PREFAŢĂ Pe cât de limpede apărea cercetătorului materia de tratat în volumul I al acestei lucrări, dar vastă şi cu o bibliografie bogată, pe atât de obscură este materia ce constitue obiectul de cercetare al prezentului volum, în care ne-am propus să analizăm elementele nelatine ale limbii române, moştenite dela popoarele stabilite în Peninsula Balcanică înainte şi după cucerirea romană a provinciilor dunărene, până la năvălirea Slavilor. Pe când problema principală pentru acel care studiază elementele latine ale limbii române consistă în modul de alegere şi de prezentare a materiei, în tratarea elementelor „balcanice" ale limbii române dificultatea rezidă în primul rând în determinarea a însuşi materialului de studiu. Dacă cercetătorul, la prima vedere, dispune de un vast material de studiu, alcătuit din elemente comune românei şi uneia sau mai multor limbi balcanice, el este nevoit să elimine curând o mare parte a acestui material, posibilitatea de a explica unele fapte româneşti prin criteriul balcanic nerezistând unui examen critic. Expunerea din volumul de faţă ar fi fost cu mult mai întinsă, dacă am fi adoptat metoda prezentării negative a problemelor, pe lângă cea pozitivă, urmată în primul volum al Istoriei noastre şi în cel de faţă. Potrivit acestei metode de lucru, am lăsat de o parte, fără a le menţiona, o serie de fapte ce nu pot 6 PREFAŢA figura alături de acelea care constitue materia de studiu a prezentului volum. Cititorul va constata ceea ce lipseşte din expunerea noastră, comparând-o cu alte expuneri; volumul cuprinde, prin urmare, numai materialid ce are şanse, după părerea noastră, de a putea fi explicat în mod real prin factorii „balcanici" înfăţişaţi în paginile următoare. Dificultăţile de care se izbeşte cercetătorul care operează cu elemente atât de nesigure ca materialul de limbă ihracă sau illyră vor dispărea o dată cu ameliorarea cunoştinţelor noastre în acest domeniu, atunci când vom avea la îndemână un studiu de ansamblu asupra materiei, datorit unui linguist dotat cu spirit critic şi armat cu metoda necesară. In ceea ce ne priveşte, am renunţat la o serie de apropieri etimologice, propuse de diverşi cercetători, în anii din urmă, şi am preferat să lăsăm neexplicaţi unii termeni, socotind că rolul linguistului nu este de a explica totul, ci de a lăsa cercetătorilor ulteriori posibilitatea de a lămuri, prin progresul cunoştinţelor noastre, originea termenilor obscuri. Renunţarea aceasta constitue, după părerea noastră, un act de bună metodă; într'adevăr, ştiinţa etimologică dispune de reguli ce trebuesc respectate, în detrimentid apropierilor ispititoare, dar nejustificate ştiinţificeşte. Uşurată în felul acesta de balastul materialului nesigur, expunerea noastră apare scurtă şi utilizează un material redus (întreg materialul este înfăţişat numai acolo unde prezentarea lui era impusă de natura problemei, v.p. g6 sq., studiul consacrat vocabularului de origine „balcanică" al limbii române). Expunerea propriu zisă a materiei este precedată de o introducere, în care faptele de limbă sunt plasate în cadrul considerentelor de natură politică, economică şi socială proprii a lămuri pe cititor asupra împrejurărilor în care s'a produs împrumutul de termeni, în Peninsula \ PREFAŢĂ 7 Balcanică, şi a posibilităţilor ce le-a avut cutare limbă balcanică de a influenţa pe celelalte. Prezentarea elementelor de limbă împrumutate dela diverse limbi „balcanice" este precedată, în fiecare caz în parte, de o scurtă expunere istorică a modului în care s'a efectuat contactul dintre română şi limba streină respectivă. O schiţă a capitolelor de aci a fost prezentată auditorilor cursului nostru dela Facultatea de litere din Bucureşti, în anul şcolar iQ3/f.-ig35. Dar faţă de expunerea orală, materia prezentului volum a fost sporită, iar prezentarea însăşi a problemelor remaniată. In fehd acesta, socotim a fi atins scopul ce ni l-am propus, anume de a oferi cititorului o expunere la curent cu stadiul actual al cercetărilor, într'un domeniu ce aşteaptă încă mult dela cercetările ulterioare. Hărţile ce întovărăşesc lucrarea noastră sunt menite să permită orientarea rapidă a cititorului pe teren. Prima hartă înfăţişează teritoriul uniunii linguistice balcanice; ea cuprinde o serie de nume de localităţi, râuri şi regiuni, citate în cursul expunerii noastre. Harta a doua reprezintă teritoriul romanizat sud-dunărean, cu o serie de amănunte. A treia lămureşte pe cititor asupra repartiţiei pe teren a dialectelor sârbo-croate şi asupra mişcărilor populaţiei respective, in cursul evului mediu. Harta a. patra e consacrată imperiului roman, în secolul al IV-lea d. C.; ea înfăţişează limitele provinciilor şi diocezelor romane după retragerea Romanilor la sudul Dunării. In sfârşit, harta a cincea şi ultima prezintă repartiţia popoarelor ironice în lumea antică. Exemplele din albaneză citate în cursul lucrării au fost reproduse în forma în care sunt redate în lucrările respective; 8 PREFAŢĂ exemplele luate din limba vorbită (v. p. iii sq.) sunt notate cu ortografia prezentată in tabloul dela p. 9. D-nii Al. Graur şi J. Byck au binevoit să citească întreaga lucrare în manuscris şi să revizuiască corecturile volumului. D. Constantin C. Giurescu a binevoit să redacteze pentru noi nota privitoare la populaţia românească a Moldovei înainte de descălecat, publicată in corpul lucrării noastre, la p. 80 sq. In felul acesta se lămureşte existenţa unei vechi populaţii româneşti în Moldova, peste care s'au suprapus imigranţii cu grai rotacizant veniţi din părţile Bucovinei şi din nord-estul Ardealului. D-rele Himu, Petrova, Djamo şi d. Polena ne-au comunicat materialul de limbă greacă, bulgară şi albaneză consemnat mai jos, la pag. iii sq., şi au binevoit să supravegheze reproducerea lui exactă, revizuind câte o corectură a lucrării. D. C. Racoviţâ a revizuit şi d-sa o corectură şi a redactat în întregime indicele dela sfârşitul volumului; îi datorez, de asemenea, lămuriri preţioase privind lucrările scrise în limbi slave. Prietenilor şi tuturor colaboratorilor noştri benevoli le aducem pe această cale sincere si călduroase mulţumiri pentru sprijinul atât de efectiv acordat lucrării noastre. Bucureşti, august ig38. A. R. \ NOTAŢIA FONETICĂ (v. şi vol. I, p. 9) Albaneza â = fr. an. c (sau ts) = dr. fară. f (sau tsh) = dr. cer. dh = engl. th în mother. dz (sau x) = rom. dzi (Moldova). dzh (sau xh) = it. giorno. ê = fr. pain. ë = rom. ă. gj = dr. gfciaţă. î = i nasal. kj = dr. cAiamă. l (sau Ij) = it. gli. 11 = l velar, ca pol. /. iij it. hagno. ô fr. bon. rr = r apical vibrat. sh = rom. fi. th = engl. th în breath. ts = v. c. tsh = V. f. û = u nasal. X = v. dz. xh = v. dzh. y = germ. H«tte. y = ii nasal. zh = dr. joc. io NOTAŢIA FONETICĂ TRANSCRIEREA ALFABETULUI CIRILIC In transcrierea alfabetului cirilic am aplicat regulele de corespondenţă ce sunt de o întrebuinţare generală astăzi: •fc = e. ki = y. fi = j. £ = x. u = c. x -— z. iu = s. m = c. m, = st, sc. jh = ţ. x, = q. k = î. t> = a. a = ja. h = ju. ' indică muierea consoanei precedente. In rusă: t> e transcris printr'o apostrofă, când figurează în interiorul cuvântului: Cl>'b3fl'b = s'ezd; la finală, nu e transcris : ropoflt = gorod. b e redat prin semnul muierii, notat după consoană: jţeHb = den'. In bulgară : 'b nu e transcris acolo unde nu are valoare fonetică: rpaAT> = grad. \ ABREVIAŢIUNI (v. şi vol. I, p. io sq.) AECO AIN Arch. f. slav. Phil. Arch. Rom. A. Arb. St. av. Baric, Albanorum. St. Berneker, SEW Brighenti Candrea, Ps. Sch. Archivant Europaecentro-orientalis, dirigé.... par M. E. Lukinich, Budapesta, 1935 sq. Universitatea din Cluj. Anuarul Institutului de istorie naţională, publicat de Alex. Lapedatu şi Ioan Lupaş, Cluj, 1932 sq. Archiv für slavische Philologie, hgg. v. V. Jagic, Berlin, 1876 sq. Archivum Romanicum, diretto da G. Ber-toni, Firenze-Geneva, 1917 sq. Arxiv za arbanasku starinu, jezik i etnolo-giju, urednik X. Baric, Belgrad, 19231926, 3 voi. avestică (limba iranică a redacţiei sassa-nide a Avestei). H. Baric, Albanorumănische Studien, I. Teil, Sarajevo, 1919. Erich Berneker, Slavisches etymologisches Wörterbuch. Erster Band : A-L; Lieferung ii (M), Heidelberg, 1908-1914. Dizionario greco-moderno-italiano e italiano-greco-moderno della lingua scruta e pariata, compilato dal Prof. Eliseo Brighenti. Parte I : Greco-moderno-italiano2, Milano, 1927. I. A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, I-II, Bucureşti, 1916. 12 Capidan, Rom. bale. ceh. com. Cordignano dac. Decev det. DP Drăganu, Rom. s. IX-XIV Ephem. Dacorom. g- Gamillscheg, Rom. Germ. Geagea Giurescu, Ist. Rom., P ABREVIAŢIUM = Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936 (Academia Română. Discursuri de recepfie, LXVII). = cehă. = comunicare orală. = P. Fulvio Cordignano S. J., Dizionario al-banese-italiano e italiano-albanese (il nuovo „jfungg"). Parte albanese-italiana, Milano, 1934- = dacă, dacic. = D. Detschew, Die dakischen Pflanzennamen, Sofia, 1928 (Godisnik na Sofijskija Univer-sitet, istoriko-filolog. Fakultet, kniga XXIV, 1). = determinat. = D-l D. P., 23 de ani, născut la Korea (Albania). Studiile la Korea. Venit în România în 1936. = N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933 (Academia Română. Studii şi cercetări, XXI). = Şcoala Română din Roma. Ephemeris dacoromâna. Annuario della Scuola Romena di Roma, Roma, 1923 sq. = ghegă. = Ernst Gamillscheg, România Germanica. Sprach und Siedlungsgeschichte der Germanen-auf dem Boden des alten Römerreichs, II, Berlin-Leipzig, 1935. = Chr. Geagea, Elementul grec în dialectul aromân, Cernăuţi, 1931 (extr. din Codrul Cosminului, VII). = Const. C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţia a IlI-a, Bucureşti, 1938. \ ABREVIATIUNI 13 Godin Hahn, Lex. Hatzidakis, Einl. IF IJb. illyr. Jirecek, Alb. in d. Vergang. Jirecek, Rom. Dalm. Jokl, Alb. Jokl, St. z. alb. Et. Marie Amelie Freiin v. Godin, Wärterbuch der albanischen und deutschen Sprache. Bd. I: Deutsch-albanisch, Leipzig, 1930. Joh. Georg von Hahn, Albanesische Studien, Viena, 1853 (Heft III : Beiträge zu einem albanesisch-deutschen Lexikon). G. N. Hatzidakis, Einleitung, in die neugriechische Grammatik, Leipzig, 1892. Indogermanische Forschungen, Zeitschrift für indogermanische Sprach- u. Altertumskunde, begr. v. K. Brugmann u. W. Streitberg, Strassburg, 1892 sq. Indogermanisches Jahrbuch, im Auftrag der indogermanischen Gesellschaft, hgg. v. Alb. Thumb u. W. Streitberg, Strassburg, 1914 sq. illyrä. C. Jirecek, Albanien in der Vergangenheit, in Illyrisch-albanische Forschungen, hgg. v. L. v. Thallöczy, I, München-Leipzig, 1916, p. 63 sq. C. Jirecek, Die Romanen in den Städten Dalmatiens mährend des Mittelalters, I-III, Viena, 1901-1903 (Denkschriften der kais. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. Kl., Bd. XLVIII-XLIX). N. Jokl, Albanisch, in Grundriss der indogermanischen Sprach- und Altertumskunde, hgg. v. K. Brugmann u. Christ. Bartholo-mae, Strassburg, 1917. N. Jokl, Studien zur albanesischen Etymologie und Wortbildung, Viena, 1911 (Sit-zungsb. d. kais. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. Kl., Bd. CLXVIII). 14 ABREVIAŢIUNI Iordanes Kretschmer, Einl. KZ Leotti lit. maced. messap. Meyer, EW Meyer, Alb. Gr. Meyer-Lübke, Rum.u.rom. M.H. Miladinov Mladenov, Gesch. d. bulg. Spr. MRIW Mutafciev, Bulg. et Roum. n.-gr. Iordanis Romana et Getica, recensuit Th. Mommsen, Berolini, 1882 (Monumenta Germaniae Hislorica, V, 1). Paul Kretschmer, Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, Göttingen, 1896. Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete des Deutschen, Griechischen und Lateinischen, hgg. von Th. Aufrecht und Adalbert Kuhn, Berlin, 1852 sq. Angelo Leotti, Dizionario albanese-italiano, Roma, 1937. literal. macedonică. messapic, messapică. Gustav Meyer, Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg, 1891. G. Meyer, Kurzgefasste albanesische Grammatik, mit Lesestücken und Glossar, Leipzig, 1888. W. Meyer-Lübke, Rumänisch und romanisch, Bucureşti, 1930 (An. Academiei Rom., Mem. Secţ. literare. Ser. III. T. V). D-ra M. H., 30 de ani, născută la Bucureşti, tatăl Aromân din Macedonia, mama din Grecia (Skopelos). Ivan An. Miladinoff, Vollständiges bulgarisch-deutsches Wörterbuch, Sofia [1900]. Stefan Mladenov, Geschichte der bulgarischen Sprache, Berlin-Leipzig, 1929. Mitteilungen des rumänischen Instituts an der Universität Wien, hgg. v. W. Meyer-Lübke, I, Heidelberg, 1914. P. Mutafciev, Bidgares et Roumains dans l'histoire des pays danubiens, Sofia, 1932. neo-greacă. ABREVIAŢIUNI is Nikolaïdi Novakovic, Probi. sb. Oblak, Maced. St. oss. Pârvan, Dacip Pârvan, Getica Pârvan, Nume daco-scit. Patsch, Agathyrs. Pekmezi, Gr. alb. Spr. pers. pol. Puşcariu, Transylv. RE2 KÜNSTANTINOY NIKOAAÏAI, Erv- ßoXoyutov AeÇixov trjg xovraoßkaxixrjc yÀojoorjç, Athena, 1909. Stojan Novakovic, Les problèmes serbes, I-III, în Archiv für slavische Philologie, XXXIII, 438 sq. ; IV-VI, ibid., XXXIV, 203 sq. Vatroslav Oblak, Macedonische Studien, Viena, 1896 (Sitzungsb. d. kais. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. Kl., Bd. CXXXIX). ossetă. Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene. Trad, de Radu Vulpe, Bucureşti, 1937. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926 (An. Academiei Rom. Mem. Secţ. istorice. Ser. III. T. III. Mem. 2). Vasile Pârvan, Consideraţii asupra unor nume de râuri daco-scitice, Bucureşti, 1923 (An. Academiei Rom., Mem. Secţ. istorice. Ser. III. T. I. Mem. 1). C. Patsch, Die Völkerschaft der Agathyrsen (Akad. d. Wissenschaft, in Wien, Anzeiger 1925, Nr. XII a, p. 69 sq.). Dr. Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache (Laut- und Formenlehre), Viena, 1908. persană. polonă. Sextil Puşcariu, Le rôle de la Transylvanie dans la formation et l'évolution de la langue roumaine, Bucarest, 1938 (extr. din La Transylvanie). Paulys Real-Encyclopädie der classischen Altertumwissenschaft, neue Bearbeitung un- i6 AVREVIAT1UNÏ Rev. crit.-liter. RLV R. et. sl. RIEB * Roczn. slaw. Rohlfs, EWUG Rosetti, Ist. lb. rom., I Rosetti, Noui contrib. Rosetti, Scito-sarm. RP Sandfeld, Ling. balk. Sarafidi s.-cr. scut. slov. ter Mitwirkung zahlreicher Fachgenossen, hgg. v. Georg Wissowa, Stuttgart, 1894 sq. Revista critică-literară, director Aron Den-suşianu, Iaşi, 1893-1897. Reallexikon der Vorgeschichte, unter Mitwirkung zahlreicher Fachgelehrten, hgg. v. Max Ebert, Berlin, I-XV, 1924-1932. Revue des études slaves, Paris, 1921 sq. Revue internationale des études balkaniques. Directeurs : P. Skok (Zagreb)-M. Budimir (Beograd), Belgrad, 1934 sq. Rocznik slawistyczny, Cracovia, 1908 sq. Gerhard Rohlfs, Etymologisches Wörterbuch der unteritalienischen Gräzität, Halle, 1930. Al. Rosetti, Istoria limbii române. I : Limba latină, Bucureşti, 1938. Al. Rosetti, Noui contribuţiuni la studiul rotacismului lui -n-, Bucureşti, 1927 (extr. din Omagiu lui I. Bianu). Al. Rosetti, Resturi de limbă scito-sarmată, Iaşi, 1930 (extras din Viaţa Romînească). D-ra R. P., născută în Dobrogea, la Eni-Mahle (j. Caliacra), din părinţi Bulgari (tatăl din Tulcea, mama din Stara Zagora), în 1913. Plecată în Bulgaria în 1916, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Studentă în litere. Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problèmes et-résultats, Paris, 1930. H. Sarafidi, Dicţionar român-grec, Constanţa 1922. sârbo-croată. dialectul albanez din Scutari. slovenă. ABREVIATIUNI i7 Strabo t. t. tag. Tagliavini, Alb. Dalm. tc. thr. Tomaschek, Thr. ucr. ung. Vasmer, Iran, in Südrussl. Weigand, Alb. Gr. Weigand, Bulg. Gr. Whatmough ZONF Zs. si. Phil. The Geography of Strabo, with an english translation by Horace Leonard Jones, London-New-York, 1917-1932; 8 vol. torn (volum), toscä. dial, tagauric (al ossetei). Carlo Tagliavini, L'albanese di Dalmazia. Contributi alia conoscenza del dialetto ghego di Borgo Erizzo presso Zara, Firenze, *937-turcä. thracä. W. Tomaschek, Die alten Thraker, I-III, Viena, 1893-1894 (Sitzungsb. d. kais. Akademie d. Wissenschaft, in Wien, phil., hist. Kl., Bd. CXXVIII, CXXX, CXXXI). ucrainianä (sau ruteanä). ungarä. Max Vasmer, Untersuchungen über di-ältesten Wohnsitze der Slaven. I: Die Iranier in Südrussland, Leipzig, 1923. Gustav Weigand, Albanesische Grammatik im südgegischen Dialekt (Durazzo, Elbassane Tirana), Leipzig, 1913. G. Weigand, Bulgarische Grammatik-, Leipzig, 1917. The prae-italic dialects of Italy, Volume II . ■ . edited ... by Joshua Whatmough, Londra, 1933. Zeitschrift für Ortsnamenforschung, hgg. v. Jos. Schnetz, München-Berlin, 1925 sq. Zeitschrift für slavische Philologie, hgg. v. Max Vasmer, Leipzig, 1925 sq. 2 INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 1. Thraca şi illyra W. BRANDENSTEIN, art. Thrake (Sprache), în Paulys Real-Ency-clopădie der clanischen Altertumwissenschaft, hgg. v. W. Kroll u. K. Mittelhaus, zweite Reihe, elfter Halbband, Stuttgart, Metzler, 1936, col. 407 sq. (expunere de ansamblu a stadiului actual al cercetărilor, cu indicaţii bibliografice). D. DETSCHEW, Die dakischen Pflanzennamen, Sofia, 1928 (Godisnik na Sofijskija Universitet, istoriko-filolog. Fakultet, kniga XXIV, 1). N. DRÄGANU, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933 (Academia Română. Studii şi cercetări, XXI). N. JOKL, art. Illyrier (Sprache), în Reallexikon der Vorgeschichte, hgg. v. Max Ebert, VI, Berlin, W. de Gruyter, 1926, p. 33 sq. (expunere de ansamblu a stadiului actual al cercetărilor, cu indicaţii bibliografice). N. JOKL, art. Thraker, în Reallexikon der Vorgeschichte, hgg. v. Max Ebert, XIII, Berlin, W. de Gruyter, 1928, p. 278 sq. (expunere de ansamblu a stadiului actual al cercetărilor, cu indicaţii bibliografice). VASILE PÂRVAN, Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene. Traducere de Radu Vulpe după textul original francez inedit, Bucureşti, 1937 (capitolele: Carpato-Danubienii şi Scythii, Carpato-Danubienii şi Grecii). VASILE PÂRVAN, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926 (An. Academiei Române, Mem. Secţ. istorice. Ser. III. T. III. Mem. 2; lucrare fundamentală). W. TOMASCHEK, Die alten Thraker. Eine ethnologische Untersuchung,. I-III, Viena, 1893-1894 (Sitzungsb. der phil.-hist. Kl. der kais. Akad. der Wissenschaft., Bd. CXXVIII, CXXX, CXXXI; locuinţele; triburile ; cultura ; alimentarea ; obiceiurile ; monumentele de limbă. Lucrare încă. utilă, dar cu informaţia depăşită). INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 19 2. Greaca C. DICULESCU, Elementele vechi greceşti din limba română, în Daco-romania, IV, p. 394 sq. (autorul nu e stăpân pe metodă. V. observaţiile lui Sandfeld, Ling. balk., 31 sq., şi Kretschmer, Glotta, XVIII, 219). ALEXANDRU PHILIPPIDE, Altgriechische Elemente im Rumänischen, în Bausteine zur romanischen Philologie. Festgabe für Adolfo Mussafia, Halle, Niemeyer, 1905. 3. Germanica CONSTANTIN C. DICULESCU, Die Gepiden. Forschungen zur Geschichte Daziens im frühen Mittelalter und zur Vorgeschichte des rumänischen Volkes, I, Halle, Kommissionsverlag von C. Kabitsch, 1922 (Aus den Veröffentlichungen der Casa Şcoalelor in Bukarest). ERNST GAMILLSCHEG, România Germanica. Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen auf dem Boden des alten Römerreichs. Bd. II: Die Ostgoten. Die Langobarden. Die altgermanischen Bestandteile des Ostromanischen. Altgermanisches im Alpenromanischen, Berlin u. Leipzig, W. de Gruyter, 1935 (Grundriss der germanischen Philologie. . . begründet v. H. Paul, 11/2). 4. Iranica VASILE PÂRVAN, Consideraţii asupra unor nume de râuri daco-scitice, Bucureşti, 1923 (An. Academiei Române, Mem.. Secţ. istorice. Ser. III. T. I. Mem. 1). AL. ROSETTI, Resturi de limbă scito-sarmată, Iaşi, 1930 (extras din Viaţa Romînească). MAX VASMER, Untersuchungen über die ältesten Wohnsitze der Slaven. I : Die Iranier in Südrussland, Leipzig, Markert und Petters, 1923 (lucrare de ansamblu, cu prezentarea întregului material şi indicaţia izvoarelor). MAX VASMER, art. Skythen, Sprache, în Reallexikon der Vorgeschichte hgg. v. Max Ebert, XII, Berlin, W. de Gruyter, 1928, p. 236 sq. (expunere de ansamblu a stadiului actual al cercetărilor, cu indicaţii bibliografice). 2« 20 INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 9 5. Limbile balcanice Indogermanisches Jahrbuch, im Auftrag der indogermanischen Gesellschaft, hgg. v. Alb. Thumb u. W. Streitberg, Strassburg, Trübner, 1914 sq., publică în fiecare an o bibliografie a albanezei : Albanesisch, v. A. Thumb, 1913 sq. (continuare a bibliografiei anuale publicate în Anzeiger für indogermanische Sprache u. Altertumskunde. Beiblatt zu den Indogermanischen Forschungen, Bd. XXVII, cu bibliografia anilor 1907-1908). Cu începere delà vol. III, titlul schimbat : Albanisch; începând cu vol. IV (1917), bibliografia e redactată de N. Jokl şi îmbrăţişează, de fapt, întreaga uniune linguistică balcanică. Vol. XXI, ultimul apărut (Berlin-Leipzig, W. de Gruyter, 1937), cu bibliografia anului 1935. Pentru sârbă, bulgară şi neo-greacă, în afară de bibliografia anuală din acest anuar, se vor consulta bibliografiile publicate în revistele de specialitate : Rocznik slawistyczny, Cracovia, G. Gebethner, 1908 sq., Revue des études slaves, Paris, Champion, 1921 sq., Zeitschrift für slavische Philologie, Leipzig, Markert und Petters, 1925 sq., şi Glotta, Göttingen, Vandenhoeck und Ruprecht, 1907 sq. (pentru greacă). Arxiv za arbanasku starinu, jezik i etnologiju, urednik X. Baric, Belgrad, 1923-1926, 3 voi. Revue internationale des études balkaniques. Directeurs: P. Skok (Za-greb)-M. Budimir (Beograd), Belgrad, 1934 sq. H. BARIC, Albanorumänische Studien, I. Teil, Sarajevo, 1919 (Zur Kunde der Balkanhalbinsel, 7. Quellen und Forschungen). TH. CAPIDAN, Raporturile albano-române, în Dacoromania, II, Cluj, 1922, p. 443 sq. TH. CAPIDAN, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936 (Academia Română. Discursuri de recepţie, LXVII). OV. DENSUSIANU, Histoire de la langue roumaine. I: Les origines, Paris, Leroux, 1901 (l'élément autochtone, p. 8 sq). MATHIAS FRIEDWAGNER, Über dis Sprache und Heimat der Rumänen in ihrer Frühezeit, în Zeitschrift für romanische Philologie, LIV, Halle, Niemeyer, 1934, p. 641 sq. (expunere de ansamblu, în baza unei largi informaţii, cu indicarea izvoarelor). A. GRAUR, Coup d'oeil sur la linguistique balkanique, în Bulletin linguistique, p. p. A. Rosetti, IV, Bucureşti-Paris, 1936, p. 31 sq. INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 21 PAUL KREŢSCHMER, Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, Göttingen, Vandenhoeck und Ruprecht, 1896 (lucrare fundamentală). ALEXANDRU PHILIPPIDE. Originea Romînilor. II : Ce spun limbile romînă şi albaneză, Iaşi, 1927 (Partea III : Ce spune limba albaneză, p. 571 sq). KR. SANDFELD, Linguistique balkanique. Problèmes et résultats, Paris, Champion, 1930 (traducere în limba franceză, remaniată şi adăugită, a lucrării Balkanfilologien, a autorului, scrisă în limba daneză şi apărută la Copenhaga, în 1926; v. Şt. Bezdechi, Dacorornanta, IV, p. 1278 sq. Lucrare fundamentală). A, SELISCEV. Des traits linguistiques communs aux langues balkaniques : un balkanisme ancien en bulgare, în Revue des études slaves, V, Paris, Champion, 1925, p. 38-57 (privire de ansamblu datorită unui bun cunoscător al dialectelor bulgăreşti ; e luată în consideraţie mai ales aromâna; problemele generale sunt puse, dar soluţia lor aşteaptă noi cercetări). P. SKOK, Dolazak Slovena na Méditerait, Split, 1934 (Pomorska Biblioteka jadranske straze; lucrare de sinteză, cu indicaţii bibliografice). CARL TREIMER, Albanisch und rumänisch, în Zeitschrift für romanische Philologie, XXXVIII, Halle, Niemeyer, 1914, p. 385-411. G. WEIGAND, Ethnographie von Makedonien. Geschichtlich-nationaler, sprachlich-statistischer Teil, Leipzig, Fr. Brandstetter, 1924 (lucrare informativă asupra popoarelor din Peninsula Balcanică, în trecut şi astăzi : istorie, religie, ocupaţii, moravuri, limbă). Albaneza N. JOKL, art. Albaner. B : Sprache, în Reallexikon der Vorgeschichte, hgg. v. Max Ebert, I, Berlin, W. de Gruyter, 1924, p. 84 sq. (expunere de ansamblu a stadiului actual al cercetărilor, cu indicaţii bibliografice). N. JOKL, Albanisch, în Grundriss der indogermanischen Sprach- und Altertumskunde begründet von K. Brugmann u. Alb. Thumb, hgg. v. K. Brugmann u. Christ. Bartholomae. Geschichte der indogermanischen Sprachwissenschaft seit ihrer Begründung durch Franz Bopp, hgg. v. W. Streitberg, II : Die Erforschung der indogermanischen Sprachen, III, Strassburg, K. J. Trübner, 1917, p. 109 sq. (expunere de ansamblu şi scurtă schiţă gramaticală, cu indicaţii bibliografice). 