1.1. RUSSU 1.1. RUSSU L'ETHNOGENESE DES ROUMAÎNS LE FONDS AUTOCHTONE THRACO-DACE ET LA COMPOSANTE LATINO-ROMANE CD EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ Bucureşti, 1981 ETNOGENEZA ROMÂNILOR FONDUL AUTOHTON TRACO-DAClC ŞI COMPONENTA LATINO-ROMANICĂ EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ Bucureşti, 1981 ,,Nihil tam difficile est quin quaerendo investigări possiet" (TERENTIUS, Heautontimorumenos, 4, 2,8) Coperta de GHEORGHE MOTORA I i CUPRINS Cuvînt înainte........................... 11 Abrevieri............................• 13 Cuvinte şi semne sonvenţionale ................... 13 Bibliografie............................ 15 PARTEA I .................................... 25 I ELEMENTE INTRODUCTIVE. GENERALITĂŢI]............• • - 27 II ISTORICUL CERCETĂRILOR PRIVIND SUBSTRATUL............ 37 Problema elementului lingvistic preroman în etnogeneză III POPULAŢIILE AUTOHTONE ÎN PENINSULA BALCANICĂ ŞI ÎN DACIA ... 71 1 ILLYRII..........■ •..................... 71 Illyrioi şi Illyria...................... 71 Dezvoltarea socială şi politică................ 72 Structura psihică ...................... 73 Limba illyrilor ."...................... 73 2 TRACO-GEŢII............................... 76 Teritoriul, cultura, istoria.................. 76 Geto-dacii.................... •........ 78 Limba tracilor....................... 79 Numele proprii....................... 81 Dispariţia limbii trace ................... 82 3 GRANIŢA ŞI AFINITĂŢILE ÎNTRE ILLYRI ŞI TRACI ......... 83 Raporturile lingvistice traco-illyre .............. 35 4 ROMANIZAREA ILLYRILOR ŞI A TRACO-DACILOR........... 88 Raporturile între illyră, traco-dacică şi albaneză....... 93 IV LIMBA ROMÂNĂ, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL.......... 97 1 „UNIUNEA LINGVISTICĂ" BALCANICĂ ................ 97 2 TRĂSĂTURI COMUNE ROMANO-ALBANEZE............... 102 3 CUVINTE ROMANICE COMUNE ALBANEZEI ŞI ROMANEI...... . 104 4 CUVINTE AUTOHTONE ALBANEZE ŞI ROMANEŞTI .......... 105 J CUPRINS 5 CUVINTE AUTOHTONE INEXISTENTE ÎN ALBANEZĂ......... 108 Identificarea cuvintelor autohtone.............. 108 Reconstrucţia de forme indo-europene ............ 110 6 TRACISMUL CUVINTELOR PREROMANE ................ 113 Cuvinte latine şi cuvinte autohtone............. 113 Populaţiile preromane : traco-dacii.............. 114 Cuvinte autohtone şi fonetica substratului........... 115 V EVOLUŢIA, IMPORTANŢA, REPARTIZAREA CUVINTELOR AUTOHTONE . . 118 1 DIN FAZA INDO-EUROPEANA LA FAZA TRACO-DACĂ (-ROMANĂ) .... 118 A) Radicale indo-europene.................. 118 B) Fonetica......................... 122 a) vocalismul...................... 123 b) consonantismul................... 123 C) Derivarea........................ 125 2 DIN FAZA TRACO-ROMANĂ LA LIMBA DE AZI............. 126 A) Fonetica......................... 126 a) vocalismul . . . ,...................... 127 b) consonantismul ................... 128 B) Derivarea........................ 128 3 IMPORTANŢA CUVINTELOR AUTOHTONE................ 129 Proporţia elementelor autohtone............... 129 Valoarea semantică, circulaţia, derivatele........... 131 4 REPARTIZAREA DIALECTALĂ............., ......... 134 5 ÎMPRUMUTURILE ÎN LIMBILE VECINE................ 138 VI SEMNIFICAŢIA LINGVISTICĂ-ISTORICĂ A CUVINTELOR AUTOHTONE . . 141 1 LIMBA LATINĂ ŞI SUBSTRATUL TRACO-DACIC............ 141 Unitatea şi vechimea elementelor autohtone.......... 142 Latina — limbă adoptată în provincii............. 143 Pătrunderea cuvintelor autohtone în latina populară...... 144 2 O ANALOGIE DIN ROMÂNIA APUSEANĂ................. 146 Cuvinte autohtone în limba franceză............. 146 3 FORMAREA LIMBII ROMANE ..................... 148 Valoarea documentară a cuvintelor autohtone......... 148 Concluziile filologiei române................. 149 Limba ,,straromână".................... 150 4 PROBLEMA OBÎRŞIEI ROMÂNILOR ................... 155 Limba şi comunitatea populară............... 155 Observaţii şi păreri vechi şi noi............... 157 Excesele latiniste ale Şcolii ardeleme............. 158 Teza continuităţii traco-daco-romane............. 159 Teoria lui Roesler ..................... 160 CUPRINS 9 VII TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE................. 165 1 AUTOHTONI ŞI ROMANI ÎN PROVINCIILE TRACE........... 165 2 DACO-GEŢII ÎN DACIA\ROMANĂ..................... 168 Izvoarele scrise (literare-istorice)............... 170 Documentele epigrafice şi numismatice............ 174 Reliefurile Columnei lui Traian ............... 175 Concluziile istoriografiei din sec. XIX . ........... 178 Auxilia Dacorum...................... 179 Triburi (etnonime) daco-getice................ 180 Toponimia Daciei romane.................. 183 Materialul arheologic.................... 183 Elemente geto-dace în inscripţii............... 186 Dacii liberi în perioada 106 — 271 .............. 188 3 ROMÂNISMUL ÎN DACIA TRAI ANĂ .................. 190 Romanizarea autohtonilor.................. 190 Rolul elementului militar.................. 193 4 ABANDONAREA PROVINCIEI DACIA................... 195 VIII DIN ANTICHITATE SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE.......... 202 1 MATERIALUL ARHEOLOGIC ÎN DACIA „POSTROMANĂ" ........ 203 2 PERMANENŢA ROMÂNISMULUI..................... 207 Ereditatea biologică autohtonă................ 211 3 CONTINUITATEA AŞEZĂRILOR ŞI OCUPAŢIILOR AGRARE ...... 211 4 CONVIEŢUIREA ROMÂNILOR CU SLA VII................ 218 5 TEORIA ,,IMIGRA ŢIONISTĂ"....................... 223 6 REGRUPAREA SOCIAL-POLITICĂ. OBŞTIILE ŞI SATELE........ 226 CONSIDERAŢII FINALE ............................. 231 Lupta de rezistenţă ca neam în epoca migraţiilor........ 237 PARTEA A II-A ................................. 239 MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON....................... 241 1 PRELIMINARII.............................. 241 2 ÎMPĂRŢIREA ŞI TRATAREA CUVINTELOR . ".............. 241 Repartizarea pe grupe semantice................ 243 3 REPERTORIUL LEXICAL ALFABETIC.................. 245 Indice .............................. 427 Resume..............................449 Zusammenfassung .........................459 CUVÎNT ÎNAINTE Continuare amplificată şi (în liniile mari) încheiată a eforturilor depuse vreme de peste trei decenii în munca de explorare, elucidare şi interpretare social-istorică şi etnologică a fondului etnobiologic şi cultural-lingvistic preroman (autohton, traco-dacic) şi a factorului latino-romanic în alcătuirea societăţii românofone (poporul român în antichitate şi evul mediu), monografia prezentă, fundamentată deopotrivă pe material lingvistic (,,ce spune limba română") şi pe cel general istoric-arheologic, a preluat, cum era firesc şi necesar, foarte mult din rezultatele noastre precedente, mai ales din Elemente autohtone în limba română (Bucureşti, 1970), cap. I — III, părţi din cap. IV şi întreg lotul lexical comun ,,româno-albanez". La acestea a fost adăugat şi integrat în^volumul de faţă stocul de cuvinte autohtone româneşti neatestate în albaneză. Sînt aici materiale, date şi expuneri cu demonstraţii lingvistice-etimologice de bază, nu numai utile, dar absolut indispensabile cercetătorilor angajaţi în marea anchetă istoriogra-ficâ menită să reconstituie şi să restabilească anumite realităţi social-istorice deloc simple şi, ca urmare, nu îndeajuns de limpede şi complet prezentate cititorului specialist sau nespecialist. Lanţului documentar al continuităţii organice de viaţă în spaţiul carpato-dunărean începînd din epoca bronzului (civilizaţia proto-tracă şi tracă) şi pîhă astăzi îi lipsea veriga reprezentată de argumentele de ordin lingvistic. Atare punţi de legătură lingvistică (deci cuUural-economică şi social-et-nică) oferite de tot ceea ce în realitate ,,spune limba română" îşi află dealtfel o firească întregire în rezultatele pozitive ale tuturor cercetărilor lingvistice-etimologice şi istorico-epigrafice, numismatice cu privire la traco-daci şi la illyri, ca şi în ansamblul datelor de ordin istoric privind spaţiul carpato-balcanic în general sau Dacia romană şi ,,postromană" în special. Spre a pătrunde în substanţa primară a procesului de etnogeneză e necesar ca în lucrarea de faţă întregul material documentar disponibil în etapa actuală a cercetării din ţara noastră, toate filoanele surselor de informaţie să fie puse la contribuţie pentru identificarea şi elucidarea eredităţii autohtone (lingvistice, social-etnice) şi a dimensiunilor componentei romanice în procesul de sinteză al romanizării. Materialul documentar în ansamblul său şi în lumina noilor criterii verifică şi fundamentează mai trainic teza despre autohtonia şi continuitatea poporului român în teritoriile de intensă romanizare din Moesia şi Dacia carpato-dunăreană. Izvorînd din necesitatea de a lămuri etimologia reală a unor cuvinte româneşti controversate, obscure (şi ca atare greşit interpretate de mulţi filologi) şi, în acelaşi timp, rostul şi importanţa lor în fondul lexical moştenit (anteslav) al limbii române, prezenta monografie adună şi studiază comparativ mai întîi datele esenţiale asupra locuitorilor antici ai zonei carpato-balcanice şi asupra romanizării lor; apoi materialul lexical românesc de factură autohtonă (pre-romană), analizat sub raport lingvistic-etimologic şi interpretat social-istoric spre 12 CUVINT ÎNAINTE a putea fi integrat în ansamblul documentării istorice disponibile in etapa actuală. Sînt contribuţii semnificative la luminarea „misterului" ce învăluie (potrivit unor teorii) începuturile limbii şi poporului român, mai precis, perioada pre- şi proto-istorică. Baza de plecare a prezentei monografii este formată din cele circa 70 de cuvinte comune cu albaneza fElAutoht, 1970) şi de alte etimologii, stabilite după lungi controverse între filologi, cu privire la obîrşia unor termeni gospodăreşti-pastorali şi meşteşugăreşti. Munca de explorare s-a diversificat, extinzîndu-se asupra altor capitole ale vocabularului prin revizuirea integrală a etimologiilor lexicului popular românesc şi prin sondaje adinei, minuţioase. Strădania nu a fost zadarnică: s-au obţinut dovezi că limba română (mai mult decît alte surse documentare disponibile) conţine ,,noi" elemente de excepţională valoare lingvistică şi istoric-etnologică. Studiul lor comparativ (într-o atentă analiză şi un susţinut efort de sinteză istoriografică) oferă mult căutatele fire. şi punţi necesare atît pentru demonstrarea, cît şi pentru justa înţelegere a procesului complex de formare a limbii şi poporului român. Lucrarea n-a izvorît din necesitatea fundamentării unei teze, ori din preocupări polemice sau pledoarii politice, ci numai din dorinţa efectuării unui studiu critic comparativ al unui material lingvistic important în etimologia românească şi în cea indo-europeană, ce s-a dovedit totodată a avea implicaţii istorice şi paleo-etnologice excepţionale pentru romanitatea balcano-dunăreană şi carpatică. Cu unele fireşti adăugiri şi rectificări viitoare (mai ales la elemente lexicale şi etimologii deficiente), monografia de faţă îşi va fi atins scopul numai prin faptul că, lăsînd în urmă grava prejudecată a respectării multitudinii de păreri filologice (etimologice) şi istoriografice perimate, a dovedit existenţa unor importante cuvinte indo-europene ,,carpato-balcanice" (traco-dace) în limba română şi semnificaţia lor lingvistică, implicaţiile social-etnice şi economice, care le conferă o însemnătate de prim rang pe scara valorilor documentare în soluţionarea problemelor ridicate de etnogeneză. Rupînd cu unele tradiţii nocive, latinizante sau de altă natură, s-a evitat şi pericolul extremismului opus, al traco-sau illyromaniei, nu mai puţin dăunător adevărului istoric. Cîteva utile sugestii de ordin general istoric sau specific românesc, ca şi filo-logic-lexical, respectiv bibliografic au dat lucrării noastre profesorii univ. Radu Vulpe, Al. Niculescu şi Gr. Brâncuş (Bucureşti), cărora le exprimăm cele mai cordiale mulţumiri. Ajutor preţios la citirea corecturilor ne-a dat tov. Alia R. Mureşanu. 0 lucrare de felul prezentei monografii nu poate să aibă pretenţia de a fi completă şi definitivă, fiind în chip firesc numai o realizare de etapă ; despre un asemenea lucru de început (susceptibil de amplificări şi rectificări chiar în viitorul apropiat) s-ar potrivi aici, mutatis mutandis, fraza de captatio bene-volentiae cu care în anul 1822 românul ardelean Ioan Bob oferea cititorilor modestul său Dicţionar: ,,dare pentru multe datorii a dregătoriilor noastre şi că sup-hri sunt începuturile lucrurilor, nu se poate zice a fi pe deplin aşezat, că multe ar fi remas, multe de îndreptat, unele şi de lăsat afară, ci pînă cînd alţi cari avînd timp şi voe spre aceea ar voi a-l aşeza mai deplin se pot ajuta scolasticii cu acesta". I.I.R. Cluj-Napoca, decembrie 1978 CUVINTE ŞI SEMNE CONVENŢIONALE abstr. abstract adj. adjectiv adv. adverb ags. anglo-saxon ahd. althochdeutsch (vechi germ. superior) alb. albanez anal. analogic ard. ardelean (transilvănean) arm. armenesc arom. aromân (dial. [ajromân din Macedonia) artic. articulat att. attic (grecesc) av. avestic (zendic) ban. bănăţean basar. basarabean basc. bascic big. bulgăresc bret. breton bsl. baltoslav bucov. bucovinean calabr. calabrez cat. catalan ce.lt. celtic ciang. ciangău corn. cornic (celt.) cr. croat cymr. cymric (celt.) dac. dacic (getic) dalm. dalmat(in) der. derivat dial. dialect(al) dial. (bale.) dialectele româneşti din Peninsula Balcanică (arom., megl., istr.) dimin. diminutiv(al) dor. doric (dial. gr.) drom. dacoromân (dial. din România, Dacia carpatică) ebr. ebraic eZ.^element(e) engad. engadin (dial. it.) engl. englez(esc) eol. eolic (dial. gr.) epir. epirotic (gr. modern) ex. exemplu ext. extensiune fărşer. fărşerot f(em.) feminin fig. figurat rumerilor în Peninsula fr. francez frig. frigian fris. frisic frl. friulan gael. gaelic (celt.) gal. gallic gasc. gascon gep. gepid(ic) germ. german (ic) got. gotic gr. grec(esc vechi) hoţ. haţegan (Haţeg, ţinut în jud. Hunedoara) het. hetitic horn. homeric i.-e. indo-european il(l.) illyric intr. intransitiv ion. ionian (dial. gr.) irl. irlandez isl. islandez istr. istroromân (dial. Istria) it. italian împr. împrumut(at) jud. judeţ lat. latin(esc) let. leton Ut. lituan longob. longobard lucc. dial. (it.) Lucea m. masculin maced. macedonean maram. maramureşan m. bret. mediu breton m. corn. mediu cornic megl. meglenit (dial. rom.) m. engl. mediu englez messap. messapic (ill.) mhd. mittelhochdeutsch (mediu germ. superior) m. irl. mediu irlandez m. lat. mediu latin mnd. mittelniederdeutsch (mediu germ. inferior) mndl. mittelniederlăndisch mold. moldovenesc morav, moravian munt. muntenesc (Muntenia) n. nou (cf. s.n.) nd. niederdeutsch 14 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA; I ABREVIERI 15 neapol. napoletan n. gr. grecesc nou (modern) nhd. neuhochdeutsch (neo-german superior) nnd. neuniederdeutsch norv. norvegian n. pers. nou persan oaş. oăşan (zona Oaş, jud. Satu Mare) oland. olandez olt. oltenesc orig. origine p. anal. prin analogie pehl. pehlevi pers. persan p. ext. prin extensiune piem. piemontez pl. plural pol. polonez pop. popular port. portughez pr. prusian prov. provensal rad. radical (rădăcină) refl. reflexiv (verb) reg. regional resp. respectiv rom. român(esc) rut. rutean (ucr.) sard. log. sardinian logudorez sărac, sărăcăcian (arom.) săs. săsesc (dial. germ. al saşilor din Ardeal) s.f. substantiv feminin sic. sicilian sl. slav(on) s.m. substantiv masculin s.n. substantiv neutru Asteriscul [*] înaintea unui cuvînt arată *stronga) ; [f] lîngă un cuvînt: formă atestată uz (t gerure) ; < arată derivarea din forma următoare precedentă. sogd. sogdian sp. spaniol srb. sîrb(esc) srbcr. sîrbocroat s(ubst.) substantiv sued. suedez suf. sufix toch. tocharic tosc. toscan tr. tracic trad. traducere trans. transilvănean (ardelean) trc. turc (esc) ucr. ucrainean (rut.) umbr. umbric (ital.) ung. unguresc (maghiar) v. vezi (cf.); (înainte de alt cuvînt abrev.) vechi var. variantă vb intr. verb intranzitiv vb refl. verb reflexiv vb tr. verb tranzitiv vegl. vegliot ven(eţ.) veneţian(ă) verb. verbal ». fr. vechi francic (francez) w. fris. vechi frisian ini. vechi indian (sanscrit) v. irl. vechi irlandez ®. isl. vechi islandez v. nord. vechi nordic ». pr. vechi prusian v. rom. vechi românesc (sec. XVI—XVIII) »._sa#. vechi'saxon (altsăchsisch) , " " v. sl. vechi slav (paleoslav) o formă neatestată şi reconstituită (*brenu-, *drugia, în texte literare vechi, azi rară sau ieşită din (scula < *scubulare) ; > arată derivarea din forma BIBLIOGRAFIE A AR Analele Academiei Române, Bucureşti AAS Archiv za Arbanasku starini, jezik i etnologiju, urednik H. Baric, Belgrad, I (1923), II (1924), III (1926) ActaMN Acta Musei Napocensis (Anuarul Muzeului de Istorie). Cluj, I (1964), II (1965), III (1966), IV (1967), V (1968), VI (1969), VII (1970), VIII (1971), IX (1972), X (1973), XI (1974), XII (1975), XIII (1976), XV (1977), XVI (197S), XVII (1979), XVIII (1980) AIIN Anuarul Institutului de istorie naţională, Cluj (— Sibiu), I (1921) — XI (1947) AISC Anuarul Institutului de studii clasice. Cluj, I (1928-1932), II (1933-1935/1936), Sibiu, III (1936-1940/1941), IV (1941-1943/1944), Cluj, V (1944-1948/1949) AlbF Albanische Forschungen, I. Die slavischen Elemente im Albanischen (DAW, XIX (1870), p. 337 — 374), II. Die romanischen Elemente im Albanischen (DAW, XX (1871), p. 1—88), de Franz Miklosich AlbRSt Albano-rumănische Studien, de H. Bari6, Sarajevo, I, 1919 (Zur Kunde der Balkanhalbinsel, 7: Quellen und Forschungen; cf. infra, p. 51) AlbSt Albanesische Studien, de Gustav Meyer, III. Lautlehre der indogermanischen Bestandteile des Albanesischen (SBAW, 125, 1892), IV. Das griechisck-sudrumănisch-albanische Worter- verzeichnis des Kavalliotis (SBAW, 132, 1895), V. Beitrăge zur Kenntnis der in Griechenland gesprochenen alban. Mundarten (SBAW, 134, 1895) ALP v. Densusianu AnAF Anuarul Arhivei de Folclor (Academia Română), publicat de Ion Muşlea, (I) Cluj, 1932, (II) Bucureşti 1933, (III) 1935, (IV) 1937, (V) 1939, (VI) 1942, (VII) 1945 AnD Analele Dobrogei, Cernăuţi, I (1920) - XIX (1938) AnEtn Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj, (I) 1957-1958, (II) 1959-1961 [1963], (III) 1962-1964, (IV) 1965-1967 [1969], cf. infra, p. 61 Ann%> L'Annee fipigraphique. Paris AnonC Anonymus Caransebesiensis, edit. Gr. Creţu, în revista Tinerimea Română, seria nouă, I, 1898, p. 320-380 Apulum Apulum, Buletinul Muz. Alba Iulia, Acta Musei Apulensis, Alba Iulia, I (1939 — 1942) — XVIII (1980) ArEuCO Archivutn Europae centro-orientalis, Budapest, I (1935) — X (1944) Arh. Arhiva. Organul Societăţii ştiinţifice literare, Iaşi, (I) 1889 şi urm. Arom Aromânii. Dialectul aromân, de Th. Capidan, Bucureşti, 1932 (Academia Română, Studii şi cercetări, XX) ArR Archivum Romanicum. Nuova rivista di Filologia romanza dir. Giulio Bertoni, Geneva, (I) 1917 şi urm. ArSIPh Archiv fiir slavische Philologie, herausg. Vr. Jagid, Berlin, (I) 1875 şi urm. ASNS Archiv fiir das Studium der neueren Sprachen (Herrig-Archiv) AtlLR Atlasul lingvistic român (S. Puşcariu, Sever Pop, Em. Petrovici), Bucureşti, 1938 şi urm. AVSL Archiv des Vereins fiir siebenburgische Landeskunde, Hermannstadt (Sibiu) BalkA Balkan-Archiv, herausg. Gustav Weigand, Leipzig, I (1925), II (1926), III (1927), IV (1928) (continuarea lui JB) Baric, H. v. AlbRSt / 16 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ABREVIERI 17 Bartoli, M. v. Dalm BB Beitrăge zur Kunde der indogermanischen Sprachen, herausg. Adalbert Bezzenberger, G6t-tingen, I (1877) - XXX (1907) BCH Bulletin de correspondence hellenique, Paris, (I) 1877 şi urm. Beitr v. Miklosich, Pascu Benveniste, B. v. FormNIE Berneker, E. v. SlEtW BIAB Bulletin (Izvestija) Institut archeol. Bulgare, Sofia Bibi Biblia, adecă dumnezăiască scriptura ale celei vechi şi ale cea noao leage toate care s-au tălmăcit despre limba elinească (etc), Bucureşti, 1688 (Biblia lui Şerban Vodă) BIFR Buletinul Institutului de filologie română „Alex. Philippide", dir. Iorgul Iordan, Iaşi, I (1934)-IX (1942) BL Bulletin Linguistique, publ. par A. Rosetti, Bucureşti — Paris, I (1933) — XV/XVI (1948)' Btedy, G. v. InflR Boisacq, E. v. DEtG BrenndOrfer, J. v. RomElSz Brugmann, K. v. GrdVglG Candrea, I.-A. v. DEnc Candrea, E1L Les eliments latins de la langue roumaine. Le consonantisme, de I.-A. Candrea-Hecht, Paris, 1902 Candrea — Densusianu v. CDDE Capidan, Th. v. Arom, Megl CDDE Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, de I.-A. Candrea — Ov. Densusianu, Bucureşti, 1907—1914 (a — putea), [cifrele arabe citate indică numărul curent al cuvintelor 1-1491]. CercLg Cercetări de lingvistică, Cluj, (I) 1956 şi urm. (continuă DR) Chantraine, P. v. FormNG Charakt Charakteristik der thrakischen Sprache, de Dim. Decev (Detschew), Sofia, 1952 (retipărită în LgBalk, II 1960) Cihac, A. v. DEtDR CIL Corpus Inscriptionum Latinarum. Berlin, 1863 şi urm. Cim Despre cimilituri. Studiu filologic şi folcloric. Partea I, teză de doctorat de Giorge Pascu, Iaşi, 1909 CL Convorbiri literare, Iaşi, Bucureşti, (I) 1867/1868 şi urm. CLex Cercetări lexicografice. Elemente latine în limba română, de G. Giuglea, Bucureşti, I, 1909 CodVor Codicele Voroneţean, ed. I. Sbiera, Cernăuţi, 1885 ColTr Columna lui Traian, dir. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1870-1883 Conc Concordances linguistiques entre le roumain et les parlers de la zone Pyrenienne, de G. Giuglea, Cluj, 1937 Constantinescu, N. A. v. OnR ContHd Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara (Sargetia III), Deva, 1956 Cor Diaconul Coresi Cord Dizionario albanese-italiano, de F. Cordignano, Milano, 1934 CuvB Cuvinte din bătrîni, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti, I (1878), II (1879) D Dicţionar (Scriban) Dalametra, I. v. DMacRD Dalm Das Dalmatische, de Matteo G. Bartoli, Wien, I—II, 1906 Dame, F. v. TermP DasDak Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumănischen), de Giinter Reichenkron, Heidelberg, 1966 [cf. infra, p. 63] DAW Denkschriften der Akademie, Wien, philos.-histor. Klasse Decev (Detsch-), Dim. v. Charakt DEnc Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi (partea I în „Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească"), de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1931 [cifrele arabe citate indică paginile] Dens. v. Densusianu, O. Densusianu, O. Aspecte lingvistice ale păstoritului, curs la Universitate, de Ov. Densusianu, Bucureşti, (I) 1933/1934, (II) 1934/1935 Densusianu, O. v. HLR DEtAr Dicţionarul dialectului aromân (general şi etimologic), de Tache Papahagi. Bucureşti, 1963, 1264 p.; ed. II, 1974, 1435 p. DEtDR Dictionnaire d'£tymologie daco-roumaine, (I) Elements latins, 1870, (II) Elements slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, 1879, de A(lexandre) de Cihac, Frankfurt/M. [cf. infra, p. 43—44] DEtG Dictionnaire etymologique de la langue grecque, de Emile Boisacq, Heidelberg—Paris, ed. I, 1907-1914, ed. II, stereotipă, 1923 DEtL Dictionnaire etymologique de la langue latine, de Alfred Ernout — Antoine Meillet, Paris, 1932 (etimologiile de A.M.) ; reeditat fără îmbunătăţiri DBtMR Dictionnaire etymologique macedo-roumain, de G. Pascu, Bucureşti, I—II, 1925 [cf. infra, P- 54] DictB Dictionariu rumânesc, lateinesc şi unguresc, dein orenduiala excellentii sale preasfinţitului Ioan Bobb vladeicul Făgăraşului aşezat şi cu venitu casei clerului typarit, in doao tomuri. Cluj, I (1822), II (1823) DictRF Dictionnaire roumain-francais, de Const. Şăineanu, Bucureşti, ed. IV, 1936 DictRG Dicţionar român-german, de H. Tiktin, Bucureşti, I (1903), II (1911), III (1924) Diculescu, C. v. Gep, OrLR Diez, F. v. EWRom DIstr Dialectele române (Rumănische Dialekte). IX. Dialectele române din Istria, partea II, texte şi glosar, de Iosif Popovici, Halle, 1909 DLR Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română, Bucureşti, 1/1 A—B (1906—1913), 1/2 C (1913-1939). II/l F-I (1913-1934), II/2 I-L (1936-1944) (etimologiile făcute de S. Puşcariu), VI M (1965-1968), VII/1 N (1971), VII/2 O (1969), VIII/1 j P (1972), VIII/2 P (1974), VIII/3 P (1977) VIII/4 P (1980), IX R (1975), IX/l S (1978). DMacRD Dicţionar macedo-român, de I. Dalametra, Bucureşti, 1906 (Academia Română) DMacRM Dicţionar macedo-român, de Ştefan Mihăileanu, Bucureşti, 1900 Dos. Dosofteiu, PsalV., VSv DR Dacoromania. Buletinul „Muzeului limbii române", condus de Sextil Puşcariu, Cluj, I 1920—1 (1921), II 1921-1922, III 1923 (1924), IV 1924-1926 (1927), V 1927-1928 (1929), VI 1929-1930 (1931), VII 1931-1933 (1934), VIII 1934-1935 (1936), IX 1936-8 (1938), X, Sibiu 1941-3 (1943), XI Cluj|1945-8 (1948). Continuarea: CercLg Dragomir, S. v. Vlahii^? |^ Drăganu, N. v. Rom|IX—XIV DRS Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in'der Struktur der dakorumănischen Sprache, de G. Giuglea, Sibiu, 1944 (Bibliotheca rerum Transsilvaniae) [cf. infra, p. 61] DUn Dicţionar universal al limbii române, de Lazăr Şăineanu, ed. VIII, Craiova, f.a. [cf. infra, p. 54] EDR Ephemeris Dacoromâna. Annuario della Scuola Romena di Roma, I (1923) — X (1945) 2 —- Etnogeneza românilor 18 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I 1 ABREVIERI 19 BlAutoht Elemente autohtone în limba română. Substratul comun romăno-albanez, de I. I. Russn, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970, 269 p. BUade, I. R. v. Vocab B1L v. Candrea BLR Etudes de linguistique roumaine (culegere de studii, volum omagial, la 60 de ani), de Sextil Puşcariu, Bucureşti, 1937 BMR Etymologicum magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, de B. P. Hasdeu, Bucureşti, I-IV, 1887-1898 (a — bărbat) Et Etimologii româneşti. Seriia I, de G. Pascu, Iaşi, 1910 Eutr Eutropius EWAlb Btymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, de Gustav Meyer, Strassburg, 1891 (cifrele arabe indică pagina volumului) [cf. infra, p. 47] BWR Btymologisches Worterbuch der ruraănischen Sprache. I. Lateinisches Element (singurul apărut), de S. Puşcariu, Heidelberg, 1905 (Sammlung romanischer Blementarbucher, III 1) [cifrele arabe 1 — 1947 indică numărul curent al cuvintelor-titlu] EWRom Etyraologisches Worterbuch der romanischen Sprachen, de Priedrich Diez, ed. V, Bonn ' 1887 (ed. III, 1869) [cifrele arabe indică pagina volumului] EWS1 Etymologisches Worterbuch der slavischen Sprachen, de Fr. Miklosich, Wien, 1886 EWUG Btymologisches Worterbuch der unteritalischen Grăzităt, de Gerhard Rohlfs, Halle, 1930 FonD Fonetică şi dialectologie, Bucureşti FormNG La formation des noms en grec ancien, de Pierre Chantraine, Paris, 1933 (Collection linguistique, voi. XXXVIII) FormNIE Origine de la formation des noms en indo-europeen, de Emile Benveniste, Paris, I, 1935 FrGrHist Die Fragmente der- griechischen Historiker, ed. Felix Jacoby, Berlin, I (1923), II (1926) Leiden III (1940) Gamillscheg, E. v. OltM, RomG Gep Die Gepiden. Forschungen zur Geschichte Daciens im Mittelalter und zur Vorgeschichte des rumănischen Volkes, de Const. C. Diculescu, Leipzig, I, 1922 (singurul apărut) Giuglea, G. v. CLex, Conc, DRS Gl Glotta. Zeitschrift fiir griechische und lateinische Sprache, herausg. v. Paul Kretschmer (Fr. Skutsch, W. Kroll ş.a.), Gottingen, I, 1909 şi urm. Glos Glosar dialectal (P. Coman, S. Pasca ş.a.) GrdRomPh Grundriss der romanischen Philologie, ed. G. Grober, voi. I, ed. II, Strassburg, 1904/5 GrdVglG Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, de Karl Brugmann (— Berthold Delbriick), Strassburg, ed. II (rol. II/l, 1906) GrSber, G. v. GrdRomPh GrRS Grammatik der romanischen Sprachen, de Wilhelm Meyer-Lubke. I. Romanische Lautlehre, Leipzig, 1890, II. Romanische Formenlehre, 1894, III. Syntax, IV. Register GrS Grai şi suflet, dir. O. Densusianu, Bucureşti, I (1923) — VII (1937) GTB Die griechischen und turkischen Bestandtheile im Rumănischen, de E. Robert Roesler (SBAW 50, 1865, p. 559-612) Hasdeu, B. P. v. CuvB, EMR Hdt Herodotos Herrig-Archiv v. ASNS HistAug Scriptores Historiae Augustae (ed. B. Hohl, Leipzig, 1965) HLR Histoire de la langue roumaine, de Ov. Densusianu, Paris, I, 1901 [cf infra p 471 II/l (1914), II/2 (1932) Hsch Hesychios Lexicon (recens. M. Schmidt, Jena, I-V, 1858-1868) IEtW Indogermanisches etymologisches Worterbuch, de J. Pokorny, Bern - Miinchen 1959 (cf WP şi p. 111) j , \ . \ IF Indogermanische Forschungen. Zeitschrift fiir indogermanische Sprach- und Altertumskunde, ;' herausg. v. K. Brugmann —»W. Streitberg. Strassburg — Berlin, (I) 1892 şi urm. 1 IJ Indogermanisches Jahrbuch, herausg. v. A. Thumb — W. Streitberg. Strassburg — Berlin, ; I 1913 şi urm. (Cifrele romane I, II, III etc. înseamnă volumul, cele arabe pagina.) : TJlirii Tllirii. Istoria, limba şi onomastica, romanizarea, de I. I. Russu, Bucureşti, 1969 ILR v. Philippide; Rosetti 1 ILR(1969) Istoria limbii române (Academia R.S.R.), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., voi, I 1965 (limba latină), voi. II 1969, 464"p. [infra, p. 66} ILS Inscriptiones Latinae selectae, ed. H. Dessau, Berlin, I (1892), II (1902), III (1916) InflOr Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, de Lazăr Şăineanu, Bucureşti, I —II, 1900 InflR Influenţa limbii române asupra limbii maghiare. Studiu lexicologie. Teză de doctorat, de Geza Bledy, Sibiu, 1941 (1942. Publicaţiile Seminarului de Filologie romanică, 2, Universitatea Cluj-Sibiu) Iordan, I. v. NumeL, TopRom JB Jahresbericht des Instituts",fur>umănische Sprache (rumănisches Seminar) zu Leipzig, herausg. v. Gustav Weigand, I (1894) - XXIX (1921) (continuat în BalkA) jF^Juznoslovenski Filolog, dir. A. Belic, Belgrad, I (1913), II (1921), III (1922-1923), IV (1924), V (1925-1926) etc. Jokl, N. v. StAlb, UAlb Jung, J. v. RoemRom Kaîuzniacki, E. v. WandR KJB Kritischer Jahresbericht der romanischen Philologie, herausg. v. Karl Vollmoller. Erlangen, I 1890 şi urm. Kniezsa, I. v. Szljsz KSrting, G. v. LRWb Kretschmer, Einl. Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, de Paul Kretschmer, Got-tingen, 1896 KZ Zeitschrift fiir vergleichende Sprachforschung, herausg. v. Ad. Kuhn, Berlin (—Gottingen), (I) 1852 şi urm. LaurM.I—II Dicţionariulu limbii române, după însărcinarea data de Societatea Academica Romana [română], elaborata ca proectu, de August Treboniu Laurianu — Ioan C. Massimu, Bucureşti, I (1871), II (1876) [cf. infra, p. 43] LaurM,Gloss Glossariu care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cumu şi cele de origine îndouioasa, elaborata ca proectu, de A. T. Laurianu — I. C. Massimu, Bucureşti, 1871 [cf. infra, p. 43] LbR Limbai Română (revistă). Bucureşti, I, 1952 şi urm. LbTrD Limba traco-dacilor, de I. I. Russu, Bucureşti, Editura Academiei, 1959; ed. II, Editura ştiinţifică, 1967 [Ed. III în versiune germană: SprThrD, 1969] LexB Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, quare de mai mulţi autori, în cursul a trizeci si mai multoru ani s-au lucrat, Buda(pesta), 1825 (etimologiile erau făcute de Petru Maior) [cf. infra, p. 39] LexPSl Lexicon palaeoslovenico-graeco-latinum, de Fr. Miklosich, Vindobona (Wien), 1862—1865 LgBalk Linguistique Balkanique, Balkansko Ezikoznanie, Sofia, I (1959), II (1960), III (1961), IV (1962), V (1962), VI (1963), VII (1964) etc. LgFil Lingvişti şi filologi români, de D. Macrea, Bucureşti, 1959 LL Langue et Litteratare. Bulletin de la Section Litteraire, Academie Roumaine, Bucureşti, I, 1940; II, 1943; III, 1946; IV, 1948 LR Limba Română, de Sextil Puşcariu, Bucureşti, I, 1940 [reeditată în 1976; trad. germ. 1941; infra, p. 58] 20 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ABREVIERI 21 LRWb Latemisch-romaniscb.es Worterbuch (Etymologisches Worterbuch der romanischen Hauptspra-chen), de Gustav Korting, ed. III, Paderborn, 1907 (cifrele arabe indică nr. curent al cuvintelor) Macrea, D. v. LgFil, StlstLg, StLgRom Mard. Lex. Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tîlcuirea cuvintelor, din a. 1649, publicat de Gr. Creţu, Bucureşti, 1900 Mârton, Gy. v. MNyRomKolcs Massimu (Maxim) v. LaurM MatArh Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti, I (1953) — X (1973) MatDial Materiale şi cercetări dialectale, Bucureşti, I 1960 (singurul apărut) Megl Meglenoromânii, voi. III. Dicţionar meglenoromân, de Th. Capidan, Bucureşti, 1935 (Academia Română. Studii şi Cercetări, VII) Meillet, A. v. DEtL MelER Melanges de l'Ecole Roumaine en France, Paris, 1923 — 1940 MEtSz Lexicon critico-etymologicum linguae Hungaricae. Magyar etimologiai szotâr, Gombocz Z. — Melich J., Budapest, 1914 şi urm. Meyer, G. v. AlbSt, EWAlb Meyer-L v. GrRS, REW Mihăescu, H. v. RumWNGr Mihăileanu, Ş. v. DMacRM Miklosich, F. v. AlbF, EWS1, Lex PS1, RumUnt, S1E1M, S1E1R, WandR Miklosich.Beitr Beitrâge zur Lautlehre der rumunischen Dialekte, de F. Miklosich, I—V Heft, Wien, 1881-1883 MNyRomKolcs A magyar nyelvjârdsok roman kolcsonszavai, Mârton Gy., Pentek J., V66 I., Bucureşti, 1977 MNyTEtSz A magyar nyelv torteneti-etimologiai szotâra, Budapest, I (A — Gy) (1967), 1142 p., II (H - O) (1970), 1107 p., III (O - Zs) (1976), 1231 p.; foszerkeszto (redactor principal) Benko L. MRIW Mitteilungen des rumănischen Instituts an der Universităt Wien, herausg. v. W. Meyer-Lubke, I, 1914 (singurul apărut) Murau, G. v. RumWNGr NEt Notiţe etimologice, de Pericle Papahagi (AAR, Mem. secţ. lit. seria II, t. XXIX, 1906—1907, p. 201-248) NRR Noua Revistă Română, Bucureşti, I 1900 şi urm. NumeL Nume de locuri româneşti în R.P.R., de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1952 NylrK Nyelv- es irodalomtudomânyi kozlemenyek, Cluj-Napoca, I (1957) — XXI (1977) OltM Oltenische Mundarten, de Ernst Gamillscheg (SBAW, 1919, 3) OmR Omagiu lui Alex. Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965 J| OnR Dicţionar onomastic românesc, de N. A. Constantinescu, Bucureşti, 1963 OrLR Originile limbii române, de Const. C. Diculescu (AAR, Mem. secţ. lit. seria II, t. XXIX, 1906-1907, p. 513-675) OrR Originea românilor. I. Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923, II. Ce spun limbile română şi albaneză, 1925 (1927), de Alexandru Philippide [cf. infra, p. 56] PalOrăşt Palia de la Orăştie Panţu.Z. C. v. Plant Papahagi, P. v. NEt Papahagi, T. v. DEtAr Pascu, G. v. Cim, DBtMR, Et, REBS, Suf Pascu, Beitr Beitrăge zur Geschichte der rumănischen Philologie, de G. Pascu, Leipzig, 1920 Patsch, Beitr Beitrăge zur Valkerkunde von Sudosteuropa, de Cari Patsch (SBAW, 1937) Păcală, V. v. Răş PăstRom Tipurile de păstorit la români (sec. XIX—începutul sec. XX), de Romulus Vuia, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, 252 p. [cf. infra, p. 214-215] Pentek, J. v. MNyRomKolcs PerspDicţ Din perspectiva Dicţionarului, de S. Puşcariu, Cluj, 1922, 55 p. Petrovici, E. v. StDialTop Philippide, ILR Istoria limbii române, de Alex. Philippide, I. Principii de istoria limbii. Iaşi, 1894 [cf. infra, p. 44] Philippide, A. v. OrR Plant Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic, de Z. C. Panţu, ed. II, Bucureşti, 1929 Pontbr Dicţionaru româno-francesu, de Raoul de Pontbriant, Bucureşti, Gottingen, 1862 Pop, S. v. RecLgDial Popovici, I. v. DIstr ProblLgBalk Les problemes fondamentaux de la linguistique Balkanique. Rapport pour la s£ance pleniere, Sofia, 1966, 91 p., Ier Congres internaţional des Etudes balkaniques et sud-est europeennes [infra, p. 65] PsalHurm Psaltirea Hurmuzache Psal.Sch Psaltirea Scheiană, comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII, ed. I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916 Psal.V Psaltirea în versuri 1673 a lui Dosofteiu mitropolitul Moldovei, publicată de pe manuscrisul original şi de pe ediţiunea dela 1673, de I. Bianu, Bucureşti, 1887; ediţie critică de N. A. TJrsu, Iaşi, 1974 Puşcariu, S. v. ELR, BWR, LR, PerspDicţ, Stlstr R România. Recueil trimestriel consacre â l'etude des langues et des litteratures romanes. Publie par Paul Meyer et Gaston Paris, Paris, I 1871 şi urm. Răş Monografia comunei Răşinari, de Victor Păcală, Sibiu, 1915 RczSl Rocznik slawisticzny. Revue slavistique, publiee par J. Lo§, Cazimir Nitsch, Jean Rozwadowski, Cracovia, I 1908 şi urm. RE Real-encyclopădie der classischen Altertumswissenschaft (Pauly — Wissowa — Kroll), Stutt- gart, 1893 şi urm., S = supplem. REBS Rumănische Elemente in den "Balkansprachen, de G. Pascu, Geneva, 1924 (Biblioteca dell'ArR, ser. II, voi. 9) [cf. infra, p. 53] RecLgDial Recueil posthume de linguistique et dialectologie, de Sever Pop [Roma], 1966 Reichenkron, G. v. DasDak RlSSEB Revue des etudes sud-est europeennes, Bucureşti, (I) 1963 şi urm. RlSSl Revue des etudes slaves, Paris, (I) 1921 şi urm. RevC Revista critică, dir. G. Pascu, Iaşi, I (1927) — XIV (1940) RevCL Revista critică-literară, dir. Aron Densusianu, Iaşi, I (1893) — V (1897) RevF Revista filologică, dir. Al. Procopovici, Cernăuţi, I (1927) — II (1929) RevLg Revue de Linguistique (apoi Revue Roumaine de Linguistique), Bucureşti, (I) 1956 şi urm. RevRHist Revue Roumaine d'Histoire, Bucureşti, (I) 1962 şi urm. REW Romanisches etymologisches W6rterbuch, de W. Meyer—Lubke, Heidelberg, ed, I, 1911; ed. III, 1933 (Cifrele arabe indică nr. curent al cuvîntului.) RIAF Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, dir. Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, (I) 1883 şi urm. (art. lui Gaster, infra, p. 46 ; VII (1894); p. 68—96 A. Candrea, Cîteva substrate latine vulgare) RIEB Revue internaţionale des etudes balkaniques, dir. P. Skok — M. Budimir, Belgrad, 1/1 — 2 (1934-1935), II/1-2 (1936), III/1-2 (1938) RIR Revista istorică română, Bucureşti, I (1931) - XVII (1947) Rje&uik Rjecnik hrvatskoga iii srpskoga jazika, red. Danicid, Valavac, Budmani, Maretic, Zagreb, I (1880) - XII (1935) 22 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ABREVIERI 23 RLexIGA Reallexikon der mdogermanischen. Alterturnskunde, de Otţo Schrader, ed. II (A. Nehring), Berlin, Leipzig, I 1917, II 1929 RLV Reallexikon der Vorgeschichte, ed. Max Ebert, Berlin—Leipzig, I (1924) — XV (1932) RoemRom JRoemer und Romanen. in den Donaulănder, de Julius Jung, Innsbruck, 1877, ed. II, 1887 Roesler, R. v. GTB Rohlfs, G. v. EWUG RomElSz Român (olăh) elemek az erdelyi sz&sz nyelvben [Elemente româneşti în limba săsească din Ardeal], de Brenndorfer J., Budapest, 1902 RomG România Germanica. Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen auf dem Boden des alten Romerreiches, de Ernst Gamillscheg, Berlin, II, 1935 (Grundriss der germanischen Philologie, XI) RomlX—XIV Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, de Nicolae Drăganu, Bucureşti, 1933 (Academia Română, Studii şi Cercetări, XXI) RomSl Romanoslavica, Bucureşti, I-III (1958), IV (1960), V, VI (1962), VII-IX (1963), X (1964), XI, XII (1965), XIII (1966), XIV, XV (1967), XVI (1968 şi urm.) Rosetti.ILR Istoria limbii române, de Alex. Rosetti, Bucureşti, voi. I. Limba latină, 1938, ed. II, 1940, ed. III, 1960; voi. II. Limbile balcanice, 1938, ed. II, 1943, ed. III, 1961; voi. III. Limbile slave meridionale, 1940; voi. IV. Româna comună, 1941 etc; repetate şi grupate în ^. volumul unic: ILR, Bucureşti, 1968, 842 p. [cf. infra, p. 59-60] RumTJat Rumănische Untersuchungen. I. Istro- und macedorumunische Sprachdenkmăler, de Fr. Mik-_ •Iosich (DAW, XXXII) RumWNGr Rumănische Lehnw6rter im Neugriechischen, mit historischen Vorbemerkungen. Dissert., de George Murnu, Miinchen, 1902. — Mit einem Nachtrag herausgegeben von H. Mihăescu, Bucureşti, Edit. Academiei, 1977, 105 p. Russu, I. I. v. ElAutoht, LbTrD, Illirii, SprThrD SăchsWtb Siebenbiirgisch-Săchsisches Worterbuch, I (A—B), Strassburg (J. Wolf, A. Schullerus), ~" 1908, II (D-F), 1912-1925, III, Bucureşti-Berlin, 1971, IV (1971), V (1975) SBAW Sitzungsberichte der Akademie, Wien, philos.-histor. Klasse Sbiera, I. v. CodVor Schafafik sau gafarik, S1A Slavische Alterthumer, de P. J. Schafarik, trad. germ. de M. Aehrenfeld, Leipzig, I-II (1843-1844) Schrader, O. v. RLexIGA SCIV Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, I (1950) — XXIV (1973); din a. 1974 (voi. 25): SCIVA = Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie SCL Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, (I) 1950 şi urm. Scriban, D Aug. Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939 SCŞCluj Studii şi cercetări ştiinţifice, Academia R.P.R., Filiala Cluj Sitz.ber. Sitzungsberichte S1A v. Schafarik Slavia Slavia. Casopis pro slovanskou filologii, ed. O. Hujer - M. Murko, Praga, I (1922) - XVI (1939) S1E1M Die slavischen Elemente im Magyarischen, de Fr. Miklosich, în DAW, XXII (1871) S1E1R Die slavischen Elemente im Rumunischen, de Fr. Miklosich, în DAW, XII (1862), p. 1 — 70 [infra, p. 41] SlEtW Slavisches etymologisches Worterbuch, de Erich Berneker, Heidelberg, 1908 şi urm. SOF Siid-ost Forschungen, Miinchen SprThrD Die Sprache der Thrako-Daker, Bucureşti, 1969 (cf. LbTrD) StAlb Studien zur albanesischen Etymologie und Wortbildung, de Norbert Jokl, în SBAW, 168 1911, I StCl Studii Clasice, Bucureşti, (I) 1959 şi urm. StCorn Studii şi Comunicări (Muzeul Brukenthal), Sibiu, 13, 1967 StDialTop Studii de dialectologie şi toponimie (culegere postumă), de Em. Petrovici, Bucureşti, 1970, 339 p. StlstLg Studii de istoria limbii şi lingvisticii române [culegere de articole din reviste], de D. Macrea, Bucureşti, 1965 Stlstr Studii istroromâne, în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, A. Byhan, de S. Puşcariu, Bucureşti, II 1926 (Academia Română, Studii şi cercetări, XI) StLex Studii lexicografice, Cluj, 1965 StLgRom Studii de lingvistică română, de D. Macrea, Bucureşti, 1970 StR Studi Romem. Roma, I (1927) - IV (1930) StTJn Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj. Philologia Suf Sufixele româneşti, de G. Pascu, Bucureşti, 1916 Szljsz A magyar nyelv szlăv jovevSnyszavai, de Kniezsa Istvân, Budapest, 1955, 1—2, 1044 p. Şăineanu, C. v. DictRF Şăineanu, L. v. DUn, InflOr Şăineanu, Sem. L. Şăineanu, încercare asupra semasiologiei limbii române, Bucureşti, 1887 Şarovolskij, I. v. ZbKiev Şez Şezătoarea. Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, dir. Artur Gorovei, Fălticeni, I (1892) - XXIV (1928) Şiadbei, Probi. Problemele vocabularului român comun, de I. Şiadbei, Iaşi, 1934 Tamâs, L. v. WtbUngR TerniP încercare de terminologie poporană română, de Fre'deric Dame, Bucureşti, 1898 ThLL Thesaurus linguae Latinae, Lipsea, 1900 şi urm. Thr Die alten Thraker, de Wilhelm Tomaschek, I, II/l-2 (SBAW, 128, 130, 131, 1893-1894) Tiktin,H. v. DictRG Tiktin,Stud Studien zur rumănischen Philologie, de H. Tiktin, Leipzig, I, 1884 Tomaschek, W. v. Thr TopRom Toponimie românească, de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1963 TrAnt La Transylvanie dans l'antiquite, de C. Daicoviciu, Bucureşti, 1945 TJAlb Linguistisch-kulturhistorische Untersuchungen aus dem Bereiche des Albanischen, de Norbert Jokl, Berlin, Leipzig, 1923 Vlahii Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, de Silviu Dragomir, Bucureşti, 1959 Vocab Vocabularul de vorbe streine în limba română, adecă slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc, de I. Eliade (-Rădulescu) Voo, I. v. MNyRomKolcs VR Viaţa Românească. Revistă literară şi ştiinţifică. Iaşi, 1906 şi urm. VSv Viaţa şi petrecerile svinţilor, de Dosofteiu, Iaş(i), 1682 Vuia, R. v. PăstRorn WandR Die Wanderungen der Rumunea in den dalmatinischen Alpen und den Karpaten, de Pr. Miklosich (DAW, XXX 1880, p. 1-66; contribuţii de Em. Kaluzniacki, p. 11-22, 25-26) WH Lateinisches etymologisches Worterbuch, de Alois Walde, ed. III de J. B. Hofmann. Heidelberg. (I) 1936-1938, (II) 1939-1954 Wiehmann, Y. v. WtbCs WOS Worter und Sachea, herausg. v. R. Meringer, W. Meyer-Lubke, J. J. Mikkola, R. Much, M. Murko, Heidelberg, I 1909 şi urm. WP Vergleicheades Worterbuch der indogermanischen Sprachen, de A. Walde — J. Pokorny, Berlin, Leipzig, I (1930), II (1927), III (index) 1932, ediţia a Il-a (scurtată): IEtW, 1959 24 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I WtbCs Worterbuch der ungarischen Moldauer Nordcsângo- und der Hetfaluer Csâng6dialektes, Y. Wichmann, herausg. v. B. Csury — A. Kannisto, Helsinki, 1936 WtbUngR Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen, de L. Tamds, Budapest, 1966 [cf. Apulum, XIII 1975, p. 753—775] ZbKiev Rumunski zapoziceni slova v ukrainski movi [Cuvinte româneşti împrumutate în limba ucraineană], de Ivan Şarovolskij, în Zbornik Zahodoznavsta, Kiev, I 1929, p. 52—65 ZONE Zeitschrift fiir Ortsnamenforschung, herausg. v. J. Schnetz, Berlin, I 1925 şi urm.; de la voi. XIII, 1937, scurtat în: Zeitschrift fiir Namenforschung ZrPh Zeitschrift fiir romanische Philologie, Halle, I 1877 şi urm. ZslPh Zeitschrift fiir slavische Philologie, herausg. v. Max "Vasmer, Berlin Partea I PRELIMINARII « ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA PROBLEMEI • POPULAŢIILE PREROMANE ŞI; ROMANITATEA • STUDIUL GRAMATICAL ŞI LEXICAL, INTERPRETAREA LIN-GVISTICĂ-ISTORICĂ A CUVINTELOR AUTOHTONE • ROMANIZAREA • FORMAREA LIMBII ROMÂNE; RELAŢIILE CU ALBANEZA « TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIALE • CONTINUITATEA FORMELOR SOCIAL-ECONOMICE • ELEMENTUL SLAV « CONCLUZII I. ELEMENTE INTRODUCTIVE. GENERALITĂŢI între problemele de bază ale lingvisticii şi istoriografiei române, două s-au impus şi persistă pe primul plan: a) moştenirea de limbă din fondul autohton preroman (substratul), b) etnogeneza comunităţii social-etnice a*românilor, aceasta din urmă supusă discuţiilor, controverselor, atît din cauza naturii însăşi a materialului documentar respectiv (redus cantitativ şi calitativ, încă lacunar, echivoc ori, la prima vedere, inconcludent), cît şi din cauza poziţiilor politice pe care s-au situat unii dintre cercetători în concluziile lor, mai ales la sfîrşitul sec. al XlX-lea. Reluînd aici de pe planuri mai largi şi adîn-cind analiza întregului material documentar ce oferă elemente şi criterii utile, deplin concludente, se pune accentul principal pe factorul considerat ca cel mai edificator, limba populară românească. în jurul limbii, considerată ca document istoric de prim rang pentru problema noastră, se impune gruparea celorlalte mărturii: literar-istorice, arheologice, epigrafice, numismatice, etnologice etc. Aceasta trebuie să fie succesiunea în judecarea dovezilor, iar neres-pectarea ei face imposibilă o soluţionare cît de cît verosimilă şi durabilă a problemei ridicate de procesul formării limbii şi a poporului român. Atare anchetă ce valorifică toate rezultatele pozitive obţinute pînă acum şi utilizează materialele disponibile demne de luat: în consideraţie are ca scop final stabilirea a trei factori principali: 1) fondul autohton (traco-geto-dacic, ori poate în sens mai larg traco-illyric?), 2) componenta latino-roma-nică (italică şi romană provincială, din Imperiu) şi 3) aportul s 1 a v. Determinarea valorii acestor trei factori şi a raportului dintre ei permite a stabili, în ultimă instanţă, temelia biologică şi esenţa social-etnică primordială, care cu oarecare îndreptăţire (în condiţiile confuziilor, contradicţiilor şi.ale unor „idei" neviabile din trecut) puteau fi controversate, considerate „nesigure" sau chiar. . . „imposibil de identificat"1. Munca, experienţa şi rezultatele din ultimele decenii arată în chip peremptoriu modalitatea şi liniile pe care trebuie abordată cercetarea pentru a ieşi 1 Lipsa unei soluţii sigure unanim acceptate ori măcar verosimile pentru toată lumea care să se impună tuturor ,,şcolilor istoriografice" europene, privind baza etnică antică a poporului român, a fost mereu relevată şi este notorie; astfel, un scurt articol despre „Români" în Revai Nagy Lexi-kona (Budapest), XIV 1916, p. 673 pe bună dreptate observa (dintr-un anumit punct de vedere) că „apartenenţa etnică, descendenţa românilor este controversată, dar originea latină a limbii lor nu poate fi pusă la îndoială" („Oldhok, mâs neven românok, rumân, a român nem.zetekb.ez, a latin nyelvcsâlâdiioz tartozo nep ; bâr f a j i b.ovâtartozand6sâguk, leszârmazâsuk vitâs, nyelvok latin eredete nem tagadkato. Idok folyamân tobb idegen nepfajjal vegyiiltek. .."). Dar cf. în privinţa fondului social-etnic, traco-geto-dacic al poporului român: Corist. C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973, 168 p. şi bibliografia de mai jos, p. 155 — 164. 28 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ELEMENTE INTRODUCTIVE GENERALITĂŢI 29 cu succes din dilemele istorico-filologice şi pentru a evita discuţii şi controverse sterile. în etapa actuală, problema trebuie şi va putea să fie scoasă din sfera formalismului şi a frazeologiei generice, spre a fi integrată în cadrul adecvat al faptelor, al realităţii social-istorice. Este datoria oamenilor de ştiinţă din ţara noastră, în primul rînd, ca, plecînd de la cercetări mai vechi şi sinte-tizînd rezultatele pozitive, istorice şi filologice-lingvistice valabile din ultima vreme, să soluţioneze ,,enigma" etnogenezei cu mijloacele oferite în actuala etapă a dezvoltării ştiinţelor istorice, arheologice şi lingvistice-comparative din România. Precum e ştiut, marea arhivă a trecutului românesc este limba populară, cu formele şi structurile gramaticale şi lexicale tipice, originale; un nepreţuit depozit de vechi şi autentic material documentar, — care însă nu a fost pe deplin valorificat, interpretat şi exploatat din punct de vedere al gramaticii istorice şi corelat începuturilor poporului român. Prin progresele realizate în sec. al XlX-lea de disciplinele istorice şi filologic-lingvistice s-a relevat mereu mai insistent şi mai consecvent adevărul că limba vie populară este cea mai veche, cea mai vastă şi fidelă oglindă a vieţii istorice a comunităţii, căci (cum spunea în anul 1879 lexicograful Alexandru Cihac) „nu avem nici un document mai vechi, mai fidel şi în special mai popular decît limbajul pentru studiul diferitelor condiţii sociale, atît morale cît şi materiale ale unui popor, influenţele pe care le-a străbătut şi elementele din care s-a constituit". Azi e un loc comun constatarea că fiecare cuvînt al unui idiom reprezintă un document semnificativ nu numai al vieţii prezente a societăţii, ci şi a desfăşurării ei în trecut, în lexicul unei limbi reflectîndu-se procesele cul-tural-istorice din cursul veacurilor şi mileniilor (multe obscure) străbătute de comunitatea social-etnică respectivă. Faptul este elocvent şi important mai ales pentru etapele istorice ale formării şi dezvoltării poporului român, din a cărui epocă veche şi mijlocie (pînă prin sec. al XlII-lea) se cunosc puţine urme documentare scrise şi vestigii arheologice, adesea nesigure ori neconcludente, lipsind mărturii scrise (literare, epigrafice, chiar numismatice) în ce priveşte originea şi apartenenţa etnică. Ele trebuie să fie amplificate, deseori înlocuite integral cu elementele de limbă, a căror importanţă a fost de mult recunoscută în principiu, apreciată pozitiv în largă măsură, cu toate că nu a putut fi clarificată exhaustiv şi util în toate aspectele şi nuanţele ei reale. în actuala stare de lucruri se poate spune că o clarificare deplină în toate compartimentele gramaticii istorice româneşti nu s-a realizat încă. Elementul moştenit (latino-romanic) de la temelia structurii lingvistice e bine cunoscut, explorat în mod aproape exhaustiv sub raportul etimologiei; elementele lexicale şi morfologice de împrumut (slave, greceşti, „orientale", turceşti, ungureşti, slave recente etc.) sînt integral ori în majoritate identificate. în afara acestor două mari categorii (latine-moştenite şi împrumuturi) din care este alcătuit lexicul românesc a rămas o latură obscură, întrezărită parţial şi semnalată de numeroşi filologi, dar înţeleasă în feluri variate şi contradictorii, nesocotită de alţii ori contestată şi complet eliminată ca ceva lipsit de temeiurile realităţii documentare. Este acel capitol străvechi al limbii, de proporţii mai mici, dar de mare importanţă şi valoare calitativă, ce nu apărea cercetătorilor mai vechi, la început (unora nu le apare nici azi) cu aceeaşi limpezime ca latinitatea ori ca elementele slave ale graiului, dar care a ieşit la iveală mereu mai pregnant pe măsura dezvoltării studiilor filologico-lingvis-tice. Cînd a început cercetarea sistematică a limbii române (la mijlocul secolului al XlX-lea), s-a procedat la o clasificare a elementelor lexicale şi gramaticale după origine, deosebindu-se în linii mari destul de clar partea ce constituie fondul ereditar latin de numeroasele achiziţii ulterioare, făcute pe cale de împrumut, prin legături şi influenţe (reciproce) de ordin economic, social, cultural, politic şi chiar etnic. Conţinutul latin (gramatica şi lexicul) este o realitate limitată, de valoare constantă, determinată de temelia romanităţii în epoca formării limbii în antichitate, cînd poporul român (adică strămoşii lui antici, aşa-numiţii „straromâni") a primit un capital lingvistic de la cuceritorii lumii vechi perpetuîndu-1 pînă azi (cu pierderi în epoca medievală şi amplificări în elementele conservate). Fondul lexical latino-romanic formează un sistem închis care n-a fost amplificat decît în mică măsură prin etimologii noi sau descoperiri de cuvinte necunoscute pînă acum; el apărea pentru prima dată, în linii generale, conturat în dicţionarul lui A. Cihac {DEtDR, voi. I, 1870) cu elementele latine (respectiv cele considerate de el ca atare); clasificarea lui A. Cihac a rămas în majoritate nemodificată, aporturile ulterioare n-au schimbat prea mult în privinţa acestor elemente ce erau evidente. Alături de fondul latin, româna are un număr mai mare de cuvinte străine, în primul rînd slave (alese în primă instanţă în 1862 de F. Miklosich, SIEIR), care-i dau caracterul specific deosebitor faţă de celelalte limbi romanice şi care au fost vizibile în linii mari în al doilea volum al dicţionarului lui A. Cihac (1879), cu elementele nelatine, „alogene". Operaţia „lotizării" era mult uşurată de faptul că alături de limba română cu cele patru dialecte ale ei există al doilea termen de comparaţie: sursa din care s-au primit elemente lexicale, latina, slava, greaca, turca, maghiara, germana etc. în cele mai multe cazuri, derivarea (etimologia) era evidentă, simplă constatare a unei echivalenţe: barba, capra, casa, homo, muliere-, nasus, vacca — barbă, capră, casă, om, muiere, nas, vacă; slav neviesla = nevastă, gînd, gleznă, claie, luncă, oglindă, osîndă, otravă, poruncă, vină, vinovat etc, etc.; sau legătura era foarte uşor de stabilit, nu era „o problemă": lat. familia > femeie, libertare > a (l)ierta ş.a. în acelaşi timp (mai ales începînd cu F. Miklosich), cercetarea etimolo-gică-istorică mai riguroasă după faza exaltărilor romantice ale Şcolii ardelene latiniste a relevat o serie de cuvinte vechi şi generale în limba română ce aveau corespondente identice sau foarte apropiate în albaneză (brîu, bucura, gălbează, grumaz, mazăre, viezure etc), observîndu-se totodată cîteva concordanţe fonetice, morfologice şi chiar sintactice între română şi albaneză. Atare semnalări s-au limitat la confruntarea elementelor comune, a căror obîrşie şi semnificaţie nu puteau fi explicate în chip mulţumitor nici mai tîrziu. Clasificarea adoptată de A. Cihac, F. Miklosich, B. Petriceicu Hasdeu ş.a. era (explicabil pentru un lucru de început) aproximativă, cu lacune şi erori: lexico-grafia şi etimologia se aflau în prima etapă a existenţei lor. Dacă majoritatea elementelor considerate de A. Cihac latine, slave, greceşti, turceşti, ungureşti, albaneze sînt (cu excepţia celor din urmă) realmente de această obîrşie, — se vede azi că o parte din cuvinte au fost clasificate greşit, vîrîte forţat în nişte „rubrici" lingvistice cărora nu le pot aparţine sub nici un motiv. Eroarea de „clasificare" a fost observată pentru unele cuvinte româneşti, pe măsură ce (către sfîrşitul sec. al XlX-lea) cercetarea etimologică a luat un avînt remarcabil, revizuindu-se multe „soluţii" etimologice vechi, perimate ce nu apăreau convingătoare în felul cum le prezentaseră Petru Maior (LexB), A. Cihac şi contemporanii săi (F. Miklosich, T. Cipariu, A. Treboniu-Daurian — Maxim, Petriceicu Hasdeu, Burlă ş.a). S-a trecut rapid peste cuvinte ce nu prezentau pro- 30 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I bleme etimologice (barbă, berbec, capră, muiere, oaie, om, vacă; nevastă, osîndă, otravă, poruncă etc), oprindu-se mai ales asupra unora dintre cuvintele vechi româneşti pentru a căror tîlcuire s-au oferit treptat numeroase soluţii menite să stabilească geneza şi rostul în vorbirea populară a acelor elemente ce nu aveau corespondente limpezi în latină, slavă ori în alte idiomuri cunoscute. Pentru asemenea cuvinte s-au propus formule care sporeau mereu în scurgerea anilor, unele fiind combinaţii stranii, excentrice, care nu rezolvau, ci complicau inutil problemele studiate. Multe cuvinte zise „obscure" s-au bucurat de atenţia deosebită a numeroşi erudiţi, încît unele au primit 4 — 5, 6 sau 8 „etimologii", altele mai multe (pentru căciulă s-au dat 13, pentru strugure, 14). Această intensă activitate a dus la situaţia paradoxală că limba română (cu atîtea elemente lexicale neexplicate ştiinţific) se numără între limbile europene cu cele mai multe cuvinte de origine „necunoscută", dacă nu chiar în fruntea acestor limbi. Căci nu se poate considera soluţionată problema obîrşiei unui cuvînt cu două, trei ori mai multe formule etimologice contradictorii şi ireconciliabile, care îl derivă cînd din latină ori din albaneză, cînd din slavă ori din vechea greacă, din vechi limbi germanice ori uralo-altaice, din ungureşte ori turceşte, sau cu ajutorul formulei „de origine necunoscută (obscură)". Cum s-a arătat, nu este cazul unor cuvinte de însemnătate secundară, rare, cu sensuri tehnice ori cu răspîndire limitată sau cu valoare locală, ci în majoritatea cazurilor de cuvinte cu largă circulaţie în vorbirea populară şi cu valoare seman-tică-lexicală de prim rang. Enigma cuvintelor cu etimologie neelucidată constituie o lacună a gramaticii istorice române, a cărei soluţionare este o necesitate imperioasă şi urgentă de ordin ştiinţific. Neobişnuita exuberanţă de formule etimologice apărute mai ales la sfîrşitul secolului al XlX-lea a elucidat în foarte puţine cazuri originea elementelor lexicale controversate cu multă pasiune de filologi, cum se va arăta la fiecare cuvînt în parte. Indiferent de numărul şi calitatea variabilă a soluţiilor etimologice propuse pentru elementele controversate, un mare număr de cuvinte româneşti şi importante — în primul rînd, cum era firesc, cele cu multe „etimologii" au rămas neexplicate, neînţelese ori fals interpretate, iar prezenţa lor în limbajul românesc constituie „enigme" : în zadar şi-au imaginat adesea unii filologi că le-ar fi soluţionat prin legături subiective şi artificii ori expediente formaliste, cu variate norme fonetice încărcate asupra unui singur cuvînt, invocînd excepţii şi analogii, asimilări şi disimilări, metateze ori treceri semantice şi contaminări, — făcute adică de „toţi aceia care cred că rutina poate înlocui intuiţia şi care construiesc acele edificii complicate, savante, cărora le lipseşte numai puterea de a convinge"2. Asemenea construcţii din bucăţi disparate, eterogene, lipsite de firul organic al legăturii fireşti au rămas neconvingătoare ; de nicăieri nu răsare prototipul care să explice obîrşia şi evoluţia cuvintelor, în ciuda eforturilor şi stăruinţelor depuse de filologii-etimologişti. La sporirea confuziei au contribuit nu numai carenţa metodelor şi mijloacelor adoptate, dar (cum se întîmplă adesea) şi tendinţele unilaterale cu preocupări excentrice de a descoperi lucruri originale: elemente vechi greceşti _ (Al. Philippide, G. Giuglea, C. Diculescu ş.a.), vechi germane (C. Loewe, C. Diculescu, G. Giuglea, E. Gamillscheg), uralo-altaice, persane, cumane etc. din evul mediu (O. Densusianu) ş.a., cu nişte procedee şi criterii ce au stîr-nit nedumeriri şi neîncredere în ultima jumătate de veac, ducînd la teorii potrivnice faptelor de limbă, la o serie de „cutreerări aventuroase" (expresia îi apaţine lui O. Densusianu) în gramatica istorică a limbii române. Conclu-ziile^ lor erau menite să denatureze justele vederi tradiţionale asupra procesului începuturilor şi a epocii medievale a limbii şi poporului român. Cauza 2 DR, IV, p. 1317 (S. Puşcariu). ELEMENTE INTRODUCTIVE. GENERALITĂŢI 31 principală a confuziei şi a dezordinei în privinţa unei importante părţi a lexicului românesc arhaic era faptul că se utilizau mijloace nepotrivite în operaţiunile etimologice sugerate de tendinţele divergente şi de tezele adoptate aprioric despre originea posibilă ori „necesară" (pentru unii filologi multe cuvinte neromane „trebuiau" să fie latine, altele slave, greceşti, germanice etc), potrivit impresiei şi preferinţelor căutătorului de etimologii3. Tendinţele excentrice şi extremiste de după anul 1920, urmate curentului de uşoară nuanţă latinizantă la începutul sec. al XX-lea (Al. Philippide, I.-A. Candrea, O. Densusianu, S. Puşcariu etc), au apărut mai ales din constatarea (justă, în principiu) că o seamă de cuvinte româneşti vechi nu pot fi de origine latină (ori slavă), purtînd pecetea unei origini diverse (în aparenţă „obscură") ce „trebuia" să fie greacă, germană etc. după preferinţe subiective, ca împrumuturi de dată foarte veche (antică ori medievală timpurie) în limba română. Critica a respins la timpul său şi aceste tentative, cum făcuse anterior cu multe din etimologiile latineşti inadmisibile. Pe lîngă unele preţioase rezultate ale cercetărilor din ultimele 7—8 decenii cu privire la lexicul românesc, s-au aglomerat o sumedenie de erezii filologice, multe din ele pregnante specimene de etimologii populare, unele devenind cu timpul locuri comune. Erau stranii produse ale unor metode şi mentalităţi învechite, anacronice, ale rutinei care pretindea că lucrează numai cu elemente atestate în vreo limbă antică (latină, greacă, slavă, germană etc), evitînd cu admirabilă prudenţă utilizarea de tipuri reconstruite („ipotetice"), considerate ca periculoase şi „nesigure" (infra, p. 109). Dar după ce căile şi criteriile de pînă acum au dus (în privinţa cuvintelor „obscure") la formule ireale, neconvingătoâre sau la artificii complet lipsite de baza faptelor controlabile, este necesară o clarificare pentru istoria limbii şi a realităţilor populare. în primul rînd va fi degajat terenul de balastul enorm al pseudoetimologiilor ce vor fi examinate, după caz, spre a li se cunoaşte exact eventuala valoare; iar în locul construcţiilor complicate şi artificioase vor fi puse în cuvenita cinste nu numai simplitatea şi severitatea unei noi metode, a cercetării comparativ-istorice, dar şi intuiţia cu elementarul bun-simţ filologic ce stă mai aproape de realităţile sociale în care trăieşte şi evoluează limbajul popular, decît artificiile savante, abstracte, scolastice. Este deci evident că, dacă pentru explicarea cuvintelor mult controversate ori a celor neglijate de lexicografi şi etimologişti metodele şi procedeele de pînă acum nu au dat rezultate valabile şi utile, ele trebuie să fie abandonate renunţînd la preocupările destul de frecvente în ultima vreme de a deriva forţat din latină ceea ce nu e latinesc, din slavă, greacă, germană, turco-tâtară etc. elementele ce nu aparţin acestor sfere lingvistice, adică acele cuvinte care au fost atribuite de erudiţi unora sau altora din limbile amintite, dar care se vor dovedi ca ţinînd de un domeniu lingvistic deosebit. Astfel, este necesar ca — procedînd prin eliminare şi clasificînd aparte tot ce nu poate fi latin (romanic), nici slav, germanic, grecesc, unguresc ori de altă provenienţă cunos- 3 După cum fortuit ori sistematic, provenienţa unui cuvînt era considerată latină, slavă, greacăj germanică etc. se căutau corespondenţe ori etyma în idiomurile respective ca surse ale cuvintelor noastre nelămurite, uneori prin legarea cu un element asemănător sau apropiat, alteori prin refacerea de arhetipuri româneşti intermediare sau chiar de forme inexistente, fără o bază reală în latină, slavă, greacă sau germanică. Mai adesea se proceda însă prin simpla alăturare a cuvintelor din dicţionare, după aparenţe superficiale, prin acel procedeu despre care încă .în 1853, Fr. Diez spunea „die unkri-tische Methode nimmt ihre Deutungen auf gut Gluck aus einer ăusserlichen Ăhnlichkeit, ja selbst bei gânzlicher Verschiedenheit derselben, durch eine Reihe -willkurlich geschaffener Mittelglieder. Em in seinem Grundsatze so fehlerhaftes Verfahren, dessen vmgeachtet doch da, wo Witz und Divi-nationsgabe nicht fehlten, manclier treffliche Wurf gelang, hat bei vielen die ganze etymologische Kunst in Misskredit gebracht" (Fr. Diez, EWRom., ed. II, Bonn, 1861, prefaţă, p. VII). 32 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I cută, fiind totuşi caracteristic românesc în lexicul popular 4 — să se adopte alte criterii de lucru, unelte diferite, căutîndu-se soluţii în altă direcţie, unde faptele de limbă şi viaţă populară vor da o mai temeinică justificare operaţiunilor lingvistice-etimologice. Cum am arătat în cercetările noastre anterioare (sintetizate în monografia ElAutoht., 1970), primul pas pe calea cea nouă este ruperea cu trecutul şi cu unele produse perpetuate prin rutină şi inerţie, anume nu numai cu soluţiile etimologice şi metodele adoptate, dar mai ales cu prejudecata (nocivă în egală măsură) că prin reconstrucţiile ori prin adoptarea de tipuri indo-europene (străromâne) ca baze ale cuvintelor româneşti am intra într-un teren periculos pentru etimologişti, cu ipoteze hazardate, lipsite de temeiul realităţilor controlabile. Atare prejudecată a luat naştere tocmai din carenţa mijloacelor de investigaţie şi din vederile înguste ale celor care au discreditat prin construcţii artificioase şi fanteziste ideea (a lor şi a altora), în sine justă, despre existenţa elementelor autohtone (indo-europene) şi autonome în lexicul limbii române. Prin construcţia de arhetipuri indo-europene nu intrăm deloc într-un cîmp „mai puţin sigur" (cum îşi închipuia S. Puşcariu şi alţii înainte şi după el), ci de fapt rămînem pe tărîmul solid al istoriei limbii române şi al comparatisticii. în etimologia românească acesta este ultimul compartiment (după acela al elementelor comune cu albaneza) care n-a fost explorat decît foarte puţin, şovăielnic, atunci cînd se prefera utilizarea mijloacelor şi lexicului idiomurilor cunoscute ale popoarelor cu care comunitatea populară românească a avut relaţii în etape succesive (latina, slava, greaca, germanica, turca etc.) şi din care s-au primit cuvinte în română. Astfel era evitat (pentru motive întemeiate, în primul rînd ignorarea cercetării comparative indo-europene în ţara noastră) ori era avut în vedere prea puţin domeniul posibil şi foarte probabil al sursei autohtone a limbii anteromane de pe teritoriile româneşti de azi, ori în care a locuit vreodată (în evul mediu) populaţie româ-nofonă. Acel idiom indo-european, postulat şi admis de toată lumea savantă, nu mai există demult, dispărut la sfîrşitul perioadei antice, iar prin sărăcăcioasele lui rămăşiţe (ignorate ori desconsiderate de aproape toţi cei ce s-au ocupat de gramatica istorică şi de etimologia românească) el nu poate fi nici pe departe utilizat ca latina, slava, greaca ori germanica în operaţiunile etimologice. Pe drumul ce duce din faza românească, printr-un idiom dispărut şi prea puţin cunoscut, la formele de vorbire numite „indo-europene", greutăţile de lucru vor fi (din cauza multor aspecte şi faze necunoscute) ceva mai mari decît în etimologia romanică ori în operaţiunea derivării (juste, nu false) elementelor lexicale româneşti din slavă, greacă medievală, germană modernă etc, idiomuri cunoscute pînă în cele mai mici amănunte. Condiţia primordială a reuşitei în operaţiunile etimologice (mai ales unde se lucrează cu multe necunoscute, ca la cercetarea elementelor autohtone româneşti) este analiza atentă a formei şi a semantismului cuvintelor (interpretarea esenţei semantice), spre a stabili treptele formale anterioare (adesea numai cît reprezentau ele „ca schelet") şi sensul primordial, de unde rezultă apoi legăturile de înrudire fireşti ale fiecărui cuvînt cercetat. Pătrunzînd astfel mai adînc în substanţa cuvintelor şi a lucrurilor, vom putea indica uşor şi în chip evi- 4 Se poate spune, totuşi, că şi după minuţioasa noastră revizuire vor exista în unele graiuri populare (sau chiar în „fondul principal") cuvinte ce ar trebui incluse în acest repertoriu, poate eliminînd altele din cele 170 studiate; lucru ce se va face în viitor, arătîndu-se eventualele erori şi aserţiuni neverosimile: vor putea fi identificate alte cuvinte autohtone (preromane) între cele considerate ca latine (romanice) ori slave, turceşti, cumane) ?) etc. ELEMENTE INTRODUCTIVE. GENERALITĂŢI 33 dent, în majoritatea cazurilor, geneza, evoluţia şi provenienţa străveche a elementelor „obscure" sau prea mult şi inutil controversate ale limbii române. Direcţia adoptată în lucrarea prezentă constă, principial, în construirea (adică: refacerea) unor forme (cf. infra, p. 113 — 117) anterioare, intermediare (sau uneori simpla semnalare de legături necesare ori posibile) şi a unor arhetipuri necunoscute (neatestate, ipotetice, dar deplin justificate formal şi semantic) ale cuvintelor româneşti actuale care să se lege cu bazele primare ale idiomurilor indo-europene, deduse prin operaţiunile de reconstruire şi legături între limbile înrudite aparţinînd aceluiaşi trunchi arhaic ario-european (relevat mai precis întîia oară de Franz Bopp, în anul 1816). în planul unitar (în linii mari) de intersecţie a formelor scoase din elementele lexicale şi morfologice evident înrudite şi comune ale limbilor indo-europene se găsesc temeliile străvechi ale cuvintelor româneşti de provenienţă indigenă, anteromană, ce ţin în egală măsură de domeniul românesc (romanic în accepţiunea cea mai largă) şi de cel comparativ indo-european. Plecînd simultan din două direcţii (două faze de limbă relativ bine cunoscute, cel puţin schematic) : a) limba română actuală; b) temeliile primare ale idiomurilor indo-europene (reconstruite în sec. al XlX-lea), operaţiunea etimologică va trebui să treacă prin două perioade obscure, lipsite de atestări documentare : aceea a unei limbi de un anumit tip european, determinat cu mulţumitoare precizie (nu numai cu aproximaţie), şi limba română comună, aşa-numita „străromână". în lipsa suportului documentar al fazelor intermediare, cele două extremităţi (adică formele româneşti actuale şi seria de baze-rădăcini i.-e.) trebuie legate prin punţi durabile, întemeiate totuşi aproape totdeauna pe elemente ipotetice. Este o construcţie sau reconstrucţie de forme ridicate asupra unui gol al necunoscutului, îmbrăţişînd o perioadă de cîteva milenii, în care împrejurările istorice au făcut să avem atît de puţine şi incon-cludente urme scrise. De aceea se impune a releva din nou direct, fără ocoluri, faptul că, oricît ar fi de riguroase, unele dintre reconstrucţiile etimologice (aproape complet lipsite de suportul preţios al atestărilor documentare) nu vor apărea tuturor în egală măsură şi dintru început convingătoare, căci recunoaştem că „orice reconstrucţie poartă pecetea artificialului şi impresia de artificialitate creşte cu cît se măreşte numărul 'accidentelor' presupuse (meta-plasmă, metateză, disimilare, sensuri [dar mai ales forme, fonetica] intermediare neatestate etc.)"5. Iar celor care, de bună-credinţă şi dintr-un spirit zis pozitivist, ar mai pune naiv întrebarea: „Ce temei de realitate pot să aibă asemenea arhetipuri reconstruite străromâne şi traco-dace, unde avem dovezile cu atestări documentare?" li se poate răspunde (spre exemplu) : acestea e puţin probabil să fi existat în texte şi în dicţionare ori glosare, căci nimeni nu le-a scris, ori au dispărut odată cu veacurile preistoriei, antichităţii şi evului mediu, care la noi au lăsat cam puţine documente scrise şi informaţii utile în sensul dorit; dar au transmis, în schimb, formele de limbă în graiul şi viaţa comunităţii populare româneşti care şi-a perpetuat vorbirea şi fiinţa social-etnică. Ori se poate răspunde cu altă întrebare echivalentă: „unde sînt atestate în scris rădăcinile primare şi bazele arhaice reconstruite cu care se lucrează în mod curent (precum ar fi atestate în scris) de un veac şi jumătate în studiul etimologic-comparativ al limbilor numite indo-europene?". Mijloacele oferite de ştiinţa comparativă a acestor idiomuri înrudite genetic vor fi utilizate în largă măsură, căci fără ele nu pot fi explicate şi înţelese elementele autohtone (preromane) în limba română, care sub raportul „autohtonismului" ei devine integral tributară lingvisticii comparate indo-europene, aducînd o remar- 5 DR, IV, p. 1322 (S. Puşcariu). 3 — Etnogeneza românilor 34 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ELEMENTE INTRODUCTIVE. GENERALITĂŢI 35 cabilă contribuţie la cunoaşterea lexicului comun al „indo-europenilor" şi al traco-dacilor, prin cuvintele româneşti vechi şi autentic „ariene", trecute în româna comună prin intermediu traco-dacic. Componenta autohtonă de natură lingvistică şi social-etnică pusă acum la contribuţie este numită cu apelativul tradiţional „traco-dacică", putînd să pară (chiar şi unora din cei familiarizaţi cu problemele lingvisticii române şi cu criteriile comparatisticii indo-europene) ca ceva pretenţios şi artificial, adoptat fără critică ori tendenţios. Mai indicată ar fi părut poate alegerea apelativului „autohton" ; dar acesta şi-ar păstra o nuanţă de echivoc, lipsit de precizia unui nume propriu, chiar admiţînd că esenţa tracică a cuvintelor studiate şi soluţionate nu ar fi deplin şi dintru început evidentă şi obligatorie pentru toată lumea. Definirea termenilor şi justificarea amănunţită (de care depinde legitimitatea tezelor şi a întregii lucrări monografice) se vor face mai jos, la locul potrivit. Precizării însă că la sfîrşitul secolului al XX-lea nu ne întoarcem la epoca şi la procedeele lui Hasdeu de acum un secol pentru detectarea şi dovedirea „dacismului" unor cuvinte româneşti — după cum arheologia şi istoria antică nu revin la vedeniile „pandacice" ale unui Nicolae Densusianu (ale căror ecouri şi reflexe regretabile nu s-au stins complet, din păcate, nici astăzi la unii amatori-diletanţi în ţara noastră). Rupînd cu resturile unei prejudecăţi şi cu acel pretins pozitivism care operează în etimologie numai cu elemente „atestate" direct în idiomuri cunoscute şi evită formele ipotetice „reconstruite", cercetarea prezentă se îndreaptă mai întîi împotriva scepticismului şi rutinei tradiţionale, care au ignorat un important capitol din istoria limbii române şi anume elementul autohton ante-roman (în afară de cel comun cu albaneza, aşa-zisele „împrumuturi din albaneză"). Această parte organică a limbajului şi a culturii populare a fost chiar minimalizată (în special elementele comune cu albaneza) în sec. XIX — XX. Bra firesc deci ca rezultatele noastre să fi provocat unele nedumeriri şi îndoieli, dezaprobare din partea unor „şcoli filologice" care decenii de-a rîndul susţinuseră inexistenţa (sau lipsa de importanţă lingvistică şi de semnificaţie social-istorică) a elementelor anteromane în limba română, ori din partea celor care s-au lăsat influenţaţi de o asemenea mentalitate. Dar etimologiştii cunoscători ai sarcinilor şi problemelor actuale înţeleg foarte bine că este inevitabil a lucra cu arhetipuri „reconstruite" ale cuvintelor „obscure" ori greşit explicate pînă acum, fiind evident necesar a le încadra la locul lor în lexicul românesc şi în sistemul etimologic indo-european. Printr-o cercetare diversificată şi aprofundată cu eforturi susţinute timp de peste trei decenii, elementul lexical autohton (contopit organic în blocul tezaurului lexical ereditar, ca atare în majoritate neobservat pînă acum) a putut fi identificat în sfîrşit şi separat de elementele latine şi de împrumuturile ulterioare prin criteriile romanistice şi româneşti (gramatica istorică a limbii române) şi indo-europenistice, utilizînd ca intermediar modestele (dar absolut necesarele) resturi ale limbii dispărute a traco-geto-dacilor. Cu ajutorul lor este refăcută evoluţia preistorică a cîtorva elemente lexicale proprii şi exclusive, originale şi semnificative ale limbii române, rămase, cum s-a spus, în majoritate neînţelese, veritabile enigme etimologice care şi-au ascuns pînă acum „taina" obîrşiei lor, rezistînd în faţa multiplelor tentative de tîlcuire, ca nişte stînci puternice de care s-au spart aproape toate valurile de etimologii avansate în cursul sec. al XlX-lea şi al XX-lea. Se impune precizarea că nu peste tot sîntem în măsură a prezenta soluţii desăvîrşite şi definitive, atît din cauza materialului de limbă cît şi a mijloacelor de investigaţie de care dispunem astăzi. Prin însăşi natura sa, materialul studiat are încă unele obscurităţi şi lunecuşuri, neputînd oferi totdeauna siguranţa absolută a justeţei rezultatelor dobîndite pe cale combinatorie de acea metodă critică despre care încă la anul 1853 romanistul Fr. Diez spunea că, respectînd principiile foneticii şi semanticii generale, „tinde să urmeze geniul limbajului, să-i smulgă secretele". în legătură cu cercetarea elementelor lexicale obscure ale limbii române, rolul de căpetenie revine acelui „calcul delicat al probabilităţilor etimologice" de care vorbea cîndva filologul român Va-sile Bogrea şi care străbate în cazul nostru necunoscutul a două faze de milenii în evoluţia pre- şi protoistorică a două idiomuri: a) cel anteroman-autoh-ton (traco-dacic); b) latina-romanică (româna). Aici apar mereu justificate cuvintele aceluiaşi maestru Fr. Diez: „obiectivul cel mai înalt pe care-1 dobîn-deşte un etimologist este conştiinţa de a fi purces ştiinţific; pentru certitudine absolută nu are o chezăşie, căci chiar o notiţă neînsemnată poate să-i smulgă de sub picioare terenul cîştigat cu multă trudă". Vor fi existînd apoi unele scăderi cauzate de condiţiile muncii şi mijloacele deocamdată lacunare ale documentării; lipsa unor publicaţii a făcut să persiste goluri în informarea bibliografică, totdeauna relativă, mai ales într-un domeniu cu atît de mulţi şi pasionaţi exploratori şi amatori cum este etimologia şi istoria limbii. Cu toate că este de proporţii întinse, lucrarea prezentă rămîne, sub unele aspecte, încă o schiţă de caracter preliminar, nu numai din cauza vastităţii şi complexităţii problemei abordate, ci şi din cauza lipsei unor prealabile cercetări „tehnice" de amănunt. Controlul lărgit şi aprofundat al materialului glotologic (în primul rînd etimologia cuvintelor româneşti preromane), făcut de cercetători mai competenţi şi ceva mai experimentaţi, va arăta cum cî-teva dintre elementele cuprinse între cele „traco-dace" sînt provizorii sau dubioase, altele vor fi de adăugat, unele de modificat ori de eliminat (îndeosebi cele cu etimologii neconvingătoare). Paralel cu atare control sever al etimologiilor, va fi necesară explorarea exhaustivă a lexicului popular ce trebuie să fie cunoscut mai bine prin anchete în toate zonele româneşti. Pus în lumină şi interpretat după cuviinţă, limbajul popular se dovedeşte a fi cel mai fidel şi autentic document istoric de prim rang pentru trecutul îndepărtat şi mai ales pentru obîrşiile poporului român. Metoda şi noile criterii lingvistice şi istoriografice adoptate în cercetarea noastră sînt expuse, pe scurt, mai jos, unde se dau şi elementele necesare pentru justificarea social-istorică a substratului în lexicul românesc (p. 109 — 112) după ce se va arăta lipsa de temei ştiinţific a tendinţelor latiniste şi latinizante ori de alt fel, cu excesele lor în etimologia românească, ilustrate prin cîteva exemple mai pregnante şi semnificative. Odată făcută verosimilă şi, în cea mai mare parte, sigură realitatea substratului lexical în limba română, nu va apărea prea greu a contura, individualizînd, acel idiom european antic dispărut ce poate şi trebuie să servească drept punte de legătură între faza română comună şi bazele arhaice indo-europene, stabilind deci caracterul traco-dacic al cuvintelor noastre preromane. Intrînd într-un nou cîmp de cunoaştere, cercetarea prezentă este în chip firesc o acţiune împotriva tendinţelor extremiste, fie că era vorba de excesele latinizante în etimologie şi istoriografie (care au denaturat parţial sau în majoritate esenţa-istorică a latinităţii şi a românismului comunităţii popu- / 36 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I lare românofone), fie că ar fi alte excese ce n-au înţeles tocmai just aportul slav, grecesc, turcesc, unguresc etc. la alcătuirea limbii şi culturii, a structurii social-etnice şi economice a comunităţii populare româneşti. Recunoscînd că nici lucrarea de faţă nu este scutită de unele exagerări şi lacune (fireşti la orice început), se poate admite că totuşi ele nu vor fi nici atît de grave şi nici atît de numeroase încît să întunece adevărurile dobîndite prin eforturile constructive şi legăturile etimologice valabile, ori să reducă valoarea concluziilor istorio-grafice permise şi impuse de existenţa fondului lexical preroman. Acest străvechi şi preţios material de limbă, contopit [organic în structurile neolatine ale limbii române, comportă aici o semnificaţie lingvistică şi social-istorică excepţională, fundamentală pentru problema etnogenezei române. II. ISTORICUL CERCETĂRILOR PRIVIND SUBSTRATUL PROBLEMA ELEMENTULUI LINGVISTIC PREROMAN ÎN ETNOGENEZA* Pentru a înţelege cît mai concret însemnătatea elementelor autohtone lexicale în limba română şi în procesul formării ei (deci direct în problema etnogenezei românilor) este necesară în prealabil o sinteză a cercetărilor, a opiniilor despre formarea romanităţii carpato-balcanice şi dunărene în funcţie de valoarea atribuită factorului preroman. Problema elementelor an terorii a n e în română s-a pus ceva mai tîrziu şi mult mai şovăielnic decît aceea a latinităţii ei: romanitatea limbii române apărea impunîndu-se cu puterea evidenţei chiar pentru primii observatori (fiind relevată insistent de mulţi umanişti din veacurile XIV — XV şi de cronicarii români moldoveni) ; dar partea autohtonă şi neromană era mult mai puţin vizibilă, în majoritate dacă nu aproape total de nerecunoscut, lucru explicabil în vremea cînd romanistica şi comparatistica indo-europeană nu existau nici măcar cu numele. De aceea, tot ce s-a spus şi s-a presupus înainte de mijlocul secolului al XlX-lea despre elemente „geto-dace", „trace" ori albaneze în limba română era produsul unor intuiţii uneori ingenioase, interesante, nu adevăruri verificate prin metodele riguroase ale ştiinţei lingvistice (care era abia la primele începuturi modeste, neputînd fi aplicate util la studiul istoric al limbii române). Expunerea istorică din acest capitol este făcută sistematic, în ordinea strict c r o-nologicăa autorilor şi a rezultatelor obţinute şi admise1. Primul care a preconizat prezenţa unor „cuvinte dace" în română pare a fi eruditul voievod^moldovean Dimitrie Cantemir (1673 — 1723), plecînd de la premisa justă, supravieţuirea populaţiei geto-dace [alegînd însă cîteva exemple ce nu au în realitate nici o legătură cu limba dacilor]: „de altminteri trebuie să observăm că sînt în limba moldavă unele cuvinte ce nu sînt cunoscute în limba latină, nici în celelalte dialecte ale popoarelor vecine şi care prin urmare poate că au rămas din limba veche dacică. Deoarece nimic nu ne împiedică să credem că romanii colonizaţi în Dacia au folosit mîna de lucru servilă a dacilor, sau au încheiat căsătorii cu femei dace. Cu acest mod * Acest capitol este în linii generale identic cu cap. I din monografia Elemente autohtone (1970), p. 13—47, avînd modificări mai ample în bibliografia şi cercetările din ultimul deceniu asupra substratului. 1 Nu este această dispunere strict cronologică ,,o lipsă de sistematizare — în faptul că despre cîţiva lingvişti (Meyer-Lubke, S. Puşcariu, G. Giuglea, Al. Graur, E. Cabej) se vorbeşte în două locuri diferite (după fişe grupate cronologic) şi chiar trei . ..", cum a obiectat un critic nu tocmai obiectiv şi cam „pornit" (SCL, XXII, p. 86—87), căci aici nu se face istoricul, bibliografia şi „evoluţia" fiecărui lingvist-filolog, ci istoria şi bibliografia problemei, care a „evoluat" cu modificări şi cotituri la mulţi dintre cercetători în cursul anilor şi deceniilor. ( 38 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 39 a putut prea uşor să se introducă şi cuvinte streine în limba lor. Aşa sînt: stejar, pădure, haleşteu, cărare, grăesc, privesc, nimeresc"2. Din sec. al XVIII-lea datează ideea legăturii străvechi de înrudire etnică şi lingvistică între români şi albanezi (şkipetari, arnăuţi) : în baza unor vagi cunoştinţe istorice şi geografice, J. B. Thunmann3 în celebrele Untersuchungen* afirma originea tracă a românilor, „tracismul" limbii lor, care era înrudită de aproape cu albaneza, albanezii fiind urmaşii illyrilor, românii copiii tracilor, amestecaţi cu alte neamuri de oameni ; aromânii sînt „thrakische Wlachen", românii din nordul Dunării „dacische Wlachen" (Untersuch., p. 176). Cu rudimente de cunoştinţe din acea vreme, numai în baza materialului lexical oferit de vocabularul lui Theodor Cavallioti şi a informaţiilor date de studentul aromân Const. Hagi-Ceagani5, Thunmann putea să afirme că limba română (aromâna) este idiomul trac schimbat, conţinînd pe jumătate elemente latine, 3/8 greceşti, 2/8 gotice, slave şi turceşti, celelalte trei părţi luate dintr-un idiom avînd multe analogii cu albaneza, fiind însă în mare parte latineşti6. Cu toate că e confuză, atare afirmaţie arată că profesorul de retorică şi filo-sofie din Halle avea destulă agerime a intuiţiei întrezărind legătura necesară dintre limba română şi albaneză, fără să fi avut cu două veacuri în urmă putinţa unei aprecieri juste, la valoarea reală. Interesantă este şi ideea lui Thunmann (Unters., p. 340) că tracii din Tessalia, Macedonia şi Tracia (înaintaşii aromânilor) au învăţat limba latină cu unele greşeli, păstrînd însă elemente din idiomul lor matern; tracic. Pentru Şcoala ardeleană (latinistă)7, limba română nu putea şi 2 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, III 4 (p. 166, ed. 1875); în originalul latin: „neque enitn obstat quidquam, quo minus credamus Romanorum in Dacia Coloniae, vel şervis Dacis usos fuisse, vel etiam, si quis uxofem perdideret, mulierculas ex illa gente in matrimonium duxisse, unde facile indigenarum aliqua vox illorum sermonem irrepere potuit; Tâles sunt: stezar quercus, pădure sylva, haleşteu stagnum, cărare semita, graesk loquor, privesk aspicio, nemeresk aliquo per-venio" (Operele lui D. Cantemir, I, Descr. Mold., Bucureşti, 1872; p. 151). Dintre cuvintele „dacice" ale savantului voievod: stejar e slav, pădure latin-romanic (lat. palude-), halesteu ung. halasto „lac cu peşti", cărare latin, grăesc, privesc, nemeresc slave. Asemenea soluţii „dace" la începutul sec. al XVIII-lea nu sînt de luat în deriziune, căci apar şi în sec. al XlX-lea, de ex. C. Stamate, în Musa Românească, Iaşi, I, 1868, p. 525 — 534 „cîteva cuvinte antice însuşite de limba română ce par a fi dace, ca holdă, alcătuiesc, betiagu, obîrşie, păcală, făgădău, vinars etc."', citind la întîmplare şi vocabule de fapt autohtone (copac, cursă, ghiară ş.a.), ca şi mai tîrz'iu. Despre' D. Cantemir şi preuurrunisinul est-european: P. Teodor, în Anuarul Instit. de Istorie si ArlteoL, Cluj., XIX, 1976, p. 299—315 (amplă bibliografie). . ' 3 „Ordentlicher Lehrer der Beredsamkeit und der Philosophie auf der Universităt zu Halle" (Germania), Johannes Erfk Thunmann (1746 — 1778) era de obîrşie suedeză. 4 J. Thunmann, Untersuchungen Ober die Geschichte der ostlicheii europăischen Volker, I, Leipzig, 1774, p. 169 — 366 „iiber die Geschichte und Sprache der Albaner und Walachen". 5 Th. Capidan, Arom., p. 49 — 50. s „Die Albaner sind Nachkammlinge der alten Illyrier, so wie ihre Nachbarn die Wlachen Kinder der Thracier sind" (Unters., p. 240). Tracii şi-au păstrat etnicitatea şi parţial graiul, în munţi. „Die Sprache der jenseits der Donau wohnenden Wlachen ist diese verănderte thracische Sprache. Gerade die Hălfte derselben (ich habe nachgezăhlt) ist lateinisch. Drei Achttheile sind griechisch, zwei gotisch, slavisch und tiirkisch; die iibrigen aus einer Sprache, die mit der albanischen viele Âhnlichkeit gehabt hat: denn iiber siebenzig wlachische Worter kommen rnit eben so vielen albanischen iiber-rein : und jene albanischen Worter, die mit den iibrigen von den letzten 3/8 der wlachischen Sprache gleiche Bedeutung haben, sind mehrentheile lateinischen Ursprungs" (p. 339). 7 Despre Şcoala ardeleană există o bibliografie imensă; în general: D. Popovici, La litterature roumaine ă l'epoque des lumieres, Sibiu, 1944 (ed. II: Studii literare. Literatura română în epoca „luminilor", Cluj, Edit. Dacia, 1972); Ion Lungu, Şcoala Ardeleană (Momente şi Sinteze), Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, 504 p. ; D. Macrea, Şcoala Ardeleană şi problemele de lingvistică romanică, în CercLg, XIV 1969, p. 7-13 (StLgRom, p.'47—56) ; Activitatea lingvistică a lui Gheorghe Şincai, în CercLg, XII 1967, p. 3-9 (StLgRom, p. 57-66). nu trebuia să fie decît curat romană, căci limba romanilor antici vieţuieşte pînă azi în gura românilor, cum scria Petru M a i o r8 în celebrul „Dialog despre limbă" (LexB., p. 63) ; după el, în alte provincii romane, latina vulgară s-a alterat prin contactul cu „poporaţiile indigene", în Dacia însă ea a rămas neafectată de influenţe, căci populaţia autohtonă dacică fusese extirpată integral de cuceritorii romani: „Traianu desrădăcinîndu viţea Dacilor din Dacia şi aşie despoiandu Dacia de lăcuitorii cei vechi". Pentru Maior şi tovarăşii iui de idei (care admiteau existenţa şi vechimea numărului mare de elemente lexicale slave) nu putea să existe o problemă a elementelor prelatine în limba română, — concluzie la care au ajuns toţi cei care au raţionat ca ei despre „extirparea" locuitorilor băştinaşi în Dacia la anexarea ţării şi organizarea provinciei (a. 106)9. Spre deosebire de ceilalţi „latinişti" ai Şcolii ardelene, I. Bu-dai-D e 1 e a n u admitea „posibilitatea unor relaţii între daci şi romani"10. Prin apariţia primelor studii ştiinţifice comparative asupra limbilor europene şi a celor neolatine, la începutul sec. al XlX-lea, se cristalizară şi primele idei pozitive asupra originii limbii şi poporului român, ca şi tezele cu privire la valoarea elementului etnic lingvistic autohton, admise şi azi de unii cercetători. După apariţia „Dicţionarului Bobb" (DictB j şi a lexiconului din Buda (LexB), slavistul austriac (de obîrşie slovenă) Jernej Bartolomeu K o-p i t ar (1780 — 1844) scrie cronica „Albanische, walachische und bulgarische Sprache"11; aducînd noi idei (rămase interesante pînă azi) asupra celor trei idiomuri, Kopitar combătea viguros excesele latiniste ale puriştilor ardeleni12 şi sublinia aportul elementului autohton, tracic, la formarea nu numai a limbii, dar şi a poporului român. După el, limba română datează din perioada începuturilor stăpmirii romane în Munţii Balcani, nu numai de la cucerirea Daciei. Kopitar găsea o mare asemănare între română, bulgară şi albaneză, fiind convins, că în România (accepţiunea din sec. al XX-lea), în Bulgaria şi în regiunea Balcanilor ar exista o singură formă de vorbire cu trei materiale de limbă, adică trei idiomuri identice sub raport gramatical, deosebite ca lexic: româna, bulgara, albaneza. Românii, bulgarii şi albanezii nu sînt decît vechi traci. J. B. Kopitar vorbeşte chiar de „schimbările sunetelor romane în gura tracică"13. Asemenea anticipări ingenioase şi temerare pentru înce- 8 D. Macrea, Petru Maior (1753 — 1821), în LgFil, p. 46—66; I. Pervain-M. Protase, Petru Maior şi Lesiconul din Buda, în CercLg, XV 1970, p. 11—22; ActaMN, VII 1970, p. 599-607 (P. Teodor). 9 Erudiţii ardeleni din sec. al XlX-lea erau preocupaţi de „purificarea" limbii, în sensul de a o „face curată limba românească" (P. Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p. 297) ; DictB. II, p. 561—576 a prezentat o listă de „cuvinte streine" ce trebuiau înlocuite, printre ele figurînd şi unele autohtone, ca brîu, groapă, zgardă. La 1792, S. Micu-Clain scria: „Romanii ... pre Ghete [geţi] lăcuitorii Dachii i-au sterpit ...", Apulum, IV 1961, p. 291 — 292; infra, p. 169, nota 5. 101. Gheţie, Opera lingvistică a lui Ioan Budai Deleanu, Bucureşti, 1966, p. 33, 44, 116; Introducere la I. Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p. 11; I. Mării, în CercLg, XVI 1971, p. 184. 11 în Jahrbiicher der Literatur, Viena, XLVI, p. 59—106, semnat „K"; reprodus în Kleine Schriften ale lui J. B. Kopitar de către elevul său Fr. Miklosich, Viena, 1875 ; cf. Philippide, ILR, p. 289; Capidan, DR, II, p. 446; Rosetti, ILR, II, p. 30. ia Pe care el îi stigmatiza „befangene Patrioten, die nichts den Barbaren zu verdanken haben wollten" (Jahrbiicher der Liter. XLVI, p. 78). 13 „Noch bis auf diese Stunde, nordlich der Donau in den Bukovina, Moldau und Walachey, Siebenburgen, TJngarn, ferner jenseits der Donau in der eigentl. Bulgarey, dann in der ganzen Alpenkette des Hămus, in der ausgedehntesten alten Bedeutung die*es Gebirges, von einem Meere zum anderen, in den Gebirgen Makedoniens, im Pindus und durch ganz Albanien, nur eine Sprach- 40 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I putui secolului al XlX-lea rărnîneau simple intuiţii necontrolabile căci cercetarea etimologică nu putea veni încă în ajutorul lor, spre a confirma ideile (ce aveau un grăunte de adevăr) şi a tempera totodată zelul generalizărilor pripite cu exagerări inerente multor începuturi. Dar opiniile lui Kopitar asupra înrudirii lingvistice (,,eine Sprachform") şi chiar etnic-biologice dintre români, bulgari şi albanezi au avut un răsunet puternic peste un veac (Weigand, Sand-feld),' crezîndu-se de unii că ele ar afla confirmare în asa-numita „lingvistică balcanică" (infra, p. 97-102). La români însă continua tradiţia latinizantă puternică: pentru puritatea romană pleda şi reprezentantul curentului italienizant, scriitorul şi omul de cultură Ioan E 1 i a d e-R ă d u 1 e s c u1*, care la a. 1847 a întocmit un Vocabular de cuvinte străine ce trebuiau înlocuite prin corespondente latine (italiene)16. Fără criterii etimologice (inexistente la acea dată), Eliade alegea o serie de 1006 cuvinte „străine" indicînd corespondentele latine care să le înlocuiască. Dar în lista „străinismelor" denunţate de el figurează autentice cuvinte latine-romanice (adâstare, slav după Eliade, adine-.. . bulg.), ca şi cîteva elemente autohtone, considerate adesea de acesta ca slave : băgare, gata, ghimpe, copaciu, leşinare( ?), răbdare, rînză, searbăd, urcare, zestre. în curs de o jumătate de veac după apariţia LexB (al lui P. Maior) se fac la noi foarte puţine progrese în lexicografia şi etimologia limbii române, în timp ce în alte părţi preocupările în legătură cu limba şi istoria românească sporeau aducînd rezultate de valoare. Caracterele neromane, autohtone ale limbii au fost relevate mai întîi de erudiţii germani: ce nu puteau să vadă entuziaştii latinizanţi ardeleni ori Eliade au observat alţii în acea vreme. în această privinţă, LexB (cu toate scăderile fireşti din acel timp), pe lîngă faptul că a marcat începutul lexicografici române, a avut meritul de a stîrni interesul lui Kopitar pentru problema etnogenezei românilor şi a pus un material de limbă la îndemîna primului mare romanist, Fr. Diez (1794 — 1876), iar sub influenţa lui Kopitar, slavistul ceh P. J. Safafik (1795 — 1861) susţine perpetuarea altor cîteva cuvinte vechi dacice, admiţînd că românii erau un amestec de daci, romani şi slavi16; geţii vechi n-au dispărut, ci trăiesc prin românii de azi;, ei s-au ameste- form herrscht, aber mit dreyerley Sprachmafme (davon nur eine einheimisch, die zwey andern fremder von ost und west eingebracht sind). Numerisch sprechen albanesisch iiber eine Million Menschen, bulgarisch iiber zwey Millionen und walachisch iiber drei Millionen. Also noch sechs Millionen alt-und neu-Thracier zwischen den drey Millionen Griechen im Siidea und den fiiufzig Millionen Slawen im Norden" (Jahrb. d.Lit. XLVI, p. 86). „Drey lexikalisch verschieden, aber • grammatisch. identi-schen Sprachen [româna, bulgara, albaneza], die vom untersten Donauthal an lăngs des ganzen Hâmusgebirges von Meer zu Meer zwischen Griechen und Slawen die Grenzlinie bilden" (ibid. p. 95). „Sehr interessant sind die tîbergănge (Verănderungen), die die romischen Lăute im thrakischen Munde erfuhren ; dass l und r verwechselt wurden ; d—z (văd—vezi), g—g (merg — mergi), pectus — piept, octo — opt etc.; der Laut k vor t besonders die Combination qua dem Thracier wiederstrebte und er beyde ganz eigenthumlich, aber regelmăssig in p umsprach.. ." (p. 95) etc. 14 Cf. D. Macrea, Gîndirea lingvistică a lui Heliade Rădulescu (1802 — 1872), în CercLg. XII 1967, p. 29-42 (StLgRom, p. 133-153). 15 Vocabular, pref., p. XXVII, tinerii să cunoască „vorbele streine şi al vostru e de a le face să nu se mai audă nici în scrierile voastre, nici în gurile voastre, nici în casele voastre .. .". Rezultatul unei asemenea radicale „curăţenii" ar fi urmat să fie „astă limbă curată şi splendidă şi radioasă ca surorile ei din aceiaşi părinţi; limba noastră e romană, ca cea latină, însă sub alte fase" (ibid., p. XL). M. Seche, Vocabularul purist al lui I. Heliade-Rădulescu, în LbR, 1X 1960, 4, p. 72; Ion Heliade-Rădulescu, Scrieri lingvistice, ediţie, studiu, note de Ion Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973. 16 P. J. Safarik (Schafarik), în SIA I, p. 31 „sind auch die heutigen "Walachen am Pindus und in Walachien, Siebenburgen, Ostungarn u.s.w. ein aus der Vermischung von Daciern, Romern und Slawen hervorgegangenes Volk"; II, p. 199, 205, nota 1. CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 41 cat cu slavii, de la care limba română a moştenit numeroase cuvinte17. între cuvintele menţionate de Safarik, două erau de origine veche getică, traco- dacă: urdă şi brînză. Faptele de limbă relevate de Kopitar au găsit ecou larg între cercetătorii din sec. al XlX-lea, care au aprofundat cu mai multă competenţă şi metodă problema originii şi a elementelor autohtone ale limbii române, trăsături şi cuvinte preromane, „balcanice", în legătură cu celelalte idiomuri din Peninsula Balcanică. în fruntea erudiţilor care au acordat prioritate în cercetările lor românei se află eminentul slavist şi filolog vienez (de origine slovenă) Franz M i k 1 o s i ch (1813 — 1891, strălucit compatriot şi elev al lui Kopitar), care a contribuit în largă măsură la cunoaşterea limbii noastre, ca primul filolog care a izbutit să elaboreze o teorie valabilă în mare măsură şi azi asupra formării limbii şi poporului român18. La anul 1862, în studiul despre elementul slav în limba română (SIEIRJ, precedat de interesante consideraţii asupra limbii, numelui şi obîrşiei românilor, Miklosich a clarificat (parţial cu succes) problema obscură a substratului şi a raporturilor românei cu albaneza. Observând că „popoarele ce locuiau în vechime Peninsula Balcanică se pare că au format, toate, ramurile unuia şi aceluiaşi mare neam de oameni, care se întindea la nord-vest pînă la Istria, la nord peste Dunăre, în nord-est pînă la Carpaţi şi care poate fi numit tracic" (SIEIR), el caută partea ce revine elementului autohton (das alteinheimische Element) din română, limbă care „prezintă fenomene inexplicabile prin latină; iar cum noi admitem că la formarea naţionalităţii şi limbii române au contribuit în primul rînd două elemente, unul roman, altul autohton, înclinăm să atribuim aceste particularităţi, dacă nu pe toate, dar pe cele mai multe, elementului autohton, înrudit cu albanezii de azi, pe care noi îi considerăm descendenţi ai illyrilor" (SIEIR, p. 8). Fr. Miklosich atribuia substratului formarea viitorului cu velle -f- infinitiv, înlocuirea infinitivului cu subjonctivul, contopirea genitivului şi dativului într-un singur caz, postpunerea articolului, vocala ă, rotacismul. în lexic erau semnalate unele corespondenţe între română şi albaneză: cuvinte prezente numai în aceste două idiomuri, ori (elemente latine) care aveau însemnare divergentă; dintre cuvintele autohtone amintea : abur, bag (şi alb. ?), brad, brîu, bucur, cătun,, copaciu, gata, groapă, grumaz, guşă, (leşina), mal, moş, pîrîu, vatră (SIEIR, p. 8 — 10) ; dar nu vorbea de „împrumuturi" din albaneză în română ori invers, ci numai de elemente comune, preromane, autohtone deopotrivă în ambele idiomuri. Dintre cuvintele noastre anteromane (cum s-a arătat mai tîrziu), Miklosich considera slave pe: baltă, buiestru(7), gard, şut; nesigure : baciu, baligă, strungă, ţap, — aprecieri eronate fireşti, scuzabile pentru a. 1862, dar pe care le repetă mecanic şi astăzi unii erudiţi. Este util a releva că Miklosich a observat unele adevăruri (care au fost uitate mai tîrziu ori li s-a uitat paternitatea) cu privire la obîrşia limbii române, subiect care a fost tratat superficial de numeroşi erudiţi austrieci şi maghiari în deceniile următoare19. în privinţa lexicului românesc, el făcea nişte constatări vala- « Totuşi - cum constată Safafik cu nostalgie şi regret - „zum Dank, dafur verjagten die Walachen die Slawen spăter aus der Moldau. Doch diirften auch einige slawische Worter altgetischen TJrsprungs sein z.B. bujtar (opilio inferior), urda (caseus secundarius), bnnza (caseus fnatus), bara (stagnum), brzjej (syrtis), iegy (scurrilitas) u.a.; ihre Zahl ist aber sehr unbedeutend" (SlAlt. I, p. 469). w Cf'. Capidan, DR, II, p. 446-447. « Cu obiectivă şi penetrantă intuiţie, Miklosich arăta cum „die Colonisierung Daciens hatte zur Folge die rtmiănische Sprache. in der sich die Sprache der Rorner und eine fremde nach Form 42 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND. SUBSTRATUL 43 bile şi azi în cea mai mare parte20. Trebuie relevată totodată admirabila obiectivitate a marelui învăţat în ce priveşte formarea limbii şi a poporului român, — atitudine corectă care mai tîrziu nu se întîlneşte nici la el şi nici la alţi erudiţi austrieci, după ivirea faimoasei teorii roesleriene. în aceeaşi perioadă, studiind latina vulgară din sud-estul Europei, romanistul Hugo Schuchardt21 relevă influenţa elementului autohton asupra limbii latine populare. în problema etnogenezei române, el combate afirmaţia lui R. Roesler că Dacia cucerită de romani ar fi fost părăsită de populaţia autohtonă'22; recunoaşte însă că „elementele dace ca atare nu pot fi dovedite în limba română" ; „dar trebuie să stabilim că aceasta prezintă ceva specific derivînd dintr-un idiom indigen anterior ocupaţiei romane". Despre romanizarea populaţiilor barbare, el remarca: „amestec al naţionalităţii romane cu cele barbare observăm pretutindeni; de ce ar fi trebuit ca numai aici [în Dacia] elementele eterogene să se izoleze ca uleiul de apă". Respinge apoi aserţiunea lui Roesler că „raporturile limbii române cu albaneza provin din vecinătatea lor medievală", căci „particularităţile comune albanezei şi românei exclud ideea unei împrumutări tîrzii"23. Stăruind asupra intensităţii şi importanţei procesului de romanizare în provinciile balcanice, H. Schuchardt relevă cunoscutele trăsături nelatine, vechi ale limbii române (a > ă, ct > pt ş.a.), pe care le atribuie influenţei limbii autohtone, dace. „Dacă o numim aceasta — numai pentru concizie — dacică, vom admite în cele ce urmează o influenţă a limbii dace asupra limbii latine vulgare . ,."24. und Materie durckdrungen haben. — Dass die Rumănen reine Romer seien, ist eiae unbegriindete Meuiung; denn abgehesen davon, dass die ersten dacischen Colonisten in der ganzeh unermesslichen so viele verschiedenartigen Volker umfassenden romischen Welt (ex toto orbe romano) zusammen-gelesen wurden, ist wohl auch die Behauptung unrichtig, dass zur Zeit der Colonisierung Dacien menschenleer (viris exhausta) gewesen sei. In spăterer Zeit, etwa vom sechsten Jahrh. an, trat zur Verbindung des autochtonen Elementes mit dem romischen auch das slavische hiazu, namentlich das slovenische. Fiir eine solche Beimischung sprechen hinsichtlich der nârdlichen oder dacischen Rumănen, ausser einer nicht unbedeutenden Anzahl slavischer Ortsnamen, die aus dem Slavischen stammenden Worte ihrer Sprache, welche so zahlreich sind, dass sie unmoglich aus dem blossea Nebeneinanderleben beider Volker konnen erklărt werden, wobei wir gerne einrăumen, dass es schwer ist im allgemeinen festzustellen, welcher Grad von Sâttigung einer Sprache mit Elementen einer andern uns berechtige, eine fleischliche Vermischung zweier Volker anzunehmen" (Miklosich, SIEIR, p. 5). ao Elementul latin ,,hat nicht nur die grammatische Porm der rumăn. Sprache der Regel nach bestimmt, sondern derselben auch den allergrossten Theil des Wortschatzes geliehen; das griechische Element ist nur im Wortschatz vertreten". Elementele germane sînt recente în română. „Die zum Theil thracische Porm des Rumănischen, sowie die Abwesenheit deutscher Bestandtheile bilden den vorziiglichsten Unterschied zwischen der rumănischen und den anderen romanischen Sprachen" (SIEIR. p. 10—11). în special lipsa elementelor vechi germane (afirmată categoric de Miklosich [întrevăzută chiar de Sulzer, la 1781]) este un adevăr remarcabil, valabil şi azi. 21 Despre acest mare savant austro-german, cf. M. Friedwagner, Hugo Schuchardt (1842 —1927), în ZrPh. XLVIII 1928, p. 241-260; S. Puşcariu, DR, V 1929, p. 886-888. 22 H. Schuchardt, Der Vokalismus des Vulgărlateins, III (1868), p. 42 „eine grosse Menge der Dacier in ihren alten Wohnsitzen verharrten und romanisiert wurden; sagt doch Roesler selbst (Das vorrdmische Dacien, p. 354) nur, das von Trajan eroberte Dakien hătten «viele seiner alten Bewoh-ner verlassen »". 33 „Dakische Bestandteile als solche in der walachischen Sprache nicht nachweisbar sind" [adevărat, pentru a. 1868] ; „festhalten aber miissen wir, dass diese Eigenthiimliches zeigt, was aus einem vor der romischen Okkupation emeimischen Idiom stammt" ; „Vermischung der romischen mit barbarischen Nationalităten bemerken wir uberall; warum sollten nur hier heterogene Elemente wie Oel und Wasser unvereinbar gewesen sein?"; „die Eigenthumlichkeiten, welche Albanesisch und Walachisch miteinander theilen, sind der Art, dass sie den Gedanken an spate Entlehnung aus-schliessen" (Schuchardt, Der Vokalismus, III, p. 43). 24 „Bezeichnen wir diese — nur der Kiirze wegen — als dakische, so werden wir in folgenden Punkten einen Einfluss des dakischen auf das rustike Latein annehmen ..." (ibid., p. 49). Ingenioasă, dar, izolată, fără ecou între erudiţi este teza lui Wilhelm T o-maschek (ceh-austriac,.1841 — 1901), eminent exploratorgal antichităţilor şi limbii trace: elementele „albaneze" din română ar proveni de la coloniştii illyri aduşi de romani în Dacia, formînd aici „elementul predominant al populaţiei rustice" ; astfel trăsăturile comune albano-române provin dintr-un fond comun26. în acest timp, tradiţia latinizantă a Şcolii ardelene era puternică în cercetările istorico-lingvistice la români, în Transilvania ca şi în Ţara Românească. O regretabilă recrudescenţă a latinismului a fost Dicţionarul elaborat din încredinţarea Societăţii Academice din Bucureşti, de Aug. Treboniu Laurian (1810-1881)26 şi'loan C. Massim (1825-1877), în două părţi: „Dicţionarul" (două volume, 1871, 1876) şi „Glosarul" (1871) 27, aducînd un prea modest progres faţă de etimologiile date în LexB. După uzul latinizanţilor purişti şi exemplul lui Bobb şi Eliade, Laurian — Massim au grupat în „Glosariu" toate „vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine indouioasă", între care (lipsind şi la ei criterii ştiinţifice) erau înşirate şi elemente latine populare, ca şi mai ales autohtone, preromane — neînţelese de către hiperlatinizanţii Societăţii Academice — ca: argea, baciu, baltă, băgă, brad, burtă, caier, cărîmb, cîrlig, grumaz, vătuiu, viezure etc. ; acestea împreună cu alte „streinisme" erau „părăsite cari nu pot decît sufoca arborele roman şi regulata şi perfecta lui desvoltare" [!]. Totuşi Laurian — Massim au dat indicaţii juste (neluate în seamă de nimeni) în ce priveşte originea unor cuvinte ca beregată şi leagăn (autohtone). Natural, nu se punea nici pentru ei problema elementelor lexicale băştinaşe, preromane (care preocupau pe unii erudiţi austrieci şi germani). în acelaşi sens al latinităţii pure s-a pronunţat eruditul canonic şi profesor Timotei C i p a r i u28, care vorbise însă de elemente „epirotice" (= albaneze) în limba română, „quorum pars latinae originis sunt, modo tamen epirotico prolata, uti: busa ex basium, bucuru ex lat. pulcher etc."29. Lexicografia înregistrează în acest răstimp un remarcabil progres prin „Dicţionarul" lui Alexandru Cihac (1825 — 1887), care însă la tradiţia latinizantă adăuga o puternică înclinare slavizantă, potrivit obîrşiei sale. în partea latină (voi. I, 1870), Cihac are destul de multe din „apucăturile familiare lexiconului budan" ; „obscurul lipseşte în cartea lui Al. Cihac. Limba română, bogată în taine etimologice, pare a nu poseda mistere pentru dînsul. El în- 26 W. Tomaschek, Zeitschrift fiir oesterreich. Gymnasien, 1872, p. 145 „auf einer gemeinsamen aus alter Zeit stammenden Grundlage zuriickgehen"; cf. Philippide, OrR, I, p. 693. Despre aportul lui Tomaschek la studiul limbii traco-dace: LbTrD, ed. II, p. 54 — 56 (SprThrD, p. 65—67); la studiul limbii illyre: Illirii, p. 65 — 66. 25 Cf., de ex., D. Macrea, A. T. Laurian, în CercLg. XII 1967, p. 169-187 (StLgRom., p. 67 — 94). Contribuţia lui Aug. Treboniu Laurian la epigrafia Daciei romane : Inscripţiile Daciei Romane, Bucureşti, I (1975), p. 48-49. 27 L. Şăineanu, Istoria filologiei române, ed. II, p. 138—139; M. Seche, Activitatea lexicografică a lui A. T. Laurian si I. Maxim, în LbR. XI 1962, p. 674 — 680, XII 1963, p. 86—96, 360—370, XIII 1964, p. 35-43. 28 Cf., de ex., A. Bunea, Enciclopedia Română, I, 1898, p. 840 — 844 ; D. Macrea, Timotei Cipariu (1805—1887), în LgFil., p. 67-78 (LbR. IV 1955, 2, p. 5—12); V. V. Grecu, Timotei Cipariu şi latinismul, în LbR. XIX 1970, p. 503 —514; D. Zamfirescu, Timotei Cipariu, în Scînteia (Bucureşti), XLII 1973, nr. 9505, p. 4 ; Inscripţiile Daciei Romane, I, p. 53. 26 T. Cipariu, De latinitate linguae valachicae, în Progr.gymnas., Blaj, 1855 (Archivupentru filologie şi istorie, XXI, ian. 1869, p. 405 — 411). 44 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 45 cearcă a lămuri toate: bună sau rea, explicaţiunea e dată"s0. S-a mai remarcat la Cihac tendinţa pronunţată de explicare a cuvintelor româneşti ca împrumuturi din idiomurile vecine, mai ales din cele slave, apoi de pe la unguri, turci etc, ca şi din albaneză, — indiferent dacă forma, sensul şi împrejurări cul-tural-istorice permiteau ori nu atari împrumutări. Oricum, Cihac s-a dovedit a fi înzestrat cu un remarcabil spirit critic (la nivelul vremii sale), conştient de marile probleme filologice, spre deosebire de contemporanii săi blăjeni şi de Laurian—Massim. în volumul al doilea (1879) al dicţionarului, Cihac cuprinde (între numeroasele „împrumuturi") unele cuvinte prelatine, numite atunci şi mai tîrziu „albaneze", semnalate de Miklosich; la p. 714 — 721 el înregistrează 39 „elements albanais", dintre care sigur autohtone în română şi albaneză : abur, brad, bucur-, bunget, buză, căciulă{ ?), copac, gălbează, ghimpe, grumaz, năpîrcă, pîrîu, şopîrlă, vatră. El admitea că gramatica limbii române, esenţialmente latină, are totuşi „quelques particularites thraco-illyriques" (DEtDR, I, p. VIII), pe care nu le indică. Problema substratului şi înrudirea românilor cu albanezii au format preocupările de căpetenie ale celui mai mare filolog şi erudit român din sec. al XlX-lea, Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836 — 1907), a cărui contribuţie la elucidarea elementului autohton a fost hotărîtoare (teoretic, la nivelul vremii), cu toate că era împănată de erori şi aberaţii grave din punct de vedere lin-gvistic-etimologic. Activitatea lui Hasdeu privind elementele geto-dace din limba română a fost prezentată de A. Philippide [ILR, p. 290 — 302), într-o expunere sintetică 31, aproape suficientă pentru a înţelege eforturile patriarhului filologiei române în căutarea de etimologii dace 32. Mai cu seamă între anii 1875— 1883 s-a desfăşurat activitatea lui Hasdeu în legătură cu substratul limbii române, în revista sa „Columna lui Traianu". Principial, admiţînd între români şi albanezi o veche comunitate de limbă, el a încercat identificarea elementelor lexicale autohtone în română; cuvintele comune albano-române erau considerate la noi ca resturi din substratul traco-dacic, nu împrumuturi ulterioare, iar cu ajutorul limbii albaneze Hasdeu refăcea arhetipurile dace. „Particularităţile comune limbilor română şi albaneză, întrucît nu se explică prin elemente latine, slavice sau altele, aparţin sorgintei trace, din care albanezii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar românii prin dialectul traco-dacic" 33. Hasdeu nu se mulţumea să considere traco-dace elementele albano-române (nelatine), ci voia să identifice şi alte cuvinte dace, care lipseau la albanezi, dar care „trebuie să se fi găsind cu grămada în limba română" [?]. Cîteva cuvinte albano-române (autohtone) recunoscute de Hasdeu ca traco-dace (fără însă a putea să prezinte etimologia corectă) : argea, baciu, barză, brînză, bunget, mal, măgură, mazăre, melc, mînz, mugure, sîmbure, urdă, vatra, viezure (genune); dar alături de acestea figurează în repertoriile lui ca autohtone, 30 L. Şăineanu, op. cit., p. 200; M. Seche, Activitatea lexicografică a lui Al. Cihac, în LbR, XI 1962, p. 190-201, 318-327. sl Despre Hasdeu: S. Puşcariu, B. P. Hasdeu ca lingvist, în AAR. mem.secţ.lit., III, VI 1932/3, p. 199 — 206; Th. Capidan, B. P. Hasdeu ca lingvist, indoeuropenist şi filolog, în Revista Clasică, IX—X 1937-8, p. 25-50; D. Macrea, LgFil., p. 81 — 104 (LbR. III Î954, 3, p. 3-21) ; A. Rosetti, Lucia Wald, C. Poghirc, LbR, XII 1963, p. 459—477; C. Poghirc, B. P. Hasdeu — lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968, 245 p. ; La contribulion de Bogdan Petriceicu Hasdeu ă la thiorie du substrat de la langue roumaine, în LgBalk, XVI 1973, 2, p. 85 — 98. 3a Cf. şi observaţiile lui Densusianu, HLR, I, p. 33 — 38. 83 Hasdeu, ColTr. 1876, p. 4. „dace" : zîmă (= dac dierna, tierna), ortoman, mire (— alb. mire), rîmf (= dac romphaia), doină u, culbec (= dac miliku, kadmiliku) etc, care erau simple suprapuneri forţate şi ireale de cuvinte, etimologii populare ce au discreditat şi derivările juste, verificate prin criterii comparatistice 35. Activitatea filologică a lui Hasdeu în legătură cu substratul limbii române a fost criticată mai ales de Philippide, care a relevat erorile lingvistice şi diletantismul de care s-a lăsat condus adesea genialul erudit, literat şi vizionar, exaltat de romantismul patriotic şi fantezia necontrolată de critică şi de criterii ştiinţifice 36. Nu numai legile istorice ale limbii române nu prea erau respectate de Hasdeu, dar nici cele ale comparatisticii indo-europene (chiar de un profesor de „filologie comparată" la Universitatea din Bucureşti). Pretinzînd că restabileşte arhetipurile traco-dace pe baze comparative i.-e., el nu avea cunoştinţe precise despre limba tracilor şi normele ei fonetice, în vremea cînd alţii (Lagarde, Fick, Tomaschek) adunau şi interpretau critic resturile limbii traco-frigiene, obscure, dar absolut necesare pentru construcţii etimologice in domeniul substratului românesc. în ciuda gravelor sale erori de metodă şi procedee, Hasdeu (care a dat şi etimologii i.-e. valabile, de ex. pentru abure) are totuşi meritul (într-o vreme cînd studiul etimologic al limbii române era abia la început) de a fi întrevăzut corect prezenţa elementelor lexicale autohtone şi necesitatea de a li se dovedi obîrşia şi legăturile de înrudire. Criteriul lui de a considera ca (traco-) dace nu numai elementele comune cu albaneza este deplin justificat, căci limba română are ceva mai multe cuvinte preromane inexistente la albanezi decît ar fi cele comune cu aceştia. S-a obiectat că este unilateral a considera autohtone în română numai cuvintele cunoscute şi în albaneză (Philippide, ILR, p.301). în celebrul studiu „Strat şi substrat" 37 se releva că „oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindenea sub această ginte ea ne lasă a vedea sau măcar a zări pe furiş nesce remăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropită. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare" (EMR, III, p. VI). Admiţînd şi susţinînd categoric valoarea substratului, Hasdeu era convins de principiul continuităţii etno-sociale şi teritoriale străvechi, din epoca dacică şi daco-ro-mană a poporului român în arcul carpatic, deci adversar al teoriilor despre migraţia de la sud de Dunăre. în Cuvinte din bătrîni, II, p. 16 — 18, el demonstra netemeinicia aserţiunii că din cauza rotacismului (comun românei nordice şi dialectului albanez-tosc), patria străveche a poporului român ar fi de căutat 34 A. Rosetti, Doină, în SCL, XXI 1970, nr. 3, p. 273—274 (contestă etimologia încercată de D. Caracostea). 35 Alte exemple de ,,etimologii" nerealiste ale lui B. P. Hasdeu: „Basarabii" din ban + sarab-(„sarabi e numele castei nobiliare la daci") ; „statupalmă-barbacot" : „la daci cot înseamnă ceva foarte mic, un rien, presque rien" etc. (Philippide, ILR, p. 290) ; erau jocuri de cuvinte şi artificii complet lipsite de seriozitate. 36 Construcţiile „etimologice" ale lui Hasdeu suferă mai întîi de lipsa „cunoştinţelor prealabile a modului cum se schimbă sunetele în cuvintele româneşti împrumutate ori moştenite" ; ,,e cu atît mai curioasă la acest bărbat uitarea veşnică a unor reguli de procedare puse numai de formă, cu cît — cînd este vorba de etimologiile altuia — e foarte dificil" (Al. Philippide, ILR, p. 295) ; „H. are cunoştinţe puţin îndestulătoare în fiziologia sunetelor şi confundă unele cu altele sunetele cele mai deosebite" (ibid., p. 298); plutiri prin tot felul de plăsmuiri neexacte ale inducţiei, unde te ameţeşti printr-o svînturată primblare dela o limbă la alta, deîa sanscrită la zendica — la feniciană — la traca etc.; am fi îndreptăţiţi a crede că H. întîlneşte numai la îatîmplare adevărul acolo uncle-1 întîlneşte (etc.)" (p. 299-300). 37 Hasdeu, EMR, voi. III, p. V-XXXVIII. 46 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 47 undeva în vecinătatea acestor albanezi sudici; asemenea particularitate comună celor două idiomuri se explică prin comunitatea substratului preroman. Filologul L. Diefenbach (1806 — 1883), în Volkerkunde Osteuropas 38, releva (bazat pe amplă documentare şi bibliografie, mai ales după Miklosich) cîteva realităţi lingvistice şi istorice esenţiale în problema relaţiilor româno-albaneze şi a etnogenezei. „Dacă şi în ce măsură tracii dăinuesc şi azi în populaţii compacte, trebuie să o decidă istoria neamului românesc şi probabil a celui albanez, care însă lasă multe probleme deschise" 39. Important sub raport etnologic, poporul român „prezintă încă multe enigme ... ; istoria lui veche este chiar mai obscură decît cea a albanezilor, deşi continuitatea numelui său roman poate fi urmărită pînă în vechime cu probabilitate mai mare decît a albanezilor" 40. Elementele străromâne şi nelatine (obscure etimologic) comune cu albaneza erau traco-dace ori illyre, eventual ambele, în acelaşi timp 41. După un tabel (p. 243 —254) de cuvinte albaneze-române-slave etc. (alese şi tîlcuite după informarea şi uneori încă defectuoasele criterii ale vremii), L- Diefenbach constată că limba care a dat mai multe împrumuturi e slava, apoi româna, iar albaneza este cea care aproape exclusiv a primit cuvinte din alte idiomuri42. Bizară, izolată apare interpretarea dată de Moise Gaster 43 trăsăturilor preromane ale limbii române comune cu albaneza şi cu bulgara. în studiul despre „Stratificarea elementului latin în limba română" publicat în revista lui Gr. Tocilescu 44, el afirmă ,,că peste elementul vechiu latin s-a suprapus un element albano-latin şi că deci elementul albanez şi tot ce a ajuns la români din albaneză, după cît se poate constata pînă azi, este relativ mult mai modern decît primul element latin, iar albaneza a avut înrîurire asupra românei în ansamblu abia pe atunci cînd aceasta avea toate legile fonetice fixate". „Toate aceste fenomene (comune limbilor alb., rom., bulg.) le pun pe socoteala bulgarilor turanici, care veniţi între 660 — 668, în scurtă vreme 38 Lorenz Diefenbach, Volkerkunde Osteuropas, insbesondere der Haemushalbinsel und der unteren Donaugebiete, I, Darmstadt, 1880 ; p. 25-90 Albanesen, 91 — 103 Illyrier, 104-128 Thraken, 225—318 Rumănen. s» ,,Ob und wieweit sie noch heute in ganzen Volkstâmmen fortleben, hat die Stammesgeschichte der Rumănen und vielleicht auch der Albanesen zu entscheiden, die aber immer noch viele Fragen offen lâsst", Diefenbach, Volkerkunde Osteuropas, I, p. 104. 40 „Dieses in ethnologischer Hinsicht mehrseitig wichtige und immer noch Răthsel bietende Volk ist erst seit kurzer Zeit auch politisch zur Nation geworden und gewinnt immer stărkere Bedeutung durch seine Ausdehnung weit iiber die Grenzen Rumâniens hinaus sowie durch seine innere Entwicklung .. . ; aber seine friihere Geschichte ist noch dunkler als die der Albanesen, obwohl die Kontinuitât seines romischen N a m e n s sich mit grosserer Wahrscheinlichkeit bis in die Zeit verfolgen lăsst, als die des albanischen und gar des skipischen" (ibid., p. 225). 41 „Eine andere wichtige Frage ist: ob ein der rumănischen Sprache mit einer andern, nament-lich der albanischen, gemeinsames "VVort von der einen oder der anderen Seite hergekommen sei. In diesem Fall handelt es sich grossentheils um jene hochwichtige Kategorie etymologisch uner-klârbarer oder doch unklarer "Worter, welche sich bis jetzt als urrumănisch (und zugleich unlatei-nisch) oder uralbanisch darstellen, also als thrako-dakisch oder illyrisch oder Beides zugleich; es konnten auch einige wildfremde aus der Mischung der romischen Militărkolonen darunter sein" (ibid., p. 242). 4a ,,. . . vorzugsweise Worter verzeichnet, welche der rumâni sche n, a 1 b a n i sche n und slavi sche n Sprache gemeinsam sind. In dieser Dreiheit steht die letztere als Darleherin voran wo sie fehlt, die rumănische gegenuber der albanischen, welcher iiberhaupt fast durchweg die Rolle der Entleiherin zugefallen ist ..." (ibid., p. 254). 48 De ex. D. Macrea, Mozes Gaster (1856-1939), în LgFilol. p. 137-152 (LbR. IV 1955, 1, p. 5-18); S. Başca, CercLg. I 1956, p. 103-117. 44 RIFA, I 1883, p. 7-32 şi 345-356. şi-au întins puterea peste toată Peninsula Balcanică, păstrîndu-şi limba în curs de trei veacuri înainte de a se contopi cu popoarele peninsulei. Influenţa bulgarilor şi a limbii lor asupra limbii româneşti etc. a fost ignorată pînă astăzi şi pentru aceea s-a ivit o teorie tracă, ce nu poate fi susţinută, dacă cercetează cineva lucrul ai băgare de seamă" 45. Cum a relevat şi A. Philippide (OrR, I, p. 583), asemenea „teorie bulgărească" (susţinută anterior de Roesler) e lipsită de temei ştiinţific, de probabilitate. Pentru dacismul unor cuvinte neromane ca baltă, brad, mal s-a pronunţat la 1890 romanistul W. Meyer-Lubke46, observînd că asemenea elemente cu greu ar putea fi considerate împrumuturi din limba albaneză în română, fiind mai curînd dacice (Meyer-Lubke, GrRS, I, p. 46). Eminentul comparatist şi albanolog austriac Gustav Meyer (1850 — 1900) 47 a făcut observaţii asupra elementului autohton din română în studiile asupra limbii albaneze (EWAlb., 1891 ; AlbSt., III, IV), unde a relevat concordanţele mai de seamă în privinţa elementelor prelatine dintre română şi albaneză, considerînd cuvintele româneşti cînd împrumuturi (ghimpe, gresie etc), cînd forme paralele (de ex. brîu, viezure). în unele cazuri, Meyer a remarcat că o parte din cuvintele româneşti reprezintă forme mai vechi decît corespondentele albaneze: mazăre faţă de modhulle, din care nu poate fi împrumutat deoarece păstrează „eine im Verhăltnis zum Alb. ăltere Lautstufe" ; la fel barză. Fără a fi ajuns la o concepţie unitară în problema raporturilor albano-române, Meyer întrevedea că ele nu pot fi elucidate cu formula simplistă a „împrumuturilor" de cuvinte, cum vor afirma unii erudiţi ocolind realităţile şi piedicile lingvistice-istorice. Interes minor cu ţinută negativă faţă de elementul autohton avea Ovid Densusianu 48 în fundamentala monografie Histoire de la langue roumaine, I (prima istorie ştiinţifică a limbii române) şi în studiile ulterioare. în anul 1901 el observa (HLR, I, p. 8 — 39 „l'element autochtone") că „unul din capitolele cele mai obscure ale istoriei limbii române este influenţa idiomurilor indigene asupra latinei care le-a înlocuit: o problemă ce nu va putea fi soluţionată în formă preciza, deoarece elementele de care dispune filologia sînt insuficiente spre a putea răspunde la numeroasele chestiuni ce se ridică" (HLR, I, p. 8). Considerînd că putinţa ca o limbă să exercite influenţă şi să transmită împrumuturi alteia este direct proporţională cu gradul lor de asemănare, O. Densusianu admite (p. 19 — 20) că în regiunile dunărene limba autohtonă, fiind mult diferită de latină, n-a putut să exercite o influenţă mai importantă 49. în ce priveşte poporul care a putut să influenţeze limba latină din Peninsula 15 M. Gaster, Die nichtlateinischen Elemente im Rumănischen, GrdRomPh. I (1904 — 5), p. 406—414, spec. p. 410; cf. Philippide, OrR, II, p. 582. " S. Puşcariu, Wilhelm Meyer-Lubke (1861—1936), în DR, IX 1938, p. 1-14 şi op. cit. [infra, nota 59], p. 315-328. 47 Despre Gustav Meyer (originar din Silezia), profesor la universitatea din Graz: F. Lochner v. Hiittenbach (Graz), Gustav Meyers Beitrag zur Erporschung des Albanischen, în Akten des Interna-tionalen Albanologischen Kolloquiums Innsbruck 1972 (1977), p. 122—155, cu amplă bibliografie. 48 De ex. G. Giuglea, Ovid Densusianu (1873 — 1938), în DR, IX 1938, p. 646-661 ; D. Macrea LgFil., p. 174-197 (LbR. VI 1957, 2, p. 5-22). 48 „La phonetique et le lexique roumains ne nous offrent aucune particularite qui se trouve en mame temps dans les restes de la langue dace, qui nous ont ete transmis. II serait inutile de batir des hypotheses fautastiques et de chercher des elements daciques en rouinain. On ne saurait toutefois contester l'existence de tels elements, mais tout philologue doit y renoncer â les admettre lâ ou ils ne peuvent pas âtre prouves par la science" (Densusianu, HLR, I, p. 20). 48 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 49 Balcanică, în epoca romană, preferinţele sale se îndreaptă spre illyri, admiţînd (influenţat de G. Meyer) ca posibile elementele illyre în fonetică şi lexic: o parte din vechile cuvinte (nelatine), existente în româfră şi în albaneză, pot fi împrumuturi albaneze sau moşteniri directe illyre (barză, temă bard-, mazăre, mînz etc.) ; ar fi cele mai puţin contestabile, iar mai mult nu se poate spune, în starea actuală [anul 1901] a ştiinţei, despre elementul illyr din limba română. Densusianu a relevat că încercările de a identifica elemente illyre sau trace în română au fost lipsite de metodă, bazate pe apropieri adesea fanteziste, arbitrare. Din simple corespondenţe albano-române nu se poate deduce nimic în privinţa vreunui idiom anterior balcanic: asemănările pot fi datorate unui împrumut, iar dacă nu acesta e cazul, trebuie dovezi suficiente pentru a proba originea illyră a vreunui fenomen din limba română; oricum, atare elemente nu sînt dace 50. După asemenea considerente, Densusianu întocmeşte o listă de cuvinte illyre" (sau considerate ca atare de Miklosich, Schuchardt şi Hasdeu): abur, argea, baciu, băgă, baltă, brad, brînză, brîu, bunget, buză, cătun, copac, cruţă, gata, groapă, grumaz, guşă, mal, mire, moş, pîrîu, rînză, şopîrlă, stînă( ?), stăpîn(}), urdă, vatră 51. în sfîrşit, el face o selecţie arătînd ce este latin ori slav între aceste elemente, din care apoi unele sînt declarate împrumuturi din albaneză (bască, brad, bucur-, bunget, copac, cruţă, gata, ghiuj, groapă, grumaz, mal, moş, pîrîu, rînză etc, luate după G. Meyer). între influenţele „medievale" asupra limbii române, o importanţă destul de mare este atribuită celei albaneze, pe seama căreia Densusianu pune o serie de fenomene fonetice şi elemente lexicale româneşti S2. Prezenţa unui număr relativ mare de „elemente albaneze" în română s-ar explica (după Densusianu) prin emigrarea unei populaţii aromâne din sudul în nordul Dunării m. Nu reprezintă contribuţii utile la elucidarea problemei elementului autohton nici alte lucrări ale lui Densusianu 54, care n-a reuşit să se ridice peste mentalitatea majorităţii contempo- 60 „Si la comparaison du roumain avec l'albanais peut nous decouvrir l'existence de quelques elements anteromains dans le premier, on n'a pas le droit de les considerer que comme illyriens, nullement comme daciques" (Densusianu, HLR, I, p. 33). 61 Printre acestea se află amestecate altele care n-au nici o şansă de a fi „illyre" (ori trace, albaneze), ca abeş, Abrud, azugă, băl, bălan, brînci. 52 De ex. c final> g (apricus > aprig, vitricus > vitreg), „la presence du g dans ces formes est dtie, â coup sur, â l'influence en roumain d'une habitude de prononciation albanaise", căci în această limbă k şi g alternează după cum cuvîntul este articulat ori nu: bunk — bungu (HLR, I, p. 350) ; lâuruşcă (< labrusca) influenţat de alb. l'erush din care a luat numai pe £; la fel zgaibă, zgură (p. 351) ; numeroase cuvinte împrumutate de română din albaneză (bască, bucur-, bunget, buză etc). Despre brîu, leagăn, scapăr, şopîrlă, Densusianu observă oarecari asemănări cu alb. bres, l'ekunt, shkrep, shapi, „mais nous ne voyons pas comment on pourrait les y attacher directement" (HLR, I, p. 354) ; se dau apoi (HLR, I, p. 355) paralele, nereuşite şi total inconcludente, de corespondenţe fonetice albano-române. 5S „Cest des Maceao-roumains etablis dans la region des Carpathes que les Daco-roumains ont recu les formes albanaises que nous venons d'âtudier" (HLR, I, p. 356—7; cf. R. XXXIII, p. 85 etc). 54 în articolul Ein albanesisches Suffix im Rumănischen, în Bausteine zur romanischen Philologie, Festgabe fiir A. Mussafia, Halle, 1905, p. 473—480, Densusianu consideră că a reuşit „ein Moment aus der Gescliiclite der morphol. Beeinflussung des Rumânisclien durch. das Albanesische ins Licht stellen, welchen, wenn auch nicht besondere Wichtigkeit fiir die rumăn. Grammatik hat, trotzdem unsere Aufmerksamkeit verdient wegen seines Charakters und der Deduktionen, die wir fiir die Beruh-rung der beiden Balkansprachen daraus herausziehen konnen" ; este sufixul -ză în buburuză etc. Concluzia „je tiefer wir in den Bau, in die Eigentumlichkeiten der rumănischen Sprache eindringen, desto cleutlicher ihre Entstehung auf eiuern gemeinsamen Boden mit dem Albanesischen hervortritt" contrazice teoria „împrumuturilor" admiţînd „substrat" comun albano-român, nu simple împrumutări de cuvinte şi forme gramaticale albaneze în română; oricum, confuz. rănilor săi filologi în ce priveşte etnogeneza românilor şi valoarea substratului preroman. Este o concepţie explicabilă pentru începutul sec. al XX-lea, de care O. Densusianu nu s-a putut libera pînă la finele vieţii sale. în ultimii ani el a încercat, din simplu gust pentru exotic şi paradoxal, să dovedească originea „asiatică" (turanică, iraniană etc.) a unor cuvinte „obscure", sigur autohtone, ca baciu, brînză, cîrlan, cătun, cîrlig; dar pentru bordei admitea originea traco-illyră. Atitudinea lui O. Densusianu, ca şi a lui A. Philippide cu cîţiva ani mai înainte (criticînd pe Hasdeu), însemna o drastică, dar firească şi necesară reac-ţiune împotriva erorilor lui Hasdeu cu „etimologiile traco-dace", din care unele erau atît de rudimentare şi naive încît au compromis pentru multă vreme însăşi ideea justă a marelui erudit şi literat că limba română are moşteniri lexicale direct din substrat. De aceea, mai cu seamă după O. Densusianu, nu se prea vorbeşte (decît cu timiditate şi legitimă prudenţă) de elemente trace sau dace în lexicul românesc, nemaiavînd nimeni curajul să reia teoriile ori procedeele adoptate de Hasdeu prin deceniile 8—9 ale veacului său. Formula obişnuită pentru vechile cuvinte nelatine rămînea „elemente (împrumuturi) albaneze", termen menţinut de unii, producînd confuzie în ce priveşte rostul şi pătrunderea acelor cuvinte în română, mai ales în cadrul dezbaterilor şi discuţiilor despre etnogeneza. Valoarea substratului comun albano-român şi legăturile strînse etno-lin-gvistice între cele două popoare au fost relevate şi de I. A. C a n d r e a (-Hecht) 5B, „Din epoca de formaţiune a limbii române", susţinînd şi el „simbioza (vecinătatea) albano-română" 5S. Lingvistul danez Kr. Sandfeld - Jensen 67, în „Die nichtlateinischen Bestandteile im Rumănischen" 58, relevînd trăsăturile lingvistice comune ro-mâno-albaneze, ajunge la concluzia că cele două idiomuri au stat într-o epocă îndepărtată în strînsă legătură; deci limba şi poporul român au luat naştere în sudul Dunării. Nu se poate stabili însă peste tot cu precizie întrucît ar fi albaneze sau illyre trăsăturile vechi neromane ale limbii române, din cauză că se cunoaşte prea puţin din idiomul illyr; unele cuvinte (ca barză, mazăre, viezure) pot fi luate direct de la vechii illyri, altele însă (bucur-, buză, gata, moş, ca şi cele mai multe elemente comune albano-române) ar fi împrumuturi 55 Cf., de ex., D. Macrea, I.-A. Candrea (1872-1952), în CercLg., VIII 1963, p. 189-206 (StlstLg., p. 155 — 177) ; Florica Dimitrescu, /. A. Candrea — lingvist si filolog, Bucureşti, 1974, 200 p. 58 I. A. Candrea, Buletinul Societăţii Filologice, Bucureşti, I 1905, p. 21—25 „acelaşi substrat autohton a influenţat deopotrivă în epoca lor de formaţiune şi limba română şi albaneza", expli-cînd „atîtea şi atîtea afinităţi între limba noastră şi albaneza, a căror lămurire în zadar am căuta-o pe alte căi. Românii au locuit într-o regiune învecinată dacă nu identică celei locuite de străbunii albanezilor. Limba vorbită de autohtonii acestei regiuni (Peninsula Balcanică, Banat, Oltenia) a exercitat o înrîurire imensă asupra limbii romanice (etc.)". în Bulet.Soc.Filol., II 1906, p. 11 — 12, Candrea — Densusianu publică în comun un articol despre „Viaţa comună în munţi a românilor şi albanezilor reflectate în limbă" (cuvinte ca: rîpă, şes, scapără, merge) ; totul cam echivoc, mereu confuz, cu prea mult iz de filologie fictivă-fantezistă. 67 Xristian Sandfeld-Jensen (1873—Î942)rprofesorla^Copenhaga ; cf.^ *A."Rosetti, BL, X 1942^ p. 126-128; Universul (ziar, Bucureşti), 14 XI 1942, p. 3; L. Gâldi, în ArEuCO, VIII, 1942, p. 526-530; D. Macrea, DR, XI 1948, p. 368-369; S. Puşcariu, op. cit. [nota 59], p. 70-72 (admirabilă caracterizare a persoanei şi activităţii danezului mare poliglot „balcanolog" şi filoromân Sandfeld). 58 GrdRomPh, I (1904 — 5) „Die vorromanischen Volkssprachen der romanischen Lănder", p. 524 — 534. Opiniile lui Sandfeld despre aşa-numita „lingvistică balcanică", infra, p. 97—98. 4 — Etnogeneza românilor 50 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 51 ulterioare de la şkipetari. Româna ar avea şi cuvinte de origine latină împrumutate din albaneză, ca sat. Sextil Puşcariu 59 în studiul Zur Rekonstruktion des Urrumânischen 60 atinge şi problema elementului autohton al limbii române. în legătură cu opinia lui Fr. Miklosich şi O. Densusianu despre „convieţuirea" româno-alba-neză (preconizată în baza comunităţii rotacismului), S. Puşcariu arată că aceşti filologi au pus pe români, fără să observe contradicţia şi paradoxul „tezei", în „epoca-primitivă", tocmai în zona albaneză de nord (dialectul gheg) unde lipseşte rotacismul. Este absurdă aserţiunea lui Densusianu (HLR, I, p. 356—357) că numărul relativ mare de elemente albaneze în dialectul dacoromân s-ar explica prin emigrarea unui grup de români din sud de Dunăre (macedoromânii stabiliţi în zona Carpaţilor româneşti) : cuvintele „albaneze" pe care ei le-ar fi adus din Peninsula Balcanică lipsesc (ca şi rotacismul) în dialectul aromân (mugure, pîrîu, gata, strepede, bunget, ghimpe, cursă) 61. S. Puşcariu mai constată că albaneza are comun cu dacoromâna şi istroromâna extensiunea prezentului în / la verbele fără i originar, ca şi unele particularităţi sintactice şi frazeologice. Despre cuvintele „albaneze" existente numai în dialectul dacoromân el observă că „este imposibil să admiţi pur şi simplu că aromânii ar fi pierdut în cursul timpului cuvinte de împrumut şi influenţe albaneze; cu atît mai puţin cu cît ei locuiesc în imediată apropiere a şkipe-tarilor şi cu cît aceştia din urmă exercită încă o influenţă asupra vorbirii lor". N-are valoare ipoteza că ansamblul de cuvinte „albaneze ar fi transmise dacoromânilor prin imigraţi aromâni". în privinţa acelui pretins teritoriu iniţial, „balcanic" al românilor, S. Puşcariu nu admite „plasarea patriei primitive în vestul Peninsulei Balcanice pentru motivul că ei prezintă trăsături de limbă comune cu albanezii şi pentru că aceştia locuiesc a z i în acele zone", căci cum au putut „emigra" românii spre nord din vecinătatea albanezilor, tot aşa, ba chiar mai uşor, au putut să emigreze aceştia (fiind mai puţini) spre sud de undeva din vecinătatea românilor. Dacă din considerente strict lingvistice, Puşcariu trebuia să admită (după mentalitatea vremii sale) că românii au împrumutat elemente de la albanezi (locuind românii odată undeva lîngă ei), din motive istorice el nu putea să accepte ideea că, de dragul unor elemente comune („împrumutate"), poporul român ar fi emigrat, integral, pe locurile ocupate azi, venind din vestul sau centrul Peninsulei Balcanice. Marile deosebiri între limbile română şi albaneză au fost mai întîi relevate în bună parte de W. Meyer-Lubke (supra, p. 47) în Rumănisch, 68 De ex. D. Macrea, Sextil Puşcariu (1877—1948), în LgFil., p. 198—217 (LbR, V 1956, 6", p. 5-21); CercLg., XXII 1977, p. 5-10; NylrK, XXI, 1977, p. 68-73 (B. Kelemen); din enorma bibliografie despre Puşcariu (majoritatea laudativă şi elogioasă, cam lipsită de spirit critic şi obiectivitate) se mai poate cita: I. Iordan, în CercLg. XI 1966, p. 151 — 158. Cea mai bună, amplă (evident şi necesar: subiectivă) caracterizare a carierei şi vieţii braşoveanului-clujean S. Puşcariu şi-a făcut-o acesta însuşi în volumul de „memorii" apărute postum: Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895 —1906), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, 383 p., care încă este un document pregnant al unei puternice personalităţi şi om de cultură. Bibliografia lui Puşcariu (509 „titluri"), ca şi scrieri, note, referinţe despre el se află adunate cu impresionantă sîrguinţă, răbdare migăloasă şi precizie competentă de bucovineanul Ilie Dan, în Analele Universităţii Iaşi, secţ. III, c, XIV (1968), p. 211-239; - CercLg. XIX 1974, p. 3-66 şapte articole şi note ale unor filologi clujeni (I. Pătruţ, B. Kelemen, Sabina Teiuş, P. Neiescu, G. Rusu, R. Todoran, M. Popa) „la 25 de ani dela moartea lui S. Puşcariu". Dar s-au exprimat şi păreri mai obiective asupra lui S. Puşcariu, de ex. cele menţionate infra, nota 85. 60 în ZrPh., Beiheft XXVI, 1910; reprodus (cu unele omisiuni) în traducere franceză la 1937 în volumul omagial ce şi-a organizat Puşcariu, ELR, p. 64—120. 81 S. Puşcariu, ELR, p. 107-108. Romanisch, Albanesisch (1914), referindu-se numai la fonetică: trăsăturile comune sînt mult mai puţin semnificative decît se admisese e2. Faţă de rezultatele negative ori şovăielnice, cercetarea lui C.'Trei-m e r însemna un pas decisiv pe calea spre clarificarea raporturilor lingvistice albano-române (Albanisch und Rumănisch, în ZrPh, XXXVIII 1914, p. 385 — 411). După confruntarea pe categorii a cîtorva din cuvintele comune albaneze şi româneşti, prima constatare a lui C. Treimer era că raporturile albano-române erau de „pură vecinătate" 6S, iar cuvintele împrumutate de albanezi ar fi de provenienţă aromână, cunoscute numai în zonele unde se află aşezări de aromâni. Observînd că elementele albaneze în română n-au putut fi aduse pe cale de migraţie (gewandert), căci sînt deopotrivă specific româneşti (precum sînt tipic albaneze), excluzîndu-se mijlocirea slavă, nu rămîne decît să se admită că, în timpul formării limbii străromâne (Urru-mănisch), românii ar fi locuit mai la sud, cu albanezii, într-o comunitate fpe care a dizolvat-o pătrunderea slavilor în zona balcanică; oricum, cuvintele albaneze nu erau împrumutate în română 64. Dar cea mai importantă constatare a lui Treimer (trecută cu vederea de mulţi erudiţi) este că elementele „albaneze" au avut în română un tratament identic celor moştenite (latine), fiind deci la fel de vechi, sau chiar mai vechi (considerate indigene), anterioare 65. Admitea deci posibilitatea şi necesitatea existenţei elementelor autohtone moştenite, nu împrumutate în limba română, la fel ca în albaneză. Limba tracă ar trebui să fie exclusă ca sursă a cuvintelor româneşti preromane, iar „von dem romanischen Element im Osten, das eine solche nahelegen wiirde, ist nichts zu merken" (ZrPh, XXXVIII, p. 404), ultima afirmaţie fiind scuzabilă la un cercetător care nu putea încă să aibă o imagine clară despre rolul şi rostul elementului trac în sec. III — VII atît în Tracia şi Moesia, cît şi în Imperiul roman şi bizantin. Lingvistul sîrb H. B a r i c 66 a cercetat raporturile lexicale albano-române încercînd etimologii pentru cîteva cuvinte albaneze (AlbRSt, 1919). Deşi lu- 62 W. Meyer-Lubke, MRIW, p. 1 — 42 „die Zusammenhănge im Lautsystem zwischen Albanesisch und Rumănisch erscheinen danach viei geringer als man friiher angenommen hatte: sie beschrănken sich auf den nâmlichen Rhythmus und auf die Nasalvokale" [cf. Philippide, OrR, II, p. 587—590]; apoi în comunicarea „Rumănisch und Romanisch" (AAR, Mem.lit., II, V, 1930). 88 „Was die Einschătzung der Ubereinstimmungen des Rumănischen mit dem Alban. betrifft, so liessen sich als rein nachbarliche Beziehungen auffassen", Cari Treimer, ZrPh, XXXVIII p. 387, n. 2. M „Die Begriffsreihen der rumănischen Worter albanischer Abkunft weisen im Allgemeinen nicht auf Bntlehnungen. Die denkbar primitivste Wirtschaftsform der Skipetaren, welche sich im rumănischen wiederspiegelt, kann nicht als Kulturgeschenk iibernommen werden" (ibid., p. 300). 65 „Die alban. Worter zeigen erbwortliche Behandmng im rumăn., sind also so alt wie seine romanischen Elemente, ein anderer Standpunkt kann sagen, als bodenstăndig, noch ălter" (ZrPh., XXXVIII, p. 401), — principiu enunţat frumos, dar pe care însuşi autorul lui nu-1 respecta. în alt loc Treimer sublinia că „handelt es sich kaum um Entlehnungen, sondern um Ererbtes altes Gut" (ibid., p. 406) ; încît „es steht dann nichts im Wege, Altalbanisch und Altrumănisch von einem Sprachzustand ausgehen zu lassen, der auf grossere Gebiete etwas variierte" (ibid., p. 409). 66 Henric Baric (1888—1957) a fost profesor la Eelgrad şi Sarajevo în Bosnia; SCL, IX 1958 p. 295—296; I. Popovic, SOF, XVI 1957, p. 453-455; în Godisnjak, knjiga VIII, Centar za Bal-kanoloăka ispitivanja, kuiga 6 (Sarajevo), 1970, p. 263—265, Andre Vaillant, „Souvenirs sur Henrik Baric" face o pregnantă evocare a figurii singulare de romanist şi filolog balcanist a lui H.B., „connu comme specialiste des langues romanes des Balkans et des contacts du roman avec l'albanais et le slave. II etait arme d'une discipline scientifique, la redoutable discipline des comparatistes de l'ecole neogrammairienne, trop rigide sans doute, mais bien solide. II y a eu une mystique de la grammaire comparee, du jeu de belle algebre des lois phonetiques ... Ce jeu savant de la comparaison pouvait ne mener qu'â des recherches etymologiques hasardeuses, et Baric a, comme nous tou ; les etymolo- 52 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 53 crarea lui este mai mult o „adunare de etimologii albaneze şi româneşti tratate superficial", fiind „tratate superficial cuvintele româneşti" ea conţine totuşi cîteva preţioase indicaţii de natură etimologică pentru trei cuvinte: măgură, cur feri, vătăma, eventual şi balaur (primele două şi în albaneză). Teza lui H. Baric este că toate cuvintele române (nelatine) existente în idiomul şkipetarilor sînt împrumuturi de la aceştia, fără a ţine seamă de evidentele piedici fonetice, semantice ori general istorice. Baric merge chiar mai departe forţînd procedeul pînă la considerarea ca „împrumuturi" albaneze a cuvintelor autentic româneşti necunoscute în albaneză (ex.: beregată, brînză, gorun), ori avînd forme total diferite, cu variante de veche dată indo-euro-peană (mazăre). Puţin modificată este poziţia lui H. Baric în ultimul său articol din 1956 Albanisch, Romanisch, Rumănisch 68, unde (după ce a citit probabil mai atent pe Miklosich, Schuchardt şi Treimer) admite că „pătura mai veche de cuvinte albaneze în română nu sînt împrumuturi, ci elemente păstrate (Restworter)". Lingvistul albanolog şi comparatist vienez Norbert Jokl (1877 — 1942) 69 a dat etimologii valabile pentru unele cuvinte albaneze şi româneşti (argea, brad, ghimpe, pîrîu) ; în vasta anchetă asupra limbii şi antichităţilor albaneze (UAlb, 1923) şi în diverse articole şi studii (mai ales în IF; cuvintele cătun, vatră, pîrîu, abure, gata; cronicile din IJ etc), el a examinat cu agerime probleme de limbă şi etnologie albaneză şi românească, atingînd în treacăt ori adîncind chestiunea elementelor lexicale prelatine din română existente în albaneză. Potrivit tezei lui (dogmă absolută), toate aceste cuvinte au fost împrumutate de români din albaneză, nu numai cînd ele au forme identice în cele două idiomuri (bucur-, bunget gălbează, groapă, grumaz, moş), dar şi cînd ele diferă, greu să derive unul din altul; ori cuvîntul românesc are aspecte mai vechi ce fac anevoios „împrumutul". Jokl încă a procedat necritic, deri-vînd cu uşurinţă cuvintele româneşti din albaneză (cu un simplu „vîrf de săgeată") : modhulle > mazăre, fără să fi citit ce scria la 1892 G. Meyer (infra, p. 105) şi ignorînd fonetica istorică a limbii române 70. Pentru N. Jokl, tot ce este preroman în zona carpato-balcanică se cheamă „albanez" ; de aceea, el nu voia nici măcar să audă de cuvinte (prelatine) româneşti care să nu fie împrumut din albaneză; încît pentru el nu pot să existe în română elemente autohtone moştenite direct din substratul traco-dacic. Considerînd rapor- gistes, risqu£ bien des constructions arbitraires de mots constatare adevărată mai ales în privinţa elementelor comune albano-române (cum s-a arătat de noi în 1970); StCL, XV 1973, p. 192. 67 G. Pascu, ArR, VI, p. 223; Capidan, DR.l, p. 506. 68 Godihijak BalkanoloSki Institut, Sarajevo, I 1958 [1957], p. 1 — 16; în voi. II 1961, p. 13—20 „Thrakisches", p. 21—45 „Albanische und albanisch-rumănische Wortstudien", — deopotrivă confuze şi de prea puţină utilitate pentru problema lingvistică albano-română. 69 Despre activitatea lui Jokl în „tracologie" : LbTrD., p. 62-65 (= SprThrD., p. 75-76); în studiul limbii illyre: Illirii, p. 71—72. 70 S-a observat că „les opinions de 1'auteur [N.J.] sur les mots communs â l'albanais et au roumain ne sont pas toujours acceptables. Ainsi 1'auteur derive roum. brad «pin» < alb. breth *sans donner l'etymologie du mot albanais et sans expliquer le changement extraordinaire pour le roumain de e en â; id. p. mazăre", Pascu, în ArR., IX, p. 301. Erudiţii români, impresionaţi de cele scrise de „albanologi" şi „sperieţi de numele nemţeşti" (cum spunea în 1910 Al. Philippide) n-aveau curajul (cu mici excepţii: Pascu, Rosetti) să denunţe maniera artificioasă şi mereu incorectă cum erau ticluite fazele de evoluţie formală a cuvintelor româneşti pentru a salva teza „împrumuturilor" române din albaneză, prin diversiuni menite să acopere discrepanţa ce există, ca urmare a unei străvechi separări a cuvintelor româneşti de cele albaneze corespunzătoare (ex. mazăre, pîrîu, brîu, pururea ş.a.). turile albano-române (mai ales în lexic) exclusiv prin optica impusă de dogma sa despre „împrumutarea de cuvinte" (fie într-o vreme mai recentă, în evul mediu sau chiar în antichitate) din limba albaneză în română, Jokl nu voia să ştie de noile opinii ce şi-au croit drum în ultimele decenii (mai ales după C. Treimer) şi se menţinea cu admirabilă tenacitate pe vechile poziţii depăşite n. între cercetătorii români, e de relevat contribuţia amplă a eminentului poliglot şi balcanolog, aromânul Th. Capidan 72, începînd cu Raporturile albano-române (DR, II, p. 444 — 554), unde examinează legăturile dintre dialectul aromân şi albaneza, împărţindu-le în două faze distincte : a) veche ; b) nouă, care începe la coborîrea aromânilor spre sudul Peninsulei Balcanice, în vocabular s-ar deosebi trei categorii de elemente: 7) cuvinte aromâne î m-prumutate din albaneză, între care autohtone: brîndză, bardzu, budză, căpuşă, gălbeadză, greasi, gr undă, măgiiră, moaşe, sîmbure, sîrmă (fărîmă), ţar cu (DR, II, p. 455—457) ; 2) de origine comună: baligă, brad, cupatSu, curpan, madzîre, năpîrtică (năpîrcă), scrum (DR, II, p. 457 — 458); 3) forme balcanice: cok'il (copil), batsu (baciu), baltă, gardu, şut, ţap (DR, II, p. 458 — 463; cf. tabelul alfabetic de cuvinte p. 108). Th. Capidan releva apoi o grupă de cuvinte semnalate şi de S. Puşcariu, „cu origine albaneză din dialectul dacoromân care lipsesc în dialectul aromân" : bucur- [de fapt există şi la aromâni], bunget, cursă, gata, ghimpe, mal [există în arom.], mugur, pîrîu, strepede, viezure [cunoscut şi la arom.] (DR, II, p. 463 —464), ca şi elemente lexicale române şi aromâne împrumutate de albanezi: guşă, urdă, grumaz(l), bască(~i), baligă (forma alb. balige), murg etc. şi alte cuvinte ce nu interesează în acest loc; ele ar dovedi o convieţuire a românilor cu albanezii în epoca romană şi mai tîrziu 73. Importantă apare constatarea lui Th. Capidan că elementele albano-române de obîrşie comună şi cele balcani-c e (în fond, tot „albano-române") ar duce la concluzia că „înafară de raporturile vecinităţii între români şi albanezi, în perioada romană, trebuie să fi existat ceva şi mai înainte de aceste raporturi, care să fi pornit, poate, din apropierea mare, sau (pe alocuri) şi din identitatea elementului autohton" (DR, II, p. 483) ; deci admite valoarea destul de mare a influenţei preromane (substratul). Filologul ieşean Giorge Pascu (1882—1952) a susţinut ferm şi consecvent existenţa şi ponderea elementului autohton tracic în lexicul românesc, fără a fi reuşit însă a da etimologii definitive (cf. totuşi brad, gr ui). Neiniţiat în compara-tistică, G. Pascu avea totuşi intuiţia limpede a compoziţiei lexicului românesc ; la 1922, el afirmă „existenţa elementelor trace în română" (ArR, VI, p. 228) ; „baltă, brad, madzăre, măgură, sîmbure aparţin fondului comun tracic" (ArR, IX, 1925, p. 311). în studiul despre cuvintele româneşti în limbile balcanice 71 Cf., de ex., N. Jokl, în IJ, XXIV 1940, p. 252; s-ar putea crede totuşi că Jokl ar fi devenit mai concesiv prin afirmaţii ca „die dem Rum. und Alb. gemeinsamen Elemente — minde-stens zu einem Teii— Entlehnungen des Rum. aus einer ălteren Stufe des Alb. darstellen ..." (ibid., p. 258). 72 Cf., de ex., D. Macrea, Scoală clujeană: Theodor Capidan (1879 — 1953), în CercLg., VI 1961, p. 253-265 (StlstLg., p. 178-193). ,s „Din prezenţa elementelor de provenienţă sigură albaneză în română şi a celor de provenienţă sigură română în albaneză se constată că albanezii şi românii, în perioada romană şi poate ceva mai tîrziu, au trăit în apropiere, dacă nu chiar — pentru o parte din ei — laolaltă" (Capidan, DR, II, p. 482). Asemenea „convieţuire" ar fi dovedită :i de coincidenţe gramaticale şi de evoluţia semantică a unor cuvinte latine. 54 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA 1 CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 55 (REBS, 1924) susţine originea tracă a unor vechi elemente româneşti (brînză, măgură, pînză ş.a.), propunînd unele arhetipuri trace, care însă nu pot fi acceptate. Rezerve justificate în privinţa lor exprima P. Kretschmer, observînd totuşi că „principial procedeul lui G. Pascu este îndreptăţit desigur şi e menit să îmbogăţească insuficientele cunoştinţe asupra limbii trace" 74. în dicţionarul etimologic aromân, G. Pascu a rezervat un capitol cuvintelor considerate trace, moştenite, în număr de 24, din care unele desigur autohtone, preromane 75. Cu alt prilej, el sublinia faptul că „latina balcanică a trebuit să aibă elemente trace ca cele din care derivă cuvintele româneşti: stînă, strungă, zar, smîntînă, stăpîn, stîncă, codru, brad, spînz" (RevC, X 1936, p. 123). Romanistul George Giuglea 76 releva necesitatea de a se găsi cuvinte din „graiurile autohtone illyro-traco-dace, peste care s-a suprapus latina vulgară", în „Elemente autohtone (preromane)" (DR., III, p. 567—582), Giuglea consideră (între altele) traco-dace pe brînduşă („autohton dac avînd în vedere situaţia geografică a cuvîntului pe pămîntul Daciei vechi") şi brînză, aducînd precizări utile pentru etimologia cuvîntului; legătura etimologică, prezentată cu rezerve, „chiar dacă (spune) nu voiu ajunge şi la lămurirea lui ştiinţifică, sigură". Adevărat că pentru cele două cuvinte (brînduşă, brînză) rămîn de căutat alte etimologii; cum s-a recunoscut metaforic, „nu e mai puţin adevărat însă că autorul lor, indiferent dacă explicările sale sunt juste în toate amănuntele sau nu, a deschis ferestrele camerei noastre de^ studiu spre orizonturi unde în deceniile din urmă nu eram deprinşi să privim" 77. în ultima jumătate de veac, mai ales după 1920, cîştigă mereu mai multă consistenţă opinia că elementul autohton, prelatin există în lexicul românesc, deşi este greu de identificat şi dovedit cu precizie. O reacţiune (tardivă şi zadarnică) a vrut să fie teoria lui Dazăr Şăineanu 78: distinsul lexicograf şi filolog se declara la 1925 categoric împotriva dăinuirii elementelor trecute direct din substratul anteroman în limba română. în schiţa asupra dezvoltării limbii române, L. Şăineanu constatînd realitatea substratului lexical românesc se pro- 74 Paul Kretschmer, G , XVI 1928, p. 181-182. 75 G. Pascu, DEtMR, I, p. 189—192, nr. 1777—1800 „elements thraces". Din acestea, mai mult de jumătate sînt autohtone, traco-dace: baltă, bască, brad, dzăr, grun'u, madzăre, meal, mvndz, sîmbură, spingiu, strungă, urdă. în voi. II, între elementele de împrumut ale dialectului aromân se cuprind 119 albaneze (p. 217—225), împărţite în: I) elemente comune (generale albaneze); II) elemente din dialectul gheg; III) elemente din dialectul tosc; IV) elemente albano-greceşti şi albaneze de obîrşie neprecizată. între aceste vocabule arnăute figurează multe desigur autohtone, prelatine, existente şi în dialectul' dacoromân: arîndză, bardzu, bucur-, buză, cupaciu, curpen, gălbadză, nipîr-tică, sîrmare, strmâ, ţarcu, grease, moaşă, ţap, daş(lu), vatră. Acestea nu pot fi împrumuturi din albaneză ca arom. : araăzîm „poala muntelui", arbines „albanez", bană „viaţă", besă „credinţă", biro, brenda, dhală, der, vete ş.a. 76 Profesor de filologie romanică la Universitatea din Cluj, braşoveanul George Giuglea (1884 — 1967), elev al lui O. Densusianu, a fost' filolog-lexicograf, folclorist şi etnograf; R. Todoran, în CercLg, XII, 1967, p. 319-321; V. Prăţilă, în RevLg, XII, 1967, p. 383—385; M. Homorodeanu, în StUn, 1968, 1, p. 143-145. 77 S. Puşcariu, DR, III, p. 774 — 775. Totodată, Puşcariu subliniază necesitatea ca ,,de «ici încolo să dăm mai multă atenţie epocii anteroman e, urmărind elementul autohton din limba noastră. Astfel, afară de sarcina destul de grea a filologului român de a fi, pe lîngă romanist, şi cunoscător al atîtor limbi ce au influenţat în timpuri istorice graiul nostru, se mai adaugă şi necesitatea de a face filologie comparată indo-europeană"; — ultima sugestie şovăielnică a rămas multă vreme un simplu pi..... ..... 78 Cf., de ex., D. Macrea, Lazăr Şăineanu (1839—1934), în CercLg VII 1962 o 9—24 (StIstLg:i p. 131-154)_;_B. Brănişteanu, Tragedia unui savant (după C. Şăineanu), în Jurnalul de nuntă pentru „împrumuturi" din albaneză şi „intermediu aromânesc" 7S. Cuvintele „albaneze" în română ar fi luate de la albanezi prin intermediul aromânilor ; „descendenţi ai vechilor illyri, albanezii comunicară de timpuriu un mic număr de albanezisme românilor din Macedonia, cari le transmiseră apoi românilor din Dacia; cele mai importante (majoritatea în legătură cu solul şi geomorfolo-gia) ; bucura, bunget, ceafă, cioc, copac, copil, curpen, ghimpe, gresie, groapă, măgură, moş, mugur, năpîrcă, pîrîu, sîmbure, ţap, ţarc" (DUn, p. XXVI). Unul din promotorii „lingvisticii balcanice", eruditul filolog poliglot lipscan Gustav Weigand80, imaginîndu-şi (ca şi J. B. Kopitar, supra, p. 39) că româna, albaneza şi bulgara ar fi un singur idiom, a formulat bizara teorie despre „imigraţia de elemente albaneze" în Ardeal şi stratificarea cuvintelor albaneze în limba română 81. Netemeinicia unor asemenea presupuneri a fost arătată la timp 82 şi e de prisos a le mai combate. De relevat însă că Weigand care considera pe albanezi ca descendenţi din traci, nu din illyri 83, presupunea că limba tracă (despre care avea cunoştinţe vagi, eronate) era aproape totuna cu albaneza, o fază mai veche a acesteia. Cu noţiuni rudimentare de comparatistică, el a confecţionat nişte stranii arhetipuri „trace" pentru cuvintele comune albaneze şi române 84. Cunoscînd toate limbile „balcanice", G. Weigand şi-a cîştigat merite remarcabile prin adunarea de materiale şi studiul dialectelor române, mai ales meglenit şi aromân, publicînd texte regionale; dar aportul lui la gramatica istorică şi etimologia limbii române (discipline ceva mai importante) este nul 85. Despre elementul dimineaţă (Bucureşti), VIII, nr. 419, 18 apr. 1946, p. 1 — 2. 79 „După repetate şi zadarnice încercări de a se raporta la acest fond primitiv, trac sau illyric, unele urme ale vocabularului românesc, se poate afirma cu siguranţă că nici o urmă pozitivă n-a supravieţuit din idiomele autohtone. Presupunerile făcute în acest sens rămîn iluzorii. Ele se pot reduce la această triplă categorie: 7) vorba este romano-tracă, adică a trecut prin gura soldatului roman, ca argea (evoluţie fonetică aidoma ca stea, mărgea < lat. stella, margella) ; 2) vorba indigenă a fost ulterior împrumutată de la albanezi, ca mazăre; 3) vorbele pretinse dace sînt crea-ţiuni ale limbii române (doină, aghiuţă, iasmă, borăeiu, culbec etc). Deci, pe cînd traco-daca a dispărut fără urme, illyra a supravieţuit parţial în albaneza de azi" (Şăineanu, DUn., ed. VIII, pref., p. XXXIII). 80 S. Puşcariu, Gustav Weigand (1860-1930), în DR, VI 1931, p. 646-647; C. Tagliavini, Ungarische Jahrbiicher (Berlin), X, 1930, p. 427-434; D. Macrea, LbR., V, 1956, 2, p. 51-64 (StlstLg., p. 231—245). O excelentă caracterizare literară şi umană a persoanei şi activităţii acestui eroinent erudit şi poliglot (fonetician, dialectolog, om de teren, gospodar, organizator, îndrumător) lipscan a schiţat ucenicul lui român S. Puşcariu, op. cit., [nota 59], p. 30—42 („întîiul meu dascăl şi îndrumător universitar: Gustav Weigand"). 81 G. Weigand, Albanische Einwanderung in Siebenbiirgen, îa BalhA, III, 1927, p. 208—226. 82 De ex. S. Puşcariu, DR, V, p. 751. 83 G. Weigand, în BalhA, III, p. 227-251. 84 De ex. : „thrak. *abull- > alb. avull «Dunst, Dampf», aber rum. abur; dass 6 im Rumăn. bewahrt wurde, bestătigt dass lat. b bereits vorher zu v geworden war, thrak. b musste bewahrt werden ; thrak. *urdza > alb. urdha, urdh-i «Flechte, Flechtenkrankheit, Kăseart, Efeu» > arom. urdă . . .". Asemenea „etimologii" arată că G.W. era străin atît de comparatistică, cît şi (ca balcanolog şi „alba-nolog") de gramatica istorică a limbilor albaneză şi română, — el care în 1924 afirma (după războiul mondial şi unele reduceri de subvenţii din partea guvernului român pentru „Seminarul" său din Lipsea) că ar fi făcut pentru cunoaşterea limbii române mai mult decît . . . oricare român (DR, IV, p. 1408), fără să ştie însă că 41- intervocalic din pretinsele sale „etyma trace" *abull-, "sambuXla nu putea să treacă la r (cf. caile- >cale, valle- > vale), căci numai l velar intervocalic a făcut atare trecere (sale- > sare, sole- > soare). în asemenea condiţii nu era greu în 1928 pentru N. Jokl (IF, XLIX, p. 383) să bagatelizeze acele „angebliche Thracismen des Albanesischen" şi deci ale limbii române. 85 Chiar S. Puşcariu, unul din cei mai apropiaţi elevi (famulus) şi entuziaşti admiratori ai lui G. Weigand, [după „o emancipare lentă de sub influenţa fostului dascăl", după ce „nu mai jura în cuvintele maestrului" (DR, IV, p. 1401, 1402)] observa dezamăgit că „din toată activitatea uriaşă şi atît de rodnică[?] a lui Weigand, partea etimologiei e desigur cea mai slabă" (Puşcariu, ' I, p. 413; V, p. 756), lucru numai firesc la un poliglot cu „o cunoaştere superficială a limbii 56 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 57 autohton (zis „albanez") se pare că "Weigand a făcut o singură observaţie utilă: în legătură cu vătuiu şi corespondentul albanez. Dealtfel, teoria despre „imigrarea albaneză" în Transilvania este un simplu ecou al tezei lui Gaster (supra, p. 46). în analiza şi critica rezultatelor lui Hasdeu, din 1894 (supra, p. 44), Al. Philippide 86 admisese că „pentru cercetarea unei părţi din aşa-numitele cuvinte dace tot dă (Hasdeu) un punct de sprijin, macarcă greşit în aceea că cuvintele româneşti sînt asemănătoare cu cele albaneze". Timp de trei decenii se pare că filologul ieşean nu a intervenit în problema dezbătută cu pasiune la 1894. în voi. II al marii opere de ansamblu Originea Românilor, Ce spun limbile română, şi albaneză (1925—1927), Al. Philippide a dat, pe lîngă o tratare migăloasă a gramaticii istorice române, cea mai vastă cercetare asupra legăturilor dintre cele două idiomuri (OrR, II, p. 571—802) : fonetice, morfologice, sintactice, lexicale, stabilind atît asemănările, cît şi deosebirile lor profunde87. în privinţa foneticii, concluzia este netă : ,, dacă sînt asemănări între limbile română şi albaneză, deosebirile apar mult mai mari" (p. 587) ; pentru morfologie şi sintaxă: „faţă de aceste cîteva asemănări morfologice şi sintactice, deosebirile sînt foarte mari" (p. 629). Relevînd cuvintele latine din albaneză şi română (p. 631—694), el cercetează apoi cu multă răbdare (dar cu mai puţin succes) lexicul comun albano-român de obîrşie nelatină (p. 694—760). „Limbile română şi albaneză au comune de fapt ori numai în aparenţă, multe cuvinte ce nu sînt de origină latină; unele de origine obscură, altele în albaneză băştinaşe, altele în română băştinaşe, la altele există numai o întîmplătoare corespondenţă fonetică fără ca originea să fie aceeaşi ..." (p. 694). După criterii subiective, prea puţin clare, el înşiră 211 cuvinte, din care „rămîn 185 ce nu sînt de origine latină şi la care există o corespondenţă de origine, ori reală ori posibilă şi cît de îndepărtată, între limbile română şi albaneză" ; le împarte „aproximativ în cel mai mare grad şi în mod necesar arbitrar" (p. 744) în 6 categorii 88. în general, Al. Philippide consideră că întrucît unele cuvinte româneşti nu sînt împrumuturi din albaneză, trebuie să fie indigene la noi. ,,Un lucru e sigur, că împrumuturile de cuvinte făcute dintr-o limbă în cealaltă sînt puţine" (p. 753), iar dacă se admite că româna a făcut 136 împrumuturi din albaneză, rămîne de neînţeles cum aceasta din urmă a luat din română numai 3 cuvinte, „mai ales cînd limba care ar fi făcut numai împrumutul de trei cuvinte n-a fost faţă de cealaltă în nici o împrejurare de superioritate numerică, ori etnică, ori psihică, române" (DR, IV, 1401). Al. Philippide, Un specialist român la Lipsea, Iaşi, 1909, 170 p. (extras din VR, 1909—1910; despre G. Weigand şi S. Puşcariu: unele păreri, teze şi acte discutabile ale lor). 86 Despre Al. Philippide (1859-1933) : Th. Capidan, DR, VII 1934, p. 652-655 ; Iorgu Iordan, Comemorarea lui Alexandru Philippide, Bucureşti, 1934; Al. Philippide („Cunoştinţe folositoare"). Bucureşti, 1937; D. Macrea, în LgFil, p. 153-173 (LbR, VII 1958, 1, p. 5-21); I. Rusu, în Limba şi literatura moldovenească, Chişinău, II, 1959, p. 77—78; D. Gafiţanu, în LbR, VIII 1959, 3, p. 3—11; I. Iordan, Alexandru I. Philippide, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969, 155 p. (p. 149 — 155 operele lui A.I.Ph.) ; despre această carte a lui I. Iordan, v. notiţa semnată D. Zamfirescu De la Roesler la acad. I. Iordan, în Săptămîna culturală a capitalei (Bucureşti), 25 XII 1970, p. 3. 87 Cf. I. I. Russu, Contribuţia lui Alexandru Philippide la cunoaşterea elementului autohton, în LbR, VIII, 1959, 3, p. 16—23; infra, p. 102. 88 1) Cuvîntul albanez e băştinaş, cel român nu-i băştinaş ori e de origine obscură, 27 termeni, ca abur, cioară, copil, găsesc, mare, mire, ţarcă; 2) cazul invers, două cuvinte stăpîn, stînâ; 3) cuvintele român şi albanez sînt ambele băştinaşe, 25 ca argea, bucur-, bunget, codru, mazăre; 4) de origine obscură: baciu, baltă, ciut, cursă, gard, scrum (total 62 termeni) ; 5 ) cuvîntul românesc e împrumut din albaneză, călbează, cătun, curpăn, groapă, razîm etc. (total 25) ; 6) cuvîntul albanez e împrumut din română, trei: ciocan, mînzat, toacă (Philippide, OrR. II, p. 743—749). ori politică" (p. 754) 89. După aceste socoteli şi numărători, el relevă din nou „numărul infim de mic al cuvintelor pe care le-au împrumutat cele două limbi una de la alta" (p. 757). Al. Philippide se pronunţă deci în principiu pentru existenţa cuvintelor din substrat, fără a fi în măsură să precizeze forma şi natura bazelor etimologice autohtone, ca şi vechimea legăturii de înrudire cu elementele albaneze. „Este evident că, înafară de acele puţine împrumuturi de cuvinte ca schelet, pe care le-au făcut cele două limbi (albaneza şi româna) una dela alta, toate asemănările pe terenul lexical între ele nu pot fi interpretate ca împrumuturi. Singura interpretare posibilă este aceea a unui fond etnic şi lim-bistic comun. Cuvintele schelet — care au acelaşi etymon băştinaş, trebuie interpretate ca rămăşiţe băştinaşe, pe teren românesc şi albanez" (OrR, II, p. 759). Da cuvintele viezure, mazăre, brîu etc. observă: „de multe ori singură limba română e suficientă pentru a explica desvoltarea cuvîntului român dintr-un etymon admis ca băştinaş pentru albaneză (*bren- > brîu, *glemp- > ghimpe). Numai dacă nu va voi cineva să tăgăduiască posibilitatea existenţei de elemente autohtone în română; dar atare tăgăduială n-ar avea nici o bază. Elemente lexicale autohtone se găsesc şi în alte limbi romanice — puţine, dar se găsesc; cu atît mai mult ar trebui să se aştepte cineva să afle elemente lexicale autohtone în română, limba romanică cea mai tîrziu născută, desvoltată la nişte neamuri de oameni asupra cărora agenţii romanizatori au lucrat cel mai tîrziu si mai scurt timp" (OrR, II, p. 745)/ Prezenţa unui element sufixai traco-dacic în română a fost preconizată de Alexandru Graur, Le suffixe roumain —ESCU et le suffixe thrace —ISK (în R, LUI, 1927, p. 552) cu concluzia: „il devient difficile, dans ces conditions, de soutenir que roum. -eseu provient du lat. -iscus. Au contraire, par le thrace, le sens s'explique tres bien ... Tout ce que l'on peut admettre, c'est que le suffixe thrace se soit superpose au suffixe latin, de meme qu'en Occident -iscus s'est croise avec le germanique -isk-" ; totul original şi foarte ingenios, dar mai puţin convingător 90. Despre modificările formale (fonetice) ale cuvintelor autohtone (trace) în română, Al. Graur preconiza că ar trebui să fi fost diferite de formele evoluţiei elementului ereditar latin-romanic (cf. infra, cap. IV, nota 34). între filologii care au afirmat rolul şi valoarea elementului autohton în 89 De fapt dintre cuvintele semnalate de Al. Philippide ca fiind comune albaneze şi române, numai vreo 57 au (ori pot să aibă) vreo legătură de comunitate indo-europeană, provenind din fondul autohton: abur, argea, baciu, balaur, baligă, baltă, barz (ă), brad, brîu, bucur-, bunget, buză, căciulă, călbează, căpuşă, căpută, cătun, cioară(l), copac, curpăn, cursă, druete, fărîm, gară, ghimpe, ghio-noaie, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, guşă, mal, mazăre, măgură, mînz, moş, mugur, murg, năpîrcă, pîrîu, rînză, sîmbure, scapăr, scrum, strepede, strungă, şopîrlă, şut (ciut), ţap, ţarc, vatră, viezure; de altă origine sînt: bîlc, ceafă, coacăză, drastă (grec), muşcoi (sl. ?), pupăză, stăpîn (în albaneză e recent). 30 Un eminent romanist german observa în 1961 „vi troviamo (in România) nella formazione dei toponimi derivaţi da nomi di persona, un suffisso assai originale che si presenta nella forma -eşti. Esso e il plurale di -esc(u) e sembra essere un fratello della desinenza italiana -esco. Come in Italia questa desinenza ha servito a designare i membri o i partigiani di una famiglia (i Corra-deschi, Filippeschi, Tancredeschi), cosi in România -eşti e diventato un vero suffisso patronimico. In tale funzione occupa il posto piu importante nella formazione dei toponimi romeni in cui si riflette il ricordo di un antico possessore, p.e. Bucureşti «i discendenti di un Bucun (alb. bukur «bello»), Drăgănsşti, Româneşti, Nicoreşti, Ploieşti e via di seguito" (Gerhard Rohlfs, Antroponimia e toponomastica. Aspetti di geografia toponomastica, în VII Congresso Internaz. di Scienze Onomastiche, Firenze — Pisa, 1961, voi. III, p. 488). Em. Petrovici, Vechimea atestării sufixului -esc (pl. -eşti), în CercLg, XIII 1968, p. 33-34. 58 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I limba română se numără romanistul croat Petre Skok 91: elementele nelatine din română şi albaneză nu erau împrumuturi din aceasta, căci prezintă o dezvoltare fonetică independentă (brînză, brîu, pîrîu, balaur), provenind din illyro-tracică 92. într-o scurtă sinteză asupra românei în raport cu limbile balcanice, Th. Capidan, examinînd „aspectul balcanic al limbii române", se pronunţă mai clar decît în 1922 (supra, p. 53) pentru realitatea substratului comun în limbile albaneză şi română: cuvintele preromane provin din vechile idiomuri traco--illyre, nefiind deci împrumuturi din albaneză în română 93. „în română există o serie de cuvinte străine de fondul constitutiv latin, ca strugure şi altele, care nu arată apropiere nici cu formele albaneze, nici cu limba celorlalte neamuri de oameni, ca grecii, slavii, gepizii etc." 94. După ce în 1924 admisese (supra, p. 54) existenţa cuvintelor autohtone în limbă, S. Puşcariu recunoştea că „asemănările în adevăr mari şi de veche dată între română şi albaneză se pot explica şi altfel decît prin substratul comun", judecind după analogia limbii franceze, unde relictele celtice ar fi „neînsemnate" (cum credea celtizantul R. Thurneysen) ; tot aşa în română nu pot să existe cuvinte autohtone afară de cele împrumutate la albanezi (Stlstr, II, p. 355). Dar, cu toată poziţia sa latinistă —, nici S. Puşcariu nu putea rămîne indiferent faţă de tendinţa mereu mai viguroasă ce-şi făcea drum acum 4—5 decenii; el s-a văzut forţat să admită prezenţa unor cuvinte traco-dace în terminologia pastorală (stînă, brînză, urdă, zerL strungă etc.) şi continuitatea vieţii păstoreşti din epoca preromană pînă azi. în lucrarea de sinteză asupra limbii române (LR, I, 1940) atitudinea lui Puşcariu se modifică şi mai mult în noua direcţie; obser-vînd că „cercetările de pînă acum n-au izbutit să dea la iveală nici un răsunet sigur al elementului autohton în limba română [? ], acest lucru se explică înainte de toate prin faptul ca nu cunoaştem aproape nimic din limba strămoşilor traco--geto-daci, încît nu sîntem în stare a recunoaşte nici ceeace de fapt este moştenit dela ei" (ii?, I, p. 175). „Totuşi n-ar fi exclus ca unele cuvinte păstoreşti ca brînză şi zer sau verbe cu rădăcini adînci în limbă, ca a băgă (etimologie obscură) să fie autohtone" ; la fel stînă, brînduşă, smirdar (p. 176). Pentru cuvintele comune cu albaneza admite împrumut în română, cînd „cuvîntul românesc 91 Petar Skok (1881-1956) a fost profesor la Zagreb; despre el cf., de ex., Al. Rosetti, SCL, VIII, 1957, p. 125. 92 „Die nicktlateinischen "Wdrter, die dem Rumănischen und dem Albanesischen gerceinsam sind und unabhângige lautliche Entwicklung zeigen, die also keine albanischen Lehnworter im Rumănischen sind, lassen sich wohl nachweisen; brînză wird man also mit brîu, ■ pîrîu und balaur zu den illyro-thrakischen LehnwOrtern des Balkanlateins rechnen diirfen" (Skok, ZrPh, L 1930, p. 528—529 ; LIV 1934, p. 458). Dar mai înainte, el vorbise tangenţial de „împrumuturi" albaneze în română şi de „simbioza" între cele două popoare (ArR, VIII, 1924, p. 150; Slavia, III, p. 115 etc); cu alt prilej, ceva mai tîrziu, „on arrivera â constituer un noyau lexicologique de mots anciens (bunget, brîu, mazăre, pîrîu, stăpîn etc.) se rapportant â la vie pastorale dans la montague, mots qui ne sont pas du tout dus ă l'albanais ou au slave, mais qui, en roumain, proviennent de rillyro-tlirace romanist". Despre albanezi afirmă că „le noyau de ce peuple paraît âtre le dernier reste de ces Thraces de la province de Dardanie qui, contrairement aux Roumains, ont reussi â se soustraire â la complete romanisation" (Budimir — Skok, RIEB, I, p. 9). 93 Th. Capidan, Romanitatea balcanică (Acad. Rom.; discursuri de recepţie, 67, 1936), p- 35 — 37 „spre deosebire de greci şi de slavi, legăturile noastre cu albanezii sub aspect balcanic se arată mult mai intense. Ele pleacă de la un număr de cuvinte care nu sînt latineşti, greceşti său slave şi nici împrumuturi dela albanezi la români ori invers, ci forme ce pleacă dela aceleaşi cuvinte de bază ce vor fi existat în graiurile preromane traco-illyre înşirînd o serie lungă de cuvinte comune albaneze şi româneşti, pe categorii; din ele majoritatea sînt de fapt elemente comune celor două idiomuri, fiind de obîrşie şi structură indo-europeană. M Th. Capidan, în Revista clasică, IX-X, 1937-1938, p. 39. CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 59 prezintă aceeaşi formă şi acelaşi înţeles ca cel albanez". Dar cînd există numai o asemănare, fără a putea să se vorbească (din motive formale şi semantice) de împrumut, „avem a face după toată probabilitatea, cu elemente trace, moştenite la noi şi împrumutate dela traci de strămoşii illyri ai albanezilor" [ ? ]. Autohtone ar putea fi: ceafă, grumaz, buză (părţi ale corpului, unde avem aproape numai termeni moşteniţi) ; mugure, zară, mazăre, sîmbure, viezure; măgură, balegă, abure (LR, I, p. 177). După o schiţă a corespondenţelor fonetice albano-române, S. Puşcariu citează cuvinte „albaneze" din română (brad, grapă, bunget, brîu, bucur-, p. 178—179); altele ar fi însă „mai curînd relicte autohtone decît împrumuturi, de ex. căciulă, copil, fluier, vatră, mînz, baltă, ţap; ultimele trei, poate illyrice". Da capitolul despre albanezi (p. 263—272), relevînd „marea asemănare a limbii române cu albaneza", Puşcariu insistă asupra deosebirilor remarcabile (observate de Meyer-Lubke) şi asemănărilor în tratarea elementului lexical latin cu evoluţii semantice identice în cele două idiomuri (p. 263). „Avem un număr destul de mare de vorbe care, din diferite consideraţii, mai ales de natură formală, se arată a fi împrumuturi mai nouă (din albaneză): ghionoaie, gogă, noian, curmeziş, coacăză, pupăză, călbează, gresie, a scapără, cioc" (p. 264—265). La aromâni asemenea împrumuturi sînt şi mai numeroase : bană „viaţă", cua „coajă de pîine", dată „spaimă" etc, precum există şi cuvinte româneşti în limba arnău-ţilor (gjendere, kukute, manar, meljore etc), unele de dată recentă, care ar dovedi o simbioză îndelungată a unei părţi a românilor cu albanezii (p. 266—267). Relevînd coincidenţele fonologice, morfologice şi sintactice, Puşcariu trage concluzia că cel puţin o parte dintre români au locuit în sudul Dunării, cu albanezii, de la care au luat elemente de limbă (p. 270). Deci atitudine echivocă în privinţa legăturilor gramaticale şi lexicale albano-române, admiţînd existenţa cuvintelor traco-dace în limba română, iar concluziile istorice în 1940 (LR, I) tot cam ca la 1910 (supra, p. 50), cu deosebire că se admite (parţial) substratul românesc fără mijlocire albaneză. în 1943, Puşcariu admite despre lespede „că este la noi de origine autohtonă" (DR, X, p. 296). în Istoria limbii române, Al. Rosetti 95 consacră voi. II raporturilor cu limbile balcanice, „elementele nelatine ale limbii române moştenite dela popoarele stabilite în Peninsula Balcanică înainte şi după cucerirea romană, pînă la năvălirea slavilor" (ILR, II, p. 6). Pentru el „în tratarea elementelor «balcanice» dificultatea rezidă mai întîi în determinarea a însuşi materialului de studiu", fiind o „materie obscură" din cauza lipsei de suficiente cunoştinţe precise asupra vechilor popoare şi a graiurilor preromane din zona Balcanilor. Este un cîrnp de cercetări lingvistice şi paleoetnologice cu multe părţi obscure, confuze, care „aşteaptă încă mult de la cercetările ulterioare" (p. 8). „Dacă latinitatea limbii române e un fapt incontestabil, azi necontestat, nu e mai puţin adevărat că, prin alte aspecte ale ei, româna e limbă balcanică" (p. 29). Capitolul „Uniunea lingvistică balcanică" (p. 83—132) studiază aspectele fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale prin care se leagă româna de idiomurile Peninsulei Balcanice (infra, p. 97). Despre vocabular, Rosetti afirmă (după Treimer, Capidan, Pascu, Philippide) că „aceşti termeni provin din o limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică şi care a lăsat ca urmă a existenţei sale aceste elemente în vocabularul limbii române. în starea actuală a cunoştinţelor, nefiind posibil să aducem preciziuni asupra acestei limbi, trebuie să ne mulţumim de a 9r> Al. Rosetti fost profesor la Universitatea Bucureşti, academician, cunoscut mai ales ca specialist în fonetică; date bio- şi bibliografice despre el în OmR, p. IX—XXVII (Al. Rosetti profesor s-i om de ştiinţă de Boris Cazacu) ; RomSl, XII 1965, p. 5 — 9 (G. Mihăilă). qq ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I apropia termenii româneşti de cei albanezi, explicîndu-i deci printr-un criteriu comun" (p. 103). Afară poate de unii termeni pastorali, pentru „celelalte categorii, nimic nu ne autorizează să atribuim prezenţa lor în română unui împrumut din albaneză : civilizaţia albaneză în evul mediu nu justifică o astfel de influenţă asupra celorlalte popoare din Peninsula Balcanică" (p. 104—105). Un tabel de corespondenţe fonetice (consonantism) între cuvintele române şi albaneze (lucru încercat anterior de Treimer) arată pentru acelaşi sunet „albanez" tratamente diverse în româneşte: „lui th alb. îi corespund trei sunete în română: s (sîmbure, cursa), ts (ţarc) şi 6 (ciump) ; lui dh alb. îi corespunde rom. z (viezure, barză) şi d (brad, zgardă, leurdâ)" etc. Dacă se admite originea albaneză a cuvintelor, „nu ar putea fi justificate tratamentele diverse suferite de unul şi acelaşi sunet albanez în română. Dimpotrivă, dacă plecăm de la o limbă primitivă (reprezentată, cel puţin parţial, de albaneza actuală şi înlocuită de limba latină în regiunile dunărene), deci de la elemente de limbă comune albanezei şi românei, constatăm că sunetele din română reprezintă la origine sunete diverse şi în acest fel tratamentele diferite din română sînt justificate" (p. 106). Cuvintele „albano-române", identice ori strîns înrudite, „fac parte din cel mai vechiu fond al limbii române" 96. Relevînd trăsăturile comune şi cuvintele albaneze şi române provenite din fondul carpato-balcanic identic, Rosetti arată că împrumutul de cuvinte dintr-o limbă în alta ar putea fi valabil numai în puţine cazuri (termeni tehnici, pastorali) şi că, în general, trebuie „plecat de la faza indo-europeană" pentru ambele limbi, oricum „nu e necesar ca albaneza şi româna să fi trăit în contact direct" 97. Aproape toate aceste formulări şi conţinutul lor erau luate de pe la alţii; prea puţine contribuţii personale, dar nici una la munca de tîlcuire etimologică a lexicului autohton (a cărui importanţă fundamentală este evidentă). în afară de cele comune cu albaneza, alte cuvinte preromane nu există (pentru Rosetti) sau n-ar putea fi dovedite, iar materialul şi opiniile sale din 1938 se repetă mecanic (a cincea oară, de pe aceleaşi poziţii depăşite de studiul istoric comparativ al limbilor traco-dacică, illyră şi română) de către autor în „volumul unic": ILR, Bucureşti, 1968, p. 203—281. Ceva mai liberal şi larg, dar şi mai vag în problema legăturilor arhaice (elemente comune în lexic) dintre română şi albaneză se arată istoricul G. Stadtmuller (Munchen), în „Forschungen zur albanischen Friihgeschi-chte", ArEuCO, VII, 1941, p. 1 — 196 (expunere vastă, bibliografie imensă, dar aport util prea modest) ; bazat pe teze şi ipoteze învechite 98, admite (după alţii) 96 Al. Rosetti, ILR, II, p. 108—124, lista cuvintelor prelatine, comune românei şi albanezei, în număr de 83, din care însă numai vreo 57 pot fi considerate autohtone în ambele idiomuri, cu etimologie indo-europeană [cele marcate cu (?) pot fi împrumuturi din română în alban.]: abur, argea, baciu, balaur, baligă, baltă, barză, bască, brad, brîu, bucur-, bunget, buză, căciulă( ?), călbează, căpuşă, cătun, cioară^.), chit (şut), curpen, cursă, druete, fărîmă, gard, gata, ghimpe, ghionoaie, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, guşă, măgură, mal, tnînz, mazăre, moş, mugure, murg, năpîrca, pîrîu, rînză, sarbăd, scapără, sgardă, sîmbtire, spînz, strepede, strungă, şopîrlă, ştiră(">), ţap, ţarc, urdă(?), vatră, viezure. 97 Al. Rosetti, Albano-romanica, în BL, X 1942, p. 76 — 90 „en general et pour le vieux fonds du vocabulaire qui est commun â l'albanais et au roumain et qui ne peut âtre explique ni par l'albanais, ni par le roumain, cette explication doit etre ecartee, parce que les correspondences phonetiques s'y opposent. En effet, si l'on part de l'etat phonetique indo-europeen, on constate que tel son primitif a eVoluă d'une maniere differente en albanais et en roumain". 88 ArEuCO, VII, p. 51 „es ist eine feststehende Tatsache, dass das Albanische als teilweise romanisierte Balkansprache dem Rumănischen als gauz romanisierter Balkansprache [?] nahe ver-wandt ist. Lautgestalt und Wortbestand machen es sicher, dass beide Sprachen in der Friihzeit eine Zeitlang gemeinsam dieselbe Entwicklung erlebten. Nach einer langen Trennung (durch den Slaveneinbruch) scheinen sie spâter wieder auf einige Zeit in âussere Beruhrung gekommen zu sein, CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 61 că romanii orientali au ocupat un teritoriu vast la Dunărea de Jos, unde ar fi avut loc „simbioza albano-română", adică „grundsâtzlich muss vielmehr das ganze Gebiet des heutigen Bulgarien, Rumănien (vor der Râumung der Pro-vinz Dakien), Serbien und Nordwestmakedonien als Debensraum der Urrumănen gelten" (p. 52) : peste tot unde au stăpînit romanii, spre a împăca pe toată lumea, evitînd orice eventuală obiecţiune. Noţiunea unei vaste romanităţi în evul mediu pe întinderea provinciilor romane Dalmaţia, Moesia, Dacia şi chiar Tracia (admisă mai demult) este justă; dar cu totul nejustificate apar unele formulări ale lui Stadtmuller ca „ganz romanisierte Balkansprache", adică limba română [care în realitate este o limbă integral romanică, avînd numai anumite elemente lexicale preromane, din substrat, numite „balcanice"]. Dovedind autohtonia verbului arom. şi megl. adaru, Th. Capidan releva că elementele preromane moştenite traco-illyre este necesar să fie elucidate prin explorări etimologice profunde şi riguroase 99,_ — îndemn care a avut un răsunet foarte slab timp de aproape două decenii. în ultima sa lucrare din 1944 (DRS), G. Giuglea se pronunţă din nou categoric pentru existenţa cuvintelor autohtone în română, „bodenstăndige Elemente" 10°, din care analizează cinci: stînă, brînză, zer, jep (jip), troian; al doilea şi al treilea sînt desigur autohtone, dar necesită alte soluţii decît cele preconizate de autorul romanist şi folclo-rist-etnograf român. Cuvintele anteromane existente în română şi în albaneză erau şi pentru Giuglea evident autohtone la români („analogii între română şi albaneză"). în 1945 a dat soluţii etimologice pentru 10 elemente ale limbii române I. I. Russu (Cluj, în DR, XI, p. 148—183)—nu toate sigure, iar în „Elemente autohtone în terminologia pastorală", AnEtn, 1957, p. 131 — 153, etimologii şi interpretări istorice pentru 32 cuvinte din domeniul gospodăresc-pastoral, unele existente şi în albaneză ; au urmat o duzină de cuvinte din terminologia ocupaţiilor (AnEtn, 1959—1961, p. 23—35) şi cîteva din terminologia aşezărilor si gospodăriei (AnEtn, 1962—1964 [1966], p. 73 -92), a îmbrăcămintei (AnEtn, 1965-1967 [1969], p. 3-22) 101. wie die Lehnwortbeziehungen beweisen" (etc.) ; totul plutind în vag şi confuz, nu numai echivoc, nimic concret şi util pentru raporturile şi elementele de fapt comune celor două limbi „balcanice", româna şi albaneza, care nu se vede cîtuşi de puţin cum ar putea să fie „strîns înrudite" (. . . nahe verwandt), afirmaţie pe care o poate risca numai cine le ignoră pe amîndouă deopotrivă, ca şi alte realităţi cultural-istorice carpato-balcanice. 99 Th. Capidan, LL, I 1940, p. 96 „aujourd'hui on est d'accord generalement â penser qu'il existe, parmi les elements lexicaux d'origine obscure, toute une serie de mots roumains qui, par leur ressemblance avec les formes similaires de l'albanais, se revelent comme des elements pre-romans herites des Thraco-Illyriens. Naturellement, ils n'ont pas encore ete identifies; mais c'est un devoir pour la philologie balkanique [?] d'user de tous les moyens possibles pour les identifier puisqu'aussi bien, tant que leur origine demeurera obscure, tout essai de synthese qui ne fera que repfiter ce qu'on a deja dit sur cet point ne saurait faire progresser en rien nos connaisances dans ce domaine". 100 G. Giuglea, DRS, p. 7 „vrie in der Geschichte der iibrigen romanischen Sprachen, die sich in den Verbreitungsbereichen ihre urspriingliche Gestaltung erhalten haben, -werden heute auch in der Vergangenheit der dakorumănischen Sprache einige bodenstăndige Elemente sichtbar, die im untersten Teii ihres Eundamentes liegen. Wir sehen nicht, wie man dem Dakorumânischen diesen ursprunglichen Beitrag, der in keiner romanischen Sprache fehlt, streitig machen kann. Mit den Daciern, einem Volk von anerkannter volkischer und politischer Kraft, haben die ROmer ebenso schwere Kriege gefiihrt wie gegen die Iberer und Gallier. Wenn diese trotzdem Sprachspuren zuriick-gelassen haben, wăre es ganz unnatiirlich, wenn jene der folgenden dakorumân. Sprache gar nichts vererbt hătten". 101 Cf. LbTrD, p. 119-131; CercLg, VII, 1962, p. 107-127 (= RevLg, VIII, 1963, p. 253-277; infra, p. 67; cap. III). 62 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 63 încercările romanistului G. Reichenkron102 de a identifica elementul autohton-anteroman din limba română (în legătură şi paralel cu albaneza) erau principial deplin justificate, avînd o bază teoretică (istorică-lingvistică) şi o premisă justă: caracterul străvechi ereditar şi indigen al cuvintelor zise ,,obscure" ce nu puteau fi împrumutate din albaneză în română ori invers 103. Dar felul cum autorul berlinez aplică în detalii şi în operaţiunile etimologice principiile enunţate, ca şi majoritatea absolută a exemplelor sale sînt neverosimile, inacceptabile, din cauză că ignoră şi contravin legilor etimologiei româneşti, în primul rînd criteriile fonetice româneşti şi traco-dace, iar cuvintele respective erau cîteva latine (codru, sat etc), majoritatea slave (gălăvie, kudă ş.a.) ori împrumuturi mai recente şi simple onomatopee (bocăni etc) 104. Din totalul de 80 cuvinte cercetate de G. Reichenkron, numai 15 sînt preromane: andrea (undrea), băgă, băiat, barză, fărîmă, legănă, mare (adj.), melc, strungăreaţă, şopîrlă, ţarc, ţăruş, zară, zgîriâ, dar numai la 5 din ele (barză, Ugăna, mare, melc, strungăreaţă) etimologia justă este cea indicată de autor 105. într-o con-ferinţă-articol despre „Das Ostromanische" 108, acceptînd caracterul indo-european dacic al unei părţi din cuvintele comune albano-române 107, Reichenkron repetă unele teze filologice-istorice perimate ca cea despre „simbioza albano- 102 G. Reichenkron (1907 — 1966), eminent romanist german, profesor la Universitatea din Berlin, elev al lui E. Gamillscheg; cf. K. H. Schroder, SOF, XXV 1967, p. 405-406. 193 G.. Reichenkron, Vorromische Bestandteile des Rumănischen, I, Rumân, âo-jcu- aus idg. *keu-, în Archiv fiir das Studium der neuren Sprachen, 196 (109/1958), p. 273—290; II, Rumăn. ţidg. *s(u)-vor hellem Vokal oder aus idg. *h'(u), în Etymologica Walther v. Wartburg zum 70. Geburtstag, 1958, p. 597 — 613; p. 598 „beide Volker ihre Sprache bewahrt haben, die Albaner eine alte idg., wenn auch stark durchsetzt mit fremden Bestandteilen, die Rumănen dagegen die lateinische Volkssprache. Gerade weil die soziologischen und die beruflichen Bedingungen die gleichen waren, haben es die Rumănen gar nicht noţig gehabt, von den Albanern Ausdriicke des Hirtenwesens, der Viehwirtschaft u.ă. zu entlehnen. . . . ausgehend von der unbestrittenen gleichen soziologischen Lage der Urrumănen und Uralbaner — beide als Aste der alten thrako-illyrischen Familie ihre uralten Einrichtungen besessen haben"; p. 611 ,,drei Etappen werden hierbei angesetzt: die idg., die dakische und die vom Rumănischen her bekannten Lautgesetze einzuordnen oder neue Laut-gesetze fiir die vorromischen Sprachen zu finden" ; III Albanisch-rumănische-armenische Gleichungen, în Romanistisches Jahrbuch, IX, 1958, p. 59—105; p. 59 „... hat man schon seit langem die Frage gestellt, ob nicht vielleicht autochtone Elemente vorliegen (Puşcariu, Miklosich, Weigand, Treimer, Sandfeld, Capidan u.a.)"; IV în Romanist. Jahrb., XI, 1961 (non vidi) ; V, Zur Rekonstruh-tion des Dakischen, în Festschrift J. Friedrich, Berlin, 1959, p. 365—401 ; VI, Vorromische Bestandteile, în SOF, XIX 1960, p. 344 — 368 : încercare de a dovedi obîrşia preromană a multor cuvinte româneşti cu iniţiala h-, idee absolut inadmisibilă (nu comportă nici măcar o discuţie). — în Der lokati-vische Zăhlungstypus fiir die Reihe 11—79 ein auf zehn, în SOF, XVII, 1958, p. 152 —174, se trage falsa concluzie că „das Rumănische — setzt vielmehr so gut wie sicher eine vom Idg. her fiir das Thrakische zu erschliessende, spăter vom Slavischen gestiitzte Ausdrucksweise fort" [?]; cu totul neverosimil, idei artificioase, confuze. 104 De ex . j _e *keu.p^ > dac *keupa > kjupa > rom. ciupă; *keu-k- > ciucâ; *(s)heu-l\ r-iko- > rom. cioareci [care este cuvînt trc. bulg. în română]; *seu- > ţuică [de fapt e cuvînt din sîrbeşte!] ; *h'eipo- > ţep, ţeapă [cuvînt slav] ; * (m)bhi-k'bei-tu- > sat [care de fapt este latin-roma-nic, fossatum; T. Bojan, Vechiul românesc fsat şi albanezul fshat, în CercLg, XV, 1970, p. 73 — 79] ş.a., afirmaţii gratuite şi absurde. 105 Cf. recenzia critică (parţială) în SCL, XIII, 1962, p. 111-115. 105 G. Reichenkron, Das Ostromanische, în Volker und Kulturen Sitd-ost-Europas, Miinchen, 1959, p. 153-172. 107 Ibid., p. 161 „ein grosser Teii dieser Worter diirfte idg. Herkunft sein . . . Die Frage ist nur, ob hierbei eine Entlehnung. vom Alban. zum Rumăn. oder umgekehrt stattgefvmden hat, oder ob nicht derartige Worter aus dem Indogermanischen einerseits ins Alban., andererseits iiber das Dakische ins Rumănische gedrungen sind . . ." ; formulări ingenioase, intuiţii juste, principial deplin acceptabile, — cu toate că exemplificarea şi reconstrucţiile etimologice ale lui Reichenkron n-au valoare. română" 108, susţinută în bună măsură pe cîteva încercări de etimologie inadmisibile 1M. Seria de articole publicate în anii 1959—1960 este regrupată de acesta (cu unele amplificări) în monografia Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumănischen ) 110, unde el admite obîrşia dacică pentru 130 cuvinte româneşti; dar din păcate şi aici majoritatea covîrşitoare a încercărilor de etimologii (repetate) erau greşite, întregul „sistem" etimologic şi semantic adoptat fiind mereu inacceptabil, în afară de 24 cuvinte (unele comune cu albaneza), din care patru (leagăn, melc, viscol, băiat) propuse acum de către Reichenkron ca dacice şi care constituie de fapt singurul aport valabil şi sigur la cunoaşterea lexicului traco-- dacic şi a etimologiei române. Eminentul filolog albanez Eqrem Cabej (Ciabei, Tirana), în Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, în SCL, X 1959, p. 527 —560, se plasează pe vechile poziţii (Jokl, Baric, Weigand) în problema cuvintelor comune, care ar fi mereu „împrumuturi" din albaneză în română (de ex. SCL, X, 1959, p. 530, ghimpe). Interesantă este însă remarca lui Cabej „ceea ce pentru limba română poate să reprezinte substratul, pentru albaneză e doar o treaptă premergătoare antică. Oricum, pentru legăturile albano-române cele mai vechi, noţiunile substrat şi albaneză nu trebuie să se anuleze reciproc. Pentru marele număr de concordanţe dintre cele două limbi noţiunea de adstrat (şi simbioză ce reiesă din acest termen) e mai potrivită, fiind mai palpabilă din punct de vedere istoric[?]