Coperta seriei: Petre Vulcănescu R U O RADU ROSETTI SCRIERI Ediţie îngrijită de CĂTĂLINA POLEACOV Prefaţă şi note de MIRCEA ANGHELESCU f%t,. EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI — 1980 PREFAŢA Radu Rosetti este astăzi aproape cu desăvîrşire uitat; de obicei este confundat cu fiul său, istoricul Radu R. Rosetti, fost director al Bibliotecii Academiei, sau cu fecundul poet bucureştean Radu D. Rosetti. Cu toată această uitare care i-a acoperit nu numai numele, ci şi opera, scriitorul a fost preţuit la vremea lui de personalităţi dintre cele mai prestigioase ale lumii literare. Sadoveanu vorbeşte cu dragoste de autorul cărţilor din care se degajă, „puternică, viziunea trecutului", şi cu infinit respect de opera sa de istorie socială, adevărat „rechizitoriu al boierimii, al neamurilor", apărută „ca un semn al destinului" în chiar anul 1907. Figura scriitorului, aşa cum o evocă în emoţionantul articol scris la moartea acestuia, pare să aibă ceva din trăsăturile „oamenilor din lună", din Eudoxiu Bărbat : „Modest, urmaşul latifundiarilor şi al voievozilor era un simplu cărturar. Cu atît mai mare însă decît toţi, prin eroismul de a se fi desfăcut de prejudecăţile de clasă, izolat de ai săi, izolat de lumea nouă de o calitate îndoielnică. Suferind şi biruind, bătrînul boier moldovean lasă în locul pe care 1-a ocupat în lume o mare lumină." 1 Tot atunci, comparîndu-1 cu Walter Scott, M. Ralea îi defineşte un numai sfera tematică a literaturii, ci îi subliniază implicit valoarea etică şi artistică, farmecul fără vîrstă al aventurii eroice care o inspiră : „Fără să fie un artist desăvîrşit, Radu Rosetti a scris două romane, mai multe povestiri şi delicioasele Amintiri, toate pline de bonomie, fantezie, umor şi un firesc dar de naraţiune. In literatură, Radu Rosetti a umplut locul unui Walter Scott român."2 Pe aceeaşi linie, dar mai categoric, E. Lovinescu va vedea în Radu Rosetti nu numai un prozator important, al cărui roman, Păcatele sulgcriului, descinde din 1 M. Sadoveanu, Bătrînul Radu Rosetti, în Viaţa româneasca, XVIII, 1926, nr. 2—3, p. 310—314. 2 M. Rfalea], Moartea lui Radu Rosetti, ibidem, p. 36S. V linia Ciocoilor vechi şi noi ai lui Filimon, ci mai ales pe autorul Amintirilor, „cea mai preţioasă contribuţie memorialistică din literatura română" a. Tot despre Amintiri, Oct. Botez scria : „Aceste volume, cu tot stilul lor neîngrijit şi pe alocuri arhaic, alcătuiesc un nepreţuit document pentru moravurile şi viaţa intimă a boierimii moldovene, ceva care nu-şi găseşte asemănare decît în minunatele scrisori pe care Ion Ghica ni le-a lăsat în ce priveşte aceeaşi epocă asupra Munteniei" 4. Dacă prima sa operă literară, Cu paloşul, roman de „capă şi spadă" inspirat din trecutul neguros al primelor domnii moldovene, s-a bucurat de cîteva ediţii şi după moartea autorului, ultima chiar acum cîţiva ani5, celelalte scrieri n-au mai fost reeditate şi mai sînt cunoscute doar curioşilor sau cîtorva specialişti ; ele însă, şi mai cu seamă volumele de Amintiri, cărora interesul modern pentru tot ce este mărturie directă, necontrafăcută, a vremilor şi moravurilor de altădată, le conferă o valoare excepţională, sînt tot atît de demne să fie readuse în atenţia cititorului modern, dacă nu chiar mai mult decît romanul amintit. Ceea ce părea mai vechilor comentatori „stil neîngrijit şi arhaic" este acum înţeles ca modalitate directă de expresie, virtute stilistică sugerînd oralitatea, autenticitate a naraţiunii ; ceea ce părea excesiv în detaliul istoric, în cadrul de epocă al povestirilor, răspunde astăzi unei nevoi mult mai adînci de a ne regăsi şi a retrăi întreaga noastră istorie. Redescoperirea operei lui Radu Rosetti nu reprezintă de aceea un simplu act de justiţie faţă de un scriitor mai mult sau mai puţin nedreptăţit de posteritate, ci o restituire la care în primul rînd cititorul de astăzi are dreptul. * Ascendenţa scriitorului este ilustră, strămoşii săi fiind implicaţi îndeaproape în destinele ţării din ultimele trei secole ; în linie paternă, el coboară dintr-o familie care a dat Moldovei doi domni (Antonie-Ruset şi M. Giani-Ruset) şi nenumăraţi protagonişti ai vieţii politice, începînd cu celebrul Iordache Ruset, „matca tuturor răutăţilor", pînă la tatăl său, Răducanu Rosetti „cel tînăr". Acesta, după ce făcuse studii de filozofie la Munchen, fără să le termine, întors în ţară odată cu venirea 3 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, voi. IV, Evoluţia prozei literare, Bucureşti, [f.a.j, p. 107. 1 Oct. Botez, Scrieri, ediţie de Ilie Dan, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p. 220 (articolul este din 1926). 6 Editura Junimea, Iaşi, 1972 (ediţie îngrijită şi prescurtată de Gh. Drăgan). la domnie a lui Mihail Sturdza, în 1834, va ocupa funcţii dintre cele mai importante (membru şi apoi preşedinte al Divanului Apelativ, vel vornic în 1843) din care va demisiona însă în 1846, în semn de protest împotriva abuzurilor domnitorului. A fost membru al Asociaţiei literare din Bucureşti (1846), ale cărei scopuri revoluţionare şi unioniste sînt cunoscute, şi a făcut parte din grupul tinerilor arestaţi în urma mişcării din martie 1848, împreună cu ceilalţi fraţi ai săi, fiind exilat la Brusa. In toamna anului 1849, după venirea lui Gr. Al. Ghica, va fi numit din nou preşedinte al Divanului Apelativ, apoi secretar de stat (ministru de Externe) şi, din 1854, ministru al Dreptăţii. Unionist convins, el va fi ales preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani, în 1859, şi deputat de Fălciu, dar se va retrage curînd din viaţa politică, nemulţumit de tendinţele liberale ale domniei lui Cuza6 (într-o broşură din 1860, adresată alegătorilor săi, el cerea încă o dată revenirea la principiul domnului străin). Mama viitorului scriitor, Aglae, era fiica cea mai mare a domnului Grigore Al. Ghica, a cărui contribuţie a atîrnat atît de mult în pregătirea Unirii, urmaş — în linie femeiască — al altei vechi familii care a dat Moldovei mai mulţi domnitori. De o frumuseţe recunoscută şi cu o instrucţie neobişnuită pentru femeile acelei vremi, A^lae Rosetti, „pătrunsă de principii naţionaliste şi liberale" cum o caracterizează, peste ani, fiul său, era şi o susţinătoare aprigă a Unirii ; în. toamna lui 1858, rememorează acesta, „văzut-am la sînu! mamei cea dintîi cocardă în trei culori". Născut la Iaşi, la 14 septembrie 1853, nepotul ultimului domn al Moldovei apucă încă, în copilăria sa, cei de pe urmă ani ai „vechiului regim", obiceiurile şi modul de viaţă al boierimii de altădată, cunoaşte direct arbitrariuî puterii nelimitate a stăpînului asupra sătenilor şi mai ales asupra robilor ţigani, risipa nebună a traiului în mijlocul unei curţi aproape medievale, cu nenumărate slugi, trăsuri şi acareturi, cu vizite şt vînători care ţineau zile şi săptămîni în şir, şi mai ales asistă la începutul rapidei decăderi a acestei clase anacronice, minată de propriile sale neputinţe, incapabilă să se adapteze noilor vremi, să tranforme străvechiul mod patriarhal de exploatare a pămîntului pentru a rezista noilor structuri economice, asaltului altei clase, mai hrăpăreţe şi mai puternice, care îi acaparează proprietăţile, îi uzurpă privilegiile şi avantajele politice în decursul cîtorva decenii numai. El creşte în casă la început, potrivit tradiţiei, cu profesori străini angajaţi special, de la care, după propria sa mărturisire, a profitat prea 6 Radu R. Rosetti, Familia Rosetti, I, Coborîtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitis, Bucureşti, 1938, p. 195—197. VI VII puţin ; ramîne însă cu o bună cunoaştere a limbilor străine (franceza, germana, engleza şi, în mod curios, mult mai puţin greaca, ieşită din modă), cu obiceiul de a citi cu aviditate gazetele şi revistele străine şi, mai ales — aceasta datorită însă creşterii libere, în mijlocul naturii, al oamenilor simpli de la ţară şi al unei familii închegate — cu principiile sănătoase şi realiste care îi vor caracteriza întreaga viaţă şi de a căror superioritate era el însuşi conştient : „Viaţa ce am dus-o ca copil era Iară îndoială şi sănătoasă şi mai intelectuală decît aceea a multor fii de boieri crescuţi în oraş... iar sub raport moral, creşterea ce ni s-a dat şi principiile ce ni s-au inculcat nu lăsau absolut nimic de dorit". Şi, ce e drept, scriitorul îşi aminteşte cum, surprins fiind de tatăl său că bătea fără vină pe un ţigănuş de la curte care nu îndrăznea să riposteze, a trebuit să primească din mîna aceluia datoria cu vîrf şi îndesat : „cumplită mi-a fost umilirea şi de atunci nu m-am mai făcut vinovat de faptă la fel". în toamna anului 1870, tînărul Rosetti este trimis în străinătate, zăbovind puţin într-un pension din Geneva, apoi la Paris, la celebrul liceu „Louis le Grand", pentru a-şi lua în cele din urmă bacalaureatul în ştiinţe la Toulouse, în 1873, oraş ales probabil de părinţi pentru a-1 îndepărta de Parisul atîtor tentaţii şi mai ales al atîtor revoluţii. încercările sale de a urma cariera inginerească, aleasă de familie, se soldează cu un eşec categoric, din pricina lipsei oricărei aptitudini pentru desen, şi cum moartea tatălui, în 1872, îl pusese în faţa unei încurcate situaţii financiare, a unei moşteniri grevate de numeroase datorii, Radu Rosetti decide să se retragă deocamdată la ţară, încercînd să redreseze situaţia economică dezastruoasă a familiei. Fără să înţeleagă exact ce sarcină îşi luase pe umeri, tînărul de douăzeci de ani credea că va putea duce viaţa cu care fusese obişnuit înainte ; fiul său cel mai mare (căci Radu Rosetti se căsătorise în 1876 cu Emma Bogdan), viitorul istoric militar, îşi amintea că „la curte" se mai afla încă un personal numeros, între care „vezeteu cu ajutor şi rîndaşi, iar în casă sofragiu..., cămărăşiţă, bucătar... cu ajutoare, femei în casă, femme de chambre a mamei, bone ale noastre". Tatălui, „deşi vînător pasionat, nu-i plăcea să umble pe jos şi nu-mi amintesc ^ie dînsul făcînd pe atunci alte plimbări decît în trăsură sau călare". Deşi scăpătase de fapt, programul său era al unui mare senior. „De obicei, dormea dimineaţa pînă după ora nouă... îşi cetea ziarele în pat şi nu era gata decît la ora prînzului. După-amiaza şi seara cetea sau sta de vorbă cu cei ai casei sau cu musafirii. Către sfîrşitul după-amiezii făcea adesea împreună cu noi, copiii, o plimbare în trăsură..." 7. Admirator sincer al virtuţilor ţăranului („îşi iubea ţara cu pasiune şi vocea lui avea vibra-ţiuni emoţionante cind vorbea de trecut, de viitor sau de vitejia ţăranilor noştri în 1877")8 şi partizan convins, cel puţin teoretic, al egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, Radu Rosetti cultiva încă, se pare, unele rămăşiţe, simbolice mai mult, ale drepturilor sale senioriale. Astfel, prin 1885, îşi aminteşte tot fiul său, cînd familia Ştirbei — cu care erau în bune relaţii — trecea cu trenul spre Dărmăneşti, unde urma să-şi petreacă vara, părinţii săi i-au întîmpinat la gară : „Ziua era foarte călduroasă şi mama pusese să se facă îngheţată ce li s-a servit în tren, oprindu-se în acest scop trenul mai mult în gară". Este evident că acest fel de viaţă nu era destinat să contribuie la redresarea stării materiale a tînărului moştenitor şi eforturile sale, cîte vor fi fostlJ, nedublate nici de cunoştinţele necesare, probabil, sînt inutile ; în 1888 familia va trebui să înstrăineze moşia Căiuţi, care va reveni de atîtea ori în paginile Amintirilor sale, şi să se mute la Tîrgu-Ocna (unde vor locui în fosta casă a lui Costache Negri), apoi la Bacău. Bucurîndu-se de marele capital al numelui şi al trecutului familiei, tînărului Rosetti nu-i va fi greu să intre în viaţa publică în aceşti ani de guvernare conservatoare, împins, se pare, nu atît de vreo ambiţie politică, cît de necesitatea unui salariu care să-i sporească veniturile destul de subţiri („Tata avea nevoie de o slujbă, căci venitul său era foarte mic" notează fiul în legătură cu acceptarea postului de prefect la Brăila). Dealtfel, cariera sa politică este destul de scurtă şi nu este marcată de mari „succese" ; numit prefect de Roman în 1889, demisionează peste cîteva luni. In aprilie 1891, este ales deputat de Fălciu, la colegiul al treilea ; în octombrie 1892 este numit din nou prefect, la Brăila de data aceasta, de unde este mutat la Bacău peste un an, iar în ianuarie 1895 este numit director general al închisorilor, demisio-nînd şi de aici în octombrie, acelaşi an, odată cu demisia guvernului conservator al lui Lascar Catargiu 10. Renunţînd definitiv la cariera politică, dar constrîns totuşi de lipsa reală în care se afla după pierderea moşiei să caute un serviciu, Radu 7 Radu R. Rosetti, Mărturisiri, voi. I, Bucureşti, 1940, p. 12—14. 8 Ibidem, p. 15. 9 Cam în această vreme, încerca să cîştige pe cunoscuţi pentru ideea unei asociaţii de vînătoare pe domeniul său, care ar fi interesat şi pe străini, austrieci şi englezi în special ; fără îndoială un paleativ de ultimă oră destinat să-i salveze moşia (cf. corespondenţă inedită, la Arh. St. Iaşi, pachet 566, dos. 41). 10 Radu R. Rosetti, Familia Rosetti, loc. cit., p. 231. VIII IX Rosetti acceptă, în 1898, să intre în Ministerul de Externe, în modestii! post de ajutor-arhivar, obţinut se pare cu sprijinul lui I. Bianu, apropiat al lui D. A. Sturdza ; pe Bianu îl cunoscuse încă de pe vremea cînd stătea la Căiuţi şi—1 ajutase să obţină de pe la cunoscuţii săi vechi hrisoave şi alte documente pentru colecţiile Bibliotecii Academiei. Bianu este apoi cel care îi serveşte de consilier în diferite probleme de istorie, pe care tînărul moşier le abordează ca amator, pentru început, după cum tot el este cel care-1 încurajează să termine, şi-1 sprijină să publice, în 188S, primul său studiu : Despre clasele agricole din Moldova, în Revista nouă11 a lui B. P. Hasdeu, unde Bianu era redactor. Publicată recent, corespondenţa lui Radu Rosetti cu I. Bianu (peste o sută de scrisori între 1888 şi 1923) 12 este un veritabil jurnal al preocupărilor ştiinţifice din ce în ce mai acaparatoare ale acestui istoric pasionat, autodidact de fapt, dar dotat cu remarcabile calităţi de cercetător ; peste tot unde călătoreşte, în vj.canţe, la ţară, în străinătate cu misiuni oficiale, Radu Rosetti îi scrie lui Bianu pentru a-i împărtăşi noile sale descoperiri, noile sale proiecte, îi anunţă manuscrisele sau cărţile vechi găsite pe la colecţionari şi se oferă să le achiziţioneze pentru Academie, îi transmite numele unor amatori interesaţi de publicaţiile Academiei şi recomandă cultivarea lor în vederea unor donaţii de colecţii importante de acte, cărţi, monede. Cîştigat definitiv de studiul istoriei, căreia îi consacră mai tot timpul său şi puţinii bani pe care îi avea (achizi-ţionînd cărţi, hrisoave, punînd să se facă copii după actele pe care ni: le putea cumpăra), Radu Rosetti îşi face treptat un nume între istoricii vremii. După publicarea cîtorva studii importante în Convorbiri literare 13 şi în Analele Academiei14, în 190S, Bianu se întreba dacă n-ar fi potrivită candidatura sa la Academie. Radu Rosetti se făcuse cunoscut mai cu seamă prin cîteva lucrări extrem de importante asupra istoriei proprietăţii rurale şi a originii boierimii : Despre originea şi transformările clasei stăpinitoare din Moldova (Analele Academiei Romane, mem. secţ. ist., tom XXIX, Bucureşti. 11 Revista nouă, I (1888), nr. 12, p. 468—477; Iî (1889), nr. 2, p. 70—72 ; nr. 3, p. 102—110 ; nr. 5, p. 185—194. n Srrisori către loan Bianu, ediţie de Marieta Croicu şi P-trc Croxu, voi. IV. Bivurcşii, Editura Minerva, 1978, p. 123—207. 13 Despre urmaşii lui Grigore Ghica-vodă II! şi originea Gbiculeşti-lor din Moldova, 'ui Convorbiri literare, XXXVI, 1902, nr. 9, p. 793 — SIS. " Despre unguri, şi episcopiile catolice din Moldova, în Analei-Academiei Române, mem. secţ. ist., tom XXVII, Bucureşti, 1905 ; Cenzura in Moldova, în Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., tom XXVIII— XX'X. Bucureşti, 1906—1907. 19C6, 72 p.) ; Pentru ce s-au răsculat ţăranii? (Bucureşti, 1907, 699 p.) ; Pămintul, sătenii şi stăpinii în Moldova (tom I : De la origini pînă în 1834, Bucureşti, Socec, 1907, VI 4- 555 p.), care aduc un imens material faptic şi o interpretare nouă şi îndrăzneaţă arătînd, în esenţă, că la originea marii proprietăţi (şi implicit a tuturor privilegiilor boiereşti) stă acţiunea spoliatoare a clasei din care, dealtfel, făcea parte. Ecoul acestor cărţi, mai ales în contextul politic fierbinte al răscoalei abia trecute, a fost deosebit. Despre ultima lucrare, de pildă, un istoric atît de sobru ca I. Bogdan scria în recenzia pe care i-o consacră : „De la apariţiunea Istoriei poporului român de d. N. Iorga, acum doi ani, istoriografia română n-are de înregistrat o lucrare mai importantă..." 15. Foarte curînd după apariţia cărţii, la 11 ianuarie 1907, I. Bianu îi scria lui Simion Mehedinţi, prevăzînd reacţiile viitoare : „Măreaţa lucrare a d-lui Radu Rosetti despre Pămintul, sătenii şi stăpînii în Moldova pînă la 1834, apărută în ajunul Crăciunului, a făcut o puternică zguduire în diferitele noastre vremuri (probabil «mediuri» — n.n.) sociale şi politice, nu atît pentru marea ei însemnătate istorică, cît mai ales pentru legăturile adevărurilor spuse într-însa cu actualitatea de astăzi şi cu cea de mîne. Multora le va plăcea foarte mult frumoasa lucrare, multora nu le va plăcea deloc ; unii o vor înţelege drept, cuminte şi cinstit ; alţii nu o vor înţelege, sau o vor interpreta cu rea-credinţă şi rea-voinţă. Oricum va fi, ea va rămîne o luminoasă lucrare, care umple un gol foarte simţit în literatura noastră istorică." 16 Şi într-adevăr, „luminoasa lucrare", pe care şi V. Pârvan o recenzase favorabil în Viaţa românească, în pofida unor observaţii de amănunt17, şi despre care C. Stere avea să scrie : „cetirea ei este indispensabilă pentru oricine se îngrijeşte de viitorul acestei ţări şi al acestui neam" ls, avea să stîrnească în curînd un val de animozităţi, mai cu seamă în tabăra junimiştilor. Radu Rosetti, care se îndepărta treptat de conservatori, nu-i iubise niciodată pe junimişti ; încă în 1889, cînd era prefect conservator, îi scria lui Bianu despre »la fanfaronade et l'ineptie la plns junimiste du monde" şi de „l'ineptie c ar piste". Acum, după ce sensul politic general al cărţii devine mai clar, junimiştii vor fi cei care-1 vor ataca pe Rosetti, nu însă în legătură cu materia acestor studii, care i-ar fi obligat să discute un subiect ingrat pentru ei, ci cu o mai veche teorie w In Convorbiri literare, XL, 1907, nr. 2, p. 209. 16 Scrisoarea este publicată în I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. IX, Bucureşti, Editura Bucovina, 1940, p. 30—31. 17 Cf. Viaţa românească, II, 1907, nr. 3, p. 529—533. 18 C. S.[tere], Cronica internă, în Viaţa românească, III, 1908, nr. 8, p. 278. X XI a istoricului asupra reromanizării Daciei. Iniţiat în culise de Titu Maiorescu (se pare că acesta încercase să obţină o condamnare a cărţii de către secţia de ştiinţe istorice a Academiei, ceea ce n-a izbutit), atacul se concretizează public într-un pasaj din celebrul său răspuns la discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu, la 16/29 mai 1909 : „Este cu atît mai binevenit punctul de vedere ales de d-ta pentru a judeca o materie de însemnătatea poeziei populare, cu cît între publicările îngăduite de secţia noastră istorică, apărute adică sub auspiciile ei, deşi fără răspunderea ei, s-a strecurat în 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti..." 19 etc. Acestei neobişnuite fraze, Radu Rosetti avea să-i răspundă într-un lung articol polemic20, după care relaţiile sale cu junimiştii şi, bineînţeles, cu revista lor, sînt suspendate. Dacă adăugăm faptul că, în anul precedent, Radu Rosetti publicase o recenzie asupra unei cărţi a lui N. Iorga, a cărei concluzie era categoric negativă („hotărît lucru, d. Iorga nu era pregătit pentru a face istoricul chestiunii ţărăneşti") 21, ne va fi uşor de înţeles de ce candidatura sa la Academie nu s-a pus şi de ce, la sfîrşitul anului 1911, cînd Titu Maiorescu devine titular al Ministerului Afacerilor Externe, Radu Rosetti, ajuns între timp, în 1909, „director al lucrărilor speciale şi al cercetărilor istorice", îşi prezintă fără întîrziere demisia. Retrăgrndu-se definitiv din viaţa publică, Radu Rosetti se va dedica cu totul studiilor istorice şi literaturii, apărînd rar prin redacţia Vieţii româneşti, la care începuse să colaboreze încă cu cîţiva ani înainte şi unde găsise o atmosferă favorabilă. M. Sevastos, care 1-a cunoscut abia după primul război mondîal, afirmă că vizita scriitorului la redacţie, prin 1908, făcuse mare impresie şi că Stere şi Ibrăileanu îl preţuiau foarte mult. Mutat la Bucureşti, bolnav de inimă, mai trecea pe la redacţia Adevărului şi-i trimitea lui Sevastos o carte de vizită cu rugămintea de a coborî să-1 vadă, căci el nu mai putea urca scările22. Moare la 24 februarie 1926, lăsînd multe proiecte şi lucrări neterminate, dintre care de mare interes ar fi fost, fără îndoială, o frescă a vieţii din timpul primului război mondial, intitulată O partidă de stos. „Cartea _ 19 Poporanismul în literatură. Discurs rostit la 16 (29) mai 1909 de Duiliu Zamfirescu, cu un răspuns de Titu Maiorescu, Bucureşti 1909 p. 40. ? 20 Radu Rosetti, Regretabil, în Viaţa românească, IV, 1909, nr 6, p. 361—372. 21 în Viaţa românească, III, 1908, nr. 4, p. 126—129 (recenzie Ia lucrarea Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor). 22 M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa românească", Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 214—218. XII pe care dorea el s-o vadă mai iute sfîrşită era O partidă de stos — scrie D. D. Pătrăşcanu — la care lucra cu rîvnă în vremea din urmă. E istoria noastră din timpul neutralităţii şi al războiului. Materialul tot era adunat. Cele dintîi capitole sînt şi redactate, însă treaba mergea greu din pricina şubredei sănătăţi..." 23. Dispariţia scriitorului nu trezeşte prea multe ecouri ; în afară de paginile lui Sadoveanu şi Ralea din Viaţa românească (deja menţionate), cele ale lui Bianu, Pătrăşcanu şi D. V. Barnoschi din Adevărul literar şi artistic (VII, 1926, nr. 272, p. 1), de necrologul lui I. C. Filitti în Convorbiri literare (LVIII, 1926, nr. 1, p. 156) şi cel al lui Oct. Botez în Lumea (II, 1926, nr. 51, p. 7—8), mai nimic. Oficialitatea n-a luat parte la acest doliu, căci Radu Rosetti nu fusese un om de partid, nici un om comod ; el îi scria lui Bianu, în 1904 : „am uitat să-ţi descriu mirarea de care am fost cuprins văzîndu-te iscălit într-o telegramă academică către rege, în care o ceată de academicieni zic regelui că gloria de astăzi întrece gloria lui Ştefan cel Mare. Nu găsesc cuvinte destul de puternice pentru a înfiera o asămine linguşire şi un asămine sacrilegiu". Omul avea, desigur, defecte, după cum istoricul avea destule lipsuri ; avea însă, mai presus de orice, caracter. * Interesul lui Radu Rosetti pentru literatură apare relativ tîrziu, după ce el îşi făcuse debutul în cercetarea istorică ; la drept vorbind, cel puţin la început, preocupările sale literare sînt strîns legate de aceste cercetări şi derivă chiar din ele, formînd probabil un complement necesar pentru istoricul a cărui fantezie poate reconstitui, dincolo de cuprinsul fragmentar al documentelor, o lume trecută, cu viaţa şi amănuntele care o însufleţesc, chiar dacă ele depăşesc uneori graniţa rigidă a supoziţiilor îngăduite de logica rece a faptelor. Prelungind în domeniul ficţiunii elementele reale desprinse din studiul concret al istoriei, autorul se plasează la confluenţa domeniului ştiinţific cu cel literar, cu toate avantajele şi dezavantajele care decurg de aici ; spre deosebire însă de scriitorii care au explorat domeniul istoric pentru a-şi extrage din el materia cărţilor lor •— şi numărul acestora este considerabil — Radu Rosetti nu sacrifică istoria literaturii, nu înţelege să o violenteze pentru a spori dramatismul sau interesul povestirii sale, ci îşi îngăduie doar să fabuleze pe marginea datelor existente, umplînd cu imaginaţia şi cu 23 în memoria lui Radu Rosetti, în Adevărul literar şi artistic, VII, 1926, nr. 272, p. 1. XIII intuiţia sa remarcabilă, de istoric nutrit din cunoaşterea adîncă, la sursă, a epocii, marile goluri lăsate de cunoaşterea, fatal limitată, a unei perioade atît de îndepărtate în timp cum este aceea descrisă în romanul său de debut, Cu paloşul. Evident, toată această viziune a epocii este influenţată de propriile teorii ale istoricului, ea suportă nu numai influenţa lecturilor sale din romanticii apuseni, Walter Scott în primul rînd, ci şi pe cea a concepţiilor sale despre formarea statului medieval Moldova, despre istoria relaţiilor juridice şi economice din cea mai veche epocă de existenţă a principatului, care nu mai sînt astăzi pe de-a-ntregul acceptate de specialişti. Romanul său, pentru a nu intra în alte amănunte, înfăţişează o viaţă orăşenească şi de curte mai modernă şi mai europeană decît ştim astăzi că a fost ea în realitate în epoca „descălecării", iar anumite detalii (existenţa unei societăţi secrete de tip carbonar, cu larga participare a ţărănimii ; conducerea aproape republicană a tîrgurilor prin intermediul unui consiliu a] pîrgarilor etc.) sînt de-a dreptul rodut fanteziei scriitorului. Pe de altă parte însă, alegînd această epocă drept cadru al romanului său, autorul se îndreaptă spre o perioadă care se afla tocmai atunci în atenţia specialiştilor, preocupînd savanţi cunoscuţi ca Hasdeu, Onciul, Bogdan ; în acest fel, cartea contribuie la crearea unei zone de interes şi în rîndurile cititorilor, şi nu mai puţin la răs-pîndirea unor cunoştinţe, fie şi elementare, despre un capitol încă vag cunoscut din istoria ţării. Deşi este rezultatul unui anacronism, introducerea în roman a unui personaj de tipul haiducului popular — Păuna-şul Codrilor ■—, iubit de ţărănime şi exprimîndu-i setea de libertate şi de dreptate (numele şi chiar personajul în sine provine probabil din balada cu acelaşi nume, publicată în Poezii populare de Alecsandri, faţă de care scriitorul îşi mărturiseşte în repetate rînduri admiraţia), este un fenomen interesant chiar sub raport literar, demonstrînd existenţa unor tendinţe „poporaniste" avânt la lettre, independente de poziţiile teoretice exprimate cam tot atunci de Stere şi apoi de Ibrăileanu. Romanul începe să fie scris prin toamna anului 1895 şi el trebuia să se intituleze chiar Pălmaşul Codrilor24, subliniind — în intenţia autorului — caracterul folcloric al viziunii adoptate. Publicat iniţial în foiletonul ziarului Epoca, în perioada noiembrie 1904—aprilie 1905 ş; apoi în volum, în 1905 — în pofida ereziilor istorice pe care le cuprinde şi a diluţiei de care suferă, s-a bucurat de un mare succes de 21 Ct. Scrisori către loan liian, ed. citată, voi. IV, p. 154. XIV public20; faptul este firesc, deşi autorul nu-şi găsise încă nici vocea proprie, nici „subiectul", căci tema romanului şi viziunea din care este abordată răspundeau cu prisosinţă orientării publicului spre o literatură a trecutului naţional, care va atinge culmile genului prin opera lui Sadoveanu. Cu timpul, abandonînd marea compoziţie istorică, fresca unei epoci, care presupunea nu numai reconstituirea unui fragment de realitate, ci a unei lumi întregi, cu tot aparatul, instituţiile şi relaţiile complexe ale unei societăţi văzute în ansamblul devenirii sale, Radu Rosetti se dedică unui gen care se va dovedi mai adecvat posibilităţilor sal? şi mai apropiat de înseşi tradiţiile noastre : povestirea cu subiect istoric. Prima din seria de „poveşti moldoveneşti" pe care avea să le publice ulterior este însă, în intenţie cel puţin, tot un roman, de dimensiuni mult mai mici decît primul şi de ambiţie epică mai modestă, Păcatele sulgeriului, apărută în 1912. Autorul foloseşte aici pentru prima dată numeroasele amintiri şi tradiţii de familie, din care sînt desprinşi atît eroii principali, cît şi decorul acţiunii. Prin intermediul relatării unor episoade nu mai puţin romanţioase din viaţa personajului principal, sulgerul Mihalache Strilea (care, după fiul scriitorului, îl înfăţişează prin multe trăsături pe unul din strămoşii săi, comisul Lascarache Ruset), Radu Rosetti intenţionează de fapt să prezinte o succesiune de tablouri de epocă, o imagine caleidoscopică a vieţii sociale dintr-o perioadă mult mai apropiată de a sa, şi anume aceea de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. In linii esenţiale, toate întîmplările cărţii îi sînt cunoscute autorului din relatările fiilor şi nepoţilor celor care le-au trăit, şi nu atît de cei din familia sa, cît de urmaşii vechilor robi de la curte, dintre care unii, „foarte bătrîni, erau înzestraţi cu un uimitor dar de a povesti" şi de cei ai ţăranilor de pe moşie, „acea ţărănime vioaie, totodată blîndă şi voinică, în care găseşti atîţi povestitori meşteri ale căror cuvîntări curg uşor şi dulce ca pîraiele din codri". Aceste povestiri Ie ascultase de sute de ori, mai cu seamă la vînătoare, în jurul focului, „amintirile puşcaşilor bătrîni despre vremurile de demult, ce le auzise şi ei de la bunici şi strămoşi, despre prădaciunile turcilor şi ale tătarilor, despre jafurile oamenilor domneşti, despre boierii iubitori de popor şi despre acei, vai !, cu mult mai numeroşi, care mîncau moşiile răzăşilor în mijlocul cărora izbutise să se vîre". 25 In 19C6 el a fost premiat de Academia Română, împreună cu Floare ofilită, de M. Sadoveanu, Credinţe, de St. O. Iosif, Dramaturgia română, de M. Dragomirescu etc. (cf. Analele Academiei Române, seria II, tom XXXVI, Pajtea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, 1914, p. 200). XV Aşa cum recunoaşte cu modestie in Cuvîntul înainte, rolul autorului a fost mai mult de a culege aceste vechi povestiri şi de a le ordona într-o formă cursivă, unificînd mai multe personaje în cîteva tipuri reprezentative : „să-i adun la un loc, să-i fac să trăiască în aceeaşi vreme şi să desăvîrşesc legătura între deosebitele întîmplări spre a face din ele o povestire cu şir". Cu toate eforturile sale, Păcatele sulgeriului nu este un adevărat roman şi nici măcar o povestire unitară, cartea păstrîndu-şi aspectul de culegere de tradiţii. Ceea ce se pierde însă în unitate este cu prisosinţă răscumpărat de interesul documentar al povestirii, nu propriu-zis al faptelor în sine, cît al atmosferei, al tabloului general, căci aventurile lui Mihalache Strilea îl poartă prin diferite împrejurări care îi oferă autorului prilejul de a descrie, cu remarcabil talent analitic, scene din viaţa casnică şi socială a vremii, vizite între boieri, cu tot ceremonialul care le însoţeşte, o cerere în căsătorie, o masă boierească la care iau parte, după moda apuseană, şi femeile (tabloul, veridic, se potriveşte însă mai degrabă pentru al doilea sfert al secolului al XlX-lea), şi mai ales complexele raporturi dintre boien şi ţărănime, încercările — cel mai adesea încununate de succes — de împresurare a pămînturilor răzeşeşti prin teroare, mărturii false, vtnzari silite, împreună cu cortegiul inevitabil de abuzuri şi vexaţiuni produse de o administraţie coruptă şi neomenoasă. Autenticitatea situaţiilor, patosul real al povestirii conferă şi personajelor cărţii, abia creionate altfel, o individualitate suficientă, şi nu numai lui Mihalache Strilea sau stolnicului Ţifescu (sub numele căruia ştim că se ascunde figura contradictorie a lui Costache Conachi), ci şi multora dintre ţăranii care apar aici, Niţă Şchiopul, hoţul, răzeşul Andrei Nan, Ion Tiron ţiganul şi atîţia alţii. Conştient probabil de ceea ce făcea forţa şi interesul literaturii sale, Radu Rosetti se va consacra în continuare povestirii, valorificînd bogăţia de informaţii şi amintiri, al căror depozitar era, în două volume, Povesti moldoveneşti (1920) şi Alte poveşti moldoveneşti (1921). Dezvoltînd, de obicei, cîte o amintire de familie, dar şi cîte un pasaj dintr-un cronicar unde fantezia scriitorului intuieşte, dincolo de fraza concisă a istoricului, o dramă omenească (cum e cazul povestirii Necredinţă silită, care pleacă de la simpla menţiune din pseudo-N. Costin), aceste povestiri îşi păstrează interesul prin însăşi materia lor, inspirată din evenimentele cotidiene ale unui trecut despre care avem încă o imagine prea generală, prea puţin individualizată ; dacă ţinem seama de faptul că ele ilustrează modul de viaţă, de comportare, al unei părţi însemnate din societatea epocilor trecute, putem spune chiar că povestirile lui Radu Rosetti continuă, cu procedee moderne, tradiţia „cuvintelor" lui Neculce. Dincolo de înclinarea către situaţiile melodramatice, care nu mai spun multe cititorului de astăzi, autorul rămîne în aceste povestiri un analist, un transmiţător înzestrat al experienţei trecutului, textul păstrîndu-şi cel mai adesea caracterul iniţial de mărturie, de atestare orală, ca în Scrisorile lui Ion Ghica, de care au fost apropiate. De aici şi farmecul stilistic al povestirii, culoarea inimitabilă a vorbirii personajelor şi a descrierii de interioare, de îmbrăcăminte, de locuri pe care autorul le-a văzut sau despre care a auzit în mediul lor firesc, şi pe care le reproduce în chip natural, fără pretenţia de „artă". In chip paradoxal însă, cea mai importantă operă prin care Radu Rosetti îşi justifică permanenţa în literatura noastră este aceea căreia i-a lipsit intenţionalitatea literară, Amintirile, scrise la stăruinţa „copiilor şi cunoştinţilor" sale, care avuseseră întîi prilejul de a le asculta ; chiar dacă ele nu sînt „cea mai prestigioasă contribuţie memorialistică din literatura română" cum zicea Lovinescu, ele sînt însă, indiscutabil, dintre cele mai savuroase, mai captivante şi mai preţioase din punct de vedere documentar. înainte cu mult ca vremurile noastre să aducă la mare cinste mărturia directă de epocă, interesul pentru amănuntul revelator asupra ceea ce iese din cadrul „evenimentului", dar îl însoţeşte întotdeauna şi-l caracterizează, creînd în jurul lui o atmosferă plină de sugestii (obiceiuri, moravuri, îmbrăcăminte, mobile, gospodării, grădini, lecturi, anecdote ş.c.l.), autorul este conştient de valoarea deosebită pe care toate acestea o pot avea pentru înţelegerea dimensiunilor reale ale vieţii dintr-o epocă destul de apropiată, dar complet îngropată în seismele unor transformări fundamentale prin care, pe parcursul cîtorva decenii numai, vechile principate au devenit un stat european modern. Fără îndoială că, dintre contemporani chiar, dintre acei care au avut prilejul de a asista de-a lungul unei singure vieţi la o modificare atît de radicală a peisajului social, şi nu numai social, puţini sînt cei care au avut şi privilegiul unui contact atît de intim cu istoria, cu acei care au fost iniţiatorii sau doar instrumentele acestor schimbări, incepînd cu vechea generaţie a paşoptiştilor, între care s-au numărat şi rudele sale cele mai apropiate, pînă la cei afirmaţi în viaţa politică a ţarii abia la începutul secolului nostru. Dar dincolo de această favoare a istoriei, căreia i se datorează în primul rînd bogăţia extraordinară d_' detalii asupra istoriei noastre politice, sociale, culturale şi, nu în Ultimul rînd, literare, trebuie subliniat că puţini dintre memorialiştii noştri, de la Heiiade-Rădulescu la N. Iorga, au avut într-un grad atît de înalt voinţa şi tăria de a se estompa, el şi interesele sale (de familie, de clasă), în faţa intereselor cu mult mai înalte şi mai nobile ale adevărului şi ale ţării. Exclus, prin jocul evenimentelor şi probabil prin XVI XVII temperament, de pe marea scenă politică pe care familia sa evoluase vreme de trei secole, memorialistul înţelege că rolul său nu este de a pleda sau de a judeca, ci de a depune mărturie; izvorîtă dintr-o conştiinţă lucidă de istoric, atitudinea sa nu este mai puţin consecinţa unui patriotism adevărat şi adînc, pe care îl vom regăsi în liecare pagină a operei sale, căci, în marele proces al istoriei, Radu Rosetti mi este martorul clasei sale, la al cărei declin a asistat şi al cărei faliment îl dezmoşteneşte, la propriu şi la figurat, ci martorul acelora caie fuseseră nedreptăţiţi, asupriţi şi sărăciţi de înşişi strămoşii săi : „îmi pare rău să mă văd silit eu, urmaş de boieri mari, a recunoaşte că rău păcătuit-a boierimea împotriva obştei acestui popor... Trebuie să recunoaştem că ea s-a folosit de puterea ce o avea, mai cu seamă pentru a despoia pe sătean de drepturile lui asupra pămîntului, pentru a încerca să robească nu numai munca, dar şi persoana lui, şi chiar spie a-şi însuşi pămînturile răzăşiior..." Vastă panoramă a societăţii româneşti de dincolo de Milcov din secolul trecut, Amintirile lui Radu Rosetti oferă inevitabil şi o perspectivă personală asupra întîmplărilor şi oamenilor, o încercare de interpretare a faptelor care, dincolo de obiectivitatea principială a autorului, este fatalmente influenţată de obişnuinţele, simpatiile, prejudecăţile sale şi, mai ales, de cele ale informatorilor săi. De fapt, în această transmisie fidelă a întregii atmosfere care întovărăşeşte amintirile, a amprentei autentice pe care o păstrează nu numai faptele, ci şi atitudinea povestitorilor respectivi faţă de ele, şi pe care personalitatea discretă a autorului o alterează prea puţin, stă şi o parte însemnată a farmecului greu de explicat al scrierii sale. Persoana pitorească, de pildă, a logofătului Alecu Balş, cu ciubucul în mînă, zicîno" la Paris poliţistului placid : „sînt eu, logofătul Alecu Balş, să ne lese să trecem înainte", nu este numai amuzantă prin ridicol, ci şi caracteristică, avînd darul de a eveca o anumită mentalitate pe care zadarnic ar fi încercat să o explice pagini întregi de consideraţii sociologice ; ea are şi avantajul de a oferi cititorului întreaga distanţă necesară pentru a judeca singur faptele, oamenii în mijlocul cărora este aruncat, ca în povestea lui Abu-Hassan. Această libertate de spirit cu care sînt descrişi şi caracterizaţi oameni pe care timpul ne-a învăţat să-i privim în perspectivă, Cuza, de pildă, şi atîţia alţii, nu este nici semnul unei lipse de simpatie, de sens istoric sau de generozitate, nici al uşurinţei cu care orice om mediocru se simte tentat să-i considere pe marii săi contemporani, ci rezultatul liresc al intimităţii amintite cu mai toate actele însemnate ale epocii şi cu oamenii care le-au înfăptuit. Departe de a o condamna, istoricul are decît a profita din aceste mărturii pline de sinceritate, iar literatul nu poate să nu le simtă savoarea. Pasionante prin materia lor, Amintirile sînt şi o lectură delectabilă, prin darul adevărat de povestitor al autorului. Departe de a crede, i ca primii săi comentatori (surprinzător de puţini totuşi, ceea ce ne | îndreptăţeşte să credem că opera îşi devansa epoca), că relatarea sa este / „sfătoasă" şi curge „ca un basm", ni se pare că una din trăsăturile ei I distinctive este lipsa lirismului parazitar, aproape inevitabil în astfel de memorii care urcă pînă în timpul de aur al copilăriei autorului. Radu Rosetti este mai degrabă un voltairian întîrziat, mai puţin sceptic şi mai puţin vehement, care — fără să înlăture cu totul efuziunile de un patetism reţinut, prilejuite de suferinţele ţării şi ale ţăranilor — preferă observaţia rece, lăsînd cititorul să desprindă umorul latent al lucrurilor. Adoptînd poziţia unui martor, a unui analist care consemnează sine ira et studio faptele, aşa cum le-a văzut sau cum i s-au transmis (multe dintre ele vor fi, dealtfel, folosite în lucrările sale istorice, cele despre Cronica Bohotinului, Despre urmaşii lui Grigore Ghica-vodă III sau Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuş şi Rosetti, de pildă)26, scriitorul îşi păstrează nu numai obiectivitatea, ci şi umorul. Rareori permiţîndu-şi sentinţe morale, justificate cel mai adesea, Radu Rosetti însufleţeşte uneori paginile amintirilor sale prin discrete observaţii ironice şi mai ales prin perspectiva în care ştie să aşeze faptele înseşi. Mica armată a Moldovei, care aproape că avea mai mulţi colonei decît soldaţi pe vremea lui Mihai Sturdza, echipajul decrepit cu care călătorea Costache Conachi, cel mai bogat boier a! vremii sale, ambiţiile nobiliare ale familiei Sturdza şi ale însuşi domnului care, deşi „bărbat mai mult decît chibzuit în cheltuieli" (adică cumplit de zgîrcit), plătea greu actele false ale unei fanteziste genealogii, şi atîtea altele sînt sancţionate nu prin sarcasmul direct al unei atitudini explicite, ci prin unghiul derizoriu în care sînt plasate. Un rol important în realitatea atmosferei de epocă îl are şi limba scriitorului ; fără să prezinte trăsături propriu-zis dialectale, ea pune în valoare anumite caracteristici fonetice şi, bineînţeles, lexicale, ale limbii utilizate de scriitorii moldoveni din secolul trecut, care adaugă povestirii o notă autentică şi o particularizează, fără însă ca prin aceasta să 26 Radu Rosetti, Cronica Bohotinului, în Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., tom XXVIII, Bucureşti, 1905 ; Despre urmaşii lui Grigore Ghica-vodâ III şi originea Ghiculeştilor din Moldova, în Convorbiri literare, XXXVI, nr. 9, p. 793—818 ; Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuş şi Rosetti, în Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., tom XXVIII, Bucureşti, 1906. XVIII XIX impieteze asupra deplinei inteligibilităţi a textului, căci este vorba de trăsături comune ale mai tuturor prozatorilor din această parte a ţării, pînă la Sadoveanu inclusiv. Nu numai că Rosetti scrie, de pildă, astfeliu, amărunte, calamare, ospătat, vezeteu ş.a.m.d., dar caută şi să folosească termeni neaoşi pentru a evita neologismele inutile ; în loc de „facilităţi" sau „avantaje" ale progresului, el spune îndămînări, în loc de „defecte", cusururi sau metehne, în loc de „ciocnire armată", harţă, în loc de „limitat la minte", strimt la minte etc. Cu toate acestea, limba sa nu este arhaizantă, sintaxa amintirilor — cu excepţia deselor inversiuni — este modernă, expresia are intelectualitate şi capacitate de abstracţie. Locuţiunile, folosite destul de rar, sînt savuroase, fie că reprezintă franţuzisme („a sfarmă zahăr pe spinarea cunoscuţilor", adică a-i bîrfi), fie că sînt populare („a fi într-o doagă cu cineva", adică a te potrivi cu el într-o anumită privinţă etc), şi apar mai adesea în segmentele legate de dialog sau influenţate de el, nu în stratul narativ propriu-zis. O altă trăsătură a stilului său este şi o anumită ceremonialitate a expresiei, nu o dată avînd valori ironice ; despre un unchi, vînător înrăit, zice că „îi plăcea însă mult şi altfeliu de vînat, care nu se vînează nici cu puşca, nici cu ogarii", nişte demnitari care iau mită nu sînt „indiferenţi la daruri", o boieroaică zgîrcită este „o persoană mai mult decît econoamă", soldaţii austrieci, asupra cărora ieşenii se răzbunau de samavolniciile ocupaţiei, „au văzut uniformele lor albe necinstite de glodul din fundul Bahluiului" etc. Coborînd dintr-o stirpe rafinată de exerciţiul concret al politicii, dar şi de cel retoric al povestirii (părinţii săi, îşi aminteşte, erau ei inşişi povestitori neîntrecuţi), „ştiind să dea taifasului distincţie intelectuală" 2\ Radu Rosetti „e un Negruzzi şi un Sadoveanu totodată, fără geniu, dar cu sănătate de minte şi subţirime de pană" 28. Mai mult chiar, el este un fel de Saint-Simon au rebours de la realite, trăindu-şi, odată cu amintirile, nu propria tinereţe plină de zbucium, ci latenţa ei neîmplinită. Nu încape îndoială că Amintirile au pentru Radu Rosetti o puternică funcţie compensatorie. Funcţionarul strîmtorat care scria lui I. Bianu : „Roagă pe d-1 Sturdza să-mi facă rost înainte de a pleca. Ştii că nu am deloc pretenţia să trăiesc în lux şi în petreceri, că nu visez lucruri mari, dar îl rog să-mi deie mijlocul de a trăi modest şi fără a supune pe ai mei la lipsa celor neapărat necesare", omul integru, care n-a ezitat niciodată să sacrifice adevărului propriul sau interes, încerca, desigur, o secretă voluptate în evocarea trecutului fastuos al familiei lui, şi nu mai puţin în privirea critică a lumii care nu mai era a sa. Ca la mai toţi memorialiştii, absenţa calofiliei şi a intenţiei demonstrative slujeşte literaturii, lăsînd faptelor grija de a se exprima şi de a se orîndui, fără efort, într-o construcţie a cărei arhitectură este întîmplătoare, ca a vechilor conace necontenit modificate şi sporite, dar, ca şi ele, pline de farmec şi de personalitate. Radu Rosetti este, probabil, unul din ultimii exponenţi ai unei culturi vechi şi subtile, a cărei formă de manifestare era principial orală ; virtuţile ,şi scăderile ei inerente o caracterizează, aducînd cititorului de azi mărturia unei epoci şi a unei arte apuse. MIRCEA ANGHELESCU 27 C. Ciopraga, Literatura română între 1900 si 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1970, p. 583. 28 Mihai Vornicu, închinătorii Mnerrtosynei, în Revista de istorie şi teorie literară, XXI, 1972, nr. 3, p. 475. XX NOTA ASUPRA EDIŢIEI Opera lui Radu Rosetti este puţin cunoscută cititorilor de astăzi ; cu excepţia romanului Cu paloşul, reeditat, într-o formă prescurtată, în 1972, la Editura Junimea, celelalte scrieri pot fi găsite doar în ediţii care numără mai mult de o jumătate de veac de la apariţie. Avînd în vedere importanţa lor pentru configurarea unei imagini mai exacte a literaturii române din primele trei decenii ale secolului nostru şi, mai cu seamă, valoarea lor documentară, publicarea unei selecţii mai întinse din opera acestui scriitor aproape uitat ni s-a părut necesară. Datorită faptului că romanul Cu paloşul este retipărit nu de mult, cit şt din raţiuni practice — care vizează întinderea sa —, am renunţat să-1 includem în ediţia de faţă. Celelalte scrieri au fost grupate cronologic pentru că însăşi cronologia operei sale arată fidel evoluţia preferinţelor autorului, de la operele de ficţiune de mai mare întindere, de la romane (Cu paloşul, 19C5 ; Păcatele sulgeriului, 1912), trecînd prin forma intermediară a povestirii (Poveşti moldoveneşti, 1920 ; Alte poveşti moldoveneşti, 1921), către genul memorialistic (Amintiri, I, [1922] ; II, 1925 ; III, postum, 1927). Textele au fost reproduse după volumele tipărite de Radu Rosetti în timpul vieţii, cu excepţia volumului III din Amintiri: — Păcatele sulgeriului, Iaşi, Editura „Viaţa românească", 1924 (ediţia I : Bucureşti, Tipografia Independenţa, 1912). — Poveşti moldoveneşti, Iaşi, Editura „Viaţa românească", 1920. — Alte poveşti moldoveneşti, Iaşi, Editura „Viaţa românească", 1921. — Amintiri — voi. I — Ce-am auzit de la alţii, Iaşi, Editura „Viaţa românească" [1922]. — Amintiri din copilărie, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei culturale „Principele Carol", 1925. XXIII — Amintiri din prima tinereţe, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei culturale „Principele Carol", 1927. Atit volumele de nuvele, cît şi cele de Amintiri sînt reproduse selectiv in ediţia prezentă. Scriitor a cărui operă este inspirată din realităţile locurilor natale, din istoria Moldovei, mai veche şi mai nouă, Radu Rosetti foloseşte cu consecvenţă o limbă cu puternice trăsături regionale. El a justificat (mai mult afectiv decît teoretic) îndreptăţirea acestei limbi la existenţă literară într-un articol din 1912, In chestia limbii literare (Viaţa românească, VI, nr. 10, p. 32—45). Răspunzînd la obiecţia lui C. Stere, formulată într-o recenzie anterioară (Cronica internă, în Viaţa românească, III, 19CS, nr. 8), că loloseşte un patois moldovenesc, R. Rosetti se apără : „Nu, dragă domnule Stere, n-am scris şi nu scriu în patois moldovenesc. Am scris în limba pe care am auzit-o vorbită, la mijlocul veacului trecut, de părinţii mei şi de toţi oamenii culţi cu care se fălea Moldova pe acea vreme. Acei oameni se numeau : Vasile Alecsandri, Mihalache Kogălni-ceanu, Costache Negruzzi, Donici fabulistul..." „...Căci aceşti bărbaţi, care au fost o cinste şi o fală pentru românimea întreagă, nu vorbeau nici un patois ; nu ziceau : chept, chicior sau chivniţă, aşel, şias sau şiaun, ci piept, picior, pivniţă, acel, ceas, ceaun. Dar ei ziceau : păcat nu păcat, dascăl nu dascăl... întocmai cum zic şi scriu şi eu." De reţinut deci că autorul foloseşte deliberat o limbă cu anumite trăsături fonetice moldoveneşti, respingîndu-le însă pe cele excesive. în reproducerea textelor incluse în ediţia noastră am ţinut seama de particularităţile de limbă ale scriitorului şi de normele ortografiei în vigoare, adoptînd următoarele principii de transcriere : — a în loc de ă sau e a fost păstrat în cuvinte care reflectă o pronunţare specific moldovenească : bucătar, călău, înflăcărat, păcate, aşazat, neasamanat ; — ă în loc de e, i sau / : cătră, curăţănie, număroşi, părete, sădea, lacrămi, rădica, săcriu, sălbătăcie, dintâi, hotărăt, pană ; — e în loc de a sau ă : cămeşă, deznădejduire ; — e după consoane labiale nediftongat în ie : fer, perde ; — / în loc de e : adimenit, ni, li, prietin, pagubile, pominit; — î în loc de i : întră, Introduce, fîşic ; — diftongul ea monoftongat în a sau e : samă, sară, pre, vide, vre ; — ci pentru ş : obicinuit, vecinie ; — g în loc de /' : împregiur ; — rostirea dură a consoanelor : ;, s, ş, ţ, z : slujăsc, să folosască ; şapte, acelaş, însuş, totuş, încredinţază, zăciuială ; — rotacizarea lui n : amărunt, amerinţare, nimărui. S-au făcut următoarele modificări : _ e la început de silabă a fost diftongat în ie : boer > boier, batae > batale, voevod > voievod ; — diftongii oa şi oă au fost redaţi prin ua şi uă : caimeoa > cai-meua, raiaoa > raiaua, vadeaoa > vadeaua, zioă > ziuă ; _ grupul ia a fost trecut la ea în cazul sufixului verbal de imperfect : auzia > auzea, doria > dorea, vorbia > vorbea ; — grupul iu final, nesilabic, a fost trecut la i în cuvinte ca : xstfeli, feli, grajdi; _ grupurile ia, ie şi iea precedate de ch, gh, din forme ca : bancher, chiemat, ghiaţă, urechiea, au fost transcrise conform normelor ortografice actuale : bancher, chemat, gheaţă, urechea ; _ 5 intervocalic sau înainte de consoană sonoră a fost transcris z : desarmat > dezarmat, desgroape > dezgroape, generositate > generozitate ; — formele de genitiv şi de plural ale adjectivului nou : nonei, noui, nouele, nouile au fost transcrise : noii, noi, noile ; — formele de prezent indicativ şi conjunctiv ale unor verbe de conjugarea a IV-a n-au fost păstrate : izvoresc > izvorăsc, hotăresc > hotărăsc. S-au menţinut : — alternanţele genitiv—dativului feminin singular în -ei şi -ii : dărniciei I dărniciii, paşei I paşii, ţârei / ţării ; — alternanţa formelor de plural în -e şi -i : boale I boli, rămăşiţe I rămăşiţi ; — forma de plural cari a pronumelui relativ care ; — dubletele fonetice : adjutant j adiutant, avocat / advocat, confort I comfort, desăvîrşit I desăvârşit, fereastră I fereastă, filosofic I filozofie, pînă I până, pîrîu I pîrău, plimbare I primblare, răpit I rîpit, silit j sîlît, sînt / sunt, străinătate I străinătate, şedinţă I şădinţă, tulburat I turburat, vîrstă / vrîstă. Am păstrat întocmai formele de limbă regionale sau populare : abon-denţă, asamana, bulubaşă, calamare, dishama, fierbinţeală, izbuhni, îmbelşugat, îmbujorită, împovăra, încăpăţinare, încunjura, întemeiet, învier-şunat, meşterşug, mierare, minciunos, molcum, patriarcală, poclon, pod-gbiaz, a se potihni, priveghietă, a procede, repeţite, samovolnicie, săculteţ, sfîştitoare, surguniţi, vezeteu. In ceea ce priveşte neologismele, am considerat firesc să reţinem formele în care au circulat, relevînd procesul lor de adaptare : biurou, budget, condcmnabil, congediat (dar şi concediat), falacioase, hirurg, inhe-rent, interlocuilor, iperinteligent, preferit, princesă, spencer, tendinţă. XIV XXV In transcrierea numelor proprii am procedat după cum urmează : am păstrat formele care reflectă o posibilă pronunţie, consemnînd chiar alternanţele : Calimah / Calimabi, Eufrosina I Efrosina, Kiselev, Kogălni-ceanu 1 Kogîlniceanu, Moruz I Moruzi, Petersburg I Peterburg ; dar am modificat, conform ortografiei actuale : Asaki >. Asachi, Ghyka > Ghica, Philipescu > Filipescu. Greşelile de tipar au fost îndreptate în mod tacit. Notele lui Radu Rosetti au fost reproduse în subsolul paginilor, fără nici o menţiune specială. Cifrele aflate între paranteze trimit la notele şi comentariile de istorie literară grupate la sfîrşitul volumului. PĂCATELE SULGERIULUI CĂTĂLINA POLEACOV CUVÎNT ÎNAINTE Curtea părintelui meu, ca toate casele mari boiereşti de la mijlocul veacului trecut, era plină de ţigani şi de ţigance, dezrobiţi de-abie la 1855 şi care din moşi şi strămoşi fusese robi sau ai neamului nostru, sau ai celorlalte neamuri ce alcătuiau marea boierime moldovenească. Unii dintr-înşii, foarte bătrîni, erau tnzăstraţi cu un uimitor dar de a povesti. Li plăcea să spuie întîmplările văzute de ei cu ochii sau auzite de la părinţi şi de la bunici. Minunatele lor cuvintări făcură adesa, în lungile sări de iarnă, să treacă înaintea ochilor mei o mulţime de icoane ale unui trecut uneori foarte îndepărtat, icoane cîteodată blinde şi duioase, mai adesa însă crunte şi grozave. Lenea şi nepăsarea tinereţii împiedecîndu-mă să le pun pe hîrtie atunci, cînd erau încă vii în mintea mea, am uitat, din nenorocire, cele mai multe dintr-însele ; voi avea însă grijă ca acele de care îmi aduc aminte să nu împartă aceeaşi soartă. Pe urmă plugăria şi mai ales vînatul, pe care l-am iubit cu patimă, m-au adus în atingere zilnică cu ţărănimea din aproape întreaga vale a Trotuşului, acea ţărănime vioaie, totodată blinda şi voinică, in care găseşti atîţi povestitori meşteri, ale căror cuvîntări curg uşor şt dulce ca piraiele din codri. In sute de nopţi ascultat-am, la focul otacului, pană tîrziu după miezul nopţii, amintirile puşcaşilor bătrîni despre vremurile de demult, ce le auzise şi ei de la bunici şi strămoşi, despre prădăciunile turcilor si ale tătarilor, despre jafurile oamenilor domneşti, despre boierii iubitori de popor şi despre acei, vai ! cu mult mai număroşi, care mîncau moşiile răzăşilor în mijlocul cărora izbutise să se vîre. 3 A Faptele ce alcătuiesc Păcatele sulgeriului mi-an fost, toate, povestite într-acest chip unele de ţigani sau ţigance, altele de ţărani (are le auzise si ei de la părinţi şi de la bunici. Sulgeriul Mihalache Strilea, fraţii Nan, Ion Tiron, Zamfira, Radu îrofti, Făcăureştii, Niţă Şchiopul, Anica, Vtad Catana şi igumenul Ghelasie au trăit cu toţii, deşi nu toţi în aceeaşi vreme şi pe acelaşi loc. Fiecare din ei a făptuit cel puţin parte din faptele povestite în feţele de mai gios sau altele foarte la fel'i. Am avut numai sarcina să-i adun la un loc, să-i fac să trăiască în aceeaşi vreme şi să desăvîrşesc legătura între deosebitele întâmplări spre a face din ele o povestire cu şir. Sa nu se creadă că cruditatea unor amărunte şi chiar a unor epizoade întregi din cartea de faţă este exagerată şi că zugrăvesc obiceiurile şi moravurile acelei vremi cu colori din cale-afară negre. Am văzut cu ochii, în al treilea sfert al veacului trecut, săvîrşindu-se de cătră cei puternici fapte chiar mai crude decît acele povestite în Păcatele sulgeriului, şi nu pe ici şi colea, în chip izolat, ci în toată ţara. Bătaia, voi zice chiar schingiuirea ţiganilor, era obicei obştesc, căruia nu-i puse capăt nici Convenţia de la Paris, nici circulările lui Kogăl-niceana, nici chiar Constituţia de la 1866. Departe să fi exagerat, am atenuat, şi-am atenuat chiar mult, faptele mie povestite de scoborîtorii celor bătuţi, schingiuiţi si batiocuriţi. Asămene, mijloacele întrebuinţate de sulgeriul Mihalache Strilea pentru a-şl întregi moşia trebuiesc privite ca din cele mai bl'inde şi mai puţin necinstite. Dacă Mihalache Strilea silea pe lăzăsi să-i vîndă părţile lor, mitlt-puţin, le plătea, pe cînd îndeobşte părţile de moşie se luau de la răzăşi fără să se mai plătească. Snlgeriu Mihalache era cel puţin darnic, viteaz, de fire deschisă, uneori bun la inimă şi în stare să facă jertfe pentru cei ce-i erau simpatici. Moldova din a doua jumătate a veacului XVIII însă era plină de boieri şi de boierănaşi care, dacă aveau toate păcatele sulgeriului, mai erau şi tgîrciţi, lipsiţi de bărbăţie, vicleni şi falşi. Erau, fără îndoială, atît printre boierit cei mari, cît şi printre cei mici, firi alese, drepte, bune, blînde şi nelacome ; dar asămenea firi alcătuiau mai degrabă excepţia decît re~ gula: obuia samana mai mult cu Strilea (fără bunele tui însuşiri), tu Grigoraş Leon, cu Grozav şi cu Putină. Dealt-mintrelea, aceşti doi de pe urmă se mai întîlnesc, din nenorocire, prea adesea şi astăzi, printre primarii, notarii si subprefect ii actuali. Singur Ţifescu trebuie privit ca o excepţie, în rău ; în schimb insă voi destăinui că adevăratul Ţifescu, acel care o ars unjat într-o biserică şi a stîns peste cincizeci de obştii de răzăşi, o trăit mult mai aproape de noi. Îmi propun, dacă imi va. ajuta Dumnezeu, sa piezint în curînd cetitoriultti o povestire in care ne vom întîini iarăşi cu Zamfira şi ale cărei personagii i>or face pane din cea mai înaltă treaptă a boierimii de acum o sută de ani. au torul Bucureşti, 6 mai 1912 A Capitolul I SFÎRŞITUL UNEI RĂTĂCIRI Era într-o frumoasă zi de iunie a anului 1764, spre sară : soarele se apropia de culmea munţilor hotarului unguresc. O luncă deasă, alcătuită de arini, plopi şi răcniţi, acoperea malul drept al Trotuşului pe o lăţime de două pană la trei sute de stînjăni. Mai înspre miazăzi copacii se răreau lăsînd să se vadă, între pilcurile lor, ochiuri mari de fînaţ presărate cu flori. Apoi, mai departe, tot spre miazăzi, lunca se făcea iar deasă pană sub malurile înalte, de prund, aproape drepte, deasupra cărora se întinde tăpşanul Tămăşănilor. Aceste maluri, acoperite atunci cu mărăcini deşi ca peria, erau — precum mai sînt şi astăzi — despicate şi hăcuite de apele ce se scurg din tăpşan şi de cele ce izvorăsc din coastele lui, dînd astfeli naştere la o mulţime de rupturi şi de gropi, unde creşteau măcieşi, sălcii, arini şi soci pe care se suia rîoruşca mirositoare. Ajungeai cu greu la aceste pîlcuri de copaci din pricina mărăcinilor care le încunjurau ; dar, cînd pătrundeai în ele, te găseai într-o adevărată colibă de verdeaţă, închisă de jur împrejur, în mijlocul căreia se scurgea apa care izvora din deal. Cam pe Ia mijlocul părţii de corhană cuprinsă între drumul care se suie la tăpşan pe lîngă biserica Stoieneştilor şi acel care se scoboară de pe el spre Pietrosul cel Mic, se afla o asămenea gropniţă de verdeaţă, lungă şi lată de vreo doi stînjăni, avînd în fundul ei un şipot din al cărui uluc de lemn curgea o şuviţă îngustă de apă. In gropniţă se aflau doi inşi : un bărbat care sădea cu spatele razamate de trunchiul unui soc şi, în faţa lui, o femeie lungită pe o manta de aba, cu capul sprijinit pe un cot. Ea nu putea să aibă mai mult de optsprezece pană la douăzeci de ani şi era de o frumuseţă strălucitoare. Ochii negri îi erau mari şi catifelaţi, nasul fără greş, iar pielea albă şi rumănă care-i acoperea faţa ar fi făcut fala chiar şi a unei fiice a ţărilor de la miazănoapte. Buzele, cam subţiri, erau rumene ca nişte cireşe, gura de tot mică, iar dinţii strălucitori de albeaţă. O basma de matasă roşie acoperea în parte pletele părului negru, aduse împrejurul capului în chip de cunună. Acest cap era aşazat pe un gît rotund şi alb, care ieşea din umeri plini şi dintr-un sîn de o gingaşă bogăţie. Peste cămeşa de borangiuc cusută cu matasă şi cu fluturi, purta o scurteică de atlas verde-închis, din ale cărei mîneci largi, căptuşite cu alb, ieşeau braţele rotunde, albe ca omătul, cu mîni gingaşe şi îngrijite. Fusta de ghermesit verde, mai deschis decît acel al scurteicei, era prinsă de trup printr-un brîu de şal turcesc ; iar picioarele mici, albe şi înguste, ieşise din imineii roşii cu vîrful întors în sus. El era un ţăran de vro douăzeci şi opt de ani, de stat urieş, cu faţa de zeu frumos şi blînd. Nasul mîndru era drept, părul şi musteţile bălai, iar ochii de un albastru-închis. Era îmbrăcat cum sînt îmbrăcaţi şi astăzi ţăranii chiaburi de pe valea Trotuşului : bondă de aba albastră căptuşită cu roşu, cămeşă de in fără nici o cusutură, iţari de lînă subţire, brîu roşu cu chimir lat de piele, cusut cu flori şi iminei negri. La pămînt, lîngă el, se vedeau o pălărie de pîslă neagră şi un băţ puternic de corn, săpat cu izvoade frumoase. Starea în care se aflau hainele şi părul lor nu lasa nici o umbră de îndoială în privinţa chipului în care ei îşi petrecuse vremea pană atunci. Pletele bălai ale urieşului erau încîl-cite şi în ele se vedeau frunze şi fire de iarbă ; scurteică şi cămeşa tinerei femei erau deschise, lăsînd sînul frumos aproape gol, brîul ei de şal era desfăcut. Dar glasul răstit şi cuvintele care îi ieşeau acuma din gură arătau ce furtună cumplită venise să tulbure cerul mai adinioarea senin al iubirii lor. — Aşa, zicea ea, nu răspunzi, stai la gînduri cînd îţi zic că vreu să mă dau ţie pentru toată viaţa şi că sînt gata să-ţi fiu soţie. Asta-i iubirea înflăcărată şi veşnică care mi-ai jurat-o ? El se făcea din ce în ce mai galbăn, dar nu răspundea. — M-ai găsit destul de bună ca să-ţi treci vremea cu mine, să-ţi saturi poftele la trupul meu, urmă ea cu un glas care devenea şuierător, şi, cînd eu îţi spun că sînt gata să-mi leg viaţa de viaţa ta, stai la gînduri ca să-ţi lepezi ţăranca. Şi frumoasa femeie, încălţîndu-se răpede, se sculă în picioare. EI urmă să tacă şi să rămîie nemişcat. Numai cînd ea făcu un pas spre dînsul, se sculă şi el. Deşi femeia era naltă, creştetul capului ei nici nu ajungea la umerile lui. îl apucă de braţ şi-1 scutură cu putere. — Răspunde, mişălule, de ce oare bătutu-ţi-ai joc de mine ? — Giupîneasă Zamfiră, zise el atunci, şi se părea că vorbele îi erau trase din gură cu cleştele ; mi-ai fostdragă, îmi eşti şi acuma dragă la nebunie. Aş fi bucuros să te iubesc pană la moarte ; nu-mi pot închipui viaţă fără dragostea ta. Dar lucrul ce-1 ceri nu-1 pot îndeplini ; nu mă pot despărţi de Safta şi de copii. — Atunci m-ai înşalat, iubeşti pe acea ţărancă proastă şi nespălată, cu mînile negre, cu palmele şi tălpile ca nişte copite. Şi ai voi ca eu să urmez să-ţi astîmpăr poftele de cîte ori te-i sătura de dezmierdările ei şi-î fi dorit de ale mele ? — Nu mă pot despărţi de Safta şi de copii, reluă ţăranul, cînd ea tăcu ca să ieie suflet; căci n-aş putea trăi fără copii, tata m-ar blastama şi satul m-ar alunga cu pietre... — Şi parcă nu este alt loc în care să poţi trăi decît satul tău ! întrerupse Zamfira. Cu cîţi bani am eu şi cu cîţi ai putea prinde pe răzăşia ta am avea cu ce trăi de minune la Ieşi. El scutură capul. — Aş avea sprijin puternic, urmă ea, şi am putea avea parte de trai cît de frumos. El urmă să tacă. — Ascultă, Andrei, îi zise ea după ce ramase cîtva gîndi-toare, ca şi cum ar fi luat o hotărîre, şi punîndu-i mîna pe braţ, pentru tine sînt gata să fac ceea ce nu credeam să fac vrodată, să luăm copiii cu noi. La această propunere neaşteptată Andrei se roşi, privirea i se întunecă şi el strigă : — Niciodată ! 8 9 — Şi de ce ? întrebă ea cu mierare şi cu mînie. Andrei stătu o clipă la îndoială, apoi zise cu hotărîre : — Fiindcă copiii mei trebuie să fie crescuţi de mama lor, şi nu de ibovnica tatălui lor. Mă iartă, giupîneasă Zamfiră, dar, fiind ţîitoarea boieriului, nu poţi să fii nevasta mea. Dacă m-am dat în dragoste cu tine, rău am făcut ; ştii bine cum s-o întîmplat. Tu ai început să umbli după mine, nu mi-ai cerut nici o făgăduinţă şi nu ţi-am făcut nici una. Pe frumoasa faţă a Zamfirei se oglindea acuma o turbare cumplită. — Şi mie mi se pare, zise ea, că ţîitoarea boieriului făcea ţopîrlanului o cinste mult prea mare cînd voia să-1 ieie de soţ. îi plăti scump mişălia ta. Zicînd aceste cuvinte, îi întoarse spatele, ieşi din gropniţă \ cu paşi răpezi şi se depărta la deal. Andrei, rămas singur, stătu cîtva neclintit pe loc ; apoi, luîndu-şi pălăria şi băţul, porni la vale. Ieşi din mărăcini, intră în lunca pe care o urmă pană cînd dădu în drumul care scobora de pe tăpşanul Tămăşănilor spre Pietrosul cel Mic. De aici o luă la deal, iar cînd se văzu pe tăpşan, în loc să urmeze drumul mare spre sat, apucă prin vii. în capul lui era o fierbere grozavă. Mare fusese îndrăzneala Zamfirei să-i ceară s-o ieie el de soţie. El era doar Andrei Nan, feciorul preutului Gheorghe din Tămăşani, om cinstit, om cu carte, stăpîn pe un băţrîn de moşie întreg ; iar ea cine era ? O necunoscută, adusă abie de un an, de boieriul care se vîrîse între răzăşi pentru ca să le mănînce moşia. Şi doară boieriul o adusese numai ca să-i fie ţiitoare. Ea să vreie să fie soţia lui ? Ea să crească pe Vasilică şi pe Ile-nuţa ? Ce îndrăzneală ! Ce nebun fusese el cînd se dăduse în dragoste cu dînsa ! Tocmai acuma trecea prin via lui, în care vorbise cu ea pentru întăia oară, în lunea Pastelor. îşi aducea aminte acuma de întîlnirile care urmase, de întăile sărutări, de fru-museţa feţei şi a trupului ei, de dezmierdările ei pătimaşe şi deodată îl cuprinse un dor nebun de dînsa, de sărutările ei, de comorile trupului ei. Se opri pe loc : îi venea să se întoarcă, să s-apropie de curte şi să deie cele patru şuierături prin care obişnuia s-o vestească că vra să vorbească cu dînsa şi merge s-o aştepte în gropniţă din corhană. Nu se îndoie că ea ar fi mers şi că astfeli ar fi avut parte încă o dată de dezmierdările ei. Da, dar cu ce preţ ? Să deie pe Ilenuţa şi pe Vasilică pe mîna ei sau să nu-i mai vadă ! Şi, cuprins de fiori la acest gînd, o porni mai răpede înainte prin vii, spre casa lui, care era cea de pe urmă din capătul de la deal al satului, aşazată chiar pe scursura Stîncilor. De zece ori în drum icoana trupului fără greş al Zamfirei trecu pe dinaintea ochilor lui, de zece ori simţi pe buzele şi pe faţa lui arsura buzelor ei. Se oprea atunci pe loc, gata să se întoarcă, dar tot de atîtea ori icoanele copiilor veneau să gonească pe acea a Zamfirei, şi Andrei relua drumul spre casă cu un pas mai grăbit care, după cea de pe urmă oprire, se schimbă în fugă. Se opri, în sfîrşit, în faţa porţii deschise a casei lui. Soarele asfinţea tocmai atunci. Deasupra gardului înalt de nuiele, încununat cu o puternică coamă de cătină, se vedea acoperemîntul lung de şîndilă, din care ieşeau două ogea-guri pătrate de cărămidă. în deschizătura porţii, în fundul ogrăzii, apăreau prispa, cerdacul lat din capătul din stînga, cu stîlpii subţiri de lemn, în patru muchii, săpaţi şi împodobiţi cu dungi roşii şi albastre, păreţii albi, uşa tindei înnegrită de vreme şi cele patru fereşti cu cîte patru geamurele. Tocmai atunci întrau pe poartă caprele lui, în număr de peste şăizăci, minate de un ciobănaş de doisprezece ani. în fundul ogrăzii, din partea dreaptă, se vedea, deasupra cătinei gardului, ridicîndu-se drept în sus, nourul gros de fum care ieşea dintr-un foc zdravăn. O simţire de linişte şi de alinare îl cuprinse. I se păru că se trezeşte dintr-un vis urît. Dar deodată îi apăru din nou înaintea ochilor icoana Zamfirei şi iar simţi pe buze muşcătura buzelor ei. însă năluca pieri tot atît de răpede cum venise, căci acum auzea două glasuri de copii care strigau : — Tata î tata ! Din poartă ieşiră copiii lui. Ilenuţa era o fetiţă de vro Şapte ani, cu ochii albaştri, cu faţa rumănă şi sănătoasă, îmbrăcată cu o cămeşuicâ de pînză de in cusută cu roşu şi cu fotă de lînă al cărui albastru era tăiet de dungi roşii şi albe. 10 11 Vasilică era un plod voinic, de trei ani pe patru, cu ochii căprii, cu obrajii ca nişte bujori, cu chica galbănă vîlvoi, îmbrăcat numai într-o cămeşuică de in. Andrei îşi plecă trupul de urieş gios, gios de tot, apucă pe Vasilică cu dreapta, pe Ilenuţa cu stînga ; apoi, strîn-gîndu-i cu putere la piept, se ridică iar şi începu să-i sărute în tăcere, cînd pe fetiţă, cînd pe băieţel. — Da' ce stai în poartă, nu-i poţi săruta şi în ogradă ? zise un glas vesel. Şi în poartă apăru o femeie tînără, naltă, cu sînul bogat şi mijlocul subţire. Purta îmbrăcămintea de toate zilele obişnuită pe valea Trotuşului de ţărancele avute : ştergar de in subţire, cămeşă de in lungă pană la glezne, cusută pe umere, pe mî-neci şi pe piept, fotă de lînă albastră cu dungi roşii, strînsă pe trup de o bată albastră şi roşie, şi iminei negri. Din ştergar scăpau cîteva şuviţi de păr castaniu-închis; ochii căprii îi erau mari, blînzi şi veseli. Faţa Saftei avea trăsături de o frumuseţă neobişnuită, dar pielea obrazului era ciupită şi stricată de vărsat. Andrei, încetînd să sărute copiii, se uită la dînsa. Ochii lui întîlniră privirea ei veselă şi blîndă : ea îi păru acuma tot atît de frumoasă ca înainte de boala care o sluţise. Pu-nînd copiii gios, o cuprinse de mijloc şi o sărută pe ochi. — Da' ce-ai păţit ? zise ea după ce îi dădu drumul, mie-rată atît de această dezmierdare de care de o bucată de vreme era înţărcată, cît şi de faptul că avusese parte de ea în faţa argaţilor care căutau de vite în ogradă. Nu cumva cinstit-ai prea mult din pelinul cel roşu al lui cumătru Ne-culai ? Dar haide de şăzi la masă, că borşu-i gata de amar de vreme şi mămăliga se răceşte. Andrei era încă la masă dinaintea tîrnaţului casei, cu Safta, cu copiii şi cu slugile lor, cînd văzu întrînd pe poartă şi îndreptîndu-se drept spre el pe un flăcăuaş de vro cincisprezece ani, care păzea caprele părintelui Gheorghe. — Dorim poftă bună, zise el oprindu-se lîngă Andrei şi scoţîndu-şi pălăria. — Mulţămim ţie, Grigore, răspunse Andrei ; şăzut-ai Ia masă ? — Mulţămim, nene Andrei, am şăzut, răspunse Grigore. — Ce veste poveste de la bătrîni ? întrebă Andrei. în-tîmplatu-li-s-o ceva de vii la vremea asta ? — Bună pace, nene Andrei, nu li s-o întîmplat nimica nici părintelui, nici mamei preutese. M-au trimes aici să-ţi spun c-o venit la noi moş Stan Făcăoariu şi satul, pentru ca să se sfătuiască cu toţii, şi te aşteaptă să vii cît mai răpede. — Spune-li că vin îndată, zise Andrei al cărui faţă ' întunecase cînd auzise de venirea socru-său, cu satul,^ la sfa\ Flăcăuaşul plecă ; iar Andrei, îndată după ce isprăvi mîn-^ carea şi îşi sărută copiii, îl urmă. Capitolul II CEVA DESPRE ISTORIA TĂMÂŞĂNILOR Răzăşii din Tămăşăni îşi trăgeau neamul din Tamaş Şo-pîrlă, ai cărui zece nepoţi : Nan, Văsian, Filip, Bătei, Irimia, Roşea, Ciuta, Călina şi Anisia căpătase de la Ştefan cel Mare, în întâiul an al domniei marelui domn, un uric de în-tăritură pe ocina lor. Moşia era mare, avea o întindere de peste patru mii de fălci, însă opt părţi dintr-însa erau acoperite cu codru, iar puţinul loc de hrană, afară de acel de pe şăsul Trotuşului, nu tocmai de soi. Urmaşii locuitorilor care trăiau pe moşie în vremea lui Tamaş şi-i dădeau dijma pămînturilor lucrate de ei fusese izgoniţi după puţine generaţii de urmaşii celor zece nepoţi ai lui. Aceştia găsise mai folositor să lucreze puţinul loc de hrană singuri, cu ajutorul cîtorva argaţi, să ţie ei vite pe fînaţe şi pe păşuni, să aibă prisăcile lor, folosindu-se astfeli de tot rodul pămîntului, în loc să se mulţămească numai cu a zecea parte. Cei mai mulţi din acei locuitori plecase dealtmintrelea fără greutate, ştiind că vor găsi cu înlesnire aiurea locuri de hrană mai multe şi mai bune. Cu toate războaiele şi cu toate pustiirile, urmaşii bătrî-nilor Nan, Roşea, Filip şi Călina se înmulţise astfeli în cursul vremii, încît acum, Ia mijlocul veacului XVIII, satul Tămăşănii cuprindea peste cincizeci de case. Şi o mulţime de neamuri de ale tămăşănilor trăiau prin celelalte sate de pe Trotuş şi de pe Tazlău, chiar şi de pe mai departe. 