22 INDICAŢII BIBLIOGRAFICE N. JOKL, Linguistisch-kulturhistorische Untersuchungen aus dem Bereiche des Albanischen, Berlin u. Leipzig, Walter de Gruyter, 1923 (Untersuchungen zur indogermanischen Sprach- u. Kulturwissenschaft. ■ ■ . hgg. v. W. Streitberg u. F. Sommer, 8). N. JOKL, Studien zur albanesischen Etymologie und Wortbildung, Viena, 1911 (Sitzungsb. d. kais. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. KL, Bd. CLXVIII, 1. Abhandl.). CARLO TAGLIAVINI, La lingua albanese, în Studi albanesi, V-VI, Roma, Istituto per l'Europa Orientale, 1935-1936, p. 5 sq. (Publicazioni dell' „Istituto per l'Europa Orientale" Roma; schiţă de ansamblu, cu indicaţii bibliografice). G. MEYER, Kurzgefasste albanesische Grammatik, mit Lesestücken und Glossar, Leipzig, Breitkopf und Härtel, 1888 (manual excelent). G. MEYER, Albanesische Studien,Viena, 1883-1897.I: Die Pluralbildungen der albanesischen Nomina. II: Die albanesischen Zahlwörter. III: Lautlehre der indogermanischen Bestandtheile des Albanesischen. IV: Das griechisch-südrumänisch-albanesische Wortverzeichniss des Kavalliotis, herausgegeben und erklärt. V: Beiträge zur Kenntniss der in Griechenland gesprochenen albanesischen Mundarten. VI: Beiträge zur Kenntniss verschiedener albanesischen Mundarten (Sitzungsb. d. kais. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. Kl., Bd. CIV, CVII, CXXV, CXXXII, CXXXIV, CXXXVI). DR. PEKMEZI, Grammatik der albanesischen Sprache (Laut- und Formenlehre), Viena, Verlag der albanesischen Vereines „Dija", 1908 (manual indispensabil, ce ţine loc de gramatică istorică a albanezei). GUSTAV WEIGAND, Albanesische Grammatik im südgegischen Dialekt (Durazzo, Elbassan, Tirana), Leipzig, J. A. Barth, 1913. P. FULVIO CORDIGNANO S. J., Dizionario albanese-italiano e italiano-albanese (il nuovo „Jungg"). Parte albanese-italiana, Milano, Ul-rico Hoepli, 1934 (Manuali Hoepli). KßNSTANTINOY XPISTOOOPIAI, Aeţixov rrjq 'AXßavixr)g Tlmo-or/g, Athena, 1904. MARIE AMELIE FREIIN von GODIN, Wörterbuch der albanischen und deutschen Sprache. Bd.I: Deutsch-albanisch, Leipzig, Harrassowitz, 1930. ANGELO LEOTTI, Dizionario albanese-italiano, Roma, Istituto per l'Europa Orientale, 1937 (Publicazioni dell'„Istituto per l'Europa Orientale'' Roma). INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 23 GUSTAV MEYER, Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg, Trübner, 1891 (lucrare fundamentală). GUSTAV WEIGAND, Albanesisch-deutsches und deutsch-albanesisches Wörterbuch, Leipzig, J. A. Barth, 1914 (materialul, cules de autor la faţa locului, provine din Durazzo, Tirana şi Elbassan ; cu indicaţii etimologice). Bulgara STEFAN MLADENOV, Geschichte der bulgarischen Sprache, Berlin u. Leipzig, W. de Gruyter, 1929 (Grundriss der slavÜchen Philologie und Kulturgeschichte, hgg. von R. Trautmann u. Max Vasmer). LÉON BEAULIEUX, Grammaire de la langue bulgare, avec le concours de Stefan Mladenov, Paris, H. Champion, 1933 (manual excelent). G. WEIGAND, Bulgarische Grammatik, Leipzig, J. A. Barth, 1917 (un bun manual). NAJDEN GEROV, Rêcnik na blügarskij jazyk, 5 vol. şi un supliment, publicat de autor şi de T. Pancev, Plovdiv, 1895-1908 (explicaţiile sunt date în limba bulgară ; termenii sunt traduşi în ruseşte). G. WEIGAND, Bulgarisch-deutsches Wörterbuch, unter Mitwirkung von A. Doritsch, zweite verbesserte Auflage, Leipzig, O. Holtze, 1918. Sârbo-croata A. BELI Û, Zum heutigen Stande der serbokroatischen Dialektologie, mit einer Karte, în Rocznik slawistyczny, III, Cracovia, Gebethner, 1910, p. 82 sq. (schiţă a stării actuale, cu indicarea caracteristicelor sumare ale fiecărui dialect şi o hartă dialectologică de ansamblu). A. LES KIEN, Grammatik der serbokroatischen Sprache. I : Lautlehre, Stammbildung, Formenlehre, Heidelberg, C. Winter, 1914 (urmarea nu a mai apărut). A. MEILLET et A. VAILLANT, Grammaire de la langue serbo-croate, Paris, Champion, 1924. G. POPOVKÜ, Wörterbuch der serbischen und deutschen Sprache. II: Serbisch-deutscher Theil, Pancova, Jovanovic, 1881 (un excelent instrument de studiu). 24 INDICAŢII BIBLIOGRAFICE Neo-greaca ATH. BUTURAS, Ein Kapitel der historischen Grammatik der griechischen Sprache. Über die gegenseitigen Beziehungen der griechischen und der fremden Sprachen, besonders über die fremden Einflüsse auf das Griechische seit der nachklassischen Periode bis zur Gegenwart, Leipzig, Dieterich'sche Verlagsbuchhandlung Th. Weicher, ioio. G. N. HATZIDAKIS, Einleitung in die neugriechische Grammatik, Leipzig, Breitkopf und Härtel, 1892 (Bibliothek indogermanischer Grammatiken, Bd. V ; lucrare fundamentală). G. MEYER, Neugriechische Studien, Viena, 1894-1895. I: Versuch einer Bibliographie der neugriechischen Mundartenforschung. II :1 Die sla-vischen, albanischen und rumänischen Lehnworte im Neugriechischen. III : Die lateinischen Lehnworte im Neugriechischen (Sitzungsb. d. kais. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. KL, Bd. CXXX şi CXXXII). HUBERT PERNOT, Grammaire du grec moderne (première partie) 5, Paris, Garnier Frères, 1930 (manual clar şi bine ordonat). Études de philologie néo-grecque. Recherches sur le développement historique du grec, p. p. Jean Psichari, Paris, Bouillon, 1892. GERHARD ROHLFS, Scavi linguistici nella Magna Grecia, Halle, Max Niemeyer Verlag-Roma, Collez, meridionale Ed., 1933 (Collezione di studi meridionali diretta di Umberto Zanotti Bianco ; lucrare datorită unui excelent cunoscător al dialectelor italiene meridionale). ALBERT THUMB, Handbuch der neugriechischen Volkssprache. Grammatik, Texte, Glossar, Strassburg, 1910 (lucrare datorită unui cunoscător profund al materiei). MAN. A. TRIANDAPHYLLIDIS, Die Lehnwörter der mittelgriechischen Vulgärliteratur, Strassburg, K. J. Trübner, 1909. Dizionario greco-moderno délia lingua scruta e pariata, compilato dal Prof. Eliseo Brighenti. Parte I : Greco-moderno-italiano, Milano, Ulrico Hoepli, 1927 (Manuali Hoepli). GERHARD ROHLFS, Etymologisches Wörterbuch der Unteritalienischen Gräzität, Halle, Max Niemeyer, 1930 (lucrare indispensabilă, datorită unui excelent cunoscător al graiurilor greceşti vorbite în Italia meridională). INTRODUCERE Latinitatea limbii române. Analiza genealogică a limbii române dovedeşte până la evidenţă latinitatea ei; structura limbii române, ceea ce constitue „sistemul închis" al unei limbi, este latină. Oricât de mult s'a îndepărtat limba română de tipul latin şi oricât de mult s'ar mai îndepărta de dânsul în cursul evoluţiei sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în raporturile de filiaţiune dintre latină şi limba română, aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurărilor, a celei dintâi (cf. A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, I, Paris, 1921, p. 80). Dacă, deci, latinitatea limbii române este un fapt incontestabil şi astăzi incon-testat, nu este mai puţin adevărat că, prin alte aspecte ale ei, limba română este o limbă balcanică. Româna,limbă «balcanică». Limbile balcanice şi anume: româna, bulgara, albaneza şi neo-greaca, — într'o măsură mai mică şi sârbo-croata, turca otomană rămânând izolată, — fără a fi înrudite între ele, constitue o „uniune linguistică" (Sprachbund). Ele au în comun o serie de trăsături provocate de un acelaşi substrat sau datorite influenţei unei limbi asupra alteia, trăsături care conferă acestor limbi un aspect particular. N. Trubetzkoy, Actes du premier Congrès international de linguistes, Leiden [1928], p. 18; B. Havrânek, Arch. néerl. de phon. exp., VIII-IX, 119. 26 INTRODUCERE încă din 1829 B. Kopitar a atras atenţia lumii savante asupra asemănărilor dintre limbile balcanice; de atunci, s,'a putut constitui o „linguistică balcanică", consacrată cercetării elementelor ce aceste limbi le au în comun. B. Kopitar, în Wiener Jahrbücher der Litteratur, XLVI (1829), 86 : „So dass also, noch bis auf diese Stunde, nördlich der Donau in der Bukowina, Moldau und Walachey, Siebenbürgen, Ungern, ferner, jenseits der Donau, in der eigentlichen Bulgarey, dann in der ganzen Alpenkette des Hämus, in der ausgedehntesten alten Bedeutung dieses Gebirges, von einem Meere zum andern, in den Gebirgen Macédoniens, im Pindus und durch ganz Albanien nur eine Sprachform herrscht, aber mit dreyerley Sprachmaterie". Aspectul „balcanic" al limbii române nu a scăpat unui observator de calitatea lui Hugo Schuchardt, care, în 1893, scria lui G. Wei-gand: „der Beweis, dass das Rumänische eine romanische Sprache ist, ist noch nicht erbracht" (BA, I, v). « Uniunea linguistică» balcanică. Dar câteva dintre particularităţile fonetice sau gramaticale ale limbilor care fac parte din „uniunea linguistică" balcanică se regăsesc şi în unele limbi vecine care nu fac parte din „uniune"; teoria „substratului" nu este suficientă pentru a explica aceste coincidenţe între limbi neînrudite genealogic (Trubetzkoy, în vol. Psychologie du langage, Paris, 1933, p. 214). Asupra termenului de „unitate" balcanică, vezi rezervele lui A. Belic, RIEB, II, 170. Acţiunea substratului. Acţiunea substratului, anevoioasă de probat, nu trebue totuşi exclusă din explicaţia apropierilor dintre limbile balcanice, căci nu este datorit hazardului faptul că latina vorbită în părţile romanizate ale provinciilor dunărene a evoluat într'alt fel decât latina din Gallia. Dacă iat. aqua sau ZONELE DE CIVILIZAŢIE ÎN PENINSULA BALCANICĂ 27 rota, de ex., şi-au păstrat scheletul consonantic latin aproape neatins în română : apă, roată şi au fost reduşi la monosilabe în franceză: eau, roue (foneticeşte: o, ru), aceasta se datoreşte acţiunii substratului diferit în fiecare dintre cele două provincii romane. Vom vedea mai departe (p. 73) că forţa mecanică a accentului de intensitate, în română şi în albaneză, explică naşterea vocalei de tip ă (alb. e), sunet caracteristic al vocalis-mului românesc. Desvoltarea accentului de intensitate în latina orientală ce era să devie româna de mai târziu nu poate fi deci separată de prezenţa fenomenului analog în albaneză. Zonele de civilizaţie în Peninsula Balcanică. „Uniunea linguistică" balcanică din care face parte şi româna, după cum am văzut mai sus (p. 26), este expresiunea unei „mentalităţi" balcanice, întemeiată pe o unitate de civilizaţie. In antichitate, Peninsula Balcanică era împărţită în două z one de civilizaţie : de o parte zona romană, cuprinzând basinul dunărean şi teritoriul ce se întindea până la munţii Haemus şi Marea Neagră, iar la vest regiunea aşezată la nord de Skoplje, lacul Ohrida şi Valona sau, cu alte cuvinte, provinciile romanizate Dalmaţia, Moesia superioară şi inferioară, Dacia Traiană şi partea de sud a Pannoniei superioare şi inferioare; de altă parte, zona grecească, cuprinzând restul teritoriului, la sud şi vest de Balcani (vezi harta n° I). R. Vulpe, L'âge du fer dans les régions thraces de la Péninsule Balcanique, Paris, 1930, p. 118 sq.; V. Pârvan, La pénétration hellénique et hellénistique dans la vallée du Danube, p. 25 sq. (Académie Roumaine. Bullet. de la Section hist., X, Bucarest, 1923). Pentru comerţul grecesc în Thracia de est, orientat spre lumea egeeană în sec. VI-V în. d. C, v. Rostovtzeff, RIEB, I, 56 sq. Zonele de influenţă în Peninsula Balcanică au fost delimitate în baza inscripţiilor în limba greacă sau latină, de C. Jirecek, Rom. 28 INTRODUCERE Dalm., I, 13 sq. Cf. observaţiile lui Philippide, Orig. Rom., I, 71 sq., şi Skok, ZRPh., LIV, 175, 179, care a arătat că linia de demarcaţie fixată de Jirecek trebue împinsă în câteva puncte mai la sud. De fapt, elenismul pătrunsese şi la nordul acestei linii de demarcaţie: în Dobrogea, civilizaţia greacă a fost adusă de coloniştii greci aşezaţi pe malul Mării Negre încă din secolul al VH-lea în. de C, la Tomis, Bisericuţa şi Histria (Casapchioi), iar în interiorul ţării Grecii pătrunsese prin navigaţia comercială pe Dunăre, la Bărboşi (confluenţa Şiretului cu Dunărea, la vest de Galaţi), Poiana (confluenţa Trotuşului cu Şiretul), Piscul Crăsanilor, pe Ialomiţa, Grădiştea mare şi Spanţov (vărsarea Argeşului). Pârvan, op. cit., 26 sq. Jirecek a delimitat cu preciziune pe teren frontiera dintre lumea greacă şi cea romană, pe baza inscripţiilor în limba greacă sau latină găsite la faţa locului, iar cercetările ulterioare au confirmat, cu mici retuşări, această delimitare. Plecând dela Lissus (Alessio, Ljes), frontiera trecea la sudul drumului dintre Scutari (Skadar) şi Prizren, urca apoi spre nord şi trecea la sud de Skoplje, Nis (Naissus), Bela Palanka şi la nord de Pirot şi Sofia (Serdica), îndreptându-se apoi spre cursul Dunării, pe care o urma până la gurile ei (vezi harta n° II). Jirecek, 1. c. Cu privire la criteriile acestei" delimitări, trebue ţinut seama de faptul că prezenţa inscripţiilor în limba greacă, într'o localitate oarecare, nu înseamnă că şi locuitorii vorbeau greceşte; se poate ca limba greacă să fi fost cunoscută numai de câteva persoane sau numai de acela care a gravat inscripţia. CIVILIZAŢIA GREACĂ 29 De fapt, limba greacă era cunoscută şi întrebuinţată chiar în regiunile în care se impusese limba latină: la Apollonia, de exemplu, găsim inscripţii greceşti datând din epoca imperială; la Amantia (Pllotsha, sud-est de Valona) se scria greceşte în anul 200 d. C, cu toate că limba oficială era latina. C. Patsch, Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa, V, 158 (Sitzungsb. d. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil-hist. Kl., Bd. CCXIV). Cf. observaţiile lui G. Rohlfs, RLiR, IV, 126, privitoare la inscripţiile latine descoperite la Reggio (sec. II d. C), într'o zonă de limbă greacă. Prezenţa lor nu înseamnă că toată populaţia vorbea latineşte, ci numai persoanele culte şi funcţionarii. Capidan (Rom. bale, 24, 32; DR, VII, 322 sq.) susţine că civilizaţia bizantină a fost transmisă dela popor la popor, fără cunoaşterea limbii greceşti de către grosul populaţiei. Cf. observaţiile lui Iorgu Iordan, ZRPh., LVIII, 374 sq. Nu se poate deci vorbi, în antichitate, de o „frontieră" între lumea de limbă greacă şi lumea de limbă latină, ci trebue să admitem că anumite regiuni ale Peninsulei Balcanice, ca Dacia mediterranea sau Macedonia, au fost bilingue (Philippide, Orig. Rom., I, 72). In Dacia traiană, din cauza marelui număr de colonişti greci sau de limbă greacă, bilinguismul era de regulă (Diculescu, DR, IV, 399 sq.). Jirecek, Rom. Dalm., I, 13; Patsch, op. cit., V, 160 sq. Civilizaţia greacă. Civilizaţia greacă a exercitat o influenţă covârşitoare asupra popoarelor balcanice, în tot cursul evului mediu. Această înrâurire s'a exercitat numai asupra popoarelor care au căzut în raza de influenţă a imperiului roman de răsărit (după 395), deci populaţiile din aproape întreaga Peninsulă Balcanică, până la linia Sirmium-Skodra (Ostrogorsky, RIEB, II, 390). Cf. inscripţia descoperită la Mitrovica (Sirmium), din 580-582, dato- 30 INTRODUCERE rită unui necunoscut care ştia imperfect greceşte, în care se vorbeşte de „România", adică de imperiul de est, Bizantinii numindu-se 'Pmnaloi. (cf. mai jos, nota delà pag. 41): Xq(ioxè) K(vQi)e, (Sô-nn rfjç nôXewç x sqvŞov xov "Afiaqiv xè nvlaţov rr}v 'Pmfiavi'av xè t,ov yoàipavra, 'Afir/v (Jire&ek, Rom. Daim., I, 36; reprodusă în facsimil şi transcriere de Sisic, Povjest hrvata za narodnih vladara, Zagreb, 1925, p. 223, n. 48). încă din epoca lui Justinian (527-565), studiile latine sunt abandonate în imperiul de răsărit; în secolul al VHI-lea, limba greacă devine singura limbă a „Romanilor". Cosmopolit, la origine, imperiul bizantin a dat o nouă forţă de expansiune civilizaţiei greceşti. Sprijinită pe ortodoxism şi nu pe naţionalitate, civilizaţia bizantină capătă o remarcabilă putere de asimilare a popoarelor barbare din Peninsulă. Tuturor popoarelor balcanice, care se organizau acum în state, Bizanţul le-a dăruit elenismul şi ortodoxia, adică, pe lângă o civilizaţie cu baze străvechi, însăşi noţiunea de stat şi posibilitatea de a intra într'o biserică cu tendinţe universale. Elenizarea Bulgarilor şi Sârbilor şi pătrunderea limbii greceşti în noile state sud-slave a avut drept urmare, mai târziu, răspândirea civilizaţiei greceşti în întreaga Peninsulă, chiar în regiunile situate în afară de sfera de expansiune a elenismului, ca principatele româneşti nord-dunărene. In felul acesta s'a putut constitui, în cursul secolelor, o „mentalitate" balcanică unitară, având la bază fapte concrete de civilizaţie şi care nu se întemeiază numai pe faptul material al coabitării popoarelor balcanice. St. Runciman, La civilisation byzantine (tr. fr.), Paris, 1934; Ch. Diehl, La civilisation balkanique à l'époque byzantine, RIEB, . II, 376 sq. V. Cornish, Borderlands of language in Europe and their relation to the historié frontier of Christendom, Londra, 1936, p. 45'sq. şi harta delà pag. 44. CIVILIZAŢIA BALCANICĂ 31 Civilizaţia balcanică. Influenţa bizantină asupra popoarelor balcanice nu sc traduce numai în realizări spirituale; în domeniul material, ea a lăsat urme adânci. Popoarele balcanice posedă tipuri de locuinţe în comun, practică meserii la fel, au mijloace identice de a efectua transporturile, în sfârşit, prezintă asemănări în portul femeiesc. Fr. Baron Nopcsa, Albanien. Bauten, Trachten und Geräte Nord-Albaniens, Berlin-Leipzig, 1925, p. 226 sq. Satul de raunte, cu casele resfirate (Munţii Apuseni), reprezintă un tip arhaic care se regăseşte şi în Serbia, în regiunea Stări Vlahului: R. Vuia, Le village roumain de TraÄsylvanie et du Banat, Bucarest, 1937, p. 25. Regiunile cele mai atinse de civilizaţia bizantină sunt acelea dela sudul Balcanilor şi din părţile de vest ale Peninsulei: Thracia şi Macedonia. Domeniul acesta coincide, în parte, cu domeniul aşa numit al „vechii" civilizaţii balcanice, dar acesta din urmă se întinde şi mai la nord şi cuprinde părţile din jurul Nisului, Savei şi Dunării (vezi hărţile n° I şi II). I. Cvijic, La Peninsule Balkanique, Paris [1918], p. 102 sq.; G. Dainelli, La regione balcanica, Firenze, 1922, p. iii sq. Se poate vorbi cu drept cuvânt despre „viaţa în comun" a popoarelor balcanice, până la o epocă foarte apropiată de a noastră; desele reuniri ale popoarelor balcanice sunt datorite mobilităţii extraordinare de care au dat întotdeauna dovadă populaţiile din Peninsula Balcanică, fie că e vorba de mişcări de populaţie în masă sau izolate, cauzate de expediţii armate, fie că e vorba de simple fenomene metanastatice, cum vom vedea mai jos (v. p. 33). Prin acceptarea unei forme de civilizaţie, comună şi prin cunoaşterea limbii greceşti, întrebuinţată ca limbă comună de 32 INTRODUCERE popoare vorbind limbi diferite, s'a ajuns la constituirea unei mentalităţi specific balcanice. Bilinguismul popoarelor balcanice. Bilinguismul popoarelor balcanice, în care limba greacă constitue al doilea termen, apare nu numai ca o ipoteză necesară pentru a explica anumite trăsături linguistice pe care limbile balcanice le au în comun, ci şi ca o deducţie impusă de cunoaşterea realităţilor balcanice amintite mai sus (v. p. 31). In privinţa fenomenului însuşi al bilinguismului, limbile care alcătuiesc cei doi termeni ai proporţiei formează în spiritul vorbitorului un tip unic de asociaţie; cu alte cuvinte, dacă prin x notăm o limbă barbară şi prin y limba greacă, obţinem figura de mai jos, în care A reprezintă asociaţia unică amintită: A x^ ^^y Urmează de aci că orice cuvânt comportă, pentru persoana bilinguă, trei imagini: 1) imaginea semantică respectivă; 2) sunetele care formează suportul fonic legat de imagine în limba x; 3) sunetele care formează suportul fonic legat de aceeaşi imagine în limba y. Acest sistem se numeşte sistem mixt cu doi termeni. De aci posibilitatea de a forma fraze ca: am primit un guturai (germ. ich habe einen Schuupfen bekommen), m'am adormit (fr. je me suiş endormi) sau: fr. j'ai apporte une voiture (rom. am adus o trăsură), etc, de către persoane care gândesc în limba germană, franceză sau română. Bilinguismul explică, pe lângă paralelismele în frazeologie dintre limbile balcanice (relevate mai jos, p. 111 sq.), calcul linguistic, adică împrumutarea formei interne \ MIŞCĂRILE DE POPULAŢIE ÎN PENINSULA BALCANICĂ 33 a unui cuvânt străin şi redarea acelei forme interne prin aceleaşi procedee, în limba maternă. ♦ Fenomenul are aceeaşi justificare psihologică ca şi faptele examinate mai sus: forma internă sau procedeul de expresiune propriu limbii y este redat exact în limba x de o persoană care cunoaşte limba y. De ex. : germ. Eindruck (după fr. impression), rom. unt-de-lemn (după bg. dürveno maslo), etc. Windisch, Zur Theorie der Mischsprachen und Lehnwörter, Berichte über die Verhandlungen der königl. Sächsisch. Gesellschaft d. Wissenschaft, zu Leipzig, phil.