. Stabilirea şi justa apreciere a legăturilor româno-albaneze este deocamdată mai importantă decît explicarea lor apriorică. Concluzii definitive de ansamblu şi de amănunt asupra felului şi a gradului acestor înrudiri lingvistice se vor desprinde dela sine, cînd materialul existent va fi fost mai bine studiat şi tîlcuit. Nu este exagerată afirmaţia că în acest domeniu ne găsim abia la mijlocul drumului, dacă nu la începutul lui" (SCL, X, 1959, p. 551 —552). Ultimele trei propoziţii (deplin justificate) ale filologului-comparatist albanez oglindesc situaţia reală în problema relaţiilor etno-lingvistice albano-române şi trasează sarcinile concrete ce revin cercetării comparativ-istorice. Dar din materialul lingvistic (glose, nume proprii) oferit — după filologi mai vechi şi după Jokl, Georgiev etc. (cf. infra, p. 65—66) pentru a stabili legături între lexicul trac, respectiv illyr şi albaneza (susţi-nînd „caracterul autohton al albanezilor în aşezările lor istorice, cel puţin din epoca antică", în SCL, X, 1959, p. 560) nu se poate reţine deocamdată nimic sigur ori util, nici pentru problema relaţiilor vechi dintre albanezi şi români. în Recherches sur le substrat du roumain (în StCl, III 1961, p. 19—22), A. Graur prezintă unele consideraţii principiale şi generale prhdnd substratul 108 G. Reichenkron, Das Ostromanische, îu Volker und Kulturen, p. 160 „das Albanische ist eine «halbromanisierte Sprache», oder wie H. Schuchardt ausgedriickt hat, «eine Sprache, die um Haaresbreite der Romanisierung entgangen ist» . . ." ; nici albanezii, nici românii nu ar fi autohtoni în teritoriile lor actuale, căci (după vechea formulă) „die Uralbaner haben vielmehr einstmal zttsam-men mit einem Teii der Urrumănen in dem Dreieck Niş — Skoplje — Sofia gesessen", adică în Dar-dania unde s-ar fi format un fel de „Dardano-romanisch", termen care este o altă ficţiune ingenioasă generată de ficţiunea precedentă despre „simbioza albano-română". Formula de compromis pe cît de interesantă şi ingenioasă, pe atît de neverosimilă, despre „o parte din români care au convieţuit cu albanezii" [spre a putea să împrumute cuvinte de la aceştia], fusese pusă în circulaţie de S. Puşcariu în anul 1910. 109 Reichenkron, Das Ostromanische, p. 161 „rum. mare und alb. i madhi «gross» . . .", total neverosimilă, la fel ca eroarea filologică a lui S. Puşcariu, p. 167 ,,Turda wird von Puşcariu [LR, p. 176] auf ein mit dakischen Mitteln gebilgetes *Turidava zuriiekgefiihrt", ori mire < lat. miles, este o altă veche etimologie populară. 119 Heidelberg, 1966, 227 p. ; cf. discuţia asupra ei în CercLg, XIII 196S, p. 347 — 354. care este cu totul inutil să fie repetată sau rezumată aici. 64 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 65 şi relaţiile lui cu româna, relevînd necesitatea pentru „istorici, arheologi, lingvişti, etnografi, antropologi de a preciza locul de formare a limbii şi poporului român. Spre a soluţiona atare problemă de excepţional interes este a şti care era limba ce a format substratul românei. Dacă acea limbă ar fi cunoscută, n-ar rămîne decît să o localizăm pe hartă pentru a răspunde la întrebarea ce ni se pune" (în StCl, III, p. 20). Vechile idiomuri vorbite în zona carpato-balcanică (illyra, traco-dacica) sînt foarte puţin şi lacunos cunoscute; dar „există o altă metodă spre a dobîndi cunoştinţe despre ele : identificarea elementelor autohtone ale românei şi albanezei; apoi reconstruirea originalelor dace, trace sau illyre. Este o muncă dificilă, cu riscuri, care poate fi utilă dacă e făcută cu toată prudenţa necesară. Eu cred totuşi că pentru moment mai urgent e stabilirea cu relativă certitudine a trăsăturilor caracteristice ale limbii trace şi ale illyrei, în baza documentelor antice, şi numai după aceea va fi cazul a lămuri istoria cuvintelor româneşti aparţinînd substratului. Eu am început trierea materialelor din limbile autohtone cu peste 20 de ani în urmă. Războiul a împiedicat terminarea muncii si publicarea rezultatelor dobîndite" (în StCl, III, p. 21). în acelaşi volum al revistei, StCl, III, p. 23—27, studiul Sur l'ethnogenese des peuples balkaniques. Le dace, l'albanais et le roumain, VI. Georgiev (Sofia) pleacă de la cîteva teze juste : „cele mai vechi împrumuturi din latină ale albanezei trădează forma fonetică a latinei balcanice de est, adică a românei primitive ; nu corespund latinei vest-balcanice (vechea dalmată). Româna are vreo 100 termeni cu corespondenţi numai în albaneză, cuvinte ce apar sub o asemenea formă fonetică încît nu pot fi explicate ca împrumuturi din albaneză, — ci primite de română din substratul daco-misian, iar în albaneză moştenite direct din daco-misiană" (StCl, III, p. 23—24). Considerînd „daco-misiana şi traca două limbi indo-europene diverse, problema originii albanezei apare într-o lumină diferită. Daco-misiana e limba-mamă a albanezei" (p. 24), situaţie ce ar rezulta din fonetica istorică albaneză. Dar exemplele prezentate de Georgiev drept „corespondenţe fonetice indo-europene dace şi albaneze" nu au valoare probantă, fiind fortuite şi vagi, neputînd dovedi că „daco-misiana e limba din care provine albaneza" şi nefiind probabile nici „infiltraţiile daco-misiene în Balcani" (StCl, III, p. 26), adică aserţiunea că „unele triburi daco-misiene s-au infiltrat în centrul Balcanilor probabil în mileniul II î.e.n., ca şi în primul mileniu ori mai /tîrziu. O parte din triburi au fost romanizate în primele secole ale erei noastre, dar unele au putut să-şi păstreze limba ce se desvolta sub puternica influenţă a latinei balcanice orientale, adică a românei" (p. 27). Ultimele erau aserţiuni şi ipoteze vagi, ele nu pot fi dovedite prin nimic, iar aşa-zisa „daco-misiană" ca limbă indo-europeană diferită de „tracica propriu-zisă" nu poate servi la elucidarea substratului românesc şi a elementelor comune albano-române preromane 111. Principii sănătoase, justificate despre elementele de origine traco-dacică în limba română a formulat în 1964 filologul ieşean G. Ivănescu (elev al lui Al. Philippide şi I. Iordan), în Cuvinte româneşti de origine traco-dacă, (Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe filologice, II, 1964, p. 258— 264), observînd (p. 260) „elementele de obîrşie traco-dacă din limba română constituie sursa cea mai importantă pentru studiul limbii traco-dacice; pînă 111 Despre contribuţia (în cea mai mare parte inutilă) a lui VI. Georgiev la studiul şi cunoaşterea limbii traco-dace: SCIV, IX, 1958 p. 521 — 524; LbTrD, ed. II, p. 71-74 (SprThrD, p. 85-88). acum ea a fost neglijată [ ? ] de cercetători tocmai din cauză că studiul elementelor de origine traco-dacă în română a fost aproape total neglijat pînă astăzifsic!]. Vom încerca în cele ce urmează să identificăm cîteva elemente lexicale româneşti de origine traco-dacică „cu scopul atît de a aduce o contribuţie la rezolvarea problemei moştenirii lexicale traco-dace în română, cît şi de a stabili unele caracteristici şi evoluţii fonetice ale limbii traco-dacice. Mergînd pe această cale se poate ajunge[?] la concluzii nebănuite asupra, istoriei sunetelor limbii traco-dacice. Noi credem chiar că fonetica limbii traco-dacice nu poate fi studiată temeinic decît cu ajutorul elementelor româneşti de origine traco-dacă, căci numai acestea au păstrat perfect fonetismul traco-dac, — bineînţeles, cu modificările fonetice suferite de limba română din epoca ei de formare pînă astăzi, — pe cînd elementele traco-dacice pătrunse în inscripţiile greceşti şi latine şi în general în textele greceşti şi latineşti au fost, desigur, transformate fonetic în sensul unei adaptări la pronunţarea greacă şi latină, dacă ele prezentau sunete sau grupuri fonetice care nu se găseau în aceste două limbi de cultură" ; dar exemplele alese la în-tîmplare de G. Ivănescu şi mai ales „arhetipurile" sale presupuse traco-dace (arţar din *ak'ar(n)os; gheară din *gradhna, p. 260 —262) nu sînt valabile, inutile pentru etimologia românească şi traco-dacică i.-e., în contradicţie cu principiile juste şi frumos formulate în prealabil 112. în referatul („Rapport pour la seance pleniere") din 19661a Sofia, întocmit de E. Cabej (supra, p. 63) „Der Beitrag des Albanischen zum Balkansprach-bund" (în ProblLgBalk, p. 47—64) se consideră că în formarea şi dezvoltarea înrudirilor între limbile balcanice, albaneza ar fi avut un rol mare, iar în trecut poporul albanez ar fi fost întins pe un teritoriu mai vast decît azi; concluzia unei atare „premise" : albaneza (cu toată poziţia ei actuală periferică) a ocupat o situaţie centrală între limbile balcanice 113; deci ar fi dat împrumuturi mai multe celorlalte limbi balcanice [cf. însă părerea tocmai contrară a lui D. Diefenbach, supra, p. 46], şi anume din fondul indo-european, preroman. După ce recunoaşte că raportul dintre limbile indo-europene antice din Peninsula Balcanică şi albaneză nu este elucidat, înşiră serii de cuvinte „balcanice" împrumutate dintr-o limbă în alta (nu toate concludente, unele greşit înţelese), iar la cuvintele comune albaneze, slave şi româneşti (parţial şi neogreceşti) enumără o grupă pe care de fapt româna a transmis-o şi altor idiomuri slave (cehă, slovacă, poloneză, ucraineană) ; dintre ele fiind de reţinut ca noutate şi aport util apelativul alb. shale „Schenkel, Schritt mit gespreizten Beinen" ; rom. şah, şele 112 Despre „substratul" lingvistic românesc (mai ales istoricul cercetării şi rezultatele vechi) sînt de menţionat şi studiile apărute la Bucureşti: G. Brâncuş, tjber die einheimischen lexikalischen Elemente im Rumănischen, în RESEE., I, 1963, p. 309 — 317; RevLg, XI 1966, p. 549 — 565; C. Pogliirc, Considerations sur les elements autochtones de la langue roumaine şi Problemes actuels de Vetymologie roumaine, în RevLg., XII, 1967, p. 19 — 36, XIII, 1968, p. 199-214 (p. 208 — 210 „le substrat autochtone dace") etc, mai mult repetări de lucruri spuse, prea puţine materiale sau soluţii utile şi bune de reţinut. 113 E. Cabej, ProblLgBalk. p. 47 „in der Bildung und weiteren Entwicklung der eigentiim-lichen Verwandtschaft der Balkansprachen nimmt das Albanische trotz der numerisch geringen Grosse des Volkes (rund drei Millionen) einen wichtigen Platz ein. Dafiir gibt es Grunde verschie-dener Art. Brstens stellt das Albanische eine der ăltesten, friihzeitig gebildeten Sprachen der Halbinsel dar, die als solche seit Jahrhunderten, zum Teii seit Jahrtausenden mit den Nachbaridiomen im Sprach-tausch steht. Zweitens ist das albanische Sprachgebiet nachweislich grosser gewesen als jetzt, was zur Annahme berechtigt, dass diese Beziehungen einst noch weiter gereicht haben .. . (etc.) . .. das Albanische trotz seiner geographisch peripheren Lage in gewisser Hinsicht eine zentr'ale Stellung innerhaib der Balkansprachen eiuninimt. Bei den meisten Fragen der Balkanistik stosst der For-scher immer wieder auf diese Sprache ..." [frumos formulat, dar cam exagerat, accentele patriotice foarte pronunţate]. 5 — Etnogeneza românilor 66 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA 1 CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 67 „Lenden", puse în legătură cu gr. o-xeXot; „Schenkel". Celelalte cuvinte ori „paralelisme" înşirate de E. Cabej nu au nici o semnificaţie, iar explicaţiile încercate cu mijloace internalbaneze n-au valoare, fiind lipsite de baza comparatistică justă (kelbaze — gălbează cu alb. kalb „miirbe" ; shtrunge — strungă cu alb. shtroj „breite, decke auf, mache das Bett" ; brez — brîu din mbrej „spanne an, schirre an"; kepute — câptită cu alb. keput „reisse ab, pfliicke ab, zer-reisse" ş.a., total greşite mai ales semantic), p. 60. Ingenioasă şi justă e ideea repetată a lui Cabej: conceptul de substrat implică o schimbare de limbaj, — potrivit pentru română, dar nu pentru albaneză, care e continuare a unor relaţii lingvistice antice ni, — iar cuvintele „balcanice" vechi (ce nu erau „din substrat", ci proprii, ereditare) în albaneză nu apar izolate, ci se integrează sistemului ei lingvistic 115; deci ele trebuie să fie explicate prin mijloace proprii, interne ale acestei limbi, încheie just filologul albanez. Dar e necesar să adăugăm: explicarea etimologică este de făcut cu alte mijloace care depăşesc cadrul şi resursele limitate ale albanezei, aparţinînd evident domeniului lexical-etimologic mult mai larg indo-european. Aici intervine puternicul substrat lexical (neobservat de Cabej şi de mulţi alţi filologi) constatat în limba română, din care o parte comun cu albaneza (fără a fi nicidecum împrumutat din aceasta), iar o parte e exclusiv românesc. Numai ignorînd asemenea realităţi lingvistice (adică ponderea cantitativă a substratului lexical din limba română) Cabej şi alţi „balcanologi" pot să continue pe linia aberantă a perimatei „uniuni lingvistice balcanice" şi a /teoriei despre „simbioza albano-română". în lucrarea colectivă Istoria limbii române (ILR, 1969), voi II 118, 313—365 se tratează „influenţa autohtonă" [titlu ingenios formulat]. Se analizează sumar (adesea deformat) : natura substratului limbii române ; despre limba daco-moesi-ană; materialul lingvistic dac, fonetica şi poziţia limbii dace ; criteriile de stabilire a elementelor de substrat (aproape integral valabil, în principiu, „ca teorie" şi idei călăuzitoare) ; fonetica (cu unele aserţiuni discordante, ca „introducerea lui h în română e mult mai firească dacă presupunem că acest sunet a fost păstrat din limba populaţiei autohtone", bazată pe false „etimologii" pentru hameş, hututui, lehăi etc, care sînt cuvinte cu totul recente în limba română) ; o sumedenie de pseudo-etimologii; confuze trăsături fonetice atribuite forţat substratului; elemente autohtone în morfologie, flexiune, numerale, pronume (toate ipoteze fictive). în lexic deosebeşte vreo patru categorii: a) „cuvinte româneşti apropiate de cuvinte atestate în daco-misiană sau alte limbi balcanice vechi" (între ele chiar şi cuvinte ... ungureşti, ca aiămană (verb ademeni) < ung. adomâny, bumb < ung. gomb; slave, ca băl, bălan, scaiu, zîrnă ş.a.) ; b) „cuvinte comune românei şi albanezei" (vreo 108, între ele şi recente ca lehăi 114 Ibid., p. 59 ,,. . . ist der Begriff des Substrats, wie wir au anderen Stellen bemer kt haben, an einen Sprachwechsel gebunden; er trifft daher wohl fiir Rumănien zu, nicht aber fiir Albanien, wo die heutige Landessprache nach unserer Kenntnis die Fortsetzung antiker Verhăltnisse dar-stellt ..." 115 Ibid...... so bemerkt man, dass, wie bereits die ăltere Forschung—namentlich Norbert Jokl — festgestellt hat, eine betrâchtliche Anzahl dieser lexikalischen. Elemente im Albanischen nicht isoliert oder ohne etymologische Deutung dasteht, sondern sich in irgendeiner Art in dessen Sprachsystem einfugt. Das schliesst zugleich die Forderung in sich, dass man nur mit einer umfas-senden Kenntnis dieser Sprache und seiner geschichtlichen Entwicklung an diese Fragen herantritt ■ • •". — evident şi natural totul frumos formulat, dar soluţia este numai parţială, insuficientă. 116 Materialul în ILR (1969) este expus într-o clasificare şi numerotare modernă dar cam greu de urmărit. ILR, voi. II (1969) are trei mari capitole : A) Latina dunăreană, p. 21 — 186 ; B) Româna comună, p. 189—309; C) Influenţe, p. 313-374. ILR, voi. I (1965), 437 p. se intitulează Limba latină. ung., slave ca raţă[l] ; c) „cuvinte din substrat deduse din comparaţia cu alte limbi indo-europene" (inclusiv slavo-magh. dîmb ş.a.); d) „nume proprii autohtone păstrate în română", unele absurde, chiar ridicule (Argeş, Abrud, Băroi, Cigmău din ... gr .-rom. Zeugma[\], Garvăn din getic Gabranus[\\], Oituz din ... JJtus, Turda < Turidava" !!); „derivarea" (nişte sufixe recente în română, ca atare nu comportă nici măcar o discuţie ori menţiune). în detalii şi ansamblu nimic util şi valabil în acest capitol asupra „influenţei autohtone" care nu vrea să ţină seama de rezultatele concrete ale comparatisticii şi etimologia limbii române obţinute la noi (supra, p. 61). Se acceptă totuşi etimologii valabile, ca gorun (ILR, II, p. 330), zgardă (p. 354) 117. Cu o pagină mai înainte ILR, II, p. 329) se poate citi „printre elementele de altă origine decît latină, locul principal l-au avut cuvintele provenite din substrat. Numărul lor nu a putut fi însă foarte mare. Cu toate că orice cifră s-ar propune, demonstraţia ar fi neconvingătoare din faptul că în total nu au rămas foarte multe cuvinte sigure de substr.at, deducem că fondul lexical de această origine nu a putut să fie prea impozant nici în româna comună faţă de elementul latin ... [etc.]. Dar din aromână lipsesc ..." şi se înşiră asemenea elemente din care însă vreo şapte sînt sigur atestate şi în arom.: abur, călbează, năpîrcă, rînză, sîmbure, spînz, viezure ; autorul acestui mic „paragraf" (numit la p. 462 („cuvinte împrumutate", I. Coteanu „redactor responsabil" şi şeful colectivului „de revizie", p. 3) nu cunoştea cele scrise de autorul „influenţei autohtone". în lexic, „elementul latin" (ILR, 1969, p. 294—308) se află şi cuvinte autohtone: acăţă, adia, baier, scapără, desmierdă, aruncă, sculă, legănă, vătăma. Rezultatele studiilor dintre anii 1945—1969 (supra, p. 61) şi alte contribuţii le-am adunat în monografia Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez (Bucureşti, Edit. Acad., 1970), tratînd problema raporturilor lingvistice şi social-etnice de veche dată dintre şkipetari şi români, substratul şi romanizarea în sud-estul european, etimologia şi evoluţia celor 71 cuvinte comune cu albaneza, — care toate au fost preluate şi integrate (cu unele reduceri şi amplificări) în monografia prezentă 11S. în studiul Les elements lexicaux autoehtones dans le dialecte aroumain (RevLg, XI 1966, p. 549—565), Gr. Brîncuş (Bucureşti), ca rezultat al unei anchete la românii din Albania, aduce contribuţii valoroase lexicale şi de amănunt, atent însă numai la elemente comune cu albaneza (de celelalte încă nu începuse a se vorbi mai concret), utilizînd bibliografia generală; dintre cuvintele nou atestate este de relevat strepede la aromâni. în Albano-romanica, I, Metoda comparaţiei româno-albaneze (SCL, XXII 1971, p. 411—416), consideră că „problematica acestui capitol din istoria limbii noastre este [. .. ] departe de a fi elucidată" [ ? ] ; dar urmează consideraţii rezonabile, ca „alb. vjedhull, kelbaze etc. pot fi socotite şi moşteniri directe din iliră sau traco-iliră, alături de cuvintele de bază[...]", în română vocabulele respective nu au caracterul de împrumuturi, că au suferit, în "evoluţia lor, un tratament identic cu al elementelor latine ; prin fonetismul lor ni se descoperă a fi mai vechi decît corespondentele albaneze, încît nu se pot explica prin acestea. Se adaugă aici unele deosebiri gramaticale şi semantice (barză, bucura, moş, mazăre etc.) care îngreunează cercetarea comparativă ; [. .. ] elementele de substrat au putut fi moştenite independent, x" O analiză superficială, amatoristă (fără vreun aport util, valabil) a capitolulm despre „elemente autohtone" din ILR 1969, face A. Vraciu în recenzia volumului în LbR, XIX, 1970, p. 493-497. na Recenziile despre acest volum de Elemente autohtone au fost menţionate m CercLg., XVII, 1972 p. 185 — 187, inclusiv cea superficială şi confuzionistă din SCL, XXII, (supra, nota 1). 68 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CERCETĂRILE PRIVIND SUBSTRATUL 69 chiar dacă formele unora dintre ele sînt-identice astăzi în cele două limbi. în cazul românei, e de adăugat observaţia că o parte din aceste cuvinte s-au răs-pîndit de timpuriu în limbi din afara ariei balcanice, ceea ce însemnează că ele au o mare vechime în limba noastră, că nu pot fi considerate împrumuturi albaneze, ci urme directe din idiomul autohton" (SCL, XXII, p. 412); româna posedă un număr destul de mare de termeni (circa 100, după I. I. Russu) din substrat care nu se găsesc în albaneză" (p. 413), cele comune ,,.. . provin atît în română cît şi în albaneză dintr-un izvor comun conservînd numeroase fonetisme vechi, româna serveşte în bună măsură pentru reconstrucţia formelor respective din albaneza comună", iar "din comparaţia cu albaneza rezultă că cuvintele noastre autohtone au totuşi caracterul unor împrumuturi, efectuate însă nu în româna comună, ci în latina dunăreană" (p. 415 — 416). :în problema contactelor şi influenţelor reciproce dintre slavi şi populaţia romanizată (latinofonă) a zonei carpato-balcanice-dunărene (începutul pătrunderii împrumuturilor vechi-sud-slave răsăritene în limba română), slavistul-romanist G. M i h ă i 1 ă, în studiul Criteriile determinării împrumuturilor slave în limba română (SCL, XXII, p. 351—366) aduce precizări privind originea unor cuvinte „susceptibile de a fi trecute în categoria împrumuturilor străvechi sud-slave răsăritene în limba română" schiau, măgură, mătură, sută, jupîn, stăpîn, siîncă, smîntînă, gard, baltă, daltă, scovardă, altiţă, mocirlă (p. 358), observă „măgură şi mătură [. . . ] pe lîngă alte particularităţi fonetice [. . . ] prezintă trecerea lui /•velar intervocalic la r, fenomen neîntîlnit în cuvintele de origine sud-slavă [. . . ] ; ni se pare mai justificată opinia cercetătorilor care trec pe măgură între elementele autohtone ale limbii române ce-şi găsesc corespondente (pe plan indo-european) în limbile slave" ; la fel mătură (p. 359), pe care IJ. Petrovici şi alţii încercaseră în chip incorect să le derive din slavă ; „stăpîn, megl. stăpon, stăpân are etimologie şi mai puţin clară: dintre limbile slave nu-1 cunoaşte decît bulgara, macedoneana şi sîrbocroata; în vechea sl. nu e atestat; în sec. XIV apare stopanv (Miklosich) ; alb. stopan e un împrumut relativ recent din dialectele macedo-bulgare (pătruns şi în arom. stopan), în timp ce alb. dial. (gheg) shtepâ, shtepani prezintă fonetism arhaic, mai puţin explicabil prin slavă ; or, faptul că nici o altă limbă slavă, în afara celor menţionate, nu cunoaşte acest cuvînt dă mai degrabă dreptate lui Kr. Sandfeld (Lingv. Balk., 1930, p. 94), care-1 trece printre balcanismele cu etimologie neclară : dintr-o limbă necunoscută (în care avea forma * stăpân-) cuvîntul a pătruns într-o epocă mai veche în română şi în albaneză, iar după venirea slavilor în Peninsula Balcanică, şi în mediobuîgară şi sîrbocroata ; din graiurile bulgaro-macedonene a pătruns apoi în alb. : stopan" (p. 361) ; „stîna .. . este un cuvînt autohton în limba română (sau împrumutat dintr-o limbă indo-europeană neidentificată), i.-e. *stă-, lat. sto stare, sl. corn. staţi, avest stâna-, v. ind. sthănam etc." (p. 361—362) ; "stîncă — nu poate fi slav din motive fonetice şi semantice; deocamdată trebuie să-1 trecem printre cuvintele cu etimologie necunoscută" (p. 362). Autohtone sînt considerate de autor şi gard, baltă (p. 363 —364), nu împrumuturi slave vechi, cum greşit au preconizat unii mai demult sau de curînd. Despre aportul lui H. M i h ă e s c u la cunoaşterea elementului latin în albaneză şi a relaţiilor ei cu româna, v. infra, cap. IV, 3. în rezumat, acestea au fost părerile cu rezultatele principalilor erudiţi privind relaţiile albano-române şi substratul lingvistic românesc. Faţă de obscuritatea problemei, cu sărăcia obiectivă a mijloacelor de investigaţie, era natural ca opiniile să fi fost variate, divergente, contradictorii sau măcar şovăielnice, rar categorice, ferme ; dar într-un punct aproape toţi cercetătorii (de la Thunmann şi Koj)itar pînă azi) erau de acord: româna are în alcătuirea iniţială elemente vechi care n ti sînt latine, contopite în structurile ei romanice, mai.ales în lexic. Acel ceva neroman a fost definit, interpretat şi valorificat istoriceşte diferit, după atitudinea, mijloacele şi orizontul critic al fiecăruia, uneori chiar după simple preferinţe personale subiective şi politice. Repertoriul bibliografic de mai sus (uneori poate prea încărcat cu amănunte, repetate şablonic) a urmărit scopul nu numai de a înfăţişa părerile diverşilor erudiţi, ci şi de a constitui o parte integrantă din însăşi tratarea problemei elementului autohton în română, a evoluţiei lexicografiei şi etimologiei în problematica formării limbii şi poporului român. S-a văzut cum (la începutul sec. al XlX-lea, chiar după Thunmann, 1774) între cei care s-au îndeletnicit cu istoria limbii române există o constantă preocupare pentru aspectul caracteristic care alături de elementul slav deosebeşte net româna de celelalte limbi romanice imprimîndu-i caracterul numit de unii „balcanic" ori albanez; după observarea mai atentă a acestui „balcanism", mai corect va fi a-1 numi aspect „carpato-balcanic" şi în sens mai larg : vechi indo-european din sud-estul Europei. Intuiţiile şi tezele lui Thunmann, ca şi ale lui Kopitar în privinţa conţinutului preroman (indigen) al limbii române şi al colectivităţii populare românofone s-au dovedit fertile în cursul secolului al XlX-lea, fiind (deşi exagerate, unilaterale, ca aproape la orice început) punctul de plecare al celor ce (în frunte cu F. Miklosich) căutau să aprofundeze problemele cunoscînd ceva mai bine limba română şi mediul sud-est-european în antichitate şi în evul mediu, dispunînd de informaţii mai ample şi de metode critice-ştiinţifice mult superioare. Kopitar, Miklosich, Schuchardt urmaţi de Hasdeu sînt cei care au stabilit precis şi limpede că limba română conţine numeroase elemente vechi şi trăsături neromane, numite de mulţi „albaneze", ce nu puteau veni însă decît din substratul autohton, numit traco-dacic de unii (cei mai mulţi), traco-illyric de alţii, sau numai illyric, termen care nu putea fi precizat la mijlocul sec. al XlX-lea. Dar asemenea echivoc al terminologiei nu scădea prin nimic valoarea ideilor juste ale marilor învăţaţi care au intuit şi chiar demonstrat (cu mijloacele disponibile la nivelul vremii) o realitate esenţială: trăsăturile şi elementele autohtone ale limbii române, puse la îndoială mai tîrziu de unii filologi (cum s-a văzut) prin simple afirmaţii, sau ocolite din prudenţă ori scepticism cu abilitate de alţii; nimeni însă nu putea să le răstoarne şi să le dovedească netemeinice cu argumente valabile, ori să explice tot ce este preroman în mod forţat prin simpla ipoteză veche şi perimată, lipsită de conţinut, a „simbiozei albano-române" şi a „împrumuturilor de cuvinte albaneze" în limba română 119. 113 Revenind asupra vechii sale teze dogmatice (apărată cu consecvenţă şi tenacitate admirabile), acad. Al. Rosetti, în Etymologica. Note critice, în SCL. XXI 1970, p. 513 — 515, reia „problema mult discutată a elementului autohton în română". Cum s-a relevat (supra, p. 59 — 60), pentru autor, adversar inflexibil al elementelor autohtone româneşti ce lipsesc în limba albaneză este inutilă orice argumentare şi „lămurire" (ce au fost dealtfel expuse de noi în 1967, 1970 şi anterior) despre acel impozant şi important lot de cuvinte preromane superioare numeric şi calitativ celor comune cu albaneza; dar pentru cititorii „notelor critice" nu e de prisos un scurt avertisment spre a uu se iăsa derutaţi deliberat şi gratuit, a nu rămîne în confuzie. în critica sa, Rosetti ia „în bloc" tor ce s-a scris în ultimul sfert de veac despre elementele „nealbaneze" în română : I. I. Russu, G. Reichenkron, C. Poghirc, A. Vraciu (pe care-i combate cu aceleaşi „argumente"). Cu vreo 3 — 4 exemple de cuvinte ce purtau semnul întrebării în textul nostru (LbTrD.; ElAutoht.), citind trunchiat, autorul afirmă „s-a emis părerea că existenţa celui de-al doilea termen de comparaţie (adică albanez) nu e necesar pentru a stabili etimologia unui cuvînt presupus autohton al limbii române . . ." ; 70 ETNOGENEZA ROMÂNILOR; PARTEA I Alte opinii numeroase şi variate, multe foarte divergente, : contradictorii şi neconcludente ori neverosimile formulate în cursul veacurilor .de anticari, istorici-arheologi, filologi şi oameni de cultură ori simpli amatori despre etnogeneza românilor în funcţie de fondul social-etnic şi lingvistic autohton (substratul) şi de procesul romanizării cu dăinuirea ei în epoca prefeudală şi cea medievală se află expuse şi analizate pe scurt mai jos, cap. VI, 4 („problema formării poporului român"). III. POPULAŢIILE AUTOHTONE ÎN PENINSULA BALCANICĂ SI ÎN DACIA* de fapt al doilea (sau: al treilea ori patrulea etc.) termen de comparaţie există în alte limbi indo-europene (greaca, germanica, slava, lituana, iraniana, sanscrita etc), iar româna (latino-romanica balcano-carpatică) are cuvinte din acest fond arhaic prin mijlocirea unui idiom (substratul) de tip satem, traco-dacica sau -illyra. Dificila muncă de cercetare comparativă, cu eforturi înzecite nu totdeauna răsplătite cu rezultate sigure, este pentru filologul-fonetician un „joc gratuit, lipsit de orice consecinţă demonstrativă. Prin aceasta cunoştinţele noastre asupra. elementului autohton al limbii române nu va spori cu nimic!", căci munca de peste şapte decenii (după O. Densusianu, supra, p. 47) n-ar fi reuşit „să plaseze faptele în cadrul lor natural şi să ne explice cum s-a ajuns la forma cuvîntului românesc". Răspunsul la asemenea nedumeriri confuzioniste a fost dat în Tribuna (Cluj), 1971, 25 III, p. 14. Elementele preslave şi neromane (adică substratul limbii române), atît cele comune cu albaneza, cît şi cele inexistente în aceasta, precum şi întregul conţinut arhaic indo-europeari al limbii albaneze provin în chip firesc şi necesar din fondul etno-lingvistic al populaţiilor preromane ale teritoriului carpato-balcanic şi dunărean ; adică fie din grupa traco-moeso-dacică (getică) în zona de nord-est, fie din cea illyro-pannonieă, în nord-vestul Peninsulei Balcanice. în consecinţă este necesar ca aceste populaţii şi idiomurile lor să fie cunoscute cît mai corect şi amănunţit cu putinţă, în lumina criteriilor comparative, prin puţinele fragmente de limbă rămase; majoritatea neexplicate, pline de echivoc. Se face aici o prezentare sumară a populaţiilor, a resturilor şi poziţiei limbii lor în ansamblul indo-european, precizînd raporturile dintre traco-geţi şi illyri, ca şi dintre aceste popoare antice şi albanezi, în funcţie de elementele autohtone ale limbii române. i. nj.miF Illyrioi şi Illyria sînt noţiuni etno-geografice şi lingvistice ale căror accepţiuni şi extensiuni au variat în timp. Prin denumirea de „Illyrioi" se înţelegea în antichitate (de cînd avem informaţii) o serie numeroasă de triburi înrudite în ce priveşte limba şi cultura materială şi spirituală, avînd însă nume etnice deosebite, locuind în teritoriul dintre Epir, Peninsula Istria şi linia Drava-Dunăre pînă la Margus (Morava),. Extensiunea etnică şi teritorială a noţiunii de „illyr" nu poate fi precizată eu absolută certitudine peste tot şi în toate timpurile: „conceptul de illyr este din capul locului neprecizat"2; lucru verosimil avînd în vedere fluctuaţiunea şi echivocul ce domnesc în ce priveşte expansiunea iniţială a elementelor illyre în unele teritorii din preajma Dalmaţiei, Pannoniei şi în Italia, ca şi extinderea accepţiunii termenului de „Illyricum" în sec. II—IV e.n. (provincie romană, apoi „portorium" vamal cuprinzînd Raetia, Noricum, Moesia, Dalmaţia şi Dacia; praefectura Illyricum sub Diocletianus, iar mai tîrziu majoritatea Peninsulei Balcanice de nord afară de Tracia). Iniţial, numele „Illyrioi" avea o sferă semantică mult mai restrînsă decît în perioada antichităţii clasice greco-romane. Căpetenia Gentius este numit rex Illyriorum (Div., XL, 42,1), iar Plinius (Nat. hist., III, 144) spune „eo namque tractu [de la Epidaurum la Dissus] fuere Dabeatae, Endirudini, Sasaei, Grabaei proprieque dicti Ilh-ri et * Acest capitol este o versiune amplificată cu cîteva pagini a cap. II din monografia îing-vistic-istorică ElAutoht (1970), p. 48 — 77. 1 Datele şi întregul material din acest paragraf sînt luate din monografia lllirii, Istoria, limba, onomastica, românizarea, Bucureşti, 1969. * Fluss, RE, S. V 312: der Begriff „Ilîyrier" ist von Haus aus ganz unbestimmt .. . 72 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I AUTOHTONII ÎN; BALCANI ŞI ÎN DACIA 73 Taulantii et Pyraei" ; Mela (11,55—56) precizează „Partheni et Dasaretae prima eius tenent, sequentia Taulantii, Encheleae, Phaeaces dein sunt quos proprie Illyrios vocant, turn Piraei et Liburni et Histria" dovadă că ,,Illyrii" (proprie dicti) nu desemnau toate triburile din „Illyria" înrudite etnic şi lingvistic, ci numai o parte redusă, o grupă de populaţii, „uniune de triburi" în zona de sud a coastei dalmatine, sau chiar un singur clan mai important şi puternic, de unde s-a extins asupra celorlalte; un fenomen analog s-a petrecut la traci, cu extensiunea etnonimului „Thraces" (infra, p. 77). Din zona sudică a Dalmaţiei, numele „Illyrioi" s-a generalizat la greci şi mai ales la romani (în legătură cu expansiunea şi cuceririle acestora), desemnînd şi alte clanuri dintre Adriatica, Drava şi Dunăre, pînă la vest de Margus. în accepţiunea lărgită este cunoscut termenul încă în sec. V î.e.n., căci se ştie că „din ţara Illyrilor curgînd spre nord rîul Angros [Morava Serbica] iese în cîmpia Triballilor şi se varsă în rîul Brongos . [Morava]" (Herodot, IV, 49). „Regatul Ardiaeilor" sub Agron şi Teuta eră „illyric", Agron fiind regele unei părţi dintre Illyri (Appian, Illyr., 7), iar Gentius (ceva mai tîrziu) „rege al altor Illyri" (ibid. 9). Semnificaţia iniţială a. termenului „Illyrioi" este echivocă, iar tîlcuirea etimologică pare a fi dintr-o. bază. i.-e. *sel(l)-yr-cu fonetim grecesc (aspirarea lui s- iniţial, SCL, 1981, nr. 2,p.. 135—142); la fel ca Thraces etnonim i.-e. cu th- grecesc (infra, p. 77), desemnînd. un trib anumit ori o grupă etnic-socială restrînsă, care s-a extins şi generalizat înainte de toate în accepţiunea geografică la greco-romani, care-1 utilizau, generic pentru o lungă serie de clanuri ce avea fiecare un etnonim propriu. Mîţţ.< tîrziu, sub ocupaţia romană, indivizi din diferite triburi utilizau nu. determinativul general „Illyrius" (nu se menţionează nici un „natione Illyrius" in.inşcripţiiie Imperiului roman), ci pe acela deosebit şi mai precis, tribal, după vechile clanuri, „natione Breucus, Delmata, Deramista, Ditio, Maezeius" etc, ori al regiunii (provinciei) Dalmaţia, Pannonia. Pentru dezvoltarea socială şi politică a illyrilor în antichitate este importantă şi caracteristică (la fel ca la alte grupe de „indo-europeni") diviziunea în formaţii tribale mărunte, cu nume şi alcătuiri statale (ori prestatale, uniuni de triburi) deosebite, legate între ele prin grai comun, tradiţii şi forme de cultură materială şi spirituală (religie, superstiţii, practici etc). Populaţiile aparţinînd diverselor triburi aveau antroponime şi toponime identice sau5 de acelaşi tip, nuanţate de la o zonă la alta, — creaţii ale aceluiaşi idiom' de tip satem indo-european. Cum s-a spus, illyrii nu au format niciodată o organizaţie politică unitară, un „stat illyric", care să cuprindă toate sau măcar majoritatea populaţiilor de aceeaşi limbă şi teritoriile lor. Triburile erau în permanentă' vrajbă şi lupta între ele, la fel ca tracii, celţii, germanii ş.a. Dintre chînu'rile ;&n inyfia, unele mai puternice, sub conducerea unor căpetenii energice, au"' izbutit prin forţa armelor sau prin uneltiri diplomatice să-şi extindă dominaţia asupra unor teritorii ceva mai întinse, înglobînd cîteva seminţii în uniuni şi'formmd'principate mai mari („regate", cum. le numesc greco-romanii), cu dinastii ereditate, de scurtă durată; astfel, la mijlocul sec. al III-lea, în sudul Illyriei s-a format lin asemenea „stat" cuprinzînd populaţiile illyre dintre rîurile Aous şi Naro:. Discordiile, lipsa de unitate politică-militară, de coeziune au menţinut fărîmiţarea' şi' slăbiciunea politică, incapacitatea de a rezista în faţa expansiunii şi cotropirii romane, care, profitînd de vrajba şi luptele interne a lovit pe rînd triburile şi y,uniunile" illyre, le-a subjugat înglobîndu-le în Imperiu, cum a procedat ceva mai'ţîfziu şi treptat cu cele trace. Numărul triburilor illyre este mare, între 80 .(cil nurne.etnice illyre) şi 100 (inclusiv cele cu nume greceşti şi „populaţiile" din teritoriul'unor oraşe dalmatine). Unele triburi au avut un rol istoric sau politico-militar (Ardiaei, Autariatăe, Breuci', Daesitiates, Delmatae, Iapudes, Labeatae, Liburni, Maezei, Pirustae, Taulanti), mai ales în lupta eroică de rezistenţă împotriva politicii anexioniste romane (Breuci, Delmatae, Daesitiates) ; altele sînt cunoscute abia cu numele de menţiuni şi „tabele" la autorii greci, la Plinus cel Bătrîn ori în inscripţii uneori de formă şi •lectură, deci chiar de existenţă îndoielnică (o listă de vreo 70 de etnonime illyre a fost întocmită de Fluss, RE S. V, 325 —326, cu unele lacune şi erori; listă mai amplă: Illirii, p. 30). Structura psihică, mentalitatea şi felul de viaţă al illyrilor apar în lumină destul de puţin onorabilă prin unele pasaje ale textelor antice. Alături de prezentări şi descrieri în culori frumoase, văzute prin optica preocupărilor moralizante ale unor scriitori care idealizau „popoarele naturii" în relaţiile social-economice din faza finală a comunei primitive (Ps. Scymn., 423), există relatările altor surse, mai numeroase, care-i descriu ca pe nişte oameni cruzi si grosieri, porniţi pe furt şi piraterie (Liv., X, 2, 4; XXXVIII 17,16 ; Str., VII, 314 etc). Asemenea aprecieri şi calificative, devenite aproape nişte locuri comune literare, din partea adversarilor romani, sînt frecvente dealtfel despre toate popoarele „barbare", inclusiv despre traci. Pe de altă parte, se cunosc calitatea de excelenţi războinici, bravura şi dispreţul de moarte al illyrilor; femeile încă luptau alături de bărbaţi în situaţii desperate. îndelungatele lupte pentru libertate duse împotriva romanilor timp de peste două veacuri sînt mărturia vie a virtuţilor illyre, a energiilor etnice pe care romanii le-au simţit, apreciat şi exploatat în largă măsură, prin recrutarea masivă a tinerilor illyri în formaţiile auxiliare şi în legiuni, ca şi în trupele speciale, unde ei au format un element de elită timp de patru veacuri, sprijin de nădejde al Imperiului. Istoriografia modernă a recunoscut calităţile lor de oameni sobri, trăind o viaţă familială socială ordonată, neînfricaţi, mîndri, dar prea puţin înclinaţi spre desvoltarea vieţii civile (în epoca preromană), mai mult păstori decît plugari, cum îi prezintă istoricul Romei8. S-a relevat de asemenea spiritul practic, hărnicia şi tenacitatea, concepţia pragmatică asupra vieţii, care ar explica în oarecare măsură lipsa ştirilor despre dezvoltarea muzicii şi în general a simţului şi preocupărilor artistice, puţinătatea divinităţilor şi a practicilor religioase etc. ; erau trăsături în oarecare măsură diferite de cele constatate ori presupuse de erudiţii moderni la vecinii răsăriteni ai illyrilor, traco-dacii4. Aspiraţii înalte, idealizante, sentimente de mîndrie şi orgoliu, un fel de imagine a propriei superiorităţi a colectivităţii şi a indivizilor la illyri, la fel ca la traci şi la alte populaţii „indo-europene" încă în faza arhaică, se oglindesc plastic în numele proprii, atît de triburi, cît şi de persoane. Prin analogii şi comparaţii cu vecinii, se poate admite ca lucru cert că civilizaţia originală indigenă illyră s-a dezvoltat în dimensiuni mai modeste decît la alte popoare antice, de ex. la traco-daci. Oricum, însă au creat o cultură materială remarcabilă în epoca preromană şi au dat scriitori ca Ennius (din Calabria), Cornelius Bpicadus şi poate alţii, ca şi comandanţi şi împăraţi în fruntea Imperiului roman. Limba illyrilor din nord-vestul Peninsulei Balcanice a dispărut fără să lase (cît putem şti actualmente) nici un document scris, nimic în afară de fragmente. Pretinsa inscripţie în limba illyră, descoperită în 1898 în nordul Albaniei, 2 Th. Mommsen, Romische Geschichte, ed. VI, voi. V (1909), p. 182. 4 W. Tomaschek, Mittheilungen der anthropologischen Gesellschaft, Wien, XXIII 1893, Sitz.ber., p. 35. 74 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I AUTOHTONII IN BALCANI Şl ÎN DACIA 75 s-a dovedit a fi creştină şi scrisă în limba greacă s. Fragmentele constau din elemente lexicale, cuvinte izolate (glose) şi nume proprii purtate de oameni, zeităţi şi locuri (localităţi) din Illyria. Glosele sînt în număr de abia 3—(4 ?) : rhinos „negură", sabaia „bere (de mied)" şi sibyna „lance"; dar niciuna nu are o etimologie acceptabilă şi concludentă, încît nu pot fi deocamdată utilizate pentru istoria illyrei balcanice. Singurele materiale de limbă ce pot fi luate în considerare şi au fost utilizate pînă acum sînt numele proprii de persoane şi de locuri 6, asupra cărora este necesar a zăbovi puţin în acest loc, căci valoarea lor filologic-lingvistică nu a fost apreciată tocmai just de către unii filologi. Astfel, la alegerea materialului onomastic în vederea studierii limbii illyre, A. Mayer (ca mai înainte N. Jokl) a „preferat" (cum spunea; de fapt însă a utilizat aproape exclusiv) toponimia din Illyricum, pe motiv că aceasta ar avea mai mare stabilitate şi putere probantă lingvistică, în timp ce antroponimele ar fi „lipsite de atare probă reală, fiind în plus adeseori adevărate cuvinte migratorii" 7, — afirmaţie ce este în acelaşi timp adevărată şi falsă, căci dacă numele de localităţi, rîuri şi munţi sînt legate de teren (de locuri) şi nu pot emigra, se schimbă mai greu, antroponimele (care în general sînt mult mai vechi, de formă şi alcătuire arhaică) emigrează uşor, odată cu oamenii care le poartă; dar sînt mai puternic legate de persoane, de populaţia respectivă. Numele de persoane sînt cele mai specifice produse ale vieţii sociale şi psihice, ale limbajului familiar şi social; ele sînt mult mai semnificative pentru idiomul şi psihicul unui trib sau popor. De aceea, numele personale nu sînt de considerat ca „vielfach wahre Wanderworte", ci în cazul illyrilor mai ales (ca şi al traco-dacilor) ca tipice, fiind şi valoroase materiale de limbă (lexicale) şi documente istorice, în lipsa textelor sau a fragmentelor (glosele) directe ale limbii cotidiene respective. Nume de oameni ca Dasius, Dazos, Dast-, Epicadus, Grabos, Pladomenus, Verzo, Zanatis sînt specifice, exclusive la illyri, după cum la traci sînt tipice alte serii (ca Aulu-tralis, Burebista, Dizapor, Eptacentus, Sudicentus etc), altele la grecii antici {Ariştophanes, Aristoteles, Demosikenes, Pericles, Philippos etc.) — pe care nimeni nu le-a considerat „wahre Wanderworte" şi nu le-a desconsiderat din punct de vedere lingvistic-etimologic. Important, esenţial este a li se stabili originea, apartenenţa etnică şi migraţiile eventuale pe care le-au făcut antroponimele în antichitate (odată cu colonizarea greacă, cucerirea romană, expansiunea illyrilor şi a traco-dacilor în lumea antică, desnaţionalizarea şi schimbarea de nume şi de limbă etc). întrucît se constată că un nume (fie geografic, fie personal) este autentic illyr (ori tracic), ca produs al comunităţii populare, al limbii lor, el e 6 L. Ognenova, Izsledvaniia v cest na akad. D. DeSev (Studia in honorem D Decev) Sofia 1958, p. 333-340 = BCH, LXXXIII 1959, p. 794-799. O. Parlangeli, Studi Messapici, Milano,' 1960, p. 235 — 236. Trei alte asemenea inele-pecetii cu inscripţie paleocreştină în nordul Bulgariei • BIAB, XXXI 1969, p. 250 — 253. S ' • Numele proprii şi glosele illyre se află în partea a Il-a a monografiei citate la n. 1 (care înlocuieşte vechile colecţii lacunoase şi eronate: H. Krahe, 1925 şi 1929, A. Mayer, 1957)". 7 La sfîrşitul studiului din Glotta, XXIV, p. 203, A. Mayer, precizînd criteriile şi principiile sale (ce ar fi trebuit să figureze în fruntea, nu la coada articolului) afirmă „mogen auch manche[?] Deutungen wie dies in der Natur der Sache begriindet ist, unsicher erscheinen, so fallen wieder andere (da sie als Ortsnamen in den durch die natiirliche geographische Lage und Beschaffenheit gebotenen Realproben eine Bestăttigung der sprachlichen Brklărung finden) um so schwerer ins Gewicht. Dieser Realprobe ermangeln die Personennamen, die dazu vielfach wahre Wanderworte sind; darum war Sparsamkeit in der Heranziehung dieses Materials geboten". Atare „Sparsamkeit" vine din faptul că valoarea lingvistică a antroponimelor n-a fost înţeleasă de autor, incapabil să formuleze etimologii juste în acest sens ori a utiliza corect pe cele valabile, date mai demult (Dasius Verzo etc), în loc de a confecţiona numeroase tîlcuiri „etimologice" neverosimile, majoritatea total lipsite de probabilitate. semnificativ pentru acest idiom, pentru stabilirea poziţiei lingvistice. Dacă însă este de apartenenţă echivocă ori apare ca împrumutat, valoarea lui lingvistică scade, devine nulă. Toponimele şi antroponimele unui teritoriu sînt _ în egală măsură semnificative şi importante pentru limba populaţiei respective, _ dacă îndeplinesc două condiţii fireşti şi elementare : a) precizarea apartenenţei (originii) lor, adică a populaţiei care le-a creat şi le purta; b) stabilirea etimologiei juste, conform criteriilor limbii căreia aparţin. Dat fiind că, în actuala stare, se poate stabili că din limba illyrilor balcanici avem numai nume proprii, este necesar a releva din nou că ele sînt alcătuite din cuvinte (rădăcini, baze) obişnuite, majoritatea cu nuanţe deosebite, semnificative şi specifice în limbajul cotidian, formînd o parte integrantă a limbii vii a comunităţii populare respective. Acest fapt a fost verificat pe deplin la toate populaţiile de limbă indo-europeană, ale căror sisteme onomastice se încadrează organic în structura lexicală a limbii respective : în idiomurile binecunoscute (greacă, germanică, slavă, indo-iraniană, latină etc.) s-a stabilit felul cum lexicul cotidian este perpetuat şi dezvoltat în numele proprii, existînd un desăvîrşit paralelism ce ilustrează geneza şi semnificaţia primară (iniţială) a numelor proprii, a căror tîlcuire se prezintă pentru aceste limbi în majoritatea cazurilor promptă, uşoară, evidentă (gr. ATjji.o-aS'SvT)?, Aio-yev?]?, etc). Situaţia trebuie să fi fost identică la illyri şi la traci (la care însă lipseşte lexicul propriuzis al limbii în documentarea de care se dispune azi), încît numele proprii pot să fie considerate ca un succedaneu al materialului lexical dispărut, în măsura în care ele pot fi tîlcuite etimologic; căci glosele illyre sînt atît de puţine şi neconcludente, încît este imposibil a stabili, numai din ele, faptele de limbă, fonetica şi lexicul illyric. De aceea, s-a recurs în trecut şi se recurge astăzi în măsură încă mai mare, (de voie, de nevoie) la surogatul lingvistic al numelor proprii, pe baza cărora poate fi stabilită fonetica, o parte din lexic şi unele sufixe derivative. Pentru a determina poziţia limbii illyre, sînt necesare (cum s-a spus, cf. şi infra) în primul rînd etimologii (cuvinte ori măcar nume proprii) valabile, grupate într-un sistem unitar fonetic şi morfologic. în sectorul illyric, ca şi în cel tracic, marea masă a materialului onomastic a rămas pînă acum în cea'mai mare parte neexplicată, chiar inexplicabilă etimologic, ori deocamdată cel puţin inconcludentă sub acest raport, căci din totalul de aproximativ 1000 nume '(300 toponime, 600 antroponime, 80 etnonime, 20 teonime), abia pentru 10% se pot prezenta, în starea actuală a cunoştinţelor, etimologii, dintre care acceptabile sau chiar sigure sînt numai pentru vreo 50—60 nume. Cu acestea însă, procedînd rezonabil şi foarte prudent, se poate stabili în chip mulţumitor poziţia lingvistică a illyrilor balcanici. Fonetica limbii illyre pare a fi întrutotul identică celei traco-dace, majoritatea sunetelor din limba de bază comună indo-europeană fiind_ păstrate şi transmise ca stare fără modificări. Inovaţiile, relativ puţine, sînt tipice şi deplin explicabile în cadrul grupului satem de idiomuri i. — e., unde illyră (alături de tracă) poate fi considerată în multe privinţe cea mai apropiată de presupusul „arhetip" al limbii comune „indo-europene", primitive. A) Vocalele se conservă distincte, a, e, o (tendinţă de trecere la a, cazuri destul de numeroase, nu toate sigure şi deplin concludente), ca şi i (alternare cu e, ori simplă grafie divergenţă), diftongii în majoritate păstraţi {ai, au, eu) ; B) consoanele cunosc modificări la trei grupe: mediile aspirate pierd aspiraţia (bh, dh, gh > b, d, g), labiovelarele pierd elementul labial {ku, gu(h) > k, g), oclusivele palatale sînt continuate prin spirante (k', g'(h) > s, z), uîtimile două fenomene fiind dovezi evidente pentru 76 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA 77 caracterul satem al iltyrei (şi messapicei din Italia sud-estică); este un fapt decisiv pentru poziţia illyrei în ansamblul indo-european. Celelalte consonante, majoritatea lor, sînt conservate fără nici un fel de modificări (n, m, r, l, p, b, t, d, k, g, s), indiferent de situaţia lor în cuvînt. Poziţia limbii illyre poate fi definită pe scurt: un idiom indo-european independent, din grupa satem, la fel ca balto-slava, indo-iraniana şi traco-dacica ; din acest grup illyro-messapica este reprezentantul cel mai avansat spre vest. S-a afirmat de unii că illyră ar fi fost învecinată şi apropiată (înrudită) cu limbile germanice 8; aserţiunea nu este cîtuşi de puţin verosimilă ori probabilă, în primul rînd din cauză că germanica e de tip centum, iar illyră satem. La fel cu veneti 9, populaţie de limbă centum, illyrii nu puteau să aibă decît legătura firească de înrudire veche indo-europeană, deşi ca vecini s-au influenţat desigur în mare măsură şi s-au amestecat în zonele de contact, în epoca istorică a antichităţii ca şi mai înainte. Afinităţi mai strînse, în primul rînd lingvistice, aveau illyrii desigur cu balto-slavii, dar nu în sensul şi prin elementele ce au fost invocate 10 şi care fiind alese greşit ori înţelese incorect nu pot servi la nimic util şi concludent; ci prin înrudirea firească, genetică între două idiomuri indo-europene de tip satem. Afinitate mai pronunţată şi evidentă există între illyră şi traco-dacică, pe care este necesar să o examinăm ceva mai atent (infra, p. 83 —87) despre romanizarea illyrilor şi dispariţia limbii lor, petrecute într-o vreme apropiată şi în condiţii identice cu ale tracilor, p. 88—93. 2. TRACO-GEŢII11 Teritoriul, eultura, istoria. Pentru orientarea generală asupra populaţiilor traco-geto-dace sînt date cîteva elemente informative cu privire la triburi, aşezare geografică, forme de viaţă socială-economică, asupra cărora există dealtfel o bibliografie abundentă (cf. nota 11). Thraces şi Thrace (Tracia) sînt noţiuni etno-geografice de extensiune şi conţinut variat, cuprind în general marea grupă de triburi, înrudite prin limbă şi forme de viaţă social-economică, ce locuiau în vastul teritoriu din nord-estul Peninsulei Balcanice, anume nu numai 8 Hans Krahe, Sprache und Vorzeit, Heidelberg, 1954, p. 98 — 108, citind nişte nume ori sufixe în Germania şi Boemia, ca Veneai, -st- în Naristi, ori Bateinoi, Corcontoi, Leucaristos, Calisia, Setovia, Coridorgis etc, atribuite greşit (fără nici un temei documentar) illyrilor de către autorul german, adept fervent al tezei filologice şi istoriografice ,,panillyriste" ; cf. observaţiile noastre critice în CerLg, V 1960, p. 180. 9 Despre limba venetă: H. Krahe, Das Venetische. Seine Stellung im Kreise der verwandten Sprachen (Sitz.ber. der Heidelberger Akad. der Wissenschaften, phil.-hist.Klasse, 1950, 3. Abh., 33 p.) ; G. Battista Pellegrini, Nuove osservazioni su iscrizioni venetiche e latine,,în Rendiconti Accad. Lincei, VIII 1953, p. 501—524; Le iscrizioni venetiche, Pisa, 1955. J. Untermann, Die venetischen Personennamen, Wiesbaden, 1961, 200 p. (recenzie: R. Katicic, Beitrăge zur Namenforschung, XIII 1962, p. 308-309). 10 H. Krahe, Sprache und Vorzeit, p. 108—114, considerînd, de ex., ca relicte illyre în teritoriu baltic nume ca Bolausen, Speriti ş.a., care nu sînt probabile, n-au valoare istorică doveditoare în acest sens, la fel ca aproape tot materialul „comparativ" illyr. şi baltic oferit insistent în acelaşi scop de către autor şi de alţii (A. Mayer. Die Sprache der alten Illyrier, I, p. 5 — 6, nimic valabil) ; CercLg, V 1960, p. 180. 11 Date şi bibliografie mai ample asupra populaţiilor traco-dace în mouografia LbTrD. (ed. II, 1967), de unde proviu toate informaţiile şi rezultatele din acest paragraf şi unde se cuprind toate citatele ce nu mai sînt repetate aici (SprThrD). — Thraco-Dacica. Recueil d'etudes ă l'occasion du IIe Congres International de Thracologie, Bucureşti, 1976, 351 p. (p. 13 — 51 Histoire des recher-ches thracologiques en Roumanie, R. Vulpe) ; R. Vulpe, Studia thracologica, Bucureşti, 1976. în Thracia propriu-zisă (aproximativ între Marea Egee şi Munţii Haemus-Balcani), ci şi în teritoriile înconjurătoare dintre Marea Neagră, Marea Egee pînă la hotarele Macedoniei şi Illyriei, Dunăre, ca şi regiunea la nord de marele fluviu pînă în Carpaţii Galiţiei şi stepele sarmatice (daco-geţii şi tracii liberi, nesupuşi de romani), iar mai la est importante enclave în zona Mării Azov şi a Bosforului cimerian 12. în afara Peninsulei Balcanice, spre sud erau locuite de traci, insulele Mării Trace (Thasos, Samothrace, Lemnos, Imbros, Tenedos etc), ca şi o parte din vestul Asiei Mici. Populaţii trace ori strîns înrudite cu ele trăiau în Bithynia, Mysia, Phrygia, Troas şi Ly-d i a, cum o dovedeşte şi toponimia, dar mai ales antroponimia acestor teritorii unde elementele trace s-au amestecat cu alte populaţii (asianice, iraniene, greceşti etc). Limitele geografice ale teritorului etnic trac nu pot fi pretutindeni stabilite cu exactitate, pe de o parte din cauza lipsei de precizie în informaţiile disponibile ori a totalei lipse de date, pe de altă parte din cauza amestecului tracilor cu alte seminţii şi a expansiunii masive ori sporadic a tracilor în diferite epoci mai ales spre sud, în Grecia, insulele din Marea Egee şi Asia Mică. Etnonimul Thrax (Threx), cunoscut încă în epopeile homerice, pare a fi de origine ori măcar de fonetism grecesc (aspirată Th— nu e tracică), cu etimologie obscură, cu accepţiune iniţială echivocă, înainte de a fi desemnat toate triburile trace dintre Marea Egee şi Balcani, care aveau nume proprii tribale deosebite şi care cu greu şi-ar fi putut atribui un nume colectiv, mai cu seamă că, fiind ,,în veşnică vrajbă între ele, puteau prea puţin să fie conştiente de apartenenţa lor comună" 1S. Denumirea colectivă şi generală de „Thraces" se pare că a fost dată iniţial unui sau unor clanuri din sud (eventual chiar din Grecia, în epoca protoistorică, la cea 1000 î.e.n.), extinzîndu-se apoi treptat asupra tuturor sau a majorităţii triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee şi Dunăre, nu însă în aceeaşi măsură asupra celor din stînga fluviului, care continuau să poarte nume tribale specifice (daci, geţi, carpi, costoboci etc), vorbind aceeaşi limbă cu tracii meridionali. Sînt remarcabile trăsăturile somatice şi psihice ale traco-geţilor, fiind cunoscute calităţile lor intelectuale şi virtuţile etnice. Muzica, religia, medicina populară empirică, artele meşteşugăreşti dezvoltate de traci erau unanim apreciate de greci şi de romani, iar aportul traco-frigian la cultura elenică a fost considerabil: divinităţi ca Dionysos, Sabazios, Semele, Seirenes 14, Silenus etc, medicină populară: zeul-„medic" Aesculapios 15, plante medicinale geto-dace, cîteva cuvinte importante în limba greacă 16 şi o serie de mari figuri ale civilizaţiei elenice (de ex. cel mai de seamă istoric Tucidide 17, artişti ca Brygos, Doidalses antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, cîţiva filologi etc). în lumea elenistică şi romană tracii au jucat un rol militar şi politic important 12 Elemente traco-getice îu regatul bosporau: G. G. Mateescu, EDR, II 1924, p. 223 — 237 (cu exagerări şi erori) ; L. Zgusta, Die Personennamen griechischer Stădte der nordlichen Schwarz-meerkilste, Praga, 1955, p. 278-293; SCIV, IX 1958, p. 303-331 (I. I. Russu); asupra răspîn-dirii nord-vestice a tracilor: I. Andrieşescu, închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 1 — 11; C. Daico-viem, Steaua, Cluj, 1955, nr. 6, p. 114—116 ş.a. 1S Kretschmer, Einl., p. 171-172. " StCl, IV 1962, p. 319-330. 15 Aesculapios. Contribuţie la preistoria medicinei, în Istoria medicinci (Studii şi cercetări), Bucureşti, 1957, p. 9-24. *6 De ex. : ambon, basileus, bascanos, brabeus ş.a.; StCl, VII 1965, p. 109—117. 17 Istoricul „atenian" Tucidide era fiul tracului metec Oloros ; cf. BIAB, XVI 1950, p. 35 — 40, Sbornik G. I. Kazarov, I (Die Herkunft des Historikers Thucydides). 78 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I în urma răspîndirii şi asimilării lor m societatea şi statele elenistice şi chiar în republica romană (din sec. I î.e.n. este de menţionat numai un nume celebru : căpetenia răscoalei sclavilor din Italia, Spartacus 18). Cu deosebire, în Imperiul roman şi la Roma, tracii au avut un rol de prim rang în unităţile auxiliare şi în legiuni, în trupele urbane (praetorieni, vigili etc.) 19, iar începînd cu sec. al III-lea în ierarhia armatei şi în conducerea militară-poli-tică a Imperiului: din rîndul tracilor s-au ridicat mulţi şefi militari celebri şi împăraţi (cei mai de seamă: Maximinus Thrax 20, Claudius II, Aurelianus, Galerius şi Maximinus Daia, Constantius Chlorus şi fiul său Constantinus I 21, Ivicinius, Iulianus Apostata, Aetius, Marcianus, Deon I, Vitalianus 22, Iusti-nus I şi Iustinianus 28, Belisarius, Focas); acest fenomen istoric-cultural şi social-etnic neglijat pînă în ultima vreme a fost pus în lumină de o monografie istorică recentă 24. Cum o dovedesc numeroasele inscripţii şi ştirile literare, tracii din Moesia (cu Dardania) şi Tracia s-au păstrat, în bună parte romanizaţi ori grecizaţi, fără a dispărea deodată ca neam în primele veacuri ale Imperiului roman. Există ştiri despre graiul lor, ca şi numeroase [antropo-nime naţionale (ex.: Belisarius, Boraides, Seuthes, Zimarchus, Ziper Thrax etc.) pînă în sec. VI şi începutul sec. VII, cînd limba lor (împreună cu toate numele proprii) a dispărut în faţa celei latine-romanice şi a celei slave, iar masa populaţiei deznaţionalizate a tracilor s-a transformat (cu multe adaosuri şi amestecuri) în popoarele ce locuiesc începînd din sec. VI — X e.n. aceste teritorii: români, slavi (în primul rînd bulgari) şi poate în albanezi. (icto-daeu (cf. infra, p. 168—190) sînt consideraţi ca formînd o grupă deosebită în marea familie a triburilor tracofone, avînd un rol important în procesul etnogenezei românilor. Cu numele de „geţi" (Getae) grecii şi romanii desemnau principala ramură de nord a tracilor („geţii sînt cei mai viteji si drepţi dintre traci" : Herodot, IV 93; „geţii traci" Strabo, VII 295; Scymnos 659), locuind între Munţii Haemus (Balcani), Marea Neagră şi Dunăre pînă la rîul Osma (Osem), ca şi în teritoriul de pe malul stîng al cursului inferior al Dunării (Muntenia, Moldova etc). Grupa de nord-vest a traco-geţilor, în Car-paţi şi podişul Transilvaniei, apare sub numele diferit, de „daci", care sînt însă numiţi uneori şi „geţi" de autorii greci şi unele inscripţii, după cum apar „daci" şi în Moesia Inferior 26. Nu putem şti deocamdată cu siguranţă deplină care este semnificaţia şi rostul celor două numiri regionale deosebite 18 Spartacus, în RE, III A (1929), col. 1528-1536 (Miinzer) ; D. Tudor, Răscoala lui Spar-tacus, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963; A. Bodor, în StCl, VIII 1966, p. 131 — 141 ş.a. 19 De ex. EDR, I 1923, p. 57-288. 20 SCIV, XX 1969, P. 237 - 243. ^-Obîrşia împăratului Constantinus I, în ActaMN, II 1965, p. 295 — 305. 22 în Omagiu P. Constantinescu-1aşi, Bucureşti, 1964, p. 133 — 138. 23 în Omagiu profesorului Ioan Lupaş, Bucureşti, 1941, p. 775 — 784. 24 Răspîndirea, numărul mare şi importanţa tracilor în lumea elenică au fost puse în lumină de o teză a noastră inedită (1942), iar expansiunea şi rolul lor în Imperiul roman şi prebyzanţin, între veacurile III—VII au fost ilustrate, pe baza documentaţiei ample istorice-literare, epigrafice şi papyrologice, în monografia noastră Elementele traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium, veacurile III—VII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1976, 182 pagini, care a demonstrat că numărul şi importanţa lor în lumea romană şi prebyzantină erau mult superioare faţă de cît s-a presupus şi admis în baza cercetărilor anterioare (Tomaschek, Mateescu, Philippide, Beşev-liev ş.a.). 25 în Dobrogea, la Adamclisi, CIL, III 14437,2 ; despre această inscripţie şi dacii menţionaţi în ea: D. Tudor, Cohors I Cilicum în Scythia Minor, în Analele Universităţii, Bucureşti, 5, 1956, p. 51-56. AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA 79 (geţi, daci) pentru o populaţie ce se întindea din Dobrogea pînă la izvoarele Tisei şi chiar mai la vest şi nord-est; sigură este o înrudire strînsă şi identitatea de limbă între geţi şi daci, cum atestă ştirile antice, precizînd că ei vorbeau aceeaşi limbă (Strabo, VII 305; Iustinus, XXXII 3, 16; Appi-an, Prooem.), fiind în aceeaşi măsură „Thraces" ca şi moesii, triballii, cro-byzii ş.a. de la nord de Haemus. Resturile de limbă ale geto-dacilor (mai reduse numeric decît ale tracilor meridionali) : nume de plante medicinale şi nume proprii de persoane şi locuri, prezintă nuanţe deosebite regionale; dar cuvintele (ori elementele onomastice) cu etimologie clară sau foarte proba-' bilă arată că este vorba eventual numai de o diferenţiere dialectală între geto-daci şi tracii la sud de Dunăre şi de Haemus. Geto-dacii din stînga Dunării încă erau diferenţiaţi în triburi numite de romani „gentes" (posibil identice cu „popoarele" menţionate de geograful Ptolemeu în provincia romană Dacia) ; dar sub raportul culturii materiale şi al formelor de viaţă social-economică şi politică, daco-geţii alcătuiau o străveche şi firească unitate omogenă cu restul seminţiilor trace, nefiind nici „superiori", nici inferiori acestora; diferenţele locale în masa triburilor trace au intervenit abia tîrziu, în măsura în care o parte dintre traci au suferit mai intens efectele influenţei culturale greceşti (respectiv din partea altor cercuri de civilizaţie : scitică, celtică, illyră etc), cu deosebire în zona din apropierea ţărmului Mării Egee şi a Mării Negre 26. Limba tracilor, la fel ca şi cea illyră, a dispărut în urma înlocuirii cu latina, greaca şi slava în gura populaţiilor locale traco-dace. Din acest idiom indo-european se cunosc azi numai resturi fragmentare, nici un text ori propoziţie în afară de inelul de aur de la Ezerovo.(eventual alte asemenea piese?) şi formulele din inscripţiile frigiene (în Asia Mică) ; acea „cărticică de versuri getice" scrisă de poetul Ovidius în surghiun la Tomis s-a pierdut, iar existenţa altor texte în limba tracă este deocamdată dubioasă. Dispunem azi numai de fragmente : cuvinte (glose) şi nume proprii din limba traco-dacilor, care pot fi utilizate (din lipsă de texte) pentru studiul foneticii şi al lexicului, în parte şi al morfologiei (sufixe, derivare, compunere). Materialul lingvistic traco-dac se împarte în cinci categorii: a) inscripţia pe inelul de aur de la Ezerovo, cu litere greceşti, scriptio continua, la care separarea cuvintelor şi interpretarea textului nu a putut fi făcută nici măcar în parte ; nici un cuvînt nu poate fi considerat citit şi explicat în mod convingător ; aşa încît textul rămîne deocamdată inutilizabil pentru studiul limbii trace (la fel ca alte „inscripţii' atribuite tracilor); b) glose, în număr de 70 — 80, păstrate de lexicografi (în special Hesychios şi Photios) şi alţi autori greci; majoritatea nu sînt explicate etimologic, puţine din ele pot servi pentru cunoaşterea foneticii şi lexicului; c) numele dace de plante medicinale, în număr de 57 (Dioscoride, Pseudo-Apuleius), din care abia 10 sau 15 pot fi utilizate pentru studiu lingvistic, restul fiind fie corupte ca formă, fie de altă origine (latină, greacă) şi de sens discutabil; d) nume proprii de persoane, triburi, divinităţi, localităţi şi elemente geografice cunoscute de autori," inscripţii, papyri, monete, constituind un important material 2" Bibliografia mai veche despre arheologia şi istoria geto-dacilor era indicată în LbTrD (ed. II), 33-35- SprThrD p 41—43; ultimele monografii asupra Daciei preromane şi a dacilor: H Daicoviciu Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972 ; I. Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974; I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975, ed. II, 1976. 80 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I AUTOHTONII IN BALCANI ŞI ÎN DACIA 81 lingvistic, a. cărui valoare calitativă şi cantitativă contribuie la cunoaşterea indirectă a lexicului, foneticii şi sufixelor derivative; e) inscripţii frigiene (în alfabet grecesc) descoperite în Frigia, Galatia şi Lycaonia, a căror interpretare este însă în cea mai mare parte nesigură ori cu totul neprobabilă (amestec de cuvinte greceşti etc.) ; onomastica frigiană fiind diferită de a tracilor şi' bitinilor, nu cunoaşte numele compuse, ci aproape exclusiv nume simple de tip „asianic", hipocoristice (Atta, Nana, Tatta etc). Dintre glosele frigiene. unele au etimologie clară (azen, balen, bedy, zelcia, zemelen), cu fonetism de tip satem indo-european 27. Majoritatea fragmentelor (cuvinte-glose, nume proprii) traco-dace sînt încă n e ex p 1 i c a t e etimologic şi neînţelese, adică inutilizabile pentru istoria limbii, pentru studiul ei comparativ-istoric Ca şi în cazul limbii illyre, sarcina de bază este aici etimologia, explicarea genetică (înrudirea) elementelor lexicale din care se poate constata fonetica, morfologia şi lexicul limbii, în sectorul etimologiei traco-dace s-au comis numeroase erori cauzate de modul superficial cum s-a lucrat uneori în trecutul îndepărtat (prin a. 1880—1890), ca şi mai recent: alegerea greşită a materialului considerat trac (de Tomaschek, Seure, Mateescu, Jokl ş.a.), aplicarea forţată a unor legi fonetice greceşti, celtice etc. la cuvintele trace. Prin utilizarea integrală a experienţei şi rezultatelor pozitive şi valabile aduse de înaintaşi, respectînd şi aplicînd consecvent legile fonetice ale limbii trace şi semantica generală, s-au putut obţine rezultate mai ample şi durabile în etimologia şi istoria limbii tracilor; au fost studiate şi interpretate un număr mai mare de nume proprii: a) antro-ponime (nume de persoane, triburi, divinităţi) ; b) toponime (localităţi, locuri, ape etc), avînd un conţinut semantic deosebit ce poate fi identificat prin compararea nomenclaturii traco-dacilor cu cea a grecilor, slavilor, celţilor etc. Cîteva glose şi mai multe nume proprii trace au pînă acum o soluţie etimologică rezultată din legătura cu o rădăcină (grupă de cuvinte) ori măcar cu un cuvînt dintr-un idiom indo-european. Din ele se poate stabili relativ uşor şi cert fonetica limbii trace, care se rezumă în următoarele caracteristici: a) vocalele a -e -o din vechea serie sînt păstrate, precum arată cazuri numeroase şi sigure în cuvinte şi nume trace; existau fără îndoială pronunţări dialectale, locale, tîrzii, ca şi variante de grafii etc. (e redat prin a, ori prin i) ; o este conservat în majoritatea cazurilor, puţine exemple de trecere la a (dublete ori forme paralele), cîteva alterări ca u şi y; u păstrat ca atare, rar 27 Resturile de limbă traco-dacă şi frigiană au început să fie colectate în veacul XIX şi studiate de franco-germanul Paul De Lagarde, August Fick, Wilhelm Tomaschek, Gustav Meyer, Paul Kretschmer şi alţii; un vast repertoriu de material lingvistic-onomastic trac, frigian şi dacic (glose, nume proprii) a dat la a. 1893—1894 austriacul Tomaschek (Die alten Thraker), cu interpretări etimologice unele bune, multe eronate. Preţioasă, utilă şi chiar azi încă indispensabilă este excelenta Einleitung in die Gesch. der griech. Sprache (1896) a lui P. Kretschmer, p. 217—243 „Die Stellung der thrakisch-phrygischen Sprache" ; unele rezultate mai noi în art. „Thraker (Sprache)", RLV XIII (1929), p. 284 — 296 de N. Jokl, cu numeroase etimologii (nu toate valabile, unele strîmbe) şi orientare bibliografică. Colecţia Die thrakischen Sprachreste a lui Dim. Detschew (Wien, 1957, 587 pagini) are numeroase lacune şi erori (c£. primele rectificări ale noastre în SCIV, IX 1958. p. 213-217, cu amplificări în recenzia din Dacia, II 1958, p. 520-526; CercLg, VI 1961, p. 226 — 227, ca şi în IX 1964, p. 326 — 332), urmate de altele mai ales în Bulgaria, de care însă nu s-a ţinut deloc seama în ediţia stereotipă publicată tot acolo în 1976 ; repertoriul decevian trebuie să fie refăcut din temelii ori să se întocmească uii alt repertoriu critic şi absolut complet al tuturor resturilor limbii trace şi daco-getice. Materialul fragmentar (glose, nume proprii) traco-dacic ce poate fi explicat etimologic este expus şi analizat îu monografia citată (LbTrD, SprThrD), la care vor fi de făcut unele rectificări şi adaosuri. Cf. I. I. Russu, îa Ades du IIe Congres International de Thrakologie (1976), Bucureşti, 1980, III, p. 107 — 111.' redat prin y. Diftongii ai, ei(7), oi, au, eu sînt păstraţi ca atare; b) consoane: «.> v (cîteva. cazuri de b) ; oclusivele surde k, p, t şi sonore b, d, g sînt menţinute ca atare, iar mutaţia consonantică (Dautverschiebung) în tracă nu apare probabilă, în baza celor cîteva cazuri izolate th, kh ori ph ce par mai curînd forme grecizate tîrzii ale numelor trace cu t, k, p ; mediile aspirate i.-e. bh, dh, gh îşi pierd aspiraţia: b, d, g; oclusivele palatele k', g'(h) sînt reprezentate prin spirante postdentale s şi z, fenomen „satem", la fel ca delabiali-zarea labiovelarelor ku şi gu(h) în k şi g; lichidele sînt conservate distinct (unele cazuri tîrzii de disimilare şi confuzie între ele), la fel ca m şi n; s este conservat în orice poziţie, iar grupul sr intercalează un t (Strymon, Istr os). Poziţia lingvistică a tracilor în ansamblul indo-european este indicată clar de trăsăturile fonetice rezumate mai sus, care arată un conservatism remarcabil în tratarea sunetelor din vechiul sistem fonetic al limbii de bază. Cele mai multe sunete sînt păstrate ca atare, fără modificări, potrivit regulilor unui idiom satem (alterate numai mediile aspirate, oclusivele palatale şi labiovelarele), din grupa europeană estică. în ce priveşte poziţia limbii trace, pe baza cercetărilor mai vechi şi a rezultatelor concrete şi ceva mai ample dobîndite în ultima vreme, sînt valabile în linii mari opiniile formulate în sec. al XlX-lea, confirmate prin noi materiale lexicale cu etimologie limpede ori acceptabilă: traco-daca este o limbă de sine stătătoare, din grupul europeană satem, ca atare înrudită în primul rînd cu illyră din nord-vestul Peninsulei Balcanice şi Calabria-Apulia (messapica), apoi cu balto-slava şi cu iraniana. Numele proprii (toponime şi antroponime) ale traco-dacilor sînt numeroase şi variate, constituind un material lingvistic şi istoric deosebit de valoros şi semnificativ pentru structura limbii, mentalitatea comunităţii populare şi pentru durata şi răspîndirea teritorială a elementelor etnice respective. Majoritatea covîrşitoare a numelor traco-dace sînt exclusive şi tipice la aceste populaţii, foarte puţine din ele află unele analogii ori corespondenţe la alte popoare de limbă indo-europeann (illyri, greci etc). Relevînd caracterul de originalitate a materialului onomastic traco-dacic, este necesar a sublinia gruparea din punct de vedere semantic şi deci etimologic în: a) antroponime şi b) toponime, care au comune cîteva radicale şi majoritatea sufixelor. în ce priveşte cantitatea lor, prima grupă are aproximativ 1190 nume (890 simple, 300 compuse bimembre), a doua 910 (700 simple, 210 compuse); astfel, onomastica traco-dacică este mult mai bogată decît cea illyro-messapică (cf. supra, p. 75). Numele personale purtate de traco-daci erau individuale, patroni-micile par să fi lipsit, fiecare persoană avea iniţial un singur nume, iar filiaţia era indicată prin numele tatălui în cazul genitiv. Prin romanizare şi gre-cizare, tracii (ca şi illyrii) au abandonat pe încetul numele naţionale strămoşeşti primind nume greceşti şi romane, ceea ce se observă de la o generaţie fa'alta; numele trac este păstrat adesea drept cognomen (al treilea element din sistemul onomastic roman cu „tria nomina": P. Aelius Bitus, Ulpius Aulucentus ş.a.), atît la oamenii liberi, cît şi la iiberţi; uneori acest nume „barbar" apare în loc de „signum" (poreclă: Aelius Valens qui et Esbenus). Numele se repetă în mai multe exemple, zeci chiar sute de atestări (Bithus 370 cazuri, Teres 125, Seuthes 115, Cotys 90 etc), în funcţie de popularitatea şi eventual de semnificaţia lor etimologică (ce este însă nesigură ori necunoscută peritru noi). Toponimele se repetă mai puţin în diferite locuri, sînt rare q _ Etnogeneza românilor 82 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA 83 cazurile de dublete, dar elementele toponomastice indicînd „sat, oraş", -dava, -para, -basta, ori. „cetate, burg" -bria, -dizos se repetă, natural, în diverse toponime. în ce priveşte alcătuirea (analiza morfologică), numele proprii trace sînt de două categorii: a) compuse bimembre (Aulu-centus, Dece-balus, Epta-tralis, Pie-porus; topon. Comi-dava, Germi-sara etc.) ; b) simple (dintr-un singur element radical, temă) cu sau fără sufix derivativ (Bendis, Bithus, ori Abro-zes, Dria-zis etc), în majoritate fiind cele simple dintr-un element radical. Numele compuse (bimembre) sînt la traco-daci cam un sfert din totalul numelor proprii, relativ mult mai numeroase decît la illyro-messapi (maximum 30). în numele compuse trace (la fel ca în numele greceşti, slave, celtice etc), primul element alcătuitor este de obicei un adjectiv determinativ al celui de al doilea (substantiv), de ex. Germi-sara „caldă apă (izvor)", Diu-zenus „din zeu născut" ori „de divină origine". în compoziţie, la numele trace elementele alcătuitoare au în general un loc fix; fie în partea iniţială (Aulu-, Dini-, Dia-, Epta-j, fie la sfîrşit (-centus, -poris etcj. Numele traco-dace simple (dintr-un singur element radical) şi chiar unele din cele compuse au şi s u-f i x e derivative, adăugate la tema de tip indo-european a cuvîntului; sufixele (de aceeaşi origine i.-e. cu tema) sînt aceleaşi serii la antroponime şi la toponime, identice ca formă, dar probabil diferite ca semantism, ceea ce nu se poate constata din cauza necunoaşterii semnificaţiei etimologice la majoritatea covîrşitoare a numelor proprii. Dispariţia limbii traee. Ştirile despre traci şi fragmentele din limba lor există din perioada cuprinsă aproximativ între sec. al Vll-lea î.e.n. şi sec. al Vl-lea e.n. în sec. al Vll-lea (ori VI) e.n. se pare că limba tracică (bessică) era vorbită de populaţia traco-romană, din Peninsula Balcanică sau măcar de o parte din ea; cam în acelaşi timp s-a produs dispariţia limbii trace, respectiv transformarea ei, în urma prefacerilor politice, economice, culturale prin care au trecut teritoriile traco-getice. Există din sec. al Vl-lea cîteva informaţii documentare din textele religioase (ce nu sînt însă deplin sigure şi concludente) că limba tracă (bessică) ar fi fost vorbită de un grup de călugări şi credincioşi; se menţionează şi nişte „monasteria Bessorum" (a. 536) etc în legătură cu dispariţia limbii trace e de observat că, precum s-a spus şi este firesc, în primul rînd a fost înlocuită limba cotidiană (prin greaca şi mai ales prin latina populară) în gura populaţiei provinciale traco- şi daco-romane, respectiv illyre în vest; apoi numele proprii de triburi şi persoane, în urmă cele de locuri, legate de teren şi de localităţi ce sînt preluate şi perpetuate (în multe cazuri) de noile stăpîniri sau populaţii care se extind şi se suprapun pe vechea bază etnic-lingvistică. Este absolut sigur că antroponimia traco-dacică (la fel ca cea illyră) a dispărut integral şi definitiv, uitată cu desăvîrşire de populaţia romanizată ori slavizată în sec. VI — VII e.n.; nici un nume personal preroman nu a rămas la vreo populaţie din sud-estul Europei. Mai mult au rezistat elementele toponimiei, unele nume chiar pînă azi; în hidronimie au rămas, majoritatea cu fonetism slavon, o serie de rîuri: Agrianes (Ergine), Almus (Lom), Asamus (Osem), Oiscos (Iskăr) etc.; localităţi ceva mai puţine: Durostorum (Dîrstor, Silistra), Serdica (Sredeţ, Sofia), Pulpudeva (Plovdiv) ş.a. Restul a fost înlocuit cu toponime slave, turceşti etc. în Dacia, limba traco-dacică s-ar părea că a dăinuit mai mult decît cea traco-moesică în sudul Dunării, mai ales sub influenţa traco-dacilor liberi (nesupuşi de romani în 106 e.n.) din afara provinciei carpatice. Din toponimia daco-romană nu a rămas însă nimic în urma invaziilor, a discontinui- tăţii aşezărilor; s-au perpetuat numai numele de ape: Alutus, Crisius (Crisia), Marisius (Marisia), Samus, Tibisis cu fonetism slav (Olt, Criş, Mureş, Someş, Timiş), la fel ca şi cele din sudul Dunării. Dar populaţia indigenă romanizată (amestecată cu numeroase elemente etnice din alte zone ale Imperiului roman) a persistat în aceleaşi teritorii de colonizare şi romanizare, deplasîndu-se mai mult în părţile deluroase şi de munte ale vechei Dacii carpatice. 3. GRANIŢA ŞI AFINITĂŢILE ÎNTRE ILLYRI ŞI TRACI Graniţa etno-lingvistică a populaţiilor illyre şi trace în zona lor de contact ar necesita o cercetare de ansamblu mai atentă şi documentată în amănunte, căci în această privinţă s-au făcut afirmaţii confuze şi greşeli; aici însă nu pot fi prezentate decît unele observaţii, elemente documentare şi concluzii, între nişte populaţii aflate în continui lupte şi deplasări, cum erau illyrii şi tracii, supuşi la amestecuri şi subordonări de ordin militar-politic, nu poate fi făcută o delimitare netă din cauza echivocului ori a lipsei de informaţii în unele zone etnice, ca şi din cauza existenţei unor nume comune (trace, illyre, peonice etc), ori a extensiunii de elemente izolate sau grupe compacte illyre şi „illyroide" în teritoriile vecine şi invers, a expansiunii tracilor spre vest. Nu există o linie precisă, clară, asemenea unui „limes" cu val şi şanţ, ori a unui „zid chinezesc", lipsind forme de organizare politică-statală corespunzătoare. Situaţia elementelor etnice este asemănătoare în epoca medievală şi modernă, cînd e imposibil a trasa o linie de hotar etno-lingvistică în centrul Peninsulei Balcanice între greci, bulgari, sîrbi, aromâni, albanezi etc 28. în baza ştirilor literare şi epigrafice, a elementelor antroponimice şi toponimice se poate schiţa cu largă aproximaţie o zonă de hotar între populaţiile illyre şi cele vecine: epirotice, peonice, macedonene, dardanice, trace, celto-panno-nice şi veneto-italice, care să nu fie deformată de excesele „panillyriştilor". Spre sud, illyrii se mărgineau cu epiroţii şi grecii, din partea cărora au fost influenţaţi în mare măsură sub raport cultural. La est ei au stat în contact strîns cu populaţiile macedonene, peonice şi trace, faţă de care delimitarea este mai dificilă. în provincia macedoneană Orestis se constată elemente illyre (nume ca Plator, sec. I î.e.n.; Pleuratos), dar teritoriul nu poate fi considerat ca aparţinînd etniceşte la Illyria. Cu macedonenii au illyrii unele elemente comune (Audar-, Audnaios, Leonnatos etc, care lipsesc la grupa tracică); dar de identitatea lingvistică ori înrudire deosebit de strînsă între cele două popoare nu poate să fie vorba: limba illyră nu era înţeleasă de macedoneni, în sec. II î.e.n. (Polyb., XXVIII, 8, 9). în Pelagonia există numeroase elemente illyre în inscripţii, amestecate cu numele trace, care prevalează cantitativ; este o zonă de amestec etno-lingvistic din cele mai caracteristice: în aceleaşi localităţi apar inscripţii cu nume trace şi cu nume illyre, chiar în aceeaşi epigrafă numele trace (în majoritate) sînt amestecate cu cele illyre 29. P e o n i i (Paio- 28 Cf. AISC, IV, p. 79. 23 De ex. marea inscripţie greacă (tabel de nume proprii) din satul Cepik (Tzepigovo), Spomenik Belgrad, XCVIII 1948, p. 186, nr. 389 : traci Beithus, Cetriporis, Dules, Mestys, alături de illyrii Epicadus, Scirtios, Seitas(?), Theudas ; restul antroponime greceşti. Despre elementele etnice şi antroponimia ,,mixtă" în zona de contact traco-illyră: Anuarul InstiHitului de Ist. şi Arheol., Cluj-Napoca, XIX 1976, p. 414-416. 84 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I nes) par a fi fost un trib mai apropiat de grupa illyră decît de cea tracă ; în epoca liberă, la ei prevalează numele proprii de tip illyric (Audoleon, Lyc-ceios, Dropiont Patraost), faţă de nume trace (Zermodigestos, Diod., XXI 13 = Tzetzes, Chiliad, VI 470; pare corespondent peonic al traco-geticului Zalmodegicos : SCIV, XI, 1960, p. 42 ; Apulum, VI, 1967, p. 129; ori Didas: Liv.). Toponimia şi antroponimia Peoniei la începutul erei noastre (de cînd datează informaţiile epigrafice interne) prezintă mai multe elemente trace, încît majoritatea teritorului peonic nu intră în sfera etno-lingvistică illyră. Situaţie asemănătoare este în Dardania (sudul provinciei romane Moesia Superior), locuită de tribul principal Dar dani, nume indo-european, probabil illyric, (cf. Dardi în Italia; dar şi Dardanos în Troas, Dardapara în Tracia etc.) ; din cele două „ramuri" ale lor, Galabri pare illyric (cf. Calabri în Italia), dar Thunatai este de tip tracic (cf. Thyni, Bithyni). Strabo (VII 315) şi Appian (Illyr. 2) consideră între illyri şi pe dardani; dar Polyb. II 6, 4 îi deosebeşte, la fel ca Solinus (IX 2 Dardani et Illyrii), după cum acelaşi Strabo VII 316 face deosebire între dardani şi triburile trace ; încît nici noi nu-i vom confunda, cu toate că majoritatea covîrşitoare a elementelor toponimice şi onomastica din Dardania sînt curat trace ori strîns înrudite cu acestea, ref-lectînd situaţia etno-lingvistică a teritorului în epoca elenistică şi romană. Elemente illyre la dardani în perioada anterioară cuceririi romane sînt (în afară de Galabrioi(?)), numele prinţului Baton fiul lui Longaros (cf. Langaros la agrianii traci) şi Etuta. Dardanii erau un trib dîrz şi tenace, cu forme de viaţă primitive, care s-au menţinut ca unitate etnică pînă în sec. al III-lea e.n. (Cassius Dio, LI 27). Toponimia Dardaniei pare a fi în majoritate de tip tracic (Scupi, Naissos, Bederiana, Vizianus etc, ca şi cele din sec al Vl-lea, Procop.), la fel ca onomastica inscripţiilor din sec. II — IV e.n. (Delus, Mu-catus, Mestula, Daizo, Ettela, Bessus natione; cultul „cavalerului trac" ; în sec. V nume ca Zimarchus, Ditybistus, Boraides etc). Elementele illyre sînt relativ puţine în Dardania: un Dassius la Scupi, Dasa la Ulpiana, Epicadus miles ex Dardania ex vico Perdica ; încît numai o parte redusă a Dardaniei poate fi considerată illyrică în epoca romană: bazinul rîului Ibar. Pretutindeni însă este evident amestecul elementelor illyre cu cele (mai numeroase) trace, fiind probabil vorba de expansiunea tracilor dinspre est 30. De la izvoarele Moravei (Margus), linia de hotar illyro-tracă mergea direct spre nord la Dunăre, aproximativ paralel cu limita dintre provinciile romane Dalmaţia şi Moesia Superior, pînă în preajma oraşului Singidunum (Belgrad). în cuprinsul Dalmaţiei se constată elemente izolate trace (toponime Thermidava — Theranda(?), Bryg-; triburi Brygi, Brugoi, Tralli etc; antroponime Tere(n)s, Bessus ş.a.; reliefuri ale „cavalerului trac"), care însă este problematic dacă îndreptăţesc a se vorbi de o „mare expansiune" tracică pînă la Adriatica (preconizată de C. Patsch, în 1907) 31. Limita de n o r d a populaţiilor illyre era aproximativ pe Dunăre — Drava, o zonă de amestec intens cu triburi celtice şi pannonice; la cursul inferior al Savei erau stabiliţi scordiscii (Scordistae) şi tauriscii (Tauristae), iar pe cursul superior varcianii, latobicii şi alte clanuri sau elemente izolate celtice. Pannonia nu poate fi declarată „teritoriu illyric compact" 32, căci cea mai mare parte a zonei dintre Drava şi Dunăre, cu deosebire la nord şi est, era 30 R. Vulpe, EDR, III, p. 161-165; cf. AISC, IV, p. 112-126. 31 Cf. AISC, IV, p. 135-141. Supra, nota 29. 33 Th. Mominsen, Romische Gesch., V, p. 182; R. Vulpe, EDR, III, p. 144. AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA 85 locuită de populaţii pannonice (araviscii, boiii, cotinii, tauriscii etc.) cu antroponime celtice ori de tip celtic (inscripţii şi monete locale). Illyrii se află numai în zona de sud a provinciilor romane Pannonia, în preajma fluviilor Savus şi Dravus. La Sirmium (teritoriu Amantini) : L- Valerius Dazas, Pannon. domo Flavia Sirmium; Dasmenus şi Dasius (3, sau 4 exemple), Glavus ; la Cornacum (topor.. celtic) : Dases Dasmeni f(ilius) Cornac(atus), dar Sepenestus Rivi f. Corn. este echivoc (celtic sau illyric) ; la Cibalae (teritoriul breucilor sau aman-tinilor) : Deazius, Dassianus (alături de tracii Dalutius, Dolea, Polazis etc). Spre nord de Drava (teritoriul numit în ung. Dunântul „dincolo de Dunăre") există elemente illyre: Oseriates şi Andizetioi ar putea fi de această obîrşie, iar nume ca Bato la celţii aravisci ori în alte puncte ale zonei de nord şi est a Pannoniei romane nu sînt rarităţi; majoritatea par să fie însă militari sau descendenţi din elemente militare venite dinspre sud chiar din Dalmaţia. Aza-li 33 au unele antroponime illyre sau de acest tip, ca Dasmenus, Liccaius( ?), Tutuia, Breucus, alături de altele celtice ori pannonice : Atta Nivionis f. Aza-lus (CIL, XVI 96), Aicea Cansali Asalia, Solvă princ(eps) Azaliorum 34; numele tribului (scris şi Asalt, Ansali) nu pare să aibă ceva comun cu Ozoli din Locris, dar nu poate fi explicat deocamdată etimologic şi rămîne deschisă eventualitatea originii illyre ori celtice. Spre nord-est şi vest illyrii se învecinau şi se amestecau cu numeroase elemente celtice, pannonice, norice şi venete (iapozii illyri erau un „amestec de illyri şi celţi"). Este posibil şi necesar a separa cît mai riguros aceste seminţii de limbă indo-europeană, căci ele vorbeau un idiom net deosebit de cel illyric, atît celto-pannonii, cît şi veneţii, ambele grupe de tip „centum", lucru foarte important, căci asemenea elemente etno-iingvistice nu puteau să participe (prin resturile limbii lor) la formarea romanităţii balcanice şi carpato-dunărene al cărei substrat lingvistic este de tip satem, la fel ca limba albaneză. Prin urmare, nu apare deloc verosimilă (iar din punct de vedere strict lingvistic este chiar exclusă) vreo legătură între populaţiile românofone şi albanezi pe de o parte, şi triburile celtice, venete etc. (de limbă centum) de altă parte. Raporturile lingvistiee traco-illyre. S-a afirmat de unii erudiţi în sec al XlX-lea ca şi în ultima vreme că între populaţiile illyre şi cele trace a existat o foarte strînsă legătură de înrudire lingvistică şi deci etnică, vorbindu-se chiar de o grupă „traco-illyră" 35; alţii au preconizat o puternică influenţă şi expansiune tracică spre vest, în teritoriu illyric 86. Dar aici este cazul unei observări pripite, chiar superficiale a lucrurilor, a materialului documentar disponibil azi, în primul rînd a celui onomastic. Presupusa unitate arhaică „traco-illyră" a fost contestată categoric de Tomaschek în 1880 şi 1893, întrezărind just marile deosebiri dintre illyri şi traci: „numele proprii, la fel ca întreaga nomenclatură etnică şi topografică a Illyriei (Dalmaţia), Pannoniei, Veneţiei, Iapygiei şi Siciîiei este total diferită de cea a teritoriului Hemusu-lui, iar Strabo şi alte autorităţi ale antichităţii deosebeau net şi pe bună drep- 33 Azali ar fi illyri (EDR, III, p. 153) ; cf. A. Graf, Ubersicht der alten Geographie von Pannonien (Dissert. Pann., I 5), Budapest, 1936, p. 25 şi 29; Illirii (1969), p. 30, 38, 172. 34 Nume romane: Viator Romani f. Azalus (CIL, XVI 178) ; Fuscus Luci f. Azalus (CIL, XVI 180); Primus [Iuli l(ibertus)] Asalus (ActaAnt, Budapest, IV 1967, p. 191). 35 Jokl, Illyrier, în RLV, VI, p. 43 — 45 ,,ein nahes Verwandtschaftsverhăltnis zwischen Illy-riern und Thraker ..." (în baza unor nume comune, sufixe identice -st-, -b-, -p- etc, care însă apar şi în alte zone de limbă indo-europeană). 36 C. Patsch (citat supra, p. 84); P. Ribezzo, Enciclopedia Italiana, XXII (1934), p. 947 ş.a. 86 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA-T tate grupa etnică illyră de cea traco-getică; încît de o bază comună mai intimă a celor două elemente naţionale nu poate să fie vorba" 3'. Evident, afirmaţia despre apartenenţa illyrilor la grupa „greco-italică" nu e valabilă; dar este sigur că baza etno-lingvistică a grupei traco-getice era diferită de cea illyro-messapică. „înrudirea consta (precizează acelaşi erudit) numai în faptul că erau membre ale comunităţii etno-lingvistice indo-europene, ca de pildă germanii şi slavii, italicii şi grecii ... în informaţiile anticilor lipseşte orice indiciu care să permită concluzia că cele două grupuri reprezentau o unitate etnică . .. Tipul somatic illyr era diferit de cel tracic, la fel ca factura psihică; deosebirea este remarcabilă în limbă şi mai ales în sistemul onomastic" 38. Astfel, începînd cu materialul cel mai bine cunoscut: numele proprii cele mai caracteristice şi mai frecvente sînt diferite la illyri şi la traci (supra, p. 74) ; la illyri lipsesc elementele toponimice frecvente şi tipice ale traco-geţilor: -bria, -dava, -dizos, -para etc, toponimia avînd la bază elemente total diferite, alte radicale, din care puţine apar şi în zona tracică. Toate aceste fapte sînt indicii puternice despre specificitatea fiecărui grup etno-ling-vistic: illyrii în nord-vestul, iar traco-dacii în nord-estul Peninsulei Balcanice şi în Dacia carpatică, Sarmatia Europea etc. Studiul comparativ al resturilor de limbă (onomastică) a arătat că o seamă de elemente lingvistice (radicale, sufixe etc), considerate de unii trace, illyre ori „traco-illyrice", sînt de fapt răspîndite şi la alte populaţii de limbă indo-europeană (celţi, pannoni, epiroţi, eleni etc.) ; deci nu pot constitui probe în sprijinul pretinsei unităţi „illyro-trace" (supra, n. 35). Sigur este deocamdată numai că illyrii şi tracii aveau exact acelaşi sistem fonetic şi derivarea cu sufixe a numelor proprii, ca şi compunerea, posibil multe elemente gramaticale şi lexicale. Ansamblul elementelor lexicale din onomastică (cunoscute la ambele grupe mult mai bine decît lexicul graiului lor uzual, din glose) prezintă însă diferenţe importante, cum s-a arătat, — fapt care (în măsura reflectării limbii vii în sistemul onomastic) indică existenţa a două idiomuri satem indo-europene diferite. Au fost identificate elemente comune în onomastică: 37 W. Tomaschek, Mittheil. Geograph. Gesellschaft, Wien, XXII 1880, p. 567 „die Eigennamen, sowie die gesamte ethnische und topographische Nomenklatur Illyriens (Dalmatiens), Pannoniens, Venetiens, Iapygiens und Sikeliens total verschieden ist von jener im Haermisgebiet; Strabo und die anderen Autorităten des Alterthums mit Recht die illyrische Volkergruppe scharf absondern von der thrako-getischen. Von einer innigen gemeinsamen Unterlage beider nationalen Elemente kann nicht die Rede sein; das Illyrische schliesst sich durchaus an das graiko-italische an, das thra-kische am engsten an die eranische Gruppe . .."; deosebirea ar rezulta şi din tipul somatic diferit: illyrii zvelţi, înalţi, bruneţi; tracii „îndesaţi, cărnoşi", blonzi; dar şi unii şi alţii: excelenţi ostaşi ai armatei romane. Illyrii s-ar fi transformat în albanezi, iar tracii s-au romanizat 1 complet {românii de mai tîrziu). 28 W. Tomaschek, Das Verhălînis der Thraker und lllyrier zu einander, în Mittheilungen d. Anthropol.Gesell., Wien, XXIII 1893, Sitz.ber. 32-36; p. 35 „... die Verwandtschaft bestand nur insofern, als beide Volker uberhaupt Glieder der indogerm. Sprach- und Volkerwelt darstellen, wie beispielweise Germanen und Slawen, Italer und Griechen; es waren sebststândige, von einander bestimmt zu sondernde Glieder, deren Urspriinge moglicherweise auf ganz verschiedene TJrelernente zuriickgingen. In den Eerichten der Alten liegt nichts vor, was auf eine ethnische Einheit beider Glieder schliessen liesse . . . ; zeigen sich wesentliche TJnterschiede zuerst in leiblicher Hinsicht . .. Schărfer tritt der TJnterschied der lllyrier und Thraker in der Psyche hervor . . . Fiir uns am ent-scheidendsteu erweisen sich jedoch die sprachlichen TJnterschiede. Denn die Sprache . .. das Wesen eines Volkes ausgemacht hat . . . Die Personennamen beider Nationen enthalten nicht die mindeste Gemeinsamkeit und Aehnlichkeit. Die thrakischen erweisen sich als echt indogermanisch; es sind meistens Composita .. . ; die illyrischen Namen dagegen sind in ăusserst seltenen Făllen Zusammen-setzungen; sie gehen meistens von einer Basis aus, an welche, wie im Italischen und Btruskischen, in enc?loser Abwechselung ein, zwei, drei und mehr Deriwationssilben angefugt sind..." (p. 36). AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA trcico'getic Abre- (autropon.) A puii (Dacicus Appulus) Balaş, -balos (autropon.) Bazobalis (autropon.) Benni (etnonim) Bila (antropon.) Bit(k)us (antropon.) Brend-, Brentopara (topon.) BuberJis (antropon.) Buzos, Byzes (antropon.) Dardanos, Dardapara (topon.) Daunion (topon.) Derzis, Derzenus (antropon.) Ditus, Ditu- (antropon.) Conta-desdos (rîu) -gentus (antropon.) Langaros (autropon.) Lapepor (antropon.) Malva (topon.) Nttsatita (antropon.) Pyrurredes (antropon.) Rigasis, Rigosus (antropon.) Sapaioi (etnonim) Sita, Seita (antropon. Tabusus (antropon.) Taesis (antropon.) Terpyttos, Tarpo- (topon.) Tiuta, Tiutamenus (vicus) Tribalii (etnon.), Tribanta Zaca, Zec- (antropon.) Zantiala (antropon.) Zeres, Zenila (antropon.) 87 illyric Abroi (etnonim) Aplo, Aphis, Apulifaj Balacras, Ballaios (antropon.) Con-bazetas (Pmessapic) Bennar- (raessap.), Bennus bilia, Bilios (messap.) Bituvant- (antropon.) Brendice, Brent-, Brundisium (topon.) Bubent- (antropon.) Buzetius, Buzos (antropon.) Darăi, Dardani (etnonim) Dauni (etnonim) Derzines (antropon. ? messap.) Ditus (antropon.), Ditiones (etnon.) Dizeros (rîu) Gentios (antropon.) Longaros (antropon.) Laparedon (antropon. messap.) Malvesa (topon.) Nosetis (antropon.) Prorado (antropon.) Rigias (antropon. messap.) Separi (etnonim) Sita (antropon.) Tabăra (antropon. messap.) Taizi (messap.) Terponos (topon.) Teuta (antropon.; messap. Taot-) Tribulium (topon.) Zaca (antropon.) Zanatis (antropon.) Zaristhes, Zair- (antropon. messap.) Ziletes (antropon. messap.) Zorada (antropon.) Ziles (antropon.) Zor-, Zures (antropon.) --------- s şi, eventual, alte elemente (cuvinte, nume proprii) înrudite etimologic. Poate să fi avut dreptate cu un veac în urmă Konstantin Jirecek afirmînd că tracii şi illyrii erau înrudiţi cam ca slavii cu lituanii sau ca germanii cu scandinavii 39. Remarcabil în cel mai înalt grad (din punct de vedere comparativ) este de asemenea faptul că la illyri sînt foarte puţine nume compuse, abia 15 antroponime, 10—14 la messapii din Italia şi 5 teonime, deci în total maximum 35 nume din vreo 800—1000 nume proprii, faţă de peste 500 compuse din totalul de peste 2200 nume cunoscute la traco-daci. Asemenea cifre nu sînt fortuite ; ele comportă o semnificaţie lingvistică specială, în legătură cu o evoluţie social-etnică şi istorică deosebită a celor două mari grupe etno-lingvistice din zona dinarică şi car-pato-balcanică: illyrii şi traco-geţii. 89 K. J. Jirecek, Geschichte der Bulgaren (Praga, 1876), p. 57 „Thraker und lllyrier standen zu einander in einem ăhnlichen Stammverhâltnisse wie Slawen und Lithauer, oder Deutsche und Skandinavier". Dar apoi (p. 67) vorbeşte de o „thrako-illyrische Race". 88 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I 4. ROMANIZAREA ILLYRILOR ŞI A TRACO-DACILOR Existenţa unei numeroase populaţii provinciale romanizate (latinofone) în vasta zonă balcano-dunăreană şi carpatică (dintre Marea Adriatică, Pontul Euxin şi Someşul Mare), din care s-a format poporul român cu limba sa romanică în patru dialecte, este rezultanta unui îndelungat proces social-istoric de mare însemnătate: romanizarea populaţiilor din acest spaţiu. De altă parte, existenţa limbii indo-europene de tip satem şi a comunităţii social-etnice a albanezilor (şkipetari) la limita sud-estică a teritoriului etnic illyr este legată evident de faptul istoric (ceva mai complex şi obscur pentru noi) al perpetuării unui grup etnic vorbind o limbă de tip satem din Peninsula Balcanică (ori zona carpato--danubiană ?), limbă care n-a fost înlăturată integral (ca structură) prin latina populară în urma procesului de romanizare. De aceea este necesar a examina pe scurt în linii generale acest fenomen, de a cărui justă înţelegere depinde în mare măsură elucidarea raporturilor vechi albano-române, a substratului românesc şi a etnogenezei. Fiinţarea şi dăinuirea unei populaţii (popor) ca entitate social-etnică şi istorică este legată, în primul rînd, de existenţa şi utilizarea continuă a limbii ei naţionale strămoşeşti (alături de etnonimul corespunzător, nume de popor sau trib), limba fiind principalul element distinctiv al etnicităţii şi prima caracteristică a formaţiei politice-statale. Limba populaţiilor illyre şi a celor traco-getice (în sens larg, complexiv) s-a păstrat vie ca organism social (prea puţin alterată de influenţe externe), utilizată ca mijloc de comunicare şi de legătură între indivizi, grupuri şi triburi, — pînă în perioada cînd a intervenit acel important eveniment militar-politic care era expansiunea şi cucerirea romană, în etape, a Dalmaţiei, Pannoniei, Macedoniei, Traciei, Moesiei şi Daciei. Atare fenomen a creat o nouă situaţie, radical modificată: populaţiile illyre şi traco-getice trăiesc în cadru şi condiţii diferite, în alt mod de producţie, care au avut o influenţă determinantă, în sens negativ şi destructiv asupra idiomului şi formelor de viaţă indigene. în funcţie de apropierea faţă de Italia, de durata şi intensitatea ocupaţiei şi presiunii romane, se poate aprecia gradul de romanizare a populaţiilor balcanice şi carpatice. Aspectul esenţial în acest fenomen social-istoric este dispariţia limbii, a idiomurilor specifice indigene, înlocuite prin latina populară. Deoarece graiurile illyre şi traco-getice nu au fost scrise şi nu li se cunoaşte extensiunea în spaţiu şi în timp, vitalitatea şi durabilitatea, nu sîntem în măsură a stabili felul şi data la care ele au început să cedeze terenul, să fie uitate după o perioadă firească şi necesară de bilingvism (illyro- şi traco-latin) în teritoriile etno-lingvistice respective sau (mai puţin) în alte zone şi provincii unde elementele trace şi illyre s-au răspîndit şi stabilit începînd din sec. I î.e.n. în această privinţă se pot face numai prezumpţii, mai ales că problema duratei limbilor illyră şi tracă este mult complicată de chestiunea deocamdată echivocă a obîrşiei limbii albaneze, ca şi de mult controversatul element lexical indigen (preroman) în limba română. Dar celălalt material de limbă : numele proprii (în texte literare şi în inscripţii) poate fi urmărit şi identificat destul de precis atît în etapele de înflorire şi răspîndire maximă, cît şi în faza de scădere şi dispariţie, în legătură cu fenomenul romanizării populaţiilor care le purtau şi a localităţilor şi teritoriilor provinciale illyro-trace. De multă vreme s-a recunoscut însemnătatea deosebită a procesului social--istoric, în primul rînd de natură lingvistică şi culturală, mai puţin propriu-zis AUTOHTONII IN BALCANI Şl ÎN DACIA 89 etnică, al romanizării populaţiilor provinciale în Imperiul ■- roman, din care au rezultat „popoarele neolatine (romanice)"; este fenomenul de largi dimensiuni şi durată definit în mod pregnant cu aproape un veac în urmă de către F. Bngels într-un pasaj celebru: peste toate ţările din bazinul Mării Mediterane a trecut veacuri de-a-rîndul rindeaua nivelatoare a stăpînirii romane .. . Administraţia şi dreptul roman au dizolvat pretutindeni vechile uniuni de gintă şi odată cu ele nimiciră şi ultima rămăşiţă de activitate independentă locală" 40. îndelungatul proces complex al romanizării populaţiilor provinciale, a acelor numeroase şi variate „nationes" ale Imperiului 41, a fost determinat şi favorizat de cîţiva factori şi împrejurări care s-ar putea rezuma schematic în : — armata de ocupaţie, recrutarea populaţiilor provinciale în formaţiile romane (auxilia, legiuni, flotă, etc.) şi serviciul militar îndelungat (25 de ani sau chiar mai mult), cu toate obligaţiile şi privilegiile pe care le implica; — organizarea administrativă, aparatul de guvernămînt, control şi exploatare ecouomic-fiscalâ a provinciilor; — elementele italice, funcţionari, negustori, patroni, proprietari şi o bună parte din militarii legiunilor etc. ; — elementele de colonizare şi imigraţii din alte provincii, atestaţi în inscripţii (majoritatea din ei fiind uşor de recunoscut după antroponime, indicaţia obîrşiei etnice, teritoriale, culte religioase etc.) ; organizarea vieţii urbane şi a municipalităţilor, a canabaelor şi localităţilor unde s-au stabilit militarii.şi veteranii cu familiile lor numeroase ; — religia romană şi cultele provinciale, chiar cele exotice zise „orientale" (semite, asianice, iraniene, egiptene etc), vehiculate de provincialii romanizaţi; — circulaţia intensă a oamenilor, produselor, ideilor, formelor de viaţă romane, toate în limba oficială a Imperiului: latina. Precum s-a spus şi este îndeobşte recunoscut, informaţiile documentare din şi despre idiomurile şi populaţiile indigene sînt diferite cantitativ şi calitativ în zona illyră şi în cea traco-getică, fiind în funcţie mai întîi de vechimea şi intensitatea procesului romanizării, de avansarea acestuia, — care se ştie că are două aspecte mai de seamă în ce priveşte grupele etnice: a) înlocuirea antroponi-melor; b) înlocuirea limbii vorbite, cotidiene. Dat fiindcă despre al doilea aspect (limba vie) nu avem nici un indiciu direct; situaţia ei poate fi indusă ori rezultă cu oarecare aproximaţie din raportul antroponimiei illyrice şi trace cu cea „ofi- 40 Fr. Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Editura Politică, Bucureşti, 1957; p. 147. 41 Asupra romanizării există o bibliografie abundentă în multe limbi europene, isto-rică-arheologică şi filologică-lingvistică, din care sînt de menţionat aici numai cîteva lucrări principale, mai importante: Julius Jung, Roemer und Romancn in den Donaulănăem, Innsbruck, 1877, ed. II 1887 ; Die romanischen Landschaften des romischen Reiches, 1881 ; Al. Budinszky, Die Ausbreitung der lateinischen Sprache iiber die Provinzen des romischen Reiches, Berlin, 1881 ; Th. Momrnsen, Romische Geschichte, voi. V (die Provinzen von Caesar bis Diocletian), ed. VI (1909) ; Gaston Boissier, L'Afrique romaine, Paris, ed. III (1907), p. 315 — 360 „la conquete des indigenes" ; Vasile Pârvan, începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923, 247 p. (cu unele critici şi completări: C. Daicoviciu, Studii şi referate, I, 1954, p. 173—176); B. Gerov, L'aspect ethnique et Hnquistique entre le Danube et les Balkans ă l'epoque romaine (I — III s.), în Studi Urbinati, 1959, p. 173—191; H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale ■ imperiului roman, Bucureşti, 1960; ed. II: La langue latine dans le sud-est de VEurope, Bucureşti, 1978; E- Swoboda, Zur Frage der Romanisierung (Vortrag), în Anzeiger der osterreich. Akademie, philos.-histor. Klasse, 100. Jhrg. 1963, p. 153-173; RevRHist, IV 1965, p. 887-900. Despre Dacia îu special, cu amplă bibliografie: C. Daicoviciu, La Transylvanie dans Vantiquite, Bucureşti, 1945, p. 104 — 165; Romani-zarea-.Daciei, în Apulum, VII, 1968 [1969], p. 261 —271 = Beitrăge zur Alten Geschichte ur.d deren Nachleben. Festschrift fiir F. Altheim 1968, Berlin 1969, p. 535-548; N. Gudea, în Apulum, XIII, 1975, p. 95—109. Die Sprachen im Romischen Reich der Kaiserzeit. Kolloquium 1974. K6I11 —Bonn 1980, 365 p. infra, p. 191-193, 211. 90 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA I cială" romană. S-a relevat că (în baza textelor literare şi epigrafice, respectiv papyrologice) antroponimia illyră dispare ceva mai de timpuriu decît cea traco--getică: ultimele nume de persoană „naţionale" la illyri sînt din sec. IV e.n., în timp ce numele trace ajung chiar pînă la începutul sec. VII. înlocuirea antroponimelor indigene s-a făcut la illyri şi la traco-daci în acelaşi fel ca la toate celelalte „nationes" din Imperiu, desfăşurîndu-se în mod inegal cu unele fluctuaţii şi chiar „reveniri" la formele tradiţionale indigene, în cîteva etape ce ar putea fi rezumate astfel: A) ha. început, în textele literare-istorice şi mai ales în epigrafe (în IUyiicum, Tracia, Moesia ori în afară), illyrii şi tracii apar cu un singur nume, cel etnic, „naţional", ereditar (primit) în familie, acasă: Bato, Dasius, Pladomenus, Plares, Verzo; A ulu-centus, Bititralis, Bithys, Decebalus, Sassa, Scorilo ş.a., ori cu filiaţia, de ex. Bato Liccai, Teuta Vietis, Sceno Batonis; Aulupor Aulusani, Clagissa Clagissae, D-olanus Esbeni, Meticus Solae, Diurpaneus Sterissae filius; B) Intervine prima „inovaţie": illyrul (tracul, dacul) adoptă un nume roman pe care-1 introduce şi exprimă eventual prin formula „qui et" („care se numeşte şi — ") : Planius Baezi qui et Magister (cf. Marcus Valerius Dromochctas sive CalKpartlienus) ; ori poartă numele roman, cu patronimic indigen: Cassius Dasantis, Gemellus Breuci, Maximus Diti, Caius Epicadi f(ilius) ; Quintus Mucatralis (filius) ş.a. Dar nu lipsesc cazuri de revenire la numele indigene; adoptarea unui nume roman nu însemna şi obţinerea automată, obligatorie a cetăţeniei şi „naturalizării" romane12, căci în Imperiu era frecvent cazul cînd provincialii de condiţie peregrină luau cu de la sine putere un antroponim roman la care nu aveau dreptul după legile şi normele statului roman. Adesea numele individual „barbar" era păstrat drept cognomen în sistemul cu „tria nornina" : T(itus) Flavius Plassus, Flavius Epicadus, Aurelius Scenobarbus; Ulpius Aulucentus, Aelius Bithus, Silvinius Decibalus, Marcus Valerius Dromochctas etc. ; C) Nume corecte şi complet romane, alături de care rămîn cele anterioare illyre (trace), recent înlocuite, dar purtate ca suvenir distinctiv, de care illyro- şi traco-daco-romanul nu dorea încă sau nu putea să se despartă dintrodata ca de o haină veche şi pe care îl lega de noul său nume prin aceeaşi formă „qui et" (cu care alţii îşi legaseră de numele „barbar" pe cel rosnau adoptat) : M(arcus) Baebius Ceîer qui et Bato Dasantis (filius), A. Iulius Valens qui et Diza Serri şi mulţi alţii; D) Toate trei elementele nomenclaturii sînt romane, existînd numai menţiunea obîrşiei etnice („naţionalitatea") : M(arcus) Aurelius Fuscus natione Delmata, T(itus) Iulius Verecundus nati(one) Del(mata) ; P(ublius) Aelius Avitus nat. Thrax, Aareiius Iulianus nat. Dacus ş.a.m.d. ; în asemenea epigrafe, „Romanii" Aurelius Fuscus, Iulius Verecundus, Aurelius Iulianus şi alţii cu depline şi impecabile nume clasice ar putea fi consideraţi de orice neam, din orice provincie, chiar din Italia ori din Roma. După dispariţia determinativului etnic-tribal „Delmata", Ditio", „Maeze-ius", „Thrax", „Sapaeus", „Bessus", „Dacus", „Geta" etc, lipseşte un indiciu asupra obîrşiei „romanului" respectiv; astfel sfîrşesc toţi provincialii angrenaţi în procesul romanizării: abandonînd orice semn distinctiv (nume, ethnieon sau locul natal), din care să rezulte provenienţa etnico-teritorială; se pierde urma etnicităţii illyre, trace, moesice, geto-dace, ca şi a celei celtice, iberice, gallice, pannonice etc, în marea comunitate social-culturală şi de limbă a „romanilor imperiului". Epoca şi felul cum populaţiile illyre şi traco-getice apar (după numele proprii) nî inscripţiile provinciilor respective ori în afară indică o fază destul de avansată a procesului de romanizare: antroponimele indigene (neromane) sînt relativ puţine, majoritatea lor s-au pierdut, înlocuite cu cele romane ; de aceea antro- 42 Despre cetăţenia romană primită de provinciali, mai ales prin constituţia lui Caracaila (a. 212) : Em. Condurachi, La costituzione Antoniniana e la sua applicazione nell' Impero Row-ans, în Dacia, II, 1958, p. 281 — 316; G. AlfSldy, Note sur la relation entre le droit de cite et la nomen-clature dans l'Empire Romain, în Latomus, XXV 1966, p. 37—57; H. Wolff, Die Constituţia Antoniniana, Koln, 1976. AUTOHTONII IN BALCANI .ŞI IN DACIA 91 ponimia populaţiilor balcano-dunărene şi carpatice din antichitate (în special a geto-dacilor) este atît de puţină la număr şi atît de puţin frecventă în documentaţia literară şi epigrafică greco-romană, la indivizi originari din aceste zone şi de „naţionalitate" cu siguranţă illyră, tracică, daco-getică etc. Adevărat că, precum este firesc şi se admite, inscripţii (pe care să-şi perpetueze numele) puneau numai păturile de sus ale societăţii, cei înstăriţi şi influenţaţi mai mult de cultura urbană şi modul de viaţă adus de romani; dar atare situaţie nu justifică unele aserţiuni ca aceea că „romanizarea indigenilor era foarte puţin intensă" în Moesia Superior şi că aici „materialul antroponimic arată limpede cum romanizarea sprijinită de guvern a început abia în sec. II" 43. Chiar dacă va fi fost întîrziat ori s-a produs mai greoi, procesul de romanizare a pătruns în marea masă a populaţiei locale destul de timpuriu, în Moesia, Dalmaţia şi alte provincii; va fi avînd dreptate acelaşi cercetător budapestan cînd constată cu privire la Moesia Superior: „unde romanizarea a început mai tîrziu decît la Scupi, locuitorii indigeni peregrini nu au lăsat inscripţii". Scăderea sfîrşită prin totala dispariţie a numelor de persoane (ca şi de triburi, etnonime şi „ethnica") indigene (illyre, trace, geto-dace) nu este un fenomen fortuit, ci reflectă începutul şi simptomul concret al procesului de integrare a provincialilor în romanitate, paralel cu dispariţia prin înlocuire a limbii vii populare illyre şi traco-getice. Este evident sau măcar foarte probabil că un illyr cu numele „naţional" Bato, Dasius, Dasmenus, Epicadus, ori Pladomenus, un trac sau geto-dac Aulucentus, Bititralis, Decebalus, Diurpaneus, Dizatralis, Sterissa ş.a. (care scriau latina, ori figurau într-un asemenea text epigrafic), la fel ca toţi militarii încadraţi în formaţiile romane ori „civili" din aparatul adrrtinistrativ-statal roman vorbeau această limbă în mediul social şi familiar, în relaţiile intime ori în cele publice (armată, administraţie, la oraşe, în ateliere, în mediul rural, pe ogoare, în cariere etc), cunoscînd şi idiomul lor indigen (fie în Dalmatia-Pannonia, Moesia, Dacia, fie în Gallia, Britannia, Africa, Syria ori Italia) ; — cu atît mai simplu şi firesc era ca un illyro- sau traco--roman cu numele Marcus Baebius Celer qui et Bato, A. Iulius Valens qui et Diza, Iulius Verecundus, Aurelius Iulianus ş.a. să cunoască bine utilizînd în conversaţie şi chiar în scris limba stăpînirii, care a devenit pe încetul propriul lor idiom, mijlocul general, uniform, exclusiv de înţelegere şi comunicare în relaţiile social-economice a tuturor provincialilor, militari sau civili, illyri, pan-noni; traco-daci, galii, semiţi, mauri, africani sau de alt neam. Dar latina populară nu putea să fie limitată la cercul acelor elemente mai „răsărite", cu raporturi şi rosturi de seamă în aparatul militar sau administrativ, în economia şi comerţul romane, ori la „vîrfurile" unei societăţi stratificate în clase antagoniste, atît la Roma şi în Italia, cît şi în provincii (vorbind în primul rînd de cele occidentale, europene). Această limbă vorbită şi scrisă peste tot a pătruns în masele largi populare, în păturile de jos ale locuitorilor provinciali. S-a relevat şi se admite îndeobşte că latina învăţată de nişte oameni în majoritate foarte simpli şi săraci, analfabeţi şi fără/tradiţiile unei puternice culturi proprii sau de împrumut, era o limbă de acelaşi nivel, modestă, simplificată, cu erori gramaticale, solecisme, „barbarisme", faţă de latina literară, clasică, „puristă" ; atare situaţie faptică este ilustrată şi dovedită de inscripţiile făcute sau ,,comandate" de către „romani" provinciali, fiind vizibilă în conţinutul romanic al limbilor neolatine derivate din latina „vulgară". Restrînse mereu 4« A. Mocsy, Acta Archaeologica, Budapest, XI 1959, p. 302. 92 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I spre interiorul provinciilor balcanice şi în Carpaţi, prin zonele de munte, unde circulaţia era mai puţin intensă, manifestările românismului ceva mai puţin accesibile, idiomurile indigene nu puteau să reziste multă vreme puternicei concurenţe a limbii oficiale latine, lipsindu-le o bază economică-socială solidă, un cadru politic şi cultural în care să-şi aibă rostul şi sprijinul, să fie apărate contra unui adversar dîrz şi mult superior, dominant în chip absolut între /•.cinaţi ea şi Dunăre, Marea Neagră şi Someş, în curs de cîteva secole. Este greu, aproape imposibil a stabili în ce măsură şi cît timp anumite „insule" de limbă indigenă illyră şi traco-getică se vor fi menţinut în adîncul văilor de munte, pe plaiurile Dalmaţiei ori Moesiei şi Daciei carpatice. Tot ce s-a afirmat ori presupus despre persistenţa idiomurilor indigene în Peninsula Balcanică era bazat pe deducţii şi analogii, pe fizionomia şi extensiunea limbii române şi a populaţiei ro-mânofone, pe structura şi afinităţile limbii albaneze, adică pe elementul comun albanezilor şi românilor şi pe conţinutul romanic comun celor două limbi. Din cauză însă că illyră şi traca (respectiv alte idiomuri preromane din spaţiul carpato--balcanic) sînt cunoscute atît de puţin şi de lacunos, ca şi din cauza confuziilor frecvente şi destul de grave făcute de unii balcanologi pînă acum, nu s-a putut stabili aproape nimic în privinţa influenţei specifice pe care substratul illyric şi cel traco-getic au exercitat-o asupra romanităţii (limbii) balcanice şi carpato-dunărene, în primul rînd sub raport lexical. Este foarte probabil, în principiu, că în tot Illyricum s-a format o singură pătură uniformă de „romani", care se deosebeau destul de puţin de la o zonă la alta după baza etno-lingvistică indigenă (preromană), adică (după zone, dinspre vest către est) illyrică, dardano--peonică, traco-moesică, geto-dacică etc. Din cauza amestecului şi a circulaţiei intense de cîteva secole între Adriatica, Dunăre, Pontul Euxin şi Someş a elementelor etnice provinciale din cele mai diverse şi a amestecului lor cu masele localnicilor indigeni, nu se mai poate stabili nici măcar cu largă aproximaţie aportul propriu-zis etnic-social şi lingvistic al bazei de tip illyr, tracic, getic etc. în consecinţă, nici locul unde trebuie plasată limba şi populaţia albaneză în cadrul balcano-dunărean al elementului autohton nu rezultă din nici un document sau indiciu antic, lingvistic ori istoric; acest loc este ori poate fi dedus cu aproximaţie din criteriile indicate mai sus. Timp de cîteva secole (VII —X sau XI) nu se ştie nimic despre populaţia de limbă romanică (ori despre unele „insule" care ar mai fi vorbit idiomuri indigene) în Peninsula Balcanică, atît în zona illyrică, cît şi în cea tracică, şi cu atît mai puţin în teritoriile daco-geto-romane din spaţiul carpato-dannbian. Prin urmare, nu poate fi determinat raportul dintre autohtonii romanizaţi respectiv neromanizaţi şi poporul român (românofonii) ori cel albanez. Din capul locului nu este probabil că ar fi fost romanizată complet numai fîşia de teren de la coasta Adriaticei şi de pe linia Dunării; precum este greşit a crede că limba latină-romanică s-ar fi putut menţine numai în aceste zone de cultură urbană (oppidană) mai intensă, după decăderea vieţii şi puterii politico-militare romane şi bizantine în Moesia, Tracia şi Dalmaţia, cu prăbuşirea limes-u\v,i dunărean şi pătrunderea slavilor în Moesia. Dimpotrivă, în interiorul Peninsulei' şi în Carpaţi, romanitatea de pregnant caracter rustic s-a -menţinut relativ mai uşor decît la periferie, pe linia Dunării ori a Mării Negre, prin faptul că era vorba, în primul rînd, de populaţia însăşi provincială illyro- şi traco-romană al cărui distinctiv principal era tocmai limba latină adoptată şi amestecată cu numeroase elemente lexicale preromane, indo-europene (de tip satem) care alcătuiesc principala dovadă despre romanizarea populaţiilor preromane şi legătura AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA 93 sigură, absolut evidentă dintre acestea şi „romanizaţii" de azi, poporul român, în cadrul mai larg al etnologiei carpato-balcanice a populaţiilor illyre şi traco--getice intră problema de interes înainte de toate lingvistic, dar totodată istoric privind Raporturile între illyră, traeo-dacică şi albaneză, care este încă o problemă dificilă, nesoluţionată, plină de obscurităţi. Albaneza de tip satem indo-european, vorbită de poporul albanez (arnăuţi, în limba lor naţională: şkipetari, ţara Şkipnia, Albania; răspîndiţi în enclave compacte prin Serbia, Grecia, Dalmaţia, Italia etc.) a fost considerată de cercetătorii moderni ca derivînd din illyră sau din tracică. Ea conţine numeroase elemente lexicale vechi latine (cf. infra, p. 104), greceşti, slave şi turceşti. Unii erudiţi din sec. XIX (J. G. Hahn, W. Tomaschek, S. Bugge etc.) au încercat explicarea multor nume şi cuvinte illyre sau messapice cu ajutorul limbii albaneze, — tentative lipsite de orice valoare şi care nu ajută prin nimic la studiul etimologic al illyrei ori la stabilirea vreunei legături reale de înrudire al acesteia cu albanezii. Opiniile asupra limbii şi naţiunii albaneze sînt împărţite în două grupe, principale : a) obîrşia illyrică, după Thunmann (supra, p. 38), J. G. Hahn (1854), Gustav Meyer (supra, p. 47), P. Kretschmer (1896) ş.a.; b) tracă, după H. Hirt (1898; 1905 ; din cauza caracterului centum al illyrei preconizat de Hirt şi a puternicelor analogii dintre albaneză şi română, care este o limbă romanică dezvoltată pe bază tracică), Gustav Weigand (supra, p. 55), D. Detschew (1952) etc. Unii filologi au adoptat o soluţie mediană, considerînd albaneza ca o limbă „traco-illyră" (N. Jokl, S. Mladenov), termen etno-lingvistic tot atît de echivoc din punct de vedere comparatistic ca, de exemplu, „greco-latin" ori „italo-celtic". Rezultatele cercetărilor asupra originii şi a formării albanezei 44 nu pot fi considerate ca definitive ori măcar parţial satisfăcătoare, în primul rînd din.cauza că sînt bazate pe elemente lingvistice, indirecte, ticluite, de valoare dubioasă. De fapt, o legătură documentară de continuitate sigură şi limpede între albanezi şi illyri, respectiv tracii antici (ori geto-daci, carpi ?) nu a putut fi identificată pînă acum (nu înseamnă însă că ea nu va putea fi descoperită în viitor). Totul se bazează pe un material comparativ lingvistic ori etimologic adesea echivoc, pe probabilităţi vagi şi chiar pe aparenţe înşelătoare, ce nu rezistă unei critici mai severe şi care au stîrnit multe nedumeriri şi încurcături4S. Atare elemente de limbă şi de onomastică, pe care amatorii de etimologii şi unii „balcanologi" grăbiţi le-au corelat prompt între ele adesea la bună întîmplare, nu spun nimic cu privire la problema esenţială a obîrşiei şi teritoriului ocupat în vechime de albanezi sau de strămoşii lor, unde adică s-a format şi păstrat comunitatea populară şi limba lor, "întreaga discuţie cu materialul lingvistic respectiv şi bibliografie :yS. Jokl, Albaner, în RLV, I (1924), p. 84-94; S. Mladenov, BalkA, IV 1928, p. 181-194: Decev, Charakt. p. 107-115 (LgBalk, II 1960, p. 190-198); B. Cabej, SCL, X 1959, p. 527-560 (supra, p. 63). 45 Analogiile toponimice din actualul teritoriu albanez, din Illyria, Pannonia, Tracia, Messapia, Grecia antică etc, analizate, grupate şi interpretate în cele mai variate feluri de către erudiţi în comparaţie cu vocabule din actuala limbă albaneză (chiar şi cu glose traco-dace), ori „etimologiile illyro-messapo-albaneze" (Hahn, Tomaschek, Bugge ş.a.) nu servesc la nimic util pentru elucidarea problemei albaneze, din simpla cauză că în majoritate sînt evidente artificii, forme fortuite, fictive, deci lipsite de semnificaţie istorică: de ex. Ludrum, Lugeion — alban. Vum (Vum) „noroi" ; Metu-barbis în Pannonia — alb. berak, brak „mocirlă" ; Malont— (Carintia, Grecia etc.) — alb. mal', rom. mal „Ufer" ; Pelagonia — alb. pclgu „băltoacă, mocirlă" ; Carpi — Carpates mons — alb. karpe „stîncă"; Tranipsai şi Tramarisca (trace) — alb. ter „dincolo" etc. ori sufixe ca -l-, -st-ş.a. ; Dardani — alb. dardhe „pară (fruct)", dardhan „ţăran" ; illyr Dasius — alb. daslie şi alte asemenea „etimologii" de tip popular, încropite la întîmplare. 94 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I cu aspectele actuale, în antichitate ori epoca medievală. Lipsind orice informaţie pozitivă, explicită, vreun document direct privind faza veche şi derivarea limbii albaneze din careva idiom cunoscut în sud-estul Buropei antice, rămînea cîmp liber deschis ipotezelor, speculaţiilor, deducţiilor celor mai variate. Astfel, în ce priveşte eventualitatea unei legături cu limba illyră s-a afirmat că aceasta fiind „de tip centum" (C. Pauli, H. Hirt, H. Krahe, Destchew ş.a.), albaneza satem nu putea să derive din illyră, iar originea ei şi a poporului albanez este de căutat nu în vestul, ci în estul Peninsulei Balcanice, zona tracică. O concluzie scoasă din asemenea premisă falsă („illyra limbă centum") trebue să fie falsă în aceeaşi măsură. Pentru apartenenţa albanezei la tracă s-a citat nu numai faptul că ambele sînt limbi de tip satem, ci şi argumentul scos din elementele vechi indo-europene comune limbilor albaneză şi română: aceasta din urmă fiind formată pe un fond etnic-lingvistic (substrat) traco-getic, urmează că acestuia îi aparţine şi albaneza. Astfel de concluzii se întemeiază mai mult pe operaţiuni de „logică" istorico-lingvistică, pe silogisme. S-a formulat chiar şi ipoteza că albanezii ar fi imigrat în Peninsula Balcanică venind din stînga Dunării de Jos, ca atare putînd să fie de neam traco-dacic sau carpo-dacic, eventual din alt trib de spiţă nord-tracică: este ideea emisă în 1910 de V. Pârvan, care însă mai greu ar putea fi fundamentată, acreditată şi admisă deocamdată, deşi este foarte ingenioasă şi ispititoare intuiţie 46; ea ar soluţiona uşor dificultatea ce se iveşte din faptul că albanezii reprezintă un popor şi o limbă indo-europeană (puternic influenţată de limba latină) ce nu s-au romanizat integral ca traco-dacii care stau la temelia limbii şi poporului român. Este destul de greu a spune ceva nou, mai concret şi precis decît s-a spus anterior 47 cu privire la limba albaneză, la etnogeneza albanezilor. Fonetica istorică a limbii lor de tip satem european poate fi pusă de acord atît cu illyră, cît şi cu traco-dacica (ambele de acelaşi tip satem). Dar în lexic nu se pot constata elemente comune, gramatica (flexiunea nominală şi verbală) illyră şi traco-getică sînt deopotrivă total necunoscute, iar albanezii nu par să fi moştenit nici un element cultural (de ex. vreun antroponim ori' toponim) din antichitate, atestat la illyri sau la traci 48. Nimic din lexicul şi antroponimia albanezilor nu se poate identifica în resturile fragmentare ale illyrilor şi ale traco-geţilor. în 48 „Die entgegengesetzte Auffassung vertritt — freilich in mehr allgemein andeutender Weise, ohne Begrundung irn einzelnen — Vasile Pârvan (ZrPh, 26 Beiheft [1910], S. 61 — 62). Der Ansicht, die Albaner seien eine halb romanisierte illyrische Tribus, setzt dieser Gelehrte unter Hervorhebung des relativ bedeutenden TJmfanges des alban. Gebietes und des hervorragenden Anteils der Albaner an der Bildung der serbocroat. und griech. Nation die andere entgegen : die Albaner seien zwischen dem 3. und 6. Jh.n.C. als Vorlăufer der Slaven von NO durch Siebenburgen gegen SW gezogen und hâtten sich nach und nach als Wanderhirten, sornit unbemerkt, in die Gegenden siidlich der Donau eingeschoben. Ich mochte hier zunâchts auf sprachliche Tatsachen verweisen, die schein-b a r geeignet sind, Pârvans Ansicht zu stiitzen. Der Name der Stadt Skutari — Skoder (etc.)" şi alte exemple nevalabile ori neverosimile cita eminentul albanolog şi „balcanolog" vienez N. Jokl, in art. Albaner, din RLV, I, p. 85 — 86. Dar în sprijinul ideii lui Pârvan despre obîrşia tracică a albanezilor (şkipetari) poate fi luată îu considerare mai curînd pătrunderea şi „colonizarea" carpilor în dreapta Dunării, mai ales în Pannonia; cf. infra, p. 171 — 172. " CercLg, III 1958, p. 102-103; RevLg, VI 1961, p. 82-84; CercLg, VII 1962, p. 107-127; RevLg, VIII 1963, p. 253-277; LbTrD, 1959, p. 100 si 113-115, ed. II (1967), p. 157, 181-184, 187-222 (infra, cap. IV). 43 Nici românii n-au păstrat decît foarte puţine autroponime romane antice, ca Nicoară, Şerbu, şi bisericeştile Sînnicoară < Sanctus Nicolaus, Sînziene < Sanclus dies lohannis, Sîmedru, Sînpetru etc, — fapt semnificativ, care însă nu poate constitui un argument sau un indiciu contra romanităţii şi a deplinei continuităţi a limbii şi a comunităţii populare a românilor din sec. II—VI pînă azi. Cf. SprThrD, p. 199. AUTOHTONII IN BALCANI ŞI IN DACIA 95 consecinţă, deocamdată este iluzoriu a susţine că fondul lexical vechi indo-european şi structura gramaticală a limbii albaneze sînt de factură şi de origine illyrică ori mai curînd tracică, sau chiar „moeso-dacică" 49. Adevărat este, de altă parte, că pentru obîrşia tracă ar putea să pledeze şi faptul că, în cadrul Imperiului roman, o parte din populaţia tracică cu limbă şi nume proprii s-a menţinut vreme mai îndelungată decît illyrii (supra, p. 90). Este posibil ca după sec. VI—VII o parte din tracii la sud-vest, sustrăgîndu-se procesului de romanizare (respectiv de slavizare), să fi reuşit a-şi salva limba puternic influenţată de latina populară, (mai ales în lexic), continuîndu-se în albanezi. Este aceasta o simplă ipoteză ca multe altele, pentru care deocamdată nu se poate aduce, din lipsă de informaţii utile, peremptorii, nici o dovadă sigură so. Perpetuarea unei frînturi din idiomurile indigene ale Peninsulei Balcanice preromane (dacă nu se poate admite ipoteza despre originea „carpo-dacică") s-a putut face mai uşor în zona de contact traco-illyrieă şi în punctele de întretăiere cu linia „demarca-ţională" între aria limbii latine şi a celei greceşti ce pare a fi indicată de epigrafe (inscripţiile în limbă latină şi cele în limbă greacă), deci undeva în Peonia şi Dardania. în legătură cu fenomenul îndelungat şi complex social-etnic şi demografic al circulaţiei şi amestecului populaţiilor (vechile „nationes", triburile din provincii) în Imperiul roman, care s-a încheiat pe plan cultural prin romanizarea tuturor sau a majorităţii elementelor eterogene şi eteroglote, este necesar a releva din nou că geto-dacii nu puteau să facă excepţie de la atare „regulă" generală a integrării în romanitate. Cei „desrădăcinaţi" şi plecaţi peste Dunăre în Italia şi în alte zone ale Imperiului s-au romanizat complet, pierzîndu-se definitiv fără urme (întrucît —destul de puţini, din cei care figurează în epigrafe ce nu sînt funerare— n-au revenit în patria carpato-dunăreană) în marea societate a romanităţii Imperiului. în schimb daco-geţii rămaşi acasă sub „jugul roman" timp de 17 decenii, romanizîndu-se în bună măsură (în primul rînd primind limba şi etnonimul romanus, la fel ca traco-moesii suddunăreni), şi-au păstrat oricum fiinţa etnic-socială şi o parte din capitalul lingvistic,— adică acel fond lexical preroman din limba română, pe care cercetările comparative din ultimele decenii l-au scos la iveală şi l-au demonstrat în cea mai mare parte, îndicîndu-se semnificaţia lui etimologic-lingvistică şi social-istorică excepţională. Este problematic dacă se va putea vreodată indica aportul limbii illyre în compunerea acestui substrat balcano-dunărean, deci la formarea limbii şi a poporului albanez, dat fiind că proporţiile şi importanţa componentei illyre la romanizarea Balcanilor şi la formarea romanităţii orientale trebuie să fi fost considerabile. Pe de altă parte, procesul de romanizare a illyrilor înşişi a fost mai intens, adînc şi rapid datorită celor doi factori: spaţiu (apropierea de Italia şi de Roma) şi timp (durata mai mare a ocupaţiei romane asupra teritoriului etnic illyr). S-ar putea deci ca tocmai din cauza romanizării intensive, aportul lingvistic (cuvinte indigene în limba romanică orientală) din partea populaţiei vorbind idiomul de tip illyric să fie mult mai redus decît cel traco-getic, respectiv dardanic, peonic, pannonic (?) ; iar bazele antice, preromane ale limbii şi poporului albanez ar fi de căutat nu în sfera etno-lingvistică illyră, ci mai curînd în cea tracică ori dardano-peonică (şi mai puţin la „moeso-daci", supra, p. 93), în zona de contact dintre populaţiile illyre şi cele trace, eventual în partea nord-vestieă 49 Cf de ex V Georgiev, în StCl, III, p. 23-27 (supra, p. 64). "Cf. SCIV, VIII 1957, p. 261-263; LbTrD, ed. II, p. 181-184. 96 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I şi centrală a provinciei romane Macedonia. La acest teritoriu se gîndea şi istoricul Romei antice Th. Mommsen, relevînd intensitatea romanizării Dalmaţiei în comparaţie cu gradul redus al dezvoltării românismului din provincia vecină (foarte apropiată de Albania actuală) de administraţie senatorială Macedonia 51. O verificare cu mijloace epigrafice şi arheologice a situaţiei, după un control mai amănunţit şi riguros, ar putea să confirme atare teză ingenioasă a marelui istoric german, de care s-ar părea că n-au ţinut seama erudiţii cercetători balcanologi şi albanologi. Oricum ar fi, afinităţile puternice şi profund semnificative ale substratului lingvistic (cuvinte autohtone, preromane, în număr de 70 din totalul de vreo 160) din limba română cu lexicul albanez ar pleda tot pentru o apropiere teritorială şi etno-lingvistică remarcabilă între „străalbanezi" şi traco-moeso--geţii romanizaţi care au adoptat limba latină cu întreaga structură şi din care s-a format poporul şi limba română în ansamblu, adică întreaga populaţie româno-fonă din teritoriile balcanice şi carpato-dunărene: aromânii (românii din Macedonia şi Epir), megleniţii (în Meglen), istroromânii şi ,,daco"-românii din stînga Dunării de Jos. IV. LIMBA ROMÂNĂ, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL Stabilirea elementelor fonetice, morfologice şi lexicale neromane este rezultatul comparării limbii române cu limbile romanice din apus şi cu albaneza, în care se găsesc forme şi cuvinte româneşti prelatine asemănătoare, uneori identice. Prin confruntarea românei cu idiomurile balcanice, în primul rînd cu albaneza, s-a constatat că există importante elemente numite „albaneze", considerate ca împrumuturi sau ca moşteniri din epoca de formare a limbii. Prin unele trăsături caracteristice, româna a fost considerată de unii erudiţii ca „limbă balcanică", debitoare idiomului şkipetarilor cu unele elemente fonetice, lexicale şi morfeme. Faţă de importanţa (nu peste tot justificată) ce li s-a atribuit, noţiunile de „balcanic" şi „caracter albanez" ale limbii române se cer examinate mai deaproape şi atent1". 51 Th. Monimsen, Rom.Gesch. V (1909), p. 184—185 „vermuthlich hat bei dem Aufbliihen Dal-matiens und dem Verkummern der illyrisch-makedonischen Kiiste der Gegensatz des kaiserlichen und des Senatsregimentes eine wesentliche Rolle gespielt, die bessere Verwaltung sowohl wie die Eeyorzugung bei dem eigentlichen Machthaber. Damit wird weiter zammenhăngen, dass die illyrische Nationalităt sich in dem Bereich der makedonischen Stathalterschaft besser behauptet hat aîs in dem dalmatischen : in jeuem lebt sie heute noch fort und es muss in der Kaiserzeit, abge-sehen von dem griechischen Apollonia und der italischen Colonie Dyrrhachiurn, ueben den alten Reichsprachen in Binneniand die des Volkes die illyrische geblieben sein". 1. „UNIUNEA LINGVISTICĂ" BALCANICĂ în ultimile decenii s-a vorbit de disciplina numită „lingvistică balcanică" (uniune lingvistică balcanică), ai cărei creatori şi promotorii principali au fost Gustav Weigand şi Kr. Sandfeld (—Jensen) şi care ar cuprinde limbile bulgară, albaneză, neogreacă, română şi în măsură mai mică sîrbocroata. Weigand (supra, p. 55) consideră albaneza, româna şi bulgara ca trei ipostaze ale aceleiaşi limbi „balcanice", albanezii fiind traci care păstrează limba veche, românii, traci romanizaţi, iar bulgarii, traci slavizaţi1. Sandfeld (supra, p. 49) a întocmit chiar un „tratat" al numitei „discipline" filologice 2, constatînd (ori avînd asemenea * Conţinutul acestui capitol reprezintă o formă amplificată a studiului Raporturile limbii române cu albaneza şi cu substratul carpato-balcanic, în CercLg, VII 1962, p. 107—127 (RevLg, VIII 1963, p. 253-277, reprodus cu modificări în „Anexa" la LbTrD, ed. II, p. 187-215 = SprThrD, p. 211—255). Lucrări apărute între timp (A. Vraciu, Aktualnîe voprosi izuceniia substratnîh elementov rumînshogo iazika şi Rassujdeniia o ăako-miziishom substrate rumînskogo iazîka, în LgBalk, VI 1963, p. 119 — 132, VIII 1964, p. 15 — 45; G. Brîncuş, Vber die einheimischen lexikaliscken Elemente im Rumănischen, în RESEE, I 1963, p. 309-317; RevLg, XI 1966, p. 549-565, XII 1967, p. 19 — 36 ş.a.) sînt repetări în variante a unor tabele de cuvinte şi de păreri ce contribuie prea puţin la elucidarea problemei în esenţa ei: determinarea lexicului autohton în limba română. — ElAutoht, p. 78-101. 1 G. Weigand, Elhnographie von Makedonien, Leipzig, 1924, p. 59 — 68; BalkA, I, 1925, prefaţă p. XII; combătut de S. Puşcariu, Stlstr, II, p. 354. 2 K. Sandfeld, Linguistique Balkanique, Problemes et resultats, Paris, 1930,. 242 pagini. Recenzie: Al. Graur, RIR, II, 1932, p. 83-86 (infra, nota 8); S. Puşcariu, DR, VII 1934,, p. 488-504. Varianta anterioară în limba daneză (Balkanfilologien, Copenhaga, 1926, 118 p.) recenzată de S. Bez-dechi, DR, IV, p. 1278-1302; G. Pascu, RevC, II, p. 133. Pentru K. Sandfeld „les relations entre.lss peuples de la Peninsule Balkanique vont encore plus loin. II ne s'agit seulement d'une 7 — Etnogeneza românilor 98 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ROMÂNA, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL 99 impresie) un număr de trăsături (comune acestor idiomuri) fonetice, morfologice, lexicale şi sintactice atît de importante, încît se credea îndrituit să proclame crearea unei ştiinţe deosebite, „lingvistica balcanică", în sectorul căreia s-a format o bibliografie abundentă3. Româna se pomeneşte înglobată în noua grupă „lingvistică", admiţîndu-se că, deşi „structura ei, ceea ce constituie 'sistemul închis' al limbii, este latină", „nu e mai puţin adevărat că prin alte aspecte ea este o limbă balcanică", în sensul că „româna, bulgara, albaneza şi neogreacă —într-o măsură mai mică şi sîrbocroata, turca otomană rămînînd izolată— fără a fi înrudite între ele, constituie o 'uniune lingvistică' (Sprachbund). Ele au în comun o serie de trăsături . . . care conferă acestor limbi un aspect particular" 4. Unii au mers mai departe în sensul lui Kopitar (supra, p. 39) şi Weigand, crezînd că româna, greaca, albaneza şi idiomurile slave din Balcani s-ar reduce la una şi aceeaşi limbă tip, care ar conţine „acel ceva după care numai cu schimbarea cuvintelor se poate obţine o altă limbă, întrucît se găseşte numai în limbile vorbite de neamurile din Peninsula Balcanică, s-a numit .. . element balcanic" 5. Astfel se prezintă opiniile celor care admit realitatea unei asemenea „lingvistici", considerată utilă şi chiar necesară pentru studiul istoric al limbii române. Dar mulţi nu sînt, n-au fost de la început, în acord asupra termenului, a justeţei lui şi în general asupra necesităţii şi îndreptăţirii unei „lingvistici balcanice", care pentru unii nu există din capul locului 6. Este necesar deci a observa atent caracterul „balcanic" al românei şi elementele prin care ea s-ar integra în atare „uniune". Un rezumat al rezultatelor obţinute se află în tratatul citat 1, iar o punere la punct într-o cronică . lingvistică 8 şi în excelentul Couft d'oeil sur la linguistique Balkanique, din BL, communaute de civilisation et de croyances. Bien que d'origine diverse, les langues parlees par ces peuples ont developpe nombre de traits communs qui font une unite linguistique remar-quable rappelant sous bien des rapports, les unites linguistiques qui ont pour base une origine cpmmune, comme c'est le cas des langues romanes, des langues germauiques etc. II y donc lieu d'en faire l'etude comparative comme pour les groupes des langues apparentees et de constituer une 'linguistique balkanique' speciale" (p. 6). Mai tîrziu însă, sub presiunea numeroaselor critici, autorul danez a devenit mai puţin categoric în privinţa „lingvisticii" sale balcanice, vorbind numai de „traits communs qui donnent aux langues en question une certaine allure uniforme malgre toutes les divergences ..." (Sandfeld, RIEB, II, 1-2, 1936, p. 472). 3 Al. Rosetti, ILR, II, p. 81-125 (uniunea lingvistică balcanică); SCL, IX 1958, p. 303—308; FonD, III 1961, p. 63 — 76 etc; Malecki, Atti del III Congresso dei linguisti (Roma, 1933), 1936, p. 72 — 76; N. Trubeţkoi susţine şi el ideea unui „Sprachbund" al acestor idiomuri (big., ngr., alb., rom.) : „balkanischer Sprachbund", caracterizat prin o „strukturale Verwandschaft" ; cf. P. Poucha, KZ, LXVIII 1943, p. 84, cu rezervele lui Eduard Sclvwyzer „Sprachbund" (ibid., p. 98). Weigand vorbea odată (KJB, XI, I, p. 135) chiar despre „vergleichende Balkansprachen" ! Omagiu I. Iordan, Bucureşti, 1958, p. 775-788 (E. Seidel) ; ProblLgBalk, Sofia, 1966, 91 p. ; E. Petrovici, Despre uniunile lingvistice, limbile balcanice şi limbile vesteuropene, în RomSl, XIV 1967, p. 5 — 10. 4 Al. Rosetti, ILR, II, p. 31. 5 Th. Capidan, DR, III, p. 132. 6 Teză criticată aspru de acad. A. Rosetti, Chestiuni de metodă, în FonD, III, p. 63 — 65, cu concluzia „anatema lansată de I. I. Russu asupra «uniunii lingvistice» balcanice este inoperantă, atîta timp cît ea nu va fi întovărăşită de o reexaminare a faptelor de limbă şi de dovedirea netemeiniciei argumentelor: aduse în sprijinul existenţei «uniunii lingvistice» balcanice". Dar saTcina de a dovedi „netemeinicia argumentelor pentru uniunea lingvistică balcanică" a fost împlinită cu peste patru decenii anterior de Al. Graur, A. Meillet, Belic ş.a., rezultatele lor fiind reconsiderate şi integrate în capitolul de fată, demult cunoscute. 7 Al. Rosetti, ILR, II, p. 81-125. 8 Analiza-recenzie a cărţii lui Sandfeld, A. Graur, RIR, II 1932, p. 82-86; p. 83 „dacă «filologia balcanică» nu este potrivit, căci nu e vorba de un studiu compact al textelor, apoi nici titlul «lingvistică balcanică » nu e mai fericit ales, din punctul de vedere în care se plasează Sandfeld. în adevăr, după d-sa, toate asemănările ce constatăm între limbile balcanice se explică prin împrumut, mai cu seamă prin imitarea limbii greceşti. în cazul acesta însă, nu se poate vorbi de o lingvistică balcanică. Termenul acesta presupune o familie de-limbi, aşa cum lingvistica romanică IV 1936, p. 31—45, de Al. Graur (supra, p. 63), după care sînt date în rezumat elementele principale: La început se arată (lucru relevat şi de alţii anterior) că nu poate să existe o „lingvistică balcanică" în sensul celei indo-europene, romanice ori slave. Dintre idiomurile vorbite în zona balcanică, singură bulgara şi sîrba au origine comună (slavă), celelalte fiind de obîrşie diversă. „Remplacer dans la linguistique la notion de parentâ par celle d"affinite', comme on veut le faire maintenant, c'est accorder â la phonătique et mame au vocabulaire et â la syntaxe le pas sur la morphologie; c'est, par consequent, remplacer l'essentiel par le superficiel. La grammaire comparee ne pourra jamais se fonder sur l'imitation, ni sur les emprunts". Termenul de „lingvistică" ar fi justificat în Balcani numai admiţînd un puternic substrat comun, care însă ar trebui dovedit; dacă nu se admite substratul, poate fi vorba numai de „raporturi de împrumuturi, de influenţă, dar nu de o 'lingvistică' balcanică". Al. Graur admite existenţa substratului, cu urme neîndoielnice, care însă trebuie dovedite, nu numai postulate. în privinţa cuvintelor „albaneze" din română se întreabă ,,â quelle âpoque peut-on croire que les Albanais ont ete tellement superieurs aux Roumains, pour que les der-niers aient emprunte aux premiers des termes de civilisation tels que 'foyer', 'vieillard' etc. ? II est impossible d'admettre que les Roumains ont tout emprunte â l'albanais et les Albanais presque rien au roumain". Concluzia: s-au păstrat elemente lexicale din substrat în Balcani, iar majoritatea cuvintelor „albaneze" din română sînt (cum afirmase Philippide) din substratul comun ambelor idiomuri. Dar chiar existenţa cuvintelor autohtone nu justifică existenţa „lingvisticii balcanice". Din fonetică s-au atribuit substratului unele fenomene, ca sunetele ă şi î. Existent şi în alte limbi (rusă, polonă), î s-a dezvoltat independent în română din ă prin închiderea provocată de nazala următoare, sau din i sub influenţa consoanei premergătoare ; ă vine din a neaccentuat, e precedat de labială, uneori de siflantă, şuierătoare sau vibrantă (bătrîn < veteranus, păr < pilus, zău < deus, rău < reus) ; ă (e) se constată dialectal în albaneză şi în bulgară, dar aici condiţiile apariţiei diferă ; comune celor trei limbi sînt: existenţa sunetului â, legătura între el şi atonie sau prezenţa unei nasale subsecvente. Este greu a-1 pune în cîteşitrele idiomuri pe socoteala substratului. „Trebuie să se admită că alternanţele vocalice ale limbilor balcanice se datorează unei schimbări paralele, care se poate explica uşor prin acţiunea substratului". Despre accent în limbile balcanice: Rosetti, ILR, II p. 83—85. Rotacismul (n intervocalic > r), dialectal în română şi albaneză, este de dată tîrzie. „Tout ce qui pourrait etre prouve par le rhotacisme, c'est une maniere semblable de prononcer Vn, qui a pu developper des tendances paralleles". Nu poate fi atribuită substratului comun albanezei şi românei nici trecerea cs > ps, ct > pt în rom. (labială -f s ori t). „Quoi qu'il en soit, en retenant uniquement les faits dignes d'attention, on a vu que la phone-tique ne peut nous donner une certitude concernant le substrat". Faptele concordante în mai multe puncte nu justifică a vorbi de o bază de plecare unică; cel mult s-ar putea vorbi de tendinţe asemănătoare. Morfologia. Simplificarea declinării, reducerea numărului cazurilor în română, bulgară, greacă a fost atribuită substratului. Argumentarea lui Graur arată însă că substratul nu poate avea nici un rol aici. Se poate spune numai că e comună limbilor balcanice o tendinţă spre simplificare, constatată şi în alte limbi (romanice, germană, engleză, persană etc). Conservarea genului neutru în română (ca în greacă, bulgară, sîrbă) de asemenea nu poate fi din substrat. Postpunerea articolului (în rom., alb., big.) 9 este determinată de topică; în primele două limbi rezultă în bună parte dintr-un fapt de ordin sintactic: plasarea adjectivului după substantiv, care sigur nu provine din substrat. în bulgară fenomenul e de factură slavă comună; provocat de punerea articolului după adjectiv. Prin urmare, în cele trei limbi „balcanice", postpunerea articolului nu este de origine comună. Formarea viitorului prin perifrază cu verbul „a vrea" arată numai că greaca, bulgara şi româna au trecut la un stadiu analitic, iar fenomenul e constatat şi în alte limbi. Dispariţia infinitivului (gr., alb., big., rom., srb.) pare a fi rezultat din tendinţa de a elimina categoria verbală cea mai abstractă. se ocupă de istoria limbilor romanice etc. După cum nu există o lingvistică europeană sau asiatică, nici una occidentală, tot aşa nu poate exista una balcanică decît admiţînd că toate limbile balcanice s-au dezvoltat pe un fond comun. Tocmai atare lucru tăgăduieşte Sandfeld". 3 I. Dan, Unele aspecte ale articolului românesc, în Analele ştiinţifice, Iaşi, II, XII 1966, p. 143-162. 100 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ROMÂNA, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL 101 în concluzie, limbile „balcanice" prezintă concordanţe, dar acestea nu merg pînă la identitate completă, fiind vorba de tendinţe, uneori generale, alteori limitate la Balcani. Pe de altă parte, „este incontestabil că un număr relativ ridicat de cuvinte, mai ales|în albaneză şi română, provin din idiomurile populaţiilor preromane şi anteslave". Trăsăturile comune sînt prea puţin lucru spre a permite să se vorbească de o „lingvistică balcanică". Ceva comun există în limbile balcanice, „mais Tair commun' des langues balkaniques, rapproche des elements du vocabulaire, de phonetique et de morphologie qu'elles ont en commun, doit tout de meme s'expliquer par certaines tendances primitives/imputables au substrat", după Al. Graur. Alţii au relevat şubrezenia temeliei pe care s-a ridicat „lingvistica balcanică". Astfel, francezul Antoine Meillet (1866—1936) preciza că metoda comparativă (indo-europeană, romanică etc.) nu se poate aplica limbilor balcanice care au concordanţe normale între idiomurile dintr-o regiune 10. G. A n a g n o s t o -p u 1 o s arată că trăsăturile comune se explică parţial prin evoluţie deosebită, unele sînt restrînse la zone dialectale în unele idiomuri, iar celelalte elemente comune nu permit a vorbi de o „lingvistică balcanică", în sensul celei romanice, germanice ori slave u. A. Beli c ajunge la concluzia că nu există o „uniune lingvistică", ci o reciprocitate lingvistică în această regiune12, la fel Th. Capidan (supra, p. 53)12 şi S. Puşcariu (supra, p. 50)14, care se arată sceptic şi rezervat, 10 Despre marele filolog, lingvist şi comparatist francez A. Meillet, indicaţii bibliografice şi necroloage în RomSl, XIV 1967, p. 455-459. în RIEB, I, 1, 1934, p. 29 — 30, A. Meillet făcea constatarea: ,,la methode comparative ne s'applique pas utilement aux langues balkaniques. En effet, ces langues appartiennent â des grbupes divers et leurs particularites appellent des explica-tions Communes qui ne resultent pas immediatement de leur histoire ... Si le bulgare, le serbe, l'albanais, le roumain se sont ecartes de leur etat anciea d'une maniere pareille, le fait u'a donc rien de surprenant; il s'agit de concordances qu'il est normal d'observer elitre parlers d'une meme region. II y a lâ un fait general dorit la linguistique balkanique, pour autaut qu'on puisse empioyer ce terme, devra tenir compte". 11 G. Anagnostopulos, RIEB, 1/1, 1934, p. 272-3. "A. Belic, RIEB, II/3-4, 1936, p. 167-171. Despre savantul sîrb Alexandru I. Belic (1876—1960) : LbR, IX/4, 1960, p. 96 — 98 (M. Jivcovici). Lista celor care au arătat lipsa de temei ştiinţific şi inanitatea numitei lingvistice „balcanice" nu este încheiată cu numele prestigioase de savanţi înşiraţi mai sus; se poate adăuga de ex. un alt balcanic de vază (după V. Georgiev) : „le linguiste bulgare S. Mladenov (Bălgarskijat ezik v svetlinata na balkanistikata, Godişnik na Sofij-skija TJniversitet, ist.-phil., XXXV, 13, 1939, p. 1 sqq.) a pris une position extremement negative contre toute la linguistique balkanique", cu adausul „A. Belic a raison de souliguer que les traits communs des langues balkaniqus sont 'inegaux quant â leur repartition geographique ou en ce qui Concerne leur nature linguistique', que l'unite des dites langues n'est pas homogene. Sans doute, ce ne sont que l'albanais, le bulgare avec le macedonien et le roumain qui forment l'uuion linguistique balkanique dans le sens etroit du terme. Le grec y participe principalement avec sa grande influence sur la formation de cette unite . .. (etc.)", ProblLgBalk. p. 7, în cadrul referatului „le probleme de l'union linguistique balkanique" unde repetă cu unele noi nuanţări vechile şabloane perimate ale lui Weigand şi Sandfeld, spre a salvă acea pseudo-„uniune balcanică" pe care o susţin şi ceilalţi „coreferenţi" din broşura destinată a servi drept Rapport pour la seance pleniere în 1966 la Sofia (N. Andriotis, G. Kourmoulis, A. Rosetti, E. Cabej, V. Georgiev, I. Pudic, S. B. Bernstein) şi care sînt deopotrivă de puţin familiarizaţi cu etimologia şi cu adevăratele probleme ale compara-tisticei i. —e. şi ale substratului lexical în limba română şi în celelalte limbi „balcanice". 18 Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936, p. 37. 14 S. Puşcariu, LR, I, p. 169—175. Este desigur justă şi recenta aserţiune ,,1'opmion semble justifiee que l'on ne saurait parler d'une 'union linguistique balkanique' etroite, mais seulement d'un esţace geographique riche en interferences linguistiques meritant d'etre etudiees dans leur ensemble", RESEE, VI 1968, p. 147 (H. Mihăescu). E. Petrovici, Despre tmiunile lingvistice (Limbile balcanice şi limbile vesf-europene), în RomSl, XIV 1967, p. 5 : limbile contigue neînrudite, prezentînd anumite afinităţi structurale, formînd aşa-numitele uniuni lingvistice. Cf. A. Vraciu, CercLg, XIV 1969, p. 364 (în recenzia la LbTrD, ed. II). observînd că este preferabil termenul „lingvistică sud-est-europeană", căci „ce e vechiu într-una din aceste limbi, este nou în altele, deci nu poate fi vorba decît de propagare prin împrumut, — sau de nişte inovaţii ivite în mai multe limbi independent. Ce uneşte aceste limbi într-un mănunchiu sînt condiţiile geografice şi istorice similare, influenţe culturale identice. Termenul „lingvistică balcanică" apare îndreptăţit numai întrucît exprimă scurt şi pregnant ca de ex. cel de „filologie clasică", un caz de convergenţă 15. Apare evidentă şubrezenia „lingvisticii balcanice", al cărei precursor este J.B. Kopitar cu celebra frază-calambur „numai o formă, dar cu trei materiale de limbă" (supra, p. 39). Asemenea aserţiuni din faza romantică a începuturilor lingvisticii nu se pot dovedi, nefiind justificate prin modestele rezultate de pînă acum. Dacă s-ar lua cu severitate termenul „lingvistică-balcanică" (româna -f bulgara -4- albaneza -f- greaca), ar trebui să se admită paradoxul că româna este apropiată de bulgară ca şi aceasta de sîrbă (sora ei slavă), ori chiar mai mult —sub raport balcanic—, căci cea din urmă nu intră în „uniunea" confecţionată de Weigand şi Sandfeld. Avînd în vedere numai elemente superficiale din fonetică, lexic şi frazeologie 16,se poate construi şi o „lingvistică ardeleană" (ori „bănăţeană" ; cf. de ex., CercLg, XIV p. 364), care să studieze notele comune, mai ales lexicale şi frazeologice, din limbile de aici, influenţele reciproce în cursul convieţuirii milenare dintre români, unguri, saşi etc. Se impune deci mai multă rezervă şi critică faţă de tezele Weigand—Sandfeld despre „înrudirea" limbilor din Peninsula Balcanică, dintre care toate patru (rom., big., alb., gr.) sînt de obîrşie şi structură esenţial diferite, — încît ele nu permit a se vorbi de o „lingvistică balcanică", iar reexaminarea atentă a faptelor de limbă poate arăta că noua „lingvistică" este menită să rămînă lipsită de obiect. Oricum, această disciplină construită artificios, cu rezultate vagi, neconcludente, este de prea puţină utilitate în studiul capitolelor obscure ale istoriei şi limbii românilor, nu promovează prin nimic' elucidarea problemelor etimologice ale elementului autohton în relaţiile lui cu albanezii. De asemenea, clasificarea românei ca „limbă balcanică" nu spune nimic, neexpHcînd absolut nimic din ceea ce formează conţinutul ei nelaţin, preroman. Pe de altă parte, numeroasele elemente prelatine ale limbii române — unele existente şi în albaneză — sînt o realitate deosebită, de cercetat cu mijloace interne româneşti şi cu criteriile comparatisticii indo-europene ce nu au nimic a face cu ceea ce unii filologi şi balcanologi au înţeles în ultima vreme prin „lingvistică balcanică". Româna este parţial o limbă balcanică prin dialectele 16 Cu două decenii mai înainte, Puşcariu observa că „dacă studiem de aproape tezaurul lexical, frazeologia şi sintaxa limbilor europene de vest, ne vom convinge că în franceză, engleză, germană, italiană etc. există, de asemenea un număr considerabil, nu numai de cuvinte împrumutate sau decalcate după acelaşi model, ci şi foarte multe construcţii sintactice şi expresii figurate identice. Cauza acestor asemănări este ceea ce sîntem obişnuiţi a numi 'cultura occidentală', comună din vechi timpuri acestor popoare în contact necontenit unul cu altul. Termenul 'Balkansprachen' întrebuinţat de Weigand şi de elevii.săi trebuie înţeles deci în acelaşi fel ca cel de 'limbi occidentale'. Precum putem vorbi de obiceiuri sau de mentalitate occidentale, putem subsuma şi asemănările glotologice, între popoarele cu graiuri diferite care au stat sub influenţa Bizanţului în termenul de 'limbi balcanice'. Precum însă, în Occident, asemănările acestea (care desigur nu sînt nici mai puţine, nici mai superficiale decît cele din Orientul european) nu ne împiedică să distingem franceza, engleza, germana una de alta, la fel trebuie procedat şi în Orient" {DR, I, p. 407). 16 Expresii (repetate şi invocate de mulţi pînă în ultima vreme) ca „aşa i-a fost scris", „nu-l taie capul" sînt considerate ... balcanice. Asemenea criterii filologice arată iarăşi lipsă de spirit critic din partea celor care le utilizează ca argumente istorice. Despre locuţiuni zise '„balcanice" (relevate între alţii de S. Puşcariu, P. Papahagi, T. Capidan etc), cf. de ex., Philippide, OrR, II, p. 691-694. 102 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA I ROMANA, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL 103 ei sudice: aromâna, meglenita şi istroromâna, căci grosul românimii şi al limbii ei (cel puţin în perioada actuală şi în evul mediu de cînd avem informaţii) este dunăreană şi carpatică; nu există motive să credem că în trecut va fi fost altfel, iar numărul şi valoarea cuvintelor autohtone în dialectul „dacoromân" confirmă atare opinie. 2. TRĂSĂTURI COMUNE ROMÂNO-ALBANEZE Pentru o justă perspectivă asupra problemei elementului autohton în lexicul romînilor (deci în structura etnică-socială) şi asupra factorului comun albano-român, este necesară în prealabil lămurirea raporturilor albano-române în domeniul gramatical, dar mai ales în lexic — raporturi care s-au bucurat de o atenţie deosebită avînd un rol covîrşitor (mai ales de la Miklosich încoace) în cercetările privind formarea limbii şi etnogeneza românilor. După rezultatele de pînă acum, este uşor a preciza pe scurt la ce se reduc asemenea raporturi, ca şi dependenţa lingvistică şi chiar etnică (în sens arhaic) a poporului român faţă de albanezi. în repertoriul istoric de mai sus (cap. II) s-a văzut atitudinea cercetătorilor mai de seamă în problema relaţiilor lingvistice şi etnice dintre români şi albanezi, în jurul căreia s-au desfăşurat dezbaterile asupra existenţei (respectiv lipsei) elementelor autohtone, preromane în limba română, deci valoarea substratului lingvistic. S-a impus treptat constatarea că româna are o puternică notă de originalitate, o personalitate, nu numai în ce priveşte conţinutul şi structura latină, dar şi în caracterele anteromane numite de unii „albaneze", de alţii „balcanice", iar în ultima vreme „autohtone", chiar şi „traco-dace". Specificitatea limbii române faţă de cele vecine, din perioada formării ei şi pînă azi, este un adevăr întrevăzut clar de Miklosich cu peste un veac în urmă (supra, p. 41), confirmat de cercetările ulterioare şi din sec. al XX-lea, odată cu progresul cunoştinţelor şi al spiritului critic. Nu este necesar nici util a expune aici din nou ce s-a spus despre relaţiile dintre română şi albaneză, după ce asemenea examinare a fost făcută de unii erudiţi, ca Th. Capidan şi Al. Philippide, care a încercat o aprofundare pe baze largi a problemei, în studiul detaliat al elementelor comune (de asemănare) şi al celor deosebitoare ale celor două idiomuri, iar concluziile lui sînt importante pentru problema elementului autohton românesc17. După alţi filologi (Miklosich, Sch.uch.ardt, Meyer, Gaster, Sandfeld etc), Philippide expune din nou toate trăsăturile comune albano-române în fonologie: a neaccentuat > ă; ă + n ori m > ăfî) -\- n, m; e neaccentuat > ă; e urmat de n şi m > ă + n, m; en + dentală > în + dentală; en + spirantă > in -f- spirantă ; i neaccentuat > ă; i neaccentuat final la terminaţia plur. mase. a căzut; o neaccentuat > u, de cele mai multe ori; 6 înainte de grup consonantic > u; H h-a devenit 6; -u final cade; l + i + vocală şi l + i final fix > /' ; rotacismul (n > r) ; b intervocalic cade; b în grupul intervocalic -br- devine u (> ur); kl > k'; gl > g'; v intervocalic cade etc. Ce valoare se poate atribui acestor note comune în fonologie s-a văzut mai sus, în legătură cu „lingvistica balcanică", după observaţiile lui Al. Graur. Chiar Al. Philippide, după nişte concluzii asupra legăturilor istorice şi etnice ale românilor cu şkipetarii 1S, după cîţiva „dacă", „trebuie" şi o serie de „probabilităţi" 17 Al. Philippide, OrR, II, p. 571-802. Cf. LbR, VIII/3, 1959, p. 16-23. 18 Al. Philippide, OrR, II, p. 586 „dacă admitem cu oarecare probabilitate că asemănările fonetice dintre limbile română şi albaneză îşi au originea într-o oarecare afinitate a bazei de articulaţie, adecă într-o afinitate oarecare etnică, apoi tot cu atîta probabilitate se poate admite că între poporul român şi cel albanez a existat o coheziune geografică..." etc. (luate ca certitudini de unii cititori şi cercetători), relevă că „fenomenele înşirate mai sus ca asemănătoare au acest caracter numai dacă le consideră cineva în general şi cu aproximaţie. La o mai apropiată cercetare ele prezintă, toate se poate spune, mai mult sau mai puţin remarcabile deosebiri de la o limbă la alta", înşi-rînd cîteva din acestea (OrR, II, 589), dar „apoi sînt fenomene de diftongare, de Umlaut şi de accent în albaneză, care constituie o prăpastie între această limbă şi româna" (p. 590). „Cea mai mare deosebire există însă între română şi albaneză din punctul de vedere al accentului, importantă nu numai prin faptul că altfel este accentul în aceste două limbi, ci mai ales că accentul e cel mai sigur fenomen fiziologic, după care poţi conchide că ai a face cu altă bază de articulaţie. Dintre elementele unei limbi, accentul este cel care se pierde mai greu, care se împrumută mai greu. Totul se poate împrumuta din limbă, pînă la completa imitare, şi cuvinte, şi forme şi sunete; numai accentul persistă cu cea mai de pe urmă tenacitate. în albaneză, vocalele sonante din silabele accentuate ale cuvintelor sînt de şase feluri de lungimi" etc. (p. 592) ; „asemenea lucruri sînt total străine firii limbii române" (p. 594). „în vreme ce în română, contrariu de ce se întîmplă în celelalte limbi romanice, grupurile intervocalice de consoane nu se asimilează complet decît rar, în albaneză (din contra) ele se asimilează complet mult mai des (lucru relevat de Meyer-Lubke) ..." (p. 595). „înrudiţi vor fi ei românii cu albanezii mai mult decît cu neamurile italice, de pildă, ori decît cu celţii; dar înrudirea este foarte îndepărtată" (OrR, II, p. 596). Examinînd apoi (p. 596—629) asemănările morfologice şi sintactice dintre albaneză şi română, ca şi deosebirile mult mai mari, rezultă că „dacă oarecare asemănări pe acest teren ne-ar îndreptăţi să stabilim o apropiere genetică între români şi albanezi, deosebirile mult mai mari ne obligă să despărţim aceste două popoare", ceea ce „se constată şi din structura lor sufletească deosebită" l9. Concluziile lui Philippide, ca rezultate generale şi necesare ale cercetărilor de pînă atunci (împărtăşite de Treimer, Capidan 20, Rosetti, Pascu, Şiadbei ş.a.), arată fără echivoc că — precum este şubredă temelia aşa-numitei „lingvistice balcanice" — tot atît de neîntemeiată apare teoria, ceva mai veche, a „legăturilor" strînse lingvistice şi etnic-sociale (în sens medieval) între români şi albanezi, acea „comunitate lingvistică" şi dependenţa limbii române ca debitoare faţă de albaneză. 19 După J. G. Hahn, Philippide schiţează o caracterizare sumară şi unilaterală a structurii psihic-sociale a şldpetarilor; „albanezul are fire nesupusă şi răzbunătoare; cu acel neam de oameni nu te poţi juca şi nu poţi face din el ce vrei, ori că vei fi tu un cuceritor străin, ori că vei fi un compatriot incapabil, mişel şi fără cuget, care să pui înainte steagul patriotismului şi să duci ţara la prăpastie. Din contra, răbdarea românului şi lipsa lui de indignare faţă de un rău — chiar şi cel mai mare — ce i s-ar face sînt fără margini. Albanezul este apoi un om cu desăvîrşire practic, pe care viaţa pămînteaşcă şi în special prezentul îl preocupă, iar celor ce ar putea fi după moarte nu dă nici o valoare. Pentru o părere ce nu se transformă imediat într-un profit, nu vrea să facă nici un sacrificiu. De aceea, cei mai mulţi au părăsit credinţa creştină şi au primit pe cea mohamedană, pentru că noua credinţă le oferea avantaje materiale. Pentru o simplă mustrare ce le-a făcut preotul că nu vin destul de dimineaţă la biserică, îndată un sat întreg a părăsit creştinismul. Altădată locuitorii unui sat, care suferise din partea unui sat turcit neajunsuri, s-au turcit şi ei numai ca să-şi poată răzbuna contra satului duşman; în adevăr, îndată după turcire ati intrat în acest din urmă sat şi au făcut pîrjol într-însul. Din contra românul, măcar că nu e bigot, fiind foarte tolerant sub raport religios, acea mică credinţă şi îngăimată superstiţie o păstrează cu tenacitate (etc.)" {OrR, II, p. 630). Dar trebuie relevate şi virtuţile etnice ale albanezilor, ca: fidelitate, ospitalitate etc. R. Vulpe, Considerations sur l'origine du peuple albanais, în Studia Albanica, Tiraua, 1973, 1, p. 199-205. 20 Th. Capidan, Limbă şi cultură, Bucureşti, 1943, p. 138—174 (după Revista Fundaţiilor, Bucureşti, 1943, mai) stăruie asupra „simbiozei" voind să împace „Simbioza albano-rornână şi continuitatea românilor", două noţiuni cam greu de împăcat, care se resping, fiind antitetice. 104 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ROMÂNA, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL 105 Asemenea presupuneri se întemeiau pe unele trăsături remarcabile fonologice şi morfologice, care însă (examinate mai atent) sînt puţin concludente, fiind deplin explicabile în cadrul evoluţiei specifice a romanităţii orientale (balcanice, carpato-dunărene), altoită pe un substrat identic sau strîns înrudit,.unitar în linii generale, avînd apoi în cursul epocii medievale, multe elemente de comunitate cultural-istorică şi politică 21. Limba română are comune cu albaneza o serie de trăsături fonetice, morfologice şi sintactice, dintre care cele mai multe se constată şi în alte idiomuri învecinate, fiind oarecum tipic balcanice şi sud-est-europene (supra, p. 99). în ce priveşte lexicul, româna şi albaneza au comune din perioada antică, două categorii de elemente: romane (latine-romanice): şt preromane (autohtone), care este necesar să fie cercetate sumar în acest capitol. 3. CUVINTE ROMANICE COMUNE ALBANEZEI ŞI ROMÂNEI în privinţa elementului romanic (latin) comun limbii albaneze şi celei româneşti, cercetările mai vechi şi cele recente pe baze statistice au adus cîteva rezultate instructive şi semnificative 22. Elementele latine, ale limbii albaneze se grupează în patru categorii: 1) cuvinte latine de largă circulaţie păstrate în albaneză, în română şi în limbile romanice apusene, 270 termeni, ca ădmissarius, aer, aeramen, aestimare, aiunare, arcuş, arena, argentum, aurum etc; 2) existente în albaneză şi în limbi apusene, dar lipsind în română, 151 termeni, ca adorare, amicus, armata, balsamum, benedicere, bestia, candela etc.; 3) păstrate numai în română şi în albaneză, 39 termeni, 19 dintre ei fiind de largă circulaţie : canticum, capitina, coma, consocer, galgulus, Horae, imperator, Unea, mânicare, margella, mirări, orare, poenitere, pervigilare, scortea, secretus, sella, sessus, status ; 4) elemente latine (85) păstrate numai în albaneză, ca apparamentum, bubulcus, /urcata, ma-china, sarcinarius etc. (RESEE IV, p. 12—32). Concluzia aceluiaşi cercetător: „analiza împrumuturilor de origine latină în albaneză (545) arată că influenţa culturii romane s-a exercitat în formele cele mai variate şi .aproape în toate compartimentele lexicului, adică în domeniul naturii şi a mediului ambiant, al spaţiului, în ce priveşte metalele, flora şi fauna, corpul uman, locuinţa, încălzitul şi luminatul; unelte, plugărie, pescuit, navigaţie, greutăţi şi măsuri, vase, ţesut, costumul, încălţămintea, podoabele, armele; în domeniul militar şi medical, înrudirile, organizaţia socială şi politică, activitatea spirituală, religia şi calendarul ; în sfîrşit sfera substantivelor abstracte, adjective, verbe, particule şi sufixe . .. Majoritatea sînt cuvinte latine de întrebuinţare frecventa şi care au circulat pe întinderea Imperiului roman, lăsînd urme dacă nu în toate,- cel puţin în majoritatea limbilor romanice. A doua categorie cuprinde, ca importanţă numerică (151), elementele comune albanezei şi limbilor romanice apusene. Cele păstrate numai în albaneză şi în română sunt puţin numeroase (abia 39) : pentru aproape toate dintre ele există dovezi că ele reprezentau cuvinte latine, a căror circulaţie era mai largă decît în sud-estul Europei. Cele care au răi nas numai în albaneză (85) converg spre lumea occidentală. în consecinţă, dovezile care, ar 21 In a. 1881 observa istoricul austriac J. Jung [Die romanischen Landschaften.p. 474) , das albanesische theilt mit dem rumănischen gemeinsame Bastandtheile,-weil die Schicksale.beider Volkerschaften vielfach ăhnlicher Art waren ; hier wie dort rdmische Herrschaft, slavische fjberflutuno-griechiscb.es Kirchenregiment, tiirkische Uuterjochung". , .. 8a_H. Mihăescu, Les elements latins de la langue albanaise, în RESEE, IV. 1966, p. 5 — 33, 323 — 352 ; cf. U. Cabej, Zur Charakteristik der lateinischen Lehnworter im Albanischen' în RevL<> VII 1962, p. 161 — 199. ... ' "' permite ;să se afirme:că elementele latine din albaneză şi din română vin dintr-un izvor comun, numit de unii erudiţi „latina balcanică", lipsesc în realitate influenţa Ronlei a acţionat în sud-estul european pe căi diverse, înţr-o perioadă lungă: ea nu a putut conduce la rezultate unitare şi omogene" (RESEE, IV, p. 32 —33). Cu acest prilej, eminentul romanist ieşean formulează şi o ingenioasă teză despre ,,patria primitivă" a albanezilor care merită a fi reprodusă textual 23. Mult mai importante şi semnificative din punct de vedere lingvistic şi social-istoric sînt elementele comune albaneze şi româneşti provenite din fondul lexical preroman şi aparţinînd deci substratului carpato-balcanic, aşa-numitele cuvinte „albaneze", „împrumuturi din albaneză" ale limbii române; ele constituie o problemă distinctă precis conturată, ce urmează a fi cercetată şi judecată după criterii esenţial diferite decît îşi imaginau adepţii „comunităţii lingvistice" şi ai aşa-numitei „simbioze albano-române" în evul mediu. 4. CUVINTE AUTOHTONE ALBANEZE ŞI ROMÂNEŞTI Cercetările îndelungate şi dezbaterile — deşi luau numai doi termeni de comparaţie, limbile română şi albaneză prin elementele lor comune, în primul rînd lexicul — au dus la rezultate preţioase, care uşurează mult soluţionarea problemei noastre. Există criterii clare pentru precizarea raporturilor de limbă, mai ales lexicale, româno-albaneze. Mai întîi, este evident caracterul specific şi vechi românesc al elementelor lexicale comune „albano-române" care lipsesc în alte idiomuri. La a. 1892 observă Gustav Meyer „bei barză und mazăre stellen sich der Annahme der Entlehnung [din alb. în rom.] Schwierigkeiten entgegen ; barză deckt sich mit dem femininum zu dem alban. adj. barth 'weiss', bardhe (genauer mit einem *barde); aber dies femininum heisst im alb. niemals 'Schwann' [adică: 'Storch']". Dacă pentru viezure — observă el — se poate admite, la nevoie, împrumut din alb. vjedhulle, pentru barză şi mazăre, în schimb, se ridică dificultăţi, căci primul are un corespondent arnăut, adj. barth,-dhe, dar acesta nu înseamnă „cocostîrc" ; iar mazăre prezintă faţă de alb. modhulle o diferenţă de vocală radicală arătînd că forma românească (la fel ca barză) „eine im Verhâltnis zum Alban. âltere Lautstufe bewahrt" 24. Observaţia comparatistului austriac n-a fost reţinută de nimeni şi mai ales nu s-a tras din ea concluzia necesară că 23 H. Mi'iăescu, RESEE, IV, p. 353 „pour determiner grosso modo la patrie primitive des Albanais on dispose donc des preuves suivantes. Le grec ancien a laisse des traces dans la langue pr.rlee par les ancetres des Albanais. Celles-ci ne sont pas tres nombreuses, du fait que le grec p acien ne depassait pas au nord la limite linguistique actuelle et que les faibles colonies du littoral - e l'Adriatique n'ont pu exercer une influence profonde sur la population aborigene. La culture romaine a joui d'un grand prestige pendant longtemps, et elle s'est propagee notamment â travers les vallees du Drinus (Drin), du Genusus (Shkumbi) et de l'Aous (Vojusa), sans embrasser le perimetre montagneux, ou les autochtones resisterent aussi bien k la romanisation qu'â la slavisation. Les emprunts latins de la langue albanaise ont peu de ressemblance avec les elements latins du roumain; les ancetres des Albanais ont emprunte aussi des elements linguistiques â la population romane de la cote dalmate. Ils etaient par consequent voisins, au nord-est, de la population romane de la vallee du Danube et de la Dacie; au sud ils venaient en contact avec les Grecs; â l'ouest ils avaient des relations avec la mei Adriatique et la population romane du littoral; au nord enfin, ils depassaient les cimes du mont Durmitor. Ce vaste espace n'a jamais pu demeurer impenetrable aux civilisations et aux populations de l'exterieur, mais il a indubitablement abrite pendant longtemps une majorite ethnique albanaise" ; ingenios şi foarte interesant, dar verificarea documentară este de aşteptat. Harald Haarman, Der lateinische Lehnwortschatz im Albanischen, Hamburg, 1972 : 655 cuvinte. 24 G. Meyer, AlbSt. III, p. 22. 106 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA I ROMANA, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL 107 elementele româneşti comune cu albaneza (pe care Baric, Jokl ş. a. le socoteau simple „împrumuturi" din albaneză, fără a respecta gramatica istorică românească şi stîlcind adesea cuvintele româneşti spre a le putea aduce din albaneză) sînt cuvinte i n de pendente în română, înrudite şi paralele cu cele albaneze, avînd adică o sursă comună carpato-balcanică şi evident preromană, uneori cu-noscînd diferenţieri străvechi. S-a afirmat că raporturile lexicale albano-române sînt ,,de pură vecinătate", căci cuvintele „albaneze" din română nu prezintă caracterul de împrumuturi, avînd tratament identic lexicului ereditar latin (supra, p. 51). Prin această simplă constatare (ce nu este identică tezei cu „simbioza") a fost, de fapt, dată peste cap întreaga teorie a împrumuturilor lexicale române din albaneză împreună cu toate consecinţele de ordin social-etnic şi istoric trase din atare pretinse împrumuturi: în primul rînd, aşa-numita „simbioză" albano-română la sfîrşitul epocii antice ori în cursul evului mediu. O asemenea simbioză apare tot atît de justificată ca, de exemplu, ideea ce ar putea să aibă cineva de a explica numeroasele trăsături comune dintre limba italiană şi româna printr-o „simbioză" italo-română în perioada feudală. în concluzie, se poate spune că „aceşti termeni (exclusiv alb. şi rom.) provin în amîndouă limbile din limba vorbită odinioară în Peninsula Balcanică [şi în zona carpato-dunăreană] şi care a lăsat drept urmă a existenţei sale aceste elemente în vocabularul limbii române" 25, idee mai veche împărtăşită şi de alţi filologi-lingvişti (Hasdeu, Philippide, Pascu, Capidan, parţial Puşcariu etc). Philippide a relevat că marile deosebiri dintre română şi albaneză formează o adevărată prăpastie între cele două idiomuri, pe care n-au reuşit să o niveleze nici elementele gramaticale inconcludente, nici vorbăria despre „convieţuirea" românilor cu şkipetarii, menită să justifice „împrumutarea" de cuvinte din albaneză. S-a relevat că albanezii nu au decît împrumuturi recente de cuvinte din română, lucru inexplicabil în cazul unei convieţuiri mai îndelungate şi al împrumutării de 50 — 60 [de fapt cel puţin 70] de cuvinte albaneze în română. Asemenea adevăruri evidente şi elementare n-au surprins decît pe cei deprinşi a opera cu aşa-numita „comuniune" lingvistică albano-română, produs învechit al insuficientelor mijloace de investigaţie din preajma anului 1900. De altă parte, nici unul dintre susţinătorii „simbiozei" nu uita că cele două idiomuri sînt de origine şi structură diferite; totuşi le-au clasificat împreună încercînd să le integreze în „uniunea lingvistică" balcanică şi declarînd româna ca dependentă de albaneză prin unele „împrumuturi". Rezervele şi obiecţiile împotriva acestor teze se cunosc: limba română de origine şi structură neolatină (romanică) prezintă forme de evoluţie caracteristice, cu multe note divergente faţă de idiomurile romanice occidentale şi cu elemente inexplicabile din latina populară (observate de Kopitar, Miklosich, Schuehardt ş.a.), datorate substratului preroman; sînt numeroasele cuvinte carpato-balcanice indo-europene provenite de la populaţiile autohtone ale acestor teritorii. Pe de altă parte, albaneza este o limbă indo-europeană (tip satem), avînd o sumă de cuvinte latine (romanice) din epoca stăpînirii romane în zona balcanică (supra, p. 104). Este firesc ca două limbi de tip diferit să prezinte acea „prăpastie" de care vorbea Philippide şi care exclude contactul de simbioză ori de influenţare reciprocă după sfîrşitul antichităţii şi în evul mediu. Trăsăturile gramaticale comune se explică eventual prin acţiunea substratului şi evoluţia specifică a romanităţii orientale. Elementele comune în lexicul albanez şi român nu pot fi explicate decît arbitrar ca „împrumuturi" dintr-o limbă în alta, posterioare epocii propriu-zis romanice a limbii române. Fără valoare sînt teoriile despre „emigrarea" de aromâni (supra, p. 55) purtători de elemente albaneze în limba română din zona carpatică. După ce s-a dovedit că elementele fonetice, morfologice şi sintactice în română şi albaneză nu justifică de loc o „comunitate" între cele două limbi, 80 Al. Rosetti, ILR, II, p. 103. este necesar a preciza ce spun cuvintele indo-europene comune. Majoritatea '(brîu, mazăre, sîmbure, viezure etc.) prezintă aspecte de mare vechime în limba română, unde sînt cunoscute din epoca romanică, anterior începuturilor influenţei slave, deci înainte de sec. VI, prin faptul că au străbătut aceleaşi modificări fonetice ca elementele latine şi numai ca acestea (brîu şi pîrîu ca grîu<. lat. granum, frîu < lat. frenum ; mazăre din *ma (d)ze-l-, sîmbure < *sam-bul- viezure < *ve(ă)zu-l-, ca sare din lat. sale-, soare < sole- etc). Din asemenea fapte elementare, evidente, se impune concluzia că populaţia romanică (autohtonă romanizată) din zona carpato-balcanică avea în vorbirea sa o serie de cuvinte n e 1 a t i n e, provenite din substrat. Dacă s-ar presupune că romanii carpato-balcanici ar fi împrumutat cuvinte izolate (ca brîu, mazăre, sîmbure ş.a.) de la şkipetari sau de la strămoşii lor, gramatica istorică română arată categoric că împrumutul nu putea să aibă loc după sec. VI. Atare concluzie apare absolut obligatorie (ca derivarea lui sare şi soare din lat. sale-, sole-). Dar comparatistică arată ceva în plus cu privire la unele cuvinte albano-române : mazăre prezintă un stadiu mai vechi decît corespondentul albanez modhulle, vocala radicală ă fiind originară, etimologică, faţă de o ulterior, rad. i.-e. *mag' (h)-; împrumut din albaneză în română nu e posibil nici probabil (o accentuat nu devine a în rom.). Un caz asemănător pare a fi şopîrlă faţă de alb. shapi, ambele din i.-e. *stie-p-, suo-p-, cu o păstrat în rom., devenit a în alb. La brîu iată de alb. bres, brezi (*bren-z-) avem o temă străromână *bre-n-, iar în albaneză un sufix i.-e. -z- (-di-o-) ; dovadă că româna nu putea să împrumute cuvîntul în epoca romanică şi nici chiar mai tîrziu căci nu-şi va imagina cineva că, în momentul „împrumutării", străromânii, din considerente filologice, vor fi luat de la albanezi numai tema cuvîntului, adică un *bre-n-, lăsînd la o parte sufixul -z-, iar această temă să o dezvolte în vorbirea lor la fel ca pe elementele moştenite latine granum, frenum 26. Situaţia este asemănătoare la alte cuvinte: pîrîu din i.-e. *per-ren- faţă de forma alb. cu alternanţă vocalică o (sau evoluţie internalb. e > o) *per-ron- ; rom. pururea din porur- faţă de alb. perhere cu vocala rad. e. Astfel, unor presupuse împrumuturi lexicale din albaneză în română în perioada prefeudală se opun categoric fazele de evoluţie fonologică a unor elemente româneşti şi albaneze, faţă de bazele lor etimologice. Aceste cuvinte arată că şi cele de formă identică sau foarte asemănătoare în cele două idiomuri (bunget, gata, gard, gălbează, groapă, grumaz, moş, vatră etc.) nu pot fi împrumutate de unii de la alţii (după cum de ex. rom. carne, ockiu nu sînt împrumuturi din ital. carne, occhio ; lat. fero din gr. *re(d)z- > *re(d)ze-m-, razim etc). în asemenea situaţie este evidentă necesitatea absolută de a recurge la mijlocul ceva mai „nesigur" al „reconstrucţiilor de tipuri indo-europene", care, fireşte, în condiţiile arătate mai sus, pot să pară temerare, ciudate, iar pentru cei nefamiliarizaţi cu comparatistică şi cu problemele de bază ale etimologiei româneşti, dar obişnuiţi prin rutină cu forme „sigure, atestate" (latine, slave albaneze) să pară suspecte sau chiar extravagante; aceştia vor considera la început neverosimilă ori absurdă constatarea că unele cuvinte ale noastre, de aspect total diferit şi cu înţeles uneori îndepărtat, sînt legate între ele printr-o veche înrudire etimologică; astfel: beregata este identic cu faringe, bătrîn şi vechiu (latine) coradicale cu vătuiu (indigen), muta (lat.) cu mişca, gorun cu ghindă; cîrlig conţine aceeaşi rădăcină şi noţiune primară cu creţ şi zgardă (albano-român) etc. Diferenţa, uneori destul de pronunţată, între asemenea echivalente se explică printr-o lungă evoluţie de cîteva milenii în limbi ori dialecte indo-europene divergente, despărţite prin spaţii întinse. Alăturarea acestor cuvinte cu înrudire îndepărtată apare neverosimilă la prima vedere ; ceea ce nu este de mirare, căci asemenea legături etimologice nu sînt de la început în aceeaşi măsură evidente ca derivările de tipul capra >• capră, na-sus > nas, vacca > vacă, simple echivalenţe lexicale latino-române. în cele mai multe cazuri, însă, etimologia cuvîntului autohton rezultă cu suficientă claritate; astfel, fără a intra în demonstraţii etimologice detaliate pentru cuvinte ce lipsesc în albaneză, sînt de citat trei exemple din cele mai concludente: răbda, rezem- şi droaie. Primul aparţine la i.-e. *orbho-, *robh-„lipsit de ceva, împilat, chinuit, muncit", din care lat. orbus „fără vedere", gr. 6p9«v6ţ „lipsit de părinţi", germ. arbeit „muncă", slav robii, (robie etc.) ; rom. răbda intră în această grupă etimologică fără a putea să fie cuvînt latin, grec, nici slav, german, venind dintr-o limbă în care bh trece la b, o eventual la a ; structura lui morfologică (derivarea cu -d-) e specifică, străveche. Verbul rezema (razem) vine din *reg'- > lat. rego, regimen, rex, germ. recken, gr. opeyco etc, care numai într-o limbă satem cum era traco-dacica (dar şi illyră), cu g' >z, putea să ia forma actuală românească, cu sufixul i.-e. -m-. Droaie vine dintr-un mai vechiu *drugia cu u trecut la o (ca pluvia > ploaie etc) g căzut (ca în ego > eu, magis > mai), aparţinînd la baza i.-e „grupă, bandă, droaie", celtic drungos, drong, sl. drugii „tovarăş, o *dhreugh-ortac", dru- zina s.a.m.d. 6. TRACISMUL CUVINTELOR PREROMANE Pentru explicarea evoluţiei fonetice a acestor cuvinte indo-europene neromane de la faza indo-europeană pînă în epoca romană este necesar criteriul unei limbi de tip satem european, care să justifice arhetipurile intermediare, reconstruite; acestea au existat în chip obligatoriu în epoca latină, de ex. *deru-, *cagelu-, *drugia-, *re (dJzem, *ma (dJzel-, ca baze pentru zar, caier, droaie, razem, mazăre. Asemenea tipuri refăcute sînt conforme sistemului fonologie al elementului moştenit (latin-romanic), cu care au evoluat împreună, supuse exact acelora şi schimbări formale de la sfîrşitul epocii antice 35. Unele din ele au cunoscut schimbări fonetice neînsemnate (beregată, dărîmă, vătăma, strigi'ată-străghiată etc). Puţinele exemple citate ilustrează cele două mari faze străbătute de elementele autohtone pînă la aspectul şi semantismul actual, ca şi cîteva din caracterele mai de seamă ale acelui idiom dispărut care a dat limbii române asemenea elemente lexicale şi care a fost examinat sumar mai sus (p. 80—81) 36. Prima întrebare ce se pune aici este de principiu: ce îndreptăţeşte să se admită ori să se pretindă că acea limbă era tracică şi geto-dacă; de ce numim „traco-dace" cuvintele noastre neromane ? — cîtă vreme nici unul nu este atestat direct şi întreg, foarte puţine dintre ele putînd ' fi identificate parţial şi cu multe greutăţi între rămăşiţele de limbă (glose, nume proprii) cunoscute de la traco-daci. Pentru un prim răspuns şi pentru "înţelegerea problemei în justa ei perspectivă, sînt necesare unele consideraţii şi precizări generale şi principiale. Cuvinte latine şi cuvinte autohtone. Elementele prelatine formează cu cele latine un singur tot, care a suferit aceleaşi transformări fonetice: este fondul lexical moştenit al limbii române, net deosebit de numeroasele împrumuturi ulterioare. Din punct de vedere strict românesc, elementele autohtone nu pot fi identificate cu precizie şi separate categoric de lexicul latin decît prin criteriul sever al etimologiei, care arată că unele cuvinte moştenite (considerate „latine-romanice" de mulţi filologi), deşi au cîteva „corespondente" 35 Spre a stimula, eventual a „facilita" încercările de etimologii trace, s-a preconizat cu o jumătate de veac în urmă o „licenţă" în sensul că „en roumain les elements thraces n'ont pas forcernent suivi la meme voie que les elements latins; on ne peut pas pour accepter ou rejeter une etymologie thrace en roumain, se fonder sur son aceord ou son non-aceord avec la phonetique des elements latins" (A. Graur, R, LIII 1927, p. 551) ; dar asemenea „concesiune" nu este deloc necesară, — dimpotrivă! — căci (cum se poate demonstra la fiecare caz tip ce se oferă) cuvintele autohtone (preromane, traco-dacice) au urmat întocmai etapele de transformare a elementului latin şi numai pe ale acestuia, conformîndu-se de la început exact normelor de evoluţie a fondului lexical „ereditar", cu care formează un singur bloc din punct de vedere formal-fonetic; ceea ce este firesc, necesar, legic şi logic, dovedind caracterul unitar şi omogen din punct de vedere fonetic al fondului anteslav al limbii române. Dacă am postula ori admite abateri de la atare legi unitare, adică o evoluţie discordantă a elementului preroman faţă de cel romanic (latin) al limbii române, înseamnă că respectivele „etimologii trace" astfel construite nu pot să fie valabile. 86 Etimologii şi discuţii mai ample filologico-lingvistice privind unele serii de cuvinte indigene (preromane) în limba română, în DR, X (1948), AnEtn. şi mai ales în ElAutoht (1970). g — Etnogeneza românilor 114 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ROMÂNA, LIMBILE BALCANICE ŞI SUBSTRATUL 115 formale şi semantice (exacte sau aproximative) în latină, nu pot veni din această limbă sub nici un motiv. De exemplu, după legile etimologiei, verbul a răbda ar trebui să derive (dacă am vrea să-1 facem latin) nu din *reobdurare, *rigi-dare sau rabidare (cum au încercat unii), ci din italicul (înrudit sub raport i.-e.) orbus; a ridică nu din ridica („Weinpfal"), eradicare sau *rigidicare, ci din arduus (cum a încercat Pascu); rezemă nu din remediare, ci din rego, regimen etc.; asemenea etimologii n-ar mai încerca nimeni azi, fiind vorba de serii lexicale româneşti alături de corespondenţele latine-romane, cu care se leagă obligatoriu prin străvechea înrudire indo-europeană; rabdă, rezemă, ridică etc. (paralele cu orbus, rego, arduus) sînt moştenirea acelei limbi preromane de structură deosebită (satem), vorbită de populaţiile indigene ale teritoriilor unde s-au format limba şi poporul român. Populaţiile preromane : traeo-daeii. Elementele considerate de noi ca autohtone în lexicul românesc moştenit existau în limba română odată cu cele latine-romanice. Dar dacă romanice nu pot să fie — din cauzele arătate ori fiindcă adevărata lor rădăcină indo-europeană nu e atestată şi n-a existat în limba latină ori în dialectele italice (cum este cazul de ex. la dărîmă, vătăma)—, firesc şi necesar este să admitem că aceste cuvinte provin din idiomul „barbar" vorbit în zonele unde a fost transplantată şi adoptată limba latină şi unde în mod obligatoriu a luat fiinţă limba romanică orientală şi romanii provinciali de aici: românii. în acest teritoriu balcanic şi carpato-dunărean cuprin-zîud (cum s-a stabilit mai demult) Moesia şi Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii (supra, p. 76—83), care n-au fost exterminaţi de cuceritorii romani, ci dimpotrivă: integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare (supra, p. 88—93). Prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării sociale-economice etc, atît în zonele illyre şi traco-getice din dreapta Dunării, cît şi în teritoriul geto-dacic din stînga ^fluviului, — romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşe. încît chiar dacă nu ar exista nici un indiciu şi nici o urmă din limba traco-dacilor, în afară de amintirea numelui lor, logica istorică şi filologică ar spune că elementul preroman indo-european al limbii române vine de la aceste populaţii autohtone care locuiau teritoriile înainte şi în timpul ocupaţiei romane. Atunci ele au adoptat o altă limbă, latina ocupanţilor romani, ca şi numele social-etnic: Romani, români (rumâni), armâni, rumeri. Aici nu poate fi vorba, aşadar, de populaţii celtice, germanice, scitice, slave, greceşti ori de altă obîrşie, romanizate în zona carpato-balcanică, adică în teritoriul unde a luat naştere idiomul şi poporul român în sec. I — VI e.n. ; dar elemente izolate eterogene s-au amestecat desigur cu autohtonii, în epoca romană şi mai tîrziu. Ţinînd seama de realităţile istorice, de tot ce se ştie din epoca antică despre aceste regiuni, nu poate fi evitat şi înlocuit, în studiul relaţiilor albano-române şi a etnogenezei acestor popoare, termenul „tracic", „traco-dacic", care totuşi a putut să pară unora nesigur, echivoc, „nedovedit" ori cu totul lipsit de raţiune istorică şi lingvistică. îndoiala în privinţa justeţei acestui termen vine nu numai din faptul că materialul istoric şi filologic-lingvistic este foarte redus şi adesea neconcludent, dar mai ales fiindcă a fost insuficient studiat ştiinţific cu mijloace adecvate. Pînă cînd se va face mai multă lumină în unele capitole ale istoriei antice şi medievale a acestui colţ sud-estic al Europei, este necesar să folosim (fie chiar numai cu titlu de ipoteză şi pentru simplificarea termenilor) noţiunea de traco-dacic (ori „traco-ilryric" ?), deocamdată pentru a numi cuvintele româneşti prelatine (autohtone). Dar procedeul nu trebuie să lase impresia că s-ar mvîrti într-un cerc vicios, luînd ca bază sigură (sau foarte probabilă) ceea ce urmează tocmai să fie dovedit, adică obîrşia traco-dacică a acelor vocabule „obscure" dar de structură indo-europeană. Adevărat; că motivele justificative în procedarea noastră sînt mai mult de ordin general, cam aceleaşi care au făcut şi pe Hasdeu să vorbească de cuvinte „trace, dace" în română. Asemenea motive istorice şi „logice" sînt, însă, destul de puternice spre a ne indica anticipat că este necesar termenul „cuvinte traco-dace", nu scitice, celtice ori vechi greceşti pentru lexicul preroman din limba română. Faptul a fost limpede întrevăzut şi postulat de erudiţii veacului trecut (Kopitar, Miklosich, Schuchardt, Hasdeu ş.a.), care au recunoscut valoarea considerabilă a unei realităţi etno-lingvistice: substratul autohton înrudit de aproape cu albanezii (şkipetarii) după Miklosich, ori pur şi simplu tracic, dacic (Schuchardt, Hasdeu etc). Mai greu este a preciza în ce măsură poate fi vorba de un aport lingvistic (deci etnic şi cultural-istoric) venit din partea illyrilor la acest fond autohton (preroman) din temelia limbii şi comunităţii populare românofone, — nu numai din cauza lipsei de precizie în ce priveşte raporturile etno-lingvistice între illyri şi traco-daci, dar mai ales pentru că nu este încă elucidată problema romanizării, respectiv a supravieţuirii şi dăinuirii eventuale în epoca prefeudală a resturilor din triburile trace şi din cele illyre. Ceea ce în primul rînd ne îndeamnă să omitem din discuţie termeni ca „illyric" ori „albanez" şi „străalbanez" („uralbanesisch", cum zic unii filologi în ultima vreme) este faptul că baza etnică a provinciilor romane unde se admite îndeobşte că s-a format şi persistă comunitatea etno-lingvistică românească nu era de caracter illyric (ori „albanez"), ci cu siguranţă traco-geto-dacic, în Tracia, Moesia, Dacia. Dacă nu s-ar admite justeţea termenului adoptat de noi „cuvinte traco-dace" pentru a determina elementele autohtone, ar fi necesar a recomanda altă formulă mai potrivită, — ceea ce este puţin probabil că s-ar putea face cu succes. Pînă atunci însă trebuie să rămînem la definiţia lui Hasdeu, pe care o vor confirma şi verifica etimologiile stabilite cu mijloace şi criterii esenţial diferite de ale lui. Cuvintele autohtone şi fonetiea substratului. Precum s-a spus, realitatea elementelor noastre autohtone este condiţionată de trăsăturile particulare de evoluţie a elementului moştenit (latin-romanic) al limbii. Arhetipurile străromâne ale epocii romanice, stabilite pentru cuvintele considerate autohtone, vor trebui explicate ca derivînd din bazele comune indo-europene potrivit şi nu împotriva legilor fonetice ale idiomurilor traco-dace; îndeplinirea acestei condiţii este la fel de importantă ca şi prima, pentru a se putea vorbi efectiv, concret de cuvinte indo-europene traco-dace în limba română. Dar identificarea şi utilizarea acelor legi fonetice ale substratului justificînd autoh-tonia cuvintelor astfel elucidate nu trebuie înţelese iarăşi ca o sumă de criterii exclusive şi absolute, ci în primul rînd ca o posibilitate, căci limba tracă nu prezenta (pe cît ştim azi) vreo trăsătură fonetică unică şi exclusivă, absolut necunoscută în alt idiom indo-european şi constatată numai în cuvintele noastre autohtone; limba traco-dacă de tip satem are acelaşi sistem fonetic ca illyră şi foarte multe note comune cu alte limbi satem (iraniana, baltica, slava). Aşadar, dacă am avea informaţii că baza etnică-socială a teritoriilor de romanizare în Moesia, Dacia etc. ar fi fost illyră, iraniană ori balto-slavică, s-ar putea admite eventualitatea unei asemenea obîrşii pentru cuvin 116 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I ROMÂNA, LIMBILE BALCANICE SI SUBSTRATUL 117 tele autohtone româneşti, fiind însă puţin probabil că se va putea conta pe asemenea eventualitate. Fazele de trecere a cuvintelor noastre preromane din bazele arhaice indo-europene, la cele admise pentru perioada străromână (şi preromană) trebuie să fie, deci, justificate de criteriile fonologice oferite de resturile lingvistice trace. Aceasta este situaţia de fapt: trăsăturile principale fonetice în cuvintele noastre autohtone indo-europene corespund întocmai cu fonetica limbii traco-dace stabilită din resturile explicabile etimologic, atît în v o c a 1 i s m, cît şi în consonantism (cf. supra, p. 80—81). Constatarea aceloraşi modificări de sunete în formele româneşti (adică în raporturile dintre prototipurile străromâne-preromane şi cele indo-europene) şi în resturile de limbă traco-dacă arată că ele nu exclud, ci admit şi includ în chip obligatoriu putinţa şi necesitatea ca tocmai prin acest idiom de tip satem şi est-european să fi trecut cuvintele noastre autohtone, păstrate în gura populaţiilor traco-dace de la despărţirea ,,indo-europenilor" şi a idiomurilor vorbite de diferitele grupe, pînă la înstăpînirea puterii romane şi începutul romanizării, adică a procesului de amestec şi sinteză a formării limbii romanice-române în zona balcano-dunăreană şi carpatică (Moesia şi Dacia, eventual o parte din Tracia şi Dalmaţia). Dacă faptele de ordin general istoric arată direcţia unde este de căutat obîrşia cuvintelor române autohtone (preromane), criteriile filologico-lingvis-tice comparative confirmă pe deplin această realitate social-culturală, justi-ficînd mai mult utilizarea termenului adoptat „traco-dacic" nu numai ca o formulă convenţională teoretică, ci pentru a individualiza concret apartenenţa fazei preromane (străromâne) a fondului lexical dintr-o limbă de un tip determinat, vorbită de un mare popor al antichităţii care a jucat un rol de seamă în istoria Greciei şi a Romei pînă prin sec. VII e.n. ; un popor care n-a dispărut cu desăvîrşire nici în sensul etnic-social, nici în cel lingvistic. Căutarea şi identificarea resturilor limbii traco-dacilor, perpetuate parţial pînă astăzi, constituie prima etapă în munca de stabilire a măsurii în care acest popor carpato-balcanic trăieşte în fiinţa neamurilor de oameni ce locuiesc acum aceleaşi meleaguri. Faptul că nu avem atestări antice ori medievale pentru elementele lexicale autohtone-române constituie o gravă lacună în mijloacele documentare menite să elucideze problema începuturilor şi a fazei vechi în dezvoltarea idiomurilor şi a comunităţilor populare română şi albaneză. Atare lipsă se datoreşte sărăciei „obiective", generale a izvoarelor documentare din antichitate şi epoca medievală, ca şi faptului că (poate întîmplător) atestările de vocabule traco-dace existente (glose, nume proprii) se referă la alte noţiuni şi domenii de activitate decît cele din care s-au păstrat cuvinte în limba română. Dar lipsa de atestări scrise antice nu va impiedica, ci va stimula mai mult munca dificilă şi complexă de reconstruire comparativă a ceea ce n-a conservat documentarea scrisă a trecutului îndepărtat şi obscur. Cuvintele sigure sau probabile autohtone (preromane) care lipsesc în albaneză sînt între 90 şi 105, din ele cel puţin 80 putînd fi considerate ca sigure: acăţa, adiia, ameţi, amurg, anina, aprig, arunca, baciu(?), baier, barză, băga, băiat, beregată, boare, bordei, brînduşă, brînză, buiestru(?), burlan(?), burtă, butuc, butură, caier, carîmb, caţă, căciulă, cîrlan, cîrlig, copil, cotropi, custură, (a)darari (arom.), deretica, desbăra, (descăţa, descurca, desghina), des-mierda, dop, droaie, genune, ghiară, gorun, gruiu, gudura, încurca, înghina, în-gurzi, înseila(}), întărită, întîmpina, întîmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, KC1VL".i.iij«-, —»------ leşinat), mare, măceş, mâdări, marcat, melc, mieru, mire, mistreţ, mişca, modru, morman, munună, muşat, muşca, necheza, niţel, păstra, pînzâ, prunc, răbda, r(e)azem, ridica, scurma, stărnut(l), steregie, stîncă, străghiată, strugure, (sugruma, suguşa), şir (înşira), şoric, tare, ţarină, ţăruş, (a se) uita, undrea, urca, urcior( ?), urdă, urdina, urdoare, vătăma, viscol, zăr, zară, zburda, zestre, zgîrma. Cîteva din această sută de cuvinte au fost elucidate în DR, X şi AnEtn (supra p. 61) ; unele rezerve şi obiecţii ale lui H. Mihăescu (RESEE, VI 1968, p. 148) nu par convingătoare. Cuvintele româneşti autohtone care lipsesc în albaneză formînd un singur bloc lexical cu celelalte (supra p. 108—112) sînt tratate împreună cu acestea (infra, partea II) ca stocul unitar şi omogen al fondului preroman al limbii române. V. EVOLUŢIA, IMPORTANŢA, REPARTIZAREA CUVINTELOR AUTOHTONE 1. DIN FAZA INDO-EUROPEANĂ LA FAZA TRACO-DACĂ (-ROMANĂ) Apartenenţa cuvintelor autohtone (adică cele „albaneze" şi cele „obscure" de pretinsă origine latină, slavă, veche greacă, germanică etc, analizate în partea II, p. 241—426) la marea familie a idiomurilor indo-europene rezultă din trei fapte ce vor fi analizate pe scurt: A) prezenţa în cuvintele noastre a unei serii de radicale (rădăcini, elemente lexicale primare ce nu mai pot fi analizate, decupate) ori baze existente în grupe de cuvinte ale limbilor i.