12 Urmaşii lui Văsian fusese totdeauna puţini la număr şi mulţi din ei se stinsese fără copii. în întâia jumătate a veacului XVIII, bătrînul întreg era stăpînit de un oareşicare Si-mion şi de soră-sa Nastea. Pe Nastea o luase preutul Gheor-ghe, un scoborîtor din Nan, iar Simion se călugărise şi era nacialnic la schitul Măgurii de deasupra Ocnei. El dăruise nepotului său Andrei, la căsătorie, toată partea lui de moşie ; iar fratele lui Andrei, Vasile, călugărindu-se sub numele de Varsanovie, n-avea nevoie şi renunţînd la ceea ce i se venea despre mamă, tot în folosul lui Andrei, acesta se găsea astfeli stăpîn pe întregul bătrîn Văsian. Bătrînul Irimia, iarăşi întreg, era în mînile unor urmaşi ai săi care luase, nu se ştie pentru ce, numele de Făcăoariu. Trăiau pe acea vreme trei fraţi Făcăureşti : Stan, Dumitru şi Vasile, care mai stăpîneau pămînturi în Filip, Călina şi mai ales în Roşea. Erau rău văzuţi de răzăşii cei nevoieşi, căci cumpărase, mai ales Stan, multe bucăţi de la săraci pe preţuri de nimica şi se mai povestea că, la acele cumpărături, Făcăureştii întrebuinţase meşteşuguri viclene. întreg bătrînul Ciuta şi jumătate din Bătei erau în mînile preutului Pavăl de la Biserica Precistei din Focşani, de pe soţia lui, Măria, cea de pe urmă urmaşă a Ciutei, al cărei bunic cumpărase şi jumătate din bătrînul Bătei. Cealaltă jumătate din Bătei se stăpînea de un boieriu, sulgeriul Mihalache Strilea, al cărui părinte, banul Constantin, intrase în acel bătrîn cu nişte danii meşteşugite — ziceau răzăşii —, iar el, sulgeriul, mai făcuse cumpărături, întregind nu numai o jumătate din Bătei, dar punînd mîna şi pe cea mai mare parte din Filip, Roşea şi Călina, însă mai cu deosebire din Roşea. O parte din răzăşii care îşi dăruise sau îşi vînduse părţile Strileştilor rămăsese în casele lor, urmînd să-şi lucreze ogoarele şi să-şi cosască fînaţele, dar nu în însuşirea de stă-pîni de moşie ca pană atunci, ci în acea de locuitori şăzînd pe moşia sulgeriului Mihalache, căruia îi dădeau a zecea parte din tot rodul pămîntului şi-i făceau clăci după obiceiul ţării. Urmaşii bătrînilor Nan, Irimia, Filip, Roşea şi Călina care nu-şi vînduse părţile stăpîneau abie a treia parte din acei bătrîni în care se mai vîrîse, pe lîngă sulgeriu, Făcăureştii şi părintele Pavăl cu danii şi cu cumpărături. Mulţi din ei nici nu sădeau în sat, ci se hrăneau slujind pe la stăpînii moşiilor învecinate şi pe la răzăşii mai bogaţi din satele Sto-ieneşti, Buciumi, Rîpi, Gropi şi altele. Moşia nu mai era în devălmăşie : în urma certelor ce se jvise cu sulgeriul Mihalache, în privinţa cărora vom fi pe deplin luminaţi în curînd, ea fusese aleasă. Hotărnicii numiţi de divan îi măsurase lungimea cu stînjănul şi o împărţise în patru hlize sau făşii, în curmezişul lungimii. Se socotise întăi cîţi stînjăni se veneau fiecărui bătrîn în fiecare hliză, îm-părţindu-se hliza în zece. Apoi, pentru bătrînii care nu erau întregi se făcuse cislă, socotindu-se cît se cuvenea fiecărui răzăş în fiecare hliză, şi făcîndu-se parte după spiţa neamului. Hotărnicii avuse grijă să despartă partea sulgeriului de acea a răzăşilor săraci, punînd lîngă ei, întăi pe părintele Pavel, pe urmă pe Văsian, apoi pe Nan şi pe urmă pe Făcăoariu. Dacă într-o hliză era Văsian aproape de răzăşii cei mici, în cealaltă venea lîngă ei Făcăoariu sau Nan. Cu vro opt ani înainte, cînd sulgeriul Mihalache trăsese în partea lui daniile făcute tătîne-său de răzăşii cei săraci, ceilalţi se ridicase cu toţii împotriva lui şi dăduse jalbă la vodă. După vechile obiceiuri ale pămîntului, dacă un răzăş voia să-şi vîndă partea de moşie, el era silit să întrebe întăi pe ceilalţi răzăşi de vor ei să o cumpere cu acelaşi preţ şi numai cînd ei arătau că nu sînt muşterii, se putea face vîn-zarea cătră feţele străine. Dar dacă un răzăş dăruia partea lui în întregime sau în parte, ceilalţi răzăşi nu puteau să împiedece dania ; iar acel care o primea se făcea răzăş în acel hotar, cu drept să cumpere de la ceilalţi şi alte părţi de razaşie. Sulgeriul Mihalache, întemeindu-se pe cele trei danii ale tătîne-său, se ţinea drept răzăş în Tămăşăni, volnic prin urmare să cumpere de la ceilalţi, şi nu avea nici o grijă de răscumpărare. Dar răzăşii, în ziua judecăţii, susţinură că daniile banului Constantin nu erau danii, ci cumpărături meşteşugite, că prin urmare fiul său nu era răzăş şi cumpărăturile lui fără temei. După mai multe trăgăniri şi cercetări la faţa locului, făcute de feţe atît boiereşti cît şi bisericeşti, Constantin Ra- 14 15 coviţă, în^ urma anaforalei divanului, hotărî ca sulgeriul Mihalache să-şi păstreze^ daniile^ atît acele dăruite de tătîne-său, cît şi acele dăruite lui, dar să înapoieze răzăşilor cumpărăturile, luîndu-şi de la ei banii înapoi. Sulgeriul, neavînd ce face, primi de la. obştie banii^ cumpărăturilor făcute de el şi îna-poie^pămînturile. Se hotărî să se ridice cu totul de pe moşie, vînzînd şi daniile, cînd auzi că în sat s-o iscat o dihonie grozavă, că sînt^ certe, bătăi şi chiar capete sparte. Sfada izvorîse din pricina împărţirii pămînturilor răscumpărate. Acei care le^vînduse boieriului voiau să le ieie ei înapoi ; răzăşii săraci asămenea voiau să le împartă între dîn-şn. Dar banii răscumpărării fusese închipuiţi de Făcăureşti, de Andrei, de preutul Pavel şi de cîţiva fruntaşi dintre ceilalţi. Andrei şi cu preutul Gheorghe nu se puneau de pricină ca locurile răscumpărate să se înapoieze acelora care le vînduse boieriului, avînd ei a înapoi banii treptat, în mai multe vadele. Dar Stan Făcăoariu şi ai săi erau hotărîţi să păstreze pentru ei întreaga parte pentru care dăduse banii. Răzăşii cei săraci şi mai ales cei care vînduse sulgeriului părţile lor erau atît de aprinşi asupra Făcăureştilor, încît vorbeau de moarte de om şi, în cea dintăi duminecă, goniră pe Stan Făcăoariu cu pietre, de la crîşmă şi pană la casa lui. Gîlceava era la culme şi preutul Gheorghe, negăsind alt mijloc ca să facă pace, sfătui obştia să meargă la sulgeriu Şi să-1 roage să-şi ieie locurile înapoi întorcîndu-li banii. Răzăşii, yăzînd că n-aveau alt chip ca să puie capăt dihoniei, urmară sfatul preutului, iar sulgeriul, foarte bucuros de această lovitură neaşteptată a soartei, se grăbi să întoarcă banii, mai făcîndu-li şi o cinste frumoasă. Se întocmi un zapis nou, lămurind toată împrejurarea, iscălit de toţi răzăşii, în cap cu Stan Făcăoariu. Şi sulgeriul, în loc să se ridice cu totul de pe Tămăşăni, se apucă îndată să-şi facă curte pe marginea tăpşanului, rateş şîndilit la şleah şi moară cu două pietre pe Pietrosul cel Mare. însă pacea între boier şi răzăşi nu ţinu mult. El urmă să cumpere şi să primească danii de la cei săraci şi apară tare locurile lui, nesuferind ca ele să fie călcate de vitele altora. Pe atunci nu era obor; cînd sulgeriul prindea o vită pe pămîntul lui, globea pe stăpînul ei greu de tot, după placul lui. Răzăşii, năcăjiţi astfeli în fiecare zi, plecau urechea la sfaturile Făcăureştilor şi, la fiecare 16 schimbare de domnie, pîrau pe sulgeriu. Era zdruncin şi cheltuială mare pentru ei, mai mică pentru sulgeriu care avea casă şi neamuri în Ieşi. Şi, la urmă, toţi răzăşii erau daţi ramaşi, căci sulgeriul, cu zapisul făcut după întăia judecată, îi făcea de ruşine înaintea divanului. ^ ^ Apoi toţi acei care, după ce-şi vînduse părţile, rămăsese în sat ca locuitori hrănindu-se pe moşia lui Strilea erau mul-ţămiţi de stăpînul lor, căci sulgeriul nu-i împila deloc. El se purta faţă de ei nu numai cu omenie, dar chiar cu dărnicie şi-i apară totdeauna împotriva samavolniciilor slujbaşilor isprăvniceşti. Strilea avea astfeli acuma în sat o putere pe care se putea bizui la orice împrejurare. De la o bucată de vreme domnea pacea : nici sulgeriul, nici răzăşii cei săraci nu se mai gîndeau la judecată. Preutul Gheorghe, ca preut şi ca om de linişte, numai silit se amestecase în judecăţi. Ele nu-i plăceau nici lui Andrei ; dar, vrînd-nevrînd, era tîrît într-însele, căci nevasta lui, Safta, era fiica lui Stan Făcăoariu, tocmai a celui mai înver-VC sunat din potrivnicii sulgeriului. îi venea greu să spuie socru-£~ lui ba ; făcuse şi el toate drumurile la Ieşi, mai ^plătind la 5^ cislă partea ce i se cuvenea din cheltuielile judecăţii. It\ Schimbarea domniei la începutul primăverii anului 1764 ff\ veni să aprindă din nou făclia dihoniei, stîrnjnd duhul de î\ gîlceava şi patima de judecăţi de care erau stăpîniţi Făcău-reştii. Tustrei fraţii umblau de atunci din om în om, îndru-mînd pe răzăşi să nu se lese, să facă o nouă opinteală pentru redobîndirea pămînturilor strămoşeşti rîpite lor de Strilea. De atunci îi vedeai numai bătînd drumurile, aţinînd calea răzăşilor pentru a li bate capul cu începerea judecăţii şi cu feli de feli de poveşti despre iubirea de dreptate a noului domn, Grigore Alexandru Ghica. Răzăşii ar fi avut temeiuri să se ferească de sfaturile şi de îndemnurile Făcăureştilor, de la mîna cărora pătimise destul în trecut ; dar nădejdea să-şi ieie moşia înapoi făcea pe mulţi din ei să soarbă cu lăcomie din sfaturile lor şi să se arate plecaţi cătră ele. în zadar li spunea părintele Gheorghe să bage de samă să nu se arunce cu uşurinţă în chehuieli şi să se gîndească înainte de a se strica cu boieriul, căci pană atunci, din atîtea judecăţi, cu nici un folos nu se alesese, ci numai cu pagubă. Ademenirile Făcăureştilor însă, făcînd să se oglindească înaintea ochilor răzăşilor icoane plăcute în- 17 chipuirii lor, aveau mai multă trecere decît sfaturile înţă-lepte ale preutuluij totuşi pană atunci satul, dacă fierbea, nu luase nici o hotărîre. Capitolul III SFATUL SATULUI Casa părintelui Gheorghe era aşazată pe coastă, într-o livadă mare şi frumoasă, plină de nuci urieşi şi de tot soiul de pomi, împrejmuită cu un gard voinic, cu coamă înaltă de cătină. Se făcuse acuma noapte şi luna începuse să se ridice. Cînd Andrei intră pe poarta ogrăzii părinteşti găsi aproape tot satul strîns împrejurul nucului celui mare care se afla în faţa tîrnaţului. Se scosese din casă toate laviţele, scaunele şi scăunaşele părintelui ; dar afară de un bătrîn sau doi, toată lumea era în picioare, iar în mijlocul ei se vedea părintele Gheorghe şi cu cei trei Făcăureşti care vorbeau cu un om ce purta haină ţărănească, înalt, uscăcios, cu barba sură tă-ietă scurt şi cu lungi plete aproape cu desăvîrşire albe. Andrei îl recunoscu îndată : era moş Ioniţă Cimpoieş, un răzăş din Filipeşti. La o parte, vorbind cu preuteasa, se vedea călugărul Var-sanovie, fiul mai mare al părintelui Gheorghe. Cum văzu pe Andrei, Stan Făcăoariu strigă : — Iaca şi ginerele ! Nu mai lipsesc decît acei care şi-au vîndut sufletele boieriului. Ia ascultaţi, oameni buni, povestea care are să v-o spuie moş Ioniţă. — Părinte Gheorghe, Stane şi oameni buni ! începu atunci omul cel străin. Ştiţi că satul nostru se judecă de ani cu banul Ştefănică Strilea de la Bogdăneşti, vărul sulgeriului Mihalache, pentru nişte danii meşteşugite din hotarul nostru, dobîndite încă de vornicul Matei, tatăl banului. De douăzeci de ani ne judecăm Ia fiecare schimbare de domnie, şi pană acum banul, ca hîrtiile ce le are, ne-o dat veşnic ramaşi ; şi, noi, cu aceste judecăţi, am cheltuit un amar de bani. Cînd s-o schimbat domnia acuma, numai văru-meu, preutul .Vasile, şi cu un cumătru al lui s-au găsit care să sfătuiască sa- 18 tul să deie din nou jalbă la domnie spre a porni judecată ; dar oamenii, sătui şi sărăciţi de judecăţi, n-au vrut să-i asculte : unii li-au hotărît chiar că-i vor lua la bătaie de vor mai pomeni de judecată. Dar de Paşti o venit în sat, să-şi vadă părinţii, nepotu-meu Costache, care-i seimean hătmă-nesc, şi o spus tuturor că domnul cel nou ţine cu oamenii şi nu cu boierimea, povestind cum era faţă la divan, cînd vodă o întors unor oameni un hotar, cotropit de un boier megieş cu hîrtii meşteşugite încă de pe vremea bunicilor lor... cum, în alt rînd, o pus de o întins pe un fecior de boier gios, la scara curţii domneşti, şi l-o bătut la falangă, fiindcă îşi făcuse rîs de fata unui preut — şi altele de asemenea. Şi atunci în-cepînd iar popa Vasile şi cu cumătru-său să umble printre oameni cu îndemnuri ca să pornească din nou judecată pentru pămîntul cotropit de Strileşti, s-o lăsat satul ademenit şi ne-o trimes, pe mine şi pe preutul Vasile, la Ieşi unde am dat jalbă domniei. Miercuri o fost sorocul de judecată şi nu numai că vodă ni-o făcut dreptate deplină, hotărînd că daniile sînt făcute cu meşteşug şi ca banul să ne întoarcă îndată pămînturile, dar o mai poroncit ca el, drept despăgubire că s-o folosit atîta vreme pe nedrept de acele pămînturi, cum şi pentru cheltuielile făcute, să mai deie satului pe deasupra încă aceeaşi întindere de pămînt din hotarul lui. Cît am stat la Ieşi, am mai văzut alte două judecăţi în care au fost daţi ramaşi nişte boieri hrăpitori de hotare şi am văzut cu ochii mei cum pe ispravnicul de H?rlău l-o bătut la tălpi fiindcă mîncase nişte bani domneşti. Acuma, la întoarcere, abătîn-du-mă pe la vărul Stan, i-am spus cele la care am fost mar-tur şi el m-o rugat să le povestesc şi satului vostru adunat. Şi acuma mai adaog un sfat de la mine. Oameni buni, mulţi sînt domnii cei răi, puţini sînt cei drepţi ! Grăbiţi-vă de vă folosiţi de fiinţa în scaun a unui domn drept şi iubitor de popor pentru a vă cîştiga dreptatea cum ne-am cîştigat-o şi noi. — Auzit-aţi, oameni buni ? strigă Stan Făcăoariu îndată ce Cimpoieş îşi isprăvi cuvîntarea. Mai avut-aţi parte de domn atît de drept ? N-aţi greşi voi cătră copiii voştri dacă nu v-aţi grăbi să dobîndiţi şi voi de la el dreptate şi să scoateţi şi să azvîrliţi departe cuiul boieresc bătut în păretele vostru ? Ce mai aşteptaţi ? Să vă ieie Mihalache Strilea şi cîtă moşie v-o mai rămas ? 19 — Să nu mai aşteptăm, strigară mai multe glasuri, dintre care cel mai hotărît era al ungureanului Vlad Catana. Să facem chiar acuma jalbă la domnie şi mîni s-o trimetem la Ieşi ! — Aşa, aşa.^strigară ceilalţi, să pornim îndată judecata. Nenea Stan şi ^părintele să jîlece chiar mîni la Ieşi. Să punem în astă-sară mînă de la mînă pentru a închipui bani de drum. Şi deodată se auzi un glas piţigăiet care se ridică deasupra tuturor celorlalte şi care striga : — De acuma o sosit ceasul dreptăţii. De acuma capătă sărăcimea dreptate ! Nenea Stan îmi întoarce pămînturile pe care mi le-o luat cu nimica ! Şi din mulţimea în care se furişase nebăgat în samă, ieşi un ţăran de stat mijlociu, slab la trup, îmbrăcat în zdrenţe, "lc.ns„cu 0 fur,ie de tei, cu opinci rupte în picioare, cu o căciulă desfundată pe pletele sure, cu o faţă lungăreaţă şi trasă, acoperită de o barbă scurtă şi rară, cu ochii mici, suri şi împodobită cu un nas mare, al cărui vîrf roşu vorbea de dese convorbiri cu ulcica de vin şi de horilcă. — Radu Irofti ! strigară mai mulţi săteni recunoscîndu-1. Dar de unde ieşit-ai ? Stan ^Făcăoariu, un bărbat de statură înaltă, de făptură puternică, cu o faţă rotundă şi rumănă, acoperită de o barbă căruntă, îngălbenise la auzul acelui glas piţigăiet şi la vederea sîrbedei fiinţi din care ieşea. Temeiuri puternice făceau ca răsărirea neaşteptată a acestei arătări să-i fie cu desăvîr-şire neplăcută, mai ales în acel ceas. Radu Irofti era fiul unui scoborîtor din Roşea, căsătorit cu o urmaşă a Călinei şi care astfel stăpînea o întindere bu-nişoară de moşie, cu fînaţuri de frunte şi cu vie renumită. Bătrînul Ifrim Irofti^ era om de treabă, gospodar harnic şi strîngător ; gospodăria lui era una din cele mai îmbielşugate din^ sat. Dar Radu se arătase încă din cea mai fragedă tine-reţă un stricat : leneş, beţiv şi muieratee. Deoarece pămînturile cele mai bune ale lui Ifrim şi ale soţiei sale se mărgineau cu acele_ ale^ lui Stan Făcăoariu, acesta pusese de mult ochii pe ele şi plănuise să__se folosească de ticăloşia lui Radu pentru^ a şi le însuşi. Ştiind pe Ifrim de om aspru şi neîndurat, el înlesnea adesa pe Radu cu gologani şi-1 punea astfeli în stare s-o ducă într-o bejie şi într-un desimi ; iar pe de altă parte se grăbea să aducă la cunoştinţa tatălui toate necuviin • 20 ţile fiului, mai împodobindu-le cu amărunte închipuite, şi astfeli se înveninau necontenit legăturile dintre părinte şi fiu- Mama lui Radu murind, şi acesta, ca singur copil, moştenind partea ei de moşie, Stan puse neamuri şi prieteni să împrumute pe moştenitor cu sume mai însamnate ;^iar după un an, dus de el într-o beţie, Radu vindea unui răzăş, care nu era decît un om de paie al lui Stan, tot pămîntul din Călina ce-1 moştenise de la mă-sa. Cei cîţiva lei ramaşi după plata datoriilor fură cheltuiţi într-un nou chef de cîteva luni, la sfîrşitul căruia nişte răzăşi care se întorceau de la Rădiana îl găsiră într-un şanţ, mort beat, cu capul spart, cu hainele pe el rupte bucăţi şi fără o leţcaie în pungă. Oamenii îl ridicară din şanţ şi, punîndu-1 în căruţă, îl duseră la tată-său. Acesta îl primi în casă, îl îngriji şi-i cumpără haine nouă ; dar îndată ce îl văzu în picioare, îi dădu un leu, o traistă plină de merinde şi un rînd de schimburi, apoi îi duse pe poartă afară şi, rostind un blăstăm îngrozitor, îi hotărî că de va mai călca în bătătura părintească, îl va ucide ca pe un cîne. Trecuse de atunci zece ani, în cursul cărora nu se mai auzise nimica despre Radu Irofti. Bătrînul Ifrim, asupra minţii căruia Făcăoariu se făcuse din ce în ce mai stăpîn, murise ; dar înainte de sfîrşit vînduse lui Stan gospodăria lui ; iar cu limbă de moarte hotărîse comîndul, grijile şi pomenirile ce trebuiau făcute pentru mîntuirea sufletului sau şi a căror cheltuială acoperea întocmai preţul cu care îşi vînduse averea. Era firesc ca sosirea, la sfatul satului din acea sară, a aceluia pe care îl credea jnort de mult la colţul vro-unui gard să fi făcut pe Stan Făcăoariu să îngălbenească. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît în postul mare murise o soră a mamei lui Radu, care lăsase şi ea nişte bucăţi de pămînt în Călina, ai căror moştenitori erau el şi o vară primară a lui, fiică a altei surori a bătrînei. Stan se grăbise să cumpere moştenirea de la acea femeie dîndu-i — deoarece era încredinţat că Radu Irofti nu mai trăieşte — un preţ^mic pentru moştenirea întreagă, dar ridicat pentru jumătate dm-tr-însa. Şi acuma bejănarul întoreîndu-se, Stan avea să-i întoarcă jumătate din cumpărătură sau s-o cumpere pentru a doua oară de la el. Dar Stan Făcăoariu era un om deprins să judece o stare de lucruri de la întăia privire şi să ieie ră- pede o hotarîre. Fără a lăsa lui Irofti vreme să-şi urmeze cu-vîntarea, el se grăbi să-i răspundă : — Sînt gata să-ţi întorc pămîntul îndată ce mi-i întoarce banii pe care, cum ştie tot satul, i-am cheltuit pentru comîn-dul tătîne-tău şi a grijilor pentru liniştea sufletului său. Şi-oi primi numai capetele, fără dobîndă. — Dar depinde să ieu acei bani, cînd m-ai lăsat fără pă-mînt cu care să-i agonisesc ? strigă Radu. — îţi las pămînturile toate, cu via, cu livada, cu toată roadă lor din vara asta, şi te-oi aştepta pentru plata banilor pană în ziua de Sfinţii împăraţi a anului care vine, răspunse Stan cu un zîmbet. _ -înfăţoşarea lui Radu zicea destul de lămurit că nu era nlc\,° P"m.eJdie ca el să poată plăti vrodată banii datoriţi Facaoariului. Pierdea într-adevăr venitul pămîntului şi a viei pe un an întreg, dar această jertfă era de neapărată trebuinţă pentru a risipi îndoielile stîrnite în inimile răzăşilor celor săraci de cuvintele şi de sosirea neaşteptată a lui Irofti. — Ce ziceţi, oameni buni, urmă Stan, vorbit-am bine şi ca om drept ? — Bine ! strigă mulţimea, să trăiască nenea Stan ! Radu Irofti rămînea mut. — Eşti mulţămit, îl întrebă Stan, mai vrei ceva de la mine ? — ^Mă întreb, răspunse bejănarul, ce înşelăciune stă ascunsă în vorbele tale. ^ Dar, la aceste cuvinte, fiii, neamurile şi toţi acei care stăteau în atîrnarea Facaoariului săriră asupra lui Radu, ocărîndu-1, suduindu-1 şi ameninţîndu-1, fiindcă la binele ce i se făcea, el răspundea cu bănuială şi cu batjocură. Poate chiar că Irofti^ n-ar fi scăpat nevătămat din mînile lor, dacă nu-i liniştea părintele Gheorghe şi nu trăgea pe bejănar deoparte, jjîndu-1 în sama călugărului Varsanovie care îl duse în casă. înainte însă ca să dispară în tindă, Stan Făcăoariu îi mai strigă : Să vii mîni dimineaţă să-ţi dau cheile lăcăţilor de la casă şi de la căsoaia din vie. Marturi să-mi fie toţi cei de fajă^ca-ţi dau înapoi şi casă şi vie şi că te aştept pentru bani pană în ziua de Sfinţii împăraţi a anului care vine. Adunarea liniştindu-se apoi, se hotărî într-un glas reînceperea judecăţii şi trimeterea la Ieşi a părintelui Gheorghe 22 şi a lui Stan Făcăoariu. Dar cînd se făcu socoteala banilor trebuitori pentru cheltuielile judecăţii şi se întocmi cisla după care trebuia să deie fiecare, cei mai mulţi arătară că nu au bani şi rugară pe părintele Gheorghe şi pe Făcăureşti să-i închipuie, făgăduind că-i vor înapoi cu dobînda la toamnă. Dar atît preutul cît şi Stan, care mai împrumutase satul cu bani pentru judecată şi-i scosese pe urmă cu multa greutate, şi încă nu pe deplin, propuseră atunci ca pornirea judecăţii să fie amînată pe toamnă, după culesul viilor, cînd lumea este mai înlesnită de bani. Şi sfatul se sparse în urma luării acestei hotărîri. Capitolul IV CEI DOI FRAŢI Andrei părăsi ograda părintelui odată cu frate-său Varsanovie care se întorcea chiar în acea noapte la Bogdana de-a dreptul prin codru, voind să fie la mănăstire pentru utrenie. Andrei, care nu-1 văzuse de mult, se hotărîse să-1 însoţească pană la Lacul Dracului, unde drumul spre Bogdana părăseşte zarea Tămăşănilor, scoborîndu-se în Pietrosul cel Mic. Călugărul era şi mai înalt şi mai spătos încă decît Andrei, cu care samana mult la faţă, barba şi părul fiindu-i însă mai închise. Puterea lui era cumplită. La vrîsta de ^optsprezece ani ucisese un urs care se înfruptase la oile tătîne-său cu ceea ce numea el „un par" de stejar, adică trunchiul unui stejar tînăr, pe care îl mînuia cu o singură mînă şi cu cea mai mare uşurinţă, dar pe care alt om nici nu l-ar fi putut ridica cu amîndouă. Acest urieş era însă blînd ca un miel şi ruşinos ca o fata mare. El era cu un an mai în vrîstă decît Andrei, pe care părintele Gheorghe voise să-1 facă preut şi-1 învăţase ^carte. Preuţia nefiind pe placul lui Andrei, iar tatăl jşău stăruind în hotărîrea lui, tînărul, cînd fu trimes la Focşani pentru a învaţă tipicul la un protopop prieten al părintelui Gherghe, luă la Urecheşti drumul spre Ieşi şi se duse întins la un văr al mîni-sa, ceauş într-unui din steagurile de seimeni ai agiei. Ceauşul, văzînd această frumuseţă de flăcău, se grăbi să-I 23 bage în steagul lui, unde Andrei sluji trei ani şi în care ar fi putut să înainteze bine dacă firea lui cinstită s-ar fi putut împacă cu jafurile şi cu împilările la care seimenii erau nu numai unelte oarbe, dar adesa şi părtaşi. Primind de acasă o scrisoare în careţi se făcea cunoscută logodna frăţine-său cu Safta, fata Făcăoarului, şi iertarea părinţilor pentru nesupunerea lui la voinţa Jor, el se grăbi să şi puie om în loc şi să se întoarcă la Tămăşăni. Nunta lui Vasile avea să se facă peste două luni, după strîngerea bucatelor de pe cîmp şi a culesului viilor. Dar pe la Ziua crucii se auzi deodată că logodna s-o stricat şi că Vasile se călugăreşte sub numele de Varsanovie la mănăstirea Bogdana, întîmplare care, fireşte, dădu gurilor răle prilej bogat de vorbă. Aceste vorbe încetară după cîteva săptămîni pentru a reîncepe din nou de sărbătorile Crăciunului, cînd se auzi că Andrei Nan se însoară cu Safta Făcăoariu îndată după Bobotează. Varsanovie, după călugărie, nu mai dădu pe la Tămăşăni vreme de mai bine de patru ani ; învăţase carte în acest timp, se făcuse întăi ierodiacon, apoi în curînd ieromonah. Nu numai întreaga mănăstire, dar toată lumea care îl cunoştea lăuda curăţănia neprihănită a vieţii lui, evlavia şi bunătatea de inimă de care dădea dovezi în toate zilele. Părinţii lui veneau adesea să-1 vadă ; după vro doi ani începu să meargă la mănăstire şi Andrei, dintăi singur, pe urmă cu Safta şi cu Ilenuţa ; dar Varsanovie nu mai calcă prin Tămăşăni decît în urma naşterii nepoţelului său, care primi numele de Vasile şi al cărui naş fu călugărul. De atunci venea aproape în fiecare lună la tată-său unde mînea, dar trecea mai totdeauna şi pe la casa frăţine-său, unde sădea cîteodată la masă. _ După ce ieşise din ograda părintelui lor, fraţii apucase prin vii, spre zarea dealului, urmînd drumul strimt care şerpuia prin ele. Mergînd, ei vorbeau de întoarcerea neaşteptată a lui Radu Irofti şi amîndoi lăudau fapta lui Stan Făcăoariu, pentru care mai cu samă călugărul îşi arata bucuria. — Totdeauna m-am temut să nu deie vro nenorocire asupra lui nenea^ Stan pentru acea cumpărătură, zicea el, căci, de ! o cumpărat ieftin de tot, folosindu-se pentru aceasta de^ dihonia dintre tată şi fiu. Eram îngrijit să nu fi fost vrun blăstăm asupra acelui pămînt. — Visez eu oare, zise Andrei, sau auzit-am mai de mult, cînd eram copil, că este un blăstăm asupra unuia din bă-trînii noştri ? — Ba nu visezi defel, răspunse călugărul ; este un blăstăm asupra pămîntului din Roşea. Din pricina acestui^ blăstăm, urmaşii lui Roşea sînt cei mai săraci dintre răzăşii noştri : gîlcevile dintre ei sînt nesfîrşite. în acel bătrîn s-au vî-rît doară mai mult decît în celelalte cu cumpărături şi sulgeriul Mihalache şi nenea Stan. Nu ştii că certele din acel neam nu mai încetează, că tatăl nu vorbeşte cu fiul, că fratele urăşte pe soră, şi că toate aceste dihonii se nasc din certe pentru pămînt ? — Da, zise Andrei, aşa este cum zici ; dar eu n-am auzit niciodată din ce s-o născut acest blăstăm. — Eu ştiu, răspunse Varsanovie ; mi-o spus şi tata şi moşu Sima de la Măgura-Ocnei. — Spune-mi şi mie. — Bucuros. Cică în vremea de demult strămoşii noştri, bătrînii satului, urmaşii lui Tamaş Şopîrlă,^nu lucrau ei singuri pămîntul : pe partea din sat a fiecăruia din ei erau oameni, ţărani aşazaţi acolo din veci, care aveau casele lor şi stăpîneau notarul satului ; iar bătrînii, strămoşii noştn, erau un feli de mai-mari peste ei, de boieri care luau dijmă de la acei ţărani, stăpîneau crîşme şi vaduri de mori, şi cîte un pămînt, două, pe care îl lucrau ^cu braţele ţăranilor datori să li facă cîte o clacă sau două pe an. De la o vreme însă, prăsindu-se unii din bătrîni mai tare decît jdţii, s-o întîmplat ca aceştia să aibă pe partea de sat a fiecăruia numai cîte un ţăran de la care să ieie dijmă, care să-i facă clacă şi să macine la moara lui. Ţăranul care lua nouă părţi din roadă pămîntului era mai bogat decît stăpînul căruia îi dădea numai o parte. Au început, prin urmare, acei stă-pîni să facă ce puteau pentru a scapă de ţăranii lor ; unii le căutau pricină şi-i goneau, alţii îi îndepărtau cu binişorul, găsindu-li loc pe alte moşii, căci loc era mult, şi oameni puţini. Fiecare stăpîn era bucuros să primească în satul lui oameni care să-i deie dijmă, să-i facă clacă, să macine la moara şi să beie la crîşma lui. Spre a aduna oameni cît mai mulţi în satele lor, ei scuteau pe orice nou-venit de dijmă şi de clacă pe ani îndelungaţi, uneori pe toată viaţa. Astfel stînd 24 25 lucrurile, cel mai mulţi se mutau fără împotrivire, de bună-voia lor. Dar erau unii din ţărani care, deprinşi cu locul în care copilărise, nu voiau_ să se mute, mai ales cînd aveau pe dîn-sul casă bună, cu livadă întemeietă şi cu vie rodnică. Tata mi-o povesjit că o auzit de la bunică-sa că, în vremea bunicului ei, trăia un urmaş al lui Roşea, anume Sandu, care avea pe partea lui de sat numai un ţăran, numit Constantin Axinte, gospodar bun, cuprins şi care stăpînea via cea minunată din dreptul jităriei de la deal a satului, acea cumpărată acum cîţiva ani de socru-tău de la Neculai Agachi. Constantin Axinte mai avea şi o fată frumoasă ca ziua, care iubea la nebunie pe fiul unui răzăş mai scăpătat din Bătei. Fata era dragă flăcăului care, cu mare greu, izbutise _.să facă pe părinţii lui s-o primească să le fie noră. Bătrînii se bucurau că fiul lor va pune mîna pe gospodăria lui Constantin _ Axinte. Că băietul avea să facă clacă şi să deie dijmă nu li pasa, căci fiind săraci erau deprinşi cu nevoile. Dar Sandu, pe lîngă că singurul ţăran pe partea lui de sat era Constantin, mai jivea şi o fată, nu prea frumoasă, pe care jiu putea s-o mărite, neavînd cu ce s-o înzăstreze, căci în bătătura lui nu se vedea nici o vită. Cînd auzi de însurătoarea fiului răzăşului scăpătat din Bătei cu fata ţăranului lui,^ pricepînd îndată că părinţii băietului au primit această căsătorie numai din pricina casei bune, a livezii celei înte-meiete şi a viei celei rodnice, şi-o zis că, dacă ar goni din sat pe Constantin Axinte, a lui, a Sandului, are să rămîie şi casa, şi Jiyada, şi via, pe care le poate da el de zăstre fetei lui, căsătorind-o pe dînsa cu flăcăul din Bătei. Zis şi făcut. Sub cuvînt că ţăranul s-o purtat obraznic cu el, îi trage, agiutat de neamuri, o bătaie soră cu moartea ; apoi, tot cu agiutorul neamurilor, vine într-o dimineaţă la dînsul în bătătură, ji încarcă toată gospodăria în cele două cară ce Ie avea românul ; îi pune cu de-a sila, pe el şi pe fata lui, peste lucruri şi-i duce peste hotarul satului, pe acel al Ne-goieştilor. Flăcăul din Bătei s-o căsătorit în curînd cu fata lui Sandu ; şi biata fiică a lui Constantin Axinte, rămasă împovorată, a înnebunit de durere. Bietul om o venii într-o zi la biserica din Tămăşăni, tocmai cînd ieşea lumea de la liturghie, şi acolo o blastamat pe Sandu şi pe tot neamul lui, cerînd lui Dumnezeu să nu îngăduie ca pămîntul ce i s-o rîpit să fie de folos şi spre sporire nici lui, nici urmaşilor lui şi să facă ca pe veci, pană la stingerea acelui neam, acel pămînt să fie sămînţă de ceartă, de ură neîmpacată^între rudele cele mai apropiete şi de pagubă pentru ei. Răzăşii l-au gonit cu pietre, dar de atunci mers-au întreg neamul lui Sandu Roşea spre scădere. Şi tata o mai auzit de la bătrîni că casa la Axinte, livada şi via lui au trecut de atunci de la o mînă la alta ; şi oricine le-o stăpînit o avut ceartă cu neamurile şi pagubă de tot feliu, iar paguba şi cearta încetau pentru ei îndată ce acele pămînturi treceau în alte mîni. — Iaca că sulgeriul nu se teme de blăstăm şi treburile pană acum nu-i merg rău, zise Andrei. Fraţii ajunsese tocmai atunci la Lacul Dracului, în faţa cărării care ducea devale în pîrău şi de acolo la Bogdana. Amîndoi se opriră şi Andrei întinse dreapta spre a-şi lua rămas bun de la Varsanovie, dar acesta ramase nemişcat, cu ochii în jos, fără a lua mîna întinsă. ■— Ce stai pe gînduri ? întrebă Andrei mierat. — Gîndesc, răspunse călugărul rîdicînd încet ochii de la pămînt şi uitîndu-se în ochii frăţîne-său, că mă văd silit să-ţi spun lucruri ce cu scîrbă le rostesc şi pe care tu le vei auzi fără plăcere. — Ce lucruri ? întrebă Andrei, deşi gîcea că are să fie vorba de dragostea lui pentru Zamfira. — Frate Andrei, zise Varsanovie cu glasul lui^ cel blînd, dar cu hotărîre, tu ştii cît îmi era Safta de dragă şi ştii ce jertfa mare am făcut cînd, încredinţîndu-rnă ca. nu eu, ci xu eşti stăpîn pe inima ei, am dezlegat-o de^făgăduinţa ce mi-o dăduse să-mi fie soţie, şi, călugărindu-mă, _ ţi-am lasat-o ţie. Singura alinare la durerea cumplită pricinuită de această jertfă o fost gîndul că printr-însa am închizeşluit fericirea voastră, a amîndurora. Opt ani de zile avut-am temei să^nu mă căiesc de ceea ce făcusem : căsnicia voastră o fost pană în săptămînile din urmă podoaba satului nostru. Frumuseţa cea nîîndră a Saftei o fost ştearsă acum trei ani de boala de care o zăcut, dar tu ai urmat să' fii pentru ea acelaşi soţ iubitor ca mai-nainte, cînd acea frumuseţa era în floare. Eram mîndru de fericirea întemeietă acum opt ani prin jertfirea viitorului meu în lume. Amară mi-o fost jalea cînd am aflat, cînd m-am încredinţat chiar, că acea fericire este nimicită, că dragostea ta 26 27 s-o depărtat de Safta, spre a se revarsă asupra unei fiinţi nevrednice, asupra ţiitoarei cu simbrie a sulgeriului Mihalache. Se vede, urmă călugărul cu un glas ce se făcuse mai aspru, că ai uitat şi jurămîntul făcut în faţa altarului şi acel cz mi l-ai făcut mie acum opt ani, cînd m-am hotărît sâ ţi-o las ţie, că te vei purta cu ea astfel încît nu voi avea niciodată urnei să mă căiesc de jertfa mea ? Călugărul tăcu, iar Andrei care îl ascultase cu capul plecat îl ridică atunci şi, uitîndu-se la rîndul lui în ochii frăţine-său, răspunse cu glas hotărît : — Da, frate, este adevărat că, împins de patimă şi de pofte necurate, uitasem acel jurămînt. Da, vreme de două luni uitat-am pe Safta, gîndul şi poftele mele au fost sub robia unei femei fără de ruşine, patima îmi robise minţile, eram nebun. Dar acea nebunie o încetat... — De cînd, întrebă cu bănuială Varsanovie. ^ — De astăzi, răspunse Andrei ; şi văzînd un zîmbet de neîncredere pe buzele călugărului, el urmă : — Astăzi ea o cutezat să-mi ceară să mă lepăd de Safta, mi-o cerut ş-o ieu de soţie şi să merg cu dînsa să m-aşăz la Ieşi luînd şi copiii cu mine. Cu o clipă înainte ca ea să rostească acea cerere, eram nebun de ea ; dacă mi-ar fi cerut să fac moarte de om, poate, ierte-mă Dumnezeu, aş fi făcut-o pentru a-i înplini dorinţa. Dar cînd mi-o cerut sâ lepăd pe Safta, s-o ieu de soţie, pe ea, ibovnica boieriului, să-i dau pe Ilenuţa şi pe Vasilică ca ea să-i crească, atunci s-o risipit nălucirea în care trăiam de opt săptămîni. Am priceput ce nebun şi ce păcătos am fost, i-am răspins cererea cu greaţă şi cu hotărîre şi am fugit acasă. în drum m-o mai urmărit pofta după frumuseţa ei, încercîndu-se să mă întoarcă înapoi, dar icoanele Saftei şi ale copiilor m-au tras spre casă şi, cînd am întrat în ogradă, cînd i-am văzut şi i-am luat în braţe, am simţit că moarte pe vecie sînt şi patima şi poftele necurate. Crede-mă, frate, căci încă n-ai auzit minciună din gura mea. Andrei vorbea cu căldură, adevărul se oglindea în ochii lui, orice bănuială pieri din ochii călugărului, care îi întinse mîna. — Te cred, frate, zise el strîngînd cu putere acea ce Andrei o pusese într-a lui. Te cred şi am încredere în tine. Ai avut un vis rău şi acel vis, slava Domnului, o trecut. 28 Capitolul V DESPRE STRILEŞTI ÎNDEOBŞTE ŞI DESPRE SULGERIUL MIHALACHE ÎNDEOSEBI Strileştii erau aşazaţi în ţară de vro sută douăzeci de ani. Ei venise din Ţarigrad unde se numărau printre neamurile cele mai de samă ale Fanarului, dar îşi trăgeau obîrşia tocmai din Spania. Povesteau că strămoşul lor venise la curtea bizantină în veacul XIII, în fruntea unei cete de lefegii catalani. Căsătorindu-se cu o fată de neam împărătesc, se aşazase la Ţarigrad, botezînd şi crescînd pe fiii lui în legea răsăriteană. Numele acelui căpitan spaniol ar fi fost Miguel de las Estrellas, dar fusese schimbat de greci în Lastrilas. Armele lor purtau trei stele de aur, aşazate în chip de triunghi pe cîmp roşu. în Moldova venise cu Dumitraşco Cantacuzino, în întâia lui domnie, doi fraţi Lastrilas, ale căror nume fusese scurtat de moldovenii meşteri la schimonosirea numelor în ^Strilea. Cei doi fraţi, fiind rude cu domnul, capatară îndată _ slujbe bănoase, apoi se căsătoriră cu fete bogate şi de neam. Ei luară o parte însamnată în toate ţesăturile de intrigi care alcătuiesc istoria ţărilor noastre în a doua jumătate a veacului XVII şi la începutul celui următor. Fiind mai^ ageri la minte, mai meşteri în toate vicleşugurile decît boierii români, ajunseră răpede la slujbele cele mai înalte şi făcură stări mari, stîrnind astfel asupra lor învidia şi ura boierilor pămînteni. Şi aceştia porniră în deosebite rînduri împotriva lor prigoniri cumplite : intrigi, conspiraţii şi chiar răscoale cu arma. Strileştii fură adeseori închişi, căzniţi, ştorşi de bani^de cătră domnul de pe vreme ; în multe rînduri fură siliţi să-şi caute mîntuirea în fuga peste hotar, dar, la ^urmă,_ ei ştiau să împace pe domn, să recapete ou^dobîndă banii luaţi şi sa ajungă la slujbe mai înalte, vază mai mare decît înainte. Urmaşii lor se făcuse cu totul români, erau priviţi de boierii pămînteni ca fraţi şi vorbeau mult mai bine româneşte decît greceşte. Erau împărţiţi acuma, la al patrulea neam, în mai multe neamuri aproape toate bogate. Mihalache Strilea însă era sărac cu desăvîrşire. Tatăl său, banul Constantin, lăsase o avere destul de frumoasă şi numai doi băieţi : Mihalache şi Lascarache. 29 Cel mai mic, Lascarache, fusese din capul locului cumpătat şi^ strîngăior. Se căsători devreme cu fiica, nu prea frumoasă, dar^ bogată, a vornicului Neculai Mogîldea. Supus şi plecat cătră mai-marii lui, înainta răpede pe treptele boieriei şi privea acuma cum din zi în zi îi creştea starea. Cel mai mare,^ Mihalache, se arătase din capul locului risipitor, peste samă de însetat de plăceri şi din cale-afară semeţ. Caii de soi şi armele de preţ (era un călăreţ şi un trăgător fără pereche), hainele scumpe şi mai ales femeile frumoase şi uşuratece îl făceau să cheltuiască ca un nebun. Apoi mai era darnic peste măsură : punga lui era veşnic deschisă nu numai pentru prieteni, dar şi pentru toţi nevoieşii îndeobşte. O asemene viaţă îl sili să-şi vîndă ocinile una după alta. Rudele, care îl iubeau din pricina firii lui deschise şi vesele, încercară de mai multe ori să-1 căsătorească, dar în zadar^ găsea fiecărei fete cîte un cusur. însă cînd împlinea douăzeci şi cinci de ani, fu cuprins de dragoste pentru o fată orfana, aparţinînd unui neam grecesc bun şi vechi în Ţarigrad, dar aşazat de curînd în ţară şi cu totul lipsit de avere. Fata era binecrescută, blîndă şi de o frumuseţa strălucitoare, dar şi săracă lipită pămîntului şi cheltuitoare. Se căsători cu ea. Nu-i mai rămînea atunci lui Mihalache Strilea decît casa din Ieşi, a patra parte dintr-un sat, nu prea mare, pe Nistru, şi daniile din Tămăşăni care, la moartea banului, rămăsese în partea lui fiindcă frate-său nu voise să le ieie. După căsătorie, neştiind ce să facă şi din ce venit să trăiască, se rugă de neamuri, de care avea multe bogate şi puternice şi, prin ajutorul lor, căpătă slujbuşoare bune şi grase, cînd la curte, cînd la ţinuturi. Era deştept şi ager, începuse să-i meargă bine, dar din nenorocire rămăsese tot semeţ. Se sfădi cu un puternic al zilei, fu silit să părăsască slujba cu rangul de sulgeriu şi, neayînd încotro, se apucă să-şi facă moşie în Tămăşăni. Am văzut atît greutăţile ce le întîmpi-nase la început, cît şi întorsătura neaşteptată luată de împrejurări în urma dihoniei izbuhnite între răzăşi. Sulgeriul isprăvise clădirea curţii lui, o casă din paianturi, şîndilită, cu cerdac lat de douăsprezece palme şi parmaclîc dinainte, despre jniazăzi (căci clădirea, după obiceiul celor mai multe aşăzări de la noi, întorcea spatele priveliştei încîntătoare asupra văii Trotuşului). Clădirea cuprindea o tindă lată, des- 30 partită în două în sensul lărgimii, cu două încăperi în dreapta tindei şi una mare cît celelalte două împreună Jn^ stînga ei. îşi adusese soţia la Tămăşăni şi petrecea acolo^pănă în postul Crăciunului, cînd se muta în Ieşi, unde sta pană aproape de Paşti. ^ - j Frumoasei Smaragdei nu-i plăcea şăderea la ţara unde vedea numai ţărani, iar pe nime mai de samă. Dar, cu toate aplecările ei spre cheltuială şi cu tot dorul ei de petrecere, nici o plîngere nu-i ieşea din gură, căci iubea cu patimă pe frumosul ei soţ şi ştia bine că şăderea la ţară este neapărată pentru ca să astupe măcar întrucîtva golurile lăsate în punga lui prin cele trei luni ce le petreceau în Ieşi, goluri care, vai ! nu se puteau astupa pe deplin decît prin împrumuturi. Biata Smaragda s-ar fi împăcat poate şi mai bine cu această lungă şădere la ţară, dacă boieriul ei iubit n-ar fi fost atît de zburdalnic şi atît de necredincios. Nu că el ar fi încetat s-o iubească, că s-ar fi purtat varvar cu dînsa, sau că s-ar fi arătat nepăsător faţă de ea. O, nu ! O iubea ca şi în ziua cea dintâi, nu rostise cătră ea nici o vorbă aspră, cuvintele de iubire curgeau şivoi din gura iui ; dar, ca şi în zilele dintâi ale căsătoriei, o înşala cu toate fustete şi cu toate catrinţele ce-i ieşeau înainte şi nu i se arătau îndărătnice. Cucoane, femei şi fete de boierănaşi şi de calemgii, de negustori, ţărance, slujnice, ţigance şi chiar jidoavce,^ numai dacă erau frumoase, sulgeriul era gata să le iubească pe toate... pentru o clipă. El, dealtmintrelea, nici nu prea ascundea Smaragdei aceasta slăbăciune a lui şi-i zicea adesa glumind, cînd ea, cîteodată, îi făcea vro slabă mustrare sau plîngea fiindcă^ auzise despre vro poznă din cale-afară boacănă a boieriului ei : — Ce-ţi pasă, ele trec şi tu rămîi ! într-o zi, îl prinse cu o ţigancă chiar în ietacul ei. Iz-buhni în lacrimi, plînse ceasuri şi nu se mai ^ putea sătura de plîns. Sulgeriul, foarte ruşinat şi foarte^ mîhnit, nu ştia ce să facă ca s-o liniştească : rugăminte, făgăduinţe, dezmierdări, toate erau zadarnice. O lăsă singur şi cînd se întoarse tot plîngînd o găsi. Deodată, Smaragda, rămasă singură maj multă vreme, auzi zgomot în curte, sub fereasta ei, Ş-apoi vaiete de femeie. Aceste vaiete urmînd vreme îndelungată şi 31 i făcîndu-se din ce în ce mai sfîşîitoare, sulgereasa se sculă de pe patul pe care plîngea de ceasuri şi se apropie de fereastă. Jos, la scară, sub odaia ei, era lungită cu Faţa în jos ţiganca cu care prinsese pe barbatu-său. Un ţigan o ţinea de cap, altul de picioare, şi un al treilea o croia cu harapnicul. Sulgeriul, nemaiştiind ce să facă ca să liniştească pe Smaragda, găsise acest mijloc pentru a-şi arata pocăinţa şi a-şi ispăşi gre-şala. Şi tot bunul suflet ce era sulgereasa Smaragda deschise fereastra şi strigă ţiganilor să înceteze. Aveau doi copii pe care îi iubeau la nebunie şi care erau mîndria lor. Şi într-adevăr, amîndoi erau neobişnuit de frumoşi, de deştepţi şi de vioi. Frosiniţa.^fetiţa, era icoana mîni-sa, iar Patraşcan, numit astfel^ după naşul său, marele logofăt Patraşcu Arbore, părea bucăţică ruptă din sulgeriu. Cu un an şi cîteva luni înainte de începutul povestirii noastre, Smaragda răcise la biserică în vremea postului mare. Cu toate sfaturile doftorului curţii, nu voi să steie în pat, urma să-şi vadă de gospodărie, să postească şi, dumineca următoare, merse iar la biserică. Răceala se schimbă în junghi şi, în Săptămîna patimelor, îşi dădu sufletul. Cîteva clipe înainte să închidă ochii pentru totdeauna, făcu semn sulgeriului să s-apropie de dînsa, se uită în ochii lui cu nespusă dragoste şi rosti cuvintele : — Psihi mu ! (Sufletul meu !) Durerea sulgeriului fu într-adevăr mare : el plînse din adîncul sufletului pe fiinţa frumoasă, iubitoare şi cu suflet curat pe care o pierduse. Vro două luni ramase ca smintit şi dacă, cu încetul, jalea i se mai potoli, nu încetă măcar o clipă să simtă golul lăsat de Smaragda. De astă-dată ramase la Tămăşăni nu numai pană în postul Crăciunului, dar petrecu chiar acolo iarna întreagă. Vî-nător bun şi îndrăzneţ, îşi petrecea vremea mai ales cu vînatul. Urşii, cerbii şi rîşii mişunau prin codrii nemărginiţi din împrejurime : Adusese cu dînsul, pentru îngrijirea copiilor, pe Zamfira, o fată care fusese luată de Smaragda în slujbă numai cu cîteva zile înainte de îmbolnăvirea ei. Cum o văzuse, sulgeriul îşi jurase să nu scape din mînă un asemenea chilipir. Fata nu se arătă sălbatecă deloc ; dorinţile boieriului fură împlinite încă înainte de boala şi de sfîrşitul sulgeresei. Frumoasă la faţă şi la trup, hazlie şi deşteaptă, ea ştiu să păstreze mai 32 multă vreme favoarea neîmpărţită a sulgeriului. Dar firea lui însatată de schimbări nu putea să rabde lanţurile unei statornicii prea lungi. Poftele îi fură din nou^ stîrnite, cînd de vro ţigancă, cînd de vro nevastă frumuşică şi uşuratecă din Tămăşăni, Stoieneşti sau Mirişte şi chiar de mai departe, cînd de vro negustorită sau cuconiţă de mîna a treia din Tîrgu-Ocnei. Tînăr, frumos, vesel şi îndrăzneţ, plăcea femeilor şi cunoştea acuma de minune chipurile prin care, cu cheltuială puţină, să le facă plecate yoinţilor lui. Căci se făcuse cumpănit în cheltuieli: se hotărîse să adune avere mare pentru copiii lui, singurele fiinţi în lume pe care într-adevăr le iubea din toată inima. Frăsina trebuia să aibă o zestre dîndu-i drept să fie peţită de o beizadea, iar Patraşcu să poată alege între domniţe. Petrecînd acea iarnă la ţară, izbuti să mai plătească din datorii, pe lîngă că cumpărăi părţile unor răzăşi săraci din Văsian. în primăvară fu silit să se răpadă la Ieşi. Printre neamurile pe care le avea acolo era şi hatmanul Iordache Strilea, un văr al treilea cu tatăl său, om foarte bogat şi cu vază mare, nu atîta pentru averea de care dispunea, cît pentru binefacerile şi dreptatea lui. Cînd banul Constantin îşi trimisese fiii la Ieşi, ca să între în slujbă, ei fusese găzduiţi, ocrotiţi şi_ sfătuiţi de hatmanul Iordache. Bătrînul boier, a cărui viaţă era de o curăţănie neobişnuită, avuse totdeauna o mare slăbăciune pentru Mihalache. Păcatele tînărului îl mîhneau, dar firea lui bărbătească şi deschisă, bunătatea de inimă de care dădea necontenite dovezi făcuse pe hatman să treacă peste cusururi şi să le puie pe sama tinereţelor. Cînd sulgeriul veni acuma la moşu-său, bătrînul îl îndemnă să nu rămîie necăsătorit, adăugind că avea acuma prilej să ieie o fată de neam bun, blîndă, binecrescută, gospodină şi cu avere frumoasă. Şi cînd Mihalache se grăbi să-1 întrebe de numele acelei comori, moşu-său îj răspunse că fata era chiar copila surorii soţiei sale, Catinca, fiica cea mare a vornicului Dumitrache Ţifescu. Partida era într-adevăr din cele mai bune, vornicul Dumitrache fiind unul din oamenii cei mai bogaţi din ţară, iar Catinca, pe lîngă partea ei în averea Joarte însamnată lăsată de răposata vorniceasa Safta, maică-sa, putea să se mai aştepte la o zestre frumoasă de la vornic. Sulgeriul S3 primi propunerea hatmanului cu bucurie şi cu recunoştinţă, rugîndu-1 să scrie vornicului Dumitrache, care sădea şi iarna şi vara la moşia lui, Domneştii, în ţinutul Putnei. Se hotărî între dînşii ca sulgeriul s-aştepte la Tămăşăni scrisoarea prin care hatmanul avea să-i facă cunoscut răspunsul lui Ţifescu. Acest răspuns sosise cu două zile înaintea celor povestite mai sus şi era cu desăvîrşire îmbucurător. Vornicul se arătase foarte bucuros de propunerea hatmanului şi, prin-tr-însul, poftea pe sulgeriu să vie pe cîteva sile la Domneşti spre a face cunoştinţă mai temeinică. Capitolul VI ÎN CARE SULGERIUL MIHALACHE AJUNGE LA DOMNEŞTI Strilea plecase chiar a doua zi de dimineaţă cu rădvanul Ia care erau înhămaţi cei patru telegari negri. Pe capră erau doi ţigani : Nastasă veZeteul şi Culiţă feciorul, îmbrăcaţi amîndoi pentru acest prilej cu nişte ilice şi nişte anterie vechi ale stăpînului lor. Sulgeriul Mihalache, un bărbat de treizeci şi trei de ani, de făptură mai mult sprintenă, avea o faţă frumoasă cu ochi negri,jnari,_ vioi, plini de foc şi de veselie, un nas drept şi o gură potrivită, cu buze pline şi rumene, pe jumătate ascunse sub^musteţi şi sub barba castanie închisă, lungă, lată şi mătăsoasă. Purta calpac uşor de astrahan cu fund verde, ilic cafeniu scurt cu blană de samur pe mărgini, anteriu de matasă uşoară cu dungi învrîstate : verzi, roşii, negre şi galbene, strîns Ia cingătoare cu un şal frumos şi, în picioare, ciubote de iuft roşu. Lîngă dînsul, pe pernele rădvanului, se vedea o giubea de matasă verde, căptuşită cu atlas alb. Dinaintea lui, între cele două geamuri de dinainte, era spînzurat un toc de piele, de atîrnat peste umăr, în care se vedeau două pistoale frumoase de fabrică nemţască- Căldura era înăbuşitoare, rădvanul era greu şi drumurile răle : la Cornăţel lăsară caii să răsufle, pe la prînzul cel mare erau la Adgîu- 34 dul Nou, unde poposiră două ceasuri şi, la trei după-amiază, ajunseră la Domneşti. Curtea de aici, una din cele mai mari din ţară, era aceeaşi în care podghiazul lui Demideţchi împresurase şi prinsese pe Duca-vodă, la întoarcerea acestui domn de^ la îm-presurarea Vienei, dar care fusese cu desăvîrşire prefăcuta de curînd de vornic. Un zid puternic cu metereze, la cele patru colţuri ale căruia se vedea cîte un turn rotund, încunjura casa boierească, grădina, grajdurile şi celtalte heiuri. La zgomotul făcut de trăsură şi la strigătele vezeteului poarta grea de stejar, legată cu şine de fier, se deschise fără zgomot. Rădvanul întră în curte trecînd pe lîngă perdegiu sau portar, un ţigan zdrenţuros, cu lanţuri grele de picioare şi cerc de fier cetluit împrejurul capului, sămn că fugise de la stăpîn, fusese prins şi adus înapoi. I se păru lui Strilea că acea faţă neagră, din care se vedeau numai doi ochi de jăratec, ieşind dintr-o bar'^ă neagră şi încîlcită, nu-i este necunoscută. Casa era cu două rînduri şi avea trei cerdacuri ; unu. la rin dul de gios în faţă şi două la acel de sus, unul din faţă şi celalalt din dos. Cînd trăsura ajunse la scară, vro trei ţigani desculţi, în anterie vechi şi rupte, strînse pe trup cu rămăşiţi înnădite şi cîrpite de şaluri lepădate de stăpîn, alergară pe cerdacul de gios podit cu lespezi şi ayînd parmaclîc de piatră, scoborîră răpede cele trei trepte şi să grăbiră să deschidă obloanele rădvanului. Sulgeriul, ieşind din caretă, fu luat pe subsuoară de cătră ţigani, dus în pridvorul cel mare al casei şi de acolo, tot ţinut de subsuoară de doi din ţigani, fu suit pe scara de la fundul acelui pridvor, scară care se învîrtea între doi păreţi pană la rîndul de sus, într-o încăpere lunga, avînd o uşă prin care ieşeai în cerdacul de suş, aşazată între^ două fereşti, mari pentru vremele de atunci, dar care astăzi ar părea mici. Al treilea ţigan dăduse fuga înaintea lor ca să spuie vornicului numele musafirului, căci sulgeriul, la ieşirea lui din trăsură, avuse grijă să se numească. Păreţii odăii în care se afla acuma Strilea erau văruiţi şi nu aveau altă podoabă decît două oglinzi mici, rotunde, cu ramuri de nuc lustruit. în fund se vedeau două sobe cu cîte patru stîlpi, în fiecare părete erau cîte două uşi într-un canat. De jur 35 A împrejur, între sobe şi uşi, între uşi şi fereşti, erau tandu-ruri acoperite cu covoare şi, deasupra tandururilor, paturi de lemn, cu mindire de paie şi saltele de lînă, deasupra cărora erau aşazate macaturi de pînză moldovenească cu dungi albastre şi roşii. Pe paturi şi la părete erau aşazate perini de paie şi coltuce de lînă îmbrăcate la feli cu macaturile, iar la fereşti se vedeau perdeluţe drepte de aceeaşi materie. Pe paturi erau aşezate mai multe mesuţe rotunde, în trei picioare scurte, de lemn de brad lustruit. în mijlocul odăii era o masă mare, rotundă, de nuc lustruit, acoperită cu un covor de Ţarigrad, împrejurul căreia se găseau vro zece scaune tot de nuc, cu perine de lînă, acoperite la feli cu paturile. în mijlocul tavanului, alcătuit din grinzi şi scînduri de brad, atîrna, spînzurat de lanţ, un po-licandru de lemn boit în galbăn cu douăsprezece sfeşnice, în care era aşazată cîte o lumînare de său. în păreţi se vedeau înfipte, din loc în loc, tricheluri, iarăşi de lemn, boite cu galbăn, cu luminările lor, tot de său. Podeala era de blăni de stejar, înnegrite de vreme şi date cu oloi. Sulgeriul, care printr-o fereastă deschisă privea cum se dishamau caii lui, fu distras de la această privire prin zgomotul unei uşi care se deschidea. întorcîndu-se, văzu pe vornicul Dumitrache care înainta spre dînsul. Vornicul era un bărbat de cincizeci de ani împliniţi, nalt şi slab, cu o faţă lungăreaţă şi ochi suri, mici dar vioi şi şireţi, un nas lung, subţire, cam coroietic şi o gură mare cu buze subţiri cu totul pierdute în barba lungă, neagră, amestecată numai pe ici, pe colea cu fire argintii. Purta giubea de ştofă verde, cu sîngiap la mărgini, anteriu de ghermesit alb şi verde cu floricele roşii şi albastre, brîu de şal scump, şalvari roşi, meşti şi papuci galbeni, iar pe cap un fes roş de lînă uşoară cu canaf de matasă albastră. Sulgeriul, luînd mîna ce i-o întindea vornicul, se plecă asupra ei şi o sărută, iar vornicul îl sărută pe frunte. Apoi Ţifescu, aşăzîndu-se pe un pat, cu spatele razamate pe perine şi cu picioarele încrucişate sub dînsul, pofti pe sulgeriu să s-aşăze lîngă el. Se aduseră dulceţi, cafe şi ciubuce, urmînd totodată obişnuitele întrebări asupra sănătăţii 7 | şi a drumului făcut de sulgeriu, apoi laudele fireşti aduse de amîndoi hatmanului Iordache. După aceste, vornicul puse sulgeriului feli de feli de întrebări asupra neînţelegerilor Iui cu răzăşii de la Tămăşăni şi asupra chipului în care îşi i propunea să-şi întregească moşia. Vornicul Dumitrache Ţifescu era un boier de neam vechi, cunoscut în toată ţara pentru lăcomia şi neîndurarea ce I o arătase faţă de răzăşii care aveau nenorocirea să-i fie megieşi. La moartea tătîne-său, logofătul Grigore, Domneştii erau un trup de moşie frumoasă, cuprinzînd două mii de fălci, iar acum aveau peste opt mii, făcute toate de la răzăşii de pe împregiur care fusese desfiinţaţi cu desăvîrşire. Toate mijloacele fusese întrebuinţate spre a ajunge la acest scop : intriga, înşălăciunea, schingiuirea, cumpărarea diregă-torilor, plastografiarea şi rîpirea actelor, groaza ; nimica nu fusese lăsat deoparte. Strigătele de durere ale despoieţilor umpluse ţara întreagă. Constantin Racoviţă, în întâia lui domnie, încredinţîn-du-se de vinovăţia lui Ţifescu, îl chemă înaintea lui, îi făcu mustrări din cele mai aspre, îl bătu cu buzduganul şi po-ronci ca toate cumpărăturile făcute de el să fie din nou cercetate de divan. Dar Ţifescu, înrudit fiind cu boierii cei mai puternici, ştiu să trăgăneze judecata pană la mutarea lui Racoviţă în domnia Ţării Româneşti. Apoi, sub noua domnie a lui Matei Ghica, nu numai că izbuti să împiedece orice judecată, dar ajunse la trecere mare şi urmă să-şi ro-tunjască moşia. Răzăşii încercase să-1 ucidă ; trăsese de mai multe ori asupra lui, dar el scăpase totdeauna ca prin minune şi acuma, de cîţiva ani, nu mai ieşea pe moşie decît încunjurat de o strajă de douăsprezece slugi înarmate pană în dinţi. Cînd Racoviţă venise să domnească pentru a doua oară, ce mai rămăsese din răzăşii megieşi cu Domneştii se ridicase cu mic, cu mare şi venise la Ieşi cu jalbă, în urma căreia domnul trimese pe un ciohodar cu nişte seimeni ca să ridice pe biv vel postelnicul Ţifescu şi să-1 aducă la scaun. Dar acesta, fiind vestit de prieteni, fugise în Ţara Muntenească. Racoviţă voia să puie pe răzăşi în stăpînirea pămînturilor ce fusese ale lor fără altă judecată, căci altfeli, din pricina lipsei lui Ţifescu, această pricină s-ar fi prelungit vreme îndelungată. însă faţă cu nemulţămirea stîr-nită între boierii cei mari la vestea unei asămenea măsuri, 36 37 nu putu decît să rînduiască pricina în cercetarea divanului. Această a doua domnie a lui Racoviţă neţinînd decît un an, îi fu lucru uşor postelnicului Dumitrache, prin rudele şi prietenii lui, să zădărnicească toate soroacele. La venirea în scaun a lui Scarlat Ghica, Ţifescu recapătă trecerea ce o avuse la fratele acestuia, Matei ; nu trecu anul şi do-bîndea vornicia Ţării-de-Jos, ţelul visat de dînsul de ani îndelungaţi. Ţinutul Putnei fiind cuprins în oblăduirea lui judecătorească, îi fu uşor să scape de cei cîţiva răzăşi mai dîrji care îl supărase. Găsi cu uşurinţă marturi care, în schimbul cîtorva galbeni, amestecară pe acei nenorociţi în furturi de vite şi în omoruri despre care ei nu aveau măcar cea mai mică ştiinţă. Acei care dădură vornicului şi cel de pe urmă par-mac din moşja^ strămoşască scapără ; iar acei care se arătară mai îndărătnici sau a căror fiinţă era supărătoare înfundară ocna pe viaţă, alţii ispăşiră cerbicia lor prin ştreang. ^ Cînd Ţifescu părăsi vornicia, sub Grigore Calimach, el sţăpînea douăsprezece mii de fălci într-o singură întinsoare şi nu mai avea grijă de judecată, căci răzăşii îndrăzneţi zăceau sub ţarină sau în fundul ocnei, iar cei slabi de înger tremurau de frică în colibele lor numai la auzul numelui cumplitului vornic. Şi pe lîngă Domneşti, el mai sţăpînea încă alte cincisprezece sate în deosebite părţi ale ţării, şi oriunde împrejurul satelor lui se aflase răzăşi, el ştiuse să-i stîngă cu desăvîrşire. Nu trebuie să ne mierăm deci dacă, la auzul chipului în care ^sulgeriul Mihalache îşi propunea să întregească moşia Tămăşănii, vornicul se uită la dînsul cu o milă de care nu era străin despreţul. Ce copil era sulgeriul! Avea să-i arate el după căsătorie curn^se fac moşiile cînd are cineva norocul să se afle între răzăşi ! Vornicul se sculă după o bucată de vreme şi propuse musafirului să iasă pe cerdac ca să-i arate caii lui cei de preţ. Sulgeriul primind cu bucurie, Ţifescu bătu în palme şi poronci ţiganilor care intrară să ducă două scaune în cerdac şi să trimată răspuns vezeteilor să scoată din grajdi şi s-aducă la scară caii cei arăpeşti, misirliii şi telegarii cei negri. ^ Sulgeriul, care era cunoscător bun de cai, nu putu să înăbuşe un strigăt de mierare cînd văzu acele dobitoace. Mai ales misirliii, un armăsar şi o iapă, de trei ani pe patru amîndoi, negri la păr, amîndoi cu stea în frunte şi strănut la bot, erau de o frumuseţa cu totul neobişnuită : sulgeriul nu-şi putea lua ochii de pe ei. Acei cai fusese aduşi înadins pentru herghelia vornicului de un agă de ieniceri, prieten cu Ţifescu şi văr cu un bei mameluc. Vornicul plătise pe dînşii o sumă cu care ar fi putut să cumpere o moşie mare. Mai erau doi armăsari şi două iepe arăpeşti, foarte frumoşi cu toţii, dar care nu se puteau asamana cu misirliii. Pentru îngrijirea acestor de pe urmă ţinea, pe lîngă o droaie de ţigani, doi paici, negri amîndoi. După ce caii fură duşi înapoi în grajdiuri, amîndoi boierii ramaseră încă în cerdac, trăgînd din ciubuce şi în-treţinîndu-se despre feli de feli de lucruri. Vornicul dacă era lacom, hrăpitor şi nedrept, era un bărbat _ foarte deştept, hazliu şi chiar învăţat pentru vremea lui : pe lîngă greceşte şi turceşte, mai ştia nemţeşte, italieneşte şi puţin ruseşte, cetise nu puţine cărţi, mai ales din cele elineşti, şi făcea chiar stihuri. Ştia multe şi avea foarte multe de spus ; ceasurile trecură pentru sulgeriu în chip plăcut ^ascultînd povestirile gazdei lui. Tocmai într-un tîrziu întră în sală şi vorniceasa Ruxanda, a doua soţie a lui Ţifescu, fiica unei capuchehaiele a lui Matei Ghica, o femeie înaltă şi subţire, oacheşă, mai mult frumoasă decît urîtă. Era îmbrăcată, cu o rochie de matasă verde, în chip de anteriu, strînsă la cingătoare cu un brîu de şal, iar peste rochie purta o caţaveică de catifea, tot verde, cu ceapraz de fir pe margine. Părul ei negru era ascuns sub un fes alb cu canaf de ^matasă al-bastră-închisă, iar partea de jos a fesului dispărea sub o dantelă de matasă albă, care alcătuia un colan uşor împrejurul tîmplelor. Cu dînsa venise Catinca, singura fiică a vornicului din întăia lui căsătorie, cu răposata Safta, fata postelnicului Ne-culai Arbure, sora Sultanei, soţia hatmanului Iordache Strilea. Catinca era atunci de vro cincisprezece ani, mai mult mică decît înaltă, şi grăsulie ; avea păr castaniu frumos şi ochii blînzi căprii. Dacă faţa nu se putea numi frumoasă, era plăcută, mai ales prin seninătatea şi blîndeţa ce se oglindeau pe dînsa. îmbrăcămintea i se deosebea de acea a vorni-cesei prin coloarea rochiei şi a caţaveicii, care erau roşii la faţă, şi faptul că purta capul descoperit. 