-hist. Kl., XLIX, 101 sq.; Hugo Schuchardt-Brevier . . . zusammengestellt und eingeleitet von Leo Spitzer, Halle, 1922, p. 128 sq.; Kr. Sandfeld-Jensen, Notes sur les calques linguistiques, Festschrift V. Thomsen, Leipzig, 1912, pi 166 sq. (cu bibliografie); A. Sommerfelt, Un cas de mélange de grammaires, Oslo, 1926 (Det Norske Videnskaps-Akademi i Oslo, II. Hist.-filos. Kl. 1925, no. 4);,L. Scerba, Sur la notion de mélange de langues, Jafeticeskij Sbornik (Leningrad, 1926), IV, 1 sq. (eu bibliografie); A. Meillet, BSL, XXX, 4; XXXIV, 97; B. Unbegaun, Le calque dans les langues slaves littéraires, R. ét. si., XII, 19 sq.; M. Deanovic, Osservazioni sulle origini dei calchi linguistici, Arch. Rom., XVIII, 129 sq. Mişcările de populaţie în Peninsula Balcanică. Am spus (v. mai sus, p. 31) că mobilitatea constituie caracterul permanent al populaţiilor din Peninsula Balcanică, începând din cele mai vechi timpuri şi până astăzi (sunt sate în care se vorbesc până la trei dialecte diferite ale aceleiaşi limbi). M. Malecki, Osservazioni sull'unione linguistica balcanica, Atti del III. Congresso internazionale dei linguisti, Firenze, 1935, p. 75. Pentru problema ce o urmărim aci, sunt deosebit de importante mişcările executate de populaţiile de limbă sârbo-croată, în cursul evului mediu. 3 34 INTRODUCERE Sârbo-croata este divizată în trei dialecte, luându-se drept criteriu al acestei împărţiri forma fonetică a pronumelui „ce" (s.-cr. sto, ca şi kaj): dialectul stokavian, care formează baza limbii literare, ocupă cea mai mare parte a domeniului (e alcătuit, la rândul său, din trei grupuri, denumite după pronunţarea diferită a lui e: ekavian, jekavian şi ikavian); dialectul cakavian e vorbit în insule şi pe litoralul Adriaticei, iar cel kajkavian în Croaţia (vezi harta n° III). începând cu secolul al VII-lea şi până în secolul al XIV-lea, dialectul stokavian, pornit din estul domeniului, cucereşte regiunile delà sud-vest; fenomenul se explică prin atracţia exercitată de oraşele înfloritoare de pe coasta Adriaticei. Dar mişcarea aceasta se reface în sens invers, începând cu secolul al XIV-lea : populaţia de pe litoral emigrează spre nord şi vest. A. Belic, Le caractère de l'évolution du serbo-croate de ses origines jusqu'à nos jours, Le monde slave, II (1925), 25 sq. Cauzele acestei mişcări sunt cuceririle Turcilor în Peninsula Balcanică. In 1690 se produce o mare mişcare a populaţiilor de limbă sârbo-croată înspre Ungaria. Jirecek, Alb. in d. Vergang., 87. Pe un plan mai redus, se pot fixa următoarele mişcări ale populaţiei de limbă sârbo-croată dintr'o regiune într'alta: i.din Raska, Zeta şi din regiunea Kosovo în S ârbiamoraviană; 2. din regiunea Vardarului către Macedonia şi, mai departe, către Sava şi Dunăre. I. Cvijic, La Péninsule Balkanique, Paris [1918], p. 115 sq. Patria primitivă a Albanezilor. N. Jokl (RLV, I, 92), G. Weigand (BA, III, 229 sq.) şi P. Skok (A. Arb. St., II, iii sq., \ \ PATRIA PRIMITIVĂ A ALBANEZILOR 35 ZONF, IV, 205 şi ZRPh., LIV, 180 sq.) au susţinut că strămoşii Albanezilor nu ocupau, în antichitate, teritoriul de astăzi. Aceasta s'ar dovedi, între altele, prin aceea că terminologia maritimă şi a pescuitului, în albaneză, este împrumutată (de origine greacă, veneţiană, slavă sau turcească), că vechile numiri topice ale ţării au un caracter slav şi că Albanezii nu sunt menţionaţi decât foarte târziu (secolul al Xl-lea), în patria lor de astăzi (Weigand, BA, III, 244). Skok (ZRPh., LIV, 180) a explicat numele naţional al Albanezilor: Shqipetdr, prin Scupis (> alb. Shkup), capitala Dardaniei. Aceste argumente nu sunt însă convingătoare (cf. Vasmer, Zs. sl. Phil., V, 286 sq.). Diferenţa profundă dintre ghegă (dialectul albanez vorbit la nord de râul Shkumb) şi toscă (dialectul albanez meridional) ar dovedi, dimpotrivă, o mare vechime a limbii albaneze în graniţele ei actuale (Jokl, IJb., XII, 106-107). Pe de altă parte, menţiunea tardivă a Albanezilor în izvoare nu constitue un argument hotărîtor împotriva vechimii lor în Albania de astăzi, pentrucă ei nu sunt menţionaţi nici mai târziu, când prezenţa lor în teritoriul actual este dovedită (Albanezii sunt menţionaţi pentru prima oară în 1079, între Ohrida şi Salonic, şi tot atunci, în Epir: Weigand, Ethnographie von Makedonien, Leipzig, 1924, p. 12; Skok, RIEB, I, 9). Afară de aceasta, numele vârfurilor de munţi, în Albania, sunt albaneze şi de asemenea mai mult de jumătate din numele de localităţi şi de râuri (Mladenoff, BA, IV, 185 sq.), iar absenţa unei terminologii autohtone a pescuitului probează atâta numai, că strămoşii Albanezilor au trăit, la o epocă veche, departe de litoralul mării Adriatice. Jokl, RLV, I, 92. 3* 36 INTRODUCERE Dacă nu există deci probe hotărîtoare că strămoşii Albanezilor nu au locuit în vechime în teritoriul lor de astăzi, în schimb trebue admis că ei se întindeau şi la nord de teritoriul cuprins între Scutari, Prizren, Ohrida şi Valona (Jokl, RLV, I, 85 sq., Jirecek, Alb. in d. Vergang., 69); coborîrea lor spre sud s'a produs mai târziu. Albanezii sunt semnalaţi în Thessalia în prima jumătate a secolului al XlV-lea (Jirecek, Alb. in d. Vergang., 73). Cucerirea slavă (între Durazzo şi Valona toponimia este de origine slavă) i-a împins înspre sud şi litoralul maritim (în secolul al Xl-lea Albanezii sunt semnalaţi la Durazzo, iar în secolul al XlV-lea la Cattaro şi la nord-est de Scutari: Jirecek, Alb. in d. Vergang., 69-70), astfel încât, cu timpul, s'au aşezat în mare număr în Grecia (Atica, Megara, Beotia, Lokris şi insule). Albanezii se găseau în Epir, Acarnania şi Etolia cu mult înainte de anul 1365 (Jirecek, Alb. in d. Vergang., 74 sq.; Jokl, IJb., IX, 68, n° 33). Alţii au emigrat în Italia (Calabria, Dalmaţia, la Borgo Erizzo, lângă Zara) şi în Sicilia, unde sunt semnalaţi încă din secolul al XV-lea. Jokl, Alb. 110; Tagliavini, Studi albanesi, V-VI^ 8 sq. Românii în Serbia. In tot cursul evului mediu, sunt semnalaţi Români în regatul sârbesc. Cucerirea sârbească a teritoriului balcanic a pornit în secolul al IX-lea, din regiunea muntoasă dominată de munţii Kom şi Durmitor. Centrul teritoriului sârbesc se afla în valea Limului, a Ibarului şi pe cursul superior al Moravei apusele. In Raska, regiunea muntoasă dintre Lim şi Ibar, Sârbii se găseau într'un adăpost natural, de unde au cucerit cu încetul teritoriile limitrofe (1090-1280) (vezi harta n° I). Novakovic, Probi, sb., I, 440 sq. Jirecek, Rom. Dalm., I, 38 sq.: numirile Durmitor şi Visitor (Muntenegru), la origine, nume de per- \ ROMÂNII ÎN SERBIA 37 soane, trebue explicate prin lat. dormire, videre (în documentele sârbeşti, Vysitorîşi Vysatori). Cf. numele Stări Vlax „der alte Wlache", în Serbia. Skok (R.et.sl., III, 74): numele de munţi Durmitor, Pirlitor (Muntenegru) sunt formaţiuni româneşti. Cf. Id., Glasnik Skopskog naucnog drustva (Bullet, de la Soc. scient. de Skoplje), XII, 210, n. 23: Durmitor adj. < rom. a dormi [sec. XVI: durmi] şi ZONF, XI, 176: „Dieser Bergname [Durmitor} ist ein ausgesprochen rumänisches Verbaladjektiv, dessen Bedeutung als Schlafstätte der nomadisierenden Hirten für einen Berg ausgezeichnet passt". In acelaşi fel trebue explicate fcelelalte adjective verbale: Visitor < a visa „schlafen, träumen", Pirlitor < a pîrli „verbrennen", Palator „Furt an der Drina" < a [s]päla „waschen". Vechea nomenclatură romană a ţării a fost înlocuită, treptat, cu cea slavă, când nu a fost adoptată în forma ei originară şi păstrată în limba cuceritorilor. Munţii erau locuiţi de păstori români, care poartă numele de Vlahi (sg. Vlaxu,pl.Vlasi; cf. Romanja, la est de Sarajevo, şi, la sud-est, teritoriul numit Start Vlax „bătrânul Român", menţionat în secolul al XII-lea). Stări Vlahul este o regiune muntoasă, de viaţă păstorească intensă (Novakovic, Probi, sb., 1,453 sq). De altfel, terminologia păstorească, în Serbia, este impregnată de elemente romane. V. expunerea de ansamblu a lui Puşcariu, Istr., II, 274 sq. Numele Vlah, care, la origine, denumea pe păstorul român, a ajuns, cu timpul, să nu mai fie întrebuinţat pentru a denumi naţionalitatea cuiva, ci ocupaţia de păstor. Deseori, în documentele sârbeşti, termenul vlah are o semnificaţie pur economică: desemnează clasa socială a cuiva, fără referire la naţionalitate. •Novakovic, Probi, sb., I, 456 sq.; de asemenea, ßkdxoQ, îi* neo-greacă, are sensul de „păstor nomad". Cf., în albaneză, rremer, cu înţelesul de „păstor". A. Philippson, Zur Ethnographie des Peloponnes, Petermann's Mitteil., 1890, p. 41. 38 INTRODUCERE Expansiunea populaţiei de limbă română. Prezenţa unei populaţii romanizate, în aceste părţi occidentale ale Peninsulei Balcanice, este normală. Ea nu exclude perzistenţa unui element romanizat la nordul Dunării, în regiunile ce fusese odinioară sub stăpânirea romană (Rosetti, Ist. lb. rom., I, 31 sq.). M. Besnier, L'empire romain, de l'avènement des Sévères au concile de Nicée, Paris, 1937, p. 243 sq. (Histoire romaine, IV, 1): evacuarea Daciei „ne fût pas complète... la masse des paysans ne bougea pas. . . Ainsi s'explique la persistance si tenace de la race et de la langue latines dans la contrée que Trajan avait conquise ». In urma părăsirii oficiale a Daciei de către Aurelian, o parte a populaţiei romanizate — în afară de soldaţii, funcţionarii şi o bună parte a orăşenilor şi a acelor domiciliaţi la ţară, retraşi la sudul Dunării — a rămas pe loc, în Bănat (C. Patsch, Banater Sarma ten, Akad. d. Wissenschaft. in Wien, Anzeiger 1925, nr. XXVII, p. 215). Pentru condiţiile în care această populaţie romanizată s'a menţinut în Dacia sub dominaţia barbarilor, până la năvălirea Slavilor, v. C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l'antiquité, Bucarest, 1938, p. 79 sq. (extr. din „La Transylvanie"). Limba română s'a format pe un teritoriu întins nord şi sud-dunărean ce cuprindea, în partea lui meridională, basinul vestic al Drinei, la sud de Skop.lje, şi sud-vestul Bulgariei, regiunea de-a-lungul Dunării, înspre mare, Bănatul, regiunea romanizată din Ardeal şi Oltenia sau, cu alte cuvinte: provinciile Moesia superioară şi inferioară, Dacia şt Pannonia inferioară (vezi harta n° IV). Dioceza mitropolitului din Skoplje, în 535, cuprindea provinciile Dacia ripensis, Dacia mediterranea, Moesia superioară, Praevalis, Macedonia secunda şi partea orientală a Pannoniei de sud, deci şi provinciile enumerate mai sus (M. Friedwagner, ZRPh., LIV, 663). EXPANSIUNEA POPULAŢIEI DE LIMBĂ ROMÂNA V39 Acest teritoriu, restrâns şi lărgit în cursul timpurilor (în 235-238, Moesia inferioară e părăsită, din cauza invaziilor barbare, iar în 268 sunt părăsite Dacia şi Moesia superioară; în 377 Hunii ocupă Pannonia: Philippide, Orig. Rom., I, 854), nu cuprinde regiunile unde limba română era să se întindă mai târziu: estul Ardealului, Bucovina, Moldova, Basarabia, Ţara Românească şi Dobrogea. In câmpia din sudul Ţării Româneşti şi a Moldovei, populaţia românească, constatată documentar în secolul al ' . . ^ ..... t XlV-lea, a primit sporuri neîncetate de imigranţi veniţi în primul rând din regiunea dealurilor, a munţilor şi de peste munţi. Studiul demografic comparativ al populaţiei câmpiei muntene, între 1853 IO>99, acuză o creştere a populaţiei prin imigrări de 671.694 de suflete, ceea ce constitue un procent de 59%. P. P. Panaitescu, De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate ? Rev. Fundaţiilor Regale, V, n-1 6, p. 562 sq. V. Mihăilescu, Aşezările omeneşti din câmpia română la mijlocul şi la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1924, p. 56 sq. (AAR, Ser. 3, IV ist.). In cursul evului mediu, regiunile acestea au fost în stăpânirea neamurilor barbare: în jumătatea a doua a secolului al IV-lea, Goţii ocupă 'teritoriile dela Dunărea mijlocie şi regiunea Tisei, Vandalii sunt aşezaţi în Ardeal, în regiunea Mureşului, iar Visigoţii în Ţara Românească. Partea vestică a stepei româneşti e locuită de Taifali; Gepizii stăpânesc Dacia Traiană. Mai târziu, Slavii se aşează în Moldova şi în Ţara Românească de astăzi, iar în secolul al Vl-lea întreg teritoriul nord-dunărean e ocupat de dânşii (Mutafciev, Bulg. et Roum., 67 sq.). Din secolul al V-lea până în secolul al VH-lea Hunii stăpânesc stepele ruseşti şi dunărene. In sfârşit, în 492, Protobulgarii (neam turcesc) pătrund în Thracia (Mutafciev, Bulg. et Roum., 97). 4° INTRODUCERE Românii la sudul Dunării. Populaţiunile romanizate din nordul Peninsulei Balcanice, care au lăsat urme în toponimia acestor regiuni, au trăit în teritorii ce au fost cucerite în mod succesiv de Sârbi şi de Bulgari: în 1190, Belgradul, Nisul, Ser-dica, Skoplje şi Prizren aparţineau încă imperiului bizantin. Bulgarii coboară în Peninsula Balcanică în 679. Dar Serdica (Sofia) e cucerită de abia în 809. Intre Sârbi, la vest, şi Bulgari, la est, anume în regiunea Moravei, cu munţii săi, se află un teritoriu ce era locuit de Români (v. hărţile n° I şi II). N. van Wijk, Taalkundige en historiese Gegevens betreffende de oudste Betrekkingen tussen Serven en Bulgaren, Amsterdam, 1923, p. 12 sq. (Mededeelingen der koninklijke Akademie van Wetenschappen, Afdeeling Letterkunde, Deel 55, serie A, nr. 3) şi Id., Le monde slave, XIV (1937), t. IV, p. 82 sq. V. critica lui A. Marguliés, Historische Grundlagen der südslavischen Sprachgliederung, Arch. f. slav. Phil., XL, 197 sq. G. I. Brătianu, Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain, Bucarest,. 1937, P- 76 sq. Ei sunt semnalaţi de izvoarele istorice în statul sârbesc mult mai târziu: în 1198-1199, sub Ştefan Nemanja, îi găsim în regiunea Prizren, iar în 1253, 1254-1264, pe cursul Narentei şi al râurilor Tara şi Lim. S. Dragomir, Vlahii din Serbia în sec. XII-XV, AIN, I, 280 sq» Caracterul unitar al limbii române. Prin caracterul ei unitar, deşi vorbită astăzi pe un teritoriu întins, la nordul Dunării, limba română apare ca o limbă care, la un moment dat, a cucerit teritorii noi, prin extinderi succesive. Pornit din regiunea balcano-dunăreană indicată mai sus (p. 38), dialectul dacoromân a cucerit, la epoci variate, teri- ROMÂNA, « LINGUA FRANCA » 41 torîi ca Moldova, Basarabia, stepa Ţării Româneşti şi Dobrogea, fie prin extinderi masive de populaţie, fie prin imigranţi. Comparată cu aromâna, dacoromâna se află la un stadiu de evoluţie mai înaintat, şi, începând cu secolul al XIX-lea, a căpătat o înfăţişare „europeană" datorită împrejurărilor de natură politică şi culturală, dar la origine cele două dialecte au format o limbă unitară, desvoltată din latina orientală. V. expunerea de ansamblu din Pjişcariii, Ét. de ling. roum., 66 sq. şi Id., Istr., II, 316 sq. Româna, «lingua franca». Cunoscătorii realităţilor balcanice consideră limba română drept o limbă uşor de deprins şi care, într'o societate rurală, încă primitivă, putea fi întrebuinţată fără greutate drept limbă comună. Extensiunea limbii române se explică, în parte, prin învăţarea ei, în scopuri practice, de către populaţiile barbare din nordul Peninsulei Balcanice. Limba română vorbită de „Romani", adică de locuitori ai imperiului roman — acesta e sensul numelui nostru etnic — s'a bucurat de prestigiul imperiului roman şi de strălucirea legată de civilizaţia romană, opusă civilizaţiei popoarelor barbare. G. Paris, Mélanges linguistiques p. p. Mario Roques, Paris, 1909, p. 14-15: „Ies habitants roumains actuels de l'ancienne Dacie. . . portaient le nom de Romani au même titre que tous les habitants de l'empire latin". Termenul acesta se opune aceluia de 'Pœfiatoi, numele Grecilor bizantini, adoptat atunci când imperiul de Orient era considerat ca singurul imperiu roman. Cf. G. I. Brătianu, Privilèges et franchises municipales dans l'empire byzantin, Paris-Bucarest, 1936, p. 64 sq. După Pârvan (Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 92, n. 405; cf. Puşcariu, DR, VIII, 332), numele Romanus nu s'a putut conserva decât la nordul Dunării. THRACA ŞI ILLYRA Thracii. Porniţi din munţii Carpaţi, presupusa lor locuinţă primitivă, Thracii au populat o regiune întinsă care mergea, la est, până la Olbia (Nikolaiev), dincolo de Borysthene (Nipru), cuprindea, la sud, Dobrogea de astăzi şi cobora apoi până la Vardar şi Morava, la poalele muntelui Olimp şi insulele din marea Egee, iar la vest se întindea până la Dunărea de mijloc, în Moravia. In epoca aceasta, partea de nord a Peninsulei Balcanice era împărţită în două zone de civilizaţie: regiunea moravo-pontică, de civilizaţie thracă, şi cea moravo-adriatică, de civilizaţie illyrică, graniţa între cele două civilizaţii fiind formată de cursurile Moravei şi Vardarului. G. Mateescu, Nomi traci ne) territorio scito-sarmatico, Ephem. Dacorom., II, 223 sq. Asupra termenului „Illyria", denumind un ţinut din Peninsula Balcanică care a variat ca întindere în cursul antichităţii, v. Jokl, RLV, VI, 33-34. Din punct de vedere linguistic, trebue să ne mulţumim cu această delimitare aproximativă. Expansiunea Thracilor s'a produs în cursul timpurilor. In Dacia, Thracii au desnaţionalizat populaţiile iranice stabilite acolo, ca de ex. Agathyrşii, aşezaţi în Ardeal pe amândouă malurile Mureşului, în jurul Abrudului, populaţie scită 44 THRACA ŞI ILLYRA ce-şi pierduse naţionalitatea încă de pe vremea lui Herodot (secolul al V-lea în. d. C). Pârvan, Getica, 278 sq.; Patsch, Agathyrs., 69 sq. Thracii de nord sunt cunoscuţi sub denumirea mai veche de Geţi, la scriitorii greci, şi sub cea mai nouă de Daci, la scriitorii romani. Amândouă aceste nume pot fi comparate cu denumiri identice ale unor seminţii iranice: Maaaayexai „Geţii mâncători de peşte" (cf. av. masya- „peşte") şi Aăoi (Strabo, 7. 3. 12; 11. 7. 1; 11. 8. 2; 11. 9. 2 şi 3), Aăog, n. pr. atestat în inscripţii phrygiene (Jokl, RLV, X, 150), la Delos, la Thasos şi la Olbia, în secolul al IV-lea în. d. C. (R E2, s. v. Dacia, col. 1948 sq.; Mateescu, Ephem. Dacorom., I, 208, n. 6; Jokl, RLV, XIII, 281); cf. Dahae, în Turkestan. Numele Dacus e atestat în secolul al II-lea în. d. C. La Romani, găsim numele de sclav Davos. Forma Daci, faţă de Aăoi, ar sta în aceleaşi raport ca şi termenul Graeci faţă de Toatoi (Kretschmer, Einl., 213-214; Aăxoi, Daci, Adxeg < Aăoi, cu sufixul k-, Id., Glotta, XXIV, 41). Daci şi Graeci sunt nume de o întrebuinţare generală, pe când Aăoi, rgăoi sunt de o întrebuinţare mai restrânsă. De amintit şi numele Aaovgoioi „Dacii albi", în Dalmaţia < Aâoi -\-aogaol, av. aurusa „alb" (Pârvan, Getica, 38-39). In privinţa numărului Geto-Dacilor, se pare că trebue să ne oprim la cifra de 1.000.000 (2.500.000 ar fi numărul total al populaţiei supuse lui Burebista, cuprinzând, deci, şi alte neamuri barbare ca: Celţi, Germani, Illyri, Sarmaţi, Greci): C. Daicoviciu, Problema numărului Geto-Dacilor, Gând românesc, II, 366 sq. - Aceste apropieri se pot explica fie prin amestecul Thra-cilor, în locuinţa lor danubiană, cu populaţiile iranice aşezate f THRACII 45 în aceste locuri (v. mai jos, p. 61), fie prins originea orientală a Thraciior, stabiliţi mai târziu în Peninsula Balcanică. Poporul thrac era alcătuit din numeroase triburi, căre poartă denumiri diferite: Carpi (Kogmhi, Kagnoi), pe un teritoriu întins, între Vistula, gurile Dunării şi estul Car-paţilor, Moesi, în Bulgaria şi Serbia estică, Tribalii, în regiunea Vama, Crobyzi, în Balcani şi pe cursul râului, Heb rus (Mariţa), Odrysi, pe râul Hebrus, Bessi,(Br)ooot, Bsaaoi), în jurul oraşului Philippopoli, Dentheleţi şi Agriani, la sudul Sofiei, Dar-dani, în regiunea Nişului şi oraşului Skoplje, Paeoni, în jurul oraşelor Veles şi Istip, Edoni şi Maedi, între Rhodopi şi Struma, Kretschmer, Einl., 213-214; G. Kazarow, Beiträge zur Kulturgeschichte der Thraker, Sarajevo, 1916, p. 4; Pârvan, Getica, 282 sq.; Giurescu, Ist. Rom., I3, harta n° 2. Se presupune că thraca, vorbită pe un teritoriu întins, prezenta diferenţieri dialectale (v. de ex. Jokl, RLV, XIII, 284 sq.). Până la noi cercetări, părerea aceasta, întemeiată pe grafii diferite ale numelor thrace date de scriitorii greci, trebue acceptată sub rezervă. Onomastica thracă cuprinde elemente comune Geto-Dacilor şi Bessilor (Mateescu, Ephem. Daco-rom., I, 105). Invazia celtică din 280 în. d. C. a ruinat puterea getică. Civilizaţia thracă este tributară civilizaţiei greceşti. Thracii dispreţuiau agricultura; dar grosul populaţiei era format din cultivatori sedentari şi păstori. Thracii importă vin şi fabricate greceşti în tot cursul istoriei lor; inscripţiile ce ne-au parvenit sunt scrise în limba greacă (Mateescu, Ephem. Dacorom., I. 15°)- 46 THRACA ŞI ILLYRA limba thracă poate fi definită numai prin criterii negative, căci singurul monument scris în limba thracă ce ne-a fost transmis, anume inscripţia de pe inelul găsit la Ezerovo în Bulgaria, nu a fost interpretat încă într'un mod satisfăcător; lectura inscripţiei este ipotetică. P. Kretschmer, Glotta, VI, 74 sq.; D. Detschew, ibid., VII, 81 sq.; Kretschmer, 1. c, 86 sq.; H. Hirt, Indogermanische Grammatik, I, Heidelberg, 1927, p. 30; A. v. Blumenthal, IF, LI, 113 sq. Aşa dar, în stadiul actual al cercetărilor noastre, poate fi considerat thrac numai ceea ce, în Peninsula Balcanică, este indo-european şi nu poate fi explicat prin celelalte limbi vorbite în antichitate în această regiune cunoscute de noi: illyra, greaca, phrygiana şi macedonica. In felul acesta, se pot defini elemente ce aparţin unei limbi necunoscute, care, pentru comoditatea expunerii, poate fi denumită „thracă", denumirea aceasta fiind egală cu x. Illyrii. Teritoriul de limbă illyră se mărginea, la vest, cu Marea Adriatică; graniţa de nord era formată de o linie pornită din Istria, până la Metullum (Möttling), în Pannonia superioară. Trecând Adriatică, Illyrii s'au stabilit pe coasta de sud-est a Italiei, în Calabria. Limba vorbită în această regiune e numită messapică, de Strabo (6. 3. 