PREFAŢA Planul acestei lucrări este determinat de însuşi principiul ce stă la baza întregii expuneri: acel genealogic. Din faptul că limba română este reprezentanta latinei vorbite în mod neîntrerupt, din momentul stabilirii stăpânirii romane în părţile orientale ale imperiului roman şi până astăzi, decurge în mod firesc necesitatea, pentru istoric, de a urmări cronologic vicisitudinile prin care a trecut limba latină în regiunile acestea ale imperiului roman. Volumul de faţă este consacrat cercetării fondului latin al limbii române; volumele următoare vor expune în ce măsură latina a suferit modificări mai mult sau mai puţin importante, care interesează diverse domenii ale gramaticii, dela popidaţiile autohtone ale Daciei şi Peninsulei Balcanice sau dela acelea venite din alte regiuni şi stabilite apoi în regiunile dunărene. Prezentul volum îşi propune deci să stabilească stadiul de evoluţie al latinei ce stă la baza limbii române, acesta fiind punctid de plecare necesar al desvoltărilor ulterioare determinate de structura limbii latine şi de tendinţele care domină evoluţia sa. Expunerea se mulţumeşte cu înregistrarea inovaţiilor ce explică evoluţia latinei orientale, devenită mai târziu limba română, fără a urmări desvoltarea însăşi a acestor inovaţiuni. O expunere de acest fel va deschide volumul consacrat secolului al XVI-lea: acolo se va vedea în mod succint cum a evoluat limba 6 PREFAŢĂ latină, din momentul pătrunderii sale în părţile orientale ah imperiului roman şi până la ivirea primelor monumente de limbă românească. In expunerea faptelor, am plecat întotdeauna dela ceea ce este atestat în texte. Romanistul dispune astăzi de un material de limbă suficient pentru construcţiile sale. In privinţa exemplelor din inscripţii, m'am mulţumit cu acelea ce se găsesc în Corpus Inscriptionum Latinarum. Cercetarea materialului nou, publicat anual în revistele de specialitate. ?n'ar fi dus prea departe de scopurile ce le urmăresc în cartea de faţă. Am căutat să informez pe cititor cu un număr limitat de exemple şi să reduc expunerea la strictul necesar. Am indicat întotdeauna, la inscripţii, locul provenienţei şi data. In majoritatea lor, inscripţiile sunt însă nedatate, şi trebue admis că ele constitue o mărturie pentru limba din sec. I-IV d. C. La baza prezentului volum se află cursul pe care l-am ţinut la Factdtatea de litere diu Bucureşti, în anul şcolar igjj-igj4. Faţă de expunerea orală a materiei, redactarea actuală prezintă, fireşte, remanieri, de tot fehd. Dar scopul ce mi l-am propus a rămas acelaşi: de a oferi cititorilor, şi în primul rând studenţilor în filologia română, un manual la curent cu stadhd actual al cercetărilor. Volumul de faţă, ca şi acelea ce vor veni ulterior să completeze seria, este rezultatul dorinţei mele de a studia o materie ce merită o atenţie deosebită atât prin problemele ce le propune cercetătorului, cât şi prin avantajul ce-l prezintă de a constitui studiul limbii materne. Dintre domeniile gramaticei studiate în prezentul volum, sintaxa este acela în care cercetătorul simte cel mai mult lipsa lucrărilor de amănunt şi a unei sintaxe descriptive a limbii vorbite. Expunerea cuprinsă aci trebue deci con- PREFAŢĂ 7 sideratâ ca o schiţă, ce urmează să fie desvoltată mai târziu, în baza lucrărilor nouă. Dificultăţile ce le întâmpină un cercetător în domeniul limbii latine la Bucureşti, din cauza lipsei unei biblioteci înzestrate cu lucrările recente şi cu periodicele ţinute la zi, mi-au fost micşorate mulţumită d~lui Scarlat Lambrino, titularul catedrei de istorie antică la Facultatea de litere din Bucureşti, care, cu o extremă bunăvoinţă, mi-a pus la dispoziţie bogata bibliotecă a Seminarului d-sale. D. N. Georgescu-Tistu, bibliotecarul Bibliotecii Centrale a aceleiaşi Facultăţi, a binevoit să-mi comunice de mai multe ori unele publicaţii rare, împrumutate, la cererea mea, dela biblioteca Facultăţii de litere din Cernăuţi. D. Al. Graur a citit întreaga lucrare în manuscris. Problemele cele mai importante tratate în acest volum au fost examinate şi desbătute în prealabil cu d-sa; datorez d-lid Graur sugestii importante şi rectificări de detaliu. D. J. Byck a binevoit să citească şi d-sa lucrarea în manuscris şi să-mi împărtăşească o serie de observaţii preţioase. D-nii Byck, Graur şi C. Racoviţâ au citit câte o corectură a lucrării; d. C. Racoviţâ a redactat în întregime indicele dela sfârşitul volumului. Tuturor le aduc pe această cale calde mulţumiri pentru sprijinul atât de eficace oferit acestei lucrări. De primirea de care se va bucura primul volum al acestei istorii a limbii române pe lângă publicul cititor, depinde apariţia eventuală a unei ediţii nouă, în care voi căuta să ţiu seamă de observaţiile persoanelor competente făcute cu prilejul apariţiei primei ediţii. Bucureşti, iunie 1937. A. R. NOTAŢIA FONETICĂ â : vocală între a şi p (în istroromână). a : vocală între a şi ă (în megleno-română). 11 sau w notează semi-vocala w: fr. oui. y : i consoană: fr. 3>eux. c : dr. ta dat». < « derivă din ». ABREVIAŢIUNI Abreviaţiunile folosite în citarea numelor şi titlului operelor autorilor latini sunt acelea întrebuinţate îndeobşte în lucrările de specialitate. AAR = Analele Academiei Române, Bucureşti, abruzz. = (dial.) abruzzez. ac. = acuzativ. Act. Ap. Apocr. = Acta Aposiolorum Apocrypha, 3 vol., Leipzig, 1801-1903. A.I.St.CI. = Universitatea « Regele Ferdinand I » din Cluj. Publicaţiile Institutului de studii clasice. Anuarul pe anii 1928-1932. Partea I—II, Cluj, 1932-1933. Vol. II, cu titlul schimbat: Anuarul Institutului de studii clasice, Cluj, 1936. alb. = albaneză. angl.-sax. = anglo-saxonă. AP sau App. Pr. = Appendix Probi (ed. W. A. Baehrens, Sprachlicher Kommentar zur vulgärlatei-mschen Appendix Probi, Halle, 1922, p. 5 sq.) Apicius = Apicius, De re coquinaria, ediderunt C. Giarrataiîb et Fr. Vollmer, Lipsiae, 1922. Apuleius = Apulei Opera quae supersunt, recens. R. Helm, 3 vol., Lipisae, 1905-1910 (Apol. = Apologia; Met.=MetamorphoseonIibri). ar. = aromână, arh. = arhaic. \ ABREVIATIUNI II Augustin B.-A. Bartoli, Introd. beam. Bellum Hisp. BL BSF BSL Bul, Philippide ca. Caes. B.G. calabr. campid. Candrea, Oaş. Capidan, Nom. Suff. Ar Capidan, Megl. Capidan, Arom. Sanct-i Aurelii Augustini Confessionum (în Corpus scriptorum tcclesiasticorum lati-norum, XXXIII, s. I, pars I). Balkan-Archiv, hgg. v. G. Weigand, I-IV, Leipzig, 1925-1928. Matteo Bartoli, Introduzione alla neolin-guistica, Geneva, 1925. (dial.) bearnez. C. lulii Caesaris Commentarii, ex. recens. B. Kübleri. Vol. III, pars altera: Com-mentarius de Bello hispaniensi, Lipsiae, 1897. Bulletin linguistique, p. p. A. Rosetti, Bu-cureşti-Paris, 1933 sq. Buletinul Societăţii Filologice, I—III, Bucureşti, 1905-1907. Bulleti?i de la Société de linguistique de Paris, Paris, 1871 sq. Buletinul Institutului de filologie romînă « Alexandru Philippide», Iaşi, 1934 sq. circa. C. Iulii Caesaris Belli Gallici libri VII. Neunte völlig umgearbeitete. . . Auflage besorgt von Prof. Dr. Gottlob Bernhard Dinter. I. Heft 1890, II. Heft 1890, III. Heft 1892, Leipzig. (dial.) calabrez. (dial.) campidanez. I. A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, Bucureşti, 1907 (extr. din BSF, II). Th. Capidan, Die nominalen Suffixe im Aromunischen, WJb., XV, 1 sq. Th. Capidan, Megleno-Românii, I-III, Bucureşti, 1928 [-1936]. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932. ABREVIAT IUN I Caragiale Cassiodor cat. Cato, Agr. Catul cf. CGL Cie. CIL Colin Commodian cos. Cross = I. L. Caragiale, Opere, ed. P. Zarifopol, Bucureşti, Cultura Naţională, 1930 sq. = Magni Aurelii Cassiodori Senatoris Va-riarium, Berlin, 1894 (Monum. Germaniae Hist., Auct. Ant., XII). = catalană. = M. Porci Catonis De agri cultura liber, ex. recens. H. Keila, Lipsiae, 1882. = Catulli Veronensis Liber, recensuit Aem. Baehrens, 2 vol., Lipsiae, 1885-1893. = confer « compară ». = Corpus glossariorum latinorum, 7 vol., Leipzig, 1888 sq. = M. Tulii Ciceronis Opera rhetorica, re-cognovit G. Friedrich, 2 vol., Lipsiae, 1893-1903 (Or. = Orator; Top. = Topica). M. Tulii Ciceronis Scripta quae manserunt omnia, recognovit C. F. W. Mueller, 7 vol., Lipsiae, 1901-1905 (Att. = Epist. ad. Atticum; Caecin. = Pro A. Caecina oratio; De imp. Pomp. = De imperio Cn. Pompei ad Quirites Oratio ; Cat. = Oratio in Catilinam; Phil. = In M. Antonium oratio philippica). = Corpus inscriptionum latinarum, Berlin, 1862 sq. = G. Cohn, Die Suffixwandlungen im Vulgärlatein und im vorlitterarischen Französisch nach ihren Spuren im Neufranzösischen, Halle, 1891. = Commodiani Carmina, ex. recensione B. Dombart, Vindobonae, 1887 (Corpus scrip-torum ecclesiasticorum latinorum). = (dial.) cosentin (Calabria). = Ephraim Cross, Syncope and kindred phenomena in latin inscriptions, New-York, 1930. A BREVIAŢIUNI 13 Curt. d. DA Dal. ♦ d. C. DE Def. tab. Densusianu, H.d.l.r. Dessau Diehl, AI Digest. dim. Dimand dr. DR engad. Ennius, Ann. Ernout, Morphol. hist. du lat. Q. Curţi Rufi Historiarum Alexandri Magni Macedonis libri qui supersunt. . ., besorgt von Alfred Weinhold, Leipzig und Berlin, 1903-1906. dativ. Dicţionarul limbii române, publ. de Academia Română, Bucureşti, 1913 sq. I. Dalametra, Dicţionar macedo-român, Bucureşti, 1906. după Christos. I. A. Candrea şi Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine. A-Putea, Bucureşti, 1907-1914. Defixionum tabellae... collegit... A. Au-dollent, Paris, 1904. Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901; II, fasc. 1, Paris, 1914; fasc. 2, Paris, 1932. Inscriptiones latinae selectae, ed. H. Dessau, Berlin 1892-1916. Lateinische altchristliche Inschriften 2, ausgewählt. . . v. E. Diehl, Bonn, 1913. Digesta Iustiniani Augusti, recogn. Th. Mommsen, Berlin, 1868-1870. diminutival. Dr. Bernhard Dimand, Zur rumänischen Moduslehre, Wien, 1904 (Denkschriften d. kaiserl. Akad. d. Wissenschaften in Wien, phil.-hist. Kl., Bd. XLIX, III), dacoromână. Dacoromania, buletinul « Muzeului Limbii Române » condus de Sextil Puşcariu, Cluj, 1921 sq. (dial.) engadin. Annales in Ennianae Poesis reliquiae. . ., recens. loh. Vahlen, Lipsiae, 1903. A. Ernout, Morphologie historique du latin, Paris, 1914. 14 ABREVIAŢIUNI EW f. Festus fior. fr. franc. Frăţilă friul. g- germ. Gamillscheg, Roman. Tempusleme Gamillscheg, Olt. Mdt, Ga ster, Chrest. A. Gellius gen. GL got. gr- Graur, I et V en lat. Graur, Cons. gem. Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache, v. Sextil Puşcariu, I, Heidelberg, i9°5- feminin. Festus, ed. W. M. Lindsay, Paris, 1930 (Glossaria. latina, IV). florentin. franceză. francă. A. Frăţilă, Sensul şi întrebuinţarea prepo- ziţiunilor în limba română, Galaţi, 1905. (dial.) friulan. genitiv. germană. Ernst Gamillscheg, Studien zur Vorgeschichte einer romanischen Tempuslehre, Wien, 1913 (Sitzungsber. d. kaiserl. Akad. d. Wissenschaften in Wien, phil.-hist. Kl., 172. Bd., 6. Abhandl.). E. Gamillscheg, Oltenische Mundarten, Wien, 1919 (Sitzungsber. Akad. d. Wissenschaften in Wien, phil.-hist. KI., 190. Bd., 3. Abhandl.). Chrestomatie română de M. Gaster, I, Leipzig-Bucureşti, 1891. A. Geiiii Noctium Atticarum Libri XX, post Martinum Hertz edidit Carolus Ho- sius, 2 vol., Lipsiae, 1903. (dial.) genovez. Gra.mmaticî latini, ex recensione Henrici Keilii, 7 vol., Leipzig, 1864-1874. gotică, greacă. A. Graur, I ei V en latin, Paris, j 929. A. Graur, Les consonnes geminees en latin. Paris, 1929. \ ABREVIAŢIUNI 15 Graur, N. d'ag. et adj, Grandgent Gr. de Tours, H.F. Grevander Grober's Gr. Grom. vet. GS Hieronim Hor. ibid. id. î. 1. în. d. C. ionian-att. Iordan, Rum. Top. Ispirescu, Leg. istr. it. A. Graur, Nom d'agent et adjectif en roumain, Paris, 1939. C. H. Grandgent, Introduzione alio studio del latino volgare, Milano, 1914. Gregorii Turonensis Opera. I: Historia Francorum. Liber Vitae Patrum, Hanovra, 1884 (Monum. Germaniae Historica. Scrip-tores rerum Merovingicarum). Sigfrid Grevander, Untersuchungen zur Sprache der Mulomedicina Chironis, Lund-Leipzig [1926]. Grundriss der romanischen Philologie, hgg. v. Gustav Gröber, I2, Strassburg, 19041906. Gromatici veteres, ex recens. C. Lach-manni, Berolini, 1848. Grai şi suflet, revista « Institutului de filologie şi folklor », publ. de Ov. Densu-ssanu, Bucureşti, 1923 sq. Sancti Eusebii Hieronymi Commentarii in epistolas Sancti Pauli, în Migne, Patro-logia latina, voi. 30, Paris, 1865. Q. Horatii Flacci Opera, tertium reco-gnovit L. Mueller, Lipsiae, 1904 (Sat. = Saturarum Libri). ibidem, idem. în loc. înainte de Christos. (dial.) ionian-attic. Iorgu Iordan, Rumänische Toponomastik, I-III, Bonn-Leipzig, 1924-1926. P. Ispirescu, Legende sau basmele Românilor, I2, Bucureşti, Minerva, 1907. istroromână, italiană. 16 ABREVIATIUNI Jeanneret = M. Jeanneret, La langue des tablettes d'exécration, Paris-Neuchâtel, 1918. Jo kl, Ling. kult. Unters. = N. Jokl, Linguistisch-kulturhistorische Untersuchungen aus dem Bereiche des Albanischen, Berlin-Leipzig, 1923. = (dial.) landez. = Lettres roumaines de la fin du XVI* et du début du XVII* siècle tirées des archives de Bistritza (Transylvanie), p.p. A. Ro-setti, Bucureşti, 1926. = dial, din Lecce (Apulia). = Ed. Liechtenhan, Sprachliche Bemerkungen zu Marcellus Empiricus, Basel, 1917. = Livius Andronicus, fragmente din tragedii, în A. Ernout, Recueil de textes latins archaïques, Paris, 1916. Löfstedt, Peregr. Aeth. = E. Löfstedt, Philologischer Kommentar zur Peregrinatio Aetheriae1, Uppsala, 1936. = localitate. = (dial.) logudorez. = (dial.) lombard. = dial, din Lucca. = Lucrèce, De la nature, texte établi et traduit par A. Ernout, Paris, Les Belles Lettres, 1924. = (dial.) lyonez. = dial, din Maglia (Apulia). = (dial.) mantovan. = megleno-româna. = A. Ernout et A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, Paris, 1932. Meillet-Vendryes = A. Meillet et J. Vendryes, Traité de gram- maire comparée des langues classiques, Paris, 1924. G. Meyer, Et. Wb.d.alb.Spr.= Gustav Meyer, Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg, 1891. land. L3 lecc. Liechtenhan Liv. Andr. Trag. loc. log. lomb, lucc. Lucr. lyon. magl. mant. megl. Meillet-Ernout \ ABREVIATIUNI 17 Meyer-Lübke, Gr. Meyer-Lübke, Einf. 3 Mihăileanu Mitteü. d. rum. Inst. Wien. Mohrmann Morariu Mulom. Chiron. n. n. n. n. n. pr. ned. Olcott op. cit. Ov. pad. Papahagi, Basme Papahagi, M-ţii Apuseni W. Meyer-Lübke, Grammatik der romanischen Sprachen, I-IV, Leipzig, 1890-1902. W. Meyer-Lübke, Einführung in das Studium der romanischen Sprachwissenschaft 3, Heidelberg, 1920. Şt. Mihăileanu, Dicţionar macedo-român, Bucureşti, 1901. Mitteilungen des rumänischen Instituts an der Universität Wien, hgg. v. W. Meyer-Lübke, I, Heidelberg, 1914. Christine Mohrmann, Die altchristliche Sondersprache in den Sermones des hl. Augustin, I, Nijmegen, 1932. Leca Morariu, Morfologia verbului predicativ român, I, II, 1 şi 2, Cernăuţi, 19241928 (extr. din Codrul Cosminului, I, II şi IV). Claudii Hermeri Mulomedicina Chironis, edidit E. Oder, Lipsiae, 1901. neutru. nominativ. nord. nume. nume propriu, nedefinit. G. N. Olcott, Studies in the word formation of the latin inscriptions, Roma, 1898. opus citatum W. van Leeuwen, 1932 (expunere interesantă). HUGO SCHUCHARDT, Der Vokalismus des Vulgärlateins, 3 vol., Leipzig, B. G. Teubner, 1866-1868 (lucrare fundamentală). EMIL SEELMANN, Die Aussprache des Latein nach physiologischhistorischen Grundsätzen, Heilbronn, Gebr. Henninger, 188 s (lucrare fundamentală). \ / INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 25 Vulgarlateinisch.es Übungsbuch, hgg. v. Dr. FR. SLOTTY, Bonn, Marcus u. Weber, 1918 (elementar). FERD. SOMMER, Handbuch der lateinischen Laut- und Formenlehre, 2-te und 3-te Auflage; Kritische Erläuterungen zur lateinischen Laut- und Formenlehre, Heidelberg, C. Winter, 1914 (manual de informaţie şi referinţe; lucrare fundamentală). FERD. SOMMER, Vergleichende Syntax der Schulsprachen (deutsch, englisch, französisch, griechisch, lateinisch), mit besonderer Berücksichtigung des Deutschen, 2-te Aufl., Leipzig u. Berlin, B. G. Teubner, 1925 (materie bogată, dar de o prezentare rebarbativă pentru începători). STOLZ-SCHMALZ, Lateinische Grammatik, Laut- und Formenlehre, Syntax und Stilistik, in fünfter Auflage völlig neu bearbeitet von MANU LEUMANN u. J. B. HOFMANN, München, C. H. Beck, 1928 (lucrare fundamentală; un instrument de lucru absolut indispensabil. Fonetica şi morfologia, datorite lui Fr. Stolz, sunt revizuite de Manu Leumann, iar sintaxa şi stilistica, scrise de J. H. Schmalz, sunt revizuite de J. B. Hofmann). K. STRECKER, Einführung in das Mittellatein, 2-te erweiterte Aufl., Berlin, Weidmann, 1929. THESAURUS LINGUAE LATINAE, editus auctoritate et consilio Academiarum quinque germanicarum Berolinensis, Gottingensis, Lipsien-sis, Monacensis, Vindobonensis, Lipsiae, in aedibus B. G. Teubneri, 1900 sq. (I: a-Amyzon, 1900; II: an-Byzeres, 1900-1906; III: c-comus, 1906-1912; IV: con-cyulus, 1906-1909; V, 1: d-dyticos, 19101924; V, 2: e-ex, 1931-1937; VI, 1: f-gloria, 1913-1931; VI, 2: gloria-gytiis, 1933-1934; VI, 3: h-haruspex, 1936; VII, 1 : i-immobi-lis, 1934-1936; VIII: m-malachim, 1936; lucrare fundamentală). Pentru trimiterile bibliografice şi abreviaţii, există un volum separat: Index scriptorum inscriptionum, ex quibus exempla adferuntur, Lipsiae, 1904. Numele proprii sunt publicate aparte, într'un ONOMASTICON, din care au apărut vol. II: C, Lipsiae, 1907-1913; vol. III, fasc. I-II: D-2. Donusa, 1918-1923. ALOIS WALDE, Lateinisches etymologisches Wörterbuch, zweite umgearbeitete Auflage, Heidelberg, Winter, 1910; dritte neu bearbeitete Auflage von J. B. Hofmann, Heidelberg, 1930 şi urm. Ultima fasciculă, din 1936, ajunge până la is Uucrare fundamentală, cu indicarea întregii bibliografii). 26 INDICAŢII BIBLIOGRAFICE HENRY WEIL, De Vordre des mots dans les langues anciennes comparées aux langues modernes. Question de grammaire générale, 3« éd., Paris, Vie weg, 1879 (lucrare fundamentală). 2. limbile romanice In afară de bibliografia generală publicată ca supliment anual la Zeitschrift für romanische Philologie (Halle, Max Niemeyer; ultimul caiet, apărut în 1931, conţine bibliografia pe 1926), sunt utile de consultat cronicile retrospective publicate în Revue de linguistique romane, Paris, Champion, 1925 sq. MATTEO BARTOLI, Introduzione alia neolinguistica ; principi, scopi, metodi, Geneva, Leo S. Olschki, 1925 (expunere personală; teoria « ariilor » de repartiţie a cuvintelor, în România; v. şi expunerea pe scurt din Bre-viario di neolinguistica, Modena, 1925, parte II: Criteri tecnici, di MATTEO G. BARTOLI). ÉD. BOURCIEZ, Éléments de linguistique romane, 3e éd. révisée, Paris, Klincksieck, 1930 (clar, corect şi bine informat). P. E. GUARNERIO, Fonologia romanza, Milano, Hoepli, 1918 (autorul nu e linguist; metodă anacronică, chiar la data publicării volumului; informaţia românească, deseori greşită). GUSTAVE GUILLAUME, Le problème de l'article et sa solution dans la langue française, Paris, Hachette, 1919 (vederi originale; lucrare importantă pentru teoria generală). IORGU IORDAN, Introducere în studiul limbilor romanice. Evoluţia şi starea actuală a limbilor romanice, Iaşi, Inst, de filologie română, 1932 (expunere clară şi bine informată; autorul insistă asupra inovaţiilor aduse de geografia linguistică, în studiul limbilor romanice, şi asupra aportului metodelor nouă). W. MEYER-LÜBKE, Grammatik der romanischen Sprachen, 4 vol., Leipzig, O. R. Reisland, 1890-1902 ""(I: Romanische Lautlehre; II: Romanische Formenlehre ; III: Romanische Syntax; IV: Register zur romanischen Grammatik. Lucrare fundamentală. Fonetica e astăzi învechită. Autorul a publicat fragmente din capitolele ce ar fi constituit ediţia re-văzută'a acestui volum, în Zeitschrift für romanische Philologie, sub titlul Beiträge zur romanischen Laut- und Formenlehre, şi anume în următoarele volume: XXXIX, 257 sq. (-gr-), XL, 62 sq. (au ace), XLI, 555 sq. (-n-), \ \ / INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 27 XLV, 641 sq. (ci), şi, în broşură separată: Die Schicksale des lateinischen 1 im romanischen, Leipzig, 1934. In volumul consacrat sintaxei, se pun sub aceeaşi etichetă construcţiile care aparţin latinei şi acelea care aparţin desvoltării proprii a fiecărei limbi). W. MEYER-LÜBKE, Einführung in das Studium der romanischen Sprachwissenschaft, 3-te neubearbeitete Auflage, Heidelberg, Winter, 1920 (lucrare datorită unui cunoscător profund al materiei; titlul nu corespunde cuprinsului; cartea nu poate fi întrebuinţată cu folos decât de cine are cunoştinţe temeinice în materie). W. MEYER-LÜBKE, Romanisches etymologisches Wörterbuch, 3-te vollständig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, C. Winter, 1935 (lucrare monumentală). ELISE RICHTER, Zur Entwicklung der romanischen Wortstellung aus der lateinischen, Halle, Max Niemeyer, 1903. ELISE RICHTER, Grundlinien der Wortstellungslehre, Halle, Niemeyer, 1919 (Sonderabdruck aus Zeitschrift für romanische Philologie, Bd. XL). PAOLO SAVJ-LOPEZ, Le origini neolatine, a cura del Prof. P. E. Guarnerio, Milano, Hoepli, 1920 (elementar). AD. ZAUNER, Romanische Sprachwissenschaft, I. Teil: Lautlehre und Wortlehre, I; II. Teil: Wortlehre II und Syntax, Vierte, verbesserte Auflage, Berlin u. Leipzig, W. de Gruyter, 1921-1926 (expunere nu suficient de clară; informaţia românească cu multe erori; plan discutabil). 3. Româna Revista Dacoromania, I, Cluj, 1921 sq. publică o preţioasă «revistă» a publicaţiilor periodice româneşti şi streine, continuată, începând cü voi. VI (1931), prin «bibliografia periodicelor* (voi. VIII, apărut în 1936, cuprinde bibliografia pe anii 1931-1932). Notele «pe marginea cărţilor» ale d-lui SEXTIL PUŞCARIU, publicate în Dacoromania, începând cu voi. IV, partea a 2-a (1927), sunt de asemenea utile de consultat. J. A. CANDREA-HECHT, Les Clements latins de la langue roumaine. Le consonantisme, Paris, Bouillon, 1902. J. A. CANDREA, Cours complet de grammaire roumaine, Bucarest, Cartea Românească, f. d. 28 INDICAŢII BIBLIOGRAFICE I. A. CANDREA şi OV. DENSUSIANU, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine. A-Putea, Bucureşti, Socec, 1907-1914, 4 fasc. (excelent, dar, din nefericire, rămas neterminat). * Dicţionarul limbii române, publ. de Academia Română, Bucureşti, 1913 sq. (lucrare fundamentală; referinţele privitoare la înţelesurile cuvintelor se dau cu începere delà cele mai vechi texte; etimologia fiecărui termen este discutată. Au apărut până în prezent: a-b, c-confluent, f-i). OV. DENSUSIANU, Histoire de la langue roumaine, I: Les origines, Paris, Leroux, 1901 (lucrare fundamentală). B. DIMAND, Zur rumänischen Moduslehre, Wien, 1904 (Denkschriften d. k. Akad. d. Wissenschaft, in Wien, phil.-hist. Kl., Bd. XLIX; lucrare importantă, ce nu a fost suficient ţinută în seamă). W. MEYER-LÜBKE, Rumänisch, romanisch, albanesisch, în Mitteilungen des rumänischen Instituts an der Universität Wien, herausgegeben von W. Meyer-Lübke, I, Heidelberg, Winter, 1914 (articol important, în care autorul caută să fixeze trăsăturile caracteristice ale românei). W. MEYER-LÜBKE, Rumänisch und romanisch, Bucureşti, 1930 (An. Acad. Rom., Mem. Secţ. Uter., Ser. III, t. V; privire de ansamblu datorită unui profund cunoscător al limbilor romanice). ALEX. PHILIPPIDE, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi, Isr. Kuppermann, 1897. ALEXANDRU PHILIPPIDE, Originea Românilor. I : Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923 (în special p. 475 sq.: limba latină din Pen. Balcanică). SEXTIL PUŞCARIU, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I: Lateinisches Element, Heidelberg, Winter, 1905 (un instrument de muncă indispensabil). SEXTIL PUŞCARIU, Études de linguisti que roumaine traduites du roumain à l'occasion du soixantième anniversaire de l'auteur, 4 janvier 1937, Cluj-Bucureşti, 1937 (traducere în limba francezi a lucrărilor publicate de autor în cursul anilor, cu informaţia ţinută la zi ; în special « Ies origines », p. 3-124). KR. SANDFELD et HEDVIG OLSEN, Syntaxe roumaine. I: Emploi des mots à flexion, Paris, Droz, 1936 (sintaxă descriptivă a limbii scrise). P. SKOK, Pojave vulgarno-latinskoga jezika na nalpisima rimske pro-vincije Dalmacije, izdala Jugoslavenska Akademija znanostî i umietnosti, / INDICAŢII BIBLIOGRAFICE 29 Zagreb, 1915 (Djela Jugoslavenske Akademije znanosti i umjetnosti, kn. XXV; lucrare importantă consacrată latinei vulgare aşa cum e înfăţişată în inscripţiile descoperite în Dalmaţia şi datorită unuia dintre cei mai buni cunoscători ai latinităţii balcanice. Cu acelaşi titlu, o broşură de 32 pag. extr. din Starinar, a. 1922). H. TIKTIN, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, Bucureşti, 19031925 (excelent dicţionar de referinţe, cu exemple bine alese, traduse în limba germană, şi indicaţii etimologice). H. TIKTIN, Rumänisches Elementarbuch, Heidelberg, Winter, 1905 (bună informaţie). INTRODUCERE Definiţia genealogică a limbii române. Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre. Această definiţie genealogică a limbii române are avantajul de a lămuri chestiunea dacă româna este sau nu o limbă mixtă (latină şi slavă). Faptul că româna este transformarea, potrivit împrejurărilor şi influenţelor externe, a latinei vorbite în părţile orientale ale imperiului roman ce au fost definite mai sus tranşează diferendul, în sensul că româna nu e o limbă mixtă: acei carene-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de acei care vorbeau limbi barbare. Se poate deci vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta. Teritoriul de formaţiune. Limba română s'a format pe o largă bază teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu zisă, adică, în primul rând: Oltenia, Bănatul şi Ardealul, şi, în al doilea rând, Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi zona sud-dunăreană învecinată de-a- INTRODUCERE lungul fluviului, Dobrogea, iar ia vest şi sud-vest, provinciile romanizate ce au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Pannonia, Dardania şi cele două Moesii. Puşcariu, Roumain et roman, Et. de ling. roum., 55 sq. Latina orientală. Româna, dimpreună cu dalmata şi, până către jumătatea a doua a secolului al III-lea d. C, dimpreună cu latina vorbită în Italia, face parte din grupul oriental ai limbilor romanice. Dalmata era vorbită odinioară pe coasta Adriaticei, şi a dispărut astăzi cu totul. Limba ultimului supravieţuitor care cunoştea dalmata, ce nu mai era întrebuinţată de părinţii săi, a fost cercetată la faţa locului, în insula Veglia, în 1897. Albaneza nu este o limbă romanică, ci a suferit numai o atât de puternică influenţă latină, încât Gustav Meyer a putut să o socotească drept «jumătate romanică ». «Eine halbromanische Mischsprache»; G. Meyer, W. Meyer-Lübke, în Gröber's Gr., P, 1039. M. G. Bartoli, Das Dalmatische, I-II, Wien, 1906. Cucerirea şi romanizarea Daciei. Cucerirea Daciei de către Traian (101-107 d. C.) a fost pregătită de o serie de măsuri de caracter militar şi administrativ care au făcut posibilă, în momentul transformării Daciei în provincie romană, repedea ei romanizare. Prin cucerirea acestei provincii se urmărea un îndoit scop: militar, în primul rând, economic, în al doilea, pentru a lega Dacia cu Drobetae şi regiunea învecinată şi a exploata bogăţiile miniere ale Daciei. V. Pârvan, începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923. Id., Dacia, tr. R. Vulpe, Bucureşti, 1937, p. 151 sq. \ / CUCERIREA ŞI ROMANIZAREA DACIEI 33 Din punct de vedere strategic, cine voia să stăpânească Dacia trebuia, în prealabil, să cucerească teritoriile dela vestul şi estul ei: Dacia nu putea fi romanizată decât după stabilirea puterii romane în regiunile Budapestei şi Dobrogei de astăzi. Pe de altă parte, pentru consolidarea stăpânirii romane la sudul Dunării, se impunea cucerirea şi romanizarea Ardealului. Pe scurt, fazele procesului de romanizare a provinciilor dunărene sunt următoarele: romanizarea a fost inaugurată, în secolul I d. C, prin consolidarea stăpânirii romane pe Dunăre, astfel după cum coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre, pe la 500 în. d. C, transformase Dunărea, dela gurile ei şi până la confluenţa cu Şiretul, într'un fluviu grecesc, pentru asigurarea comerţului în interior. In 15 d. C. (sub Tiberiu), prefectul roman al litoralului Mării Negre rezidă în Dobrogea (el depindea de guvernatorul Moesiei superioare, stabilit pe Dunăre, în vechea Serbie), iar flota romană circulă pe Dunăre, astfel încât, începând cu anul 46 d. C, se înfiinţează vama litoralului dunărean, cu posturi vamale şi inevitabilii mici comercianţi, veniţi pe urmele armatei. Cetăţile romane, clădite pentru a străjui fluviul, cu garnizoanele lor şi teritoriul învecinat închiriat cetăţenilor romani, cu legionarii liberaţi instalaţi acolo, sunt tot atâtea centre de romanizare a teritoriului dunărean. De asemenea, staţiunile flotei romane pe Dunăre. Dar stăpânirea romană nu s'ar fi putut menţine pe Dunăre, dacă Romanii nu ar fi stăpânit Dobrogea. In toate timpurile, Dobrogea, prin caracterul ei geografic (ea face parte din sistemul septentrional), a fost cheia stepei româneşti: cine stăpâneşte Dobrogea poate controla Dunărea şi hinterlandul ei. Claudiu cucereşte teritoriul dela dreapta Dunării, iar Moesia inferioară, adică teritoriul 34 INTRODUCERE cuprins între Balcani şi Dunăre, până la vărsarea în mare, devine provincie romană în 86 d. C. (sub Domiţian). Dobrogea a fost repede romanizată, mulţumită populaţiei romanizate stabilite în punctele vamale, cetăţilor, staţiunilor flotei şi administraţiei romane; după 150 d. C, viaţa romană este generalizată în Dobrogea. Const. C. Giurescu, Ist. Românilor, I, Bucureşti, 1936, p. 101 sq. înconjurată de provincii romanizate, cu Dunărea fluviu roman, Dacia nu mai putea opune o stavilă romanizării, cu atât mai mult cu cât imperiul, pentru siguranţa graniţei sale de nord, trebuia să pacifice şi să-şi asigure stăpânirea în această regiune barbară. Din punct de vedere economic, Dacia prezenta un mare interes pentru minele sale de aur şi de sare, care au fost exploatate în timpul lui Traian, — sub Septimiu Sever exploatarea agricolă, creşterea vitelor şi industria lemnului trecând pe primul plan. V. Christescu, Viaţa economică a Daciei romane, Piteşti, 1929. Civilizaţia romană se răspândise la nordul Dunării prin comercianţi, încă dinainte de cucerirea lui Traian; dela 50 până la 150 d. C, vedem pe aceşti pionieri ai civilizaţiei pătrunzând în interiorul teritoriului barbar nord-dunărean. După cucerirea Daciei, mici stabilimente romane apar în Ţara Românească şi Moldova, provincia romanizată restrângându-se la Oltenia, Bănat şi Ardealul vecin. Oraşele romane s'au clădit numai în Dacia romanizată, restul teritoriului fiind numai sub controlul roman. Astfel, pe văile Şiretului şi Trotuşului s'au descoperit stabilimente romane la Bărboşi, Şendreni şi Poiana, pe locurile fostelor centre comerciale greceşti: Băr- \ / ORIENTAREA POLITICA ŞI ECONOMICĂ A DACIEI 35 boşi, Poiana (confluenţa Trotuşului cu Şiretul), Piscul Cră-sanilor (Ialomiţa) şi Spanţov (Argeş). Pârvan, 1. c. Id., La pénétration hellénique et hellénistique dans la vallée du Danube, Bullet. de la Sect. hist. de l'Acad. Roum., X, Bucarest, 1923, p. 23 sq. Colonizarea Daciei. După cucerire, Dacia a fost colonizată cu colonişti aduşi din provinciile romane occidentale, cu deosebire din Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Austria de astăzi; dar o mare parte au venit din Asia Mică (secolul al II-lea şi al III-lea d. C). Toţi aceşti colonişti, de origini diferite, vorbeau limba latină şi o întrebuinţau ca limbă a raporturilor zilnice. Cunoaşterea limbii latine era necesară nu numai în raporturile cu administraţia romană, dar şi ca mijloc de comunicare între oameni veniţi din regiuni atât de diferite ale imperiului roman. întrebuinţarea limbii latine apare deci ca o necesitate, şi răspândirea ei printre Daci se explică, în primul rând, din nevoia de a avea un instrument de comunicare între oameni ce vorbeau limbi diferite. Alipită imperiului roman în 106, Dacia este în întregime romanizată în 150 d. C. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că limbile locale dispăruse, în favoarea limbii cuceritorilor, ci numai că populaţia cucerită învăţase limba latină şi o întrebuinţa în raporturile cu administraţia şi cu coloniştii veniţi din alte părţi, limba locală rămânând să fie folosită şi mai departe în interiorul familiei, ca un grai specializat. V. consideraţiile generale ale lui Meyer-Lûbke, Grôber's Gr., I2, 450 sq. şi A. Graur, Romanizarea Daciei prin colonişti străini, Rev. Fund. Regale, III, n-1 6, 669 sq. Orientarea politică şi economică a Daciei. Orientarea politică şi economică a Daciei spre vest a făcut ca noua provincie să rămână în contact cu provinciile occidentale, primind 3' 36 INTRODUCERE inovaţiile lexicale pornite din centru: cea mai importantă arteră comercială era Dunărea; la Vinrinacium (azi Kostolac), era punctul de întretăiere a drumului comercial ce unea apusul cu răsăritul şi cu Dacia. O altă cale comercială unea Italia (Via Appia), prin Brindisi şi Durazzo, cu Via Egnatia, marea arteră comercială care ducea la Salonic, aproximativ pe traseul ce-1 urmează astăzi calea ferată. Orientarea spre apus a comerţului Daciei, faptul că, din punct de vedere vamal, Dacia fusese încadrată în circumscripţia Ulyricului, în sfârşit aşezarea în Dacia a unui număr de colonişti veniţi din Dalmaţia ne fac să înţelegem asemănările dintre română şi dialectele italiene centrale şi meridionale, asemănări care nu se pot explica prin desvoltarea în aceeaşi direcţie, dar independentă, care se observă uneori la dialectele ce derivă dintr'o limbă primitivă comună. Grupul linguistic apenlno-balcanic. Româna face parte din grupul linguistic apenino-balcanic, dimpreună cu dalmata, albaneza şi dialectele italiene centrale şi meridionale (abruzzez şi pugliez). Printre trăsăturile comune acestui grup linguistic, care nu sunt simple paralelisme, sunt de amintit: păstrarea lui ă latin în română, dialectele italiene de sud şi sardă: rom. furcă, sard. furca, pe când în celelalte limbi romanice, u a trecut la o; conservarea surdităţii oclusivelor p, t, k şi a semi-oclusivei s: rom. căpăstru, roată, păcurar (sp. cabestro, rueda, port. pegureiro), it. capestro, rota, pecoraio, rom. casă, it. casa (fr. chez); tratamentul la fel al grupului kl': rom. cheie (ar. claie), it. chiave (prov., cat. clau), rom. ochi (ar. oci'u), it. occhio (fr. oeil, sp. ojo); pluralul în -i la numele de deci. a IlI-a: rom. munţi, it. monti; răspândirea numelor în -ora: it. câpure «i capi», focure «i fuochi di gioja », rom. copuri, focuri (pl.); frecvenţa numelor formate cu ex- (de-ex-): it. scalvecâ, rom. descăleca, it. / « PĂRĂSIREA » DACIEI. IMPERIUL DE ORIENT 37 scapetd, rom. scăpata; nume formate cu extra-: it. strabello «prea frumos», cf. rom. străvechi, it. sterluce, rom. străluci; întrebuinţarea sufixului in-: it. invininari «awelenare», rom. învenina, it. 