33 39 De-abie se isprăvise salutările obişnuite cînd fură chemaţi la cina pusă în una din odăile ale căror uşi dădeau în sala cea mare. Masa, de lemn de nuc lustruit, acoperită cu o iată de masă de pînză de in cusută cu fir şi cu matasă, era pregătită pentru patru inşi : adică dinaintea fiecărui scaun era aşazat cîte un talger de cositor, avînd alături o lingură, tot de cositor, un pahar mare pentru apă şi altul mai mic pentru vin. La locurile menite pentru stăpînii casei şi pentru Catinca se vedea cîte un toc, căptuşit cu piele roşie împodobită cu cuie de argint ; din fiecare toc ieşeau mînerile de argint suflat cu aur ale unui cuţit şi ale unei furculiţi cu două vîrfuri lungi, subţiri şi drepte. Cînd se puseră la masă, sulgeriul luînd loc între vornic şi vorniceasa, se aduse, în tocul lui de piele, cuţitul şi furculiţa musafirului care rămăsese în păstrarea feciorului său. Pană la mijlocul veacului al XVIII-lea, cînd veneau străini într-o casă boierească, nu era obiceiul ca cucoana boierului să stele la masă cu ei, iar fetele nemăritate şi mai puţin. De la începutul celei de a doua jumătăţi a aceluiaşi veac însă, atingerea mai deasă cu lumea apusană făcuse ca să cadă în neobişnuinţă. Cucoanele începură să ieie parte la mese împreună cu bărbaţii, fetele mari însă erau admise şi ele numai în împrejurări cu totul deosebite. în vremea mesei convorbirea fu purtată mai ales de vorniceasa, care vorbea numai greceşte, limbă ce o ştiau bine şi ceilalţi meseni. Se vorbi mai ales de copiii sulgeriului, de greutăţile întîmpinate pentru creşterea lor la ţară şi se schimbară veşti despre rude, prietini şi cunoştinţi. Catinca era mult prea binecrescută pentru ca să cuteze să deschidă gura ; ea ţinea ochii plecaţi, dar, din cînd în cînd, arunca cîte o privire furişă spre frumosul musafir. Un taraf de lăutari, alcătuit din vro şase ţigani şi aşazat sub fereşti, cînta necontenit hore, doine şi mai ales cîntece de inimă albastră, ale căror stihuri erau datorite vornicului. Mîncările multe erau cele obişnuite în parte şi astăzi la noi, pregătite de patru ţigani bucătari. Se varsară vinuri din podgoriile cele mai alese din ţară, dar atît vornicul cît şi sulgeriul beau foarte puţin, căci obiceiurile cumpătate ale fanarioţilor avuse în această privinţă o înrîu-rire din cele mai fericite asupra boierimii moldoveneşti. După ce se sculară de la masă, Catinca nu însoţi pe părinţii săi în sală, chiar vorniceasa stătu numai puţin cu boierii. Aceştia însă traseră mai multe ciubuce înainte de a se despărţi şi, în acest timp, vornicul găsi prilej să-şi arate neîncrederea în noua domnie. Aceasta, după dînsul, avea să fie părtinitoare pentru treptele de gios, iar boierimea cea mare putea s-aştepte numai supărări şi umiliri şi vornicul adăuga cu un suspin că între noul domn şi verii lui, Matei şi Alexandru, era o deosebire foarte mare. Luminările de său din policandru se făcuseră mici de tot cînd vornicul duse pe sulgeriu în odaia în care acesta avea să doarmă şi care era aceeaşi în care şăzuse la masă. Sulgeriul nu putu să adoarmă decît tîrziu : feli de feli de gînduri şi icoane trecătoare îl ţinură treaz pană aproape de ziuă. Ele erau mai cu samă icoane frumoase de viitor mîndru. Mihalache Strilea se vedea ajuns la boierie mare, cu Catinca lîngă dînsul la Tămăşăni, unde toată moşia era a lui. Frosiniţa şi cu Patraşcan, îmbrăcaţi în haine scumpe, frumoşi ca nişte îngeri, erau lîngă dînşii. Dar deodată inima lui simţea o durere amară, căci icoana Smaragdei pe patul ei de moarte, cu faţa senină şi nespus de frumoasă, răsărea deodată înaintea ochilor lui ; şi atunci era cuprins de o jale adîncă, de un dor nemărginit după fiinţa dulce şi frumoasă, tovarăşa tinereţii lui, pe care o pierduse pentru totdeauna. Dar iubirea de viaţă, pofta după plăcerile şi bunurile ei, dorul să ajungă să întemeieze copiilor un viitor strălucit goneau în curînd blînda icoană, readucînd pe acele de falnic viitor. Capitolul VII ÎN CARE VEDEM CUM SE CERCETA UN FURT ÎN VEACUL XVIII Zgomot mare, ţipete, zbierete şi sudălmi în curte îl tre-Zlra cînd soarele era încă gios. Sări din pat şi s-apropie de Creastă : în mijlocul ogrăzii văzu, încunjurat de o mulţime de slugi şi de ţigani, pe vornicul Dumitrache, în giubea S1 in papuci, numai cu fesul pe cap, aşa cum ieşise din pat 40 41 şi, înaintea lui, unul din cei doi paici în genunchi, rostind cuvinte întretăiete. Era să deschidă fereasta ca să-şi deie mai bine samă de ceea ce se întîmplase, cînd uşa se deschise şi feciorul lui întră în odaie. — Ce s-o întîmplat, întrebă sulgeriul, de ce s-o scobo-rît vornicul în curte la acest ceas atît de timpuriu ? — Au pierit armăsarul misirliu cu iapa, răspunse ţiganul. — Cum au pierit, întrebă sulgeriul, au murit ? — Au fost furaţi, răspunse ţiganul. — Cum furaţi ? Da' nu-i păzea nimeni ? mai întrebă sulgeriul care începu să se îmbrace răpede. — Caii erau într-un grajdi anume făcut numai pentru ei doi, alăture cu grajdiul cel mare de lîngă poartă. Unul din paici dormea pe un pat de scînduri în curmezişul uşii grajdiului, iar unjigan era culcat în paie, în grajdi. Azi-dimineaţă s-au găsit amîndoi, şi paicul şi ţiganul, legaţi burduf, cu căluşu-n gură, grajdiul deschis şi deşert, poarta cea mare închisă. Crăciun perdegiul nicăiure, iar caii lipsind. — Cum ? Perdegiul o furat caii ? —- Nu se ştie dacă i-o furat el singur sau dacă o fost tovarăş cu alţii. Strilea se grăbi să se spele şi să se îmbrace ; apoi, sco-borîndu-se în curte, se duse să se întîlnească cu vornicul Dumitrache pe care îl găsi la grajdiul deşert al cailor furaţi. — Ai^ auzit ce pagubă mi s-o întîmplat ? zise vornicul după ce răspunse la salutarea musafirului. — Dar cum de n-o prins nimene de veste ? întrebă sulgeriul. — Cum ? Fiindcă sînt toţi nişte mişei pe care am să-i ţin sub bici pană ce-or muri, strigă vornicul. — Oare perdegiul să fie talhariul ? — Cu bună samă că-i amestecat la tâlhărie. De trei ori mi-o fugit pană acuma. Sînt de-abia trei luni de cînd l-am prins şi l-am adus înapoi. — închis-ai pe ţiganca lui Crăciun în beci ? întrebă vornicul pe vatavul de ogradă, căpitanul Simion. — Da, cucoane, răspunse vatavul, am închis-o şi pe dînsa şi pe fata ei. Vornicul urmă să cerceteze cînd pe unul, cînd pe altul din numeroşii ţigani strînşi înaintea lui. Dar nici unul din ei nu putu să aducă, vro lămurire. Arapul şi ţiganul ce fusese legaţi nu ştiau nimica alta decît că, în mijlocul nopţii, se lăsase deodată ceva greu pe capul lor ; li se deschisese gura, li se pusese cîte un căluş într-însa, apoi fusese legaţi astfeli încît să nu poată face nici o mişcare. Ei auzise pe hoţi ; atît arapul cît şi ţiganul se uneau pentru a spune că erau doi, dezlegînd caii şi depărtîndu-se încet cu dînşii. Un argat care trecea des-dimineaţă pe dinaintea grajdiului, găsind pe arap legat şi uşa deschisă, dăduse alarma. Cei doi puşcaşi care păzeau sub cerdacul curţii nu auzise nimica ; iar de văzut nu era chip să se vadă, căci cerul fusese acoperit. Vornicul poronci vatavului să tragă numaidecît puşcaşilor chiar atunci, în faţa lui, cîte două sute de nuiele, pentru că dormise în loc să rămîie treji. Pe cînd nenorociţii îşi primeau pedeapsa, sulgeriul întrase în grajdiul deşert şi se uita la ieslele şi corlăţile făcute cu o îngrijire deosebită. Apropiindu-se de corlăţi pentru a privi mai bine amăruntele făptuirii lor, cum păşea peste aşternutul gros de paie, ciubota lui calcă peste ceva vîrtos. Ridică piciorul şi, uitîndu-se jos, ochii lui dădură de o ţîţîi-toare de os, lungă de o şchioapă, de cele care se întrebuinţau pe atunci şi se mai întrebuinţează şi astăzi de vînători la pîndă, pentru a chema căprioarele. Era s-o arunce jos, cînd nişte încrestături pe capătul ţîţîitoarei atraseră băgarea lui de samă. O apropie de ochi şi, cu mare mierare, văzu stema familiei lui, cele trei stele aşazate în triunghi, săpate pe os în chip grosolan. Atunci îşi aduse aminte că puşcaşul lui, Ion Tiron, îi făcuse un tacîm întreg de ţîţîitoare, pentru chemarea fiecărui soi de şoimi, şi că pe toate săpase stema Strileştilor. Dar cum se afla acea ţîţîitoare aici, cine s-o fi adus în grajdiul cailor furaţi ? S-o fi pierdut hoţul care furase caii ? Şi cum să fi căzut ea în mîna acelui talhariu ? Şi deodată o lumină îi străbătu mintea : el dăduse doară cu mîna lui una din acele ţîţîitori, cu cîteva luni înainte, la o vînătoare, lui Niţă Şchiopul, fiul preutului Pavăl de la Precista din Focşani, a acelui care sţăpînea în Tămăşăni întreg bătrînul Ciuta şi jumătate din Bătei. îşi mai aduse aminte că Şchiopul, numit astfeli fiindcă şchiopată de piciorul drept, era un stîlp de crîşme şi cheltuitor peste măsură, avea nume foarte rău, mai ales de cînd se îngurluise cu una Anica, femeia unui popă din satul Străoani, pe Zăbrăuţi, pe care o furase de la bărbatu-său şi o ţinea ascunsă prin poieni, în pădure. Se zvonea chiar că Şchiopul ajunsese hoţ de cai. Strilea, cu prilejul vînătoarelor lui, auzise de la oameni din Cîmpuri şi din Mănăstirea Caşinului că fiul preutului Pavăl fusese adesa întîlnit de dînşii în munţi, pe potici pierdute, calare pe vrun cal de toată frumuseţa, ducînd de căpăstru încă pe unul sau chiar pe doi, tot de preţ, cînd îndreptîndu-se spre hotarul Ţării Ungureşti, cînd venind dinspre acel hotar. Se şoptea chiar că cîte un omor al cărui făptaş nu se putuse descoperi i s-ar fi datorind lui. Dar aceste învinovăţiri se aduceau Şchiopului numai cam în taină şi cu glas supus, lumea avînd mare frică de dînsul, căci era grozav de iute la mînie şi de răutăcios, iar puterea lui era de necrezut. Chiar urieşul Andrei Văsian şi frate-său, călugărul Varsanovie, fiii popei Gheorghe din Tămăşăni, vestiţi pentru puterea lor în tot ţinutul, n-aveau ce să-i facă : Şchiopul îi trîntea pe amîndoi ca pe nişte copii. Nu putea să încapă îndoială, Şchiopul furase caii în tovărăşie cu perdegiul. Cît pe ce era sulgeriul s-alerge să spuie vornicului că găsise urma hoţului şi ştia cine este acel hoţ, dar după o clipă se răzgîndi şi se linişti. Era spre folosul lui să îndatorească pe vornic, făcîndu-1 să găsească caii furaţi ; dar nu se cădea să-1 puie pe o urmă care putea să fie greşită. Nu trebuia să vorbească înainte — să fie cu desăvîrşire încredinţat că hoţul era acel pe care el îl bănuia. Se îndreptă deci cu pas liniştit spre locul în care se auzeau loviturile de nuiele şi vaietele puşcaşilor. Dinaintea grajdiului celui mare găsi pe vornicul Dumitrache stînd pe un scaun, cu imameaua narghilelei aprinse în mînă. Dinaintea lui, lungit la pămînt, ţinut de cap şi de picioare de cîte doi ţigani voinici, era acuma al doilea puşcaş, căci cel dintâi care îşi ispăşise pedeapsa zăcea gemînd şi zvîrcolindu-se în nişte paie, la colţul grajdiului. Un ţigan spătos, a cărui mîneci suflecate lăsau descoperiţi muşchii semănînd cu nişte funii de oţel, ridica nuiaua de alun în sus şi o făcea să cadă şuierînd pe vinele sîngerate ale osînditului, ţigan şi el, lung, slab, cu faţa acoperită de o barbă deasă. Loviturile cădeau în măsură, şi în măsură ieşea din gura nenorocitului cînd un aleoo, cînd un valeoo din ce în ce mai prelungit şi mai ascuţit. După fiecare zece sau douăsprezece lovituri, vornicul făcea semn acelui care ţinea vergile să steie, sorbea adînc din narghilea pană în fundul pieptului, dădea drumul fumului pe gură şi pe nas, apoi certa pe ţiganul întins gios pentru lenea şi nebagarea lui de samă, jurîndu-se că are să-1 belească de viu. Apoi sorbind iar din imame, zicea : — Dă-i ! Şi loviturile reîncepeau să cadă în cadenţă, şi tot^ în cadenţă, la fiecare lovitură, răspundea cînd un aleoo, cînd un valeoo. Se aduse şi sulgeriului un scaun pe care se aşăză şi i se dăduse un ciubuc aprins din care începu să tragă, privind la osînda puşcaşului. După darea celei de pe urmă lovituri, vornicul, scu-lîndu-se, se îndreptă spre cănţăleria moşiei, care se alia într-o casă de cărămidă din faţa grajdjurilor, în ceea_ parte a curţii, urmat de sulgeriu, de vatav şi de toate slugile. Cănţăleria era o odaie joasă, dar destul de încăpătoare, luminată de trei fereşti care aveau cîte două geamuri mici şi opt zăbrele încrucişate. îmbrăcămintea era alcătuită dintr-o masă mare de lemn de brad, boită în negru, un dulap la feli, vro patru scaune şi două paturi mari de scîndură, cu mindire de paie acoperite cu macaturi de pînză de casă şi, la părete, perine îmbrăcate la feli. Aici locuiau cei doi gramatici, nişte băieţi tineri de mazili, care stăteau în picioare lîngă uşă. Vornicul Dumitrache, după ce intră în cănţălerie, se aşăză turceşte pe un pat şi făcu sămn sulgeriului să s-aşăze lîngă dînsul ; vatavul Simion ramase în 'picioare lîngă uşă, în partea opusă acelei unde se ţineau cei doi gramatici. Prin uşa deschisă se vedea mulţimea ţiganilor strînşi dinaintea prispei. Vorniculporonci să aducă narghilele şi cafe, apoi spuse vatavului. — Să vie femeia şi fata lui Crăciun. Vatavul ieşi şi se întoarse în curînd cu două ţigance : una mai în vrîstă, îmbrăcată în zdrenţe murdare, cealaltă 44 45 tînără, naltă, frumoasă şi curat îmbrăcată, dar cu faţa obosită şi cu mijlocul crescut, aproape de facere. Cum se văzură în faţa vornicului, căzură în genunchi cerînd iertare şi jurînd că sînt nevinovate. Fără a li poronci să se scoale, Ţifescu începu să le cerceteze în toate chipurile pentru a afla încotro fugise Crăciun cu caii şi pe cine avuse de tovarăşi. Le luă întăi cu binişorul, făgăduindu-le că de vor spune adevărul nu vor păţi nimica, că, dimpotrivă, li va fi bine. Dar ele, cu jurămintele cele mai înfricoşate, răspunseră că nu ştiu nimica. Crăciun se culcase ca de obicei în căsuţa lor de lîngă poartă ; ele nu auzise cînd se sculase, nici cînd ieşise, fusese trezite numai în ziuă de zgomotul ce se făcea în ogradă. Vornicul începu să le ameninţe cu bătaia, cu cazna, dar în zadar : ele tot una ţineau, că nimica nu ştiu. Atunci vornicul poronci să s-aducă vergi. Ţiganul care bătuse pe cei doi puşcaşi întră ţinînd în mînă un smoc de nuiele de corn şi de alun, urmat fiind de alţi doi robi. Femeia lui Crăciun, cu toate bocetele ei, fu lungită gios şi ţinută cu faţa la pămînt ; iar ţiganul care îndeplinea slujba de călău începu să lovească. Ţiganca se zvîrcolea şi ţipa cît o ţinea gura. După vro cincizeci de lovituri sîngele începu să ţîşnească din pielea ci smolită. Vornicul făcu semn călăului să steie şi poronci acelor care ţineau femeia de mîni şi de picioare să-i deie drumul. Ţiganca se ridică pe un cot, gemînd. Apoi vornicul începu din nou s-o sfătuiască să spuie ce ştie, căci altfeli este hotărît s-o bată pînă ce-şi va da sufletul. Dar ea se jură din nou că nu ştie nimica şi că chiar de ar bate-o boieriul pană la moarte tot nu va putea spune nimica. Atunci Ţifescu, încruntîndu-se, strigă : — Intindeţi-o iar şi daţi-i ! Bătaia începu din nou. Cînd după alte cincizeci de lovituri vornicul făcu iar sămn s-o lese şi începu din nou s-o cerceteze, ea nu mai putu răspunde, era pe jumătate leşinată. Ţifescu poronci s-o ridice şi s-o ducă în beci. în acest timp fata stătea în genunchi, tremurînd ca varga: faţa ei se făcuse galbănă ca ceara şi ochii îi erau holbaţi de spaimă. — Fa Vasilco, zise vornicul cătră dînsa, după ce bă-ţrîna fu scoasă din odaie, ai văzut ce-o păţit mă-ta fiindcă s-o îndărătnicit să nu spuie ce ştie. Tu să fii o fată de treabă şi să ni spui cine au fost tovarăşii tătîni-tău şi unde au dus caii. Spune, dacă ţi-i milă de tinereţa ta şi de zilele tale, căci altfeli pun să te bată mai rău decît pe mă-ta. Vasilca era atît de îngrozită încît nu putu să scoată un cuvînt, dar cu mîna arătă spre pîntecele ei. — Cucoane, izbuti ea în sfîrşit să strige, fie-ţi milă de carnea şi de sîngele dumitale ! — Oho ! strigă vornicul înfuriindu-se, cu de aceste crezi tu să mă îndupleci. Am să-ţi arăt eu ! Simioane, pune nu-maidecît să sape afară, dinaintea cănţăleriei, o gropuşoară, mi-o întinde gios cu pîntecele deasupra groapei şi-i trage. Am mai bătut eu doară femei îngreunate ! Dar tocmai cînd vatavul ieşea ca să îndeplinească po-roncile stăpînului, Vasilca dădu un ţipet, căzu gios şi începu să se zvîrcolească ţipînd. Simion se opri pe loc. — Ce stai ? strigă vornicul mînios, n-ai auzit ce ţi-am poroncit ? — Cu voia dumitale, cucoane, răspunse Simion liniştit, au apucat-o durerile facerii. Cînd boieriul se uită din nou la fată, nu putu să păstreze măcar cea mai mică îndoială. Se sculă răpede de pe pat şi ieşi urmat de sulgeriu ; dar de-abie făcuse zece paşi afară, cînd ţipetele fetei încetară şi se auzi vaietul slab, dar ascuţit, al noului născut. — O las trei zile, zise vornicul cătră sulgeriu, ş-apoi îi arăt eu ! Pe cea bătrînă am să pun s-o bată la tălpi şi la palme, apoi, dacă va urma să tacă, la pîntece. Sulgeriul nu răspunse, el găsea purtarea vornicului firească şi dreaptă : i se părea cu neputinţă ca femeia şi fata lui Crăciun să nu fi ştiut nimica despre scopurile şi plecarea lui. Cît pentru faptele de cruzime săvîrşite de cătră vornic asupra celor două ţigance, ele erau lucruri ce se în-tîmplau, şi se întîmplară încă vreme îndelungată, în fiecare zi; oricare alt boier în locul lui Ţifescu tot ca el ar fi urmat. 46 47 Capitolul VIII ÎN CARE SE FACE LUMINA ÎN MINTEA SULGERIULUI Cînd ajunseră la scara curţii, vornicul merse să se îmbrace, iar sulgeriul începu să se primble în sală. Faţa per-degiului, cu cercul de fier împrejurul capului şi cu coarnele lungi care ieşeau din acel cerc îi reveniră în minte. Unde văzuse el acea faţă, fără cerc şi fără coarne ? Cu bună samă că nu pentru întăia oară se întîlnise el în ajun cu acel ţigan ! Mai văzuse el acei ochi sălbateci. Dar unde şi cînd i Auzi uşa din fund deschizîndu-se şi vatavul Simion intră în sală. — Mi-a poroncit cuconul să-1 aştept aice, zise el lui Strilea, cînd acesta se opri şi se întoarse cătră el. — îmi pare bine că ai venit, vatajă, zise sulgeriul apro-piindu-se de Simion. De ieri, de cînd am pus ochii pe per-degiu, mă căznesc să-mi aduc aminte unde şi cînd l-am mai văzut şi nu pot izbuti să mă dumeresc. Purta coarne şi prin urmare o fost fugar ; nu mi-ai putea spune pe unde o rătăcit ? —- Asta-i a treia fugă a lui, zise vatavul, bucuros că are şi el ceva de povestit musafirului. O fugit pentru întăia oară acuma zece ani. Nu pot şti pe unde o umblat, dar eu singur am dat de dînsul — au trecut acuma cinci ani —, într-o tabără de ursari domneşti, la Ploscuţeni, lîngă Ad-jud. Era să mă omoare cînd, cunoscîndu-1, am pus mîna pe el. Noroc că mi-o sărit în ajutor bulubaşa lor, pe care îl cunoşteam de mult. L-am adus legat înapoi, o primit în răstimpuri vro mie de bice, i s-o pus coarne şi l-am dat la herghelie unde o stat un an. Apoi o fugit pentru a doua oară, s-o dus prin păduri în Ţara Ungurească şi s-o tocmit ca surugiu la un grof Apor, pe Olt lîngă Ciuki. O stat acolo trei ani. Anul trecut venindu-i dor de ţigancă şi de fată, s-o cerut de la stăpînă-său pe o lună. Primind învoire, o venit pe furiş aici ca să le vadă şi să se încerce să le ducă cu dînsul peste graniţă. Avînd un cumnat al Iui care-i herghelegiu la noi, o mers într-o noapte la herghelie ca Csik Szereda. să-1 roage să spuie soţiei şi fetei lui să facă toate chipurile şi să vie în lunca Trotuşului, a treia noapte, ca să se în-tîlnească cu dînsul. I-o zărit însă alt ţigan cînd vorbeau împreună şi, dînd de ştire la curte, am bătut pe Manea, cumnatul lui Crăciun, pană cînd ni-o spus unde şi cînd îl puteam prinde pe acesta. După ce l-am prins pe Crăciun, l-am bătut de am crezut că are să moară, iar cuconul l-o făcut perdegiu ca să-1 aibă sub ochi. Dar se vede că groful la care slujise era foarte mulţămit de el, căci de trei ori pană acuma trimes-au la cuconul rugîndu-1 să-1 vîndă pe Crăciun cu tot sălaşul lui, dar cuconul n-o vrut, fiindcă-i era ciudă pe ţigan. Mai în fiecare săptamînă îl punea jos, adesa de două ori în-tr-aceeaşi săptamînă, şi mai puţin de douăzeci şi cinci de vergi sau de bice nu-i trăgea. Acuma o lună o trecut chiar vechilul grofului pe aici şi iar o rugat pe boier să vîndă stăpînului său pe Crăciun, dîndu-i pe el pană la o sută douăzeci de lei, adică cu ce să cumperi doisprezece ţigani meşteri, dar cuconul n-o vrut. îmi aduc aminte că mi-o poroncit să arăt ungurului grajdiurile cu caii. în mintea sulgeriului se făcuse acuma lumină deplină. Da, văzuse pe Crăciun la groful Ştefan Apor, la moşia acestuia de la Ciuk, cînd se dusese acolo să cumpere nişte telegari pentru hatmanul Iordache. Groful poruncise ţiganului să încalece ca să arate boieriului moldovan un cal frumos de călărie şi ţiganul tălmăcise sulgeriului nişte cuvinte ale grofului care ştia prost româneşte. Şi groful, care avea cea mai frumoasă herghelie din Ardeal, era cel mai vestit hoţ de cai din toată Ţara Ungurească. Numai nu fura în ţara lui, ci în cele învecinate : Moldova, Ţara Românească, Ţara Leşască. Avea chiar şi cai furaţi peste Dunăre, de la turci, şi de peste Nistru, de la tătari. Crăciun dăduse fără îndoială grofului de ştire, prin vro ceată de ţigani caldarari, că la vornicul Ţifescu se aflau cai de o frumuseţa fără păreche, iar groful trimesese un om de încredere să se încredinţeze de adevărul vorbelor ţiganului. Părtăşia Şchiopului la furt se lămurea asămene pe deplin : că Şchiopul cunoştea pe grof, singur mărturisise sulgeriului. Vederat că caii frumoşi cu care el fusese adesa în-tîlnit pe potici singuratece, de cătră oamenii din Cîmpuri şi 48 49 din Caşin, îi ducea grofului, pentru sama căruia îi şi furase. Şchiopul fusese însărcinat de grof să fure misirliii vornicului Dumitrache cu ajutorul lui Crăciun. Năştea acum întrebarea : unde erau caii ? Fără îndoială pe drum spre moşia grofului. Şi tâlharii cu bună samă că nu apucase drumul mare, ci o luase prin păduri. După cîte auzise sulgeriul de la Căsuneni^ şi de la Cîmpureni, Şchiopul obişnuia să urmeze nişte cărări care-1 scoteau în Ţara Ungurească între Clăbuc şi Zboină. Erau acum aproape opt ceasuri, fugarii trebuiau să fie departe. Cum să-î mai poată ajunge cînd ei plecase cu şapte sau opt ceasuri mai înainte ? Dar, pe de altă parte, faptul că aceşti doi cai făceau cît o avere întreagă îndreptăţea presupunerea că Şchiopul şi Crăciun nu aveau să-i gonească prin păduri şi munţi ; o asemenea goană putînd să-i strice cu desăvîrşire, era de crezut că aveau să-i ducă cu îngrijire, mai domol. Atunci doi sau trei bărbaţi îndrăzneţi, călări pe cai buni, i-ar putea ajunge dacă ar da de urma lor. Şi sulgeriul îşi aduse acuma aminte că nimene nu ştia mai bine obiceiurile Şchiopului decît duşmanul lui de moarte, Neculai Jinga din Borşăni, pădurarul mănăstirii Bîrnova care, cu vro doi ani înainte, după ce prinsese pe nevasta lui cu Şchiopul, mai suferise de la acesta şi o bătaie groaznică. Pe femeia necredincioasă o lepădase chiar din ceasul acela, ceea ce făcuse dealtmintrelea după scurtă vreme şi Şchiopul ; dar Jinga hrănea de atunci împotriva lui o ură neîmpăcată. Ar fi^avut ades prilej să-1 împuşte prin pădure, n-o făcuse fiindcă era doar creştin şi se temea de păcat, dar pîn-dea prilejul ca să4 poată pierde : să-1 prindă cu vro tâlhărie sau altă faptă nelegiuită şi să-1 deie pe mîna judecăţii. Neculai Jinga cunoştea toate obiceiurile şi toate salaşurile Şchiopul ui prin păduri. Nimeni nu putea să deie de urma cai-lor aşa de răpede ca el. Sulgeriul se opri dinaintea vatavului Simion care rămăsese neclintit lîngă uşa pe care întrase. j— în cîte ceasuri ar putea oare un om calare să ajungă, fără a goni calul, de aici la Borşăni, peste dealuri, de-a dreptul ? — în trei pană la patru ceasuri, răspunse vatavul. Tocmai atunci întră şi vornicul în sală. Strilea se apropie răpede de el. — Arhon vornice, îi zise, uitîndu-se drept în ochii lui, am bună nădejde să dau de urma tâlharilor care ţi-au furat caii. Dar, pentru aceasta, trebuie^ să plec fără cea mai mică zăbavă şi, deoarece este nevoie să caut acele urme prin păduri, nu pot merge decît calare. Te rog deci, dacă primeşti ajutorul meu, să poronceşti să mi se puie o şă _ pe^ un cal ce-1 vei avea mai bun, umblător dacă se poate, şi să-mi dai şi un om voinic şi de nădejde la mînă, calare şi el pe un cal care să se poată ţinea de acel care m-a purta. Faţa deschisă a sulgeriului, privirea lui îndrăzneaţă, glasul liniştit, dar totodată hotărît cu care vorbea plăcură vornicului şi-i insuflară încredere. —- Primesc ajutorul dumitale cu mulţămire, arhon sulgeriu, răspunse el. Ţi-oi da umblătorii cei mai buni din graj-diurile mele. Umbletul lor întrece fuga _ altor cai şi, ca însoţitor, vei avea o slugă credincioasă şi voinică. Simioane, zise el, întorcîndu-se cătră vatav, să se puie şaua mea cea de drum pe Şopîrla ; iar PetreaJBalan să se gătească numaidecît de drum şi să puie şaua pe Lăstun. Vatavul ieşi. — Te mai rog, zise sulgeriul, să-mi dai şi o păreche de pistoale bune în rafturi, însă deşarte ca jăje încarc eu însumi. Am o păreche cu mine, dar nu strică să am şi două. Vornicul bătu în palme şi poronci feciorului care intră s-aducă pistoalele lui „cele nemţeşti". — Dar spune-mi, zise Ţifescul după ce feciorul ieşi, încotro îţi este de gînd să te îndrepţi, şi asuprajjui ai prepus ? — Mă iartă, arhon vornice, dar te rog să nu mă sileşti să-ţi răspund. Am bună credinţă că ţi-oi aduce caii înapoi şi ţi-oi lămuri atunci cum am fost pus pe urma lor. Feciorul intră cu pistoalele care erau nişte adevărate ju-vaeruri. Sulgeriul le lăudă foarte şi ceru voie să le încarce. După ce le încarcă cu îngrijire,^ ieşi pe cerdac. Gios, cam la mijlocul ogrăzii, era o tufă de trandafiri şi, în ' vîrful unei crenguţi, de-abie se zărea roşul unui boboc. —- Am să încerc să tai acel boboc de trandafir, zise sulgeriul arătîndu-1 vornicului cu mîna. Vornicul surise cu neîncredere. Sulgeriul ochi, apăsă încet asupra trăgaciului, se auzi o detunătură şi bobocul, îm- preună cu o coadă de o şchioapă, zbură în mijlocul drumului. — Aferim, strigă sulgeriul, bun pistol. — Să vedem şi pe tovarăşul lui. Creanga căreia i-am tăiat vîrful tot prea lungă o rămas, am s-o mai scurtez cu o palmă. Se auzi o nouă detunătură şi crenguţa de trandafir fu scurtată din nou, cu o palmă, întocmai precum spusese sulgeriul. — Şi acuma, mai zise el, să le încarc din nou şi să po-ronceşti să le puie în rafturile şălei. Trebuie să pun ceva mai puţin praf, căci am simţit o foarte uşoară smuncitură. După ce încarcă pistoalele cu o îndoită îngrijire, sulgeriul se duse să se schimbe şi să se pregătească de drum. în curînd apăru, îmbrăcat într-un anteriu de lînă subţire, cu dungi vinete pe fund albastru, un ilic uşor de aba cafenie, şalvari albaştri şi ciubote de iuft negru. Anteriul era strîns pe trup printr-un brîu de lînă albastră, pe deasupra căruia se vedea un chimir lat de piele, sub care era prinsă curaua, venind de la umăr, a tocului în care se aflau pistoalele lui. între chimir şi brîu era strîns un iatagan scurt, cu toc şi mîner de argint. în mînă ţinea o pălărie de pîslă neagră, uşoară. Poalele anteriului erau suflecate şi prinse în brîu. Tocmai atunci se auziră caii venind la scară. Vornicul pofti pe sulgeriu în sofragerie unde i se pregătise o bogată gustare, căreia Strilea îi făcu căzuta cinste, apoi amîndoi se dădură gios, la scară. Aici aşteptau caii cu Petrea Bălan, un român de vro cincizeci de ani, nalt, uscăeios dar spătos, cu musteţi lungi, negre, amestecate cu puţine fire albe, şi care purta haina obişnuită de mazili : anteriu a cărui poale erau prinse sub brîu, ilic, bernevici albaştri şi ciubote. în brîul lui se vedea o păreche de pistoale şi un iatagan ; cum zări pe stăpînu-său, veni să-i sărute mîna. — Aista-i Petrea Bălan, zise vornicul cătră sulgeriu, el o fost oştean la ruşi, într-un polc de codreni, şi o văzut războaie multe. îl am în slujba mea de optsprezece ani : mulţi tâlhari vajnici prins-au chiar cu mîna lui. Poţi să ai deplină încredere în bărbăţia şi în credinţa lui. Petrea, adaose el cătra acesta, vei asculta de toate poroncile ce ţi le-a da sulgeriul, ca şi cînd ţi le-aş da eu însumi ; să-1 urmezi oriunde va merge. M-ai înţăles ? — Am înţăies, cucoane, şi voi face după cum îmi po-ronceşti, precum am mai făcut şi altădată, răspunse Petrea închinîndu-se. — Deocamdată ai să mă duci la Borşăni pe drumul cel mai scurt, zise sulgeriul. — Am înţăles, răspunse Petrea. — Pusu-s-au în rafturile lui Petrea cele ce am poroncit ? întrebă vornicul pe Simion. •— S-o pus mîncare şi vin pe patru zile, răspunse vatavul. Şi într-adevăr, rafturile sălii murgului voinic al lui Petrea erau umflate de credeai că au să crape. Sulgeriul se plecă să ieie mîna vornicului ca s-o sărute, dar acesta îl cuprinse în braţe şl—1 sărută pe amîndoi obrajii, Strilea sărutîndu-1 în schimb pe umeri. —■ Să mergi cu bine, arhon sulgeriu, zise vornicul, de te vei întoarce cu bine, va da Dumnezeu să ne apropiem mai tare. * Această urare care era mai mult o făgăduinţă facu pe Strilea să se închine adînc înaintea gazdei sale. Calul lui, un şarg puternic, pe care doi paici de-abie îl puteau ţine pe loc, fu apropiet de scara, pistoalele fură aşazate în rafturi şi sulgeriul sări sprinten în şă. Se închină încă o dată ; apoi, dînd drumul calului, plecă la galop urmat de Petrea. Avu însă vreme să audă pe vornic poroncind lui Simion sa ducă • la biserică un sărindar de cinci ocă, să-1 aşăze înaintea icoanei Sfîntului Dumitru şi să spuie preutului să facă rugăciuni pentru izbînda sulgeriului. Capitolul IX SULGERIUL DA DE URMELE HOŢILOR După ce ieşiră pe poartă, Strilea îşi puse calul la umblet şi pilda lui fu urmată de Petrea. Trecură în curînd prin satul Păuneşti şi de aici începură să urmeze drumul de pe plaiul Bodei. După un ceas ajunseră la fîntîna căreia i se zice şi astăzi Fîntîna Bodei. Aici se despărţeau două drumuri : A op- acei din dreapta ducea la Borşăni prin Angheleşti, iar cel de al doilea în codru. Sulgeriul îşi opri calul dinaintea fîntînei şi se uită la ceasornic : erau zece ceasuri. — Să ne oprim aici pentru a adapă caii, zise Strilea des-călecînd. Oare cît să mai avem pană... Strilea voia să zică : pană la Borşăni ; dar nu putu să sfîrşească cuvintele şi ramase cu ochii holbaţi în faţa unor urme întipărite în băltoaga dimprejurul fîntînii. Erau urmele a doi oameni şi a trei cai din care unul potcovit şi doi nepotcoviţi. Unul din cei doi oameni era desculţ, celalalt încălţat ; şi urma piciorului drept era mult mai adîncă decît acea a piciorului stîng, şi asta nu numai la o urmă, ci peste tot pe unde se vedeau paşii omului încălţat — semn neîndoielnic că el şchiopată de piciorul drept. Stăpînindu-şi mierarea, Strilea aruncă frîul calului lui Petrea şi se luă după urme spre a vedea încotro apucau. Se încredinţa în curînd că ele mergeau la deal, spre codru. Nu încăpea îndoială pentru sulger — asta era urma hoţilor : văzuse prea adesa la vînătoare, prin gloduri, călcă-tura mare şi lată a Şchiopului pentru ca să se fi putut în-şala. Calul potcovit era calul Şchiopului, iar acei nepotcoviţi erau misirliii. Spre mai mare încredinţare, întrebă pe Petrea : — Caii furaţi erau ei potcoviţi sau nu ? — Nu, răspunse Petrea care urmărise toate mişcările sulgeriului cu cea mai mare băgare de samă şi se oprise lîngă urme ; ei nu sînt potcoviţi şi iacă urmele lor. Sulgeriul făcu cu capul un sămn de mulţămire. — Iacă unde o călcat Crăciun, urmă Petrea arătînd cu coada harapnicului urma picioarelor goale ale acestuia, şi iaca acea a lui Niţă Şchiopul, adăugi el arătînd spre celelalte. Sulgeriul făcu o mişcare de mierare voioasă. — Cunoşti pe Niţă Şchiopul ? întrebă el. — Dar oare cine pe locurile aiste nu-1 cunoaşte ? răspunse Petrea. — Aveai vreun prepus pe el ? mai întrebă sulgeriul. — Nu, pană ce n-am dat cu ochii de aceste urme. Atunci Strilea îi povesti găsirea ţîţîitoarei, chipul în care prepusurile lui se întărise şi planul ce-1 alcătuise pentru gă- r>4 sirea cailor. Petrea asculta în tăcere, lăsînd în aceeaşi vreme caii, cărora le scosese frîiele, să beie în troaca plină cu apă. După ce sulgeriul îşi isprăvi povestirea, Petrea îl întrebă dacă tot are de gînd să meargă la Borşăni. — Nu, răspunse Strilea, voiam să găsesc pe Jinga numai pentru ca el să mă puie pe urmele Şchiopului şi să-mi arate adăposturile lui. Dar de vreme ce întîmplarea m-o pus pe urma hoţilor, nebun aş fi să-mi pierd vremea căutînd pe Jinga. Voi apuca pe urma lor : gloduri şi pîraie sînt în codru la fiecare pas, trebuie să ne putem ţine de urmele lor. Petrea, om tăcut, căruia vorbele zadarnice îi păreau risipă mare, dădu din cap în sămn că se uneşte cu părerea sulgeriului şi începu să puie frîiele în capetele cailor. După ce încălecară, urmară înainte zarea Tarniţei unde se îndreptau şi urmele care încetară îndată după ce trecură dincolo de glodul care se făcuse în văioaga în care se afla fîntîna. Vreme de două ceasuri urmară zarea Tarniţei pană cînd dădură în acea a Giurgiului. Aici, într-o aşăzătură, văzură cu bucurie, în alt glod, urmele copitelor celor trei cai precum şi acea a picioarelor goale ale lui Crăciun. — Se vede că Şchiopul o încălecat iar, zise sulgeriul. Ajunseră în curînd la o răspîntie : un drum apuca la vale în dreapta, celalalt în stînga urma dealul. — Pe unde apucăm ? întrebă sulgeriul. — Drumul cel din dreapta duce la Bîlca în sat, iar cel din stînga la Fundul Carecnei. Strilea se bătu pe frunte cu palma. — Ce prost sînt eu, zise el. Trebuia să gîcesc din capul locului că Şchiopul s-o dus întins la Carecna ! De cîte ori nu mi-o spus el că are în vîrful Carecnei un bordei şi o livadă şi că-i place să steie acolo ? — Cunosc bordeiul, zise Petrea ,• ştiam că este al unul preut de la Focşani, dar pană acuma nu mă gîndisem că acel preut era părintele Şchiopului. Nu mai încape vorbă : hoţii odihnesc caii în vîrful Carecnei. Vedem cît cruţă ei pe misirlii din faptul că, îndată ce au întrat în pădure, Crăciun o mers pe jos. Suiră în vîrful Găinei, apoi se scoborîră într-o aşăzătură pe coasta Giurgiului, unde găsiră iar urmele. De aici începură să urce suişul care duce în vîrful Carecnei. La jumătatea acestui suiş se dădură gios şi învăliră copitele cai- 55 lor cu petece de lînă pe care le făcură tăind în bucăţi jumătate din cerga care sluja de poclad lui Petrea. încălecară iar şi urmară să suie dealul în tăcere. Cum văzură o bucăţică de cer în zare, se opriră, descălecară şi legară caii de nişte copaci. — Ştii în ce parte a poienii este aşazat bordeiul ? întrebă sulgeriul vorbind în şoaptă. — Da, răspunse Petrea. Drumul ce-l urmăm duce drept la bordei, care se află de-abie la vro zece stînjeni de marginea pădurii. — Dar oare caii unde să fie ? — Nu cred să-i fi priponit în poiană ; li-or fi făcut umbrar în ogradă. — Cum ? Este ogradă ? — Da, este ogradă mărişoară din dosul bordeiului, înconjurată cu un gard de nuiele. în ogradă, după cît îmi aduc aminte, este şi un grajdi mic, tot de nuiele, dar bun numai pentru vaci ; nu cred să fi vîrît asămene cai într-însul. — De la marginea pădurii pană la grădină cum este locul ? Deschis sau acoperit cu tufe ? — Dacă urmezi drumul, treci printr-o livadă de perji şi de peri răsfiraţi. în dreapta drumului livada este mai deasă : sînt într-însa vro cîţiva nuci mărişori. — Cîni are ? — Nu pot să ştiu, dar trebuie să aibă. Ştiu numai că livada şi prisaca sînt păzite de un moşneag care trăieşte aici tot anul. — încă voinic moşneagul ? Pe buzele lui Petrea se zugrăvi un zîmbet de dispreţ. — Primejdios poate pentru babe şi copii de ţîţă, răspunse el. — Eşti meşter de pistol ? — Nu tocmai ca dumneta, răspunse Petrea, dar destul de meşter pentru a pune glontele meu în orice cap de om a cărui depărtare de mine n-a întrece bătaia pistolului meu. — Pistoalele îţi sînt bune ? — Foarte bune. Multe suflete de tătari ar putea să deie mărturie despre bunătatea lor, zise Petrea scoţîndu-le din brîu unul după celalalt şi primenind praful din tigaie cu mare băgare de samă. Sulgeriul scoase din rafturi pistoalele ce i le dăduse Ţifescu, le cercetă şi el cu îngrijire, le băgă 56 în brîu, pe urmă cercetă pe celelalte două care erau în tocul ce-i atîrna deasupra şoldului. Apoi zise lui Petrea : — Trebuie să ne despărţim. Eu voi merge pe drum, drept spre bordei. Tu vei apuca prin livada cea deasă, la vro cincizăci de paşi de mine. Dacă sînt cîni, ei îndată ce ne-or simţi or năvăli asupra noastră. Tu să nu cumva să dai într-înşii cu pistolul ; voi avea eu grijă să-i împuşc înainte ca ei să te poată muşca. Dar tu păzeşte întrarea bordeiului. Este firesc ca Şchiopul, îndată ce-a auzi cînii lă-trînd, să iasă afară. Trage într-însul îndată, fără a te grăbi, dar fără a pierde vreme, căci de apucă el să deie cu puşca în unul din noi, acela este mort: el nu ştie ce este a da greş şi are o puşcă de toată bunătatea. Eu mergînd drept asupra bordeiului, pe mine are să mă vadă dintâi şi pe mine are să mă ieie dintâi la ochi. Sînt destul de iute la tras şi cred că oi trage înaintea lui ; dar am mare nădejde în tine că ai să-1 culci la pămînt înainte ca el să poată trage. De ţigan şi de bătrîn nu cred că avem să purtăm grijă mare. Petrea rugă pe sulgeriu să-1 lese pe dînsul să meargă drept asupra bordeiului, dar Strilea nu voi să schimbe nimica din planul lui. Ei se puseră deci în mişcare suind dealul încet şi avînd grijă să nu calce pe crengi uscate spre a nu face zgomot; între dînşii erau atunci o depărtare de treizeci de stînjeni. Capitolul X CE SE ÎNTÎMPLA ÎN VÎRFUL CARECNEI Ajunseră odată în vîrful dealului. Bordeiul se vedea foarte bine. Amîndoi înaintară spre întrarea lui, ţinînd cîte un pistol cu cucoşul tras în fiecare mînă. Nu făcuse cinci paşi cînd doi dulăi urieşi ieşiră de lîngă gard şi se aruncară lătrînd asupra lui Petrea. Dar înainte ca ei să-1 fi putut ajunge, erau doborîţi la pămînt, loviţi de glonţii Iui Strilea. Acesta de-abie aruncase pistoalele goale gios şi luase din toc celelalte două, cînd o detunătură se auzi Şi Petrea, lovit în inimă, căzu la pămînt. 57 Ml Sulgeriul văzu numai un braţ şi tava unei puşti în dosul unui copac, lîngă gard ; dar pentru ochiul lui atîta era de ajuns. Oţelele pistoalelor erau trase : braţul lui se întinse, o împuşcătură se auzi. Şchiopul dădu un ţipet de durere, scăpă puşca din mînă şi căzu gios. Gloanţele sulgeriului îi în trase adînc în umăr, zdrobind rău ciolanul. Strilea se aruncă îndată la pămînt, în iarba care-i venea pană la brîu, şi încarcă răpede pistolul cu care trăsese : auzea gemetele rănitului. După ce isprăvi să încarce pistolul se rîdică în genunchi cu îngrijire şi se uită de jur împrejur. Rănitul zăcea la piciorul unui nuc, cu capul descoperit ; ceva mai departe, între el şi gard, era un umbrar şi mai departe altul mai mare, sub care se vedeau doi cai. Acuma pricepu totul. Şchiopul nu se afla în bordei precum ei crezuse, ci se odihnea sub umbrarul cel mic, spre a fi mai în apropiere de caii pe care îi adăpostise sub altă colibă de crengi. De unde sulgeriul crezuse că ie el locul cel mai primejdios, îl dăduse lui Petrea care, înaintînd drept asupra umbrarului, fusese zărit numaidecît de Şchiopul şi culcat la pămînt. Şi acuma îi părea rău lui Strilea că nu luase el locul lui Petrea, căci era om fără frică şi încrezător în sine : nu se îndoia o clipă că, de ar fi fost el în faţa Şchiopului, l-ar fi împuşcat înainte ca hoţul să fi apucat să deie într-însul. Dar tovarăşii Şchiopului, Crăciun şi cu moşneagul despre -care îi vorbise Petrea, oare unde erau ? Nu se vedea semn de om nici sub umbrar, nici în bordeiul a cărui uşă era deschisă, lăsînd ochiul să pătrundă pană în fundul lui. Sulgeriul scoase pălăria din cap, o rîdică în vîrful pistolului şi o primbla deasupra ierburilor. Nu auzi nimica, nu văzu nimica. După o bucată de vreme se culcă iar la pămînt şi începu să se tîrască pe brînci înspre locul unde zăcea hoţul rănit. Cînd ajunse la cinci paşi de el, se ridică în picioare cu pistoalele întinse în mînă. Dar nu apucase să facă un pas cînd, din dosul umbrarului, plecă un fulger urmat de o detunătură şi pălăria lui Strilea zbură din capul lui. El se aruncă dintr-o săritură în dosul unui nuc şi, luînd la ochi pe Şchiopul care zăcea cu faţa în sus şi se uita drept la dînsul, îi strigă : — Dacă nu porunceşti tovarăşilor tăi să lepede armele şi să iasă din dosul colibei cu mînile goale, îţi zbor crierii, îţi dau răgaz numai pană cînd voi număra patru. Una, două.... Sulgeriul nu apucă să numere mai departe, căci Şchiopul strigă : — Leapădă puşca, Anico, şi ieşi afară din umbrar dacă vrei să mă mai vezi în viaţă ! Din umbrar se văzu ieşind atunci o femeie tînără şi frumoasă, cu părul şi ochii negri, purtînd portul obişnuit în Vrancea : cămeşă cusută cu cusătură neagră, cu mîneca în-vîrtită, fotă neagră şi iminei negri. Era albă ca varul, dar ochii ei aruncau scîntei de turbare. Strilea o acoperi îndată cu pistolul. — De-ţi este dragă viaţa, pune-te gios lîngă ibovnicul tău şi rămîi nemişcată. Tînăra femeie făcu precum i se poroncise. — Acuma aruncă-mi răpede puşca care-i lîngă tine. îndată ! Anica luă puşca care scăpase din mîna Şchiopului şi o aruncă sulgeriului, la picioarele căruia căzu. —■ Scoate-i brîul ! mai poronci Strilea. Anica desprinse brîul Şchiopului, un cuţit căzu dintr-însul şi fu aruncat sulgeriului împreună cu cornul cu praf al hoţului. — Foarte bine, zise Strilea care nu se mişcase de după copac. Acuma rîdică pe Niţă şl—1 razimă de nuc. Bine, aşa ! Acuma să stăm de vorbă ! — Măi Niţă, adaose el, urmînd să ţie pistolul întins asupra Şchiopului, ia spune-mi unde sînt Crăciun şi cu moşneagul care îţi păzeşte bordeiul ? — Nu sînt aici. — Dar unde-s ? Şchiopul tăcu cîtva. Se vedea pe faţa lui că într-însul se petrece o luptă grea. După o tăcere prelungită zise : — Crăciun o plecat departe peste hotar, iar pe unchieş l-am trimes la Străoani să cumpere merinde. — Pe Crăciun l-ai trimes la groful Apor ? La acest nume Şchiopul tresări. — De unde ştii ? întrebă el. 58 59 r? — Doară ştiu că ai furat caii pentru grof. Pentru ce l-ai trimes ? — Ca să-mi aducă bani. — Cum s-o dus, pe gios ? — Ba nu, calare, pe calul meu. — Cînd o plecat ? — Pot să fie vro două ceasuri. — Dar unchieşul o mers pe gios ? Cînd se-ntoarce ? — O plecat calare pe alt cal care-1 ţin aici. Cred că s-a întoarce pe la asfinţitul soarelui. — Vra să zică tu eşti singur aici, numai cu Anica. — Singur numai cu dînsa. — Fa Anică, zise sulgeriul, ia vină cu mine pană la cel umbrar şi apoi pană la cai, dar să te ferească Dumnezeu să te încerci să fugi sau să faci vrun vicleşug că-ţi împodobesc fără doar şi fără poate faţa cea frumoasă cu un gloanţe. Mergi înainte ! Anica se sculă şi, urmată de sulgeriu cu pistoalele în mînă, îl duse la umbrar. Sub umbrar Strilea găsi o puşcă şi o secure. Atîrnă puşca de umăr prin curea şi puse securea în brîu. Pe urmă merseră la cai. Amîndoi erau în bună stare şi mîncau veseli din grămada de iarbă pusă dinaintea lor. Apoi sulgeriul poronci Anicăi să vie cu el la bordeiul în care nu găsiră nici o armă. Capitolul XI ÎN CARE UN COPOU SCAPĂ VIAŢA STÂPÎNULUI SĂU Se îndreptau spre rănit cînd li ieşi înainte, venind despre pădure, un copou. Sulgeriul îl recunoscu îndată. — Copoul lui Neculai Jinga ! strigă el. Trebuie să fie şi Jinga pe aici. — Na .' Na ! Dudaş .' Dar Dudaş, nevoind să-1 bage în samă, o luă răpede la vale, se opri o clipă înaintea leşului lui Petrea, îl mirosi cîtva, dădu un urlet lung, apoi dispăru în pădure. Sulgeriul, tot împingînd pe Anica înaintea lui, merse să rîdice pistoalele £0 cu care împuşcase cînii şi pe care le aruncase gios, le puse în brîu, apoi se îndreptă spre locul unde zăcea, cu faţa în sus, Petrea. Trupul era acuma înţăpenit şi se afla în mijlocul unui lac de sînge : faţa era liniştită, cu ochii închişi, — ai ti crezut că doarme. După ce-i încrucişa mînile pe piept, sulgeriul luă şi cele două pistoale ale mortului, încărcate amîn-două, şi se întoarse spre Niţă. — Pune-te gios, poronci el Anicăi. Nu atît de aproape de dînsul, mai departe. Aşa ! Apoi se aşăză şi el gios, în faţa lor, şi ramase privindu-i. Niţă era un bărbat de vro treizeci de ani, de o statură care întrecea pe acea obişnuită, şi cumplit de spătos. Capul îi era acoperit cu un păr roş ca jăratecul şi des ca peria. Fruntea îi era îngustă, ochii mici şi suri, fălcile şi bărbia puternice, iar gura mare cu buze groase, aproape vinete. Musteţile scurte erau roşii ca şi părul. Niţă era renumit pentru putera lui fără samăn ; oamenii cei mai vestiţi din Putna, Bacău şi din Rîmnicul muntenesc care se pusese cu dînsul Ia luptă fusese învinşi cu cea mai mare înlesnire. Era meşter de puşcă şi de pistol şi călăreţ vestit. Tatăl său, preutul Pavăl de la Precista, era un om de treabă, dar zgîrcit. Niţă învăţase carte bună, însă slăbiciunea preutesei îl pierduse. Ea îl deprinsese din copilărie cu bani mulţi şi Niţă se făcuse un crai şi un bătăuş de frunte. Preutul îl dăduse chiar afară din casă de vro patru ani, căci îl făcuse de ruşine. Fiind prins de un negustor la soţia lui, noaptea, fu împuşcat în genunchi ; deşi se vindecă, rămăsese cam şchiop. De la acea întîmplare părăsise Focşanii şi trăia mai mult prin codri, trecîndu-şi vremea cu vînatul, căci era un vînător pătimaş şi minunat. Am văzut că trecea drept hoţ de cai şi că era chiar bănuit de mai multe omoruri ai căror făptuitori nu se putuse descoperi pană atunci. Sulgeriul nu ştia ce să facă. Să ieie caii, să-i ducă pană la locul unde lăsase pe al său şi pe acel al lui Petrea şi apoi să pornească spre Domneşti ? Era lucru uşor, dar se temea ca Şchiopul, rănit cum era, să nu găsească chip, mai ales după întoarcerea moşneagului, să fugă, şi vom vedea în curînd că Strilea avea temeiurile lui pentru a nu scapă pe hoţ din mîni. Pe de altă parte, aşteptînd aici, se expunea primejdiei 61 să vadă venind la poiană alţi tovarăşi de-ai Şchiopului, care, pe lîngă că ar fi putut să puie mîna pe cai, l-ar li făcut să plătească scump îndrăzneala lui. O singură nădejde ayea : să treacă pe acolo Neculai Jinga care, după cum arata fiinţa copoului lui în poiană, trebuia să fie prin împrejurimi. Dar dacă Jinga ocolea culcuşul Şchiopului ? Cum să deie de ştire că el, sulgeriul Mihalache, se află acolo ? Fu trezit din gînduri de urletul unui cîne, devale, în pîrăul Hagiului. Nu încăpea îndoială, cînele de la care pleca urletul era copoul lui Jinga. Urletul contenea, dar numai puţine clipe, pentru a reîncepe iar, mai deznădăjduit decît adinioarea. Din în-tîmplare ochii lui Strilea căzură pe faţa Anicăi tocmai cînd urletul reîncepu şi o surprinseră făcînd semn cu ochiul lui Niţă ^care-i răspunse în acelaşi chip. Sulgeriul crezu dintăi că se sfătuiesc din ochi spre a se arunca asupra lui. Şchiopul, chiar cu o sîngură mînă, ajutat fiind de Anica, l-ar fi putut răpune ; dar avea pistolul în mînă şi mort ar fi fost Şchiopul la cea dintăi mişcare. Apoi faţa Şchiopului arata cu prisosinţă că rana îi pricinuieşte dureri grozave ; el nici nu se gîndea la vro luptă. Dar un nou rînd de urlete în vale făcu pe Anica să se uite iar cu coada ochiului la Niţă. Strilea începu să bănuiască că hoţul şi cu ibovnica lui ştiau pentru ce urlă copoul. — Măi Niţă, zise el, oare nu ştii tu pentru ce urlă astfeli copoul lui Jinga devale, în pîrău ? — De unde să ştiu ? răspunse Şchiopul. Dar Anica tresărise -Ig, întrebarea sulgeriului. — Măi Niţă, zise iar Strilea, tu mă înşăli. Ştii prea bine de ce urlă copoul. Vei fi ucis pe Neculai Jinga şi cînele urlă acuma înaintea leşului^ stăpînului său. Spune drept, că doară tot am să aflu adevărul. Peste un ceas, mult peste două, sosesc douăzeci de oameni de ai vornicului, după care am trimes pe unul din acei ce mă însoţeau îndată ce am dat de urmele tale la Fîntîna Bodei. Viaţa ta este în mînile mele : arătîndu-te plecat la dorinţile mele, se poate să ţi-o cruţ. — Spune, Niţă, zise atunci Anica. Tot atîta-i de noi acuma ! — Spune tu, zise Şchiopul ; eu de durere nici nu pot vorbi. — Neculai Jinga o dat peste noi aici azi-dimineaţă şi -o văzut caii, zise Anica. Niţă, bănuind că are să meargă să 62 deie de ştire vornicului, l-o luat la ochi şi, sub ameninţare că îl împuşcă, l-o făcut să steie pană ce l-o legat^ Crăciun. Apoi amîndoi l-o dus în pîrău, i-au pus un căluş în gură şi l-au legat de un copac. — Şi dacă nu mă întîmplam eu aici şi nu auzeam urletele copoului, aţi fi lăsat pe om să moară de foame în fundul pîrăului ! strigă sulgeriul. Niţă şi Anica lăsară capetele în gios. — Trebuia să aleg între viaţa lui şi viaţa mea, zise în sfîrşit Niţă ; am ales pe a mea. Sulgeriul stătu cîtva pe gînduri, apoi zise Anicăi arun-cîndu-i cuţitul Şchiopului. — Na-ţi acest cuţit. Du-te îndată în pîrăut taie legăturile lui Jinga şi mi-1 adă înapoi aici. Dar nu zăbăyi şi, mai ales, nu te duce aiurea. Peste o jumătate de ceas să fii negreşit aici. Uite, adaose el, soarele este acuma în vîrful tîrşarului celui mare din capătul poienii ; dacă, cînd_ s-a scoborî în dreptul fagului celui sîngur din fundul bobeicii, nu-i fi aici cu Jinga, îţi jur, uite pe crucea asta, şi jcoase din sîn o cruce de argint, că trimăt în crierii lui Niţă amîndoi glonţii din pistoalele mele. Mergi ! Anica luînd cuţitul se depărta răpede, iar sulgeriul de-punînd pistoalele lui la pămînt lîngă el începu, fără a pierde din ochi pe Şchiopul, să încarce puşca lui Niţă, cu care Anica trăsese asupra lui şi care rămăsese neîncarcată. — Vezi tu, zise el lui Niţă după ce isprăvi, am aici opt focuri. Ştii cum trag. La cel dintăi semn că-ţi vine ajutor trag în tine fără cruţare. Nu trecuse jumătate de ceas, cînd se auziră trăsnind crengile uscate în pădure şi Anica apăru urmată de Jinga. Omul, un mocan uscăcios, de statură mijlocie, cu părul şi barba roşii, era galbăn ca ceara şi cuprins de tremur. Cum zări pe sulgeriu alergă la dînsul şi, căzînd în genunchi înaintea lui, începu să-i mulţămească cu lacrimi pentru că-i scăpase viaţa şi nu lăsase pe copiii lui pieritori de foame. — Nu-mi mulţămi mie, zise sulgeriul, mulţămeşte lui Dudaş, el te-o scăpat. Ie cuţitul din mîna muierii, adaose el după ce Jinga se ridică. Dar unde-ţi este puşca ? — Hoţii ştiu, răspunse Jinga. — O luat-o Crăciun cu dînsul, zise Anica. 63 — Nu face nimica, zise sulgeriul, poţi să iei puşca Şchiopului ; este mult mai bună decît a ta. — Du-te pe drum la vale, adause el arătînd spre Bîlca, ai să găseşti doi cai legaţi de nişte copaci, adă-i numaidecît aici. Jinga luă puşca Şchiopului, se îndreptă înspre drumul care duce devale, dispăru în pădure şi în curînd se întoarse cu caii. — Aferim ! zise sulgeriul cînd Jinga se opri lîngă dînsul. Adu aici rafturile bietului Petrea şi ale mele ; du caii la apă ş-apoi scoate-li zăbălile din gură, dar lăsîndu-li căpeţelile, leagă-i cu căpestrele de un pom din marginea poienii, dar aproape de noi, şi vină de mînîncă, că trebuie să fii flămînd. Jinga se depărta cu caii spre fîntîna iar Strilea începu să scoată merindele din rafturile lui Petrea. Erau mîncări multe şi alese, precum şi o ploscă zdravănă, plină cu vin roş de Nicoreşti. Sulgeriului îi era cumplit de foame şi începu să mînînce cu poftă mare, însă tot cu pistoalele lîngă el. Şchiopul, care suferea grozav, rămăsese cu ochii închişi, dar Anica se uita cu lăcomie cum dispăreau mîncările în gura sulgeriului. Iar acesta, pricepînd că ea este flămîndă, luă un but de miel şi o bucată de pîne şi i' le aruncă. — Na-ţi şi ţie, zise el, Mai fă şi tu un praznic astăzi, căci vei avea parte de destule posturi în temniţă. Această prezicere însă nu micşoră întru nimica pofta de mîncare a Anicăi, ai cărei dinţi mici şi albi se puseră îndată pe lucru. Jinga se întoarse cu caii de la fîntîna, îi legă de cîte un J>erj în marginea poienii şi se apropie de sulgeriu. Acesta însa îi spuse să strîngă mîncările întinse în rafturi şi să le aducă sub un nuc, la vro zece stînjăni de locul unde era rănitul, şi, luîndu-şi pistoalele, se duse să se aşăze sub pom, de unde vedea orice mişcare ce o făcea Niţă şi Anica, dar putea vorbi cu Jinga fără să fie auzit de hoţ şi de ibovnica lui. Cînd Jinga aduse rafturile, se puse iar pe mîncare făcînd parte şi mocanului ; apoi îi ceru să povestească întîlnirea lui cu Şchiopul. Jinga îi spuse că venea de acasă, de unde plecase de cu noapte, ca să prindă nişte păstrăvi în pîrăul lui Moisă. Dar că, fiind aproape de Carecnă, voise să vadă dacă duşmanul lui era pe acolo. Auzind glasuri, voise să ştie care sînt tovarăşii lui Niţă. Izbutise să se apropie de tot :^ văzu caii, pe care îi recunoscu îndată ; dar o creangă uscată trăsnind sub piciorul lui, Şchiopul dintr-o săritură fu în marginea pădurii, îl zări şi, luîndu-1 la ochi, îi poronci să steie. A nu asculta era moarte — mocanul se supuse. Fu luat pe sus de Niţă şi de Crăciun, dus în fundul pîrăului Hagiului, legat, cu un căluş în gură, de un fag gros şi lăsat acolo ca să^ moară de foame şi de sete. Deoarece nimene n-avea ce căuta în acel fund, Jinga se crezuse pierdut şi părăsise de la început orice nădejde de scăpare. Un ceas după ce fusese părăsit, auzise cinci focuri în vîrful dealului, iar după o bucata de vreme mai auzise un foşnet uşor şi simţise ceva cald şi umed pe mîni. Era Dudaş, copoul lui, care-1 părăsise la piciorul priporului Carecnei luîndu-se după o urmă de capră şi care acuma, din întîmplare, îl găsise în pădure şi-i lingea mînile. Legat cum era, nu putea să se mişte, nici să vorbească din pricina căluşului. Cînele, văzînd pe stăpînul său nemişcat, începu să urle, apoi o apucase la deal spre vîrful Carecnei. Jinga atunci începu să prindă puţină nădejde. Cine ştie ? Poate că cînele avea să se ducă întins acasă şi fraţii lui, văzînd la noapte că Neculai nu se întoarce, aveau să vie a doua zi să-1 caute, iar cînele îi va aduce la dînsul. Dar şi această nădejde pieri, căci cînele se întoarse şi începu din nou să urle lîngă el. în curînd însă auzi crengile trăsnind iar şi zgomotul ce-1 făcea o fiinţă omenească care scobora dealul în fuga mare. Fu cuprins de o spaimă grozavă : fără îndoială era Şchiopul sau Crăciun, care venea să-1 ucidă, pe dînsul şi pe cînele lui ! Cînd zări pe Anica, se linişti, dar se spărie din nou cînd văzu cuţitul în mîna ei. Ea era numai o femeie, dar, legat cum se afla, n-avea cum să i se opuie : ea putea să-1 înjunghie sau să-i taie beregata, ca şi cum ar fi fost un berbec de căsăpie. Cînd ea se apropie de el, Jinga crezu că sosise ceasul lui cel de pe urmă, închise ochii şi rugă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Mare-i fu mierarea cînd îşi simţi întăi picioarele şi apoi mînile slobode. Era ţapăn, nu putu să steie în picioare şi căzu jos. Voi să scoată căluşul din gură, dar îi înţăpenise şi mînile : de-abie Ie putea mişca. Căluşul îi fu scos de Anica. 64 — Scoală, zise ea, grăbeşte şi vină la deal cu mine ! De-om zăbăvi mult, boieriul împuşcă pe Niţă. — Ce boier ? întrebă Jinga. — Sulgeriul Mihalache Strilea. El o venit după cai cu un om al vornicului. Niţă o ucis pe acel om, dar sulgeriul o împuşcat pe Niţă în umăr. Urletele copoului l-au făcut să priceapă că ai păţit ceva. Cînd ne-o întrebat, noi i-am spus drept. Dar scoală mai degrabă că dacă mai zăbăvim îl ucide pe Niţă ! Moartea lui Niţă n-ar fi fost deloc neplăcută lui Jinga ; el n-ar fi mişcat măcar un deget pentru ca s-o împiedece, dar avea groază de acel fund de pîrău întunecos şi era nerăbdător să iasă la lumină. Se sculă cu greu şi urmă pe Anica la deal. După ce mocanul îşi isprăvi povestea, sulgeriul, la rîndul lui, îi spuse toată întîmplarea cu furatul şi cu găsirea cailor, cu moartea lui Petrea şi cu rănirea Şchiopului. Apoi, după ce dădu lui Jinga plosca, din care mocanul îşi turna mai multe pahare, îi poronci să încalece pe şargul pe care venise şi să se ducă întins la Angheleşti, să spuie unui cunoscut al său să încalece răpede cu şapte ori opt oameni şi, luînd cu dînşii şi o căruţă cu cai, să vie cît mai degrabă în vîrful Carecnei. Dar înainte de ^plecarea lui Jinga, îl mai trimese o dată cu Anica la fîntîna, ca să aducă două cofe, cu care îi puse să adape misirliii. Capitolul XII CUM ŞTIE SULGERIUL MIHALACHE SA-ŞI POARTE TREBILE După plecarea mocanului, sulgeriul scoase din rafturi un ciubucel scurt şi veni să se aşăze iar în faţa Şchiopului şi a Anicăi,_ cu toate pistoalele şi pustele ramase. Umplu luleaua cu tiutiun, aprinse o bucată de iască, o aşăză în lulea ; mai puse^ peste dînsa tiutiun pentru a face caimac şi începu să tragă Jumul în piept cu toată plăcerea acelui înţărcat de această plăcere vreme de mai multe ceasuri. Se uita la Niţă şi la Anica fără a vorbi. Numai după ce isprăvi cel dintăi ciubuc şi îşi umplu altul, rupse tăcerea. — Măi Niţă, întrebă el deodată, uitîndu-se drept în ochii rănitului, ia spune-mi, dragă ţi-i viaţa ? ^ — Dar cui, dracul, nu i-i dragă ? răspunse dupa oareşicare tăcere Niţă, surprins. _ ... — Tu ştii, zise sulgeriul, că a ta nu mai face nici trei parale. — Ştiu, zise Niţă liniştit. — Peste două zile ai să faci cunoştinţă cu_ ştreangul, urma ' sulgeriul. Nădejde de scăpare nu-i, căci vornicul Dumitrache * este la mijloc : ograda lui ai spart-o, caii^ lui i-ai furat, pe \ ţiganul lui l-ai momit şi pe omul lui l-ai ucis. Nici un staroste '<' de Putna nu ar îndrăzni să te facă scăpat, căci şi-ar face din vornic un duşman de moarte. — Ştiu, mai zise Niţă cu aceeaşi linişte. A Sulgeriul sorbi de vro cîteva ori din imame, apoi zise : — Oare ce mi-ai da tu mie, dacă ţi-aş scapă eu viaţa ? ,j, — Orice mi-ai cere, răspunse Niţă cu hotărîre, dar nu ai cum. — Ba am, răspunse sulgeriul. p* — Cum ? întrebă Niţă. j! — Asta-i treaba mea. Faci tu pe tată-tău să-mi vîndă | bătrînul şi jumătate ce-1 are în Tămăşăni după maică-ta, cu X daniile şi cumpărăturile dobîndite de el în ceilalţi bătrîni, f dacă te scap de ştreang ? • — Şi mă vîri în ocnă, zise Niţă cu amărăciune. — Te fac scăpat de tot, răspunse sulgeriul. Niţă ramase cîtva gînditor, apoi zise : : — Tata ar fi bucuros să scape de mine chiar prin ştrean- gul gealatului. El este aspru şi zgîrcit şi n-ar da măcar o leţcaie ca să mă scape. Dar mama n-are să se îndure şi are să-1 facă să-ţi dăruiască moşia. — Eu nu umblu după daruri de la voi, zise sulgeriul ; îi plătesc cîte patruzeci de lei de bătrîn întreg, după cum am mai plătit. Dar banii n-are să-i ieie preutul ; trebuiesc daţi starostelui. Ştii cît îi de lacom grecul : dacă nu i se dau bani, nu te face scăpat. — Dar cum ai să capeţi învoirea vornicului ? mai întrebă Niţă. — Foarte uşor, răspunse sulgeriul ; am să i-o cer şi el are să mi-o deie. Fii pe pace. Cel mult peste trei zile vei fi 66 67 slobod, însă numai dacă preutul îmi vinde moşia. — Mama 1-a face să ţi-o vîndă. Dar dacă mă înşăli, dacă tata îţi vinde moşia, şi dumneata nu mă scapi de ştreang ? — Dar oare cînd prinsu-m-ai pe mine cu o minciună ? întrebă sulgeriul încruntîndu-se şi cu glasul răstit. — Iartă-mă, zise Niţă. Am vorbit ca un prost : n-am auzit minciună ieşind din gura dumitale. Te cred şi-ţi mul-ţămesc. — La noapte, zise atunci sulgeriul, vom fi în Focşani. Te-oi ţine pană mîni la gazda mea şi ţi-oi aduce pe Leonte, gherahul cel vestit, care ţi-a scoate gloanţele din rană şi te-a lega cum ştie el. Apoi oi vorbi cu starostele, te-oi da pe sama lui şi după-amiază m-oi răpezi la Domneşti, la vornic. Dar sîntem înţăleşi în privinţa moşiei ? — Sîntem înţăleşi, zise Niţă, numai să ai grijă să dai mamei de veste şi să capeţi de la staroste voie ca ea să vie să mă vadă în temniţă. — Asta-i treaba mea, zise sulgeriul. Ea a veni să te vadă înainte ca să fii dat pe mîna starostelui. Dar, fa Anico, ia du-te pană la cele rafturi, ie dintr-însele plosca cu vin şi paharul şi dă lui Niţă din cel vin de Nicoreşti ca să-1 mai întărească şi mai trage şi tu o duşcă sau şi mai multe. Anica făcu cum i se poroncise, şi Şchiopul deşartă cu o plăcere vădită două pahare de vin. După ce bău şi ea, Anica duse plosca la loc, se întoarse, schimbă petecă udă de pe rana lui Niţă, apoi se aşăză iar lîngă el. Sulgeriul trăgea acuma în tăcere din al treilea ciubuc. Era foarte mulţămit de ziua lui. Prin găsirea misirliilor în-datorise tare pe vornicul Dumitrache şi căsătoria lui cu fata lui Ţifescu nu mai putea să fie pusă la îndoială : se despărţea pe vecie de trecutul lui de sărăcie. Apoi făcuse un pas însamnat spre întregirea moşiei Tămăşăni, pe care o îndrăgise şi unde avea de gînd să s-aşăze cu noua lui nevastă. Avea să plătească preutului preţ bun pe părţile lui. Dar ce însamnatate aveau cîţiva lei mai mult sau mai puţin ! Pană atunci preutul nici nu voise să între în tocmală cu el pentru vînzarea acelor părţi. Ş-apoi bucăţile răzleţe ce le sţăpînea popa printre răzăşi aveau să facă isprăvi minunate şi să silească pe mai mulţi din ei să vîndă mai degrabă părţile lor. Că vornicul avea să dăruiască sulgeriului viaţa Şchiopu- lui, nici umbră de îndoială nu putea să fie şi, peste toate, sulgeriul mai era mulţămit şi de chipul în care ieşise biruitor din întîlnirea lui cu Şchiopul şi scăpase viaţa lui Jinga. De moartea bietului Petrea îi părea rău : se căia că nu-i luase locul, căci era încredinţat că ar fi tras înaintea Şchiopului. Dar era foarte mulţămit de izbînda lui. Ce aveau să vuiască satele de dînsa ! Şi cum aveau sa se uite la el de acuma înainte fetele şi nevestele. Ş-apoi sulgeriul era mulţămit, căci mîncase cu poftă nişte merinde alese, vinul de Nicoreşti răspîndise în toate vinele lui o căldură plăcută şi tiutiunul ce-i trimesese de curînd Iani Sari, tiutiungiul lui din Ţarigrad, îi părea mai bun şi mai mirositor decît oricînd. Şi deodată, uitîndu-se la Anica, băgă de samă că tînara femeie era plăcută de tot Ia privit : avea nişte ochi mari, negri, de toată frumuseţa, nasul drept si subţire, gura ca o cireaşă coaptă. Gîtul plin, braţele descoperite şi gleznele erau de o albeaţă uimitoare la o ţărancă, iar sînul plin era bogat fără a fi greu. Şi sulgeriul fu cuprins de o poftă mare să muşte acele buze rumene, să strîngă la pieptul lui comorile ce le vedea şi le gîcea. Şi se uita şi Anica la sulgeriu. Ce om năprasnic, Doamne, era acel boier ! Ce îndrăzneţ şi ce iscusit în îndrăzneala lui ! Să cuteze el să se puie cu Niţă şi să-1 biruiască ! Cum ştiuse el să descopere ceea ce ei făcuse cu Jinga ! Ce glas poroncitor avea, ce priviri ca nişte fulgere ! Dar acuma din ochii lui nu mai ieşeau fulgere, ci nişte priviri care o tulburau. Şi ce frumos era, ce barbă ca matasa avea ! Şi Niţă îi părea acuma aşa de urît, aşa de mojic şi aşa de prost ! începea să se miere cum putuse să-1 iubească vrodată. Strilea puse deoparte ciubucul aproape stîns şi zise Şchiopului : — Măi Niţă, pentru tine am făcut tocmală, ştiu ce ieu pentru scăparea ta, dar pentru Anica n-am vorbit. •— Şi ce este de vorbit pentru dînsa ? zise Şchiopul cuprins la aceste cuvinte de o îngrijire vădită. — Apoi, zise sulgeriul, oare nu este ea părtaşă la faptele tale : la furt de cai şi la omor, ca să nu mai vorbesc de momirea robului ? Dacă scapă de ştreang, nu scapă de o bătaie cumplită şi de surgun pe viaţă la o mănăstire. 68 69 â Anica, care la început luase întreabarea sulgeriului drept o gluma, văzîndu-1 că vorbeşte acuma cu tot înadinsul, se făcu galbănă ca ceara şi trupul îi fu cuprins de tremur. Faţa lui Niţă se întunecase de tot. — Eu credeam că, cu tocmală făcută, aveai de gînd să ne scapi pe amîndoi, zise el. Nu ştiu ce să-ţi dau pentru scăparea Anicăi. Ea-i săracă lipită pămîntului. — Ba nu, zise sulgeriul scuturînd capul, Anica numai săracă nu-i. — Dar ce crezi că are ? — Ce are Anica ? zise sulgeriul. Ea are doi ochi care ard inima aceluia la care se uită. Are nişte buze care cu sărutările lor ar fi în stare să trezască pe bietul om care zace acolo, şi arătă spre locul unde era leşul lui Petrea. Are un trup fraged şi alb care te umple de poftă să-1 cuprinzi în braţe şi să-1 tot strîngi^cu dor. Iaca ce are Anica ! Şi sulgeriul tăcu. Şchiopul tăcea şi el, faţa i se întunecase de tot : înţelesese unde voia să ajungă Strilea. Şi era cuprins de o turbare nespusă, căci iubea pe Anica cu patimă şi o temea cumplit. Sulgeriul, pricepînd ceea ce se petrece în mintea hoţului, îi zise cu hotărîre : — Ia ascultă, Niţă, scurt şi cuprinzător, sau vine Anica cu mine în tufele din dosul umbrarului sub care sînt caii, acuma, îndată, sau pieriţi amîndoi prin ştreang. Ştii că sînt om de cuvînt. Niţă stătu pe gînduri, dar numai o clipă : glasul hotărît al lui Strilea făcuse să apară dinaintea ochiului lui furca cu belciugul ei şi Miron gealatul purtînd pe umărul stîng ştreangul uns cu sopon. — Du-te cu boieriul, Anico, zise el femeii, şi arată-te plecata la voinţele lui. — Halal de tine, Niţă, că deştept mai eşti, zise sulgeriul sculîndu-se, punîndu-şi patru pistoale în brîu, luînd celelalte două în mîni şi puşca pe umăr. Haide, Anico, mergi înainte .' Fără a zice un cuvînt, Anica se sculă şi se îndreptă spre tufe ; faţa i se făcuse acuma roşie, dar în ochii ei nu se oglindea nici o mîhnire şi poate că, în inimă, era mai degrabă mulţămită decît supărată de ceea ce i se întîmpla. Sulgeriul o urmă de aproape zîmbind ; dar dacă s-ar fi întors şi ar fi văzut privirea de ură cu care îl urmăreau ochii mici şi crunţi ai Şchiopului, cu toată îndrăzneala lui Strilea, poate că i-ar fi pierit zîmbetul de pe buze. \ Capitolul XIII IN CARE FACEM CUNOŞTINŢA UNUI DIREGĂTOR CARE ŞTIE SĂ SE CHIVERNISASCĂ 1 Cu un ceas după toacă, cînd Jinga sosi cu două căruţe înhămate cu cîte patru cai şi însoţite de opt călăreţi bine ■ înarmaţi, el găsi pe sulgeriu trăgînd liniştit din ciubucul cel scurt în faţa Şchiopului şi a Anicăi. Fără a pierde vreme, Strilea puse să se umple coşul unei căruţi cu fîn, pe care fu aşezat Niţă, care, deşi suferea dureri S'' oaznice, de-abie scapă cîte un gemăt. Anica se aşeză lîngă ovnicul ei. în cealaltă căruţă, asămene pe un aşternut de "> fîn, fu aşăzat trupul înţăpenit al bietului Petrea. Misirliii |ţ fură duşi la apă ş-apoi încredinţaţi fiecare unui om de nă-! dejde, care trebuia să ducă calul de căpăstru mergînd pe jos; iar sulgeriul, după ce încalecă, se ţinu aproape de ei. La o răspîntie unde se împreunau drumurile spre Focşani, găsiră pe vatavul Simion aşteptîndu-i cu cei doi paici, căci ). Jinga avusese grijă, îndată ce sosise în sat, să trimată vorni-ţ'. cului veste despre găsirea cailor. Strilea îi încredinţa vatavu-$ Iui împreună cu trupul lui Petrea şi, după un scurt popas, },t porni mai răpede înainte spre Focşani unde ajunse de-abie i" pe la trei ceasuri după miezul nopţii, cînd se făcea ziuă. I • Sulgeriul îşi avea gazda obişnuită la un om de casa banu- lui Constantin, care îl pusese în slujbă şi-i înlesnise chipurile de a strînge o avere bunişoară. Căpitanul Oatu avea o casă | încăpătoare, în care se găsi adăpost şi pentru Şchiopul, care ramase păzit de doi din oamenii din Angheleşti opriţi de sulgeriu pentru a doua zi. Cea dintăi grijă a lui Strilea fu să trimată după Leonti gherahul, un grec care îşi făcuse un nume ca tămăduitor de boli şi mai ales ca îngrijitor de răni şi de ciolane rupte. {, Leonti veni îndată şi nu părăsi pe Niţă pană ce nu-i scoase % glontele care-i sfarmase rău ciolanul şi nu-i legă rana după | toată rînduiala. Apoi sulgeriul avu grijă să puie la cale ca un om al căpitanului Oatu să meargă încă de cu noapte la părintele Pavăl spre a chema pe preuteasa la fiul ei. Cînd Strilea se trezi de dimineaţă, i se spuse că preuteasa, care sosise încă înainte de răsăritul soarelui, vorbeşte cu Şchiopul. îndată ce soarele fu sus şi tărăbile dughenilor începură să se deschidă, Strilea se grăbi să meargă la starostele de Putna. La diregătorie era rînduit, încă de pe vremea lui Ion Calimah, Grigoraş Leon, un grec ţărigrădean venit cu acel domn în ţară. Stărostia Putnei fiind una din cele mai bănoase din slujbele de pe la ţinuturi, şi ca atare vînată pană şi de boieri de mîna întăia, nu mic fusese numărul acelor care se încercase să scoată pe Leon dintr-însa. Se făcuse domnilor care urmase de atunci în scaun şi sfetnicilor lor propunerile cele mai frumoase, se adusese împotriva lăcomiei şi a jafurilor starostelui pîrile cele mai amărunţite şi mai întemeiete, însă fără izbîndă. Grigoraş Leon afla totdeauna la vreme despre păsurile duşmanilor lui, totdeauna găsea chip să le zădărnicească, adesa chiar să le întoarcă în paguba uneltitorilor. Strilea, care îl cunoştea bine, nu se îndoia că va dobîndi de la el viaţa Şchiopului ; dar ştiindu-i şi lăcomia, se întreba cu îngrijorare dacă grecul, spre a-i face pe plac, se va mulţămi cu preţul ce el era hotărît să-1 deie pe pămîntul preutesei. Lumea, şi cu ea şi slujbaşii domneşti, se sculau de dimineaţă la noi în veacul al optsprezecelea. Sulgeriul fu primit îndată şi găsi pe staroste bîndu-şi a doua cafea şi trăgînd din întăia narghile de care avea parte în acea dimineaţă. El pofti, bineînţeles greceşte, căci româneşte vorbea prost de tot, pe sulgeriu să ieie loc alăture de el, pe salteaua acoperită cu covor turcesc destul de frumos a patului de scînduri pe care sădea, şi poronci să-i aducă ciubuc şi cafea. Spre marea mierare a sulgeriului, Leon nu mai făcu nici o greutate pentru a face pe Şchiopul scăpat îndată ce Strilea se îndatori a-i aduce învoirea scrisă a vornicului Dumitrache ; apoi el se arătă foarte mulţămit cînd sulgeriul îi propuse să-i deie pentru această îndatorire şaizeci de lei, adică preţul unui bătrîn şi jumătate din Tămăşăni, căci sulgeriul nu se gîndi măcar o clipă să ascundă starostelui că făcuse preţ cu Şchiopul pentru viaţa lui. Leon se oferi chiar ca, la prilej de nevoie, să ademenească el, prin mijloacele lui cunoscute, pe părinţii hoţului să răscumpere viaţa fiului lor vînzînd moşia. Strilea începu să se miere de uşurinţa cu care grecul îi intra în voie şi să se întrebe ce s-ascunde sub dînsa : în curînd află pricina ei. — Arhon sulgeriu, zise deodată starostele care rămăsese cîtăva vreme gînditor, cu ţevia narghilelii în mînă, am să-ţi fac şi eu o rugăciune. — Cu bucurie ţi-oi îndeplini-o, numai de mi-a fi cu putinţă, răspunse sulgeriul care, în gîndul lui, îşi zise : „Iată-ne ajunşi Ia nod l" — Arhon sulgeriu, am la steagul de călăraşi al starostiei un stegar foarte vrednic, grec tocmai de la Chio, cam rudă cu mine ; mi se pare că îl cunoşti : îl cheamă Mitru. Privesc pe acel tînăr ca mîna mea cea dreaptă : isteţ, îndrăzneţ, credincios şi foarte cinstit. El îmi este cu atît mai nepreţuit cu cît căpitanul este moale şi prost : nu pot să am nici o nădejde în el. Mă purtam cu gîndul să fac ce-oi face pe lîngă hătmă-nie pentru a înlocui pe acel bou de moldovan prin stegar, dar iaca că peste bietul om o dat o năpaste mare. Sulgeriul începu acuma să asculte cu îndoită băgare de samă. — Sînt două săptămîni, au venit aici doi armeni din sus spre a cumpăra, pentru ţara leşască, vin vechi din podgoriile noastre. Unul din ei fiind bolnav, au stat mai multe zile în tîrg, şi cel sănătos a făcut în acel timp cercetări pentru a afla unde anume se găseşte vin mult şi bun. Astfeli s-o lăţit vestea că acei armeni caută mai multe mii de vedre de vin vechi şi că chimirurile lor sînt pline de bani. După îndreptarea celui bolnav, s-au dus întăi la Odobeşti, unde au şi cumpărat vro cincizeci de vase de la un boierănaş de pe loc. încredinţîndu-se că numai atîta se găseşte acolo de cumpărat, au pornit încoace tocmai într-un tîrziu, călări, sînguri cu un argat. Nu se temeau, fiindcă erau oameni în putere, voinici şi bine înarmaţi. Dar, cam la jumătate de cale, cum treceau printr-un rediu de stejari, s-o tras mai multe focuri care au omorît pe cei doi armeni şi au rănit pe argat. Rana acestuia era uşoară, gloanţele trecînd numai prin carne sub ţîţa stînga şi el nu-şi pierduse deloc cunoştinţa ; dar fiind şiret, s-o făcut mort şi o văzut cum hoţii care, zicea el, erau vro şasă, au ieşit dintre copaci, au aprins un fanar şi au 72 73 început să caute, întăi pe stăpînii lui morţi şi apoi pe el, luîndu-li banii şi armele. A doua zi s-au găsit numai trupurile armenilor, iar argatul se făcuse nevăzut. Şi iaca că ieri îmi soseşte de la Ieşi un bulubaşă de seimeni hătmăneşti împreună cu acel argat. Bulubaşa aducea carte gospod prin care mi se poronceşte să trimăt de sîrg, la Ieşi, sub pază, pe stegarul meu de călăraşi, pe care argatul armenilor l-ar fi cunoscut printre hoţi, şi pe cîţi călăraşi i-ar mai arata acel argat că au luat parte la jăfuirea armenilor. S-adunase spre sară întregul steag de călăraşi spre căutare, şi argatul n-o putut cunoaşte nici pe unul ; dar, în cît priveşte de stegar, stăruie să spuie că îl cunoaşte, că el o strîns banii ce se aflau asupra armenilor şi asupra Iui. Şi, din păcate, nu apasă numai mărturia acelui argat asupra bietului tînăr ; la el acasă, unde bulubaşa o făcut îndată căutare, s-o găsit o pălărie a unuia din armeni, pălărie care o fost recunoscută şi de argat şi de gazda din tîrg la care au stat. Mitru, stegarul, o arătat că o cumpărat acea pălărie de la nişte ţigani caldarari pe care i-o întîlnit a doua zi între Cornăţel şi Adjud, cînd se întorcea de la o ibovnică ce are el acolo, dar unde să găsească acuma pe acei ţigani ? Ii rău de tot de bietul tînăr şi tare mă tem să-1 pierd. — Dar, zise sulgeriul, cum aş putea eu să te ajut ? Starostele trase de mai multe ori din narghile cu ochii în jos ; apoi, fără a se uita la sulgeriu, zise : — Oare nu-ţi aduci aminte să-1 fi întîlnit pe Mitru pe Trotuş în sara zilei de luni — au trecut alaltăieri două săptă-mîni ? „Oho ! îşi zise sulgeriul, aşa stă treaba ! Starostele o pus pe hoţul de nepotu-său să ucidă pe armeni şi acuma voieşte să mă secată pe mine martur că, în ceasul omorului, grecul se afla la patru poşte de negustorii ucişi. De scăpat îl scap, căci altfeli grecul nu-mi face treaba mea ; doară pe armeni nu-i mai pot trezi din mormînt. Dar atunci nu vede el ce; şaizeci de lei cît face pămîntul popei. Ceea ce-i frumos, adause el tot cătră sine, este că minciuna nu-i decît trei sferturi de minciună ; căci eu în acea sară mă întorceam calare din lunca Cornăţelului după ce mă întîlnisem, nu cu Mitru, dar cu fata cea frumoasă a dascălului Petru, care ştiu că se ţine şi de el." 74 tl V l Apoi zise cătră staroste care acuma îşi întorsese privirea spre el : — Gîndindu-mă bine, îmi aduc acuma aminte, arhon staroste, că într-adevăr în sara zilei de luni, au trecut alaltăieri două săptămîni, întoreîndu-mă de la Rugineşti acasă calare, m-am întîlnit cu stegarul Mitru în lunca Cornăţelului. Mi-o dat sara bună, iar eu i-am mulţămit, mai însărcinîndu-1 să-ţi aducă închinăciunile mele. Şi îmi mai aduc aminte că a doua zi au trecut pe la Tămăşăni nişte ţigani caldarari care căutau să vîndă un anteriu şi două părechi de şalvari aproape noi. Starostele batu din mîni de bucurie. — Ce minunată întîmplare te-o adus aici ! Mitru este scăpat dacă un Jjoier de neam ca dumneata, arhon sulgeriu, îi dă la mînă mărturie scrisă că, chiar în ceasul cînd se făcea omorul, el se afla tocmai în lunca Cornăţelului, cale de şase ceasuri de la locul unde au căzut armenii, şi că o vorbit însuşi cu el. — Cu mare plăcere i-oi da mărturia, zise sulgeriul. Dar, adaose el, arhon staroste, dacă eu mi-am adus aminte de un lucru care îţi este plăcut, te-aş ruga ca dumneata să uiţi altul care mie nu-mi poate fi decît neplăcut. — Şi care anume ? întrebă grecul cu bănuială. . — Cei şaizeci de lei ce ţi-i juruisem pentru a face pe Niţă scăpat, răspunse scurt sulgeriul. Starostele se uită la el, trase de vro trei ori din narghileaua pe sfîrşite, apoi oftînd adînc zise : — Eu nu ştiu nimica despre cei şaizeci de lei. Mi-ai cerut viaţa Şchiopului, ţin prea mult la dumneata pentru a nu-ţi face pe plac. Adă-mi învoirea vornicului şi poţi face cu hoţ tot ce voieşti. Şi, zicînd aceste cuvinte, starostele bătu în plame şi poronci slugii, care veni să aducă condeie, cerneală şi hîrtie. îndată după ce sulgeriul îşi scrise mărturia, el se grăbi să-şi ieie ziua bună de la staroste şi să meargă la gazda lui. Aici găsi pe Şchiopul foarte îngrijit. Preuteasa îl părăsise puţină vreme după ce ieşise Strilea şi se dusese să înştiinţeze pe preut despre cele ce se întîmplase şi despre preţul cerut de sulgeriu pentru a face pe Niţă scăpat. Preutul îi răspunsese că, după cîte ruşini păţise ei de la fiul lor, acea a spînzurătoarei lui nu va fi un adaus mare şi că astfeli cel puţin se va pune capăt oricărei ruşini viitoare. Adăugise 75 apoi în chip foarte hotărît că n-o lasă să vîndă moşia pentru a scapă viaţa acelui ticălos ; dar dacă voieşte să se mîntuie de ea, s-o dăruiască vrunui sfînt locaş, pentru uşurarea păcatelor lui Niţă. — Ia ascultă, măi Niţă, zise sulgeriul după ce hoţul isprăvi povestirea, starostelui i-am dat alt lucru în schimbul vieţii tale, un lucru care nu m-o ţinut bani, dar care pentru el are preţ mare. Prin urmare cei şaizeci de lei mi-au rămas în pungă şi sînt gata să-i dau tătîne-tău. N-are decît să-ţi uşureze păcatele trecute şi viitoare dînd vreunei mănăstiri bani jn loc de pămînt. Eu plec chiar acuma la Domneşti sa mă înţeleg cu vornicul Dumitrache, de la care oi şti eu sâ capăt învoire să fac cu tine ce-oi voi. Pe la căderea nopţii oi fi înapoi ; dacă atunci îmi dai zapis de vînzarea moşiei din partea părinţilor tăi, îţi dau şi şaizeci de lei şi te fac scăpat. Dar dacă nu găseşti mijlocul să îndupleci pe tată-tău să iscălească pană atunci zapisul, să ştii că până în trei zile eşti spînzurat. Oi găsi eu doară alte mijloace care să înduplece pe părintele Pavăl să-mi vîndă moşia. Şi fără a mai aştepta răspunsul Şchiopului, sulgeriul plecă calare la Domneşti unde ajunse puţin după-amiază. Primirea de care avu parte fu din cele mai călduroase. Vornicul îl primi ca pe un biruitor mare şi nu ridică măcar cea mai mică greutate pentru a-1 învoi să facă cu Şchiopul ceea ce-i va plăcea, dîndu-i înscris la urmă despre acestea. Dar vorniceasa îl primi ca o mamă, sărutîndu-1 şi netezindu-1 pe obraz. Pe Catinca nu o văzu, căci nu stătu la cină ; dar cînd, după toacă, plecă înapoi, trebui să făgduiască că se va opri la întoarcere celjmţin o zi. Cînd ajunse la Focşani, găsi la gazdă pe preutul Pavăl şi pe preuteasa care, în schimbul sumei de şaizeci de lei, îi înmînară zapisul de vînzare a părţii lor de Tămăşăni. In aceeaşi sară învoirea vornicului Dumitrache era în mîna starostelui, şi Şchiopul fu lăsat să plece de la căpitanul Oatu. Iar a doua zi, la Domneşti, Ţifescu făgăduia sulgeriului mîna fiicii sale, însă, pentru temeiuri pe care nu le dădu în vileag, hotărî ca logodna să se facă de Sîntă Măria mare, iar nunta după Ziua crucii. Vesel era Mihalache Strilea în ziua în care se întoarse la Tămăşăni : se vedea acuma calare pe nevoie, cu viitorul lui şi acel al copiilor bine întemeiet. Capitolul XIV ÎN CARE FACEM CUNOŞTINŢA UNUI ŢIGAN SIMPATIC în dosul curţii lui Mihalache Strilea, între drumul mare şi rîpă, se aflau bordeile robilor ţiganij cincisprezece peste tot. Erau bordeie cu acopereminte de pămînt^ şi de paie, din care ieşeau ogeagurile ; cîte o ferestruică mică, sau mai bine zis cîte un ochi de fereastră, se vedea în păretele din fund. în fiecare dintr-însele se înghesuia cîte un^ sălaş de ţigani, alcătuit obişnuit din tată, mamă, cîteodată dintr-un bunic sau dinr-o bunică, şi cîţi ţiganaşi nu fusese săceraţi de bolile ajutate de murdăria şi sărăcia în care trăiau. Cîte un pat de scînduri acoperit cu paie şi cu^ zdrenţe, cîte un scăuieş sau două în trei picioare, o biată măsuţă rotundă de lemn, un sipet şi puţine oale alcătuiau toam gospodăria sălaşului. Aşa trăiau Todirică şi Simion bucătarii, Nastasă şi Cos-tache vezeteii, Grigore pitarul, Neculai, Iordachi şi Niţă rîndaşii, Vasile fierarul, Dumitrache stoleriul, Ifrim grădinarul, Iancu sofragiul, Stanca vădana şi Soltana vădana. Femeile şi fetele erau spălătoriţe, fete în casă, dădace la copii. Unii din ţigani dormeau şi mîncau la curte : Culiţă feciorul, Tudurache cafegiul, Voicu chelariul, cu femeile şi fetele lor. La oarecare depărtare de acestea, chiar pe marginea rîpei, se vedea un bordei mult mai mare acoperit cu şindila, avînd păreţi mai nalţi, cu cîte o fereastă în două ochiuri : aproape o casă. Acesta era bordeiul puşcaşului, a lui Ion Tiron, care ştiuse demult să cîştige deosebita bunăvoinţă a boierului. Ion, care era de o vrîstă cu Mihalache Strilea, copilărise cu dînsul în casa banului Constantin. Cînd Mihalache începu să meargă la vînat, Ion fu luat de la bucătărie unde freca tingirile, fu însărcinat cu curăţirea armelor „cuconaşului", cu hrana şi cu îngrijirea copoilor. în zilele de vînătoare, el ducea copoii legaţi pană la locul anumit, el purta în spinare merindele şi mantaua stăpînului. Atît Mihalache, cît şi Ion erau încredinţaţi unui vînă'or bătrîn, numit Ilîe Hîrşu, puşcaş neîntrecut şi cunoscător minunat al obiceiurilor vînatului. 