiganii cînt-au, în fumul de tutun şi-n învălmăşala de glasuri. Cînd ieşiră; spre sară, Răduţu avu gust să încarc* pe toată lumea în căruţa lui. Cei doi cai mărunţi, roibi, şedsau cuminţi în drum, cu capetele plecate. Răduţu sui întăi pe .toviarăşii lui : pe popi, pe notar, pe Hotro- 622 col şi pe baba Maranda, apoi mai răcni la doi săteni, care treceau, să se suie şi ei : — Mă ! Suiţi ici, că pornim cu trinu I Oamenii se căţărară şi Răduţu apucă hăţurile şi biciul. Dar iată că mai izbucniră doi creştini din crîşmă, bălăbănindu-se în toate părţile. Tot atunci îşi aduse aminte şi părintele Tărăboi de Roaiba lui. — Hai şi voi, mă! urlă pîndarul. Apoi se întoarse spre preot: îmi pare rău, părinte ! Stăi acolo, că-ţi aduc eu brişcă... şi dîndu-se jos cu greutate, se cumpăni pînă în bătătura crîşmei, apucă pe Roaiba de căpăstru şi o trecu podeţul, în şleah. — Aşa! grăi el grămădindu-se cu pieptul în capul iepei; Roaiba-i cuminte, merge singură în urma căruţei noastre... După aceea se întoarse spre ceilalţi doi oameni : Ce staţi, bre ? Nu vă suiţi ? Acuşi vin la voi! — Taci, bre ! zise unul, cu noi se fac zece. S-or spet; caii... — Cum ? Ştii tu ce cai iam eu ? Zmei, bre ! Hai, suiţi, că m-apuc cu voi de piept... Vă găsiţi beleaua cu mine !„. Se urcară şi aceştia doi, —■ şi Răduţu se crăcăna dinainte, pe crucea oiştei. — Ei, acu să vedeţi voi minune l strigă hoţomanul şi învîrti biciul. Hi-vi, băăă I Hi, Balan ! Hi 1 Roi-bule !... — şi caii se opintiră, încovoindu-şi spinările, şi urniră căruţa încărcată de oameni. Brava, mă 1 urlă pîndarul şi prinse a chiui : Isii-huu 1 — biciuindu şi pe rînd fugarii. Caii mergeau repede, cu paşi mărunţi, pe şosea, şi în amurgul limpede de sfîrşit de toamnă căruţa huruia, împînzind răsunete în cîmpiile şi-n livezile goale. Roaiba pornise în trap în urmă şi venea cuminte privind harmalaia dinaintea ei cu ochi mari şi umezi. 623 Cînd apucară Ia vale, spre Broşteni, toţi prinseră a urla : «Hiiii ! Ura, măăă», iar Răduţ slobozi frîmele şi căruţa sc prăbuşi ca o furtună pe drumul aplecat. Răcnetele umpleau valea şi treceau pînă în dealul de dincolo, pe deasupra căsuţelor de jos pitite în livezi desfrunzite şt prin pîcla uşoară de fum care plutea deasupra văii. In sat, căruţa se goli. Ion Răduţu ţinu tot o goană pînă acasă, prin hîrtopurile ulicioarelor şi pe dinaintea porţilor la care hămăiau cînii întărtat. La poarta casei lui, opri scurt roibii şi răcni: , —■ Măi Anică, măi ! apoi începu să suduie mînios. Femeia ieşi repede şi deschise poarta. Ion năvăli cu căruţa în ogradă, strigînd : —■ Aşa-mi ieşi tu înainte, jupîneasă ? Las’ că te muştruluiesc eu I Deshămă caii şi se năpusti în casă, în urma Anîcăi. — Unde eşti ? vorbi el răguşit, oprindu-se în prag în cumpănă şi cercetînd cu ochii, prin întunericul înserării care umplea odaia. Unde eşti, ha? Taci? Puţin îţi pasă ! — Aici-s, omule I zise încet femeia, de lîngă vatră. — Te-ai aşezat la sobă ? rînji Răduţu ; şi eu să-ţi aduc toate de-a gata, la picioare ? Drepţi ! Nu vrei să te scoli ? Ia stăi tu ! Se poticni în prag şi se prăvăli pe-o coastă, spre nqvastă. Mai întăi o plesni peste obraz cu pumnul, apoi o apucă de păr, trase şi-i desfăcu cozile. Femeia ţipă o dată ascuţit şi prinse a se zbate trăgîndu-se spre patul din fund, unde era grămădit aşternutul şi albea pînza care acoperea culmea. Dar Răduţu n-o slăbi. O trînti jos lîngă pat şi prinse a-i trage cu pumnul izbituri surde care vuiau înăbuşit, pălind în plin. 624 Apoi, suduind cumplit, o frămîntă cu picioarele încălţate cu ciubote, — şi femeia ţipa şi gemea, grămădită asupra pămîntului şi tresărind la fiecare trînti tură. IX fr.rua In sat, în Broşteni, numai unei singure femei i se putea Jelui Anica, şi aceea era bolnavă şi nu mai avea nici o putere, mai degrabă ei îi trebuia imîngîiere şi ajutor. Femeia aceea era preoteasa Mărioara a părintelui Dumitru. De cîte ori o dureau coastele pe Anica, se tîra pînă la paragina de casă unde se adăpostea biata nînaşă-sa şi începea să-şi căineze amara viaţă. Preoteasa tăcea ascultînd-o, apoi rămînea uitîndu-se lung la faţa rumănă a nevestei şi nu rostea nici o vorbă. începea să plîngă şi-i curgeau lacrimile pe obrajii veştezi, şi Anica pricepea că nînaşă-sa nu mai are mult şi nu mai poate zice nimic. Se scula şi se ducea şi ea acasă, şi se gîndea că nu mai are pe nimeni în lume decît pe omul care-î era drag. Cu el însă era greu să se întîlnească: odată cu vremea rece şi Răduţu coborîse Halmul şî se aciuase la gospodăria lui. Uneori nu mai putea răbda, lua la subsuoară un tăbultoc de grăunţe şi cobora la moara Zadoinei. Acolo, mătuşa Casandra o privea pieziş, ca pe una ce-i smomise şi-i scosese din minţi feciorul ; dar n-a-vea ce se face de Zaharia, care era de faţă totdeauna şi şedea acolo lipcă. Ba încă trebuia să se ducă şi după treburi, chiar fără voie, mînată de flăcău, şi să-i lase singuri. Spre sară, moara era singuratică şi oa- 40 625 menii plecaţi spre case. Se urcau amîndoi în podul morii, unde erau îngrămădiţi, din. merticuri, ţuh&li peste ţuhali. Făina măcinată risipea'^un "miros duice; ei vorbeau cu glasuri potolite ; priveau prin ochiurile podului spre iazul pe care-! cucerise toamna, arzînd verdeaţa ; apoi deodată un fior îi încălzea şi Ie apropia piepturile. Sâptămînă după săptămînă se strecura. Prisaaa Duruitoarei era pustiită de suflarea toamnei, Halraul era mort, livezile negre. Reţelele de verdeaţă ale bălţii căzuseră la fund de mult, pădurile de trestii sunau uscat Ia cele mai slabe aburiri ale vîntului. Şi iată că într-o zi, pe după Sfinţii-Arhangheli, un /înt aspru aduse nouri albi ca nişte troiene şi, după re căptuşi cerul cu ei, prinse a curge din văzduh neaua, in fulgi mari. Şi ninse, şi ninse, — şi a doua zi toată lumea era albă, parcă îmbătrînise. După aceea îngheţă iazul, — şi la moară tretmia să lucreze Zaharia, cu oamenii, în fiecare dimineaţă, cu topoarele, ca să desprindă sloiurile de la roţi. Lupii intrară în stuhuri, şi umblau noaptea în preajma morii, urlînd, şi suiau şi dealul spre crîşma lui moş Precu şi spre coasta Broştenilor. Pe nopţile cu lună, ieşea Zaharia cu puşca, la vidre. Omătul înăsprit de ger scîrţîia sub tălpile botfo-rilor. înspre Şomuz şi-nspre sat scînteiau ca nişte stele ferestrele caselor nevăzute şi sus, pe coastă, plopi înşiraţi se înălţau ca nişte turle prin negura nopţii. Gheaţa sticlea, şi pe luciul ei tremura lumina lunii şi focul stelelor. Ziua, treceau oamenii spre tîrg cu săniile încărcate. Mustăţile şi bărbile tuturor erau pline de ţurţuri şi de promoroacă, şi caii şi boii suflau aburi sieşi, cenuşii. 626 Era o tăcere adîncă pretutindeni, în cîmpiiîe şi livezile amorţite de ger. Satul trimetea nenumăraţi stîlpi de fura auriu în lumina soarelui, spre cerul albastru. Pe costişe se dădeau copiii cu săniuţele într-o gălăgie straşnică. In bătătura crîşmei lui moş Precu aşteptau sănii multe, pe cînd înlăuntru vinul şi rachiul încălzeau trupurile rebegite. Cîteodată treceau boierii din tîrg spre Broşteni, cu sănii trase de cai iuţi într-o larmă subţire de zurgălăi. Cucoanele erau îmbodolite pînă la ochi şi cu vîrfurile nasurilor roşii. Iar sătencile, pe jos, cu traistele trecute pe după umeri, îmbrobodite şi înfăşurate în co-jocele, grăbeau spre tîrg, sau se întorceau spre case, păşind greu cu ciubote mari, şi schimbînd, la întîlnire, cîte două vorbe: — Ai mai fost la tîrg ? — Da. , In vremea asta grea, părintele Tărăboi chefuia mai mult, ca să se încălzească. Sania îl purta ca vîntul la afaceri şi la crîşmă ; şi cîrîd se întîlnea cu duşmanul lui, părintele Manoil, şi cu notarul, şi cu alţi muşterii buni de-ai lui moş Precu, nu-i puteai urni de la masa cu băutură nici cu boii. întruna aveia gusturi, pe oare şi le pecetlui a cu sîngele-Domnului. Mai ales de cînd aflase că duşmanii vor să-i răpuie capul, nu eria zi sa nu se afume. îşi făcea coraj şi, ca la o adevărată primejdie, lua totdeauna cu el un cu-mătru, pe unul Iordache, om cu femeia tînără şi frumuşică. Iordache purta o furcă cu trei ţepuşe, şi părintele n-avea nici o grijă. Drept răsplată, îl cinstea pe cumătru toată ziua, aşa ca, de la o vreme, Iordache, cînd voia să treacă de la crîşmă în sanie, trebuia sa se sprijine în furcă. Sara, cînd ajungea acasă la el cu 40* 627 părintele, era aşa de ostenit, că nici nu mai putea vorbi, şi biata femeie de-abia îl putea grămădi sus, pe cuptor, cu ajutorul cumătrului. Aproape de sărbătorile Crăciunului, veniră iar viscole cumplite ; şi-n una din nopţile de viforniţă, se răs-pîndi vorbia prin sat că preoteasa Mărioana îşi aşteaptă sfîrşitul. . In vremea asta, părintele îşi făcea vacul chefuind. X Preoteasa Mărionra Casa (păiriintehii 'Dumitru era în fundul unei hudiţi şi pînă 'la dînsa trebuia să treci printre două garduri ninse şi uscate de gerurile iernii. Viforniţa dinaintea Crăciunului trecea prin ilivezi pustiite, scuturînd fiori de omăt, şi cînta cu glasuri felurite. Porţile casei în oare ză'Cea preoteasa Mari oara erau trîntite în laturi, deschizînd drum larg popii, c^re de multe nopţi nu dăduse pe-acasă. Alături, portiţa putredă, se ţinea numai într-o balama şi se zbătea ţiipînd în mitul serii. Ograida, în jurul casei, era pustie ; o cumpănă se ridica 'în mijloc şi prăjina fără găleată se bălăbănea deasupra ghizdelelor. In tindă, frig ca şi afară. In odaia de după dînsa, printr-o fereastră spartă.vmtunile aduseseră umezeală şi scuipaseră trîmbe de omăt. Iar în fund, în cea mai mică odăiţă, era mormîntul unei mucenice. Acolo, candela împrăştia o lumină tainică de vis, şi preoteasa, mai slabă, mai prăpădită decît oricînd, sta întinsă pe laviţa de subt icoane, î-nvălitâ c-o pătură pînă la bănbie. Pe vatră, licăreau în spuză cîţiva cărbuni, pe care îi înviaţi suflările vîntului ce se strecura 628 fluierând şi gemând pe haamă. Şi-n odăiţă era tăcere, numai din cînd în cînd răbuineliie viforniţei aduceau ţipetele portiţei; iar în răstimpurile de linişte adiau oftările şi suspinele bolnavei. Din cînd în ctnd tresărea candela în odăiţa îmbrăcată în scorţuri. Preoteasa sta cu ochii mari aţintiţi în bagdadia neagră. Fruntea-i era lucie, ca osul lustruit, buzele subţirele şi albe ca ceara. Visa. Un biet suflet amărît şi singur, care-şi petrecea cele din urmă clipc, înturnînd din anii pierduţi o întreagă viaţă de dureri. A vrut să fie soţie, a vrut să fie mamă, şi n-a avut parte. A suferit, au ars-o veninurile şi răutăţile, i-au ars trupul şi sufletul, şi nimănui nu s-a plîns. S-a învălit cu durerea şi a tăcut. N-a avut sufletul ei clipă de bucurie ; o scînteie n-a licărit în noaptea chinurilor ei; fiecare ceas i-a adus otravă, !la fiecare ceas a călcat în spini. Acuma, în liniştea sfîr-şitului, visa. Icoane din viaţa năcăjită a trecutului se desfăşură, trăiesc, şi ochii văd, şi inima simte, de şi zvîoneşte tot mai rar. . Se face parcă într-o casă mohorîtă şî sărăcuţă, noaptea. Vîntul iernii chiuie pe-afară. O fetiţă de şapte ani şiade ghemuită într-un oolţ de laiţă, lîngă sobă. Preoteasa Mărioara o cunoaşte pe .copilă bine. Cei cinci fraţi ai fetiţei dorm care încotro, — şi-n lumina săracă de gazorniţă, singură ea veghează tremurînd cu genunchii la gură şi ascultă glasurile vîntului de iarnă. Glasurile acestea totdeauna o înfioară. De multe ori, după ce-o bate maică-sa, ori fraţii, înainte de culcare, îşi opreşte în răstimpuri suspinele şi-şi simte parcă sufletul mîngîiat de cîntecele de-afară. — Iată, acum, şi-n ceasurile din urmă aceleaşi glasuri cîntă, dar n-o 629 iriiai mingi ie, ci-i .amintesc cu cruzime de nopţile trecutului. Şi .altă icoană se întrupează. Copila ghemuită în acelaşi loc, ascultă tînguiriie unei femei măhăioase. Femeia aceasta e maică-sa, preoteasa. Copila o ascultă cum .