'mbrazziari, rom. îmbrăţişa; frecvenţa sufixului -arius; it. caddararu, rom. câldărar, it. palumbaru « piccionaia », rom. porumbar; sufixul -ia: it. surdia, rom. surzie, it. firraria, rom. fierărie; în sfârşit, există în dialectele italiene meridionale, în dalmată şi în română o serie de expresii asemănătoare precum şi cuvinte ce nu mai apar în celelalte lfmbi romanice. Iorgu Iordan, Dialectele italiene de sud şi limba română, Arhiva XXX-XXXV, Iaşi, 1923-1928. J. Jud., Arch. f. d. Stud. d. neueren Spr., CXXII, 425-435. Puşcariu, Et. de ling. roum., 15 sq. W. v. Wartburg, La posizione della lingua italiana nel mondo neolatino, Leipzig, 1936 şi harta I; Id., Die Ausgliederung der romanischen Sprachrăume, ZRFh., LVI, 1 sq. şi harta 6. Creştinismul în Dacia. Creştinismul pătrunde în Dacia sub formă latină; generalizarea cultului creştin în provinciile dunărene nu se produce decât în secolul al IV-lea d. C. înainte de secolul al IV-lea, creştinismul se infiltrase în Dacia prin colonişti orientali. C. Daicoviciu, Există monumente creştine în Dacia Traiană din sec. II-III ?, A. I. St. CI., II, 192 sq. Un termen ca păresimi < quadragesima (REW, 6911) confirmă această datare, întrucât el nu apare decât în cursul secolului al IV-lea d. C. (Mohrmann, I, 140). « Părăsirea » Daciei. Imperiul de Orient. După părăsirea « oficială» a Daciei, de către Aurelian (275 d. C), viaţa romană a continuat în provincia romanizată, iar populaţia rămasă a dus pe aceste locuri un trai mult mai modest, despre care însă nu ne putem face nici o idee. 38 INTRODUCERE Cf. W. v. Wartburg, ZRPh., LVI, 17: «es kann wohl heute als erwiesen gelten, dass zahlreiche Romanen auch nach 257 in Dazien verblieben sind, dass sie unter und mit den wechselnden germanischen, slavischen, mongolischen Herrenvölkern gelebt und diese überdauert haben, und dass sie zum Grundstock der heutigen Rumänen geworden sind. » Dacia sud-dunăreană sau aureliană, dimpreună cu teritoriile romanizate dela nord, au rămas în legătură cu provinciile occidentale ale imperiului roman, până la sfârşitul secolului al IV-lea d. C, când, printr'o nouă împărţire administrativă, Dacia aureliană a fost separată de provinciile occidentale. In 379, sub Graţian, diocesele Daciei şi Macedoniei, dimpreună cu Dalmaţia de sud (Praevalitana), sunt cedate imperiului de Orient, iar Ulyria occidentală rămâne grupată cu Italia. Panno-niile sunt grupate şi ele cu Dacia sud-dunăreană, în 424-437, şi formează mai târziu, sub Justinian (527-565), arhiepiscopia Justinianei Prime, dimpreună cu Dardania, Moesia prima, Praevalitana şi Macedonia, provincii ce aparţineau imperiului de Orient începând cu secolul al V-lea d. C. Graniţa dintre cele două imperii, pornită din munţii golfului Cattaro, se îndrepta apoi înspre Belgrad, trecând la vestul acestei localităţi; cu începere dela împăratul Hera-clius (610-641), greaca înlocueşte latina, ca limbă oficială, în imperiul de Orient. I. Şiadbei, Le latin dans l'empire d'Orient, Iaşi, 1932. W. v. Wartburg, I. c. Izolarea Daciei. De fapt, încă din secolul al III-lea d. C, Roma, nu mai avea forţa de a impune provinciilor îndepărtate şi din ce în ce mai autonome, ca Dacia, inovaţiile sale lexicale. O serie de cuvinte, cunoscute de limbile romanice occidentale, \ LATINA t VORBITĂ » 39 nu mai pătrund în Dacia: aviaticus, carruca, (ex)tutare, sugia, etc. Bartoli, Introd., 33. J. Jud, RLiR, I, 191-192 şi 234 sq. Gustav Grober a susţinut (1884) că diferenţele dintre limbile romanice s'ar explica prin datele succesive de romanizare ale provinciilor: anumite inovaţiuni fonetice se petrecuse la o dată anterioară romanizării cutărei provincii, iar unele cuvinte ce lipsesc din cutare limbă romanică nu erau încă pan-romane, în momentul cuceririi provinciei. G. Grober, Vulgărlateinische Substrate romanischer Worter, Arch. f. lat. Lex., I, 204 sq.; cf. Meyer-Liibke, Einf.3, 18 sq. Criteriul acesta cronologic de explicaţie ar putea fi valabil, dacă provinciile romanizate ar fi rămas izolate şi nu ar fi primit inovaţiuni dela centru; dar lucrurile s'au petrecut altfel: ştim că inovaţiile lexicale pornite din centru au pătruns, până la o anumită dată, în provinciile cele mai îndepărtate ale imperiului roman. De aceea, diferenţa dintre limbile romanice, adică diferenţierea felurită după provincii a latinei vorbite, nu se poate explica decât ţinând seamă de populaţiile autohtone, diferite în fiecare provincie, cărora limba latină le-a fost impusă o dată cu romanizarea şi care au transformat, fiecare într'un mod diferit, limba cuceritorilor Romani. Conservatismul de care dă dovadă limba română în domeniul lexicului, ca şi sarda, se explică prin izolarea acestor două limbi. Latina «vorbită». După cum am văzut, româna reprezintă faza actuală a latinei vorbite în părţile dunărene, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Termenul de latină «vorbită» sau latină a conversaţiei curente (germ. Umgangs- 4° INTRODUCERE spräche) trebue preferit acelui de latină « vulgară », care poate induce în eroare asupra caracterelor acestei limbi. Intr'adevăr, aceşti termeni definesc limba conversaţiei, în primul rând, care variază, ca « ton », după nivelul social al interlocutorului. Fiecare persoană are la dispoziţia sa graiuri diferite, pe care le întrebuinţează după împrejurări; altfel vorbim cu un ţăran decât cu un orăşean, şi aşa mai departe, facem uz de graiuri diverse potrivit mediului social al interlocutorului nostru. Aceste variaţii interesează nu numai vocabularul, dar şi sintaxa limbii vorbite. Latina « vulgară », « populară », « vorbită » sau « a conversaţiei curente » cuprinde deci o serie de varia-ţiuni, potrivit împrejurărilor. De fapt, nu există texte scrise în latina vulgară şi nici autori care să fi scris în mod conştient în latina vulgară; există numai texte latineşti care conţin vul-garisme (Mohl, Introd. à la chronologie du lat. vulg., Paris, 1899, p. 20). Latina vorbită apare în două categorii de monumente scrise: textele literare şi juridice, cu limba puternic influenţată de limba greacă scrisă, care i-a servit de model: latina aşa zisă clasică, şi textele « vulgare », care se adresează cititorilor din categoriile sociale de jos. O. Rebling, Versuch einer Charakteristik der römischen Umgangssprache2, Kiel, 1883. Schuchardt, Vok., I, 44 sq. Olcott, XI sq. J. Marouzeau, Notes sur la fixation du latin classique, Mém. de la Soc. de ling. de Paris, XVII, 266 sq., XVIII, 146 sq. Id., Notes sur la fixation du latin littéraire, ibid., XX, 77 sq. şi Notes sur la formation du latin classique, ib'rd., XXII, 174 sq. şi 263 sq. Meyer-Lübke, Einf.3, 120. P. Savj-Lopez, Le orig. neolatine, Milano, 1920, p. 107 sq. Löfstedt, Peregr. Aetheriae, 3 sq. K. v. Ettmayer, Vulgärlatein, Grundriss d. indo-germ. Sprachwissensch, u. Altertumskunde, I, Strassburg, 1916, p. 243 sq. P. Kretschmer, Sprache, Leipzig-Berlin, 1923, p. 117-119 (în Einleitung in die Altertumswissenschaft, hgg. von A. Gercke u. E. Norden, I. Bd., 6. Heft). \ / LATINA «VORBITĂ» 41 J. B. Hofmann, Lateinische Umgangssprache, Heidelberg, 1926. J. B. Hofmann, în Stolz-Schmalz5, 9 sq. H. Leclercq, Latin, în Dict. d'archéologie chrétienne et de liturgie, fasc. 74-75, Paris, 1928, col. 1464 sq. A. Meillet, Esquisse d'une hist. de la lg. latine, Paris, 1928, 239 sq. Trăsăturile populare se regăsesc, fireşte, şi în acea literatură latină arhaică care nu era scrisă pentru cititorii rafinaţi (comediile lui Plaut, de exemplu): desele apropieri ce se pot stabili între textele latine arhaice şi cele vulgare de mai târziu se explică deci prin nivelul social al cititorilor pentru care această literatură fusese scrisă. Prin slăbirea puterii centrale, şi anume începând cu secolul al III-lea d. C, iar mai târziu, după 550, din cauza invaziilor barbare şi efervescenţei provocate de noile idealuri ale creştinătăţii, usajul latinei clasice se pierde şi literatura se scrie într'o limbă foarte apropiată de limba vorbită. Suntem în epoca « latină vulgară » propriu zisă. Creştinismul, în special, care trebuia propovăduit într'o limbă înţeleasă de cei mai mulţi, întrebuinţează, pentru opera sa de prozelitism, latina vorbită de clasele de jos, care îmbrăţişase noua credinţă. Intre 392 şi 405 Sf. Hieronim traduce din limba ebraică Vechiul Testament ; traducerea aceasta este cunoscută sub numele de Vulgata; pentru prima oară se punea la dispoziţia miilor de credincioşi un text scris « ad usum vulgi ». Versiunea aceasta este impusă de biserică în secolul al VII-lea d. C. In secolul al IV-lea, s'au mai efectuat traduceri fragmentare ale Bibliei, de pe textul grecesc al celor Şaptezeci, reunite sub numele de Itala. Limba acestor traduceri biblice, ca şi limba textelor profane zise « vulgare », este compozită: ea are la bază latina vorbită de toată lumea, cu greşelile inerente unei limbi întrebuinţate de oameni inculţi. La această dată tardivă se ajunsese, din cauza evoluţiei limbii, 42 INTRODUCERE la un divorţ total între limba scrisă şi limba vorbită în fiecare provincie romană, ce se desvoltase în mod independent, după dispariţia puterii centrale. Astfel în Gallia, de ex., în secolul al VII-lea şi al VHI-lea, latina nu mai era înţeleasă: textele scrise sunt pline de greşeli grave. De aceea, în 813, rugăciunile se redactau în limba franceză, iar Carol cel Mare institue o reformă (774), pentru întrebuinţarea corectă a latinei. G. Gröber, Sprachquellen u. Wortquellen des lateinischen Wörterbuchs, Arch. f. lat. Lex., I, 35 sq. F. Lot, A quelle époque a-t-on cessé de parler latin ?, Bulletin Du Cange, VI, 97 sq. In privinţa latinei transportate în provinciile romanizate, se ştie că populaţiile care emigrează nu duc cu sine graiurile locale, ci limba comună a regiunii respective, deci limba micilor centre provinciale. Franceza adusă de emigranţi în Canada are la bază limba literară din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea (Mohl, op. cit., 146). « Unitatea» latinei vulgare. Textele de care dispunem, pe de o parte, comparaţia dintre diferitele limbi romanice, pe de alta, arată că latina « vulgară » sau « vorbită » care stă la baza limbii române nu diferă de latina vorbită în alte provincii. « Les langues romanes dans la généralité des cas nous font remonter à une langue homogène dans toute l'étendue de Ia România et très semblable à la langue des inscriptions impériales. . . S'il a existé des dialectes du latin pai'.é, les inscriptions ne nous permettent jusqu'ici d'en saisir aucune trace. » i^Mario Roques, România, XXIX, 275; XXXII7 311). Dacă au existat divergenţe dialectale, ele nu transpar în texte decât în mod sporadic (cf. H. F. Muller, A chronology of vulgar latin, Halle, 1929, p. 3) şi nu au lăsat alte urme în limbă. Iar pronunţările dialectale ale cutărui personaj sunt / « UNITATEA » LATINEI VULGARE 43 relevate în mod expres de autori (Ibid., p. 2-3). Unitatea aceasta, cel puţin teoretică, a latinei vulgare, nu se aplică însă lexicului, care nu a fost niciodată unificat în « orbis latinus»: cercetările mai nouă, pornite dela principiile de geografie lin-guistică aplicate limbilor moderne, au arătat că sunt cuvinte care nu au pătruns în anumite provincii, şi inovaţiuni, pornite din unele centre, care s'au răspândit în cutare sau cutare provincie, cu excepţia altora. Pentru definirea latinei vulgare, dispunem de criteriul comparativ: comparaţia dintre diversele limbi romanice arată care dintre particularităţile textelor cu vulgarisme au supravieţuit în limbile romanice. Latina vorbită era o limbă compozită; regăsim în ea elemente eterogene, venite din medii şi epoci diferite: elemente ale graiului roman, de toate categoriile, graiul mahalalelor, provincialisme, termeni rustici, termeni arhaici, etc. Toate aceste elemente au pătruns în limba la origine « romană », în decursul timpurilor: pornită din Roma, adică dintr'un teritoriu foarte restrâns, latina s'a impus în curând în întreaga Italie, devenind limba oficială a întregii peninsule (90-89 în. d. C.; lex Julia municipalis). Latina provincială era îmbogăţită de toate aporturile aduse de populaţiile diverse care învăţase limba latină. Influenţa grecească se manifestă nu numai în limba literaturii (sintaxă şi vocabular), ci şi în limba vorbită, în care termenii greci trec de câteva mii. Cuvintele greceşti apar mai ales în vocabularele tehnice (meserii, ştiinţă, artă), dar limba populară, datorită limbii sclavilor, este şi ea plină de cuvinte greceşti. Persoanele culte întrebuinţau cu ostentaţie cuvintele greceşti, care confereau o nobleţe particulară graiului lor. Cicero, de exemplu, care evită termenii greci în scrierile sale, îi întrebuinţează cu o vădită predilecţie în corespondenţă. Poeţii utilizează termenul grec ca un ornament poetic, iar scriitorii întrebuinţează cuvin- 44 INTRODUCERE tele greceşti atunci când termenul latin lipseşte sau nu stă la îndemâna scriitorului : « confessis quoque graecis utimur verbis, ubi nostra desunt», ne spune Quintilian (I, 5, 58). Originile limbii şi literaturii latine. Originile literaturii, ca şi ale limbii latine, sunt modeste : primii scriitori au fost legislatori şi jurişti. Limbă a unui popor de mici agricultori, cu un vocabular sărac, incapabil de a exprima altceva decât o cugetare naivă şi de a reda un sentiment poetic, numai prin prelucrarea la care a fost supusă de primii scriitori, Livius Andronicus (Grec din Tarent) şi Naevius, care au transpus în limba latină originalele greceşti, şi mai târziu, prin crearea unui vocabular abstract, mulţumită unui scriitor cu un rar simţ al limbii, ca Cicero (106-43 în. d. C), « care a naturalizat în limba latină cultura elenică » (A. Meillet), latina a ajuns să poată exprima cele mai subtile nuanţe ale cugetării şi sentimentele cele mai variate. A. Meillet, Esquisse d'une hist. de la lg. lat., 214-217. Definiţia latinei « vulgare ». Latina « vulgară » poate fi definită ca un ansamblu de tendinţe realizate, în timp şi spaţiu, după împrejurări; ea apare ca o limbă omogenă, foarte apropiată de limba oglindită în inscripţiile din epoca imperială. « Unitatea » latinei vulgare este admisă ca o dogmă ce nu sufere desminţire, şi ea s'a menţinut atâta timp cât puterea centrală a avut posibilitatea să impună o limbă comună întregului imperiu roman, adică până către-sfârşitul secolului al IV-lea, pentru imperiu) de Orient, şi sfârşitul secolului al VlII-lea, pentru provinciile occidentale. Metoda romanistului. Limba latină ce stă la baza fiecărei limbi romanice trebue căutată în textele ce ne-au fost transmise. Pornind delà texte, şi nu delà forme reconstruite prin compa- METODA ROMANISTULUI 45 raţia limbilor romanice, ce riscă să nu fi existat în limba vorbită, suntem siguri că ne aflăm pe un teren solid. Criteriul reconstrucţiei trebue întrebuinţat numai atunci când textele nu atestă un fonetism sau o formă, care există în cel puţin două limbi romanice. O formă reconstruită pe baza unei presupuneri, fără să existe un al doilea termen de comparaţie, este nesigură — afară de cazuri excepţionale — şi nu are şanse de a fi luată în consideraţie de cine vrea să urmeze o metodă riguros ştiinţifică. Meillet, BSL, XXI, 228 sq. şi Esquisse..., 239 sq. I I FONETICA ACCENTUL Accentul latin consista în punerea în relief a unei silabe în cuvântul fonetic, prin elevaţiunea glasului; silaba accentuată era deci emisă pe o notă mai înaltă decât silaba neaccentuată. Accentul acesta, numit accent de înălţime muzicală, ton sau accent melodic, nu a avut nici o influenţă asupra calităţii timbrului sau asupra duratei vocalelor din silaba accentuată : în indo-europeana comună, toate silabele cuvântului fonetic erau tratate la fel. Muzicalitatea frazei latine era deci bazată pe diferenţele de ton dintre silabele lovite de accentul muzical şi silabele neaccentuate. Mărturiile sunt lămurite şi nu lasă nici o îndoială asupra naturii muzicale a accentului latin: « Tenores sive accentus dicti sunt, quod naturalem unius cuiusque sermonis in vocem no-strae elationis servent tenorem» (Sergius, GL, IV, 482, 16-17); «Natura vero prosodiae in eo est, quod aut sur suni aut deorsum: nani in vocis altitudine omnino spectatur, adeo ut, si omnes syl-labae pari fastigio vocis enuntientur, prosodia sit nulla» (Id., op. cit., 525, 21-24); «Ipsa enim natura, quasi modularetur hominum orationem, in omni verbo posuit acutam vocem» (Cicero, Orator, 18, 58); «Accentus quid est? Certa lex et regula ad 4« FONETICA levandam syllabam vel premendam» (Audax, GL, VII, 357, I4-I5)- Ritmul frazei latine era cantitativ, fiind alcătuit din succesiunea, într'o grupare determinată, a silabelor scurte şi lungi. In cuvintele de două silabe, accentul muzical afecta silaba penultimă. In cuvintele de mai mult de două silabe, locul accentului muzical era determinat de cantitatea silabei penultime : dacă penultima era lungă, atunci ea purta accentul: inimi'cus, lege'mus, pepe'rci; dacă penultima era scurtă, accentul cădea pe antepenultimă: exî'stîmo, le'gîmus, te'nebrae, te'tîgî. Existenţa accentului muzical în limba latină, atestată, după cum am văzut, de mărturii contemporane, nu exclude însă prezenţa concomitentă a accentului dinamic (accent de intensitate, de forţă, sau expirator), nesemnalat de gramatici, influenţaţi de gramaticii greci, şi rămas pe planul al doilea, dar care va trece pe planul întâi începând cu secolul al III-lea d. C. (A. Meillet, RLiR, I, 3). Coexistenţa celor două accente e un fapt obişnuit. Limba română, de exemplu, cunoaşte cele două feluri de accente; în română, locul accentului dinamic coincide cu al accentului muzical, în cuvântul izolat. Astfel, în fată, masă, de ex., accentul dinamic şi cel muzical lovesc prima silabă a cuvântului, rostită cu mai multă forţă şi pe o notă ridicată (gama 2), pe când silaba a doua, neaccentuată, se aude mai slab şi este emisă pe o notă mai joasă (gama 1, deci o diferenţă de o octavă). Lucrurile se petrec la fel şi în alte limbi, în germană, bunăoară, dar repartiţia aceasta a celor două accente în cuvântul fonetic nu e obligatorie. Astfel, de exemplu, în neo-greacă, locul accentului dinamic nu coincide cu al accentului muzical: în naidi « copil » şi fides, iste, scriptum, vlnum > \ ACCENTUL scriptum, vinum. Substituirea aceasta nu s'a făcut însă numaidecât, ci stadiul mixta dăinuit câtva timp. Symmach (384 d. C), de exemplu, întrebuinţează un « cursus » mixt, adică două ritmuri: cantitativ şi accentuai. Silabele scurte, când sunt lovite de accentul de intensitate (ulterior, vocalele din astfel de silabe au fost diftongate), se lungesc, pe când silabele lungi, neaccentuate, se scurtează. Am văzut mai sus (p. 48) că, în genere, în limba latină accentul dinamic loveşte silaba care primeşte accentul muzical, afară de cazurile următoare: a) accentul e mutat de pe silaba care precedează «muta cum liquida »(adică b, c, d, g, p, sau t + r, l): i'ntegrum > inte'g-rum; oclusiva fiind grupată în silaba precedentă, silaba se lungeşte: inte'grum. Tot astfel, colu'bra, palpe'bra; b) accentul se mută pe penultima (scurtă) când vocala palatală formează hiat cu penultima: ari'etern > are'tem, fili'olus > filio'lus,muli'erem > muîie'rem, pari'etern > pare'tem, Pute'olis > Puteo'lis; cf., în AP, 141: faseolus non fassiolus. In inscripţii, i - i e indicat câteodată prin întrebuinţarea iui « i longa »: cuilus, eilus (CIL, II, 1953; 5, 7: Cartima), malorem (CIL, II, 1964:55: Malaga), Pompelius (CIL, IX, 3748; 1 : Mar-ruvium, Italia centr.) ; cf. în manuscrise: eiius (Plaut. Most., 981), peiius (Id., 710), etc. In ares (nesigur; Varro, Ling. lat., V, 98), ar etern (dr. arete), -iq- a trecut la e. Tot astfel, în inscripţii: paretes (CIL, VI, 3714; 3: Roma; dr. părete > perete), paretes, (= parietes, CIL, VI, 31.007; 3: Roma). Fenomenul acesta se explică prin natura consoanei precedente: r, într'un caz, / într'altul. Cele două vocale nu fusese 52 FONETICA reunite în diftong; -ie- sau -io- se pronunţau în două silabe: -iye-, -iyo-. Dar i în hiat, ultra-scurt, a fost absorbit de yod: ye, yo. Accentul de pe i nu putea să rămână pe o vocală scurtă; el a trecut pe vocala următoare, care s'a închis: -ye'-, -yo'-. (Meillet, BSL, XXXII, 112-113). Yodul a muiat consoana precedentă; muierea lui r s'a menţinut probabil un timp, şi a dispărut apoi cu totul, pe când / muiat s'a menţinut mult timp: dialectele noastre sud-dunărene cunosc încă forme cu în opoziţie cu dacoromâna, în care /' a dispărut: ar. mul'are, megl. mul'ari, istr. muiere, faţă de dr. muiere. Stolz - Schmalz5, p. 182. Cf. mutarea accentului, în recompoziţii: re'nego + ne'go > rene'go (Stolz - Schmalz5, 193); la fel: co'mputo, co'lligo, co'lloco, re'cipit, cu accentul schimbat în latina vulgară. Compusele cu cum-, care nu au mai fost simţite ca compuse, au păstrat în dr. forma originară a prefixului şi accentul: cumnat, cumpăr, cumplu, etc. Dimpotrivă, acolo unde radicalul era explicit, cuvântul a fost simţit ca fiind compus şi despărţit de prefix: cuprind (dr. prind), cutremur (dr. tremur), cuveni (dr. veni), etc, cf. Graur-Rosetti, BL, IV, 183-184. c) Sincoparea şi închiderea timbrului vocalelor latine, în condiţiuni determinate, s'au produs în epoca preistorică a limbii, sub influenţa intensităţii iniţiale, dispărută apoi. Unii linguişti, printre care A. Meillet, fără a admite că latina a cunoscut un astfel de accent iniţial, explică modificările prin importanţa dată, în elocuţiune, silabei iniţiale. Iniţiala avea, în epoca preistorică a limbii latine, o situaţie dominantă, în sensul că celelalte silabe ale cuvântului fonetic puteau fi scurtate, în folosul primei silabe. Importanţa dată iniţialei a făcut ca vocalele scurte să dispară sau să-şi modifice timbrul, silabele celelalte, în special silaba a doua, scurtându-şi durata. Astfel, vocalele scurte, în silabă interioară deschisă (atunci \ ACCENTUL 53 când silaba nu este închisă de o consoană) tind să se închidă şi îşi pierd timbrul propriu; ele trec la i sau la u. Vocalele din silabele interioare sunt pronunţate mai scurte, în special după r, iv, l şi n. Diferenţa de cantitate dintre silabele cuvântului fonetic, dominat de silaba iniţială, şi existenţa vocalelor interioare ultra scurte, de tipul ierurilor slave (rb, k), explică deci, în mod mulţumitor, modificăriie survenite în structura cuvântului fonetic, în epoca ce a precedat perioada istorică a limbii latine. Sincoparea vocalelor din interiorul cuvântului fonetic apare ca o tendinţă a limbii latine; ea este atestată în mod constant în monumentele de limbă, până în epoca romană. In regulă generală, vocala sincopată urmează după m, n, r, l, y sau w. Quintilian ne spune că August socotea pronunţarea nesincopată a lui calidum drept « pedantă » (Inst. orat., I, 6, 19); ăridus şi ar dus, valide şi valde sunt daţi de Plaut (R. 574; Ps. 364 şi 344; Pe. 266); virdis de Cato (Agr. CXLV, 3) şi caldus de Varro (RR, III, 2,1),peduclum de Petronius (LVII) şi panucla ( = panicula) de Marc. Empiricus (15, 11, apud Liechtenhan, p. 42). Formele sincopate şi cele nesincopate circulau deci laolaltă în limbă: adeseori găsim în aceeaşi inscripţie amândouă formele (Cross, 24). Appendix Probi înregistrează numeroase forme sincopate. Dăm aci pe acelea care interesează limba română: angulus non anglus (10), fax non facla (133), oculus non oclus (m), stabulum non stablum (142), vetulus non veclus (5), viridis non virdis (201). In inscripţii (sec. I-IV d. C), formele sincopate apar de numeroase ori: abtissa (= abatissa, CIL, III, 9551; 2: Salonae), Aesclapio (= Aesculapio, Id., 1766, 1767: Narona), annucli ( = annuculi, 54 FONETICA Ib., 2602; 4-5: Salonae), cahius (CIL, XII, 979: Les-Baux), domnus (= dominus, CIL, III, 2130; 19-20: Salonae), domno (Ib., 1289: lângă Zlatna; 14.215; 16; 3: Apulum, Dacia), mentla (= mentula, Ib., 10.189: Dalmaţia), Musclosi (= musculoşi, Ib., 8993: Salonae), posta (= posita, Ib., 8935: Salonae), titlum (= tiîulum, Ib., 3182 b; 5: Dalmaţia), tumlum (= tumulum, Ib.,9623;2: Salonae),vitlus (Ib., 6010; 236: Bregenz, Raetia), vetranus ( = veteranus, Ib., 12.904: Salonae). Sincopa nu s'a produs în toate cazurile; astfel m a fost conservat în lingură < lingula, mascur < masculus, negură < nebula, păcură < pîcula, tremură < tremulat; de asemenea, i: oameni < homines, purice < pulicem (dar salce < salicem). Reacţiunea împotriva sincopăm apare în falsele regresiuni, ce se întâlnesc deseori în inscripţii (dar, în unele cazuri, e vorba de pronunţări reale, cf. Sommer, 139): de teamă de a întrebuinţa forme sincopate, judecate incorecte, se adaugă o vocală acolo unde ea nu a figurat niciodată. Epenteza lui i: digina (= digna, CIL, VI, 25.741: Bologna), anicillae ( = ancillae, CIL, III, 5061: Noricum); epenteza lui u: tempuli (= templi, CIL, VI, 406; 13: Roma); epenteza lui e: interantem (= intrantem, CIL, III, 10.233; 5: Sirmium). Cf. Puşcariu, WJb., VIII, 181 sq. ă) y şiw ( = i şi u consoane) în hiat, în silabă neaccentuată, dispar: febrarias (CIL, XIII, 2425; 6-7: Lyon), febraris (Id., 2351: Lyon), febraris (CIL, III, 1968, b, 7: Salonae). febraris (CIL, III, 8690: Salonae), februarius non febrarius (AP, 208), \ VOCALELE 55 ianarius (= ianuarius, CIL, VI, 31.149, c, 4: Roma), quattor (= quattuor, CIL, VI, 13.302; 4-5: Roma), quator (CIL, XII, 4247; 7: Gallia Narb.), quetus (CIL, III, 14.115; 30: Raetia); cf., Quetus (= Quietus, CIL, VI, 3711; 1-2: Roma), Queta (CIL, VI, 25.359; 3: Roma), quescat (= quiescat, CIL, VI, 21.322; 4: Roma), quescerent (= quiescerent, CIL, VI, 25.272; 5: Urbino). VOCALELE Tendinţa de închidere a timbrului vocalelor latine, care se manifestă prin confuzia timbrului lor în monumentele scrise, a avut drept urmare, în română, închiderea până la limită a unor vocale; pe de altă parte, vocalele anterioare latine tind să devină posterioare, în română, printr'o mişcare dinainte înapoi a muşchiului lingual (Rosetti, BL, III, 85 sq.; IV, 53 sq.). Tendinţa de a pronunţa mai scurte vocalele în silabă finală, care se manifestă încă din epoca arhaică a latinei, a fost întărită prin noua grupare ritmică a silabelor, în urma desvoltării accentului de intensitate (v. mai jos, p. 56). Dându-se importanţă vocalei accentuate, pronunţarea vocalei finale este neglijată: i, o şi u finali îşi pierd din durată sau dispar: pl. lupi > dr. lupi, credo > cred, lupus > lup (cf. în alb. rer'e < arena, mik < amîcus, mik'< amici). Prin punerea pe primul plan a accentului dinamic, durata nu mai constitue o caracteristică pentru fiecare vocală: vocalele sunt lungi sau scurte prin accent, şi anume silabele accentuate sunt lungi iar acele neaccentuate scurte. Aceasta nu înseamnă însă confuzie între timbrul vocalelor: vocalele e şi e au rămas 56 FONETICA distincte prin timbrul lor. Ne mai respectându-se diferenţele cantitative, în latina vulgară (dispariţia cantităţii se constată în secolul al IV-lea d. C, M. Nicolau, Les deux sources de la versification latine accentuelle, Bullet. Du Cange, IX, 58), silabele scurte accentuate fiind lungite, iar cele lungi neaccentuate scurtate, timbrul vocalelor scurte închise a fost confundat cu timbrul vocalelor lungi deschise (v. mai sus p. 50): î a fost confundat cu e şi u cu o, în sensul că timbrele acestea vocalice s'au contopit în câte o singură vocală: e (închis) şi o (închis). Aceste vocale închise sunt notate în monumentele scrise când cu e, când cu 2 ( = e), sau când cu o, când cu u (= o). Notaţiile acestea duble dovedesc confuzia de timbru amintită (v. mai jos, p. 58 sq.). Tabloul general al vocalismului latin vulgar este următorul : îuîeuoeoăă I. I V V I I V i u e o ţ q a In română (ca în sardă, în dialectele italiene de sud şi în albaneză, în ceea ce priveşte pe u), u şi-a conservat însă timbrul, iar o şi o au fost confundaţi într'o singură vocală de timbru o, deci: u 00 I V u 0^ gula > dr. gură, sard. log. bula, cos. gula; lupus > dr. lup, camp., tar. lupe, cos., lecc, magi. lupu, focus > dr. foc, pomum > dr. pom. Iordan, Dial. it. de s., Arhiva, XXX, 25-26. VOCALELE 57 a Cer asm « cireş », termen de origine greacă (xegaoog, negac-og), latinizat în limba vorbită: ceresea, ciresia, ceresium (Graur, România, LVI, 106), explică pe dr. cireaşă şi alte forme romanice (REW, 1823). Codra (CGL, II, 351, 35; III, 183, 46) şi Codratus (n. pr., CIL, VIII, 6741: Numidia) = quadrus (pentru -ua- > -o-, REW, 6921), explică pe dr. codru, alb. kodre «Hügel» (pentru înţeles, v. DE, 384). Cînepă presupune un *canepis (veron., veneţ. kdnevo, prov. canebe, lyon. senevo), cu a neaccentuat trecut la e (< canapis, formă bine atestată în glose; Graur, România, LVI, 106). Pentru a explica vocalismul lui foame, nu putem pleca dela fames > '*fomes (Densusianu, H.d.l.r., I, 72-73), pentrucă a nu trece la o sub influenţa consoanelor labiale, ci dela derivatul *fămetos > fometos, cu ă > o sub influenţa consoanelor iabiale (cf. fămeie > pop. fomeie etc.). Vocalismul lui foame este deci refăcut după fometos (Graur, BL, III, 49-50). Dr. ghem (ar., megl., istr. gl'em) reproduce un lat. *glemus -i, formaţie paralelă cu glomus-t (Graur, Rev. de philologie.. , XI, 1937, p. 267); cf. alb. l'ems, ven. gemo, mant. gemb (REW, 3801). Asimilaţie: Stolz - Schmalz5, 96; formaţie analogică după cazurile oblice: Meyer-Lübke, Einf.3, 180. Dr. greu < lat. grevis (CGL, IV, 207, 37), refăcut după analogia lui levis, căruia grevis, cu sensul moral de « cu greutate, autoritate, importanţă» îi este deseori opus (Meillet-Ernout, 415, s. v.). Pe lângă mălum « măr » circula şi forma melum (Petronius, LVI, 8; conjectural), care explică vocalismul dr. măr, căci a 58 FONETICA accentuat ar fi trebuit să rămână neatins în română. Forma cu e este refăcută după gr. jufjlov (ion.-att.) sau împrumutată din greceşte; cf. engad. mail, log. mela, it. melo. Cuvântul este răspândit sub această formă (vocalismul e), în latina târzie. Cearcăn, legăna, trăgăna < cîrcinus, ligînare, *tragînare ar presupune prototipuri cu a î. 1. de z, pentrucă e (< i) ar fi trebuit să altereze oclusiva precedentă: *cearcen, etc. Confuzia între timbrele a şi e ar fi astfel confirmată (Skok, ZRPh., L, 486 sq.). După Puşcariu (Arch. f. d. St. d. neueren Spr., CLXIV.2I3 ; ZRPh., LVII, 263, n. 2), cearcăn s'ar explica prin *circanus, hiperur-banism după analogia lui cithara-cithera, cerasus-ceresus, etc. Totuşi fonetismele cu ă se explică în mod mulţumitor prin analogie: cearcăn, sg. refăcut potrivit proporţiei: pl. gemeni- *cearceni, sg. geamăn - cearcăn; tot astfel, 1 sg. leagăn, potrivit proporţiei: 2 sg. seameni-leageni, 1 sg. seamăn-leagăn, etc. (DE, 312 şi 1089). e Inscripţiile oferă multe exemple de confuzie a lui e şi i, ceea ce probează că aceste timbre vocalice fusese confundate, în limba vorbită. De aceea, se notează o vocală în locul celeilalte. i î. I. de e: rişti(tu) tori (CIL, XII, 5561; 2-3: Lyon), bineficio (= beneficio, CIL, VI, 68; 7: Roma), benemerinti (= bene-merenti, CIL, VI, 28.448; 3-4: Roma), rista (= resta, CIL, III 12.39652: Moesia inferior), comindavi (= commendavi, CIL, X, 4529; 1-2: Capua), iovenirn. (= iuvenem, CIL, XIII, 1483; 6: Clermont), karmin (= carmen, CIL, XIII, 2477; 10: Gallia). i î. 1. de e: comidi (= comedi, CIL, III, 14.524; 2: Moesia superior), criscit (= crescit, CIL, XIII, 2477; 7 şi 2478; 5: Gallia), havite (= habete, CIL, V, 1636; 13-14: Aquileia), VOCALELE 59 rigni (= regnum, CIL, XIII, 1483; 8: Clermont; 2478; 10: Gallia). e î. 1. de î: testemonium ( = testimonium, CIL, V, 6372; 10-11; 12: Laino, în Lucania, Italia), feduciare (= fiduciare, CIL, X, 2244; 8: Puteoli). e î. 1. de î: demediam (= dimidiam, CIL, VII, 140; 4: Gloucester). "î neaccentuat e confundat cu e în cetate < cîvîtatem, tăciune < tîtionem (prin *te-) şl vecin < vïcinus (cf. fr. voisin, prov. vezin, cat. vehi, sp. vecina). Meyer-Lùbke, Einf.3, 158-159, explică fenomenul prin disi-milarea e - i < i - i. Cucută, ca şi saintong. kukti, fr. de s. kukiido reproduc un *cucuta, cu asimilarea u-u < l-u (cîcuta). Pasăre < *passare (ca şi friul. păsare, cat. passara, sp. pdjaro, port. pdssaro), cu ê (passëre) > a prin asimilare (cf. anser non ansar, AP, 129, 164). Salvaticus, dublet vulgar al lui silvaticus e atestat în CGL (III, 538, 44; 546, 77; 632, 66) şi explică pe dr. sălbatec, it. salvatico, engad. sulvedi, friul. salvadi, fr. sauvage, prov. salvatge. Vostru reproduce pe voster, refăcut după analogia lui noster (v. mai jos, p. iii). o Confuzia dintre m şi o apare deseori în inscripţii: u î. 1. de o ; punere (= ponere, CIL, III, 9585 ; 5 : Salonae), urnat (= ornat, CIL, III, 9634; 5: Salonae), octub(res) (= octobres, CIL, III, 14.839; 2: Dalmaţia), cunvixii'(= convixit, 6p FONETICA CIL, XI, 2657; 6-7: Satumia, în Etruria, Italia), munimentu (= monimentum, CIL, VI, 14.344; 2-3: Roma), marmuris (= marmoris, CIL, V, 7647; 13: Fossano, Italia), frute, ublicu (= frontem, ombilicum, CIL, X, 8249: Minturnae, în Latium, Italia), frunte ( = frontem, CIL, X, 4936: Venafrum, în Samnium, Italia), nunţiii(datori) (= nomenclator!, CIL, VI, 8937; 2: Roma), annus (= annos, CIL, III, 2702; 6: Tragurium, Dalmaţia), nepus (= nepos, CIL, X, 6565; 5: Velletri, în Latium, Italia). | o î, 1. de »: avomculo (= avunculo, CIL, III, 2370; 4: Salonae), avonculo (CIL, III, 8465; 2: Narona, Dalmaţia), oxor, oxsor (= uxor, CIL, III, 9585; 2; 9605; 3: Salonae). Dr. gutîi (fonetism originar; gutui, prin asimilare: u-î > u-u) reproduce o variantă a lui *cottaneus, cu *g-, derivat din cottana «smochină» (apropiat, prin etimologie populară, de cotoneum « gutuie »). Formele romanice variate (REW, 2436) se explică prin aceea că numele gutuiului e un împrumut mediteranean, în latină (Graur, BL, IV, 84 sq.). Locusta a suferit accidente diverse, în limbile romanice (REW, 5098). Lăcustă, ca şi v. fr. laoste, land. laguste, cat. llagosta, sp. la(n)gosta reproduc un *lacusta, cu a analogic (cf. lacus, lacertd). Noră, cu o nediftongat, se explică prin norus (noricuiae, CIL, IX, 1954: Beneventum, Italia) > nor(u) ; -ă este analogic, ca la soră (v. mai jos, p. 105). Rătund (ă, fonetism originar), ca şi v. it. ritondo, prov. redon, sp., port. redondo reproduc un retăndus, atestat în latina vulgară (CGL, IV, 347, 16; 377, 16; V, 280, 29). Uşe < ustium (CGL, III, 91, 42), atestat în limba vorbită (î. 1. de ostium) şi cu reprezentanţi în limbile romanice (it. uscio, friul. us, engad. us, fr. huis, prov. uis, v. sp. uzo). \ VOCALELE 61 u ii s'a păstrat intact în română, albaneză şi sardă: gula > gură, lupus > lup, numerus > număr. Nu există excepţii la acest tratament; cazurile pretinse aberante (bour, broască, coif, cot, doi, fost, moare, nor, ploaie, pleoapă, roib, roş, său, scoate, soage, soc, tău) se explică altfel (Graur, România, LV, 469 sq.). Singur toamnă prezintă trecerea lui m la o (< autumnus). Trebue admis că acest termen fusese răspândit şi în Orientul imperiului roman, sub forma fonetică inovată (ii era foarte deschis şi se confunda cu o, vezi mai sus, p. 56), înainte de despărţire. întrucât, în regulă generală, româna nu cunoaşte confuzia lui ii cu o, e probabil că şi în cazul pronumelui de pers. II şi III: tău, său trebue să plecăm dela *teus, *seus, refăcuţi după meus (Graur, op. cit., 473-474). In ceea ce priveşte trecerea lui e la ă, în aceste forme, ea e normală, pentru e accentuat după 5 (cf. său < sebum), iar e neaccentuat trece în regulă generală la â (bunătate < bonîtatem, sănătate < sanîtatem, etc). Exemple ca tou(am) (? CIL, I2, 1805; 6-7: Vestini) şi so (CIL, V, 2007; 3: Oderzo, Veneţia italiană) nu sunt deci valabile pentru română. Istr. te(v), se(v) nu reproduc fonetismul latin, ci sunt analogici (după mev; Puşcariu, Istr., II, 77). u şi 11 sunt redaţi prin u (v. mai sus, p. 56): cruce < crucem, crud < crudus. Cumineca (gen. komingd, v. pad. cominicar, lomb. skumi-niar, v. fr. comengier, prov. comenegar, cat. combregar) < *com-mînîcare, cu î neaccentuat î. 1. de u (communicare), prin etimologie populară (cf., de ex. minuo, comminud). adînc < adancus, v. mai jos, p. 161. 