76 77 Ţiganul prinse gust la vînat. Hîrşu neputînd, din pricina bătrîneţelor, să însoţască totdeauna pe fiul boieriului, era bucuros să-şi încredinţeze puşca lui Ion care, în scurtă vreme, deveni un puşcaş foarte bun, deşi nu ajunse niciodată la meşteria stăpînului său. După moartea banului, cînd se împârţiră ţiganii, Ion, rămas fără păreche, fu tras la sorţi şi căzu în partea lui Lascarache Strilea. în zadar Mihalache oferi frăţine-său să i-1 plătească, să-i deie două sau chiar trei suflete pentru el. Lascarache nu voi să-1 schimbe şi-1 luă cu dînsul la Ieşi unde, spre marea lui mîhnire, Tiron fu dat iar la bucătărie şi pus să frece tingirile. JE1 era de statură mijlocie, dar de făptură foarte puternică, cu umere cumplit de late şi braţe neobişnuit de lungi. Deşi smolit tare, era frumos la faţă, cu nasul drept şi subţire şi cu nişte ochi negri care păreau de jăratec. Toate ţigăncuşele din curte se uitau cu jind la dînsul şi nu mai puteau de ciudă văzînd că el deloc nu le bagă în samă. Ş-apoi Ion zicea că lui îi este dor de puşcă şi de codru, iar de muieri nu-i pasă. Boierii pe acea vreme aveau grijă ca ţiganii, ca şi vitele lor, să^se prăsească şi nu îngăduiau ca acei în vrîstă de căsătorie să ramîie Jmrlaci. în curînd Lascarache Strilea poronci ca Ion Tiron să ieie în căsătorie pe Tasiica, fata lui Alecu pitarul. Această hotărîre îl scîrbi rău pe Ion căci, pe lîngă că Tasiica, o fată naltă, uscată şi stricată de vărsat, se uita încrucişat, apoi el avea o legătură de dragoste cu soţia tînără a unui plăpomar bătrîn, a cărui casă se megieşea cu curtea lui Lascarache Strilea. Dar împotriva hotărîrii stăpînului n-avea ce face, trebuia să se supuie, şi Ion se pregătea deci de nuntă, adică începuse să facă bordei. îşi făgăduia însă să-şi treacă pe urmă necazul pe pielea Tasiicăi, dar o împrejurare neprevăzută îi schimbă soarta. Femeia plâpomarului, nemulţămindu-se cu un singur ibovnic, mai primea la dînsa şi pe un seimean sîrb al curţii. într-o noapte plăpomarul fiind dus la Tîrgu-Frumos Ia nişte neamuri, seimeanul care venea la Gafiţa se întîini la uşa ei cu Ion care ieşea din casă. Oşteanul pricepu îndată că spurcăciunea de rob are, ca şi el, parte de favorurile iubitei. împins de mînie, croi pe Ion peste obraz cu o nuia ce o ţinea în mînă. Ion înţelesese şi el îndată cum stau trebile. Iute din fire şi uitînd că-i rob, trase mîndrului seimean o singură palmă, dar atît de grozavă, încît îl întinse mort la pămînt. Apoi, îngrozit de urmările faptei sale, o luă la fugă şi merse să se ascundă în nişte vii, la Socola. ; i Ţipetele femeii plăpomarului deşteptară vecinătatea în-treagă. în curînd se află tot adevărul. Seimeanul avea o ţ\ soră, slujnică în haremul gospod şi bine văzută de doamnă. IPoroncile cele mai straşnice fură date hatmanului şi agăi care împănară toate cărările cu poteri de seimeni. Ion fu prins, legat şi adus la odăile seimenilor, apoi aruncat, cu fiare la mîni şi la picioare, într-un beci adînc. A doua zi, era într-o vineri, îl scoaseră de acolo pentru a-i face cunoscut, fără nici un feli de judecată, că vodă o hotărît ca, în dimineaţa următoare, să fie tras în ţapă pe maidanul din ; mahalaua Ţigănimii. Se întîmplă că, chiar în sara acelei vineri, să sosască de la Tămăşăni în Ieşi Mihalache Strilea. Soţia lui îi spuse nu-: maidecît întîmplarea cu Ion Tiron. Sulgeriul se scîrbi tare, y căci el ţinea la tovarăşul lui de vînat şi îşi aducea aminte . cu înduioşire de întîmplările de care avuse parte împreună, cînd amîndoi de-abie ieşise din copilărie, atît pe şesul Trotuşului, cît şi în pădurile Bogdanei, ale Negoieştilor şi ale Caşinului. Fără a se mai pune ia masă, el se duse la frate-său ^ şi îl întrebă ce o făcut pentru ca să scape viaţa lui Ion 'l. Tiron. Lascarache Strilea dădu din umere. '| — Dar ce să fac ? zise el. Vodă, ademenit de doamnă, îi j %f. Dunăre şi nu voieşte s-audă de milă. Doară nu sînt nebun , "y: să supăr pe măria-sa cu mai multă rugăminte pentru un ' cioroi. Voi aştepta şi eu un prilej la care voi putea să dobîn-. :■■ dese de la vodă alt bine, mai mare, ca să mă despăgubesc i de pierderea acestui ţigan care, la urma urmei, nu-i de 1 mare treabă. — Dar nu vrei să mai încerci nimica pentru el ? mai în-j trebă Mihalache. ; — Nimica. — Ia-n ascultă, Lascarache, zise sulgeriul, eu ţin la Ion Tiron şi am de gînd să mă-ncerc să capăt de la vodă iertare pentru el. Dacă izbutesc, mi-1 dăruieşti ? — De ce să ţi-1 dăruiesc ? zise Lascarache. Dacă-1 scapi, sînt gata să fac schimb cu tine. Ia tu pe Tiron şi dă-mi mie pe Bobocioaia cea bătrînă. 78 70 — Fie, răspunse Mihalache, cu toate că s-ar cădea să nu-ţi dau nimica, căci, de nu-1 scap eu, ţiganul este pierdut pentru tine. Apoi tu eşti bogat, pe cînd eu sînt sărac. Dacă oi izbuti să scap pe Tiron, oi scrie la Tămăşăni să ţi se trimată pe Bobocioaia, şi, zicînd aceste cuvinte, sulgeriul se grăbi să se ducă acasă. Drag era seimeanul ucis de Tiron surorii lui, dar mai frumos luceau cei douăzeci de galbeni ce sulgeriul izbuti sâ-i adune pană în ziuă şi să-i trimată sîrboaicei printr-o grecoaică deşteaptă care avea Intrările ei slobode în haremul gospod. Atît de frumoşi erau galbenii care săltau în mîna grecoaicei, încît sora ucisului cădea încă înainte de amiază la picioarele doamnei şi o ruga cu lacrimi sâ ceară de la vodă iertarea ţiganului ucigaş. Ea zicea acuma că frate-său îi apăruse în somn şi-i jurase că ţiganul era nevinovat, că-1 lovise numai pentru a-şi apară viaţa şi că, dacă ea voieşte să-i mîntuie sufletul de păcat, trebuie să dobîndească iertarea lui Ion. Aceeaşi rugăminte era făcută cu un ceas mai tîrziu de Smaragda Strilea, care era bine văzută şi chiar cam rudă cu doamna. Domnul nu avu ce să facă şi hărăzi ţiganului viaţa. Ion scăpă cu o bătaie groaznică : trei sute de bice la spete, trase în aceeaşi zi, la douăzeci de răspîntii deosebite. Zăcu trei luni de zile, dar firea lui puternică ieşi biruitoare din această încercare. Sulgeriul izbutise să scape de moarte pe tovarăşul său de vînătoare, dar cheltuise cu acest prilej cel de pe urma ban de care dispunea şi fu silit să facă de sîrg, la un negustor turc, un împrumut cu dobînzi grele spre a putea face faţă cheltuielilor zilnice. îndată ce se îndreptă, Ion Tiron fu trimes la Tămăşăni unde avea să îngrijască de armele stăpînului, să privegheze pe ceilalţi ţigani şi să păzască hotarele fâşiilor de moşie cumpărate de sulgeriu, care erau atunci în număr de cincisprezece. Era robul sulgeriului nu numai cu trupul, dar şi, mai ales, cu sufletul ; căuta să-i cetească în ochi dorinţile spre a le putea împlini cu o clipă mai curînd. Ar fi ucis fără a sta la gînduri pe orice fiinţă omenească, mare sau mică, puternică sau slabă, dacă i-ar fi spus sulgeriul s-o ucidă. Lucrul stăpînului era sfînt pentru el : de cînd venise Tiron la Tămăşăni, nu mai pierea nici măcar un capăt de aţă din casă sau din gospodărie. El ştia să găsască orice lucru furat, cît de mic 80 ţ- ja fi fost, oriunde era ascuns, şi atunci vai de acel care I'" furase : cumplit ştiau să învîrtească nuielile lungile braţe ale lui Ion. Ceilalţi robi îl urau din tot sufletul, dar tremurau ca varga înaintea lui. Şi n-aveau ce să-i facă, cum să-1 pîrască, căci el nu fura, minciuni nu vorbea şi treaba şi-o îndeplinea cu sfinţenie. Se temeau de el şi răzăşii, măcar că era numai un rob, căci ştiau că dacă băieţii sau argaţii lor scăpau vro vită pe Jocul boieriului, iertare de la Tiron nu puteau dobîndi nici prin rugăminte, nici prin ameniţări, nici prin ruşfet. Apoi ; ţiganul era om voinic : bătuse el singur pe trei flăcăi ai lui Mihai Făcăoariu, care se încercase să scoată din mînile lui nişte vaci prinse de dînsul în iarba boieriului. Şi cînd satul sărise ca să-i aţie drumul, pusese puşca la ochi într-un chip atît de hotărît, încît răzăşii se grăbise să-i deschidă calea. Pană cu un an înainte de moartea sulgeresei, Ion rămăsese burlac şi dormea la curte vara în cerdac, iarna în sala de din , dos, pe un sipet de Braşov. Deodată se lăţi în Tămăşăni vestea că Ion Tiron se îndrăgostise de Catrina Vişinoaia, fata unei roabe vădane. Nu înţelesese nimene ce găsise Tiron la acea fată de cincisprezece ani, naltă, deşalată, slabă ca un ţîr, cu păr roşu, cu faţa roşie, cu gîtul, braţele şi picioarele roşii şi ochii albaştri. Mama fetei, Vişinoaia, care fusese în zilele ei o ţigancă frumoasă, povestea că, cu şăsesprezece ani înainte, întîlnind H într-amurgul unei zile de vară, pe drumul mare dintre Ră-deana şi Oneşti, patru străini, nemţi sau Ieşi, nu putuse înţelege de ce neam erau, ei se aruncase asupra ei, îi astupase gura cu un căluş şi o dusese în nişte tufe pe malul Trotuşului. De aici îi dăduse drumul numai în zor de ziuă, după ce se săturase de dînsa, o cinstise bine cu vin vechi dintr-o ploscă mare ce o aveau cu ei şi o dăruise cu cîţiva gologani. Zicea că acestei întîmplări era datorită naşterea Catrinei şi se vede că păstrase o amintire plăcută de acea noapte, amintire cu care se lăuda bucuros. Sulgeriul ramase foarte mirat cînd Ion veni să-i ceară voie să ieie pe fata Vişinoaiei. Se încercă să-1 facă să-şi schimbe gîndul şi să-1 ademenească să-şi caute o soţie mai chipeşă decît „morcovul" de Catrina : pe Ioana a lui Todi- 81 rică bucătarul sau pe Sanda a lui Dumitrache stoleriul, fete cu carne pe ele şi care, pe lîngâ aşternutul lor, mai aveau şi straie bune şi cîte o văcuţă cu viţel. E>ar Ion stăruind în alegerea lui, sulgeriul nu voi să se împotrivească mai mult şi, dînd din umere, pe lîngă învoire, îi mai dărui lemnul trebuitor pentru un bordei cît o casă, un rînd întreg de haine nouă cu bondă, mama de aba, cojoc, căciulă, ciubote, o vacă cu viţel, şase oi, şase capre, o scroafă cu patru purcei şi doi galbeni : un dar împărătesc peniru un rob ţigan. Ion îşi clădi răpede un bordei mare şindilit, cu două odăi despărţite printr-o tindă, cu uşi bune de lemn şi cu păreţi de bîrne, văruiţi cu var de la Rădeana. Apoi, pe la sfîrşitul toamnei, după plecarea boierului la Ieşi, făcu nuntă, nu o nuntă de rob, ci o nuntă de sătean fruntaş, la care veniră şi răzăşi, nu numai din Tămăşăni, dar şi din celelalte sate învecinate. Noii soţi duseră de la început trai bun : în bordeiul lor nu se auzeau nici sudălmi de ale bărbatului, nici bocete de ale femeii. Ion din firea lui nu era prietenos şi din copilărie se deprinsese să trăiască singur ; acuma ieşea din casă numai spre a-şi îndeplini slujba. în primăvară, Catrina purcese îngreunată şi sarcina o sluţi şi mai mult. Sulgeriul, întîlnind-o pe la Sînta Măria mare lîngă curte, vorbise trei zile de uriciunea ei şi îşi bătuse cumplit joc de Ion pentru că nu-I ascultase jl^ nu luase pe Sanda a lui Dumitrache stoleriul, care se căsătorise cu feciorul lui Vasile fierariul şi se făcuse o adevărată frumuseţa. Catrina, pe Ia sfîrşitul toamnei, născu un prunc mort şi zăcu toată iarna de urmele facerii ; numai pe la Paşti se scula din pat. Cei care o vedeau acuma n-o mai recunoşteau : parcă era altă femeie. Roşeaţa şi pistruii pierise cu totul, faţa, gîtul, braţele, ceea ce se vedea din glezne şi din pulpe era de o albeaţă neasamanată, cum nu mai văzuse pană atunci nici ţiganii Strileşti, nici răzăşii din Tămăşăni. Trăsăturile feţei, nu ştiu cum, parcă se subţiese, se aşazase şi uimeau acuma prin gingăşia şi frumuseţa lor. Ochii care pană atunci păruse spălăciţi erau acuma de un albastru minunat, mari, blînzi şi luminoşi. Pană şi părul cel roşu se schimbase, se stinsese întru-cuva şi bătea acuma în auriu. Puterile revenindu-i răpede cu vremea caldă, obrajii i se făcură trandafirii, gîtul, umeriie, braţele şi pieptul se rotunjiră în curînd. Tiron îşi iubea acum nevasta la nebunie : o privea ca pe un odor nespus de frumos şi nemărginit dejcump : g'ndul fui zi şi noapte era nedespărţit de dînsa. I se părea că lumea-i , prea mică pentru a cuprinde fericirea lui. :t acuma toate minţile şi era de feliul ei foarte vioaie şi deş-' teaptă ; eram cu mama care culege zarzări în via bunicului. \ Ne-o lăsat, pe mine şi pe Vasilică, în căsoaia care-i lîngă drum şi s-o dus Ia copacii care sînt pe deal. Eu, cînd am auzit vuiet şi ţipete, am alergat la gard ca să văd ce este şi, ne- \J. putînd vedea nimica din pricina viei, am sărit peste gard [ în drum. £ în acea clipă se apropieră de ei mai mulţi oameni din sat « care, de pe gardurile lor, fusese marturi ai întregii întîm-plări şi se grăbise să vie să vadă mort buhaiul de frica căruia fugise cu atîta grabă. Chemînd pe doi dintr-înşii, sulgeriul, fără a mai asculta povestirea ce ei o începuse despre primejdia de care scăpase, ;' îi încredinţa fetiţa ca s-o ducă mă-săi, apoi încălecînd se . îndreptă spre casă în umbletul cel mare. întîmplarea făcu mult zgomot în sat şi mult sînge rău Făcăureştilor. Renumele de îndrăzneală al sulgeriului, meşteria lui ca călăreţ şi trăgător neîntrecut crescură. Oamenii începură să zică pe toate cărările că în zadar se pune satul cu un bărbat atît de vrednic şi se adună bani pentru judecată cu dînsul, căci, la urma urmei, tot a lui are să fie izbînda. Iar în duminica următoare Andrei Nan, cu Safta şi cu amîndoi copiii veniră la curte cu tustrei argaţii plecaţi sub povara poclonului ce-1 aduceau : purcei, curcani, raţe, gîşte, găini, ouă, unt, brînză şi cîte altele. Capitolul XIX UN SOŢ NENOROCIT Vlad Catana sau Vlad Ungureanu, cum i se maj zicea, era duşman neîmpăcat al sulgeriului, poate mai neîmpăcat chiar decît Stan Făcăoariu. El era român d'm comitatul Turdei, în Ardeal, fiu de ţăran sărac şi pană _h vîrsta de douăzeci de ani fusese cioban la stîna satului în care se 98 99 născuse. O sfadă cu baciul şi o bătaie zdravănă ce acesta îi dădu îl făcu să fugă din sat şi să se ducă de bunăvoie la oaste. Ramase ostaş cincisprezece ani, luînd parte la războiul nenorocit purtat de Austria cu Frideric al Prusiei, în urma căruia împărăteasa pierdu Silezia. Vlad avînd de la început purtări bune, învăţînd puţină carte şi dînd număroase dovezi de vitejie, obţinuse în curînd băţul de căprar, şi, la începutul războiului de şapte ani, fusese înaintat zugjiihrer sau subofiţer. Primi o lovitură de baionetă în piept, chiar la cea dintăi lovire cu prusienii, şi această rană îl slăbi într-atîta încît fu congediat cu o mică pensie. Veni să s-aşăze în satul lui, unde tată-său murise de curînd, lăsîndu-i o căsuţa şi prea puţin pămînt. împotriva tuturor aşteptărilor, cîteva luni de linişte îl îndreptară cu desăvîrşire şi era pe cale să facă demersuri spre a fi reprimit sub steag cînd privirile galeşe ce-i aruncau, de cîte ori îl întîlneau, frumoşii ochi negri ai unei fete de fruntaş îl fărmăcară şi schimbară pornirile lui războinice în altele mai blînde. Gradul şi pensia cu care fusese congediat, cît şi purtarea lui cuviincioasă făceau dintr-însul un ginere dorit de gospodarii cei mai de samă. Obţinu cu înlesnire mîna fetei iubite şi, pe lîngă acea mînă, pămînt bun de hrană, o păreche de boi, patru vaci, un cal şi cincizeci de oi. Trăi doi ani fericit şi avînd sorţi să devie unul din gospodarii cei mai înstăriţi din sat, dar nenorocirea îl pîndea. Stăpînul satului era nemeş tînăr, frumos şi iubitor de muieri. El se lăuda că, cale de o zi împrejurul curţii lui, nu scăpase de el nici o nevastă sau fată frumoasă ; şi bărbaţii îşi păzeau femeile de el ca de turci sau de tătari. Vlad însă, care avea deplină încredere în soţia lui, nu avea nici o grijă în această privinţă ; iar Mărioara se arata supusă şi iubitoare cătră soţul ei, nedîndu-i nici cel mai mic prilej de nemulţă-mire sau de bănuială. în al treilea an, la vremea coasei, Vlad îşi strîngea fînul cu ajutorul altor oameni şi aştepta să vie Mărioara cu mîncarea, cînd o babă a cărei casă se afla lîngă a lui, trecînd pe la acel loc, îl chemă deoparte şi-i spuse că, dacă se grăbeşte să meargă acasă, va găsi pe soţia lui petrecînd cu nemeşul. întăia lui mişcare fu să nu creadă, să izgonească pe babă, înjurînd-o şi ameninţînd-o că o va strînge de gît ; dar de-abie se depărtase baba dînd din cap, şi bănuiala îl cuprinse. Spu-nînd oamenilor că merge ca să ajute pe Mărioara s-aducă 1 mîncarea, se îndreptă răpede spre sat. Pentru a ajunge mai curînd, trecu prin ogrăzile mai multor oameni, sărind peste * garduri. Cînd ajunse la casa lui, găsi uşa închisă ; puse umă-? rul şi, împingînd în blăni cu putere, făcu ca uşa să sară din iţîţîni. Priveliştea care i se înfăţoşa nu-i lăsă nici o îndoială atît despre adevărul celor ce-i spusese baba, cît şi despre necredinţa de bunăvoie a soţiei lui atît de mult iubită. O furie oarbă îl cuprinse ; punînd mîna pe o bardă atîr-nată de un cui, se aruncă asupra nemeşului. Acesta sărise de pe pat, buimac în urma sosirii neaşteptate a soţului bat-jocurit şi, înţelegînd că de astă-dată are a face cu un bărbat hotărît să răzbune ocara ce i se făcuse, căută din ochi pistolul pe care, încrezător în puterea uşii, îl depusese pe masa depărtată de pat. Dar înainte ca el să se fi putut apropie de armă, ! I barda purtată de un braţ vînjos se abătea asupra scăfîrliei [ * nemeşului, întrînd într-însa pană la urechi. Sîngele ţîşni asu-f f pra lui Vlad şi asupra Mărioarei care rămăsese încremenită , 1; în picioare lîngă pat, iar leşul nemeşului căzu la pămînt, | fi sîngele care ieşea din capul spart făcînd îndată un lac roşu i | pe podele. Apoi, întorcîndu-se spre muierea care rămînea I | nemişcată : . p — Ticăloaso ! şi ridică iar barda asupra ei. ' Dar înainte ca el s-o fi lovit, ea căzu la pămînt cu j mînile întînse şi ramase acolo lungită. Vlad era s-o lovească, ' aşa cum se afla, întinsă jos, dar prin crierii lui trecu deodată i o bănuială : „O murit de frică l" Şi plecîndu-se asupra ei, o întoarse cu faţa în sus. Faţa , şi mînile i se făcuse albe ca varul, din gură îi curgea un mic şivoi de sînge. O pipăi — ea ramase nemişcată ; apropie i urechea de pieptul ei — inima nu bătea. Mai aşteptă cîteva clipe şi apoi o pipăi din nou : trupul ei se răcea. îndată ce se încredinţa că a murit, orice ură împotriva ei pieri din sufletul lui ; uită ocara ce-i făcuse pentru a-şi aduce aminte numai de zilele fericite petrecute cu dînsa ; o jale cumplită îl cuprinse. ! Dar vederea sîngelui nemeşului care curgea spre trupul Mărioarei îi aduse aminte că făcuse moarte de om, că ucisese pe stăpînul satului şi că numai o fugă grabnică îl putea scăpa de caznă şi de moarte cumplită, pe roată. Dorul să-şi păstreze viaţa, înnăscut în om, îl făcu să ieie de sîrg toate jnăsurile pentru a pune această viaţă la adăpost. îşi schimbă răpede 100 101 hainele pline de sînge, luă pistolul nemeşului pe care îl ascunse în sîn, merse la şopronul sub care se afla calul, puse răpede şaua pe dînsul ; apoi ieşind pe poartă afară, încalecă, străbătu satul la. umblet şi, îndată ce se văzu dincolo de jitarie, goni spre pădure. După trei zile ajunse în Moldova, la Prisacani. Aici vîndu calul şi, părîndu-i-se că este încă tot prea aproape de locul groaznicei lui fapte, se tot scoborî spre Ţara-de-Jos ; întâmplarea Jl aduse în Tămăşăni. Aici banii împuţinîndu-i-se, începu să lucreze cu ziua pe la răzăşi, rămînînd peste iarnă în satja un răzăş care se trăgea din Roşea. Acel răzăş avea o soră, văduvă fără copii, femeie voinică şi plăcută, care, pe lîngă partea ci tic mejie, avea vie bună, o prisacă de cincizeci de stupi, doi boi, trei vaci, vro cincizeci de oi şi cîteva capre. _ Vlad se arătă, precum şi era, un om vrednic, cinstit, priceput la treabă şi cu scaun la cap. El ştiu să cîştige pe lîngă prietenia lui Ion a Irinei — aşa se numea răzăşul ia care se oploşise — şi dragostea vădanei : nunta se făcu după işpas^ însă înainte de nuntă, Vlad se dusese la popa Gheorghe, îi mărturisise fapta grea ce o săvîrşise, cerîndu-i dezlegare de păcat. _ Dusese casă bună cu Stana vreme de mai bine de patru ani. Ea era o femeie harnică şi gospodină şi-i hărăzise doi băieţi de gemeni, voinici şi frumoşi, după care Vlad se prăpădea. Ungureanul trăia bine cu tot satul — căci, precum am spus.^era om cuminte, credincios cătră cuvîntul dat, nehărţă • gos, îndatoritor cătră ceilalţi săteni, supus şi cuviincios cătră preut şi nelipsit de la biserică în zilele de duminecă şi de sărbătoare. în gîlcevile satului cu boieriul ţinea cu oamenii, dar îl găseai totdeauna printre acei care îndemnau la pace şi la răbdare. Insă cu un an înainte de întîmpiările care alcătuiesc şirul povestirii de faţă, în vremea culesului popuşoilor, traiul lui cel bun cu Stana luă sfîrşit. într-o zi se duse să strîngă fînul în lunca de la gura Pietrosului Mare, iar pe Stana o trimesese la vie să culeagă nişte cireşi tîrzii de care aveau vro zece copaci. O ploaie răpede îl făcuse să se-ntoarcă acasă de la jumătate de cale şi să desjuge boii. După încetarea ploii se mai înyîrtise prin ogradă, se dusese să vadă copiii pe care Stana îi lăsase la o rudă din apropiere ; apoi, neavînd ce face, se duse şi el la vie s-ajute nevestei la cules cireşile. ' Căutînd-o prin vie şi negăsind-o, se îndreptă spre căsoaie f unde, spre mierarea lui, găsi calul sulgeriului legat de un stîlp de la gîrliciul pivniţei. Cuprins de o presimţire cumplită şi grăbindu-se să împingă uşa care nu era încuietă, găsi pe | Stana în braţele sulgeriului. Scoase cuţitul din brîu şi, cu un fi strigăt de furie, se aruncă asupra lor. în mînia lui nu văzu || o bortă în drumul lui, băgă piciorul într-însa şi căzu jos. i ■ întra-aceeaşi clipă se şi ridică iar, dar sulgeriul era de astă-|: dată în picioare înaintea lui. Cînd Vlad ridică cuţitul ca să-1 I lovească, sulgeriul îi prinse braţul cu stînga şi i-1 suci atît de |^ tare, încît ungureanul scăpă un strigăt de durere şi cuţitul din | mînă. Sulgeriul, fără a-i slăbi braţul cu stînga, ridică de pe î jos cu dreapta o nuia groasă de corn, care fusese menită să jf slujască ca cerc de balercă, şi începu să croiască cu dînsa pe | Vlad pe unde îl nimerea. în zadar încerca Catana, cu mîna ^stînga, să desprindă pe acea a sulgeriului de pe braţul lui *■ înţăpenit de durere : mîna lui Strilea părea un cleşte de fier. s Sulgeriul încetă să lovească numai după ce braţul îi obosi. I — Stano, zise el atunci femeii, urmînd să ţie sucit braţul |: lui Vlad, ieşi de aici şi du-te la neamuri, căci altfel are să fie t rău de tine. I Stana se grăbi să iasă din căsoaie şi să o ieie la fugă I spre sat. După ce ea se depărta, sulgeriul lăsă braţul lui Vlad | şi, dîndu-i brînci cu dreapta, îl făcu să zboare pe uşă şi apoi \ sa cadă jos la pămînt, la trei stînjeni de căsoaie. Strilea ridică • pălăria care-i rămăsese jos, ieşi la rîndul lui şi, dueîndu-se $ la cal, desprinse frîul de stîlpul la care era legat şi încalecă. t Vlad acuma se ridicase şi el, dar rămîrea nemişcat, cu braţul amorţit, cu trupul stîlcit, cu inima sfîşietă de furie, de ură, de durere şi de ruşine, cu privirea rătăcită, cu dinţii scrîşnind. — Dacă vrei să te mai pui cu mine, îi zise sulgeriul, poftim ! Să ştii că sînt gata să încep din nou orieînd. Dar ungureanul nu era în stare să înţăleagă aceste cuvinte şi înfăţoşarea lui era atît de cumplită, încît chiar Strilea se simţi cuprins de remuşcare : îi păru rău de cele ce se-ntîm-'.■ plase şi se grăbi să se depărteze. Sulgeriul avuse parte de dezmierdările Stanei îndată după văduvia ei, dar în curînd o uitase cu desăvîrşire ; zărind-o acuma din întîmplare într-un cireş şi vederea ei stîrnindu-i din nou poftele, întrase în vie, o făcuse să se deie jos din copac şi să între în căsoaie. Ea era departe să fie o femeie desfrînată, 102 103 nu păcătuise cu altul decît cu boieriul, dar acesta o găsea acuma într-o clipă în care era slabă de înger şi fără voinţă. Mari fură pe urmă căinţa şi durerea ei, căci întîmplarea ajunsese la cunoştinţa satului întreg. Toate neamurile îşi puseră silinţile pentru a face pe Vlad să ierte pe Stana şi s-o ieie înapoi. El era nebun de durere, văzîndu-şi casa necinstită şi fericirea nimicită pentru a doua oară din pricina poftelor necurate ale unui boier. Şi de astă-dată, departe să-şi fi răzbunat ocara, mai suferise să fie bătut în chip atît de crud. Nu voja să audă de împăcare, părăsi casa care era a ei, hotărît să se ^despartă şi apoi săje călugărească. Dar părintele Gheorghe înţelese în curînd că iubirea lui pentru copii era atît de mare, încît printr-însa se putea îzbuti ca inima să i se moaie şi cătră soţia care-i greşise într-atîta. După lungi silinţi, preutul ajunse să-i stoarcă iertarea şi să-1 înduplece să se-n-toarcă acasă. Dar fericirea de altădată era dusă pentru totdeauna. Vlad era acuma j:ăcut şi aspru faţă de nevastă şi nu arareori i se întîmpla să ridice mîna asupra ei, deşi ea se silea din răsputeri să nu-i deie prilej de nemulţămire. Iar în inima^lui ferbea împotriva sulgeriului o ură cumplită, neîmpăcată şi neîndurată. în sfaturile satului n-avea acuma Stan Făcăoariu susţiitor mai Jnverşunat, mai gata să susţie toate măsurile propuse de el, să cheltuiască şi să se ostenească pentru a răpune pe boier decît Vlad Catana. Capitolul XX O FEMEIE INIMOASĂ ŞI UN MIŞEL Prisaca lui Andrei Nan, cea mai frumoasă din cîte se aflau pe Jămăşăni, era aşezată în hliza curaturilor, pe coasta Ciubo-tariulm şi pe pămînt dat de zestre Saftei de cătră părinţii ei. Această prisacă cuprindea mai bine de trei sute de stupi, şură, zemnic, bordei pentru prisacar şi era împrejmuită cu un gard de nuiele, nalt de şase palme. Această hliză se hotăra la deal cu alta, mult mai îngustă, a Iui Radu Irofti, care o despărţea de pămîntul lui Strilea. Sulgeriul avea şi el aici o prisacă cu vrp două sute de stupi, şură şi bordei de prisacar, dar neîngrădită. Prisacariul lui Andrei, un moşneag foarte priceput în tot ce se atingea de meseria lui, dar — deoarece slujise încă pe tatăl Facaoariului —, ajuns la adînci bătrîneţe, era foarte ■'; slab. însă Saftei îi plăcuse mult, încă de cînd era copilă, i creşterea albinelor şi ea învăţase acest meşteşug în chip foarte ! temeinic de la bătrînul Manole, astfeli se numea prisacariul ; Işi de vro doi ani de cînd slăbise mai cu samă acesta, se îndeletnicea mai mult ea cu prisaca. Fiind o femeie voinică şi harnică, se răpezea calare mai în fiecare zi, cînd dimineaţa, cînd după-amiază, adesa şi de două ori ge zi^ la prisacă ; stătea două-trei ceasuri, ajuta pe Manole sa^facă ceea ce era mai greu de făcut şi apoi se ducea acasă la altă treabă. Radu Irofti se apucase să-şi cosască fînaţul de pe faţa Ciubotariului; şi treaba îi mergea încet, căci nu prea era cine să-1 ajute. Şi de firea lui era moale de muncă. Legase prietenie cu Manole, şi Safta, cînd venea la prisacă, îl găsea adesea acolo ajutînd moşneagului sau stînd de vorbă cu el. Priyindu-1 ca pe un duşman al tătîne-său, la început se uita mai mult rău la el şi nu vorbea cu dînsul ; dar Radu, făcîndu-se că nu vede şi nu înţălege, se silea să se facă binevăzut de ea, făcîndu-i feli de feli de slujbe şi de îndatoriri : tăind lemne, cărînd apă, aducînd cofe de fragi şi de bureţi. Safta, văzîndu-1 în fiecare zi, se deprinsese cu dînsul, îl privea acum fără desplăcere, vorbea cu el şi asculta bucurosglumele şi poveştile lui, căci Radu era bun de gură şi hazliu. înţr-o după-amiază, Safta zăbăvi mai mult decît de obicei la prisacă, unde Radu, | cu snoavele lui, o făcuse să rîdă cu multă poftă.^Cînd^ ea I"' plecă, el plecă cu dînsa zicînd că are s-o însoţească pană la ' drumul mare, în Pîrăul cu Raci. Merse lîngă cal, urmînd să '* glumească, dar cînd ajunseră prin ţîhla deasă prin care te scoborai la pîrău pe o cărare îngustă, într-un ochi mic de poiană, aruncă braţul împrejurul ei, o ridică de pe cal, apoi o strînse la piept cu putere şi-i acoperi faţa cu sărutări. Safta, surprinsă de fapta lui neaşteptată, ramase întăi înmărmurită ; dar sărutările cu care îi ardea obrazul o făcură să-şi revie în curînd în fire. Pe lîngă că era naltă ji voinică, apoi mînia îi îndoi puterile : se smunci deodată cu atîta putere încît Radu, slăbănog din fire şi slăbit încă mai tare de viaţa de ticălos ce-o dusese, fu silit să desprindă braţele dim-prejurul mijlocului ei. Dreapta Saftei nu scăpase nuiaua cu care iuţea mersul greoi al Bălanei ; dîndu-se înapoi cu un pas, croi pe Radu de două ori peste obraz, apoi sări ^răpede pe iapa care rămăsese pe loc păscînd iarba din poieniţa. 104 105 Radu care, încredinţat din pricina bunăvoinţii cu care Safta asculta glumele şi snoavele lui că va avea parte de o biruinţă uşoară, rămăsese uimit de opunerea ei hotărîtă şi de puterea cu care se smuncise din braţele lui. El era o fire de mişel. Durerea pricinuită de cele două lovituri zdravene cu care îl croise peste obraz, în loc să-i stîrnească mînia, îl muieră şi mai tare, făcîndu-1 să se deie la rîndul lui cu un pas înapoi şi să-şi ascundă faţa cu braţele spre a o apară de alte lovituri. — Mişălule ! îi strigă ea luînd dîrlogii îi mîni şi silind iapa, prin lovituri de călcăie şi de nuia, să se depărteze la trăpegior. Am să te spun lui Andrei ca să te ciomăgească după cum ţi se cuvine ! Radu, plin de ciudă împotriva acelei care îl umilise în-tr-atîta, se duse ruşinat la coliba ce şi-o făcuse pe hliza lui. Ameninţarea Saftei, să-1 spuie lui Andrei, nu-1 neliniştea deloc : era încredinţat că, de ruşine, ea va tăcea, cum mai tăcuse şi alte neveste cu care se purtase la feli. Dar se înşala tare. îndată ce Andrei sosi acasă, Safta se grăbi să-1 puie în cunoştinţa batjocurii ce o suferise şi, a doua zi, cînd Radu ieşea din colibă, tîrziu, după obiceiul lui, pentru a începe să întoarcă brazdele cosite în ajun, se văzu faţă în faţă cu Andrei, care tocmai atunci se dădea jos de pe cal şi venea spre el. Radu avu o presimţire ră ; picioarele i se muieră. Urieşul, care ţinea în mînă o nuie de corn lungă de cinci palme şi groasă de un deget bun, se opri în faţa lui. — Ticălosule, zise el, cum ai îndrăznit tu să pui mîna ta spurcată pe nevasta mea ? Am să-ţi plătesc preţul care se cuvine neobrăzării tale ! Şi, fără a mai sta la gînduri, apucă cu stînga, de ceafă pe Irofti care pe lîngă el părea un pui de bodaproste ; şi ridicîndu-1 în sus, parc-ar fi fost o pană, începu să-i tragă cu nuiaua peste umere, peste spete, peste şale. Radu urla de durere, dar Andrei încetă să lovească numai cînd se simţi ostenit. Atunci, fără a lăsa nuiaua din mînă, apucă cu dreapta pe Irofti de chimir şi, făcîndu-şi vînt, îl aruncă pe o căpiţă de fîn care se afla la vro patru stînjeni de el. — De vei îndrăzni să te apropii de Safta la o depărtare mai mică decît acea care mă desparte acuma de tine, să ştii că nu mai las întreg căpeţel de piele pe trupul tau, zise S, Andrei ; apoi încălecînd iar, plecă spre prisaca lui. iAmeninţarea lui Andrei fu pierdută pentru Radu care ■ leşinase. Cine ştie cît ar fi rămas acolo în nesimţire dacă * prisacariul lui Strilea, a cărui prisacă, precum am zis, se afla !. ceva mai la deal, n-ar fi văzut de departe toată întîmplarea. i El, după ce plecă Andrei, văzînd că Radu nu se mişcă, venise ' la el şi-1 găsise fără cunoştinţă. !; Prisacariul, Solomon, era un ţigan bătrîn care în tinereţe ' slujise în mai multe curţi boiereşti şi venise în stăpînirea bănuţi lui Constantin mai tîrziu, prin schimb. Ştiind cum se trezesc ; .oamenii căzuţi în nesimţire, merse la prisacă, de unde luă două ! cofe de apă şi, după ce turnă una întreagă, în răstimpuri, I pe capul lui Radu, acesta începu să-şi revie în fire. '■■ Loviturile lui Andrei fusese atît de grozave, încît Radu : zăcu cinci zile în coliba lui, pe grămada de cetină ce-i slujea ! de pat; de-abie a şăsa zi putu să steie în picioare şi să facă l cîţiva paşi. Dar, în acest timp, la ura neîmpăcată ce o hrănea :"în inima lui împotriva întregului neam al Făcăureştilor şi i mai cu deosebire împotriva lui Stan, veni să s-adauge o ură ! şi mai înverşunată, un dor de răzbunare şi mai aprins împo-; triva fiicei şi a ginerelui acestuia, care îl umilise într-atîta. . Din clipa în care îşi revenise în fire, îşi jurase să li întoarcă j ocara cu prisos. \ întîmplările povestite mai sus pusese capăt prieteniei dintre IRadu Irofti şi Manole, prisacariul lui Andrei. Ei nu se mai întîlneau deloc. în schimb însă cel dintăi şi prisacariul lui Strilea se făcuse prieteni nedespărţiţi. Radu făcea acuma lui Solomon aceleaşi slujbe ce le făcuse pană atunci lui Manole ; mînca şi dormea la ţigan şi, dacă cineva ar fi trecut după căderea nopţii pe lîngă bordeiul prisăcii boiereşti, ar fi auzit fără îndoială glasurile lor. Cînd erau trei zile pană în Sfîntu Ilie, sulgeriul veni de dimineaţă să-şi vadă prisaca, pe unde nu mai dăduse de mai bine de două săptămîni. | Cînd descăleca, dădu cu ochii de Radu Irofti, pe care ;'* nu-1 văzuse pană atunci. — Cine eşti tu ? întrebă el. •— Radu Irofti. « 107 106 — Am auzit de tine, eşti fiul lui Ifrim, care şi-o vîndut toată moşia lui Stan Făcăoariu, după ce te-o izgonit din casă. Ai fost bejănar zece ani. Unde umblat-ai pană acum ? — Am fost prin lume pentru ca să-mi pot agonisi traiul. Stan Făcăoariu o pus pe tata să mă izgonească din casă pentru ca să poată pune mîna mai cu înlesnire pe pămîntul nostru. Cînd m-am întors, sînt acuma vro cinci săptămîni, am găsit pe tata mort demult şi pămîntul vîndut Facaoariului pentru cîţiva Iei.^Dar eu apucîndu-1 să mi-1 deie înapoi, el mi l-o lăsat pană în ziua de Sfinţii împăraţi a anului ce vine ; şi dacă în acea zi îi voi întoarce banii ce i-o dat pe pămînt, pămîntul să rămîie al meu pentru vecie. El s-o hotărît la acest pas, nu de frică de păcat, ci mai ales pentru câ se temea ca răzăşii cei săraci, care de mult au ciudă pe dînsul, să nu se despartă de el şi să nu-1 mai urmeze în judecata cea nouă ce el, fraţii lui şi popa Gheorghe vor s-o pornească împotriva dumitale. — Şi crezi că vei izbuti să aduni acei bani pană la vară ? întrebă sulgeriul care ascultase vorbele lui Radu cu o vădită băgare de samă. — Dacă nu voi izbuti, răspunse Radu, uitîndu-se în ochii sulgeriului, voi vinde moşia altuia, care mi-a da preţ mai bun. — Să ştii că sînt şi eu muşteriu, se grăbi să zică sulgeriul, şi că sînt gata să-ţi dau preţ bun, căci bucata asta a ta este chiar alăture de mine. Să nu vinzi fără să mă întrebi. Apoi sulgeriul se duse cu Solomon să încungiure prisaca şi să numere stupii; Radu îi urmă la cîţiva paşi. Cînd sulgeriul se-ntoarse spre bordei, Irofti zise : — Frumoasă prisacă ai, cucoane, şi la loc bun. — S-ar face şi mai frumoasă cu bucata ta, răspunse sulgeriul. — Şi dacă pe lîngă bucata mea te-ar agiuta Dumnezeu să pui mîna pe acea ce o are de zăstre, de la Stan Făcăoariu, Andrei Nan, ai avea un loc de prisacă care ar plăti cît o moşie. — Ştiu, răspunse sulgeriul ; prisaca lui este mai aproape de apă şi are fînaţ mai bun decît a ta şi decît a mea. Anţerţ am adus aici acelaşi număr de stupi care-1 avea atunci Andrei, o sută cincizeci ; ai lui trec acuma de trei sute, şi ai mei sînt numai două sute şi zece. Li prieşte în înfundătura 108 aceea mult mai bine decît aici, mai la deal. Dar cum să scoţi acea bucată din mîna lui ? El nu ţi-ar da-o nici dacă i-ai acoperi-o cu galbeni. — Şi ce mi-ai da mie oare, întrebă atunci Radu, dacă eu te-aş pune în stăpînirea ei fără ca să cheltuieşti măcar un ^an ? — Ai poate pe dînsa hîrtii ? întrebă sulgeriul care tresă-«ş rise la întrebarea lui Radu. Ţi le cumpăr ! — N-am hîrtii, dar ştiu un mijloc care l-ar putea sili să cadă în genunchi înaintea dumitale şi să te roage să iei prisaca. — Care mijloc ? întrebă sulgeriul. — Iartă-mă, cucoane Mihalache, mijlocul meu nu ţi-1 pot destăinui ; dar, dacă primeşti, nu va trece săptamînă şi Andrei Nan a fi gata să-ţi iscălească orice zapis îi vei cere, prin care să-ţi vîndă pe preţ de nimica nu numai prisaca de devale, dar cîtă întindere din moşia lui îi voi. Şi aceasta fără înşălătură, pe sfînta dreptate. — Eşti poate vrăjitor ? Cunoşti farmece ? zise sulgeriul necrezător. Şi cît îmi ceri tu ca să aduci pe Andrei Nan la asămene pas ? — Ocrotirea dumitale pentru rămăşiţa zilelor mele, răspunse Radu. f Sulgeriul ramase pe gînduri. Pricepea el doară că mijlocul I ce era să întrebuinţeze Radu spre a sili pe Andrei să-i vîndă I prisaca numai curat nu putea să fie. Dar codul de morală ai i boierimii din a doua jumătate a veacului al optsprezecelea '' îngăduia unui boier întrebuinţarea, cînd era vorba să-şi facă o moşie din bucăţi răzăşeşti, a unor mijloace care astăzi ar aduce pe acel ce s-ar folosi de ele în faţa tribunalelor şi chiar în acea a curţilor cu juraţi. Sulgeriul Mihalache, dacă era bun la inimă, de o fire deschisă şi neplecată cătră vicleşug, era lacom de pămînt ca mai toţi boierii de atunci şi împărtăşea părerile obştei lor în privinţa mijloacelor ce se puteau întrebuinţa ca să-şi întindă hotarul. între acea lăcomie de pămînt şi firea lui iubitoare de calea dreaptă se dădu în cugetul lui o scurtă luptă, din care lăcomia ieşi răpede învingătoare. — Ian ascultă, măi Radule, zise el rupînd deodată tăcerea, cu mine să nu te joci. Dacă eşti în stare să faci precum 109 4 te lauzi, te-i bucura nu numai de sprijinul şi de ocrotirea mea, dar şi de alte foloase. Dar dacă vrei să-ţi baţi joc de mine, rău ţi-ai ales omul şi vai de ciolanele tale, că puţine parale vor face ele dacă nu te ţii de cuvînt. Mai bine nu te apuca. Apoi să ştii că nu vreu să fiu tîrît de tine în vro uneltire mîrşavă ; de vei^fijprins cu vicleşug, tu vei trage pedeapsa. — Peste o săptamînă, prisaca lui Andrei Nan are să fie a ^dumitale, de nu, îţi sînt în mînă : poţi să mă baţi şi să mă globeşti cît ţi-a plăcea. Şi această faptă are să fie, nu o nedreptate sau o asuprire, dar o milă făcută de dumneata răzăşului. — Sîntem înţeleşi, zise sulgeriul încălecînd ; de azi într-o săptamînă sau vei primi de la mine o mulţămire frumoasă, sau pielea ta va fi dubită de harapnicul meu. — De asta nu mă tem, zise Radu, punîndu-i-se în cale ca să-1 oprească pe loc. Te rog, cucoane, fă-mi un bine de pe acuma : împrumută-mă de mîni, pe o săptamînă, cu un car şi cu o păreche de boi ca să pot să-mi strîng fînul şi să car nuiele şi spini pentru îngrădirea stogului. Sulgeriul se uită cîtva în ochii lui, apoi zise : — Bine, vină deseară la curte ca să iei carul şi boii. Pentru înlesnirea înţelegerii celor ce vor urma, trebuie să lămuresc că Radu Irofti ştia că bătrînul Manole ceruse şi primise de la stăpînii lui învoire ca de Sfîntul Ilie să meargă la Rădeana, unde se făcea iarmaroc de acea sărbătoare, ca să ajute pe un nepot de fiică al lui să prefacă o păreche de boi. Mai aflase că Safta era hotărîtă să nu însoţască pe Andrei la Rădeana în aceeaşi zi, dar să vie de dimineaţă la prisacă, cu carul cu boi, cu copiii ei şi cu patru fete din sat care să culeagă zmeură şi cu un argat al lor, un flăcăoandru de şaptesprezece ani ; acesta era menit să îngrijească de boi, dar fără îndoială şi el avea să se ducă cu fetele după zmeură. Safta avea să se-ntoarcă în sat numai tîrziu, aproape de asfinţitul soarelui. Cînd se dusese la curte să ieie carul şi boii făgăduiţi de sulgeriu, Radu ceruse să vorbească acestuia şi-i spusese că Solomon se roagă să fie învoit să meargă şi el de Sfîntul Ilie Ia Rădeana şi că el, Radu, va păzi prisaca în lipsa lui, ceea ce sulgeriul încuviinţase îndată. Capitolul XXI UNELTIREA A doua zi după Sfîntul Ilie, sulgeriul isprăvise prînzul şi, aşazat turceşte pe pat, sorbea din filigeanul de cafe, cînd Culiţă intră cu ciubucul aprins, din luleaua căruia ieşea, de sub caimac, o şuviţă de fum, şi spuse că Solomon o venit de la prisacă şi cere să-i vorbească numaidecît, avînd să-i spuie lucruri de samă. Sulgeriul poronci să-1 cheme în odaie. — Ce veste-poveste, Solomoane ? întrebă Strilea pe ţiganul care se bucura la el de o deosebită trecere şi încredere.^ — Ce să fie, cucoane, zise scărpinîndu-se în cap ţiganul care rămăsese la uşă, ia nu-i bine. — Pentru ce nu-i b: ine — Lumea-i plină de tâlhari. — Aista-i un cîntec vechi cît dînsa, zise sulgeriul ; dar ce te face să-ţi aduci aminte de dînsul tocmai astăzi ? — Eu ţineam pe Andrei Nan şi pe soţia lui drept oameni de treabă, urmă ţiganul, şi văd că ei sînt numai nişte_ hoţi. — Dar ce au făcut ? Vorbeşte mai lămurit, măi ţigane, strigă sulgeriul care începuse să piardă răbdarea. Ţiganul căzu în genunchi şi lacrimile izbuhniră din ochii lui. — Iartă-mă, cucoane, bătrîneţele mi-au slăbit ochii şi mintea şi n-am fost în stare să apăr cum se cuvine averea dumitale ! . — Dar ce este ? Ce s-o întîmplat ? strigă sulgeriul sărind de pe pat. — S-o întîmplat că Andrei Nan şi cu femeia lui, de cîte ori au cîte un stup slab în prisaca lor, îl ieu_şi-l aduc într-a dumitale, unde îl aşază în locul altuia, ales dintre ^cei mai de frunte, pe care îl ieu şi îl drc în prisaca lor, aşăzîndu-1 în locul celui slab. — Şi cum de îngăduit-ai tu asemene lucru ? răcni sulgeriul cuprins de mînie, pentru ce oare te ţin eu pe tine acolo şi pentru ce te hrănesc eu, netrebnicule ? Am să te fac să-ţi dai sufletul sub bici ! Şi sulgeriul bătu cu putere din picior ! — Ai toată dreptatea, răspunse Solomon, netrebnic m-au făcut bătrîneţele ; nu mai sînt în stare să-ţi apăr avutul ! 110 111 Durerea şi deznădăjduirea bătrînului muieră inima sulgeriului care, îmblînzîndu-şi glasul, zise : — Scoală ! Şi cînd văzu pe ţigan în picioare, îi zise cu glas domol : — Lasă încungiurile şi spune lămurit cum ai descoperit tîlhăriile răzăşului. — Asară, zise ţiganul, întorcîndu-mă singur de la iarmaroc, am rătăcit prin pădure şi am agiuns la prisacă tîrziu — putea să fie pe la miezul nopţii. Radu Irofti dormea în colibă la mine ; dar cum am aprins opaiţa s-o trezit, s-o sculat de pe culcuş şi mi-o spus că o dat în ziua aceea de o poznă mare. Că demult, încă de cînd era bine cu dînşii şi-şi petrecea vremea pe la prisaca lor, avea prepus că numai prin meşteşug necurat şi în dauna dumitale sporise în chip atît de minunat stupii răzăşilor. Ieri Manole prisacariul s-o dus la Rădeana, unde l-am văzut şi eu, iar la prisacă o venit Safta lui Andrei cu carul, cu copiii ei, cu patru fete din sat şi cu un flăcău. După ce au desgiugat, Safta o trimes copiii, fetele şi flăcăul să culeagă zmeură pe Piscul Ciubotariului şi în deal la Lăcătuşu, iar ea o rămas singură la prisacă. Radu, care de mult avea prepus pe răzăşi, îndată ce i-o văzut trecînd cu cofele în mînă după zmeură s-o suit într-un carpăn şi s-o ascuns printre crengi. Era acolo poate de un ceas, cînd vede pe Safta venind cu carul cu boi, întrînd cu dînsul în prisacă şi oprindu-se într-un capăt unde se aflau vreo trei stupi de frunte. In căruţă, astupaţi şi legaţi la urdiniş, erau trei stupi. Satta este meşteră la lucrul prisăcii, ca cel mai de frunte prisaca-riu. Radu o văzut-o cum şi-o pus năframa pe cap şi pe umere, cum şi-o învălit mînile, cum o astupat cu o bucată de petecă urdinişul, cum o legat cântarele celor trei stupi şi cum o făcut să alunece stupii de pe căpătăile lor pe o bucată de pînză cu care i-o legat la capătul din gios. Apoi, ea fiind voinică cît un bărbat, o luat frumos stupii unul după altul în braţe şi i-o pus în căruţă. Pe urmă o luat pe cei trei stupi din căruţă şi i-o aşazat în locul celor trei ce-i luase ; cu o prăjină lunga a scos dopurile de la urdiniş şi legăturile de la captare, o tras la ea dopurile şi legăturile şi o plecat, cu căruţă cu tot. Radu s-o dat gios din carpăn şi şi-o căutat de treabă. Pe la amiază, s-o întors fetele, copiii şi flăcăul, cu cofele pline de zmeură şi cu legături de bureţi. După-amiază, auzind ca 112 fetele trec iar la deal, Radu, bănuind că Safta a mai veni să schimbe stupi slabi pe alţii buni, s-o suit iar în carpăn. Şi nu se înşala : iar o venit muierea hoaţă cu carul în care însă erau de astă-dată numai doi stupi. Trăgînd în alt capăt al prisăcii, o ales alţi doi stupi, din cei mai puternici, care se aflau departe unul de altul, şi i-o luat în căruţă, înlocuin-du-i prin acei care-i adusese. De astă-dată însă, de răul albinelor, n-o putut lua cu dînsa dopurile şi legăturile de pînză care au rămas pe loc. Iacătă-le, şi ţiganul le scoase din sîn, apoi adăugi : — Radu mergînd să le ieie, l-o împuns albinele rău de tot: i s-o umflat capul şi obrazul ; de-abie vede cu ochii. N-am închis ochii de supărare şi, cum s-o făcut ziuă, m-am dus să văd stupii şi am găsit întocmai cum îmi spusese Radu : cinci din stupii cei mai frumoşi erau înlocuiţi prin alţii care nu poartă semnul dumitale şi se vede uşor că sînt mai slabi decît acei pe care i-am lăsat ieri dimineaţă în locul lor. Şi Solomon tăcu. Mînia sulgeriului căzuse. El nu se îndoia că Radu Irofti avuse o parte însamnată la mutarea stupilor ; dar bucuria ce o simţea înţelegînd că Andrei Nan, în urma acestei fapte, se află cu desăvîrşire în puterea lui, îl făcea să treacă cu uşurinţă peste această împregiurare. Dar faţă de Solomon, crezu nemerit să-şi ascundă bucuria. — Şi nu ştii dacă răzăşii nu mai îndeplinise pană azi asămene schimb de stupi ? întrebă sulgeriul cu sprîncenele încreţite. — Eu n-am simţit nimica, răspunse prisacariul, dar s-ar prea putea. Toţi stupii din prisacă poartă sămnul nostru ; dar asta nu însamnă că nu i-au schimbat, căci doară era uşof pentru Andrei să facă un fier la feli cu al nostru şi să în-sămne cu el stupii slabi ce-i scotea din prisaca lui şi-i ducea într-a noastră în locul celor buni. — întoarce-te îndată la prisacă, poronci sulgeriul, şi să nu te ducă păcatul să scapi vreun cuvînt despre întîmplarea asta ; apoi Strilea bătu din palme. — Şaua pe Daraban, îndată, şi ciubotele, zise el lui Culiţă, cînd acesta intră. Cu o jumătate de ceas mai tîrziu sulgeriul ajungea la prisacă; cînd descăleca la bordei, văzu pe Radu ieşind dintr-însul. Strilea scăpă un strigăt de uimire : capul lui 113 Irofti se făcuse cît un bostan. în locul ochilor se vedea, în cărnurile umflate, ca două crăpături lungăreţe ; mînile nu mai aveau nici un chip. — Dar cum te-au împuns albinele astfeli ? întrebă sulgeriul. — Cînd am mers să ieu dopurile şi legăturile ce nu putuse să le scoată dintre stupi muierea, albinele din cei doi stupi care i-o adus la urmă, supărate de zdruncinul la care fusese supuse, o năvălit asupra mea şi m-o împuns în chipul ce-1 vezi. Nu mai pot de durere. — Dar întîmplatu-s-au lucrurile astfeli cum mi le-o povestit Solomon ? Adus-o ieri aici Safta a lui Andrei Nan întăia dată trei, şi a doua oară doi stupi de la prisaca lor, luînd în loc cinci stupi aleşi din prisaca mea ? — întocmai aşa, răspunse Radu din buzele umflate, ale căruia cuvintele ieşeau numai cu greu. — Şi ai putea să-mi arăţi, în prisaca lor, stupii mei ; cum să-i cunosc ? — Lesne de tot ; acei stupi poartă sămnul dumitale şi pe dinafară şi înlăuntru. Dacă ei au curăţit sămnul dinafară cu barda, are să se cunoască locul în care o fost, iar celui din lăuntru n-au ce-i face. Numai să nu prindă ei de veste şi să nu desfiinţeze stupii. — Mă duc chiar în astă-sară la Focşani şi mă întorc mîni cu starostele de Putna sau cu oamenii trimeşi de el ; dar n-aş voi ca răzăşii să mă facă de ruşine şi ca atunci cînd voi veni aici cu starostele sau cu oamenii lui, să nu putem dovedi că se găsesc în prisaca lor stupi furaţi. — Să nu-ţi fie frică de aşa lucru ; treaba mea este să dovedesc care sînt stupii furaţi. Capitolul XXII SULGERIUL UMBLA SĂ-ŞI ÎNCARCE SUFLETUL CU PĂCAT GREU A treia zi, puţin după răsăritul soarelui, nouă călăreţi ieşeau din curtea lui Mihalache Strilea şi se îndreptau la deal în umbletul cailor. 114 Aceşti călăreţi erau sulgeriul, doi mazili din împrejurimile Focşanilor, trei călăraşi stărosteşti cu odabaşa lor şi doi feciori boiereşti ai sulgeriului. Trecerea lor prin sat pricinui mare mierare şi îngrijire printre oameni, căci călăraşii starostelui Grigoraş Leon erau renumiţi pentru jafurile şi cruzimile lor. Toţi răzăşii se întrebau care era împilarea sau nedreptatea care aducea pe meleagurile lor pe aceşti oaspeţi nepoftiţi şi nedoriţi. ' Mica ceată se duse drept Ia prisacă, unde găsi pe prisacariul Solomon şi pe Radu Irofti, al cărui cap şi obraz, deşi se dezumflase acuma aproape cu desăvîrşire, dar tot purtau încă sămnele împunsăturilor. Călăreţii se dădură jos, şi sulgeriul zise mazililor arătîn-du-li pe Solomon şi pe Radu. — Căpitane Ştefane şi căpitane Ifrime, aista-i prisacariul meu, Solomon, precum vedeţi un rob ţigan, şi aista-i Radu Irofti, un răzăş din Tămăşăni, care o văzut toată fapta ce v-am povestit-o. Cei doi mazili erau bărbaţi între patruzeci şi cincizeci de ani, de statură mijlocie : Ştefan Putină, bine învălit, rotund la faţă, cu părul şi mustăţile bălai, iar Ifrim Grozav, uscăcios, cu părul negru, cu faţa smolită şi slabă, ciupită de vărsat şi cu nişte musteţi lungi lăsate în jos. Putină avea o înfăţoşare mult mai veselă, iar acea a lui Grozav era fioroasă, mai ales din pricina ochilor mici care se uitau încrucişat. Amîndoi erau îmbrăcaţi cu anterie vărgate, uşoare, ale căror poale erau prinse în curelele de piele ce Ie purtau peste brîie vechi de şal. Erau încălţaţi cu ciubote de iuft ce li veneau pană la genunchi şi purtau pălării de pîslă neagră cu găitan de sîrmă. în brîiele lor se vedea cîte o calamară turcească de alamă galbănă. — Ia spune-mi ce ştii, zise Grozav cătră Radu, şi bagă bine de samă să nu te prind cu vro minciună, că va fi rău de tine. Sulgeriul şi cei doi mazili se aşazară jos pe o corobănă mare de fag, şi Radu li făcu, aproape din cuvînt în cuvînt, aceeaşi povestire ce o făcuse Solomon lui Strilea cu două zile înainte. — Ai putea să ne duci la stupii aduşi de muiere ? întrebă Grozav pe Radu, cînd acesta îşi isprăvi povestirea. 115 — Cum nu, răspunse Radu ; şi el îi duse la capătul de la vale, unde le arătă trei stupi ce se aflau la mici depărtări unul de altul. — Şi de unde cunoşti tu că aceşti stupi sînt aduşi de muiere ? întrebă Putină. — Doară am văzut din copac cum o luat cei trei stupi care se aflau aici şi cum i-o înlocuit prin acei ce-i adusese în car. — Cum cunoşti tu că aceşti trei stupi nu sînt acei care i-ai lăsat aici în dimineaţa zilei de Sfîntul Ilie ? întrebă Putină pe Solomon. — Dar oricare prisacar nu cunoaşte stupii lui, răspunse Solomon, mai ales cînd este vorba de trei stupi de frunte ca cei ce erau aici ? Nu văd eu că din gura aistora iesă şi intră mult mai puţine albine decît ieşeau din celelalte ? Apoi după ce mi-o spus Radu cele ce le-o văzut în ziua de Sfîntul Ilie, am avut doară grijă să mă uit într-însele şi am văzut că nu au nici jumătate din ceara şi din mierea care se aflau în cele ce ştiam eu. Putină dădu din cap în sămn că este înţeles cu spusele prisacariului. — Dar sămnul boieriului îl poartă ? mai întrebă el. — Poartă pe cel dinafară. Iacată-1, zise Solomon arătînd o stea arsă cu fierul pe partea de jos a ştiubeiului ; dar se cunoaşte că aici arsura este proaspătă, iar ştiubeile noastre erau însămnate de trei ani. Apoi noi mai avem alt sămn înăuntru, pe partea de sus a ştiubeiului, şi acest sămn lipseşte de pe tustrele. Se duseră apoi la celelalte două ştiubeie făcînd la ele aceleaşi constatări. — Acuma să mergem la prisaca răzăşului, să căutăm stupii sulgeriului, zise Grozav. Ţiganul şi cu omul care o văzut întîmplarea să vie cu noi. Sulgeriul şi cu cei doi mazili se îndreptară spre prisaca lui Andrei, urmaţi de trei călăraşi, de Radu şi de Solomon. Caii fusese priponiţi în poiană, lîngă prisaca sulgeriului, şi un călăraş ramase cu dînşii. Mare fu mierarea lui Manole cînd văzu pe sulgeriu şi pe însoţitorii lui întrînd în ogradă. 116 — A cui este prisaca asta ? întrebă Grozav pe Manole. — A lui Andrei Nan din Tămăşăni, răspunse prisacariul. — într-însa se află numai stupi de ai lui ? mai întrebă mazilul. — Numai de ai lui. — Ştii bine ? — Cum să nu ştiu dacă eu sînt prisacariul, răspunse Manole zîmbind. — Noi sîntem înştiinţaţi că aici se află stupi furaţi de la sulgeriul Mihalache, zise Grozav, şi avem însărcinare să-i căutăm. — Puteţi să-i căutaţi, răspunse Manole liniştit, n-aveţi să găsiţi decît stupi de ai noştri, însamnaţi cu sămnul nostru. Grozav poronci lui Radu şi lui Solomon să caute stupii sulgeriului. Aceştia începură să străbată prisaca. Iar sulgeriul şi cei doi mazili se aşezară jos şi fiecare din ei, scoţînd din brîu cîte un ciubucel scurt de drum, îl umplu cu tiutiunul ce-1 ţinea într-o pungă de piele, atîrnată tot de brîu, îl aprinse şi începu să soarbă fumul mirositor, trăgîndu-1 în piept şi apoi dîndu-i iar drumul afară, cînd pe nări, cînd pe gură. Radu, care căuta în capătul de deal al prisăcii strigă : — Iaca un stup de pe care s-o curăţit sămnul boierului cu barda ! Cu toţii se grăbiră să meargă la locul în care se afla Radu, iar el Ie arătă, în partea opusă urdinişului, la locul unde pe stupii din cealaltă prisacă se văzuse arsă o stea, o cioplitură proaspătă. Bătrînul Manole îngălbeni şi-şi făcu cruce. — Ai spus că toţi stupii de aici poartă sămnul vostru ; arată-mi-1 aici, zise Grozav bătrînului, şi privirea lui încrucişată se făcu şi mai înfiorătoare. Unde puneţi sămnul ? — Gios, la două degete de gură, o cruce, răspunse Manole cuprins de un tremur de groază, căci ştiubeiul înaintea căruia se aflau nu purta sămnul arătat de el. — Să ridice ţiganul captarul, zise Putină, şi să arate sămnul dinlăuntru al sulgeriului. Mazilii şi Strilea, cu călăraşii şi cu Radu se dădură înapoi, ca să nu-i împungă albinele, şi Solomon ridică captarul. 117 — Iaca sămnul nostru, zise el arătînd sus, pe faţa dinăuntru, pe partea ştiubeiului unde se afla urdinişul, o stea arsă în lemn. Manole îşi făcu iar cruce. — Fereşte, Doamne, de omul cel viclean ! zise el uitîn-du-se ţintă în ochii Iui Radu care nu putu să susţie privirea uncheşului şi îşi îndreptă ochii în jos. — Să căutăm acuma şi ceilalţi patru stupi, zise Grozav. Ei fură găsiţi în curînd şi cu toţii se întoarseră la bordei. — Ei, cum se face asta, întrebă, cînd ajunseră acolo, Grozav pe Manole. în prisaca sulgeriului se găsesc cinci stupi slabi care nu sînt ai lui şi poartă sămnul vostru şi în prisaca voastră se află iar cinci stupi graşi care poartă sămnul sulgeriului. Cine i-o mutat pe unii în locul altuia ? Manole tăcu, iar ochii lui căutară în zadar ochii lut Radu. — Vei fi tras la răspundere şi tu, împreună cu stăpînii tăi, pentru astă ciudată potrivire, urmă Grozav. Odabaşa, strigă el, să nu pierzi pe acest unchieş din ochi şi să-I aduci devale cu tine. Dar noi să mai căutăm, să vedem dacă nu mai găsim şi alţi stupi de ai sulgeriului. Dar căutarea fu de acum înainte în zadar : nu se mai găsi nici un stup cu sămnul sulgeriului sau cu locul sămnu-lui cioplit. Se aduseră caii şi cu toţii plecară înspre sat, iar bietul Manole îi urma pe jos, sub paza unui călăraş. Radu Irofti şi cu Solomon apucase tot pe jos drumul cel mai drept, de-a curmezişul văilor. Cînd călăreţii agiunseră în sat, pe cînd sulgeriul cu cei doi mazili îşi urmau drumul spre curte, grăbind mersul cailor, odabaşa cu cei doi călăraşi ramaşi cu el şi cu feciorul boieresc al lui Strilea se opriră dinaintea porţii lui Andrei Nan, descălecară şi întrară înlăuntru. Andrei care chiar atunci se întorsese de la vie li ieşi înainte pe prispă. — Avem poroncă să te ducem la curte, pe tine şi pe nevastă-ta, zise odabaşa, care mergea înaintea celorlalţi şi se oprise la scara de unde măsura cu o privire de mierare şi de îngrijire statura urieşului. — Poroncă, întrebă Andrei încreţind sprinceana, si de la cine ? 118 — De la cei doi mazili trimeşi în cercetare de boierul staroste, Grigoraş Leon, răspunse odabaşa. — Ce cercetare ? întrebă Andrei. — Am poroncă să te duc pe tine şi pe nevasta-ta şi nu-ţi dau lămuriri, răspunse odabaşa cu un glas mai obraznic, văzînd că tovarăşii îl agiunseră şi că Andrei nu purta arme, pe cînd ei erau încinşi cu săbii şi purtau în brîu cîte două pistoale şi un hamger. Săbiile vor fi fost ruginite şi pistoalele mai primejdioase pentru mînile acelor care le mînuiau decît pentru acei asupra cărora erau aţintite, iar inimile slujitorilor care purtau aceste arme mai plecate spre jaf decît spre harţă. Dar, în veacul al optsprezecelea, pierise din inima locuitorilor Moldovei orice gînd de împotrivire făţişă, prin faptă, chiar la nelegiuirile cele mai strigătoare ale boierimii, ale străinului sau ale oamenilor domneşti. Lui Andrei nici nu-i trecu prin minte să se mai opuie ; îşi luă pălăria şi băţul, după ce chemă pe Safta care auzise din casă tot şi se grăbise să vie îndată după ce îşi aşăză ştergarul pe cap. Apoi ei sărutară copiii care alergase pe prispă, privind cu mierare şi cu spaimă pe oştenii ale căror mantale scurte, fără mîneci, de postav galbîn, împodobite pe margini cu găitan roş, lat de două degete, le atîrnau pe umere ; li spuseră să fie cuminţi, ziseră celor trei argaţi care ieşise spărieţi de sub şoproane şi din căsoaie că se vor întoarce îndată, apoi o porniră înainte pe poartă şijşe îndreptară înspre curte, urmaţi de călăraşii care, în acest timp, încălecase. în drumul lor, prin sat, ieşeau la poartă sau pe prispă cîţi oameni se aflau pe la casele lor şi se întrebau minunaţi şi spărieţi ce poate să însămne o poznă ca asta. întrebat în drum de mai mulţi cunoscuţi, Andrei răspunse că îl cheamă la curte, nu ştie pentru ce, nişte mazili trimeşi de staroste şi-i rugase să deie de ştire părintelui Gheorghe. Cînd agiunseră la curte, li se spuse că boierul şi cu mazilii şăd la masă şi că este gata şi mîncarea călăraşilor. Caii fură duşi Ia grajdi, apoi cu toţii se aşazară sub un şopron unde se adusese călăraşilor cîte o ceşcuţă de rachiu de drojdii, pîne proaspătă, brînză de vacă, borş bun de peşte proaspăt din Trotuş, friptură de carne de purcel şi o ploscă voinică, plină cu vin profir de la Floreşti. li» Capitolul XXIII O CERCETARE JUDECĂTOREASCA ÎN VEACUL AL XVIII[-lea] Sulgeriul şi mazilii isprăvise masa care o luase în odaia cea mare. Mesenii nu sădeau la masa pătrată de lemn de brad văpsit în negru care era aşezată în mijlocul odăii, ci la o masă mică, rotundă, aşazată la fereastră, pe mijlocul patului de scînduri, lat de şapte palme, acoperit cu mindir de paie, iar peste acesta cu saltea de lînă şi avînd perne de paie la părete. Tustrei sădeau turceşte pe pat împrejurul mesuţii, sulgeriul într-o parte, cei doi mazili în cealaltă. Masa fusese din cele mai alese pentru vremea şi locul în care era dată : ea cuprinsese potroc de găină, plachie de crap, sărmăluţe de guşă de curcan învălite în frunză de vie, pilaf cu uger, friptură de prepeliţe şi cataif. Două clondire erau aproape deşarte : într-unui se vedea o rămăşiţă de vin vechi, roş, de Nicoreşti, în cellalt vin alb de Odobeşti. De ele se împărtăşise mai ales cei doi mazili, căci sulgeriul, ca aproape toţi membrii neamurilor alcătuind pe atunci fruntea boierimii moldoveneşti în a doua jumătate a veacului al optsprezecelea, era de o cumpătare deosebită în privinţa băuturii. Culiţă, care adusese, în zarfuri mici, aşezate în filigene de argint, pe o tabla rotundă de alamă galbănă, cafeaua mirositoare acoperită cu caimacul ei bălan, dispăru răpede pe uşă. Apăru însă iarăşi în curînd, legănînd în fiecare mînă cîte un lung ciubuc de lemn de cireş, cu imame de chihlimbar şi lulea de lut împodobită cu izvoade aurite, acoperită cu o căciulă de caimac din care ieşea un nour gros de fum. înmînă un ciubuc fiecăruia din mazili, apoi ieşi din nou pentru a veni, legănînd în dreapta un al treilea ciubuc, îmbrăcat cu atlas albastru, cusut cu izvoade de fir de argint, pe care îl dădu în mîna sulgeriului, iar în stînga ţinea trei tălgeraşe rotunde de alamă galbănă, pe care le puse jos lîngă pat, cîte unul în dreptul fiecărui mesean, spre a sprijini luleaua pe el. Sorbiră cîtva în tăcere din imamele. De cînd plecase de la prisaca lui Nan, ei nu vorbise nici un cuvînt despre furtul ştiubeilor, nici pe drum, nici în vremea mesei. Sulgeriul deschise vorba acuma : gtazaş Pzise — Ce ziceţi, căpitanilor, v-o plăcut tâlhăria muierii_ aş ? Mai văzut-aţi asămenea îndrăzneală şi neruşi acelui neruşinare ? 120 CI. — Mare îndrăzneală ! răspunse Putină, slobozind pe nas ;.yn nour de fum. — Văzut-aţi tâlhărie mai lămurit dovedită ? urmă sulgeriul. — Nici că se poate, răspunse Putină. — Dar dumneata ce zici, căpitane Ifrime ? întrebă sulgeriul pe Grozav, a cărui tăcere îl îngrijea. — Acel care a făptuit ducerea stupilor de frunte din prisaca dumitale în acea a răzăşului, înlocuindu-i prin stupi slabi din prisaca acestuia, este fără îndoială un hoţ îndrăzneţ, răspunse Grozav, uitîndu-se în farfurioara de alamă în care îşi sprijinea luleaua. — Şi nu-ţi pare faptul dovedit ? mai întrebă sulgeriul, uitîndu-se Ia Grozav şi încercîndu-se să întîlnească privirea lui. — Nu mă îndoiesc măcar o clipă că cinci stupi buni din prisaca dumitale au fost duşi în prisaca răzăşului şi înlocuiţi prin atîţia stupi slabi, răspunse Grozav, urmînd să se uite la luleaua din farfurioară. — Şi cine altul decît răzăşul sau unul de ai lui era să îndeplinească o asemenea faptă ? Ce îndoială mai poate să rămîie cînd Radu Irofti, însuşi un răzăş, o văzut cu ochii cum Safta, femeia lui Andrei Nan, o îndeplinit schimbul, mai zise sulgeriul, urmînd să caute privirea lui Grozav. Mazilul acuma ridică ochii de pe luleaua din farfurioară şi, aţintindu-i asupra sulgeriului, răspunse : — Fapta ar putea s-o fi făptuit şi un duşman al răzăşului, spre răzbunare, sau un om pus la cale de altul care ar trage folos de faptul căderii răzăşului în vro năpaste. Ca să dau crezare spuselor acelui Irofti trebuie să mă încredinţez mai întăi că între el şi răzăş sau femeia acestuia nu are fiinţă vro duşmănie, cum aşa de adesea se întîmplă între răzăşi. La auzul celor dintăi cuvinte ale lui Grozav, sulgeriul tresărise ; neputînd susţine privirea pătrunzătoare a ochilor mazilului, începu la rîndul lui să se uite în farfurioara de alamă, apăsînd cu luleaua cenuşa ce se găsea într-însa. „Oho ! îşi zise el, iaca o prisacă care are să mă ţie scump ; pe lîngă cei douăzeci lei şi cele două poloboace de 121 "1 vin ce am să le dau starostelui, va trebui să mai ung bine şi labele acestor doi mojici : Grozav mai ales are să fie greu de săturat. Pitarul Leon m-o tras pe sfoară cînd mi-o spus că pot avea toată nădejdea în oamenii ce mi-i dă şi că i-o dăscălit el. Atîta paguba pentru răzăş; el va plăti gloaba şi va lua pe prisacă mai puţin decît eram hotărît să-i dau." După ce mai sorbi din imame, de vro patru-cinci ori, sulgeriul zise : — Nu vă puteţi închipui, căpitanilor, ce îndrăciţi sînt răzăşii de aici. După ce le-am plătit pe pămînturile lor preţuri mai mari decît oriunde, ei veşnic reîncep judecata cu mine la fiecare înnoire de domnie, spre a întoarce pămînturile vîndute. Şi cînd unul mai nevoieş vinde cîte o bucată de loc, o vinde nu mie, dar altuia, al lor, care nu-i dă nici jumătate din preţul ce l-aş da eu. Dau cît nu face pămîntul numai ca să am pe al meu grămadă, la un loc, spre a fi liniştit şi a rămîne necalcat de ei, care sînt deprinşi să pască cu vitele moşia întreagă. Inchipuiţi-vă că acestui Andrei Nan i-am trimes răspuns că-i dau pe prisacă, cu stupi cu tot, cincizeci de lei, şi că el o răspuns că prisaca lui nu-i de vînzare. Acuma, că l-am prins cu tâlhăria, n-are să aibă încotro şi are să mă roage s-o cumpăr ; dar eu nu-i voi mai da acelaş preţ, căci voi fi silit să mai dau şi în alte părţi, şi sulgeriul, apăsînd pe aceste cuvinte, se uită întăi la Grozav şi pe urmă Ia Putină. Grozav nu răspunse ; dar i se păru sulgeriului că faţa lui posomorită se mai deschisese. — Şi bine-i face, zise Putină ; îl ai în palmă, nu scapă prilejul. Pe lîngă că sînt obraznici, mojicii aceştia sînt şi tâlhari. Dar îi vom învaţă noi minte. Convorbirea mai urmă aşa cîtva timp, până după ce isprăviră ciubucele, cînd se sculară cu toţii şi se duseră în cerdac, unde sulgeriul poronci să s-aducă o masă şi scaune, iar mazilii trimeseră odabaşei de călăraşi poroncă să aducă pe Andrei, pe Safta, pe cei doi prisacari şi pe Radu. în acest timp însă venise şi părintele Gheorghe, pe care oamenii trimeşi de Andrei îl găsise tocmai în fînaţul lui de pe faţă unde îngrădea un stog. Şi mare fusese uimirea şi supărarea bătrînului preut cînd auzise de învinovăţirea adusă de Radu Irofti împotriva Saftei. 