-e., formînd familiile etimologice şi mijlocul principal de legătură între singuratecele vocabule atestate în epoca istorică. în foarte multe cazuri, după o evoluţie de cîteva milenii, cuvintele româneşti autohtone păstrează semantismul de bază, străvechiu, iar alteori prezintă aspecte semantice apropiate de cele primare (cum se observă în tabelul de mai jos) ; B) un sistem fonetic, sunete de bază i.-e. evoluate după legile unui idiom anteroman satem din zona carpato-balcanică; C) un bogat|şi|variat sistem de sufixe. A) RADICALE INDO - EUROPENE ar- „a încheia, a îmbuca (un lucru cu altul), a potrivi" . anina are-g- „a închide; zăvor; clădire, casă"(?).......argea at(e)r- „foc" \uat-}).................vatră aue-l- „a sufla, a bate (vîntul), a exhala" .......abure bal-, bel- „tare, puternic" ..............băiat bu-, bhu- (bheu-1) „a (se) umfla" b(h)u-r-.....(?) burtă bu-z- „buză, sărutare" ................buză bhag- „a împărţi, a da (destina) ca parte"(?)......băgă bhare-dh v. bher-, bhre-dh- bhas-k- „legătură, mănunchiu; smoc"..........bască bhel- „a luci, a sclipi" ................baltă bhel- „a (se) umfla; rotund"(?)............balaur, (?) baligă bher- „a duce, a purta" .............(?) burtă bher- „a clocoti, a fierbe; a se mişca violent".....sburda bher- „a tăia, a sparge, a perfora" ........(?) burlan bher- „a fi proeminent, a formă o dungă proeminentă" bhre-n-......................brîu bhre-m-d-....................brînduşă bhre-dh- (cf. bharedh-) „vîrf, ghimpe, ţep, colţ" . . . brad bhereg'-, bher(e)g'- „a sclipi; alb(uriu)".........barz, barză bher-u-g-, bhereg- „gîtlej, trahee" [bher- „a despică") . . . beregată EVOLUŢIA, IMPORTANŢA, REPARTIZAREA CUVINTELOR AUTOHTONE l~ ,,a fugi; a (se) îndoi; a se mlădia".....(?) buiestru -t- „a (se) umfla; a creşte"............butuc, butură bhol- „abur, exhalaţie, miros" ............boare bhrend(h) „a (se) umfla, a coace"...........brînză bhreu-s-, bhrus- (bher-) „a (se) umflă, încolţi, creşte" . . brusture dă-i- „a împărţi"(?) .................zestre der- ,,a jupui, a despica, a crăpă"...........dărîmă deră- „a lucra"....................(a)dara- dereu(o)- „arbore, copac" ..............druete dhe(i)- „a suge, a alăpta"..............das dher- „sediment (lichid) turbure, murdar; a turbura" . . zăr, zară dher- „a ţine (strîns)", dhereugh- „a se aduna.grupâ; grupă" . droaie dheu- „a sufla, a răsuflă, a exhala; suflare"......adiia dheubh- „ţăruş, ic (pană), buştean" ..........dop er- „a mişcă, a se pune în mişcare, a întărîta".....arunca re-n- v. pîrîu er(e)d(h)- „înalt; a creşte" .............rădica g(h)at- „a face, a pregăti; gata"...........gata gel- „a învălui; rotund, sferic" g(e)le-gh-....................ghioagă g(e)la-r~ ....................ghiară gel-, guel- „a înghiţi"(?), cf. guer-...........genune ger- „a întoarce, a răsuci" ger-d-......................îngurzi gre-p-......................grapă ger-d- „a sgîria, a inciza, încresta"..........gardină geu- „a încovoia, a înstrîmba, a bolti" geu-s-......................guşă geu-l-(7).....................măgură glei-n- „a lipi împreună, a lipi, unge" (gel-)......înghina, des- ghel- „a strigă, ţipa, sbiera", gh(e)lo-n- ........ghionoaie gher- „a fricţiona, a pisa" gh(e)re-s-....................gresie gh(e)re-nd(h)-..................grunz gherdh- „a împleti, a răsuci; a îngrădi"........gard ghrebh- „a sgîria, a scurma, a săpa"..........groapă l- „a înţepa" gle-m-p-.....................ghimpe guel-bh-.....................gălbează „ghindă".....................gorun guer- „a înghiţi; gîtlej, prăpastie"...........grumaz, guer- „puiu, făt, progenitură" ............cîrlan guer- „munte" ...................gruiu, grunu guu-ă- „gunoi, balegă, murdărie" ...........balegă guhedh- „a ruga, a cere, a rîvni, a dori"........gudura kadh- (katl) „a păzi, a feri, a acoperi şi scuti" .... căciulă kap- „omidă, insectă".................căpuşă kat- „a suci, a învîrti, a împleti"...........cătun, cată keg- „mic par, ţăruş (mai ales pentru atîrnat) ; cîrlig" . . caier kel-â- „a lovi, a tăia, spinteca, a rupe" ........cărîmb 119 120 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA k'el- „a înclina, a îndoi" (?) ............ . şale ken- „pui de animal"(?) ...............copil ker- „a arde, a fi aprins, a încălzi"...........scrum k'er-(l) „şnur, găitan, chenar; a lega, înnoda".....şir k'er- „a vătăma; a (se) sfărîma, sparge, descompune" . . . fărîmă, sîrmă k(e)re-p- „a lovi; a scăpăra"(?) ...........scăpăm kes- „a sgîria, a răzui" ...............custură kru-k- „a aşeza peste, acoperi, îngrămădi, ascunde" (?) . . cruţa, încurca kuerp- „a se învîrti, a răsuci".............curpăn kuer- „a face, a modela, a forma"...........cursă legh- „a zăcea, a se aşeza, a sta întins"........leagăn lefi)-, le(i)-s- „destins, slab, moale, istovit" .....leşina(l) leng- „a legăna, a balansa"(?), v. legh- ........leagăn lep- „a desghioca, a jupui, a despica".........lepăda mad- „umed, a picura; gras, îngrăşat", ma(n)d- „a suge" mînz me- „a măsura, a socoti; măsură de timp", mo-t- . . . moş me-, mo- „mare, considerabil, arătos".........mare meit(h)- „a schimba, a schimba din loc".......mişca med- „a măsura, a judeca, a socoti, inventa"......mădări, modru mei- „a uza, a sdrobi; fraged, plăpînd; slab" .....melc mei- „puternic, mare"(?), v. me-............mare mei- „culoare (închisă)"................mieru mel-ă- „a se ridica, a apărea"(?) ...........mal menth-, meth- „a amesteca, a mişca învîrtind" .....ameţi, mătură menth- „a mesteca cu dinţii, dantură, zăbală" mont-s- . . muşca mer- „a împleti, a lega; şnur, colan, lanţ" ......munună mer- „a sclipi, a licări, a scînteia" mer-g-(}) ......murg mer- „a freca, a pisa, a prăpădi"...........mărat (s)mer-d-....................dezmierda mer-m\mor-m- ..................morman mer-(e)- „a închega, a solidifica"...........marcat mer-io- „tînăr, om tînăr"...............mire nek- „a geme, a mugi, mormăi"............necheza ne- „şarpe, năpîrcă"(?), (+pert-?)...........năpîrcă op- (ap ?) „a lucra, a înfăptui" ............aprig or- v. er- orbho- „orfan, mic, obidit, slab, rob"..........răbda pak'- „a fixa, întări".................păstra pan- „ţesătură" ...................pînză pel-n- ,,pui"(?)....................copil per- „peste, dincolo, prin —".............pîrîu, pururea per- „a da naştere, a produce" ............prunc pes- „a bate vîntul, a fîlfîi în vînt; ciucur" ......păstaie reg'- „drept; a îndrepta, a ridica sprijinind"......razim re-n- (re-) „a mişca, a stîrni, a curge".........pîrîu rendh- „a rupe, a sfîşia, a despica"(?).........rînză sei-, si- „a lega; funie, curea"(?)...........şir serp- (srep-7) „a se tîrî"(?)..............strepede seu- „a îndoi, învîrti, pune în mişcare rapidă", s(e)u-o-p- şopîrlă (s)kep- „a tăia, opera cu unealtă tăioasă; lovi, ciopli" . copac EVQLUŢIA, IMPORTANŢA, REPARTIZAREA CUVINTELOR AUTOHTONE (s)kep- „a acoperi, a înveli".............căpută (s)ker- „a întoarce, a îndoi, (în)strîmba" .......cîrlig sker-d(h)-....................zgardă (s)kreu-k-(?) ........ . . ....... . . . încurca krek-..................... creţ sker- (ker-) „a tăia, a încresta", skerei- (bh-1) .... zgîria sk(e)re-m-....................zgrîma skreu-m-(?).................... scurma skeubh- „a arunca, a împinge"............. scula skeu-r- „a tăia, a desface, a scurma, scobi".......curma sneit- „a tăia"....................niţel stegh-, stengh- „a înţepa; prăjină, (pai) înţepător, ascuţit" stîncă (s)ter- „ţeapăn, întărit, solidificat, rigid st(e)re-g- „ţeapăn, solidificat, închegat" ......străghiată st(e)reu-g- „ţeapăn; tulpină, lujer"........strugure ster- „steril, sterp" .................sterp ster- „lichid murdar, murdărie, gunoi; a murdări" ster-e-g-, streg-..................steregie stern- „murdărie, murdărit, (pătat)"(?).......stărnut streng- „tare, întins, îngust, strîmt"..........strungă suer- „acru, amar"..................sarbăd suer-(?) „acoperitoare, coaje, piele, şoric" . . •.....şoric tăi- „a creşte, a înverzi; plantă, vlăstar tînăr".....păstaie tel- „şes, plan, teren neted"..............ţarină tempr- „a întinde, a trage, încorda"(?).........întîmpina ter- „a freca, a pisa, învîrti şi perfora", tre-k-(?) .... mistreţ ter- „a roade, perfora; insectă, larvă", tre-p-(l).....strepede ter- „a străbate, întări (creşte?), efort, putere".....tare, întrema ter-t-...................... întărită top- „a ajunge, nimeri"................întîmpla tuer- „a prinde, a cuprinde, a conţine, împrejmui". . . . ţarc trep- „a călca, tropăi, călca în picioare"........cotropi ur- v. tier- uă-l-.,,a lovi, răni, vătăma"............vătăma uat- v. at(e)r-ue- v. aue- ite-s- „a sufla, a bate vîntul" ...........viscol ueg- „a ţese, a lega, a înnoda"............baier ueg'h- „a mişca, a duce, a cară, a transportă".....viezure uel- „a vedea, a privi, a se uită"........, . . a se uita uendh- „a învîrti, a întoarce ; a răsuci, împleti" .... undrea uer- „sfoară, ştreang; a lega cu sfoară, a încorda"(?) . . desbăra uer- „a ridica, a înălţa" .................urca uer-d(h)- „a fierbe, a clocoti" ............urdă uer-d- „lichid, umezeală, scurgere"...........urdori uer- „a (ră)suci, a îndoi, a încovoia" ........, balaur(l) uer(e)d- „a (se) îndoi, înclina; mişcare încovoiată; mişcare"......................urdina uer- „a închide, încuia, acoperi; uşe, adăpost"(?) . . . bordei uet- „an ; animal de un an" ,............vătui 121 122 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I B) FONETICA Dintre cuvintele cu obîrşie etimologică neidentificată ori îndoielnică (integral sau parţial), de menţionat următoarele : balaur, băgă, bucură, mazăre, măceş, mistreţ, rînză, sîmbure, spînz, strepede, şut, ţap, ţăruş. Sistemul fonetic al cuvintelor autohtone este principalul mijloc pentru încadrarea lor în familia limbilor indo-europene şi (cum era firesc) a fost cel mai de seamă criteriu şi instrument de lucru în reconstrucţiile etimologice, căci, cum spunea încă în 1853 F. Diez, „etimologia îşi are temelia ştiinţifică în fonetică", iar metoda critică în cercetarea etimologică, (observă acelaşi) „se supune pur şi simplu principiilor şi regulilor stabilite de fonetică, fără să se abată dela ele nicio iotă, întrucît nu intervin excepţii clare". Fonetismul elementelor lexicale autohtone confirmă, pe deoparte, caracterul lor vechi şi original indo-european, iar pe de alta individualizează acea limbă moartă a epocii din care pot şi trebuie să se fi transmis aceste neaoşe cuvinte indo-europene. Reintegrate în sistemul etimologic al limbilor indo-europene, unde ele aparţin în mod firesc şi necesar, cele vreo 160—170 cuvinte dovedesc că păstrează trăsăturile de formă, în primul rînd fonetice, ale unui idiom care le-a conservat în decursul unei lungi perioade preistorice, din vremea arhaică a comunităţii indo-europene pînă în vremea romană. Nu avem atestări nici din epoca latinei „vulgare", cînd elementele anteromane au intrat integrîndu-se în organismul lexical romanic al limbii populare adoptate de populaţia rurală din spaţiul balcano-dunărean şi carpatic. Formele cuvintelor noastre anteromane în momentul asimilării lor în limba română comună pot fi întrevăzute în majoritatea cazurilor şi stabilite uneori cu precizie absolută, fixîndu-se (prin criteriile indicate de evoluţia elementelor ereditare, latine-romanice) etapa la care au ajuns ele prin sec. I—III e.n. Degînd atare prototipuri străromâne refăcute după criteriile limbii române, cu bazele i.-e. oferite de mijloacele comparative ale idiomurilor europene, s-au putut obţine în linii mari şi aproape peste tot, formele anteromane, adică ceea ce reprezentau ele ca schelet înainte de a intra în limba romanică-română. Felul cum apar sunetele de bază i.-e. în aceste arhetipuri intermediare ("reconstruite") şi în formele de azi reprezintă fazele de evoluţie a elementului lexical autohton din limba română, trecut prin două mari etape şi transformări: a) de la epoca indo-europeană la cea anteromană, b) de la faza anteromană şi română comună la faza română medievală şi modernă din cele patru dialecte cunoscute. Lipsind atestări din perioada anteromană şi din cea română comună, este natural să existe cazuri de echivoc : sunete şi sufixe în cuvinte ce să nu poată fi atribuite cu siguranţă uneia sau alteia din cele două faze de limbă. Dar în cea mai mare parte sunetele de bază i.-e. sînt continuate în chip uniform şi consecvent (afară de i.-e. o), dovadă că avem a face cu criteriile şi caracterele unui idiom specific, unitar, bine determinat în familia indo-europeană. Prima etapă din evoluţia preistorică a cuvintelor româneşti autohtone dela faza comunităţii i.-e.1 la faza romanică a românei comune prezintă nişte particularităţi fonetice pe care le-am atribuit direct „substratului" anteroman de limbă, numit traco-dacic, căci acele trăsături fonetice (rezumate mai jos) pot fi 'Fonetica indo-europeană K. Brugmann, GrdVGr, I/I „Einleitung und Lautlehre" (retipărit în 1930) ; Hermann Hirt, Indogermanische Grammatik, I ,,Einleitung, Btymologie, Konsonan-tismus", 1921 ; gramaticile istorice ale diferitelor limbi: greacă (Brugmann-Schwyzer), latină (Stoîz-Schmalz, Leumann-Hofmann), slavă (Vondrâk, Van Wijk), celtică (Pedersen), sanscrită (Wackernagei). EVOLUŢIA, IMPORTANŢA, REPARTIZAREA CUVINTELOR AUTOHTONE 123 regăsite aidoma în resturile limbii traco-dacilor, bine cunoscute în linii generale şi chiar în detalii (supra, p. 80—81). Grupa de cuvinte autohtone româneşti şi indo-europene se integrează în acest sistem fonetic, ce este ilustrat mai ales în elementele lor radicale (rădăcini), bine conturate ca formă şi semantism, lipsite de echivoc în majoritatea cazurilor; de aceea sînt citate aproape numai exemple luate"din elementele radicale, înşirate în ordinea alfabetică (supra, p. 118—121). a) VOCALISMUL Indo-european a > a: abur, anina, aprig, argea, gata, caţă, căciulă, căpută; ă > a : balegă, păstaie, vatră, vătăma ; i.-e. e > e: beregată, zăr (zer), zară, leagăn, lepăda, leşina, lespede, genune, teză, steregie, vătuiu, viezure etc. ; un caz de e > i pare să fie mire > *mer-; i.-e. i > i : înghina, mişca, niţel; i.-e. o > o (resp, u) ori a; primul caz în vreo 20 exemple: abure, boare, bordeiu, custură, grunz, ghionoaie, îngurzi, groapă, gudură, gorun, moş, munună, murg, prunc, şopîrlă, copac, şoric, strungă etc.; ceva mai numeroase ar părea cazurile de o>a: barz, baltă, (a)dara(ri), das, grapă, gardină, gard, cîrlan, gălbează, mare, mărat, marcat, mal, aprig, sarbăd, căpută, cîrlig, sgardă, sgîria sgrîmâ, baier, baciu ş.a. Asemenea dublă reprezentare a lui o ar necesita o cercetare detaliată, spre a stabili dacă toate cazurile provin în chip normal din i.-e. o şi nu este o evoluţie deosebită în epoca traco-romană. Sigur este numai că divergenţa oja în cuvintele autohtone constituie o diferenţiere a graiurilor substratului, oglindită şi în resturile de limbă traco-dacică, avînd la bază probabil fapte de ordin regional ce nu sîntem în măsură a preciza deocamdată ; i.-e. o > a: mare (*me-, mo-), posibil în das; i.-e. u > u: burtă(l), bunget; ca grad vocalic redus al lui ue-: undrea, urcă, urdă, urdina, urdori, ttită, de asemenea curpăn, cursă; eu > u: butuc, buturâ, brusture, guşă, măgură, grumaz, scula, scurma, strugure ; u > o în dop, droaie ; i.-e. r > re-, ra- în rădică. Schemă recapitulativă l-e. ase i^o o u ai oi au eu trac. a e e i o o u ai oi au eu b) CONSONANTISMUL Indo-europeanul i în funcţie consonantică: se pare că lipsesc exemple; i.-e. u în funcţie consonantică: păstrat în orice poziţie, transformat în spirantă labiodentală v: vătăma, vatră, baier (*vagelo-), viezure, vătuiu, viscol; intervocalic: abure; căzut în epoca postromană: sarbâd(7); 124 etnogeneza romanilor. partea , nasâle şi lichide consonantice : i.-e. n dental > n conservat peste tot: ghionoaie, năpîrcă, necheză, pînză, rînză, undrea; în elementele sufixale: gorun, cătun, curpăn, ţarină; n velar: prunc, strungă; i.-e. m > m : mazăre, mădări, mînz, desmierdă etc.; în sufixe : vătăma, fărîmă, razim etc. ; i.-e. r > r: argea, arunca, beregată, brîu etc. (vreo 80 exemple) ; i.-e. 1 > l (intervocalic > rom. r; li > i) : abure, brusture, ghiară, gălbează, leagăn, sculă, sîmbure etc. ; oclusive-; labiale: i.-e. p > p : grapă, căpută, copac, curpăn, pîrîu etc. i.-e. î> > b: băiat, buză, burtă(?); i.-e. bh > b: bască, baltă, brîu, dop etc, rabdă, sculă ; d e n t a 1 e : i.-e. t > t: întîmplă, vatră, cătun, caţă, cotropi, vătăma, tare-etc. ; i.-e. ă>d: zestre, (a)dara-, druete, lepădă etc; d sau ăh : rădică, urdă, sgardă etc.; i.-e. dh > d: brad, das, adiia, dop, droaie, gard, gudură; guturale, palatale: i.-e. k'> s : fărîmă (sîrmă) ; k'el-n-(?) > şale ; şir(?) ; păstră; nesigur: sîmbure ; i.-e. g' şi g'h > z: barz, barză, mazăre, razim, viezure ; v e 1 a r e : i.-e. k > k (rom. c, g): caţă, cătun, căciulă, căpuşă, caier, cărîmb, curpăn, cursă, custură, ţarc, sculă, căpută, cîrlig, sgardă; i.-e. g > g (căzut intervocalic în caier, baier) : guşă, măgură, grapă, gardină, ghioagă, ghiară etc.; i.-e. gh > g (intervocalic căzut în droaie) : ghionoaie, gresie, gard, groapă, leagăn; labiovelare: i.-e. ku > k : cursă (gradul redus *kuer-j ; i.-e. gu > g : genune, gîrlan (cîrlan), gălbează, ghimpe, gorun, balegă ; grun'u, gruiu şi grumaz, gurm- prezintă gradul redus al rad. i.-e. *guer- ; i.-e. guh > g: gudură; spirante: i.-e. s > s sau s : bască, das, guşă, gresie, lespede, sculă, strungă etc. Schemă recapitulativă I.-e. ^^^^^^^|^^f f T T trac. v k 2 rcf p b n m l r $ Fonetica elementelor autohtone (trecute prin două mari faze de evoluţie formală, cu două feluri de „alterări") arată că ele sînt conservative, după cum trebuie să fi fost în general idiomul anteroman care le-a transmis limbii române şi care păstra destul de fidel sunetele de bază „indo-europene", cu puţine modificări, fără să altereze vocalismul primitiv ca sanscrita (v. ind.) ori consonantismul ca germanica sau greaca. Inovaţiile aduse foneticii i.-e. în cuvintele româneşti autohtone (vizibile în schemele rezumative sinoptice) sînt dovezi peremptorii pentru caracterul satem central-european al limbii substratului. Trăsăturile principale (din punct de vedere comparativ) ale cuvintelor autohtone în limba română se regăsesc în resturile graiurilor traco-dace, fără de care nici n-ar evoluţia, importanţa, repartizarea cuvintelor autohtone 125 fi posibile etimologiile adoptate; încît (cum e firesc şi s-a spus) prima fază de evoluţie a cuvintelor (din bazele i.-e. la epoca romană) trebuie să fie identică perioadei trace, a acelui idiom care a transformat sunetele de bază i.-e. după normele constatate, dînd cuvintelor forma ce explică genealogia lor etimologică şi înrudirea cu grupele de cuvinte din familia indo-europeană. Spre a cita un singur exemplu, amintim apelativul rom. razim (verb rezemă), din i.-e. *reg'-, devenit *re(d)zem-, *ra(d)zem- într-o limbă satem (cum era traco-daca) şi trecut astfel în română, conservat fără alte modificări pînă azi. Cuvîntul este înrudit (din acelaşi rad. i.-e.) cu lat. rege-m, regimen-, celt. rig-, v.ind. raj- etc, dar este evident că tema rom. rezem- cu (d)z în loc de i.-e. g' nu poate veni din lat. reg-, ori din celt. rig-, v. ind. raj-, ci numai din spirantă (d)z a idiomului satem al epocii preromane din zona carpato-balcanică. Apare deci justificată impunîndu-se ca o necesitate absolută utilizarea termenului „traco-dacic" (eventual „traco-illyric" ?) pentru a desemna lingvistic faza anteromană şi pentru explicarea elementelor preromane (albaneze şi ne-albaneze) din limba română. în acest sens au fost elaborate toate etimologiile şi va fi interpretat social-etnic şi istoric fondul lexical autohton al limbii române. Paralelismul existent între fonetismul cuvintelor noastre autohtone şi fonetismul traco-dacic (respectiv -illyric) poate fi observat cu uşurinţă (cf. supra, p. 75—76, 80—81). Totuşi, precum s-a spus şi repetăm aici, coincidenţele constatate nu sînt (lucru firesc, uşor de înţeles) dovezi absolute şi absolut obligatorii în sprijinul tezei despre tracismul cuvintelor mult discutate şi disputate. O asemenea dovadă ar putea fi adusă numai prin identificarea tuturor sau măcar a unei părţi mai însemnate dintre cuvintele noastre între resturile de limbă traco-dacică (illyră), ceea ce nu este şi nu va fi posibil decît (indirect) pentru puţine din ele. Concordanţa foneticii arată (cum s-a spus) numai şi în primul rînd putinţa ca din graiurile traco-dace să fi venit cuvintele româneşti anteromane, obîrşie pe care o impun, respectiv o confirmă apoi faptele de ordin istoric şi paleoetnologic (supra, p. 73—96 şi passim). Abia cîteva cuvinte autohtone româneşti (ori elemente radicale) pot fi identificate cu oarecare aproximaţie şi rezervă în resturile de limbă traco-dace : prunc, băiat, argea, gard, vătuiu, ţarc, strungă, mare, dărîmă. C) DERIVAREA Legătura de înrudire constatată prin elementele radicale şi fonetică între cuvintele noastre autohtone şi celelalte indo-europene se confirmă pînă la evidenţă şi în formarea cuvintelor: analiza morfologică a fiecărui cuvînt arată formante (sufixe) dintr-un sistem unitar şi uniform ce cuprinde toate idiomurile familiei i.-e. şi care este o altă dovadă pentru caracterul arhaic şi unitatea deplină a cuvintelor autohtone, provenite dintr-un idiom european deosebit, tipic. Ca o recapitulare şi un rezumat al celor spuse la tratarea fiecărui cuvînt, sînt citate în cele ce urmează elementele sufixale, după ordinea şi sistemul adoptat de Brugmann2. Analiza morfologică a cuvintelor noastre nu e peste tot sigură, mai ales în ce priveşte vocalismul elementelor formante, căci cuvintele acestea au trecut prin două faze de „alterări" fonetice : cea preromană (traco-dacică, -illyră) şi cea ro- !Morf ologia indo-europeană: GrdVGr, II/l „Lehre von den Wortformen und ihrem Gebraucli"; H. Hirt, Indogerm.Grammatik, III (Heidelberg, 1927) „Das Nornen"; Benveniste, FormNIE; cf. de asemenea greacă : Chantraine, FormNG ; latină: Stolz-Schmalz, Lat.Gramm. ed. v (Leumann-Hofmann, Miinchen, 1928), p. 190 — 246 „Das Nomen, Stammbildung des Nomens". 0 126 etnogeneza românilor. partea i manică (latină rustică), fiind atestate documentar abia după patru, cinci sau mai multe milenii după faza comunităţii indo-europene, în care îşi au rădăcina, alcătuirea formei de bază şi conţinutul semantic primar. Trecînd prin filiera latinei rustice a epocii romane, ele au fost modificate nu numai fonetic, dar şi morfologic, încît la unele nu se poate deosebi cu certitudine numele rădăcină (cu sufix zero) de cele cu sufix vocalic, iar la altele avem sufixe ori prefixe evident latine, alăturate la teme autohtone anteromane. Cuvinte compuse par a fi: baligă, balaur, mistreţ, păstaie (?), pîrîu; rădăcini pure ar putea fi: mire, mare (*mo-r-), care din punct de vedere i.-e. are un formant -r ; băga(l) ; formante vocalice: o şi a, -o-m posibil în *dher-om zăr ; -a în zarâ (sau baza alternantă bisilabică *dheră) ; în gata pare sufix adverbial românesc (noaptea, ziua etc.) ; i posibil în mire, mare ; -io-, -ia- alcătuind adjective, care apar uneori ca substantive, eventual în: rînză, pînză, spînz (?), mînz, grunz, brînză, vătuiu etc. i.-e. -mo- ca sufix primar în cîteva cuvinte avînd rădăcini numai verbale (formante primare, după termenul lui Brugmann) : grumaz, ghimpe, cărîmb, morman, razim, fărîmă ; în cîteva verbe ce par a fi vechi denominative: curma, dărîmă, întrema, scurma, sgrîma, vătăma; i.-e. -no-: ghionoaie, genune, gorun, grun'u, gardină, cătun, leagăn, munună, prunc, ţarină ; verbe : anina, înghina, leşina, urdina; -r- în conglomeratul sufixai -s-t-r- *dai-s-t-r-> zestre ; posibil -tr- în păstra; -re- : *me-r-> mare ; substantivele : vatră, gheară, undrea ; verbe : bucura, curma, încurca, scurma ; -l- în cîteva cuvinte, dar originea lui i.-e. nu este sigură în toate cazurile din cauza trecerii străromâne -/-> -r- (nesigură în butură, strugure etc.); -ur-poate fi şi lat. -ulus. Nume de plante : brusture, mugure, sîmbure, strugure, mazăre, butură; de animale: vătuiu (vituV), cîrlan, viezure. Alte substantive: măgură, străgheată (strigi'-), caier, baier, cîrlig, abure, argea, mătură; p în: grapă, strepede, lespede; adj. sterp(l); bh : gălbează (*giiel-bh-, abstract sau nume de animal, „vierme") ; posibil în sîmbure, cărîmb ; t: butuc, butură, baltă, băiat, căpută, a se uita ; în : beregată, străghiată, marcat, mărat, muşat pare a fi participiul latin -atus; d şi dh : brad, gard, gardină, răbda, sgardă ; verbe : îngurzi, lepăda, sburda, urdina ; posibil în pînză, rînză, brînduşă, grunz ; -id- în sarbăd e latin -idus (rînced, veşted etc.); de asemenea lespede; k : bască, bucura, copac, marcat, şoric ; prunc ; aprig şi cîrlig au lat. -icus( ?) ; 1. -e. sau romanic în arunca, încurca, rădica, urca; g(h): beregată, străghiată, ghioagă, steregie, murg, droaie ; s posibil în gresie, guşă, căciulă, mişca, moş etc. 2. DIN FAZA TBACO-IiOMANĂ LA LIMBA DE AZI A) FONETICA Stabilită şi admisă obîrşia preromană a unor elemente lexicale româneşti, este firesc şi necesar ca ele să aibă (cum s-a spus în repetate rînduri) cel puţin aceeaşi vechime în idiomul populaţiei româneşti ca fondul lexical latin, cu care EV poluţia, importanţa, repartizarea cuvintelor autohtone 127 rormeâză blocul unitar al cuvintelor moştenite; astfel, ele trebuie să fi străbătut aceeaşi evoluţie formală, cu inovaţii şi „alterări" fonetice identice ori cel puţin asemănătoare (supra, p. 112), — ceea ce se constată de fapt la multe din cuvintele studiate. Operaţiile noastre etimologice au trebuit să purceadă invers decît s-a făcut cu elementele romane: utilizînd legile foneticii istorice româneşti şi albaneze spre a restabili prototipurile străromâne (parţial şi străalbaneze) ale cuvintelor autohtone, care s-au putut lega astfel de bazele prelatine şi indo-europene, absolut necesare pentru identificarea obîrşiei lor genealogice şi a fazelor de evoluţie formală. încît aici nu poate fi vorba propriu-zis de o serie de „legi fonetice" deduse din observarea evoluţiei unor cuvinte atestate la două extremităţi, în epoca latină a românei comune şi în faza actuală (cum sînt de ex. lat. c««e-> cî(i)ne, frondia > frunză, oculus > ochiu), ci de fazele obscure ale des-voltării uner elemente lipsite de „părinţi" bine cunoscuţi din documente (nefiind atestaţi în epoca romană), deci contemporani lui cane-, frondia, oculus. Lipsa oarecum firească a acelor arhetipuri atestate a făcut ca elementele noastre autohtone să fie considerate de către cercetători (cum s-a văzut) cînd ca împrumuturi din albaneză, cînd ca moşteniri din latină ori împrumuturi de prin idiomuri vecine (pe baza unor tîlcuiri etimologice eronate), sau să le clasifice „obscure, de origine necunoscută". „Obscuritatea" şi etimologiile inadmisibile de pînă acum au fost înlăturate în cea mai mare parte prin refacerea arhetipurilor neatestate, cu ajutorul normelor generale, îndeobşte cunoscute, ale evoluţiei elementelor lexicale ereditare ale limbii române, fără de care n-ar fi fost posibile din capul locului etimologiile cuvintelor anteromane. Legile generale de evoluţie a limbii române în epoca romanică şi în cea medievală sînt urmate şi respectate consecvent în cuvintele autohtone, care s-au conformat (cu mici excepţii) procesului unitar şi tipic (în bună parte exclusiv românesc, privind numai elementul moştenit) de evoluţie formală a limbii latine în cadrul romanităţii orientale carpa'-o-balcanice. în cele ce urmează vor fi semnalate cîteva constatări sigure sau probabile asupra fenomenelor fonetice româneşti în legătură cu fazele de evoluţie străbătute de cuvintele autohtone 3. a) VOCALISMUL a în iniţială absolută, accentuat ori neaccentuat, se conservă: abur, ameţi, anina, aprig, argea ; neaccentuat a >> ă : băga, băiat, căciulă, căpută etc.; ă -4- n (m) -f- cons. > î : brînză, cărîmb, pînză, rînză ; e accentuat > ie : zăr (*dier-, *der-), ţarc, viezure; precedat de p, b, m sau v, e > ă : mătură (*met-), părău (pîrîu, *perren-), vătuiu ; precedat de r, e > ă: răbda, răzima, străghiată; e > î brîu (*brenu-), brînduşă; iniţial, e > a: aruncă; o 4- n > un: cătun, genune, munună, strungă, gorun; 6 cu a ori e în silaba următoare > oâ : groapă, ghionoaie, ghioagă ; 6 > u: murg, scrum ; o neaccentuat> u : îngurzi, munună; alteori se păstrează: bordeiu, gorun, copac, şopîrlă, şoric; u aton urmat de vocală (sau u) a căzut poate în epoca romanică: şopîrlă (*suop-), şoric (*suor-), ţarc (Huer-k-), ţap(l) ; u păstrat în: urca, urdă, urdina etc, dar trecut la o în droaie, dop, scol (scula) ; iniţiat un- alternează cu an-, in-: undrea— andrea— indrea. 3 Tratatele principale privind f o n e t i c a dementului moştenit Densusianu HLR, I, p. 66-127 „Phonetique" ; Philippide, OrR, II, p. 3-224 „Istoria suneteior limbii române"; Rosetti, ILR\ I, p. 47-96 „Fonetica . 128 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I b) CONSONANTISiWL r în aprig, beregată,pîrîu etc; asimilat la n: gerune—genune, murună— munună, anina; ■ 1 urmat de un i în hiat se înmoaie şi cade în dial. drom.: băiat (*baliet-), păstaie (-al-), vătuiu; de asemenea în a se uită (*ulit-); intervocalic 1 > r: abure, baier, boare, brusture, gudură, gorun, mătură, măgură, mazăre, strugure, sîmbure, viezure etc ; -11- se conservă: baligă; precedat de e, i şi urmat de a s-a vocalizat în u: argella > argea, *undrella > undrea ; ii în prunc, rînză etc.; precedat de vocală, a -\-i 4- vocală s-a înmuiat în n' (conservat în ban., arom., megl.; căzut în rest): grunu —gruiu, geuroane —ghionoaie, sterezine — steregie ; intervocalic n a căzut în : brîu (*brenu-J, pîrîu (*perrenu-) ; k intervocalic ar fi trebuit să cadă ca în elementele latine (scribo > scriu, caballus > cal) ; totuşi e menţinut, contra regulei, în abure < *abol-, *avol-; în grupul -bl- dispare : scula < *scubla- ; v s-a conservat iniţial: vatră, vătuiu, vătăma, viezure ; cazuri de v > b : baier desbar (?), baciu (?), bordeiu(?) ; rv > rb : sarbăd ; t + i 4- vocală s-a africatizat > ts, ţ: creţ (?), caţă, ţarc, ţap (?), ţarină; -t-s-> ci (<5) în baciu, căciulă (*kad/t-s-), mişca, muşca, însă *mot-s-> moş ;t 4- * > /: ameţi; d + i (e) 4- vocală s-a africatizat > dz, z : zestre, pînză, mînz etc; s-a păstrat d în rădică, adiiă (rădic, adiie) ; s : strugure, strungă, străghiată etc.; s > ş : şoric, şale, şopîrlă ; c înainte de e, i + vocală > ts (ţ) : mistreţ, posibil în creţ; în loc de c apare g: aprig, cîrlig; sc- > sg-, zg-, zg-: sgardă, sgîria, sgrîma; g + i, e s-a africatizat > g (gi-) : argea, genune, steregie; între vocale g a căzut în : caier (*cagel-), baier, droaie, buiestru(7), înseilâ (?) ; gl > gl' (arom., megl.) > g' (ghi-) drom. : ghimpe, ghionoaie, ghiară, ghioagă, străghiată; uneori, g iniţial > c : gălbează > colb —, gîrlan > cîrlan. B) DERIVAREA Blocul compact al tezaurului lexical moştenit (elementul romanic în care s-au adaptat şi integrat cuvintele autohtone, preromane) a cunoscut o evoluţie unitară şi uniformă nu numai în fonetică, ci şi în derivare : multe cuvinte autohtone au morfeme latine (care, dealtfel, s-au alăturat şi la împrumuturile slave şi de mai tîrziu) ; dar în unele cuvinte anteromane sînt sufixe de dată veche, cu forme din epoca romanică a limbii (de ex. beregată, rădică, străghiată). Sufixele latine s-au alăturat în egală măsură la cuvintele Ori temele autohtone, ca şi la cele romanice, dovadă şi aceasta despre puternica influenţă avută de factorul latin asupra elementelor preromane. Urmează o scurtă înşirare a morfemelor derivative de origine (sigură sau probabil) romanică 4, alăturate la cuvintele sau temele autohtone. Deplină siguranţă asupra caracterului romanic al tuturor elementelor nu poate exista, ele neputînd fi deosebite cu absolută precizie de cele indo-europene. a * M,^rf ol °gi a Iimbilor romanice: Meyer-Liibke, GrRS II n 390-644 nip WnrtHi EVOLUŢIA, IMPORTANŢA, REPARTIZAREA CUVINTELOR AUTOHTONE 129 Formante nominale: -icus aprig, apric, cîrlig(l); -ucus butuc(1); -i-dus sarbăd, strepede, lespede ; -ulus strugure, brusture, sîmbure, mugure (mai curînd i.-e., fiind şi alb.), butură; -ulla căciulă; -ella undrella > undrea etc; -inea stregi('n')e ; -orna ghionoaie (ghionoare, geuroane); -at- beregată, mărat, marcat, străghiată; -et- druete, bunget; -ut stărnut; formante verbale: a) prefixe: ad- acăţa, adiia, ameţi; de- deretica (deredică) ; dis- desbără, descăţd, descurcă, desghinâ, desgropă, desgurzi; ex- > s nesigur (sburdă, scapără, scrum?) ; in- încurcă, înghină, îngurzi, înţărca (ţarc), întrema; sub- sugrumă (grumaz), suguşă (guşă); — b) sufixe: -ieare rădică, -. urcă, mişcă; -ulare gudură; -inare (lat. problematic) în verbe ca leşină, urdina, putînd fi de origine i.-e., ceea ce este foarte probabil pentru verbul urdina ; alte sufixe: -usă (considerat slav de unii; cf. Meyer, IF, VI 1896, p. Î17 — 118 etc; dar'v. Puşcariu, DR, VI p. 126; Giuglea, DRS, p. 20 îl consideră traco-illyric), brînduşă, căpuşă, ţăruş; -an augmentativ: burlan(l), cîrlan, morman; -ro-g vătărog (vătuiu), buturugă. 3. IMPORTANŢA CUVINTELOR AUTOHTONE Romanitatea limbii române se oglindeşte în structura gramaticală şi lexicală : cuvintele latine moştenite nu cunosc graniţă geografică între diferitele zone locuite de români (în centrul cărora se află fosta provincie romană Dacia), constituind factorul general românesc, — spre deosebire de elementele împrumutate ce sînt în majoritate mai mult sau mai puţin familiare şi specifice unui anumit teritoriu (ungurismele în Transilvania, slavismele mai ales în dial. istr., megl. şi chiar în Muntenia — Moldova, turcismele tot aici şi în dial. arom., grecismele în arom., bulgărismele în megl. etc). Fără să formeze majoritatea numerică, fiind şi mai puţine decît totalul celor slave, cuvintele latine sînt însă cele mai importante, mai frecvente şi necesare în graiul viu şi în scris, lucru rehvat încă de Hasdeu în legătură cu problema circulaţiei cuvintelor. Se poate vorbi româneşte, se pot construi chiar fraze întregi aproape exclusiv cu elem;nte latineşti (romanice) ; dar cu greu ai putea încropi o propoziţie cît de modsstă şi simplă numai cu elemente de împrumut (sl., ung., tre, fr. etc), fără cuvinte moştenite. în aceasta constă în primul rînd valoarea covîrşitoare a fondului lexical ereditar în structura şi economia limbii. Proporţia elementelor autohtone. Valoarea unei categorii de elemente lexicale în compunerea limbii rezultă mai ales din proporţia lor numerică faţă de celelalte părţi alcătuitoare; interesează deci datele statistice brute. în cercetarea noastră nu vom raporta numărul elementelor anteromane la totalul cuvintelor limbii (aproximativ 43 000, sau rnai multe, dacă s-ar socoti toate neologisaiâle, termenii sp;ciali tehnici, regionalismele, variantele etc) ; ci pentru acest caz specific deosebim net partea lexicală moştenită şi cea ce este împrumut, începînd cu influenţa slavă. în cadrul fondului moştenit trebuie stabilit raportul între elementele autohtone şi cele romanice. Pentru acestea din urmă nu av;m încă un dicţionar ori un repertoriu cuprinzînd tot ceea ce este cu siguranţă latin moştenit şi păstrat neîntrerupt în graiul popular de la cuceritorii lumii antice mediteraneene. Dicţionarele e lementului latin elaborate d? Cihac (DEtDR, I, 1870), Puşcariu (EWR, 1905) şi Cadrea-Den-suîianu (1914, incomplet, pînă la a putea) sînt învechite, cu multe erori şi exagerări (toate în plus, nu în minus), mai ales primele două; încît rezul- ţi Lltriu vfr. aloue, d'ou alouette, are-pcmiem > arpent, bascauda > bachoue, botte d'osier (mot dialectal), beccum > bec, benna > batine, bettonica > betoine, betula > vfr. beoule (d'ou bouleau), braca > braie, brace > brais (cf. brasser), brogilum > breuil, bruca > bruyere, bulga > vfr. bouge > bougette (cf. budget), caminum > cktmin, cerevisia > cervoise, cleta > claie, leuca > lieue, marga > *margula > marle, marne, saga > saie, vetragum > veltrum > vautre, vidu-vium > vouge. II faut probablement ajouter chene, e'coufle, greve, jarret, matras, quai, ruche, truand, vassal, verne (vergne) etc, dont le primitif etymologique est moins sur. Ces mots ne sont pas propres au francais; beaucoup d'entre eux se retrouvent dans les autres langues romanes (sauf le roumain). II faut encore remarquer qu'on n'a pas emprunte que des substantifs — pas des verbes, pas d'adjectifs, ce qui est tres siguificatif — et que les substantifs sont surtout des termes pratiques concernant la vie rurale ou designant des objets fabriques en Gaule, des plantes et des animaux. Hors du voca-bulaire il y a tres peu de traces d'une influence celtique sur le francais ..." (Nyrop). în acelaşi sens Brunot „le vocabulaire a conserve des traces celtiques plus nombreuses que la grammaire", ca şi Dauzat „un residu qui n'est pas neglijeable: une cinquantaine de racines (substantifs; aucun verbe ...)". Asemenea concluzii ar înclina spre convingerea că elementele autohtone '(celtice) din vocabularul francez se referă numai la lucruri concrete materiale, mai puţin ori deloc la noţiuni abstracte, la acţiuni şi însuşiri de aspect imaterial şi figurat. Ar părea deci să fie o situaţie asemănătoare celei presupuse mai demult despre limba română în legătură cu elementele numite „albaneze", între care de fapt majoritatea sînt substantive designînd lucruri concrete şi materiale (plante, animale, unelte, forme de teren etc), numai 4—5 verbe şi foarte puţine adjective. Wartburg a stabilit însă că pe deoparte numărul cuvintelor celtice este mai mare, ridicîndu-se la 180, pe de alta între ele se află nu puţine adjective şi verbe : „Quand on parcourt la liste des survivances authentiques du gaulois on reste surpris de leur grand nombre (180!) et ensuite d'y trouver frequemrnent des adjectifs et des verbes. Parmi les adjectifs je cite dru „fort, bien nourri", aussi herbe drue < gaul. druto „fort", reche „rude" < gaul. rescos, l'a. prov. croi „cruel" < crodios „dur", l'a.fr. bler „gris" < blaros (fr. blaireau). A cote des verbes comme briser, glaner, nous avons aussi bercer < bertiare (irl. bertain „je secoue") etc." (Wartburg, Evolution et struciure de la langue franţaise, p. 15—16). S-au propus (în specal de J. Jud) şi alte elemente din substratul celtic în limba franceză, iar unii au considerat că „numărul procentual ce revine unor asemenea elemente este important", cum a relevat şi marele romanist german G. Rohlfs, în Sitz.ber .Bayer .Akad., Philos.-histor.Abteil., 1944/46, Heft 5 (1947), p. 7, după J. Jud, [nota 8] citind şi cuvinte iberice în spaniolă. Concluziile lui Wartburg, Jud şi Rohlfs se aseamănă cu rezultatele stabilite pentru limba română, unde între cuvintele autohtone se află, pe lîngă multe sub- ^rn^Tceltice (gallice) ale limbii ^^/^^^K francaise, ed. II, I 19H, p. 5-7 P. ^,ot Histoire . V^ÎK^XS^ et sature de la A Dauzat, Histoire de la langue franţaise, 1930, p.164 , w. wariLu g, " ; ' . ,qo« „ is_21 • Die Entstehune der romanischen Volker, naue, ihoct , j. j , langue franţaise, 1934 p. 15-21 ^^™ng,921 XLIX 1923, LH 1926; V. Bertoldi, ProbU-Mots d'ongine gauloise, m R, XLVI 19iU, -Ş^vai ^ 03-184 mes de substrat, in Bulletin Societe Lmgmst., Paris, nr. 32, p. 93 148 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I stantive, şi cîteva adjective importante (ca aprig, creţ, mare, tare) şi vreo 40 verbe din cele mai de seamă (ca arunca, băga, bucura, curma, dărîmă, încurca, întîmpina, întîmpla, lepăda, mişca, muşca, păstra, răbda, rădica, rezema, scula, vătăma, zgî-ria). Prin valoarea lor lexicală/ acestea sînt, fără îndoială, mult mai semnificative pentru puterea excepţională (nebănuită înainte vreme) pe care a avut-o lexicul substratului în romanitatea sud-est-europeană şi la formarea limbii române. Dacă cifra de 180 cuvinte celtice dată de Wartburg poate fi luată ca reală, rezultă că în franceză elementul preroman este numericeşte aproximativ echivalent celui din limba română, adică sub raport cantitativ, căci în ce priveşte calitatea, valoarea (frecvenţa) şi puterea de circulaţie a elementelor traco-dace ale limbii române (dial. drom.) acestea sînt desigur superioare celor celtice din franceză. Faptul confirmă observaţia lui Philippide că „limba română este cea mai tîrziu născută, dezvoltată la nişte neamuri de oameni asupra cărora agenţii romaniza-tori au lucrat cel mai tîrziu şi cel mai scurt timp" (supra, p. 57). 3 FORMAREA LIMBII ROMÂNE Bazate pe noi criterii şi mijloace mai exigente, cercetările noastre etimologice comparative şi cultural-istoriee permit unele constatări esenţial diferite de rezultatele generale vechi, pe care pot să le amplifice şi corecteze în măsura necesară, în etapa de azi, relevînd un adevăr istoric şi lingvistic ignorat, chiar contestat de unii specialişti, dar just întrevăzut şi postulat de alţii ca şi de .. . nespecialişti: prezenţa elementelor lexicale autohtone (traco-dace) în limba română, avînd (cum s-a spus) o semnificaţie excepţională, ca documente istorice de primul rang. Valoarea documentară a cuviatelor autohtone. La preţioasele rezultate ale studiului structurii latine a limbii române se adaugă acum cele scoase din prezenţa elementelor preromane, autohtone, ale căror proporţii şi semnificaţie nu erau cunoscute în chip mulţumitor, neputînd fi deci apreciate la justa lor valoare. Prin elucidarea etimologiei lor se aduce o întregire utilă, necesară, firească în problema istorică a începuturilor limbii şi comunităţii populare româneşti. Fenomenul genezei limbii şi poporului ar rămâne cu o gravă lacună fără 0 consecventă interpretare şi valorificare lingvistică-istorică a elementului lexical autohton. Fără de aceasta nu este de imaginat o soluţie a problemei puse de etnogeneza românilor; căci cum s-a spus, principalul, uneori singurul mijloc documentar pentru epoca antică şi medievală a istoriei românilor (nu a pămîntului 1 >cuit de ei) îl formează tocmai limba populară, cu evoluţia şi structura ei tipică, unică ce se cer a fi cunoscute deplin şi just, spre a scoate la iveală o serie de fapte şi fenomene lingvistice care apasă greu în cumpăna istoriografiei. Examinarea critică de ansamblu a elementelor autohtone în lexicul românesc a dus la doua prime constatări: 1) limba română nu depinde de albaneză, din care să fi împrumutat (în evul mediu) cuvinte sau forme gramaticale. „Elementele albaneze" sînt primite din aceeaşi sursă din care româna conservă mai multe şi mult mai importante vocabule preromane, autohtone, decît sînt cele comune cu albaneza. 2) Ambele categorii de cuvinte („albaneze" şi ne-albaneze, care de fapt sînt una singura) ilustrează în chip semnificativ valoarea lingvistică şi etno-sociala a substratului traco-dacic, care a fost mai strîns înrudit cu cel de la baza neamului şi idiomului albanez decît cu oricare alt grup satem indo-european (cum ar fi, de ex., celbaltic-slav ori iranian), aparţinînd grupului carpato-balcanic, adică tracic. Faptul că elementele noastre prelatine SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 149 arată un caracter de unitate şi uniformitate organică este dovadă că ele au intrat în romanica-română deodată, în bloc, prin vastul proces al substituirii de limbă9. Este necesară, deci, în primul rînd, reexaminarea critică a rezultatelor dobîndite de istoriografia limbii române în ce priveşte timpul şi locul unde s-a 'închegat elementul moştenit (latin-romanic) din punct de vedere romanic şi românesc. O asemenea reexaminare critică se impune şi datorită faptului că în rezultatele şi concluziile formulate de filologii noştri nu s-au judecat integral proporţiile şi valoarea elementului autohton apreciat uneori greşit sau chiar anacronic. Concluziile filologiei române. Aşa cum nu există nici un decument despre „naşterea poporului român", tot aşa nu există vreo atestare expresă ori măcar aproximativă din antichitate sau evul mediu care să arate locui exact şi li- , mitele de timp cînd s-a format limba română. Locul de naştere şi epoca aproximativă au putut fi indicate în baza a două criterii pozitive : 1) întinderea actuală a graiului viu românesc în legătură cu 2) teritoriul despre care se constată, pe baze arheologice şi epigrafice, că în antichitate a fost romanizat, ptttîndu-se deci generaliza şi perpetua aici limba latină populară. Dintre provinciile romane orientale din Illyricum ce aveau cultură occidentală şi limba latină: Pannonia, Dalmaţia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Tracia nord-vestică . şi Dacia, numai ultimele patru au putut fi considerate ca teritoriu de formare a limbii române, fapt admis de aproape toţi romaniştii. Cele două Moesii şi Dacia (eventual o parte diu Dalmaţia şi Tracia) sînt mai aproape ori se suprapun parţial cu actualul teritoriu de întindere a limbii române, a populaţiei românofone; ele au cunoscut ocupaţia romană îndelungată şi stabilă, o viaţă romană intensă: militară, administrativă, economică, socială, religioasă etc, .oglindită în aşezările dese (oraşe, castre, sate, ferme izolate etc), materialul 'arheologic abundent, multe inscripţii latine, — urme şi resturi deosebit de • semnificative. Daci în regiunile moeso-geto-dace a fost localizată, respectiv "căutată, patria de formare, leagănul limbii române împreună cu poporul care o vorbeşte, adică a limbii primare (proto- sau străromână), premergătoare cles- ; părţirii celor patru dialecte (drom., arom., megl., istr.). Concepţiile şi opiniile exprimate cu privire la întinderea şi limitele acestei „vetre primitive" au va- • riat după atitudinea şi preferinţele fiecărui filolog în legătură cu unitatea, res- • pectiv diferenţierea, iniţială a limbii române, ca şi faţă de valoarea acelor as-. pecte posibile ale idiomului nostru în funcţie de extinderea probabilă a populaţiei românofone în trecut. Despre aspectul arhaic, unitatea şi extensiunea limbii române, ca şi semnificaţia atribuită elementelor „albaneze" şi celor slavone (paleo-slave) s-au formulat în sec. XIX-XX teze şi teorii diverse, care se găsesc înfăţişate în lucrările lui Densusianu (HLR, I, 1901), Philippide (OrR, I, II), Puşcariu (ELR, LR, I) ş.a. 10 9 Acest fenomen lingvistic nu mai poate fi contestat azi cînd împrejurările şi raporturile din lumea romană sînt cunoscute mai bine, iar valoarea faptelor de limbă cu prezenţa cuvintelor etero- ' gene (prelatine) în structura arhaică a graiului popular pot şi trebuie judecate după criterii esenţial ' diferite decît îşi imaginau un Kopitar, R. Roesler, P. Huufalvy, L. Rethy sau alţi roeslerieui din veacul al XlX-lea. 10 Nu este necesară recapitularea tuturor tezelor şi „sistemelor" mai vechi (Deuiusianu, Philippide ş.a.), în care ideile de valoare se amestecă cu multe păreri neconcludeute, bazate uneori pe un material de fapte nevalabil, interpretat unilateral, după uaîle maniere filologice de şcoală veche. La aceasta se adaugă cercetările de după 1920 şi noile achiziţii ale geografiei lingvistice, care prin munca şcolii clujene (conduse de S. Puşcariu) a dat rezultate preţioase în perioada dintre cele două războaie mondiale. D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, special p. 7—15 „originea şi structura limbii române". 150 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I In privinţa locului şi împrejurărilor de formare a limbii române se află rezultate şi indicaţii, din punctul de vedere al lingvisticii romanice şi al celei româneşti, în sinteza lui S. Puşcariu (LR, I, 1940) înfăţişînd cuvîntul unui bun cunoscător al structurii latine a limbii populare (cu toate că era considerat de unii ca „latino-man"), al unuia din puţinii lingvişti — filologi care a studiat fenomenul de limbă sub aspectul istoric şi chiar etnic. Ca unul din ultimii reprezentanţi ai direcţiei latiniste în filologia română, el n-a atribuit mare importanţă elementului autohton, a cărui valoare a căutat să o reducă, mai ales că nu se întrezăreau încă adevăratele proporţii şi calitatea lui în compunerea lexicală a limbii populare. De aceea, concluziile lui Puşcariu sînt chiar mai preţioase, căci el a relevat nişte adevăruri valabile considerînd aproape numai elementul latin al limbii, a cărui fizionomie şi întindere actuală au îngăduit (cu privire la începuturile şi epoca veche) deducţii ce vor trebui confruntate cu rezultatele oferite de prezenţa şi importanţa elementului preroman în limba română. Limba „străromână". După examinarea „notelor comune ale celor patru dialecte", adică „inovaţiile mai caracteristice comune tuturor românilor în fonologie, morfologie, derivaţiune, lexicologie şi sintaxă" u, Puşcariu observă că „unele din ele se găsesc şi în alte limbi. Altele sînt specifice româneşti şi în totalitatea lor nu se află în altă limbă. Coincidenţa între dialectele române nu se restrînge asupra fenomenului, ci şi asupra cauzelor şi c o n-diţiilor cum apare, încît găsim în cîteşipatru dialectele aceleaşi „excepţii". Avem dar aface cu aceleaşi tendinţe generale de dezvoltare caracteristice pentru limba noastră şi care, în totalitatea lor, se pot considera ca formînd caracterul naţional al limbii. Această unitate lingvistică a fost observată şi de străini, care au numit pe români „valahi" oriunde se găsesc ei, în Pind, la Dunăre sau în Carpaţii nordici. Faptul că cele mai tipice trăsături ale limbii române se găsesc în toate dialectele, dovedeşte că în epoca de formare a limbii strămoşii noştri nu erau încă despărţiţi, că între cei ce vorbesc exista o comunitate geografică. Epoca aceasta, cînd limba nu se divizase în dialectele de azi, cînd cele mai tipice inovaţii luaseră fiinţă, o numim epoca stră--română" (Puşcariu, LR, I, p. 244). Dezvoltarea în acelaşi sens a dialectelor presupune o comunitate geografică pentru „străromâni", a căror limbă avea deosebiri regionale de grai (ibid. p. 249). Examinînd problema locului de formare a limbii române, Puşcariu stabileşte cîteva elemente de interes pentru teritoriul care se întindea între Adriatica şi Marea Neagră pe ambele maluri ale Dunării unde trebuie să ne imaginăm procesul de cristalizare a limbii şi populaţiei româneşti 12. în legătură cu asemănările mari între dialectele române trebuie adăugat că ele nu pot fi interpretate în sensul unei strînse şi înguste 11 Cf. şi E. Petrovici, Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV 1964, p. 431 — 443 (= RevLg, IX 1964, p. 375 — 388 = StDialTop, p. 90 — 103). I. Pătrat, Cu privire la limba română comună, în CercLg, XIV 1969, p. 209-211. 12 „Asemănările mari dintre cele patru dialecte au făcut pe mulţi să creadă că limba străromână era unitară, iar această unitate presupusă i-a făcut să admită o patrie primitivă redusă ca întindere, din care poporul român ar fi roit în toate părţile ca albinele dintr-un stup. în general sîntem aplecaţi, cînd urmărim retroactiv o limbă, să ne închipuim din ce în ce mai mic teritoriul ocupat de cei care o vorbeau altădată, cu atît mai mic, cu cît ne apropiem mai mult de origini. Este ca şi cînd stadiul actual ar fi la baza unei piramide, iar originile la creştetul ei. Atare imagine se potriveşte la unele popoare, bunăoară la latini, a căror limbă s-a răspândit dintr-o provincie mică (Latium) . . . Străromânii n-au fost cuceritori; ei erau supravieţuitorii acelor romani din sud-estirl european care nu pieriseră în războaie, nu s-au deznaţionalizat în masele popoarelor tinere . . . Patria lor primitivă e de căutat pe ambele maluri ale Dunării şi a afluenţilor ei, între Adriatica şi Marea Neagră, unde populaţia de limbă latină formă o reţea mai deasă ori rară, în diferite epoci. Cei ce caută „leagănul" sau „vetrele" poporului român într-o regiune mică, pleacă de la imaginea nepotrivită a piramidei sau părerea greşită despre unitatea lingvistică a străromânilor ..." (Puşcariu, LR, I, p- 251-252). SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 151 unităţi a „străromânilor" trăind într-un teritoriu redus ce n-ar trece de suprafaţa a vreo 2-3 judeţe de azi. Asemenea erezie (mică „vatră" sau „leagăn") a fost pusă în circulaţie de vederile strimte filologice şi bucherismul concepţiilor de şcoală veche ale aderenţilor lui Roesler (Tomaschek după anul 1876, Jirecek, Weigand şi chiar Friedwagner), care ori nu cunoaşteau bine istoria limbii române, ori o interpretau cu prejudecăţi şi tendinţe, voite ori inconştiente, cu destul de puţine inovaţii, adesea fără nici una, — lucrul se datoreşte nu unei strînse comunităţi teritoriale, cum ar fi între românii din nord şi cei din sud în „vatra" de formare (Dardania, Moesia Superior etc), ci în primul rînd unor tendinţe unitare de evoluţie a limbii romane vorbită aici de populaţia cu fond etnic-social omogen, cum releva în 1868, W. Tomaschek "din faptul, dealtfel nu lipsit de orice îndoială, că limba ţinţarilor (aromânii) ar fi numai un dialect al limbii daco-românilor, nu urmează numai decît că ambele popoare au trăit odată în acelaşi loc. Romanizarea lucrînd pe aceleaşi baze naţionale a trebuit să aibă, chiar în regiuni separate spaţial în aceleaşi împrejurări aceleaşi efecte ca limbă şi viaţă naţională, în Dacia traiană deoparte şi pe pămîntul tracic din interiorul Peninsulei Balcanice de altă parte" 13. La aceasta se adaugă conservatismul remarcabil al poporului român din toate regiunile în toate domeniile de viaţă, mai întîi în idiomul său ancestral, care a păstrat multe cuvinte latine fără nicio alterare formală ori semantică timp de aproape două milenii, ca şi cuvinte vechi indo-europene, uneori cu mici, neînsemnate modificări 14. Derutat de elementele zise „albaneze" ale limbii române, Puşcariu susţinea că „multe coincidenţe albano-române de dată veche ne fac să credem că o parte din strămoşii noştri ajungeau, în vest, pînă aproape de albanezi (care, la rîndul lor, se întindeau mai spre est decît azi). Către aceste regiuni vestice ne duc cuvinte ca mînz, ţap, baltă şi expresii ca „a făgădui marea cu sarea". Cum în România actuală marea este departe, iar sarea se găseşte la tot pasul, o asemenea locuţiune nu se putea naşte; dimpotrivă, geneza ei este explicabilă în nord--vestul Peninsulei Balcanice, unde sarea e un obiect greu de procurat şi preţios ca aurul" [LR, I, p. 253—254). Se înţelege că aceste argumente ale lui Puşcariu ca „marea cu sarea" n-au aici nici o valoare, fiind evident un simplu joc popular de cuvinte rimate, fără prea mare vechime 15. Dar cuvintele zise albaneze şi particularităţile bulgaro-sîrbeşti ale elementelor slave din română au fost decisive în calculele celor ce căutau „vatra" de formare a limbii şi naţionalităţii române. „Din cauza acestor coincidenţe cu albanezii şi vechii illyri [?], cu sîrbii şi bulgarii, învăţaţii care căutau leagănul românilor l-au localizat în nordul Peninsulei Balcanice, cînd mai spre apus, cînd mai spre răsărit. Unii au crezut că pot stabili mai deaproape extinderea geografică a acestei patrii 13 Tomaschek, SBAW, LX, 1868, citat şi tradus de Philippide, OrR, I, p. 689. 14 Conservatismul atît de pronunţat al limbii române, relevat adesea de erudiţii atenţi, nu a fost arătat celor ce caută cu tenacitate „vetre", balcanice şi mici „patrii primitive" ale poporului şi graiului românesc; nici Puşcariu n-a insistat deajuns asupra acestui punct de maximă importanţă pentru înţelegerea etnogenezei şi istoriei vechi româneşti. El relevă însă marea întindere de pămînt pe care a locuit populaţia românească (românofonă) „distanţele nu erau la un popor atît de puţin diferenţiat din punct de vedere social şi în continuă mobilitate [? ] ca al nostru, o piedică pentru ca inovaţiile de limbă să se propage şi ca graiul să fie mereu nivelat" (LR, I, p. 252). 15 Pentru care se pot cita analogii de aceeaşi valoare, de ex. cimilituri ca locuţiunea curentă iu zona centrală a Transilvaniei „a se grăbi cu urda-n Turda", unde cuvintele rimate fără nici un conţinut logic ori social-economic sînt grupate aproape numai de dragul „rimei" lor, cum ar fi „unii cu mapa, alţii cu sapa" etc. 152 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I' primitive a românilor. Astfel, M. Friedwagner (ZrPh, LIV 1934, p. ,665) — de acord cu Tomaschek, Jirecek şi Weigand — crede că „vătrai din care a iradiat' limba română era în Dacia Nova, punctul de unire a Moesiei Inferioare şi Superioare şi a Dardaniei, unde o viaţă romană mai era posibilă în sec. VI e.n.' şi unde puteau pătrunde în româneşte elemente vechi albaneze. Cum se face însă — ne întrebăm (S.P.) pe drept cuvînt — că în această zonă .niciun toponimic latin nu s-a păstrat cu fonetismul român?" (LR, I, p. 254). întrebarea lui Puşcariu apare justificată, logică; dar total artificioasă şi anacronică era ideea lui Friedwagner, care enunţă problema şi formulează „soluţia" pentru „vatra" de formare a limbii române după criteriile învechite din anii '70 ai sec' XIX, adoptate de Tomaschek şi Miklosich (după ce mai înainte susţinuseră păreri tocmai opuse) de la R. Roesler, care cunoştea în chip foarte sumar istoria limbii române, mult mai superficial decît G. Weigand; iar toţi aceşti erudiţi remarcabili nici nu bănuiau valoarea şi semnificaţia substratului autohton în lexicul românesc, judecind simplist şi greşit acele cuvinte „albaneze" ca şi particularităţile vechi slavone ale graiului nostru. Cît priveşte relaţiile albano-române în problema formării limbii şi poporului român, Puşcariu nu se putea elibera de prejudecata înveterată despre „împrumutarea" de cuvinte albaneze făcută de români la şkipetari, idee falsă care a determinat în mare măsură concluzia lui în ce priveşte „patria primitivă a românilor" 1S. Adevărat că el nu se declară pentru opinii ca a lui P. Skok despre „identitatea tratării grupului a -f nasală la români şi albanezi, a lui cs şi ci la români, albanezi şi veglioţi, care ne-ar autoriza să aşezăm patria primitivă a acestor trei popoare împreună în cele două Moesii transdanubiene şi cel puţin parţial în ţinut illyric" ; ori cu cea a germanului Friedwagner „elementul adăugat la cei latin şi care ar fi dat limbii îomâne caracterul ei propriu a fost limba străveche _ albaneză şi influenţa acesteia s-ar fi exercitat în Dardania"; dar nici pentru " soluţia olandezului M. Valkhoff despre un adstrat albanez (preconizat încă de Gaster, apoi de WTeigand), teorii care toate s-au clădit pe ignorarea elementului autohton al limbii române, pe cunoaşterea şi interpretarea nu. tocmai corectă a evoluţiei istorice a idiomului nostru popular. în schimb Puşcariu nu dovedeşte independenţă nici originalitate în cumpănirea rostului elementelor zise albaneze, admiţînd măcar parţial „simbioza albano-română" (LR, I, p. 270). în funcţie de elementele comune cu albaneza şi dalmata, patria primitivă a limbii române a fost plasată de O. Densusianu (anul 1901) în sud-vestul fostului "Illyricum", aproape de teritoriul albanez şi de vechea Dalmaţia, în baza iscgloselor mit, pt, ps din lat. gn, ct şi x. Dar cercetările mai noi au dat alte rezultate ; astfel, H. Baric, arătînd că în realitate dalmata nu prezintă asemenea tratament al grupelor consonantice respective, admite că româna se depărtează de ea, intrînd împreună cu albaneza în sfera etno-lingvistică tracă 37; încît elementul etno-lingvistic illyr (perpetuat în limba şi populaţia dalmata) nu ar fi participat la lormarea limbii şi poporului român, componenta illyră pornit anumite inovaţii de limbă. Speculaţiei lingvistice ne permit să distingem pentru epoca strS-romana, numai următoarele grupuri mari de români: nwâmi răsăriteni (din care derivă aromânii şi meglenorcnianu), ' ... . . _ în Istria) ; aceştia " H. Baric, I, Sarejevo, 1957, p. I —le! SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 153 fiind nedovedită în atare proces social-istoric. Dar s-a relevat un alt fenomen lingvistic important: fonetismul unor elemente lexicale slave diu limba română, care prezintă trăsături bulgare orientale şi fac să excludem zona centrală a Peninsulei Balcanice din teritoriul pe care s-a vorbit romanica ce stă la baza limbii române :: cuvintele cu iat pronunţat ca ia sau ea şi reflexele st, zd ale grupurilor slave comune *tj, *kti, *dj 1S. Astfel, atît româna, cît şi albaneza ar aparţine exclusiv şi integral zonei nord-estice a Peninsulei, sferei etno-lingvistice trace; ceea ce este foarte verosimil. Totuşi trebuie observat, ţinînd seama de caracterul unitar lingvistic (foarte probabil o singură limbă latină populară romanică) şi cultural la populaţia provincială dintre Adriatica şi Marea Neagră, atît în zona substratului illyric din nord-vest, cît şi în cel trac şi moeso-dacic din nord-est, după un intens amestec şi circulaţie a elementelor etnice, nu este probabil ca factorul popular illyr să fie străin de procesul sintezei etno-lingvistice din care a luat. naştere poporul român de mai tîrziu, proces în care a prevalat foarte. probabil elementul etnic şi cultural-lingvistic traco-dacic. Nu trebuie pierdut din vedere, în acest context, nici faptul istoric al romanizării timpurii şi intense a populaţiilor illyre, la care romanitatea pare a fi fost mult mai puternică decît la cele traco-dace (supra, cap. III). O veche teză eronată (adoptată de mulţi filologi şi romanişti) susţinea că elementele de limbă „împrumutate din albaneză" ar dovedi o simbioză albano-română în partea centrală a Peuinsulei Balcanice. Dar cele vreo 70 cuvinte preromane existente numai în albaneză şi română s-au dovedit autohtone în limba română, străvechi şi de origine indo-europeană, foarte probabil traco--dacice (supra, p. 105 — 117), la fel ca celelalte vreo 100 care nu sînt atestate la albanezi (p. 116). în privinţa relaţiilor dintre română şi albaneză este de relevat concluzia j udicioasă a unui lingvist bulgar: „părerea (lui Weigand şi a altora) că albaneza şi româna s-ar fi dezvoltat în aceeaşi regiune (restrînsă, Dardania, pe la Niş) ca limbi independente este de respins a priori; într-un asemenea caz s-ar fi născut numai una, nu două limbi diferite. Concordanţele limbii române cu albaneza se explică îndeajuns prin faptul că cea dintîi s-a dezvoltat, ca 18 E. Petrovici, Problema limitei sud-veslice a teritoriului de formaţie a limbii româneşti, în LbR, IX/l, 1960, p. 79-83 (= StDialTop, p. 56-60); p. 82 (= p. 59)',,şi elementele slave ale limbii române, care prezintă trăsături fonetice bulgare orientale, ue fac să excludem părţile centrale ale Peninsulei Balcanice din teritoriul pe care s-a vorbit romanica ce stă la baza limbii române. Graiurile slave din aceste regiuni sînt graiuri de trausiţie de la bulgară la sîrbi. Dar isoglosa pronunţării lui iat ca ia sau ea, precum şi cea a reflexelor it, zd ale grupurilor slave comune *tj, "kii, *dj se află mai la est de aceste ţinuturi. Isoglosa st, zd pleacă de la gura Timocului îndrep-tlndu-se către sud de-a lungul graniţei dintre Bulgaria şi Serbia, atingînd liaia Jirecek. Nu e probabil că în evul mediu atare isoglosa va fi trecut mai la vest decît în prezent. Stratul mai vechiu al elementelor slave ale românei prezintă ea fa) şi şt, zd pentru iat şi sl. comun *tj, *kti, *dj, ca graiurile bulgare la est de isoglosele amintite. Deci teritoriul formării limbii româneşti nu se întindea pînă în apropierea Dalmaţiei. Graniţa de sud-vest a acestui teritoriu coincide aproximativ cu actuala graniţă dintre Bulgaria şi Iusgoslavia ..."; cf. Istoria României, I (1960), p. 792 — 793; SCL, XI 1960, p. 195-198 (= RevLg, VI 1961, p. 25-28 = StDialTop, p. 216-219) ; p. 197 (= 218) „particularităţile fonetice ale elementelor slave mai vechi din graiul românilor 'apuseni' (Peşter ş.a.) confirmă părerea unor lingvişti ca Ascoli, Miklosich, Weigand, Philippide [OrR), Baric şi a uuor istorici ca Jirecek, Dragomir că aceşti români au emigrat dinspre est sau ii-jr.l-e^t — diu pirţile Dunării de Jos — spre vestul Peninsulei Balcanice ..."; SCL, XV, 1931, p. -137 — 433; Eleinsn-tele sud-slaae orientale ale istroromânei şi problem% teritoriului de formare a limbii, îu C-trcLg. XII, 1967, p. 11 — 19. A. R.osetti, Sur les fronti&res du latin balkanique, în RioLg, 1970, p. 50:5 — 506. — Despre Emil Petrovici (1899 — 1968; mort într-un accident de cale ferată), profesor la Uuiversi-tatea din Cluj, eminent slavist, romanist şi fouetician etc, membru al AcaJi.niei la Bucureşti: CercLg, XIV, 1969, p. 3 — 5, p. 191—202; Zeitschrift fiir Bxlkaiiohgie (Wiesbaden), VI 19'îâ, p. il-2; NylrK, XIII, 1969, p. 7-8 ş.a. 154 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I limbă romanică, pe substrat tracic" 1S. în adevăr, relaţiile limbii române,cu albaneza sînt de altă natură: comunitate de substrat etnic-social şi lingvistic 20; explicarea trebuie stabilită prin criterii diferite, nu prin formarea şi convieţuirea lor într-un teritoriu restrîns, un fel de „leagăn comun" (patrie primitivă cam de întinderea a 2—3 judeţe de azi), — cum îşi imaginau unii erudiţi în sec. XIX şi după ei Weigand şi alţii. S-a arătat că, prin elucidarea acestui aspect al problemei „albano-române", a căzut cel mai important argument invocat pentru acreditarea ideii că limba şi poporul român s-ar fi format în teritoriul din sudul Dunării, exclusiv în legătură strînsă („simbioză") cu albanezii şi cu bulgarii (slavii meridionali, balcanici). Atare ipoteză (luată de unii drept axiomă) trebuie abandonată integral şi definitiv, ca ceva contrar tuturor documentelor istorice şi lingvistice, ca şi aparenţelor şi logicii, fiind una din ereziile învechite, generate de insuficienţa cunoştinţelor şi a mijloacelor de investigaţie istorică şi filologică din sec. al XlX-lea, dar avînd unele dedesubturi naţional-politice, preocupări şi obiective propagandistice. Pentru cine a urmărit atent şi obiectiv studiul cuvintelor noastre preromane („albaneze" ca şi nealbaneze) este limpede că ele (chiar şi numai cele albaneze) dovedesc un lucru neîndoielnic: strămoşii poporului român n-au locuit împreună cu strămoşi de ai albanezilor actuali, la care să fi împrumutat cuvinte şi forme de limbă, spre a le comunica acelor români care nu vor fi avut putinţa de a veni în contact direct cu albanezii pentru a primi cuvinte de la aceştia. Examinarea comparativă a cuvintelor autohtone ca şi a întregii alcătuiri a limbii române faţă de albaneză arată că nu este de admis ori de preconizat un contact sau convieţuire între români (mai ales cei din nordul Dunării, care au mai multe cuvinte zise „albaneze") şi albanezi în evul mediu, undeva în dreapta Dunării, spre interiorul Peninsulei Balcanice (Moesia Superior, Dardania ori altă zonă); este natural că nu sînt de luat în seamă presupuneri despre ceva ce nu apare confirmat de vreun fapt istoric pozitiv, fiind indicate chiar ca neprobabile ori cu totul neverosimile. Oricum, studiul critic al elementelor comune ale limbii române cu albaneza dovedesc tocmai contrariul decît s-a pretins şi presupus mai demult: originea lor dintr-o sursă comună, substratul carpato--balcanic. Asemenea constatare nu înseamnă însă că românii nord-dunăreni ori o parte dintre ei n-ar fi putut să locuiască parţial şi pe malul drept al fluviului ori în contact strîns cu ramurile balcanice ale poporului român; este o presupunere foarte verosimilă, adoptată de unii erudiţi, căci e firesc să fi existat legături continui în antichitate şi evul mediu între pătura etnică autohtonă şi provincială de pe cele două maluri ale Istrului, cunoscîndu-se din vechime numeroase deplasări de populaţie în ambele sensuri 21. " D. Decev, Ckarakt, p. 113 (= LgBalk, II, 1960, p. 196) ,,somit erweisen sicii die von Hirt angeregten Erwegungen Weigands, -wonacli die Albaner erst gegen das 9. Jahrh. aus dem Dreieck Niş — Sofia — Skoplje in Albanien eingewandert seien bis zum grossten Grade entkiâftet. tîbri-gens ist seine Annahme, dass Albanesisch und Rumănisch gleichzeitig in einer und derselben Gegend sici. zu selbstăndigen Sprachen entvdckelt liaben, a priori abzulehnen, da in einem solchen Fall nur eine und nicht zwei verschiedene Sprachen entstehen konnte. Die Ubereinstimmungen des Rumănischen mit dem Albanesischen erklăren sich zur Geniige dadurch, dass das erstere als roma-nische Sprache sicii auf thrakischem Sprachboden entwickelt hat". 20 Cf. ipotezele mai recente ale lui ţabej (supra, p. 65) în legătură cu elementul comun albano-român şi cu eventualitatea autohtonsei albanezilor în teritoriile pe care le ocupă actualmente (în Albania). 21 Dar presupunerea despre originea din sudul Dunării a unei părţi din românii dela nord, veniţi în antichitate, evul mediu sau era modernă, nu se întemeiază deloc pe elementele „albaneze" în limba română şi nu de dragul şkipetarilor vor fi locuit o parte din românii septentrionali în zona SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 155 în ce priveşte individualitatea limbii române în epoca anterioară influenţei slave este vrednică de relevat opinia lui Puşcariu (LR, I, p. 248) „faptul că găsim în cîteşi patru dialectele un măricel număr de împrumuturi de la slavi, fără însă ca ele să fi luat parte la cele mai caracteristice inovaţii de limbă, ne arată că străromânii au convieţuit cu slavii — deci că nu năvălirea slavilor i-a împrăştiat pe români în grupele actuale — fără însă ca influenţa limbii slave asupra românei să dateze din timpuri prea îndepărtate", ca şi „dacă împrumuturi, decalcuri şi orientări după slavi sînt dovada unei convieţuiri îndelungate şi intime cu ei, este desigur greşit să credem că limba română ar fi (cum s-a spus de multe ori şi cum susţinea G. Weigand) un fel de limbă slavo-ro-mână. Nu împărtăşim părerea lui O. Densusianu (HLR, I, p. 240) că «Cest, en effet, â partir de l'invasion slave que le roumain balkanique est devenu le roumain tel qu'il se presente â nous aujourd'hui » şi că fără această infiltraţie slavă „noi am vorbi un fel de dialect italian" (Puşcariu, LR, I, 277). 4. PROBLEMA OBÎRŞIEI ROMÂNILOR Considerînd că limba populară este cel mai valoros document istoric pentru epocile vechi, iar pentru începuturi adeseori singurul, se poate afirma fără riscul de a exagera sau de a greşi că numai limba considerată în ansamblul structurii ei, după îndelungata experienţă a cercetării filologice-lingvistice comparative şi mai ales după rezultatele dobîndite la noi în ţară în ultimele trei decenii, poate ■şi trebuie să dea indicii concrete în ce priveşte alcătuirea iniţială a comunităţii etnic-sociale a populaţiei românofone, adică a poporului român. Atare problemă de bază poate fi soluţionată ori măcar apropiată de realitatea ei istorică numai prin elucidarea şi valorificarea justă a fondului lexical (respectiv gramatical) ereditar, anteslav, al limbii române, ilustrat în perspectiva celor două elemente alcătuitoare: latin (romanic) şi autohton (preroman), în cadrul realităţilor cultural-istorice şi social-etnice ale lumii antice şi provinciale, în procesul de sinteză al romanizării. O întrebare firească, veche şi mereu actuală „ce reprezenta poporul român în faza iniţială a existenţei sale, ca structură etnic-socială ?" ; poate oferi limba română vreun indiciu mai precis decît presupuneri ori susţinerile convenţionale (rezultate mai mult din intuiţii şi idei) de pînă acum, dovedite sau admise cu rezerve ? Limba şi comunitatea populară. Factorul documentar nou nu poate să fie decît elementul lexical autohton (anteroman), care — cum s-a spus — aduce o contribuţie substanţială în problema etnogenezei românilor, pentru care mijloacele documentare ale istoriei vechi şi medievale a românilor (scrise, literare) sînt cam aceleaşi ca în vremea lui Roesler, Hasdeu sau Hunfalvy, cam aceleaşi şi posibilităţile de interpretare. Un progres ceva mai mare au făcut epigrafia şi descoperirile de caracter roman în legătură cu ţinuturile noastre, în sensul ■că avem mai multe achiziţii de materiale (mai ales arheologice), fără a putea spune însă că rezultatele şi concluziile lor ar fi adus prea multă lumină pentru clarificarea problemei luate în discuţie. Mai precise şi concludente apar rezultatele lingvisticii prin studiul istoric-comparativ al limbii române, în primul rînd pen- Moesiei si Daciei „aureliene", de unde să fi avut putinţa de a lua prin migraţie ori prin ,,contact {le la om la om" (cum preconiza Puşcariu, LR, I, p. 270) elemente ,,albaneze" în dialectul dacoromân din arcul carpatic. 156 etnogeneza românilor. partea i tru că ele sînt ceva mai lipsite de echivoc, apoi fiind că limba vie (cel mai vechi şi tipic' document istoric) este legată strîns, în chip organic, de societatea vorbitoare şi muncitoare, de viaţa populară, fapt deosebit- de important si instructiv, mai ales cînd alte surse documentare disponibile sînt lacunoase ori deficiente. Analizele amănunţite de mai sus arată cum se explică prezenţa elementelor alogene „barbare" în ţesutul lexical moştenit al limbii române : cuvinte autoh-' tone sînt resturi (crîmpee) ale idiomului satem indo-european traco-dacic înlocuit în vorbirea aceleiaşi populaţii localnice de către limba latină-romană (devenită mai tîrziu română), adoptată şi învăţată de provincialii romanizaţi. Considerînd ca lucru demonstrat, prin urmare obligatoriu, că româna este rezultatul transplantării limbii latine rustice în gura unor populaţii provinciale ce vorbiseră un idiom indo-european unitar, —, se poate considera ca soluţionată principial problema etnogenezei în funcţie de formarea limbii însăşi, şi anume : comunitatea etnic-socială care vorbeşte de 18 veacuri idiomul latino--romanic în toată zona carpato-balcanică şi danubiană (dacă nu poate fi considerată chiar identică integral, ca nucleu) nu este în nici un caz diferită de însăşi populaţia indigenă a provinciilor romane respective. Astfel se conturează primul punct sigur determinînd baza etnic-socială şi deci procesul şi factorii etnogenezei românilor. în asemenea perspectivă vor trebui reevaluate toate elementele documentare antice şi medievale care contribuie la clarificarea integrală a formării poporului român. Ca un punct cert, de valoare axiomatică, lotul lexical autohton (cele vreo 160 — 170 cuvinte preromane) oferă dovada precisă, incontestabilă despre continuitatea de limbă, de structură etnică şi social--economieă a populaţiei românofone, în legătură organică cu înaintaşii autohtoni, contribuind — ca factor documentar de prim rang — la elucidarea problemei pe care o ridică şi continuitatea teritorială a „străromânilor" şi a românilor în zonele de romanizare din Moesia danubiană şi Dacia car- . patică. S-a repetat mereu faptul că în studiul istoric limba populară trebuie cercetată şi interpretată numai în funcţie de comunitatea etnic-socială vorbitoare, în etapele istorice determinate şi pe un teritoriu cît mai bine delimitat (limba vie fiind un factor social-psiliic legat în mod indisolubil de însăşi fiinţa etnic-naţională, de pămîntul şi evoluţia istorică a populaţiei românofone) ; e firesc deci şi necesar a căuta să se identifice măcar în contururi largi cele trei elemente : etnicitatea, locul şi timpul în etapa iniţială a existenţei poporului român, pe care ni le va indica o vastă anchetă cu reconsiderarea materialului documentar în ansamblu, care — cum s-a spus — poate să elucideze problema sub toate aspectele, soluţionînd totodată presupusele „enigme" formulate pe parcursul îndelungatelor anchete şi dezbateri asupra etnogenezei. Necesară în prealabil este observarea sumară a opiniilor şi concluziilor mai vechi ori recente îu aceeaşi direcţie, adoptate şi integrate pe măsura utilităţii lor (cf. şi istoricul de mai sus, cap. II). Problema etnogenezei românilor, a structurii lor iniţiale, datează de vreo nouă veacuri şi s-a pus odată cu apariţia lor în documentele istorice la mijlocul evului mediu; ea a preocupat în egală măsură pe erudiţii europeni mai vechi sau mai noi: istoriografi, filologi-lingvişti, arheologi, etnologi, chiar şi pe geografi, etnografi etc. în consecinţă, s-a produs o mare bogăţie şi varietate de opinii divergente, expuse într-o bibliografie de proporţii impozante, analizată critic de mai mulţi erudiţi în utimele decenii; istoricul acestor cercetări constituie un vast capitol din istoriografia românească : numai titlurile tuturor scrierilor privind problema originii românilor şi a limbii lor ar putea să formeze un volum de proporţii respectabile. Dintre „bibliografiile" problemei sînt de amintit, semnificaţia cuvintelor autohtone 157 în primul rînd, cea veehe de un secol a lui C. Torrna 22 şi cea din, 1925 a lui . Al. Philippide, care a dat o adevărată „antologie" amplă şi amănunţită a tuturor cercetărilor şi opiniilor apărute în cursul utimelor opt veacuri. ţ, în OrR, I, p. 662 —853, Philippide enumera părerile tuturor cercetătorilor, , mai de seamă privind obîrşia idiomului şi neamului românesc, în legătură cu teritoriul şi epoca de formare. Sînt relevate sau reproduse textual afirmaţiile făcute din evul mediu pînă azi de mulţi cronicari şi erudiţi din toate domeniile de studii; repertoriul prezintă în traducere românească (cu unele observaţii) o sumedenie de susţineri izvorîte din intuiţii corecte şi bun-simţ, alături de unele naivităţi şi chiar inepţii savante, pe care autorul nu pregeta să le releve şi claseze ca atare ; începe cu cronicarul byzantin Kekaumenos (primul care a dat o soluţie, problemei) şi Kinnamos ; umanistul Bonfinius, Dimitrie Cantemir ; istoricii, şi filologii din epoca modernă: J. Thunmann (supra, p. 38), E. Gibbon, Supplex libellus Valachorum, F. J. Sulzer, Eder, P. Maior, Engel, Tunusli, Dini. Philippide, Photinos, Kopitar (supra, p. 39), Kogălniceanu, Laurian, Safarik (supra, p. 40), Şincai, Thierry, Miklosich (supra, p. 41—42), Tomaschek, Momm-sen, Roesler, Hasdeu (supra, p. 44 — 46), Jung, Kiepert, Hurmuzaki, Pic, Hun-falvy, Xenopol, Onciul, Tr. Tamm, Jirecek, E- Fischer, Iorga, I. Bărbulescu, I. Gherghel, Peiskcr ş.a. Bibliografia mai recentă (ultimele patru decenii), cu date ample: Aurel. Sacerdo-ţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu (Bucureşti, 1936) ; G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle hisiorique, le peuple roumain (1937, ed. II, 1942) ; C. Daicoviciu, Problema continuităţii în Dacia, AISC, III, p. 200—270 (Revue de Trun-syivanie, VI, 1940) ; La Transylvanie dans l'antiquite (1938, 1943, 1945) ; N. Drăganu, Avcienvete el expansion des Roumains d'apresla toponymie, Vcrnomastique et la langue, in Balcania, VI, 1943, p. 423 — 463 ; Mărio Ruffini, // problema della românită nella Dacia Traiana (Roma, 1941 ; p. 17 — 35, istoric) ; S. Dragomir, La patrie primitive des Roumains et ses frovtieres historiques, în Balcania., VII, 1944, p. 63—101. Dirs bibliografia de după 23 August 1944 rămîne de menţionat: C. Daicoviciu, Formarea limbii şi poporului remân, în revista hebdomadară Contemporanul (Bucureşti), 1955, nr. 41 (471), 14 oct., p. 1 şi 4 ; ContHd p. 5- 10); Tribuna (Cluj), I, nr. 11, 21 apr. 1957, p. 3 şi 6 ; nr. 12, 28 apr. ; 1.1. Russu, ibid., nr. 8,p. 6—7. Istoria României, I (1960), p. 775 — 609 (în colaborare cu E. Petrovici şi Gh. Ştefan). De menţionat şi cap. III „a hazai român-sâg eredete es vândorlâsa [obîrşia şi migraţia românilor Ungariei]" în cartea românului maghiarizat Grigore Moldovanu (Moldovân Gergely), A Magyarorszăgi romănok [Românii din Ungaria], Budapest, 1913, p. 32—51, pe care nu-1 citează nimeni dintre cercetătorii români, total ignorat în rafturile bibliotecilor (despre Gr. Moldovanu: StCom, 13, 3967, p. 250). Cf. şi: T. Ionescu-Nişcov, Cor.tacts etablis entre l'historiographie roumaine et tcheque dans le probleme de la formation du peuple roumain, durant la seconde moitie du XIX* siecle, în RomSl, XVI, 1968, p. 409 — 446 (amplă compilaţie cu multe lacune) ; M. Dan, P. Teodor, A. Răduţiu, Ideea de unitate a poporului român oglindită în istoriografie, în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, XI, 1968, p. 25 — 55. Unitate şi continuitate în istoria poporului român, red. D. Berciu, Bucureşti, 1968; C. C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973; Viata Românească (Bucureşti), XXIX. nr. 9, 1976, p. 7-12. Observaţii şi păreri vechi şi noi. Scriitorul byzantin Kekaumenos (sec. XI) credea că vlahii erau daci: „contra lor a purtat războiu împăratul Traianus 22 în Repericrium aă litiraturam Daciae ar ci, a e dogi cam et epigraphicam (Budapest, 1SS0), Caroi Torma (1829—1897; despre acest eminent erudit arheolog, epigrafist şi jurist: SCIV, X, 1959, p. 308) a dat în pars V p. 141 — 153 „opera originem, linguam, historiam Rumunorum (Valachorum) tractantia seu auctorum nominibus insignita seu anonyma" apărute în sec. XVIII —XIX, între care se pot citi titluri interesante şi ingenioase de lucrări (semnificative pentru preocupările şi tezele erudiţilor vremii) ca „Erweis dass die Walachen nicht rSmischer Ablumft sind" ori „Beweis dass die Walachen der Ki'mer unbezweifelte Nachkcmmlinge sind" etc. 158 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA I SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 159 şi i-a strivit cu totul, iar împăratul lor Decebalus a fost ucis şi capul i-a fost expus într-o suliţă în centrul Romei. Căci ei sînt numiţi daci şi bessi". Dar pentru Kinnamos (sec. XII) valahii ar fi, precum se spunea, vechi' colonişti aduşi din Italia. Aceste două teze (puse în circulaţie de ingeniozitatea celor doi cronicari byzantini) : a) românii sînt daci (ori bessi, romanizaţi) şi b) coloniştii romani (italici, ori de prin alte zone ale Imperiului) se repetă ca un refren pînă în zilele noastre cu nuanţările şi fundamentările fireşti după 7—8 veacuri de cercetări, descoperiri, dezbateri şi polemici. Pentru Dimitrie Cantemir (supra, p. 37), ca^şi pentru cronicarii noştri, românii nu pot fi decît romani în sensul bun al cuvîntului, căci (observă eruditul voievod moldovean) „pomenitul Sarnitie două poveşti de odată se nevoieşte a dovedi, una precum românii, vrînd să se fălească, singuri să-şi fie scornit acest nume de pe Plac Vlahi, alta, precum românii noştri să nu fie din seminţia romanilor ce din rămăşiţa varvarilor celor vechi, adică a Gheţilor şi a Dachilor, care socoteală ieste înpotriva tuturor de obşte scriitorilor totuşi Cantemir admitea supravieţuirea dacilor în provincia carpatică şi pătrunderea de cuvinte din limba lor în română. După Thunmann (1774) albanezii sînt urmaşii illyrilor, românii ai tracilor, resp. dacilor. Pentru eruditul secui I. Benko (1778) „valahii se trag din romani, din coloniile aduse de Traianus şi de ceilalţi împăraţi în Dacia". Primul care a încercat (cu argumente ingenioase, interesante pentru vremea lui, azi lipsite de valoare ştiinţifică) să dovedească obîrşia sud-dunăreană a românilor septentrionali a fost căpitanul austriac (german din Blveţia) şi jurisconsult al principelui muntean Ipsilante, Prânz Josepli Sulzer (1727 — 1791): „valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo din jur, nu în Dacia", anticipînd cu aproape un veac întreaga teorie al lui Roesler. Pentru permanenţa românilor în Dacia, după Aurelian, s-a pronunţat istoricul englez Gibbon (1787), ca şi — în chip firesc — celebrul Supplex libellus Valachorum (1791), emanat din Şcoala ardeleană : „românii se trag din coloniştii împăratului Traianus". Teza lui Sulzer este reeditată în acelaşi timp de către I. C. P)der (susţinînd că românii au venit în Dacia din sudul Dunării, în cursul sec. XIII) şi de J. Chr. Bngel (1794) : românii sînt amestec de geţi şi colonişti romani, evacuaţi din Dacia Traiană şi reveniţi aici în sec. VIII. Pînă la sfîrşitul sec. XVIII s-au formulat toate tezele şi teoriile despre originea şi baza etnică a românilor, în firească legătură cu teritoriul lor deformare. Asemenea opinii au fost apoi reluate după atitudinea, preferinţele şi orizontul ştiinţific, în cursul sec. XIX—XX, cînd discuţiile s-au înteţit prin intervenţia unor preocupări naţional-politice şi propagandistice care n-au favorizat elucidarea adevărului istoric. Cu mici nuanţări şi elemente de originalitate la unii erudiţi, „teoriile" asupra etnogenezei românilor se grupează în două mari categorii: a) pentru obîrşia daco-romană (formare şi permanenţă a poporului român în Dacia carpatică) susţinută de Şcoala latinistă ardeleană şi de aproape toţi erudiţii români şi unii apuseni (germani, austrieci, slavi) ; b) originea sud-dunăreană lansată de Sulzer-Roesler-Hunfalvy. Bste necesară o examinare mai detaliată a fundamentelor documentare şi a argumentelor pe care stau teoriile, fără a căror elucidare nu e posibilă o soluţie în dificila problemă a etnogenezei. Excesele latiniste ale Şcolii ardelene. Cel mai caracteristic fenomen la începutul sec. XIX în formarea culturii române este curentul latinist al Şcolii ardelene, avînd ca prim obiectiv dovedirea romanităţii poporului şi a latinităţii limbii române, care trebuia purificată şi făcută să apară cit mai curat romană (siipra, p. 38—39) ; din latinitatea limbii şi a numelui românilor rezulta „romanitatea integrală" sub raport etnic şi cultural a poporului, — teorie bazată pe elemente filologice şi istorice. Petru Maior demonstra cum „limba poporului romanilor celor de multu veţuieşte pînă astăzi în gura românilor noştri; că cu această limbă au venit strămoşii românilor de la Roma în zilele imperatului Traianu, carele batendu pe Decebalu domnul Dacilor şi desrădăcinînd viţea Dacilor şi asie despoiandu Dacia de lăcuitorii cei vechi, nemărginită mulţime de romani din toată imperaţia romana, adeche din toată Italia au adusu în Dacia . .." ; iar românii nu sînt decît descendenţii coloniştilor romani din Dacia, care s-au conservat puri, fără vreun amestec cu localnicii daci (aceştia fiind, dealtfel „extirpaţi", după a. 106 e.n.; LexB, p. 63). Asemenea teză venea ca o reacţiune contra afirmaţiilor lui Sulzer, Bder, Engel etc, care „pizmuind strălucita viţă a românilor, care se trag de la domnitorii a toată lumea" M, susţineau imigrarea românilor în Dacia, considerîndu-i ca rezultat din amestecul romanilor cu „barbarii" provinciali, sau chiar „rămăşiţă a varvarilor celor vechi". De aici necesitatea pentru ardeleni de a susţine ideea romanităţii pure şi permanenţa necurmată a populaţiei româneşti în Dacia carpatică. Izvorîtă din patriotismul unor intelectuali exaltaţi, a căror luptă cultural-ideologică a contribuit în largă măsură la redeşteptarea naţională a tuturor românilor, teoria latinităţii pure (formulată mai pregnant de protagonistul curentului, Petru Maior) nu era cu totul nouă, dar apărea într-un sistem unitar şi consecvent, bazat în special pe vocabularul limbii române (LexB) ; asemenea excese trebuie apreciate în spiritul şi mentalitatea timpului, ca un produs firesc al epocii dinaintea apariţiei filologiei romanice şi a criticii istorice moderne. Teoriile istorico-filologice ale ardelenilor aveau o semnificaţie în primul rînd politică: erau semnalul pentru începutul unei lupte ideologice-ştiinţifice a românilor contra asupritorilor feudali, iar ideea latinităţii propagate de Şcoala Ardeleană a însufleţit multe generaţii de cărturari, luptători şi erudiţi, la fel ca şi mulţimea largă a poporului în lupta pentru existenţa culturală şi naţională a românilor de pretutindeni. Concluziile istorico-filologice ale lui Petru Maior (care nu lăsa loc nici unui element preroman şi urmărea eliminarea tuturor influenţelor pătrunse în limba română „prin fraudă" în cursul evului mediu) au fost treptat înlăturate în cea mai mare parte, cel puţin din cîmpul cercetărilor critice de limbă şi istorie, fără a se fi ajuns totuşi la o completă şi generală emancipare de sub influenţa romantismului teoriilor latinizante, care se resimt şi azi prin puternicele amprente lăsate în mentalitatea şi tradiţia cu tendinţe puriste în istoriografie, chiar şi la unii filologi, pentru care încă nu era clar că teoria latinistă a creat o falsă icoană a romanităţii românilor. Dealtfel chiar Thunmann (a. 1774) şi Kopitar (1829) indicaseră valoarea covîrşitoare a elementului autohton, preroman (tracic, illyr, dacic, de care nu voiau să audă latiniştii ardeleni) în alcătuirea limbii şi societăţii româneşti; faptul a fost subliniat apoi de Miklosich şi Schuchardt, — ceea ce la noi a început să vadă mai limpede abia prin anii 1870—1880 B. P. Hasdeu, care a dat cel mai judicios răspuns tezei latiniste prin celebra formulă „tracii cei sudici, de la Balcani în jos pînă la Elada, au fost grecizaţi, tracii cei nordici au fost latinizaţi. Latinizarea tracilor nordici, făptuită între sec. II—VI, a produs trei dialecte traco-latine: dialectul meso-latin între Dunăre şi Balcani, dialectul illyro-latin între Balcani şi Adriatica, dialectul daco-latin în Carpaţi" 24. Teza continuităţii traco-daco-romane şi a permanenţei românilor în Dacia carpatică nu este un produs naţional românesc al entuziasmului colectiv ori al cronicarilor umanişti şi a celor români, sau a lui D. Cantemir, pentru cari ea trecea, într-un fel sau altul, drept un adevăr elementar; iar autohtonia (descendenţa din geto-daci) nu e scornită de fantezia vreunui patriot român exaltat. Aceste două idei istorice s-au cristalizat în sec. XVIII, enunţate clar, între alţii, de Gibbon şi de Thunmann, adoptate de erudiţii veacului următor : Kopitar, 23 petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p. 15. 84 B. P. Hasdeu, EMR, III, p. XXXVI. 160 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I Safarik, Miklosich, Schuchardt, Tomaschek, J. Jung, A. Budiuszky ş.a., care au considerat problema sub toate aspectele, fără nici un interes naţional~po-litic. Da 1868 (înainte de a se fi convertit la roeslerianistu, împreună cu Miklosich), W. Tomaschek avea sinceritatea de a formula unele adevăruri (pe care în zadar s-a chinuit el însuşi să le combată vehement la 1881) : „Dacoromânii sînt daci şi geţi romanizaţi, n-au părăsit Dacia niciodată. în timpul emigrării popoarelor au stăpînit în vechile ţări sarmaţi, vandali, goţi, gepizi, sloveni, bulgari, pecenegi, cumani. Clnd se mtîmplă ca istoricii să vorbească de aceste regiuni, e natural să vorbească numai de naţiunile domnitoare, care se manifestau în mod activ, iar nu despre populaţia pasivă, deşi mii numeroasă, a păstorilor şi muntenilor de neam românesc, care stăpînise fără întrerupere vechiul teritoriu şi fusese numai sfîşiată şi copleşită de năvălitori"25. Dar Şcoala ardeleană (latinistă) şi urmaşii ei, plăsmuind o falsă imagine a romanităţii cu multe exagerări, nu se limitau la teza despre continuitatea teritorială şi de limbă romanică, ci stăruiau cu cerbicie în credinţa deşartă despre puritatea romană (italică), atît în limbă, nume, religie, cît şi în structura etnică--socială, în tradiţiile culturale şi instituţiile politice-sociale romane, conservate de populaţia românească multe secole în epoca medievală, dar nimicite de popoarele năvălitoare ce au trecut prin vechea Dacia romană. ^ Acest fel naiv şi imprudent de a formula şi soluţiona problema etnogenezei (ue-ştiinţifică şi nejustificată nici chiar pentru epoca romantică a istoriografiei române ; combătut de ex. de Kopitar, supra, p. 39) nu putea fi pe placul adversarilor poporului român, împilatorii lui feudali din Ardeal. Adevărat că în perioada preroesleriani u-au lipsit erudiţi unguri ca I. Benko, care aEirma la 1778 latinitatea şi continuitatea românilor în Dacia (supra, p. 153); pentru originea dacică se pronunţa B. Orbâu la 1839 (infra, p. 188). Dar acestea sînt excepţii, rarităţi, căci îu a doua jumătate a se:. XIX şi cu apariţia teoriei lui Roesler, cînd elementul românesc a îaceput să se afirme ceva mai activ în cuprinsul monarhiei uabsbtirgice, reacţiuuea violentă a păturilor feudale stăpîniţoare n-a întîrziat să se producă chiar în sectorul cercetărilor istorice menite să aducă o soluţie în problema etnogenezei românilor, justificmd politica feudalismului din Ungaria după anul 18S8. Asemenea reacţiuue izvora nu numai din necesităţi practice şi preocupări politice, dar .şl ca un răspuns legitim şi necesar la exagerările rin si te de spirit critic ale latinizanţilor romiui di la începutul şi mijlocul sec. XIX. Teoria lui Roesler sintetizează atare politică şi teză istoriografică cu privire la originea românilor şi la teritoriul lor de formare. Este necesară o reexaminare atentă, obiectivă a acestui sistem, spre a vedea ce mai rămîne azi din risipa de idei şi vorbe, şi dacă conţine vreun element util în problema etnogenezei românilor. Pentru a înţelege mai bine apariţia şi semnificaţia roeslerianisinului este ti2cesar a preciza că el era un strigăt de alarmă şi protest împotriva pretenţiilor nerealiste ale erudiţilor romini de la începutul sec. XIX de a fi continuatorii „curaţi" ai romanilor şi ai tradiţiilor cultural-istorice ale stăpînitorilor lumii antice, — deducţii scoase prin raţionamente sui generis de ardeleni în frunte cu Petru Maior din romanitatea numelui şi limbii populare româneşti atît ds conservative şi apropiate de bazele ei latine. Asemenea pretenţii disproporţionate au supărat pe adversarii Şcolii ardelene, provocîndu-i să pună din nou în circulaţie opiniile lui Sulzer (Eder, Engel), elaborate într-un sistem, cu adăugarea de noi amănunte, de către filologul-istoric Robert Roesler 26 25 \V. Tomaschek, SBAW, LX 1833, p. 3£»1; cf. Piiilippide, Oi'R, I, p. 633; 631; v. supra, ■p.. 152. Despre inconsecvenţa lui Tomiscliek, influenţat de Roesler, ved A. D. Xenopol, Teoria lui Risslsr. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia traiană. Iaşi, 1831, p. 15 — 17. 36 Robert Ed. Roesler (1836—1874), german din Mbravia, Ollmiitz-Oloinouc [nu sas, cum îl considera A. D. Xenopol], filolog şi istoric, a fost docent la Universitatea din Vieua şi biblio- SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 161 în fa imoasa-i carte Romăniche Studien 27. Cu toate că teoria roesleriană a primit demult răspunsurile cuvenite (din partea lui Tomaschek, Jung, Onciul, Xenopol 28 ş.a.), arătîndu-se că în cea mai mare parte plagiază pe Sulzer (Roesler susţinea însă, p. 142, că nu are nimic comun cu acesta) iar argumentele istorice , ,sind schon mehrfach widerlegt und als nichts beweisend hingestellt worden" cum observa lui 1881 Jung, — este util şi necesar a-i cunoaşte elementele, căci ele constituie întreaga ştiinţă a celor care neagă pe deoparte legătura între români şi autohtonii traco-geto-daci, pe de alta continuitatea daco-romană în Dacia carpatică, plasînd populaţia romanică în Moesia şi Dar dania, după evacuarea ei din nordul Dunării, readucînd-o aici prin sec. VIII, XI, XII ori XIII. De unde pleca Roesler cu celebra-faimoasă teorie ? De la vreun izvor istoric ori filologic important, al cărui secret miraculos numai el să-1 fi cunoscut ? Nici vorbă de aşa ceva. Precum o spune fără ocol, el pleacă de la o chestiune ce-1 fră-mînta chinuitor: cum se poate admite că românii ar fi mai vechi decît alte ginţi pe aceste pămînturi asupra cărora par să aibă şi chiar ridică pretenţii de dominare? — ei care nu au nici o cultură proprie şi drepturi istorice consfinţite aici, unde ei nu pot fi anteriori ungurilor, saşilor, rutenilor etc. 29. Chiar în ipoteza că el ar pleca de la necesitatea obiectivă a descoperirii adevărului istoric, apare evidentă ura politică a savantului de cabinet la care primează spiritul polemic ce-1 duce cu patimă la denaturări voite ori inconştiente, explicabile şi prin cunoştinţele reduse şi greşite despre viaţa, limba, istoria populaţiei româneşti. Din premisele de mai sus ale „aparatului" savant al istoricului, ca şi din întreaga operă roesleriană, transpiră un resentiment straniu şi penibil atît din cauza pretenţiilor Şcolii ardelene, cît mai ales din faptul obiectiv că românii locuiau pe pămîntul Daciei carpatice avînd toate aparenţele de a fi străvechi aici. „Cum să fie valachii mai vechi decît popoarele conlocuitoare care aveau un nivel de viaţă şi de cultură superior la mijlocul sec. XIX şi mai înainte ?" era întreba- tecar ; din 1869 profesor la Universitatea din Lemberg (Lwow), în sfîrşit profesor la Universitatea din Graz [notiţa bio-bibliografică din Enciclopedia Română, C. Daiconovich, Sibiu, III, 1904, p. 847 ,,1840 — 18 81, ziarist, romancier, poet etc." conţine date greşite rezultate din confuzia cu un omonim contemporan, literat şi publicist; despre acesta: Allgemeine deutsche Biographie, voi. 29 (Leipzig, 1889) , p. 242 — 243]. Roesler s-a ocupat şi a scris cîteva lucrări (publicate la Viena, 1864 — 1869) despre daco-geţi şi istoria limbii române. Lucrarea sa principală, faimoasele Romănische Studieri. Untersuchungen zur ălteren Geschickte Romăniens, Leipzig, 1871, susţinînd (după Sulzer ş.a.) ideea greşită despre originea balcanică a românilor din Dacia carpatică, au provocat mare vîlvă şi dis cutii pasionate, mai ales în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, azi este cu totul depăşită şi fă ră valoare lingvistică ori istorică. 27 Robert Roesler, Romănische Studiem, Leipzig, 1S71 ; în special cap. III p. 65—145 „Die Woh nsitze der Romănen im Mittelalter". 2 8 A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler. 2 9 ,,\Vir werfen nun die Frage auf, wie alt sind die gegenwărtigen Wohnsitze des romănischen Volkes in der Walachei und Moldau und Bessarabien, in Siebenbiirgen und dein Banat, in Ungarn und der Bukowi na, mit einem Wort im Norden der Donau ? Ist die allgemeine Meinung daruber, welche von romănischen Schriftstellern nicht ohne grosse Heftigket verfechten wird, dass die Romă nen, die ,,Enkel Roms", ihre jetzigen weitausgedehnten Wohnrăume, die so ziemlich den idealen Grenz en der dacischen Provinz gleichkommen, stets und allezeit, ohne Unterbrechung einnahmen, so unbedenkl ich und sicher und unanfechtbar ? Sind die Magyaren und Deutsche in Siebenbiirgen, die Rutenen in der Bukowina und Marmarosch jiingere Einwanderer, neuere Schichten iiber der ălteren Grundl age romănischen Volkstums ? Liegt etwa zwischen Walachen und Ungarn ein ăhnliches Ver-hăltnis vor wie einst in England zwischen Briten und Sachsen und Normannen ? Traten Eroberer auch hier ein altes Volk — ein Kulturvolk wie die Romănen versichem — in den Staub, entrissen ihm sein en alteinheimischen Boden, das kostbare Gut seiner Unabhăngigkeit, die reine Luft der Freiheit, das unverăusserliche Recht nationalen Daseins ?.. ." (Roesler, Romănische Studien, p. 65-66). jl Elnogemuid românilor 162 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA î rea ce neliniştea pe Roesler, făcîndu-1 să încline spre soluţia lui Sulzer despre obîrşia sud-dunăreană a românilor şi lipsa oricărei legături directe cu romanitatea Daciei carpatice ori cu populaţia geto-dacică. Argumentarea lui Roesler este lungă şi prolixă, destul de bine cunoscută publicului cult; ea se bazează nu numai pe elemente superficiale de propagandă şi persuasiune sau pe deducţii scoase din tăcerea izvoarelor istorice-arheologice medievale despre români, dar şi pe observaţii şi fapte pozitive istorice şi lingvistice, pentru care nu existau soluţii mulţumitoare şi care sînt reexaminate mai jos (cap. VII). Teza roesleriană (care a convertit pe Miklosich şi pe Tomaschek) a fost adoptată integral pe unii erudiţi unguri şi continuată cu exagerări fanteziste şi elemente de propagandă politică şovină 30. Spre a discredita ideea că românii ar putea să aibă vreo legătură cu populaţia autohtonă şi cu romanitatea Daciei carpatice, Roesler a avut grijă să prezinte lucrurile în sensul că elementele autohtone ar fi fost extirpate, alungate din provincie ori că n-au luat parte la viaţa romană de aici (ceea ce părea a nu fi desminţit de cele cîteva izvoare documentare invocate de el), iar romanitatea Daciei traiane n-ar fi avut nici un fel de rădăcină durabilă neputînd dăinui peste valurile barbare ale epocii năvălirilor.' Românii trebuie să se fi format în Peninsula Balcanică unde era posibilă viaţa romană după sec. IV şi unde ei au luat cuvintele albaneze de la şkipetari (prin convieţuirea cu aceştia) şi elementele slave de coloratură bulgară, ca şi elementele . .. "„uralo-altaice" de la bulgari şi general balcanice de la populaţiile de aici. Din Peninsula Balcanică s-au răspîndit românii spre nord, iar Dacia a fost reromanizată în sec. XII şi următoarele. Acestea ar fi în rezumat tezele lui Roesler despre etnogeneza românilor 31, pe care s-a clădit faimoasa teorie. Philippide observa: 20 în Ungaria s-au adăugat noi „argumente" întru consolidarea tezei roesleriene, din calcule politice uşor de înţeles. Lin dovedirea în faţa lumii a lipsei de continuitate etnică-teritorială dacoromână şi românească în Dacia, erudiţia aceasta şi-a făcut un titlu de onoare şi glorie, uzînd de o aparatură savantă în documente şi argumente revărsată într-un torent de cărţi şi broşuri alimentate de antipatia faţă de acei ,,olâli pâstorok" care deranjau planurile de expansiune şi dominaţie politic ă-economică a feudalităţii şi burgheziei ungare. Cel mai remarcabil istoric din această şcoală este Paul Hunfalvy (Die Rumănen und ihre Anspriiche, Wien — Teschen, 1S83), urmat de alţii mai puţin celebri în a doua jumătate a sec. XIX (de ex. L. Rethy) şi chiar de un român renegat, Grigore Moldovanu din Gherla, profesor de limba română la Universitatea din Cluj pînă la 1918 (supra p. 157). Dar nu sentimentele deiubire sau antipatie ale lui Roesler şi ale roeslerienilor interesează aici, ci argumentele lor pentru explicarea patriei primitive şi a obîrşiei poporului român. sl „Avem motive să admitem că elementul dac supus s-a ţinut departe de contactul cu cultura romană şi a păstrat ura contra Romei. Prin urmare românismul Daciei a fost deosebit de al celorlalte provincii cucerite prin armele Romei. în Dacia, dacă judecăm drept, pe un teritoriu slab populat, s-a format o ţară pur colonială, în care românismul n-a avut rădăcini adinei, pentru că, nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei populaţii cucerite sufleteşte. De aici uşurinţa cu care românismul dintr-însa a putut să fie îndepărtat mai tîrziu şi să dispară fără măcar atîtea urme cite au rămas în Britania sau Noricum, unde el s-a şters ca o lustruială" (Roesler, Rom. Stud., p. 45). Dacii liberi s-au contopit cu germanii (ibid., p. 47), iar resturile populaţiei autohtone din Dacia s-au contopit cu goţii după a. 272. (p. 52). O populaţie romanizată a putut rămîne numai în Moesia şi Dacia aureliană, ca şi în Tracia, mai ales Ia ţară şi la munte (p. 75). „Socotim mai curînd că Tessalia, Macedonia, interiorul Illyricului, apoi Moesia şi că chiar acolo e de căutat originea roniâ-nimii" (p. 136) ; „că Moesia şi Illyricul, nordul şi vestul peninsulei au trebuit să fie romanizate in măsură mult mai mare decît s-a admis pînă acum, o arată şi puternicul element roman din albaneză. Peninsula Balcanică a fost, deci, punctul de plecare a poporului român, care, treptat s-a tras în terenurile goale şi mai puţin populate de la nord, luînd în stăpînire definitiv sud-estul Europei, trecînd din nou de la viaţa pastorală la cea agricolă .. . Numele, cu care se numesc ei (Români) şi care îl au în comun cu grecii şi în parte cu bulgarii, este o amintire din acele zile cînd ei erau supuşi' ai imperiului roman oriental" (ibid., p. 145). Despre elementele „albaneze" în iimba română SEMNIFICAŢIA CUVINTELOR AUTOHTONE 163 „Roesler, a cărui operă are toată aparenţa unui studiu aprofundat şi în adevăr plină de erudiţie, mai ales în cele dintîi două capitole, a lucrat totuşi precipitat şi pe apucate, la întîmplare, fără sistemă şi fără răbdare, astfel că rezultatele la care a ajuns se pot considera ca nule" (Ori?, ,1, p. 694—695). Dar cîteva elemente generale de ordin istoric ori lingvistic, relevate de Roesler nu pot fi suprimate prin simplă ignorare, ele nefiind pe placul vreunui patriot român; vor trebuie reexaminate în lumina rezultatelor istorice şi arheologice din ultima vreme, dar mai ales ale celor lingvistice stabilite în paginile precedente, căci numai pe amănuntele relevate de Roesler se întemeiază şi opiniile puse din nou în circulaţie de unii erudţi unguri şi germani, după 1920; este un fel de neoroeslerianism susţinut cu multă tenacitate şi|aparat savant, dar nu cu tot atîta putere de convingere şi bunăcredinţă32. Felul cum Roesler şi aderenţii lui au pus problema caracterului romanităţii balcanice şi carpato-dunărene nu ajută prin nimic la elucidarea etnogenezei românilor (după cum nici hiper-latinismul de la noi n-a servit cauza adevărului istoric). Abstrăgînd de verbalismul propagandistic, lipsit de spirit critic (de ex. aşa-numitul „nomadism păstoresc" al românilor medievali, care i-ar fi adus din Peninsula Balcanică în Carpaţi), celelalte elemente invocate de Roesler şi roeslerieni au toate aparenţele de criterii ştiinţifice şi vor fi reexaminate în cadrul anchetei istorice privind valoarea etnică şi lingvistică a substratului în funcţie de puterea romanităţii orientale carpato-balcanice. Sistema roesleriană are la bază şi speculează, cum s-a văzut, tocmai puţinătatea cunoştinţelor şi lipsa de claritate ce exista la mijlocul sec. XIX cu privire la unii factori de importanţă ca: prezenţa şi puterea vitală a elementului autohton traco-dacic în provincia cucerită de Traian în 106 e.n.; românismul şi trăinicia lui în legătură cu romanizarea populaţiei indigene; putinţa de a exista viaţă romană (rustică, chiar semibar-bară) sub regimul aşa-numiţilor barbari năvălitori; unitatea limbii române şi natura legăturii etnice-teritoriale între vorbitorii celor patru dialecte; elementele balcanice şi mai ales cele „albaneze" ale limbii române ; caracterul bulgar şi sîrbesc al elementelor noastre vechi slave în limbă, toponime şi organizaţii politice-ecleziastice etc. Atare echivoc a fost în mare parte elucidat de erudiţi, cu excepţia problemei elementelor autohtone şi „albaneze" interpretate de cei mai mulţi tocmai pe dos decît le arată examinarea lor critică şi care ajută în cea mai largă măsură la înţelegerea justă a celorlalte aspecte (istoric, arheologic, antropologic) al documentării în problema etnogenezei românii or. Teza despre autohtonia şi continuitatea daco-romană a devenit an loc comun pentru întregul popor român, se învaţă îu şcoli şi la cursuri universitare, era şi este răspîndită în publicaţii ştiinţifice şi de popularizare, îu manuale, reviste, ziare etc, apărînd ca o realitate axiomatică. Majoritatea erudiţilor o admit integral, afară de Densusianu şi Philippide, iar unele îndoieli s-au ivit din nou în ultima vreme în legătură cu reexaminarea ei (E. Petrovici, I. Iordan ş.a.), căutîndu-se soluţii intermediare. La români a existat îndoiala şi chiar negarea unei continuităţi daco-romane integrale, spune „surprinzătoarea lor asemănare de formă le arată nu ca înrudite prin legături străvechi, ci prin comparaţie cu elemente de dată recentă luate prin legăturile de schimb dintre cele două popoare. Dar unde ar fi putut lua idiomul dacoromân cuvinte albaneze de împrumut decît în Peninsula sudică ? Elemente autohtone, fie dace fie illyre, nu este de admis ca s-ar fi putut conserva în română" (p. 126). Dacia a fost romanizată din nou în sec. XIII şi îu următoarele, ca Sicilia (Roesler, Rom.Stud., p. 143—4) etc. 33 De ex. Ludwig Trernl (şvab maghiarizat: Tamâs Lajos), Râmaiah, Romdnok es Oldhok Dacia Trajdndban (Budapest, 1935) etc, căruia i s-a răspuns din partea românească (Puşcariu, Drăganu, G. I. Brătianu ş.a.). Jg4 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I dovadă că nu lipsea preocuparea obiectivă critică în această privinţă, al ături de însufleţirea naţional-politică şi înverşunarea polemică, ceea ce n-a fost cazul la cei ce susţin cu cerbicie patria exclusiv „balcanică" şi explică totul prin criteriul „nomadismului păstoresc" al românilor. Dacă în paginile precedente a fost întrebuinţat frecvent termenul „daco- roman" ca şi „traco-dacic", „carpatic" etc, acestea nu trebuie înţelese ca o preocupare de a. • face o „pledoarie" discretă pentru autohtonie şi „continuitatea" e tnic-socială şi teritorială a românilor, ci din motivul simplu că aceşti termeni era u şi sînt mai comozi şi clari, acoperind nişte noţiuni istorico-lingvistice îndeobşte adm ise de către erudiţi, noţiuni pentru care s-au căutat şi nu s-au găsit alţi termeni, ma i potriviţi şi lipsiţi de echivoc. în cercetarea prezentă nu au fost alese argu mentele şi documentele ce ar putea servi la sprijinirea tezei „continuităţii", ci (cum s-a spus) e cules tot materialul şi părerile erudiţilor cu privire la etnogeneza românilor, indiferent de teza şi „partida" pentru care pledează. în cadrul examinării şi interpretării critice a unui material istoric, arheologic uneori studiat greşit ori parţial ignorat în trecut, nu avem nevoie să „dovedim" nici autohtonia, nici continuitatea daco-romană, care, de altă parte, nu sînt de considerat ca fireşti şi evidente, mai presus de orice îndoială, după cum nu e de presupus că ele ar rezulta automat şi obligatoriu din etimologiile de cuvinte anteromane ori din consideraţiile filologice-lingvistice pe care le permit şi le impun acestea. Tot aşa, importanţa numerică şi mai ales calitativă, ca şi prezenţa cuvintelor autohtone mai numeroase în dialectul daco--român încă nu constituie o dovadă directă, peremptorie, că dialectul din Dacia trebuie să se fi format si dezvoltat exclusiv si necurmat la nordul Dunării .... ■* şi în Carpaţii Daciei 33. Punctele principale pe care s-a clădit teoria roesleriană — importante pentru problema etnogenezei românilor — sînt expuse şi analizate mai jos (cap. VIII 5), cu răspunsurile şi precizările cuvenite şi necesare, după ce se vor fi examinat documentele privitoare la baza etnică şi socială antică a poporului român. VII. TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE W^^S^^^^i^/^,^8^ ° argn^tare stăruitoare în problema în alte teritorii (după J Peisker a 1917PrL- • ??Te- In PrinciPill> <* s-ar fi putut forma si trală; Philippide, OrR I p 840-8 dacă,r " nraloaltaic" veniţi din Asia cen- medievală; în atare caz origmea africană'' ar l P^U aC6asta din ePoca * coperită" de Peisker .-africana ar fi mai verosnmla decît cea uraloaltaică-asiatică , des- Potrivit principiului absolut că o limbă vie nu poate exista şi nu a vieţuit vreodată decît în gura şi prin viaţa social-economică a comunităţii vorbitoare şi muncitoare (după cum o formaţie social-politică nu poate exista fără mijlocul de comunicare şi înţelegere care este limbajul social), idiomul specific al poporului român era în trecut — la fel ca azi — legat indisolubil de fiinţa etnică-socială şi structurile economice ale românimii, avînd aceeaşi desfăşurare şi vicisitudini în cursul veacurilor. Astfel, începuturile şi dezvoltarea limbii sînt absolut identice cu ale comunităţii populare româneşti, trebuind să fie readuse şi integrate în acelaşi cadru istoric şi interpretate după criterii identice. Cea dintîi şi mai importantă sarcină a istoriografiei noastre este, deci, stabilirea caracterului romanităţii şi mai ales al temeliilor populare pe care s-a altoit şi prin care a dăinuit această realitate istorică şi lingvistică în sud-estul european. 1. AUTOHTONI ŞI ROMANI ÎN PROVINCIILE TRACE Opinia învechită despre puritatea romană a structurii social-etnice a popoarelor neolatine a fost treptat înlocuită prin observaţia că la baza acestora stă fondul etnic local (substratul) în fiecare din provinciile fostului Imperiu roman. S-a admis în principiu (supra, p. 143—146) că aceeaşi era situaţia în teritoriile de îîngă Dunărea de Jos, în provinciile carpato-balcanice Dacia, Moesia şi Tracia nord-vestică, supuse romanizării. în limita datelor arheologice, istorice şi lingvistice s-a admis (mai mult prin deducţie, logică, bun-simţ) existenţa unei continuităţi social-etnice şi economice din antichitate pînă azi în teritoriile carpato--balcanice, punîndu-se în legătură fiinţa etnică şi latinitatea limbii şi a poporului român cu romanitatea „orientală", sudest-europeană, produs al unui larg proces de amestec şi sinteză social-economică şi cultural-lingvistică, intens şi de durată. Aici, romanitatea limbii şi numelui etnic-naţional românesc arată că idiomul şi fiinţa romană a populaţiei nu pot fi justificate decît prin realitatea şi forţa românismului antic şi medieval, de care se leagă obligatoriu şi indubitabil începuturile comunităţii populare româneşti. Tot prin puterea logicii mai mult decît prin valoarea evidentă a ştirilor documentare directe (puţine şi puţin concludente) s-a făcut legătura între romanitatea antică de aici (în sens etnic-social) şi substratul pe care s-a altoit, putînd să dăinuiască graiul şi numele „romanus" : populaţia indigenă provincială a acestor teritorii. Progresul cunoştinţelor istorice realizat în sec. XIX şi XX, la care a contribuit din partea românească mai ales opera lui Vasile Pârvan (1882 — 1927) şi a şcolii sale, au arătat valoarea covîr- 166 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I şitoare a elementului etnic autohton, anteroman, ca "suport (un fel de ,',portaltoi") al romanităţiijprovinciale. Se consolida astfel mereu convingerea că la temelia comunităţii etnice-lingvistice a celor ce poartă azi numele şi limba Romei în sud-estul european stau populaţiile alcătuind masa mare a provincialilor localnici în Tracia, Moesia, Dacia. Dar lipsea pînă acum un element clar şi decisiv care. să formeze puntea de legătură sigură şi necurmată (mai mult decît aparenţele şi raţionamentele istorice) între marea comunitate etnică şi de limbă a românilor, pe deoparte, iar de alta populaţiile anteromane, traco-getice, pe care logica istoriei şi bunul- simţ le revendică drept temelie şi înaintaşi îndepărtaţi, dar nemijlociţi ai poporului român. Asemenea element de legătură n-a fost adus încă (fiind puţin probabil că va putea fi indicat în viitor) de interpretări oricît de circumstanţiate şi aprofundate ale resturilor de ştiri scrise, nici prin explorări şi confruntări minuţioase ale materialelor arheologice anepigrafice, care — în cit! da bogăţiei lor în continuă creştere — vor rămîne în majoritate de origine şi semnificaţie etnologică dubioasă ori discutabilă. Aici intervine covîrşitorul aport al celei mai caracteristice oglinzi a vieţii trecute a poporului: limba română, legată profund şi semnificativ de existenţa colectivităţii etnice-sociale în perioadele obscure ale antichităţii şi evului mediu. Prin elementul prelatin al lexicului său, idiomul nostru popular oferă acea necesară şi mult căutată punte de legătură între romanitate şi suportul ei autohton, acea verigă din lanţul ce uneşte cele două milenii ale erei noastre cu perioada preistorică şi preromană. Pentru înţelegerea romanităţii din sud-estul Europei este absolut necesară cunoaşterea şi aprecierea justă a valorii elementului p r e-roman sub raport lingvistic şi etnic, ca suport puternic şi durabil al romanităţii în zonele unde se admite că s-a închegat graiul şi poporul român. Aici trebuie relevat de la început că — din motive politice uşor de înţeles — s-a făcut de unii erudiţi discriminare netă şi categorică între condiţiile şi raporturile etno--demografice din Moesia, Tracia şi Dalmaţia pe de o parte şi cele din provincia de la stînga Dunării, pe de alta, contestîndu-se valoarea şi chiar existenţa acelui firesc substrat etnic şi de limbă autohton în provincia carpatică. Apare astfel necesar a cerceta întrucît (din acest punct de vedere) stările demografice, etnice, sociale şi economice din Dacia traiană ar fi fost diferite de cele din Moesia şi Tracia ori Dalmaţia, pentru a găsi o justificare etnică-socială a faptelor ce rezultă din studiul limbii române. Este necesar a menţiona şi repeta aici două chestiuni esenţiale, inseparabile, mereu actuale: a) la ce fel de popoare şi în ce împrejurări s-a transplantat limba latină şi numele „romanus", b) în ce teritorii s-a făcut deznaţionalizarea provincialilor, romanizarea lor ? deci: baza etno-lingvistică a poporului român, a continuatorului romanităţii antice în Europa sud-estică. Pentru dificila problemă a etnogenezei e necesar a pleca (precum s-a făcut în ultima vreme) de la realităţile lingvistice şi etnice actuale şi totodată de la faptele constatate documentar cu privire la epoca antică a acestor teritorii: răspîndirea actuală a românilor şi populaţia antică ce a fost romanizată. în privinţa teritoriului de romanizare, unde e constatată ori presupusă altoirea românismului şi a limbii latine pe bază etnic-socială indigenă, s-a admis încă de la mijlocul sec. XIX eă numai Dalmaţia, Tracia septentrională, Moesia şi Dacia carpatică pot fi luate în considerare pentru localizarea spaţiului de formare a limbii române (supra, cap. VI 3). Dalmaţia ocupă o poziţie deosebită, ca teritoriu de formare a limbii dalmate (dispărută în jurul anului 1900), iar graniţa etnică între traci şi illyri (supra, cap. III 3) ar putea fi considerată, cu TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 167 aproximaţie cuvenită (pînă vor fi posibile precizări mai multe), ca hotar de vest al zonei în care s-a închegat limba română (cf. supra, p. 147—164). în aceste teritorii (Tracia, Moesia, Dacia) se admite îndeobşte că populaţia autohtonă s-a. integrat în cursul vieţii romane, fiind deznaţionalizată în cele dintîi veacuri ale epocii imperiale. în ce priveşte pe indigenii teritoriilor din preajma cursului inferior al Dunării, se ştie şi s-a spus în repetate rînduri că erau de neam t r a-co-getic cunoscîndu-se destul de bine caracterele vieţii, culturii materiale şi limbii lor, precum şi în bună parte rolul jucat în lumea grecească şi în Imperiul roman şi bizantin pînă în sec. VII e.n. (supra cap. III 2). S-a văzut cum erudiţii încă din sec. XVIII şi chiar mai înainte puneau în legătură populaţiile traco-dace, respectiv -illyre cu actualii români din Balcani şi Carpaţi şi cu albanezii (şkipetarii) : este ideea autohtoniei românilor şi albanezilor, popoare ce depind şi descind fără îndoială din triburile „barbare" antice ale zonei balcanice dintre Adriatica şi Marea Neagră. Felul cum se leagă poporul român cu aceşti înaintaşi îndepărtaţi a fost parţial elucidat de cercetările mai vechi şi recente istorice, lingvistice şi arheologice, iar prin identificarea şi interpretarea elementelor autohtone (preromane) în lexicul românesc, atare legătură poate fi definitiv precizată, stabilindu-se criteriul conexiunii dintre limba română şi idiomurile indigene, deci între romanitate şi factorul etnic-social traco--geto-dac. Romanitatea (limba latină-romanică, numele etnic-naţional „romanus") şi substratul etno-lingvistic băştinaş (provincial) sînt cele două realităţi care elucidează direct şi fără echivoc procesul „obscur" al etnogenezei românilor în zona balcano-carpatică. Astfel, pentru a justifica existenţa lor în aceste teritorii, este necesar a stabili definitiv realitatea şi dăinuirea populaţiei de baştină atît în Tracia şi Moesia, cît şi în Dacia carpatică, precum şi fenomenul romanizării ei, explicînd dăinuirea românismului tocmai prin aceşti fii provinciali adoptivi ai Romei antice. în ce priveşte provinciile sud-dunărene, Tracia şi Moesia, nu s-a contestat (lipsind interesele actuale naţional-patriotice şi politice) de..nimeni existenţa unei numeroase populaţii provinciale-barbare, adusă la supunere (nu „extirpată", cum au afirmat unii despre Dacia carpatică) şi integrată în noul curs al vieţii romane. Indigenii sînt constataţi aici peste tot în inscripţiile locale (purtînd adesea antroponime tipic trace şi getice), în urmele arheologice, în ştirile istorice privitoare la Tracia şi Moesia, precum şi în afara provinciilor traco--getice în mare număr peste tot în cuprinsul Imperiului şi mai ales la Roma şi în Italia, avînd un rol de căpetenie în armată şi mai tîrziu (începînd din sec. III) în' ierarhia şi chiar în posturile supreme de conducere politică-militară a Imperiului 1. Precum dovedesc numeroasele inscripţii şi ştirile literare, tracii din Moesia şi Tracia s-au păstrat din punct de vedere etnic-social, în bună parte romanizaţi, pînă în sec. VI—VII (cf. supra, p. 76—83). Rezultă deci cu evidenţă că în teritoriile din dreapta Dunării au existat condiţiile potrivite şi necesare pentru răspîndirea şi împămîntenirea limbii latine-romanice la populaţia provincială traco--moesică; idiomul şi numele „romanus" n-au dispărut odată cu stăpînirea şi administraţia imperială romano-bizantină, ci au putut dăinui prin populaţia indigenă ce n-a murit fără urme de pe meleagurile ei strămoşeşti 2. . . 1 Despre rolul important jucat de traco-moesi (romanizaţi) în Imperiul roman începînd mai ales din sec. III pînă în sec. VII, cu deosebire in vremea lui Iustinian (sec. VI), cf. p. 78. Aportul traco-moeso-dacilor la istoria şi cultura antichităţii greco-romane în general e semnificativ pentru resursele şi energiile etnice şi cultural-politice dovedite în curs de peste un mileniu (cît ei figurează în oglinda istoriei) de acest mare popor „dispărut". . , ? Cf. LbTrD, p. 174-184; SprThrD, p. 194—208. 168 ETNOGENEZA ROMÂNILOR." PARTEA I 2. DACO-GEŢII ÎN DACIA ROMANĂ Factorul demografic majoritar, de bază şi mai vechiu (s-ar putea spune „aborigen") al Daciei carpatice îl formau geto-dacii, de neam tracic (supra, p. 78—79), a căror prezenţă, proporţii şi funcţie activă în structurile social-etnice şi economice ale provinciei şi a românismului Daciei se impun a fi puse în lumină printr-o cercetare mai adîncită şi circumstanţiată, — nu numai spre a determina corect conţinutul social-etnic al provinciei şi deci al romanităţii ei, ci şi pentru a justifica faptul că autohtonii geto-daci nu apar cu aceeaşi claritate şi în număr atît de impozant în materialul epigrafic şi în cel arheologic monumental, cum apar imigraţii. Atare situaţie şi echivoc au dat naştere tezei despre lipsa populaţiei autohtone traco-dacice în interiorul provinciei, sau existenţa ei în număr foarte redus, disparent. în prealabil trebuie observată analogia cu provinciile sud-dunărene, Moesia şi Tracia, unde existenţa şi importanţa deosebită a populaţiei autohtone provinciale apar neîndoielnice, admise aproape unanim de erudiţi. Atare consens n-a existat însă în privinţa Daciei romane, nu numai din cauza izvoarelor documentare, ci şi din preocupări subiective, izvorîte fie din excese latinizante (supra, p. 39, 158), fie din interesele politice ale foştilor stăpîni feudali ai Transilvaniei şi Banatului. Roesler (supra, p. 160) admitea că populaţia dacică n-a fost extirpată ori alungată integral de ocupanţii romani, dar nu credea că ea s-ar fi integrat în în noua orînduire politică şi social-economică, n-a luat parte la viaţa comunităţii romane a provinciei: dacii s-ar fi ţinut departe în izolare, contopindu-se mai tîrziu în masele germanice care au inundat Dacia carpatică. Unii aderenţi ai tezei roesleriene (mai zeloşi, dar şi mai circumspecţi) nu erau dispuşi să admită nimic : după ei „n-a rămas nici un fel de populaţie autohtonă în interiorul Daciei romane", fiind o parte ucisă după ocuparea teritoriului, alta luată în robie, iar resturile ar fi fost alungate spre nord-vest şi est — adică o „lichidare" integrală ; încît nu se poate vorbi de permanenţa unei populaţii de baştină în cadrul provinciei carpato-dunărene, de romanizarea ei în cele abia 16—17 decenii de stăpînire romană. (Daco-geţi ar fi existat în sec. II—III numai în Imperiu, în alte provincii, în Dacia nu, nicidecum; ori în afară: traco-dacii „liberi, mărginaşi"). Atare teză a fost repetată insistent de cei interesaţi, fără a controla obiectiv şi critic materialul documentar, cu binecunoscute scopuri propagandistice ; alţii au considerat chestiunea ca „echivocă", greu dacă nu imposibil de soluţionat. De aceea se impune o nouă examinare complexă şi multilaterală, ceva mai largă şi riguroasă a ştirilor istorice, epigrafice şi arheologice, spre a vedea întrucît, din capul locului, admit ele a se vorbi de „exterminarea" populaţiei dace şi de lipsa ei totală din cadrul vieţii romane a provinciei carpatice. Caracterele şi aspectele principale în viaţa şi civilizaţia materială a populaţiilor geto-dace (supra, p. 78—79) au fost puse în lumina justă, pe baza cercetărilor vechi şi a rezultatelor proprii, mai întîi în marea operă de documentare şi sinteză a lui Vasile Pârvan (Getica. O protoistorie a Daciei, 1926), urmată de o lungă serie de monografii şi contribuţii, mai ales arheologice, ale elevilor şi continuatorilor marelui iniţiator. Constatarea de natură generală în privinţa geto-dacilor (ca şi a celorlalţi traci, meridionali) este că expansiunea romană i-a găsit trăind în străvechi aşezări permanente, ocupate în teritoriile carpato--dunărene din epoca bronzului, ducînd o existenţă sedentară, cu caracter prevalent rural, agricol şi păstoresc, diferenţiată în forme economice progresate: TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 169 meşteşuguri casnice, exploatarea solului şi subsolului (metale, sare etc), lucrarea lemnului, metalelor, pietrei, lutului ş.a. S-a relevat şi admis „străvechea si permanenta fixare a elementului geto-dacic pe meleagurile viitoarei Dacii romane şi a României de astăzi, lucru ce nu s-ar putea spune despre multe populaţii cu care au venit în contact romanii. Nici o deplasare de forţe, nicio migra-ţiune în cei aproape 2000 de ani, ci o legătură organică strînsă cu solul din care par a fi născuţi şi care îi nutreşte. Este un fapt peste care unii erudiţi, fără suficientă înţelegere istorică a lucrurilor, trec prea uşor atunci cînd, fără dovezi peremptorii, presupun o extirpare radicală sau o emigraţie totală a băştinaşilor. Această închegare sacră între poporul daco-get şi pămîntul ancestral este urmarea firească a unei civilizaţii sedentare, de agricultori şi crescători de vite" 3. Judecind după reliefurile Columnei lui Traian şi după realităţile istorice-lingvistice româneşti, tot atît de extinse şi de importante ca agricultura vor fi fost creşterea vitelor şi păstoritul, ocupaţii cu străvechi tradiţii în zona carpato-balcanică şi dunăreană. S-a relevat şi este bine cunoscut mai ales în ultimele două decenii contactul strîns al geto-dacilor cu lumea romană şi intensitatea influenţei latine asupra lor, începută şi continuată permanent cu mult înainte de cucerirea şi organizarea Daciei de către Ulpius Traianus şi culminînd prin supunerea şi anexarea ei la Imperiu. Din istoria şi civilizaţia daco-geţilor interesează aici în special situaţia p o-pulaţiei autohtone în cursul celor două războaie şi soarta ei după anexarea Daciei la Imperiu * ; anume, dacă locuitorii au fost exterminaţi şi alungaţi din provincie (cum s-a afirmat insistent şi consecvent de unii), ori au supravieţuit continuînd să existe şi după anul 106, integraţi în noul curs al vieţii romane. Problema şi soluţionarea ei prezintă o deosebită semnificaţie pentru istoria Daciei romane, pentru dezvoltarea şi romanitatea zonei carpato-danubiene, deci şi pentru etnogeneza românilor. Spre a dovedi pieirea şi lipsa populaţiei geto--dacice în provincia nord-dunăreană, au fost invocate patru elemente documentare mai de seamă 5: a) expresii din autorii antici ca declaraţia atribuită de 3 AISC, III 1940, p. 213-214 (Daicoviciu). Cf. supra, cap. III, nota 26. 4 Despre războaiele de cucerire a Daciei: 1stRomăniei, I (1960), p. 301 — 316; Inscripţiile Daciei Romane, I 1975, p. 9—16 (cu bibliografie). 5 Teza despre „exterminară" geto-dacilor (în consecinţă: lipsa lor totală din cadrul provinciei romane Dacia) a fost însuşită şi vehiculată cu deplină convingere şi pasiune patriotică (încă din sec. al XVIII-lea) de reprezentanţii istorici-filologi ai „Şcolii Ardelene" (cu excepţia lui I. Budai-Deleanu, supra, p. 39) ; la 1782, S. Micu-Clain scria, în capitolul „Războaiele lui Traian cu Dachii" : după cucerirea Daciei „împăratul — săditorul şi părintele românilor ce şi astăzi sînt în Dachia — văzînd pămînturile acelea fără de lăcuitori [= locuitori] şi ca să aibă tari şi credincioşi oamini, cari despre părţile acelea ale varvarilor să fie zid de apărare împărăţiei au adus din Roma şi din Italia şi din tot feliul de stat oameni şi colonii, de i-au aşezat în Dachiia" ; în Scurtă cunoştinţă a Istoriei Românilor scrisă între 1792—1795 „după ce Romanii au supus loruşi toată Dacliia şi pre Gheti lăcuitorii Dachii i-au sterpit, ca să nu rămîie acea ţară pustie şi ca să aibă tari şi credincioşi oameni .. . (etc, ca mai sus)" ; în „Istoria Mare" (1800) ,,. . . pre Ghete lăcuitorii Dachiei i-au sterpit (etc.)" (săditorul şi părintele românilor) ; asemenea aserţiuni au fost analizate şi combătute just de C. Câmpianu, în Apulum (Studii şi comunicări), IV 1961, p. 285 — 2S3. La 1812, Petru Maior (Istoria pentru începutul Românilor in Dacia, p. 7, 9, 12) „Dakia cu prilejul războiului romanilor se deşartă cu totul de lăcuitori; toţi cu muieri şi prunci cu tot au fugit din Dakia şi seu retras la învecinaţii şi prietenii lor sarmale, — şi deşertarea a toată Dakia de toată viţa dakilor cu atîta mai cu îndemînă se putu împlini că romanii cu atît mai tare fierbea sîngele în ei cu totul se desrădăcineze şi să prăpădească viţa rumpătorilor de păctuire şi pururea neodihniţilor Daki .. .". Părerile latinizanţilor purişti ai „Şcolii Ardelene" fac impresia că rezumau anticipînd tot ce s-a afirmat în sec. XlX-lea despre „exterminarea" populaţiei dace la 106; toate „argumentele" în acest sens se află (cu multe denaturări) la A. AlfOldi, DacRom (1940 = Szdzadok, 1940, p. 129 — 14C); SiebAlt (1944); Magyaroh es Romdnck, 1943, p. 1-93 etc. 170 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I Iuliatms Filosoful (Apostata) împăratului Ulpius Traianus „am extirpat (nimicit cu desăvîrşire) neamul geţilor" ; celebrul pasaj din Butropius „Dacia diu-turno bello Decibali viris fuerat exhausta" ; b) interpretarea dată de Cichorius scenelor la sfîrşitul celor două războaie daco-romane (LXXVI, CLIV—CLV) de pe Columna lui Traian, în care era văzută reprezentarea emigrării populaţiei dace în afara hotarelor ţării ei de baştină devenită romană; c) numărul redus de formaţii auxiliare pe care le-au dat dacii armatei romane; d) lipsa de ştiri despre daci în cuprinsul provinciei carpatice, în inscripţii. Ideea despre totala „exterminare" ori alungare a dacilor din patria lor strămoşească a fost adoptată (în baza expresiilor lui Futropius şi Iulianus) chiar de unii erudiţi ce nu aveau prejudecăţi naţionale ori interese politico-teritoriale în legătură cu Transilvania, fiind deci „neutri"8. Dar s-a arătat mai demult netemeinicia acestui fel da a interpreta ştirile documentare în sensul cerut de teza „extirpării" daco-geţilor, observîndu-se că vechea interpretare a provocat nedumeriri şi multe încurcături pentru cei care căutau o soluţie justă, realitatea în ce priveşte soarta poporului dac şi adevăratele temelii sociale-etnice şi demografice ale românismului în Dacia carpatică. încît se impune ca o necesitate absolută, în prealabil, reexaminarea şi reconsiderarea acelor mărturii documentare, mai ales că n-au fost luate în seamă toate ştirile literare (din istorici şi fragmente), iar reliefurile şi monumentele arheologice-epigrafice respective n-au fost .observate şi valorificate după cuviinţă de mulţi erudiţi. Se vor releva unele notiţe din textele literare (fragmentare şi laconice, cum sînt în general cele privind domnia lui Ulpius Traianus, 98—117) ce n-au fost nici măcar menţionate pentru problema daco-geţilor, respectiv în legătură cu pretinsa lor exterminare 1, ca şi materialul arheologic „daco-roman" din perioada provinciei. Izvoarele scrise (literara-istorics). Despre pasajul din Iulianus (Caesares, 327, p. 420 ed. Hertl.) to Tstcov I-9-vocj s^eiXov (tradus şi interpretat de unii şi d: Alfoldi „ho sterminato il popolo dei Geti") s-a observat că este o formulă exagerată (Patsch), explicabilă într-o operă literară „de fantasie" (Daicoviciu) ; dealtfel, s^eîAov însemna nu numai „am distrus (desfiinţat, nimicit)" — corsspunzînd mai mult românescului actual „i-am făcui praf" —, ci şi simplu „am biruit (subjugat)" neamul geţilor, cum pare să rezulte din context 8, mai 6 Th. Momrusen, citat de J. Jnwţ, RiemRom, p. XLII „in semen Vortrâgen iiber rotnische Kaisergescaichte — wies Mominsen auf die aussergewohnliche Art und Weise hin, in der liier vor-gegvngeu wurde. Die Eroberer hâttea trier im Gegensatz zu den anderen Provinzen 'tabula rasa' gemacat după Otto Hirschfeld, Epigvaphische Nachlese, în SBW, LXXVII 1874, p. 364 „ocuparea Daciei a început cu nimicirea şi alungarea populaţiei de baştină" ; elementul dacic aproape inexistent în viaţa socială a provinciei; „provincie fără oameni (menschenleer)" permanent expusă invaziilor barbare; deci în interiorul ţării cultura şi bunăstarea au putut să aibă numai o dezvoltare limitată etc. Asemenea viziune sumbră despre viaţa provincială în Dacia carpatică (ce s-a încetăţenit şi la alţi erudiţi, pînă în zilele noastre) este explicabilă pentru mijlocul sec. XlX-lea, cînd teoria catastrofelor în viaţa comunităţilor populare era uşor de conceput şi de admis (sub influenţa resturilor mentalităţii scolastice în istoriografie), izvoarele documentare erau interpretate unilateral ori total ignorate; materialul arheologic roman al Daciei păstrat în pămîntul Transilvaniei, Banatului, Olteniei, Munteniei era numai în mică măsură cunoscut; el a fost scos la iveală mai tîrziu prin săpături sistematice ori prin lucrări agricole, industriale, gospodăreşti etc, ilustrînd tocmai bunăstarea şi stabilitatea unei societăţi într-o cultură materială şi spirituală pe care nu era dispus ori nu era încă în măsură să le vadă junele Hirschfeld la 1874, după scurta lui periegheză epigrafică pe meleagurile Daciei carpatice. 7 Cf. articolul în formă mai scurtată Daco-geţii în Dacia romană (ContHd, p. 39 — 56) care aici apare mult amplificat. 8 Iulianus, Caesares, 327 [Mvoţ mhp tov "Lrrpov s"c6>.|zy]<îa TţpocjXajîsîv e8-vyj, xai xJ> Tstăv IS-vo; TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 171 cu seamă că în propoziţia precedentă Optimus Princeps afirmă că este ,, singurul care a îndrăznit să supună (anexeze, upoaXajăsiv) populaţii de dincolo de Istru", pasaj care se completează cu Aur. Victor, Caes., 13,3 (infra, p. 174); deci nu să le extermine, ci să le subjuge Imperiului, realizîndu-şi programul politic-mili-tar la Dunărea inferioară, exprimat în fraza ce i se atribuia „sic in provinciarum speciem redactam videam Daciam,— sic pontibus Histrum (glacie perfidum?) superem" (Amm. Marc, XXIV 3, 9). în orice caz nu e probabil că textul iui Iulianus ar fi de interpretat în sensul „exterminării" populaţiei din Dacia, căci în general nu sînt luate în serios expresiile similare (ori chiar mai categorice) din scriitori antici ori din inscripţii despre alte popoare „distruse şi exterminate" ca de ex. : împăratul Domitianus se lăuda în faţa senatului roman că a pus capăt existenţei tribului Nasamoni în Africa (înfrîngerea tribului de pretorul Flaccus, a. 86) : Aojje-navoţ ercapOslţ eÎtce Ttpoţ iyjv ŞooXtţv o-u Naoa^tovac; ht&h)voL eîvoa (Cass. Dio, LXVII 4, 6) ; cu toată „desfiinţarea" radicală şi definitivă, „pînă la Bizantini găsim pe Nasamoni într-o deplină succesiune statornică de popor băştinaş mereu în acelaşi loc"9. La fel a fost „nimicit" tribul maur Trans-tagnenses de către guvernatorul Litus sub Diocletianus (CIL, VIII 9324 „erasis funditus Babaris Transtagnensibus") şi totuşi ei tratau la 373 e.n. cu împăratul Theodosius I (RE, III 140—150). în anul 541/2, magister militum Solomon a „nimicit complet" întregul neam al Maurilor („extinctam universam Mauru-siam gentem", CIL, VIII 1863), dar bizantinii au avut în anii următori grele lupte cu aceiaşi mauri „nimiciţi" (RE, XIV 2851 etc). Lista exemplelor de „exterminări" asemănătoare (repetate şablonic de panegirişti cu scopul evident de glorificare a ostaşilor şi comandanţilor romani) poate fi amplificată, cu acelaşi rezultat. Aici va fi suficient a menţiona un alt exemplu din zona dunăreană: sarmaţii, „nimiciţi aproape integral" de Maximianus Galerius (Paneg., V [VIII] 5, 1, p. 235 Behr. „Sarmaticae expeditiones quibus illa gens prope omnis ex-tincta est"), după care romanii au avut de executat multe şi grele Sarmaticae expeditiones, în cursul sec. IV, împotriva acestei „gens prope omnis extincta". La 297 e.n. carpii, înfrînţi de Galerius, au fost în mare parte colonizaţi in Imperiu, ceeace pentru cronicari însemna „Carporum naţio traslata omnis in " RE, XVI 1771 (Windberg „vrir fiuden vcn Herodot bis zu den Byzantinern in liickenlc ser Folge die Nasamones stăndig als ein starkes eingeborenes Volk an immer derselben Stelle". Alfoldi (DacRcm, p. 22) citează cazul nasamonilor ca o paralelă pentru „extirparea" dacilor Ia a. 106 (amintind, fireşte, numai fraza lui Domitianus, nu şi faptul că tribul african era departe de a fi dispărut în urma înfrmgerii din a. 86) şi pomeneşte ca analogie inscripţia în care Marcus Aurelius era prea-slăvit „qucd omries omnium ante se niaximorum imperatorum glorias supergressus, bellicosissimis gentibus deletis aut (ac?) subactis" (CIL, VI 1014), fraza lui Augustus „externas gentes, quibus tuto ignosci potuit, conservare quam excidere malui" (Res gestae, 3), pe care o răstălmăceşte astft;i : „questa dichiarazione eomprende anche l'appiicazione della stessa idea in senso inverso: 'Le gerrti esterne alle quali non era possibile perdonare senza compromettere la nostra sicurezza ho voluto pmttosto distruggere che lasciar incolunii'", însă este evident o scornitură personală a eruditului atribuită romanilor. Prin asemenea răstălmăciri şi mistificări bizare, Alfoldi va fi reuşit să deruteze pe unii cititori ce nu au răgazul să-i controleze aserţiunile; dar nu aducea servicii durabile nici măcar acelei „opinione pubblica dell 'Ungberia" care cerea . . . „la revisione del trattato del Tria-non" (DacRom, p. 3), tratat care s-ar fi bazat (după autor) tocmai pe . . . teoria continuităţii daco-romane. Teza „extirpării radicale" adoptată de Alfoldi prin anii 1930—1944 este repetată de eminentul istoric maghiar şi după expatrierea sa în Elveţia şi prin SUA, de ex. „fără cruţare au fost nimiciţi dacii prin foc şi fier sau vînduţi în robie; o parte din tineretul lor fu tîrît în Syria şi Britanuia în serviciul de apărare a graniţelor (Imperiului roman)" Historia Mundi, voi. IV (Berna, p. 276 citat în Contemporanul, Bucureşti, 1963, ur. 29 (875), 19 iulie, p. 7, col. 6). 172 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA I nostrum solum" (Aur. Vict., Caes., 39, 48) 10; dar se ştie că nu dispar carpii din nordul Dunării nici după un veac (Carpo-dacii în anul 380). Mai categoric decît au crezut unii că este expresia lui Iulianus s-ar părea că vrea să fie un bizar pasaj din scholiile lui Lucianus, Icaromenippos, 16, după Criton (fr. 2, FrGrHist, II p. 931), vorbind de exterminarea întregului neam getic, din care n-au rămas decît ... 40 de bărbaţi u. Asemenea mărturii, cu evident caracter anecdotic, chiar luîndu-le cu stricteţe absolută, ar putea fi admise numai dacă ar afla vreo confirmare măcar parţială în alte documente, sau n-ar fi contrazise de acestea, — ce însă nici pe departe nu poate fi cazul în Dacia. Pasajul lui Butropius (VIII 6,2) „Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta" ar putea fi luat ad litteram traducîndu-se (cum s-a observat) „Dacia era lipsită (secătuită) de bărbaţi în urma îndelungatului război purtat de Decebalus", — ceea ce înseamnă că nu era complet lipsită de populaţie („desertum" absolut), căci în acest caz cronicarul s-ar fi exprimat altfel, nu prin cuvîntul viris. Termenul trebuie aplicat cu sensul lui real: bărbaţilor în stare să poarte armele, pe care îi mobilizase Decebalus şi din cari o parte au căzut în lupte, alţii au fost luaţi prizonieri de romani ori au fost (după capitulare şi ocuparea Daciei) încorporaţi în formaţii auxiliare (infra, p. 179) l2. Dar bătrînii şi femeile şi copiii ce se văd pe reliefurile Columnei lui Traian, şi care nu pot fi cuprinşi în accepţiunea termenului „viris" 13. Textul eutropian nu este un joc abstract ori simplă combinaţie de cuvinte, ci reflectă o realitate social-istorică ; el n-a fost luat la întîmplare : populaţia Daciei suferise grave pierderi în morţi şi răniţi, dezertori şi prizonieri în cursul a vreo patru ani de război crunt, pustiitor; iar mai înainte în lupte cu armatele lui Flavius Domitianus. Spre a umple asemenea goluri remediind depo-pularea parţială (firească după un „diuturnum bellum") şi întărind regimul roman de ocupaţie în Dacia, a trebuit să fie aduşi colonişti numeroşi (cum preciza acelaşi cronicar) „ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas" (Butr., VIII 6,2). 10 Iordaaes, Rim%na, 299; „Carporum gens universa in. România se tradidit", Consul. Con-stanîinop. a. 295 (ia Monumenta Germaniae Historica, IX, p. 230; cf. Patsch, Beitr, III/7, p. 13 — 14. Cf. supra, cap. III, nota 46 şi documentare mai amplă în Elementele traco-getice in Imp. Roman şi Byzant. (1976), p. 68-69. Prezenţi masivă şi rolul carpilor traco-dacici în Moesia, Dacia, Pannonia (sec. III-IV), Ga. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, p. 163-185, justifică teza despre ro n-mizarea lor parţială şi continuarea unei părţi din ei îu poporul albanez (şkipetari). Chestiunea, va fi reluată. Cf. p. 94. 11 S-hol. Lucian., Icarom, 16 irao Tpcuavoii utn-r)pov oîinog s5o>Xo9-psu9-r) Aexe(3aX

pcireouţ, Bjsttxvou; Maiipou; (iiX-xvxţ, Ax**; "Aparat ts, Philol. Wochenschrift, 1944, 48). Pasajul se referă la patru grupe de popoare ce ar fi trebuit să fie „exterminate" după aceeaşi reţetă rasistă alfoldiană. 12 Dacia poate să fi fost „exhausta" de populaţie, cam în măsura cît era Hispania sub Anto-ninus Pius, „recolonizată" parţial de acesta cu elemente chiar din Italia. 13 Faţă de nevoile argumentării în teza sa extremistă, nu e mirare că Alfoldi merge cu construirea de ipoteze atît de departe încît riscă şi afirmaţia că „Eutrop den zugrunde liegenden Text etwas umgeformt hat", spre a obţine astfel „menschenleer gewordenes Dakerland", după o radicală „Ansrottuug der Daker" etc. (Alfoldi, SiebAlt, p. 67 —6S) ; pe cît de foTţat şi artificios, pe atît de neconvingător. TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 173 Alte surse istorice-literare spun, însă, cu totul altceva decît au imaginat P. îfaior, R. Roesler, P. Hunfalvy, Alfoldi ori alţii şi au susţinut în baza pasajelor menţionate ale lui Iulianus şi Eutropius. Istoriografia şi cronicarii epocii lui Ulpius Traianus (descriind războaiele daco-romane) vorbesc, între altele, sistematic numai de înfrîngerea şi supunerea daco-geţilor ; nicăieri nu sejŞ găseşte vreo pomenire ori indiciu despre exterminarea populaţiei civile în cursul campaniilor după ocuparea ţării: Dacii au fost supuşi (Cass. Dio, LXVIII 14,1 ffOv.^povti) xai [zoak; kxpâ.TTjGs twv Aaxwv), Dacia a fost adusă sub stăpînire romană (libid. 3 yj ActySy. 'PwjxaîoK; utitjxooi; sţsvsto) 14; acelaşi istoric al Romei informează că la începutul celui de al doilea război daco-roman, foarte mulţi daci au trecut de partea romană (Cass. Dio, LXVIII 11,1). După înfrîngere şi subjugare, „recalcitranţii" (assidue rebellantes) daci au fost supuşi la grele biruri (censul subjugaţi sunt; Lactantius, mort. per sec, 23,5). La fel se exprimă Eutropius „Daciam Decibalo victo subegit provincia trans Danubium facta" (VIII 2,2), „victa Dacia" (6,2) ; Rufius Festus 82 „Traianus Dacos sub rege Decibalo vicit et Daciam trans Danubium in solo barbarico provinciam fecit", ca şi alte izvoare nu mai puţin veridice şi autentice, indiferent de forma dependenţei unora de altele 15. După Appianus (Prooem. 4) romanii stăpîneau asupra unei părţi a celţilor de peste Rin şi asupra geţilor (dacilor) : Ksatojv twv urcep 'Pvjvov ap-/ouo-(.v iviojv xal rsTcov tojv urcsp ''Icrupov, oue Aaxou^ xaXooTtv, —■ în care „Getae" nu înseamnă numai „(fosta) ţară a geţilor", provincia romană Dacia din see.II, ci populaţia geto-dacică, după cum „Celtae" din acelaşi pasaj nu însemnează „Celtia", ci triburi (populaţii) celtice din dreapta Rinului. Polyaen., V, 12,6 Traianus „a anexat (cîştigat în plus şi) pe geţi (xpoasxTTjo-airo TsTaţ ^ou.; uTtsp &pâ.y.-qq)". Semnificativ este şi pasajul binecunoscut din Ioannes Lydus, relevînd covîrşitoarea însemnătate a cuceririi Daciei şi aportul pe care aceasta-1 aduce pentru Imperiu; el aminteşte (Magistr., 28, după Criton; FrGrHist, II 931) comorile luate din Dacia cucerită, turmele de vite şi armele, ca şi luptătorii cei mai viteji „mai mult de 500 000", — ultima cifră (ca şi celelalte, fiind mult exagerate) este de redus poate la vreo 50 0000, sau la mai puţin; în orice caz, mai multe mii (sau 20—30 000 ?) de luptători daco-geţi au fost capturaţi şi încorporaţi în formaţii auxiliare ale armatei romane, fapt care încă a contribuit la aducerea Daciei în stare de a fi (sau a părea) „viris exhausta". Dacă vreun roeslerian ar obiecta că această încorporare era un alt indiciu al „lichidării" rapide a populaţiei indigene, trebuie să se amintească îndeosebi faptul că recrutările şi formarea de unităţi auxiliare etnice („naţionale") dace au continuat în cursul veacului al Il-lea, după cucerirea şi anexarea Daciei la Imperiu, — recrutări care evident nu se puteau face decît existînd o populaţie autohtonă compactă în provincia carpato-danubiană (deci o masă populară „neexterminată"), căci cohortele auxiliare romane nu puteau fi alcătuite din „colonişti", negustori, mineri, sclavi şi liberţi ori alţi imigraţi, ci numai din elemente populare de neam daco-getic 1S. 14 Just interpretat de Zonaras, XI 21 (p. 5 — 66 ed. Diad.) : *ivre5i>îv to s8-vo; -6 t&W Aosx&Sv 15 Buseb. Chron. în Patrologia Graeca, XIX. p. 552 Tox'Cvo; Axxx? v.i). Sx-iS-a; utuîts^î: xocl s9-ptâu.-Psuoev. Cassioil. Chvon. în Patrologia Latina,LXIX p. 1231 „Traianus de Dacts et Scythis triumphavit"; lordaues, Rom., 267 ; 217 „Dacos autem post haec iam sub imperio suo Traianus, Decebalo eorum rege devicto, iu terras ultra Danubium quae habent milia spatia, in provinciam redegit" ; Arnm. Marc. XXXI 5, 14 „victoria contra Dacos"; Lactant. mort.persec. 23, 5 etc. 16 Un pasij diu Suidas, s.v. TTIBABHANTO, probabil după Criton(?), vorbeşte de mulţi geţi are au foit mişcaţi ori s-au evacuat din vechile lor aşezări, iar un grup de vreo 3000 s-au supus, „revenind" la locurile lor şi luîndu-şi angajamentul de a se comporta loial ascultînd porun- 174 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA r în acelaşi sens al supunerii poporului daco-getic trebuie înţeles pasajul corupt din Aurelius Victor, Caesares, 13,3 „Traianus — primus aut solus etiam vires romanas trans Istrum propagavit domitis in provinciam Dacorum pilea-tis -j- satisque 17 nationibus, Decibalo rege ac -f- Sardonios" 18; termenul „domitis" nu poate fi interpretat decît ca „supunere, subjugare", nicidecum ca „extirpare", indiferent la ce se refereau cuvintele corupte „satisque, Sardonios".— Există deci un deplin consens al izvoarelor literare care vorbesc numai de supunerea, înfrîngerea (puterii militare a) dacilor, un fapt istoric precis şi lipsit de echivoc, exprimat plastic de cronistul-poet byzantin într-un vers : „acesta ("Traian) a îndoit cerbicea dacilor, cum nu putuse face nimeni înainte de el" 1Bt realizînd una din cele mai strălucite biruinţe ale armelor romane prin zdrobirea puterii militare geto-dace în a doua campanie (105/6 e.n. şi lichidarea rezistenţei cu ocuparea întregii ţări, — căci în 102 e.n. dacii erau încă „invicta gens" (Plin. Epist. VIII 4,2). Documentele epigrafice şi numismatice vorbesc în acelaşi sens despre supunerea geto-dacilor după sfărmarea puterii lor militare. Astfel, cîteva inscripţii: „Imp(erator) caesar Nerva Traianus Dacicus gentem Dacorum et regem Deceba-lum bello superavit", CIL, VI 1444 {=JLS, 1022) 20; „devictis Dacis" CIL, XII 105 ( = IDS, 289) ; „universa Dacia devicta" AnnEp, 1934, 2; victoria asupra geţilor tjtwv Tstcov veixt), ILS, 8863 ; „[imp. Traianus] de Dacis [triump-1 havit", Inscriptiones Italiae, XIII/1, p. 196 (= CIL, XIV 4538) ş.a. ; victoria contra geţilor, Suidas, s.v. Kasion oros. Marele succes militar şi politic al iui Ulpius Traianus în Dacia se oglindeşte pregnant în emisiunile monetare, cu inscripţia VlC(toria) DAC(ica) sau VÎC(ta) DAC (ia), DAC (ia) CAP (la), ori numai reprezentări figurate în legătură cu aceste campanii şi supunerea ţării dacilor : personificarea ţării şi a poporului ca femee îndurerată ori doborîtă la pămînt, sau un dac doborît ori îngenunchiat în faţa Romei personificate etc, arme dacice capturate, distruse în mormane ş.a. — toate simboluri ale marei biruinţe a armelor romane asupra unui adversar dîrz şi puternic ; dar nicidecum expresia vreunei „exterminări" a populaţiei daco-getice, fapt recunoscut de cercetători 21. Analiza sumară de mai sus arată limpede şi fără vreun echivoc că ştirile-literare-istorice, ca şi cele epigrafice — nu prea numeroase, fragmentare şi laconice (potrivit naturii lor), dar cu valoare şi semnificaţie documentară excepţională — nu permit cîtuşi de puţin a se vorbi de „exterminarea" (mult dorită şi căutată cile romane; cum s-a observat însă, acest pasaj nu se referă la Dacia carpatică, cu toată certitudinea, ci mai probabil la Moesia Inferior şi la zona Muntenia-Oltenia, fiind in legătură cu evenimentele la Dunăre din sec. I e.n. (IstRomâniei, I, p. 292) ; rărnîne totuşi destul de verosimil că fragmentul (citat de Suidas pentru o formă de „aorist" grecesc) conţine un pasaj din Getica lui Criton. 17 satisque op., capillatisque Pichlm., Sacisque edd., Iazygisque Schott, aliisque Mommsen, Sarmatisque ? Pichlm. 18 ac Dardaniis, Dardanis vel Sarmatis; Sauromatis, Schott; ac Sar[mizegetusa. . . ] donios, Mommsen; Sardonic, Frise. 80 Inscripţia de pe piedestalul statuei consularului L. Licinius Sura, care a particip alături de împărat, la campaniile dacice [RE, XII 471 — 485) ; "Weber, Abhandlungenpreus Berlin, 1932, 5, p. 83—84. 81 C. Moisil, Manetele împăratului Traian referitoare la războaiele cu dacii şi la cucerirea Daciei, în Buletinul Societăţii numismatice române, XXIV 1930, p. 11 — 38 (= Transilvania, Banatul, Crişana, 1918—1928, p. 1483—1502); P. L. Strack, Vntersuchungen zur romischen Reichsprăgung, I (1931), p. 105—145; M. Durry, Revue historique, 1932, p. 316-327; I. Winlder, StCl, VII 1965, p. 225 — 233 (personificarea Daciei pe monedele romane imperiale). at activ, >reuss. Akad. TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 175 de unii erudiţi moderni) a populaţiei autohtone geto-dace din provincia hărăzită şi organizată la 106 e.n. de către Ulpius Traianus (Despre dacii liberi, unii colonizaţi în interiorul provinciei Dacia, cf. p. 189). Reliefurile Columnei lui Traian. Felul cum apare populaţia civilă (ca dealtfel şi armata) geto-dacică în imaginile acestui preţios, unic monument documentar şi artistic (relatînd într-o suită de scene desfăşurarea războaielor de cucerire a Daciei de armatele Romei), nu a fost — pînă acum două decenii — observat, cercetat şi interpretat cu atenţia cuvenită; încît nu s-au tras din el toate concluziile juste şi necesare în problema populaţiei provinciale a Daciei romane. Erudiţii care urmăreau să acrediteze ideea că toată populaţia dacică ar fi fost exterminată ■ori expulzată denaturau lucrurile limitîndu-se la interpretările date în grabă scenelor la sfîrşitul celor două războaie (anii 102 şi 106), fără a le observa mai atent şi fără a ţine seama de semnificaţia altor „tablouri" din valoroasa cronică figurată din centrul Romei imperiale. C. Cichorius şi F- Pedersen au considerat că scenele nr LXXVI şi CLIV—CLV ar fi simbolizat retragerea (expulzarea) dacilor după cucerirea ţării de armatele romane. Interpretarea s-a dovedit însă (S. Reinach, C. Patsch) greşită, căci scenele respective înfăţişează simbolic tocmai revenirea populaţiei dinspre munte (unde se refugiase din calea războiului) îa vetrele părăsite vremelnic. Faţă de această interpretare au căzut de la sine şi concluziile bazate pe ele ca şi pretinsa dovadă despre expulzarea dacilor din cuprinsul ţării lor cucerite de romani. Dar populaţia indigenă (pe care au masacrat-o sau expulzat integral condeele savante ale lui Petru Maior şi erudiţilor roes-îerieni) este înfăţişată cu totul altfel în cronica figurată de pe columna traianee, într-o suită de scene semnificative şi valoroase pentru cunoaşterea atitudinii 'împăratului şi a forţelor armate romane faţă de poporul daco-get învins, ca şi pentru soarta acestuia sub noua stăpînire. Scenele Columnei arată, alături de alte documente şi de logica istorică îmbinată cu bunul-simţ omenesc, că expediţiile din anii 101/2 şi 105/6 nu aveau caracterul de cotropiri distrugătoare şi de pustiiri a tot ce nu era curat roman, cu trecerea prin fier şi foc a întregii ţări cucerite,— lucru pe care nu l-au făcut nici cele mai fioroase hoarde năvălitoare ale stepelor ■ din alte vremi, care nici acestea nu căutau să extermine populaţiile europeue în teritoriile invadate, ci le-au adus la supunere spre a le putea exploata mai uşor •şi eficient, în antichitate, evul mediu ori mai tîrziu. Cruzimile şi săîbătăcia atribuite „popoarelor (triburi) barbare-năvălitoare" (în migraţie), ce figurează în unele manuale şcolare şi istorii romanţate, au luat naştere în fantezia scribilor şi călugărilor medievali, perpetuate în tradiţia literară a epocii moderne, împotriva evidenţei faptelor rezultînd din ştirile documentare. Cam în acelaşi fel au încercat unii erudiţi istorici interesaţi să-i prezinte (chiar şi în ultima vreme) pe cuceritorii romani în războaiele din anii 101/2, 105/6, cînd armatele romane ar fi fost „ineso-rabili e non conoscevano pietâ" (supra, p. 169 etc). Dar să vedem din nou ce se •observă sub acest aspect al „externinării" sau supravieţuirii poporului dacic în scenele Columnei traianee 22, unde este înfăţişată populaţia geto-dacică. 22 După W. Froehner, un studiu amplu şi amănunţit asupra reliefurilor Columnei lui Traian a • dat C. Cichorius, Die Reliefs der Trajanssăule,' voi. II —III (I n-a apărut), Berlin, 1896, 1900, text :şi planşe (cu bune reproduceri fotografice). Critică şi completări: B. Petersen, Trajans dakische Kriege nach dem SânlenreUef erzăhlt, Leipzig, 1899, 1903; C. Lehmann-Hartleben, Die Trajanssăule, Berlin—Leipzig, 1926, text şi planşe (la p. 50 — 62 „Gesandte und Gefangene" tratează scenele ■cu barbari în faţa împăratului roman) ; C. şi H. Daicoviciu, Columna lui Traian, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966, 36 p„ 74 planşe; C. Patsch. Beitr, V/2, p. 66-128; P. G. Hamberg, Sţudies .in roman imperial art, TJppsala, 1945, p. 104 — 159; Liao Rossi. L'exercitus nella colonna Traiana. 176 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I între mişcări de trupe, acţiuni şi lucrări militare, defrişări de păduri, construcţii de drumuri, ciocniri ori lupte violente, alocuţiuni şi sacrificii etc, apar numeroase episoade înfăţişînd supunerea populaţiei dace, închinarea şi întîm-pinarea destul de binevoitoare de care se bucurau învinşii din partea gloriosului biruitor. O înşirare şi o scurtă descriere a scenelor respective : Primul război daco-roman (a. 101/2): XXVII, după prima ciocnire (marea luptă din scena XXIV .şi respingerea cu alungarea forţelor armate dace dintr-o regiune ocupată de romani, XX\), apare în faţa lui Traian o delegaţie de geto-daci (numai oameni ,,de rînd", comaţi) călări, cerînd pace; XXVIII, o altă grupă de otn.ini ce rînd, pe jos, imploră iertare şi clemenţă la împărat, care este înfăţişat apoi lingă o h are mulţime de femei şi copii daci, cu prilejul escortării şi îmbarcării prinţesei (; era lui Decebalus?), eare-şi poartă pruncul în braţe (XXX) ; XXXIX un numeros grup de daci: bărbaţi (nobili şi oameni de rînd), femei cu copii, bătrînii se supun împăratului, după a doua luptă mare şi înirîngerea suferită (XXXVIII) ; XLVI, la ţărmul Dunării, doi comaţi daci fac act de supunere cu gesturi de implorare; LII, o delegaţie de daci în tratative cu Traianus ; LXI, un „pileatus" (nobil) dac îşi leapădă scutul şi se aruncă în genunchi înaintea lui Traianus; LXVI, doi pileaţi se supun, unul sărută mîna împăratului, în timpul înverşunatei bătălii din scena subsecventă (LXVII) ; LXXV, supunerea dacilor, după dezastrul militar de la sfîrşitul primului război;, marea mulţime a poporului, nobilimea şi regele Decebalus se închină învingătorului depunînd armele, sub zidurile capitalei lor Sarniizegetusa „regia" (Grădiştea Munee-lului, jud. Hunedoara) ; LXXVI, după capitulare şi încetarea ostilităţilor, populaţia geto-dacică se întoarce la vetrele părăsite din cauza războiului; este o frumoasă scenă campestră („genre", S. Reinach), cu caracter pacific: locuitori cu vitele (vaci, oi, capre) ce pasc în voie şi libertate, simbolizînd plastic liniştea şi mulţumirea senină a vieţii rurale şi păstoreşti;. femei, copii, bătrîni revin bucuroşi şi fericiţi spre casele lor; este cea mai izbutită reprezentare figurată a păcii şi siguranţei în viaţa care (după un an de lupte şi des-ordini) îşi relua cursul obişnuit, dar numai pentru scurtă vreme ; în acelaşi timp, scena înfăţişează un grup de daci care au început (cu tîrnăcoapele) dărîmarea unor ziduri la cetăţi potrivit convenţiei de armistiţiu; Al doilea război [daco-roman (105/6): XC, în Moesia, un numeros grup de bărbaţi simpli şi copii daco-geţi se supun lui Traian, fiind (după părerea erudiţilor) populaţie din Dacia fugită dinaintea lui Decebal şi trecută în provincia romană din dreapta Dunării; erau foarte probabil (cum s-a observat) elemente opoziţioniste (cf. Cass. Dio, LXVIII 11, 1 râv Aaxcov a\>xvO>v XCI, alt grup, tot în Moesia, cu femei şi copii se supun împăratului; C, o delegaţie de bastarni. şi daci pentru tratative cu Traian; CXVIII, un pileatus se închină în genunchi împăratului; CXXIII, după incendierea propriei lor cetăţi (CX1X), suferinţele în cetatea asediată, mai ales din cauza lipsei de apă (CXX-CX5I; intra, p. 177) şi retragerea în Criteri generali ed clemenţi nuovi di studio su legionari cd auxilia, în Epigrcphica, XXVIII, 1966 (1867), p. 150—155; F. B. Florescu, Die Trajanssăule, (voi. I), Grur.afragcn und Taft In, Lucuicţti (Editura Academiei) — Bonn, 1969, 160 p., 78 figuri în text, 130 planşe, cu date şi schiţe tel.nice utile, dar cu interpretarea greşită (tendenţioasă, chiar diletantică, pe care şi-o putea permite un etnograf ,,arheolcg"-amator [pregătire de bază: medie veterinar], care a făcut acelaşi luciu la scenele pe metope şi creneluri ale Monumtntului triumfal dela Adamclissi; cf. StCl, V, 19G3, p. 430—437; ActaMN, VII, p. 109—124) a tuturor „barbarilor" duşmani ai romtnilor ca . . . daco-geţi, adică nu numai cei care apar evident ca atare, dar şi iazigii, sarmaţii, germanii etc. care-luptă contra romanilor în scenele de pe „columnă". Inscripţiile Daciei Romane, I, p. 12 şi 16. TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 177 fugă a unui grup de daci (CXXII), apare o mulţime de oameni simpli (contaţi), liniştiţi, paşnici, fără arme ; se supun; CXXX, o delegaţie de daci, nobili şi oameni de rînd, se "închină şi îngenunche; CXLI, după scena cu sinuciderea unui grup de daci (CXL), apar alţii, de astădată toţi nobili, care fac act de supunere; CLV, după zdrobirea ultimelor rezistenţe, fuga şi sinuciderea regelui Decebal, capturarea multora din aderenţii acestuia, scena finală prezintă populaţia revenind la casele părăsite, cu vitele şi avutul mişcător ; este un episod identic la sfîrşitul primului război S3. Din această sumară „revistă" a icoanelor de pe Columna lui Traianus se vede că nicăieri nu apare acea masivă masacrare a populaţiei, acele cruzimi ori acţiuni de exterminare sau expulzări în bloc, ce s-au dezlănţuit în imaginaţia cîtorva erudiţi moderni: campaniile romane în anii 101/2 şi 105/6 nu aveau ca obiectiv exterminarea geto-dacilor; dincontră, poporul lui Decebalus este înfăţişat în repetate rînduri făcînd act de supunere (deditio), totdeauna aflînd clemenţă şi părintească iertare la generosul învingător, Optimus Princeps, care proceda şi aici după principiul roman şi aproape general uman: par cere subiectis, după cum în lupte romanii nu pregetau să sfarme orice rezistenţă: debcllare super-bos. Reliefurile columnei traianee simbolizează (ca un fidel document istoric) cruţarea şi chiar spiritul de generozitate cu care populaţia civilă supusă şi loială era întimpinată de temuţii războinici romani, — întrucît nu ar trebui luat în considerare ca un element mai important în aceste figuraţii tendinţa şi preocuparea de propagandă oficială a politicii romane. în Dacia ca şi în alte zone unde au pătruns armatele Romei, se întorceau (după viforul războiului) la viaţa şi munca paşnică b ătrînii, copiii, femeile şi în general mulţimea mare a poporului care n-a urmat acţiunea disperată a fanaticului lor rege, erou şi martir, ori au abandonat lupta poate chiar de la început, considerînd inutilă orice rezistenţă. De altă parte, în momentele tragice şi confuze ale prăbuşirii statului şi puterii militare a daco-geţilor din arcul carpatic (ascunderea tezaurelor, găsite de romani după informarea lui Bicilis), sînt fireşti scene dramatice de retrageri în dezordine şi panică, de urmăriri în goană şi derută (ca dezastrul la trecerea Dunării înnot, XXXI, şi în alte puncte), cruzimi şi masacre în lupte (XXIX, XXXVIII, XLI, XCIV, CXII, CXXII, CXUII, CXL1V, CXLV; mulţi daci răniţi şi morţi, numai cadavre şi muribunzi daco-geţi, foarte rar (XD) ostaşi romani răniţi, dar niciun mort, ca şi cum legiunile şi auxiliile n-ar fi avut asemenea pierderi), deznădejde şi incendierea propriilor case şi cetăţi (CXIX), chinuri îndurate în burgurile asediate, mai ales din cauza lipsei de apă şi chiar moartea de sete : tabloul de tragică grandoare în interiorul cetăţii principale (CXX—-CXXI), unde dacii sînt reprezentaţi bînd ultimile picături de apă dintr-un vas prea mic faţă de mulţimea celor însetaţi, unii căzuţi şi leşinaţi de sete, cîţiva morţi (supra, p. 172); sinucideri,, CXI, numeroşi daci îşi pun capăt vieţii, alţii mai „slabi de înger" sînt străpunşi de mîna compatrioţilor mai energici 24; prăbuşirea puterii daco-getice culmina prin sinuciderea marelui conducător şi temut războinic, a regelui Decebal, cu un moment înainte de a fi prins viu de cavaleria auxiliară romană (CXLV). Prin 53 H. Daicoviciu, Osscrvazioni inlorno alia colonii a Traiana, în Dacia, N.S. III 1959, p. 311 —323-' interpretează scena finală CLV —CLVI ca reprezentare a acţiunii de evacuare şi curăţire de către romani a populaţiei dacice din zona cetăţilor dela Costeşti—Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa Regia) —Piatra Roşie (la sud de Orăştie), ocupate de trupele romane şi ţinute în supraveghere şii control sever. 24 CXL este singura scenă (afară de cea cu moartea lui Decebal, CXLV) de sinucideri; încît nu se poate vorbi de ,,i suicidi in massa piu volte raffigurati sulla Colonna Traiana", cum greşit afirma A. Alfoldi (DacRom, p. 15, 22). 12 Etnogeneza românilor 178 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA sfîrşitul său dramatic considerat în general ca simbol etern al eroismului dacilor, Decebal alege singura cale onorabilă pentru încheerea unei vieţi şi a luptei sale care a dus la lichidarea statului geto-dacic în zona carpatică sub loviturile armelor romane şi apoi la asimilarea populaţiei indigene în romanitatea Imperiului. Prin actul supremei desnădejdi, curmîndu-şi firul zilelor cu paloşul înainte de a fi capturat, fanaticul rege erou şi martir al dacilor după cc şi-a pierdut ţara, jDoporul şi comorile, a putut salva (în faţa puhoiului roman) b singură comoară: libertatea, — spre a nu fi prins viu şi tîrît în alaiul triumfal sfîrşind (asemenea lui Iugurtha, Vercingetorix şi a multor altora) sugrumat în temniţele Romei. Se vor fi sinucis ori au fugit spre nord şi est ori vest mulţi dintre fruntaşii partidei războinice, anti-romane; dar un întreg popor numeros, plin de forţă şi vitalitate, nu s-a putut sinucide,^ preferind să trăiască şi nici nu şi-a părăsit casele, avutul şi glia străveche, pe care nu aveau nici un interes (după capitulare şi anexarea teritoriului) şi practic nici nu puteau să le distrugă integral romanii, spre a stîrpi fără urmă un întreg popor, după ce-i zdrobiseră forţa militară, ocupîndu-i toate burgurile din sud-vestuî Transilvaniei, sistemul de fortificaţii al Sarmizegetusei „regia" : Grădiştea Muncelului, Costeşti, Baniţa, Piatra Roşie, ca şi cele mai îndepărtate: Căpîlna (jud. Alba), Piatra Craivii (jud. Alba), Tilişca (jud. Sibiu şi eventual altele pe care nu le-au descoperit încă arheologii români). Foarte mulţi captivi au fost încadraţi în armata romană (formaţii auxiliare de geto-daci; cf. „Auxilia Dacorum"), ori duşi ca robi în Italia şi în alte zone ale Imperiului. Situaţia populaţiei civile geto-dacice în cursul celor două războaie dintre anii 101/2—105/6 şi prezenţa ei în noua provincie se oglindeşte mai concret, mai plastic în cele două categorii de izvoare documentare analizate pînă aici (literare, epigrafice-numismatice, reliefurile Columnei de la Roma), ca şi în logica lucrurilor şi în necesităţile fireşti social-economice. Concluziile istoriografiei din sec. XIX. înainte de a se cunoaşte un material atît de bogat şi de variat (mai ales arheologic) şi înainte de a exista în judecarea faptelor criterii ştiinţifice din ultimele decenii, realitatea supravieţuirii masive a geto-dacilor după anul 106 era acceptată ca un lucru firesc, logic şi necesar. Menţionăm din nou cîteva nume de seamă: F. Miklosich, H. Schuchardt, W. Tomaschek, C. Gooss, J. Jung, G. G. Tocilescu (supra, p. 41—46), subliniind că cea mai consistentă şi bine conturată argumentare a dat în această problemă istoricul austriac Julius Jung. Bl a arătat cum alături de coloniştii străini exista populaţia indigenă, care cu vremea s-a recules după loviturile dure ale sorţii; dar sub stăpînirea romană, daco-geţii oropsiţi nu mai reprezentau o „masă naţională", ci doar o populaţie ce s-a integrat relativ uşor în armata şi viaţa socială romană sub scutul stăpînirii fcare-i ocrotea pe ei ca şi pe ceilalţi supuşi ai Imperiului 25. „Apoi era oare [se întreba Xenopol cam în aceeaşi vreme] în interesul romanilor a stîrpi cu totul poporaţia dacică? Care este valoarea unei cuceriri ?j Pămîntul şi siliştile goale sau poporaţia ce se mişcă pe ele ; ... şi în Dacia voim ca romanii să fi alergat ca fiarele însetate de sîuge după locuitorii Daciei care veneau în genunchi cu femei şi copii, plîngînd şi cerînd îndurarea 25 Jung, RoemRom, p. 103 „vielmehr gerlleh neben den fremden Coloaisten auch die altein-heimische dacische Bevolkerung, die mit der Zeit von den schweren Schicksalsschlăgen, die sie be-troffen hatteu, sich wieder erholte; aber diese Daker, wenigstens so weit sie unter romischer Herr-schaf t standen, waren ebenf alls schon keine naţionale Masse mehr: die Zeiteu der Freiheit hatten die Kinder der dacischen Mânuer, die eiust das Schwert Trajans gefressen hatte, nicht piehr feseheu, sie waren bereits aufgewachsen der Onterthănigkeit gewohnt uad dienten mit Lust im îîerre ihrer Besieger TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 179 învingătorilor? Poporul roman era fără îndoială crud; dar cruzimea lui era războinică avînd totdeauna un scop şi o ţintă; nu era setea nesăţioasă de sînge a unor triburi africane, care ucid pentru plăcerea de a ucide" 26. Că ideea despre exterminarea daco-geţilor nu este de luat în seamă, o arăta limpede un istoriograf maghiar ardelean în 1888: „popoarele nu se lasă nimicite atît de brusc ; ele se amestecă şi se transformă, nu dispar niciodată integral" 27. Sigur si lucru firesc este că, în teritoriul ocupat şi organizat de romani ca provincie, numărul populaţiei indigene era mai mic la 106 e.n. decît fusese cu cîţiva ani anterior 28; dar nu e necesar să ne imaginăm o scădere catastrofală în felul cum prezenta lucrurile (insistînd asupra intensităţii procesului de „colonizare") un istoric maghiar al Daciei romane (în aceeaşi vreme) ; „vechea populaţie era atît de rărită în urma războaielor sîngerosae, încît situaţia a pus pe gînduri chiar şi pe romanii care dealtfel nu se impresionau prea mult de prăpădirea duşmanilor" ; dar, apoi (cum dovedesc recrutările masive în „auxilia Dacorum"), „populaţia dacică a sporit în deceniile următoare" 28. Un specialist de azi în istoria militară romană observă, pe bună dreptată, că rezultatul cuceririi Daciei de către romani a fost „subjugarea dacilor" 30. Auxilia Dacorum. Numeroşi daco-geţi, fruntaşi ori oameni de rînd, mai ales cei care s-au opus cu arma în mînă pînă în ultimele momente ale rezistenţei, dar mai ales „nobilii" au fost capturaţi şi tîrîţi în robie la Roma şi în alte zone ale vastului Imperiu, iar dintre bărbaţii valizi (în stare să poarte armele) mulţi vor fi fost „încorporaţi în armata romană cu arme cu tot" (cum preciza celebrul pasaj istoric din Criton—Lydus ; Sargetia, V, p. 98). Geto-dacii supuşi şi „anexaţi" de romani în 106 au constituit un factor important, forţă de^ primul rang 26 A. D. Xenopol, IstRom, I, p. 178 (ed. III, p. 136). 27 „Les peuples ne se laissent pas aneantir aussi brusquement; ils se melangent et se trans-forment, mais ne disparaissent jamais entierement", G. Kuun, Etuăe sur V'origine des nationalites de la Transyivanie, în Revue d'EthnograpMe, Paris, 1888, p. 241, demonstrînd mai mult prin criteriile logicii cum „les paroles de l'historien Eutrope (VIII 6, 2 Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta) ne signifie pas que Trajan ait extermine toute la population dace jusqu'au dernier homme ; tout porte â croire qu'une pârtie de la population s'etant refugie dans les montagnes (Daci montibus inhaerent, Florus) y a pu tres bien rester, bou pas seulement pendant les cent cinquant annees de la domination romaine, mais aussi apres, durant le regne des Goths et des Huns jusqu'â l'arrivee des Hongrois [etc] ; sous le regne d'Antoninus Pius (avânt 161) les Daces ne se seraient pas revoltes contre leurs maîtres, si Trajan les avait tous extermines [etc.]" (p. 239 — 240). Sub influenţa roeslerianismului, G. Knun nu admitea însă romanizarea şi procesul integrării populaţiei daco-getice în provincia Dacia, 28 C. Gooss, AVSL,] XII 1874, p. 122 observa că „-wir wissen dass durch Trajans Kriege die ZahI der Dacier sehr gelichten worden war aus dem Berichte Eutrops. Ebenso belehrt uns das Bild der Trajanssâule, welches eine Auswanderergruppe darstellt, dass einzelne Abtheilungen des be-siegten Volkes die alte Heimat verliessen [supra, p. 177]. In der That -werden denn auch spâter in Norden ausserhalb der Provinz mehrfach freie Dacier ervrăhnt. Dennoch nennt Ptoleni. fiinfzerm dacische Stămme" (etc). 29 Kiraly P., Dacia Provincia Augusti, II (1894), p. 206 „Trajanus a birodalomnak utolso euro-pai szerzemenyet.a vilăg minden reszebol parancsolt telepesekkel benepesite\ potolva a regi lakossâgot, melyet a veres hâboruk annyira megrilkitânak, hogy foltiint meg az ellensegeik pusztulăsâva). edeskeveset torodo romaiaknak is" ; p. 234 „kesobb constatâlhatok csapatjaik Africâban, sot a biro-dalom majdnem minden provinciâjâban, mi szaporodâst s nem megfogyâst igazolja". Dar autorul se contrazice, căci între cele două citate, la p. 231 afirmă prezenţa în toată puterea ei a populaţiei dace la data cuceririi: „ezert maradt meg joformân teljesen erejeben az eredeti, mondjuk benszti-lott lakossâg — a dâk" (etc). 30 J. Szilâgyi, ActaAnt, II 1954, p. 171 ,,1'attention de Trajan, chef de l'armee et organisateur de genie, se tournait justement, apres la subjugation definitive des Daces, vers l'Orient" ; p. 175 „cohors I Dacorum — unit£ nouvelle recrutee parmi ies Daces subjugues" etc. 180 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA t în vasta maşinărie de cucerire şi aservire a popoarelor pe care au organizat-o romanii. Majoritatea combatanţilor geto-daci capturaţi odată cu lichidarea statului lor naţional din arcul carpatic au fost încorporaţi în formaţiile cu caracter etnic (naţional), auxilia: a) simple unităţi etnice (miliţii), numite mai tîr-ziu Numeri, de „Daci" sau „Getae" ; b) alae şi cohortes Dacorum, formate sub Ulpius Traianus („Ulpia") ori mai tîrziu, sub Aelius Hadrianus (117 — 138, „Aelia") şi sub Marcus Aurelius (161 — 180, „Aurelia"), din aceeaşi populaţie indigenă daco-getică, rămasă în interiorul provinciei carpato-dunârene. în cursul sec. II şi mai ales III, cu numele gentiliciu „Aurelius", după împăratul Marcus Aurelius Antoninus zis ,,Caracalla", care la 212 e.n. a dat cetăţenia romană unui mare număr de străini (peregrini din provincii) mulţi daci sînt recrutaţi individual în unităţile staţionate în Dacia, dintre care unii în auxilia de aici erau transferaţi („vărsaţi") în formaţiile de equites singulares la Roma, iar alţii (din legiunile Daciei) în cohortele pretoriene. Exemple nu sînt prea numeroase (dar semnificative), în atestări epigrafice înafara Daciei, la Roma sau în provincii, unde militarii geto-daci au ajuns chiar şi la situaţii mai înalte în ierarhia armatei şi deci la poziţii soci al-materiale importante. Se menţionează călăraşi daci în ala Gallorum (CIL, VI 3191), ala Illyricorum (cu garnizoana la Brîncoveneşti, jud. Mureş, CIL, VI 3234) şi ala Hispanorum Campagonum (la Micia, Veţel, jud. Hunedoara, CIL, VI 3228), trecuţi între equites singulares; legionari din XIII Gemina trecuţi între praetorieni (CIL, VI 2425,XIII 6824) etc, ca şi în alte formaţii ale armatei romane : legiuni, flote, auxilia etc.; în atestările epigrafice sînt cazuri izolate şi informaţii discontinui în ce priveşte precizarea „naţionalităţii (natione)" geto-dace; dar ele trebuie să fi fost mult mai numeroase sporind desigur în viitor (cf. broşura noastră Daco-geţii în Imperiul roman, înafara provinciei Dacia, Bucureşti, Edit. Acad., 1980). Triburi (etnonime) daeo-jjetice în provincia hărăzită şi organizată de împăratul Ulpius Traianus aminteşte geograful Ptolemeu (III 8, 3, ed. C. Muller, Paris, 1883, I, p. 444), din vest spre est şi nord-sud (trei grupe de cîte cinci) cele 15 „popoare" ale Daciei TEMELIILE ETNICE ŞI SOCIAL-ECONOMICE 181 'ÂvarpTOl nps&ocuTJvsiot BC-n. 629 — 634 etc tesignelfeftTe Im ^ £ 621 ;, w*™' 7?' ^ P" 405-4H- 0 lucemă de lut P**»™*. «ră o plcete de^f; ZODt Some^\.(^- Gherla). Alte piese paleocreştine: la Palatca (jud. Cluj) Pecete de lut ars pentru aZ1mă din mormîntul 3 al necropolei de tip Sîntana de Mureş, Dacia Materialul numismatic încă poate fi utilizat, cum s-a arătat, în acelaşi sens pentru permanenţa populaţiei locale în Dacia. Mai demult s-a subliniat compoziţia semnificativă a cîtorva tezaure monetare care încep în timpul provinciei şi continuă după evacuare, trebuind deci să fi fost tezaurizate şi ascunse de elemente populare locale, autohtone. Un tezaur descoperit la Nireş (Dej), studiat în mod ştiinţific, confirmă prin compoziţia lui această constatare 5. Chiar monedele din sec. IV găsite în mod izolat trebuie să fi aparţinut în bună parte autohtonilor, cum arată numărul considerabil şi răspîndirea lor. în primul rînd monedele descoperite în fostele aşezări romane (ca Ulpia Traiana, Alba Iulia, Turda, Cluj, Cristeşti etc.) trebuie să fi fost folosite de către autohtoni. Cu deosebire semnificativă este descoperirea arheologic-numismatică făcută în 1961 în teritoriul comunei Iernut, pe valea Mureşului: necropola de incineraţie datînd (după descoperirile monetare) din sec. III —IV, în legătură organică de continuitate; într-o urnă cinerară s-a descoperit o monetă de la împărăteasa Severina (anul 275) 6, iar în acelaşi teren o serie de monede imperiale începînd cu Severus Alexander la Licinius II (Severus Alexander 2 buc, Gordianus III 1, Gallienus 1 buc, Maxirnianus Herculius 1, Maxentius 1, Licinius I 4 buc, Licinius II 1 buc), — care sînt dovezi evidente ale continuităţii (fără nici un fel de „cezură" la anul 273) a unei populaţii rustice locale într-o aşezare modestă şi în necropola alăturată. Ultima categorie de materiale arheologice este ceramica romană confecţionată după desfiinţarea provinciei, la care însă există dificultatea în ce priveşte putinţa datării şi diferenţierii, separării ei de materiale romane asemănătoare. O dovadă că ceramica romană de factură roşie continuă şi după 271 e.n. o constituie descoperirea — chee făcută la Iernut în 1961 (supra), unde urna roşie este datată prin moneta Severinei, în ultimele două-trei decenii ale sec. III. Asemenea descoperire confirmă şi datarea vasului cu toarte ornamentate cu şerpi din comuna învecinată Lechinţa de Mureş (un exemplar asemănător din Potaissa, în muzeul Turda) 8 şi faptul bănuit mai demult că printre altele au funcţionat ateliere de olărie la Cristeşti (jud. Mureş) şi după evacuarea Daciei. Aceeaşi datare se poate adopta pentru ceramica roşie descoperită în aşezarea de la Porumbenii Mici şi pentru unele urne roşii din cimitirul de la Soporu de Cîmpie, al cărui inventar pare să dateze în parte şi din a doua jumătate a sec. III. Oricum, această categorie de ceramică trebuie să fie mult mai numeroasă decît se poate proba în prezent. Pe lîngă aspectele variate ale traiului populaţiei băştinaşe reflectate în materialele arheologice, se observă şi pătrunderea unor populaţii dinspre apus şi din răsărit în Transilvania. Este explicabil că lipsa unei puteri politice şi administrative şi existenţa bogăţiilor în provincia abandonată de romani au exercitat o atracţie puternică asupra triburilor libere din afara Daciei. Astfel, la Cipău (jud. Mureş), în valea Mureşului, s-au descoperit morminte de incineraţie al căror inventar corespunde pe deplin celor sarmatice din cîmpia Tisei, făcînd abstracţie de ritul înmormîntării ce nu se întîlneşte la sarmaţi. Trebuie să admitem deci că o populaţie dacică trăind sub o puternică influenţă culturală sarmatică s-a aşezat, după ce au dispărut barierele ce ar fi putut opri înaintarea lor în valea Mureşului. Dacă penetraţia din apus are un caracter mai mult izolat, în schimb presiunea populaţiilor din răsărit este mult mai puternică şi amplă. Se credea mai demult că locul puterii romane a fost luat de goţi; mai nou şi ceva mai verosimil se arată însă că, în timpul abandonării provinciei, goţii îşi aveau sediile mai mult spre răsărit, iar vecinii dincolo de Carpaţi au fost carpii din Moldova, care în primele decenii după desfiinţarea provinciei Dacia trebuie să fi fost moştenitorii direcţi ai puterii romane pătrunzînd în acest interval de timp şi pe teritoriul Transilvaniei. Numai după dislocarea carpilor în jurul anului 300, goţii înaintează spre apus în fostele teritorii ale acestora şi trecînd Carpaţii ajung în Transilvania. Abia XX 1976, p. 30, fig. 7/2, 9/2, p. 34 ; un exemplar asemănător descoperit în aşezarea daco-romanâ tîrzie lîngă Jabăr (jud. Timiş, la nord de Lugoj; Noi Tracii, Milano, VII 1980, 73, p. 10-14, I. Stratan), ActaMN, XIII 1976, p. 215-230 (două piese paleocreştine din Transilvania), XVI 1979, p. (piese paleocreştine inedite din Dacia intracarpatică, N. Vlassa) ; Acta Musei Porolissensis, p. 515 — 523 (vasul creştin cu inscripţie latină din Moigrad, N. Gudea). E necesară o regrupare într-un nou repertoriu a materialelor paleocreştine din Dacia intracarpatică. 5 Studii şi cercetări de numismatică (Bucureşti), I 1957, p. 149—165 (D. Protase). 6 SCIV, XIII, 1962, p. 153—155 (Un mormînt de incineraţie la sfîrşitul sec. III de N. Vlassa). 7 ActaMN, III, 1966, p. 400-401 (Săpăturile arheologice la Iernut, orală). 8 Rbmer in Rumănien (Ausstellung), KOln, 1969, p. 290, nr. H 66, pl. 171-187 III 1979, ia Iernut, N. Vlassa si informare 31. 206 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 207 după această dată trebuie fixată şi apariţia culturii Cerneahov, iar în Transilvania numită, după primul cimitir săpat sistematic pe teritoriul României, şi „cultura Cer-niabov-Sîntana (de Mureş)". Caracterizată prin ceramica tipic cenuşie, prin fibule cu capul în formă de semidisc, piepteni cu mîner semicircular, pahare de sticlă conice etc, cultura Cerneahov este proprie Ucrainei şi României, nu poate fi atribuită în mod exclusiv unei singure populaţii, iar în Transilvania ea nu poate aparţine numai goţilor, cum s-a afirmat în trecut. Analizînd răspîndirea ei în Transilvania, se constată o ramificare peste pasul Tulgheş pînă în valea Mureşului: cimitirele de înhumaţie cu fibule cu semidisc şi pahare conice de sticlă; ele pot fi puse, cel puţin parţial, în legătură cu pătrunderea goţilor în Ardeal. Alături de aceştia, populaţia băştinaşă preia tehnica arderii înnăbuşite, încît şi ceramica de pe teritoriul fostei provincii primeşte un aspect „cerniahovizant", chiar dacă nu aparţine acestei culturi (de ex. la Cluj-Mănăştur). Astfel, se constată că imediat după abandonarea provinciei populaţia indigenă este întărită cu elemente dacice pătrunse din apus şi din răsărit în Transilvania. începînd cu sec. IV, locuitorii preiau cultura Cerniahov-Sîntana, care devine generală în acest veac şi care în anumite descoperiri aparţin goţilor. După impresia lui K. Horedt, în sec. V s-ar fi produs o cezură între elementele culturii materiale antice şi cele prefeudale; dar D. Protase observă că atare opinie nu este verosimilă: pentru sec. V avem descoperiri mai puţine, deocamdată, în comparaţie cu abundenţa relativă de vestigii ale culturii materiale în veacul precedent; se cunosc aşezări, morminte, monede izolate şi tezaure. Trăsăturile specifice ale culturii materiale rămîn totuşi ceva mai puţin clare, contmuînd în orice caz anumite elemente din sec. IV şi anticipînd alte fenomene proprii abia sec. VI. Situaţia este generală, nu se limitează la Transilvania; pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus, în Franţa, Belgia, Anglia, Germania de sud, s-a făcut aceeaşi constatare, cu toate că acolo există izvoare istorice scrise dovedind în chip peremptoriu locuirea constantă: „în concluzie, nici o urmă sigură a culturii gallo-romane în regiunile noastre nu este ulterioară secolului IV" şi că „trebuie deci să fie respinsă explicaţia simplistă care încearcă să justifice absenţa elementelor materiale ale ocupaţiei prin evacuarea teritoriului" Dacă astfel se prezintă situaţia în teritorii cu tradiţie romană şi romanică foarte puternică, mai veche şi mai îndelungată, nu avem motive de a pretinde că la noi (în zonele car-pato-dunărene) să fi existat condiţii mai favorabile în ce priveşte putinţa de documentare arheologică. începînd din sec. VI, cultura materială a Transilvaniei primeşte o factură unitară comună populaţiei băştinaşe şi populaţiilor migratorii. Făcînd abstracţie de unele cazuri izolate, se constată în materialele arheologice doar coexistenţa populaţiei indigene cu cea migratorie, coexistenţă reflectată în numărul considerabil al descoperirilor care din acest motiv nu pot aparţine numai elementelor migratorii. Pentru sec. VIII şi XI datele arheologice nu sînt însă destul de numeroase, consistente, elocvente. Este epoca convieţuirii şi amestecului româno--slav, asimilării incipiente a slavilor, precum şi a cristalizării (regrupării) „străromânilor". Explicarea lipsei aparente a materialelor arheologice poate fi dată printr-o analogie din teritoriile răsăritene. Se ştie că problema ceramicii slave timpurii este destul de puţin elucidată, chiar în teritorii unde prezenţa slavilor în perioada respectivă apare mai presus de orice îndoială. în Ucraina este sigur că proprietarii marelui tezaur din Martinovka şi cei înmormîntaţi în cimitirul de lîngă Pastîrskoie din sec. VII erau strămoşi direcţi ai slavilor care în veacul al IX-lea întemeiară puternica Rusie kieviană. Dar ceramica ce corespunde acestor materiale nu este încă îndeajuns cunoscută. în Ardeal, problema celor două secole amintite se pune în mod asemănător trebuind a se menţiona însă şi insuficienţa şi deficienţa cercetărilor de pînă acum, pe lîngă sărăcia obiectivă, puţinătatea materialelor arheologice. [Materialul şi formulările expuse la p. 203 — 206 sînt reproduse rezumativ după lucrările citate la nota 2, cu cîteva — destul de puţine — adaosuri proprii]. 2. PERMANENŢA ROMÂNISMULUI După ce s-a constatat şi admis că populaţia rustică-provincială în zona carpato-balcanică şi dunăreană şi-a însuşit vorbirea (şi chiar scrierea) latină--romanică, propagată mai intens în perioada maximei desfăşurări a romanităţii Imperiului (veacurile II—III), formînd sub raport cultural-lingvistic o comunitate unitară, prea puţin diferenţiată după categorii sociale şi ţinuturi, avînd ca principal element de coerenţă limba (comună romană-rustică şi ostăşească), iar mai tîrziu şi numele (distinctiv după grai, devenit ethni-con : Romanus (> rumân, român, tradus — înlocuit de populaţiile învecinate prin echivalentul valach = vorbitor de limbă romană), — se poate considera ca ceva mai simplificată şi limpezită dificila problemă străveche a istoriografiei româneşti şi sud-est europene : perpetuarea românismului în zona carpatică, la fel ca în cea balcano-dunăreană. Potrivit concepţiei şi tezelor expuse mai sus, idiomul, împreună cu numele roman, a trebuit şi putea să se păstreze (cum s-a spus) nu atît de unele resturi mai „norocoase", puternice şi durabile din grupurile de „colonişti romani" : „infinitae copiae hominum" venite „ex toto orbe Romano ad agros et urbes colendas" (Eutr.), cum preconizau şi admiteau mulţi apărători vechi ai continuităţii romane în Dacia. Observînd lucrurile cu atenţie, apare greu de admis perpetuarea unei asemenea populaţii mai mult sau mai puţin „flotante", izolate de masele unui popor ce să fie legate puternic cu rădăcini mai adînci în acest pămînt. Este uşor de înţeles cum, prezentată în acest din urmă fel (adică: prin elementele imigrate), dăinuirea românismului după evacuarea oficială a Daciei carpatice apărea destul de echivocă ori chiar neverosimilă, pretind în chip firesc la grave confuzii şi controverse legate de continuitatea populaţiei româneşti în teritoriile actuale. Asemenea nedumerire şi echivoc au fost în bună parte (dacă nu integral) soluţionate prin teza despre conservarea idiomului şi numelui roman în Dacia (la fel ca în Moesia, ori în alte provincii) la însăşi populaţia de baştină străveche a teritoriilor, legată aici prin lungi tradiţii de viaţă, cu începuturi pierdute în negura preistoriei. Atare concepţie despre caracterul românismului (sprijinită în primul rînd pe realitatea absolută şi valoarea calitativă excepţională a elementului lexical preroman-autohton în limba română) 10 ne arată că nu era necesar (dacă nu era chiar de prisos) să fi rămas în Dacia carpatică o parte mai mare sau redusă de populaţie romană venită din afară, „ex toto orbe Romano" (dacă după 17 deceni de convieţuire şi amestec, mai puteau fi separaţi net imigraţii de indigenii, din provinciile sudice, estice ori vestice ale împărăţiei romane care apoi ca neaoşi „Romani" să fi perpetuat şi transmis numele şi idiomul roman pînă în sec. XII (fără să fi „reimigrat" din sudul Dunării prin sec. X—XI [?]). Cum s-a mai spus, în spaţiul carpatic şi balcano-dunărean (la fel ca în alte zone) românismul a dăinuit prin fenomenul altoirii pe străvechiul trunchiu etnic autohton, daco-getic în stînga, traco-moeso-getic în dreapta Dunării de Jos; căci după cum elementul social-etnic de baştină n-a fost exterminat de expansiunea şi ocupaţia romană, la 102, 106 ori mai tîrziu, —-tot aşa (romanizat prin grai şi nume) el n-a putut fi evacuat din ordinul lui J. Dhougt, S. J. De Laet, P. Flombert, în AntiquiU , XVI, 1958, p. 137, 141. io Cf. de ex. LbTrD, p. 187-222 = SprThrD, p. 211-255 (supra, cap. IV). 208 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 209 Domitius Aureîianus la 271/3, nici copleşit de noile valuri dinspre miazănoapte, răsărit şi apus, revărsate începînd din perioada cînd forţa defensivă romană nu mai putea să ţină stavilă puhoiului de triburi în migraţie (germanice, sar-matice, carpo-dace libere etc.) la Dunăre, în zona balcanică şi apoi în regiunile vestice ale Imperiului, chiar în Italia şi la Roma. în Dacia carpatică, iar mai tîrziu parţial în Moesia, Tracia şi Dalmaţia, românismul nu mai avea puternicul scut al forţei militare romane; dar spre a se putea menţine (în forme rustice, într-o civilizaţie de dimensiuni mai modeste), izolat cîteva secole sub raport politic de romanitatea occidentală a Imperiului, el a existat şi a rezistat prin propriile energii etnice şi biologice, lipsit de protecţia forţei romane centrale (aflată în decadenţă şi dezagregare). Marea romanitate a Imperiului era o puternică realitate social-culturală reprezentată de vechile populaţii (triburi) autohtone ale provinciilor, numite de romani nationes sau gentes; o realitate evidentă de care erau deplin conştienţi anticii din perioada aşa-numi-tului „imperiu tîrziu" şi pe care a formulat-o în termeni pregnanţi fericitul romano-african Aurelius Augustinus într-un pasaj celebru, la începutul sec. al V-lea, cînd nu mai puteau fi deosebite „naţionalităţile" şi etniile: „qui iam cognoscit gentes in imperio Romano quae quid erant, quando omnes Romani facti sunt et omnes Romani dicuntur" (Ad Psalmos, LVIII, I). Existenţa unei populaţii romanice (romanizate, latinofone) foarte numeroasă în teritoriile din zona Dunării, ca şi a Rinului etc, în fostele provincii romane ocupate de triburi germanice şi de huni, sarmaţi ş.a. în cursul sec. IV—V este nu numai postulată ca un lucru logic şi firesc, ci apare atestată prin dovezi documentare explicite, elocvente. Este în primul rînd (cum era şi natural să fie) populaţia de jos, cu nivel de trai mai scăzut în condiţiile generale economice la sfîrşitul antichităţii sclavagiste, de situaţia turbure poli-tică-militară şi de fiscalitatea apăsătoare cu corupţia din Imperiul roman decadent ; alături de oamenii săraci trăiau în „barbaricum" şi oameni mai în-străriţi, cultivaţi, care preferau libertatea sub regimul ceva mai suportabil al „barbarilor". Asemenea realitate social-economică este atestată documentar prin texte demult cunoscute şi relevate: Hieronymus, Priscus Rhetor şi Sal-vianus din Gallia u. Mai semnificative pentru zona Dunării inferioare sînt relatările lui Priscus, care a fost la curtea lui Attila, trecînd prin Banatul actual 12: în cursul ambasadei la huni, el a cunoscut între alţii pe un Rusticius 13 din Moesia Superior, luat prizonier de huni într-o incursiune în sudul Dunării, înainte de anul 448 ; reuşind să înveţe la perfecţie limba hunică el a fost făcut de către Attila secretar personal, avînd şi un rol important în „diplomaţia" regelui hun. Nici alţi captivi romani la huni nu o duceau mai rău. Dacă un om cult şi cu pretenţii ca moeso-romanul Rusticius trăia şi chiar se simţea binişor sub „jugul barbar", este firesc de admis că populaţia rurală, sărăcită şi aservită să se fi împăcat mai uşor cu regimul ocupaţiei gotice, hunice etc Prezenţa unei populaţii romanice (latinofone) numeroase în teritoriul ocupat de huni în stînga Dunării de Jos este dovedită şi de faptul că unii dintre 11 Hieronymus, Epist, CXXIII 17 (Patrologia Latina, XXII 1058) ; Priscus Rhetor, frg. 8 (Historici Graeci minores, ed. L. Dindorf, voi. I, p. 305 — 309) ; Salvianus,De gubematione Dei, V 5 şi 8 (Patrol. Lat. LIII 99 şi 101 — 102), citate cu comentarii ceva mai ample de J. Jung, RoemRom, ed. II, p. 231-233; N. Drăganu, RomIX-XIV (1933), p. 27-29. Salvianus era semnalat şi interpretat just încă la începutul veacului al XVIII-lea, de I. I. Mascou, Geschichte der Deutschen, Leipzig, 1726, p. 506-507. 