62 FONETICA ii v grecesc, pronunţat ii, apare notat cu ajutorul literelor y, u şi i; pronunţarea cu u a persoanelor culte făcuse loc, în limba vorbită, pronunţării cu u, înaintea unei oclusive labiale, prin rotunjirea prematură a buzelor, şi cu i, înaintea celorlalte consoane. In practică însă, cele două grafii sunt amestecate, astfel încât scrierea cu u şi i apare şi acolo unde timbrele u şi i nu sunt justificate de fonetică. v: Clymene (Def. tab., 131; 3-4: S. Severino, s. I d. C), Eutychiam (Def. tab., 138:5: Roma, s. I în. d. C). u: (dar unele din numele enumerate aci mai jos sunt poate forme indigene, cu u etimologic, cf. de ex. Durracinae): Hya-cuntho (= Hyacyntho, CIL, V, 4616; 1: Brescia, Italia), Pal-mur(a) (= Palmyra, CIL, III, 7693; 6: Potaissa, Dacia), Olumphia (= Olympia, CIL, VIII, 21.284; 2: Caesarea, Numidia), Durracinae (= Dyrracinae, CIL, V, 4104; 1: Cremona), Chrusanto (= Chrysanto, CIL, VI, 7260; 2-3: Roma), Surus (= Syrus, CIL, III, 1800; 4: Narona, Dalmaţia), Illurico (= Illyrico, CIL, III, 9733; 8: Delminium), zefurus (= zephyrus, Def. tab., 272, a; 7; 273, a; 7; 274, a; 8: Hadrumetum, Africa, s. II d. C), gurent (= gyrent, Def. tab., 272, a; 12: Id., s. ÎI d. C), marturi (C I L, IX, 4320; 2: ""SiT San Vittorino, Italia); cf. dr. marlur, lomb, marţul, log. mdrturu, dr. mustaţă < *mustacium (gr. juvarâxiov) şi myrta non murta, tymum non tumum (AP, 195, 191). i: Stafilus ( = Stafylos, CIL, VI, 29.264; 2: Roma), Nim-phydia (= Nymphydia, CIL, VIII, 12.794; 2: Carthagina), nimpis (= nymphis, CIL III, 8680; 2: Salonae), Quirenarice (= Cyrenaice, CIL, III, 2063; 3: Salonae), filacterium (=fy- \ VOCALELE ÎN HIAT 63 lacterium, Def. tab., 250 a; 20: Carthagina, s. I d. C), gyrus non girus (A P, 28). Vechiul ü latin, notat cu ajutorul lui i şi u, pentru că nu exista o literă specială pentru a reda acest sunet (v grecesc nota pe w), provine din i aşezat înaintea unei consoane labiale (epoca preistorică a limbii). In epoca imperială, trecerea lui ii, precedat sau urmat de o oclusivă labială, la u, se efectuase (dar nu este exclusă posibilitatea să avem aface cu împrumuturi pătrunse din greceşte la o epocă veche, când v era pronunţat ca u), pe când înaintea celorlalte consoane ii trece la i: byrsa > it. bor sa, fr. bour se; it. busta, fr. boite (cf. CGL, V, 93, y.pixidem, quam nos corrupte buxidem dicimus); it. grotta, v. fr. croute < crypta (Meyer-Lübke, Einf.8, 135), genune < gyronem, cu i (< y) neaccentuat redat prin e (explicarea prin genus, propusă de Spitzer, DR, IV, 647, n. 1, nu pare justificată). Limbile romanice atestă trecerea lui i, în această situaţie, la u: *ca-pruficus > log. krabufigu, prov. kabofigo, kapofigo, inflare > log. unflare, dr. umfla, implere > log. umpire, cat. umplir, dr. umplea (Graur, I et V en lat., 76 sq.). Dr. (sec. XVI): fmfla, împlea, megl. anflu, ampl'u (Capidan, Megl., I, 109), istr. ămfld, prezintă fonetismul originar. Dr. jur (< &ur) trebue deci explicat prin gr. yvQog, întrucât v a fost redat aci prin iu, ca în împrumuturile din greceşte, şi nu prin i (cf. Philippide, Altgriechische Elemente im Rumänischen, Festgabe f. A. Mussafia, Halle, 1905, p. 46 sq.). Vocalele în hiat e. In afară de faptele relevate mai sus (p. 51), trebue semnalat tratamentul lui e în hiat, în următoarele condiţii: e postconsonantic urmat de a (o, u) > y: 64 FONETICA aria (= area, CIL, VI, 10.718110: Roma); dolio (= doleo, CIL, XI, 932; 4: Modena), extranium (= extraneum, CIL, III, 2082; 7: Salonae), capriolo (= capreolo, CIL, III, 9052; 2: Salonae), vinias (= vineas, CIL, P, 1853, 5: San Vitto-rino, Italia). Cf. baltsus non baltius, brattea non brattia, calceus rum calcius, cavea non cavia, palearium non paliarium, solea non solia, ţinea non tinia, vinea non vinia (AP, 55, 63, 65, 68, j 80, 81, 117) şi falsele regresiuni: lilium non lileutn, alium non aleum, ostium non osteum (AP, 61, 113, 114). Cf. Caper (GL, VII, 106, 11): «non iamus, sed eamus ». u. u în hiat dispare: mortus (= rnortuus, CIL, IV, 3129; 5279: Pompei; Def. tab., 231, 7: Carthagina, s. I d. C); cf. «vacuus, quod per c, non per q scribendum est» (Albinus, GL, VII, Dispariţia lui w prin absorpţiune (v. mai jos, p. 70) a produs hiatul lui u: avus non aus, rivus non rius (AP, 29, 174). h marchează hiatul în dehe (= deae, CIL, VI, 2808; 1 : Roma), Ihesum (= Iesum, CIL, X, 8076; 1: Tropeae). Diftongul ae provine din ai. In afară de exemplele de grafii ai, ce apar în cele mai vechi monumente de limbă, regăsim această grafie şi în monumente mai recente, unde figurează însă ca un arhaism: Caicilia (= Caecilia, CIL, III, 9391; 3: Salonae), Prirnitiai (= Primitiae, CIL, III, 9292; 3: Salonae). 296, 7-8). DIFTONGII ae \ DIFTONGII Monoftongarea lui ae în e apare de timpuriu, dialectal. Ea este semnalată de Varro, ca o pronunţare dela ţară (edus î. 1. de haedus, Ling. lat., V, 97). Monoftongarea lui ae în e este notată într'un mare număr de inscripţii: dulcissime (= dulcissimae, CIL, III, 15.166; 7: Budapesta), carissime, s(e)pulture (= carissimae, sepulturae, CIL, XII, 1210; 3; 4-5: Carpentras, Franţa), pientissime (= pientissimae, CIL, III, 9721; 3: Delminium; 12.821; 5-6: Dalmaţia; 14.269; 8: Salonae), Salone (= Salonae, CIL, III, 13.341; 11: Veglia), filie (= filiae, CIL, III, 9822; 4-5: Dalmaţia), etc. In unele monumente, amândouă grafiile (cu ae şi cu e) apar laolaltă, de ex.: filiae infelicissime et obsequentissime (CIL, III, 2738;8-io: Spalato), Aurelie Victorinae... carissimae... quae (CIL, III, 2741; 4-6: Spalato). Grafiile foarte numeroase cu ae în loc de e probează că ae nota un monoftong; grafia aceasta este aplicată de persoane semiculte cuvintelor care nu au cunoscut diftongul: aeam (= eam, CIL, III, 2107; 4: Salonae), aevocatus ( = evocatus, CIL, VIII, 4197; 18: Numidia), aetiam (= etiam, Dessau, 6455: Napoli), aeorum (= eorum, CIL, III, 1808; 9: Narona), aeclesie (= ecclesiae, CIL, III, 2654; 8: Salonae), benaemerenti (= benemerenti, CIL, III, 8460; 4-5: Narona), puaero ( = puero, CIL, III, 14.321; 26; 4-5: Dalmaţia). Aramă, ca şi celelalte forme romanice (it. rame, log. ramine, engad. aram, v. fr. arain, prov. aram, port. arame) reproduce un *aramen, cu asimilarea a-a < ae-a (aeramen). Ci. următoarea observaţie a lui Probus: « inter sobriae et sobrie hoc interest, quod sobriae nomen designat, sobrie autem adverbium esse demonstrat» (GL, IV, 203, 14-15). 66 FONETICA au Pronunţarea vulgară o a diftongului au este atestată deseori în inscripţii: Olii (n. pr. = Aulus, CIL, IV, 1375; 1: Pompei), Oricla (n. pr. = Auricula, CIL, XII, 5686; 652: Gallia), oriculae (CGL, II, 139, 48); cf. la Festus (194-196): «orata genus piscis appellatur a colore auri quod rustici orum dicebant, ut auriculas oriculas » şi auris non oricla (AP, 83), de unde dr. ureche; de asemenea, coadă < coda (î. 1. de cauda, cf. it. coda, friul. kode), curechi < *colîculus (î. 1. de cauliculus, cf. it. colecchio), dr. înnota, v. dr. nula < *notare (î. 1. de notare; cf. it. nuotare, engad. noder). Româna, dalmata, friulana, siciliana, provansala şi catalana prezintă însă exemple de conservare a diftongului, în silabe accentuate, prin analogie (lăuda' după la'ud) sau nu (aur etc.; cf. Meyer-Liibke, ZRPh., XL, 62 sq.): aurum > dr. aur, vegl. yaur, v. prov. aur, laudare > dr. lăuda, friul. lauda, prov. lauzar, taurus > dr. taur, friul. laur, v. cat. taur (sic. taureddu, taurunî). Când silaba următoare conţinea un u, diftongul a fost redus la a, prin disimiîare: dr. asculta < auscultare, dr. dial, agust < agustus; cf., în inscripţii: Agusto (= Augusto, CIL, IV, 2124: Pompei), agustas (= augustas, CIL, III, 9610; 2: Salonae), it. agosto, prov., cat. agost, sp., port. agosto, it. ascoltare, log. askultare, engad. ascolter, v. fr. ascouter, prov. escoutar, sp. ascuchar, port. escutar, dr. (trans.) agura < *agurare (cf. v. it. de n. a (g) urar, campid. aguriai, sp. agorar, port. agourar), ausculta, non asculta (GL, VII, 108, 6) şi exemple mai puţin sigure, ca; Fastina ( = Faustina, CIL, VIII, 23.496; 2: Maktar, Africa), Cladio \ consoanele 67 (= Claudio, CIL, VI: 34.925; 1: Roma), Cladia (= Claudia, CIL, VI, 37.335; 2: Roma), Cladius (= Claudius, CIL, VIII, 5948, 1: Ain-el-Bey, Africa). In română, fenomenul acesta de reducere a lui au la a s'a produs şi atunci când diftongul nu era urmat de u în silaba următoare: plasa -. *plausare, răposa (< *râpăsa) < repausare (Puşcariu, DR, I, 411 sq., IV, 706 sq.; Candrea, GS, III, 423). ei Diftongul ei se monoftongase în e încă din secolul al II-lea în. d. C. Grafiile inverse ei (= e) apar în câteva inscripţii: decreivit (= decrevit, CIL, I2, 614; 1: Spania), leigibus (= legibus, CIL, I2, 62: Praeneste). oe oe se confundase cu î şl e: poena > pena (de unde, it, log. pena, friul. pene, fr. peine, prov., cat., sp. pena). Cf., în inscripţii: Phebus (= Phoebus, CIL, III, 2370; 3: Salonae; IV, 1890: Pompei), penam ( = poe-nam, CIL, III, 10.016; 7: Zara) şi grafia inversă: Foelix (=Felix, CIL, III, 8641; 5: Salonae). CONSOANELE b şi v b. b iniţial şi intervocalic este redat nu numai cu litera B dar şi cu litera care notează pe v. venemerenti (== benemerenti, CIL, VI, 2286; 4-5; 2625; 11: Roma; X, 166; 3:Potenza, 68 fonetica Italia), venaemerenti (= benemerenti, CIL, XIV, 614; 4-5: Ostia), vene (= bene, CIL, XIV, 1169; 6: Ostia), iuvente (= iubente, CIL, XI, 137; 6: Ravenna), avetat, ave (o) (= habitat, habeo, CIL, III, 14.524; 1-2; 2: Kostolac), lavorave-runt (= laboraverunt, CIL, III, 8591; 6: Agram). Aceste grafii atestă spirantizarea lui b, în limba vorbită, urmată, în română, de dispariţia lui -b-: cal < caballus, bea < bibere, etc. v. Pronunţarea aceasta (sec. II d. C.) stă alături de a lui v spirant, care, în epoca clasică, era pronunţat ca w englezesc (cf. Velius Longus, GL, VII, 58, 17-19: «v litteram digamma esse interdum non tantum in his debemus animadvertere, in quibus sonat cum aliqua adspiratione, ut in valenţe el vitulo et primi-tivo et genetivo»). -v- şi -b- au avut aceeaşi soartă în română: sebum > seu— cf. log. seu, v. fr. siu, prov., cat. seu—, *grevis > greu (cf. prov., cat. greu). Urmarea confuziei în pronunţare a lui b şi v sunt falsele regresiuni (b scris în locul lui v, simplu fapt de grafie) : cibes (= cives, CIL, III, 413; 5: Smyrna), comparabil (= comparavit, CIL, III, 8742: 3: Salonae), jubeni (= iu-venis, CIL, III, 14.838; 12: Dalmaţia), Octabiae (= Octa-viae, CIL, III, 14.820; 2: Dalmaţia), Baleriano (=Vale-riano, CIL, III, 14.904; 1: Dalmaţia), Bictoria (= Victoria, CIL, III, 14.809; 2: Dalmaţia), boto ( = voto, CIL, III, 1677; 3: Nis), bixit (= vixit, CIL, III, 2044; 1: Salonae; 6422; 2: Dalmaţia; 9887; 4: Scardonae), bos (= vos, CIL, III, 2509; 6: Salonae), vone (= bone, CIL, VIII, 10.640; 2: Rfana, Africa). « Betacismul» e atestat începând cu anul 159 d. C.; în secolul al III-lea d: C, felul acesta de scriere este frecvent. \ consoanele 69 Trecerea fonetică a lui v la b este atestată în inscripţii şi în limbile romanice după l şi r, şi atunci când b din silaba următoare a asimilat pe v din silaba precedentă: Iarba (= larva, GL, VII, 186, 7; 277, 23), verbex (= vervex, Id., 193, 2), berba (= verba, CIL, X, 476; 5; 478; 6: Pae-stum), cf. alveus non albeus (AP, 70), dr. albie, berbex (= vervex, Petronius, LVII, 1), dr. berbec, dr. corb < corvus, dr. serba < servare, etc. Cf. bobis, (= vobis) la Consentius (GL, V, 392> 15)- Fenomenul v > b apare în unele limbi romanice şi la iniţială, ca o întărire a iniţialei ameninţate să dispară. Faptul că fenomenul nu e generalizat (cf., în română, în regulă generală, v păstrat: vacă, vedea, văr, vărsa, vechi, etc.) probează tocmai că e vorba aci de o ezitare a limbii între două sunete, cu realizări într'o direcţie (v) sau într'alta: dacă berbex e pan-roman (REW, 9270; fonetismul acesta e atestat în limba vulgară: berbeces CIL, VI, 2099; 24: Roma; CGL, II, 29, 22; 534, 33; 569, 48), bată, bătrîn, băşică, dr. (dial.) boace, sbura apar cu b- în română şi uneori şi în celelalte limbi romanice: < vîtta, REW, 9404 (bittatis = vittatis, CIL, VI, 2099, II; 25: Roma); veteranus, 9287 (beteranus, betranus, CIL, V, 1796; 9: Italia; VI, 669; 1: Roma; 3458; 4: Roma; X, 3665; 3-4: Napoli; 6577; 3: Velletri, Italia; XIV, 222; 4: Ostia; 2295; 4: Albano, Italia); vessica, 9276 (cf. besica, GL, VII, 169, 10, log. busika, port. bexiga, etc); voce, 9459 (vegl. baud, tosc. boce, etc); *exvolare, 3115. Cf. în inscripţii: byrginio (= virginio, CIL, XIV, 1064; 4: Ostia), byyris (= viris, CIL, VI, 3722 a; 5; 31.038; 5: Roma), bir (= vir, CIL, X, 7756; 6: Cagliari), vibe (= bibe, CIL, VI, 142 e: Roma), vibas (= vivas, CIL, VIII, 10.550; 1: Carthagina), bixit (= vixit, CIL, VI, 29.756; 4-5: Roma), berbum ( = ver- 70 fonetica bum, CIL, VIII, 11.269; 3: Thelepte, prov. Byzacena), biv o, bobis (= vivo, vobis, CIL, VI, 8987; 3; 9: Roma.) -v-. v intervocalic, pronunţat ca engl. w, s'a menţinut, în regulă generală, în afară de cazurile când era precedat sau urmat de vocale de aceeaşi calitate (Stolz-Schmalz 5, 112; Meillet-Vendryes, 77): 1. o (afară de cazul când v era iniţial): deorsum < *de-worsom: 2. după u (provenit din orice vocală scurtă): ge-nui < *gena-wai (A. Burger, Et. de phonet. et de morphol. lat., Neuchâtel, 1928, p. 92). Fenomenul e atestat în inscripţii, indiferent de calitatea vocalelor înconjurătoare, dar aceste exemple nu au mare valoare probantă, întrucât, în afară de română, -v- a fost menţinut în celelalte limbi romanice, cu excepţia poziţiei înaintea lui o, u, când, potrivit tendinţei manifestate de mult în limbă, v a dispărut (Burger, op. cit., 96-97). Tratamentul românesc aplicat lui -v- trebue pus în legătură cu tratamentul analog al lui -b-: cal < caballus (v. mai sus, p. 68), ca şi viu < vîvus: aunculo (= avunculo, CIL, III, 908; 8-9: Potaissa; VI, 2774; 3: Roma), aunculis (CIL, II, 5720; 6-7: Armada, Spania), aunculus (= avunculus, CIL, III, 10.532; 4-5: Aquincum, Pannonia inf.), aunclus (CIL, XII, 3694; 6: Nîmes), aulae (= avulae, CIL, 4120 b; 6: Lambaesis, Numidia), uius( = vivus, CIL, III, 7545; 6: Torni), uius ( = vivus, CIL, V, 2046; 4: Belluno, Italia), mîo( = vivo, CIL, V, 7465; 4: Moncucci, Italia), via (— vi va, CIL, VI, 776152: Roma), uius (= vivus, CIL, III, 15.055; 3: Dalmaţia), serus (= servus, CIL, IV, 1638; 1839: Pompei), Flaus (= Flavus, CIL ,111, 8921; 8: Salonae), iuenes (= iuvenes, CIL, III, 15.121: 1: Dalmaţia), iuenta (= iuventa, CIL, P, 1603; 5: Capua). Dr. unchi, ca şi alb. unk', campid. kunku, vald, auk, fr. oncle, reproduc o formă latină scurtată *unculus. \ consoanele 71 t t +z"+vocală era pronunţat în două silabe: nătio, de ex., forma trei silabe. Palatalizarea lui t {ti > ti), urmată de asi-bilarea sa, sunt atestate în sec. al II-lea d. C.: i > y formează diftong cu vocala fostă în hiat. Alterarea lui t e notată în mod aproximativ: tz, si şi 5; când c + 1'a fost asibilat (v. mai jos p. 74), cele două pronunţări s'au confundat; urmarea acestei confuziuni sunt grafiile ci î. 1. dej? şi ti î. 1. de ci: terminac(iones), defenicionis { = terminationes, definitiones, CIL, VIII, 8812; 5; 6-7: Tipusuctu, Mauretania), observa-sione (= observationem, CIL, XIII, 2405; 2-3: Lyon), sapiensie, passiins (= sapientiae, patiens, CIL, XIII, 2477; 4—5; 6: Ambarri, Gallia), tersio (=tertio, CIL, XII, 2081; 11: Vienne, Franţa), colpacioni (= culpatione, CIL, XIII, 2799: Autun, Franţa), âeposicio (= depositio, CIL, XIII, 7653; 4: între Lehmen şi Gondorf, Germania), Marcias ( = Martias, CIL, XIII, 2365; 4: Lyon), Vincentzns (= Vincen-tius, Def. tab., 253; 10, n, 16, 19, 20, 39, 41, 49, 50, 53, 54, 57: Carthagina, s. I d. C), Sabasianus ( = Sabbatianus, CIL, III, 2009; 6: Salonae). In privinţa pronunţării asibilate a lui t -f i în hiat, mărturiile gramaticilor sunt lămurite: «iustitia cum scribitur, tertia syllaba sic sonat, quasi constet ex tribus litteris: t, z et 1, cum habeat duas, t et i» (Cassiodorius, ca. 480-580, GL, VII, 216, 8-9); «fit hoc vitium, quotiens post ti vel di syllabam se-quitur vocalis, si 11011 sibilus sit. Quotienscumque enim post ti vel di syllabam sequitur vocalis, illud ti vel di in sibilum vertendum est. Non debemus dicere ita, quem ad modum scribitur Titius, sed Titius ; media illa syllaba mutatur in sibilum. Ergo si volueris dicere ti vel di, noii, quem ad modum scribitur, sic proferre, sed 72 fonetica sibiloprofer» (Pompeius, sec. al V-lea d. C, GL, V, 286, 11-16); «iotacismi sunt, quotiens post ti vel di syllabam sequitur vocalis, et plerumque supra dictae syllabae in sibilum transeunt tune scilicet, quando medium locum tenent, ut meridies. Quando autem primum locum tenent, etiam sic positae, sicut dicuntur, ita etiam sonandae sunt, ut dies tiaras » (Servius, GL, IV, 445, 8-12). d d urmat de i în hiat a fost muiat şi apoi asibilat. După Servius, asibilarea nu ar fi afectat pe d- (GL, IV, 445, 8-12, v. mai sus), dar în monumentele scrise găsim exemple de alterare şi a iniţialei. Asibilarea este notată în mod aproximativ: dz, z sau i: Zadumeneni (= Diadumeni, CIL, IX, 4326; 2: Aquila, Italia), aiutric(i)s (= adiutricis, CIL, III, 11.240; 1: Car-nuntum, Pannonia super.), aitricis ( = adiutricis, CIL, III, 981; 5: Apulum), adzutor (= adiutor, CIL, VIII, 26.683; 2: Dugga, Africa), Zaconus ( = Diaconus, CIL, III, 2654; 1: Salonae), ziaconus (= diaconus, CIL, III, 8652; 1: Salonae), Zonysius (= Dionysius, CIL, III, 3174 a; 4-5: Dalmaţia?), oze (= hodie, CIL, VIII, 8424; 2: Setib, Mauretania), ţie (= hodie, Def. tab., 253; 10, 13, 18, 20, 42, 62), zebus (== die-bus, CIL, XIV, 1137; 6: Ostia), zabolicam legem (= diabolica, cu z asigurat prin acrostih, Commodian, Instructiones, I, 35,23). i consoană i consoană, notat i şi pronunţat ca y (cf. Quintilian, I, 4, 11), se consonifică în epoca imperială şi devine semi-oclusivă: «similiter et i sic patitur: itur ecce tenuis sonat; si dicas Titius, \ consoanele 73 pinguis sonat et perdit sonum suutn et accipit sibilum»(Pompeius, GL, V, 104, 5-7). In latina târzie, i- iniţial (şi intervocalic, dar fenomenul nu e general) e confundat cu g sau d( + e, i) într'o singură oclusivă muiată d'- (v. mai sus, p. 72). Sunetul acesta este notat aproximativ în monumentele scrise: zanuario (= ianuario, CIL, X, 2466; 3-4: Puteoli), gia-nuaria, (= ianuaria, CIL, XI, 4335; 6: Terni, Italia), sustus (= iustus, CIL, X; 2170; 4: Puteoli), codiugi, congiugi ( = coniugi, CIL, X, 2559; 4: Puteoli; XI, 1016; 13: Canossa), huzus (= huius, CIL, VI, 37.200 b; 5: Roma). In română, /- + a e reprezentat prin z: zăcea < jacere iar /- (sau -/-) înaintea lui o, u, prin§(>]): ajuna < *ajunare, ar. agun, juca < jocare, joi < jovis (dies), judeca < judicare, etc, ajunge < adjungere, ajuta < adjutare, etc. j -f e nu e consonificat, ci dispare, în română: aiepta < adjec-tare (cf. it. agetto, v. fr. agiets, etc). k Sonorizarea lui c, în grassus (CGL, II, 35, 36), explicată de Meyer-Lubke prin contaminarea crassus + grossus (Einf.3, 181): gras, it. grasso, cat. gras, sp. graso, port. graxo, mai apare în gratie < cratis (cf. it. grota, lomb. grat, sp. grada, port. grade) şi în gaură, parm. gavla < *cavula. Fenomenul e atestat în limba vorbită; cf. graticula (CGL, II, 315, 37; III, 23, 43; 326, 17; 368, 65; 518, 77; V, 420, 48; 429, 29), calatus non galatus (= gr. xâla&oq, AP, 78), crabatum antiqui; nune gra-batum (GL, V, 573, 19). Pronunţarea palatalizată a lui k sau g urmaţi de e este atestată în epoca preistorică a latinei: scelus-sceleris, gelu-gelare, faţă de holus (arh. helus) - holeris (Meillet-Vendryes, 76). k + e, i a 74 fonetica fost mai târziu asibilat, într'o parte a limbilor romanice; asibilarea nu s'a produs în acelaşi timp pe întreg teritoriul României. Cele mai vechi împrumuturi făcute latinei de către limbile germanice atestă pronunţarea neasibilată a lui k: got. akeit, kaisar, lukarn, karkara < acetum, Caesar, lucerna, carcer, v. germ. s. kellări, kista, wicka < cellarium., cista, vicia (v. sax. tins, kruzi, angl. sax. yntse < census, cracem, uncia sunt împrumuturi mai recente; Kluge, Urgermanisch, Strassburg, 1913, p. 20, 26). Cf. n. top. Kellmunz < Celio monte (470 d. C.; Bavaria) şi Kelsbach < Celeusum (sec. VI d. C.; Bavaria). Deşi asibilarea lui k apare în monumentele scrise în secolul al V-lea d. C, cu toate acestea grafiile cu k sunt întrebuinţate până târziu: keri (= cerus, CIL, P, 445: Roma), Dekem{bris) (CIL, I2, 1038: Roma), Mukianus, Markellino (CIL, V, 3555; 4; 6; 10: Verona). k a fost conservat neasibilat în Sardinia, Dalmaţia şi Illyria: log. kenare, vegl. kenur < cenare, alb. k'el < caelum, vegl. kaina < cena, alb. pel'ken, vegl. plakar < plăcere, etc. Gramaticii Terentianus Maurus (GL, VI, 331, 194-196; sec. II d. C), Marius Victorinus (GL, VI, 33, 22-23; sec- IV d. C.) şi Martianus Capella (s. V d. C.) atestă pronunţarea neasibilată. Exemplele de asibilare apar în secolul al V-lea d. C. : intcitamento ( = incitamento, CIL, XIV, 2165; 14-15: Aricia, Italia), dissessit (= discessit, CIL, VIII, 21.801; 3-4: Lalla-Marnia, Mauretania). Metateza lui / în *clinga (< cînguld) s'a petrecut în momentul când k nu era încă asibilat, deci în secolul al V-lea sau la o epocă anterioară; cf. dr. chingă (dar c: cinge, incinge < cîngere). Asibilarea lui k' + i în hiat s'a produs încă din secolul al II-lea d. C, deci mult mai de vreme decât a lui k' + e sau i, pentrucă consoanele 75 în această situaţie oclusiva a oferit mai puţină rezistenţă acţiunii lui yod: brachium > braţ, dar decern > zece. Asibilarea lui k' + i în hiat e atestată în inscripţii: consiensia (= conscientia, CIL, XII, 2153; 3: Vienne, Franţa), tersiu (= tertium, CIL, VIII, 21.642; 9: Arbal, Mauretania), Marsias (= Martias, CIL, XII, 1792; 8; 2094; 2: Vienne, Franţa), Vincentzus (= Vincentius, Def. tab., 253; 10; 11; 16-17; 19; 20; 39; 41; 495 53'. 54; 57: Carthagina, sec. I d. C). Meyer-Liibke, Einf.3, 160 sq. g Alterarea lui g (+ e, i) este atestată în inscripţiile care omit să noteze pe g: trienta (= triginta, CIL, XII, 5399; 4-5: Toulouse, Franţa), maester (= magister, CIL, III, 14.730; 2: Dalmaţia), sau în inscripţiile care îl redau prin grafia z: septuazinta (= septuaginta, Hiibner, Inscr. Hisp. Christ., 22; 566 d. C, apud Sommer, 198). g intervocalic a fost spirantizat şi a dispărut, în urmă: eo (= ego, CIL, VIII, 13.134; 21: Carthagina); cf. Austa (= Augusta, CIL, VIII, 9877; 5: Hadjar er-Rum, Mauretania), trienta (= triginta, CIL, XII, 5399; 4-5: Toulouse), vinti (= viginti, CIL, VIII, 8573; 6: Mauretania), calcostegis non calcosteis (AP, 12). Dispariţia lui -g- e atestată în limbile romanice: ego > eu, vegl. yu, it. io, engad. eu, friul. yo, v. fr. jou, prov., cat. jo, sp. yo, port. eu, magis > mai, it. mai, fr., prov., port. mais, sp. mds, magister > maestru, it. ma(e)stro, prov., cat. maestre, sp. 76 fonetica mfajestro, port. mestre, quadragesima >păresimi, it. quaresima, engad. quaraisma, fr. carême, prov. caresma, cat. coresma, sp. cuaresma, port. quaresma. kw Tendinţa de a elimina, în anumite condiţiuni, apendicele labiovelar al oclusivei prepalatale apare, în latină, încă din epoca preistorică a limbii. Trecerea lui kw la k, în latina vulgară, înaintea tuturor vocalelor afară de a, e atestată în inscripţii şi semnalată de gramatici (Velius Longus, GL, VII, 58, 19-59, 1 SCI-)- ^a sa produs la date diverse şi nu interesează decât o parte a limbilor romanice: în română şi în unele dialecte italiene, schimbarea este preromană (cf. coquens non cocens; coqui non coci, exequiae non execiae: AP, 39, 40, 27); k, provenit din kw urmat de o vocală palatală, a fost în urmă palata-lizat şi asibilat ca şi k originar: dr. ce, cer, încet, cine, etc.< quîd, quaero, quitus, quem. Pentru tratamentul km > k, dispunem de o serie de mărturii : conda (= quondam, CIL, XII, 936; 4-5: Arles, Franţa), cis (= quis, CIL, V, 6244; 9: Milano), cot (= quot, CIL, III, 2107; 4: Salonae), Codrato ( = Quodrato, CIL, III, 12.495; 2: Dobrogea); cf. codru < codra (REW, 6921), ce (== quae, CIL, VI, 18.532; 4: Roma), cot (= quot, CIL, IX, 3058; 11: S. Valentino, Italia); grafii inverse: quiesquit (=^ quiescit, CIL, XIII, 3983; 12-13: Nîmes, Franţa), qun (= cum, CIL, XIV, 2555; 4: Albano, Italia), quravit (= curavit, CIL, X, 7596; 5-6: Cagliari). Pierderea apendicelui labio-velar înaintea lui a s'a produs în sardă şi în latina orientală numai în care, vegl. hal, log. kale, ca, v. it., log. ca, cînd, vegl., friul. kand, log. kando şi consoanele 77 cit, vegl. kont, log. kantii < qualis, quam, quando, quantus. Fenomenul se explică prin faptul că aceste cuvinte au fost atrase în sfera pronumelor ce < quid, cine < quem (v. log. ki < qui, ken < quem, ki < quid) şi pronunţate la fel cu ele (cf. Meyer-Lübke, Mitteil. Rum. Inst. Wien, I, 11-12). In celelalte cazuri, kw şi-a menţinut apendicele labio-velar şi a evoluat în aceeaşi direcţie în sardă şi în română: apă, log. abba < aqua, iapă, log. ebba < equa, păresimi < quadragesima, log. baranta < quadraginta, battigoru < *quadricornus, v. sard., log. bardone < *quadrone, patru, log. bdttoro < quattuor. Părerea lui Herzog (DR, I, 220 sq.; V, 483 sq.), că fenomenul s'ar fi petrecut şi înaintea lui e (v. sard. libidu < *liquidare, log. kimbe < cinque) e întemeiată pe o etimologie contestabilă: lepăda < *liquidare (termenul este explicat de Drăganu, DR, VI, 295 sq., VII, 138 sq. prin *lepidare iar de Candrea, GS, VII, 288 sq., prin lapidare, v. şi mai jos, p. 160) şi nu poate fi deci admisă fără rezerve. Elementul labial s'a desvoltat în detrimentul celui palatal; acesta, implosiv în silabă, se afla în poziţie slabă: kw > k-fw > k-p > kp> p (cf. Rosetti, GS, V, 353-354), cu singura deosebire că în sardă elementul labial apare sonorizat, prin confuzia lui kw şi gw, care au suferit acelaşi tratament: (cf. log. abba, limba < aqua, lingua). Dr. scamă presupune deci un lat. vulg. *scama (cf. prov., cat., sp., port. escama). Puşcariu, Et. de ling. roum., 11 şi 19. Herzog, DR, I, 220 sq.; V, 483 sq. âw gw a suferit aceeaşi evoluţie ca kw, în română şi în sardă: limbă, log. limba < lingua, log. imbena < inguine, întreba < *interguare (Meyer-Lübke, Einf.3, 87-88). Sînge < sanguine fonetica arată un tratament diferit; pierderea elementului labial s'ar putea explica prin prezenţa lui e, care a palatalizat consoana precedentă. Sarda nu cunoaşte acest fenomen: log. sambine (cf. şi log. ambizua, campid. abbizid < sanguisugă). 1 După Pliniu, latina cunoştea trei feluri de /: « plenus », la finală sau în grup: sol, silva, clarus, « exilis » când era geminat: iile, şi « medius » în celelalte cazuri : lectus. Această clasificare se reduce, de fapt, la două categorii: / palatal, înaintea lui i, şi l velar, înaintea vocalelor a, e, o, u, înaintea unei alte consoane (afară de /), şi la finală (/ « pinguius » şi « exilius » descrişi de Consentius, GL, V, 394, 25 sq.). // este întotdeauna palatal; notaţia cu / dublu în villa, mille se explică prin aceea că notaţia cu / simplu, înaintea lui a şi e, ar fi indicat un / velar; dar grafia cu / dublu nu mai e necesară când urma un i, care garanta nuanţa palatală a lui /: mîlia, vilicus. I palatal, era probabil uşor muiat (un fel de / francez); l velar era de tipul lui / polon sau rus (rus. palka « băţ »). In română, / iniţial a fost conservat: lînă < lana, lemn < lignum, loc < locus, lună < luna. Intervocalic, / velar a trecut la r (afară de cazul când era urmat de i în hiat şi deci nu era velar, ci palatal : femeie < familia, foaie < folia, prin muierea lui / palatal): curastră < colastră, păr < pilum, scară < scala. In română şi în italiană, / + consoană s'a păstrat şi nu s'a vocalizat, ca în celelalte limbi romanice : alt, it. altro, dar sp. otro, port. outro, fr., prov. autre < aller. \ consoanele 79 // (palatal) s'a menţinut: cale < callis, foaie < follis, afară de cazul când era urmat de î sau i în hiat, şi a dispărut: găină < gallina, ar. găl'ină, păioară < palliola. II + a avea o nuanţă velară (cf. Puşcariu, ZRPh., XXXII, 480) particulară şi deosebită de a lui / velar provenit din l simplu, pentrucă am văzut mai sus că a trecut la r. In această situaţie, // a suferit un dublu tratament: 1. în silaba aşezată înaintea accentului de intensitate, // se menţine: călariu < ca-ballarius, măcelar < macellarius. 2. // dispare atunci când este aşezat în silaba care urmează după accent: căţea < catella, mărgea < margella, măduvă < medidla, stea < stella. Tratamentul acesta diferit, înaintea lui a, se explică prin poziţia lui // în silabă: când // deschidea silaba şi se găsea în poziţie tare, s'a menţinut: caba-llarius > călariu; când închidea silaba şi se găsea în poziţie slabă, a dispărut: stell-a > stea. A. Gratfr et A. Rosetti, Sur le traitement de lat. / double en roumain, BL, IV, 46 sq. Pretinsele excepţii la trecerea lui -l- la r, atunci când era urmat de n sau de m (Puşcariu, DR, III, 658 sq.), se rezolvă în modul următor: alin < *alienare, deci cu // (DE, 989), călin < *calrmts, deci cu / + î (cf. Puşcariu, 1. c), călonu raţia fusese conservată de clasele culte, influenţate de pronunţarea grecească. C, t şi p erau pronunţaţi uneori aspiraţi (cf. Cicero, Or., XLVIII, 160). Catul (LXXXIV) ironizează pe Arrius, care pronunţa aspirat pe k din commoda. Aspiraţia apare în graiul acelora care voiau să imite pronunţarea claselor culte; în felul acesta trebue înţeleasă observaţia următoare: « rusticus fit sermo,... si adspires perperam » (A. Gellius, XIII, 6, 3)- Deseori, în inscripţii, aspiraţia nu este notată la iniţială: onorim (= honorem, CIL, XIV, 107; 3: Ostia), eres (=hae~ res, CIL, VIII, 3520; 4: Lambaesis, Numidia), aeres { = hae-res, CIL, XIV, 2286; 7: Albano, Italia), ic, avetat, ave(o) (= hic, habitat, habeo, CIL, III, 14.524; 1, 2: Kostoîac), onestam (= honestam, CIL, VI, 3478; 4: Roma). Grafiile inverse (h scris la iniţiala cuvintelor care nu au cunoscut aspiraţia) probează de asemenea dispariţia pronunţării aspirate a iniţialei: hobitum (= obitum, CIL, III, 14.190; 1: Eskischehir; X, 4915; 3: Venafro), heiu(s) (= eius, CIL, VIII, 3520; 5: Lambaesis, Numidia), heorum ( = eorum, CIL, VI, 15.310; 6: Roma). \ consoanele 81 S s intervocalic, pronunţat sonor (z), trecuse de mult la r: Pomponius (Digest., I, 2, 2, 36-37) ne spune că Appius Claudius, censor în 312 în. d. C.â «r litteram invenit, ut pro Vale-siis Valerii essent et pro Fusiis Furii », iar L. Papirius Crassus, censor în 339 în. d. C, este înfăţişat ca cel dintâi care şi-a scris numele cu r: Papirius (î. 1. de Papisius, Cicero, Epist., IX, 21, 2). 5 apare conservat în împrumuturi (asinus, casa, rosa, etc), acolo unde a fost geminat şi s'a simplificat (causa, caesus) sau în compuse (desilio, nisi, etc); s'a menţinut neatins în română: soare < solem, casă < casa. nn n geminat a fost menţinut în română: annus, *genna, pînna > an, geană, pană. Spre deosebire de cuvintele cu n simplu, în care oclusiva nasală a modificat timbrul vocalei precedente, închizându-1, oclusiva nasală fiind grupată cu această vocală: manus > mînu, bene > bine, n geminat nu a avut aceeaşi influenţă asupra timbrului vocalei precedente. Vocala precedentă a avut deci libertatea să se diftongheze sau şă rămână neatinsă: pînna > peana, annus < an. Faptul acesta probează că n geminat era o consoană lungă, grupată cu vocala următoare: *pe-nna. Ţinând seamă de această silabaţiune, care s'a menţinut, dr. mod. pană se explică prin diftongarea lui e, urmat, în silaba imediat următoare, de a, în ea: peana, pentru a se reveni apoi la forma cu monoftong: pană (Rosetti, Rech., 144 sq.). 6 82 fonetica Ct Grupul lat. ct e reprezentat în română prin pt: cuptor < *coctorius, drept < directus, fapt < factum, lapte < *lacte, noapte < noctcŞţ opt < octo, etc. Tratamentul nu depinde de timbrul vocalei precedente, ca în albaneză, şi nici de locul accentului: dre'pt, ca şi cupto'r, coptu'ră, făptu'ră, lăptu'că, săp-tămî'nâ. Etapa intermediară %t, presupusă de unii linguişti între ct şi pt, nu explică prezenţa oclusivei labiale în locul oclusivei prepalatale: ct > pt. Intr'adevăr, trecerea lui % la p lasă întreagă problema substituirii articulaţiei labiale celei palatale. Fenomenul se explică prin aceea că grupul ct nu a fost stabil în nici o limbă romanică. In grupul occidental, k a trecut la i, inovaţia producându-se deci în direcţia palatală, pe când în română ea s'a făcut în direcţia labială (alb. ft, dar aci există şi un tratament it, determinat de natura vocalei precedente: dreite < directus, traitoj < tractare, în opoziţie cu Vufte < lucta, trofte < *trocta, ftua < cotoneum). Tratamentul acesta particular, cu alb. / sau rom. p ca prim element al grupului, se explică prin faptul că limba nu avea la îndemână alt substitut fonetic al lui k, printre oclusive. (In albaneză, kt este un grup neobişnuitjr cf. educerea grupului i.-e. '"'kt: alb. nat'e, tete.) In consecinţă, s'a recurs în mod obligator la o articulaţie din seria labială: p în română şi / în albaneză. Tratamentul grupului ct, în română, este determinat deci de posibilităţile fonologice ale limbii: substitutul fonetic al lui k, în seria cclusivelor, este un fonem existent în limbă. A. Graur et A. Rosetti, Sur le traitement des groupes lat. ct et cs en roumain, BL, III, 65 sq.; IV, 183 sq. \ \ consoanele 83 " cs Grupul cs apare menţinut, la Roma, în epoca republicană, pe când dialectele inovase, cs trecând la ss prin asimilare (cf. forma asimilată cossim, atestată pe lângă coxitn în secolul I în. d. C.); dar mai târziu tratamentul acesta este reprezentat pe întreg întinsul României: visit (= vixit, CIL, X, 4113; 4: Capua; CIL, X, 270;. 