&e t/înguie unei cumetre. O aude : e bolnavă, silabă, de-abia o ţin picioarele. Vai de capul ei ! Copiii aceştia îi scot sufletul, popa îşi face de cap, toată ziua se tăvăleşte prin crîşme, bea şapte zile din săptămină. Eia se chinuieşte în viermătu! de ploduri şi nu mai are hodină. V«i de .sufletul ei! Să fi ştiut eia c-a .ajunge viaţa asta, se dădea cu oaipu-ntr-o fîntînă. — Of! ciimătv ă dragă, tare-s amărîtă ! Şi cumătră o mingîie : — Lasă, lasă... c-are să fie bine! Copila închide ochii şi de-abia îndrăzneşte să sufle. Şi iar aude blesteme : copii i-a trebuit, mînca-î-ar anghina şi vintrea ! îşi stupeşte sufletul cu ei, i-au făcut capul cît a stamboală, n-ar mai ajunge şj i-ar Jua dracu1. ! — Vai de capul meu. cumătră! Nici duşmanii să n-ajungă z.iî»le mek ’ Cumătră o mîngîie: Are să fie bine ; aşa-i viaţa ! Copila tremură şi deschide o clipă ochii. — Ce te boldeşti aşa la mine, vierme neadormit ? închide ochii, se strînge tăcută în colţul eî ; simte palme, ghi&nturi, ■—■ tace şi-şi înăbuşă suspinele. Dar tot nu poate dormi. Intr-un tîrziu, cînd crapă iar pleoapele, vede pe maică-sa, roşă la faţă şi asudată, cinstind băutură galbenă din păhăruţe .groase, verzi. Ş’ aude: — Of-of-of 1 cumătră dragă, numai aşa mă mai pot ţinea pe picioare. Tare-s bolnavă : yătămătura şi capul... ------ 630 Aţipeşte. Intr-un tîrziu, răsare: ţipete, bubuituri înăbuşite. A intna-t popa, tată,], cu ochii morţi, pămîn-tiu la faţă, strîmb din şele. Se brănţăluieşte cu preoteasa. Cîrja se învîirte prin casă, cad ^strachi'ni şi oale din poliţi în răcnetele disperate ale femeii, — şi copiii se deşteaptă plîngînd. Amintirile despre părinţii ei i-au rămas copilei adînc săpate şi-n suflet, şi pe trup. Şi icoanele se strecoară, una după alta, şi viaţa trece aşa, fără de nici o lumină de bucurie mare. Şi nu-şi aduce aminte cînd a fost bătută pentru cea din urmă otară de tată, nliici cînd .întăiia oară de bărbiat. Schimbări mari în viaţa ei n-au fost. A răbdat sudăl-mile şi pumnii bărbatului, cum a răbdat sudălrnile şi pumnii părinţilor. Trec zile de grijă şi durere. Tresare la toate zgomotele nopţii : de multe ori Roaiba vine fără stăpîn şi se izbeşte cu hlubele în poarlă — boaf! — Totdeauna, alumci, preoteasa simte ca o bătaie de ciocan în piept. Popa vine a doua zi, pe braţele oamenilor, mlnjit, cu hainele rupte. Şi tot mai mult o doare trupul, şi tot mai ascuţit o doare inima, — dar rabdă şi tace. Nu se tînguieşte nimănui, numai ochii mari şi-i îndreaptă spre candelă şi-nspre Maica Domnului. De-atîta durere oarnea s-a topit pe trupul ei, ciolanele i s-au zdruncinat din încheieturi. A răbdat luni după luni, ani după ani lungi, s-a tîrît în brînci, pînă ce-a căzut, nu s-a mai putut urni din pat. Ş-aco!o, în patul durerii, ziace trupul atît de horopsit şi sufletul atît de amărît. Aşa visa preoteasa Mărioara şi sta nemişcată, muta, cu privirile în bagdadie. Afară trecea prim livezi viforniţa cu freamăt de valuri. — Of-of! suspină deodată bolnava şi ochii i se umplură de lacrimi. La căpătâiul ei nu era nimeni în ceasul izbăvirii, şi lacrimile i se scurgeau încet pe obrajii arşi în gura uscată şi amară şi pe perna rece. Cărbunii din vatră amorţiseră sub spuză. Candela tresărea, şi pe obrajii preotesei umbrele .pîlpîiau ca nişle aripi. Ochii sticleau adinei, plini de noaptea care se apropia, şi prin trupul uscat se strecurau fiori. Dar într-un răstimp de domolire a furtunii, se auziră afară paşi mărunţi. Bolnava îşi duse mîna slăbită h obraji şi-şi şterse lacrimile ; trase lăvicerul bine sub bărbie şi-şi întoarse faţa spre uşă. Bănuia cine vine. Paşii răsunară în tindă, în odaia viscolită, clampa sună, — şi Anica Răduţului intră zgireburită într-un suman nins. — Sărut mîna, nînaşă.. Tşi scutură sumanul şi se apropie încet de patul pe care zăcea preoteasa, apucă mîna lungă şi albă şi o sărută. — Ce mai faci, nînaşă 1 — Bolnava zîmbi cu durere. — Cam frig afară, dar nici aici nu-i mai acătării... Şi-i întuneric. Ia să facem o leacă de lumină... Anica scoase din sîn o lumînare de ceară, trase un chibrit pe horn şi o aprinse. Apoi întrebă : —■ A’şa-i că n-ai văzut azi pe părintele, nînaşă Marioară ? —■ Nu l-am văzut... murmură preoteasa. Fina clătină din cap. — Nici n-ai gustat azi nimica, — nu-i aşa ? — Nimica... dar nici nu mi-i foame... O leacă de apă numai aş vrea să beau. — Cum nu 1 tndata-mare ! Femeia, cu luminarea în mînă, începu a umbla prin casă şi-a cotrobăi, căutînd cofa, — iar pe păreţi umbla umbra ei uriaşă. — Aha 1 Lacătă-o. Da’ ce 'Dumnezeu ! S-a prins pojghiţă de gheaţă ! Aduse o ulcică de apă şi ajută preotesei să bea. — Doamne ! Tare mai eşti slabă, nînaşă !... Ş-aici e îrig. Ia să facem o leacă de foc ! Lipi 'luminarea de prichiciul hornului, cotrobăi tn cotruţă, scoase cîteva surcele şi aţîţă lumina deasupra fărîmăturilor de jar rămase. Se întoarse după aceea spre pat: • • — Şi zici că nu doreşti nimica ? Am adus o leacă de brînză, o leacă de pîne... — Nu, nu mi-i foame 1 suspină preoteasa. Anica Răduţului puse 'Lemne pe foc, se sculă şi se aşeză la căpătâiul bolnavei. Statură tăcute amîndouă, pe cînd focul izbucnit se frămînta bîzîind, învăluit de vînt. _ Intr-un tîrziu, femeia întrebă : — La ce te gîndeşti, nînaşă Mărioară ? — Acuma ,nu mă mai gîndcsc ila nimic, oftă preoteasa. Aştept sfîrşitul. Şi iar tăcură un răstimp. — Doamne, nînaşă, grăi apoi femeia, rău face părintele că te lasă astfel. Aşa mă chinuieşte şi Ion al meu. Mult m-am rugat şi l-am blăstămat! — Ba eu n-am blăstămat, Anîcă, zise bolnava, nici nu m-am tînguit nimănui. M-a bătut, m-a ţinut flă-mîndă şi însetată ; nopţi întregi îl aşteptam cu moar-tea-n suflet.. Iaca, acuma au să se sîîrşească toate. — Adevărat! toate-au să se sfîrşească 1 îngînă femeia. 1 In tăcerea care urmă, ascultară ţipetele portiţei şi izbiturile cumpenei care se bălăbănea. Vîntul purta şuvoaie de plîngerî şi da cîntece prin livezi, şi bol- 633 nava, cu ochii negri, aţintiţi, părea că se gîndeşte, şi răsufla din ce în ce mai greu. Deodată zise: — Eu mă duc, Anică ! Femeia se sculă, apucă luminarea de ceară şi o puse în mîna uscată şi rece a preotesei. Apoi aşteptară. Şi iiar zise bolnava : — lartă-mă, Anică... — Dumnezeu să te ierte, nînaşă I răspunse femeia încet şi începu să plîngă în tăcere. 'Mîna care ţinea luminarea se îngreuie şi preoteasa se stinse. Intr-un tîrziu, vîntul .conteni. Şi dintr-o d!ată se auziră piaşi grei, fără şir, prin ogradă. Un glas încurcat, ioam pe nas, răzbătu pînă-n casă : — Iordache ! Hm I Tu eşti, Iordache? Iiaca chiar acu 'am fost pe Va tine... .na-ţi-o bună ! Stai oleacă 1... Paşii grei se apropiară, răsurnară în 'tindă, în odaia viscolită, o mînă fî.şîi pe lemnul uşii şi pipăi clampa. Glasul se auzi bombănind: — Hm I Drăcia dracului I Dia1 unde Dumnezeu e clampa ? Nia-fi-o hună ! Şi ţJgiara s-a stîns... Stăi... s-aprind un chibrit... Ei, comedie! Unde dracu am pus chibriturile ? — Stăi ! Iacătă-le ! Ba nu ! Aici o sudialmă lungă întovărăşi vorbele (părintelui Tărăboi. — Cum dracu să nu te mînii, domnule ? Iordache ! Hei, lordiache ! Paşii fără şir se depărtară; -glasul se auzi din ogradă: — Iordache 1 Bre 1 — Cum, ce-i ?... Ei, a sta-i I Un-de-am lăsat eu, bre, chibriturile ? Na-ţi-o bună ! De unde-ai să ştii! Cum să nu ştii ? îmi pare rău ! — Ce-iai 2is ? Unde mergem? Ai să vezi tu, n-ai grijă ! Nu mori tu eu popia, măi 1 Cum ? Gata ? A; înhă- 0J4 ‘ mat? Bun,-stăi, că vin Îndată... Adică stăi, diacă-1 gtatia... bun, foaiaare bun! Dia’ 'chibriturile, bre, — na-ţi-o bună I Nu ştiu, fere, unde-ara pus chibriturile... Piaşii se depărtară, — şi preoteasa se odihnea în qasă. XI Sărbătorite liarnia fu aspră. In sărbători, cîiteva zile >de-ia rîndul curse zăpadă mărunta din sita văzduhului. Qamenii, strimt araţi, se duceau cine ştie unde, pe unde a înţărcat dracul copiii, în pădurile de !ia Valea Adincă, şi pe ni-ngăul acela încărcau săniile cu lemne şi le duceau la Şomuz, — oa să mai iasă ceva pa riale. Treceau pe şleiah ca printr-o fumegare, — şi cum se lăsau la vale, printre dughemi, cum începeau să-i tragă şi să-i întindă piamtalonarii din toate părţile. ■ Şi prindeau să se bălăbănească. Oi cei ? Cît dai ? Stăteau în drum, se măsurau din ochi. Ţăranul şfichiuia cu linişte omătul, iiar ovreiul dădea repede din mîni, apoi îşi îndesa cuşma peste urochi şi se făcca că se duce. D,ar îndată se oprea şi se întorcea, întinzindu-şi barba-n furculiţă'spre sătean: — lei aşa ? — Mai .pune o buciată de fnanc, ju.pîne... Negustorul se apropia şi număra în palmă creştinului : unu-doi-trei-ipiaku-cinci, — atîta ! — Mai pune-o jumătate, Jupîne. — Aşa să (trăiesc eu cît fiace mai mult! Şi iar îşi îndesa cuşma şi porneia ; însă la zece piaşi îşi întorcea din nou bar'ha peste umăr. Toată lumea furnica pe uliţi, ca-n apropierea sărbătorilor. Veneau şi femei din Broşteni, cu ouă şi cu 635 găini, şi pretutindeni enau vorbe, -certuri şi răcnete : miai ales precupeţele, cu şalurile tMş după dînsele, se ploconeiau dînd din amîndouă rnînile, şi gura, împroişcînd, le um'blia ca o mei iţă. Cătră amiază, uşunaţi şi cu bani în brîu, porneau sătenii sipre roase glumind (şi îndemn indu-şi .boii. Dinaintea crîşmei lui moş Precu toţi strigau : Ahooo ! Şi se cobonau să se mai încălzească. In sat, băieţii parcă &e înmulţiseră. Umblau în cîr-duri şi se anvoneiau pentru Sfîntu-Vasile. Iară stana boncăluiiau în toate părţile fouhaiurile, sunau dobele, pocneau harap,niccle şi răsunau glasuri tinere, care învăţau uraturile. Ici-colo, în dimineţi liniştite, coiviţau pe moarte Jjoiicii înjunghiaţi, de clocotea văzduhul, şi fumurile dese ale locurilor de paie şi strujeni se înălţau drept în sus. Pe urmă, veni ajunul Crăciunului, şi părintele Dumitru într-o parte, părintele Manoil în alta, cu dascăli şi cu cîrduri de copii, cutreierară ca'sele poporanilor, cîntară pe nas, pe cînd băieţii, îngrămădindu-se, se băteiau prin tinzi strigînd : Chjraleisia ! ; ciupiră din pelinci le-Domnului, turte cu miere şi miez de nucă, şi pretutindeni gustară din rachiu tiare, pregătit anume şi dres cu săcărică şi cu mintă. Apoi veni sama lui Sfîntu-Vasile şi se umplu satul de zgomote răsunătoare. Icuţă cu doi tovarăşi cîntară toată noaptea, pe la toate casele, irozilor. Tiatu-său Hasanache îşi începuse mormăirile, zdrăngănind pe la ferestre din cobză. Capra clămpănea în toiate părţile, repezjndu-se după fete, calul necheza şi-şi suna clopoţelul, iar ursul mormăia înfiorător, tegănîndu-se greoi în cîntecele ţigăneşti şi-n bumbăirile dairalei. 