12 CercLg., II 1957, p. 253 — 258; Elemente traco-getice în Imp.Rom., 1976, p. 75 — 76. 13 RE, I A, 1240, 5 (Seeck). aceşti „Romani" se refugiau în Imperiu, iar regele hun îi cunoştea bine şi-i revendica instistent de la autorităţile romane 14, evident avînd nevoie de forţe şi braţe de muncă. Deci oamenii „circulau" de pe ambele maluri ale Dunării, limesul danubian nefiind un „zid" izolator între populaţiile din nord şi din sud. Relatările lui Salvianus din sec. V (cu toate că se referă la alte teritorii) nu sînt lipsite de valoare analogică şi chiar de putere doveditoare pentru zona car-pato-danubiană ; merită să fie reproduse în traducere : ,,în timpul acesta, săracii sînt jefuiţi, văduvele gem, orfanii sînt călcaţi în picioare pînă într-atîta încît mulţi dintre ei — şi nu de obîrşie umilă, ba şi cu educaţie aleasă — fug la duşmani ca să nu moară în suferinţa persecuţiei obşteşti; căutînd adică la barbari omenia romană, deoarece nu pot îndura la romani neomenia barbară. Cu toate că se deosebesc prin obiceiuri şi limbă de cei la care fug, ba chiar — ca să zic aşa — nu se împacă nici cu urîtul miros al trupului şi straielor barbare, vor mai bine totuşi să ducă un trai deosebit al lor între barbari, decît să sufere crunta nedreptate între romani. Astfel ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpînesc pretutindeni şi nu le pare rău că s-au strămutat acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decît să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi. Astfel, de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de el ..." etc. (Salvianus, V 5; Patrol.Lat. LIII 99) ; apoi „unde sau la care popoare există asemenea rele ca la noi romanii ? La care oameni este atît de mare nedreptatea ca la noi ? Francii nu cunosc această crimă; hunii sînt streini de atare fărădelegi ; nimic din acestea nu există la vandali, nimic la goţi. Atît de puţin tolerează barbarii la goţi asemenea lucruri, încît nici chiar romanii ce trăiesc între ei nu le suferă. Ca urmare, o singură dorinţă au toţi romanii de acolo: să nu fie nevoiţi vreodată a trece sub legea romană. Populaţia romană de acolo înalţă o singură rugăciune într-un glas: să-i fie îngăduit a-şi duce viaţa dimpreună cu barbarii; şi ne mai mirăm că nu-i biruim pe goţi cu forţele noastre, cîtă vreme (chiar) romanii preferă să trăiască la ei nu la noi ? Astfel, nu numai că fraţii noştri nu vor deloc să fugă de la ei la noi, ci ei ne părăsesc chiar pe noi ca să fugă la dînşii; mă mir că nu fac asta toţi birnicii şi săraci şi nevoiaşi; n-o fac dintr-o singură pricină, anume pentru că nu pot să-şi mute acolo lucruşoarele şi căscioarele şi famifhie lor ..." etc. (ibid,, 103). Chiar dacă (detestând stările din Imperiu) Salvianus laudă admirativ ideali-zînd cu scopuri moralizante pe barbarii la hotarele Imperiului, relatările lui oglindesc o realitate, sînt un document istoric cu deosebire semnificativ pentru stările social-economice din provinciile romane şi din „barbaricum", pentru existenţa şi soarta populaţiei de jos, a sărăcimii; rezultă din ele (ca şi din alte documente) că existau şi „romani", populaţie romanizată rustică în teritoriile ocupate de goţi, huni etc. şi că chiar puteau să trăiască destul de bine în condiţiile relaţiilor economice şi politice aduse de aceste triburi în migraţie. Dacă în zonele de la Rin şi cursul superior al Dunării situaţia era cea schiţată de către Salvianus, de ce să fi fost diferite stările în teritoriile din dreapta şi din stînga Dunării de Jos ? De ce să facă numai Dacia carpatică excepţie ? O viaţă romană sub ocupaţia triburilor germanice ori de alt neam era posibilă şi chiar necesară aici (cum o arată şi descoperirile arheologice, supra p. 203—206) în forme aproape exclusiv rustice, agrare, tot atît de uşor admisibilă ca în „Dacia Nova" din Moesia Superior. Dealtfel, persistenţa populaţiei romanice mai multe secole după evacuarea oficială romană este atestată şi unanim admisă şi în alte regiuni foste provincii romane, ocupate de „barbari" : Nori-cum, Vindelicia, Raetia 1S. ^^^^^^^^^^ sfd^Srft; -o •„ r nQ9R\ '-n 105 uersistance d'une population dans Ies Alpes. En depit de 1 assertion ae fS^iS^^« faSTS^te la porilation <*omaine ,> du Noricum ait repasse Ies Alpes. 14 — Etnogeneza românilor 210 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 211 Precum au arătat numeroşi erudiţi începînd cu J. Thunmann (a. 1774) şi s-a relevat îm paginile precedente, permanenţa românismului în zona carpato-balcanică şi danubiană este legată în primul rînd de vechimea şi statornicia populaţiilor autohtone traco-geto-dace, respectiv illyre, în care (după trecerea perioadei de romantism şi exaltare latinistă a Şcolii Ardelene şi a erezilor ei) s-au recunoscut înaintaşii îndepărtaţi dar nemijlociţi ai populaţiei româneşti (românofone), „Romanii" din Peninsula Balcanică şi Dacia. S-a accentuat de asemenea că atare concluzie nu se sprijină pe documente istorice, arheologice şi toponimice, care prin însăşi natura şi structura lor nu pot oferi (fiind puţin probabil că vor da în viitor) legătura documentară directă şi evidentă între populaţiile traco-geto-romane (adică traco-geţii romanizaţi) şi romanicii (românofonii) evului mediu şi modern în provinciile romane Moesia şi Dacia. Numai cine este prea puţin familiarizat cu natura şi proporţiile calitative ale materialului documentar privitor la epoca veche (mai ales prefeu-dală) a trecutului acestor teritorii poate să-şi mai facă iluzia că în viitor izvoarele istorice sau arheologice epigrafice vor furniza acel mult dorit şi căutat mijloc sigur de necurmată legătură etnic-socială între faza antică traco-daco-romană şi „descendenţii" românofoni ai traco-geto-romanilor: asemenea element de legătură poate fi dedus deocamdată numai din alcătuirea lexicală a limbii române, care prin structura ei latină-romanică duce direct la epoca romană (latină) a cuceririi şi romanizării teritoriilor traco-dace dela Dunărea inferioară, iar prin cele vreo 160 — 170 cuvinte autohtone leagă limba şi comunitatea populară românească direct de graiurile şi populaţiile indo-europene traco-dace ale acestor meleaguri, în sensul schiţat de expunerile din paginile precedente. Dt aceea, idiomul popular al românilor este şi va rămâne cel mai valoros documene istoric pentru marea problemă a etnogenezei şi pentru epoca veche a trecutului românesc. De pe noile poziţii cîştigate (respectiv consolidate) prin studiul alcătuirii elementului arhaic, al limbii române, în limita mijloacelor de documentare disponibile, istoria antică şi medievală plină de obscurităţi şi necunoscute, a acestor teritorii va trebui reconsiderată fără teze preconcepute de ordin naţional--politic ori ideologic, ţinînd seamă în primul rînd de valoarea probatorie a limbii Les paysans, les «colons», tout au moins demeurerent attaches au sol, tributaires des ducs bavarois, quand ceux-ci s'emparerent du Norique riverain vers l'an 500, puls des regions alpestres vers la fin du VIe siecle. C'est ce que prouvent les noms de lieu terrm'nes par walch (welch = romain). Au VIIe siecle VIndiculus Arnonis (Salzburg) renferme nombre de noms d'hommes romains et, au temp de Charlemagne encore, il est question de viei romanisci, dans la region de Salzburg (cf. J. Jung, G. S. Grassmann, Hartmann). Il en fut de meme dans la Vindelicia ou Raethia Secunda, entre l'Inn et le Danube, que se partagerent au VIe siecle, Bavarois et Alamans. Une noblesse d'origine romaine, celle des Breones, subsista sous l'autorite des ducs bavarois. Dans le Vorarlberg, au IXe siecle encore, sur 195 temoins d'une carte de Saint-Gall, 165 portent des noms romains. La Raethia Prima correspond au Tyrol et au canton des Grisons. Le Tyrol renfermait encore quan-tite de noms de lieu romains au VIIIe siecle et sa totale germanisation ne s'effectua qu'au Xe siecle . . . Aujourd'hui encore, â l'Ouest de Coire, environ 40.000 hommes parlent une langue latine, le romanche (cf. Groeber)". în legătură cu teritoriul muntos al Helvetiei s-a arătat că (mai ales prin serviciul militar şi conservarea populaţiei romanizate) în vîrtejul migraţiei popoarelor, locuitorii romanizaţi din şesurile elvetice şi vindelice nicăieri n-ar fi putut afla adăpost şi refugiu decît în munţii retici F. Stehălin, Die Schweiz in romischer Zeit, Basel, 1927, p. 292 — 293 (Cf. C. Daicoviciu, Steaua, Cluj, 1969, p. 72—73). Despre materialul epigraflic al perioadei „prefeu-dale" şi semnificaţia lui istorică: E. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine diu sec. IV —XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976 (recenzia cu addenda et corrigenda de amănunte în Transilvania (Sibiu), 1977, 9, p. 7-12). ' române cu lexicul ei variat 16, care alături de realitatea vieţii prezente şi de trecutul mai apropiat şi bine cunoscut, oglindeşte stabilitatea şi strînsa legătură a populaţiei româneşti (românofone) cu pămîntul, glia şi codrul, muntele şi plaiul unde-şi ducea existenţa în forme conservative şi arhaice, cu deplasările periodice legate de natura îndeletnicirilor sale agrare sau pastorale străvechi. Dexicul latin şi cel preroman al limbii nu arată nimic din ce presupuneau unii erudiţi în legătură cu un pretins „nomadism păstoresc" ori „de munte" al românilor şi emigrarea lor din Peninsula Balcanică în Dacia carpatică, după o „convieţuire" de cîteva secole [?] cu albanezii, bulgarii ori alte populaţii de limbă şi structură etnică total diferite. Vecinătatea Daciei carpatice cu Dunărea şi teritoriile traco-moesice romanizate (în care s-a format ramura sudică balcanică a românilor, aromânii şi megleniţii, eventual istroromânii, în contact cu românii „nordici") explică suficient — cum s-a recunoscut de cei mai mulţi — unitatea remarcabilă a limbii române (supra, p. 150). Ereditatea biologieă autohtonă. Fiind stabilit şi recunoscut că marea masă a populaţiilor traco-dace (ca şi cele illyre) a fost romanizată alcătuind după toate probabilităţile baza etnic-socială (nucleul) romanicilor din sud-estul european, al poporului român de mai tîrziu, s-a afirmat chiar că unele trăsături somatice, în primul rînd culoarea blondă, s-au transmis de la traco-daci 17 la români 18; o aserţiune de ordin generic, mai mult analogică, ori logică, pre-supunînd evident o continuitate deplină etno-socială de peste două milenii, în spijinul ei sînt de invocat elemente documentare nu atît istorico-arheologice, cît mai ales cele filologice-lingvistice, oferite de limba română actuală prin fondul lexical arhaic: cuvintele autohtone, fragmente din idiomul indo-european al populaţiilor preromane dispărute ca entitate politică-socială, ca formaţie etno-lingvistică, din care însă au fost transmise (odată cu această ereditate lingvistică vie) şi o parte din suportul etnic-social, biologic; deci o sumă de trăsături somatice care au suferit amestecuri cu modificări ulterioare, mai ales în perioada simbiozei traco-daco-romane şi mai tîrziu al celei slavo-române. 3. CONTINUITATEA AŞEZĂRILOR ŞI OCUPAŢIILOR AGRARE îndeletnicirile de căpetenie ale ţăranului român au fost cultivarea pămîntu-lui, creşterea vitelor şi meşteşugurile rurale, care îi asigurau hrana, uneltele de 16 „Ibr Worterbuch mit seinem bunten so schwer vertilgbaren Inhalt, spricht beredter alr die diirftigen leicht zerstorbaren Berichte der Geschichte" observa pe bună dreptate la 1865 chias R. Roesler (GTB, p. 560). 17 Despre trăsăturile somatice ale traco-dacilor: SCIV, XVIII, 1967, p. 343—348; LbTrD, p. 22-27 (SprThD, p. 27-32;. 18 De ex. W. Tomaschek, Mittheilungen der anthropologischen Gesellschaft, Wien, XXIII, Sitz. ber. 1893, p. 34 die Thraker und Daker erlagen sammt den Moesen der Macht Roms; sie vertauschten ihre Sprache mit der lingua romanisca. So kommt es, dass die thrakische Sprache (eine echte Tochter der indogermanischen Ursprache) verloren ging. Leiblich existirt jedoch die thrakische Nation noch bis auf den heutigen Tag; die Donau- und Pindus-Wlachen oder Ostromanen sind bei aller Mischung und Durchsetzung mit spăter hinzugetretenen, vorzugsweise slavischen Elemente wesentlich direkte Nachkommen der romanisierten Thraker und Moesen ..."; O. Reche, Rasse und Heimat der Indogermanen, Miinchen, 1936, p. 30 „noch heute finden sich unter den Berg-rumănen zahlreiche blonde, blauăugige, weisshăutige, grossgewachsene Elemente, die ins Gebirge abgedrângte Reste des alten Thrakertums darstellen durften". Dar acelaşi tip somatic este caracteristic şi celuilalt factor social-etnic ce a intrat în procesul de sinteză a formării poporului român, ca „adstrat" : slavii. 212 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 213 producţie, piesele de echipament şi produsele de schimb intercomunitare. Aceeaşi era situaţia în trecutul ceva mai îndepărtat, cînd viaţa românească avea chiar un caracter mult mai pronunţat agrar. în evul mediu şi în antichitate este sigur că creşterea vitelor şi păstoritul erau cel puţin tot atît de importante ca agricultura şi mai mult decît alte ocupaţii şi meserii (ca exploatarea si prelucrarea lemnului, a metalelor, olăritul, vînat şi pescuit etc). Studiul terminologiei limbii române în ansamblu, prin compararea materialelor lingvistice, istorice şi etnografice, a dovedit că populaţia românească (românofonă) are o vechime îndepărtată şi o deplină continuitate a ocupaţiilor în aşezări, un caracter sedentar în ramurile de producţie rurală (agricultură, creşterea vitelor), ca si a meşteşugurilor casnice-ţărăneşti19, ori în exploatarea unor metale şi minerale ale subsolului. Pentru înţelegerea justă a structurilor vetuste şi 'a genezei formelor de organizare social-economică şi chiar politică a românimii în faza prefeudală şi m evul mediu, este absolut necesar a cunoaşte corect, cît mai amplu si concret cantitatea, calitatea şi succesiunea stratificării diferitelor elemente lexicale din perioade istorice şi fonduri cultural-lingvistice variate intrate în limba română, — proces de o importanţă etnologică excepţională. Uniformă si unitară în aparenţă, terminologia românească (lexicul ei în' ansamblu) prezintă o mare varietate în ce priveşte obîrşia elementelor alcătuitoare, repartizate (cum s-a spus) în cîteva „loturi" mai importante, între ele locul prim ocupîndu-1 termenii latini-romanici avînd integrate organic şi asimilate (sub raport fonetic şi morfologic) elementele preromane — autohtone traco-dace, la care s-au adăugat numeroasele împrumuturi mai mult sau puţin recente (adstratul) partea cea mai veche şi importantă (mai ales cantitativ) fiind elementele slave, — totul în funcţie de intensitatea şi durata influenţei exercitate de idiomul si populaţia respectivă asupra comunităţii populare româneşti. Tipologia aşezărilor, a caselor şi gospodăriilor, precum şi modul de organizare, în etapele dezvoltării istorice, constituie unul dintre obiectivele principale de cercetare ale etnologiei si etnografiei româneşti, ca atare ale istoriei societăţii în general. Pentru denumirea aşezării (rurale prin excelenţă, în trecut, a populaţiei româneşti) 20 s-a păstrat termenul latin — romanic fossatum > vechi românesc fsat > sat (paralel în albaneză fshat) 21 care prezintă o transformare semantică originală si interesantă din sensul militar „loc întărit cu şanţuri" (fossa) la cel mai larg de „aşezare deschisa, neintărită, civilă". Alături stă termenul preroman cătun, atribuit unor grupuri restrînse de gospodării, care în timpuri mai apropiate s-au format prin roirea unei părţi din populaţia aşezărilor mai vechi, adunate sau răsfirate, — proces determinat de factori economici, apropierea de terenurile agricole--pastorale tot mai distanţate şi greu accesibile. Termenii clasici romani urbs şi oppidum pentru noţiunea de „oraş (tîrg)", ca şi pagus cu vicus pentru „sat (aşezare rurală)" au fost uitaţi de străromâni, — în vreme ce civitas s-a localizat asupra unei „fortificaţii, întărituri" cetate (evoluînd deci si restrînsă în sens tocmai invers decît fossatum > sat). Pentru o localitate mai mare „centru de schimburi comerciale" s-a impus slavul tîrg, adăugîndu-se termenii speciali Ulciu (ung.) şi iarmaroc (rutean-germ. Jahrmarkt). Aşezarea urbană s-a numit 18 Rom. Vuia, Dovezile etnografice ale continuităţii, în Transilvania (Sibiu) LXXIV 1943 p. 21-32; AnEtn, 1959-1961, p. 23-35. 20 AnEtn, 1962-1964 [1966], p. 73 — 92 (Elemente autohtone în terminologia aşezărilor si eos-podariei). ' ° 21T. Boi an, în legătură cu sfera semantică a vechiului românesc fsat în CercLs XIV 1969 p. 63-75; RevLg, XII 1967, p. 538. mai tîrziu în general oraş (ung. vâr os). Pentru căile de comunicaţie s-au păstrat: cale (lat. caile-), drum (greco-latin, eventual prin intermediar slav), cărare (lat. carraria) etc.; punte (lat. ponte-) a fost suprapus şi dublat de slav pod ; alături de fîntînă (lat. foniana, fântâna) şi puţ (lat. puteus) s-a încetăţenit slavul izvor. La locuinţă şi construcţie, elementele de bază sînt iarăşi latine-romanice: casă, perete, fereastră, treaptă, uşă, cheie, acoperiş, poartă, scară, curte, gratie, grătar ; mobilier: masă, scaun, albie (leagăn), pat, cuptor, foc etc, — deci noţiunile cele mai vechi, elementare şi indispensabile; între ele se amestecă izolate cele autohtone: bordei, argea, vatră, leagăn, gard, zestre (nota 57). în gospodărie este remarcabil faptul că pentru principala construcţie destinată adăpostirii animalelor, în locul latinescului stabulum devenit simplu „staul (incintă, îngrăditură)", s-a impus slavicul grajd, urmat de poiată, care sînt lucrări din lemn (ori piatră, cărămidă) făcute ele meşteri versaţi, — faţă de caracterul ceva mai sumar, improvizat al actualului romanic staul, ca şi al /arcului şi strungii autohtone. Termenii privind aşezările şi gospodăria, preluaţi de limba latină-romanică din substrat, prezintă o semnificaţie sporită nu numai lingvistică şi social-istorică, ci una culturală şi etnologică excepţională: ei se impun ca expresia concretă cea mai tipică a continuităţii terminologiei, deci a noţiunilor respective ce sînt cele mai de seamă în cultura materială a poporului fiind legate inseparabil de localităţi, de casă, de viaţa cotidiană, a cărei continuitate rezultă în chipul cel mai pregnant şi semnificativ : păstrarea noţiunilor (lucruri, idei, activităţi şi necesităţi) cu apelativele lor cu tot 22. Terminologia agricolă românească are (cum s-a relevat demult) numeroase elemente slave, — dovadă a destul de puternicei influenţa culturale şi tehnice-materiale, posibil chiar social-etnice slavone (cf. intra, p. 218—223), care însă nu au modificat în esenţă vechea situaţie, potrivit căreia „cei_ mai mulţi termeni fundamentali relativi la agricultură sînt în româneşte de origine latină" 23; foarte puţine elemente lexicale autohtone se referă la lucrarea pă-mîntului (ţarină, grapă), iar numele preromane de plante (de grădină, domestice) nu sînt cele mai importante în limba română. Dar terminologia prevalent latină a agriculturii (plante, unelte, lucrări agricole) arată o deplină continuitate şi srăveche permanenţă a populaţiei agrare româneşti, chiar şi într-un sector economic mai semnificativ ce implică stabilitate şi legătură îndelungată cu teritoriul: viticultura, cum s-a relevat 24. Deosebită importanţă economică şi socială au meşteşugurile şi toate formele de îndeletniciri neagricole legate de mica industrie casnică, populară şi rurală în viaţa ţăranului român. Ca ocupaţie anexă, dar indispensabilă şi inseparabil legată de agricultură ca şi de creşterea vitelor, meşteşugurile producînd unelte şi obiecte de consum, de echipament ş.a., au origini străvechi 22 Despre situaţia şi structura aşezărilor din Dacia în epoca prefeudală, după abandonarea provinciei de armata romană, cf. şi supra, p. 200—201 ; infra nota 57. 23 S. Puşcariu, LR, I, p. 359. 24 ,,. . . faicea în care se cultivă viea < lat. vinea, cu viţa < vitis pe care cresc strugurii [cuvînt sigur dacic] numiţi şi aua < lat. uva, din care se stoarce mustul < lat. mustum şi se face vinul < lat. vinum etc. Ca şi cum nu am avea multe cuvinte de origine latină care pot dovedi viaţa noastră statornică (cetate, sat, casă, chiar şi dacă aceasta a însemnat la început «colibă», ară, săpa, sămîna, secera, treiera, Măsâlar) şi am fi aşteptat să vie alţii din stepele Asiei să ne înveţe cultura viţei de vie" observa în 1934 filologul clujean Nicolae Drăganu (DR, VII, p. 215) într-o recenzie asupra lucrării tendenţioase a eruditului filolog şvab renegat Ludwig Treml (Tamâs) despre cuvintele maghiare în limba română; despre marea operă lexicografică a acestuia din a. 1966 (Lajos Tamâs, Etymolo-gisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen, Budapest, 936 pagini), v. Apulum, XIII, 1975, p. 753-775. 214 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA SPRB EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 215 ce se pierd în comuna primitivă, cunoscînd însă o continuitate deplină, cum arată limba şi terminologia respectivă ce s-a transmis pînă la faza actuală de cooperativizare cu mecanizarea largă şi industrializarea socialistă în condiţiile celei mai avansate termici moderne. începuturile şi faza iniţială în dezvoltarea meşteşugurilor sînt mai puţin cunoscute, lipsind ştiri scrise ori existînd relativ puţine materiale arheologice ilustrative; de aceea lexicul limbii actuale trebuie si poate să ofere informaţii pentru epoca antică a limbii şi comunităţii româneşti ; preromane sînt şi numele unor instrumente şi unelte ca grapă, undrea, caier, mătură, gresie, cursă; produse şi obiecte: zgardă, baier, cărîmb, cîrlig, par dină. 26 O ramură importantă şi străveche a vieţii agrare este creşterea vitelor şi pâstoritul (cu specializarea în industria laptelui) cu forme de organizare tipic româneşti, avînd o terminologie cu elemente de mare vechime şi îndepărtată continuitate în trecutul poporului român. Semnificaţia social-istorică a păstoritului (oieritul) a fost relevată în repetate rînduri de erudiţii români şi de streini, istorici, filologi-lingvişti, etnografi, sociologi 26; ea justifică şi necesită o atenţie ceva mai mare în cadrul unei cercetări asupra etnogenezei românilor, mai cu seamă că importanţa păstoritului în trecut a fost interpretată de unii (mai ales de ,,roeslerieni") unilateral, greşit, în sensul că românii ar fi fost numai „păstori nomazi", în continuă mişcare, fără stabilitate a aşezărilor şi ocupaţiilor (teză reluată, prin a. 1958, sub altă formă şi cu alte nuanţări, înţele-gînd însă greşit ca „nomadism păstoresc de munte" noţiunea de migraţii sezoniere, transhumantă pastorală, pendulare, de către slavistul [bănăţean] de la Cluj, E. Petrovici). După cercetări atente şi competente din ultimele decenii (rezumate de cel mai de seamă etnograf român), „păstoritul a constituit în trecut una din ocupaţiile importante ale poporului român, dar niciodată exclusivă, deşi au fost autori care încercau să prezinte poporul român ca practicînd (într-o anumită perioadă) un păstorit nomad, străin aproape cu totul de o viaţă agricolă sedentară. Cercetările ştiinţifice comparative au demonstrat însă îndeajuns netemeinicia unor asemenea concepţii şi păreri, scoţînd în evidenţă, pe de o parte, caracterul istoric al acestei îndeletniciri, iar pe de altă parte faptul că viaţa economică a unui popor nu poate fi tratată pe capitole izolate, între ramurile economiei existînd o strînsă interdependenţă. Atare legătură organică s-a dovedit deosebit de accentuată între cele două ocupaţii de seamă ale poporului român: agricultura şi păstoritul, ele existînd împreună şi des-voltîndu-se într-o strînsă interdependenţă. — Legătura lor (dovedită de studiul aprofundat al tuturor formelor păstoritului la români) infirmă categoric părerea eronată despre 'nomadism' la poporul român, infirmînd prin aceasta aşa-zisa teză a admigraţiei de peste Dunăre, în sec. X—XIII, a poporului român gata format undeva în Peninsula Balcanică ..." (Vuia, PâsiRom, p. 9-10). Despre creşterea vitelor şi păstorit (latură importantă a vieţii social-econo-mice a ţăranului român) există o documentaţie şi bibliografie abundente 27; terminologia ocupaţiilor) ; ci iQ^-i^^'i959-1961 [1963]' 23~35 fElemente 2f ~ ' P- 3-24 (termi*°l°gia îmbrăcămintei). 26 AnEtn, 1957-1958, p. 135-153 (Elemente autohtone în terminologia pastorală) tată 2St PfStfitului, actaal # ^oca modernă este amplă şi bine documen- ™7m „Ifr aproape toate zonele româneşti; din numeroasele lucrări (cărţi! studii articole Presant? Je mT^l T^°f.ftea P^md zone restrînse (cu un specific păstoresc mai pregnant), cele mar de seama (dupa vechile provincii româneşti: Ardeal, Moldova, Muntenia), sînt cea mai bună caracterizare a structurii şi sensului general, tipic al vieţii păstoreşti şi a semnificaţiei acestor forme de viaţă social-economică pentru comunitatea populară românească în trecutul apropiat a dat un filosof-sociolog (din şcoala lui D. Guşti) în Probleme de sociologie pastorală, Tr. Herseni 2S. Valorificarea unui vast material documentar este făcut de acest eminent cunoscător al satului şi populaţiei rurale cu un deosebit simţ de pătrundere şi înţelegere, cu intuiţia directă şi pregnantă a fenomenului pastoral în viaţa poporului român.. După unele premise principiale şi metodologice, autorul studiază în amănunt cîteva tipuri de stînă (din Ardeal, Moldova, Bucovina), pentru a înfăţişa un succint şi substanţial tablou al „organizaţiei pastorale la români" (p. 154— 171), interesantă mai ales prin felul cum ilustrează rolul acestei îndeletniciri sub aspectul economic, social-psihic şi etnic-naţional românesc. Arătînd răspîndirea şi importanţa economică şi socială a păstoritului, oieritul fiind indisolubil legat de viaţa rurală din toate zonele româneşti, T. Herseni precizează aspectele fiecăruia din cele patru tipuri de păstorit: a) sedentar; b) pendulator (cu stîni pe munţii apropiaţi, adesea ai comunei, sau arendaţi pentru o vară; turmele de oi sînt păzite de ciobani) ; c) transhumanta (oile nu mai pot paşte pe hotarul comunei şi nici nu pot fi iernate în sat, ca în cazurile a şi b; vara turmele stau la munte, iarna coboară la şes) ; d) păstoritul nomad (întîlnit numai la românii din dreapta Dunării, Macedonia, Albania, Grecia; p. 161 — 162). Sînt de relevat (în sfîrşit) „cîteva consideraţii teoretice" caracterizînd psihologia păstorului şi modul lui de viaţă, în contrast cu viaţa plugarului. „S-a vorbit de 'migraţiile' păstoreşti; de fapt 'migrează' cineva care pleacă dintr-un loc şi se stabileşte îu altul (individual sau în grup, temporar sau definitiv) ; păstorul nu pleacă nicăiri, el se mişcă în spaţiul lui, aceasta e viaţa şi lumea lui: spaţiul larg, mobil, faţă de spaţiul strîmt şi static al plugarului. Plugarul care se mişcă pe ogorul său în timp ce-1 ară ori seamănă, nu migrează şi nici ciobanul care-şi paşte turmele la şes şi la munte, din Carpaţi pînă în bălţile Dunării sau în Dobrogea, pentru că pretutindeni în aceste locuri este spaţiul lui 'profesional'. Pentru plugar spaţiul este o lume în care se află (stă sau lucrează), pentru cioban spaţiul e lumea în care se mişcă (lume largă, lume mare) . . . Cînd dă frunza, ciobanul urcă cu oile la munte, fapt care nu înseamnă pentru el numai începutul unei perioade anumite de muncă, ci începutul unei vieţi de altă natură, altă locuinţă, alt peisaj, altă hrană, altă viaţă socială, alte vecinătăţi, cu un cuvînt o schimbare de structură, aproape o altă viaţă..." (T. Herseni, op. cit., p. 179 — 180). La această clasificare se adaugă una mai recentă şi ceva mai judicioasă, făcută de etnograful R. Vuia: 1) păstoritul agricol local, limitat de hotarul comunei; 2) păstoritul agricol cu stîna la munte; 3) păstoritul din zona fînaţelor ; 4 J păstoritul bazat pe păşune alpină şi iernare la şes. în cadrul celor patru tipuri principale se disting o serie de forme mai limitate, la care se adaugă variante locale, de transiţie (PăstRom). Autorul scoate în relief faptul că „la populaţia agricolă din ţara noastră nu a putut exista o transhumantă, deoarece aceasta, în majoritatea ei, practica aşa-numitul 'păstorit agricol local', care nu-şi trimitea turmele nici măcar la munte, iar populaţia agricolă-pastorală care-şi trimitea oile la munte, îşi cobora turmele de la păşunea alpină de îndată ce se termina secerişul ca să pască cu ele pe miriştile din hotarul comunei, pentru a le gunoi, iar iernarea lor se făcea în sat. Chiar şi populaţia pastorală din zona fîneţelor (de pildă jienii din bazinul Petroşani) practica o pendulare redusă şi numai atunci cînd nu poseda fîn suficient pentru iernarea turmelor de oi" (PăstRom, p. 188). de menţionat — în afară de lista din AnEtn, 1957—8, p. 136 — T. Morariu, Cîteva contribuţiuni la migraţiile pastorale actuale din R.P.R., în AnEtn, 1959—1961, p. 39 — 47; R. Vuia, PăstRom (1964) ; N. Dunăre, A juhtartăs illetve pdsztorkodăs hagyomănyos tipusai a romănokndl (Tipuri pastorale tradiţionale la români), în Ethnogrâphia, Budapest, 1964, p. 247 — 272; I. Ckelcea, Păstoritul în noră-estul regiunii Iaşi, în Anuarul Muzeului Satului, 1966, p. 93—116; AnEtn, 1965—1967, p. 95—113, 115 — 136; C. Popescu, Păstoritul în Ţara Făgăraşului între veacurile XIV—XVIII-lea, în Cumidava, Braşov, VI 1973, p. 207 — 214; C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui in Transilvania şi Ţara Românească în sec. XVIII—XIX (Biblioteca Istorică, XLIV), Bucureşti, 1975, 171 p.; Dacoromania (Freiburg), I 1971 (1972), p. 78—100 (I. Donat). 28 Traian Herseni, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, 1941, 226 p. 216 etnogeneza românilor. partea i Părerile filologilor mai de seamă en privire la păstoritul românesc în epoca veche şi la originile terminologiei pastorale şi plngarilor-crescători sînt divergente. B. P. Hasdeu (potrivit cu opinia sa despre începuturile limbii şi valoarea elementului autohton traco-dacic sau albanez, supra, p. 44—46) era convins că „majoritatea graiului nostru pecurăresc este latină pe deoparte, pe de alta autohtonă, anterioară cuceririi romane, cum sînt bunăoară brînză, urdă, jintă etc." 29. Opinia despre vechimea vieţii pastorale (cu importante elemente autohtone, anteromane în terminologie) a găsit largă răspîndire între istorici şi mai ales în publicul cult românesc. Diametral opusă era părerea lui Ovid Den-susianu (adversar categoric al dăinuirii elementelor preromane în limba română; supra, p. 47—49), rezumată într-un curs pentru studenţi din a. 1934: „elementele referitoare la păstorit sînt de provenienţă latină. Ne întrebăm dacă tracii sau illyrii ar fi avut o influenţă covârşitoare, după unii istorici, nu ar fi trebuit să găsim la baza terminologiei păstoreşti măcar trei-patru elemente care (prin excludere) să le revendicăm fondului tracic sau illyric?"30. Teza intransigentă a lui Densusianu a avut însă puţin răsunet printre cercetătorii noştri, care s-au menţinut în general pe lîngă concepţia lui Hasdeu, devenită tradiţională, admiţîndu-se existenţa elementelor anteromane autohtone atît în terminologia pastorală, cît şi în alte domenii lexicale româneşti. Astfel, în ultimii ani ai activităţii sale filologice, S. Puşcariu recunoştea că „în sprijinul părerii că locuitorii autohtoni au continuat şi sub stăpînirea romană felul lor de viaţă, cu deosebire păstoritul, sînt cuvinte ca stînă, brînză, urdă, zer, strungă, căciulă, ş.a., cărora în zadar li s-a căutat pînă acum o etimologie plausibilă şi care sînt după toată probabilitatea relicte din epoca anteromană", fiind „probabil străvechi, rămase din graiul strămoşilor noştri dinainte de romanizare. Aceasta ar fi o dovadă mai mult că păstoritul fusese ocupaţiune preferată şi la traco-daci" ; precum şi „că traco-dacii romanizaţi, după decăderea civilizaţiei romane, s-au întors la ocupaţia predilectă a strămoşilor, la păstorit" 81. Dar nu e probabil că s-ar fi „întors" la păstorit, căci nu au abandonat niciodată cu totul atare ocupaţie care a continuat şi în epoca romană în aceeaşi măsură şi în aceleaşi forme ca şi mai tîrziu în evul mediu. Alţi filologi încă au admis existenţa elementelor autohtone în terminologia pastorală, ca Tiktin, Candrea 32 etc. Adevărat că terminologia în legătură cu viaţa pastorală (ca dealtfel, întreg lexicul românesc) este latină-romanică în partea esenţială, de temelie, obser-vîndu-se încă mai demult că „şi mai mare e numărul cuvintelor latine în legătură cu creşterea animalelor şi viaţa păstorească; ele se referă la cele mai mici 29 Hasdeu, EMR, p. 2595; cf. L. Şăineanu, InflOr, I, p. CCLXIII —IV, cu interesante elemente lexicale ilustrînd stratificaţiile lingvistice în terminologia pastorală. 30 O. Densusianu, ALP, I, 89 — 94. în consecinţă, O.D. a formulat o bizară teorie lipsită de temei documentar asupra ,,migraţiilor păstoreşti" în spaţiul trac şi illyric: „din Italia şi din alte provincii romane au venit desigur mulţi ciobani la noi, cari erau ostili ciobanilor streini traci sau illyri şi n-au acceptat în vocabularul lor termeni dela illyri atestaţi în albaneză, nici de la traci, de cari n-aveau nevoie şi aveau tradiţia lor păstorească şi un sentiment de superioritate ..." (ALP, I, p. 92 — 93) ; încît „este exclus să trăim în iluzia să s-ar descoperi elemente păstoreşti la noi, care ar fi moştenite dela traci sau illyri" (p. 94). în schimb am avea (după O.D.) cuvinte păstoreşti pecenege (baciu), iraniene (brînză, stînă), turceşti (urdă, cîrlan) etc, elemente lexicale indo-europene şi în majoritate traco-dace (dacă nu şi eventual deopotrivă illyre), adică tocmai faptul contestat consecvent de eminentul filolog şi critic literar bucureştean, care cunoştea chiar şi .....sentimentele de superioritate" ale ciobanilor „italici". 31 Puşcariu, DR, VIII, p. 298; Revista Fundaţiilor (Bucureşti), IV, mai 1937, p. 304; LR, I, p. 352. 32 Tiktin, DictRG, p. 1795 zăr, brînză, urdă, zară; Candrea, DEnc, p. 1457 zăr. spre'evul mediu şi renaştere 217 amănunte ale acestor ocupaţii" 33. Alături stă cealaltă categorie de elemente lexicale vechi, a căror realitate şi valoare istorică nu apărea tot atît de evidentă şi semnificativă, dar pe care cercetarea noastră comparativă le-a scos la lumină, întărind pe deplin intuiţia lui Hasdeu şi a altora despre vechimea preromană a unora din cuvintele „pastorale", — ce nu este deloc vreo „iluzie" filologică (cum pretindea Densusianu), ci o realitate lingvistică şi social-istorică uşor controlabilă. Elementele de acest fel nu sînt numai „trei-patru", ci mai multe, iar caracterul lor pregnant autohton şi indo-european se evidenţiază nu numai „prin excludere", ci prin criteriile pozitive oferite de mijloacele interne româneşti şi comparatistice. Termenii pastorali cu caracter general şi moşteniţi (intraţi în latina-romanică) din substrat sînt: nume de animale, mînz, das, cîrlan, vătuiu, ţap ; paraziţi, boli etc. gheară, grapiţă, strepede, gălbează, grumăzare, balegă. Destul de numeroase sînt apelativele de animale sălbatice (p. 244). între lucrurile privind organizarea şi utilajul păstoresc, de origine autohtonă sînt: baciu, ţarc, strungă ; stînă ră-mîne dubios (autohton ori slav) ; apoi bască, cîrlig, cată, ghioagă etc. Mai numeroase şi mai importante sînt elementele privind derivatele laptelui, a cărui terminologie este o probă sigură şi evidentă că această ramură a economiei rurale a fost în cel mai mic grad influenţată de stăpînirea romană în zona carpato-bal-canică ; elementele autohtone echivalează aproape numeric cu cele latineşti, — ceea ce evident nu este cazul în nici un alt capitol al lexicului nostru. Astfel, alături de lat. lapte (lacte-), unt (unctum), caş (caseus), cor astă (*colastra), chiag (*clagum), mulge (mulgere), strecura (*extracolare) etc, avem autohtonele : ştrăghiatâ, marcat, brînză, zăr, zară, urdă şi adj. searbăd (întrebuinţat mai ales în legătură cu laptele); nu lipsesc nici elementele slave: janţ (jintui, jintiţâ) 34 şi smîntînă (groştior), dovezi ale influenţei slavone. Conservarea elementelor autohtone se explică prin practica „industriei" casnice a laptelui, străveche în forme şi terminologie. Principalul produs al vitelor (vaci, oi, capre), laptele formează un aliment de căpetenie al ţăranului român, mare crescător de animale în prezent ca şi în trecutul recent sau mai îndepărtat. Nu este inutilă o scurtă schiţă asupra prelucrării laptelui în formele tradiţionale, fără a se urmări întocmirea unui „tratat de lactificatie" ce nu îsi are locul si nu este necesar aici; sînt cîteva date elementare (cf. PăstRom, p. 197—208) strict necesare pentru a se înţelege valoarea noţiunilor şi cuvintelor, deci elementele de continuitate în economia agrară, în structurile social-economice ale comunităţii populare românofone. Daptele de vacă, dacă nu se consumă în stare naturală (fiert sau nefiert), se extrage din el smîntînă, care dă untul şi partea apătoasă zaţul, numit zară, ori se încheagă pentru a obţine brînză; brînză de vacă este mult mai slabă, lipsită de grăsimi şi mai puţin gustoasă decît cea de oaie. Daptele de oi, însă, aproape regulat se prelucrează pentru obţinerea derivatelor ce se pot conserva mai multă vreme şi transporta uşor: caşul, brînză şi urda. în rezumat, prelucrarea laptelui de oaie comportă următoarele operaţiuni (date mai amănunţite la fiecare cuvînt explicat mai jos: ştrăghiatâ, marcat, brînză, zăr, zară, urdă) : muls în găleţi, laptele este strecurat (de impurităţi frecvente la mulgere) şi adunat într-un vas mare (budacă, închegătoare, covată, ciubăr etc) aşezat în apropierea focului, în orice caz la căldură; se toarnă apoi o cantitate corespunzătoare de materie coagulantă : chiag, — element esenţial 33 Puşcariu, LR, I, p. 330-331. 31 E. Petrovici, StUn, Philol., 1960, p. 7-12. 218 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I în lactificaţie şi care e făcut de ţărani din şi în stomacul de animale (rînză) : miei, iezi, viţei ori porci 35. Sub acţiunea fermenţilor din chiag, laptele începe a se închega, devenind mai consistent, aproape ca gelatina, de sus pînă jos; întreaga masă relativ consistentă se numeşte ştrăghiatâ, din care se izolează partea solidă (caşul) şi se prepară brînză ; lichidul rămas, zarul se pune la fiert în căldare spre a obţine a doua brînză, numită urdă. Prelucrarea şi produsele laptelui sînt, cum s-a observat demult, o străveche specialitate a gospodarilor români, cu reputaţie „internaţională" încă din evul mediu, cum o dovedeşte pătrunderea unor termeni lexicali ca brînză, zăr, urdă, ca si baciu, tare, strungă etc. si nume de animale, în multe limbi vecine (supra, cap. V 5). ' 4. CONVIEŢUIREA ROMÂNILOR CU SLAVII Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul poporului român, acel dificil în aparenţă iremediabil hiatus lipsit aproape complet de documentele scrise (cu puţine materiale arheologice) al perioadei medievale (a doua jumătate a mileniului I), de formare şi închegare a comunităţii populare româneşti (românofone), cercetarea comparativă şi larga dezbatere în jurul materialului documentar, mai ales lingvistic-toponomastic, au stabilit cîteva puncte preţioase şi foarte verosimile ce este util şi necesar a reproduce pe scurt, fără a putea expune demonstraţii detaliate care ar ieşi din cadrul şi competenţa prezentei cercetări. în perspectiva condiţiilor sociale-politice şi economice (sigure ori foarte probabile) şi în funcţie de triburile trecătoare ori stăpînitoare (mai ales slave) în spaţiul carpato-balcanic, s-au fixat cîteva criterii cu privire la situaţia populaţiei de limbă romanică-românească, a felului ei de viaţă (în arparenţă „enigmatic"), ce se pot rezuma la următoarele 36. In prima etapă, după evacuarea provinciei Dacia (a. 271/3), s-a produs „dispariţia completă a oraşelor şi a aşezărilor mai mari din văi datorită trecerii pe aici (după descompunerea stăpînirii hunice) a cetelor de războinici compuse din diferitele SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 219 55 Acest ferment se prepară astfel: la tăierea mieilor, iezilor sau viţeilor sugari (numiţi rînzari care n-au început încă să pască) se ia stomacul (rînza) şi se umple cu lapte (cam 0,5 kg) sărat, eventual puţin spirt; legată la gură, punga este atîrnată la aer, cam două săptămîni, timp în care se coagulează întregul conţinut, scăzînd la jumătate şi devenind un fel de caş alb-cenuşiu. Se păstrează astfel „în rînză", din care, la închegarea laptelui proaspăt muls, se ia o cantitate mică ce se dizolvă în apă călină (ca drojdia pentru aluatul de pîine), se pune într-o sticlă de unde se toarnă cantitatea necesară la fiecare închegare. Acest fel de preparare a chiagului se practică de ex. în Ţara Haţegului, unde chiagul se face chiar şi din stomacul de miel, ied sau viţel mai mare (după ce a mîncat iarbă sau fîn) : e curăţit şi umplut cu corastă (ce conţine mulţi fermenţi), lapte, sare etc. în alte zone (de ex. Turda) se prepară chiagul în stomacul de porc, partea numită „babă" sau „chiag" (rînza mică), spălată şi întoarsă pe dos, umplută cu un amestec de: membranele gastrice (peliţele) rase din interiorul stomacului de porc (rînza mare), tocate mărunt, adaus de făină de mălai, miez de pîine sfărîmat, puţină brînză, sare multă, piatră acră, eventual şi moare de varză ; din atare amestec diluat se obţine un lichid de circa 1 kg greutate, introdus în punga scoasă din porc („chiag" sau „rînză mică") ; legată şi atîrnată la grindă, deasupra sobei, această pungă se usucă pînă în vara următoare, rămînînd cu oarecare consistenţă. Pentru închegarea laptelui se ia cîte un miez cît o alună sau nucă, se disolvă într-un vas mic cu apă caldă, care e strecurată. — Din cauză că se prepară şi se conservă în rînza animalelor (care este o foarte bună pungă, sac mic), materia coagulantă, chiagul, a primit numele acestui recipient şi organ, în dialectul aromân, în limbile slave de nord (care au cuvîutul din română) şi în albaneză (v. apelativul rînză în repertoriul lexical, partea II). 36 Cf. supra, p. 195, 203. populaţii în solda lui Attila. în urma acestor hoarde au rămas numai ruine fumegînde şi o populaţie sărăcită, fugită prin munţi şi văgăuni, care n-a mai îndrăznit să întemeieze sate în locurile deschise, expuse năvălirilor, ci a trăit în cătune risipite prin poieni şi păşuni alpine, obişnuindu-se să umble cu turmele pe plaiurile munţilor, evitînd drumul primejdios din văi. Sub oblăduirea relativ blîndă a gepizilor, romanicii vor fi încercat o coborîre din munţi în văile mănoase, dar ocupaţia slavă, întinzîndu-se cam în acelaşi timp (la cea 600) atît asupra teritoriilor romanizate de la nord de Dunăre, cît şi asupra celor din sudul marelui fluviu, a alungat populaţia romanică, pentru multe secole de-a rîndnl, din şesuri şi din văi largi, în văile înguste la munte, în poieni şi platouri. Locurile bune pentru agricultură au încăput pe rminile cuceritorilor slavi" (E. Petrovici, Transilvania, LXXIII 1942, p. 865). ,,. . . pe la anul 600 se revarsă peste toată romanitatea dunăreană dela Porolissum (Sălaj) pînă la Scupi (Skoplje) puhoiul slav. Este o singură seminţie, a sloveni lor — strămoşii noştri îi numeau „Schei", care din nordul Transilvaniei, peste Banat, Oltenia, Muntenia, Bulgaria, Macedonia, Albania şi Grecia pînă în Pelopones, ard şi dărîmă[?] oraşele şi satele, ocupă toate şesurile, toate văile bune pentru agricultură, alungind pe autohtoni din nou în poienile codrilor, prin văgăuni ascunse şi pe plaiurile înalte ale munţilor sau, de ex. în Grecia, în oraşele de pe coasta mării apărate de flota imperiului" (Petrovici, Transilvania, LXXIV 1943, p. 9). Natura, dimensiunile şi semnificaţia puternicului element slavon, a componentei sale lingvistice, culturale şi social-etnice în structura limbii şi a comunităţii populare româneşti (cuvinte şi sufixe în limbă; toponimia, antroponimia veche şi formele de organizare bisericească, politică etc), datînd din perioada convieţuirii şi amestecului cu populaţiile slave în zona carpato-balcanică şi dunăreană au fost demult sesizate de istorici şi filologi; această etapă obscură, lipsită de documente scrise, a convieţuirii (simbioza) slavo-română în Dacia carpatică (analogă la sudul Dunării), cînd s-a produs procesul de sinteză etnic--socială şi de încrucişare lingvistică, a fost fără îndoială decisivă în fenomenul etnogenezei române. „Viaţa în comun a românilor şi a slavilor la periferia cîmpiilor şi a depresiunilor şi în văile ce pătrund în masivele muntoase trebuie să ne-o imaginăm astfel: slavii trăiau mai mult din plugărie, în timp ce românii se îndeletniceau de preferinţă cu creşterea vitelor. Cei dintîi locuiau mai ales la sate aşezate prin văi, la poalele munţilor, într-un fel de centre economice, politice şi religioase ce poartă de obiceiu nume slave : Clopotiva, Sălişte, Seghişte etc, etc. Populaţia românească trăia dispersată — la fel ca azi în regiunile muntoase — în cătune şi locuinţe izolate. Cu prilejul cuceririi Transilvaniei de către unguri, cari practicau creşterea extensivă a vitelor, slavo-românii din basinuri şi din cîmpii au fost împinşi spre periferia basinurilor, unde datorită prepon-. . derenţei elementului muntenesc român, ea a câştigat un caracter român-slav şi în curînd curat românesc. — în sfîrşit trebuie să se ţină seamă de faptul că ungurii au ocupat mari întinderi de pămînt fără să fie prea numeroşi. Cînd agricultura începe a se des-volta în sec. XIII—XIV, descendenţii cuceritorilor unguri care s-au mulţumit cu o pătură subţire de servitori („Dienerschicht") pentru paza turmelor lor, au trebuit să recruteze mîna de lucru agricolă printre muntenii români. Acest fapt explică întemeierea atîtor sate în sec. XIV în văile mai largi şi în basinele Transilvaniei, sate care poartă adesea numele unei aşezări sau un nume topic provenit dela cuceritori" (Petrovici, Revue de Transylvanie, X 1944, p. 81—82) 37. 37 Cf. E. Petrovici, Toponymie el histoire, în RovRHist, IV 1965, p. 3—13, de ex. p. 10 „i, etait sans doute minime le nombre des feodaux inagyars qui ont donne aux XIV® et XVe siecles aux villages de Maramureş aussi des noms liongrois (Berbeşti — Barbfalva, Călineşti — Kalanfalva etc), Barbu, Bud, Călin, Crăciun, Dragomir, Ciula, Nan; ces noms d'origine slave dans leur grande majorite se retrouvent egalement dans d'autres provinces roumaines (en France, au moyen âge, la plupart des noms de personnes etaient d'origine germanique). Le nombre des noms communs d'origine slave, qui ont servi aux Roumains â la creation des toponymes, est considerable. Cest ce qui explique l'aspect si slave de la toponymie roumaine et qui a determine certains chercheurs â commettre l'erreur methodologique de considerer comme slaves de tels toponymes. Les createurs (die Namengeber) de ces noms de lieux ont ete en realite des Roumains (etc.)" (p. 11 — 12); DR, X 1943, p. 266; infra, nota 50; SprThrD, p. 201 ş.a. 220 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I Cu deosebire importantă şi semnificativă din punct de vedere social-eco-nomic şi istoric este influenţa exercitată de slavi asupra populaţiei românofone în dezvoltarea agriculturii, cum se oglindeşte în terminologia respectivă : „tot de la slavi au învăţat păstorii şi plugarii români care la început erau numai munteni, agricultura mai intensivă la şes, lucru dovedit prin mulţimea termenilor agricoli de origine slavă: plug, brazdă, ovăs, pleavă, stog, claie, răzor, coasă ş.a. Dacă românii ar fi venit ca păstori nomazi îu sec. al XllI-lea în Transilvania şi ar fi devenit agricultori abia în sec. XIV şi XV, pe pă-mînturile nobililor unguri, cum pretind unii istorici, atunci terminologia agricolă a românilor ardeleni ar trebui să fie de obîrşie ungurească, nu slavă" (Petrovici, Transilvania, DXXIV 1943, p. 11). In realitate, elementele slave reprezintă numai o parte din terminologia agriculturii, care (în chip firesc şi necesar) a constituit o îndeletnicire străveche şi permanentă a populaţiei româneşti, în deplină continuitate din perioada veche pînă în zilele noastre, cum rezultă din terminologia latină (unelte, cereale, activităţi şi munci agricole etc.) şi cele cîteva elemente preromane-autohtone ale acestei ocupaţii, „pe care numai aşa ar fi putut-o păstra, dacă presupunem o continuitate neîntreruptă a acestei îndeletniciri la poporul nostru. De origine latină este terminologia principală cu privire la pămîntul cultivat, cerealele întrebuinţate şi cuvintele ce exprimă cele mai de seamă acţiuni în legătură cu agricultura" S8. în perioada coexistenţei româno-slave, aproximativ între sec. VI/VII şi XI/XII, pe întreg teritoriul de romanizare al Daciei, Moesiei şi Traciei (eventual Dalmaţiei), s-a produs „încrucişarea de limbă", adică influenţarea deosebit de intensă şi adîncă a limbii romanice-române din partea limbii slave : ... încrucişările (sau cu alt termen contacte) întîmplate în cursul istoriei limbii române, dintre care cele mai importante şi hotărîtoare au fost cea care a avut loc între latina populară şi graiurile trace ale dacilor, geţilor şi misilor şi, a doua, cea dintre limba romanică pe cale de a deveni românească şi graiurile slave din Dacia şi Misia (Moesia)" 39. între cele două mari „încrucişări" (admise de eminentul slavist clujean) există însă o deosebire esenţială, necesar a fi relevată: în primul caz s-a petrecut înlocuirea (substituirea) graiurilor autohtone (preromane) traco-getice prin limba latină-romanică (supra, p. 143), cînd latina, înlocuind idiomurile precedente, a preluat o sumedenie de cuvinte ; în ai doilea caz, limba romanică-românească a fost influenţată puternic de slavă, s-a impregnat cu o mulţime de cuvinte şi elemente sufixale importante luate din partea slavilor dominanţi, cei mai mulţi integraţi prin asimilare în masele românofone. Azi este absolut evident (cum a stabilit în ultimă instanţă acelaşi slavist) că în Transilvania „a existat o simbioză slavo-română înaintea venirii ungurilor, căci altfel românii veniţi abia în sec. XII sau XIII ar fi împrumutat toponimele dela unguri care aveau un prestigiu deosebit ca popor stăpînitor şi nu dela slavii sporadici, pe cale de a dispărea, lipsiţi de orice prestigiu (de ex. Kukullo turco-ung. — Tîrnava slav, Fehervăr ung. — . Bălgrad slav etc.). Pe teritoriul Transilvaniei trebuie presupusă o conţi- 38 R. Vuia, Transilvania, 1943, p. 28; cf. W. Domasclike, JB, XXI-XXV 1919, p. 137-141 „Ackerbau, Feldfriichte, Kultur der Getreidegrâser, Gemuse und Futterpflanzen, Obstbau, Wein-bau", supra, p. 213. 39 E. Petrovici, Lucrările sesiunii generale ştiinţifice din 21 — 25 martie 1951, Academia R.P.R., Bucureşti, 1951, p. 34. SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 221 nuitate slavo-română din sec. VI pînă azi" 40. în privinţa convieţuirii şi sintezei româno-slave în sec. VII—XI, pe lîngă faptele semnalate (supra, p. 218), este util a releva constatarea că „cele mai vechi şi numeroase elemente slave ale limbii române n-au putut fi împrumutate decît de la slavii daco-moe-sici, nu de la cei aşezaţi în părţile de miazăzi ale Peninsulei Balcanice, la sud de Munţii Haemus, unde prestigiul limbii şi al culturii greceşti a împiedicat romanizarea, şi nici de la cei diu centrul şi vestul Peninsulei, ale căror graiuri prezintă fonetisme deosebite de acela al elementelor slave ale limbii române" 41. Influenţa slavă asupra limbii române s-a exercitat în două mari etape (faze) : a) faza veche (înainte de întemeierea principatelor române) prin relaţiile directe dintre români şi slavi, a convieţuirii şi a interdependenţei lor social-etnice şi economice ; b) influenţa cultural-bisericească (limba slavonă în administraţia, diplomaţia Ţărilor române şi în biserică ; relaţii cultural-politice între români şi slavii învecinaţi). începutul influenţei slave era plasat între sec. V e.n. (O. Densusianu) şi sec. XI (I. Bărbulescu); dar recenta cercetare a unui slavist clujean a stabilit cîteva elemente importante, într-o teză originală şi ingenioasă privind „vechimea relaţiilor lingvistice slavo-române" 4a, care nu au putut să înceapă înainte de sec. IX: „începutul pătrunderii elementelor slave în limba română este posterior apariţiei vocalei o (a) în sistemul vocalic slav, dat fiindă împrumuturile româneşti (din toate patru dialectele) prezintă numai stadiul o, nu şi stadiul anterior a (fost a scurt) : bob, bogat, clocoti etc: sl. bobii, bogaţii, klokotiti" (CercLg, XIV, p. 25). Alte cuvinte româneşti (ca schiau, jupîn, stăpîn) presupun un a în slavă, iar „evoluţia grupurilor (t)art, (t)alt, tert, tclt prin metateză în limbile slave de sud (ca si în cele de vest), prefacere care era încă în curs la începutul sec. IX-lea. Cum împrumuturile româneşti prezintă stadiul slav mai nou, cu metateză (dr., ar. brazdă, grădină, dr. grajd(i), ogradă, prag, rnlădiţă etc. ; cf. big. brazda, gradina, grazdi, ograda, prag, mladica; la fel topon. : Bălgrad, Zlatna, Zlaşti, Breazova ş.a.), înseamnă că ele nu pot fi anterioare secolului 40 Cf. nota 37. 41 Ist României, I, p. 793 (E. Petrovici). Despre limba slavă din Dacia: A. Rosetti, Slavo-romanica, în SCL, XII 1961, p. 91—94, — cu riposta lui S. B. Bernstein, A existat oare o limbă aparte daco-slavă?, în SCL, XIII 1962, p. 147-152. E ştiut şi s-a relevat (între alţii la 1939 de S. Puşcariu) că „dintre toate popoarele conlocuitoare, slavii au exercitat asupra noastră cea mai masivă şi îndelungată influenţă. Vocabularul nostru e atît de împănat cu împrumuturi slave, încît din pricina lor, limba română se deosebeşte mult de celelalte limbi neolatine", I. Pătruţ, Studii de limba română si slavistică, Cluj, Editura Dacia, 1974, p. 100 ; această valoroasă monografie filo-logic-lingvistică grupează o suită de studii slavo-române de importanţă fundamentală: locul clementului slav în structura limbii române, vechimea relaţiilor lingvistice slavo-române etc. (p. 91 — 160) pentru problema formării şi încbeerii procesului de cristalizare a limbii latino-romanice-româneşti in raport cu elementul-adstrat slav. Dintre constatările eminentului slavist clujean sînt de reţinut între altele: „porniţi spre sud, din nord de Carpaţi, slavii care au coborît pe la est de munţi, au trecut în masă Dunărea în imperiul roman, invadînd întreaga Peninsulă Balcanică (inclusiv Grecia), înjghebînd încă în veacul al Vll-lea formaţii statale şi formînd împreună cu bulgarii turci primul stat bulgar ... La nord de Dunăre, unde s-a format grosul poporului român, numărul slavilor rămaşi trebuie să fi fost redus, deci relaţiile româno-slave au fost, aici, slabe. . . . Influenţa slavă asupra limbii române a început numai prin veacurile IX—X-lea, deci după procesul de transformare a latinei carpato-dunărene într-o limbă distinctă de celelalte limbi romanice. Teza conform căreia elementul slav constituie un factor determinant în însuşi procesul formării limbii române (deci că limba română s-a format şi cristalizat numai în urma influentei slave) nu poate fi acceptată" (p. 113-115). 42 I. Pătruţ, Despre vechimea relaţiilor lingvistice slavo-române, în CercLg, XIV 1969, p. 23 — 29 (versiunea rusească în RomSl, XVI 1968, p. 23 — 29) = Studii de limba română şi slavistică, p. 101 — 123; Despre durata şi structura dialectală a limbii slave comune, în CercLg, XXI 1976, p. 183 — 187; P. Olteanu, G. Mihăilă, L. Djamo-Diaconiţă, E. Vrabie, E. Linţa, O. Stoicovici, il. Mitu, Slava veche si slavona românească. Bucureşti, 1975, 463 p. (prezentată în CercLg, XXI 1976 p. 246-248). 222 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I al IX-lea (ibid. p. 26). „Ierii slabi nu sînt reprezentaţi prin nici un sunet în română: v. big. sîcvada, suvetu, pivînica, ko&nica > rom. sfadă, sfat, pivniţă, coşniţă. Acest fapt trebuie interpretat ca o dovadă că elementele care au avut ieri slabi prezintă în limba română un fonetism posterior dispariţiei acestor vocale (cea. sec. X-lea). Spre aceeaşi concluzie ne îndreaptă şi ierii tari, care apar vocalizaţi: dobitoc, vîrtop, coteţ, temniţă: v. big. dobytuku, vrutupu, kotîcî, tîmînica. Prin urmare nu există argumente de natură lingvistică prin care să se poată dovedi că influenţa slavă asupra limbii române este anterioară secolului al IX-lea. Ţinînd seama însă de tratamentul ierilor, credem că elementele slave au început să intre în limba română mai ales în sec. X-lea. Faptul că şi în dialectele sud-dunărene împrumuturile vechi de origine slavă (unele comune în cîteva dintre dialecte) au, în general, acelaşi fonetism impune ca limită superioară (adică data ante quem) a începutului influenţei slave sfîrşitului perioadei limbii române comune" (ibid., p. 27). „Influenţa slavă asupra limbii române a început numai prin sec. IX-lea, deci după procesul de transformare a latinei dunărene într-o limbă distinctă de celelalte limbi romanice. Teza conform căreia elementul slav constituie un factor determinant în însuşi procesul de formare a limbii române, deci că limba română s-a format şi cristalizat numai în urma influenţei slave nu o putem accepta" (ibid., p. 29). Cum s-a admis îndeobşte, influenţa slavă asupra teritoriului şi populaţiei româneşti a fost îndelungată şi adîncă, mult mai puternică şi durabilă decît va fi fost cea germanică (gotică, gepidă etc.) ori cumano-pecenegă ; urmele ei durabile şi vizibile în limba, toponimia şi antroponimia românilor arată că în perioada slavo-română s-a produs o parţială slavizare a întregului teritoriu de romanizare din zona carpato-balcanică, în cadrul căruia avea loc procesul etnogenezei românilor. Iată opinia unui eminent slavist citat: „Slavizarea Daciei traiane, ca şi a teritoriilor limitrofe de la sud la Dunăre — Moesia Inferior, Dacia (Aureliană), Dardania, Moesia Superior — a fost aproape completă. Aici au căzut în mîinile năvălitorilor toate oraşele (la nord de Dunăre ele dispăruseră mai înainte, după a. 271), toate şesurile şi văile mai largi, ba chiar şi văile mai ferite, din munţi. S-au menţinut neslavizaţi numai romanicii împinşi de valurile slave în văile cele mai înalte şi pe plaiurile munţilor, unde au trăit mai cu seamă din păstorit" 43. După cîteva secole de viaţă latentă (acel „hiatus istoric" românesc din sec. VII —XI) elementele etnice de limbă romanică-românească (vechii „daco-romani") s-au ridicat din treapta inferioară a formelor economice şi social-politice la un rol preponderent, datorită în primul rînd vitalităţii lor etnice: , .slavii aceştia — strămoşii bulgarilor de azi — au fost se vede mai slabi, mai puţin numeroşi în cele două extremităţi ale teritoriului pe care l-au ocupat, extremitatea sudică (Grecia) şi nordică (Dacia). Ince-pînd din sec. VIII, slavii pierd cu încetul teren în Grecia, iar în Dacia (în amalgamul etnic slavo-romanic) au numericeşte o importanţă mereu mai mică. în Grecia, regrecizarea s-a făcut din oraşele mai mari de pe coasta de răsărit spre interior şi apus ; în Dacia, reromanizarea s-a prezentat ca o coborîre centripetă din cununa de munţi spre interiorul Transilvaniei şi centrifugă, spre şesurile şi podişurile care înconjoară cetatea muntoasă a Daciei. La venirea ungurilor, românii erau coborîţi în văile Transilvaniei şi erau de pe atunci în majoritate, căci anonimul notar al regelui Bela îi aminteşte întîi pe români: Blasii et Sclavi" ii. Importanţa deosebită a elementului slav în procesul de închegare definitivă şi stabilizare a comunităţii social-etnice, lingvistice şi culturale a poporului român (populaţia românofonă) va rezulta cu mai multă claritate şi amploare din studiul integral şi interpretarea critică a materialului lingvistic-cultural 43 F. Petrovici, DR, X, p. 265. Cf. H. Koch, în Die Keue Propylăen-Weltgeschichle, Berlin, 1940, p. 505 : slavii aşezaţi în Dacia au întîlnit aici rezistenţa autohtonilor traco-daci, la care s-au adăugat resturi de goţi, şi a coloniştilor romani „die teils seit dem zweiten Jhrh. im Lande gewe-sen waren, teils unter bulgarisch-slavischen Druck jenseits der Donau nach Norden gepresst wurden und dort auf Almen und Hăngen ein unstetes, aber eben dadurch unangreifbares Hirtenleben fiihrten". 44 Petrovici, DR, X, p. 266, Cf. Iordan, NumeL, p. VIII ,,să se noteze şi amănuntul că în sec. VI Muntenia era numită Sclavenia (DR, X, p. 377), probă că era considerată de contemporani ca o ţară slavă"; Elementele traco-getice în Imp.Rom. şi Byzant. (1976), p. 155, 164—166. SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 223 slav cuprins în limba vie, în topo- şi antroponimia românilor, raportîndu-1 la factorii de bază, iniţiali: fondul autohton traco-dacic şi componenta romană. Materialul arheologic al epocii slavo-române şi aparţinînd populaţiilor slave în teritoriul Transilvaniei şi în zonele extracarpatice din România a început să fie identificat şi studiat abia în ultima vreme ; valoarea lui documentară şi semnificaţia social-istorică (deşi prezintă unele obscurităţi şi multe echi-vocuri, fireşti la orice începuturi) este considerabilă 46; ea va fi amplificată şi mai precis conturată prin cercetările adîncite şi minuţioase de teren, prin noi săpături şi descoperiri, ca şi prin studiul comparativ mai aprofundat şi circum-stanţiat al materialului cunoscut anterior şi clasificat ori considerat greşit ca fiind de altă provenienţă pînă acum. Cercetările viitoare, avînd azi alte perspective cu mijloace superioare, vor stabili şi mai precis elementele lingvistice, etnic-sociale şi ale culturii materiale autohtone (traco-dace), romane (romanice) şi slave, elucidînd astfel partea ce revine fiecăreia din aceste trei componente principale în procesul etnogenezei românilor. Prin cele două mari etape ale epocii romane şi ale celei slave, care au adus modificări profunde nu numai în aspectul cultural şi material, în cel social-po-litic, dar şi în structura etnic-biologică, se explică transformările structurale în romanitatea sud-est-europeană: trecerea vechiului fond etnic-social şi de limbă traco-dacic (indo-european) în curs de două milenii (cu numeroase şi chiar substanţiale amestecuri, transformări şi adaosuri) la comunitatea populară românească (românofonă) de azi. 5. TEORIA „IMIGRAŢIOLVISTĂ" Privite în lumina materialelor documentare lingvistice şi istorico-arheolo-gice analizate şi parţial reconsiderate mai sus, argumentele (din care aprioric unele nu erau complet lipsite de valoare ştiinţifică) aduse de unii pentru a 45 Bibliografia principală asupra arheologiei slave (cu indicaţii mai ample) : C. Daicoviciu, AISC, IV, p. 180—185 (materiale arheologice slave în Dacia); K. Horedt, Ceramica slavă în Transilvania, în SCIV, II/2, 1951, p. 189 — 218; Zeligrad—Blandiana (Beitrăge zur Geschichte Siebenbiirgens im 9. —10. Jhrh.), în Untersuchungen zur Frilhgeschichte Siebenbiirgens, Bucureşti, 1958, p. 112—137; M. Petrescu-Dîmboviţa, Slovenskd Archaeologia, VI/1 1958, p. 210 — 221 (aşezările slave în Moldova); A. Dankanits — St. Ferenczi, MatArh, VI 1959, p. 605 — 615 (săpături la Ciumbrud, jud. Alba); Probleme de Muzeografie, Cluj, 1960, p. 242 — 249; M. Macrea, Necropola slavă dela Someşeni, în Dacia, II 1958 [1959], p. 351 — 370 şi MatArh, V 1959, p. 517-523 ; M. Comşa-Chişvasi, Slavii, în ÎstRomâniei, I (1960), p. 728 — 755; Slaves et autochtones sur le territoire de la Roumanie, în Atti VI Congr. intemaz. delle scienze preistoriche e protostor. Sezioni V —VIII, 1966, p. 162—166; Apulum, XII 1974, p. 300 — 318 (situaţia la Dunărea de Jos în sec. VI —VII) ; Eug. Zaharia, Săpăturile la Dridu (Contribuţie la arheologia şi istoria perioadei de formare a poporului român), Bucureşti, 1967, 270 p. ; I. Nestor, Continuitate în istoria formării poporului român, in Magazin Istoric (Bucureşti), III 1969, nr. 5 (25), p. 2-7, nr. 6 (27), p. 24-27, cu concluzia (p. 27) „toate faptele şi indiciile amintite aici ne recomandă să părăsim unele obişnuinţe de gîndire după care orice prezenţă (semnalată pe orice cale în teritoriul ţării noastre) trebuie să fie neapărat străini, romanicii sau românii, admişi generos — dar vai! doar abstract — pe baza „teoriei" continuităţii, urmînd eventual a fi căutaţi (dar e curios că nimeni, din cei ce gîndesc aşa, nu-i găseşte în mod concret!) prin cine ştie ce locuri inaccesibile sau ascunse (munţi, bălţi, stufărişuri etc). Ce ar fi să admitem că printre vestigiile arheologice din diferite perioade care au ieşit şi ies la iveală în cantităţi uneori impresionante pe teritoriul ţării noastre trebuie să se găsească şi cele, aparţinătoare acelora care la un moment dat vor intra — în urma unui proces etnogenetic dinamic [ ? ] — în istoria acestei părţi a lumii sub numele şi cu înfăţişarea de români?". St. Ferenczi, O descoperire slavă timpurie în Transilvania, în ActaMN, VII 1970, p. 565 — 572. Rapports du IIIe Congres International d'Archeologie Slave (Bratislava 1975), Bratislava, I 1979, 958 p., II 1980, 527 p. 224 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 225 dovedi obîrşia balcanică a întregului popor român de azi şi lipsa de continuitate daco-romană în zona carpatică (supra, p. 160 — 163) îşi pierd complet semnificaţia şi eventuala valoare istorică pozitivă. Este deci oportună şi utilă o scurtă înşirare şi reexaminare a lor, cu răspunsurile corespunzătoare, din care unele au fost date mai demult, parţial sau chiar integral. a) "Extirparea" geto-dacilor şi lipsa unei legături destul de puternic* a romanităţii în acest teritoriu din nordul Dunării inferioare. — S-a văzut la ce se reduce şi din ce interese istoriografice (Şcoala ardeleană, P. Maior) sau politice (Roesler ş.a.) a izvorît ficţiunea propagandistică despre extirparea ori expulzarea populaţiei autohtone daco-getice, arătîndu-se realitatea şi importanţa elementului traco-dacic în cuprinsul provinciei carpatice (supra, p. 168—195). b) Neavînd rădăcini în populaţia autohtonă [a cărei existenţă era contestată ori problematică], românismul n-ar fi putut supravieţui retragerii armatei, oficialităţii şi „romanilor" în sudul Dunării şi nici valurilor de năvăliri barbare. Afirmaţia este prezumpţioasă şi falsă, căci neagă anticipat putinţa ca populaţia autohtonă să se fi romanizat, romanizare ce este însă dovedită de bogăţia excepţională a variatelor urme documentare arătînd intensitatea vieţii romane desfăşurate în această provincie, cu consecinţa firească şi necesară: generalizarea limbii oficiale latine-romanice între autohtoni. Pretinsa evacuare totală a romanilor din Dacia carpatică, afirmată de unii istorici şi cronicari antici, nu află nici o confirmare în materialul arheologic ori epigrafic din sudul Dunării şi nu poate fi admisă în sensul categoric preconizat de Roesler. Chiar imaginată în acest fel, nimic nu dovedeşte că ar fi fost transplantate în Moesia (Dacia Nova) şi elementele autohtone romanizate, care erau de fapt (cum s-a demonstrat) adevăraţii purtători ai romanităţii în Carpaţi şi în Balcani. c) Lipsa de ştiri istorice scrise şi materiale arheologice despre populaţia romanică din nordul Dunării. Atare lipsă (ori raritate) 46 a ştirilor documentare scrise înainte de sec. XII are o explicaţie logică, firească în împrejurările din aceste teritorii şi mai ales în caracterele generale ale vieţii rustice a populaţiei româneşti în epoca medievală ca şi în cea modernă şi chiar contemporană. Nu e de mirare că de ex. în sec. VII —X nu sînt menţionaţi în documente ori cronici românii din Dacia carpatică, lipsind din capul locului documentele scrise privitoare la acest teritoriu 4?. Dar în acelaşi timp, în regiunile centrale din Peninsula Balcanică (unde ar fi trebuit să se formeze poporul român, în acele enigmatice „vetre" din Dacia Nova, Dardania etc), nu se face nici o pomenire de români sau „valahi", cu toate că ştirile documentare privind aceste teritorii nu lipsesc în aceeaşi măsură ca în nordul Dunării. 45 Cf. I. Moga, Dovezile istorice ale continuităţii, în Transilvania (Sibiu), LXXIV 1943, p 14-20. 47 în ce priveşte cunoscutele menţiuni despre populaţia românească din Transilvania în cronica „Notarului anonim al regelui Bel a" este de reţinut concluzia istoriografului medievist citat: „lămuritoare sînt următoarele fapte : Anonymus ştie despre existenţa românilor şi a slavilor în Transilvania, dar nu aminteşte nimic despre secui şi saşi, veniţi în a doua jumătate a veacului XII în această provincie. Deci românii amintiţi de Anonymus erau cel puţin din veacul XI şi începutul sec. XII. Dar acelaşi cronicar anonim pomeneşte nu numai de români, ci de români şi slavi în această provincie. Cum însă pînă în sec. XII slavii au ajuns să fie absorbiţi de români (încît ei nu mai constituiau aici un neam deosebit de cel românesc), e limpede că povestirea lui Anonymus se referă la timpuri mai vechi, cînd convieţuirea românilor cu slavii pe pămîntul Transilvaniei încă n-a ajuns la absorbirea totală a slavilor de către români . . .", I. Moga, Transilvania, 1943, p. 19. Cf. şi IstRomăniei, II (1962), p. 15 — 95. Despre cronicarul anonim al regelui Ungariei şi autenticitatea informaţiilor lui istorice: Gy. Moravcsik, Der ungarische Anonymus iiber die Bulgar en und Griechen, în RESEE, VII 1969, p. "167-174. d) Unitatea limbii române ar presupune un leagăn comun al tuturor dialectelor şi ramurilor populaţiei româneşti în vatra redusă din „triunghiul" Niş — Sofia — Skoplje. Răspunsul la această aserţiune a fost dat de Tomaschek în 1868, arătîndu-se apoi de mulţi cercetători (mai ales filologul Puşcariu) cum unitatea limbii române poate fi înţeleasă numai în sensul că ea s-a format într-un teritoriu continuu, unitar şi cu mare întindere, pe ambele maluri ale Dunării de Jos (supra, p. 149—151). e) Caracterul sudic, mai ales bulgăresc, al elementelor slave ale limbii române, aduse de români în migraţia lor din Bulgaria în Transilvania. în această privinţă s-a observat că limba slavă ce se vorbea în Dacia (şi din care au rămas numele de oameni, locuri şi cuvinte în româneşte), aşa-numita „daco-slavă", avea „caractere fonetice bulgăreşti, după cum arată fonetismul toponimelor române de origine slavă din Transilvania (Banat, Crişana). Daco-slava, ca dialect bulgăresc, prezenta unele particularităţi deosebite de celelalte graiuri bulgăreşti (păstrarea înmuierii protoslave a dentalelor, unele elemente lexicale trecute în româneşte ca zăpadă, omăt, voreţ etc). Avînd în vedere înrudirea apropiată a slavei din Dacia cu cea din Moesia, caracterul bulgăresc al influenţei slave mai vechi asupra limbii române nu poate servi drept dovadă împotriva continuităţii" 48. f) Apartenenţa la cercul greco-bulgăresc a organizaţiilor bisericeşti ale românilor din momentul apariţiei primelor state. Da aceasta s-a răspuns pe scurt! „caracterul oriental şi slav al bisericii daco-românilor nu poate servi ca dovadă a venirii acestora de la sud de Dunăre, căci misionarii slavi au cutreierat, începînd din sec. X, regiunile de la nord de Dunăre (pînă în stepele sarmate), aducînd cu ei liturghia slavă şi terminologia creştină slavonă la populaţiile de aici, deci şi la populaţia slavo-română din Dacia" 49. g) Toponimia antică a Ardealului (de ex. hidronimele Olt, Mureş, Someş) nu prezintă evoluţie fonetică potrivit cu normele limbii române. Faptul evident a fost explicat prin influenţa de limbă şi cultură slavă asupra populaţiei româneşti şi prin nivelul politic, cultural, economic scăzut al purtătorilor romanităţii carpato-balcanice, populaţia slavă fiind dominantă economic, cultural şi politic, care a imprimat numele sau formele slavone întregei toponimii mai vechi a teritoriilor ardelene, ca şi altor ţinuturi româneşti, căci „după decăderea vieţii romane în sud-estul european, strămoşii noştri au trăit în curs de veacuri sub stăpîniri streine şi acest fapt explică, înainte de toate, modificarea radicală în onomastica şi toponimia lor. în nordul Dunării, ca şi în Peninsula Balcanică, românii au adoptat de la stăpînitori numirile topice cu aspectul determinat de graiul acestora uitîndu-le pe cele moştenite" 50. 18 E. Petrovici, DR, X, p. 275-277; Transilvania, LXXIII 1942, p. 874; Revue de Transyl-vams. X 1944, p. 71 — 98; Balcania, VII 1944, p. 465 — 473 (studiu reprodus în culegerea StDialTop, p. 145-151), VIII 1945, p. 228-235; RevRHist, IV, p. 3-13 (supra, nota 37, studiu reprodus cu titlul ..Istoria poporului român oglindită îu toponimie", StDialTop, p. 241—249) ; supra, p. 218 — 223. 49 Petrovici, DR, X, p. 277. 50 Puşcariu, DR, IV, p. 1350. „Se crede că de la slavii care trăiau în văile mai largi au reprimit românii şi numele antice ale rîurilor, fireşte, după ce au suferit schimbările fonetice caracteristice limbilor slave: *Marisiu- > Moriş, Mureş; Alutu- > Olutu, Olt. Dar formele româneşti Mureş, OU, Timiş, Criş, Ampoiu, Impoiţa, Someş pot fi reprezentantele directe ale unor forme antice *Morisiu-, *Oluiu, *Timisiu, *Crisiu, *Ampeiu, *Somisiu- (N. Drăganu)", Petrovici, DR, X, p. 266; Transilvania, 1942, p. 865-867. Cf. şi CercLg, II 1957, p. 263; supra, nota 37; SCIV, VIII, 1957, p. 258 — 259 despre dispariţia toponimiei daco-romane în Dacia carpatică şi transformarea fonetică a celei (păstrate) în Moesia şi Tracia: LbTrD,p. 175-178; SprThrD, p. 197-200; Elementele traco-getice în Imp. Roman şi Byzant. (1976), p. 161 — 166. |5 — Hmogeneza românilor 226 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I h) Elementele de limbă „împrumutate" din albaneză ar dovedi o simbioză albano-română nndeva în centrul Peninsulei Balcanice. Dar cele 70 de cuvinte preromane existente numai în română şi în albaneză s-au dovedit a fi autohtone în româneşte, străvechi şi de origine indo-europeană, foarte probabil traco--dace (supra, p 105—108), la fel ca cele vreo 90—100 care nu există în albaneză (supra, p. 105—117). De o convieţuire a românilor septentrionali cu albanezii (dedusă şi postulată numai din aceste presupuse „înprumuturi" lexicale), indiferent în ce regiuni nu poate fi vorba azi cînd relaţiile vechi lingvistice albano-române sînt elucidate. Prin clarificarea acestei din urmă probleme, a căzut de la sine cel mai important argument invocat de „imigraţionişti" pentru acreditarea ideii că limba şi poporul român s-au format numai în sudul Dunării, în legătură strînsă („simbioză") cu albanezii şi cu bulgarii. Atare ipoteză (pe care unii extremişti au luat-o drept certitudine absolută) trebuie abandonată ca o erezie lipsită de orice fundament ştiinţific şi logică istorică (supra, p. 199). în teritoriile din dreapta Dunării de Jos (Moesia, Tracia, Dardania, poate şi Dalmaţia) s-au format ramurile sudice, balcanice ale populaţiilor de limbă romanică-română, care au fost apoi împinse şi dislocate de migraţia slavă, în timp ce românii septentrionali, formaţi pe întregul teritoriu de romanizare din stînga fluviului în contact cu romanitatea Moesiei, au fost împinşi în regiunile muntoase din arcul carpatic, spre a se revărsa apoi treptat cu multă vigoare spre est şi sud asupra teritoriului deluros şi de şes ocupat de înaintaşii lor geto-daci în perioada dacică şi în cea romană şi asimilînd lent din punct de vedere lingvistic şi etnic--social toate grupurile alogene stabilite aici, începînd cu slavii în evul mediu şi sfîrşind cu ultimele elemente izolate pecenego-cumane, bulgăreşti, turceşti, greceşti, ucrainene, armene etc. în teritoriul muntenesc şi moldovenesc. Alcătuirea lexicală a limbii române prin cele vreo 160 —170 cuvinte autohtone oferă dovada precisă despre continuitatea lingvistică şi etnică a populaţiei româneşti în legătură organică, naturală cu înaintaşii săi autohtoni, anteromani, putînd servi (ca un element documentar de prim rang) pentru elucidarea problemei puse de continuitatea teritorială a românilor în zona Daciei carpatice. în acest sens, sînt necesare, în chip firesc, cercetări mai ample şi aprofundate în viitor, care vor pleca dintr-un adevăr definitiv cîştigat pînă acum : continuitatea etnic-socială şi de limbă intre epoca traco-geto-dacică şi cea romană a Daciei (respectiv a Moesiei şi Traciei, Dalmaţiei etc), cum o dovedeşte lexicul autohton al limbii noastre şi fenomenul înlocuirii (încrucişării) lingvistice petrecute în epoca romană pe toată zona car-pato-balcanică şi danubiană. După aceasta a urmat la un interval de vreo 2—3 secole epoca slavă a Transilvaniei (ca şi a Munteniei, Moldovei etc.) cu simbioza româno-slavă anterioară pătrunderii ungurilor în podişul ardelean. 6. REGRUPAREA SOCIAL-POLITICÂ. OHŞTIILE ŞI SATELE Pentru a explica şi înţelege structura aşezărilor şi comunităţilor româneşti (românofone) din perioada iniţială (la începutul feudalismului) şi apariţia formelor sociale mai complexe (supra, p. 195 ş.a.), în legătură cu lipsa toponimiei vechi de formă fonetică romanică-românească şi cu pretinsul „nomadism păstoresc de munte" (formula E. Petrovici, Cluj) dedus din atare lipsă, sînt edificatoare concluziile istoriografiei româneşti (mai ales din ultimele decenii) SPRE EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE 227 formulate de către eminentul istoric şi slavist bucureştean Petre P. Panaitescu, 51 rezumate în prealabil la 1958 într-o dezbatere publică la Academie S2, iar apoi într-un volum monografic care este una din cele mai valoroase lucrări asupra societăţii româneşti în epoca feudalismului 53. Din această lucrare fundamentală se cuvine şi este necesar a reproduce cîteva pasaje mai semnificative şi concludente pentru dezvoltarea societăţii româneşti (la începuturile ei „românofone") în teritoriile din stînga Dunării de Jos, unde s-au format cele trei Ţări române : „Cele şase veacuri din istoria poporului român, cu încetarea stăpînirii imperiului sclavagist în Dacia pînă la începuturile orînduirii feudale, sînt pentru societatea din această ţară o perioadă a predominării obştii lor ţărăneşti libere. Dacii au trăit în obşti care pe încetul s-au transformat din comunităţi gentilice în obşti teritoriale. Stăpînirea romană sclavagistă, care s-a întins numai peste o parte a triburilor geto-dace, s-a suprapus obştilor, dar timpul scurt şi condiţiile speciale ale stăpînilor coloniilor militare într-o provincie de graniţă nu au putut îngădui destrămarea obştilor. Istoriografia marxistă a arătat foarte bine cum transformarea obştii gentilice în obşte ţărănească, teritorială (vicinală) s-a produs şi acolo unde vechile obşti au fost supuse temporar stăpînilor de sclavi. Cînd stăpînirea sclavagistă s-a retras ori a căzut, sclavii au trecut în rîndul ţăranilor liberi, au intrat în comunitate, 'ceea ce a turburat organizaţia colectivelor de producţie, care în trecut se bazau exclusiv pe legături, de rudenie' (A. I. Perşiţ). în acest chip, înlăturarea sclaviei în Dacia după retragerea stăpînirii romane a contribuit la desvoltarea relaţiilor de obşte vicinală în care colectivul de muncă înlocuieşte relaţiile de sînge (gentilice). în atare condiţii, pe teritoriul ţării noastre s-a produs o trecere directă, pe cale economică de la organizaţia obştilor la feudalism. Fenomenul nu este singular; el se întîlneşte în istoria popoarelor slave şi a celor germanice rămase în afara Imperiului roman sau chiar în alte provincii ale lui de margine. . .. Socotim că în Dacia acest proces de transformare, care se întinde pe un răstimp de mai multe secole, a început încă din preajma cuceririi romane; a fost apoi favorizat şi grăbit de desfiinţarea orînduirii sclavagiste în provincia părăsită de către stăpînii de sclavi. ... în istoria noastră, obştea constituie veriga de legătură între feudalism şi orînduirile anterioare, fie că este vorba de cea sclavagistă, din provincia romană, fie de cea gentilică în destrămare, pe teritoriul unde locuiau triburile dacilor liberi. [. . . ] Fapt esenţial^ continuitatea obştilor pe teritoriul ţării noastre de la geto-dacipînă la fundarea statelor feudale înseamnă continuitatea poporului român în Dacia ca popor aşezat, teritarializat permanent legat de pămînt. B)a se poate dovedi nu numai pe temeiulfaşezărilor stabile descoperite de arheologi pe tot teritoriul ţării 54, ci şi pe acela al studiului limbii. Limba română a păstrat anumite cuvinte arhaice (unele atestate numai în cele mai vechi texte scrise; apoi dispar din uz), de origine latină sau autohtonă, privind comunitatea gentilică, — termeni anteriori convieţuirii daco-romanilor cu slavii, fiind o dovadă a originii antice a obştii româneşti, a continuităţii ei istorice. Gini (pl. ginture), sl Petre P. Panaitescu (1900—1968) a fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi rector al ei; despre el: D. Zamfirescu, RomSl, XI 1965, p. 357 — 368; A. Oţetea, Studii (Bucureşti)', 21, 1968, p. 213-214; RevRHist VII 1968, p. 324-325. 52 Comisia pentru studiul formării limbii şi poporului român. Dezbaterile din şedinţa lărgită din 25 nov. 1958 asupra formării limbii şi poporului român, Bucureşti, 1959, dactUogr. uz intern, p. 94-98. 53 Petre P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi în Moldova, Orînduirea feudală. Bucureşti, 1964 (Biblioteca Istorică, X). 54 Revista Muzeelor (Bucureşti), Sesiunea muzeelor ştiinţifice, 1966. Cf. supra, nota 2 ; M. Comşa, Sur la romanisation des territoires nord-danubiens aux IIIe—VIe siecles de n.e., în Nouvelles etudes d'histoire, publiees â l'occasion du XIIe congres des sciences historiques, Vienne, 1965, Bucureşti, 1965, p. 23-39; Sondajul dela Smîrdanu, în SCIV, XVII, 1966, p. 383-400 etc. 228 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I SPRE EVUL MEDIU.ŞI RENAŞTERE 229 diii lat. gens, gentis se păstra şi în sensul primitiv de 'comunitate' gentilică (de rude), 'pomeniră numele tău în toate ginture' (Psal.Sch.), 'tot gintul' (ApostVoron.). în sec. XVI-lea, acest arhaism, care nu mai era înţeles, a fost înlocuit peste tot cu termenul slav aflător în cărţile respective slavone, după care se făcuse traducerea romanească, rod, româneşte: rudă, în sensul de comunitate a celor de acelaşi sînge. Seminţie (din sămînţă), cu înţelesul arhaic 'descendenţă comună' ('lui David şi seminţiei lui pînă în veac, cea de urmă'). Moş de origine autohtonă, derivat asemănător în albaneză, are înţelesul (în textele cele mai vechi) de 'ascendentul cel mai depărtat'. Sat (forma arhaică fsat în cele mai vechi texte româneşti) din lat. fossatum loc întărit, populat, cu rsn şanţ de apărare', care ne ridică în trecut pîuă la satele ce se apărau cu mijloace proprii [supra, p. 212]. Cătun (autohton, alb. ketun) are înţeles de sat mic, aşezare păstorească (dar iniţial a însemnat 'aşezare sătească, obşte'). . . . Pierderea Daciei de către Imperiul roman nu reprezintă un fapt politic negativ, care a avut ca rezultat fuga populaţiei muncitoare fie în munţi, fie în sudul Dunării. Dimpotrivă, retragerea (silită) a stăpînilor de sclavi şi a armatei romane poate fi socotită ca o eliberare. în 'barbaricum', prin ţările stăpînite de popoarele migraţi unii celei mari, considerate ca 'barbare' de către aristocraţia romană, nu există nici orfriduiiea sclavagistă, nici obligaţia plăţii în bani a dărilor de către populaţie. Istoricii marxişti exclud posibilitatea depopulării provinciilor romane căzute în mîinile 'barbarilor' ; populaţia băştinaşă a găsit dimpotrivă sub stăpînirea acestora condiţii mai bune de viaţă decît în imperiu ..." 55 ; cf. supra, p. 208 — 209. în 1958, acelaşi eminent istoric observa „obştea agrară este o instituţie general românească, organizarea ei fiind asemănătoare la toţi românii, ceea ce arată originea ei străromânească. Hotarele obştiilor săteşti corespund unor linii stabilite din vremuri imemoriale, anterioare feudalismului; organizarea obştii a pătruns în organizarea de stat feudal, care a moştenit-o. Producţia agricolă, viaţa rurală în vremea feudalismului, o parte din cîrmuirea feudală îşi are rădăcinile la noi în vechea organizare a obştiilor. Nomenclatura privitoare la obşte este anterioară influenţei slave în limba română: gint — ginture, nwşnean, femeie 'familie' etc. şi, ceea ce este mai interesant, atît organizarea veche a obştii, cît şi o parte din nomenclatură se află în acelaşi cadru general de organizare (pînă la amănunte) cu obştea germană, slavă şi bizantină (cadrul de influenţe reciproce ale orînduirii de obştii din Europa medievală prefeudală). Astfel este formula frăţiei de cruce, a compoziţiei (răscumpărarea sîngelui), solidaritatea in faţa răspunderii penale. Iată cîteva paralele în nomenclatură: vicini obştea în apusul Europei, paroikoi (vecini) la bizantini şi bulgari, vecini (susedi) numele primitiv al membrilor obştii la noi, coheredes, Erbe copărtaşi cu drept de moştenire în obştea germană, nasledniţi traducerea termenului coheredes în actele slave muntene, egal cu moşneni termenul din Rusia kieviană verv, corespunde cu funie, care este subimpărţirea vechii moşii devălrnaşe. Toate aceste şi multe alte exemple arată că viaţa istorică a românilor, că formarea poporului român se întemeiază nu pe stînele nomadismului de munte, ci pe obştea agrară, legată de aşezarea fixă şi mai ales de o străveche organizare pe ginţi, familii mari, care formează asociaţia satului, de neconceput în risipirea nomadă a păstoritului oilor Cercetarea acestor instituţii social-politice şi economice este concludentă şi pentru aspectul teritorial-geografic în problema etnogenezei; după acelaşi eminent erudit, „dacă nu admitem că poporul român a trăit într-un nomadism de munte, într-o epocă determinată a istoriei sale, trebuie să dăm altă explicaţie lipsei t o p o nimi e-i ' româneşti pe tot teritoriul locuit de poporul român. Nu este .uşor: să dăm o; explicaţie, care ar trebui să fie bazată pe cercetarea comparativă la multe popoare şi în diferite ţări, ce nu putem face acum. Nu credem însă .că toponimia luată izolat poate fi indicaţia sigură şi ştiinţifică în studiul formării ttnui popor. Se pune întrebarea (de structură istorică) : cine dă numirile de locuri? Nu întotdeauna şi nu mai ales locuitorii unui sat sau oraş; o dau adesea vecinii. Astfel, de ce se numesc sate cu nume de batjocură : Vai de ei, Pîrliţi ? Judeţul, odinioară pădurea, Vlaşca are un nume slav care înseamnă 'ţinutul locuit de români', deci un nume dat de vecinii slavi ai românilor. Un nume îl dă mai ales stăpînul, sau cei ce, deşi nu mai mulţi, se află într-o situaţie superioară din punct de vedere social [cf. supra, p. 225]. Care au fost raporturile între băştinaşii romanici şi imigraţia slavă, cumană, maghiară, sau a altor popoare venite în prima parte a evului mediu ? Dacă aceste raporturi prefeudale, apoi feudale, au însemnat o supunere a pămîntnîui şi a oamenilor, sau măcar o intrare în obştii cu o situaţie superioară, este firesc ca satele, apele să ia numele noilor stăpîni sau a noilor aşezaţi între băştinaşi. Satele noastre prin organizarea lor sînt, nu aşezări antice, ci obştii de colonizare succesivă, pe pămînt desţelenit, cîştigat mai ales asupra pădurii pentru munca agricolă. Un fenomen istoric, cu adînci rădăcini în trecut este acela al roirii obştilor. O obşte se desparte în mai multe cete, care caută pămînt nou, îşi clădesc sate noi, unde găsesc loc de muncă în condiţiile agriculturii extensive. Vechile aşezări sînt aproape totdeauna părăsite, spre a se căuta pămînt nefolosit în agricultură, aşezarea nouă capătă un nume nou, odată cu deschiderea ogoarelor. Viaţa agrară a românilor în evul mediu şifehiar în vremea satelor feudale comportă o mişcare a satelor, aşezărilor omeneşti, care schimbă adesea de nume. Agricultura extensivă şi roirea obştiilor este un fapt istoric la baza vieţii economice a satelor româneşti, de care trebuie să se ţină seamă, cînd se studiază formarea poporului român. .. . Singură toponomia, luată izolat, nu poate fi cheia problemei formării poporului român. Aceasta nu înseamnă însă că asemenea studii 4e toponimie nu sînt deosebit de preţioase; îmbinate şi încadrate în celelalte cercetări istorice şi lingvistice, ele pot da un aport interesant problemei originilor limbii şi poporului nostru ..." (Dezbaterile din şedinţa lărgită dela 25 nov. 1958 asupra formării limbii şi poporului român, Bucureşti, 1959, dactil, uz intern, p; 94—98) 5S. 64 P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească, p. 19 — 21. 56 De relevat, în sfîrşit, remarcabila operă (postumă) de mari dimensiuni şi de largă concepţie social-istorică a: hii P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti (Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, 398 p.) care abordează numeroase aspecte esenţiale din trecutul obscur şi probleme dificile, complexe, legate de procesul etnogenezei, a romanizării şi a etapelor de evoluţie a comunităţii social-etnice românofone; dar cartea eminentului slavist român conţine unele formulări ce nu par a fi tocmai corecte nici deplin justificate şi convingătoare; p. 64 „aria romanizării in Orient cuprinde întreaga Dacia şi toate ţinuturile dela Dunăre pînă în Balcani, inclusiv Dobrogea. Românii sînt urmaşii romanităţii orientale, adică ai tuturor celor care au fost romanizaţi în partea orientală a Imperiului; romanitatea.noastră se trage din întreaga romanitate orientală (etc.)", aserţiuni valabile, dar cam vagi, preluate.de la cercetători mai vechi, fără o fundamentare concretă şi aporturi personale utile ; la fel p. 115 „românii au fost în evul mediu un popor de spaţii mari, ei nu aveau oraşe, ci erau păstori şi ţărani". între cele mai valoroase capitole ale monografiei se remarcă : romanizarea, romanitatea în. Dacia şi la Dunărea de Jos în veacurile III —IV, creştinismul, continuitatea, formarea poporului român, viaţa economică, creşterea vitelor, agricultura, meşteşugurile, negoţul, obştea ţărănească, feudalismul, slavonismul, cnezii şi voevozii, populaţiile imigrate tunsuri, pecenegi, cumani) etc. 230 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CONSIDERAŢII FINALE Cu aceasta curmăm citatele din istoricul-slavist P. P. Panaitescu care aruncă o punte de legătură, prin criteriul obştii săteşti, între formele social-politice antice ale populaţiei românofone şi faza medievală a cnezatelor si voievodatelor slavo--romane din epoca în care poporul român era format atît sub raportul limbii cit şi al structurii social-politice şi economice în teritoriul vechilor provincii de romanizare Moesia şi Dacia şi zonele adiacente 67 57 Cît priveşte, în sfîrşit, un aspect („minor" în aparenţă, dar în realitate de semnificaţie fundamentală) pentru viaţa cotidiană a societăţii romanice-străromâne, după prăbuşirea stăpînirii oficiale şi a organizării romane imperiale, şi anume locuinţa şi gospodăria (cf. supra, p. 211 —214), este necesar să evocăm nişte constatări făcute cu peste un deceniu în urmă. Din considerarea pripită a terminologiei româneşti provenite din faza veche („aus der Betrachtung der lateinischen Ausdriicke des Wohnungswesens ergibt sich, dass dieselben auf die einfachsten Verhăltnisse zuriickgehen") şi ignorînd total — cum era firesc acum şase decenii — elementul autohton-preroman cu semnificaţia-i lingvistică şi cultural-istorică excepţională, un elev al lui G. Weigand, lipscanul W. Domaschke, in JB, XXI —XXV 1919, p. 132, scotea concluzia unilaterală asupra caracterului „risipit al aşezărilor constînd numai din colibi rudimentare de lemn ..." („will mau sich aus den lateinischen Blementea dieses Abschnittes ein Bild von den âltesten rumănischen Wohnungen machen, so hat man an lose, von einander entfernte Siedelungen zu denken, die sich zumeist aus primitiven, hochstens axis Holz roh gezimmerten Hiitten zusammensetzten, die nur eine ganz bescheidene Inneneinrichtung mit Feuerstătte enthielten. Wie sie ja auch noch heute bei den arornunischen Wanderhirten vorhanden ist . . ."). Faţă de tehnica superioară a arhitecturii, cu confortul şi bunăstarea din vremea „clasică" şi imperială a stăpînirii romane, este sigur, normal, că locuinţele — multe improvizate sumar şi loarte simple — ale populaţiei rurale (agricole, păstoreşti, meşteşugăreşti) daco- şi moeso-romane în perioada dintre sec. V —X e.n. erau modeste, majoritatea sărăcăcioase; dar nu avem nici un motiv temeinic să presupunem că ele vor fi fost mai primitive şi mizere decît puteau să fie în generai la populaţiile din perioada numită „prefeudală" (a migraţiilor, „năvălirilor"), la strămoşii germanici (ori slavi ?) ai lui Weigand şi Domaschke, ori la slavii şi ungurii in migraţie, din condiţiile unei sărăcii endemice (cu excepţia căpeteniilor de triburi, a nobilimii şi bogătaşilor), într-un mediu social-poiitic agitat, cu deplasări de populaţii, frămîntări, lupte, — deci cu un nivel economic scăzut, o producţie limitată, în care nu prea putea să fie vorba de „confort" (AnEtn, 1961 — 1964, p. 76 —77). Cap, VII, nota 72 — 73. G. Bako, Despre organizarea obştilor săteşti ale epocii feudale timpurii din sud-estul României, în SCIV A, 26, 1975, p. 371 — 379 (Dridu, Dinogetia). Da sfîrşitul acestei largi anchete cu caracter general, schiţînd în linii mari — sub aspect lingvistic, istoric şi arheologic — realităţile etnice, sociale şi lingvistice de care se leagă procesul etnogenezei românilor fără a se putea intra în toate amănuntele, observăm că rezultatele dobîndite prin studiul critic al vechiului fond lexical românesc au pus cîteva probleme, oferind şi impunînd soluţii de excepţională însemnătate nu numai pentru structura şi gramatica istorică a limbii, dar şi pentru istoriografia românească în capitolul cel mai obscur şi controversat totodată mai important şi interesant al trecutului românesc : începuturile limbii şi ale comunităţii populare. Această chestiune a format în realitate punctul de plecare şi imboldul principal pentru prezenta cercetare monografică, ce nu s-a limitat la construcţii şi reconstrucţii etimologice cu constatări şi speculaţii gramaticale formaliste, ci (cum era firesc şi necesar) a trebuit să se ridice la consideraţii şi concluzii social-istorice, cuvintele noastre autohtone constituind cele mai preţioase şi precise documente ale epocii de închegare a limbii şi poporului român. S-a relevat cu deosebită insistenţă faptul că datele oferite de limba română sînt în măsură să lumineze unele pagini din trecutul îndepărtat şi echivoc al populaţiei româneşti şi al Europei sud-estice, iar faţă de vechile cercetări şi rezultate, materialul lexical autohton din limba populară impune o revizuire nu numai a unui întreg capitol al epocii vechi a idiomului nostru romanic, dar în bună parte şi a concepţiei de ansamblu despre geneza limbii în funcţie de importanţa şi rolul substratului ante-roman. Valoarea documentară social-istorică a limbii populare (relevată încă de R. Roesler, A. Cihac şi de alţi erudiţi în sec. XlX-lea) a crescut astfel în mod substanţial pentru problema dificilă şi controversată a începuturilor comunităţii de neam, limbă şi structură socială care poartă numele de români. Prima şi cea mai importantă concluzie de natură istorică şi paleoetnolo-gică impusă de prezenţa elementului lexical autohton în limba română este verificarea definitivă şi confirmarea incontestabilă a opiniei celor mai mulţi istorici şi filologi români şi străini (germani, austrieci, slavi etc), ca şi a marei majorităţi a publicului cult din ţara noastră (idee veche, datînd din sec. XVIII şi chiar mai înainte) că românii sînt continuatorii populaţiil o r t r s. c o - -getice care au locuit în antichitate aceste teritorii unde s-au romanizat în epoca imperială, adoptînd limba latină şi numele r o m a -n u s. Dimba română şi faptele de ordin general istoric arată limpede că poporul român, format pe cele două maluri ale Dunării inferioare (în provinciile Moesia şi Dacia) este continuatorul atît al triburilor traco-moesice din sud, prin ramura balcanică (aromânii, megleniţii, eventual şi istroromânii), cît şi al triburilor geto-dace de nord prin ramura mult mai numeroasă şi importantă 232 ETNOGENEZA ROMÂNILOR.: PARTEA I a românilor septentrionali, aşa-numiţii „daco-români" din România actuală si din unele teritorii spre est, nord şi vest. Lexicul românesc autohton dovedeşte mai presus de orice îndoială că (precum s-a preconizat demult) populaţia traco-dacică formează temelia şi trunchiul principal pe care s-a grefat şi prin care a putut să dăinuiască romanitatea în Balcani şi în Car-paţi, fiind deci însăşi baza etnic-socială a poporului român, a marei comunităţi social-etnice românofone din evul mediu şi din epoca modernă. Atare element primar, am zice : nucleul (amestecat cu sciţi, celţi ş.a.) a suferit succesiv diverse amestecuri prin aporturi etnice variate, în primul rînd cel provincial roman (illyric, tracic din sud, celtic, grecesc, „oriental" etc), de ale căror proporţii nu ne putem da seama nici măcar cu largă aproximaţie — urmat de adstratul slav din epoca medievală, apoi de micile infiltraţii germanice, asiatice (pecenegi, cumani etc), ungureşti, slave mai recente , (sîrb,. bulgar,. ucrainean, lipovean, polonez, slovac) etc, asimilate lent şi ireversibil în,marea comunitate populară românofonă. Nu putem şti şi va fi greu a determina .existenţa unei influenţe culturale ori etnice-sociale vechi germanice ori .vechi greceşti (din epoca anteslavă), dat fiindcă în limba română nu s-au .putut dovedi (fiind puţin probabil că vor fi identificate în viitor) elemente vechi nemţeşti ,ori greceşti.. în asemenea amalgam de neamuri variate integrate ;în. mar-ea- comuniune românofonă şi care au modificat şi îmbogăţit vechiul.fond e.tnic7so,cial „romanic" în zonele carpato-balcanice, nu poate fi vorba de conservarea vreunei. „rase pure" trace ori geto-dace, fiind aproape pueril a pretinde că românii (adică: românofonii) ar fi de rasă dacică sau „illyro-tracică" ; însăşi ^noţiunea; de „rasă" şi chiar aceea de „etnicitate (ethnie)" sînt relative, în mare măsură:discutabile; ele nu erau valabile nici în epoca antică, mai ales- în condiţiile sociale şi istorice din cadrul geografic al Buropei sud-estice. Atare fapt însă. nu.:poate-constitui, evident, o probă împotriva tezei că iniţial comunitatea-populară:de limbă romanică (românească) din care se va dezvolta poporul român era: formată din-tr-un mare şi puternic nucleu: populaţia autohtonă..traco-dacică,■ romanizată, care a reprezentat factorul păstrător al romanităţii carpato-balcanice. şi-trunchiul viguros pe care s-au altoit integrîndu-se diversele. elemente .etnice - şi de. limbă, unificate armonios în marea sinteză populară a :neamului.,nostru. Va fi avînd dreptate parţial G. Weigand cu observaţia că „românimear.a-\asimilat 3a ţară bulgari, unguri şi germani, paşnic şi pe neobservatefapt pe-care-1.consideră ca „un marş victorios de care românii pot să; fie mmdri.'mai- mult decît de pretinsa lor romanitate, ce apare într-o lumină foarte.dubioasă:dacăse cunoaşte trecutul lor în Balcani şi istoricul aşezării lor în. Transilvania. Limba şi etnîcitatea sînt două lucruri diferite ce nu trebuie să,fie ..confundate" ^ Tre-cînd peste ideea fixă despre „emigrarea" populaţiei româneşti-.din Peninsula Balcanică în Dacia carpatică, este de reţinut aserţiunea .lui.-.Weigand .(făcută, evident, tendenţios cu scopul de a înfăţişa poporul rprriân în.. culori, mai nefavorabile [cf. supra, p. 55]) că limba şi factorul etnic;SÎnţ,lucruri total/diferite. „Aliud est gentis, aliud linguae originem exquirere" observa-ia. 183.1 eruditul sibian J. EL. Schullerus, adevăr care a fost ţinut meren''.prezent în ancheta 1 ,,Das Rumănentum — liat Buigaren, Magyaren und Deutsche au£; dara' Lande - aufgesaugt, unbewusst und inagressiv; — ein Siegeszug, auf den die Rumănen stoizer sein konnen,. als auf iiir angebliches Romertum, das in einem sehr zweifelhaften Licht erscheint, wenn.man ihre Vergan-genheit auf dem Balkan und ihre Siedluugsgeschichte in Siebenbiirgen kenht. Spr'ache und Volkstum sind ebea zwei verschiedene Dinge, die nicht rniteinander verwecliselt werden diirfen", Gustav Weigand, BalhA, I, p. 37. s "• ' ->■'••>' CONSIDERAŢII FINALE 233 şi expunerile din paginile precedente, în convingerea că idiomul şi numele ,,ro-rnanus" nu constituie vreo dovadă că şi sub raport etnic poporul român ar fi „roman"-în aceeaşi măsură ca graiul şi numele lui etnic-naţional, că ar fi adică format iniţial fie din elemente italice, fie din elemente romane în sensul larg ca soldaţi, colonişti etc. romanizaţi şi veniţi din alte provincii ale Imperiului, sau: acei „romani puri" la care se gîndeau latiniştii exaltaţi de la începutul sec. ;XIX-lea şi aderenţii lor din deceniile următoare 2. Aceşti patrioţi înflăcăraţi (dar prea puţin orientaţi) aveau o singură preocupare obsedantă: problema naţiohakpoiitică pe care le-o impunea polemica îndîrjită dusă cu adversarii continuităţii daco-romane şi ai latinităţii noastre integrale; interesul luptei naţionale a-„ardelenilor", însufleţirea lor pentru romanitate şi cunoştinţele reduse (cu nenumăratele confuzii) la începutul sec. al XlX-lea au determinat pe istoricii şi filologii Şcolii ardelene (în frunte cu Petru Maior; supra, p. 8—39, 158—159) să susţină tenace şi cu cerbicie puritatea „romană", chiar italică a originilor limbii şi poporului român, ca şi ideea (adoptată apoi de Roesler cu aderenţii lui) că la temelia poporului român nu poate sta elementul autohton, traco-dacic, după opinia lor „extirpat" ori expulzat integral de armatele romane în anii cuceririi Daciei. Azi însă este evident pentru oricine că latinizanţii din sec. XIX au încropit şi pus în circulaţie o imagine unilaterală despre romanitatea noastră, confundînd cele două noţiuni ce trebuie net separate: limbă şi fiinţă etnică-socială. Şcoala istorică latinistă ardeleană şi adepţii ei nu puteau înţelege valoarea relativă a acestor noţiuni: limbă şi nume roman în provinciile Imperiului, iar de importanţa şi proporţiile factorului etnic şi lingvistic autohton (traco-dacic) de la temelia poporului român nu putea fi vorba într-o vreme cînd cunoştinţele istorice, arheologice şi lingvistice--filologice erau simple rudimente, cînd apăreau „ideile exclusiviste extreme, exagerate, câre au fost negreşit spre folosul naţionalităţii acum trei pătrare de veac, dar care nu mai sunt admise în mod serios astăzi, cînd lumină s-a făcut îndestulă asupra originii noastre", cum se exprima la 1877 Al. Odobescu într-o scrisoare către G. Bariţiu 3. De atunci şi mai multă lumină s-a făcut asupra etnogenezei românilor, iar azi sîntem în măsură să vedem limpede unele adevăruri rămase ascunse atît amar de vreme şi să îndreptăm în bună parte (dacă nu chiar integral) erorile şi ereziile curente în sec. XIX şi mai tîrziu, pînă în zilele noastre. Cea mai gravă eroare de acest fel este ficţiunea că poporul român ar reprezenta nu numai graiul şi numele Romei, transpuse pe un fond etnic provincial local (autohton), ci tocmai — în sens etnic şi social, cultural şi politic — romanitatea occidentală, italică (sau: orientală, asianică, balcanică etc, în sens de amalgam roman provincial din toate zonele care au participat la colonizarea şi cultivarea Daciei carpatice). în 1862 observa Miklosich „părerea că românii ar fi romani curaţi este neîntemeiată", — la care trebuie adăugat că românii nu pot fi deloc ori sînt în mică măsură „romani" în sensul preconizat de latiniştii sec. XVIII—XIX, căci (cum s-a demonstrat) temelia etnic-socială a romanităţii o formează aici fondul popular autohton traco-dacic al străvechilor populaţii ale acestor pămînturi, fapt întrevăzut de multă vreme de către numeroşi istoriografi şi lingvişti. Cercetările filologice-lingvistice şi istorice, completate cu datele arheologiei, au deschis orizonturi largi şi ne-au făcut să vedem 8 Ca nişte „befangene Patrioten, die ntchts den Barbaren zu verdanken haben -wollten", cum îi numea la 1829 B. Kopitar (supra, p. 39). * Scrisoarea lui Odobescu este reprodusă în DR, I, p. 524. 234 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA I CONSIDERAŢII FINALE 235 mai limpede realităţile etnice şi lingvistice de care se leagă procesul etnogenezei române. Asemenea rezultate concrete permit a face precizarea că din marile moşteniri ale vieţii şi culturii romane, populaţia românească (românofonă) a conservat, pe cît se poate aprecia şi determina azi, două elemente principale: 1) idiomul latin în forma romanică-românească (în care s-au integrat resturile lexicale autohtone, apoi cele slave) şi 2) numele Romanus (rumân, român; pierdut la alte popoare neolatine) ; s-au adăugat apoi în sec. IV—V credinţa creştină de nuanţă (cu terminologia) occidentală latinească. Au dreptate fără îndoială unii erudiţi mai circumspecţi, ca (în 1935) italianul Olschki, că românii nu au din latinitatea antică „altă moştenire decît structura gramaticală a limbii, unica legătură fundamentală cu lumea romanică" *. Azi apar ca şabloane literare fără conţinut documentar istoric, lipsite de orice probabilitate şi de logică, aserţiunile latinizanţilor ardeleni şi ale altora despre „moravurile şi instituţiile romane" moştenite de la cuceritorii lumii antice şi preluate de la coloniştii Daciei, perpetuate cu puţine modificări de poporul român 5. Bine a întrevăzut şi sintetizat realităţile lingvistice şi etnic-sociale din provincii şi mai ales de la Dunărea inferioară (în legătură cu caracterul romanităţii şi cu fenomenul propagării limbii latine-romanice) E. Petrovici într-un pasaj ce se impune a fi reprodus integral: „Fără îndoială şi unii (istoricii) şi alţii (lingviştii) au dreptate cînd susţin autohtonismul poporului românesc pe teritoriul ce-1 ocupă astăzi, dar greşesc cînd nu admit posibilitatea răspîndirii, a expansiunii lente a unei limbi peste teritorii învecinate în care se vorbeşte altă limbă, fără a presupune migraţia, deplasarea populaţiei în totalitatea ei. Printr-o expansiune, o răspîndire lentă a limbii latine, nu a populaţiei romane, peste teritoriul Imperiului roman, la populaţii de origine etnică foarte variată, trebuie explicată romanizarea acelor ţări unde au apărut mai tîrziu limbile romanice. Romanii au contribuit cu foarte puţine elemente etnice propriu-zis romane la formarea deosebitelor popoare de limbă romanică: francezi, spanioli, români etc. şi chiar italieni. Elementul roman în componenţa etnică a ţărilor româneşti poate fi considerat ca inexistent, căci nu erau romani decît în ce priveşte limba acei colonişti aduşi din toate provinciile romane care s-au pierdut în masele autohtonilor. La fel s-a desfăşurat şi expansiunea slavă, anume ca o răspîndire a limbii slave la autohtoni, ca o adoptare a acestei limbi de către vechea populaţie daco-getică. Fireşte, şi cu acest prilej s-a întîmplat o oarecare colonizare, o aşezare în aceste meleaguri a unor elemente etnice slave, adică de limbă slavă, prin secolele V—VI—VIL De la populaţia daco-getică slavizată şi în oarecare măsură amestecată cu elemente slave provine marele număr de toponime slave (Dîmboviţa, Tîrnave, Bălgrad ş.a.m.d.). Acelaşi proces de expansiune lentă, de data aceasta al limbii romanice (româneşti), trebuie presupus în secolele următoare, în urma căruia populaţia daco-getă slavizată şi amestecată cu slavii, dar şi cu pecenegi, cumani, unguri, pe cale de a fi slavizaţi sau de a asimila pe slavi, adoptă structura gramaticală românească şi fondul principal de cuvinte româneşti. Şi cu acest prilej se face o oarecare colonizare, o 'descălecare' de elemente care vorbeau limba * Leonard Olschki, citat în DR, VIII, p. 280. Părerea asemănătoare a lui Jung (supra, p. 200). Este aceasta o realitate istorică ce nu are nici un rost să fie tăgăduită ori eludată, întrevăzută limpede în trecut (fără a putea fi deplin verificată documentar) de mulţi erudiţi istoriografi; astfel, în sec. XVI, umanistul-istoric şi arheolog-epigrafist ardelean St. Zamosius (Szamoskozy) arăta că poporul român „nil est aliud quam Davorum Parmenorumque turba . .. ; quinetiam sese adhuc Romanos appellant, cum tamen nihil Romanae indolis habeant", Analecta lapidum vetustorum et'non-nullarum in Dacia antiquitatum (Patavii-Padova, 1593), p. 11. Despre St. Zamosius: Probleme de Muzeografie, Cluj, 1960, p. 213-224; ActaMN, III 1966, p. 437-449. 5 Asemenea afirmaţii făceau şi alţi erudiţi, de ex. „die Walachen sind Ueberbleibsel romischer Kolonen, welche von Trajan und anderen romischen Kaiseru nach Dacien gefiihrt wurden; und seit dieser langen Zeit haben sie ihre Sprache und Sitten eben nicht sonderlich verăndert" (K. G. Win-disch, Geographie des Grossfursteniums Siebenbiirgen, Pressburg, 1790, p. 34). Era uşor (fireşte) pentru Roesler (supra, p. 160), Huntalvy ş.a. să combată ridiculizînd aserţiunile neverosimile despre continuitatea „moravurilor şi culturii romane" la populaţia de limbă romanică-românească. romanică numită românească. Astfel, s-a format ca orice popor şi naţiune din 'autohtoni' şi 'imigraţi' mai noi, poporul românesc şi mai tîrziu naţiunea română" 8. După ce s-a dovedit că cele două elemente (limbă şi nume etnic-naţional) au fost adoptate de o populaţie indigenă provincială, devenită „romană" în urma procesului lent al deznaţionalizării şi înlocuirii limbii, se poate considera ca mult diminuat „misterul" ce plutea asupra epocii şi împrejurărilor în care s-a ivit poporul român ca neam „neolatin" şi dăinuirea lui în zona balcanică şi carpatică în cursul obscurei perioade medievale : fenomenul definit de un istoriograf cu formula elegantă şi expresivă „o enigmă şi un miracol istoric: poporul român" 7. Dezlegarea enigmelor şi înţelegerea miracolului românesc se realizează cu mai multă uşurinţă şi eficienţă dacă, înlăturate prejudecăţile naţional--politice şi curăţită zgura numeroaselor preocupări, erezii şi susţineri pseudo-ştiinţifice, se vor considera viaţa şi realităţile româneşti populare atît prin perspectiva dovezilor istorice, arheologice şi mai ales lingvistice, cît şi în lumina vieţii rurale de azi şi din ultimele secole a poporului nostru. „Da noi este necesar ca o fantezie disciplinată de critică să găsească analogii, să întreprindă incursiuni în ştiinţele auxiliare, spre a umplea lacunele şi să facă legăturile necesare între ştirile păstrate întîmplător, incomplete, răzleţe şi prea distanţate una de alta. Aceste analogii nu trebuie căutate prea departe, nici la popoare cu o structură politică şi socială fundamental deosebită de a noastră ; ele vor fi găsite în nemijlocită apropiere prin intuiţia pe care ţi-o dă contactul zilnic şi observaţia atentă a neamului din care faci parte. Aceasta este adevărat mai ales la români, care continuă să trăiască, la sate şi în zilele noastre 8. Distanţa de timp în cadrul aceluiaşi element etnic trebuie să ne împiedice mai puţin să găsim analogii în nemijlocita noastră apropiere decît depărtarea geografică şi stările cu totul deosebite din Europa apuseană, chiar în cea de acum o mie de ani" 9. Adevărul istoric obiectiv poate fi dobîndit şi restabilit, în problema isto-rico-lingvistică a etnogenezei românilor, nu numai prin explorarea aprofundată şi exploatarea critică a întregului material documentar disponibil, ci şi renun-ţînd definitiv, fără regrete inutile, la două prejudecăţi extreme, deopotrivă dăunătoare ştiinţei: a) ideea că poporul român ar fi fost în tot cursul epocii medievale o masă amorfă de păstori, fără conştiinţă etnic-socială şi fără stabilitate economică, ale cărei începuturi şi temelie etnică n-ar putea fi identificate niciodată; este imaginea despre poporul român schiţată de Roesler şi adepţii lui (Hunfalvy, Treml—Tamâs etc), — căreia i s-a opus b) opinia contrară, susţinută mai ales de patrioţii latinişti ardeleni: că poporul român ar fi (ori ar trebui să fie) sub raport etnic-social „curat roman" sau italic ori măcar format din „coloniştii romani"), iar sub raport cultural-politic ar fi moştenitorul glorioaselor tradiţii ale Romei antice; deci continuatorul celei mai „pure" romanităţi. Prima din aceste două teze cade dacă se are în vedere faptul că poporul român reprezenta la început populaţiile rurale (agricole şi păstoreşti) autohtone, sedentare, romanizate prin grai (limba cotidiană substituită) şi nume, dar prea puţin prin forme de viaţă economică, socială, culturală şi^politică, — fapt 6 Petrovici, Lucrările sesiunii, Acad. R.P.R., 1951, p. 35 — 36. ' G. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (Bucureşti, 1940; ed. franceza, 1937 şi 1942; cf. supra, p. 157). A . , . 8 Dar după al doilea război mondial, marile transformări revoluţionare din România au scmm-bat şi modernizat în cele mai multe locuri condiţiile de viaţă socială şi economica. » S. Puşcariu, LR, I, p. 252—253. 236 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA care face să cadă şi a doua teză nu mai puţin prezumpţioasă despre „tradiţiile culturale romane" conservate de romanii din Carpaţi şi Balcani necurmat timp de peste un mileniu în perioada medievală. Pentru întreaga „România" orientală rămâne parţial valabilă constatarea făcută la 1881 cu privire .la populaţia din Dacia carpatică „în aceste rămăşiţe ale populaţiei romane sau romanizate nu trebuie (natural) să-ţi imaginezi purtători de cultură din partea cărora să fi putut pleca vreo influenţă culturală asupra acelor popoare care după evacuarea oficială a ţării de către romani s-au aşezat aici pentru timp mai lung sau scurt" 10 ; totuşi, acea populaţie rustică romanizată (românofonă), după o evoluţie social--politică şi culturală cu începuturi foarte modeste (în urma fenomenului de recesiune generală a romanităţii în perioada zisă „prefeudală") şi după o regrupare şi cristalizare social-politică (supra, p. 225—229), 11 a exercitat o largă influenţă în cultura materială şi spirituală a popoarelor imigrate, cum arată de ex. masivele împrumuturi lexicale din limba română în idiomurile acestor popoare (cap. V 5). Prin considerarea începuturilor şi a epocii vechi a trecutului românilor în lumina datelor istorico-arheologice şi a structurii arhaice a limbii, dar totodată în perspectiva vieţii actuale şi din trecutul mai recent, se uşurează şi simplifică mult înţelegerea şi interpretarea justă, realistă a obîrşiilor etnice şi a fundamentelor sociale ale comunităţii populare româneşti, ca şi a împrejurărilor generale care au determinat începuturile şi existenţa ei în zona carpato-balcanică şi dunăreană din antichitate şi epoca medievală. Prin asemenea optică realistă se va înţelege mai limpede şi direct faptul că autohtonia (ca şi continuitatea) românilor este de natură social-etnică şi economică, iar latinitatea (vehiculată de numeroase elemente provinciale şi italice integrate) nu era decît un vestmînt pompos de caracter extern, în primul rînd lingvistic, care acopere un organism etnic-social de obîrşie şi compoziţie (adaosuri) diferite. Astfel va fi mai uşor explicabilă inexistenţa populaţiei romanice în documente timp de vreo patru secole în Peninsula Balcanică, aproape 9 secole în Dacia carpatică şi în stînga Dunării inferioare; căci absenţa ei — lungă eclipsă istorica — din cronici şi documente scrise, din toponimie şi chiar din inventarul sărăcăcios al obiectelor 10 „Natiirlich hat rnan sich unter diesen Uberresten der romischeii oder romanisierten Bevol-kerung keine Culturtrăger zu denken, von denen ein civilisatorischer Binfluss auf jene Vâlker hâtte ausgehen konnen, die nach der offiziellen Răumung des Landes durch die Romer sich hier fur lăngere oder kiirzere Zeit ansiedelten", Al. Budinszky, Die Ausbreitung ăer lateinischen Sprache (Berlin, 1881), p. 221. Asemenea constatare (sau intuiţie ingenioasă, penetrantă) poate.fi în parte valabilă pentru perioada imediat ,,postromană" (aşa-zisa „prefeudală") a Daciei carpato-dunărene; dar începînd cu mijlocul evului-mediu (sec. XI —XII, după unele metamorfoze şi amestecuri social-culturale, mai ales în simbioza şi aportul unor popoare în migraţie, între ele slavii), romanii sud-est europeni s-au refăcut lent impunîndu-se între popoarele şi triburile pătrunse (unele rămase şi stabilite definitiv) în spaţiul carpato-balcanic cu forme de organizare militar-politică superioare la nivelul vremii. Aceste populaţii au fost influenţate de elementul romanic (românesc) mai ales sub raport economic şi social, cum arată în primul rînd (cap. V 5) împrumuturile lexicale din limba română, — cu toate că hegemonia politică era aproape peste tot în mîna „imigraţilor" în fostele teritorii de romanizare şi chiar în zonele unde elementul românofon (alături de unele „cîştiguri" şi de un spor în acţiunea de românizare, de ex. partea de est a spaţiului extracarpatic) a scăzut în chip catastrofal pînă aproape de totală dispariţie în unele teritorii româneşti vechi, ca în aşa-numita Secuime .(estul jud. Mureş, jud. Harghita şi Covasna) şi aproape în întreaga Peninsulă Balcanică (aromânii, megleno-români, istroromânii). 11 Justele observaţii de acolo cu privire la regruparea şi cristalizarea social-politică se referă la românimea din teritoriul fostei provincii Dacia carpatică; dar ele se potrivesc desigur (cel puţin în linii generale, analogic) şi romanilor din dreapta Dunării de Jos (Peninsula Balcanică), în primul rînd aromânii (români „macedoneni"), despre al căror important rol politic în evul mediu (mai ales în veacurile XII—XIV, în Bulgaria, Tessalia, Bpir, Albania etc.) şi economic pînă în ultima vreme, cf. bibliografia citată în cap. VIII, nota 1. CONSIDERAŢII FINALE 237 arheologice detectate "pînă acum (datate prin sec. VI—X/XI) nu înseamnă în realitate inexistenţa populaţiei de limbă romanică din care s-a plămădit tocmai în acea perioadă obscură poporul român de mai tîrziu şi care a putut să ducă o existenţă latentă cu un rol ceva mai redus pe plan militar-politic timp de cîteva secole. Dipsa lui din textele cronicilor şi documentelor cancelariilor medievale (pînă prin sec. X, respectiv XII), ca şi într-o măsură din stratul cel mai vechi al toponimiei din Dacia carpato-dunăreană şi Moesia, va trebui elucidată în primul rînd prin condiţia de criză şi recesiune social-politică şi economică a întregei lumi romane, dar mai ales a populaţiei „neolatine" românofone în perioada zisă prefeudală, atît în Carpaţi, cît şi în zona „balcanică". Formele de viaţă rustică, latentă (retrasă, fără zgomot şi paradă militară) ale unei populaţii traco-romane eminamente agrare, fără o formaţie statală unitară cu armate puternice, explică mai simplu şi veridic decît tezele „imigraţioniste" (pătrunderea oricît de „lentă şi.neobservată") prezenţa ei masivă în vechiul teritoriu de colonizare şi romanizare din Dacia Traiana, în Carpaţi şi pe linia Dunării, la fel ca în Haemus-Balcani ori mai la sud şi vest. Mai ales în Dacia carpatică, apariţia cam întîrziată a românilor în documentele scrise a putut să fie comparată pe drept cuvînt cu legendara pasăre Phoenix ori cu apa Arethusei siciliene, după „dispariţia" pentru o jumătate de mileniu a populaţiei romanice pe acelaşi plaiuri carpato-balcanice, unde însă romanitatea se altoise puternic şi adînc în trunchiul etnic traco-dacic. Un aspect esenţial în viaţa social-politică a romanităţii sud-est europene din perioada etnogenezei române şi care se oglindeşte fidel în limba română cu terminologia ei variată şi deosebit de instructivă este Lupta de rezistenţă ca neam în epoca migraţiiior, de lungă durată (cîteva secole) : pentru salvarea identităţii şi integrităţii, a limbii latine-romanice, a numelui etnic Romanus, a culturii populare şi a unor forme proprii de organizare politică-juridică (în primul rînd străvechea obşte sătească şi judecia). în acest context este necesar a sublinia din nou caracteristica principală a structurilor comunităţii romanice-stră-române : unitatae culturală şi lingvistică remarcabilă (precum o dovedeşte cu prisosinţă puternica uniformitate şi omogeneitate a limbii istorice româneşti, atît prin elementul latin-romanic, cît şi prin cel autohton-preroman, — cum nu se constată la nici unul dintre popoarele „neolatine", în afară de viguroasa latinitate a limbii române (a tuturor celor patru dialecte), important şi cu deosebire semnificativ sub raport social-istoric şi ling-vistic-cultural este etnonimul romanicilor sud-est europeni: Romanus (român, armân, rumeri), păstrat uniform şi generalizat, care-i distinge net de toate popoarele şi triburile imigrate, conlocuitoare ; din acestea, unele părţi s-au asimilat şi integrat în marea comunitate populară a românilor, mai ales a celor norddună-reni (enclave de pecenegi, slavi etc). Studiul critic şi comparativ-etimologic al terminologiei limbii române în ansamblu, a stratificării lexicale şi a succesiunii principalelor cuvinte-noţiuni (chiar şi num ai în linii generale, supra, p. 211—218) a arătat o vechime, stabilitate şi continuitate în teritoriile şi „vetrele" de formare a poporului român; totodată s-a remarcat ca deosebit de semnificativ faptul că, pe lîngă fondul ereditar (latin-romanic 4- autohton traco-dacic), limba şi poporul român s-au „îmbogăţit" cu foarte numeroase împrumuturi lexicale (adstrat), între care mai vechi şi relativ ceva mai importante cele slave ; dar atare elemente „de import" nu au ajuns (în ciuda cantităţii lor impozante) la nivelul care, în terminologia culturală şi economică, să depăşească valoarea fundamentală a fondului latin-romanic şi autohton, a nomenclaturii privind noţiunile de bază proprii limbii 238 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA 1 române, ale structurilor social-economice din cadrul aşezărilor şi îndeletnicirilor străvechi. între acestea, termenii principali sînt ereditari, fie autohtoni (ca vatră, gard, grapă, zestre etc), fie mai ales latini-romanici (casă, perete, uşă, poartă, masă, cheie ş.a.m.d., pentru care în alte limbi de cultură s-au impus împrumuturile, de ex. în maghiară asztal „masă" din slav stolu, kulcs „cheie" slav kljuci etc). Societatea şi cultura populară românească (în prima fază, prevalent rustică) s-a fundamentat şi dezvoltat pe viguroasa temelie traco-daco-romană, cu limba şi terminologia proprie străveche, ereditară, atît în Dacia carpato-danubiană, cît şi la românii din sudul Dunării (românii „balcanici"), grupe-ramuri ale aceluiaşi mare popor românesc unitar prin limbă, conştiinţă şi nume social-etnic, credinţă şi cultură materială. Toate aceste ramuri ale românimii au trăit în condiţii aproape identice, în acelaşi mediu vitreg şi vicisitudini pe care au trebuit să le înfrunte cu dîrzenie spre a-şi salva fiinţa etnic-socială şi structurile unei economii închise, în faţa opresiunilor şi a numeroaselor atacuri ale valurilor de invazii, ale triburilor şi popoarelor în migraţie. Acestea din urmă au găsit pe „romanii" sud-est europeni abandonaţi de forţa militar-politică romană, lipsiţi în curînd de formele organizării statale desfiinţate odată cu retragerea oficială la dreapta Dunării la sfîrşitul veacului al III-lea, apoi cu prăbuşirea „limes"-ului romano-byzantin pe Dunăre şi destrămarea întregului sistem defensiv în fostele provincii Moesia şi Tracia. Cele două mari etape ale destrămării organizaţiei militar-statale romane (la sfîrşitul secolului al III-lea în stînga Dunării de Jos, la începutul secolului al Vll-lea în „Balcani") au adus în scurtă vreme populaţia traco-daco-romană (ca şi pe cea romano-illyră din nord-vestul Peninsulei) în starea de fărâmiţare pe întregul vast teritoriu de romanizare carpato-balcanic, lăsînd-o fără un scurt puternic ce să-i asigure dezvoltarea culturală şi munca productivă, progresul general în linie ascendentă; în situaţia dificilă de a trebui zilnic să lupte în condiţii diverse şi mereu adverse, adesea de sdrobitoare inegalitate cu puterile alogene ale triburilor în migraţie, mai bine înarmate şi echipate, mai coerente, dinamice şi active în concurenţa pentru întîietate, dominare şi exploatare a oamenilor şi resurselor naturale din fosta „România" carpato-balcanică. Romanicii (neolatinii) din acest spaţiu au dus totuşi cu succes luptele seculare de rezistenţă spre salvarea limbii, a numelui etnic şi a culturii proprii expusă permanent la puternice presiuni, influenţe şi interpenetrări cu elemente alogene şi aloglote dominante, în acea „însulă a romanităţii" (mereu mai restrînsă şi pe alocuri slăbită pînă aproape de totală dispariţie), în oceanul popoarelor imigrate şi stabilite vremelnic ori definitiv alături sau printre şi peste oamenii pămîntului, traco-daco-romanii autohtoni ai sud-estului european. Rezistenţa românimii în condiţii politico-militare şi economice atît de vitrege a dus — prin mari greutăţi, sacrificii şi pierderi — la încheerea firească: regruparea şi refacerea ei în formaţii statale mai mici (la început), apoi mărite, spre mijlocul perioadei medievale. Faţă de tăcerea binecunoscută a izvoarelor scrise timp de cîteva secole cu privire la romani şi români (mai ales în nordul Dunării de Jos şi în Carpaţi), renaşterea acestora şi consolidarea lor politică au putut să constituie un fel de „surpriză" pentru unii istoriografi moderni, sau chiar să apară ca un „miracol" medieval refacerea unui popor care a străbătut vicisitudini ca puţine altele, biruite numai prin forţa etnică, vitalitatea şi unitatea social-culturală şi lingvistică a unui viguros fond social-etnic şi biologic traco-dacic romanizat. ' Partea a 11-a ACCEPŢIUNILE ELEMENTELOR LEXICALE • DERIVATELE NOMINALE SI VERBALE • FORMELE DIALECTALE SUD-DUNĂRENE • ÎMPRUMUTURI ÎN LIMBILE VECINE • ETIMOLOGIA CUVINTELOR AUTOHTONE MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 1. PRELIMINARII în ce priveşte conţinutul acestui repertoriu lexical, deci cantitatea cuvintelor — din care majoritatea sînt evident autohtone, preromane (fapt dovedit prin etimologiile concludente) — este de observat că numărul a fost stabilit cu aproximaţie între 160 şi 170. Ca o limită sigură de jos poate fi luată cifra 150, oricum relativă şi provizorie, — lucru explicabil date fiind lipsa de suficiente cercetări prealabile, de confruntări, absolut necesare într-o problemă istorico-lingvistică atît de mult controversată, şi caracterul echivoc ori cel puţin dificil al etimologiei unor elemente lexicale româneşti. Avînd în vedere necesitatea unei cercetări adîncite, diferenţiate şi mai nuanţate în funcţie de greutăţile obiective şi de obscuritatea materialului lexical, prin îndelungată chib-zuire şi repetată comparare după noi şi severe controale de ansamblu, au fost omise din repertoriul prezent cîteva cuvinte care făceau impresia ori fuseseră declarate de alţii şi de noi ca autohtone — unele fiind mai curînd latine-roma-nice (sgrâbunţă, speria), altele eventual slave (pleoapă). Nu se poate spune că tot ce cuprinde acest repertoriu apare sigur, pus definitiv la locul potrivit. Astfel, o serie de cuvinte au fost înşirate (supra, p. 108, 116—117) sau tratate aici, deşi structura lor autohtonă indo-europeană nu se impune ca sigură şi absolut clară, ci lasă deschisă eventualitatea originii latine (ameţi, buiestru, întrema, leşina, sterp, şut, urcior), ori slave (noian, stînă), ori deocamdată nedeterminabile (burlan, ceafă[trc?], înseila, niţel, stămut, ţăruş). Cercetările etimologice viitoare mai adînci, atente şi competente vor elucida mai mult decît au izbutit cele de pînă acum ; dar la unele cuvinte vor rămîne îndoieli în ce priveşte idiomul de provenienţă şi soluţia etimologică. Este probabil că şi alte cuvinte româneşti discutate şi controversate (dar necuprinse în prezentul repertoriu) sînt de provenienţă autohtonă, preromană (ca verbul a îndemna etc.) ; ele merită să fie şi vor fi supuse cercetării mai atente cu alt prilej. 2. ÎMPĂRŢIREA SI TRATAREA CUVINTELOR Pentru simplificarea şi sistematizarea materialului lexical au fost prezentate la fiecare cuvînt în chip unitar, următoarele elemente (cf. ElAutoht): — accepţiunile, în ordinea importanţei sau vechimii, cu traducerea franceză şi germană (rar latină, la termeni ştiinţifici, botanici etc.) ; definiţiile şi explicaţiile sînt luate din DLR (pentru literele apărute (a—e, f—r), din Dicţionarul enciclopedic ihistrat al lui I.-A. Candrea şi din Dicţionarul limbii române modeme (Bucureşti, 1958), rareori amplificate cu indicaţii din alte surse lexicografice ori din glosare; — derivate (nominale şi verbale) care ilustrează importanţa cuvîntnlui în limbă, vitalitatea şi vechimea lui; la cuvintele de bază (cuvinte-tip) sînt grupate, pentru \Q — Etnogeneza românilor 59 242 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 243 economie de spaţiu, toate derivatele care (cîteva excepţii: amurg, barză, acăţa, deretica, zară) nu sînt tratate şi numerotate deosebit; între derivate sînt cuprinse şi elemente lexicale din toponimie şi antrcsponimie; — forme dialectale suddunărene aromâne, meglenite, istroromâne (pentru dial. arom., cînd cuvîntul autohton lipseşte, se dă corespondentul de altă origine, dacă există şi a fost semnalat) ; repartizarea dialectală a cuvintelor autohtone, supra, p. 136 ; — împrumuturi în limbile vecine, pe baza cercetărilor lexicografice mai vechi (P. Miklosich, I.-A. Candrea, J. Brenndorfer, G. Muruu — H. Mihăescu, G. Pascu, S. Puşcariu, I. Scheludko, I. Şarovolski, Th. Capidan, N. Drăganu, G. Bledy, Ivan Popovici ş.a.) ; aceste elemente lexicale constatate la popoarele vecine şi conlocuitoare sînt preţioase documente de natură cultural-istorică (v. p. 138—140); — forma albaneză corespunzătoare (dacă există; supra, p. 108; ElAutoht) ; — bibliografia, în ordinea cronologică a apariţiei etimologiilor propuse; — analiza formală şi semantică a cuvîntului şi soluţia etimologi că, respectiv presupuneri şi propuneri în acest sens, cu indicarea rădăcinii (bazei, familiei) indo-europene, după dicţionarul comparativ al lui Walde (WP, ed. I, mai amplă; supra, p. 111) şi ed. II (lEtW). Documentarea bibliografică este încărcată, căci cercetarea lingvistică şi istorică, plecînd azi de la numeroasele rezultate şi observaţii ale înaintaşilor, le reexaminează spre a le confirma sau înlătura şi a putea să construiască mai departe sau din nou, cu materialul şi pe temeliile vechi, ori cu mijloace noi. Toate contribuţiile anterioare sînt de avut în vedere, căci adesea se clădeşte pe vechile temelii si se învaţă din greşeli; orice achiziţie nouă se datoreste în bună parte muncii înaintaşilor, fiind condiţionată de ea. Adevărat că materia cărţii de faţă a fost (cum s-a amintit) cercetată insuficient în trecut: s-au exprimat multe păreri şi totuşi cam puţin (afară de idei generale) cu privire la substratul autohton în lexicul limbii române. Dar pasiunea nobilă cu care s-a muncit în domeniul etimologiei în sec. XIX—XX constituie un important şi interesant capitol din evoluţia ştiinţei filologice-lingvistice române, ca şi din istoria culturii în general. Rezultatele ei, în sensul ce ne preocupă aici, sînt însă în disproporţie cu eforturile făcute spre elucidarea problemelor etimologice obscure şi dificile. Pentru fiecare cuvînt nelămurit s-au propus tîlcuiri variate, contradictorii, uneori ireconciliabile, care se cer examinate cu toată atenţia spre a vedea ce poate rezista unor criterii lingvistice-etimologice mai severe. Examinarea lor prezintă nu numai un interes pur bibliografic, căci adesea din contrastele şi opoziţia vechilor opinii se poate degaja mai uşor adevărul ştiinţific, adică etimologia sigură sau cu mai multe şanse de a fi reală. Deşi rezultatele anterioare sînt de multe ori nefolositoare (uneori dăunătoare cercetătorului neavertizat de azi), ele vor fi menţionate în limitele putinţei de informare, observînd că repertorii bibliografice absolut complete nu sîntem în măsură şi nu pare necesar să dăm. Scăpări de citate vor exista desigur în documentarea bibliografică de mai jos; nu însă din cele mai grave şi nu intenţionate, după un obicei din trecut practicat de cîţiva filologi-lingvişti de a nu cita lucrări emanate din „altă şcoală" pentru care s-ar în-tîmpla ca dînşii să nu aibă simpatii 1. Epoca veche a istoriei limbii române şi mai ales originea cuvintelor obscure a preocupat intens şi constant pe cercetătorii din vechile şcoli filologice ale centrelor universitare româneşti, atît din 1 Dacă omisiunile de acest fel nu vor avea prea mare gravitate, grav şi reprobabil apare procedeul unor erudiţi de a consulta şi utiliza din plin lucrările altora fără a le cita. Dar sectarismul ce stăpînea îu trecut unele cercuri filologice la noi în ţară s-a extins şi peste hotare, unde erudiţi cu prestigiu mondial au fost atinşi de atare influenţă nefastă. Un singur exemplu elocvent: în REW al lui Meyer—Lubke se găseşte citat foarte rar, chiar cînd aduce soluţii noi, durabile, Dicţionarul etimologic Candrea-Densusianu, dar se citează, fiind admise uneori (alături de etimologii populare), multe soluţii neverosimile apărute în publicaţii (ca DR) pentru ai căror colaboratori romanistul de la Bonn şi maestru al lui Puşcariu avea sentimente amicale. Bucureşti (GrS, BL etc), cît şi din Iaşi (VR, RevC, Arh, BIFR ş.a.) şi din Cluj (DR) ori din Cernăuţi (RevF etc), ale căror contribuţii numeroase şi importante pentru etimologie vor fi avute în vedere peste tot şi apreciate după cuviinţă. Este necesar a reproduce la fiecare cuvînt toate părerile şi soluţiile propuse de înaintaşi asupra obîrşiei lui ; în ordine cronologică, spre a se vedea mai limpede paternitatea vechilor etimologii: „tribuere suum cuique", căci unii erudiţi aveau chiar curioasa inspiraţie de a susţine (ca originale şi noi) etimologii date de alţii cu decenii mai înainte, unele chiar de Petru Maior (LexB). Este deci cazul a face şi un act de dreptate vechilor exploratori la începutul secolului al XlX-lea (DictB, LexB), care cu rudimentele de cunoştinţe de atunci au formulat etimologii durabile, admise pînă în ultima vreme şi înşirate de romanişti fără a mai cita pe adevăraţii autori (v. de ex. aruncă, dărîmă, pînză). în bibliografia noastră se dau adesea textual pasaje mai importante, care contribuie la extinderea excesivă a documentării, unde ordinea cronologică a numeroaselor texte şi citate nu e lucru uşor de realizat înşirarea tuturor citatelor s-a făcut cu un îndoit scop : a) pentru a da cititorului posibilitatea unui control riguros prin confruntarea contribuţiilor vechi cu rezultatele recente valabile, b) pentru a scuti pe cercetători de munca ingrată a căutării şi verificării textuale a părerilor exprimate dela 1822 pînă azi, risipite în diverse dicţionare, cărţi, reviste, broşuri, cursuri litografiate şi chiar în ziare. îngrămădirea de citate, adesea disproporţionată şi greoaie, uneori poate nefolositoare, n-a fost făcută pentru parada unei erudiţii hirsute, ci pentru a servi obiectivitatea muncii ştiinţifice, respectînd efortul şi aportul oricui, chiar al diletanţilor, căci s-a întîmplat ca amatorii şi diletanţii din sec. XlX-lea să aducă observaţii interesante asupra etimologiei unor cuvinte autohtone (v. beregată, leagăn etc). Pentru a face istoria şi peripeţiile prin care a trecut fiecare cuvînt în alambicurile etirnologiştilor de la Petru Maior, vor fi amintite atît soluţiile venite din partea autorităţilor în materie de istoria limbii, cît şi ale amatorilor de produse etimologice româneşti, din care multe nu sînt de luat în serios (neverosimile ori absurde, unele chiar hazlii), servind mai ales pentru ilustrarea modului cum trebuie să nu se facă etimologia. încît: ştiinţifice ori de factură populară, toate etimologiile (evident numai cele apărute în dicţionare şi publicaţii cu caracter filologic, ca AAR, ArR, Arh, BalkA, DR, JB, KJB, ZrPh ş.a.) se vor aminti în repertoriile bibliografice ale cuvintelor studiate. La tratarea fiecărui cuvînt, se examinează, mai întîi (întrucît este cazul) temeinicia şi valoarea ori criteriile fiecărei etimologii vechi în funcţie de evoluţia formală (fonetică) şi de semantismul cuvintelor ; apoi aspectul fonetic şi semantica lor actuală ori mai veche, din faza romană şi din cea prelatină (indo-europeană autohtonă), avînd în vedere putinţa de a stabili legături etimologice în domeniul comparativ al limbilor indo-europene. Repartizarea pe grupe semantice a cuvinteleor autohtone este tot atît de grea ca şi clasificarea celor latine-romanice, deşi primele nu reprezintă nici 1/10 din totalul lexicului moştenit. Cele vreo 160 elemente lexicale preromane aparţin unor variate domenii de viaţă, fiind cu greu reductibile în categorii absolut unitare, net conturate. De aceea, gruparea lor este (cum e firesc) aproximativă şi arbitrară, ştiindu-se că „stabilirea unor categorii de înţelesuri este foarte anevoioasă; clasificarea cuvintelor unei limbi în aceste categorii şi mai grea, dată fiind polisemia celor mai multe din ele şi dezvoltarea semantică, ce adesea face ca o vorbă, aparţinătoare unei categorii, să ia în cursul timpului un înţeles ce se potriveşte în altă categorie. Reguli fixe neputîndu-se stabili, arbitrariul nu poate fi înlăturat cu desăvîrşire" 2. Cu unele aproximaţii, începînd 2 S. Puşcariu, DR, I, p. 401. Elementele romane ale limbii române populare au fost împărţite după categorii semantice şi domenii de viaţă în „disertaţia" de doctor a lui Walter Do-masch'ke, Der lateinische Wortschatz des Rumănischen, în JB, XXI —XXV 1919, p. 65 — 173, exclusiv 244 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 245 cu persoana umană şi societatea, pot fi grupate cuvintele autohtone astfel (cele comune cu albaneza : alb.) : A. OMUL ŞI RELAŢIILE SOCIALE a) părţi şi organe ale corpului: buză (alb.), grumaz (alb.), beregată, gusă (alb.), burtă, rînză (alb.), şale (alb.) ; ' b) funcţii fiziologice, boli: (ase) uita, întremat), sugruma, sugusa, ameţii!), leşina(?), vătăma, urcioare, urcior(?) ; c) trăsături psihice, stări afective : măr ut (alb.), bucura (alb.), răbda, gudura, dezmierda, mădări, întărită, aprig; d) vîrsta, relaţii familiare: prunc, copil, băiat, mire, moş (alb.) ; B. ÎMBRĂCĂMINTE, ÎNCĂLŢĂMINTE pînză, căciulă (alb.?), brîu (alb.), baier, carîmb, munună, (zgardă); C. LOCUINŢA, GOSPODĂRIA cătun (alb.), bordeiu, argea (alb.), vatră (alb.), burlanR), leagăn, gard (alb.) ţarină, zestre; D. UNELTE, OBIECTE CU ÎNTREBUINŢĂRI SPECIALE grapă (alb.), cursă (alb.), mătură (alb.), custură, caier, baier, zgardă (alb ) munună, gresie (alb.), carîmb, dop, ţăruş(l), cîrlig, undrea, cată, ghioagă alb) razem (rezema); ' ''' E. FORMA, CANTITATEA, CALITATEA MATERIEI abure (alb.), droaie, druete (alb.), fărîmâ (alb.), gardină (alb.), grunz (alb ) lespede, morman, şir (înşira), ţărînă(1), niţel, scrum (alb.), steregie ; F. FORME ŞI ACCIDENTE DE TEREN măgură (alb.), gruiu, bunget (alb.), mal (alb.), pârău (alb.), baltă (alb ), groapa (alb.), genune, noian(7), stîncă; G. FENOMENE NATURALE, NOŢIUNI DE TIMP SAU ABSTRACTE amurg, boare, viscol, adiia, pururea (alb.), modru; H. FLORA (PLANTE, ORGANE, FRUCTELE LOR) mazăre (alb.), gorun, brad (alb.), curpen (alb.), brînduse, spînz (alb.), brusture (alb. , măceş, copac (alb.), bunget (alb.), butuc, butură, mugure (alb.), sîmbure .(alb.), ghimpe (alb.), păstaie (alb.), strugure; I. FAUNA (ANIMALE, CORPUL, ÎNSUŞIRI, BOLI; cf. Aa-b) mînz (alb.), ), gudura, necheza, gălbează (alb.) ; /. PĂSTORIT (cf. nume de animale, I) a) organizare, utilaj păstoresc: baciu (alb.?), ţarc (alb.), strungă(?), stînă(T), caţă, ghioagă, căciulă; d,) derivatele laptelui: ştrăghiatâ, marcat, brînză, zăr, zară, urdă ; K. ADJECTIVE aprig, barz, buiestru(l), creţ, gata, mare, mărat, mieru, murg, muşat, niţel, sarbăd (alb.), stărnut(l), şut(}), tare; L. ADVERBE gata (alb.), niţel, pururea (alb.) ; M. VERBE acăţâ, adiiâ, ameţi(l), anina, aruncă, băga, bucură (alb.), cotropi, cruţa (alb.), curmă (alb.), (a)darari, dărîmâ (alb.), deretică, desbărâ, descăţâ, descurca, des-ghinâ, desmierdâ, deşelâ, gudură, încurcă, îndopâ, înghinâ, îngurzi, înseilă(?), înşiră (şir), întărită, întîmpină, întîmplâ, întremâ(l), înţărca, lepădă, leşină(l), mădări, mişca, muşcă, necheza, păstră, rabdă, rădica, rezemă, sburdd, scapără (alb.), sculă (alb.), scurmă, sgîriâ (alb.), sgrîmâ, (tîmpinâ, tîmplâ), (se) uită, urca, ur-dinâ, vătăma, viscoli. 3. REPERTORIUL LEXICAL ALFABETIC (1) âbure (var. abure, trans. obor) s.m. (pl. aburi) 1) „vapor; lichid trecut în 3tare gazoasă" („vapeur, exhalaison, fumee; Dampf, Dunst"). 2) „răsuflarea, suflarea animalelor" („exhalaison, soufle; Hauch"). Der.: aburel, a aburâ (aburi) şi despre vînt: „vîntu a aburat", abttrat (-it), abureală, aburos, aburilor; antropon. Aburel. D i a 1.: arom. abur, (aburi), abur are, aburedzu, aburos. î m p r. din rom. : n.gr. Epir, Zagorion ăbros, Velvendos aburos, Epir ăburiazo, Zagor. abrizo (RumWNGr, p. 21 şi 73; REBS, p. 22,11; RevLg, XII 1967, p. 539 epir.) ; ung. reg. abur ,,goz" (NylrK.X, p. 358 ; MNyRomKolcs, p. 39). Alb.: avull „abure", vechi avulle (sec. XVII), gheg dbull. LexB, p. 2 ,,abore a lat. vapor; per apharesim et antithesim". ® Diez, EWRom, p. 359 din vapor (ca boare). ® Miklosich, S1E1R, p. 8 abore = alb. avull, avell; AlbF, II, p. 69 „vapor — alb. avull, rum. abore. Die Zusammengehorigkeit dieser Worter ist nicht sicher". @ LaurM, I, p. 16 cf. vapore. ® Cihac, DEtDR, I, p. 1 lat. vapor; II, p. 714 împr. din alb. avull. 9 Gaster, RIFA, I, p. 21. @ Hasdeu, EMR, p. 100-102 ,,abur nu e împr. din alb. avull, de aceeaşi origine primitivă, fără a se fi putut naşte unul din altul; răd. av-, gr. ăco, a foi «suflu», fiind mai primitivă prin sens şi finalul r". @ Meyer, EWAlb, p. 21 abure identic sau împr. clin alb., care vine din lat. vapor; AlbSt, II, p. 36: *abhros, v. ind. abhras, gr. aphros. ® Philippide, ILR, p. 33 „abur formaţie nouă din aburesc, der. din boare". ® Densusianu, R, XXV 1896, p. 130—131 abur s. verbal din aburi, lat. *ab-burire {ad + burere, refăcut din bustum) ,,a arde", sau *-abbulire. ®_Puşcariu, CL, XXXV, p. 820; Korting, LRWb, 18. O Papahagi, NBt, p. 201 din a-volo, -are „hinfliegen, fort-, davonfliegen". ® în legătură cu alb. avull: 246 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a IIH materialul lexical autohton 247 Tiktin, DictRG, p. 5; Meyer-L, REW 15 „abburare" ; Puşcariu, ZrPh, XXVII, p. 741, EWR 5, DLR, 1/1, p. 8-9; Philippide, OrR, II, p. 657-659; Candrea, DEnc, p. 4; Rosetti, ILR, II, p. 108; Puşcariu, LR, I, p. 177—178 ş.a. ® Pascu, Suf, p. 77, Beitr, p. 7, DfitMR, I, p. 27, REBS, p. 21, 1, ArR, IX, p. 300: *vapulus, vapor. @ Baric, AlbRSt, p. 107 *a-gwulo > alb. avull, rom. abur, *gwull-, mnd. qualm ,,Damp£". 9 Weigand, BalkA, III, p. 210 trac *abull > alb. avull, rom. abur (ar fi o dovadă „dass lat. b bereits vorher zu v geworden war, thrak. b musste bewahrt werden"). ® Scriban, D, p. 61 ,,abur rudă cu alb. avull, care vine probabil din română" [!]. ® Şăineanu, DUn, p. 3 „orig. necun.". 9 Jokl, UAlb, p. 270—271 explică alb. avull prin alb. vale „undire, undă, val", ahd. mnd. wallen „a clocoti, a fierbe", i.-e. *a-vel- etc. ® M. E. Schmidt, KZ, LVII 1930, p. 15 alb. avull, avell din *abulo, v. ind. ambu „apă". 6 E. Petrovici, CercLg, X 1965, p. 357 — 358; boare > a abura, aburi > postverbal abur(l). încercările vechi (vapor, abburare, -lire, a-volare etc.) nu explică pe abure, care latin nu este, ci identic cu termenul albanez, de obîrşie comună i.-e., fără a putea fi derivate secundare din boare, nici din rad. i.-e. al acestuia *bhol-. Cea mai verosimilă este soluţia lui Hasdeu, deşi formal există piedici destul de grele. Rad. i.-e. *ue- (izolat *aue-) „a sufla, a bate vîntul, a exhala" are tocmai sensurile cuvîntului alb.-rom.; de ex. der. cu -r şi -l: gr. ocupa „suflare, boare, curent de aer", r şi păstrarea neconformă a lui b intervocalic din v. Acest din urmă fenomen pare a fi o gravă abatere de la regulile foneticii istorice române: b şi v intervocalic dispar (scribo > scriu, sebum > său etc), dar se conservă în condiţii diverse (cuib < cubium, roib < rubeus ş.a.). Păstrarea lui b (v) intervocalic ar putea fi datorată unei influenţe de ordin semantic: *abul- > *aur ar fi produs confuzie cu aur (aurum) ; dar cf. habere cu v în avem, avere etc. Atare neregularitate nu este o piedică prea gravă în calea etimologiei propuse de Hasdeu. (2) acăţâ (var. agăţa), vb tr. 1) „a apucă, aprinde" („saisir (avec les ser-res, les griffes) ; (er)greifen, (er)fassen, fangen"). 2) „a anina, a atîrna, a spîn-zura" („accrocher, pendre, suspendre ; aufhăngen, anhăngen") ; refl. „a se apuca, a se prinde de ceva, a se atîrna" ("s'accrocher, se suspendre, grimper ; sich (an-, auf)hângen, (an)klammern"). Der.: acăţare, acăţat (s. şi adj.), acăţător, acăţătoare, acăţos, acăţăcios, acăţătură, acăţele („vrilles de vigne"), agălabil (BIFR, VI p. 152); contrariul ăescăţd; căţăra ar fi îrnpr. din alb. katsaroj „klettern" (Capidan, DR, VII, p. 129), ori împr. în sens invers ? Dial.: arom. acăţare, acats „attraper, commencer, accrocher, aller bien (en parlant d'un habit)", acăţat, acăţătură, niacăţat; megl. căţari, cats „attraper, commencer", pricăţari, zacăţari, zacăţat, istr. (a)căţă „attraper", oncaţa, racaţa. împr. din rom.: săs. bekătsen „sich abgeben, anhăngen", aketsan „sich anhăngen" (RomElSz, p. 11, 57); ung. ard. dkăcio, dkăciâs „certăreţ", ăhăciozus etc. LaurM, I, p. 18 „accatiare a spendura, a atîrna; pare a fi curatu romana, inse radecina pote se fia dubia. Cea mai probabile compositione se pare a fi din prep.' ad şi subst. catus, it. gatto, fr. chat etc ; mai pucinu probabile se pare cea din_ ad şi fortiatulu verbu captiare, precum şi derivarea din arborele acacia". ® Cihac, DEtDR, II, p. 475 acaţ, acaţăr, caţăr, acăţa cf. ung. akasztani. 9 Hasdeu, EMR, p. 128 din caţă „croc, houlette", băţul cîrlig prin care păstorii prind oile acăţîndu-le de lină. 9 Meyer, IF, IV 1896, p. 121 din gr. ori sl., cf. big. kacja „hăngen", okacja „los-haken", kaâja „erheben". 9 Philippide, ILR, p. 43, 148 captiare. Admis: Tiktin, DictRG, p. 7, Byhan, JB, VI, p. 184, Puşcariu, EWR, 7, DLR, 1/1, p. 12, ELR, p. 387, CDDE, 6, Popovici, DIstr, p. 87, 142, Şăineanu, DUn, p. 4, Philippide, OrR, II, p. 142, 149, Candrea, DEnc, p. 6, Meyer-L, REW3 1662, Scriban, D, p. 62 etc. 9 Candrea, NRR, I, p. 403 der. din caţă, Densusianu, HLR, I, p. 166. 9 Schuchardt, ZrPh, XXVIII 1904, p. 41—42 sensul „aufhăngen" îl are acăţa din ung. akasz-tani, „ergreifen" poate veni din caţă. 9 Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 captiare. 9 ILR (1969), p. 294 lat. *accaptiare. încercarea de etimologie din lat. *accaptiare (ad + capt-J nu este verosimilă fonetic şi nici chiar semantic fiind o construcţie artificioasă a latinizanţilor (contestată de Daurian) ; neexplicîndu-se căderea lui n din *adcap-tiare (cf. septimana > săptâmînă etc), cade şi etimologia romanică rămînînd valabilă numai legătura lui acăţa cu unealta caţă, din care e derivat de dată veche, cu însemnarea iniţială „a prinde, apuca (înhăţa) cu un cîrlig, cu caţa", ca şi contrariul descăţa. ^adaruJ(arom.)|v. darari. (3) adia (var. adiia, ]adii, reg. aduia Munţii Apuseni) vb unipers. „a sufla lin (vîntul)" („souffler doucement (le vent) ; sanft wehen, hauchen"), tr. 7) „a atinge uşor" („toucher legerement, fraier, caresser; streifen, schmeicheln"), 2) ,,a cînta cu glas slab, în surdină" („murmurer; murmeln, săuseln") ; intr. „a mişca uşor, a mişca încoace şi încolo, a da din (coadă etc.)" („agiter, fre-tiller, branler; zappeln"). Der.: adiere („souffle, brise"), adiat (subst.), adiat (adj.), adietor (adj.); adidia („a mîngăia", zona Turda). Dial.: arom. adil'a „a răsufla", adil'are, adil'atic „răsuflare", adil'atu „respiraţie", adil'os „îndurător, milostiv, duios" (Arom, p. 278—279). LaurM, Gloss, p. 5 „adeliare, adoiare, adiiare, -ere, nu mai încape indouentia co acesta vorba caută se fia forte vechia, de orig, curatu romanica se se lege prin etimologia de adhalare, adhelare". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 1 cf. pol. odwiac, odwiewac „souffler en face (du vent)", v. sl. văjati „fiare". 9 Hasdeu, EMR, p. 343 — 343 „prin suf. verbal dirnin. -Mo e un cuvînt fără îndoială latin, oricare ar fi înţelesul părţii radicale ad, formînd verbi cu sensul 'mişcare uşoară' ; adiia din lat. vulg. adillare, de la adeo, -ire (etc)". Admis: Geheeb, JB, V, p. 6; respins: Candrea, CL, XXXIX 1905, p. 119, CDDE, 817 ,,*adiliare din trahere sau ducere ad ilia (Hor., Plin.) ; primar 'a respira', din care sensul 'a sufla (vîntul)' cf. lat. spirare 'respirer' etc". Admis : Pascu, DEtMR, I, p. 102, 821, Candrea, DEnc, p. 13. 9 Philippide, ZrPh, XXXI 1907, p. 289 „Ableitung vom Adverb *adil'i oder *adil'i hin und her ad + de + hi (c) + illi(c) isoliert nach Abfall der Endkonsonanten". 9 DLR, I/l, p. 42 potrivind sensurile \) „a atinge uşor, mişca uşor". 2) „a mişca încoace şi încolo". 3) „a sufla de abia", adoptă etimologia *aduliare, de la adulare (ci. *dominiare < dominare, ordiniare < ordinare etc). Adulare întruneşte aproape toate sensurile[! ?] lui adia etc". 9 Skok, Slavia, IV p. 337. ® Spitzer, DR, IV, p. 1570 „auch an rum. aduia = *aduliare kann ich nicht glauben, vgl. vielmehr duios". 9 Meyer-L, REWS 204a ,,*aduliăre 'schmeicheln', aduia, adiia 'streicheln, sanft wehen, hauchen'; Spitzer (duios) nimmt auf die konkrete Bedeutung zu wenig Rucksicht". 9 Graur, BL, V, p. 86 ,,*aduliare est bien douteux; le premier sens de adiia doit etre 'souffler legerement (en parlant de la brise)'". 9 Pascu, RevC, XII 193S, p. 169 adiia, adil'are < lat. *ad-heliare — halare; aduia big. duja „souffler, gonfler". Admis: Scriban, D, p. 70. 9 Rosetti, ILR, I, p. 166 „la *adu-liare u > i constituie o dificultate peste care nu se poate trece; "aăiliare impune trecerea lui d la z". 9 Giuglea, LL, II, p. 41 lat. *ad-anheliare > *adinel'a > *adinila > *adinla > adiia. Tiktin, DictRG, p. 20, Şăineanu, DUn, p. 8 „orig. necun." 9 ILR (1969), p. 294 lat. *adiliare. Majoritatea încercărilor au plecat de la originea „curatu romanica", pentru care s-au construit arhetipuri latine populare neverosimile, cu prea libere interpretări şi chiar răstălmăciri ale sensurilor de azi ale verbului; tipuri ca *ad--ilia, *adhalare, *adheliare etc. sînt deopotrivă artificioase şi inutile, iar legătura cu adulare este oferită prin aranjarea sensurilor lui adiia în chip forţat (cum 248 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a" se procedează uneori în DL/R, de ex. aprig, încurca). Semantismul de bază (relevat de Graur) este „a sufla încet, lejer", iar forma arhaică era fie *adiliare, fie *aduliare, conţinînd se pare tema *-dilia- ('del-), din care s-a format un verb denominativ, sau era un verb la care s-a adăugat prefixul ad-. Elementul -dil-(*del- ori *dul-'>) conţinînd ideea primară „suflare, suflu, vînt (în genere)" pare să aparţină la i.-e, *dkeu-, *dheuă- „a fi împins de o mişcare vie, a se vîrteji, a se învîrti (mai ales despre praf, fum, aburi) ; a sufla, a răsufla, exhala; respiraţie etc", în multe derivate, cu -m-, -k~, -r-, -I-»(WP, I, p. 836—843; IEtW 261 ; WH, I, p. 561—562 fuligo, fumus) ; mai apropiate formal de tema noastră *dil- sînt derivatele cu -l- ca gr. O-ueÂXa „furtună" din *thyelos „impetuos, iute, aprig" etc. ; v. ind. dhu-li-s în *dhulih, dhuli „pulbere, pămînt prăfuit (prăfos), polen", lat. fuligo „funingine", m. irl. duil „dorinţă, poftă" propriu „pornire sufletească" etc.; cf. alb. gheg dej, tosc den „a ameţi, a îmbăta", *dhu-iio- : lat. suf-fio „a afuma" etc. Lipsind atestări antice, nu se poate indica precis forma bazei de la care a plecat tulpina noastră: *dheu-, *dhu-el, *dheu-el- sau mai curînd un *dh(u)e-l-io- ori chiar *dhu-ei-l-, acesta din urmă explicînd mai uşor forma rom. *adil-, dacă are întîietate etimologică faţă de adul' > aduia. (3a) ameţi vb tr. 1) „a face pe cineva să-şi piardă claritatea conştiinţei, a turbura mintea cuiva, a zăpăci" („etourdir, donner le vertige; abasourdir; tourner la tete â qqn. ; betăuben"). 2) „a îmbăta" („enivrer ; berauschen, blen-den"). refl. 1) „a-şi pierde pentru moment claritatea conştiinţei, a se zăpăci" („perdre la tete, avoir le vertige; schwindelig werden, kopfscheu werden, ausser Fassung geraten"). 2) „a se îmbăta" („s'enivrer; sich betrinken"), intr. „a simţi o turburare din cauza unei indispoziţii sau boli" („etre pris de vertige, s'etourdir, avoir le vertige; schwindelig werden"). Der.: ameţire, ameţit, ameţitor, ameţitorie (Cihac), ameţitură, ameţeală; opus: desmeţi, -it, desameţi (DR, IX, p. 422), desmeteci, -it. LexB, p. 20 „ameţeală a lat. amens, idest: mente perturbatus, vertigo, deliquium; ameţescu vertigine adficior, corripior; linquor, deliquium patior". Admis: Pontbr. p. 28 ; Cihac, DEtDR, I, p. 167 ,,minte,altminte, ameţesc, du lat. amens, amentia, it. amenza" ; Korting, LRWb, 591. 0 LaurM, I, p. 57 „ammetire (LieS-uo-xeiv)". @ Hasdeu, EMR, p. 1662 „forma organică a cuvîntului (pe alocuri în Ardeal şi Banat) amet este amitto (mentem, virtutem, judicium, consilium, sensus etc.)". Admis: Şăineanu, DUn, p. 22. ® Tiktin, DictRG, p. 60 „dunkel. Dass a- prothetisch, zeigt a desmeţi. Viell. zu ksl. mensti, mentan „turburare", das auch mesti, metan geschrieben -wird. Bezmetic 'sinnlos, kopflos', a se desmetici scheinen damit zusammenzuhângen". © Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 274 (etym. encore inconnue). « Puşcariu, ZrPh, XXXI 1907, p. 717-71S „forma veche a fost *amăţesc, *amăţi, cu â > e după labială în poziţie moale (masti-care > *măs- > mestecă, farmec > *fărm- > fermeca etc.) ; nu e greu a-1 aduce în legătură cu it. ammattire, fr. amatir der. din mattus etc." ; DLR, 1/1, p. 147, DR, III, p. 676-676, ZrPh, LXIII 1943, p. 16. Admis: Weigand, KJB, XI, I, p. 130; Meyer-L, REW, 5428; Candrea, DEnc, 47; Spitzer, BL, VI, p. 232. « Scriban, D, p. 95 „orig. nest. ; cf. lat. amittere a trimite, a da drumu, a pierde ; v. gr. methyo mă îmbăt". 9 Mihă-escu, RESEE, VI 1968, p. 148. Puşcariu arăta netemeinicia derivării din lat. ament- (care ar fi dat *aminte-aminti), ca şi a celei din amitto (nepotrivit semantic) ; nici etimologia slavă nu e mai verosimilă, mesti, meta ar fi dat *meti ori minţi. Soluţia lui Puşcariu nu convinge, nefiind clară trecerea lui a, ă la e, *matt- > ameţi: în masticare > mestecă, fermeca este asimilare ă—e > e—e ; cf. matrice, mărgea, macină etc. cu ă păstrat 3. în ameţi esenţial este nu „prostire; beţie (îmbătare)", ci „pier- 3 Pretinsa variantă amăfi („mai veche") atribuită lui Polizu şi Dosoftei este produsul lecturii greşite (a unei buchi cirilice, confundînd pe U = g cu U, = /) făcută de Puşcariu (DR, III 676) în Vocabularul rom.-germ. al lui Polizu (Braşov, 1857), p. 19, unde stă tipărit clar AM'BUI = amăgi, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 249 derea cunoştinţei din cauza unui vîrtej, turbur ari, agitaţii, sguduiri", încît legătura preconizată de Tiktin cu sl. met- are un miez de adevăr în sensul unei înrudiri mai vechi, ca aparţinînd la i.-e. *menth-, *meth- ,,sl amesteca, a mişca învîrtind, a agită" (WP, II, p. 269 = IEtW, 732) : v. ind. manthati, măthati, mathnăti „amestecă, mişcă, clatină, sgudue", av. mant- „a mişca, urni, agita", v. sl. meta, mesti „turburare", gr. ^6&o? „tumultul, viitoarea luptei", v. sl. motati se „agitări", ucr. moţat' „a scutură, sgudui" etc.; lat. metus „frică, groază", metuo „a se teme". Evoluţia de la „învîrtire, vîrtej, turburare" la „pierderea cunoştinţei, ameţire" este simplă, firească. Astfel, ameţi este înrudit, paralel cu sminti venit din slavă. (4) amurg s.n. (pl. amurguri), „apusul soarelui, timpul cînd ziua se îngînă cu noaptea" („crepuscule; Abenddămmerung"). Der.: amurgi, amurgit (s.n.), amurgit (adj.), amurgire, amurgeală, înmurgi. D i a 1.: arom. amurgu „la tombee de la nuit", Amurgii (nume propriu), tu amurdzită „spre amurg", (s)murdzitis (pl. -uri), tu murgiu, murdzeaste, murd-zire, murdzisu, murdzit, murdzită. Cihac, DEtDR, II, p. 205 din sl. mraki. Admis : Geheeb, JB, V, p. 12, Scriban, D, p. 97. • Hasdeu, EMR, I, p. 1114 amurg din gr. duo^yoq „die Melkezeit". Admis: Philippide, ILR, p. 146-147, 216, VR, V 1910, p. 40, cf. OrR, II, p. 725, Dicu-lescu, DR, IV, p. 447 (amurg din gr.,, deosebit de murg) ; ci. Tiktin, DictRG, p. 63. ® Meyer, EWAlb, p. 82 din lat. amurca. Q Treimer, ZrPh, XXXVIII 1914, p. 408-409 citează şi alb. mjergulle „negură, întuneric". @ DLR, I/l, P- 156: din murg, cu prepoziţia a-. ® Capidan, Arom, p. 157 lipsa de temei a derivării lui amurg din gr. â^o^yoţ. Apelativul amurg nu poate avea nimic a face cu gr. «fj.oÂy6c;, lat. amurca, ori sl, mraku, ca element împrumutat, respectiv moştenit: cu fiecare din ele are comun o consonanţă relativă şi fortuită. în realitae, amurg e derivat al lui murg, noţiune potrivită spre a exprima fenomenul înserării, alcătuit „din a-(prepoziţie, exprimă un raport de timp: cînd, adverbe : aorea, aseară; puţine, cele mai multe devenind substantive: achindie, amiaz, amurg etc.) şi murg. La început era locuţiune adverbială cu sensul 'la amurg'; apoi substantiv" (DLR). Trecerea de sens din „culoare închisă" la „întunerec, înserare" ca înv. isl. mjorkvi, myrkvi ,,întunecime", alb. mjergulle, mjegule „negură, întunecime" (v. murg). andrea v. imdrea. (5) anină (var. aininâ, Muscel) vb tr. 1) „a prinde de ceva, a acăţâ (fixa) un obiect de altul (fără a-1 înţepeni, ^putîndu-se mişca şi oscila)" („attacher, lier ; anknupfeu, ankleben"). 2) „a atîrna, acăţa, spînzura" („pendre, suspen-dre, accrocher, ajouter; an-, auf-, einhăngen"). 3) „a strîmtora (vînatul)" („rnettre aux abois; aufs ăusserste treiben"). refl. /) „a se. acăţa, atîrna de ceva" („s'accrocher, se suspendre; sich anhângen, anklammern"),' „a nu-i da cuiva pace" („ne pas laisser tranquille, s'en prendre â qqn. ; jem. etwas an-greifen"), „a se vîrî (nechemat) undeva" (,,se fourrer (parmi d'autres) ; sich verkriechen"). 2) „a rămîne atîrnat, prins de ceva" („rester accroche, suspendu ; an eţ->-. hăngen bleiben"). Der.: amnare, aninat, aninător, -oare, aninătură, amnăcios („qui s'accroche facileinent"), aninătoare („le dernier refuge d'un animal mis aux abois"), desnina (DLR). nu confundat cu ameţi (p. 17), ci tradus corect „tăuscken, verblenden, verleiten". Tot aşa, AÎ1I-5IJH = amăgi ,,şi i-au amăgit de i-au dus", Dos. VSv 70b, 11, este citit de Puşcariu în interesul etimologiei sale latineşti: „ainăţi" (DR, V, p. 784). 250 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a Iî-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 251 LexB, p. 22 „aninare adfixio, depensio, a lat. lenis, leniter adfigo". 9 LaurM, I, p. 65. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 476 „anină — ung. nyulni, ne nyulj hozză nu te anina de asta". 9 Hasdeu, EMR, p. 1211 „forma organică în arom. alin din care anin; a alină—lat. alienare 'accoupler = joindre d'une maniere agreable' < ad + lenare". 9 Puşcariu, JB, XI 1904, p. 174, CL, XXXIX, p. 257, EWR, 89, DLR, 1/1, p. 171, DR, I, p. 80, ELR, p. 378 it. ninnare „einwiegen" (cf. star a ninnare „schwanken"), v. berg. anina etc; *anninare (ad + ninna „somn; leagăn" etc; leagănul se lega la grindă . . .). Admis: Meyer-L, REW1-3 5817 ,,nanna, ninna, nonna (Lalhvort), nani, 'Eia popeia' etc. ; it. ninna, Zssg. rum. anina, vgl. arom. a se alinare etc". 0 Plnlip-pide, ZrPh, XXXI 1907, p. 291 anina, arom. al(i)nari < *arirare < lat. a 4- relevare. 9 Weigand, KJB, VIII, I, p. 100 *allevinare < allevo „in die Hohe heben". Admis:, Densusianu, HLR, II, p. 44, Pascu, ArR, X, p. 476; Candrea, DEne, p. 57. 9- Giuglea DR, IV, p. 1554 lat. liaereo -f inare. 9 Scriban, D, p. 104 (ninnare, *allcvi-na.t-e). 9 Şăineanu, DictRF p. 22 (onomatopee). 9 Tiktin, DictRG, p. 69, Şăineanu, DUn, p. 26 „orig. necun.". Sînt evidente greutăţile în calea etimologiilor încercate : lat. lenis „nu ne mulţumeşte căci în anin noţiunea de lin nu e sensul fundamental („joindre quelque chose â qq chose"), ci numai îl nuanţează, dîndu-i un caracter determinat" (Hasdeu); ung. nyulni e departe de anina, neexplicat nici de alienare (arom. alin „a sui, urca" este alt cuvînt, deosebit de anina, DUR) ; admisibil pentru formă, anninare e neconvingător semantic: de la it. ninnare, berg. anină ,,(ein)wiegen" etc. pînă la rom. anina e distanţă mare, fără puncte de legătură; lat. a -j- relevare şi *allevinare sînt nepotrivite din toate punctele de vedere. S-ar părea că anina nu este alcătuit cu prepos. ad-, ci că an- e radical, eventual dintr-un mai vechi *arina (cf. mirione- > *mirune- > minune etc.), posibil i.-e. *ar- „a încheia, îmbuca, a (se) potrivi", mai ales în legătură cu construirea în lemn, ,,a socoti" etc. (WP, I, p. 69 —76; IEtW, 55 — 61): av. arante ,,se fixează, se aşează; se înnămolesc", v. ind. ar-p-ayati „bagă înlă-untru, fixează, leagă", gr. dcpapiaxw „încheiu, îmbuc", apu-evoi; „adăugat, încleştat, potrivit" etc.; cu -t lat. artus „ce e în legătură strînsă cu ceva, legat strîns" ş.a.; cu -m etc. De origine i.-e. trebuie să fie şi suf. rom. -n din arhetipul *arina, care însă în centrul Ardealului ar trebui să aibă această formă, ca murună (munună), sărin (senin) etc. dar cf. minune), nu anină; ori ar trebui identificat un rad. i.-e. de forma *an- ? Videant alii. (6) aprig (var. apreg, *ţ apric) adj. 1) „înfocat, înflăcărat, nestăpînit" („vif, passione, impetueux; lebhaft, leidenschaftlich, ungestumm"). 2) „pornit, pătimaş, înverşunat, necruţător, crud" („fougueux, impitoyable, sans pitie; aufbrausend, schonungslos"). 3) „furios, grozav" („furieux, effrayant, terrible; rasend, wiitend, grâsslich"). 4) „crîncen, crunt" („cruel, acharne, dur ; giausam, rauh"). 5) „rău" („mechant, mauvais; bose, schlimm"). 6) „lacom" („avide; gierig") ; adv. cu aceleaşi sensuri. Der.: aprigime, aprijiune (s.f., DLR). LexB, p. 26 ,,apricu a lat. apricus, i.e. sole gaudens, cum a homine sermo est; vel ab habilis, it. abile". 9 Cihac, DEtDR, I, p. 13, LaurM, I, p. 80, Hasdeu, EMR, p. 1354—1355 : din lat. apricus „espusu luminei soarelui, de aci: caldu ferbente. agile, iute" ; singura piedică ar fi (după H.) accentul ; dar v. rom. va fi fost aprir, aprig, explicînd păstrarea lui i netrecut la e. Admis: Densusianu, HLR, I, p. 350 ; Xort'ing, LRWb, 773; Diculescu, OrLR, p. 542. LaurM. aminteau şi pe ajricus (despre vînt), preferat de Tiktin, DictRG, p. 80 adăugind pe apricus „sălbatec ca mistreţul (aper)", respins de Puşcariu, EWR, 99 „aprig. Etym. unbekaunt. Allgemein wird als etymon apricus 'sonnig' angenommen. Ebenso wenig wahrscheinlich ist apricus < aper" [totuşi îl înşiră între elementele latine] şi de Meyer-L, REW3 561. 9 Subak, Archecgr.Triest. XXX, ser. III, II, fasc. 2, p. 14 *apprex, -icem „doritor de a avea ceva" din apprecor „rog", ca supplex din supplico. 9 DLR, 1/1, p. 202 — 203 lat. harpax, -gem „răube-risch", pronunţat "arpege(m) ; metatezat ăprege, apoi apreg „hrăpăreţ, lacom". Sus- ţinută din nou de Puşcariu, DR, III, p. 396, admisă îndoielnic de Meyer-L, REW3 4055, etimologia nu e deloc probabilă: Graur, BL, V, p. 100, Rosetti, ILR, IV, p. 60. 9 Drăganu, RomlX—XIV, p. 182 „etim. cea mai probabilă e tot apricus, deşi cam departe ca înţeles şi formă". 0 Giuglea, DR, X, p. 407 — 408 v. gr. craXTjpoţ „unreif". 9 Şăineanu, DUn, p. 31 „orig. necun.". 9 DR, XI, p. 150-154. Forma apric, originală (Corbea, Dos.), nu „arată aceeaşi pierdere deplină a vocii în pronunţarea consonantelor fonice la sfîrşitul cuvintelor ca şi fraget, 'Uncet etc." (DDR), ci aprig trebuie să fie din mai vechiul apric, cu sonorizarea lui -c final ca vitricus > vitreg (cf. fracidus > fraged etc, OrR, II p. 174; v. şi cîrlig). Sensul original nu poate fi „avide, rapace, âpre (au gain)" (Nic. Costin), din care ar trebui să derive celelalte şi pe care-1 scoate în relief cu insistenţă DUR spre a justifica etimologia din harpax, iar „în exemplul lui N. Costin 'aprig la prăzi' poate fi tălmăcit şi cu 'teribil, pornit (etc.)' (cf. 'foame turbată', flămînd 'care arde de foame'). în Dosoftei e mai vechi ('femiaie sfadnică şi aprigă', sau 'Ellini se feceră amari şi aprici, crudzi şi nemilostivi') decît în N. Costin, deci cu exemple din el trebuia să înceapă art. aprig în DDR. Exemplele din N. Costin şi Necuice intră în definiţia 'impetueux, ardent, violent, dur' etc." (Giuglea). Esenţa semantică este „forţă, tărie, energie, violenţă; activ, dinamic, plin de forţă şi energie", adică ideea primară „lucrare, activare" : tema *apr- conţine un rad. primar şi un formaut *ap-r care duce la i.-e. *op- „a lucra, a înfăptui; produs (venit) al muncii, bogăţie" (WH, I, p. 410; IEtW, 780) : v. ind. apas-„lucrare, operă", ved. ăprâ- „activ, harnic, zelos", lat. opus, -eris „lucrare, operă", opero, -are „a lucra", opulentus „cu mari putinţe, bogat, puternic", optimus „cel mai bun" etc, ags. oefnan „a activa, a face", v. isl. bfr „violent, zelos", afl „putere, ajutor", efla „a întări, executa, putea" ; cf. gr. oot£A(oc) „putere", în derivate şi compuse; 'AtceâXcjv, Apollon zeul „cel puternic" ; la daci Appuli (din care oraş-cetate Apulum), illyr Apuli, Aplo etc, avînd ca bază comună i.-e. *ap(e)lo- „putere", explicînd mai uşor fonetica lui aprig românesc- (7) argea s.f. (pl. argele) 1) „groapă pătrată, acoperită, unde femeile ţes (vara); iarna se pun stupii" („sorte de hutte ou cabane, baraque ; gedeckte Grube"). 2) „bolta unei clădiri" („voute, cintre, coupole; Kuppelgewolbe"). 3) „scheletul clădirii (stîlpii şi căpriorii), casa ridicată numai stiTpi şi pusă «cunună»" („voute d'une cave, charpente (en bois) ; Gerippe eines Holzbaues"). 4) (zona Iaşi) „straşina casei" („auvent; vorspringendes Dach"). Der.: argelas (vile tectum, AnonC) ; topon. Argeaua, Argel, Argele (TopRom, p. 497). A 1 b.: r r aga l'e, artic ragal'a „Hutte", rragale. LaurM, Gloss, p. 25 „din lat. argilla «pamentu grassu si albitiosu», sau arca — lada, cutia". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 636 gr. âpyaXotov „outil, metier". 9 Hasdeu, EMR, p. 1579 &pfsXX!x maced. şi cimmerian din greco-trac argilla (argella) locuinţă sub pămînt > rom. argea. 9 Philippide, ILR, p. 33, 55, 148 argilla. 9 Tiktin, DictRG, p. 93. 9 Densusianu, HLR, I, p. 38, 199 cf. alb. ragal. 9 DLR, 1/1, p. 241 din tre (djagat.) arka „caisse, boîte" etc. 9 Jokl, IP, XLIV, p. 13 — 23 argea, paralel cu alb., are la bază pe argilla cimmerian; ZONP, X, p. 197. 9 Philippide, OrR, II, p. 696 — 697 autohton în română. 9 Puşcariu, DR, IV, p. 1356—1357. 9 Şăineanu, DUn, p. 34 cf. arghella odae de baie (la vechii maced.). 9 Meyer-L, REW, 636 argella „Lehm-hiitte", romanic [adevărat numai întrucît cuvîntul a pătruns în latinitatea carpato-balcanică]. 9 Densusianu, GrS, VII, p. 86 — 87 „o altă temă le poate explica, «loc săpat în pămînt», ureg [adică *ureg-] din care gr. p^jvvu(ii«a sfărîma, a rupe, despica», prjŞiţ, pecy-/). Forma primară putea fi *ergella" [dar după etim. lui Dens. ai aştepta în rom. *vraga, *bragca etc.]. 9 Scriban, D, p. 119. 9 Giuglea, DR, X, p. 409, DRS, 252 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a II- MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 253 p. 46—49 din v. gr. 'igya, *ergella etc. [semantism nepotrivit]. 9 AnEtn, 1962 — 1964, p. 80-81. Hasdeu a văzut bine iar Jokl a demonstrat obîrşia autohtonă, preromană a Îmi argea, arătînd că apropierea dubioasă (în DLR) cu trc arga respinsă de Hasdeu nu are valoare, nepotrivită semantic şi geografic, cuvîntul fiind numai djagataic, nu şi osmanic ; dar, să fi fost chiar şi osmanic, n-are ce căuta în nordul Transilvaniei şi Moldovei. Românescul argea este unul din puţinele cuvinte cu prototip anteroman atestat în antichitate, ceea ce a simplificat [problema etimologică. La cimerieni se atestă „locuinţe subterane" numite y.pyiXXac; (Strabo, V 244), iar la macedoneni: apysXXa- oîxTjaa MaxeSovixov, oTrsp â-spu-aivovTsţ Xouovxai. Din forma maced. derivă alb. rragale, cu trecerea lui e neaccentuat la a. Cuvîntul rom. s-a dezvoltat independent de cel albanez şi paralel, păstrînd pe e : argella (nu *argalla), din care argea (*undrella > undrea, stella > stea ş.a. ). „Un argella băştinaş n-a avut numaidecît trebuinţă să fie împrumutat de la cimmerieni cu înţelesul 'locuinţă subterană' ori ceva analog; tot aşa cuvîntul alb. ar putea fi dintr-un autohton alb. argella care n-a avut trebuinţă să fie numaidecît împrumutat de la vechii macedoneni. Cuvîntul cimmerian şi cel macedonie ar putea fi numai nişte indicii că au existat cuvinte analoge şi în limbile băştinaşe ale românilor şi albanezilor" (Philippide). Etimologia cuvintelor macedonean şi „cimmerian" a fost dată de Jokl, baza i.-e. *areg-, v. ind. argala-h, argala „zăvor, încuietoare", v. sax. rakud, ags. reced „clădire, casă, palat, templu", — bază considerată de WP, I, p. 81 (LEtW, p. 64) ca variantă a i.-e. *ark-, lat. arceo „încuiu, izolez, îndepărtez", arca „cutie, raclă", arcanus etc. (8) arunca vb tr. 1) „a da drumul la ceva din mînă cu mişcare repede, cu putere ; a împinge ceva ca să sară în alt loc, a asvîrli" („jeter, lancer un objet avec un mouvement rapide, avec force, imprimer un mouvement violent â un objet ... ; werfen, hin-, zuwerfen"). 2) „a face să cadă, a trînti, a doborî" („faire tomber, abattre ; niederwerfen"). 3) „a da laoparte, a lepăda ceva inutil" („mettre â Tecart, rejeter quelque chose d'inutile; zuriickwerfen, auswerfen"). 4) „a îndepărta ceva violent, a duce un lucru izbindu-1" („eloigner quelque chose par un mouvement violent, en le heurtant; ab-, ausweisen"). 5) „a pune repede un lucru peste ceva" („placer rapidement un objet sur quelque chose ; hinlegen, -stellen, auferlegen"). 6) „a luă ceva repede de pe sine" („oter rapidement quelque chose de dessus son corps; wegbringen, fortnehmen"). 7) „împrăştia, a răspîndi, a presăra" („eparpiller, repandre, disseminer ; zerstreuen, verschiit-ten"). 8) „a scoate, a da afară" („arracher, mettre en dehors, expulser ; erraeis-sen, ausreissen") şi numeroase alte sensuri nuanţate. Der.: arunc „impozit (extraordinar)", aruncat (pe aruncate, la aruncale, de-a aruncatul), aruncător, -oare, aruncătură, aruncături („âtre atteint de putrescence"), aruncăturii (DR, X, p. 152), ăarunca (formă poetică poporană, EMR, I, p. 1775). Dial.: arom. aruncarea, arcare, aruncare „jeter, rejeter, lancer", artica, arucat, ar cat, arcătură etc. Împr. din rom.: n. gr. poy.o'jvco „einem etsvas gegen seinen Willen auferlegen' (RumWNGr, p. 39, 89), âpy.aToţ „frei, miissig" (ibid., p. 73). DictB, I, p. 66 „ab averunco". Admis: LexB, p. 33 (auerrunco departu, Cic. AU. IX 2), LaurM, I, p. 88, Puşcariu, EWR, 132, DLR, I, p. 278, PerspDicţ. p. 45, LR, p. 356: aurunca-, arunco; termen din sfera cultului religios păgîn cu sensul original „a îndepărta un rău"; DR, IV, p. 716, 1319; Rosetti, ILR, I, p. 168 etc. • Pontbr, p. 47 ad runcare. 9 Ciliac, DEtDR, I, p. 17 lat. abruncare, eruncare. Al doilea „etymon" al lui Cihac admis: Şăineanu, Sem., p. 159 (din lat. eruncare, întrebuinţat numai de scriitorii agronomi „a plivi, a arunca bălăriile" ; expresie generalizată în locul termenilor latini clasici), Hasdeu, EMR, p. 1775, Tiktin, DictRG, p. 100, CDDE, p. 13, Candrea, DEnc, p. 85, Pascu, DEtMR, I, p. 42, 162, Meyer-L, REW3 2908; DR, XI, p. 227 etc. 9 Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 lat. runcare. ® ILR (1969), p. 298 lat. eruncare. încercările pentru acest verb vechi, cu variate sensuri şi multe nuanţe (considerat unanim ca element latinesc) s-au grupat în jurul a două formule, ambele neconvingătoare: averruncare nu se potriveşte formal şi semantic (cum a relevat Meyer-Lubke), iar argumentarea artificioasă a lui Puşcariu (DLR) este o denaturare a esenţei semantice a verbului românesc spre a-1 scoate din „etymon"-ul dat la 1822 în DictB ; nici eruncare nu se admite semantic, esenţial fiind în arunca „a împinge cu violenţă un lucru; mişcare rapidă, mişcare în general" şi duce la rad. i.-e. *er- „a se pune în mişcare, a întărită, a ridica, a se mişca, a curge", cu numeroşi reprezentanţi în toate limbile (WP, I, p. 136—142; LEtW, p. 326— 332), de ex. gr. Spvuui „a mişca, a se lansa", v.ind. arna-k „a ondula", zend. ar- „a (se) pune în mişcare" etc, o bază *ereu- în gr. opoOco „a se ridica violent, a se lansa, a se năpusti", lat. ruo ,, a se năpusti", irl. ruathar „asalt", gal. rhuthr „impetus, insultus" (*rou-tro-), ags. reow „întărîtat, năvalnic, sălbatec", arod „energic" , pol. ruch „mişcare" etc. Elementul radical în verbul românesc se acoperă cu baza i.-e.*ereu > *eru-> *erucare> arunca (cf. ericius> ariciu, (a)-eramen > aramă) ; sau * aruncare, de formă echivocă în ce priveşte elementul derivativ (n)c- ce ar putea fi romanic alăturat la o temă autohtonă (cf. încurca, ridica, urcai), iniţial probabil simplu c-, nazalizat în dialectul drom., conservat ca simplu c numai în dial. arom. (9) baciu s.m. (pl. baci) „mai mare peste alţi păstori (păcurari), cel care prepară brînză, untul, urda" („le berger qui prepare le fromage et surveille îa bergerie ; fromager, maître-berger; Senner, Schâfer, Kăsemacher") ; p. analog, „cel care dă întîiul la jocul cu arşice" („celui qui commence le jeu (aux osselets) ; der erste Werfer im Knochenspiel"). Der.: băcie, băcioiu, băcion' (u), -oan'e (ban., haţ.), băcit (zeciuiala luată de baciu); băciţă, băciucă, băciuc, a băciui, băciuire ; antropon. Baciu, Băcilă, Băcioiu, Băcescu; topon. Băcia, Băceni, Băceşti etc. Dial.: arom. baciu, bagtu „cama marele caşar, caşarul ma mare", para-baciu „ajutor de baciu" (ALP, I, p. 251) ; RevLg, XI 1966, p. 551, megl. baciu, bacol'ă („stînă"); f?) la istrorom. Bate. împr. din rom.: srber. bac „Senner; pastor alpinus", băcija (SOF, XXI, p. 371), big bac, baiu „Senner", bacjo „nene", bacija, bacilo „saivan (Schafstal!)", ceh. dial., slov. baca „Oberschăfer", pol.dial. baca, baeza, ucr. bac etc. (RomSl, XIV, p. 129, XVI, p. 73), ung. băcs „cioban" (şi băcsi „bade, nene"?), InflR, p. 21, bacsoj (NylrK, VI, p. 279; SCL, XIV 1963, p. 379; NylrK, VII 1963, p. 177 şi 118, XII 1968, p. 318; StCom, 13, p. 254; MXyTEtSz, I, p. 213), bas (WtbCs, 10) ;'săs. bâtsch, băisch (RomBISz, p. 10; SăchsWtb. I, p. 416); ngr. u.-K c (ci). Explicarea este pentru Drăganu „ademenitoare; nu e imposibilă nici din punctul de vedere al extinderii geografice: cumanii şi pecenegii s-au aşezat şi dincolo de Dunăre; dar neîntemeindu-se pe un rad. atestat, ea rămîne numai presupunere" [netemeinicia ei nu stă numai în lipsa unui rad. „cuman-peceneg atestat" !]. 9 Wed-kiewicz, MRIW, p. 276—277 „srbcr. baca 'Kosewort fur den Bruder' diirfte allen anderen zugrunde liegen; daraus einerseits alb. bats, wo das ts auf erklărlicher Lautsubstitution beruht, andrerseits rum. baciu"; RczSl, VII, p. 114. 0 Drăganu, RomlX —XIV, p. 69 — 72 (cu bibliogr. amplă) „pornim de la srb baca; fiind o Anredeform', am primit cuvîntul în forma de vocativ bace, din care în rom. nominativ baciu". 9 Puşcariu, Stlstr, II, p. 278 de orig. obscură, vechi. 9 Philippide, OrR, II, p. 697 el. alb.-rom. ; orig. obscură. 9 Rosetti, ILR, II, p. 109. 9 Scriban, D, p. 144 „rudă cu badea, bădia, v. sl. bratu frate" etc. 0 Tiktin, DictRG, p. 139, Candrea, DEnc, p. 110, Şăineanu, DUn, p. 48 „orig.neeun.". 0 AnEtn, 1958, p. 145 i.-e. *uet-so- „bătrîn" ? 9 RecLg-Dial, p. 454. Străvechi cuvînt din româna comună, existent în dialectele suddunărene, „nu poate veni din ung." (LaurM), dar nici din trc (DLR); ca şi slavii învecinaţi, ungurii au pe bâcs ca împrumut din română, iar împrumutarea în sens invers nu e de luat în seamă, la fel ca împrumutarea dintr-o limbă turco-tatară (consonanţă fortuită, nesocotirea dificultăţilor fonetice, semantice, istorico-geografice). Indiciu pentru vechimea şi autenticitatea românească a lui baciu este apartenenţa lui terminologiei pastorale, unde sînt puţini termenii de împrumut privind noţiunile fundamentale. „Ar părea că obîrşia cuvîntului trebuie căutată în română ; de la păstorii români şi armâni el s-a răspîndit la toate celelalte popoare" (Capidan) ; neputînd fi romanic, poate fi considerat ca element prelatin, carpato-balcanic şi indo-european, deşi o legătură etimologică evidentă nu apare deocamdată. Sensul primar al cuvîntului poate să fi fost „un termen de respect prin care se adresează cineva unui frate mai mare sau unui om mai bătrîn, deci un fel de 'nene', care apoi s-a specializat, în lumea pastorală, adresîndu-se cu el ciobanii şefului lor" (DLR). Atare nuanţă mai are termenul în slavă şi albaneză, eventual si sub influenţa srb baca „Koseform fur den Bruder", băsta „Vater", rus bat'a, ung. bâtya("t), bâcsi! (cf. DR, II, p. 459; SlEtW, I, p. 45—46). Dacă noţiunea „bătrîneţe, vechime" este esenţa semantică, baciu poate reprezenta un i.-e. *uat-so-, rad. *iiet-, *uetes- „an", *uetos(oJ- „de un an, bătrîn, vechi" (WP.I.p. 251 ; IEtW, p. 1175) : v.ind. vatsâ-, vatsarâ- „an", gr. Fixoq, s-roţ, alb. vjet „an", lat. vetus, -eris „bătrîn, vechi", vetustus id. (din *uetos-to-s „bătrîn, înaintat în vîrstă" ş. a. Trecerea lui v- la b- are analogii (berbece < verv- etc), iar pentru -ts-> ts- (c) se poate aminti mişca, muşca. Dacă e justă atare legătură etimologică, baciu ar fi un corespondent autohton i.-e. românesc al lat. bătrîn < veteranus, după cum vătuiu este corespondentul etimologic al lui viţel < vitellus. (10) baier (var. bair, baierâ, bairă, baior) s.n. şi f. (pl. baiere, băi(e)ri) 1) „aţă de grosime variabilă, sforicică, făşie îngustă, panglică" („cordon, lien quel- conque (corde, laniere, ruban, lacet) qui sert â attacher un objet ou qui tient ia place d'une anse ; attache ; Schnur, Străhne"). 2) „salbă, colier" („collier; Hals-band, -kette, -schnur"). 3) „amulet, talisman" („amulette ; Amulett'). 4) „baierile (vasele de comunicaţie şi suspensie ale) inimii" („entrailles; die grossen Gefăss-stâmme, mittels derer der Herzbeutel aufgehangen ist"). 5) „adînc, adîncime, fund" („profondeur, fond ; Tiefe, das TJnterste") şi alte sensuri mai recente, ca „şireturi de ghete" (Philologica, Iaşi, II 1972, p. 58,64) etc ; în Dos. VSv Dec. 13 „cruce în baer la piept" ; Pravila 1652 „ceiace poartă baere sau nărocul" ; Cantemir, Ist. 347/20 „baer" etc. Der.: băierel, bâieruţă, -se, băierătoare (= baieră, zona Turda), a băieri, băierit; îmbăiera, îmbăicrat (îmboio-), îmbăierare, îmbăierăiură; desbăiera, -at. Dial.: arom. băeru, băir, baiur (sensul „Kette, Band, Reihe"), ambairare, ambairat, îmbair-, îmbar-, mbair, mbăiredzu „leg", mbîirîtură ; disbîirari (-ăir-, -air) „a desbăra, a strica şirurile", disbîirat, -ură, dismăirare, dismăirat; fărşer. bayur (bayor, DR, IV, p. 24) ; megl. băir, bayăr „Kette, Perlenschnur" ; istr. băiere „Haarflechtenband". împr. din rom. : big. baeră „salbă de bani vechi cu care nevestele îşi împodobesc capul" (mai ales la Vodena; RomSl, XVI, p. 74 baer), bair, bair ci „mărgele de lut rotunde perforate la mijloc" (Tîrnovo ; DR, III, p. 220), ucr. baior (baiur) „Schnur-band (aus Wolle geflochten)", bajorka, bajoroh etc. (RomSl, XIV, p. 129), bajurok „cordon cu care se înfaşă copiii; brîu femeiesc îngust, şiret de gheată" (Suceava, LbR, 1971, p. 163) ; pol. bajoreh „Fadengold" (BalkA, II, p. 160, III, p. 283) etc. DictB, I, p. 94, LexB, p. 42 „baeră, it. bavero collare". 0 Pontbr. p. 60. 0 LaurM, I, p. 114 ,,. . . sp. babera = sgardă de căciulă şi babero = şerveţel la gîtul copiilor spre a preserva vestmintele de bale; it. baviera, bavero guler etc." 0 Cihac, DEtDR, II, p. 546 baieră „entrailles" din trc bagyr „foie, coeur; entrailles"; baier (ă) „ceinture, cordon" din bâgh, -y „lien, noeud, courroie", hîce bâghy „bourse â tirants". Admis: Şăineanu, RIAP, IV, p. 657. 0 Hasdeu, EMR, p. 2363 „latin baerul nu e, turcesc nu poate fi; totuşi e turanic, dela pecenegi sau cumani (sec. XI) ; dial. trc oriental (djagataic) bai «lien; amulette», bay «lien, charme » > rom. baiuri" (etc). 0 Şăineanu, InflOr, I, p. CCLXII „baier nu poate fi trc-oriental; adevărata-i origine trebuie căutată". 0 Byhan, JB, VI, p. 191 (la trc bâghy „das Suff. -era bleibt unerklărt"). 0 Creţu, Mard. Lex. p. 307 lat. bajulus ; pentru « — e cf. tribulo-trier. 0 Tiktin, DictRG, p. 140. 0 Puşcariu.CL XXXVIII 1904, p. 471, ZrPh, XXVIII, p. 690, EWR 178 sensul de bază ar fi „Schmuckgegenstand" („farbiges Band . . . gegen den bosen Biick") care duce la varius „bunt" (variare pectus lapillis etc), care substantivat putea să însemne „fărbige Gegenstănde; Schmucksachen", — care însă este „verfehlt. Die Grund-bedeutung kann nicht «bunt» sein, sondern «Band, Schnur»", Weigand, KJB, VIII 1908, I, p. 99. 0 Papahagi, NEt, p. 210 arom. mbair din lat. balare „blocken, me-ckern", fig. „albern reden". 0 Philippide, ZrPh, XXXI 1907, p. 295 din baiulo, bdilo. 0 CD DE, 127 lat. bajulus, -um şi bajula, -am „porteur, porteuse" > *baiur, -ă (cf. magis > mai, ploaie) etc. ; 128 îmbăiera : im-bajulare > imbailare etc. Etimolosie admisă: DLR, 1/1, p- 45S, Puşcariu, DR, I, p. 415. Bogrea. AIIN, I, p. 319,>aseu, Beitr, p. 14, REBS, p. 25, 27, DEtMR, I, p. 114, 951, 953, Densusianu, GrS, II, p. 316, Candrea, DEnc, p. 112, Meyer-L, REW3 886,3, Graur, BL, V, p. 89, Scriban, D, p. 145 etc. 0 Şăineanu, DUn, p. 49 „orig. necun.". 0 Şăineanu, DictRF, p. 42 „indigen". 0 AnEtn, 1959-1961, p. 32, 1965-1967, p. 14-16. 0 ILR (1969), p. 295 lat. bajulus. Cu mici excepţii, încercările au plecat din dogma despre latinitatea lui baier, găsindu-se uşor baze romanice (bajulus, -a etc). Dar examinarea atentă a formelor şi lucrurilor arată că o asemenea bază romanică e nepotrivită formal şi mai ales semantic Din bajul- s-ar fi aşteptat mai curînd românesc *bajur (*bazurâ, iar e din u nu se explică prin „influenţa verbului îmbăiera", care e derivat românesc, posterior apelativului baier, ca atare nu poate avea la bază un pretins lat. *imbailare, presupus de Candrea —Dens.). Nepotrivirea semantică e mult mai 256 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a li- niare, schimbarea nefiind numai „aparentă", ci cît se poate de nefirească, „surprinzătoare" (Densusianu ; „dar explicabilă totuşi" ! ?) : baier conţine o noţiune esenţial diferită de a bazei romanice bajul-, iar unele exemple romanice apropiate semantic nu dovedesc nimic. General în limba română, în toate dialectele prezent cu însemnări absolut identice, baier e străvechi, specific românesc; ca atare a cunoscut transformări formale tipice lexicului ereditar: aspectul actual nu poate fi din epoca romanică ori preromană. Semantismul limpede, simplu „legătură, panglică, aţă; obiect pentru legat, înfăşurat" este cel arhaic (just indicat de Weigand în 1908) ; aspecte şi nuanţe ulterioare, secundare (cum ar fi „puterile miraculoase" ce i le atribuie farmecele, ori culoarea baierilor de podoabă etc.) nu au semnificaţie pentru etimologie. Forma este la fel de transparentă : consensul celor patru dialecte arată net că între a şi e *ba[. ]er- a căzut o consoană mai veche în poziţie intervocalică, ce poate fi numai g (cf. caier). Restabilind la locul firesc sunetul dispărut, se obţine un *bager- sau *bagel- (*ba-gil-J, în care b- poate să fie din romanic v-, deci admisibil în egală măsură * vagei-, conţinînd i.-e. *ueg- „a ţese, a lega ; ţesătură, urzeală, torcătură" (WP, I, p. 247— 8 ; IEtW, p. 1117): v. ind. văgura „funie de dus cîinii, plasă, laţ de prins (cursă), tort, fir", lat. velum „pînză de corabie, văl, perdea", dimin. vexillum „steag, steguleţ", v. irl. figim „ţes", fige „ţesut", n. cymr. gweu „a ţese, legă, înnodă" etc, ags. wice „fitil", mhd. wilit, ags. wecca „fitil", v. nord. wekko etc. ; mhd. wickeln şi wicken ; gradul vocalic 5 în ags. wocige „laţ, cursă" ; gradul o în v. sax. wocco „cicindela (fitil)" ş. a. Un *ueg-/*uage-lo-, formaţie nominală cu sensul arhaic „legătoare ; fir, aţă, obiect pentru legat", prezintă cîteva modificări (ce l-au făcut de nerecunoscut pentru romaniştii noştri şi care ar putea chiar azi să lase impresia de artificialitate şi nefiresc în etimologia adoptată) deplin concordante cu dezvoltarea elementului lexical moştenit românesc (w->&-, căderea lui g intervocalic, l > r, operante deopotrivă în cuvintele autohtone). (11) balaur (var. balaur, balaor, balaure, balaură) s.m. (pl.-i) 1) „monstru cu înfăţişare fioroasă, în formă de şarpe cu solzi verzi ori aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unul, şapte, nouă sau douăsprezece capete (care cresc la loc, uneori mai multe, cînd i se taie) ; smeu; bală" („dragon, monstre fabuleux, hy-dre ; Drache, Hydra"). 2) fig. „om crud" („homme cruel, monstre; grausamer Mensch, Monstrum"), ţigan" („bohemien; Zigeuner"). 3) p. anal. pop. „constelaţie din emisfera boreală" („dragon (constellation) ; Drache (nordliches Stern-bild)"). 4) „cerc de scînduri care încinge luntrea pe marginea gurei" olt. („cein-ture (de planches qui entourent l'avant). d'une barque ; Kranzgesims"). Der.: bălăuraş, bălăurel, bălăuroaică, bălăeană; posibil formă scurtă bală; antropon. Balaure; topon. Balaura, Balaurul, Bălăurel (NumeL, p. 205, TopRom, p. 245). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 257 Dial.: arom.: antropon. Balaur (ă), II, p. 465-466). RevDg, XI 1966, p. 551. şr. Valaori (tes), BaXawpî-r,? (DR, împr. din rom.: srb blaor, blăvor, blăvora, blavorak, blăuoran, blavorue'n, blavur (Danicic, Rjecnik, I, p. 427 „postanem od rum. balaur zmaj, koje je od gr. -âXwp"), balaura (Stlstr, II, p. 278; RomSl, XVI, p. 74) ; ucr. balaur „personaj mitologic, zmeu" (LbR, 1971, p. 163) etc; săs. balaur „grosser Scbăferhund; Drache; Ungeheuer" (RomElSz, p. 11), balauer „grosser Scbăferhund" (SăchsWtb, I, p. 396). Alb.: boli ii „grosse Schlange", bullâr „Wasserschlange", bolla „biscia", -ar, -i „grossa biscia innocua, del genere dell' orbetello" (Cord,). LexB, p. 51 „bila bellua, fera, bestia; diabolus, cacodaimon, a lat. bsllua ; balaură draco, a lat. bellua". 9 LaurM, Gloss, p. 50 din bellua (> bală) sau bella şi auru; „in relaţia de cumnatia cu balena, cellu mai mare animale?"; „se refere cumva chiaru şi la rcsXwp, -v, TrsXcipiov = monstru, prodigiu, ceva nespus de mare ? pelasgic Zeus pelâr. Cuventulu merita de certu celle mai serioase investigationi". • Roesler, GTB, p. 565 dunkel. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 7 „cf. srb blavor, -ur, blaor, blor serpent; v. gr. -klap monstre". 9 Meyer, EWAlb, p. 41 „alb. bolle, bullar ist mit rum. balaur Drache, srb blavor, -ur verwandt. Rum. balaur stammt aus dem srb. blavur, die srb Worter aus dem Alb., Grdf. bdlve (> sl. blav-) < lat. belua; srb blavor < alb. *bâlvure = lat. *belvula etc". 9 Hasdeu, EMR, p. 2969 ,,băl-aur = flavus serpens; laur-, labarum, la daci acest fel de steag (balaur) purta un nume din care s-a format latinescul labarum" [!]. 9 Tiktin, DictRG, p. 148 dunkel. Preferabil şarpe băl-aur „goldene Schlange". 9 Densusianu, HLR, I, p. 365 din srb blavur. 9 Philippide, ZrPh, XXXI 1907, p. 296—297 belua aura (hu aurae belua) etc. 9 Berneker, SlEtW, I, p. 58 din srb. • DLR, I/î, p. 451 „etim. necun. (înrudit cu obscurele alb. bolle, bullâr, srb blavor)". 0 Spitzer, MRIW, p. 295-296 din srb. • Baric, AlbRSt, p. 3-5 rom. şi srb împrumuturi din albaneză, *var- „şarpe; şarpe de apă sau mocirlă" etc; p. 81 i. —e. *bo*lo-uras- (cf. DR, I, p. 506-508; OrR, II, p. 633, 697; ArR, VI, p. 224). • Jokl, ZrPh, XLI 1921, p. 228 — 233 din lat. vulg. boia vorans şarpe ce devora pe copii; prin intermediu albanez (obiecta: OrR, II, p. 633). • Bogrea, DR, II, p. 889 it. ballatiro. 9 Puşcariu; Philippide 697 „orig. obscură". 9 Giuglea, DR, IV, p. 1554 lat. belauros + bellua (ca hiperurbanism). 0 Skok, ZrPh, L 1930, p. 512 „zu den thrako-illyr. Bestandteile des rum. WOrterbuchs rechne ich rum. balaur". 9 Candrea, DEnc, p. 113 (orig. necun.). • Şăineanu, DUn, p. 50 „probabil indigen: (şarpe) băl-aur, blond auriu". 0 Scriban, D, p. 147 „balaur, srb blavor, -ur, din alb. bolă, bolvă balaur, care vine din lat. belua dihanie". în cercetările etimologice, la fel ca în imaginaţia populară, balaurul a trecut prin cele mai ciudate forme şi metamorfoze fantastice, fără a se fi elucidat obîrşia şi semnificaţia primară a numelui cunoscut în română, albaneză şi sîrbă ; în ultima este evident împrumut din română (cum a stabilit Danicic, faţă de care afirmaţiile despre împrumut în sens invers n-au valoare ; apoi Philippide, Jokl, Pascu), ori din fondul lexical autohton „balcanic", fiind foarte probabil element comun preroman albano-român. Pentru etimologie n-au nici o valoare baze latine ca belua, bellua -f- aurum ori aura, băl, labarum, -pel&sgpeldr ; sau bella vorans. Singură etimologia lui Baric poate fi (pe jumătate) adevărată: finalul *-var „şarpe" ; dar partea iniţială *bol-, bal- nu are nimic a face cu noţiunea de „apă, mocirlă", ci mai curînd este i.-e. *bhel- „a se umfla, a fi plin (strotzen)" (WP, II,p. 177—180, 4; IEtW, p. 120, 3) în cuvinte pentru „tărie, mărime exagerată, animale mari, namile", ca gr. *padule- > pădure „mlaştină, baltă" 260 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 261 > „vegetaţie de baltă", „pădure (în genere), codru", fără legătură cu baltă, care poate să fi influenţat deplasarea semantică a lat. pahtde- în romanitatea orientală. (14) barz (var. bardz) adj. (fern. barză, pl. barzi, -e) (despre păsări), „sur, cenuşiu cu pene de culoare amestecată, albe şi negre", „alb, alburiu" („gris! grisâtre; blanc; grau, grâulich, etwas grau"), (despre capre) „suriu, vînăt" („grisâtre, violet, bleu fonce; grâulich, veilchenblau, violet") ; despre fructe (mere barze, DR, VI, p. 255). Der.: barză (pasăre), barza şi berzica (nume de capră, Muscel etc), bărzuică (ban.), capră bardză, bărzan, -ă „cu pene sure, albe şi negre" (gîscă bărzană, raţă bărzană, răţoi bărzan şi despre capre, olt., bărzoan'e Gorj), barzoş, -oşe (găină, Munţii Apusenii zona Arieş) ; antropon. Barzea, Barzu, Barza, Barzul', Bărzilă, Bărzan, Bărzănescu Berz(e)a, Berzul (OnR, p. 192); topon. Bărzuica. ^Dial. : arom. bardzu, -ă „bălan" (capră bardză, mulă bardză „catîr bălan"), Sărăcăciani bardzu, bardză „brune, rougeâtre" (DR, IV p. 950), fărser. bapză (DR, VI, p. 101, bapduşe 154?), bardzucănat, megl. bardză nume de capră (DR, II, p. 519; Megl, III, p. 34), bardză „cînd e roşe pe bot iar trupul e negru, sau are pe cap dungi de altă coloare", rusubardză „oaie albă amestecat cu roşi" (GrS, I, p. 30, 31, 37). împr. din rom.: big barz, bărzav, -a, -o, bardz, bardză, bardziv „cărunt, sur" srb (în Serbia, Croaţia, Slavonia) barza, barzast (koza barzasta „capră barză"), 'barzilo (nume de ţap), bărzan, bărzeSa, barzica (Recnik srpskohrvatskoga knjizevnego i narodnog jezika, Belgrad, I, 1959, p. 305-306; cf. Das Dak, p. 93), Barzilovica (topon. DR III, p. 149, 193-4; Stlstr, II, p. 279), crnobarza la Prilep „Schaf von schwarzer und weisser Parbe", sivobarza (IP, XIII, p. 279), maced. barz, barzav; ucr. barziu barza „oaie cu pieptul alb" (NRR, I, p. 400; BalkA, II, p. 126; RomSl, XIV, p. 130-131 XVI, p. 74) ; ung. reg. barza (kecske) „varietate de capră" (InflR, p. 23) ; ngr. (RumWNGr, p. 84) ; trc barza „chevre ayant la poitrine blanche et le dos noir" baza (RESEE, IV, p. 228). Alb.: barth, bardhi „alb". Weigand, JB, XVI 1910, p. 221 „es ist Vergleichswort barză Storcii und nicht etwa direct alb. bardhe weiss". ® Capidan, DR, II, p. 519 bardzu, barz, împr. din alb barth, -dhi „alb". ® Pascu, DEtMR, II, p. 217 bardzu element comun cu albaneza. ® Scriban, D, p. 153 „din *bearz, metat. din breaz". ® AnEtn, 1958, p. 143 i.-e. *bhereg'- „a străluci; alb". Termen popular răspîndit în mai multe zone, cu accepţiunea limitată (mai ales capre şi găini: maram. la Telciu, JB, XV, p. 214; Rodna, Năsăud, Nepos DR, III, p. 194; Sibiu, Păcală, Răş, p. 221; Bacău, TermP, p. 182; Musceh DDR, 1/1, p. 546; Argeş, Gorj, Severin etc), adj. barfdjzu (din care der. independent şi vechi barză) e corespondent al lui barth, -dhi albanez, de aceeaşi obîrşie: i.-e. *bhereg'- „a străluci; alb" (WP, II, p. 170; IEtW, p. 139), lărgire cu -g'- a unei rădăcini *bher- posibil (după Boisacq, DEtG, p. 1034) *bhero-sr *bheru-s (WP, II, p. 166—167) : v. ind. bhrăjate, v. pers. brăzaiti „sclipeşte, luceşte" etc, lit. brekszta, breszko „se face ziuă", slov. bresk, ceh bresk, pol.'brzask „revărsatul zorilor" ş.a.; mesteacănul „(copac) alb" : lit. berzas, rus bereza etc. ; este admisă şi baza *bhereg'- (Boisacq), *bherg'-, *bhorg'os, din care rom.' bardz-, alături de alb. bardh-. Ca element albano-român indo-european, bardz-nu poate fi de provenienţă slavă, căci din sl. avem pe breaz alăturat indigenului bardz-, care în perioada preromană era desigur termenul general pentru culoarea „alb; alburiu", înlocuit treptat de termenul latin (alb) şi restrîns („albăstriu-vînăt-cenuşiu-sur" etc.) la domeniul vieţii agrare păstoreşti. (15) barză s.f. (pl. berze) „stîrc, cocostîrc (pasăre călătoare, cu ciocul, gîtul şi picioarele foarte lungi, penele albe, vîrful aripilor negru)" („cigogne ; Storch"). Der.: bărzoiu (m.), bardzuş (în loc de barză, ban. Orşova), bardăş (olt. Meîied., nu „bardoş" [apropiat de bardă?'] cum scria Hasdeu, EMR, p. 252S şi DLR, 1/1, p. 498, care-1 crede „înrudit" cu barză ; în realitate este der. de la barză cu suf. -uş), coco-bar'ză (cocor + barză, DR, VI, p. 310) ; poate nume proprii: topon. Barza, Barzia, Barzul, Barzotă, Bărzoteni (ori sl.?), antropon. Bărzoancă. Dial.: neatestat (arom. = pelican, lelic) ; dar cf. barz. LaurM, Gloss, p. 66 „berdia, cf. arom. bardiu bălţat, pestriţat, pardus, gr. TtapSioţ etc." ® Cihac, DEtDR, II, p. 10 (sl.) cf. bag „cigogne noire", bocian, rus buzanu etc. ® Hasdeu, Ist.crit.rom. (1875), p. 308, CuvB, I, p. 269 are filiaţiuni sigure numai în celtică; în unele dial. franceze o varietate de barză bardet; cf. cîntăreţii barzi etc.; EMR, p. 2528 „element lexical antelatin, de la daci, cari puteau să-1 fi moştenit de la traci, sau să-1 fi luat de la celţi; bardă + lat. ardă = barză". O Gaster, ZrPh, III, p. 469-470. ® Meyer, EWAlb, p. 27 împr. din alb.; AlbSt, III, p. 22 „bei barză und mazăre stellen sich der Annahme der Entlehnung [din alb. în rom.] Schwierig-keiten entgegen ; barză deckt sich mit dem femin. zu dem alb. Adj. barth 'weiss', bardhe ; aber dies fem. heisst im Alb. niemals 'Schwann' [înţelege: 'Storch'!]". Cuvîntul rom. dintr-un dial. ill., care ar fi substratul limbii române. ® Densusianu, HLR, I, p. 28 — 29. ® Tiktin, DictRG, p. 160 prob. din lat. ardea, sp. garza, port. garca. Admis: Meyer-L, REW1 619 (3619: împr. din alb.). Tiktin, DictRG, p. 488 cf. alb. bardhe. ® împr. din alb.: Bugge, BB, XVIII 1892, p. 199 ; DLR, 1/1, p. 504; Şăineanu, DUn, p. 56; Pascu, DEtMR, II, p. 217; Capidan, DR, II, p. 517 etc. ® Weigand, BalkA, III, p. 210 trac barz. ® Philippide, OrR, II, p. 698 „barză - autohton în rom." ® Scriban D, p. 153 din *bearză < brează. ® Rosetti, ILR, II, p. 110. ® Giuglea, DRS, p. 22. Hasdeu a arătat convingător (fără însă a fi convins pe mulţi) că barză este formaţie proprie românească, nu împrumut de la albanezi, la care nu există, iar Meyer semnala piedicile fonetice în calea pretinsului împrumut alb.