122 — Ticălosul care voieşte să se răzbune pentru bătaia căpătată de la tine dăunăzi mai es.e plătit de boieriul care voieşte să-ţi ieie prisaca, zise părintele Gheorghe cînd Manole îi povesti la rîndul lui toate amăruntele cercetărilor celor doi mazili, amărunte care mai fură întregite şi de unul din călăraşi care cunoştea pe preut de mai înainte. — Nici nu mai încape îndoială că Radu Irofti, pentru a se răzbuna asupra mea şi a Saftei, s-o agiuns cu boieriul şi văd bine că voi putea fi bucuros dacă oi scăpa numai cu paguba prisăcii. — Dar de ce să pierzi prisaca, zise Safta, care era o femeie inimoasă ; doară nu sîntem vinovaţi cu nimica. — Ba, zise Andrei, sîntem vinovaţi, şi încă vinovaţi tare, căci noi sîntem nişte bieţi răzăşi de rînd şi fără sprijin ; sulgeriul este boier de neam, cu sprijin, plin de neamuri ; iar cei însărcinaţi să ne cerceteze şi să ne judece nu caută la drept, ci numai la folosul lor. Nu putură să vorbească mai mult căci odabaşa le strigă că-i cheamă mazilii la cercetare. Merseră cu toţii spre cerdacul în care sădeau, pe nişte scaune de brad, la o masă în patru muchii, acoperită cu macat de lînă roşie, Putină şi Grozav ; iar sulgeriul se aşazase turceşte pe un pat mic cu mindir de paie, acoperit cu o scoarţă, care se afla alăture. Aproape de cerdac, răzăşii fură ajunşi din urmă de călugărul Varsanovie care, venind de la mănăstire la tată-său, aflase cele întîm-plate de la oamenii din sat şi alergase într-o fugă la curte să vadă ce era adevărat din cîte le auzise. Cînd Grozav văzu lîngă Andrei şi Safta pe preut şi pe călugăr, faţa lui se posomori. — Ce doriţi, cinstiţi părinţi ? întrebă el. — Sînt tatăl lui Andrei Nan, răspunse părintele Gheorghe, şi călugărul îi este frate ; am venit să auzim şi noi învinovăţirile ce i se aduc. Grozav se uită la sulgeriu, iar acesta ridicînd umerele, în semn că nu dădea nici o însamnatate fiinţii preutului şi călugărului, mazilul începu să cerceteze pe Safta asupra chipului în care întrebuinţase la prisacă ziua de Sfîntul Ilie. Safta povesti tot ce făcuse acolo pană la cele mai mici amărunte. Nu ascunse că atît înainte, cît şi după-amiază rămăsese singură mai bine de două ceasuri, dar tăgădui cu hotărîre că ar fi călcat peste marginile prisăcii sau că ar fi 123 îngiugat la car boii care păscuse toată ziua pe fînaţul dimpre-jurul îngrăditurii. Atunci mazilul chemă pe Radu Irofti şi-i poronci să povestească cele la care zicea că se aflase faţă. Radu, fără cea mai mică sfială, făcu încă o dată sulgeriului şi mazililor aceeaşi povestire ce o făcuse lui Solomon. Cînd isprăvi, Safta îşi făcu cruce : — Se poate oare, boieri dumneavoastră, zise ea, ca să daţi crezare unei asemenea poveşti ? Nu vedeţi că este min-ciunoasă de la început pană la sfîrşit ? De crezut este oare că eu să fi legat la urdiniş, la captar şi căpătâie cinci stupi din prisaca noastră, să-i fi ridicat spre a-i încarcă în car şi a-i duceja prisaca boieriului, unde să-i fi descărcat, să-i fi aşazat, să-i fi dezlegat şi apoi să fi legat alţii din prisaca dumisale, pe care să-i fi pus în car, să-i fi dus şi să-i fi aşazat în prisaca noastră, iar acolo să-i fi dezlegat, fără a avea măcar o împunsătură nici pe obraz, nici pe braţe, nici pe umere şi, zicînd aceste cuvinte, Safta suflecă mînicile lungi ale cămeşii de pînză de in golind braţele şi umerele ei albe şi pline pe care nu se vedea nici urma unei umflături. Cei doi mazili priviră unul la altul, apoi amîndoi se uitară la ^sulgeriu pe a cărui faţă se vedea întipărită o vădită neplăcere şi care îşi îndreptă privirea spre poartă. — Şi nu vedeţi, urmă Safta cu mai multă putere, că faţa şi mînile lui sînt acoperite cu împunsături ? Cum pe mine, care aş fi dus cinci stupi de la prisaca mea la acea a boieriului şi aş fi adus de acolo alţi cinci la prisaca noastră, nu m-au împuns deloc albinele, şi pe el, numai fiindcă s-o dus să ridice două dopuri şi nişte legături, l-au făcut ciur ? Nu vedeţi că el^ singur este acel care o schimbat stupii numai ca să ne piardă ? — J>i ce pricină^ de ciudă avea oare Radu Irofti asupra voastră, pentru ca să se apuce de asămene meşteşug numai ca să vă facă rău ? întrebă Grozav. Safta se înroşi fără a răspunde, dar Andrei, suindu-se atunci pe cerdac, zise : — Cu voia dumneavoastră, cinstiţi boieri, oi răspunde eu la întrebarea pusă de căpitan. Şi răzăşul povesti obrăznicia Radului faţă de Safta, precum şi bătaia ce el îi dăduse. Sulgeriul nu ştia nimica despre această întîmplare ; faţa lui se posomori acuma cînd află despre ea. 124 I — Adevărat este ce spune răzăşul ? întrebă Grozav pe B Radu cu glasul aspru. I — Adevărat este numai că el m-o bătut mişăleşte _ din ■ pricina minciunilor muierii. Ea se tot lega de mine, şi eu ■ n-am vrut să mă uit la dînsa ; atunci ea, de ciudă, o spus ■ bărbatului că am cuprins-o în braţe cu de-a sila. B — Dumnezeu să te pedepsească pentru netrebnicia care I ai vorbit-o acuma, zise Safta cu linişte ; dar Andrei se răpezi B asupra lui Radu, care ar fi păţit-o rău de la dînsul dacă K călăraşii n-ar fi sărit înaintea răzăşului. Călugărul Varsano- ■ vie se făcuse galbîn ca ceara. ■ — Să nu mai uiţi faţă de cine te găseşti, strigă Grozav i lui Andrei, şi că înainte de toate trebuie să te aperi împotriva B unei învinovăţiri de furt făcută ţie şi muierii tale, care dupa ■ lege atrage după sine spînzurătoarea. încă o mişcare ca asta I şi pun călăraşii să-ţi tragă, chiar aici, trei sute de toiege. B Apoi, întorcîndu-se cătră Radu, Grozav îi zise : ■ — Ai auzit ce răspund răzăşii la arătările tale. Eşti gata ■ să sufleteşti că lucrurile s-au întîmplat întocmai precum le-ai povestit tu ? B: — Sînt gata să-mi pun sufletul oricînd că toate cîte le-am K arătat sînt adevărate, răspunse Radu. ■ — Părinţii care sînt de faţă, fiind unul socrul şi celalalt ■ cumnatul femeii sub prepus, zise Grozav, nu vor putea să ■ deie carte cu blăstăm, dar vom scrie părintelui igumen de K la Bogdana să se ostenească mîni pană aici spre a lua ju-I rămîntul marturului. Cercetarea vom urma-o după giurămînt; S pană atunci răzăşii vor rămînea aici sub paza călăraşilor. Un 1 călăraş să puie şaua pe cal pentru ca să ducă scrisoarea 1 noastră la Bogdana. Mergeţi ! § Dar părintele Gheorghe, suindu-se pe cerdac şi închinîn-I du-se adînc înaintea mazililor, zise : f, — Fiul meu este un om cu stare ; am ceva stare şi eu. <„ Ne rugăm ca şi el cu soţia lui să fie îngăduiţi să meargă la casa lor şi ne apucăm, pe tot ce avem, că ei vor veni aici > îndată ce li se va da de ştire. Grozav deschidea gura pentru ca să respingă cererea preu-tului, dar, spre marea lui mirare, sulgeriul zise : — Mă pun şi eu chizăş pentru ei. Astfel Grozav nu putu decît să încuviinţeze cererea preu-tului care se grăbi să plece cu ai săi spre sat. 125 Capitolul XXIV ÎN CARE SULGERIUL URMEAZĂ SĂ-ŞI ÎNGREUIE PĂCATUL Sulgeriul îşi dăduse samă că Safta zdruncinase rău iscodirea lui Radu Irofti ; ştia că, la urma urmei, sufleţirea acestuia era hotărîtoare, totuşi se temea de vro întîmplare neprevăzută şi era acuma nerăbdător să vadă cercetarea isprăvindu-se cît mai curînd. Aceste erau nouă temeiuri pentru a păstra bunăvoinţă a mazililor. Strilea deci, pe lîngă că puse să li se pregătească o cină şi mai aleasă decît prînzul, avu grijă să-i dezmierde şi să-i măgulească prin tot felul de vorbe blînde şi plăcute. După masă Putină, care în cursul ei făcuse cinste atît vinului profir de Nicoreşti cît şi celui alb de Odobeşti, dînd sămne vădite de somn, sulgeriul poronci să-i aştearnă şi ieşi cu Grozav în cerdac unde poronci lui Culiţă să li aducă ciubuce şi cafele, se aşăză turceşte pe pat, punînd pe mazil lîngă dînsul. După ce s-aduseră ciubucele, Strilea puse vorba asupra acelor întîmplate în cursul cercetării de după-amiază. — Nu mai sini un copil, căpitane, începu el, dar rar fostu-mi-o dat să văd neruşinare atît de mare ca acea arătată astăzi de muierea lui Andrei Nan. — Tare sînt obraznici şi nărăviţi în tâlhării şi în răle, răspunse Grozav făcînd vînt cu ciubucul spre a aprinde caimacul mai bine._ Şi să ştii, cucoane, că, în urma poroncilor sosite în vremea din urmă de la domnie, au să se facă şi mai răi, şi mai obraznici. — Ştiu, zise sulgeriul, nu înţeleg ce gînd are măria-sa vodă. Cu astfeli de poronci are să vie vremea să fim siliţi de obrăznicia mojicilor^ să ne ridicăm de la ţară şi să mergem să trăim la oraşe, lăsîndu-ne şi moşii, şi vite la cheremul ţăranilor. — Ei acuma cutează să aducă înaintea domniei orice pricină cît mai neînsamnată. De cîte ori nu li place hotărîrea ispravnicului, pleacă la Ieşi de dau jalbă la vodă. De cîte ori sîntem trimeşi în vro cercetare, trebuie să ne păzim cu cea maijnare băgare de samă ca să nu li dăm prilej sâ se lege de urmările noastre. Veniturile care se trăgeau din slujbele ce le îndeplineam au scăzut rău de tot. De ai primit vrun dar, cît de mic, de la un împricinat mai de samă, mojicul care-i este potrivnic, nu înţălegi prin ce mijloace, află numaidecît şi te pîrăşte la scaun că ai luat mită. Şi dacă nu ai cum să te dezvinovăţeşti sau nu te împaci cu acel care te pîrăşte, vai de pielea ta ! Un văr al meu de la ţinutul Romanului, Iordache Grozav, o fost trimes să cerceteze^ o încălcare de hotare, pentru care nişte răzăşi din Misihăneşti pîrau pe banul Ioniţă Mogîldea. Hotarnica cea veche arata că, din hotarul banului despre comisul Iacovache Decusară şi^ pana în hotarul Misihăneştilor, sînt trei sute optsprezece stînjeni. Iordache, care-i om nevoieş, cu o casă de copii, o luat de la banul Ioniţă două vaci cu viţei şi o făcut palma cu care o măsurat acei trei sute optsprezece stînjăni mai mare cu un palmac, astfel că după măsurătoarea lui o intrat în moşia banului un vad de moară şi o bucată bună de fînaţ. Sa. nu crezi că afurisiţii de ţărani s-au lăsat până ce n-au izbutit a face să li rînduiască vodă, care chiar atunci venise în scaun, o cercetare nouă. O fost rînduit în cercetare moşul dumitale, hatmanul Iordache Strilea, şi el nu numai că o dovedit că Iordache o măsurat strîmb, dar o găsit şi vacile dăruite lui de ban, deşi Iordache avuse grijă să le trimată la un văr al nevestei lui, tocmai la Bîrgoani. Hatmanul o adus pe Iordache la Ieşi şi vodă o pus să-i tsagă, la poarta curţii, într-o duminecă şi în faţa norodului, parc-ar fi fost un ţăran prost, trei sute de nuiele. Apoi l-o mai osîndit să întoarcă misihăneştilor jumătate din toate cheltuielile făcute cu judecata, cealaltă jumătate plătindu-se de cătră banul Ioniţă pe care l-o bătut însuşi vodă cu buzduganul. Şi astfeli bietul Iordache neavînd cu ce plăti atîţia bani, i s-o vîndut mai dăunăzi moşioara şi el o rămas pe drumuri, muritor de foame, cu nevasta şi cu copiii. — Dar, zise sulgeriul, aici nu se încape asămene primejdie ; nu aveţi nevoie să-mi faceţi nici un hatîr, căci Radu Irofti va sufleţi mîni cum o văzut pe acea muiere neobrăzată înlocuind stupii ei cei răi prin alţii buni, din prisaca mea. — Da, cucoane, aşa este, zise Grozav ; dacă, precum nu mă îndoiesc, acel Radu Irofti ie mîni asupra sufletului său că într-adevăr o văzut pe muierea răzăşului schimbînd stupii, putem cu toată dreptatea să ridicăm pe răzăş şi pe muierea lui şi să-i ducem legaţi la Focşani, unde starostele va hotărî 126 127 pedeapsa lor. Dar, drept să-ţi spun, n-am încredere nici în spusele, nici măcar în sufleţirea acelui Irofti. El mi se pare un ticălos care, nu numai pentru pricina arătată de răzăş, dar poate şi pentru altele voieşte să-şi răzbune asupra lui şi a muierii lui. De unde ştiu că peste cîteva zile nu se descopere vro împregiurare din care să se vădească că Irofti o jurat strîmb şi că, precum arată împunsăturile care îl acoperă, el însuşi nu o făptuit ducerea stupilor celor răi ai răzăşului în prisaca dumitale şi acea a stupilor dumitale celor buni în prisaca lui. — Dacă, ferească Dumnezeu, s-ar întîmpla aşa ceva, dumneta şi cu tovarăşul dumitale nu aţi putea să păţiţi nimica ; toată răspunderea ar cădea asupra lui Irofti pentru că o jurat strîmb. — Cred şi eu că nu ar avea ce să ni facă nici domnia şi că nici nu ne-ar închide, nici nu ne-ar bate, nici nu ne-ar globi. Dar ne-ar purta de nu ştiu cîte ori şi pe aici şi pe la Ieşi, puindu-ne astfeli la zdruncin şi la cheltuială mare. Şi la urma urmei, ar trimete starostiei poroncă să nu ne mai întrebuinţeze la nici o cercetare fiindcă sîntem nedestoinici şi astfeli am pierde un venit destul de bun, căci starostele, care ţine la noi, pe Putină şi pe mine ne rînduieşte la cercetările cele mai folositoare. Sulgeriul dintăi nu răspunse, urmînd a sorbi din imame în tăcere şi apoi a da drumul fumului pe gură, drept înaintea lui, şi se părea că stă la îndoială asupra celor ce trebuia să li vorbească. în sfîrşit, se vede că îşi luase hotărîrea căci zise : — Ia să nu mai umblăm cu vorbe de clacă, căpitane, şi să grăim deschis şi lămurit. Eu am pus de mult ochii pe prisaca răzăşului şi de mult i-am spus că sînt gata să-i dau preţ bun pentru pămînt şi pentru stupi ; iar el n-o primit nici într-un chip. Acuma cele văzute sau puse la cale de Radu Irofti îmi dau pe răzăş cu desăvîrşire în mînă. Femeia lui şi, poate cu ea şi el, n-au cum să scape de pedeapsă grea şi ruşinoasă dacă nu-mi voi trage jalba înapoi. Ei vor fi prea mulţămiţi să capete iertarea mea cu preţul prisăcii. Dar eu, nefiind om lacom de firea mea, oi lua-o dîndu-le un preţ potrivit. Pe de altă parte, şi dumneta şi căpitanul Putină sînteţi oameni care căutaţi să vă sporiţi starea şi să faceţi avere pentru copiii voştri. Din slujbele la care sînteţi rînduiţi 128 de staroste, căutaţi să trageţi folos cum este şi drept : aveţi să vă folosiţi şi de la mine. Ştiţi că sînt bine cu starostele căruia, pentru răsplata îndatoririlor ce mi le face, îi dau şi eu mulţămirile cuvenite. Pentru treaba de faţă l-am şi mulţămit. Şi nu vă cer mare lucru, ci numai ca, îndată ce i se va fi cetit lui Radu cartea cu blăstăm şi el va fi giurat, sâ rîdicaţi fără nici o întîrziere pe răzăşi, sau numai chiar pe muiere, căci ştiu bine că bărbatul ei o va urma, şi s-o duceţi la Focşani, la staroste, unde oi merge şi eu. Pentru aceasta vă voi mulţămi cu cîte cinci lei buni, mai dînd pe deasupra căpitanului Putină o balercă de vin de Odobeşti şi dumitale vaca cea tărcată ce ţi-o plăcut atîta azi-dimineaţă, cu viţel cu tot. Darurile astfeli propuse de sulgeriu alcătuiau, faţă de serviciul cerut, de averea sulgeriului, de starea celor doi mazili, de valoarea banilor şi a lucrurilor, o mulţămire prea frumoasă, care, dacă nu întrecea pretenţiile ce puteau să le aibă cei doi mazili, trebuia cel puţin să-i mulţămească pe deplin. — îţi mulţămim, cucoane, şi-ţi sărutăm mînile, se grăbi să răspundă Grozav. Şi eu şi tovarăşul meu, în toate cercetările la care ne rînduieşte boieriul staroste, ne silim să îndato-rim pe boieri, căci de la mîna lor aşteptăm şi noi sprijin şi prilej de folos. De ar fi pe lume numai mojici, am pieri de foame. Mîni, îndată ce va sufleţi Radu, vom pune pe răzăşi în fiare şi-i vom duce la Focşani. Dovedindu-se că într-adevăr muierea o săvîrşit acea faptă scîrboasă, noi nu ne putem < îndoi că, înainte să o înfăptuiască, s-o sfătuit cu bărbatul ei, I şi l-om ridica şi pe el. Pe călăraşi i-om trimete la casa răză-'■' şilor, să caute dacă nu găsesc acolo lucruri de furat, pentru ca bieţii oameni să s-întoarcă şi ei cu cîte ceva pe la casele lor, măcar cu găini şi cu straie. — Aşa-i şi drept, răspunse sulgeriul. — O duc greu şi ei acuma. Vodă o trimes la ocnă, după ce o pus să le tragă cîte o bătaie grozavă, pe stegar şi pe jumătate din steagul de panţiri de la ţinutul Cîrligăturii, numai fiindcă, după ce cam curăţise un sat răzăşesc, în care împlinise banii birului, de păsări şi de purcei, au dus în stuf nişte fete şi neveste mai curăţele pe care le-au dezmierdat. Cum vrei ca călăraşii să se hrănească, ei şi caii lor, numai cu leafa ce li-o dă domnia, şi cu ciubotele legiuite, cînd 129 au sa deie necontenite pocloane ispravnicului şi căpitanului care-i rînduieşte în slujbă ? Andrei şi cu Safta, după ce li se dădu drumul de la curte, se duseră întins acasă la ei, împreună cu părintele Gheorghe şi cu călugărul Varsanovie ; dar ajunseră acasă însoţiţi de toţi oamenii pe dinaintea caselor cărora trecuse. în curînd veniră şi acei ce locuiau în celelalte părţi ale satului. Fiecare voia s-audă cît mai degrabă ceea ce s-întîmplase la cercetare. Fiecare îşi arata supărarea pentru ocara făcută astfeli de sulgeriu satului întreg. Cu mare nevoie izbuti părintele Gheorghe să ademenească pe răzăşi să plece din ograda fiului său, unde opri numai pe cîţiva bătrîni şi pe cîteva rude mai apropiate care intrară în casă. După plecarea mulţimii, preutul închise uşa şi, venind în mijlocul odăii, zise cu hotărîre: — Nu trebuie nici să ne gîndim să scăpăm prisaca : ea este pierdută. Bate la ochi că rîpirea este demult pusă la cale şi chibzuită cu meşteşug drăcesc de sulgeriu în unire cu Irofti, cu starostele şi cu mazilii. Sulgeriul li-o şi plătit preţul ei. Dacă ne împotrivim şi stăruim să ne dovedim nevinovăţia, ridică mîni pe Safta legată şi o duc la Focşani. Acolo o pun la caznă, o bat, îi pun ouă fierbinţi subsuoară, o ţin închisă zi şi noapte în odăile călăraşilor care îşi fac rîs de dînsa, pană ce, nemaiputînd răbda, mărturiseşte fapta care n-o făcut-o. Prin urmare dacă ne punem de pricină trebuie să ne aşteptăm la durere şi la necinste pentru Safta, iar prisaca tot n-o scăpăm ! — Bine vorbit-ai, tată, şi într-un gînd cu mine, zise Andrei. Piară două prisăci, nu una, numai Safta să fie ferită de durere şi de batjocură. Avem doară cu ce trăi şi fără prisacă. Să mă duc la sulgeriu şi să-i spun că-i las prisaca dacă se leagă că de Safta nu s-o atinge nimene ! Dar atunci călugărul Varsanovie, care rămăsese nebăgat în samă şi se uita pe fereastă în curte, veni în mijlocul cercului ce se alcătuise şi zise : — Nu te grăbi şi mai aşteaptă : după cît cunosc pe sulgeriu, îl împaci numaidecît dacă-i dăruieşti sau îi vinzi prisaca pe preţ ieften. Pentru aceasta este vreme şi mîni. Dar eu am nădejde bună să pot dovedi tot vicleşugul. Daţi-mi mai răgaz pană mîni dimineaţa. nu- 130 Şi, zicînd aceste cuvinte, călugărul se închină, sărută mîna părinţilor şi plecă fără a voi să mai răspundă la vro întrebare. Acei care erau în casă îl văzură însă oprindu-se în curte şi învîrtindu-se împrejurul unui car al lui Andrei care rămăsese desjugat dinaintea casei. După ce ieşi pe poartă, plecă întins şi cu pas grăbit la prisaca frăţine-său, unde găsi numai pe un băiţaş care de obicei păzea caprele. Acesta, după ridicarea răzăşului de cătră călăraşi, fusese trimes de argatul de încredere al lui Andrei cu însărcinare să păzască prisaca şi să ieie sama despre toate cîte s-ar întîmpla acolo. Cînd călugărul ajunse la prisacă, lipsea mai bine de un ceas pană la asfinţitul soarelui, iar noaptea căzuse de tot cînd Varsanovie, care străbătuse în lung şi în lat tot locul dintre prisaca răzăşului şi acea a sulgeriului, se îndreptă la deal spre potica Mateieşului, care ducea atunci precum duce şi astăzi la mănăstirea Bogdana. Capitolul XXV UN PREUT LA LOCUL LUI Neculai Călin, pădurariul lui Strilea, care păzea prisaca boierească în lipsa lui Solomon rămas la curte, văzuse pe călugăr umblînd plecat la pămînt, parc-ar fi căutat ceva, oprindu-se pe alocurea pentru a umbla cu mîinile pe jos. A doua zi, nu trecuse încă un ceas de la răsăritul soarelui, cînd acelaş pădurar văzu ieşind din tufele de la deal, călări, patru călugări pe care îi recunoscu numaidecît ca fiind părintele igumen Ghelasie, părintele Pahomie, eclisiarhul cel mare, părintele Ioasaf, chelarul, şi părintele Varsanovie, fiul preutului Gheorghe Nan. Erau urmaţi de doi pădurari ai mănăstirii, călări şi ei. Călugării se opriră şi descălecară aproape de bordeiul din prisaca boierească, iar Călin se grăbi să vie să sărute mîna igumenului care îl binecuvîmă şi—1 rugă să-i ţie calul. Părintele chelar, care era şi el din Tămăşăni şi chiar neam cu Călin, şi unul din pădurarii mănăstirii, care îi era cumătru, se grăbiră să între în vorbă cu el şi-1 încurcară atît de bine, încît 131 Varsanovie purtase pe igumen şi pe eclisiarh în toată prisaca lui Strilea şi agiunsese dincolo de pămîntul lui Radu Irofti, pe locul lui Andrei, fără ca Călin să fi băgat de samă ce fac cei trei călugări. Ei rămăsese vreme îndelungată plecaţi la pămînt în mai multe locuri în care Varsanovie le vorbea încet şi, cu o aţă făcută din păr de cal, măsurau nişte urme pe pămînt. Trecuse mai bine de o jumătate de ceas cînd auziră glasul puternic al eclisiarhului celui mare chiuind şi chemînd la vale pe părintele chelar. Acesta plecă cu caii şi cu cei doi pădurari fără ca Călin să-şi fi dat cîtuşi de puţin samă de însamnatatea ce o avuse, pentru scopurile stăpînului său, primblarea pe jos a părintelui igumen între prisaca boierească şi acea a lui Nan. Călugării şi însoţitorii lor încălecară şi se îndreptară spre Tămăşăni. Cînd ajunseră în dreptul casei lui Andrei, Varsanovie intră în ogradă, iar ceilalţi îşi urmară drumul spre curte ; sulgeriul şi cu oaspeţii lui ieşeau tocmai atunci pe cerdac. Tustrei se seoborîră în ogradă şi, cînd igumenul se dădu jos de pe cal, îi sărutară mîna pe rînd. Părintele Ghelasie avea nume mare de călugăr învăţat şi cu frica lui Dumnezeu ; el se ţinea cu sfinţenie de pravilă, era nelacom, milos, vestit pentru judecăţile lui cele drepte, ocrotitor al celor mici şi neputincioşi şi ducea o viaţă de o curăţenie minunată. După ce se suiră în cerdac, sulgeriul pofti pe igumen pe pat, apoi puse să-l cinstească îndată, pe el şi pe eclisiarh, cu dulceţi şi cu cafe. Poroncise să-i aducă şi ciubuc, dar igumenul îi mulţămise spunîndu-i că nu bea tiutiun. Sulgeriul voise să ieie loc pe un scaun, ca şi mazilii şi eclisiarhul, dar părintele Ghelasie îl rugase să steie pe pat lîngă el. In curînd sosiră Andrei Nan şi cu Safta, însoţiţi de părintele Gheorghe şi de Varsanovie, iar în urma lor veniră cele patru fete şi flăcăuandrul care fusese la prisacă cu Safta în ziua de Sfîntul Ilie şi cercetarea începu din nou. La întrebările puse de Grozav fetelor şi băietului, ei răspunseră că petrecuse toată ziua la cules zmeură şi bureţi, venind la prisacă numai pentru a mînca de amiază. Arătările lor conglăsuiau în privinţa faptului că căruţa nu fusese mişcată din locul în care se oprise la sosirea lor de dimineaţă. Flăcăul mai lămuri chiar că, cînd desjugase boii la sosire şi le dăduse drumul să pască în poiană, jugul căzuse 132 pe o mică tufă de porumbrele şi că la plecare luase jugul de pe aceeaşi tufă. După ce se isprăviră aceste mărturii, Grozav zise, în-torcîndu-se cătră igumen : ■— Nu ni mai rămîne decît să rugăm pe părintele igumen să ni cetească cuprinsul cărţii de blăstăm ce o ie asupra sa Radu Irofti, cum că în ziua de Sfîntul Ilie o văzut pe Safta, nevasta lui Andrei Nan, aducînd cu căruţa ei, Ia prisaca de pe faţa Ciubotariului a sulgeriului Mihalache Strilea, cinci stupi slabi pe care i-o lăsat acolo, ducînd în schimb din prisaca boierească la prisaca ei cinci stupi de frunte. Igumenul se sculă atunci de pe pat şi, scoţînd o hîrtie din sîn, zise : — Unde este Radu Irofti ? Radu Irofti care era amestecat printre ceilalţi oameni strînşi dinaintea cerdacului, deşi auzi, nu se mişcă din loc. Atunci îl împinse la scară odabaşa de călăraşi. Radu era galbîn şi tremura. — Tu eşti Radu Irofti ? întrebă igumenul. — Eu, preacuvioase, răspunse Radu, încercînd să stă-pînească tremurul care îl scutura. — Dar umflat mai eşti la faţă, zise igumenul privindu-1 cu băgare de samă şi încercîndu-se în zadar să-i întîlnească privirea. Ce ai făcut albinelor de te-au împuns ele astfeli ? Radu nu răspunse. — Iaca cuprinsul cărţii de blăstăm ce ai s-o iei asupra sufletului tău, urmă igumenul care începu să cetească : „Ghelasie ieromonah, igumen sfintei mănăstiri Bogdana, facem ştire precum cinstit dumnealui Mihalache Strilea, biv vel sulgeriu, au adus plîngere asupra Saftei, nevestei Iui Andrei Nan din Tămăşăni, zicînd că numita i-ar fi luat din prisaca de pe faţa Ciubotariului cinci stupi de frunte pe care i-o dus la prisaca lor, punînd în loc, în prisaca boieriului, alţi cinci stupi proşti luaţi dintre stupii lor. Cerut-au dumnealui această carte de blăstăm asupra lui Radu Irofti, răzăş din Tămăşăni şi el ; de va mărturisi Radu Irofti drept, fără pizmă şi fără părtinire, cum au văzut pe Safta lui Andrei Nan schimbînd acei cinci stupi, să fie iertat şi blagoslovit. Iar de nu va mărturisi drept, ci se va lasa să fie călăuzit de pizmă sau de părtinire, să fie blastamat de Dom- 133 nul Dumnezeu şi de Maica Precistă, şi de cei doisprezece apostoli, şi de cei trei sute optsprezece oteţi din Nicheia : hierul, pietrele, lemnele să putreazască şi să se topească, iar trupul lui să steie întreg netopit ; parte să aibă cu Iuda şi cu tricletul Arie, şi de smerenia noastră încă să fie legat şi afurisit şi aneftemii dat în veci. Amin." Glasul puternic al igumenului, liniştit la început, se făcuse treptat din ce în ce mai ameninţător şi devenise înfricoşat de tot cînd rosti cumplitele cuvinte : „hierul, pietrele, lemnele să putrezească şi să se topească, iar trupul lui să steie întreg netopit", făcînd să treacă un fior de groază din trupurile tuturor celor de faţă. Radu Irofti se făcuse ca varul, se clătina pe picioare şi dinţii i se auzeau clănţănind în gură. Igumenul îl privi lung. — Ai auzit ce blăstăm cumplit, zise el. Dacă eşti hotărît să-1 iei asupra ta, am să mă îmbrac în veştminte, am să-ţi pun epitrafirul şi evanghelia pe cap şi am să rostesc blăstămul din nou ; apoi vei săruta crucea şi-ţi vei da mărturia după cum te va povăţui cugetul. Dar ia sama. Nu-ţi prăpădi viaţa cea veşnică pentru mulţămirea unei pizme sau a lăcomiei tale de bani sau din duh de părtinire. Gîndeşte, fătul meu — şi glasul igumenului se făcuse acuma blînd de tot, aproape dezmierdător —, că toate mulţămirile necurate ale lumii sînt numai nişte deşertăciuni, iar viaţa pă-mîntească nu alcătuieşte nici măcar a mia parte a unei clipe faţă de cea veşnică ce ne aşteaptă după moarte. Chibzuieşte bine înainte de a jertfi atîta veşnicie unui asemene nimica. Şi dacă ispitele vieţii şi poftele tale, şi slăbiciunea ta te-au făcut să-ţi umpli sufletul pană astăzi cu păcate grele, nu le pune vîrf cu unul mai straşnic decît ele toate, ci, dimpotrivă, foloseşte-te de încercarea la care eşti pus pentru a te căi şi de cele din trecut. Glasul acuma blînd ca o mîngîiere al călugărului pătrundea pană în fundul inimii fiinţii slabe şi rătăcite cătră care vorbea. Ghelasie, muindu-şi glasul şi mai tare, întrebă, rostind fiecare cuvînt răspicat, aproape ca un vaiet : — Hotărăşte-te, iei blăstămul asupra ta sau te fereşti să-ţi pierzi sufletul ? Ochii lui Radu căutară ochii igumenului şi întîlnind privirea lui pătrunzătoare, dar plină de bunătate, de nădejde, de însufleţire şi de putere, i se păru că găseşte într-însa sprijin şi linişte. Tremurul de care era scuturat încetă deodată şi el deschidea gura pentru a zice că nu ie blăstămul asupra lui, cînd o mişcare care se făcea printre acei de faţă îl făcu să-şi întoarcă privirea asupra lor, iar ochii lui căzură asupra feţii lui Stan Făcăoariu, care venise şi el să vadă cu fiică-sa şi ginere-sau. Vederea duşmanului urît de el, a acelui pe care îl privea ca izvorul tuturor nenorocirilor sale, nimici cu desăvîrşire lucrarea de pace, de linişte şi de căinţă ce o săvîr-şise în inima ticălosului cuvintele igumenului. în înfăţoşarea lui se făcu deodată o schimbare desăvîrşită, fruntea i se încreţi, ochii i se umplură de ură, pumnii i se încleştară şi, cu un glas hotărît, zise : — Vreu să sufletesc ceea ce am văzut. Sulgeriul şi cei doi mazili ale căror feţe se posomorise din ce în ce pe măsură ce vorbise igumenul şi care, văzînd că li scăpau, celui dintăi prisaca dorită şi celorlalţi darurile nădăjduite, aşteptau fără de suflet răspunsul lui Radu, ră-suflară adînc şi feţele lor se înseninară. Sulgeriul zise încet la urechea lui Grozav : — Popa ţine pe faţă partea răzăşilor ! Iar Grozav răspunse : — Văd şi eu. Prea se-ntrece cu şaga ; am să-1 spun starostelui ca să facă cunoscut şi vlădicăi. Părintele Ghelasie, după ce privise cu jale pe Radu, făcuse sămn eclisiarhului şi acesta îi aduse o legătură în care se aflau veştmintele, ajutîndu-1 să le îmbrace. Apoi luînd evanghelia în mînă, igumenul se scoborî de pe cerdac, merse drept la Radu, îi puse în cap epitrafirul, peste epitrafir aşăză evanghelia şi, cu un glas şi mai înfricoşat decît întăia oară, ceti din nou blăstămul. După ce isprăvi, dădu evanghelia în mîna eclisiarhului, luînd de la dînsul o cruce, scoase epitrafirul de pe capul lui Radu şi-i spuse : — Fă-ţi cruce şi zi : aşa să-mi ajute Dumnezeu, şi sărută crucea. Radu îşi făcu cruce, zise cuvintele rostite de părinte şi îşi apropie buzele de cruce că s-o sărute. Dar igumenul o ridică în sus înainte ca el s-o fi putut atinge. — înapoi, nevrednicule, zise el. Nu te-oi lasa eu să să-vîrşeşti păcatul pe deplin. 134 135 Radu ramase ca trăznit ; cei de faţă se uitau cu uimire unul la* altul. Sulgeriul strigă cu mînie : — Părtinirea preacuvioşiei tale întrece toate marginile. Am să mă plîng vlădicăi şi lui vodă. — Voi aduce la cunoştinţa starostelui de Putna în ce chip preacuvioşia ta îţi înţelegi datoria, zise Grozav. — îmi fac datoria de preut cum mă povăţuieşte legea creştinească, răspunse liniştit igumenul, şi nu-mi pasă de pîrile dumneavoastră. Acest nenorocit, împins de patima care îl orbeşte, era să cadă sub blăstăm, arătînd lucruri ne-adevarate şi închipuite numai de ura de care este stăpînit. — Şi de unde ştii că nu sînt adevărate ? întrebă sulgeriul în prada unei mînii cumplite. — Dacă nu aş avea dovadă că toate cîte le-o arătat Radu Irofti sînt închipuite, nu l-aş fi împiedecat să săvîr-şească jurămîntul, că doară nu sînt copil. — Ia să vedem dovada, zise Grozav cu un zîmbet de dispreţ. — Dovada iacăt-o, zise igumenul şi scoase de sub veştminte un capăt de aţă de păr de cal pe care se vedeau două noduri. Radu o povestit că Safta o înjugat boii bărbatu-său la carul cu care venise şi că cu acel car o mutat stupii dintr-o prisacă în cealaltă. Am fost azi-dimineaţă la amîn-două prisăcile, şi, căutînd pe gios cu amăruntul, cu toată seceta cumplită care bîntuie de mai bine de o lună, am găsit urmele carului în care s-au încărcat stupii. Le-am găsit pe cinci moşinoaie : două de cîrtiţă şi trei de furnici, chiar în marginea prisăcii răzăşului în care s-au găsit trei stupi boiereşti. Am mai găsit aceeaşi urmă lîngă capătul prisăci? boiereşti unde cei trei stupi au fost înlocuiţi prin alţii într-un muşinoi mare de furnici ; le-am mai găsit în două locuri în moşinoaie aflate pe pămîntul lui Radu Irofti. — Ei şi ce dovadă este asta, zise sulgeriul ; doară Radu o spus că muierea o ridicat stupii cu carul. — Da, o spus că i-o ridicat cu carul ei, răspunse igumenul apăsînd pe acest de pe urmă cuvînt; şi urmele care se văd sînt urmele carului boieresc împrumutat de la sulgeriu. Iaca lărgimea urmei roatelor carului lui Andrei, urmă el arătînd întăiul nod ; apoi adause arătînd al doilea nod : şi iaca acea a roţilor carului boieresc. Precum vedeţi, obezile 136 de la carul lui Andrei sînt cu un deget mai înguste decît acele ale carului boieresc. Radu Irofti ştia că roţile de la carăle boierului fusese făcute de acelaş rotar şi pe aceeaşi măsură ca acele ale carălor lui Andrei; dar el nu ştia că Andrei pusese astă-primăvară pe un rotar din Bucium să-i facă roţi nouă la toate carăle lui şi că acele roţi venindu-i acuma în urmă, el numai de două săptămîni le-o aşazat la carăle lui. Şi acuma spuneţi însăşi dumneavoastră, făcu-tu-mi-am sau nu datoria de preut cînd am împiedecat pe acel nenorocit să săvîrşească păcatul greu cu care era pe cale să-şi încarce sufletul ? Şi dacă vă îndoiţi de spusele mele, veniţi cu mine la faţa locului să vedeţi cu ochii. Chiar dacă sulgeriul sau mazilii ar fi pus la îndoială adevărul arătărilor igumenului, înfăţoşarea lui Radu Irofti ar fi ajuns ca să împrăştie orice nedumerire în mintea lor. Se făcuse iar alb ca varul, ochii îi erau holbaţi de spaimă şi, ca să nu cadă, fusese silit să se apuce cu mînile de par-maclîcul cerdacului. — De ce ne-ai înşălat, ticălosule ? strigă Grozav apro-piindu-se de el. Radu se uită la mazil. — Păcatul m-o împins, răspunse el, dînd iar ochii în jos şi rămînînd sprijinit de parmaclîc. — Şi crezi tu că ai să rămîi nepedepsit pentru o asemene faptă ? ziseră odată Grozav şi Putină care vedeau că darurile făgăduite de sulgeriu li scăpau din mînă. — Odabaşa, strigă Putină, ie pe acest ticălos, du-1 sub cel şopron şi-i trage îndată trei sute de bice. — Nu-ţi face păcat, căpitane, zise igumenul ; nu vezi că acel păcătos este pe jumătate mort de ruşine şi de spaimă ? Lasă-1 măcar pană mîni. — Leagă-1, odabaşa, şi-1 ie cu noi la Focşani ; îl vom judeca noi acolo după cum i se cuvine, zise Grozav arun-cînd lui Radu o privire care numai zile trandafirii pentru Irofti nu prorocea. Voi, zise el răzăşilor, duceţi-vă la casele voastre ; nu mai avem nici o treabă cu voi. Răzăşii nu aşteptară o a doua poftire ; se închinară şi se grăbiră să iasă pe poartă şi să se îndrepte spre sat. Iar cum ajunseră acolo, părintele Gheorghe trimese veste pretutindeni ca, la aprinsul luminărilor, să s-adune oamenii toţi acasă la el. 137 Trăsura igumenului sosise de mai înainte la curte, la Tămăşăni ; el se grăbi să-şi ieie ziua-bună de la sulgeriu şi să plece. Despărţirea lor fu din cele mai răci. Cei doi mazili poroncise şi ei să li înhame caii la căruţă, care trase la scară îndată după plecarea călugărilor. Cînd se apropieră spre a-şi lua ziua-bună de la sulgeriu, care nu mai vorbise cu ei, Grozav îl întrebă, cam cu sială : — Dar cheltuiala noastră şi acea a călăraşilor cine o plăteşte ? Sulgeriul se înfurie. După ce prisaca îi scăpase din mînă, după ce dăduse în zadar bani buni mită starostelui, după ruşinea ce o păţise faţă de răzăşi şi de călugări, i se mai cereau bani ! — Să vă plătească prostul care o trimes în cercetare nişte dobitoci şi nişte mişăi ca voi ! strigă el. Grozav deschidea gura pentru a răspunde că nu ei erau de vină, dar sulgeriul bătu din picior şi le făcu sămn să iasă pe poartă, însoţind sămnul cu o sudalmă din cele mai cumplite. Mazilii se grăbiră să se urce în căruţă şi să plece urmaţi la o depărtare de călăraşii siliţi să meargă încet, deoarece duceau între dînşii pe. Radu Irofti cu mînile legate la spate. Dar în aceeaşi sară se adunau după asfinţitul soarelui, în ograda părintelui Gheorghe, toţi răzăşii care mai rămăsese cu părţile lor şi hotărau într-un glas ca Stan Făcăoariu şi cu pjeutul să plece a treia zi, care cădea într-o joi, la Ieşi, ca să pornească din nou judecată împotriva sulgeriului. Dar părintele Gheorghe se rugă de oameni să-1 scutească de acel zdruncin, cumplit pentru un om în vrîsta lui. Datoria cătră sat şi-o îndeplinise doară cu prisosinţă, căci pană atunci făcuse, rjatrusprezece drumuri la Ieşi, însă se arătă gata să deie la cislă, pentru cheltuială, întreit cît îl ajungea partea lui. Propunerea părintelui fu bineînţăles primită de sat cu bucurie. Se hotărî ca Stan Făcăoariu să plece singur ; dar banii fură strînşi numaidecît căci, de astă-dată, răzăşii săraci nu fură cuprinşi în cislă, partea lor aruncîndu-se numai asupra acelor cu dare de mînă. Vestea celor ce se petrecuse în adunare fu adusă chiar în acea sară lui Spiridon vierul de cătră un văr al Iui, care mai de multă vreme primea de la sulgeriu, într-ascuns, daruri 1 m băneşti ca să-1 ţie în cunoştinţa celor ce se ziceau şi se făceau în sat. Mare fu mînia sulgeriului cînd a doua zi Spiridon veni de dimineaţă să-i facă parte de hotărîrea ce o luase răzăşii. Strilea, căruia Zamfira îi adusese tocmai atunci copiii pe care, precum am arătat mâi sus, îi iubea cu patimă^ merse la ei, îi luă în braţe, îi sărută. Şi atît aceste dezmierdări, cît şi vederea lor îi stîrniră mînia. Sări de pe patul din cerdac pe care sădea turceşte, cu ciubucul aprins în mînă şi cu filigeanul de cafe pe măsuţa cu^trei picioare aşazată lîngă el, răsturnă cafeaua şi începu să se primble cu paşi răpezi, nebăgînd în samă pe Frosiniţa şi pe ^Patraşcu, rostind sudălmile cele mai cumplite. în sfîrşit, zărind copiii, se mai linişti puţin şi spuse lui Spiridon să meargă la treaba lui, adăogînd : A — Lasă c-oi scapă eu de Stan Făcăoariu, de întreg neamul lui şi de uricile lor, chiar de a trebui să cheltuiesc giu-matate de avere. Capitolul XXVI ISPITA Ion se îndreptase de vro două săptămîni : rănile i_ se închisese şi el reîncepuse să-şi îndeplinească slujba obişnuită. Sulgeriul de atunci, din sara în care pusese să-1 bată atît de crunt, nu-1 mai chemase la dînsul, nu mai vorbise cu el. Poroncile ce avea să i le deie i le trimitea prin altă slugă. Cînd îl întîlnea în ogradă sau pe afară, ^e făcea că nu-1 vede sau întorcea capul, iar robii pedepsiţi primeau pedepsele lor de la mîna lui Iftime a lui Grigore Pitarul. Dar Ion, de cîte ori nu era reţinut de îndatoririle lui la cîmp sau la pădure, îşi petrecea vremea în ograda curţii numai ca să aibă prilej să vadă pe Catrina. Dar ea se ferea de el, de cîte ori îl ştia în ogradă^ rămînea în casă şi, deoarece sulgeriul nu-1 mai chema în casă, numai arareori aveau ochii însătaţi de ea ai lui Ion prilej să se bucure de privirea ei. în după-amiaza zilei în care sulgeriul auzise de hotărîrea răzăşilor, înspre sară, boieriul era dus la vînat. Ion pri- 139 138 veghea nişte ţigani care curăţau fîntîna ce se afla în faţa curţii, copiii sulgenului^ se jucau prin curte, iar Zamfira sădea jos pe treptele scării cerdacului. Se afla acolo pentru ca să ieie samă la copii şi ţinea în mînă o cămeşă de pînză de in, pe care se vedea început un preafrumos izvod, dar la copii nu se uita, şi acul de care atîrna un fir de matasă roşie rămînea înfipt în pînză. Era stăpînită de un singur gînd. Acel al răzbunării : să se răzbune de ocara care i-o făcuse Andrei, săgăsască un mijloc pentru a sfîşia inima lui şi acea a Saftei, să pedepsească pe boieriu pentru dispreţul ce i-1 arătase şi pe Catrina pentru norocul ce dăduse peste ea. Deodată ochii îi căzură pe Ion. Dacă carnea lui sfarmată de loviturile vergilor era acuma aproape tămăduită, ţiganul rămînea slab, galbîn ; pasul lui nu redobîndise voinicia de odinioară ; capul care altădată îl^ purta sus ^era acuma plecat asupra pieptului ; ochii care pană mai dăunăzi priveau drept înaintea lor cu hotărîre, aproape cu mîndrie, erau stînşi şi privirea lor ştearsă se umplea din cînd în cînd de nemărginită jale. „Ţiganul se stînge de dorul Catrinei, gîndea Zamfira. Ce n-ar fi el oare în stare să facă acuma pentru ca s-o redobîndească ? L-ai putea lesne ademeni chiar la moarte de om dacă ai fi în stare să-i insufli credinţa că, prin omor, ar putea ajunge să aibă parte de Catrina." Şi deodată crierul ei fu străbătut de întrebarea : „Dacă m-aş folosi de dorul lui pentru îndeplinirea răzbunării mele ?" Şi acest _ gînd plăcîndu-i, frumoasa femeie începu să-1 înyîrtească şi să-1 sucească în cap şi fruntea i se încreţea tot mai tare, buzele i se strîngeau din ce în ce, iar privirea rămasă ca^ pironită drept înaintea ei în pămînt se făcea tot mai cruntă şi mai neînduplecată. Soarele era aproape de asfinţit şi ţiganii, care îşi mîntuise lucrul, se duseseră pe la bordeile lor. Ion dăduse cîteva tîrcoale prin ogradă, cu ochii îndreptaţi spre ferestrele curţii, cu nădejdea ca va zări pe Catrina; dar ea nu se arătase nicăiure. Ţiganul dînd un suspin greu se îndrepta spre poartă cînd auzi numele lui rostit de un glas de femeie. Cînd se-ntoarse tresărind, văzoi pe Zamfira apropiindu-se răpede de el şi făcîndu-i semn să steie pe loc. „Duduca boieriului", cum o numeau ţiganii, nu era iubită de ei, căci pe vremea în care trecerea la stăpîn îi era mare, se purtase cătră ei cu fudulie şi cu neîn- 140 durare, pîrîndu-i sulgeriului pentru cea mai mică vină şi adesa fără nici o vină. Multe lovituri de vergi sau de bici trăsese Ion din pricina Zamfirei ; şi el ştia bine că cele mai multe ţiganii le suferise pe nedrept. Dar el mai ştia că trecerea ei la sulgeriu, care de mult era în scădere, pierise de tot de cînd boieriul îndrăgise pe Catrina şi auzise pe ceilalţi robi povestind că duduca Zamfira nu mai poate de ciudă de cînd o ţigancă i-o luat toată trecerea. Faptul că Zamfira suferea de pe urma aceleiaşi împrejurări care îi întunecase viaţa îl făcea s-o privească ca pe un feli de tovarăşă de nenorocire şi să se simtă atras cătră ea. — Du-te la muchia rîpii, în faţa porţii, îi zise ea îndată după ce el ajunse lîngă dînsa, şi aşteaptă-mă. Duc copiii în casă şi vin îndată acolo. Am să-ţi spun lucruri care vor fi spre binele tău. Ion se duse la muchia rîpii unde veni şi Zamfira în curînd, după ce încredinţa copiii mamei Smarandei. îndată cum sosi lîngă Ion, tînăra femeie se aşăză jos, chiar pe muchie ; robul ramase în picioare, în faţa ei, ceva mai jos decît ea, astfeli că, de pe tăpşan, nu se putea bănui fiinţa lui acolo. — Măi Ioane, începu Zamfira, tare mi-i milă de tine, căci văd că eşti foarte nenorocit! Ion tăcu şi ramase cu privirea plină de jale îndreptată în jos. — Mare-i nedreptatea care ţi-o făcut-o boieriul, urmă Zamfira. Ca stăpîn, era în drept să se bucure de frumuseţa roabei lui, dar să ţi-o ieie de tot! Şi tu o iubeşti ca un nebun ! Ion nu răspunse nimica, dar din ochii lui se văzură izvorînd cîteva lacrimi care, după ce îi brăzdară obrajii, căzură pe pămînt. — S-ar putea crede, urmă Zamfira, că compătimirea mea cătră tine este prefăcută şi că vorbesc astfel numai din ciudă, fiindcă boieriul nu se mai ţine de mine. Dar^ tu ştii bine că dragostea boieriului de mult s-o răcit cătră mine. Nimene nu ştie mai bine decît tine de cînd s-o săturat de mine şi cîte mi-au luat locul de un an încoace. Apoi ştii ca acuma el umblă să se căsătorească din nou cu fiica vornicului Costache Ţifescu din Domneşti. Eu, încît mă priveşte, mi-am luat nădejdea şi sînt hotărîtă să plec de aici inca 141 înainte de nuntă şi să mă întorc la Ieşi. Am strîns cîteva părăluţe şi voi şti eu doară să-mi găsesc un bărbat statornic. Dar văzîndu-te atît de nenorocit, mi s-o făcut milă de tine şi mi-am pus în gînd să-ţi dau un sfat bun care, dacă li-i urma, te-a pune în stare să aduci iar pe Catrina în bordeiul tău, în care să rămîie de acuma nelipsită. Ion nu zise nimica; dar chipul în care el îşi aţintea acuma privirea asupra ei îi arata că ţiganul îi soarbe cuvintele. — După cît cunosc pe boier, zise Zamfira, el începe să se sature de Catrina şi în curînd ea are să se trezască înlocuită prin alta. Ion făcu o mişcare de bucurie. — Dar să nu crezi, urmă Zamfira care, pe cînd îi vorbea, să uita ţintă la el şi nu pierdea nici una din mişcările lui, că boieriul, cînd s-a sătura de Catrina, ţi-a da-o ţie înapoi. El este supărat foc pe tine din pricina îndrăznelii ce ai avut să-ţi baţi femeia, fiindcă el o buase în ietacul lui. Să nu crezi că ai scăpat cu bătaia care ai suferit-o ; boieriul are de gînd să-ţi deie şi altă pedeapsă, neasamanat mai grea. Vra să te despartă de dînsa pe vecie ! Dar, purcese ea, după ce tăcu puţin pentru a privi cu o crudă plăcere spaima care, la auzul acestor cuvinte, se oglindi pe faţa lui Ion, boieriul mi-o spus-o chiar mie : el vra să vîndă pe Catrina la Ieşi sau aiurea departe de aici, pentru ca să nu mai ai putinţă s-o baţi. Zamfira minţea, căci^sulgeriul nu-i spusese nimica şi nici prin gînd nu-i trecuse să vîndă pe Catrina de a cărei frumuseţa erau încă îmbătate simţurile lui. Dar Ion se făcuse acuma încă mai galbîn decît era de obicei şi de-abie se ţinea pe picioare, tot trupul fiindu-i scuturat de tremur. — Dar, urmă ea, Catrina n-are să fie vîndută ; ea are să se-ntoarcă în curînd în bordeiul tău, dacă tu îi asculta de sfatul meu. — O, spune ce să fac şi te-oi asculta orbeşte, numai să am iar parte de dînsa, zise Ion cu un glas surd şi tremurat. — Boieriul este supărat tare pe tine ; dar el te-ar ierta şi ţi-ar da pe Catrina înapoi, dacă tu i-ai face o slujbă mare, un bine în urma căruia să n-aibă cum să nu-ţi fie recunoscător. 142 1 — Da' ce bine mare este în stare un rob ţigan să facă 1 unui boier de neam ca sulgeriul ? întrebă Ion cu deznă-I dăjduire. S — Un om mic este adesa în stare să facă unui om mare I un bine care nu i l-ar putea face altul de sama lui sau mai ■ mare, răspunse Zamfira, şi tocmai acuma ai avea prilej sa 1 faci sulgeriului un bine de acest soi. Ştii că răzăşii erau I hotărîţi de mai demult, încă de cînd o venit noul domn, să I pornească iar judecata împotriva boieriului nostru pentru a I întoarce de la el părţile din Tămăşăni pe care le stăpîneşte. I Dar poate nu ştii că, în urma întîmplării cu Radu Irohi, I cu Safta lui Andrei Nan şi a păcălelii sulgeriului, satul s-o I adunat ieri sară la părintele Gheorghe şi că într-un glas s-o i pus la cale ca Stan Făcăoariu să plece fără zăbavă la Ieşi, cu uricile satului pentru ca să le înfăţoşeze domniei şi să-i ceară punere de soroc spre judecarea pricinii. Ştii cît l-au năcăjit răzăşii pe boieriu cu judecăţile pe care le-au avut pană acuma, ce zdruncin şi cheltuială i-au pricinuit acele judecăţi. El se liniştise de vro cîţiva ani şi credea că o scăpat de judecăţi pentru totdeauna. Apoi o prins dragoste mare pentru acest loc şi ar fi mai bucuros să moară decît ! să-1 părăsască. Eram de faţă cînd Spiridon vieriul i-o ad^ * azi-dimineaţă veste despre hotărîrile ce s-au luat la sfatul :■ satului de asară. Sulgeriul o fost cuprins de o mînie groaz-\ nică şi o spus că ar da bucuros giumatate din ce are acelor ; care l-ar scapă de Stan Făcăoariu şi ar lua din mînile răză-|; şilor hîrtiile blastamate cu care ei îi fac lui atîtea supărări. I Zamfira răstălmăcea într-adins cuvintele sulgeriului care, I precum am văzut mai sus, erau departe de a avea înţelesul acelor ce le povestea lui Ion : avea ea doară scopurile ei. i — Şi acuma, urmă ea, dacă nu eşti din cale-afară prost, ştii ce trebuie să faci ca să redobîndeşti pe Catrina. Găseşte chip să mîntui pe boier de Stan Făcăoariu şi de uricile răzăşilor şi el n-a mai avea cum şi pentru ce să vîndă pe Catrina. Ştii cît este de darnic sulgeriul cînd îi faci vro mulţămire, chiar mică ; ce n-ar face el pentru ^ acel care l-ar mîntui de nişte duşmani atît de supărăcioşi şi ar aduce în mînile lui nişte hîrtii a căror nimicire i-ar închezăşlui pentru totdeauna liniştita stăpînîre a moşiei. — Dar, strigă Ion, vrei să fac moarte de om ? Zamfira îl privi cu dispreţ. 143 I — Eu nu ţi-am zis cum să faci, răspunse ea după oarecare tăcere ; asta este treaba ta. Dacă găseşti chip să mîntui pe boieriu de Stan Făcăoariu şi dacă izbuteşti să pui mîna pe hîrtii, nu este bine în privinţa sulgeriului pe care să-1 ceri fără ca el să ţi-1 deie. Pe tine te priveşte să chib-zuieşti în ce chip îi aduce dorinţa lui la îndeplinire dacă vrei să te mai bucuri de Catrina. Dacă nu, s-or mai găsi poate^ şi alţii care să îndeplinească pofta boieriului ; şi tu vei rămînea un prost şi nu-i mai vedea în veci pe Catrina care s-a strecura prin ietacele boierilor, frecîndu-i pe picioare, pană ce a îmbătrîni şi s-a gîrbovi. Şi Zamfira sculîndu-se se îndreptă răpede spre curte fără a se mai uita înapoi. Ştia ea doară că sămînţa blastamată ce o azvîrlise astfeli găsise în inima chinuită şi sîngerată, dar sălbatecă a robului, pămînt prielnic şi roditor. Capitolul XXVII PUNEREA LA CALE A UNEI FAPTE DE RĂZBUNARE Dacă sulgeriul fusese pus în cunoştinţa celor vorbite şi hotărîte în adunarea de la părintele Gheorghe, la care luase parte satul, el nu putea să aibă nici o ştire despre cele puse la cale în altă întrunire, neasamanat mai mică, care se ţinuse într-aceeaşi sară, după ce se spărsese adunarea obştiei. Vlad Catana, ajungînd lîngă cei doi fii ai lui Stan Făcăoariu, Mihai şi Necuiai, în clipa în care aceştia ieşeau din ograda părintelui Gheorghe, li zise încet : — Veniţi după mine ! şi apucase drumul la vale spre casa lui, iar ei se ţinură după dînsul. Cînd ajunse aproape de poarta lui, cîrni spre stînga, intră într-o curte părăsită cu gardul stricat, străbătu grădina din dosul acelei curţi, sări peste gard în ţarină ; apoi după ce se încredinţa că flăcăii îl urmează, merse drept la muchia rîpei de deasupra Pietrosului Mare unde se opri. în dreapta, în stînga, în dosul lui, dinaintea lui, până devale în pîrău, locul era descoperit : nu se vedea nici o tufă. 14i : Mihai şi cu Neculai ajungîndu-1 în curînd, Vlad se puse jos făcînd semn tinerilor să şadă şi ei. — Se vede ca ziua, zise el cu glasul înăbuşit, nu se poate apropia nimene fără ca să-1 zărim de departe, totuşi ar fi bine să vorbim încet : lucrurile ce am să vi le spun nu trebuiesc auzite de alţii decît de voi. Vă ştiu, urmă ungureanul, de băieţi inimoşi şi 'fără frică ; ştiu că urîţi din suflet pe ciocoiul scîrbos care o mîncat jumătate din moşia strămoşască, care vă jăfuieşte pe fiecare zi, care este pe cale să vă rîpească şi ce v-a mai rămas din pămînturile voastre, care zilnic îşi bate joc de voi şi îşi face rîs de nevestele şi de surorile voastre. Satul o hotărît mai adinioarea să pornească din nou judecată împotriva sulgeriului şi să trimată la Ieşi pe nenea Stan pentru a da domniei jalbă din partea obştiei. Domnul cel nou este drept şi ţine cu norodul ; avem bună nădejde că vom capata de astă-dată dreptate. Sulgeriul va fi silit să ni întoarcă pămînturile ce ni le-a luat pe nedrept şi să se mute de pe locurile noastre. Dar prin asta nu ne mîntuim de dînsul : domnia se schimbă necontenit şi judecăţile se deschid din nou la fiecare schimbare. Peste un an, mult peste Idoi sau trei, domnul drept şi milostiv de astăzi are să fie mazilit. De unde ştim noi că în locul lui nu vine altul, a cărui ureche să fie surdă la jălbile norodului şi plecată * numai la acele ale boierimii, să nu vie în scaun un domn la care Strilea şi cu rudele lui să aibă trecere mare ? Sulgeriul cu bună samă că va începe atunci din nou judecata, ni va da din nou ramaşi, şi noi vom fi siliţi să-i întoarcem pămînturile şi venitul ce-1 vom fi luat dintr-însele, afară de cheltuielile ce va trebui să le facem cu drumurile, de gloabă pentru paguba pricinuită şi de ciubote grele la oamenii domneşti. — Dar atunci ce-i de făcut ? întrebară într-un glas Mi-1 hai şi Neculai. — Să desfiinţăm pricina răului, răspunse scurt Vlad. — Cum ? Să omorîm pe boieriu ? întrebară flăcăii. — Moartea unui ticălos, lacom, hrăpăreţ şi desfrînat ar cîntări puţin pe lîngă liniştea, închezeşltiirea averii şi a cinstei unui sat întreg, zise Vlad cu hotărîre. Dar nu este nevoie să-1 omorîm ; ne putem mîntui de dînsul şi într-alt I feli ! 145 — Cum ? întrebară tinerii. — Să punem mina pe el şi să-1 dăm pe sama unui cunoscut al meu, duşman de moarte al sulgeriului, căruia, după ce 1-a lăsat sărac i-a necinstit şi muierea. Cunoscutul meu nu voieşte să ucidă pe sulgeriu, dar se îndatoreşte să-1 ţie la loc ascuns şi să nu-i deie drumul pană ce Strilea, pe lîngă că-i va întoarce tot ce i-a luat, va da hîrtie încredinţată cu blăstăm că toate daniile ce le-a căpătat, atît părintele său, banul Constantin, cît şi el însuşi nu sînt decît cumpărări meşteşugite şi că veniturile adunate ce le-a luat de pe aceste părţi cumpărate pe nedrept întrec cu mult banii cu care le-a cumpărat. înţelegeţi voi că faţă de astfeli de hîrtii rămîn răsuflate nu numai daniile ca fiind meşteşugite, dar şi cumpărăturile, căci dacă daniile erau meşteşugite, sulgeriul nu era răzăş cînd a făcut cumpărăturile ; şi, prin urmare, sînt răsuflate şi ele. — Dar dacă sulgeriul nu iscăleşte hîrtia sau arată pe urmă că o iscălit-o prin silă ? întrebă. Mihai Făcăoariu. Vlad zîmbi. — Asta este treaba cunoscutului meu. Dacă l-aţi cunoaşte nu v-aţi îndoi că va scoate de la sulgeriu orice hîrtie ar socoti de trebuinţă. — Dar cine-i cunoscutul tău ? întrebă iar Mihai. — Am jurat să nu-i spun numele şi am jurat că nu-1 va vedea nici unul din acei care mă vor ajuta să dau pe sulgeriu în mînile lui. — Da' cum să punem mîna pe boieriu ? întrebă Neculai. — Vă voi spune cum, răspunse Vlad scoţînd din chimir o cruce de alamă galbănă, avînd săpată pe dînsa chipul Mîntuitorului răstignit ; dacă juraţi pe această cruce să nu destăinuiţi nici măcar la moartea voastră nimica din cele ce v-am spus pană acuma, din cele ce le veţi auzi de acum înainte, din cîte le veţi vedea făptuindu-se sau le veţi făptui voi înşivă în această lucrare, dacă vă legaţi să m-ascul-taţi orbeşte, să îndepliniţi orbeşte orice vă voi poronci şi să nu vă daţi înapoi dinaintea nici unei primejdii. Şi Vlad le întinse crucea : flăcăii se sfătuiră din ochi. Ei fusese crescuţi în simţirile celei mai înverşunate uri împotriva Strileştilor ; nu o dată auzise ei pe tatăl lor şi pe fraţii lui plănuind uciderea sulgeriului. Porniţi din firea lor spre fapte crude, ei n-ar fi stat multă vreme la gînduri nici pentru a se lega să ieie parte la uciderea sulgeriului, şi Vlad li cerea doar numai să ajute la prinderea şi închiderea lui în ioc teafăr. Amîndoi puseră deodată mîna pe cruce. — Jurăm să nu destăinuim nimica din cîte le-am auzit şi Te vom auzi, jurăm să tăcem despre toate cîte le-om făptui sau le-om vedea făptuindu-se, aşa să-mi ajute Dumnezeu, zise încet şi răspicat Vlad. Şi flăcăii, cu mîna pe cruce, rosteau la rîndul lor fiecare din cuvintele ce ieşeau din gura ungureanului ; iar după ce mîntuiră jurămîntul fiecare din ei sărută crucea. — Iaca planul ce l-am alcătuit cu cunoscutul meu, zise Vlad după ce vîrî iar crucea în chimir. Sulgeriul merge acuma adesa de stă de vorbă cu Gavril sihastrul de la Poiana Prălii, nădăjduind că va izbuti să facă pe călugăr să-i dăruiască partea lui de moşie. Călugărul însă ţine cu noi şi nici nu gîndeşte să lipsască pe copiii frăţine-său de moştenirea ce li se cuvine. Dar el este şiret şi poarta pe sulgeriu cu nădejdea că-i va lăsa lui partea de moşie şi astfel capătă de la boieriu multe de ale hrănii şi de ale îmbrăcămintei, care tot la soră-sa merg. Sulgeriul merge la sihastru numai după prînz, singur, calare şi nu se întoarce înainte de asfinţitul soarelui, cînd pe drum nu se mai află nimene. Dacă ne-am aţinea tustrei în tufele deasupra podului de la Lăiţă, la cotitură, unde-i drumul strimt de tot, ar fi le:ne, întin-zînd o frînghie de-a curmezişul drumului, între doi copaci, să-1 doborîm Ia pămînt cu cal cu tot. Sulgeriul pleacă de la călugăr totdeauna după asfinţitul soarelui ; în locu! unde vom întinde frînghia este întuneric chiar şi ziua ; el nu va vedea frînghia şi chiar de ar vedea-o, cum vine el în umbletul cel mare, nu va avea vreme să oprească calul care, lovindu-se de frînghie, se va prăbuşi cu călăreţ cu tot la pămînt. Atunci, înainte ca sulgeriul să poată să-şi revie în fire, vom tăbărî pe el şi-1 vom lega burduf. — Şi după ce l-om lega, întrebă Mihai, ce să facem cu dînsul ? — Avem să-1 luăm binişor şi să-1 ducem peste pîrăul Pietrosul Mare, în fundul unei scursuri, unde îl vom lega de un copac cu un căluş în gură şi-i vom spune că îl iasăm ca să moară .de foame acolo sau ca sa fie rupt de fiarej Bineînţăles că ne vom mînji cu funingine pe obraz ca sa nu ne cunoască. 146 147 — Şi cunoscutul tău are să vie să-1 dezlege ? întrebă Mihai. — Cunoscutul meu va fi aproape de noi, dar noi nu-1 vom vedea ; el va lasa să treacă cîteva ceasuri de noapte, apoi se va face că trece pe lîngă copacul de care va fi legat sulgeriul şi se va arata foarte mierat recunoscîndu-1. — Şi-i va da drumul ? — Numai după ce sulgeriul îşi va pune iscălitura pe cartea cu blăstăm prin care recunoaşte că daniile lui şi acele ak tătîne-său sînt meşteşugite, în faţa unui preut care va iscăli şi el lîngă sulgeriu. — Dar de unde popa ? — Asta-i treaba cunoscutului meu ; am toată nădejdea jntr-însul. — Şi cînd să ne aţinem la Laiţă ? — Poate mîni, poate poimîni, poate peste cîteva zile : întăia oară cînd sulgeriul va veni la părintele Gavril. Cunoscutul meu are o ascunzătoare bună în apropiere de podul de la Laiţă, în care stă supus ziua întreagă. Voi, de acuma înainte, să urmăriţi pe sulgeriu în fiecare după-amiază şi, îndată ce veţi vedea că apucă drumul Prălii, să vă luaţi după dînsul. Eu voi păzi la prisaca mea de pe faţa Ciubotariului, drumul trece pe lîngă ea şi sulgeriul nu poate să treacă nici la deal, nici la vale fără ca să prind de veste. Cum va trece, voi înştiinţa pe cunoscutul meu prin sămnul ştiut între noi şi voi merge să vă aştept de la deal pe pod. — Dar dacă boieriul n-a fi singur, întrebă Neculai. — Nu vom face nimica şi vom lasa treaba pe altă dată cînd va fi singur. Dar nu mă tem de asămene lucru, căci sulgeriului îi place să umble singur : el este un om blasta-mat, nu se teme de Dumnezeu, dar de oameni sau de primejdii şi mai puţin. — Şi gloanţele lui nimereşte rîndunica în zbor, zise Mihai. De va apuca să puie mîna pe pistoale înainte să fi tăbărît noi trei pe el, vai de pielea noastră, zise Neculai pe care numai la acel gînd îl apucase fiorii. — Doară avem şi noi puşti şi vom putea trage asupra lui dintre tufe, în dosul fiecăreia din ele va pîndi cîte unul din noi ; cea mai depărtată dintr-însele este la zece stînjăni, iar cea mai apropietă la cinci stînjăni de drum. Dacă nici unul din noi nu-i meşter de puşcă ca sulgeriul, fiecare^ împuşcă iepurele în fuga mare : ce dracu, vom nimeri doară un om. — Atunci tot se poate întîmpla să facem moarte de om ? zise Neculai. — Numai dacă s-ar întîmpla un lucru ce^mi se pare cu neputinţă ; adică dacă sulgeriul ar apuca să puie mîna pe pistoale înainte ca noi să ne fi aruncat asupra lui. La asămene întîmplare n-am avea ce să facem ; trebuie să-1 ră-punem, căci de nu-1 răpunem, sau ne împuşcă, sau ne baga în ocnă. — Cu ce se-ncărcăm puştile ? întrebă Neculai. — Cu praf şi cu haliciuri. Praf de puşcă aveţi ? — N-avem, răspunseră flăcăii. — Vă voi da eu că am de cel mai bun, zise Vlad, precum şi poşte şi haliciuri. Voi avea la mine frînghii bune şi chiar funingină cu care să ne mînjim ca să nu ne cunoască boieriul. Dar cu calul ce vom face ? mai întrebă Mihai. — Cunoscutul meu a avut grijă şi de asta : a pregătit o ascunzătoare pentru cal. îndată ce vom fi dat pe sulgeriu pe mîna lui... pe mîna cunoscutului meu ; şi Vlad îşi muşcă buzele pentru că fusese cît pe ce^ să scape numele acelui cunoscut, voi duce chiar eu calul în acel loc. Mai bine de un ceas încă Vlad^Catană răspunse la întrebările flăcăilor, şi îi lămuri, pană în cele mai mici amărunte, partea ce aveau s-o îndeplinească în îndrăzneaţă faptă ce o pusese la cale cu tainicul lui cunoscut. Cînd cei trei tovarăşi se despărţiră pentru a se duce la casele lor, cu-coşii cîntase de mult de miazănoapte. Şi tustrei ardeau de nerăbdare să vadă sosind mai degrabă ceasul în care erau să puie mîna pe boieriul urît de ei, flăcăii în nădejdea să mîn-tuie satul de el, Vlad în acea de a^ vedea învins şi smerit pe acel care-i făcuse atît de usturătoare batjocură. Capitolul XXVIII CÎND DEASUPRA, CÎND DEDESUBT în dimineaţa zilei de miercuri sulgeriul se trezi fără chel ; toată noaptea fusese năcăjit de acelaş vis urît. Se vedea 148 149 calare pe Daraban, înspre sară, şi o haită mare de lupi flămînzi îl gonea, cînd în şesul Trotuşului, cînd prin poie-nele de pe iaţa Pietrosului Mic, cînd pe drumul spre Poiana Prălii. El scotea în vis pistolul şi trăgea în lupi, dar în zadar loveau cremenele în oţel : nu ieşeau scînteie care s-aprindă praful din tigaie. Altă dată el uita să ridice cu-coşul, astfeli că în zadar apasă pe trăgaci. Cînd se trezi în zori de ziuă, scăldat în nişte sudori răci, visa că tocmai cînd lupii îl ajunsese, la podul de la Laiţă, podul se prăbuşea sub povara lui şi sub acea a fiarelor şi cădeau cu toţii, unul peste altul, grămadă în pîrău. Dimineaţa fu dureroasă pentru ţigani : vezeteul şi cu unul din rîndaşi se aleseră cu cîte douăzeci şi cinci de nuiele, fiindcă caii nu i se părură sulgeriului destul de bine săce-laţi, nici grajdiul rînit în chip mulţămitor ; cele două spă-. lătoriţe cu cîte cincisprezece, fiindcă venise tîrziu la treabă ; iar sofragiul cu douăzeci şi cinci, fiindcă boieriul găsise o muscă în cafe. Zamfira fu suduită mai rău decît o ţigancă, pentru că anteriaşul lui Patraşcan era descusut; sulgeriul se răsti chiar, pentru întăia oară, la Catrina care-i adusese alt brîu decît acel pe care îl ceruse. înainte de amiază încalecă pe Şoarec, cutreieră şăsul unde se isprăvea cositul, în-torcîndu-se pe la vie unde, negăsind doagele vechi de pe la poloboacele risipite, din care urmau să se facă iar vase, destul de bine curăţite, croi pe Spiridon, de calare, cu cîteva harapnice peste umere. Iar la prînz, părîndu-i aluatul de la plăcinta de carne prea gros, poronci să i se tragă douăzeci de bice lui Simion bucatariul care era de rînd în bucătărie în acea zi. După masă se lăsă pe pat, dar nu putu să adoarmă. După ce se-ntoarse, vreme de mai bine de un ceas, cînd pe coasta dreaptă, cînd pe cea stînga, bătu în palme, luă dulceţi şi cafe, apoi poronci să se puie şaua pe Daraban. De obicei pleca pe la toacă, de astă-dată ieşi pe poartă, îndreptîndu-se spre Poiana Prălii, cu un ceas mai devreme. Băieţii lui Stan Făcăoariu, deşi nu se aşteptau încă să-1 vadă trecînd, se învîrteau prin curte : îndată ce zăriră pe sulgeriu puseră cîteva merinde în traiste şi se luară după el. Vlad Catana dormea în coliba de la prisaca lui ; el nu auzi pe Strilea trecînd, de-abie se trezi cînd sosiră cei doi flăcăi, care îi dădură de veste că sulgeriul trecuse spre Poiana Prălii. Ungureanul luă îndată de la părete un bucium neobişnuit de lung, de coajă de tei legată cu cercuri de coajă de cireş, ieşi afară şi scoase din bucium cinci sunete prelungite ; apoi, după o scurtă tăcere, alte trei, puternice dar scurte şi, după altă tăcere, un sunet prelungit. Dădu din bucium în acelaşi chip de trei ori. Flăcăii se minunară de puterea sunetelor ce le scotea ungureanul : ele pătrunsese cu bună samă pană în fundul văioagelor celor mai ascunse. — Amarnic bucium, zise Neculai Făcăoariu ; de unde-1 ai, nene Vlade ? — De la cunoscutul de care v-am vorbit şi care mi 1-a lăsat aici pentru ca, dînd dintr-însul în chipul ce aţi văzut, să-i dau de ştire că sulgeriul a trecut la Poiana Prălii. — Mergem să ne aţinem la Laiţă ? întrebă Mihai. — Da'ce, vrei s-aştepţi acolo trei ceasuri şi mai bine ? răspunse Vlad. Sulgeriul şăde ceasuri întregi de vorbă cu călugărul, căutînd să-i cîştige bunăvoinţă. îi cere sfaturi, îl pune să-i povestească despre cele ce-a văzut şi a auzit la Sfîntul Munte şi la Ierusalim, îi povesteşte şi el ceea ce ştie despre părintele mitropolit şi despre părinţii episcopi. Călugărul cunoaşte prea bine scopurile sulgeriului, este hotărît să nu-i deie moşia şi, fiind răzăş din satul nostru, îl urăşte pe boieriu, dar se preface că inima îl trage cătră el şi că, în privinţa moşiei, stă la îndoială. Cătră cunoscutul meu vorbeşte deschis şi face haz mare de chipul în care îşi bate joc de sulgeriu. N-avem nevoie să ne grăbim, boieriul nu pleacă niciodată de la călugăr înainte de asfinţitul soarelui. Pană la Laiţă nu-i decît o zvîrlitură de băţ. Râmînem aici pană cînd umbra celui carpăn va ajunge la gardul prisăcii ; ne vom mînji pe faţă şi apoi, de vom pleca atunci, tot vom avea de aşteptat pe loc un ceas şi mai bine. Vlad Catana se înşala : sulgeriul de astă-dată nu stătu cu călugărul pană la asfinţitul soarelui. O nelinişte, o îngrijire ce nu şi-o putea lămuri sţăpînea pe Strilea şl—1 împiedeca să steie pe loc. De astă-dată nu găsea ce să spuie sihastrului şi asculta poveştile lui numai cu giumatate de ureche : gîndul lui era aiure sau, mai bine zis, nicăiure. Nu trecuse încă ceasul de cînd era la sihăstrie cînd se sculă ca să plece. Sihastrul se încercă în toate chipurile să-1 re-ţie ; Ia urma urmei, cînd sulgeriul încălecase şi era să deie 150 151 pinteni calului, se apropie de el şi îl întrebă dacă nu ar fi bine şi spre folosul lui ca actul de danie ce i l-ar face să fie iscălit şi de vlădica de Roman ca chiriarh al eparhiei. în altă zi, o asămenea întrebare ar fi făcut pe sulgeriu să descalece îndată şi să steie de vorbă cu călugărul Gavril pană după miezul nopţii. Şi de astă-dată întrebarea îl făcu să tresară şi să scoată piciorul drept din scară, dar grija şi neliniştea de care era stăpînit învinseră sătea de pămînt. Prinse iar cu piciorul scara ce o slobozise, se înţă-peni în şă şi se mulţămi să răspundă călugărului că fără îndoială iscălitura vlădicăi ar fi de mare preţ pentru el şi că vor vorbi mai prelung despre aceasta a doua zi, cînd va veni nesmintit la cuvioşia-sa ; apoi dădu drumul calului care, de nerăbdare, bătea pămîntul cu copita dreaptă de dinainte. Străbătu în fugă drumul care despărţea sihăstria lui Gavril de Laiţă. Neliniştea crescîndu-i pe cît se apropia de podeţ, cînd ajunse acolo era să deie ca de obicei pinteni lui Daraban spre a-1 face să zboare peste pod, dar o presimţire tainică îl făcu să arunce de astă-dată o privire pătrunzătoare în bolta de verdeaţă care acoperea suişul dincolo de pod. în aceeaşi clipă o rază a soarelui care asfinţea în dosul plaiului dintre Şuşiţă şi Trotuş străbătu printre nouri şi arătă sulgeriului, în chip lămurit, frînghia întinsă de-a curmezişul drumului. Mintea lui pricepu pe loc cursa ce i se întinsese şi, în aceeaşi clipă, se pregăti să iasă dintr-însa. Pe lîngă că era un bărbat stăpîn pe sine în faţa primejdiei, Strilea — precum am arătat — avea, şi cu drept cuvînt, nume de călăreţ neîntrecut ; apoi Daraban era cel mai bine învăţat din caii lui, deprins să îndeplinească mişcările cele mai grele sub îndemnul mînii, a genunchilor şi a pulpelor stăpînului, şi chiar să asculte de cuvîntul lui. Deşi, cînd ochii sulgeriului zăriră frînghia el se afla de-abie la şase stînjeni de dînsa, izbuti să facă ca calul, îndată ce sări peste pod, să se oprească deodată, ca şi cum i s-ar fi înfipt picioarele în pămînt, la o palmă de frînghie. în aceeaşi clipă el sărea gios, scotea pistoalele din teaca ce o purta subsuoară şi, dînd un şuier uşor dar prelungit, se pitulea la pămînt lîngă o tufă mică care creştea pe marginea, ridicată de o palmă şi giumatate, a drumului. La auzul şuierului, Daraban se culcă jos în drum, iar sulgeriul trase încet oţelele pistoalelor. Nu se auzi nici un zgomot. După o bucată de vreme, sulgeriul scoase pălăria, o puse pe pistolul ce-1 ţinea în mînă şi o ridică încet în vîrful tufei în dosul căreia se afla. Atunci se auzi glasul lui Vlad Catana care striga : — Foc, măi ! Dar puştile ce se găseau în mînile ţăranilor noştri din a doua giumatate a veacului al optsprezecelea erau adesa mai primejdioase pentru acei ce le întrebuinţau decît pentru vî-natul sau duşmanul împotriva căruia se îndreptau. Puştile lui Vlad şi a lui Neculai scaparară, numai acea a lui Mihai luă foc şi încărcătura ei, ciuruind pălăria sulgeriului, o făcu sa zboare pană pe pod, iar glasul lui Strilea se auzi zicînd : — Valeu ! m-au omorît tâlharii ! La auzul acestor cuvinte, Vlad şi cu cei doi tovarăşi ai lui ieşiră din tufe şi se răpeziră la drum. Dar nu făcuse trei paşi cînd văzură în faţa lor, cu capul gol, dar în picioare, pe sulgeriu care le strigă cu un glas liniştit, dar puternic, de om sănătos : — Acel ce va face un pas, înainte sau înapoi, este un om morr. ! Şi, într-adevăr, gura pistolului cumplit, care nu ştia ce este să deie greş, era îndreptată asupra lor de un braţ care ştiau bine că nu tremură, iar în mîna stînga era alt pistol cu cucoşul tras. Vlad Catana era un bărbat fără frică, care se uitase de multe ori în ochii morţii fără ca vro clipă de slăbiciune să-1 fi ademenit să deie înapoi. Dar acuma orice mişcare în-samna moartea neîndoielnică şi fără folos. Ungureanul se opri pe loc ; cei doi flăcăi încremenise şi ei. — Azvîrliţi puştile, răpede, răpede, strigă sulgeriul, urmînd să ţie pistolul îndreptat asupra lui Catana. Puştile fură aruncate la pămînt. Apoi fără a-i pierde din ochi, Strilea şuieră iar trăgănat de două ori şi Daraban, care pană atunci rămăsese nemişcat la pămînt, se ridică în picioare, mirosi frînghia apoi, sărind peste dînsa, urmă pe stăpînul lui care o încunjurase. Cei trei tovarăşi o porniră înainte, urmaţi la şase paşi de sulgeriu, care în fiecare mînă ţinea cîte un pistol cu oţe-lile întinse. 