6: Grumentum, Italia), vissi (= vixi, CIL, III, 2564; 5: Spalato), Sesti (= Sexti, CIL, III, 2050; 1: Dalmaţia), Ma-simile (= Maximile, CIL, III, 8324; 5: Dalmaţia), usure,. usore (= uxorem, Bologna, sec. IV-V d. C, Jeanneret, 47). Gramaticii impuneau pronunţarea corectă, cu cs; această reacţiune «savantă» a dat naştere la grafii care marchează pronunţarea corectă, la grafii şi chiar la pronunţări inverse (cf. în App. Pr.: miles non milex, 30; aries non ariex, 148; po-ples non poplex, 185; locuples non locuplex, 186): xx, xs, xss, cx, cxs, cs şi gx: vixxit (= vixit, CIL, XIII, 3458; 4: Châlons-sur-Marne); Maxximinus (== Maximinus, CIL, XII, 1416; 7-8: Gallia), convixxit (= convixit CIL, III, 2225; 6: Spalato), Alexsander (= Alexander, CIL, III, 8727; 1: Salonae), vigxit ( = vixit, CIL, III, 14.738; 7: Salonae), Alexsandri (= Alexandri, CIL, V, 2313; 4: Adria, Italia), vixsit (= vixit, CIL, VIII, 138; 2: Capsa, prov. Byzacena), uxsori (= uxori, CIL, XII, 4495; 3: Narbonne, Franţa), Maxssimuna (= Maximuna, CIL, III, 8971; 5-6: Salonae), vicxit (= vixit, CIL, VI, 17-3§7; 3: Roma; CIL, III, 14.292; 15: Salonae), coniuncxs (= coniux, CIL, VI, 29.403; 7: Roma), salacs (= salax„ CIL, VIII, 20.855; 1: lângă Alger), vicsit (= vixit, CIL, II, 1240; 2: Sevilla), xantissimo (= sanctissimo, CIL, IX,, 6* 84 fonetica 1055; 2: Aeclanum, Italia), milex (= miles, CIL, X, 8119; 11: Vicenza; CIL, V, 893; 2: Aquileia), cleminx ( = clemens, CIL, XIII, 2477; 2: Ambarri, Gallia), Salomonix ( = Salo-monis, Dsfhl, AI, 352: sec. VI-VII d. C), fidelix (= fidelis, Diehl, AI, 215: Syracusa). Grupul cs e reprezentat în română, în regulă generală, prin s (măsea < maxilla şi în verbe: iese < exit, lăsa < laxare, etc.) sau prin / (înaintea lui î: ieşi < exîre, leşie < lixîvia). In câteva cuvinte, cs a trecut la ps, prin reacţiune împotriva tendinţei de asimilare; c a fost înlocuit cu p, pentrucă limba nu avea la îndemână alt substitut fonetic al lui k: coapsă < coxa, ar. frapsin (şi dr. Bănat frapsăn ; frapsăne, fraptsăn) < fraxinus, toapsec < toxicum. Tratamentul diferit suferit de grupul cs în aceste cuvinte nu e datorit locului accentului: coa'.psă, dar măsea', lăsa', şi apoi la'să, etc, prin analogie (împotriva acestei teorii vorbeşte de altfel tratamentul suferit de cs în ţese < texere, cu accentul pe radical în majoritatea formelor). Intr'adevăr, cercetarea tratamentului lui cs în conjugarea verbelor ne arată că formele de perfect în -cs- (zise < dixii) nu au fost influenţate de acele de participiu (zis) ci, dimpotrivă, formele de perfect au influenţat pe acele de participiu. Tratamentul grupului lat. cs, în română, ca şi al grupului lat. ct, este deci independent de accentuarea cuvântului fonetic. A. Graur et A. Rosetti, 1. c. dr -dr- este redus la r: quadragesima > pâresimi, în română şi în celelalte limbi romanice (v. mai sus, p. 77). \ consoanele 85 gn Grupul gn e redat în română prin mn, iar în sardă (log.) prin nn: agnellus, cognatus, lignum, pignus, pugnus, signum > dr. miel, cumnat, lemn, pumn, semn, log. konnadu, linna, punzu (recent), sinnu, pe când în celelalte limbi romanice grupul e reprezentat printr'o oclusivă nasală guturală sau muiată, de ex.: it. agnello, engad. agne, friul. anei, fr. agneau, cat. anyell, it. cognato, friul. cunat, cat. cunyat, sp. cunado, it. legno, friul. lefi, sp. leno, it.pugno, engad. puon, friul. pun, fr. poing (cf. poignet), prov. ponh, sp. puno, port. punho, it. segno, engad. sen, prov. cat. senya, sp. sewa, port. senha. Grafia gn, în latină, ascunde o insuficienţă grafică: redarea lui n (gutural). Pronunţarea guturală a grupului nn e asigurată, în latină, prin trecerea lui e la i, înaintea lui n. Aşa dar dignus, lignum, signum, etc. (<*dek-no, *leg-no, *sek-nd) se pronunţau dinnus, linnum, sinnum. Pronunţarea aceasta e redată de altfel, aproximativ, în unele inscripţii: sinnum (CIL, VI, 10.944; 2_3: Roma), singnifer ( = sig-nifer, CIL, VI, 3637; 5: Roma), ingniis (= ignes, CIL, IV, 3121: Pompei), dingnissime (= dignissime, CIL, XIV, 1386; 3: Ostia). Tratamentul românesc se explică prin diferenţierea punctului de articulaţie: nn > (< nn) > mn. Singur miel (ar., megl. nel, istr. ml'e) prezintă dificultăţi de explicare prin agnellus. Dispariţia lui a- iniţial, ca şi în riie < aranea, toamnă < autumnuş, mătuşe < amita + suf. -uşe, apare ca o anomalie, faţă de păstrarea lui a-, în regulă generală: alună, albastru, altar, albină, amar, arete, argint, arină, etc. Pe de altă parte, m- trebue explicat printr'un n anterior, iar nu prin mn (< gn), pentrucă mn nu avea nici un motiv să treacă 36 fonetica la mû, în *mnel (DE, iioo, Puşcariu, Ét. de ling. roum., 84), întrucât n împiedică diftongarea lui ë (cf. anëllus, REW, 452, cu n dental în toate limbile romanice). Aşa dar trebue admis că, în cazul acesta special, grupul fiû a fost tratat în română la fel ca în^ celelalte limbi romanice, adică redus la. o consoană muiată: nU (fonetism originar păstrat în aromână şi megle-nită). Fonetismul cu m (miel) ar fi deci recent şi refăcut prin falsă regresiune, în regiunile în care oclusivele labiale nu fusese palatalizate, potrivit proporţiei : mieu = neu : miel = nel. mn Grupul mn a rămas intact: domn < dominus, somn < som-nus. Scaun reproduce o formă cu b vocalizat: *scabnum (cf. scabellum reprezentat prin scăuel, scăueş, scăuiaş). Scand (băn., megl., istr. scându) se explică prin scamnum (ar. scamnu), cu mn > nn, prin asimilare şi trecut apoi la nd prin diferenţiere (Graur, BL, IV, 113-114). net Grupul net (pronunţat nt) apare redus în mod normal la nt (cf. quïntus < *quenqutos). Acolo unde este scris net, avem de aface cu un c analogic: nănctus (nanciscor),sănctus (sancio), poclom (poculum). Fenomenul se produce din nou mai târziu, după ce, prin sincoparea vocalei interioare, t şi l sunt puşi în contact: vetulus > veclus > dr. vechi; cf., în App. Pr.: vetulus non veclus (5), vitulus non viclus (6), capitulum non capi-clum (167); stlataris sine c littera dicendum, ab silata (GL, VII, 107, 1), aclhetico ( = athletico, CIL, VI, 10.154; 4: ma) şi grafia inversă Artlaus (= Arclaus, gr. 'Agxelaog, CIL, III, 11.240; 6: Deutsch-Altenburg, Pannonia super.). La Marcellus Empiricus: porcacla (şi portulaca), asclaregia şi astla regia (dr. aşchie; Liechtenhan, 44). ps Suprimarea oclusiunii lui p, asimilat de s următor, apare câteodată în inscripţii: isse ( = ipse, CIL, IV, 148; 1085; 2: Pompei), scriserunt (= scripserunt, CIL, VI, 22.579; 4: Roma). Grafia inversă: ixi (pron. iksi), pentru ipsi, este semnalată într'o anecdotă citată de Suetoniu (Aug. 88); e vorba de o falsă regresiune, datorită unui semicult, care, pentru a evita pronunţarea vulgară issi, a reconstituit un fonetism eronat ks (Graur-Rosetti, BL, III, 73-74). ns Suprimarea oclusiunii lui n, asimilat de s, apare încă din epoca preistorică a latinei: vocala precedentă a fost lungită şi 88 fonetica nasalizată; mai târziu, nasalitatea a dispărut: acuzat, equos < *ekwons, manus < *manuns, pedes < *pedens, etc. După mărturia lui Quintilian (I, VII, 29), oclusiva nasală din consul nu se pronunţa; cuvântul va fi fost pronunţat, deci, coşul; Cicero pronunţa foresia, hortesia, fără n (Velius Longus, GL, VII, 79, 1-2); cf. mesa (= mensa), la Varro (Ling. lat., V, 118). Dispariţia oclusiunii lui n şi pronunţarea nasalizată a vocalei precedente e redată prin alternanţe grafice în notaţia grupului ns: unele grafii notează oclusiva nasală (consul, censor), iar altele omit pe n: Cresces (= Crescens, CIL, IX, 1209; 4: Italia), meses (= menses, CIL, IX, 4032; 4: Alba, Italia), defesori (= defensori, CIL, XIV, 2080; 3: Latium), agrimesore (= agrimen-sore, CIL, VIII, 8812; 13: Tupusuctu, Mauretania), inpesam ( = impensam, CIL, VI, 18.123; 2: Roma), quostituta (= con-stituta, CIL, VI, 29.756; 3-4: Roma), costat (= constat, CIL, VI, 5666; 5: Roma), istrumenta (= instrumenta, CIL, VIII, 12.457 c; I_2: Carthagina), doles (= dolens, CIL, III, 8837; 11: Salonae), libes (== libens, CIL, III, 2906; 4: Zadar; 3158 a; 7: Dalmaţia?). Dispariţia lui n şi a nasalităţii vocalei precedente e reprezentată în toate limbile romanice; de ex.: mensis > ar. mes, vegl. mais, it. mese, log. meze, engad. mais, friul. mes, fr. mois, prov., cat., sp. mes, port. mes, mensa > masă, vegl. maisa, log. meza, engad. maisa, sp., ţovt.onesa, fr. moise. Introducerea unei oclusive nasale în thens(auro) (= the-sauro, CIL, XIV, 3679 a; 4: Tibur, Italia); cf. App. Pr.: Hetcules noii Herculens (19), occasio non occansio (123), herens (= heres, CIL, III, 673; 4: Philippi, Macedonia; 5839; 10: Raetia), (fo)rmonsa (— formosa, CIL, IV, 6885: Pompei), \ consoanele 89 pariens (= paries, CIL, VI, 17.565; 12: Roma), Herculenti (CIL, VII, 1032; 2-3: Riechester, Anglia), Nemens (= Nemeş, CIL, VI, 31.171; 12: Roma), trebue pusă în legătură cu păstrarea lui n în ansa (abruzz. asa, lomb., veron., calabr., log., port. aza, sp. asa, dar engad. aunza, Puschlav ansa, fr. anse), etc, şi cu sforţările gramaticilor de a conserva pronunţarea corectă (cf. App. Pr.: ansa non asa, 76; mensa non mesa, 152). Grafiile de mai sus, cu n nejustificat etimologiceşte, ar fi deci datorite unor persoane semiculte care, ştiind că pronunţarea fără oclusivă nasală nu este corectă, au introdus pretutindeni pe n în pronunţare, chiar acolo unde nu trebuia; dar introducerea lui n în aceste cazuri poate fi explicată şi într'altfel, ţinându-se seamă de valoarea expresivă a oclusivei nasale (Graur, Cons. gem., 96-97). In part. tr. ascuns, prins, tuns, etc. (< absconsus, prensus, tonsus), prezenţa lui n e datorită analogiei cu formele în care oclusiva nasală fusese păstrată înaintea altor consoane decât s: abscondo, etc. ry Grupul ry a fost conservat numai în Orientul imperiului roman: arie < area (cf. it. aia, engad. era, friul. arie, fr. aire, sp. era, port. eira). rs Reducerea grupului rs laj:, prin asimilarea produsă de s, apare în grafiile care nu notează pe r: pessicum (CGL, III, 358, 74); cf. pe[rsica] non pessica (AP, 149), deosum (= deorsum), laVarro (R.R., I, 6, 4), susum (= sursum, CIL, I2, 584; 7: Genua, 117 în. d. C). 90 fonetica Fenomenul acesta, petrecut în latina vulgară, e atestat în limbile romanice: dorsum > dr. dos, vegl. duas, it. dosso, log. dossu, engad. dös, friul. dues, fr., prov., cat. dos, deorsum > dr. jos, v. it., pis., lucc. gioso, log. gosso, cat. jos, sursum > dr. sus, vegl.jWs, it. su(so), engad. sii, friul. ra, v. fr., prov., cat. sus, sp. suso, port. m>mo. In alte cazuri, r (+ s) a fost conservat, fie că reprezintă un grup mai vechi -rfo- (ursus < *urksos), fie că a fost menţinut prin analogie cu formele în care r era urmat de o altă consoană, ca în mersi, sparsi, etc. (după mergo, etc.), fie, în sfârşit, că e vorba de un cuvânt savant, ca în persica > dr. piersică, prov. persega, beam. pe(r)sek, cat. pressée (it. pesca, ir. pêche reprezintă forma cu r asimilat; cf. pessicum, CGL, III, 358, 74). Consoanele finale Consoanele finale de cuvânt, în indo-europeană, erau debile prin natură. Caracterul acesta al finalelor apare şi în latină: consoanele finale sunt neglijate în pronunţare şi tind să dispară. Tratamentul consoanei finale de cuvânt depinde de iniţiala cuvântului următor. Dintre oclusivele nasale, s'a generalizat una singură, n sau m. Dispariţia consoanelor finale e atestată în primele monumente ale limbii latine; cf. oino (= Onum) sau duonoro optumo fuise viro Luciom Scipione (= bonorum optimum fuisse virum Lu-cium Scipionem, CIL, I2, 94 s. III în. de C). Notarea consoanelor finale era impusă de gramatici; de aceea, cazurile de nenotare sunt sporadice: dorm (= donum, CIL, I2, 1531; 7: Sora, Italia). Conservarea consoanelor finale se explică prin influenţa şcoalei şi a cuvintelor greceşti cu -s final; finalele sunt însă \ consoanele 91 conservate mai ales în Sardinia şi peninsula Iberică, unde aceşti factori nu aveau posibilitatea să-şi exercite influenţa, ca în Italia (Bartoli, Introd., 41-42). W. v. Wartburg, La posizione della lingua italiana nel mondo neo-latino, Leipzig, 1936, p. 23; Id., ZRPh., LVI, 3. Conservarea şi dispariţia lui -s, ca şi a celorlalte consoane finale, este un fapt fonetic şi morfologic. Explicarea acestei diferenţe de tratament prin locul diferit al accentului dinamic, în cuvântul fonetic, în română şi în franceză (Puşcariu, ZRPh., LVII, 262 sq.) are împotriva ei faptul că în felul acesta problema este redusă la un singur aspect şi fenomenul strămutat la o epocă posterioară, pe câtă vreme el interesează faza romană comună. -m -m nu e notat începând cu cele mai vechi monumente ale limbii latine, fiind redus la rezonanţa nasală a vocalei precedente. Este sunetul descris de Quintilian (Inst. Orat., IX, 4,40), după cum urmează: «m... quotiens ultima est et vocalem verbi sequentis ita contingit, ut in eam transire possit, etiamsi scribitur, tamen parum exprimitur, ut multum iile et quantum erat; adeo ut paene cuius-dam novae litterae sonum reddat. Neque enim eximitur sed obscu-ratur et tantum aliqua inter duas vocales velut nota est, ne ipsae coeant. » Cf. la Priscian (GL, II, 29, 15): « m obscurum in extremitate dictionum sonat». In inscripţii, apar numeroase exemple de nenotare a lui -m: annoru (= annorum, CIL, VIII, 21.087: Caesarea, Numi-dia), anoru( = annorum, CIL, II, 1126; 7: Italica, Spania), septe (= septem, CIL, III, 8563; 3: Dalmaţia), memoria (= memo-riam, CIL, III, 9302; 4-5: Salonae), mecu (= mecum, CIL, III, 2741: 6-7: Spalato), cura (= curam, CIL, VIII, 11.306; 92 fonetica 4: Gasrin, prov. Byzacena), maemoria, (=memoriam, CIL,, V, 4616; 4: Brescia, Italia), sale (= salem, CIL, VI, 29.945; 3: Roma), maesolaeu (= mausoleum, CIL, VIII, 20.686; 1: Mau-retania), qi%ru (= quarum, CIL, XII, 4355; 1: Narbonne,. Franţa); cf. App. Pr.: passim non passi, numquam non numqua, pridem non pride, olim non oii, idem non ide, triclinium non triclinu (217, 219, 223, 224, 226, 143). In tabletele de execraţiune, nenotarea lui -m este de regulă: în 12 tablete, de exemplu, s'au numărat 550 de cazuri de neno-tare a lui -m (Jeanneret, 60). In limbile romanice occidentale, -m este conservat în mono-silabe: quem > v. log. ken, campid. kini, sp. quien, port, quem, rem > v. port. rem, fr. rien, spem > v. it. spetite, spene. -s dela nominativul singular apare uneori, în inscripţii, iar alteori nu: Cornelia (= Cornelius, CIL, I2, 8; 1: Roma), Fourio ( = Furius, CIL, I2, 56: Frascati, Italia). începând cu secolul al II-lea d. C, -s nu mai este notat în Italia. Unii învăţaţi au văzut în această dispariţie o influenţă a etruscei şi umbrienei; dar începând cu secolul al III-lea d. C, -s este restaurat, prin influenţa Romei, şi el apare conservat în limbile romanice occidentale (Devoto, RLiR, IX, 233-234). In română, ca şi în italiană, -s a dispărut, pe când în celelalte limbi romanice a fost riîenţinut: campus > v. fr. chans, dar dr. cîmp, it. campo, log. kampu, engad., friul. k'amp, fr. champ (< campum, v. mai jos, p. 155), prov., cat. comp, sp., port. campo, dormis (2 sg. ind. pr.) > engad. dorms, sard. dormis, fr., prov. dors, sp. duermes, port. dormes, dar dr. dormi, it. dormi. \ consoanele 93 In inscripţii, găsim dese exemple de nenotare a lui -s: valiza (= valeas, CIL, IV, 2260; 2: Pompei), maritu {=maritus, CIL, VIII, 3613; 5: Lambaesis, Numidia), filiu {== filius, CIL, III, 835; 6: lângă Dej), cunere (= conheres, CIL, VI, 3282; 6: Roma), pube (= pubes, CIL, VI, 19.055; 7: Roma), sui (= suis, CIL, VI, 16.809; 5: R°ma), indicii {= iudiciis, CIL, XIV, 2165: Aricia, Italia), benemerentibu (= benemerentibus, CIL, VI, 28.512; 9: Roma). In tabletele de execraţiune, -5 final este, în genere, menţinut (18 cazuri de nenotare a lui -s, faţă de 650 cazuri de nenotare a lui -m, Jeanneret, 56 sq.). -t Căderea lui -t e atestată în inscripţii, în exemple ca: ama, peria, valia, (= amat, pereat, valeat, CIL, IV, 1173; 23: Pompei), vissi (= vixit, CIL, III, 2564; 5: Spalato), perdedi (= perdidit, CIL, III, 8447; 6: Ianina), posui (= posuit, CIL, III, 9814; 2: Dalmaţia; 13.198; 2: Dalmaţia). Consoanele iniţiale is- Româna nu cunoaşte fonetisme ca fr. épouse, cu 1 (> e) epentetic, prin întâlnirea unei consoane, la sfârşitul cuvântului fonetic, cu s combinat care deschide cuvântul următor: in istrata, Mas ispatas (dar tu stas, Ma strata). Astfel de grafii apar începând cu secolul al II-lea d. C. (Schuchardt, Vok., II, 338 sq. ; cf. 365 sq.), de ex. : 94 fonetica Istefanus (CIL, VI, 26.942; 5: Roma), Ispartacus (CIL, X, 1974: Puteoli), ispeldido (sic! = splendido, CIL, VI, 31.850; 4: Roma), (hoc) isciatis ( = sciatis, CIL, VI, 18.659; 6: Roma), (in) istatu0in(=^ statuam, CIL, XI, 5996: Sestinum), isperatus (= speratul, CIL, VIII, 1949; 2: Tebessa, Numidia; 5445; 6-7: Calama, Numidia), ispiritum (= spiritum, Def. tab., 250 a, 17; b, 13: Carthagina, s. Ill d. C), Iscintilla (= Scintilla, Def. tab., 279, 15: Hadrumetum, Africa, s. II d. C), ispirito (= spirito, CIL, VI, 10.013: Roma), ispose (= sponsae, CIL, VIII, 3485; 7: Lambaesis, Numidia), iscola (= schola, CIL, VI, 32.965; 6: Roma), isperatae (= speratae, Def. tab., 220 a, 4: Carthagina, s. I d. C), ispatium (=spatium, Def. tab., 244 b, 6: Id.). \ MORFOLOGIA NUMELE SUBSTANTIVUL Genul Tendinţa latinei este de a elimina neutrul, absorbit de masculin şi feminin. Categoria neutrului, la substantive, nu a fost conservată de limbile romanice, în afară de română. Sporadic, forma neutră a adjectivelor s'a conservat în formele romanice ale lui hoc (anno), id (ipsum), ipse (dr. ins), quid (dr. ce), quod (dr. că; cf. REW, 4161, 4256,4541, 6953, 6970 şi 6971). După dispariţia categoriei neutrului, desinenţele în -a şi -ora (pl. delà declinarea a IlI-a: digita, tempora) au fost întrebuinţate, în italiană şi română, pentru formarea pluralelor colective (friguri, piepturi, timpuri, în italiană, plurale trecute la singular, prin confuzie cu singularele de declinarea I în -a: sicii, pittira, sard. pettçra, pittûra, fior. arcora, v. romagn. capora, tosc. campora). Pluralele în -a s'au extins, apoi, în italiană, prin analogie : braceia, corna, dita, ginoechia, etc. G. Caragaţă, Plurale româneşti şi italieneşti în -ora, Bul. Philippide, III, 29 sq. şi A. Graur, Les noms latins en -us, -oris, Rev. de philologie..., XI, 1937, p. 265 sq. Categoria neutrului cuprindea la origine numai obiecte neînsufleţite. Cuvintele ca manus, oculus, ventus au fost tratate ca feminine şi masculine, deoarece noţiunile pe care le reprezentau erau considerate ca forţe vii (mentalitatea primitivă fiind dominată de magie). Cu timpul, felul de a gândi 96 morfologia s'a schimbat şi s'a ajuns ca masculinul şi femininul să cuprindă şi nume de obiecte. Limba română a remediat în oarecare măsură această stare de lucruri. In afară de aceasta, şi animalefe»^puteau avea nume de lucruri, dacă erau privite ca simple instrumente (jumentum). Limba română a eliminat această categorie. Se poate deci spune că româna a «întărit» ideea de neînsufleţit pe care o avea categoria neutrului în latină. A. Graur, Les substantifs neutres en roumain, România, LIV, 249 sq. In română, neutrul este confundat la singular cu masculinul, iar la plural cu femininul: un scaun-două scaune; neutrul mai posedă în plus, la plural, desinenţa -uri: sg- pl. mase. -e: berbece -i: ochi • -î -ă: tată -w: leu -cons.: nepot -1 -u: socru -i fem. -e: carte -1 -ă: albină -e -ă: găină -i -i: zi > -le -ea: stea neutru -cons.: cap capete (izolat) -u: lucru lucruri -cons.: piept piepturi -cons.: scaun scaune -e: nume nume -î: trunchi trunchiuri -w: seu seuri substantivul 97 -uri derivă din -ora. Cum se explică trecerea lui a la e (în secolul al XVI-lea, toate textele dau pl. neutru în -ure; (erîure, lucrure, etc, Densusianu, H.d.l.r., II, 159 sq.) şi i (< e)} -a a trecut la â, dar sub această formă desinenţa se confunda cu fem. sg.-a: scaun-*scaună(pl.), ca masă, etc. In unele cazuri, pl. fem. în -e se confunda cu pl. neutre în -ă, şi anume: după r, ş, ţ, când e trecuse la ă sub acţiunea consoanelor precedente: pl. mure > mură, raţe > raţă, moaşe > moaşă (e trece la ă şi după w: *doue > două, nouae > nouă, iar ă trece la e după y: cui-p\. cuie, cf. bem. albine; -eînpl. mure, etc, este deci analogic: după casă-case s'a refăcut un pl. mure, etc). Expansiunea pluralelor în -uri (în loc de -ură) trebue deci explicată ca o reacţiune împotriva acestei confuzii a pluralelor feminine cu pluralele neutre. -uri < -ure; pentru -e > -i, trebue să plecăm dela cazurile când e nu este final şi trece în mod normal la i: -urele > -urile, şi de aci, -uri; fenomenul e recent: secolul al XVIII-lea (Puşcariu, DR, II, 81-82). Schimbările de gen, adică trecerea numelor dintr'o categorie într'alta, se observă deseori în latina vulgară. Iată câteva exemple: Masculine trecute la feminin: cineres suas (CIL, VI, 27.593; 5-°: Roma), (qua) fini (fata volebant; CIL, IX, 347359: Peltuinum, Italia centrală). Feminine trecute la masculin: arbor (duos arbores, CIL, XIII, 1780; 8-9: Lyon), fagus, fraxinus, populus, ulmus > dr. arbore, fag, frasin, plop, ulm. Neutre trecute la masculin (dar uneori poate fi vorba şi de o confuzie a finalelor, deoarece consoanele finale sunt numai grafice): 7 98 morfologia fatus (CIL, VI, 18.086; 2: Roma), opus maximus (CIL, XI, 5265; 10: Hispellum, în Umbria), hune castrum (CIL, V, 5418; 8-9: Como), hune sepulcrum (CIL, V, 5415; 14: Como), hune corpus (CIL, III, 9508; 1: Salonae), hune sepulcrum (CIL, III, 2632: Salonae), aliquem corpus (CIL, V, 6186; 5-6;ţw#'Milano), mentus (Def. tab., 135 a; 6: Latium, s. II în d. C), omnem remedium; filacterium; tutamentum; oleum (Def. tab., 250 a; 19; 20; 20-21; 21: Carthagina, s. I d. C.)y fatus (Petronius, XLII, 5; LXXVII, 3), vinus (Id., XLI, 12). Neutre trecute la feminin: ossa exterae (CIL, III, 9450; 7: Salonae), Iabraş (Jeanneret,. p. 83: Roma (?), s. I în. d. C), labias (Def. tab., 135 a; 5: Latium, s. II d. C), bracias (Id., 135 a; 2), nervias (Id., 135 a; 7), itestinas (Id., 190; 10: Latium, s. II d. C); cf. fem. dr. armă, foaie, ghiaţă, tîmplâ, uşe, vară, provenind din pl. neutre terminate în -a şi confundate cu fem. sg. în -a: arma, facia, folia, glacia (CGL, II, 34,4), ostia, vera. Prin dispariţia finalelor şi deci a flexiunii cazuale, în latina vulgară, nu s'a mai putut face distincţia cazurilor. Funcţiunea numelui în frază nemai fiind marcată de formele cazurilor, locul numelui devine fix. Acest fapt a avut urmări importante pentru sintaxă (v. mai jos, p. 139 şi 154). Cazuri Nominativul (cas us rectus, în opoziţie cu celelalte cazuri, o b 1 i q u i) şi vocativul pot forma, fiecare singur, o frază. Genitivul şi dativul sunt cazuri pur gramaticale (sau abstracte), pe când celelalte cazuri sunt «locale» (sau concrete). Acuzativul, locativul şi a b 1 a t i v u 1 au deci rolul de a indica locu! sau momentul substantivul 99 în care se petrece acţiunea sau punctul ei de plecare: Romam ire, Romae oppido fugit. Nominativul este cazul în care stau subiectul şi atributul. Vocativul indică persoana căreia ne adresăm. Acuzativul este cazul în care stă complementul direct, iar genitivul este cazul complementului numelui (genitivul partitiv indică totul din care s'a luat o parte). Numele persoanei căreia un obiect îi este destinat se pune la dativ. Ablativul indică punctul de plecare, iar locativul locul unde se petrece acţiunea. încă devreme apare în latină tendinţa care se realizează mai târziu în latina vulgară, de a se reduce numărul cazurilor. Instrumentalul dispare încă din epoca preistorică a limbii. Nominativul se confundă uneori cu vocativul. Iar la plural se păstrează o formă unică pentru dativ, ablativ, instrumental şi locativ. Româna a conservat dativul (cf. dativul fem. la declinarea I şi a Hl-a: unei case < casae, unei morţi < morţi). Numele şi-a schimbat caracterul. In latină, aceeaşi formă nominală indica, în acelaşi timp, genul, numărul şi cazul. In bonum, de exemplu, -um indica nominativul neutru, opus genitivului î, dativului o, etc.; -um era de asemenea opus lui -â, dela plural. In sfârşit, această terminaţie deosebea neutrul de mase. -us şi fem. -â. Genul substantivului era indicat de adjectivul ce întovărăşea numele: bonus nauta (neutru), alta fagus (fem.), etc. Distincţiunea cazurilor, cuprinsă în silaba finală, dispare în latina vulgară şi în romana primitivă. Numele devine o marcă, pentru a denumi fiecare noţiune, iar articolul e întrebuinţat pentru a arăta în ce fel trebue privită noţiunea respectivă. 7» ÎOO morfologia Declinarea Declinarea numelor, aşa cum e reprezentată în română, e redusă la trei categorii. Categoria I: sg. -a, pl -e, -as: feminine. C a t e g o r i a II: sg. -u, pl. -i, -a, -ora: masculine şi neutre. Categoria III: sg. -e, pl. -i, -es: masculine şi feminine. In română, forma de nominativ singular nu poate fi luată întotdeauna drept noţiune tip, întrucât celelalte forme îşi pot exercita influenţa asupra ei; faptul acesta s'a întâmplat deseori: formele de nominativ plural au fost luate drept forme tip dela care s'a pornit, refăcându-se prin analogie o nouă formă de nominativ singular. Vechiul nominativ geamăn a fost înlocuit cu gemen, pornindu-se dela pl. gemeni, etc. Tendinţa care se manifestă în franceză, de exemplu, de a avea o formă invariabilă pentru fiecare noţiune, nu este vie în română, care a rămas la un stadiu mai înapoiat de evoluţie. Necesitatea de a uniformiza forma de singular şi cea de plural, sau de a le diferenţia, e obţinută de limbă prin apropierea formei de singular de aceea de plural: sg. oaspet, mai aproape de pl. oaspeţi decât sg. oaspe, sau prin diferenţiere: sg. copac, mai diferit de pl. copaci decât sg. v. copaci. J. Byck et A. Graur, De l'infiuence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, BL, I, 14 sq. Declinarea I (nume în a-). In această categorie au intrat o serie de nume de deci. a IlI-a şi a V-a: faţă, frunză, ghindă, lindină, minciună, nea, nepoată, secară < facia, frondia, * glanda, lendinem, *mentitionem, nivem, nepota (CIL, III, 3173; 3: Dalmaţia), secaleşi a IV-a: mină, noră (în sec. al XVI-lea: mînu, noru), soacră < manus, norus, socra (AP, 170; CIL, substantivul IOI VIII, 2906; 6: Numidia; XIV, 526; 4: Ostia; nura, CIL, VIII, 9065; 15: Aumale, Africa). Prin dispariţia lui -5 şi -m, nominativul şi acuzativul singular au fost confundate. Forma de genitiv-dativ feminin singular este păstrată: caprae > capre. La' plural s'a conservat forma de nominativ: capre < caprae. Exemplele din textele secolului al XVI-lea, cu -e la genit.-dat. fem.: ape(e)i, case(e)i, mume(e)i, etc. (Densusianu, H.d.l.r., II, 148) şi din istroromână: dat. Iu ratze, lu sore (Puşcariu, Istr., II, 148) probează că trebue să plecăm dela o formă în -e de genit.-dat. fem., derivată din -ae lat., după cum susţine cu dreptate Densusianu (op. cit., 165 sq.). Teoria lui Philippide (Ist. lb. rom., I, 56 sq.), care porneşte dela declinarea cu un singur caz pentru a explica forma de genit.-dat. fem.: -e < -ă + art. -ei: * casd-ei > caseei > casei, la care s'a raliat Capidan (Arom. 393), e bazată pe o lege fonetică închipuită: ă neaccentuat nu trece la e decât atunci când este asimilat de un e conţinut într'o silabă dominantă, următoare; exemplele date de Philippide (op. cit., 28): blestema < blăstema, fermeca < farmecă, etc. nu confirmă deci această teorie: casei trebue explicat aşa dar prin case (veche formă de genit.-dat.) + ei. Cf. Anicăi, Lucăi, etc, unde ă mx a fost schimbat în e. In privinţa păstrării formelor de dativ, cf. de altfel mai jos, p. 104, dativele de deci. a IlI-a în -ani: mamani, latar.i: dr. (sec. al XVI-lea): tâtînelui, mumîniei, etc. Ar. casăl'ei (î. 1. de casil'ei) este o formă analogică, refăcută după nominativ, după cum a arătat Densusianu (op. cit., 166). Tot astfel gen.-dat. megl. feată şi, cu articolul, featăl'ă (î. 1. de featel'ei, Capidan, Megl. I, 148) arată aceeaşi influenţă analogică a formei de nomin.-ac. asupra formei de genit.-dat. sg. Luni (< v. dr. lune, cu -e trecut ulterior la -î) < lunis diem (lunis: CIL, V, 8603; 5: Aquileia; die lunis, CIL, IX, 6192; 5: Cannae, Italia), formă de genitiv refăcută după analogia lui martis, jovis, etc. (DE, 1019; REW, 5164; cf. Graur, BL, IV, 77)- 102 morfologia Skok, ZRPh., LIV, 442, explică pe luni prin lunaes, genitiv analogic (cf. Valeriaes, CIL, III, 2583; 3: Salonae; legionis secundes, CIL, III, 12.799; 5-6: Dalmaţia; Octaviae secundes, CIL, III, 14.946; 7-8: Dalmaţia; memoriaes, CIL, III, 9555'■ Salonae). De fapt, forma aceasta de genitiv este imitată după genit. gr. în -rjç (Movorjç): Ernout, Morphol. hist. du lat., 31. Declinarea a Il-a (masculine şi neutre în -o, şi anume : masculinele şi neutrele delà declinarea a IV-a, neutrele în -us delà declinarea a IlI-a şi femininele delà declinarea a Il-a şi a IV-a). Terminaţia în -us, la substantive şi adjective, fiind foarte frecventă, numele în -er şi-au schimbat terminaţia, prin analogie: delà ac. aprum s'a refăcut un nomin. aprus; cf. App. Pr. : aper non aprus (139), teter non tetrus (138), aegrus (= aeger, CGL, IV, 474, 26), taetrus (= taeter, CGL, II, !95. 47)- PI. degete (sg. deget) se explică prin digita (fem. sau pl. neutru), asimilat cu neutrele în -a. Forma de genitiv sg. e conservată în miercuri < mercuri diem. Vocativul e conservat în dumnezeu < domine deus. Skok, ZRPh., LIV, 440. Declinarea a IlI-a (nume în -ï, -l, -ù, vechi diftongi, consoane). Munte (n.-ac), pl. munţi (< n.-ac. -es); tot astfel: om-oameni, etc. Pluralele în -l, în română şi în italiană, au fost explicate în mai multe feluri: întrucât latina vulgară a cunoscut pluralele în -is (arhaice) pe lângă cele în -es, forma în -is ar explica pe -i din română şi italiană. S. Puşcariu, Une survivance du latin archaïque en roumain et en italien, în Et. de ling. roum., 291 sq. Acestei teorii i se opune constatarea că, atunci când pl. în -is mai e atestat (şi e atestat rareori : n. pl. : parentis = pa- \ substantivul 103 rentes, CIL, VI, 26.849; 1: Roma; CIL, V, 1636; 8: Aqui-leia; CIL, V, 1686; 10: Aquileia; ac. pl.: responsionis = res-ponsiones, CIL, XIII, 7554; 8-9: Kreuznach, Germania), -s dispăruse în limba vorbită iar e şi i se confundase într'un singur sunet. Explicaţia că pi. în -i a fost creat după analogia pluralului numelor dela declinarea a Il-a, pentru a se evita confuzia dintre canem şi canes, ereându-se în felul acesta un pl. nou cîni (Densusianu, H.d.l.r., II, 166), nu satisface; o explicaţie mulţumitoare ar fi că pluralele în -i au fost create prin analogie cu pluralele adjectivelor de declinarea a Il-a: multus-multi, etc. In nume < nomen, -n a dispărut, ca în provansală şi italiană. Nominativul latin e păstrat în dr. împărat, jude, oaspe, om, preot, sor (în secolul al XVI-lea e atestată şi forma analogică, soră), etc. < imperator, judex, homo, prebiter, soror. Forme de nominativ refăcute după forma de acuzativ: *bovus (bobum, Mulom. Chiron., 974), carnis ( = caro), calcis (= calx), lentis, etc. Genitivul singular e reprezentat prin zilele săptămânii: marţi, joi, vineri < martis diem, jovis d., veneris d. Gen.-dat. sg. părţi reprezintă dativul lat. partî, după cum case (gen.-dat. sg. de deci. I) reproduce pe casae. In această privinţă, argumentele aduse de Densusianu (H.d.l.r., II, 165-166) sunt decisive (v. mai sus, p. 101). Vocativul în -e: împărate, etc. (în secolul al XVI-lea: domne, ome, etc.) apare uneori în inscripţii: Alexandre (Diehl, AI, 2621: Roma). Forma articulată: omule, reprezintă aceeaşi formă de vocativ, cu desinenţa aşezată după articol: -(u)l + e; dar ea este, fireşte, o creaţie mai recentă. Rosetti, RL.iR, III, 253-254; Graur, România, LII, 499 sq. GS, V, 178-181. Aromâna întrebuinţează vocativele în -e (Capidan io4 morfologia Arom., 386), pe când megleno-româna preferă vocativele în -le (Id., Megl., I, 146). Unele adjective au trecut la declinarea I şi a Il-a; cf. în App. Pr. : acre non acrum (41), tristis non tristus (56), pauper mulier non paupera mulier (42). Câteva nume în -a indicând gradul de rudenie apar cu flexiunea numelor în -n : mamani (CIL, X, 2965 ; 4 : Puteoli), de unde dr. mini (în expresii ca: mîni-ta, etc.), barbane (CIL, IX, 6402: Tarent), tatani (CIL, X, 3646; 6-7: Miseno, Italia; cî.tătîne, în secolul al XVI-lea, Rosetti, Lb. r. s. XVI, 85)- Formarea acestei flexiuni, după analogia numelor latine în -o, -onis (Meyer-Lùbke, Grôber's Gr., I2, 483; Einf.3, 188; cf. Puşcariu, Ét. de ling. roum., 53) nu este probabilă, întrucât e greu de admis ca analogia să fi pornit delà o categorie gramaticală reprezentată în mic număr în declinarea latină. De aceea, e mai probabil că avem deaface cu o influenţă germanică (W. v. Wartburg, Évolution et structure de la langue française, Leipzig-Berlin, 1934, p. 49), pornită delà analogia declinării latine în -a cu declinarea temelor germanice în -n- : franc, flaskâ, flaskun (f.), got. guma (gumins, gumin, guman; mase, E. Gamiilscheg, România germanica, Berlin-Leipzig, 1934-1935, I, 54; II, 277); cf. lat. v. scribanem (it. scrivano, ir. écrivain, etc., REW, 7744), fr. ante-antain, none-nonain, pute-putain. Declinarea numelor comune latine în -a, modelată după declinarea germanică, care a lăsat urme şi în română, era deci pan-romană, şi aceasta nu trebue să ne mire, când ştim că relaţiile dintre Germani şi lumea romanică încep încă din secolul al'll-lea în. d. C. substantivul 105 Flexiunea în -a, -ane, la n. de pers.: Huga-Hugane, paralelă aceleia în -o, -one: Berto-Bertone, e foarte răspândită în limbile romanice occidentale mai târziu, şi anume începând cu secolul al Vll-lea d. C. Ea apare ca un împrumut germanic (cf. în langob. seria paralelă mase. şi fem.: Anno-Annon, Anna-Annon, de unde: Anno-Annone şi, prin analogie, Anna-Annane), în regiunile de contact dintre lumea germanică şi cea romană, şi dispare cu cât ne îndepărtăm de domeniul germanic. J. Jud, Recherches sur la genese et la diffusion des accusatifs en -ain et en -on, Halle, 1907, p. 65 sq. Declinarea a IV-a (numele în u-). In regulă generală, numele de declinarea a IV-a au trecut la declinarea a Il-a. Pentru socrus şi nurus, cf. App. Pr.: nurus non nura, socrus non socra (169,170). Dr. soacră este forma normală; dar noră şi nor (în legătură cu adj. posesiv: noru-mea, etc; cf. în secolul al XVI-lea, nor(u), Densusianu, H.d.l.r., II, 147) nu reproduc pe nora, pentrucă o nu e diftongat, ci pe norus. Pentru pl. campora, jocora, etc. > dr. cîmpuri, jocuri, etc, v. mai sus p. 97. Declinarea a V-a. încă din epoca arhaică a latinei, o serie de nume de declinarea a V-a trec la declinarea I: nom. sg. effigia (Plaut. Rud., 421), nom. pl. effigiae (Lucr. IV, 105). In latina vulgară, afară de excepţii, toate numele de declinarea a V-a au trecut la declinarea I: facia, frondia, etc, v. mai sus, p. 98. Articolul întrebuinţarea numelui. întovărăşit de articol (derivat din pronumele demonstrativ) interesează sintaxa; v. mai jos, p. 141 sq. Din punct de vedere formal, articolul, în română, reprezintă pe iile, după cum urmează: Io6 morfologia Sg. PI. Masculin N. Ac. Uium > lu (ar. megl. -l(u), Uli > i Capidan, Arom., 383; Megl.j, I, (ar. l'i) HS) G. Ului > lui illorum > lor D. îV/o > /w Ului (CIL, X, 2564; 6: Puteoli) illeius (CIL, VI, 14.484; 14: Roma). Feminin N. Ac. illa > a (v. mai sus, Mae > le P- 79)- G. D. illaei > ei illorum > lor lu < dat. Mo; aceeaşi construcţie ca în v. fr. li fils le roi (=illo regi), după cum a arătat W. Meyer-Lübke, Rum. u. rom., 7 sq. Meyer-Lübke a combătut cu argumente convingătoare teoria lui Puşcariu (Der /«-Genetiv im Rumänischen, ZRPh., XLI, 76 sq.), după care lu ar reprezenta pe Uium (ulterior, Puşcariu a adoptat explicaţia lui Meyer-Lübke: ZRPh., LVII, 249 sq.). In megl., genit. articulat se formează cu -lui enclitic şi cu lu proclitic: domnului, lu bărbatu (Capidan, Megl., I, 145). In istroromână, cu lu: fil'u lu iardine.ru (Puşcariu, Istr., II, 148). Dinaintea numelui la genitiv-dativ, a pronumelui posesiv sau a numeralului ordinal, articolul proclitic, combinat cu prep. ad, are următoarele forme: Sg. PI. Masculin ad + Mo > al (a în dr. dialectal ad + Uli > ai şi în aromână, primul element fiind separat de -lut: a ausa-ticluî: Capidan, Arom., 385). Feminin ad + illaei > a ei (formă con- ad + Mae > ale servată încă în textele dacoromâne din sec. al XVI-lea > ii). adjectivul 107 al < ad Mo (dat.), Meyer-Liibke, Rum. u. rom., 9; cf. în megl. al şi, mai vechi, a lu. ar., megl. 1. alt < ad illaei neaccentuat: aii mumă. 2. a____Vei < ad... illaei accentuat: featâl'ei. Cf. în dr. (Moţi): Savina a li Bodă, în care li < illaei neaccentuat. Tot astfel, illaei neaccentuat > i în dr., ca articol antepus (Rosetti, RLiR, III, 255-256). Aii nu reproduce deci pe ad illae (Meyer-Lubke, Rum. u. rom., 9; Capidan, Arom., 393). Dr., ar. -le, la numele mase. în -e: cinele, se explică de asemenea prin Uium: -lu, cu u > e, după analogia numelor care au acelaşi timbru vocalic la finală, cu sau fără articol: cinele, ca lupulu; ar. (sec. XVIII) birbeculu, părintile, etc. (Capidan, Arom., 383-384). ADJECTIVUL Genul şi declinarea Unele adjective terminate în -is trec în categoria celor în -us: dr. ager < *agilus (= agilis), dr. lin < Henus (= lenis), cf. mai sus, p. 104. /' Comparaţia adjectivelor Dintre procedeele pentru comparaţia adjectivelor, româna nu a conservat decât perifrază cu magis, pentru comparativ, aceeaşi formă fiind întrebuinţată şi la superlativ, dar precedată de articol. Cf., în inscripţii: longa magis (duxissent) fila (sorores) (CIL, III, 2628; 4: Salonae) şi longa magis duxissent fila sorores (CIL, III, 9259; 4: Salonae), longa magis (nexissent) starnina Parcae (CIL, III, 2183; 8-9: Salonae), magis venerabile (CIL, X, 7257; iv, 1: Sicilia). 