6), iar poporul poartă denumirea generică de Iapigi('Iajcvysg,' Icuivyioi), cu triburile următoare: Messapieni (Msaadxcioi), Sallentini, Calabri,Ilevxânoi-Poediculi, Aavvioi şi Apuli (Herbig, RLV, VIII, 167-170; pentru graniţele teritoriului"ocupat de Iapigi, v. RE2, s. v. Iapyges, col. 727 sq.; illyrismul Messapienilor e susţinut de Jokl, ZONF, II, 244, contra lui Krahe). Cf. aceleaşi nume, în Peninsula Balcanică: 'Idnodsg, în Illyria, Meooduiioi, în Lokris, Meaocmiov, munte în Beoţia, etc. ALBANEZA 47 Deseori, termenii Messapia, Messapi sunt sinonime cu Ia-pygia, Iapyges. W. Helbig a arătat cel dintâi, în 1876, că Ia-pygii sunt Illyri (Whatmough, Prae-ital. DiaL, II, 258 sq.). Veneţii, altă ramură a poporului illyr, locuiau în nordul Italiei, între Po, Tagliamento, Alpi şi Marea Adriatică; sunt veniţi şi ei din Peninsula Balcanică. Veneta prezintă divergenţe dialectale faţă de messapică (G. Herbig, RLV, XIV, 116 sq.). Albaneza. Albaneza cuprinde elemente ce pot fi explicate prin thracă şi illyră (Jokl, RLV, I, 91); şi tot astfel, româna. Sărăcia materialului de limbă ce poate fi socotit thrac sau illyr, nesiguranţa lui, atât din cauza redării aproximative a sunetelor, cu ajutorul alfabetului grecesc, cât şi din cauza calităţii însăşi a materialului, format din nume de persoane sau topice, ne obligă să reducem comparaţia la câteva elemente, preţioase prin ele însele, întru cât ne permit să identificăm un substrat comun în albaneză şi română (Jokl, RLV, VI, 43 sq.; W. Brandenstein, RE 2, s. v. Thrake, col. 413). In explicarea cuvintelor româneşti sau albaneze prin thracă sau illyră, trebue ţinut seamă de faptul că sunt nume (de ex. numele Carpaţilor, v. mai jos p. 51) ce pot fi moştenite dela populaţiile pre-indo-europene din Peninsula Balcanică. Elementele ce se regăsesc în comun în illyră şi în thracă pot fi explicate prin contactul dintre aceste două limbi; mai puţin probabilă este înrudirea lor, presupusă de unii cercetători, întru cât avem motive să credem că aceste două limbi erau separate prin trăsături fonetice tranşante, cum ar fi, de ex., tratamentul i.-e. *g, *k, redaţi printr'o oclusivă în illyră (cf. Krahe, ZONF, VII, 32 sq.) şi printr'o semi-oclusivă în thracă: feg/navia <*gwherm-, n. de loc, azi Banja, Germisara, faţă 48 THRACA ŞI ILLYRA de ZsQfiîCsga (n. de loc. „băi calde" în Dacia, pe Mureş, Pârvan, Getica, 260), Begyovlr] (azi Lüle-Bergas), illyr. Bargullum, faţă de Berzovia, n. de râu în Dacia, Orodista (n. de loc în Italia), faţă de thr. diţos, dlţa „Burg, Veste, Schloss" şi Aeîi-ag „numele unui castel în munţii Balcani" (Jokl, RLV, XIII, 291 sq.). Thraca este înrudită cu phrygiana (Jokl, RLV, X, 149 sq.). Porniţi din Peninsula Balcanică, Phrygienii s'au instalat mai târziu în Asia Mică. Apropierile de cuvinte propuse aci mai jos vor fi acceptate, aşa dar, sub beneficiul rezervelor formulate până acum (v. p. 46 sq.) şi examinate în lumina constatărilor noastre de mai sus. W. Brandenstein, RE2, s.v. Thrake, col. 413: „Das Thra-kische weist starke Beziehungen zum Illyrischen auf". Jokl, RLV, VI, 45 sq.; XIII, 278. ILLYRA messap. Brenda, Brunda n. de loc. („es soll nämlich mit dieser Bezeichnung nicht der Hafen selbst, sondern die ganze Küste gemeint sein", Nehring, Glotta, XVI, 244) „Brundi-sium", ßqsvöoQ, ßqevriov „cerb, cap de cerb" (cf. explicaţiile următoare: „Brundisiurn autem dictum [est] Graece, quod brunda caput cervi dicatur; sie est enim ut et cornua videantur et caput et lingua in positione ipsius civitatis" şi „Brundisiurn... conplures auetores a forma situs cognominatum tradunt. Est enim simillimum cervino capiti quod sua lingua brunda dixe-runt", Sofer, Glotta, XVI, 36 sq.; „Brundusium quidam poetae brevitatis causa Brendam dixerunt", Skok, ZONF, I, 85): alb. f ILLYRA 49 g. brî, brîni, t. bri, briri şi bri, briu „Horn, Geweih" (Meyer, EW, 48; Krahe, Glotta, XVII, 94, n. 4; Whatmough, Prae-ital. Dial., II, 424-425). După Skok, 1. c., 86, Brendesium trebue explicat prin Brenda, plus un sufix de locativ plural messapic: *brendesu „bei (an) den Hirschhörnern" (1. c, figura dela p. 82); căci sensul exact al lui brunda ar fi fost „Hörnchen" (1. c, 89); cf. Id., 1. c, VII, 51 sq. Dalmaţia, Delminium, n. de loc, probabil Duvno, în Bosnia (RE 2, s. v. Delminium, col. 2457): alb. deljme „Schaf" (Vas-mer, Zs. sl. Phil., V, 287). illyr. (?) dißgig „ä-aXoto-cra": alb. det, deit, dejet „Meer" (Meyer, EW, 64) < *dheub-„tieî" (Kretschmer, Glotta, XXII, 216). illyr. Măleia „lakonische Vorgebirge", Maluntum, Malon-tum (cf. Maluentum, Maleventum); cf. numele Parnonului, în Pelopones: Mdleßo, probabil de origine albaneză; cf. dac. Ma-luese, Malvese, de unde numele provinciei: Dacia Maluensis, sub Marcu Aureliu (v. p. 51). Dacia ripensis, din epoca lui Aurelian, nu ar fi deci decât traducerea termenului precedent (Kretschmer, Glotta, XIV, 90). messap. Menzana „nume al lui Juppiter"; cf. Festus, p. 296 (190-192): „Sallentini aput quos Menzanae Iovi dicatus vivos [sc. equus] conicitur in ignem" (Whatmough, Prae-ital. Dial., II, 425): alb. mes, art. m'ezi „männliches Füllen von Pferd und Esel" (Meyer, EW, 276), rom. mînz „poulain". Cu înţelesul de „bou" cuvântul apare şi în italiană, engadină, şi a pătruns până în franceză şi wallonă (REW, 5289); cf. n.-gr. (Creta) fia(v)dţexTa „Kuh" (Kretschmer, Glotta, XVI, 182). sicii. Qoyog „grange, grenier": alb. ragalj „Hütte" (Whatmough, Prae-ital. Dial., II, 463-464; Jokl, IF, XLIV, 13; cf. mai jos, p. 96, s. v. argea). 50 THRACA Şl ILLYRA illyr. QÎţcov, Qiţovl(o)xo<; xâhioQ (Graur, România, LIII, 546) „nume dat în vechime golfului Cattaro", 'Piţovg „râu în Kolchis" (Jokl, RLV, VI, 46; 'Biţojv aparţine illyrei, Jokl, ZONF, II, 239; Skok, ZONF, IV, 208): alb. rjedh, rodha „a curge" (Jokl, RLV, VI, 39). Qivog „Dunkel, Nebel": alb. t. re, g. re, ren (secolul al XVII-lea) s. f. „Wolke" (Jokl, RLV, I, 86). Ulcinium, n. de loc. în Dalmaţia: alb. uljk „Wolf" (Vasmer, Zs. sl. Phil., V, 287). THRACA dac. amalusta „Kamille": alb. amelj'e „süss" + usta „duftend" (Jokl, RLV, I, 88). thr. Bovqoi „numele unui trib thrac la izvoarele Vistulei", BovQidava „oraş în Dacia", probabil pe locul Slatinei de astăzi (RE2, s. v. Burridava, col. 1070), Buris, Bovqis (n. pr.; Ma-teescu, Ephem. Dacorom., I, 174 sq.; Jokl, RLV, XIII, 282): alb. burr „Mann, Ehemann" (Vasmer, Zs. sl. Phil., V, 288). Vasmer, 1. c, 287: Burius, n. illyr; Buri, neam germanic (RE2, s .v., col. 1067). Dardania „nume de provincie, în Peninsula Balcanică": alb. dardh'e „Birne, Birnbaum" (Vasmer, Zs. sl. Phil., V, 287). thr. Agevig n. pr.: alb. dre, dreni „Hirsch" (Vasmer, Zs. sl. Phil., V, 288). thr. jiavx(e)ia, mantua, mantia „Brombeere": alb. man, mand „Maulbeerbaum,, Maulbeere" (Jokl, RLV, I, 88; Decev, 29-30). f THRACA 51 Koqjiüoi „numele unui trib în sudul Thraciei", Kdgnoi „numele unui trib în nordul Thraciei": alb. karp'e i5Fels" (Vasmer, Roczn. slaw., V, 152; Jokl, RLV, XIII, 284). Maluensis {Dacia ~), nume dat provinciei după localitatea Maluese (RE 2, s. v. Dacia, col. 1974), cf. Maluntum (RE 2, s. v. Thrake, col. 413): alb. malj „Berg, Gebirge", rom. mal „bord escarpe, berge, rive (d'un fleuve), rivage (de la mer)" (Jokl, RLV, XIII, 285; 289), v. mai» sus, p. 49. nîvov, nîvoQ „boisson": alb. pi „ti'inke", pire „Getränk", cf. gr. jiCvo) „boire" (Tomaschek, Thr., II, 18, nr. 29). dac. axiăorj „chardon" (Jokl, RLV, XIII, 285): alb. shkjer, shtjer „reisse auseinander", tshjer „zerreisse, kratze" (Jokl, RLV, I, 88). Decev, 41, vede în oxiaQî] forma feminină a gr. oxtagog ombreux". Sufixul -esc Sufixul -esc derivă în dacoromână adjective din nume; aceste adjective indică felul, speţa: bărbătesc, omenesc, părintesc, romînesc, sătesc; acelaşi sufix serveşte pentru a deriva din nume proprii nume de localităţi şi nume de familie care indică originea: Bucureşti (< Bucur), Bălăneşti (< Bălanul), etc. (Iordan, Rum. Top., 50 sq.), Bălănescu, Corbescu (< Corbul), etc. In aromână, -eseu derivă numai adjective din nume: bărbătescu, mul'irescu, etc. (Capidan, Nom. Suff. Ar., 46). A. Graur a arătat (România, LIII, 539 sq.) că originea acestui sufix trebue căutată în thracă, căci sufixul lat. -iscus, ca şi gr.-laxog formează numai diminutive. Dimpotrivă, în thracă -isk- apare în nume de localităţi şi în nume proprii şi derivă din nume adjective indicând, ca şi în română, originea, apartenenţa: 4* 52 THRACA ŞI ILLYRA Ciniscus (n. de sat; CIL, VI, 2730; 6-7: Roma). Clementianesce, sat în Moesia infer. (Pârvan, Ulmetum, II, 2, n° 17; AARom., XXXVI ist., 370). Coriscus, n. pr. mase. (CIL, III, 729; 3: Rodosto, Thracia). Etriscus, n. pr. mase. (CIL, III, 1502; 5-6: Dacia). Laiscus, n. pr. mase. (CIL, III, 13.860; 5-6: Dalmaţia). Lo(i)scus, n. pr. mase. (CIL, III, 3059; 3: lângă Albona, Dalmaţia). Saturisc(us), n. pr. mase. (CIL, III, 2378; 3; 5-6: Sa-lonae, Dalmaţia). Surisca, n. pr. fem. (CIL, III, 2126; 3-4: Salonae, Dalmaţia; 2675; 2: Tragurium, Dalmaţia; XIV, 3750; 2: Tibur, Italia). daciscus „dacic": in exp(editione) dacisca (CIL, III, 5218; 3-4: Celeia, Noricum); negoţiat(ore) dacisco (CIL, V, 1047; 5: Aquileia); natione dacisca (CIL, VI, 2605; 3-4: Roma). thraciscus „thracic" (Iul. Capitolinus, Maximin., III, 3; Ior-danes, Get., XV, 86). balisca vitis „viţă de vie de origine balcanică" (Pliniu, Hist. Nat., XIV, 30: „baliscam Dyrrachini celebrant, Hispaniae coco-lobin vocant", Graur, România, LIII, 544). -eşte, care formează în română adverbe din adjective: băr-bătesc-bdrbăteşte, etc, ar reproduce, de asemenea, o formaţie thracă derivată dintr'un instrumental în -e (Graur, !. c, 552). Cf. în albaneză, sufixul adjectival -shte, -eshte (< illyr. -st-, cf. Tergeste, n. de oraş, azi Triest, alb. treg „commercio, mercato", Gelzer, ZRPh., XXXVII, 279 sq.), care servea, la origine, pentru a forma nume etnice şi a fost întrebuinţat şi pentru a deriva adjective din nume comune: njerzisht „umanamente" < nierzi, kopsht(e) „Garten" < gr. xănog, mjnog,vereshtS(vne'sht) „Weingarten" < vene „Wein" THRACA 53 (Pekmezi, Gr. alb. Spr., 224; Weigand, Alb. Gr., 92; Sandfeld, Ling. balk., 128, înregistrează apropierea dintre română şi albaneză, cu îndoială). Nume de râuri. Printre vechile denumiri de râuri din teritoriul nord-dunărean, câteva sunt socotite thrace; fonetismul formei actuale româneşti a unpra dintre aceste denumiri denotă însă că ele au fost transmise populaţiilor de limbă română de Slavi, care la rândul lor le-au împrumutat dela vechile populaţii locale nord-dunărene (cf. Puşcariu, Transylv., 6). Ampoi, Ompoi. Forma veche: Ampee, Ampeie. In documente, fonetismul cu o-: Ompey (1299), Onpoy (1271). Termenul este probabil de origine thracă (Pârvan, Getica, 278); fonetismul formelor româneşti impune explicarea lor prin ungară (Dră-ganu, Rom. s. IX-XIV, 489 sq.; Kniezsa, Roczn. slaw., XI, 22). Argeş. Plecând dela formele vechi "Agyeoog, "Agyiaog (Herodot: 'Ogdrjaaog), prezenţa oclusivei e confirmată de grafiile Arghiş, Argyas din documente (1369; 1427-1431, etc; Dră-ganu, Rom. s. IX-XIV, 530 sq.). In cazul acesta, g ar fi recent (Drăganu, 1. c, 532, admite explicaţia prin turca otomană). Pârvan (Nume daco-scit., 6, 12 sq.) explică termenul prin thracă; în acest caz, semi-oclusiva ar fi originară (v. mai sus, p. 47); cf. n. de râu şi castelul "Agţog, în Thracia. Buzău, Buzeu. Forma veche, Movasog ar reda greşit un Mnovoeog şi ar trebui apropiată de n. de pers. thrace Bvţag, Bvţrjg, Bvţog (s ar reda deci o sonoră: *BovCeog, Pârvan, Nume daco-scit., 12; Drăganu, Rom. s. IX-XIV, 248). Istros (Kretschmer, Glotta, XXIV, 9). Mureş, Mâgig (Herodot), Mâgioog (Strabo), Marisia (Ior-danes), Moorjorjg (Constantin Porphyrogenetul), etc. (Drăganu, Rom. s. IX-XIV, 391). Mâgig, /xâgiaog „sumpfiger", Moriseni 54 THRACA ŞI ILLYRA „Bewohner einer sumpfigen Gegend" (W. Brandenstein, RE2, XI, 410 s. v. Thrake), Moriseni „Meeranwohner" (Jokl, RLV, XIII, 285). Vocalismul formei originare era deci cu a {Maris); trecerea lui a la o s'a petrecut prin filiera slavă (sau ungară, Kniezsa, AECO, III, 217). Româna a putut împrumuta numele dela Slavi, sub forma Moreş, dar trecerea lui o la u (Drăganu, 1. c, 498) rămâne obscură. Timiş. Forma veche: Tifiioig (Herodot), Tî/iiay.os (Ptole-meu); cf. localitatea Tlfiionov, Tiuisco, Ticpr\oac, (Priscus), Ti-bisia (Iordanes), Tibis (Geograful Ravennat), T^urjoig, Tip,r\ar\g (Constantin Porphyrogenetul). In inscripţii: Tibissus. In documente: Tymes, Temes (1212). Termenul a intrat în română prin intermediar slav (Drăganu, Rom. s. IX-XIV, 244 sq.). GREACA Elementele de vocabular pătrunse din limba greacă în latină şi răspândite pe întreg teritoriul de limbă latină au fost tratate de noi laolaltă cu celelalte elemente din fondul latin al limbii române (Rosetti, Ist. lb. rom., I, 157 sq.). Din fondul acesta de cuvinte fac parte termeni ca părîngă s. f. „perche servant â porter un fardeau", cu reprezentanţi în toate limbile romanice (< phalanx, *palanca, planca, REW, 6455), < gr. „couper en morceaux, fendre en bûches" (cf. Giuglea, DR, III, 620, 771 sq.). cuteza (ar. cutidzari, megl. cutez, rar) vb. „oser", dial. it. (Aquileia, Apulia, Veneţia, Rovigno, Istria, sic.) scuttiare, sco-teare, scotezar, kutizd, kuttiatu „unverschämt" (REW, 2287), alb. kudzonj: cottizare „würfeln; wagen" („aleo cottistis id est cottilator", CGL, V, 438, 32) : xorraßlCoj „jouer au cottabe". drum (megl. —) s. n. „chemin, route, voie", it. de s. ôrômo, drömu, alb. dhrom „Weg, Strasse", g. drum (împrumutat slavei meridionale, bg., s.-cr. drum, după Jokl, Litteris, IV, 193): ôqÔjuoç „Laufbahn, Strasse" (Rohlfs, EWUG, 572). frică s. f. „peur, crainte, frayeur" (ar. ~): ygixr] „frisson-nement, frisson de la peau, frisson de frayeur",(alb. frikë „Schrecken, Furcht", de asemenea, din greacă, Jokl, Litteris, IV, !95)- mărgea (ar. mărdzeao, mărdzeauâ, megl. mărdzeauă) s. f. „perle": margella „%op«ÀXtov" (CGL, II, 353,36; < uâQyaqov „perle", cu reprezentanţi în dialectele italiene de sud, Rohlfs, EWUG, 1330 şi 1331). mic (ar. nie, megl. mic) adj. „petit", it. de sud miéco, mikku, etc. (Rohlfs, EWUG, 1382): /uix(x)éç „klein" (Hatzidakis, Einl, 157-158). mîngîia vb. „caresser, consoler; tromper, séduire (arch).: "/xayyavsv.co „user de philtres" (din ţxâyyavov cu sensul de „chape GREACA 59 d'une poulie" sau cu acela general de „mecanism", derivă în limbile romanice occidentale o serie de cuvinte denumind diverse unelte, etc.: REW, 5297; Rohlfs, EWUG, 1291). rîncheza vb. „hennir", it. de s. ra%uddâo, ri%uddizo, ran-kuddizo, etc. „schnarchen" (Rohlfs, EWUG, 1870): goy%âţa> „schnarchen". spin (ar. —) adj. şi s. m. „imberbe", it. de s., sic. spâno, spânii, etc. „bartlos, haarlos, spärliche Haare" (Rohlfs, EWUG, 2012), alb. spërk „bartlos": onavéç „dürftig, spärlich, bartlos". sterp (ar. sterpu, megl. sterp) s. m. „sterile, bréhaigne; aride, sec", alb. shterpë „sterile, che non partorisce quest'anno a suo tempo", it. de sud, abruzz., sic, ven. : stérifo „Tier, das trocken steht", strippa, stirpa, stéripu „sterile, duro", stérpo, stérpa „non gravida, sterile; Kuh, die nicht mehr wirft; che non ha più latte": oxêoicpoç „unfruchtbar" (cf. n.-gr. arégcpa, argécpa, azégna „unfruchtbar", Rohlfs, EWUG, 2059). Răspândirea cuvântului în regiuni de contact între limba greacă şi latină ne obligă să explicăm formele romanice şi din albaneză prin greacă; de altfel, etimonul latin ce a fost propus (*exstîrpus) are desavantajul de a fi reconstruit prin ipoteză (REW, 3072; cf. îndoielile lui C. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 391, n. 1). Sturul „munte în jud. Gorj, la s. hotarului austro-ungar şi la e. hotarului jud. Mehedinţi, alături de muntele Soarbele" (Marele Dicţ. geogr. al Rom., s. v.), ar. stur „stâlp", Stih, n. de loc. în prov. Reggio (Italia ; cf. Zrvhg, sat în Grecia, Rohlfs, EWUG, 2086), alb. shtylla „Säule": arvhç „Säule". trufă (arh.), trufie s. f. „orgueil, arrogance": zgvtprj „dedain, humeur dédaigneuse ou hautaine, orgueil". 6o GREACA urgie (ar. uryiă) s. f. „ colère, courroux; haine, exécration": ôgytf „sentiments violents; ressentiment, colère". urmă (ar. ulmă [Dal.], urmă [Papahagi, Basme, 728 s. v.], megl. urmă) s. f. „trace, piste; empreinte", it. ormare „nachspüren", orma „Spur", alb. gjurmë „Fussspur": ôofioç „Geruch" (Rohlfs, EWUG, 1557; cf. Schuchardt, ZRPh., XXXII, 235)- zeamă s. f. „jus; sauce", it. de s. dzéma „brodo" (Rohlfs, EWUG, 732): t,êfxa „decoction, jus" (zema „sucus", CGL, IV, 197, 21). IRANICA Populaţiile de limbă iranică au locuit în regiunea carpato-dunăreană încă din cele mai vechi timpuri. începută pe la 1600 în. d. C, migraţiunea Iranilor înspre vest a fost urmată, mai târziu, în secolul al Vll-lea în. d. C, de instalarea Sciţilor în Rusia de sud şi, progresiv, de imigrarea în Europa centrală a altor neamuri iranice (Pârvan, Dacia, 41 sq.). Clasa conducătoare a acestor nomazi mongoli era alcătuită din triburi iranice (M. Rostovtzeff, Iranians and Greeks in south Russia, Oxford, 1922, p. 42 sq.). In secolul al Vl-lea în. d. C. se produce invazia scită în Europa centrală şi înspre Marea Adriatică. Sarmaţii apar de-a-lungul Donului înainte de secolul al V-lea în. d. C. şi sunt semnalaţi pe Dunăre în secolul al IV-lea în. d. C. Agathyrşii, alt neam iranic, locuiau de mult în Dacia, în regiunea Abrudului, şi sunt complet desnaţionali-zaţi de populaţia dacă înconjurătoare în secolul al V-lea în. d. C. (Patsch, Agathyrs., 75 sq.; Pârvan, Dacia, 46). In secolul al IV-lea d. C. se produce năvălirea Hunilor înspre vest, întovărăşiţi de tribul iranic al Alanilor, angajaţi în solda lor (Rostovtzeff, op. cit., 217 sq.; Vasmer, RLV, XII, 242). Alanii se stabilesc în Pannonia în secolul al V-lea d. C. şi sunt deosebiţi de acei veniţi în Ungaria în secolul al XlII-lea, în tovărăşia 62 IRANICA Cumanilor. Sacii ocupă stepele dintre Don şi Nistru în jumătatea a doua a secolului al III-lea în. d. C. La sfârşitul secolului al II-lea în. d. C. Aorsii sunt semnalaţi între Don şi Marea de Azov. Mai târziu, în 50 d. C, Jazygii ocupă regiunea dintre Tisa şi Dunăre şi Roxolanii sunt instalaţi pe Nipru. Aceştia sunt Jazygii (ung. jdsz — pl. jaszok, prin intermediar slav, cf. v. rus. jasi, rus. jasy; latinizat: Jazones), colonizaţi în Ungaria de mijloc de regele Bela IV, în sec. al XIH-lea (Z. Gombocz, OssetenSpuren in Ungarn, Streitberg-Festgabe, Leipzig, 1924, p. 107). Sciţii au pătruns în Europa centrală pe trei drumuri: 1. prin păsurile dela nordul Carpaţilor, spre Lusacia şi Slovacia, 2. prin Moldova şi pasul Oituzului spre Transilvania centrală şi meridională, 3. prin stepa basarabeană, a Ţării Româneşti şi dobrogeană, înspre Oltenia, Bănat şi Bulgaria (Pârvan, Getica, 15 sq.; Id., Dacia, 44 sq.). Ariile de civilizaţie scită sunt în număr de patru: în Ungaria, Slovacia, Transilvania şi Bulgaria. Sciţii au locuit în mare număr în Ardeal, în judeţele Trei Scaune, Odorhei, Mureş-Turda, Târnave şi Alba de jos. Dar ei nu au alcătuit, în aceste părţi ale Thraciei de nord, un bloc compact, ca în Rusia de sud; civilizaţia iranică din regiunea carpato-dunăreană nu a atins strălucirea aceleia din sudul Rusiei (Pârvan, Dacia, 53 ; vezi harta n° V). Limba iranică a Sciţilor, Sarmaţilor şi Alanilor face parte din grupul de nord-est al dialectelor iranice. Dar onomastica lor este amestecată, şi atât numele proprii ce apar în inscripţiile greceşti din Rusia de sud (Tanais, Panticapeon, Phanagoria, Olbia, Tyras), cât şi glosele din aceeaşi epocă conţin elemente care se explică prin dialecte iranice diferite de grupul iranic IRANICA 63 de nord-est (medă, parthă, persană), ceea ce constitue diferenţieri linguistice în spaţiu şi în timp. Densusianu a căutat să explice câţiva termeni din română prin dialectele iranice de sud. Asupra acestor apropieri etimologice, v. Meillet, BSL, XXV, 88, Rosetti RLiR, III, 230 sq. şi Id., Scito-sarm., 13 sq.; cf. Benveniste, Un témoignage classique sur la langue des Sarmates, Journal asiatique, t. 221, p. 135. Puţinele nume topice din părţile Daciei ce pot fi explicate prin iranică sunt enumerate aci mai jos. Ilovroç "AÇsivoç „Marea Neagră": ay. ' axsama- „bleu sombre" (H. lacobsohn, KZ, LIV, 254 sq.), cu xs redat în mod normal prin gr. f (cf. numele râului Bug, gr. 'EÇa/Linaïoç, compus din av. asa- şi paeă, Densusianu, GS, IV, 146 sq.). Cf. Ilovroç [xélaç „Marea Neagră" (Euripide) şi Zxvêixoç Ilovroç (Theocrit). Dunăre. Formele vechi : Danuvius (la Caesar), Danuvis (A d-vovßic), Aovvaßic (la Pseudo-Cesar din Nazianz), *Dönawi, *Dü-nawi (nommât.), *Dünaujai (dat.) în gotică şi Dunavü în v. slavă. Numele a fost transmis prin Slavi, întrucât vocalismul său înfăţişează transformări care se explică prin slavă. Pornind delà av. dănu „träufelnde Flüssigkeit, Tau, Nebel", forma intermediară este osset. dön „Fluss", cu labializarea lui ă urmat de o nasală. Osseta, limbă iranică vorbită azi în Caucaz, continuă alana, vorbită în evul mediu, iar alana, la rândul ei, este o formă mai recentă a scitei, care alcătuia, pe vremuri, grupul de nord al dialectelor iranice. Numele germanice şi slave ale Dunării se explică pornindu-se delà cazul oblic dănav-(sl. Dunav-, din germanică; cf. s.-er. Dunâj, ung. Duna). Forma latină pleacă de asemenea delà dănav-, din care s'a refăcut un Dănus-, Dănuv- ; Danuvius este rezultatul unei contaminări 64 IRANICA a acestor forme, cu fluvius. Forma românească conţine sufixul -ris, de origine thracă (Pârvan, Nume daco-scit., 16 sq.; Förster, Zs. sl. Phil., I, i sq. şi 418; Gamillscheg, ibid., III, 149 sq.; A. Stender-Petersen, Slavisch-germanische Lehnwortkunde, Göteborg, 1927, p. 345 sq.; Skok, Slavia, VII, 722 sq.; Rosetti, Scito-sarm., 7 sq.; V. Kiparsky, Die gemeinslavischen Lehnwörter aus dem Germanischen, Helsinki, 1934, p. 195 sq.; Kretschmer, Glotta, XXIV, 1 sq.). Iaşi (capitala Moldovei; sat în jud. Gorj), Gura laşului (j. Romanaţi), Valea laşului (j. Argeş) reproduc numele dat Ala-nilor, după secolul al IX-lea: Äs; cf. Asai ('Aaaîoi) „Alanii dela Don": av. ăsav- „iute, rapid", transmis românei prin intermediar slav (proteza lui/-); cf. Jasska „sat pe Nistru, în Rusia", v. rus. jasi (pl.), Jasîsku türgü, „Târgul Osseţilor" (Philippide, Orig. Rom., I, 728 sq.; Vasmer, Iran, in Südrussl., 26; Wei-gand, BA, IV, 176; Vasmer, RLV, XII, 242; Rosetti, Scito-sarm., 9), Jasky torg „oraşul Iaşilor", la Dlugosz (Gombocz, Streitberg-Festgabe, Leipzig, 1924, p. 107, n. 1; H. Sköld, Die ossetischen Lehnwörter im Ungarischen, Lund, 1925, p. 68. Lunds Universitets Arsskrift, N. F., Avd. 1, Bd. 20, nr. 4). Naodxiov (oro/m) „canalul Sulinei": oss. tag. naräg „strâmt" (Vasmer, RLV, XII, 246). Nistrul. AăvaaxQtQ, lat. Danaster, v. bg. Dünestrü, rus. Dnjestr. Ca şi numele Donului (Tăva'iq) şi al Niprului (Aavanotg; rus. Duneprî, v. bg. Dînapri), numele Nistrului trebue explicat prin av. dănu- „Fluss" (v. mai sus, p. 63, s. v. Dunăre). Vocala redusă din radical presupune un o scurt, care nu poate reda direct pe o din osset. don, care era lung (< ă). Trebue deci presupus că numele acestea au pătruns în slavă prin interme- IRANICA diar grecesc, o,xca şi i.-e. *o (> a şi; mai târziu, a >o), a fost redat în slavă prin ü, vocală ultra-scurtă şi redusă (Drăganu, Rom. s. IX-XIV, 575 sq.; Kretşchmer, Glotta, XXIV, ii sq.). Olt. 'Alovxag (Ptolemeu), Alutus, Aittus (Tabula Peutinge-riana); în inscripţii: Alutus; în documente: Alt (1211), Olt (1233; Drăganu, Rom. s. IX-XIV, 536 sq.). Dacă termenul provine din iranică (cf. Alutus [Alovxa, Ptolemeu], afluent al Caspicei, la nordul Caucazului, Patsch, Agathyrs. 