> rom. Obîrşia traco-dacică (Hasdeu, Philippide) fiind incontestabilă, nu au valoare tentativele celtice, ca şi etimologia populară din lat. ardea. Caracteristic Ia barză fiind coloarea albă (cu puţin negru la vîrful aripilor), apelativul este „un adj. substantivat, la început atributul speciei celei albe de berze" (DDR, pentru care, după şablon, e „împr. din alb."). Hasdeu mai releva (Ist. crit. rom.) că „alb. bardh- are exclusiv înţelesul adjectival «alb», iar barză se zice «lelek» încît evident că românii nu aveau ce să împrumute de acolo, ci trebuiau s-a găsească într-o limbă în care şi bard- = albuş şi barză = ciconia" ; această limbă este chiar româna, und'e termenul necesar pentru explicarea lui barză, adj. corespunzător bar(d)z (semnalat de Daurianu) e viu şi răspîndit în multe zone româneşti: pe acesta ar fi trebuit să-1 amintească Hasdeu (lăsînd la o parte deplasatele exemple celtice sau de alt fel), iar obîrşia tracică, postulată pentru apelativul barză, rezulta şi rezultă automat. Ca analogie semantică se poate cita: norv. broka „animal cu pete mari", sloven breza „nume al unei vaci ori capre cu dungi albe", din acelaşi i.-e. *bhereg'- ca rom. şi alb. bar(d)z-. Derivarea lui barză „pasăre cu pene albe" din adj. bar(d)z- este de veche dată, cînd adjectivul era mai răspîndit, general în limbă. în unele zone, barză e înlocuit cu termenul străin de împrumut (coco)stîrc. (16) bâseăf s.f. „lînă (tunsă de pe oaie)" („toison, laine ; Vlies, Wolle"). Psal. Sch. 220 „destinge-va ca ploaea spre bască" („lînă" Coresi). Dial. : arom bască (pl. băşti) „lîna toată a unei oi, rămasă într-o bucată ; o lînă [başac „commercant qui vend des fruits pour la laine" e turcesc] ; megl. bască „bucată le lînă" („bască di lonă = bucată de lînă", Megl, III, p. 35 ; GrS, I, p. 35 „întreaga lînă a oii, înainte de a fi tunsă se chiamă bască"). 94 262 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a ll-a împr. din rom.: ucr. basîka (bas'ka „nume de oaie", ZbKiev, p. 60; RomSl XIV 1967, p. 131). A1 b. : bashke „lînă", „vello" (Cord.). Meyer, EWAlb, p. 28 rom. bască — alb. bashke înrudite cu trac pao-crapa — *bar-sara, alb. baske < *varska. 9 Hasdeu, EMR, p. 2595 „nefiind latin, bască să nu fie oare dacic ? La albanezi baske înseamnă «toison » şi negreşit daco-românii nu l-au împrumutat cine ştie cînd din Epir, ci trebuie să fi fost antic termen comun tuturor tracilor, remas moştenire albanezilor şi nouă din dacică; rad. va- cu suf. s, cf. lat. vestis, trac vas + suf. k". 9 Tiktin, DictRG, p. 161, Candrea, DEnc, p. 128, DLR, I/l, p. 507 împr. din alb. Q Considerînd numai forma baske (nu bashke), Capidan, DR, II, p. 480—4S1 il crede împrumut din română. 9 Pascu, DEtMR, I, p. 189, 1788 bască trac *basica. % Philippide, OrR, II, p. 698 „cuvinte identice, băştinaşe in amîudouâ limbile". 9 Rosetti, ILR, II, p. 110. ® Giuglea, DRS, p. 22. © AnEtn, 1958, p. 14! i. — e. *bhask-. Este evidentă identitatea cuvintelor rom. şi alb., de aceeaşi origine preromană. Soluţiile încercate (Meyer, Hasdeu) nu sînt valabile, iar legătura etimologică sigură este ceva mai greu de identificat: cuvîntul pare a fi (ca echivalent al lui „lînă") de interpretat ca „ceva îngrămădit, smoc, mănunchi", deci înrudit cu gr. a) ; sens iniţial „a pune. fiarele" (bauga, baug), apoi ,,a-l pune în fiare, a-1 Închide, a-1 face să intre intr-un spaţiu (temniţă, ocnă)". Admis: Bogrea, DR, IV, p. 791 („nu numai ingenioasă, ci şi foarte probabilă" ; cf. trc bag „lieu, noeud, bande, courroie ..."); respins: Densusianu, GrS, I, p. 163 (bauga trebuia să dea *boga sau *buga), Pliilippide, OrR, II, p. 627. ® Pascu, ArR, X, 1928, p. 473 cf. big băkam „fourrer, glisser". 9 Meyer-L, REW3 880 ,,*baga 'Schlauch', rum. băgă 'hineinstecken', MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 263 arom. băgă 'setzen, stellen' (rum. băgă zu langobard. bauga ist begrifflich und formell schwierig, bei big bakan fălit das g auf)" ;. „băgă n'appartient pas siirement ici" Graur, BL, V, p. 89. 9 Puşcariu, DR, V, p. 902 bag < lat. *vago ; LR, I, p. 176 prob. autohton. 9 Scriban, D, p. 145 „cf. v.sl. badati a găuri". 9 DLR, 1/1, p. 423 „etirn! necun. (cele propuse pînă acum inacceptabile)". 9 Candrea, DEnc, p. 111, Şăineanu, DUn, p. 49 „orig. necun.". 9 G. Reichenkron, Das Dak, p. 87 *bhedh- „stechen, bes. in die Erde stechen, graben". Importanţa şi larga întrebuinţare cu numeroase nuanţe proprii şi figurate (cf. DDR, unde cuvîntul ocupă 13 coloane de tipar) arată marea vechime a verbului, relevată de Puşcariu. Tentativele de etimologie n-au valoare;' dar e sigur că nu poate fi împrumut din epoca postromană, iar cuvîntul neputînd fi romanic, trebuie atribuit fondului autohton (DDR, Puşcariu). O etimologie limpede, sigură nu se poate oferi, căci între bazele indo-europene încă nu găsim o legătură verosimilă pentru un arhetip de forma *bag-, *vag-, deci vreo bază i.-e. *b(h)ag-, b(h)eg(h)-, respectiv *itag-jueg(h)-. Nu se poate spune dacă este justificată legătura preconizată de Meyer (IF) cu grupa i.-e. a rad. *bhag~ „a împărţi, a destina (a fi destinat) ca parte, ca porţie" (WP, II, p. 127— 128, 1 ; IEtW, 107), în v. ind. bhajati „distribuie, acordă", av. baga „parte, destin (mai ales favorabil)", v. sl. bogu „Dumnezeu", bogaiu, gr. cpaysîv „a mînca", frig. Bayatoţ- Zsuţ (ppuyioţ Hsch, etc. Fonetic, rădăcina este deplin potrivită; dar trecerea semantică rămîne greu de justificat; simplă asemănare fortuită?. (18) băiat (var. băiet) s.m. (pl. băieţi) 1) „copil de sex bărbătesc" („enfant; Rnabe"). 2) „om tînăr, adolescent, flăcău" („garson, adolescent, jouvenceau ; Junge, Bursche"). 3) „slugă la birt, cafenea, prăvălie: băiat de prăvălie" („cour-taud de boutique, apprenti, commis ; Handlungsdiener, Kellner"). Der.: băi etan, băitănaş (bucov.), băieţoiu, băeton, băieţaş, băietei, băieţon, băîe-ţandru ; fem. băiată, băieţea, băieţică; băieţesc (adj.), băieţeşte (adv.), băieţime ; antropon. Băiaiu (Băetul), Băieţelu, Băcţescu, Băeţică (OnR, p. .194). Dial. : neatestat (arom. fi cor; numele propriu Băyat în Perivoli nu are legătură cu băiat, Arom, p. 267 ; nici satul Băietan, greşit pus de Puşcariu, DR, I, p. 246 în legătură cu băiat; DD, II, p. 256). LexB, p. 44. 9 Diez, EWRom, p. 45 bailo, balio „Pfleger, Erzieher", băiă „pfle-gen, erziehen", daher băiat „Knabe" (Pflegling). Admis: Cihac, DEtDR, I, p. 21; LaurM, I, p. 114—115 (baliatu, baiatu), Gloss, p. 45; Korting, LRWb, 1163; Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 274 ; Pontbr. p. 61. 9 Hasdeu, EMR, p. 2896 „băiat n-are a face cu lat. bajvdus, ci numai cu lat. balneare 'spălat, scăldat' etc". Admis: Tiktin, DictRG, p. 144; Şăineanu, DUn, p. 49; Candrea, DEnc, p. 112; Scriban, D, p. 157 „scăldat, dezmierdat". 9 Mej-er-L, REW 887 „bajulare 'tragen', Ruckbild. rum. a băiă 'streicheln', dazu băiat". DLR, 1/1, p. 427 — 428 der. bajulare „a purta" etc; băiat ar fi pârtie verb. băiă (rar) ; Puşcariu, DR, IV, p. 1319, ELR, p. 34, LR, I, p. 246 sigur din băiă „a creşte copii", bajulare, nu din baia ori din *bajlare[\] ; Caracostea, MRIW, p. 123; Rosetti, ILR, I, p. 169. Respins: Spitzer, DR, IV, p. 1570; Graur, BL, V, p. 89 (nu e sigură). 9 Giuglea, DR, IV, p. 1554 băiat < lat. *belliatus „frumuşel". 9 G. Reichenkron, Das Dak, p. 89 i.-e. *bheue- „wachsen, entstehen, werden". 9 CercLg, XIII 1968, p. 350 i.-e. *bel- „tare, puternic". Arhetipul *baiare (oferit insistent de Puşcariu) nu se potriveşte semantic, căci băiat nu e un prunc „purtat, care trebuie crescut (etc.)", ci un copil mare, în putere, pe care nu mai trebuie şi cam greu ar fi să-1 „porţi" (în braţe, în cîrcă ?) ; interpretarea şi explicarea lui băiat ca „îmbăiat, scăldat" (care face baie?) este un calambur filologic al lui Hasdeu. Dat. *belliatus justifică forma, dar nu semantismul lui băiat, general în dial. din Dacia (AteDR, 1/2, harta 184), cunoscut în literatura veche (Psal. Sch. 130, 2; Cor. Psal. 364 etc). „Cu- 264 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 265 vîntul generic pentru om în prima vîrstă e copil (prunc), pe cînd băiat înseamnă 'copilulde sex bărbătesc' care a trecut de copilărie şi nu e încă bărbat (Knabe, Bursche), tînărul în vîrsta pubertăţii, adolescent" (DLR). Ca un „copil mare, în putere, crescut", băiat conţine ideea de „forţă, tărie, vitalitate," apartinînd la i.-e. Hei- (*bal- ? bol- ?) „puternic, tare" (WH, I, p. 326; IEtW, 96) : v. ind. bâla-m „putere tărie, violenţă", bâliyan „mai tare" etc, gr. ŞsXticov, PsX-rspo; „mai bine" etc, v. sl. bolje „magis, plus, melius", lat. debilis (*de-belis „fără putere") ; v. ind. bală- „tînăr; kindlich", m. „băiat, copil", f. „fată" cu aplicarea noţiunii adj. „tare, plin de putere" la junele om în faza de creştere şi dezvoltare, cînd s-a întărit. Rom. băiat presupune un *baliât- ori *baliet- (ca familia > femee, filius > fiu etc.) ; un strărom. *baliai- pare a fi derivat al epocii romanice cu suf. lat. -atus *; dar suf. -t- este mai curînd i.-e. -eto- formînd adjective şi substantive de la rădăcini nominale (ex. : lit. dulketas „prăfos" — dulkes pl. „praf", dubetas „găurit, poros", dube „gaură" gr. yu^'v^TT);; „uşor înarmat" alături de yu|xvY)ş, -tjtoc etc. ; Brugmann, GrdVglG, II/l, p. 406, Chantraine, FormNG, p. 267). I.-e. *bal-e-to- ca adj. substantivat avea însemnarea iniţială „(înzestrat) cu sau plin de putere ; întărit, în putere", cum era considerat şi este de fapt tînărul în a doua fază a dezvoltării fizice, adolescent voinic, flăcău. (13) beregată (var. berig-, berâg, beregheată, birighiată, verigată, belegată Vîlcea, gker (e)beată Mehed.) s.f. (pl. -ate, mold. -ăţî) 7) „gîtlej, trahee, laringe, înghîţitoare, gîtiţă" („larynx, gosier, sifflet; Kehle, Gurgel"). 2) p.. ext. „toată partea gîtului în care se află laringele" („la pârtie du cou qui contient le larynx; Halsteil mit dem Kehlkopf"). 3) „stomac (la cal)" (,,1'estomac (du cheval) ; Magen (des Pferdes)"), DR, V, p. 325. Der.: a beregănă (olt. „a striga din toate puterile"), bereguş (= beregată, DR, IX, p. 434), bereglej, a beregăţi (,,a tăia beregata"). Dial. : istr. biricuată (arom. neatestat, piţ gurmaţ, gurmai; megl, maţu de grtlan). împr. din rom.: srb berikat „jabucica ispod gria" (Rjecnik, I, p. 237), Mon-tenegro „Kehlkopf", cr. birikata, berikata (Stlstr, II, p. 225 ; SOP, XXI p. 373, 375 ; RomSl, XVI 1968, p. 75). LaurM, Gloss, p. 67 „beregata guttur, gula, — cuventu de forma romanesca; dero care e originea lui ? Ca se nu inmultimu supposetionile, vom ainenti numai gr. 9âpuy5, ^âpayţ, lassendu si altoru-a se si essercite agerimea criticei". ® Cihac, DEtDR, II, p. 549 din trc boghourtlâc, bough-, boghyrttâq „larynx, gosier". 9 Meyer-L, REW 3685 garg (Schallwort) „Gurgeln", rum. bergată, mit. Dissim. g—g zu b—g, a. it. gargata etc; dar „der Anlaut macht Schwierigkeiten" Puşcariu, ZrPh, XXXVII, p. 114; fiind o „explication manifestement douteuse" Graur, BL, V, p. 99. 9 Baric, AlbRSt, p. 107 „ein. uralb.-rum. *gwark- ist auch aus drom. beregată, istr. berikote erschliessbar, b < gw -wie in lingua > lîmbă" [sic!]. 9 Diculescu, DR, IV, p. 475 „la baza lui bereg-, băreg- stă forma macedonică *(3âpuŞ, -yoţ = pâpuyţ; redarea aspiratei ph prin b era o caracteristică a dial. maced. : (5a?,axp6ţ = tpaXaxpoţ, SaXiâţ = ipaXiâţ. Un dimin. *papuY«ţ, -dtSot;,, cu redarea lui d prin t". 9 Candrea, DEnc, p. 140, Scriban, D, p. 169 „comp. srb. berikat, beriketa". 9 Tiktin, DictRG, p. 178, Şăineanu, InflOr, I, p. 243, DUn, p. 62 „orig. necun.". 9 Şăineanu, DictRP,. p", 51 „indigen". 9 Puşcariu, * Interesant de relevat că la 1871, LaurM, I, p. 115 înregistrau (din preocupări puriste-latini-zante) varianta cu grafie „etimologică" baliatu, alături de băiat, anticipînd (fără să-şi dea seama) forma etimologică a epocii romanice a cuvîntului, considerat de toţi „latin". Evident că forma anterioară a lui băiat era aproximativ *baliat- sau *bel(l)iat- propus de Giuglea; dar aceasta nu pentru a putea fi legat cu vreo bază latină, căci în domeniu italic rad. *bel- are continuatori din care nu poate să derive românescul băiat. Stlstr, II, p. 225 „din patrimoniul străvechiu al limbii" [romanic?]; DR, IX, p. 440 „aş propune etimologia *verucata (< -oeruca) ; plec de la imaginea beregatei scoase din vita tăiată, cu o serie de ridicaturi, încît a putut fi numită "cu ieşituri.'; c s-a păstrat la istroromâni: biricuată; g pare datorit unei apropieri de verigă (verigată). Asimilarea vocalică e — e (berecată) din e — u (*berucata) e frecventă". ® DR, XI, p. 154 — 157 i.-e. *bhere-g-. General în drom. (afară de Basarabia), cuvîntul este cunoscut în sudul Dunării numai la istroromâni (cf. AtlLR, 1/1, harta 38, variante de pronunţare). Atestarea cea mai veche e berigata gula (AnonC). Da sîrbi, citat într-o povestire (nuvelă) populară cu sensul „jabucica ispod gria" („gît, gîtlej, beregată") 5 este element regional, izolat, abia înţeles de redactorul dicţionarului la 1880; lipsind în alt idiom slav (la croaţi ar putea fi din istr.), este evident un împrumut nu prea vechi din română (din drom., deşi ar părea că reproduce mai fidel forma istr. cu -c~). Soluţiile încercate se lovesc de grave piedici, atît straniile „etyma" turceşti ale lui Cihac, ori „alb.-rom." *gwark-, cît şi derivarea din gr. tpapuyc; prin intermediu „macedonean" antic (,*bary%", un anacronism absurd ; legătura lui beregată cu apelativul grecesc este de altă natură), ori romanic garg-, ,,'*verucata", — toate exluse formal şi semantic. înainte de a fi descoperit pe ,,*verucata", Puşcariu observase că beregată e străvechi în limbă, iar Şăineanu îl considera indigen; DaurM comparau şovăielnic cuvîntul nostru cu gr. cpdcpuy^, renunţînd să-şi exercite mai departe • „agerimea criticii". Dar diletanţii lexicografi latinizanţi la 1871 au făcut (caz rarissim) dovada unei intuiţii juste, întrezărind un adevăr de a cărui valoare ştiinţifică ei nu erau în măsură să-şi dea seama şi pe care nimeni nu 1-a luat în serios afară de Diculescu în construcţiile sale anacronice. în adevăr, beregată, alcătuit din radical şi două elemente sufixale: ber-eg-at-, este inseparabil de cuvîntul grecesc, corespondent deplin cu acelaşi sens şi unele nuanţe : „beregată pentru mîncare, în alte părţi pentru apă, în altele pentru răsuflare" (DR, IX, p. 431). în ultima analiză, beregată este o „mică despicătură (în grumaz), gaură, tăietură", ca apelativul grecesc, apartinînd ambele la baza i.-e. *bherug- „gîtlej, gîtiţă, trahee" (WH, I, p. 551—552; IEtW, 145) ; gr. cpapu!;, -uyoc, mai tîrziu cpâpuyc^,-uyyo<; „gîtlej, trahee, beregată", lat. frumen (*frug-smen WH, nu *frUg-men) „laringe, gîtlej", fără vocala de legătură -u- v. nord. barki fv. isl.) „grumaz, beregată, trahee" (*bher-eg-). Rom. beregată e formaţie cu vocalism plin a rad. *bher-, bază di-silabică i.-e. *bhere-g-, alături de varianta *bherug- (ce ar putea fi admisă şi pentru cuvîntul românesc contînd pe eventualitatea unei asimilări vocalice în felul celei postulate de Puşcariu pentru etimonul său latin fictiv „*verucata"). Da tema i.-e. *bhereg-, bereg- s-a alăturat al doilea sufix -at-a (şi -uş, posibil prin apropiere de guşă), care poate să fie de dată tîrzie din epoca romanică. în rad. *bher- din grupa noastră s-a recunoscut elementul i.-e. cu sensul „a J.IX iaU. Ulitr- Ulii ^ihjjcv ~ v- ---— ~~------------ --- - --- tăia, tăietură, despicătură", potrivit cu particularitatea esenţială a beregaU-i (faringele) „gaură, despicătură (în gît)"; cf. şi arm. beran, lit. burna „gură" („tăietură, despicătură" etc, WP, II, p. 159, 3). (20) boare (var. bora, aboare) s.f. (pl. bon) 7) „vînt lin (de seară sau de dimineaţă mai ales) răcoritor, suflare, adiere, de vînt lin" („vent doux et ra-fraîchissant soufle leger, brise; leicht stromende Duft, Hauch, Duftchen"). « Po sto Iliia vide da mu se ne moze osvetiti, onda napne pnăku, pa je unese popu u berikat" govoreci mu ...". Daniele, Rjeinik, I p. 237 observă „postanem moze biti od arban. ngerith-i, resa u grlu" ; dar legătura m acest fel nu are nici o valoare, iar srb benka* nu poate avea nimic comun cu cuvîntul albanez citat. 266 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA, a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 267 2) „abur, miros, parfum, aromă" („exhalaison, vapeur, fumee, parfum; Aus-dunstung, Dampf, Dunst, Duft, Gase"). 3) „căldură în aier" („chaleur.'feux ■ Hitze, Wârme"). : ' . ' Dial. : neatestat (istr. bora, bore „vînt" e din venet. bora „vînt de nord--est", Philippide, OrR, II, p. 540). LexB, p. 63 „bore aura; item: v. aboru, a lat. Boreas". ® Diez,-BWRoin, 359 cu venet. borina (> brina) clin lat. vapor (ca şi abur). 0 Cihac, DEtDR, I, p. 1 abur lat. vapor; boară, bora, bură vapeur, exhalaison, bruine, brise, it. brima etc. ; v.sl. burja procella, n.sl. burja procella, burja boreas etc. ; II, p. 34 bură, boară bruine, petite pluie, exhalaison, v.sl. burja procella, tempestas etc. 0 LaurM, I, p. 237 — 238 „bore aura, vapor din vapor > abore, abure > bore sau vaporea sau boreas (etc.)". • Tomaschek, BB, IX 1885, p. 98 (lat.vulg.). 0 Densusianu, RevCL, III, p. 332 înrudit cu it. borea, lat. boreas; R. XXXII 1904, p. 275 v.sl. burja. © Korting, LRWb 9995 „vaporeus — davon vermutl. rum. boară, boră, bură". 0 Puşcariu, CL, XXXV 1901, p. 820, ZrPh, XXVII 1903, p. 741, XXXVII, p. 110, EWR, 209, 3 aburesc < ab-buro, -ire (Dens.), davon abur und boare, beide Verbalsubstantive. 0 Tiktin, DictRG, p. 212 „scheint mit abur verwandt", 491 „offenbar derselben Herkunft wie sard. boria, cat. boira 'Nebel', ir. boria". 0 Weigand, KJB, VII 1905, I, p. 94 big bora, bura etc. Admis: Domaschke, JB, XXI —XXV, p. 70. 0 DLR, 1/1, p. 586 „etim.necun. (mai de grabă modificare a lui abur decît un urmaş al gr.-lat. boreas 'vînt puternic, furtună' sau sl. burja care a dat bură)". @ Diculescu, ZrPh, XLI 1921, p. 422 din germ.: dan., norv. bor „giin-stiger Wind" etc, *buri. Respins: Skok, ZrPh, XLIII, p. 190; reluat de Gamillscheg, RomG, II, p. 250. <$ Pascu, ArR, X, p. 471 „boare < *aboare < lat. vapor, cf. abur < vapulus = vapor". 0 Şăineanu, DUn, p. 68 „it.dial boria vînt". 0 Meyer-L, REW3 1219 „boare entfernt sich begrifflich zu sehr von boreas, passt besser zu abura (Puşc.)". • Skok, RIEB, UI/6, 1938, p. 587. 0 Graur, BL, V, p. 90 „boare pourrait bien repre-senter boreas", admis de Scriban, D, p. 180. S-a observat că boare nu este explicat prin lat. boreas, nici prin vapor (eus) ori romanicele buere, bore, boria etc, sau rom. abure, germ. *buri ş.a., nepotrivite mai ales semantic. Esenţial în apelativul nostru e „suflare lină, adiere, emanaţie gazoasă, abur(eală)", fiind cosemantic cu abure, avînd şi o remarcabilă asemănare de formă; dar cele două apelative româneşti nu pot pleca de la aceeaşi bază (radical), iar boare trebuie considerat în egală măsură element autohton, de la un *bore-, *bole-, care aparţine la rad. i.-e. din v. irl. bolad, n. irl. boladh şi baladh „miros", let. bule, bula „aer, vînt aburos şi înnăbuşitor, fum, secetă", posibil arm. bal „caligo", *bholo- „abur, vapor, fum, miros, exhalaţie caldă" (WP, II, p. 189; IEtW, 162). Existenţa grupei i.-e. este confirmată prin alăturarea rom. boare < *bole-. (21) bordei (var. burdei, maram, bordeu ban., \bordeaiu, borgil' AnonC) s.n. (pl. bor de e) 7) „colibă (locuinţă) pe jumătate săpată în pămînt, acoperită cu pămînt sau cu paie, stuf etc", mai ales la şes, la oameni săraci („sorte de chaumiere ou de cabane bâtie en pârtie sous la terre ; hutte; Erdhiitte (durch Ausgraben des Erdreichs hergestellter Raum mit auf der Erde aufliegeudem Dache ; diente als Behausung sehr armer Bauern, auch als Vorratskammer"). 2) p. anal. „căsuţă proastă" („cabane, hutte; elende Hutte"). 3) fig. „locuinţă modestă" („maisonette ; Hâuschen"). D e r. : bordeiaş, bordeuţ, -â, borduş, bordiaş „(ţigan) locuitor în bordei", bordeiană nume aN vacă; topon. Bordei, Bordeele, antropon. Bordeianu, Bordeiancu (OnR, p. 210). Dial. : neatestat (arom. — coliva). împr. din rom.: big. burdei „casă îu pămînt, pivniţă", bordei, boredeV, burdei', srb burdei' „colibă" şi nume de localitate (DR, III, p. 220—221 ; SOP, XXI, p. 371, 373 „Hutte"), ucr. burdei (BalkA, II, p. 128; RomSl, XIV 1967, p. 135); pol. bordej (RomSl, XVI, p. 76); ung. bordej, burdej, burde, burgye, burde „colibă" (InflR, p. 26; burdiei, WtbCs, 18) ; săs. burdej „Hutte, ărmliche Wohnung" (RoinElSz, p. 14), burde, burdei „Ziegeunerhiitte, Lehrnhiitte" (SăchsWtb, I, p. 817). LexB, p. 62 „bordeiu l) huruba, 2) casa de curve; gali. bourdeau, it. bordello, sp. burdei lustrum, lupanar, ganeum". ® Pontbr. p. 82 ung. bordely. 0 LaurM, Gloss, p. 85 „casa subterranea, lupanar, fr. bord — margine, dacă s-ar presupune co pecatosele erau una data condamnate a locui in case situate cît mai la marginea cetăţilor; ori germ. şi roman, bord (baurd) ; lat. forare, borta, gr. bohren — gaurire". 9 Hasdeu, Ist.crit.Rom., I 1875, p. 237 — 238 bordeiul, borta, burgiulu, burtuca, burtuşulu, ne-au remas dreptu dela daci, neatteruate de sassonulu bord; cf. alb. buroi 'hervorquellen', burmă 'Scbraube, Ziindloch' etc". ® Cihac, DEtDR, II, p. 23 (sl.) „bortă; bordeiu pour borte/iu, rus borti; bortă (etc.)". © Densusianu, HLR, I, p. 366 „bordei a des formes paralleles en big et en serbe; nous ne saurions dire laquelle est primitive . . . ; il se peut que le mot sl. ait ete emprunte au roumain, mais il resterait â trouver l'etynio-logie du dr. bordei". 0 Tiktin, DictRG, p. 212 „vgl. it. bordello, fr. bordel etc, urspr. schlechte Hutte." @ Meyer-L, REW1 1216 „bord, rum. bordeiu zeigt mit -eiu ein rum. nicht verstândliches Suff. und ist daher wohl fremden Ursprungs". @ Puşcariu, ZrPh, XXXVII 1913, p. 110 „aus big bordeli". 9 Pascu, Suf. p. 313 din big. ® DLR, 1/1, p. 618 din big, probabil de origine romanică. ® Capidan, DR, III, p. 220—221 orig. balean. (romanic bord-). 0 Giuglea, DR, III, p. 1090 gr. pSXoţ. © Puşcariu, Stlstr, II, p. 280 roman. bord-. 0 Philippide, OrR, II, p. 700 bordeiu,. bortă, burtă de orig. obscură, probabil slavă. © Şăineanu, DUn, p. 73 (bord- identic cu bortă; cf. burd > burduf, burtă). 0 Scriban, Arh, XXXIX, p. 93, D, p. 188 germ. bord- (gepid.-got). © Gamillscheg, RomG, II, p. 263 „die Erklărung ist unhaltbar, denn die Germanen wohnten, wie schon die urspr.Bdtg. von bord 'Brett' andeutet, nicht in Erdhohlen, sondern in Holzbauteu. Der Stamm von bordei ist rum. bord- 'trockene Erdscholle', aus dem griech. (DR, III, 594)". • Meyer-L, REW3 1216 din big. « Densusianu, GrS, VII, p. 87 din rom. împr. în limbile slave, unde nu există o temă care să-1 explice; originea germ.-roman. este exclusă. Forma primitivă poate să fi fost *bărdei > bordei (*băteza > boteza, *părumb > porumb) ; tema *bhardh- din *bherdh-, *bher-, în v.ind. barbkaka-h „care taie" (WP, II, p. 174) ; din tr.-ill. *bhardh- cu suf. -ei-sau elj „locuinţă sub pămînt" etc. @ Şăineanu, DictRF, p. 60 indigen. ® AnEtn, 1962-1964, p. 78-80. în limbile vecine (sl., ung. etc), cuvîntul este împrumutat din română, unde e autohton. Originea germanică este neprobabilă din cauza nepotrivirii formale şi semantice, nu numai pentru că germanii vechi n-ar fi locuit în „Erdhohlen" (ca românii; dar bordeiul nu e deloc asemenea „Erdhohle", cum i se părea lui Gamillscheg). Faptul că erudiţii nemţi (ca acesta din urmă) n-au luat în serios posibilitatea obîrşiei germanice a cuvîntului rom. arată suficient că ea n-are şanse de a fi reală. Originea romanică apare tot atît de puţin probabilă ; oricum, nu e de luat în seamă sensul la care se gîndeau încă DexB şi alţii, căci bordeiul n-a fost niciodată o „schlechte Hutte", ci o căsuţă, colibă modestă ori chiar mai mare. în română cuvîntul nu e recent şi „rămîne atunci să admitem că originea lui trebuie urmărită plecînd de la limba noastră, referindu-se la locuinţe primitive îl putem socoti ca foarte vechiu" (Densusianu), explicabil prin alte mijloace decît „împrumutul" din idiomurile vecinilor stabiliţi în preajma poporului român. Nefiind o simplă „groapă; cavitate subterană, galerie" (pe care unii streini şi-au imaginat-o chiar ca „grotă, cavernă, peşteră; Erdhohle"), bordeiul este o modestă casă rudimentară, locuinţă normală dar improvizată, în genere casa omului sărac, săpată în pămînt la anumită adîn-cime, acoperită cu un strat gros de lemn şi pămînt, cunoscută mai ales în zonele de cîmpie, ca un tip de locuinţă caracteristic stepeic. Construirea în p ă - 6 Termenul este legat de o străveche formă specifică de locuinţe datînd din preistorie şi răs-Tîîndită îu multe zone (Oltenia Muntenia etc), cf. N. Manolescu, Igiena ţăranului (Bucureşti, 1895), p 42—48- Gh Crăiniceanu, Igiena ţăranului român (1895), p. 39-46; [C. S. Nicolăescu-]Plopşor, Bordeiul în Oltenia (Buletinul Sociei.rom.gecgrafie, XLI 1922, p. 119-132), extras, p. 16 „desimea bordeelor ta cîmpeste cauzată de lipsa pădurii . . . Lipsa de ploaie şi vînturile au dat naştere stepei, 268 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 269 mint, într-o cavitate de circa 1 m adîncime, acoperită cu lemn (şi glii), este un element important, vechi, esenţial pentru etimologie. în acest sens se poate admite legătura cu i.-e. *bherd- „a tăia" *bher-, WP, II, p. 174; IEtW, 138) : v. ind. bardhaka-h „abschneidend, scherend", m. „dulgher", lat. forfex (?WH, I, p. 526) etc; sau i.-e. *bhredho-, *bhrdho- ahd. bret-, v. sax., ags. bred „scîndură, blană", v. sax. bord, mnd. bort „scîndură, masă, tablă" etc, irl. bruiden „hală, sală, palat" etc. Dacă aici aparţine, sensul primar al lui bordei stă în legătură cu acţiunea elementară a „tăierii, săpării" pămîntului, ori(?) chiar cu tăierea lemnului, dulgheritul. Pentru forma primară a cuvîntului, Densusianu presupunea că o poate să nu fie originar în tema *bord-, ci rezultat din ă sub influenţa labializatoare a lui b-: *bărdei; ipoteza nu e necesară, căci bordei nu este singurul caz de conservare a i.-e. o neaccentuat în cuvinte ereditare (copac, morman, şopîrlă), iar forma străromână a temei poate să fi fost tocmai *bord-, nu *bard-; bază etimologică posibil *bordeliu-, -io- (cf. ban. borgil' şi srb, big.). Mai puţin verosimilă ar fi soluţia etimologică interpretînd bordeiul ca o „casă (mică, modestă) în pămînt, adăpost, loc acoperit; a locui — locuinţă, adăpost(ire) ; a închide" etc.; în atare caz s-ar putea adopta forma de bază a temei *vord- (ca ver-vece- > berbece, veteranus > bătrîn etc), care ar aparţine la i. —e. *uer- „a închide, acoperi, adăposti", de unde sensuri ca „a ocroti închizînd; a salva; uşă; zid de piatră despărţitor, înconjurător, castel de refugiu" etc. (WP, I, p. 280 — 283,7) : lat. operio „închid, acopăr", aperio, osc veru „portam", v.ind. varman- „zid, val defensiv", av. var „castel, burg" etc. ; trac -bria (Poltymbria, Selymbria etc, LbTrD, p. 60; IEtW, 1160-1162, 5). (22) brad s.m. (pl. brazi) „copac răşinos, totdeauna verde (creşte mai ales la munte)" („sapin; Fichte, Tannenbaum") ; nume generic al tuturor copacilor coniferi; vreo 20 denumiri|(brad de munte, b. de vară, înalt etc.) şi Der.: bread (horă în ajunul nunţii), brădişor, brădişoară („găinuşă de munte; tetrao bonasia"), brăduţ (motiv ornamental), brăduleţ, brădulete, brădicel, brădoiu, bră-dociu, bradoş, brăducean, brăduiu, brădişcan (-uşean) ; brădan, brădâu; brăăet, bradiş, brădăniş, bradişte (brad-, braz- Bihor) ; brădar, brădaş, brădancă (femee la hora bradului) ; brădoaică, brădie (vase de brad) ; brădăţică (mic conifer, RevC, VIII, p. 114, Suceava), brădoichiţă; brădulă (ciomag de brad) ; îmbrăduit (cu broderii, Oaş, AnAE, I, p. 233) ; topon. Bradu, Brazii, Brăăet, Brădeşti, Brădeanu, Brădeanca, Brădăţel, Brâdiceni, Brădiceşti, Brădişoru etc. (NumeL, p. 41; TopRoin, p. 61); antropon. Brad(u), Brodea, Bradulici, Brădescu, Brăduţ, Brădeanu, Brădilă, Brăduceanu, Brăduşă, Brădă-ţeanu etc (OnR, p. 213). Dial. : arom. brad, brădic, topon. Brădetu, Bradzî (DD, III, p- 56—57); megl. brad, brădet. împr. din rom. : ung. brad (WtbCs, p. 17), brdtf e,,tzn yofa" (NylrK, VI 1962, p. 193; StLex, StCom, 13, p. 254; MNyRomKolcs, p. 76), bredoj, bredulec „brăduleţ" (ibid., p. 77) ; săs. brerel (Bntst. aus bredel) „Knuttel, Knotenstock" din brad-, brad-, bredel (RomElSz, p. 12). Alb. : bredh (breth), artic. bredhi „brad" (ColTr, 1873, p. 244-245 ; IF, XXX, p. 208-209; Dingua Posnaniensis, VIII 1960, p. 87). LexB, p. 65 ,,brad a lat. abete, interposita r euphoniae gratia". • Miklosich, S1E1R, p- 8 brad — alb. breth. 9 Pontbr., p. 84 lat. bratus. Admis: LaurM, Gloss, p. 90. • Cihac, DEtDR, II, p. 714 albanez. • Gaster, RIAP, I, p. 23 oriental: ebr. beroth, caldean breth > gr. brathy, lat. bratus, alb., rom. brad. • Meyer, EWAlb, p. 45 ,,-wahrsch. Lehnwort aus alb. breth-". • împr din alb. : Densusianu, HLR, L p- 37 ; locuitorii ei în lipsă de lemn şi-au făcut bordee, pe care din cauza vuiturilor le-au orientat mai totdeauna către nord şi sud". Dos. VSv, 25, 2 „lăcui într-un bordiau fără uşă, fără fereastră"; 99,2 bordeiaşe, 11 bordeu; Nicolae Costin, Letop. II 60, 23; AnonC, borgil subterranea casa etc. Tiktin, DictRG, p. 219; DLR, 1/1, p. 636; Jokl, IE, XXX, p. 208-209, UAlb, p. 190; Candrea, DEnc, p. 168; Şăineanu, DUn, .p. 76. 9 Diculescu, OrLR, p. 545 lat. bratus. 9 Capidan, DR, II, p. 521 brad şi breth forme autohtone comune. 9 Pascu, DEtMR, I, p. 189, 1779, ArR, IX, p. 321 trac b(a)radus; împr. din alb. exclus. • Weigand, BalkA, III, p. 211 trac bradz. • Philippide, OrR, II, p. 701 „cuvintele rom şi alb. ambele autohtone". • Graur, R, LIII 1927, p. 383, BL, I, p, 26 *braz (cu z = alb. dh) ca pl., din care s-a refăcut sing. brad. Admis: Rosetti, ILR, II, p. 111. • Scriban, D, p. 192 lat. bratus, ebr. beros. • Giuglea, DRS, p. 23 cf. gr. brady. Identitatea cuvintelor român şi albanez este evidentă, ca obîrşie comună indo-europeană (cum au relevat unii). Pentru cuvîntul albanez, s-a oferit etimologia i.-e. *bhares- (?), bhores- „a se ridica în picioare ; vîrf, ghimpe, tep, colţ, dungă" (WP, II, p. 131-133; IEtW, 109; WH, I, p. 461-462), v. nord. burst „ghimpe; coama casei", v. irl. barr „vîrf ascuţit, lance, frunziş", bret. ban „pisc" ş.a., v. nord. barr „ac, arbore cu ţepi", lat. fastigium „ascuţiş, pisc, culme etc". Din această bază, cu -dh: *bher-z-dh- în m. irl. brot „ţep, spin", corn. bros etc. Rad. *bher- „a fi proeminent, ascuţit; a forma o dungă (tăioasă)", nominal „dungă, colţ, vîrf" este potrivit spre a desemna un copac cu bradul, cu „frunze solitare, persistente, lineare, plane, la vîrf obtuze sau crestate, dispuse pe două rînduri laterale, ca dinţii unui pieptene" (Panţu, Plant, p. 23—24), caracteristica principală a acestui copac de munte. De la *bher- o temă în -u-*bhoru-, uo-: v. isl. borr „copac", ags, bearo, genet. bear(o)wes „pădure", sl. boru în v. sl., rus „molift, pădure de molift", big bor „brad", srb bor „pin" etc. Pentru brad şi alb. bredhi admitem o bază mai scurtă şi simplă *bhe(e)re--dh- ; sau *bhreg'- „steif emporstehen" (WP, II, p. 201). Străvechi în limbă, cu multe derivate şi sensuri variate, important rol în folclor, brad este un element a cărui conservare prezintă şi semnificaţie cultural-istorică. Principalii copaci ai codrului sînt numiţi în română cu termeni moşteniţi: bradul ce creşte la altitudini de la 1200 m în sus, în zone unde peste tot fondul etno-lingvistic autohton se conservă mai bine ; fagul, apelativ latin, creşte la înălţimi mai mici, iar locul autohtonului gorun de la dealuri şi cîmpii alături de bung- (bunget) a fost luat în parte de stejarul slavon. (23) brînduşă (var. -şe) s.f. (pl. brînduşi) numire pentru cîteva „plante cu rădăcina bulboasă şi florile în formă de pîlnie" („colchique ; Zeitlose") ; patru varietăţi principale: 7) „brînduşă de primăvară (sau albastră, de munte, şof-ran, şofrănel, crocus heuffelianus)". 2) „brînduşă de toamnă (sau brînduşă morţilor, bălură, ceapa-ciorii, ceapa ţărcii, cocoşei, clocoţei; colchium autumnale)". 3) „brînduşă galbenă (şofran galben; crocus aureus)". 4) „brînduşă albă (sau mică, şofran vărgat; crocus reticulatus)". în zona Someşului brînduşă „lăcrămioară" (Viciu). RevC. V 1931, p. 147—154: 11 varietăţi de brînduşă (AnonC brcndusche viola). Der.: brînduş (s.m.), brînduşel, brînduşea, brînduşiţă, blînduşcă „brînduşă"; antropon. Brînduş(i), Brînduşcă (a. 1784), Brînduşan, Brînduşă (OnR, p. 217), Brîn-duşoiu, Brînduşescu etc.; topon. Brînduşari (Vîlcea), Poiana Brînduşita (jud. Hunedoara, ActaMN, I, p. 121) ş.a. Dial. : arom brînduş (identic cu drom. brînduşă 1), antropon. Brînduş (Arom, p. 210) ; istr. brînduşe (DIstr, p. 94). împr. din rom. : srb brnduăa, -uska, bend-, band- (Rjecnik, I, p. 663), sl. dalm. brndjuSka, big. brenduSki; ucr. brenduSa, brind-, brynd-, brand- (RomSl, XIV 1967, p. 134), rus branduSki (BalkA, II, p. 127, III, p. 283) ; ung.reg. brindusa (Nylrxl 1974, p. 100), brindusha, bindrusha (InflR, p. 27), săs. brandusch(en) (RomElSz, p. 74). LexB, p. 66. 9 Cihac, DEtDR, I, p. 25-26 lat. blandusa, blanius. 9 LaurM, I, p. 252 branducia < blanducia < blandu. 9 Philippide, ILR, p. 64 *brundusial 9 270 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 271 Densusianu, HLR, I, p. 363 ,,peut etre d'origine serbe", dar ,,le serbe ne nous offre malheureuseinent[!]. aucun exemple de derive avec -uş- analogiie aux drom. lunecuş, albuş". 0 Giuglea, DR, III, p. 567 — 573 fiind caracteristic bulbul, umflătura rădăcinei, la această plantă care e rest ,,din graiurile illyro-traco-dace, baza lui confirmată în chip absolut convingător [!] în lat. grandis, let. gruds 'drall', v.sl. grandu. . 'Brust', v.irl. bruinne etc, i.-e. *gurendfi- 'a se umfla; umflătură; bulb' etc", care s-ar afla şi în brînză; LL, I, p. 219,'DRS, p. 10. © Schehidko, BalkA, II, p. 127 „ver-mutl. sl.". 0 V. Bertoldi, Un ribelle nel regno dei fiori, i nomi romanzi del colckiitm autumnale (Biblioteca dell'ArR, II 4, Geneva, 1923), p. 61 „il romeao brînduşă si ricol-lega con il serbo brânduşa, russo, ucr., vocaboli tutti che risalgono al nome della vacca nelle rispettive lingue. Anche nei dominio lingiiistico slavo abbiamo lo stesso vacillare incerto deU'imagine tra la 'vacca' e il 'bue': Slavonia vocak, Carniolia volcica, volek 'colchio' da vo[l] 'bue' etc. "[!]. © Puşcariu, Stlstr, II, p. 280 ,,element autohton (Giuglea)", LR, I, p. 176. ® Pascu, RevC, V, p. 153—154 „originea rămîne obscură. Dacă ne gîndim că colchicum autumn., omithogalum umbellatum şi alte liliacee se numesc după bulbul lor ciapa ciorii, am putea presupune că brînduşă însemna «ciapă, bulb », dar atîta tot. Foarte probabil brînduşă este element trac". # Tiktin, DictRG, p. 224, DLR, 1/1, p. 640, Candrea, DEnc, p. 172, Şăineanu, DUn, p. 76 „orig.necun.". © Scriban, D, p. 196 (sl.). Numai încercarea lui Giuglea pare justificată, fără însă a fi reuşit să descopere soluţia etimologică admisibilă din sursa reală de unde româna a moştenit cuvîntul.'Adevărat, „bulbul" este particularitatea remarcabilă a plantei noastre ; dar i.-e. *gurendh- nu e de admis pe terenul autohton (trac) al limbii române, unde ar fi dat *grend- într-un idiom satem, nu *brend- din brînduşă, plantă foarte populară în toate zonele româneşti, cunoscută şi prin faptul că este otrăvitoare (vitele nu o pasc) şi are întrebuinţări medicinale. Brînduşă de primăvară are „frunzele în număr de 3—4 desvoltate odată cu florile şi sînt lungi, linear-lanceolate, la vîrf obtuse"; la cea de toamnă „frunzele apar primăvara în urma florilor şi însoţesc fructul, ele sînt linear-lanceolate şi ascuţite"; cea galbenă are deasernenea „frunze liniare canaliculate, se desvoltă odată cu florile" (Plant, p. 25—26). Ea creşte în două faze, cu două aspecte deosebite : de primăvară şi de toamnă, cu înfăţişarea specifică a frunzelor mari, stufoase, buchet, frunziş exuberant în iarba din pajişte. E posibil ca acest aspect de simplă „vegetaţie, foaie mare, mănunchi de frunze" să aibă semnificaţie pentru etimologia cuvîntului, a cărui analiză formală duce la o legătură etimologică verosimilă: o temă brînd- din *brand- (*brend-), bază i.-e. de forma *b(h)er-end-, *bh(e)re-nd-, paralelă a lui *bhrom-di- care a dat pe lat. frond- în frons, frondia „foaie, frunză ; frunziş, frunzet", cu alternanţă ejo: ahd. brom, brum, v. isl. brum „mugure de frunză", dan. brom „mătisor de arbor, vîrf de mlădiţă" etc. (WH, I, p. 550; IEtW, 167). Elementul alternant *bkro-m- al rad. i.-e. *bher-, *bhre-m- are în latină al doilea sufix -d-, ca şi în românescul prelatin *bhre-n-d-, dintr-un mai vechi *bhre-m-d-. Radicalul primar este *bher- „a fi proeminent, a forma o dungă (muche) ascuţită (pronunţată)" (brad, brîu, cu alte formante şi sensuri total diferite), cu sens iniţial „muguri, frunziş (etc.)" ; dar este posibilă şi o veche metamorfoză semantică ce nu rezultă deocamdată clar. Sufixul -uşă e vechi românesc (de origine slavă? cf. căpuşă, cătuşă, mătuşă, pănuşă etc, Pascu, Suf, p. 359—364; Giuglea, DR, III, p. 569; Puşcariu, DR, VI, p. 326); arhetipul *brandusia nu poate veni decît din substrat (Giuglea, Puşcariu, Pascu), chiar dacă etimologia reală ar fi alta decît cea schiţată mai sus. (24) briază s.f. „product din părţile solide ale laptelui închegat stors (= caşul), dospit, frămîntat şi sărat, păstrat în burduşe sau putini" („fromage ; Brinsenkăse") ; diferite variante, sorturi. Der.: brînzar, brînzărie, brînzeturi, brînzoaică (plăcintă cu brînză), brînzos, brînzişoară, brînzălău (plasă de nuiele pe care se pune caşul, comarnic), a se brînzi, îmbrînzi, -it („gătit cu b.") ; în locuţiuni: zgîrie-brînză, b. bună în burduf de cî(i)ne, brînză în sticlă, a nu face mare (sau nici o) brînză ş.a. (Puşcariu, LR, I, p. 359) ; brînză de iepure, a (li) se împuţi brînză („a se certa cu cineva"), a prinde cu brînză în mînă („a prinde asupra faptului") etc; antropon. Brîn(ă)ză, Brînzaş, Brînzeş, Brînzuş, Brînzar (iu), Brînzeu, Brînzoi, Brînzan, Brînzea, Brînzucă, Brînzilă, Brînzescu etc. (RomlX — XIV, p. 334 — 335, 391, 621), Brînzovenescu; topon. Brînzeni, Brînzari (TopRom. p. 224), Şesul cu brînză ş.a. Dial.: arom. brîniză rar (DR, IV, p. 336—337 ; Arom, p. 159, 210 „necunoscut în dial. vorbit, e atestat acum pentru graiul din Aspropotam comuna Halichi, Dunărea [Silistra], nr 5—8, p. 125") ; megl. bronza (alături de cas; GrS, I, p. 26; Megl, III, p. 45). împr. din rom. : n.gr. prentza (Epir, RevLg, XII 1967, p. 539 ; Cefalenia, und, şi der. Trpsv-tţaxi „burduf de brînză"; RumWNGr, p. 38; RBBS, p. 27); pol. bredza, bryndza (RomSl, XII 1965, p. 77—78), ucr. bryndza, bryndzyty, brynăzanyh, -ha etc. (RomSl, XIV 1967, p. 134), ceh. brindza, brynza, slovac brinzovec, bryndzicka, bryndziar, bryndziarka etc, big., srb brenţa, bmza, brindza, brindzetina (DR, VII, p. 175 ; SOF, XXI, p. 372), brizala Kotor-Cattaro (SOF, XXI, p. 380) ; ung. brindza, bronza, boronza, boronca etc. (RomIX-XIV, p. 335-336; InflR, p. 27-28; Szljsz, I, p. 109; SCL, XIV, p. 380; MNyTEtSz, I, p. 370 „brindza vandorszo"), brinzaturo (StUn, 1962, 2, p. 21), săs. brinze, prănts „Kăse, Schafkăse" (RomElSz, p. 13), brense, Brinsen-bloch „Schafkăseverkăufer" (SăchsWtb, I, p. 743). LexB, p. 66 „a lat. prandium, id enim est pauperum prandium cum polenta". 9 Schafarik, S1A, I, p. 469 orig. veche getică. 9 Miklosich, S1E1R, p. 21 (sl.). 9 Pontbr., p. 85 lat. berenda. 9 LaurM, I, p. 254 brendia < lat.pop. brundus, brundia „ceva consolidata sau închegata". 9 Flasdeu, ColTr, 1876, p. 24, CuvB, I, p. 190 „lîngă brînză o formă brînd-; am ajunge astfel a înrudi acest cuvînt cu Epev{H£ 'lăptucă' (din lapte) şi brenthon 'grăsime' (untură), vorbe negrece, probabilmente de origine tracică; duc la tipul brandh- (bhrandh)". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 28 (sl.; obscur). 9 L. Diefenbach, Volkerkunde Osteurop. I (1880), p. 247 probabil germ. Biestmilch „corastă", Bistmilch-kăse „caş de corastă". 9 Kaluzniacki, WandR, p. 19 „ein etym. Zusammenhang von rînză mit brînză besteht nicht". 9 Schnchardt, ZrPh, XX, p. 24 din Brienz (Brienne, Elveţia), un fel de brînză făcută la Brienz, de unde it. sprinze, germ. Primsenkăse, Brinsenkăse. Admis: Meyer-L, REW1 1296 (omis în ed. III); DLR, I/l, p. 642; Şăineanu, DUn, p. 77 [Cu asemenea procedee, Brienz > brînză, s-ar fi putut explica zăr din oraşul Zara, urda de la Oradea etc.]. @ Tiktin, DictRG, p. 224 „das weitverbreitete Wort scheint bei den rum. Hirten zu Hause zu sein". 9 Diculescu, OrLR, p. 561 brînză = caş de burduf ; la început „burduf, stomac de animal" > lat. brancia „burduf, stomac de animal", în loc de *pancia (pant(i)cea) etc, 562 blânda > alb. blenze; blan-dia > alb. blendze, brandia > brînză etc. ; DR, IV, p. 452 *balandia din gr. |}aXa\)-iov „sac de piele, pungă", pronunţat fiaXdcvSiov; intermediar *bărînză. 9 Weigand, JB, XVI, p. 220 „vom brânca 'Pfote, Hand' (> brîncă) ist sehr gut ein adj. *brancia (scil.formatica) 'mit der Hand geformte' oder 'âhnliche' Kăse moglich ('Handkăse'), brîntsă > brînză, mit Erweichung nach d, so dass lautlich keine Schwierigkeit ist"{!). Respins: Meyer-L, REW3 1272 („das Wort ist vorromisch"). 9 Baric, AlbRSt, p. 27, 87 brînză din străalb. *brondia, *brundze( ?), i.-e. *bhrontia (< *bhere-) cu lat. ferveo, fermentam. 9 Densusianu, GrS, I, p. 67 — 71 din dial. iraniene ale Pamirului, vb belucistan princag „a apăsa, a lăsa să se scurgă, a stoarce", pers. birezan „strecurătoare, ciur" ; *renc sau *renz cu prefix -be, -bi dă *be- sau *birenza care a putut exista în vreun grai iranic din cele vorbite altădată în răsăritul Europei", de unde brînză în română. 9 Scriban, Arh, XXX 1923, p. 189, D, p. 196 „brînză o metateză din lat. zaberna > zâgîrnă şi *zbîrnă, prin metat. brînză". 9 Pascu, REBS, p. 27, Beitr, p. 8 trac *berenza, care e din ber „oaie" (alb. berr, milan. bera, canav. berro etc, drom. bir, bîr\) + suf. -enzus. 9 Giuglea, DR, III, p. 573—582 indigen; „formal nu se opune nimic la derivarea din adj. ori subst. (ca frunză, varză etc.) *brendia, *brandia, i. —e. *giirendh-, cu brînduşe, traco-dace" (LL, I, p. 219 brend-, DRS, p. 10). © Şiadbei, Probi., p. 45 trac *brang-, *breng- „a sfărîma", coresp. lui frângere, ahd. brehhen (brechen). 9 Skok, ZrPh, L, p. 529 „der Stamm kann ideutiseh sein mit dem alb. Zeitwort mbrenj 'giirte' (cf. brînză de burduf)", cuvînt illyro-trac. 9 Puşcariu, Stlstr, II, p. 280 străvechiu la noi; LR, I, p. 176 „n-ar fi exclus ca uncie cuvinte păstorejti 272 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a ca brînză şi zăr, a căror etimologie a rămas obscură, să fie autohtone". 9 Sarovolski, ZbKiev, p. 60 brînză de orig. ung. (boronza). ©AnEtn, 1958, p. 149 i.-e. *bhrend(h)-,,a se umflă; a coace"(?). 9 RecLgDial, p. 450—452. între cuvintele „obscure", brînză stă în frunte cu numărul impozant de tentative etimologice de care a avut parte: poate în lingvistica universală se vor găsi puţine vocabule explicate în feluri atît de variate, multe ingenioase, unele excentrice şi absurde în artificialitatea lor savantă. Originea reală a cuvîntului mult discutat şi frămîntat nu rezultă din vechile soluţii ce nu explică fie forma, fie semantismul lui brînză ori ambele aspecte împreună; nici una din formule n-a obţinut prea mult credit, unele abandonate curînd chiar de autorii lor în căutarea altora. Toţi erudiţii par de acord asupra unui lucru: brînză nu este împrumut de la vecini (chiar Weigand, dificil în această privinţă, preciza „das Wort ist rum. TJrsprungs"), ci element moştenit, străvechi în limbă, aparţi-nînd stratului arhaic ; de la români l-au împrumutat toate popoarele vecine. Celebră în sud-estul european, cunoscută în documente încă din evul mediu 7, brînză e un produs specific românesc din laptele de oaie (vacă ori capră), care formează unul din produsele alimentare principale pentru ţăran, fiind deosebit de hrănitoare8. Elementul esenţial în semantismul acestui apelativ „obscur" este fermentarea (dospirea) caşului pentru a se obţine acea pastă alimentară valoroasă care este brînză 9; faţă de acest aspect, alte detalii ori materiale („burduf", „consolidat", „Brienz", „brîncă" etc.) nu au valoare, sînt inutile. Ca produs al fermentării (dospirii) caşului, apelativul conţine noţiunea de „fermentare", iar formal vine dintr-o temă i.-e. brenz- (*breng-l) ori *brend-, rad. primar *bher- ce nu pare a fi cel care a dat pe lat. ferveo, trac bryton „un fel de bere" ; mai curînd admitem că „pentru brînză ar trebui să renunţăm la orice derivare ce nu ar oferi tema brand-", adică „als Etym. musste man zu-năchts brandia ansetzen, das nicht existiert" (Weigand), ceea ce e just, căci nici una din bazele etimologice ale cuvintelor noastre autohtone „nu există" în aceeaşi măsură ca lat. brânca, prandium sau oraşul elveţian Brienz (care ar fi trebuit să explice originea lui brînză). Acesta poate fi comparat cu v. irl.-celt. brenn (*bhrend(h)nămi) „a ţîşni, clocoti", lit. brestu, bresti „Fruchtkern ge-winnen; a coace", brendes „copt", brendulys „Kern", brindau, bristi „a izvorî, a ţîşni", brandă „maturitate, coacere ; Kornansetzen", let. briezu, briest „izvorî, a (se) umflă, a coace" etc. Deşi nu prezintă suficientă omogeneitate semantică, grupa e suficient justificată printr-o temă *bhrend(h)- a unui rad. "bher- cu sensul generic „a creşte, a se umfla, a se ridica" (WP, II, p. 205 ; IEtW, 167). Mai puţin verosimilă este (cum s-a spus) apartenenţa la i.-e. *bher- (WP, II, p. 157—159), care a dat cuvinte ca ferveo şi altele cu sensul „fierbere, clocot", dar 7 Brence, brânca caseus Murilaccus, caseus Blachescus, a. 1357, la Ragusa (Dubrovnik), Rom IX-XIV, p. 336 etc. 8 ,,Brînzeturile fiind în general bogate în albumină, grăsime şi săruri minerale, au o valoare nutritivă care întrece carnea şi alte produse bogate în albumină" (Marea enciclopedie agricolă, dir. C. Filipescu, I, p. 496). 9 „Caşii storşi, dar nesăraţi, se pun pe un pat de scînduri, unul peste altul, în mai multe grămezi. Acolo se lasă mai multe zile, după cum e de caldă ori rece atmosfera. Astfel, caşul' din cauza zerului care totuşi a mai rămas în el şi cum e firesc pentru orice materie organică, fermentează, 'dospeşte'. După ce a dospit deajuns (ceea ce numai baciul dibaciu poate cunoaşte bine), caşul devine mai moale, mai elastic, pe cînd caşul verde e ceva mai aspru şi mai puţin maleabil. Caşul dospit are şi un gust acrişor, ca şi aluatul dospit pentru pîine. Brînză se poate face numai din caş dospit . . . După ce e destul de dospit, caşul se curăţă de coaje şi este frămîntat cu sare ... A pune şi termenul brînză în legătură cu ideea de fermentare, dospire, înseamnă a-1 explica pe baza unei realităţi cunoscute; prin urmare la un prototip cu sensul de 'dospit, fermentat' ne duce felul de a se face brînză românească" (Giuglea, DR, III, p. 574 — 576). MATERIALUL LEXICAL- AUTOHTON 273 şi termeni pentru „aluat", ca alb. bruni „Sauerteig" şi o bază *bh(e)rei- din cuvinte avînd asemănări (prin vreo înrudire?) cu rom. brînză, ca norv. brim „eine Art aus saurem Molken unter starkem Kochen bereiteter Kâse", nhd. brimsenkăse, nhd. şi bav. brimsen, brinzen „was sich beim Mus angebrăunt an der Pfanne festsetzt" etc. Nimic sigur (ori i.-e. *ueredh-7 WP, I, p. 289) în afară de originea autohtonă, preromană, deci traco-dacică a numirii brînzei româneşti. (25) brîu s.n. (pl. brîie, brîne) 1) „cingătoare lată, din ţesătură de lînă, purtată de ţărani şi ţărance" („ceinture; Gurtel"). 2) p.anal. „dungă lată, chenar, ornament de vopsea ori tencuială dealungul peretelui sau în jurul unui stîlp" („ornament en magonnerie entourant un edifice; Bandstreifen, Gurt, Fries"). 3) „dungă, bîrnă orizontală în mijlocul peretelui" („poutre horizontale dans une muraille ; Sims, Bordure"). 4) „curcubeu" („arc en ciel; Regenbo-gen, Iris"). 5) p. ext. „mijlocul trupului (locul unde se încinge cu brîul)" („tail-le, ceinture; Uendengegend"). 6) „dans ţărănesc (hora de brîu)" („danse pay-sanne ; Giirteltanz"). Der.; brînă, brînaş (bîrnaş, brînaciu), brînuţ; brîuleţ, brîuşor, brînişor, brîuţ, brînel, brînef, bîrneţ (pl. bîmeţe), bîrneaţă, brîneciu, bornele,- brîier („tipar de brîie", zid.), brînar; a îmbrînă („a încinge"), -at (pârtie, adj.) ; desbrînă („a desprinde brîul, a dezarticula") ; tîrîie-brîu „provocator, certăreţ". Dial. : arom. brăn, brîn, ăizbrînare, -at, dizbrînedzu, ăizbăm-; megl. brqn; istr. brav, brăvu, brău, bârvu (CercDg, IX, p. 200). împr. din rom.: ung. briu „dans" (sensul 6; InflR, p. 28), bamets (WtbCs, p. 10), bernyec, bernec, bernyesz „brîu de lînă" (NylrK, III 1959, p. 104 ; SCL, XIV, 1963, p. 380). Alb.: bres, artic. brezi „brîu, generaţie". LexB, p. 66 „brîu a gr. (3p sl. brunja „Panzer"), v. irl. bruinne „Brust". 0 DLR, 1/1, p. 645 etim.necun. (înrudit cu alb. obscur bres, cf. mbren „încing"). 9 Giuglea, DR, II, p. 901 lat. *burrinum sau *burră-num „de lînă". @ Skok, ArR, VIII 1924, p. 150 brîu = alb. bres, -zi (suf. dimin. i. —e. -d-io-) : „brîu emprunte â l'alb. bres suppose l'existence d'une forme *bre, '"bre-ni en alb.". • Weigand, BalkA, III, p. 211. trac *bran- „Gurtel". 9 Philippide, OrR, II, p. 170, 747 „din *bren-, fără -z, care va fi existat ca element autohton la baza limbii române s-a putut desvoltâ brîu". ® Şiadbei, Probi. p. 23. @ Graur, BL, III, p. 52 brîr (cu rotacism), brîur, considerat ca pl., după care s-a refăcut un sing. brîu. @ Rosetti, ILR, II, p. 111 — 112 „brîu nu e împr. din alb.". 9 Puşcariu, LR, I, p. 179 „brîu forma mai veche faţă de der.alb. bres". @ Giuglea, DRS, p. ,23 cf. romanicul bourre, bourrelet „cousinet, collier" etc. % Candrea, DEnc, p. 173, Şăineanu, DUn, p. 77 „orig.necun.". ©AnEtn, 1965-1967 (1969), p. 12-13. Cuvintele român şi albanez sînt forme paralele de obîrşie indo-europeană (supra, p. 107), recunoseîndu-se (Meyer, Philippide) că pentru brîu e necesar şi admisibil un *brenu- (*branu-), a cărui temă albaneză are un -z (-d). Fiind o „dungă, fîşie, margine proeminentă", brîujbren- este o temă i.-e. cu sufix -n a unui rad. *b(h)er-, *bh(e)re-n~. Cuvinte înrudite există în limbile germanice, ca de ex. mhd. brem „garnitură (de margine), tivitură; tivire, împrejmuire, încadrare, margine", nhd. brame, brăme, verbrămen „a tivi (cu blană)", ags. J3 — Etnogeneza romanilor 274 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a brimme, m. engl. brim „margine" ; vocalism plin: isl. barmr „marginea (unei bonete, a unui vas, a unui lac), dungă, tivitură", norv. barm „margine, dungă, bordură", nd. barm, berme „Deichbarme, Wallrand" etc. Radicalul acestor cuvinte este *bher- „a fi proeminent, a forma o dungă (muche) ascuţită (pronunţată)", nominal „dungă, colţ, vîrf" (WP, II, p. 162-164, 203; IEtW, 167). în rom. *brenu- (resp. *branu-) a evoluat ca lat. frenum > frîu, granum > grîu, fără niciun intermediar albanez. în cadrul i.-e., tema carpato-balcanică *b(h)re-n- apare ca formaţie zonală ce lipseşte în alte arii dialectale, unde noţiunea ,,brîu, cingătoare" se exprimă prin derivate ale rad. *ios ,,a (se) încinge", v. ind. yăsta-, yăh-, gr. ţaavqp, £c5[ia, lit. juosmuo, juosta, sl. pojasu etc. (RLexIGA, I, p. 605 — 606), sau *kert-, *kenk-, nu prin noţiunea „dungă, proeminenţă". în portul ţăranului român şi al muncitorului, brîul este o piesă esenţială, cu caracter practic şi decorativ, nelipsită atît la vestmintele de sărbătoare, cît şi mai ales în zilele de lucru, avînd „de scop principal menţinerea cămăşii împrejurul corpului, sprijinul muşchilor lombari (din şale) şi apărarea în contra multor tur-burări în pîntece şi şale" (N. Manolescu, Igiena ţăranului (1895), p. 191 — 192; AnBtn, 1965-1967, p. 12-13. (26) brustur(e) s.m. (pl. brusturi) 7) „plantă ierboasă cu frunze late, flori purpurii sau violete ce se usucă şi dau naştere unor scaieţi" („arctium lappa ; bardane, glouteron; Klette") ; vreo 20 variante, ca: brustur dulce (captalan), brustur amar, br. caprei, br. oii, br. negru. 2) p. anal. „frunzele mari de varză" („feuilles de chou; grosse Krautblătter"). Der.: brushtraş, brusturel, brusturos („lappaceus", DictB), brusturească, brustu-reancă, brusturărie, brusturat („înfoiat", MatDial, I p. 58); cu alt sufix: brustan (brostan), bruscălan, brustulan (olt.); topon. Brusturi, Brusturet, Brusturiş, Brusturo-sul, Brusturoasa, Brustureşti, Bnisturata, Brusturescu etc. (NumeL, p. 42; TopRom, p. 62) ; antropon. Brustur (ex. Făclia, Cluj, nr. 10563, 13 XI 1980), p.4, Brustureanu etc. Dial.: arom. brostu, broştu, brustir, bruştură, bruştirusescu, broştur, brustur (inform. I. Caranica, dr. N. Galani), brustură, -ri, fem. brusture (DMacRD). împr. din rom.: ung. brusztuj, burusztuj, burusztoj „arctium lappa" (InflR, p. 28), brustur (WtbCs, p. 17; SCL, XIV 1963, p. 381; NylrK, VII 1963, p. 279), brusztujlapi (Arpatac) ; ucr. brostur, brustura, -mik „brusture" (RevC, XII 1938, p. 98; ZbKiev, p. 61) ; sat huţul Brustury (RomSl, XIV 1967, p. 134). Alb.: br u shtull e „bardane" (RevDg, XII 1967, p. 23 ; SCD, XXIV 1972, p. 302-303). LexB, p. 68. % LaurM, Gloss, p. 95 ,,brusturu din brustu, dernin. forte apro-piatu prin forme de it. brustolare = perustolare = ardere". Reţinut de Meyer-L, REW3 9097 ,,ustulare 'sengen; verbrennen', rum. ustura; auch brustur V. Dar nearătîndu-se de unde vine br- iniţial, legătura e nu numai „foarte îndoielnică" (Graur, BL, V, p. 116), ci o patentă etimologie populară. ® Cihac, DEitDR, II, p. 485 ung. bojtorjdn „arctium lappa", bojt „houppe". Q Br(andza) la Papadopol-Calimah, Pedaniu Dios-coriăe (AAR, XI 1878, II 1879), p. 56, n. 9 „cu multă bunăvoinţă pote co s-aru face se derive denumirea românească de brusture d'in vorba dacica riborasta". ® Scriban, Arh. XXXIX 1932, p. 93, D, p. 199 din got sau gepid. burstilo, demin. al lui burst ţep, ghimpe : v. germ. burst, ags. byrts etc. ; "burstilo > *brustilo > brusture ; v. bursuc, fluture, strugure, viezure, tot germanice[!]. Admis: Gamillscheg, EomG, II, p. 250, căci „eine Ankniipfung des rum. brusture an ein Wort der anderen Balkanspraciien scheint nicht moglich zu sein. Die auf Scriban zuriickgehende Deutung scheint zv-ei-fellos richtig" (!). Respins: Skok, RIEB, III/6 1938, p. 588, Rosetti, ILR, II, p. 81 ; admis şi de Giuglea, DRS, p. 112 (încă din a. 1926). @ Tiktin, DictRG, p. 229, DLR, 1/1, p. 660, Candrea, DEnc, p. 175, Şăineanu, DUn, p. 80 „orig. necun.". Singura tentativă de luat în seamă ar fi părut cea germanică (gotogepidică) a lui Scriban, acceptată foarte bucuros de Gamillscheg („zeifellos richtig"), dar nepotrivită fonetic şi semantic, fiind cazul unei fortuite asemănări a cuvintelor 275 MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON germanice cu un element român comun, dar comun şi cu albaneza. Dacă nu este de luat în considerare legătura cu lat. bruscum „tuber aceris arboris" (Plin. NatHist. XVI 68; var. brustum, ThDD, s.v.), care să fi dat un latin popular *brustulus(?), rămîne valabilă obîrşia autohtonă, preromană; arhetipul albano--român era evident de forma *brustul- (ca mugure, sîmbure, viezure), dar o soluţie etimologică nu se poate oferi decît cu totul ipotetic, considerînd că cel mai caracteristic aspect al plantei sînt frunzele mari şi late, a căror exuberanţă şi vitalitate sînt remarcabile ; „brusturul este din neamul scailor şi a ciulinului, nelipsit în lungul drumului şi pe niaidanuri; n-are spini, ci nişte cîrligaşe, la frunzuliţele ce învăluie florile strînse ghem, purpurii cînd sînt desfăşurate ; brusturul (lipan) stă nesupărat de vite, avînd gust rău din cauza unui suc ce se află în el şi din cauză că frunzele sînt pîsloase ca cele de lumînărică. Prin sucul strîns mai mult la rădăcină, se întrebuinţează în medicină; ceaiul aduce sudoare, uşor purgativ, diuretic. Frunzele sînt late; secerătorii le pun drept pălării" 10. în acest sens, o temă *brus-t- ar putea să aparţină la i.-e. *bhreu-s- „a se umfla, a încolţi, a creşte" (WP, II, p. 197-198, 1; IEtW, p. 170), nhd. briustan „a (se) umfla", v. sax. brustian „a îmboboci", ucr. brost „boboc, mugur" etc. Degătura cu planta medicinală dacică riborasta este dificil de justificat fonetic, puţin probabilă (DbTrD, p. 74) ; dar originea autohtonă şi indo-europeană a cuvîntului românesc şi a celui albanez este asigurată de prezenţa lui în cele două idiomuri. Bfel (27) bucură vb tr. 7) „a face sau aduce bucurie, a înveseli" ("rejouir, rendre heureux, recompenser; erfreuen"). 2) f,,a face curaj, a linişti" (N. Costin) („encourager, calmer ; ermutigen, besănftigen, lindern") ; refl. „a se umplea de bucurie ; a avea parte de ceva, a posedă" („se rejouir, jouir, courir (apres) ; sich (er)freuen") Der.: bucurie, bucuros (răsbucuros), bucurat (adj. şi adv.), -tor, bucuroşel („hila-rulus"), bucurăţeşle („hilaritus, hilar(it)e(r)" DictB), îmbucura, -ăior, preabucura, -os; antropon. Bucur, Bucurică, Bucurescu, Bucuraş, Bucurecea, Bucurcl, Bucurilă, Bucu-renciu, Bucuroiu, Bucuruş, Buculei etc. (OnR, p. 219) ; topon. Bucura, Bucureni, Bucureasa, Bucuroaia, Bucureşti (TopRom, p. 164), Bucur eşieanu etc. Dial.: arom. bucur, -are, bucurie (bucurii'e), bucuros, mbucur, mbucurata (DEtMR, II, p. 218, 13) ; megl. bucur, bucuril'ă bucuros, zabucur. împr. din rom. : săs. bukurân „sich freuen ; der Mensch bukurat sich" (RomElSz, p. 13), ung. buhurăl „face curte" (InflR, p. 29), „se bucură" (NylrK, VII 1963, p. 279). Alb.: b u kur e adj. „frumos", bukuri „frumuseţe", bukuronj ,,a înfrumuseţa". LexB, p. 71 „bucuru a lat. vigore, vel it. buon cuore, i.e. animus bonus, serenus". ® Pontbr. p. 89 trc buhur. ® Miklosich, S1E1R, p. 9 bucur — alb. bukure. @ LaurM, I, p. 270 „Cipariu (p. 14) refere cuventulu la lat. pulcher formosu, gratiosu, intellesn identicu cu allu alb. bucuru". %• Cihac, DEtDR, II, p. 715 împr. din alb., care va fi trc boukhour „chose dont il exhale ime odeur agrcable, parfum". &• Meyer, EWAlb, p. 52 „wohl als Lehnwort rum. bucura". © Creţu, Mard.Lex. p. 309 „lat. *avuculare aferesat, cu v > b, l> r". @ Tiktin, DictRG, p. 233 „vgl. alb. bukuri". ® Papahagi, NEt, p. 212 lat. buccv.la „guriţă" > rom. bucură, din care e împr. cuvîntul albanez. Admis: Giuglea, DR, II, p. 386! & împr. direct din alb. : DLR, 1/2, p. 671 ; Şăineanu, DUn, p. 81 ; Pascu, DEtMR, II, p. 218; Puşcariu, Stlstr, II, p. 281 ; Scriban, D, p. 201. <& Densusianu, Urme vechi de limbă în toponimia românească, 18S8, p. 6—11 (Anuar. Semin. ist. limbii rom.) bucură ar fi însemnat iniţial „frumos" (cf. antropon. 10 I. Simionescu, Flora României, Bucureşti, 1939, p. 201. 276 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a Bucur) ; verosimil, fără a Ii „zwingend" după Treimer, ZrP-li, XXXVIII 1914, p. 395. 0 Baric\ AAS, II, p. 79 — 80 alb. bukure din i.-e. *bhuk-no-, paralelă a lui *bhugno-, bheug-. 0 Philippide, OrR, II, p. 701 „cuvintele rom. şi alb. sunt de aceeaşi origine; nimic nu îndreptăţeşte să credem că cel rom. ar fi împrumutat din albaneză". 0 Rosetti, ILR, II, p. 112. Identitatea bucura — alb. bukure este evidentă, deşi sensurile diferă ca urmare a unei lungi evoluţii separate în cele două idiomuri. Echivoc rămîne totuşi semantismul iniţial: „vesel" ori „frumos"(?) ; mai probabil este al doilea, , — dar „etyma" ca: vigore, buon cuore, pulcher, *avuculare> buccula, bouk-hour şi chiar i.-e. *bheugno- nu au valoare pentru cuvîntul româno-aibanez, care aparţine domeniului indo-european, cu toate că o etimologie evidentă nu se oferă bucuros. Verosimilă este următoarea soluţie: interpretînd pe bucur- „frumos" (>„vesel") ca ceva „arătos, strălucitor", în baza *buk- < *bheu-k- se poate află radical i.-e. *bheu-, bhe-u- din familia lui *bhă- (*bhe-l) „a (stră)luci, lumină", *bho-s-, v. ind. bhăsă „lumină, splendoare, putere" ; *bhau-, de la care germ. *bhaukna în v. fris. bakan „semn distinctiv, semnul de foc", v. sax. bokan „semn, semn distinctiv" etc. ; ori baza *bheu- „stare, bunăstare, belşug" (?). Nimic sigur în afară de identitatea şi originea comună a cuvintelor român şi albanez. (27a) buiestru (var. (îm)boiestru, buiastru, în buiestru, îmbuiestru, (în)-vuiestru, vuestraş Vîlcea) adj. şi adv. 1) „mers, aliură, pas, umblet particular al calului care ridică amîndouă picioarele din dreapta sau din stînga deodată", mold. şi „umblet" (amble; Passgang, Zeltergang"). 2) p. ext. „cal care merge buiestraş" („cheval qui va l'amble, cheval ambleur; Passgânger"). 3) „iute, repede, ardent, nebunatec" („rapide, ardent, vif, fougueux; reissend, feuerig, gluhend, wild"). Der.: buiestraş (îmbuiestraş, buiestru), buiestrat (Gorj), a buiestra, buiestrie („ferocite", Cihac), boiestreşte (adv. „merge boiestreşte", haţ.) ; vacă boiastră „taure-liere, en rute; vache vicieu.se qui ne se laisse pas trăire", TermP ; Barcianu, Alexi, Pann ş.a., DictRG, p. 490; ZrPh, XXXVII, p. 110; DLR, 1/1, p. 600; CDDE, 170; DUn, p. 70; Meyer-L, REW4 1245 o consideră greşit ca derivată din bou; e forma fem. a lui buiestru sensul 3. Dial.: neatestat (arom. = am-pdturlea, rivane, arivani = drom. răvan, DR, III, p. 811-812, IV, p. 878). împr. din rom.: săs. buiestru „Pass, Zeltergang, Gangart des Pferdes" (dit fardgit am buiestru, RomElSz, p. 13), bujester, bujestern „im Passgang gehen" (SâchsWtb, I, p. 811). LexB, p. 70 „buiestru gradus tolutilis, ab it. destriero sonipes". • Miklosich, SIEIR, p. 16 „sl. bui, buiaku stultus — rom. buiac ferus, buiecie, -esc, buiestru ferus, buiestrie ferocitas, buiestru Zeltergang des Pferdes, vgl. buiguesc, îmbuiecesc luxurior". • LaurM, Gloss, p. 102 „buiestru e in loc de boiestru, bovestru; cal ce are mersul boului, ce merge iute ca boul, nu în treapăd sau în sărite, cum e dat calului să meargă de ordinariu". • Cihac, DEtDR, II, p. 32 (sl.) buiac, buiestru, buged, năbustie, bujesti. 0 Tiktin, DictRG, p. 234 „viell. lat. bovestris", p. 490, Puşcariu, EWR, 230, Meyer-L, REW1 1245 bovestris „kuhartig", Puşcariu, CL, XLVI 1912, p. 137—141 : în buiestru, în trap ; prin analogie greşită a fost despărţit în buiestru; cf. fr. ambler, amble, prov. ambler etc; *ambulester > îmbuiestru; „dificultăţile formale sînt numai aparente", suf. -ester e acelaşi ca în pedester, cu toate că numai denominal a format derivate şi din verbe: ambulo > *îmburestru > îmbuiestru (disimilat ca perire > peire) în loc de *amblester, *ambulester, căci „se pare că au existat alăturea, în limba poporului roman, două forme, cea sincopată pentru noţiunea 'gehen' şi nesincopată pentru 'Passgang' . . . Literarul ambulare 'a buiestra' era un termen militar sau al cercurilor sportive (supra puse) care făceau echitaţie" [!]; ZrPh, XXXVII 1913, p. 109, DLR, 1/1, p. 680, DR, II, p. 683-686, LR, I, p. 105, 187. Admis: Iordan, Arh., XXVIII 1921, p. 202 (dar MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 277 în Arh, XXX, p. 223-234 „greutăţile sînt ceva mai mari"), Skok, Slavia, IV, 1925, p. 337, Pascu, ArR,. X 1926, p. 467. 0 Giuglea, DR, II, p. 372-373, 401 în legătură cu lat. boja „eine jochartige Halsfessel fur Sklaven und Verbrecher", der. „după-ana-logia Iui equester, pedester, boja > *bojester > buiestru", prin dresarea calului să meargă buiestru, „cu picioarele împiedicate în boja". 0 Spitzer, DR, IV, p. 662 — 664 preferă lat. bovestris, „wenn man den Galopp oder den schnellen Gang als den normalen des Pferdes betrachtet, so wird man leicht dazu kommen, einen (meinetwegen durch Fuss-fesseln) verlangsamten Gang aîs Ochsengang bezeichnen konnen (etc.)". 0 Meyer-L, REWS 1245 bovestris; „buiestru; zu umblă (Puşc, lord.) ist morphologisch, zu boia (Giuglea) begrifflich nicht annehmbar." 0 Candrea, GrS VII, p. 287 — 288 „lat. ambo (pedes) extra amîndouă (picioarele) în afară — explică perfect atît mersul calului (care ridică amîndouă picioarele laterale), cît şi îm- iniţial; Hmbuiastră > îmbuiestru". Admis : Scriban, D, p. 204. • Rosetti, ILR, I, p. 169—170 *bojester. 0 Şăineanu, DUn, p. 83 orig.necun. Graur, BL, V, p. 90 ,,l'6tymologie de buiestru n'est pas encore con-nue." • DR, XI, p. 172-180, AnEtn, 1958, p. 143 *bheug- „a fugi, fugă". S-au arătat dificultăţile în derivările încercate (destriero, btriac, bovestris, ambulester, boja etc), neverosimile din punct de vedere fonetic ori semantic (cf. DR, XI p. 174—175), cuvîntul buiestru fiind vechi, cum arată şi sufixul lat. -ester (cf. AnonC: embuiestru, fără trad.). Pentru aliura (în)buiestru nu s-au dat definiţii destul de precise şi descrieri exacte, recunoscîndu-se numai {âe unii) că înseamnă un mers ceva mai rapid al calului care calcă simultan cu cele două picioare laterale (DDR etc.) şi că e deosebit de mersul obişnuit al •celor mai multe animale. Da pas, patrupedele (cal, bou ş.a.) calcă disociat (descompus) în patru timpi cu cele patru picioare, ridicînd succesiv picioarele: stîngul posterior, stîngul anterior, dreptul posterior şi dreptul anterior, în aşa fel încît piciorul posterior să fie aşezat cu cîţiva centimetri mai înainte decît urma celui corespunzător din faţă, ridicat cu o clipită mai înainte. Da fugă, pentru viteza şi echilibrul corpului, mecanismul se schimbă şi în loc de patru, mersul se execută în doi timpi, adică asociat, două şi două picioare; la trap asociat e în cruce : dreptul anterior e dus înainte odată cu stîngul posterior, stîngul anterior cu dreptul posterior; piciorul din spate calcă cu cîţiva cm (5 — 10) mai înapoi decît urma celui anterior, care nu poate fi ridicat pînă nu e aşezat cel corespunzător din spate. Cu paşi mai mari şi mulţi, buiestraşul realizează viteze mai mari decît trăpaşul, fără a obosi, parcurgînd distanţe lungi, la căruţă sau încălecat (chiar fără şea, căci nu scutură deloc), avînd un mers elastic, mlădios. Caii buiestraşi sînt foarte căutaţi, mai ales la ţară, pentru călărie11. Specific cailor buiestraşi este în primul rînd viteza (cum a relevat Rosetti), rapiditatea legată de acel mod deosebit de a călca, fuga plină de vioiciune şi elan. Semnificativă e şi accepţiunea cuvîntului prin Ardeal, Oltenia, Muntenia „repede, în fugă, vioi, sprinten", cu nuanţe „ager, năpraznic, buiac; impozant" şi chiar „nebunatic" (despre om). Dacă analiza semantică poate să pară lipsită de precizie şi chiar echivocă, analiza formală indică o parte radicală şi un sufix latinesc: bu(i)-estru, între care a căzut o consoană inter-vocalică şi anume g, care duce la o formă străromână *bugester, i.-e. *bheug-„a fugi", identic cu *bheugfhj- „a încovoia, îndoi" (WP, II, p. 144, 1; 145 -146, 3; IEtW, 152; WH, I, 556- 557: gr. ipsbţziv „a fugi", cpuy^ = lat. fuga, fugio, -ere, lit. bugstu, bugau, bugti „a înspăimînta, a speria" etc, irl. bocc „tener", n. irl. bog „moale, fraged", got. biugan, ahd. biogan, mhd. bie-gen „a îndoi, încovoia" etc. întrucît atare conexiune este reală, în rom. buiestru se ascunde fie nuanţa de „fugă, rapiditate" mai mare, fie aceea de „mlădiere, elasticitate" tipică mersului „în buiestru". 11 Marea enciclopedie agricolă (dir. C. Filipescu), I, p. 511. 278 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a 11-a (28) bunget (var. buget) s.n. (pl. bungete, -uri) „pădure deasă şi întunecoasă ; desiş; codru secular" („pârtie ou une foret est le plus epaisse ; dichter Wald"). Atestat în sec. XVI (Hasdeu). Topon. Bungetu(l), Bungeni, Bungeşti, Bungc-lcşti(~?) etc. (NumeL, p. 48; TopRom, p. 69); antropon. Bungeţianu, Bun-getea (etc). Alb.: bunk, artic. bungu „stejar, gorun"; bungbuîe „soi de stejar", bung-keqe (SCL, X 1959, p. 543). Hasdeu, CoîTr, 1877, p. 577, CuvB, I, p. 245 bunget însemna întli „codru de stejari," cu sufix -et din bung „stejar", conservat azi numai la albanezi bungh. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 715 (elem.alb.) ; Şăineanu, Sem, p. 162. « Meyer, EWAlb, p. 54 „bunh vgl.rum. bunget. Ist es das (aus dem Germ. entlelmte) asl. bvJty mit Nasaleinscmib und ăhnlicher Begriffvertauschung wie in cpîjyoq?". ® Alb. bunk = rom. bung!et) : Tiktin, DictRG, p. 242 ; Candrea, DEnc, p. 184. & împr. din alb. : DLR, 1/1, p. 695 ; Baric, AlbRSt, p. 103 (cf. lit. bingiis „stattlich", gr. -ayiic, „dick, fest" etc, i.-e. *bhv.gjg'li- „dick, fest"); Şăineanu, DUn, p. 85; Jokl.TJAIb, p. 177-179 (alb. bunk cu vina. bhunakti, bhunjaii „gewălirt Genuss, verzehrt", lat. fungor etc, semantism primar „das Genuss-gewăhren; Năhrbaum, Brotbaum"; admis: WH, I p. 566); Scriban, D, p. 207. © Philippide, OrR, II, p. 702 „cuvintele rom. şi alb. de aceeaşi origine; alb. este băştinaş; tot băştinaş trebuie să fie şi "bung- > rom. bunget". ® Giuglea, DRS, p. 34 cf. germ. bungo „Knolle" (i.-e. *bheng'h-). Identice, cuvintele rom. şi alb. au aceeaşi origine indo-europeană, cum a văzut bine Hasdeu (după el Philippide ş.a.). La bază stă o temă i.-e. *bung-cu însemnarea „stejar". Derivarea din *bhng'h-, *bheng'h- n-are valoare, iar ipoteza lui Jokl că stejarul (bung-) ar fi avut la şkipetarii de odinioară rolul de „Brotbaum", adică arbore ce dădea pîinea, krana( ?) omului este falsă, căci stejarul nu face roşcove sau alte fructe hrănitoare, iar ghinda (consumată de unele popoare, deşi e mai puţin gustoasă decît jirul) cu greu ar fi putut alcătui hrana unei populaţii (oricît de primitivă) în aşa măsură încît să merite şi să primească numele plin de gratitudine „Brotbaum"[?] ; astfel legătura imaginată cu v. ind. bhunakti, lat. fungor se bazează pe o consonanţă fortuită şi. cade de la sine, iar originea cuvîntului alb.-rom. este de căutat în direcţia întrevăzută de Meyer, care se întreba dacă nu cumva alb. bunk ar fi sl. buku cu infix nazal şi mutaţie semantică identică celei din gr. cprjyoi;. Dar împrumutul nu este admisibil nici din sl., nici din germ., iar cuvintele alb. şi rom. sînt moşteniri din fondul indo-euro-pean, cu toate că etimologia se izbeşte de o piedică formală-fonetică. Tema *bung- cu infix nazal tine de rad. care a dat numele „fagului", în greacă al „stejarului" : *bhagos „fag" (WP, II, p. 128-130; IEtW, 107; WH, I, 445-446) : mhd. buchen, engl. buck, sued. byka etc, rus dial. bozii „soc" etc, lat. fagus „fag", gr. qrftOQ, ahd. buohha „fag" (*bokbn-) etc. în limbile centum g' > g, k, în satem z, iar sl. buh- este împr. din germ. La germani, italici şi greci *bhagos era „fagul roşu, Rotbuche" ; la greci s-a extins asupra stejarului, deşi în nord (Olymp, Pind) fagul nu este o raritate, în timp ce italicii au păstrat vechiul sens i.-e.; fagul însă e rar în peninsula lor. Conservarea termenului în Grecia şi Italia a fost atribuită arhaismului religios (caracterul sacru al copacului ; Meillet; WH). Aici aparţine şi tema alb.—rom. *bhung-, deşi în loc de pala-tală g' ai aştepta o spirantă, alb. *bundh-, rom. *bunz- (*buz-). Probabil există o răd. *bhug- ori a intervenit influenţa vreunei limbi centum (greaca?), avînd aceeaşi deplasare semantică „fag" > „stejar" ca în română şi albaneză. De relevat pentru „stejar" existenţa unui al doilea termen autohton în română: gorun „ghindar". Numele „fagului" în limbile i.-e.: RLexIGA, I, p. 170 — 172. (28a) burlan s.n. (pl. burlane) „ţeava, tub sau scoc cu diferite întrebuinţări" („tuyau; Rohr, Rohre"). a) „tub" (de fontă, de olane, de beton etc.) ATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 279 M. din care se fac canale, sulinar" („tube, conduite; Rohrenwerk"). b) „ţeava (de tinichea) prin care se scurge apa de pe acoperişul casei, scoc, ceatîrnă" („che-neau, gouttiere; Dachrinne"). c) „scoc (de lemn, tinichea etc) prin care curge apa din izvoare sau din cişmele, jgheab, uluc, şteand" („auge, chenal; Kanal"). d) „coloană cilindrică (de tinichea, la sobele de zid), ţeava cilindrică (de tinichea, la sobele metalice) prin care trece fumul din sobă în horn, urloi" („tuyau, cheminee; Rauchfang"). Der.:' (de la tema buri- cu alte sufixe) burlinc „stenduleţ în care se pune brînză pe iarnă" (Făgăraş; Viciu, Glosar), burloiu „ulcior de pămînt cu găurele la gură şi în toartă o ţîţă prin care se bea apa" (Braşov), burluiu „lemn de o palmă, gros ca vrana, polobocului, îu care se bagă cînd fierbe vinul; partea îngustă a pîlniei, gîtul pîlniei bucea, ţeava prin care se scurge mustul de vin din teasc, ţîţă, uluc, ciucur, şipot, cioc" ; burluiu de lampă „cilindru", burlac „butoi, bute" (cf. DLR). LaurM, Gloss, p. 106 ,,burlanu şi burlincu porcellus delicus, transformata din porculanu sau porculeamtl, necunoscut dincoace de Carpaţi". • Cihac, DEtDR, II, p, 34 (sl.) bură, boară, burează, burlan, burlinc. # DLR, I, p. 702 „etim.necun., cf. trc buru 'ţeava'". @> Tiktin, DictRG, p. 244, Şăineanu, DUn, p. 86, Candrea, DEnc, p. 187 „orig.necun.". 0 Giuglea, LL, II, p. 31 burlan, burloiu, burlac, burlui din romanic borna. 0 AnEtn, 1962-1965, p. 82-83. % Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 (pare recent în rom.). Cuvintele trc. buru şi romanic borna au asemănări aproximative de formă ori sens dar nu explică tema buri- ce pare să fie autohtonă (cf. arom. burlu „vas de lemn, recipient en bois", Dai. < ? DEtAr, p. 231), cu un sufix recent -an (cf. cîrlan, morman), -oi, -ui etc. O soluţie etimologică nu aflăm, dar sensul primar putînd să fie „spărtură, orificiu" tema buri- ar conţine rad. *bur-, eventual i.-e. *bher-, *bhor- „a tăia, perfora; a rade, sparge" (WP, II, p. 159_161 ; IEtW, 133-135, 3; WH, I p. 481-482) : pers. burrad „taie", arm. beran „gură", gr. tpapto „despic, îmbucătăţesc", alb. brime „gaură", lat. ferio, -ire „a lovi", foro, -are „a perfora", foruli „bănci", forum „tîrg (loc îngrădit)" etc Ori i.-e. *uer- „a închide, acoperi" (WP, II, p. 280—283, 7); *iier- „a deschide, rupe, crăpă" (I, p. 286, 12) ? Non liquet. (29) burtă (var. bîrtă, DR, IX, p. 410) s.f. (pl. burţi, burte) 1) „partea corpului (la om şi animale) în care se află stomacul şi intestinele ; pîntece" („venire, abdomen; Bauch"). 2) „pielea abdomenului (la animale bovine): ciorbă de burtă" („tripes"). 3) p. anal. „partea rotunjită, umflată, ridicată a unui lucru (vas) ; rotunjire, ridicătură" („ventre) (renflure d'un vase), proeminence ; Bauch, Ausbauchung"). Der.: burtică, burticică, burtos (bort-), burte (a), burteş, burtical, burticale („măruntaie"), burtucan („burduiian", DR, V, p. 384), burlioavă; îmburtoşâ; burtă-verde, buriăverzinie, burtă de popă ; antropon. Burtea, Burtică, etc. Dial.: arom. bîrtă. 226) ; srb burta împr. din rom.: big. reg. burtă (NRR, I, p. 407; DR, III, p. (RomSl, XVI 1968, p. 77).~ LaurM, Gloss, p. 107 „la aceeaşi răd. cu borta, fiind aceiaşi cuvînt". 0 Cihac, DEtDR, II, p. 23 (el.sl.) bort, burduf, burtă, burduşesc. 0 Philippide, ILR, p. 87 onomatopee. @ Tiktin, DictRG, p. 245 ,,et. unbekannt; wahrsch. verwandt mit bîrdîhan, bort, burduf". 0 DLR, I, p. 704 „etim.necun. ; legătura cu bort şi burduf e problematică". © Şăineanu, DUn, p. 86 big. burta, primitiv identică cu bortă „cavitate (de trunchi, de corp, de lucruri)". 0 Diculescu, Gep, p. 176—177, ZrPh, XLIX 1929, p. 431 gepid. burpi = got. baurpei (bor-) „Last", ahd. burdi „Biirde, Last", bav! burde etc. Admis: Gamillscheg, RomG, II, p. 250 — 251. © Densusianu, GrS, I, p. 350 „nelămurit rămîne burtă ce nu poate fi despărţit de bort, borţos; fonetismul contaminat cu altă formă (în special bute), dar nu vedem tema care l-ar explica". 0 Pascu 280 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a ArR, VII, p. 566, X, p. 472 din big. tarbiih „ventre, estomac, abdomen", bţtftăh, cf. burduhan. 0 Giuglea, DR, IV, p. 1554 „lat. *volutus, -os; a burtă < volutare, cf. bulbucă < volvicare; burtă sarcină: gr. barytes", — ce „iiberzeugt nicht" pe Gamillscheg. 0 Philippide, OrR, II, p. 700 „bordeiu, bortă, burtă de origine obscură, probabil slavă". 0 Skok, RIEB, III/6 1938, p. 588 cf. buric, a se burica, burduf, burdukan[!]. 0 Scriban, D, p. 209 „met. din srb trba.". 0 Puşcariu, LR, I, p. 193 „obscur", 340 „probabil de la slavii de sud." 0 Giuglea, LL, IV, p. 173 din i.-e. *bher-, bJior- „a duce, a purta". Atestat abia în veacul al XlX-lea (termen cu nuanţă trivială, DLR; ce ar explica lipsa lui în literatura veche religioasă), burtă este element vechi, răspîn-dit azi numai pe circa o treime a teritoriului lingvistic drom. (AtlLR, L/l, harta 42). „Aria lui e restrînsă asupra Ţării Româneşti cu mici depăşiri în Transilvania sudică şi Banat. Jumătatea nordică a ţării zice pîntece (lat. pantex), sud-vestul Ardealului, cu Banat şi Crişana, foaie (lat. follis) ; în glumă şi batjocură burta (umflată, mare) a fost asemănată cu un foiu. Chiar în aria iui burtă acest cuvînt se întrebuinţează mai mult cînd e vorba de animale; burtă şi pîntece sînt sinonime, dar nu se poate zice ciorbă de pîntece, ci numai ciorbă de burtă, — o indicaţie că la origine burtă era numai cea de animale, mai ales ca termen culinar 12 şi că numai în glumă sau batjocură s-a zis şi despre oameni că au 'burtă', cuvînt obscur" 13. Aceasta nu justifică ipoteza că „de la slavii de sud ne-a venit ... probabil şi burtă", cuvînt „care luptă încă cu vechiul pîntece chiar în Muntenia, provincia care formează aria lui de răspîndire" (LR, I, p. 340), căci împrumutul slav ar trebui dovedit nu numai prin simple afirmaţii. Răspîndirea lui pe numai o treime din teritoriu (partea sudică) nu indică împrumut recent dinspre Balcani, de la slavi; precum nici pretinsa obîrşie culinară nu ajută la identificarea etimologiei. Ksenţa semantică pare a fi „umflătură, proeminenţă" (cf. burta unui vas), eventual la rad. i.-e. *bu-, *bhu- „a umfla" (WP, II, p. 144, 3), v. ind. bhu-ri-h „abundent, mult, tare", let. bura „grămadă, mulţime" etc, norv. pute, sued. puta „pernă", put „umflătură, tumoare, bulb" etc Dar nu este exclusă apartenenţa la rad. *bher- ,,a duce, purta" (WP, II p. 157—157), lat. fero şi cuvinte pentru „încărcătură, greutate" etc. (30) butuc (var. butug, butău, butăiu) s.m. (pl. butuci) 1) „trunchi de copac tăiat curăţit de crengi ; buştean ; bucată de trunchi" („troncpn, bille ; Stamm, Klotz"), fig. (om) „scurt şi gros, nesimţit, bădăran" („lourdaud, stupide; Tol-pelin, stumpfsinnig"). 2) „partea de jos a trunchiului de copac, ce rămîne în pămînt după tăierea părţii de sus" („souche; Stumpf"). 3) „tulpina groasă a viţei de vie" („cep de vigne ; Rebenholz"). 4) sensuri der. (din 1): „trun-chiu pe care se taie lemne (tăietor) sau carne (în măcelărie), pe care lucrează rotarul, fierarul, tăbăcarul" („etal (de boucher, de charron, etc.) ; Klotz, Block, Fleischbank") ; „butucul roţii" („moyeu; (Rad)Nabe") ; butuci „obezi, cătuşe, fiare" („entraves, cangue, chaîne ; (Fuss)Block"). Der.: butucă, buîucaş, butucaie, butucel, butucuţ, butucuţă; a butuci, butucit, a îmbutuci, -it, butucos, -oasă, butucănos, butucar, butuceriu, butucăriu; topon. Butucari, Butucărie, Butuceni etc. împr. din rom.; ung.reg. butuk „tusko, favâgotoke; siiveg (etc.)" (InflR, p. 30; MNyRomKolcs, p. 88; butucsel) ; ucr. botjuk, butuk „buştean; Stamm zum Săgen bestimmt" (RomSl, XIY 1967, p. 136; LbR, 1971, p. 164). LexB, p. 76 ,,butucu videtur esse compositum ex it. bronco et tronco." Q LaurM, Gloss, p. 109 butucu vedi botu. ® Cihac, DEtDR, II, p. 552 butuc, buturug, trc boitth, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 281 ,. " Aserţiune falsă a lui Puşcariu, căci termenul culinar „ciorbă de burtă" s-a format U t>.,™ reşti (n Muntenia), aria normală a lui burtă, unde a fost adoptat în chip rhesc ţi ne"SarX meatul lexical curent şi popular în această zonă lingvistică P ? necesar, „a ele- 13 Puşcariu, LR, I, p. 197, 280, 193. boud „cuisse, hanche, gigot", cf. boudakou „noeud dans le bois". 0 Schuchardt, ZrPh, XV 1891, p. 103 cf. ung. bot, buta etc. • A. Horning, ZrPh, XX 1896, p. 348 butuc cu sufix romanic -uccus. 0 Şăineanu, InflOr, II, p. 65 din trc or. butak „ramură", cuman butak id. ; „pare a fi împr. vechi, poate cuman; dar posibilă şi formaţie proprie de la un primitiv but 'trunchiu' -j- suf. -uc; trc but 'idol' etc"; 402 „formaţie indigenă de origine obscură (cf. ZrPh, XV, p. 97—104)". • Densusianu, HLR, I, p. 381—382 împr. din cuman btitac „ramus". • Tiktin, DictRG, p. 246 „buştean scheint mit buluc, buturc, buturugă auf einem sl. Stamm but- zu beruhen, woraus mit Suff. -enu zunăchts buştanu" [Dar buştean e recent din germ. Baumstamm, săs. bumUam, DR, III, p. 658]. 0 Treimer, ZrPh, XXXVIII, p. 356 butuc şi alb. butuk „einjâhriger Bock" din trc buduk. 0 „Cuvintele rom. şi alb. au numai întîmplătoare omonimie şi nici cu trc buduk n-au vreo legătură" Philippide, OrR, II, p. 702. 0 DLR, 1/1, p. 712 „etim.necun.; tulpina obscură but- pare a fi veche; identică în buturugă, buturug, poate în bucium, buştean, butaş [dar butaş e ung. bujtăs, Tiktin ş.a.], butuşină". 0 Diculescu, ZrPh, XLIX 1929, p. 414 gepid. buituk-, ags. btittuc „stumpf, Endstiick" etc. — ceea ce „wird zur Sicherheit" pentru Gamillscheg, RomG, II, p. 251, Scriban, D, p. 211. 0 Pascu, REBS, p. 30. 58 buturugă din but-, ca butură, butuc, butaş. 0 Şăineanu, DUn, p. 87 primitiv but- etc. 0 Alte păreri cf. butură, cu care este coradical şi cosemantic, ambele probabil autohtone. (31) butură (var. buture, butur ban., butor, butoară) s.f. 1) butură „butuc, trunchi de copac scurtat" („trongon; Stumpf, Stummel"). 2) butură „trunchi buturos (scorburos)" („tronc d'arbre creux; Baumstamm"). 3) „scorbură" („creux d'arbre; (Aus)Hohlung"). Der.: butur aş, butur el, buturuş, buturău, butulău, butuleu, buturoiu, butoarcă, buturos („scorburos"), butovi („găuri") ; buturugă, buturoagă, butur ar; antropon. Butură; topon. butucari, Butucăraş, Butucăria, Buturugari, Buturugeni (TopRom, p. 224). Dial. : megl. butură „viţă de vie, Weinrebe" (ZrPh, XLIX, p. 414; Megl, III, p. 52 ,,buturic buturugă. Cantitatea ce încape într-o mînă, pumn" ; orig. obscură; are aceeaşi tulpină ca în buturugă). împr. din rom.: big butoru, buturo (reg., DR, III, p. 221), ung. reg. butura „diform" (InflR, p. 31), srb butunca „temniţă" (DR, III, p. 666);? n.gr. [iTcou-oupK (AILN, II, p. 391). LexB, p. 76 „butura a valach. bute". 0 LaurM, Gloss, p. 109 butură vedi botu. % Cihac, DEtDR, II, p. 485 butură (cu budăiu) din ung. bodon, bodony, bodonka etc. • Diculescu, ZrPh, XLI 1921, p. 422, Gep, p. 175, ZrPh, XLIX 1929, p. 412-414 „butura geht vielmehr auf eine gepid. Z-Ableitung buttilo zuriick, die durch latinisierende Umdeutung des Suffixes im Urrum. zu buttulu- wurde". 0 Skok, ZrPh, XLIII, p. 188 butură şi butuc ar conţine tulpina „internaţională" bot-, but-, răspîndită în limbile sl., germ., ung. în rom. ar veni din srb. 0 Densusianu, GrS, I, p. 348 butură din big boturîi. 0 Giuglea, DR, III, p. 969 butură din aceeaşi familie cu germ. nord. butr- „kurzes Stiick eines Baumstammes", norv. butt „Klotz", dar e de văzut dacă nu e cuvînt i.-e. mai răspmdit, venit la noi pe altă cale. 0 Meyer-L, REW3 1239a bott- „dick, rund", it. botta „KrOte", fr. botte „Bundei" etc „Zu butt wiirde rum. butură, butuc passen (Diculescu)". 0 Graur, BL, V, p. 90 „butură, butuc ne viennent surement pas du germanique". 0 Tagliavini, StR, II, p. 236 „la rădice in rum. (butuc, butură) pare sia molto piu antica, probabilmente trace", cf. gr. ttuŞu? (buxus), rad. tcut- „duro" (Brugmann) şi Boutîw) (Hsch.) „pars navis ad quain gubernaculum religatur". Atare „seria tr.-frig. e corradicale al germ. bula, butta, butr, buttuc. La voce romena potrebbe dunque essere benissimo di origine trace". 0 Giuglea, LL, II, p. 31 „butură, butor, butoare, bucium, — comme le montrent aussi les suffixes, nous orientent vers le latin imbutum, -ula, -or, -oria et imbutionem". 0 Cf. buluc. între butură şi butuc este o legătură evidentă, acelaşi rad. şi sensuri comune ; avînd deci origine identică. Sensul lui butură „trunchi de copac (uneori scorburos)" şibutuc „trunchi" în general (cu nuanţe) arată că tema but- conţine noţiunea „trunchiu" de copac, „Klumpen, Klotz, Baumstumpf", existentă în germ. (bute, butt-, butr, etc), ceea ce ar fi un indiciu că un cuvînt i.-e. venit pe altă cale la noi (Giuglea), nu ca împrumut germ., ci înrudit i.-e. cu 282 ETNOGENEZA ROMÂNILOU. PARTEA !a Il-a ; MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 283 aceasta, fiind, o lărgire cu dentală a rad. *bu-, *bhu- „a (se) umfla" (WP, II p. 115—116; IEtW, 98). Nefiind probabilă obîrşia germanică ori cea slavă, ră~ mîne verosimilă autohtonia întrezărită de italianul Tagliavini. Nuanţa semantică mai veche şi cea din megl. buturâ „viţă de vie, butuc de vie", ca şi drom. butuc în sensul 3 „tulpină groasă de viţă de vie" ar indica pentru butur ă şi butuc semantismul „tulpină a plantelor; firul, viţa", generalizîndu-se apoi ca „pivot, corpul, tulpina" plantei, uneori înţeles ca ceva „trunchiat, tăiat, partea rămasă din tulpina copacului", accepţiune foarte răspîndită azi. Ca „fir, mlădiţă, vlăstar, tulpină, vegetaţie, produs al creşterii", tema rom. *but-pare a fi cea din gr. şutov „plantă, vlăstar, copil; tumoare" etc, la i.-e. *bheu- „a creşte", iniţial „a (se) umfla", în multe derivate i.-e. (WP, II, p. 140 — 144; IEtW, 146; WH, I, p. 557-559): v. ind. bhuti-h, bhuti- „fiinţă, bunăstare, prosperitate", bhutd-m „fiinţă", rus byf „fiinţă, fel de viaţă", v. sl. byti „a deveni, a fi". De la baza *bh(e)ui- gr. $ Puşcariu, LR, I, p. 177 poate fi autohton. Sigură este numai legătura cu alb. buze, identic, dovadă că sînt de origine comună. în limbile slave este împrumut direct din română (afară de big?), încît slav nu poate să fie ; dar nu se poate stabili idiomul de obîrşie, deşi majoritatea împrumuturilor (pol., ucr., săs., ung.) sînt din română. Foarte probabil cuvînt de origine autohtonă, carpato-balcanică, din i.-e. *bu- „buză, sărutare", element onomatopeic de imitaţie a sărutului: n. pers. bosidan „a săruta", m. irl. bus „buză", gael. bus „gură, bot, gură cu buze groase", busach „buzat", nhd. bus „sărutare" etc. (WP, II, p. 113-114, 2; IEtW, 103, unde este citat şi cuvîntul albanez, dar nu cel românesc). (33) câier s.n. (pl. caiere) 7 ) „fuior (de cînepă, in, lînă) ce se pune în furcă spre a se toarce" („quenouillee ; Spinnrocken"). 2) fig. „smoc, mănunchi" („touffe de cheveux; Zopf"). 3) p. ext. „furca de tors" (maram.) („quenouille ; (Spinn) Rocken"). Dos, VSv 114 „un caeru de fuior". Der.: căierel, a încaieră, încăierat, încăierare, -rător, -oare, -rătură, pe încăie-ratc ; descăieră, -ai. Dial. : arom. caer, cair, fărşer. caer (DR, VI, p. 107), discair, -rat, -rare „a desface caierele", câiruşu(?), megl. cair, cdiăr, caiir, căier, istr. caier „furcă; Rocken". împr. din rom.: săs. kăier „Hanf-flaschb undei um den Spinnrocken gewun-den" (RomEioz, t>. 24; SăchsWtb, V, p. 8—9) ; ung. kăjer „guzsalyra kotott kender-esomo" (jud. Cluj ; NylrK, XII 1968, p. 319). LexB, p. 86 ,,caieru, 1) caliendrum denotat comam adseiticiam et hinc per ana-iogiam caieru; 2) cayer Gallis significat plura folia chartae in unum complicata; Hispanis cayrel etc". ® LaurM, Gloss, o. 111 — 112 „de unde?" ® Cihac, DEtDR, II, p. 37 ,,caier, descaier, cîrligai, cf. sl. kandriavîi 'crispus', pol. kuzel 'quenouille' etc". <| Byhan, JB, VI, p. 236 lat. *coliarium din colus 'furcă' (nur als Vermutung, da iautliche Schwierigkeiten noch zu beseitigen sind [evident!]. % Pascu, Arh, XV 1804, v. 438, ArR, VI 1922, p. 256, DEtMR, I, p. 192, 1803, RevC, I, p. 237 caer: gr. xaîpoţ „fii de trame". ® Puşcariu, CL, XXXVIII 1904, p. 471, XXXIX p. 313, ZrPh, XXVIII 1904, p. 689, EWR, 251 caier „Rocken" corespunde exact unui *carium dela caro „kriimpeln ; a pieptăna lina". Admis: Weigand, KJB, VIII 1908, I p. 99 („einleuchtend" !), Capidan, Megl, III, p. 55; DLR, 1/2, p. 25 („probabil"). © Giuglea, DR, II, p. 901 cu lat. qual(l)us, quasillus „SpinnkOrbchen", III, p. 1090 germ. krauwill. & Puşcariu, DR, III, p. 669 (V, p. 761) adj. *cavabilis „care poate fi golit, deşertat" > rom. edere sau că(i)er; fuior caier din *folliolum *cavabile „fuiorul gata de tors". Obiecţiile lui Spitzer, DR, IV, p. 654, 655. m DLR, II/l, p. 559 Jncăieră, etim. nesigură (ar putea fi derivat de la caier, dar şi lat. pop. *incavellare, cavella 'coş; a închide într-un coş' etc.)". O Tiktin, DictRG, p. 255, Şăineanu, DUn, p. 90 „orig. necun.". $ Densusianu, GrS, VII, p. 375 — 377 „îndreptăţit a-1 considera element latin, exun sînt şi furca şi torsul; însă pînă acum identificarea lui astfel a rămas la presupuneri ce se înlătură de la sine ; ... "carium. nu putea da caier (ri păstrat în forme similare) ; ... cavarc, *cavabilis apare foarte artificial, lăsînd nelămurită transiţia semantică. A rămas enigmatic: caieral e fuiorul ce se pune şi leagă pe furcă ; deci în legătură cu furca trebuie căutată etimologia lui. La noi furcile de tors nu au două coarne, ci sunt făcute dintr-un băţ cu cîrlig la capăt, caieral e legat de cîrlig. Lat. caia 'băţ, lemn noduros, măciucă' (Isid. orig. XVIII 7, 7 şi gîos.); caiere 'a lovi cu un 284 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a băţ', cajatio 'bătaie' etc. ; a însemnat poate şi 'băţ cu cîrlig', sp. cayado 'caţă'. Baza romanică de forma caja poate veni din rad. *kag- (*kagiă) ; caier din *caiulus, ca. baier din *baiulus". Etimologie dată simultan (sau anterior, DR, VI, p. 657), independent de Giuglea, Conc, p. 15 — 17, 22—23; admis: Scriban, D, p. 216. «AnEtn, 1959-1961, p. 29 i.-e. *kag-el-. încercările anterioare (bazate unanim pe dogma latinităţii) erau toate „presupuneri ce se înlătură de la sine" (Densusianu) : arhetipurile romanice nu pot explica pe rom. caier (*caiul nu putea să conserve diftongul, ci devenea *ceur~ sau ceva asemănător; analogia cu baier n-are valoare, căci acesta nu vine din lat. pop. *baiul-). încît bazele latino-romanice (inclusiv ale lui Densusianu şi Giuglea) nu sînt de luat în seamă, iar elementele semantice invocate („mănunchi, fascicol; creţ; a toarce; fir; a dărăci; deşerta" etc.) sînt nepotrivite pentru etimologie. Singurul element util este observaţia lui Densusianu: caier e „fuiorul ce se pune legat pe furcă. Deci în legătură cu furca trebuie căutată etimologia lui". Daurian—Mass. îl defineau ,,caeru, caieru lîna, sau cînepa ne-toarsă cîtă se pune una data în furca de torsu". Astfel, caier indică o cantitate de lînă, in, cînepă ce se leagă o dată pe furca de tors, mai precis „o furcă de caier", măsură aproximativă de material pentru tors. Nu noţiunea materialului (lînă, in, cînepă) şi nici toarcerea, ori alte idei secundare alcătuiesc esenţa semantică a lui caier, ci lucrul (suportul) pe care e fixat materialul spre a fi tors (cum a arătat Densusianu). Noţiunea de „caier" fiind strîns legată de „furcă", aceasta din urmă este anterioară, mai veche decît „cantitatea de material pentru tors" : se poate considera caier ca un simplu, derivat din „furcă", identic cu aceasta. Despre forma furcii de tors, în unele regiuni avînd coarne, cîrlige pentru fixarea fuiorului, s-a observat că „la dacoromâni acest instrument sub aspectul lui original — cu două coarne la partea superioară a băţului — se mai găseşte în Transilvania zona Sibiu şi Hunedoara, unde furca are de obicei coarnele mai mici. Ea se găseşte (după R. Vuia) şi în Caraş-Severin, corn. Var, iar în Ţara Românească numai în Gorj ... Da început a fost răspîndit peste tot şi numai tîrziu coarnele au fost înlocuite cu o placă ..." (Capidan, DR, III, p. 196—197; observaţiile în acelaşi sens ale lui Densusianu şi Giuglea, loc. cit.). Din consensul celor patru dialecte rezultă că i consonantic (i) continuă o consoană veche, căzută în faza străromână, a-nume g (cf. baier, droaie). Un *cager- sau *cagelu- are element radical şi sufix: cag-er-(-l-), care potrivit interpretării semantice de mai sus aparţine la i.-e. *keg-, *keng- (şi *kek-, *kenk-) „mic par, ţăruş, cîrlig, toartă" (WP, I, p. 382 — 383; IEtW, 537) : m. irl. al-chaing „a rock for henging-up arms", nasaî. lit. kenge „cîrlig, tăiş", v. sax. haco, ags, haca, hoc „cîrlig", v. nord. hanki, mnd. hank „toartă" etc.; posibil mhd. hachele, mnd. hakele „darac" (după dinţii de fier încîrligaţi), ahd. hacko „uncinus, furca" ; alte cuvinte germ. cu sensul de „par, mic cîrlig; încîrligat etc". Sufixul-/- e mai probabil după analogia cuvintelor germanice: un autohton străromân *kagelu- a dat în mod normal caieru- li. Sensul primar al cuvîntului românesc a fost „cîrlig; lemn încîrligat" sau chiar „băţ, par pe care se lega ori atîrna materialul de tors ; suportul (de lemn) ; furca" în sensul actual, formă de cîrlig ; ulterior a însemnat „fuiorul", M Densusianu făcea o aluzie echivocă la rad. i.-e. *keg- ,,a fi întors, încîrligat", din care voia să derive pe romanicul caia, pretinsul etymon al cuierului românesc, fără să-şi dea seama că acel *keg- e tocmai radicalul îndepărtat, dar nemijlocit al cuvîntului nostru ; asemenea scăpare n-ar fi făcut marele filolog şi romanist bucureştean dacă nu se lua după latinizanţii care se credeau „îndreptăţiţi să considere pe caier ca element latin". MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 285 deplasare semantică ce a fost determinată în mare măsură de concurentul latin sinonim furca, uniform în toate zonele dialectale româneşti. (34) earîmb (var. cărîmb, carîng Fălciu, din pl. carînghi ? DDR) s.m. şi n. (pl. -i şi -uri) 1) „unul din drugii de la loitrele carului de care sînt înţepenite spetezele; draghină" („barre inferieure de la ridelle ; Deiterbaum") ; p. ext. „loitră; capătul osiei" etc. 2) „capătul osiei care iese din buciumul roţii; partea osiei cît o ocupă roata" („bout d'essieu ; Achsenbucb.se"). 3) p. anal. „partea cilindrică a cismei de la gleznă pînă la genunchi" („tige de botte; Schaft"). 4) „brighidău de măsurat înălţimea laptelui" („moussoir; Stab, an dem die Hohe der gemolkenen Schafmilch vermerkt wird"). Der.: cărîmbâ, cărîmbăţ, a cărîmbi (,,a măsura laptele cu cărîmbul"), cărîmbii. împr. din rom.: ung. reg. kărimb „szekerlajtorja rudja", kdromb, hârumb (MNyRomKolcs, p. 191). Laurii, Gloss, p. 120 ,,carim.bu turulu sau tubulu ciobotei; — ? din aceeaşi fontana cu calibru, adeco din arab. qalâb, galîbV © Cihac, DEtDR, II, p. 487 din ung. karima „bord, rebord". 9 Miklosich, EWS1, p. 132 cf. srb korubati „battre le mais", m.blg *korabu. Admis: Weigand, JB, XVI 1910, p. 222, Dumke, JB, XIX p. 82. • Philippide, ZrPh, XXXI 19.07, p. 302 lat. carri u-mbo. 9 Şăineanu, DUn, p. 104 big korămdă. 9 Scriban, Arh, XXVIII 1921, p. 238, D, p. 233 din lit. karabas „cornet, pungă de hîrtie", din rus alb karâba „cutie de scoarţă" etc. © Puşcariu, DR, I, p. 225-226, II, p. 596-599,111, p. 395, DLR, 1/2, p. 126: lat. *calamulus (Giuglea), dimin. lui calamus „trestie, harac, prăjină" > * car amur sau *carîmlu, cu intercalarea lui b *carîmblu > cărîmb ; „drugii la scară s-au numit carămi (calami), cei de la loitre ('scară mică') *calamuli". Admis: Candrea, DEnc, p. 225 calamus; Densusianu, GrS VI, p. 363 nu calamus, ci der. *calamulus (Puşc.) ; cu rezerve : Meyer-L, REW3 1485 {calamus „Rohr") ; respins : Pascu, ArR, VII 1923, p. 555, X, p. 467 (,,*xalamulus aurait donne *cărămur") ; „impossible" Graur, BL, V, p. 30. 9 Skok, ZrPh XLII 1923, p. 191 lat. calopus (cu intercalarea unui m, ca în strambus). Respins: Puşcariu, DR, III, p. 838. • Capidan, LL, II, p. 225 în legătură cu glosa xapânpac pâj3Sov -oi[j.evixrjv r)v Mucxol auxaAoPov Hsch. 9 Tiktin, DictRG, p. 295 „et.unbekannt." 9 AnEtn, 1959-1961, p. 33, 1965-1967, p. 17-18. Vechile tentative nu explică fonetica şi semantismul cuvîntului, fiind simple „curiozităţi" cum le numea Puşcariu, inclusiv formula acestuia *calamulus (dimin. al lui calamus „trestie", mult mai subţire decît „derivatul" său cărîmb), care e mai mult „imposibilă" (Graur) decît oricare alta ; problematic este şi „karambas" (grec?), ce nu poate fi din idiomul mysilor asianici spre a putea fi considerat eventual tracic (Capidan), căci — cum arată glosatorul antic — termenul „mysian" era o-uxa.Xo(3o<;. Forma autentică e cărîmb (reg. şi secundar cărîmb; RevF, I, p. 117—154; DR, XI, p. 68), iar cărămi e un plural dialectal, tîrziu, de la cărîmb (Pascu, Weigand, BalkA, II, p. 259), care nu dovedeşte nimic pentru etimologia din calamus sau ceva asemănător. în cărî--m-b-, forma veche *caramb- sau *calamb- există un rad. i.-e. *(s)ker- sau *fs)kel-, iar sensul de bază pare a fi „drug, sul, par, băţ" 15, făcut prin tăiere ; exemple din alte limbi indică apartenenţa lui la rad. *kel-, *kelă- „a lovi, tăia, spintecă, rupe (prin lovire)" (WP, I, p. 436—440, 3; IEtW, 545, 3) : gr. xsAo'r £uÂa Hsch. s.v. xsXsuovTaţ, xoXoţ „ciuntit, şut, retezat" ; de la baza set: xXdcw „rup, frîng", xX9jua „ramură, viţă, curpen" etc ; lat. calamitas, in-columis, columna 1S, clava „gheoagă, ramură, creangă tăiată", lit. kuolas „par", 15 Nu „tub", cum pretindea Puşcariu, pentru a-1 putea aduce din al său lat. ,,*calamulus" Sensul „tub" este secundar, analogic. 16 WH, I, p. 250 consideră columna înrudit cu columen, celsus ; dar primitiv columna era un simplu „par, stîlp" al mizerelor colibe preistorice, nu coloana falnică la temple şi palate monumentale în Roma clasică. 286 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a v. sl. rus kolu „prăjină, par de gard, par (bucată de lemn doborîtă sau tăiată)", ceh klanice „prăjină", pol. klonica „loitră" ; cu -d- v. isl. Jwlt, ahd. holz „lemn, pădure", v. sl. klada „bîrnă, butuc" s.n. cf. şi rad. *(s)kel- „a tăia" (WP, ÎI, p. 590— 596, „par, ţăruş, butuc" etc). Bază *kela-mb- sau *kela-b- nazalizat. (35) eăţă s.f. (pl. cate, câţi) 7) „băţ lung ca de 2,5 m, cu cîrlig la vîrf, cu care păstorii prind oile, împlîntîndu-1 în lînă sau prinzîndu-îe de picior" („baton de berger pourvu d'un crochet; Hirstenstab mit einem Hacken an der Spitze"). 2) „gură rea care nu mai tace" („gula insulsa"). Der.: acăţă (2); (?) antropon. Cată, Căţa, Căţoiu, Căţidescu (OnR, p. 231). împr. din rom. : ucr. kac'a „caţă" (RomSl, XIV 1967, p. 151) : gr. xatţoovoc, -ui ,,croc; crochet" (DLR, 1/2, p. 196); big kacja „a atîrna" (NRR, I, p. 403). LaurM, I, p. 539 ,,oatia pedum, pastoralis baculus uncino rnunitus ; pentru etymol. vedi accatiare, caracatitia şi caieia". @ Cihac, DEtDR, II, p. 645 din gr.mod. xa-sţoîSva, -v. „croc, crochet". ® Şăineanu, Sem, p. 81 în legătură cu rusticul cătun (Katze). % Schu-chardt, ZrPh, XXVIII 1904, p. 41—42 din caţă ar putea deriva vb acăţă ce nu trebuie să fie latin. % Puşcariu, EWR, 7 acăţâ ,,ob caţă davon abgeleitet. ist fraglich, vgl. alb. grap 'ergreife, fange' und krape =Haken, Hirtenstab' etc". 0 Tiktin, DictRG, p. 309 cf. acăţă. @ CDDE, 6 nu pare a fi latin. & Şăineanu, DUn, p. 111 caţă din căţare = lat. captiare. 0 DLR, 1/2, p. 196 caţă < *căţă f= acăţa) < captiare. ® Meyer-L. REW3 1662 captiare „ram. caţă zu 4673 (trc kanga „Haken" > rom. cange) ist lautlich schwer verstăndlich, Zusammenhang von acăţă mit acăţăra nicht notig". ® Giuglea, Conc, p. 17, Scriban, D, p. 240 captiare. 0 AnEtn, 1958, p.' 147. Derivarea lui caţă ca postverbal din acaţâ (ca leagăn din legănă, reazem din rezemă) e inadmisibilă în aceeaşi măsură ca acestea, căci „obiectul" (lucrul) material, deci substantivul, este anterior. Evoluţia în sens invers s-a admis mai mult de dragul etimologiei latine *accaftiare > acăţâ, care (în caz contrar) nu are şanse de a fi acceptată şi care părea salvată prin acest procedeu. Schu-chardt (după Hasdeu) a arătat că acăţâ poate veni din caţă, care (CDEE) nu face impresia unui element latin. Dar provenienţa lui acăţâ din lat. captiare nu e reală; tot aşa este ireală „latinitatea" lui caţă, iar verbul acaţâ nu e decît un denominativ din caţă ; deci numele acestei unelte eminamente pastorale (în ultima vreme), dar odinioară cu sens mai larg, are prioritate faţă de verbul acăţâ, { derivatul său. Elementul „îndoit, încîrligat" este esenţial în caţă, din *catia, care poate să fie i.-e. *kat- „a suci, învîrti împletind, la cătusi, împletit, la împletitura de leasă (ţarc)" (WP, II, p. 338, 1 ; IEtW, 534) : lat. catena „cătuşă" (*cates-nă), cassis „reţea, plasă, laţ", posibil şi casa < *catiâ „colibă primitivă (din împletituri)", cymr. cader „saeptum, castrum, locus rnunitus" etc. (cf. cătun). Pentru rom. caţă ar putea fi luat în considerare un arhetip *cat-sa. în perioada străromână, caţă pare să fi fost un termen cu caracter general, echivalent lui cîrlig; dovadă ar putea fi derivatul general românesc acăţa, din epoca romană a limbii. Posibil deci că numai ulterior şi destul de tîrziu, obiectul şi apelativul caţă s-a restrîns la domeniul agrar-pastoral, devenind un element exclusiv al acestei terminologii, în opoziţie cu derivatul său verbal, a acăţa. (36) căciulă s.f. (pl. căciuli) 7) „acoperitoarea capului (mai ales iarna), din piele de oaie argăsită, cu blana în afară ; cuşmă" („bonnet (toque) de four-rure ; Pelzmiitze"). 2) fig. „om, persoană, individ" („homme; Mannsperson"). 3) p. ext. (Haţ.) „glugă pe cap în timp de ploaie" („capuchon; Kapuze"), 4) obiecte în formă de căciulă servind ca acoperemînt: „partea de sus a ciupercilor (bureţilor) ca o pălărie" („chapeau de champignon; Hut der Pilze"), „moţ la pasări" („huppe, poupe d'oiseau; Oberschâdel der Vogel"), „capac concav" („couvercle; Deckel"), „căpătîiu crestat şi adesea înflorit al stîipilor unei case" („chapiteau; Kapităl, Aufsatz"), „acoperişul casei" („toit; Dach") etc. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 287 Der.: căciulică (LexB), căciulită, căciuloiu, a se căcuilă (căciuli ,,a se pleca şi ruga, umili, linguşi"), -ire, -eală, căciulat, -ă, căciular, căciulăresc, -ească, căciulărie, căciulean, căciulie („căpăţînă de usturoi, de ceapă pentru sămînţă, de mac, de baston; moţ") ; căciula şarpelui (coprinus comatns) ; antropon. Căciulescu etc Dial. : arom. căciulă (RevDg, XI 1966, p. 554), căciuă, Olimp căţulă „fes", căciulică ; megl. căciulă, căciuă „fes". împr. din rom. : big. kacula, kacul „căciulă, şubă, glugă; moţ de pene pe capul pasărilor", kdculă, kaculka, dimin. kaculica, -ecă, -ca, kaculat, -ast, zakaculja, naka-culvan (DR, III, p. 202; RomSl, XVI 1968, p. 78); ucr. kacideja, kaculka (RomSl, XIV, 1967, p. 152; WandR, p. 16; BalkA, II, p. 134, III, p 278); ung. kacsula „kucsma", „sapkajâtek", „tarka fejii kecske" etc, p.ecsula, kacsulia ş.a. (InflR, p. 52; MNyRomKoies, p. 183) ; săs. ketschule „Pelzmiitze" (RomElSz, p. 28) ; n.gr. y.ctTcoiiXa, xaToouAiepa, xoTtjouXcivouai (RumWNGr, p. 27, 78—79; REBS, p. 33, 76; RevLg, XII 1967, p. 539) ; trc kacola (RESEB, IV 1965, p. 227) ; eventual alb. kesulle sau kacule(1). Alb. : kesulle „Kopfbedeckung; Haube, Miitze, Nachtmiitze" (sau este împr. din rom., gr.?). LexB, p. 80 „căciulă seu casiolă, etym. a causia, ut sit quasi causiola, dein sub-stracto u casiola, căşiulă et turn s in c mutato, căciulă". 9 Cihac, DEtDR, I, p. 65 „cucă, cucuiu, căciulă pour cucullia — cuciulla = cuculla''. $ LaurM, I, p. 981 „cucilla transformatu in cuciulla, caciulla (etc)". Cihac, DEtDR, II, p. 715 „căciulă — alb. kesulle, kessulj; v.sl. koSulja, kosulica indushun, big koiuli, kacjul, srb koSulja etc, mlat. casula (casa) vestis cucullata". ® Miklosich, EtWSl, 108. 0 Gaster, RIAF, I, p. 24 lat. casula prin alb. 0 Meyer, EWAlb, p. 191 „kesulle ist lat. casula (< casa) ; wegen des s (nicht und der Betonung muss gr. Vermittlung angenommen werden; căciulă, căţulă kann wegen des tS ebenfalls nicht direkt aus dem lat. stammen, sondern ist wohl = asl.srb.blg. kosidja =Hemd' (allg.sl.)". @ Candrea, RIAF, VII, p. 74 căciulă din alb. < lat. casulea < casula „vestis sacerdotalis". 9 Tiktin, DictRG, p. 252 „scheint m. cucă, cuşmă, cucuiu verwandt. Vgl. auch big. kacul, -ka. 0 Pascu, Arh, XV 1904, p. 439, Et, p. 19 lat. cuculla + cucilla = *cuciulla. % Puşcariu, JB, XI, p. 52 — 54, EWR, 248 "catteula (von cattea „Katze") ; ca „flockige, liaarige Gegen-stănde" ; din rom. e alb. kesule etc. ® Vasmer, ] agic-F estschrift (1906), p. 275, RczSl, III, p. 277 — 278 lat. vulg. casula prin mijlocire gr. igs Romansky, JB, XV, p. 108 ngr. xa-aouXa< lat. casula; „doch wie konnten die alb., big. rum. Worter, alle mit 6 gegen ts aus diesem entlehnt sein? Es ist eher an das Gegenteil zu denken". 0 DLR, 1/2, p. 14 „cuvîntul răspîndit de la români la celelalte popoare; etimologia nu e elucidată". 0 Wedkiewicz, RczSl, VII, p. 124 neverosimilă mijlocirea greacă (propusă de Vasmer), ,,on restera donc â ce qui est expose par Puşcariu" [!]. ® Berneker, SlEtW, I, p. 465 „big kacu~la, kaculka. Balkanwort unsicherer Herkunft, rum.alb.ngr. ; kaum moglich ist die Zugehorigkeit zu der Sippe von kohda aus lat. casula. Auch gr. Herkunft nicht wahrsch.". ® Treimer, ZrPii, XXXVIII 1914, p. 392. & Baric, AlbRSt, p. 11 „căciulă alb. kesule ist wohl von lat. *catteulla oder *capiteulla (=caput)". 9 Scriban, Arh, XXVIII 1921, p. 238, D, p. 243 „mlat, casibula chepeneag, manta cu glugă "casibla, *casiula, *căşulă". £ Iordan, ZrPh, XLII, p. 651 căciulă asemănat cu obscurul sic. caccioltu „capello basso per uomo ; specie di facacciuola". © Capidan, DR, II, p. 481 alb. hesidle din rom. căciulă. 0 Pascu, ArR, VII, p. 555, DfitMR, I, p. 60, 336, REBS, p. 33, 76 casibula = casubula. ® Capidan, DR, III, p. 203 „lat, *calteulla < catta rămîne singura ce mai poate fi luată în seamă" [!], dar pe care n-o „mai ia în seamă" acelaşi Puşcariu, DR, III, p. 1021 căciulă (cf. gr. y.oi-rriic). 0 Philippide, OrR, II, p. 702 orig. obscură. © S. Mladenov, Donum natal. Schrijnen (1929), p. 417 probabil trac *ko-keu-, *kă-keu- (cf. IJ, XV, p. 194) ; Etimologiceski i pravcpisen recnik na big knizoven czik (Sofia, 1941), p. 234 căciulă, kacula, kaculica (etc.) ar fi „balkansko duma ot nedostoverno poteklo (alb. katsuV, -e, n.gr., vlaş. căciulă) ; navearno staro-trak. ; sanskr. hakubh-, kakubhd-s (etc.)". @ B-undenstein, RE, VI A (1936), 408 „thrakisches Material steckt moglicherweise auch in einigen 'Balkanworter', z.B. big kacul (*ko-keu-)". 0 Meyer-L, REW3 1792 „casubla, casila, — rum. căciulă, gr.alb.sl. koiula (*caltcula zu caîtus eine unmogliche Bildung)". lă Graur, BL, V, p. 92 „căciulă n'est pas latin". © Şăineanu, DUn, p. 89 cf. big kacul, kaculka. ® Rosetti, ILR, II, p. 112-113. 0 Puşcariu, DR, VIII, p. 298, LR, I, p. 179 relict din epoca anteromană. @ Giuglea, DR, X, p. 111 ,,baza normală a rom. căciulă ar trebui să- 49 288 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a fie *cacuibla ori *caciulla, *catiulla", DRS, p. 26. 9 I. Rniezsa, Nyelvtudomănyi kozle-menyek, LXI 1959, p. 276 exemplificări şi argumentare confuză; din gr. în big, rom. alb. • Etimologia reală a fost dată în AnEtn, 1957 — 1958, p. 147 i.-e. *kadh-s-, tracic. 9 Mihăescu, RI3SEE VI 1968, p. 148 căciulă de la o populaţie netracică. 9 AnEtn, 1965-1967 (1969), p. 10-12. Numeroasele tentative şi formule oferite pînă în 1958 nu elucidau etimologia şi idiomul din care iniţial cuvîntul s-a răspîndit într-o vastă arie lingvistică, admiţîndu-se însă de mulţi că punctul de plecare este limba română, ceea ce se confirmă în chip obligator şi definitiv prin etimologia indo-europeană adoptată. Bazele romanice nu explicau fonetismul (emisia, casubl-, cuc(i)till-) cu c (ci), ori erau total nepotrivite ca semantism (*capiteulla, *catteutta, după „etimologia" hazlie a lui Puşcariu, relevată ca atare de Pascu „căciulă din blană de mîţă", cattus etc). Impedimentele, mai ales fonetice au fost arătate şi este de prisos a le repeta; din ele e de reţinut numai concluzia pozitivă că acest cuvînt, mult controversat, aparţine limbii române, unde e băştinaş 17; dar originea lui etimologică este, cum s-a văzut, cu totul .. . altă căciulă decît au preconizat numeroşii filologi şi lexicografi români şi externi, fiind în chip evident un cuvînt preroman, traco-dacic, fără a putea veni însă din baza preconizată de Mladenov. în realitate sunetul nostru c nu se explică din s roman ori n. gr. ts, dar nici din tracic -k-, ci poate veni fie din vreun -tiu (deci un rad. în -t-), fie din oclusiva dentală + s, adică -d -f s ori -t -f s. Semnificaţia de „acoperitoare, protectoare a capului" indică în chip peremptoriu apartenenţa lui căciulă la rad. i.-e. *kadh- „a păzi, a feri, acoperi si scuti" (WP, I, p. 341-342; IEtW, p. 516; WH, I, p. 177) : lat. cassis, -idis „coif" (*kadh--tis sau *kat-sis?), ?cymr. caddu „a se îngriji de —", hout „pălărie, bonetă, cască", ags. hbd „căciulă, şapcă", v. isl. hattr, ags. hoett, engl. hat „pălărie", v. isl. hetta „căciulă, şapcă" etc. Echivoc ar putea rămîne dh ori t în această rădăcină ; oricum, un *kadh-s- ori *kat-s- justifică deplin fonetismul cuvîntului românesc, a cărui temă autohtonă (preromană) a primit un sufix -11, eventual lat. -ulla. Potrivit genealogiei etimologice şi semnificaţiei „rudelor" lui citate (din latină, limbi germanice etc), apelativul căciulă a însemnat iniţial orice „acoperitoare a capului", semantism ce s-a restrîns asupra variantei ţărăneşti mai tipice care este căciula de azi (răspîndită ca atare în toate zonele şi la popoarele stabilite în evul mediu în preajma românilor) ; iar pentru alte feluri de acoperitoare ale capului au intrat la poporul român şi în limba română numeroase alte apelative : cuşmă, şapcă, scufie, pălărie etc, potrivit cu forma şi confecţionarea lor specifice. eălbează v. gălbează. (37) căpuşă s.f. (pl. căpuşi, căpuşe) 7) „mică insectă fără aripi, asemănătoare unui păianjen, parazitar, cu abdomen mare; trăieşte în lîna oilor, se înfige în piele şi le suge sîngele ; acariţă, mielăriţă" („melophagus ovinus ; tique, poux; Schaflaus(fliege), Schafzecke"). 2) „plantă ierboasă medicinală (din Africa)" („ricinus communis ; Wunderbaum"). 3) „mugur, vlăstar de viţă de vie" („bourgeon de vigne ; Auge, Rnospe des Weinstocks"). Der.: căpuşiţă de rîie („sacoptes scabiei") ; căpuşon („căpuşă mare" liaţ.) ; a căpuşi („a mînca pînă te umfli ca o căpuşă"), încăpuşă, încăpuşi („a înmuguri"), încă-puşat („înmugurit"). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 289 17 în dial. drom. (România) este răspîndit în Moldova, Dobrogea Muntenia-Oltenia, sudul Transilvaniei (Rosetti, ILR I, p. 112, după Sever Pop). Dial. : arom. căpuşe, cîpuşă; megl. căpuşă (Pascu, Suf, p. 52 căpşună = arom. cîpuşă). împr. din rom.: ucr. kapuş (BalkA, II, p. 134), kapuşanka „lînă cu impurităţi" (RomSl, XIV 1967, p. 153); srb krpuŞa, kerpuSa; big. kâpuS, kapîtSka „ricin, tique" (DLR, 1/2, p. 116; Rom IX-XIV, p. 75; LgBalk, VIII, p. 35-37; RomSl, XVI, p. 79) ; ung.reg. kepusa „kullancs" (MNyRomKolcs, p. 198), kapusa (Suatu, jud. Cluj, inform. A. Bodor) ; săs. kapuă, kapuSn „Schaflaus" (SăchsWtb, V, p. 46). Alb.': kepushe „melophagus ovinus", kpush, kpuse (Cord.) [după Puşcariu, Stlstr, II, p. 282 este împrumut din română]. LexB, p. 97. ® Pontbr, p. 108 capu. 9 LaurM, I, p. 431 „capusia in loc de capucia, caputia etc". 9 Meyer, EWAlb, p. 188 alb. kepushe din srb krpusa. 0 Pascu, Suf, p. 361 arom. cîpuşă „căpşună" < cap, 365 ; DEtMR, II, p. 184, 71 ; ArR, IX, p. 306 din big kapus. @ Puşcariu, DR, II p. 592-594, Stlstr, II, p. 282 probabil der. din cap + suf. -uşă, ca şi căpşună + one, une fiind comparată cu o căpuşă mare. Etim. (dată de Pascu) admisă: DLR, 1/2, p. 116; Meyer-L, REW, 1668 capul; Dră-ganu, RomlX —XIV, p. 75; Scriban, D, p. 248. 9 Capidan, DR, II, p. 523 căpuşă = alb. kepushe; Şăineanu, DUn, p. 103; 9 Candrea, DEnc, p. 220 cf. cuvintele alb. şi big. 9 Philippide, OrR, II, p. 703 „căpuşă din srb nu poate fi împr., căci ar fi sunat altfel, iar admiterea unui împr. din alb. ar fi arbitrară. Admiterea unui împr. din partea românilor de cuvinte păstoreşti este totdeauna foarte îndoielnică". & Giuglea, Conc, p. 3 — 6 descrie precis insecta; „les animaux attrapent la căpuşa soit dans l'herbe, soit les uns des autres; c'est de ce caractere qui lui a valu son nom: nous le derivons du lat. capere 'prendre, saisir', postverbal cap (a) 'ce qui prend, ce qui saisit', soit animal, soit plante grimpante, + suf. -uşă". Corespondentul apusean este sp. caparra „tique", gasc. gabar (cf. DRS, p. 20-21). 0 Tiktin, DictRG, p. 288 „unbek.". 0 AnEtn, 1957-1958, p. 142: i.-e. *kep-. Tentative mai vechi au explicat numai anumite elemente secundare ale căpuşei: faptul că are cap cu care se înfige în pielea oilor, sau că se acaţă de animale etc.; consonanţa lui căpuşă cu cap şi capio este fortuită; posibil la fel cu căpşună (sl. ?). Este o insectă importantă şi nefastă în economia agrară : insecta-parazită prin excelenţă. Dipsa aripilor e caracteristică în trăsăturile căpuşei, care trebuie considerată ca un apelativ alb.-rom. indigen; dar etimologia cuvîntului rămîne obscură. Rad. kap- ar putea aparţine la v. ind. kapana „vierme, omidă", gr. x rom. cipici, gr. axenac, „acoperitoare, înveliş, stra-şină" etc. Originalitatea veche indo-europeană a cuvintelor român şi albanez rezultă din însemnarea deosebită (afinitate mai strînsă cu apelativul bulgar) şi derivarea cu sufix -ut-. După sensul cuvintelor albaneze („gheată, călţun") şi etimologia de mai sus, căpută pare să fi însemnat iniţial întreaga „încălţăminte" (opincă, cizmă primitivă?), restrîns apoi în chip curios asupra părţii anterioare, mai mare şi chiar mai importantă decît cea posterioară a încălţămintei, cum apare în ambele dialecte care l-au conservat, carîmb v. carîmb. (39) cătun (var. cătună, cotună, mold. şi cotun) s.n. (pl. cătune, cotune) 1) „sătuleţ, mic sat cu număr restrîns de case" („hameau ; Weiler"). 2) „colibă, un fel de bordei", olt. Serbia etc, („cabane, hutte ; Hutte"). Der.: cătuitor „berdei" (Giuglea — Vâlsan, Românii din Serbia, 1913, p. 121 — 4), cătunean ; topon. Căiunu, Cătuna, Cătunele, Cătunaş ; antropon. Cătuneanu, Cătunescu etc. Dial. : arom. cătun, cătună, topon. Cătuna, La-cătun, Cătunet, Cătunisti, Paliocatunon (DR, II, p. 465, IV, p. 334; LX, III, p. 62; RevLg, XI 1966, p. 555) ; megl. cătun, cătunes, -easă („comunal, sătesc"), cătunisti („loc unde a existat un cătun"), cătunean („sătean"), cătunitscă; istr. cătun. împr. din rom.: (?) v.sl. katunu „lagăr, castra", srb katun „sat de păstori albanezi şi români", apoi „sat, ţinut, district", azi „loc unde pasc oile; stînă" (SPO, XXI, p. 379 „Sennerei") ; ucr. katun (RomSl, XIV 1967, p. 153) ; big katun „colibă de ciobani; cort de ţigani", m.gr. xocrouvt „lagăr (de corturi), bagaj, cort", n.gr. ,,cîmp, cartier, casă, apartament" (Rom IX—XIV, p. 104; RumWNGr, p. 79) ; ung.reg. ketun „faluresz", ketun (MNyRomKdlcs, p. 200). Alb. : katund(i) „sat" katund „villa", la Elbasan ketun „sat", în Borgo Erizzo (Zara) kotun, tosc katunt, katundi „sat". Bibliografia mai veche în EWAlb, p. 183. IF. XXXIII 1913-1914, p. 422. 9 Pontbr, p. 117 it. cantone. 9 Miklosich, S1E1R, p. 10 : legătură între apelativul rom. şi cele balcanice ; AlbP, II, p. 10 „it. cantone — alb. katue paese, katunar, katunăar contadino". 9 LaurM, I, p. 396 „canthu şi cantu de aici catunu in locu de cantunu sau cantonu". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 558 (trc) arab kutun. Admis: Şăineanu, RIAF, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 291 IV, p. 670. 9 Gaster, RIAF, I, p. 26 lat. cantkus prin albaneză. 9 Meyer, EWAlb, p. 183 „alb. katunt identisch mit rum. cătun, sl. katunu, srb katun etc. Vielleicht gehort, das Wort zu den von den Bulgaren nach der Balkanhalbinsel gebrachten". 9 Tiktin, DictRG, p. 314 „vgl. sl. katunu, srb etc. Dunkles Wort". 9 Jirecek, Gesch. der Serben I, p. 156 romanic (it. cantone etc). 9 Dumke, JB, XIX—XX p. 71 din alb. ® Jokl, IF, XXXIII, p. 420—435 alb. katund este participiu în t de la un derivat cu prefix: ke- al verbului ndei, i.-e. *ten- (gr. tsîvcj „întind (un cort, coardele unui instrument)"), katund (cătun) însemna „das Ausgespannte, das Gezelt". în toate idiomurile este împr. din alb. Admis ca probabil: Philippide, OrR, II p. 704, Skok, ZrPh, L 1930, p. 519; DLR, 1/2, p. 219; respins: Bruckner, KZ, XLVIII 1918, p. 167; Densusianu, GrS, VII, p. 90 „etimologie departe de a fi convingătoare; nu explică lipsa semnificaţiei 'cort' chiar în albaneză (etc.)." ® Peisker, Zeitschrift des kistor. Vereins Steiermark, Graz, XV 1917, p. 203 — 204, din limba lor de obîrşie, uralo-altaică[!], românii au păstrat un cuvînt, cătun: kirghiz kotan „un loc îngrădit în cîmp unde înoptează oile", kalmuk chotton, chottun „o comunitate de 10—12 familii care-şi clădesc colibele într-un loc" etc. (OrR, I, p. 842; IJ, V, p. 100) ; M. Vasmer, Studien zur alban. Wortforsch., I (Acta Univ. Dorpat, I 1921), p. 28 — 30, 39 „von einem donaubulg. Hirtenvolk" (peceneg, cuman?). 9 Treimer, Slavia, III, p. 450 „awarisch-bulg.". 9 Serra, DR, III p. 1092 *cavitonem > veneţ. cavidone, it. cotone „diga, duna", în legătură cu organizaţia militară de grăniceri. 9 Puşcariu, Stlstr, II p. 283 albanez. 9 DR, IV, p. 1553 lat. cautum + tun < celt. dunum. 9 Rohlfs, BWUG, 949 gr. şi alb. din trc katan. ® Candrea, DEnc, p. 236 prob. de orig. illyră, cf. alb. katun etc. 9 Densusianu, GrS, VII, p. 90—94 sens de bază „săpătură în pămînt", cf. av. kata „cămară, pivniţă, groapă", pehl. katak „casă, groapă", pers. kad etc, tema kat-, avînd la bază noţiunea „a săpa" (i.-e. *ket-, kot-), sau altă temă kan-: sogd. k'nk „locuinţă, colibă" etc; de la iranieni, kat (a) a fost luat de fino-ugri, caucazieni, slavi; la români adus prin neamurile iraniene ce au înaintat pînă în zonele carpato-dunărene. ® Puşcariu, LR, I, p. 258 cătun probabil (ca alb. katund) moştenire autohtonă. 9 Şăineanu, DUn, p. 113 (alb. katun). 9 Dragomir, Vlahii, p. 113-115. 9 AnEtn, 1962—1964, p. 77 — 78. Studium (Debrecen), II 1971, p. 39-46 (A. Mohay) KATOYNA gotic. Discuţiile despre acest cuvînt (larg răspîndit în zona carpato-balcanică) n-au precizat nici etimologia, nici idiomul de obîrşie. Cuvîntul nu este băştinaş în slavă, nu 1-a revendicat vreun slavist ori slavizant nici ca titlu de ipoteză : la slavi este împrumut, nu element ereditar comun. La sîrbi, „în sensul vechi, cătun pare a fi însemnat aşezare a păstorilor români; documentele sîr-beşti arată pe valahii din evul mediu locuind în asemenea cătune ; în Istria multe localităţi se numesc Katun, urme ale aşezărilor de păstori vlahi în acele regiuni" (DLR, 1/2, p. 219) ; tot de la români a intrat în bulgară, devenit cuvînt comun. în slava meridională s-ar putea presupune că a fost luat din romanitatea balcanică. Aserţiunea despre originea mongolică sau uralo-altaică a cuvîntului este lipsită de bază documentară; dar nici etimologia albaneză a lui Jokl nu este verosimilă; precum nici cea iraniană nu apare mai plausi-bilă, cu toate că înrudirea pe plan indo-european nu ar fi exclusă. Mai probabil este deocamdată că avem un cuvînt comun albano-român, autohton. Dar etimologia nu apare clară; plecînd de la unele accepţiuni regionale, „bordei" (olt., Serbia), cotună „cuptor improvizat în cîmp", făcut din „o săpătură; vizunie" în Bărăgan şi Brăila, Densusianu le considera „hotărîtoare" pentru etimologie în legătură cu tema kat, i.-e. *ket-, *kot- „locuinţă (Wohnraum)", iniţial „gaură în pămînt ca bordei" ; av. kata- „Kammer, Vorratskammer, Keller", n. pers. kad „casă", got. hebjo „Kammer", sl. kotîcî „cella; cuib". Probabil că iniţial cuvîntul românesc avea însemnarea nu de „groapă în pămînt pentru locuinţă, bordei", ci „casă" în sens generic, "colibă, îngrăditură" făcută din împletituri, pari etc, ca atare apartinînd la grupa etimologică mai apropiată semantic: i.-e. *kat- „a suci, a învîrti împletind în leasă, ţarc (etc.)" (WP, I, p. 338, 1 ; IEtW, 534), lat. catena „cătuşe" (*cates-na) probabil şi casa „colibă primitivă" (*catiă), cymr. cader „saeptum, castrum, locus rnunitus", v. irl. 292 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a cathir „oraş", v. isl. headorian ,,a închide, a restrînge" (*heador „ocol, ţarc"), eventual v'. sl. kotîcî „cella, cuib", rus koty „leasă de peşte ; gratie", srb. kât (dial.), kbtac „ţarc pentru miei, iezi, găini" etc, big kotara, kotora „ţarc", srbcr. hotar „gard (ţarc) pe lîngă claia de fîn (pentru a o feri de vite)", kbtar „ţinut, hotar (din garduri, îngrădituri)", sloven hotar "Bezirk". Sufixul -n- pare a fi indo-european (cf. Bnigmann, GrdVglG, II/2, p. 266—268 : *kat-o-no- însemnînd „casă, colibă" de locuit, făcută prin împletitură, sens extins asupra mai multor asemenea construcţii, un ansamblu de case, un sat (ori tocmai acesta e rolul semantic iniţial al sufixului -(o)no-?); sau sens primar „îngrăditură", „linie de hotar" a unei aşezări, localităţi? S-ar putea ca evoluţia semantică să fi fost analogă cu a lat. fossatum (din fossa) > rom (fsat), sat (supra, p. 212), deci cătun să fie o paralelă anteromană (autohtonă) a termenului sinonim latin (AnEtn, 1962-1964, p. 77-78). (39a) eeăi'ă s.f. „partea posterioară a grumazului si capului" („nuque; Kehle") ; istr. tsofe, HLR, I, p. 227; AtlLR, I 358/01; CercLg, XVI 1971, p. 88; alb. tsafc, gafe „Kehle, Hals" (Philippide, OrR, II, p. 704) nu poate fi autohton (traco-dacic ori illyric) din cauza aspiratei /, sunet ce nu exista în substrat ; pare să fie turcesc în albaneză si în română. Cf. însă RevLg, XI 1966, p. 555-556. (40) cîrlan (var. ban. gîrlan) s.m. (pl. cît laţii), f. şi adj. 1} inie! (mia.iar ied) după înţărcat la 2, 3, 4, 6 luni după fătat pinu ia un an (cînd se numeşte „tîrţiu")" („agneau sevre ; agneau d'un an ; Junges von Schafe od. Ziege, Jâhrling"). 2) „mînzul între un an şi doi ani; cal de doi ani, de 3 — 4 ani" („poulain âge de plus d'un an; (zwei od. mehrjâhriges) Fullen") ; secundar „cal slab" (haţ., unde despre ovine nu se zice). 3) „bărbat care se ţine numai după muieri; craiu" („coureur (de femmes) ; Mâdchenjăger"). Der.: cîrlană (fem.), adj. cîrlan, -ă (lînă scurtă subţire, tunsă de pe cîrlaui), cîrlăior, -ă, cîrlănaş, -ut, -iţă, cîrlău, cîrlănar (păzitorul turmei de cîrlaui), a se cîrlăni („sich herumbalgen", bucov., Herzog-Gherasim) ; antropon. Cîrlan, Cîrlanca; topon. Cîrlaui, Cîrlăneşti, Cîrlănărie (TopRom, p. 419). Împr. din rom.: ung. kirlăn, kerldn, kelăny, kirlăny, kelldn, kerlăm etc. ,,egy-eves bârâny; egyeves csiko" (InflR, p. 56; WtbCs, p. 78; MNyTEtSz, I, p. 495; MNyRomKolcs, p. 201 — 202); săs. kerlân (RomElSz, p. 27), kirlăn, kirlean, kirleam „einjăhriges Schaf" (SăchsWtb, V, p. 146). LaurM, Gloss, p. 120 „cîrlanu, ? ore in locu de curlanu cu intellessulu bunu de ionsu ca şi gr. xoupoţ (xoupi, xoupsueiv, cur-meiu, s-curtare etc), sau in legătura de affinitate cu cîrceiu sau carligu („animale cu perulu cîrceiatu")". 0 Cihac, DEtDR, II, p. 488 din ung. kerldny „agneau d'un an". © Philippide, ILR, p. 150 cîrlan — *cîman, carne. ® Candrea, NRR, I, p. 405 der. din cal cu suf. -an, prin intercalarea lui r (dîrlog < dălog, gîrligan < gălegan, tărbăcesc < tăbăcesc). 0 Diculescu, OrLR, p. 597 *caballanus — callanu — cîrlan. 0 Weigand, JB, XVI, p. 221 — 222 pare a fi slav după formaţie, „jedenfalls im Rum. Lehnwort, aber woher?"[!] : -an ar dovedi că nu e vechi; legătura cu srb krd „Rudei, Herd; cîrd" îi pare ademenitoare, „dann wăre krdlan ein Schaf resp. Pferd, das der grossen Herde eingefiigt werden kann"[!j. 0 Giuglea, DR, I, p. 244 — 247 din *cămare, „miel cărnos" etc 0 Pascu, ArR, VII, p. 556. ® Puşcariu, DR, III, p. 380 poate *cîmal > cîrlan. Respins: Spitzer, DR IV, p. 651, Meyer-L, REW3 1701a („nicht annehmbar"), Weigand, BalkA, II, p. 263-264 („ganz nnmOglich"). & Densusianu, ALP, II, p. 21—22 turco-tatar hyrla „cîmp, loc de păşunat; munte" ; cîrlan s-ar explica prin sensul „mieii se urcă la munte fiind nişte miei mai răsăriţi"[! !], sau de la karc „putere", der. karylan ,,a întări", harylu etc. • Kisch, DR, VI, p. 657 din germ.(?). • Scriban, D, p. 296 săs. jorlănk, jir- „miel de un an", Jâhrling. 0 Giuglea, LL, I, p. 171 mîrlan şi cîrlan „ont des sens apparentes ; aussi mîrlan a-t-il influence cîrnar, d'oîi cîrlan" ; dar asemenea, soluţii „sono artificiali" Tagliavini, IJ, XXVI, p. 219. 0 Tiktin, DictRG, p. 285, Şăineanu. DUn, p. 106, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 293 DLR, 1/2, p. 146 „orig. necun.". • DR, XI, p. 170-172, AnEtn, 1957-1958, p. 140: i.-e. '*giţ.er-l-. Vechile tentative nu explicau acest cuvînt tipic românesc apartinînd domeniului vieţii agrare, atribuit fondului lexical autohton, neputînd fi împrumutat din vreo limbă cunoscută. Singura soluţie acceptabilă este legătura în domeniul comparativ a temei străromâne *gar-l- (pierderea sonorităţii g> c, ca în gălbează> călbeazâ) cu semnificaţia primară „progenitură, pui de animal", înrudită cu baza i.-e. *guer(e)bh-, *gurebh- „făt, puiu, progenitură, prunc" (WP, I, p. 689; IEtW, 485) : gr. ppstpoţ „copil nou născut, puiu de animal, făt", v. sl. irebe „mînz", poate şi v. ind. gărbha-h, av. gardwa „matrice, făt" etc. Rad. primar avea forma *guer- în arm. korium „pui de animal", v. ind. grsti-h „juncă" etc. (Petersson), cu toate că WP o consideră „nich erwiesen". Dar ea este confirmată şi de existenţa temei străromâne *gar-l-, bază i.-e. *guer-l-/*guor-l-, însemnînd în general „pui, făt", restrîns cu timpul asupra domeniului animal. (41) cîrlig s.n. (pl. cîrlige) 1) „fier sau lemn lungăreţ încovoiat la un capăt (cu care se apucă ceva sau de care se agaţă)" („croc, crochet, grappin ; Haken, Hakenstange, -stock") şi mai multe unelte. 2) „caţa ciobanului" („houlette pour-vue d'un crochet; Hakenstab, -stock der Hirten"). 3) „butaş (cîrcel) de viţă" („rafie, provin, plant (de vigne) ; (Ab)Senker (eines Weinstockes)"). 4) „undiţă; unealtă de pescuit cu cîrlige" („hamecon; Hamei, Angelhaken"). 5) „tip de plug primitiv" („charrue primitive; primitiver Pflug"). Der.: cîrligat, cîrliguţ, cîrliguş, cîrligel, cîrligei pătaţi (plantă), cîrligior (plantă), cîrligioară (plantă), cîrligean („hoţ"), cîrligar (cîrlig cu care se apleacă crengile pomilor) ; cîrligă, încîrligd, -at, -ător, -oare ; cîrligat (s.m.), cîrligată, cîrligăţea, cîrligăţică (plante) ; abstr. (în)cîrligare, -at, -alură; var.mold. bîrliga(t) (si. br—h cîrlig), îmbîrligai, învîrligat; descîrligci, -at; cîrloagă „zăluţă (dantelă)"; topon. Cîrlig, Cîrligi, Cîrligaţi, Cîrligele, Cîrligel, Cîrligana, Cîrligăiura etc. (NumeL, p. 6; TopRom, p. 22) ; antropon. Cîrlig, Cîrligel(u), Cîrligeanu ş.a. (OnR, p. 243). Aceeaşi temă c î r - l - (cf. OrR, II, p. 182) : cîrlionţ „boucle de cheveux ; instrument de peche", cîrlioanţă, cîrlion, scîrliouţ, încîrlionţă (-i), cîrlibonţ „crochet", cîrlebă „(brebis) aux cornes en spirale", ban., cîrlibuşă nume de capră, haţ. ; cîrlobat „bîtă cu capătul încîrligat", haţ, cîrlobătură „lucru (în)strîmbat, cîrligat" ; girloabă (zăluţă). Dial.: arom. cârlig, cîrlig, cîrlibană, fărşer. cărrig, căpig (DR, VII, p. 151), ancîrligat, încîrligedzu, ncîrligare, -at, -gedzu ; megl. cârlig „caţă ciobănească ; ac de împletit ciorapi", cîrligar. împr. din rom.: big. krălig, karlik, karljuga, kărlug (DR, III, p. 204 — 205); srb topon. Krligate (Vlahii, p. 55); ucr. karljuka, karljucka, girliga (DLR, 1/2, p. 148; BalkA, II, p. 130), kyrlyh, gyrlyha, etc, rus gerlyga, erlyga (RomSl, XIV 1967, p. 158, XVI, p. 81); alb. kerrige (DR, VII, p. 151 — 152); ung.reg. kerlig „vasliorog, kampo", kirligdl „keresztbe egymâsra teszi (a lâbât)" (MNyRomKolcs, p. 198, 202) ; săs. kirlik „ein Jungenspiel" (SăchsWtb, V, p. 196); arm.ard. cîrlig „ghiară" (Ani, 1/2, 1936, p. 88) ; trc karlik (RÎÎSEE, XXI, p. 228). LexB, p. 99 ,,carligatu a lat. con et ligo". 0 LaurM, Gloss, p. 121 din colligoC?) sau lat. cirrus, cirrulus(l), engl. curl. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 43 cf. v.sl. krivu „obli-quus", ceh kriviţi, krivoldk „croc" etc. • Giuglea, DR, III, p. 1090 cîrlig < calabricem (un fel de spin), — etimologie care „nu e sigură" DLR, 1/2, p. 148. 0 Pascu, DEtMR, II, p. 184, 72 arom. cîrlig din big. karliuga. 0 Densusianu, ALP, II, p. 152 tre-tatar vb kyrla „a încîrliga", kyrlagan „avînd uu vîrf, un cîrlig" ; vb kerimlek = keril — mek ; suf. -ik etc. 0 Graur, BL, V, p. 98 cîrlig şi birligă „un derive verbal qui peut avoir dte fait sur un înot en -ligă, perdu depuis". 0 Scriban, D, p. 296 ,,cf. rus pol. karlik pitic, d.germ. karl, kerl". 0 Tiktin, DictRG, p. 296, Candrea, DEnc, p. 285, Şăineanu, DUn, p. 106, Puşcariu, LR, I, p. 266 „orig. necun.". 0 AnEtn, 1959—1961, p. 34 i.-e. *ker-l- (tr.-dacic). 294 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a 11-a Cuvîntul a tentat foarte puţin pe etimologişti, iar bibliografia redusă a încercărilor etimologice de care a avut parte contrastează cu grămezile enorme şi confuze a zecilor de ipoteze emise pentru alte cuvinte (brînză, strugure, strungă etc). Autorităţi în materie de etimologie română s-au pronunţat pentru „orig. necun.", iar s»luţiile încercate de unii sînt prea departe de realităţi, nu comportă discuţie. Cuvîntul e larg răspîndit, general, cu sensuri variate, numeroase derivate, împrumutate de aproape toţi vecinii: încît apare absolut nejustificată afirmaţia că „avem a face cu un vechi termen păstoresc" (DLR), caracterul „păstoresc" fiind ceva cu totul secundar (prin faptul că şi păstorii aveau şi au cîrlige şi bîte încîrligate), iar sensul lui este general, referindu-se la orice lucru îndoit, încovoiat. Baza eîr-l-ig- (străromân *car-l-ig- ori *car-l-ic-) conţine rad. i.-e. *(s)ker- „a întoarce, încovoia, îndoi, (în)strîmbâ" (WP, II, p. 568—573,3; IEtW, 935) : lat. curvus, gr. xupToţ, alb. kerrus, kurrus „a încovoia, înstrîmbâ", m. irl. cor „cerc" (coroli „a învîrti în cerc") etc, v. lit. skrelis „aripă", v. sl. krilo (*kri-dlo-) „aripă", lit. krelvas, kralvas „răsucit, strîmb", let. krails „încovoiat, strîmbat" etc. Formantul -l- s-a adăugat la rad. * (s)ker-l-> *kar~l-, iar al doilea sufix poate fi -k- (cf. aprig) i.-e., sau latin (-icusl). Rămîne totuşi un echivoc din cauza lui c- iniţial ce poate veni şi din g- străromân (călbează, cîrlan), şi ar duce la o bază de forma *gar-l- (*ger-) şi deci la rad. i.-e. *ger- ,,a întoarce, a (ră)suci" (grapă, îngurzi) ; dar caracterul autohton preroman este neîndoielnic. (42) eopâc (var. copaciu) s.m. (pl. copaci) „vegetal lemnos cu trunchi, înalt, ramificat la o înălţime oarecare ; nu produce fructe", sinonim cu „arbore" („arbre ; Baum") ; p. restr. „arbore uscat, gros, trunchiu de fag sau stejar" („arbre; tronc d'arbre; Baumstumpf"). Varianta copac este refăcută în mold. şi Trans. din pl. ; forma veche şi munten. este copaciu. Der.: copăcel, copăcios („pădure", Cantemir); topon. Copăceni, Copăceana, Copăceanca, Copăcel (e), Copăceşti, Copăcioasa etc. (TopRom, p. 406), antropon. Copaciu, Copăcel, Copăcean (OnR, p. 248). Dial. : arom. cupaciu, copaciu (cupatsu) „stejar", cupacină „pădure de stejari", cupăciar (poreclă dată românilor la Grebena; DBtMR, II, p. 219); megl. cupats (cupac), cupatiolnic, istr. cupaţ „tufă". împr. din rom.: ung. (ard., mold.) kopăcs „szâlfa" (RomlX—XIV, p. 76; InflR, p. 59 „copac mare, tufiş"), kopecsel, kopâi (WtbCs, p. 80; MNyRomKolcs, p. 216) ; n.gr. xorcarae (RumWNGr, p. 79). Alb. : kop atsh „trunchi de arbore, buştean", kopace,-ja „qualunque pezzo di îegno grosso ; persona ottusa" (Cord.). LexB, p. 137. • Eliade, Vocab, p. 18 „copaciu sl.: arbore". • LaurM, I, p. 922. 9 Miklosich, SIEIR, p. 10 copaciu = alb. kopatS; RumUnt, I, p. 254. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 716 împr. din alb.; Meyer, EWAlb, p. 198; Tiktin, DictRG, p. 410; DLR, 1/2, p. 763; Şăineanu, DUn, p. 163; Capidan, DR, II, p. 526-527 (identic cu alb. kopatS). Pascu, DEtMR, II, p. 219; Philippide, OrR, II, p. 708 „poate că e împr. din alb."; Candrea, DEnc, p. 330; Drăganu, RomlX — XIV, p. 76; Scriban, D, p. 345. în afară de compararea cu alb. kopatsh sau „împrumutarea" din acesta nu s-a încercat explicarea în alt sens a cuvîntului românesc, care aparţine evident fondului comun alb.—rom. Esenţa lui semantică pare a fi „trunchi tăiat, tulpină de arbore tăiat, buştean", devenit prin extensiune sinonim cu „arbore (pom)" ; în acest sens, tema copa-ts- conţine noţiunea „a tăia, tăiat" şi rad. *(s)kep-, (s)kop- „a mînui (a lucră cu) unealtă tăioasă (cuţit, răzuitor de piatră, ciocan) MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 295 tăind, răzuind, săpînd (etc.)" (WP, II, p. 559-563; IEtW, 930,2) :^ alb. kep-„cioplesc pietri, tai", gr. xo-rc-rco „sap, tai" etc, v.sl. skopiti „a tăia în bucăţi; a scopi", lit. kapoti, let. kapât „a tocă, a tăia mărunt (lemnul)", kapăns „satîr" ş.a. Sufixul -k- (ori -t-s-) în alb. —rom. va fi dat nuanţa semantică „lucru tăiat, bucată (de lemn) tăiată". Păstrarea lui o neaccentuat ca în latineştile-romanice mor mint, comînda, cor astă etc. (43) eopil (var. cupil) s.m. (pl. copii), f. copilă (pl. copile) I) termen pentru a indica o persoană în raport cu părinţii. 1) „fiu, băiat, făt, fecior, prunc" („enfant, fils ; Kind, Sohn"). 2) „persoană de sex masculin în primul stadiu al vîrstei, (de obiceiu) înainte de a fi adolescent; prunc, băiat, făt" („petit enfant, petit garson ; Kleinkind, Knabe"). 3) p. ext. „price persoană tînără de sex bărbătesc" („enfant; Kind"). 4) fig. „tînăr, fără minte, naiv" („enfant, naîf, jeune; jung, kindlich, naiv"). 5) f"servitor, slujitor" („serviteur; Diener"). II) copil (pl. copiii) 1) „fiu nelegitim sau natural (în afară de căsătorie, copil din flori)" („enfant naturel; uneheliches (nattirliches) Kind, Bastard"), (cf. D. Djamo-Diaconiţa, Le terme copil dans la langue des chartes slavo-roumaines de la Valachie, în RevLg, XX 1975, p. 483—485 „enfant illegitime"). 2) fig. „lăstar sălbatec (ieşit din rădăcina sau curpenul plantelor)" („repousse, talie ; Wurzelschossling"). III) 1) „cui de fier sau de lemn ce intră în gaura sau veriga unei ţîţîni, cîrlige mari la porţi în care se învîrteşte poarta" („gond; Turangel"). 2) „omuşor (în gît)" („huette ; Zâpfchen") şi alte sensuri, unele figurate. Der.: copilaş, copileţ, copiloiu, copilandru, copilandric, \-ec, copilime, -ame' copilărime, copilăreţ, copilos, -oasă, copilăros, -oasă, -ăresc, -ească, copilăreşte, copiii' -irc, -it, copilări, -it, copilărire, copilărie, copilăndrie, copilitură; fem. copilă, copilită; copil de trupă; antropon. Copilu etc. Dial. : arom. cok'ilu „bastard; băiat tînăr", cok'iluş, copil, copelă, copilciu ; în Albania copil, cupil (RevLg, XI 1966, p. 556—557) ; megl. copil „bastard", cupilaş „copil mic, prunc; flăcău tînăr bun de însurat, mire". împr. din rom. : ung. gobe, hope „om incult, prostuţ; ţăran secui; viclean, şiret ; vesel" (InflR, p. 47; nesigur) ; săs. kopil „Liebling, Protektionskind" (RomElSz, p. 29; SachsWtb, V, p. 288) ; ucr. kopil (kopyu), kopel'a (kopel'ăf), kopiluk, kopileta „bastard, copil" (BalkA, II, p. 136; RomSl, XVI, p. 82; SCL, XXI 1970, p. 28- 29), pol. kopirnak, hopirdan (Galiţia: DR, VIII, p. 143) ; posibil tot (direct) din rom. : v.sl. kopelî „enfant illegitime", rus kopelu „bastard", kopelHe, big kâpole, kopile, kopolEe, kopelâk „copil mic din flori; băiat mic, puţoiu (etc.)", srbcr. kopili „bastard", kopil, kopio, kopile, kopilan „bastard", kopilad, kopiliti se „a purcede grea"; m.gr. x6tesXo<; „spurius", n.gr. xorreXi „june, slugă", xoTteXXa „fată tînără" şi derivate cu suf. d, k, r, t, etc.; şi alb. ? Alb. : kopil', kopil „băiat tînăr, slugă" (tosc), „bastard" (gheg) [sau împrumut din română?]. LexB, p. 137. • Pontbr, p. 153 gr. y.orcsXi. 9 Miklosich, SIEIR, p. 10 copil — alb. kopil (între „alteinheimische Elemente"). 9 LaurM, I, p. 925 „copilu din pupillus prin strămutarea lui p iniţiale în c (potumichia = poturnicla = lat. coturnicula) ; lat. pupillus e copilu remasu fora tata". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 651 (el.sl., origine obscure). 9 Miklosich, RumUnt, p. 205, EWS1, p. 129 (alb. Ursprung). 9 Meyer, EWAlb, p. 198 „alb. kopil Knecht, junger Mensch, Bastard, schiau, vgl. asl. kopilii, srb etc, rum., ngr., mgr. Die Grundbedentung ist jedenfalls „Bastard", sein Ursprung dunkel; kânnte es ein lat. *copilis darstellen, 'ein mit einer copa, Tavernenwirtin, erzeugtes Kind', vgl. Bankert, den auf der Bank, und Bastard, den auf dem (zum Schlafen benutzten) Saumsattel erzeugten" [! ?]. 9 Philippide, ILR, p. 214, 44 copil din v.sl. copilu (nothus). 9 Densusianu, HLR, I, p. 37 „copil peut venir aussi bien de l'albanais que du slave", p. 353, 355, 387. 9 Tiktin, DictRG, p. 411 cf. alb., ngr. 9 Vasmer, Grec.-sl. etjud. 96 din lat. cîipella „poculum", care ar fi trecut în gr. sub forma 296 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a- xoTCeXXa ,,Hure, Mădchen", — citat de Berneker, SlEtW, p. 564 ,,ein Balkanwort, vgl. alb., runi., nigr., ngr. Der Ursprung ist dunkel", respingînd etimologia lui Meyer şi a lui Vasmer. • Ostir, WoS, V 1913, p. 220 alb. kopil' din i.-e. *ko- (v.ind. Iiă-,,rău") şi *~pelnos = alb. pjel „nasc", — citat şi admis (ca ceva „scharfsinnig") de Jokl, UAlb, p. 6 (IJ, IV, p. 109). 9 Capidan, DR, II, p. 459 (formă balcanică), „originea nu e slavă, căci cuvîntul există numai la slavii balcanici, cu întrebuinţare mult mai restrînsă decît îu română. Rămîne să fie căutat în domeniul alb.-romano-grec", p. 524 — 525. 9 Diculescu, DR, IV, p. 1552 ,,copil < gepid. *kopilo din hop- în m.engl. hor-cop „Hurenkind", ca got. barnilo „copil" din bam". 9 Puşcariu, Stlstr, II, p. 284 „cuvînt obscur". 9 Philippide, OrR, II, p. 708 în limbile slave de est şi sud e probabil din alb. ; nu se ştie dacă de la albanezi ori de la slavi a venit în româneşte. 9 Candrea, DEnc, p. 331 „comp.alb. kopil, gr.biz., ngr.". © Şăineanu, DUn, p. 166 copil = alb. kopili. 9 Sandfeld, Balkanfilol. (1926). p. 93-94 (cuvînt balcanic). • DLR, 1/2, p. 772 — 773 „de origine obscură, probabil preromauă, răspîndit şi la popoarele învecinate". în rom. e vechi; probabil de aici împrumutat la toţi vecinii. • Puşcariu, LR, I, p. 179 (autohton). 9 Rosetti, ILR, II, p. 115. 9 Scriban, Arh, XXXIX, p. 154, D, p. 345 „lat. pupillus, dim.d. pupus, fem. pupa cocă, cocuţă, inii. de cocă sau de o formă lat. copillus, ca columbus — palumbus porumb". 9 Giuglea. DR, X, p. 440, DRS, p. 27. © Dicţionarul limbii române moderne (1958), p. 188 comp. alb. copil. 9 C. Poghirc, LbR, XVI 1967, p. 419 *kuolpos „sin", *colpillus (adj.) > copil[l], 0 CercLg, XIII 1968, p. 350 *ken-pel-n-. Importantul cuvînt străvechi, cu sensuri variate şi nuanţate, derivate numeroase, răspîndit la toate popoarele din preajma teritoriului locuit de români în sud-estul Europei, s-a bucurat în chip firesc de atenţia corespunzătoare a filologilor şi lexicografilor. După tentative de a-1 deriva din latină, greacă, slavă apoi germanică, mulţi l-au declarat comod „cuvînt balcanic" (Balkanwort) fiind aproape toţi de acord că în idiomurile slave e împrumut mai recent, deci nu element moştenit (slav comun), eventual indo-european ; nimeni n-a luat în seamă putinţa obîrşiei slave. începînd de la Miklosich, unii au încercat să-i explice prezenţa în limbile sud-est-europene ca împrumut din albaneză, ceea ce nu se poate admite din cauze general istorice, iar mai nou s-a recunoscut chiar că „în general cuvîntul fără derivate şi nesupus la legile sincopării, face impresia şi la albanezi de a fi împrumutat", în greacă „nu poate fi băştinaş şi,nu se leagă de nici o tulpină cunoscută" (DDR), deşi e atestat în epoca bizantină; ca origine etimologică a rămas însă nedeterminat, un fel de „copil al nimănui". Totuşi el este al cuiva avînd obîrşie etimologică determinată. în româneşte element foarte vechi, din româna comună, neputînd fi împrumutat de pe la vecini, nici din albaneză, dar nici de la slavi (unde nu e băştinaş) ; element ereditar în română, de aici a trecut în tot teritoriul carpatobalcanic, devenit „Balkanwort" apatrid pentru unii filologi apuseni. Este sigur, nu numai „probabil că punctul de plecare a cuvîntului e limba română, nu invers (slavă etc.)" (DDR) ; totuşi nu se poate afirma cu certitudine că direct din limba română a fost împrumutat copil în toate idiomurile împrejmuitoare (lucrul este sigur numai despre ung., săs., ucr. şi pol.) ; sigur oricum că la noi nu este împrumut din vreuna dintre limbile care-1 cunosc. Astăzi nu mai poate apărea ca ceva temerar atribuirea cuvîntului copil fondului autohton traco-dacic ori illyric, trecut în romanitatea balcanică şi transmis limbilor greacă şi slave (întrucît la slavi n-ar fi împrumut din română, respectiv din albaneză ori greacă). Ca un cuvînt indo-european autohton, el poate fi explicat printr-o evoluţie în cadrul romanităţii balcanice şi a limbii române: presupunînd un arhetip *kompello- (traco-dacic, illyric), pentru fonetică cf. lat. complexire > rom. copleşi, comprendere > cuprinde, conforire > cufuri ; s-ar putea distinge un apelativ compus bimembru, din *kom- şi *pell-. Primul nu are a face în nici un caz cu v. ind. kă- „rău", i.-e. *ko-, ci mai curînd rad. *ken- „a răsări, a se ivi, a deriva; pui de animale, copil" (WP, I, p. 397 —398); este greu de spus dacă MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 297 partea finală -pil- este identic cu alb. pjel „nasc, dau naştere" (sugerat de Ostir), cu care ar prezenta o remarcabilă asemănare de formă şi de înţeles (dar cf. WP, II, p. 64, care nu admite că verbul alb. ar putea să reprezinte o răd. *pel- „a naşte" = „umplea") ; *pel-no- ca bază i.-e. e verosimilă. (44) cotropi (var. cutropi, cutrupi) vb.tr. 7) „a acoperi, a îngropa, a călca în picioare, a dărîma, a nărui, a (se) sfărîma" („couvrir ; fouler, demolir ; bedecken, niederdrucken, -treten, ein-, niederreissen"). 2) „a invada, năvăli, inundă, a luă în stăpînire cu forţa, pe nedrept" („envahir; uberfallen, auf Jdn ein-, losstiirzen"). 3) „a cuprinde, a umplea, a covîrşi" („remplir ; von allen Seiten umfassen, ein-schliessen, einhiillen, iiberschwemmen"). Der.: cotropire, -itor, cutropit adj., cutrupiş „acoperişul casei" (haţ., Tinioc), •] a încutropi „envahir". LaurM, Gloss, p. 203 din prep. co sau cu -f- tropu sau trupu, „care nu pote fi sla-vicu, cumu pretende invetiatulu Miklosich", ci e rudă cu fr. troupe = trupă, prov. trop = turma, sp. tropa, tropezar, mediu lat. tropus, it. troppo (etc.)". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 88 cf. sl. ostrabati „abscindere" ostrebiti „purgare", şi treabă[!]. ® Tiktin, DictRG, p. 427 „vermutl. Erbwort, viell, zu lat. torpeo, -ere, torpesco". 9 CDDE, 427, lat. *con-torpire (= -ire) „etre tout engourdi" etc. Admis: Candrea, DEnc, p. 346. 9 Meyer-L, REW1-3 2186 ,,*contorpescere 'ringsum erstarren', rum. cutropi (Tikt.) ?". Această explicaţie e falsă, Graur, BL, V, p. 94; cf. DLR, 1/2, p. 853. 9 Diculescu, DR, IV, p. 472 „înţelesul primar a fost 'a acoperi (o casă)', de unde cutrupiş; *căt(o)ropi, der. din gr. y.aTocpocpiM 'bedachen'". 0 Puşcariu, Academia ortodoxă, 50 de ani ^1884—Î934J, Cernăuţi, 1935, p. 139-140, DR, VIII, p. 292, IX, p. 473, LR, I, p. 273, DLR 1/2, p. 853 : de orig. germanică medievală, dintr-o locuţiune adverbială *cu trop „cu mulţimea, cu duiumul, în masse" > cutropi, cf. cu vîrh (vîrf) > covîrşi; datează din timpul invaziilor germanice, primit de „romanii răsăriteni care în Dacia aveau să suporte întîiele ciocniri cu germanii cotropitori ; năvălirile acestora, în masse prădalnice, cu tropul, trebuie să fi ajuns de pomină şi limba ... ne vorbeşte pînă azi de ele; germ. thorp „mulţime" (dorf), it. troppo, fr. trop etc". 0 Rosetti, ILR, I, p. 166 („de orig. nelatină, după Puşc") ; admis : Giuglea, DRS, p. 109 ; respins : Friedwagner, Literaturblatt, LXI, p. 174 (Rosetti, ILR, II, p. 81). © Şăineanu, DUn, p. 174 co (prinde ) + tropăi. @ Scriban, D, p. 358 (cotrocesc, cotroboesc). Degătura dintre cotropi şi trop- (troppo, troupeau etc.) nu se poate admite din cauza nepotrivirii semantice şi a piedicilor cultural-istorice, care nu se înlătură nici considerînd verbul nostru ca romanic, nici împrumutîndu-1 direct din vreun idiom vechi nemţesc, obîrşie ce nu e deloc verosimilă, iar paralela cu -f-vîrh > covîrşi (etimologie sigură?) nu poate constitui dovadă despre existenţa unei locuţiuni „germano-române" *cu tropu. S-ar părea că numai soluţia latină poate fi admisă, potrivită formal şi cultural-istoric ; dar ea nu justifică înţelesul lui cotropi, al cărui miez semantic nu e „înţepenire", ci „a călca, apăsa, turti, zdrobi", de unde „cuprinde, inunda, covîrşi" 18, iar elementul *trop- în *co(n)tro-pire aparţine la altă bază i.-e., anume la *trep- „a călca, tropăi, călca în picioare, a umbla cu paşi mărunţi (etc.)" (WP, I, p. 756) : v. ind. trprâ-h, trpâla-h „grăbit, pripit, (care calcă repede cu paşi mărunţi)", gr. Tparcs«"tescuesc (storc) struguri", lat. trepidus, trepidare, mhd. draben „traben", v. pr. trapt „a călca", big trop am „a strivi, a călca, a tropăi" etc. Tema rom. *trop- reprezintă o formă alternantă a bazei i.-e. *trep-; dar nu este exclusă apartenenţa temei româneşti -trop- (trup-) chiar la baza i.-e. Hreup- (a rad. ter- „a freca, sparge etc"), gr. ^purcav „perfora, 18 Cuvîntul e atestat în sec XVI cu sensuri identice celor de azi: Pal. Orăşt. Ex. 81 „cu •„tri ne-ară cutrupi" (= „assaillir"), 14 „înturnară apele şi cutrupiră carăle şi călării" („ensevehr P^loutir") ; cf. Densusianu, HLR, II, p- 431. 298 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II- sparge", TpOTtrj, Tpi!>TC7)u.a „gaură", lit. trupu, trupeti „a se sfărîma", trupus „fragil", v. sl. trupa etc. (WP, I, p. 732)19. Videant alii. (45) creţ (var. crăţ) adj. (fem. creaţă; pl. creţi, creţe) 1) „răsucit, încîrlion-ţat (despre păr, lînă etc.)" („frise, boucle; crepu; kraus"). 2) p. ext. „cu părul creţ (cocon creţ, porc creţ etc.)" („aux clieveux crepus; kraushaarig"). 3) p. anal. „îndoit în cute, plisat, ondulat (haină, munţi, gură, iarbă etc.)" („ride, plie, ondule ; runzelig, gefurcht, wellenformig"), s.n. şi f. „cîrlionţ, buclă ; îndoitură, cută, încreţitură, zbîrcitură" („pli, ride; Falte, Runzel"). Der.: crăţ (,,opreg încreţit", olt.), crăţan „şorţul posterior" (la românii din Serbia, DLR), creţură „dungă", adj. creţesc (măr creţesc), creţească, creţos, -oasă, creţi-toriu „corrugans", creţicios „plicabilis" (DictB), creţiiliu „cu părul creţ", creţat „plin de creţuri", creţişor (adj., s.m.f.) ; creţişoară, creţişoare, creţişor şi creţuşcă (plante) ; încreţi, creţi, încreţit (negat, ne-), încreţire (s.f.), -it (s.n.), încreţitor, -oare, încreţitură, încreţ (s.n.), încreţeală; descreţi, -ire, -it; extracreţ; antropon. Creţu, Creţeanu, Creţu-lescu etc. (OnR, p. 253) ; topon. Creţi, Creţeni, Creţeşti, Creţuleşti, Creţuleasca ş.a. Dial. : arom. crăţăros, der. din creţ, care ar fi existat şi la aromâni (DR, p. 393) ; probabil o formă a lui cîtîros „cret" (DMacRD) din gr. xaro-apoţ (Pascu, D£tMR, n, p. 25, 402). II. împr. din rom.: big. hrecav, krecavo (la bulgarii din Banat, DR, III, p. 229), krecman, antropon. Krecul, topon. Krecul (Vlahii, p. 13 — 14), srb hrecav, kreco, kracaviti („krăuseln, ausfransen", RomSl, XVI 1968, p. 83; SOF, XXI, p. 379), antropon. Kreco, Kreculî (DR, III, p. 833; RomlX —XIV, p. 101), topon. Kreculica (Vlahii, p. 34) ; luat şi de ţigani care l-au dus pînă în Peninsula Iberică (NRR, I, p. 407) ; ung.reg. krecc „fodor", enkrecilăsz „încreţi" (MNyRomKolcs, p. 127, 227). LexB, p. 145 „a lat. crispus". 0 LaurM, I, p. 969 cu crispus, cresta etc. din cretu < creseere. 0 Hasdeu, CuvB, I, p. 111 creţ = criţ— din crispus. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 82 împr. din srb hrecav. 0 Gaster, ZrPh, III 1879, p. 469, IV, p. 467 mai curînd element nou, în legătură cu germ. ard. kraus. 0 Miklosich, Beitr.Voc. III, p. 251 ,,creţ nicht auf /trată «tortus» beruhen kann; ebenso sicher ist, dass es mit crista, crispus und kraus nichts zu tun hat. Hier kommt die nesciendi seientia zur Geltung". 0 Byhan, JB, V 1898, p. 316 poate din srb hrecav, care ar fi *kret-icavu. 0 Densusianu, HLR, I, p. 366 creţ = srb. krecav, dar nu poate veni direct din acesta, finala fiind diferită. 0 Tiktin, DictRG, p. 437 „anscheinend lat. crispus trotz der widerstrebenden Form. An eine Beziehung zu deutsch kraus ist kaum zu denken; noch weniger an ksl. krantu «gedreht»". 0 Philippide, VR XVI 1910, p. 33 posibil = krekion, xptxiov. 0 Giuglea, DR, II, p. 393—395 din vechea germană: ahd., mhd. kreis „Kreislinie, Umkreis". 0 Densusianu, GrS, I, p. 164 „ar putea fi lat. *cirricius < cirrus, cu sincoparea lui 1 ca în creer". 0 Giuglea, DR, III, p. 625 cf. gr. y.piţ, -v.6c, „mecke de cheveux sur le haut du front". 0 Puşcariu, DR, III, p. 843-844, Stlstr, II, p. 285, DLR, 1/2, p. 905 prob. lat. *cricus (metat. din circus), cu suf. -eus, -ea, -um. 0 Pascu, REBS, p. 41, 125, ArR, X, p. 473 *cricius < gr. xptxoţ „cercle, anneau, boucle". 0 Weigand, BalkA, II, p. 272, III, p. 107 creţ trebuie să fie de origine slavă: big. krecav, srb krecav, suf. slav -av ; forma veche slavă[!] ar fi păstrată în rom. creţ, contras din kretîicu, aparţinînd la tema kret-ati, krenoti (Berneker, SlEtW, I, p. 612) cu însemnarea biegen, drehen". 0 Scriban, D, p. 364 „cf. lat. crispus". 0 Giuglea, LL, II, p. 32 creţ < lat. *creptus (crepitus). Presupusele etyma latine (crispus, crista, creptus etc, la fel ca circus-cerc) sînt inadmisibile fonetic ori semantic; de asemenea cele greceşti (xpix-) ori germ. kreiz, deşi asemănarea fonetică şi semantică relativă există la fiecare 13 în română cuvîntul (tema trop-), din fondul autohton, e mult mai vechi decît influenţa germanică, nu are vreo legătură cu „întîiele ciocniri cu germanii cutropitori, pe care romanii răsă-riteni aveau să le suporte îu Dacia" (Puşcariu) ; natural, diutr-o falsă etimologie (cutropl < germ. thorp) nu poţi scoate „o dovadă a continuităţii noastre în Dacia lui Trăiau, expusă mai întîi şt mai mult cotropirilor", cum îşi imagina acelaşi ingenios filolog clujean. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 299 din ele ; derivarea lui creţ din slavă devine un nonsens cîtă vreme în sîrbă şi bulgară krecav- a fost recunoscut ca împrumut din română. Vechimea cuvîntului la noi a dus în ultima vreme la construcţii de arhetipuri romanice, care din punct de vedere strict românesc ar putea fi justificate formal şi semantic; dar în calea lor stau alte piedici: nepotrivirea cu bazele latine ori greceşti de unde au fost confecţionate. Adevărat că un arhetip *criceus, *creceus e acceptabil ; dar nu se admite ca el să fie creat cu mijloacele latinei rustice la lat. circus ori gr. xpixoţ (sau „creptus" etc). Degătura etimologică între creţ şi lat. circus e totuşi o realitate, dar nu în felul presupus pînă acum prin moştenire din latina vulgară în română, ci pe calea unei înrudiri mai vechi i.-e. Actualul creţ vine dintr-o fază mai veche care nu putea fi decît *creciu- ori *cretiu (cf. iudicium > judeţ, brachium > braţ ; hospitium > ospăţ, pretium > preţ) ; tertium non datur ; ambele forme au egală justificare, din punctul de vedere al limbii române. Deci o temă *crec- ori *cret- a rad. i.-e. *ker-, * (s)ker-„a încovoia, întoarce, îndoi, (în)strîmba (WP, II, p. 568—573, 3; IEtW, 935, 3 ; cf. zgardă, cîrlig), care a dat diferite baze : cu k *kerk- gr. şi lat. *kirko-, gr. *kriko~: gr. xtpxoţ, xpJxoţ „cerc, inel", lat. circus, prepos. circum „jur de jur, împrejur", circă; v. sl. su-kruciti „a strînge, a contracta", rus korca, korcU „cîrcei, crampe", ceh krkva „zbîrcitură, creţ, încreţitură, cută" etc.; rom. creţ (admiţînd un prototip al epocii romanice *creciu-) arată că e un derivat cu suf. -io- al bazei *kerk-, *krek- ce nu poate fi împrumut din lat. ori gr. Dacă s-ar prefera celălalt prototip *cretiu-, acesta aparţine la baza *kert-, *ke-răt- 20 „a întoarce, a răsuci", mai ales înstrîmbarea şi împletirea nuielelor în gard (ocol, ţarc) a aceluiaşi rad. *(s)ker- (WP, I, p. 421—422; WH, I, p. 295—296) : lat. crătis „împletitură de nuiele, ţarc, grătar", got. haurds şi alte cuvinte germ., gr. etc. pentru „împletitură, coş"; alb. k'erthull „cerc, vîrtel-niţă, dăpănătoare", sau mai curînd chiar forma identică celei româneşti krec (pronunţat cret) semnalat de G. Brîncus după Al. Xhuvani (SCD, XXIII 1972, p. 304).' (46) cruţă vb. tr. 1) „a feri, păstra, îngriji să nu se strice, să nu se va-teme, să nu se prăpădească (ostenească) prea mult" („menager, proteger, avoir sous sa garde; (ver)schonen"). 2) „a scuti, evita" („proteger, eviter; (be)-schirmen, (be)schutzen, (ver)meiden"). 3) „a trata cu blîndeţe, (cu milă)" („menager; sparen, behutsam umgehen mit —"). 4) „a economisi (a strînge ban cu ban)" („epargner, economiser; sparen"). refl. „a-şi păstra sănătatea, a se îngriji să nu se obosească prea mult, să nu-şi prăpădească sănătatea ori viaţa" („se menager, menager ses forces; sich schonen"). Der.: cruţare, necruţare, cruţat, necruţat, cruţător, necruţător, cruţătoare „milostenie", cruţătură „management, epargnernent", cruţalnic, necruţalnic ; antropon. Cruţul, Cruţescu, Cruţeşti (OnR, p. 253). Dial. : neatestat (arom. l'ertu „schone"). Alb. : kurts en' „bin sparsam, schone" (Cord. dă formele kursim „ris-parmio", kursimtar „parco, economo", kursye „risparmio"). a<> Asemenea bază a fost întrezărită (pentru cuvîntul românesc) de G. Weigand, care a indicat (involuntar) o etimologie verosimilă, interpretată greşit în sensul dorinţei sale de a dovedi cu orice pret împrumutarea" cuvîntului din slavă în româneşte. Singur Puşcariu a făcut aluzie la obîrşia autohtonă fiind exclusă provenienţa slavă, „fie că originea e latină sau autohtonă şi numai înrudita cu familia'greco-latină de care am vorbit (circus etc), sau în sfîrşit de provenienţă veche germana, cum pretinde Giuglea" (DR, III, p. 844). 300 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a LexB, p. 149 „cruţu parco, schonen, lat. curto, as, are". Admis: Pontbr, p. 165; © Cihac, DEtDR, I, p. 249 curliare, alb. kourseig, kourtseig j'epargne; LaurM, I, p. 977. • Densusianu, HLR, I, p. 353 împr. din albaneză. $ Tiktin, DictRG, p. 180; Şăineanu, DUn, 100 cf. alb. 9 Puşcariu EWR, 420 *curtiare ,,die Ausgaben kiirzen", nu împr. din alb. ; LR, I, p. 264, DLR, 1/2, p. 836 (mai puţin probabil "crucio, crux ,,a aşeza cruciş"). 9 Meyer-L, REW, 2419 curtiare. Dintre cele două formule, latină şi albaneză, mai realistă pare a doua ; oricum, identitatea formală şi semantică a celor două verbe, cruţă-kurtsen indică obîrşie identică, ce poate fi însă cu greu considerată latină-romanică: *curtiare din curtus este nepotrivit semantic, iar justificarea oferită abil de Puşcariu „eigent-lich die Ausgaben kiirzen" („economii" !) nu prea explică esenţa semantică a cuvintelor albanez şi român ce nu e ideea „scurtării" unor cheltuieli etc, ci „îngrămădire, adunare", ori „adăpostire, scutire, menajare". în atare sens, un străromân al epocii latine populare *crutiare (sau *cruciare ?) conţine rad. i.-e. *kreu-, *kru- „a îngrămădi, acoperi, ascunde" în lit. kruvâ „grămadă", kredute, krâute „pod (de casă)", v. sl. krovu „acoperiş", sukrovu „absconditus", pokroviste „înveliş, acoperămînt", kruja, kruti „acoperi, înveli, ascunde", rus krysa „acoperiş", let. kraju, krât „a aduna, îngrămădi", posibil v. isl. hraukr, irl. cruach „grămadă", cu sufix -k (WP, I, p. 477 ; IEtW, p. 616) ; avem deci o bază i.-e. de forma *kru-t- sau *kru-k-. Plus adhuc non liquet. (47) curma vb tr. 1) „a tăia un lemn de-a curmezişul" („couper, raccour-cir; (durch)schneiden, verkurzen"). 2) „a tăia" („couper en deux, separer (en deux); abschneiden, trennen"). 3) „a pune capăt" („ihterrompre, cesser, finir; unterbrechen, versagen, erloschen") şi alte sensuri. Der.: curmat (necurmat, adj. şi adv.), curmător, -oare (adj.; subst. = fierăstrău), curmare; curmă („ascuţiş"), curmăm; curmată (dimin. curmatei „vrabie"); curmeiu, curmeie (curmat „bucată de sfoară sau funie", olt. ; curm şi curmiel id., Muscel) ; curmătură; recurma („a curma"), curmeziş (-ă, subst.), curmezişă, (in)curmezişă, -at, -are; de-a-curmezisul; necurmare, -at, neprecurmat etc. ; topon. Curmătura (CercLg, XI 1966, p. 8-9 = StDialTop, p. 267-268). Dial. : arom. curmări, curmare, -at „curma, înceta; înţărca; a se osteni", curmare „încetare; oboseală", curmătura, discurmare, -at, nicurmare, nicurmat, pricurmu ; megl. curm „încetez, întrerup ; desprind de ceva". împr. din rom. : ucr. kurmej „ştreang făcut din cîlţi" (DLR, 1/2, p. 1029 ; RomSl, XIV 1967, p. 157) ; kurman „Schnur" < rom. curmeiu (WandR, p. 17), srb kormen, pro-kormen „ich schlage mit einem Messer" (SOF, XXI, p. 371), topon. Kor-mata, Kormatura în Serbia (Stlstr, II. p. 285; Vlahii, p. 34); RomSl, .XVI, p. 83; săs. kurmdturs (SăchsWtb, V, p. 409). Alb.: k ur m, -i „corpo, statura, fusto, torsolo, pezzo di carne o pesce tagliato", kurmue „dividere in parti" (Cord.). LexB, p. 158 „curmătura a lat. con et rima." © Roesler, GTB, p. 571 din gr. xoupaţco „ermiiden, matt werden"(?). 9 LaurM, I, p. 935 forma corectă este cormare (nu curmare). 9 Cihac, DEtDR, II, p. 570 din trc qvrmaq „rompre, briser", qyrma „rupture, pli". Admis : Şăineanu, RIAF, IV, p. 681. • Tiktin, DictRG, p. 466 „wahrsch. lat. *conrimor, -ari zu rima 'Şpalt', rimor 'spalten'. Ebenfalls scurm = exconrimor". Admis: Giuglea, CLex, p. 25-26; Pascu, REBS, p. 44, 145; Meyer-L, REW,2254 *corrimare „spalten", rum. curma; Zssg. scurma. Dar „curma < *corrimare est difficile", Graur, BL, V, p. 94; Rosetti, ILR, I, p. 160 curma nu poate fi explicat prin *corri-mare pentrucă * s-ar fi păstrat şi ar fi dat *curima. 9 Şăineanu, DUn, p. 186 din curm „trunchi" înrudit cu gr.mod. kormos; sens primar „a trunchia", 9 Giuglea, DR, II, p. 620, 771 din gr. y.op(i6ţ „trunchi de copac", *cormare > curma; calabr. kurmu, sp. cornia ; a putut să vină prin latina vulgară. Admis: Candrea, DEnc, p. 373. • DLR, 1/2, p. 1027 — 1028 „la alb.: kurmue 'tai în bucăţi', din care (cum indică MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 301 forma curmeziş) se pare că l-am împrumutat; alt cuvînt e scurm". 9 Pascu, DEtMR, I, p. 193, 1811 curmu „bout de corde, de flcelle" gr. vechi *curmus = xoptioţ „mor-ceau de bois", 1812 curmare < xopuiţco. Admis: Rosetti, ILR, II, p. 67. © Puşcariu, LR, I, p. 265 „curmeziş nu poate fi explicat pe teren românesc; trebuie să presupunem deci alături de curm un curmez, împr. din alb. (cf. kurmzue)". 9 Mihăescu, RevLg, XII 1967, p. 537. S-a arătat că soluţia propusă de DexB din con-rimare este inadmisibilă fonetic şi semantic; gr. kormos (care să fi dat vreun lat. pop. *cormare) putea fi înrudit cu tema rom. curm- mai curînd prin legătura i.-e. ca provenind din aceeaşi răd. *sker-, ker- „a tăia". Dar pentru rom. curma (inseparabil de alb. kurm, -ue) este mai probabilă apartenenţa la i.-e. *skeu- „a tăia, a desface, a răzui, a scurma, scormoni", din rad. *sek- (WP, II, p. 552; IE-W, 895) : v. ind. sku-ti, skaunăti „turbură, scormoneşte, scobeşte", cu ă-„face tăieturi, inciziuni" etc. ; -r (ca în lat. securis) gr. axupo<; (axupoc;) „aşchie de piatră, bucăţi căzute la tăierea pietrii", lit. kiâuras „găurit, ciuruit, rupt" etc. ; baze cu -t-, -d-. Pentru verbul românesc ar fi necesar un indo-europ. * (s)keu-r-m-, *kur-m-; dar este echivoc raportul între rad. lui curma şi al lui scurma avînd schelet fonetic asemănător, sensuri destul de apropiate; s-ar putea ca al doilea să aparţină la i.-e. *skeu-r-, iar curma să aibă la bază vreun *sk(e)-reu-m-, rad. *sker-; ori s- este prefix intensif (G. Brâncuş). (48) ciirpăn (var. curpen) s.n. (pl. curpeni, rar curpene) 1) „mlădiţă lungă de viţă sălbatecă sau altă plantă acăţătoare ce se sprijină încolăcindu-se de alte plante (de orice întîlneşte în cale)" („sarment; Ranke, Rebe"). 2) „vrej de dovleac sau de castravete" („tige de citrouille, de concombre ; Ranke von Kur-bissen, Gurken"). 3) „diferite plante de curpeni: curpen alb (de pădure; cle-matis vitalba; Waldrebe), curpen de munte (Atragena alpina; clematis alpina)" etc. Der.: curpană („vrej de cartofi"), curpeniţă, curpenos, -oasă (,,căţărător"), curpenet, curpeniş (curpiniş), curpenişte („pădure de curpeni"), (în)curpeni, curpenire, curpenar, curpănărie; topon. Curpen, Curpeni, Curpenelu, Valea Curpenişului (SCL, XIV, p. 133), Vîrful Curpinesei (Năsăud) ; antropon. Curpăn etc. Dial. : arom. curpen, curpan, curpăi, curpin, scrupen, *-curp-ul' în der. 'ncurpul'are, ngurpil'are, ncrup- „entourer, embrasser; tuer en cachette" (DEtMR, II, p. 219, 28 [sau ultima este împr. din albaneză?], în Albania curpan, culpră (RevDg, XI 1966, p. 557) ; megl. curpăn. împr. din rom.: săs. kurp)",i „gemeine Waldrebe" (SăchsWtb, V, p. 409); gr.epir. xotip-ava „sarment, bras de courges" (RevLg, XII 1967, p. 539 ; RumWNGr, p. 80); sau din albaneză[?]. A1 b. : kulp'er, kulpere, kurpul „clematite sauvage", kurpen (Bashk, Nopcsa, Cord. etc). LaurM, I, p. 999. 9 Cihac, DEtDR, I, p. 72 lat. colubrinus (< coluber, it. colubro etc). Admis: Korting, LRWb, 2338; Diculescu, OrLR, p. 527 *coluberus. ©Meyer, EWAlb, p. 213 curpen = alb. kul'per, kurpul' 9 împr. din albaneză: Tiktin, DictRG, p. 467 ; Baric, AlbRSt, p. 42 (alb, este din forma *kur-para, din care împrumut român curpene, i. —e. "huorpejono- „gewunden" = urgerm. hvarbana etc); Şăineanu, DUn, p. 186; Candrea, DEnc, p. 373; DLR, 1/2, p. 1031; Capidan, DR, II, p. 527; Jokl, UAlb, p. 229 — 232 (rad. i. — e. *kuel- „a (se) întoarce; versari", bază *kuel-bh-), Litteris, IV, p. 198; Pascu, DEtMR, II, p. 219. @ Philippide, OrR, II, p. 710 ,",cuvîtitul românesc e acelaşi cu cuvintele albaneze, care sînt probabil autohtone ; este oare cel lomîn împrumutat din albaneză ?". Cuvîntul discutat este uşor reductibil la arhetipul comun cu ajutorul formei româneşti. Tema lui nu poate fi *kulp- (kulp'er, -e) pe care se întemeiază 302 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a etimologia lui Jokl, i.-e. *kuel-p-, căci trecerea grupei conson. -Ip- în rp nu se admite în limba română. Forma exactă a temei, indicată de curpen — alb. kurpul, kurpen, este *kur-p, iar esenţa semantică a apelativului rezultă din definiţiile botaniştilor: „arbust din familia ranunculaceelor cu tulpina sarmen-toasă, acăţătoare, anguloasă, noduroasă şi ramificată" (Panţu, Plant, p. 86); „curpănul de pădure (hameiul) se acaţă de tufani, formînd frumoase boschete ; cea mai decorativă acăţătoare de la noi este curpănul alb. Cu coarda ei ca o sfoară, sucită, se urcă din creangă în creangă, legîndu-se şi cu codiţa frunzelor de un verde şters. Este tipul îndărătniciei de a învinge, a domina, a fi mai sus, deasupra altora, mai către soare" (I. Simionescu, Flora României, p. 58, 225 —343, 380). Esenţial în semantismul alb. — rom. curpen (aplicat şi viţelor ce se răsucesc în creştere) fiind răsucirea, legarea cu ajutorul unor tentacule (cîrceii) pe lîngă alte plante sau lucruri din natură; un verb „a învîrti, a răsuci" este de căutat în tema lui (cum a întrezărit Baric) i.-e. *kuerp-„a se învîrti", var. *kuerbh- (WP, I, p. 472—473; IEtW, 63): gr. xxpnoQ „încheietura mîinii" (= „punctul de învîrtire a mîinii"), xupfiiţ „stîlp rulant cu table de legi", got. hvairban „TzzpmctTzW, n. nord. huerfa „a se învîrti, a întoarce, a dispărea", ahd. hwerban, hwerfan „sich wenden, zuruckkehren", transit. „in Bewegung setzen, betreiben", nhd. werben, mhd. wirwil, wirbil „Wirbel; vîrtej, învîrtire", v. sax. hwarf „cerc" etc. Gradul vocalic redus al i.-e. *kuerp- este tocmai tema alb.-rom. *kurp-, cu sufix -no-, constituind elementul de originalitate morfologică i.-e. a temei noastre curp-en-, alături de specificarea şi res-trîngerea ei asupra unei vegetale atît de caracteristice prin felul de a creşte. (49) cursă s.f. (pl. curse) 1) „unealtă, maşină, laţ de prins şoareci sau alte animale vătămătoare ; capcană" („trappe, panneau, piege ; Falie, Fangeisen, Schlinge"). 2) fig. „mijloc viclean de a prinde, a seduce pe cineva; momeală" („ruse, embuche, piege; (Arg-, Hinter)List, Rănke, hinterlistige Nachstelle"). Der.: cursar („cel care face şi vinde curse"); antropon. şi topon. Cursaru, Cursuri, Curseşti. Dial. : neatestat (arom. = alaţu, bată, princă, payidâ,~xmegl. paydă). împr. din rom. : ung.reg. kursza „vadfog6 hurok, kelepce" (StLex, StCom, 13, p. 257), kursze (NylrK, VI 1962, p. 199), kurcsa „capcană, cursă" (InflR, p. 61 ; MNyRomKolcs, p. 232) ; arm.ard. cursa (revista Ani, 1/2, 1936, p. 67). A 1 b. : kurthe „cursă, capcană". LexB, p. 158. 9 LaurM, I, p. 1000, Cihac, DEtDR, I, p. 71-72 din grupa lui curg, cf. it.prov. corsa, fr. course; II, p. 570 cursă „pastille, pate d'odeurs" din trc cours, coursa disque, toute chose ronde et plate, pastille". Q Meyer, EWAlb, p. 216 „alb. kurthe = rum. cursă wohl aus trc kurs 'disc, Scheibe'", decît care „nu se poate ceva mai neprobabil" (Philippide, OrR, II, p. 711 „origine obscură"). 9 Tiktin, DictRG, p. 467 „das Wort reicht jedoch sicherlich weit hoher hinauf. Viell. darf an mlat. cursa 'Raubzug' gedacht werden". 9 Şăineanu, DUn, p. 187 cf. mlat. cursa. ® Bari6, AlbRSt, p. 42 cursă din alb. kurthe, i. —e. *kortăm „Hiirde", ahd. Hurt „Flechtwerk" gr. xupToţ „Binsengerât, Fischreuse", v. pr. korto „Gehege" ; iniţial „ein Flechtwerk in welches sich ein Tier verfing" sau „eine Hiirde, in welche das Tier hineingelockţ und daselbst abgefangen wurde". © Diculescu, DR, IV, p. 464 cursă (cf. spas—spaf, bîrsă — bîrţă etc.) din xupTta „Flechtwerk", xiSpTT) „Fischerreuse" ; cursă era iniţial „împletitură de sîrmă cu nuiele" ; alb. kurthe împr. din rom. ® DLR, 1/2, p. 1032 „din alb. kurthe sau de aceeaşi orig. cu el (care poate fi trc)". ® Scriban, D, p. 382 „rudă cu vgr. kyrte vîrşă, vintir şi cu alb kurthe". © AnEtn, 1959—1961, p. 30. Identitatea cursă — kurthe este evidentă, originea lor etimologică aceeaşi. Soluţiile propuse nu se potrivesc fonetic şi semantic pentru acest apelativ indo- MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 303 \ -european; dar nici tema *kurt- nu e acceptabilă; t nu devenea s în rom., iar sensul „Hiirde" nu e justificat. Semantismul de bază al cuvintelor rom. îşi alb. este „construcţie, maşinărie; mijloc viclean, perfid, pentru a pnnde un animal". Apelativul conţine rad. i.-e. *kuer- „a face, a forma, a modela", originar despre vreo activitate meşteşugărească ce nu se poate preciza WP, i. p. 517—518, 1 ; IEtW, p. 641) : v. ind. karoti, krnoti „face, execută, săvîr-şeşte", kara „făcînd", kăra- „făcînd; faptă", kârman- „acţiune, faptă, lucrare, operă", av. cără- „mijloc, resursă, expedient", n. pers. căra „mijloc, ajutor, viclenie, şiretlic", lit. kuriu, kurti „a construi", v. sl. kruciji „făurar"; cu nuanţa „es jemandem antun; a vrăji": v. ind. krtyă ,, (acţiune, faptă), fermecare, deochiare, vrajă", lit. keriu, kereti „a fermeca pe cineva cu privire rea sau cu vorbe, a compromite, a strica sănătatea cuiva", keras „farmece", v. big ,,caro-dejî „vrăjitor" etc. Rom.-alb. cursă ~ kurthe pare să conţină nu numai noţiunea „lucrare, construcţie", ci „lucru viclean, vicleşug" etc. Sufixul -s- (alb. -th) este tot de origine i.-e., din s ori k' admisibile în limba satem a substratului balcano-carpatic tracic sau illyr. (50) custura (var. custure, -oră, cusutură) si. (pl. custuri) 1) „limbă de metal ascuţită, lamă, tăiş de ascuţit asemenea unei dălţi, mai adesea de formă dreptunghiulară, cu tăişul la capătul de jos, folosită la diferite unelte: la masa de tras doage, la strung, la rindea (etc.)" („lame; Klinge"). 2) „fierul coasei" („lame de la faux; Sichelklinge"). 3) „ferăstrău" („scie; Sâge"). 4) „pînza f erăstrăului" („lame de scie; Săgeklinge"). 5) „cuţit fără mîner, briceag" („cou-teau; heftloses Messer"). 6) „cuţit ruginit care nu taie" („couteau qui ne coupe pas; altes, schlechtes Messer"). 7) „fier de plug" („coutre; Pflugmesser"). 8) „cuţitul cismarului" („tranchet; Schuster-Sattlerkneif"). 9) „cuţit cu care se taie capetele cercurilor" („doloire ; Schneidemesser"). 10) „colină de forma unei custure, munte cu vîrf ascuţit, stînci înalte, rîpi prăpăstioase" („pointe de montagne ou de roche ; Felsen, Klippe") şi alte sensuri. Der.: custurice, custurar („borfaş"; custurari „hoţi de mărunţişuri (la tîrg)"; DR, VIII, p. 206); coslori(t) („curăţit; ori der. din cositor? DR, X, p. 100) antropon. Custură. Dial.: arom. custură şi cîstură, căstură „briceag". împr. din rom.: big kostura „schartiges Messer, verrostete Messerklinge", kasatura, kosturăk, kosturica (DR, III, p. 207; LgBalk, VIII, p. 53 — 55), srbcr. kustura „schlechtes Messer" (Rjecnik, V, p. 828), topon. Kustur, Kusturice RomSl. XVI 1968, p. 83), sloven kostUra (Slavia, IV 1925, p. 338; SOF, XXI, p. 375) trc kasatura „sabre, bayonette" (RESEE, IV 1966, p. 225, 227) din big; ucr. kostura „Schlachtmesser" (BalkA, II, p. 136; RomSl, XIV 1967, p. 155), ung. kusztura, -ora, kustora, kuszto, guszterja (RomIX-XIV, p. 159; InflR, p. 62; Szljsz, I, p. 297); antropon. Custură. LexB, p. 160 „custura lamina cultri usu detrita; it. costola pars reclusa cultri". 9 Miklosich, SIEIR, p. 27, SIE1M, p. 37 din v.sl. kustura ca srb kustura. 9 Laurii, I, p. 2002 „custura; contractu d'in cuţitura, care inco se dice pre multe locuri cu intellessulu ce are si custura". 9 Cihac, DEtDR, I, p. 73 „cuţit, lat. culler, cuţitura. custură lame, racle, mauvais couteau" ; II, p. 88 (el.sl.) „le rnot nous paraît sl. et vient peut-etre du v.sl. kosa, kosori falx, cf. alb. kostre faux". 9 Tiktin, ZrPh, XVII, p. 488, DictRG, p. 470 „wahrsch. *cuţitură, eig. „mit dem Schleifstein (lat. cot-) geschărftes", also wie cuţit v. einem viat. *cotio, -ire 'schleifen' abzuleiteu. Zur Form vgl. neguţător, castor, custură = negustor, cositor, cusătură". 9 Papahagi, CL, XLI 1907, p. 622 — 665 „din lat. costula, -am (= costişoară) ; 'briceag prost' echivala cu o costişoară" [!], la care Weigand, KJB, XI, I, p. 129 observă „ist der accent unberucksichtigt geblieben costula > cost ură, auch die Bdtg. macht Schwierigkeiten. Jedenfalls ist das Wort keiu rum. Erbwort"[!]. 9 Capidan, DR, III, p. 207 — 208 „originea cuvîntului nu e clari pe deplin; costula ar fi trebuit să dea coaşche, arom. coasele, nu custură". 9 Meyer-L, 304 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a REW1-3, 2275 ,,cds, cote: rum. cute, engad. cut etc. Abltg. cuţit, cuţut, custură, ascuti". Admis: Berneker, SlEtW, I, p. 652, Pascu, REBS, p. 45, 153, DEtMR, I, p. 74, 510, Skok, Slavia, IV, p. 338, Puşcariu, Stlstr, II, p. 285, Drăganu, RomlX—XIV, p. 159 („propriu == ascuţitură, cuţit < *cotio, -ire"), Şăineanu, DUn, p. 187—188, DLR, 1/2, p. 1045. # Dumke, JB, XIX —XX, p. 80 „stammt ans dem westblg. kosiura, kostur" O Pascu, RevC, VIII 1934, p. 63 costeus „ein Messer aus einer Rippe gemacht" (Sven-ming, Wortstudien zu den spătlatein. Oribasiusrezensioncn, Uppsala, 1933, p. 57), cf. rom. custură. ® Candrea, DEnc, p. 376. 9 Scriban, D, p. 384 (*cuţitură şi costeus) ® Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 cuţit + ură. Derivarea din cuţit cuţitură (DaurM), acceptată în toate dicţionarele, nu e justificată morfologic (suf. -ură, sau lat. -ulal), dar nici fonetic, reducerea grupului -ţ(i)t- la -st- fiind fenomen recent în abia două cuvinte (neguţător > negustor, toţi trei > tustrei), pînă cînd custură este element mult mai vechi, evident din româna comună unde avea formă identică celei actuale. De origine slavă nu poate să fie vorba, după cum nu se explică din it. costula, lat. costula ori costeus ; el aparţine fondului lexical autohton, preroman, conţinînd un rad. i.-e. de forma *kes- ,,a zgîria, răzui, a pieptăna" (WP, I, 449—451 ; IEtWr, 585) : srb kostm, -iti ,,lacerare, vellere", lit. kasau, -yti „a zgîria domol", let. kast ,,a grebla", kasît ,,a rade, a răzui, a grebla" etc, iar de la baza *ks- cu lărgiri *ks-es-, *-en-, *ks-eu- (cf. şut), der. cu sensul de ,,a tăia, rade, râzător, cuţit (etc.)" : gr. £s« „rad, răzuiesc, lustruesc", £ucjt6<; „răzuit", ^orrrpa „ţesală", ^ua'ţ'ifjp „răzuitoare", Eupov „brici", v. ind. ksurâ- „brici, plantă spinoasă", lat. novacula „brici" ş.a. Dacă aparţine aici, rom. custură prezintă (spre deosebire de aceste din urmă serii i.-e.) gradul vocalic plin ah rad. primar *kes-\-fkos-, cu suf. i.-e. -t(u)ra, ce nu poate fi diferit de cel constatat la cuvintele gr. şi v. ind. -t(e)r-, ire-, tra în nume de unelte (Brugmann, GrdVglG, II, p. 339— 346). Rom. custură ar putea fi influenţat [de derivatele rom. în -ură. Mai puţin probabilă apare apartenenţa lui cu sl. kosa (coasă) la i.-e. *k'es- (WP, I, p. 448) ori la *skeu- „a tăia, desface, răzui, scurma" (WP, II, p. 552), eventual la alte rădăcini aproximativ asemănătoare însemnînd „a tăia" etc. cutropi v. cotropi. (51) (a)darâri, arom. adaru, megl. dar, darari vb. tr. 1) „a face" („faire ; machen. tun"). 2) sensuri secundare: „a clădi, construi" („construire; (auf)-bauen, errichten"), „a da naştere" („donner naissance ; verursachen, das Deben geben"), „a se împodobi" („se parer, s'orner; schmiicken, zieren") etc. Der.: (a)dărătură „lucru făcut, fabricaţiune" (megl.), arom. adărat. aăărămintu „făptură", niadural, predrari ; megl. priaddr, priadrare, priadrat „refaire, rebâtir", disdar „desgăti". Philippide, ILR, p. 37 „adaru (pregătesc) — durez", — ceea ce e „unklar" după Geheeb, JB, V, p. 6; Puşcariu, CL, XXXVIII 1904, p. 250 *adaro = ad + aro, cu evoluţie semantică asemănătoare celei din germ. bauen care la început însemna numai „a lucra pămîntul", apoi „a clădi, construi" şi „a face". Admis: CDDE, 72, Pascu, DfitMR, I, p. 37, 107; omis de Puşcariu din EWR, respins: Weigand, IvJB, VIII, I, p. 100 („sehr kiihn"). ® P. Papahagi, Scriitorii aromâni, p. 187 lat. ăolo, -are evoluat adoaru > adaru. @ Capidan, LL, I, p. 95—100 „arom.. adaru et megl. dar ne pouvant s'expliquer par le latin non plus que par Ies langues. balkaniques, il est naturei de penser â l'element preroman et â chercher l'orighie de ces formes dans le domaine thraco-iliyrien"; propune i.-e. *deră- „a lucra", intermediu trac (-illyr). Obiecţiile lui Tagliavini, IJ, XXVI, p. 213 („un po' artificiale, mancando ogni traccia della supposta variante apofonica "doră e di continuatori di taie rădice i.-e. in albanese"[!] nu au nici o valoare. Dificultăţile în derivarea de la dotare ori ad-arare au fost arătate de Capidan ; etimologia propusă de el este firească şi trebuie admisă fără rezerve, ală- \ MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 305 \ \turi de celelalte cuvinte autohtone. De fapt, la baza verbului românesc (arom., 'megl.) poate sta i.-e. *deră- ,,& lucra" în gr. Spdto „fac, dreg", horn. SpvjorTjp ),lucrător, servitor", Spatia „acţiune", horn., ion., Spatvw „a face", lit. daran, âaryti, let. darît, „a face, a drege" (WP, I, p. 803 ; IEtW, 212). Forma şi sensul se potrivesc pe deplin, iar -a- în cuvîntul rom. din i.-e. e/o se explică după Capidan prin simpla trecere a lui o la a în limba i.-e. a substratului traco-ill'yric, ca în balto-sl., alb. etc. şi în alte cazuri de cuvinte autohtone româneşti cu i.-e. o > a alături de cele cu o conservat. Totuşi, în limba română o bază de-forma *del-, *dal, putea să fi dat (a)dar-; ar fi deci admisibil si rad. *dhe-„ a pune, face", v. sl. delo „lucru, lucrare" (WP, I, p. 826-829/IEtW, 235). Asemenea echivoc nu poate fi un indiciu împotriva autohtoniei verbului nostru, care este unul din puţinele cuvinte anteromane (marcat, sgrîma) cunoscute azi numai în dialectele din sudul Dunării. (52) daş s.m. „miel" („agneau; Lamm") ; (?) antropon. Basul, Daşa, Da-şea, Daşova (OnR, p. 257). Dial. : arom. daş „miel de casă; miel (dresat) care umblă după copii, împodobit (cu panglică roşie la gît)" etc. (DR, II, p. 527) ; megl. daş „miel, miel de casă, pentru copii" (GrS, I p. 37 ; Capidan, Megl, III, p. 105). Alb. : dash „berbec" (EWAlb, p. 62), var. desh „montone" (Cord.). Iordan, BIFR, VII-VIII 194U-1941, p. 228 „un fost elev (Comîndaşu) originar din Stăneşti-Muscel mi-a comunicat că în satul său natal exista daş cu sensul 'miel': 'unii moşnegi mai zic aşa'. Este arom. daş („berbece care are obiceiul să se bată în coarne cu alt berbece", la Veria, DR, IV, p. 280), megl. daş; prezenţa lui în jud. Muscel se poate explica prin legăturile dintre păstorii români de o parte şi alta a Dunării (cf. Lacea, DR, IV, p. 353-370; Weigand, BalkA, III, p. 208-226); das e de origine alb. ® Bugge, BB XVIII 1892, p. 164 alb. dash poate cu desha „ich liebte", ddshun „geliebt", eventual i. —e. *g'ouso-s „der Geliebte", ca „Opferbock". ® Papahagi, NEt, p. 217 — 218 daş arom. „iubit" ar fi pârtie, din alb. diaj „ich vrill, ich liebe", ăăshure „geliebt, gewollt". ® Capidan, DR, II, p. 527, Megl, III, p. 105 arom. megl. daş din alb. (din care şi big daJko id.). © Candrea, GrS, I, p. 37, Pascu, DEtMR, II, p. 224, 107 daşlu, daşur „aime, cher" din alb. tosc. dăshure. © AnEtn, 1957-1958, p. 140. Singura atestare pe teritoriul dacoromân este cea din Muscel; faptul că „unii bătrîni mai zic aşa" arată că daş este element vechi ieşit din uz, „demodat", redus la o zonă restrînsă, dar care va fi avut odinioară o răspîndire mai largă. Semnalarea lui recentă a provocat ipoteza că ar fi cuvînt „balcanic", din dial. arom. (şi megl. ?) daş („împr. din alb.") ; totul se bazează pe vechea teorie a împrumuturilor albano-române şi ideea lui Dacea despre „elemente etnice româneşti d.in sudul Dunării la Braşov"81; teză ce nu are în realitate nici un temei ştiinţific, nefiind de luat în serios. Apelativul daş e de considerat deci ca element albano-român, autohton în ambele limbi. Legătura propusă de Bugge este inadmisibilă, la fel ca a lui Papahagi, întemeiate pe un sens secundar (falsă definiţie) împlicînd treceri semantice neverosimile. Sensul primar este cel din dialectele române, ,,miel", iar alb. „berbece" poate fi secundar, fără semnificaţie etimologică. în noţiunea „miei" esenţial pare a fi „pui mic de animal", conţinînd i.-e. *dhei-, *dhe-, *dh9- „a suge, alăpta", din care şi apelative pentru „pui de animal, sugaci" ca lat. filius, fetus „naştere, fătare ; progenitură, prunc", 21 C. Lacea, Sînt în Transilvania aşezări de români veniţi din sudul Dunării sau nu sînt?, în DR, IV, p. 353 — 370; e vorba în primul rînd de populaţia românească a cartierului Scheii Braşovului, aşa-numiţii „trocari". oq _ Etnogeneza românilor 306 ETNOGENEZA ROMÂNILCLÎ. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 307 let. dels „fiu", alb. ăel'e „oaie", lit. dile „vitei sugaci", v. nord. dilkr „miel, pui", v. sl. dett „copil" etc. (WP, I, p. 829 -831 ; IEtW, p. 241 ; WH, I, p, 475—478). Dacă aparţine aici, cu sensul primar „pui de animal sugaci", alb.--rom. das ar presupune un i. —e. *dhe-sio, *dasio-, general în zona carpato--balcanică, sinonim al lat. miel (agnellus), care 1-a înlocuit complet în dial. drom. (53) dărîmă (var. dărâma, dărmă) vb. tr. 7) „a da jos, a doborî la pămînt, a surpa (un zid, o clădire, copaci)", p. ext. „a tăia (doborî) crengile unui copac, etc." („demolir, abattre; ein-, ab-, niederreissen, abtragen, demoliren"). 2) fig. „a strica, a ruina, a răpune, prăpădi" (detruire, ruiner ; zerstoren, verwusten, verderben"). Der.: dărîmare, dărîmat (s. şi adj.), dărîmător, dărîmătoare, ăărîmătură, dărîmă-turică; topon. Dărîmaţi (TopRom, p. 316). Dial. : arom. dărîmarea „dărîmă, prăpădi, sfărîma" dărîmat, dărîmătură (Mih. ; KJB, X 1910, I, p. 96), dărmală „nemernic", dărmane ,,ruine"(?); DEtAr, p. 379. Alb. : d e r m o n „sttirze herab, zersprenge, zermalme", dermija-te „ruine, hîrburi, dărîmături", dermehâs „zerstreue, zersprenge, vergeude", damahush; dalm. deram- dram „squartare, ammazzare", dramur (Bartoli, Dalm, I, p. 272/ 290, II, p. 345). LexB, p. 176 ..dcramu piito, ramos seco, ramis privo arborem, a lat dirimo ; sic etiam diribescu a lat. diribo, iade dirab frustum". Admis: Diez, BWRom, p. 444; Pontbr, p. 196; Tiktin, ZrPh, XII 1888, p. 234; Philippide, ILR, p. 68-74. • LaurM, I, p. 1054. 9 Cihac. DEtDR, I, p. 226 dăvîm şi alb. dermon din lat. *deramare ,,a tăia crengile unui copac", it. disramare, sp., port. derramar. Admis: Meyer, EWAlb, p. 65; AlbSt, IV, p. 66; Densusianu, HLR, I, p. 165, R, XXXIII p. 277; Candrea, CL, XXXIX 1905, p. 1126-1128; Bartoli, Dalm, loc. cit.; Korting, LRWb, 2808 *de-ex--rămo sau dis-ramo; Diculescu, OrLR, p. 5 66, 582; CDDE, p. 75; Weigand, KJB, X, 1, p. 96; Tiktin, DictRG, p. 506; Gamillscheg, OltM, p. 34; Şăineanu, DUn, p. 191; Philippide, OrR, II, p. 53, 639-640; Candrea, DEnc, p. 383; Scribau, D p. 391 etc. 9 Puşcariu, CL XXXVII 1903, p. 410-412, XXXIX, p. 319, ZrPh, XXVI, p. 738 — 739, EWR, 485 dărîmă un arbore nu înseamnă ,,ich haue die Aste eines Baumes ab", ci numai ,,ich stiirze einen Bauni", iar a + m > îm- nu se explică : propune lat. *derimo\r~[, -are, „verstârkendes de. + rimor", ca ,,heftig durchwuhlen rechts und liuks die umgebenden Gegenstăude herbastiirzen, untergraben, zerstoren" etc. Admis: Weigand, KJB, VII, I 1905, p. 93; cu rezerve: Meyer-L, REW, 2584 *deri-măre sau deramare. Puşcariu, ZrPh, XXXVII 1913, p. 112 ,,wohl beides; fiir deramare spricht die Bdtg. 'entăsten', fiir derimare vor aliem arom. dăvîm pine 'knete Brot'" deci două etyma, ambele latineşti: „latinitatea" cuvîntului românesc fiind. . . cu dublă asigurare! 9 Graur, BL, V, p, 95 ,,*derimare est impossible ; dărîmă vient soit de deramare, soit de derimare". 9 Giuglea, LL, I, p- 153 — 162 „le mot roumain appartient â la vie pastorale, comme l'indique son origine du lat. de-ramare < ramus 'rameau, branche, feuillage' etc.; couper les branches des arbres, les mettre â terre pour donuer â rnanger au betail les feuilles, en ete, ou les bourgeons en hiver" ; cf. sp. ramonear, rom. răpciune, sp. ramoneo". 9 Papahagi, DEtAr, p. 379. 9 Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 lat. deramare. Asemănarea cu lat. ramus „ramură" şi rimo „a rîma" a făcut să fie adus cu aceste cuvinte verbul românesc, decupat în dă-rîm-. S-a arătat (Puşcariu ; fără efect) că deramare nu este de admis din cauza semantismului: a dărîmă nu înseamnă „a tăia ramurile unui copac" (dec ît în sens secundar), ci dacă c vorba de copac, „a-1 doborî pe aceasta (întreg)", în genere „a surpa, doborî, şi risipi (etc.)". Pentru a justifica derivarea din deramo, unii filologi au răstălmăcit complet sensurile lui dărîmă (de ex. Tiktin), pornind de la sensul secundar ^,a tăia crengile". Nu mai reuşit este tipul *derimare (necunoscut în romanitatea apuseană), confecţionat în baza verbului românesc; deşi rimare înseamnă „a. căuta, scruta, sonda, scormoni", nu e deloc probabil să fi dat un derivat cu de- şi să ajungă la sensul ,,a surpa, nărui, distruge" cu violenţă, noţiune estenţial diferită, ce nu se poate obţine prin evoluţia firească a limbajului cu aceeaşi uşurinţă cu care o confecţionau unii filologi pe hîrtie prin adăugarea unui „de- întăritor". Ambele tentative latineşti pleacă de la analiza greşită a verbului nostru „albano-român" care a făcut impresia a fi alcătuit în felul lui degera < de-gel-, depărta, deochia ş.a., ori a neologismelor demonstra, degrada, deruta, demobiliza. Identic cu alb. dermon, dărîmă are element radical şi sufix : dăr-îm-, care prin semantismul de bază „a surpa, sfărîma, distruge" ca şi alb. „herabsturzen, zersprengen, zermalmen", aparţine la i.-e. *der-, *deră- „a ju-pui, a trage pielea, a despica, a crăpa" (WP, I, p. 797—803, 4; IEtW, p. 206—211) : v. ind. dar- „a despica, sparge", drnăti „a crăpa, sfărîma, faire voler en eclats", darmân- „spărgător", dariman- „dărîmare" etc, arm. terem „jupoi, stîlcesc; mache schwielig", alb. djerr „nimicesc, pierd", drome, dromeze „fărîmă" (RIEB, H/3—4, 1936, p. 179), gr. Sspw, Ssipw „jupuesc", Sepu.a „piele, jupui-tură" ş.a., got. dis-tairan, ags. ter an, ahd. zer an, fir-zeran „a rupe, sfîşia, distruge", zerren etc. în cuvîntul alb.-rom., în v. ind. şi gr. rad. *der- are un element sufixai -m-, iar arhetipul nostru carpato-balcanic este o formă tematică *dere-(*deră- ? )-m- ce arată limpede că de origine latino-italică nici vorbă nu poate să fie pentru acest cuvînt al cărui radical nu există în domeniul lingvistic italic. Este nesigur dacă sensul „Durchbruch, Felsspalt; defileu, prăpastie" poate să existe în toponimia traco-dacică (după Tomaschek): localitatea Dierna (Tserua, la Orşova, lîngă Porţile de Fier) si în Darnithithi, Repodernes (DbTrD, p. 64; dar cf. SprThrD, p. 119). (54) deretică (var. deretică, dir etică, der adică) vb. tr. şi intr. 7) „a face rînduială prin casă scuturînd aşternutul, ştergînd praful, măturînd (etc.)" („ran-ger, mettre en ordre ; ordnen, zurechtlegen"). 2)\ „a lua, a ridica" („prendre, (en)lever, elever; fassen, ergreifen, auf-, emporheben"). Der.; dereticare, -at, -ătură, diriticanie, deredicată („enlevement"), cu deredicala („en bloc, en gros"). Dial.: neatestat (arom. anărkisescu, anik'- ; megl. ?). LexB, p. 177 deridicu. 9 LaurM, II, p. 1054 deretticare. 9 Cihac, DEtDR, I, p. 83 (cu dreg) deredic (deretic, diretic, pour derectic) *de-reacticare. 9 Philippide, ILR p. 84 deridic = deretic (*directico) + rîdic. 9 Puşcariu, EWR, 503 "directico (din directus); cf. megl. andirezi casa = diretică prin casă; CL, XLIV 1910, p. 536, ZrPh, XXXVII 1913, p. 112. CDDE, 484 lat. *de-radicare „deraciner" > derădecare; „dera-ciner-arracher (les mauvaises herbes) — enlevet, faire disparaître (les impuretes) — nettoyer — mettre en ordre". 9 Tiktin, DictRG, p. 523 „wahrsch. Iat. derecticare, vgl. arăt = arrecto; mold. an rădic angelehnt". ® Şăineanu, DUn p. 200 deradicare. 9 Candrea, DEnc, p. 396 lat. deradicare. 9 Meyer-L, REW3 2648 directus. Scriban, D, p. 406 derectico, directum. Sensul actual (mai răspîndit) „a pune în rînduială" şi forma deretică sînt recente ; în sec. XVII şi mai înainte verbul avea însemnarea „a lua, ridica" 22, "Psal. Sch. derădică, derătică: Cînt. Moise V 14 luaşi] derâticaş D, Psal 45 10 lua] dera-dicîndu D ; şi voiu dărăteca pre cei fără de lege de pe faţa pămîntulm Bibi. 1688, Zepii. i |, „şi de pizmaşii îmi derădică [liberează] mişelul suflet făra de mila Dos. Psal V, 63/3, >-fy^tra dicaţi voi greutatea cum veţi putea cu tîrgul", docum. Iaşi, a. 1630, cit in DictRG care mai da "formele deredica Dos. VSv, Dech. 4, deradici Psal. V, 34/61; mold. şi ard. dtradxca. -dic, d,,a- dica, ăerd- 308 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 309 adică „a îndepărta, suprima; a libera, scăpa; a lua, ridica (rezolva)", ce se reduc la noţiunea fundamentală a „ridicării, înălţării" ; prin „ridicare" (generic şi figurat) „se pun lucrurile în rînduială; se îndreaptă, se deretică". Pretinsa legătură cu un *directicare este o ficţiune a lui Cihac, după sensul şi mai ales forma actuală a verbului nostru : nu se admite trecerea -ct- > -pt- >-t-, iar contaminarea (influenţarea ?) lui *directicare + rădica este un expedient pentru salvarea fictivului *directicare. Celălalt prototip latin, confecţionat de Candrea, de-radicare este nepotrivit semantic pentru explicarea lui derădică (deretică) românesc, care e formaţie veche din de -f- rădica (degelare > degeră, de-partare > depărta etc). (55) desbără (var. dezbăra) vb. tr. şi refl. 1) „a (se) scăpa, a se descotorosi" („defaire, debarrasser; ab-, los-, aufmachen, befreien") 2) a (se) scăpa de un învăţ (deprindere, nărav) râu" ("(se) debarrasser des mauvaises habitudes, des-habituer; j-m (sich) etwas abgewohnen"). Der.: desbărare, desbărat. LexB, p. 177 „desbaru disvefacio, hisp. desbarvar rumpere, it. sbaragliare dissipo". O LaurM, I, p. 1057 desbara. 9 Cihac, DEtDR, II p. 94 cf. v.s.l. brati, subrati capere, colligere, zabrali. Admis: ca probabil Tiktin, DictRG, p. 537. 9 Hasdeu, EMR, p. 2354 din baier ,,lien ; charme" s-a format vb desbaier, contras în desbăr. Admis : Papahagi, NEt, p. 210, Şăineanu, DUn, p. 200, Bogrea, DR, IV, p. 808 (diferenţiere în sens moral a lui desbăiera, baieră), Scriban, D, p. 418. 9 Pascu, Arh. XVII 1906, p. 354, Et, p. 47, ArR, VI, p. 259 desbărare, de-ex-bara- „decharger" < flapco „charger, grever", fr. debarrasser. 9 Skok, Casopis moderni filol. (Praga), VI, p. 41 lat. *disvelare ,,a desveli; desbrăca" ; semnalat: Puşcariu, DR I, p. 424, VII, p. 477 ; înregistrat: Meyer-L, REW3 2697, Rosetti, ILR, I, p. 171 ; „douteux" Graur, BL, V, p. 96. « Puşcariu, ZrPh, LXIII 1943, p. 19 — 22 ,,eine Ableitung mit dem Prăfix des-, deren Etym. dunkel ist; die grosse Schwierigkeit, das Wort desbără mit desbăiera zu identifizieren (trotzdem beide denselben Sinn haben) ist phonetischer Natur, denn mit Erklărungen wie 'desbaier contras în desbăr' oder durch 'diferenţiere' kommt man nicht weit" ; totuşi sind desbără und desbăiera zwei Pormen desselben Wortes, der Vechsel von ăi und ă ist durch den Akzent zu erklăren"; conjugarea neregulată desbaier-desbărat a fost „normalizată" etc. ; desbăiera din lat. disbajulare (bajula „die stillende Frau") cu sensul primar „a înţărca (pruncii)". 9 Giuglea, LL, IV, p. 16— 19 desbără > disbarare: barbarus, sp. desbravar. 9 Candrea, DEnc, p. 398. S-a arătat că desbără nu poate fi derivat din desbăiera (prin „contracţiune ; diferenţiere morală" etc ; dar nici prin artificiile lui Puşcariu: deosebirea între cele două verbe este în primul rînd „phonetischer Natur", deci destul de importantă pentru etimologie) ; ele au comun numai particula des-; nepotrivite semantic sînt şi disvelare, *de-ex-barare, încît elementul -bar- în desbără se pare că e de atribuit fondului lexical autohton. Legătura de înrudire cu sl. ber- este posibilă pe cale indo-europeană, la rad. *bher-j*bhor- „a duce" ; dar nepotrivirea semantică e destul de pronunţată, căci la baza lui desbără stă ideea de „a d e s 1 e g a, desface, izola, îndepărta", încît -bar- (eventual *îmbărâ), posibil şi *var-, pare să aparţină la i.-e. *uer- „a lega, strînge, înfăşură", ca alb. zvjerth „entwohnen (binde los)" (Meyer, EWAlb, p. 488, AlbSt, III, p. 18, 38), zvjerdhe „disavezzare, far perder la pratica di una cosa, lavoro (etc.)" (Cord. p. 247), ce ţine de baza *uer-g'h- „drehen, zusammenwinden, wiirgen, pressen" (WP, I, p. 273 ; IEtW, 1154), sau la alt rad. *uer- „şnur, sfoară, a lega cu sfoară, a încorda, înhăma, înşira" (WP, I, p. 263 -266, 1; IEtW, 1150): let. wem (wurt, merii) „a urzi, înşira, coase", werens „fir, aţă" etc, lit. virtinis „laţ" ş.a., v. sl. veriga, veruga „lanţ, cătuşă, verigă", grupa gr. cmpto „a lega, împreuna, atîrna", alb. vjer „a acăţa, atîrna" etc. descăţâ v. acăţa. descurca v. încurca. desghinâ v. înghina. \ (56) desmierdâ (var. dezm-, desmierdâ) vb tr. 7) „a mîngîia cu vorbe sau gesturi de dragoste" („cajoler, dorloter, caresser; liebkosen, hâtscheln, strei-cheln"). 2) „a desfăta, a face o plăcere deosebită" („delecter; in Jdm wohlige Empfindungen hervorrufen") ; refl. „a se desfăta, simţi o plăcere deosebită" („se caresser, s'adonner aux plaisirs, s'amuser, se delecter ; sich (an etw.) ergotzen, vergnugen, (in etw.) schwelgen"). Der.: desmierdare „volupte, plaisir", desmierdat, desmierdator, desmierăăciune („Ergotzen, Vergnugen, Wonne"). Dial.: arom dizn'erdu „desmierdâ; cajoler, dorloter, caresser" (DEtAr, 407), dizn'irdîtor „caressant, cajoleur", dizn'irdăciune „volupte, plaisir". LexB, p. 183 ,,desmerdu oblecto, delecto (etc.) — a lat. dis-moăeror". 9 Cihac DîîtDR, II, p- 495 (el.magy.) din ung. gydnyoritni delecter, gybnyorkodni se delecter, gyonybr delice, plaisir, ravissement. 9 Puşcariu, EWR 522 ,,desmierd — nach miind-licher Mitteilung von H. Candrea < *dismerdo, -are, eigtl. „Săuglinge aus schmutzigen Tiichern in reine legen" — „verzărteln" (etc.)". „Etimologie" admisă în lanţ: Meyer-L, REW 5520 merda „Kot" ; Tiktin, DictRG, p. 540 „wahrsch. zu lat. merda" ; CDDE 491 ; Şăineanu, DUn, p. 203 (a scoate din murdărie, a spăla un copil în faşe, de unde a netezi pruncul, a-1 mîngăia; la început vorba făcea parte din graiul dădacelor) ; Candrea, DEnc, p. 403; Giuglea, DR, XI, p. 106; Papahagi, DEtAr, p. 407 ; ILR (1969), p. 297 lat. *dismerdare ş.a. După dismoderor (al lui P. Maior) şi ung. gyonybr- (Cihac), tîlcuirea „cop-rologică" oferită de Candrea are mai mult aerul unui joc de cuvinte, o glumă filologică pe care, la începutul sec. XX (în elanul său de june filolog-etimologist latinizant) Puşcariu a luat-o în serios punîndu-o în circuitul lexicografic şi cîş-tigîndu-i credit aproape general. Element român comun, unitar ca structură formală şi sens arhaic, verbul este alcătuit din prefixul de(s)- privativ şi o temă *merd- sau *(s)merd- care sigur nu derivă din lat. merda şi care nu intră în familia etimologică a acestuia (*smerd- „a puţi", WP, II, 691), ci la grupa i.-e. * (s)mord-fsmerd-, v. ind. mardayati „zdrobeşte", av. marsd- „a nimici", gr. âfAspotj „jefui", nd. murten „a zdrobi, distruge", let. merdet „abmergeln", arm. mart „luptă", gr. crjj.spSvoţ, -aXeoţ „înfricoşător, grozav", ahd. smerzan, nd. smarten, ags. smeortan „schmerzen", *mer-d- este o lărgire a rad. *mer- „ a freca, zdrobi" (WP, II, p. 276—279, 4). Dacă sensul de bază al temei i.-e. * (s)merd- în verbul românesc este „durere, groază; suferinţă", se poate admite că des-mierda avea sensul primar „a lecui, scăpa de vreo suferinţă, de un rău (etc.)" deşelă v. şale. (57) dop s.n. (var. dup), (pl. dopuri) 7) „bucată de lemn, de plută (sticlă etc.) cu care se astupă o sticlă (vas, gaură) ; astupuş" („bouchon ; Propfen"). 