108 morfologia { I NUMERALUL m. unus, f. una > un, o. m. duo + i (marcă a pluralului, cf. trei) > doi. f. *doue > doauă (formă atestată în sec. al XVI-lea şi dialectal, azi) > două. tres > trei, cu -i, marcă a pluralului. quat(t)or (CIL, VIII, 5843; 5: Numidia; X, 5939; 7: Latium) > patru, cinque (CIL, X, 5939; 2: Latium) > cinci, sex > şase, cu -e după analogia lui şapte, septe (CIL, XIII, 2412; 5: Lyon) > şapte, octo > opt. nouem > nouă. decern > zece. Procedeul numărătoarei prin adiţiune, dela 11 la 19 (un-spre-zece, etc.; spre = fr. «sur»), nu este latin, ci întrebuinţează, numai, elemente de origine latină. El se regăseşte în slavă şi în albaneză. De asemenea nelatin este procedeul de a număra zecile, dela 20 în sus: douăzeci, treizeci, etc. Sută e slav. Miie < mîlia. Adjective pronominale unus > dr. un; tot(t)us > dr. tot, gen. pl. tuturor < totorum + Moruni, m. alter > dr. alt, dat. *altrui > dr. altui (it. altrui), f. dat. *altrei > dr. altei, gen. pl. *altrorum > dr. altor, neque unus > dr. nici un. neminem > nimeni, gen.-dat. nimănui (cf. un-unui). PRONUMELE Personal Persoana I Sg. N. eu < ego. Eo e atestat în latina vulgară (CIL, VIII, 13.134; 21: Carthagina). G.-D. mie < mi (CIL, I2, 1216; 6: Rorna), cu e după analogia lui ţie (v. mai jos). \ pronumele 109 Ac. mine < mene, formaţie analogică după cine < *quene (ce-cine, deci mâ-mine). P 1. N. Ac. noi < nos ; -i, semn al pluralului. D. nouă < nobis, cu j; -ă < *6 < e, prin influenţa vocalei labiale precedente (Rosetti, BL, III, 102). Persoana a II - a S g. N. V. tu < tu. D. ţie < *tibî (tibe, CIL, I, 10; 5: Roma; VI, 7579; 11: Id.), cu f, refăcut după analogia formei contrase mi. Ac. tine (v. mai sus, mine). P 1. N. Ac. voi < vos (cu -i, ca la noi). D. vouă < vobis (cu î, v. nouă). Persoana a IlI-a S g. N. Ac. el < Uium, însul < îpsus iile, ci. ipsuius (CI L, X, 5939; 5: Latium), ipseius (CIL, 111,2240; 4: Salonae; VI, 2734; 5-6: Roma) şi inpsuius (CIL, III, 2377; 5-6: Salonae), în legături sintactice; n provine din con (= cum) sau in 4- ipso. Ar. năsu are aceeaşi origine, printr'o separare sila-bică diferită, fără ca n să se fi propagat în silaba următoare (fenomenul acesta este necunoscut aromânei, cf. ar. minut, etc, faţă de dr. mânunt, Rosetti, Rhot., 23 sq.): con ipso > *cunăsu > ar. cu năsu. dîns < de + ins. G. D. lui < Ului. P 1. N. Ac. ei < Mi. G. D. lor < Morum. Feminin. N. Ac. ea < Ma (v. mai sus, p. 79), însa < ipsa Ma. G. D. ei < illaei. HO morfologia PI. N. Ac. ele < îllae. G. D. lor < illorum. Reflexiv. D. sie < sibi: sibe (CIL, III, 1808; 8: Narona; 12.749: Dalmaţia; Dessau, 8376: Praeneste); v. ţie. Ac. sine (v. mine). Formele neaccentuate sunt următoarele: Dativ. Sg. Pers. I: mi < mi. Pers. a Il-a: ţi < tî. Pers. a IlI-a: i < illî. PI. P e r s. I: na (azi ne, refăcut după analogia lui le) < nos. Pers. a Il-a: vă < vos. Pers. a III-a: le < Ulis. Reflexiv. Sg. şi < sibi. Acuzativ. Sg. Pers. I: mă < me. Pers. a Il-a: te < te. Pers. a III-a: mase. / < Uium; fem. o < îllam,v. mai sus, Forme neaccentuate p. 79. PI. Pers. I: ne, refăcut după analogia lui le. Pers. a Il-a: vă < vos. Pers. a III-a: i < tili; fem. le < îllae. Reflexiv, se < se. Posesiv Un singur posesor m. mieu < meus f. mea < mea Sg- Persoana I PI. miei < mei mele \ \ pronumele IM Ar. meauă este refăcut după analogia lui steale-steauă, iar dr. mele după modelul lui stea-stele (Graur-Rosetti, BL, IV, 50). Persoana a Il-a m. tău < *teus(v. mai sus, p. 61) tăi (analogic, cf. mieu- pl. miei). f. ta < tua ^ tale tale, ca mele (v. mai sus). Persoana a IlI-a m. său < *seus săi (analogic, cf. miei,, tăi). f. sa < sua (v. tău). sale (analogic, cf. mele). m. lui < Ului (CIL, X, 2564; 6: Puteoli). f. g£ < illaei. Mai mulţi posesori Persoana I m. nostru < noster noştri < noştri (pentru trece- rea lui s la s, v. Byck, BL,, IV, 203). f. noastră < nostra noastre < nostrae. Persoana a II-a vostru < voster voştri < voştri; voster e refăcut după analogia lui noster (vostrum, CIL, VIII, 9081; 6: Aumale, Africa). 112 morfologia Persoana a III-a m.-f. lor < illorum. Demonstrativ Is a fost înlocuit cu iste, ipse, iile, cu corpuri fonetice mai mari. Iile este întrebuinţat în locul lui hic, haec, hoc. Istum > *est > ăst (cu e iniţial neaccentuat trecut la ă, cf. DE, 102); pl. isti > eşti > işti (prin asimilare). Fem. iastă < îstam; astă, cu ea neaccentuat > a; este < istae (aste, refăcut după sg. asta). Acest, acel, cestâlalt, celălalt, ăstalalt, âlalalt (cf. Graur-Rosetti, BL, IV, 52) sunt compuşi cu eccum-. Cf. la Apuleius: libertus ecille ait (Apoi., 53), socero eius eccilli Herennio Rufino (Id., 74). Relativ şi interogativ care < qualis. cine < *quene (quem, cu m > n la finală—cf. v. log. ken, campid. kini, sp. quien, port. quem, — ca la cum > cun, con, tam > tan, şi -e analogic, cf. mine, tine, etc). ce < quîd. cit < quantus (cu dispariţia nasalităţii, în silabă neaccentuată, şi asimilarea oclusiunii lui n dental de cătră t iniţial de silabă, în poziţie dominantă; aromâna a păstrat pe n: niscîntu; cf. atît < eccum tantus, ar. atîntu). Nedefinit alt < alter. dr. atare, ar. ahtare, megl. tari < eccum talis. \ adverbul 113 atît < eccum tantus, cu dispariţia nasalităţii în aceleaşi condiţiuni ca şi la cît (v. mai sus), ar. ahîntu, megl. tăntu. careva < care + va (= vrea > vra, cf. Graur, BL, III, 31, iar vra > va prin disimilare totală). ceva < ce -{-va. cineva < cine + va. cîţiva < cîţi + va. cutare < eccum + talis. fiecare < fie (subj. vb. a fi) + care. fiecine < fie + cine. mulţi < mulţi. dr. neşkit (sec. XVI), ar. niscîntu, megl. niscăn < nescio quantum. neştine « cineva » (sec. XVI) < lat. nescio quem. nimeni < neminem. nimic < nec -\- mica. nici unul < neque unus, f. nici una. oare- (oarecare, oarece, oarecine) < lat. volet (Philippide, Orig. Rom., II, 625). ori- (oricare, orice, oricine) < oare, cu oa neaccentuat trecut la o. Pentru vare care, cf. alb. vale « wohl, etwa », val « oder ». tot < lat. totus. m. unul, f. una < lat. unus. vare ce, v. oare. m. vre-un, f. vre-una, ar. vărunu, vărună, vărnu, văfu, megl. vrin, vrinâ < lat. vere (Meyer-Lubke, REW, 9224). ADVERBUL Enumerarea de mai jos nu cuprinde formaţiunile adverbiale româneşti alcătuite cu elemente din fondul tradiţional al limbii, cum ar fi, de ex., deplin, destul, etc. 8 h4 morfologia * abia < lat. ad-vix. acătare < lat. eccum-tale; v. atare. aci < lat. eccum-hic. acicea, acii, acie < lat. eccum hicce. acmu < lat. eccum mo (do). acole, acolo, acoloş < *aco-le (< lat. eccum hoc), cf. ar. aco. ar. acşi < lat. eccum-sic. adevăr (sec. XVI), adeverit (id.) < lat. ad-de-verum (cf. ar. de-a-veru « adevărat »). adineaorea < lat. de-in-illa-hora, cu «- ca acolo, aici, etc. adinte (Ţ. Oaşului, Sălaj; DE, 884) < lat. ad-de-ante. dr. afară, ar. afoară < lat. ad-foras (cf. faras: cum aria faras cinta cippis, CIL, VI, 13.070; 6: Roma). aî'ce (sec. XVI), az« < lat. ad-hicce. aimintre, aimintrea, aimintri < lat. alia-mente (cu r analogic; Puşcariu, DR, III, 829-830). ainde, aindere(a), aindine < lat. a-inde. ainte (sec. XVI) < lat. ab ante (CIL, XI, 147; 7: Ravenna). aiurea < lat. aliubi + re. altminteri < lat. altera-'*mente (pentru re, v. aimintre). amu < lat. ad-modo. ar. aoa («m«) < lat. ad-hac (DE, 115), aoaţe, dr. trans. auace (Id., 116) < lat. ad-hacce; cf. încoace, aorea < lat. ad-horam. apoi < lat. ad-post. aproape < lat. ad-prope. asemenea, asemenele < lat. ad-similis. asupra < lat. ad-supra. aşa < lat. ad-sic. atare < lat. eccum-talis; v. acătare. \ adverbul "5 dr. atât, ar. ahtăntu, ahtîntu < lat. eccum tantum. atunci < lat. ad-tuncce. azi < lat. hac die. bine < lat. bene. chiar < lat. clarum. cînd < lat. quando. decinde < lat. de-ecce(eccum)-inde. departe < lat. de-parte. ar. dinde < lat. de-inde. ar. dindine < lat. de-de-inde, megl. dindi « dincolo ». dinioarâ < lat. de w«a hora. megl. dinţea < lat. de-hincce. foarte < lat. /orte. *m < lat. Aen. înainte < lat. in-abante. înapoi < lat. in-ad-post. încă < lat. unquatn. încoace < lat. in-eccum-hocce (încoa < încoace), încotro < lat. in-contra-ubi. îndărăt < lat. in-de-retro. dr. îmo (s. XVI), ar. jm, îmo < lat. ubi (DE, 900). jos < lat. deorsum. iâuntru < lat. illac-intro. mai < lat. magis. mîine < lat. mane. ar. naparte < lat. in-hac-parte; v. departe, nicăiurea < lat. nec-aliubi-re. nimeni, nimenea < lat. neminem. nimic(a) < lat. rcec Traca. ar. ntardu »târziu » < lat. torrfe (? Capidan, Arom., 503). 7î« < lat. «ora. 8* n6 morfologia poi < lat. post. pretutindinea, v. tutinderea. pururea < lat. purus-re. sus < lat. susum. tutinderea < lat. tot-inde + suf. adv. -re. ar. una < lat. una. unde < lat. unde. PREPOZIŢIA a < lat. ad. dr. adin (sec. XVI, Densusianu, H.d.l.r., II, 276) < lat. ad-de-in. dr. adins (sec. XVI, Densusianu, H.d.l.r., II, 276) < lat. ipsus (DE, 869). asupra < lat. ad-supra. către < lat. contra. cîte < cota (î î. 1. de â, prin confuziunea cu cit). cu < lat. cum. de < lat. de. despre < lat. de-super. dr. aYra, megl. < lat. de-in. dr. dintre, ar. detru, ditru, ditu, dintru, megl. dintru < lat. dr. rfrepi < lat. directus. dr. după, ar. Jţ^a, dîţpw, megl. e, ar. ^>re, pi, megl. />n < lat. per. pentru < lat. per-intro. dr. ^>erfe (sec. XVI: preste, pestre), megl. ^nsft" < lat. perextra. dr.pînă, ar.păn(ă),pănu, pîn, megl. păn(â) < lat. paene-ad (cf. Rosetti, GS, II, 356). dr. prespre, prespe, pespre (sec. XVI) < lat. per-super. prin < lat. per-in. printre < lat. per-inter. spre < lat. super. ar. iira, megl. şira, sfn < lat. extra. dr. subt, ar. ram, ot, suptu, suntu < lat. subtus. ar. £ra, fra, megl. £n, fa, irw < lat. trans. CONJUNCŢIA dr. au, ar. a < lat. aw£. ca1 < lat. quam. ca2< lat. şwza. ca < lat. OMOd\ cz (< ce) < lat. quid. dr. czwo", ar. cîndu, cîn < lat. quando. cum < lat. quomodo. dr. e (sec. XVI), ar. e < lat et. însă < pron. pers. însă (DE, 869; Puşcariu, Istr., II, 164). ni < lat. nec. nici < lat. neque. Il8 morfologia dr. să (se, sec. XVI), ar. se, si < lat. se (Meyer-Liibke, REW, 7889). ţi < lat. sic. dr. unde < lat. unde. DERIVAŢIA cu prefixe lat. ad-\ dr. abate, afuma, ar. afumari, alăpta. lat. cum-: dr. cumpăra, cumpli (v. mai sus, p. 52). lat. de-: dr. degera, despica, ar. dispînticari, megl. dipârtez, dijules. lat. dis-: dr. descălţa, descărca, descoperi, deslega, ar. discîltsa-ri, discîrcari, discupiriri, disligari, megl. dizgrop, distorn, distup. lat. ecce-: dr. acie, acii, acicea. lat. eccum-: dr. «a, acmu, acolo, acsi. lat. ex-: dr. sbate, scădea, schimba, scurta, ar. scurtări. lat. extra-: dr. străbate, străbun, străvechi. lat. dr. încălţa, încuia, îndulci, înghiţi, ar. ndultsiri, megl. amplin, ancalic, ancap, ancurun. cu sufixe Prin adăugirea unui sufix, româna obţine adjective sau substantive din verbe (luptător, fugar, etc.), acolo unde latina avea substantive nume de agent (venator « acei care îndeplineşte acţiunea de a vâna » < venari, aurarius «acel care se ocupă cu aurul » < aurum). Numele de agent devine deci adjectiv, în română: luptător, aurar, etc. Româna posedă un mare număr de sufixe care răspund necesităţii în care s'a găsit limba de a crea noţiuni abstracte. \ derivaţia 119 -aie < lat. -alia, pl. lui -alis (amicalis, genialis): formează, în dr., substantive colective: apăraie, fumâraie; n. de animale: lunaie, mârţaie, murgai, murgaie, roşcaie, plevaie, etc. (la boi şi vaci), lăpădai (la câini). Pluralului -aie i s'a refăcut un singular -ai: fumegai, putregai (Puşcariu, Contrib. gr. ist. lb. rom., I, 7 sq.). In ar., -al'e, -al'u au aceleaşi funcţiuni ca şi în dr.: mînutsal'e « bani mărunţi » < minut « mărunt », fital'u « epoca în care fată oile, fătat». ar. -al'e, -al'u, v. -aie. -ame < lat. -amen (fundamen, ligamen, moderamen): formează nume colective şi substantive derivate din adjective: ar. Ârmîname « mulţi Aromâni », ausame « mulţi bătrâni» < aus, bărbâtame « mulţi bărbaţi »; amărame « amărăciune », dultseame «dulceaţă»; dr. (Băn.) haiducame, voinicame. -ar < lat. -arius (albarius, aurarius, caldarius, etc.), formează, în dr., nume de agent rămase substantive: brînzar, bucătar, lingurar, strungar, etc.; nume de meşteşugari, cu tendinţa de a deveni adjective: coţcar, flecar, ştrengar, etc. (Graur, N. d'ag. et adj., 90-91); n. de animale: clonţar, măr acinar, etc. Aceeaşi funcţiune o are acest sufix în ar. şi megl.: ar. căsar « care face caşul», nutinar « păstor de noateni», megl. cândil'ar « acel care stinge candelele, ţârcovnic », stirpar « păstor de oi» (substantivele derivate din verbe sunt formate cu ajutorul lui -ar de origine slavă: gudil'ar, gîdii'ar « care gâdilă », planar «care plânge»: Graur, op. cit., 66 sq.). -ăreţ < lat. -aricius (Graur, N. d'ag. et adj., 91 sq.): formează la origine, în dr., substantive nume de agent, devenite mai târziu adjective: cîntăreţ, lungăreţ, săltăreţ, etc. -at < lat. -atus (amoratus, argentatus, delicatus, inviolatus, marmoratus) formează, în dr., adjective derivate din substantive : buzat, dinţat, îmbelşugat (n. de loc.: Adîncatul, Albinata, I20 morfologia Căciulata, Fundata, Iordan, Rum. Top., 175); adjective derivate din adjective: adîncat, fericat; n. de animale: guşată «pelican», buzată, cordelată «n. de oi»; adjective derivate din verbe: ar. arcurat « răcit », musticat «mustăcios »; substantive derivate din substantive: flucat « Flocke, Haar, Wolle », sk'inărat «Rückgrat» (Capidan, Nom. Suff. Ar., 27). In megl.: adjective derivate din substantive: crielat «cu minte, înţelept», fărinat «făinos» şi substantive din substantive: uricl'at « măgar ». -ătate < lat. -itas (acerbitas, aetas, frugalitas): substantive din adjective: dr. eftinătate, meserătate (sec. XVI), singurătate; ar. gumitate, singurătate; megl. iftinătati, pustinătati. -atee, -atic < lat. -oticus (aviaticus, fanaticus): derivă, în dr., adjective din substantive: bătrînatec, flutur atee, nebunatec, singuratec. In ar., substantive din verbe sau substantive: avinatic «vânat», dzunatic « bravură, voinicie » (Dai.). In megl., substantive şi adjective derivate din verbe şi substantive: ancuru-natic «plata cuvenită preotului pentru serviciul cununiei», tumnatic «tomnăresc ». -cios < lat. -ti-osus (gratiosus, vitiosus): sufix adjectival: dr. bolnăvicios, negricios etc. (Löwe, WJb., XVII, 34 sq.). -ciune < -a-tio,-i-ti-onis (degustatio, definitio): substantive derivate verbale şi adjectivale: dr. desmerdăciune, iertăciune, slăbiciune; ar.: alâvdăcune, disliptâcane; megl.: diştitâcuni, l'irtăcuni «iertare ». -easă < lat. -issa (< gr. -loaa; -ßaoihooa; prophetissa, Ger-manissa, Grandgent, 27): substantive feminine din masculine: dr. boereasă, crăiasă, împărăteasă; ar. prifteasă, văcăreasă; megl. qmpirăteasă, picurăreaSă. -eaţă < lat. -itia (avaritia, blanditia, scabritia, tristitia): formează, în dr., substantive derivate din adjective: dulceaţă, derivaţia 121 greaţă. In ar., substantive derivate din substantive: ficureatsă, rusuniatsâ sau din adjective: frunimeatsă, gineatsă. In megl., substantive dela adjective: bitărneatsă «bătrâneţe », juneatsă « vitejie ». -el, -eauâ < lat. -ellus, -ella (camelia, capella, capistellum, fiscella): în dr. şi megl., sufix diminutival: băieţel, degeţel, scăunel, n. top. Argeşelul, Buzăielul, Făgeţelul, Glîmbocelul (Iordan, Rum. Top., 167 sq.); megl. cumâtsol « bucăţică », ficurel; -eauă formează substantive: butseauâ « butoiaş », buiauă « vopsea ». -ef1): verbe: cutez-cuteza, nechez-necheza, rînchez-rîncheza, etc. -ie < lat. -ia. (gr. -ia; monorchia, philosophia): substantive din adjective: dr. avuţie, bucurie, datorie, gelozie, tărie; substantive din substantive n. de agent: fierărie, pescărie. -ime < lat. -imen (amicimen, farcimen, molimen): derivă, în dr., substantive din adjective: acrime, asprime, înălţime; nume colective din substantive: bărbăţime, ţărănime; în ar. nu derivă colective, ci substantive din substantive şi adjective: cuscrime, sucrime; lărdzime, nâltsime; în megl., substantive din adjective : acrimi « acreală », didtsimi « dulceaţă ». -inţă < lat. -ent-ia (absentia, conscientia, patientid): substantive din verbe: biruinţă, dorinţă, uşurinţă, etc. 122 9 morfologia -ior < lat. -eolus, -iolus (Cohn, 243 sq., Olcott, 255 sq.: equiliolus, filiolus, memoriola, peculiolium): diminutive din adjective: dr. albior, bolnâvior, repejor, rumeior, etc., şi din substantive: aripioară, etc. După monosilabe, s'a recurs la o «lărgire » a lui -ior, combinat cu -ş (cf. sufixul dim. alb. -s, Jokl, Ling. kult. Unters., 23, n.i): -şor, care, la rândul lui, după natura consoanei precedente, a fost lărgit în -işor (pâtişor, podişor, merişor, vinişor) şi -uşor: lupuşor, vîrfuşor (Graur, Articole şi recenzii, Bucureşti, 1931, p. 3 sq.; Skok, ZRPh., LIV, 450-451: istr., ins. Krk: Petrsoric « der kleine Peter», n. top. Lasor). -mint < -mentum (adiumentum, calciamentum): substantive din verbe: dr. apârămînt, aşezămînt, etc., ar. acupirimintu, astirnimintu, megl. qncălzimint «încălzire», cupirimint. -oi, -oaie nu continuă pe lat. -o, -onis. Se explică prin fem. -oaie < -onea (sau -oniă), derivat fem. în -ia a unei teme consonantice; dr. -oi e refăcut după forma feminină. Formează augmentative: buboi, nemţoi, derivate verbale n. de instrument: urzoi, n. de animale fem.: cerboaică, lupoaică (-oaie + suf. sl. -că), n. generice: Bulgăroaică, n. fem. de meşteşugari: zarzava-gioaică, n. pr. fem. derivate dela n. soţului: Râdoaia, n. de localităţi: Aricioaia (Vâlcea), Brăzoaia, Corboaia, Ghenoaia, n. de animale mase. derivate dela n. fem. al animalului: mierloi, răţoi, adjective foste substantive n. de agent: greoi, vioi. In ar., derivă substantive din verbe: musconu « ţînţar » < muscă «înţep » (în dr., substantivele au devenit adjective: lucroi «activ, căruia îi place să lucreze »), formează numele soţiei după al soţului: Năsoane < Nasi şi substantive fem. derivate din forma mase: picurâroane < picurar (cf. în dr., Bănat: ungu-roane, etc.), megL lupoană, ursoanâ (în megl., mai formează \ derivaţia 123 substantive: cucusotiă « păduche de găină », măndâloariă « zăvor » şi augmentative: fitoanâ «fetişcană»). Iordan, Rum. Top., 142 sq. Graur, N. d'ag. et adj., 94 sq. Capidan, Nom. Suff. Ar., 66 sq. Puşcariu, DR, VII, 465. -os < lat. -osus (formosus, gratiosus, numerosus, studiosus): n. de loc. derivate din substantive: Aninoasa, Băţoasa, Căsoasa (Iordan, Rum., Top., 177 sq.), adjective derivate din substantive: dr. bălos, deluros, gustos, mustos, păcătos, megl. bâlos, bărbos, fricos; adjective derivate din verbe: megl. ardos «iute, care ustură », luricos « alunecos ». -tor. In română, -tor formează nume de agent şi adjective derivate deasemenea din teme verbale: ascultător, ascuţitor, cumpărător, strecurător, etc. Sufixul românesc nu reprezintă pe lat. -torius, pentrucă -tor, în română, formează nume de agent: dr. cîntâtor, făcător, ar. avinător «vânător », lucrător, megl. căutător, cumpărător. Plecând dela -*torea (î. 1. de -torid), formă fem. refăcută după mase. -tore, putem explica pe -toare, căreia i s'a refăcut un mase. -toriu (sec. al XVI-lea; Graur N. d'ag. et adj., 105 sq.). -tură < lat. -t-ura (apertura, armatura, calculatura): substantive din verbe: dr. amăgitură, fmătură, întăritură, săritură, ar. arsâritură, cumnicătură, ncătsâtură, nirătură; megl. qncâr-cătură, căutătură « cântare ». Despre următoarele sufixe nu se ştie cu siguranţă dacă sunt latineşti sau străine: -iu: în dr., substantive derivate din substantive: arămiu, castaniu, ruginiu, stacojiu, adjective derivate din adjective: albăstriu, albiu. In ar., colective: armîniu « aromânime », limniu « mulţime de lemne », pîrnîriu « mulţime de ilice (pomişori ghimpoşi) »; adjective : lârguriu « prea larg ». 124 morfologia -uc: sufix diminutival, la substantive: dr. Răducu, mămucă, rar la adjective: tineruc, uituc. -ui: formează, în dr., diminutive: din substantive: brăduţ, ce-tăţue, pdsărue, din adjective: amărui, verzui. In ar., substantive derivate din substantive: bărbul'u (< barbă) «legătură de gât din pânză neagră cu care femeile îşi învelesc partea de jos a feţei ». Existenţa sufixului în megl. e dubioasă (Capidan, Megl., I, 194). -uţ: sufix diminutival: la substantive: dr. căluţ, fiuţ, căsuţă, furcuţă, la adjective: bunuţ, grăsuţ; ar. nikuts; megl. drăcuts, pălmutsă. COMPOZIŢIA Adjectiv şi substantiv: dr. amiazi, ar. nadză, megl. nazăts < lat. ad-mediam-diem. dr. miază-noapte, ar. nadză-noapti, megl. nază-noapti < lat. mediani noctem. dr. miază-zi, ar. nadză-dzuă < lat. mediam diem. dr. mijloc, ar. nolguc, megl. mejluc < lat. medins locus. dr. primăvară, ar. primăveară, primuvearâ, megl. primâ-veară < lat. primavera. Substantiv şi substantiv, adjectiv sau verb: dr. cîrneleagă, pl. cîrnelegi, ar. cîrleagâ < lat. carnem-ligat. dr. cîşlegi, ar. căşleadze, căşleagâ < lat. caseum-ligat. dr. codalb, ar. cudalbă < lat. coda-albus. dr. codobatură, ar. cudubatură," coadabatură < lat. *coda-battula. dr. dumnezeu, ar. dumnidză < lat. domine-deus. Pronume: vezi mai sus, p. 112, compusele cu eccum-. Adverbe: vezi mai sus, p. 113 sq., compusele cu ab-, ad-, etc. \ verbul 125 VERBUL Verbul latin, care exprima, la origine, gradul de desăvârşire al procesului, desvoltă, încă din epoca preistorică a limbii, expresia timpului. Sistemul verbal latin e compus din două categorii de forme: categoria i n f e c t u m, care exprimă procesul nedesăvârşit încă, şi categoria perfectum, care exprimă un proces desăvârşit. Flexiunile, în aceste două categorii, denumite şi verbum infinitum (proces nedesăvârşit) şi verbum f i n i t u m (proces desăvârşit) sunt următoarele: Infectum Indicativ Subj. Inf. Imperat. Part. şi gerunziu Prez. Trecut Viitor Prez.-viitor Trecut dïcô dïcëbam dïcam (dices) dïcam (dîcăs) dïcerem dîcere die dïcens dïcendum etc. Perfectum dïxï dïxeram dïxerô dïxerim dïxissem dïxisse Defectele acestui sistem, de a exprima mai de grabă gradul de desăvârşire al acţiunii, punând pe primul plan exprimarea unor nuanţe de sens ce nu pot fi definite cu preciziune, precum şi marele număr de forme, au avut drept urmare, în cursul evoluţiei istorice a limbii, desvoltarea expresiei timpului. 126 morfologia Sistemul perfectului a fost dislocat. Latina dispunea de un aorist, care exprima începutul unei acţiuni în trecut, şi de perfectul propriu zis, care exprima o acţiune desăvârşită. Dixi a fost simţit ca un preterit, iar dixerim, dixeram, dixero, dixisse au fost eliminaţi. Pentru a se exprima o acţiune desăvârşită, s'au întrebuinţat formaţiuni cu habere + participiul în -tus: habeo scriptum (v. mai jos, p. 146). încă la Plaut (Lofstedt, Peregr. Aeth., 209, n. 1) apare construcţia velle + infinitivul pentru a se exprima viitorul; o regăsim în latina târzie: id enim nobis semper consuetudinis erat, ut ubicumque ad loca desiderata accedere volebamus, primum ibi fieret oratio (Peregr. Aeth., X, 7). (Tot astfel, possum + infinitivul, care exprimă prezentul, poate reda şi viitorul: posse oboedire = oboediturum esse, Lofstedt, Ibid., 208.) Această construcţie apare, dialectal, în limbile romanice de vest (retoromană, italiană, meridională, franceză de est) şi în română, ca formă normală de viitor: voi cânta. Acelaşi procedeu este întrebuinţat în neo-greacă, albaneza de sud, bulgară şi sârbă, astfel încât inovaţia, în română, a putut fi considerată ca un balcanism, cu toate că faptele nu îngăduie o astfel de explicaţie (cf. Graur, BL, IV, 42). Verbele deponente nu s'au păstrat; ele sunt active în latina vulgară: morire > dr. muri, ordire > dr. urzi, potire > dr. păţi, impraeco (= imprecor, CIL,. X, 2645; 4: Puteoli), que-runt (CIL, VI, 34.025; 6: Roma), funxit (CIL, XII, 1381; 4: Gallia Narb.), egredere (Peregr. Aeth., XII, 3), labo (la-bunt: Mulom. Chiron., 121), scruto (scrutant: Ibid., 120), vesco (vescat: Ibid., 448). \ verbul 127 Conjugări Cele 4 conjugări au fost conservate: I cântare > dr. anta, II videre > dr. vedea, III vendere > dr. vinde, IV dormlre > dr. dormi. Trecerile verbelor dela o conjugare la alta, prin analogie, în epoca latină vulgară şi mai târziu: dela conj. a Il-a la a III-a:« augfre > augere (dr. adauge), ardere > ardere (dr. arde), mulgere > mulgere (dr. mulge), respondere > respondere (dr. răspunde), ridere > ridere (dr. rîde), sorbere > sorbere (dr. soarbe), etc. dela conj. a Il-a la a IV-a: lucire > lucire (dr. luci), etc. dela conj. a IlI-a la a Il-a: cădere > cădere (dr. cădea). dela conj. a IlI-a la a IV-a: _/'ugere > fugire (dr. fugi; fug ere et non fugire, Probus, GL, IV, 185, 20). Posse şi velle apar lungiţi în potire (poterent, Gr. de Tours, H. F., p. 250, 27), volire (dr. putea, vrea), după analogia lui habere: habui-habere, deci potui-potere, volui-volere. Valoarea incoativă a sufixului -sc- pierzându-se, un verb ca floresco nu mai are sensul de « încep să înfloresc », noţiunea aceasta urmând să fie exprimată într'altfel. Formele incoative pierzându-şi valoarea specială, se amestecă cu celelalte. Verbele de conjugarea a IV-a capătă, la singular şi la plural, sufixul -îsc-: finisco, finiscis, finiscit, finimus, finitis, finiscunt. Printre verbele româneşti formate cu acest sufix, sunt de amintit: albesc, amărăsc, îndulcesc, înfloresc, amuţesc, impli-nesc, asurzesc, umbresc, unesc, înverzesc, etc. Verbele în -izare (< gr. - iţeiv), frecvente în terminologia medicală şi răspândite de creştinism (baptizare, exorcizare, etc), au căpătat o mare desvoltare. Verbele în -are îşi formează o 128 morfologia nouă paradigmă, prin adoptarea acestui sufix: dr. lucrez (pe lângă lucru, sec. al XVI-lea), etc. Trago-tr agere î. 1. de traho-traliere, potrivit proporţiei figo-fixi: trago-traxi, dr. trag-trage. Stingo (Priscian, GL, II, 525, 31), î. 1. de stinguo, dr. sting. Coco, cocere (coqus non cocus, coquens non cocens, coqui non coci, App. Pr., 38, 39, 40), î. 1. de coquo, coquere, dr. coc-coace, poate refăcut după pf. coxi sau prin evoluţie fonetică normală (v. mai sus, p. 76). Tot astfel, *torco-torcere, dr. torc-toarce. Ar. avdu, megl. ud, istr. âvdu, cu d analogic, după proporţia lauzi-laud, deci auzi-aud (Puşcariu, Et. de ling. roum., 29 sq.). Forme de conjugare I n d. p r. 1 sg. deştingu, ucigu (cu g î. 1. de d etimologic: deştind, ucid), din secolul al XVI-lea, se explică prin analogia cu verbele în care g e etimologic la 1 sg.: incingo > dr. încingu; analogia a pornit dela participiu: incins-deştins-ucis, deci 1 sg. deşting, ucig, ca 1 sg. încing. 1 sg.: dormo, jaco (î. 1. de dormio, fado), cu eliminarea lui y (dortnio, fado), sunt formele normale în română, ca şi în italiană şi în spaniolă; de asemenea, *moro (î. 1. de morio < morior), în română şi în spaniolă. Dar y a fost conservat în 1 sg. audio, venio > dr. auz, viu (< vinu). y a fost introdus în desinenţa unor verbe trecute la conjugarea" a Il-a: cadere-cadeo, âv.caz, şi chiar la verbe de conjugarea a IH-a: *credo, dr. crez, *ponio (cf. poniret, CIL, X, 825; 8: Pompei), dr. pui (< punu). Vendîs, 2 sg., a căpătat un î: vendîs (dr. vinzi) care se explică prin proporţia vendît(^ sg.)^dormît (3 sg.): vendîs (2 sg.)-dormîs (2 sg.). \ verbul 129 Pornindu-se dela 1 sg. dormo-canto-vendo, 2 sg. cantas a fost înlocuit cu cantîs (dr. cînţi), prin analogie cu dormîs, etc. 1 pl. cîntăm, î. 1. de cîntam (păstrat în istr.) e refăcut după analogia verbelor de conj. I (tace-tâcem, etc). Morariu, II, 8-9. Mînca se explică prin formele cu accentul pe terminaţie, de ex.: manducamus > *mănducâm, apoi, prin sincoparea lui u, *măndcăm > *măncâm > mîncâm (pentru ă > î, Rosetti, BL, III, 105-106). Formele scurte de 1 şi 2 sg.: mînc, mînci au fost refăcute după aceste forme de plural. Mânînc, mânînci, mânîncâ provin din 1 sg. *mânduc > *mândunc (cu propagarea nasali-tăţei, cf. genuchi > genunchi) > *măndînc (dela *mănducăm, cu u neaccentuat > î, Candrea, BSF, I, 28) + forma scurtă mînc. Mînc este forma sincopată (Morariu, II, 16). Alte explicaţii la Puşcariu, fit. de ling. roum., 107, n. 1 (manducare > mînca; mănînc, cu reduplicare, în vorbirea copiilor) şi Meyer-Ltibke, Mitteil. d. rum. Inst. Wien, I, 3, n. 1. Potere (î. 1. de posse): 1 sg. poteo >pocîu (prin asibilarea lui t + e; sec. XVI: Densusianu, H.d.l.r., II, 205); cf. Virgilius gram.: est poteo secundae coniugationis (p. 59, 16). Morariu (II, 22-23) exclude posibilitatea existenţei unui * potio. Totuşi poteo e atestat şi explică în mod mulţumitor forma din dacoromână. 1 sg. *dao, stao explică pe dr. dau, stau, iar *vao, refăcut după stao (Meyer-Lubke, Gr., II, § 228), pe ar. 2 sg. vai (1 sg. conj. pr. se vai, 2 sg. imper. vaî, cf. dr. va, Puşcariu, EW, 1847). 2 sg. dai, stai < das, stas, cu i după analogia pers. 2 sg. ai < habes. 3 sg. dă, stă (ar. da, cu a conservat), după analogia verbelor de conjugarea I: cîntă, laudă, etc. 3 pl. dau, stau, după analogia lui au (3 pl.). 9 13° morfologia Şiadbei (România, LVI, 339, n. 1) consideră pe ă normal la 2 sg. imperat. şi 3 sg. ind. pr.: dă, fă, etc. Formele cu a ar fi analogice, după dau, dai, etc. Existenţa lui *faco (dr. fac) e confirmată de 3 pî. facunt (CIL, III, 3551: Pannonia infer.); tot astfel, fac 3 pl. în -unt, î. 1. de -ent: cad(u), pot(u), şed(u). Imperf. ind. Paradigmele româneşti se explică prin -ăbam, -ebam, -îbam, (sau -eam, -îam, cu dispariţia lui -b-); cînta, cîntai, etc, tăcea, auzea, etc. -m dela 1 sg. este analogic (în sec. al XVI-lea, analogia nu se produsese încă: Densusianu, H.d.l.r., II, 213); el provine dela 1 pl., unde m interior se păstrase, în silabă accentuată. / dela 2 sg. este analogic, după celelalte timpuri (-1). Desinenţa pers. 3 pl., în secolul al XVI-lea, era -a (Densusianu, H.d.l.r., II, 214), ca şi în aromână, megleno- şi istroromână: cînta (Capidan, Arom., 453); -au din limba literară de astăzi este analogic: ei au-ei aveau-ei cîntau (Densusianu, 1. c). Puşcariu, DR, III, 773, pleacă dela inversiunile: el clntat-a, ei cîntat-au. Perfectul indicativului. Formele cu redupli-care dispar. Numai 1 sg. dedi şi steti sunt păstraţi în limbile romanice; în dr. (sec. al XVI-lea): dediu (Densusianu, H.d.l.r., II, 242-243). Formele cu -v- dispărut şi acele contrase ale perfectului ind. la conj. I: -ai (< avi), -astif.-aut (-ait, -ai), -amus, -astis, -arunt (forma în -ere nu e întrebuinţată în textele care conţin vulgarisme, Lâfstedt, Peregr. Aeth., 36-39, H. Hagendahl, Die Perfektformen auf -ere u. -erunt, Uppsala, 1923, p. 2 sq.) sunt atestate în limba vorbită: 1 sg.: probavi non probai (Probus, GL, IV, 160, 14), calcavi et non căleai (Id., 182, 11); în inscrip- \ VERBUL 131 ţii: 3-sg.: exmuccaut (CIL, IV, 1391; 4: Pompei), donaut (CIL, VI, 6870, 2: Roma), educaut (CIL, XI, 1074; 5-6: Parma), dedicait (CIL, VIII, 5667; 4: Numidia), laborait (CIL, X, 216; 5: Grumentum, Lucania, Italia). Perfectele în -id, în locul perfectelor radicale sau cu redupli-caţie, sunt frecvente: fecuit (CIL, III, 6010; 137: Pannonia, Noricum, Raetia), bibui, cadui, credid, nascui, stetui > dr. bâui, căztd, crezut, născut, stătut. Dedt şi vldl trec la perfectele slabe în -in: dr. dădui, văzui (dar dediu < dedi s'a păstrat şi el). Absconsi (Caper, GL, VII, 94, 16) explică pe dr. ascunse; destinse, încinse, prinse, răspunse pot fi refăcute în română, prin analogie. Formele analogice posit (CIL, I2, 1780; 4: Sulmo, Italia centrală; III, 1742; 4: Dalmaţia; 1969: Salonae; 2202, 5: Salonae), poserunt (CIL, III, 7572; 6: Tomis; 12.598; 4-5: Mehadia) explică pe dr. 3 sg. puse, 3 pl. puseră. Perfectele în -si. La 1 sg., forma originară este păstrată încă, în sec. al XVI-lea: adus(u), plînş(u), puş(u), etc. (Densu-sianu, H. d. 1. r., II, 218); ea a fost înlocuită, mai târziu, de forma analogică adusei, etc. Conj. 1.2 sg. cîntaşi reproduce probabil pers. 2 sg. a m.-m.-ca-pf.: cantasses (A. Procopovici, RF, II, 8 sq.). 3 sg. antă, cu -a neexplicat, ca şi ă dela 1 pl. cîntăm. 2 pl. cîntat (sec. al XVI-lea), conj. a Il-a: -ut (văzui), conj. a IlI-a: -et (zisei), conj. a IV-a: -it (venit), după cum urmează: dixistis > *ziseste > *ziste (prin sincopa lui e); *ziste > zisetu, prin analogie cu zisemu. 3 pl. -ară, î. 1. de -aru, reproduce desinenţa pers. 3 pl. a rn.-m.