72; Jokl, RLV, XIII, 295; cf. Alta, n. de râu, la sud-est de Kiev, Patsch, 1. c), atunci vocalismul formei româneşti se explică prin intermediar slav (a > o); cf. olutarî < altare (Densusianu, GS, I, 351, n. 4); obiecţiunea că termenul românesc, dacă ar veni din slavă, ar trebui să aibă forma fonetică Lat sau Lot (cf. Lab < Albis, Lom < Almus, etc., Bogrea, AIN, II, 391) nu e deci întemeiată (pentru tratamentul la-, lo-, alfuj-, în vechea slavă, v. N. van Wijk, Gesch. der allkirchensl. Spr., I, Berlin-Leipzig, 1931, p. 56, n. 1). Prutul. IloQaxa (Ilvgexög, la Herodot) „numele scit al Prutului" (Bqovxoq, la Constantin Porphyrogenetul): găthă, av. paratav- „trecere, vad, punte" (în evul mediu Prutul e numit „Alanus fluvius"). Forma românească se explică prin intermediar slav: Pirutü < *Puritü < jivqexoq (Vasmer, Zs. sl. Phil., IX, 132); Rosetti, Scito-sarm., 8; Drăganu, Rom. s. IX-XIV, 574 sq- Sacidava, n. de localitate, în Dacia (lângă Durostorum [pe locul satului Seimenii-Mari de astăzi, în Dobrogea ?, Giurescu, Ist. Rom., P, harta n° 3] şi la sud de Apulum): Sakă- „die überseeischen Skythen" (F. Justi, în Geiger-Kuhn, Grundr. d. iran. Phil., II, 455), numele dat de Perşi populaţiei iranice de nord, Sakastăn „Sciţia" (cf. gr. Zdxai; oaxaîa „sărbătoare 66 IRANICA scită", la Hesychius; Pârvan, Getica, 15, 119, 271 sq.; Patsch, Agathyrs., 72 sq.; Rosetti, Scito-sarm., 7). Sargetia, numele râului pe care e aşezată Sarmizegetusa, în Dacia; cf. Saoyâuoi (Sargetae), numele unul trib scitic (Patsch, Agathyrs., 72). Utidava, n. de oraş în Dacia (Ptolemeu); cf. Utii, numele unui trib la nordul M. Câspice, în teritoriu de limbă iranică (Patsch, Agathyrs., 72). Zârand (M-ţii Apuseni): n. pr. în regiunea Donului; oss. zărond „bătrân" (Vasmer, RLV, XII, 244; Rosetti, Scito-sarm., 9). GERMANICA Populaţiile romanizate din Dacia 'au trăit în vecinătatea ( seminţiilor germanice, iar mai târziu au intrat în contact direct cu ele, fie prin instalare de imigranţi în Dacia, fie prin cucerirea provinciilor nord-dunărene de către barbarii Germani., Influenţa germanică s'a exercitat în Dalmaţia începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea d. C. Sub Theodoric (471526), Dalmaţia e administrată de Ostrogoţi. Langobarzii au trăit puţin timp (546-568) în vecinătatea Daciei. Populaţii germanice răzleţe se instalează în Dacia cu începere din secolul I d. C.: Marcomanii (regiunea Mureşului) şi alte seminţii în 173 d. C. Goţii locuiau la nord-vestul Daciei; Ostrogoţii sunt stabiliţi în Pannonia şi Moesia de nord, între 380 şi 409, mai târziu în sudul acestei provincii (454-489), în plină regiune romanizată, iar Herulii în preajma Porţilor de Fier (530). Gepizii sunt neamul germanic cu care populaţiile romanizate din Dacia au convieţuit, începând cu secolul al III-lea d. C, când ei apar în nordul Ardealului. Gepizii cutreeră întreg teritoriul Daciei, după retragerea Vandalilor şi Goţilor. După 454, regatul gepid, victorios, stăpâneşte regiunile dintre Tisa şi Car-paţi: Maramureşul, Ardealul şi Bănatul, iar la sud, Oltenia. In 473 Gepizii se retrag la sudul Dunării şi îşi fixează reşedinţa la Şirmium. In 566, regatul gepid e distrus de Langobarzi şi Avari. C. Diculescu, Die Gepiden. Forschungen zur Geschichte Daziens im frühen Mittelalter und zur Vorgeschichte des rumäni- 5* 68 GERMANICA sehen Volkes, I, Halle, 1922; Philippide, Orig. Rom., I, 285 sq.; Gamillscheg, Rom. Germ., II, 233 sq. Locuinţa stabilă nord-dunăreană a populaţiilor de limbi germanice şi convieţuirea lor cu populaţiile romanizate locale sunt deci fapte bine stabilite. Este prin urmare din domeniul posibilităţilor ca populaţiile romanizate din nordul Peninsulei Balcanice să fi împrumutat termeni dela populaţiile germanice din Dacia. Trebue însă admis că termenii au putut să fie împrumutaţi în acelaşi timp şi de celelalte populaţii din nordul Peninsulei Balcanice. Din punct de vedere metodic, ne aşteptăm, prin urmare, ca termenii germanici să nu fie semnalaţi numai în limba română. S'a pus mare preţ pe eventuala existenţă a acestor termeni în limba română, pe motivul că prezenţa lor ar proba perzi-stenţa populaţiilor romanizate la nordul Dunării (Diculescu, ZRPh., XLI, 420 sq.; Gamillscheg, Rom. Germ., II, 240 sq.; Puşcariu, Transylv., 26), dar de fapt împrumutul de termeni s'a putut efectua şi la sudul Dunării, unde populaţiile germanice sunt de asemenea semnalate (Densusianu, H.d.l.r., I, 290). După încercarea lui R. Loewe, din 1903, de a explica termenii dr. bălan, bardă, beară, dop, nastur, stângă, targa, ar. armă, istr. brec prin germanică, cercetarea a fost reluată în anii din urmă de C. Diculescu, G. Giuglea, S. Puşcariu şi E. Gamillscheg, fără să putem afirma că s'a ajuns la rezultate sigure în acest domeniu. R. Loewe, Altgermanische Elemente der Balkansprachen, KZ, XXXIX, 265 sq. şi critica lui Meyer-Lübke, Altgermanische Elemente im Rumänischen?, 1. c, 593 sq. (arată că apropierile etimologice propuse nu sunt justificate de fonetica limbii române; cf. Diculescu, ZRPh., XLI, 421, n. 1); C. Diculescu, Die Gepiden, \ GERMANICA 69 p. 174 sq. (explică prin germanică cuvintele următoare: butură, butuc, stărnut, mîrţoagă, burduf, burtă, strugure, tureci, cotîngan, harnic, sgudui, bîtcă, bulz, beucq, mîglă, grind, n. de pers. Aldea, Badea, Berea, Bindea, Bodea, ffotea, Manea, Onea, Ulea, Fara, Goma, Arca, Glada, Gelu, Minu, n. top. Bahlui, Vaslui, Călui, Urlui, Călmăţui); Id., Altgermanische Bestandteile im Rumänischen, ZRPh., XLI, 420 sq. (îşi propune să probeze originea germanică a cuvintelor următoare: butură, butuc; boare, cotîngan, grind, rofii, sburda, îmburda, sgudui, strugur e^ţureer^uita, vorbă, iasmă, smetie, stărnut) şi critica lui.Skok, Gibt es altgermanische Bestandteile im Rumänischen?, ZRPh., XLIII, 187 sq. (explică cuvintele examinate de Diculescu în lucrarea precedentă, prin slavă, latină şi ungară; cf. Herzog, DR, IV, 1520); Id., R.et.sl., III, 60, n. 6 (explică prin slavă cuvintele explicate de Diculescu prin germanică în lucrarea precedentă); V. Bogreä, AIN, II, 390 sq. (contestă etimologiile propuse de Diculescu în lucrarea Die Gepiden); Ov. Den-susianu, GS, I, 168 (nu admite nici una din etimologiile propuse de Diculescu în ZRPh., XLI); G. Giuglea, Cuvinte şi lucruri. Elemente vechi germane în Orientul romanic, DR, II, 327 sq. (strungă, băga, zgribuli, nastur, gudura, amari, creţ, fard, băţ, mumă, screme); Ov. Densusianu, GS, I, 161 sq. (combate etimologiile propuse de Giuglea); Id., 1. c, 347 sq. (combate etimologiile propuse de Diculescu în Die Gepiden); C. Diculescu, Din istoria religioasă a Gepizilor, AIN, III, 357 sq. (explică prin germanică pe iele, ştimă, iasmă); Rosetti, RLiR, I, 152 sq.; III, 234 sq. (respinge explicaţiile date de Diculescu pentru iele, ştimă); J. Bruch, RLiR, II, 92 sq. (arată dificultăţile fonetice ce stau în calea explicării termenilor rofii, tureci, strugure, sburda, îmburda, iasmă prin germanică. „Zusammenfassend kann man sagen, dass die Herleitungen Diculescus unnötig, ausserdem meistens lautlich oder begrifflich unmöglich sind", p. 95. Critică etimologiile propuse de Giuglea pentru strungă, băga-— „begrifflich höchst unwarscheinlich", p. 96 —, sgribuli, amari şi nasture. „Zusammenfassend kann man sagen, dass sichere altgerm. Wörter im Rumän. bisher nicht nachgewiesen sind. Sicher besitzt das Rumän. nur neugerm., mhd. und vor allem nhd. Wörter", p. 97); Puşcariu, DR, II, 605, sq. (explică prin germanică ter- 7° GERMANICA menit rapăn şi ciuf); Giuglea, DR, III, 622 sq. (menţine explicaţiile date pentru termenii băga, stinghe, strungă, sgribuli, creţ ; explică prin germanică termenii fulg şi scruntar); G Diculescu, Altgermanische Bestandteile und die rumänische Kontinuitätsfrage. Erster Teil, ZRPh., XLIX, 385 sq. (explică prin germanică cuvintele următoare: ştimă, şteamătă, iasmă, tureci, nasture, bumb, ateia, sgudui, smicui, smicea, smetie, butură, butuc, strugure, grind, bulz, cotîngan, cotîrloi, cotei, cotarlă, stărnut, mîrţoagă, burtă, burduf, bîtcă, rîpcă, bîlcă, ghioagă); Gamillscheg, Rom. Genn., II, 249 sq. (sunt explicate prin germanică cuvintele următoare: ateia, ar. bal'u, boare, brusture, burtă, butură, căina, dop, forfota, gard, găsi, nasture, pungă, rîncaci, rapăn, rofii, rudă, stărnut, ştimă, stinghe, tapă, targa, tufă, tureci, bardă, fară, scruntar, sgudui, smicui, smicea); Puşcariu, DR, VIII, 289 sq. (dare de seamă asupra lucrării precitate a lui Gamillscheg: n. pr. Gotea, n. top. Goleşti, Pîrîul Gotului ar înfăţişa urme ale stăpânirii gotice la nordul Dunării; cf. Id., Transylv., 25. De fapt, Gotea este ipocoristicul lui Grigore-Gore, trecut prin limbajul copiilor şi pronunţat Gote; cf. n. pr. Odică < Ionică, prin acelaşi intermediar, cu n pronunţat ca d; com. Prof. G. Şapcaliu, Câmpu-lung-Muşcel); Tamâs, AECO, II, 312, n. 113 (critică metoda lui Gamillscheg şi preferă explicaţiile date de Skok pentru ateia şi boare; rudă < ung.; cf. Kniezsa, I.e., III, 211 sq.). O primă dificultate ce stă în calea cercetătorului este de a data termenii româneşti susceptibili de a fi explicaţi prin dialectele germanice şi de a-i fixa cu preciziune în spaţiu. Sunt, într'adevăr, termeni despre care bănuim că sunt recenţi şi dialectali, fără să putem însă administra proba, în lipsă de texte româneşti anterioare secolului al XVI-lea. Alţi termeni sunt cu siguranţă recenţi (de ex. dop s. n. „bouehon", stinghe s. f. „barreau en bois, traverse") şi trebue explicaţi prin forme moderne ale dialectelor germane (v. mai jos, p. 71). nasture s. n. „bouton", deşi e semnalat şi în aromână (Niko-laîdi; Dalametra; Weigand) şi e atestat în Ţara Românească în se- GERMANICA 71 colul al XVI-lea (Tiktin, s. v.), nu pare a fi un termen vechi; în Moldova, Ardeal şi Bănat cuvântul curent pentru această noţiune este bumb. Nu este deci exclus ca termenul să fi fost adus, odată cu obiectul, de negustori Italieni (Briich, RLiR, II, 96-97, cfl. n.-gr. vdarovĂov şi reprezentanţii săi în Italia meridională, Rohlfs, EWUG, 1443; faptul că nasture nu există în sârbo-croată nu se opune acestei explicaţii, contra, afirmaţiei lui Skok, ZRPh., LIV, 487; Gamill-scheg, Rom. Germ., II, 248, n. 1). Ceea ce izbeşte din capul locului, în explicarea termenilor româneşti prin germanică, este faptul că, de cele mai multe ori, cercetătorii nu aplică cu rigurozitate metoda strict ştiinţifică care impune respectarea cronologiei fonetice (cutărui sunet germanic trebue să-i corespundă, în cutare epocă, cutare sunet românesc; cf. Meyer-Lubke, KZ, XXXIX, 593 sq.); astfel termenii dop şi stinghe, de ex.,au fost explicaţi prin stadii vechi ale dialectelor germanice, atunci când ei sunt împrumuturi recente din săseşte. Pentru dop, v. Meyer-Liibke, KZ, XXXIX, 597 şi Lacea DR, III, 743 sq.; pentru stinghe, Densuşianu, GS, I, 164. De aceea, de cele mai dese ori, faţă de explicaţiile propuse, cititorul rămâne cu impresia că faptele sunt solicitate pentru a aduce un răspuns favorabil unei teorii preconcepute, etimo-logistul mulţumindu-se cu apropieri fonetice ce nu rezistă unui examen critic. Despre metoda aplicată de Diculescu: „d-sa se bazează pe simple apropieri fonetice, fără o amănunţită cercetare a fiecărui element în parte, după metodele linguisticei de azi" (Giuglea, DR, II, 399, n. 1). Cf. Bogrea, AIN, II, 391: „ce spiţerie etimologică, însă, e derivarea Gilortului din gil- (Gilbach) + lort „dreckig". In genere, se poate spune că nici una din apropierile etimologice ce au fost propuse nu rămâne în picioare; cele mai multe 72 GERMANICA sunt zădărnicite de explicaţia evidentă a termenului românesc prin alte limbi; din cauza aceasta, cei câţiva termeni pentru care nu s'au propus încă etimologii în afară de germanică, au foarte puţine şanse de a face parte din acest fond. Intr'adevăr, ar fi de mirare ca româna să fi împrumutat delà populaţiile germanice câteva cuvinte izolate (brusture s. m. „bardane, glouteron", bot., Gamillscheg, Rom. Germ., II, 250; căina vb. „plaindre, déplorer", Id., 1. c, 251; cutropi vb. „envahir", Puşcariu, DR., VIII, 292), atunci când ne-ara fi aşteptat la o serie de termeni grupaţi în diverse categorii, care să corespundă unor fapte precise de civilizaţie. Cf. de ex. termenii împrumutaţi de Slavi delà populaţiile germanice cu care Slavii au venit în contact, grupaţi pe categorii de Knutsson, Zs. si. Phil., XV, 120 sq. In afară de explicarea prin limbile slave a celor mai mulţi termeni înşiraţi mai sus (p. 69), semnalăm aci explicaţiile prin slavă şi alte limbi: boare s. f. „souffle léger, haleine du vent", prin lat. boreas (Graur, BL, V, 90), burduf „outre; sac fait de peau crue" prin turco-tătară (Densusianu, GS, I, 349), buturd s. f. „creux d'un arbre; cavité, tronc creux" prin bulgară (Id., 1. c, 348; cf. n.-gr. ixnovxo'VQa, Bogrea, AIN, II, 391), pungă s. f. „bourse, sac, poche" prin slavă (Densusianu, H. d. 1. r., I, 260, 270, 276), rudă s. f. „long bâton, gaule, perche", tot prin slavă (Tiktin, s. v.), stărnut adj. ,.semn bălan la buza unui cal" de asemenea prin slavă (Densusianu, GS, I, 348 sq.; VII, 279 sq.), strugure s. m. „raisin; grappe", prin latină (Puşcariu, DR, VI, 310, n. 2), şi tot astfel tureatcă s. f. „tige de botte" (Densusianu, GS, I, 350). Concluzia noastră este deci la fel cu a altor cercetători (Briich, Densusianu, Meyer-Lûbke, Skok, v. mai sus, p. 69; cf. Sandfeld, Ling. balk., 96): în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, existenţa în limba română a unor elemente de vocabulai vechi germanice nu poate fi probată. UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ Vom examina în mod succesiv, în acest capitol, elementele pe care limba română le are în comun culma sau mai multe limbi balcanice sau paralelismele dintre română—şi una sau mai multe dintre limbile balcanice. Prezenţa lor în română se explică fie prin substratul „balcanic", fie prin împrumut, dela o limbă balcanică, cum ar fi, de exemplu, limba greacă. FONETICA ACCENTUL Româna face parte din limbile cu accent dinamic (sau de intensitate), în care cantitatea nu are rol fonologie; cu alte cuvinte, româna este o limbă în care diferenţele cantitative nu sunt întrebuinţate pentru a diferenţia sensul cuvintelor (cf. Rosetti, Ist. lb. rom., I, 48 sq.). Accentul de intensitate, care s'a desvoltat în cursul evoluţiei limbii latine, ajunge pe planul întâi în latina vulgară şi e semnalat de gramatici începând cu secolul al III-lea d. C. (Id., 1. c). Limbile romanice au rămas fidele acestui sistem de accentuare, dar forţa mecanică a accentului variază după limbi. Faptul că româna face parte, ca şi celelalte limbi romanice, 74 UNIUNEA LINGUIST1CĂ BALCANICĂ din grupul de limbi cu accent de intensitate, este deci normal. Gradul forţei mecanice a accentului (acuitatea) variază, însă, după limbi. In franceză, de exemplu, accentul de intensitate este slab, dacă luăm ca termen de comparaţie limbi ca germana, rusa sau româna, care cunosc un puternic accent de intensitate (A. Meillet, La méthode comparative en linguistique historique, Oslo, 1925, p. 89). In această privinţă, trebue ţinut seamă de raportul de forţă dintre silaba accentuată şi cea neaccentuată. In română, silaba accentuată este aproximativ de patru ori mai intensă decât silaba neaccentuată (Rosetti, Rech., 141). Raportul de durată dintre vocala accentuată şi cea neaccentuată variază şi el, dar nu în aceeaşi proporţie: vocala accentuată, în română, este aproximativ de două ori mai lungă decât vocala neaccentuată. (Dar limba nu întrebuinţează în scop fonologie această diferenţă cantitativă; Havrânek, Arch. néerl. phon. exp., VIII-IX, 120 ; M. Malecki, Bullet. intern, de l'Acad. polonaise des sciences et des lettres, Cracovia, 1934, p. 156). V. rezultatul măsurătorilor în Rosetti, Rech., 141, n. z. Cifrele se referă la cuvinte din dacoromâna vorbită de astăzi şi au, fireşte, o valoare relativă. In albaneză, raportul dintre silabele cuvântului fonetic, din punct de vedere al forţei mecanice a accentului, ar fi de i1/^: 1: 3 (ex. fukara „der Arme", perendi „Gott", puldve, gen.-dat. pl. al lui puie „Henne", etc., Pekmezi, Gr. alb. Spr., 49-50). Sistemul de accentuare al limbii române prezintă analogii cu sistemul de accentuare al câtorva limbi balcanice. Pierderea duratei are drept urmare închiderea vocalelor neaccentuate. In română, albaneză şi bulgară, a neaccentuat (în afară de poziţia la iniţială, când rămâne nealterat: adine < adancus) trece la ă (alb. ë, bg. t>), şi aceasta printr'o mişcare de închidere : ACCENTUL 75 comisia > cămaşă, alb. këmishë, laudare > lăuda, alb. Ijëvdoj, parentem > părinte, alb. përint, bg. câr - cbricb, b'bstă-bâstim> (Mladenov, Gesch. d. bulgf. Spr., 81), etc. (Rosetti, BL, III, 99 sq.). Tendinţa aceasta de închidere â^vocalei neaccentuate atinge şi pe o latin (sau slav, Rosetti, BL, IV, 53 sq.): contra, depost, foras, nos, quod, vos > cătră, după, fără, nă, că, vă, alb. djemen < daemon, këshillë < consilium, etc. (Rosetti, 1. c, 54). E neaccentuat trece de asemenea la ă (é'),jprin înlocuirea vocalei anterioare cu o vocală din seria posterioară : peccatum > păcat, alb. mekat. Un sistem de accentuare ca al românei şi efecte asemănătoare ale accentului de intensitate se regăsesc în câteva limbi „balcanice". Româna (dacoromâna dimpreună cu dialectele sud-dunărene : aromân şi megleno-român) apare grupată cu ucrainiana, bulgara, dialectele sârbeşti delà periferia de sud-est a domeniului, din valea Moravei meridionale până în valea Timocului, şi dialectul tosc (albaneza meridională). Acest grup de limbi cu sistem de accentuare monoton se opune grupului de limbi cu sistem politon (cu opoziţii fonolo-gice cantitative şi de intonaţie): sârbo-croata, slovena, dialectul gheg (albaneza de nord)'. Havrânek, Arch. néerl. phon. exp., VIII-IX, 120 sq.; Jakobson, TCLP, IV, 235 sq.; Capidan, Rom. bale, 38. Aşa dar nu este datorit hazardului faptul că în limbi ca româna, albaneza şi bulgara, ce au la bază un substrat comun thraco-illyr, s'a desvoltat, în condiţii fonetice identice, o vocală al cărei timbru este aproape acelaşi: rom. ă, alb. (toscă şi ghegă) ë (v. mai jos, p. 78), bg. t>. 76 UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ Cf. Sandfeld, Ling. balk., 124 sq. Concluzia aceasta se opune scepticismului lui Meyer-Lubke (MRIW, I, 40), care, urmându-1 pe Miklosich, vedea în crearea timbrului vocalic de tipul lui ă românesc un fapt datorit unei tendinţe generale, ce s'a manifestat şi în celelalte limbi romanice (cf. în neo-greacă, a- neaccentuat > â, Hatzidakis, Einl., 349). Pentru un Român, t> bulgăresc este identic. cu ă românesc; cf. descrierea lui Ekblom (Zur bulgarischen Aussprache, Studier i modern Sprâkvetenskap, IV, Uppsala, 1917, p. 148 sq.) şi Weigand, Bulg. Gr., 5: bg. t> mai închis ca ă românesc, care este o vocală medială (Rosetti, BL, V, 200); de aceea rom. ă e redat în bulgăreşte prin a : Crăciun > bg. kracun, păun > bg. paun (Capidan, Rom. bale, 39). Desvoltarea accentului de intensitate, în toscă, şi urmările acestui fenomen (reducerea vocalelor neaccentuate) sunt de dată relativ recentă; cf. observaţiile lui Treimer, ZRPh., XXXVIII, 401 sq. In privinţa momentului când a final a trecut la ă, în română, trebue ţinut seamă de faptul că acţiunea substratului este lentă şi se realizează uneori în cursul secolelor. Fără a putea preciza data când fenomenul s'a petrecut, trebue să admitem că el este posterior diftongării lui e şi o urmaţi în silaba imediat următoare de a sau e, căci ă nu poate provoca acest fenomen (Rosetti, Rech., 137 sq.). SILABA In română, n intervocalic sau urmat de consoană a închis timbrul vocalei precedente, grupate în aceeaşi silabă cu n. Fenomenul a fost urmat de nasalizarea vocalei precedente; dar calitatea nasală a timbrului vocalei precedente nu este percepută de vorbitori, în limba comună, şi nu este deci utilizată în opoziţii fonologice. Foneticienii au semnalat însă nuanţa nasală, în română, nasalitate care, în unele regiuni ale domeniului dacoromân, este destul de puternică, dar fără a atinge gradul de nasalitate a vocalelor din provansală, de exemplu. SILABA V. notaţiile lui Candrea, Oaş, 13 sq., T. Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p. LXI şi D. Şandru, BL, II, 20s; III, 127; IV, 128; V, 138. Pentru limba comună, cf. observaţiile lui Alf Lombard, La prononciation du roumain, Uppsala [1935], p. 33 sq. (Mémoires de la Société de linguistique ' d'Upsal, 1934-1936. Extr. de Uppsala Universitets Arsskrift, 1936).^ Albaneza cunoaşte şi ea acest fenomen. Dar el a urmat căi diferite în fiecare dialect al albanezei ; ghega a mers mai departe pe calea nasalizării, creându-şi o«serie de^voeale nasale de tipul vocalelor nasale din franceză (a, ê, î, o, û, y), opuse vocalelor orale: g. mâ „mehr", cu â ca fr. ă din maman, g. pê „Faden", cu ê ca fr. è din pain, etc. Tosca, dimpotrivă, a mers pe aceeaşi cale ca româna, creând o vocală accentuată ë, ■ asemănătoare cu ă românesc. Intr'o serie de cazuri, acest ë este oral, deşi în ghegă îi corespunde o vocală nasală. Sunt anume cazurile când vocala accentuată era urmată de o oclusivă nasală intervocalică, menţinută în ghegă, şi garantând, deci, nasalitatea vocalei precedente, pe când în toscă, prin pierderea oclusiunii lui n, nasalitatea nu mai putea fi menţinută şi a dispărut o dată cu progresiva înlocuire a oclusivei nasale prin r (Rosetti, Rhot., 46). Deşi susţinută de Pedersen (v. Rosetti, Rhot., 52), părerea că ghega ar fi cunoscut cândva rotacismul şi ar fi revenit ulterior la n are împotriva ei tocmai mecanismul trecerii lui -n- la -r-, în vederea creării unei consoane nenasale, revenirea la o oclusivă nasală fiind deci exclusă. V. în această privinţă Rosetti, Noui con-trib., 309 sq. şi Id., BL, II, 107. Câteva exemple înfăţişează diferenţa de tratement dintre ghegă şi toscă: g. zâni: t. zëri „die Stimme", g. gjuni: t. gjuri „das Knie", g. Shkjypni: t. Shkjipëri „Albanien". 