152 153 I în cîteva mînute ei străbătură astfel Poiana Călugărului şi ajunseră la lungul pripor care duce în pîrăul Pietrosului Mare, numit Priponii cel Mare, în dreapta şi în stînga căruia se ridica o ţîhlă deasă. — încet aici, strigă sulgeriul, după ce începură să sco-boare, să nu vă faceţi că cădeţi jos şi să nu cerce vrunul să scape în ţihlă : glontele meu va fi mai Iute decît dînsul. Mergeţi în şir, unul lîngă altul. Nu vă... Sulgeriul nu isprăvi; o povară cumplită căzu pe spinarea lui şi—1 doborî la pămînt, apoi două lovituri grozave, pe încheieturile braţelor, îl făcură să scape pistoalele. Un glas răguşit, care îl recunoscu ca fiind acel al lui Niţă Şchiopul, strigă : — Măi proştilor, întoarceţi-vă şi puneţi mîna pe pistoale, că v-am mîntuit eu de nevoia în care vă vîrîse prostia voastră. Cunoscutul despre care Catana vorbise flăcăilor nu era altul decît Niţă Şchiopul, care, îndată ce-şi văzuse rana tămăduită, venise [să] s-aşăze într-un bîrlog de urs părăsit din Pîrăul Lăcătuşului, spre a aduce la îndeplinire răzbunarea ce o jurase sulgeriului şi o copsese în inima lui în tot timpul în care rana îl ţinuse pe coaste. Cînd Niţă după ce destăinuise sihastrului Gavril, rudei sale, scopurile lui şi-i ceruse un tovarăş îndrăzneţ şi de încredere care să-1 ajute în îndeplinirea lor, călugărul îi numise îndată pe Vlad un-gureanu, cunoscut ca bărbat îndrăzneţ şi urînd de moarte pe sulgeriu. Puşi faţa în faţă, ei se-nţelesese de la cele dintăi cuvinte şi am văzut cum ura lor urzise planul care puse viaţa sulgeriului Mihalache în mînile Şchiopului. Aeesta aştepta în ascunzătoarea care se afla deasupra Priporului celui Mare ca Catana să-i deie de ştire că sulgeriul este în mîna lor. Auzind împuşcătura, el venise răpede pană în marginea poienii şi privise cum Strilea silea pe cei trei tovarăşi să lepede armele, cum îi cunoscuse şi-i pornise la vale. Şchiopul se dădu în marginea drumului care sco-bora poporul, unde se pituli în tufe, şi cînd sulgeriul trecu lîngă el, sari în spinarea lui trîntindu-l la pămînt şi silindu-1 să lese pistoalele din mîni. Capitolul XXIX IN CARE VEDEM PE SULGERIU CĂZUT ÎNTR-O PRIMEJDIE GROZAVĂ Ungureanul şi cei doi flăcăi, întorcîndu-se şi văzînd pe sulgeriu întins la pămînt cu mînile goale şi cu Şchiopul în spinare, dădură un strigăt de bucurie şi ^alergară îndată la el. Catana se grăbi să ridice pistoalele, să li lase cucoa-şele în jos şi să le puie în brîu. — Dar proşti mai sînteţi, zise Şchiopul. De^ nu aveam eu grijă să rămîn aproape de voi, vă ducea ciocojul la spîn-zurătoare cum se duc mieii la salhana. Dar să lăsăm vorba şi să ne apucăm de treabă ; aveţi frînghii ? — Cum nu, răspunse Catana, am prea destulă, şi jncepu să desfăşoare o frînghie de cînepă, subţire dar sănătoasă, ce o purta sub chimir. Sulgeriul, din clipa în care Şchiopul îl^doborîse Ia pămînt sub povara şi puterea lui cumplită, rămăsese neclintit. Ştia că puterea Şchiopului era neasamanat mai mare decît a lui şi nici nu-i trecu prin gînd să sepuie cu dînsa pricepea că numai de la agerimea minţii lui putea să-i vie scăpare de primejdia în care căzuse. — Legaţi-i întăi mîna dreaptă, aşa, poronci Niţă, acuma acea stînga cu alt capăt de frînghie, bine ! Acuma, urmă el, rîdicîndu-se de pe sulgeriu spre a lasa partea de la brîu în sus a acestuia slobodă, aduceţi-i braţele la spinare şi-i încrucişaţi mînile, bine ! încrucişaţi frînghiile împrejurul mî-nilor, aşa ! Luaţi hamgerul din brîu că nu are să rnai aibă ce să facă cu el şi daţi-mi-1 să-1 aşăz sub chimirul meu. Acuma învîrtiţi capetele frînghiilor împrejurul mijlocului şi le legaţi dinapoi ; luaţi sama la nod, aşa ! Luaţi _ alte frînghii ! înnodaţi-le împrejurul gleznelor şi le încrucişaţi bine ; aşa ! Faceţi un nod ţeapăn ; bine ! Mai aveţi frînghii ? înca un capăt ? Ajunge. Legaţi-i bine genunchii ! Şi acuma, zise el sculîndu-se în picioare şi scoţînd din brîu un fel de ghem, făcut din fîn cusut într-o petecă, de la care atîrnau doua curele înguste dar groase, întoarceţi pe cinstitul boieriu cu faţa în sus şi-i puneţi acest căluş în gură. Este acelaş care o fost în gura lui Jinga cînd l-am legat de copac în fundul pîrăuluî, sub Carecna. Mi l-o adus înapoi moşneagul care 155 păzeşte acolo bordeiul meu. O astupat gura mocanului, va astupa şi pe acea a boieriului. Sulgeriul, care urmă să tacă şi să rămîie nemişcat, deschise singur gura şi lăsă să i se puie şi să se lege căluşul fără a face vro mişcare. — Bine ! zise Niţă cînd văzu căluşul legat, acuma luaţi pe boieriu şi mi-1 răzămaţi de cel carpăn. Şi cînd poroncă lui fu îndeplinită, Şchiopul veni în faţa sulgeriului, îl privi cîtva drept în ochi cu un zîmbet crud, apoi îşi scoase pălăria şi se închină. — Mă închin dumitale cu multă plecăciune, cucoane Mihalache, zise el ; s-o întors roata norocului : astăzi eu sînt sus şi dumneta eşti gios. Viaţa dumitale este în mînile mele ; am să mă gîndesc acuma cum să ţi-o ieu. înjunghia-te-voi ca pe un mascur ? Trage-te-voi în ţapă şi frigi-te-voi ca pe un cîrlan ? Spînzura-te-voi de vrun nuc mare din livada bătrî-nească care mi-ai rîpit-o ? Şi Şchiopul se uita drept în ochii sulgeriului cu nădejde să-i vadă holbaţi de groază. Dar acei ochi priveau drept în ochii lui, fără nici o frică, aproape cu dispreţ. — Crezi că nu voi îndrăzni, urmă cu ciudă Şchiopul ; dar vei vedea tu cît plăteşte nădejdea ta ! Hai, flăcăilor, zise el întorcîndu-se cătră cei doi Făcăureşti, mergeţi răpede de aduceţi puştile voastre şi pe acea a lui Vlad şi apoi vom duce pe boieriu la curtea în care are să mîie astă-noapte. Flăcăii ducîndu-se să ieie puştile, Şchiopul făcu semn lui Vlad să-1 urmeze la cîţiva paşi de locul unde zăcea legat sulgeriul. Se opri la o depărtare de la care Strilea nu putea să-i audă, dar de unde nu-1 pierdeau din ochi. — Mult mi-aţi stricat prin faptul că n-aţi fost în stare să mi-1 aduceţi legat la locul ce ţi-1 însemnasem, zise Niţă. Nu mai pot tăgădui de acuma înainte că eu am pus la cale tot planul. Aş omorî pe sulgeriu fără a mai sta mult la gînduri, dar atunci nu pot capata de la dînsul hîrtiile prin care el mărturiseşte că daniile sînt făcute cu meşteşug şi că-mi întoarce moşia ce o luat-o de la părinţii mei. Trebuie ca pană mîni să chibzuiesc alt plan. Flăcăii, urmă el apoi după o scurtă tăcere, să se ducă acasă la ei. Iar tu să iei calul şi să-i duci la locul ce-1 ştii ; apoi du-te la prisacă şi aşteaptă să vin eu la tine sau să te chem eu devale, la căprărie. 156 — Spuneai mai adinioarea că avem să ducem undeva pe boieriu, zise Catana. — Mi-am schimbat gîndul ; sulgeriul este de făptură sprintena, şi braţele mele sînt destul de voinice pentru a duce doi ca dînsul, răspunse Şchiopul. însă temeiul adevărat, dar nemărturisit, pentru care Şchiopul lasa pe cei trei tovarăşi pe loc era că nu voia să li destăinuiască ascunzătoarea în care hotărîse să ducă pe sulgeriu şi care-i slujea şi lui de adăpost. Flăcăii se văzură venind răpede spre ei cu puştile şi cuţitele în mîini ; Şchiopul urmat de Vlad se apropie iar de Strilea. — Voi, zise el flăcăilor, duceţi-vă în sat şi mîni să aflaţi tot ce se povesteşte la curte şi în sat despre faptul că boieriul nu s-o întors acasă şi unul din voi să vie s-aducă lui Vlad, la prisaca lui, ştirile ce le-a fi adunat. El ştie cum trebuie să mă cheme dacă are trebuinţă să mă vadă. Şi acuma să priviţi cum duce un mojic ca mine coşcogemite boieriu. Zicînd aceste cuvinte, Şchiopul luă de la Vlad pistoalele sulgeriului, le puse în brîu, se plecă, apucă cu dreapta frînghia care lega mijlocul lui Strilea şi, ridicîndu-1 parc-ar fi fost o pană, îl puse cu faţa în jos, pe umărul drept. Apoi, mai strigînd celor trei tovarăşi un : — Să ne vedem cu bine ! intră în ţihla de la deal de drum, îndreptîndu-se tot la deal. Noaptea căzuse de tot şi în ţihlă era întunerec beznă dar Şchiopul cunoştea bine calea adăpostului unde ducea pe sulgeriu şi nu stătu nici măcar o clipă la îndoială asupra drumului ce avea să-1 apuce. De la un loc ţihla se rărea şi copacii se făceau din ce în ce mai groşi : apucă la dreapta prin acest luminiş, pe un picior, şi îl urmă pană devale în pîrăul Lăcătuşului, unde ţihla se făcea iar deasă. De acolo urmă tot pîrăul la deal, printr-o desime alcătuită dintr-un nuieliş de carpeni şi de aluni, amestecaţi cu tufe de zmeură şi cu vie sălbatecă care, împreună cu suişul răpede, îngreuiau mersul din ce în ce. în sfîrşit, Şchiopul se opri şi şuieră de trei ori, de două ori prelungit şi a treia oară scurt, şi îndată se auziră trei şuierături la fel. Şchiopul răspunzînd acuma prin alte trei, scurte tustrele, se auzi scăpărînd, apoi sfîşiitul unui fitil şi, jos, la pămînt dinaintea lui, la mal, se văzu o lumină. 157 i — Aici eşti, Anico ? întrebă Şchiopul. — Aici, bădiţă, răspunse un glas de femeie. Atunci Şchiopul puse jos la pămînt pe sulgeriu şi se puse şi ei pe pîntece : obrazul lui se găsea acuma dinaintea unei deschizături înaltă de două palme şi lată de trei, din care ieşea lumina. în faţa lui, în deschizătură, se ţinea pe brînci Anica cu o opaiţă în mînă. — Anico, ţi-am adus un berbec de soi, zise Şchiopul, ie-1 si-1 trage în bîrlog. Şi, zicînd aceste cuvinte, luă iar pe sulgeriu, ţinîndu-1 de astă-dată cu faţa în sus, şi-1 împinse cît mai înainte putu în acel feli de gîrlici îngust, prin care întrai în bîrlog. Anica, dîndu-se înapoi, puse mîna pe frînghia care încunjura mijlocul lui Strilea şi, trăgînd de dînsa, îl trase spre ea ; iar Şchiopul se grăbi să intre şi el în bortă. Dincolo de gîrliciul lung de şase palme te aflai într-un feli de peşteră, înaltă de un stat de om voinic, lungă şi lată de vro douăsprezece palme, în păreţii căreia se vedeau gurile mai multor înfundături. Adăpostul Şchiopului nu era decît un bîrlog mare de urs, pe care hoţul îl făcuse, cu cîteva lovituri de cazma, mai încăpător şi, mai ales, mai înalt. Se aşazase aici de o săptamînă cu ibovnica lui. — Ai văzut ce berbec voinic ţi-am adus ? zise Şchiopul cînd se găsi în picioare lîngă Anica. Şi luîndu-i opaiţa din mînă o plecă asupra feţei lui Strilea. — Maică Preacurată ! îi sulgeriul Mihalache, strigă Anica îngălbenind cînd îl zări. — Chiar el este, zise Şchiopul, numai de astă-dată nu-i fudul şi poate că nu se mai gîndeşte să te ducă în tufe. Dar ia să-i scoatem căluşul din gură, să vedem cum vorbeşte un boieriu cînd nu are apă la moara lui. Ţine opaiţa ! Şi Şchiopul, plecîndu-se asupra lui Strilea, îl apucă, îl rîdică, îl răzămă cu spinarea de părete şi apoi îi scoase căluşul din gură. Deşi era legat burduf, sulgeriul tresărise cînd auzise pe Şchiopu rostind pentru întăia oară numele Anicăi în faţa intrării bîrlogului. Cu toate păcatele lui Strilea, el era un bărbat în toată puterea cuvîntului ; nu numai că nu ştia ce este frica, dar iubea primejdia pentru plăcerea să se lupte cu ea şi s-o biruiască. într-însul era înrădăcinată credinţa că el este menit să iasă teafăr din orice primejdie, oricît de 158 cumplită, în care l-ar fi împins întîmplarea, şi cu cît era primejdia mai mare, cu atîta o privea mai liniştit în faţă şi pîndea cu mai mult sînge rece prilejul să iasă dintr-însa. De cînd se văzuse căzut în puterea hoţului, nu-şi ascunsese măcar o clipă mărimea cumpenei în care se afla : îşi dădea samă de ura ce o avea Şchiopul împotriva lui, ştia cît de răutăcios şi de crud era hoţul. Dar din capul locului păstra credinţa că va ieşi nevătămat din mînile lui. Faptul că Anica întovărăşea pe Niţă dădu o nouă putere acestei credinţi. Anica dovedise doar sulgeriului la Carecna, în chip neîndoielnic pentru el, că el îi farmacase ochii, îi cucerise mintea şi-i îmbatase simţurile. Ea îl rugase chiar atunci s-o ieie la dînsul, s-o scape de Niţă care acuma, după ce făcuse cunoştinţa sulgeriului, îi părea varvar şi mojic, o făcea să ducă o viaţă sălbatecă şi plină de primejdii, dar pe care nu îndrăznea să-1 părăsască fiindcă se temea să n-o omoare. Strilea nu se mai îndoia acuma deloc că scăparea era aproape. — Ei, ce mai zici, cucoane Mihalache ; mi se pare că nu eşti prea bucuros de întîlnirea cu mine ? zise Şchiopul după ce-i scoase căluşul din gură. — N-am pentru ce să fiu mulţămit, răspunse sulgeriul uitîndu-se liniştit drept în ochii hoţului. — Am să te fac să plăteşti amar răul ce mi l-ai făcut. ■— Eu nu ţi-am făcut nici un rău, ci, dimpotrivă, mult bine, zise sulgeriul cu aceeaşi linişte. Te-am prins cu nişte cai furaţi şi te-am scăpat de spînzurătoarea care te aştepta pentru furtul cailor şi pentru omorîrea bietului Petrea. — Dar cu ce preţ ? întrebă hoţul. — Găseşti poate, răspunse sulgeriul, că viaţa ta nu face cît pămîntul care mi l-ai vîndut pentru şaizeci de lei ? Apoi pe vornicul Dumitrache cine l-o făcut să te ierte, oare nu eu ? — Dacă nu te amestecai în trebile mele, eu rămîneam şi cu pămîntul, şi cu caii ; eram acuma om cu stare, zise Şchiopul. Dar batjocura care ţi-ai făcut-o cu Anica, crezi oare că ţi-o iert ? Crezi oare că vei scapă cu viaţă din mînile mele ? — N-am nici O grijă pentru viaţa mea, răspunse liniştit sulgeriul ; voi îeşi cu desăvîrşire teafăr din mînile tale. — Şi de ce mă crezi atît de prost ? întrebă Şchiopul. — Prost ai fi dacă te-ai atinge de mine, răspunse sulgeriul. 159 — Şi pentru ce ? mai întrebă hoţul. Nebun aş fi dacă m-aş lepăda de răzbunarea ce trebuie s-o ieu asupra ta şi dacă nu m-aş folosi de prilejul ce-1 am să-mi întorc paguba de la preţul cailor^ celor de preţ ce-i duceam grofului Apor şi de la vînzarea răzăşiei. — Nebun ai fi, răspunse liniştit sulgeriul, dacă te-ai atinge de un fir de păr din capul meu. Sînt om de neam, înrudit cu toată boierimea ţării ; pieirea mea ar aduce pe aceste locuri o^oaste întreagă de oameni domneşti, care ar cutriera toate cărările şi nu s-ar linişti pană ce nu ar cerceta toate împrejurările aceste] pieiri. N-ar rămînea răzăş necăznit în sat şi cu bună samă că ticălosul de călugăr, care prin toate mijloacele s-o încercat să mă facă să întîrzii la el, ar fi cercetat şi silit să spuie adevărul. _ Şchiopul se uită la el fără a răspunde deocamdată şi în privirea îui^se oglindea o ură sălbatecă şi neîmpăcată. După oareşicare tăcere, el zise scurt : — Aşa crezi tu ; eu însă cred altfeli. Om vedea în curînd cine are dreptate. Mîni dimineaţă om mai vorbi ; pană atunci să mîncăm şi să ne odihnim. La păretele bîrlogului opus acelui de care era razamat sulgeriul, se vedea un aşternut gros de cetină şi de fîn pe care erau aşternute nişte cergi asupra cărora erau aşazate, chiar Ia părete, doi saci umpluţi cu fîn şi care erau meniţi să slujască drept perine. Alăture de acest culcuş era o înfundătură în ^care intră Anica pentru ca să iasă în curînd dintr-însa cu o pîne, o bucată de bujăniţă de cerb afumată, o ploscă de lemn şi o ulcică de lut în mîni. — Deşi eşti boieriu, zise Şchiopul sulgeriului, ai s-aştepţi să mîncăm noi, ţăranii, şi apoi ţi-om face parte şi ţie. $1'. z*S*n<^ aceste cuvinte, el se aşăză pe culcuş, făcu sămn Anicăi să se puie lîngă el, scoase un cuţit din brîu, îşi tăie întăi o bucată de pîne, pe urmă o falie mare şi groasă de bujăniţă, apoi, după ce dădu cuţitul Anicăi spre a-şi face parte şi ea, începu să muşte răpede şi cu lăcomie, cînd din pîne, cînd din carne, fără a scoate un cuvînt. Din cînd în cînd se oprea pentru a lua plosca, a varsă dintr-însa vin în ulcica pe care o deşartă dintr-odată, silind pe Anica să beie şi ea cîte puţin. După ce îşi astîmpără foamea, Şchiopul zise Anicăi : 160 ■— Du-i mîncare şi boieriului, numai de i-a fi rămas poftă. — Cum nu, răspunse sulgeriul cu glasul liniştit, aproape vesel, mi-i foame chiar cum se cade. Fă bine, Anico, şi-mi taie o bucată bună de bujăniţă, că tare îmi place. — Om vedea noi de ţi-a mai fi foame mîni, morocăni cu ciudă, între dinţi, Şchiopul. Anica tăie o bucată de pîne şi alta de bujăniţă şi le duse sulgeriului. — Da' cum dracu am să mînînc eu cu mînile legate^ întrebă pe Anica Strilea rîzînd ; ai de gînd să tai tu bucăţele mici şi să mi le vîri în gură ? — Dezleagă-i mînile şi braţele, Anico, zise Şchiopul care tocmai atunci îşi umplea luleaua cu tiutiun, l-oi lega eu iar după ce-a fi mîncat. Anica îngenunche lîngă Strilea şi, cu mare greu, izbuti să desfacă nodurile care legau braţele şi mînile_ sulgeriului. Se uită de mai multe ori, pe furiş, în ochii lui Strilea, şi privirea ei îi zicea atunci lămurit că-1 iubeşte. Iar cînd Niţă intră în înfundătura de lîngă pat pentru ca să scoată dintr-însa o bucată de iască, ea îi şopti răpede la ureche : — Nu te teme, te-oi ajuta eu ; dar taci, nu răspunde. Braţele şi mînile sulgeriului erau acuma slobode, însă înţepenite ; numai după ce făcu cu degetele mai multe mişcări, putu să apuce mîncarea într-însele. — N-aţi putea, zise el, să-mi daţi un briceag cît de mic ca să tai bujăniţă bucăţele ? Anica îi aduse un briceag şi o ulcică de vin, iar sulgeriul începu să mănînce cu poftă, făcînd să dispară în curînd şi pînea, şi bujăniţă, apoi goli ulcica pană la cea de pe urma picătură. — Bună mai era bujăniţă, zise el, şi halal de gospodina care a făcut-o. Acuma aş vra şi eu să te cinstesc cu un lucru bun şi, băgînd mîna în brîu, scoase dintr-însul o pungă de piele cu tiutiun. — Ia gustă din acest tiutiun care vine de-a dreptul din Ţarigrad : nici vodă nu bea mai bun, şi întinse hoţului punga. Cred că mi-i lasa şi pe mine să-mi umplu un ciubuc, şi totodată scoase ciubucul de drum de sub chimir. Hoţul făcu semn Anicăi care veni la sulgeriu, luă punga cu tiutiun şi o duse lui Niţă care scoase dintr-însa cît îi tre- lfil bu! spre a-şi umple iuleaua care se isprăvise, după ce mai întâi o curaţi. Apoi, după ce aprinse o bucată de iască pe care o vîrî în lulea, dădu punga înapoi Anicăi zicîndu-i : — Du tiutiunul boieriului ca să-şi umple ciubucul ; nu vreu să-i stric hatîrul că n-are să mai tragă multe ciubuce de acuma înainte. — Fie multe, fie puţine, zise sulgeriul, după ce Anica îi aduse o bucată de iască aprinsă şi ei o vîrî în lulea, numai să nu î ie mai puţin gustoase decît acel care-1 beu acuma ; şi zicînd aceste cuvinte, slobozi pe nări un adevărat nour de fum. Capitolul XXX ÎN CARE VEDEM SAVÎRŞINDU-SE FAPTE ÎNDRĂZNEŢE ŞI GRELE Şchiopul nu hotărîse încă deloc chipul în care avea să se răzbune împotriva sulgeriului. Nu resimţea atît de mult paguba ce i-o pricinuise luîndu-i înapoi caii furaţi sau pierderea răzăşiei părinteşti ca faptul că sulgeriul îl învinsese prin-tr-o deşteptăciune şi o îndrăzneală mai mare, mai de samă ; apoi îi ardea inima batjocura ce şi-o făcuse Strilea cu Anica. Hoţul avînd o fire sălbatecă şi crudă se purta într-adevăr adesa în chip varvar cu aceasta, dar o iubea cu patimă şi cu o grozavă gelozie. Voia înainte de toate să-nvingă pe sulgeriu, să s-arăte mai deştept, mai îndrăzneţ, mai meşter decît el, să-1 vadă la picioarele lui, cerşindu-i mila. Voia să-i facă rău, să-i sfîşie inima, să-i pricinuiască pagubă, dar nu era hotărît în ce chip. Să-1 silească să-i întoarcă pămîntul ? Nu ţinea la pămînt. Să-i ieie bani mulţi ? Ştia că sulgeriul n-avea de unde să-i deie. Spusese el lui Vlad Catana că are de gînd să silească pe boieriu să deie la mîna răzăşilor un zapis prin care ar fi recunoscut că toate daniile făcute banului Constantin şi lui sînt meşteşugite, că ele sînt numai vînzări ascunse, dar aceste erau spuse ca să dobîndească ajutorul lui Vlad şi al răzăşilor. Puţin îi pasa lui de gîlcevile dintre sulgeriu şi răzăşi, pe care nu-i putea suferi, căci Nă-neştii şi Făcăureştii se purtase totdeauna faţă de el cu dis- 162 B preţ şi cu bănuială. Apoi el ştia bine că orice hîrtie iscălită ■ de sulgeriu în chip silit şi sub imboldul unor ameninţări nu M; putea să aibă nici un preţ şi că ar fi rămas răsuflată în urma B jălbii lui, sau, el murind, în urma acelei a clironomilor lui. m Pană atunci Şchiopul nu avuse în vedere decît învingerea lui B Strilea ; dar acuma, cînd îl avea în mînă, trebuia să se ho-B tărască ce va face cu el. B Se aştepta să-1 vadă îngrozit şi smerit, dar iaca că sul- B; geriul se arata liniştit, plin de sînge rece, aproape nepăsător K şi vesel, zădărînd astfel ura hoţului. Şi acea ură îi spunea B în acea clipă că din încurcătura în care a intrat nu poate K ieşi decît omorînd pe sulgeriu şi făcîndu-se nevăzut cît mai ■ curînd. Doară afară de Vlad Catana, de cei doi băieţi ai B Facaoariului şi de călugărul Gavril nu-1 văzuse nimene pe ho- ■ tarul Tămăşanilor. Prepusul nu putea să cadă decît pe duşii manii din toate zilele ai sulgeriului, pe răzăşi. Date fiind ■ împrejurările în fiinţă, orice ar spune sihastrul, Vlad sau ■ băieţii Făcăureşti nu putea să aibă sorţi de credinţă : tot de ■ răzăşi avea să se lege dreptatea domnească, şi el, Şchiopul, v- avea să rămîie nesuparat. Pe cînd deci sulgeriul trăgea cu m poftă fumul mirositor al tiutiunului în piept pentru ca să-1 H sloboadă pe urmă pe gură şi pe nări, Niţă hotărî moartea I prinsului său. O clipă avuse de sţînd să-1 ucidă chiar atunci, E înjunghiindu-1 cu chiar hamgerul Iui, dar îşi schimbă gîndul § îndată. N-avea să i'cidă pe sulgeriu aici în bîrlog, ci în nişte i tufe, nu departe de drum, şi trebuia să-1 înjunghie cu un I cuţit luat de la vrun răzăş, ca să cadă prepusul pe acel ră-I; zăş, şi îşi aduse aminte că în coliba de la prisaca lui Vlad I Catana văzuse un cosor îndoit, mare şi ascuţit ca un brici, î Se hotărî să meargă de dimineaţă la prisaca lui Vlad şi să | puie mîna pe acel cosor. Dar deodată se hotărî să nu îngăduie I pe sulgeriu să doarmă liniştit în noaptea care avea să fie >'• cea de pe urmă a vîeţ:î Iv.i. •— Anico, zise el, ia mai ia din fînul care este strîns în cea înfundătură şi fă-i un aşternut bun boieriului ca să doarmă boiereşte, pe moale, astă noapte cînd se culca viu pentru cea de pe urmă oară. Pe cînd Anica dispărea în înfundătură, sulgeriul, care isprăvise ciubucul, scutură liniştit cenuşa din lulea pe unghia degetului celui mare de la mîna stînga, aşăză ciubucul între chimir şi brîul de şal, apoi zise : 163 — îţi mulţămesc pentru bunăvoinţă ce mi-o arăţi ; sînt ostenit şi am de gînd să fac cinste patului ce, cu atîta bunătate, mi-1 pui astă noapte la îndămînă, mai multă cinste chiar decît socoti şi^ decît ţi-ar plăcea. Apoi, la rîndul meu, îţi făgăduiesc pe muri noapte, în beciul meu, un pat şi mai bun, numai mă tem că vei gusta pe el o odihnă cam proastă. ^ Eu, mîni, în beciul tău ! strigă Niţă ; dar, adause el, sărind în picioare şi răpezindu-se spre sulgeriu, ce tot scotoceşti tu în brîul tău ? — Moartea ta, răspunse sulgeriul, scoţînd răpede din brîu cu dreapta un pistolaş, o adevărată jucărie cu strat de argint şi cu ţeyie lungă de cinci degete, al cărui cucoş era ridicat şi apăsă totodată pe trăgaci. Se auzi o detunătură şi Niţă, atins în mijlocul pîntecelui, căzu la pămînt, cu faţa în jos, la doi paşi de sulgeriu. Tocmai atunci ieşea din înfundătură Anica cu o legătură de fîn în mîni ; spaima cea mai cumplită se oglindea în ochii ei. Vină răpede, Anico, de-mi dezleagă picioarele, îi strigă sulgeriul. Femeia aruncă fînul din braţe şi veni să-ngenunche lîngă el ; dar era atît de spărietă încît degetele ei nu fură în stare să dezlege nodurile. însă sulgeriul, dînd atunci de briceagul cu care tăiese bujăniţă şi care rămăsese lîngă el, tăie răpede frînghia în mai multe locuri. Cu greu se ridică în picioare şi putu face vro cîţiva paşi. Niţă, care căzuse fără a zice un cuvînt şi rămăsese nemişcat, începu să geamă şi făcu o mişcare cu braţele. Sulgeriul apucă răpede pistoalele lui, pe care Niţă le scosese din brîu înainte să înceapă să mănînce şi le pusese lîngă el pe culcuşul pe care se aşazase. — Hoţul îi rănit de moarte, dar încă nu-i mort, zise Strilea trăgînd oţelile ; în grabă, cînd o sărit asupra mea, n-am putut ţinti la cap sau la inimă, ci am tras în mijlocul trupului. Anica, care stătea nemişcată în picioare lîngă locul unde şazuse legat sulgeriu, îi arătă cu mîna un şivoi subţire de sînge care ieşea de sub trupul hoţului. w.— O» l-am lovit bine, zise sulgeriul ; de acuma nu mai trăieşte. Pistolaşul meu este ghintuit şi glonţişorul lui străbate, la douăzeci de paşi, o scîndură de stejar de două de- 164 gete. Ce cuminte am fost că l-am luat astăzi cînd am plecat şi ce noroc că ei nu s-au gîndit să mă caute în chimir. Fără de el era greu de mine. Numai de la ajutorul tău atîrna scăparea mea. îndată ce mi-ai dezlegat mînile ca sămînînc, am ştiut că sînt scăpat şi că ţin viaţa hoţului în mînile^ mele. Apoi am văzut îndată că tu ţii cu mine şi mare nădejde datu-mi-au privirile şi şoaptele tale ; n-am să te uit pe tine niciodată şi, păşind spre dînsa, sulgeriul o cuprinse în braţe şi o sărută de mai multe ori. Un gemăt mai prelungit ce-1 dădu Niţă îl făcu să-i deie drumul şi să se uite cu băgare de samă la hoţ, care rămînea întins la pămînt cu faţa în jos, cu braţul stîng întins,^ cu braţul drept îndoit sub trup. Dar această privelişte nu stîrni jalea sulgeriului, ci-i mări bucuria că ieşise^ prin iscusinţa şi stăpînirea lui pe sine, pentru a doua oară în aceeaşi zi, din cumplita primejdie ce i-o pregătise duşmanii lui ; sulgeriul era bucuros şi mîndru de el. El cuprinse din nou pe Anica în braţe şi reîncepu s-o sărute în chip^ zgomotos. Pentru a doua oară Niţă dădu un lung gemăt şi glasul lui se auzi zicînd : — Mi-i săte, apă ! Şi cînd sulgeriul şi cu Anica se uitară la el văzură că, fără a mişca partea din jos a trupului, el, sprijinindu-se pe mîna stînga, ridicase capul şi umerile şi se uita la ei. — Astîmpără-i setea, Anico, zise sulgeriul, să moară cel puţin sătul de apă. Anica scoase dintr-una din înfundături o ploscă, luă ulcica care rămăsese jos, în locul în care o lăsase sulgeriul după ce băuse şi, îngenunchind lîngă Niţă, turnă din ploscă apă în ulcica pe care o apropie de gura Şchiopului. Dar in acea clipă, hoţul lăsînd greutatea trunchiului pe braţul stîng scoase deodată de sub dînsul braţul drept şi, cu o iuţală uimitoare, lovi pe Anica în spinare cu un cuţit ce-1 ţinea în mîna dreaptă. Bîrlogul fu în acea clipă străbătut de un fulger urmat de pocnitura unui pistol şi capul lui Niţă, cu crierii zdrobiţi de gloanţele sulgeriului, căzu la pămînt într-un lac de sînge. Anica se ridică în picioare, dar nu putu să steie decît o clipă. Ar fi căzut jos dacă Strilea n-ar fi cuprins-o în braţe. — Te-o lovit ? Te doare, întrebă el ? 165 — Mă înjunghie în spate, răspunse Anica. Şi cînd sulgeriul se uită la spinarea ei, văzu pe cămeşă o pată mare de sînge în mijlocul căreia sădea înfipt mînerul de os al unui cuţit. Hoţul fusese rînit de moarte de gloanţele din micul pistol cu strat d? argint al sulgeriului : acel gloanţe pătrunzînd deasupra buricului îi pricinuise o durere care îi rîpise cu desăvîrşire cunoştinţa, dar numai pentru o clipă ; firea lui puternică îl făcuse să-şi revie aproape îndată în simţiri. El auzi deci foarte bine cînd Strilea vorbi de ajutorul ce-i făgăduise privirile şi şoaptele Anicăi ; apoi supărarea pricinuită de sărutările lor îl făcu să scape un gemăt. Avu grijă să nu mişte trupul, dar se folosi de faptul că braţul drept îi era îndoit sub brîu pentru a scoate un cuţit, scurt şi îngust, dar ascuţit ca un brici. Cînd auzi mai pe urmă pe Strilea sărutînd din nou pe Anica în chip şi mai zgomotos, se hotărî să se răzbune înainte de moarte asupra aceluia din ei care avea să s-apropie mai degrabă de el. Anica venind să-i deie apă, pe dînsa o înjunghie. Sulgeriul duse pe tînăra femeie pe culcuşul pe care o întinse cu faţa în jos, zicîndu-i să n-aibă teamă, căci cuţitul este mic şi rana nu i se pare adîncă. Cînd, rupînd cămeşa, scoase încet cuţitul din rană, sîngele începu să curgă, dar nu cu putere ; rana părea într-adevăr neînsamnată şi Strilea rămase încredinţat că Anica va rămînea cu viaţă. De-altmintrelea, aceasta îi spuse că nu simte nici durere, nici slăbăciune şi poate să mişte braţele fără vro greutate. Ea arătă sulgeriului unde să caute o bucată de pînză de in spre a face ceva scamă şi o cămeşă din care să facă faşe spre a lega rana. Sulgeriul îi puse sub cap sacii umpluţi cu fîn meniţi să slujască drept perine, o aşăză pe o coastă, o învăli cu sumanul ei care era spînzurat la gura unei înfundături şi-i dădu să beie o ulcică de vin. Anica îl încredinţa din nou că se simte bine şi nu sufere, adăugind că începe să-i fie somn, dar îl rugă cu stăruinţă să n-o părăsască, ci să rămîie cu dînsa pană la ziuă. Strilea ar fi dorit să plece acasă ca să înceapă cu o clipă mai degrabă paşii trebuitori pentru pedepsirea răzăşilor care, nu numai că luase parte la fapta mişălească săvîrşhă împotriva lui, dar aşa-i era credinţa, erau urzitorii întregii unel- 166 tiri. Pe de altă parte însă îi era greu să lese, singură cu leşul hoţului, pe tînăra femeie care de la început i se arătase prietenă hotărîtă şi era rănită din pricina lui. Spuse deci Anicăi să doarmă în pace, căci va rămînea toată noapte cu dînsa, mai spuindu-i că, de-i va fi rău sau de va avea nevoie de ceva peste noapte şi el ar dormi, să-1 trezească numaidecît. Apoi după ce aprinse o opaiţă nouă, destul de lungă pentru a arde pană în ziuă, se culcă lîngă Anica, avînd pistoalele aproape de el, şi începu să plănuiască chipul în care avea să întrebuinţeze dimineaţa zilei următoare. Dar adu-cîndu-şi aminte că este pe jos, întrebă pe Anica dacă nu ştie unde Niţă pregătise ascunzătoarea pentru calul lui. — Ştiu, zise Anica, în rîpa care dă în pîrău de la deal de prisaca Bacalăului. Dar sulgeriul de-abie începuse să urzască planurile de răzbunare asupra răzăşilor cînd somnul puse stăpînire pe el, ţinîndu-1 ferecat pe culcuş lîngă femeia rănită şi la trei paşi de leşul hoţului ucis de el. Cînd se trezi, opaiţa se stînsese, dar lumina zilei intra în bîrlog prin vro trei crăpături pe care hoţul le făcuse la rădăcinile unui carpăn urieş ce creştea deasupra bîrlogului. Aducîndu-şi îndată aminte unde se află şi cele petrecute în ajun, se întoarse cătră Anica şi o întrebă : — Cum îţi este ? Ai dormit bine ? Dar Anica nu răspunse; ea nu se mişcă. Sulgeriul se plecă asupra ei şi puse încet mîna pe mîna ei : acea mînă era rece ca gheaţa şi înţăpenită. Strilea se plecă asupra feţei ei : gura îi era deschisă, dar suflet nu ieşea dintr-însa ; pe bărbie şi pe piept se vedea un mic lac de sînge închegat. Anica murise în cursul nopţii, deodată, în somn, căci rămăsese aşa-zată tocmai în feliul în care o aşazase sara sulgeriul. Acesta pricepu că rana pricinuise o scurgere de sînge înăuntrul pieptului. Sări în picioare şi simţi ceva moale sub călcîiul lui : cînd se plecă, văzu că era o bucată din crierii zdrobiţi ai lui Niţă. Cursul acestei povestiri ni-o dovedit cu îndestulare că sulgeriul era bărbat străin de teamă şi stăpîn pe sine, dar me-gieşia nemijlocită a acestor două trupuri părăsite de suflet îi deveni nesuferită. Puse răpede pistoalele în brîu, păşi peste leşul hoţului, se puse pe brînci pentru a ieşi din bîrlog şi în curînd se văzu la lumină. Soarele răsărise de vro trei ceasuri. 167 Cu capul gol, căci, precum am văzut, pălăria îi fusese împuşcată de Mihai Făcăoariu şi zburase pe podul de la Laiţă, sulgeriul se scoborî răpede de-a lungul scursurii Lăcătuşului în Pietrosul cel Mare, străbătu pîrăul sărind din piatră în piatră şi se îndreptă la deal. Cînd ajunse în dreptul celei dintăi rîpi de pe malul drept, începu să şuiere de trei ori, uşor şi prelungit. Un nechez de cal îi răspunse numaidecît. Sulgeriul urcă voios rîpa la deal şi, la vro sută de stînjeni de pîrău, găsi pe Daraban sub un umbrar de cătină ; şaua şi frîul erau lîngă cal. Fără a pierde vreme Strilea puse şaua şi frîul şi, sărind pe cal,i. se îndreptă spre Tămăşăni, însă nu pe drumul mare, dar prin mijlocul luncii de arini în care curge pîrăul. Plănui să ajungă acasă fără ca să ştie vrunul din răzăşi. Cum intră pe poartă, încunjurînd pe la biserică şi prin desimea de sub tăpşanul Tămăşănilor, poronci ţiganilor pe care îi văzu în curte să nu sufle măcar un cuvînt despre sosirea lui. Deoarece i se întîmpla adesa să lipsască o noapte întreagă fără ca să fi vestit pe slugi mai înainte, aceste nu se îngrijise deloc de lipsa lui. Poronci îndată să-1 cheme pe Ion Tiron spre a-1 trimete cu un car cu boi să ridice trupurile Anicăi şi a lui Niţă din bîrlog ; dar Tiron nu fu găsit nicăiure. Mai mulţi ţigani îl văzuse plecînd în ajun, cu puşca în spinare, spre malul Trotuşului ; dar nimene nu-1 văzuse întorcîndu-se. Sulgeriul, po-roncind să fie adus la dînsul îndată ce se va întoarce, se duse să-şi sărute copiii, să se spele şi să se schimbe. Capitolul XXXI ROADĂ SPURCATĂ A UNEI SĂMÎNŢI OTRĂVITE Pe cînd doi Făcăureşti pîndeau pe sulgeriu la Laiţă cu Vlad Catana, tatăl lor intra în ograda lui Andrei care se-n-torsese tocmai atunci de la vie şi-1 ruga să nu-1 lese să meargă singur la Ieşi, ci să vie cu el. Bătrînul avea să se întîlnească în vîrful Ciortolomului cu doi răzăşi din Jăvreni care mergeau Ia Ieşi pentru o treabă a lor ; dar zicea că nu-i este îndămîna să fie numai cu străini şi ar dori mult să aibă lîngă el un om 168 din satul lui, pe o rudă. Fusese la părintele Gheorghe ca să se sfătuiască cu el şi părintele îl îndemnase să ieie pe Andrei, care cunoştea leşul bine şi avea într-însul cunoscuţi cărturari şi alţii în slujbă. Stan mai adăugea că se îndatoreşte el să poarte toată cheltuiala drumului. Safta care îşi iubea piuit părintele, îndemnîndu-şi şi ea soţul să nu lese pe socru-său să umble singur pe drum, Andrei primi şi se pregăti îndată de drum. A doua zi, cînd de-abie se crapă de ziuă, Stan Făcăoariu şi cu Andrei se aflau gata de drum la părintele Gheorghe. Preutul scosese din sipet un sac de pînză care cuprindea o parte din hîrtiile satului şi le întinsese pe masa de lîngă cele două fereşti de la păretele din faţă. Făcăoariu adusese şi el acele care se aflau la dînsul şi le întinsese grămadă pe aceeaşi masă ; iar părintele le lua pe rînd, alegînd cîte o hîrtie, cînd din grămada lui, cînd din acea a lui Stan, şi le aşaza după veleat într-o taşcă de piele galbînă cusută cu flori mari roşii, tot de piele, şi prinsă de nişte curele sănătoase, care era menită să fie purtată de Andrei. împrejurul lor erau strînşi preuteasa, Safta cu copiii ei, nevasta lui Stan, călugărul Varsanovie, băieţii Facaoariului şi încă vro trei răzăşi. — Patruzeci şi şapte de bucăţi, zise părintele Gheorghe dînd gugiul taşcăi peste gura ei şi prinzîndu-1 de bumbul de piele aşazat spre acest sfîrşit. V-am dat toate cîte pot fi de trebuinţă, oprind numai ţidulile de vînzare între răzăşi pe care le-om duce în ziua sorocului. Şi acuma, pe drum ! — căci ştiţi că la răspîntia din vîrful Ciortolomului vă aşteaptă dascălul Neculai JLepşa şi cumătrul Gafton din Jăvreni, care merg împreună cu voi la Ieşi. Să vă ajute Cel-de-sus ! — Să te audă Dumnezeu, răspunseră Făcăoariu şi cu Andrei care după puţine clipe ieşeau pe poartă — Andrei calare pe un şarg tînăr şi puternic,Jute şi sprinten la mers, iar Făcăoariu pe iapa lui cea albă, Dochiţa, care în tinereţile ei fusese vestită ca bună de drum, dar se mai muiese acuma la bătrîneţe. Fiecare drumeţ avea atîrnat de oblîncul de dinainte al sălii cîte o păreche de rafturi de piele din care ieşeau straturile lungi, strimte şi săpate ale unor pistoale turceşti, iar de oblîncul de dinapoi erau spînzurate cîte două traiste pline cu merinde şi cu schimburi. îndată ce ieşiră din sat, o luară la umbletul cel mare şi. pană la malul Trotuşului, la vadul Boiştei, Dochiţa se ţinu de T69 şargul lui Andrei fără prea multe îndemnuri de la călcăii şi de la biciul călăreţului. Trotuşul venind mare în urma unor ploi la munte, nu se mai putea trece, de două zile, decît cu luntrea. Cînd drumeţii noştri sosiră pe mal, văzură de cealaltă parte pe Simion Crăciun, luntraşul, un fin de botez al Făcăoariului, pregătindu-se să treacă nişte oameni din Boiştea la bucăţile lor de pe malul drept. Scoaseră sălile de pe cai şi frîiele, rafturile şi desagii cu schimburi şi cu merinde, lăsîn-du-li numai căpestrele în cap. — Bine am găsit, naş Stane, zise Făcăoariului Simion Crăciun. M-ai scutit de drum pană la Tămăşăni. — Mulţumesc ţie, fine Simioane, răspunse Stan, dar pentru ce oare erai tu să te trudeşti pană la noi ? — Unchieşul, tată-meu, îi bolnav rău de o săptămînă ; de cinci ori cetitu-i-a popa molitve ; toate babele de la noi, de la Heltei şi de la satul din jos stînsu-i-au cărbuni, descîn-tatu-l-au şi datu-i-au să beie fierturi de feli de feli de buruieni ; dar toate în zadar. Bietul unchieş slăbeşte, se stînge văzînd cu ochii. Asară m-o chemat şi mi-o spus : „Du-te, fă-tule, la cumătru Stan Făcăoariu şi-i spune că nu mai am zile, că mîni, cel mult poimîni, îmi îndeplinesc şi eu datoria obştească, dar că tare îl rog să vie pînă la mine cît mai sînt încă în toate minţile, că am să-i spun nişte lucruri de samă." — Şi de ce nu ai venit asară ? întrebă Făcăoariu. Veneam îndată. — N-am venit din pricina ploii cumplite care o căzut la noi, răspunse Simion. — Cum, la voi o plouat ? întrebară într-un glas Făcăoariu şi Andrei. La noi n-o căzut nici măcar o picătură de apă şi cerul o rămas senin. — La noi n-o plouat, o turnat cu cofa, ziseră boiştenii, care se dăduse jos din luntre şi rămăsese împrejurul lor. De-abie poţi merge pe drum de glod ce este. Stan Făcăoariu se sfătui din ochi cu ginere-său, apoi răspunse : — Cu toate că sînt foarte grăbit, m-oi abate de la drum, pe un ceas, ca să văd pe cumătru Manea şi să aflu din gura lui ce are să-mi spuie... Nădăjduiesc că moartea îi mai departe de el decît crezi. Andrei şi-a urma drumul înainte ca să se-ntîlnească cu nişte cunoscuţi ai noştri de la Jăvreni care 170 merg şi ei la Ieşi şi ne aşteaptă la răspîntia din vîrful Ciorto-lomului. Drumeţii intrară în luntrea în fundul căreia se aşazară pe vîne, ţinînd fiecare calul de pana căpăstrului ; iar Simion, rămas în picioare cu prăjina în mînă, împinse cu toată puterea în mal, ca să depărteze luntrea de mal. — Ştii una, tată, zise Andrei cînd luntrea ajunse lîngă celalalt mal, am să încalec eu pe Dochiţa şi-ţi las pe şargul meu ; pe el îl poţi goni cît vrei, şi ai s-ajungi degrabă în vîrful dealului. Iar noi, în loc să te aşteptăm la răspîntia de pe plai, om merge alenea înainte şi sau ne-i prinde în drum, sau ne-i găsi la Sascut, la crîşma lui Antal Cochior. Aş merge şi eu să văd pe moşu Manea, dar mi-i teamă de dascălul Ne-culai, care-i om cam nerăbdător din fire, să nu o apuce înainte şi să nu-1 mai prindem. Cu hârtiile care le ducem cu noi, mai bine să fim patru pe drum decît doi. — Bine-ai vorbit, zise Făcăoariu, aşa să facem. Cum ajunseră la mal, răzăşii noştri săriră din luntre, smulseră iarbă dimprejurul lor şi, făcînd dintr-însa şomoioage, şterseră spinarea şi pîntecele cailor şi apoi le puseră sălile şi frîiele, Andrei avînd grijă să puie şaua lui pe Dochiţa. Se despărţiră chiar de la malul apei, Făcăoariu apucînd în stînga, spre casa lui Manea Crăciun, iar Andrei spre dreapta, spre biserică, de unde începea potica de pe valea Slatii care duce în vîrful Ciortolomului, şi, de acolo pe valea Iederii, la Sascut. Suişul era, precum mai este şi astăzi, foarte răpede, calea grea din pricina ploii din ajun, Dochiţa greoaie şi moale, iar trupul de urieş al lui Andrei greu — împrejurări care, toate împreună, făceau pe drumeţul nostru să înainteze foarte încet. Suia de mai bine de un ceas şi de-abie străbătuse două treimi din deal, se afla într-o ţihlă deasă în care merse un sfert bun de ceas şi era silit să ţie necontenit mîi-nile dinaintea ochilor spre a-i apară de loviturile crengilor, lăsînd pe Dochiţa să urmeze potica în voia ei. La o cotitură văzu deodată lumina unui ochi de poiană înaintea lui şi, în mijlocul acelei lumini, un stejar mare şi stufos. Lovi pe Dochiţa cu călcăii spre a ieşi mai răpede din ţihlă şi a lasa iapa să mai răsufle în poiană ; dar în clipa în care intra în lumină, dintre crengile stejarului plecă un fulger urmat de o 171 pocnitură şi Andrei, lovit în mijlocul ^pieptului, căzu la pă-mînt. Iar iapa, după ce sări spărietă în lături, începu sa pască iarba din poieniţă. _ Apoi după trecere de mai multe minute, se auzi un toş-net în crengile copacului şi dintr-însul sărea pe iarba Ion Tiron, cu o puşcă cu cucoşul tras în mînă şi alta în spinare. Faţa îi era galbînă ca ceara, şi tremura ca varga. După ce ramase cîtăva vreme nemişcat, ascultînd cu urechea spre drum, neauzind nici un zgomot, se duse răpede la locul în care zăcea Andrei. Cînd se plecă asupra lui, dădu un ţipet şi sari în sus. ^ ^ — Dumnezeule, strigă el, n-am împuşcat pe Stan Făcăoariu, am curmat zilele lui Andrei Nan ! Am făcut moarte de om degeaba ! De unde să ştiu că Andrei o schimbat^ şargul lui cel voinic pe gloaba cea bălaie şi bătrînă a Făcăoariului, şi, scăpînd puşca jos, ţiganul începu să-şi frîngă mînile şi să-şi smulgă părul. Dar, deodată tăcu ; zărise taşca de piele atîrnată de gîj tul lui Andrei; îşi aduse aminte că şi sulgeriul are o taşcă la feli în care îşi poartă hîrtiile la drum. Şi numaidecît îi fulgeră prin minte : „Dacă hîrtiile răzăşilor sînt în taşcă, se vede că, la urmă, s-o schimbat hotărîrea satului şi că, în loc să plece Stan Făcăoariu, o plecat Andrei Nan, ca om mai tînăr, mai deştept şi care cunoaşte leşul. Şi dacă am pus mîna pe hîrtiile răzăşilor şi le dau sulgeriului, mare are să fie bucuria lui şi are să-mi deie pe Catrina înapoi." Şi scoţînd cuţitul din brîu, tăie răpede curaua de care era atîrnată taşca pe care o luă, ridică gugiul şi, vîrînd mîna într-însa, scoase mai multe hîrtii şi urice. — Uricile răzăşilor! Uricile răzăşilor! strigă el cu bucurie. Dar de cînd pusese ochii pe taşca cea galbînă cu flori roşii, toată mintea, toate simţurile lui erau aţintite asupra ei ; apoi pămîntul era ud de ploaie, frunzele căzute pe jos ude şi ele nu foşneau sub opincă. Ion nu auzea cum se apropiau cu paşi sprinteni doi oameni. îi simţi numai cînd ieşiră din ţihlă. întorcîndu-se răpede, ramase încremenit în faţa călugărului Varsanovie şi a lui Vlad Catana. Aceeaşi privire arătă călugărului care mergea înainte pe Ion cu taşca de piele în mînă şi pe Andrei întins la pămînt. 172 Dînd un strigăt cumplit, el se răpezi spre Ion cu ciomagul ridicat ; dar acesta, sărind în lături, o apucă la fugă la deal, urmînd să ţie taşca cu uricile în mînă. Varsanovie îngenunche lîngă trupul încă cald al frăţine-său, dar Vlad Catana se repezi după Ion cu puşca în mînă ridicînd oţelile şi încercîndu-se să tragă într-însul. Şi acuma voi lămuri cetitoriului prin ce întîmplare aceşti doi oameni se aflau pe locul omorului făptuit de ţigan. Capitolul XXXII GOANA DUPĂ UCIGAŞ Călugărul Varsanovie împreună cu tatăl său, cu toţi ai lui şi cu Făcureştii, urmărise din ochi pe cei doi drumeţi pană în clipa în care o cotitură a drumului îi ascunsese privirii lor. Safta, cu copiii şi cu fraţii ei, plecase aproape îndată, iar Varsanovie urmase pe părintele Gheorghe la vro două firte de vie aflate în fundul grădinii preutufui şi începu să-1 ajute să înnoiască legăturile care căzuse sau se desfăcuse. Tatăl şi^ fiul lucrau poate de un sfert de ceas în tăcere cînd văzură pe preuteasă apropiindu-se de ei cu paşi răpezi, ţinînd în mînă nişte hîrtii. 77 Uite ce-am găsit sub masa pe care ai întins şi ai ales hîrtiile, zise ea preutului cînd ajunse lîngă el. Părintele Gheorghe se uită mirat la ele : — Uricul lui Petru Şchiopul şi cartea gospod a lui Va-sile JLupu de la 7147 ! strigă el spăriet. Or fi căzut sub masă fără ca să bag de samă ! Hîrtiile noastre cele mai de nădejde ! Trebuie să facem numaidecît un om calare care să ajungă pe Andrej şi pe cuscru Stan şi să Ie deie hîrtiile ! Dar pe cine să găsim acuma ? — M-oi duce eu, zise călugărul. Şoimul dumitale a mai fi doară în stare să tragă încă o fugă. El paşte acuma în livadă ; mă duc să pun şaua pe dînsul şi plec numaidecît. Pe cînd Varsanovie se-ntorcea din livadă ducînd pe Şoimul de coamă pentru a-i pune^ şaua şi frîul ce părintele în acea vreme le scoase din^ căsoaie, văzură, intrînd în ogradă pe poarta rămasă deschisă^ pe Vlad Catana cu puşca în spinare. Ungureanul venea să afle de la preut temeiurile pen- 173 tru care plecase şi Andrei la Ieşi. Cînd auzi întîmplarea cu cele două urice uitate şi văzu pe Varsanovie gata să-ncalece, un îndemn necugetat îl făcu să zică : — Vin şi eu cu tine. Mă duc fuga pană acasă să pun şaua pe iapă şi te ajung pană la biserică. Varsanovie n-avea pentru ce să fugă de însoţirea lui Vlad ; dar chiar de nu i-ar fi fost pe plac, nu ar fi avut vreme să-şi arate neprimirea, căci Vlad, care era vestit de sprinten, o luase la fugă spre casă. Şi într-adevăr, cînd Varsanovie se afla pe lîngă gardul bisericii, scoborînd priponii spre Pietrosul cel Mare, auzi tropotul copitelor iepii lui Vlad şi peste cîteva clipe fu ajuns de el. După ce trecură pîrăul, îndemnară caii la fugă şi cu călcăile, şi cu varga ; dar am'ndouă dobitoacele erau bătrîne şi peste samă de bine hrănite ; cu vai nevoie le siliră la un umblet greoi şi necontenit întrerupt. Pe malul Trotuşului găsiră pe Simion al lui Manea Crăciun care atunci aducea la mal un nou rînd de boişteni. Varsanovie şi cu Vlad întrebîndu-1 dacă văzuse pe Stan Făcăoariu şi pe Andrei, Simion li lămuri cum Stan se abătuse pe la tată-său şi Andrei apucase singur la deal, spre a se în-tîlni mai răpede cu jăvrenii care îl aşteptau la răspîntia d n plai. Adăugi apoi că Stan Făcăoariu plecase mai adinioarea, dar nu pe acelaş drum ca Andrei : îl ducea băietul cel mai mic al lui Manea Crăciun pe o cărare mai scurtă, pe dealul Băluţii. Cînd ajunseră la celălalt mal, Simion stărui mult de călugăr să vie să vadă pe tatăl său care slăbea din ceas în ceas ; dar călugărul care, la auzul vestii că frate-său plecase singur înainte, fusese cuprins de o îngrijire ce singur nu şi-o putea lămuri, stărui să plece cu o clipă mai degrabă pe urma lui Andrei. Isprăvise să puie sălile şi frîiele pe cai cînd Vlad zise : — Ştii una, ia să lăsăm mîrţoagele în sama vărului Simion pană la întoarcerea noastră şi noi să suim dealul pe jos. Gloabele sînt bătrîne şi moi, din pas n-avem să le scoatem la deal. Noi sîntem amîndoi sprinteni şi iuţi de picior ; avem să ne suim de-a fuga. Varsanovie consimţind bucuros, caii fură încredinţaţi lui Simion Crăciun şi tovarăşii noştri o apucară spre biserică cu pasul sprinten şi uşor al ţăranului de la munte. Erau la jumătatea dealului cînd auziră pocnetul unei puşti. Varsanovie, fără a-şi da samă pentru ce, îngălbeni, inima începu să-i bată mai tare şi mai răpede, pasul lui se făcu mai grăbit. Cînd intră în ţihla cea deasă de la vale de poieniţă, i se păru că acea ţihlă nu se mai sfîrşeşte, atîta era de nerăbdător -să iasă la lumină. Din întăia ochire pricepu totul ; întăia lui mişcare fu să zdrobească capul ucigaşului cu băţul gros de corn ce-1 avea în mînă. Ţiganul scăpîndu-i printr-o săritură în lături precum am văzut şi luînd-o la fugă urmărit de Catana, călugărul îngenunche lîngă trupul frăţine-său şi începu să-1 pipăie. Simţindu-1 cald, nădejdea că Andrei trăieşte, că va trăi, puse stăpînire pe el, dar vai ! pentru puţină vreme : inima nu bătea, iar din gură curgea o spumă amestecată cu sînge. în zadar îi vorbi, îl frecă pe mîni, trupul rămînea nemişcat, se răcea şi se înţăpenea răpede. Stă-pînit cu desăvîrşire de durerea lui, nu auzise strigătele mai multor oameni care se auzeau în plai, în curînd însă un foc de puşcă, urmat îndată de altul şi apoi de un al treilea, îi dădură să-nţeleagă că Vlad, urmîndu-şi goana după ţigan, dăduse de cei doi jăvreni care aşteptau în vîrful dealului şi că se trăsese în ucigaş. Glasurile urmară să se mai audă încă o bucată de vreme, dar depărtîndu-se necontenit, Varsanovie înţelese că nu trebuie să s-aştepte ca Vlad sau altcineva să vie în curînd la el. Se hotărî să ridice fără întîrziere flrupul frăţine-său. Aduse pe Dochiţa şi, cu mare greu, iapa dîndu-se necontenit în lături zvîrlind şi sărind la vederea leşului însîngerat, izbuti să-1 lege pe spinarea dobitocului, deasupra sălii. Apoi, luînd dîr-logii în mîna stîngă şi cuprinzînd mijlocul lui Andrei cu braţul drept, ca să nu atîrne la pămînt, se îndreptă încet spre sat. Capitolul XXXIII BLASTĂMUL Sulgeriul aştepta venirea lui Ion Tiron la vremea mesei. Vazînd atunci că el nu vine, chemă pe Iftimie a lui Gri-gore Pitarul, îi poronci să înjuge îndată cîte o păreche de 174 i boi la două care şi, luînd cu el trei ţigani voinici, să se ducă întins la Priporul cel Mare. Apoi îi descrise cu amărun-ţime locul în care se afla bîrlogul unde zăceau trupurile lui Niţă şi a Anicăi, poroncindu-i să le ridice de acolo şi să le aducă în sat. Sulgeriul se hotărîse să plece fără a pierde vreme la Focşani pentru a aduce la cunoştinţa starostelui încercarea de omor făptuită asupra lui de răzăşi în înţelegere cu Niţă Şchiopul şi a cere lui Grigoraş Leon să vie însuşi la Tămăşăni pentru ^ca să cerceteze faptele. Nu se îndoia că avea astfeli în mînă un mijloc minunat pentru a supune pe răzăşi cu de-săvîrşire şi nu numai să scape de judecata cu ei prin tri-metere^la ocnă a celor mai dîrji, ci că avea să fie pus în stare să cumpere şi părţile ramase în mîna lor. îşi făgăduia mai cu samă să fie fără milă pentru sihastrul Gavril care îşi bătuse într-atîta joc de el ; călugărul avea să-1 roage acuma cu tot înadinsul să primească partea lui ! Dar de nimica nu se bucura atîta ca de faptul că avea acuma pe duşmanul lui de căpetenie, pe Stan Făcăoariu, în mînă. Căci după partea ce o luase flăcăii Făcăureşti la prinderea lui, nu mai avea Stan cum să scape : la urma urmei era hotărît să deie lui Grigoraş Leon jumătate din averea lui, numai să-1 mîntuie de acel potrivnic înverşunat. Iar în cît privea pe Năneşti nu era de gîndit ca să nu fi fost amestecaţi şi ei în acea uneltire şi de astă-dată, mai ales dat fiind că cercetarea avea să fie făcută sfcuma nu de mazili proşti, ci de un meşter la asemene lucruri, nu mai aveau să-i scape din mînă. Iar odată căpeteniile răzăşilor dovedite de uneltitori ai încercării de omor asupra unui boieriu de neam ca el, nu mai aveau cei de rînd cum să steie la judecată : trebuiau să i se închine şi să se roage de el să primească părţile lor danie în schimbul iertării şi a ocrotirii lui. Şi sulgeriul, care după masă se întinsese pe pat fără a putea să aţipe, se vedea stăpîn pe Tămăşănii întregi. începuse chiar să găsască hotarele lor prea înguste şi se gîndea la mijloacele prin care ar putea să se vîre şi în Negoieşti ; îşi adusese aminte că i se vorbise de o babă slabă de minte, care stăpînea nişte fînaţe de soi la gura Brăduleţei, adică tocmai în hotarul Ta-măşănilor, cînd Culiţă intră în odaie şi-i spuse că în sat s-aude larmă mare : ţipete, bocete şi sudălmi. 176 — Cum ? îşi zise sulgeriul, să fi ajuns Iftime cu leşurile femeii şi a hoţului ! Dar răpede o mai umblat, căci încă nici n-o tocat la biserică. Oare ce să fie ? Spune să-mi puie îndată şaua pe Şoarec, adause el cătră fecior. După puţine clipe calul era la scară şi sulgeriul, care în acest timp se încalţase, pusese o pălărie pe cap şi atîrnase de gît tocul cu pistoalele, sărea în şă. Zgomotul în sat era într-adevăr asurzitor. Ceea ce miera pe Strilea şi-1 făcu să grăbească mersul lui Şoarec erau bocetele cumplite care s-auzeâu. „Ce dracu ! se întrebă el, au oare răzăşii neruşinarea să bocească pe Şchiopul ?" în curînd, la o cotitură, zări dintâi o mulţime mare adunată dinaintea porţii lui Andrei ; apoi, apropiindu-se, văzu că mulţimea este strînsă împrejurul unui car, dar nu împrejurul unuia din carăle lui, cu care plecase Iftime a lui Gri-gore Pitarul, ci împrejurul unui car străin, la care erau înhămaţi doi cai ţărăneşti. Lîngă car era călugărul Varsanovie, galbîn, cu ochii în fundul capului, cu barba încîlcită. în carul plin de fîn se vedeau, ieşind de sub un suman, picioarele încălţate cu ciubote ale unui bărbat, asupra părţii de sus a trupului căruiau erau plecate capetele scuturate de hohotele de plîns a două femei. Lîngă ele, în picioare, dar mut şi înfă-ţoşînd o adevărată icoană a durerii şi a deznădejdii, se ţinea părintele Gheorghe. — Dar ce s-a întîmplat şi cine-i în car ? întrebă sulgeriul oprindu-şi calul. La auzul vorbelor şi la vederea lui, se ridicară mai multe glasuri amerinţătoare care făcură pe sulgeriu să caute cu dreapta straturile pistoalelor ; dar călugărul Varsanovie, fă-cînd un semn poroncitor cu mîna, mulţimea făcu loc. Călugărul se apropie de sulgeriu, se opri la doi paşi de el şi, ui-tîndu-se drept în ochii lui, zise liniştit. — în car este fapta dumitale, cucoane ; trupul frăţine-meu, Andrei Nan, împuşcat din poronca dumitale ! Uimirea împiedecă deocamdată pe sulgeriu să răspundă, dar îndată bănuind vro nouă uneltire a răzăşilor, el striga cu mînie : — Mişălule, cum îndrăzneşti să mă învinovăţeşti pe mine cu o asemne faptă ? Sînt eu oare un ucigaş ca voi ? 177 Pentru a doua oară izbuhniră din mulţime strigăte de mî-nie şi braţe amerlnţătoare se ridicară asupra duşmanului lor de atîţia ani, asupra aceluia care, în credinţa lor, pusese la cale omorul unui tovarăş, a unei rude iubite de toţi. Sulgeriul văzîndu-se încunjurat scoase un pistol din toc şi atinse uşor deşertul lui Şoarec cu pintenii ; calul, azvîrlind de două orij:u picioarele de dinapoi, făcu un gol împrejurul lui. Dar răzăşii înfurieţi punînd unii mîna pe bolovani şi alţii în-cepînd să rupă pari din gard, Strilea trase oţelile pistolului amerinţînd mulţimea cu el. Dar atunci se văzu, ridicîndu-se de pe trupul feciorului ei şi venind înaintea boieriului, preu-teasa părintelui Gheorghe. Măsurîndu-1 cu ochii, ea zise : — Daca îţi mai este sete de sînge, ucide-mă pe mine, după ce ai ucis pe fiul meu. Şi pe cînd sulgeriul, uimit, nu putea scoate nici un cu-vînt, preuteasa urmă : — Blăstămul care ţi li-i face omorând pe o bătrînă ca mine, care şi aşa mîni sau poimîni are să se stîngă, puţin lucru va fi pe lîngă acel care ţi l-ai făcut curmînd zilele unui bărbat tînăr şi plin de viaţă ca fiul meu. Vro două femei o luară de braţe pentru a o duce din faţa lui Strilea ; dar bătrîna, smuncindu-se din mînile lor, strigă : — Lasaţi-mă măcar să blăstăm pe acel care mi-o lipsit ochii de bucuria lor cea mare. Blastamat să fii, Mihalache Strilea, şi fapta ta cea ticăloasă să cadă greu, nu numai as .-pra ta, dar mai cu samă asupra neamului tău. Duhul cel necurat te-o adus în mijlocul nostru. Prin viclenie şi meşteşug făcutu-ţi-ai loc în hotarul nostru şi de atunci stai necontenit la pînda celui slab de înger, a celui neputincios, a celui păcătos, asupra pămîntului căruia ai putea să pui stăpînire. Din an în an creşte partea din ţarină, cîmp, apă şi codru al hotarului nostru cotropit de tine şi scade acea rămasă în mînile noastre. Pămîntul care ni l-ai rîpit şi cel ce ai de gînd să ni-1 mai rîpeşti de acuma înainte să nu vă fie de folos, ci numai de pagubă şi de durere. Grija lui să vă otrăvească traiul şi după moarte să vă fie povară cumplită pe trup ! Să fie sămînţă de dihonie şi de ceartă pană într-al treilea neam şi nepoţii copiilor tăi să se pizmuiască, sa se sfîşie pentru stăpînirea lui ! Din pricina lor să piară orice iubire între frate şi frate, să se nască ură între tată şi copii ! Cu toţii să aibă de acel pămînt, ud de sîngele copilului meu, aceeaşi săte de care eşti stăpînit şi tu şi să simtă chinul să-1 vadă luneoînd din mînile lor ! Blastamat să fii, Mihalache Strilea, şi cînd vei fi să mori, la căpătâiul tău să vezi stînd de pază icoana trupului în-sîngerat a copilului meu ! Proclet şi triclet să fii, Mihalache Strilea ! Şi bătrîna, al cărei glas se făcuse din ce în ce mai ascuţit, istovită de lunga opinteală astfeli făcută, căzu fără simţire în drum, de unde mai multe femei se grăbiră s-o ridice şi s-o ducă în ograda lui Andrei. în vremea în care ea vorbise, sulgeriul lăsase în jos mîna cu care ţinea pistolul şi, cu desăvîrşire zăpăcit, ascultase îngălbenind şi nemişcat lungul şi înfricoşatul blăstăm. Dar pe cînd duceau pe bătrînă din drum, Strilea, lăsînd cocoşul tras a pistolului în jos, îl puse iar în toc, apoi dîn-du-se jos de pe cal, încrucişa mînile pe piept şi, uitîndu-se la mulţimea din faţa lui, zise : — Puteţi să mă ucideţi, sînteţi o mulţime, eu sînt singur şi nu m-oi apăra. Dar, pe viaţa copiilor mei, m-aţi ucide pe nedrept. Jur că n-am avut nici o parte în uciderea lui Andrei, ca pană cînd nu mi-aţi zis, aici, că el este mortul din căruţă, n-am avut nici cea mai mică bănuială că viaţa lui este primejduită. La auzul acestor cuvinte, părintele Varsanovie se apropie de sulgeriu şi, ridicînd mîna la cer, zise : — Pe haina ce o port, pe mîntuirea sufletului meu, jur că, cînd am dat de leşul încă cald al frăţine-meu. în Ciorto-lom, am găsit lîngă el pe Ion Tiron, robul dumitale, ţinînd în mînă taşca cu hîrtiile răzăşilor pe care Andrei o purta la plecare atîrnată de gît. Trăsnetul căzînd la picioarele sulgeriului nu l-ar fi nimicit şi îngrozit mai tare decît această veste neaşteptată. Ramase dintâi mut, apoi revenindu-şi în fire, zise : — De trei săptămîni n-am vorbit cu Ion Tiron. Dacă el o făcut acea faptă spurcată, nu din îndemnul meu a făcut-o. Călugărul merse la car şi, din fîn, scoase o puşcă pe care o duse sulgeriului. 173 178 — Iaca puşca care era jos lîngă locul unde am găsit pe Tiron. Trebuie s-o cunoşti. Mai avea alta în spinare. — Puşca asta este a mea, am încredinţat-o într-adevăr lui Ion Tiron, zise sulgeriul ; dar, adause el deschizînd tigaia şi arătînd praful dintr-însa, puşca asta este încărcată şi, ui-taţi-vă, ţevia este curată, nu s-o tras cu dînsa. — A fi tras cu cealaltă, pe care o avea în spinare, răspunse călugărul. — jŞi de ce n-ai pus mîna pe Tiron dacă l-ai găsit lîngă frate-tău mort ? — Cînd era s-o^pun o fugit, răspunse călugărul. Vlad Catana s-o luat după el şi pe urmă şi alţi oameni. S-o tras asupra lui, căci am auzit trei focuri. — Să deie^ Dumnezeu să-1 prindă viu, zise sulgeriul, căci pe nedrept mă învinovăţiţi. Şi asta, adause el, cînd am scăpat cu vai nevoie de cursa care mi-aţi întins-o asară. — Noi ţi-am întins o cursă, strigară răzăşii cu mînie, auziţi ce neruşinare ! Chiar atunci veneau de acasă de-a fuga, sărind gardurile, Mihai şi Neculai Făcăoariu, să vadă din ce pricină se face atîta larmă în sat. Cînd dădură cu ochii de sulgeriu, ramaseră încremeniţi ; iar Strilea zărindu-i, strigă arătîndu-i cu degetul: — Iaca cine vă poate spune ce cursă mi s-o întins, Mihai şi Neculai, feciorii Făcăoariului, priviţi-i ce galbeni şi spărieţi sînt văzîndu-mă aici ! Şi, într-adevăr, flăcăii stăteau nemişcaţi lîngă gardul de pe care sărise în drum, galbeni ca ceara, cu ochii holbaţi, cu părul vîlvoi, cu trupurile scuturate de tremur. — Da' vorbiţi măi, strigă un moş al lor, adevărat că în-tins-aţi vro cursă boieriului ? Flăcăii nu dădură nici un răspuns. — Mai bună mărturie decît feţele lor mai voiţi ? întrebă sulgeriul. Ieri sară, aceşti doi flăcăi împreună cu Vlad Catana au întins o frînghie de-a curmezişul drumului, dincoace de podul de la Laiţă, pe care ştiau că am să vin, şi au tras tustrei în mine cu puştile. Iar cînd eu, ameninţîndu-i cu pistoalele, i-am făcut să zvîrle puştile jos şi-i mînam pe dinapoi spre sat, mi-o sărit în spinare Niţă Şchiopul, care era înţăles cu dînşii, m-o legat cu ajutorul lor şi m-o dus într-un bîrlog de urs părăsit unde era hotărît să mă ucidă. 180 Numai din întîmplare putut-am ucide pe hoţ şi am scăpat. Aşa este oare ? întinsu-mi-aţi aseară o cursă sau nu ? mai întrebă Strilea. Flăcăii, care se vedeau pierduţi, urmară să rămîie muţi. Strilea atunci sări în şă, apoi scoţînd un pistol din toc şi întinzîndu-i oţelile, strigă în chip poroncitor : — Loc ! Răzăşii, surprinşi, goliră drumul spre curte, pe care Strilea răpezi calul ; dar deodată îl întoarse pe loc şi strigă răzăşilor : — Sînteţi nişte mişăi, vicleni şi ucigaşi, pe care am să-i duc la spînzurătoare ! Apoi, fără a mai aştepta vrun răspuns de la ei, dădu pinteni calului şi se îndreptă în fuga mare spre casă. Cînd descăleca la scară, zări lîngă dînsul pe Neculai Preda, pădurarul lui din Boiştea, cam galbîn la faţă şi cu privirea spărietă. — Cu voia dumitale, cucoane, zise omul, am să-ţi spun ceva. — Vină pe cerdac şi spune, răspunse sulgeriul înţelegînd că ştirile ce i le aducea Preda erau în legătură cu moartea lui Andrei şi făcînd sămn ţiganilor care venise să ieie calul şi celor ce se aflau pe cerdac să plece. Vorbeşte, zise pădurarului sulgeriul după ce ţiganii se depărtară. Preda veni aproape de tot de stăpînu-său, apoi îi zise mai mult într-o şoaptă : — Ion Tiron o pîndit pe Andrei Nan în Ciortolom, l-o împuşcat şi i-o luat hîrtiile răzăşilor care le avea la dînsul. Dar o dat peste dînsul, chiar atunci, călugărul Varsanovie şi Vlad Catană care veneau în urma lui Andrei. Ion Tiron o fugit, dar ungureanul s-o luat după el şi, văzînd că îl scapă, o tras cu puşca în el fără a-1 nimeri. Nişte oameni din Jăvreni care aşteptau în plai pe Andrei şi pe socru-său, Stan Făcăoariu, ca să meargă împreună la Ieşi, văzînd de departe pe Ion fugind şi pe Vlad trăgînd într-însul, au tras şi ei cu nişte pistoale ce le aveau, dar fără a-1 nemeri. Ion atunci o apucat cărarea de pe valea Baluţii unde a dat peste Stan Făcăoariu care, auzind focurile şi strigătele şi văzînd pe Ion fugind prin ţihliş, o tras şi el cu pistolul într-însul şi l-o rănit în umărul stîng. Dar Ion n-o stat deloc şi o urmat să 181 tot fugă, de-a curmezişul peste pîraie. Ceilalţi însă s-o luat cu toţii pe urma sîngelui şi, pe la amiază, l-o ajuns şi l-o încunjurat în nişte tufe. Ion, cînd s-o văzut prins, o luat puşca cu o mînă, parc-ar fi fost un pistol, şi o tras în Vlad ungureanul omorîndu-1 pe loc. Dar atunci au tras şi ceilalţi trei în Ion şi l-au rănit de moarte ; după un sfert de ceas şi-o dat sfîrşitul. — Nu ştii, vorbit-au ei cu el cît era încă în viaţă ? întrerupse sulgeriul. — Da, o vorbit cu el şi l-o întrebat cine l-o pus la cale să ucidă pe Andrei. — Şi ce o răspuns ? mai întrebă sulgeriul. Glasul lui Preda se prefăcu acuma cu desăvîrşire în şoaptet. — O spus că duduca Zamfira l-o îndemnat să îndeplinească o faptă care să-ţi fie pe plac, pentru a te face să-i dai pe Catrina lui înapoi. O ameţală cuprinse pe sulgeriu, păreţii, clădirile din curte, munţii începură să se mişte dinaintea ochilor lui : ar fi căzut dacă nu se apuca cu mîna de parmaclîcul cerdacului. Stătu zăpăcit, nemişcat şi mut vreme de mai multe minute, apoi revenindu-şi cu desăvîrşire în fire, strigă : — Zamfiro ! Să vie numaidecît Zamfira aici ! Dar Zamfira nu se găsea nicăiure. Atunci Neculai Preda se apropie iar de sulgeriu şi-i spuse tot în şoapte : — Cu voia dumitale, cucoane, poate că am făcut o gre-şală. Cînd am sosit la curte am găsit pe duduca Zamfira în poartă şi i-am spus toată întîmplarea. — Mişălule, strigă sulgeriul înfuriet, cine te-o pus să faci o asămene prostie. Am să-ţi zdrobesc ciolanele ! Şi sulgeriul poronci ca robii să se puie în căutarea Zamfirei, făgăduind un galbîn aceluia care i-o va aduce. Dar în zadar o căutară pană tîrziu. Zamfira nu fu găsită nicăiure. Aflînd că Ion Tiron înainte de moarte mărturisise că ea îl îndemnase la fapta cumplită ce el o săvîrşise, ea se temu, şi nu fără cuvînt, de mînia sulgeriului : era în primejdie să moară sub bici dacă nu fugea. Nici nu se mai întoarse în curte, ci, aşa cum era, merse în mărăcinii de sub tăpşanul Tă-măşănilor şi se vîrî într-o ascunzătoare pe care o cunoştea bine. Auzi ţiganii căutînd-o şi ramase nemişcată, aproape moartă de frică. Pe la mijlocul nopţii însă, nemaiauzind nici un zgomot, ieşi din ascunzătoare, merse la drumul mare şi, cu pasul grăbit de frica să fie prinsă, se îndreptă spre Adjud. Avu norocul să fie ajunsă în drum de un mazil din Tîr-gul-Ocnei, care o văzuse de mai multe ori în casa sulgeriului şi a cărui priviri aruncate pe furiş îi arătase că o găseşte pe placul lui. Mazilul, care mărgea la Bîrlad, cunoscînd-o, o luă cu bucurie în căruţă fără s-o cerceteze mai cu amăruntul. Şi aici ne vom lua deocamdată rămas bun de la această femeie care fusese pricina de căpetenie a morţii lui Andrei Nan şi a lui Ion Tiron, însă nu cu desăvîrşire, că vom da poate pes'e dînsa în cursul unei alte povestiri. Capitolul XXXIV IN CARE NI LUAM ZIUA-BUNA DE LA CETITORIU Sulgeriul Mihalache Strilea plecă la Ieşi, cu copii cu tot, în dimineaţa zilei următoare ; ploi mari şi drumurile răle îl ţinură patru zile pe dum. Cînd sosi, află că Stan Făcăoariu, care îşi urmase drumul înainte fără să se mai întoarcă în Tă-măşăni, ajunsese în ajun şi dăduse jalbă împotriva lui, atît pentru uciderea lui Andrei, cît şi pentru moşie. Sulgeriul mai află că, în urma acestor jălbi, vodă este foarte mînios pe el. Primi, chiar în ziua sosirii lui, poroncă să nu se mişte din Ieşi, iar Grigoraş Leon fusese însărcinat să facă de sîrg, el însuşi, o cercetare amărunţită la faţa locului. în curînd se primi o carte a starostelui făcînd cunoscut că acele jăluite de Strilea în privinţa cursei ce i se întinsese de Vlad Catana şi de flăcăii Făcăureşti în înţelegere cu Niţă Şchiopul şi cu sihastrul Gavril erau în toate adevărate. In cît privea omorul lui Andrei Nan şi mărturisirile făcute de Tiron înainte de moarte, starostele trimetea cele arătate în scris de dascălul Neculai Lepşa care, precum am văzut, luase parte la uciderea ţiganului. Tiron, întrebat din ce îndemn omorîse pe Andrei Nan, ar fi zis : 182 13S — Să nu năpăstuiţi pe sulgeriu cu fapta mea ; nu el m-o sfătuit să fac acel păcat; de mai bine de trei săptămîni n-o mai vorbit cu mine. Am fost îndemnat la acel omor de Zamfira, dădaca copiilor, care a fost ţiitoarea boieriului. Ea mi-o dat a înţelege, acuma trei zile, că boieriul o trimete pe femeia mea, pe Catrina, pe care o ţine la curte de o lună, înapoi în bordeiul meu dacă l-oi scapă de Stan Făcăoariu. Eu pe Făcăoariu îl pîndeam de astă-noapte căci ştiam pe unde are să treacă şi, cînd am tras, eram încredinţat că trag în Făcăoariu : căci Andrei era calare pe iapa socru-său şi nu-i vedeam faţa ascunsă de crengi. îmi pare rău de nelegiuirea ce am făcut-o ; dar acuma, în ceasul morţii, credinţa mea este că sulgeriul nici un amestec nu are în această faptă spurcată, a cărei urzală a fost zămislită de sufletul negru al Zamfirei. în cît privea gîlceava dintre răzăşi şi sulgeriu pentru stăpînirea_ părţilor din Poşorcani, starostele luînd, în lipsa sulgeriului, bani de la Stan Făcăoariu care, îndată după darea jălbii, se-jitorsese acasă, şi de la părintele Pavăl din Focşani, doritor să-ntoarcă şi el vînzarea ce o făcuse lui Strilea, arata lui vodă că, după credinţa lui, cele mai multe din daniile sulgeriului erau numai vînzări meşteşugite, iar multe vînzări fusese dobîndite prin silă şi vicleşug. La sfîrşitul scrisorii povestea pe larg întîmplarea cu stupii boiereşti duşi de Radu Irofti în prisaca lui Andrei, adăugind că fără îndoială Irofti fusese pus la cale de Strilea. Văzînd această carte, vodă poronci să înceteze orice urmărire împotriva sulgeriului pentru uciderea lui Andrei. Flăcăii Făcăureşti şi sihastrul Gavril fură judecaţi pentru încercarea de ucidere a lui Strilea şi osîndiţi la spînzurătoare : numai cu mare nevoie şi cheltuind mulţi bani pe la feţe mari izbuti Stan Făcăoariu să-şi scape băieţii de ştreang şi să dobîndească iertarea lor. La judecata pricinii pentru pămînt divanul dădu pe sulgeriu rămas, hotărînd de răsuflate şi fără putere toate daniile şi toate cumpărăturile lui, fără nici o despăgubire pentru el. Un mazil fu trimis la Tămăşăni spre a risipi curtea lui Strilea şi a pune pe răzăşi în stăpînirea întregului hotar. Sulgeriul era astfel sărăcit cu desăvîrşire, nu mai avea nădejde decît în căsătoria lui cu fata vornicului Dumitrache Ţifescu. Dar în curînd fu nimicită şi această de pe urmă nădejde. Chiar a doua zi după judecarea pricinii dintre sulgeriu şi răzăşi venea de la domnie o învinovăţire cumplită împotriva Ţif eseului. El era mai de multă vreme în judecată cu răzăşii din Agriş de la care cumpărase jumătate din hotarul lor. în ziua de Sîntă Măria, pe cînd satul aproape întreg ^era la biserică, al cărui hram se sărbătorea în acea zi, acoperămînţul bisericii luă foc. Iar cînd oamenii, prinzînd de veste, voiră să iasă, găsiră poarta grea de stejar închisă. Ferestrile erau mici şi aveau zăbrele groase, zidul tare şi groş pieriră în flăcări, cu preut cu tot. Tot ţinutul Putnei se ridicase ca un om şi arătase pe vornicul Dumitrache ca făptaş al acestei îngrozitoare neomenii. Dealtmintrelea, el singur dădu dreptate învinovăţirii, căci, fără a aştepta ca vestea să ajungă la domnie, vornicul se ridică într-o noapte^ şi fugi în Ţara Românească. în curînd veni la Ieşi veste ca Catinca se logodise cu un fiu de boieriu muntean, bogat şi cu vază. Acest şir de lovituri ale soartei zdruncinase adînc sănătatea pană atunci atît de înfloritoare a sulgeriului; o răceală de care ar fi scăpat jucîndu-se cu un an înainte se schimbă în junghi şi, în două săptămîni, îl duse în mormînt. Tocmai în a doua domnie a lui Grigore Ghica izbutiră epitropii şi rudele copiilor lui Mihalache Strilea să redeschidă judecata cu răzăşii din Tămăşăni, să-i deie rămaşi şi să dobîndească punerea în stăpînire a copiilor pe părţile stăpînite altădată de părintele lor. Răzăşii fură cu desăvîrşire istoviţi de bani în urma cheltuielilor pricinuite de această judecată ; unul după altul îşi vîndu rămăşiţa de pămînt; însuşi Făcăureştii, strînşi de nevoie, vîndură părţile lor tînărului Patraşcu Strilea. Voi avea poate prilej să povestesc odată care a fost soarta urmaşilor sulgeriului Mihalache şi întrucît blăstămul preutesei o apăsat asupra acestei sorţi. 184 POVEŞTI MOLDOVENEŞTI NECREDINŢĂ SILITĂ (1683) întâmplările povestite mai jos s-au petrecut în al patrulea an al celei de a treia domnii a grozavului rumeliot care avea nume Gheorghe Duca-vodă. întăia fusese de tot scurtă, numai de vro şase luni; nu putuse să-şi arate arama ; şi plecase în mazilie „fără a fi lăsat nici un obicei rău". De la începutul celei de a doua veniri în scaun stîrnise nemulţămirea obştească prin cumplita lui lăcomie, sporită încă prin acea a soţiei sale, din păcate moldovancă, fiica doamnei Dabijoaiei, făcută cu întâiul ei soţ, marele logofăt Dumitraşco Buhuş, o femeie pe cît de lacomă tot atît de desfrînată, care făcu casa rumeliotului de batjocură. Din pricina „mîncătoriilor" părechii domneşti şi ale grecilor dimprejurul scaunului, se sculară voinicii Orheieni şi Lăpuşneni, sub povăţuirea lui Mihalcea Hîncul, marele stolnic, şi a serdarului de Orhei, Durac. Ei veniră în Ieşi cu gloată mare, izgoniră pe domn şi pe grecii dimprejuru-i şi chemară ţara la arme. Dar Duca-vodă, căpă-tînd de la Poartă ajutor de turci şi de tătari, după ce în-frînse pe răsculaţi în sângeroasa luptă de la Chişinău, trecu mare parte dintr-înşii prin sabie. Apoi, nemulţămit cu atâta omor, crudul stăpînitor porni cumplită prigonire împotriva tuturor acelor pe care, cu sau fără temei, îi presupunea să fi fost ajunşi cu răsculaţii : spânzurări, trageri în ţapă, bătăi înfricoşate şi mai ales gloabe istovitoare şi confiscări de averi erau la ordinea zilei. Ţara răsuflă adînc cînd, după ce luă Cameniţa de la Ieşi, sultanul Mehmet, acelaşi care în trecerea lui prin Ieşi pusese pe hogea să strige din turnul bisericii Sfîntului Neculai, îl mazili „pentru că pîrîse ţara pe nedrept". 