636 Şi pocnete de litarapnke, ;şi sunete de tălăngi şi clopote, îşi mugete neîntrerupte de buhai uri, — părea că fierbe statul, într-o viiaţă ca-n poveşti. După aceea, pînă lia Bobotează, umjblară, cu stelele, pe la toate oasele, ţuici numai de-o şchioapă, în-cotoşmămaţi în haine grele, cu căciuli mari pînă lta ceafă, răsturnind capul pe spate ca să privească ia oameni, şi cu vîrluirile nasurilor roşii ca ardeiul. Intriau prin case plini de frig şi de omăt şi prindeau ia cînta cu glasuri subţirele, cu ochi mari asupra icoanelor. Unul trimeteia luceafărul spre candelă, spre copii, pe cînd femeile şi fete le ascultau şi priveau tăcute, cu ochii aţintiţi înainte, ca într-o taină. ‘Lia lordian se -strînse tot satul în jurul mesei îşi crucii de igheaţă ; ise înghesuiră, se brînciră şi-şi spiar-seră şipurile la agheazma. Apoi, sărbătorile fiind sfîrşite, toiată lumea se strînse în oase. Dormitau itoată ziua pe lîngă sobele calde, vorbeau puţin, sar.a povesteau grozăvii ,şi 'înti'mplări felurite şi aşteptau să vie lumina de laur a primăverii. Pînă atunci, dormeau şi ei, ca şi pământul oare-i hrănea, subt omăit. •Numiai din cînd în cînd izbucnea, în tăcerea uliţi-lar şi ia locuinţelor învălite în iglugi albe, bar mia cu chiote şi împuşcături a nunţilor din cîşlegi. Săniile treceau în goană cu flăcăii rumeni şi cu fetele îmbujorate, în caţaveici, cu capul gol, frumos pieptănat şi înflorit, prin gerul iernii. In vremea asta crîşma moşului irak o viiaţă foarte bogată, răsufla fum şi aburi, şi noaptea nu închidea ochii pînă tîrzin. Prietinii ei .cei rnali -de samă şi cei mai credincioşi ;ftrau, fără îndoială, sfinţii părinţi şi surtuciarii de .la primărie. 637 Şi erau nişte jocuri mărunte, cu mina la ceafa, şi erau nişte cîntece ţîrîite de-iale lui Icuţă, şi era un trai, — lucru mare ! Siara, sau noaptea tîrziu, cînd ieşeau şi porneau, Roiaiiba părintelui Dumitru umibla din şanţ în şianţ sforaind şi intrînd pînă la piept în omăt, popa Manoil urla de clocoteau văile ; iar Răduţu, lăsîndu-sc stpre ciasă, îşi alunga oaii în goană turbată ciulind gros : Ci-că — foaie verde bob năul, măi, Vineri maica m-a făcut I Stmbălâ m-a botezat, Duminică m-a-nsurat I... Cumătră! părintelui Tărăboi umbLa ca totdeauna cu furca cu trei ţăpuşe, ca să apere trupul sfinţiei sale -de duşmani. Amândoi călătoreau cînd încolo, cînd încoace, toiată ziua er.au pe drumuri. Spre siara capul omului se cumpănea în toate .felurile. Ce .mai creştin era cumătrul I Pe lîngă că era ciam în.lr-o pante, apoi îl mai chema şi Iordache, ş-iayeia şi nevastă frumoasă ! Şi se .suia şi pe cuptor ! Preoteasa Mărioiara dormea sufct omăt în (iniirimul bisericii Ciasa rămăsese goală, şl părintelui îi era groază să mai dea prmtr-în&a. Dormea pe unde-1 lapuca vremea, de se oruce.au bieţii romă ni : popă îară ciasă cine dracu-a mai văzut? Şi făcea o mulţime de năzbîtii, tot mai multe. Cumpărase un cal, Ivan, îl despotcovise, îl vîrîse în grajid, îl hrănea bine şm da în fiecare zi cîte-o ocă .de vi.n. Zicea că are să-.l ţie ia şa nouăzeci şi nouă de zile, după oare are să-l înhame lia săniuţă .ş-are să se suie cu el la Dumnezeu. Asta o spunea cînd ara cu chef. Treaz însă nu era niciodată. 038 IntT-o noapte, au trebuH cu veselie cînd se întîlneau, iar pe din dens se deveteiau. Şi toate aveau o mare 'suferinţă ascunsă : mînile roşii şi noduroase, pe oare .zadarnic te frecau tu cărămidă şi He’ ungeau eu tot soiul de alifii. XII ; Mă/uşa Casandra In moara Zadoinei vîjîiau apele limpezi, repezin-du-se de sub podişul de gheaţă în roatele grele, încărcate de sloiuri. Rîşniţele hîrîiau şi oamenii îşi aşteptau rîndul dnchiţi lîngă foc. Moş Neculai tro-păia cu ciubotele-i mari suind şi coborînd scările, iar mătuşa Casandra gogea zgreburind şi umblînd tăcută, învălită într-o tohoa:reă miţaasă. Zaharia se dădea în vînt în toate părţile. El lucra cu toporul la roţi, el dădea drumul şerpilor iuţi de apă, el deschidea p.rodufuri peştilor pe sticla iazului, el entreiera întinderile albăstrii ale omătului, cu puşca, după vînat. Şi în toate treburile grele, în toate rătăcirile lui se gîndea la Anica. Intîkhrile cu dînsa erau rare. Zilele şi nopţile-i păreau nemăsurat de lungi, un foc mare îi cutreiera trupul, şi sta cu ochii mari aţintiţi, cu gîndul la cea care-i era dragă. 640 Femeia venea cînd putea să înşele bănuielile bărbatului. Se furişa pînă în preajma morii şi aştepta pe flăcău. El o zărea, înfrigurată şi îmbodolită, de departe, şi dădea curînd drumul oamenilor. Pe calea curăţită ibovnica intra şi el o petrecea din urmă, cu inima bătînd, p,rin umbra amurgitului care umplea moara. Lăsa stavilele, — un şiroit de apă alungata, apoi ţîrîiri subţirele urmau, apoi tăcerea, şi ei se apropiau unul de allul în întuneric, pe dibuite, şi se cuprindeau, în mirosul uşor de fum şi de făină al podului. Se întrebau despre năcazuri cu glasuri stă-pînite, sc bucurau de clipa întîlnirii, şi se iubeau cu o dragoste mare şi simplă. Intr-un lîrziu, scoborau, ieşeau din moara cufun-' dată în tăcere. Afară era o lună gălbie de-abia lucind prin negura care acoperea iazul şi cîmpiiîe. Luminile tîrguiui nu se vedeau, nici ale satului, şi-n liniştea adîncă de-abia se auzea cine ştie unde hămăind un cine. Uneori pîrîia gheaţa de ger ; un fî-şîit trecea pe sus, ori o umbră se strecura spre pilcurile de trestii şi Zaharia, cu puşca în spate, o petrecea pe Anica pînă la marginea satului, apoi se întorcea singur la moară, pe gînduri, cu sufletul încărcat de bucurie. A doua zi lucra mai cu spor şi mai cu tragere de inimă. Numai cîteodată se oprea şi se uita înainte, în gol, zîmbind. Moşneagul Neculai Zadoina şi baba ştiau de toate acestea. Bătrînul se făcea că nu vede, habar n-are ; mătuşa Casandra, însă, nu-şi mai afla locul de ciudă şi mormăia şi căuta pricină flăcăului întruna. Acuma, după ce tot gogise, căzuse la pat; altfel s-ar fi repezit într-un suflet pînă-n sal — cum de multe ori o bătea gîndul, — s-ar fi oprit la uşa Anicai ş-ar fi început o batjocură, să se scoale tot satul în gura ei. 41 — M. Satjyvpîinu voi. I. 641 Dar din pat nu se putea mişca. Sta cu fruntea încreţită şi cu ochii bolnavi şii se gîndea, şi nu mai putea să priceapă cum de mai adie dragostea prin moara ei, cînd ea de mult a uitat de aşa-ceva. Afară de asta, cum veni p,ostul, slăbi mai tare, şi felurite gînduri i se războiau în cap. Bietul moşneag aduse un doftor neamţ cu ochelari de aur pe nasul roş, care totdeauna fluiera uitîndu-se pe sus : doftorul tîrgului. Ş-acela o cercetase, i se uitase în gură, îi scosese limba, o bătuse pe spate şi pe piept — de se îngrozise ca de alte-cele biata mătuşă Casandra. La urină, neamţul întrebă ; — Asta nu muncat carne ? — Nu I strigă moşneagul scuturîndu-şi pletele. Nu se cade : — post 1 — Aber prost nu se pote, zise doftorul mtmdu-Stf peste ochelari. La dinsul trebui carne mult. Baba se uita la el spăriată. După ce-1 văzu c-a ieşit, întrebă încet : — Ce-a zis, moşnege ? Să mînînc carne multă? — Cam aşa. — Da’ unde se află, omule ? Mă trăsneşte Cel-de-sus. Cum să mă spurc eu la bătrîneţă ? Veniră apoi babe şi o sfătuiră în toate felurile : să ia salcie cu rachiu, ori rădăcină de spînţ cu rachiu, şi alte rrjulte buruieni, tot cu rachiu. Ii stinseră./ursăriţej ^fiarele în apă neîncepută, o frecară cu usturoi, o descîntară, îi desfăcură, dar boala stăruia. Intr-un rînd veni la moară mătuşa Anghelina. Intră în odăiţa caldă unde zăcea bă.tr.îna, se aşeză la căpătâiul ei şi începu s-o întrebe ce are şi de ce boleşte atîta. 642 — De ce, dc ce, cuscră Anghelina, prinse a se tîti- gui baba Casandra. Iaca, de inimă rea, ce crezi? Ticăloasa ceea de Anica Răduţului mi-a scos flăcăul din minţi şi pace ! Ard-o focul s-o ardă 1 Curn îmi frige ea mie inima ! Iaca, numai din pricina asta am să intru-n pămînt! — Ara! Taci din gură, femeie, zise crîşmăriţa, să nu cumva să vorbeşti într-un ceas rău 1 De ce n-ai adus doftorul ? Iaca neamţul cela tn-a pus pe picioare acu doi ani, cînd am crezut că n-am să mă mai scol. — Unde se poate, Anghelina ? Zjce că să rnînînc carne. ■— Apoi îi mînca, ce să faci ? La o întîmplare de boală şi Dumnezeu iartă ! ~~ — Mare vorbă ai spus, cuscră 1 Da’ uite, acu să ştiu că imă scol şi-ntioeresc, şi paoatul ista nu-1 mai fac. Toi păţitu-i priceput. Să vezi ce mi s-a întîm-plat acu cinci ani... Iaca şi dintr-aceea poate mi se trage mie acum... Babei îi ardeau ochii în obrazul uscat ca o smochină. Iar mătuşa Anghelina îşi duse mîna la gură şi începu şi ea a se pătrunde de adevărul păcatului. — Uite, se împlinesc cinci ani în postul ista, începu morăriţa, grămadindu-se lîngă sobă cu genunchii strînşi şi trăgîndu-şi tulpanul peste gură. Zaharia nu era acasă. Moşneagul meu toata ziua fusese la tîrg, că era înlr-o duminică, şi cînd a venit acasă era flămînd, saracul, de-abia vedea înaintea ochilor. •— Măi nevastă, zice, ia să-mi frigi nişte costiţe dc porc. Mor de foame. Mie, de colo, parcă mi-au zburat minţile. Uitasem că tocmai în ziua aceea intram în săptămîna albă. 41* — I3ine, zic, să frig. Şi de cuvînt. Mă sui în pod, tai vreo cîteva costiţe afumate şi le pun ici, la foe, în hîrbul cela de j ceaun, că-1 vezi: îi colo, după sobă. Mestec mămăliga, o răstorn pe fund şi ne punem să mîncăm. Şi nu ştiu dac-am hiat mai mult de-o înghiţitura, cuscră dragă, — da, numai o înghiţitură am luat, şi parc-am luat foc în gură, parc-am luat otravă, aşa m-a ars ! Deodată îmi trece prin minte că-i pacat. Am lasal acolo şi mîncare şi tot ş-am ieşit afară. Parcă eram nebună. Dau cu ochii de nişte oameni. — Ce-aţi mîncat azi ? zic. — Ce să mîncăm ? îi dă unul. la nişte fasole, nişte verzc, ca omul... Nici nu ştiu ce-am mai spus. îci, în piept, mă ardea îmbucătura ca un bulgăre de foc. Şi peste noapte, dragă Anghelina, n-a dat baia la purcică ? Că aveam o purcicu{ă frumuşică şi grăsuţă, de-ţi era drag să te uiţi la dînsa. Şi ţipa, saraca, parcă zicea : săriţi de mă scăpaţi! Iar omul meu dormea să tai lemne pe el. Degeaba-1 scuturam şi răcneam la el. Parcă era de piatră. Şi s-a dus lupul cu purcica. La anul, nu ne-a murit un mînz ? Pe urmă n-a căzut Neculai bolnav ? Ş-acu nu-i altă pacoste cu flăcăul ista ? Pedeapsa Celui-de-sus, ce crezi ? Da’ să ştiu că mor şi nu mă spurc I , Mătuşa Anghelina nu mai zicea nimic. Ce putea să mai spuie ? Cînd inlră moşneagul, baba iar blăstăma pe Anica şi-l căina pe Zaharia. — Măi fumeîe zise morarul năcăjit, lasă băietu-n pacc ! Ce treabă ai tu cu viaţa lui ? Măi-măi-măi ! Mi-ai făcut capu călîndar ! . 