-ca-pf.: cantarant. Procopovici, RF, II, 11 sq. Şiadbei, România, LVI, 343 sq. A. Procopovici, 1. c, a combătut explicaţia lui Puşcariu (DR, I, 330), după care cîntaşi ar reproduce pe cantasti, cu -şti redus 9' 132 MORFOLOGIA la -fi în legături sintactice, când pronumele personal se aşeza după verb: cîntaşti tu, lăudafti te (cf. şi Şiadbei, România, LVI, 339 si-)- Densusianu, H.d.l.r., II, 221-222 explică desinenţa pers. 3 sg. -ard prin -aru (< -arunt), după analogia pers. 3 sg. cu desinenţa -ă. Conj. a III-a: 1 sg. feci(u), 2 sg.feceşi (sec. al XVI-lea; ar.); 1 sg. făcui, 2 sg. făcuşi sunt analogice: ind. pr. fac, inf. facere. In privinţa schimbării de accent la perfectele în -ui (potu'i î. 1. de po'tui), ea a fost explicată prin analogie cu fui, etc. (cf. E. Herzog, DR, II, 883), deşi această schimbare se poate explica mai bine prin influenţa perfectului de conjugarea I şi a IV-a: cînta'i, dormi'i, sau chiar prin uniformizarea accentului în paradigmă: putu'şi, putu'm, putu't, putu'râ atrag pe putu'i, putu'. Discuţia la Densusianu, H.d.l.r., II, 232 şi Morariu, I, 1, p. 28 sq. Perf. compus cu habere apare la Gr. de Tours: promissum enim habemus... nihil sine ejus consilia agere (H. F., p. 372, Prez. conjunctivului. S'au păstrat numai formele de 3 sg. şi pl.: să cînte < cantet, content, să vază < vidiat, vidiant, să cură < currat, currant. Celelalte persoane sunt luate dela indicativul prezent. Verbele conţinând pe y în desinenţă prezintă la pers. 3 sg. sau pl. un -ă, provenit în mod normal din evoluţia lui y + e: să cază (sec. XVI), să vază; acest ă trece la e când e precedat de n y: se vinie (sec. al XVI-lea). Densusianu, H.d.l.r., II, 208 sq.; Morariu II, 2, p. 3 sq. Condiţionalul prez. Perf. conjunctivului latin, confundat cu viitorul II ind. (intraverim + intravero) este întrebuinţat în secolul al XVI-lea ca condiţional prezent: \ VERBUL 133 Conj. I: într-are (şi într-aru), -ari, -are, -arem, -aret, -are. Conj. a Il-a: tăc-ure. Conj. a IlI-a: zis-ere. Conj. a IV-a: auz-ire. Ex.: 1 sg. întraru, 2 sg. ascultări, 3 sg. lucrare, 1 pl. arâtarem, 2 pl. ascultaret, 3 pl. ascultare. Forma compusă cu. condiţionalul prez. al verbului a avea (v. mai jos, p. 136) îşi are originea în construcţii de felul acesta, atestate în latina târzie: sanare te habebat Deus per indulgentiam, si fatereris (Migne, Patrol. lat* XXXIX, t. V, col. 2214, 4). M a i-m u 1 t-c a-p f. subjonctivului e trecut la indicativ, în limba română, şi aceasta constitue o trăsătură caracteristică a românei, faţă de celelalte limbi romanice (Gamillscheg, Roman. Tempuslehre, 82). Conj. I: 1 sg. cîntase (sec. al XVI-lea), 2 sg. cîntasi (> cîntaseşi), cu î desinenţă a pers. a 2-a (< can-tavisses); după analogia verbelor de conjugarea I şi a IV-a: (proporţia cîntai-cîntase, dormii-dormise: vîndui-vînduse, tăcui-tâcuse), s'a alcătuit paradigma verbelor dela celelalte conjugări. Participiul trecut. Formele în -atus şi -itus (laudatus, finitus) sunt normale. După analogia acestor participii, s'a răspândit un tip nou în -utus, restrâns în mod normal la câteva verbe în -u: habui-habutus, placui-placutus, etc, pe lângă forma obişnuită în -îtu: habitus, placitum. In felul acesta se explică extinderea formelor în -utula verbele de conj. a IlI-a: credutus, perdutus, vendutus, etc; cf. în inscripţii: venutus (CIL, VIII, 9212; 2: Mauretania), Redduta (n. pr., CIL, VIII, 1700; 2-3: Numidia, Africa). Numărul participiilor trecute în -s a fost sporit prin crearea unor forme nouă, în dacoromână, derivate din perfectele în -si: adaos (dar ar. adaptu), ascuns (ar. ascumtu), încins (ar. tsimtu), răspuns, strîns (ar. strimtu), etc. Participiile dr. în -t: frînt, etc. presupun forme cu n, după analogia formelor de prezent frango, ct@. 134 MORFOLOGIA Imperativul latin e păstrat şi apare normal în secolul al XVI-lea: dîc > zi, fac > dr. fă, sta > stă, etc. La pl., e întrebuinţat încă în secolul al XVI-lea conjunctivul pr. i şi 2 pl.: blem < ambulemus, bieţi < ambuletis, păsaţi (istr. pasets); ci. astăzi: 2 pl. iubiţi, osîndiţi, etc. (.< să iubiţi, să osîndiţi, î. 1. de cantate, facite, etc.). Morariu, I, 1, p. 42-43. Densusianu, H.d.l.r., II, 233-234. Imperativul negativ nu reproduce imperfectul conjunctivului latin (non diceretis, Morariu, I, 1, p. 39 sq.; II, 2, p. 66), ci o formă a imperativului negativ refăcută după analogia construcţiei negative cu infinitivul, la care s'a adăogat desinenţa pers. 2 pl. (Densusianu, H.d.l.r., II, 235-236; Byck, BL, III, 58): 2 sg. 2 pl. sec. al XVI-lea nu zicere nu zicereţi modern nu zice nu ziceţi Verbele auxiliare Studiu de ansamblu: Fr. Streller, Das Hilfsverbum im rumänischen, WJb., IX, 1 sq. Dr. a avea, întrebuinţat ca auxiliar, prezintă la pers. 1 sg. şi pl. pe am; forma de 1 pl. se explică ţinându-se seamă de faptul că habeo, ca auxiliar, nu era accentuat în frază. Deci: habemus > dr. am, ca şi habetis > dr. aţi. 1 pl. am a înlocuit pe 1 sg. *aibu (< habeo). înlocuirea formei de pers. 1 sg. cu forma de pers. 1 pl. .e atestată deseori, în' diverse limbi: individualul (1 sg.) e înlocuit de colectiv; cf. în, fr. pop.: je n'avons pas, je parlons (Spitzer, DR, V, 498 sq.); în scrisori particulare româneşti 71 i VERBUL 135 dela începutul secolului al XVII-lea, se întrebuinţează pers. 1 pl., subiectul fiind la singular: (eu)... scriem multă închinăciune...; eu, vornec Torciul de Cîmpulung, scriem... (LB, n-le 3, 9, 12, 13, etc). Exemplele din Palia dela Orăştie (1582), în care se întrebuinţează 1 pl. î. 1. de 1 sg. sunt desigur erori (Densusianu, H.d.l.r., II, 229): mă voiu turna la tine să custarem (XVIII, 10), să mă întram*. (XXX, 3), şi nu pot fi luate în consideraţie pentru a exemplifica teoria de mai sus (Gamillscheg, Roman. Tempuslehre, 101). Influenţa formei de 1 pl. asupra aceleia de 1 sg. e frecventă, în istoria paradigmelor verbale (de ex., la imperf. ind., 1 sg. cînta > cîntam sub influenţa lui 1 pl. cîntam). Celelalte forme se explică după cum urmează: 2. sg. habes > *aes > *as > dr. a + i caracteristic al pers. 2 (cf. dai, stai < das, stas). 3 sg. habet > *haet > *hat > dr. a. 1 pl. dr. am, 2 pl. dr. aţi < habemus, habetis neaccentuaţi. 3 pl. habunt (> *haunt, *haut; cf. daut) > dr., megl. au. Dintre explicaţiile ce s'au dat, trebue eliminată aceea care admite influenţa paradigmei alb. 1 sg. ham - 3 sg. ha asupra paradigmei româneşti: 1 sg. aib - 3 sg. a, sau a bg. imiţi « a avea » (1 sg. imam, Capidan, Megl., I, 175), întrucât o astfel de influenţă din partea limb i bulgare nu a fost observată decât în sudul Dunării, unde condiţii de viaţă particulare au îngăduit un contact intim între populaţiile de limbă română şi bulgară (cf. megl. săm < bg.). Influenţa unei forme autohtone, al cărei fonetism ar fi fost apropiat de alb. kam «am» (Schuchardt, Vok., III, 49; cf. dr. avut « bogat » - alb. kames « id. », G. Meyer, Et. Wb. d. alb. Spr., 171) nu poate fi exclusă, deşi această presupunere apare inutilă, în urma explicaţiei de mai sus. Paradigma lui « avea », atunci când nu era întrebuinţat ca auxiliar şi era, deci, accentuat, prezintă următoarele modificări: Iq6 * Ş MORFOLOGIA ti „ (*■' 3* sg. \ăre;'(î. 1. de a), dela haberet (sau habuerit) neaccentuat > ^ v încercarea lui Skok (ZRPh., L, 490 sq.) de a explica pe are prin habet, cu / introdus pentru evitarea hiatului, nu are şanse de a fi admisă, pentrucă, atunci când fenomenul acesta se produce, consoana intercalată este determinată de natura vocalelor respective. 1 pl. avem < habemus. 2 pl. aveţi < habetis, cu v analogic, după part. tr. avut (ar. avută); aromâna a păstrat forme normale fără -v- (v. mai jos). Paradigma conjunctivului se explică fără dificultate din habeam, -as, -at, etc, neaccentuat: 1 sg. să aibu, 2 sg. să aibi (ar. să agî, reprezentant normal al lui habeas, Capidan, Arom., 493), 3 sg. să aibă (sec. al XVI-lea; formele de astăzi, 1 sg. să am, 2 sg. să ai, vin dela ind. pr.); 1 pl. să avem, 2 pl. să aveţi (î. 1. de *aem, *aeţi, fonetisme conservate în aromână, Capidan, Arom., 490), sunt refăcute de asemenea după part. tr. avut şi au fost atrase de 1 şi 2 pl. dela ind. pr. Arom. 1 pl. aem (şi avem), 2 pl. aetsi (şi avetsî), Capidan, Arom., 490 şi 493. Imperf. ind. -v- din paradigma imperfectului ind. (aveam, aveai, avea, aveam, aveaţi, aveau) se explică prin analogia cu part. tr. avut sau cu perf. simplu: avui, etc. (Streller, WJb., IX, 45). Cond. pr. 1 sg. aş prezintă dificultăţi pentru a fi explicat prin habuissem (> *aeş > *aş; cf. 3 sg. ind. pr. a < habet), dar totuşi altă derivaţie nu pare plauzibilă. 2 sg. ai (cf. 2 sg. ai ind. pr.). 3 sg. ar (sec. XVI :V« şi ară). 1 pl. am. 2 pl. aţi (cf. 1 pl. am, 2 pl. aţi, ind. pr.). 3 pl. ar. 2 sg. habias, CIL, III, p. 961; 16: Tragurium, Dalmaţia. -Teoria lui Weigand, reluată de Philippide (Orig. Rom,, II, 202, sq.; cf. Id., Ist. 1b. rom., I, 69 sq.), care explică pe aş < volebam sic, a fost combătută în mod convingător de Tiktin, ZRPh., \ VERBUL 137 XXVIII, 691 sq. In formele auxiliarului din istroromână este evident amestecul iui vrea, după cum a arătat Tiktin (1. c.) cu bună dreptate : cf. Gamillscheg, Roman. Tempuslehre, 145. « Ebenso ist die Herleitung von habuissem zu verwerfen, das, wie Weigand ([WJb., III], 154) mit recht bemerkt, bestenfalls ase ergeben hätte » (Tiktin, ZRPh., XXVIII, 703). Paradigma auxiliarului *fire prezintă inovaţiile următoare: 1 sg. sunt > su şi s; 2 sg. eşti, refăcut după 3 sg. este (cf. creşte-crsşti; alb. 3 sg. este « este »). 1 pl. sem < simus, introdus în flexiunea ind. pr., ca şi în Italia de sud (Meyer-Lübke, Gr., II, § 210; simus la Suet. Aug., 87, în CIL, IX, 3473; 14: Italia centrală şi la Marius Victorinus, GL, VI, 9, 5-6: «Mes-saîa, Brutus, Agrippa pro sumus simus scripserunt»). 2 pl. seţi < *sitîs, adus de simus (setis:Yärvan, Ulmetum, II, AAR, XXXVI, ist., 333; Daicoviciu, A.I.St.CL, I, 2, 63-64). 3 pl. sint > sînt (formă normală în sec. al XVI-lea; sunt e o formă savantă, introdusă de şcoala latinistă în secolul al XIX-lea). Meyer-Lübke, Gr., § 208: seţi refăcut după sem. 1 pl. semü, 2 pl. setsi în aromână (Siracu: Capidan, Arom., 484 şi 488). Asupra lui simus, sitis, cf. Skok, Casopis pro moderni filologi, XV, 152 sq. In aromână şi megl., 1 şi 2 pl. sunt trecute dela conjunctiv la indicativ (fimus, fitis): ar. h'im, h'itsi (Capidan, Arom., 484), megl. im, its, (Id., Megl., I, 173). Subj. fiam, etc.: dr. fiu, fii, fie, fim, fiţi, fie. Perf. ind. Formele atestate în secolul al XVI-lea: 1 sg. fuiu, 2 sg. fuseşi, 3 sg. fu, 1 pl. fumu, 2 pl. fusetu, 3 pl. fură sunt normale, afară de 2 sg. şi pl. Intr'adevăr, ne-am fi aşteptat la fuşi (formă normală în ar. şi megl., Capidan, Arom., 485; Megl., I, 172) şi fuţi (formă normală în megl., Capidan, Megl., I, 172); fuseşi şi fusetu se explică prin introducerea paradigmei mai-m.-ca-perfectului conjunctivului în paradigma perfectului indicativu- 13» MORFOLOGIA lui, fapt care se poate observa şi în latina târzie, când m.-m.-ca-pf. conj. e întrebuinţat cu valoare de imperfect: ut que sibi equi-tatus, qui ex provincia fuisset, praesidio esset ; existimant [prope] magna pars hominum, qui in his castris fuissent, se prope captos esse (Bellum Hisp., II, 2; III, 9). Aromâna a rămas fidelă paradigmei perfectului latin: 1 sg. fut, 2 sg. fuşî, 3 sg. fu, 1 pl. fum, 2 pl. fut, 3 pl. fură. După analogia lui avui-avut, văzui-văzut, ea şi-a format un participiu trecut, care lipsea: fui-fut (futâ; Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 689). Dacoromâna şi megleno- v româna, pornind delà 1 sg. *fuş ( < fuissem), şi-au creat un part. tr. fost, după analogia lui puş -*post (Gamiîlscheg, Rom. Tempuslehre, 133; Capidan, Arom., 485 şi 489). Streller, WJb., IX, 27 sq., Pancratz, B.-A., I, 77 sq. Volëre (î. 1. de velle). Ind. pr. 1 sg. voîu (ar. voi) < voleo. 2 sg. veri (megl. ver) > vei (prin disimilare totală, în legături ca: veri ruga) < velis, 3 sg. va < *voare (cu oa neaccentuat monoftongat: vare, va, prin scurtare) < volet. 1 pl. dr., ar., megl. vrem (istr. ren < vrem) > vem, vâm, vom (sec. al XVI-lea ; dispariţia lui r, ca mai sus, la vei < veri; e > ă, în văm < vem, sub acţiunea oclusivei labiale precedente, Rosetti, BL, III, 162; ă > o: vom, sub acţiunea oclusivelor labiale înconjurătoare, cf. Graur, I et V en lat., 76; BL, III, 50) < volemus. 2 pl. vreţi, ar. megl. vrets(î), veţi (istr.) < voletis (v. vrem). 3 pl. vor < volunt. Formele vem, văm atestate în secolul al XVI-lea probează, după cum a observat Densusianu^H.d.l.r., II, 228, că vom şi veţi nu trebue explicaţi prin volumaş, *velitis (Philippide, Orig. Rom., II, 202). Puşcariu, DR, VI, 387 sq. a căutat să explice pe va 3 sg. şi vom 1 pl. prin vadere. Cf. critica lui L. Preda, GS, VI, 306 sq. oa > a când era precedat de o oclusivă labială : afară < afoară, povară < povoară, etc. (Graur, BL, III, 47). Deci voare > va e un fenomen normal. \ SINTAXA NUMELE întrebuinţarea participiului trecut, format cu ajutorul sufixului *-to- {-tus, -sus), ca adjectiv verbal: apiscor-aptus, nancîscor-nactus, amo-amătus, rideo-rîsus (< *rîd-tos), mitto-missus, etc, e comună tuturor limbilor romanice: dr. adormit, băut, mîncat, etc. Prin tendinţa latinei vulgare de a nu mai întrebuinţa flexiunile cazurilor pentru a exprima raporturile dintre cuvinte, flexiunile sunt întrebuinţate uneori fără nici o distincţie; se pot cita exemple de acorduri greşite, în inscripţii, de ex.: D. M. et memoriae aeternae Vitalini felicis homini sapientissimo et fidelissimo (CIL, XIII, 1906: Lyon). Cazuri Prin dispariţia desinenţelor, întrebuinţarea prepoziţiilor a fost extinsă pentru a exprima, în frază, raporturile dintre diferitele părţi ale discursului. Tendinţa aceasta se desvoltă în latina vulgară şi este pe deplin realizată în limbile romanice. Genitivul. Construcţia fiul regelui, în care substantivul întrebuinţat ca atribut este pus la cazul genitiv, reproduce 140 SINTAXA construcţia latină filius regis. Tot astfel, raportul de posesiune este exprimat prin genitiv: casa regelui: dotnus regis (în aromână, construcţia — azi arhaică — cu de: hil'e di Evă, etc, Capidan, Arom., 386). Construcţia ablativul cu prep. de, în locul genitivului partitiv, apare în latină încă din epoca arhaică, dar este reprezentată de numeroase ori în latina vulgară: qui... et sacrificarent de animalibus (Augustin, Conf., III, VII), nescio quando dicitur quidam furasse de sancto ligno (Peregr. Aeth., XXXVII, 2). Cf. în dacoromână (sec. al XVI-lea): ca urul de gîudeţi, întru ura de să^bâte, îmbucă de trupul lu (Rosetti, L.r.s. XVI, 120) şi în istroromână: pitsorle de om «picioarele omului », zidu de câsţ «zidul casei », etc. (Puşcariu, Istr., II, 243). In aromână şi megleno-română, genitivul numelor proprii se construeşte cu de: ar. niposl'i di Sim, la guva di lamnee, megl. Asan di Goga, Musa di Cristu (Capidan, Arom., 526-527; Megl. I, 203). Ca o inovaţie românească apare întrebuinţarea prep. de + acuzativul, î. 1. genitivului latin, pentru a lega obiectul de verbe cu'sensul de « a-şi aminti, a uita »: mi-aduc aminte de..., am uitat de...; tot astfel, după verbe care exprimă percepţiu-nea: « a vedea, a auzi, a şti » sau « a spune, a întreba »: am auzit de toate acestea, am ascultat de sfaturile tale, am aflat de fuga lui, am uitat de toate vorbele rele, etc. Construcţii de tipul acelor care urmează: cetatea Braşovului, Tîrgoviştei, ţinutul Vrancei, ţara Severinului, etc, în care numele de localitate este la genitiv, reproduc construcţia latină cu genitivul « definitivus »: terra Egypti (Peregr. Aeth., V, 9), etc. Dativul. Construcţia de tipul dă apă calului, în care complementul indirect este la dativ, reproduce construcţia ARTICOLUL 141 latină cu dativul adverbal: dat equo aquam, do vestem pauperi. Româna, ca şi limbile romanice, cunoaşte construcţia cu prep. ad + acuzativul: dă apă la vite, etc., care a înlocuit cealaltă construcţie şi e întrebuinţată şi în latina târzie (cf. în Vulgata: dicere ad, î. 1. dativului: clamare ad Dominum, quia haec dicit Dominus ad me, Isa., 18, 14; voce mea ad Dominum clamavi, Ps., 3,5, etc.). Dar o construcţie ca flamma fumo est proxuma (Plaut. Cure, 53) e redată în româneşte cu ajutorul prep. de: flacăra e aproape de fum. Acuzativul. Aromâna a păstrat vechea construcţie latină, acuzativul direcţiei: mi duc Bitule, ai s-âiardzim Tri-colu, etc. (Capidan, Arom., 531; cf. la Plaut, Mii., 975: venit Ephesum; Mere, 937: Cyprum veni), pe când dacoromâna reproduce construcţia latină inovată, cu prepoziţie: mă duc la Tîr-govişte; cf. la Plaut (Bacch., 171): postquam hinc in Ephesum abii. Româna — ca şi spaniola — a rămas fidelă construcţiei latine bibere aquam (dr. bea apă), pe când celelalte limbi romanice întrebuinţează în acest caz construcţia cu de partitiv: fr. boire de l'eau, etc. Ablativul este cazul local sau adverbial. II găsim întrebuinţat ca un veritabil locativ, fără prepoziţie, de Plaut (Amph., 272): hac noctu, şi în latina târzie: noctu una (CIL, VIII, 12.794; o: Carthagina). Construcţia aceasta a fost conservată în română: noaptea, ziua, seara, dumineca, etc., adică «în timpul nopţii, zilei, etc. ». ARTICOLUL Iile. Limba latină nu cunoştea întrebuinţarea articolului definit, ca limba greacă. Ea şi 1-a creat în cursul desvoltării sale istorice, din pronumele demonstrativ (în traducerile din 142 SINTAXA greceşte delà sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea d. C, articolul din versiunea grecească este redat prin iile, ipse, hic, iste sau idem). Româna întrebuinţează ca articol forme derivate din pron. iile. Trecerea delà demonstrativ la articol s'a făcut treptat. Valoarea demonstrativă a adjectivului slăbise; pentru întărirea numelui sau adjectivului, s'a recurs la iile, întrebuinţat, prin urmare, ca o întărire morfologică sau sintactică. Procesul a fost lent şi lung; de abia cu începere din sec. al VII-lea se poate vorbi de crearea unui articol propriu zis. Aceasta e data când articolul apare cu o fizionomie bine determinată în texte. In limba vorbită, el era întrebuinţat însă mai de mult. V. expunerea generală a lui G. Guillaume, Le problème de l'article et sa solution dans la langue française, Paris, 1919, care a arătat că rolul articolului este de a reduce ideea generală a numelui la o idee strict particulară; procedeul articolului permite numelui să treacă delà o generalitate mai mare la una mai mică şi delà o reprezentare obiectivă la o reprezentare subiectivă: om-un om-omul. Pentru latină: G. Wolterstorff, Historia pro-nominis iile exemplis demonstrata, Marburg, 1907. G. L. Trager, The use of the latin démonstratives (especially iile and ipse) up to 600 A. D., as the source of the romance article, New-York, 1932. Thésaurus linguae latinae, VII, 1, fasc. 3, col. 359, 38 sq. In textele anterioare secolului al VII-lea, iile are numai rolul de întărire morfologică sau sintactică, nu acel de articol. Iile cu valoare de demonstrativ (=«acel») apare în exemple ca: toti Mi montes, ad puteum Uium, attendimus locum Uium (Peregr. Aeth., II, 6; XX, 4; 8). El nu are încă funcţie de articol, ci numai aceea de a atrage atenţia asupra cuvântului pe care îl determină, în exemplele următoare: Uium reliquit alterum apud matrem domi (Plaut. Men., 28), minorent illam Italiam \ PRONUMELE 143 captam (Gr. de Tours, H. F., p. 136, 8). Sunt însă linguişti care susţin că iile funcţionează ca articol în exemple ca: cum autem pervenissent ad ilium seniorem alium (Vitae patr., III, 5, p. 741 D), morbum digerant, dum varietatem barbarum per suam voluntatem Uli morbo (Mulom. Chiron., 181), si quod jumentum ab utrisque musculis vexabitur... si dexteriores fuerint, nihil nuzii est. sed si sinisteriorem partem cadens subcumbet, optimum est non movere Uium jumentum de loco (Id., 470), haec ergo vallis ipsa est, in cuius capile iile locus est, ubi sanctus Moyses.... iterum locutus est; sero autem Uli dies paschales sic attenduntur (Peregr. Aeth., II, 2; XXXIX, 1). In privinţa postpunerii articolului, în română (omul bun, casa bună), A. Graur (Romania, LV, 475 sq.) a arătat că ea a fost determinată de aşezarea adjectivului după nume: iile din construcţia homo iile bonus a fost rataşat la nume, deşi la origine iile determina adjectivul. Cf. obiecţiunile lui Puşcariu, ZRPh., LVII, 143 sq. E. Gamill-scheg, Zum romanischen Artikel und Possessivpronomen, Berlin, 1936 (Sitzungsb. d. preussisch. Akad. d. Wissenschaften, phil.-hist. Kl., 1936, XXVII) explică postpunerea articolului, în română, prin ritmul frazei, plecând dela constatarea că în fraza negativă, accentul e aşezat în română la începutul frazei, spre deosebire de franceză: nu' vreau, ir. je ne veux pa's (p. 20). PRONUMELE Qui (< quis) «care», de ex.: Johanna... qui bixit (CIL, III, 9551; 1-2: Salonae), Alexandria gemit decepta marito qui est putita (CIL, III, 9623; 4-5: Salonae), Julianae puelle infelicissime qui vixit (CIL, III, 8563; 1-2: Salonae); cf. tu eşti ce tocmit-ai uricul mieu mie (sec. al XVI-lea), ajlămu o corabie ce trecea intru Finichia (DA, s. v., p. 244 sq.). 144 SINTAXA U n u s. întrebuinţarea lui unus, una ca articol nehotărît (cf., în română, mase. un om, fem. o femeie) apare numai în latina târzie. Dar evoluţia lui unus, una, prin stadii intermediare, se poate observa pornindu-se dela latina arhaică. Cf., în Plaut (Pseud.,948): ibidem una aderit mulier lepida (= «o femeie»), în care unus are valoarea articolului nehotărît de mai târziu: et dictus unus psalmus (Peregr. Aeth., IV, 4). Pronumele posesiv In gruparea numelui posesorului cu pronumele posesiv de pers. a IlI-a, când posesorul este despărţit de pronume, indiferent dacă face parte din propoziţia principală sau sub-ordinată — deci, în afară de cazurile de aşezare enclitică a pronumelui posesiv: soru-mea,frate-sâu, etc.—româna urmează o cale care îşi are originea în latina vulgară. întrucât suus nu avea corespondent expresiv în latina vorbită, potrivit tabloului următor: meus tuus illius ejus suus I I I I ego tu iile is iile a fost generalizat în latina vulgară ca pron. de pers. a IlI-a, căpătând valoarea posesivă a lui eius şi a lui suus. Deci: suus illius (ejus) iile In română, său e întrebuinţat pentru a exprima raportul de posesiune, pe când lui are toate celelalte funcţiuni: obiectul respectiv: treaba lui; genit. obiectiv: laudele lui; posesiv accentuat: pălăria lui. \ \ VERBUL 145 In textele populare, întrebuinţarea lui său e mult mai restrânsă ca în limba scrisă: statistica arată cum usajul lui său creşte, în limba scrisă, începând cu textele din secolul al XVI-lea. « Cu cât tonul este mai popular, cu atât întrebuinţarea lui său este mai rară şi aceea a formei 2 a lui el mai deasă... compară următoarele—locuri... din Ispirescu: a doua zi se sculară si porniră amîndoi, mai tntîi la împăratul, tatăl lui... apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui... Fata cum îl văzu că adormi bine, luă o căpăţînă de cal uscată, îi puse capul binişor pe dînsa, îi varsă urcioarele lui, ia pe ale ei şi o pleacă la sănătoasa. Cf. la Negruzzi: apartamentele nevestei lui se aşternură cu covoare, dar şi îndată, strămoşescul său palat luă o nouă formă» (Al. Philippide, Gr. elem. a lb. rom., 1897, p. 238-240). Cf. în texte populare orale, notate de dialectologi: da o dzis cată tată-său să-l îmbrece cu haine albe şi cotunii lui şî pe iei (Candrea, Oaş., 34, xxxni), şi m'am dus pe braţele lui... şi l-o prins noaptea în coliba lui (Papahagi, M-ţii Apuseni, 62, xxn; 63, xxiii), y-o făcut în chipu lui (Şandru, BL, I, 96, 3), tata lui o trimis (Id., BL, IV, 160, 11). Meyer-Lübke, Gr., III, § 73. E. Richter, Zur Syntax des rumänischen Possesiv-Pronomens 3. Person, ZRPh., XXV, 424 sq. Său şi lui prezintă, fiecare, inconveniente; său este echivoc în ce priveşte genul: urciorul său (al lui sau al ei ?); lui este echivoc când, în afară de subiect, propoziţia cuprinde încă un substantiv: Ion şi cu tatăl lui (tatăl ar putea fi al altcuiva decât al lui Ion; în acest caz, său ar înlătura echivocul). VERBUL Perfectul. Perfectul latin exprima îndeplinirea acţiunii : dixit « a îndeplinit acţiunea de a vorbi», deci: « a sfârşit de a vorbi». Dela ideea de acţiune îndeplinită, s'a trecut la 10 i46 SINTAXA aceea de acţiune trecută: dixit «spuse», cu valoarea, deci, a aoristului grec şi a perfectului nostru simplu. Ideea de acţiune îndeplinită în trecut era exprimată, în latină, de m.-m.-ca-pf. : dixeram. Româna a rămas fidelă acestui sistem; dar, ca şi alte limbi romanice (v. mai sus, p. 126), ea a întrebuinţat o formă compusă pentru a exprima preteritul (acţiunea îndeplinită în trecut) : habere + participiul în -tus: habeo scriptum. Originea întrebuinţării acestei construcţii trebue căutată în construcţiile în care habeo indică posesiunea, de ex. : in ea provincia pecunias magnas collocatas habent (Cic. De imp. Pomp., 18), multa bona bene parta habemus (Plaut. Trin., 347). Construcţia vulgară habeo factum, numai în latina târzie, după sec. al IV-lea, capătă valoare de perfect: ecce episcopum cum duce et civibus invitatum habes « ai invitat... pe episcop » (Gr. de Tours, s. VI d. C, Vit. patr. III, 1, p. 673, 3-4). J. Kuryîowicz (Les temps composés du roman, Prace filologiczne, XV, 448-453) a arătat că originea acestei construcţiuni trebue căutată în forma pasivă (dativ + esse), obişnuită în latină: tnihi factum est, al cărei echivalent exact este habeo factum, în care habere are încă sensul primitiv de a « ţinea, a poseda ». Cf. M. Nicolau, BL, IV, 24 sq., A. Meillet, Ling. hist. et ling. gén., II, Paris, io37> P- 120 şi expunerea lui J. Vendryes, Sur l'emploi de l'auxiliaire «avoir», Mélanges. . . Jaq. van Ginneken, Paris, 1937, p. 85 sq. întrebuinţarea formei compuse nu e generalizată pe întreg domeniul românesc, întrucât., aromâna, rămânând fidelă sistemului latin, uzează de aorist (perf. simplu) acolo unde dacoromâna, care a inovat, întrebuinţează forma compusă (Capidan, Arom., 541-542). In dacoromână, perf. simplu (venii) are, în genere, valoare de aorist, şi exprimă deci o acţiune, indiferent de data când a fost făcută, pe când forma \ VERBUL 147 compusa (am venit) exprimă o acţiune îndeplinită, ajunsă la termen. Diferenţele acestea de aspect, exprimate în dacoromână prin două forme diferite, sunt redate, în aromână, prin o formă unică. In arom.: căpitanlu di cărave strigă s-easă tuţî oaminli nafoară, căpînă aoaţe plătiră (Papahagi, Basme, 1,11-12), dacoromâna ar înlocui forma de pf. simplu a lui plăti prin forma compusă: au plătit. Tot astfel, în fraza: lo calea cîtră acasă-V, hărios, că vru dumnidză, di agumse sînătos (Id., 1, 14), dacoromâna ar întrebuinţa formele de pf. compus: a vrut, a ajuns. Dar nu întreg teritoriul linguistic dacoromân a inovat. Intr'adevăr, găsim conservat până în zilele noastre, în Oltenia, un stadiu linguistic asemănător aceluia din aromână; în această privinţă, Weigand afirmă următoarele, în baza cercetărilor sale la faţa locului: «in der Kleinen Walachei, im Gegensatz zum Banat, mit ganz besonderer Vorliebe, selbst für das Per-fectum Praesens sind schwache Formen üblich » (WJb., VII, 55-56). In Bănat, Weigand a observat regresiunea formelor de pf. simplu, faţă de cele compuse (op. cit., III, 241). Gamill-scheg (Olt. Mdt., 103) a înregistrat, în regulă generală, în nordul jud. Gorj, întrebuinţarea formelor de pf. simplu, la verbele incoative, pe când verbele durative întrebuinţează şi formele compuse. Stadiul acesta linguistic nu e oglindit de textele publicate în Graiul vostru, I (Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Dolj, Romanaţi), unde perfectul simplu şi compus este întrebuinţat după normele limbii comune. De asemenea, nici în textele publicate de Vârcol (Graiul din Vâlcea, Bucureşti, 1910) cu toată afirmaţia editorului (op. cit., p. 16: e perfectul simplu este foarte răspândit în comparaţie cu perfectul compus » !). Sunt însă texte populare din Oltenia care oglindesc starea de lucruri descrisă mai sus; v., de ex., N. Plopşor, Amintiri, Craiova, 1934, p. 31 sq. 10' 148 SINTAXA s Mai-mult-ca-perfectul conjunctivului latin e trecut în română la indicativ. Originile acestei întrebuinţări apar în texte târzii, de ex.: suo loco praeteritwn est, quod equites ex Italia cum Asprenate ad Caesarem venissent«... de oarece călăreţii venise la Caesar » (Bellum. Hisp., X, 2; Gamillscheg, Roman. Tempuslehre, 31 sq., 95 sq., 160 sq.). Gerunziul. In română, ca şi în latină, gerunziul e întrebuinţat ca substantiv verbal: cetind cartea, lat. legendo librum. Cf., la dativ: Epidicum operam quaerendo dabo (Plaut. Epid., 605); la acuzativ (cu ad): quaedamlocaeadem alia ad se-rendum idonea (Varro, R. R., I, 23, 6); la ablativ: addendo diem (Cicero, Phil., II, 110). Infinitivul. întrebuinţarea infinitivului în funcţie de complement drept, după unele verbe, apare şi în română, cu toate că în română tendinţa este de a înlocui infinitivul cu subjonctivul: califul.... se vedea a fi un bărbat de seamă (Ca-ragiale, II, 257, 13), se arăta a fi mulţumit (Ispirescu, Leg., 199), neavând unde fugi, intră intr'obute seacă (Gaster, Chrest., I, 171, 32), nu ai de ce fi supărat (Creangă; Dimand, 117); cf. ştiu lucra, pot vorbi, îmi vine a striga, începu a cânta, etc. E s s e. Pentru exprimarea ideei posesive, esse a fost înlocuit în limbile romanice cu habere, dar nu şi în română, care a rămas fidelă construcţiei uzitate în latină: dr. mi-e frică; cf. Diomed: non dicimus opus habeo... sed opus est mihi (GL, I, 3l6> 33)- ADVERBUL Originea funcţiunii adverbiale a unor particule apare în texte vulgare, care întrebuinţează compuse de felul celor ce urmează: visa itaque turba de retro et ab ante adorantes (Baruch, \ PARTICULELE 149 6, 5, Itala, apud Ronsch, It. u. Vulg., 234), accessit de retro (Luc. 8, 44, Id., apud Ronsch, It. u. Vulg., 232), deintus et deforis non dicimus (Cledonius, GL, V, 21, 22), de post cujus morte (CIL, VIII, 9162; 7-8: Mauretania), nemo enim dicit «de post forum », nemo enim ab ante (Sergius, GL, IV, 517, 24), qui rnale loquuntur modo ita dicunt «depost Uium ambulat» (Pompeius, GL, V, 273, 26-27), desubtus pedes (Mulom. Chiron., 455). PARTICULELE A d. Construcţia lui ad cu valoare finală apare în română în exemple ca: mixrsâ în pădure a lixmne, eşind a vânat vădzu un cerb (Dosoftei, V. Sf., 26, v.; 22, v.; cf. Drăganu, DR, VI, 255, n. 1). Construcţia aceasta apare în latină, în exemple ca: flagellis ad mortem caesus (Hor. Sat., I, 2, 41-42), in patinam compones ad surcellum (Apicius, IV, II, 8), haec res et ad febricitantes prosunt (Mulom. Chiron., 379), frază redată de Vegetius în modul următor: quae potio etiam febricitantibus prodest. C u m. Cum instrumental apare în construcţii ca: cum lacte conspersa (= Vegetius: lacte conspersa), cum medicamento ungeto (Mulom. Chiron., 411; 487. Grevander, 104, n. 3); cf. în dr.: tăiat cu sabia, uns cu lapte, etc. D e. Din toate construcţiile cu prep. de, pot fi explicate prin latină construcţiile următoare: cauza imediată (în locul vechiului ablativ instrumental): plînge de durere, pentru care cf. deque tuis lacrimis umida serta (Ov. Trist., 3, 3, 82), fatigati de vigiliis et jejuniis cotidianis lassi (Peregr. Aeth., XXXVI, 2), sintaxa de după un comparativ: mai mult de trei kilometri, în lat.: plus de XXX pedibus (Grom. vet., n, 19-20), construcţia cu de pentru a indica materia: dr. o casă de lemn, apare de vreme (cf. la Verg. Georg., III, 13: templum de marmore) şi e obişnuită în limba vulgară: et ibi ostendit michi archio-tepam ipsius ingens simillimam ut ipsi dicebant, marmoream, tanti nitoris ac si de mărgărita esset... Nam erat et iuxta archiotipa similiter de tali marmore facta (Peregr. Aeth., XIX, 6). Complementul de relaţiune e redat prin de (în locul genitivului sau ablativului): cur de sua virtute... desperarent (Caes. B.G., I, 40); cf. dr.: mă îndoiam de curajul său. In celelalte construcţii, de este o inovaţie proprie românei. E t. întrebuinţarea lui e, în secolul al XVI-lea, pentru a lega două propoziţii cu subiecte diferite, ca în exemplul următor: început făcu dumnedzeu ceriul şi pământul, e pământul era pustiîu şi în deşert (PO, Gen., I, 1-2), s'ar putea explica prin rolul adversativ al lui et (= sed), în fraze ca: si tuus servus nullus fuerit et omnes alieni ac mercenarii (Cic. Caecin., 58). Per. Funcţiunile lat. per se regăsesc în rom. pre (pe), şi anume: spaţiul: abii illa per angiportum ad hortum nostrum clan-culum (Plaut. Most., 1045), în română: cineva trece pe drum, spaţiul, în totalitatea lui: per urbem tot am hominem quae-siveris (Plaut. Epid., 195), fabulantur per vias (Id., Cist., 774), în rom.: mă intîlnii cu ea pe drum ; pe Dunăre, in jos, timpul: per Dionysia (Plaut. Cure, 644), nulla enim abs te per hos dies epistola... venerat (Cic. Att., II, VIII, 1), în rom.: ieri, pe seară; pe cînd mînca, intră cineva în casă, momentul când se petrece acţiunea, pornindu-se dela funcţiunea temporală de mai sus: per zer (Cato, Agr., XL, 1), în rom.: pe o noapte cu lună, \ PARTICULELE instrumentul: per epistulam (Plaut. Mii., 1225), în rom.: adecă eu Ivul însumi pri mene mârturisăscu; pre cine-şi dede domnezeu zece cuvintele sale afară (Frăţilă, 28). La fel în: ita ted obtestor per senectutem tuam (Plaut. Asin., 18), rom.: şi mă jur pe viul dumnezeu şi pe stema mea de împărat (Frăţilă, 30), per distributiv: praeda per participes âequiter partita est (Liv. Andr. Trag., 2), în rom.: pre tot cîasul să se roage lui dumnezeu (Frăţilă, 32). Pornind dela funcţiunea locală a lui pre şi dela întrebuinţarea cu verbele reflexive, se explică construcţia acuzativului cu pe (Frăţilă, 36 sq.). V. şi Puşcariu, DR, II, 565 sq., Spitzer, ZRPh., XLVIII, 423 sq. Q u o d. Construcţia lui quod după verba sentiendi şi decla-randi este populară şi foarte răspândită în latina vulgară: vides quod aliis leporem excitavi (Petronius, CXXXI, 7); ea explică construcţia românească cu că, de ex.: ziceau că plecase acasă. S i. întrebarea indirectă se construeşte, în latină, cu subjonctivul; construcţia aceasta e atestată şi în limba vorbită, la o epocă târzie. Construcţia cu subjonctivul precedat de o particulă este cunoscută încă din epoca veclie: exspecto, siquid dicas (Plaut. Trin., 98), iamdudum, si des, porrexi manum (Plaut. Pseud., 1148). Construcţia aceasta cu conjunctivul precedat de si, ieşită învingătoare din concurenţa cu alte particule, este foarte răspândită în latina târzie, de ex.: petiit a Domino, ut sibi ostenderet, si hoc verum esset (Vitae patr., III, 43), de ipsa autem testa, si sit optima seu vitiosa ad structuram, nemo potest indicare (Vitr., 2, 8, 19). Dar limba vorbită întrebuinţa şi construcţia cu indicativul, după si: neque animad-vertunt, si quid eorum fieri potest necne (Id., 7, 5, 4), et sic singu-lariter interrogat episcopus vicinos ejus, qui intravit, dicens: « si SINTAXA bonae vitae est hic, si parentibus deferet, si ebriacus non est » (Peregr. Aeth., XLV, 3). Ea se regăseşte în română, unde o frază interogativă ca die mihi si tu Romanus es? (Act. Ap., 22, 27 Vulg.) este redată, în secolul al XVI-lea, prin: spu.f.re-mi se Rim-linu eşti (Rosetti, L.r.s. XVI, 126). In secolul al XVI-lea, se (să) este înlocuit, în fraze ipotetice, prin de, iar de, la rândul lui, prin dacă, particulă care avusese, până atunci, valoare temporală (M. Roques, Recherches sur les conjonctions conditionnelles sa, de, dacă en ancien roumain, Romanische Forschungen, XXIII, 825-839; N. Drăganu, DR, III, 251-284; Rosetti, GS, II, 183). Super. Cu sensul de « peste, deasupra », ca în latină (Lucr., V, 951: super viridi stillantia musco; Ennius, Ann., 386: volât super impetus undas), apare spre în textele româneşti din sec. al XVI-lea: şi-ş puse Pavelu măruie spre ei ; calcă cu picorul spre falca zmeului ; şede spre scaunul ; şi intimerec era spre adânc, şi duhul domnului se purta spre apă (Rosetti, L.r.s. XVI, 121). întrebuinţarea lui spre pentru a exprima ideea de dominaţiune asupra cuiva, ca, de ex., în frazele: că spre toată avuţiia lui pune-l-va el ; şi spre nalţii face-mă-va a sta (Frăţilă, 14) îşi are de asemenea originile în construcţii latine ca: itaque non ultra interpellandum ratus nobili juveni... super armamentarium posito (Curt., VI, 7, 21-22), et super excelsa sta-tuens me (Ps. XVII, 34 Vulg.). Tot prin latină se explică funcţiunea lui spre, derivată din aceea de mai sus, de ex. : de acii se rădică Baiazit cu -Turcii spre Rumîni ; că năvăliră vrăjmaşi mulţi cu oşti spre ţara Rîmului (Frăţilă, 15), frază care poate fi comparată cu următoarea construcţie (latina târzie): et si Mo tempore rex Pkilippus super regem Henricum in Normaniam intraverit, în care super exprimă o acţiune ce se săvârşeşte împotriva cuiva. Super cu ablativul (înlocueşte pe \ NEGAŢIUNEA de) e întrebuinţat în latina vorbită şi apare deseori la Plaut, de ex.: super his rebus nostris te loqui (Most., 728), mecum rem tenes super Euclionis filia (Aul., 682-683); această funcţiune o îndeplineşte super şi în română, dar în compunere cu de: şi despre alţi domnedzei să nu nici pomeniţi; şi-l întreabă despre fapte (Frăţilă, 66). Super exprimă relaţiuni de spaţiu într'o frază ca aceasta: ossa super recubans antro semesa cruento (Virg. Aen.,VIII, 297); în română, se întrebuinţează, în astfel de cazuri, un compus cu super (prespre) sau prep. peste: ce să te-arâ lovi cineva preste faţa obrazului; ce au intrat preste semne şi preste hotare; şi vâzuîuun nuoru de focupre(s)pre totupământul; în zilele acestuia fu foamete mare prespre toată lumea (Frăţilă, 50). De asemenea, relaţiuni de timp: de huius nequitia sanguinariisque sententiis in commune omnes super cenam loquebantur (Plin. Ep., IV, XXII, 6), în rom.: prespre toate zilele era cu voi în beserecă; peste zi (Frăţilă, 51). Super urmat de cuvântul repetat, pentru a exprima îngrămădirea, acumularea: una aderit mulier lepida, tibi savia super savia quae det (Plaut. Pseud., 948), în rom.: răutate peste răutate; cetate peste cetate; biruri peste biruri (Frăţilă, 53). Dimand, 326 sq. NEGAŢIUNEA Fraza negativă, cu indicarea unei singure excepţii, este construită cu ajutorul lui numai: aş veni, numai să nu-mi ceri nimic; originile acestei construcţii apar în fraze ca: nos..... qui nihil magis, quam justum Dei judicium praedicamus (Hieronim,. In Ep. ad. Rom., III, Migne, Patrol. lat., XXX, 684, B). 