7« UNIUNEA LINGUISTICÄ BALCANICĂ Lat. a accentuat + n e redat în toscă prin e, e, iar în ghegă prin â, e ; de asemenea, lat. e + n e redat în toscă prin e, e şi prin â, â în ghegă: g. kanep, t. kerp < lat. cannabis, g. kâmbe, t. kembe < lat. gamba, g. kânge, t. kenge < lat. canticum. Ghega cunoaşte şi ea o vocală de timbru e, dar numai în poziţie neaccentuată. Acest e are însă o nuanţă diferită de e accentuat din toscă (e neaccentuat din ghegă şi din toscă „bezeichnet einen durch Reduktion unbetonter voller Vokale entstandenen Mittelzungenvokal (sog. Murmelvokal) in der Art des deutschen dumpfen e in Gabe, engl, u in but u. s. w.", Pekmezi, Gr. d. alb. Spr., 6; cf. Id., I. c, 50: e „Mittelzunglaut, der sich jedoch besonders im Gegischen stark der &- Basis nähert". In pronunţarea ghegă din Korea (informatorul DP, v. mai sus, p. 12), e neaccentuat se aude cu nuanţa e, deci o vocală mai anterioară şi mai închisă decât ă românesc. Dimpotrivă, e accentuat din toscă este un „Schmalzungenlaut mit g- Basis, Fiachlippenöffnung und kleinstem Kieferwirkel" (Weigand, Alb. Gr., 3). e neaccentuat este prin urmare o vocală redusă care poate fi chiar suprimată, în elocuţiune: g. de nord shpi (= shtepi), g. pü'n „Arbeit" (t. pune), i mi'r „gut" (t. i mire), te't „acht" (t. tete), nâ'n „Mutter" (t. nene), etc. Originea lui e neaccentuat, în albaneză, ca şi în română, trebue deci explicată în legătură cu accentul dinamic. După cum am văzut mai sus (p. 73 sq.), forţa accentului de intensitate, în română, ar putea fi un fapt „balcanic". Crearea unui timbru vocalic particular, care se regăseşte şi în alte limbi cu accent de intensitate, apare aşa dar ca o urmare a gradului de forţă a accentului dinamic. Fenomenul este deci implicat în existenţa accentului de intensitate. Ca o urmare a acţiunii lui n asupra vocalei precedente (e >i: lat. bene > bine, o >u: lat. longus > lung), a latin accentuat a trecut în română "mai întâi la ă, şi apoi la î: lat. caniş > *căne > cine (cf. t. kjen ; româna a mers deci mai departe pe calea închiderii, prin crearea timbrului î, Rosetti, BL, III, 105). Fenomenul nu s'a petrecut atunci când oclusiva nasală nu mai era grupată cu a: annus > an. Aceasta probează SILABA 79 că, în primul caz, n a fost tratat ca implosiv, iar în-aT doilea ca explosiv, fiincf-grupat în silaba următoare şi, în felul acesta, neavând posibilitatea de a influenţa timbrul vocalei precedente (n notat dublu este tratat deci ca o consoană lungă, aparţinând silabei următoare; de aceea e urmat de n lung nu a fost alterat, ci lăsat liber să se diftongheze: pinna > peana > pană). Gruparea lui -n- în aceeaşi silabă cu vocala accentuată precedentă se petrece, în română, numai în elementele latine ale limbii; dimpotrivă, -n- din cuvintele slave e tratat ca explosiv şi deci nu alterează timbrul vocalei accentuate precedente: rana > rană. (Albaneza se desparte aci de românăf pentru că a aplicat cuvintelor din acest fond un tratament analog elementelor latine: t. vre, vrerete < vrană „negru", dacă forma albaneză trebue explicată prin slavă: Jokl, IF, XXXVI, io6sq.). Explicaţia prin vechiul fond indo-european, propusă de Baric, Albanorum. St., 117 sq., şi adoptată de Skok (A. Arb. St., II, 331, n. 31), nu este convingătoare. Dar din punct de vedere al rezistenţei la inovaţii, o consoană implosivă se află în poziţie slabă (în comparaţie cu o consoană explosivă). -n- implosiv din română şi albaneză era deci în situaţia de a putea inova, şi aceasta s'a petrecut, dialectal, în română şi în albaneză, la o epocă destul de recentă: oclusiunea lui -n- a fost suprimată, şi atât româna cât şi albaneza (dial. tosc) au inovat în direcţia r (după pierderea nasalităţii, r oral constituie ultima etapă a inovaţiei, realizată în română). Rosetti, Rhot., 43 sq.; Id., Noui contrib., 313 sq. I. Băr-bulescu şi elevii săi au susţinut că rotacismul a fost cândva un fapt general în dacoromână, confundând faptele de „rotacism" propriu zis cu trecerea lui n la r provocată mecanic prin asimilare sau disi-milare consonantică (Rosetti, GS, II, 354 sq.). Prezenţa rotacis- 8o UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ mului în Moldova, în secolul al XV-lea (v. indicaţiile bibliografice date de Macrea, DR, VII, 184 sq.) nu probează nimic împotriva aserţiunii că inovaţia e dialectală, pentru că avem tot cuvântul să credem că rotacismul a fost adus aci de colonişti veniţi din părţile Bucovinei şi din nord-estul Ardealului, care s'au contopit cu populaţia românească băştinaşe (Giurescu, Ist. Rom., I3, 385 sq.). Asupra popularii Moldovei în secolul al XIH-lea şi al XV-lea, v. Scheludko, BA, I, 159; II, 115; 122. [NOTĂ DESPRE POPULAŢIA ROMÂNEASCĂ A MOLDOVEI ÎNAINTE DE DESCĂLECAT. In Moldova a existat, înainte de descălecatul din Maramureş, o veche şi, cred, numeroasă populaţie românească. Această afirmare e dovedită de următoarele fapte: 1. Primele documente interne moldoveneşti (până la 1432: moartea lui Alexandru cel Bun) arată ţara Moldovei plină de sate, dela Hotin la Milcov şi dela Tighina la Câmpulung 1. In ţinutul sau judeţul Cârligăturei, de pildă, erau, pe vremea lui Alexandru cel Bun, „aproape o sută de sate"2. Este absolut exclus ca aceste numeroase sate să se datorească toate descălecătorilor, al căror număr n'a putut fi prea mare (Giurescu, Ist. Rom., P, 390). Ele reprezintă, în majoritate, aşezările vechii po-pulaţiuni româneşti a Moldovei. 2. Când Alexandru cel Bun întăreşte sau dăruieşte sate boierilor săi, în foarte multe cazuri arătarea hotarelor acestor sate se face prin expresia: „Iar hotarul acestui sat (sau acestor sate) să fie după vechiul hotar (sau vechile hotare), pe unde din veac au umblat" (& )(«Tii|>T, T«My ciAoy a<» 1 Am găsit menţionate, în documentele interne moldoveneşti, până la moartea lui Alexandru cel Bun, peste 260 de sate, afară de selişti, prisăci şi târguri sau oraşe. Dar acest număr nu reprezintă decât o mică parte a satelor moldoveneşti; regiuni întregi răzăşeşti, cum e Vrancea, nu aveau documente, deci satele respective nu sunt pomenite, apoi unele hrisoave s'au pierdut sau nu sunt încă publicate. 2 Mihai Costăchescu, Doc. moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, Iaşi, 1931, p. 181: „aproape 100 de sate din Cârligătura, începând deja Strunga şi până la Mogoşeşti, le aflu pomenite încă de sub Alexandru cel Bun, ceea ce ne arată vechimea aşezărilor omeneşti în această parte". \ SILABA syA'T 110 crapuiA* X*T4'IW* KVAi H3 B-k>u WMiHBdAH). Vezi, de pildă, documentele din: circa 1400; 1404, iulie 20; 1406, mai 1; 1407, martie 8; 1409, ianuarie 28; 1411, sept. 22; 1412, aprilie 5; 1414, august 2; 1414, august 2 (alt doc.); 1415, aprilie 13; 1415, aprilie 14; 1418, martie 17; 1420, apr. 25; 1422, martie 12 sau 2; 1422, dec. 25; 1423,martie 12, etc. (Mihai Costăchescu,o. c., documentele respective). Dacă ar fi vorba de sate întemeiate numai cu câteva decenii mai înainte, câte trecuseră dela descălecat, expresia ar fi nepotrivită. De fapt, aşezările aveau într'adevâr vechime de veacuri. 3. Numele a foarte multe din aceste sate, pomenite în primele documente interne moldoveneşti, sunt curat româneşti. De ex.: Solomoneştii, Muntenii şi Pânteceştii (doc.-dîn circa 1400); Şurineşti, Mânjeşti, Todereşti, Şerboteşti, Lăţcani, Iacobeşti (doc. din 1400, febr. 11); Proceşti, Sperleşti, Negrileşti (1409, ian. 28); Plotuneşti (1411, iunie 28); Negoeşti, Totoeşti (1414, dec. 20); Crainiceşti, Levcuşeşti (c. 1415); Corneşti, Miclăuşeşti, Săcăreni, Dvorniceni, Dumeşti, Ţigăneşti, Laneşti, Homiceşti (1420, apr. 25; Mihai Costăchescu, o. c, la documentele respective). Populaţia acestor sate era deci românească. La aceiaşi constatare duce şi examinarea hotarnicelor, în documentele în care acestea sunt trecute 4. Pentru toată regiunea dela răsărit de Carpaţi care făcea parte din episcopatul Cumanilor, avem o mărturie importantă, din 1234, anume scrisoarea Papei Grigore a! IX-lea către principele de coroană al Ungariei, Beia, în care îi spune: „în episcopatul Cumanilor sunt, după câte aflăm, nişte popoare care se numesc Valahi, care, deşi se socotesc creştini, totuşi... având diferite rituri şi obiceiuri, fac fapte care nu se pot spune. Căci, dispreţuind biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti dela venerabilul frate al nostru, Episcopul Cumanilor, care are dioceza acolo, ci dela oarecari pseudo-episcopi ce ţin ritul Grecilor. Şi unii din regatul Ungariei, atât Unguri cât şi Germani, locuind printre ei, trec la credinţa lor, şi făcându-se una 1 Vezi, de pildă, la Mihai Costăchescu, o. c, documentele dine. 1415: satul Fetoeşti; 1420, aprilie 25: Homiceşti, mănăstirea lui Vărzar; 1422, martie 12 sau 2: Ruptură: 1424, febr. 16: Radeşani, etc. 6 82 UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ cu acei Valahi, primesc zisele taine, dispreţuind pe Episcopul Cumanilor, spre marele scandal al drept credincioşilor" (Giurescu, 1. c, 341; scrisoarea e publicată în Hurmuzaki, I, 1, 132). Pentru a putea asimila pe Unguri şi Germani, trebue ca Valahii din regiunea amintită să fi fost numeroşi. CONST. C. GIURESCU.] Produs în mod independent, în română şi în albaneză, rotacismul nu poate fi explicat prin influenţa substratului; dar inovaţia a fost condiţionată de debilitatea lui -n-, în română şi în albaneză, ca o urmare a felului în care aceste limbi au grupat în aceeaşi silabă vocala accentuată urmată de o oclusivă nasală. MORFOLOGIA PRONUMELE NEDEFINIT ŞI ADVERBUL Româna şi albaneza cunosc acelaşi procedeu de compoziţie a pronumelor nedefinite şi adverbelor, cu -va (homo-ille bonus > omul bun. In felul acesta, când a fost necesară determinarea adjectivului, s'a recurs la articolul cel, care a fost aşezat dinaintea adjectivului: omul cel bun. Că lucrurile s'au petrecut astfel, ne-o spun consideraţiile ce urmează: 1. Atunci când adjectivul e separat de substantiv, trebue să fie determinat printr'un articol proclitic: duhul domnului cel sfînt (cf. domnul cel tarele, scaunul mieu cela sfîntul, locul cela frumosul, slugile celia bunele, Alexandru Vodă cela bunul, în textele din secolul al XVI-lea, "Rosetti, Lb. r. s. XVI, 115.) Construcţiile cu dubla articulare a adjectivului, de tipul: omul cela bunul, din limba vorbită, atât în dacoromână cât şi în dialectele sud-dunărene (Tiktin, Grober's Gr., I2, 605, 15), sunt afective şi pun în relief adjectivul. POSTPUNEREA ARTICOLUJ/UI 85 2. Când substantivul e precedat de o prepoziţie (cu excepţia lui cn), rămâne nearticulat:^ scaun; dar când este urmat dejjn adjectiv care-1 determină, primeşte articolul: sade pe scaunul cel mare (înainte de encliză, articolul determina adjectivul; după encliză, a fost necesară întrebuinţarea lui cel, v. mai sus, p. 84; cf. în albaneză: vate ne pallat „s'a dus la palat"). Tot astfel: omul meu < om al meu, odaia mea < odaie a mea, cf. în alb. nj'e vellane tim „un frate al meu". Sandfeld, Ling. balk., 134. 3. Când două adjective determină acelaşi substantiv, singur al doilea adjectiv primeşte articolul proclitic: codul civil şi cel penal (la origine, primul adjectiv era şi el determinat de articolul proclitic, absorbit apoi de substantiv). Lucrurile se petrec la fel în albaneză; dar albaneza a mers mai departe în întrebuinţarea acestui procedeu, în sensul că în albaneză adjectivul trebue în mod obligator să primească articolul proclitic: mik i mire „prieten bun" (lit. „prieten cel bun"), miku i mire „prietenul bun" (Sandfeld, RIEB, II, 467), ish nj'e djal i varfere „era un băiat orfan", beri nj'e xhami shum'e te mir „făcu o geamie foarte frumoasă", gjene nj'e lum shume te madh „aflară un râu foarte mare" (lit.: „era un băiat cel orfan", etc). Philippide, Orig. Rom., II, 596 sq. (exemplele din H. Pe-dersen, Albanesische Texte mit Glossar, Leipzig, 1895, p. 24, 30, 40). Asupra particulei te dela numeralele ordinale albaneze, v. Jokl, Litteris, IV, 202 sq.: i dyte „al doilea", i trete „al treilea", etc. E vorba de un element i.-e. *-t- (cf. formaţia paralelă -io- din balto-slavă). 86 UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ Procedeul determinării în bulgară trebue explicat în mod independent de albaneză şi română. Faptele sunt într'adevăr diferite; procedeul apare nu numai în bulgară, unde ar putea fi suspectat de a fi datorit contactului cu româna, dar şi în unele dialecte ruseşti, care ocupă un teritoriu întins (regiunile Novgorod, Perm', Kostroma, Olonec, Tver', JaroslavF, Arhan-gel'sk, Vologda, Vladimir, Vjatka, Kazan', Simbirsk — azi Uljanov —, Nizni-Novgorod — azi Gor'ki —, Rjazan', Tula, în Siberia, Tobol'sk şi în Jakutija), ceea ce ne arată că avem de-a-face cu un procedeu derivat din slava comună, în care adjectivul era determinat prin encliză, întrebuinţându-se în acest scop relativul je- : bosû „cu picioarele goale", determinat bosù-jï > bosyjl (în v. si. bosûi, bosyi, bosoi), etc. ; cf. lit. basàs-is, băsa-ji (A. Meillet, Le slave commun 2, Paris, 1934, p. 445 sq.). „...de ce qu'un développement est intelligible à l'intérieur d'une langue, il ne suit pas qu'il ne faille envisager aucune condition externe: les innovations linguistiques résultent de l'action convergente de conditions multiples, indépendantes les unes des autres. Il est frappant que le bulgare, qui est la seule langue slave à avoir constitué un article, et qui y est parvenu par des moyens tout slaves, soit au voisinage du grec et du roumain qui en ont aussi un" (A. Meillet, BSL, XXX, 202-203). Pentru bulgară şi dialectele ruseşti, v. Oblak, Maced. St., 100 sq.; Michov, WJb., XIV, 108 sq. şi memoriul lui Lj. Miletic, Pokazatelnitë mëstoimenija vû postpozi-tivna sluzba, în Symbolae grammaticae in honorem Ioannis Rozwa-dowski, II, Cracovia, 1927, p. 115 sq. In textele vechi slave, de ex. în Suprasliensis (sec. XI), pronumele demonstrativ este enclitic: rabùtû, rodosl (cf. s.-cr. nodas, zimus, slov. letos, r. vesnus', Oblak, Maced. St., 99). In bulgară şi în dialectele ruseşti indicate mai sus pronumele si şi tu sunt postpuse; forma to (togo, tomù) a arti- DISPARIŢIA INFINITIVULUI colului a fost generalizată. Aceste limbi au extins procedeul postpunerii şi la substantiv: rus. dorogutu, babytet, koncete, pol'ata, oknota, babata, etc. ; cf. în v. bg. mçzïtû — bg. muzut, v. bg. dïnîsï— bg. dnés, s.-cr. danes, ceh. dnes, pol. dzis (Mla-denov, Gesch. d. bulg. Spr., 214 sq.). Articolul este ataşat adjectivului, atunci când acesta este aşezat înaintea substantivului: dobrijat xlëb „pâinea bună" (lit. „buna pâine"). In rezumat, comparaţia dintre română, albaneză şi bulgară, în privinţa întrebuinţării articolului, arată că româna şi albaneza merg împreună, pe când bulgara urmează o cale proprie, determinată de tendinţa la encliză ce apare încă din slava comună. Dacă poate fi vorba aci ele o acţiune a substratului, atunci ea s'a manifestat numai în română şi în albaneză, prin aşezarea adjectivului determinant după substantiv. Căci ordinea aceasta este neobişnuită în limbile romanice şi justificată într'însele numai prin excepţie, din necesităţi afective. A. Graur, À propos de l'article postposé; Notes sur l'article postposé, România, LV, 475 sq. şi LX, 233 sq. ; Autour de l'article postposé, BL, V, 204 sq. ; cf. Jokl, IF, L, 46. DISPARIŢIA INFINITIVULUI încă din secolul al XVI-lea se manifestă, în română, tendinţa de a înlocui infinitivul cu subjonctivul. Intr'o frază ca : fr. je veux manger, infinitivul e redat în română prin subjonctiv : vreau să mănînc (lit. „je veux que je mange"). Procedeul este caracteristic. Dispariţia infinitivului e constatată în greacă încă din timpurile cele mai vechi, când infinitivul substantivat este întrebuinţat cu ro. înlocuirea infinitivului cu forme personale ale verbului se manifestă în greaca Noului 88 UNIUNEA L1NGUISTICA BALCANICĂ Testament şi devine normală în neo-greacă, unde infinitivul nu mai este întrebuinţat ca formă verbală (infinitivul a fost păstrat în dialectele pontice): infinitivul este substantivat ((payi „mâncare" < qpayelv) şi întrebuinţat cu articolul, ca în epoca veche a limbii; subjonctivul, cu care este înlocuit, e format cu ajutorul unei conjuncţii (Im): dog fiov vă jrtc5„dă-mi să beau". D. Hesseling, Essai historique sur l'infinitif grec, în fitudes de philologie neo-grecque. . . p.p. J. Psichari, Paris, 1892, p. 37 sq.; Sandfeld, Ling. balk., 7 sq.; Meyer-Lubke, Rum. u. rom., 22-23; Rohlfs, Scavi linguistici nella Magna Grecia, Roma, 1933, p. 50 sq. Acelaşi fenomen s'a petrecut în română, dar întrebuinţarea nominală a infinitivului (cf. în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea: de-a firea, de-a numărarea, de-a scrierea; cf. subst. fire, mâncare, etc.) e un fenomen general, şi nu ar trebui să recurgem la analogia cu limba greacă, pentru a-1 explica. (De exemplu, în dialectele stokaviene ale sârbo-croatei, Belic, RIEB, II, 168 sq., infinitivul tinde să dispară astăzi, şi acest fenomen apare ca o evoluţie internă a limbii ce nu poate fi explicată printr'o cauză externă.) In bulgară şi în albaneză infinitivul este de asemenea înlocuit cu subjonctivul (în bulgară se găsesc numai resturi ale vechiului infinitiv; tot astfel în albaneza de sud, spre deosebire de cea de nord, în care infinitivul este întrebuinţat în mod consecvent dintr'o epocă veche şi până astăzi). Urme ale vechiului infinitiv se păstrează şi în toscă: Jokl, Litteris, IV, 207. In epoca anterioară separării în dialecte, albaneza poseda deci infinitivul. Tendinţa de înlocuire a infinitivului nu vine prin urmare din albaneză. Ceea ce este deci caracteristic, este procedeul înlocuirii formelor de infinitiv cu acele de subjonctiv şi făptui că fenomenul DISPARIŢIA INFINITIVULUI 89 apare într'un mănunchi de limbi ce pot fi grupate într'o „uniune linguistică". Concordanţa fenomenului în fiecare din limbile „uniunii linguistice" nu poate fi explicată prin influenţa unei limbi asupra alteia, ci numai prin1 considerentul că fenomenul apare în limbi vorbite în aceeaşi regiune (Meillet, RIEB, I, 29 sq.). Faptele din Italia meridională ne permit să verificăm această afirmaţie. Intr'adevăr, în dialectele italiene vorbite astăzi în sudul Calabriei şi Terra d'Otranto, unde Grecii sunt stabiliţi din antichitate, infinitivul, fără a fi dispărut, nu este popular; tendinţa este de a-1 înlocui cu formaţii personale introduse de conj. mu, mi, ma şi pemmu (< per modo = n.gr. ôià Iva): vulia mu săcciu „volevo sapere" (n.-gr. rj&eXa và iéga>), non voii mu sta „non vuol rimanere" (ôsv §élei và fiEÎvtj), vinni pemmu lavuru „sono venuto per lavorare" (■rJQ&a yià và êgyaoêœ), voi pimmu mori „vuoi morire". Rohlfs, RUR, IV, 130 sq.; Id., 1. c. Fenomenul acesta nu apare în celelalte dialecte italiene; el e deci datorit substratului grecesc al dialectelor italiene meridionale. Pornit din limba greacă, procedeul a trecut, după cum am văzut, în albaneză (toscă ; sporadic, în ghegă), bulgară şi română (dacoromâna şi dialectele sud-duriărene) ; în aceste limbi, subjonctivul e introdus de conjuncţiile të, da şi să : më mire të disk se të kesh „mieux vaut savoir qu'avoir", su vote riè ment té kërkofiinë „es fiel ihnen nicht ein zu suchen", bg. za mené e edin golern pocet za da mqz „es ist mir eine grosse Ehre zu können", momata trëbvalo da go zakoli „das Mädchen musste ihn zerschneiden" (Sandfeld, WJb., IX, 81). 90 UNIUNEA LINGU1STICÄ BALCANICĂ V. expunerea de ansamblu a lui Kr. Sandfeld, Der Schwund des Infinitivs im Rumänischen und den Balkansprachen, WJb., IX, 75 sq.; Id., Ling. balk., 173 sq. Infinitivul dispărut prin substantivare a fost înlocuit, în română şi în albaneză, printr'un substantiv verbal derivat din participiul perfect (în română, supin) : nu-i de mirat ; am de trecut prin multe locuri; de înţeles, înţelege „ce n'est pas pour étonner; je dois passer par beaucoup d'endroits; pour comprendre, il (elle) comprend", am făcut ce-i de făcut „j'ai fait ce qu'il y avait à faire". Cf. în alb. lidhurë „legat", kam për të lidhurë „am de legat" (Sandfeld, Ling. balk. 131). In istro-română, întrebuinţarea formelor de infinitiv s'a făcut sub influenţa croatei : n'a vrut ziţe, săm cuntente măgari si io muri „aş fi mulţumită să mor şi eu", Vei a fost rusire spure, etc. (Puşcariu, Istr., II, 254; 330). PROPOZIŢIUNI FINALE Româna, albaneza, neo-greaca şi bulgara fac diferenţă între propoziţiile cu sens final sau completiv. Cele dintâi sunt introduse de conjuncţiile (ca) să, alb. të, n.-gr. vă, bg. da urmate, în română, albaneză şi neo-greacă de subjonctiv, pe când propoziţiile din cealaltă categorie sunt. introduse de conjuncţiile că, să, alb. që (se), n.-gr. nuc (nov, ort,), bg. ce (sto): m'am dus pană la prăvălie, ca să cumpăr pîine ; alb. ke brirë të mbëdhenj për të i lëftosh „tu as de grandes cornes pour leur donner des coups"; n.-gr. fîaQQeï, Ttôjç nfjys yià và to oxoxworţ „il pense qu'il est venu pour le tuer"; bg. za da dostignes celta si, trebvada büdesmnogo prilezen „pour atteindre ton but il faut que tu sois très appliqué". Sandfeld, Ling. balk., 175 sq.; Id., RIEB, I, 100 sq.; II, 471 sq. VOCABULARUL 91 VOCABULARUL Termenii înşiraţi aci mai jos sunt semnalaţi în română şi în albaneză; ei au uneori o formă fonetică aproape identică în aceste două limbi (de ex. buză : alb. buze, călbează, gălbează : alb. keljbaze, geljbaze, căpuşă: alb- kepushe, cioc : alb. tshok, ciucă: alb. tshuke), astfel încât prezenţa acestor cuvinte, într'una din limbi, a fost explicată prin împrumut din cealaltă limbă (Capidan, DR, II, 443 sq.; Sandfeld, Ling. balk., 65 sq.); alteori, forma fonetică a termenilor este diferită (de ex. abur: alb. avull, brîu: alb. bres, bres, curpen: alb. kuljper, kurpulj, kulj-pere, mînz: alb. mes, etc). Spitzer, MRIW, I, 295 sq. Fireşte, nu e vorba aci de termenii româneşti intraţi la o epocă recentă în albaneză, pentru care v. Capidan, DR, II, 468 sq.; VII, 151 sq. şi Jokl, RF, II, 246 sq. Criteriile pentru a determina dacă unii termeni din prima categorie de mai sus derivă, în română, din albaneză, sau viceversa, lipsesc. De fapt, aceşti termeni provin, în amândouă limbile, dela o limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică şi care a lăsat drept urmă a existenţei sale aceste elemente în vocabularul limbii române (Treimer, ZRPh., XXXVIII, 405; Capidan, DR, II, 45^ sq.; Philippide, Orig. Rom., II, 694 sq.). Rom. guşă: alb. gushe ar fi un termen albanez, în română (Baric, Albanorum. St., 106 sq.), pe când Tagliavini (Alb. Dalm., 127) socoteşte că guşă este împrumutat din română. Balaur, împrumutat din sârbo-croată de română şi albaneză (Baric, Albanorum. St., 3 sq.), e considerat autohton de Skok (ZRPh., L, 515). In starea actuală a cunoştinţelor noastre, nefiind posibil să aducem preciziuni asupra acestei limbi, trebue să ne mulţumim 02 uniunea linguisticä balcanică de a apropia termenii româneşti de cei albanezi, explicându-i, deci, printr'un criteriu comun. Faptul că unii din aceşti termeni nu sunt cunoscuţi în aromână (Capidan, DR, II, 483 sq.) şi în megleno-română (din cei 78 de termeni enumeraţi aci mai jos, 36 se regăsesc şi în aromână şi 32 în megleno-română) poate fi explicat prin pierderea lor eventuală sau prin aceea că ei nu au fost încă relevaţi de cercetători în dialectele sud-dunărene. întrucât împrumutul de termeni dela o limbă la alta este un fapt de civilizaţie şi presupune o superioritate tehnică într'o ramură oarecare de activitate (de ex. păstoritul, industria laptelui, etc.), punând deci problema pe baze reale, trebue determinat care dintre strămoşii Albanezilor sau ai Românilor au excelat, în trecut, în vre-o industrie, sau au desvoltat o civilizaţie materială şi spirituală capabilă de a fi luată drept model. In privinţa termenilor păstoreşti, întrucât ştim că atât Albanezii, cât şi Românii au practicat păstoritul şi îl practică încă, se poate admite trecerea dela o limbă la alta a unor termeni din această categorie, dar nu avem nici un motiv să atribuim o origine albaneză lui buză, căpuşă, etc., întrucât aceste cuvinte, ca şi altele, pot fi explicate printr'un criteriu comun în amândouă limbile. Termeni ca baci, balegă, căpuşă, fluier, gălbează, gard, etc., (şi termenii paraleli din albaneză), enumeraţi de C. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 39t, „sprechen vom einförmigen Hirtenleben eines Volkes, das in seinen wirtschaftlichen Zuständen von den anders gearteten Gaben der Römer wenig berührt wurde. Dass die Viehzucht hier die grösste Rolle spielt, zeigt das Land, zeigt die Sprache, die einen Zustand spiegelt, der Glück und Reichtum des Menschen in seinem Vieh erblickt". In privinţa termenilor din celelalte categorii, nimic nu ne autoriză să atribuim prezenţa lor în română unui împrumut din VOCABULARUL 93 albaneză: civilizaţia albaneză în evul mediu nu justifică o astfel de influenţă asupra celprlalte popoare din Peninsula Balcanică (cf. Graur,' BL, IV, 34). Treimer, 1. c, 390: „Die Begriffsreihen der rumänischen Wörter albanischer Abkunft weisen im allgemeinen nicht auf Entlehnung. Die denkbar primitivste Wirtschaftsform der Skipetaren — heute [1912] wird selbst an der Küste in unmittelbarem Zusammentreffen mit westeuropäischer Kultur der Holzpflug verwendet — welche sich im Rumänischen wiederspiegelt, kann nicht als Kulturgeschenk übernommen worden sein. Die echt albanischen Ausdrücke für das wirtschaftliche Leben sind nur der Viehzucht angehörig und diese finden sich auch im Rumänischen". Intre sunetele care alcătuiesc cuvintele româneşti enumerate aci mai jos şi sunetele cuvintelor albaneze corespunzătoare se pot stabili corespondenţe: cutărui sunet din română îi corespunde cutare sunet din albaneză (cf. tabloul de corespondenţe dintre sunetele româneşti şi cele albaneze alcătuit de Treimer, 1. c, 398 sq.). Evoluţia deseori diferită a sunetelor din cuvintele româneşti se explică în mod suficient prin criteriul geografic. Cf. Treimer, 1. c, 401: „die alban. Wörter zeigen erbwörtliche Behandlung im Rumänischen, sind also so alt wie seine romanischen Elemente, ein anderer Standpunkt kann sagen, als bodenständig, noch älter". Asupra locuinţelor primitive ale strămoşilor Românilor şi Albanezilor în Peninsula Balcanică, v. mai sus, expunerea dela p. 34 sq. Vom înşira aci corespondenţele fonetice din domeniul consonantismului. După fiecare corespondenţă de sunete, am indicat, în notă, sunetul primitiv reprezentat de substitutele fonetice din albaneză şi din română. Diferenţa de tratament dintre aceste două limbi este de aşa natură, încât o serie de termeni româneşti nu pot fi explicaţi prin albaneză. 94 UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ Intr'adevăr, dacă am admite originea albaneză, în română, a acestor termeni, nu ar putea fi justificate tratamentele diferite suferite de unul şi acelaşi sunet albanez în română (cf. Spitzer, MRIW, I, 295). Astfel, de ex. lui th albanez îi corespund trei sunete în română: s, ts şi c; lui dh albanez, rom. z şi d; lui g alb., rom. j, gh şi g, etc. Dimpotrivă, dacă plecăm dela o limbă primitivă (reprezentată, cel puţin în parte, de albaneza de astăzi şi înlocuită, în regiunile dunărene, de limba latină), deci dela elemente de limbă comune albanezei şi românei, constatăm că sunetele din română reprezintă sunete la origine diverse şi, în felul acesta, tratamentele diferite din română sunt justificate. Astfel, de ex. rom. j în jumătate reprezintă un i.-e. *s, gh în ghimpe un i.-e. *gl, pe când albaneza, potrivit legilor sale proprii de evoluţie fonetică, cunoaşte în amândouă cazurile un g; rom. r în curpen corespunde unui r primitiv, iar / în mal unui / primitiv, pe când albaneza are în amândouă cazurile un Ij, etc. Prin aceste observaţii, criteriul de explicaţie ce l-am adoptat apare justificat. Cuvintele enumerate aci mai jos fac deci parte din cel mai vechi fond al limbii române. Cf. I. Şiadbeî, Problemele vocabularului român comun, Iaşi, 1934» P- 19 sq. şi 25. p alb. p: rom. b: pelk: bîlc alb. p < i.-e. *p (Pekmezi, Gr. alb. Spr., 32). v alb. v: rom. b: avull: abur. alb. v < i.-e. *u (Pekmezi, Gr. alb. Spr., 26). d alb. d: rom. d: droe: droaie; dru, druja: druete. alb. d < i.-e. *g *brîur, considerat ca plural, după care s'ar fi refăcut un sg. brîu, are desa-vantajul de a presupune că rotacismul a fost general, în română, atunci când ştim că e o inovaţie dialectală. bucurie (megl. bucurii'a) s.f. „joie; réjouissance, allégresse", bucura (a se) (megl. bucur) vb. „se réjouir": alb. bukurë adj. „schön", bukurî s.f. „Schönheit", bukuronj vb. „verschönere"; 7: ioo UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ cf. alb. bukëljë „gentille petite" (Baric, A.Arb.St., II, 80). Dificultăţile semantice nu sunt suficiente pentru a separa formele româneşti de cele albaneze (Philippide, Orig. Rom., II, 701). Formele albaneze nu sunt împrumutate din română (Baric, A.Arb. St.,II, 79). hinget s.n. „pârtie où une forêt est le plus épaisse": alb. bunk, det. bungu s.m. „Eiche". buză (ar. budză, megl. buza) s.f. „levre; bord": alb. buzë s.f. „Lippe; Spitze, Rand, Schnabel eines Gefässes" (cf. E; Cabej, Glotta, XXV, 52 sq.). căciulă (ar. căculă, căcuuă, cîţulă [< n.-gr, xaraovla], Nikolaîdi, s.v., megl. cătsuuă, Capidan, Megl., III, 66 s.v.) s.f. „bonnet de fourrure": alb. kësuljës.f. „Kopfbedeckung, Haube, Mütze, Nachtmütze" (Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392. Vasmer, Jagic-Festschrift, Berlin, 1908, p. 273 sq. explică termenii slavi de tipul v. si. kosulja prin lat. casula [REW, 1752], iar termenul albanez prin neo-greacă. Dar această explicaţie, ca şi explicaţia prin neo-greacă, propusă de G. Meyer, EW, 191 s.v. nu satisface nici fonetismul [dificultatea de a explica alb. s şi rom. c < n.~gr. ts], nici sensul termenilor din română şi albaneză) ; bg. kacjùla, împrumutat din română. călbeazâ, gălbează s.f. „clavelee" : alb. këljbazë, gëljbazë s.f. „Leberegelkrankheit der Schafe" (Meyer, EW, 222 s.v. kjeljp). căpuşă (megl. <— ) s.f. „tique": alb. këpushë s.f. „Zecke". cătun (ar. cătună—rar, Capidan, Megl., III, s.v.—, megl. cătun) s.n. „hameau; cabane; four creusé en terre; tanière": alb. katunt s.m. „Gebiet, Stadt, Dorf", katund „villaggio, borgata" (Tagliavini, Alb.Dalm., 144; Skok, ZRPh., L, 519; Densusianu, GS, VII, 90 sq.). Cuvântul e cunoscut în toate limbile balcanice (n.-gr., s.-cr., bg.) cu înţelesuri înrudite: VOCABULARUL 101 „lagăr, câmp, cartier; sat; colibă; tabără; cort'". Rohlfs (EWUG, 949) derivă formele neo-greceşti din tc. ot. katan „Schafhürde": xaxovva „Zelt", v. nap. katone „Haus", Katona, sat în prov. Reggio, cf. Karorivaç, sat în Acarnania. Totuşi termenul e cunoscut în albaneză încă din sec. al XI-lea: katund „villa" (g. katûnd „Dorf", t. katunt ; Jokl, IF, XXXIII, 420 sq.; cf. Brückner, KZ, XLVIII, 167), şi face deci parte din vechiul fond al limbii. ceafă s.f. „nuque": alb. kjafë s.f. „Kehle, Hals". cioară s.f. „Corneille": alb. sorrë s.f. „Krähe". Formele romanice derivate din caola „Krähe" (REW, 2449) nu pot explica forma românească (Graur, BL, V, 95). Wedkiewicz (MRIW, I, 272, n. 4) explică termenul românesc prin slavă. cioc s.n. „bec; pointe, proue": alb. tshok s.m. „Fussfessel; Schnabel" (cf. Berneker, SEW, 159, s.v. cok-; formele din albaneză şi română trebuesc separate de cuvintele din slava meridională, cu alt sens, Vasmer, Roczn. slaw., III, 264). ciucă s.f. „sommet, ballon (de montagne); boule": alb. tshukë s.f. „Spitze eines Hügels". Termenul e atestat, cu sensul de „deal; movilă; umflătură în obraz" în bulgară, sârbo-croată şi neo-greacă (DA). ciuf s.m. şi n. „tignasse; toupet (du cheval); huppe": alb. tshupë s.f. „langes Kopfhaar", tshufkë „Quaste, Maishaar". ciump adj., s.n. „bout, chicot, moignon" : alb. thump s.m. „Stachel" (Baric, Albanorum. St., 12; îndoios). ciupi vb. „picorer, becqueter; cueillir; pincer": alb. (g.) tshupis „picke, beisse mit dem Schnabel" (Meyer, EW, 222 s.v. kjep). Atestat şi în bulgară şi sârbo-croată, cu înţelesul de „a ciuguli, a smulge, a pişcă" (DA). i02 uniunea linguisticä balcanică ciut, şut (DA; ar., megl. şut) adj. „ecorne; écourté; es-sorillé", ciutăsS. „biche; daine": alb. shutaă). „ohne Hörner", shutë s.f. „Hirschkuh". Termenul a pătruns în bulgară, sârbo-croată, cehă, polonă, ruteană şi ungară cu sensul de „fără coarne, ciuntit; pleşuv; fără coadă" (Meyer, EW, 420; DA). coacăză s.f. „groseille" (ar. coacăză [Dai.], cocă, megl. cocă, Capidan, Megl., III, 75 s.v.): alb. kokje „Beere, Baumfrucht" (+ dim. -(ë)zë; Densusianu, România, XXXIII, 74 sq.). copil (ar. „bastard, copil din flori" [Dai.], co'k'ilă „fecioară, fată mare", co'k'ul „fiu din flori, bastard" [Papahagi, Basme, 567 s.v.]) s.m. „enfant": alb. kopilj s.m. „Knecht; junger Mensch". In sârbo-croată, bulgară, cu sensul de „bastard; scelerat" (Meyer, EW, 198); n.-gr. xonsfoç „spurius", xonéh „sluga", xonshx „jeune fille"; bg. kopelcja, kopelăk „spurius" (Skok, A.Arb.St, I, 219 sq.). curpen (ar. curpan s.n. [Dai.], megl. curpăn) s.m. „sarment de vigne sauvage; clématite des Alpes": alb. kuljpër, kurpulj s.m., kuljpërë s.f. „Art Schlingpflanze; clématite sauvage". (Fonetismul cu r, în albaneză: kurpën, ar fi suficient pentru a proba că termenul românesc e împrumutat albanezei, Jokl, Litteris, IV, 198.) cursă s.f. „trappe; piège; embûche": kurthë s.f. „Falle, Fangeisen". droaie s.f. „bande, troupe; grande quantité": droe s.f. „Furcht". Pentru sensul formeij-omâneşti, cf. observaţiile lui Byck, BL, V, 46 sq. druete s.m. „lemn gros şi scurt" (Gorj; Pasca, AARom., Ser. 3, III, 218); „trunchi de lemn nu tocmai gros, dar sănătos, negăunos, după ce s'a tăiat" (Rev. crit.-liter., III, 123): alb. dru, det. druja s.f. şi m. „Holz, Baum, Stange, Pfahl, Brenn- \ vocabularul 103 holz; pezzo di legno, bastone, piuolo" (Tagliavini, Alb.Dalm., 109 s. v.). fărîmă s.f. „miette; débris; brin, reste": alb. thërrime s.f. „Splitter, Scherbe, Trumm, Brotkrume" (cf. Eqrem Çabej, RIEB, II, 179). Fărîmă < *farrimen „ist begrifflich nicht annehmbar" (REW, 3202). fluier (ar. flue'r [Dai.], flueară [Papahagi, Basme, 596 s.v.]) s.n., fluieră s.f. „flute, chalumeau" : alb. fljo(j)ere s.f. „Flote, Pfeife". Termenul, e cunoscut în neo-greacă, ruteană, polonă, moravă, slovenă, sârbo-croată şi ungară. gălbează v. călbează. gard (ar. gardu, megl. gard) s.n. „cloture, enclos, clayon-nage, haie sèche, palissade" : alb. garth, det. gardhi s.m. „Hecke, Zaun", gard „siepe" (Tagliavini, Alb. Daim., 121 s. v.). Jokl (Slavia, XIII, 298 sq.) a combătut explicarea termenului albanez prin slavă. Dar gard, în română, nu poate fi explicat prin albaneză, pentrucă, contrar afirmaţiei lui Jokl (o. c, 300), alb. dh e redat în română nu prin d, ci prin z ; în brad, d nu se explică prin alb. dh, ci este de origine românească (v. mai sus, jp. 99). Pe de altă parte, termenul albanez nu poate fi explicat prin slavă (Baric, A.Arb.St., II, 386), pentrucă d slav nu e redat în albaneză prin dh (cf. alb. tsarde: bg. ceredâ; alb. bishetim, bishetoj, si. besëda, Jokl, Ling. kult. Untersuch., 109 şi 131); în schimb, lat. -(r)d- e redat prin dh (adhêroj < adorare, urdhér < ordinem, etc.). gata adv. „pret": alb. gat adj. „bereit" (ar. angătan „în cătare, în grije", ngâtan „în grije, în pază" [Papahagi, Basme, 526 şi 656 s.v.] se explică prin câta — sonorizarea lui c- sub influenţa lui -n : an cătare —, care, deşi nu este atestat, trebue să fi fost întrebuinţat şi în aromână [cf. megl. cat „port grija i04 UNIUNEA LINGUISTICÄ BALCANICĂ cuiva, îngrijesc de cineva", Capidan, Megl., III, 64 s.v.] şi, contrar afirmaţiei lui Capidan, Rom. bale, 37, trebue separat de gata). ghimpe s.m. „piquant, épine, aiguillon": alb. gjëmp s.m., gljimp, gljëmbë s.f. „Dorn". ghionoaie (ar. ghion „graur" [Dal.], „un fel de cioacă" [Papa-hagi, Basme, 607 s.v.], megl. ghion „o pasăre care... cântă plăcut" [Capidan, Megl., III, 138 s.v.]) s.f. „pivert": alb. gjon s.m. „Nachteule". ghiuj s.m. „vieux": alb. gjysh s.m. „Grossvater". gogă s.f. „croque-mitaine": alb. gogë s.m. „Gespenst, Wauwau, zum Kinderschrecken". grapă s.f. „herse": alb. grep s.m. „Angelhaken, Haken". gresie (ar. greasă [Papahagi, Basme, 603 s.v.], greasi [Dai.]) s.f. „gres; pierre à aiguiser": alb.gëresës.î. „Schabholz, Schabeisen, bes. der Töpfer". groapă (ar., megl., ~) s.f. „tombe; fosse": alb. gropë s.f. „Grube, Graben, Grab". grumaz (ar. grumadz, gurmadz) s.m. şi n. „gosier; cou" : alb. gurmas, det. gurmazi s.m. „Kehle". grunz (ar. grundă) s.m. şi n. „grumeau, pelote": alb. gründe s.f. „Kleie". guşă (ar. guşe [Papahagi, Basme, 606 s.v.], guşă „gâtul întreg" [Dal.], megl. guşă) s.f. „gorge; jabot; goitre; double menton": alb. gushë s.f. „Hals; Läppchen des Kahns". Termenul e cunoscut în bulgară, sârbo-croată, neo-greacă şi ungară. Baric (Albanorum. St., 106 sq.) a arătat că formele acestea tre-buesc separate de reprezentanţii lui geusiae „Kehle", din fr. şi dialectele italiene de nord (REW, 3750); Tagliavini (Alb. Dalm., 127) susţine totuşi că termenul românesc e de origine latină. VOCABULARUL liâmes adj., s.m. „avide": alb. hamës s.m. „Fresser". jumătate (ar. gumitate, megl. jimitati) s.f. „moitie, demie " : a'b. gjymës „halb", gjymësë s.f'. „Hälfte", gjymsë (Cordignano), g/ysA, gjyth „mezzo, meta"; scut. gjys(ë) (Tagliavini, Alb. Daim., 132 s.v.). leurdă s.f. „ail des bois" (bot.): alb. hudhërë, hudhrë, hurdhë s.f. „Knoblauch". măgură s.f. „eminence, colline; tumulus": alb. maguljé s.f. „Hügel" (Skok, Slavia, IV, 345; cf. sard.— campid.— moyoro „niedriger Hügel" şi n.d. loc. Môgoro, MX. Wagner, Arch. Rom., XV, 227; v. si. mogyla şi gomila — alb. gamuljë „Haufen von Erde, Gras u. dgl." — rus. mogila, pol. mogila, slov., s.-ex.gomila). mal s.n. „bord escarpé, berge, rive (d'un fleuve), rivage (de la mer)": alb. malj s.m. „Berg, Gebirge" (cf. mai sus, p. 51 ; Tagliavini, Alb. Daim., 181 s.v. mal; n. top. Malung „sehr langen, oben geraden Bergrücken", în Albania, ar fi compus din mal + longus, Jokl, ZONF, X, 198). mărar (ar. măral'u, Capidan, DR, II, 458) s.m. „aneth" (bot.), „camomille puante, pied d'alouette, fenouil de porc" : alb. maraj s.m. „Fenchel, foeniculum officinale". mazăre (ar. madzire „mazere", Papahagi, Basme, glosar s.v., estevb. „a merge"! —v. Id., 1. c, 118, 5) s.f. „pois; petit pois" (bot.): alb. modhullë s.f. „Erbse". Dac. fiîÇrjXa „Thymian", pe lângă formele corupte fitCoĂa şi fioÇovla, la Dioscoride (Decev, 30 sq.), nu ar mai putea explica, din cauza vocalismului şi sensului cuvântului, termenii din română şi albaneză; cf. observaţiile lui Jokl, Litteris, IV, 200 şi Densusianu, GS, IV, 406. mînz (ar. mîndzu [Papahagi, Basme, 643 s.v.], megl. mqnz) s.m. „poulain": alb. mes, det. mèzi „männliches Füllen von Pferd und Esel" (cf. E. Çabej, Glotta, XXV, 50 sq.). io6 UNIUNEA LINGUISTICÄ BALCANICĂ moş (ar. moaşă „bătrână, babă", megl. moş) s.m. „vieux, vieillard; grand père, aieul": alb. motshë, moshë s.m. „Greis, Alter", moshë s.f. „età" (Cordignano). mugur (megl. mugurë) s.m. „bourgeon": alb. mugull s.m. „Pfropfreis, Spross". murg (ar. murgu, megl. murg) adj. „brun": alb. murk, det. murgu „dunkel, schwarz, grau" (cf. REW, 433; „murg ist.. . echt albanisch", Treimer, MRIW, I, 376). muşcoi, mîşcoi s.m. „mulet": alb. mushk s.m. „Maulesel". năpîrcă s.f. „vipere": alb. nepërkë s.f. „Viper, Natter". noian s.m. „ocean, immensité": alb. ujë s.f. „Wasser", ujane s.f. „ocean" (g. uj s.n. „acqua", Tagliavini, Alb. Daim., 273 s. v.j. părău, pîrău, pîrîu s.n. „torrent, ruisseau": alb. pêrrua, prrua, pron s.m. „Bett eines Flusses, Baches; Bach, Thal, Waldstrom". Termenul albanez este compus: për-rua; forma originară conţinea un n, postulat de pl. perronjë, përrenje, për-rënjë. Plecând delà për-rën-, cuvântul a fost apropiat de t. krua „izvor", scut. krue, det. kro(n)i, t. des. kronj,g. krona, kroje (Pekmezi, Gr. alb. Spr., 252) < *kron < *kren (Jokl, IF, XXXVII, 90 sq.; Id., Ling. kult. Unters., 7, 335); t. rrua „Bach, Strom, Fliessen, Flusslauf" (Jokl, ZONF, X, 189) înfăţişează partea a doua a cuvântului. Cuvântul există în bulgară: poroj „Gebirgsbach, Giessbach; Wolkenbruch, Platzregen" (mai ales în Macedonia) şi în sârbo-croată: poroj „lit de rivière caractéristique avec terre et pierres" (Skok, Glasnik Skopskog naucnog drustva, XII, 210), Peroj, sat în Istria, Paraun, n. de loc. în Bosnia. Jokl (IF, XLIX, 282 sq.) a căutat să explice termenul românesc direct prin albaneză (1. c, 285). Plecând delà etapa VOCABULARUL 107 -ou sau -ou (l.c., 277), şi evitând, astfel, dificultatea indicată de Spitzer (MRIW, I, 296; cf. Rosetti, Rech., 159, n. 1: alb. -on ar fi trebuit să fie redat, în română, prin -un), -ău poate reda pe alb. -du (diftong nasal cu -u semi-vocală, Jokl, l.c, 284 sq.). Dar atât motivele de ordine generală, expuse aci mai sus (p. 91) cât şi faptul că termenul este larg răspândit în Peninsula Balcanică, ne arată că pîrîu face parte din vechiul fond balcanic al limbii române şi că nu provine, în limbile care îl cunosc, direct din albaneză. Problema este de ordine cronologică. Jokl (l.c, 284) susţine că trecerea lui e la o este anterioară intrării elementelor latine în albaneză, deci foarte veche. Aşa dar, termenul ar fi pătruns în latina balcanică cu fonetismul -ou. O probă despre aceasta o găseşte în forma de pluralpâroaie [sic !] a termenului românesc, pe care o apropie de alb. perroi (det.). De fapt, nimic nu ne împiedică să admitem că termenul a intrat sub forma fonetică arătată în latina balcanică, dela limba care a dat limbii române şi celei albaneze o serie de termeni comuni. Jokl (l.c, 285 sq.) combate părerea lui Skok (ZRPh., L, 528), după care dispariţia lui n, în pîrîu, s'ar fi petrecut în aceleaşi condiţiuni ca în brîu, etc; într'adevăr, în cazul de faţă condiţiile fonetice nu sunt la fel (plecând dela *-ren, lipseşte u final, condiţie necesară inovaţiei, cf. mai sus, p. 99). Ceea ce este însă sigur, este că silaba a doua a termenului românesc a fost modelată după rîu < lat. rivus (Spitzer, MRIW, I, 296; Skok, ZRPh., L, 528), din a cărui sferă semantică face parte pîrîu. Prezenţa aceluiaşi termen în bulgară şi sârbo-croată asigură vechimea cuvântului în Peninsula Balcanică şi indică în mod hotărît că pîrîu aparţine vechiului fond balcanic al limbii române. io8 UNIUNEA LINGUISTICÄ BALCANICĂ pupăză (ar. pupuză, pupăză, megl. pupează) s.f. „huppe" (zool.): alb. pupe s.f. „Wiedehopf", pupcë, pupzë, pupa s.f. „upupa" (Cordignano), pupë, pupëzè s.f. „upupa (uccello"; Leotti). rînză s. f. „gesier; caillette (estomac des ruminants)": alb. rendes s.m. „Lab". Baric (Albanorum. St., 87) explică pe brînză „fromage" prin rînză; cf. Id., A.Arb.St., I, 142 sq.; Skok (ZRPh., L, 528 sq.): dr. brînză a dispărut din aromână; cf. n.-gr. TtgévrÇa, în Epir. sarbăd (sarbed, Tiktin) adj. „aigre, aigrelet (en parlant du lait), fade": alb. (i) thartë, (i) tharbët (Godin, s. v. „sauer") adj. „sauer; àcido", (i) tharptë „id.", tharbë vb. „inacidire" (Cordignano ; Leotti). Termenul trebue separat de searbăd adj. „pale" (DE, 42; suprimat din REW3, 2934). scăpară (ar. ascapir, megl. scapir) vb. „battre le briquet, faire jaillir des étincelles; étinceler": alb. shkrep vb. „schlage Funken; Feuer"; „far cilecca" (Tagliavini, Alb. Daim., 254 s.v.). scrum (ar., megl. ~ ) s.n. „cendre": alb. shkrump, shkrumbi „alles verkohlte, verbrannte", shkrumbonj „verbrenne, verkohle". sîmbure s.m. „noyau; pépin": alb. thumbëz s.f. „Knopf", thumbullë, thumull, sumbulj s.f. „Knopf". strepede (megl. stre'pij) s.f. „ciron (ver du fromage)": alb. shtrep s.m. „Wurm, Made" (Meyer, EW, 137 s.v. gjarpër). strungă (megl. — ) s.f. „defile; bercail, parc à brebis": alb. shtrungë s.f. „Abteilung des Pferchs, in dem die Ziegen gemolken werden". Cuvântul apare, cu înţelesuri înrudite, în neogreacă, slovenă, sârbo-croată, polonă, ucrainiană şi ungară (Baric, A.Arb. St., I, 154 sq.). VOCABULARUL 109 şopîrlă s.f. „lezard" : alb. shapi s.m. „Eidechse". ştiră s.f. „sterile (en parlant des animaux et des femmes)": alb. shtjerrë s.f. „Lamm, junge Kuh"; cf. n.-gr. axélqa „unfruchtbares Weib oder Tier" (termenul trebue separat de sterp, alb. shterp, pentru care v. mai sus, p. 59; cf. observaţiile lui Taglia-vini, Alb. Daim., 259 s.v. sterk). şut v. ciut. ţap (ar. — ) s.m. „bouc". alb. (g.) tsap, tsjap „Ziegenbock", tsape s.f. „Ziege", g. thjap „montone non castrato" (Taglia-vini, Alb. Dahn., 298 s.v.), n.-gr. xoiànoç, „grosser Bock", xodoioç (Epir) „Ziegenbock", triest. zap „caprone", vegl. sapial „capretto", daim, zapo „capro castrato", s.-cr. câp, slov. cap, ucr., pol., ceh. cap „Ziegenbock", ung. càp „hircus", umbr. cappa „junge Ziege", it. de sud dzappu, dzappo, tsappu, zappo „Ziegenbock" (Rohlfs, ZRPh., XLV, 662 sq.). Cuvântul, cunoscut şi în iranică (pers. capis „einjähriger Bock" ; Rozwadowski şi Vasmer explică sl. capü „Ziegenbock" prin iranică, Roczn. slaw., III, 264; cf. Brückner, KZ, XLVIII, 166-167; părerea lui Densusianu, GS, I, 244, că termenul a pătruns direct din iranică în română, nu poate fi admisă), ar fi fost, la origine, un strigăt pentru a chema animalele, acelaşi pe teritorii şi în limbi diferite (Rohlfs, I.e., 665). Din illyră, s'ar fi răspândit în Italia şi în Pen. Balcanică. ţarc (ar. ţarcu) s.n. „parc à bestiaux" : alb. thark s.m. „Hürde, Pferch; recinto di siepe per ovile o porcile" (Cordignano); n.-gr. xoclqxoç (Epir) „kleiner Stall für junge Ziegen" (Meyer, EW, 445 s.v.) ar fi împrumutat, după Densusianu (GS, I, 248), din română (cf. alb. tshark „Kreis, Schlinge"). Explicaţia prin iranică, propusă de Densusianu (I.e.), se loveşte de dificultăţi fonetice (consoana iniţială şi redarea ei diferită ho uniunea linguisticä balcanică în română şi albaneză), geografice, cronologice şi semantice (v. Rosetti, Scito-sarm., io sq.). ţeapă s.f. „pointe (d'un pieu); pal; piquant": alb. thep s.m. „punta; roccia o sasso che termina in punta" (Cor-dignano). urdă (ar. urdă, uroă, megl. urdă) s.f. „fromage blanc tiré du petit lait qui est resté après la fabrication du fromage à la pie": alb. udhos s.m. „Käse" (alb. urdha „Käseart" ar fi un cuvânt recent, împrumutat din aromână, Capidan, DR, II, 470 sq. Dimpotrivă, Baric, A.Arb.St., I, 157 sq. explică termenul albanez udhos prin dubletul *hurdhë: urdhë. Obiecţiunea lui Capidan, I.e., ca şi a lui Giuglea, DR., III, 587, că alb. dh ar fi trebuit să fie redat în română prin z cade, dacă plecăm delà forma primitivă cu *dh, redat în română, după r, prin d ; cf. leurdâ). Termenul urda, cu sensul de „geronnene Milch, Schafmolke" e cunoscut în sârbo-croată, ucrainiană, cehă şi slovacă; cf. pol. horda, ung. orda „Topfen", n.