6-14 Iar morăriţa îşi sui tulpanul pînă peste nas şl suspină din adînc, plină de năduh. Şl zile, -şi săptămîni trecură. Morăriţa gemea, bă-trînul se suia şi se scobora ipe scări, grăia şi TÎdea cu oamenii care soseau cu carăle încărcate, moara hîrîia şi hadaragul toată ziua pocănea în teică, apele vîjîiau năvălind din scoc şi Zaharia de-abia aştepta să treacă vremea, ca să-i vie dragostea. Apoi sosiră, în luna Iui faur, unele ceasuri cu rîs de soare ; vremea prindea să dea în moină. Toată ziua cînta cucoşul în moară. Pe coasta Halmului şi dincolo, spre livezile din dosul crîşmei lui moş Precu, munţii de omăt se întindeau în valuri şi aşteptau vînlurile calde şi zilele cu soare arzător. . XIII Şuvoaiele Zilele cu soare fierbinte veniră dinbr-o dată. Zăpada ?e muie ca ceara, scăzu şi dădu drumul izvoarelor de apă. Pămînt bătînd în verde prinse a se arăta ici-colo, pe costişe. Apoi prin hîrtoape se năpustiră şuvoaiele săltînd ca pe nişte trepte, frămîntîndu-se ş i,.spume-gînd. Iazul se tumfiă şi ieşi din matcă. Bătrînul şi Zaharia ridicară toate stavilele de la opust. Valuri tulburi creşteau amestecate cu pale de fîn, cu strujeni şi cu găteje. Se roteau ifierbînd la gura larg deschisă, apoi odată se cufundau sunînd într-0 cădere uriaşă, într-un freamăt asurzitor, în nenumărate raze seînte-ietoare, într-o volbură de spumă. în ziua întăia, spre sară, apele suindu-se pînă la o palmă de drum, moşneagul începu a se îmgrija. Noap- 645 tea, tatăl şi feciorul nu putură să închidă ochii. Umblau ca nişte umbre, cu fînarele. vărsînd dungi mari de sînge pe valurile negre. Dimineaţa, nu ,mai era chip. Zaharia încăleca şi intră în Broşteni ca să caute oameni de ajutor; apoi, printre sătenii grămădiţi în toate părţile şi deşteptaţi de zvonul primejdiei, îşi rupse cale pînă la casa Anicăi. Intr-un tîrziu, cînd coborî cu oamenii la zăgazuri, găsi pe bătrîn scoţîndu-şi baba din moară. Pe ici, pe colo, pînza de apă se înălţase în şosea şi se strecura în şerpi, furişîndu-se, spre clinul de dincolo. Şi deodată crăpă o parte din iezătuna de lîngă opust. Apa cliipoti într-un talaz mare, urni îngrămădirea de pămînt, sălciile se clătinară, se lăsară într-o parte, se cufundară încet, iar undele, sfredelindu-se în surpă-turi, horcăind în goluri, se adunară ca pentru o luptă, se înălţară într-o izbire, ca un grumaz înoordat, — iş'i, scurt, malul şi opustul se prăbuşiră. Apele răzbiră în urmă, într-un şuier de furtună, şi duseră la vale grinzi şi scînduri, şi sălcii învăluite care se zbateau în vîltori cu rădăcinile "în sus cia nişte capete Îngrozite cu pletele vîlvoi. Oamenii se frămîntau împrejurul morii. Scoteau în drum şi tîrau spre deal boclucurile gospodăriei şi ţuhalii eu uium. Strigau şi chemau, se îndemnau şi se purtau încolo şi-ncoaee, pe cînd baba, sus pe costişă,' în şleah, între boclucuri, sta ca o arătare şi se ruga făcîndu-şi cruce. Moş Necuiai privea cu linişte mînia apelor, priveghea şi îndemna pe săteni. Şi iată că undele răzbătură peste şosea şi dincoace, la lăptoc. Cuprinseră bătătura şi intrară în moară. Ena, în ziua aceea, im cer limpede ca lacrima şi soarele umplea lumea de lumină. 646 Peste tîrg, peste livezi negre, peste sat, odihneau aburi uşori. Şi apele veneau din ce în ce mai imari pe iaz, adunate ca Intr-un jgheab din toate rîpele îşi de pe toate dealurile depărtării. Şi cum se zbuciumau tot: oamenii în jurul gospodăriei risipite, a vitelor care mugeau, a cailor care rîncbezau şi se frămînUui, —■ iată că o femeie se arătă venind în fugă din tîrg spre opust, cu părul despletit. Zaharia, din moară, de departe o cunoscu şi se repezi. . învălui cu paşi mari apa, îşi îndesă căciula în cap, trecu repede drumul pînă la iezătura dărîmată şi acolo se opri. întrebă tare, prin larma valurilor: — Ce-i, Anica ? — Vai de mine 1 strigă femeia. A aiflat Ion că ai fost ast’diimneaţă la mine şi m-a bătut, m-a ucis, iar acu umblă după mine cu cuţitul 1 Noroc că l-au poprit oamenii la crîşmă... Se lăsă în drum, cu nnînilc la urechi, şi prinse a se boci. Iar Zaharia sta pe mal şi privea cu ochii încruntaţi la vina groasă de apă tulbure, care-1 despărţea de scheletul negru al opustului dărîmat. Şi în lumina aceea de aur, pe drumul prăvălatic al tîrgului, se arătă dintr-o dată Rădutu. Venea, nalt şi voinic, cumpănindu-se, cu căciula pe ceafă. Cum zări pe femeie se opri. Apoi porni în goană, prăvălindu-se parcă spre dînsa. Oamenii din preajma morii se opriseră din ifrăimîn-tare şi priveau. — Hoţomanul se apropia, Zaharia stătu o clipă în cumpăna. După aceea se plecă pe marginea dărîmăturii şi se repezi. Căzu în spuma zgomotoasă, se ridică deasupra şi se căţăra de un taraş al opustului. De la acela se trase cu luare-aminte spre şchelele risipite, şi prin apă, pînă la brîu, de pe grindă pe grindă, 647 &e strecură pînă dincolo prin cernerea stropilor, prin împroşcarea bulgări kw argintii, prin zarvă şi spume -gare. Oamenii priveau de departe. Şi văzură, dincolo, pe Răduţu tălbărînd .asupra nevestei şi turtind-o în ţărînă cu pumni grei, care cădeau unul după altul. Văzură şi pe Zaharia înălţîndu-se şiroind de apă în şosea. Apoi cei doi oameni, ca într-un fulger, răsăriră faţă î,n faţă, plecaţi, gata să treacă unul iprin altul. Ş-odatâ se prăpăstuiră, se izbiră. Căzură, zbucniră iar în picioare, se trăsniră cu pumni .bolovănoşi în cap, iar se izbiră unul în altul şi, ca luaţi de o suflare viforoasă, se răsuciră într-o clipă pe marginea galului şi se prăbuşiră în adînc. Apa-i duse ca pe o roată neagră la vale. Cînd un obraz, cînd altul se arăta în lumină; apoi o mînă se înălţă în sus, scuturînd parcă ceva, şi apa spintecată deschise loc unui cap. Omul, Zaharia, se înălţă pe valuri şi începu a-şi zvîrli braţele în înot voinicesc spre mal, întăi vijelios, apoi tot mai domol, pînă ce undele parcă-1 zvîrliră, cît era de lung, pe iarba arsă, presărată de colţi verzi, a mâlului. îmi aduc aminte că l-am văzut într-amurgul, galben, cu obrazul plin de sînge şi de vînătăi, — iar Anica se trăgea de cap şi urla ca o nebună împrejur. Oameni, femei grămădindu-se şi vorbind, faţa blajină a lui moş Precu şi a mătuşii Anghelina, părintele Dumitru cu Roaiba lui... O mulţime de icoane, o mulţime de vorbe... Şi dc-atuncea au trecut ani după ani. Monmnlelapă, apoi se stinse. Moşneagul mormăi ceva, îşi scoase luleaua stînsă din gură şi o scutură de pliscul opincii. Dinu închise iar ochii. Icoane începură să-i treacă din nou prin minte. Un cal tarcat, cu coama în vînt; o ţigancă cu salba de arginţi şi cu dinţi albi ; o roată de flăcăi pe malurile Şiretului ; — apoi, dintr-o dată, se trezeşte într-un tufiş de porumbrei, pe iarbă moale şi umedă. Aici stă el la pîndă şi hoţii trebuie să se strecoare pe colo, pe la capătul ogoarelor. Moşneagul doarme; el trage oţelele puştii, — aşteaptă. Colo, — hoţii : pîş-pîş-pîş-pîş, se furişează. El se face ghem. Vor trece pe lîngă el şi se va încinge GOI o luptă pe viaţă şi pe moai’tc... Chiar se luptă... Unul scoate un cuiit lung-lung ; el se repede, pune mîna pe gîtul hoţului, ridică puşca... Deodată simţi o zguduitură puternică. Sări spărios în picioare. — Ce-i ? gemu el. —- Pst ! nu crfani I — Iaca, nu orfan esc... Dar ce-i, tătuco ? Moşneagul nu răspunse. II trase jos lîngă cl, apoi îşi pregăti puşca în linişte. Focul se stinsese de mult. Totuşi, ici colo, prin spuză, licărea clte-o steluţă. Prin desişul crîngului, pe coastă, o geană de foc se arăta. Luna. împrejurimile se rumeneau ; turna, fineţele, lanurile se vedeau ca într-un pa-injeniş dc raze. Bătrînul întinse mîna. Umbre se imişaau prlin pulberea lunii. — Uite colo... vezi ? Dinu înţelese. Voi să vorbească : bătrînul îi {acu semn să tacă. Se lăsă pe glezne, cu ochii mari îndreptaţi asupra fîneţelor. Picioarele îi slăbeau. Moş Ion aştepta într-un genunchi, liniştit, cu puşca în mînă. — Ascultă, Dinule, zise el, cînd or ajunge ici, după dîmb, să stai gata. Ţi-oi spune cînd să sai... Flăcăul cerca zadarnic să se stăpîneasca ; och:i îi ardeau ca două limbi de opaiţ. Tialharii se apropiau încet şi cu grijă. Drumul ie era îndreptat chiar pc lîngă dîmbul în dosul căruia sta bătrînul. — S-au dus, imoş Ioane ? Dinu prinse să tremure, se lipi de moşneag şi-l prinse de pulpana sumanului. Trecură cîteva clipe ; inima ţiganului batea grăbit şi ochii îi ardeau peste măsură dc mari. Aştepta, fără răsuflet. Deodată bătrînul se smunci şi se repezi peste dîmb, chiuind : — Acu, Dinule 1 pe dînşii ! Pe dînşii, băieţi!... Vâlcelele se deşteptară la detunătura armei şi se umplură de ecouri. Zgomote repezi de paşi porniră. Dinu căzuse, cît era de lung, jîe iarba umedă, apoi se ghemuise acolo, cu ochii holbaţi. Bătrînul coborî dîrnbul şi zise: — Aista-i leacul meu... Ii spării... Ţiganul se ridică intr-un genunchi şi privi împrejur. Apoi întrebă: — S-au dus, moş Ioane? — S-au dus... răspunse bătrînul. — Aoleo, moş Ioane, că n-.am pus eu iiaha ipe dînşii ! Le-arătam eu !... Moşneagul prinse a rîde încet şi se puse să-şi încarce puşca. • Tăcerea iar stăpînea cîmpiile şi luna roşă zîmbea mirată prin mestecăniş. LUNA A In amurg, domnişoara Eugeniţa căzu pe gînduri. Sta în cerdacul larg, în dosul cununilor de Iederă, şi privea visătoare, cu ochii aţintiţi, un singuratic nour trandafiriu, ca're sta nemişcat deasupra răsăritului. Umbrele răcoroase ale înserării năvăleau şi o împresurau, odată cu mirosul dulce de tei. Domnişoara Eugeniţa e frumoasă, ba ohiar e loa*rte frumoasă aşa, în coroana de păr lucios şi negTu, care împresoară fruntea boltită şi lucie ca fildeşul şi cei doi ochi minunaţi, negri, adinei. Şi ce bine-i stă în rochia 'liliachie, fină, care ascunde trupu-i mlădios şi subţire; şi ce bine-i stă în poziţia de visătoare, cu cotul mînii stingi proptit în spătarul scaunului, cu obrazul rumăn în palma stîngă, cu dreapta lăsată a lene în lungul trupului şi cu ochii ţintiţi în singuraticul nour trandafiriu ! Domnişoara Eugeniţa e singură ; maică-sa, cucoana Aglaia, s-a dus peste drum la cucoana Frosa, să mai vorbească de una, de alta. Ah 1 cît îi displac fetei conversaţiile neroade, în pare e yprha de copii, de slugi, de bucate, de găini şi 667 de păcatele celorlalte cucoane! Nu le poate suferi. Mai bine a rămas singură acasă, să viseze în pace; ea e fată cu suflet ales, ea are alte aspiraţii, alte idealuri. De pildă acum, în umbrele parfumate ale serii, îi vine aşa un dor să aibă aripi, să se înalţe sus, să plutească, să zboare spre nourul trandafiriu care se topeşte treptat în întunericul străveziu al serii de primăvară. Unde-s visurile ei de pension ! Ah! au z-burat, s-au risipit, şi acuma, în atmosfera aceasta greoaie de tîr-guşor de provincie, îşi :aduce amiinte de ele cum îţi aminteşti şi-ţi răsună în suflet dimineaţa, după o noapte de bal, duioasele acorduri ale valsurilor. Mai bine sta singură acasă. — «Fată înţeleaptă ! zice de bună-samă cucoana Aglaia vecindor, în clipa aceasta ; fată înţeleaptă şi bine crescută, un odor de fată cuminte şi cu suflet ales!» Domnişoara Eugeniţa zîmbeşte amar. Ce-i foloseşte ei buna creştere, sufletul ales şi înţelepciunea, dacă n-are noroc! Prin minte-i trec eroinele romanelor pe care le-a sorbit în nopţi de nesomn, lia flacăra luminării pîLpîi-toare. Ah ! maică-sa a fost murţămită totdeauna că fata nu-şi strică mintea şi sufletul cu romanţuri! — Domnişoara zîmbeşte cu milă : Ce ştiu ei, sărmanii !... Mai bine a rămas singură acasă. In întunericul fu-muriu, Eugeniţa se îndreaptă, răsuflă greu, din adînc, îşi vîră degetele fine în corsajul liliachiu şi scoate o hîrtiuţă îndoită. O priveşte prin întuneric şi o desface. Ce copilării ! Cine o fi necunoscutul care şi-a ridicat ochii asupra ei ? ■— Din fluturii cnre se rotesc în preajmă-i, ca în jurul unei flori, nici urm! n;i pare a fi cel trimes. S-au trecut vremurile iubirbr adevărate ! 