154 SINTjAXA. DETERMINAREA Fraza cu subiectul nedeterminat se construeşte ca şi în latină: zic = dicunt (3 pl.); cf. plouă, tună, etc. = piuit, tonat. SUBORDINAREA In fraza subordinată, după verbele « a cere, a şti, a vedea », etc, se întrebuinţează, în latina vulgară, indicativul, în locul subjonctivului din latina clasică; cf. Diomed: imperitia lapsi cum dicunt nescio quid facis, nescio quid fecisti. Eruditus enim dicetur nescio quid facias, nescio quid feceris (GL, I, 395, 16). Construcţia aceasta e întrebuinţată în limbile romanice: nu ştiu cine vine, etc. ORDINEA CUVINTELOR In fraza latină, flexiunile exprimă raportul obiectiv dintre diversele elemente ale frazei, pe când raportul subiectiv este exprimat de ordinea cuvintelor. Navis longa este «o corabie din speţa celor lungi», pe când longa navis este «o corabie lungă ». In limbile moderne, de asemenea, ordinea cuvintelor are o valoare subiectivă, dar spre deosebire de limbile clasice, aci ordinea cuvintelor exprimă şi raporturile sintactice, exprimate în limbile clasice de flexiuni. De aceea, ordinea cuvintelor, în limbile moderne, tinde să fie fixă, pe când în latină, ca şi în indo-europeană, ea era liberă. "Dispariţia flexiunilor cazuale, în latină, a adus după sine o profundă modificare în valoarea atribuită ordinii cuvintelor şi a pregătit stadiul modern, înfăţişat de limbile romanice. Intr'o frază ca filius patrem amat, verbul ocupă ultimul loc. In Caesar, de exemplu, verbul este aşezat la sfârşitul frazei \ ORDINEA CUVINTELOR în 84% din cazuri, în fraza principală, şi în 93% din cazuri, în fraza subordinată. Diferenţa de proporţie dintre principală şi subordinată se explică prin faptul că în subordinată ideea este exprimată în raport cu ideea din principală. De aceea se zice că propoziţiunea principală afirmă (exprimă o judecată), pe când subordinată nu afirmă. Tendinţa verbului de a părăsi locul deîa finală, realizată în limbile romanice (cf. fr. le fils aime le pere), apare încă în latina târzie: în Peregrinatio Aethe-riae, proporţia întrebuinţării verbului la sfârşitul frazei este de 25%, în primul caz, şi de 37% în al doilea. W. Kroll, Die wissenschaftliche Syntax im lateinischen Unterricht, Berlin, 1925, p. 88 sq. Aşezarea verbului la începutul frazei principale sau secundare, într'un scop afectiv, este o veche construcţie, care apare atât în latina arhaică, cât şi mai târziu: fit in eos impetus; edu-cuntur et ab illis gladii et a nostris (Cic. Cat., III, 2), dum titulos perlegimus, complosit Trimalchio manus (Petronius, 34, 7), emergo laetus... sumo sarcinulam (Apuleius, Met., 1, 17). Tot prin afectivitate se explică aşezarea la începutul frazei a obiectului: honce loucom nequis violatod «această pădure sacră, nimeni să nu o profaneze» (CIL, XI, 4766: Spoleto). Ordinea aceasta, cu complementul în capul frazei, este cea obişnuită în latina arhaică; dar latina clasică preferă să aşeze subiectul în capul frazei: Petrus Paulum ferit. Ordinea schimbată, cu verbul aşezat înaintea complementului, din limbile romanice: Petrus ferit Paulum, nu s'a generalizat pretutindeni în acelaşi timp. Intr'adevăr, vechea franceză, păstrând încă distincţia dintre flexiunea cazului subiect şi flexiunea cazului obiect, poate întrebuinţa ordinea arhaică a cuvintelor: Pol fiert Pierres. Ordinea: subiect-verb-complement apare şi ea, începând cu cele mai vechi texte şi până la textele cele mai târzii. Dela 156 SINTAXA această ordine se îndepărtează fraza manierată a scriitorilor sau fraza cu elementele aşezate în altă ordine, din nevoi afective (v. mai sus, p. 155). Iată câteva exemple din prima categorie: Mânios med fhefhaked Numasioi (CIL, 12, 3; XIV, 4123: ca. 600 în. d. C.: Praeneste; cf. Manius m'a făcut pentru Numasius, M. m'a foit pour N., M. mi fece per N., etc), videtur tempus esse ut eamus adforum (Plaut. Mii., 1,72), et ecce Simon introibat portam quae-rens eos, quod tarde facerent: et videt turbam magnam venientem et iilos legatos catenis (Act. Ap. Apocr., p. 65, 15 = Act. Petr. cum Simone, 17), haec est autem vallis ingens et planissima, in qua. filii Israhel commorati simt his diebus, quod sanctus Moyses ascendit in montem Domini et fuit ibi quadraginta diebus et qua-draginta noctibus (Peregr. Aeth., II, 2). Exemple de frază manierată: In nova fert animus mutatas dicere formas corpora (Ov. Met., I, 1-2). Pentru a explica ordinea schimbată, din limbile romanice, trebue deci să pornim dela texte care sunt cât mai aproape de limba vorbită şi în care, după cum am văzut, regăsim, la epoci diferite, acelaşi procedeu de aşezare a cuvintelor în frază; de asemenea, trebue să ţinem seamă de modificarea profundă cauzată de dispariţia flexiunilor cazuale: ordinii libere i s'a substituit atunci ordinea fixă; ordinea cuvintelor nu şi-a putut păstra libertatea decât prin întrebuinţarea unor elemente accesorii, care au venit să înlocuiască flexiunile şi să lămurească rolul fiecărui element în frază-. In această direcţie, dacoromâna a mers mai departe decât celelalte limbi romanice, prin rolul dat prep. pre, care a făcut posibile inversiuni faţă de ordinea normală (tatăl iubeşte pe copil), ca, de ex.: pe copil îl iubeşte tatăl; iubeşte tatăl pe copil (v. mai sus, p. 151). \ \ VOCABULARUL Intenţia noastră nu este de a înfăţişa aci întreg vocabularul de origine latină al limbii române; fondul acesta de cuvinte stă astăzi la îndemâna cercetătorului, în dicţionare speciale (Candrea-Densusianu, DE, Puşcariu, EW), iar dicţionarul etimologic al lui W. Meyer-Lübke (REW, ed. a 3-a, 1935), înfăţişează întreg vocabularul comun al limbilor romanice. Cercetările de amănunt nu lipsesc nici ele (H. Dumke, Die Terminologie des Ackerbaues im dakorumänischen, WJb., XIX-XX, 65 sq., W. Domaschke, Der lateinische Wortschatz des rumänischen, Id., XXI-XXV, 65 sq.; cf. şi C. Diculescu, Die Gepiden, Halle, 1922, p. 196 sq.), astfel încât cercetătorul poate fi informat repede şi cu preciziune asupra cuvintelor din acest fond. M. Bartoli a arătat că repartiţia termenilor de origine latină ai vocabularului limbilor romanice se explică prin configuraţia geografică a României şi prin relaţiile de natură economică şi politică dintre provinciile romanizate, cuvintele fiind repartizate în « arii» izolate, laterale, mari sau mici. Astfel, de exemplu, ariile izolate (Sardinia, domeniul ladin, Portugalia, ins. Veglia) păstrează arhaisme, pe când celelalte regiuni inovează. Ariile laterale sunt de asemenea mai conservative, şi aceasta explică de ce româna posedă unii termeni de origine latină ce lipsesc din celelalte limbi romanice. *58 VOCABULARUL Aplicând principiile geografiei linguistice, imaginate de J. Gillieron (1854-1926), Bartoli a stabilit care au fost, în trecut, centrele romanice de iradiaţiune de unde au pornit inovaţiuni de vocabular. Un astfel de centru se găsea în Italia, şi inovaţiile pornite de aci au pătruns în Dacia atâta timp cât contactul dintre provincii nu a fost întrerupt. Caracterul conservativ al vocabularului românesc de origine latină se explică deci prin criteriul ariei laterale, care a primit până la un moment dat inovaţiile venite din Italia, şi nu a mai participat la inovaţii după ruperea contactului dintre cele două lumi romanice (v. mai sus, p. 38). M. Bartoli, Introd. Id., La spiccata individualitâ della lingua rumena, Studi rumeni, I-II, 20 sq, Unele substantive au căpătat, la plural, un înţeles special, diferit de al numelui la singular: friguri < frigora, ca şi irae, furores, odia, etc. Româna, ca şi celelalte limbi romanice, a păstrat o serie de nume întrebuinţate în latină numai la plural (pluralia tantum): foarfeci, uşă < ustia (pl.). Vom enumera mai jos termenii de origine latină păstraţi numai în română (cf. observaţiile lui Puşcariu, DR, IV, 1318 sq.), precum şi pe acei care au, în română, un sens deosebit de al termenilor respectivi din celelalte limbi romanice. I. Termeni păstraţi numai în limba română In această enumerare nu au intrat termenii care figurează în română sub formă de derivaţi, pe când celelalte limbi romanice au păstrat forma lor originară, sau vice-versa. In enumerarea noastră nu au intrat: termenii înşiraţi de Puşcariu (Et. de ling. roum., 35-36 n.), care se regăsesc şi în \ TERMENI PĂSTRAŢI NUMAI IN LIMBA ROMÂNĂ 159 vreo altă limbă romanică, cum ar fi, de exemplu, binati (it.), canistrum (it.), disfingere (it.), nutricare (it., prov.), subiliare (ca-labr.), etc. Formaţiuni româneşti : anota (dial.) vb. «nager» (ad-notare : DE, 1263) < mita. apar s. m. (arh.) « porteur d'eau » (aquarius « acelaşi sens ») este o formaţiune românească — cf. DA, cu ajutorul suf. -ar, care formează nume de meserie (Graur, N. d'ag. et adj., 90-91). beştea (dial.) s. f. « bubuliţă dureroasă ce se face pe limbă » (*vessicella < vestea; Densusianu, Gr. din Ţ. Haţegului, 53! REW, 9277 a) ; din beşică, beşicea. dogar (ar. dugar) s. m. « tonnelier » (dogarius « tonnelier », CGL, II, 54, 30); fonetismul o (î. 1. de u) probează că e vorba de un derivat românesc, în -ar (v. apar) < doagă. Florar s. m. « mai, avril, juin » (floralis « fleuri », CGL, II, 227, 25 ; mense Florali; Floralia cădeau la 24 april). Florii s. f. « dimanche des Rameaux » (*Florilia; Floralia «Flora ludos habet in urbe Roma; tempus florum », CGL, V, 201, 22; IV, 343, 42). Fonetismul aşteptat ar fi fost w, nu o; termenii sunt, prin urmare, de formaţiune românească. hivriri (hivrescu, ar.) vb. «a fi prins de friguri, a avea friguri» (febrescere « prendre la fièvre » REW, 3229) < hiavră « friguri ». îndemna (cf. în de mînă, DE, 1120). înfoia vb. « rendre ample, bouffant » (*infolliare, DE, 619) < foaie. înnota vb. «nager; naviguer» (innotare, DE, 1262) < nuta. mulsură s.f. « action de traire » {mulsura « acelaşi sens ») < mulge. prădăciune s.f. « pillage » (praedationem) < prăda. ramură s.f. « branche » (ramuhis), sg. refăcut din pl. ramuri (Byck-Graur, BL, I, 29). rămuros adj. « branchu, rameux » (ramidosus) < ramură. sunet s.n. « son, ton, timbre, retentissement » explicat prin so-nitus « bruit, son », poate fi o formaţiune românească, din suna (cf. umblet). Cuvinte de origine nelatină : adia vb. « toucher légèrement, caresser; souffler légèrement (en pari, du vent)»: adularei flatter » (CGL, II, 8, 40; 10,14; 352, 7) ; ar. adil'a « a adia, a răsufla » şi dr. aduia (Munţii Apuseni) ar VOCABULARUL presupune un "aduliare (DA), dar u > i constitue o dificultate peste care nu. se poate trece şi *adîliare (DE, 817) impune trecerea lui d la z. aret s. m. « garde militaire ; avant-poste, défense » şi în expresia în aretu vîntului « obviam vento » (DA) nu reprezintă pe halitus, de ex. ~ septentrionalis « souffle du nord » ; cf. halitus « aura ventus, flatus ; aura venti vel tepor caloris » (CGL, V, 345, 11 ; IV, 348, 24) ci, după cum a arătat Drăganu (DR, VI, 251 sq.) acest termen trebue explicat prin slavă : *reti « Rettung, Hilfe » (cf. v. bg. retovati), în construcţii ca : a + ret. chelbe s. f. « teigne » (çalvia < calvus « chauve » ; Puşcariu, DR, IV, 720; REW, 1530) < chelbaş « râios » (< te. ot., Şăineanu, Infl. orient., II, 1, p. 105). copleşi vb. «couvrir entièrement, inonder, étouffer, accabler» nu poate reproduce pe * complexire « prendre tout autour, entourer, embrasser» (CGL, II, 403, 18), pentrucă fonetismul aşteptat ar fi fost cu u, nu cu o. crăblă, crcblă (megl.), nu trebue explicat prin corbula (REW, 2226), ci prin bg. kr-\bla. curma (ar. curmări, megl. curm) vb. « briser, rompre, interrompre, couper (la parole), cesser, finir, mettre fin » nu poate fi explicat prin *corrimare (rimor « fendre les entrailles pour les examiner; sonder, explorer, examiner, fouiller », Meillet-Ernout 286), pentru că i s'ar fi păstrat: *curima. cutropi vb, « entourer complètement, cerner, envahir », explicat prin *contorpire (contorpere « être tout engourdi » DE, 469) ar putea fi de altă origine (Puşcariu, DR, VIII, 292). lepăda vb. «rejeter, ôter; avorter, faire une fausse couche» nu poate fi explicat prin *liquidare (Herzog, DR, I, 220 sq., V, 483 sq.), pentrucă trecerea lui ka la p nu este justificată (ne-am aştepta la c < k). Consideraţiile .lui Herzog (1. c.) nu rezolvă această dificultate. tnîrced adj. « flétri, fané » nu poate fi explicat prin marcidus « languidus, ariditatis proximus » (CGL, IV, 536, 22; 113, 40), din cauza lui î (ne-am fi aşteptat la conservarea lui a). Explicarea prin influenţa analogică a lui mîrcezi (vb., DE, 1139) sau prin contaminarea cu rînced (REW, 5346) nu satisfac. \ \ TERMENI PĂSTRAŢI NUMAI ÎN LIMBA ROMÂNĂ 161 păstra vb. « garder, conserver, réserver » dacă ar reproduce pe *parsitare (REW, 6255; < parco 1) ar trebui să aibă un alt aspect fonetic : *părseta. pînză (ar. pîndză, megl. pgnză) s. f. « toile, voile de navire, linceul, voile mortuaire » : *pandia (< pandere, REW, 1323). prune s. m. « petit enfant, nourrisson » a fost explicat prin *pue-runcus, refăcut din *puerunculus (Puşcariu, DR, II, 602-603), formă reconstituită, ce nu are şanse de a fi existat. scîrk'esku (ar.), « iau pânza de pe război după ce a fost isprăvită de ţesut ; isprăvesc pânza de ţesut ; isprăvesc, sfârşesc, termin », a fost explicat de Capidan, DR, II, 628, prin *excarpere; cârpo: « détirer de la laine ; diviser, partager ; arracher, détacher ». sfîrnar s. m. « negustor » ; explicaţia prin fenerarius « usurier » (REW, 3241 b; *fenorarius, Giuglea, DR, IV, 1553) prezintă dificultăţi fonetice şi semantice peste care nu se poate trece. spuriu s.m. « enfant illégitime, batard » nu pare a fi un termen popular (a fost apropiat de spurius « bâtard, illégitime, naturel », Drăganu, DR, II, 612 sq.) acumtinari (ar.) vb. « a se apropia, a se lipi de cineva » (Dala-metra), « a se potoli, a se linişti, a se abţine » (Mihăileanu), « contenesc, adăpostesc » (Papahagi, Basme) : *cunctinare (con-tineo «toucher à, se tenir, s'arrêter»; REW, 2391 a). adăpost s. n. «abri»: ad-depositum (Tiktin). adîne (ar. adîneos) adj. « profond », adv. « profondément », s.n. «profondeur, abîme»: adancus (ancus «appellatur qui aduncum brachium habet, et exporrigi non potest », Festus, 17-18) explică în mod normal fonetismul termenului românesc, fără ca să fie necesar să admitem că fonetismul formei simple a fost refăcut după analogia derivatului: adune, cu u > î după adînca (DE, 17; aduncus «crochu, recourbé» CGL, IV, 9, 15; 305, 37; pentru schimbarea de sens, v. DE, 1. a). 11 iô2 VOCABULARUL afreaţă (ar.) s. f. « sorte de pain » (« auf Kohlenfeuer gebackenes, ungesäuertes Brot», Papahagi, WJb., XII, ioi): africiae « sorte de gâteau » (REW, 271). ager adj. «vif, alerte, sagace»: agilis « velocissimus, auda-cissimus ; actif, prompt ; véhément, impétueux, ardent » (CGL, II, 264, 43; III, 130, 53, etc.). agest s. n. « terre mêlée de pierres et de troncs d'arbres, chariée par l'eau et entravée dans sa marche; terrassement; grosse bûche»: aggestus (DE, 21) «fortification, rempart», aggero « amasser, accumuler, amonceler ». ajutor (ar. agutor, megl. jutor) s. n. «aide, secours ». adjutor, adjutorium «secours» (CGL, II, 258, 24; 502, 32, etc.). albastru (ar. ~) adj. «bleu», ar.— «bleu; gris» (DA): *albaster « de culoare albă » ( < albus + -aster, Stolz-Schmalz 5, 853)- albină s. f. «abeille», ar. algină «abeille, essaim».- *alvina; cf. alvaria « vasa apium, praesepia » (CGL, V, 165, 32, 33; 165, 31), alvearia «vasa apium» (CGL, IV, 14, 24; 200, 20, etc.; albearia, IV, 429, 7) şi alvearia non alvinae (GL, VII, 107,12). amindari (ar.; pl. f. amintaï) vb. «a câştiga, a dobândi»: augmentare « augmenter, accroître » (REW, 783). apare s. f. (arh.) « vase dans lequel on conserve de l'eau » (DA; cuvântul fiind atestat numai la Dosoftei, e suspect de a fi savant): aqualis «aiguière, pot à eau ». apuca (ar. apucări) vb. «saisir, s'emparer de; prendre, être pris, attraper » : aucupare « chasser les oiseaux, les prendre dans un piège » (REW, 776). arunca vb. «jeter»: averruncare «avertere, alienare, abstir-pare » (arruncat, CGL, V, 169, 4; 562, 13). arup, rup, pl. -urî (ar.) s. n. « escarpement, berge, ravin, précipice»: rupes «roche; abscissa pars montis; lieu escarpé, \ TERMENI PĂSTRAŢI NUMAI iN LIMBA ROMÂNĂ 163 précipice» (CGL, V, 329, 54; IV, 280, 52; 388, 5; 462, 44; 563, 34; 422, 32). astîmpăra vb. «calmer, apaiser, modérer»: *extemperare (în limbile romanice, reprezentanţi ai lui temperare, REW, 8627). astruca vb. «couvrir, enterrer»: *astruicare (din astruere « aedificare, firmare », Meyer-Lübke, ZRPh., XXVII, 253). asuda (ar. asudări, megl. sud) vb. «suer, transpirer»: exsu-dare « suer, transpirer » (CGL, II, 303, 32; în celelalte limbi romanice, reprezentanţi ai lui sudare, REW, 8421). aţipi vb. «s'assoupir»: *attëpire (< adtepere «languir, être languissant»; tepeo «s'abandonner à la mollesse», CGL, II, 477. 23). aua (ar. ~) adv. «ici»: ad-hac (DE, 115). auace (trans.) adv. «ici»: *ad-hacce (DE, 116; *illace, REW, 4265). băiat s. m. «enfant mâle, garçon, fils»; cf. baia «nourrir, allaiter un enfant; accoucher de, mettre au monde, donner la vie ou le jour à » (prin Transilvania, Ungaria şi Bănat, DA). Băiat ar fi, deci, part. tr. al lui baia : baiulare « a purta », baio-latio «action de porter, de tenir» (CGL, II, 256, 32; 494, 40); baiolator « onera fecens, sarcinarius » (CGL, II, 256, 35; 254, 25). biserică (ar. bisearieă, megl. băsearică)s. f. «église»; termenul basilica, după Bartoli, ar fi mai vechi decât ecclesia (it., fr., sp.), venit din Africa şi care s'a oprit în Illyria şi nu a mai pătruns în Dacia (Bartoli, Introd., 53-54; Daicoviciu, A.I.St.Cl., II, 209, n. 1). C. Mohrmann (I, 106): «daher liefern die augusti-nischen Sermones keine Argumente, weder für die These Kretschmers noch für diejenige Bartolis ». Meyer-Lübke (REW, 972) a arătat, însă, că teza lui Bartoli este cea justă. ii* 164 VOCABULARUL blînd «doux, bénin, affable»; blîndeţe «douceur, bénignité » : blandus « doux, agréable, aimable ; dulcis et invitans ad familiaritatem sui », blanditiae (pl.) « affabilitas » (CGL, III, 440, 33; IV, 593, 20; 585, 15). blîndur (ar.) s. m. «vocea, melodia desmierdătoare... a cavalului» (Per. Papahagi, Analele Dobrogei, IV, 374): blan-dulus «flatteur, adulateur» (REW, 1150 b). buged adj. «bouffi»: *buccidus (< bucea, Tiktin). buiestru s. m. « amble » ; explicarea prin *bovestris (format ca equestris, pedestris, Spitzer, DR, IV, 662, n. 2; REW, 1245) prezintă dificultăţi semantice peste care nu se poate trece. Părerea că buiestrul este o alură mai înceată decât trapul este greşită; buiestrul este un fel de trap nesăltat; călăreţul nu resimte sguduiturile caracteristice trapului, şi aceasta datorită mişcării picioarelor calului, deosebite de mişcările trapului. Calul buiestraş mişcă în acelaşi timp piciorul de dinainte şi cel dinapoi; el execută deci deodată o singură mişcare cu picioarele din dreapta şi apoi cu cele din stânga. De aceea, etimonul *bojester < boia «lien; vincula lignea et ferri » (CGL, II, 350, 63; V, 493, 4) a merge «cu picioarele împiedicate» (Giu-glea, DR, II, 372 sq.) e satisfăcător, pentru sens; cf., într'a-devăr, Giuglea, 1. c. : « pentru a fi învăţaţi să meargă în buiestru, caii sunt băgaţi cu picioarele într'un anume fel de piedici, pentru a li se forma pasul cerut de acest mers special ». Ambulester, etimon propus de Puşcariu (DR, II, 683 sq.) nu satisface necesităţile fonetice (nesincoparea lui u) şi morfologice (sufixul -stris formează adjective, cf. Stolz-Schmalz 5, 236). că (ar., megl. ~ ) conj. «que, parce que»: quod (REW, 6970). căscăund s. m., adj. «nigaud, niais, bénet»: *cascabundus (< gr. %âoHOi (« bailler »). \ TERMENI PĂSTRAŢI NUMAI ÎN LIMBA ROMÂNĂ cerceta vb. « visiter, examiner, vérifier, s'informer, interroger » : cir citare « décrire un cercle autour ; entourer ; aller et revenir d'un lieu dans un autre, faire le tour de; faire le tour pour examiner» (CGL, II, 356, 30; III, 149, 26; II, 403, 28). cîntec (ar. cîntec, megl. cqntic) s. n. «chanson»: canticum «chant» (CGL, II, 481, 50; 502, 62; 529, 32, etc.). corn (ar. cornu, megl. corn) s. m. «cornouiller»: cornus « cornouiller » (în celelalte limbi romanice, derivate). cufuri (ar. cufurescu, megl. cufâres) vb. «foirer»: *con-forire (forire « ventrem purgare », CGL, V, 296, 12). cuţit (ar. cât sut, megl. cutsot) s. n. «couteau»: derivat din cos, cotis «pierre à aiguiser, queux» (CGL, II, 223, 10; 507, 7, etc.; cf. cotio «ad acuminandum » CGL, V, 186, 4). dărăpăna vb. «délabrer, détruire, ruiner»: *derapinare (EW, 484). deda a (se) vb. «s'habituer»: dedere (deda după analogia lui da, DE, 472). defăima (arh.) s. f. «blâme, diffamation»: diffamia «perte de la réputation (DE, 476). defăima vb. «diffamer, décrier, blâmer»: diffamare «faire connaître partout, divulguer; répandre un bruit, accréditer une rumeur» (CGL, II, 275, 34; 312, 42). dejghieura, dejghiora (dial.) vb. « écosser, égrener » : disgla-brare (deglabrare « dégarnir de cheveux, de poils ; raser ou épiler la tête de qqn. ; dégarnir de feuilles », CGL, II, 481, 5 ; DE, 739). deprinde vb. «accoutumer, habituer»: deprehendere «saisir, empoigner/se tenir fortement à » (CGL, II, 309, 17). despica (megl. dispic) vb. «fendre, séparer»: despicare « dis-rupere, incidere, dividere » (CGL, V, 451, 6; 355, 52; 353, 56). i66 VOCABULARUL despune (arh.) vb. «dominer, régner, gouverner»: dispunere « disposer, établir, instituer » (CGL, II, 335, 26). desbâra (a se) vb. «se débarasser, se défaire»: *disvelare (REW, 2697). disicari (ar.) vb. «fendre, couper, déchirer»: dissecare « couper en deux ». drepnea s. f. (Bucovina) «grand martinet» (zool.): *drepa-nella (< drepanis . «hirondelle des murailles», DE, 516, < gr. ÔQEnavîç « martinet »). dumica (ar. dinicarï) vb. « mettre en morceaux, émietter, briser » : demicare, dimicare : « lutter avec énergie, se battre à coups de poings; engager une escarmouche » (CGL, II, 42, 495 272, 39; 50, 17). farmec s. n. « sortilège, maléfice, charme, enchantement, attrait » : pharmacum « drogue ». feri vb. cu sensul (arhaic şi dialectal) de « fêter, respecter, se soumettre à, protéger, préserver » ar reproduce, după Puş-cariu (DR, IV, 1319; cf. DA) un * ferire (< feria, REW, 3236) « a serba o zi ». Candrea (GS, III, 425), pornind delà înţelesul de « a apăra, a păzi (cu sfinţenie) » explică termenul prin auferre, devenit, prin analogie, *auferîre (cf. sufferîre < suffere). Acest etimon ar avea avantajul de a explica fonetismul şi sensul ar. afirire şi megl. firiri (Candrea, GS, III, 393)- ferice adj. «heureux»: felix «favorisé des dieux, heureux ». fiulare s. f. (dial.) «traverse de bois qui relie la partie supérieure à la partie inférieure du joug»: fibularia < fibula (Mu-lom. Chiron., 530: « subtilissima fibularia venas partes oculis subicies »), fibulas « inligamenta, ligamenta » (CGL, IV, 342, 37; 238, 53; V, 500, 61.) \ \ TERMENI PĂSTRAŢI NUMAI ÎN LIMBA ROMÂNĂ 167 flămînd (megl. flâmund) adj. «qui a faim, affamé»: *flam-mabundus (DE, 603). flutura vb. « papillonner, s'agiter au vent, voltiger, folâtrer, faire voltiger » : *fluctulare ( < fluctus « courant, flot ; agitation, tempête »). forfeca vb. «couper avec des ciseaux»: forficare «id. » (CGL; II, 479, 59; III, 165, 20). frămînta (ar. frimintu, megl. ffimint) vb. «pétrir; agiter, tourmenter »: fermentare (Giuglea, DR, III, 576), care, faţă de ^fragmentare (Puşcariu, DR, III, 775-776) are avantajul de a explica vocalismul formei aromâneşti. fuior (ar., megl. ful'or) s. n. « filasse de chanvre, touffe de chanvre » : *folliolus ( < follis « sac ou ballon de cuir gonflé d'air, ballon à jouer, soufflet de forge, bourse de cuir ». Pentru a explica sensul termenului românesc, trebue deci să plecăm delà ideea de « balon, tufă de formă rotundă »). ghieura (dial.) vb. « écosser, égrener»: glabrare «dépouiller de poil » (DE, 738). grangur s. m. « loriot », ar. adj. gangur « coloarea între verde şi negru » (megl. gaigur « numele unei păsări de coloare galbenă şi de mărimea mierlei, gangur » < bg. gajgur, Capidan, Megl., III, 135 s. v.): galgulus (gălbuia «loriot ou merle doré»; pentru sens: galbinus « vert pâle ou jaune »). ierta (ar. Vertu, megl. Vert) vb. « pardonner, absoudre, permettre » : Hibertare. îmbuiba vb. « gorger ». Etimonul propus de Giuglea (DR, II, 632 sq.): *imbuviare, prezintă dificultăţi fonetice: -v- păstrat şi trecut la b. Foneticeşte, cuvântul ar putea fi apropiat de bubio-ïre « bouffer ». împătra vb. «avoir des mécomptes»: impetrare «obtenir de qqn. » (DA). 168 VOCABULARUL încări (arh.) vb. «chauffer»: incalescere «s'échauffer». începe vb. «commencer»: incipere (K. Jaberg, dimpreună cu J. Jud, au susţinut că sprsl. entscheiver nu reprezintă pe incipere: RLiR, I, 120; 135, n. 8, împotriva lui Meyer-Lùbke, REW, 4353)- încurca vb. «emmêler, brouiller, enchevêtrer»: *incolicare (colus «quenouille; laine de la quenouille», DA). întîi (ar. ntîniï) adj. «premier»: *a.ntaneus (cf. ante annum «deux ans auparavant», CGL, III, 427, 35; Puşcariu, DR, IV, 1370). întîmpla vb. «se passer, arriver, survenir, advenir»: *in-templare (in templum «in grande», CGL, IV, 414, 10; REW, 4482 a). întina (înţîna) vb. « placer une chose de telle manière qu'elle tienne à peine, qu'elle chancelle, qu'elle tremble; spéc. couper un arbre et le laisser légèrement attaché au tronc » : intenuare ; tenuare « amincir, amoindrir, rendre ténu » (CGL, II, 359, 47; REW, 8654). jugastru (ar. gugastru, megl. jugastru) s. m. «érable»: *ju-gastrum (jugum «joug») «lemn din care se fac juguri» (DE, 917). junghia (ar. mi-ngungl'e, megl. jungl'u) vb. « égorger »: jugulare (influenţa lui jungo; cf.jungla «hăţuri », CGL, II, 94,5). legăna (ar. liginari, megl. leagăn) vb. «bercer»: *liginare (EW, 957; cf. Drăganu, DR, III, 508 sq.). leşina (ar. lişinari) vb. « être pris de faiblesse, défaillir, se trouver mal, s'évanouir, se "pâmer; endommager (dial.)»: *laesionare (< laesionem; pentru evoluţia sensului, DE, 983; cf. laesio « dommage, tort », CGL, II, 257, 51). lînged (ar. lîndzii) adj. « languissant, malade » : languidus «lent, nonchalant, paresseux» (CGL, II, 120, 48; III, 180, 5I;253»4)- \ \ TERMENI PĂSTRAŢI NUMAI IN LIMBA ROMÂNĂ 169 lingoare (ar. lângoare, megl. lăngoari) s. f. « fièvre chaude, typhus; maladie»: languor «faiblesse, maladie» (CGL, II, 247, 29; 490, 7; 377, 3). lingură (ar., megl.~) s. f. «cuiller, tarière, truelle, sorte de fourche» (dial.): li(n)gula «cuiller» (CGL, II, 123, 34; 497» Hî HI, 93, 61, etc.). mare (ar. ~, megl. mari) adj. «grand, gros»: mas-marem «mâle» (pentru evoluţia sensului, v. DE, 1048, EW, 1027, Puşcariu, Et. de ling. roum., 478, n. 1). mărgea (ar. mărdzeao, megl. mărdzeauă) s. f. «perle»: margella « corail » (CGL, II, 353, 36). mesteacăn s. m. «bouleau»: mastichinus «mastic; résine de lentisque » (DE, 1089). mîneca (a se) vb. « se lever de grand matin; partir de grand matin»: manicare (manicat «mane surgit», CGL, IV, 257, 5). mire s. m. «fiancé, marié»: miles «soldat» (REW, 5568). negustor s. m. « négociant, marchand » : negotiator « négociant, banquier, entrepreneur, spéculateur » (cf. Graur, N. d'ag. et adj., 113). nescare pron. ned. « quelqu'un »: nescio-qualis. neşkit(arh.; ar. niscîntu, megl. niscăn) pron. ned. «quelque»: nescio-quantum. neştine pr. (arh.) « quelqu'un » : nescio-quem. nici (ar., megl. nitsi) conj. «ni»: neque. nuiarcă (ar.) s. f. «belle mère, marâtre»: noverca «matrea; id est matrinia; patris uxor secunda» (CGL, II, 134, 43, etc.; IV, 369, 21; 262, 46; V, 122, 17). nutreţ s. n. «fourrage»: *nûtrïcium (nutrïcium « soins nourriciers»; nutricius «celui qui nourrit », CGL, II, 135, 33). oaie (ar. oaie, megl. uaie) s. f. «brebis»: ovis «brebis» (pentru forma din fr., v. rezervele lui W. v. Wartburg, Zur J70 VOCABULARUL Benennung des Schafes in den romanischen Sprachen, Berlin, 1918, p. 9-10). ospăţ (ar. iispets) s. n. «repas, festin»: hospitium «hospitalité » (CGL, II, 377, 54, etc.). păl'ur (ar.) s. m. « argalou, porte chapeau, plante qui pousse en Thessalie, Épire et (en) Macedonie » (Per. Papahagi, Notiţe etimologice, An. Ac. Rom., XXIX liter., 40): paliurus « genus frutecti est; cardus genus herbae vel spinae; cardus spinosus vel radix herbae; herba spinosa » (CGL, IV, 135, 23; 373, 20; V, 472, 14; 509, 14; 230, 13). pierseca vb. «rosser d'importance»: persecare «couper, disséquer, subdiviser » (Bogrea, DR, I, 249-250). plăcintă (ar., megl. plătsintă) s. f. «pâté, galette feuilletée»: placenta «gâteau, galette; dulcia; eo quod placeat edenti, quae fit de simila et oleo vel adipe et melle; de farina et melle panes» (CGL, II, 151, 31; 408, 33, etc., IV, 268, 24; 377, 30; V, 321, 35). plăpînd adj. «frêle, débile»: palpabundus ( pi). punte s. f. « pont, passerelle » : pons « pont, passerelle ». (Părerea lui Puşcariu, Ét. de ling. roum., 41, că sensul de «passerelle» s'a desvoltat în română şi se explică prin traiul la munte al strămoşilor Românilor, nu e confirmată de fapte, întru cât sensul din română îl are şi termenul latin). \ \ ÎNCHEIERE Ajunşi la capătul expunerii noastre, ne mai rămâne, în chip de concluzie, să aruncăm o privire de ansamblu asupra carac-teristicelor latinei ce stă la baza limbei române, în primele secole ale erei creştine, până în secolul al V-lea. Graiurile ce erau să alcătuiască mai târziu limba română fac parte din grupul oriental al limbilor romanice, care cuprindea latina vorbită în Peninsula Balcanică, în părţile romanizate ale Daciei şi în Italia (dela sud la nord, până la linia unind La Spezzia cu Rimini); gruparea aceasta a dăinuit până către jumătatea a doua a secolului al III-lea d. C, când, prin invaziile populaţiilor germanice, contactul dintre cele două provincii a fost rupt. Inovaţiile care caracterizează grupul oriental pot fi opuse, în bloc, inovaţiilor din grupul occidental şi în special gallo-romanei, care a urmat căi de evoluţie cu totul diferite. Caracterul popular al latinei din grupul oriental se opune caracterului savant al latinei din Gallia. Caracterul acesta popular este mai accentuat în limba română, şi el constitue trăsătura esenţială a latinei ce stă la baza românei, unde nu se semnalează nicio influenţă savantă sigură (Meyer-Lubke, Rum. u. rom., 35; v. mai sus, nota la p. 40). In domeniul foneticei, trebue relevat faptul că în română, ca şi în italiană, vocalele sunt distinse prin calitatea timbrului 12 178 ÎNCHEIERE lor; cantitatea nu are niciun rol fonologie, adică nu este întrebuinţată de limbă ca factor diferenţial. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, care le-au confundat într'un singur timbru o, în română şi în italiană vocalele de timbru u şi o au rămas distincte (v. mai sus, p. 56). Diftongul au, în silabă accentuată, a fost conservat în română, iar în silabă neaccentuată a fost redus la a, pe când în italiana centrală şi de nord, ca şi în grupul occidental, au a trecut la o (aur: it. oro, v. p. 66). In privinţa consoanelor, trăsătura caracteristică a grupului oriental, faţă de gallo-romană, este conservarea scheletului consonantic al cuvintelor. In această privinţă, italiana şi româna au inovat numai atunci când schimbarea era pregătită încă din latină: tratamentul lui -b- şi -v-, ti > ts, di > dz: adjutare > dr. ajuta, log. adzudare, ci > c, ka > p, log. b, gw > b, cs > ss (v. mai sus, p. 67 sq). In română ca şi în italiană, surditatea lui -s- a fost menţinută (casă, it. casa), pe când în celelalte limbi romanice (şi în italiana de sud), -s- este sonorizat: -z-. (v. mai sus, p. 81). Româna, spre deosebire de italiană, nu cunoaşte fenomenul protezei unei vocale, la iniţiala consonantică a cuvântului: it. la scuola dar in iscuola, etc, ceea ce denotă un alt regim al sfârşitului de cuvânt, în fraza vorbită. Consoanele finale (-m, -s, -t), dispărute în latina vulgară şi reintroduse în Gallia, prin influenţa savantă, nu apar în română şi în italiană (v. mai sus, p. 90 sq.). Această'trăsătură constitue o diferenţă tranşantă între latina occidentală şi cea orientală. In felul acesta, intrăm în domeniul morfologiei şi, plecând dela observaţia privitoare la dispariţia consoanelor finale, în română şi în italiană, ajungem la una din trăsăturile caracteristice ale grupului oriental: marca -i a pluralului la numele mas_ \ \ Încheiere 179 culine, pe când grupul occidental a păstrat pe -s: oameni, it. uomini, dar fr. hommes, sp. hombres, etc. (v. mai sus, p. 102). Româna, singură printre celelalte limbi romanice, a întărit categoria neutrului latin (v. mai sus, p. 95). Ea a păstrat vocativul în -e al numelor masculine şi forma de genitiv-dativ a numelor feminine de declinarea I şi a IlI-a (v. mai sus, p. 99). In domeniul sintaxei, nu găsim, în română, construcţiuni de origine savantă (cf. Meyer-Lûbke, Rum. u. rom., 28). Româna, ca şi italiana, continuă procedeul latin de indicare a persoanei prin forma verbală (dorm, vin, etc.), iar nu prin pronumele aşezat dinaintea verbului (tipul din franceză: je dors, je viens, etc.). In domeniul sintaxei şi al vocabularului, româna şi italiana au în comun o serie de expresii şi de termeni (v. mai sus, p. 37). In sfârşit, vocabularul limbii române cuprinde termeni pătrunşi în limbă la o epocă veche şi care nu au mai fost înlocuiţi cu termeni noui, veniţi din Italia, după ruperea contactului dintre cele două lumi romanice. Caracaterul esenţial popular al latinei ce stă la baza românei şi evoluţia ulterioară a limbii, în aceeaşi direcţie, constitue trăsătura caracteristică a limbii române, singura supravieţuitoare a latinei vorbite odinioară în Peninsula Balcanică şi în provinciile dunărene ale imperiului roman. W. von Wartburg, Évolution et structure de la langue française, Leipzig-Berlin, 1934, p. 42 sq. Id., La posizione délia lingua italiana nel mondo neo-latino, Leipzig, 1936. Id., Die Ausgliederung der romanischen Sprachrăume, ZRPh., LVI, 1 sq. SFÂRŞITUL VOLUMULUI I 12* i82 INDICE Löwe R. 120 Marouzeau J. 40 Meillet A. 41, 44» 45» 48, 49, 52, 146 Meillet-Ernout 57, 160, 174 Meillet-Vendryes 70, 73 Meyer G. 32, 135 Meyer-Lübke W. 32, 35, 39, 4°, 57, 59, 60, 63, 66, 69, 73, 75, 77, 79, 86, 95, 101, 104, 106, 107, 113, 118, 129, 137, 145, 159, 160, 161, 162, 163, 164 166, 168, 169, 171, 172, 173, 174, 175, 177, 179 Mohl F. G. 40, 42 Mohrmann C. 37, 163 Morariu Leca 129, 132, '34 Müller H. F. 42 Nicolau M. 49, 56, 146 Niedermann M. 49 D. ABRUZZEZ asa 89 ALBANEZĂ dreîte 82 ftua 82 kam 13s kamiS 135 Olcott G. 40, 122 Pancratz A. 138 Papahagi P. 170 Pârvan V. 32, 35* 137 Pernot H. 48 Philippide A. 63, 101, "3, 136, 138, 145 Preda L. 138 Procopovici A. 131 Puşcariu S. 32, 37, 54, 58, 61, 67, 77, 79, 86, 91. 