2) „persoană scundă si groasă" („personne trapue, ramassee en boule; unter-setzt, stămmig"), BIFR, VII—VIII, p. 243. Der.: dopuş, dupuş, doapă, dopaşor, ăopare ; îndopd („boucher; bourrer (de nourriture), gaver, gorger ; engraisser (la volaille)"), a se îndopd („s'empiffer, se gorger, se bourrer"), îndopat, -ător, neîndopat; antropon. Dop, Dupoi(l). Dial.: arom. andop (andupat, -are) „ în dopa ; gaver; gorger". împr. din rom. : ung. dop, dup, dupp „astupuş", bedopol „astupă (cu un dop)'' (InflR, p. 40), dop, bedoppal (WtbCs, 22); săs. Dop „dickes, rundes Prauenzimmer; 310 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a II-a Stopsel" (DR, III p. 744; după G. Kisch, AVSL XXXIII 1905, p. 58 săs. Dop e moselan-francic dop, top). LexB, p. 195 ,,âopu sau dopusu — a verbo astupu". 9 LaurM, I, p. 1126. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 99 (sl.) ® R. Loewe, KZ XXXIX 1904, p. 310 din gotică, cores-punzînd lui nordfrisic Doppe. ® Meyer-L, KZ XXXIX p. 597 ; posibil împr. de la saşi. 9 Bartoli, Dalm. I, p. 290 lat. duct-ium > dop(t). 9 Tiktin, DictRG p. 564 „et. unbek; wohl urverwandt mit urgerm. tap 'Zapfen'". 9 Giuglea, DR, II, p. 399 „probabilă etimologia lui Loewe, întrucît putem admite azi influenţa germană veche în limba română". 9 Lacea, DR, III, p. 744 „în săs. Dop 'femee groasă, rotundă, astupuş' (AVSL, XXXIII, I, p. 58). S-ar putea spune că saşii au împrumutat cuvîntul de la noi, dar de vreme ce se găseşte şi în moselană cu înţelesul de prisnel, titirez gros, rotund' trebuie să-1 considerăm (cu Meyer-L.) element săsesc în română, luat de la gospodarii şi negustorii saşi"; Gamillscheg, RoruG, II p. 249. 9 Rosetti, ILR3, II (1962), p. 78 „termeni cu siguranţă recenţi (de ex. dop, stinghe) şi trebuie explicaţi prin forme moderne ale dialectelor germanice; dop şi stinghe — împrumuturi recente din săseşte (Lacea)", p. 80. 9 Şăineanu, DUn, p. 218, Candrea, DEnc, p. 429 (orig. necun.). Obîrşia germanică a lui dop apare neverosimilă avînd în vedere prezenţa lui şi în arom., andopâ, fiind evident der. din dop, neatestat ca atare (poate dispărut în dialect) ; cu atît mai puţin poate fi vorba de împrumut din săseşte. Aceste ipoteze au fost formulate înainte de a se fi observat că există cuvîntul şi în aromână, — ceea ce face inutile orice presupuneri despre originea germanică (fie veche, fie recent săsească) a cuvîntului (atestat în drom. numai prin sec. XIX; îndopd în sec. XVIII, D. Cantemir). Dar asemănarea fonetică şi semantică cu grupa cuvintelor germanice nu este întîmplătoare, legătura cu ele apare neîndoielnică, în sensul întrezărit de Tiktin cu „germ. tap", adică pe calea înrudirii indo-europene : dop aparţine direct la grupa i.—e. a lui *dhcubh-„ţăruş, ic (pană), buştean" (WP, I, p. 848; IEtW, 268): gr. TÎkpoi,- acp^vsc Hsch., mnd. dovel „Klotz, Pflock, Zapfen, Nagel", engl. dowel-prin „piron, ţăruş mic de metal", norv. dobb „pană de fier la sanie" etc. Boisacq (DEtG,p. 995) admite forma i.-e. *dheubh- sau *dheup- ; a doua explică mai uşor pe dop, care însă poate veni din preroman *dubo- cu pierderea sonorităţii ca în groapă din *grob- ; trecerea u > o este identică în droaie şi alte cuvinte ereditare. Mai puţin probabilă ar fi apartenenţa la i.-e. *dap- (WP, I, p. 764) ca ceva „tăiat; bucată". (58) droaie (var. droae, sdroaie LexB, Polizu ; droiu ban., duroaie Prahova, Scriban) s.f. 7) „ceată, turmă, haită, sumedenie, duium, mulţime" („bande, troupe(au), harde; Schwarm, Rudei, Schar, Bande"), de ex. „o droaie de copii" („une ribambelle d'enfants"). 2) „grămadă, cantitate mare, grupă numeroasă" („foule, tas; Menge, Haufen"), ex. „vărsînd droaie de lacrimi" („versant des flots de larmes") etc. LexB, p. 627 „sdroe a gr. CTiipoţ caterva". 9 Cihac, DEtDR, I, p. 250 „sdroae (droae), lat. strues. -is". 9 Admis: LaurM, I, p. 234 (strues, struere etc.) ; Schuchardt la Hasdeu, CuvB, I, p. XXXII „sdroe = strues, wenn nicht etwa die Nebenform droe auf einem andern Ursprung hinweist"; Korting, LRWb, 9120. Respins: Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 285. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 656 „cf. m.gr. Spouyr-o? caterva militum, m.lat. drungus globus militum, cf. v.sl. dragori, SpouYYâpioq drungarius etc. Le mot ne vient pas du lat. strues". 9 Scriban, Arh, XXVIII 1921, p. 71, D, p. 449 „alb. droe frică, precum şi din groază s-a dezvoltat aceeaşi idee: o groază de bani o mulţime de bani". Admis: Rosetti, ILR, II, p. 115. 9 Densusianu, R, XXXIII, p.285, Tiktin, DictRG, p. 576, Candrea, DEnc, p. 436, Şăineanu, DUn, p. 221 „orig.necun.". © LbTrD, p. 210 (SprThrD, p. 239) i.-e. *dh(e)reu-gh- > *drugia (traco-dacic). Vechile încercări (cmcpoţ, strues ori alb. droe „frică, groază" etc.) nu explicau pe droaie ; singură a doua ipoteză a lui Cihac are un miez de adevăr, dar nu în sensul unei împrumutări din greacă ori din slavă în română (fonetic ambele MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 311 inadmisibile), ci prin legătura de înrudire mai veche între droaie şi grupa indo--europeană la care aparţine drungus, sl. drqgari etc. şi de care cuvîntul românesc nu poate fi separat. Semantismul „grupă, ceată, grămadă de persoane ori vietăţi" este atît de tipic, încît rezultă evident însuşirea lui de corespondent autohton anteroman al cuvintelor germanice, celtice şi balto-slave însemnînd „grupă, bandă, trupă, tovărăşie" etc. : ags. gedreag „ceată, bandă, cîrd", got. driugan „a face serviciu militar", ahd. truht- „bandă, ceată, cîrd, droaie", v. sax. druht-, ags. dryht, v. nord. drbti „suită, excortă", ahd. trust (*druhsti-) „ceată de războinici", lit. draugas „tovarăş de drum", v. sl. drugii „tovarăş, camarad ; altul (etc.)", druzina „commilitones", v. irl. drong „ceată, bandă, droaie", gali. drungos „bandă, ceată, cîrd, droaie" etc. Ideea primară este „a se aduna în grup, a se grupa — a sta laolaltă" şi „a rezista, persevera", bază *dhereugh-, rad. i.-e. *dher- „a ţine, a ţine ceva strîns, a fi trainic, a srijini, a rezema" (WP, I, p. 856—860; IEtW, 254) ; o temă autohtonă i.-e. *drugia, cu căderea lui -g- (baier, caier), u > o ca în autumnus > toamnă, muria > moare, nurus > noră, pluvia > ploaie etc. (Graur, R, DV 1929, p. 469 — 475). Indiferent cum ar fi explicată trecerea u > o în asemenea cazuri şi de data la care se va fi produs, explicarea se aplică deopotrivă elementelor lexicale anteromane din limba română. (59) druete (var. drui, droi) s.m. (pl. drueţi) „lemn gros şi scurt" (olt.), „trunchi de lemn nu tocmai gros, negăunos, după ce s-a tăiat" (haţ., RevCD, III, p. 123), „băţ, beţe de lemn ce se aşază pe varză în butoi" (Gorj) („mor-ceau de bois ; tronc d'arbre ; Stuck Holz ; Baumstamm"). Alb.: d r u, artic. druja „lemn, copac, prăjină, par; pezzo di legno, bastone, piuolo" (Tagliavini) ; drue, -ia „legna", dru-ni „albero, pianta, legno, legname" (Cord.). Meyer, EWAlb, p. 75 dru, druja cu gr. Spuţ, v.sl. druva etc. 9 Pascu, Suf, p. 36, ArR, IX 1923, p. 316 druete der.dimin. din alb. dru. 9 Diculescu, DR, IV, p. 482 din Spus-aţ „cel în proporţie sau asemănare cu stejarul, care dă vlăstare după tăiere" din Spuţ „stejar", mai probabil decît din alb. dru. Ceea ce ar fi „wahrschein-licher als die von Pascu vorgeschlagene Erklârung" Jokl, IJ, XII, p. 128. 9 Philippide, OrR, II, p. 712 „radicale identice şi băştinaşe în ambele limbi; druete e der. din dru-prin suf.rom. -ete". 9 Rosetti, ILR, II, p. 116. Ca derivat din tema dru-, druete este element comun albano-român. După Jokl, IF, XXXVI, p. 101 „alb. dru 'Holz, Baum, Stânge', *druuâ~ viell. slav., vgl. aksl. druva 'Holz', aus dem lat. viell. durus 'hart; abgehârtet, krăftig; derb, roh, rauh, streng, gefuhllos', wenn nach Osthoff als 'baumstark, fest wie (Eichen)holz' dissimiliert aus *dru-ro-s (*dreu-ros ?)". Dar nu sînt motive a socoti cuvîntul alb. ca împrumut din sl. ori din alt idiom şi nu ca element ereditar avînd la bază acelaşi i.-e. *dereu(o)- „arbore, copac", iniţial poate „stejar" (WP, I, p. 804—806; IEtW, p. 214) ; iar cuvîntul românesc nu este împrumut nici din albaneză, nici din altă limbă, ci un autentic continuator autohton al bazei i.-e. *dereu(o)-: v. ind. dăru „lemn", dru- „lemn, instrument de lemn", gr. 36pu, SpOţ, Spuoţ „stejar, arbore" etc, întîlnit şi în limbile germanice, celtice, slave, cu sensul de „lemn" sau derivate din acesta. Despre sufixul -ete : A. Graur, Un suffixe singulatif en roumain, BD, II, p. 246—249. Cuvîntul a fost semnalat numai în zone de munte (Oltenia; înţelesuri speciale, ex. drui „brrcată de lemn pînă la 1 m lungime; bucată de lemn ca greutate de fîn-tînă; drui de fier pentru osie etc, Gorj), în Ţara Haţegului şi Munţii Apuseni (zona Abrud) „druete, droi, drui" (Clopotiva, un sat în Haţeg, II, p. 368). în aceeaşi zonă, la Sarmizegetusa — Grădişte, este cunoscut druete cu sensul „trunchi de fag lung de 1 — 2 m". 312 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 313 (60) îărîină s.f. (pl. fărîme) 7) „bucată mică ruptă dintr-o materie sau obiect; zdrob" („bris, debris, miette, (petit) morceau; kleines Bruchstiick, Stiick, Brocken"). 2) „cantitate mică, un pic" („un brin, un peu; ein bissclien, Krumchen") ; sec. XVI: fărîmă, fârrima (Psal. Sch.). Der.: (s)fărîma vb (var. fărâmi, fărmi, fîrmi) ; fărîmea (pl. fărîmele) ; fărî-mare, -ire, fărămos, fărimicios (fărâm-), -oasă, fărîmat (frămat), fărămit (s. şi adj.), fărâmitor, fărîmătură, fărâmături, fărămică (fărămice), fărămică (fărim-), -icare, -at, fărâmiţă, -are, -at (s. şi adj.), fărămuşă ; sfarmuri, sfărmurl (DR, VII, p. 75) ; antropon. Fărmuţă, Fărîmeţ, Fărmătescul etc. (OnR, p. 271). Dial.: arom. sîrmă s.f. „fărîmă", der. sîrmu, -are, -at „fărîm, împrăştiu" (ex. „oile le sîrmă" — „le împrăştie din nou la păscut", DR, IV, p. 273), sir-motă „fărîmă mică", fărîmu, farmu, fărîmături (Dai.; DEtMR, II, p. 221, 68— 69), la Elbasaii, „sărîmi di pîni", fărşer. serme „fărîmături" (DR, VI, p. 125) ; sfîrmă „sparge" în zona Zagorion (inform, dr. N. Galani) ; DEtAr, p. 957. î m p r. din rom. : ung. reg .morzsa" (MNyRomKolcs, p. 136). Alb.: therrime „Splitter, Scherbe, rum. Brotkrume", thermon' „zer-malme, zersplittere, zerreibe" (RlEB, II/4, 1936, p. 176-180). LexB, p. 212, 637 „sfărmaciosu, it. sfarinacciolo quod in pulverem resolvitur". ® LaurM, II, p. 1178. 9 Cihac, DÎjtDR, I, p. 101 sfărîma, frîng din lat. fragmeii. Admis: LaurM, Gloss, p. 245; Geheeb, JB, V, p. 36; Korting, LRWb, 3950; Şăineanu, DUn, p. 244; Weigand, BalkA, III, p. 201 ş.a. @ Meyer, EWAlb, p. 90 therrime şi thermon din lat. fragminare; ,,aus dem alb. ist rum. fărîmă, sîrmă". ® Bugge. BB, XVIII 1892, p. 190 arom. sîrmă din alb. ® Philippide, ILR, p. 6S, 69 *exfarinarc (ţarina) ? Admis: Pascu, Arh, XVI 1905, p. 328. ® Creţu, MardLex, p. 366 lat. *ex-fragminare > sframenare, sfăremnare, sfrărîm(n)are. 9 Puşcariu, CL, XXXV. p. 818-819, ZrPh, XXVII 1903, p. 739, EWR, 502 trecerea fragm > fărîm- şi ih-nn-fiind ,,ein Ding der UnmogHchkeit", fărîmă (identic în albaneză) derivă dintr-un colectiv lat."farrimcn (din lat. far, farris „grîu") ,,o grămadă de fărîmiţe". Admis: Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 278 „convient mieux, bien qu'elle ne soit pleinement con-vaincante" ; Giuglea, DR, III, p. 596—599 ; Philippide, OrR, II, p. 712 ,,*farrimcn ar fi element comun celor două limbi, lipsind in alte limbi romanice. Origine obscură". Respins: Weigand, KJB, VI 1905, I, p. 154; Jokl, IJ, XI, p. 208; Meyer-L, REW 3202 (begrifflich nicht annehmbar). ® Diculescu, OrLR, p. 566 *exf (a)răgmo. 0 Arom. sîrmă împr. din alb. : Capidan, DR, II, p. 346, Pascu, DEtMR ş.a. ; drom. fărîmă din alb. ori numai înrudit cu el: Tiktin, DictRG, p. 610, Candrea, DEnc, p. 480. @ Cabej, RIEB, II/3 —4, p. 176—180 ,,alb. therrime muss nach dem obigen als Ouelle des rum. fărîmă betrachtet werden"; împrumutat în sec. VIII[!]. ©Rosetti, ILR, II, p. 116. 9 Giuglea, DRS, p. 32 cf. sp. serrin „sciure"; arom. sîrmă poate * sîrmă < *serrimen < lat. serra „ferăstrău". © CercLg, XIII 1968, p. 350 i.-e. *k'er- ,,a sparge, distruge . . .", prin traco-dacică. Este evidentă legătura între rom. fărîmă, arom. sîrmă şi alb. therrim- ; iar încercările s-au îndreptat greşit spre limba latină (ceea ce apărea explicabil pentru un vechi cuvînt românesc, român comun considerat ca „unul din elementele comune celor două limbi" rom. şi alb.). Dar bazele latine preconizate n-au valoare, *fragm- > fărîm fiind „ein Ding der Unmoglichkeit", iar *farrimen. > fărîm „begrifflich nicht annehmbar", deci soluţii imposibile şi inacceptabile, — cum se întîmplă cu „etimologiile" reuşite pe jumătate, inadmisibile formal ori semantic. Celelalte „etyma" romane nu comportă nici măcar o discuţie. Socotind după forma alb. şi arom. sîrm-, rădăcina comună alb. — rom. de dată i.-e. a fost *k'er- „a vătăma; (intr.) a se Sparge, sfărîma; descompune(re)" (WP, I, p. 410—411, 5; IEtW, 578; WH, I, p. 167 — 168 caries) : v. ind. crnati „sparge, (s)farmă, striveşte", giryate „se sparge, descompune", av. sari- „fragment, ciob", lat. caries „putrezire, descompunere", gr. xepa£&u „prad, jefuiesc" etc, v. irl. ar-achrinim „mă sparg, mă ruinez", alb. ther- „taiu, măcelăresc". For-mantul nominal -mo- pare a exista numai în domeniul substratului albano--român; bază i.-e. *k'er-i-mo- într-o limbă satem (k' > s). Neexplicată rămîne deocamdată prezenţa lui s-, sf- (s)fărîm- (drom.) în loc de sîrm-. Se citează din zona Oas (jud. Satu Mare) forma să sarmadză oile „se împrăştie oile" (DEtAr, p. 957). (61) gard s.n. (pl. garduri) 7) „împrejmuire în jurul gradinei, curţii, ţarcului sau ocolului de vite, din împletituri de nuiele petrecute printre pari bătuţi în pămînt, sau din spini, bolovani, scînduri, prăjini; ori din plantaţii de arbuşti în vegetaţie (gard viu)" („cloture ; enclos ; Einfriedigung, Gehege, Flechtwerk, Zaun aus Zweigen"). 2) „împletitură de nuiele în apă pentru pescuit" („bour-digue ; Fischzaun"). Der.: gărduş, gardul, gord-, gărduleţ, gărdurel; a gărdui, îngărdui („îngrădi"); gardagiu („instalator-paznic al gardului de pescuit"), gărdurariţă (pasăre) ; topon. Gărdcsti, Gărdăneasa, antropon. Gardea, Gărdus, Gărdescu, Gărdărescu etc. (OnR, p. 280-281). Dial.: arom. gărdu, ngărdescu, ngărdire, ngărdit, -ură, disgărdescu, disgărdire, -it (dizg-) ; megl. gard ; istr. gard „poartă împletită" („gard" se zice graie ; Stlstr, II, p. 217; CercDg, XVI 1971, p. 90). î m p r. diu rom. : ung. gdrgya, gard, kdrgya (ard. şi in şesul Ungariei, începînd din sec. XVII) „ghizd" (InflR, p. 46; Szljsz, I, p. 639), gărdus.'kut-, hudgărgya (NylrK, XX 1976, p. 179-184), kudgdrdulat „kutkobol" (VI, p. 190), kudgdrdolat (XIV, p. 188, Turulung, Sătmar), MNyTEtSz, I, p. 1031-2; ucr. gard „Ort zum Pischfang", dadzij (gardagiu, RomSl, XIV 1967, p. 144), hard (BalkA, II, p. 129; RomlX-XIV, p. 414, 583); big gard ,,«-ui«. , 5«..<™ ,,&~-«, — ---------- — - Hausenfange; Wasserwehr zum Pischfang" (NRR, I, p. 40; DR, X, p. 33; RomSl, XVI 1968, p. 86; SOF, XXI, p. 371). curte", srb. garda „gard; ein Zaunwerk in der Donau zum Alb.: garth, gărdhi şi gard „siepe", gardh (Cord.). DictB, I, p. 456 „ab it. giardino hortus cinctus, cinctura". 0 LexB, p. 235. • Pontbr., p. 281 germ. warten. 9 LaurM, I, p. 1278 „din rad. vorbelor gardire, gardină etc. ; gradire, gradella, gradina". 9 Din sl. gradît: Miklosich, SIEIR, p. 19 — 20; AlbP, I, p. 355 „alb. garth- ist jedoch nicht slavisch" ; Cihac, DEtDR, II, p. 115; Philippide, ILR, p. 140; Densusianu, HLR, I, p. 259, 264; Popovici, DIstr, p. 111; Tiktin, DictRG, p. 663; Şăineanu, DUn, p. 268; Skok, Slavia, III 1924, p. 115; Pascu, DEtMR, II, p. 19l', 173; Nandriş, MelER, 1925, II, p. 14-20, DR, VI, p. 350-357; Rosetti, ILR, III, p. 60 ş.a. 9 Diez, EWRom, 164 „gard ist buchstăblich das got. gards und nebst alb. garth viell. daher entlehnt". 9 Meyer, EWAlb, p. 119 „das Verdacht ist nicht aiisgeschlossen, dass das alb. Wort (wie das rum.) aus dem Sl. entlehnt ist; doch ist ein Beweis dafiir nicht zu fiihren". 9 înrudit cu alb.: DLR, II/l, p. 227; Candrea, DEnc, p. 529; Puşcariu, LR, I, p. 178, Capidan, DR, II, p. 461—462 (în legătură cu alb. gardh-). 9 Giuglea, DR, II, p. 357 lat. carduus, — „imposibil din toate punctele de vedere" Philippide, OrR, II, p. 713 (care adoptă părerea lui Meyer). 9 Jokl, Slavia, XIII 1935, p. 300 gard împrumut din albau. gardh-autohton, nu împr. diu slavă. 9 Gamillscheg, RomG, II, p. 252 „aus gepid. gards, zu aisl. gard, asăchs. gard «Umzăunung » (etc.)". Admis: Scriban, D, p. 541. • Skok, RIEB, UI/6, 1938, p. 589 „gardh- mot autochtoue, d'origine thrace ou illvrienne". • AnEtn, 1962-1964, p. 85-86. Este un element lexical autohton comun albano-român (ce nu poate fi în română împrumutat din slavă din cauza metatezei grad- > gard ; din alb. pentru considerente fonetice şi cultural-istorice generale). Etimologia i.-e. a fost demult indicată just: *g'herdh- (*gherdh-) „a împleti, a răsuci; a împrejmui, îngrădi, încinge" (WP, I, p. 608- 609, 2; IEtW, p. 442; WH, I, p. 242-243), v. ind. 314. ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a li-a grhd (*grdhâ.) „casă, locuinţă", got. bigairdan „a încinge", ags. gyrdan etc; got. garda „ţarc, ocol de vite", v. fr. garda „Garten" ş.a.; lit. gardas „ţarc^ ocol", v.sl. gradil „cetate, oraş, grădină", rus gorod, big gradu etc.; alb. garth, frig. -gordum „oraş" în Manegordum „oraşul lui Manes" şi Gordion (dar forma Manezordum considerată de Kretschmer ca dovadă a unei variante cu palatală g'h în frigiană, este o grafie alterată în manuscrise medievale, căci cam greu s-ar putea admite o alternare a formei fonetice a unui radical i.-e. în unul şi acelaşi toponimic frigian) ; var. cu palatală în lit. zardas „leasă, ţarc", let. zards „leasă", pr. sardis „gard", rus zorod „şopron". în tracică pare a fi existat şi această variantă cu palatală: local. Zerdo- (Apollo Zerdenâs, LbTrD, p. 128). (62) gârdină (var. gardin, garden) s.f. (pl. gardini, gărdini, gardine) 1) „scobitură, crestătură, şanţul circular făcut la capetele interne ale doagelor (unui butoi, găleţi, ciubăr etc), în care se îmbucă scîndurile fundului" („jable; Gergel, Kimme (Falz an den Fassdauben)"). 2) p. ext. „capătul sau marginea doagelor ; marginea de sus a ghizdurilor fîntînii" („marge des douves, du cuvelage d'une fontaine, margelle; Raum, Saum, Brunnengelânder"). 3) „bor de pălărie" („bord du chapeau; Hutkrămpe"). Der.: gârdinuţă (LexB), a gărdini, gărdină („jabler"), gărdinar, var. gărdiner şi gardin („jabloir, compas"), gărdineciu; a (se) desgărdina ,,a ieşi (sări o doagă) dirt gârdină; a (se) smulge, scoate ; a se strica (un lucru)" ; desgărdinat, -ă. împr. din rom.: ung. gdrgyina „ghizdul fîntînii" (InflR, p. 46; NylrK, VI 1962, p. 194, VII, p. 282, VIII, p. 101, XII, p. 318). Alb.: g ar d h e n, determ. gardhnia „Furche, rund um die Fassdauben, in die der Fassboden eingesetzt wird, Gergel, Kimme, Fugge, Falz", gardhnuer „Gergelmesser, Zargenzieher" (Jokl). LexB, p. 235 ,,gardina margo, ora, depetigo, a lat. cardo, car dine". 0 LaurM, I, p. 1278 ,,gardina, gardinu, — cardo, margo, ora, vedi cardine"; p. 441 „cardine (gardine)". 0 Cihac, DEtDR, II, p. 115 (sl.) gară, îngrădesc, gardină, sgardă, ogradă, etc. 0 Tiktin, DictRG, p. 663 „vgl. deutscli Gergel, Girgel, fr. gergiers, gargan, jargan". 0 DLR, II/L p. 228 „de orig. germ. (Gargel, Gergel), despre a cărui migraţiune cf.. Mever-L, 3686 Gargel". Admis: Nandriş, MelER, 1925, II, p. 15; Candrea, DEnc, p. 529. • Jokl, IJ, XII 1929, p. 174 „gardină nicht aus deutsch Gergel (Lăute!), hat vielmehr gleich rum. gard eine genaue Entsprechung im alb. : gardhen, gardhnia. Andere Bezeichnungen dieses Passteiles erweisen eine Grundbedeutung 'Einfassung', was zur Sippe von i.-e. "gordh- stitnmt"; Slavia, XIII 1935, p. 300 alb. gardhen, rom. gardină nu sînt din slavă, iar cel rom. este împr. din alb., unde e autohton, vechi derivat de la gardh. Admis: Puşcariu, DR, VIII, p. 291. 0 Scriban, D, p. 514 gardin, -ă d. gardr adică „îngrăditură". 0 Şăineanu, DUn, p. 268 „orig.necun.". O AnEtn, 1959—1961, p. 34. Din cele trei „etyma" (lat. cardo, gard, germ. Gargel) nici unul nu justifică forma şi sensul lui gardină, care nu este „ţîţînă, osie, linie de hotar" (cardo) etc, nici „îngrăditură, Einfassung" ca derivat cu -n- al lui gard (asemănător din în-tîmplare); Gargel se exclude din cauza sunetelor deosebite (treceri ca g > d (h) şi l >k nu se admit în română nici în albaneză). Este un element comun alb.-rom. („eine genaue lautliche und semasiologische Entsprechung" releva Jokl), care nu este romanic, slav sau germ. Sensul de bază e „crestătură, scobitură, şanţ" în care esenţial apare „tăierea, gravarea, zgîrierea", noţiuni pentru care se indică baza gred- (WP, I, p. 606—607 ; IEtW, p. 405) în alb. geruan', kruan' „zgîriu, răzuiesc" etc, v. nord. krota „a săpa în —", ahd. krazzbn „kratzen, zerkratzen, zerfleischen", mhd. kratzen, kretzen ş.a.; o bază *gerbh-, alta cu dentală ; cu sk-mhd. schratzen „a sgîria, a cresta", norv. skrota „a cresta" etc. Alb.-rom. gardină MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 315 presupune o bază i.-e. *ger-d-/gord- > gardin-, conservînd sensul arhaic i.-e. „inciziune, crestătură, sgîrietură", din care cel secundar „margine, bor". (63) gata adv. şi adj. 1) „făcut de tot, isprăvit, terminat" („acheve, termine; bereit, fertig"). 2) pregătit, dispus" („prepare, dispose; bereit zu et."). 3) de-a-gata „fără a munci, fără osteneală" („pret, tout pret (de —, â —) ; vorbereitet, fertig vorgefunden"). Der.: a găti, a gătd, gătare, -ire, gătit, -at, găteală, gătitură, gătăior („finitor", DictB), gătitor („apparator"), gătenie, gătitei, de-a-gata, pe gătate (adv.) ; pregăti, -ire, -it, -itor, nepregătit, pe nepregătite, negata, -at. Dial.: neatestat (arom. = et(i)mu [gr.], hazîr, hazîre) împr. din rom. : ung. (local) gata (NylrK, VI, p. 281), gătă „kesz" (StLex, StCom, 13, p. 256), alb. pregatis (?neologism literar, DR, VIII, p. 126); ucr. gata (RomSl, XIV 1967, p. 144). Alb. : gat „gata", tosc gatuaj „pregătesc, fac, formez", gheg gatuej (gatoj). DictB, I, p. 456 „gat ceva, ab it. gettar". 0 LexB,p. 235 „gătescu a gr. -/.aTacxESo£u> per apocopen et antithesin mutato k in g more solito". 0 Eliade, Vocab, p. 8 „gata sl. : iute, dispus". • Pontbr, p. 282 găti rus gotovji. 0 Miklosich, S1E1R, p. 8 gata = alb. gat; „rum. gata scheint nicht aus dem sl. entlehnt, mit dem sl. gotovu jedoch in so ferne verwandt zu sein, als beide Worte aus derselben Quelle stammen" (din got.) ; p. 19 „ein dunkles Wort" ; AlbF, I, p. 355 „srb., big gotov, -iti, alb. gat etc. ; dass gotov und gat zusammenhăngen, halte ich fur sicher". 0 LaurM, Gloss, p. 260—1 cf. v. ind. ghata „parare, facere, perficere". O Cihac, DEtDR, II p. 118 din v.sl. gotovu, gotovati. 0 Meyer, EWAlb, p. 121, AlbSt, III, p. 87 „gat, vgl. asl. gotovu = big, srb gotov 'bereit'; ist die Herleitung von sl. gotovu aus got. gataujan kaum begrtindet (etc.)". • împrumut din alb. : Densusianu, HLR, I, p. 352-353, Tiktin, DictRG, p. 665, DLR, n/l, p. 235, Şăineanu, DUn, p. 269, Candrea, DEnc, p. 530, Scriban, D, p. 254. 0 Skok, Slavia, IV 1925, p. 343 gata nu poate veni din sl. gotovu. 0 Philippide, OrR, II, p. 713 „cuvintele rom. şi alb. sînt identice; din contra sl. gotovu paratus stă de o parte. Nici cuvîntul rom. nici cel alb. nu s-au putut desvolta din sl. got-. Cuvîntul alb. e sigur autohton, iar cel român este ori autohton ori împr. din alb.". • Jokl, IP, XLIX 1931, p. 290—297 alb. gatuaj (vb) ar fi împr. din sl. gotovu, rom. gata fiind împr. din alb. 0 Despre cuvintele slave: Berneker, SlEtW, I, p. 337. Sigură, unanim admisă este legătura cuvîntului român cu cel albanez, ca şi cu cele slave ; controversată apare numai chestiunea autohtoniei resp. a împrumutului posibil între cele trei limbi. „Albaneza a dezvoltat â din i.-e. o, iar nu din o mai recent, cum e cel slav, care din punct de vedere al timpului împrumuturilor slave ale albanezei este mai recent decît o latin" (Philippide), încît e cu totul iluzorie strădania lui N. Jokl de a demonstra că în albaneză cuvîntul ar veni din slavă, ca şi aserţiunea că rom. gata ar fi împrumut din idiomul şkipetarilor, dintr-un prototip confecţionat tocmai cu ajutorul cuvîntului românesc, — lucru ce metodic este evident incorect. Meyer şi Berneker au arătat că avem a face cu o grupă de cuvinte germane, slav. şi alb., de esenţă indo-europeană : got. gataujan „vollbringen, handeln, wirken, bewirken" etc, v. sl. gotovu „gata, pregătit", rus gotovij ş.a., alb. gat, gatuaj, — alături de cari (pe aceeaşi treaptă de egalitate) stă rom. gata ce nu e împrumut nici din albaneză, nici din slavă ori germanică, ci este element indo-european independent (cum au întrezărit Miklosich şi Meyer), din sursă comună cu albaneza. (64) găibeâză (var. gălbeaăză, calbeazd, chelb-, gălbeaţă mold.-basar. etc.) s.f. 1) „boală molipsitoare a oilor produsă de un vierme (distomum hepaticum) în ficat şi în băşica fierii; distomoza hepatică" („clavalee, hepatite des brebis; 316 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Ii-a Egelsucht, -krankheit"). 2) „plantă, un fel de muschiu' pha"). AnonC, kelbadze (fără trad.). ,merchantia polymor- ... ]??r:,:,/ (SÎ} ifbe^' Sălbejit, gălbejituri („gălbează"), găţbejos, a îngălben ■ căi bajoara (galbaşoară, călb-, călbez- o plantă) ; antropon. Gălbează, r.xih*;„\ g?lL ' bezeni etc. Călbăjos, topon. Găl- Dial. ngălbăgedzu, arom. ngălbăgeat. ■za -eadză, -caţă, gălbăgios, gălbidzăscu, ngălbăgcare. Alb. v f „îmPc,^n..r^-\,gr- *«*l*™<<« ..Leberblurnlein'', kalbatsianka „die davon belallenen Schafe" (G. Meyer; RumWNGr, p. 26 77-78 DR II n 4=w s-n T^«™«,,cUv^" *gal-are un formant de aceeaşi vechime -b-, posibil i.-e. -bho- care a dat adjective, nume de animale şi o categorie de abstracte (ex. gr. (o)y-epacpoţ „insultă, ocară; Veriâum-dung", xo/.acpoc „palmă (dată peste obraz)", lit. dalybas „împărţirea, diviziunea succesiunii" etc.) ; mai probabil este ca elementul -b(h)- să aibă în cuvîntul alb.--rom. rolul de formant pentru nume de animale, adică tocmai numele viermelui distom, analog cu gr. crsp-poţ „musculiţâ", v.ind. salabhâ-s „lăcustă" etc. ; astfel, tema i.-e. *guel-bho- poate să fi însemnat această larvă parazită „vierme ucigător, producător de boală şi moarte". Originea elementului ~ză rămîne echivocă: i.-e. sau romanică (-dia ?). (65) gemine (var. gerune oaş, genună, geănune; \gerure, \geroe în vechile texte rotacizante) s.f. (pl. genuni) 7) „prăpastie adîncă, fără fund; abis" („gouffre, abîme (profond) ; grundlose Tiefe, Kluft, Abgrund"). 2) „loc foarte adînc într-o apă; apă adîncă şi lină, ştioalnă" („eau profonde et calme.; Wassertiefe"). 3) „vîrtej de apă (locul unde se învîrteşte apa" Oaş („turbillon d'eau; Strudel, Wirbel"). 4) t „mare, noian" („mer; Meer, Meerbusen"). 5) t„mulţime mare de oameni" (Cantemir) („multitude ; Menge"). Der.: topon, Genuneni sat (Vîlcea), Vadul Genunii, Vama Genunii (la Olt). Cihac, DEtDR, II, p. 580 (el.trc) genune abîme, precipice, — djehennem abîme, enfer ; v. gheenă; 661 el.gr. gheenă — mgr. fis.^jv% supliciu, lat. gehenva etc. ; v. genune. % Hasdeu, CuvB, II, p. 201 — 7 genune din gr. eiyTjv, u-y^ioc „ocean", ori rad. topon. trac Genucla, ori din celt., cf. topon. Genabum, Genua, Geneva etc 9 Şăineanu, InflOr, I, p. 243 genune lat., cf. ge[he]na, fr. gene -\- suf. -une. 9 CDDE, 924 genune, gerune < gyro, -oiicm, devenit *gerune prin trecerea iui i y aton la c, asimilarea lui r cu n genune, it. girone. Admis : Densusianu, HLR, II, p. 44, Tiktin, DictRG, p. 670, Meyer-L, REW1 3938, Giuglea, DR, I, p. 495 it. Gir o local, „presso un gomito della Sieve" explică pe genune, la început cot, întorsura cursului unui rîu, unde din cauza curbei apa curge repede vîrtej, adîncindu-şi albia; Bogrea, DR, II, p. 780, Candrea, DEnc, p. 534, 318 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a Rosetti, ILR, I, p. 64, Scribaa, D, p. 549 ş.a. 0 Pascu, Cim, p. 159 der. din geană = lat. gena obraz (pentru numirea metaforică cf. ochiu tourbillon dans une riviere). Admis: (?) Spitzer, DR, IV, p. 657 cf. sărune < sare, găune < cavus; genoate (DR, III, p. 696), Meyer-L, REW3 3938 („oder genune zu gena (Spitzer) ?"). 0 Graur, BL, V,' p! 100 „je ne crois ni ă genune < gyros, ni â gena, ni â giur". 0 Origine obscură (necun.): Pascu, Suf, p. 54, DLR, II/l, p. 248, Philippide, OrR, II, p. 129, Şăineanu, DUn 272. Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148. Asemănarea aproximarivă şi fortuită a lui genune cu gehenna, gr. wyTJv celt. Gen- şi trac Genucla nu-1 explică, după cum nici genă nu e de luat în seamă; mai multe adeziuni a cules lat. *gyronem (respins de Spitzer şi Graur), care însă nu apare mai justificat decît celelalte, căci pleacă de la accepţiunea secundară „vîrtej de apă" [în Moldova există sensul cu nuanţă contrară „genuni cu apă lină şi adîncă"] ori „cotitură", nesocotind sensul primordial de „prăpastie (adîncă), loc abrupt, abis", fără îndoială cel etimologic. Astfel interpretat, cuvîntul, a cărui formă străromână era gerune, alcătuit din rad. şi suf. *ger-u--ne-, aparţine la i.-e. *guer- „a înghiţi; gîtlej ; prăpastie, abis" (WP, I, p. 682— 684, 2; IEtW, 474; WH, I, p. 627—628; cu alt vocalism şi alt formant în grumaz) : gr. (3âpa&pov, horn. Pspe&pov, arcad. yspsorpov, ăep— „prăpastie, abis, bolboană", lat. vorago „idem", cuvinte slave pentru „gîtlej" (gri-), v. ind. gargara-h „prăpastie, vîrtej, viitoare", lat. gurges „(prăpastie) vîrtej, viitoare, noian, apă adîncă" etc. ; let. griva „gură de rîu ; Dreieckland zwischen Fltissen oder Flussmundungen" etc. în apelativul rom., i.-e. *guer-o-n-, strărom. *gerone-devenit gerune, genune cu asimilarea -r-n-J-n-n-. Din sensul primordial „prăpastie, abis" se explică cel de „vîrtej ; apă adîncă" şi „noian". Sufixul -n-probabil de esenţă i.-e. exista numai în cuvîntul românesc. Această legătură etimologică — deşi evidentă — nu este totuşi deplin asigurată, din cauză că -r- în gerune poate veni din deci dintr-un *gel-on-, care ar duce la rad. i.—e. *gel- şi "guel- „a înghiţi" (WP, I, p. 621 ; IEtW, 365) în cuvinte pentru „a înghiţi, a mînca; gît, grumaz", dar şi pentru „prăpastie, groapă, genune", ags. ceolor, ahd. celur „Schlund", v.fr. kolk „Wasserloch" etc. — Plus adhuc non liquet. (66) gheară (ghiară) s.f. (pl. gheare) „unghia ascuţită şi încîrligată a pasărilor si animalelor de pradă" („griffe ; serre ; Kralle, Klaue von Raubtieren u. Vogeln"). Der.: gheruţă, gheruşea, gherişoară; gh(i)erae („ghiare mari") - a gheră ghiora), gherăi; gheran („minerul sau coada cleştelui de scos cercuri") • tn°h klaut ). ' ' (var. ,,be- Dial. : neatestat (arom. = ungl'e). Pontbr. p. 286 gr. xs'P<*«- • LaurM, Gloss, p. 264 — 265 „ghiara probabile din ungla, anume din unglioara = unghioară, syncopata ghiora = ghioara, cu perderea lui o: ghiara; nu e dero de căutatu in germ. Klaue, Kralle". 0 Cihac, DEtDR, II, p. 101 ghiară, sdăriu, sgăriu din sl. drati, derq etc. 0 Puşcariu, CL, XXXIX 1905, p. 55, ZrPh, XXVIII, p. 687, EWR, 713, DLR, II/l, p. 251 probabil lat.pop. *glarra, metat. din *garr\_u]la, dimiu. celticului *garra (cymr. garr „picior"), păstrat pe teren romanic: sp., port. garra „ghiară" etc. Dubios: Meyer-L, REW3 3690 „*garra (gali.) 'ein'Teii des Beines', auch' rum. ghiară}"; Tiktin, DictRG, p. 673 (fraglich) ; Puşcariu, DR, III, p. 380 „posibil ar fi ca şi ghiară al nostru să fie un glarra din germ. Kralle". 0 Scriban, Arh, XXX 1923, p. 33 „din lat. vîria, dimin. viriola 'brăţară' ; v > gh denotă o influenţă it. (guerra ş.a.)"[!]; D, p. 551 „rudă cu sp. garra, din gal. garra etc". 0 Giuglea, LL, IV, p. 44 glabrare >ghieură > ghiora, ghioară > ghiară. 0 Tiktin, Stud, p. 34 (dunkel), Candrea, DEnc, p. 538, Şăineanu, DUn, p. 274 (orig.necun.). 0 AnEtn, 1957 — 1958, p. 141 *glara, *gel- „rotund, sferic, încovoiat". 0 N. Raevskii, Limba si literatura m-oldovenească (Chişinău), VI 1963, 1, p. 64 — 65 *ungliola. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 319 S-a arătat lipsa de consistenţă a romanicului *garra, *garr[u] la şi a derivării din germ. Kralle (respins de Daurian), după cum e clar că nici glabrare nu poate avea nimic comun cu gheară, a cărui formă străromână era desigur *glar, *gla-r, *g(e)la-r-. Ca „unghia ascuţită şi încîrligată, rotunjită" a animalelor de pradă, ghiara cuprinde noţiunea de „rotund, rotunjit, curbat" şi rad. i.-e. *gel-,,a învălui; rotunjit, sferic" în derivate cu guturale (ci.ghioagă), dentale, labiale (WP, I, P- 612—621 ; IEtW, 357), din care mai apr@piate ca sens sînt ale bazei *g (e)l-eu- „cocoloşit; copită, ghiară", germ. *klowă, ahd. klăwa „ghiară, brîncă", mhd. klăwe, mnd. klă „ghiară, brîncă, copită", v. fris . kle şi verb *klawjan „a zgîria cu unghia, a (se) scărpina", ahd. klauuenti „prurientes", ags. clawu „gheară, copită", and. klda „ghiară" etc. Baza i.-e. a lui *glara, *g(e)la-r- are un element sufixai -r- existent numai în cuvîntul nostru autohton. Sinonimul lat. unghie (ungl'e), generalizat în toate dialectele române, a făcut ca autohtonul ghiară să fie restrîns asupra animalelor. (67) ghimpe (var. ghimp) s.m. (pl. ghimpi) 1) „spin; ţepuşă crescută pe tulpina sau pe ramurile unor plante" („piquant; epine ; Dorn, Stachel"). 2) „plante ghimpoase" („diverses plantes epineuses; dornâstige Pflanzen"). Der.: ghimpuruş, ghimpos, ghimpuros, ghimpariţă („cryspis aculata") ; a (se) înghimpă (ghimpă), înghimpare, înghimpat (ghimpat), -ă, înghimpător, -oare, înghim-pătură, f înghimp ( = înghimpare), înghimpos ; topon. Gkimpoaia, Ghimpaţi, Ghimpeţeni; antropon. Ghimpu ş.a. Dial. : neatestat (arom. — sk'in). Alb.: g' e m p (artic. g'embi), gljimp, glembe, gheg g'em „ghimpe". LexB, p. 237 „a lat. pungo per metathes.". 0 LaurM, Gloss, p. 266 „etimologia rămîne a se cerceta", 318. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 717 ghimpe împr. din alb. Admis: Meyer, EWAlb, p. 140; Tiktin, DictRG, p. 674; Şăineanu, DUn, p. 275; DLR, II/l, p. 259; Candrea, DEnc, p. 539 ş.a. 0 Philippide, OrR, II, p. 713-714, 745 „nu se poate spune cu siguranţă că este împr. din alb., căci din rad. glemp- s-a putut dezvolta prin alunecarea sunetului românească ghimpe ; acest radical poate să fie tot aşa de bine băştinaş român, cum e băştinaş albanez". 0 Scriban, D, p. 554 „mgerm. gupf, gupfe, ngerm. giipfel, gipfel vîrf ascuţit". Identitatea de mult observată ghimpe = alb. g'emp (gljimp) este clară, etimologia i.-e. pentru ambele evident aceeaşi, avînd la bază (cum a indicat Jokl la cuvîntul alb.) un *glemp-, tema *gle-mo- la rad. *guel- „a înţepa" (WP,I, p. 680—690, 1 ; IEtW, 470) : gr. psX6vv) „vîrf, ac", lit. geluonis, gylys „bold, spin", gelti „a înţepa (despre albine) ; a produce durere puternică" etc. ; acelaşi rad. în gălbează. Sufixul -p- ar putea veni şi din i.-e. -b(h)-, eventual printr-un fel de mutaţie consonantică la fel ca în groapă ; posibilă este o bază i.-e. de forma *gleb(h)- cu infix nazal ca în bunget. Da baza lui ghimpe stă o temă *glem-p-, grupul consonantic gl normal în gl'> ghi- (gheaţă, ghioagă, ghionoaie etc.). (68) ghioagă (var. ^ghigă, ghegă) s.f. „bîtă de lemn sau fier, cu măciucă în vîrf, adesea ţintuită sau ghintuită" („massue; (mit Năgeln beschlagene Streit)Keule"). Der.: ghiogar, ţ ghigar („păzitor de porci" Cantemir; DLR, U/1, p. 257). Dial. : arom cl'oagă, gl'oagă „houlette". împr. din rom.: big kijega (ge'ga) „ciomag ciobănesc, încîrligat cu care se prind oile de picior" (DR, III, p. 176—177). Alb.: k l' o k e, kel'oke, g'ege. 320 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 321 Cihac, DEtDR, II, p. 120 din v.sl. glogu „crataegus", globis „spina", big gleg etc. Admis: Miklosich, Beitr. Cons. II, p. 57. 0 Hasdeu, ColTr, IX 1882, p. 596 lat! clova [*clovus, *clobus, clavus ,,cuiu"), clava. Admis: Diculescu, OrLR, p. 582 clava; Candrea, DEnc, p. 540 *clova > *clioauă > ghioagă. 0 Meyer, EWAlb, p. 192 alb. kl'oke la it. croccia, fr. crosse, lat.med. crocea „baculus pastoralis". 0 Puşcariu, EWR, 719 „etym.dunkel — wohl dasselbe Wort wie alb. kl'oke". 0 Weigand, JB, XII 1905', p. 109 *clavica < clavicula. Admis: Geagea, JB, XVII —XVIII, p. 117 — 118; Vasmer, Stud.z.alb.Wortforsch. p. 31; Şăineanu, DUn, p. 275; Skok, Slavia, IV, p. 339 ş.a.; respins: Meyer-L, REW 1978. 0 Giuglea, DR, IV, p. 1554 *globica. % Pascu, Beitr, p. 9, Arh, XXIX 1922, p. 133, ArR, VII, p. 567, REBS, p. 54, 210 *clavica ar fi trebuit să dea *chiacea; necesar lat. *clavoca < clava ,,baton nodeux, gros baton, mas-sue". « Scriban, D, p. 554. 0 Diculescu, DR, IV, p. 1552, ZrPh, XLIX 1929, p. 435 — 436, *cloga din "cagula (ca *clagu- < ceagulum, *clinga < cingula), înrudit cu mnd. holl. kogel ,,Kugel", ags. cycgel ,,Keule, Stock mit kugelformigem Ende", engl. cudgel, — formă germ. de bază *kugula, *clioagă > *glioagă > ghioagă; cuvînt germanic. 0 Skok, ZrPh, L 1930, p. 277. 0 Gamillscheg, RomG, II, p. 261 din ,,kogula longob. Entsprechung von mndl. koghele (etc.)". 0 Romansky, JB, XV, p. 107 „etym. noch nicht klar". 0 DLR, II/l, p. 260 (orig.necun.). @ AnEtn, 1957-1958, p. 147 i.-e. *g(e)lo-g(h)ă, tracic. S-a arătat că ghioagă nu vine din sl. glog- ori din arhetipurile latine, nepotrivite formal şi semantic ; dar nici derivarea din germ. nu este mai verosimilă, căci dacă un *cogula putea da *cloga (cf. coagulum > * clagu-) ce trebuia să rămînă *chioagă (ca chiag, chingă, invocate de Diculescu tocmai pentru a sprijini „metateză" în arhetipul său germanic), nu ghioagă. Este greu să poată fi germanic un cuvînt comun alb.-rom., ca atare indigen carpato-balcanic. Tema ghiog- din gl'og- (arom. gl'oagă, secundar cl'oagă, alb. kl'oke), * glog- conţine rad. *gel- „a învălui, rotund, sferic", în baza *glegh-, v. nord. kleggi l*klagjan-), nhd. dial. heukling, klăng „claie de fîn", klang „banc de nisip" etc, ahd. klunge, nhd. kliln-gel „ghem", sued. klakk „bulgăre, pisc, proeminenţă", norv. dial. klank „bulgăre, sloi", v. nord. klakkr „bolovan" ; posibil sl. gleznu, -na „gleznă", rus glazok „glo-buleţ" ş.a. (IEtW, p. 357). O bază *g(e)lo-g(h)ă a dat gl'oagă, ghioagă, corespondent indigen al lat. măciucă (*matteuca), alături de care s-a menţinut în limbaj, cu sensuri identice (variatele denumiri ale acestei vechi arme la „indo-europeni" : RDexIGA, I, p. 578-579). (69) ghionoaie (var. gheon-, gheun-, gion-, geon-, geunoaie, geuroanc haţ., ghionoare ban. etc, vionoaie Muscel) s.f. (pl. ghionoi) „ciocănitoare" („picus, pivert; Specht"), de mai multe specii: ghionoaie neagră (sau de munte), pestriţă, mică, verde („vărdarie, vîrdarie"). Der.: ghionoiu (mase.) : ghionoiu, gheunoi, gheonoi (Făgăr.) „ciocan mare, tîrnă-cop", topon, Ghionoaia, Ghionoaica. Dial.: arom. ghion „graur" ; megl. ghion „o pasăre ce cîntă duios noaptea" (impr. din alb.). Alb.: g'on „cucuvea" (din care împr. arom.; DR, II, p. 531; gr. mod. yxLcbvTjţ „uluia", big. ghion). LaurM, Gloss, p. 266. • Cihac, DEtDR, II p. 119 cf. srb îunja, zuna, v.sl. zluna etc, Hulii „flavus, viridis". 9 Hasdeu, CuvB, I, p. 282 ghionoaie identic cu ghionoiu „ciocan mare, ascuţit". « Gaster, ZrPh, III, p. 471, IV, p. 467. 0 Meyer, EWAlb, p. 141 ghionoaie < alb. g'on. 0 Tiktin, DictRG, p. 672 prob. în legătură cu gaură, ca „der Locher hackende Vogel". • Şăineanu, DUn, p. 273 din ghion (arom, cu sens rle ghionoaie şi pasăre nocturnă) coresp. alb. ghion buhă. 0 Pascu, Cim, p. 166, Suf, p. 113, DEtMR, II p. 242, 36 arom. ghion cf. alb. g'on etc, ArR, IX, p. 307 onomatop. ghion. 0 Scriban, Arh, XXIX 1922, p. 240, D, p. 555 „alb. g'on şi arom. ghion din drom. vioiu, vioaie, *viomu, vionoaie" [!]. 0 Philippide, OrR, II, p. 714 „ghionoaie şi g'on aparţin sigur unul la altul; orig. obscură". • DLR, II/l, p. 262 „tulpină onoma- topeică, după strigătul paserii, arom. ghion şi alb. cucuvea". 0 Puşcariu, LR, I, p. 264—265 „împr. vechiu ..., dacă e alb., ne-a venit pe vremea cînd g nu se mai putea preface în j ca în jumătate — alb. gtirnese" [\~\. 0 Giuglea, LL, IV, p. 44—46 ghionoaie = lat. glabrare. Binecunoscuta pasăre sălbatică (după specie, de coloare verde: vărdarie v „rîndunică", y.iy\f), syracusan xiyj)\a. „sturz", v. isl. gjalla „a răsuna", ags. giellan „a ţipa", ahd. gellan „a răsuna, suna, ţipa", v. nord. gala „a cînta (cocoşul), a cînta", got. goljan etc, v. isl. gola „a urla", ahd., v. sax. galm, mhd. galm, gelm „vuiet, (ră)sunet, sgomot", ahd. nahti-gala „Nachtigall" ş.a.; de asemenea o lărgire cu b şi cu dentală în limbile germanice şi baltice. Elementul i.-e. *ghel-(cu vocalism zero) *ghlo- are un sufix -n-, constatat numai în zona carpato-bal-canică, în română şi albaneză. Dezvoltarea formei cuvîntului românesc e normală ; în albaneză păstrarea lui n nealterat prezintă dificultăţi. Dar formele dialectale din Balcani nu au tratament specific în acele zone ale grupului strâromân gl- ; ar putea fi cazul unui împrumut din albaneză sau influenţare din acea direcţie. Ghionoaia este uaa din pasările cele mai bine cunoscute şi „populare" la toate popoarele de limbă indo-europeană, în ale căror idiomuri are variate denumiri, derivate din alte particularităţi decît „cîntecul" ei strident şi sacadat: lat. picus — ahd. Specht, gr. S?uoxoXx.---n; etc. (RLexIGA, II, p. 420; WP, II, p. 681). (70) gorâa (var. goron, gorîn, gorun, goron, gwrun) s,m. (pl. goroni) 1) „varietate de stejar (pe alocuri: stejarul însuşi), înalt pînă la 40 m;slădun, tufan" („chene â grappes; Sommereiche; quercus pedunculata, q. petraea, q. dale-champii, q. polyearpa", Sargetia, VII 1970, p. 303). 2) „moşmon, măcieş" („eglantier ; wildîr Rosmstock ; m^spillus germauica"). 3) mold. şi „copac bătrîn găunos" („arbre creux ; hohler Baumstamm"). 23 „Nu are glas frumos; dimpotrivă e supărător ca şi loviturile ciocanului: kvik ... kvik ... kvlk, într-uni repetat. Pâră s-o vezi, o ştii unde se află, numai după glas" (Sirnionescu, Fauna României, p. 116). 21 Este interpretat de popor în sensul că, precum se spune în unele regiuni, „cînd cîntă, după cum e şi cîntecul ei, atunci zic românii că e semn de ploaie", S. Pl. Marian, Ornitologia poporali domină (Cernăuţi, 1833), p. 79. „Poporul spune că e o femee prea curioasă, pedepsită de dumnezeii. Dîndu-i un sac cu toate soiurile de gîngănii, ca să-1 arunce în baltă, feroeea neputînd răbda, dezlegă sacul pe drum să vadă ce este în el. S-a umplut lumea de gîngănii. Prefăcută în pasăre, de atunci zboară în toate părţile, doar va prinde gîzele scăpate din sac" (Sirnionescu, ibid.) ; cf. I, şăineanu, Basmale romînilor în comparaţie cu legendele antichităţii clasice, 1895, p. 369— 370, '987 ş-a. '25 Philippide, OrR, II, p. 74; Graur, Nom d'agent et adj. en roumain, p. 100 — 101, Bu, IV, p. 103 ; Puşcariu, DR, VII, p. 465; cf. steregie. <2\ — Etnogeneza românilor 322 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II- Der.: gorună („fructul gorunului"), goroniţă („sămînţă de gorun"), goronel, goronaş (Oaş, AnEtn, 1962—4, p. 2S8), goroniş (goruniş), goronişte (gorun- „pădure de goruni"), goroncuţă; topon. Goruni, Gorona, Goronet (deal la Zălau), Goronete (deal Oaş, AnAP, I, p. 233), Goruneşti, Goruniş, Gorunişte (TopRom, p. 436), antropon. Goron, Gorun, Goruneanu, Gorunescu etc. Împr. din rom.: srb gbrun „quercus pedunculata", antropon. topon. Gorun, Gorunov în Serbia (Rjecnik, III, p. 296), Goronici Muntenegru (Cernagora; Balcania, VII, p. 77; Vlahii, p. 65) ; big. gorun şi gorună „quercus robur; Steineiche" şi „fag" (Gerov, Dict.blg. I, p. 236) ; săs. goron „schwerspaltende Steineiche" (SăchsWtb, III, p. 276) ; ung.reg. gorun „borona" (MNyRomKolcs, p. 158). LexB, p. 241. • LaurM, Gloss, p. 273 „in fr. tradussu gorunu, -a prin sorbier, sorbe, sau cormier, corme ; acestea păru affini cu alle noastre gorunu, -a, in locu de corunu, coruna". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 125 cf. v.sl. grumu fruticatum, cr. germ, germio buisson, sorte de chene etc. 9 Miklosich, EWS1, p. 74 ,,gornica, big. granica, grăn- Art Eiche, srb. granica, rom. graniţă, gîrn-. Vgl. big. gorun, rom. goron. Die Urforrn gornica beruht auf dem leider unerweislichen Gedanke, rum. goron sei russ. Urspr.". 9 Tiktin, DictRG, p. 693 „viell. *gabalănus, zu lat. gabălus «Galgen», urspr. «Gabelast» (cf. furcă «Gabel — Galgen»), also die solche Aeste liefernde Eiche. Damit ansch. verwandt ist das eben-falls dunkle gîrniţă", p. 683 „gîrniţă vgl. srb granica und rum. gorun". 9 DLR, II/L p. 288 „există şi la bulgari, pare a fi înrudit cu gîrniţă". ® Baric, JF, II, p. 54—60 exclude explicarea srb şi big. gorun prin slavă; presupune un ibero-liguro-balc.-alb. *garr-, din care alb. *goron > rom. gorun ca şi srb. big. granica > rom. gîrniţă, graniţă. [Cf. IJ, IX, p. 66]. Respins: Skok, RES1, III, p. 68-70 „gorun provien't de gora; cela paraît sur, puisque d'autres appellations d'arbres presentent la meme 6tymologie: gbraS, gbrskac «castanea vesca»; gorun a pu servir â designer plusieurs plantes; suff. -un cf. sladun (etc.)". Aprobat: Puşcariu, DR, III, p. 835. 9 Giuglea, DR, IV, p. 1554 „gorun cuvînt balcanic (nu slav, cf. lat. balanus «ghindă » şi glans)". 9 Weigand, BalkA, III, p. 97 „da es sich aus rum. Mitteln nicht erklăren lăsst, so muss es eine big. oder ■wahrsch. srb. Neubildung sein; suf. -un srb. big. hat qualitative Bdtg., bildet Subst. aus Adj. und Verben; aus gora «Berg» gorun «ein auf Bergen wachsender Baum». Betonung und Bildung ist vollkommen gleich"[!]. O Giuglea, DR, VI, p. 657 gorun din lat. [cum?]. 9 Candrea, DEnc, p. 553, Şăineanu, DUn, p. 280, Scriban, D, p. 596 „big. srb. gorun". 9 LbTrD, p. 69 i.-e. *guel-, prin tracică. 9 Petrovici, Ist. României, I (1960), p. 793 slav. 9 ILR (1969), p. 330. Cu răspândire limitată în sîrbă şi bulgară, cuvîntul nu poate fi vechi în aceste idiomuri slave (cel puţin în srb., cf. Rjecnik), ca împrumut recent din română, cum au recunoscut unii sîrbi (cf. Baric, p. 54; afară de Skok şi de lexicografii români cu Puşcariu) şi cum ar fi observat bulgarii împreună cu Weigand, dacă etimologia cuvîntului ar fi fost elucidată. Faptul că „gorun sich aus rum. Mitteln nicht erklăren lăsst" [adevărat, la prima vedere] a determinat pe lipscanul Weigand să-1 considere (după alţii) „eine big. ober srb. Neubildung" (adăugind inepţia filologică „auf Bergen wachsender Baum"), deplin conştient şi el că în cele două idiomuri slave sud-dunărene este cuvînt recent. Dar vreo formaţie cu -un din sl. gora „munte" nu e de luat în seamă, cu toate insistenţele lui Skok şi Weigand, după cum nu există legătură cu sl. grumu, germ ori lat. gabalanus; nici arhetipul „ibero-balc.-alb." *garr- n-are vreo valoare, lipsind gorun în albaneză, precum e problematică legătura cu gîrniţă (sl. gr an-), gorun fiind element specific românesc şi indo-european. Etimologia e dată cu mijloace româneşti în direcţia semantismului indicat de aluzia vagă ce făcea Giuglea amintind pe balanus, glană- (dar nu ca derivat din ele, lucru imposibil). Tipic la stejar, gorun (descrierea: Panţu, Plant, p. 119) e fructul, ghinda (cf. ghindar = stejar), din care derivă; *golon- este direct i.-e. *guel- „ghindă" (WP, I, p. 692, 3; IEtW, 472, 3; WH, I, p. 604-605) : lit. gile, gyie, let. (d)zile,\. pr. gile „stejar, ghindă", cu -n arm. kalin „ghindă" haini „stejar", gr. $ cute (Fuşcariu, LR, I, p. 340), sinonim. Despre termenii pentru „gresie (cute)" în alte limbi i.-e. : RLexIGA, II., p. 320-321. (73) groapă si. (pl. gropi, rar groape) 1) „adîncitură, săpătură largă şî adîncă în pămînt, naturală ori făcută de mîna omului" („trou, fosse ; Grube, Doch"). 2) „gropi cu diferite destinaţii: groapă de var, pivniţă, mormînt etc." j[„trou pour le chaux, cave, cellier, tombe(au) ; Kalkgrube, Keller, Vorratskam-mer, Grabmal"). Der.: gropiţă, gropuţă, gropşoară, gropană, gropan, grcpiş; grcpos, -casă, grcpăvos> -oasă, gropit, -â; gropar, -ăreasă, gropaş, gropiiaş, gropăşiţă, gropilă\, grcpiliţă, grcpilă, gropilat, gropilos; îngropa (-upă), -at, -ător, -are, îngropătoare („cimitir", Philologica, II 1972, p. 67), -ătură, îngropăciune, îngropămîntf, îngropiţă\, îngropilat; îngropel-niţă f „cimitir"; desgropa, -are, -at; topon. Groapa, Groape(le), Gropi (le), Gropcni, Gropani, Gropanale, Gropile, Gropşoare etc. (NumeL, p. 12; TopRom, p. 28—29); antropon. Gropeiu, Gropeai (OnR, p. 283). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 325 Dial.: arom. groapă, grupar, grupişte („cimitir"); (î)ngrop, ngrupare, ngrupat, ngrupăciune, ngrupU'eare, ngrupil'edzu, ningrupat, dizgrop, dizgrupare, dizgrupat, dizgrupăciune, La-groapa-, La-groape (DD, DI, p. 80) ; megl. groapa; instr. gropă. împr. din rom.: morav., pol., slovac, ceh grapa, ucr. gropa (RomSl, XIV 1967, p. 146), Gropa denumind culmi şi plaiuri în Carpaţi (RczSl, VII, p. 117); big. gropa, gropan „fosse", topon. Groapadeban, srb gropa (Vlahii, p. 154; RomSl, XVI 1968, p. 87); săs. groapa (SăchsWtb, III, p. 311). A 1 b .: g r o p e. DictB, I, p. 478 it. grotta. 9 LexB, p. 246 (idem). 9 Pontbr, p. 295 rus grobu. 9 Miklosich, S1EIR, p. 9 groapă — alb. grope ; AlbP, I, p. 356 „srb. big. grob, alb. gropi, groapă. Der Auslaut macht die Zusammenstellung verdăchtig". ® LaurM, I, p. 1311 it. grotta, sp. port. gruta, fr. grotte. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 130 din sl. grobu. Admis: Pascu, DEtMR, II, p. 183, 200, ArR, IX, p. 307 ; Scriban, D, p. 577. 9 Meyer, EWAlb, p. 131 alb. grope — rom. groapă; împr. din slavă e dubios din cauza lui p în loc de b slav; AlbSt, IV, p. 54, 311 groapă din alb. 9 DLR, II/l, p. 315 din alb.; Tiktin, DictRG, p. 703 (alb. grope ar putea fi slav); Şăineanu, DUn, p. 284; Capidan, DR, II, p. 532 ; Skok, Slavia, IV, p. 344 ; Philippide, OrR, II, p. 715-716 („cuvîntul românesc posibil de origine albaneză"); Candrea, DEnc, p. 561. 0 Rosetti, ILR, II, p. 117. Identitatea groapă = grope este admisă de toată lumea, recunoscîndu-se că groapă „nu-i slav cu nici un preţ, căci b > p nu-i românesc" (Philippide), constatare valabilă şi pentru cuvîntul albanez, care „pourrait etre explique par crypta" (Skok), o presupunere inutilă, fiind de explicat pe altă cale mutaţia consonantică; iar groapă împrumutat (după acelaşi) din albaneză „aurait subi l'influence de grobu". Sigură este oricum interdependenţa cuvintelor rom. şi alb., independenţa lor faţă de sl. grob-; forma lor tipică trebuie justificată printr-un criteriu comun. Cuvintele pentru „groapă" aparţin la i.-e. *ghrebh- „a sgîria, a scurma, săpa" (WP, I, p. 653—654, 2; IEtW, 455, 1 *gher-): got. graban „a săpa", v. sax. bigraban „begraben", ahd. graban ,,graben", got graba „şanţ", let. grebju, grebt „a răzui, scobi, săpa", v. sl. pogrebo, pogreti „a îngropa", grobu „şanţ" etc. în rom. groapă şi alb. grope oclusiva fonică este afonă (b >p), fenomen datorat substratului tracic, unde se cunosc cazuri de alternare bijp (Priantae şi Briantice, Ziboites—Zipoites etc, Jokl, RDV, XIII, p. 289; eventual Barnus, Abarnos, Mecyberna—Perna în Tracia etc). (74) gruiu (ban., haţ. gruni(u)) s.n. 7) „ridicătură nu tocmai mare pe un şes ; deluţ frumuşel, coastă de deal, delucean" („colline, coteau ; Hiigel, Abhang"), mold. şi „bot de deal sau munte despădurit"). 2) p.anal. (la car) „pisc, lemnul din osia dinainte de care se prinde proţapul", (la sanie) „un lemn de care se acaţă oiştea săniei" („armon ; Gabelholz am Vordergestell des Wagens"). Der.: gruieţ „grui mic, dîmb lungăreţ", gruişor (şi nume de vîrf, deal, în diferite regiuni), gruios, -oasă „pieziş" ; topon. Gruiu, Gruiete, Gruieţ, Gruiştea, Gruianca, Gruieni (NumeL, p. 13; TopRom, p. 30), Gntnişor sat (jud. Vîlcea). Dial.: arom. grun'u „bărbie". împr. din rom.: ucr. grun', grwnyk, hrun', hnmok (DR, X, p. 346), pol. grun, gron', morav, ceh grun' „waldiger Bergabhang", topon. Grun', Hrun' în Slovacia, Grunik etc (RomSl, XIV 1967, p. 146, XVI, p. 87) ; ung. gorony, goronc (RomlX—XIV, p. 205-206, 327), guruj „kis domb" (FonD, I, p. 117 ; NylrK, VI, p. 281; MNyRomKolcs, p. 163). LexB, p. 247 ,,gruetiu grumus, grumulus ; it. gruzzo cumulus". 9 LaurM, I, p. 1312 „din grumu a essitu vulgariulu gruiu" ; Gloss, p. 277 ,,gruetiu se nu fia radicea gru (v. gruere), de unde si gru-e ?". 9 Meyer, AlbSt, IV p. 96 arom. grun'u — drom. gruiu. 9 Puşcariu, EWR, 744 arom. grunu poate fi identic cu drom. gruiu. 9 Papahagi, NEt, 326 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a p. 225 lat. grumeus < grumus „Erdhaufen, Hiigel". 9 Puşcariu, ZrPh, XXXVII 1913, p. 114, DLR, II/L p. 321 „etim.necun. (pare a se raporta la lat. grumus ca straiu la lat. stramen, arom. grun'u cu sens figurat 'bărbie')". 9 Wedkiewicz, MRIW, p. 286 arom. grun'u, drom. gruiu ar trebui separate; al doilea poate e sl. gronu, grun( ?) ; RczSl, VII, p. 111. « Spitzer, ASNS, 134 (1916), p. 138 la.t.*c(o)ronius < corona. 9 Briich, ibid. p. 416—417 lat. grunium „groin" (cf. v. fr. groin „hauteur d'un coteau, d'une rnontagne"). Admis: Spitzer, Jahrb. f. Philol. I 1925, p. 139, DR, III, p. 657, Drăganu, RomlX—XIV, p. 208 („cea mai sigură dintre etimologiile propuse"), Bogrea, DR, I, p. 448, Densusianu, GrS, III, p. 470, Rohlfs, ZrPh, XLVI, p. 164. 9 Pascu, ArR, VI, p. 214, DEtMR, I, p. 190, 1790, REBS, p. 56, 220 trac *goroneum < gor-gar-arbre, foret, moutagne", cf. v.sl. gora „rnontagne", big. gora „foret", srb. gora etc. • Tagliavini, StR, II, p. 235—236 gruiu de orig. preellenică (gr. ypuv6g „trunci vetus-tarum quercum", topon. Groneia, Gryn- etc), gruneum în lat. balcaa., rom. grun'u („nou voglio proporre un etimo, ma solo segnalare una possibilitâ", — ce se vede însă a fi destul de puţin posibilă). 9 Candrea, DEnc, p. 562 lat. vulg. *grunnium. 0 Scriban, D, p. 579 cf. lat. grunnium rît, d. grunnire a grohăi, arom. grun'i bărbie. 0 Tiktin, DictRG, p. 705, Şăineanu, DUn, p. 285 „etim.necun.". Dintre încercări (majoritatea potrivite pentru formă), una singură justifică sensul primordial al lui gruiu (grun-) „înălţime, munte" şi drom. „pisc, lemn de osie", — în timp ce sensul „arbore tînăr" (de la care au plecat unele tentative) se pare că nu există, „luat dintr-o ghicitoare greşit interpretată" (Dens.), încît numai apropierea făcută de Pascu cu v.sl. gora „munte" etc. e de luat în seamă, natural prin legătura de înrudire indo-europeană. Formele dial. grun'i (RevCD, HI, p. 156; GrS, VII, p. 187), arom. grun'u arată că gruiu vine dintr-un *gruneu-, *groneu-, temă i.-e. *gru-n- (sau *gro-n-), a rad. *guer-(guoră, *gueri-) „munte" (WP, I, p. 682; IEtW, 477) : v. ind. giri-h, av. gairi-,,munte", v.sl. gora „munte", Ut. nugarâ „spinarea (unui om sau animal, dar şi a unui munte)", alb. gur „piatră", gr. Seipoc, (Hsch.) „deal, măgură" etc. ; cu dezvoltarea semantică „munte — (munte acoperit cu) pădure — copac" lit. gire, giriâ, let. deire ş.a. în rom. *grun- s-a păstrat sensul de bază al rad. i.-e. (75) grumaz (var. gurmadz mold.; gurmaz, hurmaz, gromaz, DR, V, p. 290) s.m. (pl. grumazi, grumaji) şi n. (pl. grumazuri) 1) „gît; ceafă, cerbice (la om şi la animale)" („cou; gorge; Hals, Hinterhals, Nacken"). 2) p. anal. „grumazul şipului, coasei" („cou, col"); „grumazul îmblăciului (bucată de piele cu care se leagă cele două părţi ale îmblăciului; Verbindungsteil am Dresch-fîegel"), fig. „stîncă proeminentă" („sommet de colline"). Der.: grumăjori, grumăzuţi, grumăzare („boală, difterie; gulerul cămăşii; aţă de legat biciul la codorişte" MatDial, I, p. 72) ; grumăzariu („zgardă; gulerul cămăşii"), grumăjer („armură la gît"), grumăjei, grumăji („sugruma", olt.), a sugruma; antropon. Grumazea, Grumeza, Grumăzescu, Grumăzilă etc. (OnR, p. 289) ; topon. Bulgaria Gruma-zovo (Slavia, IV 1925, p. 329), Grumăzeşti, Grumăzoaia ş.a. Dial.: arom. gurmadz, grumaâzu, grumaz, grumaţ; sdrum, zgrumare, -at, -ătură, zgurumescu, -it, -ire. împr. din rom. : ung. reg. grumezsor „ostornyaklo" (NylrK, VI 1962, p. 194); ngr. YxpoH-â^co, -oţ (RumWNGr, p. 76). Alb.: gurmâs, grumds, artic. gurmâzi, grumazi „gîtlej, beregată". LexB, p. 247 „grumazu a lat. gula; gal. gourmand gulosus". 9 Miklosich S1B1R, p. 9 ,,grumaz — alb. grumaz, gurmaz; az ist wohl Suffix, wie sugrum, arom. zgruma dartut". 9 LaurM, Gloss, p. 277 „din aceeaşi origine cu sugrumare din grumu = gruma, cu influentia de la gura = gula; compara si fr. gourmandise, gourmand". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 718 împr. din alb. • Meyer-L, Literaturblatt f. germ. u. roman. Philol. XII, p. 240 cf. lat. grumus. 0 Puşcariu, EWR, 743, DLR, II/l, p. 322, LR, I, p. 177 MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 327 grumaz identic cu alb. grumas, dar nu împr. din el; sufixul ar fi sigur alb. (-z), dar rad. grum- este autohton în română. Ambele aparţin la it. digrumare ,,a rumega, înghiţi lacom", digruma „stomacul rumegătoarelor", fr. gourmand, din lat. pop. grumus „Kehle". 9 Papahagi, NEt, p. 244 „ăh'minutiv din grumus + suf. -ză". 0 Meyer-L, REW, 3888. 9 în legătură cu alb. gurmâs : Tiktin, DictRG, p. 706; Şăineanu, DUn, p. 285; Candrea, DEnc, p. 562. 0 Pascu, REBS, p. 56, nr 222, DEtMR, I, p. 96, 746, ArR, IX 1925, p. 315 lat. *grumatium < grumus. 0 Capidan, DR, II, p. 479—480 alb. grumas ar putea fi din româna. 9 Philippide, OrR, II, p. 716 obscur; „nu se poate afirmă temeinic că rom. grumaz ar fi împr. diu alb.". 9 Puşcariu, DR, IX, p. 444 „poate fi de origine autohtonă". 9 Rosetti, ILR, II, p. 117. 9 Scriban, D, p. 570. Identitatea cuvintelor român şi albanez este evidentă, admisă unanim. Singur Puşcariu se pronunţa pentru autohtonia lui grumaz, pretinzînd însă că suf. -az ar fi împrumut( ?) din albaneză ; deci temă indigenă cu sufix din import, ce nu e verosimil, la fel ca etymonul lat. *grumus. Elementul radical în alb.-rom. gru-m-az— (gur-m-), după semantismul clar al apelativului, duce la i.-e. *guer-„a înghiţi, gîtlej, prăpastie" : v. ind. giraţi, grnăti „înghite", tuvi-gri-, -gra „care înghite mult", av. jaraiti „înghite", garaman- „gît, grumaz", lit. geriu, gerti „a bea", gyrklya „guşă", v.sl. grulo „gît", griltani „laringe" (ambele intrate în rom.: gîrlă, gîrtean) ; alb. ngrane „mîncat', gr. (3opa „mîncare, nutreţ", lat. gurges „vîrtej, prăpastie, gîtlej" etc. (IEtW, p. 474; WH, I, p. 627 —628 gurges). Rad. *guer- > gur-, gru- cu formantul primar -mo- ca în av. garaman- ; *guer-mo- > *gur-mo-, *grum-, cu al doilea element sufixai -* (din i.-e." g' sau -dio-7). Pentru partea corpului dintre cap şi torace, grumaz e cel mai vechi termen peste care s-a suprapus lat. cervice -> cerbice, cu sens mai restrîns; „mai tîrziu ne-a venit de la slavi gît, înlocuind pe grumaz, care prin Muntenia nu mai e cunoscut sau nu mai are un sens precis, ori se întrebuinţează numai în anumite locuţiuni, cu înţeles specializat. Regiunea vestică, cu partea cea mai mare a Transilvaniei, păstrează pe grumaz în sensul de 'cou' şi nu cunoaşte cuvîntul gît" (DR, IX, p. 444—445. Cf. AltLR, 1/1, harta 36). (76) grunz s.m. (pl. grunzi, grunji) şi n. (pl. grunzuri) „bucată dintr-o materie tare şi sfărîmicioasă; drob, bulgăre; bulgăre de noroi" („grumeau; pelote; Brocken, Klumpchen"). Der.: grunzuţiu („grumulus", DictB), grunzişor, grunzo(n)iu; grunzos, -jos, -oasă, grunzuros [grunzăros], grunjuros, grunhiros, grînţoros, sgronţoros etc), -oasă; grunzărie („drum cu grunzuri"), grunzi (re) ; topon. Grunji, Grunjul (TopRom, p. 30). „grunţ, bucată", ă, la Olimp grîndză „tărî- Dial.: arom. ţe, grunz". împr. din rom. : ucr. kryndziovati „reich an Knoten, knotig", format după grunţuros (BalkA, II, p. 131); ung. reg. grunz „gorongy", grunzs, grundz, grunzur, zgrunăzsur, grunzos etc (MNyRomKolcs, p. 161). Alb.: gr un d e, krunde, krunde „tărîţe". LexB, p. 247 „grundzu, it. gruzzo, aggeries, congeries". 9 LaurM, Gloss, p. 277 „probabile forte co vine din aceeaşi orig. cu grumu, grumulu". 9 Cihac, DEtDR, II p. 502 din ung. gorongy „bulgăre". Admis : Weigand, JB, XVI 1910, p. 224 ; Şăineanu, DUn, p. 285. 9 Meyer, EWAlb, p. 132 alb. grunde şi arom. grîndze în legătură cu germ. grand. La fel. : Jokl, StAlb, p. 25. 9 Treimer, MRIW, p. 358 cu sl. krupa, krupica „Brocken, Krumchen". 9 DLR, II/l, p. 322 legătura etimologică între grunz, grîndze, alb. grunde. 9 Capidan, DR, II, p. 532 — 533 arom. grundă împr. din alb., grîndze ar putea fi intermediar între grunde şi grundă. în arom. ar putea fi două cuvinte deosebite: grîndză < lat. grandia (scil. farra) şi grundă, alb. grunde. 9 Skok, RES1, III 1925, p. 70 grunz contaminat din gruda „morceaux, masse" -f grum, grun „gleba"; z datorat pluralului. 9 Giuglea, DR, III, p. 596—598 (DRS, p. 59) din gr.x^vSpoţ 328 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a „grain (de sel, d'encence)" metatezat; alb. grunde împr. din rom. Respins: Jokl, IJ, XI p. 208. ® Pascn, DEtMR, II, p. 194, 203 arom. grundă din big. grada „bloc, motte, glebe; (bot.) tubercule" etc; p. 243, 38 grunţî (obscur). ® Philippide, OrR, II, p. 716 „grunz şi alb. grunde aparţin sigur unul la altui; orig. obscură". ® Scriban, D, p. 588 „v.germ. gruzzi, ngerm. grutze, grunţ, grand nisip, v.sl. gruda gloduri". ® Tiktin, DictRG, p. 706, Candrea, DEnc, p. 562 (orig.necun.). Cuvintele alb. şi rom. se reduc la tema i.-e. *grund-, *grond- ; rom. grunz ar putea să nu fie singular refăcut după pl. grunzi al unui sing. *grund-, ci să reprezinte un *grundiu- (i.-e. *g(h)rond-io-H) ; sigur este deocamdată numai baza i.-e. *ghrn-d[h]ă, la *ghren-d(k)-. Semantismul „tărîţe" în alb. arată o veche diferenţiere faţă de drom. grunz şi arom, grundă. Noţiunea primară „sfărîmare, pisare" indică apartenenţa la i.-e. *gher- „a freca, pisa" în baze ale mai multor grupe de cuvinte (cf. gresie), din care mai apropiată este *ghre-n- ,,scharf wor-iiber streifen; a pisa (freca)", cu -d *ghren-d- (WP, I, p. 656; IEtW, 459; WH, I, p. 545 frendo), de unde gr. ^ovăpcx; (^povS-po-ţ), lat. frendo, -ere „a scrîşni din dinţi, a măcina, a rîşni", ags. grindan ,,a pisa, a zdrobi", ahd. grint „coajă", nd. grand „nisip mare", lit. grendu, gresii „a freca" etc. Un i.-e. *ghrond(h)ă stă la baza temei alb.-rom. *grund- pentru care însă poate fi menţionată şi forma *ghreu-d- cu aceleaşi sensuri, lat. rudus, -eris „pietre sfărî-mate, pietriş", v. isl, grautr, ags. grytt „bulgăr, terci" etc. (WP, I, p. 649), în arom. grundă (cu sens identic lui grunz) are aspect „albanez" şi face impresia a fi împr. din alb. ori modelat după acesta; mai apropiat semantic de grunde este grîndză „tărîţe", care fonetic se apropie de drom. grunz. Pentru dial. sud-dunărean s-ar putea lua în considerare influenţa albaneză în lexic şi fonetică în legătură cu aceste cuvinte şi cu altele, ceea ce (fireşte) nu poate să fie cazul pentru dial. drom. (77) gudura (a se; var. guduri) vb refl. 7) „a manifesta iubire (alipire) faţă de om dîndu-i tîrcoale sau atingîndu-se de el (despre cîini)" („fretiller de joie, faire le beau (un chien) ; scharwenzen, hiindisch schmeicheln, zappeln"). 2) „a se linguşi" („flagorner, flatter, se montrer servile; auf niedrige Weise schmeicheln"). Der.: gudurare, gudurător, -oare, guduluş (nume de cîine), gudură („femee linguşitoare"), gudrea (căţea care se gudură), ţ guăărie („linguşire", Conachi), gudurăchme (gudur'atione, LaurM), gudurei, -eaţă, gudurlată, gudurlui etc. (Cim, p. 35, 76). Dial.: arom. guduru (s'gudură „se linguşeşte"), gudurescu, gudurat, gudurarea (DMacRM), gudurire. împr. din rom.: ung. . ±. . ______. —e. „se joacă cu copiii", , care se joacă bucuros cu copiii" (NylrK, III 1959, p. 109). Cihac, DEtDR, I, p. 113 lat. con-adulari (cu-adur-cudur-gudur). $ LaurM, Gloss, p. 277—278, gudurare adulări, blandiri etc ; co-adulari. @ Gaster, RIAP, I, p. 31 din ung. gedely „a se gudura". @ Şăineanu, Sem, p. 100 lat. catulire (catuli „căţei") „a simţi gădilici" > *căturire > găturare > gădurare. ® Philippide, ILR, p. 44 *gaudulo, OrR, II, p. 663 gaudere: arom. gîudescu, gauăire : alb. gezoi (aici aparţine poate drom. gudur < *gaudulare}). ® Korting, LRWb, 2382 ,,*conadulo schmeicheln — rum. gudura, wenn man von *co-adulo ausgeht", — dar „la phonetique s'y oppose", Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 279. ® DLR, II/l, 323 cu alb. gudullis (n.gr. gudulo) „gîdil", cf. şi gudă. 9 Giuglea, DR, II, p. 386 — 387 gudă „căţea, femee stricată", germ. goă, gud, godan „porc" etc; o bază (god) gud, prin sufix -ulo (rom. -ur) ,,a grohăi" în semn de bucurie, ,,a da cu nasul (ritul) grohăind" (despre porci cînd se apropie de stăpîn) ... a ajuns la a se gudura; în rom. ar veni din longobardă. ® Densusianu, GrS, I, p. 164 „nu vedem cum ar veni din germ. gud-jgod- 'porc' 9 Weigand, BalkA, II, p. 272 „dass a gudttlâ aus cudulă 'schweifeln' eine Ableitung von coadă ist, ist doch sicher"[!]. @ Pascu, ArR, VI, p. 260, X, p. 473, DEtMR, I, p. 92, 692 *gaudulare, -ire. 9 Puşcariu, DR, IV, p. 1399—1400 „astăzi cred că gudură e big. kotorjH 'kâtzele,, schmeichle', der. al lui kot 'pisică'; c > g prin apropiere de gudă". 9 Graur, BL, VI p. 163 gudă „chienne". ® Tiktin, DictRG, p. 706, Candrea, DEnc, p. 563, Şăineanu, DUn, p. 285 „orig. necun.". '■ura „persoană MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 329 Evident că verbul românesc nu poate veni din *co(n)-adulare, din coda (coadă), ung. gedely [de fapt: kedely], * catulire ori gaudulare (du se menţine în română: aur, graur, laud etc.) ; dar nici alb. gudullis nu serveşte la nimic; legătura cu gudă „scroafă ; căţea" ar putea fi în sens invers, ca un derivat din gudură (cf. guduluş şi gudrea) ; dacă însă gudă e din sîrbă, trebuie observat că verbul gudura este mult mai vechiu în limbă decît influenţa sîrbească şi nu are nimic a face cu germ. gud- (god-) „porc", cu coadă ori cu big kotor'ju al lui Puşcariu, Sensul fundamental nu e „mişcarea cozii ori a părţii posterioare a trupului" etc. sau alte elemente fizice, externe ; ci aspectul psihic al gudurării 1 „linguşirea, atitudinea rugătoare, de implorare, dorinţa de a obţine ceva", manifestată şi din partea unui animal cum e cîinele ce-şi arată iubirea, ataşamentul către om, dîndu-i tîrcoale şi atingîndu-se de el. în aromână pare că se zice numai despre om nu şi despre cîini. încît *guâ- în *gudulare (*godula- ? * gudura-!) nu e diferit de i.-e. *guhedh- „a ruga, a cere, rîvni, dori" (WP, I, p. 673; IEtW, p. 488) : v. pers. jadiyămi „mă rog", gr. „a implora, ruga fierbinte", rcoâ-oţ ,,dor(inţă) puternic(ă), cerere", v. irl. guidin „(mă) rog", guide rugă(minte)", lit. gedâu-ju, -ti „a dori cu ardoare", gedu „a fi îndurerat de —", irl. -guidiu „mă rog" (celt. *godio), guide „rugă(ciune)" etc. Forma carpato-balcanică era *god- sau *gud-, cu sufix -l- sau -r- ce poate fi indo-european sau romanic. Remarcabilă rămîne în dialectul zis dacoromân restrîn-gerea accepţiunii lui gudura mai ales la „linguşirea (din partea) cîinelui", fapt explicabil prin ataşamentul deosebit şi fidelitatea acestui animal faţă de om, de stăpînul său. (78) guşă (var. guşe) s.f. (pl. guşi, rar guşe) 7) „umflătură mare la gît, mai adesea sub bărbie, care se formează la oameni, prin hipertrofia glandei tiroide" („goître; Kropf"). 2) „dilataţiune (pungă) a esofagului la unele păsări în care intră alimentele înainte de a ajunge în stomac" („jabot; Kropf der Vogeî"). 3) „partea grasă ce atîrna la unele persoane sub bărbie ; pielea ce atîrna la vite sub gît („double menton; fanon; Doppel-, Unterkinn"). Der.: guşiţă, guşuliţă, guşoi; a guşa (guschedz „strumen acquiro" AnonC), a guşui („a rupe la gît, a sfîşia" olt.; „a sugruma" haţ. etc), guşat, guşiţe, gushavel (AnonC), guşnică („cerfeuil bulbenx"), a siiguşă, guşătură „covor în culori, cu guşi" (MatDial, I, p. 175), păstrăguşâ („guşă mare peste măsură", Şez, III, p. S4, Suceava), guşăroşiu („rouge gorge") ; răguşi (? contaminat din raucus -j- guşă, DR, III, p. 689, VII, p. 114); nume proprii: Guşiţă (ex. Drobeta, Turnu Severin, 1978 [1979], p. 202), Guşatu, Guşeilă etc, topon. Guşaţi, Guşoieni, Guşiţei, Guşoiu, Guşoianca ş.a. (NumeL, p. 273; TopRom, p. 318); zaguşi, zeguşi „a (se) sugruma, a (se) sufoca; a se înneca cu mîncare" (AtlLR; CercLg, XVI 1971, p. 95). Dial.: arom. guşă (guşe), guşui („a tăia grumazul"), nguşare, -at, ngu-şedzu, guşuiescu „gîtuiesc", guşuire, -it „decapitare" ; megl. guşă „gît", guşnes („iau de gît"); istr:guşă. împr. din rom.: big. guia (guiav şi multe derivate), n.gr. y(x)o5aa (RumWNGr p. 24, 76) ; srbcr. guSa, zagusiti (Slavia, IV, p. 342; SOF, XXI, 379) ; ucr. guH (DR, III, p. 201-202; RomSl, XIV 1967, p. 147, XVI, p. 87-88) ; ung. gusa, der. gusdl, gusdzih, gusdt csinăl (RomIX-XIV, p. 161; InflR, p. 49; WtbCs, p. 60; SziJsz, I, p. 205; NylrK, VI 1962, p. 194, 198, VII 1963, p. 117, 119, 283, VIII, p. 102; SCL, XIV 1963, p. 283; StLex, StCom, 13, p. 256; MNyTEtSz, I, p. 1109); săs. guscM „Kropf", guschat, guschatisch „kropfig" (RomElSz, p. 21), posibil şi gosche „Mau!" (SăchsWtb, III, p. 276) ; trc guşa (RBSEE, IV 1966, p. 227) ; ? germ. Goschen, Gusche (Puşcariu, ELR, p. 58). Alb.: gushe „Hals", „gozzo" (Cord.). "~~ DictB, I, p. 482 „gusa a gula". 9 LexB, p. 249 it. gozza. ® Pontbr, p. 298 gr. YoOaa. 9 Miklosich, S1E1R, p. 9 „guşă — alb. gushe" ; AlbF, I, p. 356; S1E1M, p. 29 332 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a -cure- (-cru-c-), vreun i.-e. *kreu-k-, *(s)kreu-k-, *(s)ker- (WP, II, p. 568— 575; cf. zgardă, cîrlig), ori *kru- (cruţă). îndopâ v. dop. (80) înghinâ (var. îmbină) vb tr. şi refl. „a (se) împreuna capăt la capăt, a (se) uni laolaltă" („(s')unir, (se) joindre, s'entremeler; aneinanderfugen, mitein-andervermengen"). Der.: inghinare (îmb-), -at, -ătură; îmbinător, -oare; înghinărat, -ghen- (Dîm-bov.; îngkinerat „crescut împreună"); contrarul desghind (dejgh-, desbină, desbin (s.), desbinare, -al, -ătură, -tor) ; răsghind „a (se) despărţi, a (se) separa, a (se) răsleţi" (se) dâtacher, separer"), „a (se) desuni, a (se) învrăjbi" („(se) dâsunir, diviser, brouil-ler"); ghinătttră „pîini lipite una de alta (la copt)". Dial.: arom. dizgl'inâ, dijgl'inare, dijgl'inat (dizgl'-); pentru „înghin--îmbin" se cunoaşte numai ameastec. LexB, p. 177 „desbinu findo, diffindo, sejungo, a lat. dis et bino", 271 „imbinu, combino, jungo, conjungo, a lat. in et bino". Admis: Cihac, DÎjtDR, I, p. 118 *imbi-nare, *de-ex-binare; LaurM, I, p. 1058, II, p. 12; Bugge, BB, XVIII 1892, p. 174 („alb. dzbân', zbân' 'jage fort, verjage, vertreibe', eher aus lat. disbinare, vgl. rum. desbin"); Candrea, RIAF, VII, p. 80; Densusianu, HLR, I, p. 228; Puşcariu, BWR, 778; Korting, LRWb, 4731; Tiktin, DictRG, p. 537, 755; Şăineanu, DUn, p. 305; Candrea, DEnc, p. 632; Meyer-L, REW3 4280; Graur, BL, V, p. 101. « Philippide, ILR, p. 107 tngln der. din inguen, considerat ca in -f- ghin, de unde apoi dezgin — des -f ghin. 9 Papahagi, NEt, p. 218—219 lat. *anglino (< anglo, -are) „îmbin, fac unghiu". 9 CDDE, 482 *disglui(i)nare > *disglunnare > *desgliunare > dejghinare etc.; 823 îmbină < lat. Hmbinare < Uni. Admis: Pascu, Cim, p. 150, DEtMR, I, p. 176, 532; Candrea, DEnc, p. 398. @ Giuglea, DR, III, p. 620—621 în familia lui lat. glus, glutino, v.gr. yXCv« „Leim, matiere gluante; gin, colle", germ. chlenan „kleben", hleben etc; prototipul formei rom. *disglinare din gr. -fXCvrj, cu prefix dis-; a însemnat „a se descleia; a se desface, desuni". ® Puşcariu, DR, V, p. 759 „etimologia lui înghinâ nu e sigură". ® DLR, II/l, p. 476 „etim.necun. Poate exista o legătură cu ghinui, ghinitoare, ghinărar, ghionoiu, ghinălură". 9 Mihăescu, RÎÎSBB, VI 1968, p. 148 desghind (dijgl'inare) lat. disglut(i)nare. Presupusa legătură cu lat. bin- a fost definitiv înlăturată după ce s-a relevat raportul cu înruditul desghind, arom. dizgl'inâ, ca şi var. înghinâ, care e forma genuină, populară (îmbina şi desbina sînt hiperurbanisme, secundare, fără semnificaţie, pentru etimologie). La bază stă deci tema *-glin-, aceeaşi în desghina şi înghinâ, pentru care singura legătură verosimilă este cu gr. yXtvrj, potrivit formal şi semantic, dar nu ca împrumut din greaca veche ori timpuriu bizantină (însuşi autorul etimologiei se pare că a renunţat la ea : DR, X, p. 462, DRS ; DLR nu e preferată celei date de Candrea), ci prin înrudirea mai veche i.-e. a cuvintelor gr. şi rom.: baza i.-e. *glei- în *glei-t-, -d-, *glei-bh-, *glei-m- „a lipi împreună, a lipi, a unge",- rad. *gel- „învălui; rotund, sferic" (WP, I, p. 619-621; IEtW, 357-364; WH, I, p. 611-612; cf. ghiară, ghioagă): gr. yAÎa şi ţXÎvt) „clei, vîsc", yXoio? „lichid cleios", yAixo^c" „a se lipi, a se lega cu putere de —, a dori fierbinte", lat. glUs, -tis, gluten „clei" etc, v. irl. glenim, cymr. glynaf „adhaereo", alb. ngit (*gl'it-) „lipesc" ş.a. Tema rom. -glin- reprezintă un i.-e. *glei-n- (element morfologic ca în gr.) ; sensul ei de „a lega, lipi (etc)" indicat de semantismul celor două verbe în- şi desghina. îngropa v. groapă. (81) îngurzi (var. îngruzi, îngorzi; şi îngurgăl) vb tr. 1) „a face creţe, încreţi, boţi; a strînge pe margini" („rider, plisser, serrer, (se) froncer, faire la moue ; in Falten ziehen, falten, krausen"). 2) „a confecţiona opinci încreţind MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 333. cu o cureluşă marginile şi formînd gurguiul" („plisser, faconner des sandalesi die Sandalen (Bundschuhen) falten"), „a coase gaura (ruptura) dintr-un sac" („faire un point â une dechirure; das Loch eines Sackes flicken"). 3) fig., refl. ,','a se întovărăşi" mold. („s'associer; zugesellen"). Der.: îngurzire (-gruz-), -it, îngitrzitură (-gorz-), îngurzeală („încreţire") ; contrat desgurzi „descoase opinca, descoase, descurca ceva încurcat" (haţ., RevCL, III, p. 122), „descîlci" (ban., DR, VI, p. 318), var. dăsgurzi „a înmuia tortul de cînepă" (ban., Comau, Glos, p. 90), -it, -itor. Cihac, DIJtDR, II p. 148 „îngurzesc froncer, plisser, racornir; a se — se crisper; srb. guriti se, sguriti se se contracter par le froid etc ; v.sl. grubu dorsum, gruba con-vulsio; v. gărb, gărbă". 9 Densusianu, RevCL, V, p. 107 desgurzire din lat. *disgur-dire der. din adj; gurdus, fr. engourăir, degourdir; 108 îngurzire der. din gur dus, ingur~ dire; HLR, I, p. 166. 9 Puşcariu, EWR, 862 [*in]-gurdio (gurdus, fr. (en)gourdir etc» Dens.). Admis: Tiktin, DictRG, p. 818. 9 Puşcariu, DR, VI, p. 317 — 327, DLR, II/l, p. 700 der. din subst. *gurz- (în gurguiu) din lat.pop. *gurgeus (în loc de gurges, cf. gurgea, fr. gorge etc), iniţial „a da forma gurguiului (ţîţei)" ; cf. desgurzi, îngurgdi Meyer-L, REW3 3923. „Ne me semble pas convaincant" Graur, BL, V, p. 100. $ Şăineanu, DUn, p. 327 lat. gurdire „a înţepeni", Şăineanu, DictRP, p. 285. • CDDB, p. 658 „îngurzi, îngurga". 9 Scriban, D, p. 693 „îngurzesc, grunz-, -gurz-, mai probabil din grunz decît diu lat. *ingurdire, din gurdus prost, grosolan". Temele sl. (s)gurit-, (s)gerbat- etc, ca şi lat. gurdus (potrivit ca formă) nu explică sensul, ori lat. gurg- în der. -ia, -iu, pentru înţelesul primordial pe care-1 avea îngurzi, ce nu poate fi „a confecţiona opinci prin încreţirea marginilor şi formarea gurguiului", ultimul cuvînt relevat cu deosebita insistenţă de Puşcariu în interesul etimologiei sale; „formarea gurguiului" este ceva secundar, fără semnificaţie nici măcar.pentru îngurzirea opincii ţărăneşti, iar însăşi această confecţionare e numai un fel de îngurzire, verbul avînd caracter general» nu ca ceva secundar („prin anal." sau „extensiune", Puşcariu) din noţiunea gurguiu şi din acţiunea de modelare a acestuia. Sensul propriu şi primordial al iui îngurzi era „a încreţi, a boţi" cum îl dau dicţionarele (afară de DLR) şi cum îl traducea în nemţeşte (la 1905) chiar Puşcariu „einschrumpfen", fără a se fi lăsat influenţat de asemănarea aproximativă cu gurguiul (care fusese pus în legătură cu îngurzi de G. Kirileanu „poate de la gurguiul opincii vine îngurzi") \ este o etimologie populară pa care a apucat să o susţină Puşcariu cu mijloace savante. Nu se poate spune dacă există şi care este raportul etimologic dintre îngurzi (îngurgâ, var. tîrzie ?) şi gurguiu; originea latină a ultimelor două nu e sigură în măsura considerată de Puşcariu; oricum, îngurzi de origine latină nu poate să fie, căci conţinînd noţiunea de „a îndoi, încreţi, răsuci", tema de forma *gur-d- (*gor-d-; neprobabil *gur-g-, căci osînză şi Singeorz nu pot dovedi că *gurgire trecea obligator la îngurzi) aparţine la rad. i.-e. *ger- „a întoarce, răsuci" (WP, I, p. 593-598, 3; IEtW, 385; cf. grapă) ; baza *ger-d-, gre-d-, nasaL *g?enl- a dat cuvinte ca mhd. krenze „coş, paner (=» împletit)", ahd. kranz, lit. grandis „brăţară, şina pe roată", grandele „brăţară", grandinis „circular", let. gruods „foarte încovoiat, răsucit", pol. gredac sie „a se întoarce" etc. (81a) îassiiâ (var. însăila, însăeld, înşelă, înseilui, înselui; prez. înseilez, -săil-, înseil-, -săil-) vb tr. 7) „a coase cu împunsături mari (în mod provizoriu, pînă la cusătura definitivă) ; a minciuna" p. anal. „a prinde o haină cu scul de formă provizorie" ; fig. ,, a coase petec de petec spre a face o haină întreagă sau a pune bucată lîngă bucată făcînd un obiect întreg" („faufiler, coudre (pro-visoirement) ; fabriquer piece par piece; coudre les petits rnorceaux; heften"). 2) ,,a îndila, a coase în tighel" („piquer; vorstechen, durchnâhen"). 3) p. ext. „a împreuna, a înşira" („joindre, unir, enfiler; einfâdsln"). 4) „a prinde pro- 334 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 335 vizoriu în cuie" mold. („fixer provisoirement avec des clous; provisorisch fixi-eren"). 5) fig. „a începe să faci ceva" („comrnencer â faire; anfangen, begin-nen"). Der.: înseilare, însăilat (negat, ne(î)nseilat), înseilător, înseilătură; şi -săil-. LaurM, Gloss, p. 320 „însăilare longiori fiii ductu praesuere (fr. faufiler) a face preliminară şi provisoria cosatura, a cose cu rare Împunse de acu, a face un inceputu etc.; forte prob. că e in locu de insaliare in locu de insalire — in-salire = sanre, a lucra pre sărite, lasînd părţi de lucru in intervalle mari". C Cihac, DEtDR, II, p. 324 sătesc forger, săieală bâti, însăilez, vsl. Hti suere, Silo subula etc. « Tiktin, DictRG, p. 826 din saiă „Heftfaden". Admis: Şăineanu, DUn, p. 330. % Scriban, Aib, XXX 1923, p. 284 din ung. szăl „(fir) de aţă". % Giuglea, DR, IV, p. 1553 subellare „a prinde cu acul" (infl. de fibillare). & Drăganu, DR, V, p. 369 ung. szel „margine", cu segmentarea lui e < ej fenomen cunoscut în ung. (szel - panna > sz'eilpanna) ; sensul orig. al lui înseilâ va fi fost al der. ung. szelel- termen de croitorie „a trage (cu cretă sau prin cusutul cu aţă albă) o linie pe marginea stofei pentru a"tivi ori coase nasturii" etc. © DLR, II/l, p. 379 „etim.necun. (Din cauza răspindirii în Ardea!, nu e probabil că avem a face cu un der. din trc saiă)". ® Scriban, D, p. 697 got! insailjan „a lega cu funii"; v. sailă, saia şi sălai ; cf. şi szăl „aţă". 6 Candrea, DEnc. p. 662, Şăineanu, DictRF, p. 289 (orig.necnn.). G DR, X, p. 181 — 183, AnEtn! 1959—1961, p. 31 i.-e. *segi-ll- prin tracică. Forma veche pare a fi înseilâ (Drăgarm), în care diftongul -ei- se explică prin căderea unei consoane între e şi i; deci un *se(.)ill- din care a căzut un g intervocalic (cf. taier, caier, droaie): *segill- a rad. i.-e. *seg- (seng-J aprinde cu ace (sau copcii), înseilâ" (WP, II, p. 480-481 ; IEtW, 887) : v. ind. sdjati „atîrna, acaţă, se prinde, rămîne atîrnat", sakti-h „atîrnarea, lipirea" etc; lit. segu, segti „a prinde, înseilâ", iter. sagyţi, sagas „laţ, ncd, cu care se fixează pînza pe nălbitoare", saga „scoabă, cîrlig, cataramă, clanţă", sagtis, let. sagls „cataramă, clanţă", nhd. senkel, schuhsenhel etc. Se pare că 41- forma un der, nominal aprox. *segill- (cf. *unărella > andrea), din care verb *insegillare > înseilâ (nu suf. verbal romanic -illare; Meyer-E, GrRS, II, p. 613) • cf si rad. *sag- (WP, II, p. 448) ? vi.-, înşiră v. şir. întări v. tare (82) întărită (interitâ, întărită, întărtâ) vb tr. 1) „a duce pe cineva în stare de surexcitare sufletească; a irita, instiga" („irriter, exciter, agiter; met-tre en colere ; entrer en furreur, s'emballer, s'emporter; s'agiter, se m'onter, s'exhalter; aufbringen, erbittern, reizen, anreizen, erregen, treiben"). 2) „a mdemna, împinge, mîna, îmbărbăta pe cineva să facă ceva sau să pornească împotriva cuiva, a (îm)boldi, stimula, împintena, încuraja" („animer; exciter, stimuler, acharner, entrainer; erregen, anreizen, antreiben, stacheln"). 3) „a deştepta, aţîţa, porni, aprinde, încinge, înflăcăra, zgîndări" („enflammer, eclater ; anziinden, begeistern, ausbrechen"). 4) „a irita" („irriter; aufreizen"). 5) refl.' „a se turbura" („se troubler; sich trtiben"). Der.: întărîtare, întărîtat, neîntărîtat, întărîtător, -care, întărîiăcics, -casă, întă-rîtăhiră, întărîtăcnme. LexB, p. 317 „intiritu irrito, instigo — a lat. irrito". f,- LaurM, II, p. 91.'© Cihac, DEtDR, I, p. 129 „lat. in-irritare (avec t copuJatif intercale), it. irritare, esp., port. irritar, fr. irriter; întăritaliune lat. irritatio, -onis, it. irritazione; întărîtător lat! *irritatorius (etc.)". Admis de mulţi (cu unele nuanţări) : Schuchardt, ZrPh, XXIII p. 419, XXV, p. 418; Meyer-L, Einfilhrung1 § 73,s § 102, REW, 4491; Fu=cariu,' EWR,, 879 *[in]territor < irritare + *territare (din terrere) ; CDDE, 872 ' *interr'ilar'e (interriiare < territare „effrayer" inadmisibil din cauza lui { scurt) ; Tiktin, DictRG p. 831; Şăineanu, DUn, p. 333; Candrea, DEnc, p. 665; DLR, II (1E31) p 775' Dar „întărită fait difficulte", BL, V, 1937, p. 102 (Graur). Soluţia (soluţiile) din latină-romanică prezintă dificultăţi formale-fonetice (tema românească terit- nu este justificată) şi semantice, căci esenţa lui întărită nu e „iritarea, excitarea", ci „stimularea, îndemnarea, forţarea", ideea ,forţă sporită"; ca atare tema veche rom. terit- (torit-) aparţine la rad. i.-e. *ter- (cf. tare), v. ind. târati „a traversa, birui", tarute tarutar-, dtarit, tari-tum, tartum etc. (WP, I, p. 733). (83) întîmpinâ vb (vechi timpinâ) 1) tr. „a merge înaintea cuiva cu bucurie sau prietenie, a primi cu onoruri pe cineva" („aller au devant de —, rece-voir; saluer; tiaiter avec; entgegengehen, -kommen, -treten, bagriissen; mit jm unterhandeln"). 2) tr. „a veni din partea opusă, a se găsi faţă-n faţă cu cineva, a da peste cineva, a întîlni întîmplător; a surprinde" („rencontrer, croiser ; sur-prendre; assaillir; antreffen, begegnen, iiberraschen, uberrumpeln"). 3) refl. „a se găsi cu cineva (întîmplător) faţă-n faţă, a se ajunge, întîlni cu cineva sau ceva" („se rencontrer; rejoindre, croiser, se jeter dans; sich wieder treffen, kreuzen"). 4) spec. tr. „a ieşi cu oaste în calea cuiva, a se împotrivi duşmanului; a da lupta" („rencontrer, en venir aux mains, se battre; an etw stossen, zusam-menstossen"). 5) „a face faţă la ceva, preveni, evită, a combate" („faire face â, obvier â; entgegentreten, begegnen, vorbeugen"). 6) intr. „a răspunde, obiecta, a combate" („repondre, repliquer; faire opposition; antworten, erwi-dern, einwenden"). 7) f „a răspunde, a răsplăti" („recompenser; belohnen") şi alte sensuri figurate. Der.: (în)tîmpinat, (in)timpinat, ne(î)ntîmpinat, întîmpînător, -oare, întîmpi-nătură; tîmpinuş\, tîmpinăciune; preîntîmpină. LexB, p. 315 intempinare occursus, obviatio. • LaurM, II, p. 86. % Cihac, DEtDR, II, p. 66S (el.gr.rnod.) „intimpin rencontrer (etc.) gr 6itavT(a)w, ânavr(a)*> rencontrer, aller â la rencontre; le vb drom. est une metathese du subst. irrivT'iQjia". ® Tiktin, DictRG, p. 834—835 „tîmpină, wahrsch. Erbwort, dunkel". • Puşcariu, PerspDict, p. 8 din tîmpină, — despre care observa Bogrea, DR, II, p. 762 „explicaţia lui î'ntîmpinare (Candrea) a dat-o independent şi d. Philippide" ; admis: Puşcariu, DR, III, p. 396 *tympanum> tîmpină > întîmpinâ; Şăineanu, DUn, p. 333 (termen primitiv militar : a ieşi înaintea cuiva cu. tîmpine, a-1 primi cu sunetul instrumentelor) ; Candrea, DEuc, p. 668 (propriu „a bate toba în semn de cinste") ; DLR, II, p. 772 etc. Este evident că verbul românesc nu are a face cu tîmpină „instrument muzical"(?), dar nici apartenenţa etimologică a lui nu este clară; două alternative se oferă deocamdată: fie rad. i.-e. *temf>- „a întinde, trage, încorda", lit. tempiu, tempti „a întinde", timpstu, timpti „a se întinde, a se alungi", lat. iempus, -oris „timp (*întindere)", templum „spaţiu" etc. (WP, I, p. 721), fie să aparţină ca temă *temp-in- la rad. *to (m)p- care a dat pe tîmplâ. Plus adhuc .non liquet. (84) întîmplâ forma veche (etimologică) tîmplâ (se tîmplâ, templare) vb. 1) unipers. refl. „a surveni, a avea loc" („arriver, se passer, survenir; s'ac-complir; sich ereignen, sich begehen, geschehen, vorkommen"), se au tîmplatu, mi se tîmplarâ, se tîmplâ, tîmplăse etc. 2) tr. (rar) f „a ajunge pe cineva, a lovi, a da peste cineva" („atteindre; treffen, erreichen"). 3) refl. „a se nimeri, a se brodi ceva, cineva, cumva să ..." („il s'est trouve que ..., le hasard a fait que . .. ; sich (zufâllig) treffen"). 4) refl. „a se găsi (prezent), a fi de faţă (în mod incidental)" („etre, se trouver ; zufâllig, gerade an einem Orte sein") ş.a. Der.: (în)tîmplat, ne(î)ntîmplat, (în)tîmplător, -oare, tîmplătoresc, -ească, (în)tîmplare (expresii la întîmplare, la voia întîmplării etc.) ; tîmplăturistică (creaţie artificioasă erudită în sec. XlX-lea pentru noţiunea de) „istorie, istoriografie". 336 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA/ a Il_Bi Dial.: neatestat (arom. tih'isescu, se-agudeaşte). LexB, p. 315 „intemplare casus, eventus — radix eadem cum lat. cor 9 LaurM, II, p. 86 intemplare. 9 Cihac, DEtDR, I, p. 280 „timp (tempus), anotimp; răstimp; tîmplă; întîmplă, lat. *intemporare; avoir lieu, se passer, arriver, survenir, se rencontrer, se trouver". 9 N. Sulică, Antropomorfisme şi antiantropomorfisme în limba română (Braşov, 1900), p. 77 din *in-templo, -are. 9 Puşcariu, EWR, 884 întîmplă < *temlo, -are, din templum formă scurtă a lui tempus (cf. extemplo „alsbald") „in der Zeit sein" (cf. contemporo, -are ,,in der gleichen Zeit sein"). 9 Tiktin, DictRG, p. 835 „viell.lat. *temporo von tempus, -oris 'Zeit' mit der lautlichen Entwicklung von tîmplă-tempora". 9 Puşcariu, PerspDict, p. 45—46, DLR, II (1931), p. 774 „întîmplă din puţinii termeni în legătură cu cultul păgîn: augurul roman descria cu băţul pe cer un spaţiu numit templum, contemplînă sborul pasărilor, care intrînd în acest templu se petrecea evenimentul aşteptat, întîmplarea ..."[!]. © Şăineanu, DUn, p. 333 (lat. *templare ăia. templum formă colaterală cu tempus „timp"). Cele două tentative latineşti s-au învîrtit în jurul noţiunilor de tempus şi templum (însoţite de nişte demonstraţii puerile ale lui Puşcariu, ca „termen sacral", augurul roman etc), cu care verbul românesc are comună numai o asemănare fonetică parţială, fortuită, deosebindu-se net sub raport semantic Esenţialul în verbul (în)tîmplâ este noţiunea de „a avea loc; arriver, se passer", iar tema Hemp-l- are rude directe în domeniul baltic: lit. tăpti (tâmpit) ,,a deveni", pri-tâpti „a ajunge, cunoaşte, experimentă", let. tapt (tuopu) „a deveni, a se întîmplă, a ajunge", tapigs „un spirit capabil", pa-tapt „a parveni, ajunge, avea răgaz", satapt „a întîlni, a da peste cineva" etc, — care au fost reduse la un rad. i.-e. Hop- „a ajunge, nimeri sau a da peste ceva" ; dacă. poate avea sensul de „loc unde ajungi (soseşti)" cuprinde şi gr. -zonoţ „loc" fWP, I, p. 743); apartenenţa acestuia la grupa baltică nu este sigură în măsura cît apare legătura cu tema străromână Hemp- care a primit sufixul -l- ce nu pare să fie latin-romanic. (84a) întrema (întrâmâ, întrarmâ) vb tr. şi refl. 7) „a (se) întări, (consolida, fortifica) cu mijloace de apărare" („(se) fortifier, consolider ; herstellen, krăftigen, stârken"). 2) spec. (sensul obişnuit) refl. „a-şi recîştiga sănătatea Iprinde putere) după boală, a se face bine, a se reface (îndrepta, veni în fire)" f„(se) retablir, reprendre ses forces, se remettre (d'une maladie), guerir; (wie-der) zu Kxâften kommen, sich erholen (stărken)"). 3) fig. „a-şi reface buna stare materială" („se refaire, retablir ses affaires ; sich umschaffen, das Verlorene wiedergewinnen"). Der.: întremare (-ăm-, -arm-), întremat (contrar ne-), întremător, f întremătură. LexB, p. 320 „întremare; intremu seu intramu focillo, refocillo, convaleo, conca-lesco etc". ® Cihac, DEtDR, I, p. 131 „intramu du lat. trama, it., sp., port., cat., prov. trama, fr. trame ; tramer Iesfils et de lă remettre, refaire, retablir, guerir ; destramă, sp. ăestramar etc". ® LaurM, II, p. 96. 9 Puşcariu, EWR, 1754 „tramă < lat. trama; davon intrăm 'den Ernschlag eines Gevcebes machen', mă intrăm 'genese' (eigentl. 'bringe das Gewebe meines KOrpers in Ordnung')". Admis: CDDE, p. 134; Tiktin, DictRG, p. 842; Şăineanu, DUn, p. 337; Scriban, D, p. 702 ; Giuglea, LL, II, p. 43. © Puşcariu, ZrPh, XXXVI 1913, p. 109, DR, I, p. 235—237 respinge legătura cu tramă şi destrăma, plecînd de la forma locală (mold., bucov.) întrarmd, care ar fi cea primitivă, „născută din înarma prin substituirea prefixului în- prin întru înainte de vocale", der. din armă, „asemenea omului care se restabileşte după boală cu cel care se înarmează pentru lupta vieţii [? !] ; poate să se fi născut în vremile grele din evul mediu, ... epocă continuă de luptăf!]; totuşi trecerea semantică presupune o gîndire cam abstractă"; (după Vâlsan) „înarma (< întrarmd) din arm partea de sus a piciorului la animale" < lat. armus. A se întrarmd ar fi o formaţie analogă cu „a se împicioroga", ling. lăbadni. Probabil se va fi întrebuinţat iniţial numai despre animale : boii s-au intrărmat etc". Admis: DLR, II/l, p. 829-830, LR, I, p. 359; Meyer-L, REWa 661. 9 Candrea, DEnc, p. 660 (orig.necun.). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 337 Explicarea prin trama (ca formă pozitivă a lui destrăma) e grea: „nu prea vedem de ce acţiunea de a introduce firele prin urzitura unei stofe, lovindu-le cu batalele, să se întrebuinţeze ca metaforă pentru 'revenirea la puteri după boală'. Există un paralelism perfect între verbele compuse cu prefixul în- şi cele cu des-, încît nu mi-e cunoscut nici un exemplu ca un verb cu des- să nu exprime noţiunea opusă ori negativă faţă de cel cu în-. A destrăma se întrebuinţează numai în sens propriu 'a scoate firele dintr-o ţesătură', refl. despre ţesătură 'a se sdrenţui*; nu se poate zice 'sănătate destrămată'. E total neobişnuit să se întrebuinţeze compusul cu des- numai în sens propriu, cel cu în-numai în sens figurat" (Puşcariu). Asemănarea lui întrema cu tramă şi destrăma pare a fi întîmplătoare, iar forma regională întrarmâ (cu r propagat, evident „missbrâuchlich", Tiktin) nu explică pe întrema, vechi (Dos., Cantemir) şi general în toate zonele româneşti; nici apropierea de armă („a înarma") sau arm „partea de sus a piciorului" nu are valoare. Alcătuit din prefix in- şi o temă posibil autohtonă, verbul conţine ideea „a învinge boala, a cîştiga putere, tărie, sănătate", deci în -trem- (-tram) se află rad. *ter- „tărie, putere; a străbate, trece" (WP, I, p. 732—434; IEtW, 1074; cf. tare), baza Hrâ- „(a trece peste, a salva), a ocroti", av. dră, drăti- „scut, apărare" etc, derivate în -m. De relevat altă familie de cuvinte mai apropiate semantic de tema rom. -trem-, baza Hreu- ,,a(-i) prii, a prospera, a creşte" (WP, I, p. 744; IEtW, 1095), ca şi *treg- în cuvinte celtice, germ. „forţă, tărie, luptă (etc.)" (WP, I, p. 755), cu acelaşi rad. Her-. înţărca v. ţarc. (85) leagăn s.n. (pl. leagăne) „păticel în care se culcă pruncii (uneori construit spre a se balansa)" („berceau; balancoir; Wiege, Schaukel"), cu multe sensuri figurate („voiture, berline" încă în sec. XVI, Densusianu, HXR, II, p- 450; DR, II, p. 509). Der.: legănaş, -nel, legăior, legănuş, -uţ; a legănă, legănare, legănat (ne-), legă nata (horă), legănător, legănătură, legănătoare (femeie) ; abstr. legănat, legănare, legă-natură. Dial.: arom. leagăn (şi cunâ lat.), ligănare, ligănat, topon. Leagăn munte (LD, III, p. 85) ; megl. legăn „leagăn, cuib", liganari, zăleagân; istr. leagăr, legară (AtlDR; CercDg, XVI 1971, p. 96). împr. din rom.: ung.reg. leag'en, lyedgen, lydge'n „botcso", legendl „ringat"-(MNyRomKolcs, p. 235). DictB, I, p. 615 „leaghen, -nel (a levigo) cunabula, cunae". 9 LexB, p. 347 „legann cunas vel infantem in cunis agito, a gr. l&ya dormire facio". ® Pontbr. p. 400 gr. Xixvov. 9 Roesler, GTB, p. 571 leagăn şi lighiqn din gr. XexâvY] „Kufe, Bassin", Xayeva „Krag, Kanne". ® LaurM, II, p. 142 cf. gr. XUvov, Jix°S. ia*- lectus, lectica. ® Cihac, DEtDR, II, p. 511 din ung. lengeni, lengetni „adiia (vrutul) ; a legăna încet, clătina". Admis: Scriban, D, p. 736. ® Miklosich, RumUnt, II, p. 22 cf. alb. l'ehiint, l'ikunt ,/wiegen". Respins: Meyer, EWAlb, p. 242—243 din cauza lui A în alb. (care ar fi trc) ; Philippide, OrR, II, p. 719 „ambele de origine obscură". 9 Tiktin, Stud, p. 35 (dunkel). ® Byhan, JB, VI 1899, p. 264 big. legato „cuib". «Puşcariu, CL, XXXVIII 1904, p. 255-259, JB, XI, p. 172-175, EWR, 957 în unele zone leagănuţ e o „coşarcă" legată de grindă; locuţiunea „nu ştie să spună două vorbe legănate" etc.; vb a legănă der. cu suf. -ino din ligo > *ligino, subst. leagăn e postverbal. Admis ; PerspDict, p. 29, DLR, IÎ/2, p. 138; probabil: Popovici, DIstr, p. 120, Tiktin, DictRG, p. 900, Meyer-L, REW3, 5028 Higinare „anbinden", Capidan, Megl, III, p. 168, Rosetti,' ILR, I, p. 172, Iordan, BIPR, IX, p. 149; respins: Philippide, VR, V 1910, nr. 3, p. 371, 379, Pascu, Suf, p. 218 (leg-?), ArR, VI, p. 232, La philol.roum. (1923), p. 39. ® CDDE, 973 lat *Umgînare „a mişca încet" (levis -f aginare) > *legena > legăna 22 _ Etnogeneza românilor 338 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 339 (cf. mesteacăn). 9 Şăineanu, DUn, p. 359 din leg (cf. tragăn < trag). „Niciuua nu pare mulţumitoare", Drăganu, DR, III, p. 509, „trebuie să fie de provenienţă autohtonă, rad. onomatopeic i.-e. *lîg-, lig-, leig- „a clăti(na), mişca, legăna", legănă din lega (etc.)" [confuz.] Etimologia nu e mai „mulţumitoare" decît cele precedente ori decît a lui Candrea, DEnc, p. 701 lat. vulg. lîgînus < gr. XUvoţ. • Byck — Graur, BL, I, p. 20 „leagăn est sans doute un deverbatif de legănă". 9 Reichenkron, Festschrift J. Friedrich (1959), p. 372, DasDak, p. 137: i.-e. *legh- „pat, culcuş"; AnEtn, 1982-1964, p. 83-85, CercLg, XIII 1988, p. 350. 9 ILR (1989), p. 301 lat. Heviginare. Este unanim acordul asupra caracterului ereditar al apelativului, fie din latină, fie din fondul autohton (Drăganu, Reichenkron). Alternativa dintîi fiind inadmisibilă, se impune a doua, — fiind însă necesară precizarea că nu verbul a legând e mai vechi, ci substantivul leagăn, a cărui balansare ritmică este atît de caracteristică, încît verbul derivat din el a devenit termenul prin excelenţă pentru „oscilaţie ritmică (balansare)" ; la bază stă deci substantivul, nu verbul (cf. razim > rezemă, fărîmă > fărîmă). înainte de a fi „legat, atîrnat, mişcat", leagănul este şi era un mic pat (troc, albie) servind drept culcuş pruncilor: este esenţa semantică ce nu e de confundat cu „legarea" sau „atîrnarea" de grindă, ori cu mişcarea de legănare etc. 27, sau cu alte elemente secundare, nesemnificative pentru etimologie, care însă (producînd confuzii) au împiedicat pînă de curînd elucidarea obîrşiei cuvîntului nostru. Cei care au întrezărit demult miezul semantic al apelativului leagăn şi direcţia unde este de căutat legătura etimologică justă au fost ... Daurian—Maxim citind gr. Xs^o;, lat. lectus. în sensul acestei înrudiri etimologia firească se oferea de la sine. Da triburile „indo-europene" din perioada arhaică lipsea o piesă specială din „mobilier" cu nume unitar în limba comună oritoăcar tipic terminologiei străvechi, destinată anume pentru a „culca şi legăna pruncii". Da majoritatea „indo-europenilor" ea se compunea dintr-un simplu troc, o albie confecţionată din trunchi de lemn scobit, cum arată terminologia respectivă 2S. Adevărat că există apelative pentru noţiunea de „leagăn" în legătură cu faptul că asemenea piesă de mobilier este pusă de obicei în mişcare, oscilează, cum sînt exemplele citate în jurul rad. Heng-, ca cele amintite (RDexIGA, II p. 654 „Wiege") : lit. lopszys, lop-iszys, lopeszys „atîrnat", zybka: zybi „mişcare în formă de unde" etc. Dar aceasta nu pare să fi fost cazul în ţinuturile noastre: în Dacia încă era cunoscut leagănul în perioada preromană, avînd desigur un nume: de aici există o preţioasă mărturie documentară directă, pe un relief al coloanei lui Ulpius Traianus la Roma: scena DXXVI înfăţişează un grup de daci, populaţie paşnică, băieţi, bătrîni şi femei, două cu copii în braţe, alta purtînd pe cap un leagăn în chip de troacă (mică albie) cu pruncul înfăşurat şi legat (AnEtn, 1957—1958, p. 139). Forma leagănului dacic este de tipul cel mai simplu: o albie (covată) din trunchi de copac, un troc servind drept culcuş pruncilor. într-un apela- 41 „Este mai mult decît probabil că legarea' nu e decît ceva secundar în 'legănare'; ea e necesară ca să poată produce legănarea, dar na e însăşi legănarea" (Drăganu). Un ager etimologist neamţ observa „beim Wiegen in der schaukelnden Wiege ist also tatsăchlich das Anbinden der Wiege an die Decke das wichtigste; durch das Anbinden wird die Wiege in Schwingung und damit das Kind in Ruhe versetzt. Der Dichter (Schubert) bestătigt die schone, ebenso poetische[!] wie richtigef?] Eţvmologie Puşeariu's: rum. a lefajgănă zu a legă" (Spitzer, DR, IV, p. 650), căruia — dacă (spre adularea amicului său clujean Puşcariu) mai recurgea şi la metafore poetice atot-explicatoare — i se poate aminti propria sa frază celebră „die Evidenz einer Etymologie hăngt nicht bloss von ihrer Begriindung ab, denn 'begriiaden' kann man auch das Unwahrscheinlichste" (ibid., p. 649), cum a făcut acelaşi filolog de ex. cu apelativul rom. mire. 28 De ex.: v. nord. ludr. ahd. ludara „leagăn" (cf. gal. lautro „balneo", irl. lothar „alveus", m. bret. louazz „covată"), ahd. maga (alături de wiga) = v.nord. vagga; lat. cunae, cunabula; v.fris. bert (Meyer-L, ,REW, 1052a). tiv ce înseamnă „pat" ideea de bază este „culcare", rad. i.-e. *legh- „a fi culcat, a zăcea; a se aşeza, sta întins", în limbile europene (WP, II, p. 424 — 425; IEtW, 658—659; WH, I, p. 777—9): gr. Xsxoţ, -ouţ „pat, culcuş; pat nupţial, pat funerar; cuib", XexTpov „pat", lat. lectus „pat, culcuş,", lectica, lectulus, lectarius etc, v. irl. lige „torus, lectus", laigim, gal. legasit „posuit", got. ligan, ahd. liggan, lickan, ligan „a fi culcat", got. ligrs „pat", v. sl. lezaţi „a fi culcat", leza „culcuş" etc. (la această conexiune s-a gîndit şi Reichenkron, 1959). Forma fonetică şi elementul sufixai vechi în leagăn arată că el nu poate veni din vreun idiom amintit, iar evoluţia semantismului de la „a se culca, a sta culcat, a zăcea" la „loc de culcare, pat, culcuş" este firească, cunoscută şi îh alte limbi (gr., lat., celt., germ., sl.), la fel ca în substratul lingvistic de unde vine leagăn, Hega-no- (Hegh-a-no-). Sufixul pare să fi avut nuanţa din unele derivate greceşti desemnînd unelte (Brugmann, GrdVglG, II, p. 259— 260; Chantraine, FormNG, p. 199). Nu se poate preciza accepţiunea exactă a lui Heganu- în perioada străromână; dacă el era numele generic al „patului" de orice dimensiuni, sau era restrîns asupra „patului mic (pentru copii)", sufixul -no- avînd eventual valoare deminutivală. Consensul celor patru dialecte româneşti este un indiciu că în româna comună leagănul însemna acelaşi lucru ca azi. Pentru noţiunea „pat, culcuş" limbile indo-europene au mai mulţi termeni (RDexIGA, I, p. 138). (86) lepădă (lăpădâ) vb tr. 7) „a arunca de la sine" („jeter, rejeter; von sich, ab-, wegwerfen"). 2) „a îndepărta, alunga" („eloigner, ecarter; von sich, ab-, zuruckweisen"). 3) „a părăsi" („abandonner, abjurer; verlassen, abschworen"). 4) „a vărsa, vomita" („vomir, rendre ; ausbrechen, speien"). 5,1 „a naşte înainte de vreme un prunc mort, avorta" („avorter, faire une fausse couche ; fehlgebâren, abortieren, (von Tieren) verwerfen"). refl. 7) „a renunţa la ceva, a părăsi" („rejeter, se debarrasser; zuruckwerfen, -weisen, sich von etw. befreien, losmachen"). 2) „a nu voi să ştie de ceva, a nu primi, a nu recunoaşte un lucru, a refuza" („renoncer â, se desister de; abjurer, abandonner, renier; sich von etvv'. lossagen, einer Sache entsagen, darauf verzichten"). Der.: lepădare, lepădat, -ător, -care, lepădătură, lăpăăaiu, lăpăăuş, lăpăăăcios („ejecticius", DictB), nelăpăăat; antropon. Lepăduş (> ung. Lepedds), Lepăăuţă, Lape-datu (OnR, p. 309) etc. Dial. : arom aleapidu, alipidă, -at, -are. împr. din rom.: ung. secuesc lapaădlt „aruncat, pus la oparte" (Mard.Lex, p. 341; RcmIX-XIV, p. 63; InflR, p. 62), săs. lepedăn „verschleudern, leichtfertig losschlageu" (RcmElSz, p. 32). LexB, p. 343 „lapidu, de la lapido aruncu cu pietri; vel a gr. XaTmţo evacuo". 0 Cihac, DEtDR, II, p. 512 din ung. lapadăli (lăpăăă nu poate veni din lapidare, ne-avînd comună nici o accepţiune). 6 Tiktin, Stud, p. 35 dunkel; ZrPh, X, p. 252, DictRG, p. 904 lapido. Admis: Miklosich, BeitrVok, II p. 48; Puşcariu, EWR, 836 „lapăd soli lat. lapido 'Steine werfen' (vgl. dilapido) sein, doch spricht dagegen arom. aleapidu"; Papahagi, NEt, p. 2C0 ; Gamillscheg, OltM, p. 57 ; Weigand, BalkA, II, p. 260 ; Philippide, OrR, II, p. 24; Capidan, Arom, p. 220; Candrea, DEnc, p. 706, GrS, VII, p. 288-289; Scriban, D, p. 740. © Herzog, DR, I, p. 220-222, V, p. 483-494 lapidare inadmisibil (e, ea ca vocală a tulpinei este etimologic, atestat şi în arom., deci neexplicabil din mai vechi a), semantismul e nepotrivit: lapidare nu e „a arunca pietri, a arunca", ci „arunca cu pietri, steinigen", ca neologismul lapida; propune Hiquiăare < liquidus (cn qu > p) = lat. fundere „a face fluid, vărsa, topi" („apa limpede pînă nu vei vedea, cea turbure n-o lepăda" etc). Admis: Meyer-L, REW3 5076a; cu rezerve: Gamillscheg, ZrPh, XLII, 1922, p. 240 ; refpns, Pascu, ArR, VII 1923, p. 556, Weigand, Spitzer, DR, IV, p. 645 — 646 (qu > p implică în rom. forma scurtă *liquare ; liquidare nu avea sensurile lui lepădă; adj. în -idus formează verbe în -ezi (repezi, limpezi), 340 ETNOGENEZA. ROMÂNILOR. PARTEA a II-a nu în -idare), Rosetti, ILR, I, p. 79, 166-187. • Giuglea, DR, V, p. 898 cf. gr. Xi-aSov, VI, p. 657 (el.lat.). 9 Drăganu, DR, VI, p. 295-299, VII, p. 138-139, RomLX—XIV,. p. 63 cuvînt de orig. gr. intrat în latina balcanică cu e în radical: Hepidare, der. lui lepis, -idis, formă secundară lepida, -ae „die Scnuppe: squama", c£. gr. Xstcoj ,,a curăţa ceya de coajă, solz (peşte); ecosser, peler" etc.; Hepidare a păstrat pe Up- (netrecut în -ie-) după analogia formelor accentuate pe desinenţele verbale; iniţial însemna „a năpîrli". — Este „egalement douteux" Graur, BL, V, p. 103, dar „ingenios şi convingător" pentru Puşcariu, DR, X, p. 296, DLR, H/2, p. 162. • H. Mihăescu, RevC, VII 1933, p. 26—27 liquidare (sec. V e.n.) „a face lichid, lichefia" e prea depărtat semantic de lepăda. 9 Şăineanu, DUn, p. 361 „orig.necua.". 9 Graur, Etimologii româneşti (1963), p. 110 — 111. • Mihăescu, RESEB, VI 1968, p. 148 lapidare sau liquidare. S-a arătat lipsa de valoare a eelor două etyma romanice (lapidare, Hiqui-dare), nepotrivite formal şi semantic, în timp ce „greco-romanul" lepido (XstziS-), confecţionat de Drăganu, ar corespunde pe deplin din ambele puncte de vedere lui lepădă, care totuşi în română nu poate veni pe această cale (din greceşte, prin latină), mai ales că în latină exista termenul înrudit pe cale i.-e. cu gr. AstuS-: lepidus, cu nuanţa semantică diferită, încît un derivat al temei gr. lepid- era de prisos şi echivoc chiar în latina rustică. Dar acest arhetip şi rom. lepădă sînt inseparabile, înrudite ; nu în felul cum îşi imagina Drăganu, ci pe cale i.-e. ; tema străromână Heped- (-id-) aparţine direct la răd. i.-e. a cuvintelor gr. şi lat. Hep- „a dezghioca, jupui, despica" (WP, II, p. 429—431, 2; IEtW, 678j WH, I, p. 785—78Q lepidus): gr. Xercoj „cojesc", âstco?, Xoreoţ „coajă, găoace, piele" etc, alb. l'ape „petec, cîrpă, zdreanţă", lit. lopas „petec, cîrpă", let. lăps „petec" ş.a. Nuanţele acestor cuvinte arată că aici se încadrează verbul românesc, din tema strărom. Heped-, -id- nominală cu elementul sufixai -d-din cuvintele gr. şi lat. (87) lespede s.f. (pl. lespezi) 1) „fragment de formă lătăreaţă desprins dintr-un corp solid", p. ext. „pătură, strat, obiect de formă lătăreaţă (piatră, lemn, metal, sînge închegat, săpun etc.)" („couche, copeau, echarde, eclat; (aufgetragene) Schicht, Splitter, Spalte"). 2) „tablă de piatră, foaie, placa lată dreptunghiulară de piatră pentru pardosit, sist" („dalie, cadette ; (Stein-)Platte, Fliese, Tafel"). „a. scauca. ia. pmtece ca o lespede", Năsăud), lespeziş („loc acoperit cu lespezi"); ? lospătură („surcea lată, desprinsă cu toporul din trunchi". Muscel), lostoţrnă („bucată mare ruptă din lemn, din vreun mal de pămînt", mold.); topon. Letpeuna, Lespezi(le), Lespezel(ul), Lespezeni -(NumeL, p. 56; TopRom, p. 78), Les-pedani (la Lipova), Lespede (Lezpegye) etc; antropon. Lespezeanu. împr. din rom.: săs. lespede (A. Bena, Limba română la saşii din Ardeal. Cluj, 1925, p. 8). DictB, I p. 626 „lespede a lapide, lapis complanatus, lamina lapidea". Admis: LexB, p. 351, LaurM, II p. 152 „lapide cu unu s adaussa", Scriban, D, p. 740. • Cihac, DEtDR, II, p. 170 rus leUadî carreau de pierre, cf. vsl. leiţi — legă ăecumbere etc. 9 Tiktin, DictRG p. 906 „wahrsch. lat. lapis, -idis; vgl. it., port. lastra; e aus d wie repede = rapidus". 9 Bogrea, DR, III, p. 1088 din rus lespest. 9 Diculescu, DR, IV, p. 490 *lispidus < *lispus < gr. Xto-rtoţ „glatt, abgerieben" = Xicsaoc. „glatt, glatt am Xinn, unbărtig". 9 Puşcariu, DR X p. 293—299 contaminarea lapide + lastra = *laspide, care însă „nu ajunge pentru explicarea lui lespede", nejustificînd trecerea a > e nici sensul original de bază „strat subţire, pătură, foaie ce se cojeşte", nepotrivit cu lapis; ar fi necesară o apropiere de lepădă cu afinităţi semantice, explicînd şi pe e accentuat în lespede. „îmi dau seama că din cele precedente nu răsare etimologia clară a lui lespede; scopul mea a fost numai a netezi calea cercetătorilor MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 341 viitori ... Bănuim că acest cuvînt e de origine autohtonă înrudit cu gr. .X£«iţ, -iSoţ, Xsjî&i, Xinpa, avînd rude şi în alte limbi i.-e. Intercalarea unui s înainte de p s-a putut produce chiar în limba dacă, prin contaminare cu un cuvînt de formă şi sens asemănător, care ar fi acel lastra ...". DLR, H/2, p. 168 „etim.necun. După toate aparenţele cuvînt străvechi". 9 Candrea, DEnc, p. 707, Şăineanu, DUn, p. 362 „orig.necun.". S-a arătat că nici una din încercări nu e convingătoare (le staţi, lespestu, lat. lapis) ; ideea lui Diculescu este justă în privinţa formei Hispidus, care însă nu are nimic a face cu gr. Xîanoc,, nepotrivit semantic: lespede nu e ceva „glatt abgerieben", ci tocmai contrarul „sfîrticat, sdrenţuit". Tentativa lui Puşcariu nu justifică nici plusul unui s în lespede, decît tot prin expedientul contaminării ce aici nu e de luat în seamă. Conştient de greutăţile întîmpinate în faţa cuvintelor „obscure", Puşcariu observa că „din cele precedente nu răsare o etimologie clară; bănuind că acest cuvînt e de origine autohtonă" : două constatări ce valorează (alături de precizările semantice) mai mult decît toate ipotezele formulate despre etimologie ; căci etimologia trebuie să „răsară clar" din legăturile de înrudire invocate pentru cuvinte. Arhetipul epocii romane era Hesped- (sau Hîsp-, *lasp-?), formaţie adjectivală cu -idus (lat.?) a unei teme Hesp- ce n-are a face cu lapis ori cu lepădă şi nu se referă decît în formă secundară la „piatră" care nu e sensul de bază ; acesta e „strat subţire, pătură, foaie care se cojeşte, bucată ruptă" care se desface, se cojeşte, se ia de pe ceva 29; de aici are să plece etimologia, nu de la nuanţe secundare. Astfel fiind, tema lesp- aparţine la o grupă de elemente însemnînd „a rupe, a sfîşia, a desface ; bucată ruptă, foaie, zdreanţă" etc, cu un rad. primar şi un sufix i.-e. Hes-p-, în care -s- nu e infix („unu s adaussu" cum îşi imagina Daurian şi după el alţii), ci e original; „adaos" este numai -p-, dar sigur nu în epoca latină-romanică ori mai tîrziu (cînd ar fi de imaginat pretinsele contaminări), ci în perioada închegării idiomurilor indo-europene. Acest rad. Hes- nu e diferit de cel identificat într-o serie de cuvinte germanice şi slave: mnd. las „keilformiger Dappen", dan., norv. las, lase „sdreanţă", mnd., mhd. lasche „petec, sdreanţă, cîrpă", rus loskutu „bucată, cîrpă, sdreanţă", lit. laskana „petec, sdreanţă", ucr. lach, lacha „haină sdren-tuită, sfîsiată", pol. lach, lachman „petec, zdreanţă" etc. Aceste cuvinte sînt grupate de WP, II, p. 440 (cf. p. 420; IEtW, 680) după rad. Hes-, *hs- „destins, moale, slab, istovit" ca „schlaff niederhângender Fetzen", considerîndu-le „vieileicht" în legătură cu acea rădăcină (cf. WH, I, p. 743). Dar legătura nu se poate admite, căci în acea serie de cuvinte balto-sl. şij germ. (unde intră şi rom. lespede, cu adăugarea unui -p- sufix i.-e.) miezul semantic îl formează noţiunea „a rupe, sfîşia; bucată ruptă, fragment, zdreanţă, lespede, lăspădaie", esenţial diferit de al rad. citat de autorii dicţionarului comparativ (cf. leşina). Se poate admite existenţa unei rădăcini verbale de formă identică, dar cu sens 28 „Ideea de 'piatră' e ceva accesoriu şi ulterior; lespedea nu e 'piatră', ci ea poate fi 'de piatră', după cum bolovanul nu e 'piatră', bulgărul nu e 'zăpadă', blana nu e 'lemn', ci s-a zis bolovan de piatră unei pietre mari, bulgăr de zăpadă etc. Dacă zicem lespede de piatră nu e pleonasm, căci in această legătură (germ. 'Steinfliesse') materia o exprimă cuvîntul piatră (Stein), iar forma materiei cuvîntul lespede (Eliesse). Se zice şi lespede de săpun, de sînge pentru un strat de sînge închegat. Dacă lespede poate deştepta ideea de 'Steinfliesse' e pentru că 'de piatră' fiind complinirea cea mai obişnuită, a contagiat semantic pe lespede şi a fost absorbită de acest cuvînt ... înţelesul primar al lui lespede reiese din der. lăspădaie ('pielea se ia lăspădăi', 'un colac bine copt se desface în lăspădăi' Braşov, 'ninge cu lăspădăi', Romanaţi) etc." (Puşcariu, DR, X, p. 295) ; lespede de lemn „aşchie, bucată mai mare (chiar scîndură) dintr-un trunchi" (olt. munt., Carml, Tighina etc), de gheaţă, de cărbune (Gorj) ş.a. MardLex, p. 234, nr 3253 traduce pe sl. «cpnacaJib prin lespede, panahidă; „lespede de metal, de fer" DictB; lespede de piatră, de fier şi „tigaie cu coadă" (Năsăud). ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II- 342 diferit, *les- aprox şi în rom " materie (cf mari, şisturi de piatră, din stîncă. (87a) leşina vb intr. şi refl. 1) „a cădea în nesimţire, a pierde cunoştinţa" („s'evanouir; ohnmâchtig werden"). 2) „a ajunge în ultimul grad de slăbiciune, a-i veni sfîrşeala (din cauza foamei, setei, oboselii etc.)" („deraillir, se trou-ver mal, se pâmer, tomber, mourir (de faim etc.); schwach werden, in Ohnmacht fallen, erloschen, ersterben"). 3) ,,a rîde din cale afară, a leşina de rîs" („se pâmer de rire, rire â gorge deployee ; vor Lachen bersten werden"), 4) f „a se osteni, a se plictisi" („se fatiguer, s'ennuyer ; abmatten, ermuden; langweilen, ar ger n"). Der.: leşin (s.n. „evanouissement, defaillance, pâmoison"), leşinare, leşinat, leşinăţel („lassulus" DictB), leşnit (Gorj), leşinător, -oare, leşinătură, var. leşul, leş („slăbiciune, leşin", s.n., cf. BIFR, IX, p. 153), leşuit, leşuială, leşuitură; ăesleşind. Dial.: arom. lişinare, lişnare, lişănare, -at, lişinătură. împr. din rom.: săs. leschmat „ausser sich., ohnmăchitg, ausser Atem" (RomElSz, p. 32). LexB, p. 351 „a lat. laxatv.s". @ Eliade, Vocab, p. 20 „leşinare, leşin; vin oare aceste două vorbe din leşV. 9 Miklosich, SIEIR, p. 10 „leş cadaver, leşin exani-mor — alb. Ijes cadaver, big., srb. leş", considerîndu-le autohtone-prelatine (traco-illyre) [adevărat despre leşină, nu însă despre leş trc.]. 9 LaurM, II, p. 153 „lessinare, lessinu, -at etc.; coventu essitu, probabile, din acea-si fcntana cu lat. deliquium, vedi Ucere". ® Cihac, DEtDR, II, p. 669 (el.n.gr.) „leşin — Xiyomai (pour b Xiycivonai tomber en defaillance, s'evanouir, se consommer, Xl-yo^a, Xiya>ii.6ţ, Xtyoxnţ evanouissement, consomption; v.gr. 6Xiy6w amoindrir, cf. lignesc". 0 Philippide, ILR, p. 148 „leşin-leş". ® Şăineanu, InflOr, II, p. 235 „leş mortăciune, stîrv — leş (trc-pers.), big, srb etc. leş, leşină, leşuiesc sinonim cu leşin : a leşina de foame (liter. a se face leş, a cădea şi zăcea mort) ; fig. a dezgusta. Ambele verbe par a sta în legătură cu leş". © CDDE, 983 „lat. *laesionare 'blesser, faire du mal, endommager' < laesionem; din 'blesser, endommager', păstrat încă pe alocuri (cf. plămîile leşinatu-i-o), mai ales refl. 'se blesser, se faire du mal' s-a putut desvolta 'se trouver mal — âtre pris de faiblesse; s'evanouir'; trecerea -siu- (leşiund) > -şi- se explică prin formele în care -şiu- se aflau în poziţie atonă". A_dmis: 'Pascu, DEtMR, I, p. 108, 881. Densusianu,' GrS, II, p. 19, V, p. 135; Candrea, DEnc, p. 707; Rcsetti, ILR, I, p. 174; Scriban, D, p. 741. © Tiktin, DictRG, p. 905 „et. siehe lehameie u. vgl. srb. Ijeăivati in Ohnmacht fallen". 9 Şăineanu, DUn4, p. 359 orig.necun., DUn8, p. 362 cf. srb. lieşivati a leşina. @ Giuglea, DR, II, p. 829 „(sjlissa şi lissona (it.), pentru ideea de foame în legătură cu rom. a leşină (de foame, în special), leşinat, -tură (om, animal flămînd) ; explicabile din lat. lixa „klares Wasser", adecă „apă chioară" o fiertură slabă, neconsistentă, care te lasă flămînd „te leşină" etc; lixinare, lixina; DR, VI, p. 657 (el.lat.). ® Puşcariu, LR, I p. 318 „leş de orig. trc necunoscut în Ardeal, unde totuşi e răspîndit leşină, pentru care trebuie altă etimologie". DLR, II/2, p. 168 etim.necun. E respinsă legătura cu leş, lehamete, Haesionare (care ar fi dat *leşuna), sl. UHU, lisenija (Creţu) etc. Totuşi „Ieşind face impresia unui cuvînt de origine latină", Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148. 0 ILR (1969), p. 301 lat. *laesior,are. @ V. Drimba, în SCL, XXXI 1980, p. 385 — 387 lat. lassus, lassare, *lassinare „a obosi ptste măsură, a se istovi, a. se extenua". Asemănare formală şi semantică (de care se îndoia Eliade) există cu'trc leş, dar „leş e necunoscut în Ardeal, unde totuşi e răspîndit verbul a leşina" ; pe cînd primul e împrumut recent în limbile balcanice din turcă, al doilea este străvechi în română; trc leş nu explică nici elementul sufixai -n-, cu toate că în srb există (pe lîngă leş „cadavru, hoit") leşina „grosse Deiche", leşinar „Aas-geier", leşinast „leichenhaft", Ieşiţi „abfleischen, aasen", cu care rom. leşina prezintă o remarcabilă asemănare fortuită. încît nu e admisibilă legătura cu MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 343 srb Ijesivati, de luat în seamă numai dacă acest cuvînt srb ar fi împrumut din română şi n-ar face parte din familia turcească a lui leş. Despre lat. Haesio-nare s-a spus că „nu poate explica semantic cuvîntul românesc" (Giuglea), trecerea dificilă, una fiind „a leşina", alta „a răni", iar formal ar fi de aşteptat *ieşuna, sau Heşuna (cf. căşuna < *casionare, CDDE 285, faţă de ruşine din rosîna, EWR 1488, nu din *rosionem, GrS, II, p. 7). Dat. *lixinare este total nepotrivit semantic, nu explică distanţa de la „mîncare sarbădă, slabă" la „leşinat". Dacă nu se admite Haesionare ori Hassinare destul de apropiate ca formă şi semantism, este posibilă altă etimologie pentru leşină, care derivă din subst. leşin avînd la bază un element de caracter nominal. General, din româna comună, cunoscut în literatura veche (Dos., cronicari; cf. DictRG, DDR), cuvîntul are un semantism tipic exprimînd pregnant un complex psiho-fizic: starea de slăbiciune generală a organismului, pierderea cunoştinţei, căderea în nesimţire. Forma de bază putea fi Hesin- sau Hisin- (eventual chiar *li-xina-), alcătuit din Hes-in-, la grupa de cuvinte pentru „slăbiciune, istovire" organică şi psihică: got. lasiws „slab", ags. leswe (lyswe; lyso, lyswes) „slab; fals, rău, netrebnic, bolnav", mhd. erleswen „a slăbi", v. nord. lasenn „slab, distrus", v. isl. lasmeyrr „slab", mnd. lasich — lasch, las „destins, moale, şters, obosit, istovit, slab", big tos „rău, stricat, răutăcios, urît", srb los „nenorocit, fatal, rău" etc; rad. i.-e. [*les-:] *hs- cu sensul multiplu „destins, lăbărţat, moale, şters, spălăcit, istovit, lînced, slab" (WP, II, p. 439; IEtW, 680), *le(i)-„a scădea, a (se) destinde, a slăbi; nachlassen" (WP, II, p. 394—395, 3; IEtW, 666), lat. letum „moarte, pieire", let. h-lis „om moale" etc; *le[i]d-alb. l'oth „ostenesc", lat. lassus, ahd. lezzen ş.a. Dacă aici aparţine, leşină stă pe aceeaşi linie cu elementele germanice şi slave, suf. -n- putînd fi indo-european sau latin. Miklosich se gîndea la autohtonie, legînd însă pe leşină cu leş, a cărui provenienţă trc nu fusese observată la 1862. (88) mal s.n. (pi. maluri) 7) „ţărm, marginea unei mări, a unui rîu (etc.)" („bord, rive, rivage; Ufer, Ktiste"). 2) „munte, deal, ridicătură" („colline, hauteur; Berg, Hugel, Hohe"). Der.: măluş, măluşor, măluşteu („o mică ramură de deal", Prahova, RomlX—XIV, p. 115), măluştean, măluţ, măluleţ, maturele, măluros; topon. Malu, Malurile, Mătuşei, Măluşteni etc. '(NumeL, p. 15; TopRom, p. 32 — 33). Dial. : arom. mal şi meal „pantă cam rîpoasă a unui deal sau munte", milură „rîpă" ; topon. Malişor, Malu-Proşgolitu, Lamialu-vinetu, Fîntîna dila--mealu (DD, III, p. 87, 89) ; istr. mal. împr. din rom.: ung.reg. măi „part" (MNyRomKolcs, p. 244). Alb.: mal' „Berg, Gebirge; lieu escarpe" ; mal-i „montagna". Miklosich, SIEIR, p. 10 mal — alb. mallj „mons". • LaurM, II, p. 223 mallu. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 183 mal, măi, nămol < sl. malu „creta, syrtis, calx". 9 Hasdeu, CuvB, I, p. 288—290 cuvînt dac, întîlnit în Dacia Malvensis; forma dacică era mal-va, suf, -va s-a vocalizat la români. 9 Meyer, EWAlb, p. 256—257 „mal', mal, auch let. mala «Rand, Ufer » kann dazu gehoren: v.sl. iz-moleti, nsl. moleti «hervorragen»; cf. Malvensis, illyr. Dimallum. Hasdeu findet in einer Reihe ungarischer ON als zweiten Teii mal «Berg »; seine Ansetzung eines «panthrakischen» malva scheitert daran, dass dies alb. mall, nicht mal' ergeben hătte. Illyromanen haben das alb. Wort auch sonst in ON als weit verbreitet finden wollen; Malea ist sicher semitisch". 9 Tiktin, DictRG, p. 945, Şăineanu, DUn, p. 378, Jokl, UAlb, p. 162. 9 Pascu, DEtMR, I, p. 190, 1792 trac *mallum (cf. Dacia Malvensis). 9 Philippide, OrR, II, p. 720 „cuvinte sigur identice, alb. este autohton, cel rom. e foarte probabil autohton şi el, rad. măllu. Legătura cu Dacia Malvensis e incontestabilă şi probează că înţelesul «ripa » e străvechiu" 344 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a • Drăganu, RomlX—XIV, p. 111 — 128 (bibliografie bogată, mult material toponimic), • Scriban, D, p. 769 „rudă cu alb. malî munte". 9 Giuglea, DRS, p 27 *malht-9 ILR, (1969), p. 331. Cuvintele albanez şi român sînt identice, de obîrşie comună, fără a putea fi însă împrumutat unul din altul; legătura etimologică cu toponimul traco--getic Malva, Malvensis e dubioasă (SprThrD, p. 127; cunoscut şi în spaţiul illyric: Malvesa în Sîrbia, Glasnik Muz. Sarajevo, DII 1940, p. 20—21 ;cf„ AISC, IV, p. 135; Illirii, p. 224) neputînd servi la explicarea lui mal, care cu cel albanez poate să aparţină la let. mala „margine (ridicătură), ţărm", irl, mell (*mel-no-) „globus, locus, editus, collis", înregistrate îndoielnic de WP, II, p. 295 (IEtW, 721) ca apartinînd la rad. i.-e. *melă- „a se ridica, a se arăta". (89) mare adj. (pl. mari) „care întrece măsura obişnuită ca înălţime şi întindere" („grand, gros, long; gross, hocb, lang"), cu diverse nuanţe : '„numeros; bătrîn ; major ; lung ; tare ; puternic ; extraordinar ; mult; peste măsură ; superior etc." („nombreux ; vieux; long ; fort; beaucoup ; haut; superieur, etc. ; zahlreich; alt; lang; stark; viei; hoch; uberlegen usw.") ; „cu mic-cu mare" = „toţi laolaltă" („tous; alle") etc. D e t.: mărişor, măroi, ni&tos, mârosi, mâreoc (maroc), măricel, măricică, măricui, mârigan; mări, mărit, mărie, mărime, mărire, măreţ, măreţie, ■ţmăros, \mărosie, \a ss măroşi; măreasă, pl. mărese (măria sa, DLR, VI, p. 261) ; tnmări; \maimare, \n%ai-mărie; preamări, -ire, -it; mărinimie, mărinimos; antropon. Mare (le), Celmare etc. (OnR, p. 316), topon. Marele, -Mare, Mărisel, TMârăscitl, Mărăsti etc (TopRom, p. 116). Dial. : arom. mări, mâre, măreaţă, mărescu, mărit, mârică, mărU'e, mărire, mărişor, maru < mârlu „marele", megl. mări, der. inimăros „fudul", istr.] mqre. LexB, p. 377 ,,mare a lat. magnus". 9 Pontbr., p. 423 gr. (j,eyaX6ţ. @ Diez, Grammat, II, p. 61 din lat. mas, marem „bărbat, mascul". Admis: Philippide, ILR, p. 46; Densusianu, HLR, I, p. 39; Puşcariu, EWR, 1027 („ist die zutreffende", căc« „masculul" e mai dezvoltat, putînd deveni sinonim cu „mare"), DR, IV, p. 728, ELR, p. 478; CDDE 1048 („ideea de mărime a fost asociată cu cea de virilitate; poate îb legătură cu viata păstorească a românilor" [ ? ]) ; Şăineanu, DUn, p. 384 ; Tiktin, DictRG, p. 952; Bogrea, DR, I, p. 472; Pascu, DEtMR, I, p. 113, 934; Densusianu, GrS, II, p. 9 ; Philippide, OrR, I, p. 432; Candrea, DEnc, p. 749 ; Rosetti, ILR, I, p. 174. Respins: Meyer-L, REW3 8643 „begrifflich nicht wahrscheinlich". ® Cihac, DEtDR, I, p. 158 „selon notre opinion du lat. major, -oris". Admis: LaurM, II, p. 240 („mare contrassu din maiore"); Korting, LRWb, 5812; M. Bartoli, Un po' di sardo, p. 154; Domaschke, JB, XXI-XXV 1919, p. 106 (cf. Giuglea, DR, II, p. 827, III, p. 810 etc), deşi Puşcariu arătase că maior este exclus să fi putut da roci. mare. ® Weigand, KJB, XI 1911, I, p. 126 din lat. mas, maris sau din maior. @ Meyer, EV/Alb, p. 252 cf. mare cu alb. math, madhi „gross" ; CDDE adăugau „e posibil ca şi alb. matk să fi influenţat asupra evoluţiei semantice a formei române (din mas, -reni), dată fiind asemănarea între ele"; Philippide, OrR, II, p. 720 „se poate întîmpia ca asemănarea dintre ele să fie bazată pe înrudire originară", ipoteză luată ca valabilă de Puşcariu, DR, VIII, p. 121, LR, I, p. 178 „math = mare, cu r românesc corespunzînd unui dh alb.'" [cum „corespunzînd" ?]. 9 Meyer-L, GrRS, I p. 43 „so veriockend es ist, rum. mare 'gross' zu dem kelt. gleichbedeutenden mar zu stellen, so begegnen der Zusammen-stellung dieselben Bedenken wie der ram. nastur mit germ. nasiilo". Ipoteză respinsă: Densusianu, HLR, I, p. 39 ; reluată: Hannes Skold, Ein kelt. Lehnwort im Rumăn., IF„ XLII 1924, p. 188 mare poate fi împr. din o limbă celt., unde suna la fel: irl. mor, măr, cyrnr. mawr, v. corn. maur, bret. meur, gali. Iantu-marus etc. ® Spitzer, MRIW, p. 294 mare „gross" în legătură cu mare „Meer". 9 Scriban, D, p. 775 „v.gerin. de sus ori gep. mări, măreţ, mare". 0 Decev, Charakt, p. 77 mare cuvînt i. —e., rad» *mer-, *-mo-ro- „mare, gross", tracic; LbTrD, p. 71 ; Reichenkron, Festschrift J. Fried-rich (1959), p. 372, DasDak, p. 142. 9 DLR, VI (1965), p. 123 „probabil lat. mas, maris". MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 345 Ipotezele din sec. XlX-lea n-au rezolvat problema originii importantului cuvînt românesc : lat. mas, -ris şi maior erau simple etimologii populare, la fel ca magnus, alb. madh- etc, care nici măcar nu comportă o discuţie: cu aceste cuvinte, mare nu este înrudit în nici o formă. Singura înrudire reală este cea cu cuvintele celtice, semnalate de Meyer-L. şi Skold, dar nu ca „împrumut" din celtică; însuşi Skold admitea că mare poate veni şi din altă limbă („an und fiir sicii besteht ja auch die Moglichkeit, dass das Wort einem anderen indogerm. Sprachstamm entnommen sei, von dessen sprachlichen Verhâltnisse wir nichts wissen"), care nefiind cunoscută nu e de luat în considerare („es ist jedoch immer besser mit existierenden als mit hypothetischen Sprachen zu operieren", IF, XLII, p. 188) ; recomandare justă, de aplicat în domeniul limbilor mai bine cunoscute din alte zone ale Europei, — dar la noi nu se poate adopta integral, căci în istoria limbii române sîntem obligaţi să operăm cu o asemenea „hipothetische Sprache", deoarece utilizînd numai elemente din limbi cunoscute s-au ticluit etimologii populare de tipul lui mas, marem > rom. mare, miles > mire, dextra > zestre. Această „altă" limbă („ipotetică"), admisă şi de Decev, e cea care a mijlocit trecerea lui mare în româneşte din limba comună indo-europeană din forma primară a răd. însemnînd „mare, tare, înalt" *me-, *mo- (WP, II, p. 238, 3; IEtW, 704), *me-ro-s, *mo-ro-s în gr. — fieopoţ, sy^scTi-^copoc; „mare (grozav) în aruncarea lăncii", v. irl. mor, măr „mare", cymr. maăr, bret. meur „mare", gali. -maros în antropon. Iantu-marus, Nerto--maros etc, germ. -mar ş.a. Adevărat că în mare este echivocă originea lui r ce poate veni din r sau l; încît e admisibilă răd. i.-e. *mal „puternic, mare", gr. uâXa „foarte", lat. melior „mai bun (*mai tare)", multus, let. milus „foarte mult" (WP, II, p. 292, 4; IEtW, 720, 4; WH, II, p. 63). Deşi ambele rădăcini i.-e. sînt admisibile fonetic şi semantic, se pare că e de preferat prima, *me-r-, *md-r-, ale cărei nuanţe semantice mai apropiate de rom. mare şi care poate fi identificată în resturile de limbă ale substratului carpato-balcanic: antroponimele trace Berimaros, Maron (cf. Maroneia topon.?), Marcentius şi teonimuî Pyrmerula (cf. LbTrD, p. 71) ; în toponimul Mareburgu din Moesia Superior (Procop. Aedif., IV 6, 18 Mapsjioopyou), Philippide (OrR, I, p. 433) a încercat să identifice adj. rom. mare „înalt" 30 — puţin probabil 81. (30) mazăre (var. mazere, mazîne, DR VIII p. 160; madzăra Oaş) s.f. „plantă leguminoasă, cu florile albe sau trandafirii, produce boabe rotunde verzi sau gălbui într-o păstaie" („pisum sativum; pois; Erbse") ; varietăţi i mazăre de cîmp (mazăre mare), sălbatecă, mazărea mîţii şi alte vreo 60 variante. Der.: măzăroiu (măzărân' ban., haţ.) = măzăriche, numit şi măzărată (Tîrnava; Panţu, ?iaut, p. 173 „sîngele voinicului"), măzăros, -oasă, măzăriche (var. măzăricâ şi Oaş, AnEtn, 1962—1964, p. 260 ; mădzărită maram., măzărice „bobuşor; grin- ,0 P. Skok „combate" această identificare, observînd că ,,es lăsst sich nicht nachweisen, dass dieses Kastell (Mareburgu) gerade am Meer lag. Man kann deshalb den ersten Bestandteil nicht mit mare, wie Philippide will, identifizieren" (ZrPh, L 1930, p. 530). Din asemenea „punere la punct" se vede că P.S., neînţelegînd bine româneşte şi neştiind că aici există două cuvinte mare (subst. „Meer", adj. „gross"), n-a citit atent cele scrise de Philippide, care vorbea de adj. mare fără să-i treacă prin gînd a dovedi („nachweisen") că Mareburgu din zona Timocului s-ar fi aflat în apropierea ţărmului vreunei mări, la care s-a gîndit romanistul croat P.S. 31 Dacă Mare-burgu- ar fi însemnat „cetatea mare", trebuie să fie un compus de tip tracic (cf. LbTrD, p. 106) ; dar în topon. compuse din listele procopiene, dacă intră în compunere cu un adj., burgus se află la început, ex. Burgualtu „cetatea înaltă", Burgonovo „cetatea nouă" ; pe cînd Stiliburgu, Alicanibwgu, Laccoburgu, Sculco-, Tulco-, Lucernariaburgu au în partea iniţială un antro-ponim ori apelativ (substantiv) ; acelaşi e cazul în Mareburgu, posibil antropon. Mari-, Marius, cum a relevat acelaşi Skok (p. 531). 346 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a dină măruntă") [din *ma(d)zaric(u)la, OrR, II, p. 117, *ma(d)zalic(u)la; după un presupus *linţiche (Puşcariu, EWR., 984, DR, III, p. 390, LR, I, p. 200); probabil măzăriche refăcut după măzărică}; vreo 20 variante; mazărea, -ele, măzăruică (AnonC), măzărat, -ată „mărunt, mititel [mazărăţel ban.], cu boabe, cu umflături, împestriţat", măzăratic (mere măzăratice), măzăricos „granulos" (Pascu, Cim, p. 176), măzărar „bruchus pisi; Erbsenkâfer", măzărişte, măzărean (olt.); antropon. Mazăre, Ma(d)zăre, Măzărescu, Mazarache (gr.?), Măzăreanu etc. (OnR, p. 318); topon. Măzăreni, Măză-raru (TopRom, p. 519) ş.a. Dial. : arom. mădzăre, madzîre (cf. RevDg, XI 1966, p. 559), măzeruică ,,cicer silvestre" (Pascu, Cim, p. 230), mădziricle. împr. din tom.: big. mazara (SCL, XXIV 1973, p. 190), măzarika „grindină măruntă" (DR, III, p. 232), ung.reg. rnăzere „borso; takarmânyborso", mazariha, mBzeroj „biikkony" (MNyRomKolcs, p. 254). Alb.: m o dhull e ,,mazăre" (modhe, -ne, -a, modhull „loglio", modhull „neghină", Cord.). LexB, p. 382. 9 Roesler, GTB, p. 598 din trc pers. maS „eine Hiilsenfrucht, Wicken". 9 LaurM, II, p. 255. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 514 ung. mezei borso. 9 Hasdeu, ColTr, 1877, p. 522, CuvB, I, p. 190 mazăre şi modulle din rad. cu final dental de unde şi celt. methur „hrană" etc. % Papadopol-Calimah, Pedaniu Dioscor. (AAR, XI 1878, II 1879), p. 51 şi Gr. G. Tocilescu, Dacia înainte de romani (1880), p. 569 mazăre şi modhulle din traco-dac mozula (mizela Diosc), — care însă înseamnă „cimbrişor" nepotrivit semantic. 9 Gaster, ZrPh, III, p. 473. 9 Meyer, EWAlb, p. 284 — 285 cu lit. maias, mozis; AlbSt, III, p. 22, 23 „ist a (mazăre) gegeniiber o alb. befremdend; maz- sieht aus wie asl. Lautstufe des Wortes gegeniiber der alb. modh-, die sich in i.-e. *mag'- oder *mag'h- vereinigen wiirden" ; în mazăre vocala a „ist eine im Verhălt-nis zum Alb. ăltere Lautstufe"; ambele din fondul illvr. Admis: Densusianu, HLR, I, p. 28-29. 9 Petersen, KZ, XXXVI, p. 335. 9 Puşcariu, EWR, 484 „illyr. Urspr." 9 Baric, AlbRSt, p. 55 — 56 v.ind măsah „Bohne", n. pers. maS „Erbse", alb.-rom. mădzatte; cf. DR, I, p. 512. 9 Se compară mazăre-modhulle: Tiktin, DictRG, p. 964; Şăineanu, DUn, p. 391 ; Candrea, DEnc, p. 759 ; sau împrumut din albaneză în română: Capidan, DR, II, p. 537. 9 Jokl, UAlb, p. 182—186 modhulle cu got. mats, ahd. maz, ags., v.sax. mos, ahd. muos „Speise" etc. @ Diculescu, Gep, p. 206 ,,*mazele wohl dakisch, urverwandt mit alb. modhulle, nicht daraus entlehnt; zu pers. mai «Erbse», v.ind. maia «Bohne» etc". 9 Pascu, DEtMR, I, p. 190, 1971, AR, IX p. 301 trac *mazala, *mazalis. 9 Scriban, Arh, XXX, p. 35 ar putea veni din alb. mazără „tufă de fag" [!]. 9 Weigand, BalkA, III, p. 209 trac mozula (Diosc), mizela, străalb. madzulla, alb. modhulle. 9 Philippide, OrR, II, p. 720 băştinaş este probabil şi cel rom. 9 Şiadbei, Probi, p. 20, RLgB, HI/6, p. 454. 9 Graur, BL, III p. 47 mazăre < *moazăre, cf. alb. modhulle. 9 Scriban, D, p. 782 lat. mazela, alb. modhulle, pers. mai. 9 Rosetti, ILR, II, p. 119. 9 Giuglea, DRS, p. 20 autohton *maUla, *me&ila. 9 DLR, VI, p. 197—198 „cf. alb. modhulle". Rom. mazăre faţă de alb. modhulle reprezintă o formă mai veche, cu a; un arhetip *ma(d)zale- sau *ma(d)zele- are la bază un i.-e. *mag'(h)-e-l şi eventual un rad. de forma *mag'(h)- cu însemnarea „ceva mărunt, mic"(?), cf. lit. mozis „bagatelă, nimic", let. mazas „mic", mazinti „a micşora, a scădea" (WP, II, p. 228). Compararea cuvintelor alb. şi rom. cu cele baltice (contestată de Jokl) pare justificată potrivit cu forma „rotundă, mică, măruntă" a boabelor de mazăre, ce este mai verosimil decît pretinsa legătură cu germ. mats, maz, mos, muos, din care nu poate veni alb.-rom. mazăre (modh-) şi nici înrudit nu este; nepotrivite sînt şi celelalte soluţii încercate pentru perechea lexicală mazăre — modhulle. Deocamdată e sigură numai identitatea acestora, (91) măceş (var. măcieş, măciuieş, măciaş, măciş) s.m. (pl. măceşi) 1) „arbust spinos din familia rozaceelor, numit şi trandafir sălbatec, caca(s)dăr, rug, ruje etc, cu florile trandafirii plăcut mirositoare numite răsuri sau ruje şi fructe lungăreţe — globuloase roşii numite măceşe" („eglantier; Hagedorn, Hunds-, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 347 Heckenrose; rosa canina"). 2) „moşmol (moşmon)" („neflier, merlier; Mispel-baum; mespillus germanica"). 3) reg. „păducel" („crataegus oxyacantha"). Der.: măceaşă, măceşe (măciaşe etc.) ; topon. Măceşul, Măceşurile, Măcişeni (TopRom, p. 82), antropon. gentiliciu Măceşaru (Scînteia, nr. 734, 16' X 1966, p. 2), Măceşanu (19 II 1970) etc. Dial. : arom. măceşu, pl. măceşi „sorte de neflier", măceaşe (mîceaşe, muceaşe ). LexB, p. 366. 9 LaurM, II, p. 208 ,,macesiu rosa canina, specie de rosa selbatica (affiue cu tnacu sau cu macru ?)". 9 Tiktin, DictRG, p. 936 „konnte auf rnagy. Mdtyds 'Mathias' zuriickgehen". 9 Şăineanu, DUn, p. 375, Candrea, DEnc, p. 734, DLR, VI, p. 208 (orig.necun.). în afară de cele două sugestii (Daurian, Tiktin), se pare că nu s-a spus nimic despre obîrşia măceşului 32: legătura cu antroponimul „Mâtyâs" este exclusă de simpla prezenţă a cuvîntului în arom.; dar prima aluzie a lui Daurian poate să aibă un miez de adevăr, fiind măceş probabil „affine cu macu" pe cale ihdo-europeană, apartinînd adică la baza *mak-en- „mac", gr. jxyjxcov, dor. u. ce (în loc de obişnuitul ts, ţ) sînt puţine: ariciu, cenuşe, cireaşe, certare (OrR, II, p. 169—170), la care se adaugă măceşu. înrudirea lui străveche cu grupa i.-e. a lui „mac" s-ar explica (derivat cu sufix -sio-) prin culoarea apropiată a florilor de măceş cu cele de mac. Caracteristic la măceş sînt „spinii rigizi cu baza lată, la vîrf curbaţi în formă de secere" ; dar acest element semantic nu duce la o bază convenabilă i.-e. care ar putea fi de forma aproximativ *mad-s-ori *mat-s- etc). Deocamdată nimic sigur ca etimologie indo-europeană. (92) mădări vb 1) intr. (învechit, rar) „a-şi bate joc (a rîde) de cineva" („railler, se moquer de —; spotten"), tr. f„a spune cuiva lucruri rele sau necuviincioase" („adresser des paroles mechantes ou inconvenantes; jemandem Ge-meinheiten sagen (reden)". 2) refl. (învechit) „a se fîstîci" („se deconcerter, se troubler, perdre contenance ; aus der Fassung kommen, in Unordnung geraten"). 3) tr. (reg.) „a alinta, a desmierdâ" („cajoler, dorloter, gater; verzârteln, -hât-cheln, verderben, beschâdigen"), „a deprinde (pe un copil) alintat, a-1 creşte desmierdat" („choyer (un enfant), en faire un enfant gâte; liebkosen, verderben, schlechter machen"). 4) refl. (reg.) „a vorbi desmierdat, a se alintă; a face mofturi, (nazuri) ; a te lăsa poftit (îmbiat)" („se dorloter, mignarder, parler en mignardant; faire des facons; se faire prier; zimperlich tun, sich zieren"), „a se guduri" („chercher â se faire bien venir, flagorner; auf niedrige Weise schmeicheln"). Der.: mădărire, mădărit („desmierdat, răsfăţat; caline, gâte"), rnăăăritură („cajolerie, gâterie"). LexB, p. 367 „a lat. medulor." 9 LaurM, Gloss, p. 356 „s'ar pote mai bene compară cu lat. madere, madescere in legătura cu sanscr. mad, madhu etc, care are nu numai simpla însemnare de: udare, ci şi de udare, madefacere cu ceva dulce, irnbeta-toriu etc. compare şi grec ui&u = dulce şi imbetatoriu, ca şi sanscr. madhu (etc.)". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 180 v.sl. miidlu „tardus, segnis, misericors", mudliti „tardare". Admis: B. Ţonev, GodiSnik Univ. Sofia, 1921, 18, 130, 138 ş.a. 9 Skok, Slavia, IV sa Descrierea botanică a măceşului: Panţu, Plant, p. 162 şi 184. Cea mai veche atestarea cnvmtului în dial.drom. pare să fie Bibi. 1688, Luc 6, 44 „nu culeg den sprn mcr den măceş struguri". 57 348 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a 1925, p. 330 „mădăresc, mădăţie sont loin de muălu; il s'agit peut-etre dans le premier mot des modifications qu'avait fait subir le langage enfantin k srbcr. mdziti 'gater (un enfant)'". • Scriban, D, p. 784 litv. mădrauti, germ. maddern a strica din nepricepere. 0 Tiktin, DictRG, p. 937, Şăineanu, DUn, p. 375, Candrea, DEnc, p. 735, DLR, VI p. 214 etim.necun. © Tamâs, WtbUngR, p. 519 „das Wort hângt gewiss mit ung. maddr 'Vogel' zusammen, das ein hăufiges Kosewort der Miitter ist (edos madaram; kis madaram, tulipânyos madaram usw.). Zur Bildung vgl. a domni 'jemanden Herr nennen', a mădămi 'einer Erau Madame sagen'; vgl. noch urămi. Ausfurlicher iiber das Wort haben wir in S(tudia) Sl(avica), IX, 244—246 geschrieben" [unde însă nu este vorba de mădări}. Un cuvînt popular, răspîndit mai ales în zona de nord a dial. drom., unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-1 găsim atestat, precum nici în albaneză), neglijat de etimologişti; cele cîteva formule încercate (din latină, slavă ori maghiară), total nepotrivite fonetic ori semantic, sau cultural-istoric, îl lasă neexplicat; ultima etimologie „păsărească" a lui L- Tamâs din . .. maddr este pe cît de ridicolă pe atît de absurdă. Că rostul lui mădări în limba română e de căutat pe plan comparativ indo-european au întrezărit vag Laurian şi Massim; dar sugestia lor a unei legături cu madere, sanscr. madhu „dulce, îndulcit" nu e potrivită căci sensul esenţial nu acesta este în mădări, ci „protejare, scutire, preocupare de ceva (cu bunăvoinţă); a fi binevoitor cu cineva; bunătate, atenţie amabilitate", iar din punct de vedere al formei arhetipul românesc era *madar-sau *maâal (med-). în care se oiiTvrinrU i >a măsura, judeca, a socoti, _________^^luiin i.-c -meu- „a măsura, judeca, a socoti, inventa", arm. mit „gîndi, gîndire, cugetare, simţ, interes", gr. ueSw „am grijă de ceva; a proteja, a domni peste —", uiSoum „ase ocupa, a dori", uiTpov „măsură", lat. meditor „a reflecta asupra —", modus „măsură, manieră", modestus „moderat, modest" etc, gali. meddwl „animus, mens, cogitatio", got. mitan, mhd. mezzan „a măsura", mezzon „a modera", av. vî-mad- „vindecător, medic", lat. medeor, -eri „a vindeca", mediem „medic" ş.a. (WP, II, p. 259— 260; IEtW, p. 705—706). S-ar putea ca, aparţinînd la această grupă, mădări să fi însemnat iniţial „a îngriji, proteja", sau chiar „a ocroti, trata, vindeca" etc, un fel de echivalent al lui lecui slav, care 1-a substituit provocînd o deplasare semantică a lui mădări spre sfera morală, sentimentală, afectiv-subiectivă; coradical este modru. (93) măgură (var. măgâlă) s.f. (pl. măguri, măgure) 7) „movilă, deluşor izolat, colibă" („tertre; Berg, Anhohe, Hiigel"). 2) „tumulus (ridicătură artificială de pămînt rotundă, din vremile preistorice)" („eminence, colline; Anhohe, (Grab)Hugel"). Der.: măgurică, măgurice; înmăguri („s'assombrir", măgură luat în sensul lui „negură") ; topon. Măgura, Măguri (MaguWa, Măguri, nume de locuri frecvent, Apulum, VI, p. 681, 684, 689, 690 etc), Măgureni, Măgurici (Oaş, AnAF, I, p. 228), Măgurele, Măgulicea ş.a. (RomlX—XIV, p. 203, 312 etc; NumeL, p. 16; TopRom, p. 33), antropon. Măgură, Măgureanu etc. Dial. : arom. măgură (RevLg, XI 1966, p. 559) ; istr. topon. Măgură. împr. din rom.: nume de locuri Măgura, Magurica (Serbia, Rutenia, Slovacia, nordul Ungariei etc.; REBS, p. 64, RomlX—XIV, p. 203—205), eventual şi Mogorjelo în Herţegovina; pol. măgura, ucr. măgura şi mahura, mahura „munte înalt", slovac măgura, morav magora, ceh mahura (NRR, I, p. 404) etc. (RomSl, XIV 1967, p. 159, XVI, p. 90). Alb. : m a gulie „movilă, măgură", gamule (-a „muchie, tumulo" = gomile-, -ja Cord.). Bibliogr. la Drăganu, RomlX—XIV, p. 203. • LexB, p. 368. «s Cihac, DEtDR, I, p. 152 lat. macula „pată", II, p. 182 cf. pol. magora, ceh mahura, alb. magule. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 349 • Korting, LRWb, 5785 ,,macula, Fleck, Masche (rum. măgură bewaldete Anhohe, gleichsam ein dunkler Fleck im Landschaftsbilde ?)". • LaurM, II p. 216. 9 Hasdeu, CuvB, I, p. 288 măgură din alb., înrudit cu sl. mogila, sp. mogote „rnontagne isolee", v.port. mogo „piatră de hotar", ultimele două de orig. lat. • Gaster, ZrPh, III, p. 472, IV, p. 468. 0 Meyer, EWAlb, p. 118—119 alb. magule şi big mogila împr. din a treia limbă; rom. măgură din alb. Admis : Berneker, SlEtW, II, p. 68 — 69. $ Tiktin, DictRG, p. 940 „vgl. alb. magulle. Desselben Ursprungs scheint isl. mogyla und n.gr. uâyouXov 'Wange' zu sein"; Şăineanu, DUn, p. 376; Candrea, DEnc, p. 738 ş.a. • Meyer-L., KZ, XXXIX 1906, p. 594 măgură < sl. mogyla. 0 Papahagi, NEt, p. 233-5 măgură < lat. magulum „bot, gură". 9 Alte ipoteze despre împrumutare (alb. > sl., sl. > alb., alb. < gr., alb. > rom.): Capidan, DR, I, p. 521 (citat şi Wedkiewicz, RczSl, VI p. 111, II, p. 537 măgură < alb. magulle (Meyer). 9 Baric, AlbRSt, p. 51-52 măgură împr. din alb., unde „das erhaltene intersonantische g weist auf Entstehung aus *ma + gula hin, womit *-gula im sl. mo-gyla < gcmyla 'tumulus' ablautete; i.-e. *gu-lă 'Wol-bung', aisl. hula 'Geschwulst, Knoten, Kugel' etc; zum «îa-Prefix in sl. mogyla vgl. Miklosich, EWS1, p. 179". 9 Pascu, REBS, p. 64, ArR, VI, p. 224 alb. magule, drom. măgură < trac. *magula. 9 Diculescu, Gep, p. 182—183 gepid. *wcgila etc. Admis: Scriban, D, p. 785. 9 Skok, Slavia, IV 1925, p. 348. $ Puşcariu, Stlstr, II, p. 289 „cuvînt comun cu alb.". 9 Tagliavini, Caucasica, III 1826, p. 1 — 6, cf. ostiac megetl „Brust", ung. mell, melly, finic măhi etc, i. —e. *meg'h[\~\ (IJ, XII p. 151). • Philippide, OrR, II, p. 721 „de împr. din alb. nu-poate fi vorba"; Capidan, DR, I, p. 521 „putem şti cu siguranţă că rom. măgură n-ar putea să derive din forma alb.", (dacă aceasta ar veni din sl. sau gr.). 9 Weigand, BalkA, III, p. 210 „thrak. "magulla > geg. gamtllle 'Steinhaufen', magiile 'Hiigel' > rum. măgură". 9 Drăganu, RomlX—XIV, p. 368 „ar putea fi de orig. tracă ori illyră". 9 E. Petrovici, DR, IX, p. 129 măgură şi magulle din sl. mogyla (împr. înainte de sec. IX). © Rosetti, ILR, II, p. 118 cf. sard. campid. mogoro „niedriger Hiigel", nume de loc. Mogoro. 9 Giuglea, DRS, p. 19—20 cuvînt comun alb.-rom., traco-daco-illyric. @ DLR, VI, p. 223 cf. alb. magulle. 9 E. Petrovici, RevLg, XI 1966, p. 319 — 320 sl. *magula > lat.-romanic *magula > rom. măgură. RecLgDial, p. 239 — 257. în română, măgură are aspect de mare vechime, caracter independent şi originalitate faţă de corespondentul alb. şi sl.: trecerea lui -l- în -r- arată că măgură e anterior influenţei slavone (sec. VIII—IX; supra, p. 221) ; încît nu poate fi împrumut ulterior acestei perioade, iar caracterul autohton este incontestabil, avînd o legătură de natură i.-e. cu termenii sl. şi alb., o bază comună de forma *magul-. Aceasta s-ar părea că este alcătuită din *ma-gti-l-, implicînd în partea finală noţiunea „proeminenţă, umflătură, ridicătură", rad. i.-e. *geu-„a încovoia, înstrîmba, bolti" (cf. guşă), în numeroase baze cu -l-, -r-, -n-, -s-, cu guturale, dentale şi labiale; între cele cu elementul -/- v. ind. gola-h „sferă, glob" etc, ahd. Mol, ags. ceol, v. nord. kjdtt „vehicul (rotund), corabie", ags. cyll(e) „burduf, butoi", mhd. kiule, nhd. keule „ghioagă" etc, posibil şi v. nord. kollr „vîrf, pisc rotunjit, cap". Alte derivate ale rad. *geu- în germ. şi gr. au semnificaţia mai apropiată de a lui măgură : „sfera, glob, vîrf, pisc, cocoaşe". Nu se poate spune ce reprezintă elementul ma- (alb., rom.), resp. mo- (sl.), dacă este simplă particulă (un prefix) ori element radical întrucît analiza şi legătura etimologică sugerată de Baric este cea justă. Deocamdată nimic sigur în privinţa etimologiei indo-europene. (84) mărat (var. ban. mărac) adj. „sărman, biet, nenorocit" („pauvre, maî-heureux ; arm, unglucklich"). D i a 1. : arom. mărât(u), marăt „sărman, biet, nenorocit". Alb. : mjere „unglucklich; infelice, misero", mjeri, -ja, -ni „miseria, guaio, disgrazia, sciagura" etc. (Meyer; Cord.). Miklosich, Beitr. Voc, I, p. 272, 274 „viell. mit male zusarcmenzustellen". 0 Meyer, EWAlb, p. 283 ,,mjere, mjer, mjel; l' wird auch hier ălter sein als r und das Wort kann so zu gr. uiXaq, let. melns 'schwarz' gehoren (etc.)"; AlbSt, II, p. 64, 78. 9 Puşcariu, CL, XXXIX 1905, p. 297, EWR, 1024 „atom. mărat < ma[le h]abitus, it. 350 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a malato, a.fr. malabde etc", — ceea ce este „selbstverstăndlich" pentru Weigand, KJB, IX 1909, I, p. 76. 9 Pascu, Arh, XVI 1905, p. 324 „mărat nu este malehabitus, ci totuna cu arom. amăratu, dr. amărît". 9 Meyer-L, REW; 406 „amarus — rum. amar, mărat, amărît; mărat < maU habitus ist lautlich schwierig"; 5264 (male habitus). 9 Candrea, Psal.Sch, p. CCXXX „măratu nu poate veni din amar, darnici etimologia malehabitus nu este deplin mulţumitoare". 9 Giuglea, DR, II, p. 393 „mărat poate veni din ahd. marran, deci şi din langob.". 0 Pascu, ArR, VI, p. 217, X, p. 473, DEtMR, II, p. 188, 271 mărare, big marîa „se soucier de —, s'inquieter de —". & Drăganu, DR, IV, p. 743 a se marină din lat. molare (< malus, -a, -um), pârtie, mărat. © Capidan, DR, IV, p. 950 din mură sau gr. melas sărac, mur atu (laiu muratu); Arom, p. 149 mărat < mal(e hjabitus. 9 Candrea, DEnc, p. 748 lat. mole habitus, 745 mârac — mărat + sărac. 9 Graur, BL, V, p. 104 „malehabitus > mărat; l'explication par amarus est moins bonne". 9 Densusianu, HLR, II, p. 558 „Torigine reste obscure, aucune des etyrnologies qu'on a proposees n'ayant pu la preciser". ® Capidan, LL, I, p. 284 — 287 „au debut ce mot a du signifier noir' (cf. muratu laiu), du gr. ancien (leXaţ avec le suff. -atus, melatus > meratu > măratu; alb. mjere". 9 DLR, VI, p. 256 „probabil lat. malehabitus". Atestat în dial. drom. o singură dată „fiile Vavilonului măratele" (Cod. Vor.; Candrea, Psal. Sch., p. 286), cunoscut azi numai regional (ban. măr ac), adj. măratu e curent, general în dial. arom.; albaneza cunoaşte forme fără suf. -t. Derivarea cuvîntului alb. (cu var. meii-; Meyer) din gr. uiXaţ nu se admite din cauza cuvîntului românesc, care împreună cu forma albaneză arată o răd. comună *mer- ce n-ar putea veni din *mel- al epocii romanice decît în limba română, de unde să fi fost împrumutat de şkipetari, — ceea ce nu e verosimil. Vechile etimologii (din male habitus, amarus, germ. marran, big marja, lat. molare) nu au valoare (cum arată Capidan), la fel ca gr. piXa?. înţelesul „sărman, nenorocit" al cuvîntului alb. şi rom. cu greu ar putea fi „venit din sensul figurat" dezvoltat uniform din „negru" într-o vastă arie lingvistică (alb. arom., drom.), ci mai curînd din cel propriu, material „distrugere, stricare, ruinare, slăbire (etc.)", care ar duce la i.-e. *mer „a freca, a pisa, prăpădi", v. ind. mrnăli „striveşte, zdrobeşte, sfarmă", gr. uocpaîvco „consum, slăbesc, istovesc" etc, jj.apoccr^6ţ „pieire, marasm", lat. morbus, m. irl. meirb, cymr. merw „destins, lăbărţat, moale, slab", norv. moren, maren „putred, găunos" etc. (WP, II, p. 276—9, 4; IEtWT, 735, 5; cf. morman). Nu se poate spune dacă mărat are vreo legătură cu marină (după Drăganu, DR, IV, p. 742—745 din lat. *malare). (95) mărcât(u), mîrcat s. (marcaturi) şi adj. „lapte covăsit, iaurt" („yaourt, lait caille; Art saure Schafmilch"), în dial arom. Der.: mîrcîtagi s.m. „iaurgiu, care face sau vinde iaurt" (DMacRD). împr. din rom.: gr. maced. (Veria) [iccpxdm (inform. I. Caranica). Weigand, JB, XVI 1910, p. 226 „im Drom. ist das Wort unbekannt, wohl aber fin-den wir Spuren, dass es eiust existiert hat: mîrced < marcidus 'schlaff, welk', das durch gleichbedeutendes mărkat zu mîrced umgestattet wurde; marcat heisst also[ !] eigentlich etwas 'schlaff endes, quabbeliges' wie es die Dickmilch resp. der Jogurt ist" [ ! ]. Admis: Meyer-L, REW3 5345. 9 Papahagi, Dunărea, II 1925, p. 88 marcat < (lapte) măcrat. 9 Graur, BL, V, p. 105 „marcere > marcat — douteux". 0 Capidan, LL, I, p. 115 „Torigine du mot doit etre cherchee dans la forme preromane du mot lat. melca ren-contree egalement dans un doublet sarde, sous la forme merca (REW, 5471a), avec le meme changement entre l et r comme dans mulsă et mursa (5733) et signifiant 'Mischung von frischer und saurer Milch' etc." ; melca ar fi lat., nu germ. ori sl. fără legătură cu i.-e. *melg'-, ci pare a fi mult mai vechi existînd şi în alarodiană malk şi malka „fromagerie". Ar putea fi un cuvînt preroman malka: marka, din care rom. marcat. 9 AnEtn, 1957—1958, p. 148 i.-e. *mer-, mere- ,,a întări, închega, coagula", prin tracică. Izolat în dialectul aromân, cuvîntul face impresia după formă a fi vechi în limbă, ca adj. substantivat; sensul lui primar este de „petit lait, lait caille", MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 351 atestat de Mihăileanu şi Dalametra, iar Weigand îl definea „eine Art Sauer-rnilch, die aus gekochter Milch und Zusatz von frischem Lab von junger Ziege bei 40° gewonnen wird; auch Zusatz von altern Jogurt geniigt zur Neubereitung" (JB, XVI, p. 219). Derivarea din mîrced este semantic şi fonetic neverosimilă, precum e imposibilă legătura cu melca, merca etc. citate. Obîrşia lui marcat este de căutat în fondul lexical autohton, dar nu cu ajutorul limbii „alarodiene", ci mai aproape de realităţile etno-lingvistice şi istorice locale. într-un apelativ însemnînd „lapte prins (covăsit), iaurt" esenţial apare faptul de a fi „coagulat (închegat)", deci noţiunea „coagulare, solidificare" ; cuvîntul este alcătuit din rad. şi două elemente sufixale: măr-c-at-, i.-e. *mere- „a închega, coagula" (WP, II, p. 260): v. ind. murchati „se încheagă, înţepeneşte", murtâh „închegat", gr. ŞpoToţ „sîngele închegat", (3psT *metula introdus de timpuriu în rom.), DR, IV, p. 791; contestată: Densusianu, HLR, I, p. 284 („mătură reste encore obscure, son ety-mologie ne peut etre cherchee dans le mot slave") ; Puşcariu, EWR, 1053, DR ,1, p. 410; Graur, BL, V, p. 105 („ne peut pas s'expliquer par le slave"). — Orig. lat.: Puşcariu, EWR, 1053; CDDE, 1074; Popovici, DIstr, p. 125; Tiktin, DictRG, p. 963 („vermutlich lat. metula lat.-romanic *metula > rom. mătură. Opiniile se repartizează între origine slavă şi latină, ambele fiind aparent admisibile. Lat. *metula (der. din meta) e nepotrivit semantic; deşi acesta ar putea fi (la nevoie) justificat, etimologia nu este verosimilă din cauza si. metla (cu înţeles identic lui mătură), de care este inseparabil. Dar de împrumutare din sl. nu poate fi vorba pentru mătură, oricît s-ar forţa ipotezele despre pătrunderea lui metla de timpuriu în romanitatea carpato-balcanică, cu „eingeschaltenem u" (Miklosich) şi trecerea lui l intervocalic la r (fenomen exclusiv în elementele ereditare ale limbii române). Bxistent şi în albaneză, cuvîntul este carpato-balcanic de esenţă indo-europeană autohtonă, jînrudit şi identic cu cel slav. Deci se poate admite (Capidan, Puşcariu) un arhetip alb.-rom. *me-tula (-ola), din care rom. mătură, metură şi alb. netulle (cu n- pentru m- ca nardh alături de mardh, nerih — merdih; DR, VIII p. 348). Corespondentul general sl. metla „mătură" derivă din rad. *met- (meth-?), care a dat verbul meta, mesti „verrere", general şi acesta, ce stă la baza derivatului i.-e. *met(o)la, *metula, nu numai slav, ci şi traco-illyric. Este verosimilă identitatea rădăcinii lui cu *menth-, *meth- ,,a amesteca, mişca învîrtind". (97) mele (var. melciu, smelciu ban., JB, V, p. 38) s.m. (pl. melci) 7) „molusc tîrîtor al cărui corp moale şi vîscos e închis într-o coajă sau scoică de formă conică sau sferică; (multe din numeroasele lui varietăţi sînt comestibile)" (,,escargot, (co)limacon ; Schnecke"). 2) „partea urechii interne în formă de melc" („limacon de l'oreille; Ohrschnecke"). 3) „orbita (cavitatea) ochiului" (pl. „globes, les globes des yeux; Augapfel"). 4) „partea găunoasă a cornului" („pârtie creuse de la corne; der hohle Teii des (Rinder)Hornes"). Der.: melcos, melcan, melcişor(i) „varietate de pastă făinoasă, răsucită", melcariu „qui limaces vendit", melcărie „fetura limacum", melcat, melcii („ciuntit de un corn", Vîlcea, Muntenia), melculeţ, melciură; cocomelc (Făgăraş), codobelc. Dial. : arom. melcu(l), pl. melcili (DMacRM), smelcu, -il,-ci- li, zmelciu, -ci (DMacRD), smelangiu (Zagorion, inform, dr. N. Galani). împr. din rom.: big. meico, meliov (melcev) „melc" (DR, III, p. 216). LexB, p. 384 melciu cochlea, lirnax, domiporta. 9 Pontbr, p. 431 din lat. Umax. 9 LaurM, Gloss, p. 369 „din limace, prin metathese, pote trece in Dictionariu", II, p. 260. @ Hasdeu, Principii de filol.compar.ario-eur. (1875), p. 88—98, CuvB, I, p. 292, ColTr, IV 1883, p. 193 : din dacic *milik-, înrudit cu zend. muraka şi bret. melc'hueden; i.-e. *mil- ar fi o lărgire a rad. primar mi- „mişca(re)", în legătură cn mişcarea rapida a melcului cînd iese şi se retrage în scoică. ® Cihac, DE)tDR, II, p. 192 „melc, melciu — big. melcjov escargot, pol. mais, malzyk testace, ostrace, huitre, escargot, ceh mSkejs etc, du v.sl. mekuku, mollis etc". ® Gaster, ZrPh, III, p. 473. 9 Miklosich, BWS1, p. 187 msllovu, big. melcjov, melce, vgl. pol. malz, rom. melc. 9 Meyer, EWAlb, p. 182 alb. katSmil, kethmil etc, cf. lat. Umax, murex — rom. melciu, big. melcjov; Alb St, IV, p. 103 vgl. big. melce. 9 Philippide, ILR, p. 295 „Umax — milax — milace — melace — mealăce (etc.) — mearce — melci — melc"\_Y\. 9 Densusianu, HLR, I, p. 365, 378 melc din big. melâe. 9 Tiktin, DictRG, p. 451 vgl. big. melcjov, melZe etc, 966 „wahrsch. urverw. lat. murex, zend. muraka etc". 9 Berneker, SlEtW, II, p. 33 big. melâo; pol. moli, rus smouz; scheint fremd; mele (iu) ist selbst dunkel und konnte (wenn nicht um-gekehrt) nur Quelle des big. Wortes sein". ® Capidan, DR, III, p. 216 „pînă originea formei române nu-i lămurită, nimic nu se poate susţine cu siguranţă; arom. smelciu cu finalul suspect pentru orig. latină, ne duce mai mult la forma big.". ® Pascu, DEtMR, II, p. 215, 500 din big. 9 Philippide, OrR, II, p. 723 melc: alb. katăamil, kărmil, hrămil, garmil etc.; orig. obscură. 9 Candrea, DEnc, p. 762. 9 Şăineanu, DUn, p. 393 lat.vulg. milacem (limacem) melciu; cf. fr. milhauc meulc, melcon. 9Scriban, D, p. 795 melc, melciu, prescurtat din cobelci, cucumelci. 9 Giuglea, LL, I, p. 220, DRS, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 353 p. 15 baza preromană *barc, *merc „lumaca''; rom. melc explică formele alpine tessin. r.erS, beri, belerc etc.; codobelc, culbec, berc etc. 9 Reichenkron, Festschrift J. Friedrich (1959), p. 373, DasDak, p. 142 i.-e. *meldhui-. ® DLR, VI, p. 365 „etim.necun.; cf. big. melâo(v), meUev"[\~\. @ CercLg, XIII 1968, p. 351: i.-e. *meld-s-. Se poate reţine ca cert că în română melc (iu) nu este împrumutat din vecini, ci element al limbii comune aparţinînd fondului autohton; apelativul poate să. fie o temă i.-e. *melk-, ori mai curînd '*meld-s- (întrezărit de Reichenkron). Caracteristic la această vietate ce-şi poartă casa în spinare nu e „rapiditatea" cu care s-ar mişca la ieşirea şi retragerea în scoică (Hasdeu), ci tocmai încetineala, moliciunea devenită proverbială a mişcărilor şi a părţii cărnoase a organismului său de moluscă ; în consecinţă poate să conţină i.-e. *mel- „a uza , zdrobi; a macină", din care „fin, frecat, fraged, plăpînd ;' slab" (WP, II, p. 284—290, 1 ; IEtW, 716); bază *mel-k- lit. smulkus „fin, mărunt" etc, *melă-k- „moale, slab, şters" ; *mel-d- în lat. mollis „moale, mlădios, elastic" i*molduis ; *moldu- şi în mollucus ?), cymr. blydd „blînd, moale, plăpînd", v. sl. mladu etc.; *mel-dh- gr. u,aXda>t6ţ „moale, plăpînd, blînd" ş. a. Considerînd moliciunea specifică a melcului, se poate admite că el este înrudit cu lat. mollis şi mollusca, din aceeaşi bază i.-e. *mel-d-, (9U) mierii (var. mieru, mieriu) adj. „albastru-deschis, albăstriu" („bleu, bleu clair ; blau, hellblau"), „albastru-închis, violet" (bleu foncâ ; dunkelblau, violett"). Der.: mieriu (mneriu), mierior, mirior, miereuţ; mnirioară ( — mirioară „viorea", Pascu, Suf, p. 161), mereoare, mierioare (DR., II, p. 443), mierîiălă („albăstreală"), mierii, -it, -tură; mierliţi, mnerliu („bleu de ciel, bleu gris", DR, V, p. 406—409); topon. Meria (TopRom, p. 116) ; autropon. Mierioara, Mieriorii etc. (OnR, p. 320); mărieroşu „roşu liliachiu, mohorît" (CercLg, XV, p. 2S7 —288). Dial. : arom. niur, niură „albastru", nirugală „albastră", nirlu „albastru", nirlă („albastră" despre lînă), n'iruală („albastră mai deschisă", Capidan, DR,IV, p. 303, 350). împr. diu rom.: ung. (ciang.) nyirivdra „iacint albastru". LexB, p. 387. ® LaurM, II, p. 292 „mieriu melleus, de coloarea mierei". — Admis: Scriban, D, p. S06. ® Cihac, DEtDR, II, p. 595 din trc mor „bleu fonce, violet, pourpre", srb. mor, morast „bleu fonce". 9 Puşcariu, EWR, 1099 lat. merus „reia": pv. mir, v.fr. mier; PerspDicţ, p. 15. Admis: Meyer-L, REW3 5535; Capidan, D. Mauiu, DR, XI, p. 216—217. 9 Pascu, Beitr, p. 10, Suf, p. 224 „mieriu e obscur", ArR, VI, p. 261, DEtMR, I, p. 127, 1080 „*nibulus = nubilus 'couvert de nuages, imageux; noir, de couleur foncee' < *niur, *niikr, *nier .. . etc". 9 Puşcariu, DR, V, p. 406—409 merus cf. mero meridie „limpede, senin" etc. 9 Spitzer, DR, V, p. 908 „mierliu von mieriu, mieriu wenigstens primar zu trennen ist: dieses, rein, ungemiseht bedeutend, gehort wie P(uşcariu) schon [sau schon?] gezeigt hat, zu lat. merus, jenes z'i mirula 'Amsel' ; die Bdtg. von ochi mierlii 'kastanienbrauue Augen' ist vollkommea verstâudlich, da die Augen der Amsel tatsăchlich diese Earbe (dunkelgrau) haben". 9 Tiktin, DictRG, p. 975, Şăineanu, InflOr, I, p. 243, DUn, p. 398 „etim.necun.". ® CercLg, II, p. 261 i.-e. *'mel-. DLR, VI, p. 500, 504 lat. merus. Asemănarea lui mieruiz cu miere este o simplă întîmplare, iar cuvintele turc şi sîrb citate de Cihac nu au nici măcar asemănarea fortuită, în timp ce *nibulus e dificil şi neverosimil; derivarea din merus apare fonetic perfectă, dar semantic improbabilă, căci mieru exprimă ideea de culoare (indiferent de nuanţă) ; ca atare el aparţine ia rad. i.-e. *mel- în colori, mai ales întunecate; murdar, a 33 în literatura veche cuvîntul e cunoscut la Miron Costin, Letop. I 25 „acestui neam le-au zis grecii savromaţi, de pe ochii mierăi, adică ochii de sovîrlă" (etiin.popul. cu gr. (jocopiţ „şopîrlă"); cf. proverbul „am o sucnă mirie, plină de pozderie" (= cerul înstelat), Sbiera; AnonC, mjeriv caeruleus, mjeria caerulea (adică „albastru, albastru-închis"). 23 — Etnogeneza românilor 354 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a murdări" (WP, II, p. 292—294, 6; IEtW, 720,6) : v. ind. mălină- „murdar, negru, negricios", gr. piXaţ „negru" etc, lat. mulleus „roşietic, purpuriu", cymr. me-lyn, v. corn. milin, bret. melen „gălbui" (?), let. melns „negru", melu, meii „a deveni negru", v. pr. melne „vînătaie", lit. melsvas „albăstriu", melynas „albastru" etc. Sensurile din limbile baltice sînt identice lui mieru „albastru". Un prototip *melo-s trecea normal la meru-. Derivatul cu -/- (mierliu etc.) ar putea fi influenţat (contaminat) de mierlă, sau o formaţie a epocii latine *melullusl Conservarea lui -u final în mieru ca în cer(iu), spor(iu) etc. (Puşcariu). (99) mire s.m. (pl. miri) „tînărul (logodnic) ce se îusoară, (în timpul serbării cununiei şi cît ţine nunta) ; ginere" („fiance, mărie ; Verlobter, Brăutigam") ; ard., ban., Crişana, maram., mold., basar., bucov. (A.tlLR, 1/2, harta 256 mire ; 257 mireasă general în drom. Der. fem. mireasă, miremcă, miresulă; miroi, dimin. mirel (pl. mirei) alături de mir (haţ.), mn'ir (maram.), mireţ, mireşi, mireni („mire", Bihor) mn'ireaz („mire", Munţii Apuseni, AnAP, V, p. 130).' Dial. : arom. mâireasă ( = mireasă) „jeuue fiile pour le mariage" (DMac-RM; Pascu, ArR, VI, p. 220, DEtMR, II, p. 108, 30). î m p r. din rom. : săs. n'ireassg „Craut" (RomElSz, p. 37), ung. nvcăsca (InflR, p. 72), nyire (SCL, xiv 1963, p. 3S6), n'iriăsa ,,Braut", n'iril ,,Brăutigam" (WtbCs, 106). LexB, p. 393 „mire a lat. mare ablat. vocab. mas prout inima ab anima, intlu ab anello". ® Pontbr. p. 441 gr. u.opo-j. @ Hasdeu, ColTr, 1873, p. 110 din alb. mire „frumos; bun". Admis: Şăineanu, Sein, p. 16, DUn, p. 401; Candrea, DEJnc, p. 779; Scriban, D, p. 813. ® LaurM, II, p. 240 „mare 3) mas, -ris sponsus transformat în mire". % Cihac, DEtDR. II, p. 196 împreună cu milă, mira din sl. mili. @ Papahagi, NEt, p. 236 (după Cipariu ?) mire din lat. miles „flăcăul ajuns în epoca de însurătoare, potrivită cu timpul cînd devenea apt pentru militârie ; paralelă a lui veteranus — bătrîn". Pentru Meyer-L, REW1 (1911) 5568 „unvvahrscheinlich" devenea totuşi acceptabilă pînă în 1935 (ed. III) „nach big vojna soldat-Gatte" (Skok, ArSIPU, XXXVII 1918, p. 85—S7); Tiktiu, DictRG, p. 993 „wahrsch. ; das Wort diirfte seine Bdtg. ia jener Zeit erlialten haben, iu der die rom. Soldaten einheimische Mădcheu der eroberten Provinzen 7.11 ehelichen beganueu" ; Rosetti, ILR-, I, p. 174 ; Puşcariu, LR. I, p. 357 „viaţa militară ne-a dat... pe bătrîn, mire (veteranus, miles)", Spitzer, RIf2B, I 1934, ajunge la concluzii extravagante,,... so konnte rum. mire den bei der Eheschlies-sung Gott dienenden Cristen bedeuten..., wăre ein Soldat Christi, ein miles, eine miliţia etc."[!]. Graur, BL, V, p. 105 „miles — mire est douteux malgre tout". & Diculescu, DR, IV, p. 492 din v.gr. ueîpK£. ® Pascu, ArR, VI, p. 220, DEtMR, II, p. 108 din n.gr. â^ipîţ, trc (e)mir. 0 Philippide, OrR, II, p. 377—378 „mirele e un împărat, nu un militar" [!] ; cununie — încoronare etc.; trc.-pers. (din arab.) mir ~ principe, şef, stăpîn, cuman mir — principe; mire de la cumani. @ DLR, VI, p. 595 cf. alb. mire „bun", lat. miles „soldat". Aceste stranii încercări artificioase n-au explicat pe mire: lat. mas, mar-a fost dat uitării în faţa lui miles —mire care e un alt calambur filologic, un nonsens, ce nu poate fi salvat de închipuiri ca cea despre mirii ostaşi romani în provincii, cu mirese „barbare" localnice; interpretări ca a lui Spitzer (mire „soldat al lui Christos (etc.)") sînt denaturări fanteziste pentru a salva o „etimologie" ce se justifică numai prin trecerea lui -l- intervocalic în -r-. Bine vedea Papahagi „toată greutatea stă în sensul cuvîntului, miles însemnînd 'militar', mire 'sponsus'", suficientă spre a dovedi că „legătura" între cele două cuvinte este o ficţiune. Din cauza semantismului sînt de înlăturat şi explicări prin alb. mire „frumos", trc arab-cutnan( ?) mir (emir) etc. s4. Singură încercarea lui Diculescu (gr. \xzl- 34 Elementul mir- mai există iu alte cuvinte, încît te miri că, dacă s-a încercat explicarea apelativului mire prin „taina mirului" (Pontbr.), nu s-a amintit verbul a se mira, ce ar fi fost tot atît de verosimil. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 355 puţ) are un miez de adevăr, dar pe calea unei înrudiri mai vechi, indo-europene. Mirele nu este şi n-a fost vreodată „împărat, emir soldat", nu era totdeauna „frumos" (cum cere tîlcuirea lui Hasdeu); e ceva mâi puţin şi totuşi mai precis : un „tînăr, june" candidat la însurătoare. Ca atare aparţine la rad. i.-e. *merio-„om tînăr" (WH, II, p. 40- 41; IEtW, 738), v. ind. 'mâryâ- „bărbat, tînăr, ibovnic, Pf^tor. • ™ary<*M- „bărbăţel", gr. ^pcţ „băiat, fată", |isiP<*xiov „copil", alb. mer-k-osh „Wochner, Mânnchen" • un fem *meri femeie tînără" poate fi în lat. maritus „însurat". Cu elementul -g- lit ' mersă "fată, slujnică"; cymr. merch, corn. myrgh- „fiică, femeie"; cu -ti lit. marţi mireasă, fecioară" etc. Majoritatea cuvintelor înseamnă nu numai „tînăr" (noţiune pentru care existau şi alţi termeni, cu caracter mai larg), ci o anumită categorie de tineri: cei ajunşi la maturitate, pe cale de a încheia actul căsătoriei, sau după ce l-au încheiat, adică tocmai semantismul exclusiv al rom. mire şi mireasă Trecerea vocalei e la * în cuvîntul românesc ar putea fi un fenomen fonetic al'substratului. Wildschwein"!^' misirete> olt^ s'm- merge 'aller', cf. *morsicare > muşcă de mo/dere, ce qui n'exclut pas la possibilite de l'immixtion de big mickam = miikati se en Zumberak". ® Giuglea, DR VI, p. 657 *miccicare. ® Puşcariu, LR, I, p. 214 pare să-1 considere „element latin mai recent" [?]. ® Candrea, DEnc, p. 781, Şăineanu, DUn, p. 402 „megl. micica, de orig.necun.". ® DLR, VI, p. 626 etim.necun. Nesiguranţa terenului pe care se mişcau filologii se vede şi din şovăiala cu care cei mai mulţi formulau soluţiile adoptate pentru acest verb ; „sigure" erau numai (pentru autorii lor) explicaţiile date de DexB, DaurM ori de Cihac, căci şubrezenia celorlalte tentative n-a rămas neobservată de cei ce le-au propus, spre a le părăsi în curînd. Fără valoare sînt mico ori *missicare, nepotrivite fonetic şi semantic, la fel ca sl. mykati etc. Dar nici demonstraţiile ulterioare, mai circumstanţiate, nu sînt reuşite : *miccico, *miculo (exclus fonetic), *mer-sicare şi altele ce se vor mai fi propus: nici una nu duce la o bază etimologică acceptabilă, verosimilă, care nu poate fi romanică. Cu ajutorul formei megl. se poate reconstrui prototipul etimologic, care e mult alterat faţă de radicalul primar i.-e. Cele două variante dialectale arată o temă şi un sufix: miş-c-, mits-c-; forma megl. mai conservativă probează că tema primară a verbului era terminată nu în simplă spirantă, cum e azi în drom. (fricativa palatală s, ori s?), ci semioclusiva ts (c, ci), provenite din oclusivă-j-spirantă, adică t-\-s; tema verbală era deci *mit-s-, în care e cuprins rad. i.-e. *meit(hj- „a face schimb, a schimba", din *mei- „a schimba" (WP, II, p. 247—248,2; IEtW, 715): v.ind. methati, mithati „schimbă, variază, se ceartă, se alătură la —", av. mitho adv. ,, întors, sucit, fals" etc, lat. muto, -are „a schimba, varia, transforma", got. maidjan „a schimba, transfera", part. *mitsto- „verwechselt, falsch", în got. misso „reciproc, mutual" ş.a., let. mitet „a schimba, a transforma, omite", metut „a schimba", v.sl. mite „alternativ" etc. I.-e. *meit-, redus la *mit-, a avut un sufix -s, alcătuind o temă de forma amintită *meit-s-j*mit-s- în substrat, cu accepţiunea de bază a rad. primar i.-e. Da asemenea temă indigenă se va fi adăugat sufixul latin -icare (ca în ridică, eventual în urcă), formînd un verb traco-roman *mits-icare>mitsca- (megl.), mişcă-, prin reducerea africatei ts la fricativa palatală surdă s (scris ş). în română se află un sinonim înrudit, echivalent deplin al lui mişcă: între rudele i.-e. ale temei străromâne *mit-s- a fost înşirat şi italicul (lat.) muto, -are (*moit-, *meit-), care nu e decît părintele verbului românesc mută, iar acesta — luat în sens 358 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a mai strict — este o dublură, cu nuanţe semantice specializate, a lui mişca autohton, alături de care s-a împămîntenit în graiul poporului român. (102) mînz s.m. (pl. mînji) 1) „cal, măgar, catîr pînă la vîrsta de un an" („poulain; Fiillen, Fohlen). 2) „firele de urzeală rămase netrecute prin iţe şi spată" („les fils de la trame restes en dehors de la lice et du ros; uberzâhlige Kettenfâden am Rande"). Der.: mînză, mînzi, mînzac, mînzeac (-oc), mînzică, mînzişor, mînzuleţ, mînzalău, mînzălauă, mînzat, -ă (viţel, viţea de un an), mînzesc, mînzeşte, mînzâriţă, mînzăţişuri, mînzar, mînzare (,,oaie de lapte"), mînzăruşă, mînzăruţă, mînzărar, mînzăraş, mînzător, mînzîtel etc. ; expresii „calea rnînzului" ş.a.; străraînzăţi despre vaca „dată la bic şi nelegînd viţel" (MatDial, I, p. 230) ; autropon. Mînzu(l), Mînzea, Mînzoiul, Mînzat etc. (OnR, p. 324), topon. Mhizaţi, Mînzăleşti, Mînzăteşti ş.a. Dial. : arom. măndzu, mîndzu, mînzac, mîn (d)zat (mizat, Albania, RevDg, XI 1966, p. 560); topon. Mândzi (DD, III, p. 88); megl. mondz, monz, mănz (GrS, VI, p. 169). împr. din rom.: săs. munsel „Pullen, kleines Pierd" (RomElSz, p. 35), ung. menzălo „vacă stearpă" (N3rIrK, VI 1962, p. 196), big. mandzara „capră cu lapte" (RomSl, XVI 1968, p. 91), ucr. menzara „oaie mulgătoare", menzyr (RomSl, XIV 1967, p. 161). Alb.: mes, gheg mas „mînz de cal sau de asin", meze, maze (fem.). LexB, p. 376 „manzu a lat. mannus", 375 „manza, it. manzo". (& Stier, KZ, XI, p. 148 cf. illyr Mjenzana. 9 Cihac, DEtDR, I, p. 157 cf. it. manzo, manso, sp. port. manso etc. 9 Hasdeu, ColTr, 1877, p. 522, Gaster, RIAP, I, p. 346, BB, IX 1835, p. 100—101, Meyer, EWAlb, p. 276 rom. mînz — alb. mes; ill. Iupiter Menzana, manza „ill. Alpenwort", dia mandia = mondio-, rad. *mend- „a suge". ® Densusianu, HLR, I, p. 29 mînz cuvînt ill. intrat de timpuriu îu lat. O Meyer-L. GrRS, I, p. 46 diu lat. mandium „taur tînăr". 9 Puşcariu, JB, XI, p. 49 — 50, EWR, 1092 lat. *mandius < mandere; it. manzo etc. Admis: Şăineanu, DUn, p. 382; Scribau, D, p. 821 ; cf. Philippide, VR, XVI 1910, p. 382. 9 Meyer-L, REW, 5239 mandius „Piillen, Riad" ; Menzana e nepotrivit pentru formele romanice din cauza vocalismului. 9 Tiktin, DictRG, p. 991 „duukles Lehnwort, das im gesamten roman. Siiden und im Alb. heimisch ist. Die Grdbtg. scheiat «entwohntes od. kastriertes junges Sâugetier » gewesen zu seiu" ; probabil îu legătură cu lat. mansues „zahm" propus mai demult, ce ar fi „nicht ohae weiteres abzulehnen". ® Pascu, REBS, p. 27, DEtMR, I, p. 191, 1793 din trac *>nan(d) sus. 9 J. Loewetithai, W5S, IX, p. 188 înrudit cu celt *mandos „ein kleiues Pierd" (DR, V, p. 811). 9 Philippide, OrR, II, p. 723 „foarte probabil băştinaş în română. Africatizarea -diu- > -dz- datează îucă din limba de origine, căci Messapii pe Iupter (câruia-i sacrificau un cal) îl numeau menzana, care cuprinde rad. menz- = rom. şi alb. manz-". 9 E. Cabej, Gl, XXV 1936, p. 51 — 52; grea a decide dacă e împr. din illyră sau alt substrat, ori invers un rad. lat., element comun alb.-rom. <& AnEtn, 1958, p. 140: *mand-, mad-. DLR, VI, p. 711 cf. alb. mes. 9 ILR (1969), p. 332-333. S-a relevat de multă vreme răspîndirea largă a cuvîntului în domeniul romanic, în română şi albaneză; prezenţa în limbile romanice nu e dovadă suficientă pentru originea latină, ca derivat din mandere, fiind totuşi cunoscut în Italia antică: lat. mannus (dial., din mandus) „cal mic". Da ipoteza despre obîrşia celtică (cf. şi basc mando „mulus") sau illyră din Alpi (Meyer) se adaugă originea „balcanică" în sens larg, traco-illyră, fiind un element băştinaş în albaneză cu familie numeroasă (mint „a suge", mendescmazîhe „doică" : mes, mas, meze, *manza- din *mandia), illyr.Iupiter Menzana, iar în rom. mînz este vechi, din lexicul economiei agrare şi din româna comună. Oricare ar fi zona de obîrşie şi limba din care cuvîntul s-a răspîndit în alte teritorii, tema *mand- este i.-e., ia rad. *mad-, nasal. *mand- „a suge, piept, ţîţă", în cuvintele albaneze citate, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 359 ahd. manzon „ubera", gr. ua£6<; (*mand-do-, mandio-) uac-roţ (*mand-to-s), eventual latin mamma (din *mad-ma?). (103) modre s.n. (pl. modruri) „mod, chip, fel, mijloc, putinţă, posibilitate" („maniere, facon, moyen; Weise, Mittel, Mogliehkeit") ; atestat la 1632 în Maramureş, răspîndit în Transilvania şi Bucovina. LexB, p. 397 modru, v. ntodu (care este din lat. modus). © Laurii, I, p. 322 moău, moăuros, derivat din mod. 9 Cihac, DEtDR, II, 516 din ung. @ Tiktin, DictRG, 1003 „magy. modor, modra". 9 Şăineanu, DUn, p. 406 ; Candrea, DEnc, 794 ş.a. din ung. modor, modra. 9 Tamâs, WtbUngR, p. 548 — 549 din i:ng. mod (lat. modus), varianta modru nu poate fi din ung. modor „Manieren, Benehinen" (Tiktin ş.a.) din cauză că acesta este o creaţie a filologilor după a. 1S0O (,,modor von Sprachneuerern erst nach 1800 geprăgt wurde") ; deci -r- în modru ar fi de explicat ca în hudră (hudăj, şopru (şop), salatră (salată). ® DLR, VI, p. 788 „din magh. mod". Cea mai agreată şi comodă derivare părea din maghiară, în primul rînd din forma modor-, care însă (cum a arătat Tamâs, 1966) este creaţie a filologilor de după 1800, iar „intercalarea sau adausul unui r" în mod este un artificiu pe hîrtie, total neverosimil. De aceea, cu tot caracterul izolat în limba română şi pe cît se rjare în zona nordică a dial. drom., modru trebuie considerat ca o veche temă i.-e. *mod-ro- a rad. *med- „a măsura, chibzui, gîndi" (WP, II, p. 259-260 ; IEtW, 705- 706 ; WH, II, p. 99-100 ; cf. mădări), arm. mit „gînd, simţ", gr. y.sSoy.ai „a se ocupa de —, a dori", lat. meditor, -ari, modesius, moderare ; v.irl. midiur, ro-midar „cogito, iudico", v.isl. maetr „arătos, valoros" etc. (104) morman s.n. (pl. mormane) „grămadă, mulţime de lucruri grămădite unele peste altele" („tas, monceau, arnas; Haufe(n), Schober, Menge"), adv. „grămădit claie pe(ste) grămadă" („comme une masse; alles auf einem Haufen liegen"). Giuglea, DR, III, p. 972 „morman grămadă (de piatră, păn.jnt etc.) nu poate fi despărţit de 'rnummă-murună', der. "murwnean > *murnean, prin asimilarea lui n prin m, sau prin influenţa lui mormînt > morman. în acest fel s-ar explica uşor şi o din silaba primă a cuvîntului". 9 Scriban, D, p. 833 „morman poate din gorgan, ca vgr. mormo şi gorgo, trecînd prind forma *bcrbo". 0 Tiktin, DictRG, p. 1008, Candrea, DEnc, p. 801, Şăineanu, DUn, p. 409 „orig.necun.". • DR, XI, p. 180 — 181: i.-e. "mer-fmor-m-, prin traco-dacică. © DLR, VI, p. 871 „etimol. necunoscută: cf. gorgan". Cuvînt popular ce s-a bucurat de puţină atenţie din partea etimologiştilor şi care lipseşte în dicţionarele mai vechi (DexB, Cihac, DaurianM) ; în timp ce s-au dat adevărate mormane de „etimologii" pentru unele cuvinte obscure, se pare că înainte de 1948 s-au încercat numai două formule (*murunean şi gorgan—kurgan), a căror lipsă de temei ori probabilitate este evidentă, a fost arătată, nu e necesar a reveni. Sufixul -ăn indică un derivat de dată mai recentă dintr-o temă veche (cf. cîrlan) *morm-, mor-m- care (morman fiind o „grămadă de lucruri, de b u c ăţ i [rupte, căzute, fărîme etc.]" conţine noţiunea de „bucată ruptă, fărîmă", o rădăcină verbală „a rupe în bucăţi, a sfărîma, pisa" i.-e. *mer-/mor- „ a freca, pisa, prăpădi" (WP, II, p. 276—279, 4; IEtW, 735,5; cf. mărat) şi care a dat cuvinte pentru „piatră, bloc de stîncă, sfărîmături, masă (etc.)", ca gr. udpuocpoţ „piatră, bloc de stîncă" (cf. rufies — rv.mpo), isl. mor „pulbere, mulţime, grămadă", norv. dial. myrja, sued. morja „massă (iniţial *de bucăţi căzute la măcinare, pisare, zdrobire), grămadă (de ex. de cărbuni fierbinţi)", v.sued. morth „masă de fărîmături, resturi, rozături", sîov. mrva „fărîmături", v.rus -moromrati „a roade, a face fărîmături" ; baza *mer-d- fris. murt „masă fărîmicioasă (de fărîmături), pietriş, gris, praf" etc. ; baza *mer-s- ahd. morsări, mhd. zermursen, md. zermorschen, nhd. morsch ş.a. ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a Sensul primar al temei *morm- din morman era „mică bucată, bucăţică, fărîmă-tură", devenind prin sufixul mai recent -ân „mare cantitate, grămadă (de bucăţi)". (105) moş s.m. (pl. moşi) 1) „bătrîn" (vieux, vieillard; Greis, Alter"). 2) „titlu dat (în special la ţărani) unui om de vîrstă înaintată" („pere, oncle, vieux; Alter, Vater"). 3) „bunic; strămoş, străbun ; unchi" („grand pere; aleul; oncle ; Urgrossvater, Oheim, Onkel") în expresii figurate ca: Moş Ajun, Moş Crăciun. Moş Gerilă, Moş Martin sau în alte întrebuinţări („Moşi", „Seelen-, Toten-fest" etc). Der.: moşie, moşesc, muşuleţ, moşan („moştenitor"), moşenesc, moaşă, moşi, moşit, moşică, moşicăi, moşie, moşienesc, moşier, moşieresc, moşioară, moşinaş etc.; posibil (+ sl. mosti) : a moşteni (cu der. : moştenire, -it, -itor etc.) ; moşmîndi, moşnean, moşoiu, moşneag, moşneguj, -gel, moşnegeşte; strămoş, strămoşesc; fem. moaşă; antropon. Moşu, Moşuţ, Moşoiu, Moşită, Moşuleţ, Moşescu etc. (OnR, p. 327) ; topon. Moşia, Moşoaia, Moşiei, Moşeşti, Moşneni ş.a. Dial.: arom. moşu, muşon'iu, moaşă, moaşe „femeie bătrînă" ; megl. moş, moaşă, muşeaţă „bătrîneţe" ; istr. moş, moaşă. împr. din rom.: ung.reg. mosuj, mosuly „bătrîn", moşia „baştină; proprietate de pămînt cultivabil, cu clădiri; casă boierească" (InflR, p. 68 ; MNyTEtSz, ÎI, p. 964), mosa „bâbaasszony" (NylrK, VI 1962, p. 196; WtbCs, p. 100); big. moi, moiul, moiika (DR, III, p. 232), muiija; srb. moia „Hebatnme" (SOF, XXI, p. 371); ucr. mosa, moşul, moUja, muiija etc. (BalkA, II, p. 139, III, p. 287; RomSl, XIV 1967, p. 162, XVI 1968, p. 91) ; săs. mosch „Greis, Grossvater", moschie „Gut, Landbesitz" (RomElSz, p. 34) ; trc, mosiye (DR, XI, p. 199), mosya, miilk mosyasi (RESEB, IV 1965, p. 226). Alb.: m 6 t s h e, moshe „greis ; Alter", motshim „bejahrt, langjăhrig", moshatar „Altersgenosse". LexB, p. 402 „mosiu a lat. mas, it. maschio", p. 401 „mosa, it. monna domina". ® Pontbr, p. 450. & LaurM, II, p. 342. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 596 din trc mousinn „âge, vieux". • Miklosich, S1E1R, p. 10 moş — alb. moshatar aequaiis. 9 împr. din alb. sau „element alb." : Meyer, EWAlb, p. 263 alb. motshe din mot „an" ; Tiktin, DictRG, p. 1010; Capidan, DR, II, p. 538-540; Şăineanu, DUn, p. 409; Pascu, DEtMR, II, p. 223, 94 (arom. moaşă element alb.gheg) ; Candrea, DEnc, p. 803; Skok, Arh, XXXVIII 1931, p. 210-213; Scriban, D, p. 835; Puşcariu, Stlstr, II, p. 290 ş.a. ® Creţu, Mard.Lex, p. 354 lat. av(us) + uş apocopat. # Papahagi, NEt, p. 238 — 239 dimin. din mamma -(- suf. -oş. mă]moaşe etc. n-are legătură cu mot „an". 9 Philippide, OrR, II, p. 724 moş identic cu alb. moshe, probabil împr. din. alb. unde există un sufix derivativ -ş, prin care s-a putut deriva motshe, moshe' din mot, pe cînd în rom. nu există (etc). <$ Rosetti, ILR, II, p. 119. @ Giuglea, DRS, p. 28 — 29 (autohton în română). @ DLR, VI, p. 759 moaşă, cf. alb. moshe „vîrstă". Este evidentă identitatea formal-semantică a cuvîntului românesc cu cel albanez, semnalată de Miklosich, admisă de toţi, unii însă înţelegînd greşit ideea marelui slavist, care nu se gîndea la „împrumutare" din alb., ci la cuvinte anteromane, autohtone în ambele idiomuri. Singura legătură etimologică verosimilă este a lui Meyer cu alb. mot „an", suf. i.-e. -s; deci *mot-s-, rad. *e- „a măsura, cumpăni", gr. uixpov lat. metior, lit. metas „an, timp" etc.; neclară este reducerea lui ts în $ (ş), nu c. în moştean (formaţie recentă, sub influenţă slavă) nu este un *mots- metatezat în moşt- (Hasdeu, Philippide). (106) mugure (var. mugur) s.m. (pl. muguri) „organul din care se dezvoltă frunzele şi ramurile plantelor; boboc" („bourgeon; Knopse, Auge"). Der.: muguraş, mugurel, (în)muguri, (în)mugurd, înmugurire, înmugurit, -at, -ată, înmuguritor, -oare, înmugureală; antropon. Mugur(e). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 361 Dial.: megl. mugur, muguri, mugăr, anmugur „înmuguresc" (arom. = bubuk'e), arom. neatestat (RevDg, XI 1966, p. 560). împr. din rom.: gr. (iouyxpoţ „bourgeon, (spec.) bourgeon du charme" (vpâfjoş Zagbrion; REBS, p. 67, 287); ung.reg. mugur „riigy", mugurka etc, mugură', mugurii „riigyezik" (MNyRomKolcs, p. 266). ■ Alb. : m ugu 11 „germdglio, il germogliare delle piante", mugullue „germo-gliare" (Cord.). Pontbr, p. 452 pers. mucula. ® Cihac, DEtDR, I, p. 170 mugur din lat. *muculus, dimin. lui mucus „muc". Admis: A. Taverney, Etudes romanes ded. ă G. Paris (1891), p. 277 (cf. Densusianu, HLR, I, p. .87) ; Philippide, ILR, p. 49 „mugur — muculusV. C Hasdeu, CuvB, I, p. 294 etimol. latină fiind radicalmente greşită, releva identitatea cuvîntului. rom. cu cel alb. (cf. şi v.ind. mukula „Knospe"). Admis: Gaster, RIAF, I, p. 347 (din alb.).; Meyer, EWAlb, p. 288 „mugull identisch mit rum. mugur, das aus dem Alb. sein. wird""; Şăineanu, DUn, p. 412; Tiktin, DictRG, p. 1017; Candrea, DEnc, p. 807; Scriban, D, p. 839. « Bugge, BB, XVIII 1892, p. 181 alb. mugull din lat. *mergulus. @ Baric, AlbRSt, p. 54 mugull < i.-e. *ma + gull. © Pascu, REBS, p. 67, 287 „mugur, et. thrak. *mv.gulus, cf. alb. mugull", ArR, IX, p. 319 „lat. *mugulus 'bourgeon' > rom. mugur, alb. mugull. Sans l'influence du roum., lat. mugulus aurait dorme alb. *muull". @ Puşcariu, Stlstr, II, p. 291 „mugur de orig. alb.". 9 Giuglea, DR, IV, p. 1554 „mugur i.-e. *mug-, muc- 'ramură' păstrat probabil prin limba dacă + suf.rom. -ulus". © Philippide, OrR, II, p. 724 — 725 „cuvinte evident identice. Orig. obscură. Cuvîntul rom. însă e străvechi, cum probează l > r, deci străvechi ar. fi şi cel alb., trecut prin împr. în rom. (Baric) şi atunci nu se poate explica de ce n-a căzut g intervocalic în cuvîntul alb. Baric vorbeşte de o influenţă analogică ce ar fi exercitat simplul *gull- asupra compusului mugull, dar . . . ne-am aştepta ca simplul *gull- să mai fi existînd în alb., ceeace nu are loc". © Weigand, BalkA, III, p. 210 „thrak. alb. mugull 'Spross, Knopse' > rum. mugur". @ DLR, VI, p. 952, cf. alb. mugull. Alăturarea lui mugure la alb. mugull arată că sînt de aceeaşi origine ; iniţial perfect identice, de împrumutare ori influenţare reciprocă nu poate fi vorba. Arhetipul comun avea forma *mugul-, pentru care însă nu găsim o soluţie etimologică satisfăcătoare în domeniul i.-e., iar analogiile invocate de unii nu servesc 3a nimic util. Nesigură este şi analiza morfologică a cuvîntului: derivat *mug-ul- ori compus *mu-gul-; de aceea orice încercare de a-1 integra în vreo familie etimologică este deocamdată iluzorie, — ceea ce (natural) nu poate constitui un argument împotriva caracterului indigen şi preroman, indo-european al cuvîntului româno-albanez, ca şi al celorlalte cercetate aici. (107) ii>unîină (var. murună, munune) s.f. (pl. mununi) 7) „panglică de legat, cunună (mai adesea de flori artificiale sau de mărgele) pusă de fete (mirese) pe cap" („couronne, couronne de mariee ; Kranz (als Kopfschmuck der Măd-chen)"). 2) „şuviţă de păr împletit" („touffe, meche de cheveux ; Haarlock-chen"). 3) „coama muntelui, creasta (dunga, culmea) unui deal" („sommet d'une montagne, d'une colline; Gipfel, Spitze"). 4) „mejdină, răzor îngust între două pămînturi, de lăţimea unei brazde (de ex. în zona Cluj-Turda)" („borne, ligne de demarcation entre deux champs ensemences; Markzeichen"). Der.: mununiţă, (var. muruniţă), ban. mununicară (AnAF, III, p. 107) ; topon. Munună; mînur.ă contaminare din mină şi munună (DLR, VI, p. 710). Dial.: arom. mărună „voal; touffe de cheveux" (GrS, I, p. 225 — 226), „voile de nouvelle mariee; tresse d'ure femme fixee autour de la tete ; houppe au-dessus du front d'un boue, d'un erdant etc ; foule" (DEtAr, p. 669). împr. din rom.: ung.reg. 'întruna „a meuyasszonyi fatyol eliilsâ resze" (zona Huedin, StLex, p. 101, StCom, Hi. p. 258) ; „hegygerinc, barâzda; creastă de munte, brazdă" (Gilău, Floreşti) r. mumii.ă; a kolcsonszo rotacizdlo ejtest tukroz (MKyRom- 362 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a Kâlcs, p. 268, adică „împrumutul reflectă o pronunţare rotacizantă", aserţiune greşită şi inutilă, căci forma etimologică răsptndită în Transilvania este murună), LexB, p. 407 „munună vîrful quaruia dealu seu munte, montis jugum, super-cilium; cacumen; i.e. berta". 9 LaurM, Gloss, p. 393 „munună montis jugum, ana-dema etc.; coventulu nu scimu se aiba cursu pre undeva d'incoace de Carpaţi; inse pare co elin este de acea-asi orig. cu mun-te, mon-te, mon-ile etc". ® CDDE, 1150 ,,*molo, -onem < mala; primitiv 'tas, masse, proeminence, saillie' ca formele romanice rezultate din mola, nprov, molo 'ancienne coiffnre de femme (etc.)', influenţat de cunună". 9 T. Papahagi, GrS, I, p. 226 „mărună poate confirma etimologia lui Dens.". 9 Giuglea, DR., III, p. 972 „munună, (murună) < *molouem < mola (CDDE, 1150) ■ morman < der. *murunean *murnean (influenţat de mormînt) etc". 9 Pascu, ArR, X, p. 468 „?! Cf. morună (bot.) camomille".'« Tiktin, DictRG, p. 1021, Candrea, DEnc, p. 809 (orig.necun.). • AnEtn. 1965—1967, p. 13-14. Cunoscut numai în părţile ardelene cu Banatul şi Maramureşul, iar la aromâni destul de rar, cuvîntul nu se explică prin compararea cu munte (monte) iar derivarea din lat. molo ori mola pleacă din sensul secundar „coamă a unui munte" care ar veni din acela de „grămadă" ; în realitate evoluţia semantică a lui munună este tocmai inversă, pornind din sensul 1—2 pentru a însemna „coama muntelui (a unui deal)" (cf. cununa dealului „locul neted deasupra dealului ce se întinde în forma unei cununi", maram. etc, coroana munţilor, luate la figurat). Sensul de bază era „coroană, panglică, legătoare" 3S, iar var. murună (în zona centrală a Transilvaniei, unde s-a menţinut neasimiiat -r- şi unde cunună e pronunţat curună, funingine-furingine, senin-sărin) împreună cu arom. mărună arată că -r- este mai vechi, din român comun *morona ce aparţine la i.-e. *mer-, *merâ*gh- „a împleti, a lega; aţă, sfoară, colan, laţ" (WP, II, p. 272— 273; IEtW, 733): gr. (Asp^u?, -i&oc, „fir, aţă, şir", (i7)p6co „înfăşor, deapăn, desfăşor", (o-^YjpLv&oţ „fir, sfoară, colan", baza *merăgh-: gr. [3p6xo? (*mrochos) „frînghie, ştreang, laţ, ochi de ţesătură (plasă)", irl. braig (*mr3ghi-) „lanţ, câtuşi", v.sl. mreza „plasă, reţea, mreje" (din care rom. mreje), let. merga, marga „par-maclîc de pod, galerie, corul bisericii (grilaj)" etc. (cf. WH, II, p. 76). Baza i.-e. *mer-fmor-on- *moronă (*maronă?) a dat murună-munună, ca lat. corona > curună-cunună. (108) murg adj. „castaniu; roşu-închis bătînd în negru; brun (despre cai şi vite)" („bai, brun ; braun (von Pferden und Rindern)"). Der.: murg (s.m. cal, bou), murgă (s.f., iapă, vacă), murgoiu, murg ( = amurg), ■murgi („a amurgi", seara murgeşte), murgit (= amurgit). Murgită ; murgul, -ţă, murguşor, -oară, murgan, mu/gană, murgaş, mwgat, murgociu („viţel fătat Ia amurgul serii"), murgău{ ?), murgăreţ, murgeală etc. (DLR, VI, p. 100S—8) ; aatropon. Murgii, Murgoiu, Murgoci, Murgulessu ş.a. (OnR, p. 329), topon. Murgeni, Murguceşti etc. (NumeL, p. 38, TopRom, p. 57). Dial.: arom. murgit, amArgu, murgcs; megl. murg. murgaf. împr. din rom.: uer. meregij, mur(u)gii, murhii „streifig, braun", murit „schtmitziger Kerl", mttrgatyi (BalkA II, p. 133; RornSl, XIV 1937, p. 163, XVI, p. 91); pol. murga „bou cu capul şi grumazul de culoare mai închisă" (SCL, XXVII 1976, p. 287) ; ceh murgaSe, rus. murugij (prin intermediar ucr.) ; ung.reg. murg „dunkel-braun" (WtbCs, p. 101), murga „cal roşu închis; porc roşcat; mîrţoagă; tibia calului" MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 363 1150 - Vp^T1 QStr aleS îa Zma Ceatrală 3 Tranşantei, Banat, Maramureş • CDDE ÎTSf ^ 1^%^ ^t^SoaS^^viţă mară este „coroană, ghirlandă! legatară" Peîte t0t' acceP?mae, fundamentală şi pri- (InflR, p. 69; MNyRomKolcs, p. 265) ; săs. murge „rotliches Pferd", murga (RomElSz, p. 35, 77); din rom. sau din alb.: big. „murg braun, rotbraun", murgav „dunkeîbrann", murgul'av „brunett", Murgas munte, srb. murga „olivenfarbig", gr. u.oupYo<; „negru (despre cîini)", u.oopyava, (ioipyxoţ etc. (DR, II, p. 540, III, p. 210; RomLX—XIV, p. 87; RevLg, XII 1967, p. 53; RumWNGr, p. 32). Alb.: mur k, artic. murgu „negru, gri, de culoare închisă" ; murg „grigio, nero, infelice", murgullue „abbrunare, render cupo" (Cord.) etc. Miklosich, S1E1R, p. 30 „mruku, srb. mrk ater — rom. murg; vgl. jedoch alb. murk, -gu". © Roesler, GTB, p. 573 murg din (x6pixo? „dunkel, diister". ® Pontbr, p. 454 din gr. mourga. 9 LaurM, Gloss. p. 394 „murgii in locu de murcu din mure «= mus sorice, vînăt ca şoarecele — obscur; nu poate fi slav mruku". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 206 v.sl. mraki „caligo, tenebrarum effusio". © Schuchardt, KZ, II, p. 206 alb. murk, -ge din lat. amurca „Olschaum; die beim Auspressen der Oliven vorfliessende ■wâsserige IJnreinigkeit, das Vorschoss, Cmelschaum". Admis: Meyer, EWAlb, p. 292, chiar dacă este „etimologie foarte puţin probabilă", Philippide, OrR, II,p. 651, 725 „orig.necun.", Meyer-L, REW, 433. • Philippide, ILR, p. 147, 216 din gr. âaoXyic. ©Din *moricus < morum (mura): Weigand, JB, XII 1905, p. 103; Pascu, Beitr, p. 8, ArR, VI, p. 224, DEtMR, I, p. 121, 1021, REBS, p. 68, 292. ® Capidan, DR, II, p. 478—479, 540—541 admite etim. din amurrca; în alb. poate fi din rom. % Diculescu, DR, IV, p. 447 din gr. â^oXyoc, amurg, diferit de murg din ionic *u,oupiv.6ţ < [xopov „mură". ® Rom. murg = alb. murg-: Treimer, ZrPh, XXXVIII 1914, p. 375;. Tiktin, DictRG, p. 1022; Baric, AlbRSt, p. 105; Şăineanu, DUn, p. 413 etc. © Skok, Slavia, IV, 1925, p. 345 murg — alb. murk „est un mot balkanique on ne sait pas d'ou". 9 Puşcariu, Stlstr, II, p. 291. ® Scriban, D, p. 842 „cf. lat. mauricus mauric, al marocanilor, popor cu pielea întunecată" [!]. @ Candrea, DEnc, p. 810 (necun.). @> AnEtn, 1957-1958, p. 144. Răspîndit la popoarele din zona carpato-balcanică, murg „de la români şi albanezi a trecut în diferite limbi slave şi în neogreacă" (Philippide), fiind un element comun albano-român, autohton, în legătură cu noţiunea de „coloare închisă, brună", un rad. i.-e. *mer-ţmor- cu sensul „a sclipi, licări, scînteia", baza *mersg- (WP, II, p. 275), în cuvinte ca : lit. mirgu, -eti „a licări, a sclipi", mârgas „pestriţ, colorat", mârguti „bunt schimmern", let. marga „licărire", rus morgatl „a sclipi", v.isl. myrkr (*mirkva-), myrkvan „întunecat", myrkvi „întunecime" etc. Sensurile de „sclipire, culoare închisă, sclipitoare" ale acestor cuvinte s-ar acorda cu „colorat, de culoare închisă" ce poate ajunge aproape de negru, din murg, eventual bază *mor-g- cu trecerea românească a lui o la u. Mai probabilă însă este apartenenţa lui murg la grupa i.-e. (*mer-) *mor- „a înnegri, coloare întunecoasă,pată" (WP, II, p. 279—280; LEtW, p. 734): gr. fj.6pi>x°<; „întunecat", rus maraju, -t' „a unge, mînji, cîrpăci", ucr. marovatyi „murdar", pol. morag „cu vărgi obscure" etc. (109) muşât adj. „frumos" („beau; schon"). Der.: (l)muşeţel (plantă aromatică; matricaria chamomilla), muşatare, -at, -ateţă (LaurM, Gloss, p. 397) ; antropon. Muşat, Muşatescu, Muşatiu, Muşetoiu (OnR, p. 329 — 330) ; topon. Musata, Musaîul, Musătesti, Museteasca, Musetescu (NumeL, p. 87, TopRom, p. 113). Dial.: arom. muşât, muşeat, mşat, muşiteaţă „frumuseţe", muşuteaţă, muşu-tic (muşitic) „frumuşel", muşitică, muşitesc, -îre, -are etc; premuşatu (poate creaţie a lui Boiagi; cf. Densusianu, HDR, I, p. 248), megl. muşât (Megl, III, p. 199; GrS, VI, p. 171), nume Muşa, Muşu, istr. muşat. împr. din rom.: ung. (local) musacol, musacel „muşeţel" (InflR, p. 69). LexB, p. 13 „Aurelianae Daciae Valachi muşatu pro jrumuşatu, sive frumosu, formosus". Reluat de Hasdeu, admis: Tiktin, Stud, p. 112, DictRG, p. 1024 („kosend verkurzt aus frumuşat ..."); Pascu, DEtMR, I, p. 123, 1038; Meyer-L, REW3 3450; Capidan, Megl, III, p. 199; Scriban, D, p. 845. • Giuglea, DR, III, p. 767—768 364 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a explicarea aceasta nu e de admis, din frumos ar fi trebut să rezulte *frîmşat nu muşat. Lat. musteus „jung, friscb, neu", der. adj. pârtie. Respins, din cauza greutăţii morfologice a unui musteus + -at şi a trecerii semantice neverosimile, de Graur, BL, V, p. 70—71 ; e dificilă căderea grupei fru- din frumuşat; dar e posibilă o formă de bază infantină mumos = frumos, *mumuşat > muşat. 9 Byhan, JB, VI, p. 285, Popovici, Dlstr, p. 128, Şăineanu, DUn, p. 414 „orig.necun.". în dialectul „dacoromân" cuvîntul e rar, pe cale de dispariţie, atestat numai în puncte izolate (Munţii Apuseni, lîngă Blaj, R.-Sărat) 39; dar odinioară era mai răspîndit cum arată şi numele Muşat etc. Explicările prin lat. formosus, -iatus ori musteus nu sînt verosimile, cum au arătat Giuglea şi Graur; cuvîntul nu e latin-romanic, dar nici împrumut mai recent de la vecini; îl considerăm de aceea ca aparţinînd fondului autohton, cu toate că deocamdată nu aflăm o soluţie etimologică în domeniu comparativ, unde ar admite o bază de forma *meu-s- ori *smeu-s-, derivat cu sufix -at (probabil latin) ; o rădăcină de acest fel convenabilă semantic nu se află în dicţionare şi pînă acum n-a fost identificată ; interpretarea lui „frumos" ca ceva „arătos; spectaculos; minunat" şi apropierea lui de i.-e. *smei- „a surîde, a (se) minuna" (WP, II, p. 686—687 ; IWEt, 967) ar avea prea puţine şanse de a fi reală. E remarcabilă asemănarea adj. muşat cu antroponimul tracic Mussatus (CIL, III 4369) ; simplă întîmplare? (110) muşcă vb tr. 1) „a înfige dinţii (ciocul etc.) în ceva, a apuca şi a rupe cu dinţii" („mordre; beissen, abbeissen") ; fig. „a-şi muşca degetele (a-i părea rău, a se căi)", „a-şi muşca limba (degetele), a se opri în momentul de a vorbi despre un lucru ce nu trebuie spus sau a se căi de a fi vorbit" („se mordre les doigts, les levres; sich auf die Lippen, auf die Zunge beissen; es tut ihm leid, er bereut seine Tat"). 2) fig. „a pişcă, a supăra cu vorba, a critica" („piquer, piquoter; stechen, empfindlich beruhren"). Der.: muşcare, -at, -ător, muşcătoare „ghintură" (DR V 759), muşcătură, muşcă-cios, muşcată (plantă) ? muşcatei, muşcatul dracului (knautia arvensis, scabiosa colum-baria), muşcatul broaştelor (hydrocharis morsus ranae, pelargonium odoratissimum). Dial.: arom. muşcu (mîşcu), megl., istr. mutşku. LexB, 408 ,,muşcu, it. morsicare i.e. frequenter mordere, hisp. chamuscar i.e. adu" rere". ® Cihac, DEtDR, I, 174 lat. morsicare, it. morsicare, sp. mordicar. 9 LaurM, II, 351 „d'iu mordere". 9 Miklosich, BeitrVoc. II, 64 *morsico, admis: Tiktin, ZrPh, XI 1887, 78, Byhan, JB, VI 1899, 286. 9 Candrea-Hecht, R, XXXI, 314. 9 Puşcariu, JB, XI, p. 109 "mucceus + icare, sic. mutssihari, neapol. mutssikare etc; EWR, 1136. 9 Tiktin, DictRG, 1024 „auch in ital. Mundarten als muccecare, moccec-, muzzic-, mozzic-, etc. Leitet auf ein viat. muccico, -are, dessen Zshg. mit lat. muccus jedoch fraglich ist". ® Meyer-L, REW, 5707 '*mucceus „rotzig", mazed. muts. etc. -j- morsicare „beissen" (1690) muşcă, siz. muttsikari, neap., campob. etc. ; etimologie repetată de mulţi (Scriban ; Candrea, DEnc. 812; Papahagi, DEtAr, p. 719 etc), deşi evident „nu este plausi-bilă" (Graur, BL, V, 106), Şăineanu, DUn, 414, DLR, VI (1968), p. 1044 „orig. necunoscută". Cuvînt străvechi, general (în cele patru dialecte), verbul muşcă este evident ereditar ; derivarea din lat. morsicare, muccicare nu se impune, nu este de reţinut, în ciuda aparenţelor şi a unor asemănări reale (ori fictive) citate de Puşcariu. Forma veche etimologică este mucica (Cod. Vor. 16/5; megl, ,istr.) ; deci temă muc-k-, din *mut-s-icare ; în muts- este conţinută baza i.-e. *mont-s- a rad. *menth- „a mesteca cu dinţii; dinţi, dantură, zăbală.", gr. u.ad6af yv*^°L Hsch., u-aadcouou „mesteca, mînca", u-acra^co etc, lat. mando, -ere, -i, mansum „a amesteca", gali. mant „maxilla", ahd. munt „gură", mindil, gamindel „zăbală" 30 Cf. O. Densusianu, Urme vechi de limbă în toponimia românească, în Anuarul Semin.ist.limbii româna, Bucureşti, 1898, p. 8—9 (extras). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 365 s.a. (WP, II, p. 270; WH, II, p. 24); *mont-s-icare>mucca (muşcă) la fel ca nionstrare>mustră, confund->cufund, comprehendo>cuprind, contremulo ^cutremur, mensura>măsurăy mensa>masă etc. (cf. cotropi). (111) năpîrcă s.f. (pl. năpîrci) 1) „viperă" (vipere; Otter"), 2) „om rău, femee rea" („mechante femme, viperine; Bose(r)"). 3) „cravaşa" (munt. „ţara biciului şi a năpîrcii" = „le pays du fouetetde la cravache" ; „Reitpeitsche"). Mard. Lex. nr. 1014 s'xiSvoc năprăcă. Der.: năpîrcuţă, năpîrcaş, năpîrcos („giftig; iute, isteţ"). ■kt Dial.: arom. năpărtică, năpîrtică (pl. năpîrtiţi) „viperă, şarpe" şi nipîr-tică (nipîrtiţi), der.: năpîrlicuşă (nip-), -uşu „pui de năpîrcă, de viperă", nipîrticare „devenir mechant; se mettre en colere", nipîrticat, nipîrtikedzu, napârtcă etc. (RevLg, XI .1935, p. 561); megl. nâproică, noprotcă şi sâprotcă (şarpe -j- nâprotcă). împr. din rom.: srb.-cr. naprtha (zaprtka) „viperă" (Puşcariu, Stlstr, II, p. 292). Alb.: neper tke (Cavallioti), neperke (nepker, -a, neperke, -a, Cotă.). LexB, p. 44} ,,mperca dora dela aoverca". 9 LaurM, Gloss, p. 405 ,,naperca vipera; oricum, de preferit e popul, vipera". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 719 „nous tenons le mot alb. pour une forme diminutive du lat. vipera, avec apharese du v- et puis prothese d'un n comme beaucoup de mots grecs; le maced. napartica vient de l'alb.". ® Meyer, EWAlb, p. 303 „gewiss sind die WOrter Entstellungen eines Premdwortes: es scheint nicht ausgeschlossen, dass vipera (*viperana = alb. veprene) darin steckt, auf das viell. natrix gewirkt hat". 9 Creţu, Mard.Lex, p. 350 „probabil: *viperana + -ica = vsprănecă — năprîntecă — năpîr(n)tecă — năpîrtcă — năpîrcă, prin un fel de disitnilare regresivă a primei silabe" [!]. 9 Capidan, DR, II, p. 543 sensul fundamentat fiind „şarpe cu trupul scurt şi gros", năpîrtecă pare să reprezinte o formă contaminată din natrix + perlica, deşi greutăţile nu sînt uşor de explicat (după Drăganu; cf. DR, VI, p. 154). 9 Cuvîntul rom. comparat ori derivat din alb.: Tiktin, DictRG, p. 1033; Şlineanu, DUn, p. 418; Skok, RtŞsl,.III 1923, p. 74-75; Pascu, DEtMR, II, p. 221, 5s; Pailipolde, OrR, II, p. 723 „caviute ideatice; orig. obscură"; Caadrea, DEnc, p. 821; SVribaa, D, p. 855; Rosetti, ILR-, II, p. 119. Identitatea cuvintelor român şi alb. este evidentă, dovadă a autohtoniei lor; dar o soluţie etimologică este greu a se afla. în partea iniţială există asemănare cu lat. natrix, dacă poate fi decupat în nă-pîrc-, fără a fi însă derivat din latină, partea finală fiind total diferită; nu e clar dacă există legătură etimologică între natrix şi năpîrcă, ori dacă are vreun temei contaminarea natrix + pertica. Contînd pe alte dificultăţi, este admisibilă între cuvîntul alb.-rom. şi cel lat. o înrudire de natură indo-europeană, eventual prin acea formă de bază *ne-tr-, mtr- „şarpe, năpîrcă" în lat. natrix, -icis „şarpe de apă" — v.irl. nathir, gen. natrach „natrix, serpens", got. nadre, ahd. nătara „Natter" (WP, II, p. 327; IEtW, p. 767). Rămîne însă neexplicată partea finală din nă-pîrcă, nă-pîrtcă (dacă asemenea decupare e justă), ceea ce face puţin probabilă legătura cu grupa *ne-tr-. Nimic sigur. (112) necheza (fnechieza, nî(n)cheza, -ez, îngheza) vb intr. „a striga" (vorbind de cai), „a rîneheza, a mihoi, forai" („hennir; wiehern"). Der. nechez (s.n. „strigătul calului"), nechezare, ni(n)chezare, nechezat, neche- zatuvă. Dial.: megl. nicl'ez, nicl'eză (arom. = aruzaşte). Cihac DEtDR I, p. 231 „forme tronquee" de la rîneheza care e din *r^nchis-H P 693 (el ngr!) i*XX*W«- f»^* "roafler ' * ^ "& 366 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a ll-a ronchezare (runchezare, rinchezare şi nechezare). 0 Tiktin, DictRG, p. 1045 „geht zweifellos auf gr. p6fx°C> lat- r(h)onchus „schnarchen" zuriick, von dem im Rom. ein vb in rnancherlei Gestalt abgeleitet wurde; altit. roncheggiare, ven. ronchizaf. Gegen das angesetzte *ronchizo spricht sowohl k, nicht c, als auch das megl. tiicfez. Das wurde auf *rhonclizo fuhren, dessen l ja auch in dem von p6yx" nămaie)". Admis: Şăineanu, DUn, p. 423, Spitzer, ArR, VII, p. 155 „it. nicchiare . .. Es liegt einfach *hinnitulare 'wiehem' vor. In das Pferdegewieher hort der Mensch bald Lachen (Schuchardt), bald Wcinen hinein . . ." ; Meyer-L, REW3 4138 „^hinnitulare 'wiehem', rum. necheză, neap., abruzz. annekkya, log. annigrare etc". 0 Giuglea, DR, IV, p. 1553 „lat. frigicare + striga". 0 Graur, BL, V, p. 100 „necheză ne peut venir que d'un verbe en -izo (comme boteză, cuteză, rîncheză)". 0 Spitzer, BL, VI, p. 258 „avec necheză cf. angl. neigh, a.angl. hnăegan harmonie imitative, ung. nyihogni". ® Scriban, D, p. 860 „var. din rînchez". Vechea derivare din r(h)onchizo nu are nici o valoare, iar faţă de aceasta legătura cu grupa romanică a lui *hinnitulare poate să pară ingenioasă [şi interesantă, încît a fost considerată de unii romanişti ca foarte uşor admisibilă, chiar necesară. Interpretate cu oarecare aproximaţie, sensurile s-ar potrivi (semantica fiind de obicei mai elastică la elaborarea etimologiilor), iar piedicile formale erau soluţionate prin expedientul despre contaminarea cu rhonchizo; încît nimic n-ar fi trebuit să stea în calea etimologiei latine a acestui cuvînt considerat romanic; totuşi derivarea nu este chiar atît de evidentă şi convingătoare cît a putut să pară romaniştilor şi latinizanţilor noştri, căci dacă seria italică şi vestromanică a cuvintelor citate poate fi redusă la prototipul lat. vulg. *hinnitulare „wiehern", acesta în schimb nu poate să explice pe necheză, pentru care ideea „contaminării" cu sinonimul rîncheză nu ajută la nimic. Exclusiv, tipic românesc, verbul nostru e străvechi din româna comună, păstrat în două dialecte, arhetipul fiind *necli (d)zo, der. cu suf. verbal -izo din tema *necl- ce s-ar părea că nu este de căutat în domeniu romanic. Dacă asemenea analiză a verbului e justă, se poate considera tema lui ca o alcătuire din element radical şi formant *nek-l-. Accepţiunea actuală şi esenţa semantică a verbului este „strigătul" cailor, un vuiet puternic şi sonor, adesea prelung şi strident (chiar tînguitor) : „calul ei alb nechezea de clocotea pădurea" (Gane), „calul unde n-a nechiezat odată, cît s-au răsunat toate pădurile", „iapa ... nincheză odată de hăui văzduhul" (Ispirescu) etc.40. Deci trebuie să conţină o rădăcină verbală exprimînd un „strigăt, sunet", iar elementul *nek- aparţine la onomatopeea i.-e. *enk-/onk- „a geme, a suspina; a mugi, a vîjîi, mormăi" (WP, I p. 133 ; IEtW, 322), în cuvinte ca v.sl. jacu, jacati „a geme", alb. nekân', gheg angoj „gem, bocesc", gr. bjy.â.o\ia\. „strigă, urla, răcni, a rage" (despre asin), lat. unco, -ăre „mormăitul ursului" şi alte cuvinte germ. cu sensul „a geme, ofta (etc.)". Nu este însă exclus să avem aici un compus din două elemente radicale de forma ne-cleza în care partea a doua să fie o temă *cled- a rad. i.-e. *kel- „a striga, chema, a face sgomot, a (ră)suna" (WP, II, p. 443—446 ; WH, I, p. 141 — 142), care a dat şi cuvinte ca : v. ind. kala- „răsunînd 40 Despre „strigătul" calului: nechezat, rînchezat, forăit, mihoit şi celelalte nume regionale, cu variantele lor, cf. S. Şuţu, DR, II, p. 98—100 „strigătele animalelor" (cercetare vastă, nu fără acune, de ex. lipseşte „strigătul" ghionoaiei). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 36? încet", krandati „strigă, mugeşte, nechează, urlă, huruie", gr. xsXaSoţ ,,vuiet, muget, larmă puternică", lat. calo „chem", clâmo etc, ags. hlowan „rugire, boare", ahd. hluotida „latratus", lat. kalada „strigăt, certuri, zgomot" etc. în această eventualitate rămîne neexplicat deocamdată elementul iniţial ne-, Videant alii. (112a) niţel adj. şi adv. (pl. niţei, f. niţică, pl. niţele) „puţin" („un peu; ein wenig"), „puţin (timp)" („un (tout) peu, un tantinet; ein bischen, etwas"). Der.: niţeluş („puţintel"), niţilică, niţuhică. Dial.: neatestat (arom. nih'amă, năh'amâ(iă), năh'amtă). Cihac, DEtDR, I, p. 163 „mic — niţel (niţel)". 0 Hasdeu, CuvB, I, p. 295, LXXXII formă scurtată din nişchiţel dimin. din v.rom. neşcît, arom. niskîntu < lat. nescio quantum. Admis: Weigand,' KJB, VIII, p. 102. 9 Gaster, ZrPh, III 1879, p. 474 din alb. ne ishike „un peu" > niţică (sau alb. ne + tsil'i „ein wer? ein etwas"), pronume nedefinit. @ Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 79 — 80 respingînd formula lui Hasdeu, „puisque la contradiction qu'il admet me semble trop forcee", admite der. din ne -+• tsike; „une fois introduite en roum., cette forme a ete attiree par -puţintel; niţică une contamination de netshike avec alb. tshitsike (tshitshike)"[!]. 0 Puşcariu, EWR, 1184 „etym. unbekannt; alb. ni' tsliike > niţică, niţel, — bleibt dabei der tjber gang von tsh > ts unerklărt. Denkbar ist. . . *nic[u]lum, eine Ableitung von nico, -are 'winken', indern 'ein Wink' die Kiirze einer Zeitdauer bezeichnen kann". ® Tiktin, DictRG, p. 105S „vermutl. im Kindermunde aus puţinei durch Kiirzung (*ţinel) u. Umstellung gebildet. Weniger wahrsch. ist Kiirzung aus nişchiţel". 0 Domaschke, JB, XXI-XXV, p. 106 din mic. ® Giuglea, DR, III, p. 1090 lat. etta, un-etta; X, p. 435 — 436, DRS, p. 74 „toate etimologiile de pînă acum sînt fără temei. Noi am găsit o concordanţă cu gr. ovu-/iov 'unghie', cf. 'cît negru sub unghie' (= puţin); cf. bov. anici, nici, otr. anici 'unghia', der. bov. nixudda 'unghietta e piccolissima quantită di checchessia', nixo 'klein' etc... Tulpina v.gr. ar da în rom. *unuţ sau *uneţ cu y trecut la i, * (u)neţ, "(u)neţel, niţel". 0 Scriban, D, p. 874 d.v.rom. nişchiţel, nişchit. © Candrea, DEnc, p. 841, Şăineanu, DUn, p. 431 „orig.necun." Mihăescu', RESEE, VI 1968, p. 148 mititel (mic). Impedimentele formale-fonetice arată că niţel nu poate veni din vreunul dintre arhetipurile construite, evident nici din gr. 6v6xtov, dificil deopotrivă formal si semantic, lăsînd valabilă constatarea autorului său „toate etimologiile de pînă' acum sînt fără temei". E un cuvînt regional românesc, cunoscut mai ales în zona sudică a teritoriului drom. (Muntenia, Olt.) şi generalizat, prin literatură, publicistică, administraţie ; dar nu e un element de dată recentă ca împrumut căci nu se vede de unde ar putea fi luat. Dacă este indigen, trebuie să fi evoluat după normele lexicului ereditar, încît ţ presupune un vechin t şi un arhetip *nit-ellu-, respectiv un rad. mai vechi *nit- care (pentru semantismul „bucată (mică) ; rupt, tăiat, fărîmiţat") pare să fie i.-e. *sneit- „a tăia" (WP, II, p. 695— 696; IEtW, 974): got. senipan, v.isl. senida „a tăia, a culege", sneid „bucată tăiată, ruptă", mhd. sneite „tăietură în pădure, luminiş" etc; ahd. snit „der Schnitt", mhd. snitzen „a tăia, sculpta", v.isl. sneis „ramură mică, tăiată", ceh snet „ramură", irl. sneid „mic, scurt". Evoluţia semantică e simplă şi normală, iar reducerea grupului semantic sn- la n- ar avea o paralelă în noian(l). Sufixul -el- în niţel ar putea fi mai recent, analogic ; dar un arhetip al epocii romane de forma *nitell- producea în rom. niţel. (112b) noian (var. noiam; loian Vîlcea) s.n. (pl. noianuri, noiene) 1) „întindere nemărgnită de apă, mare, ocean" („ocean, mer, immensite; Ozean, Meei") 2) „cantitate nemărginită, mulţime fără număr, întindere imensă, imensitate' („grande quantite, immensite; unzăhlige Menge, Weite, Unermesslichkeit") 3) „abis, genune" („abîme, gouffre; grundlose Tiefe, Kluft, Abgrund"). 368 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a' Der.: a noienă mold. „a copleşi, a înibătrîni" („l-au noienat anii", Roman),-,,a troieni" (Tecuci). LexB, p. 448 „noianu abyssus, baratrum profundum". 0 Cihac, DEtDR, I, p. 180 „du lat. oceanus, avec prothese d'un n et syncope du c, peut-etre â cause de sa pro-nonciation gutturale okeanus-, oean- noean"'. 0 Admis : LaurM, II, p. 425 „din oceanus ?", Scriban, D, p. 875. 9 Cihac, II, p. 217, cf. ceh nore abîme, gouffre, vsl. nora latibulum etc; cf. noroiu 9 Korting, LRWb 6657 „oceanus, rum. noian (Cihac; doch ist die Ableitung hochst zweifelhaft)". 0 Hasdeu, CuvB, I, p. 295 „noian e alb. uiana 'ocean', de la ui 'apă'" ; dar „de telles etymologies doivent etre resolument ecartees" Densusianu, HLR, I, p. 356. « Tiktin, DictRG, p. 1060 „wohl kaum = alb. ujane". 9 Puşcariu, DR, III, p. 387, LR, I, p. 265 „dacă noian e aglutinat din un oian, ar' putea fi împr. din alb. uiană ; a netrecut în î dovadă că nu e prea vechiu" ; Philippide, OrR, II, p. 726 „alb. uiană der. din uiă; noian de origine obscură, nu prea vechiu în limbă ; puţin probabil că ar fi împr. din alb.". © Densusianu, GrS, III, p. 431 „forma primitivă a fost loian (Vîlcea: 'vin mult; apă multă: s-a făcut anul acesta loian de vin'). Etimologia apare clară: der. din sl. loj- 'a curge' (Berneker, Ş1EW, I, p. 729; în rus zaloj 'loc inundat') ; la origine loian a trebuit să însemne 'ce curge din belşug', schimbat fonetic prin asimilarea l—n > n—n". 9 Giuglea, DR, X, p. 108 loian explică pe „noian" (de ape) < alb. llohe „pioggia" (Leotti). @ Densusianu, R, XXXIII 1S04, p. 282, Candrea, DEnc, p. 842, Şăineanu, DUn, p. 432 „orig. necun.". Vechile apropieri de oceanus, sl. nor- ori de alb. uiane nu explică forma lui noian; nu mult mai convingătoare este legătura cu sl. loj- (alb. llohe) care pleacă de la forma locală, secundară loian. Dacă această din urmă soluţie nu este adoptată, se poate căuta alta în sensul înrudirii cu apelativul mai scurt noi(u), „ziorii sau noii de apă = roua, picurii de pe frunze, de pe pietre, picăturile de apă ce cad de pe roata morii cînd se învîrteşte" (maram.) şi în descîntece (Pamfile; cf. DR, IV, p. 1041—2). Tema *«o [.]?.-, din *nov-iU- pare să aparţină 1n i -p *o*7*„, • ------ - --^ umezeală" (WP, ura, curge, secreta ^, . „ - ----, -----1> viauid „a. curge", vapog (*va fepoc) „curgător" etc, lat. nutrio, -ire „a alăpta, a nutri", m.ir. snuad „rîu" etc. Această răd. i.-e. s-ar putea afla în numele de rîu tracic Noes (Hdt., IV 49) numit Novas (Val. Flacc, IV 719, VI 100), posibil Ialomiţa (RE, XVII 810), eventual în Naparis(H), Naisus'" (Navissus; LbTrD, p. 72). (113) păstaie (var. postaie, păstare mold., păstău Someş, Oaş) s.f. [xA.păstăi, păstări, păstaie) „teaca în care sînt închise boabele sau seminţele de leguminoase ori alte plante" („gousse, cosse (de haricot, de feve, de pois, etc.) ; Hiilse. Schotte"). Der.: păstău, păstăioară, păstă(i)uţă, ban. postaică, păstăios, -casă, mold. păs-tăros, păstăiată (plantă), păstăieţ („hiilsig"), păstăcioară, păstăioară (plantă), păstări. Dial.: arom. pistol'e, pistol', păstal'e, spătâl'e. împr. din rom.: ucr. pastaia, postaja „lunaria rediviva" (CDDE; LbR, 1971, p. 170; invers: Pascu, RevC, XII, p. 132); ung.reg. paszte „fasole verde" (InflR, p. 74), păsztij, paszte (NylrK, VII 1963, p. 228), păsztăre „babhiively; zoldbab" etc (MNyRomKolcs, p. 294). Alb.: scutar. pishtaje, bishtaje, -ja, besh- „baccello di legumi" (Cord.). DictB, II, p. 182 „pestae e pistaceum, -i, pistacea nux". @ Cihac, DEtDR, II, p. 273 (sl) cf. pohi, pogi, poşghiţă etc 9 CDDE, 1351 din lat. *pistalia < pistare „ pisa, sfărîma" ; înţelesul „cosse" explicat prin faptul că păstăile de fasole, mazăre etc. după ce s-au uscat se golesc de boabe şi se îmblătesc sau se bat cu furca; păstaie era iniţial un colectiv, aplicat tuturor plantelor păstăioase. Admis: Pascu, DEtMR, I, p. 143, 1253. 9 Puşcariu, DR, III, p. 679 quasso, -are > *quassitare, "quassicare; cf. sp., port. casca „Hiilse" (REW, 6941) ; *quassitale, pl. *quassitalia > der. păstare şi păstaie (cf. vgs. fesa „Hiilse des Getreidcs" înrudit-cu lat. pinso, gr. n-zlaaa). & Candrea, MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 369 DEnc, p. 910 cf. alb. pishtaiii. 9 Meyer-L, REW 6536 „pistare stampfen, zerstossen, mazed. pistal'ă, it. pistagna Halssaum; Kragen; Vorstoss, cat. pestanya Wiroper etc. sind formell und begrifflich nicht verstăndlich". • Graur, Bl, V, p. 109 „a peu pres certainement de pistare avec i". 9 Scriban, D, p. 953 „cp. cu alb. pishiaie ori lat. pistalia". 9 Giuglea, DR, X, p. 61-62, 446, DRS, p. 87 din lat. pyxis, gr. jnigoţ „Btichse, Schachtel" etc, din care fr. boîte, it. bussola etc.; buxida atestat în sec X ■ păstaie din *pyxita Ha (*pyxita), care a însemnat „cutiuţe" etc. 0 Tiktin, DictRG p. 1130, Şăineanu, DUn, p. 468 „orig. necun.". Este Un element aîb.-rom. carpato-baîcanîc, deci foarte probabil autohton, dat fiindcă originea lat. (pistaceum), sl. (pohi, poşghiţă etc.,) nu sînt verosimile ;. soluţia lui Candrea—Dens. se întemeiază pe faptul că fructele păstăioaselor, uscate, uneori sînt puse în grămezi şi îmblătite, bătute (autorii precizează „se golesc de boabe şi se îmblătesc" ; dar după golire, n-are nici un rost îmblătirea tecilor goale).; această operaţie (lat. pistare, *quassitare<.quasso) e un element secundar, tîrziu, fără semnificaţie etimologică; legătura cu it. pistagna „chenar, guler", cat. pestagna „geană" e natural să apară „nicht verstăndlich" (Meyer-D.) fiind streine de păstaie; ,,pyxi-da" se exclude fonetic şi semantic. Esenţial la păstaie pare a fi „mică ramificaţie, teaca ce conţine boabele (sămînţa)", crescută la un capăt al plantei, suspendată de tulpină ori de ramuri, atîrnată ca un fir, ciucur, în aer bătută de vînt. Arhetipul era *pestalia, dar analiza morfologică este echivocă, fie *pes-t-al-, fie *pes-tal-( ?) ; în a doua eventualitate un compus din două elemente radicale(P). Partea iniţială *pes- (*pis-)? se înrudeşte cu ahd. fesa „Hiilse des Getreides, Spreu, Getreide in der Hiilse", nhd. fese (îndoielnic la WP, II, p. 1, rad. i.-e. *pis- „a pisa, a zdrobi"), care aparţine însă mai curînd la *pes- „a fi în bătaia vîntului, a fîlfîi" (WP, II, p. 67 ; IEtW, p. 823), cu ahd. faso, fasa „firicel, ciucur", sued. dial./os „firişor", mnd. vese,,iir, pleavă, ciucur", oland. vezel „firişor", srb pahali „fulg", ceh.-pol. pochva „coadă (fîlfîind)"" etc. Elementul -tal-( ?) ar putea aparţine la i.-e. Hăl- „a creste, a înverzi; plantă, vlăstar, tînăr" (WP, I, p. 705; IEtW, p. 1055) : v. ind.' tăla-h „Weinpalme", gr. TÎjXt? „plantă leguminoasă, cu păstăi; fîn grec", lat. tălea „bastonaş, butaş, răsad", tălla = talia „Zwiebelhiilse", lit. a(t)tolas „otavă" etc. Videant alii. (114) păstra vb tr. „a păzi cu îngrijire ; a ţine în bună stare; a conserva" („garder, conserver; (auf)bewahren, vervvahren, aufheben, erhalten"). Der.: păstru („cruţare"), păstrare, păstrat, păstrător, -oare, păslrălurâ; nepăstrare, nepăstrat, nepăstrător. Dial.: arom. păstrare, păstredzu, megl. păstres, pastriri, păstrit („a păstra", GrS, VI, p. 179; după Capidan, Megl, III, p. 217 „din big pastrija"). împr. din rom.: big pastrija, v. sl. pastrerAie cu sensul rcmânesc (DR, III, p. 141, 233). LexB, p. 488 „păstrezu ab absoleto nefors posterare aut sequestrare". Pontbr, p. 532 păstoru. g. Cihac, DE'tDR, I,p. 198 din lat. *parsitare (parciiare, din parcitum pârtie, al lui parcere : „a cruţa"). © LaurM, II, p. 601 păstrare din patsitare. 9 Meyer, EWAlb, p. 323 păstrez şi alb. pSslroi „curăţ" din n.gr. iţoco-rpEiJ€o „curăţ". Admis: Tiktin, DictRG, p. 1131 (es scheint), Pascu, DEtMR, II, p. 1657-1658, RevC, XII 1938, p. 171; Şăineanu, DUn, p. 468 (big pastria); Scheludko, BalkA, II, p. 281 din gr. prin intermediu big.; Candrea, DEnc, p. 910, Scriban, D, p. 953 etc. ® Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 283 sl. (paslreniie, big. pastrija). ® Meyer-L, REW1-3 6255 *parstlare „scho-nen", rom. păstra. Admis şi de Capidan, Puşcariu, DR, III, p. 679; „păstra ne vient pas de parsitare" Graur, BL, V, p. 108; Rosetti, ILR, I, p. 167. # Bărbulescu, Arh, XXXIII 1926, p. 73 din gr. pastrevtna, acesta din vb gr. pastreuo „einsalzen", adică, „a păstra, conserva prin sărare". & Philippide, OrR, II, p. 727 „orig. necun.". 9 DLR, VIII/1 (1972), p. 320 -321 din big. pastria. 24 — Einogeneza românilor 370 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a Piedici semantice, fonetice ori cultural-istorice stau în calea tuturor tentativelor făcute: *parsitare este nepotrivit formal; gr. -rcxo-Tpsuco are înţeles diferit, iar trecerea la „păstra" nu e de admis ; derivarea din pastrevma ca împrumut recent n.gr. e imposibilă din motive cronologice şi cultural-istorice pentru un verb străvechi din româna comună, care nefiind latinesc ori slav, revine fondului lexical autohton. Asemănarea cu grupa i.-e. *pă- „a paşte, a păzi vitele; a le hrăni" (WP, II, p. 72—73, lat. pasco, -ere, păstum, păstor, v.sl. pasa, paşti etc.) este numai întîmplătoare ; verbul românesc aparţine mai curînd la i.-e. *păk'-, păg'- „a fixa, a întări; festmachen" (WP, II, p. 2; LEtW, p. 787-78; WH, II, p. 231—232), care a dat cuvinte ca v.ind. păc-, pâcayati, zend. pas- „a lega", gr. tc^yvjxc „a fixa, ajusta (etc.)", 7t7]JtTOi; „fiche, plante; compact", lat. pacisco(r), pactus sunt „a face un pact cu cineva, a conveni", pagina, pax, compâges ş.a., mai potrivite semantic pentru esenţa lui păstra ce pare să fi fost tocmai noţiunea de „a ţine (strîns), a strînge" etc. Formal (fonetic) ar fi potrivite şi rădăcini ca *spek'- „a privi (cu atenţie), a gîndi, iscodi" (WP, II, p. 659—660; IEtW, p. 984; lat. specio, spector, germ. spăhen), ori *speg'- „a privi cu atenţie şi încordare" (IEtW, p. 981 ; v.isl. spakr „calm", sl. paziti) ; dar semantic nu par justificate. Un i.-e. *păk'-t-r- ('*păg'-J cu palatala asibilată apare mai verosimil. (115) pînză s.f. (pl. pînze) 7) „ţesătură din fir de in, cînepă sau bumbac" („toile; Gewebe, Tuch, Leinwand"). 2) p.ext., anal., fig. „ţesătura păianjenului" („toile d'araignee ; Spinnengewebe"), „giulgiul cu care se acoperă faţa mortului" („linceul, voile mortuaire; Leichentuch"), „pînza corăbiei" („voile de navire; Segel"), „suprafaţa, apei" („la surface de l'eau ; Wasserspiegel"), „lama ferăstrău-lui sau a coasei, tăişul toporului" („tranchant (d'une scie, d'une hache, etc,) ; Sâge-, Senseblatt, Axtschneide"), „tablou (pictură)" („toile, tableau; (Ol)Bild, Gemâlde") ş.a. Der.: pînzuţă, pînzişoară, pînziş (adj., ploaie pînzişe „vlog, ploaie generală", Suf, p. 356) ; pînzătură, pînzeturi, pînzar, pînzărie; pînzi, pînzui (,,a înfăşură în pînza mortuară"), pînzuire; împînzi, -ire, -it; pînzele albe („origine, primele începuturi"); antropon. Pînzaru, topon. Pînzăreni. Dial.: arom. pîndză, pîndzătură, pîndzar; megl. ppndză, ponză, păndză; istr. pânze. împr. din rom.: săs. ponz „Linuen, Tuch" (RomElSz, p. 40). DictB, II, p. 151 „pansa (ab expansus) tela". 0 LexB, p. 431 „pînză de la pan-sus, pârtie, verbi pândo: intendu, laţescu". 0 Pontbr, p. 524 lat. panus. ® Cihac, DEtDR, I, p. 192 lat. pansus-pandere. 0 LaurM, II, p. 575 „de la pandere sau pan-nus, comp. gr. tctjvo?, dor. jtăvoţ". # Lat. pandere: Byhan, JB, VI, p. 317; Puşcariu, JB, XI, p. 50, EWR, 1323 (*pandia) ; Korting, LRWb, p. 1166; Şăineanu, DUn, p. 459; Meyer-L, REW 3 6190; Capidau, Megl, III, p. 223; Scribau, D, p. 983; Rosetti, ILR, I, p. 167 0 Meyer, AlbSt, IV, p. 93, 725 „Herkunft dunkel". 0 Pascu, Et, p. 32 lat. panna ori "pena - gr. 7ct)vt]„ toile" + -(d)ză: ArR, VI, p. 263, DEtMR, I, p. 191, 1794 trac *penza.< pen-, cf. gr. tctjvi), lat. panna; RevC, XII 1938, p. 171 „*pandia < pandere e un fabricat al lui Puşcariu [adică al DictB şi LexB] adoptat nefericit de Meyer-L". 0 Deususiauu, GrS, II. p. 320 „sard. log. isleza 'bucată de pînză, de postav întinsă pe război' < extensa, schimbare de înţeles ce s-ar apropia de a formei rom., dacă derivă în adevăr din pandere". & AnEtn, 1965 — 1987, p. 9-10. Provenienţa lui pînză din lat. *pandia nu este justificată morfologic şi semantic, după cum ar fi dificilă prezenţa unui asemenea derivat latin popular alături de lat. tela (rom. teară), textum, pannus etc» care nu e posibil să fi fost înlocuit în România orientală de un derivat al lui panda,, a întinde". Dar MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 371 evoluţia semantică de la „a trage, întinde" (firul, a ţese) este admisibilă, în epoca „preistorică" indo-europeană (termenii în legătură cu ţesutul: RLexIGA, II, p. 429) şi posibil în română pînză < *pandia, ce nu se leagă cu pândo şi nu e latina ci la rad. i.-e. *pan- „ţesătură" (WP, II, p. 5; IEtW, 788) : gr. TtTJvoţ, TCTjVTi „ţesătură", tutjviov „fir învîrtit pe fus, ţesut, pînză", att. tttjvlo-uoc. „ţesut", lat. pannus, got. pana „bucată de sfoară", ags. fana, ahd. fano „stofă, postav", v. isl. o-pona „rideau", ponjava etc, înrudit cu i.-e. *(s)pen-„a trage, întinde" ; ceea ce fiind o acţiune esenţială la „tors şi ţesut" a ajuns să însemne „a toarce, ţese" (WP, II, p. 660—662, 1 ; LEtW, 988) : arm. hanum, henum "a ţese a coase laolaltă" etc. ; bază * (s Jpen-d-, la care pînză < *pandia (pendia) s-ar lega mai uşor pentru fonetism, dar semantic trebuie să aparţină la rad. *pan- avînd şi un element sufixai -d: *pan-d- cum indică gr. Tcr;vi^ou.ai (*penidjomai), tema *penid-, care este şi arhetipul străromân *pandia. (116) pîrîu (var. părîu, părău) s.n. (pl. păraie, pir-, -ăie) „rîu mic; vale mică; apşoară" („torrent; ruisseau; Bach") ; adv. „ca un torent (lacrimi îi curgeau părău)" „comme un torrent; abondamment"); vechiu rom. pîrăo. Der.: pârâiaş, (părăuaş), părăuţ, părăuş; topon. Piraiele, Pîrîieşti, Pîrîieni, Pîroaia, Pîrîianul (NumeL, p. 69 ; TopRom, p. 23), antropon. Pîrău, Pîrîianu, Pîrî-iescu, Părăuţ (OnR, p. 348). Dial. : megl. paf oi (din|blg poroj, GrS, VI, p. 178; Megl, III, p. 215), arom. neatestat ( — arîuşor, vale, trap), RevDg, XI 1966, p. 561. împr. din rom.: ung.reg. (Alba) par o „urmă săpată de torent" (InflR, p. 74). A1 b. : perrua, artic. perroi, pl. perronje „albia rîului, părău, vale, torent". — Big. poroj „Gebirgsbach", srb. poroj „lit de riviere", Peroj sat în Istria. Paraun în Bosnia. LexB, p. 483. © Miklosich, SIEIR, p. 10 rom. părău — alb. perrua, big, poroj (autohton în alb. şi în rom.). ® Cihac, DEtDR, II, p. 718 din alb. perrua, care e big. poroj, v.sl. porinati „trudere". Admis: Meyer, EWAlb, p. 338; Densusianu, HLR, I, p. 37, 353; Capidan, DR, II, p. 464 ş.a.; părău şi perrua înrudite: Tiktin, DictRG, p. 1169; Şăineanu, DUn, p. 462; Candrea, DEnc, p. 947 etc. @ Philippide, ILR, p. 29, 40, 148 „pîraie — *apărae de la pîrâit aquae rivus". # Spitzer, MRIW, p. 296 părău nu e împr. din alb. perron-, care ar fi dat *părun; trebuie admis un alb. *perron-suprapus cu lat. rivus — părău. © Vasmer, Stud. z. alb. Wortforsch. I, p. 50 părău din big. poroj „torent". © Pascu, Arh, XXIX 1922, p. 133, ArR, VII, p. 567 alb. perua şi rom. din trac *părau(t) --- scitic *părutu, din care Prut, i.-e. *per-, por-, gr. TîsCpa [care însă nu explică fonetica şi morfologia alb., Jokl, IJ, X, p. 180], Scriban, D, p. 988. ® Baric, AAS, I, p. 152—3 prepos. per [ pârău, ceea ce ar fi „heute in der rumăn. Sprach-wissenschaft fast allgemein anerkannt (Puşcariu, Densusianu, Capidan, Tiktin, Cihac etc.)". • Rosetti, ILR, II, p. 120—121 „din vechiul fond balcanic al limbii rom., nu provine direct din alb.; *perren- în latina balcanică din limba care a dat românei şi albanezei o serie de termeni comuni". 0 Giuglea, DRS, p. 29 părău < *perre(v)u-< *parre'(v)u. | 372 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 373 Românescul pârău (pîrîu) şi alb. perrua sînt evident unul şi acelaşi cuvînt din fondul preroman (Miklosich). Prezenţa lui în limba română nu poate fi explicată prin „împrumutarea din alb." (stadiul actual, ori din altele mai vechi, după preferinţă), care implică unele artificii dificile, a căror lipsă de temei a fost limpede întrevăzută de Skok şi înlăturată prin simpla ipoteza foarte verosimilă că la baza cuvîntului românesc stă un preroman (illyro-trac) *per-ron-; nu numai posibil, dar se impune ca singura ieşire onorabilă din dilema etimologică a cuvîntului albano-român. Faţă de această soluţie simplă şi firească (pornită din intuiţia lui Miklosich), Jokl persistă în dogma sa că rom. pîrîu ar fi împrumut din alb. crezînd că acea soluţie „widerstreitet doch den Ergebnissen der alb. historischen Lautlehre. Der Wandel von e zu o ist im Alb. v o r r 6-misch"; iar dacă ar fi cazul unui element împrumutat în epoca romană la illyro- traci de către populaţia vorbind latina în zona balcanică, cuvîntul nu mai putea să aibă forma -en *per-ren- care trecuse la *perron-; încît pârâu n-ar putea fi socotit (cum crezuseră Miklosich şi Skok) între elementele nelatine comune albano-române, ci este împrumutat din albaneză. Pentru Jokl pârâu nici nu poate fi altceva decît împrumut direct din albaneză, cum ar indica „die von Polizu (Rum.-d.Wtb., p. 376, 2) bezeugte Form pâroaie, die einen Sing. păroiu voraussetzt. Diese Form entspricht genau der gemeinalb. Bestimmtheit-form perroi, die nasallos ist". Cine cunoaşte lacunar, superficial limba română (istoria ei) putea să invoce, cum făcea Jokl pentru a-şi susţine „confecţiile" etimologice, forme ori variante grafice ireale ca „păroaie" (Polizu) spre a obţine un pretins singular „păroi" necesar tezei autorului, care pretinde că (între altele) „das Rum(ănische), wie so oft bei seinen Entlehnungen [!] die ăltere Dautung des Alb.: du bewahrt habe" etc, decît care nimic mai artificios şi neverosimil. Precum se vede, argumentarea cu „împrumutul" se învîrte în cerc vicios de forme şi artificii: spre a face plauzibilă teza despre „împrumutarea" lui pîrîu din alb. perrua, după o serie de acrobaţii ingenioase, Jokl mai plasează afirmaţia că aceasta ar fi „in der rumân. Sprachwissenschaft fast allgemein anerkannt" citînd păreri vechi (Cihac, Tiktin, Puşcariu ş.a.) ; dar aceste nume vechi (respectabile pentru vremea lor) nu mai reprezintă azi nici o chezăşie, nu probează nimic, fiind vorba de repetări mecanice necontrolate într-o perioadă cînd raporturile lingvistice şi lexicul comun albano-român nu erau elucidate. Adevărat că asemănarea cuvîntului rom. cu cel alb. este atît de frapantă, încît era natural să deruteze pe cei care au încercat o soluţie prin formula-şablon a împrumutării din albaneză în română, complicînd ideea lui Miklosich şi formula lui Skok: cuvînt autohton în română, moştenire directă din *perron- trac (sau traco-illyric). Faza preromană a arhetipului albanez *perron- era *per-ren- (Jokl), adică tocmai baza necesară pentru a rezulta prin criteriile interne româneşti: pârâu (pîrîu ), fără mijlocire alb. ori alt fel; cuvîntul rom. poate veni şi dintr-un *perrenu-(v. hrîu), care să aibă la bază un compus i.-e. *per-ren-, al doilea element fiind *re-n-, rad. *er- „a se pune în mişcare, a stîrni" (WP, I, p. 136—142, 3 ; IEtW, 326, 3) : got. rinnan, rann „rennen, laufen", ahd., v. sax. rinnan, ags rinnan, arn „a curge, înnota, alerga", got. runs, ahd. runsa „cursul apei, curs, curent", v. sl. izroniti „effundere", rus roniti „fallenmachen oder -lassen", srb. roniti „a vărsă lacrimi, a topi" etc. Prima parte a bazei *per-ren- pare să fie i.-e. *per- prepoziţional „peste, prin ceva, trecut; ans andere Ende durch" din cuvintele adverbiale şi prepoziţionale în idiomurile indo-europene ; noţiuuea „prin, peste, spre celălalt capăt" se asociază bine cu acţiunea „mişcării, (s) curgerii" un *per-ren- exprima noţiunea „curs de apă,, vale, vîlcea". (117) prunc s.m. (pl. prunci) 1) „copil de ţîţă, sugaci" („petit enfant, nour-risson; Sâuglind, (Klein) Kind"). 2) p. ext. „copil" („enfant; Kind, Knabe"), „flăcău" („garcon; Bube, Junge, Bursche"). Der.: pruncuţ, pruncuşor, prunculeţ, pruncot(e)an, pruncoieş, pruncoi, pruncime, a prunci, pruncire, pruncesc (adj.), prunceşte (adv.) ; fem. pruncă, pruncuţă, prunculiţă, prunculeană; pruncucidere, pruncucigaş; antropon. Pruncu, Pruncea (OnR, p. 354). Dial. : arom. pruncu, pruncul, pl. prunciţi (DMacRM). împr. din rom.: ung.ard. prunkuj, -oj, p(u)runko „copil mic, copil de ţigan" (RomlX — XIV, p. 67; InflR, p. 78 — 79); ung. comun poronty (atestat la a. 1570), porongy „copil, bastard ; mulţime de copii, puiu de pasăre, de broască" (StUn, 1962, p. 15), considerat ca derivînd din rom. prunc în MNyTBtSz, III, p. 258, pare mai curînd slav porod (S1E1M, p. 48, 637). LexB, p. 557 „pruncu a lat. prognatus sau din puerculus"'. 9 LaurM, II, p. 827. ® Cihac, DEtDR, II, p. 522 împr. din ung. poronty, -gy (sl. poroditi). Admis: Tiktin, DictRG, p. 1274; Şăineanu, DUn, p. 522. @ G. Alexi(ci), Magyar nyelvdr (Budapest), XV 1886, p. 555 — 558 lat. "parvunculus > *pravunculus > pruncul > prunc. 9 Philippide, ILR, p. 46, 148 privignus. 9 Conev (cit. în DR, II, p. 137) din big. praku; respins: Skok, Slavia, IV 1925, p. 346 (care preferă poronty sau pe *puerunculus al lui Puşc). 9 Puşcariu, DR, II, p. 602 — 603 lat. pop. *puerunculus din puer, *pueruncus „copilaş mai puţin mic" > *puărunc, *porunc, *purunc > prunc. Admis: Capidan, DR, IV, p. 1262; Drăganu, DR, VI, p. 260, RomIX-XIV, p. 67; Meyer-L, REW3, 6808a; „formă reconstituită ce nu are şanse de a fi existat" Rosetti, ILR, I, p. 167; „etim. falsă, *pueruncus e imposibil" Graur, BL, V, p. 73, 110. 9 Pascu, ArR, X 1926, p. 469 *pupurunc < *pupuluncus < pupulus? 9 Giuglea, DR, IV, p. 154 gr. (ţipo'joixoţ „soldat". 9 Densusianu, GrS, III, p. 236 — 237 „pruncul a putut să însemne la origine cel care e dus spre sîn, «aplecat»; *pronicus (der. promis) > rom. *prunec, *prunăc > prunc", care ar fi „lautlich und begrifflich schwieriger" Meyer-L, REW 6778N. 9 Scriban, D, p. 1070 „lat. proventus lucru, progenitură, puiu, *proent > *prumt > *prunt > prunc, după junc"[\}. & Giuglea, DR, X, p. 438-441, DRS, p. 77 — 81 din gr. pomikos (îiopvTj). Asemenea încercări nu lămuresc obîrşia lui prunc (*pueruncus, *pronicus etc. ; „pornicos", după „femme de mauvaise vie", este o grosieră falsificare a semantismului şi rostului cuvintelor, spre a susţine o pseudo-etimologie absurdă). Răspîndit în Transilvania, Crişana, Banat, Moldova (DR, X, p. 438—439; AtlDR, 1/2, harta 181), în Oltenia, Muntenia, cunoscut în sec. XVI-lea (Psal-Sch, PsalHurm) şi XVII-lea (Dos., Prav. Vas. Dupu etc), prunc, pru-n-c- conţine rad. i.-e. cu grad zero *per- „a da naştere, produce; pui (de animal)" (WP, II, p. 41—42, 6; IEtW, 818): lat. pario, -ere, peperi, partum, parturus „a naşte", partus, Parca (*parica „zeiţa naşterii', Propertius propr. „der friih-geborene", lit. pariu „clocesc", peras „larvă (puet) de albine", gr. nopu;, nop-va.^ „viţel, junincă", ags. for, mnd. vor „purcel", ucr. vyportok „avort" etc. O temă carpato-balcanică *p(e)ro-n- cu al doilea sudix -k- a dat o bază de forma *pro--n-k- (cf. v. ind. yuvakas „tînăr, Jungling", lat. iuvencus, homuncio, avunculus din avus ş.a.; Brugmann, GrdVglG-, II/l, p. 484—7; Benveniste, FormNIE, p. 28—29). Nu e probabilă însă apartenenţa lui prunc la rad. care a dat cuvinte pentru „mic, mărunt, puţin" şi „pui de animal, animal mic" *pou-, *pu- (WP, II, p. 75—76), lat. puer, pullus etc. Elementul "per- a existat în limba traco-dacilor, în bogata lor onomastică: -poris şi -per ca al doilea element în antroponime compuse : Auluporis, Dale-, Muca-, Pieporus ; cf. LbTrD, p. 73, iar elementul sufixai -n-k- în nume proprii trace: Dolonci (trib, cf. Dolon, Dolonestes, AISC, IV, p. 109), eventual Cosingas şi Cosingis (cf. Coson?). (118) pururea (var. purure, pururi, de(a)pururi) adv. „mereu, oricînd, în continuu, totdeauna, în veci („toujours, eternellement; immer, ewig, stăndig"). 374 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a Der.: apururea, de(a)pururea, pururilea (CuvB, II, p. 107), pururelnic, puru-relnicie. Dial. : neatestat (arom. = totîna, totuna). A1 b. : perhere „pururea", perhereshem „continuo, perenne" (Cord.); ar fi „compus recent din per (prepoziţie) şi lat. hora (G. Brîncuş). LexB, p. 561. © LaurM, Gloss, p. 483, 371 din pure = purus. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 300 cf. rus ne-preryvnyti, bez-preryvnyi „continuellement", v. sl. rivati, rejati. ® Meyer, EWAlb, p. 346 din lat. porro (alb. por, po). Admis : Tiktin, DictRG, p. 1283 ; Şăineanu, DUn, p. 525 „cf. lat. porro apoi, în viitor (cu aceeaşi particulă intensivă ca în aiurea)". 0 Candrea, DEnc, p. 1030. @ Philippide, ILR, p. 94 per horas. 0 Creţu, MardLex, p. 361 lat. per omnes horas — promnore — prunure — purnure — purure-a[\]. 0 Puşcariu, EWR, 1411 „etyrn. unbekannt. Gegen Meyers porro spricht der Ubergang o > u. Viell, ist darin lat. purus oder vielmehr puro zu suchen .. ., vrie it. pure < pure 'schlechtweg', eppur si muove (eppure = 'irnmer')". O Korting, LRWb, 7070 perpetualis „durchgăngig" > rum. purure[\~\. ® Capidan, DR, I, p. 563 alb. perhera ® Skok, ArR, VIII 1924, p. 157 „alb. perhera contient la preposition per < lat. per + %era, pl. dejera < lat. hora. II est de meme de pururi < pe + oară < hora mise au pl. d'apres timpuri, peut âtre d'apres le sl. vu vehy". © Pascu, ArR, X p. 469 „pe -f-oară, pl. oruri aurait donne pe-"ruri, mais jamais pururi, pururea". % Puşcariu, DR, IV, p. 1373 „din per + horas am aştepta *preori (cf. proorl), greutăţi ce nu dispar nici dacă admitem (cu Capidan) că vorba rom. este împr. din alb.". ©: Capidan, RevP, II, p. 282 — 283 „purure din acele 13—14 cuvinte de orig. alb. la dacoromâni ce lipsesc în graiul armânilor" ; alb. perhere (< lat. per hora) „toujours" a dat *păvere, cu labia-lizarea primului e *purere > purure. @ Bogrea, DR, IV, p. 786 „adineauri vorbeşte şi el pentru purere din lat. per + hora". 0 Meyer-L, REW, 6864 purus (it. puro, fr. pur), înregistrează pe purure, respingînd etimologia lui Skok (adică: Philippide) din per hora „pe oară". ® Rosetti, ILR, I, p. 118 lat. purus-re. ® Scriban, D, p. 1079 „lat. '"pororsus, *pororsmn < provorsus, prorsus de-adreptu, absolut". © Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 284 „son etyniologie est encore obscure". Cuvîntul nu poate veni din sl. preryvn-, rivati, ori din porro, purus sau puro „curat" luat temporal(P), per horas „pe oară" (din care fantezia lui Creţu a confecţionat un „per omnes horas"), sau perpetualis, nepotrivite formal şi semantic, căci presupun grave diformări în semantism (confuzii între „veşnicie; durată" şi „oră" etc, ceea ce se poate întîmplă numai în condeiul unor filologi). Singurul lucru cert este înrudirea dintre purure şi alb. perhere: cuvînt comun albano--român carpato-balcanic. Ca în general, „împrumutarea" nu este de luat în seamă, alb. perhere ar fi dat *părerâ, părere (Capidan), în care n-avem de ce să postulăm o „labializare a primului e" spre a putea obţine un *purere, căci este necesară apoi „altă labializare" pentru obţinerea lui purure. Aceasta din urmă presupune un *porure, iar alb. *perer, *perar-, avînd la bază acelaşi rad. i.-e. *por-, exprimînd noţiunea de „durată şi permanenţă, dăinuire", cose-mantic celei de „trecere prin —", adv. şi prepoz. „prin, peste, dincolo (etc.)" ; ar fi i.-e. *per- „prin, peste; ans andere Ende durch" (etc), verbal;,a străbate, traversa" în pîrîu : v. mă. pâri adv. „jur împrejur" (cu verbe „peste, prin ceva"), gr. Ttspi, Tcepi, dial. şi 7rep adv. „de jur împrejur, de la un capăt la altul, cu desăvârşire", prefix la verbe „peste, dincolo de —, asupra, împrejur", la adj. „foarte, prea" (ca TtepixaXXv)? „prea furmos") etc ; alb. per „pentru, peste, din cauza", lit. per- „peste", v.sl. pre-, rus pere- „prin, peste". în sens temporal, la început despre „anul trecut", apoi general („priscus"), v. ind. par-ut, lit. pernai „în anul precedent" ş.a. Cu altă întrebuinţare în grupe de cuvinte gr. apropiate ca formaţie şi sens de rom. pururea : horn. rcetpap (Pindar -rcetpKţ), TtEÎpafoţ „termen, extremitate, sfîrşit, scop" (*per-u-r-J, horn. âuetpoiv „infinit" = (att.) â-rtipova Hsch., uoXu7rsip6iv „imens". Dintr-o bază i.-e. *per-u-r- (sau *per-e-r-?) vine alb. perhere ca şi strărom. *porure, antecedentul direct al actualului purure. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 375 (119) râzem (var. răzim, rea-, radz, reazem, razăm) s.n. (pl. razeme) 1) „sprijin, proptea" („soutien, appui; Stiitze, Dehne, Unterlage"). 2) „ocrotire, protecţie" („protection; Schutz, Obhut"). 3) „sprijinitor, ocrotitor" („protecteur; Gonner, (Be)Schutzer, Protektor") ; vechi rom. rădzimâ, râdzîmat (PsalSch), râzima, răzimare, razimu etc. Der.: a răzimi, (răzărnd, răzemâ), răzimar („fotoliu"), răzimare, răzimat, razi" mătură, râzimătoare, răzimuş, răzimiş, rezimînt; nerezemat. Dial. : arom. arazîmu (aradzîm), arăzâmare (-dzîmare), -at; readzim. DictB, II, p. 276 „radim erectio, fulcrum, ab it. rizzamento". 0 LexB, p. 578 „razimu vb. graece otyipî!;» fulcio". 0 Pontbr, p. 629 gr. spasu-a. ® LaurM, II, p. 900. 0 Cittac, DÎîtDR., II, p. 310 cf. lit. remju, remjau „appuyer, soutenir", ramtis „soutien". 9 Puşcariu, JB, XI 1904, p. 79, CL, XXXVIII, p. 260 „din lat. radix albanezii au făcut raze (gheg), rânză (scut.) 'rădăcină, poale de munte', der. rădzim 'prăpastie', arom.. rădzăm 'suiş' etc". 9 Weigand, KJB, VIII 1908, I, p. 101 „aus alb. reze, worauf ich vor Jahren hingewiesen habe, aber klar ist nicht alles" [clar e numai că razem nu are a face cu alb. reze]. 0 Pascu, Arh, XVII 1906, p. 272 lat. radius „ţăruş, par". 9 Giuglea, DR, II, p. 643 — 645 (IV p. 374) „sensul primar e 'a se pleca, îndoi'şi plecarea fiind'îndoirea de la mijloc' a corpului (braţului etc.), lat. mediu-seimpune; *remediare (re -+• meăium), după dimidiare 'aîndoi de mijloc, a pleca corpul'; "remedza > redzema" 0 Scriban, Arh, XXIX 1922, p. 232-233, XXX, p. 33, D, p. 1125 *remediare, de la medius mijlociu, *remeza > rezemă; „a pune alăturea, a alătura" etc Admis: Puşcariu, DR, III, p. 380. 9 Pascu, DEtMR, II, p. 217, ArR, X 1926, p. 469—470 din alb. redzim „abîme, gouffre". 9 Philippide, OrR, II, p. 730—731 din alb. reze, rreze < lat. rădica. „Poarte probabil subst, rom. e împr. din alb., apoi din el s-a derivat imediat verbul". 9 Meyer-L, REW3 7194a „remediare 'heilen* .:> rum. a se răzimă 'sich stiitzea'" [M.-L. n-a înţeles „explicaţiile" date în româneşte, de Giuglea]. Etimologie „peu probable" Graur, BL, V, p. 111. 9 Tiktin, ZrPh, X 1888, p. 251, 252, DictRG, p. 1314 („dz zeugt fur hohes Alter"), Candrea, DEnc, p. 1053, Şăineanu, DUn, p. 538 „orig. necun.". 9 LbTrD, p. 129 i.-e. *reg'- prin tracică. Evident că rom. razem nu are nimic cu alb. reze, arom. aradzîm „rădăcina, poalele muntelui" : consonanţă fortuită, totală nepotrivire semantică; inutile sînt apropierile încercate cu vocabule it., gr., lit.; arhetipul *remediare pleacă de ia o definiţie greşită a semanticii, adică a sensului primordial atribuit lui razem. Chiar dacă s-ar admite metateză dificilă, forţată *remediare > rezema, argumentele pe care se reazămă această etimologie sînt departe de a convinge. Oricum, mai vechi este subst. razem din care s-a derivat vb rezema ; accepţiunea proprie e „mijloc material, obiect servind la sprijinirea unui lucru, suport ce-1 împiedică sacadă (ori să alunece), îl ţine sus" (nu „îndoirea" ori alte aspecte secundare sau fictive: „a pune alături, alătura" etc, care duc în chip firesc şi necesar la tîlcuiri extravagante). Cu element radical şi sufix: raz--em-, cuvîntul aparţine direct la i.-e. *reg'- „drept; a aşeza drept, îndrepta, întinde, ridica (şi sprijinind, ajutînd)", nominal „direcţie, linie" (WP, II, p. 362—365, 1 ; IEtW, 854), în multe limbi, de ex.: v. ind. rju, av. arvzu- „drept, just" etc, v. ind raji- „sich aufrichtend, gerade", av. raz- „a aşeza drept, a îndrepta, rîndui", cu ham- med. „a se înălţa, a se ţine sus", razan- „rînduire, lege, dogmă", rasman- „linie de bătaie", v. ind. râj- „rege" (= rex) etc.; gr. opsyco „întind", lat. rego, -ere „a îndrepta, domni", erigo, pergo, porrigo, surgo, regio etc, v. irl. rigid „întind (de ex.: mîinile)", reraig „direxit", atomriug „mă ridic", got. raihts, v. sax., ahd. reht, ags. riht „recht", got. rahton „darreichen", ufrakjan „in die Hohe recken, ausstrecken" etc. ; gr. âp^yto „ajut, dau ajutor (stelie bei)", ags. reccan, v. sax. rokian, ahd. geruchen „Sorge tragen, Rticksicht nehmen" etc, sensuri dezvoltate din ideea de „aufrichten, helfen". Cîteva 376 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a exemple citate arată o strînsă, evidentă legătură de afinitate cu razem pe calea înrudirii genealogice i.-e., nu ca „împrumut" din careva dintre idiomurile amintite, de unde româna nu ar fi putut primi cuvîntul, în care este de relevat formantul nominal -mo- ca în gr. opeyua, av. rasman-, lat. regimen, constituind o altă notă de mare vechime şi originalitate a lui razem, de structură arhaică indo-europeană: *reg'-e-m-. Rad. i.-e. *reg'-, frecvent în numele proprii ale triburilor de limbă i.-e., „Namen-wort" (cunoscut ca antroponim în v. ind., germ., celt. de es. Clotorig-, Solirig-, Vol-turex ş.a.), a produs nume şi la traci, identificat pînă acum în două cazuri: Raizdos (Sylloge inscr. Graec.3 nr 438, sec. IV î.e.n.) şi Razdos (Annlap, 1951, nr 257, sec. II e.n.), cf. LbTrD, p. 74. (120) răbda vb tr. „a suferi, îndura în tăcere (cu resemnare), a tolera" („patienter, tolerer, supporter, souffrir; ertragen, aushalten"), intr. „a avea pacientă, a fi îndurător" („avoir de la patience; Geduld haben, (sich ge)dulden"), „a se reţine, a se stăpîni" („se maîtriser; sich von etwas zuriickhalten, sich enthalten"). CodVor. rebdare; PsalSch. rebda, rebdare, rebdătoriu. Der.: răbdare, răbdător, răbduriu (adj.), răbdtirie (s.f.), răbduros, răbdăcios (,,to!e-rabilis", DictB), răbduriv (Moxa), răbduliv (Chr. An.), nerăbdare, nfijerebdă, nerăbdat, nerăbdător; „răbdări prăjite". Dial. : arom. ardvdu, arăvdare (răvdare), -at, -ăciune, arăvdător, arăvdos ; ni-arăvdare, ni-arăvdat, ni-răvdare. împr. din rom. : săs. răbdan, rebdan „ertragen, erdulden, aushalten" (RomElSz, p. 44), ung. reg. rebddl „a aştepta cu nerăbdare, a tolera" (InflR, p. 52). DictB, II, p. 273 „radb, a Graeco rabdos, rabdizo, mulcto baculo". ® LexB, p. 672. @ Pontbr, p. 602 gr. pdpSoţ. @ LaurM, II, p. S66. @ Cihac, DEtDR, I, p. 244 poate din lat. *reobdurare (admis: Korting, LRWb, 7959[??]; "Weigand, BalkA, II, p. 302 din v. sl. raditi, razda etc. ® Herzog, DR, I, p. 222—224, V, p. 495-497 lat. rigidare (Sen. Epist. 71), *rigdare „a face rigid, a fi rigid = a nu suferi schimbări prin influenţele omeneşti"; gd > bd ar corespunde lui ct > pt, răbda fiind singurul asemenea'caz. Admis: Meyer-L, ZrPh, XLIII, p. 230, REW 8 7313a; Skok, Slavia, IV 1925, p. 341. Respins: Weigand, BalkA, II, p. 260, Graur, BL, V p. 111 „difficile â admettre", Rosetti, ILR, I, p. 175 @ Giuglea, DR, IV, p. 380 din let. regere „a conduce, cîrmui, stăpîni" (>.it. reggere „tener su, sostenere, guidare (etc.)") ; *regidare > rebda. Obiecţiile lui Herzog, DR, V, p. 495 — 497; Puşcariu, DR, (27-1311. LR. T r, 199 nv™ i~<- - ----- • (etc.)' u ....._ „ „u.tv.ţ.iuc mi .neizog, XIJH, V, p. 495 VIII, 'p. 130 (127-131), LR, I, p. 122 „orig. lat. e sigură", 'anume: „a crăpa" însemnînd „a mînca pînă la saturaţie", contrarul a răbda e „a nu avea cu ce-şi potoli foamea", iar „caricatural" refuzul de a da mîncare, apă etc. s-ar exprima prin turbează; ... cf. fames, sitis rabida „trrbează" etc, din care radidare „turbează" — prin asemenea „acrobaţii" filologice Puşcariu ajunge la rom. răbda. @ Scriban, D, p. 1091 „cp. cu lat. repedo a te retrage". 9 Tiktin, DictRG, p. 1289 „etym. unbekannt, obwoht sicherlich. Erbwort". ® Pascu, ArR, VII, p. 557 © Candrea, DEnc, p. 1036, Şăineanu, DUn, p. 527 „orig. necun." @ LbTrD, p. 129 i.-e. *orblio-, *robh- „lipsit de ceva, împilat, chinuit, muncit". 0 M. Gabinskii, Limba şi literatura moldovenească (Chişinău) V 1982, 2, p. 66 cf. alb. i rrepte fi rrebte) „crîncen". Originea latină este departe de a fi „sigură", iar căutarea prin vocabularele idiomurilor vecine n-a dat vreun element apropiat ca formă; de aceea s-au construit cu tenacitate şi răbdare arhetipuri latino-romanice. Că rabdă nu are comun cu rabdizo, *reobduro, rigido, rego, repedo, *rabido decît unele sunete este absolut evident; asemenea „etyma" nu comportă nici măcar o discuţie, la fel ca ultima etimologie (din alb.). în limba veche, verbul avea forma rebda (reabda) ce pare să fie cea etimologică, bază reb-ă-, a cărei semnificaţie (umilire, supunere, privaţiune, suferinţă, împilare) indică| apartenenţa la i.-e. *orbho- „orfan, rămas orfan", de unde „copil mic, mic, slab, neajutorat, părăsit", apoi „şerb, rob; muncă de şerb" (WP, I, p. 183—184; LEtW,. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 377 781) : lat. orbus „despoiat de un lucru", gr. opcpavoc;, v. ind. ărbha- „mic, slab; copil", arm. orb „orfan" ; în germ. vb intr. *arbe-io „bin verwaistes, zur harten Arbeit verdingtes Kind" : got. arbeips „Miihsal, Arbeit", ags. earfepe "Miihe Arbeit", ahd. arabeit „Arbeit" etc.; arm. arbeanak „slugă, ajutor, colaborator" ; sl, metateză grupului or- : v. sl. rabu „slugă, şerb", robota „servitus" (> rob, robie, robotă), ceh rob „sclav", robe „copil mic" etc. Baza carpato-balcanică reb-da presupune fie un *areb-d- cu aferezarea lui a- în dial. drom., fie un *rbh-•cu r sonant > re, dacă nu este o evoluţie analogică cu cea din limbile slave. Elementul sufixai -d- e original şi unic (posibil i.-e. -dh- exprimînd starea, mai ales starea încheiată, cf. gr. aXfrouou, (3pî9-o:>, lat. gaudeo etc. ; Benveniste, FormNIE, p. 188-210). în ce priveşte „jocul între vd (<.ud) aromân şi bd drom.", v. observaţiile lui Puşcariu (DR, VIII, p. 130) în legătură cu al său „latinesc rab(i)dus", alături de care prin stadiul *ravidare a ajuus la *răudare, păstrat în arom. arăvdare". (121) rădică (var. ridică, ar(i)dică) vb tr. şi refl. 1) „a lua de jos, a lua ceva căzut jos" („lever, enlever; (auf)heben"). 2) „a îndrepta în sus" („elever, eriger ; aufrichten"). 3) „a scula în picioare" („relever ; aufstehen"). 4) „a înălţa" („elever, hausser; heben"). 5) „a urca, spori" („hausser, augmenter; steigen"). 6) „a creşte" („croître, grandir; wachsen") şi alte sensuri figurate. Sec. XVI--lea rădica (CodVor, PsalSch). F. Serbau, Cu privire la desvoltarea ariei semantice a verbului ,,a ridica", în CercLg, X, 1965, p. 151 — 155. Der.: rădicare (rid-), -at, rădicata (adv. „cu ridicata"), rădicătură, rădicător, -oare; desrădica (dez-; de ex. Marian, Nunta, p. 538, 636); deretică (derădică 54); prea-râdică (..a înălţa, slăvi"), -at (în sec. XVI, PsalSch etc) ; nerădicat (ex. „pe ceaţa uerădicată"). Dial. : megl. rădic, ardic, ărdicari, pudardic, niardicat (Megl, III, p. 26), (arom. = mut, scol, scol în sus). împr. din rom. : pol. redyk „Riickkehr der Hirten von Bergweiden ins Dorf herab", redikac „herabsteigen" etc (cf. DR, VIII p. 143), ceh vyradikovat, morav redykat, redigovat, redikac „a se muta" ; topon. Redikanovo, Redikalna, Redikalnov, Reăykalnia (MRIW, p. 271, RomIX-XIV, p. 190; RomSl, XIV 1967, p. 169, XVI 1968, p. 94). DictB, II, p. 276 „redeic, it. rizzare". 0 LexB, p. 589. 0 Cihac, DEtDR, I, p. 83 ardic, aredic, redic lat. *adrecticare, recticare. 0 LaurM, II p. 900 reificare < rec-tware. 0 A. F. Pott, Etymol. Forsch? IV, 1873, p. 579 „lat. ridica 'Pfahl, Weinpfahl', ridicula 'ein kleinerer Pfahl'. Solite nicht auch wal. ridicu von ridica, als aufgerichtetem und stiitzendem Weinpfahl ausgehen?". Admis: Meyer-L, ZrPh, XIX 1895, p. 574, REW8 7303. ® Tiktin, ZrPh, X 1886, p. 253 lat. eradica. Admis: Philippide, ILR, p. 19; respins: Puşcariu, EWR, 1424 „etym. unbekannt; unmoglich ist * ad-recticare; eradica hătte *arăzic ergeben, obschon d aus den endungsbetonten Formen auf die stammbetonten iibertragen sein konnte". Lat. eradico admis: Weigand, Geheeb, JB, V, p. 13, Domaschke, JB, XXI-XXV p. 77, CDDE, 484, Tiktin DictRG, p. 1322 (sicherlich), Şăineanu, DUn, p. 550, Candrea, DEnc, p. 1069, Graur, BL, V, p. 11, Scriban, D, p. 1129, DLR, IX (1975), p. 413-424 ş.a. @ Diculescu, OrLR, p. 535, 617 erecticare. 0 Pascu, Cim, p. 121 lat. ardicare de la arduum „lieu eleve, hauteur, rnontagne", propriu-zis „a se sui pe munte", fr. monter < mont, rom. urc < *orico < < opoţ. 0 Puşcariu, In memoria lui V. Pârvan (1934), p. 291 — 5 (DR, VII, p. 476—477, ELR, p. 232, 233) un vb derivat cu suf. -icare din rigidus: *rig(i)dicare, gd > bd, *radbec-> rădica ; b dispărut ca p în deretica (admiţînd că e din directicare) ; lat. rigidus avea şi sensul de „drept", cu nuanţa germ. „aufrecht", corespunzînd apoi lui erigere. Este limpede că rădică nu poate veni din „etyma" ca: rizzare, *adrecti-care, ridica ori eradico, ajustate de lexicografii din sec. XIX, ori din cel mai recent etymon hibridul *rig(i)dicare al lui Puşcariu (din cale afară de rigid şi artificios). Singură soluţia lui Pascu conţine un miez de adevăr, dar nu 378 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARtea fi ^ ___— xi.vyiVi.rt.iNiL.OR. PARTEA s H-a în sensul derivării dintr-un lat. pop. *arăicare, ci prin înrudirea pe cale indo--europeană dintre verbul rom. şi lat. arduus. Alcătuit din rad. şi sufix, răă-ic-exprimă acţiunea „mişcare în sus, împingere în sus, înălţare", apartinînd la i.-e. *er- ,,a se pune în mişcare", bază cu -d(h)-: *en>d- (ered-J „înalt; a creste" (WP, I, p. 148-149; IEtW, 339; WH, I, p. 64-65): lat. arduus „înalt, abrupt, prăpăstios", v. irl. ard „înalt, mare", lat. arbor (*ardh-), alb. rit „cresc", v. sl. rastq, rus răstii, ceh rostu etc. „cresc". Autohtonul *red-, *rad- „a înălţa, mişca în sus" a primit sufixul romanic -icare (mişcă, urcă). Baza i.-e. *cr(g)-d(k)- avea valoare verbală „a înălţa, creşte, rădica" şi nominală „înalt, înălţimi", semnificaţie cu care există în lat. arduus, gal. Arduenna silva etc. ; ca atare poate fi presupus şi în Tracia antică : lanţul de munţi Rhodope ('P0S6-7,), care separau interiorul Traciei de zona maritimă de la Egeea (cf. LbTrD, p. 75). reazem, rezema v. razem. ridică v. rădică. (122) rînză s.f. (pl. rînze) „stomac (la om şi la animale) ; pipotă" („esto-mac; gesier, caillette (des ruminants); Magen ; Fleischmagen, Dabmagen") Der.: rînzuţă, rînzucă, rîr.zişoară tolant* • -" artănos"^ ,-^.~.-*- -" 'au , _ .^v^mcigen, Labmagen' /. Der.: rînzuţă, rînzucă, rîr.zişoară (plantă; ban. „rărunchi"), rînzos („nervos, răi arţăgos"), rînzoşie, rînzoşi, rînz(i)ar („miel ori ied, a cărui rînză va servi ca chiag"); antropon. Eînzescu, topon. Rînzeşti, Rînzăteşii etc. Dial. : arom. rîndză (RevLg, XI 1966, p. 561), arîndză ; istr. rânză, rânze. împr. din rom. : cu sensul secundar „chiag" (făcut din rînză de anircalt) ucr, ryndza, ryn'âza, pol. ryndza, renska „eingetrockneter Kalbsmagen mit der Substanz ■n-omit die Schafmiich ehigesâuert wird", slovac ryr.ska (WandR, p. 18 ; RomlX—XIV, p. 321), rincka etc. (RomSl, XIV 1967, p. 170, XVI, p. 95) ; ung. reg. rinze (pipotă)" (MNyRomKolcs, p. 337). Alb. rendes „chiag". ,,2uza Eliade, Vocab, p. 33 „rînză nemţ." ® Hasdeu, ColTr, 1874, p. 107 rîndză al doilea element al cuvîntului brînză (bo-ranza) ; ambele trace. § LaurM, II, p. 873. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 313 (el. sl.) identic cu rînsă (< big vesa) „chaton de coudrier, de noyer, d'aune", prin asemănare cu stomacul rumegătoarelor. 0 Miklosich, RumLnt, p. 191 rînză cu alb. rendes. 0 Philippide, ILR, p. 159 rînză (din *renza) — resa. 0. Meyer, EWAlb, p. 365 „rendes identisch mit rum. rî-nză ; ■wohl mit rende 'seh'wer' zssarr.men-zubringen; der Labmagen lăsst die Milch gerinnen, macht sie schwer. Die rum. For-men sind also dem Alb. entlehnt". 9 Densusianu, HLR, I, p. 356; Puşcariu, JB, XI 1904, p. 51; Şăineanu, DUn, p. 531; Pascu, DEtMR, II, p. 217; Candrea, DEnc, p. 1073; Scriban, D, p. 1131 ş.a.: rînză împr. din alb. sau în legătură cu el. 9 Weigand, JB, XVI 1910, p. 227 repetă etimologia lui Cihac; admisă de Rosetti, ILR, III, p. 58, 92 © Baric, AlbRSt, p. 87 rînză (din alb. rendes) şi brînză identice, „aus der daneben satzphonetisch noch erhaltenen Form *vre'ndes herleitbar" [! j. 0 Jokl, UAlb, p. 276 — 278 „alb. rrâ(n) 'LaV, rrani 'Tropfen; zu Hilfe eilen' (eig. „rinnen, rennen") ; Gdf. ran-na-, ron-no- das Rinnen, das Gerinnen (etc.) ; bestimmend fur diese Anffassung des Suffixes sind rum. rînză, rîndză, deren Lautgestalt deutlich ani alb. rendfzjes, nicht auf rendes weist". @ Capidan, DR, II, p. 516 alb. *tand-, itr.d- -f za — rand-za sau rend-za, der. dimin. 0 Giuglea, DR, II, p. 643. DRS, p. 2P. © Weigand, BalkA, III, p. 217 rînză din alb. gheg rraneze. 0 Philippide, OrR, II, p. 731 „arom. arîndză 'stomah, chiag' arată că şi drom. a avut odată înţelesul de 'chiag'; etim. *rendia sau "rendza, probabil băştinaş". @ Drăganu, RomlX—XIV, p. 329 cf. şi alb. renăzah „bauchbriichig" etc. 0 Rosetti, ILR, II, p. 121 — 122. 0 Tiktin, DictRG, p. 1328 „et. unbekannt". ----- """"luni . ■ — 9 Tiktin Sigură deocamdată pv+a • * a „chiag" se observă în dial. arom., ca şi în împr. făcut de limbile slave de nord din rom.; istr. „Magen, aufgeblâhter Bauch" (Miklosich ; Popovici, DIstr, p. 143), „în Jeiăni numai rînza de miel sau de viţel sugaci, întrebuinţată la prepararea brînzei ..." (Stlstr, II, p. 231). Pregătirea chiagului în stomacul (rînza) de viţel, miel (cf. AnEtn, 1958, p. 148; e străveche cap. VIII, n. 35), la popoarele europene: BDexIGA, II, p. 1 „Lab". Din accepţiunea primară „stomac" a lui rînză s-a dezvoltat în chip firesc sensul de „chiag" (nu invers, cum voia să-şi imagineze Philippide) ; încît încercările etimologice pornite de la „chiag" (Jokl ş.a.) sînt greşite, iar rom. rînză nu vine din alb. rendes (care ar fi dat un *rîndă sau ceva asemănător) ; ele sînt înrudite printr-o legătură mai veche avînd o bază comună, de forma *rend-. Dar relaţie etimologică sigură, evidentă este mai greu de găsit deocamdată, lipsind analogii; dintre apelativele pentru „stomac" în limbile indo-europene nici unul nu se apropie de cuvintele noastre (*rendia, *rend-) ; sensul secundar „chiag" n-are valoare pentru stabilirea etimologiei; baza i.-e. *ren- nu explică sensul secundar „chiag", cu atît mai puţin pe cel primar „stomac". De aceea, este necesar a imagina rînza sub aspectul elementar al lucrului, ca o „despicătură mică, deschizătură, cavernă" sau poate mai corect ca o continuare a „despicăturii, deschizăturii" care este gura, la fel cum în greacă acelaşi organ, GT6p.axo? este un derivat (sau „prelungire") de la o-tou-k „gură", avînd la început sensul de „gîtlej ; beregată, gură (a băşicii, uterusului), orificiul stomacului", apoi, „stomac". O transformare semantică asemănătoare va fi putut avea, într-o epocă îndepărtată, cuvîntul rînză (*rendia), considerînd posibilă sau verosimilă legătura etimologică cu rad. i.-e. *rendh- „a rupe, a sfîşia, despica" în v. ind. randhram „deschizătură, crăpătură, cavernă", ags. rendan „a sfîşia" = v. fris. renda, rend „ruptură, sciziune" (IEtW, p. 865). Apropierea nu va părea hazardată, dacă se ţine seamă că o schimbare semantică în sensul arătat este posibilă, constatată în cuvîntul gr. citat. Tema *ren-dia ar fi un derivat cu suf. adjectival -ia al unei baze i.-e. *rendh-ia. Mai puţin verosimilă este legătura cu rad. i.-e. *red-: *rod- „a scurma, a roade" (nazalizat?), la care trecerea semantică nu poate fi justificată. (123) sărbăd (var. sârbed, searbăd) adj. 7) „fără gust, insipid, neplăcut, anost, înăcrit, acrişor" („aigre, aigrelet (en parlant du lait), fade; fad, sâuer-lich"). 2) „palid, veşted, galben la faţă" („pale, bleme; blass, bleich, matt"). Der.: a (se) săy'oezi, sărbszit, sărbeziu, -ie, sărbezeală, sărbszire, sărbezie, săr-bsgiune, sărbezior, -oară; sărbezele şi sărbeziş „uva ursi", sărbezea „coacăză". Dial. : arom. salbit, sărpit „gelblich" (Arom, p. 318; sărpit citat de Weigand ar putea fi contaminare din salbid -f- alb. tharpet; ă pentru a rămîne neexplicat). împr. din rom.: ucr. serbadz'anka „lapte aproape acrit; un derivat lactat" (RomSl, XIV 1967, p. 171) ; ung. reg. szerbezit, szerbezilodik „inegsavanyodik, felig megalvadt (tej)" (MNyRomKolcs, p. 353) Alb. : tharbet „âcido", tharpte „acido, acerbo', tharbg, „inacidire" etc. (Cord.). 380 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a LexB, p. 609. @ Cihac, DÎîtDR, I, p. 241 lat. insapidus, it. scipido, sciapido, sp. sdbrido etc. Admis: Korting, LRWb, 5018. 9 LaurM, II, p. 1159 ,,noi ne inclinăm a referi cuventul la seru, seru de lapte (acru si pallidu) etc". te Hasdeu, CuvB, I, p. 301 lat. subalbidus. Admis: Candrea, E1L, p. 38. 9 Miklosich, Beitr Voc, II, p. 10, Şăineanu, Sem, p. 210 lat. exalbidus. Admis: Philippide, ILR, p. 211, Geheeb, JB, V, p. 30, Densusianu, R, XXXIII p. 285, Puşcariu, EWR, 1521 (exalbidus ori *sal-vidus de la salvia), Korting, LRWb, 3311, CDDE, 42 (nu trebuie confundat cu sarbed „pale", v. it. scialbeăo; alt sarbed „aigre, fade" care derivă din alb. Iharpet, tharp), Diculescu, OrLR, p. 624, Pascu, Suf, p. 65, Tiktin, DictRG, p. 1366, Şăineanu, DUn, p. 580, Philippide, OrR, II, p. 32, 115, Candrea, DEnc, p. 1103, Meyer-L, REW, 2934 (exalbidus dispărut din REW a), Skok, ZrPh, L, p. 494 etc • Scriban, Arh, XXVIII 1921, p. 240 sarbăd din alb. tharbet; D, p. 1155 „alb. tharbet, olt. harbăd, rudă cu germ. herb aspru la gust". ® Rosetti, ILR, II, p. 122 sarbăd „aigre" = alb. tharb- trebuie separat de searbăd „palid". ® AnEtn, 1958, p. 151 i.-e. *sueruo- „acru, amar". « Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148. exalbidus. Dacă nu este variaută regională, tîrzie, salb-, selbezi ar putea fi un cuvînt diferit, posibil de origine latină, care însă nu e admisibilă (in-sapidus, * subalbidus, *salbidus, exalbidus etc, toate fără valoare) pentru sarbed. S-a admis existenţa a două cuvinte cu această formă în cele două sensuri de mai sus şi s-a făcut legătura cu alb. tharb-, fiind un element comun alb.-rom., înrudit cu grupa de cuvinte celtice însemnînd „amar" : v. irl. serb, cymr. chwerw, corn. wherow etc. din *sueruos (WP, II, p. 513, în legătură cu grupa rad. *suro-s . „acru, acid, sărat, amar"). Forma rad. din cuvintele celtice era i.-e. *stier-, care însă nu poate avea nimic comun cu omonimul *suer- „a supura, puroiâ" ; arhetipul român *servidus presupune un i.-e. *s(u)er-uo- cu suf. -idus. sburda v. zburdă. (124) scapără vb intr. 7.) „a scoate seîntei lovind cremenea cu amnarul" („battre le briquet; Feuer schlagen, Funken spruhen"). 2) „a scoate seîntei din pietre (lovindu-le cu potcoava)" („faire jaillir des etincelles; Funken schlagen"). 3) „a fulgera" („etinceler; aufblitzen machen"). 4) „a fi nerăbdător" („etre impatient; vor Ungeduld zappeln") etc. Der.: scăpărat, scăpărător, -oare (adj., vb), scăpăraturi, -mint (pl. scăpărăminte), scăpăruşe („chîbrite"). Dial. : arom. ascâpir, (aJscâpirare, scăperare, (aJscapir, ascăpirare, as-căpirătură (RevDg, XI 1966, p. 562, Albania), var. şerăpuescu, -uire, împr. din alb. (DR, II, p. 547) ; megl. scăpir, scapirari. împr. din rom.: ung. szkeperdl „tit (loveşte)", zona Huedin, StLex, SiCom, 13, p. 259. Alb. : shkrep „schlage Funken, Feuer; es blitzt". LexB, p. 615. • LaurM, II, p. 1080. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 695 mgr. it. scovare „Wild aus dem Lager aufjagen" ; *excubillare, *exctibulare. Paternitatea lui „excubulare" o revendica Densusianu, NRR, IV 1901, p. 460, R, XXXIII 1904, p. 285. Admis ca probabil: Tiktin, DictRG, p. 1396, Candrea, DEnc, p. 1126, Meyer-L, REW 2990 „*excuhulare > a se sculă 'sich erheben' ; oder *excollare zu col-lare 'herunter und herauf ziehen', woher? Weigand vgl. alb. shkul Tosmacken', das eine schon lat. Bildung voraussetzt". Weigand, BalkA, II, p. 112 confecţionează pentru alb. shkul şi rom. scol un lat. *collare. ® Diculescu, OrLR, p. 647 lat. "excol-levare = levare. ® Rosetti, ILR, I, p. 176 *excubulare. 0 Pascu, VR 1908, p. 148, Et, p. 35 *exccllevare = levare, ArR, VI 1922, p. 265, DEtMR, I, p. 154, 1384 "excub(i)' lare < cubile (din care şi culare). 0 Scriban, D, p. 1173 *cx-col-levo, d. levare. © Şăineanu, DUn, p. 579 orig. necun. 0 ILR (1969), p. 298 lat. *excubulare încercările pentru scula se izbesc de grele piedici fonetice şi semantice, căci sînt imposibile formal *exculare, *extollere, răscol, *exlocare, *excollevare (unele acceptabile parţial pentru sens), iar altele total nepotrivite ca semantism : succollo, *excollocare, *excollare; prin nimic mai verosimilă apare etimologia dată de Puşcariu (Densusianu) din *excubulare pentru verbul comun alb.-rom. a cărui esenţă semantică este „a mişca, a urni, a împing e", iar forma stră-româuă a epocii romane putea fi *scullare ori *scub(u)lare (ex-) ; tertium non datur. De preferat al doilea arhetip care duce la baza *skeub-l- a rad. i.-e. *skeub-„a arunca, împinge" (WP, II, p. 556; IEtW, 955): lit. skîibti „a se grăbi", skubits, skubrits „sprinten, grăbit" (posibil v. sl. skubati „a trage, a smulge"), got. afskiuban „a împinge înlături, a izgoni", ags. sceofan, scufan, ahd. scioban „a împinge, îmbrînci", ahd. scuf(a)la, scubla, ags. scojl „lopată". Alb.-rom. *scublare ar putea fi un verb denominativ, la care modificările fonetice erau normale atît în română (stabulum > staul, subula > sulă, sub(u)lum > sul), cît şi în albaneză (ex. sub(u)lum > shuV). în atare sens poate fi „schon eine lat. Bildung" (Meyer-D), dar nu la un latin-romanic, ci unul indigen carpato-balca-nic. Prezenţa lui o în loc de u în formele accentuate scol, scoli etc. nu este izolată fără analogii în cuvintele moştenite (cf. ploaie < pluvia, droaie ş.a.). Fone- MATER1ALUL LEXICAL AUTOHTON 383 tismul străromân bl > l este sigur şî în arhetipul *pubula, român comun (EWR, 1396; CDDE, 1455; DictRG, p. 1277-1278) ce nu poate fi latin-roman, ci absolut sigur autohton traco-dac, cu unele corespondenţe (sens primar „umflătură, proeminenţă, nod" etc.) în lituană, letonă ş.a. (WP, II, p. 81). (127) scurmă (var. scîrmâ, scrumâ, Tikt., Scrib. ; scurrima PsalHurm, 93, 13) vb tr. şi intr. 1) ,,a răscoli ţarina cu ciocul, cu botul, cu unghiile, ghearele (etc.) ; a rîcîi" („fouir (la terre), fouiller, creuser en grattant; scharren, graben"). 2) „a roade" („ronger; ab-, zernagen" ; „ceva îl scurmă la inimă = qq. chose lui rongeait le coeur"). 3) „a scruta" („scruter; er-, ausforschen" ; „îmi scurmă fundul gîndurilor = il scrute le fond de ma pensee"). Der.: scurmare, scurmat, scurmător, scurmălură; posibil şi scormoni (Tikt.; der. de Puşcariu, DR, I, p. 239—241 din cormană; problematic). LexB, p. 625 „scurma i.e. rîmu, rimor, ruo; i.e. scorbelescu, sgîrmîiu, rîmu afară, exscabo, proruo, eruo a lat. exgrumo, i.e. grumos eruo, Varr. RR 14". 0 Cihac, DEtDR I, p. 231 „rîmu fouiller, fouir, 1. rimari; — scurm (potir scurîm) 1. *ex-conrimari fouiller, fouir, gratter" © LaurM, II, p. 1111 escorrimare. Admis: Tiktin. ZrPh, XII 1888, p. 448, Geheeb, JB, V, p. 35, Korting, LRWb 3373, Tiktin, DictRG, p. 466, 1397 lat. *sxconrimo, 1390 „scormoni, wahrsch. zu a scurmă, viell. zunăchts von scurmată (vgl. încurcată — încurcă etc.) abgeleitet, also iiber *scurmăli, scormoli od. nach a răscoli utngebildet", Giuglea, Cerc, p. 25 — 26, Meyer-L, REW 2254, Puşcariu, DR, I, p. 239, Candrea, DEnc, p. 1127, Şăineanu, DUn, p. 573. @ Scriban, D, p. 1180. @ Şăineanu, DictRF, p. 520 ,,1. *excomprimari". Formula lui Cihac a găsit acces în dicţionare şi chiar la unii etimologişti vigilenţi, deşi *ex-con-rimari este o confecţie hibridă după verbul românesc prin adăugarea de prefixe la tema lat. Hm-, fără valoare ca şi *exgrumo imaginat în DexB ; apropierea de curma nu e de luat în seamă din cauza deosebirii semantice (totuşi, rad. i.-e. *skeu-r- al lui curmă are formă şi sensuri primare apropiate). Scurmă aparţine la rad. i.-e. *sker- „a tăia" (WP, II, p. 573—577; cf. zgîria, zgrîmâ), posibil baza *skre-m-, ori mai curînd *skreu-m, a cărei paralelă *skreu-t- e lat. scrutor, -ari „a cerceta, a scotoci", iniţial „a tăia, cresta sau a zgîria spre a vedea ce se ascunde înlăuntru", ahd. scrbtan „a spinteca, tăia, a măcina" etc, cu sensul lui scrutări ahd. scruton, scrodbn, scrutilbn „a cerceta, explora, aprofunda" etc.; scurma dintr-un mai vechiu *scruma, cu metateză timpurie, searbăd v. sarbăd. sfărîmâ v. fărimă. sgîriă v. zgîria. sg rimă v, zgrîmâ. (128) sîmbure s.m. (var. sîmbur; pl. sîmburi) 1) „partea din mijlocul unor fructe, cu învelişul mai tare, sau lemnos, conţinînd miezul sau sămînţa ; miez" („noyau; pepin ; Obststein, Kern"), 2) fig. „partea centrală a unei formaţii" („noyau, Kernstuck"). Der.: sîmburel (AnonC), sîmburaş, sîmburos, sîmburoasă (specie de struguri), sîmburar („bot-gros", pasăre), {~>.)timburv,ş (-uc) ; topou. Sîmbureşti; antropon. Sîm-burescu (OnR, p. 370). Dial.: arom. sîmburu, sîmbure, sămb-, sumbur, sumburi, sumbru, megl. sâmburi, istr. sămbur. î m p r. din rom.: n. gr. ncuu.Bpoţ „noyau de la noix" (Zagorion), „novau en general" (Epir; RumWNGr, p' 41, 90; REBS, p. 79, 360). 384 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a II- MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 385 Alb.: thumbulle „nasture, nod, măciulie (la ac)", thumull, thumbez, sumbulj, suniull (sumbull „bottone", Cord.). LaurM, II, p. 1187 ,,sîmbure nucleus, semen, granum, acinus, (d'in semen)". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 344 cf. v. sl. zrîtno „granum, acinus", rus zemo etc. 9 Hasdeu, CuvB, I, p. 309 sîmbure înrudit cu cuvîntul alb, p. 92 „dem Alb. ist entlehnt rum sîmbură". 9 Pedersen, KZ, XXXVI 1900, p. 333 alb. sumbule, thumbule, i.-e. *k'vămo-, *h'vemo-, *k'umb(h}o-la sau *h'umpo-: n.pers. sumb „huf" etc. 9 Capidan, DR, II, p. 546 sîmbure = alb. thumbull, sumbull. în arom. sumburi u din silaba iniţială e secundar, sub influenţa celui de al doilea u. 9 Baric, AlbRSt, p. 10; Şăineanu, DUn, p. 562; Tiktin, DictRG, p. 1426; Candrea, DEnc, p. 1157; Philippide, OrR, II, p. 733 „sigur identice; cel alb. e băştinaş (Meyer) ; nu se poate hotărî dacă cel rom. e băştinaş ori împr. din alb." ; Scriban, D, p. 1208. 9 Pascu, REBS, p. 79, 330, DEtMR, I, p. 191 trac *sumbula, din care atît rom. sîmbure, cît şi alb. thumbulle, sumbul'. 9 Papahagi, Dunărea (Silistra), II 1925, p. 83 sîmbure din lat. sabulum; cuvîntul alb. e împr. din rom. 9 Weigand, BalkA, III, p. 212 „thrak. *sambulla > geg. sumull-a, tosk, thumbull 'Knospe, Knopf rom. arom. sîmbure 'Obststein; Kern'. Nach dem rum. (î aus a) und der aind. Entsprechung samba, gr. kombi 'Knopf scheint a zu u ducii das folgende u assimiliert worden zu sein". Element comun albano-român, evident de origine autohtonă carpato-bal-canică, pentru care nu găsim o etimologie satisfăcătoare în domeniul comparativ, încercările făcute (thump, -bi „Stachel, Glockenschwengel; Knopf" etc.; v. ind. s'amba, gr. xo^(3oţ „nod" ş.a.) nu duc la legături potrivite în alte limbi. Forma arhetipului alb.-rom. pare să fi fost *sambul-. (*somb-~?), iar sensul (1) din română „partea de mijloc a fructelor";, ,nasture" este secundar, mult mai tîrziu. Radicalul i.-e. putea fi cu s- ori k', de forma *sem-, *k'emb(h)- etc. ; eventual *k'em-, *k'am- „a acoperi, înveli" (WP, I, p. 386-387, 3; IEtW, p. 556), care a dat şi cuvinte pentru „acoperitoare, coajă, învelitoare, cămaşă" : v. ind. cămulyă-, ţămula- „cămaşă de lînă", gamî- „prosopis spicigera; plantă leguminoasă (păstăioasă)", lat. (celt.) camisia, v. nord. hams „coajă, carapace, păstaie" etc. Plus adhuc non liquet. sîrmă v. fărîmă. soric v. şoric. (129) spînz (var. spîns, spini, spînţ, spîndz, spănţ, spănz, spînji) s.m. „plantă cu rizomul gros, negricios, cu numeroase fibre radicale, cu flori roşii purpurii („helleborus purpurascens ; ellebore ; Nieswurz"), numită şi „bojoţei, iarba nebunilor, iarba lupului, boşută, ouăle popii, coaiele popii, buruiană (iarbă) de talan" (Basarabia, Dobrogea; RevC, VIII, p. 115—116); vreo şase variante. Der.: a spînzui, spînzi („a înierba"), spînzire, spînzac ("om nebun care umblă cîmpii" ban., DR, IV, p. 868), spîndzatsic („bartlos", combinat|din spînatic -f spînz, ban., JB, III, p. 326) ; topon. Spînzui. Dial.: arom. spingîu, spingiuiescu „a vaccina cu spînz" ; megl. spingu, sprengiu (cf. big. sprez, GrS, VII, p. 201). împr. din rom. : ucr. spyndz „helleborus niger", spynz, spens „helleborus viridis" (BalkA, II, p. 142; RomSl, XIV 1967, p. 173) ; srb sprez sprz „helleborus niger"; big. spriăz; săs. spuns (RevC, XII, p. 94); ung. eszpendz (NylrK, III 1959, p. 108), puns (NylrK, VI, p. 284; SCL, XIV 1963, p. 383). Alb.: slip en d er, shpendel s.f. „elleboro" (Cord.), shpen, shpener, shpen-dre, shpenn (-nd, BalkA, II, p. 224). LexB, p. 661. 9 LaurM, II, p. 1231, Gloss, p. 545. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 357 v. sl. prazi „stipes", praziti „laxare", suprezati „coniungere" etc. Admis: Byhan, JB, V, p. 333; Densusianu, HLR, I, p. 271 9 Tiktin, DictRG, p. 1470 „Zshg mit sprez, spre(e)z (letztere Eorm auch 1263 belegt) ist kaum wahrsch.". 9 Pascu, DEtMR, I, p. 191, 1796, REBS, p. 27 din trac *spenzus, spen-, cf. lat. splen-, gr. splen „rate". 9 Weigand, BalkA, II, p. 224 rad.? Philippide, OrR, I, p. 621 fiind folosit la vindecarea cailor de dalac boală a splinei (ven. spiendza, dalm. spianza), spînz ar putea veni din spendza „splină", apoi „leac contra bolii de splină". Admis: Scriban, D, p. 1231. 9 Pascu, RevC, XII, p. 94 v. sl. *sprez-, 9 Rosetti, ILR, II, p. 122 „spinz — alb. shpender; dar z: alb. d nu corespund (ne-am aştepta la drom. d sau alb. dh). Apropierea de numele splinei din dial. it. de sud nu e justificată". 9 Candrea, DEnc, p. 1 !S7, Şăineanu, DUn, p. 606 „orig. necun.". *■ Acest element lexical comun alb.-rom. este atestat şi în limbi slave (regional) ca împrumut din română. Degătura etimologică cu splină este inadmisibilă fonetic şi semantic, iar împrumutarea din forma dalm. ori venetă apare ca o ipoteză gratuită cîtă vreme în acele graiuri nu există apelativul spînz sau măcar vreo formă intermediară apropiată. Un trac *spenzus (tot din splen-) nu explică dispariţia lui -l-, nici forma albaneză, nefiind de luat în seamă prin lipsa deocamdată a unei baze i.-e. corespunzătoare care ar fi trebuit să aibă forma *speng'~; încît tracicul *spenz- are puţine şanse de a fi existat. Forma drom. spînz presupune un *spendiu- (spandiu-), temă *spend-, în alb. shpend- (cf. rendes-rînză; grunde-grunz), i.-e. *spend(h)-. Este greu a da o etimologie pentru acest element carpato-balcanic, neştiind dacă tîlcuirea justă trebuie să plece de la o particularitate fito-morfologică (forma frunzelor dantelate şi ascuţite, ori rădăcina, tulpina etc.; v. descrierea plantei: Panţu, Plant, p. 286) sau de la utilizarea ei în medicina populară contra durerilor de dinţi ori a dalacului cailor: „spînzui e întrebuinţat de popor la vindecarea cailor bolnavi de dalac. Cu o sulă se fac opt înţepături în pieptul calului bolnav şi apoi. se vîră sub piele, în fiecare înţepătură, cîte un fir de rădăcină de spînz. Calul se umflă apoi la piept, umflătura sparge, curge materie din ea şi în cîteva zile calul este vindecat" (Panţu). Efectul terapeutic al spînzului ar fi analog cu al uleiului de terpentină. Se pot cita rădăcini i.-e. de formă apropiată, care însă nu explică semantismul cuvîntului nostru: *sp(h)e(n)d- „a tresări, palpita-a se zvîrcoli" (WP, II, p. 664; IEtW, 989), fris. spat, spad „Krankheit in den Hechsen der Hinterbeine der Pferde", oland. spat „Kramp" etc. ; ori *spe(ij- „ziehen, spannen" (WP, II, p. 655; IEtW, 982). Nu este cu totul exclusă o legătură de înrudire cu lat. spinus „spin" etc, i.-e. *spei- „ascuţit" (WP, II, p. 653), ţinînd seama de vîrfurile ascuţite ale conturului dantelat aî frunzelor de spînz(?). (129a) stărmit (var. strănut, strămut, siănut) adj. „cu o pată albă pe nas (bot) la cai)" („qui a le naseau blanc; Schneppe, Schnippe"). Der.: strămutat (cal strămutat, mold.), sirănare (poate pentru a rima cu nare în poezia populară), străinea („mic semn, pată"?), streinei (etim. populară cu strein}). Dial,: neatestat (arom. = bal'u). Pascu, Suf, p. 138 obscur. 9 Diculescu, Gep, p. 175-176, ZrPh, XLI 1921, p. 427-428, XLIX, p. 426—429, *stăm- din got. stairno, nhd. Stern „stea" etc. 9 Densusianu, GrS, I, p. 348—349 „cu etimologii în felul lui stărnut < stern am putea admite că şi iapă e germ. (sued. dial. hapă, dan. hoppe)". Weigand, BalkA, III, p. 308 „der weisse Eleck am Mani ist doch kein Stern auf der Stirn und wie sollen die Rumănen dazu kommen, ein Wort zu entlehnen, das in eigentlicher und auch iibertrageher Bedeutung im rum. 'stea în frunte' bewahrt ist; die Bildung eines adj. auf -ut setzt voraus, dass das Stammwort erhalten ist, das ist aber nicht der Eall" ; Skok, ZrPh XLIII p. 194. Admis: Puşcariu, DR, III, p. 838-839 (LR, I, p. 273) „se potriveşte şi ca formă şi ca înţeles foarte bine cu germ. Stern". 9 Tiktin, DictRG, p. 1509 „post-verbal von a strănuta; die Schneppe wurde, wie es scheint, mit dem Niesen in ursăch-lichem Zusammenhang gebracht". 9 Admis: Weigand, BalkA, III, p. 308, Candrea, DEnc,.p. 1212-1213. 9 Giuglea, RevF, II, p. 60 *stignutus < v. gr. trrlyua < lat.., '25 — IHnogeneza românilor 386 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a stigma sau stigmare. 9 Skok, ZrPh, L 1930, p. 273 „lat. *stellinutus ergab mit r "streinul, welches volksetymologisch nach strănut oder cernut umgebildet werden konnte ...". • Gamillscheg, RomG, II, p. 254 — 255 gepid. sternâ „Stern, Blesse" ; „evident, unwi-derleglich". • Densusianu, GrS, VII, p. 279 — 281 din sl. sr(u)na „căprioară" -f usta „buzat", căci acest animal are botul de coloare mai deschisă, deci „cu buzele, de căprioară" [!]. Admis: Scriban, D, p. 1239, Rosetti, ILR, II, p. 82 • AnEtn, 1957-1958, p. 144. Cuvîntul continuă să rămînă obscur, neputînd fi romanic, slav ori germanic, lipsit de corespondenţi în aceste idiomuri. Derivat cu suf. -ut-, star nut este vechi în limbă, posibil o temă autohtonă *ster-n-. Dacă „pata" de pe nasul ori buza calului poate fi interpretată ca ceva în legătură cu murdăria, mînjit(?), ar fi o bază a rad. i.-e. *ster- din steregie, luat eventual în sens figurat, zicîndu-se despre cal că e „cu o pată (murdărie), mînjit pe bot", imagine potrivită pentru un animal foarte curat cum e calul. (130) steregie (var. stir-, sterigie, stregie, -jie, ban. sterezin'e, Dos. sterevie ; tirighie, -eg-) s.f. /) „funingine" („suie; Russ"). 2) "ţurţur(i) de funingine pe coşul prin care iese fumul" („glacon, charbou de fumee ; Russzapfen"). 3) .„ţurţur sau picătură, sediment solidificat dintr-o materie lichidă sau vîseoasă ; tartru, materie ce rămîne din vin pe fundul butii" („glacon, sediment, tartre ; Zapfeu, Stiiek, Weinstein"). 4) „apă murdară ce curge din paiele afumate ale acoperişului sau din coşul pe unde iese fumul" (,,eau trouble et sale qui coule du chaume du toit; schmutziges Dachwasser"). Der.: sterezat „uimit (a se uita sterezat) (}*stirigiatus, Philippide, OrR, II, p. 177-178). Dial.: megl. şira» „scrum" (AtlDR, 683), strizin' „funingine" (Megl, III, p. 277— 278), străzin', strizin' pl. „steregie" (GrS, VII, p. 203). LexB, p. 670 „steregie scoiu [adică: sloiu] de funingine: stir ia juliginis"'. 9 Pontbr, p. 702 gr. crTspyiâ. 0 Cihac, DEtDR, I, p. 264 lat. *stilligia < stilla (stiria). 9 LaurM, II, p. 1287 stiria, stilla, stiricidium, stillicidium picătura completa: de apa. de miere, de ghiaţă etc. ; in specie fuliginea stiria picătura de fuligine (etc). • Korting, LRWb, 9053 *stilligia (stilla, stiria). Respins: Densusianu, R, XXXIII, p. 285, Candrea,. CL, XXXIX 1905, p. 428-431 (cf. E1L, II p. 7) *stilligia ar fi dat în rom. *stelege sau "stilege; *stillicidium trebuia să dea *stelecez. Candrea adoptă forma, de bază steregme (cf. ban.). „îu lat., 'o picătură îngheţată' se numea stiria; steregia, e îndeosebi 'o picătură de funingine', care trebuie să se fi numit stiria fuliginea 'picătură de funingine', sau stiria caliginea 'picătură neagră ca fumul' . . . Forma contaminată *striginea, "stiliginea (*stirigineits, *stiligineus ) ; prototipuri lat. vulg. stir-, stil- au existat lăsînd urme în dial. din nordul Italiei (canav. stalesen, bortn. stelegini, retor. stanschaint, standsche 'Traufe, Dachtraufe' etc) - DEnc, p. 1202 lat. vulg. *sliligi-nea < stifria + fu)liginia. Admis: Tiktin, DictRG, p. 1491, Philippide, OrR, II, p. 177. 9 Meyer-L, REW 3 8266 siiricidius „Sclmeeflockenfall". Cf. Graur, BL, V, p. 114. 9 Giuglea, Conc, p. 20 lat. stilla + fuliginea, sp. dial. estellesiu „suie". • Scriban, Arh, XXIX 1922, p. 477, D, p. 1321 „tirighie sau st- (gr. trygia drojdie de vin, bl«. trygos strugure, cules. n.g. culesu viilor, tartru, funingine, coaja...)". ©Şăineanu, DUn, p. 617 „orig. necun.". Aceste încercări nu explică sensul şi forma lui steregie (*stilligia, * stillicidium ori *stiricidium nu pot duce la rom. steregie) ; de asemenea soluţia lui Candrea (inspirată de traducerea latină a LexB „stiria fuliginis"), susţinută cu multe argumente şi insistenţă, n-a dat rezultate, căci pleacă de la falsa premisă ca „steregie e nu orice picătură îngheţată, ci îndeosebi o picătură de funingine (etc.)" ; steregie nu se referă la o picătură de funingine în mod exclusiv, iar combinaţia de cuvinte (imaginată numai de dragul apelativului românesc) stirigiii fuliginea, caliginea e artificioasă, pretinsa contaminare — neverosimilă; faptul MATERIALU .EXICAL AUTOHTON 387 că nu se; explică dispariţia silabelor -ria -{-fu- (decît prin punerea lor „în paranteze") face ca ipoteza să cadă de la sine, lipsind orice bază romanică admisibilă (exemplele citate de Candrea şi în REW stalasen, stelegini, standsche etc. înseamnă /.streaşină"). Nici tema gr. tryg- nu explică pe steregie, pentru a cărui justă legătură etimologică se impune interpretarea corectă a semantismului (echivoc, îu aparenţă, prin varietatea accepţiunilor lui în diferite zone româneşti), cu atît mai mult cu cît în articolul lui Candrea sensurile au fost aranjate unilateral potrivit cu etimologia latină stabilită dinainte, insistînd asupra sensului convenţional „picătură (ţurţur?)". La Dosoftei înseamnă „cenuşă" („funingine"?), ori poate „lavă" („muntele Etna are în vîrv o gaură din carea ese negru fum şi sterevie şi foc", VSv, Fevr. 5; „fum de sterevie faţa să le arză", PsalV, 67, 5) ,u. Accepţiunile apelativului sînt nuanţate şi variate în diferite zone româneşti 42, dar prevalează noţiunea „funingine" (sediment sau ţurţuri), ca şi îu megl., apoi „apă turbure, murdară", mai ales de funingine din coşul de fum ori din paiele afumate (vechi, murdare), „sediment (turbure, murdar) din vin" etc, Nepotrivirea între „funingine" şi „apă murdară" este numai aparentă, căci toate accepţiunile se reduc la „murdar", fie lichid conţinînd în disoltiţie impurităţi, fie un „sediment, depozit", uneori solidificat în formă de sloi, ţurţur, tartru, alteori un strat variabil de funingine ce colorează (murdăreşte) coşul, pereţii şi tavanul casei ţărăneşti, unde trece multă vreme fumul: „pereţii şi tavanul nu mai sînt albi, ci cafenii de steregie, căci fumegînd soba sau cuptorul, atmosfera casei se umple de fum", cum o descrie un medic43. îu acest sens e de căutat o înrudire etimologică pentru steregie, al cărei arhetip (cf. ban. sterezin'e, megl. strezin) era *st(eJreginea, cu un sufix lat. -eus, -ea (adjectival) si o temă *st(e)re-g-in-, rad. *(s)ter- „lichid murdar, spurcat, murdărie, gunoi; a murdări, spurca" (WP, II, p. 641-642,8; IEtW, 1031,8), *(s)terg-, (s)treg-ca în gr. o-Tspyc.vot;- xoupwv Hsch., -râpyavov, vin stricat (alterat), oţet; Nach-wein" etc, v. isl. prekkr, mhd. drec, -ckes „Dreck" (Hregnâ- sau *trekno-) ; baza *(s)terk- lat. stercus, -oris, lit. tersiu, tersti „a mînji, murdări, umplea de noroi", aptersziu „murdăresc, spurc" etc. Sufixul -n- este fie i.-e., fie lat. -ine-, Restrîngerea asupra „funinginii" din coşul sobei datează din româna comună, cînd *siereginea desemna cea mai caracteristică „murdărie" din casă: „funinginea". (130a) sterp (var. stărp; fem. stearpă) adj. 7) „care nu poate avea copii, care nu fată" („sterile; unfruchtbar"), „care nu fată în acel an" („brehaigne"). 11 Forma întrebuinţată de mitropolit „sterevie" este moldo\renism literar invers cu v in ioc *clagum > chiag), afereza grupului c(o')a- şi compunerea cu extra- nejustificată pentru semantism: stragula!a nu este admisibil semantic şi formal (în prima silabă trebuie să fie nu a, ci e, cum indică dialectele sudice), „cu evoluţie semantică îndoielnică" (Candrea) ; aceeaşi obiecţie împotriva lui (lac) strangulatum, nepotrivit semantic, căci strangulare „a gîtui, înăbuşi" cam greu s-ar fi putut aplica în latina „vulgară" a păstorilor dunăreni la „închegarea laptelui", noţiune pentru care exista şi există termenul latin precis, lipsit de echivoc: coagulum' (>*clagu- > chiag), coagulare. Ce ar fi putut îndemna pe strămoşii românilor sa dea laptelui „închegat, prins" atributul sinistru de „strangulat", adică „lapte îunăbuşit"? Noţiunea de „serre, comprime" este de prisos, cîtă vreme închegarea laptelui se face (de la sine) fără nici o presiune ori violenţă, uniform, de sus pînă la fundul vasului. Cu etimologia lui Candrea s-au epuizat resursele oferite de limba latină, dovadă că nu aici este de căutat originea etimologică şi semnificaţia cultural-istorică a cuvîntului românesc u, care este deplin echivalent şi sinonim cu „lapte coagulat, prins" („lapte cu chiag", Mehed., „lapte închegat cu zăr cu tot; caşul însuşi abia închegat" etc). Sensurile secundare de sub 3) sînt limitate la cîteva lucruri 45, lipsite de importanţă semantică pentru etimologie. După completa închegare a laptelui, se face alegerea caşului din zăr; ştrăghiatâ e separată în duuă derivate, unul lichid (galben-verziu) zarul, altul consistent, caşul din i4 Ştrăghiatâ e cunoscută azi în aproape toate zonele româneşti: Ardeal, Banat, Oltenia,' Muntenia, Bucovina [în Moldova pare a lipsi, neatestat pînă acum] : îl dă şi Iordache Golescu in Dic-ţionarul său ,.strigheaţă se zice laptele cel închiegat pînă ieste dulce, pînă a nu se acri", Sez, XXX 1922, XVIII p. 163; prezent în toate dialectele, cuvîntul a fost un termen absolut general în graiul străromânilor, în romanitatea Carpato-balcanică. E. Precup, Păstoritul în Munţii Rodnei (Cluj, 1926), p. 19 „dupăce s-a prins (închegat) laptt>. se rupe cu lingura cea mare de lemn. Prin această crăpătură se adună deasupra un lichid verzin, care se numeşte străgeată şi care se ia cu lingura şl se toarnă în chiagorniţă, pentru a se folosi din nou la închegatul laptelui. Străgeată e iuţimea chiagului, chiagul cel tare, care se ia din budacă, spre a nu se întări caşul, să se facă prea aspru, ci să rămînă moale şi să se întindă brînză". Cf. T. Morarii, Viaţa pastorală în Munţii Rodnei (Bucureşti, 1937), p. 179 etc. (cf. PăstRom, p. 200). Aceiaşi sens în Bucovina (Cîmpulung etc) ; Haţeg: zarul ce iese deasupra laptelui închegat e „străgeată zarului" ; Oaş străyată „zarul ce picură din caş" (Candrea, Graiul Oaş, p. 52) ; în zona Someş (Ciubaiicuţa etc.) ştrăghiatâ e „smîntînă laptelui de oaie" (Cuman, Glosar, p. 135) şi (corn. Priş) străgeată „lapte închegat" (Pasca, Glosar, p. 247) etc. ... MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 391 care se face brînză. în unele zone, ştrăghiatâ designează şi alte lichide şi materii coagulate, întărite: sînge, răcituri, nu numai despre lapte 4G. Pildele olteneşti oferă o dovadă în plus că sensul „a întări, a (se) solidifica, a deveni consistent" este esenţial pentru apelativ, care fiind echivalent cu „(lapte, lichid) închegat, coagulat" este un adjectiv substantivat, participiu în -at- al unui verb cu tulpina de forma *streg-l-, baza care duce direct la i.-e. *sier-g, *st(e)re-g- a rad. *sier- „ţeapăn, înţepenit, rigid ; lucru tare (consistent)" (WP, II, p. 627 — 635, 1 ; IEtW, 1023; cu alt aspect şi alt sens în strugure) : v. isl. pârtie, storkinn „închegat, înţepenit", got. gastaurknan „a, închega", v. isl. strokna „închegat", ahd. kiersiorchanen „erstarren, erkalten" etc, lit. stregti „a (se) înţepeni, a îngheţa", let. stregele „sloi de. gheaţă" etc. Transformările fonetice sînt conforme elementului ereditar al limbii române: *sterg-l-at-, *streg-l-ai- > strigi'-, ştrăghiatâ. Prezenţa în toate dialectele arată că este unul din puţinele elemente lexicale autohtone „pan-româneşti" ; azi însă, cuvîntul este pe cale de dispariţie în unele zone (de ex. e rar în Banat), cunoscut numai de bătrîni, iar prin alte locuri (Bărăgan, Basarabia, Moldova) nu e atestat. Accepţiunile actuale „lapte închegat; sînge închegat; piftie (răcituri)" arată că străgheată era la început termenul generic spre denumirea „închegării" oricărui fel de lichid (corespondent indigen al lat. coagulum—chiag) ; restrîngerea accepţiunii asupra laptelui în majoritatea teritoriului lingvistic românesc trebuie să fie de veche dată, evident în legătură cu importanţa păstoritului în viaţa social-economică a poporului român. In medicina empirică (populară), ştrăghiatâ se foloseşte cu succes pentru des-nmflarea buboaielor (furuncul) sau lecuirea bubelor. „Se mulge lapte la vite şi imediat se pune în el puţin chiag; după închegare se ia puţin şi se pune pe umflătură: buboi (bubă, spartă sau nespartă) şi îndată se trage (scade) umflătura" (Ciauşianu— Pira —Popescu, Folclor din Vîlcea, 1928, p. 199). ,,Bubele se mai vindecă şi cu; ştrăghiatâ*" (Păcală, Răş, p. 253) etc. La megleniţi, strigl'ala medicinală e „un fei de alifie făcută din piatră acră şi cu albuş de ou bine bătut, îngroşat apoi cu brînză şi întrebuinţat ca leac contra durerilor de ochi" (GrS, VII, p. 204). De relevat că;în unele zone (Argeş, Vîlcea, Teleorman, Dolj, Turda ş.a.) apelaţi™! ştrăghiatâ e cunoscut numai pentru numirea acestei cantităţi mai mici de lapte închegat în scopuri terapeutice-medi-cale, nu pentru laptele coagulat din care se scoate caşul. (133) strepede (var. streped; pl. strepezi) s.m. „vierme cu capul negru, de culoare albă-gălbuie, creşte în brînză; carete,, codat" („ciron, (ver de fromage) ; Kăse-, Speckmade"). AnonC, strepede vermis in caseo et carnibus nascens. Dial.: arom. strepede (RevDg, XI 1966, p. 562) şi yermu di caş, megl. strepij „vierme de brînză" (Capidan, Megl, III, p. 277). Alb.: shtrep, artic. shtrebi „vierme". " .-■■■■J LexB, p. 677. « Cihac, DEtDR, II, p. 373 din v.sl. crîtvi „vermis". « Meyer, EWAlb, p. 137 strepede împr. din alb. shterpin, gr. gpr:co , AlbSt, III, p. 4.3.. Admis : Şăineanu, DUn, p. 620. Tiktin, DictRG, p. 1512 „alb. shtrep ist augenschein. dass, Wort; die Grundlage diirfte lat. ex-trepi- aus 'unruhig hin und her dnrelieir.an.der-laufend' sein; zum Ausgang vgl. limpede, repede"; Candrea, DEnc.p. 1215. Giuglea, DR, III, p. 603, n. 3 lat. *experteridus ; cf. lat. teredo şi „larve de viande". Philippide, OrR, II, p. 734 „alb. aparţine la rad. *serp- în legătură cu cuvîntul rom., care însă e fără îndoială împr. din alb. şi presupune un *srepidus din serpere ; dar metateză «în vestul Olteniei se zice despre lapte cînd s-a prins ori înăcrit „străgheţit"străgheaţa ceva închegat: i-a înfipt cuţitu' în inimă şi curgea sîngele străgheţi; varsă străgheţi de siage a sîriLTă - a se închega: cătarăm la inimă şi sîngele fu străgheţat; piftiile s-au străgheţat (etc) AAR, s. II, t. XXXV, MSL 1913, p. 103) ; Gorj: strâgheţi de sînge = buclu de sînge închegat, rar despre lapte; se zice şi străgheţi de piftie"; Vîlcea: stragkeU înseamnă „tobă de porc cu sînge închegat, slănină, sgîrciuri etc. ; smgerete . 392 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 333 srep- > scrp- nu-i conformă spiritului limbii române; e posibil ca *srepidus să fie cuvînt latin introdus prin mijlocire alb., unde metateză srep- a putut fi sprijinită de analogia radicalului băştinaş alb. srp-; rom. strepede ar putea fi împr. din alb., dar nu e însuşi alb. sktrep". 9 Scriban, D, p. 1251 ,,cf. lat. trepidus tremurător, agitat; alb. shtrep". ® AnEtn, 1957—1958, p. 142. Inseparabil de corespondentul albanez, strepede nu poate fi explicat din latină (*srepidus, *ex-terpidus etc). Mai aproape de adevăr pare legătura lui shtrep, -bi cu rad. *serp-, srp- „a se tîrî", v. ind. sârpati, lat. serpere, serpens, alb. g'.arpcr „şarpe" etc, cu infix t (ca în Strymon, Istros ; WP, II, p. 502) ; dar există nepotriviri semantice şi s-ar părea că este de luat în considerare mai curînd o răci. Her- care a dat baza *terd- în v. ind. tardâ-h „o insectă", lit. trandis „vierme, strepede, cariu" (WP, I, p. 734,6; IEtW, 1076), baza Herp-, trep-let. iărps „vierme" (WP, I, p. 732) ; în aceasta însă nu este explicată iniţiala s- ;' să fie „s- mobil" ori lat. ex- ? Nimic sigur. (134) strugure (var. strugur) s.m. (pl. struguri) 1) ţ „viţa (devie)" („vigne, cep de vigne; Weinrebe, Rebenstock"). 2) „fructul viţei de vie" („raisin; (Wein)Traube") ; vreo 25 variante. Der.: struguraş, strugurei, struguroi, struguşori, stntguşoare, strugtirar („negustor de struguri"), strugurtu („de strugure, ca strugurele: mere strugurii"), strugurel (măr, „soi de măr care face mere mărunte cu vărgi roşii, acrişoare la gust", MatDial, I, p. 94); strugureanâ nume de oaie (Alba) ; topon. Strugureni, antropon. Strugurescu, Strugur ca/nu etc. Dial.: neatestat (arom. = aud). DictB, II p. 417 „strugur, graec. stafvli". # LexB. p. 681. ©LaurM, II, p. 1318 „etim. incerta; compara uva, uvula = ugura, ca favu, favulu = jaguru, gr. crrpiYvoXoţ apoi gr. -rpoŞ, -rpuy-; compara şi verb strugere". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 376 v.sl. struiiti .„radere, lacerare" (= a struji). ® G. loannidu, Dici. elino-rom. II, p. 1105 (cit. de Diculescu) gr. rpuy^ „fruct, poamă". Admis: Pascu, ArR, X 1926, p. 472 (Hrugula sau *trugorus), Tiktin, DictRG, p. 1520. 9 Creţu, Mard'Lex, p. 371 lat. surculus „mlădiţă", sruculus. ® Şăineanu, DUn, p. 622 din stntg, arom. strugur, aşchie adică ce cade din strug — ciorchine de struguri — strugure. 9 Diculescu, Gep, t>. 178. ZrPh, XLI 1921, p. 424-425, XLIX, p. 415 din gepid. *prubilo = md. trubeî „Tra-ube, strugure" etc. Admis: Puşcariu, DR, III, p. 839, Scriban, D, p. 1254-; respins: Weigand, BalkA, III, p. 309 „lautlich ganz unmoglich, es wiirde truăr, tror ergeben, oder truvlu > trul". Şiadbei, Probi, p. 57 — 58, SCL, IX 1958, p. 193 („noi îl alăturăm cu vgr. porouţ 'grappe de raisin' > lat. botrys, botrus > *botrulus, *trubolus (etc.)"). • Skok, ZrPh XLIII, p. 191, L, p. 268, RlEB, IU/6 1938, p. 590 diu srb. strug „strung Stengel", — ceea ce n-a admis nimeni, „lautlich und begrifflich abzulehnen" Gamillscheg, RomG, II, p. 265—266 (preferă vestgerm. prub- > got. strub- > gepid. struvilo > rom. strugure; respins de Skok, RIEB, p. 590). 9 H. Petersson, Etymol. Miszellen, p. 18 — 20 (Lunds Univers. Arsskrift, XIX 1923, 6; cf. Gl, XV, p_. 199, GrS, V, p. 175) : dacic, înrudit cu gr. a-piixvoţ „Xachtschatten" [?], mhd. struch „Strauch", lit. struge. 9 Densusianu, GrS, V, p. 174 — 175 cu sensul mai vechi „ciorchine" ar avea la bază tema streb- (lat. strebula, siribula „carne din coapsa animalelor jertfite", gr. atpspXog „sucit" etc.) ; *strebulus, *stribulus > strubulus. 9 Puşcariu, DR, VI, p. 310 „orig. necun. Mai plauzibil lat. uva dimin. mttla, ti > g (ca fagur, negură, rug), dar arom. auă cu v amuţit. în partea iniţială ar fi stwr ( *strunega}). @ Puşcariu, DR, IV, p. 1308. « Şăineanu, DUn, p. 622 „strungă = strîngă 'loc strîmt', vorbă ciobănească de orig. indigenă". ® Tiktin, DictRG, p. 1521 „rum. Hirtenwort • unbek. Ursprungs". • Pascu, DEtMR, I, p. 191, 1798, REBS, p. 82, 378, ArR, X, p. 473 trac *strum(i)ca < *struma „ecoulement, passage", i.-e. *(s)ru- „couler", Struma, Strymon. Admis: Philippide, OrR, I, p. 442 — 443 „nimic mai posibil decît ca strungă să fie cuvînt trac, strunga: conf. topon. Stronges în Tracia (Procop.)"; II, p. 735 „sigur băştinaş în rom. şi poate în alb." ; Scriban, D, p. 1255. 9 Baric, AAS, I, p. 154-5 alb. shtrunge nu este „Hiirde", ci „Ausgang aus Pferch", din i.-e. *sm-tronkua, nhd. Gedrang, got. breihan. 9 Scheludko, BalkA, III, p. 282 din v.sl. ® Drăganu, RomlX—XIV, p. 60-62 „mai aproape de adevăr e Vasmer; dar forma din care pornim este var.dial. *stronga, iar intermediarul între limbile slave etc. şi greacă e româna; din rad. v.gr. *strong- = strâng- se explică desăvîrşit *orpoYya > strungă, ca formă şi sens Puşcariu, Stlstr, II, p. 295. 9 Gamillscheg, RomG, II, p. 266 „die Grdf. strunga, die zu lat. stringere gehOren dulfte, konnte germ. sein, vgl. norw. strungen 'mit aufgetribenem Magen'; wahrsch. ist das Wort aber vorlateinisch". 9 Rosetti, ILR, II, p. 122. 9 Candrea, DEnc, p. 1220 „orig.necun.". ® AnEtn, 1957-1958, p. 147, Reichenkron, Festschrift J. Friedrich (1959), p. 373: i.-e. *streng-, stronga, rad. "ster- „loc strîmt". Aspectul obscur, „enigmatic" al acestui modest, dar important element al economiei pastorale a provocat multe opinii şi teorii asupra limbii de obîrşie şi etimologiei cuvîntului. în română e sigur la el acasă, foarte vechi, nu împrumut de. la vecini ci dat acestora ca împrumut; în slavă e luat din română (Miklosich, Meyer, Vasmer, Jokl ş.a.), încît este metodic greşit a căuta baze etimologice în domeniul slav: un sl. *stronga putea să existe numai ca fază intermediară a trecerii cuvîntului românesc în diversele idiomuri slave; de ori- gine greacă în felul preconizat de Vasmer nu poate să fie vorba .din motive fonetice (diferenţa de vocală, gr. a-, rom. o fu) şi cultural-istorice, cn atît mai puţin în sensul lui Diculescu. „Sigur, băştinaş în română şi poate şi în albaneză" (Philippide), strungă provine din substratul i.-e.' carpato-balcanic. Soluţia etimologică justă (indicată de multă vreme) urmează să fie identificată din nou. Sensul principal, originar al apelativului este „locul strîmt (deschizătura) prin care cîte una oile trec la muls". Iniţial şi la propriu, strungă însemnînd „Uşa, locul îngust, strîmtoarea" pe unde trec oile minate cîte una, pentru a fi mulse toate, fără a scăpa vreuna decît prin acest pasaj obligatoriu, — de la „uşă, trecătoare" uşor s-a extins numele asupra împrejmuirii îu care se bagă turma înainte de a fi trecută „prin strungă", iar termenul se întrebuinţează în unele zone (de ex. Haţeg, Moldova de sus) exclusiv pentru „ocolul" în care se adună oile spre a fi date în strungă" 47. Bine a văzut la 1862 Miklosich că strungă este „wahrscheinlich verwandt mit. rum. strîng, lat. stringo", ceea ce apare acum chiar sigur, înţelegînd înrudirea nu ca derivare din verbul român ori din cel latin, ci prin „descendenţă" din aceeaşi bază i.-e. Asemenea înrudire etimologică simplă, evidentă, nu a putut convinge pe unii erudiţi şi din cauza definiţiei nepotrivite ce s-a dat strungii ca „Abteilung des Pferches, in dem die Ziegen gemolken werden" (Jokl, după alţii), căci sensul de bază este „kleine Oeffnung" (uşă strimtă etc.) ; în atare direcţie e limpede că legătura etimologică nu- poate fi decît cea indicată de Miklosich: arhetipul *stronga se leagă (fără intermediar latin, grec, ori slav) direct la baza i.-e. *strenk-, *streng-„tare, întins, îngust, strîmt" (etc), „ştreang; a suci, a strînge, îngusta" (WP, II, p. 650—651; IEtW, 1022): gr. atpa-pţoi; „întors, strîmtorat printr-o deschizătură îngustă", m. irl. srengis „trag, tîrăsc", n. irl. sreang „laţ", lat. stringo, -ere „a trage tare, a strînge laolaltă, a lega (strîns)" (din *strengo), germ. : v. isl. strengr, -gjar „funie, laţ, dungă, curs (fluviu) strîmt", ags. streng „şnur, ştreang" ş.a. Dicţionarul comparativ (WP) aminteşte (după Meyer şi Jokl) pe alb. shtrunge „Abteilung des Pferches, in dem Ziegen gemolken werden", eu observaţia „ist weder in der Bed.vermittlung noch im Vokalismus (s. Thumb, GGA, 1915, 25) einwandfrei", — ceea ce este firesc dacă însăşi definiţia şi interpretarea semantică a cuvîntului albanez nu e precisă şi completă : shtrunge înseamnă nu numai „Abteilung des Pferches" (parte din ocol. staul), ci şi „la porta delTovile per cui si fanno passare le pecore e la capre per mungerle" (din care apoi „ovile, luogo dove si munge"), exact ca în română ; se, înţelege că în acest caz „die Bed.vermittlung" este „einwandfrei", concordă deplin cu accepţiunile grupei i.-e. de cuvinte amintite mai sus la care aparţine elementul alb.-rom. explicat just printr-o bază i.-e. de forma *stronga. Semantismul arhaic al lui *strcnga era ,,loc îngust, strîmtoare" în general, cum se întrebuinţează pe alocuri şi azi; în zona Năsăud se zice strungă unei „deschizături, 47 Instructive, concludente sînt precizările date de un filolog-etnograf clujean despre construcţia, forma, întrebuinţarea şi răspîndirea lucrului în spaţiul românesc din Carpaţi: „mijlocul cel mai important născocit de păstori pentru a strînge laptele, strunga este absolut necesară în practică pentru mulgerea cu înlesnire a unei turme ce trece de 200 capete (la marile tîrle mhizările ajung chiar pînă la circa 1000 capete . . .). Cînd e număr mic-de vite, pot fi prinse pe rînd, ... dar cînd sînt sute de capete, operaţiunea devine imposibilă, chiar dacă turma ar fi închisă într-un ocol . . . Aici intervine strunga. Oile se introduc pe la 'coada strungii' . .. Prin porţi trec oile îndemnate de minatori, dar nu trec decît cele silite şi nu pot ieşi decît dacă sînt lăsate de mulgători, cari îndată ce ele dau să iasă le apucă să le mulgă . . . Un ţăran din jud. Cluj descrie strunga: 'ies oile numa cîte una pă strungă şi păcurarii stau la ieşire pă butuci cu găleata între picioare; ciorîngu le dă în strungă. Este şi o strungă mai mare unde ies oile, se duc, le ţîpă dacă le mnlg' (Gralgea, DR, II, p. 327-340). 396 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a spărturi într-un gard" ; cf. Bibi. p. 207, 2 „cei streiini de felin stau pre munte den coace şi Izrael stă pre munte den cole şi strunga întru mijlocul lor", traducînd pe gr. aâXtSv „strîratoare lungă între doi munţi, trecere îngustă şi lungă, defileu"; cf. şi strungă, strungăreaţă „între dinţii incisivi" etc. Din vremuri îndepărtate se va fi restrîns şi specializat termenul asupra acelui perete barieră cu una sau mai multe uşi strimte, construite de păstorii şi gospodarii din Carpaţi şi Balcani, în epoca pre-romană, pentru a rezolva problema mulsului turmelor mai numeroase de oi şi capre, îa limbile slave fiind element de împrumut, el trebuie să fi pătruns (cum arată forma struga) într-o epocă veche, înainte de sec. IX (Giuglea, DR, II, p. 350; Puşcariu). Un predecesor direct al apelativului strungă ar putea fi topon. 2-rpoYYsi: din zona traco-moesică Remesiana, în sec. VI (Procop. Aedif, IV, 4, p. 123, 17 H.), cum s-a admis de mulţi, în legătură cu vreun „loc strîmt, defileu", de origine tracică. sugruma v. grumaz. suguşâ v. guşă. (136) şale (var. şele) s. pl. „partea de jos a şirei spinării (a spatelui), zoaa lombară, cu axa formată din 5 vertebre; aici se produce îndoirea corpului" („lombes, reines ; Lenden, Kreuz"). Der.: a deşela „a speti, a fringe şalele (mijlocul); a snopi în bătăi"; refl. „a se speti, a-şi frînge şalele", deşelat. Dial. : arom. şale, pl. şale şi şel'i „lombes, reines", disilare, dişiledz, -at „a deşela" („s'ereinter, (se) courbaturer"). Alb.: shal'e „coapsă; coscia ; Schenkel" şi „picior; gamba". LexB, p. 631. • LaurM, II, p. 1137 „sella (sieua). — metaforice de regula în pl. selle — lurnbi, parte a dosului pre care se pune şi stă aprossimativu sell'a". 9 Meyer, EWAlb, p. 398 alb. shal'e „Sattel; Schenkel" din lat. sella, rom. şea „Sattel", pl. şeale „Lenden". ® Puşcariu, EWR 1490 „şa (şaua) Sattel; die Mehrzahl ist şale, neben sale in der Bdtg. „Lenden" (alb. shal'e)". Admis unanim: Meyer-L, REW 7795 (şea, şale, înşelă etc.) ; Tiktin, DictRG, p. 1349; Pascu, DEtMR, I, p. 167, 1529; Şăineanu, DUn, p. 561; Candrea, DEnc, p. 1243; Densusianu, GrS, II, p. 315 „şale (şi arom.) arată, faţă de lat. sella, o modificare semantică ce se regăseşte în alb. (shal'e)" (adică „semantism anterior despărţirii dialectelor") etc. 9 Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148. o Qabej, ProblLgEalk, p. 58 alb. shale — rom. şale, şele, gr. oxsXoi; „Schenkel". Asemănarea de formă a lui şale (şele) „lombes" cu şea (pl. şei) „sella" a sugerat derivarea primului (ca pl.) din al doilea apelativ; ceea ce a dus şi îa alte confuzii (de ex. falsa definiţie ,,şale partea de pe spinarea calului unde se aşază şaua", Candrea) ; adică „metaforice de regulă în pl. selle — pe care stă aproximativ şeaua" (DaurM), evident numai „aproximativ", căci şeaua se pune lîngă greabănul calului, nu pe crupă (care corespunde cu „şalele" la om), în realitate, şale (şele) nu are a face şi nu poate fi derivat din sella, şea (înşela „păcăli; tromper" e slav muUlu „cîştig necinstit") decît aproximativ prin e-timologie populară, un calambur acreditat prin consens general între lexicografi. Şale „lombes", alb. „coapsă" este preroman, esenţa lui semantică fiind „încheietură flexibilă, îndoitură" a corpului, presupunînd o bază autohtonă de forma *sall-, care aparţine la i.-e. *k'el- „a înclina, îndoi" (WP, I, p. 430—431) în apelative cu sens identic din baza *kl'ou-nis „buca şezutului; coapsă" (WP, I, p. 499; WH, I, p. 239): v. ind. croni, av. sraoni, lat, clunis, cymr. corn. clun, bret. klun, lit. szlaunis „şold, partea de sus a coapsei", gr. xXovu;, -iot „ischion, osul şezutului" etc. Arhetipul carpato-balcanic *sell-, sall-postulează un *k'el-no-, *k'ol-no- > *sell- j sallo-, din care în rom. şale eventual sub influenţa lui şea (sella)! cf. soricem > şoarece. I.-e. *skel-kel- „a îndoi" încă a produs cuvinte pentru „articulaţie, coapsă" (WP, II, p. 597; PEJtW, p. 552,2), dar iniţial este nepotrivită pentru rom. ş- (din palatală *k'- sau din *s-). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 397 (137) şir s.n. (pl. şiruri) 7) „mai multe fiinţe sau lucruri aşezate pe aceeaşi linie sau unele în urma altora; rînd" („rang, rangee; Reihe"). 2) „urmare, serie, succesiune" („suite, serie, succession; Folge, Reihenfolge"). 3) „şireag" („chaîne, file, suite; Kette, Reihenfolge"). 4) „rang, rînd" („rangee, rang; Stellung, Stufe"). 5) „linie scrisă sau tipărită, rînd" („ligne ; Zeile"). Der.: şiruţ, şiruleţ, şirui, a se şirui, înşirui, înşiră „ranger, classer; enumerer, reciter", înşirat, înşirată, înşirătură, neînşirat, înşirăţel, înşirător, -toare; deşiră; înşiraţi Coresi. Dial. : megl. anşor „înşir". LexB, p. 646 „şiru a lat. series". 9 Cihac, DfitDR, I, p. 275 (lat. series). 9 LaurM Gloss, p. 539 „şiru — corruptu d'in seria" (II, p. 1164). 9 Hunfalvy, Nyelvfudamdnyi Kozlem. (Budapest), XIV, p. 451, G. Alexics, Magyar Nyelvor, XVII, p. 58 ş.a., Densusianu, HLR, I, p. 376 ung. şor (sub influenţa ung. sereg > şireag). 9 Tiktin, DictRG, p. 1433 lat. series ori ung. so'r. 9 Diculescu, DR, IV, p. 477, Giuglea, DR, IV, p. 1553 gr. osipa „Seil, Strick, Schnur". 9 Candrea, DEnc, p. 1250 „cdmp.blg iîVw lărgime, na s'ira de-a latul, srb. sirom care se întinde în toate direcţiunile; în grup, grămadă". 9 Tamds, WtbUngR p. 730—731 înşiră toate încercările făcute, remarcînd în „sar > şir die nicht geringen lautlichen Schwierigkeiten. Die Bntwicklung o > i scheint indes-sen nach Affrikaten und Englauten nicht unmoglich zu sein: ciob ~ cib, cioc ~ cic, jup ~ jip" etc, — care totuşi sînt foarte departe de a salva etimologia ungurească. Inanitatea tentativelor etimologice (lat., gr., ung., sl. etc.) a fost arătată de Tamâs, o revenire asupra analizei şi criticii lor fiind astfel de prisos. Apelativul şir (der. verb. înşira etc.) este element popular străvechi, semnalat în sudul Dunării numai în der, megl. anşor (înşir) ; deci evident român comun, ca atare (dacă latin-romanic nu e) trebuie să fie preroman, autohton. Ceea ce pare esenţial, primordial în acest apelativ este ideea de „legătură, cordon" în care se leagă o serie de obiecte, se înşiră, în rînd. Forma străromână a temei este echivocă din cauza lui -r- ce poate fi din r sau l, deci *ser- (sir-) sau *sel- ; de aceea şi legătura i.-e. este echivocă prin faptul că s- din substrat poate fi din i.-e. s- ori k'-. încît sînt admisibile două rad. i.-e.: *k'er- „şnur, găitan, chenar, fir de ţesătură; a împleti, lega, înnoda", arm. sari-k „legătură, -şnur", gr. xxtpoţ, xaîpco^a „cordelette enlancant Ies fils de chaîne ... " etc. (WP, I, p. 409), ori vreun *sil- din rad. *sei-, si- „a lega; funie, curea", bază *sei-l-: v. nord, seil, ahd. seil- „funie, ştreang", silo „funie, curea, şnur", alb. g'al'me „funie" etc. (WP, II, p. 683—464, 3). Echivocul generat de limba română (în privinţa iui -r-) şi de substrat (s) nu constituie însă o piedică în calea obîrşiei autohtone a lui şir. (138) şopîrlâ s.f. (pl. şopîrle) „reptilă de 13 — 16 cm lungime, cu corpul lun-găreţ, aproape cilindric, terminat printr-o coadă ceva mai lungă decît corpul şi mai subţire spre vîrf, are patru picioare îndreptate lateral; pielea încreţită pare a fi cu solzi; locuieşte în tufişuri, la marginea pădurilor, în locuri uscate, mai mult la soare" („lezard; Eidechse") ; specii: guşterul (lacerta viridis), şopîrlâ de cîmp (lacerta agilis), şopîrla de ziduri (lacerta muralis). Der.: şopîrlar („uliul şopîrlelor, şorecar"), şopîrlare (MatDial I, p. 26), şopîr-lariţă, şopîrlaiţă, şopîrliţă, şopîrlică (plante), şopîrloaică, şopîrlaie, -aete (boală), şopîrcâ (maram.), şopîrcăi, şopîrcăială, şopîrcăitor; topon. Şopîrleni, Şopîrleşti, Şopîrliga, Şopîrliţă; antrop. Şăpîrlan (OnR, p. 382). Dial. : neatestat (arom. = guşteriţd). împr. din rom.: blg.reg. Sopărlă (DR, III, p. 218); ung.reg. sopirla, szopirla, sitporka, sipirkâ, sipirka, superla etc. „lacerta viridis; gyfk" ITrJlR, p. 84; MNyRomKolcs, p. 345, sopirlalica). 308 ETNOGENEZA ROMÂNILOR.' PARTEA ..a II- MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 399 Alb. : shapi, artic. shapiu, gheg tshapi, artic, tshapini „şopîrlă". LaurM, II, p. 1169' scrpilla, serpillu lacertus; proprie dimin. din sierpe. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 720 (alb.) cf. shapi; japinj şi gr. orjtţ, a-q-.oc, „lezard". $ Meyer, EWAlb, p. 399 cf. gr. a7)tK lat. seps, sp. sapo etc. ® Schuchardt, ZrPh, XXVII 1903, p. 612 exemple romanice şi mediterane. 9 Diculescu, ' OrLR, p. 615 serpella > şopîrlă. $8 Baric, AlbRSt, p. 98 — 99 cuvîntul alb. este autohton "sshap- < *ksuap-; din faza mai veche * sop- (un tosc *sopir-), rom. şopîrlă. ® Şăineanu, DUn, p. 604 (din sopă în alb. shapi). @ Diculescu, DR, IV, p. 487 din gr. arfb, arjna., ş- iniţial prin apropiere de şarpe; alb. shapi e forma dor. a lui drf\i, cu a din v) [!]. @ Weigand, BalkA, III, p. 111—2 lat. *sepinula > alb. shepirelle > rom. săpîrlă > şopîrlă. 0 Philippide, OrR, IT, p. 376 „legătură directă a cuvîntului rom. cu rad. sep-, sap- din presupusele etyma ale cuvîntului alb. este imposibilă. Din forma toscă *shapir ar fi putut rezulta un rom. *săpiră, *sopiră, care a primit suf. rom. de orig. obscură -îrlă. în tot cazul şopîrlă e strein, orig. obscură". 0 Candrea, DEnc, p. 1255 „der, din forma dispărută *şopă (ci. alb. shapi) + suf. -îrlă". 9 Meyer-L, REW, 7593 *sappus „Krote", cf. alb. shapi) --suf. -îrlă". 9 Meyer-L, REW, 7593 *sappus „Krote", cf. alb. shapi; „rum. şopîrlă konnte im Stamm eine ăltere Stufe des alb. Wortes darstellen; *sepicv.la (Weigand) ist gewagt" [foarte „gewagt" !]. 9 Scriban, D, p. 1285 „autohton înrudit cu alb. shapi, lat. seps, gr. seps". 9 Pascu, Suf, p. 267, Tiktiu, DictRG, p. 1458 „obscur". ® CercLg, XIII 1968, p. 351 *suep-(?). Este evidentă legătura dintre şopîrlă şi cuvîntul albanez, dar nu cu alte elemente din limbi romanice ori mediteraneene, ca sp. port. sapo, ori cu gr. crTjdv (de orig. semitică, mediter.), care va fi însemnat iniţial „şarpe", extins ulterior asupra „şopîrlei", lat. seps etc. Cuvintele rom. şi alb., indicînd o categorie precisă de reptile sînt autohtone, explicabile prin particularitatea mai de seamă a şopîrlei: repeziciunea şi sprinteneala specifice cu care aleargă această inofensivă tîrîitoare ce stă cu predilecţie în bătaia soarelui, fiind însă foarte fricoasă de orice primejdie iminentă; de aceea se mişcă şi dispare cu o rapiditate impresionantă. Bună descriere a dat un eminent naturalist: guşterii stau toată ziua la soare, dar „cum aud un foşnet, într-o clipă se ascund în tufiş, unde stau în siguranţă", iar şopîrlă de cîmp „nu e un colţ de iarbă unde să n-'o auzi fîşîind deşi se mişcă mai greu decît neamurile ei şi nu tocmai corespunde cu numele ce i-au dat învăţaţii (lacerta agilis) ; şopîrlă de ziduri e cea mai iute la mişcări dintre şopîrlele noastre şi înveseleşte locurile pe unde se află, mai mult prin înfăţişarea corpului ei, este o săgeată vie ; se prinde de orice piatră, de bulgări, putînd astfel fugi repede. E o fiinţă cît se poate de vioaie, ca un şarpe, pe atît de isteaţă; însuşirile intelectuale nu sînt mai prejos de mişcările ei iuţi. Cît .e linişte îi place să stea lipită de piatră ori pămînt şi să se sorească. Cum te apropii şi simte că ai intenţia rea asupra ei, îndată fuge, fie că se ascunde în pămînt, fie dacă e la piciorul unui copac sau lîngă un zid, se caţără cît mai sus de n-o poţi ajunge" (I. Simionescu). Iuţeala într-o aliu-ră oarecum svîrcolită cu care dispar aceste mici reptile va fi impresionat pe omul naturii preistorice, iar numele date şopîrlei în cîteva limbi indo-europene stau tocmai în legătură cu agilitatea ei: v. ind. anjana (cf. anjasa „alunecos, sprinten"), poate gr. c-aupot; „şopîrlă", desigur lat. atît cunoscutul epitet dat de naturalişti: lacerta agilis, cît şi lacerta înrudit cu lacertus „partea de sus a braţului" cu însemnarea primară de „flexibila ; cea care se svîrcoleşte, se mişcă" (i.-e'. *lek-, *hk- „a încovoia, a se îndoi, a se svîrcoli" ; cf. WH, I, p. 743) ; în alb. un apelativ cu valoare semantică asemănătoare: numele aceleiaşi reptile hardh-el'e, -eje, -itse „şopîrlă", i.-e. *(s)ker- „a sări, a (se) mişca prin învîr-tiri, a fîlfîi" (Jokl, IF, XXXVII p. 110 ; WP, II, p. 567), lit. skerys, skerelis „lăcustă" etc. Dacă noţiunea de „rapiditate, mişcare iute şi svîrcolită" este esenţială în apelativul alb.-rom., ne-am putea gîndi la rad. i.-e. *seu- „a încovoia. a întoarce, a învîrti, a fîlfîi, a pune în mişcare rapidă" (WP, II, p. 470, 1) : v. ind. suvâti „pune în mişcare, stîrneşte, împinge", prâ-sîlti-h „iritare" etc.; *seu-p-: lit. supu, supţi „a legăna, balansa". Mai puţin potrivită, deşi formai este tocmai prototipul necesar, pare a fi rad. *suep- „a asvîrli vînturînd, a arunca, a scutura" (WP, II, p. 524, 2; IEtW, p. 1049, ex. sl. svepitise „agitări", supa „a turna, a risipi", sypati, rasypati, din care risipa româneasă), din cauza diferenţelor semantice mai mari. O rădăcină înrudită cu *seu- este *suei- cu aceleaşi sensuri (WP, II, p. 518—520; LEtW, p. 1041). Un i.-e. *sue--p-, în forma alternantă *su-op- stă la baza cuvintelor rom. şi alb., în care vocala o e trecută la a, dar conservată în şopîrlă (ce nu era argument tocmai bun pentru cei care doreau să dovedească „împrumutarea" din albaneză), cu sufixul de „origine obscură" -rlă (cf. Pascu, Suf, p. 267 : cocîrlă, codîrlă, po-hîrlâ, povîrlă ; şopîrlă pare a fi cel mai vechi cuvînt cu asemenea element sufixai). (139) şoric(iu) (var. soric, soriciu, sor, sorlic, mold. cioriciu) s.m. (pl. sori-curi) 1) „pielea vîrtoasă ce acoperă slănina" („couene (de lard), peau de co-chon; Schwarte"). 2) „scoarţă de copac" („ecorce d'arbre; Baumrinde"). Der.: soricos („couenneaux"). Dial. : neatestat (arom. = piele di por cu). LexB, p. 567 „soricu sau sorii sau sorlicu callum lardi, Speckschwarte". 0 LaurM, II, p. 1245 „soriciu 1) cu tonul pe ci de coloarea soricelui; 2) cu tonul pe ri suilla cutis, pelle de porcu, mai allessu cîndu porculu sau porcellulu e perlitu". © Cihac, DEtDR, II, p. 337 „sfară, sfărog, soric, v.sl. skvara nidor, sordes, skvaru aestus, inquina-mentum (etc.)". 9 Diculescu, OrLR, p. 564, 570 din lat. sorix, posibil întîi „grăsime, slănină", apoi „piele de slănină". ® Candrea, DEnc, p. 1176, 1256 probabil lat. suber plută. 9 Tiktiu, DictRG, p. 1460, Şăineanu, DUn, p. 604 orig. necun. 9 AnEtn, 1957 — 1958, p. 142 *solic-, *k'el- „a ascunde, înveli". Este clar că şoric (iu) nu are a face cu adj. soriciu (der. din şoarece), asemănător din întîmplare (cu diferenţa accentului), iar etimologia lor comună, sau din sorix „slănină" nu e de luat în seamă, după cum nepotrivit semantic este sl. skvaru, lat. solum, suber etc.; nici apartenenţa la i.-e. *k'el- nu apare azi verosimilă. Izolat în dial. drom., apelativul soric are unele corespondenţe în limbile nordice din grupa germ. „Schwarte" : mhd. swarte, swart „behaarte Kopfhaut; behaarte oder befiederte Haut uberhaupt", ndl. zwoord „Speckschwarte", ags. sweard, m. engl. sward „Haut" etc. (F. Kluge, Etymol. Wtb. der deutschen Sprache*, Strassburg, 1915, p. 412; considerat „Ursprung dunkel") ; s-ar ţ>utea admite un i.-e. *siter-, *suor- în domeniu germanic şi carpato--balcanic (traco-illyric), în care este de relevat conservarea lui o şi sufixul -k-din apelativul românesc. (139a) şut (var. ciut, ciută) adj. 1) „fără coarne, care n-are coarne" („ecorne, aux cornes basses; ohne Horner"). 2) „cu coada tăiată (bou, vacă)" („ecourte, â la queue coupe; Stutz (Schwanz)"). 3) „cu urechile mici sau fără urechi, ciul" („essorille, â oreilles courtes; ohne Ohren, mit sehr kleinen Ohren"). 4) „stîn-gaciu, neîndemînatec, neisprăvit" („gauche, maladroit; linkisch, ungeschick"). Der.: şută (ciută, cită) „biche, daine", eiutoi „ţap sălbatic", ciulan (nume de bou. fără ambele coarne), ciutaşă, ciutaş (bou fără un corn; adj. „scurt, rupt"), şutar, ciutănel, sutanei, şutănică, ciutalină, ciuteioară, ciutaie, ciutărie; antropon. Şutul, Şutescu, Şutetul ş.a. (OnR, p. 383). ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a II-a Dial. : arom. şut, ciut „fără coarne", cărşută, corciută „biche, chevrette" (REBS, p. 86, 399) ; megl. şut „fără coarne, fără urechi" ; istr. Suico (nume Stlstr, II, p. 296)? împr. din rom.: srb. Sut, Suiuljici (Vlahii, p. 174), big. Sut „hornlos"; n:gr. (Velvendos) aioOToţ, aiourou ,,(boeuf, vache) sans cornes", (Zakon., RumWNGr, p. 41, 92), Sute „(belier) sans cornes"; ucr. Sutyj, Suta „capră (vacă) fără coarne" (BalkA,' II, p. 146), ăutka (RomSl, XIV 1967, p. 174), ceh suta koza, pol. szuty; ung, suta,, csuta „fără coarne, fără coadă", secuiesc suta oz (DLR, 1/2, p. 521; SzlJsz, I, p. 482 — 483, NylrK, VI, p. 285), MNyTEtSz, III, p. 624 ; săs. tschut, tschutich, schuiisch „ver-stiimmelt, entblosst" (RomElSz, p. 53) ; (?) v.sl., srb. big. kosuta (RomSl, XVI 1968 p. 80). Alb. : shut „ohne Horner", shute „Hirschkuh", shiite „hornerlos ; ohne Hals oder Kopf", sute, shuton' „schlage das obere Ende von etwas ab" (Meyer), shyt, -e, shytăn, -e „di pecora o capra senza corn a ; incomoleto, priva" (Cord.). LexB, p. 126 „ciutu haud cornutus, cornibus destitutus; a lat. destitutus, pei-sync. et mutato primo t ia c more solito", p. 690 şutu. 0 Miklosich, S1E1R, p. 52, S1E1M, p. 57 „Sut: big. Sjut mancus, magy. suta, alb. shut, rom. şut, ciut". @ LaurM, I, p. 711 — 712 „Miklosich refere cuventulu la v.sl. siutu = jocosus, dero intellessulu nu vine de locu in adjutoriulu acestei assertione, foru se mai adaugamu co siutu sta cu totulu senguratecu in vechia slavica, pre candu in limba nostra face parte din una numerosa familia (ciuturu, ciutura, ciontu etc.)". ® Cihac, DEtDR, II, p. 59 (si.) ciut, şut, ciută; şultit, big Sjut etc, magy., alb. shiite etc. ©Meyer, EWAlb, p. 420 „ein Wort das wandernde rumăn. Hirten den Slaven und Magyaren vermittelt haben (cf. srb Suta ungehornte Ziege' etc.)". • Schuchardt, ZrPh XV 1891, p. 111 ung. csuta, suta; şut + siont > ciut etc 9 Tiktin, DictR.G, p. 370 „weitverbreitetes Wort, dessen Heimat Rumânien zu sein scheint; wahrsch. zu ciung, ciunt etc". @ Pascu, Arh. XVI 1905, p. 426, Et, p. 46-47 gr. Tv>t$<5ţ > "tiutus „petit, jeune, encore faible" (cf. juvencus < juvenis) ; REBS, p. 85, 396-398, p. 86, 399, DEtMR, I, p. 194, 1822. (el.gr.anc). 0 OStir, Anthropcs, VIII 1913, p. 165 Sute, ciut (— te SutJ la i.-e. *kseu-„abschaben" (IJ, IV 1916, p. 108). ® Treirner, MRIW, p. 339 „alb. shuke 'hornloses Tier' < *seuk-, seug- 'schlagen' etc Aus *seuktos mit Dehnung des u ...".# Wedkic-wicz, RczSl, VII 1914 — 1915, p. 113 (mot balkanique). ® Capidan, DR, II, p. 512. „trebuie să fie de orig. alb. ; forma ciut din teshut > tshut scris chit", II, p. 460—461 „formă balcanică; ciută din alb. te shute formaţie anteslavă, deci sut exista la albanezi înainte de venirea slavilor în Balcani, ceea ce iarăşi duce la fondul illyro-trac", p. 550-„ambele forme româneşti (şut, ciut) trebuie să fie de orig. albaneză". O Philippide, OrR, II, p. 707 „ciut, şut — alb. shut de orig. obscură, poate română". * Giuglea, RevF, II, p. 57 — 63 (DR, V, p. 897) „şut însemna 'lipsit (de coarne) ; prive de —', lat. exutus, pârtie, lui exuo 'depouiller de —, priver, enlever' etc". Etimologie „ingenioasă, dar puţin convingătoare" Densusianu, ALP, II, p. 71; Meyer-L, REW 3110a „exutus 'ausgezogen', rum. şut zweifelhaft wegen des ş und der Nebenform ciut". ® Şăineanu, DUn, p. 137 „ciut înrudit cu ciot trunchi, trunchiat", 632 „sut (srb. Sut)". 0 Drăganu, RomIX-XIV, p. 73, 157, 174 şi DLR, 1/2, p. 521-522 admite derivarea tS -f Sute (Capidan). © Rosetti, ILR, I, p. 114—115, III, p. 92 şut din big. ® Scriban, D, p. 292 „ciut var. din ciunt, ca ciot din ciont". 0 AnEtn, 1957'—1958, p. 144 i.-e. *ks-eu-t-( ?). C Mihăescu, RevLg, XII 1967, p. 538. Cuvîntul este larg răspîndit la popoarele din Europa sud-estică, iar ca element păstoresc şi comun alb.-rom. (nu slav, cum releva DaurM) poate fi atribuit fondului anteroman, după ce vechile tentative (destitutus, ciont, ciunt, Hiuius, exutus) din latină ori idiomurile vecine nu l-au explicat. Dacă este interpretat semantic ca „ciuntit, mutilat de coarne (sau de coadă)", şut (ciut) poate să cuprindă noţiunea „tăiere, ciuntire, radere", ca atare să aparţină la baza i. -e. *kseuios, '*ks-eu- (întrezărită de Oătir), a rad. *kes- „a zîria, a'răzui, a.rade, a pieptăna" (WP, I, p. 449—451 ; IEtW, 585) : gr.^ Evco „răzuiesc, frec, netezesc", pârtie. ţvci6c, „răzuit, netezit", Eupov „brici", £cc.vov „incizat, sculptat; jdcl", v. ind. hsură- „briciu, plantă spinoasă", v. nord. snoggr „tuns scurt" etc" MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 401 S-ar putea aminti şi rad. *sek- „a tăia" (WP, II, p. 474— 476), din care probabil verbul curmă. Nimic sigur. (140) tare I) adj. şi s.m.f. (pl. tari) 1) „puternic, care are multă putere" („fort, vigoureux, puissant; stark, măchtig"). 2) p. ext. „care are pentru sine forţa morală (autoritar)" („influent, autoritaire; einflussreich, ailmăchtig, autoritar"). 3) „capabil să opună rezistenţă atacurilor" („resistant, puissant; widerstandsfăhig"). 4) „solid, trainic, durabil" („solide, durable ; fest, dauer-haft"). 5) „mare şi puternic de trup, vînjos" („fort, robuste; stark, stâmmig"). 6) „vîrtos, dur" („dur, solide ; hart, fest"). 7) „sonor, ce se aude bine departe (despre glas)" („haute (voix); laut"). 8) „care face mare impresie asupra gustului sau mirosului" („vif (eau), odorat; scharf"). 9) „energic, ferm" („energique, ferme ; fest, standhaft"). 10) „dibaci, priceput, versat" („abile, verse ; geschick") şi alte sensuri mai ales figurate. II) adv. 7) „cu putere" („fortement, solidement; stark, handfest"). 2) „cu glas tare" („â haute voix; laut"). 3) „foarte" (,,tres, fort; sehr"). 4) „mult, foarte mult" („beaucoup; sehr, sehr viei"). 5) ard. „iute, repede" („rapidement, vite; schnell"). Der.: tărie, tărime, tăros, -oasă, (Oaş, Someş, Năsăud „schwanger"), tărişor, tăricel, tăricică, tarele („dans ţărănesc") ; întări, întărit, întăritor, întăritură, întăreală; nctare, netărie etc.; antropon. Tăreş (OnR, p. 385). Dial. : megl. tari, istr. tpre „stark ; wacker"; arom. neatestat (= vîrtos, pravatos, sănătos). DictB, II, p. 445 gr. steros. 0 LexB, p. 698 „gr. tdpoţ, adeq. velox". 0 Pontbr, p. 727 gr. Tapp6ţ. 9 LaurM, II, p. 1434. • Cihac, DfitDR, I, p. 278 „du lat. talis (qui a deja l'acception d'une qualite esquisse, signalee en bonne ou en mauvaise part)". Admis unanim: Şăineanu, Sem, p. 184, DUn, p. 641, Byhan, JB, VI, p. 362, Puşcariu, EWR, 1713, CDDE, p. 16 atare, p. 73 cutare, Meyer-L, REW, 8643, Skok, ArSIPu, XXXVII 1918, p. 87 (,,talis > tare steht ganz vereinzelt im Roman." ; evoluţia semantică s-ar datora influenţei sl. sudic jâh „stark" ; oricum „ist es auffallend, dass talis nur auf rumân. Gebiet die Bdtg. 'stark' angenommen hat"), Tiktin, DictRG, p. 1563, Bogrea, DR, II, p. 8S9, Papahagi, GrS, I, p. 330, Densusianu, GrS, II, p. 324 („mai puţin lămurit e tare < talis ; schimbarea de înţeles s-a putut produce în româneşte independent de slavă"); Philippide, OrR, II, p. 486, Puşcariu, DR, IV, p. 1357—Î358 [tare < talis pildă despre amestecul notei sentimentale în vorbire: cînd talis vir se rostea cu ton deosebit, cu un sentiment de admiraţie, sensul „solcher" a putut deveni „stark"), Candrea, DEnc, p. 1277, Capidan, Megl, III, p. 291, Şăineanu, DictRF, p. 575, Scriban, D, p. 1299, Puşcariu, LR, I, p. 40, Rosetti, ILR, I, p. 179; Petrovici, SCL, XV 1964, p. 436; Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 ş.a. Ca în puţine cazuri, aici domneşte un perfect consens între erudiţi; după Cihac, toţi au spus: tare — lat. talis, tale- „tel; solcher!", iar discrepanţa semantică uşor a fost aplanată prin invocarea unor „qualite esquisse ; prâgnante Bedeutung; notă sentimentală, emfază" etc. S-a relevat însă că sensul lui tare faţă de talis este izolat în română, fiind „mai puţin lămurit" (Densusianu) ; de fapt, trecerea este cu totul nelămurită, neverosimilă, fiind şi aici un calambur liiologic, o etimologie populară: talis nu justifică deloc esenţa semantică a adj. rom. „(cu) forţă, energie, dinamism" care stă la baza lui tare, element străvechi prezent în trei dialecte ; el n-are nimic a face cu talis (>- rom. atare, cutare), ci aparţine la o grupă de cuvinte i.-e. exprimînd „energie, forţă, putere în mişcare (dinamică)", rudă directă cu v. ind. târati „setzt liber; macht durch, iiber-windet, rettet", tarâni-h „străbătînd, înaintînd, repede, gata să ajute", tăras-„înaintare ; energie" ; tarâs- adj. „pătrunzător, care străbate, răzbeşte; repede, iute", av. taurvan- „învingător" ş.a.; n. irl. taraăh- „activ, harnic, viu'" etc. ; aceste cuvinte aparţin la i.-e. *ter- „a străbate, a trece prin ceva (hindurch- 26 — Etnogeneza românilor 4Q2 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a dringen)" (WP, I, p. 732-734; IEtW, 1074, 4), din al cărui sens primar se justifică pe deplin rom. tare (cf. şi verbul întărită, eventual întrema). Rădăcina trebuie să se fi perpetuat în vreun antroponim tracic, ca Teres, Tralis, -tralis, Tarula, eventual în hidronimie (LbTrD, p. 79, ed. II, p. 125). Mult mai puţin probabilă este apartenenţa la Heu-, cu -r-, la care v. ind. turâ-h „tare" etc. (WP, I, p. 710). tîinpinâ v. întîmpinâ. tîmplâ v. întîmplă. (141) ţap s.m. (pl. ţapi) 1) „bărbătuşul caprei (răspîndeşte un miros neplăcut)" („bouc; Bock"). 2) „nume de ocară dat grecului" („satyre ; Satyre"). 3) „icniţi, arşic" („osselet plombe (aux jeux des osseiets) ; grosser mit Bîei gefullter Knochel"). 4) „pahar (de bere)" („le tiers d'un litre de biere; Bock (l/3Diter Bier)"). 5) „par" („pieux, piquet; Pflock"). 6) „Constelaţia Ţapului" („le Capricorne ; Steinbock") ; fig. „ţap ispăşitor" („bouc emissaire ; Suhnbock"). Der.: ţăpuşor (,,ied mic", mold., R.-Sărat etc), ţăpariu (,,ied cu coarne scurte", ban.), ţapoş (,,cu coarnele drepte îu sus ca un ţap"), ţăpuiu ; antropon. Ţapii, Ţapeş, Ţapelea (? OnR, p. 395), topon. Poiana Ţapului ş.a. Dial. : arom. ţap. ţăpar „negustor de ţapi" ; megl. ţap ; istr. ţap. împr. din rom. : ucr., ceho-morav, pol. cap, capok, capnia etc. (RomSl, XIV 1967, p. 136), srb (cak.) cap (tsap, RomSl, XVI 1967, p. 97-98); n.gr. Totireoţ „grosser Bock", Epir roâTioţ (RevLg, XII 1967, p. 539); ung. cdp, cap, capf, caf „ţap, berbece castrat; bou castrat; om bătrîn care era desfrînat în tinereţe" (RomlX —XIV, p. 185; InilR, p. 32; WtbCs, p. 157; Szljsz, I, p. 805; SCL, XIV 1963, p. 381; NylrK, VI, p. 378, VII, p. 279, 294, VIII, p. 106, 107, XIV, p. 180; MNyTEtSz, I, p. 411) ; capsa „hircus, ein kleiner Ziegenbock" (MTSz, I, p. 218; MEtSz, I, p. 618) căpocska, câpsor, câpbor, căpgido, cdpollâ, diszkecdp, mioracdp, cdpmiorakecske (StUn, 1962, 2, p. 24; StLex, StCom, 13, p. 255), copiko (NylrK, VI, p. 280); săs. tsâp (RomElSz, p. 51). A 1 b. : sqap, gheg tsap, var. sudgheg sk'ap, nordgheg cap, siap, skiap, tosc cjap, cqap, cijap. în domeniu romanic: dalm. tsap, abruzz. tsappe, velletr. isapo, vegl. sapial „ied", abruzz. tsepelle „capră" (Meyer-L; EWUG, 2232). Bogată bibliografie: DR, II, p. 460, 551 ; Wiener Ztschr. f.d. Kunde des Morgen-landes, XXXIV 1927, p. 34; Festschr. 57 Versammluug deutsctier Philol. 1929, p. 128; RomlX —XIV, p. 185. @ LexB, p. 97 lat. caper, it. zeba capra. ©Miklosich, S1E1M, p. 22 sl. capii, ung., rum. ţap; „ein dunkles Wort". © Cihac, DEtDR, II, p. 429 cf. slov. pol. ceh cap, skopec, lit. szakas, nhd. schoeps „mouton". © Meyer, EWAlb, p. 387 în toate idiomurile este împr. din alb., care ar fi din *sap-, i.-e. *k'ap-, lat. caper, gr. xiapoţ. Rom. ţap împr. din alb. : Densusianu, HLR, I, p. 353, 356, Sandfeld, GrdRomPh, I p. 529, Weigand, JB, XVI, p. 229, Baric, AlbRSt, p. 104, Şăineanu, DUn, p. 639, Pascu, DEtMR, II, p. 223, 97, Jokl, Drăganu ş.a.; sau numai înrudit: Tiktin, DictRG, p. 1557; „element alb.-rom." Capidan, Candrea, DEnc, p. 1352 etc. $ Pedersen, KZ, XXXVI 1900, p. 337 în alb. este împr. din s!., unde ar fi onomatopee. © Spitzer, MRIW, p. 292 împr. din sl. în rom. @ Meyer-L, REW 9599 „Lockruf" (ill.). © Berneker, SlEtW, I, p. 121 din alb. s-a răspîndit în alte limbi; din rom. a intrat în idiomurile slave. © Rozwadowski, RczSl, II 1909, p. 109, Vasmer, RczSl, III, p. 264, Gr.-sl-etj., III p. 222, Wţdkiewicz, MRIW, p. 278, Densusianu, GrS, I, p. 242 — 5 din pers. capes, iran. gabu „ţap", oset c'aw „ţap" etc © Diculescu, Gep, p. 197 nu e împr. diu alb. ; mai curînd rest dacic, înrudit cu pers. capis etc. © Philippide, OrR, II, p. 738 got. Crimeea stap „capră", rad. stap- „mit den Piissen treten, tritte machen, gehen" ; stap va fi însemnat la început „die springende, kletternde" ; orig. obscură. © Rohlfs, ZrPh XLV 1925, p. 662, XLVIII, p. 436-437 ar fi „Lockruf fiir B5cke", n.gr. tct&tc— tct<£tc, germ. zub-zub, prov. chapo; EWUG, 2232 aceeaşi temă ca în it. sud., n.gr. -rcramx, tsappa „sapă". © Jokl (Festschr. citat) „so zeigt sich dass eine derartige Wortschopfung auch innerhalb des Alb. selbst vor sich gegangen sein kann (tsk'ap, sk'ap, tsjap, tsap)". Admis ca probabil „iiberall (sl., alb., rom.) MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 4U3 selbstăndig entwickelter Lockruf" WH, I, p. 157. © Orig. posibil illyră: zapp- Meyer-L, Capidan, Graur, R, LVI 1930, p. 266. © AnEtn, 1957— 1958, p. 140. © J. Hubschmid. Revue de Linguistique romane, XXVII 1963, p. 402—404. © RecLgDial, p. 446—448, Dezorientarea asupra obîrşiei acestui apelativ (cu largă răspîndire în sud--estuî european) vine din faptul că lipseşte un criteriu pentru stabilirea direcţiei de migrare dintr-o limbă în alta, ceea ce ar putea să rezulte dintr-o justă soluţie, etimologică. S-a recunoscut că în idiomurile slave el nu are o bază, fiind înprumut din română (afară de big), ca şi în ung. şi săs.; încît cuvîntul nu este slav 48. Oricum, punctul de plecare se află în limba română şi în albaneză, mai corect în spaţiul lingvistic carpato-balcanic (traco-illyr), de unde a pătruns spre vest în domeniul romanic (dial. ital.), ca glosă încă în sec. X cappu (Corpus glos. Lat., V, p. 503, 27). în română şi albaneză, ţap trebuie să fie element autohton, preroman. Pentru obîrşia etimologică nu este de luat în seamă nici legătura directă cu lat. caper, nici indirect prin acel rad. i.-e. *k'ap-, care să fi dat alb.-rom. *sap-, nejustificînd africata iniţială în ţap. împrumutul din slavă şi din iraniană nu este de admis din motive fonetice şi istorice, iar aserţiunea că ar fi un strigăt pentru a chema animalele („Dockruf"), onomatopee, este un expedient extrem pentru a descifra etimologia unui cuvînt renitent la tentativele etimologiştilor şi care nu e formaţie onomatopeică („liberali selbstăndig entwickelter Lockruf"), ci element din graiul articulat, cu un conţinut semantic concret, avînd o rădăcină i.-e. pe care însă nu o putem identifica deocamdată. Un iad. de forma Huep-, ori Hep- nu aflăm între cele reconstituite de comparatişti, iar o legătură cu i.-e. Heu- : *tu-ep-(l) „a (se) umfla" (WP, I, p.. 706 — 716; IEtW, 1080), cu numeroase baze în s, m, l, r, t, d, bh etc. (Hu-en-de ex. în gr. aavv-aţ,- oţ „ţap",' după masculinitatea animalului etc.) apare dificilă, greu de justificat. S-ar putea ca africata / să fie chiar din limba substratului unde în grafie latină şi greacă apar nume proprii trace cu ts, tz (Tzit-zia, Tzitzis, Tsinna, Tsiru, Tzint-, Zetzi ş.a.). Nimic sigur în privinţa bazei etimologice indo-europene. (142) ţttre s.n. (pl. ţarcuri) 1) „ocol (mic), staul (mic) de vite, stăureae' („parc â bestiaux; Gehege, Hurde, Pferch"). 2) „ocol (îngrăditură) în jura stogului" („enclos; Umfriedigung"). 3) „coşul teascului" („trernie ; Kasten de Weinpresse"). Der.: iârcuş, ţărcuşor, ţărcuţ, ţărcălău („ocol, obor", Vîlcea; ţărcăleu, ţărcoliu „ţarc mic", ban.), a ţărcui (,,a îngrădi; ocroti"), a înţărca (format din locuţiunea în ţarc, cf.fr. sevrer < separare), înţărcare, înţărcat, înţărcător, înţărcătoare; topon. Ţarcu, Ţărculeşti; antropon. Ţărcan, Ţărcar (OnR, p. 396). Dial. : arom. ţarcu, der. nţarcu, nţercare, nţărcat, nţircare (înţercu), tăr-cuiescti „enfermer, enclore; sevrer" (rar; în locul lui crescătorii armâni întrebuinţează numai verbul curmu; DR, IV, p. 338; „a curma copilul" = „a-1 înţărca"). 48 Cei care totuşi au susţinut obîrşia slavă, au făcut-o „fără să se întrebe de Ia care slavi: de îa cei răsăriteni şi nordici care îl au de la români; de la sîrbi care l-au împrumutat din albaneză, sau de la bulgari care nu-1 cunosc ? Dacă originea acestui cuvînt ar fi slavă, atunci ne întrebăm de ce lipseşte în limba bulgară" (Capidan). Raportul formelor albaneze cu rom. ţap nu este clar; se poate presupune că la albanezi e de origine românească (direct sau prin intermediu slav), ori că e moştenire din sursa carpato-balcanică. Un împrumut român din albaneză afirmat de unii. se întemeiază pe simpla prezenţă a cuvîntului în cele două idiomuri. Mai probabil este că „ţap ţine de domeniul albano-român; forma ghegă tsap (tsjap) care ar fi dat rom. ţap ar putea să fie împr. român intrat la ghegi ceva mai tîrziu, în timpul expansiunii elementului românesc în Balcani, înlocuind vechea formă albaneză ce se găseşte la tosci. Originea lui trebuie căutată în zona illyrică, de nude va fi fost moştenit de albano-români, care l-au răspîndit şi la alte popoare" (Capidan), 404 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a împr. din. rom.: n.gr. -roocpxos, -ou? (RumWNGr, p. 45; 93; RevLg, XII 1937, p. 539) ; ucr. cărok, carka „locul la vatră ori sub pat, pentru găini ori viţei", (ob)-carkovat' „a îngrădi", cerkat „a mulge" etc. (NRR, I, p. 402; RomSl, XIV 1967, p. 137), val.morav. cârek „despărţitură din grajd pentru viţei; colţul unei odăi unde se tin găinile" (GrS, I, p. 234; RomlX—XIV, p. 73), pol. carek sudic şi corek (DR, VIII. p. 143; RomSl, XVI 196S, p. 98). Alb. : thark s.m. „Hiirde; recinto di siepe per ovile a porciîe", tosc şi „ripostiglio del grano,luogo chiuso" (împr. din rom.? Densusianu; Tiktin, DictRG, p. 1561 „wofern es nicht vielmehr aus dem Rum. stammt"). Cihac, DEtDR, I, p.j50 ţarc = cerc, diu lat. circus. 0 LaurM, I, p. 668 „ciercu spaţiu, locu incongiuratu cu unucercu sau gardu cerculariu de nuelle (etc.)" ; Gloss, p. 560 tiarcu septutn. 9 împr. din alb. : Meyer, EWAlb, p. 445 (AlbSt, III, p. 15 etim. thark < •k'vorkos) ; Densusianu, HLR, I, p. 354; Treimer, ZrPh, XXXVIII 1914, p. 397; Şăineanu, DUn, p. 641. # Vasmer, RczSl, IV 1911, p. 170 prin os manie tSark „roată" ditt pehl. cark „roată", cu v.ind. cakrd- (gr. xuzlo; etc). Tiktin, DictRG, p. 1561 etclude derivarea din circus. 9 Baric, AAS, I, p. 11 „alb. thark neben te-sark = rom, ţarc", p. 104 „neben alb. thark muss es im Alb. auch ein tsark gegeben haben, dies kanu man mit ziemlicher Wahrschemlichkeit aus dem rum. Lehnwort ţarc fotgea". 9 Capidan, DR, I, p. 511—512. II, p. 552 luat da armâni din alb. „sub forma ts thark > ts sark > tsark > ţarc" ; Pas-li, DEtMR, II, p. 222, 74. 9 Weigand, JB, XVI p. 229 ţarc nu e din alb. thark (acesta din trc tsark). & Densusianu, GrS I, p. 245—248, ALP, I, p. 124—125 dacă ar fi împr. din thark, am avea rom. sare; ţarc vine din pers. iarx, ierx „sucitură, roată, cerc". Dir asemenea „derivare se loveşte de dificultăţi fonetice (consoana iniţială şi redarea ei diferită în rom. şi alb.), geografice, cronologice şt semantice" Rosetti, ILR, II p. 123-124. ® Papahagi, AnD, IV 1923, p. 90 ţarc format dela înţărcare, derivat „fără nici o greutate de la lat. *interico, -are (= intero 'hineinrei-ben, einbrockeu, einkriimeln'). Ideea fundamentală a trebuit să fie 'a dumica' ceva în lapte, în vin, în apă, cu care să nutrim pe copilaşi". Respins: Iordan, Arh, XXXI 1924, p. 49 — 50. 9 Giuglea, DR, III, p. 1090 lat. *terrico. 0 Philippide, OrR, II, p. 691 „rom. ţarc să nu fie cumva alb. tsark (< circus > cerc) ?" ; p. 73S contestă legătura între ţarc şi thark. 9 Scriban, D, p. 1362 „roluat din n.gr. tsarki, tserki, care vine dia rom. cerc ori it. cerc hio. E rudă şi cu ţîrcălan ..."[!]. 9 AnEtn, 1957 —1958, p. 145, CercLg, XIII 1938, p. 351 : i.-e. *luer-k-. Este evidentă şi de mult relevată identitatea formală şi semantică a cuvintelor rom. şi alb., care neputînd fi latine, turceşti etc. sînt de atribuit fondului anteroman, fiind posibilă o etimologie bazată pe sensul „loc închis, îngrăditură)" unde se ţin unele animale, în special mieii, iezii şi viţeii, spre a fi izolaţi şi a nu-i lăsa la supt. „A băga în ţarc (înţărca)" înseamnă a pune la adăpost, a închide vitele, a separa puii, a-i opri să treacă în altă parte 49. Mijloc material de izolare (închidere) a puilor de animal ori a vitelor în genere, sau simplă îngrăditură în jurul stogului şi a clăilor de fîn, ţarcul are la bază noţiunea de „împrejmuire, îngrăditură, incintă; staul, ocol, obor". Singurul rad. i.-e. potrivit. fonetic şi semantic pare să fie deocamdată *tuer- „a (cu)prinde, a închide, îngrădi" ; lit. tveriu, tverti „a cuprinde, îngrădi", aptvaras 49 „Iezii, ca şi viţeii, mieii, se pun în ţarc nu spre a fi hrăniţi (cum credea Papahagi şi mai înainte Meyer [care dădea o definiţie greşită a cuvîntului tsarkos 'kleiaer Stall fiir junge Ziegen, der Ort, wo Zickiein und Lămmer eingeschlossen werden, um zu saugen' (la fel Vasmer), unde. trebuie corectat 'um nicht zu saugen"]), ci dimpotrivă: în timpul cît se mulg oile etc e nece-" sar ca mieii să stea în alt loc, despărţiţi de mamele lor. Prin urmare, de la însemnarea 'locul unde se hrănesc iezii' nu se putea ajunge la 'locul unde iezii rabdă de foame'. Esenţial la înţărcatul copiilor (ca şi al puilor de animale) e tocmai faptul că ei nu mai mănîncă lapte ca pînă atunci, ci sîut despărţiţi, îndepărtaţi de la sînul mamei. Dosofteiu (PsalV) vorbeşte de înţărcatul copiilor parcă ar vrea' sâ ne indice etimologia cuvîntului 'Cum pate cuconul cînd se înţărca / De-1 osebesc de sîn de la maică' ; la fel Biblia de la Bucureşti (1683) 'cei înţărcaţi de la lapte, cei zmulţi de 3a ţiţâ'. La fel de interesantă este şi împrejurarea că amintirea despre originea verbului nostru trăieşte aşa zicînd pînă astăzi fei popor, tocmai fiindcâ-i susţinută de practica lucrului" (Iordan). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 405 „împrejmuire, îngrăditură, ogradă", tvârtas „îngrădire, ocol, ţarc", tvord „uluci" etc, let. tvăre „gard", v. pr. toaris „hambar", v. sl. zatvoriti „a încuia, îngrădi", tvrudu „tare, compact, întărit" ş.a., gr. goşoc, „urnă", o-wpaxo; „coş, paner" (WP, I, p. 750-751, 2; IEtW, 1101). Sensul actual „gard, îngrăditură" al lui ţarc arată apartenenţa lui aici; un i.-e. *tuer- > *ter-ko- a dat un indigen *tercu-, dezvoltat în chip normal la rom. ţarcu, peste care s-a suprapus în lexic lat. staul, staur (stabulum), alăturîndu-se ulterior termenii de împrumut ocol, obor etc. Legătura etimologică a fost indicată pentru cuvîntul albanez de Tomaschek (Thr, II/l, p. 62; nebăgat în seamnă de nimeni): „tver: tvor 'drehen, quirlen' ... liat ausser-dem [greşit!] die Bedeutungen 'fassen, innehaben, besitzea; einfriedigen, hegen, umsau-men, festigen' (vgl. thur 'umzăunen', thark 'Pferch', Et. twăras, twarlas)". Tomaschek confunda două rădăcini i.-e. diferite: *Uier- „drehen, quirlen" şi Huer- „a (cu)prinde, îngrădi", care au fost deosebite de cercetările comparative posterioare. La a doua, Tomaschek grupa cîteva toponime din Tracia: Tyrida (Dioraedis equorum stabula, Plin.), Tyrodiza la Perint, Tyristata în Bitinia şi altele, cu grad vocalic diferit (cf. LbTrD, p. 80). (143) ţarină (var. ţarnă, mold., R.-Sărat etc.) s.f. (pl. ţarine) „cîmp semănat, ogor; holdele şi fîneţele cuprinse la un loc" („champ (laboure); Acker, (Acker) Feld, (Brach)Dand") ; topon. Ţarina, Ţarna. Dial.: neatestat (arom. = agru). împr. din rom.: rus carina, cardna, ucr. carina, dimin. carynka (Wand, p. 13; NRR, I p- 403 ; ZbKiev, p. 57, 63; BalkA, II p. 146; RomSl, XIV 1967, p. 137, XVI, p. 98) ; ung. carina, carina „cîmp îngrădit; nuia care desparte păşunea de cîmp" (reg., InflR, p. 32; SCL, XIV 1963, p. 381). LexB, p. 705 ,,Urina campi, agri, a lat. terrenus". 9 Cihac, DEtDR, I, p. 293 „ţară, ţarină, ţărnă 'champ cultive, terrain labourable, terrain, terre, poussiere, cendre', lat. terrena pour terrenum". 9 LaurM, II p. 1149 „terrina (din terra, cu t sibilante), pamentu meruntu, pulbere mai groasă, — apoi terrina terra arabile, ager, arvum". 9 Kaluzniacki, Wand, p. 13 „ucr. caryna vom rum. ţară durch das Suff. -ina gebildet". 9 Şăineanu, Sem, p. 246. 9 Philippide, ILR, p. 181 „ţarină — ţară". 9 Korting, LRWb, 9477 terrenus. 9 Diculescu, OrLR, p. 527, 656 „*terrula > terrina > ţarină". 9 Berneker, SlEtW, I, p. 127 ucr. caryna „Schlagbaum, Weideplatz, Acker" der. din cari, dar ca „Saatfeld, Acker, Weideplatz, Wiese (als Heuwiese regelmăssig umzâurat, besonders bei den Huzulen)" e din rom. ţarină „Erde", ţară „Land". 9 Şăineanu, DUn, p. 637 din ţară. Dumke, JB, XIX—XX, p. 76 din big. {elină influenţat de ţară. 0 Diculescu, Gep, p. 203 „kein lat., aber jedoch Brbwort, ţarină verwandt mit pers. âarana „Ackerfeld", vgl. Sapis — ţap. Es diirfte also gleich diesem dakisch sein". 0 Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 287 „cf. ucr. caryna"; GrS, I, p. 352 „nu are nimic a face cu ţară, dar nici dacic nu poate fi cînd ruteana ne dă caryna, der. din car, orig. 'loc al cuiva privilegiat'. Rozwadowski mai susţine că ţarină ar fi din ţară, deci ucr. caryna împr. din rom. Slavismul lui ţarină e însă evident". 0 Tiktin, DictRG, p. 1564 „nicht zu ţară, sondern ksl. carina 'Steuer', srb 'Zoii' (von cari, also 'das dem Zaren Gebiihrende'). Vermutlich war ehem. das Ackerland (im Gegensatz zum iibrigen Land-besitz) steuerpflichtig. Ein anderes Wort ist ţărînă". Admis: Candrea, DEnc, p. 1353; Scriban, D, p. 1362. 0 Skok, Slavia, IV 1925, p. 336 „il faut peut-etre y voir un adj. sl. lat. ţară < terra + -ina, -îna". Degătura între ţarină şi ţară (terra) pare justificată de asemănarea formală şi chiar semantică, iar unii au stabilit echivalenţa ţărînă = ţarină. Dar prototipul terrenus, Herrena a fost de mult abandonat, lipsit de valoare, la fel ca derivarea pe teren românesc de la ţară cu suf. -ina; consonanţa lui ţarină cu ţară (terraJ, ca şi cu ţărînă este fortuită, cuvintele au obîrşie etimologică diversă. Neverosimilă apare legătura cu sl. car (ţar) ca „loc stăpînit, loc al cuiva privilegiat", interpretare semantică ce nu spune nimic pentru etimologie, la fel ca sl. carina „bir, impozit" ; trecerea semantică nu e justificată prin aserţiuni ca „vermutlich war ehem. das Ackerland im Ggs. zum iibrigen Landbesitz steu- f ţ 406 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a erpflichtig". E straniu cum unii filologi români susţin (fără dovezi) obîrşia'slavă a unui cuvînt pe care erudiţii slavi (Kaluzniacki, Rozwadowski, Scheîudko, Şarovolskij) îl considerau împrumut din română în ucraineană. în dial. drom., este general şi vechi, atestat încă din sec. XV (document din 1442, slav, citat în ZbKiev, p. 63) şi în literatura religioasă (de^ex. „sămănară ţarine şi răsădiră vii", Bibi. 1688, Ps. 106, 37). în cele mai multe ţinuturi, ţarină înseamnă „locul cultivat, lucrat, semănat: ogor", adesea îngrădit, izolat de fîneţe şi păşuni (islaz) spre a nu fi călcat de vite, cu o îngrăditură : gardul ţarinii so. Esenţa semantică pare să fie ,,t eren cultivat, mai mult plan", eventual chiar simplu „sol, pămînt", ţarina avînd la bază un Herina sau Helina; deoarece rad. Her-nu oferă o legătură convenabilă, este de preferat Hei- „plan, şes; teren neted ; scîndură" (WP, I, p. 740,3; IEtW, 1061): v. ind. talam „suprafaţă (plană), plan, şes; palma mîinii", taliman „duşumea, pardoseală", arm. tal „ţinut, district", gr. -rrjXia „masă de brutar, planşeu" ; probabil lat. tellus, -uris „pămînt" (Helnos, ca pignusl ori Helos = v.sl. telol), v. irl. talam (gen. talman) „pămînt", v. pr. talus „duşumeaua camerei", v. sl. Mo „fund, podeală". Mai puţin probabil e *ster- „a întinde, răspîndi" (pr.-lit. trenis „regiune, ţinut, loc", v. lit. trenla „loc, regiune, fîşie", v. isl. strind „lăture, dungă; ţară" etc ; WP, II, p. 638—640, 5). Ambele baze Hel-ina ori * (s)ter-ina produceau în română ţarină, care împreună cu sl. ogor a înlocuit în cea mai mare parte pe lat. (vechi rom. şi dial.) agru. (143a) ţăruş (var. ţeruş) s.m. şi n. (pl. ţăruşi sau ţeruşc), „bucată de lemn scurtă şi ascuţită ce se înfige sau se bate în pămînt" („piquet, pieu; Pflock"). Der.: ţăruşi (ţeruşez), înţăruşd („planter des pieux, rarner"). Dial.: neatestat (arom. = par). împr. din rom.: ucr. (.Suceava) cyrus (LbR, 1971, p. 164). LaurM, Gloss, p. 560. &' Cihac, DEtDR, II, p. 432 ,,cf. srbcr. cerovac, cerovaţa baton «rame de bois de cerre », v.sl. cerii «terebinthus», ceh, nsl., srbcr. cer etc, magv. cser, alb. cerr «cerro», fr. cerre, drom. cer etc". 9 Tiktiu, ZrPh, XI 1887, p. 63 „ţăruş zu ksl. ceru". © Giuglea, DR, II, p. 357 „par mic pentru bătut în pămînt, ţăruş nu poate fi decît terreus > ţâr 4- uş. în adevăr ţăruş e un lemn scurt de bătut în pămînt; în legătură cu altă idee nu se întrebuinţează". © Pascu, ArR, X, p. 470 „un piquet fait en terre, c'est une merveille de Giuglea". © Meyer-L, REW3 8673 terreus „aus Erde bestehend", Abl. rum. ţăruş „Zeltpflock", — care este „etymol. fausse" Graur, BL, V, p. 115. © Tiktin, DictRG, p. 1566, Candrea, DEnc, p. 1353, Şăineanu, DUn! p. 643, Scriban, D, p. 1363 „orig. necun." Presupusa legătură a lui ţăruş cu sl. cer (nepotrivit semantic) a fost abandonată, iar relaţia cu terra şi interpretarea ca ceva „bătut în pămînt" (explicaţie pe care n-a înţeles-o Meyer-Dubke făcînd din el ţăruş de pămînt, „aus Erde bestehend", veritabilă „merveille" a awtnr -f;w~~:\ — -- •■ -tivului românesc. abilă „merveille" a acestor filologi) nu explică sensul apela-Deocamdată, etimologia lui nu poate fi identificată; dar — i0 T. Pamfile, Agricultura la români (1913), p. 16—28 ţarina. Din cauza îngrăditurii, în unele zone (Haţeg etc), ţarină a ajuns sinonim cu „gard" : primăvara gospodarii din Ulpia-Sarmizegetusa (Grădişte) „fac ţarinile", adică „fac (repară) gardul ţarinii" ; în zona Turda „a face ţarina" e „a face gardul la cimitir sau la clejia popii"; cf. sensul ucr. caryna „barieră, îngrăditură. nnarfS" ■ ţarină ..loc însrrădit Tiptit™ iri+o" n-----• preună cu fînaţele", deosebit de locul destinat r>^r,n'itjY-''ris""'^ ^u^ci;, „locui arabil îm-eventual şi livezile din jurul satului . . " So^Z^&r/ l,1 ^ Iocul semânat- cea), ţarină e numai „partea din ^mp^^^^^jFJ^0^ *■ P- 63)' *n Putna^Vranl deal). In regiunea Bistriţei din Carpatii orienta'I fMoîd n ni ? * pC (lmde se *<* şi dealuri" (PăstRom, p. 123-124) ' (-«okhna), ţarina e „zona fînaţelor de pe coaste MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 407 interpretat ca „par ascuţit, perforator" — ar putea să aparţină la rad. Her-,,a freca, perfora prin frecare", lat. teres, teretis „frecat (cioplit) neted, despre trunchii de copac cojiţi; rotunjit (băţ, par etc.)"; ori Her- „a trece, străbate prin —" (WP, I, p. 732—734, 4; IEtW, p. 1074), de ex. gr. rsp&pov „capăt, vîrf", lat. termen, termo, terminus, mnd. treme „traversă, bară transversală, spetează" etc, ca un obiect ce se înfige (cf. „ţăruşe de corturi", Detop. II, 220, 15; Bibi. lud. 4,21 „şi luă Iair .. . ţăruşul cortului şi puse maiul în mînaei şi ... au lovit ţăruşul întru falca lui (Sisara)") ; ori i.-e. *(s)ter- „tuipine de plante", v.sl. trunu, germ. Dorn „spine" etc (WP, II, p. 641). Echivocul vine din faptul că nu cunoaştem accepţiunea de bază a lui ţăruş, care putea să fie un „nume rădăcină" Hero- > Hieru- > ţeru- -J- uş. (144) uită (a se uita) vb. refl. 7) „a privi, a-şi îndrepta ochii într-o parte spre a vedea (examina) pe cineva sau ceva" („regarder, voir; ansehen, -schau-en, -blicken"). 2) „a ţine seamă, a lua în consideraţie, a căuta" („considerer, tenir compte ; in Betracht halten"). Der.: uitare, uitat (s.m.), uitător, uitătură, a se zăuită („a privi, a vedea"). Dial.: neatestat (arom. = m(ti)trescu, br(u)escu). LexB, p. 731. © Cihac, DEtDR, I, p. 296 „lat. tuitare, freq. de tueor, -eri". © LaurM, II, p. 1520 „din tuitare". © Creţu, MardLex, p. 378 „tuitare aferezat din cauza confuziei mult întrebuinţatei persoane a doua sing. a imperat. *tuită-te cu tu uită-te, scurtat uita". © Korting, LRWb 9801 ,,*tuito > [t]uit, eine unannehmbare Ableitung, das Wort ist slavisch". © Puşcariu, EWR, 1789 „nach einer Mitt. Meyer-L.'s aus *obito, -are (von obitum zu obeo). Lat. obire visu oder oculis 'betrachten'; cf. istr. obidi 'betrach-ten' < cr. ob-ici 'herumgehen' etc" © Sandfeld, IP, Anz. XX 1906, p. 182 „a se uita relativ jung, ganz einfach das Reflexivum von uita 'vergessen' ist" ; „regarder" ar fi din „s'oublier â regarder" (ex.: „Claude etait ravi de ce tumulte: il s'oubliait â un effet de lumiere", Zola) ; a se tiita la ceva însemna „sich in der Betrachtung von etwas vergessen; seine Aufmerksamkeit ausschliesslich auf ein Ding zu richten, nicht damit fertig werden konnen", cf.germ. gaffen etc. © Schuchardt, ZrPh XXXII 1908, p. 472 — 474 „die Bdtg. 'schauen' erklărte sich zwanglos aus 'sich vergessen' ... also dass rum. se uita urspr. nichts anderes besagt als 'mit offenem Munde dastehen, gaffen' was heisst: se uita cu gura căscată". © Admis: Weigand, KJB, XI I, 130; Meyer-L, REW, 6015; Domaschke, JB, XXI-XXV 1919, p. 104; Tiktin, DictRG, p. 1673; Skok, ZrPh XLIII 1923, p. 192—193 (expresii asemănătoare din alb. şi sl., după care ar fi decalcat a se uita) ; Sandfeld, Balkanfilol. (1926), p. 87; Pascu, ArR X p. 472; Candrea, DEnc, p. 1367; Puşcariu, DR, VII, p. 497, ELR, p. 369; Şăineanu, DUn, p. 675 („probabil identic cu a uita" ; în DUn, p. 670 era „orig. necun.") ; Graur, BL VI p. 76 („a se uita „regarder" n'a plus aucun rapport semantique avec a uita") ; Scriban, D, p. 1373; Procopovici, DR, X, p. 75-79. © Diculescu, ZrPh, XLI 1921, p. 426 „die urrum. Porm *uvitare, *uvitu gibt sicher ein gepid. *uwitan statt uf-witan in ders. Bdtg. wieder. . . ; *u(f)witan ist das mit uf 'auf zusamrnengesetzte got. witan 'auf etwas sehen, beobachten, achtgeben, wachen halten', as. witan, ags. witan, etc". © DR, XI, p. 159—162: i.-e. *u(e)l-t-. Dintre cele patru încercări, Huitare (Cihac) a fost admisă de Laurian şi Creţu, iar *obitare (Meyer-D.— Puşcariu) n-a fost băgat în seamă de nimeni, total nepotrivit semantic ; în schimb artificiul lui Sandfeld a aflat numeroase adeziuni (contestat numai de Diculescu), lucru explicabil prin identitatea formală a celor două verbe româneşti uita — a se uita; trecerea semantică de la „oubîier" la „regarder" a fost justificată prin „a se opri într-un loc privind multă vreme, a uita să pleci ; oublier â regarder", sau după altă imagine ... „a se uita cu gura căscată", citîndu-se şi exemple slave (big. zabravjam se) ori franceze şi ungureşti. Dar susţinătorii etimologiei lui „gură-cască" uitau că acţiunea „privirii, vederii" şi aceea a „pierderii din memorie" sînt esenţial diferite, fără puncte de contact; argumentele semantice invocate n-au valoare, căci cele două verbe 408 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA II-a româneşti omonime nu au nimic unul cu altul. Inutil este şi germ. *ufwitan, combinaţie bidridă cu care a se uita n-ar putea să aibă nici măcar o înrudire de natură indo-europeană. Verbul e vechi, absolut general în dial. rom. din Dacia, unde nu poate fi ulterior lui a uita (oblitare), ca o formă de evoluţie specială a acestuia, adică apariţie secundară şi tîrzie, cum îşi imagina Sandfeld, după el Tiktin (,,a uita tritt in dieser Bdtg. [,,a privi"] ziemlich spat u. zunăchts in mold. Texten auf u. drângt dann immer mehr das âltere a căuta"), căci are aceeaşi vechime, deşi apare în texte numai din sec. XVII (Dos. ; cf. JB, V, p. 129 etc). Da baza lui a se uita stă noţiunea „privirii, vederii", ca un act fiziologic şi psihologic elementar şi caracteristic, iar formal verbul reprezintă o fază evoluată, în care lipseşte un sunet între u şi i (i), anume -l-: *uli-t-, *ul(e)i-t~; aici *ul- este gradul redus al rad. i.-e. *uel- „a vedea" (WP, I, p. 293—294, 1 ; IBtW, 1136): lat. voltus, vultus „expresia (trăsăturile) feţei, înfăţişare, figură" (*vl-tu-J, ir. filis i seallai „vidit", cymr. gweled „a vedea", bret. guelet „la vue", ir. fiii (gen. filei) „proroc, poet", numele (celtic ori germ.) al profetesei Veleda. în graiurile germanice o bază cu sufix -d *uleid- (*ul-ei-d-) : got. anda--wleizns, v. nord. hta, ags. whtan „a vedea, a privi", got. wlits „faţă, obraz, figură, înfăţişare", v. fris. wlits „faţă, obraz, înfăţişare", v. nord. leit „privirea înapoi, de jurîmprejur, căutarea", leita (*wlaitdn) „a căuta (să găsească) ceva, a căuta, a cerceta, a se uita", ags. wlătian „a privi fix, ţintă la ceva, a înţepeni" etc. Baza *ul-ei-t- ar fi o paralelă a celei germanice din punct de vedere al vocalismului (cu *uel- > *ul-, ei redus la i) ; elementul -t ca în lat. voltus. Dar din punct de vedere al foneticii româneşti rămîne o dificultate, căci lipsind atestări mai vechi de sec. XVII, forma străromână este echivocă : un i.-e. *ul-(e)i-i > *ul(i)tare ar fi devenit *ul'ta numai sub influenţa analogică a lui oblitare > *ollita- > ul'ta > uita „oublier", cu care va fi evoluat la fel, devenind sinonime ; ori în *ul'ta > uita e cazul unei palatalizări tîrzii a lui l ca în ung. hoit > rom. hoit( ?). Mai uşor ar fi un *ullitare, unde însă ar fi greu de justificat -U-. (145) undrea (var. îndrea, andrea, indrea) s.f. (pl. undrele). 7) „ac de împletit, ac mare de cusut" („carrelet, grosse aiguille ; Stricknadel, Schniirnadel"). 2) pop. „claviculă; vinele gîtului" („clavicule; veines hernorroidales; Schliis-selbein, Halsadern"). 3) „un fier lung care prinde fierul lat al plugului de grindei, avînd la capul de sus fierul zis amnar" („coutre qui relie le soc â la fleche de la charrue; Querstange als Steife zw. Pflugschare u. Grindei"). 4) „fiecare din cele două lemne pe care se reazimă perinocul morii" („solive du plancher du moulin; (Decken)Balken"). Der.: unărelaş (Şez, XIV p. 34), unărelar („obiect de ciobănie", Muscel). Dial..- arom. undreaua „ac lung şi gros" (DMacRM), andreaua, -caii (DMacRD) ; megl. andrâuă „undrea" (Megl, III, p. 17), andreuă (GrS, III, p. 180). împr. din rom.: ucr. (Suceava) anărâly „acele lungi pentru împletit obiecte de lînă" (LbR, 1971, p. 163); ung.reg. andrele „kotâtu" (MNyRomKolcs p. 44). LexB, p. 298 indri acus adstrictoria, p. 733 imdre v. indre. 0 LaurM, Gloss, p. 21 „andrea 1) Decemvrie = Andreas, 2) acu lungu şi grosu cu care se cosu sacii şi alte lucruri de materie groasă, dacă după forma am fi tentaţi a o identifica cu vorba în întîia însemnare şi a-i da aceeaşi etim., intellessullu ne sta cu totul in contra", p. 317 „indrea şi undrea — probabile forma de preferită e indrella in locu de intrella de la intrare, ca instrumentu de intrare = penetrare etc". 0 Cihac, DEtDR, II p. 588 „indre, andre, unire < trc ibre aiguille, aignillon, pointe". Admis: Şăineanu, RIAF, IV, p. 654. © Hasdeu, EMR, p. 1177 „andrea v.germ. nâdala, actual nemţeşte Nadei 'ac', prin metat. nasalei ăndala > rom. dndără > dimin. andrea în loc de anăărea,". MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 409 Admis( ?) : Philippide, ILR, p. 55, Puşcariu, DR, III, p. 388. 0 Tiktin, DictRG, p. 1685 „undrea wahrsch. dass. Wort wie Andreas. Der Ausgangspunkt durften dann die kurzen Balken des Andreaskreuzes sein". 0 Giuglea, DR, V, p. 897, RevF, II, p. 64 „sens primordial 'cui, băţ ascuţit', cam ce ar fi un fus de lemn ori fier; e v.gr. evSpuo urca n'est guere probable" Graur, BL, V, p. 107. 0 Pascu, Cim, p. 121, Et, p. 49, Beitr, p. 11, ArR, VI, p. 267 *oricare < gr. opoţ „munte", cf. rnonter < mont, big. v&rviâ na gorea „rnonter" etc. Admis: Scriban, D, p. 1381. o Bertoni, ArR, I, p. 82 „'oricare e oltremodo ingegnoso, ma sară altrettanto vero? Prov. uârtsa 'spaHa' (< *orica < lat. orca), berg. orca 'fascio di legna'; l'idea e quella di oggetto curvo tondo e si capisce che abbia potuto essere applicata alle spalle; da orca si fece poi 410 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a *orcare, donde rom. urca" ; care e „begrifflich nicht verstăndlich" Meyer-L, R.EWS 609S. © Şăineanu, DUn, p. 680 „orig. necun.". m Legătura cea mai uşoară a părut cu lat. *oricare {din orior sau din ora), admisă de mulţi dar evident artificioasă, neverosimilă (Bertoni, Graur), care nu explică prezenţa lui -u- în formele accentuate pe rădăcină, unde ar fi de aşteptat *6rc-, *orci faţă de urcăm, urcăm ; deci tema verbului trebuie să fi fost *ur-c-, în care se ascunde un rad. i.-e. *yer- cu înţelesul ,,a ridica, înălţa" în cuvinte ca gr. âsîpeo „ridic" < *âfspicj, ^sTTjopoţ, eol. risăaopoţ „ridicat, care se află sus (se ridică)". Aceste cuvinte au fost deosebite net 51 de grupa lui astpco „leg împreună, împreun" la rad. *uer- „sfoară, ştreang ; a lega, înhăma" (cf. desbără) ; de amintit însă *uer- din baza i.-e. *ueredh- „a creşte, urca ; înalt" (de ex. v. ind. vârdhate „ridică, face să crească", av. vargd- „augere"., gr. âpS-o? etc, WP, I, p. 289; IEtW, 1167). Se poate admite o răd. i.-e. *uer- „a ridica, înălţa" în cuvintele greceşti cu acest semantism, care nu au fost clasificate în mod convingător (Boisacq, DEtG, p. 15) şi care aparţin cu rom. urcă. (M6a) urcior (var. ulcior, ban. uşor, Oaş uscior, uştior) s.n. (pl. urcioare) „mic furuncul ce se face la marginea pleoapei, de forma unui grăunte de orz" („orgelet (furoncle) ; Gerstenkorn"). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 411 Der. Dial.: arom. (DMacRM). ui cor „bubă ce apare la ochiu" (DEtAr), arcior, arcicior LexB, p. 736 „urceoru vasu de băutu ; quarele se face pre ochiri : hordeolus, ctitho. It. or solo, sp. orgueolo". 0 Cihac, DEtDR, I p. 301 lat. *ulceolum în loc de ulcusculum dimin. al lui ulcus, -eris. 9 LaurM, II, p. 1534, 529 nrcioru hordeolus. © KOrting, LRWb 9859 *ulceolum (ulcus). 0 Etimologia din LexB admisă: Puşcariu, EWR, 1791 „ulcior (ur-). Et3'm. unbekannt. Ein *ulceolus (ulcus), Cihac, verstosst gegen die lat. Wortbilduug, da das Suffix -colum nur an dem Stamm ulcer- angehăngt werden konnte. Das urrom. Wort fur „Gerstenkorn" war hordeolus: it. orzaiolo, fr. orgeol etc; rum. *urdzor, unterm Eifluss des Suffixes -cior (groscior, căscioară) urcior"; CDDE, 1289 hordeolus; Tiktin, DictRG, p. 1689; Pascu, DEtMR, I, p. 137, 1183; Candrea, DEnc, p. 1384 * hordiceolus: Scriban, D, p. 1381. ©Şăineanu, DUn, p. 680 „urcior oala, umflătură pe marginea pleoapelor; lat. urceolus, sensul 2 prin aluziune la forma ovală a furunculului". 9 Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 lat. hordeuni, hordeaceus. Derivarea din lat. hordeolus influenţat de suf. -cior (sau de urcior „vas") se sprijină pe faptul că urciorul seamănă cu un bob de orz (numit şi orz, orzi-şor, urdzuşor prin metaforă, DR, IX, p. 427), precum seamănă cu secara, griul ori altfel de boabă; *ulceolus (ulcus) e dificil din punct de vedere al derivării, după cum nu are mai multă semnificaţie alăturarea celor două omonime urcior „abces" şi „vas" decît valoarea medicală a superstiţiei populare că „dacă te speli din urcior, faci urcior la ochi", evident joc de cuvinte. Abces cauzat de inflamaţia acută a unui folicul păros al genelor, urciorul e însoţit de dureri, roşeaţă şi umflarea pleoapelor. După o zi sau două, micul abces se sparge, puroiul se elimină, inflamaţia cedează pe încetul. Procesul de eliminare a puroiului poate fi accelerat prin aplicare de comprese calde. Esenţialul în semantism pare a fi „mică umflătură în piele", ca atare o temă latină-romanică *ur-d-s- cu suf. dimin. -olu- (ori -cior}) ar admite o legătură cu i.-e. *uer- „loc ridicat (în teren sau pe piele)", cu numeroşi reprezentanţi (WP, I, p. 266—268,2; IEtW, 1151) : bl P. Solmsen, Untersuchuugcn zur griechischen Laut- und Formcnlehre, Strassburg, 1901, p. 289-290. lat., vurus „un fel de erupţie pe pielea feţei, exantemă, bobocel", lit. viras „vierme mic în carne de porc", lat. varulus „urcior la ochi", varix „varice" (WH> II, p. 734), oland. weer „bătătură" etc.; tirol. Augenwarn „furuncul (urcior) la pleoapă" ; baza *uer-d-: ahd. warza, ags. wearte, v. nord. varta. „neg,, sfîxc", baza *uer-s-: lat. verruca „neg(el)", ags. wearr „bătătură, neg", ahd. werra „varice", nhd. werre „abces, ulcer la ochi" etc. Este o eventualitate cu multe şanse de a fi reală. (147) urdă s.f. (pl. urde), var. hurdă (pădureni, PăstRom, p. 201) 1) brînză dulce obţinută prin fierberea zarului" („fromage blanc et mou obtenu du petit lait qu'on fait bouiller; Art siisser Schaf kăse, Zieger(kâse), wird aus der ersten Moîke durch Kochen gewonnen"). 2) „urda vacii" („hepidium draba ; Hunger-bliimchen") ; „urda ţărcii" (erophila verna). D e r. : a urdi („a face urdă", var. leiirdi Covurlui), urdit (zăr urdit, zăr neurdtt, PăstRom, p. 203), urdeală („amestecarea j intuitului cu tăujarul sau şterţul"), urdaŞ (mere urdaşe), urdelaş (Marian, Satire popul. rom. 1893, p. 329), urdoi vas, „untariţă, jmtaiău" (Mocănime), a se zăurdi (,,a se strica laptele"), zăurdirc, -il, -ită, zăurdeală; zâvîrdacă ; urăarul („tâujeru; lopăţica de amestecat în cazan"); topon. Urda, Dealul Vriei, Urdarii, Urdeş, Urdeşti, Urdeasca (RomlX —XIV, p. 107); antropon. . Urdă, Urde (a), Urdan, XJrdaru, Urdăreanu (OnR, p. 400 — 401). D i a 1.: arom. urdă, urdhă (şi RevDg, XI 1966, p. 262) ; megl. urdă. î m pr. din rom.: n.gr. oBpSa (RumWNGr, p. 37; 88; RevLg, XII 1967 ■ p. 539) ; srb. urda, urednik (Vlahii, p. 154 : SOF, XXI, p. 373 „Art Milcliprodukt"), var. vurda (estul Serbiei, zona Pirot; ibid. p. 379) : big. (h)urda, vurăa, furda „brînză din lapte căruia i s-a scos smîntînă", urdica, urdicka (DR, III, p. 214) ; alb. urdhe, ucr. urda, vurdanyj, -yk etc, ceh-slov., pol. urda, kurda (RomSl, XIV 1967, p. Î77 XVI, p. 99); ung. orda (prima atestare: a. 1548), urda (RomlX —XIV, p. 47, 157; InflR, o. 72; SzlJSz, I, p. 699), der. ordds (ordâs palacsinta etc), orddsdezsa, ordafoză tist, turos orda etc (StUn, 1962, 2, p. 24; NylrK, VI, p. 285, VII, p. 289), ordo (WtbCs, p.. 109), MNyTBtSz, II, p. 1088; săs. orden „Art.Kăse" (RomElSz, p. 38), urda (inform. V. Wollmann) ; trc urda (RESEE, IV 1955, p. 228, 230). LexB, p. 736. 9 Schafarik, S1A, I, p. 469 de orig. veche getică. 0 Pontbr, p. 763 ung. orda. 9 LaurM, II, p. 1534 . 0 Hasdeu, ColTr, 1874, p. 105, CuvB, I, p. 308 din trac tirud. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 537 din ung. orda. © Meyer, EWAlb, p. 455 alb. udhos, pentru urdhos „Kăse" pare să aparţină la rom. urdă. 0 Weigand, JB, XVI 1910, p. 229—230 urdă împr. din alb. urdhe „Flechte, Flechtenkrankheit; Kăseart die mit Pilz, Flechte iiberzogen ist" ; urdă ar fi fost „brînză mucegăită" ; BalkA, II, p. 283. Obiecţiile lui Puşcariu, DR, IV, p. 1399, Philippide, OrR, II, p. 740. 0 Baric. AlbRSt, p. 28 poate din rad. *kher- „sclineidend, scharf, bitter, sauer" > alb. * (h)urdhe > rom. urdă; AAS, I, p. 157—158 urdă < alb. *(h)urdhe < *sordhi, j,,im Ablaut zu g'ize «Molken», *serdh-ia; -rd im rum. Wort in Ordnung, da -rdh- jung" (Jokl, IJ, X, p. 164). 9 Scriban, Arh, XXVIII 1921, p. 240 „din lat. hybrida, adică «brînză bastardă » ; hybrida > *iurdă > urdă, ca iuşor > uşor" ; XXX. p. 190—191, D, p. 1381 „clin lat. . horrida- (horridus) «zbîrlit, urît», adică «brînză urîtă» faţă de brînză obişnuită" [!.]. 1 © Capidan, DR, II, p. 470 din română a pătruns la alte popoare : la albanezi este recent, luat din rom., căci împr. în sens invers nu e de admis. 0 Giuglea, DR, III, p. 582 — 587 sensul primar e „materie zeroasă", din adj. lat. oriental *uroda < gr. op(p)â>87]c „sereux, qui a du petit lait", *ur(o)da (DR, X, p. 450-451, LL, I, p. 219 — 220, DRS, p. 92-93). Admis: Diculescu, DR IV p. 454. 0 Puşcariu, DR, III, p. 778 lat. *urida, fem. lui "uridus din uro, -ere „a arde", cf. it. ricotta; Stlstr, II p. 296. • Pascu, ArR. VI, p. 224, REBS, p. 91, 426, DEtMR, I, p. 191, 1799 (după Philippide) trac *ur(i)da, i.-e. *ur-, înrudit cu gr. opog, oupoţ „petit lait". 0 Philippide, OrR, II, p. 739 derivarea din oppciSvjţ e dificilă; la bază poate sta un adj. *uridus, analog gr. opoţ „Molken, Kăsewasser, das wasserige Teii der geronnenen Milch", caseus "uridus. 0 Densusianu, ALP, II p. 183—184 urdă din trc. ur, or, urilt „partea de sus a unui lucru" [? !]. © Rosetti, ILR, II, p. 124. • Tiktin, DictRG, p. 1689, Candrea, DEnc, p. 1384, Şăineanu, DUn, p. 680 „orig.necun.". ©AnEtn. 1957 — 1958, p. 150 i.-e. *ur-d-, rad. *uer- „a fierbe, clocoti". © RecLgDial, p. 452 — 453. 412 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II- MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 413 Este neîndoielnic caracterul funciarmente românesc al cuvîntului, de atribuit fondului autohton, preroman, neexplicat de tentativele mai vechi, nu numai ale lui Weigand cu „brînză mucegăită" s2, ori alte formule ridicule (hybrida, horrida), dar nici pretinsele „etyma i.-e. — alb." confecţionate de Baric, romanice *ur(o)da, *ur(i)da, singurele ce păreau potrivite pentru formă, dar nepotrivite semantic, bazîndu-se pe o definiţie greşită a cuvîntului românesc (urda conţine multă apă, e zăroasă). Philippide a relevat că derivarea, fie chiar prin latina populară, dintr-un gr. *or (r) od es nu e de admis (cantităţile vocalice!); iar legătura pe cale i.-e. cu 6p6ţ nu e de luat în seamă, din cauză că acesta vine din *ser-. Dificil apare formal şi semantic lat. mo „ard". Sensul primar al urdei stă în faptul că e un produs din zăr („apătoasă" este numai la început, cînd e adunată de pe suprafaţa zerului ce fierbe şi e caldă, căci apoi se scurge repede de apă şi nu mai e „zăroasă") prin fierbere, element important în procesul de lactificaţie, fără de care nu se obţine urda. Zarul din care s-a scos caşul prin închegare conţine ceva grăsimi în disoluţie : pentru a extrage şi acest rest, se pune zarul la fiert, în căldare 5S. Considerînd ca esenţial faptul fierberii (elemente ca „apătos; moale; cu gust dulce ; untos" etc. sînt vagi, fără semnificaţie) şi analizînd apelativul în element radical şi sufix ur-d-, identificăm în el i.-e. *iier-, răd. care a dat pe lit. verdu, vlrti „a clocoti, a ţîşni, undi, a fierbe", versme „izvor", vyrius „vîrtej", let. vefdu, virt „a izvorî, clocoti, fierbe", v.sl. virja, vireti" id., virti „vîrtej", izvora (WP, I, p. 269; LEtW, 1166) ; din sensul „a fierbe" s-a dezvoltat „căldură" : lit. versme „văpaie" etc. în acestea miezul semantic este nu „umezeală", ci „a undi, clocoti, a se roti; vîrtej". Se pare că aici aparţine apelativul rom. urdă, în a cărei preparare esenţial este fierberea zarului, de pe care e culeasă ca spuma, pe măsură ce se iveşte la suprafaţă. Păstorul vremilor preistorice va fi fost dus la „descoperirea" acestei „brînze secundare" în mod incidental, prin fierberea cu sau fără intenţie precisă a restului de lichid rămas din laptele închegat (zarul) din care scosese caşul (străghiată). Astfel, urda este un produs al limbajului primar, al unui idiom în care se poate, admite că alături exista o temă verbală *ur-d- cu sensul „a fierbe, a clocoti". Apelativul nostru prezintă un aspect deosebit şi original: gradul vocalic redus al rad. *uer- : *ur-, cu elementul sufixai -d- (sau -dh- ?) constatat în cîteva din cuvintele baltice amintite. (145Î) urdina vb intr. 1) „a alerga încoace şi încolo, a merge mereu într-un loc, a umbla mult (frecventa), a vizita" („courir, aller souvent, frequenter; 62 La asemenea „etimologie", Philippide adăuga: ,,s-ar Ii putut gîudi Wgd. tot cu atîta dreptate la alb. hurdhe usturoi, pentru că românii mînîncă urda cu usturoiu, ori la alb. hurdhe băltoacă, pentru că jintiţa din care se face urda e turbure ca apa dintr-o băltoacă, ori la trc. orăă, urdu lagăr, tîrgul din lagăr, camp, marche dans le camp, pentru că se va fi vîndut poate multă urdă prin lagărele cumane, pecenege, osmanlîie etc". 53 „Urda se face astfel: se fierbe zerul rămas după ce s-a scos şi stors caşul. în timpul fiertului, un păstor amestecă mereu cu cîrligul prin zer, frecînd sau răzînd în acelaşi timp cu capătul acestuia în formă de semilună, pe fundul cazanului, ca să nu se lipească de el partea solidă ce se alege încetul din zer. După vreo jumătate de ceas de cînd a fost pusă căldarea pe foc, toată materia solidă care o conţinea zerul se alege ridicîndu-se albă, plutitoare ca un strat de zăpadă: urda dulce. Urdă se cheamă deci materia aceasta albă ce apare în zer, care se zice că urdeşte ( = face să iasă urda la iveală) prin fierbere. Faptul concret specific pentru fabricarea urdei e fierberea zerului; celelalte operaţiuni sînt mai generale aplicîndu-se şi altor produse ale stînii. Deci se poate pleca de la noţiunea de 'fiert; zer fiert; ceea ce se produce din zerul fiert', care se vede în it. ricotta; cf. răscoaptă despre urda bine fiartă" (Giuglea, DR, III, p. 583 — 584). După fierberea zarului (care trebuie făcută cu multă băgare de seamă) şi extragerea urdei, rămîne in căldare un lichid alb-verzui (culoare creme), numit tot zăr, sau zăr urdit, care se dă la porci şi la cîini, ori se opăresc în el rufele ciobanilor. JEhănfig) gehen, kommen, hin und her, aus und eingehen"). 2) „a ieşi des afară (pentru sine), a avea diaree" („foirer, avoir la diarrhee; Durchfall haben"). -mm Der.: urdinare „ieşire deasă afară, diaree", urdinat „frequentatio", urdinătură, urdineală (AnonC), urdiniş „deschizătura stupului prin care intră şi ies albinele (Flug-loch des Bienenstocks) ; gura vizuinei". Dial.: arom. urdina „a merge des undeva, a frecventa", urdinarea, -at, îirdinea, urdinlu „brazdă", ni-urdinat; megl. urdinari „a umbla unul după altul; a îndruga vorbe fără şir", urdin „rînd", cu urdin „cu rîndul", la urdin „la rînd", urdinea „pretutindenea", priurdin „trec pe rînd, trec mereu, frecventez" (Megl, III, p. 317; GrS, VII, p. 219). LexB, p. 736. 0 LaurM, II, p. 526, Gloss, p. 569 „ordinare a pune ordine etc; frecventare, celebrare, în genere a ordina la theatru, la scola, la beserica; in speciale a essi dessu afora (pronunţia populare in acestu intellessu: urdinare)". 0 Cihac, DEtDR II, p. 440 v.sl. uletSti — uleita avolare ptc; urdina pentru uldina; urdin, urdoare, urdu-ros etc.; din v.sl. lijati — Uja fundere etc. 0 Gaster, ZrPh, III 1879, p. 475 „urdin kann unmoglich vom sl. uleteti 'avolare' (mit dem es bloss das anlautende u gemeia hat) herkommeu". 0 Hasdeu, CuvB, I p. 307, 188 „sub raportul formei, urdin e amplificat din urd ; sub raportul sensului, 'a umbla' s-a născut din 'a curge', ca rom. merg -lat. mergo etc". 0 Byhan, JB, III, p. 27, VI, p. 376 din lat. ordinare, prin albaneză. 0 Puşcariu, EWR 1826, 1827 „urdin < ordino. Von den vielen Bedeutungen des rum. Wortes kniipft au die lat. Tradition[!] direct: megl. urdin 'befehlen, ordnen', arom. urdin 'anreihen'. Aus 'sich anreihen' entsteht die Bdtg. 'folgen', daraus 'fliessen' oder 'oft hingehen'='besuchen' etc". Admis: Popovici, DIstr, p. 162, Tiktin, DictRG, p. 1689, Pascu, DEtMR, I, p. 137, 1181, Philippide, OrR, II, p. 452, 649, Şăineanu, DUn, p. 680, Candrea, DEnc, p. 1384, GrS, VII, p. 219, Capidan, Arom, p. 270, Meyer-L, REW3 6090, Scriban, D, p. 1381. Derivarea din lat. ordinare a găsit credit unanim, acceptată ca ceva evident în dicţionare; dar asemenea consens (de fapt repetare necontrolată) nu constituie un argument valabil, obligator; sensurile cuvîntului românesc nu se potrivesc cu lat. ordinare, trecerea semantică e neverosimilă, asemănarea formală — fortuită. Semantismul de bază al lui urdina este cel de sub 7), cunoscut în toate zonele româneşti şi în dial. bale, ca şi în literatura veche s4. Ideea primordială este deci „mişcarea, deplasarea periodică, repetată (regulată sau neregulată)", ce nu se împacă cu semantismul lui lat. ordinare, dar explică uşor sensul 2), fie din acţiunea „(s)curgerii", fie din cea de „ieşire deasă (pentru sine)", ca şi der. urdiniş. Alcătuit din temă şi un sufix secundar urd-i-n- conţine i.-e. *uer-â- în grad vocalic redus, bază care a dat cuvinte cu sensul „mişcare încovoiată, deplasare neregulară, mişcare în general", rad. *uer- „a întoarce, răsuci, încovoia, a ocoli", *u(e)red- „a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) înclina; mişcare" (WP, I, p. 273-274; LEtW, 1153-1154): v.ind. ăvradanta „ei se clătinau, şovăiau", gr. paSivoţ, eol. (ipaSivoţ „mlădios, zvelt, subţire, sprinten, iute, uşor", paoV.vt£o^ai „mă mişc, umblu" etc.; got. wraton „a călători, cutre-era, a se duce", v. nord. rata „a călători, a hoinări încoace şi încolo, a umbla din loc în loc, a nimeri, a găsi" etc. Sensul actual al lui urdina „a merge, a se mişcă" este secundar, evoluţie firească din ideea de „învîrtire, răsucire" {ca în germ., gr.) ; elementul sufixai -i-n- pare să fie de origine indo-europeană (ca în derivatele gr.), mai curînd decît din latina populară. "CodVor 24 23 , nece unulu se nu apare ... se nu urdinre la dinsulu" ; Dos. „urdinişul adese la cinstita beserică" ; „urdina la dîusa cuconul" etc.; Letop. III, 77 „turcii ce urda.au. m sus şi îtt jos" ; Bibi. Ies. 59, 8 „cărările lor stricate-s care urdină' ; AnonC, urdin frequento, urdi-r.at frecjraentatio (etc). 414 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA II-a ' MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON ,(149) ui'doăi'e (var. uldoare) s.f. (rnai adesea pl. urdori) „scursori din ochi, puchini" („lippitude, chassis; Augenbutter"), Der.: urăuros (iild-), urdurosie, a urdurd (urdvrcuză) şi urduroşd (ochii, DR, . IX, p. 419). Dial. : arom. urdoare („nu şi lă faţa că are urdori tru ocl'i", DMacRM) şi talpă (pl. ţălchi). LexB, p. 736. 9 Laurii, II, p. 530 ,,or dure şi urdore gramia, lippitudo, sordes, colluv'ies (fr. or dure, it. or dure), mai raru iu genere sorde, necuratia, merda". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 440 „urdin ioirer, urdoare, urduros, du v.sl. lijali — leja, liii tundere etc". 9 Hasdeu, CuvB, I, p. 307, 188 ,,urdina ,,a curge" — urclinare — urdoare „curgerea ochilor", urdă : urdoare poate să derive şi d'adreptul din urdă, ca germ. Augenbutter". 9 Puşcariu, CL, XXXIX 1905, p. 303-304; EWR, 1828 lat. *liorr[i}dor, it. ord „schnmtzig", ordure etc. Admis: Weigand, XJB, IX 1909, I, p. 76; Pascu, Suf, 52; Tiktin, DictRG, p. 1689; Skok, ZrPh, XLIII 1923, p. 190; Meyer-L, REW3 4187; Scriban, D, 1381. ® Şăineanu, DUn, p. 680 din urdă, cf. Augenbutter. 9 Giuglea, DR III, p. 587 din aceeaşi bază cu urdă. ® Puşcariu, DR, III, p. 777 — 778 ar putea fi din urdă; V, p. 411 din lat. uăorem (cu r propagat) ; IX, p. 427 „au pare a fi der. din urdă". ® Candrea, DEnc, p. 1334 (uecun.) ; Mihăescu, RESEE, VI 1968, p. 148 lat. *horr:dor, horror. Dat. *horridor nu explică decît aparent şi fictiv pe urdoare, deşi formal ar fi admisibil (pentru Puşcariu, DR III 778 este „impecabil"), nefiind potrivit semantic, căci urdoarea nu este o simplă „murdărie". Nu poate exista vreo legătură cu urdă, urdina, în timp ce udoare prezintă evident dispariţia unui r prin disimilare (posibil influenţat de ud-). Urdoare c general în drom. (AtlDR 1/1, harta 15; Mard. Dex, AnonC). Sensul de bază e „scurgere a ochiului; materia gîutinoasă ce curge din ochii morboşi" (Laur.) ; „urdorile, înainte, de a deveni solide apar în colţurile ochilor, ca o zeamă groasă; oamenilor urduroşi le lăcrămează ochii" (DR, V, p. 411); deci esenţialul este „(s)curgere, mîzguire ; lichid, umezeala", ca şi lat. grămiae „urdori" (oculi grammosi) din i.-e. *grem-„umed, a umezi" (WP, I, p. 654). Tema ur-d- conţine un rad. cu vocalism zero ; *ur- < *uer-, sensul primar „lichid, umezeală, scurgere", înrudit cu dan;- vaar, dial." var „urdori", sued. var „puroi", norv. var „urdoare", dial. şi „zeamă groasa, mucozitate, mîzgă", isl. var „urdori", ahd. war ah „puroi", v. nord. vâri „lichiditate, mîzgă" (Falk-Torp, Norvegisch-dăn. clym. Worterbuch, II 1911, p. 1392; WP, I, p. 266). Rad. comun al cuvintelor germanice şi rom. (*ur-d-) poate fi *uer „(s)curgere, umezeală, lichid; a umezi, ud, umed" (WP, I, p. 268— 269,3; IEtW, 80 şi 1165, unde nu se menţionează cuvintele germanice de mai sus, nici urdoare). (150) vatră s.f. (pl. vetre)!) „locul unui cuptor unde se face focul" („foyer ; (Eeuer)Herd"). 2) „locuinţă; casă" (,,âtre; Heimstâtte, Herd"). 3) „vatra satului : locul unde este aşezat satul" („l'emplacemcnt (d'un village) ; Ortsgebiet', Weichbild"). Der.: vătruţă, vetrişoară, vătraiu (-ar, -al), vătran („suport de fier'pe care pui piciorul cînd te urci in căruţă", GrS, VII, p. 193, haţ:), vâirăraş. vătrăiaş, uăirăruţ,. vătrărel; vătraş („ţigan sedentar"), vătrărit („impozit plătit de ţigani"), văiresc („foca-rius" DictB) : vătrice (o plantă) ; topon. Vatra Dornei, Moldoviţei etc. ; antropon. Văira, Vatrea, Vcatreş etc. (OnR, p. 403). Dial.: arom. vatră (pl. vatre), veatră, văirică, cacavatră „cendrillon", (DEtMR, II, p. 224, 115); megl. vatră; istr. vqtră. împr. din rom.: srb. vatra, vatralj, big. vatra, slovac vatra, vairicka, vatmsho, vătrai) etc, ucr. vatra, vatralj, vatornik „besonderer Teii der Bchausiuig der iiteulisciiea Hirten", vatrol (BalkA, II, p. 128; RomSl, XIV 1967, p. 179, XVI, p. 99), pol. watra, watrowe „Steuer von jeder Hirtenhiitte, die auf einer verpachteten Bergweide steht" (MRIW, p. 279), zavatern'ak „focul, lemnul ce se pune pe foc" (DR, VIII, p. 143) ; ung. vatra (RomlX—XIV, p. 385, 344) ; Puşcariu, LR, I, p. 179, vetrice, vetrence, vătrapenz (Szljsz, I, p. 551). Alb.: v a tr e, gheg vetr(e), voter „vatră" (voter, -a, Cord.). LexB, p. 746 „vatră a gr. pUSpoţ, i.e. basis". 9 Diez, EWRom, p. 746 gr. Ba»pov „Grundlage, Grund, basis". Admis: Pontbr, p, 778; Philippide, OrR,, II, p. 741; vScriban, Arh, XXX 1923, p. 191, D, p. 1393; Drăganu, RomIX-XIV, p. 344 ; Miklosich, S1E1R, p. 9 vatră — alb. vatre, votere, srb, ucr. vatra. 9 Roesler, GTB, p. 565 din alb. 9 LaurM, II, p. 1580. 9 Cihac, DEtDR, II, p. 721 din alb. vatre, care ar fi lat. atrium cu v- protetic (cf. varfere < orfamts). 9 Gaster, RIAP.I, p. 351. 9 Meyer, EWAlb, p. 464 vatră nu e cuvînt i. —e. 9 Orig. sl. : Popovici, DIstr, p. 163; Capidan, Elem. sl. în dial. arom. (AAR, MSL s. III, t. II, m. 4, 1925), p. 376 arom. vatră din srb. 9 Orig. alb. : Pascu, DEtMR, II, p. 224 (el.tosc) ; Şăineanu, DUn, p. 691 ş.a. 9 General balcanic: Tiktin, DictRG, p. 1719; Candrea, DEnc, p. 1406; rom. : Vondrâk, Vergi. Grammatik slav. Spr.1 I, p. 182; Wedkievricz, MRIW, p. 279; Rozwadowski, Roczn. oriental. I, p. 109—110; Jokl, Wiener Ztschr. f. Kunde d. Morgenlandes, XXXIV, 1927 p. 37-50 (în rom. e din alb.), Slavia, XIII, 1925, p. 283-284 (în alb. e băştinaş, nu împr. din sl.). 9 Şiadbei, Probi. p. 47—48, RIEB, IU/6, p. 459 alb. votr'e < *6ter, *otre, paralel cu iran. Star. Rom. vatră nu e din alb., ci din iran. *vn!ra, var. a lui ătar cu v-, ca numele olanilor, pronunţat şi valani. % Rosetti, ILR, II, p. 24. 9 AnEtn, 1962-1964, p. 81-82. Darga răspîndire a lui vatră la popoarele din zona balcanică şi carpatică a dat loc unei serii de presupuneri şi teorii privind locul de obîrşie şi etimologia cuvîntului: albanez, slav, român. Da slavi este împrumut din română („ist zweifelsohne ein rum. Dehnwort", Wedkiewicz). După Rozwadowski ar fi element autohton, trac, sau împrumut iranian, care „noch in der Urheimat der Rumâ-nen siidlich der Donau aufgenommeu sei". Jokl a stabilit: alb. voter, vaier, vatre este sau ereditar i.-e., sau (dacă e împrumut) a fost luat înainte de influenţa romană asupra albanezilor, care n-au primit cuvîntul lor nici de la români, nici dela slavi; just, după cum şi contrarul este sigur: nici slavii, dar nici românii nu î-au luat de la albanezi. Un i.-e. *at- a devenit (după Jokl) în alb. *ot-cu un adaus v- (cum preconiza Cihac), ca în gheg voi', voj, tosc val', vaj „uîei"< lat. oleum, gheg vorfen, vorf, tosc varfere < lat. orphanus. Din albaneză ar fi fost împrumutat în română, de aici în limbile slave învecinate. Dar la noi, vatră (român comun) este tot atît de mult la el acasă, ca oricare din cuvintele autohtone '-şi cel puţin cît ar fi vatre, votre la şkipetari; în ambele idiomuri este deci element preroman, băştinaş. Docul unde se face foc, vatra este punctul central în aşezările omeneşti, din străvechi timpuri preistorice, la toate popoarele. Conţinînd noţiunea de „foc", cuvîntul a fost grupat la i.-e. *at- „foc" (WP, I, p. 42 ; IEtW, p. 69 ; WH, I. p. 76) : av. atars, n.pers. ădar „foc", ăthar-wan- „preot al focului, Feuerpriester", arm. airem „ard (ceva), aprind" (<*âter) ; probabil ca „ars" şi lat. ăler „negru, întunecat" = umbr. atru, adro „atra" ; la acestea au fost alăturate („mit v-Vorschlag") srb. vatra „Feuer", ucr. vatra „Feuer, Herd", pol. vatra „Strohasche", care toate sînt împrumuturi din română. Straniu este că autorii dicţionarului comparativ (Walde şi Pokorny) au uitat' cu. desăvîrşire de alb. voter, vatre, căruia unii i-au atribuit atît de multă importanţă încît să-1 declare sursă a cuvîntului român şi slave. Ciţiva filologi (mai ales nemţi) au numit, cu oarecare nuanţă de ironie vatra „cuvînt ciobănesc (Hirtenwort)", deci expresie a unui fel de viaţă nestatornică, „nomadă" a păstorilor români din nord, care l-au transmis slavilor învecinaţi. Dar asemenea definiţie este superficială şi pripită, căci nu e mai mult „Hirtenwort" vatră (simbolul : •■ vieţii stabile a familiei în casă, îu jurul -căminului) decît ar putea să fie casă, curte. 416 ETNOGENEZA ROMANILOR. PARTEA a II-a perete, poartă, gard etc, deopotrivă uzuale în graiul românilor, pe care o seamă de erudiţi nu vor să-i vadă în tot cursul istoriei (mai ales în perioada medievală) decît ca păstori „nomazi". Definiţia „Hirtenwort" nu este nimerită pentru apelativul vatră, care exprimă mai pregnant decît oricare altul stabilitatea şi continuitatea sedentară a aşezărilor umane, iar conservarea lui (şi a altora) din epoca indo-europeană pînă azi constituie o probă din cele mai elocvente ale continuităţii formelor de limbă şi de viaţă social-economică traco-daco-romană pe meleagurile carpato-balcanice. c(151) vătăma vb tr. 1) „a-răni" („blesser; verwunden"). 2) „a aduce o stricăciune, a jigni" („nuire, leser, causer du tort, porter prejudices; verletzen, beshâdigen"). 3) f „a ucide, omorî" („tuer; toten"), refl. a se vătăma („attraper une hernie; einen Deistenbruch bekommen"),. Der.: votăm (s.n. = vătămătură), vătămare, vătămat (şi „hernieux", aproape general în drom., AtlLR I/l, harta 136; necun. cu acest sens în arom., megl., istr.), vătămător (adj.vb), vătămătoare (plantă), vătărţiătio-ă („Bruch"; arom. „rneurtre, assassi-nat; coup, avortement, fausse couche"), prevăiăma (PsalHurm, 88, 34 „voiu prevătăma" etc), nevătămare, -ai, -tor. Dial. : arom. vâtăm (vatăn) „omor, ucid; battre, rosser; nuire, faire du mal â î'estomac, avorter ; s'extenuer", vătămare, vătămat „obosit", vătămătură, vătănare, -at, nivâtămare, -ai; megl. vatăm. LexB, p. 746. ffi Pontbr, p. 771 gr. Bixeupia. 9 Cipariu, Gramateca I, p. 78 victimare. Admis: Cihac, DEtDR, I, p. 307; Laurii, II, p. 1556; Philippide, ILR, p. 48; Weigand, JB, II 1895, p. 223 ; Byhan, JB, III p. 5; K5rtiug, LRWb, 10148 („die Ableitung ist aber unsicher") ; Diculescu, OrLR, p. 543; Şăineanu, DUn, p. 690; Pascu, DEtMR I, p. 182, nr. 1709, 1710; Graur-Rosetti, BL, V, p. 116, 220 „il n'y a pas d'autre explication possible; Ia seule difficulte soulevee par victimare c'est que Ia premiere voyelle en macedo-roum. est a au lieu de e ou i"; Puşcariu, DR, VIII, p. 337; Scriban, D, p. 1393. Respins: Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 288 „malheu-reuse etymologie", GrS VII p. 273 „discreditata etimologie vătăma < *văptăma < *victimare". 9 Candrea, E1L, p. 59 lat. *vatino, -are (respins de Densusianu). 9 Puşcariu, JB, XI 1904, p. 9, EWR, 1865 „etym. nngewiss" ; victima inadmisibil din cauza lui a în dial. arom. ; *vatino e „unverstăndlich; wahrscheinlicher ein *vatino, -are (Mitt. von N. Sulică), aus einer Kreuzung von victimo „opfere" und vates „die Person welche die Opfer vollbrachte". Admis: Capidan, DR, I, p. 513; cu îndoieli: Meyer-L, REW3 9171; dar „cette traduction est manifestement fausse: vates ne vatit pas dire 'devin, prophete, poete' et il n'a pas ete conserve en roman" Graur-Rosetti. 9 Baric, AlbRSt, p. 73 „alb. vuan steht fiir *watnio dessen Stamm *uat- mit dem *uot- in gr. wtîiXyj „Wunde", lat. vats „Wunde", lit. votis „boses Geschwiir" identisch ist. Zu alb. *văn' < *vatnio stelle ich rum. *vataiKn- iu vătăma 'verletzen' (mit m fiir n infolge des Labialanlautes)" [sic!]. Cf. Capidan, DR, I, p. 512. * Tiktin, DictRG, p. 1718 victimo imposibil fonetic; la influenţa lui vates „Seher" nu e de gindit; iat. vatius „krumbeinig" inadmisibil în toate privinţele. 9 Philippide, OrR, II, p. 740 „etim. obscură". 9 Giuglea, DR, VI, p. 657 (latin). 0 ILR (1969), p. 308 lat. *vati-mare [ ? ]. S-a arătat netemeinicia soluţiilor propuse pentru acest vechi cuvînt general, exclusiv românesc, ce nu poate fi împrumutat, nici explicat prin victimo, vates, vatino etc, prin greacă sau alb. vuai, care nu comportă nici măcar o discuţie. Sensul de bază este „a lovi, a produce răni, a răni" (nuanţe mai grave : „a ucide", altele atenuate, moral „a leza, jigni") 55, iar analiza în vat-am-. indică apartenenţa la rad. i.-e. *uă-, *uo- „a lovi, a răni" (WP, I, p. 211, 1 ; IEtW, î 108, vag întrezărit, dar prost interpretat de Baric), cu elementul -t: let. vâts „rană" = lit. votis „abces, (ulcer) deschis", votelis „abces mic", gr. F vătuiu; dar „rien ne prouve que vătuiu vient de l'alb. ou du grec" BL, V, p. 117. 9 Drăganu, RomlX—XIV, p. 68 „legătura lui vătuiu cu alb. vjet, vjete nu e dovedită". 9 AnEtn, 1958, p. 140—141. 9 H. Mihâescu, RevLg, XII 1967, p. 540 *vihdeus. Element comun albano-român, larg răspîndit în zona carpato-balcanică, vătuiu nu poate deriva (în baza unei greşite definiţii a cuvîntului) din lat. vitul-, de care se deosebeşte semantic: „ied de un a n " sau „miel de un a n" (extins asupra iepurilor, pisicilor etc.; în Teleorman vătui înseamnă „mic") nu are nimic a face direct cu viţelul (*vituleus confecţionat de Candrea ; nu e „pur şi simplu lat. vitulus"), confuzie pe care o fac numai unii filologi şi lexicografi. Avea dreptate Weigand (în acest caz rarissim între tentativele sale de etimologie) : vătuiu nu poate deriva din lat. ,,*vituleus" ; exagera însă poliglotul lipscan adu-cînd pe vătuiu ca împr. din alb. vetul', iar pe acesta din alb. vjet „an" : raportul lor este desigur altul, de natură diferită e înrudirea cu lat. vitulus. Accepţiu- 27 — Etnogeneza românilor 99 418 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a -II-a nea „ied (miel) de un an" sau „aproape de un an" (la sfîrşitul primului an ; în unele zone nu se mai contează cu aceeaşi precizie vîrsta, vătuiu fiind „ied de doi-trei ani") arată că apelativul conţine ideea de v î r s t ă (nu faptul că este ied, miel etc), ceea ce just a întrezărit Weigand. Dar nu e derivat pe teren albanez din vjet, căci ar fi dat *vjetul (Capidan) şi „ar trebui în asemenea caz să existe în alb. un sufix derivativ -id', -ulm, -uliu, ce nu există. Fireşte că ar trebui apoi ca derivarea să fi avut loc pe vremea cînd -6- din alb. *vet- nu se diftongase încă" (Philippide). Toate aceste obiecţiuni se înlătură numai punînd originea şi formarea î n t r e g u lui cuvînt *vetulio- în perioada şi sistemul morfologic comun al limbilor indo-europene. Tema comună albano-română aparţine la i.-e. *uet-, Hiet-es- „an", care a dat derivate desemnînd „animale tinere, de un an" (WP, I, p. 251; IEtW, p. 1175)". v. ind. vatsâ-, valsară- „an", vatsaka „viţe-luş", gr. (F)eroc, „an", eol. s-raXov, „Jâhrling von Haustieren" (: lat. vitu-lus), alb. vjet „an", vjete „viţel", lat. vetus, vetustus, vetulus, veterinus, vitulus „viţel" etc. Apelativul alb.-rom. *vetuleu~ „pui de animal de un an" s-a restrîns asupra iezilor, mieilor etc, iar corespondentul lat. vitulus asupra viţeilor. Echivalentul de obîrşie latină a lui vătuiu este noaten (annotinus), cel sl. godac, godănac ,.purcel de un an". Elementul i. —e. *ijet- Vet- pare a fi existat în limba tracă, în numele (epitet) al cavalerului trac zeul Vetsspios (LbTrD, p. 80). (153) viezure (var. viezune, iezune, iezine, iezure, zczun'c) s.m. (pl. viezuri, -uni), „bursuc" („blaireau; Dachs"). Der.: vifejzurină, viezunie, bizuine, viezuină, viezunioară, viezunios („caver-nosus", DictB), viezuni (,,a locui în viezuină"), viezurişte, yedzurie (oaş) ; topon. Viezuri, Viezuianu, Valea Ghizuniilor; Iedzunii, Viezurişte (corn. Pilu, jud. Arad) etc. (TopRom, p. 349-350). Dial.: arom. yedzăre, yedzură, dzovur(ă) (Dunărea, I 1923, p. 125, 185), vizur- şi v'edzură (Ohrida), vizuru (Mih. ; Capidan, Arom, p. 293). Alb.: vjedhulle, vjedhull, vjetull (f.) „viezure" (Cord.). LaurM, Gloss, p. 574. « Hasdeu,' ColTr, 1877, p. 579, CuvB, I, p. 247 JtavaA româno-alb. — ca să nu zicem tracică — a cuvîntului e viedula". @ Cihac, DEtDR, II, p. 455 v.sl. jazvu, jazvîci „erinaceus ; meles". & Gaster, ZrPh, III, p. 469 rom. şi alb. vjedhulle identice, din vb vjeth „ich stehle", abr.' vodha, pârtie. „DiebsiaM", d.h. dann das Getreide stehlende Tier. 9 Şăineanu, Sem, p. 94. 9 Meyer, EWAlb, ■p. 474 vjedhulle: „verwandt (entlehnt?) ist rum. viezure"; AlbSt, III, p. 22 poate din alb., ori dintr-un dial. ill. 9 Densusianu, HLR, I, p. 29 din ill. © Cuvîntul rom. comparat cu cel alb. : Şăineanu, DUn, p. 696 ; Candrea, DEnc, p. 1422 ; Tiktin, DictRG, p. 1738 ş.a. 9 Philippide, OrR, II, p. 741 „cuvinte identice ; cel rom. e împr. probabil din alb., dar vreo probă nu se poate aduce; posibil ca şi cuvîntul rom. să fie băştinaş" ; p. 307 „nu trac *viedula, ci *viezula ori *viedzula, căci rad. lui este "ueg'h- > trac viedz, viez- (limbă satem)"; p. 744. 9 Weigand, BalkA, III, p. 209 viezure şi vjedhulle din trac "Vjcdzulla, la vjeăh „stehlen", deci „der Dieb, der Kornstehler". 9 Scriban, D, p. 1406 „vgerm. wistda, ol. wezel, ngerm. wiesel nevăstuică; d.rom. vine alb. vjedhulle" [l]. 9 Giuglea, DRS, p. 32-33. 9 CercLg, XIII 1968, p. 352 *yrg'k-. Identitatea cuvintelor rom. şi alb. este evidentă (de mult recunoscută, ca atare), forma comună era ■fve(d)zul-, i.-e. *ueg'h-ul-. în legătură cu alb. vjed-(h)ull- s-a remarcat că implică vb. vjeth „fur", i.-e. *ueg'h- „a mişca, a trage, a duce, a transporta", av. vazaiti „duce, trage (etc.)", gr. oxoţ "car", o^u „conduc; port" etc, lat. veho, got. gawigan „a mişca, a scutura", lit. vezu „a transporta", vezimas „car", v.sl. vezo „vehere", veslo ş.a. (WP, I, p. 249; IEtW, p. 1118). Sigur că vjedhulle nu este derivat tîrziu, în „epoca albaneză" din vb vjeth; cu atît mai puţin un der. în română, unde nu există acel verb. MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 419 Cum arată suf. I (rom. r), vjedhulle, viezure (*ve(d)zul-) e formaţie de dată i.-e. a rad. *ueg'h-: *ueg'hu-lo- cu morfemul primar alcătuitor de nomina agen-tis (figulus „olar", ahd. tregil „Trâger", gr. lacon. SsixvjXoţ „actor" etc.; Brug-mann, GrdVglG, II/l, p. 373). Apelativul alb.-rom. pentru „bursuc", derivat al rad. i.-e. „a duce, a căra; a fura" (conservat în vb alb. vjeth), era iniţial „cărător; cel ce cară, duce, fură; hoţ (de grîne)" cum 1-a definit Gaster, epitet potrivit unui animal sălbatec ce „trece drept fur de grîne" (Şăineanu), fiind foarte dăunător economiei rurale nu numai prin faptul că roade cerealele, dar mai ales; pentru apucătura lui tipică de a „le căra" şi depozita în mari cantităţi în bîrlogul său, ,,viezu(r)ina". Răspîndirea lui viezure în dial. drom. este restrînsă mult de sinonimul concurent bursuc (sl.-trc), v. AtlLR, I, chest, 1166 (Rosetti, ILR, IV, p. 48). Numele acestui animal în alte limbi indo-europene: RLexIGA, I, p. 180—181. (Î54) viscol (var. vicol), s.n. (pl. viscole) „vînt puternic (cu ninsoare), furtună" („gros temps, tempete de neige; Sturm, Winter-, Schneesturm"). Der.: a viscoli „chasser (en parlant de la neige), attaquer impetueusement", viscoala „procella, turbo" (Micu-Klein; LexB), viscoleală, viscolie (vicolie), viscolos, -oasă „agite(e) par la tempete", viscolire, viscolit „eprouve par Ies tempetes", visco-litor „soufflant en tempete", viscolitură „vom Sturm zusammengetriebener Schnee". LexB, p. 758 viscâlă (viscoală) tempestas procellosa, hâborus, fergeteges ido, das Sturmwetter; graec. (3e[x|3iŞ. @ Cihac, DEtDR, II, p. 456 vijelie, vicol, viscol, v. vifor. 9 LaurM, Gloss, p. 575. ® Tiktin, DictRG, p. 1757 „Etym. sicher vifor" ; 1738 ,-,vifor: ksl. vihru, srb vihor, rus vihoru etc. Die dunklen vicol, viscol sind viell. damit verwandt". 9 D. Ţonev, Godişnik Univ. Sofia, 1921, p. 37 viscol „tourbillon", vîjîi, vîjîială (cf. Skok, Slavia, IV 1925, p. 336). ® Scriban, Arh, XXX 1923, p. 286 ung. *veskolni (veskbdni) „a fi agitat". 