668 Da, da, s-au trecut! Dar, la urma urmei, cine ştie! Adevărat, cine ştie ? Ochii luminoşi se pleacă asupra liîrtiei şi, cu toate că întunericul s-a lăsat deplin, domnişoiana vede. Măcar că a cetit-o m fiecare colţ de odaie şi de grădină, o reciteşte încă o dată, — vorba viine că o reciteşte, — o recitează ! •— Stimată domnişoară ! — Ah-ah ! stimată domnişoară... nu-ţi pare cam aşa, nu ştiu cum... Stimată domnişoară ! — Parcă iubită domnişoară, e mai nobil... A ! dar iubită... nu, nu, e mai convenabil stimată. Hm ! stimată domnişoară I sună bine... Stimată domnişoară... Să vedem: «Stimată domnişoară ! de cînd te-am văzut întăia oară, un soare mai luminos a răsărit pe cerul vieţii mele...». Domnişoara Eugeniţa zimbeşte cu îngăduinţă. «... Pe cerul vieţii mele... De-abia îndrăznesc -a mărturisi că am avut cutezarea să-mi ridic privirile spre acel soare, spre acea imagine dumnezeiască, care m-,a înfăşurat într-o mraajă de farmece !» Domnişoara gîndeşte: Oare cine să fie ? Vărul Leon nu e, el nu e-n stare să scrie aşa de frumos ; pe urmă, el poate ar fi îndrăznit să vorbească, căci se văd aproape zilnic. Şi el nici nu poate fi alesul... Nu e el ! «Nu îndrăznesc să ;sper că voi ajunge să simt revărsîndu-se în simţurile mele fericirea neasemănată, să simt în sufletul meu că am fost înţeles şi că vreodată îţi vei coborî şi spre mine privirile pline de farmece...» Stil de poet. Trebuie să fie poet cel ce-a scris. Poate e tînărul palid care a venit în tîrguşorul acesta la începutul vacanţei... A auzit că e student, dar nu-1 cunoaşte. «Nu mă cunoşti..» Adevărat, nu-1 cunosc, el trebuie să fie... «Nu ma cunoşti, diar, dacă vreo scânteie de milă s-a aprins în gingiaşu-ţi suflet pentru suferinţa mea, aturtdi...» Domnişoara Eugeniţa zîmbi mîndră şi-şi clătină capul, în semn de împotrivire. «... atunci, te rog, duminică saca, pe la 10, vino pînă la colţul de la vale al grădinii matale... Ne va despărţi grilajul, dar poate voi putea spune prin cuvinte ceea ce nu e posibil să spun prin litere !» Prin cuvinte, ceea ce nu e posibil să spun prin litere ! întorsătură de poet ! — Dar... imposibil! Seînteie de milă s-a aprins în pieptul mic şi cald al domnişoarei, dar... imposibil 1 Cucoana Aglaia zice cătră oricine că are fată înţeleaptă şi simţitoare. Ei, ce ar spune lumea dacă fata cuminte şi simţitoare s-ar lăsa înduplecată de visuri ? Pe urmă, — cine-ii ? Un necunoscut. «Nu mă cunoşti...» Adevărat, nu-1 cunoaşte ; un motiv mai mult... De la orologiul din apropiere al catedralei veniră în tăcere vibraţiile adînci şi răsunătoare a două bătăi ; apoi deodată, ca prin farmec, în răsărit, pe dealul de peste iazuri, se aprinse o cunună rumănă şi luna roşă izvorî din adîncuri, mare, printre cîţiva arbori singuratici, caTe se zugrăveau negri pe fondul ei .de aur. Nouă şi jumătate, gîndi domnişoara, sculîndu-se, şi mama nu mai vine de la cucoana Frosa I Se îndreptă cu mişcări 'mlădioase şi tatră într-o sală strîmtă. E întuneric în casă, tăcere şi singurătate. Acuma ce frumoasă trdbuie să fie grădina în lumina lunii ! Pînă ce-a veni mama, ar fi bine să se mai plimbe prin grădină. 670 Aici, domnişoara zîmbeşte. — Ce-i ?... La zece o aşteaptă. Ah-ah! ce are a face! A şi uitat pe acel care o aşteaptă ; da, l-a uitat. E domnişoară bine crescută şi mai cu samă Înţeleaptă. — Dar cine-o fi tînărul ? Ce-i dreptul, ce scrisoare sentimentală ! Se cunoaşte că o iubeşte. ' In grădină, în lumina de basm a lunii, florile împrăştiau un miros îmbătător. Pe cărare, pietrişul .scirîş-nea sub pantofii de satin; şi domnişoara Eugeniţa, visătoare în coroana de păr negru, cu ochi scînteietori şi minunaţi, păşea prin lumină şi printre flori, aşa de subţire, aşa de mlădioasă, ca o nălucă. Prin desişurile nemişcate şi întunecoase a!e copacilor se strecura pulberea lunară, argintie, bătînd în vioriu, şi însemna, în verdeaţa neagră de dedesubt, stele de iumină, Trei bătăi răsunară domol în noapte. — Zece fără un sfert! Ce scrisoare sentimentală ! In adevăr, nici fiu se poate să nu fie pornită din suflet. Cît o iubeşte atunci şi cît su'fere ! Un suflet se stînge în apropierea ei, se stinge de dorul ei... şi cu toate acestea, nu se .poate I Ce lumină dulce şi fermecătoare 1 Uite, numai cîteva stele albe ipîlpîie în ladîncimile de sus, pălesc, aproape se stîng în puternica văpaie argintie. Ş-un miros aţî-ţător de trandafiri, de micşunele, de crini, de tei înfloriţi... Şi ea e aşa de singură în lumina şi-n tăcerea grădinii şi parcă-i vine aşa un dor să aibă aripi, să se înalţe sus, să zboare ca o nălucă albăstrie prin lumină. Se pleacă ameţită între florile umede, aspiră parfumul otrăvit al crinilor care ^atîrna plecaţi într-o parte, ca nişte măiestre cupe de argint. Se ridică, îşi înalţă ochii spre luna albă şi strălucită; îşi simte sufletul uşor... O clipă i 'se pare că se face străvezia, ca un fum albăstriu... Păşeşte în neştire pe cărare şi pantofii de satin scrîşnesc pe .prund. Deodată orologiul catedralei prinse a vib-ria iiar. -In tăcere sunară sferturile, apoi zece bătăi adînci. Domnişoara Eugeniţa îşi simţi inima zvîcnind în pieptul mic şi cald. Se opri şi se întoarse în loc. I s-a părut, ori într-adevăr a strigat-a maică-sa ? Nu, n-a strigat-o nimeni ; i s-a părut. Fără voie, ochii cercetează colţul de la vale al grădinii. Nu se vede nimic; dar un îîşîit slab de pas furişat ajunge pînă la dînsa. Un zîmbet şiret trece pe buzde rumene. Şi mirosul florilor e aşa de îmbătător şi de dulce, şi noaptea de primăvară e plină de atîta poezie, şi sufletul domnişoarei e aşa dc neliniştit! Fără voie, paşii o duc spre colţul grădinii. Dar se opreşte o clipă. A auzit lămurit paşii. — A ! nu e vorba de dragoste, diar măcar să vadă cine-i! Şi se apropie uşoară, înmlădiindu-se prin ifarmecul lunii. CÎNELE Strada era de obicei tăcută. Ferită de cursul birjelor, de năvala ciară lor din sale şi de glasurile iprecupeţilor, şapte zile din săptăniînă o ducea, mai ales vara, într-un fel de moleşală, ca un om oaire de-iaibia stă de somn. Doar spire sară, cînd slujbaşii trebuiau să se întoarcă de :pe la canţelerii, 'cucoanele icu breburi.l-e şi mîocările isprăvite îndrăzneau să înainteze pe la porţi, şî acolo puneau la cale politica tîrgului aşteptîndu-şi soţii. Eirau şi copii puţini, fiindcă familiile se înţelegeau asuipra punctului că «astăzi, dragă, viaţa e grea, nu mai e ca odinioară, cînd te duceai cu uit •sorocovăţ în piaţă, cumpăra! cît puteai duce în spate şi te întorceai şi cu cusur». Copii erau puţini, şi cîţi erau, creşteau în frica Lui Dumnezeu şî a lui sfîntui Necuta-i din cui. N-aveau voie să se joace cu băieţii «mahalagiilor» pe sub garduri şi pe maidanuri, n-aveau voie să-şi rupă hainele şi să-şi zvîdă pălăriile în colb, trebuiau să fie ca nişte fete mari, să mînînce puţin, să se poarte cuviincios, că astăzi viaţa-i grea. Glasurile lor se auzeau numai sîmbăta sar a, oa nişte ţipete de 43 — M. Saflovtatw voi. I. 673 moarte, cînd mamele săreau asupra lor, îi dczbrăcaii,-îi făccau albi de săpun şi-i virau cu ciadul In albiile ou leşie. Altfel, ,pe strada aceasta, a Prefecturii, stăteau numai fianflii cumsecade de funcţioixari. Numai' în capăt, spre marginea tîrgului, rămăsese din vechi un om de rînd, un Ifanaragiu. II chema Dorobanţu, In amurg pornea, cu scara trecută pe umăirul stîng, ca să aprindă luminile tîrgului, şi se întorcea stîngîndu-le la miezul nopţii. Le stingea şi cînta încet, cuirapănindu-se şi sprijinindu-sc în scară: Foileana bobului — . Pe malu Şiretului Paşte mînzti Iorguluf... Cînd se suia isă sfcîngă flacăra, masul Iui mare sclipea roş în bătaia (felinarului. ; Aoasă, Dorobanţu ise oertia cu Huzia, 'neva.stă-sa ; ba uneori ieşeau în .puterea nopţii trăgîndu-se de cap, chiuind şi tăvălîndu-se prin şanţuri. De altminteri Buza, femeie grasă şi voinică, ena destul de vrednică şi spăla, cu ziua, toate rufele murdare ale boierilor din strada Prefecturii. Cel mai cu vază locuitor sălăşluia de bună-sama în casa cea mai mare. Cuconul Vasile Teodoreanu, poli-taiul. Trăia numai cu cucoana Adela, erau singuri, fără copii, şi amîndoi mărturiseau că sînt foarte fericiţi. Dumnealui era scurt şi gros, chel, cu un nas rr.are pornit în jos, cătră barba şi -mustăţile cărunte; dumneaei era uscată, cu obrajii supţi şi cu un nas lung, care privea spre cer. Cucoana Adela avea o pisică roşă, Floricica; cuconul Vasile un copoi mare, Osman; şi cînd Osman lua la goană lat rînd pe Floricica, care fugea de-şi scotea ochii, scuipînd, cu coada înîoiată 674 cît un măturoi, — dumnealor se luau k ceartă: cucoana ridica {lipind ascuţit mînile şi nasul cătră cer, boierul înjura gros cu nasul întors ameninţător spre pămînt. Pe urmă ®e împăcau şi dădeau vecinilor lă«muriri: — Ce să facem? dacă n-avem copii... Dintre vecini, prietinul de aproape al poliţaiului era cuconul Gheorghieş Horga, directorul prefecturii, mijlociu, sprinten şi mare amatior de curaşi şi de găini. Ograda lui era plină de tot soiul de cobăi, şi dimineaţa domnul Horga se scula cel' dintâi, ca să vadă bătăliile dintre cucoşi. Peste zi povestea prietinilor asalturile şi vitejiile împintenafîlor săi, cu amănunte şi înflorituri. Cucoana Caliopi era acuma sură pe Ia tîmple şi tot nu se -mai săturase de dragoste. Cetea romane şi cînta, sara, cu glas tremurat, melodii arzătoare; cînd vorbea, întorcea ochii pe dos, dădea din cap, îşi umfla nările şi îşi subfiia buzele; dar cuconul Gheorghieş nu vroia să ştie de fleacurile acestea: după ce-şi bea cafeaua, adormea în jîlţ gîndindu-se la galiţele lui colorate. Alţi vecini erau: Th. Th. Gavrilescu, grefierul, care totdeauna, după ce lua leafa, se întorcea în trăsură cu capu-n piept; Ionită Mărculescu, secretarul primăriei, care era mai dispreţuit dintre toti, din pricină că la dînsul în casă cînta găina, adică cucoana Frosa, subţire, frumuşică şi iute ca un spiriduş ; cuconu Toader Lascarache, ofiţerul stării civile, însurat la tineretă cu IbătrMeta. moaşei Măria, unguroaică de neam, care-1 bănuia totdeauna că umblă după muieri, şi se tînguiia tulurom de necredinţa lui Todere, — şi alţii mulţi mai mărunţi şi mai neînsemnaţi slujbaşi. Toti trăiau într-o linişte şi o înţeiegere desăvîrşită, în casele curate, împrejmuite de grădini şi livezi. De 43+ 