189 Dar cu deosebire de cumplită fostu-i-au acea de a treia domnie ce o începu în iarna anului 1682. Scoase o mulţime de biruri, pe cît de deosebite pe atît de grele, şi dabilarii aveau poroncă să ieie împătrit şi chiar uneori înzecit cît era scris în orînduială. Fugeau bieţii oameni încotro puteau, ca să scape de schingiuirile dabilarilor. Şi tot atît de mare era „strînsoarea" asupra boierilor şi a negustorilor. Punea în fiare pe boierii cei mari şi-i închidea la „odăile" seimenilor, nu numai pe ei, ci şi pe „giupînesele" lor. Pe vestitul şi bogatul fost visternic Ursache „l-au dezbrăcat cu pielea şi l-au legat la stîlp, la ger, fiind iarnă, de la carele, ţiindu-1 un an în temniţă şi bătîndu-1 la talpe, i-au luat 250 de pungi de bani. Pre Iser visternicul şi pre Andrei Şipoteanul, vornicul de poartă, dezbrăcîndu-i cu pielea goală şi ungîndu-i cu miere, vara, i-au legat la stîlp, de-i mîncau muştele şi albinele." Cînd „zlotaşii" nu aduceau la visterie sumele ce erau însărcinaţi să le încaseze, îi bătea însuşi vodă cu buzduganul, omorînd chiar mai mulţi ; „au făcut un băţ în opt muchii, de bătea pre boieri şi pre zlotaşi cu băţul ; şi punea pre boieri dăjdi şi împrumuturi peste putinţa lor, cît nu se mai puteau plăti ; ce erau pline închisorile de boieri şi grosurile de săraci, de-i băteau şi-i căzneau, cu capetele prin garduri şi leşinaţi de foame, şi bărbaţi şi femei, şi mureau prin gro-suri ; şi pre giupînese sărace încă le legau la puste şi le închideau la seimeni pentru bani. Pentru acea vrăjmăşie s> groază ce-i împluse inima diavolul, de lăcomie ce avea, urî-tu-l-au toţi pe Duca-vodă şi se rugau toţi lui Dumnezeu să-i mîntuiască din mînile lui şi—1 blastamau toţi de la mic pîna la mare, de auzeau slugile lui cu urechile. Atunci fugit-au mulţi boieri şi mazili de groaza lui, printr-alte ţări, de şi-au pustiit casele." Şi n-avea ţara cum să se scape de atîta grozăvie, căci rumeliotul era bărbat deosebit de ager la minte şi ştia cum să-şi păzească interesul : era bine văzut de Poartă care, pe lîngă domnia Moldovei, îi mai dăduse de ocîrmuit şi Ucraina cea mică, al cărei hatman îl numise. în acea vreme cumplită murise vornicul Savin Hăbăşescu, lăsînd o fată numită Ileana, care, neavînd nici mamă, căci giupîneasa lui Hăbăşescu răposase de mult, încăpu sub epitro-pia moşului ei, postelnicul Ioniţă Hăbăşescu, fratele mai mic al vornicului. Pe lîngă că era şi frumoasă şi bogată, Ileana nu avea nici fraţi, nici surori, îi rămăsese de la tată-său patru sate frumoase, case mari în Ieşi, herghelii de cai, cirezi de boi şi de vaci, turme de oi. Fiind înrudit de aproape cu doamna Anastasia a lui Duca-vodă, vornicul Hăbăşescu fusese întrucîtva cruţat de asupreli din partea domniei, atît el cît şi mai ales frate-său, cu deosebire bine văzut de vodă. Peţitorii fusese număroşi, aproape toţi fiii de boieri fruntaşi o ceruse, dar ea nu voise s-audă de nici unul, deşi era gata să-mplinească douăzeci de ani, vîrstă la care toate fetele de boieri de pe acea vreme, mai ales acele frumoase şi bogate, erau de mult căsătorite. Vornicul o iubea ca ochii din cap şi nu voise să-i facă silă, fiind mulţămit s-o ţie vreme cît mai îndelungată pe lîngă dînsul. Adevăratul temei al acestei împotriviri a Ilenei la căsătorie era însă iubirea pentru un tovarăş cie copilărie, Grigore Decusară, fiul stolnicului Dumitru Decusară, a cărui moşie se hotăra cu Scurta de la ţinutul Putnei, unde şedea vornicul. Grigore, pe lîngă că era un flăcău frumos, de neam vechi, cu stare bună, fiind şi el singurul copil la părinţi, trecea drept un tînăr cuviincios şi viteaz. Pricina pentru care ţineau iubirea lor ascunsă era lipsa din ţară a lui Grigore, întrat în oştiie leşeşti pe timp de trei ani ; iar cînd se întoarse acasă, găsi pe stolnic, care pînă atunci trăise în legături de cea mai strînsă prietenie cu vornicul. înduşmănit greu cu vecinul său în urma unei sfezi pentru hotarele moşiilor. De la început făcu tot ce putu pentru a ademeni pe tată-său să să-mpace cu părintele Ilenei, dar în zadar, stolnicul îi interzisese chiar, sub pedeapsă de blăstăm, să mai calce în curtea sau chiar pe hotarul moşiei vornicului. Dar tînărul nu pierduse nădejdea s-aducă pe părintele său la înţelegere şi se mulţămea deocamdată să scrie şi să primească, în ascuns, cîte o scurtă scrisoare de la iubita lui. Astfel stăteau lucrurile cînd vornicul muri, şi de astă-dată Ileana era încredinţată că nimica nu se mai opunea la fericirea lor. Dar soarta hotărîse altfel. îndată ce Duca-vodă auzi de moartea vornicului Savin, scrise postelnicului Ioniţă să vie numaidecît la Ieşi şi, cînd Hăbăşescu sosi, îi făcu cunoscut că el, domnul, a hotărît ca Ileana Hăbăşescu să ieie în căsătorie pe un nepot al doamnei, pe comisul Pavel Saul. Postelnicul era prea bun curtezan pentru a se opune voinţii domnului şi se grăbi, dimpotrivă, să încredinţeze pe măria-sa că, îndată ce se va fi întors 190 191 acasă, la moşia lui, Fitioneştii, unde se afla atunci şi fata, îi va aduce la cunoştinţă poroncă domnească. Apoi, dacă vodă va trimete acolo pe tînăr, îi va logodi, rămînînd ca cununia să aibă loc cînd şi unde va hotărî domnul. Acesta răspunse că doreşte ca cununia să se facă în Ieşi, la curtea domnească, şi că nuni vor fi însuşi el cu doamna. Iar în cît privea mergerea tînărului pentru logodnă, la moşie, la postelnic, îi va da poroncă să plece cît mai curînd. Hăbăşescu plecă la ţară numai după ce hotărî cu comisul Pavel ziua sosirii acestuia la Fitioneşti. Cînd, ajuns acasă, postelnicul puse pe Ileana în cunoştinţa poroncilor lui vodă, întîmpină din partea-i cea mai hotărîtă şi mai făţişă împotrivire. Fata le răspunse limpede că se va căsători cu cine-i place ei şi nu cu cine va fi hotărît vodă, că ea este fată slobodă, de boier mare, avînd averea şi voinţa, şi că demult încă şi-a ales pe acel care are să-i fie soţ, şi că acel soţ nu va fi altul decît Grigore Decusară. în zadar îi arătară postelnicul şi postelniceasa primejdiile la care se expunea împotrivindu-se voinţii unui domn atît de amarnic ca Duca-vodă. în zadar făcură ei să treacă înaintea ochilor fetei mănăstirea, confiscarea averii şi prigonirea acelui pe care se încumeta să-1 vreie de soţ împotriva voinţii domneşti, fata ramase neclintită în împotrivirea ei. Dar mai mare fu mirarea postelnicului a doua zi de dimineaţă, cînd află că Ileana dispăruse în cursul nopţii odată cu doi telegari ai ei şi un vezeteu bătrîn pe care îl adusese cu dînsa de la Scurta ; apoi, după un ceas, mai sosi veste că giupîniţa fusese văzută cînd ajungea în Domneşti, calare, urmată de sluga ei credincioasă. Prin urmare, în acea clipă nu mai putea să fie departe de Scurta. Plin de mînie, postelnicul poronci să-i puie caii de drum cei mai buni la rădvan şi, însoţit de vro zece oameni zdraveni, călări, plecă la Scurta unde ajunse noaptea la poarta curţii, o găsi închisă şi, la strigătele oamenilor lui, apăru deasupra porţii capul unui perdegiu ţigan. Acesta strigă ca giupîniţa a poroncit să nu se deschidă poarta pentru nime. în zadar puse postelnicul să se strige numele lui, adăugind ca trebuie numaidecît să vorbească cu giupîniţa, din curte nu mai veni nici un răspuns. Postelnicul, înfuriet, poronci atunci oamenilor lui să spargă poarta. Lucru uşor de poroncit, dar cumplit de greu de în- 1.92 deplinit: poarta era de hlăni groase de stejar şi legată cu şini de fier încrucişate şi bătute cu piroane urieşe. Totuşi, oamenii postelnicului, găsind lîngă poartă un trunchi puternic de fag, începură să izbească cu dînsul în poartă întrebuin-ţîndu-1 în loc de berbece. Dar atunci, deasupra zidului curţii, se arătară capete, umere şi braţe de oameni ţinînd în mîni sineţe, iar un glas puternic strigă : — Nu mai daţi în poartă, căci altfel dăm şi noi în carne cu sineţile. Loviturile în poartă încetară ca prin farmec şi postelnicul, înţelegînd că are să se facă de rîs, îşi strînse oamenii, se sui iar în rădvan şi merse să petreacă noaptea la popa din sat, pe care îl cunoştea. Nădăjduia că, prin ajutorul lui, va putea să ridice sătenii asupra curţii. Preotul îl primi cu cel mai mare respect şi-i puse la dispoziţie toată casa, dar cînd postelnicul îi destăinui ce slujbă aştepta de la el, îi răspunse că nu-i este cu putinţă să-1 slujască, căci satul numai de giupîniţa are s-asculte, —• într-însul nu-i om care să nu fi primit vro binefacere de la ea. Iar cînd postelnicul vorbi de voinţa domnului, preotul răspunse că numai cu ajutor de oameni domneşti putea-va pătrunde în curtea giupîniţii fără de voia ei. Hăbăşescu fu deci silit să-şi stăpânească mînia şi să se-ntoarcă la Fitioneşti, iar a doua zi plecă la Ieşi. ■încă pe drum îl întîmpină vestea că vodă, în urma poroncii sultanului, chemase ţara la oaste spre a merge tocmai la Beciu, ca s-ajute pe turci să-1 cucerească. Cu toate că domnul, cînd se înfăţoşa lui, era absorbit de pregătirile acestei campanii neaşteptate, el găsi vreme s-asculte povestirea postelnicului şi, precum acesta se aştepta, se înfurie rău asupra Ilenei. Chemă chiar în ceasul acela pe Pavel Saul şi-i poronci să ieie douăzeci de seimeni, să-i puie în căniţi înhămate cu cai de menzil, să meargă la Scurta şi să-i aducă pe Ileana în Ieşi, de voie sau de nevoie. Ni putem închipui că vodă nu fu silit să repete această poroncă de două ori. A treia zi Pavel era înapoi, dar fără de Ileana ; cînd sosise la Scurta, ea dispăruse fără urme şi nime nu putea să-i deie vro lămurire în privinţa drumului ce-1 apucase. Duca-vodă era om înţelept, ştia totdeauna să găsească mijloacele trebuitoare spre a-şi ajunge scopul. îşi zise că chipul cel mai nemerit pentru a afla locul în care s-ascunde o fată îndrăgostită este privegherea de aproape a iubitului ei. 193 La moartea vornicului, Grigore Decusară nu se afla la Orbeni, era dus peste Prut pentru nişte interese ale părintelui său. Cînd, la întoarcere, se opri în Ieşi, află totodată moartea vornicului şi ştirea că vodă îl caută. Se grăbi deci să se ducă la curte unde domnul, îndată ce îl zări, îi spuse că 1-a ales pentru a fi mai mare peste un steag de curteni menit să fie, în tot timpul războiului, nelipsit de lîngă dînsul. Deşi, în fundul inimii, Grigore blastama ceasul în care vodă se ho-tărîse să-i facă această cinste, fu totuşi silit să se arate foarte măgulit şi mulţămit de asemenea alegere. Ceru numai voie să se răpadă pînă la Orbeni, spre a da stolnicului sama despre cele ce le isprăvise peste Prut şi să ieie de acolo hainele, caii şi armele trebuitoare. Spre marea lui mirare şi supărare însă, vodă răspunse că nu-1 poate învoi nici măcar pe un ceas, căci pană la plecare, de-abie va izbuti să-şi tocmească steagul în rinduiala cuvenită şi doară nu-i este greu să scrie stolnicului spre a-i da sama de cele făcute peste Prut şi tot prin scris să-i ceară cele ce-i mai trebuiau. Bietul tînăr nu putu decît să se plece şi să facă precum îi hotărîse cumplitul său stăpîn. Dar inima nu-1 rabdă să rămîie fără veşti de la Ileana, mai ales acum cînd ea îşi pierduse un părinte iubit cu duioşie. Boierii tineri şi bătrîni, giupînesele şi giupîniţele de pe acea vreme, chiar cînd ştiau să scrie cu uşurinţă, nu scriau niciodată scrisori lungi, ci spuneau ce aveau de spus în puţine cuvinte ; lămuririle lungi se dădeau prin viu glas. Grigore se-ntreba pe cine să trimată la Scurta ca să-i deie Ilenei ştiinţele ce voia să i le împărtăşească şi s-audă de la ea ceea ce avea ea să-i spuie în urma împrejurărilor ei schimbate, cînd, pe drumul dintre curte, care era atunci la Cetăţuia, şi gazda unde sădea în tîrg, se-ntîlni cu fratele lui de cruce, cu Sandu Haţaban, soţul lui de slujbă în ostile leşeşti, acuma vatav peste ceata vînătorilor domneşti de la Neamţ. Deşi prietinii nu se văzuse de mult, şi Haţaban avea de spus lui Grigore multe, acesta îl întrerupse chiar după cele dintâi cuvinte. — Sandule, eşti tu om să-mi faci un bine pentru care să-ţi fiu foarte recunoscător, un adevărat bine de frate de cruce ? — Numai să pot. — Să te răpezi la Orbeni şi la Scurta spre a vorbi cu tata şi cu Ileana. — Şi de ce nu te răpezi tu singur ? — Nu mă lasă vodă să lipsesc de lîngă el. Şi Grigore îi povesti toată împrejurarea, îi spuse ce dorea să spuie Ilenei şi ce să facă la Orbeni. Sandu ascultă toate amănuntele cu mare băgare de samă şi se arătă gata să îndeplinească dorinţa prietinului. El nu avea nevoie de învoirea nimărui, căci avînd a pleca a doua zi la Neamţu, încunjurul pe la Orbeni şi Scurta însemna numai o pierdere de o zi, mult două ; şi nu era grăbit, deoarece fusese înştiinţat că ceata lui avea să plece nu odată cu oastea, ci numai cu cîteva zile în urmă, fiind menită să însoţească nişte puşti mari turceşti ce aveau să fie trimese de la cetatea Tighinei. Prietinii, care se oprise în mijlocul drumului şi descălecase pentru a convorbi, se despărţiră dîndu-şi întîlnire pe sară la gazdă, la Decusară. Acolo Sandu primi de la prietin cărţi şi lămuriri mai amănunţite, atît cătră Ileana cît şi cătră stolnic. Dar a treia zi Grigore primea următoarele rîn-duri : „Ileana s-o făcut nevăzută de mai multe zile, nime nu ştie unde poate să se afle. Celelalte puse toate la cale. Plec la Neamţ. Să trăieşti. Sandu" Pe lîngă cartea lui Sandu, trimesul, un om de la Orbeni, aducea lui Grigore toate cîte le ceruse, cu o scrisoare a stolnicului şi binecuvântarea acestuia. Plecarea din Scurta a Ilenei, faptul că nime nu ştia unde se află îl nelinişteau adînc ; nu se îndoia măcar o clipă despre credinţa fetei, dar, neştiind nimica despre împrejurarea cu Pavel Saul, îşi dădea samă că fuga fetei trebuia să aibă un temei, că se întîm-plase ceva, dar nu înţelegea ce putea să fie. Pregătirile războiului urmau tn acel timp întruna. Căci vodă adusese mai multe polcuri din Ucraina, strînsese lefegii, călăraşi, curteni, hînsari, seimeni, vînători, „orinduise oameni de oaste şi mazili, cu cîte zece-douăsprezece slugi şi pre un Brahă căpitan, de au făcut un steag de oameni, tot din vatajii boierilor şi a giupîneselor sărace". Sandu Haţaban fusese mutat din vătăjia vînătorilor la un steag de panţiri, adunaţi numai din ţinutul Neamţului, dar tot rămăsese însărcinat cu însoţirea puştilor celor mari care erau sa vie de la Tighina. 195 194 Domnul şi cu oastea care se adunase în Ieşi, afară de cîteva steaguri care avea să se împreuneze cu ei în cale, plecară în ziua de 20 april 1683. Dar înainte de a pleca, domnul nu dăduse mai puţin de treizeci şi două de orînduieli şi fiecare aşaza asupra bietei ţări, atît de supte, cîte un bir nou şi greu. Lasat-au în ţară caimacami pe logofătul Neculai Racoviţa, pe spătarul Toader Paladi şi pe visternicul Tode-raşco Cantacuzino ; aceştia însă s-au jurat ca, dacă domnul se-ntoarce, ei nu-1 vor aştepta în ţară, ci vor pribegi în străinătate. Chiar în ajunul plecării oastei, Grigore Decusară, cînd se întoarse acasă, sara tîrziu, găsi pe un oaspe neaşteptat: bă-trînul aducea o carte de la stăpînă-sa. Cartea nu zicea mare lucru, numai că Ileana, de cînd a părăsit Scurta, se află la mănăstirea Horodnic, unde se află maică o vară primară a mamei sale, că sănătatea îi era bună, dar că fiind în primejdie să fie descoperită, a însărcinat pe Miron să spuie din gură iubitului ceea ce mai este de zis. De la Miron află toate amănuntele care îi erau necunoscute, de la moartea vornicului şi pană la fuga ei cea dintâi, de la Fitioneşti, cînd aflase că vodă vrea s-o silească a lua^ în căsătorie pe acel Pavel Saul. Apoi îi aduse la cunoştinţă a doua fugă, din Scurta ; înţelesese că numai făcîndu-se nevăzută poate scăpa de urgia grozavului domn şi a doamnei lui» poate şi mai răutăcioasă : fugise deci la ruda ei de la mănăstirea Horodnic. Dar acolo se-ntorsese în urmă o maică ce lipsea de o bucată de vreme şi de la care alte călugăriţe auzise că a cunoscut pe Ileana şi acum se vede în stare sa îndatorească chiar pe doamna. Ileana se găsea deci în primejdie să cadă în mînile acelor care voiau s-o căsătorească cu altul decît cu alesul inimii, iar el se găsea în neputinţă s-o ajute, căci a doua zi trebuia sa plece cu oastea. Şi cine putea zice dacă şi cînd avea să se întoarcă ! Pentru o clipă se gîndi să nu mai plece, să rămîie în ţară ca să apere pe iubita lui, dar îşi aduse în curînd aminte că este oştean şi dator să părăsească tot pentru a urma steagul căruia îi jurase credinţă. Apoi se gîndi că are un tată bătrîn şi, dacă ar părăsi pe Duca-vodă, acesta este în stare să facă pe tatăl să plătească pentru greşelile fiului, stolnicul şi aşa nefiind bine văzut de rumeliot, care de vro două ori îi impusese nişte biruri din cale-afară apăsătoare. 196 îşi aduse aminte însă că Sandu este în Ieşi, că Sandu î-a mai in datorit şi i s-a arătat totdeauna credincios. Deşi noaptea era înaintată, poronci să-i puie şaua pe cal şi se grăbi să meargă la gazda prietenului, pe care îl găsi dormind. După ce îl puse în cunoştinţa ştirilor aduse de Miron şi arăta scrisoarea Ilenei, îl rugă să meargă cît mai curînd la Horodnic, să ieie de-acolo pe Ileana şi s-o ducă la un adăpost teafăr. Sandu îi făgădui bucuros să-i împlinească dorinţa şi să vegheze asupra fetei cîtă vreme va mai rămînea în ţară, dar îi ceru să-i spuie care adăpost socoate că ar fi mai teafăr pentru ea. Grigore, după ce se gîndi puţin, răspunse că micul schit Trotuşanu de pe Zăbrăuţ îi pare adăpostul cel mai nemerit în asemene împrejurări, fiind cu totul la o parte ; apoi într-însul trăiesc numai maici trăgîndu-se din popor, iar stariţa ar face orice pentru a-1 îndatori, deoarece stolnicul scăpase pe arnîndoi fiii ei de temniţa la care fusese osîndiţi pe nedrept. Ramase deci înţeles între ei ca Sandu, chiar a doua zi, îndată după plecarea oştirii, să meargă la Horodnic, să ieie de acolo pe Ileana şi s-o ducă la schitul Trotuşanu, apoi amîndoi prietenii se despărţiră dîndu-şi întîlnire tocmai sub zidurile Beciului. Sandu îşi îndeplini răpede şi cu înţălepciune îndatoririle luate faţă de prieten : ruda Ilenei de la Horodnic, vestită prin Miron, însoţi singură şi pe jos într-o noapte pe nepoata ei, îmbrăcată ţărăneşte, pană la o depărtare bunişoara de mănăstire, unde Sandu, îmbrăcat şi el în haine de ţăran, o aştepta cu o căruţă proastă, la care erau înhămaţi doi cai zburliţi, negrijiţi, dar iuţi ca focul, minaţi de Miron ; şi deoarece se pregătise trei schimburi la fel, în trei zile ajunseră la Trotuşanu. Ileana fu încredinţată stariţei schitului, care, cînd auzi că ea este logodnica lui Grigore Decusară, se arătă gata s-o îngrijască şi s-o păzască ca ochii din cap. Miron ramase şi el la schit tocmit, dragă Doamne, ca păzitor al ceairului, spre a da Ilenei mijloc să corespundă cu lumea din afară la prilej de nevoie. De-abie se întorsese Sandu la Piatra de o săptămînă, cînd îi veni poroncă de la Ieşi, de la caimacami, să plece numai-decît cu steagul la Fălciu, căci din zi în zi este aşteptată acolo sosirea puştilor celor mari de la Tighina, însoţite de un buluc de ieniceri şi de un număr de tătari. I se poroncea să vie zi şi noapte pentru ca turcii şi tătarii să nu strice ţara pe unde vor trece. 197 Sandu plecă fără a pierde vreme şi a patra zi de dimineaţă era în Fălciu, unde mai aşteptă trei zile pline pană ce sosi Mustafa-aga, bulucbaşa de ieniceri, mai mare peste tot convoiul, alcătuit din zece puşti mari slujite de şaptezeci de topcii şi însoţite de o sută douăzeci de ieniceri, treizeci de spahii şi de trei sute de tătari. Lui Sandu i se poroncise la plecare ca, îndată ce se va împreuna cu puştile, să se puie sub poroncă agalei turceşti şi să-i deie ascultare oarbă în toate, avînd a înştiinţa pe caimacami la întîmplare de stricare a ţării de cătră oştenii împărăteşti sau de cătră tătari. Mustafa-aga era un ienicer chipeş, fudul şi lăudăros, iubitor de mîncare bună, de femei frumoase şi, cu toate poroncile contrare ale Coranului, amator mare şi cunoscător bun al vinului vechi. Sandu pricepu din întăia zi că se va putea înţălege lesne cu dînsul dacă va îngriji de hrana şi de adăparea lui îmbielşugată şi va trimete totdeauna înainte oameni care sa deie poporului de ştire să-şi ducă fetele şi nevestele departe de drumul pe care aveau s-apuce turcii. Mai în grijă era de tătari decît de turci, căci erau mai prădalnici şi mai nesupuşi, apoi erau mai departe de orice idee de disciplină militară. Mare însă fu bucuria lui cînd în capul lor văzu pe Demir, fiul mîrzacului Azamat, căruia îi scăpase viaţa cu trei ani înainte cînd, într-o luptă cu polonii, căzuse rănit în mînile acestora şi era să fie ucis de ei de nu s-ar fi pus pentru el Sandu, căruia i se făcuse milă de tinereţile lui. Cum îl zari, Demir sări de pe cal şi veni să-1 îmbrăţoşeze, întăi din partea lui, apoi din acea a tătîne-său care îl însărcinase, dacă cumva se va întîlni cu dînsul, să nu uite să-i arate recunoştinţa Şi din parte-i. Sandu era deci acuma liniştit şi în cît privea purtarea tătarilor cătră popor, căci avea toată nădejdea ps sprijinul lui Demir. Şi primejdia ca tătarii însoţind convoiui să prade şi să siluiască în drum era cu atît mai mare, cu cit Duca-vodă nu dăduse oştii tătărăşti, care plecase cu dînsul, poclonul ce erau obişnuiţi să-1 primească pentru a se abţine de la. jafurile şi omorurile obişnuite de ei în trecerea lor prin ţară străină. Satele şi oraşele prin care trecură acei păgîm> deşi domnul era cu dînşii, avură destul de suferit din pricina acestei fapte nechibzuite a lui Duca-vodă. Tătarii jefuiră şi siluiră îndestul, dar nu robiră pe nimeni. Deoarece puştile erau duse de boi, cîte zece părechi la fiecare puşcă, boi care se schimbau în fiecare zi, mersul con- voiului era foarte încet şi Mustafa-aga se jăluia necontenit că-i este urît şi că degeaba au moldovencele renume de fru-museţă, căci de cînd este în această ţară a avut parte să vadă numai babe şi muieri urî te ca dracul. Sandu avuse grijă să nu-1 ducă prin Bîrlad, ci să treacă din jos de acel tîrg, spre marea supărare a turcului, dar nu putea face altfel, căci poroncile lui erau lămurite şi îi prescriau să urmeze întocmai drumul pe care îl va duce însărcinatul domnului Moldovei, asupra căruia cădea în acea privinţă toată răspunderea. Dar de la o bucată de vreme, turcul pricepuse meşteşugul întrebuinţat de Sandu, pentru a depărta din calea lor femeile şi i fetele care ar fi putut să aţîţe poftele lui şi cele ale oştenilor povăţuiţi de el. începu să se răpadă înainte urmat de cîţiva spahii. Sandu la început avea grijă să deie de ştire satelor de pe drum cu două zile înainte de trecere ; cînd văzu că turcul i-a priceput şiretlicul şi voieşte să-1 zădărnicească, avu grijă să trimată veste cu cîte patru zile înainte, şi Mustaia-aga urmă să nu întîlnească în cale decît babe şi alte sluţenii. Văzînd asta, turcul începu să se abată în dreapta şi în stînga, iar Sandu de astă-dată nu prea avu ce să-i facă. Calea lor îi ducea prin Focşani, Rîmnic şi Buzău, apoi prin toată Ţara Românească, Banatul şi Ungaria, aproape de drumul urmat de grosul oastei. A zecea zi după plecarea din Fălciu (drumurile erau grele, căci căzuse ploi îmbielşugate), puştile treceau Siretiul pe un pod făcut de oastea cea mare, cînd Sandu văzu venind în fuga mare un panţir de ai lui care-i zise că Mustafa-aga, care iarăşi plecase înainte, deşi datoria lui ar fi fost să rămîie cu puştile spre a le vedea trecute peste pod, oprise o căruţă în care se aflau două femei : o călugăriţă bătrînă şi una tînără, de o frumuseţă strălucitoare, şi ducea acuma şi căruţa şi femeile la satul Făurei, unde aveau să mîie îh acea noapte. Cînd auzi despre o călugăriţă bătrînă şi alta tînără, Sandu avu o presimţire că ele ar putea să fie stariţa de la Trotuşanu şi cu Ileana. Tocmai atunci trecea peste pod cea de pe urmă puşcă. Dădu convoiul în sarcina stegarului şi, luînd cu el zece oameni cu cai mai buni, goni înspre Făurei. Ajunsese la o mică apropiere de sat, cînd zări în mijlocul drumului b învălmaşală de oameni şi de cai, apoi în curînd auzi strigăte. Dădu pinteni calului şi, mai apropiindu-se de locul unde era 198 199 acea învă-lmăşală, îşi dădu samă că se luptă acolo mai mulţi oameni călări, apoi în curînd văzu trei călăreţi desprinzîndu-se din învălmăşală şi luînd-o razna la fugă peste cîmp înspre Putna. Cînd ajunse la locul unde se dăduse lupta, găsi pe Mustafa-aga descălecat, tăiet în vro două locuri pe obraz şi ţinînd întins braţul drept plin, de sînge, pe care îl lega unul din spahii. Mai erau răniţi încă doi spahii, iar pe drum zăceau trupurile altor doi, a trei călăraşi moldoveni şi, pe margine, acel al lui Pavel Saul într-un lac de sînge. Iar îndată ce îşi opri calul, auzi un strigăt dat de un glas de femeie şi Ileana se apucă cu mînile de oblîncul sălii lui zicînd : — Scapă-ne ! Scapă-ne ! — Cum de te găsesc aici ? Ce s-o întîmplat ? Iar fata, care îşi revenise în fire cu o uimitoare răpe-giune, îi răspunse : — Fiind descoperită de Pavel Saul, am fugit spre Focşani. Pe drum ne-o prins acest turc şi ne ducea nu ştiu unde, dar Saul ne-o ajuns şi, vrînd să ne ieie înapoi de la păgîn, s-o dat lupta a cărei urme le vezi. Sandu îşi dădu îndată samă de toată întinderea primejdiei în care se afla iubita prietenului. Fusese ucişi doi turci, iar alţi trei, din care unul un agă însărcinat cu o slujbă destul de însamnată, răniţi, ceea ce pe acele vremuri de atotputernicie şi samovolnicie turcească erau fapte grele, care deloc nu puteau fi puse în cumpănă cu încercarea de rîpire a unei fete moldovence făptuită de un ofiţer de ieniceri, o întîmplare de toate zilele care nu atrăgea mare pedeapsă chiar cînd izbutea. Dar Sandu era un tînăr ager la minte şi deprins să se hotărască răpede. De-abie îşi isprăvise Ileana povestirea şi planul lui era gata. — Să spui oricui te-a întreba că eşti logodnica mea şi te numeşti Catrina Miere-Dulce, de la Călugăra. Mergeai cu mătuşi-ta, stariţa, la Focşani să faci cumpărături. Pavel Saul o vrut să te rîpească în drum : eşti recunoscătoare agăi pentru că te-o scăpat din mînile lui, îi zise el răpede cu jumătate de glas, pentru ca să nu audă agaua care se afla la cîţiva paş1 şi ştia bine româneşte. Apoi ducîndu-se la Mustafa, a cărui rană de la braţ fusese legată şî care nu-i pierduse din ochi, îi zise : 200 — Mulţămesc ţie, stăpîne, pentru binefacerea făcută ; ai scăpat pe logodnica mea din mîna mişelului care se încercase s-o rîpească ; veşnică îmi va fi recunoştinţa cătră tine. Această destăinuire nu fu deloc pe placul lui Mustafa ; el răspunse cu o privire cruntă şi cu glas aspru : — Nu ştiu dacă fata este sau nu este logodnica ta ; ceea ce ştiu este că am cucerit-o în luptă dreaptă şi că va rămînea prada mea, cumpărată cu sîngele meu de credincios al profetului şi de oştean al preaputernicului împărat. Şi să ştii că te tai dacă mai îndrăzneşti să vorbeşti cu dînsa. N-au pierdut doi oşteni împărăteşti viaţa şi alţi doi, afară de mine, n-au fost răniţi, pentru a păstra unui ghiaur pe logodnica lui. Sandu, oştean viteaz şi meşter de sabie, care mai avea pe lingă dînsul zece panţiri aleşi şi nevătămaţi, simţi sîngele fierbîndu-i în vine ; îi veni o poftă cumplită să lege burduf pe cei patru turci, din care trei răniţi, ale căror povăţuitor îi vorbea cu atîta trufie , dar se gîndi îndată la urmările unei asemene fapte, urmări care puteau să fie jalnice şi pentru Ileana, şi pentru ai săi, şi mai ales pentru biata ţară atît de îngenunchietă de păgîni. Tăcu şi îşi adună oamenii pe marginea drumului, zicîndu-şi că pană în sară va găsi el, cu ajutorul Maicii Domnului, un mijloc de scăpare pentru acea fată nenorocită. Văzu de acolo cum Mustafa punea în căruţa oprită ceva mai departe şi pe capra căreia sadea credinciosul Miron, pe Ileana şi pe stariţa, căreia spaima părea să-i fi rîpit cunoştinţa şi, după ce le porni spre Făurei, încalecă şi veni cu oamenii lui după căruţă. Urmă şi Sandu după dînsul, avînd grijă să lese o depărtare îndestulătoare între ceata lui şi acea a lui Mustafa. înainte de a sosi în Făurei, îl ajunse Demir cu parte din tătarii lui şi Sandu află de la el că puştile şi cu rămăşiţa oamenilor urmează la o foarte mică depărtare. La rîndul lui, Sandu se grăbi să puie pe tătar în cunoştinţa celor ce se intîmplase de cînd se despărţise, în urma cărei destăinuiri Demir se grăbi să părăsască pe prietenul lui spre a ajunge pe Mustafa şi a afla de la el ce are de gînd să facă cu Ileana. Cînd se întîlniră iar, după ajungerea tuturora în Făurei, Demir scuturînd capul îi zise : — Lucrurile stau prost. Mustafa nu vrea cu nici un chip sa deie drumul fetei : este cu desăvîrşire farmacat de frumu-seţa ei ; apoi încercarea acelui nebun s-o scoată din mînile 201 lui, ucigîndu-i doi neferi, rănindu-i pe alţi doi, chiar pe el însuşi, l-au turbat de tot. Nu ştiu cura avem să i-o putem scoate din mîni. — Dar tu ce i-ai spus ? — O, i-am povestit, bineînţăles, că ştiu de mult de logodna voastră. I-am mai zis că ea este rudă de aproape cu doamna lui Duca-vodă ; iar acesta, fiind paşă cu trei tuiuri şi avînd mare trecere la paşalele cele mari de la Stambul şi chiar la padişah, s-ar putea întâmpla ca el, Mustafa, să plătească cu capul pofta de a o ţinea în braţe. Mi-o răspuns că nu-i pasă, că este hotărît să se bucure de frumuseţa acelei fete chiar de va trebui să ispăşască acea plăcere pe ţapă. — Demir, ibovnicul acelei fete este fratele meu de cruce şi cel mai bun prieten care-1 am. Ajută-mă să păstrez neatinsă cinstea viitoarei lui soţii şi îţi voi fi recunoscător pe viaţă. — Sandule, am cătră tine o datorie de recunoştinţă care cere să-mi pun oricînd viaţa în joc pentru a te ajuta. Spune-mi ce să fac şi nu voi dodăi măcar o clipă să-ţi îndeplinesc dorinţa. — Să furăm fata la noapte. — Va fi greu, căci Mustafa va lua toate măsurile trebuitoare pentru paza ei, ş-apoi de unde ştii că la noapte nu va fi prea tîrziu şi că pană atunci osmanliui nu-şi va fi mul-ţămit poftele asupra ei ? Sandu nu apucase să răspundă, cînd la dînşii veni un spahiu care spuse lui Demir că Mustafa-aga îl pofteşte să vie numaidecît pană la dînsul. Deoarece turcul era cel mai mare peste ei toţi, Demir fu silit să-şi întrerupă convorbirea cu prietenul spre a merge de sîrg la agă. Se-ntoarse după aproape un ceas. Privirea lui era de astă-dată veselă. Fără a da vreme lui Sandu să-1 întrebe, îi zise : — Cele ce mi le-o vorbit Mustafa la început m-au spănet foarte, dar ceea ce o spus la urmă mi-o umplut inima de nădejde. Ascultă. Mă chemase spre a-mi face cele mai amare învinovăţiri pentru că eu nu mi-aş face datoria de bun_ cirac al profetului, că în loc de a ţine cu credincioşii, ţin cu ghiaurii. închipuieşte-ţi că împins de nu ştiu ce bănuiala, cum o sosit aici, o luat pe călugăriţa cea bătrînă la cercetare şi ea, care-şi pierduse simţirile de spaimă în urma luptei pe~ trecute sub ochii ei, i-o spus că fata nu este deloc logodnica ta, ci acea a unui oştean dus cu vodă şi cu oastea, căruia 202 . vodă nu voia s-o deie, ci hotărîse că va fi soţia acelui pe care Mustafa l-o ucis la deal de sat; iar că tu eşti numai prietenul ibovnicului fetei, şi te-ai îndatorit cătră el s-o pui la adăpost de atingerea peţitorului ales de vodă ; în sfîrşit, baba i-o spus adevărul adevărat şi întreg. Tu ştii că Allah ni-o dat nouă, tătarilor, limbă ageră şi minte isteaţă, căreia nu-i este silă de o minciună, nici de două. M-am jurat în toate feliurile, chiar şi pe barba lui Mohamet (zicînd însă în mine însumi : nu mă crede, Doamne,) că eu, de patru ani de cînd te-am cunoscut horunje în joimirii lui Costaşco Turculeţ, te-am tot auzit spunînd că eşti logodit cu frumoasa Catrina Miere-Dulce, fata medelniceriului Ienache Miere-Dulce de la Călugăra, lîngă Bacău. Am mai adăugit şi alte amărunte, chibzuindu-le însă astfel încît să nu mă poată prinde cu minciuna. Dar afurisitul de osmanliu tot una o ţinea : că l-am minţit şi va da împotriva mea jalbă îndată ce ne vom fi împreunat cu oastea, dar că pană atunci, fata va împărtăşi culcuşul lui. Cînd mi-o vorbit de jalbă, mi-am adus aminte că în Focşani se află acuma un cadiu tocmai de la Stambul, venit acolo pentru o judecată mare între paşa de la Brăila şi nişte negustori turci. Aceşti negustori se însărcinase să lucreze şi s-aducă la Brăila lemnărie din Vrancea pentru me-remetul cetăţii, dar n-au adus-o ; iar paşa o pus în urmă pe alţii s-o aducă cu preţ mai mare, mai hotărînd ca cei dintăi să plătească celor de al doilea deosebirea. Iar aceştia n-au primit, zicînd că din pricini binecuvîntate n-au adus lemnul şi, avînd sprijin Ia Stambul, Ia Devlet, au izbutit să se trimată un cadiu vestit pentru ştiinţa şi dreptatea lui, care să cerceteze cu amăruntul împrejurările, apoi să judece pricina şi să hotărască în sarcina cui să cadă deosebirea de preţ : în acea a negustorilor care să însărcinase dintăi cu lucrul, sau asupra haznalei împărăteşti. îndată ce mi-am adus aminte de această întîmplare, am început a mă răsti şi eu 'cătră Mustafa şi a mă arata jignit de faptul că pune la îndoială cuvîntul unui credincios ca mine şi se potriveşte spuselor unei babe ieşite din minţi. S-o răstit şi el, şi am pus şi unul şi altul mîna pe hamgere, dar eu cel puţin n-am avut niciodată de gînd să scot pe al meu, ci i-am spus că — dacă aşa este — mă duc chiar în acest ceas la Focşani, la Halil-efendi, la cadiul cel vestit trimes de sultan câ să judece o pricină între paşa de la Brăila şi nişte negustori turci, ca să-i cer să-mi 203 facă dreptate. Se vede că Mustafa ştie cine este acest cadiu şi ce vază mare are la Stambul, căci s-o muiet numaidecît şi s-o încercat a mă ademeni să mă las de mergerea la Focşani. Eu nu i-am spus nici ba, nici da, dar cred că singurul mijloc de a scapă fata de necinste este să aducem pe cadiu aici cu un ceas mai degrabă. Avem mai bine de patru ceasuri pană Ia noapte şi nu-mi trebuiesc decît cel mult trei spre a fi iar aici cu cadiul. — Şi crezi că el va veni ? — Sînt încredinţat, numai să fie încă în oraş, să nu fi plecat în munţi. — Mergi dar cu Dumnezeu, însă ce ne facem dacă cadiul nu-i în Focşani ? Apoi de unde ştii că acest cadiu nu va hotărî ca fata să fie a lui Mustafa ? — De asta să nu te temi, cunosc mai multe împrejurări de acelaşi fel şi totdeauna cadiul o hotărît drept. Cadiul era în Focşani şi nu trecuse trei ceasuri de la plecarea lui Demir cînd tînărul tătar descăleca înaintea casei din Făurei unde era găzduit Mustafa şi, sărind de pe cal, alerga să ţie, în semn de respect, scara cadiului, un bătrîn înalt, cu barba albă pană în brîu, purtînd cealma albă şi giubea verde şi însoţit de şase călăreţi daţi lui de paşa de la Brăila spre pază. Mustafa, pe care zgomotul făcut de mica ceată îl atrăsese afară, se grăbi să se deie jos de pe tîrnaţ şi să vie să sărute poala cadiului, aruncînd totodată lui Demir o privire plină de ură. Casa în care era găzduit Mustafa era a unui gospodar fruntaş, cu două încăperi mari şi cu cerdac destul de încăpător deasupra gîrliciului pivniţei. Cadiul merse întins în acel cerdac, unul din însoţitorii lui aşternu pe podele un covoraş pe care bătrînul se aşăză turceşte, apoi zise lui Demir, rămas împreună cu Mustafa în picioare dinaintea lui, să repete jalba ce i-o făcuse şi pentru judecarea căreia îl adusese în acest sat. Demir făcu din nou întreaga povestire în limba turcească. După ce isprăvi, cadiul zise lui Mustafa să spuie ceea ce are de răspuns şi ascultă pe turc păstrînd aceeaşi nemişcare în care ascultase zisele tătarului. După ce Mustafa isprăvi, cadiul poronci să-i aducă de faţă pe Sandu, pe Ileana şi pe stariţa. Sandu ştia prost turceşte, dar destul pentru a înţălege şi a fi înţăles. Cadiul îl întrebă întăi pe 204 dînsul : Cine este ? De cînd cunoaşte pe fata ce se află în faţa lor şi dacă are vro legătură cu dînsa. Bineînţăles ca Sandu nu spuse decît cele ce convenise cu Demir să spuie şi care le spusese cadiului şi acesta. Cadiul mai puse cîteva întrebări spre mai buna lui lămurire, apoi începu să cerceteze pe Ileana. Fata nu pricepea turceşte deloc, dar cadiul poronci unuia din însoţitorii lui să slujâscă de tâlmaci; fireşte că Ileana avu grijă să nu schimbe în răspunsurile ei nici una din împrejurările descrise de Sandu. Iar cînd cadiul începu să puie întrebări «tariţei, aceasta — care se dezmeticise, îi mai trecuse frica şi auzise cele povestite de Sandu şi de Ileana — se grăbi să arate la un feli cu ei ; iar cînd cadiul o întrebă pentru ce arătase altfel lui Mustafa, ea răspunse că frica o făcuse să-şi piardă capul şi să se uluiască cu desăvîrşire. Mustafa nu se dădu însă bătut şi printr-o lungă şi aprinsă cuvîntare se încercă să dovedească cadiului că ghiaurii aceştia s-au unit pentru a înşala pe credincioşi, mai trăgînd în partea lor şi pe un musulman nevrednic care, cine ştie în ce scop, îi ajută la acea înşălăciune. Termină cu fel de fel de aprecieri puţin măgulitoare asupra firii lacome şi false a tătarilor. însă cadiul îi poronci într-un ton destul de aspru să tacă, căci nu se cade să ocărască. un neam întreg care , urmează legea lui Mohamet, şi cuvintele lui pătimaşe sînt o dovadă cum însuşi simte că nu de partea lui este dreptatea. însă Mustafa tot nu tăcu şi urmă, dar cu glas mai liniştit şi cuvinte mai măsurate, să se încerce a dovedi că fata nu este logodnica lui Sandu, ci aceea a unui prieten a ghiaurului, şi că cadiul se găseşte în faţa unei uneltiri menite a lipsi pe un credincios şi pe un oştean al padişahului de dreapta lui pradă, cîştigată cu sîngele său şi acel al tovarăşilor lui. După ce isprăvi, cadiul ramase mult timp gîn-ditor, parc-ar fi la îndoială ce hotărîre să deie, apoi rosti cuvintele : — După toate mărturiile auzite, care toate conglăsuiesc, şi mai ales după mărturia lui Demir, pe care putem pune temei, el fiind născut şi crescut în credinţa profetului şi fiu de mîrzac, hotărăsc ca Mustafa-aga să sloboadă în mîna logod-, nicului ei, Sandu, fata ce a găsit-o pe drum ; dar pentru a izgoni din minţile noastre orice prepus de înşălăciune din partea ghiaurilor şi spre a ne da o ultimă dovadă despre adevărul celor spuse de ei, să se cheme îndată un preot de 205 legea creştină, care să-i cunune chiar în acest ceas ; iar, spre mai mare credinţă, femeia va însoţi pe bărbat în cursul războiului. Sandu şi Ileana ramaseră pentru o clipă înmărmuriţi, dar îşi veniră îndată în fire ; amîndoi, fără a se fi sfătuit, îşi zisese că cununia se va face sub numele de Catrina şi, prin urmare, va fi ca şi fără fiinţă, fiind făcută sub un nume altul decît acel adevărat. în cît privea a doua parte a hotărîrii cadiului, ea nu le putea conveni nici unuia, nici altuia, dar amîndoi îşi ziseră că în cursul drumului nu va fi greu să găsască un mijloc pentru a lasa pe Ileana în Ţara Românească, la vro casă de creştin. Dealtmintrelea, Mustafa nemaiputîndu-i opri să vorbească împreună, Ileana fiind declarată de cadiu slobodă, ei se grăbiră să-şi împărtăşască aceste cugetări. — Cum datu-ţi-au Saul de urmă ? întrebă Sandul. ■— M-o vîndut o maică care era din satul lui. Se-ntorsese de acasă de curînd şi aflase de la nişte slugi ale curţii cum vodă o hotărît să-1 ieu de soţ, dar că eu fugisem nu se ştie unde. O dat de ştire la curtea lui Saul bătrînul, chiar prin omul care o adusese cu căruţa la schit. Numai întîmplător, fiindcă el, voind s-o apuce de la Agiud peste dealuri şi prin păduri de-a dreptul, o rătăcit, — am aflat de la nişte oameni din Păuneşti, care cunoşteau pe Saul, că el trebuie s-ajungă la mănăstire din ceas în ceas. Am fugit îndată cu stariţa, cu gînd să trec dincolo de Milcov, la un schit a cărei stariţa este prietenă cu acea de la Trotuşanu, însă ai văzut ce s-o întîmplat. Dar, adăogi ea, cum are să cunune popa o călugăriţă ? Cum să-mi schimb haina ? îi spunem oare popei adevărul sau nu ? — Ferească Dumnezeu, răspunse Sandu, cine ştie ce greutăţi mai face dacă aude că este o cununie închipuită. în cît priveşte straiele, îţi găsim numaidecît îmbrăcăminte de ţărancă. Nu trecuse ceasul şi Isaia dănţuise pentru Sandu şi Catrina. Nuni fusese vatamanul din sat şi cu nevasta lui ; nime, afară de noii căsătoriţi, de stariţa de la Trotuşanu şi de Demir, nu bănuia meşteşugită punere la cale. Cadiul care, bine-înţăles, nu fusese faţă la cununie, plecă îndată ce află ca fusese săvîrşită. Sandu puse să i se pregătească gazda la vatamanul care-1 cununase ; acolo luară şi masa, la care fu poftită şi stariţa. Haţaban hotărîse ca Ileana şi cu stariţa sa doarmă în odaia cea mare, unde se aflau două paturi, iar el avea să petreacă noaptea pe nişte cergi aşternute pe jos, în tindă. îşi luase noapte bună de la Ileana şi de la stariţa care urma să plece des-de-dimineaţă, cînd auzi în curte glasuri şi păsuri grele, apoi în tindă intră Mustafa, înarmat şi urmat de vro douăzeci de neferi. Cum zări aşternutul pregătit pe pămîntul sălii strigă : — Iaca că te-am prins ! Ai înşalat pe cadiu şi fata nu era logodnica ta, te-ai făcut numai că te cununi cu dînsa, altfel n-ai lasa-o să doarmă în altă odaie, ci prea voios ai împărtăşi cu dînsa culcuşul tău. Am să trimet îndată cadiului un călăreţ pentru a-i aduce la cunoştinţă cum ţi-ai bătut joc de dînsul. O mînie cumplită cuprinse pe Sandu, dar gîndul primejdiei la care se expunea atît. pe el cît şi pe fată îl făcu să se stăpînească şi să răspundă cu cea mai mare linişte : — Nu te sfătuiesc, efendi, să aduci pe cadiu înapoi în astă noapte, căci dacă nu ne vei împiedeca — şi n-ai dreptul să ne împiedeci —, el venind în această casă ne va găsi, pe mine şi pe nevasta mea, împărtăşind acelaşi pat, cum se şi cade. Nu cred ca cadiul să-ţi fie recunoscător pentru noua primblare la care l-ai sili astfel. — Atunci de ce făcutu-s-au acel pat aici, în tindă ? Şi pentru ce două aşternuturi în odaia de alături ? — Pentru că, răspunse liniştit Sandu, aici în tindă are să doarmă sluga mea, Iordache Neagu, iar în odaia de alăture, pe un pat avem să dormim noi, iar pe celălalt maica stariţa. La acest răspuns Mustafa nu avea ce să răspundă ; se uită urît la Sandu, mormăi ceva între dinţi, apoi ieşi. Dar răzbunarea şi-o luă a doua sară. Plouase cu cofa toată ziua, sara ajunsese la locul de otac, un sat păcătos unde stegarul lui Sandu, însărcinat cu facerea cvartirurilor, cu mare nevoie descoperise două case cu cîte două încăperi, din care una o meni pentru turc, iar cealaltă pentru Sandu. Mustafa, cum ajunse şi fu dus la acea unde avea să mîie, văzînd că în odaia cea mare era un singur pat, ceru să i se arate şi acea ce era menită pentru Sandu, unde constată că tot numai un pat cuprinde odaia cea mare. — Bine, zise el, ieu casa cealaltă ; dar aici, în tindă, au să doarmă doi neferi ai mei pentru a păzi ca ghiaurii să nu uneltească vrun meşterşug împotriva oştenilor padişahului. 206 207 Sandu, la auzul ocării, scrîşni din dinţi; dar tăcu, căci n-avea ce să facă : turcul era mai mare peste ei, şi el, Sandu, era legat s-asculte poroncile lui. în însuşirea lui de poronci-tor, Mustafa avea tot dreptul să împărtăşea gazdele cum îi venea la socoteală. Auzi însă cum, la plecare, Mustafa desemnă doi ieniceri care să doarmă în tindă şi cum le poronci să nu cumva să îngăduie ca ghiaurii s-aducă în odaia cea mare vrun pat, vro saltea, cergi sau alte lucruri putînd sluji la facerea unui aşternut deosebit, iar dacă vreunul din ei ar părăsi odaia şi ar zăbăvi afară dintr-însa, să i se deie numaidecît de ştire. Sandu şi Ileana erau doi tineri cinstiţi şi curaţi la cuget. Amîndoi erau uzi pînă la piele : Sandu ieşi în tindă ca sa deie Ilenei vreme să se schimbe — căci, înainte de a pleca din Făurei, îi mai cumpărase două rînduri de haine ţărăneşti ; apoi după ce ea îl vesti că se culcase, intră în odaie, stînse lumînarea, se schimbă şi el cu haine ce le avea în geamanda-nul lui de război, se culcă lîngă fată ca lîngă o soră şi amîndoi dormiră duşi pînă în clipa în care îi trezi trîmbiţa de dimineaţă. Şi tot astfel se întîmplă de atunci în fiecare zi, Mustafa cu o nemaipomenită îndărătnicie îngrijindu-se ca tinerii sa doarmă unul lîngă altul. Sandu încercă prin toate chipurile să trimată pe Ileana înapoi în Moldova sau s-o lese în Ţara Românească ; dar deoarece ocoleau oraşele, nu putu să găsască nici un sălaş unde s-o poată lasa, nici un mijloc ca s-o trimată spre casă fără a o expune la primejdii mari, în acea vreme de război cînd turcii şi tătarii cutrierau necontenit drumurile. Dar pot un tînăr şi o fată să aibă suflet cît de curat, credinţă cît de mare pentru fratele de cruce, iubire cît de adevărată pentru logodnicul ales, curăţenia acelui cuget, credinţa cătră frăţia de cruce şi iubirea cea mai adevărată nu pot decît să aibă o margine cînd unul din împricinaţi are douăzeci şi şase, celalalt douăzeci de ani, cînd ea este o fata de o rară frumuseţă, iar el flăcău voinic şi mîndru ca un soare. Simţurile vorbesc, apoi se şi amestecă şi inima, mal ales în împrejurări ca acele prin care treceau Sandu şi Ileana. Fata începe a fi mişcată de îngrijirile ce tînărul le are pentru ea, admiră prezenţa lui de spirit, sîngele lui rece, neclintita credinţă în prietenia jurată, veselia lui ; iar frumuseţa-i 208 atît de bărbătească îi umple din ce în ce mai mult ochii ,• începe să facă asămănări între el şi logodnicul ei care nu totdeauna sînt spre folosul acestui din urmă şi, din cînd în cînd, începe să se întrebe dacă nu cumva s-a legat prea degrabă pe viaţă. Iar tînărul găseşte în fiecare zi alt farmec în logodnica prietenului, se miră că ochii lui nu văzuse cît este de frumoasă, că mintea-i nu pricepuse cît este de deşteaptă, că inima-i nu simţise cît este de bună. Apoi să nu se uite că cumplitul Mustafa îi silea să împărtăşască în fiecare noapte acelaşi adăpost, acelaşi pat, adesea foarte strimt. Cu încetul, bucuria de a fi împreună sporeşte, pofta de a-şi strînge mîna, de a se lipi unul de altul, de a se strînge în braţe se naşte şi devine tot mai puternică ; dintăi se schimbă o sărutare fră-ţască, care în curînd se preface în împărtăşire pătimaşă a buzelor, în păcat şi în trădare. Sandu şi cu Ileana purtară o luptă cinstită împotriva inimii şi a simţurilor, luptă în care nu puteau decît să fie învinşi, precum şi fură învinşi încă înainte de a ieşi din graniţile Ţării Româneşti. Fiind tineri cinstiţi, se căiră de păcat îndată după ce căzură într-însul ; dar păcatul fiind nespus de dulce, nu se mai lăsară de el, trăiră într-însul cu remuşcări care le mai stricau din fericire. Se întrebau cu grijă : — Ce avem să spunem lui Grigore ? Cum avem să cutezăm să dăm ochi cu dînsul ? Trecuse de munţi şi se aflau pe pămîntul turcului, mergeau încet spre Tisa ; drumurile erau răle, desfundate în urma unor ploi cumplite ; carele pe care erau aşazate puştile se înfundau în glod pană la butucul roţilor. Sandu şi cu Demir socotise că mergînd tot astfel mai aveau nevoie de cel puţin două luni pană vor ajunge în faţa Beciului, şi erau în mijlocul lui iulie ; dar tinerii ar fi vrut acuma ca drumul să mai ţie, nu două, ci încă nenumărat de multe luni, căci le era groază de ceasul în care aveau să deie ochi cu Grigore. Se-ntîlneau acuma necontenit cu călăreţi întoreîndu-se de la Beciu, care aduceau veşti că toate merg cu izbîndă pentru ostile împăratului. Beciul fusese împresurat din toate părţile şi se împinsese podghiazuri pană departe, pe Dunăre în sus. Paginii se bucurau de aceste veşti ; dar Sandu, Ileana şi moldovenii ce-i însoţeau erau amărîţi, căci cu toţii doreau ca nu a turcilor, ci a creştinilor să fie biruinţa, măcar că domnii 209 ţărilor noastre, de nevoie, se aflau în tabăra turcească. Ştiau doară că biruinţa paginilor putea numai să îngreuieze jugul, şi aşa atît de greu de purtat, al stăpînirii turceşti. Cînd ajunseră în cîmpiile de dincolo de Tisa, greutăţile drumului se făcură şi mai mari pentru convoiul lui Mustafa-aga ; carăle începură a se strica unul după altul, şi de unde să găseşti lemne pentru a le direge ? Erai silit să stai pe loc şi să trimeţi departe spre a putea găsi materialul trebuitor. Mustafa nu mai privighea acuma chipul cum se adăposteau Sandu şi Ileana, dealtmintrelea privigherea lui n-ar mai fi avut nici un scop : tinerii nu mai doreau decît să fie cît mai aproape unul de altul. Pe la Solnoc auziră pentru întăia oară că împotriva oastei care împresoară Beciul a pornit Ioan Sobieski, viteazul crai al Lehiei, cu toate puterile crăiei sale, şi că nemţii apăra oraşul ca nişte turbaţi. De-abie în septemvrie ajunseră la Buda şi primiră poroncă de la paşa de acolo să descarce puştile în cetate şi să rămîie pe loc, oastea fiind în retragere. Ei aveau să tăbărască în cîmp şi chiar în după-amiaza acelei zile sosiră cei dintăi fugari, în cete mici, devenind tot mai mari, apoi bulucuri întregi cu căpeteniile lor. A treia zi un panţir veni s-aducă lui Sandu ştirea că sosesc domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, că a vorbit cu oşteni trimeşi de ei înainte pentru a le pregăti tabăra, veste care mări remuşcările şi îngrijirile tinerilor noştri, arătîndu-le ca apropiet de tot ceasul întîlnirii cu Grigore. Acel ceas era chiar mai aproape decît credeau, căci Sandu, mergînd după-amiază la locul unde i se zisese că vor tăbărî domnii ţărilor române, văzu acolo de departe mare îngrămădire de oameni şi de cai ; iar cînd ajunse, unul din cei dintăi oşteni pe care îi zări fu însuşi Grigore, slab, rupt, neras, nespălat, tras la faţă, aşa cum se cuvenea să fie un oştean aparţinînd unei oşti înfrînte şi urmărite de mai multe zile. Prietenii se aruncară unul în braţele altuia, Grigore cu mult mai mare convingere decît Sandu. Apoi urmară întrebările : Grigore întrebînd despre tată-sau, cum se afla la plecarea lui Sandu, iar Sandu despre cele întîmplate în faţa Beciului, asupra cărora prietenul îi dădu cele mai amărunţite lămuriri ; dar spre marea mirare a lui Haţaban, nu puse măcar o singură întrebare despre Ileana. Din ^partea lui, Sandu se feri să-i spuie ceva în această privinţă, aşteptînd să se mai sfătuiască cu fata. După ce iş» 210 dădu bine samă de locul în care se întinsese cortul iui Grigore, se despărţi de dînsul sub cuvînt de treabă grabnică care îl chema la cetate şi, zicîndu-i că va veni să mai vorbească cu el mai îndesară, se duse întins la tabăra lui, unde spuse Ilenei despre întîlnirea avută cu Grigore, neascunzîndu-i ca acesta despre dînsa deloc nu-1 întrebase. Ileana era o fire deschisă şi hotărîtă : ea fu de părere ca fără întîrziere să puie pe Decusară în cunoştinţa adevăratei stări de lucruri între ei, povestindu-i tot şi lăsînd la voia lui Grigore să hotărască despre soarta lor şi chiar să-i ucidă de va găsi cu cale. Sandu se învoi şi el cu această propunere. Dar deoarece nu era de gîndit ca Ileana să străbată tabăra turcească în hainele ei femeieşti, şi nu era de unde şi cînd să-şi închipuie altele bărbăteşti, se hotărîră să nu meargă ei la Decusară, ci să trimată un panţir mai deştept, vorbind turceşte, să-1 caute la tabăra moldovenilor spre a-1 ruga din partea lui Sandu să-1 urmeze pană la cortul lui. Peste un ceas auziră glasul lui Grigore dînd „buna sară" panţirilor care sădeau împrejurul unui foc din apropiere ; iar cînd pînza cortului se ridica, înaintea ochilor lui apărură, stînd în picioare, unul lîngă altul, fratele lui de cruce şi logodnica lui. Ramase încremenit, faţa lui se făcuse galbînă ca ceara şi şovăi pe picioare. Numai după cîteva clipe şi cu mare greutate putu să îngîne cuvintele : — Ileana ! Aici ! Atunci Ileana păşind spre el, îngenunchiă înaintea lui şi, cu un glas care tremura, zise : — Da, Ileana este aici ; dar această Ileana nu mai este vrednică de tine, ea te-a înşelat. Pe faţa lui Grigore se văzu mirare, dar nici-o mînie. — Şi eu, zise Sandu venind să-ngenuncheze lîngă Ileana, sînt mai vinovat decît ea, căci nu mi-am păstrat credinţa ce ţi-o datoream ca frate de cruce, ci ţi-am fost hain şi m-am dat în dragoste cu logodnica ta, ademenind-o să-şi calce credinţa cătră tine. — Amîndoi sîntem vinovaţi deopotrivă, adăogi Ileana, ai dreptul să ne ucizi pe amîndoi. Dar pe faţa lui Grigore, la auzul acestei cumplite mărturisiri, nu se zugrăvea nici o poftă de faptă cruntă, nici un semn de mînie ; dimpotrivă, se părea că culoarea firească revenise în obrazul său, că în ochii şi pe buzele Iui se oglindeşte 511 o simţire de uşurare şi de mulţămire. Luîndu-i pe amîndoi de mînă îi sili să se scoale şi să s-aşeze pe nişte scăuieşe în trei picioare ce erau în cort. — Nu înţăleg ce voiţi să ziceţi ; vă rog spuneţi-mi în linişte şi lămurit ce s-o întîmplat, le zise el. Atunci Sandu, în puţine cuvinte, îl puse în cunoştinţa celor întîmplate. Cînd isprăvi, faţa lui Grigore strălucea de fericire. — O, dragii mei, zise el, binecuvîntat fie păcatul vostru ; nu ştiţi ce linişte adus-au mărturisirea voastră în inima mea ! Şi ridicîndu-se în picioare, luă întăi pe Ileana de pe scăuieşul pe care sădea, o strînse în braţe şi o sărută de repeţite ori, apoi făcu acelaşi lucru cu Sandu. Fu rîndul lor să se uite plini de mirare în ochii lui, iar el, văzînd mirarea lor, spuse : — Ileano, eram prea tineri cînd ne-am legat să ne luam. Dragostea noastră era dragoste din copilărie, dragoste de copii care nu avea putere să rămîie neclintită în faţa oricărei ispite. Vina voastră o fost mai mică decît a mea, căci la necredinţa voastră sila o avut o parte ce n-o avut-o la necredinţa mea. Am avut prilej să scap viaţa şi cinstea unei fete de neam cinsteş, ai cărei părinţi şi fraţi fusese ucişi de tătari după ce văzuse curtea lor cucerită şi arsă. Spre a-i scapă viaţa am fost silit s-o îmbrac bărbăteşte şi s-o ţin în cortul meu. Cînd am adus-o în tabără, n-aveam, Dumnezeu mi-i martur, nici un gînd rău asupra ei ; inima mea întreagă era a Ilenei. Dar nime nu ştie mai bine decît voi ce ispita este să împărtăşeşti aceeaşi locuinţă cu o fată frumoasă — veţi vedea cît —, deşteaptă, bună, blîndă şi a cărei minte şi inimă sînt pline de podoabele cele mai alese, mai cu sama cînd vezi că acea fiinţă te iubeşte din toate puterile inimii. Am fost slab ca şi voi, ca şi voi căzut-am în păcat. Mare era grija şi remuşcarea mea. Cum era să calc credinţa jurată Ilenei care ştiam că mă iubeşte ? Cum, pe de altă parte, era să părăsesc pe acea fiinţă, s-o las necinstită cînd o iubeam şi cînd ea în fiecare zi îmi dădea dovezi de iubire ? De aceea cînd, la Intrarea mea în acest cort, am zărit pe Ileana alături de Sandu, inima mea o încetat să bată pentru o clipă şi am simţit că pămîntul se cufundă sub picioarele mele. Uimit fost-am la auzul cuvintelor cu care m-aţi primit; la început nu le înţelegeam ; numai povestirea lui Sandu făcut-au 212 lumină deplină în mîntea mea. încă o dată dar, binecuvîntată fie necredinţa voastră ! Poate că în fundul inimii Ilenei, bucuria de a se vedea mîntuită de chinurile remuşcării şi nădejdea acum înteme-ietă de viitor fericit şi liniştit cu Sandu, pe care din zi în zi îl iubea mai mult, să fi fost, prea uşor, întunecată de oareşcare zgîrietură a amorului ei propriu, văzînd cum Grigore arată în chip atît de vădit că altă iubire a izgonit aşa de desăvîrşit iubirea de odinioară pentru dînsa ; dar nici faţa, nici vorbele ei nu trădară vreo părere de rău. Şi a doua zi, cînd Grigore le aduse pe iubita lui, ea fu cucerită de fru-museţa şi de blîndeţa acelei tinere. Deoarece domnii sosise cu curţile lor, iar pe lîngă oşti nu lipseau duhovnici drept-credincioşi, tinerii hotărîră ca, chiar în acea biserică, să binecuvînteze legăturile lor. Luară spre acest sfîrşit un preot muntean, căci se fereau ca vestea căsătoriei Ilenei să ajungă la urechile lui Duca-vodă, iar acel preot le găsi doi căpitani munteni pe care îi însoţise nevestele lor şi le fură nuni. Sobieski şi cu trupele împărăteşti nu mai urmăriră deocamdată pe turci : retragerea urmă deci destul de liniştit. Ileana şi Sandu se temeau mai ales de urgia lui Duca după întoarcerea lui în scaun. De aceea, în loc de a-1 urma de la Oituz înainte, o apucară de-a dreptul pe Trotuş şi Tazlău spre Bacău, unde găsiră oştirile lui Petriceico-vodă, care cuprinsese Ţara-de-Sus întreagă şi se lăţau acuma şi în Ţara-de-Jos. în curînd prinderea lui Duca-vodă la Domneşti de cătră un podghiaz de moldoveni şi de Ieşi, urmată de ducerea lui în Ţara Leşească, puse sfîrşit tuturor îngrijirilor lor. DĂRMĂNEASCA (1782) Bunul meu, logofătul Răducanu Rosei, mai bine cunoscut sub acel de hatmanul Răducanu, căci a păstrat acest titlu vreo treizeci de ani, rămăsese împreună cu soră-sa, Zoiţa, orfan de tată şi de mamă. Amîndoi copiii fură luaţi în casă de vornicul Manolache Dimache, fratele mamei lor. Iar în urmă Răducanu, nu ştiu din ce împrejurări, fu încredinţat logofătului Neculai Roset-Roznovanu, cumnatul vornicului Dimache, care îl crescu, la moşia Roznovul de la ţinutul Neamţului, împreună cu fiul său Iordache. în clipa în care începe povestea noastră, Răducanu era un băietan de douăzeci de ani, de statură mijlocie, frumos la faţă, puternic la trup, ştiind carte moldovenească cît se pricepuse să-1 înveţe popa din Roznov, iar elinească, bruma ce apucase de la didascalul pe care logofătul îl ţinea în curte. în schimb era un călăreţ minunat şi un neîntrecut trăgător cu pistolul, dar totodată un crai fără samîn, primejdios nu numai pentru ţigancele din curte, pentru fetele şi nevestele din' Roznov şi din satele învecinate, dar avînd izbînzi atît prin negustoresele din Piatra, cît şi printre soţiile de boieranaşi din oraş şi de pe la ţară. Dealtmintrelea, alta treabă decît vînatul cu puşca şi cu ogarii nu avea. Cum era deci un tînăr înzestrat cu un temperament vioi, frumos la faţă şi la trup, să ucidă vremea în care nu vîna ? Inima lui fiind mare, era într-însa loc pentru mai multe iubiri deodată, şi tînărul nostru avea grijă ca acel loc să fie totdeauna plin. în vremile din urmă se ţinuse de nevasta unui negustor din Piatra, una Anica Păun, vestita pentru fru-museţa ei. Era soţia unui negustor de peşte pe care trebuin-ţile negustoriei îl ţineau veşnic pe drumuri între Piatra şi 214 Galaţi, cu dese încunjuri pe la Iaşi şi pe la Botoşani. Astfel stînd împrejurările, mai ales dată fiind frumuseţa şi complexi-unea amoroasă a tinerei femei, era lucru firesc ca Vasile Păun să se bucure de număroase colaborări întru îndeplinirea datoriilor sale de soţ : lumea zicea, şi nu fără cuvînt, că el este soţul cel mai cornorat din Piatra. înainte de tînărul Răducanu, se ţinuse de dînsa un arnăut (care în realitate nu era decît un grec din Chios), numit căpitanul Matache, întrebuinţat de isprăvnicie ca căpitan de panţiri, avînd mai multe asămănări cu hoţii decît cu ceea ce ne închipuim că ar trebui să fie nişte agenţi ai or-dinei, întrebuinţaţi la prinderea făcătorilor de rele, la îndeplinirea procedurilor şi, mai ales, îa împlinirea birurilor. Această de pe urmă însărcinare era aceea care o îndeplineau mai voios şi în chip mai sălbatec, fiind mai mănoasă decît toate celelalte la un loc. Căpitan Matache era un bărbat de patruzeci de ani, nalt, spătos, voinic la trup şi înzestrat cu cea mai îngrozitoare păreche de musteţi oacheşe ce v-o puteţi închipui, musteţi de care rămăsese spânzurate, cel puţin după cele ce însuşi povestea, nenumărate inimi de femei, prin toate ţările unde, tot după zisele lui, făcuse vitejii la oşti. însuşirea-i de căpitan, împreună cu cumplitele lui musteţi, rărise cu desăvîrşire numărul candidaţilor la bunele graţii ale Anicâi. Timp de cîteva luni Vasile Păun se putu mîn-dri de faptul că singur căpitan Matache îi împodobeşte fruntea ; dar această stare de lucruri nu ţinu mult. Tînărul Răducanu, zărind pe Anica la biserică, hotărî să adauge numaidecât numele ei la şiragul necontenit lungindu-se al cuceririlor sale. Cu hotărîrea care îl caracteriza în asemenea materie, începu lucrările de împresurare chiar în ziua în care o văzuse pentru întăia oară. Anica, măgulită de asemene cucerire, căci pană atunci nu avusese parte decît de amanţi cel mult boieranaşi, nu-1 făcu să tînjască mult : la coarnele care înfrumuseţau fruntea lui Vasile Păun adăugi o nouă păreche, care se desemnă totodată şi pe acea a lui căpitan Matache. Dar ea preveni pe noul şi tînărul ei amant că viteazul arnăut este groaznic de gelos şi i s-a jurat de mai multe ori că, de îl va ânşala, îi taie ei nasul, iar pe ibovnicul ei îl face fărîmi. Această destăinuire însă stîrnise numai un hohot de rîs din partea tânărului. 215 Ceea ce era firesc să se întîmple se şi întâmplă. într-o noapte, pe cînd Anica şi cu Răducanu dormeau duşi, obosiţi de excesul iubirii lor, lovituri puternice fură date în uşă : era căpitan Matache, care se-ntorsese mai curînd decît se credea de la o împlinire de bir într-un sat din fundul munţilor. . _ — Ascunde-te răpede, şopti iubitului Anica îngrozită. — Nici gîndesc, răspunse tînărul care ramase nemişcat. Loviturile în uşă deveniră din ce în ce mai puternice. — Are să strice uşa, mai îngînă femeia îngheţată de spaimă. Răducanu nu avu timp să răspundă căci uşa, slabă în balămăli, se deschise şi, în odaia luminată de o candelă care ardea dinaintea icoanelor, făcu irupţie căpitan Matache cu iataganul gol în mînă. Dar nu avu vreme nici măcar să-1 ridice, căci din pat, în îmbrăcămintea rudimentară purtată în asemene ocaziuni, sări Răducanu tocmai în mijlocul odăii şi, printr-o cumplită lovitură de pumn în mijlocul obrazului, ameţi cu desăvîrşire pe arnăutul care nu se aştepta la asemene îndrăzneală. Alt pumn îl trînti la pămînt, apoi tînărul lui adversar, luînd de pe scaun biciul de călărie ce-1 depusese acolo înainte de a se culca, începu să croiască groaznic pe potrivnicul lui, mai gratificîndu-1 şi cu cîte un picior aplicat cu vigoare. Cînd grecul ramase nemişcat şi nu mai scoase nici ţipet, nici gemăt, îl luă în braţe şi, trecînd prin dugheana care preceda odaia în care dormise, ale cărei uşi erau deschise, aruncă pe voinicul căpitan în mijlocul uliţii ° plină de un glod în care căruţele intrau pană în butucul roţii. Apoi se-ntoarse în casă închizînd uşile după el şi, culcîndu-se iar lîngă iubita rămasă nemişcată de spaimă, o apucă în braţe, zicîndu-i: — Revină-ţi în fire, drăguţă, de acuma cred că căpitanul Matache are să te lese în pace. Căpitan Matache fu ridicat la ziuă de nişte trecători, care îl găsise tot în nesimţire, şi dus la gazda lui. Cînd îşi veni în fire, povesti că fusese lovit în puterea nopţii pe stradă de vreo zece oameni care, tăbărînd pe el pe la spate, cu ciomege, îl doborîse la pămînt şi-1 lovise pană ce pierduse cunoştinţa. Pe la Anica nu mai dădu, dar împotriva lui Răducanu prinse o ură neîmpăcată şi jura să se răzbune în chip cumplit. 