-gr. ôqqôç „zăr", ôçQCÔôrjç „zăros, cu zăr" (Giuglea, DR, III, 582 sq.). vatră (ar., megl. — ) s.f. „foyer, âtre": alb. (g.) votre, (t.) votre „Herd, Feuerstelle" (cuvântul are reprezentanţi în limbile slave : slovenă, cehă vatra, pol. watra ; Jokl, Slavia, XIII, 283 sq., a respins explicaţia formelor albaneze prin slavă). viezure s.m. „blaireau" (zool.): alb. vjedhullë s.f. „ein getreidefressender Vierfüssler, Hamster oder Dachs". zarä (ar. oală) s.f. „lichidul* albicios, acrişor, ce rămâne din lapte după ce s'a ales untul" (I.-A. Candrea, Dicţ. encicl. ilustrat „Cartea Românească", I, s. v.): alb. dhallë s.f. „saure Milch". EXPRESII IN COMUN EXPRESII ÎN COMUN Limba română (şi anume limba vorbită) cunoaşte o serie de expresii care nu se regăsesc în celelalte limbi romanice, ci numai în limbile din „uniunea linguistică" balcanică: albaneza, bulgara şi neo-greaca. Aceste expresii, pornite din una din limbile grupului, şi în primul rând din neo-greacă, au fost traduse în celelalte limbi balcanice potrivit principiilor expuse aci mai sus, p. 32 sq. Este posibil ca unele din aceste „calcuri" linguistice să aibă o oarecare vechime, iar altele să fie moderne (cf. Graur, BL, V, 66 sq., 69, 71 sq.); dar delimitarea între aceste două categorii de expresii nu poate fi făcută, cu mijloacele de care dispunem astăzi. Cf. A. Mazon et A. Vaillant, L'Évangéliaire de Kulakia, Paris, 1938, p. 246: „il est plus aisé de noter les parallélismes sémantiques, que de les interpréter". Vom înşira aci mai jos numai câteva din aceste expresii pe care limba română le posedă în comun cu celelalte limbi balcanice, pentru exemplificare. Materialul comparativ este înfăţişat în lucrările următoare: Per. Papahagi, Parallele Ausdrücke und Redensarten im Rumänischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgarischen, WJb., XIV, 113 sq.; Philippide, Orig. Rom., II, 691 sq.; Eqrem Çabej, Parallele Ausdrücke und Redensarten in den Balkansprachen, RIEB, II, 226 sq.; Jokl, Litteris, IV, 195 sq. albină. Albină (ar. algină „abeille, essaim") s. f. „abeille": *alvina „stup" (Rosetti, Ist. Ib. rom., I, 162); cf. alb. bljetë s. f. „Biene, Bienenkorb" (Jokl, Ling. kult. Unters., 289 sq.; Skok, A.Arb.St., I, 225; Arch. Rom., VIII, 148 sq.). (oameni) aleşi. Unul şi unul „choisis, triés sur le volet, l'un mieux que l'autre"; ar. unu ş'un (Papahagi, Basme, 317, na UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ 25); alb. një e një „eins und eins, auserlesen" (Hahn, Lex., 87); n.-gr. ëvaç xal svaç (M. H.). bate. Te mănîncă spinarea „tu as envie d'être battu"; alb. té ha kurrizi (D. P.); n.-gr. xov xgcôyei f\ gà%r) xov „îl mănâncă spinarea" (Sarafidi); bg. sùrbite gûrba (R. P.). disperare. Cu sufletul la gură „à la dernière extrémité, quand on ne sait plus que faire"; alb. me shpirt ndëgojë (Eqrem Çabej, RIEB, II, 229); me shpirt në gojë (D. P.); bg. zabi mi se dusata (R. P.). a avea dreptul la. Mi se cade ,J'ai droit à; il me convient"; alb. më bije (D. P.); bg. pada mi se (R. P.). faţă. A se spăla pe ochi „se laver le visage"; alb. té lash sytë (D. P.); n.-gr. nXévco ràţiâxia juov (M. H.; Graur, BL, V, 71); bg. omix si ocite (R. P.). a gândi la. Nu-l taie capul „cela ne lui vient pas à l'esprit"; alb. nuk i shqyn koka (shqyj „zerreissen", Eqrem Çabej, RIEB, II, 228); n.-gr. ôsv xov xôqoxei (xo ţxvaloxov xe ôovleiâ („lavoro, affare", Brighenti; M. H.); bg. imam rabota (R. P.). uvulă (anat.). Omuşor s. n. „luette": om „homme"; cf. alb. njerith (D. P.) s. m. „Gaumenzäpfchen": njer s. m. „Mensch, Mann", bg. mçzec „Männchen; Zäpfchen" : mçz „Mann". a băga în pământ „faire entrer sous terre". Te bag în pământ; alb. do tè fut në dhe (D. P.), do té fut ndenë dhe „ich werde dich in die Erde stecken" (Hahn, Lex., 142); n.-gr. 6à juè ßalrjc oro %ă>fj,a (M. H.). a pune în vânzare. A scoate casa la vînzare „mettre en vente la maison"; alb. e nxjer shtêpin për të shitur (D. P.); n.-gr. e%u> (ro) ojiki yià novXr)[xa (M. H.); bg. izvazdam nësto za prôdan (R. P.). 8 UNIUNEA LINGUISTICĂ BALCANICĂ a plictisi pe cineva. A scoate sufletul (cuiva) „embeter quelqu'un"; alb. m'a nxore shpirtin (D. P.); n.-gr. fiov flydÇei rr)v içv%rj (M.H.); bg. izvadi mi dusata (R. P.). soartă. Aşa i-a fost scris „tel a été son destin"; ar. aşa Ïera scriată (Papahagi, Basme, 24, 14); alb. ashtu ish shkruar (D. P.); n.-gr. tfzav yoacpiô xov (M. H.); bg. taka mu bilo pisano (R. P.). stricat. Laptele s'a tăiat „le lait s'est gâté"; alb. u-prish qumështi (Eqrem Çabej, RIEB, II, 229); u-pre quméshti (D. P.); n.-gr. xénrjxe ro ydla (M. H.) ; bg. mlekoto se prësëce (R. P.). a trăi în bune raporturi cu cineva. A mînca pîine cu sare împreună „vivre et peiner ensemble"; alb. kemi ngrënë (bashkë) buké e kripë (D. P.). a vorbi în zadar. Nu-ţi strica gura „ne parle pas inutilement"; n.-gr. /ut] %ahâç %6 oxé/ia oov adina (M. H.); bg. ne si razvaljaj ustata (R. P.). \ ÎNCHEIERE Expunerea noastră de până aici a fost consacrată demonstrării caracterului „balcanic" al limbii române. Trăsăturile balcanice ale limbii române sunt datorite, după cum am văzut, factorilor următori: i. existenţa unui substrat comun în două sau mai multe limbi balcanice (româna şi albaneza, la care se alătură, uneori, şi bulgara); 2. convieţuirea popoarelor balcanice, în cursul evului mediu; 3. desvoltarea unei civilizaţii comune, care s'a răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică. Caracterul „balcanic" al limbii române şi desvoltarea românei în zona civilizaţiei greceşti implică formarea ei în mod esenţial în Peninsula Balcanică, deci la sudul Dunării, într'o regiune de contact cu teritoriul romanizat nord-dunărean (vechea Dacie romană şi în special Bănatul, v. mai sus, p. 38), formula, în privinţa teritoriului de formaţiune al limbii române, fiind: „la sudul şi la nordul Dunării", iar nu „la nordul şi la sudul Dunării". Formaţia limbii române în teritoriul sud-danubian este implicată şi de faptul că civilizaţia greacă a fost activă în mod eminent la sudul Dunării, într'o zonă care a fost delimitată cu preciziune (v. mai sus, p. 27); pe de altă parte, localizarea aceasta este confirmată prin caracterul meri- 8: n6 Încheiere dional al unei serii de elemente etnografice ce constitue trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei noastre ţărăneşti (v. mai sus, p. 31). Prezenţa în limba română a unui număr de cuvinte ce se regăsesc şi în albaneză nu implică însă, în mod necesar, contactul dintre strămoşii noştri şi strămoşii Albanezilor, întrucât aceste cuvinte se explică printr'un criteriu comun: o limbă azi dispărută, a cărei formă actuală este, cel puţin în parte, albaneza de astăzi, şi care a lăsat urme în vocabularul populaţiei romanizate din nordul Peninsulei Balcanice. Nu este deci nevoie să presupunem că împrumutul de termeni s'a făcut în vecinătatea Albanezilor. Totuşi sunt motive să credem că teritoriul linguistic al strămoşilor Albanezilor se întindea şi la nordul teritoriului lor actual (v. mai sus, p. 34) şi că, prin urmare, strămoşii Albanezilor erau vecini cu strămoşii noştri. Eliminând apropierile dintre română şi celelalte limbi balcanice ce pot fi explicate şi prin alte criterii, am explicat prin criteriul „balcanic" (existenţa aceluiaşi substrat în două sau mai multe limbi balcanice, influenţa unei limbi balcanice asupra alteia, „bilinguismul" popoarelor balcanice) următoarele trăsături caracteristice ale limbii române: 1. Crearea unei vocale neaccentuate cu un timbru aproape identic în română, albaneză şi în bulgară (v. mai sus, p. 74). 2. Gruparea lui -n- în aceeaşi silabă cu vocala accentuată precedentă, în română şi în albaneză (v. mai sus, p. 76). 3. Acelaşi procedeu de compoziţie, cu „vvea", al prenumelor nedefinite şi adverbelor în română şi în albaneză (v. mai sus, p. 82). 4. Postpunerea articolului definit, cauzată de aşezarea adjectivului care determină substantivul, după nume, în română şi în albaneză (v. mai sus, p. 82). încheiere 117 5. Tendinţa de a înlocui infinitivul cu subjonctivul, în română, albaneză, bulgară şi neo-greacă (v. mai sus, p. 87). 6. Construcţii diferite pentru propoziţiunile cu sens final sau completiv, în română, albaneză, bulgară şi neo-greacă (v. mai sus, p. 90). In privinţa elementelor păstrate în română sau în vechea nomenclatură a regiunii carpato-dunărene, dela populaţiile care au locuit aci în vechime, am procedat, mai întâi, la examinarea resturilor de limbă thracă şi illyră, insistând asupra pre-cautiunilor ce trebuesc luate de cine operează cu elemente de limbă nesigure, atât din cauza lipsei noastre de cunoştinţe precise în acest domeniu, cât şi din cauza modului cum acest material de limbă ne-a fost transmis şi a modului imperfect în care sunetele acestor limbi au fost redate de alfabetul grecesc (v. mai sus, p. 43). Dintre elementele thrace păstrate în limba română, am admis că -esc reproduce sufixul thrac -isk-, bine reprezentat într'o serie de monumente scrise (v. mai sus, p. 51). In privinţa numelor de râuri de origine thracă, ne-am ferit de a reconstrui prototipuri thrace presupuse a explica forma sub care aceste nume au fost transmise în română, întrucât, în acest domeniu etimologistul nu poate fi condus de sensul cuvântului, care nu este dat, şi trebue deci presupus. Pe de altă parte, am arătat că în anumite cazuri forma românească a numelor de râuri a fost transmisă prin intermediul unei limbi străine: slava sau ungara, astfel încât termenii nu pot fi explicaţi, în română, direct prin thracă (v. mai sus, p. 53). In privinţa elementelor vechi greceşti, dificultatea consistă în a deosebi termenii intraţi direct din limba greacă de acei pătrunşi mai de mult în latina vorbită precum şi de termenii iiS ÎNCHEIERE intraţi mai târziu în limbă, în epoca aşa zisă „bizantină". Pentru a deosebi între ele aceste elemente, dispunem, ca criteriu cronologic, de tratamentul, diferit după epoci, al lui v grecesc, si de criteriul răspândirii geografice a termenului (v. mai sus, P- 56). Delà populaţiile iranice care au locuit, în vechime, în regiunea carpato-dunăreană, nu avem probe să se fi păstrat termeni intraţi direct în limba română (v. mai sus, p. 61); sunt însă o serie de nume de râuri din teritoriul nord-dună-rean ce pot fi explicate prin iranică. Despre elementele vechi germanice din limba română se poate spune acelaşi lucru ca şi despre elementele iranice: nu sunt probe că aceste elemente au fost împrumutate direct delà populaţiile germanice ce au locuit în Dacia, iar despre unele elemente, presupuse vechi, în română, se poate afirma că au pătruns în limbă la o epocă modernă, delà Saşii din Transilvania (v. mai sus, p. 67). In felul acesta, am ajuns la capătul expunerii noastre şi ne aflăm în pragul epocei în care limba română se va apropia încă mai mult de limba popoarelor neromanice din nordul Peninsulei Balcanice, prin convieţuirea cu Slavii meridionali, care îi vor aduce un aport de elemente de vocabular ce va contribui la modificarea înfăţişării sale exterioare, întărind în aşa fel caracterul ei „balcanic", încât va fi nevoie de lucrarea sârguincioasă a două generaţii de cercetători pentru a pune în lumină trăsăturile eminamente latine ale limbii române. SFÂRŞITUL VOLUMULUI II Baric H. 79, 91, 95, 97, 99, 100, 103, 104, 108, 110 Bärbulescu I. 79 Belic A. 26, 34, 88 Benveniste E. 63 Bertoni G. 97 Berneker E. 101 Besnier M. 38 Blumenthal A. v. 46 Bogrea V. 65, 69, 71, 72 Bonfante G. 97 Brandenstein W. 47, 48, 54 Brätianu G. I. 40, 41 Bruch J. 69, 71, 97 Brückner A. 101, 109 Buturas Ath. 56 Byck J. 102 Byck-Graur 99 Cabej E. 95, 105, in Candrea J.-A. 77 I N D I C E AUTORI Capidan Th. 29, 51, 75, 76, 91, 92, 98, 104, 110 Cornish V. 30 Cvijic I. 31, 34 Daicoviciu C. 38, 44 Dainelli G. 31 Deanovic M. 33 Decev D. 46, 50, 51, 105 Densusianu Ov. 63, 65, 68, 69, 71, 72, 98, 105, 109 Diehl Ch. 30 Diculescu C. 29, 56, 67, 68, 69, 70, 71 Dragomir S. 40 Dräganu N. 53, 54, 65 Ekblom R. 76 Förster M. 64 Friedwagner M. 38 Gamillscheg E. 64, 68, 70, 71, 72 Geizer 52 Giuglea G. 58, 69, 70, 71, 110 Giurescu C. C. 45, 65, 80-82 Gombocz Z. 62, 64 Graur A. 50, 51, 52, 72> 87, 93, 98, 99, 101» in Hatzidakis G. N. 58, 76 Havränek B. 25, 74, 75 Herbig G. 46, 47 Herzog E. 69 Hesseling D. 88 Hirt H. 46 Iacobsohn H. 63 Iordan I. 29, 51 Jakobson R. 75 Jirecek C. 27, 28, 29, 3°, 34, 3D Jokl N. 34, 35, 36, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, i20 INDICE 5o, Si, 54, 58, 65, 79, 85, 87, 88, 91, 95, 96, 102, 103, 105, 106, 107, ho, iii Justi F. 65 Kazarow G. 45 Kiparsky V. 64 Kniezsa I. 53, 54, 7° Knutsson K. 72 Kopitar B. 26 Krahe H. 46, 47, 49 Kretschmer P. 44, 45, 46, 49, 53, 64, 65 Lacea C. 71 Lombard A. 77 Loewe R. 68 Macrea D. 80 Malecki M. 33, 74 Marguliés A. 40 Marouzeau J. 83 Mateescu G. 43, 44, 45, 50 Mazon-Vaillant ni Meillet A. 25, 33, 63, 74, 86, 89 Meyer G. 49, 99, 100 Meyer-Lübke W. 68, 71, 76, 88 Michov D. 86 Mihäilescu V. 39 Miletic Lj. 86 Mladenov St. 35, 75, 87 Mutafciev P. 39 Nandris Gr. 97 Nehring 48 Nopcsa Bar. Fr. 31 Novakovic St. 36, 37 Oblak V. 86 Ostrogorsky G. 29 Panaitescu P. P. 39 Papahagi P. ni Paris G. 41 Pârvan V. 27, 28, 41, 44, 45, 53, 61, 62, 64, 66 Patsch C. 29, 38, 44, 61, 65, 66 Pedersen H. 77, 85 Pekmezi G. 53, 74, 78, 94, 95, 96, 106 Philippide A. 28, 29, 39, 56, 64, 68, 85. 91, 100, m Philippson A. 37 Puscariu S. 37, 41, 53, 68, 69, 70, 72, 90, 97 Rohlfs G. 29, 55, 57, 58, 59, 60, 71, 88, 89, 101 Rosetti A. 38, 55, 56, 58, 63, 64, 65, 66, 69, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 82, 83, 84, 98, 99, 107, 110, m Rostovtzeff M. 27, 61 Rozwadowski J. 109 Runciman St. 30 Sandfeld Kr. 53, 72, 76, 85, 88, 89, 90, 91 Sandfeld-Jensen 33 Sandru D. 77 Scerba L. 33 Scheludko D. 80 Schuchardt H. 26, 33, 60 Siadbei I. 94 Skok P. 28, 34, 35, 37, 48, 49, 5°, 64, 69, 70, 71, 79, 91, 99, 106, 107, 108 Sköld H. 64 Sommerfelt A. 33 Spitzer L. 91, 94, 107 Stender-Petersen A. 64 Tagliavini C. 36, 91, 104, 109 Tamâs L. 70 Tiktin H. 72, 84 Tomaschek W. 51 Trager G. L. 83 Treimer C. 59, 76, 91, 92, 93, 97^ Trubetzkoy N. 25, 26 Unbegaun B. 33 Vasmer M. 35, 49, 50, 51, 61, 64, 65, 66, 100, 101, 109 Vuia R. 31 Vulpe R. 27 Weigand G. 31, 34, 35,. 53, 64, 76, 78 Whatmough J. 47, 49 Wijk N. van 40, 65 Windisch 33 Wedkiewicz St. 101 CUVINTE 121 abur (dr.) 96 Aittus 65 albină (dr.) 111 algind (ar.) iii 'AXovxac, 65 Alt (v. rom.) 65 Alutus 65 amăgi (dr.) 57 amayid (ar.) 57 amaiă (ar.) 57 amalusta (thr.) 50 amelje (alb.) 50 ammagari (sic.) 57 ammajare (sard.) 57 Ampe(i)e (dr.) 53 Ampoi (dr.) 53 angătan (ar.) 103 ar^ea (dr.) 96 âgy&Ma (gr. maced.) 97 A-gej (dr.) 53 "Aoyeooţ 53 Ag/h? (dr.) 53 "^eywog 53 /3rg_vas (v. rom.) 53 "^etos (thr.) 53 ascapir (ar.) 108 «a (dr.) 97 bagelje (alb.) 97 6o;ge (alb.) 97 balaur (dr.) 91, 97 Balama (ar.) 97 CUVINTE bălău'ră (megl.) 97 balegă (dr., megl.) 97 baligă (ar.) 97 balisca {yitis; thr.) 52 *baljege (alb.) 97 6a(/'«<» (alb.) 97 j3aAra (n.-gr.) 97 baltă (dr., ar., megl.) 97 Pdixri (n.-gr.) 97 fldhog (n.-gr.) 97 băr (ar.) 99 bardză (megl.) 98 bardzu (ar.) 98 Bargullum (illyr.) 48 bărnu (ar.) 99 barth (alb.) 98 barză (dr.) 98 bască (dr., ar., megl.) 98 bashke (alb.) 98 baske (alb.) 98 bătrîn (dr.) 99 6a£s (alb.) 97 iai/ (megl.) 97 BegyovXrj (illyr.) 48 berr (alb.) 98 Berzovia (thr.) 48 bîlc (dr.) 98 bîr (dr.) 98 bîrn (ar.) 99 blato (bg.) 97 blâvor (s.-cr.) 97 blavdrak (s.-cr.) 97 blavur (s.-cr.) 97 PMxog (n.-gr.) 37 bljete (alb.) iii blor (s.-cr.) 97 boare (dr.) 72 bolle (alb.) 97 BovQidava (thr.) 50 BovoiQ (thr.) 50 Bovqoi (thr.) 50 *Bovţeog (thr.) 53 ftrarf (dr.) 98, 99 6n! (dr.) 70, 71 Aovvafiig 63 aVc, dreni (alb.) 50 AqhiQ (thr.) 50 droaie (dr.) 102 aVoe (alb.) 102 drdmo, drdmu (it. de s.)s8 CUVINTE 123 dru, druja (alb.) 102 druete (dr.) 102 drum (dr., megl.) 58 drum (alb. g., bg., s.-cr.) Dunăre (dr.) 63, 64 Dunavu (v. sl.) 63 *Dunauii (got.) 63 Ditnestru (v. sl.) 64 Durmitor (s.-cr.) 36, 37 âvfS§ig (illyr.) 49 dzappo, dzappu (it. de s.) 109 dzema (it. de s.) 60 -esc (dr.) 51-52, 117 -escw (ar.) 51 -esfoe (alb.) 52 -este (dr.) 52 Etriscus (thr.) 52 fărîmă (dr.) 103 fljo(j)ere (alb.) 103 flueară (ar.) 103 /fee'r (ar.) 103 //uî'er (dr.) 103 fluieră (dr.) 103 /n'că (dr., ar.) 58 frike (alb.) 58 gălbează (dr.) 100 gamulje (alb.) 105 gard (dr., megl.) 103 gard (alb.) 103 garda (ar.) 103 garth, gardhi (alb) 103 ga* (alb.) 103 gata (dr.) 103 geljbaze (alb.) 100 gerese (alb.) 104 reofxavla (illyr.) 47 Germisara (illyr.) 47 ghimpe (dr.) 104 gfa'on (ar., megl.) 104 ghionoaie (dr.). 104 ghiuj (dr.) 104 gjemp (alb.) 104 gjon (alb.) 104 gjurme (alb.) 60 gjymes (alb.) 105 gjymese (alb.) 105 gjytnse (alb.) 105 gjys(e) (alb.) 105 gjysh (alb.) 104, 105 g;>î/j (alb.) 105 gljembe (alb.) 104 gljimp (alb.) 104 goga (dr.) 104 goge (alb.) 104 gomila (v. sl., s.-cr.) 10,5 Gofea (dr.) 70 grapă (dr.) 104 greăsă (ar.) 104 greasi (ar.) 104 gresie (dr.) 104 gre£ (alb.) 104 groapă (dr., ar., megl.) 104 gro^>T f£^ j'a (thr.) 50 mantia (thr.) 50 mantua (thr.) 50 maraj (alb.) 105 măral'u (ar.) 105 mărar (dr.) 105 mărdzeao (ar.) 58 mărdzeauă (ar., megl.) 58 mărgea (dr.) 58 margella (lat.) 58 JWaots 53 Maris 54 Marisia 53 Mdgtoog 53 martur (dr.) 5"6 Maooayercu 44 mazăre (dr.) 105 mayia i(calabr., sard.) 57 Menzana (messap.) 49 m«i, mezt (alb.) 49, 105 (dr., megl.) 58 jwVc'o (it. de s.) 58 mfc (it. de s.) 58 mîndzu (ar.) 105 mîngîia (dr.) 58 mfnz (dr.) 49, 105 mir (alb. g.) 78 mîşcoi (dr.) 106 mistrie (dr.) 56 /itfjjAa (thr.) 105 HÎţoX.a (thr.) 105 moaşă (ar.) 106 modhulle (alb.) 105 Mdgoro (it. dia!.) 105 mdyoro (campid., sard.) 105 mogyla (v. sl.) 105 mpnz (megl.) 105 Moreş (dr.) 54 MoQTjoog 53 Moriseni 53, 54 mos (dr., megl.) 106 moshe (alb.) 106 motshe (alb.) 106 MoW£0? 53 uoţovXa (thr.) 105 MnovaioQ 53 mugur (dr.) 106 mugure (megl.) 106 Mureş (dr.) 53 (dr., megl.) 106 murgu (ar.) 106 murk, murgu (alb.) 106 muşcoi (dr.) 106 mushk (alb.) 106 mustaţă (dr.) 56 CUVINTE 125 nă'n' (alb. g.) 78 năpîrcă (dr.) 106 Naţţdxiov (axo/ia.) 64 nasture (dr.) 70, 71 neperke (alb.) 106 ngătan (ar.) 103 «ic (ar.) 58 Nistru (dr.) 64 noian (dr.) 106 Olt (dr.) 65 Ompey (v. rom.) 53 Ompoi (dr.) 53 Onpoy (v. rom.) 53 oroa (ung.) 110 'OodrjOooQ 53 orma, ormare (it. dial.) 60 Orodista (illyr.) 48 ^oooog (n.-gr.) no OQQmdriq (n.-gr.) 110 Palator (s.-cr.) 37 palta (lomb.) 97 pălta (emil.) 97 papură (dr.) 56 părău (dr.) 106 Paraun (s.-cr.) 106 părîngă (dr.) 55, 57 păroaie (dr.) 107 pauta (piem.) 97 pelk (alb.) 98 Peroj (s.-cr.) 10& perrenje (alb.) 106 perrenje (alb.) 106 perronje (alb.) 106 perrua (alb.) 106 pi (alb.) 51 tiîvov, nîvoq (thr.) 51 'pîrău (dr.) 106 pire (alb.) 51 piritt (dr.) 106, 107 Pirlitor (s.-cr.) 37 Pîrutu (v. sl.) 65 i>îta (bg., s.-cr., tc.ot).57 pită (dr.) 57 pite (alb.) 57 mVra (n.-gr.) 57 Ildoaxa 65 £on>y (bg.) 106 £orq; (s.-cr.) 106 nosvxţa (n.-gr.) 108 jproK (alb.) 106 prrua (alb.) 106 Prut (dr.) 65 pu'n (alb. g.) 78 pungă (dr.) 72 (alb.) 108 pupăză (dr., ar.) 108 pupce (alb.) 108 pupe (alb.) 108 pupează (megl.) 108 pupeze (alb.) 108 pupuză (ar.) 108 pupse (alb.) 108 IIvQSTog 65 ragalj (alb.) 49, 96 ra«d (dr.) 79 rankuddizo (it. de s.) 59 raxuddao (it. de s.) 59 re (alb. t.) 50 re, ren (alb. g.) 50 rendes (alb.) 108 rixuddizo (it. de s.) 59 rîncheza (dr.) 59 gtt'dg (illyr.) 50 rînză (dr.) 108 -m (thr.) 64 QiCovl(o)xog xofotog (illyr.) 50 'Piţovq (illyr.) 50 'Piţcov (illyr.) 50 QÎţmv (illyr.) 50 r/eaTî (alb.) 50 rodha (alb.) 50 goyog (sicii.) 49 rremer (alb.) 37 rraa (alb. t.) 106 rudă (dr.) 72 Sacidava (thr.) 65 sapial (vegl.) 109 sarbăd, sarbed (dr.) 108 sa'rga (it. de s.) 57 Haoydxwi 66 Sargetia 66 capela (n.-gr.) 57 sarică (dr., ar.) 57 sdrika (it. de s.) 57 Saturisc(us) (thr.) 52 scapără (dr.) 108 scapir (megl.) 108 oxidorj (thr.) 51 scoteare (it. dial.) 58 scotezar (it. dial.) 58 scrum (dr., ar.,megl.) 108 scuttiare (sic.) 58 sAapî (alb.) 109 126 INDICE sharkë (alb.) 57 shkjer (alb.) 51 shkrep (alb.) 108 shkrumbi (alb.) 108 shkrumbonj (alb.) 108 shkrump (alb.) 108 shpi (alb. g.) 78 -shtë (alb.) 52 shterpë (alb.) 59 shtjer (alb.) 51 shtjerrë (alb.) 109 sktrep (alb.) 108 shtrungë (alb.) 108 shtylla (alb.) 59 shut (alb.) 102 i/îwïé' (alb.) 102 sîmbure (dr.) 108 şopîrlă (dr.) 109 jori-ë (alb.) 101 spdno, spănu (sic.) 59 .s^>ër& (alb.) sg spin (dr., ar.) 59 Stări Vlax (s.-cr.) 37 stărnut (dr.) 72 oxsîqo. (n.-gr.) 109 stérifo (abruzz., sic, ven.) 59 stéripu (abruzz., sic, ven.) 59 sterp (dr.) 57, 59 sterp (megl.) 59 sterpo, sterpu (abruzz., sic, ven.) 59 sterpu (ar.) 59 Stih (it. dial.) 59 stinghe (dr.) 70, 71 ştiră (dr.) 109 stirpa (abruzz., sic, ven.) 59 strepede (dr., megl.) 108 strippa (abruzz., sic, ven.) 59 strugure (dr.) 72 strungă (dr., megl.) 108 stur (ar.) 56, 59 Sturul (dr.) 59 sumbulj (alb.) 108 Surisca (thr.) 52 şut (dr., ar., megl.) 102 ţap (dr., ar.) 109 ţarc (dr.) 109 ţar cu (ar.) 109 ţeapă (dr.) 110 Temes (v. rom.) 54 Tergeste (illyr.) 52 te't (alb. g.) 78 tharbe (alb.) 108 tharbet (alb.) 108 thark (alb.) 109 tharpte (alb.) 108 tharte (alb.) 108 ihep (alb.) 110 therrime (alb.) 103 i/î/a^> (alb. g.) 109 thraciscus (lat.) 52 thumbez (alb.) 108 thumbulle (alb.) 108 thump (alb.) 101 thumull (alb.) 108 7YWs 54 Tibisia 54 Tîfiioiţ 54 Tîfiwxov 54 TLfiioxog 54 Tibissus 54 Tiytjoig 54 Xt'mz's (dr.) 54 Tifirjoig (-ar/g) 54 Tiuisco 54 fr-eg (alb.) 52 «ru/a (dr.) 56, 57, 59 fro/ie (dr.) 56, 59 fta£ (alb.) g.) 109 tjo^e (alb. g.) 109 •radVtoc (n.-gr.) 109 tsappu (it. de s.) 109 xoâoxog (n.-gr.) 109 tshark (alb.) 109 to/y'er (alb.) 51 tskok (alb.) 101 tshufke (alb.) 101 tskuke (alb.) 101 tshupe (alb.) 101 tshupis (alb.) 101 xaiânog (n.-gr.) 109 tş/a/) (alb. g.) 109 tureatcă (dr.) 72 Tymes (v. rom.) 54 uăhos (alb.) 110 «j (alb. g.) 106 igane (alb.) 106 w/e (alb.) 106 Ulcinium 50 u/j'/j (alb.) 50 ulmâ (ar.) 60 urda (s.-cr.) 110 CUVINTE 127 urdă (dr., ar., megl.) 110 urdă (ar.) 110 urdha (alb.) no uryiă (ar.) 60 urgie (dr.) 60 urmă (dr., ar., megl.) 60 Utidava (thr.) 66 -du (dr.) 82 ■vatră (dr., ar., megl.) 110 va.tr g (alb. t.) 110 viezure (dr.) 110 Visitor (s.-cr.) 36, 37 vjedhulle (alb.) 110 wto (s.-cr.) 37 votre (alb. g.) no vre (alb. t.) 79 vrerete (alb. t.) 79 ■vrdtaku (calabr.) 57 vrotiku (calabr.) 57 zap (triest.) 109 zapo (dalm.) 109 zappo (it. de s.) 109 zară (dr.) 110 Zărand (dr.) 66 zeamă (dr.) 60 zema (lat.) 60 ZeQfitţega (thr.) 48