675 multă vreme o duceau aşa, Dorobanţu aprinzînd 51 stîngînd felinarele, Teodoreanu repezindu-şi nasul în pămînt, cucoana Adeîa înălţîndu-1 spre cer, Horga aţîţîndu-şi cucoşii, cucoana Caliopi spăriind cu cîn-tecele ei vietăţile împrejurimilor, — şi se simţeau foarte la locul lor. Dar într-un rînd o spaimă mare a burzuluit toate sufletele. Era într-amurgul. Cucoana Frosa stătea la zăbrea, frumos pieptănată şi privea gînditoare la rarii trecători ; cucoana Adela era în baicon ; cucoana Caliopi la poartă, privind în lungul drumului şi aşteptîndu-şi odrasla cea mai mare, trimeasă la pitărie după pîne. Băiatul, Costică, venea încet cu pînea la subsuoară, privind cu luare-aminte pulberea pe care o stîrnea valuri, tîrîndu-şi botinele. Din balcon, cucoana Adela îşi înălţă nasul şi întrebă : — Ai mai ieşit la poartă, soro ? — Dia, dragă. Aştept să-mi vie diavolul de băiet cu pînea. Acuşi trebuie să pice şi dumnealui de la can-ţelarie. — Apoi începu să ţipe ascuţit: — Dar hai, dimone, mai repede 1 ai să-ţi strici botinele tîrîindu-le prim colb... Zărind pe Frosa la geam, îi făcu din cap un compliment şi-i surise cu dulceaţă. In vremea aceasta, boierii întorseseră .colţul stradei şi ajunseseră pe Costiică înaintea casei lui Mărculescu. Acolo se opriră o clipă urmîndu:şi vorba începută încă de la birou, pe cînd nevestica secretarului se retrăgea roşă şi grăbită de la geam. Costică se plecă şi ridică de jos o piatră : un biet cîne ogîrjit. al-b, cu coastele ieşite, intrase în uliţă, cu coada între picioare, şi muşluia pe sub garduri. Era 676 aşa de umilit şi aşa de amărît, — şi vîntul de-ar fi bătut, i-ar fi dat jos. Cînii mahalalei îl simţiră şi dădură năvală în uliţă, care strecurfndu-se pe sub porţi, care sărind peste garduri. Erau de toate neamurile şi de toate mărimile : creţi şi lînoşi; zbîrliţi, cu păr aspru în jurul botului; bocşi .graşi cu nasurile turtite; copoi sprinteni; dulăi cu hămăituri răguşite, — şi toţi dădură năvală în jurul veneticului. Piatra copilului porni şi pocni în-tr-un gard, — străinul îşi încovoie în sus spinarea, îşi ridică buzele şi-şi arătă dinţii, pe cînd hămăiturile celorlalţi umpleau strada de larmă. Unul, mai îndrăzneţ, se avîntă. Veneticul se întoarse ca fulgerul clămpănind din dinţii albi, apoi porni încet, cu ochii la pîndă. Cînii ceilalţi, însă, dînd un iureş, îl întoarseră. Costică repezi altă piatră, şi javra, izbită, icni, făcu două copce şi trecu arsă pe alături. Băiatul răcni o dată ascuţit şi se plecă spre picioare» boierii îl împresurară cu întrebări felurite, iar cucoana Caliopi din poartă lăsă să-i soape un ţipăt ascuţit: — Haah 1 l-a muşcat cînele!... Din balcon, cucoana Adela începu a striga cu nasul spre cer : — Vasile ! Vasile! ieşi afară ! un cîne turbat ipe uliţă ! A muşcat pe Osman f Şi cuconu Vasile dădu buzna afară spăriat, privi o clipă cu ochi uimiţi furtuna din stradă, oamenii şi femeiie care ieşeau de pretutindeni întrebîndu-se, re-pezindu-se, izbindu-se, — se întoarse, năvăli iar în casă şi ieşi numaidecît cu puşca. — Haah I ţipă iar cucoana Caliopi, un cîne turbat 1... Şi cînii Jătrau, şi oamenii se prăbuşiră în toate părţile şi sa întoarseră cu ce putuseră apuca, cu ciomege, 677 qu bastoane, cu ostrete rupte din garduri, doi servitori se arătară cu furcile, — şi începură goana. ■ Cînele străin se strecura rînjind prin şanţ, pe sub garduri; din cînd în cînd clămpănea la năvălirile prea înaintate ale duşmanilor care-1 lătrau furioşi; apoi. cînd răcnetele şi fîşcîiturile oamenilor îi împresurară, o porni ceva mai repegior, cu coada mai strînsă pe pîntece. Era foarte umilit şi parca nu cerea decît să fie lăsat în pliata Domnului. Dar o piatră îl ajunse, apoi alta. Din urmă veneau mînioşi şi cuconul Gheorghieş Horga, şi grefierul Gavrilescu, şi Mărculescu, şi Lascarache, şi toţi locuitorii şi slugile străzii, învîrtind arme ucigaşe. Cuconul Vasile se opri o ţîră, ridică puşca, ochi, şi odată cu bubuitura asurzitoare, un fum des învălui grămada, Cînele o porni în ifugă spări;ată şi urmăritorii se răsfirară răcnind şi chiuind. Din strada Prefecturii cotiră în uliţa Ştefan cel Mare. Acolo oamenii, înspăimîntaţi de atîta larmă, săriseră în păr şi se băteau cap în cap. — Ce-i, frate, ce s-a întîmplat ? — Domnule ! strigă poliţaiul bălăbănindu-şi puşca ; e turbat I — Cine-i turbat ? — După el, domnule, nu sta la vorbă ! ordon, domnule, ordon 1 Cîne turbat! După el 1 Şi alergau toţi după el. Cînele fugea îngrozit de strigătele sălbatice şi bătut de bolovanii care alergau, sărind pe drum, în urma lui. — A muşcat un băiet! — Pe cine l-a muşcat ? ' — Un băiet al lui Horga, de zece ani... — Ce spune ? Ce zice că a muşcat ? Pe cine ? — Nij ştiu L. iaud că .a muşcat zece copii... 673 Şi goană, şi ţipete, şi fluierături, — şi iată că uliţa deşteptată în capătul celălalt se ridică la picioare ca un singur om şi opreşle fuga urmăritului cu o grindină repede de pietre. Cînele se întoarce, dar de dincoace duşmanii s-au înteţit şi printre răcnete răzbate o vorbă spăimîntată : «Turbat 1 E turbat 1 Cîne turbatl» Şi vin cu.mînie, îşi bălăbănesc ciomegele, furcile, bastoanele, nu mai este chip de scăpare, şi pribeagul începe a urla înfiorător, stă o clipă în loc, apoi se repede şi se strecoară subt un podeţ. L-au împresurat. Cuconul Vasile, de departe, trage al doilea foc asurzitor, bolovanii pornesc, se izbesc şi se înfundă pe gura neagră a podeţului, mulţimea se apropie fierbi,nd. D.ar deodată se răsfr.înge în laturi îngrozită, unii cad pe spate, alţii se rostogolesc spre laturi... Cînele a zvîcnit ca un bulgăre de zăpadă de sub pod şi, prin şanţul pe care l-a croit spaima înaintea Iui, sfîrîie ca o arătare. Dar ciomegele l-au ajuns ; l-au îngrămădit subt un gard. Izbit, sfîşîat, zdrobit, începe iar a urla cu sălbătăcie, cu ochii căscaţi de spaimă aţintiţi asupra lumii care-1 împresoară şi care-1 ucide. Gemetele slăbesc înăbuşite; sîngele năvăleşte pe gură, iese ca nişte flori pe blana albă, printre coaste, •— şi ochii se rostogolesc ca nişte globuri crunte, apoi rămîn neclintiţi, plini de lacrimi şi sînge, şi parcă întreabă ceva cu groază şi cu durere. Mulţimea se mişcă, se împrăştie. Şi boierii intră pe strada Prefecturii, vorbind zgomotos. Cine a dat întâi? Cine l-a sfîrşit ? Fiecare a dat lovitura cea din urmă. Cucoanele aşteaptă neliniştite. Ce-a fost ? Cum a fost ? Costică nu-i muşcat, nu-i muşcat nici Osman, dar putea să se Intlmple mare comedie. Praful uliţii, ca niciodată, se ridică des şi scînteiază ca o pulbere de aur în luminile asfinţitului, peste casele curate şi peste livezile verzi. Şi deodată o cucoană îşi aduce aminte că mine a rea se răceşte, — şi toţi îşi aduc aminte că n-au cinat încă, şi se grăbesc spre case. Poftă bună, bun apetit, praful se potoleşte, lătrăturile coniencsc, sara coboară pesfe liniştea oamenilor. CEI DOI STRĂINI A Intr-o zi de vară cu soare .mult, doi oameni străini coborîră dintr-o teleagă la marginea salului. Unul vîrî mîna-n baiu, scoase ,punga şi plăti ovreiului, apoi amîndoi intrară în sat, pe cînd căruţaşul se învîrtea împrejurul calului slab, privindu-1 cu luare-aminte ca şi cum voia să-i numere coastele. Ciasele lalbe, ridicate ki-co’.o în mijlocul ver deţii grădinilor şi livezilor, păreau că dorm tăcute şi singuratice : oamenii erau la cîmp, la prăşi la a doua a păpuşoiului. Numai pe alocuri o fetiiţă mai răsărită se năcăjea pe cărăiruşile alburii, ca o cloşcă, cu un fcîrd de frăţiori numai în durligi, nemulţămiţi şi plim-gînd cu pumnii în ochi. , Străinii mergeau ,pe drumul din .mijlocul statuii ui. — spre crîşmă. Er"au îmbrăcaţi ca ploieşţenii larma-roacclor moldoveneşti : cu nădragi largi, cu brîie lato, cu ilicuri lustruite, cu pălării moi înguste-n bouri. Aveau gente mari, pline şi grele, la şolduri. Mergeau repede, siîmind cu ciubotele colbul drumului, şi vorbeau, înturnîndu-sc La fiecare clipă unul spre altul şi dinid din mini, o limbă încurcată ,şi răstită. 681 La crîşmă dormitau muşteriii obişnuiţi: Ion Săcâ-reanu, vătăjel lia (primărie, oare atrigia tuturor că rare leafă ,şi nu mai pune cît lumea plugul în pămînt, şi Ion Bo'sînceanu, nialt şi slab, scriitor, oaire umbla înveşmintiat cia la itîrg, vorbea ou cuvinte tehnice, se îmbătia în fieaare zi, şi după cheiuri se recomanda Ion BrMea.nu, Unul &e 'rezema de un stîlp all casei, pe prispă, cu im în i le lamîndouă pe ciomag ,şi grămădite în ,biaiibă. Celălalt, piantialoroarul, sta ilîngă usa, pe bancă, şi din vreme în vreme îşi înălţa masul şi ochii somnoroşi, încreţind obnazufl la pişcăturile muştelor, cu o mutra zibîncită, -cu gura căisoată, parcă tot voia să strănute. Scăpase jos vărguţia de alun cojită pe care în mers o tremura în mîna dreiaptă, şi lacum îi era lene să o mai ridice. Ie ră'stimipuiri îşi scăpata aaput spre genunchi, apoi brusc îl înăilţa, pălindn-1 de părete. Străinii trecură, bocănind -cu cizmele, peste podeţ şi, cu larma glasurilor lor intărîtiate, deşteptară pe cei doi slujbiaşi. Săcăroanu strigă : «Ha ?» şi se ridică în picioare. Bosînceianu îşi crăpă încet pleoapele, apoi deschise ochii îşi închise gura. Alungă cu mînia, suspinând adint, musoa care-il năcăjea, se plecă şi-şi ridică ivă?-guţa. Căs'că lung închizînd ochii, şi-şi înltinse braţele în liaituri, î,şi împinse după aceea, pe dinapoi, ,păilărla pe ochi şi strigă .răguşit: — 'Domnu Giavril 1 '' . înlăuntru se auzi un bombănit şi o trtoti'tură da scaun : se trezea şi domnul Giaviril, crîşmiarul, oare dormise ipînă atunci cu capul pe tejghea. Cei doi necunoscuţi îşi conteniră vorba, !se opriră şi ziseră, ridi'rtnd mînile la pălării : 682 — Bună ziuia ! 1 — Bună zitiia ! răspunse Bosînceanu înăIţind văr- guţta spre cap. 1 . Crîşmajufl ieşi în prag cu părul zbîrlit, freciindu-se lia ochi, şi zise şi el: Bună ziua ! , Necunoscuţii se aşezară pe cîte un scaun la masa din umlbra streşinii. Amîndoi eriau negrie io şi şi sprîn-cemaţi, cu mustăţile mari, oameni în puterea vîrstei. Unul avea nasul ascuţit şi repezit în jos ; lia celălalt buza de sus, crăpată în piartea dreaptă şi roşă, descoperea cîţivia dinţi albi şi dungi. — Adă un kilogram de vin ! zise cel cu masul lung, apoi se întoarse sipre tovarăşul său şi voi sa înceapă iar yorba. Atunci se apropie Bosînceianu : — Dumneavoastră aveţi vreo iafaoere pe-aici ? — Nimic 1 răspunse scurt cel cu buza ruptă. — îmi dai voie? urmă scriitorul, pumînd mina ipe-iwi soaun. i , — Cum nu ? . i Boklniceanu se aşeză. Oamenii prinlaeră a vorbi deodată tare în Bmlba lor neînţeleasă. Crîşimarul veni cu vinul si cu două pahaire. Ei te umplură, le deşertară, şi, fără să bage în samă pe tovarăşul nepoftit, începură a bate cu pumnul în masa şi a-şi vîrî degetele în ochi, răcnind tot mai tare unul la altul. Domnul Gavril îi privea rezemat de uşorul uşii, vă-făjelul se dăduse iniaî aproape şi se uila fără să priceapă ; Bosînoeaou, cu capul rezemat în p-al'raia stingă, îşi băteia pantalonii cu vărguţia, oam nerăbdător- Cîţiva oameni tăcuţi, copleşiţi de căldură, se opriră în drum lia tunetele glasurilor celor doi. După ce .stă-tură o vreme la îndoială, trecură şi ei în bătătură, se alăturară de Săcăreanu, îl întrebară încet. Văită- 683 jelui dădu nedumerit din umeri; ei se aşezară pe prispă şi aşteptară. Străinii băură vinul .