9 Drăganu, DR, V, p. 378 din ung. dial. viszkol (visz-, viiini „a duce") „a mişca încoace şi încolo, a duce, a trage, a tîrî; a se vîrî" etc. 9 Petrovici, IstRorn. I (1960), p. 793. slav. 9 Tamâs,' WtbUngR, p. 858—859 ,,viscol — ein sehr problematisches Wort"[!]; nicio etimologie nu satisface. — Rei-chenkron, DasDak, p. 170 ,,viscol mit einer Grundlage idg. *ue-, *uisho-lo-". @ CercLg, XIII 1968, p. 352. ' Nici una dintre soluţiile încercate nu explică acest „cuvînt foarte problematic", a cărui etimologie a fost vag întrezărită de Tiktin: înrudire cu sl. vihor fvifor), dar înrudire foarte îndepărtată; este adică o temă indo-europeană bine indicată de Reichenkron : *vis-k- apartinînd evident la rad. primar *ue-„a sufla, a bate vîntul" (WP, I, 220-222; IEtW, p. 83), care a dat pe lât. ventus, germ. Wind, v.sl. vichrU „Wirbelwind" (> rom. vifor) etc, baze cu -n, -r, -l, 4, ca şi un *ue-s- în v. ind. văsa-h, vâsa-ka-h „miros plăcut", lit. visulys, viesula „curent de vînt, vîrtej, vijelie", oland. waas „Reif, Duft" etc. Un *vis-k--ol(n)- va fi stînd la baza lui viscol străromân, dacă nu cumva acesta este un derivat al epocii romanice din tema autohtonă *visco- (vesc-) ; ori -col(l)- este o temă i.-e. (*kel-, kuel-) ? (155) zară s.f. 7) „lichidul albicios, acrişor ce rămîne din lapte după ce s-a ales untul", sau „lichidul rămas din smîntînă, după ce s-a ales untul" („pârtie de la creme qui demeure lorsque Ton en a extrait le beurre; Buttermilch"). 2) în unele zone „lapte acru ce se alege din laptele bătut; lapte bătut" („lait caille; Sauermilch"). Dial. : arom. dzară citat de Giuglea, DRS, p. 23 [de unde ?] nu e sigur ; în Albania zară (RevDg, XI 1966, p. 263). împr. din rom. : ung.reg. zăra „iro", zaringo (InflR, p. 93 ; NylrK. VI, p. 286 ; StLex, StCom, 13, p. 200; MNyR-omKolcs, p. 408-409); săs. zare „Buttermilch" (RomElSz), p. 55); srb Bosnia zarica „Art Kăse" (RomSl, XVI. 1968, p. 100; SOF, XXI, p. 372). 420 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a Il-a MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 421 LexB, p. 767 „zara a lat. serum". © Cihac, DEtDR., I, p. 322 „zer, zeruri, lat. serum, zară". 0 Weigand, JB, III 1896, p. 225 dzară = zer — senini. © Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 85 zară element albanez, împr. din dhalle „saure Milch". Admis-Weigand, KJB, VIII 1908, I, p. 102, JB, XVI 1910, p. 230; Capidan, DR, II, p. 464; Tiktin, DictRG, p. 1795; Candrea, DEnc, p. 1457. ® Rosetti, ILR, II, p. *124. © Şăineanu, DUn, p. 707 „zară tras din zăr". © Weigand, BalkA, III, p. 209 „thrak. *dzalla alb. dhalle 'Buttermilch', aber rum. zară". © Philippide, OrR II p. 742 „între zară şi alb. dhalle e numai o coincidenţă îutîmplătoare, ele au origini deosebite; alb. dhalle sigur acelaş cu gr. yâ\a şi lat. lac, în vreme ce zară e un cuvînt cu totul altul". © Scriban, D, p. 1427 „înrudit cu alb. dhale lapte acrit, de unde şi rom. ăhală zară şi cu vgr. gala lapte". © AnEtn, 1957—1958, p. 150 derivat pe teren românesc al lui zăr ori temă i. —e. *dheră. @ RecLgDial., p. 453 — 454. în realitate nu există nici măcar „coincidenţă întîmplătoare" între rom. zară şi pretinsul corespondent albanez, din care să fi fost „împrumutat" : cele două cuvinte n-au nimic a face unul cu altul (Şăineanu, Philippide) ; legătura a fost făcută de Densusianu şi admisă prin inadvertenţa şi inerţia unor lexicografi, fără a ţine seama de semantismul şi forma cuvîntului românesc (zară), care e „partea ce rămîne din smîntînă după ce s-a extras untul" SG. Trebuie să se facă deosebire între sensul principal etimologic de sub l) şi acela secundar, tîrziu „lait caille", care nu poate indica etimologia lui zară, inseparabil de zăr, zară este sau un derivat pe teren românesc al lui zăr, sau o temă i.-e. dheră > *dera > *diera > *zera > zară. (156) zăr (var. zer) s.n. (pl. zeruri). 1) „lichidul gălbui-verzui rămas din lapte, după ce se strînge caşul" („pârtie du lait qui demeure apres que î'on en a extrait le fromage ; Molke, (erste) Molke, Kăsewasser"). 2) „lichidul rămas din zăr după ce prin fierbere s-a extras urda; zăr fiert, urdit" („pârtie du zăr qui demeure lorsque l'on en a extrait le fromage blanc urda : aufge-kochte Molke"). Der.: zeros, zăr ari „mulgători" (GrS, IV p. 271, Vrancea), zăr atic ..mîncare slabă, fără gust" (Coman, Glos, p. 148, Bonţ-Someş) ; zârui; zară{}) ; antropon. Zeriu, Zerea, Zearotă (?OnR, p. 414). Di a 1. : arom. dzăr, dzăru, zeru, megl. zor, zăr şi săratcă (GrS, I, p. 35), istr. zer,, zeru. împr. din rom.: morav, dzer (RomlX —XIV, p. 190), ucr. dzer, dzerc (BalkA, II, p. 132), pol. dzer (DR, VIII, p. 143; RomSl, XIV 1967, p. 140, XVI, p. 100); ung. zer, zer, zeruj, zero, dzer „savo", zerosodik (MNyRomICoIcs, p. 411); săs. zer „wăsseriger Teii der Milch" (RomElSz, p. 55), serig „zeros; molkig" (XRR, II 1900, p. 348) ; srb zarica (cf. zară) ? LexB, p. 7.69 „zeru a let. serum". © Admis: Pontbr, p. 792, Cihac, DEtSR, I, p. 322, LaurM, II, p. 1171, 1619. © Tiktin, ZrPh, XI 1887, p. 62 „zăr-serum't". © Byhan, JB, VI, p. 389 („von lat. serum: auffallend ist das anlautende x"';, KOrtiag, LRWb, 8657, Popovici, DIstr p. 161. • Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 84 „origine obscure". © Puşcariu, JB XI 1904, p. 65 serum inadmisibil, exclus, căci „das Durch-seihen bei der Pabrikation des zăr [dar nu zarul, ci caşul se „fabrică" !] das Hanpt-merkmal ist, — man denkt rmwillkiirlich an das gr. Stappeîv diarrhoea". © Weigand, JB XVI 1910, p. 230 respinge pe serum, din cauza lui dz- şi a lui e nediftcngat; „der Anlaut des bedeutungsăhnlichen urrum. dzară das lat. seru, sieru, za ăzieru umgestaltet habe". © Giuglea, DR, III, p. 578 t,k\xa., -a.-oc„ ţ&aiţ „decoction, jus" au influenţat şi pe lat. serum, de unde a rezultat un *serum care explică pe rom. zer (zăr, dzăr). 0 Derivarea din serum-: Şăineanu, DUn, p. 708, Scheludko, BalkA, II, p. 132, Scriban, D, p. 1437 ş.a. • Tiktin, DictRG, p. 1795 „zăr kann nicht direkt auf lat. serum zuriickgehen, ist aber damit urverwandt. Das Wort gehort, wie brînză, date ^ZT^ZS^S^ ^ P-4") * ^tură cu definitme şi interpretările teşite urdă, zară etc, offenbar einer alten Sprachschicht an, die sich in der Hirtenspracâe erhalten hat". © Candrea, DEnc, p. 1457 cuvînt autohton. 0 Papahagi, Dunărea, II, nr 1, p. 87—88 lat. *debilu (— debile), căci zarul e tot lapte, dar mai slab, subţire, fără grăsimi. îl putem considera dacic. Zară ar fi singular nou născut din zară, pl. al lui zur. Q Philippide, OrR, I, p. 444 — 447 zara seamănă cu apa („Butterwasser"), în limba tracă apa se numea zer (Germizara = apă caldă) ; „românul a uitat cuvratuî său thrac de baştină şi a adoptat latin, aqua, dar pe cuvîntul băştinaş 1-a mai păstrat la stînă pentru apa de rămîne după ce se aleg brînză şi untul din lapte. Din vechiul zer au ieşit rom. zer, zăr". © Pascu, DEtMR, I, p. 190, 1789, REBS, p. 27 tracic * serum = lat. serum, gr. 6p6ţ. • Şiadbei, Probi, p. 25, RIEB, IU/6, 1938, p. 458 preferabilă baza tracă -zara, -sara propusă de Philippide; r m zăr e original, eu din (-11- după Weigand !). 0 Puşcariu, DR, VIII, p. 298, LR, I, p. 176: probabil autohton. 0 Giuglea, DRS, p. 11 — 13 autohton din i. —e. *g'hel- „galben, verde" (WP, I, p. 624-627, nepotrivit semantic). 0(AnEtn 1957-1958,, p. 150 i.-e. *dher- „a turbura, turbure; drojdie" ; CercLg, XIII 1968, p. 352. Abundenţa de opinii şi ipoteze, derivînd pe zăr din diverse cuvinte atestate în unele idiomuri din Europa, n-a dus la rezultat util, nu i-a elucidat obîrşia, ce trebuie admisă în sensul preconizat la 1958, căci elementele atestate ca serum, diarrhoea, debile sau sara tracică alături de presupusul trac *zerum = serum, ori i.-e. *g'hel- se pare că n-au sesizat esenţa semantică a cuvîntuîui: zarul nu e lapte nici apă, ci un lichid (ca apa, laptele, zeama, borşul ori vinul, ca serul latin şi ca sara tracică) ce trece uşor prin orice strecurătoare (Si.u-.p-psî) ; e şi slab (debile), avînd mai puţină parte grasă decît laptele sau decît caşul; de coloare verzuie (*g'hel-). Aceste particularităţi elementare şi evidente sînt totuşi secundare, unele complet lipsite de semnificaţie, iar esenţa semantică a cuvîntului trebuie şă fie alta. Daptele de oaie (vacă, capră), strecurat şi amestecat cu chiag este coagulat (străghiată) ; după izolarea masei consistente de ca-seină rămîne în vas un lichid galben-verzui, zer B7, care nu e complet lipsit de materii grase şi conţine încă urda. Dichidul numit în toate ţinuturile româneşti zăr (zer) e propriu-zis partea apătoasă rămasă, restul ce face impresia a fi turbure, prin coloarea lui galben-verzuie (în contrast cu laptele alb prin excelenţă); este ceea ce s-a degajat din laptele închegat în vederea separării caşului, deci echivalent cu „drojdia, zaţul" sau alt termen ce exprimă partea rămasă dintr-un material alimentar, la prelucrarea lui pentru obţinerea altor preparate. Dacă aceasta este adevărat şi sigur, se poate admite că zăr (zer) presupunînd o formă anterioară *deru- aparţine ca atare la i.-e. *dher- din baza disilabică *dheră-, derivate cu sufixe labiale sau guturale, majoritatea cu A^ocalism zero al radicalului: *dheregh- în gr. D-pâo-o-w, att. zxpâocoă „a turbura", lat. fraces „drojdie de untdelemn; Oelhefe", v. pr. dragios, v. lit. drages, lat. dradzi „rămăşiţă din grăsimea fiartă", alb. gheg dră, dra-ni „reziduu din untdelemn, din unt topit; tartru", v. sl. drodzlje „drojdia", ags. doerst(e), droest „drojdie", ahd. trestir „tescovină" etc. ; *dherăbh- : m. irl. drab „drojdie", ahd. trebir „drojdie", oland. drabbe „Bodensatz" etc. (WP, I, p. 854—856, 1 ; IEtW, 251; WH, I, p. 538—539 fraces). Ca un „lichid (turbure) rămas după alegerea şi stoarcerea caşului, reziduu, zaţ", zarul (*deru-, *dhero-) se integrează firesc în această familie de cuvinte, faţă de care însă prezintă un singular aspect arhaic, fiind chiar rădăcina primară (monosilabică) indo-europeană conservată fără lărgire sufixală şi în substratul carpato-balcanic. De relevat între zăr şi alb. dră o înrudite semantică ceva mai mare decît cu alte cuvinte ale grupei („reziduu de unt topit"), în legătură cu industria laptelui, ceea ce ar putea fi interpretat ca o veehe particularitate comună a celor două cuvinte i.-e. car-67 Cf. descrierea unei „variante" a operaţiunii de alegere a caseinei (caşului) din străghiată de ex. la Daine, TermP, p. 69; supra, p. 217 — 218. 422 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a pato-balcanice, rămase din graiurile crescătorilor de vite ale acestor zone şi strîns legate de viaţa pastorală şi de economia casnică. Specializarea apelativului"*^»- asupra „lichidului rămas din laptele închegat" trebuie să fie de dată străveche, preromană; oricum, în româna comună, *deru- avea exact accepţiunea de azi a lui zăr; ori de preferat un rad. de forma *g'(h)el-? (157) zburda (var. sburdâ) vb intr. 1) „a face mişcări repezit a alerga şi a se juca vioi, în mod nebunatic (despre oameni şi animale)" (s'agiter, courir 9a et lâ, caracoler; umherspringen, sich ausgelassen gebărden, links — rechts schwenken"). 2) „a fi neastîmpărat" („folâtrer, sauter ; heruinspringen, schâkern, scherzen"). 3) „a-i sburda = a avea poftă de nebunii (ştrengării)" („faire la vie, se dissiper; es verlangt mich nach, ich habe Lrist zu ausgelassenen Streichen"). AnonC, zburd amputo(?) [de fapt: amptruo] MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 423 Der.: zburdare, zburdărie, zburdat („desfrînat, zburdalnic"), zburdâr („neastîmpărat"), zburdător, zburdatec, -ic, zburdăciune, zburdalnic,' -zburdălnicie:■ Dial. : arom. zburdălipsire (vb), zburdâlipsit „zburdălnîcit,"zburdat", bur-dal „zburdalnic". LexB, p. 613 „sburdu avagor, digredior, fhictuo; nota Gallis se desbovăer exun-dare". 9 LaurM, II, p. 1070 „cf. it. sbordellare, fr. deborder ; bardii— bardus a nu fi greoniu". 9 Cihac, DEtDR, II, p. 328 pol. burda bagăge,' dispute,'querelle, burdy querelleur, tâte turbulente, ceh burda, burdovati etc. 9 Philippide, ILR, p. 87 onomatopee. 9 Geheeb, JB, V 1898, p. 32 „iterativum zu sbor, exvolitare > sbbritars > sburda, synkop. und Erweichung von t nach d"[\]. 9 Diculescu, ZrPh,.XLI 1921, .p. 423, Gep. *behurdan = mhd. behurden „mit einer Hiirde umgeben, einfriedigen" etc ; cf. nhd. behagen „plăcere, convenire" [!]. 9 Skok, ZrPh, XLIII 1923, p. 191 lat.' *abhorridare (< abhorridus) > burda, „sum alienus, rernotus ; verabscheuen" prefix ex- „din ceva afară" > „sînt desmăţat, sar de mulţumire". Respins: Puşcariu, DR,-: III, p. 838 „sburda der. din burdus 'catîr', animal care mai ales zburdă .(saxe, dă din picioare, nu ascultă: calul sburda sub călăreţ 'sare ca un catîr', cal sburdalnic 'de felul catîrilor')" [ ?]. 9 Giuglea, DR, III p. 592 — 593 „se explică uşor în legătura cu Mrdăun, bărzăun, it. borăone etc". 9 Pascu, DfitMR, I, p. 49, 219, ArR, X,'p. 472' lat. "exvolitare. 9 Şăineanu, DUn, p. 570 „din primitiv burd de orig. necun."-. 9.:DLR,. II/l, p. 487 „ar putea fi, ca îmburdă, der. din lat. pop. imburdo, -are, din-fiurdus. catîr.''. 9 Scriban, D, p. 1435 „poate v.germ. biirde sarcină, adică 'arunc sarcina', lat. burdus catîr, v. îmburd". 9 Tiktin, DictRG, p. 1806, Candrea, DEnc, p. 1109''(orig. heciin.). Neexplicat prin desborder, sbordellare (-{-bardus), ceh, pol., byrda,, .germ. burii, behurdan, biirde, ori *exvolitare şi *ex-abhorridare , confecţionat .-de Skok, prin burdus „catîr" (care mai ales zburdă!, pentru Puşcariu;),, .b.ărdăun etc, verbul zburdă (român comun), generalizat şi avînd sensul,etimologic, identic celui actual „mişcare iute (chiar violentă), agitaţie, neastîmpăr", poate fi atribuit fondului autohton: s-burd- conţine prefixul ex- şi un element radical *bur-, i.-e. *bher- „a clocoti, a fierbe (despre apă, foc)", din care sensul, (poate de bază) „a se mişca violent (pasionat)" (WP, II, p. 157, 2; Ili't'vV, 132): v. ind. bhurâti „ se mişcă, face mişcare bruscă, tresare, tremură",- bhurâmăn-h „abătîndu-se, svîrcolindu-se", bhuranyati „tresare, e neliniştit,, agită, răscoleşte", bhuranyu-li „mişcător, care tresare" etc, gr. 7copaTp',v, care îusea:nriă şi 'haine', ceea ce corespunde obiceiului românesc de a da drept zestre haine 9 Din big: Domaschke, JB, XXI —XXV, p. 152 şi alţii (mai ales bulgari). 9 Capidan, DR,-III, p. 178—179, 225 „orig. big a cuvîntului rom. este exclusă;. cuvîntul big e de orig, română". 9 Densusianu, Limba rom. sec. XVII (curs), II 1936—1937, p. 173 „trebuie să fie latin ; am putea pleca dela lat. digesta 'lucru pus la cale, împărţit' > *diestă > *zestă cu schimbarea terminaţiei, atras de formele terminate în -tră, zcaslră'" 9-Giuglea, DR X p. 451 — 454, DRS, p. 93-97 y\ «Siaorpa < Siâţouat „cmrdir. etendre îa chaîne d'une toile", zestre însemnînd iniţial numai „ceea ce se face îrt războiţi", ţesăturile; cf. irusou din fr. trousseau „vetenient, linge qu'on donne â une fille quand elle se mărie". 9 AnEtn, 1961 — 1964, p. 87 — 88, i. —e. *dai-st- „parte, porţiune'^?). Majoritatea adeziunilor le-a aflat dextrae-zesfrc, părînd a fi singura care să „merite atenţie" (Puşcariu), potrivită fonetic după toate aparenţele ; dar semantica arată limpede că este cazul unui calambur filologic al ingeniosului Hasdeu, acceptat uşor de unii latinizanţi şi lexicografi, cu toate că apare evidentă dificultatea unei asemenea derivări: confuzia între mîna dreaptă şi averea dată miresei, justificată de unii şi de Tiktin cu explicaţia grotească „durch Handschlag versprochenes Heiratsgut". Gr. diastra e inacceptabil fonetic, zosfron fonetic şi semantic. Apelativul rom. este vechi, dar esenţa lui semantică primară apare greu de identificat; azi înseamnă „averea (haine, bani, cereale, casă, pămînt, vite, lucruri de gospodărie etc.)" adusă de mireasă, valori materiale cu destinaţia de a contribui (în mod substanţial) la întemeierea unei noi gospodării şi" ca simbol al dragostei părinţilor faţă de fata de care se desparts8. 68 Descrierea zestrei de ex. : S. El. Marian, Nunta la români (1890), p. 141 — 149. 424 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a Echivoc subsistă în ce priveşte semantismul iniţial: primează aspectul moral--juridic ori cel economic-material ? în cele două sensuri divergente s-ar putea stabili o etimologie pe cale comparativă. Forma epocii romanice era *destre-cu d(z) din vreun i.-e. d(h)-, căci i.-e. g'(h) nu oferă o bază acceptabilă. Se poate imagina o legătură cu rad. *dek'- „a lua, ridica, primi; a saluta, a arăta (cuiva) cinste, a da onoruri" şijsensuri secundare 58, dar asemenea interpretare pare abstractă, deşi unele cuvinte indo-iraniene au sensuri destul de apropiate de zestre. Mai curînd sensul economic-material este de căutat în etimologia apelativului, pentru care însă o rădăcină potrivită de forma *d(h)es- ori *d(h)ek'- lipseşte. De aceea se poate încerca deocamdată o legătură interpretînd zestrea ca o „pa r-t e, porţiune (primită) dintr-un lucru (avere)" cu i.-e. *dă(i)-: di-, dd- ,,a împărţi, a tăia în bucăţi, a rupe" (WP, I, p. 763—767 ; IEtW, 175—179) : v. ind. ddti, dyati „taie, retează, împarte", diti-h „împărţire", dătu „parte", dă-trăm „Zugeteiltes" etc, gr. Socio^ai „împart, distribui", Sod;, .-ros, SaiTvj „porţiune, jertfă", Socnrpov „porţiune" etc.; cu elementul -p-, -t-, cu s *da-s-. Ca o sumă de bunuri materiale primite de mireasă de la părinţi, zestrea poate să fi avut sensuri simple de „parte (dintr-un tot), porţiune (primită)" prin împărţirea unei averi sau din „defalcarea" unei porţiuni date miresei. Asemenea interpretare este mai apropiată de realităţile vieţii social-economice, potrivită în sensul primar şi actual al zestrei. Prototipul străromân *destr- presupune o bază *des-tro- cu sufix -tr- sau mai curînd i.-e. *dai-s-tr- cu suf. -stro- (cf. lat. capistrum, lustrum, monstrum, ahd. galster, got. gilstr etc; de ex. Brugmann, GrdVgîG, II/l, p. 346—347). Mai puţin verosimilă ar fi o legătură cu *dhe-„a pune, aşează" (WP, I, p. 826-829). (159) zgardă (var. sgardă) s.f. (pl. zgărzi, zgarde) 7) „curea sau cerc de metal (iegătoare sau podoabă) în jurul gîtului dinilor, viţeilor, vacilor sau cailor (gîtarul de care se leagă opritoarea la oişte)" („collier de chien, veau, vache, cheval; (H'unde)Halsband"). 2) „lănţişor, şirag de mărgele (etc.) ce se pune îa gît; gherdan, salbă de bani" („collier; Halskette, -band"). 3) „guler" („col, colîet; (Hals)Kragen"). 4) „gujbă, gînj de curpen la poartă" Gorj etc. („tige tortillee servant de lien; Ring aus Weidenzweigen als Angeî an (Hof)Toren verwendet"). MATERIALUL LEXICAL AUTOHTON 425 Der.: zgărdiţă, -uţă, -uşă, zgărdan (maram. „zgardă din. împletitură de mărgele", contaminare din zgardă + gherdan ?), a zgardă, înzgărdd (,,a pune zgardă"), (în)zgărăat; antropon. Zgărdan(l), Zgârdescu. Dial. : neatestat (arom. = alsu, câthur). împr. din rom. : ucr. zgarda (BalkA, II, p. 133; ZbKiev, p. 57; RomSl, XIV 1967, p. 180) ; ung. zgarda „penzecskekbol felfiizott nyaklănc; kutyâk szeges nyakdrve", garda, szkdrda „hajfonat", zgărdo etc. gerdica „gyongyokbol keszitett fej-, iiletoleg kalap-disz", gerăio(c)a ş.a. (MNyRornKolcs, p. 153, 411—412)..: Alb.: sh k ar dh e „Hundskette, legno che si attacca al cane per te-nerlo a distanza e non morda" (Cord.) LexB, p. 641. 0 LaurM, II, p. 1178. « Cihac, DEtDR, II, p. 115 (sl.) gard; îngrădesc etc, sgardă, grădiniţă etc. 0 Geheeb, JB, V, p. 37, Şăineanu, DUn, p. 589 cf. gard. 0 Puşcariu, DR, II, p. 610 ,,sgardă n-are a face cu sl. gradu, ci derivă din ucr. ga.rda 'Schmuck, Zierat' ... Bibi. şi mold., bucov., maram., ban.-sgardă este un dast, obW L7?2,-^'' IE,tWi 189 = WH' l> 330~331 ^= ^ „iau, ridic", av. dl Vordâ" ete -^t V V' mi-^a ,"Stare' SitUaţie' deStiQ"' dafati -^ce jertfă, arată cinste, apt c" fbil lec'eva-şt^ ""^ ' "°m "P°doabă"' „demn, vrednic colan de pietre scumpe sau mărgele; numai prin analogie s-a spus sgardă cîinelui, sens special care a învins în limba literară". 0 Tiktin, DictRG, p. 1812 „Zshg. mit sl. gradu fraglich". 0 Pascu, ArR, IX, p. 324, X, p. 477 „alb. shkardhe = drom. sgardă, d'origine ineonnue, qui doit etre cherchee ailleurs". 0 Şarovolskij, ZbKiev, p. 57 „rum. prefiksa z- i sl. gard, srb zagrad, rus, ucr. zagoroda". 0 Candrea, DEnc, p. 1145 cf. alb. shkardhe. 0 Scriban, D, p. 1438 „din rom. vine alb. shkardhe şi rut. garda podoabă. Cf. cu gherdan". ©AnEtn, 1959-1961, p. 31, 1965-1967, p. 16—17. încercările mai vechi nu explică forma şi sensul, ori sînt inadmisibile sub raport cultural-istoric (gard, garda, gherdan etc.) ; ele ignorau alb. shkardhe, evident identic cu zgardă (sgardă). în literatura veche apare din sec. XVII (Bibi. Gen., 38,18 „şi.el zise: ce arvună îţi voi da? Ia zise: inelul tău şi sgardă şi toiagul", traducînd pe gr. opulo-xov ; AnonC, zgardă, zgerdat). Sensul primar este „legătură înfăşurată; ceva răsucit, îndoit, învîrtit'' în jurul grumazului, fie o simplă Iegătoare de metal ori curea la gîtul clinilor, fie gujbă ori podoabă graţioasă (lănţişor, şirag de mărgele, guler etc.) la gîtul femeilor ; adică un „cerc ; răsucitură, torques". Din punct de vedere fonetic, mai veche este forma albaneză, căci în rom. sonorizarea unui vechiu k în grupul sc- este admisibilă (*skar-> zgîria, scabies > zgaibă etc); un alb.-rom. *skard- aparţine la i.-e. *(s)ker-„a întoarce, răsuci, îndoi", cu formant dental *(s)krei-t- cuvinte ca lit. skrieciu, skriesti „a învîrti, a învîrti pe loc", skrytis „obadă", apskritus „rotund", skri-tulys „cerc" etc.; *(s)kreid- ca lit. skridineti ,,sl se învîrti împrejur" etc. (WP, II, p. 568—573, 3; IEtW, p. 935; aceeaşi răd. în autohtonele cîrlig şi creţ), Bazele cu k şi g au dat cuvintele pentru „cerc, inel, ceva răsucit (îndoit, etc.)", mai apropiate semantic de alb.-rom. *skarda, care presupune un i.-e. *(s)ker-( *skor- > *skar-d(h)ă „cerc, obiect circular învîrtit în jurul unui lucru", ceea ce tocmai este zgarda. (160) zgîria (var. sgîria, ^zgîria, Oaş dărăiâ), vb. tr„ intr. şi refl. 7) „a (-şi) produce o tăietură superficială, o rosătura uşoară cu unghia sau cu un vîrf ascuţit; a roade la suprafaţă" („egratigner, griffer ; gratter ; kratzen, zerkratzen"). 2) p. ext. „a produce o. senzaţie neplăcută (despre unele băuturi)" („gratter le gosier; im Hals brennen (kratzen)"). Der.: zgîriare, -ere, -at (-et), sgîrietură; zgîrieciu (zgîriacu), zgtrie-nori, zgîrie-brînzâ („negustor ruinat; zgârcit, harpagon, avar"). Dial. : arom. sgîir „zgîria", sgîirătură, megl. zgair, zgairari „gratter". Alb.: s h k' e r „reisse auseinander" (har „schneide Bâume oder Wein-stbcke aus, jâte aus"), WP, II, p. 373. DictB, II, p. 373 ,,sgariu, sderiu, it. graffiare, stracciare". #[LexB, p. 641. • LaurM, II, p. 1083 scariare — sgariare. 0 Cihac, DEtDR, II, p. 101 (sl.) sgîria, sd&riu, sgăriu (gheară). Admis: Geheeb, JB, V> 1898, p. 37, Şăineanu, DUn, p. 589 (daria Moxa, sl. duraţi, sudrati), Skok, Slavia, IV, p. 333, Bogrea, DR, IV, p. 845, Scriban, D, p. 1439. • Puşcariu, ZrPh, XXVII 1904, p. 687-688, CL, XXXIX 1905, p. 75, EWR, 1938 *excario (caries > alb. k'ere „rîie") prin legătura etimologică între „rîie" şi „zgîria". Admis: Capidan, Megl, III, p. 338, Meyer-L, REW1, 1726 caryon „vpăllische Nuss", carilium „Nusskern", rum. zgîria} 1692 caries rum. sgîria. 9 Pascu, ArR, XVI 1905, p. 132, Et, p. 42, ArR, VI 1922, p. 267 lat. *scabilare < scabere, zgăira > zgâria. 0 Weigand, KJB, VIII 1909, I, p. 99, IX 1909, p. 177 „zgăr, zgărţ, zgîrţă sind lautnachahmende Interj, deren Ursprung mir eher im Sl. als im Lat. zu liegen scheint; im Big. ganz verbreitet". 0 Puşcariu, DR, II, p. 604 calabr. zgarrare, neap. zguarrare „a sfîşia", a căror legătură cu fr. dechirer şi germ. skerran „a zgîria" e totuşi îndoioasă [evident, mai ales legătura acestora cu sgîria']. 0 Philippide, OrR, II, p. 658 *excariare neprobabil. 0 Tiktin, DictRG, p. 1813 .„die Eormen mit zd-, d- weisen auf ksl. (su)drati, (su)dera 'reissen, abreissen', die mit zg- sind dunkel, viell. liegt Anleh-nung an scărmănă oder Lautmalerei wie in kratzen, scribere etc. vor; lat. *excariare liegt 426 ETNOGENEZA ROMÂNILOR. PARTEA a II-a begrifflich zu fern". 9) Giuglea, DR, IV, p. 897 lat. scarifare (rjxap! -f scribo). Meyer-L, REW3 7662 scarifare „ritzen", ait. scalficcare, rum. sg aria 1 ; ceeace este „tres dou-teux" Graur, BL, V, p. 113. 9 Candrea, DEnc, p. 1146 lat. *scaberare < scaber. 9 Rosetti, ILR, IV, p. 60 (lat. carilium dubios, REW, 1726). 9 CercLg, XIII 1968, p. 352 *sker-. Este limpede că zgîria (sgîria) nu are a face cu it. graffiare, cu gheară, cu si. sudrati ori lat. reconstruite : *excariare, caries, *scabilare, scarificare, *sca-berare (scaber) ori altele de acest soi, jiacă se vor mai fi propus: nu comportă nici o discuţie şi se elimină în bloc. în schimb se impune înrudirea sau chiar identitatea cu alb. shk'er, avînd aceeaşi esenţă semantică: „tăierea, facerea unei tăieturi la suprafaţă, încrestare", deci noţiunea primară „a tăia" ; forma temei *sgar- dintr-un mai vechi *skar- (cf. zgardă), care duce la i.-e. *sker-, *ker- „a tăia", recunoscut pentru verbul albanez: WP. II, p. 573—587, 4; IEtW, p. 938—947, v. ind. krnăti „răneşte, vatămă, ucide", arm. kcorem „zgîriu, rîcîi", alb. shk'er- „a sfîşia, a rupe cu violenţă", v. nord. skera „a tăia, a tunde", skor, mnd. schore „inciziune, crestătură, ruptură", etc.; baze cu -t-, -d-, -p--bh- etc. ; bază -i- cu -t-, cu labială: *skeri-bh-, gr. oxapi.tpdojj.ai, „zgîriu, fac o crăpătură", lat. scribo „scriu (gravez) cu un condeiu ascuţit, desenez, scriu", v. isl. hrifa „a zgîria, scurma", cu -p- let. skripât „a face inciziuni, a zgîria" etc. O bază *skerei-bh- > *scaribare poate să fie în sgîria, dacă trebuie să presupunem căderea vreunei consoane între i şi a. Etimologia arată că aveau dreptate cei care postulau pentru verbul românesc un prototip *scar-, * scarif (ic ) are (scribo etc), dar lucrurile stau altfel decît îşi imaginau erudiţii romanizanţi, fiind cazul unei înrudiri i. — e. cu verbele alb., gr. şi lat. ale rad. *sker-, (161) zgrîmă (sgrîma, zgîrma, nsgrîma), arom., vb tr. şi intr. „a zgîria, a scărpina" („egretigner, se gratter; kratzen, (auf)ritzen") ; megl. (?) răz-grîmat adj. „dărăpănat" (casă răzgrămată „casă dărăpănată", din zgrom, ărom. zgrăm, după Capidan, Megl, III p. 248, 338). Der.: zgramare (sgr-, zgrîmare, zgrumare), zgrămat, zgrîmălură. Byhan, JB, VI 1899, p. 391 „istr. zgrni, -nesk 'ausfegen, kehren', kr. zgrnuti weg-, zusammenscharren; vgl. arom. zgrîmu kratzen". 9 Densusianu, R, XXXIII 1904, p. 86 dintr-o temă alb. gri[m], grime „miette", gris „gratter", derivă arom. zgramu cu proteza uuui s, z. Admis: Korting, LRWb, 4354a, Weigand, KJB, VIII 1908 I, p. 102 (gut); respins: Pascu, Arh, XVI 1905, p. 328 lat. *excarimo < caries (cf. ex-farino > sfărm), DEtMR, II, p. 244, 74 (mots obscurs), ArR, IX, p. 315 cf. alb. german' „fouiller", gervis „gratter", german „gratter". INDICE (Cifrele, arată paginile; cifra cursivă, locul principal.) Tentativele prin sl. zgrni, alb. german', gervis ori lat. *excarimo nu sînt satisfăcătoare, iar singura legătură probabilă rămîne cea cu megl. răzgrîma ; dar sensul cuvintelor e divergent, deci nu este exclusă originea lor • diferită. Arom. sgîrma corespunde exact lui sgăria drom., zgair megl., deosebindu-se prin plusul unui -m ; e probabil că cele două verbe sgăria-zgair şi sgrîma- sînt coradicale din punct de vedere indo-european, provenite din acelaşi *sker- ,,aj tăia" în numeroase cuvinte din limbi diferite, de la baze variate şi cu sensuri multiple (cf. sgîria) ; *skrem- (WP, II, p. 583) : mhd schramen „a rupe, a smulge", mnd. schrain „crăpătură, sgîrietură", v. nord. skraam „sgîrietură, sfîşietură" 'etc. Nu se poate spune dacă există o legătură de înrudire între arom. sgrîma, drom. sgîria- megl. zgair pe de o parte şi istr. (citat de Puşcariu, EWR, 1938) zgrebescu „zgîriu", care ar putea conţine acelaşi rad. i. — e. *sker-, anume baza *shereb(h)- ; încă mai dubioasă e legătura între aceste cuvinte autohtone române legate între ele prin rad. i. — e. *sker-, şi megl. grăbăesc (amintit de Puşcariu, ib.),,grăbăiri „a sgîria" (Candrea, GrS, III p. 398), care înseamnă şi „iau, răpesc", şi vine din big graban (Capidan, Megl, p. 143). A) MATERII (cf. şi sumarul fiecărui capitol din partea I. lingvistic, în indice B) accentul, albanez, ■ român 103 M. Acilius Aureolus (geta) 190 Adamclissi (jud. Constanţa) 78, 176 administraţia romană provincială 90 T. Aelius Antoninus Pius aug. (138—161) 172, 189 P. Aelius Pladrianus aug. (117-138) 180, 182, 197, 198 Aesculapius zeu thr^ — gr. 77 Aetius, Plavius — (moesus), saec V 78 Agrianii pop. thr. 64 agricultura (la vechii români) 213 Agron, Illyr. rex 72 ala (formaţie auxil. caval.) 180 — Ala Gallorum (Dacia) 180 — A. Hispanorum Câmpagonum (Dacia) 180 — A. Illyricorum (Dacia) 180 Albanezi (Skipetari) 29, 38-39, 41 sqq. et passim; limba albaneză 93—95, 97—109, 132 (elem. rom. — alb.), 135—136, 140 et passim, 151-154, 172 et passim Albocensi (pop. Dacia) 180, 181 Alburnus Maior (Roşia, jud. Alba) 183 Alpes (montes) 209 Aluta (Olt, Dacia) 183 Amantini (celt., illyr. ?) 85 Anarti (pop. Dacia) 180, 181 Andizetioi (pop. illyr.) 85 Angros (Morava Serbica) 72 Angustiae (loc. Dacia, Breţcu ?) 182 antroponime, illyr. 95; thr. 105; thr. — get. în Dacia 186; indigene înlocuite cu cele romane 118—120; româneşti antice (romane) 94 Aous (fl. Illyr.) 72, 105 Appianus (nistor. scriptor) 173 Apuleius, Pseudo — 79 Apulum (Alba Iulia, Dacia) 183, 184, 193, 204 Aquae (Călan, jud. Hunedoara) 183 Aravisci (Eravisci, celt. Pann.) 85 Arcidava (Vărădia: Vîrşeţ, Dacia) 183 Ardiaei (pop. Illyr.) 72, 73 Cuvintele si numele proprii ca material filologic- armata romană (provinciali în —) 89 Armâni (aromâni) 114 et passim armeană, limbă (împr. rom.) 140 Arno, Indiculus Arnonis 210 Arsietae (pop. thr.) 188 articolul postpus (rom., alb., big.) 99 Arutela (Bivolari, jud. Vîlcea) castru aux. 184 Asia Minor (Anatolia), elem. thr. 77 Attila (Hunn. rex) 208, 219 Augusta, Praetoria — (Dacia) 182 Augustinus, v. Aurelius — Augustus, v. Octavianus — Aurelianus, L. Domitius — M. Aurelius Antoninus aug. (a. 161 —180) 171, 180 M. Aurelius Antoninus aug. Caracalla (a. 211 — 217) 180 Aurelius Augustinus, saec. V 208 M. Aurelius Commodus aug. (a. 180—192) 189 Autariatae (pop. illyr.) 73 auxilia (formaţii milit. romane) 89, 179 Azali (Asali, Ansali, pop. Pann.) 85 Bacauzi (pop. germ.) 209 balto-slave, limbi 76 Basarabia (daco-geţi, liberi) 190 Baniţa (jud. Hunedoara, cetate dac) 178 Belgrad, v. Singidunum Belisarius, Plavius —, dux rom., thr. 78 Bessi thr. 82; Bessus, v. ind. Bb Bicilis, nobilis Dacus 177 Biephi (pop. Dacia) 180—182 Biertan (jud. Sibiu) 204 Biessi (thr. liberi) 188 bilingvism, illyr. — thr. — rom. 88 Bithyni, Bithynia thr. (Asia Min.) 77 Bivolari, v. Arutela Boii (pop. celt.) 85 Bologa (jud. Cluj) castru aux. 184 Bosporus Cimmerius (thr.) 77 Braşov, Schei (Trocari) 305 Breones (nobiles, Raetia 210 428 ETNOGENEZA ROMÂNILOR INDICE 429 Bretcu (jud. Covasna) 182, 184, 203, v. Angustia Breaci (pop. illyr.) 72, 73, 85 Brongos (Morava) thr. 72 Bruiu (jud. Sibiu) 184 Brygos, thr. — gr. 77 Buciumi (jud. Sălaj), castru aux. 184 Bulgari (pop. şi limba) 39, 40, 46, 47, 83; împr. diu română 140 Bumbeşti (jud. Gorj) castru aux. 184 Buridava (Stolniceni, jud. Vîlcea) 184 Buridavensi (pop. Dacia) 180, 181 Caîabria (messap. Italia) 64 Caibor (jud. Braşov) 184 Carpi (pop. thr.) 94, 171-172, 188, 189 (Carpo- daci), 205 Cassius Dio (histor. scriptor) 173 Caşolţ (jud. Sibiu) 184, 185 Caueoensioi (pop. Dacia) 180, 181 cavalerul trac (în Dalmaţia) 84 Călugăreni (Mikhâza, jud. Mureş), castru aux. 203 Căpîina (jud. Alba) cetate dacică 178 cehă, limba (elemente rom.) 140 Ceiageisoi (pop. Dacia) 180—182 Celtae (celţi) 84, 173, 184; în Dacia 181 (Anarti, Teurisci) ; cuvinte celtice (gallice) in limba franceză 146 — 148 centum, limbă: germana 76; veneta 76; celtica Cepik (Tsepigovo, Pelagonia) 83 ceramica (getică în Dacia rom.) 187 Cernatu de Jos (jud. Covasna) 184 Cerniahov (— Sîntana, cultura) 206 Cibaiae (loc. Pannon.) 85 Cimmerieni v. argea, 252 Cinciş (jud. Hunedoara) 184 Cipău (jud. Mureş) 205 circulaţia cuvintelor în limba română 131 — 134 Ciumbrud (jud. Alba) 223 Ciunga (jud. Alba) 184 Claudius II (Goticus), aug. (a. 268-270) 78 Cluj, v. Napoca; C. Mănăştur 206 cognomen (barbar, illyr. thr.) 90 coheredes (Brbe) 228 cohors (unitate aux. de infanterie) 18p Cohors I Cilicum 78 colonizare romană în provincii 89 columna Ulpii Traiani Romae 175 — 178 Comalău (jud. Covasna) castellum 184 consonantisni. v. fonetica Constantinus I aug. 78, 204 Constantius (Chlorus) aug. 78 Cornacum (loc. celt. Pannon.) 85 Cornelius Epicadus scriptor 73 Cornelius Fronto histor. scriptor 197 Costeşti (jud. Hunedoara) cetate dac. 177 Costoboci (pop. thr. Dacia) 180, 181, 188, 189 Cotensi (pop. Dacia) 180, 181 Cotiui (pop' illyr. thr. ?) 85 creştinismul (în Dacia) 204 — 205 Crişana (thr. — daci liberi) 190 Cristeşti (jud. Mureş) 184, 185, 205 Criton, Statilius — medicus-scriptor 172, 173 croata, limbă, elemente rom. 140 Daci (cf. Getae) 39 sqq., 78-79, 165-201, 188 — 189 et passim Dacia 39 et passim, 165 — 201 et passim Dacia capta 174; Dacia Dea 187 Dacia Nova (Aureliana) 152 Dacicum bellum (a. 117) 189 Daesidiates (pop. illyr.) 73 dalmata, limbă 156, 166 Dalmaţia 71, 84, 85, 96, 149, 152, 166; cf. Del-mat- Dardani (pop. illyr?) 84, 93 Dardania 58, 62, 78, 151-154 Dardanos (Troas), Dardapara 84 Dardi (messap. Italia) 84 Darnithithi (loc. Dacia) 183 Dassaretae (pop. illyr.) 72 Dea Placida (Dacia) 187 Decebalus, Dacorum rex 158, 172 — 174, 176, 177, 182, 188-192 Dej (jud. Cluj) 204 Delmata (illyr.) 72; Delmatae 73, v. Dalm— Deramistae (pop. illyr.) 72 derivarea cuvintelor (thr., rom.) 125, 128 desnaţionalizare în Secuime 236 dialectele române (elern. autoht.) 134—137 Diana Mellifica (Dacia) 183 Dierna (Orşova, Dacia) 183 Dinogetia (Garvăn, jud. Tulcea) 230 Diocletianus, M. Aurelius Valerius — aug. 71, 171 Dionysios Thrax grammaticus 77 Dionysos deus thr. — gr. 77 Dioscorides, Pedanius — 79 Ditioţnes, pop. illyr.) 72 Doidalses artifex thr. — phryg. 77 Domitianus, Flavius — aug. 171, 172 Domitius, L.---Aureîianus aug. 78, 194 — 197, 202, 208 Drava (Dravus) fl. 71, 85 Dridu (jud. Ialomiţa) 230 Drinus fl. 105 Drobeta (Turnu Severin, Dacia) 183, 198 Dunărea (Danubius) 209 Durmitor (munte) 105 emigrarea românilor din Ardeal 140 Encheleae (pop. illyr.) 72 Endirudini (pop. illyr.) 71 Ennius histor. scriptor 73 Epicadus, v. Cornelius — Epidaurum (Illyria) 71 Epirus, Epirotae 71, 83 equites singulares (daci la Roma) 180 Eravisci, v. Aravisci Erbe (coheredes) 228. ethnicon (natione) 72, 90 et passim etimologia 15—16; numelor proprii 74, 80 Euphrates fl. 197 Eutropius histor. scriptor, saec. IV 171 — 172, 187, 197 Ezerovo (Bulgaria) inel aur cu inscr. thr. 79 fagul (lat. fagus) 278 " Feisa (jud. Sibiu) 204 Flaccus (Vlachus, Vlachi) 158, 171 Flavius, v. Domitianus — Foca (Phocas) aug. (a. 602-610) 78 fonetica illyr/ 75, thr. 80; rom. — alb. 102- 103; traco-romană 122-125, 126-128 franceza, elemente lexicale celtice 146—148 Francii (germ.) 209 Frigia, v. Phrygia Fronto, v. Cornelius — Fuscus Luci f. Azalus 85 Galabri (dardani) 64 Galatia (Asia Minor) 80 Galerius, v. Maximianus — aug. Galiţia (U.R.S.S., daco-geţi, thr.) 190 Galii, v. Celtae Genius Daciae (Dacia prov.) 187 gentes Dacorum 180; gentes in Imperio Romano 208 Gentius rex Illyr. 71, 72 Genusus (fl. Shkumbi) 105 Gepizii (germ.) 219 germanice, limbi 76; elemente — în română 42 Getae (Daci) 39", 78-79; 158; 173; v. Daci Ghelar (jud. Hunedoara) 136 Gilău (jud. Cluj), castru auxiliar 184, 203 glose iilyre 74; thr. 79 Goţii (în Dacia) 205, 209 Grabaei (pop. illyr.) 71 Grădiştea Muncelului (de Munte, jud. Hunedoara ; Sarmizegetusa Regia) 176—178 graeca, neo— (cuvinte româneşti) 140 Graeci (Hellenes) 83 Helvetia romana 211 Hesycbios (lexicogr.) 79 Hieronymus (scriptor histor.) 208 Histria (Istria, penins. Italiae) 72 Hoghiz (jud. Braşov) castru auxil. 203 Hunni (pop.) 209, 218-219 Hydata (Aquae, Dacia, Căîan) 182 lacobeni (jud. Cluj) 184 lapudes (lapodes, pop. illyr.) 73, 85 Iazyges (Sarmatae) 181 Ibar, fl. Moesiae Superioris 84 Iernut (jud. Mureş, Sf. Gheorghe) 204, 205 Ighiu (jud. Alba) 184 Illyri 38, 43, 48, 49, 71-96 et passim Illyricum 71, 92, 152 Imbros (insula, locuitori thr.) 77 împrumuturi lexicale din limba română 138— 140 Indiculus Arnonis (Salzburg) 210 influente lexicale asupra limbii române 141 — 142 Inlăceni (jud. Harghita), castru auxil. 203 inscripţii „iilyre" 73 — 74; trace 79 Istroromâni (Rumeri) 96 Italia, illyri în — 71 Iugurtha rex Numid. 178 Iulianus, Flavius — aug. 78, 170, 171, 173 C. Iulius Quadratus Bassus legat. Daciae 198 Iustinianus, Flavius — aug. (a. 527 — 565) 78 Iustinus I aug. (a. 518-527) 78 Jabăr (jud. Timiş, obiect creştin) 205 Jirecek, C. J., linia lui — 153 Labeatae (pop. illyr.) 71, 73 Lactantius histor. scriptor 173 latina, limbă adoptată în provincii 143 latinistă (ardeleană), Şcoala — Latobici (pop. celt.) 84 Lechinţa de Mureş (jud. Mureş) 184, 205 legio XIII Gemina (Dacia) 180; IV Flavia 182 Lemnos, insula (locuitori thr.) 77 Leon I Thrax aug. 78 Liber Pater, Libera (Dacia) 187 Liburni (pop. illyr.) 72, 73 Licinianus Licinius aug. 78 L. Licinius Sura cos. 174 limba, determinativ al etnicităţii 88; illyră şi traca dispărute prin înlocuire cu latina 88— 93 „lingvistica" balcanică 97—102 Lissus (oppid. Illyr.) 71 lituana, limbă 76; v. balto-slave Litus, legatus aug., saec. III 171 Locusteni (jud. Dolj) 184 Lucianus din Samosata 172 Lycaonia (Asia Minor), pop. thr. 77 Lydia (Asia Minor), pop. thr. 77 Lydus, Ioannes, histor. scriptor 173 Macedones 83; v. argea, indice Ba Macedonia provincia 96 Maezei (pop. Illyr.) 72, 73 maghiara (ung., influenţă română) 139—140 Malva (Romula, Reşca, jud. Olt) 183 Manasses histor. scriptor 174 Maramureş (thr. — daci) 190 Marcianus aug. (a. 450 — 457) 78 Q. Marcius Turbo („legat." Daciae) 198 Margus (fl. Morava) 71, 84 Marinus Tyrius scriptor 182 Marisia (fl. Mureş) 183 Martinovca (Ucraina, tezaur) 206 Mauri (Maurusia gens) 171 Maximianus Galerius aug. 78, 171, 190 Maximinus Daia [Daza?] aug. 78 Maximinus Thrax (C. Iulius Verus) aug. 78 Medişoru Mare (jud. Harghita) 184 Meglenoromânii 96; Meglen Mehadia (Praetorium, jud. Caraş-Severin) castru auxiliar 184 Menzana, Iupiter mess. 358 Messapi (illyr. Italia) 358; limba 81 meşteşuguri (la vechii români) 213 Micia (Veţel, jud. Hunedoara) castru auxiliarl83, 184, 204 Moesia 77, 78, 84, 91, 149, 151, 152, 154, 196. 208, 209, 230 Moigrad (jud. Sălaj), v. Porolissum Moldova de Nord (thr. — daci liberi) 190 monete romane (Dacia), v. numismatic — 430 Morava, v. Margus, Angros, Brongos Moreşti (jud. Mureş) 184 morfologia 99 Mugeni (jud. Harghita) 184 mutaţia consonantică (?) thr. 81 Mysia (Asia Minor) thr. 77 Napoca (Cluj, Dacia) 183, 184, 204 Naro (fl. Dalmaţia, Neretva) 72 Nasamoni (pop. Africae) 171 natione 72, 90, nationes 208 neutru (gen gramatical) 99 Nireş (jud. Cluj) 205 Niş (Naissus, Moesia Superior) 153 Noricum 71 (provincia), 209 (saec. V) Noşlac (jud. Alba) 184 nume proprii illyre 74; thr. 74, 81 ; cf. antroponime numerus (formaţie auxiliară romană) 180 numismatic, material — 204—205 Obreja (jud. Alba) 184, 185, 229 obştile ţărăneşti la vechii români 200, 227—229 Ocna Sibiului (jud. Sibiu) 184 Octavianus Augustus aug. 171, 180 Olâhok (valahi, români) 27 Oloros Thrax, Thukydidis pater 77 oraş (ung. vâros) 200 Orestis (Macedonia) 83 Orheiu Bistriţei, castru auxiliar 184, 203 Oseriates (pop. illyr.) 85 P. Ovidius Naso poeta „Geticus" 79 Ozoli (Locri, graec.) 85 Paiones (Peoni, illyr. ?) 83, 84, 95 Palatca (jud. Cluj, creşt. ?) 204 Pannonia 72, 84, 85, 172 paroikoi (vicini) 228 Partheni (pop. illyr.) 72 Pastîrskoie (Ucraina), necropolă sec. VII 206 păstoritul (la vechii români) 214 — 218 Pelagonia (Macedonia) 83, 93 Peonia, v. Paiones Perdica, vicus Dardaniae 84 Phaeaces (pop. illyr.) 72 Phocas, v. Focas aug. Photius scriptor 79 Phrateria (local. Daciae) 182 Phrygia (thr. Asia Minor) 77, 80 (inscr.) Piatra Craivii (jud. Alba), cetate, dac. 178 Piatra Roşie (jud. Hunedoara), cetate dac. 177, 178 Piephigoi (pop. Daciae) 182 Pirustae (pop. illyr.) 73, 188 Pîrliţi (toponim român) 229 Placida, Dea (Dacia) 187 polonă, limbă (elemente române) 140 poreclă (signum) la romani 81, 90 Porolissum (Moigrad, Sălaj, Dacia) 183, 184, 203 Porumbenii Mici (jud. Harghita) 204, 205 Potaissa (Turda, Dacia) 183, 184, 193, 201, 205 Potulatenses (pop. Daciae) 180, 181 ETNOGENEZA ROMÂNILOR praetoriae cohortes (Daci în —) 180 Predavensi (pop. Daciae) 180, 181 Priscus Rhetor, scriptor, saec. V 208, 209 Prostea Mică (jud. Sibiu) 204 Pseudo-Apuleius, v. Apuleius Pseudo-Scymnus, v. Scymnus Ptolemaios, Claudius, geograph. 79, 180—182 Pyraei (pop. illyr.), Pirei 72 Quartine vivas (saec. IV) Micia 204 radicale (rădăcini) indo-eur. 118—121 Raetia 71 ; Raethia 209, Secunda, Prima 210 Ranisstorum (loc. Daciae) 183 Ratacensi (pop. thr. — dac.) 180, 181 Răhău (jud. Alba) 204 Regalianus tyrannus dac. Moesia 190 religio romana (in provinciis) 89 Rhenus (fl. Rinul) 209 Rîşnov (jud. Braşov) castru auxil. 184 Roma (geto-daci la R.) 180 Romani — Români 135, 207 et passim romanche (raeto-rom.) 210 Romanizarea illyrilor şi tracilor 88—89; r. în Dacia 89, 190-195 Romi (ţigani) cuvinte româneşti la R. 140 Romula (loc. Dacia, Malva, Reşca, jud. Olt) 183 Romula (Maximini Galerii aug. mater) 190 rotacismul (n>r) în alb. şi rom. 46, 50, 99, 102 Rumeri (Istroromânii) 135 rusă, limbă, elemente române 140 Rusticius (romanus, Moesia Super.) 208 Sabazius (—dios) deus thr. — phryg. 77 Saldensioi (pop. Dacia) 180, 181 Salinae (loc. Dacia, Uioara ?) 182, 183 Salvianus, scriptor, Gallia 208—209 Salzburg (Austria) 210 Samothrace insula (pop. thr.) 77 Samus (fl. Someş, Dacia) 183 Sarmatae (roxolani, iazygi) 171, 197 Sarmizegetusa (Zerrnizegetusa) Regia (Grădiştea Muncelului) 176, 177, 182 Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Dacica) 203 Sassei (pop. illyr.) 71 Saşi (Saxones), cuvinte române la — 140 sat (lat. fossatum) 200 satele vechi româneşti 227—229 satem, limbi indo-eur., albaneza 93; frigiană 80; illyră 75—76, 85; traca 80 — 81 et passim Sava (jud. Cluj) 184 Savus (fl. Sava. illyr.) 85 Sărăţeni (jud. Mureş) castru auxiliar 184 Scandinavi (germ. 87 Sclavenia (Muntenia) 222 Scordisci (pop. celt.) 84 Scymnos, Pseudo — 73 Şcheii Braşovului (Trocari) 305 Scoală ardeleană (latinistă) 29, 38-39, 158—159 Sebeş (jud. Alba) 184 Secuime (element român dispărut) 236 Seirenes (Sirenes, Zeirenes) thr. — gr. 77 Semele (divinitate thr. — gr.) 77 INDICE — sensioi (pop. Daciae) 180, 181 Severina (Aureliani aug. uxor) 205 Sfîntu Gheorghe (jud. Mureş, Iernut) 184, 185 Shkiperia, Shkipetari, v. Albanezi Sic (jud. Cluj) 184, 204 Sighişoara (jud. Mureş) 184 signum (poreclă, la romani) 81, 90 Silenus (divinitate thr. — gr.) 77 Singidanum (Belgrad) 84 Sirmium (Sremska Mitrovica, Pannon.) 85 sîrba, limbă, elemente româneşti 140 Sîrbi (Şerbi, Srbi) 83 Sîupaul (jud. Harghita), castru auxil. 203 Sîntana, cultura Ceruiahov — 206 slava veche, cuvinte româneşti 140 slava, influenţa asupra limbii române 141 Slavii (blonzi)' 211; 218-223 slovacă, limba, cuvinte româneşti 140 Slovacia (daco-geţi, thr. liberi) 190 Solomon, magister militum (saec. VI) 171 Someşeni (jud. Cluj), necropolă sl. 223 Soporu de Cîmpie (jud. Cluj) 124, 205 Spartacus thr., servorum dux 78 stejarul (gorun) 278 Stolaiceni (jud. Vîlcea) 184 Strabo, geograph. scriptor 85 substratul lingvistic în română 97 — 117 Sucidava (Celei, jud. Olt) 183 sufixe (formante) illyr. 75; thr. 82, 125—126; româneşti 129 tarabostes (nobili daci) 192 Tauianti (pop. illyr.) 72, 73 Taurisci (pop. celt.) 84, 85; Teurisci Teliuc (jud. Hunedoara) 186 Tenedos, insula (pop. thr.) 77 Teurisci (pop. Dacia) 180, 181 ; cf. Taurisci Tenta Illyr. regina 72 Thasos, insula (elem. thr.) 77 Theodosius I aug. 171 Thraces 38, 39 et passim, 76—96 et passim Thrax 99 Thucydides thr., histor. scriptor 77 Thunatai (pop. thr.) 64 Thyni (pop. thr.) 64 Tilişca (jud. Sibiu), cetate dacică 178 Tomis (Constanţa), Ovidius în exil 79 toponimia Illyr.' 74 — 75; Dacia 183, 225, 229 B) CUVINTE ŞI NUME PROPRII 431 Traianus, M. Ulpius — aug. Transtagnenses (pop. Africae) 171 Tribalii (pop. thr.) 72 triburi illyr. 72-73 ; thr. 77 ; dace 180 Troas (elemente thr.) 77 Trocari (în Scheii Braşovului) 305 turca, limba, împr. româneşti 140 Turda (jud. Cluj) 188; cf. Potaissa Tyrol (Austria) 210 Ţeligrad (Blandiana, Cîrna, Alba) 223 ţigani, v. Romi ucraineană, limbă, împr. române 138. 140 Ulpia Traiana Dacica (Sarmizegetusa) 182, 183, 203, 204 Ulpianum (loc. Dacia) 182, 183 M. Ulpius Traianus aug. (a. 98-117) 39, 157, 158, 163, 169-177, 180, 182, 189, 190, 194, 196, 197 ungara, v. maghiara, limbă urbanizarea (în Dacia romană) 194 Vai de ei (topou. românesc) 229 walch, welch (romani) 207, 210; v. Vlahi Vandali (pop. germ.) 209 Varciani (pop. celt.) 84 Vărădia (jud. Caraş-Severin) castru auxiliar 184 Veglioţi (în Veglia, Dalmaţia) 152 veneţiana, elemente româneşti în — 140 Vercingetorix, Gallus dux, 178 verv (sl., ucr.) 228 C. Vettius Sabinianus, legatus Daciae 189 Veţel (jud. Hunedoara), v. Micia Viator Romani f. Azalus 85 vicini, vecini (paroikoi) 228 viitorul gramat. (+ a avea) 99 Vindelicia (saec. V—VI), viei Romauisci 209,210 Vitalianus Moesus, dux Romanus 78 viticultura la vechii români 213 Vlahi (Români), 158 et passim; v. walch Vlaşca, pădure, judeţ (Muntenia) 229 vocalism. v. fonetica Zerrnizegetusa Regia, v. Grădiştea M. Zeugma (loc. Dacia) 182 Zlatna (Ampelum, jud. Alba) 184 Zonaras histor. scriptor 173 Zosimus histor. scriptor 173 B) î:U VIN iii si reowtii «>«i »»" . Zlfi&aU lexicografilor şi căutătorilor de etimologii, confecţii nesemnificative). . p.) i. (Nu sînt cuprinse toate ^^f^^ ZrJS^o^T 1^ n^Î^nJ; cuviJe LoUone romaneşti, preromane sînt imprimate spat iat). ., ,. ,WH abur(e), abor 41, 44, 45, 48, 52, 55-57, s.beş (trac ) 48 >08_ M5 (cu der)_ tn,/(ju1Mllba) 48, 67 ^ăţa 67, 116, 242, 246 (cu der.) 59, 432 ETNOGENEZA ROMANILOR INDICE 433 acoperiş (lat.) 213 adaru (arom.) 61, 116, 135, 138, 308 adămanâ (ung.) ademeni 66 adăstare (lat.) 40 adia, arom, aăil'a 67, 116, 247 (der.) adînc (lat.) 40 aghiuţă (gr. ?) 55 agru (ţarină), arom., drom. 253, 405, 406 agruporc (mistreţ) arom. 355 se agudeaşte (întîmplă) arom. 336 alaţu (lat.), arom. (cursă) 302 alb 260; albastru (mieru, vînăt) 131 albie (leagăn) 213 alcătuiesc (ung.) 38 aleapidu, -a, -at, arom. 339 aleg (lat.), arom. (descurc) 331 alin, me-alin arom. (urc) 409 alsu arom. (zgardă) 424 altiiă 68; ambair, v. baier ameastec (lat.) arom. 332 ameţi 116, 241, 248 (şi der.) am-palurlea arom. (buiestru) 276 Ampoiu (thr. —dac.) fl. Daciae 225 amurg 116, 242, 249 (şi der.) anăshirescu arom. 307 andop arom., v. dop andrea 62, v. undrea 307; andreaua arom., megl. 249, 309, 408 anina 116, 246 (şi der.) anmugur arom. 361 anşor (înşir) megl. 397 apric, v. aprig aprig AB, 110, 116, 250 (der.) ară (lat.), arare 213 aradzîm, arăzăm (arom.) 54, 375, v. razem aravdu, arăvâare (arom.), v. a răbda 376 arbines (albanez), arom. 54 arcior, arcicior (urcior) arom. 410 argea 43, 44, 48, 52, 55-57, 60, 108, 125, 213, 251 Argeş (rîu Muntenia, dacic?) 67 ariciu (lat. ericius) 253 ar(i)dica 377 (ridica) arîndză (arom.) 54, 378 (rînză) arîuşor (pîriu) arom. 371 Armân (aromân, Macedoromân) 114 arţar 65 arunca 67, 116, 243, 252 (şi der.); aruca (atom.) aruiaşte arom. (nechează) 365 ascapir, ascaper arom. (scapăr) 380 ascol (scol) arom. 382 atare (lat. talis) 401 aua (lat. uva, strugure) 213, 392, 393 aveare arom. (zestre) 423 azugă (?) 48 baciu 41, 43, 44, 48, 53 (batsu), 56, 57, 60, 108,116,216-218,253 (şi der.) baâol'ă (megl. baciu) 253 hagiu (baciu) arom. 253 baie, ban'e (sl.) 130 baier 67, 116, 214, 254 (şi der.) Balaorites 226 (Valaor—) balaur 52, 57, 58, 60, 108, 122, 256 (şi der.) bală 108 baligă (balegă) 41, 53, 57, 59, 60, 108, 217, 257 (şi der.) baltă 41, 43, 47, 48, 53, 54, 56, 57, 59, 60, 68, 108, 151, 258 (şi der.) bal'u (sl.) arom. 385 bană (alb.) arom. 54, 59 bara 41 bar (d)zu 53, 54, 108, 260 (şi der.) barză 44, 47—49, 57, 60, 62, 67, 105, 116, 261 (şi der.) Basarabi (?) 45 bască 48, 53, 54, 60, 108, 217, 267 (şi der.) başac arom. negustor de lînă 261 bată arom. (cursă, capcană) 302 bate istr. (baltă) 258 băgă, a 40, 41, 43, 48, 58, 62, 116, 122, 262 (şi der.) băiat 62, 63, 116, 125, 263 (şi der.) Băietan (?) arom. 263 băl, bălan (sl.) 48, 66 Bălgrad (sl., Alba Iulia) 220, 221, 234 Bălt— onom.. topon., v. baltă Băroi (sl.) 67 Bărz— v. barz bătrîn (lat. veteran—) 99, 112, 224 berbec(e) (lat. vervec—) 29 Berbeşti topon. (Bârbfalva, Maram.) 219 b e r eg a t ă 43, 52, 112, 116, 138, 243, 264 (şi der.) besă (alb.) arom. (credinţă) 54 betiag, beteag (ung.) 38 biricuată (beregată) istr. 264 biro (alb.) arom. 54 Mic (sl.?) 57 bîlci(u) (ung.) 212 bîrtă (burtă) arom. 279 blagoslovi (sl. — rom.) 259 blajin (sl.) 259 blană (sl.) 259 Blasii (Vlachi) 222 boare 116, 265 bob (sl. bobii) 221 bocăni (onomatopee) 62 bogat (sl.) 221 boiestr— v. buiestr— bordei 55, 116, 138, 213, 266 brad 41, 43, 44, 47, 48,\ 52-54, 57, 59, 60, 108, 266 şi der. brad— brazdă (sl.) 220, 221 brăn, brăv v. brîu breaz (sl. )261 Breazova (sl., sat jud. Hunedoara) 221 brenda (arom.) 54 brînci (lat.) 48 brînduşă 54, 58, 116, 138, 269 (şi der.) brînză 41, 44, 48, 52-54, 58, 61, 116, 216— 218, 270 brîu 29, 39, 41, 47, 48, 52, 57, 60, 66, 107, 108, 273 br(u)escu arom. (se uita) 409 bronza megl. (brînză) 271 brusture 108, 274 (şi der.); var. brostu (arom.), brustan bubuk'e arom. (mugur) 361 buburuză 48 ; buc (?) 107 Bucur, Bucureşti, Bucuresci 57 bucura 29, 41, 43, 44, 48, 49, 52, 53, 55-57, 59, 60, 67, 108, 122, 275 (şi der.) budză, v. buză buiestru 41, 110, 116, 241, 276 buitar (?) 41 bumb (ung. gomb) 66 bunget 44, 48, 50, 52, 53, 55-60, 107, 108, 278 burlan 116, 241, 278, burlinc bursuc (trc, sl.) viezure 418, 419 burtă 43, 116, 279 buştean (germ.) 281 butuc 116, 280 butur ă 116, 281 (şi der.) bu(d) ză 43, 44, 48, 49, 53, 57, 59, 60,108, 282 eacavatră arom., v. vatră 414 caier 43, 113, 116, 214, 283 cale (lat. caile—) 55, 213 capră (lat.) 29, 30, 112 carne (lat., it. carne) 107 carîmb (carîmb) 43, 116, 214, 285 casă (lat.) 29, 213, 238 caş (lat. caseus) 217 caţă 116, 217, 286 (şi der.) căciulă 30, 44, 57, 59, 60, 108, 116, 138, 216, 286 (şi der.) călbează, v. gălbează Călineşti (Kalanfalva, Maram.) 219 colivă arom. 266 căpuşă 57, 60, 108, 288 căpută 57, 66, 108, 289 cărare (lat.) 38, 213 carîmb, v. carîmb cârlig, v. cîrlig cărşută, corciută arom. 399 cătun 41, 48, 52, 56, 57, 60, 108, 212, 228, 290 (şi der.); cotun, cotună căţăra 246 căţari, cats megl. 246 ceafă 55, 57, 59, 108, 241, 292 cervice (lat. cervic—) 327 cetate (lat. civitat—) 212, 213 cheie (lat. clavis) 213, 238 chelbe, chelbează, v. călbează chiag [\3.t.*clag-] 138, 217, 218 Cigmău (jud. Hunedoara) 67 cioară (alb. sorre) 56, 57, 60 cioareci (sl., trc) 62 cioc (sl. ?) 55, 59; ciocan (sl.) 56 ciocănitoare (ghionoaie, vîrdarie) 131 ciorchine (de struguri) 393 ducă (?) 62 ciump (sl., ung.) 60 după (?) 62 ciut (şut) 56, 60, v. şut cîine (lat. cane —) 127 cîrlan 50, 116, 217, 292 cîrlig 43, 50, 112, 116, 214, 217, 293 cîrlionţ etc. 293, v. cîrlig cîstură, căstură arom. 303 claie (clan'e, sl.) 29 220, 251 cl'oagă, gl'— (ghioagă) arom. 319 clocoti (sl. klokotiti) 221 Clopotiva (sl., jud. Hunedoara) 219 coacăză (?) 57; coasă (sl. kosa) 220 cocobarză (barză) 261 cocomelc, coăomelc (melc) 352 cocostirc (barză) 261 codru (lat. cadru—, quadru—) 54, 56, 62 cok'il—, v. copil copac (iu) 38, 40, 41, 44, 48, 53 (cupatsu), 54, 55, 57, 108, 294 (şi der.) copil (cok'il) 53, 55, 56, 59, 116, 138, 295 (şi der.) copleşi (lat. complexire) 296 corastă (lat. colastra) 138, 217 corn (lat.) 112; corşută, cărşută 400 coşniţă (sl.) 222; coteţ (sl.) 222 cothur arom. (zgardă) 242 cotropi (cutropi) 116, 297 cotun, cotună, v. cătun crăţăros arom. 298; crăt, v. cret creţ 108,112, 298 (şi der.) Crişul (Crisia, dacic) 225 cruţa 48, 108, 299 cua (alb.) arom. 59; cufuri (lat.) 296 cuib (lat. cubium) 246; culbec 45, 55 cună arom. (leagăn) 337 cupaciu, cupats, v. copac (iu) cuprinde (lat. comprehenăere) 296 cuptor (lat. coctori—) 213 curma 108, 300 (der.); curmeziş 59 curpăn 52—57, 60, 108, J07 (der.) c«rsă38, 50, 53, 56, 57, 60, 107, 108, 214, 302 curună (transilv.), cunună 362 custură 116, 303 curte (lat.) 213; cutare (lat. talis) 401 ewfe, cwii (lat., gresie) 131, 324 cutropi, v. cotropi ăaltă (sl.) 68; darari, arom. v. adaru daş (u) 54, 108, 217, 305 dată (alb.) arom. 59 dărîma 108, 110, 114, 125, 243, 306 der (alb.) arom. 54 deretica 116, 242, 507 desbăiera (baier) 255; desbina, —ghin— desbără 116, 308 (şi der.) descăiera (caier) 283; descăţa, v. acăţa; descurca, v. încurca desghin a 116, J52 desgurzi, v. îngurzi desmierdâ 67, 116, 309 (der.) desmintes megl. (descurc) 331 desmeţi (ameţi) 400; desnina 249 deşela, v. safe ;((deşira, v. fir dezmierda, v. desmierdâ dhală (alb.) arom. 54; disbîir— 255 disdar megl. 304 disgărdescu (gard) arom. 313 dişila (deşela) arom. 396 28 — Etnogeneza românilor 434 ETNOGENEZA ROMÂNILOR INDICE 435 dizgl'ina, dijgl'ina arom. 322 dizgrup — (gvoapă) arom. 324 dizn'erdu (desmierdâ) arom. 309 dîmb (sl. — ung.) 67 ; Dîmboviţa (sl.) 234 dobitoc (sl.) 222.; doină (onomat. ?) 45, 55 dop 116, 309 (şi der.) drastă (alb.) arom. 57 droaie 107, 111, 112, 113, 116, 310, 383 druete (drui, droi) 57, 60, 106, 311 drum (gr. - sl. ?) 213 dumbrară (sl., bunget) 131 ; dup, v. dop dzară arom., v. zară; dzăr, v. 2â> dzovur(ă), v. viezure —eseu (sufix) 57; — eşii (sufix) 57 etimu (gr.) arom. (gata) 315 îatoM (lat.) 213 faringe 112; farmu arom., v. fărîmă făgădău (ung. fogado) 38 fărîmă 57, 60, 62, 108, 572 (der.) femee (lat. familia) 29 ; familie 228 fereastră (lat.) 213; /icior (lat.) 138 fîntînă (lat. fontana, fant—) 213 flămînd (lat.) 251 ; //«ier (lat. ?) 59 }bc (lat.) 213; /ordW (necheza) 365 fraged (lat. fracidus) 251 /m« (lat. frenum) 107, 274 frunză (lat. frondia) 127 /soi (lat. fossatum, sat) 212, 228 /«rea (de tors, lat.) 284—285 furingine (funingine) 362 0 ord 41, 53, 56, 57, 60, 68, 107, 108, 125, 213, 238, 313 gardină 108, 214, 314 Garvăn (sl., jud. Tulcea; Dinogetia) 67 gata 40, 41, 48-50, 52, 53, 60, 107, 108, 312 gălăvie (sl.) 62 gălbează ( — dză), călbează, 29, 44, 52—54, 56, 57, 59, 60, 66, 67, 107, 108, 217, 315—316 găleată (lat.) 138 gărdini, —a, —ar, v. gardină găsi (sl.) 56 genune, gerune 44, 116, 317 ghi ară, gheară 38, 65, 116, 217, 318 ghimpe 40, 44, 47, 50, 52, 53, 55, 57, 60, 63, 108, 319 ghinătură (înghina) 340 ghindar (ghindă) 322 ghindă (lat. gland—) 112 ghioagă, ghegă 108, 217, 319 ghion arom., megl. (ghionoaie) 320 ghionoaie 57, 59, 60, 108, 320 ghiu) (?) 48 gini (lat. gens, gent — ), ginture 221, 228 gînd (ung. — sl.) 29 gîmiţă (sl.) 322 gît (sl.) 327; gleznă (sl.) 29 gl'oagă, cl'oagă (ghioagă) arom. 319 godac, godănac (sl.) ; gogă (?) 59 gorun, goron 52, 67, 112, 116, 138, 527 graie istr. (gard) 323; grajd (sl.) 213, 221 grapă 57, 59, 60, 108, 214, 238, 323 grapiţă (grapă) 217; grapu arom. 323 gratie (grătar) 213; grăbăesc megl. 426 grădină (sl.) 221 ; grăi (sl.) 38 gresie (cute) 47, 53 (greasi), 54, 55,57,59,60, 108, 214,324 grîu (lat. granum) 274 g r o a p ă 39, 41, 48, 52, 55 - 57, 60, 107, 108, 324 gruiu, grun'— 53, 116, 138, 325 grumaz, gurmaz 29, 41, 43, 44, 48, 52, 53, 57, 59, 60, 107, 108, 326 grumăzare (grumaz) 217 grundă (alb. ?) arom. 52, 327 grun'u (gruiu) arom. 54, 325 grunz 57, 60, 108, 327 grupă (groapă) arom. 324 gudura 116, 328 gurma(d)z, arom., v. grumaz guşă 41, 48, 53, 57, 60, 108, 329 guşter 377; guşteriţă (sl.) arom. 377 haleşteu (ung.) 38; hameş (ung.) 66 hazîr(e) (trc), arom. 315 holdă (ung.) 38; hudă (sl. hod—) 62 hurdă, v. urdă; hututui (?) 66 iarmaroc (germ.) 212; iasmă 55 ierta (lat.) 29; iezune, v. viezure izvor (sl.) 213 îmbăierea, v. baier; îmbrîna (brîn—), brîu îmbucura, v. bucur; împinzi, v. pînză Impoiţa (Ampoi, rîu) 225 încaieră (caier) 283; încăpută, v. căpută încîrliga (îmbîrliga), v. cîrlig încreţi, v. creţ încurca 116, 330 îndemna 241 îndopa, v. dop; inghimpa, v. ghimpe înghina 116, 552; îngropa, v. groapă îngurzi 116, 552 înmărl, înmăros, v. ware; înmuguri, v. mugur înseilâ 116, 241, 555 înşela (sl.) 396; înşira, v. şir (anşor) întări, v. tare întărită 116, 554 întîmpinâ 116, 555 întîmplă 116, 555 întrema ( — trăm—) 116, 241, 555 înţărca, v. /arc înzestra, v. zestre; înzgărda, v. zgardă janţ (jintui, jintiţă) 217 y«£ (sl.) 41 ; y^, yi^ (sl.) 61 jezune (zezun'e), v. viezure jintă, jintiţă, v. ya»^ 216, 217 judeţ (lat. iudicium) 299 y«£fe (sl. ?) 68, 221 (lat. Iade — ) 217 Mwnsşcă (?) 48 leagăn (leagăr, legar—) 43, 48, 62, 63, 67, 116, 213, 243, 557 fecMi, /«ac (sl.) 348; fcg-ă» megl. 337 legam— istr., v. leagăn; lehăi (?) 66 a'iJn 116, 339 l'ertu arom. „cruţ" 299 lespede 59, 116, 340 leş, leşinast (trc, sl. ?) 342 leşina 40, 41, 117, 241, 341, 342 leurdă (?) 60 ligăn— (leagăn) 337 ; lişin arom. 342 lînced (lat. langiăus) 251 loian, v. noian; luncă (sl.) 29 vaadzîre, mazîne, v. mazăre mai (lat. magis) 113 m«Z 41, 44, 47, 48, 53, 54, 57, 60, 93, 108, 343 mare (grand) 56, 62, 63, 117, 125, 344 masă (lat. mensa) 213, 238 mazăre (madz—, mazîne) 29, 44, 47 — 49, 52-54, 57-60, 67, 105, 106, 108, 110, 113, 122, 345 măceş 117, 346 măciucă (lat. matteuca) 320 mădări 117, 347 măgură 44, 52 — 55, 57, 59, 60, 68, 108, 348 măireasă (mir—) arom. 354; măndzu arom. 358 mărat (mărac) 108, 349 marcat 117, 135, 138, 217, 350 mărgea (lat.) 55 ; mărună arom. 361 Măsălar (lună calend.) 213 mătură 68, 108, 214, 557 măzăr—, v. mazăre; meal arom. 54, 343 melc(iu) 44, 62, 63, 117, 352 merge (lat.) 40, 49; merinde (lat.) 138 metur— (mătur) arom., meture istr. 351 mezin (sl.) 130 mieru 117, 353 mihoit (onomatop. despre cal) 365 miliard, milion 133; milură arom. 343 a (se) mina arom. (a mişca) 357 mire 45, 48, 56, 63, 117, 228, 354 mistreţ 117, 122, 555 mişca 112, 117, 356 miUca (mişca), megl. (zămiUcu) 357 mitur— (mătur—) arom. 351 mînz 44, 48, 54, 57, 60, 108, 151, 217, 358 mînzat (mînz) 56; mlădiţă (sl.) 221 moară (lat.) arom. (rînză, stomac) 379 moaşe (moş) 53, 54, 360; mocirlă (sl.) 68 mo dru 117, 348, 359 monz, mondz, mănz megl. 358 morman 117, 359 mos 41, 48, 49, 52, 53 (moaşe), 55, 57, 60, 67, 107, 108, 110, 228, 360 moşneag, moşn— 228, 360 mreje (sl.) 562 mugure, mugur 44, 50, 53, 55, 57, 59, 60, 108, 360 muiere (lat.) 29, 30; mulge (lat.) 217 munună, murună 117, 567 murg 44, 53, 57, 60, 108; murdz— (arom.) 362 muşat 117, 363; muşeată megl. must (lat. musium) 213 muşca 117, 364 muşcoi (alb. ?) 57; mula (lat.) 112, 357, 377 m(u)trescu (sl.) arom. (a se uita) 407 miitsca (muşca) 364 naprotcă (năpîrcă) megl. 365 nas (lat. nasus) 29, 112 năpîrcă (năpîrtică, nip —) 44, 53 — 55, 60, 67, 108, 365 ncurpul'are, ngurpul', v. curpăn nebăga— (băga) 261 necheza, nechieza, îngheza 117, 365 ncmişca— 356; nerăbda (răbda) 376 nerădicat (rădica) 377 ; netare 401 nevastă (sl.) 29, 30; nevătăma 416 ngărdescu, —ire, —it (gard) arom. 313 ngrup— (groapă) arom. 325; nguşeăz— 329 niadurat arom. 304 ; niarăvda arom. 376 nicl'eza megl. 365 ; Nicoară (Nicol—) 94 nih'amă, năham arom. (niţel) 366 nimeresc (sl.) 38; nipîrtic— 365 n'iru, n'irlu, n'iruală arom. 353 n'işcu, —are (mişca) arom. 357 niţel, niţică, niţele 117, 241, 366 niur (mieru) arom. 376 niurdin, —at, arom. (urdina) 413 nivătăma— (vătăma) arom. 416 noaten, noatin (lat. annotinus) 418 noian 59, 241, 367; v. loian noi(u), noian (1) 367 nţarc (înţarc, ţarc) arom. 403 oaie (lat. ovis) 30 obîrşie (sl.) 38; obor (sl.) 405 obştea (sl.) sătească la români 227 ochiu (lat.) 107, 127; ocol (sl.) 405 oglindă (sl.) 29; ogor (sl.) 406 ogradă (sl.) 221 Oituz (cuman-peceneg) 67 Olt (daco-roman Alutus) 225 om (lat. homo) 29, 30; omăt (sl.) 225 c/>* (lat. octo) 40 oraş (ung.) 212, 213; ortoman (trc) 45 orz, orzişor (urcior) 410 osîndă (sl.) 29, 30; osînză (lat.) 333 ospăţ (lat. hospitium) 299 oirauă (sl.) 29, 30; ovăs (ovăz, sl.) 220 paie arom. (zestre) 423 par arom. (ţăruş) 406 parabagiu (baciu) arom. 253 pat (lat.) 213 payidă, paydă (gr.) arom., megl. 302 păcală (sl.) 38; păcurar (lat.) 138 pădure (lat. palude—, padul—) 38, 259 păndză (pînză) megl., pânze istr. 370 păr (lat.) 99; păroi (pârău) megl. 371 părîu, părău 371 păstaie, păstare, post— 108, 56S păstra 117,369 perete (lat. pariet—) 213, 238 Peşter (topon. sl. — rom.) 153 436 piele di porcu arom. (şoric) 399 piept (lat.) 40; pirţie arom. 423 pislal'e, păstăi'(e), spătal'e arom. 368 pit gurmaţ arom. (beregată) 264 pivniţă (sl.) 222 pînză 54, 117, 243, 370 (pînăz—) pîrîu (părău) 41, 44, 48, 50, 52, 53, 55, 58, 60, 107, 108, 371 Pîrliţi (topon. rom. sl.) 229 pleavă (sl.) 220; pleoapă 110, 241 ploaie (lat.) 112, 382; plug (sl.) 220 poartă (lat.) 213, 238; pod (sl.) 213 poiată (sl.) 213; pon(d)ză megl. 370 poruncă (sl.) 29, 30 prag (sl.) 221 ; pravatos arom. 401 prearădica (ridica) 377 pregăti (gata) 315; premuşatu arom. 363 preţ (lat.) 298; prevătăma (vătăm — ) 416 priadar, piadr— megl. 304 prică arom. (zestre) 423 princă arom. (cursă, capcană) 302 priurăin megl. (v. urdin) 413 privi (sl.) 38 prunc 117, 125, 138, 373 punte (lat. ponte—) 213; pupăză 57, 59 pururea 52, 107, 108, 373 puţ (lat. puteus) 213 rană (sl.), răni 417 rar (lat.) 112; raţă (sl. — ung.) 67 razem (razîm, reazim, rezema) 56, 112 —114, 117, 375 răbda 40, 112, 114, 117, 376 rădica (ridica) 112, 114,, 117, 377 rânză istr. 378; răpesc (lat. rapio) 112 rău (lat.) 99; răzgrîma (zgrîma) megl. 426 răzor (sl.) 220 rece (lat.) 112; rezem—, v. razem— ridica, v. rădica rivane, arivani arom. (buiestru) 276 rîmf (?) 45 rîneheza (necheza) 365 rînză, arîndză 40, 48, 57, 60, 67, 108, 122, 218, 378 rînzar (miel, rînză) 218 rîpă (lat. ripa) 49, 112 robie (sl.) 112; rod (rudă, sl.) 228 roib (lat. rubeus) 246 Roman, român, armîn, rumeri 114 r«£e (lat.) 112 salbit, atom., sărpit 379 sarbăd, searbăd 40, 60, 108, 217, .373 sara (lat.) 55, 107; sarmadză (să — ) 313 sat (lat. fossatum) 49, 62, 200, 212, 213, 228, 292 Soliste (Selişte, sl. — rom.) 219 sămîna (lat.) 213; sănătos, arom. (tare) 401 săpa (lat.) 213; sârin (senin) 362 sburda, v. zburda scaiu (sl.) 66 scară (lat. scala), scaun (scamn — ) 213 5 c ăp ă r a 48, 49, 57, 59, 60, 67, 108, 380 sk'in arom. (ghimpe) 319 ETNOGENEZA ROMÂNILOR scol, v. scula; scol în sms arom. (ridic) 377 scovardă (sl.) 68 scrăpuiescu (scăpară) arom. 380 scrum 53, 56, 57, 108, 381 scula 67, 108, 382 scurma 117, 382 seceră, secere (lat. sicilis) 213 Seghişte (topon. sl. — rora.) 219 seminţe (neam; lat.) 228 serme fărşer., v. fărîmă sfadă (sl. siivada) 222 sfat (sl. suvetu) 222 sgardă, v. zgardă sgiir, sgîirătură, arom. 425 sgîria, v. zgîria sgrăbunţă (lat. ?) 241 sîmbure, sîmbur, sumbur 44, 53 — 55, 57, 59 60, 67, 107, 108, 122, 383 Sîmedru (lat. Sanctus Demetrius), Sîmpetru (Sanctus Petrus), Sîngeorz (Sanctus Georgius), Sînnicoară (Sanctus Nicolaus), Sînziene (Sanctus dies Ioannis) 94 sîrmă (fărîmă) 53, 54 (arom. sîrmare), 312 smelciu, smelangiu arom. (melc) 352 smirdar (?) 58 smîntînă (sl.) 54, 68, 217 (groştior) soare (lat.) 55, 107 Someş (drom. Samus) 225 somburi megl.,v. sîmburi speria (lat.) 241; spingiu 54, v. spînz spînz, spănţ, spîns, spînf, spongiu 54, 60, 67, 108, 122, 384 staul (lat. stabulum) 213, 382, 405 stăpîn (sl.) 48, 54, 56-58, 68, 221 star nut 117, 241, 385 stea (lat.) 55 stejar (sl., rom. gorun) 38, 321 steregie (streg—, sterez—, sterev—) 117, 386 sterp (stărp, stărk' — , stirp—) 108, 241, 388 stirp — , v. sterp stînă 48, 54, 56, 58, 61, 68, 216, 217, 241, 388 stîncă 54, 68, 117, 389 stog (sl.) 220; stomahe arom. 379 stopan (stăpîn) arom. 68 străghiată (ster—, stir — ) 116, 217, 218, 351, 389 strămoş (moş) 360; străvătui 417 strecura (lat. exlracolare) 217 strepede 50, 53, 57, 60, 67, 108, 122, 391 strepij (strepede) megl. 391 strezin, strizin, străzin (steregie) megl. 386 strîgl'— (străghiată) 389 strugure 30, 58, 117, 213, 392 strungă 41, 54, 57, 58, 60, 66, 108, 125, 213, 216-218,393 strungăreaţă (strungă) 62, 394 sugruma, sgrum; suguşă 117, 396 sul (lat, subul—), sulă (lat.) 382 sumbur, somb — , sămb —, v. sîmbure sută (sl.) 133 ; svadă (sl.), v. sfadă şale, şele 65, 108, 396 schiau (sl.) 68, 221 ; Şerbu (lat.) 94 INDICE şes (lat.) 49 ş i r (înşira) 117, 3P7 şoarece (soriciu) 399 sopî r l'ă 44, 48, 57, 60, 62, 107, 108, 397 soric (soric, sorlic, cioriciu) 177, 399 şîiră (?) 60 'şut, ciut 41, 53, 57, 108, 122, 241, 399 tare (tari megl.) 117, 401 teară (lat. tela) 370 temniţă (sl.) 222; tihisescu arom. (întîmpla) 336 tik'isescu, arom. 336 tîmpina (întîmpina); tîmpla (în — ) 335 tîrg (sl.) 212; Tîmava (sl.) 220, 234 toacă (onomatop.) 56 totîna, totuna arom. (pururea) 374 tore (tare) istr. 401 trap (sl.) arom. (pîrîu) 371 treaptă (lat. traecta) 213 treera (lat. tributare) 213, 255 troian (sl. ?) 61 ; trunchiu (lat.) 282 tsofe (ceafă) istr. 292 tucilă (tosilă, sl.) arom. 324 tulpină (sl.) 282; Turda (sl.) 63, 67 turmă (lat.) 138 talpă (ţălchi) arom. (urdoare) 414 tap 41, 53-55, 57, 59, 60, 108, 122, 151, 217, 402 ţară (lat.) 405 ţarc 53, 54, 55, 57, 60, 62, 108, 125, 213, 217, 218, 403 ţarcă (ung. szarha) 56 ţarină (ţarnă) 117, 213, 405 ţarină 405 ţăruş 62, 117, 122, 241, 406 ţeapă (sl. cep—) 62; ţuică (srb.) 62 ni ta (se - ) 117, 407 ulcor (urcior) arom. 410 umbră (lat.) 130 undrea, andrea, îndrea, indrea 62, 117, 214, 408 unghie drom., ungl'e arom. (ghiară) 318, 319 unt (lat. unctum) 217 urca 40, 117, 409 urcior 241, 470 urdă 41, 44, 48, 53-55, 58, 60, 117, 216, 217, 218, 411 urdhă, v. urdă urdina 117, 472 b) Alte limbi 437 urdoare (urdur—) 117, 474 urdzuşor (urcior) 410; uşă (lat.) 213, 238 vacă (lat.) 29, 30, 112 Vai de ei (sat) 229 vale (lat. valle—) 55, 371 vatră, veatră 41, 44, 48, 52, 54, 57, 59,60, 107 108, 138, 213, 238, 474 vătăma 52, 67, 114, 117, 416 vătărog (vătuiţi) 417 vătuiu 43, 56, 108, 112, 125, 217, 477 vechiu (lat, vetul—) 112; vecin (lat.) 228 vete (alb.) arom. 54 vie (lat. vinea) 213 viezure 29, 43, 44, 47, 49, 53, 57, 59, 60, 67, 105, 107, 108, 110, 418 vifor (sl.) 419 vin (lat. vinum) 213; vinars 38 vină, vinovat (sl. 29) viscol 63, 117, 479 vitreg (lat, vitricus) 48, 251 vitul'u (vătuiu) arom. 417 viţa de vie (lat. vitis, vinea) 213 viţel (lat. vitellus) 254 vînăt (mieru) 131 vîrdarie (ciocănitoare, ghionoaie) 321 vizuru arom. (viezure) 418 vîrtop (sl.) 222 vîrtos (lat.), arom. (tare) 401 Vlaşca (zonă, fost judeţ) 229 voreţ (sl.) 225 zară 59, 62, 107, 117, 216, 217, 242, 479 zăpadă (sl.) 225 zăr (zer) 54, 58, 61, 113, 117, 216, 217, 218, 420 zău (lat. deus) 99; zăurdi (urdă) 411 zburda 422; zburdalipsi arom. zer, v. zăr zestre 40, 117, 138, 213, 238, 423 zgaibă (lat. scabies) 48; zgair arom. 425 zgardă 39, 60, 67, 108, 112, 214, 424 zgîria 62, 108, 425 zgîrma 117, 135, 138, 426 zgrebescu istr. 426 ; zgrumare, —at, arom. 326 zgură (lat. scoria) 48; zîrnă (?) 45, 66 Zlaşti (sl.), Zlaina (sl.) 221 xedzăre, yedzură (viezure) arom. 418 yermu di caş arom. (strepede) 391 (nu sînt cuprinse cuvintele din limbile indo-europene cu etimologie stabilită prin gruparea la o rădăcină-bază, tabelul alfabetic, p. 118—121, ce constituie intermediarul prin care se leagă cu lexicul autohton al limbii române; pentru simplificarea şi uşurarea identificării lor, cuvintele sînt redate cu grafia adoptată în limbile respective cum se găsesc citate în bibliografie şi dicţionare, dispuse după criteriile scrierii latine, în succesiunea literelor pur grafică, — indiferent de valoarea fonetică şi de nuanţele pronunţării în diverse idiomuri şi zone ale lumii; cu toate că ar putea fi criticat, considerat confuzionist, sistemul aduce totuşi o facilitare în consultarea indicelui lexical; cuvintele albaneze indo-europene comune cu româna [p, 108] sînt imprimate spaţiat) Abamos (thr. ?) 325; Abre— thr. 87 Abrozes (anthropon. thr.) Sarmatia 82 Abroi (pop. illyr. thr. ?) 87 abull alb., v. avull 438 admissarius lat. (în alb. şi rom.) 104 adomâny ung. 66; adorare lat. 104 aer, aeramen lat. 104; aestimare lat. 104 Agrianes (fl. thr., Ergine) 82 Aicea Asalia 85 ; amnare lat. 104 akâciâ(s) ung. (din rom.) 246 Almus (fl. thr., Lom) 82 aloue, alouette (alauda), v. fr. 147 Alutus (fl. thr. - dac, Olt) 83, 225 dmbon thr. — gr. 77; amicus lat. 104 Ampeium (Ampel— ? fl. thr. — dac.) 225 andrele ung., andre*ly ucr. 408 anjana v. ind. (şopîrlă) 398 aper lat. 356; aperio (operio) lat. 266 Aplo, Aplus illyr. 87, 251; Apollo 251 apparamentum lat. (în alb.) 104 Appuli (Dacia); Apuli(a) illyr. 87, 251 arbeit germ. 112 arcatos n. gr. 252; arcuş lat. 104 Arduenna silva 378 arena, lat. 104; arepennem (arpent) fr. 147 argella maced., argilla cimmer. 251—252 argentum lat. (în alb.) 104 Aristophanes, Aristoteles gr. 74 armata lat. (în alb.) 104 arpent (arepennem), v. fr. 147 Asamus (fl. thr., Osern) 82 asztal (sl. stolu) ung. 238 Atta phryg. 80; A. Nivionis Azalus 85 Audar— illyr., maced. 83 Audnaios mensis illyr. maced. 83 Audoleon rex Paeon. illyr. 84 Aulu — thr. 82; Aulucentus thr. 81, 82, 90, 91 Aulupor, Aulusanus thr. 90 ; Aulutralis 74 aurum lat. (în alb. rom.) 104 avull alb. 55, 245 azen phryg. 80 hachoue (bascauda), v. fr. 147 bac— srb—cr., big., pol. 253 bdes— ung. 253; bag (batse) alb. 253 baeră, bair, bairii big. 255 Baezus antropon. illyr. 90 bagel— alb., baige alb. 258 baior, baiur, bajorka, bajorok ucr. 255 bâisch (batsch) săs. 253 bajorek pol. 255, bajor— ucr. bală, lit. 259 Balacras illyr.; Balaş, — balos thr. 87 balago, baloga, balega srb. 257 balaur săs., ucr., balaura srb 256 baleg—, bălyga, balon etc. ucr., srb 257 balen phryg. 80 Bălgrad (sl. — rom.) 221, 233 ballaena lat., gr. phall— 257 Ballaios illyr. 87 balsamum lat. (în alb.) 104 balta big, dalm., gr., ucr., ung., trc 259 balte săs., 259 bafte alb. 259 balyg— v. baleg barba lat., rom. b arnets ung. 273 ; Barnus thr. ? 325 ETNOGENEZA ROMANILOR barth, —dhi alb. 105, 260 barz, barza big., barza, barzast srb. 260 baskanos thr. — gr. 77 bascauda, fr. bachoue 147 b a s h k e, baske alb., bashkon' 262 basiha ucr. 262 basileus thr. — gr. 77 — basta topon. thr. 82 Bateinos 76; Bato(n) illyr. 84, "85, 90, 91 bats— alb. 252 batsch (baisch) săs. 252 Bazobalis anthropon, thr. 87 oec (beecum) fr. 147 Bederiana thr. 64 ; 6«ă^ thr. — phryg. 80 Beithus 83, v. Bitus behatsen săs. 246 Belisarius dux Romanus, thr. 78 Bendis dea thr. 82 benedicere lat. (în alb.) 104 Bennar— illyr. — mess., Bennus 87 6emw« (banna) fr. 147 Benni pop. thr. 87 beoule (betula) fr. 147 berak, brak alb. 93 bercer (bertiare) fr. 147 berikat srb —cr. (beregată) 264 bernets, bemy— ung. 273 Bessus, Bessi pop, thr. 84 fierfia lat. (în alb.) 104 betoine (bettonica) fr. 147 Site, friZia, —Di thr., illyr. 87 birikata, berik— croat (beregată) 264 Bititralis anthropon. thr. 90, 91 Bitus, Bithys thr. 81, 82, 87, 90 Bituvant— illyr. 87 blato sl. 259; blavor— srb. 256 6fer, blaireau (blaros) fr. 147 Bolausen (balt. ?) 76 6oZZg, io/Za alb. 256 Boraides anthropon. thr. 78, 84 bordei (burd—) big., ung., ucr., pol. 250 botte d'ossier fr. 147 bouge (bulga) v. fr. 147 brabeus thr. — gr. 77 braca celt. — lat. 147 brad, brătfa ung. 266 braie (braca), brais (brace) fr. 147 brandusch(en) săs., branduSki rus 269 Breazova sl. — rom. (jud. Hunedoara) 221 bredel, bredoi, bredulec ung. 266 bredza, bryndza ung. 271 bremea, brindza, brnza srb. 271 Brend—, Brentopara thr. 87 Brendice, Brent— illyr. 87 brenduă— big., ucr. 269 brerel (bred—) săs. 266 bres, -zi 48, 66, 107, 273 breth, -dhi (brad) alb. 52, 268 Breucus illyr. 85, 90 breuil (brogilum) fr. 147 — bria thr. 82, 86, 266; Brianiice thr. 325 brindusa, brinduska ung. 269 brindza, bryndza ceh. 271 INDICE brindza, bronza, boronza ung. 271 brinze, prănis săs. 271 brinzov— bryndz— (brînză) slovac 271 briser fr. 147; briu ung. 273 brnduSa, bend— (brînduşă) srb. 269 brostur, brusl— (brusture) ucr. 274 Brugi thr. (Dalmaţia) 84 Brundisium (cf. Brend—) illyr. — mess. 87 b rus htull e alb. 274 bruszîuj— ung. 274 bruyere (bntea) fr. 147 Brygi (Brugi) thr. (Dalmaţia) 84 bryndza, bryndz— (brînză) ucr. 271 bryton thr. 272 bubulcus lat. 104; Bubent— illyr. — thr. 87 budz— (buză) srb 282 buiestru, bujester săs. 276 buhur— alb. 57, 275 bukurdl ung., bukurăn săs. 275 bullăr alb. 256 bunk, bungu alb. 48, 278 burdei ucr., big, ung, etc. 266 burdej, burde, burghe etc ung. 266 burdei', boredel etc. srb. 266 Burebista thr. — dac. 74 — burgus lat. 345 bursztuj, v. bruzstuj burtă big, srb 279 butoru, buturn big 281 butuk, botjuk ucr. 280; butuk ung. 280 butura ung., buturica srb 281 6i«zo big., ung. 282; buze alb. 282 Buzei— iilyr. 87 &M£îs pol., ucr. 282 Busos, Buzes thr. 87 Cofoia (balt.) 76 caZ/e — lat. 213 camisia celt. — lat. 147 candela lat. (în alb.) 104 Cd5î saZws (Asalus) 85 canHcum lat. (în alb.) 104 cap (ţap), câp, capf, caf ung. 402 cap (ţap), cdpok, capnia pol., srb 402 capitina lat. 104; capra lat. 29 capsa, căpocska, cdpsor etc. ung. 402 cavana (ţarina) rus 405 carek (ţarc) pol., morav. 404 carina (ţarina) rus, ucr., ung. 405 carok (ţar — ), carka, (ob)carkovat' ucr. 404 Carpi, Carpates thr. 93-94, 171 — 172, 189. carraria lat. 213 carynka (ţarină) ucr. 4.05 casa lat. (în rom.) 29 — centus anthropon. thr. 82 cerkat (ţarc) ucr. 404; cf. carok cervoise (cerevisia) ît. 147 Cetriporis thr. 83 chemin (lat. caminum) fr. 147 chene fr. 147 civitas (cetate) lat. 212 Clagissa thr. 90; claie (cleta) fr. 147 coheredes lat. (copărtaşi) 228 439 columna lat. 285 coma lat. 104; Comidava thr. — dac 82 Conbazet— mess. — illyr. 87 consocer lat. (in alb., rom.) 104 Contadesdos fl. thr. 87 copiko (ţap) ung. 402; cf. cap Corcontoi (balt. ?) 76 corek (ţarc) pol. 404 Coridorgis (balt.?) 76 Cosingas, Cosingis thr. 373 Cotys thr. 81 Crisius, Crisia fl. Daciae (Criş) 83, 225 croi (croăios) v. prov. 147 cursa arm. ard. 302 cyriis (ţăruş) ucr. 406 Haizo thr. 84; Daluiius thr. 85 damuhis alb. 406, v. derm— Dardapara, Dardani, Dardi 87, 93 darăhan, dardhe alb. 93 Dam— topon. thr. 307 Dasa, Dases illyr. 84, 85, 90 dash, desh alb. 93, 305 Dasimus illyr. — mess. 95 Dasius, Dassius illyr, 74, 84, 85, 90, 91, 93 Dasmenus illyr. 85, 91 Dassianus illyr. 85 Dast— illyr. 74 Daunion thr., Dauni illyr. 87 — dava topon. thr. — dac 82, 86 Dazas, Dazos illyr. — mess. 74, 85 Deazius (Dasius) illyr. 85 Decebalus thr. — dac 82, 90, 91 Delus thr. 64 der am—, dram dalm. 306 ăermon, dermija — , damahiish alb. 306 Derzin— illyr. 87 Derzis, Derzenus thr. 87 —desdos thr., v. Contadesdos dhale alb. 419 Dia— anthropon. thr. 82 Didas thr. (?) 84 Dierna topon. thr. —get. 307 Dîmboviţa sl. — rom. 233 Diogenes gr. 75 Ditiones illyr. S7, 90 Ditus illyr. — thr. 87, 90 Ditybistus thr. 84 Diurpaneus thr. — dac. 90, 91 Diuzenus thr. 82 Diza thr. 90; Dizapor thr. 74 Dizatralis thr. 91 Dizeros fl. illyr. 87; — dizos thr. 82, 86 Dolanus thr. 90 ; Dolea thr.. 85 Dolonci pop. thr. 373 dop, dup(p), bedopol ung. 309 Dop săs. 309 Driazis thr. 82; Dromochetaes dac 90 Dropion paeon. 84 dru, druja,drue, dru —ni alb. 311 dru(e) (druto) fr. 311 drugii, druHn sl. 113 drungos, drong celt. 113 440 ETNOGENEZA ROMANILOR INDICE 441 Dubrovnik sl. (Ragusa) 272 Dules thr. 83 Durostorum (Silistra) thr. 82 dup, v. dop dzer (zăr) morav., pol., ucr. 420 dzere ucr., dzer ung. „savo" 420 ebur ahd. 356 ecoufle fr. 147 Epicadus illyr. 74, 83, 84 (miles ex Dardania vico Perdica), 90, 91 Epta— thr., Eptacentus, Eptatralis 82 Esbenus thr. 81, 90 eszpendz, puns (spînz) ung. 384 eszre, estre (zestre) ung. 423 esztena, —ina, sztina (stînă) ung. 388 esztenahely etc. (stînă) ung. 388 " esztrunga, eszterunga etc. (strungă) ung. 394 Ettela (Ept—), thr. 84 Etuta (Teuta?) illyr. 64 *extracolare lat. (strecura) 217 familia lat. (femee) 29 Fehervdr ung. (Bălgrad) 220 ferematura ung. 312 ferio, ferire lat. 417 ferveo, fervere lat. 272 fântâna (fântâna) lat. (fîntînă) 340 fossa (fossatum) lat. 62, 212, 228 frenum lat. (rom. frîu) 107 fshat alb. 62, 212 ftul'e, ftuje alb., v. vetul furcata lat. (în alb.) 104 furda (urda) big. 411 galbaza ucr. (gălbează) 316 galgulus lat. 104; galiba ung. 416 gamule, —a, gomile, —ja alb., v. magulle gard big., garda srb, ucr. 313 garda ung. (zgardă) 424 g ar dhen, gardhnia alb. 314 gdrdus ung. (gard) 313 gdrgya, hărgya, gard ung. 313 gărgyina ung. (gardină) 314 garth, gardhi alb. 313 g a 2, gatuaj, —ej, gatoj alb. 315 ucr., £a7<* ung. 315 gataujan got. 315 kijega big. 319 kl'oke, hei'— alb. 319 gelb— alb., v. kelbaze gelbdza ung. 316 gelbiâtsă, —âze săs. 316 g' emp, gjemp, gljimp, glembe, g'em alb. 319 £e ung. 295 go»K& ung. (rom. bumb) 66 g' o n alb. 320 gonoleta (guoleta) dac. 323 Gordion, —gordumphtjg,. 314 goron săs. 322 goroiiy, goronc ung. 325 gorun ung., gorun big, srb 322 gorună big 322 gotov— sl. 315 gousa n. gr. 329 graban big 426; Grabos illyr. 426 gramiae lat. 414; granum lat. 107 gro^a morav., pol., ceh 323 grapa, grapaty ucr. 323 g)' e £ alb. 323 ; gr^e fr. 147 (gerris, ge'rSse), alb. 324 gromphas gr. 356 gro£a big, srb, ucr. 325 grop e alb. 325 grun', grunyk, hrun' morav., pol., ucr. 325 grunde, kr— alb. 327 grunz, grunzs, grundz ung. 327 gudurai, gyermekgudura ung. 328 gurmâs, grumas, gurmazi, grumazi alb. 326 guruj ung. (grui) 325 gwsa, g«s«, gusal, guăav (etc.) big, srb, ung. 329 guşa trc; gusche, guschat săs. 329 gu s h e alb. 329 gîifi ucr. 329 guszterja (kusztura) ung. 303 haZasip ung. (heleşteu) 38 AanZ (gard) ucr. 313 hardhel'e alb. (şopîrlă) 398 Ao»io lat. (în alb.) 104 Horae lat. 104; ^o>-« germ. (corn) 112 hrun', —ok, grun' ucr. 325 imperator lat. (în alb.) 104 /■sfros fl. thr. (Danubius) 81 isztinga (strungă, stînă?) ung. 394 Inkurkân săs. 331 Sahrmarkt germ. (iarmaroc) 212 jarret fr. 147 baca ung. (caţă) 286 kacja big (caţă), ucr. 286 kacola trc (căciulă) 287 kacsula ung. 287 kalul(a) big. kaiuleja, kalulka 287 Aâse»' săs., Aâ/«> ung. (caier) 283 kalbats—, kalbatsiarika gr. 316 kapuS— big, ucr., kapusa ung. 289 kaputy, keputa ucr. (căpută) 289 kdrgya, gdrgya ung. (gard) 313 kdrimb, kdromb, —umb ung. (cărîmb) 285 ftay/iA trc, big (karl—, kerl—) 293 karljuka, girliga ucr. 293 ftar^e alb. 93; kasatura trc (custura) 203 katsaros gr. 298; hatsul— gr. 287 katsuni gr. 286 katuni ta. gr. 290 katun— sl. (big, ucr.) 290 h a tun d (i), katun, ket — alb. 290 kecsula, kacs— şi der. ung. 287 kelbaze, gelb- alb. 66, 67, 316 kepusa, kapusa ung. (căpuşă) 289 k e p u sh e, kpush alb. 289 heputse alb. 66, 289 keras, kerat— gr. (corn) 112 kerlân, kirl— săs. 292 Ăey/ig' ung. 293 kerpus"a, krpusa srb 289 kerrige alb. 293 k'erthull alb. 299 /îssw&Ş! alb. 287 ketchule săs. 287 ketun, ketun ung. 290 kirlan, kerl—, kell— ung. 292 kîrlig arm.; kirligâl ung. 293 (g'ega) Mg 219 k V o k e, kel'oke alb. 319 kopdcs, kopăs, kopecsel ung. 294 k o p a t s h, kopace alb. 294 kopatse n. gr. 294 (gobe) ung. 295 kopela ucr. ; kopeli v. sl. 295 kopeli, kopella n. gr.; Ao£î7 săs., ucr. 295 kopil' alb. 295 kopili, kopio, kopile, kopilan (etc.) srb 295 kopirdan, kopirnak pol. 295 kopole, kopile (etc.) big 295 kormen, prokormen srb 300 kostura, kasatura, kosturak, kosturica big. 303 kostura ucr., sloven 303 kosuta big, srb (şut) 400 kpush, alb., v. kepushe krec alb. (creţ) 299 krecav, Krecul big. 298 /«rece ung. 298 kreco, krecav, krac— (creţ) srb 298 krunde, v. grunde alb. krynăziovati ucr. 327 kuâ—, kutgdrgya ung. 313 kukute alb. 59 /Jwfes (sl.) ung. (chee) 238 kulpsr, kurpul, kurpen alb. 301 kurkdl, karkalodik ung. (încurca) 331 hurta — , kurmue alb. 300 kumiej, kurman ucr. 300 kurmdturs săs. 300 kurpan săs. 301 ; kourpana gr. 301 kurpul, kurpen (kulper) alb. 301 kursza, kuresa ung. (cursă) 302 £ « f « (cursă) 302 k u r ts e n', kursim alb. 299 kustura (custură) srb 303 kusztura, kustora, kusto ung. 303 kut—, kudgdrgya (gard) 313 KilkullS (Kokel) tre-peceneg ung. 220 kyrlyh, gyrl— ucr. (cîrlig) 293 Xăbadni uug. (împicioroga) 336 lacerta lat. (şopîrlă) 398 Langaros thr. (cf. Longaros) 64, 87 lapaddlt ung. 339 Laparedon illyr. — mess. 87 l'ekunt alb. 48 lepedân săs. 339 l'erash alb. 48 leschinat săs. 342; lespede săs. 340 Leucaristos (?) 76 libertare lat. (rom. ierta) 29 Liccaius illyr. 85, 90 Mewe (leuca) fr. 147 lat. (în alb.) 104 Longaros illyr. — thr. (cf. Langaros) 64, 87 Ludrum (?) 93; Lugeion (?) 93 alb. 93 Lycceios paeon. — illyr. 84 machina lat. (în alb.) 104 maddr ung. (pasăre) 348 madhi alb. 63 magora morav., măgura pol., ucr., slovac 348 Măgura, Magurica (topon.) 348 makura, mahura ucr. 348 ung. (mal) 343 îm a T, waW alb. 343 Malont (Carintia, Grecia) 93 Malva dac, Malvesa illyr. 87, 344 manar alb. 59; mandzara big. 358 manica lat. (în alb.) 104 mardh alb. 352 Mareburgu thr. — lat. 345 margella lat. (în alb.) 104 Marisius, Marisia fl. thr. — dac. 88, 357 markati gr. — maced. 380 mame fr. 147 Maronea thr. 345 —maros (Berimaros), —mer— thr. 345 — maros (lantumarus) celt. 344 matras fr. 147 măturoj, meturoj. — o£y, moturoj ung. 351 mazara, măzarika big. 364 mazere, măzarika ung. 346 Mecyberna thr. 325 melco(v), melce(v) big. 353 meljore alb. 59 Menzana illyr. — mess. 358 menzâlo ung. 358; menzere, menzyr ucr. 358 în Pyrmerula thr. 345 merdih (nertk—) alb. 352 meregij, mur(u)gij, murhij ucr. 362 mes (mas), meze, maz'e alb. 358 Mestula thr. 64; Mesiîys thr. 83 Meticus thr. 90; Metubarbis (Pann.) 93 mezerika ung., 346, v. mazer— mirări lat. (în alb.) 104 mî>e alb. 45 ; mistrets alb. 355 mizela thr. — dac 346 mjere, mjeri alb. 349 mo dh uliii alb. 47, 52, 105, 107, 110, 346 Mogorjelo (loc Herţegovina) 348 moi(til), mosika big. 360 «oia big, srb, ucr. 360 mosch, moschie săs. 360 442 ETNOGENEZA ROMÂNILOR INDICE 443 rnoSija big. moSja ucr. 360 moşiye, moşya trc. 360 moşia, mosa ung. 360 m o t sh e, moshe, motshim, moshatar alb. 360 Mucatralis thr. 90 ; Mucatus thr. 64 mougkros n. gr. 361 mugull, mugullue alb. 361 mugur, mugurka, mugurai, mugurii ung. 361 muliere— lat. 29; munsel săs. 358 murg, murgav, murgulav big 362 murg, murga ung., murg ase ceh 362 murga srb, murga, murge săs. 362 murk, murgii, murgullue alb. 363 Murilaccus (caseus) 272 murugij, murhii ucr. (murg) 362 muruna ung. (munună) 361 musâcol, rnusacel ung. (muşeţel) 362 musija big (moşie) 360 Mussatus thr. 364 mutare lat. 357 Naissus (Navissus) thr. 64, 368 Nana phryg. 80 Naparis fl. thr. — dac. 368 nardh (mardh) alb. 358 naprtka (zaprtka) srb. 365 Naristi germ. 76 nasledniţi sl. 228; nasus lat. 29 natrix lat. 365 nepertke, neperke, nepker alb. 365 nerth (merdih) alb. 352 netulle, netull, netell alb. 351 neviesta sl. 29 ngromazo n. gr. 326, nireasse săs 354 Nivion— (Azalus) celt. 85 Noes, Novas fl. thr. 368 Nosetis illyr, 87; Nusalita thr. 87 nyirâsza, nyire, n'iril ung. 354 nyirivara ung. ciang. (mirioară) 352 octo lat. (opt) 40 Oiscos fl. thr. (Iskăr) 82 operio (aperio) lat. 266 oppidum lat. 212 orare lat. (în alb.) 104 orbus lat. 112 orda (urdă), ordds, ordo — , ordăsdezsa, ordafSzS (etc.) ung. 411 orden (urdă) săs. .411 ordinare lat. 413 orego gr., orphanos gr. 112 pagus lat. 212 palus, palud— lat. 259 —para topon. thr. 82, 86 paro ung. (părău) 371 paroikoi gr. — byz. 228 pastaia, post— ucr. 368 pastrenije v. sl. pastrija big. 369 paszte(j), paszte, păsztdre ung. 368 Patraos rex paeon. 84 pectus lat. (piept) 40 Pelagonia 93; £e/gw alb. 93 —/>«r, —poris thr. 373 perhere, perhereshem alb. 107, 374 PerikUs gr. 74; Perna thr. 325 perrua, perroi, perronje alb. 371 pervigilare lat. (în alb. şi rom.) 104 Peşter sl. — rom. 153 Philippos gr. 74, 75 £ic«s lat. 321 ; Pieporus thr. 82 pishtaje, bishtaje, —a, besh— alb. 368 Pladomenus illyr. 74, 90, 91 ; Planius 90 PZares illyr. 90; Plassus illyr. 90 Plator illyr. ; Pleuratus illyr. 83 poenitare lat. (în alb.) 104 Poltymbria thr. 268 ponte— lat. (punte) 213 jSorc.r săs. (pînză) 370 porcos i. —e, 356 —poris, —per thr. 82, 373 porod sl. 373 j!>orq/ big, srb (părău) 371 porongy, poronty ung. 373 Potazis thr. 85 pregatis alb. (rom.?) 315 prentza n. gr. (brînză) 271 Priantae pop. thr. 325 Prorado illyr. 87 prunkuj, p(u)runko ung. (prunc) 373 *pubula thr. — dac. 3S3 Pulpudeva (Plovdiv) thr. 82 puns (espendz) ung. (spînz) 384 puteus lat. 213 Pyrmerula thr. 345; Pyrurredes thr. 87 qnai fr. 147 Quartine vivas (saec. IV) 204 qafe (tsafe) alb. (ceafă) 292 xabdan, rebdan săs. (răbda) 376 ragal' alb. 251; v. rrag— Ragusa, v. Dubrovnik Raizdos, Razdos thr. 376 rebddl ung. (răbda) 376 rische (rescos) fr. 147 recken germ. 112 redyk, redikac pol. 377 redykat, redigovat, redikac morav. 377 reg—, rig-x— celt. 376 rego, rex, regim— lat. 112 rendes alb. (rînză, chiag) 378 renska pol. 378 Repodemes thr. 307 rhinos illyr. (negură) 74 Rhodope mons thr. 378 riborasta thr. dac. 274 — 275 Rigasus, Rigosus thr. 87 Rigias illyr. — mess. 87 rincka slovac 378 rinza ung. (rînză) 378 Riv(i)us, v. Sepenestus robii sl. 112 rokono n. gr. (arunc) 252 r r a g al ' e, rragale alb. 251 ruche (rescos) fr. 147 rupes — rumpo lat. 359 ryndza ucr., pol., rynska slovac 378 sabaia illyr. (bere) 74 saie (saga) fr. 147 Sarnus fl. dac. (Someş) 83, 225 Sapaioi pop. thr. 87 sarbedzanka ucr. 379 sarcinarius lat. (în alb.) 104 Sassa dac. 90 Sceno illyr., Scenobarbus illyr. 90 Scirtius illyr. 83 Sclaveni (Slavi) 222; Scorilo dac. 90 scortea lat. (în alb. şi rom.) 104 Scupi topon. thr. 64 secretus lat. (în alb. şi rom.) 104 Seitas illyr. (?) 83 sella lat. (în alb. şi rom.) 104 Seltymbria thr. 266 Separi pop. illyr. 87 Sepenestus Sivi f. Cornacat. 85 serbadz'anka ucr. 379 Serdica thr. Sredec, Sofia 82 serig săs. (zăr) 420 Serrus thr. 90; sessus lat. (în alb. 104) Setovia 76; Seuthes thr. 78, 81 shale alb. 65, 396 shapi, shapiu, gheg tshapi, artic. tshapini (şopiriâ) 398 sh k a r dh e alb. 424 shk'er (har) alb. (zgîria) 425 shkr ep alb. 48, 380 shkrump, —bi alb. (scrum) 381 A « Z, tshkul, zhgule alb. 383 sh p e n d e r, shpe'ndel, shpendre, shpenn-nd 584 shtepâ(ni) alb. 68 s/j terpe alb. 380 .s/s ir .2 — oi alb. 391 shtrunge alb. 66, 394 i/( m. Z (lat. subulum) alb. 382 sh w £, shute, shiite, shyt, shytan alb. 400 sibyna illyr. 74 sipirko, sipirla (sup — ) ung. 377 Site, Suite illyr. thr. 87 siutos gr. (şut) 400 skelos gr. 65 skerys, skerelis lit. 398 skrum, skrumjav —, skrumenie big 381 skrum săs. 381 ; skrumpos gr. 382 Skutari (Skoder) alb. 94 Sote thr. 90; Sofoa (Asal.) 85 sopirla, szopirla, suporka ung. 377 Sopărlă big. (şopîrlă) 377 Specht germ., ahd. 321 speriti (balt. ?) 76 sprez, spri srb. 384; spriaz big. 384 spuns săs. 384; spyndz, spens ucr. 384 s q a p, gheg isajb, sk'ap, cap, siap, skiap alb. 402 stabulum lat. 213, stare, status 104 Sterissa thr. — dac. 90, 91 s/i»a srb. 388; sfir^e săs. 388 stopan alb. 68; stopanit sl. 68 , siVag-a big. pol. 394 străgleta big. 390; strigi'ata srb 390 strgljata cr.; strigkleta n. gr. 390 Stronges thr. 396 struga sloven, Strugarevo Sîrbia 349 strunga slovac, ucr., ven. 294 strunge săs., strunga, —ac, struga srb —cr., gr. 394 Styna, StyniSora ucr. 288 Sudicentus thr. 74 sumb— alb. v. thumb— ; sumbros n. gr. 383 suporka (sip —) ung. 397 big. srb (şut) 400 swte ung., swia ceh, pol. 400 ăutka, iutyji ucr. 400 szerbezit, szerbezdlodik ung. 424 szkărda ung. (zgardă) 424 szkeperâl ung. (scapără) 380 szkrum ung. (scrum) 381 sztârpa ung.; stirpe săs. 388 szieregyăca, tregyăca ung. 390 sztina (esztena) ung. (stînă) 383 sztrunga (esztrunga) ung. (strungă) 394 s^irtOTgcr/aca ung. (strungăreaţă) 394 s^irfy pol. (şut) 400 Ta&ar» mess., Tabusus thr. 87 Taesis thr.; Taizi mess. 87 Tarp— v. Terp— ; Tarula thr. 402 Ta«a phryg. (thr.) 80 Zer alb. 93 Terfe thr. 81; Tere(n)s thr. 84, 402 Terponos illyr. ; Terpyllos, Tarp— thr. 87 Teuta ill.; Taot— illyr. mess. 87, 90 tharbet, tharpte alb. 379 th ar k alb. (ţarc) 404 Thermidava (Theranda) thr. 84 therrime, thermon' alb. 312 Theudas illyr. (?) 83; cf. 2>wta 77sra# (Threx) 77; cf. ind. A thumbulle, thumull, thumbe's, sumbull, sum- bulj (etc.) alb. (sîmbure) 384 Tibisis fl. Daciae 83 Tîmava sl. — rom. 233 Tiuta, Tiutamenus thr. 87 tragos gr. 356 Tralis, —tralis antropon. thr. 402 Tralli etnonim thr. (Dalmaţia) 84 Tramarisca thr., Tranipsai thr. 93 Tribalii thr.; Tribulum illyr. 87 /roia lat. 356; truand fr. 147 tea/e (?a/e'j alb. 292 £sa^> dalm., Zsajb săs. 402 tsappe, tsepelle abruzz. 402 tsapo velletr., tsapos, tsiapos abr. 402 isarkos, —us n. gr. 404 tsckut, —ich, schut— săs. 400 Turda sl. 63 (cf. ind. A) 444 ETNOGENEZA ROMÂNILOR INDICE 445 Tutuia illyr. 85 Tyriăa, Tyrodiza thr. 405 Tyristata thr. 405 Tzitzis, Tzinna, Tsiru thr. 403 urbs lat. 212 urda ung., big, ceh, n. gr., pol., săs., slovac, srb, ucr., trc 411 urdhe alb. 55, 411 (împr. din rom.?) urăica, urdicka big. 411 ureănik (urda) srb 411 vacca lat. 29 Valaori(tes) gr. — arom. 256 varăha— v. ind., varăza— av. 356 vdros ung. (oraş) 213 vassal fr. 147 vatra big. slovac, srb, ucr., ung. (şi der.) 414 vătrai srb, slovac, ucr. 414 vdtrapenz ung. 415; vatomik ucr. 414 vatre, vetr(e) alb. 414 vatricka, vatrisko slovac; vatrol ucr. 414 vaHi ung. 417 vatul—, vatuj— (vătuiu) morav., pol., slovac, ucr. 415 vautre (vellrum) fr. 147 Venedi (germ. ?) 76; vepri sl. 356 verne (vergne) fr. 147 Verzo illyr. 74, 90 Vetespios thr. 418 vetrence, vetrice ung. 415 vetul', vetul, ftuj— alb. 417 vetula slovac, morav. 417 vicus lat. 212; Vietis illyr. 90 vitul' gr. 417; vitulus lat. 417 vivas, v. Quartine — Vizianus thr. 64 vjedhull(e), vjedhull, vjetull alb. 67, 105, 110, 418 vjeth alb. (an) 417, 418 voter, voter alb. 414 (cf. vatre) votulya ung. (vătui) 417 vouge (viduviumj fr. 147 vuai, vuan' alb. 417 vulnero, —are lat. 417 vurda (urda) big, srb 411 vurdanyj, —yk (urda) ucr. 411 vyradikovat ceh 377 watra, watrowe pol. 415 wetula pol. (vătuiu) 417 Zacă, Zec— illyr. — thr. 87 Zalmodegikos thr. — get. 84 Zanatis illyr. 74, 87; Zantiala thr. 87 zdra zăringo ung., zare săs. 419 zarica srb (zară) 419 Zaristhes, Zair— illyr. — mess. 87 zashrumiti ucr. (scrum) 381 zastra (zestra, ziastra) ucr. 423 zavatemak pol. (vatră) pol. 415 zelcia phryg.; zemelen phryg. 80 zer săs., zero, zer, zeruj (etc.) ung. 420 Zeres, Zerula thr. 87 Zermoăigestos thr. — paeon. 84 zestra big, ucr., zestre săs. 423 zesztre, zesztra, szesztre, zesztreje ung. 423 Zetzi thr. — dac. fem. 403 zgarda (garda ?J ucr. 424 zgarda, zgarda ung. 424 Ziboites, Zipoites thr. — bith. 325 Ziles thr., Ziteto illyr. 87 Zirnarchus thr. 78, 84; Ziper thr. 78 Zlatna, Zlaşti sl. — rom. 221 Zor—, Zures thr., Zorada illyr. 87 C) AUTORI-ERUDIŢI MEDIEVALI ŞI MODERNI (numele de autori din repertoriul bibliografic al fiecărui cuvînt romanesc, partea II, p. 245 — 426, se cuprind în indice; cf. lista de bibliografie şi abrevieri, p. 15—24). Alfoldi, A. 169-173, 177, 181, 199 Alfoldy, G. 90 Anagnostopulos, G. 100 Andrieşescu, I. 77 Andriotis, N. 100 Anonymus (Belae Hungarorum regis notarius), 222, 224 Apolzanu, L. 362 Ascoli, G. 153 Bako, G. 203, 230 Baric, H. 51, 63, 106, 143, 152, 153, 257, 258, 302, 322, 349, 412, 416 Bariţiu, G. 233 Bartalis, A. 188 Bărbulescu, I. 157, 221 Belic, A. I. 98, 100 Benko, J. 158, 160, 188 Benveniste, E. 125, 377 Berciu, D. 157 Berneker, E. 259, 315 Bernstein, S. B. 100, 221 Bertoldi, V. 147 Bertoni, G. 409 Besevliev, V. 78 Bezdechi, S. 97 Bichir, G. 172, 189 Blaga, L. 191 Bledy, G. 242 Bobb, I. 12, 39, 43 Bodor, A. 78, 196 Bogrea, V. 35, 139 Boisacq, E. 262, 310 Boissier, G. 89, 212 Bojan, T. 62, 212 Bonfante, G. 259 Bonfinius, A. 157 Bopp, F. 33 Borovszky, S. 180 Brandis, C. 181 Brănişteanu, B. 54 Brătianu, G. I. 117, 163, 196, 235 Brenndorfer, J. 242 Brincuş, G. 12, 65, 67, 97, 299, 301, 374 Brugmann, K. 122, 125, 126 Brunot, E. 147 Budai-Deleanu, I. 39, 169 Budimir, M. 58 Budinszky, A. 89, 160, 236 Bugge, S. 93 Bunea, A. 43 Burlă, P. 29 Byhan, A. 135 Cabej, E. 37, 63, 65-66, 93, 100, 104, 154, 396 Candrea, I. A. 31, 49, 129-131, 134, 139, 216, 241, 242, 309, 355, 369, 387, 390 Cantemir, D. 37-38, 112, 157 — 159 Capidan, Th. 38, 39, 41, 44, 52, 53, 56, 58, 59, 61, 62, 98, 100-103, 106, 108, 134, 135, 13S, 202, 242, 254, 259, 284, 285, 304, 350, 352, 403 Caracostea, D. 45 Caragiani, I. 202 Caragiu-Marioteanu, M. 202 Cavallioti, Th.' 38 Cazacu, B. 59 Câmpianu, C. 169 Chantraine, P. 125 Chelcea, I. 215 Chirileanu, v. Kirileanu Cichorius, C. 170, 175 Cihac, A. 28, 29, 43, 44, 129, 139, 141, 231, 309, 310, 355, 401, 407 Cipariu, T. 29, 43 Comşa (Chişvasi), U. 223, 227 Condurachi, E. 90 Constantinescu-Mirceşti, C. 215 Costin, M. 382; N. 251, 268 Coteanu, I. 67 Crăiniceanu, G. 267, 387 Creţu, G. 407 Crişan, I.H. 79, 184, 185 Daicoviciu, C. 77, 89, 157, 169, 170, 175, 189, 191, 196, 197, 210, 223; H. 79, 175, 177, 194 Dalametra, I. 134 Dame, E. 421 Dan, I. 50, 99; 11. P. 157 Daniele, I. 257 Dankanits, A. 223 Dauzat, A. 147 Decev, v. Detschew De Laet, S.J. 206 Deleanu, v. Budai-Deleanu Densusianu, N. 34 Densusianu, O. 30, 31, 44, 47—49, 50, 70, 109 127, 129, 130, 134, 136, 149, 152, 154, 155^ 163, 216-217, 221, 242, 256, 283, 284, 321 337, 364, 369, 382, 401, 416, 420 Detschew, D. 80, 93, 94, 154, 345 Dhougt, J. 206 Diculescu. CC. 30, 245, 331, 341, 354, 392, 407 Diefenbach, L. 46 Diez, F. 31, 33, 35, 40, 122 Dimitrescu, F. 49 Dindorf, L. 208 Djamo-Diaconiţă, L. 221 Domaschke, w'. 220, 230, 243 Donat, I. 215 Dosofteiu, mitropolit 251, 387, 404 Dragomir, S. 153, 157, 202 Drăganu, N. 140, 157, 163, 208, 213, 225, 242, 334, 338, 340, 350 Dunăre, N. 215 Durry, M. 174 Eder, I. C. 157-160, 194 Eliade-Rădulescu, I. 40, 43 Bminescu, M. 132-133 Engel, I. C. 157-160 Engels, F. 89 Ferenczi, S. 223 Filipescu, C. 272, 277, 317 Fischer, E. 157 Floca, O. 184 Florescu, F. B. 176; G. 189 Fluss, M. 71, 73, 182 Forni, G. 198 Frăţilă, V. 54 Frie'dwagner, M. 42, 151, 152 Froehner, W. 175 Gafiţanu, D. 56 Galani, N. 272, 312, 352 Gâldi, L. 49 Gamillscheg, E. 30, 62, 267, 274 Gaster, M. 46-47, 56, 135, 152, 388 Georgiev, V. 63, 64, 95, 100 Gerov, B. 89 Gherghel, I. 157 Ghetie, I. 39 Gibbon, E. 157-159 Gisinger, H. 183 Giuglea, G. 30, 37, 47, 54, 61, 109, 129, 264, 270, 272, 281, 284, 299, 322-324, 364, 4Î2 Giurescu, C. C. 27, 157 Glodariu, I. 79 Gooss, C. 178-180, 183 Gostar, N. 182, 187 Graf, A. 85 Grassrnann, G. S. 210 Graur, A. 37, 57, 63-64, 97-100, 102, 113, 130-132, 311, 318, 321, 364 Grecu, V. V. 43 Groeber, G. 210 Grosse, R. 197 Gudea, N. 89, 205 Guşti, D. 215 Haarman, H. 105 Hagi-Ceagani, C. 38 Hahn, J. G. 93, 103 Hamberg, P. G. 175 446 ETNOGENEZA ROMÂNILOR INDICE 447 Hartraann, L. M. 210 Hasdeu, B. P. 29, 34, 44-46, 48, 56, 69, 106 108-110, 115, 129, 132, 155, 157, 159, 216, 217, 246, 261-263, 278, 286, 353, 355, 360, 423 Hauler, H. 197 Hâciu, A. N. 202 Heliade, v. Eliade Herseni, T. 215 Herzog, E. 388 Hirschîeld, O. 170 Hirt, II. 93, 94, 122, 125, 154 Hofmann, J. B. 122, 125 Hornbert, P. 206 Homorodeanu, M. 54 Honigmann, E. 182, 183 Horedt, K. 184, 203, 206, 223 Hunfalvy, p. 149, 155, i57j i5S, 162, 173, 235 Hurmuzaki, E. 157 Huszti, A. 188 Hiittl, W. 189 Iliescu, V. 196 Iliinski, I. 258 lonescu-Nişcov, T. 157 Iordan, I. 50, 56, 64, 163, 222, 305, 404 Iorga, N. 117, 202 Ivănescu, G. 64, 131 Jensen, v. Sandfeld Jirecek, C. I. 87, 151, 153, 157 Jivcovici, M. 100 Jokl, N. 52-53, 55, 63, 66, 74, 80, 85, 93, 94 106, 143, 252, 257, 278, 311, 314, 315, 319, 324, 346, 372, 379, 394 Jud, J. 147 Jung, J. 89, 104, 157, 160, 161, 170, 178, 200, 207, 210, 234 Kaluzniacki, E. 140, 406 Katicic, R. 76 Kekaumenos (byzant.) 157 Kelemen, B. 50 Kiepert, H. 157 Kinnamos (byzant.) 157, 158 Kirâly (Konig), P. 179 Kirileanu, G. 333 Kluge, P. 399 ... Koch, H. 222 Kogălniceanu, M. 157 Kopitar, J. B. 39-40, 41, 55, 69, 98, 101, 106, 115, 145, 149, 157, 159, 160, 233 Korting, G. 130 Kourmoulis, G. 100 Kovacec, A. 135 Krahe, H. 74, 76, 94 Kretschmer, P. 54, 77, 80, 93 Kubitschek, W. J. 183, 188 Kuun, G. 179 Lacea, C. 305, 310 Lagarde, P. De 45, 80 Laurian, A. Treboniu 29, 43, 44, 157, 264 265 338, 347, 348, 359, 387, 400 Lehmaun-Hartleben, K. 175 Leumann, M. 122, 125 Linţa, E. 221 Lochner, P. v. Hiittenbach 47 Loewe, R. 30 Loserth, J. 201 Lot, P. 209 Lungu, I. 38 Macrea, D. 38-40, 43, 44, 46, 47, 49, 50, 52 54-56, 130-132, 134, 139, 141, 149; M. 184 191, 196, 223 Maior, P. 29, 39, 40, 112, 157-160, 169, 173 175, 188, 197, 224, 233, 243, 309 Malecki, J. 98 Manolescu, N. 267, 274 Marian, S. F. 321, 423 Mascou, J. J. 208 Mateescu, G. G. 77, 78, 80 Maximu (Massimu), I. C. 29, 43, 44, 338; v. Laurian Mayer, A. 74, 76 Mării, I. 39 Meillet, A. 98, 100 Meteş, S. 140 Meyer, G. 47, 48, 52, 80, 93, 105, 262, 263 273 278, 315, 324, 345, 350, 360, 394 Meyer-Liibke, W. 37, 47, 50, 59, 103, 128—130 242, 253, 330, 345, 369, 407 Micu-Clain, S. 39, 169 Mihăescu, H. 68, 89, 100, 104-105, 117,202,242 Mihăilă, G. 59, 68, 221 Mihăileanu, S. 134 Mihăilescu-Bîrliba, V. 189 Miklosich, P. 29, 39, 41-42, 44, 46, 48, 50, 52, 63, 68, 69, 102, 106, 115, 140, 143-145, 153, 157, 159, 160, 162, 178, 233, 242, 315, 343 352, 360, 372, 379, 394, 395 Mitrofan, I. 184, 185 Mitu, M. 221 Mladenov. S. 93, 100, 288 Mocsy, A. 91, 182 Moga, I. D. 224 Moisil, C. 174 Moldovanu (Moldovân), G. 157, 162 Mommsen, Th. 73,89,96,157,170 Morariu, T. 215, 390 Moravcsik, G. 224 Miiller, C. 180 Mimzer, P. 78 Murnu, G. 202, 242 Naber, S. A. 197 Nandriş, G. 259 Neculce, I. 251 Neiescu, P. 50 Nestor, I. 223 Nicolaiescu-Plopşor, C. S. 267 Niculescu, A. 12 Nyrop, K. 147 Odobescu, A. 233 Ognenova, L. 74 Olschki. L. 234 Olteanu, P. 221 Onciul, D. 157, 161 Orbân, B. 160, 188 Ostir, IC. 400 Oţetea, A. 197, 227 Pamfile, T. 406 Panaitescu, P. P. 227-229 Pantu, Z. 269, 270, 302, 322, 345, 347, 385j Papahagi, P. 101, 202, 354, 402 Papahagi, T. 134, 202, 362 Parlangeli, O. 74 Pascu, G. 52, 53-54, 59, 97, 103, 106, 108, 109, 114, 128, 134, 202, 242, 257, 259, 270, 288, 326, 377,399 Pasca, S. 46, 145 Patsch, C. 84, 85, 170, 172, 175, 189, Pauli C. 94 Pătruţ, I. 50, 133, 150, 221 Pârvan, V. 89, 94, 165, 168, 180, 182, 183, 187 Pedersen, H. 122 Peisker, J. 157, 164 , Pellegrini, G. B. 76 Perşiţ, A. J. 227 Pervain, I. 39 Petersen, E. 175 Petersson, H. 393 Petrescu-Dîmboviţa, M. 223 Petrovici, E. 57, 68, 98, 100, 109, 132, 145, 150, 153, 157, 163,214, 217, 219-222, 225, 226, 234, 235 Philippide, A. 30, 31, 39, 43-45, 47, 49, 51, 52, 56-07, 59, 64, 78, 99, 101-103, 106, 108, 127, 130, 146, 148, 149, 151, 153, 157, 160, 162-164, 252, 257, 259, 261, 272, 278, 315, 321, 325, 330, 345, 360,363,379,389,412,418,420 Philippide, D. 157 Photinos, D. 157 Pic, L. 157 Plopşor, v. Nicolaescu Poghirc, C. 44, 65, 69 Pokorny, J. 111, 242 Polak, V. 107 Polaschek, E. 183 Polizu, I. 248, 372 Pop, I. I. 203; S. 288 Popa, M. 50 Popescu, C. 215; E. 181, 210 Popescu-Sireteanu, I. 40 Popilian, G. 184 Popovic, I. 51, 135, 242 Popovici, D. 38; I. 379 Poucha, P. 98 Precup, B. 390 Premerstein, A. v. 197, 198 Procopovici, A. 138, 144 Protase, D. 184-186, 203, 205, 206 Pudic, I. 100 Puşcariu, S. 30-32, 37, 42, 44, 47, 49, 50, 53-56 58-59, 62, 63, 97, 100, 101, 106, 110, lli 129-131, 135, 137, 138, 146, 149-152, 155 163, 200, 213, 216, 217, 221, 225, 235, 242-244, 248, 249, 263, 265, 270, 272, 280, 285, 288, 299, 300, 306, 308, 309, 322, 326, 331, 333, 336-338, 341, 352, 354, 377, 382, 407, 422, 423 Hăduţiu, A. 157 Reche, O. 211 Reichenkron, G. 62, 69, 338-339, 353, 419 Reinach, S. 175, 176 Rethy, L. 149, 162 Ribezzo, P. 85 Ritterling, E. 197, 198 Roesler, R. E. 42, 47, 56, 149, 152, 155, 157, 158, 160-163, 168, 173, 188, 192, 211, 224, 231, 234, 235 Rohlfs, G. 57, 147 Rosetti, A. 39, 44, 45, 49, 52, 58, 59-60, 69, 97, 99, 100, 103, 106, 107, 108, 110, 127, 135, 153, 221, 277 Rossi, L. 175 Rozwadowski, J. 406 Ruffini, M. 157 Russu, I. I. 56, 61, 67, 68, 69, 77, 80, 98, 136, 157, 181, 204 Rusu, G. 50; I. 56 Sacerdoţeanu, A. 157, 196 Safarik, P. J. 40-41, 157 .Sandfeld-Jensen, K. 40, 49, 62, 68, 97-101, 407, 408 Sarovolskij, I. 242, 406 „Sarnitie" (la Cantemir) 158 Scheludko, J. 242, 406 Schmalz. P. 122, 125 Schroder, K. H. 62 Schuchardt, H. 42, 48, 52, 69, 106, 115, 144, 145, 159, 160, 178, 192, 286 Schullerus, J. K. 232 Schlitte, G. 181 Schwyzer, E. 98, 122 Scorpan, C. 189 Scriban, A. 274 Seche, M. 40, 43, 44 Seeck, O. 208 Seidel, E. 98 Seure, G. 80 Simionescu, I. 275, 302, 317, 321, 356, 39S Skok, P. 58, 107, 108, 152, 322, 325, 345, 372 Skold, H. 345 Solmsen, P. 262, 410 Spitzer, L. 318, 338. 354 Stadtmuller, G. 60-61 Stamate, C. 38 Stehălin, F. 210 Stein, A. 189 Stoicovici, O. 221 Stokes, W. 356 Stolz, P. 122, 125 Strack, P. L. 174 Stratan, I. 205 Sulzer, F. J. 42, 157-159, 161, 162 Supplex Libellus Valachorum 157, 158 Swoboda, E. 87 448 ETNOGENEZA ROMANILOR L'ETHN 0 GENE SE DES ROUMAINS Şăineanu, C. 54; L. 43, 44, 54, 131, 216, 321 416, 420 . Şerban, F. 377 Şincai, G. 38, 157 Ştefan, G. 157 Şuţu, S. 366 Szamoskdzy, v. Zamosius Szekely, Z. 203 Szilâgyi, J. 179 Tagliavini, C. 55, 282 Tamâs (Treml), L. 163, 213, 235, 348, 359 Tamm, T. 157 Teiuş, S. 50 Teodor, P. 38, 39, 157 Thierry, A. 157 Thomasson, B. E. 189 Thunmann, J. E. 38, 69, 93, 157—159, 210 Thurneysen, R. 58, 146 Tiktin, H. 216, 306, 310, 337, 347,408,419,423 Tociiescu, G. G. 46, 178, 183 Todoran, R. 50, 54 Tomaschek, W. 43, 45, 73, 78, 80, 85, 86, 93 151, 152, 157, 160-162, 178, 180, 181 211* 225, 307, 405 Torma, C. 157 Toropu, O. 199 Treboniu-Laurian, A., v. Laurian Treimer, C. 51, 52, 53, 59, 60, 62, 103, 108, 144, 146 Trubeţkoi, N. 98 Tudor, D. 78, 184, 187, 191, 199 Tunusli, I. 157 TJntermann, J. 76 Vaillant, A. 51 Valkhoff, M. 152 Vasmer, M. 291, 394 — 395 Vlassa, N. 205 Vondrâk, V. 122 Vrabie, E. 221 Vraciu, A. 67, 69, 97, 100 Vuia, R. 212, 214, 215, 220 Vulpe, R. 12, 76, 84, 103, 196, 197 Wackernagel, J. 122 Wald, L. 44 Walde, A. 111, 242 Wijk, van N. 122 Wartburg, W.v. 147, 148 Weber, W. 174, 196 Weigand, G. 40, 55, 62, 63, 93, 97, 98, 100, 101, 135, 143, 151-153, 155, 230, 232, 244 255 256, 272, 299, 322, 351, 412, 417, 418 Windberg, H. 171 Windisch, E. 146; K. G. 234 Winkler, I. 174 Wolff, H. 90, 182 Xenopol, A. D. 157, 160, 161, 178-179, 183, 197, 198 Xhuvani, A. 299 Zaharia, E. 223 Zamfirescu, D. 43, 56, 227 Zamosius (Szamoskozy), S. 234 Zgusta, L. 77 LE FONDS AUTOCHTONE THRACO-DACE ET EA COMPOSANTE LATINO-ROMANE Resume Apres des efforts deployes pendant quatre decennies dans l'exploration, l'analyse et l'inter-prelation socio-historique et ethnologique du fonds ethnobiologique et culturel-linguistique preromain (autochtone, thraco-dace) et du facteur latin (roman) dans Ies structures de la societe roumano-phone (le peuple roumain du Moyen Âge et de l'epoque moderne), la monographie groupe et re-exa-mine le materiei documentaire et linguistique utile, dans son ensemble. Le point de depart est con-stitue par Telement lexical autochtone commun â l'aîbanais (elucida en 1970), auquel s'est ajoute et integre le stock de mots autochtones roumains non attestes ou inconnus en albanais. Afin de penetrer avec succes dans la substance primaire du processus d'ethnogenese, il a fallu ressembler, dans cet ouvrage, tout le materiei documentaire utile dont nous disposons jusqu'ici, toutes Ies sources d'information pour identifier et tirer au clair l'heredite autochtone (linguistique, social-ethni-que) et Ies dimensions de Telement romain dans le processus de synthese de la rornanisation. Par ordre thematique, chronologique, la monographie reunit et analyse comparativement tout d'abord Ies donnees essentielles de la bibliographie, la situation et Ies rapports des groupes d'habitants antiques dans la zone carpato-balkanique et leur rornanisation. Le materiei lexical roumain de facture autochtone (pre-romaine) est etudie du point de vue linguistique-etymologique et interprete selon des criteres socio-historiques et ethnologiques. II en resulte que l'etude comparative offre Ies voies et Ies moyens necessaires tant â la demonstration qu'â la juste comprehension de ce processus complexe qu'est la formation de la langue roumaine et du peuple roumain. Les elements nouveaux, d'ime valeur decisive, sont les mots indo-europeens „carpato-balkaniques" (thraco-daces, et parti-ellement illyriens, peut-âtre) en roumain et leur signification linguistique, leurs implications socio-ethniques et economiques, qui leur conferent une importance de premier rang dans la hierarchie des valeurs documentaires pour la solution des problemes que souleve l'ethnogenese. Cette recherche met en valeur tous les resultats positifs obtenus jusqu'ici et utilise les rnate-riaux dignes d'etre pris en compte, dans le but de definir trois facteurs principaux: 1) le fond autochtone (thraco-geto-dace, en pârtie illyrien ?) ; 2) 1'element latino-roman (italique et romain provincial, de l'Empire) ; 3) l'apport slave. Ces facteurs se dessinent avec plus de precision dans la structure et les etapes de l'evolution historique de la langue roumaine. L'etude comparative, linguistique et historique est, on le sait, extremement importante, absolument indispensable, surtout pour les etapes historiques de la formation et du developpement du peuple roumain. Par consequent, il faut absolument tirer au clair les problemes souleves par tous les compartiments de la gram-maire historique roumaine, par la structure lexicale archaîque ou medievale, Telement hereditaire latin et l'element autochtone, les emprunts slaves, etc, â l'exception de Telement lexical autochtone roumain, absent en albanais, et auquel il faut attacher une importance exceptionnelle. Dans cette etude analytique, les principaux criteres sont offerts par la methode comparative des langues indo-europeennes; ils seront appliques avec rigueur et fermete, et les resultats concrets et utiles se dessinent et s'imposent avec la force de l'evidence. L'historique et les resultats des etndes sur le substrat Cest un expose synthetique des recherches, avec les opinions sur la formation de la românite carpato-balkanique et danubienne, en fonction de la valeur attribuee au facteur preromain. Le probleme des elements ante-romains dans la langue roumaine s'est pose beaucoup plus tard et avec moins de certitude que l'on ne l'avait fait pour ce qui est de la latinite du roumain, qui s'imposait des le premier abord (etant relevee par bien des humanistes aux XIV«—XVe siecles et par les chro-niqueurs roumains de Moldavie); quant k la pârtie autochtone, non romaine, elle etait moins visible, chose normale pour une etape ou l'etude des langues romanes et l'etude comparative n'existaient pas. Donc, tout ce que l'on avait affirme ou supposâ, avânt la seconde moitie du XIXe siecle, â propos des elements „geto-daces", „thraces" ou albanais en roumain etait le produit d'une intui- 29 — Etnogeneza românilor 450 ETNOGENEZA ROMÂNILOR tion profonde, et non pas une verite corurrmee par les methodes rigoureuses de la science linguistique. Le prince moldave Dirnitrie Cantemir a presente comme etant d'origine dace une serie de mots du roumain, qui sont, en realite, slaves pour la plupart, et quelques-uns latins. J. E. Thunmann (1774) affirmait l'origine thrace des Roumains, le „thracisme" de leur langue, apparentăe de pres k l'albanais, les Albanais ătant les descendants des Illyriens et les Roumains, les descendants des Thraces, mâles k d'autres peuples; les Aroumains sont „thrakische Wlachen", les Roumains du Nord du Danube „dacische Wlachen" ; la langue roumaine est l'idiome thrace transforma... L'Ecole transylvaine (latiniste) soutenait que la langue roumaine ne pouvait et ne devait etre que pure-ment romaine, car la population geto-dace avait ete extermiuee par les Romains pendant la con-quSte et la domination de la Dacie. J. B. Kopitar combattait avec venemence les exces latinistes des puristes transylvains et relevait l'apport de l'element autochtone thrace k la formation de la langue et du peuple roumain. II observait une forte ressemblance entre le roumain, le bulgare et l'albanais, croyant mame qu'il existerait dans les „Balkans" (y compris la Roumanie) un seul parler k trois materiels de langue, c'est-â-dire trois idiomes identiques sous rapport grammatical, differant pour ce qui est du lexique: le roumain, le bulgare, l'albanais. En 1847, I. Eliade Rădulescu dressa & Bucharest un „vocabulaire" de mots etrangers (dont plusieurs mots latins et autochtones) qui deraient âtre remplaces avec des correspondants latins (italiens). P. J. Safarik soutenait la perpâ-tuation de quelques autres mots anciens daces, admettant que les Roumains âtaient un melange de Daces, Romains et Slaves. Au XIXe siecle ont ete apportâes les contributions les plus precieuses â l'etude de l'element lexical autochtone en roumain et â son interpretation historique et ethnologique, grâce â P. Miklosich, qui a elabore une thebrie, valable en grande mesure aujourd'hui encore, sur la formation de la langue et du peuple roumains; en 1862, dans l'etude sur l'element slave en Roumain, precedee par des considerations intâressantes sur la langue, le norn et l'origine des Roumains, Miklosich a eclairci (partiellement avec succes) le probleme obscur du substrat et des rap-ports du roumain avec l'albanais; il admettait que deux elements ont tout premierernent contribui â la formation du peuple et de la langue roumains — un element romain, l'autre autochtone, auquel il attribue „les phenomenes inexplicables par le latin, la majorite sinon la totalite"'; il admettait que les elements preromains dans la langue etaient autochtones et non pas des emprunts k l'albanais. Etudiant le latin vulgaire du Sud-Est de l'Europe, le romaniste H. Schuchardt releve l'influence de l'element autochtone sur la langue latine vulgaire (populaire) ; dans le probleme de l'ethnogenese roumaine, il combat l'affirmation de R. Roesler, selon qui la Dacie conquise par les Romains aurait 6te abandonnee par la population autochtone. En 1872, W. Tomaschek soutenait que les elements „albanais" du romain proviendraient des colons illyriens amenes par les Romains en Dacie. Les latinistes puristes comme A. T. Laurian et I. C. Massim niaient l'existence de l'element autochtone en roumain, qu'ils groupaient partiellement dans le Glosariu (Glossaire) en 1871, avec tous „les mots du roumain etrangers par leur origine ou leur forme, ainsi que ceux d'origine incertaine", ou ils enumeraient confusement des elements latins et autochtones. Alexandre Cihac expliquait les mots roumains comme etant empruntes aux idiomes voisins, surtout les mots slaves, magyars, turcs et albanais. Dans le IIe tome du dictionnaire (1879), Cihac inclut parmi les nombreux „emprunts" des mots prelatins, nommes alors et plus tard „albanais", 39 elements lexicaux, admettant que la grammaire de la langue roumaine a quelques particularites „thraco-illyriennes". B. P. Hasdeu a apporte une contributiou decisive k l'eclaircissement (theorique surtout, au niveau de son temps) du probleme du substrat, bien qu'il ait commis beaucoup d'erreurs d'ordre linguistique-etymologique. Quelques mots albano-roumains (autochtones) reconnus par Hasdeu comme thraco-daces n'ont pas chez lui une etymologie, et d'autres restent pour le moment obscurs; d'autres n'ont absolument rien â faire avec le substrat; il a souligne et soutenu par des arguments solides la valeur linguistique, socio-historique et ethnologique du substrat lexical et ethnique dans le processus de la formation du peuple roumain. Son contemporain, L. Diefenbach a fait des observations generales de nature socio-historique et ethnologique, intâressantes et valables dans le probleme des anciennes relations roumano-albanaises. Cependant, selon l'opinion de M. Gaster, un element albano-latin est venu se superposer k l'element ancien latin, et les elements albanais constates dans la langue des Roumains sont de date beaucoup plus recente: les phenomenes communs aux langues albanaise, roumaine et bulgare auraient ete apportes par les ... Bulgares turaniens vers 660—668. Plus tard, en 1890, le romaniste W. Meyer-Liibke observait qu'il n'existe pas en roumain de mots empruntes k l'albanais, que ces elements âtaient daces. Selon le comparatiste autrichien, eminent albanologue, G. Meyer, les mots roumains etaient tantot des emprunts, tantât des formes paralleles aux formes albanaises; dans certains cas, il a remarque qu'une pârtie des mots roumains avaient des formes plus anciennes que leurs correspondants albanais (mazăre — modhulle). O. Densusianu (1901) affirmait que dans les regions danubiennes, la langue des autochtones, etant tres differente du latin, n'avait pu exercer une influence d'elements possibles illyriens dans la phonetique et le lexique roumains; une pârtie des mots anciens (non latins) existant en roumain auraient pu etre des emprunts k l'albanais ou des heritages directs de la langue illyrienue. La valeur du substrat commun albano-roumain et les RESUME 451 liens ethno-linguistiques serres entre les deux peuples ont ete releves en 1905 par I. A. Candrea. Presque k la mame epoque, le linguiste danois K. Sandfeld-Jensen relevait les traits communs albano-roumains, considerant que les deux idiomes avaient jadis etă en relation etroite; donc la langue et le peuple roumain se seraient formes au Sud du Danube; certains mots, tels barză, mazăre, viezure pourraieut etre des heritages directs des Illyriens, d'autres seraient des emprunts ulterieurs â l'albanais; et mame des mots roumains latins, comme sat, auraient la mame origine. En 1910, le romaniste roumain S. Puşcariu etudiait les rapports albano-roumains, avec des resultats equivoques et assez confus, admettant d'eventuelles migrations des Roumains et des Albanais vers le Nord ou le Sud, de leur berceau commun de formation. Un peu plus tard, C. Treimer constatait que les rapports entre l'albanais et le roumain â l'epoque ancienne âtaient de simple voisinage, et que les elements „albanais" avaient en roumain un traitemeut identique k ceux herites (latins), etant donc tout aussi anciens, ou mame (s'ils etaient consideres indigenes) plus anciens, anterieurs ; il admettait donc la possibilite et la necessite de l'existence des elements autochtones herites et non empruntes en roumain, comme en albanais. Le linguiste serbe H. Baric a fourni quelques indices precieux de nature etymologique pour trois mots: măgură, curpen, vătăma, eventuellement balaur; ensuite, il parle seulement d'emprunts â l'albanais; finalement, il admet (1956) que la couche plus ancienne de mots albanais en roumain n'est pas constituee d'emprunts, mais d'elements conserves (Restworter). L'albanologue autrichien N. Jokl a donne des etymologies valables pour quelques mots albanais et roumains (argea, brad, ghimpe, pîrîu) ; pour le reste, il parle seulement de mots empruntes â l'albanais, sans respecter les lois de la phonetique historique du roumain et les criteres generaux. Le balkaniste roumain Th. Capidan etudie les liens entre le dialecte aroumain et l'albanais, et etablit deux phases: a) ancienne; b) nouvelle (apres le deplacement des Aroumains vers le Sud de ia Peninsule Balkanique). Le lexique est groupe en: 1) mots aroumains empruntes â l'albanais; 1) mots d'origine commune; 3) formes balkaniques (cette derniere classification etant difficile et confuse). Ilcroyait que, eu dehors des rapports de voisinage entre les Roumains et les Albanais, il y avait eu quelque chose avânt ces rapports, quelque chose tenant â la proximite de ces peuples et, parfois, â 1'id.entite de l'element autochtone. Le philologue roumain G. Pascu a soutenu fermement et constamment l'existence et le role de l'element thrace autochtone dans le lexique roumain, sans reussir k donner des etymologies definiţives (cf. pourtant brad', grui). II affirmait categoriquement l'existence des elements thraces en roumain (baltă, brad, mazăre, măgură, sîmbure, brînză, pînză, etc). Le romaniste G. Giuglea, de Cluj, relevait la necessite d'identifier des mots des „dialectes autochtones illyro-thraco-daces", sur lesquels s'est superpose le latin vulgaire, mais les solutions etymologiques qu'il a proposees ne sont pas valables. Vers 1925, Lazăr Şăineanu se declare categoriquement contre la conservatlon des elements passes directement du substrat aute-romain dans la langue roumaine, admettant eventuellement un intermediaire albanais. G. Weigand a formule la bizarre theorie sur „l'immigration des elements albanais en Transylvanie et la stratification des mots albanais en roumain'' ; il semble avoir fait une seule observation utile pour l'etymologie (l'appelatif vătuiu) k propos de l'element autochtone (dit „albanais"). Al. Philippide a donne une analyse minutieuse de la grammaire historique roumaine et une vaste recherche sur les liens entre les deux idiomes: la phonetique, la morphologie, la syntaxe, le lexique, determinant les siraiiitudes et les differences essentielles; il admet que beaucoup des mots communs preromains albanais et roumains sont autochtones en roumain. Selon A. Graur, mame le suffixe roumain -eseu pourrait etre thrace -ish, et la phonetique de l'element lexical autochtone en roumain devrait etre differente des elements latins-romaus. Le romaniste croate P. Skok a affirme k raison que les elements non latins du roumain et de l'albanais n'etaient pas des emprunts (brînză, brîu, pîrîu, balaur), mais qu'ils provenaient de 1'iUyro-thrace. Pour Th. Capidan, plus tard (1936) les mots preromains provieunent des anciens idiomes thraco-illyriens, n'etant pas des emprunts de l'albanais. La coinaniste S. Puşcariu s'est vu î'orce (1940) d'admettre la presence de certains mots thraco-daces dans la terminologie pastorale (stînă, brînză, urdă, zer, strungă, etc.) procedant k une classification assez confuse du lexique roumain et du lexique albanais. A. Rosetti a fait quelques progres, admettant la conservation, dans le vocabulaire des Roumains, de plusieurs „termes d'une langue jadis parlee dans la Peninsule Balkanique" ; . . . „mais seulement les termes communs avec l'albanais". L'histo-rieu ouest-allemand G. Stadtmuller admet (â l'exemple de quelques autres) que les Romains orien-taux avaient occupî un vaste territoire au Bas-Dauube, oit aurait eu lieu „la symbiose albano-rou-maine..." Dans soa deruier ouvrage (1944), G. Giuglea se prononce categoriquement, de nouveau, pour l'existence des mots autochtones en roumain. L'historien et linguiste roumain I. I. Russu a apporte de 1945 â 1970 des contributions â l'etymologie de l'element autochtone, et il a definiti-vement explique les rapports anciens roumano-albanais grâce au critere du substrat commun thraco-dace; tous ces elements sont integres â la presente monographie. L'allemand G. Reichenkron â partir d'une base theorique juste, a donne beaucoup d'etymologies mdo-europeennes pour des mots roumains, dont seulement pour 15 l'explication est valable. Le philologue albanais E. ţabej a releve que la pârtie qui semble representer le substrat pour le roumain est, pour l'albanais, une phase intermediaire antique. En 1961. Graur fait quelques considerations theoriques et generales sur le substrat 452 ETNOGENEZA ROMÂNILOR et ses relations avec le roumain, relevant pour les historiens, les archeologues, leş linguistes, le& ethnographes, les anthropologues la necessite de preciser le lieu de formation de la langue et du peuple roumains; l'important, c'est d'etablir quelle etait la langue ayant forme le substrat du roumain.  la meme epoque, V. Georgiev admet que le roumain a qvtelqne 100 tennes avec. des correspondants seulement en albanais, qui apparaissent sous une forme phonetique qui ne potirrait les expliquer comme des emprunts de l'aîbanais — mais ils sont, pour les deux langues, du fond lexical „daco-moesien". Plus tard (1966), E. Cabej estime que l'aîbanais aurait eu un role consi-derable dans la formation et le developpement des parentes entre les langues balkaniques, et le peuple albanais aurait habite jadis un territoire beaucoup plus vaste qu'aujonrd'hui; la conclusion de cette „premisse" est que l'aîbanais aurait occupe une position centrale parmi les langues balkaniques, leur fournissant beaucoup d'elements lexicaux — assertion qui n'est pas du tout probable. G. Brîncuş, G. Miliăilă, etc. ont eux aussi apporte des contributions precieuses â la connaissance du substrat roumain. On peut affirmer en conclusion que presque tous les auteurs cites ont admis, pendant plus de deux siecles, l'existence d'un element preromain dans la langue roumaine, du moins dans le lexique — probleme qui est integralement repris et analyse dans la presente monographie. Les populations autochtones dans la Peuinsule Iialkaiiique ct en Darie Les elements preslaves et non romains (le substrat du roumain), tant ceux qui sont commnns â l'aîbanais que ceux qui n'y existent pas, ainsi que tout le contenu archaique indo-europeen de l'aîbanais proviennent naturellement et necessairement du fond ethno-linguistique des populations prc-romaines du territoire carpato-balkanique et danubien ; donc, soit du groupe thraco-meso-dace (gete), dans la zone du Nord-Est, soit du groupe illyro-pannonien, au Nord-Ouest de la Peninsule Balkanique. II est donc necessaire que ces populations et leurs idiomes soient connus le mieux et le plus profondement possible, grâce aux criteres comparatifs, par leurs restes du lexique et de l'onomastique. On fait une presentation sommaire des populations, des restes et de la position de leur langue dans l'ensemble indo-europeen, precisant les rapports entre Thraco-Getes et IHyriens, tout comme les liens entre ces peuples antiques et les Albanais, fonction des elements autochtones. du roumain. 1. Les IHyriens formaient la population (groupe de tribus) de langue indo-europeenne satem dans la pârtie du Nord-Ouest de la Peninsule Balkanique (la Dalmatie, le sud de la Pannonie, l'Onest de la Macedoine et l'Ouest de la Mesie Superieure) et la branche du Sud-Est de l'Italie (Mes-sapi). L'auteur expose — â partir d'une monographie parue en 1969 — les informations sur leur extension territoriale, le role historique, les restes de la langue (surtout des noms propres), la position linguistique, les structures sociales et culturelles, le processus intense de rornanisation. En conclusion, il semble que la these sur la descendance des Albanais des IHyriens non romanises a peu de chances d'etre verifiee. 2. Les Thraco-Getes occupaient le centre et le Nord-Est de la Peninsule Balkanique; dans les. territoires de la rive gauche du Bas-Danube, ils se sont etendus jusque dans le Nord de la Pannonie et les steppes sarmates, en Crimee, â la mer d'Azov et au Caucase. Les donnees sur ce groupe d'indo-europeens, leur culture et leur langue sont beaucoup plus nombreuses et nuancees; elles sont exposees en bref, selon nos articles et monographies auterieures, publiees entre 1949 et )S76: i'extension territoriale, les structures sociales et tribales, la culture materielle, l'histoire socio-poli-tique, la langue, les noms propres et la situation dans le cadre indo-europeen săteni, leur role tres important dans l'Empire romain, puis byzantin, jusqu'au debut du VIIe siecle. L'element socio-ethnique et linguistique thraco-dace est selon nous (d'apres la plupart des chercheurs historiens, archeologues, ethnologues des XVIIIe—XNe siecles) ce principal facteur du processus de la formation du peuple roumain (les Romains du Sud-Est de l'Europe) dans son ensemble, tant en Roumanie que dans les territoires voisins, et en presque toute la Peninsule Balkanique, et tres probabîement meme il se trouve aussi â la base de la formation du peuple albanais. 3 • La frontiere et hs affinite's entre les IHyriens et les Thraces sont eiquissees sur la base de quel ques investigations plus anciennes et elles presentent de l'interet surtout du point de vue linguistique, pour l'appreciation du caractere satem de l'element lexical du substrat roumain, oii, â cote des Thraco-Daces, pourrait participer le facteur illyrien. 4. La rornanisation des IHyriens et des Thraco-Daces est analysee et reconsideree dans le vaste cadre de la românite de l'Empire et dans celui plus restreint de la zone sud-est europeenne, dans la perspective de tous les facteurs qui ont contribue au deroulement et au parachevement de ce vaste processus de mutation culturelle et linguistique, c'est-â-dire, tout d'abord, la generalisation et l'assimilation de la langue latine de l'Etat romain. RESUME 453 La langue roumaine, les langues balkaniques ct le substrat Par la comparaison du roumain aux langues balkaniques, tout premierement â l'aîbanais, on a constate l'existence d'importants elements lexicaux nommes ,,albanais", consideres comme des emprunts ou des heritages de l'epoque de formation de la langue roumaine. Par quelques traits caracteristiques, cette derniere a ete consideree par certains erudits comme une langue „balkanique", debitrice â l'idiome des shkipetars de quelques elements phonetiques, lexicaux et quelques morphemes. 1. ,,L'union linguistique" balkanique. Une analyse ample, critique, objective montre que cette soi-disant linguistique „zonale" est une creation artificielle de quelques erudits des XIXe —XXe siecles (qui ne connaissaient pas bien le roumain et n'avaient pas la moindre idee des etudes compa-ratives indo-europeennes ou s'encadrent les restes de la langue thraco-dace) ; sans une base scienti-fique reelle (dont la premisse absolument necessaire est la parente genetique), cette discipline philo-logique-linguistique a ete realisee par l'enumeration de certains elements lexicaux empruntes qui avaient circule entre des langues de types totalement differents : le roumain, le bulgare, l'aîbanais, le grec, etc. Leur integration forcee dans l',,union" balkanique ne sert en rien au travail d'explication etymologique-historique et d'interpretation ethnologique de l'element lexical autochtone du roumain (le substrat). 2. Les traits communs roumano-albanais, remarques des le XVIIIe siecle, ont ete reexamines avec attention et competence par Al. Philippide, dans la phonetique et le lexique ; il a constate beaucoup d'analogies, mais baucoup plus de differences entre les deux langues de types distincts, c'est-â-dire le roumain latino-roman et l'aîbanais de type ancien indo-europeen satem. 3. Les mots romains communs ă l'aîbanais et au roumain sont releves d'apres les ouvrages du romaniste H. Mihăescu (1966). On montre de nouveau que l'aîbanais est assez fortement influence sous rapport lexical par le latin populaire, etant donc soumis â l'influence romaine dans l'Antiquite tardive, â une epoque ou se formait la langue roumaine chez une population intensement romani-see dans la zone balkanique et carpatodanubienne. 4. Les mots autochtones albanais et roumains ont ete etablis apres un examen linguistique-ety-molc>gique plus exigent â pres de 70 (leur nombre reel augmentera sans doute suite â de nouvelles explo-rations dans le lexique albanais); on a dresse un tableau alphabetique sur la base de la monographie de 1970, en observant de nouveau que ces elements lexicaux ne sont point des emprunts d'une langue vers l'autre, mais autochtones dans les deux; en albanais comme des termes propres indo-europeens, en roumain comme hereditaires directement dans le substrat (la langue preromaine thraco--dace remplacee par le latin populaire). Les mots communs „albano-roumains" (avec le specifique de la phonetique historique de chacune des deux langues de type different) forment dans le fond lexical roumain archaique un seul lot avec le groupe de 5. Mots autochtones non attestes encore en albanais et qui en roumain arrivent â 100; leur identifi-cation a ete faite apres une analyse exigeante de toutes les etymologies essayees pour les mots „obs-curs", anciens et n'ayant pas d'explication juste (la plupart etaient consideres latins, slaves, magyars, turcs, etc). Grâce â la methode comparative historique et compte tenu des lois phonetiques roumai-nes (la phonetique historique roumaine), on a identifie les Solutions justes pour la plupart des mots obscurs et on a en meme temps jete les bases de la theorie du 6. Thracisme des mots preromains, vu qu'ils sont conformes tout â fait non seulement â la phonetique roumaine et indo-europeenne, â la semantique generale, mais aussi â la phonetique de type satem indo-europeen de la langue thraco-dace. Vu qu'ils sont conformes â la langue thrace et au roumain en meme temps, les mots de ce groupe (et d'ailleurs les mots „albano-roumains" aussi) s'averent etre entres et integres dans le strate lexical roumain le plus ancien, c'est-â-dire dans la periode antique d'assimilation de certains „restes" lexicaux du parler des autochtones thraco--daces dans le latin populaire generalise dans les provinces de Mesie, Dacie, une pârtie de la Thrace, en Dalmatie et en Pannonie. Comme on l'a releve avec toujours plus d'insistance, les mots du IIe groupe („non albanais") forment un seul groupe inseparable (du point de vue de la langue roumaine, de la periode de sa formation) avec ceux constates en albanais, appartenant en egale me-sure â tous les compartiments de la terminologie: activites sociales, economiques, relations fami-liales, choses des plus variees, outils et produits, etc. On redige â la fin un tableau alphabetique des mots autochtones indoeuropeens qui apparaissent seulement en roumain, les uns etant pourtant discutables ou incertains (on ne leur donne pas un numero â part dans le repertoire lexical). L'evolulion, llmportance, la distribution des mots auloelitones , De la phase indo-europeenne a la phase thraco-dace (-romaine). tones]danslc/r ensemble....la^^^^^^^^Jl^^^ 454 ETNOGENEZA ROMÂNILOR RESUME 455 lois d'un idiome anteromain satem de la zone carpato-balkanique; C) d'un systeme riche et varie de suffixes, elements analyses et exposes systematiquement d'apres les criteres comparatifs, etant donc utiles et profitables aux etudes de l'indo-europeen. La phonetique indo-europeenne et thraco-dace est illustree synoptiquement par des graphiques montrant une concordance parfaite dans le voca-lisme et le consonantisme archaique perpetues dans la langue thraco-dace et les elements autochtones roumains. La derivation presente beaucoup de suffixes anciens et indo-europeens typiques; il n'y aurait que quatre ou cinq mots composes (bimembres). 2. De la phase thraco-romaine ă la langue de nos jours. II est â constater une integration parfaite des elements thraco-daces indo-europeens dans la latinite „balkanique" et carpato-danubinne ; ces elements lexicaux ont traverse (chose normale et necessaire) les mernes phases d'evolution formelle, de transformation des sons dans des positions identiques, que l'element lexical latin-roman; les mots autochtones et les mots romans de la langue roumaine forment donc le fond hereditaire, regu de la periode ante-slave, donc de la phase ou la langue roumaine se forge conformement â ses lois archa-îques d'evolution. La derivation dans certains mots autochtones se fait â l'aide des memes elements suffixaux comme dans le fond lexical latin-roman. 3. L'importance des mots autochtones et leur proportion dans le cadre du fond lexical hereditaire (ante-slave) apparaît comme particulierement significative et grande du point de vue de leur quantite et de leur valeur. En considerant que le fond lexical romain de la langue roumaine est de 1700 termes tout au plus (mots de base, dont se forme la familie des derives), on peut admettre que les termes preromains (autochtones, thraco-daces), quelque 170, representent pres de 10% du lexique hereditaire, qui forme un entier indivisible par son caractere typique et exclusi-vement roumain, pouvant etre separe dans les deux lots mentionnes (latin et preromain) seulement d'apres les criteres historiques comparatifs, par une etude minutieuse et approfondie de l'indo-europeen et du roumain. La valeur semantique, la circulation, les derives sont releves pour l'element autochtone dans le cadre de la terminologie roumaine dans son ensemble, de la circulation et des nom-breux derives (plus nombreux que dans d'autres lots de mots, en dehors des elements romans de la langue roumaine). 4. La distribution dialectale des elements lexicaux autochtones montre que leur inajorite se sont conserve dans le dialecte daco-roumain, — quelque 150 termes, donc 30% environ existent exclu-sivement dans le Nord de la zone de rornanisation, dans l'aire carpato-danubienne du monde thraco-gete et romain; sur les 150—160 mots, quelque 100 se trouvent dans tous les trois ou bien dans un ou deux des dialectes dits „balkaniques", donc au Sud du Danube. Cette distribution dialectale des elements lexicaux autochtones n'est pas fortuite ; elle doit se rattacher â l'intensite variable de la force du substrat dans les differentes zones d'extensoin de la langue romaine-roumaine dans la periode de sa formation; on peut pour le moment admettre qu'en Dacie romaine (IIe—IIIe siecles), le conser-vatisme et la resistance plus longue â la rornanisation de l'element ethnlque geto-dace par rapport â l'element thrace du Sud, et l'influence des elements thaco-getes du dehors des frontieres de la province de Dacie et leur melange avec les „provinciaux" romanises ont apporte lus de • .thracisme" dans la românite nord-danubienne et donc dans le dialecte daco-romain. 5. Les emprunts aux langues voisines sont d'une grande importance pour illustrer l'influence cuîturelle et economique roumaine sur les peuples voisins au Moyen Âge et â l'epoque moderne. Ouant aux elements romans de la langue roumaine entres dans le lexique des voisins (turmă, păcurar, merinde, corastă, găleată, ficior, etc.) leur origine est evidente; mais pour les mots autochtones (preromains), l'equivoque et les confusions n'ont pas tarde â apparaître pour les philologues et les lexi-cographes : pour des mots typiquement roumains, on a suggerâ des origines d'autres langues (brînduşă, căciulă, copil, gorun, gruiu, prunc, vatră, zestre, etc.) L'eclaircissement de l'etymologie de ces groupes de mots „obscurs" a aide â la fois â l'explication d'un chapitre important du probleme des rapports lexicaux et culturels-historiques entre les Roumains et les peuples voisins, l'apport de la population roumanophone â l'enrichissement du patrimoine linguistique et culturel des peuples du Sud-Est europeen. Dans l'ordre de la quantite des mots recus du roumain, on enumere les langues voisines: le hongrois, l'ukrainien, le saxon, le bulgare, le serbo-croate, le polonais, le neogrec, le tcheque, le slovaque, le morave, l'aîbanais, etc. La signification linguistique-historiquc des mots autochtones La recherche etymologique et comparative a etabli les proportions et l'importance de l'element preromain et enrichi considerablement les connaissances d'histoire de la langue roumaine relatives au chapitre oă les lacunes et les confusions etaient plus grandes, et les conclusions d'ordre culturel-historique, et ethnologique contenaient de graves erreurs. L'eclaircissement de ce point essentiel permet une analyse plus profonde et plus objective du probleme de la formation de la langue et du peuple roumains, en fonction de la valeur et des proportions du substrat linguistique et socio-ethnique thraco-dace. 1. La langue latine et le substrat thraco-dace montrent le rapport entre le latin populaire et offi-ciel de 1'empire d'une part, et l'element lexical autochtone thraco-dace, unitaire, tres ancien, integre organiquement au latin commun du Sud-Est europeen. L'etude comparative historique de la langue roumaine (le roman sud-est europeen) et des realites ethniques et sociales de l'Antiquite romaine tardive montre d'une maniere peremptoire que le latin etait une langue adoptee par Ies habitants autochtones dans les provinces. Les mots et les elements heterogenes et heteroglotes dans la langue romane du Sud-Est de l'Europe y ont penetre de la langue remplacee (autochtone) par le latin de 1'empire: et tout d'abord, dans le parler des habitants (surtout Thraco-Daces et IHyriens) qui ont adopte le latin; un processus de substitution linguistique (le changement de la langue) qui ne s'est pas cepen-dant fait integralement sous le rapport du lexique, mais par la reprise d'un lot de mots du fond local, ce que nons appelons aujourd'hui le substrat preromain. Le fait compte parmi les plus carac-terisques dans l'histoire de la langue et du peuple roumain, et il est d'une importance capitale pour le processus de la formation de la langue et du peuple, ainsi que pour la rornanisation et la continuite. 2. Une analogie de la Românie occidentale cherche a demontrer une sorte de parallelisme avec le francais, qui contient des elements gallo-celtiques assez nombreux, mais d'une importance moindre que celle des thraco-daces en roumain. 3. La formation de la langue roumaine est expliquee comme un phenomene de remplacement des patois locaux thraco-daces, surtout de Mesie et de Dacie, provinces jintensement romanisees, par le latin populaire et officiel; la principale preuve documentaire directe et incontestable est offerte justement par le lexique autochtone preromain, integre et assimile dans le tissu archaique roman de la langue roumaine. On analyse toutes les theories et les hypotheses emises par ceux qui ont etudie le roumain et la românite sud-est europeenne, en fonction de l'extension actuelle (du Moyen Âge) de la langue roumaine vivante et du territoire de la rornanisation verifie par des documents archeologiques-epigraphiques, etc. On examine ensuite la notion de „străromână" (roumain archaique), en rapport avec le territoire oh purent se former cette langue et la communaute qui la parlait — notions qui avaient â la fin de l'Antiquite romaine une extension beaucoup plus grande qu'au Moyen Âge ou â l'epoque moderne; on enumere aussi toutes les erreurs commises par ceux qui ont attache trop d'importance au facteur albanais dans le processus de formation de la langue roumaine et donc du peuple roumain — facteur qui est loin d'avoir rev etu l'importance qu'ont essaye de lui attribuer certains philologues et surtout les Albanais, depuis trojs decennies, meconnaissant l'historie de la langue roumaine et la valeur du substrat preromain dans cette langue romane. 4. Le probleme de Vorigine des Roumains est reexamine â la lumiere des relations organiques entre la î ngue et Ia communaute populaire roumaine, tout comme â l'aide de l'immense bibliographie historique, linguistique, ethnologique, archeologique, etc. Nous considerons que la notion de langue est inseparable de l'ethnie, la langue populaire etant le document historique, socio-economique et ethnologique le plus ancien — â la condition naturelle et elementaire qu'elle soit connue le plus correc-tement possible dans toutes les etapes de son developpement et dans tous ses aspects typiques. Apres avoir etabli et accepte la these que le roumain est le latin transplanta sur un fond socio-ethnique et linguistique local thraco-dace (le substrat lexical autochtone), il est evident et absolument necessaire d'admettre que la communaute ethno-sociale qui parle depuis 18 siecles Tidiome latino-rcman dans toute la vaste zone carpato-balkanique et danubienne n'est pas differente de la population indigene des provinces romaines respectives. Ainsi se dessine la premiere ligne precise determinant la base ethno-sociale et donc le processus et les facteurs de l'ethnogenese des Roumains. Ce dernier probleme date depuis quelque neuf siecles (lorsque les Roumains—Valaques apparaissent mentionnes dans les textes historiques du temps); son debat a reuni historiographes, philologues, linguistes, archeologues, ethnologues, geographes, ethnographes, qui ont exprime beaucoup d'opinions, variees, meme diver-gentes, exposees dans une bibliographie de proportions impressionnantes, dont les resultats ont ete soumis â des analyses critiques par certains chercheurs, surtout Al. Philippide (1925), qui a donne une veritable „anthologie" ample de tous les chercheurs et de toutes les opinions des huit derniers siecles. On y analyse les exces de l'Ecole latiniste transylvaine, la these de la continuite, la theorie de Roesler, on insiste de maniere naturelle et necessaire sur une realite evidente — la continuite, Tantochtonie, la rornanisation dans la zone carpato-balkanique et danubienne, qui sont prouves tout premierement par la langue roumaine, dans ses deux aspects principaux, de base : la latinite evidente et les elements du substrat. Les bases ethniques et socio-economiques Selon le principe absolu qu'une langue vivante ne peut exister et n'a jamais existe que par le parler et la vie socio-economique de la communaute parlante et travailleuse, il est evident que Tidiome specifique du peuple roumain etait — comme il Test touiours — indissolublement lie â 456 ETNOGENEZA ROMÂNILOR R.ESUME 457 l'entite ethnique-sociale et aux structures econorniques du peuple roumain; donc les debuts et le developpement de la langue sont tout â fait identiques â ceux de la communaute populaire roumaine devant etre ramenes et integres daus le meme cadre historique et interpretes selon des criteres identiques. 1. Autochtones et romains dans les provinces thraces. On y montre l'attestation precise et parfai-tement conciliante des deux facteurs socio-ethniques et linguistiques dans les provinces romaines du Bas-Danube, sur la rive droite, leur permanence et leur continuite, l'influence reciproque au long des siecles comme une premisse uecessaire et naturelle du processus de romanisation, la force exceptionnelle du românisme „balkanique", atteste directemeut et clairement par des documents ecrits ou archeologiques, beaucoup plus nombreux et plus eloquents que sur l'autre rive du Dauube. 2. Les Daco-Getes en Dacie romaine sont attestes dans le cadre de la province par une serie de documents qui n'ont pas Ia force et les proportions de ceux de Sud ; aussi les autochtones ont ete contestes ou leur role diminue par certains erudits, dans le but de nier ou d'annihiler la valeur du facteur autochtone et la force du românisme carpato-danubien dans l'Antiquite et au Moyen Age. Apres une breve presentation de l'anciennete et de l'importance de l'element geto-dace, il a fallu revenir sur le probleme de sa permauence en Dacie apres l'orgauisation de la province romaine et l'integration dans le nouvel ordre, dans la societe provinciale. On analyse donc de nouveau, plus en detail, sept categories de documents, tout â fait concordants : A) ies sources historiques ecrites (litteraires), epigraphiques, numismatiques, qui attestent directemeut et explicitement la situation de la population geto-dace soumise, et non extermiuee par les conquerants romains en 101 — 106; B) les reliefs de la Colonne Trajane, presentent non des scenes de massacre et d'extermi-nation de la population geto-dace, mais quelque 20 images de la soumission et l'acceptation de la population sous l'occupation romaine; une seule scene de suicide des Daces et une presentant la fin du roi Decebale. A partir des criteres offerts par ces documents, l'historiographie du XIXe siecle a tire la conclusion naturelle et necessaire sur la survivance et l'integration â la vie provinciale de la population geto-dace que l'Ecole transylvaine et le couraut roeslerien declaraieut exterminee et disparue de la province carpato-dauubienne. La permanence des Geto-Daces dans ces territoires est prouvee entre autres, aux IIe et IIIe siecles par le recrutement dans l'armee romaine locale et le transferi de plusieurs soldats daces dans les troupes de garde de Rome; C) Des tribus (ethno-nymes) daco-getes dans la province sont attestes par Ptolemee (quelque 15), dont deux sont celtiques, d'autres â forme corrompue dans les manuscrits, etc, mais ils attestent en tout cas la presence de groupes de Daces sur tout le territoire • de la Dacie, comme une sorte de „civitates" d'autres provinces (la Dalmatie, etc.) ; D) la toponymie de la Dacie romaine atteste une continuite de la vie populaire dans les anciens habitats, avec les noms repris et conserves par les occupants romains, fait releve il y a un siecle par C. Gooss, G. Tocilescu, A. D. Xenopol, et autres; la toponymie de la province carpato-danubienne etait tres riche, et les elements indigenes, geto-daces, etaient naturellement predomtnants; ce sont des noms de „villes" et de villages, dont la plupart demeurent cependant inconnus comme localisation; E) le materiei archeologique dans la province de Dacie prouve la presence massive de l'element socio-ethnique geto-dace, surtout dans le milieu rural, mais aussi â la peripherie des villes et aux camps fortifies auxiliaires de la province ; F) dans les inscriptions de la province (decouvertes â l'interieur), les elements geto-daces sont meles aux elements sud-thraces, et donc ils ne sont pas faciles â separer de ces derniers, avec sans doute une majorite d'anthroponymes thraces. Les Daces libres des frontieres du Nord et de l'Est, qui ont joue un grand role economique autour du limes, mais aussi dans la structure dernographique de la Dacie romaine et post-romaine, ont constitue un important facteur socio-ethnique et demographique pour la situation des autochtones provinciaux. 3. Le românisme en Dacie trajane est considere et analyse dans le cadre large de la romani' sation des provinciaux de l'Empire, et tout premierement des Illyriens et des Thraco-daces, selon une conception exposee dans nos ouvrages anterieurs (1969—1970). 4. L'abandon de la province de Dacie n'a point ete une evacuation integrale de la population de toutes les categories; c'etait tout premierement une retrăite de 1'administration et des forces armees et de l'ordre, pour realiser un raccourcissement considerable de la ligne du front qui devaiţ etre defendue devant les assauts toujours plus acharnes des tribus migratrices (les Carpes, les Goths, plus tard les Huns). La population romane (romanisee), surtout autochtone, mâlee avec une pârtie des rnigrateurs, liee aux foyers et aux terres, aux forâts et aux plaines des ancetres, ne s'est pas deplacee au Sud du Danube, dans la Dacia nova. On analyse les opinions et les hypo-theses variees concernant ,,1'evacuation" ou l'abandon et la permanence des habitants. De î'Antiqiiilc nu Moyen Âge el ii la Iîeniiissance On soumet â une analyse de caractere plus general et specifique la periode eomprise entre les IVe —XIe siecles, lorsque les documents relatifs â la population romauo-roumanophone des territoires sitnes sur la rive gauclie du Danube sont absents ou donteux ; le centre de ce românisme „post-aurelien" etait l'ancienne province de Dacie meme. 1. Le materiei archeologique dans la Dacie ,,post-romaine" montre qu'apres l'abandon de la province en 271 (ou 272/3) jusqu'â l'arrivee des Huns, uue serie d'elements et d'observations prou-veni Ja presence et la persistence dans les memes lieux de la population autochtone restee apres le depart des Romains sur le territoire de la Transylvanie, non seulement au Banat et eu Oltenie (pres du Danube et de la Mesie), mais dans toute la province carpatique aux IIe — 111e siecles. II faut mentionner tout d'abord les objets de caractere chretien, des IVe —Ve siecles, appartenant â la population autochtone, romane. Le materiei numismaţi que peut etre utilise dans le meme but, cax il indique aussi la permanence de la population locale en Dacie. La ceramique romaine confecţionate apres l'abandon de la province presente parfois des difficultes quant â la datation et â la separation des materiaux romains similaires anterieurs. On observe la penetration de certaines popula tio-ns en Transylvanie, venant de l'Ouest et de l'Est, tout premierement les Carpes thraces et les Goths germaniques. A partir du VIe siecle, la culture materielle de la Transylvanie acquiert un caractere unitaire, commun â la population autochtone et aux rnigrateurs. Pour les VIIIe —IXe siecles, les donnees archeologiques ne sont pas tres nombreuses, ni consistantes et eloquentes ; c'est la periode de la coexistence roumano-slave. 2. La permanence du românisme est certaine, par la population rurale provinciale dans toute la zone carpato-balkanique et danubienne, oii elle a assimile le parler (et meme l'ccriture) latin-roman aux IIe — IIIe siecles, formant, sous rapport culturel-linguistique, une communaute unitaire, meme homogene, tres peu differenciee des points de vue social et territorial, ayant pour principal liant et element de coherence la langue commune romaine-rustique et militaire, et plus tard le ii om distinctif (d'apres la langue), devenii ethnicon : Romanus (rumân, român; remplace, traduit par les populations voisines de l'equivalent celto-germanique Valachus „parleur de latin-romain, roumain"). On cite, apres une interpretation pertinente, les bien connus passages de Salvianus et Priscus sur l'existence d'une population latinophone, romanisee, sous la domination des barbares germaniques, des Huns, etc. La permanence et la stabilite de la population romane (roumanophone) est indiquee et prouvee par le lexique archaique de la langue roumaine, qui les confirme 3. La continuite des habitats et des occupations agraires, c'est-â-dire la culture des terres, l'ele-vage, certains metiers comme Ie travail du bois, des metaux, la poterie, l'industrie extractive, etc. attestes dans la terminologie de base du roumain, ou le latin predomine â cote des elements autoch tones (preromains), avec les annexes — les elements empruntes et ulterieurs. 4. La coexistence des Roumains et des Slaves est indiquee par le materiei archeologique, la top ? nymie, 1'anthropOnymie et les elements lexicaux et morphologiques recues en roumain des Slaves. Leur influence cVjmmence seulement au IXe siecle, en deux etapes; a) ancienne (avânt la fondation des Principautes ro maines) et b) culturelle-religeuse (le slavon dans l'admin istr&ticn, ^a c.:pkn tti l'eglise, etc). 5. La theorie , fmmigrationniste" (la venue des Roumains en Transylvanie de la rive clroite d e Danube) est analysee minutieusemen t; on prouve le non-fonde de cette theorie devant la continuitu ethnique et sociale et de langue entre l'epoque thraco-gete et l'epoque romaine de la Dacie antique. 6. Le regroupeme-nt socio-politique. Les communautes et les villages. La forme d'organisation sociale de base de la population roumaine au Moyegen-A a ete la communaute villageoise, reprise auxe Daces et aux Daco-Romains, donc perpetuee pendant l'occupation et la domination romaine; le s communautes gentiliques-tribales deviennent des communautes territoriales. La continuite des communautes sur le territoire de notre pays, depuis les Geto-Daces jusqu'â la fondation des Etats feodaux signifie la continuite du peuple roumain en Dacie comme peuple sedentaire, habitaut le meme territoire, lie en permanence â la terre. Nos villages sont, par leur organisation, non pas des habitats antiques, mais des communautes de colonisation successive, sur des terres labourees, defrichees, preparees pour les travaux agricoles. Daus tes considerations finales et les conclusions relevent de nouveau la realite socio-ethnique et caltnreUe. d'une importance cardinale, pour l'etude de l'ethnogenese, â sa%roir le fait que le peuple roumain represente les continuateurs des populations thraco-getes qui ont habite' dans l'Antiquite ces territoires et se sont romanises, â l'epoque imperiale, se melant â des elements ethniques d'immigration (mUitaires, veterans, civils, etc.) et adoptant la langue latine sous le nom romanus, langue dans laquelle ils ont transmis un nombre considerable de mots isoles de leur langue ancestrale thraco-geto-dace, dont l'etude analytique, grammaticale et historique est fnite dans la 458 ETNOGENEZA ROMANILOR par ^^^J^J^ţ^ SSerW^T ***** au prealable du point de vue du sens, dans ses "taSS fP^abetigue, ou cbaqne mot est analyse geres, la forme albanaise (si elle 4tSS^^^^^',leS f^ta dans les langues etran-pretation comparative-historique cSlt altZl S°to<>11 etymologique avec l'inter- (improbable) n'ont pas un nLer™Zfe^ inclus dans le reperW statfat^e^M^^^^^i16 do»c Pas dement sente la moyenne entre 150 et 170 mots qui pSm^^^^^^ ^ DIE ENTSTEHUNG DER RUMĂNEN DAS THRAKISCH-DAKISCHE SUBSTRAT l UND DIE DATEINISCH-ROMANISCHE KOMPONENTE Zusammenfassung Die vorliegende Monographie ist eine Gruppierung und Analyse des gesamten linguistischen Dokumentationsmaterials, das der Autor in 40 jăhriger Arbeit durch Forschung, Analyse und sozial-historische und ethnologische Interpretation des ethnobiologischen und kulturell-linguistischen vorromischen (autochthonen, thrakisch-dakiscken) Fonds und des lateinischen (romănischen) Faktors in den Strukturen der rumănophonen Gesellschaft (das rumănische Volk im Mittelalter und in der Moderne) zusammengetragen hat. Den Ausgangspunkt bildet das mit dem Albanischen gemeinsame autochthone lexikalische Element (das 1970 geklărt wurde), das nun vom rumănischen Wortschatz ergănzt wird. Um den Prozess der Ethnogenese zu erfassen, ist es notwendig, in der vorliegenden Arbeit das ganze uns heute zur Verfligung stehende niitzliche Dokumentationsmaterial und alle Informationsquellen zu verwerten und die autochthone (linguistische und sozial-ethnische) Vererbung sowie die Dimension der romănischen Komponente bei der Romanisierung zu klăren. In thematischer und chronologischer Reihenfolge werden zuerst die Hauptdaten der Bibliographie, die Lage und die Beziehungen der Bewohner aus dem Balkan-Karpaten-Raum im Altertum und ihre Romanisierung analysiert. Der rumănische autochthone (vorrcmische) Wortschatz wird linguistisch-etyniologisch analysiert, sozial-historisch und ethnologisch interpretiert, wobei klar hervortritt, dass durch das vergleichende Studium die vielgesuchten Briicken hergestellt werden, die sowohl fur den Beweis als auch fur ein richtiges Verstehen des komplexen Prozesses der Bildung der rumănischen Sprache und des rumănischen Volkes notwendig sind. Eine Neuigkeit von ausschlaggebender "Wichtigkeit sind die Worter indo-europăischen „karpatenbalkanischen" (thrako-dakischen, teilweise illyrischen) Ursprungs in der rumănischen Sprache und ihre linguistische Bedeutung, die sozial-ethnischen und 5konomischen Folgen, durch die sie bei der LSsung der Fragen der Ethnogenese eine erstrangige Bedeutung erhalten. Die vorliegende Forschung verwertet alle bis jetzt erzielten positiven Ergebnisse und beriick-sichtigt alle verwertbaren Beweismaterialien zwecks Festlegung dreier Hauptfaktoren : 1) des autochthonen (thrakisch-getisch-dakischen, teilweise illyrischen ?) Grundwortschatzes, 2) der lateinisch-romanischen Komponente (Italisch und Provinzialromisch aus der Kaiserzeit), 3) des slawischen Beitrags. Diese drei Faktoren sind iibrigens eben in der Struktur und in den historischen Entwick-lungsetappen der rumănischen Sprache klarer und ausdrucklicher erkennbar. Es ist bekannt, dass das linguistische und historische Komparativstudium vor aliem fiir die Analyse der geschichtlichen Etappen der Bildung und Entwicklung des rumănischen Volkes wichtig und unentbehrlich ist. Folg-lich miissen auf allen Gebieten der rumănischen historischen Grammatik, in der archaischen oder mittelalterlichen Struktur des "Wortschatzes, die vererblichen lateinischen und autochthonen Worter, die Lehnworter aus dem Slawischen u.a. dargestellt werden, ausschliesslich der Worter des rumănischen Grundwortschatzes, die im Albanischen nicht vorkommen und die gesondert aufgrund der Hauptkriterien der vergleichenden Sprachwissenschaft analytisch studiert werden. Bie Gesehichte und die Forscbnngsergebnisse beziiglich des Substrats sind eine synthetische und zusammenfassende Darlegung der Forschungen und Meinungen uber die Bildung der Romanităt im Karpaten-Balkan- und im Donau-Raum, abhăngig von der Bedeutung des vorromischen Faktors. Die Frage der vorromischen Worter in der rumănischen Sprache wurde viei spăter erortert als die ihrer lateinischen Abstammung, die schon von den ersten Forschern festgestellt, von mehreren Humanisten des 14. —15. Jahrhunderts und von den rumănischen Cnronikern aus der Moldau her-vorgehoben wurde. Die autochthone nichtromische Seite war weniger klar ersichtlich, was fiir eine Zeit, in der es die Romanistik und die indo-europăische Komparatistik auch begriffsmăssig noch gar nicht gab, verstăndlich war. Somit war alles, was vor der Mitte des 19. Jahrhuhderts tiber „geto-dakische", „thrakische" oder albanische Worter in der rumănischen Sprache gesagt wurde nur das Ergebnis einer interessanten, klngen Intuition, keineswegs aber von der Linguistik bewiesene Tat-sachen. 460 ETNOGENEZA ROMÂNILOR Der moldauische Fiirst Dimitrie Cantemir bezeichnete einige Worter der rumănischen Sprache, die eigentlich slawischen oder lateinischen Ursprungs sind, als aus dem Dakischen stammend. J. 13. Thunmann sprach von der thrakischen Abstammung der Rumănen und ilirer Sprache, die mit dem Albanischen verwandt sei, da die Albaner Nachkomrnen der Illyrier, die Rumănen Nachkommen der Thraker und beide mit anderen Volkern vermischt sind ; die Mazedo-rumănen sind „tlvrakische Wiachen", die Rumănen nordlich der Donau ..dakische Wlachen" ; die rumănische Sprache ist ein abgeăndertes thrakisches Idiom . . . Die (lateinisch eingestellten) \"ertreter der sogenanuten Sieben-biirger Schule (Şcoala Ardeleană) behaupten, dass die rumănische Sprache nur rein romisch sein kann und muss, da die geto-dakische Bevolkerung in den Jahren der Eroberung Daziens von den Romern ausgerottet wurde. J. B. Kopitar bekămpfte den lateinischen Sprachreinigungseifer der Siebenbiirger und unterstrich den autochthonen thrakischen Beitrag bei der Bildung sowohl der rumănischen Sprache als auch des rumănischen Volkes. Er fand Ahnlichkeiten zwischen dem Rumănischen, Bulgarischen und Albanischen heraus und nahm an, dass auf dem Balkan (ein-schliesslich Rumănien) drei Mundarten einer Sprache gesprochen werden — Rumănisch, Bulgariscii unii Albanisch —, die vom grammatlkalischen Standpunkt aus gleich sind, sich aber im Wortschatz unterscheiden. I. Eliade-Rădulescu stellte 1847 in Bukarest ein „Worterbuch" der fremden WOrter (mit einigen lateinischen und autochthonen Wortern) zusammen, die durch lateiuische (italienische) ersetzt werden mussten. P. J. Şafarik erkannte einige alte dakische Worter und gab zu, dass die Rumănen ein Gemisch von Dakern, Romern und Slawen seien. Den wertvollsten Beitrag zum Stu-dium des autochtonen rumănischen Wortscliatzes sowie zu seiner geschichtlichen und ethnologischen Interpretation erbrachte im 19. Jahrhundert die Forschung von F. Miklosich, dessen Theorie iiber die Bildung der rumănischen Sprache und des rumănischen Volkes zum Grossteil auch heute noch giiltig ist. In dem 1862 veroffentlichten Studium iiber das slawische Element im Rumănischen, dem interessante Beobachtungen iiber die Sprache, den Namen und die Abstammung der Rumănen vor-augingen, klărte Miklosich (zum Teii mit Erfolg) die Frage des albanischen Substrates und der Beziehung des Rumănischen zum Albanischen ; er gab zu, dass die Bildung des rumănischen Volkes und seiner Sprache in erster Linie von zwei Elementen bedingt war, einem romischen und einem autochthonen ; er gab gleichfalls zu, dass die vorromischen Worter aus dem Rumănischen autochthonen Ursprungs waren und nicht Lehnworter aus dem Albanischen. Bei seinem Studium des Vulgăr-lateins in Siidosteuropa unterstreicht der Romanist H. Suchardt den Einfluss der autoclithonen Sprache auf das Vulgărlatein und beziiglich der Ethnogenese widerspricht er R. Roeslers Behauptung, die autochthone Bevolkerung hătte das von den Romern eroberte Dazien verlassen. 1872 vertrat W. Tomaschek den Standpunkt, die Râmer hătten die von den illyrischen Kolonisten stammenden „albanischen" Worter nach Dazien gebracht. Die sprachreinigenden Latinistei]. A. T. Laurian und I. C. Massim leugneten das autochthone Element in der rumănischen Sprache ab und erfassten es teilweise in einem WOrterverzeiclmis (Glossariu, 1871) mit allen „durch ihre Herkunft oder ihre Form fremden Worter sowie auch jene zweifelhaften Ursprungs", wobei lateiuische und autochthone Worter durciieinandergemischt waren. Fiir Alexander Cihac waren die rumănischen Worter Lehnworter aus den Nachbarspracheu — Slawiscli, Utigarisch, Turkisch — sowie aus dem Albanischen. Ini II. Band (1879) des Worterbuchs erfasst Cihac (neben zahlreichen „Lehnwortern") auch vorlateinische Elemente, die damals und auch spăter als „albanisch" bezeichnet wurden, sowie 39 lexikalische Grund-be.-ţriffe, wobei er zugibt, dass die Grammatik der rumănischen Sprache doch einige „thrakisch-iUy-rische" Eigenheiten besitzt. Einen entscheidenden, wenn auch (auf dem Niveau seiner Zeit) mehr tlie iretischen Beitrag zur Losung der Frage des Substrats lieferte B. P. Hasdeu, obwohl ihm v.i.n linguistisch-etymologischen Standpunkt aus zahlreiche Irrtiimer unterliefen. Einige albanisch-rumănische (autochthone) Worter, die er als thrakisch-dazische ansieUt, besitzen keine Etymologie, andere bleiben unbestimmt, wăhrend weitere haben mit dem Substrat keine Verbindung; er hat eingehend den linguistischen, sozial-historischen und ethnologischen Wert des Substrats des Wortscliatzes und des Volkes bei der Bildung des rumănischen Volkes hervorgehoben. L- Diefenbach machte allgemeine sozial-historische und ethnologische Beobachtungen, die fiir die alten rumănisch-albanischen Beziehungen interessant und giiltig sind. Nach Ansicht von M. Gaster hat sicii dem alten lateinischen Element ein lateinisch-albatiisches iiberlagert. und die albanischen Einîlusse sind viei jiinjeren Datums; die gemeinsamen Worter der albanischen, rumănischen und bulgarischen Sprache hătten die turanischen Bulgărea in den Jahren 660 — 668 eingefiihrt. 1830 stellt der Romanist W. Mever-Liibke fest, dass es im Rumănischen keine albanischen Lehnworter gibt. Die hierfiir au-zesehenen Worter seien dakisch. Der osterreichische Sprachforscher und Albanologe G. Meye ■ beiiauptet, die rumănischen Worter seien entweder Lehnworter oder parallele Formen zu den alba nischen ; in einigen Fâllen seien die rumănischen Worter alter als die entsprechenden albanischen (mazăre „Erbse" — modhulle). O. Densusianu (1901) war der Ansicht, dass die autochthone Sprache in den Gebieteu an der Donau, da sie vom Lateinischen sehr abweicht, auf diea keineu Einfluss ausiibeu konnte ; er iia.lt (nach G. Meyer) illyrische Elemente in der rumănischen Phonetik ual im Wortscha fiir mftglich ; ein Teii der alten (nichtlateinischen) Worter in der rumănischen und albanischen Sprache konnen Lehnworter aus dem Albanischen oder aus dem Illyrischen sein. Die Bedeutung des gemein- ZUSAMMENFASSUNG 461 samen albanisch-rumănischen Grundwortschatzes und die engen ethno-linguistischen Beziehungen zwischen den beiden Volkern wurden 1905 von I. A. Candrea festgelegt. Fast gleichzeitig unterstreicht der danische Sprachforscher IC Sandfeld-Jensen die gemeinsamen albanisch-rumănischen Charak-teristika und ist der Ansicht, dass die beiden Sprachen vormals eng verbunden waren, dass folglich die rumănische Sprache siidlich cler Donau entstanden sei; einige Worter (wie z.B. barză „Storch", mazăre „Erbse", viezure „Dachs"), stammten direkt aus dem Illvrisclien, andere wieder seien Lehnworter aus dem Albanischen; sogar rumănische lateiuische Worter wie sat „Dorf" waren gleicher Herkunft. 1910 studiert der rumănische Romanist S. Puşcariu die albanisch-rumănischen Beziehungen, wobei er zu zweideutigen und konfusen Ergebnisseu gelangt und Wanderungen der Rumănen und Albaner aus ihrem gemeinsamen Bildungsgebiet fiir moglich halt. Bald danach stellt C. Treimer fest, dass zwischen dem Rumănischen und dem Albanischen reine Nachbarschaftsbe/.iehungen bestan-den und die „albanischen" Worter im Rumănischen genau wie die (lateinischen) Erbworter behan-(leît wurden, also genau so alt waren oder sogar alter ; er gibt also zu, dass autochthone Erbworter esistiert haben konnen und miissen. Der serbische Linguist H. Baric erbrachte etymologische Erlău-terungen fiir drei rumănische Worter: măgură „Hiigel", curpen „Ranke", vătăma „verletzen", evtl. auch balaur „Drachen" ; ansonsten spricht er nur von Lehnwortern aus dem Albanischen; 1956 liess er dennoch gelten, dass die alten „albanischen" Worter im Rumănischen nicht Lehn-, sondern Restworter sind. Von N. Jokl stammen fiir einige albanische und rumănische Worter gtiltige Etymo-logien (argea ,,Raum (Kammer) im Erdgeschoss", brad „Tanne", ghimpe „Stadiei", pîrîu „Bach"), ansonsten spricht er nur von Lehnwortern aus dem Albanischen, ohne die Phonetik: des Rumănischen zu beachten. Der rumănische Balkanforscher Th. Capidan setzt beim Studium der Beziehungen zwischen dem mazedorumănischen und dem albanischen Dialekt zwei Phasen fest: a) eine alte und b) eine neue (nach der Wanderung der Mazedorumănen in den sudlichen Teii des B alkans). Den Wortschatz teilte er wie folgt ein : 1) mazedorumănische Lehnworter aus dem Albanischen ; 2) Worter gemeinsamen Ursprungs, 3) balkanische Formen (die ziemlich verworren dargestellt sind). Er war der Ansicht, dass schon vor den Nachbarschaftsbeziehungen zwischen Rumănen und Albanern, in der rSmischen Zeit, hicr etwas gewesen sein muss, das vielleicht auf die Năhe oder (stellenweise) auf die Identităt der autochthonen Worter zuruckzufiihren ist. Der rumănische Philologe G. Pascu war fest von der Existenz und der Bedeutung der autochthonen thrakischen Worter im rumănischen Wortschatz iiberzeugt, erbrachte aber keine giiltigen Etymologien (ausser brad, gr ui „Hiigel") ; er ist fest von der Existenz thrakischer Worter im Rumănischen iiberzeugt (baltă „Teich", brad, mazăre „Erbse", măgură, sîmbure „Kern", brînză „Kăse", pînză „Leinen" u.a.). Nach Ansicht des Romanisten G. Giuglea war es notwendig, Worter aus der „autochthonen illyrisch-thrakisch-dakisehen Sprache, der sich das Vulgărlatein iiberlagert hat" aufzufinden, die von ihm aufgestellten Etymologien sind jedoch nicht giiltig. Lazăr Şăineanu (1925) ist kategorisch gegen eine direkte tibernahme des vorromischen Substrats ins Rumănische, und er lăsst das Albanische als mogliches Zwischen-stadium gelten. Von G. Weigand stammt die bizarre Theorie von „der Immigration der albanischen Elemente nach Siebenbiirgen und der Schichtung der albanischen Worter im Rumănischen" ; beziiglich der autochthonen (genannt „albanischen") Worter hat er anscheinend eine einzige etymologische Anrnerkung zum Apelativ von vătuiu „jăhriges Zicklein" gemacht. Al. Philippide beschăftige sich mit der historischen rumănischen Grammatik und den Beziehungen zwischen den zwei Idiomen, wobei die Phonetik, die Morphologie, die Synfccx und der Wortschatz die Ahnlichkeiten und Unterschiede bewirken; er lăsst gelten, dass viele der gemeinsamen vorromischen Worter autochthone rumănische Worter sind. Nach A. Graur konnte auch das rumănische Suffix -eseu thrakischer Herkunft sein -isk-, und die Phonetik des autochthonen Wortscliatzes im Rumănischen miisste verschieden sein von jener der îateinisch-rotnanischen Bestandtsilen. Der kroatische Romanist P. Skok stellte fest, dass die nichtlateinischen Worter aus dem Rumănischen und Albanischen nicht albanische Lehnworter (brînză „Kăse", brîu „Giirtel", pîrîu „Bach", balaur) sondern illyrisch-thrakischer Herkunft sind. Th. Capidan war 1936 der Ansicht, dass die vorromischen Elemente nicht albanische LeliuwOrter sind, sondern aus den alten thrakisch-illyrischen Mundarten stammen. S. Puşcariu sah sich 1940 gezwungen, im Hirtenwortschatz thrakisch-dazische Elemente gelten zu lassen (stînă „Senne", brînză, urdă „Molken-kăse", zer Buttermilch, strungă „verengte Offnung zur Zufiihrung der Schafe zum Melken" usw.), wobei er eine ziemlich wirre Klassifizierung des gemeinsamen rumănischen und albanischen Wortscliatzes vornimmt. In der Forschung machte A. Rosetti einen Schritt voran, indem er annahm, dass im rumănischen Wortschatz „Worter einer vormals auf der Balkanhaibinsel gesproehenen Sprache" erhalten blieben, allerdings nur die, die auch im Albanischen vorkommen. Der Historiker G. Stadtmiiller lăsst gelten, dass die ostliclien Romer ein Gebiet siidlich der untereu Donau besetzten, wo eine „albanisch-rumănische Symbiose" stattgefunden hat. G. Giuglea setzt sich in seiner letzten Arbeit (1944) erneut fiir die Existenz autoriithoner Worter im Rumănischen ein. Der rumănische Historiker und Linguist I. I. Russu erbrachte zwischen 1945 und 1970 Beitrăîje zur Etymologie der einheimischen AVorter und klărte endgiiltig die alten albanisch-rumănischen Beziehungen anhand des thrakisch-dakischen Grundwortschatzes, was auch in diese Monographie miteingeschlossen wurde. G. Reichenkron stellte, auf einer theoretisch richtigen Grundlage, indo-enropăische Etymologien fiir fi mm' 462 ETNOGENEZA ROMÂNILOB zahlreiche rumănische Worter auf, von denen aUcrdings^nur 15 stimmen.f Der albanische Philologe E. C:abej unterstrich, dass der Teii, der fiir das rumănische Substrat sein kann, fiir das Albanische eine voraltertumliche Stufe darstellt. A. Graur macht 1961 einige prinzipielle und allge-meine Feststellungen beziiglich des Substrats und ihren Verbindungen zum Rumănischen und beweist den Historikern, Archâologen, Sprachforscher, Ethnographen und Anthropologen die Not-wendigkeit, den Ort der Bildung der rumănischen Sprache und des Volkes zu bestimmen, wobei die Eestlegung des sprachlichen Substrats wichtig ist. Zu gleicher Zeit stellt V. Georgiev fest, dass etwa 100 rumănische Worter nur im Albanischen Entsprechungen haben, dass sie hingegen ihrer phonetischen Form nach nicht von da entliehen sein konnen, sondern in beiden Sprachen der Grundsprache angehoren. Spăter (1966) behauptet E. Qabej, dass dem Albanischen bei der Bildung und Entwicklung der Verwandtschaft der Balkan-Sprachen eine bedeutende Rolle zukommt, und dass das albanische Volk friiher ein grosseres Gebiet bewohnte. Das fuhrt zur Schlussfolgerung, dass das Albanische im Rahmen der Balkan-Sprachen eine Mittelstellung eingenommen haben solie und dass diese viele Worter vom Albanischen iibernommen. was nicht anzunehmen ist. Schlussfolgernd kann gesagt werden, dass zwei Jahrhundertei ang fast alle Autoren die Existenz vorromischer Worter in der rumănischen Sprache gelten liessen, was in vorliegender Monographie erneut bewiesen wird. Die autoehthone Bevolkerung des Balkans und Daziens. Die vorslawischen und nichtromischen Werter (das Substrat der rumănischen Sprache), die in beiden Sprachen oder nur im Rumănischen vorkommen, sowie der indo-europăische Inhalt des Albanischen entstammen dem ethno-linguistischen Kern der vorromischen Volker im Karpaten-Balkan- und Donau-Raum, also entweder der nordost-lichen thrakisch-dakischen (getischen) oder der nordwestlichen illyrisch-pannonischen Gruppe. Daher ist es notwendig, diese Volker und ihre Sprachen moglichst genau und vergleichend zu studieren. Die Volkergruppen werden kurz vorgestellt, ebenso die Reste ihrer Sprachen und ihre Stellung im indo-europăischen Raum, wobei die Beziehungen zwischen Thrako-Geten und Illyrern sowie zwischen ihnen und den Albanern ausgehend von den autochthoneu Wortern der rumănischen Sprache unter-strichen werden. 1. Die lllyrier waren Stămme im nordwestlichen Balkan (Dalmatien, siidlicher Teii Panno-niens, westlicher Teii Makedoniens) und im Siidosten ItaUens (Messapi), deren Sprache indo-euro-păischer Abstammung war. In der 1969 erschienenen Monographie wird iiber ihre territorielle Ver-breitung, ihre historische Rolle, die Reste ihrer Sprache (vorwiegend Eigennamen), die linguistische Stellung, die sozialen und kulturellen Strukturen und ihre Romanisierung berichtet. Anscheinend kann die These der illyrischen Abstammung der Albaner kaum belegt werden. 2. Die Thrako-Geten bewohten den mittleren und nordostlichen Teii des Balkans und erstreck-ten sich links der unteren Donau bis in den Norden Pannoniens und in die Sarmatische Steppe, ferner bis auf die Krim, an das Azovsche Meer und in den Kaukasus. tjber ihre Kultur und ihre Sprache ist mehr bekannt, was hier aufgrund unserer zwischen 1949 und 1976 veroffentlichten Artikel und Monographien kurz gestreift wird: die territorielle Verbreitung, die sozialen und Sippen-strukturen, die materielle Kultur, die sozialpolitische Geschichte, die Sprache, Eigennamen und die Lage im indo-europăischen Rahmen, die bedeutende Rolle im Romischen Reich und in Byzanz bis zu Beginn des 7. Jahrhunderts. Das sozialethnische und linguistische thrako-dakische Element betrachten wir (nach der Mehrheit der historischen, archăologischen und ethnologischen Forsehung des 15. —20. Jahrhunderts) als den Hauptfaktor bei der Bildung des rumănischen Volkes in seiner Gesamtheit, sowohl in Rumănien und in den benachbarten Gebieten als auch auf fast dem ganzen Balkan, auf den wahrscheinlich auch die Bildung des albanischen Volkes griindet. 3. Die Grenze und die Verwandschaft zwischen den Illyriern und den Thrakern werden aufgrund ălterer Forschungen vor aliem vom sprachwissenschaftlichen Standpunkt dargestellt, zwecks Festle-gung des saiew-Charakters des rumănischen Substrats wobei neben dem thrako-dakischen auch der illyrische Faktor erscheint. 4. Die Romanisierung der lllyier und der Thrako-Daker wird im weiten Rahmen der Romanitât des Reiches und im engeren Rahmen des sudosteuropăischen Gebiets analysiert. Dabei werden alle Eaktoren, die zur Durchffihrung und Vollendung dieser grossen kulturellen und linguistischen Ver-ănderung beigetragen haben (hauptsăchlich die Verallgemeinerung der lateinischen Sprache), beriick-sichtigt. Die rumănische Sprache, die Balkan-Spraehen und das Substrat. Durch die Gegenuber-steUung des Rumănischen mit den Balkan-Sprachen, hauptsăchlich mit dem Albanischen, wurde festgestellt, dass es viele sogenannte „albanische" Worter gibt, die als LehnwOrter oder als Erb-worter aus der Zeit der Bildung der rumănischen Sprache betrachtet werden. Aufgrund einiger Eigen-heiten wurde das Rumănische von einigen Gelehrten als „Balkan-Sprache" betrachtet, die aus den Mundarten der Skipetaren einige phonetische und lexikalische Elemente und Morpheme iibernommen hat. ZUSAMMENFASSUNG 463 1. Der ,,balhanische Sprachbund". Eine umfassende, objektive und kritische Analyse zeigt, dass diese sogenannte zonale „Linguistik" ein kiinstliches Gebilde der Gelehrten des 19. —20. Jahrhunderts ist; ohne reale wissenschaftliche Grundlage, wurde diese philologisch-linguistische „Diszi-plîn" durch das Auskramen einiger Lehnworter, die in ganz unterschiedlichen Sprachen (Rumănisch, Bulgarisch, Albanisch, Griechisch usw.) zirkulierten, dargestellt. Ihre gewollte Zusammenfugung zu einer „Einheit" hilft keineswegs bei der etymologisch-historischen Klărung und ethnologischen Deutung des emheimischen Grundwortschatzes der rumănischen Sprache. 2. Die gemeinsamen rumănisch-albanischen Charakteristika, die schon im 18. Jahrhundert festgestellt wurden, priifte Al. Philippide und fand im Wortschatz und in der Phonetik auch viele Ăhn-lichkeiten, jedoch viei mehr Lmterschiede. • 3. Die romanischen, dem Rumănischen und Albanischen gemeinsamen Worter werden aufgrund der Arbeiten des Romanisten H. Mihăescu (1966) analysiert, wobei hervorgeht, dass das Albanische vom iexikalischen Standpunkt her stark vom Volkslatein aus der Zeit des spăten Altertums beein-flusst ist, zu der Zeit, als die rumănische Sprache bei einer romanisierten Bevdlkerung auf dem Balkan und im Karpaten-Donau-Raum entstand. 4. Aufgrund einer linguistisch-etymologischen Analyse wurden etwa 70 autoehthone albanische und rumănische Worter festgelegt (die Zahl wird infolge neuer Analysen anwachsen) ; aufgrund der Monographie von 1970 ist eine chronologische Tabelle angelegt worden, aus der hervorgeht, dass diese Worter nicht aus einer Sprache in die audere iibergingen, sondern fur beide autochthon sind: im Albanischen als eigene indo-europăische Termini, im Rumănischen als ErbwSrter aus der vorro-mischen Grundsprache. Die gemeinsamen „albanisch-rumănischen" Worter (mit jeweils geschichts-phonetischem Spezifikum) bilden im archaischen rumănischen Wortschatz eine einzige Gruppe zusam-men: mit den 5. autochthonen Wortern, die bis jetzt im Albanischen nicht vorliegen (rund 100); identifiziert wurden sie aufgrund der Analysen aller Etymologien fiir „zweideutige" alte Worter (die hauptsăchlich als iateinische, slawische, ungarische und tiirkische Worter angesehen wurden). Mit Hilfe der ver-gleichend-historischen Methode und unter Beachtung der rumănischen (geschichtlichen) Phonetik-regeln wurde die Herkunft fast aller zweideutigen Worter geklărt und die Theorie iiber 6. die thrakische Herkunft der vorromischen Wărter belegt, da sie nicht nur den Regeln der historischen rumănischen und indo-europăischen Phonetik, sondern auch der allgemeinen Semantik und der ssfem-Phonetik der thrakisch-dakischen Sprache unterliegen. Diese Worter zăhlen zu den âltesten des rumănischen Wortschatzes. Sie stammen aus der Zeit des Altertums, die als Wort-,,Reste" der thrakisch-dakischen Bevolkerung ins Volkslatein eingingen, das in den Provinzen Dakien, Moesien, Thrakien, Dalmatien und Pannonien gesprochen wurde. Die („uichtalbanischen") Worter der II. Gruppe sind (vom Standpunkt der rumănischen Sprache und ihrer Entstehungszeit) von den auch im Albanischen vorkommenden nicht trennbar. Sie umfassen alle Gebiete der Terminologie sowie der sozialen und okonomischen Tâtigkeit, Familienbeziehungen, Werkzeuge und Erzeugnisse u.a. Im Anhang werden in einer Tabelle die autochthonen indo-europăischen Worter, die nur im Rumănischen vorkommen, angefuhrt, wobei jedoch einige von ihnen nicht ganz sicher sind. JQîc Entwicklung, Bedeutung und Verbreitung der autochthonen Worter 1. Von der indo-europăischen zur thrakisch-dakischen (-romischen) Phase. Die allgemeine Zuge-hârigkeit der autochthonen Worter zur indo-europăischen Sprachfamilie griindet auf A) eine Wurzel, die die semantische Bedeutung der Gruppe enthâlt; B) ein phonetisches System, wobei die Lăute sich nach den Regeln eines vorromischen satem-lăioms aus dem Karpaten-Balkan-Raum entwickelten; C) viele und verschiedenartige Suffixe. Diese Bigenheiten werden vergleichend analysiert und konnen bei der indo-europăischen Sprachforschung benutzt werden. Die indo-europăische und thrakisch-dakische Phonetik wird durch Graphiken veranschaulicht, wobei eine Ubereinstimmung der archaischen Lăute der thrakisch-dakischen Sprache und der rumănischen autochthonen Elemente ersichtlich ist. Die meisten Worter werden durch Ableitung gebildet, zusammengesetzte Worter gibt es nur vier oder fiinf. 2. Aus der thrakisch-romischen Phase blieb bis in die heutige Sprache eine phonetische Einglie-derung der thrakisch-indo-europăischen Worter in die „balkanische" und Karpaten-Donau-Latinitât. Diese Worter haben dieselbe Lautentwicklung gekannt wie die lateinisch-romanischen; daher bilden die autochthonen und romanischen Elemente der rumănischen Sprache den vererbbaren Wortschatz, der sich in der vorslawischen Periode herausgebildet hatte. Einige autoehthone Worter werden mit den gleichen Suffixen algeleitet wie die lateinisch-romanischen. 3. Die Bedeutung der autochthonen Worter und ihr Anteil am vererbbaren (vorslawischen) Wortschatz ist sehr gross. Ausgehend von den 1700 Grundworter<- des romanischen Wortschatzes kanu 464 ETNOGENEZA ROMANILOR ZUSAMMENFASSUNG 485 angenonimen werden, dass etwa 170, also zehn Prozent, vorromischen (antochthonen, thrakisch-dakischen) Ursprungs sind, die zusammen eine untrennbare Binheit bilden und nur aufgrund der historisch-vergleichenden Kriterien in die zwei Gruppen (lateinisch und vorromisch) getrennt werden konnen. Die Semantik, die Verbreitung und die Ableitungen fiir die autochthonen Worter werden im allgemeinen Rahmen des rumănischen Wortschatzes analysiert. 4. Die dialeklale Verteilung der autochthonen Worter erbigt, dass ihre Mehrheit im „dako-ftimă-nischen" Dialekt vertreten waren (etwa 150 Worter), 30 Prozent also nur im Norden des rotnani-sierten Gebiets; etwa 100 Worter kommen in allen drei oder in einem-zwei der sogenannten „bal-kanischen" Dialekte siidlich der Donau vor. Diese Verteilung muss von der unterschiedlichen Stărke der Grundsprache der einzelnen Verbreitungsgebiete der romisch-rumănischen Sprache in der Zeit ilirer Bildung abhăngen; vorlăufig kann angenommen werden, dass der betonte „thrakische" Charak-ter der Romanităt nordlich der Donau und des dakisch-romischen Dialekts von Konservatismus und dem lăngeren Widerstand der Geto-Daker gegeniiber der Romanisierung (2.-3. Jh.) abhăngt. 5. Die in den Nachbar sprachen sich befindenden Lehnworter sind bedeutend, da sie den kultu-rellen und wirtschaftlichen Einfluss der Bevolkerung auf die Nachbarvolker im Mittelalter und in der Moderne beweisen. Die Herkunft der romănischen Worter (turmă ,,Herde", păcurar „Hirte", merinde „Proviant", găleată „Eimer", ficior „Sohn, Jungling"), die aus dem Rumănischen in die Nachbarsprachen eingingen, ist eindeutig; bei den autochthonen (vorromischen) gab es Unstimmig-keiten : einigen typisch rumănischen Wortern wurde andere Herkunft zugesagt (căciulă „Miitze", copil „Kind", prunc „Săugling, Kind", zestre „Mitgift"). Die Klărung der Etymologie dieser „zwei-deutigen" Worter klărte auch die Frage der lexikalischen und kulturell-historischen Beziehungen zwischen den Rumănen und den Nachbarvolkern, den Beitrag der rumănischen Bevolkerung zur Berei-cherung des sprachlichen und kulturellen Gutes der Volker Stidosteuropas. Die Sprachen, die rumănische Worter entlehnt haben, sind (nach der Anzahl der Lehnworter angeordnet) folgende: Unga-risch, Ukrainisch, Săchsisch, Bulgarisch, Serbisch-Kroatisch, Polnisch, Neugriechisch, Tschechisch, Slowakisch, Morawisch, Albanisch u.a. Die linguistisch-geschichtliche Bedeutung der autochthonen Worter. Die etymologische und. vergleichende Forschung stellte Verhăltnisse und Beziehungen zu den vorromischen Wortern aut und bereicherte somit die Kenntnisse iiber die Geschichte der rumănischen Sprache eben da, wo grosse Liicken herrschten und wo die kulturell-historischen und ethnologischen Schlussfolgerungen falsch waren. Durch diese Klarstellung kann die Bildung der rumănischen Sprache und des rumănischen Volkes objektiver betrachtet werden. Die linguistiseh-gescbiclitliche Bedeutung der autochtoncn Worter. 1. Die lateinische Sprache und der thrakisch-dakische Substrat veranschaulichen .einerseits das Verhăltnis des Volkslateins und der offiziellen Sprache im Kaiserreiche und andererseits den autochthonen einheitlichen, alten thrakisch-dakischen Wortschatz, der organisch in das Latein Stidosteuropas eingeschlossen war. Das komparativ-historische Studium der rumănischen Sprache und der sozial-ethnischen Gegebenheiten im spăten romischen Altertum zeigt, dass die einheimische Bevolkerung aus der Provinz die lateinische Sprache angenommen hatte. Die verschiedensten Worter der romănischen Sprache Stidosteuropas drangen hauptsăchlich in die Redensarten der Ortsbewohner (Thrako-Geten und Illyrier) ein, wobei aber nicht der Wortschatz verăndert, sondern ein Teii der iokalen Worter beibehalten wurden, was heute als vorrdmische Grundsprache bezeichnet wird. Diese Tatsache ist fiir die Bildung der rumănischen Sprache und des Volkes ăusserst wichtig. 2. Eine Analogie aus dem Westromaniscken versucht eine Parallele zum Franzosischen aufzu-stellen, das auch zahlreiche gallisch-keltische Worter enthălt, die aber weniger wichtig sind als die thrakisch-dakischen im Rumănischen. 3. Die Bildung der rumănischen Sprache wird als Ersetzen der Iokalen thrakiEch-dakischen Sprache in Dazien durch das Volks- und offizielle Latein erklărt; der unwiderlegbare Hauptbeweis ist eben der autochthone vorrOmische Wortschatz, der in das archaische Gefiige der rumănischen Sprache aufgenommen wurde. Es werden alle Theorien zur rumănischen Sprache und siidosteuropăischen Romanităt analysiert. Anschliessend wird der Begriff „urrumănisch" in Verbindung mit dem Gebiet und dem Volk, das diese Sprache gesprochen hat, analysiert; gleichzeitig werden die Irrtumer jener gezeigt, die dem albanischen Faktor bei der Bildung der rumănischen Sprache und des Volkes zu grosse Bedeutung beigemessen hătten, da sie die Geschichte der rumănischen Sprache und die Bedeutung der vorromischen Grundsprache nicht kannten. 4. Die Frage nach der Abstammung der Rumănen wird aufgrund der engen Beziehungen zwischen Sprache und Volk und des historischen, archăologischen, sprachlichen und ethnologischen Beweis-rnaterials erneut gepriift. Wir sind der Ansicht, dass die Sprache vom Volk nicht getrennt werden kann und dass die Volkssprache das ălteste und glaubwtirdigste historische, sozial-okonomische tind ethnologische Dokument ist, unter der Bedingung, diese Sprache sowie ihre ganze Entwicklung genau zu kennen. Nachdem die These, Rumănisch sei das auf ein lokales sozial-ethnisches und linguisti- sches thrakisch-getisches Substrat ubertragenes Latein, fiir richtig befunden wurde, muss atich angenommen werden, dass die ethnisch-soziale Gemeinschaft im Karpaten-Balkan- und Donau-Raum, die seit 18 Jahrhunderten die latein-romanische Sprache spricht, keine andere ist, als die bodenstăn-dige Bevolkerung. Somit ergibt sich der erste sichere Beweis zur Bestimmung der ethnisch-sozialen Grundlage und somit der Ethnogenese der Rumănen. Die Frage existiert seit neun Jahrhunderten und an ihrer Losung beteiligten sich Geschichtsforscher, Sprachforscher, Archăologen, Ethnologen. Geographen u.a. Die somit umfassende Bibliographie wurde kritisch zuerst von Al. Philippide (1925) analysiert, der sie zu einer wahren „Anthologie" zusammenstellte. Das Hauptgewicht liegt dabei auf der Kontinuităt, dem autochthonen Element und der Romanisierung im Karpaten-Balkan-Donau-Raum. Die ethnisehen und sozial-okonomisehen Grundlaţjen. Aufgrund der Tatsache, dass eine leben-dige Sprache nur durch das sozial-okonomische Leben einer Gemeinschaft besteht, ist es klar, dass das auch beim Rumănentum der Fall war. Deswegen miissen die Bildung und Entwicklung der Sprache gemeinsam mit der Bildung und Entwicklung der Volksgemeinschaft analysiert werden. 1. Die autochthone Bevolkerung und die Romer haben in den thrakischen Provinzen rechts der unteren Donau zusammen gelebt und sich gegenseitig beeinflusst, was fiir die Romanisierung kenn-zeichnend war. Die Belege hierfiir sind zahlreicher als im Gebiet jenseits der Donau. 2. Die Anwesenheit der Dako-Geten im romischen Dazien wird durch weniger zahlreiche Doku-mente belegt als im sudlichen Teii, weswegen ihre Bedeutung oft vermindert oder verneint wurde. Aus diesem Grunde werden hier folgende Dokumente eingehend analysiert: A) schriftliche Geschichts-qtiellen und Miinzen, die beweisen, dass die dako-getische Bevolkerung in den Jahren 101 — 106 unterworfen und nicht ausgerottet wurde ; B) das gleiche geht aus den auf der Trajanssăule dargestell-ten etwa 20 Szenen hervor ; es wird nur ein Selbstmord und der Tod von Dezebal dargestellt. Die Permanenz der autochhtonen Bevolkerung im 2. und 3. Jahrhundert durch die Rekrutierung von Soldaten in das lokale romische Heer und ihre Versetzung nach Rom bewiesen ; C) Schon Ptolemăus verzeichnete auf diesem Gebiet 15 Stămme (dako-getische, zwei keltische), die das Vorhandensein von Bevolkerungsgruppen auf dem ganzen Boden Daziens beweisen; die Information stammt aus den ersten Jahren nach der romischen Eroberung ; D) die Ortsnamen im romischen Dazien beweisen eine Kontinuităt des Lebens in den alten Ortschaften, wobei die Kamen beibehalten wurden (C. Gooss, G. Tocilescu, A. D. Xenopol beweisen es). Von den zahlreichen Ortschaften im Karpaten-Donau-Raum sind die meisten allerdings ortlich noch nicht festgelegt; E) Die archăologischen Ausgrabungen bezeugen das sozial-ethnische geto-dakische Element vorwiegend in lăndlichen Ortschaften, aber auch in Stădten ; F) auf Inschriften fand mau gemischt geto-dakische und siicl-thraki-sche Namen, die schwer zu trennen waren. Vom sozial-ethnischen und deinographischen Standpunkt aus bedeutend sind die freien Daker aus den nordlichen und Ostlichen Grenzgebieten, die sowohl fiir diese Gebiete als auch fiir die demograpliische Zusammensetzung im romischen und nachronu-schen Dazien eine bedeutende Rolle spielten. 3. Die Romanităt in Dazien zu Trajans Zeit wird im Rahmen der Romanisierung der Provinzen des Reiches, besonders der Illyrier und der Thrako-Daker, aufgrund unserer Anschauuiig in den Arbeiten von 1969 und 1970 analysiert. 4. Das Aufgeben der dakischen Provinz war keineswegs ein Abzug der gesamten Bevolkerung, sondern nur der Verwaltung und des Heeres. Die romanisierte Bevolkerung, die Heiine und Felder hatte, zog nicht ins „Dacia nova" siidlich der Donau. Aus dem Altertum zum Mittelaller und zur Reiiaissance. Aus dem V —X. Jahrhundert fehlen L'rkunde (oder sie sind zweideutig) iiber die romanisierte Bevolkerung links der Donau, in der eheniaiigen Provinz Dazien. 1. Das archăologische Beweismaterial aus dem „nachromischen" Dazien besagt, dass nachdem Auflassen der Provinz (im Jahr 271, 272 oder 273) die autochthone Bevolkerung hier bis zum Hunneneinfall auf dem ganzen Gebiet der Provinz weiter lebte. Aus dem 4. und 5. Jahrhundert stammen religiose Gegenstănde, die sicher der romischen Bevolkerung gehorten. Miinzen werden weiterhin benutzt. Keramiken aus dieser Zeit konnen oft schwer zeitlich eingeordnet und von ăhnlichen Keramiken fruherer Zeiten kaum unterschieden werden. Aus Westen und Osten dringen Volkcr (Carpen, Goten) in Siebenbiirgen ein. Mit dem 6. Jahrhundert wird die materielle Kultur der bodeu-stăndigen Bevolkerung und der Wandervolker in Siebenbiirgen einheitlich und gemeinsam. V■eruger ■■ - - _9. jahrhundert, der Zeit des rumaniscu- zahlreiche und aufschlussreiche Beweise gibt es aus dem i slawischen Zusammenlebens. . xr„r_ 2 Die Permanenz des Romanismu wird durch die lăndlichprovinzielle Bevolkerung im *>.a -paten-Balkan-Donau-Raum gesichert. Ini 2.-3. Jahrhundert sprach (und schrieb) sie lateinisch-roiua-nisch und bildete kulturell und linguistisch betrachtet eine homogene Einheit mit einer gemeinsamen lische romîschTăndlichen und stădtischen Sp'răche und spâter mit demTkennzeichnenden Namen : Romanus (> rumân, român), der von den Nachbarvolkern durch die Ubersetzung ins Keltisch-Germanii 30 Etnogeneza românilor 466 ETNOGENEZA ROMANILOR valachus (Sprecher der romischen Sprache) ersetzt wurde. Die Permanenz und die Stabilitât der romanischen Bevolkerung wird vom archaischen Wortschatz der rumiinischen Sprache belegt, der folgendes beweist: 3. Die Kontinuităt der landwirtschaftlichen Niederlassungen und Beschăftigungen, d.h. Boden-bestellung, Viehzucht, Handwerke wie Holz- und Metallbearbeitung, Topferei; die Terminologie ist vorwiegend lateinisch und autochthon (vorromisch). 4. Das Zusammenleben der Rumănen und Slawen wird durch archăologisches Beweismaterial, Orts- und Personennamen sowie morphologische und Wortschatzelemente belegt. Der slawische Ein-fluss begann im 9. Jahrhundert in zwei Btappen: a) einer alten (vor der Griindung der rumănischen Furstentiimer) und b) einer neuen, kulturell-geistlichen (in der Diplomaţie, Verwaltung, Kirche usw.). o. Die „Immigrationstheorie" (Binwanderung der Rumănen von rechts der Donau nach Sieben-burgen) ist wissenschaftlich nicht begriindet. b. Die sozial-politische N eugruppierung. Primitive Dorfgemeinschaften und Dorfer. Die Haupt-form der Orgauisation im Mittelalter war die primitive Dorfgemeinschaft, d.h. Sippengemeinschaften, die sich ortlich festsetzten, die von den Dakern und Dako-R5mern iibernommen wurde. Das beweist die Kontinuităt des in Dazien lebenden sesshaften Volkes. Unsere D6rfer sind ihrer Anlage nach nicht altertumliche Siedlungen, sondern primitive Dorfgemeinschaften auf freiem, oft dem Wald abge-rungenen Boden, die aufeinanderfolgend besiedelt wurden. Iu den Schlussbemerkungen und Schlussfolgerungen wird erneut die Bedeutung der sozial-ethni-schea und kulturellen Wirklichkeit fiir das Studium der Ethaogenese hervorgehoben, fur den Beweis, dass das rumănische Volk die Nachkommen der Thrako-Geten sind, die im Altertum diese Gebiete bewohnten, sich nach der Romanisierung mit Einwandereru vermischten und die lateinische Sprache unter der Benennung romanus annahmen, in der zahlreiche Worter ihrer alten Sprache enthalten sind, die analytisch, grammatikalisch und historisch im II. Teii untersucht werden. Der autoehthone Wortschatz wird zuerst in semantische Gruppen eiageteilt und anschliessend ia alphabetischer Reihenfolge jedes Wort untersucht. Dabei werden Ableitungen, Dialektformen, Lehnworter, eventuelle albanische Pormen, und die etymologische LOsung mit einer komparativ-historischen Interpretation beriicksichtigt. Einige Worter mit nicht sicherer oder unwahrscheinlicher iado-europăschen Etymologie werden nicht numerotiert sondern mit a angezeichnet, sind somit in den 160 Wortern sicher thrakisch-dakischen Ursprungs der rumănischen Sprache (ein Mittel zwische» 150 und 170) nicht mitinbegriffea. Redactori: MARICA PIETREANU şi EMILIA TOMESCU Tehnoredactor: ANGELA ILOVAN Coli de tipar: 29,25 Bun de tipar: 11. 05. 1931_ întreprinderea Poligrafică Cluj B-dul Lenin 146 Republica Socialistă România. Comanda nr. 328/80. 47 461 ROMANITATEA DUNĂREANĂ (DACO - M ESI CĂ) SECOLELE l-VI DUPÂ ACAD. PROF. EMIL PETROVICI întocmita de st.poenaru . 4 V 25 r* —ivi -v» ,Ti.Bruc 26 —^> D i i CIBALAE& 4.. . mrmivat iPHORREA AiARGI i- A ^ DAI1? 20 :eJ> 24 25 |VLftlE^^^IRiAJ 'cavidava ;iopolisi LEGENDA Linia Jirecek care separă teri-i toriile romanizate (la f)ord)\ de cele grecizate (la sud). /Graniţa aproximativă Intre Imperiul .roman de răsărit şi cel de apus. •^•Valul lui Constantin cel Mare. • AVOVSTA-iVaş mai important. • Vtus = Localitate mai mică. O daphne = Staţiune militară romană in secolele m-vi la Nord de Dunăre. a Bisfrej - Staţiune militară romană al cărei nume antic e necunoscut. • mwOMLoca/ităţi aparţin ind a 'lăvalu j Imperiului roman pînă în secoJul al vi-lea. o Sedju de episcopie.