97. 101, 102, 104, 106, 114, 117, 119, 123, 128, 129, 130, 131, 132, 138, 140, 143, 151, 158, 160, 161, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 174, 175 Rebling O. 40 Richter E. 145 Roques M. 42, 152 Rosetti A. ss, 77, 81, 103, 104, 107, 109, B. CUVINTE Vel 74 -kodre 57 l'emi 57 l'ufte 82 mergo-n 175 mik 55 miV 55 nate 82 117, 129, 138, 140, 152 Säineanu L. 160, 174 Savj-Lopez P. 40 Schuchardt H. 40, 93, 135 SJadbei I. 38, 130, 131, 132 Skok P. 58, 102, i2i, 122, 136, 137 Spitzer L. 63, 134, 151, 164 Stolz-Schmalz 52, 57, 70, 162, 164 Streller F. 136, 138 TiktinH. 136, 137, 161, 164 Trager G. L. 142 Trubetzkoy N. 49 Värcol V. 147 Vendryes J. 146 Wartburg W. von 37, 38, 91, 104, 169, 179 Weigand G. 136, 147 Wolterstorff G. 142 pël'keA 74 rërë 55 tetë 82 traitoj 82 troftë 82 unk' 70 val 113 valë 113 \ CUVINTE ANGLO-SAX. ar săritură 123 t udalbâ 124 yntse 74 aru£ 162 ascaldu 173 cudubatură 124 cufurescu 165 D. AROMÂN ascumtu 133 cuminicătură 123 aStirnimintu 122 cu «dsu 109 a 117 asudări 163 curmări 160 acşi 114 atîntu 112 cuscrime 121 acumtinari 161 aua 114, 163 aa 129 acupirimintu 122 ai// 119 de 140 adaptu 133 au same 119 de-a-veru 114 adil'a 159 auatf 128 adtncos 161 auem 136 aznae 113 aem 136 aaefsî 136 dindine 115 aets! 136 avinatic 120 dinicari 166 afirire 166 avinător 123 dintru 116 afoară 114 avută 136 âî/>â 116 afreaţă 162 bărbat 172 ăYpu 116 afumari 118 bărbătame 119 discîltsari 118 ag'j (să~) 136 birbeculu 107 discîrcari 118 73 bisearică 163 discupiriri 118 agutor 162 blîndur 164 disicari 166 ahîntu 113 &t»că 172 disligari 118 ahtăntu 115 căndil'ar 119 dispînticari 118 ahtare 112 casăl'ei 101 dihiptăcune 120 ahtîntu 115 aliar 119 ăYtra 116 alăvdăcune 120 căşleadze 124 162 . i«o 115 ngungl'e (mi- ~J 168 scarnnu 86 k'inet 121 nikuts 124 scîrk'eshu 161 lăngoare 169 ningă 117 ico/ 171 lărdzime 121 iiirătură 123 scurtări 118 lărguriu 123 niscîntu 112, 113, 169 se 118 i'ertu 167 m'tst 169 ie»! 137 /'t 106 ■holgue 124. setsî 137 ligînari 168 ntardu 115 « 118 limniu 123 168 f&'a 171 lîndzit 168 Hira 116 singurătate 120 lingură 169 «£ru 117 sk'inărat 120 lişinari 168 nuiarcă 169 soarti 171 lucrător 123 nutinar 119 s£e£ 171 /fuj 106 oaie 169 stirpar 119 \ CUVINTE ii stră 117 D. CALABREZ umplir 63 strimtu 133 sucrime 121 sum 117 aza 89 subiliare 159 «e/n' 59 D. COSENTIN suntu 117 suptu 117 surpări 171 D. CAMPIDANEZ abbizui 78 gu/a 56 /u£m 56 itmr 174 tra 117 aguriai 66 fo£e 56 D. DACOROMÂN ira 117 fe'ra 92, 1 Mk» a 106, 116, 135, 136 t(r)u 117 kunku 70 aoafe 118 tsimtu 133 tu 117 CATALANĂ acta 114 acătare 114 uwd 116 agoit 66 ace/ 112 wjj'd! 174 anyell 85 acest 112 uspets 170 carajfr 92 ace 114, 118 văcar easă 120 c/au 36 acicea 114, 118 foi 129 . . combregar 61 a«'e 114, 118 vărnu 113 coresma 76 aai 114, 118 udfu 113 cunyat 85 aemu 114, 118 vărunu 113 dos 90 *aco-le 114 veaştid 172 escama 77 aco/e 114 vinit 172 gras 73 aco/o 114, 118 virtute 174 greu 68 acoloş 114 noi 138 io 75 acrime 121 urera 138 jos 90 acşi 118 vrets(i) 138 llagosta 60 adaos 133 maestre 75 adăpost 161 D. BEARNEZ mes 88 adauge 127 pe(r)sek 90 palanca 80 passara 59 v. rom. adevăr 114 v. rom. adeverit 114 BULGARĂ pewa 67 pressée 90 adia 159 v. rom. adî'n 116 gajgur 167 senya 85 adfrîc 61, 161 î'mett 135 seu 68 adînca 161 kri,bla 160 sus 90 adîncat 120 v.bg. retovati 160 faur 66 Adîncatul 119 i86 INDICE adineaorea 114 adinte (dia!.) 114 v. rom. adins 116 adormi 139 aduia (dial.) 159 adune 161 adusei 135 v. rom. aduş(u) 131 aem 136 aej 136 aeţi 136 a/ară 114, 138 afoară 138 afuma 118 ager 107, 162 agesi 152 agura (dial.) 66 agust (dial.) 66 ai 106, 135, 136 aib 135 v. rom. aibă (să ~J 136 v. rom. aibi(sdr~<) 136 v.rom. aibu (să ~) 136 * aZfeu 134 v. rom. aiee 114 aici 114 aie 119 aiepta 73 aimintre 114 aimintrea 114 aimintri 114 aindere(a) 114 aindine 114 aiurea 114 v.rom. ăZnZe 114 ajuna 73 ajunge 73 a/uta 73, 178 ajutor 162 a/ 106, 107 ălalalt 112 alăpta 118 albăstriu 123 albastru 85, 162 albesc 127 aZize 69 albină 85, 96, 162 Albinata 119 albior 122 aZWu 123 aZe 106 aZî'n 79 Alexandre 103 aZi 78, 108, 112 a/Zar 85 aZfei 108 altminteri 114 aZror 108 aZf«Z 108 alună 85 am 134, 135, 136 am (să~) 136 amăgitură 123 amar 85 amărâsc 127 amărui 124 -ame 119 amiazi\ 24 amuţesc 127 an 81 Anicăi 101 Aninoasa 123 anota (dial.) 159 abrea 114 a£a" 77 v.rom. a^ar 159 apăraie 119 apărămînt 122 v.rom. apare 162 v. rom. ape(e)i 1 aproape 114 apuca 162 ar 136 -ar 119 v.rom. ard 136 aramă 65 arămiu 123 arătarem 133 arbore 97 ara*e 127 are 136 v. rom. are 136 aret 160 -aref 119 areZe 51, 85 Argeselul 121 argint 85 Aricioaia 122 ane 89 araia" 85 aripioară 122 arma" 98 arunca 162 *a? 136 asa 114 aşchie 87 asculta 66 ascultare 133 ascultare t 133 ascultări 133 ascultător 123 \ CUVINTE ascunse 131 aveţi (să~>) 136 bolnăvicios 120 ascuns 89, 133 ara« 136 bolnăvior 122 ascuţitor 123 avut 136 6our 61 asemenea 114 avuţie 121 Brădetul 121 asemenele 114 azi 115 brădui 124 aşezămînt 122 orat 75 asprime 121 oaia 163 brînzar 119 «st 112 odiat 163 broască 61 ăstalalt 112 băieţel 121 Brăzoaia 122 astîmpăra 163 Băioasa 123 ouooî 122 astruca 163 6a/os 123 6ucd 172 asuda 163 barbă 124 bucătar 119 asupra 116 bărbat 172 bucurie 121 asupra 114 bărbăţime 121 ouged 164 asurzesc 127 bărbul'u 124 buiestraş 164 -a£ 119 bătrînatec 120 buiestru 164 atare 112, 114 băşică 69 bulgăroaică 122 -ătate 120 &a£d 69 bunătate 61 -atee 120 bătrîn 69 Bungetul 121 «iţipt 163 6dui 131 bunuţ 124 ■afi 134, 135, 136 oea 68, 139 Buzăielul 121 -arte 120 berbec 69 buzat 119 «iît 112, 113, 115 berbece 96 buzată 120 atunci 115 beşică 159 au 81, 117, 130, 135 beşicea 159 ca 76, 117 aua 169 oeştea (dial.) 159 cd 95, 117, 151 auace (dial.) 114, 163 fo'ne 8i, 115 Căciulata 120 aur 66 biruinţă 121 cădea 127 aurar 118 biserică 163 cad(u) 130 auz 128 v. rom. Mem 134 ca/ 68, 70 auzea 130 v. rom. Wef! 134 călariu 79 auzire 133 blăstema 101 căldărar 37 e?t 136 boereasă 120 cap 96 INDICE căpăstru 36 capuri 36 cărare 174 care 76, 112, 113 careva 113 carte 96 casă 36, 81, 99, 178 case 103 case(e)i 101 casei 101 căscăund 164 Căsoasa 123 castaniu 123 căsuţă 124 ca^ea 79 cătelin 79 cătinel 79 către 116 cas 128 v.rom. cază 132 căzui 131 ee 76, 77, 95, 112, 113, 117 cearcăn 58 *cearcen 58 *cearceni 58 celălalt 112 cerboaică 122 cerceta 165 eer 76 v. rom. ceriure 97 cestălalt 112 cetate 59 cetăţue 124 ceea 113 cte'e 36 chelbe 160 chelbaş 160 clonţar 119 efo'ar 115 coace 128 chingă 74 coadă 66 ci 117 coapsă 84 crâp 92, 105 codalb 124 anc« 108 codobatură 124 e«rf 76, 115, 117 corfra 57, 76 cine 76, 77, 103, 112, 113 COîf 61 cine/e 107 colastră 78 cînepă 57 eo£ac 100 cineva 113 copaci 100 cinge 74 copleşi 160 einfa 127, 130, 135 coptură 82 anta 131 corfe 69 cîntai 132 Corboaia 122 cîntam 129, 135 cordelată 120 cîntăm 129, 131 eor« 165 cîntase 133 cot 61 cîntasi 131, 133 coţear 119 cîntaşti 132 crăiasă 120 arctaî 131 cred 55 cîntau 130 crez 128 cîntăreţ 119 crezui 131 cîntător 123 cruce 61 einte 132 crurf 61 cintec 165 cu 116 rftfft 129 cucută 59 -eios 120 cufuri 165 cîslegi 124 cui 97 cireaşă 57 cum 117 cîrneleagă 124 cumineca 61 cîf 77, 112, 113 cumnat 52, 85 cîie 116 cumpăr 52 «fi 113 cumpăra 118 cîţiva 113 cumpărător 123 -ciune 120 cumpli ii8 Clăbucetul 121 cumplu 52 \ CUVINTE cuprind 52 cuptor 82 cură (să~) 132 curastră 78 curechi 66 *curima 160 curma 160 aista (dial.) 172 v. rom, custarern 135 cutare 113 cuteza 121 cm/îi 165 cutremur 52 cutropi 160 cuveni 52 dă 129, 130 dacd 152 dai 129 dărăpăna 165 datorie 121 dau 129 de 116, 140, 149,150,152 decinde 115 deda (a se ~) 165 v. rom. dediu 130 dedîu 131 v. rom. defăima 165 defăima 165 degera 118 degete 102 degeţel 121 dejghieura (dial.) 165 dejghiora (dial.) 165 deluros 123 departe 115 deplin 113 deprinde 165 des 121 deshăra (a se ~) 166 descăleca 36 descălţa 118 descărca 118 descoperi 118 deset 121 deslega 118 desmerdăciune 120 despica 118, 165 despre 116 destul 113 v. rom. despune 166 v. rom. deşting 128 v. rom. deştingu 128 v. rom. destinse 131 din 116 dinioară 115 dîws 109 dinţat 119 dintre 116 doagă 159 doauă 108 dogar 159 doi 61, 108 domn 86 v.rom. domne 103 dorinţă 121 dormi 127, 133, 179 dormii 132 dos 90 doua 97 douăzeci 108 drept 82, 116 drepnea (dial.) 166 drum 174 dulceaţă 120 dumica 166 dumineca 141 dumnezeu 102, 124 dupd 116 v. rom. e 117, 150 ea 109 -eană 121 «j^easd 120 ■•eafa 120 eftinătate 120 ei 106, ui ei 109, 144, 145 -eZ 121 e/e 11 o este 112 eşti 112, 137 -et 121 eu 75, 108 -ez 121 /d 130, 134 făcător 123 /ac 130, .132 facere 132 /deui 132 făcuşi 132 97 Făgetul 121 Făgeţelul 121 fămeie 57 *fămetos 57 /apt 82 făptură 82 /drd 116 farmec 166 iqo INDICE farmecă 101 frasin 97 grangur 167 fată 48 /ngurc 95, 158 gras 73 faţă xoo /rmt 133 grăsuţ 124 femeie 78 frunză 100 gratie 73 v. rom. feri (dial.) 166 v. rom. /« 136 greaţă 121 fericat 120 fugar 118 greoi 122 ferice 166 /ugi 127 greu 57, 68 fermeca 101 /«or 167 gur 63 fi 113, 132, 137, 138, 148 v. rom. /mm 137 gura- 56, 61 fiecare 113 fumăraie 119 guşată 120 fiecine 113 fumegai 119 gustos 123 fierărie 37, 121 v. rom. /am 137 gutîj 60 */ire 137 Fundata 120 gutui 60 /iu 137 v. rom. /ura 137 haiducame (dial.) 119 fiulare (dial.) 166 furătură 123 /î'u/ 124 /urca 36 » 106, 107, 110 flămînd 167 furcuţă 124 ia£a 77 flecar 119 */«Ş 138 tasta" 112 Florar 159 v. rom. /useji 137 -ie 121 Florii 159 v. rom. fusetu 137 ieri 115 flutura 167 v. rom. /«şt 137 ierta 167 fluturatec 120 v. rom. /ufi 137 iertăciune 120 /oaie 78, 98, 159 iesj 84 /oa/e 79 gaVnă 79, 96 îmbelşugat 119 /oame 57 gaură 73 îmbrăţişa 37 foarfeci 158 geamăn 58, 100 îmbuiba 167 foarte ,115 geană 81 -î'me 121 /oc 56 gelozie 121 v. rom. i/n//a 63 focuri 36 gemen 100 împărate 103 fomeie 57 genu(n)chi 129 împărăteasă 120 fometos 57 genune 63 împătra 167 forfeca 167 g/iem 57 v. rom. împlea 63 fost 61 Ghenoaia 122 împlini 127 frămînta 167 ghiaţă 98 împuta 173 frapsăn (dial.) 84 ghieura (dial.) 167 îm 116 frapsăne (dial.) 84 ghindă 100 înainte 115 fraptsăn (dial.) 84 Glîmbocelul 121 înălţime 121 \ CUVINTE 191 înapoi n$ încă 115 încălţa 118 v. rom. încări 168 începe 168 încet 76 încinge 74 v. rom. încingu 128 încins 133 încinse 131 încoace 114 încotro 115 încuia 118 încurca 168 îndărăt 115 în de mînd 159 îndemna 159 îndulci 118, 127 înflori 127 înfoia 159 înghiţi 118 inimă 173 înnota 66, 159 îms 95 zV/sa 109 zrcsd 117 însemna 173 znsu/ 109 -î'nţă 121 întăritură 123 ÎHiîî 168 întîmpla 168 întina 168 înţîna 168 întinde 173 intrare 133 v. rom. întramk 135 întraru 133 intre 116 întreba 77 intru 117 învenina 37 înverzi 127 -?Vir 122 -işor 122 if ft 112 -iu 123 134 v. rom. iuo 115 joc 105 joi 73, i°3 jos 90, 115 jVca 73 jude 103 judeca 73 jugastru 168 junghia 168 jur 63 /a 117 lăcustă 60 lăpădai 119 /apte 82 lăptucă 82 /dsa 84 lăuda 66, 128, 129 v. rom. lăudaşti 132 lăuntru 115 fe 106, no leagăn 58 leageni 58 legăna 58, 168 /emu 78, 85 lepăda 77, 160 /eşie 84 leşina 168 /cu 96 // (dial.) 107 limbă 77 /in 107 find 78 lindină 100 /ragă" 117 lînged 168 lingoare 169 lingură 54, 169 lingurar 119 Zoc 78 /or 106, 110, 112 /u 106 Lucăi 101 /uci 127 /ucra 128 . lucrare 97, 133 lucroi 122 /ucru 96, 128 /ui 106, ni, 144, 145 /und 78 lunaie 119 v. rom. /une 101 lungăreţ 119 /ura 101, 102 /«P 55, 56, 61 /up« 55 lupoaică 122 luptător 118 lupuşor 122 md no măcelar 79 192 INDICE măduvă 79 maestru 75 mai 75, 115 mămucă 124 *măncăm 129 *măndcăm 129 "mănduc 129 *mănducăm 129 *măndunc 129 "măndînc 129 mănînc 129 mănunt 109 măr 57 mărăcinar 119 mare 169 mărgea 79, 169 măr taie 119 marţi 103 martur 62 masă 48, 88, 97 mascur 54 măsea 84 mătuşe 85 mea 110 110, iii merge 175 merişor 122 v. rom. meserătate 120 mesteacăn 169 mi 110 miază-noapte 124 miază-zi 124 mie 108 miei 85, 86 miercuri 102 mierloi 122 wieu 86, 110 miie 108 mîine 115 mi/Zoc 124 mină 100 mine 129 mmca 129, 139 mîncăm 129 minei 129 minciună 100 mîneca (a se ~J 169 mini 104 -mint 122 mînu 81, 100 mîrced 160 mîrcezi 160 mire 169 *mnel 86 moare 61 moarte 99 moaşă 97 moaşe 97 muiere 52 muZge 127, 159 mulsură 59 mu/fi 113 v. rom. mume(e)i 101 mumîniei 101 munte 102 munţi 36 m«ră^97 mure 97 murgai 119 murgaie 119 muri 126 mustaţă 62 , mustos 123 na no născui 131 ne 110 nea 100 nebunatec 120 necheza iii negricios 120 negură 54 negustor 169 nemţoi 122 nepoată 100 nej>oZ 96 nescare 169 v. rom. nesWi 113, v. rom. neştine 113, ni 117 nicăiurea 115 nici 117, 169 nici Mn 108 nici unuZ 113 nimănui 108 nimeni 108, 113, 1 nimenea 113 nimic(a) 113, 115 noapte 82 noaptea 141 noastră m noastre 111 noi 109 nor 61, 105 noră 60, 100, 105 nor(u) 60, 100 noştri 111 nostru ni nou 97 nouă 108 nu 115 \ CUVINTE 193 Nucetul 121 numai 153 număr 61 nume 96, 103 v. rom. nuta 66, 159 nutreţ 169 oaie 169 •oaie 122 oameni 179 oare- 113 oarecare 113 oarece 113 oarecine 113 oaspe 100, 103 oaspet 100 oe/« 36, 96 -oi 122 OM 54, 102, 142 ome 103 opt 82, 108 ori- 113 oricare 113 on'ce 113 oricine 113 -os 123 osîndiţi 134 ospdt 170 păcătos 123 păcură 54 păcurar 36 păioară 79 pana 81 par 78 păresimi 37, 76, 77, 84 părete 51 * păr seta 161 pdrfî 103 v. rom. păsaţi 134 pasăre 59 păsăruie 124 pd/i 126 pătişor 122 patru 77, 108 pe 117, 150, 151 peana 81 » pentru 117 perete 51 pescărie 121 v. rom. pespre 117 peste 117, 153 v. rom. pestre 117 piept 96 piepturi 95 pier seca 170 piersică 90 picior 173 pind 117 pînzâ 161 plăcintă 170 plăpînd 170 v. rom. pWsa 67, 170 p/ari 147 pleoapă 61 plevaie 119 plimba 170 v. rom. plînşu 131 ploaie 61 p/op 97 ploua 154 poau 129 podişor 122 poi 116 pom 56 porumbar 37 pot(u) 130 povară 138 povoară 138 prăda 159 prădăciune 159 pre 150, 151, 156 preot 103 v .rom.presp(r)e 117,153 v. rom. preste 117 pretutindinea 116 primăvară 124 prin 117 prind 52 prins 89 prinse 131 printre 117 prunc 161 pui 128 pumn 85 pune 138 puriu 128 punte 175 purcede 170 purice 54 puroi 170 pururea 116 puse 131 puseră 131 v. rom. puş(u) 131 pupa 171 putea 127 putred 171 putregai 119 putu 132 putui 132 13 194 INDICE răbda 175 sa£te 108 sîmcea 171 Rădoaia 122 săritură 123 sine no Răducu 124 sase 108 singe 77 răget 121 său 61, iii, 144, 145 singurătate 120 ramură 159 soaţe 118 singuratec 120 rămuros 159 sbura 69 sfnt 137 *rapăsa 67 scădea 118 slăbiciune 120 răposa 67 scălda 173 soacră 105 răspunde 127 scamă 77 soage 61 răspunse 131, 133 scăndu (dial.) 86 soarbe 127 raţă 97 scăpata 37 soare 81 raţe 97 seară 78 soc 61 răţoi 122 scăuel 86 socru 96 rătund 60 scăueş 86 somn 86 repejor 122 scăuiaş 86 sor 103 rfrfe 127 scaun 86, 96, 97 -şor 122 riie 85 scăunel 121 soră 60, 103 rînced 160 schimba 118 s£ă/a 171 rîncheza 121 scoare (dial.) 171 spre 108, 117, roată 36 scoate 61 153 roi6 61 scriem 135 spuriu 161 ros 61 scu/a 171 stă 129, 134 roşcaie 119 scurta 118 stacojiu 123 ruginiu 123 se 110 stat 129 rumeior 122 v. rom. se 118, 152 stau 129 seamăn 58 statui 131 * 137 seara 141 stea 79, 96 sa in secară 100 stinge 128 să 118 şed(u) 130 străbate 118 v. rom. să 152 sem 137 străbun 118 săi iii semn 85-^ străluci 37 sălbatec 59 serfia 69 străvechi 37, 118 sa/ce 54 se# 137 streche 171 sale in seu 68, 96 strecurător 123 săltăreţ 119 sfîrnar 161 ştrengar 119 sănătate 61 si 110, 118 strins 133 săptămînă 82 sie 110 strungar 119 \ \ CUVINTE 195 subsuară 171 toamnă 61, 85 un-spre-zece 108 su 137 toapsec 84 unu/ 113 subt 117 toarce 128 urca 172 subţioară 171 -toare 123 ureche 66 sufleca 171 -tor 123 urgie 174 suna 159 -toriu 123 urzi 126 sunet 159 tot 108, 113 urzoi 122 sunt 137 trăgăna 58 «se 6o, 98, 158 supţioară 171 trage 128 -uşor 122 surpa 171 trei 108 * uşurinţă 121 v. rom. surupa 171 treizeci 108 -u; 124 surzie 37 tremur 52 sus 90, 116 tremură 54 «a 129, 138. surd 108 trepăda 171 «d 110 trunchi 96 «aed 69 ta in tu 109 «dm 138 tdeea 129, 130 tuns 89 văr 69 tăciune 59 -tura 123 «ard 98 tăcure 133 tutinderea 116 vare 138 tdi ni tuturor 108 «are eare 113 ta/e 111 vare ce 113 ţărănime 121 -uc 124 vărsa 69 rare 173 MCÎg 128 «azd 132 tari 173 v. rom. uczgu 128 văzut 132 tdn'e 121 1 -ui 124 «ec/ii 69, 87 taîd 96 uituc 124 . «ecin 59 v. rom. tătîne 104 w/m 97 vedea 69, 127, v. rom. tătînelui 101 umblet 121 «ei 138 tdu 6i, ni umbresc 127 veni 146 faur 66 umfla 63 «eni 52, 131, 132, 146, pese 84 umplea 63 147, 179 ţi 110 un 108 venii 146 timpuri 95 uncfli 70 veri 138 tîmplă 98 unde 116, 117 verzui 124 tindr 174 unesc 127 veşted 172 tineruc 124 unguroate (dial.) 122 «indt 172 fipdt 121 ara 127 «inde 127, 133 13* 196 vineri 103 v. rom. vinie 132 vifiu 128 vinişor 122 vinzi 128 vioi 122 vîrfuşor 122 v. rom. virtute 174 viu 70, 128 *voare 38 voi 109 voinicame (dial.) 119 votu 138 uom 138 vor 138 voştri iii vostru 59, ni wea 113, 127, !37> 138 wem 138 wefi 138 vre-un 113 zăcea 73 zarzavagioaicd 122 zece 75, 108 zi 96, 134 zice 84 zice (nu^) 134 v.rom. zicere (nu~) 134 v. rom, zicereţi (nu ~) 134 zicefi (nu ~) 134 zise 84 v. rom. zisere 133 v.rom. zisei 131 *ziseste 131 *zisie 131 ziua 141 INDICE D. ENGADIN autre 78 agne 85 avons 134 aram 65 ooïte 63 bourse 63 ascolter 66 carême 76 aunza 89 champ 92 dorms 92 v. fr. cnans 92 «os 90 c«ez 36 era 89 v. fr. comengier 6 e« 75 coup 80 kdmp 92 croûte 63 mai/ 58 àe 141 mais 88 «fors 92 rnaisa 88 dos 90 norfer 66 écrivain 104 puon 85 épouse 93 quaraisma 76 e'tuae 80 sei? 85 hommes 179 sil 90 nuis 60 sulvedi 59 v. fr. j'oii 75 ws 60 fr. de s. kukiido v. fr. laoste 60 D. FLORENTIN mais 75 mois 88 • arcora 95 nzoise 88 FRANCĂ none 104 oeiZ 36 flashâ 104 onc/e 70 FRANCEZĂ parlons 134 pêche 90 v. fr. agiets 73 peine 67 agneau 85 poignet 85 aire 89 poing 85 anse 89 pute 104 ante 104 nen 92 v. fr. arain 65 sauvage 59 v. fr. ascouter 66 v. fr. si« 68 \ CUVINTE 197 v. fr. sus 90 voisiti 59 D. FRIULAN anei 85 arie 89 cunat 85 dues 90 kdmp 92 kand 76 &ode 66 /audă 66 len 85 mes 88 păsare 59 pene 67 p«« 85 salvadi 59 sii 90 taur 66 .ms 60 >'o 75 D. GENOVEZ komingd 61 GERMANĂ Kelsbach 74 Kellmiinz 74 V. GERMANĂ DE SUD kellări 74 fosta 74 tdicAa 74 GOTICĂ akeit 74 guma 104 kaisar 74 karkara 74 lukarn 74 D. ISTROROMÂN a*»!/7a 63 âWu 128 rfwra 130 cînlam 129 #/'em 57 (ins. Krk) Z.asot> 122 lu 106 mul'ere 52 (ins. Krk) Petrsorii 122 ratze 101 ren 138 mea 61 ml'e 85 mul'ère 52 paseis 135 scăndu 86 sefaj 61 sore 101 tefaj 61 «epi 138 ITALIANĂ agetto 93 agnello 85 agosto 66 v. it. de n. a(g)urar 66 aia 89 a/tro 78 ascoltare 66 -Berto 105 binati 159 oorsa 63 braceia 95 ousia 63 v. it. ea 76 caddararu 37 campo 92 canistrum 159 capestro 36 cdpure 36 rasa 36, 178 ce/a/o 80 chiave 36 eoda 66 eognato 85 coleechio 66 eo/po 80 eorna 95 disfingere 159 aîta 95 dormi 91 dosso 90 firraria 37 focure 36 ginoechia 95 v. it. gioso 90 grasso 73 grata 73 gro«a 63 invininari 37 «o 75 /egno 85 ma(e)stro 75 mai 75 'mbrazsiari 37 me/o 58 mese 88 monti 36 ig8 INDICE nuotare 66 nutricare i$9 occhio 36 palanca 80 palumbaru 37 pecoraio 36 pena 67 pesca 90 pugno 85 quaresima 76 rame 65 v. it. ritondo 60 rota 36 salvatico 59 scalvecd 36 scapetd 37 scrivano 104 scuola 178 segno 85 v. it. speme 92 v.tt. spene 92 sterlûce 37 strabello 37 stufare 80 surdia 37 su (so) 90 uomini 179 «SC20 60 D. LANDEZ laguste 60 LANGOBARDĂ Anna 105 Anno 105 LATINĂ a&- 124 a& ante 114 abscondo 89 absconsi 131 absconsus 89 abtissa 53 acetum 74 aclhetico 87 acre 104 acrum 104 aa" 116, 141, 149 aa"- 118, 124 adancus 61, 161 ad-de-ante 114 ad-de-in 116 ad-depositum 161 ad-de-verum 114 ad-foras 114 ad-hac 163 ad-hacce 114, 163 ad-hic 114 ad-hicce 114 ad-horam 114 *adiliare 160 adjectare 73 adjungere 73 adjutare 73, 178 adjutor 162 adjutorium 162 ad-mediam-diem 124 ad-modo 114 ad-nbtare 159 ad-post 114 ad-prope 114 ad-sic ,114 ad-similis 114 ad-supra 114, 116 adtepere 163 ad-tuncce 115 adulare 159 *aduliare 160 aduncus 161 ad-vix 114 adzutor 72 aeam 65 aeclesie 65 aegrus 102 aeorum 65 aer amen 65 aères 80 *aes 135 Aesclapio 53 aetiam 65 aevocatus 65 africiae 162 aggestus 162 agî'/j's 107, 162 *agilus 107 . agnellus 85 agrimesore 88 *agurare 66 agustas 66 agustus 66 Agusto 66 a-inde 114 aitricis 72 aiutric(ijs 72 *ajunare 73 *albaster 162 albearia \6z albeus 69 a/fcas 162 \ CUVINTE 199 oleum 64 ansa 89 *astruicare 163 Alexsander 83 ansar 59 astruere 163 Alexsandri 83 un» 59 -aticus 120 -alia 119 *antaneus 168 -a-tïo 120 alia-mente 114 ante 116 *attepire 163 aliubi-re 114 aper 102 -attts 119 alium 64 aprus 102 aucupare 162 *allenare 79 agua 77 audio 128 a/ter 78, 108, 112 aqualis 162, *auferire 166 altera-*mente 114 aquarius 159 1 [ auferre 166 "altrei 108 aquellus 85 augêre 127 *altrörum 108 "aramen 65 augmentare 162 *altrui 108 aranea 85 a«/ae 70 alvaria 162 arbor 97 aunculis 70 alvearia 162 ardere 127 aunculo 70 alveus 69 ardus 53 aunculus 70 *alvina 162 area 89 aunclus 70 ama 93 arena 55 aur arius 118 *ambulester 164 ares 51 Aurelie 65 ambulemus 134 ar etern 51 aim'$ 66 ambuletis 134 ana 64 aurum 66 -amen 119 -aricius 119 atw 64 amfora 79 aridus 53 ausculta 66 ■amici 55 an'es 83 ^4twta 75 amicus 55 arietem 51 aut 117 amita 85 anex 83 autumnus 61, 85 ampora 79 -arius 119 ave(o) 68, 80 ancus 161 arma 98 averruncare 162 anellus 86 arruncat 162 avetat 68, 80 angfos 53 Artlaus 87 aviaticus 39 angulus 53 *as 135 avomculo 60 anicillae 54 asa 89 avonculo 60 anima 173 asclaregia 87 aatts 64 annoru 91 asconsus 89 annucli 53 asculta 66 baiolatio 163 annus 60, 81 asinus 81 baiolator 163 anoru 91 ast/a regia 87 baiulare 163 200 INDICE Balcriano 68 bradas 98 canapis 57 balteus 64 brattea 64 canem 103 baltius 64 brattia 64 canei 103 barbarie 104 bruscetum 121 *canepis 57 barbatus 172 ouKo 167 cantarant 131 benaemerenti 65 Jucca 164, 172 cântare 127 feene 81, 115 *buccidus 164 cantas 129 benemerentibu 93 buxidem 63 contasses 131 benemerinti 58 byrginio 69 cantasti 131 ôeroa 69 o>»»-sa 63 cantavisses 133 berbeces 69 byyris 69 content 132 berbex 69 cantet 132 berbum 69 caballarius 79 canticum 165 oesica 69 caballus 68, 70 cantis 129 beteranus 69 cadeo 128 canto 129 betranus 69 cădere 127, 128 capiclum 87 bibere 68 caoW 131 capitulum 87 Wfrui 131 caelum 74 capriolo 64 Bictoria 68 Caesar 74 "capruţicus 63 bineiicio 58 caesus 81 carcer 74 oîV 69 Caicilia 64 carnem-ligat 124 bittalis 69 calatus 73 carnis 103 Wt>o 70 căleai 130 carraria 174 oi'xi't 68, 69 calcavi 130 carrarius 174 blanditiae 164 calceus 64 carruca 39 blandulus 164 cafcw 103 carrus 174 Mandas 164 calcius 64 casa 81 &O0ÎS 69, 70 calcostegis 75 casae 103 bobum 103 calcosteis 75 cascabundus 164 ooia 164 caldus 53, 54 caseum-ligat 12 ^ *bojester 164 calidum 53 castrum 98 bonitatem 61 *calinus 79 cata 116 bos 68 caffis 79, 174 catella 79 6oto 68 calvia 160 cauda 66 *bovestris 164 calvus 160 cauliculus 66 „fcouus 103 campora 105. causa 81 brachium 75 campus 92 cautela 79 \ CUVINTE 201 cavea 64 cavia 64 *cavula 73 Celeusum 74 Celio monte 74 cellarium 74 eetta 74 cenare 74 censor 88 census 74 cephalus 80 cerasus 57, 58 ceresea 57 ceresium 57 ceresus 58 Chrusanto 62 eioes 68 cicuta 59 cineres 97 cingere 74 cingula 74 cinque 77, 108 *circanus 58 circinus 58 circitare 165 ciresia 57 cis 76 eisJa 74 cithara 58 cither a 58 civitatem 59 Cladia 67 Cladio 66 Cladius 67 clarum 115 cleminx 84 *clinga 74 Clymene 62 cocens 76, 128 cocere 128 co« 76, 128 coco 128 coctorius 82 cocus 128 coda 66 coda-albus 124 * coda-batlulâ 124 codiugi 73 codra 57, 76 Codratus 57 Codrato 76 cognatus 85 colaphus 80 *coliculus 66 colligo 52 colloco 52 colpacioni 71 colubra 51 co/us 168 comidi 58 comindavi 58 *comminicare 61 comminuo 61 communicare 61 comparabit 68 *complexire 160 computo 52 con 109 conda 76 *conforire 165 congiugi 73 con ipso 109 coniuncxs 83 consiensia 75 constare 173 consul 88 contineo 161 contorpere 160 *contorpire 160 contra 116 convixxit 83 coquens 76, 128 coquere 128 cooui 76, 12S coţuo 83, 128 coous 128 corbula 160 Cornelio 92 corno 95 cornus 165 corpus 98 *corrimare 160 corvus 69 cos 165 cossim 83 cos/at 88 eosu/ 88 cot 76 eotio 165 cotoneum 60, 82 cottana 60 *cottaneus 60 coxa 84 coxim 83 crabatum 73 cratis 73 credo 55, 128 credui 131 credutus 133 Cresces 88 criscit 58 202 INDICE /Crucem 61, 74 :crudus 61 crypta 63 *cucuta 59 xuilus 51 cura 109, 112, 116, 149 ,cum- 118 cunctinare 161 cunere 93 .cunvixit 59 cura 91 jCurrant 132 currat 132 *dao 129 de n6, 149, 150 .de- 118 decern 75, 108 .decreivit 67 tde-de-inde 115 ,.dedi 130, 131 .dedicait 131 dedere 165 de-ecce(eccum)-inde 115 de-ex- 36 defenicionis 71 defesori 88 •défunte 86 defunto 86 deglabrare 165 ,de«e 64 ,de-hincce 115 ,de-in 116 , de-inde 115 de-in-illa-hora 114 de-inter 116 iDekem(bris) 74 demediam 59 demicare 166 deorsum 70, 90, 115 deosum 89 de-parte 115 deposicio 71 de-post 116 deprehendere 165 *derapinare 165 desilio 81 despicare 165 de-super 116 de-una-hora 115 die 134 dicer etis 134 dico 125, 126, 154 diffamare 165 diffamia 165 digina 54 digita 102 digitus 102 dignus 85 dimicare 166 dingnissime 85 directus 82, 116 dis- 118 disglabrare 165 dispovere 166 dissecare 166 dissessit 74 *disvelare 166 dixistis 131 dte't 84, 145, 146 dogarius 159 do/es 88 do/io 64 domine deus 102, 124 dominus 86 domno 54 domnus 54 s donaut 131 doflu 90 dor mire 127 dormis 92, 129 dormis 128 dormo 128, 129 dorsum 90 *drepanella 166 drepanis 166 dulcissime 65 duo 108 Durracinae 62 eamus 64 ecce- 118 ecclesia 163 eccum- 112, 118, 124 eccum-hic 114 eccum-hicce 114 eccum-hoc 114 eccum-mo(do) 114 eccum-sic 114 eccum-tale 114 eccum-talis 112,113,114 eccum-tantum 115 eccum-tantus 112, 113 educaut 131 edus 65 effigia 105 ego 75, 108, 144 egredere 126 ei/uj 51 eiius 51 e/'us 144 \ CUVINTE -dla 121 /ac/a 53 fimus 137 -ellus 121 /aco 128, 130 /ira 97 -ent-ia 121 facunt 130 finisco 127 eo 75, 108 factum 82 //sas 80 -eolus 122 facunt 130 /ift's 137 equa 77 /agus 97 *flammabundus 167 eres 80 /ames 57 Flaus 70 esse 148 familia 78 F/ora 159 *es£ 112 faras 114 Fior alia 159 et 117, 150 faseolus 51 floralis 159 -etum 121 fassiolus 51 floresco 127 . Eutychiam 62 Fastina 66 "Florilia 159 ex- 36, 118 /atus 98 "fluctulare 167 excaldare 173 /ax 53 fluctus 167 *excarpere 161 febrarias 54 /oa«s 98 nantus 86 nouem 108 or dire 126 nascui 131 noverca 169 orgia 174 natare 66 numerus 61 * oricare 172 nebula 54 numin(datori) 60 Oricla 66 «ec 113, 117 numqua 92 oricla 66 nec-aliubi-re 115 numquam 92 oriculae 66 nec mica 115 nwra ioi, 105 or/or 172 negotiator 169 nurus 105 ossa 98 Nemens 89 nutricium 169 osteum 64 neminem 108, 113, "5 nutricius 169 ostium 60, 64 nepota 100 ostia 98 nepus 60 -0 122 -osas 123 nervias 98 obsequentissime 65 ouis 169 nescio 113 observasione 71 oze 72 nescio-qualis 169 occasio 88 oa»r 60 nescio-quantum 113, 169 occansio 88 oaisor 60 nescio quem 113 oc/ms 53 He.j;*e 113, 117, 169 Octabiae 68 pacciolus 173 neque unus 108 oc/o 82, 108 paene-ad 117 nimpis 62 *palanca 80 Nimphydia 62 octub(res) 59 1 palearium 64 «isi 81 ocu/im 53, 95 paliarium 64 nivem 100 oaVa 158 paliurus 170 roMs 109 *oestriculus 171 palliola 79 nocie 82 oestrum 171 Palmur(a) 62 nomen 103 oestrus 171 palpabundus 170 «oh 115 oleum 98 palpe'bra 51 nora 105 o/i 92 palpo 170 noricuiae 60 o/ii 66 *pandia 161 norws 6o, 100, 105 o/im 92 panucla 53 nos 109, 110 Olumphia 62 Papisius 81 noster iii -onea 122 Papirius 81 nostra 111 onestam 80 parentis 102 nostrae 1 n -orna 122 pare'tem 51 noştri iii onorim 80 par êtes 51 2o8 INDICE pariens 89 pignus 85 *po«î'o 129 parietem 51 pilum 78 poîui 132 * par sitar e 161 pinna 81 praedationem 159 parti 103 piscw 80 praeputium 171 parte 103 pixidem 63 prebiter 103 *passare 59 placenta 170 prensus 89 passere 59 plăcere 74 pridem 82 passi 92 placitum 133 primavera 124 passiins 71 placutus 133 Primitiai 64 passim 92 *plausare 67, 170 probai 130 patire 126 plausio 170 probavi 130 pauper 104 plauso 170 procéder e 170 paupera 104 plausus 170 pncfe 92 peduclum 53 p/uz'î 154 pridem 92 peiius 51 poclom 87 puaero 65 penam 67 poculum 87 pu&e 93 *penna 81 poena 67 *pueruncus 161 per 117, 150, 151 Pompelus 51 *puerunculus 161 perambulare 170 pomum 56 pugnus 85 perdedi 93 *ponio 128 pulicem 54 perdutus 133 poniret 128 punere 59 per-extra 117 pons 175 *puronium 170 pena 93 poples 83 purus-re 116 per-in 117 poplex 83 pus 170 per-inter 117 populus 97 Puteolis 51 per-intro 117 porcacla 87 *putium 171 per secare 170 portulaca 87 putridus 171 pe(rsica) 89, 90 poserunt 131 per-super 117 posî't 131 quadragesima 37, 76, 77 pessica 89 posse 127, 129 84 pessicum 89, 90 possum 126"- quadraginta 77 petiolus 173 posi 116 * quadricornus 77 phalanx 80 posia 54 *quadrone 77 pharmacum 166 posni 93 quadrus 57 Phebus 67 poîeo 129 quaero 76 picula 54 potere 127, 129 qualis 77, 112 pientissime 65 poterent 127 guara 77, 117 \ \ CUVINTE 2Ô9 quando 77, 115, 117 respondere 127 scriba 104 quantum 113 responsionis 103 scribanem 104 quantus 76, 77, 112 *retundiare 171 scriserunt 87 quaru 92 retundus 60 scribo 126 quator 55 rider e 127 scriptum 50 quat(t)or 55, 108 n'rfeo 139 scrutant 126 quattuor 77 rigidare 175 scruto 126 çuera 76, 77, 92, 112 rcgra 59 se iio, 118 * queue 109, 112 rimor 160 sebum 61, 68 querunt 126 rota 58 secale 100 quescat 55 risti(tu)tori 58 secundes 102 quescerent 53 Wms 64 "senticella 171 0ueia 55 m>«s 64 senticeta 171 quetus 55, 76 rosa 81 sentus 171 Quetus 55 n/pes 162 sepfe 91, 108 S<" 51, 77, 113, 143 septuazinta 75 guia 117 Sabasianus 71 sepulcrum 98 gmrf 76, 77, 95, 112, s«/e 92 s(e)pulture 65 117 salacs 83 serws 7° quiesquit 76 salicem 54 servare 69 Quirenarice 62 Salomonix 84 sest« 83 gttt's 112, 143 Salone 65 seft's 137 gun 76 salvaticus 59 *s«(s 61, iii guorf 95, 117, 151 s sanctissimus 83 sex 108 quomodo 117 sanctus 86 st 151, 152 quostituta 88 sanguine 77 sioe 110 quravit 76 sanguisuga 78 S2'6i 110 sanitatem 61 sjc 118 ramulosus 159 santo 86 signum 85 ramulus 159 sapiensie 71 sih'aticus 59 *recaediare 171 scabellum 86 szwms 137 recipit 52 *scabnum 86 singnifer 85 Redduta 133 sca/a 78 sj'ni 137 rem 92 *scama 77 *s«Vis 137 remedium 98 scamnum 86 so 61 renego 52 scelus 73 sobriae 65 repausare 67 scoria 171 soone 650 14 210 indice socra i oo, 105 super 117, 152, 153 tonat 154 socrus 105 sursum 90 tonsus 89 solea 64 Surus 62 * forco 128 solem 81 sustus 73 *-torea 123 solia 64 susum 89, 116 -toria 123 somnus 86 suus 144 -tortus 123 sonitug 159 tot-inde-re 116 sorbire 127 taetrus 102 totorum 108 soror 103 ta/is 174 tot(t)us 108 sparsi 90 tarde 115 iotas 113 spem 92 tatani 101, 104 tou(am) 61 spurius 161 taurus 66 toxicum 84 sta 134 ie no tractare 82 stablum 53 tempero 163 "traginare 58 stabulum 53 tempuli 54 irago 128 stafilus 62 teneru 174 irano 128 *siao 129 tepeo 163 trans 117 sieWa 79 terminac(iones) 71 tremulat 54 sieiî 130 tera'o 71 trepidare 171 sieiut 131 terau 75 ires 108 stingo 128 testemonhim 59 triclinium 92 stinguo 128 ieter 102 triclinu 92 stlataris 87 *tetionem 59 trienta 75 îias 93 tetrus 102 tristis 104 strata 93 *ieus 61, in tristus 104 stro/a 79 texere 84 *frocta 82 stropa 79 thens(auro) 88 tu 109, 144 sua in ti no tua in subala 171 tiaras 72 tumlum 54 *subrupare 171 it'oe 109 tumum 62 subtus 117 */j6; 109 -t-ura 123 *suffolicare 171 tinea 64 tulamentum 98 sugt'a 39 ijraa 64 iuus 144 sui 93 -ti-osus 120 tymum 62 sum 137, 138 titionem 59 summicella 171 Titius 71, 72 uW 115 summus 171 titlum 54 uHicu 60 \ cuvinte 211 uio 70 venemerenti 67 vinea 64 uius 70 veneris (diem) 103 «iraa 64 ulmus 97 venetus 172 vinias 64 una 116 venio 128 «mft" 75 uncia 74 • vcntus 95 vinum 50, 51 *unculus 70 venutus 133 vinus 98 «rade 116, 118 «era 98 virdis 53 unquam 115 verbex 69 viridis 53 unus 108, 113, 144 «ere 113 virtus 174 urnai 59 vescat iz(> «isif 83 usore 83 *vescidus 172 «mi 83, 93 «s£/a 158 «eseo 126 «ZtZus 54 ustium 60 vescus 172 w'tta 69 t/sure 83 vesica 159 vitulus 87 uxsori 83 vessica 69 vivus 70 *vessicella 159 «j'xs/t 83 vacuus 64 veter anus 69 vixxit 83 vadere 138 vetranus 54 «oo/s 109 «a/de S3 vetulus 53, 87 «oce 69 valide 53 ««'a 70 volebam 136 Valeriaes 102 «ioas 69 volemus 138 «affa 93 «Zoe 69 «oZeo 127, 138 valiiq 93 «icia 74 volere 127, 138 «e/u 138 vicinus 59 «oZet 113, 138 *«ao 129 viclus 87 voletis 138 veclus S3, 87 «Zote 83 . «0Z0 136 «eZ/s 138 vicxit 83 volumus 138 *velitis 138 videre 127 volunt 138 «e//e 126, 127, 138 «/di 131 «o«e 68 venaemerenti 68 vidiant 132 «oi' 109, no venari 118 vidiat 132 vaster 59, 111 venator 118 vigxit 83 vostri ill vendere 127 vilicus 78 vostrum 111 vendls 128 «j'Z/a 78 vendo 129 Vincentzus 71, 75 - zabolicam 72 vendutus 133 vindex 174 Zaconus 72 «ene 68 vindicare 174 Zadumeneni 72 212 INDICE zanuano 73 zebus 72 zefurus 62, 79 ziaconus 72 fie 72 Zonysius 72 xantissimo 83 D. din LECCE lupu 56 D. LOGUDOREZ ao&a 77 adzudare 178 ambizua 78 askultare 66 aza 89 batanta 77 bardone 77 battigoru 77 bdttoro 77 &«/a 56 busika 69 ca 76 rfosju 90 e66a 77 gojso 90 imbena 77 /«a/e 76 kampu 92 kando 76 £a«ta 77 v. log. £en 77, 92, 112 kenare 74 v. log. /ei 77 konnadu 85 krabufigu 63 /imoa 77 //««a 85 mdrturu 62 we/a 58 raeza 88 meze 88 pena 67 punzu 85 ramine 65 sambine 78 seu 68 s/nnu 85 umpire 63 unflare 63 D. LOMBARD aza 89 graf 73 marţul 62 skuminiar 61 D. LUCCHEZ gioso 90 D. LYONEZ senevo 57 D. din MAGLIA /«pn 56 D. MANTOVAN gemb 57 D. MEGLENOROMÂN acrimi 121 al 107 a/i 107 ampirăteasă 120 amplin 118 ampl'u 63 an 116 ancalic 118 ancălzimint 122 ancap 118 ancărcătură 123 ancurun 118 ancurunatic 120 an//a 63 anîri 116 an/os 123 a« 135 oă/oj 123 bărbat 172 bărbos 123 oucă 172 bărdet 121 băsearică 163 bitărneatsă 121 buiauă 121 butseauă 121 căntător 123 căntătură 123 cînZa 130 corn 121, 165 cgntic 165 crăblă 160 criclat 120 crgblă 160 cucuscnă 123 cufăr es 165 \ cuvinte 2I3 cumătsol i2i iftinătati 120 cumpărător 123 im 137 cupirimint 122 inămă 173 cur net 121 z'ts 137 curm 160 cutSQt 165 jugastru 168 juneatsd 121 de 140 jungl'u 168 di 116 jiztor 162 dijules 118 d/ndi 115 /dzjgd 117 dinţea 115 lăngoari 169 dintru 116 leagăn 168 dipărtez 118 /'ert 167 dispic 165 lingură 169 dis torn 118 l'irtăcuni 120 diştităcuni 120 Z('m^ 106 distup 118 lupoahă 122 dizgrop 118 luricos 123 drăcuts 124 dultsimi 121 mărdzeauă 169 dl/pU 116 man 169 mejluc 124 făr(ă) 116 mîndaloahă 123 fărinat 120 mul'ari 52 feată 101 ficurel 121 iiază-noapti 124 firţri 166 ■hazăts 124 fitoai\ă 123 ne/ 85, 86 flămund 167 niscăn 113, 169 fricos 123 nitsi 169 frimint 167 pălmutsă 124 ful'or 167 păn(ă) 117 137 picur ăreasă 120 /"ft 137 plătsîntă 170 ponză 161 gl'em 57 />n 117 primăveară 124 pristi 117 pustvhătati 120 putrid 171 putsă 171 sdm 135 ' sdrup 171 scăndu 86 sco/ 171 s/>e/ 171 stnz 117 strz 117 sud 163 td 117 td«ta 113 tan 112 tz'm'r 174 fn 117 tri* 117 tumnatic 120 «a/e 169 ud 128 uricl'at 120 ursoană 122 «er 138 wzzdt 172 vrets(i) 138 w/k 113 D. PADOVAN v. päd. cominicar 61 D. PARMIGIAN £