şi mai cerură o garafă. Bo-sîncaanu tuşea, căuta isă piară .liniştit în frământările lui pe seiaun, — degeaba ! străinii nici nu voiau să ştie. Vorba lor era din ce în ce mai aprinsă. Uneori răcneau amândoi odată, saLteori unul tăcea şi ce!ă-liaM se înălţa cu aniîndouă mînile asupra lui, parcă voia să-l zdrobească. Pe urmă se aişeaa acesta şi ®c repezea în sus ceiălialt. Tnsfîrşit, după ce deşertiară şi igiariafa a doua, săriră amîndoi în sus şi prinseră a -şi repezi ciapekte unul la altul, -gata să.şi le ciocnească. La urmă, cel cu buza spintecată trînti un pumn în masă ;şi răcni două icuvimte mai' tiare decit totdeauna, cu disperare. Celălalt, în semn de înţelegere, plecă iad inc masul, pirrcă voia să şi-l enfiri-gă în pămînt, — şi se domoliră după aceasta în scurt. Chemară pe domnul Gavril, îi pilătiră, îşi -duseră mînile la pălării şi porniră. Bosîn-eeanu se făcu ’că nici nu-i vede. Lira mintos. Mormăi, ca să-l audă toţi : — Dă-i dracului! Nişte fartnazonil Cei doi, în uliţă, iar prinseră a răcni. Mergeau, hămăind, pe drumul oare duce !ia podul Şiret ud ui. Lăsară în urmă oasele albe şi livezile verzi ale aatului şi apucară printre ogoare. ‘ In ză.puşalia după-amiezii, în văzduhul dogoritor se roteau punfcte de foc. Cît cuprindieai cu ochii se întindea p'înza verde ia -porumbiştMoir, în ciare lucnau, î’ri-cdlo, pîlcuri de prăşi'tori. Săpau 'încovoiaţi, eum-pămi'fldu-sc repede înainte. Uneori un bărbat se ridica, cu capul înfăşurat în frunze de brusture, şi privea lung în întinderi. Se auzeau undeva cîntecele tră- gamte ale fetelor. Încolo, o linişte întinsă şi o lumină orbitoare. Oamenii imeifseră repede prin praful moaie ca va la al şoseilei. Trecură pe lingă podar, care dormea cu gura căscată, pe sp:ate, in umbra colibei, şi se opriră pe ipodul de lemn. Apa scăzută a rîului curgeia limpede între malurile năsipoase. Se vedeau de sus peştii argintii jucând ipe lingă tamaşi. Lia malul de di'ncolo se odihnea cireada de vaci culciaită la marginea luncii de sălcii. Doi băieţandri zvîrleau şi trăg&au undiţele şi urmăreau cu ochii, mcoridaţi, fuga pe unde a penei . Străinii, la mijlociul podului, prinseră iar ,a răcni şi a -şi vîrî suib nasuri pumnii. Apoi îşi traseră de lia şoMuri gentele. Iair urliară, iar se opriră, şi deodaită îşi vîriîră mînile ,piînă în cot în tăştiie de 'piele, le ridicară şi ab zăvoi, rămaseră uimiţi, .fără de nici un cuvânt, privind cu ochii .mari oa ilsa o minune. Şi slătură mult aşa, pînă oe străinii conteniră şi porniră, bocănind tare cu cizmele pe pod. După un răstimp, băieţii, ica să se încredinţeze, se strec urară în drum .şi de acolo petrecută cu ochii pînă departe ipe .necunoscuţi, pe sub streşinile luncii. După ce nu-i mai zăriră, se repeziră iar pe mal, îşi iepădară cămăşile, i ţar ti ;şi cureluşele în — Piatra le ,bune! izise unul. Al dra'cului 1 Hai să chemăm ipe !biţa Toader... , Atargară pe pod şi, de-aoolo, înălţîndu-ise m vîrfu-rile picioarelor, iprki’seră a ţiipia, cît îi ţinea gura, am'îndoi adiată : — Biţă Toadereeeel... BMiţăăă-i ! Biţă Toade- ree>e I... , < t , — Ce v-io pălit, măi ticăloşiilor ? gemu podarul rid i cînd ciapU'l,, somnoros. , — Măăăă... răcniră iar băieţii. Biţă Toadereaee !... ■ Podarul se sculă suduind şi ridică bota : — Ce-i, jmă ? . - — Nu-i niml'oa, zise unul, chemam pe bădiţa. — Aşa ? Ia s*taţi voi că vă măit ^u, ttalhadkwr ! — Huuu-măăă! udară dâavoftn, Bădiţa Ţoade- rceoc... . i 1 i Un glias slăbit de depărtare răsipunse cine ştie unde, de pe ogoare: , , ■— Ce-i, măăă ?... , . Moşneagul, podarul, îşi învirti ghioaga pe d-ela-supra capului şi -se repezi. Flăcăuaşii prinseră a ,le-păi cu picioarele ipe lemn, scoborîră podul şi porniră in fugă sipre vite. Se opriră. Unull ziise : — Ce, moşule ? Ce ai cu noi ? Am să te ispun lia bădiţa. , , , , Băit'r'inu'l scoborî înjurând pe mal şi prinse ia fugi după băieţi cu paşi scurţi, cu ciomagul înă,lţiat Unul o zbughi în zăvoi,, unul se opri. Podarul îl ajunse şi-i 686 dădu urna peste pulipcfe picioarelor. Băieţandrul se lăsă pe prund ţipînd înfiorător: - — Valeu ! Mă omoară ! Săriţi!... Şi iată că de pe ogoare începură a porni în fugă oarneni, cu sapele în spiate, pe cînd dincoace, cel căzut parcă se zbatea în gura morţii. Gurînd sătenii de la praşilă .năvăliră pe pod. ■— Ce-i ? Ciirte moare ? Cine s-ia 'înecat ? Iar îbăieţii dădură năvală spre bădiţa Toader, un flăcău mlit, cu ofchii scîntei-etoii. , — Ce-i, mă ? , ' i > — Uite coilea 1 ■ Oamenii se grămădiră şi priviră banii mari de •angint în pialinua flăcăului. , — Unde i-iaţi găisiit, bre ? Şi icu gliaisiuri repezi copiii 'prinseră a spune întâmplarea cu cei doi ploLeşteni. Cei, veniţi porniră a se ’frămîMa, pe 'cînd podarul, uimit, se lavîinta cel din-'tăi .spre coliiba lui, ca să se dezbrace. Şi într-o larmă de iglksuri minunate, ide strigăte de mirare, de întrebări, de îndemnuri, — bădiţa Toia-der 'îşi zvînli la'oolo pe pod straiele de pe ej, ise înălţă pe iparnuaclîc, îşi făcu vînt, căzu drep 3 , tu, [) 5 , nr. 35, p. S. ^ Ibidem, nr. 22, p. 5—6. ’ Ibidem, nr. 28, p. S. ‘ Ibidem, nr. 30. p. 7. 10 Ibidem, nr. 13, p. 6. u ibidem, 1900, nr. 40, p. 4. I! Ibidem, nr. 44, p. 5. |S Ibidem, nr. 46, p. 4. '■> Ibidem, nr. 48, p. 2—3. 15 Ibidem, nr. 49, p. 6. 18 Ibidem, nr. 51, p. 2. )' Ibidem, nr. 52, p. 5—7. i3 Revista modernă, J90], nr, 14. p. 1 i’ Ibidem, nr. 25, p. 2_____3. s“ Ibidem, nr. 30, p. 1. 711 Frumoşii ani pierduţi, Părinte bun, redâ-mi-L. Pribeagul iniră-n sat In vuietul arămii; Se lasă ostenit pe vechile poteci, Căsuţa albă-n fund, în {lori de lilieci,... Tot la .acea vreme scrie o poemă eroi-comică, Tragediile Galatei, oare ie-.a păs triat prin copiile luate de căttă prietini; originalul a fost distrus. încercase şi un roman; Suflete pierdute, din care lucrase doar cîteva capitole şi se gîndea intens la o Viaţă a lui Ştefan cel Mare, pe oare nu avea s-o realizeze decît ou patru decenii .miai tîrziu. Incepînd din 1897, dată cînd a .scris Duşman şi Luna, toţi anii care urmează, pînă în 1904 cînd publică cele dintâi patru volume, sînt bogaţi în prefaceri şi dezvoltare. E acaa epocă de formaţie de care spune autorul că-i incubaţia boalei lui de scriitor. Acuma ia fiinţă tot ce-a reunit în Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite„ Crîşmă lui Moş Precu : pe de o parte poeme lirice, pe de alta povestiri realiste ori momente fugitive covîrşite oele mai adeseori de Hinioa natură atotstăpînitaare. Legat de adîncurile pitoreşti ale Mioriţei prin mama sa oare era coborîtoare din ciobani de la munte (bunicul său după tată era originar din Gorj), copilărind pe malurile romantice ale Şiretului, Mihail Sa-doveami de cînd .s-ia trezit la lume a iubit tot ce era taină a firii. în sufletul lui se răsfrîngea natura cu toate ale ei văzute şi nevăzute, înfiorînd coarde ce nu erau numai ale sale, ci şi iale strămoşilor din veacuri. C-o putere de val uriaş se ridică într-însul durerea şi bucuria generaţiilor de înaintaşi ce încă nu spuseseră tot ce avuseseră de spus. întăi sub formă de visărie şi dragoste de singurătate, poezia asta milenară cerca să se salte din adîncuri şi să facă glas. Poetul îşi căuta imediu prielnic, se izola cu grijă, hrăuindu-se cu dunei părăsite, cu cîmpii dezolate, cu poveşti de-iale vîriturilor, cu cîntece de paseri, 712 cu înţelepciunea izvoarelor, cu melancolia toamnelor veştejite şi patima primăverii veşnic reînnoite. In aceiaşi iimip,' strămoşii crunţi ai veacurilor se frămîn-tau în el, cer în d -dreptate şi a scul taie. Şî curta d cele două porniri . 9—11 ; nr. G. p. 10—12. 2 Foiletonul Voinţei Naţionale, 1903 ; Edlt. Minerva, 1904. 46 — M. Sadoveanu, voi. I. 713 dat cîteva note relativ la fiaiptele istorice. Asta l-a făcut să re,vie într-un prolog ş-un epilog cu completări pe care le-a crezut necesare, schfcnbînd >şi forma de povestire — lucru pe care autorul pare că l-a regretat. Să afle cetitorul că Popa Ciotică ia existat într-un siat der răzaşi de -pe iapia Moldovei, Miteşti, şi că l-a botezat pe autor; iiar Istoria cu „ciotorosui“ ;i-ia fost povestită sciri'iitoTuiui 'de cătră mama sa. Evenimentele vieţii lui intime nu-1 tulbură de loc din lucru. In toamna anului 1901 se însoară, în 1902 fia ce armata la Tg. Ocna. El sorie, scrie întruna. _ Plimbîndu-se cu paşi rari şi grei prin cerdac, îşi aminteşte de povestea ciudată a unui unchi al Ini, aflată de ia tatăl său şi scrie Ivanciu LeulOri de altă istorisire tragică lauziită de 'la irtamia sa, după care imaginează Cîntecul de dragoste2-, bucata 0 cetit-o la o şezătoare din Fălticeni, cu mult succes, — ba chiar Săfiica Mi,!lo, o doamnă în vîrstă şi cultivată, a venit la dînsul şi i-ia spus vorbe de încurajare, încredinţîndu-1 că va face literatură buna. Rătăcind cu puşca pe malul iazurilor vede ştima apelor şi-şi alcătuieşte în minte, ca pe-o poezie Zîna Lacului3. îşi revede prietinul de copilărie Nunchevici, şi din dragoste pentru polonii blînzt şi primitivi, pe care îi cunoscuse aşa de bine în Paşcani, scrie Pribegii*. Rămăşiţa din vechea simpatie a lui Mihai din Paşcani pentru „haiduci", buoata. Cozma Răcoare 5 e o fantezie romantică, pe jumătate cîntec hîtru băirînesc. Moarta6 e ceia mai veche din bucăţile ce alcătuiesc Povestiri; şi pe asta o ştie pe dinafară, ca şi pe Duşman şi Luna, scrise cam la aceeaşi epocă. Năluca11 Necunoscutuls, Ionică 9, Ha- 1 Pagini alese, 1902, nr. 7, p. 2—7. 2 Sămănăiorul, 1903, p. 599—605 ; 515—621. s Sămănăiorul, 1903, p. 710—714 ; Calendarul Minervei, 1904. < Sămănăiorul, 1904, p. 70—73. * Revista modernă, 1902, nr. 43, p. 1—3. 6 Pagini literare, 1900, nr. 49, p. 6. 7 Revista modernă, 1901, nr. 42, p. 2—4. 6 Sămănătoritl, 1903, p. 226—229. » Ibidem, 1904, p. 5—8. 714 nul Boului Intr-un sat odată2, Un ţipăt3, Regretul4, scrise în 1901—1902, sînt brodate pe impresii culese din drumurile pe care obişnuia să le facă autorul în împrejurimile Fălticenilor. Răzbunarea lui Nour5, scrisă în 1903 tot la Fălticeni, n-.a apărut în nici o 'revistă. Singură buoata Cei trei5 e scrisă la Bucureşti, în 1904. Autorul povesteşte că se întîkiise 'dimineaţa cu St. O. Iosif, care-i ceruse manuscript pentru Sâmă-nătorui. După-amiază ia scris bucata şi sara i-ia .şi cetit-o. Lui Iosif î-a plăcut nespus de mult. S-iau plimbat pe străzi, au mai intrat la un pahar de vin, petre-cînd o „noapte albă“. Dimineaţa, aîxxl răceala şi foameia i-au cuiprins, au intrat la Cafeu! Bulevard, să ia o gustare. Acolo 'dau de Il-arie Cihendi care-şi beia, ca de obicei la ora aceea, cafeaua cu .liapte. Iosif, bine dispus şi plin de căldura prietiniei pe care i-o cumunicase bucata Cei trei, spune lui Sado-veanu, arătînd pe Chendi care stia întunecat şi grav : — Aistia-i 0,arţă... * încă din 1900, pe cînd se afla în Bucureşti ca student, 'împărtăşind o cameră ou Neculai Dunăreanu, oare făcea şi el versuri, înţelesese că prea plinul sufletului său şi simpatia omenească ce-1 frământa în adirscuri trebuie să şi le-ndrepte spre tot ce-i specific poporului nostru. Revelaţia aceasta îi venise pe cînd lucra k o tragedie în versuri după subiectul lui Euri-pide Hecabe. Mărturisirea împrejurărilor în oare s-a făcut racea revelaţie s-a păstrat într-o scrisoare, datată 15 îevruarie 1901 : > Pagini alese, 1903. nr. ÎS, p. 2—4. 2 Sâmănâtorul, 1903. p. 261—267. 3 Revista modernă, 1002, nr. 48, p. 3—4 ; Sămănătorul, 1904. p. —40. 4 Sămănătorul, 1904, p. 89—92. '* Minerva, 1904. fi Sămănătorul, 1903, p. 790—796. 715 ,,Intr-o noapte, ce-mi vine mie?- — «Măi, zic, ce-imi pasă mie de Hecabe şi de durerile ei cînd sînt oameni care trăiesc şi care sînt mai chinuiţi şi mai năcăjiţi ? De ce să nu scriu durerile lor ?» Vorbele astaa mii le-am zis după cli-p:a 'în ■care mi-a fulgerat plin minte nenorocitul Ion Ursu ou întregul Iui convoi der nenorociri. Şi m-am sculat, dragă prietine, din pat, aşa dezbrăcat, şi-am rupt în două jumătatea de tragedie transcrisă, şi-am dat-o pe foc. Lui lo-nescu 1 îi venea să .înnebunească; a băgat imîna în foc s-o scoată şi s-ia fript, iiar eu m-am trîntit în ipat, năcăjit şi amărît şi de a doua zi iam început pe Ion Ursu2". (Colecţia E. Furfaină). A pus în nuvela asta, pe care a Lucrat-o vorbă cu vorbă în miinte, o parte din viaţa pe care o trăise oarecum în tîrgul său natal, Paşcanii. De copil _cu* nos-ouse lumea pestriţă a cartierului muncitoresc din gară, polonii ou inimă bună oare îşi uşurează punga ’a crîşmă lui Barbălată, duminicile pe malul Şiretului, zlilele de toamnă plumburie sfîşiate de chemarea tragică a fabricii. Ii rămăseseră în minte şi ogoarele inundate de apa cotropitoare a Şiretului şi chipurile chinuite ale gospodarilor nevoiaşi. Pe Ion Unsu îl asemuise c-un unchi de pe mamă, care îşi lăsase la fel ogorul sărac ca să caute cîştig' bun La Atelierele Paşcani. Pe Hleba îl întîkiise adesea, şi-i privise de multe ori faţa bălalie luminată de un zâmbet blajin. De bucată fusese, destul de mulţămit. Avea daJ" temei să nădăjduiască în iputerile Siale, acuma de cînd ştia unde să-şi găsească mediul lucrărilor viitoare. Astfel, ia Fălticeni, în 1901, 27 ianuarie, vesteşte pe prietinul rămas la Iaşi : „Acuma mă ocup ou adunarea de note şi de date asupra unei bucăţi de umor şi de satiră pe oare o voi scrie cu Beldiceanu ; dar deocamdată e în stare de proiect numai. Scene săteşti şi moravuri săteşti". (Colecţia iE. Furtună). 1 Neculai Iotiescu-Dunăreanii. 2 Revista modernă, 1001, nr. 35, p. 3—4 ; Dureri înăbuşite. Mi-nerva, 1004. 716 E vorba de Crişma lui moş Precu. Cunoştea bine viiata Rădăşenilor, tipul ipopii Dumitru Tărăboi, a! popii Manoilă, ai morarului, primarului, jandarmului; — mtţmplările cu smîcul, botezul; Roaibei şi altele... Unele capitole urma să le scrie Nicuşor Beldiceamu, care copilărise în acele looifri, şi altele el. Colaborarea, însă, se vede că nu preia mergea, căci, la 25 martie al aceluiaşi an, Sadoveanu scria : „Tot romanul va fi umoristic afară de trei capitole tragice.......Titluri ? (din romanul nostru viitor Popa Tărăboi) ascultă : „Un nod în papură şi un nod în barbă...„Trei focuri ide revolver...11, „O noapte vijelioasă11 etc. etc.“ (Colecţia E. Furtună). Popa Tărăboi rămîne baltă — o încercare neizbutită, hibridă. Abia în 1904 Siadoveanu se gîndeşte să se slujească de notele adunate ou treli iani înainte. Introduce pe moş Precu, pe mătuşa Anghelina, pe Chi-chîiiffă, Ziafoaria Zadoiina şi Ileania, scriind într-o săp-tămînă Crişma lui moş Precu l. Şi într-o sară, cald încă de emoţia creaţiei, cheamă pe Beldioeanu, St. O. Iosif, Souirtu, Vasile Savel la el lacasă, iîn strada Toamnei 89, şi îe-o ceteşte. Scriitorul îşi întemeiase un •cămiin între -timp. îndată după aceea, pe iarnia cumplită din 1902, îşi începe şi serviciul militar. In vremea verii aceluiaşi an, pleacă îin garnizoană la Tg, Ocna, >unde e adine impresionat de cei care îşi fac munca silnică, tăind sare. Legînd acest puternic sentiment de imiiă laţă de nenorocitele fiinţe omeneşti căzute aşa de jos ou pierzania ce pîndeşte pe flăcăii veniţi la tîrg pentru armată şi senzaţia tirăStă a izolării la stînă ipe-o iarnă viforoasă, încheagă povestea lui Petrea Străinul2, în toamna anului 1902, se pare ; în orice caz ştim ou certitudine că în februar 1903 bucata era sorisă şi apare ‘în foile tîmpiuliui. ★ 1 Sămănătorul, 1904, p. 806—813, un fragment întitulat „Claca’'. 2 Revista ideaUstă, 1903, nr. 7, p. 173—209. 717 De multe ori >un firav 'pretext slujeşte ca punct de plecare. Unele (dintre bucăţi au pornit de la sliinpfle impresii fugitive, formînd acorduri muzicale sau fantezii care uneori se transformă în momente 'dramatice. Aşa e Vîntul *, >în care viscolul :pe străzile igK>ale ale Bucereştiului, îritr-o sară de iarnă, a dat naştere und vliziuni uşor umoristice. Vîntul, soarele, ploaia, — elementele n-ateii şi tot ce ne domină în anumite clipe sufletul — au putut li prilej de inspiraţie. In Două vieţi2 şi în Duşmanii3 punctul de plecare e cîntecul. Cea. dintăi e ‘mumiai o clipă iîn care curgerea neaşteptată a unui cor trezeşte infima împietrită a unui ibătrîn şi împacă cele doua vieţi singuratice : bunicul şi nepoţelul. în cea de-a doua, puterea tainică a clopotelor din noaptea învierii, îmbinată Cu întoarcerea pe înserat cu carul prin pădure, a idiat naştere unui moment dramatic plin de mişcare. 'Dar şi o simplă scrisorlieă de dragoste într-un manuscript, printre hîrţoage, pe cînd copia ceva la Biblioteca Aoademiei, poate fi punctul de plecare al unei bucăţi, Un manuscript neisprăvit4, In >care sentimentul de taină ia unei iuibiri arzătoare e romantic pliasat în muzeul casei părinteşti, către oare te 'întorci cu melancolie din cînd în cînd. Pretutindeni găseşte motive pentru 'povestirile sale. Moşul5 e o întâmplare veche auzită de la tatăl său, — scrisă mai ales pentru a pune în ea meşteşugul ţiganilor de a sări ou prăjina ca să ajungă la cotitură şi să cadă dintroda-tă asupra celor urmăriţi. Epilogul5, un impuls la dorinţa unui prietin, vechiul publicist Ion Teodorescu, de a vedea pe Sadoveanu scriind îşi proză adevărată, nu numai poezlie, Bu- 1 Pagini alene, 1902, nr. 16, p. 34, sub titlul Poveste de Crăciun. 2 Lumea, 1899, nr. 1, p. 2—4, sub titlul Doi copii; Pagini literare, 1900. nr. 51, p. 2. 3 Vieaţa nouă, 1899, p. 11, sub titlul Duşman: Mişcarea lite- rară şi artistică, 1901. nr. 3, p. 7—0. sub titlul Duşmanul. * Crişma lui moş Precu, Edit. Minerva, 1004. 6 Sâmănăiorul, 1903. p. 230—232. 1 Făt-frumos, 1904, p. 35—40. 718 ca ba a plăcut amicului, «dar cu mult mai puţin autorului. In Doi fecioril, l-a preocupat nu atîta mo-meritul dramatic, ott priveliştea de iarnă şi tabloul pitoresc al flăcăului cu mînzooul. Două firi2, prezintă amintiţii de la salinele Tîrgu-Ocna, -unde scriitorul a stat în 'garnizoană în timpul stagiului său militar. P-eiaaj, oameni, cortegiu de ocnaşi, atmosferă, totul (Corespunde realităţii. Ziua caldă de vara, cu apa Şiretului şi cu scăldatul oqpilăriei, — plasată însă la Llitemi — o găsim zugrăvită în Cei doi străini3. Ciudăţenia întîmplă-rii, istorislită de Dumitru Andruşca, o cimotie a autorului, cuprinde într-o atmosferă de poveste satul, lumina coaptă, oamenii :şi priveliştile. Alte bucăţi cuprind drame trăite de însuşi scriitorul. Copil fiind, a stat într-o noapte lia ipiîndă c-utn paznic bă ir în în vie, înfiorat de frica hoţilor. în loc de autor, un ţigănuş şi iată nuvela Un viteaz 4. f s-a imtumplat adeseia să fie apucat de furtună, la vreme de noapte, pe cînd se ducea ori se întorcea de la vînat. De aici Sluga5. Intr-un rînd, pe-o zi de iarnă, pe oînd era încă la liceu, a pornit cu prietinul Nicuşor Beldiceanu la vînat; au trecut B.ahluiul şi s-aiu suit la Cetăţuia. Cercetînd vechile chilii ale mănăstirii, pe atunci încă în ruină, au găsit' iscălitura tui Em în eseu pe peretele (unei încăperii în care aoutn locuiau o ‘babă şi un moşneag. Au stat acolo cu cei doi bătrân de-au ospătat, s-au odihnit încălzindu-se la foc şi aşa au aflat povestea lui Moş Simion6. Tîrgul copilăriei lui i-a slujit de multe ori de cadru ; eroina bucăţii Luna7; o domnişoară Apostol, se pare, frumuşică, 'brunetă, romanţioasă, a trăit în oraşul Paşcani. 1 Samănătorul, 1904, p. 276—279, î Luceafărul, 1904, nr. 22—23, p. 374—378. 8 Crişma lui Moş Precu, Edit. Minerva, 1304. < Pagini literare, 1899, nr. 49, p. 2—3; Revista modernă, 1901, nr. 41, p. 1—3. s Samănătorul, 1904, p. ISO—154. « Revista idealistă, 1904, p. 694—699, nr. 2, p. 328—334. 7 Vieafa nouă, 1899, p. 11, sub titlul Bine crescută; Rev:sta Idealistă, 1903, nr. 4, p. 162—166, sub titlul Luna. 719 Fălticenii, — ial doilea oraş oare-i reclamă ca cetăţean -pe -Mihail Sadoveanu — i-a prilejuit şi el destule povestiri. Casa în care-şi duceau viaţia cei trei bătrîni din Ruini1 a existat pe strada Pietrari. întâmplările i-au fost relatate autorului de o rudă apropiată, doamna Ecaterinia Ţinu. Pe aceeaşi uliţa de ila mairginea târgului, îndrăznea într-o iarnă un lup să intre, neliniştind gospodăriile oamenilor ; istoria cu Lupul2 e adevărată şi pe scriitor l->a interesat mai ales capcana ou purcelul, şiretlic aflat de lia 'localnici. Tot în aoel colţ ial tîrgului, de data asta însă pe strada Ştefan cel Miare, s-a întâmplat drama cu Cinele 3 ucis de către mahalagiii înfricoşaţi oare l-au luat drept turbat. ■k Bucăţile, reunite în volume, sînt cedate Editurii Minerva, pentru cinci ani, pe sume de nimic : Şoimii pe 100 de lei, Povestiri pe 200 de lei, Dureri înăbuşite şi Crîşmă lui moş Precu pe cîte 300 de lei. Propunerile tau fost ale autorului, oare n-avea sfătuitori şi nu-1 preocupa atît cîştigul cît arta. De altfel, pe vremea aceea, scriitorii nu cîştigiau din literatură, aşa că sumele de miai sus păreau liui Sadoveaxm îndestulătoare. Volumele, avînd mare succes, s-iau retipărit de miai multe ori ; fiind o bună afacere pentru editor, scriitorul a primit apoi numai pentru corectura fiecăirei ediţii sume egale cu cele dim contracte. Abia după al cincilea volum se stabilesc normele obişnuite {procent din preţul de v.înzare al volumului), ceea ce aducea autorului cam 1.200 de iei Ita o ediţie, sumă dare ti permitea să trăiască, exemplu unic pe atunci în literatura romînească. Apariţia noului scriitor stîrneşte un viu interes atît în rîndul cetitorilor, cît şi în lumea criticilor şi a oa- i Revista modernă 1901, nr. 30, p. 7—9, nr. 31, p. 4—6. 1 Sămănătorul, 1904, p. 182—186. 3 Crişmn Sui Moy Precu, Editura Minervia, 1904. 720 menilor de ştiinţă. Cel dintăi care vorbeşte de tînărul prozator latribuindu-i „o energie creatoare oare clădeşte j'ucîndu-se'1 e Necuitai larga, oare şi numeşte anul 1904 „anul iui Sadoveamu“. Academia se grăbeşte să-