216 Tînărul nostru făcuse însă în zilele din urmă o nouă cucerire, mult mai de samă în toate privinţile decît toate acele de pană atunci : se făcuse stăpîn pe inima şi pe frumuseţile soţiei ispravnicului, spătarul Alecu Dărmănescu. Acesta era un boier de cincizeci şi mai bine de ani, lung, slab, fără dinţi, chel, căruia abuzurile unei vieţi destrăbălate îi dădeau înfăţoşarea unui moşneag de şaptezeci. Avea reputaţia de a fi cel mai mare intrigant din întreaga boierime moldovenească, renume care, pe acea vreme de desă-vîrşită influenţă a Fanarului, presupunea cele mai rare însuşiri pentru acea îndeletnicire. Intrigile lui necontenite îl adusese de repeţite ori în încurcături din cele mai neplăcute, chiar la o ţapana bătaie cu buzduganul aplicată spătarului de însuşi Constantin Moruz, domnul ţării : dar el totdeauna ştiuse să iasă din acele încurcături şi să redobîndească postul de ispravnic de Neamţ la care ţinea cu deosebire. Era zgîr-cit, minciunos şi fricos ca un iepure. în tinereţile lui fusese căsătorit cu o femeie frumoasă, bună, blinda" şi gospodina, care dusese o viaţă foarte nenorocită din pricina moravurilor lui destrăbălate, unite cu o mare zgîrcenie şi o desăvîrşită lipsă de inimă. Nenorocita murise după un sfert de veac de suferinţi, iar el se recăsătorise în curînd cu Smaranda Zmăul, o fată de neam bun, de o frumuseţă strălucitoare şi binecrescută, dar săracă. De la început nu găsi într-însa roaba ce îşi închipuise. Smaranda avea un caracter franc şi deschis, era o fire dreaptă şi avea într-însa un suflet de viteaz: înaltă şi voinică, nu se temea de nimica, iar de gîrbovul ei bărbat mai puţin decît de orice, încercase el în zilele dintăi s-o terorizeze, dar fusese el terorizat ; din întăiele luni ale căsătoriei ea concepuse pentru spătar dispreţul cel mai desăvîrşit. Cînd îl prinse în ietacul lor cu o ţigancă, îi spuse liniştit că este atît 'de rău de dragoste, încît îi pare bine că a găsit cine s-o înlocuiască în îndeplinirea unei datorii ce, din capul locului, stîrnise într-însa numai scîrbă, făcîndu-i totodată cunoscut că din acea clipă va avea ietac deosebit şi nu-i va mai fi soţie decît cu numele. Spătarul ameninţînd-o atunci cu despărţenia, ea răspunse că este gata să se despartă oricînd şi-1 rugă a da poroncă să i se puie îndată caii la butcă, spre a putea pleca chiar în 217 acea sară la Ieşi, la părinţi. însă acest lucru deloc nu-i venea spătarului la socoteală, căci Neculai Zmăul, socru-său, avea mare trecere pe lîngă vodă şi se temea ca despărţenia de nevastă să nu fie urmată în curînd şi de despărţirea de isprăv-nicie, iar această frică îl făcu să se resemneze. Trecuse şapte ani de atunci ; deşi toată lumea ştie că între soţii Dărmă-nescu nu mai este trai comun, nu se aruncase nici măcar umbră de bănuială asupra credinţii Smarandei : lumea se mul-ţămea să zică că are o fire de gheaţă. Ea sădea totdeauna la Dărmăneşti, iar spătarul mai ales la Piatra, într-o casă ce o avea acolo. Cu încetul, Smaranda ştiuse să-şi cucerească o neatârnare aproape desăvîrşită şi să devie stăpînă deplină pe gospodăria curţii din Dărmăneşti. Moartea unei mătuşe o pusese în stăpînirea unei mici averi, îngăduindu-i să trăiască fără nici un ajutor din partea spătarului. Dar lumea se înşala : Smaranda era departe de a avea o fire de gheaţă. Dorul, trebuinţa de iubire, înnăscute în orice fiinţă, erau foarte vii într-însa. Numai mîndria şi creşterea cinstită de care avusese parte o împiedecase să asculte cuvintele dulci ce de multe ori îi fusese rostite la urechi. Cu vremea dorul de iubire creştea, simţurile femeii ajunsă la deplină floare vorbeau cu o putere din ce în ce mai mare. Voinţa de a păstra neatinsă ceea ce creşterea de care avusese parte o deprinsese să privească ca cea mai înaltă podoaba a unei femei de neam slăbise deci rău. O faptă de îndrăzneala a tînărului Răducanu — prinderea de cătră el singur a unui hoţ vestit, chiar în satul Dărmăneşti — îl apropie de ea. Frumuseţa deosebită a tînărului, firea lui deschisă, bărbăţia lui, împreună cu cuvintele pline de patimă ce ştiu să le rostească dădură în curînd naştere curentului magnetic care nu putu decît să aducă ceea ce s-a convenit a se numi căderea ei. Se iubiră cu foc : Răducanu uită toate celelalte ibovnice, nu mai simţea pentru ele decît dezgust, îi era ruşine de legăturile ce le avuse pană atunci. Deoarece spătarul sădea la Piatra, şi Smaranda era absolut sigură de credinţa ţiganilor din curte şi a ţăranilor din sat, se vedeau zilnic, câteodată chiar el petrecea două sau trei zile una după alta în casă la dînsa. Dar ura lui căpitan Matache îi pîndea. Prin ar-nauţi de ai săi şi prin panţiri el privighea de-aproape toate 2.18 mişcările lui Răducanu : în curînd fu pus în cunoştinţa iubirii Smarandei cu acel pe care îl ura de moarte. La auzul vestii îşi frecă mînile de bucurie. — De astă-dată îl ţin în puterea mea, îşi zise el, şi începu îndată să-şi frământe mintea spre a croi o răzbunare mai aleasă. Planul îi fu alcătuit în curînd. Vom vedea îndată în ce consta. Cu feli de feli de încunjure meşteşugite, spătarul fu pus în cunoştinţa nenorocirii sale. Spre marea mîhnire a grecului, el nu se arătă atît de dispus să tragă răzbunare pentru necinstea lui, cum presupunea căpitanul. Precum am mai spus, spătarul era fricos tare : acel bă-ietan era un drac întreg. Ce avea să se-ntîmple dacă se lega de dînsul, dacă-i făcea vro batjocură lui, spătarului ? Numai după repeţite stăruinţi ale căpitanului şi după ce acesta luă asupra lui întreaga răspundere a faptei, Dărmănescu îşi dădu învoire la planul propus de grec, plan diabolic care, după ce-i fu expus, aduse un zîmbet de mulţămire crudă pe buzele sale albe şi subţiri. Dar nici ispravnicul, nici căpitanul nu băgase de samă că, în timpul convorbirii lor, uşa odăii unde se aflau era deschisă şi nu ştiau că în odaia de alăture, în ietacul spătarului, era o ţigăncuşă numită Vasilca, stînd obişnuit la Dărmăneşti, dar pe care din cînd în cînd el o aducea la Piatra sub cu-vînt că-i meşteră în „frecatul picioarelor", în realitate însă fiindcă era singura fiinţă femeiască care-i mai deştepta simţurile slăbite de vrîstă şi de excese. Şi acea ţigăncuşă avea o adevărată adoraţie pentru frumoasa ei stăpînă şi o nemărginită admiraţie pentru frumosul şi tînărul amant al acesteia. Apoi, ca foarte multe slugi boiereşti crescute în casele stă-pînilor, unde adesea se vorbea greceşte mai mult decît româneşte, înţelegea perfect acea limbă. Pe lîngă aceste, fata nu putea să sufere pe căpitan Matache, care în repeţite rînduri îi făcuse propuneri de dragoste şi de vro două ori încercase chiar să-şi îndeplinească poftele prin silă. Toate aceste erau temeiuri pentru ca Vasilca să aibă grijă s-asculte la uşă întreaga convorbire dintre ispravnic şi arnăut şi să nu piardă nici o vorbă dintr-însa. Sub cuvînt că cucoana îi poroncise să fie în Dărmăneşti chiar în sara aceea, plecă cu învoirea ispravnicului, într-un suflet alergă la Smaranda şi, aruncîn- 219 du-se la genunchii ei, îi destăinui toată uneltirea. Smaranda Dărmănescu, cu toată firea ei voinică, îngălbeni şi fu cuprinsă de un tremur cînd auzi în ce consta răzbunarea la •care se hotărîse spătarul : punerea tînărului ei amant în neputinţă de a mai gusta şi de a mai face ca vreo femeie să guste plăcerile dragostei de pe urma lui. Un număr de ar-năuţi aleşi de căpitan Matache aveau să puie mîna pe el cînd, la întăia întîlnire ce avea s-o mai aibă Răducanu cu Smaranda, el avea să iasă din ietacul ei. Apoi unul din ar-năuţi, care exercitase în ţara lui meşteşugul jugănitului, avea să-I facă vrednic de a păzi haremul padişahului sau de a face parte din corul capelei sixtine. Smaranda aştepta pe iubitul ei abie pe a doua zi, dar chiar la moment îi scrise pentru a-i destăinui că soţul ei ştie tot şi a-1 ruga să nu se mai apropie de Dărmăneşti pană ce ea nu-i va da de ştire că poate veni fără primejdie pentru el sau pentru ea. Temîndu-se că dragostea şi îndrăzneala firească a tînărului să nu-1 împingă a nu ţine samă de cererea ei, îi mai scrise şi în zilele următoare, rugîndu-1 în chipul cel mai stăruitor să aibă răbdare, să se-ncreadă în iubirea ei, dar să nu vie, căci o expune la groaznică primejdie. De hatîrul ei, căci de vro primejdie pentru el puţin îi pasa, Răducanu nu veni la Dărmăneşti vreme de aproape o lună. Este probabil că în acest timp credinţa lui nu ramase desăvîrşită şi că mai făcu cîte o vizită uneia sau chiar mai multora din foastele sale ibovnice. Dar aceste erau departe de a-i înfăţoşa aceleaşi atracţiuni ca Smaranda. în curînd fu cuprins de un singur dor nemărginit : acel de a o revedea ca să mai aiba parte de dezmierdările ei, iar ea urma să-i scrie rugîndu-1 sa nu vie. De la o bucată de vreme începu, îmi este ruşine s-o spun, să bănuiască credinţa iubitei. Oare, sub cuvînt de primejdie, nu-1 ţinea oare ea departe de dînsa fiindcă nu-1 mai iubea sau, bănuială şi mai cumplită, iubea poate pe altul ? Aşteptarea devenindu-i. nesuferită, se hotărî să meargă la Dărmăneşti fără s-o mai previe. Şi, într-o sară, el lega de un cui bătut în zidiul despre livadă al curţii de la Dărmăneşti pe frumosul armăsar negru ce i-1 dăruise de curînd logofătul Neculai, apoi căţărîndu-se pe zid, sărea în ogradă şi, printrjo scară de serviciu, se suia la rîndul de sus al casei unde gasi pe Smaranda, în uşa ietacului. Cînd îl văzu, se făcu alba ■ca varul. .220 — De ce ai venit ? — Te supără venirea mea ? întrebă el bănuitor. Drept răspuns la această întrebare, ea sări în braţele lui, strîngîndu-1 la piept şi acoperindu-i faţa cu sărutări la care el nu întîrzie să răspundă : — De ce ai venit ? mai întrebă o dată Smaranda după ce se mai liniştiră. — Nu-ţi pare bine ? — Cum să nu-mi pară bine că te văd lîngă mine, răspunse ea, nu mai puteam de dorul tău. — Şi de aceea m-ai ţinut o lună departe de tine ? —• Te-am ţinut departe fiindcă eram înştiinţată că, dacă duşmanii tăi te-ar găsi aici, ai avea parte de o soartă îngrozitoare. Tînărul zîmbi cu un aer de dispreţ. — Nu crede că glumesc, zise Smaranda, şi-i destăinui cele ce i le spusese credincioasa Vasilca. Răducanu era îndrăzneţ tare din firea lui şi primejdia îi plăcea, simţea o deosebită plăcere să-şi strunească puterile şi crierul spre a ieşi dintr-însa, totuşi perspectiva cumplitei ciuntiri ce i-o pregăteau spătarul şi cu Matache făcură să-i treacă de-a lungul spinării un fior de groază. — Bine că sînt prevestit, zise el, voi avea grijă să nu cad viu în mînile lor, iar dacă este vorba să mor, voi şti să mor numai cu răscumpărare. Dar ce pierdem vremea cu asemenea vorbe, adause el, nepăsarea şi îndrăzneala lui firească redobîndindu-şi drepturile lor întregi, cînd de o lună de zile nu ne-am mai văzut ? Dar Smaranda, ca o femeie cuminte ce era, nu avu astîm-par pană ce nu-i jură -că el o va părăsi înainte să se crape de ziuă, dînd totodată poroncă Vasilcăi să vie să bată în uşa ietacului cu un ceas înainte de cîntarea cucoşului, mai îngrijind pentru hrana şi buna adăpostire a calului iubitului, precum şi aducerea lui la vreme la locul unde-1 părăsise la sosire. Apoi, înainte de a se închide în ietac, avu grijă s-aducă lui Răducanu, care avea pistoalele lui la brîu, încă o păreche de ale spătarului, silind pe tînăr să le încarce, şi puse la căpătâiul ei un iatagan în teacă de argint, de fier damaschinat, care tăia ca un brici. Dar în materie de somn, cînd eşti tînăr şi ţii pe fiinţa iubită în braţe, greu este să-i masori lungimea. Cînd Sma- 221 randa se trezi, ea cea dintăi, o rază de soare ce ieşea din perdeaua închisă o făcu să priceapă că de mult era ziua mare. Şi Vasilca nu venise să-i trezească ! Spărietă, sări din pat, scu-turînd totodată cu putere pe amantul ei care dormea încă dus; era trudit, căci o iubea cu patimă şi n-o mai văzuse de o lună ! — Ce este, zise el, este vreme să mă scol ? — De mult o trecut vremea să te scoîi, răspunse ea. Vasilca n-o venit cum îi poroncisem, dar taci, mi se pare că aud şoapte la uşă. Şi iducîndu-se desculţă la uşă, lipi urechea de lemnul ei. în curînd făcu semn Iui Răducanu să vie şi el, iar cînd fu lîngă dînsa, îi arătă nişte borte făcute în dulapii groşi de stejar ai uşii, borte destul de late la capătul din odaie şi mer-gînd îngustîndu-se spre laturea din afară. Cînd tînărul lipi ochiul de una din acele borte, zări în faţa lui, dincolo de scara care ducea de la rîndul de jos la cel de sus, doi bărbaţi îmbrăcaţi arnăuţeşte, cu feţele înnegrite de funingină, cu pistoale şi iatagane în brîu, care stăteau nemişcaţi în faţa uşii ietacului. După unele mişcări ale ochilor lor, pricepu că în dreapta şi în stînga acestora se mai aflau alţi pîndari, pe care nu-i putu zări de la nici o bortă. — Cîţi sînt ? întrebă Smaranda după ce se retraseră puţm de la uşă. — Am văzut pe doi în faţa uşii, răspunse Răducanu, dar, după mişcarea ochilor lor, presupun că mai sînt alţii în dreapta şi în stînga. — Cum scăpăm de ei ? Ai putea să ieşi pe fereastă. Răducanu se duse cu ea la fereastă, dădu perdeaua deoparte şi-i arătă jos, în curte, alţi doi oameni, îmbrăcaţi tot arnăuţeşte, avînd şi ei feţele înnegrite. — Mai bine ies pe uşă, zise el după o clipă de gîndire. Dar tu să faci întocmai cum ţi-oi zice, adaose el începînd a se îmbracă răpede. — Aibi toată nădejdea în mine, zise viteaza femeie, gra-bindu-se să-şi arunce o rochie pe umere şi să-şi vîre picioarele ramase goale în nişte papuci. După ce fu gata, Răducanu cercetă cu mare băgare de samă cele două părechi de pistoale ce le avea la îndămînă, se încredinţa că era în tigaie praf destul, puse părechea ce 1-0 adusese Smaranda în brîu împreună cu hamgerul, iar pistoalele sale le luă în mînă. — Cînd ţi-oi zice să deschizi, ai să deschizi răpede uşa, zise el, dar îi rămînea în odaie. Eu voi culca la pămînt pe acei doi care stau în faţa uşii, apoi voi sări pe scară. — Dar dacă ceilalţi, care stau în dreapta şi în stînga, vor trage asupra ta şi te vor nemeri ? Răducanu zîmbi. — Treaba mea să sar destul de răpede ca să nu mă nimerească. Dealtmintrelea, ei au de obicei pistoale atît de răle şi trag aşa de prost ! Dar înainte de toate dă-mi o sărutare din tot sufletul tău, căci s-ar putea întîmpla ca vreme îndelungată să nu ne mai putem vedea. Se îmbrăţoşară lung şi cu foc, apoi Răducanu păşi spre uşă cu pasul hotărît, urmat de Smaranda care ţinea în mînă, gol, iataganul ce am văzut mai sus că-1 aşazase la căpătîiul ei. Uşa se deschidea înlăuntru ; la un semn al iubitului, ea deodată o deschise mare. E bine să lămuresc că cele patru odăi ale rîndului de sus din casa de la Dărmăneşti se deschideau asupra cuştei scării principale, că împrejurul acelei scări era un feli de cerdac, 'lat de trei palme, pe care un parmaclîc tot atît de nalt îl despărţea de deşertul în care era aşazată scara. Cele patru uşi dădeau, toate, asupra acestui cerdac, două în dreapta şi două in stînga scării. Acei ce păzeau împrejurul uşii ietacului nu se aşteptau la ieşirea bruscă a celui păzit de ei. Cînd uşa se deschise şi Răducanu apăru pe prag cu pistoalele întinse, acei doi care stăteau în faţa lui, dincolo de scară, fură cuprinşi de spaimă, săriră pe scară, spre a o lua la sănătoasa ; iar unul din ei, în săritură, căzu, rupîndu-şi fluierul piciorului drept. Dar la capătul galeriei asupra căreia se deschideau uşile odăilor_ ietacului şi a odăii de alăture, din dreapta şi din stînga, era postat cîte un arnăut cu un lung arcan în mînă. Dezmeticindu-se îndată şi nefiind ca ceilalţi doi, neplăcut impresionaţi prin îndreptarea asupra lor a unei părechi, de pistoale, aruncară în acelaş timp arcanele asupra capului lui Răducanu. Cele două laţuri lunecară cu un şuier asupra capului şi se abătură pe umerile lui. Nu mai rămînea, pentru ca tînărul să se afle cu desăvîrşire în puterea duşmanilor, decît ca cei ce aruncase laţurile să deie smuncitura trebui- 222 223 toare pentru a-1 doborî la pămînt. Erau pe punctul s-o facă cînd Smaranda, dintr-o singură lovitură a iataganului ce-1 ţinea în mînă, tăie, de deasupra capului iubitului, amîndouă frînghiile în capătul cărora se aflau laţurile primejdioase. Fără a pierde timp, Răducanu îndreptă pistoalele asupra arnăutului aflat în stânga lui. Acesta însă, cu o răpegiune uimitoare, dispărea pe scară ; dar tînărul îl prinse în zbor, în clipa în care dispărea, făcîndu-i, în partea cea mai cărnoasă a trupului, o rană cu care nu prea avea să aibă cum să se laude. Al patrulea arnăut găsi mai practic să se arunce în genunchi cerând iertare. (Cred de datoria mea de povestitor nepărtinitor să adaog că zbirii adunaţi de căpitan Matache aparţineau numai cu numele neamului viteaz al arnăuţilor, iar în realitate erau greci din ostroave şi din Ţarigrad, mas-linari sărăciţi sau .calfe de bacali fără slujbe, care de la ar-năuţi împrumutase numai musteţile şi armele.) Tot acoperind pe grec cu pistolul, Răducanu spuse Sma-randei să cheme pe ţiganii din curte, şi ea ducîndu^se la fe-reastă, începu să strige ajutor. La strigătele ei nu se văzu în curte mişcare, decît fuga spre poartă a vro patru arnăuţi, nici unul din robi nu se arătă, dar la poartă se auzi zgomot mare şi învălmăşeală cumplită.;, — Ţine pe acest ticălos sub pistol, zise Răducanu Smaj randei dîndu-i în mînă un pistol cu oţelile întinse,. apasă asupra trăgaciului la cea dintăi mişcare ce ar face-o, eu ma duc să văd ce este la poartă, şi astfel zicînd se răpezi pe scări;. Cînd ajunse la poartă, văzu că chiar atunci se isprăvise o luptă între ţăranii din satul Dărmăneşti şi arnăuţii lui Matache care acum zăceau cu toţii la pămînt, legaţi, cu viteazul căpitan în mijlocul lor. Ţăranii îl puseră în curînd în cunoştinţa împrejurărilor. Căpitan Matache, cu zece arnăuţi, sosise la Dărmăneşti cu un ceas înainte de ziuă ; ei întrâse în curte printr-o • portiţă, lăturalnică şi legase toate slugile care se aflau în ogradă, afară de un singur rîndaş, care ^e ascunsese şi fugise cînd răsărea soarele prin aceeaşi portiţa prin care întrase arnăuţii. Dăduse fuga la vornicul satului care, fără zăbavă, strânsese la dînsul pe săteni şi le spusese întîmplarea. Smaranda era foarte iubită în sat, unde făcea mult bine, şi ţăranii nu se îndoiau că acei care năvălise in curte erau nişte tâlhari în haine arnăuţeşti. După ce se înarmase cu ghioage, ciomege, furci, coase şi cu puţinele arme de 224 foc ce le posedau, venise spre poarta cea mare a curţii, hotă-rîţi să treacă peste dânsa pentru a pătrunde înăuntru. Ajunsese la cîţiva paşi de poartă cînd auziră mai multe detunături de pistol şi, poarta deschizîndu-se, ieşiră cu fuga din ogradă mai mulţi arnăuţi. Aceştia se opriră pe loc la vederea mulţimii, iar ţăranii se folosiră de această împrejurare pentru a tăbărî pe dînşii şi a-i lega cobză. Apoi intrară cu toţii în curte unde se întîlniră cu alţi arnăuţi care fugeau şi ei spre poartă, li legară şi pe aceştia cu înlesnire şi erau sa se îndrepte spre scara cea mare a curţii cînd se întîlniră cu Răducanu. Bineînţeles că acesta nu protestă deloc împotriva calificativului de tâlhari dat de ţărani cetei lui căpitan Matache. Cea dintăi grijă a lui fu să poroncească ţăranilor să dezlege şi să deie drumul robilor din curte, care zăceau legaţi prin toate încăperile ogrăzii. Printre aceştia era şi biata Vasilca, care, cunoscând, precum am văzut, soarta ce spătarul şi cu Matache o pregăteau lui Răducanu, era foarte îngrijită de el. De aceea dădu un strigăt de bucurie cînd îl văzu zdravăn şi călcând pământul cu hotărâre. Răducanu nu ântîrzie să se ducă iar la locul ân care lăsase pe iubita lui şi o găsi nemişcată, tot ameninţând cu pistolul pe cel de pe urmă grec rămas pe galeria scărilor. Acesta fu dus la tovarăşii lui şi legat burduf ca şi dînşii. — Ce facem cu ei ? întrebă tînărul după ce se mai liniştiră şi după ce oamenii din sat, cinstiţi cu câte o jumătate de ocă de vin, plecară spre casele lor. .— Ce să facem cu ei ? repetă Smaranda, îi trimăt îndată pe toţi spătarului la isprăvnicie, afară de Matache, cu un ră-vaşel în care zic că au încercat să-mi prade casa astă-noapte, rugîndu-1 să-i pedepsească după cum li se cuvine. — Dar cu Matache ce vrei să faci ? întrebă el. — Pe acela, răspunse Smaranda cu o frunte încreţită, am de gând să-1 dau pe mîna lui Dumitru Cotică, juganarul nostru, care-i vestit pentru îndămînarea ce o are ân îndeplinirea meseriei lui, nu numai în tot ţinutul nostru, dar ni este adeseori împrumutat pană dincolo de Bacău şi dincolo de Roman. — Nu-ţi face acest păcat, zise tînărul care, cu toată iu-ţala şi nebunia lui, era bun la inimă. De ce să ciunteşti astfel o fiinţă omenească ? 225 — Şi tu vorbeşti aşa ? zise Smaranda, cuprinsă de cea mai cumplită mierare. — Şi de ce n-aş vorbi eu aşa ? mai întreabă tînărul. — Dar nu-ţi pregătise el oare ţie aceeaşi soartă ? •— El, întrebă atunci Răducanu, sau bărbatul tău ? Nu ştim care din doi o dat planul şi, fiind îndoială, cred că trebuie să ne arătăm miloşi. Te rog mult, iartă-1 de această cumplită ciuntire. — Parcă Vasilca mi-o spus că planul o fost propus de grec. Dar dacă ţii atît de mult să-1 iertăm, îl voi trimete întreg spătarului. Tînărul, mulţămit, o cuprinse în braţe şi-i acoperi faţa cu sărutări. Apoi după ce luă o gustare uşoară şi mai puseră la cale amăruntele următoarei lor întîlniri, care urma să aibă loc numai după ce aveau să cunoască chipul cum spătarul a primit ştirea neizbutirii răzbunării lui, se despărţiră. Dar de-abie ieşise tînărul pe poartă, şi Smaranda trimetea să-i cheme pe Vasilca. Aceasta, îndată ce se văzu înaintea stăpînii, căzu la genunchii ci. — Iartă-mă, iartă-mă, strigă ea. — Pentru ce să te iert ? întrebă Smaranda micrată. ■— Pentru că n-am venit să te trezesc la vreme, după cum îmi poronciseşi. — Dar nu-i vina ta, te legase doară hoţii. — Ar fi trebuit să nu dorm şi să-ţi dau de ştire îndată cum au sosit, şi fata urma să plîngă cu hohot. — Ia spune-mi, te rog, zise. Smaranda fără a mai baga în samă plînsul ei, cine o plănuit ca Răducanu să înceteze de a mai fi bărbat de acuma înainte, spătarul sau Matache ? —• Matache, stăpînă, zise Vasilca încetând cu bocetul. — Nu te înşeli ? mai întrebă Smaranda. — Nu mă-nşel, zise ţigăncuşă ; Matache o dat acest plan, iar boieriul nostru o strigat atunci : „Aferim, căpitane j Să-1 pedepsim punîndu-1 în neputinţă de a mai păcătui! — Bine, zise Smaranda, du-te după trebile tale şi-mi trimete îndată pe Dumitru Cotică. în după-amiaza aceleiaşi zile se oprea dinaintea locuinţn ispravnicului de Neamţ un car cu boi în care zăceau : arnăutul cu piciorul rupt, acel împuşcat în părţile lui cele mai cărnoase şi căpitan Matache, galbăn ca ceara, lungit în car cu faţa acoperită de o năframă deasă şi pregătit de cuţitul lui 226 Dumitru Cotică-pentru meseria. cinsteşă de păzitor al haremului oricărei paşale. Dinapoia carului veneau, păziţi de patru ţigani înarmaţi cu puşti, rămăşiţa cetei adusă de căpitan Matache la Dărmăneşti. în capul jalnicului alai mergea un fecior boieresc calare, care ducea următoarea scrisoare îndreptată de Smaranda cătră soţul ei : „Arhon spătar, Alăturat îţi. trimăt o ceată de hoţi care, sub povăţui-rea tâlharului cunoscut sub denumire de căpitan Matache, ni-o călcat casa în puterea nopţii, ni-o legat slugile şi era să mă prade, poate să-mi puie capăt zilelor de nu s-ar fi întîm-plat să am ca musafir pe Răducanu, nepotul logofătului Neculai Roznovanu, care cu multă vitejie ni-o aparat casa şi averea şi o făcut astfel încît acei hoţi să fie prinşi şi legaţi de ţăranii din sat. Aceştia s-au arătat foarte credincioşi cătră noi. Nădăjduiesc că dumneta vei îngriji ca toţi să capete o pedeapsă putînd să slujască de pildă şi altora doritori sa s-apuce de asemene tâlhării. îţi mai trimăt o cutiuţă în care vei găsi două lucruri ce am aflat că aveai poftă să Ie ai. Acele ce ţi le trimăt sînt departe de a fi de un soi atît de bun ca cele ce le doreai, dar aceste de pe urmă eu sînt de căpătat cu nici un preţ, tocmai din pricina bunătăţii lor. Mulţămeşte-te deci Şt cu acele de soi mai prost ce ţi le va înmîna feciorul boieresc prin care ţi le trimăt. Iţi vor putea poate fi de ajutor pe lîngă vro Vasilca. Doresc totodată să ştii că Vasilca, pe care o cunoşti, nu-ţi va mai freca picioarele, căci, deoarece ea este roaba mea, dăruită de mătuşă-mea Ileana, i-am făcut j:hiar astăzi carte de slobozenie. Şi închinîndu-mă cu plecăciune, rămîn, arhon spătar, a dumitale soţie supusă, Smaranda." Nu mă voi încerca să tălmăcesc simţirile cu care spătarul Alecu ceti această scrisoare şi auzi apoi din gura nenorocitului căpitan jalnica povestire ce-i făcu. Dar îşi reveni numaidecît în fire. Mişel cum era, încarcă pe grec cu sudălmi Şi cu ocări, făcîndu-1 hoţ, declinînd orice răspundere în fapta lui şi ameninţîndu-1 că, dacă mai stă douăzeci şi patru de ceasuri în Piatra, îl face să înfunde grosul. Fapt este că el nu mai încercă să stînjenească amorurile lui Răducanu cu Smaranda, amoruri care ţinură pană la 227 căsătoria acelui tînăr cu fiica preaputernicului visternic Ior-dache Balş. Dar bunul meu, deşi bun la inimă, nu uită primejdia cumplită la care îl expusese spiritul de răzbunare al spătarului. — Ce om rău era spătarul cela, zicea el pană în bătrîne-ţele lui. El umbla să mă facă neom tocmai în noaptea în care eu îi hărăzisem pe Darie. Căci taman nouă luni după noaptea memorabilă cînd căpitan Matache îşi pierdu bărbăţia, Smaranda dădea naştere unui prunc voinic şi frumos, adevărat copil al dragostei, căruia spătarul îi pusese numele de Darie şi care trecea mai pe urmă drept cel mai frumos din toţi boierii moldoveni. Mai pot da cetitorului oareşicare amărunte asupra soar-tei ulterioare a lui căpitan Matache. Pe acesta, bunică-mea, a doua soţie a lui Răducanu, îl cunoscuse la Ieşi, exercitînd paşnica, dar cinstita meserie de negustor de zahăr şi de vanilie ; era furnizorul întregii boierimi pentru aceste două articole, atît de cerute atunci, pe acea vreme de dulceţuri multe şi variate. Bunica ştia istoria lui, i-o spusese bunicul. După cît spunea ea, căpitan Matache se împăcase răpede cu soarta lui de... inocent. La glumele ce unii din boieri făceau asupra nenorocirii lui, răspundea invariabil. — Nici o nenorocire, arhonta, dimpotrivă, mare fericire. Cîtă vreme le-am avut, numai prostii am săvîrşit şi poznă peste poznă am făptuit, iar punga, cu toate ghelirurile de care aveam parte, şi erau multe şi nu mici, tot deşartă ră-mînea. De cînd ra-am mîntuit de acel bucluc, am dus o viaţă din cele mai liniştite şi din cele mai cinstite ; am bani puşi deoparte şi am toată nădejdea să mor în pace şi cu cerul : doară am fost de două ori la Ierusalim, am hărăzit un clopot mare la Sfîntul Munte şi am de gînd să las toata averea mănăstirii Zographos de acolo. UN SUFLET MĂRINIMOS (1821) în anul 1887, aflîndu-mă la Ieşi, am cumpărat de la anticarul Şaraga un vraf de hîrtii vechi în care se găseau notiţe privitoare la familia mea. De la Şaraga m-am dus la Binder, unde trăsese nepreţuitul şi bunul meu prieten Cos-tică Suţu ; şi acolo, stînd la vorbă cu dînsul, aşazam hîrtiile după data lor. Deodată, în mijlocul acestor vechituri moldoveneşti, zăresc şi o hîrtie grecească. Deoarece bruma de grecească ce, cu mare nevoie, tata mă făcuse s-o învăţ demult a zburat din capul meu, mă rugai de bătrînul meu prieten, fecior de beizadea grecească, s-o cetească şi să-mi tălmăcească cuprinsul ei. — Oho, zise Costică îndată după cetirea celor dintăi rîn-duri, aci este vorba de o dramă întreagă : un osîndit la moarte scrie unei femei cu care se vede că s-a purtat rău. Fireşte că aceste cuvinte nu putură decît să-mi stîrnească curiozitatea în cel mai mare grad şi, îndată după ce Costică ajunse la capătul hîrtiei, îl rugai să-mi dicteze conţinutul, care era precum urmează : „Mărioaro, Ştiu că sînt cu desăvîrşire nevrednic de bunăvoinţa şi de mila ta, ştiu că m-am purtat cu tine ca un mişel şi că n-am drept decît la dispreţul tău. Dar mîni, în zori de ziuă, am să fiu dus la moarte. Nu vin să te rog să faci vro încercare pentru a mă scapă ; de ar fi în joc numai viaţa mea, cu bunăsamă că n-ai fi primit această scrisoare. Moartea mea n-are nici o însamnatate, dar poţi scapă cinstea fiinţii nevinovate cu care m-am logodit. Cum ? Nu ştiu, dar cunosoîn-du-te, nu mă îndoiesc că vei fi în stare să găseşti un chip de scăpare pentru cinstea ei. Te ştiu bună, te ştiu mărini- 229 moaşă ; putînd s-o mîntui, nu mă îndoiesc că vei mîntui-o, că vei uita purtarea mea cătră tine spre a scapă de atingerea, de pîngărirea prin păgîn a acelei fete curate. Iar de nu vei putea iscodi alt chip, trimete-i otravă ca să-şi curme zilele înainte de necinste. Lucrează iute, Mărioaro, căci mîni dimineaţă, poate chiar în astă-iseară, va fi prea tîrziu. Cel ce a păcătuit în chip neiertat cătră tine, Neculai" 28 septemvrie 1821 Mult bătutu-ne-am capul, Costică Suţu şi cu mine, ca să gîcim împrejurările dramatice care dusese la punerea pe hîr-tie a rîndurilor de mai sus. în curînd bunul Costică îşi dădu obştescul sfîrşit şi uitasem aproape cu desăvîrşire existenţa acelei scrisori greceşti cînd, în anul 1906, aflîndu-mă iar în Ieşi, la o mătuşă a mea căreia îi place să-şi amintească de cele văzute şi auzite în tinereţe, îmi adusei deodată aminte de Neculai şi de Mărioara şi povestii mătuşii cum venisem în posesiunea scrisorii precum şi conţinutul ei. Mă ascultă cu multă băgare de samă şi, după ce isprăvii, îmi zise : — Pot să-ţi mulţămesc curiozitatea. Ştiu cine erau Mărioara şi Neculai; dealtmintrelea, pe Mărioara ai cunoscut-o foarte bine în copilăria ta. Dar ţi-i voi numi numai dacă-mi dai cuvîntul tău de cinste că, pană la moartea mea, nu vei divulga numele lor. Vă puteţi închipui că nu statui mult la gînduri pentru a-i face făgăduinţa ce-mi cerea. Bătrîna cucoană, una din puţinele rămăşiţi ale strălucitei societăţi ieşene din a şasa decadă a veacului trecut, strînse şalul turcesc ce o învălea şi, răzămîndu-se pe speteaza divanului pe care sădea, îmi făcu următoarea povestire : — La începutul anului 1821, trăia în Ieşi cucoana Mărioara Arbure. (Mătuşa spunea un alt nume, dar deoarece din mila lui Dumnezeu trăieşte şi astăzi, întroduc pe Mărioara în familia ilustră a Arbureştilor, de mult stînsă, şi sînt bine încredinţat că nici unul din răposaţii membri ai acelui neam falnic nu se va scandaliza de această vremelnica înrudire cu una din cele mai frumoase şi mai deştepte femei ale înaltei nobilimi moldovene de la începutul veacu- lui trecut.) Mărioara era atunci numai de douăzeci şi unu de ani, dar despărţită de doi ani de un grec scîrbos cu care părinţii ei o căsătorise fără a o mai întreba de vrea sau de nu vrea şi, lucru mai grav, avusese,, în timpul căsătoriei şi după desfacerea ei, un număr nu tocmai neînsemnat de amanţi. Era de o frumuseţă strălucitoare, bogată şi, pentru acel timp, destul de cultă. Se crezuse o bucată de vreme că are să se căsătorească cu ultimul ei amant, Neculai Neroulos, tînăr ţărigrădean, venit cu ecpaiaua lui Mihai-vodă Suţu, împreună cu tatăl său, care era îmbrăcat cu o slujbă mare la curtea domnească. Iubirea Mărioarei pentru acest tînăr frumos şi plin de duh ţinuse mai multă vreme decît iubirile ei anterioare ; se vorbise mult de căsătoria lor, însă într-o bună dimineaţă, leşul află nu numai că Neculai Neroulos nu mai ie de soţie pe frumoasa Mărioara, dar chiar se căsătoreşte cu drăguţa şi bogata fiică a bancherului grec Anton Sotir Drăcos. Zestrea era într-adevăr mare şi fata frumoasă ca o zînă, oacheşă şi măruntă, pe cînd Mărioara era bălaie şi de statură impunătoare. Toată lumea era însă încredinţată că atît părinţii lui Neculai cît şi vodă lucrase din răsputeri pentru a despărţi pe tînăr de Mărioara şi a-1 ademeni să se logodească cu Zoiţa Drăcos. Se mai zicea că vodă vedea cu ochi răi întreaga familie, a Mărioarei, din pricina opunerii aproape făţişe a fratelui acesteia, postelnicul Sandu Arbore, la nişte biruri noi ce voia să le puie domnul. Se zicea că, în primele zile, Neculai se arătase măhnit şi ruşinat de purtarea lui; dar în curînd frumuseţă logodnicei şi perspectiva averii urieşe de care avea să se bucure îl mîngîiese de pierderea Mărioarei. Aceasta arătase multă demnitate şi nu lăsase deloc să se cunoască dacă suferea sau nu în urma trădării a cărei jertfă fusese. Vajnice întîmplări politice se pregăteau. Grecii din întreaga împărăţie turcească, precum şi acei împrăştieţi în ţările apusene alcătuise o urieşă mrejă de conspiraţii, avînd de scop eliberarea lor de sub jugul turcesc şi chiar izgonirea semilunii din Europa. Se bizuise spre acest sfîrşit pe ajutorul pravoslavnicului împărat care, în conversaţiunile sale tainice cu agenţi de ai grecilor, li făgăduia ajutorul său. „Frăţia naţională" grecească, Ethnike Etairia, sau pe scurt „Eteria", recrutase mai multe mii de soldaţi, care fusese concentraţi în Basarabia sub comanda lui beizadea Alexan- 230 231 dru Ipsilanti, adjutant împărătesc, fiul lui Constanţi» Ipsilanti, fostul domn al Ţării Româneşti şi, un moment, al amînduror principatelor. El, după ce îşi luase ziua bună de la împărăteasa care-i dorise izbînda planurilor sale, îşi adunase la Sculeni cetele de eterişti şi comunica aproape zilnic cu afiliaţii din Ieşi ai Eteriei, printre care cei mai de vază erau însuşi domnul şi grecii care stăteau împrejurul lui. Ne-culai Neroulos era unul din cei mai înfocaţi partizani ai mişcării la care întreaga lui familie era iniţiată încă de mult. Era mai cu samă întrebuinţat' pentru comunicările făcute de Mihai Suţu lui Ipsilanti şi, ou vro trei zile înainte de trecerea celor dintăi cete de eterişti dincoace de Prut, se-ntor-cea dintr-o asemene misiune într-o trăsură la care erau înhămaţi opt cai de menzil, minaţi de doi surugii în goana mare. La o mică depărtare de rohatca Tataraşului, trăsura lui se încrucişa cu o haraba trasă de patru cai, tot de menzil, şi rnergînd asemene în goana mare, în care se afla un beşliagă turc cu barba sură. Amîndouă trăsurile se loviră şi harabalei turcului, fiind mai şubredă decît trăsura de fabrică engleză în care călătorea Neculai, i se desprinse o roată, şi beşliaga fu răsturnat în drum, aproape sub roţile tînărului, care se opri pe loc. Unul din surugiii turcului sări de pe cal şi era să-1 ridice din glod, iar Neculai se sculă în picioare pe scara trăsurii ca să vadă ce s-a întîmplat. Dar turcul, furios de răsturnarea lui, cum îl zări, luă harapnicul ce surugiul şi-1 aşazase pe umăr şi croi cu el pe Neculai peste piept. Tînărul, iute din firea lui şi neînfricat, scoase răpede hamgerul din brîu şi, aruncîndu-se asupra beşliagăi, i-1 vîrî întreg în piept : turcul căzu mort la pămînt fără a mai scoate nici măcar un oftat. Neculai, revenindu-şi în fire la vederea leşului nemişcat al potrivnicului, fu scuturat de un fior : ucisese pentru întâia oară un om ; apoi crescut în Ţarigrad, sub groaznica tiranie turcească, cu toată firea lui îndrăzneaţă, nu se putu apară de un simţimînt de groază. însă adueîn-du-şi aminte că răscoala menită a pune capăt, prin forţa armelor, acelui cumplit despotism avea să izbuhnească peste puţine zile, îşi reveni în fire şi, suindu-se iar în trăsură, poronci surugiilor să mîie cît mai răpede înainte. Intrarea eteriştilor în Ieşi, fuga unei părţi a turcilor aşa-zaţi în oraş, care precedase acea intrare, prădarea şi măcelărirea celor ramaşi, jafurile arnăuţimii sălbatece care alcă- tuia grosul forţelor lui Ipsilanti făcură cu uciderea beşliagăi să rămîie necunoscută de cei mulţi şi dată uitării de acei care aveau ştiinţă de acel fapt. Eteriştii, punînd mîna pe putere în Moldova, numiră în fiecare ţinut ispravnici, oameni de ai lor, aproape cu toţii greci. Neculai Neroulos era hotărît să urmeze pe Ipsilanti în campania de dezrobire a neamului elin, întreprinsă de el; dar cu puţine zile înainte de plecarea şefului său, din cauza unui polei cumplit, căzu cu calul pe uliţa mare şi îşi zdrobi piciorul, astfel încît doftorii îi prescriseră. o odihnă de cel puţin trei luni. Spre marea lui părere de rău, se văzu silit să renunţe la lupta pe cîmpul de război şi să primească a fi rînduit, împreună cu un boieranaş grec aşazat mai demult în ţară, isprăvnicia de Neamţ — căci încă din veacul al optsprezecelea, fiecare ţinut moldovenesc avea cîte doi ispravnici. Printr-o curioasă coincidenţă, moşiile Mărioarei cît şi acele ale frăţine-său se aflau în acel ţinut şi fiecare din ei mai avea şi cîte o casă în Piatra. Vom trece acuma peste nenorocita campanie a lui Ipsilanti în Ţara Românească, peste intrarea lui în Bucureşti, peste intrigile de acolo, peste mişeleasca ucidere a lui Tudor Vladimirescu, peste desăvîrşita înfrîngere de la Drăgăşani, peste fuga şi risipirea, în toate unghiurile ţării, a rămăşiţilor oastei greceşti, peste moartea eroică a Olimpiotului lordaki la Secul, peste intrarea turcilor în ţară, peste cruzimile, jafurile şi siluirile lor şi peste numirea lui Ştefanache Vogoridi ca caimacam. Cele de mai sus alcătuiesc un capitol din cele mai dureroase ale dureroasei noastre istorii şi eu acuma nu fac istorie, ci spun o poveste. Printre întăiele numiri făcute de Vogoridi fu şi acea a lui Sandu Arbore şi a altui boier moldovan la isprăvnicia de Neamţ. Pe lîngă ispravnici se mai trimese în fiecare ţinut şi cîte un ofiţer de ieniceri cu cîţiva neferi, ca să menţie ordinea şi mai ales să prindă pe volintirii care, răzleţi sau în cete mici, mai rătăceau prin ţară. Cei ce cădeau în mînile turcilor nu aşteptau mult ho-tărîrea asupra spartei lor; îndată ce erau aduşi la scaunul ţinutului şi înfăţoşaţi înaintea agalei, acesta poroncea să-i scoată la fîntînă şi să li se taie capul, lucru care se executa la moment. Agaua care poroncea în Piatra era numit Ibraim, din ienicerii otusbiri, şi fiul beşliagăi ucise de Neculai Neroulos. Dealtmintrelea, întâmplarea n-avea nimica a face cu 232 233 acest^ fapt : Ibraim, pus în curent despre moartea tătîne-său, stăruise din răsputeri, pe lîngă agalele cele mari dimprejurul paşei care comanda corpul de ocupaţiune, să fie trimes la ţinutul în care^ auzise că se află încă şi se ascunde ucigaşul părintelui său. îndată ce ajunse la Piatra, el dădu neferilor răspîndiţi prin sate ordinele cele mai aspre pentru căutarea şi prinderea lui Neculai Neroulos, a viitorilor socri şi a logodnicei acestuia care, după cum aflase la sosire, fugise din Ieşi şi venise să caute adăpost pe lîngă viitorul soţ al fetei lor. în tot ţinutul erau vro sută de ieniceri, împărţiţi în posturi de cîte trei sau patru, care patrulau necontenit cîmpii, colnicii şi pădurile în căutarea grecilor ascunşi. Deoarece se ştia că Neculai era prieten bun cu stăpînul Dărmăneştilor, Darie Dărmănescu, la care el petrecuse o parte din vară, se aşa-zase la Dărmăneşti un post de cinci ieniceri de toată nădejdea, în crezarea că fugarul ar putea să încerce a căuta adăpost în vecinătatea unui loc. ce-i era cunoscut, unde mai avea şi avantajul să fie în apropierea imediată a Pietrei. Darie Dărmănescu, care era bănuit de simpatii greceşti, se grăbise să fugă peste hotar înainte de sosirea turcilor în Ţara-de-Sus. Lăsase însărcinat cu căutarea moşiei şi cu paza curţii pe vatavul Miron, o veche slugă credincioasă din vremea tătîni-său, spătarul Alecu. Pe lîngă Miron mai stăteau în ograda^ curţii vro trei^ sălaşe de ţigani mai credincioşi. însă^ cu toată străşnicia păzii şi a căutării ienicerilor, cu toată activitatea lui Ibraim, dacă pe ici şi colea se prindea încă^cîte vreun volintir istovit de foame sau de boală, nici urrnă_ de a lui Neculai sau de a acelor care îl însoţeau nu se găsise. Şi totuşi, Ibrahim, după ştirile ce le căpătase de la Ieşi şi^de la Galaţi, avea temeiuri bune pentru a fi încredinţat că fugarii nu părăsise ţara şi nu erau ascunşi în alt ţinut ; păstra deci întreagă nădejdea că va pune în curînd mîna pe ucigaşul părintelui său. Trecuse acuma vara şi toamna amesteca cu tot înadinsul petele ei galbene şi^ roşii în grămezile de verdeaţă. Timpul rămăsese frumos pană la o săptămînă după ziua Tăierii capului Sfîntului Ion, dar a doua zi începu să cadă o ploaie, dintăi caldă, dar care apoi se răci; şi după ce două zile de-a rîndul suflă vîntul din sus, cerui se însenină şi peste noapte dădu un îngheţ. Turcii care se aflau în casa de la Dărmăneşti se treziră îngheţaţi. Pentru a se încălzi, se duseră în bucătăria cea mare, unde era un cuptor urieş, în care puteai să arzi mai mulţi trunchi întregi de copac deodată, şi grămădiră într-însul tot lemnul tăiet ce se afla în curte. După vro două ceasuri, în cursul cărora ei hrănise necontenit focul, cuptorul era grozav de încins şi căldura dogoritoare : turcii se simţeau într-o atmosferă plăcută. Iaca că deodată aud bătăi în păretele de-a lungul căruia era aşazat cuptorul, în tăi uşoare, pe urmă din ce în ce mai tari. Deoarece păretele în care se bătea părea exterior, turcii socotiră că loveşte într-însul vro vacă cu coarnele sau vrun cal cu copitele. Unul din ei ieşi să vadă ce este şi se-ntoarse cu răspuns că afară nu este lîngă ^zid^ nici om, nici vită. Dar pe cînd vorbeau, loviturile se făcură tot mai dese şi mai puternice, apoi auziră şi ţipetele înăbuşite. Un turc trecu atunci pe la capătul cuptorului şi, cu o ghioaga, bătu în acel părete care i se păru că sună a coşcov. — Aici sînt doi păreţi, zise el, şi între păreţi se află oameni ascunşi ; daţi un topor. I se dădu toporul şi, la cele dintăi lovituri date, se desprinse tencuiala, căzură bucăţi de cărămidă şi se făcu în curînd o bortă din care ieşiră strigăte : •— încet cu toporul că ne ucideţi ! Scoateţi-ne de aici că murim fripţi ! Un al doilea ienicer luă alt topor şi se puse şi el pe lucru, băgînd amîndoi sama ca loviturile să nu atingă pe acei de dincolo de părete, care păreau grozav de înghesuiţi între acel părete şi zidul exterior, cel adevărat al casei. Cînd borta făcută de topoare fu destul de mare pentru a da trecere unui om, ieşiră, unul după altul, dintre cei doi păreţi, şase oameni : Neculai Neroulos, Sotir Drăcos cu soţia şi cu fiica, un ţigan bătrîn şi o ţigancă. ^ _ Ei de la plecarea lui Dărmănescu şăzuse închişi în odaia de taină a casei, adică de la începutul Jui august şi pmă în acel moment. Odaia de taină se alcătuia dintr-o săliţă de jumătate de stînjen, lăsată între streşina zidiului exterior al casei şi alt zid interior. Totul era făcut în chip foarte dibace. Cel de al doilea părete, acel intern, lăsa în toată înălţimea casei un spaţiu deşert, larg de jumătate de stînjăn, alcătuind cîte o încăpere deosebită în pod, în rîndul de sus şi în parterul casei, lîngă 234 235 bucătărie. Parte din aceste încăperi era ocupată de cîte o scară, închisă la fiecare rînd cu cîte o uşă grea de stejar, avînd cleampă şi cheie. încăperea de jos servea de bucătărie, avînd un mic cuptor lipit de cuptorul cel mare de alăturea şi astfel făcut, încît fumul de la el să iasă prin acelaşi ogeag ca fumul de la focul ce se făcea în cuhnea cea mare. în încăperea din pod dormeau cei doi ţigani, în cea din mijloc soţia lui Drăcos cu fiică-sa, iar în acea de jos Drăcos cu Neculai. în acel spaţiu strimt trăiau ei de două luni, aproape lipsiţi de aer, puţind cu mare greu împrospăta acel din încăperile locuite de ei prin stabilirea unui curent de jos în sus, lăsînd deschise uşile care despărţeau porţiunile de scară du-cînd de la un rînd la celalalt. Hrana li era adusă noaptea, prin pivniţa care comunica şi ea cu tainiţa, de Miron, credinciosul vatav al lui Dărmănescu. Acesta ştiuse să se puie de la început bine cu turcii, căci pe lîngă că cam rupea turceşte, se prefăcea că resimte o ură neîmpăcată împotriva volintirilor care, zicea el, i-ar fi ucis un frate, frate care, bineînţeles, existase numai în închipuirea lui. Frigul din acea noapte pătrunsese pe toţi captivii şl—î făcuse, să se scoboare de dimineaţă în încăperea cea de jos, de lîngă cuhne. Din nenorocire însă, cleampa din acea încăpere, a uşii care despărţea partea de scară scoborîndu-se într-însa de rămăşiţa scării, căzuse cu vro două zile înainte şi fusese luată de ţigan în pod, ca s-o pilească, deoarece întră cu greu în borta ei ; dar dintr-o împrejurare sau alta, fusese uitată sus. Soţia lui Drăcos, care se scoborîse cea de pe urmă în cuhne, din greşală dăduse vînt uşii ; iar aceasta se închise şi nu mai avea cu ce să fie deschisă. Şi nici oblonul care ducea în pivniţă nu se putea deschide, căci în ajun Miron adusese un poloboc de vin pe care, de vreme ce înnoptase, îl lăsase provizor sub acel oblon şi nu pregătise încă căpătăile pe care avea să-1 aşăze. Numai cînd căldura deveni supărătoare, bieţii captivi încercară să deschidă uşa şi îşi dădură samă de gravitatea accidentului. Dar nu se prea spărieră, avînd nădejde pe oblonul care ducea în pivniţă şi încredinţaţi că Miron va şti să-i puie în stare să deschidă uşa. Numai cînd văzură ca oblonul nu se poate deschide, iar căldura devine nesuferită, îşi dădură samă de situaţia lor deznădăjduită. Căldura se făcuse cumplită, soţia lui Drăcos leşinase, iar fata d-abie 236 se mai ţinea în picioare, razamată de părete, Neculai şi Drăcos simţeau că o să cadă şi ei peste puţine clipe. Atunci ţiganul, nemaiputînd, începu să lovească în părete şi să strige ajutor, iar ceilalţi nu mai avură nici puterea, nici voinţa să-1 împiedece. Ienicerii, înţelegînd numaidecît cine sînt acei ce căzuse astfel în mînile lor, trimeseră de sîrg pe unul dintr-înşii la agă, la Piatra. Pe prinşii lor îi duseră în curte, la aer, iar pe Miron îl bătură cumplit şi-1 legară cobză, nelăsînd în mintea lui nici o îndoială ; că au de gînd să-1 trateze în acelaşi feli cum fusese tratat de volintiri fratele pe care necontenit îl plîrigea. Ibrahim sosi pe la prînzul cel mare şi ceru ca prinşii să-i fie îndată înfăţoşaţi; iar cînd ei fură aduşi, zise lui Neculai : — Tu eşti ghiaurul care o ucis tâlhăreşte pe părintele meu ? — Eu l-am ucis, răspunse liniştit Neculai, dar nu tâlhăreşte, ci pe faţă, fiindcă mă lovise. — Şi de cînd oare, în împărăţia padişahului, are dreptul un ghiaur să-şi facă singur dreptate şi să se atingă de un ostaş împărătesc? Vei muri mîni în zori de ziuă. De aceeaşi soartă vor avea parte şi cei doi ghiauri bătrîni. Duceţi-i tustrei la temniţa oraşului, poronci el ienicerilor; porniţi cu ei îndată, nu mai este nevoie de pază aici. Dar înainte de a pleca, ciomăgiţi-mi pe cei doi ţigani până ce vor ră-mînea laţi. Apoi, după cîteva clipe de tăcere, adause arătînd pe Zoiţa, care de spaimă abie se ţinea în picioare : — Fata va veni cu mine. Este frumoasă, o iau pentru haremul meu. Zoiţa căzu leşinată, dar Ibrahim poronci ienicerilor s-o ridice şi s-o puie în trăsura care îl adusese. în drumul spre Piatra, pe care îl făcu pe jos şi cu mînile legate după spinare, Neculai avea numai un gînd: cum să scape de batjocură pe logodnica lui, de care primejdiile şi lipsurile îndurate împreună în vremile din urmă îl legase şi mai tare. Dar în zadar îşi frământa mintea : nu găsea nici un chip de scăpare ; i se părea că înnebuneşte cînd se gîndea că, poate chiar în acea zi, Zoiţa va fi pîn-gărită de păgîn. Deodată îşi aduse aminte că Miron, va- F37 tavul lui Dărmănescu, văzuse cu cîteva zile înainte pe Mărioara Arbore în Piatra, apoi îşi mai aminti că, în clipa despărţirii, Mărioara nu se plînsese de trădarea lui, îl scutise şi de lacrămi, şi de ocări, mulţămindu-se a-i zice : — Nu mi s-ar cădea să fiu astfeli tratată de tine, căci te-am iubit mult şi cu credinţă. Dar fie cum ai hotărît. Te rog numai de un lucru : dacă, ferească Dumnezeu, te-ai găsi vrodată în mare strîmtoare, în mare primejdie, din care eu aş putea să te scap, să-ţi fiu de vrun ajutor, nu sta la îndoială pentru a-mi cere acest ajutor : ţi-1 voi da îndată fără preget şi fără gînd de răsplată. Şi acuma, în această clipă de groază, îşi aducea aminte de acele cuvinte şi era hotărît să ceară ajutorul propus. Cunoştea generozitatea firească, înnăscută, a nobilei moldo-vence ; nu se îndoia că ea nu se va da înapoi chiar înaintea faptului de a lucra la mîntuirea cinstei rivalei sale fericite. Şi doar ea era deşteaptă, avea într-îhsa suflet de viteaz, moştenit de la un şir de strămoşi deprinşi să trăiască în slujbe de mare răspundere şi să poarte trebi grele, de care adesea era legată soarta ţării, care cereau sînge rece şi hotărîre grabnică. Apoi ştia că fratele ei era ispravnic al ţinutului şi că turcii îl cinsteau. Dar cum să facă să-i parvie o scrisoare înainte de sară ? Cînd ajunseră la Piatra, la temniţă, înăbuşi numai cu greu un strigăt de bucurie. Printre turcii păzitori recunoscu pe un băietan de vro optsprezece ani pe care, cu trei luni înainte, îl scăpase el de furia volintirilor, căci ei voiau să-1 ucidă numai fiindcă era turc. Luase în urmă pe acest băietan în slujba isprăvniciei şi constatase că-i este recunoscător. Tocmai acest tînăr fu însărcinat de ienicerii obosiţi şi flămînzi să dezlege mînile captivilor şi să-i bage în temniţă unde, din altă întâmplare fericită, Neculai fu dus într-un feli de chiliuţă întunecată, dar în care nu se afla alt deţinut. Îndată ce uşa chiliuţei se închise, înainte ca Neculai să fi putut scoate un cuvînt, Hasan, aşa se numea băietul, căzu în genunchi înaintea lui : — Ah ! stăpîne, zise el, ce nenorocire ! Ce să fac ca să te scap cum m-ai scăpat şi tu pe mine cînd erau să mă ucidă volintirii ? Neculai nu stătu mult la îndoială pentru a se folosi de prilejul neaşteptat ce i se înfăţoşa. — îmi poţi da mai mult chiar decît viaţa, zise el, dacă îmi dai un capăt de hîrtie şi un condei şi faci ca scrisoarea ce o voi scrie să ajungă în mîna acelei ce doresc s-o primească, aici, în Piatra. — îndată vei avea hîrtia şi condeiul, răspunse turcul, şi nu te îndoi că scrisoarea va merge acolo unde doreşti ; voi duce-o eu însumi. Şi într-adevăr, nu trecuse ceasul şi scrisoarea era în mînile Mărioarei. Iubirea ei pentru Neculai pierise cu desăvîrşire în urma uricioasei părăsiri a acestuia, dar acea iubire nu se schimbase în ură, pentru că ura era o simţire cu totul străină de firea ei. în schimb însă iubirea făcuse loc unui desăvîrşit dispreţ, căci, precum era dealtmintrelea firesc, ea atribuia părăsirea lui numai interesului. Totuşi ideea că omul pe care îl iubise avea să-şi piardă viaţa a doua zi o tulbură adînc. Dacă ar fi putut să aleagă între scăparea vieţii lui Neculai şi acea a cinstei Zoiţei, nu încape îndoială că ar fi scăpat pe fostul ei iubit. Dar nu era vreme de pierdut, trebuia să se hotărască răpede. Ştiind că frate-său era om cuminte şi bun de sfat, se duse îndată la dînsul. — Nici gînd nu este să scapi viaţa grecului, zise postelnicul după ce auzi destăinuirea Mărioarei. Ibrahim este hotărît să răzbune moartea tătîne-său ; el priveşte punerea la moarte a lui Neroulos ca o datorie sfîntă şi, cum îl cunosc, nimica nu-1 va putea abate de la această hotărîre. în cît priveşte fata, cred că s-ar putea găsi chip s-o scăpăm de necinste. Ai bani la tine în casă ? — Dăunăzi mi-am primit cîştiurile, răspunse Mărioara, şi cu ce mai aveam, pot aduna îndată vro cinci mii de galbeni. Dar crezi că prin bani s-ar putea să scăpăm pe acea nenorocită ? jîînt gata să dau toţi banii cîţi îi am în ladă şi chiar să mă îndatoresc pentru a izbuti. — Cred că vei putea izbuti şi cu mai puţin de cinci mii de galbeni şi, dacă ţi-ar mai trebui, sînt gata să te ajut şi eu ; este de datoria noastră de creştini să ajutăm o creştină. Dealtmintrelea, fata este foarte bogată şi fără îndoială că ni va înapoia banii. Cheamă deci pe Ibrahim la tine sub cuvînt de înteres vajnic, spune-i că fata este ruda şi prietena ta şi, mai ales, spune-i că eşti gata la orice jertfă pentru a-i scapă cinstea. Vorbeşte întăi de trei mii de galbeni care i-ai avea în casă ; dacă nu se va mulţămi ou atîta, spune că 238 239 te mai jpoţi împrumuta cu o mie sau două : sînt încredinţat că turcul nu va cere mai mult. — Şi crezi că pentru Neculai nu este nimica de făcut ? — Cred chiar mai mult : stăruind pentru el, ai putea să-1 faci neînduplecat şi în ce priveşte fata. Mărioara plecă cu un oftat de la frate-său şi, îndată ajunsă acasă, scrise lui Ibrahim o scrisoare grecească prin care îl ruga să vie chiar în acea sară la dînsa pentru un interes urgent. Ibrahim nu întîrzie ; şi Mărioara, fără a pierde timp, îi^ spuse pentru ce îl poftise la dînsa. Din clipa în care o zări, turcul fu uimit de frumuseţa ei. Statura înaltă, talia mlădioasă, portul mîndru dar graţios al moldovencei, faţa ei albă şi^ rumănă, ochii verzi, mari, luminoşi şi vioi, trăsăturile fără greş ale acestei feţe, mînile albe şi mici, sînul ce corsetul îl trăda bogat fără exagerare, glasul ei fărmăcător gonise la moment icoana fetei cu ochii şi cu părul negru care îl încîntase cu cîteva ceasuri mai înainte. O frumuseţa de un ^ fel obişnuit pentru ochii lui se ştersese cu desăvîrşire faţă de alta de chip neobişnuit; floarea în toată strălucirea lăsase cu desăvîrşire în umbră bobocul de-abie deschis. Nu răspunse dintăi nimica la cerea Mărioarei. Aceasta, cu instinctul sigur al femeii, gîci impresiunea ce o produsese şi.^cu un zîmbet ce o făcu şi mai fărmăcă-toare, reînnoi rugămintea ei, spunîndu-i să numească suma ce o cere pentru a-i preda pe Zoiţa la moment. Turcul urmă să tacă. Mărioara îi spuse atunce că ţine mai presus de toate la ruda şi prietena ei, că este gata să deie cele trei mii de galbeni ce-i avea în casă î-n acel moment pentru a-i scapă cinstea. Atunci turcul răspunse ui-tîndu-se ţintă în ochii ei : — Fata este neobişnuit de frumoasă şi este vrednică de haremul a însuşi padişahului. Pe bani n-o dau. — Dar atunci ce ceri oare pe dînsa? , — Ce cer pe dînsa ? Te cer pe tine care mă înnebuneşti prin frumuseţa ta, răspunse el cu un glas plin de patimă. La rîndul ei, Mărioara se uită lung la el. Ibrahim era un bărbat de vro douăzeci şi opt de ani, nalt, cu ochi negri, mari şi strălucitori, cu trăsături frumoase, cu înfăţo-şare voinicească. 240 „La urma urmei, de ce nu?" îşi zise ea. „El este tînăr, frumos, pare foarte curat. Va fi numai un bărbat mai mult şi cerul mă va ierta, fiindcă de astă-dată voi fi păcătuit pentru a săvîrşi o faptă bună. Şi, cine ştie, poate sa. nu rămîie scăpată fata singură, ci să pot mîntui şi pe ceilalţi." Apoi adresîndu-se cătră ienicer, îi zise : — Glumeşti ? — Nu, hanum, nu glumesc, fata va rămînea neatinsă de mine şi va fi predată în mînile tale mini de dimineaţă, dacă... şi turcul aici nu mai putu scoate cuvintele din gură. — Dacă ? întrebă Mărioara. — Dacă îmi dai noaptea aceasta... Ce să mai lungesc vorba ? Tîrgul fu făcut şi îndeplinit de Mărioara cu sfinţenie. Iar a doua zi, cînd Ibrahim era s-o părăsească, el o întrebă : — Oare această noapte, în care am văzut deschizîn-du-se înaintea mea porţile raiului, nu va mai avea ea pare che ? — Ba, zise Mărioara, ea va mai avea păreche încă de două ori, dacă laşi viaţa logodnicului fetei şi părinţilor ei. Ibrahim scoase un oftat greu : — Mă faci să calc o datorie sfîntă şi un jurămînt mare. Dar cadă păcatul asupra mea. Pentru o asemenea^ fericire sînt gata să renunţ la raiul de după moarte, căci voi fi avut parte de el în timpul vieţii ! După un ceas captivii tuspatru erau în casa Mărioarei care-i trimese de sîrg la loc teafăr, căci nu se ştia cum avea să privească paşa eliberarea lui Neculai. Postelnicul Sandu găsi însă în curînd chipul să facă afacerea muşama, căci să nu creadă cumva cetitorul că muşamaua este un. lucru iscodit de politicianii noştri, care în această privinţă au la activul lor atîte invenţiuni frumoase: muşamaua este lucru turcesc, importat de veacuri la noi, dar pe care politicianii români l-au perfecţionat, aducîndu-1 în starea aproape fără greş în care ni se înfăţoşază astăzi. Şi Mărioara se ţinu de cuvînt şi încă cu generozitate, căci se zice că nu numai de trei ori călcat Ibrahim noaptea peste pragul ei. Apoi mai pe urmă, ea făcu vro doua călătorii la Ţarigrad şi limbile răle de pe acea vreme, mai ales fostul domn al Moldovei, Mihalache Sturdza, care^ nu putea s-o ierte fiindcă-i refuzase favorurile ei, zicîndu-i în faţă că 241 ea iubeşte numai bărbaţi frumoşi, povesteau că la fiecare din acele şăderi ale Mărioarei în Constantinopol, care co-incidase cu călătorii de ale lor, ei întîlnise sara, pe Bosfor, un caic în care recunoscuse pe Mărioara cu Ibrahim, ajuns paşă cu trei tuiuri. în copilăria mea am cunoscut pe Mărioara, căsătorită pentru a doua oară şi acuma văduva a unui bărbat care o iubise ca lumina ochilor şi cătră care fusese cu nestrămutată credinţă. Pe faţa ei se mai ceteau urmele unei mari frumuseţi şi statura ei tot maiestoasă rămăsese ; era bună, darnică şi mai ales deosebit de indulgentă pentru greşelele tineretului. Cuvîntul ei de ordine cătră tineri şi tinere era : pe-treceţi cît sînteţi tineri, căci aveţi să vă plictisiţi mult odată ajunşi la bătrîneţe ! Tăgăduiască cineva că Mărioara Arbore era un suflet mărinimos. PĂŢANIA CUCOANEI ILENUŢEI (1843) Cucoana Ilenuţa Joldea era o cucoană de neam mare, frumoasă şi bogată ; dar, lucru cu totul neobişnuit la cucoanele boierimii celei mari a Moldovei din întăia jumătate a veacului trecut, aproape toate de o distincţiune supremă, era de o rară vulgaritate. Moravurile ei nu fusese niciodată bune, atît în timpul celor două căsătorii, cît şi în timpul vădu-viilor ei. După fel de fel de aventuri scandaloase, ea se „în-gurluise", cum zic vechii noştri cronicari, cu un fel de vechil — om de afaceri al ei, numit Matache Dalac, care trăgea însemnate foloase din această intimitate. Lumea n-o iubea, nici nu o stima, dar era în relaţii cu dînsa fiindcă era bogată. Rudele ei o dispreţuiau, dar o vedeau şi pană la un oareşicare punct făceau haz de ea, căci era bună de gură şi nu lipsită de duh. Prin anul 1868 sau 1869, aflîndu-mă cu maică-mea la nişte neamuri, la Movileni, în Ţara-de-Jos, iaca soseşte şi cucoana Ilenuţa, care stă acolo vro două zile. în a doua sară, mă dusesem pe terasă şi căscam gura într-un jîlţ din dosul unor oleandri, uitîndu-mă la stele. Deodată aud nişte foşnete de rochii şi, la lumina lunii, văd pe cucoana Ilenuţa care, împreună cu una din mătuşele mele, s-apropie şi se aşază pe un divan despărţit printr-un rînd de oleandri şi de portocali de jilţul pe care stăteam. De Ia întăile cuvinte ce le rostiră, văzui că ele urmează o convorbire începută în salonul pe care îl părăsise. — Da, Nataliţo, te încredinţez că vremea noastră era pentru toţi mai bună decît vremea de astăzi. 213 — Nu mă îndoiesc, răspunse mătuşă-mea, cum că era mult mai plăcută pentru boierii cei mari şi chiar pentru parte din cei mici, dar nu mă vei convinge niciodată, mătuşica dragă, că pentru oamenii de rînd şi mai ales pentru ţigani era, nu zic mai bună, dar nici măcar aşa de bună ca acea de astăzi. — Aieste, răspunse cucoana Ilenuţa, sînt palavre de-ale bonjuriştilor şi de-ale franţujilor, arză-i focul şi pe unii şi pe alţii. Ce-i pasă, mă rog, unui ţigan să mănînce din cînd în cînd cîte douăzeci şi cinci de nuiele la... (aici cucoana Ilenuţa desemnă o parte a trupului ce buna-cuviinţă nu permite să fie desemnată decît prin perifrază) dacă el avea de mîncare cît nu dovedea să mănînce şi muncea cît se poate de puţin ! Veţi zice că astăzi au drepturi ? Dar aceste drepturi sînt numai cu numele. Ce i-o folosit lui Toader, bucătarului . meu, dreptul de vot hărăzit lui de fleacul de Cuza ? Apoi nu-1 pun eu jos şi nu pun să-i tragă douăzeci şi cinci la scară de cîte ori sarmalele sînt uscate, friptura trecută sau peştele crud ? Cine mă împiedică ? Primarul, căruia îi dau trei fălci de arătură şi două de fînaţ gratis în fiecare an şi lemn de foc şi de trebuinţă cît îi trebuie, sau subprefectul pe care îl plătesc cu cîte trei stoguri mari de fîn, cu zece chile de ovăz, cu lemne şi cu vin ? Astăzi este mai multă ipocrizie şi atîta tot. — Şi ce mulţămire poate să-ţi facă bătaia unui ţigan ? Mie una lucrul în sine mi-ar produce o nemărginită scîrbă. —■ Cum ? N-ai bătut niciodată ? — M-o ferit Dumnezeu ! — N-ai tras măcar o palmă cameristei tale ? — Niciodată, strigă mătuşa cu oroare. — Ba, răspunse cucoana Ilenuţa, eu am bătut cu mîna mea şi am pus să se bată mulţi ţigani şi nu puţini ţărani şi cred că bine am făcut: am început să bag astfel minte într-înşii. — Dar dacă se găsea unul să-ţi întoarcă bătaia înapoi, ce ai fi zis ? — M-aş fi aparat cît aş fi putut, răspunse cucoana Ilenuţa. S-o găsit chiar unul care s-o facă. — Cine ? întrebă mătuşa Natalia, deodată foarte intrigată. Răposatul beizade, soţul dumitale ? 244 — Ţi-ai găsit! răspunse cucoana Ilenuţa cu un zîmbet de dispreţ. Pe beizade l-aş fi bătut eu ; altul mai îndrăzneţ. — Te rog, mătuşica, spune-mi această poveste, se rugă mătuşa Natalia. — Dacă îţi face plăcere, răspunse bătrîna, de ce nu. Apoi povesti cele ce urmează : — Sînt de-atunci douăzeci şi cinci de ani ; beizade murise de patru ani şi eu mă-ncurcasem cu Matache de vro trei ani. Ducîndu-mă la iarmarocul de la întăi august, la Roman, am tras, deoarece era să mă-ntorc sara la Mihăl-ceni, la hanul lui Strati, unde am cerut o odaie pentru a mă spală de colb şi a mă pieptăna. Pe cînd făceam astfel o brumă de toaletă, aud în odaia de alături un glas minunat de bariton cîntînd italieneşte aria : La calunnia e un ven-ticello. Iar după ce o mîntuit-o, tot urmează să cînte întruna ; repertoriul cîntăreţului părea fără de sfîrşit. Ştii cît îmi place muzica ; eram cu desăvîrşire sub farmecul acelui glas aşa de dulce şi totodată aşa de bărbătesc. Dar trebuia să mă duc în tîrg. Am trimăs după o birjă şi am ieşit din odaie. Cînd treceam pe lîngă uşa acelei de alături de mine, de unde pornise glasul cel frumos, acea uşă se deschide şi printr-însa iesă în sală o frumuseţă de bărbat: nalt, subţire, cu faţa tipică de tenor talian, cu nas frumos şi drept, cu ochi parcă erau de jăratec, cu gura ca o floare şi cu nişte minuni de musteţi negre. S-o uitat lung la mine şi tu ştii că atunci avea la ce să se uite. Ce să-ţi spun ? I-am făcut cunoştinţa : era un maestro talian de canto de la Malta, care dăduse lecţii de muzică în Galaţi vreme de doi ani şi mergea acuma la Ieşi, unde nădăjduia să cîştige parale mai bune. L-am poftit să vie cu mine la Mihălceni, ca să-mi deie şi mie cîteva lecţii, şi el o primit cu bucurie ; nici nu visase asemenea chilipir. Ce să mai încurc vorba ? Mi-o dat lecţii, dar nu numai de muzică, ci şi de altceva şi mai plăcut. Şi, Doamne, bun dascăl şi vrednic mai era ! Un adevărat artist ! Executa variaţiile cele mai deosebite şi cele mai plăcute pe toate ariile ce ţi le poţi chipui. De la un andante amoroso, dolce, trecea deodată la un allegro furioso, appassionato, întrebuinţînd pedala în chipul cel mai dibace, pentru a se întoarce la andante, cînd con forza şi cînd dolce, cîntînd cînd con brio şi cînd sotto voce. Am petrecut astfel cîteva săptămîni ca într-un rai. Dar, după o bucată 345 de vreme, am băgat de samă că Orlando, aşa se numea muzicantul meu, nu mai arată virtuozitatea de altădată i abuzează de andante, şi încă nu amoroso, rar să se suie mai sus de allegretto, uită cu desăvîrşire că există un appassio-nato şi un amoroso sau să întrebuinţeze pedala. M-am temut să nu fie bolnav, să nu-1 fi ostenit abuzul de cîntări ce-1 făcuse în vremile din urmă. îl întreb şi-mi răspunde că se simte într-adevăr ostenit şi slab. Eu, îngrijită, era cît pe ce să trimăt după doftor, mă silesc să-1 hrănesc cît mai bine, cu mîncări cît se poate de hrănitoare. Dar într-o sară, cău-tîndu-1 prin grădină, aud, trecînd pe lîngă un chioşc, oftări, suspinuri, bolborosiri ; întru, şi ce să vezi ? Găsesc pe signor Orlando, acel slăbit şi ostenit, cîntînd ţigăncuşii de la ietacul meu, Soltanei, un cîntec cum eu nu mai auzisem de vro. două săptămîni: un cumplit appassionato con forza şi cu pedală întruna. Cînd s-au sculat amîndoi, spărieţi, li-am ars cîte o palmă zdravănă şi am chemat ţiganii. I-am dus la scară şi am pus să li tragă fiecăruia cîte douăzeci şi cinci de bice zdravene, iar talianului i-am hotărît că a doua zi trebuie să plece de dimineaţă. Dar cînd mă trezesc a doua zi şi întreb dacă o părăsit curtea, mi se răspunde că n-o vrut să plece nici în ruptul capului şi cere să-1 mai primesc o dată. L-am primit. Mi s-o aruncat la picioare rugîndu-mă să-1 iert, recunoscând toată ticăloşia lui şi jurîndu-se că nu i se va mai întîmpla. Am fost slabă şi l-am iertat. Vro două săptămîni am avut parte de nişte arii poate mai amoroase şi mai pasionate decît acele cu care mă bucurase Ia început, iar pe Soltana nu putea s-o mai vadă cu ochii. Mereu îmi săruta mînile mulţămindu-mi pentru corecţiunea salutară ce pusesem să i se deie şi care, mă încredinţa el, îl făcuse să priceapă toată ticăloşia purtării lui. îmi mai zicea că nu înţălege cum o putut să se uite la Soltana care, pe lîngă mine, este numai o sluţenie cu părul galbîn şi cu pistrui pe obraz. într-adevăr, Soltana, fiind fata unui neamţ ce-1 avusesem meşter fierar, era bălaie şi avea vro doi-trei pistrui pe obraz, dar astăzi nu pot decît să recunosc că era o fată foarte frumoasă, care atrăgea privirile şi aţîţa poftele tuturor bărbaţilor. într-o noapte, două săptămîni după ce prinsesem pe ta-lian cu ţigăncuşa, vro două ceasuri înainte de ziuă, sînt trezită de o mînă care-mi scutura umărul în chip ce numai dulce nu era. Deschid ochii şi vreu să întind mînile şi picioarele, dar nu le pot mişca ; iar lîngă pat zăresc feţele lui Orlando şi a Soltanei : ei mă legase de mîni şi de picioare. — Acuma, cucoană Ilenuţă, zise Orlando, eşti în puterea mea. Ne-ai bătut pe mine şi pe Soltana pentru că am preferat frumuseţa ei bălaie şi tînără frumuseţei tale oacheşe şi îmbătrînite. Acum vine rîndul tău : am să-ţi trag şi ţie douăzeci şi cinci de bice cu acelaşi bici cu care ne-ai bătut pe noi. întoarce-o, Soltano, şi ca să nu mişte, şăzi pe capul ei. Şi aşa au făcut: ea s-o aşezat pe capul meu şi el mi-o tras douăzeci şi cinci de bice, parc-aş fi fost o ţigancă. — Şi n-ai ţipat ? — Cum era să ţip cînd de la cele dintăi cuvinte îmi pusese un căluş în gură. N-am pierdut cunoştinţa, deşi curgea sîngele de pe mine. După ce s-au împlinit cele douăzeci şi cinci de bice, i-am văzut că scociorăsc în toate dulapurile şi deschid un saltar al garderobului în care îmi ţineam banii, şi se aflau atunci într-însul mai bine de cinci mii de galbeni. Apoi ticălosul de talian, trimiţîndu-mi cu degetele o guriţă, o ieşit din odaie cu ţiganca, şi eu, de ciudă, am leşinat. Mi-am venit în fire tocmai tîrziu : slugile băteau tare în uşă şi eu, nerăspunzînd din pricina căluşului, au adus un fierar care o deschis. Cea dintăi veste ce mi-o dădură o fost că talianul şi Soltana fugise cu faetonul meu cel nou, la care înhămase cei mai frumoşi telegari ce-i aveam. Un fecior boieresc îi în-tîlnise în zori de ziuă tocmai dincolo de hotarul moşiei şi se încercase să-i oprească, dar talianul îi ucisese calul tră-gînd într-însul cu pistolul şi silindu-1 astfel să se lese de urmărire şi să vie la curte pe jos ; dar, în drum, înştiinţase pe vornic, iar acesta trimesese vătăjăii s-adune o poteră. Ce s-o mai lungesc ? Am făgăduit cinci sute de galbeni privi-ghitorului dacă mi-i va prinde, dar degeaba ; pană în ziua de astăzi n-am aflat nimica despre ei. De atunci am renunţat la dragostea de ocazie şi m-am ţinut de Matache. Cu dînsul sînt liniştită : el nu umblă după Soltane şi, între patru ochi ca şi în faţa lumii, mi-o fost — cîtă vreme am avut poftă de slujbele lui — slugă plecată şi ascultătoare. 246 247 Mă sluja cu andante şi cu allegro, cu dolce, amoroso sau appassionato, după dorinţa mea. Şi bătrîna ajunsă Ja capătul istoriei sale tăcu. Mătuşă-mea, pe a cărei faţă băteau în plin razele lunii, ascundea cu greu o groaznică poftă să pufnească de rîs. — Dragă mătuşica, zise ea, ce cumplită aventură ! — Am avut dureri o lună întreagă, zise cucoana Ilenuţa ; ş-apoi, de! are cineva, mai ales cînd se ştie femeie frumoasă, amorul său propriu, şi nu este plăcut să vezi că ţi se preferă o ţigancă cu pistrui. Totuşi, adăugi ea după o clipă de tăcere, aş suferi bucuros din nou toată durerea bătăii şi toată usturimea părăsirii ca să mai pot trăi încă o dată acele clipe. Nu-i nimica atît de dulce ca tinereţile şi ca dragostea. ŢIGANUL (1845) Moşul meu, Lascar Rosetti, s-a întors în ţară în anul 1843, după ce stătuse treisprezece ani în Germania, de unde veni cu diploma de doctor în drept de la Heidelberg. Ca aproape toţi fiii de boieri care îşi făcuse studiile în străinătate, venea cu idei înaintate, mai înaintate chiar decît alţii. Părinţii şi rudele lor numeau pe aceşti tineri „bonjurişti", după numele unui fel de redingotă foarte la modă atunci; iar moşului meu, Costache Sturdza îi dăduse porecla de „Ro-bespierre en lunettes" (Robespierre cu ochelari). Bătăile şi tratamentul umilitor de care aveau parte ţiganii scandalizau cu deosebire pe fostul student de la Heidelberg. La criticile lui se răspundea că firea ţiganului este rea şi—1 împinge la lene, la beţie, la furt şi la minciună. El răspundea că aceste cusururi erau numai urmarea neînlătura-bilă a mai multor secole de tratament neuman şi umilitor, care ucisese cu desăvîrşire într-însul orice simţ de demnitate omenească şi—1 dăduse prada tuturor viţii'lor de care era învinovăţit. Şi, spre a dovedi că teza lui era dreaptă, îşi alese, spre a-şi face dintr-însul un camardiner, din depozitul de ţigani ce fraţii îl aveau la Bohotin, pe un băiet de vro douăzeci de ani, sănătos, bine conformat şi cu faţă plăcută, luminată de doi ochi negri, plini de deşteptăciune. Puse să-1 spele, sa-1 Ieie, să-1 îmbrace cu albituri curate şi cu haine nemţeşti nouă, învăţîndu-1 totodată cum avea să întreţie şi curăţenia trupului, şi acea a hainelor. îi dădu locuinţă bună, de om, nu de dobitoc. Cu multă răbdare şi cu multă blîndeţă îl puse în curentul serviciului ce avea să-1 îndeplinească şi constată cu plăcere că Costache, astfel se numea ţiganul, învăţase în foarte puţin timp să-i facă acel ser- 249 viciu în chip minunat. Moşu-meu se mai folosea de toate ocaziile pentru a însufla lui Costache oroarea minciunii şi a-1 pătrunde de deosebirile între al meu şi al tău. De cîte ori greşea, îl certa cu blîndeţă, fără răcnete sălbatece, fără sudălmi şi, mai ales, fără a-1 atinge nici măcar cu degetul. Şi Costache se purta cît se poate de bine : nu spunea o minciună, nu se atingea de ceea ce nu era al său, era de o curăţenie exemplară şi îşi făcea slujba fără greş. Deoarece se arata foarte deştept, moşu-meu îi tocmi un dascăl care să-1 înveţe carte şi Costache învăţă a ceti într-un timp uimitor de scurt. Şi această stare de lucruri ţinea nu de cîteva luni, ci de mai bine de doi ani. Moşu-meu triumfa şi toţi prietenii îi invidiau camardinerul. I se oferise în diferite rînduri să i se deie în schimbul lui Costache trei sau chiar mai miilţi ţigani sau ţigance, dar el refuzase totdeauna cu indignare şi se purta chiar cu gîndul să-i facă carte de iertare. în a treia iarnă după întoarcerea lui în ţară, moşu-meu sădea Ia Ieşi în casa cumnatului său, Alexandru Moruzi. Soţia acestuia, mătuşa Profiriţa, se-ntorsese de curînd de la Viena cu o cameristă neobişnuit de drăguţă. Mina era tipul fetei vieneze căreia i se dă calificativul de fesch. Naltă, zveltă, cu păr auriu şi ochi de un albastru bătînd în vînăt, gură mică şi roşie ca o cireaşă, albă şi rumănă cum sînt cele mai multe din vieneze, ea farmaca ochii tuturor bărbaţilor. Neavînd nici o pretenţiune la virtute, nu făcea deloc greutăţi pentru a mulţămi poftelor lor ; tineri şi bă-trîni împărtăşeau favorurile ei. Singura deosebire ce făcea între amîndouă categoriile era că bătrînii plăteau mai scump. Căci Mina, împotriva obiceiurilor vieneze, era cumplit de interesată ; chiar bărbaţii cărora ■ se dădea cu plăcere nu erau scutiţi de îndatorirea să-i facă prezenturi. Făcuse cuceriri în cercuri înalte şi purtarea ei fusese atît de scandaloasă, încît mătuşă-mea fusese de repeţite ori pe punctul s-o congedieze, însă era nu numai o,, cameristă foarte bună, dar şi o cusutoreasă minunată, din care pricină mătuşei îi venea greu să se despartă de dînsa. Costache, după doi ani de şădere în oraş, pe lîngă tineri din cea mai înaltă societate, nu numai că învăţase să se poarte totdeauna curat şi era bine îmbrăcat de stăpînul său, dar se făcuse şi un tînăr de toată frumuseţa, cu o piele 250 care ar fi trecut de albă chiar de n-ar fi fost ţigan. De la început el plăcu Minei care nu se feri deloc să-i deie de înţeles că-1 priveşte cu bunăvoinţă. Ţiganul fusese de la prima vedere farmacat de frumuseţa ei : aşa minune albă şi rumănă, vioaie, cochetă şi lipsită de orice fudulie nu văzuse el pană atunci. întâia sărutare ce ea îi dădu îl scoase cu desăvîrşire din minţi şi n-am nevoie să spun că fu urmată de nenumărate altele. Dar economiile lui Costache se duseră răpede. Căci Costache, deşi rob, avea economii, şi economii însemnate, deşi adunate cinstit : moşu-meu, cu toate că nu era dator să-i deie nici un ban leafă, îi făcuse de la început o simbrie egală cu leafa ce ar fi plătit-o unei slugi slobode îndeplinind acelaşi serviciu ; apoi cu timpul îi mărise leafa şi tot moşu-meu îl învăţase să facă economii, să strîngă banii lui într-o cutie, şi din cînd în cînd controla conţinutul acelei cutii. Dar în vremea din urmă se lăsase de acest obicei, deoarece se încredinţase că Costache numai punea, dar nu lua niciodată bani din cutie. Şi acei bani nu sporeau numai prin adunarea lefei plătită foarte exact în fiecare lună, ci şi prin număroasele bacşişuri primite de la prietenii şi rudele moşului pentru diferite serviciuri cu care îl însărcinau, privindu-1 ca om deştept şi de încredere, şi prin acele primite de la prietenele moşului, căci de ! dacă era tînăr serios, cu idei umanitare şi reformatoare, era tînăr cu inimă caldă. Avea deci Costache, cînd făcu cunoştinţă cu Mina, vro şaptezeci de galbeni strînşi în cutia lui şi nu stătu la îndoială pentru a lua fără socoteală dintr-înşii spre a răsplăti fericirile ce ea revarsă asupra lui. Fata nu sperase asemenea chilipir : pe lîngă dragoste de bărbat frumos, tînăr şi voinic, cadouri neaşteptat de bogate : inel de aur cu diamant adevărat, ceasornic de aur cu lanţ, apoi mănuşi şi fel de fel de mărunţişuri. Se înţălege că în acest chip cutia fu răpede deşartată, cu mult înainte ca Costache să se fi săturat de plăcerile ce Mina îl făcea să le guste. Cînd Mina, care luase acuma deprinderi răle, văzu că trece şi săptămîna şi zece zile fără ca ţiganul să-i mai fi făcut.vreun prezent, începu să se răcească, să devie hursuză, să refuze întîlnirile nocturne de care pană atunci era atît de darnică şi chiar să se lese să fie sărutată într-o sară, în coridor, de cătră un boier tînăr, Costache fiind faţă. Ţiganul se supără şi nu-i vorbi trei zile, dar mînia lui se topi la cel 251 dintăi zîmbet al Minei; iar cînd ea îi dădu o întîlnire pentru chiar noaptea următoare, uită totul. însă ea îi dăduse acea întîlnire mai ales pentru a-i spune că moare de dorul unei părechi de ciuboţele cum şi le făcuse stăpînă-sa la cel mai meşter ciubotar din Iaşi, la Briese cel bătrîn, după un model adus de la Paris de o cucoană sosită de curînd din acel oraş. Ciuboţelele costau numai cinci galbeni, dar bietul Costache nu avea nici trei parale în cutie şi era foarte îngrijit, căci stăpînul său îi spusese că într-una din zile avea să-i controleze cutia. Dar Mina nu voi s-audă nimica şi hotărî amantului ei că sau îi aduce cinci galbeni pană în sară, sau roagă pe cuconu Andrei (tînărul de care fusese sărutată cu cîteva zile înainte în faţa lui Costache) să-i comande o păreche de ciuboţele la Briese. Deşi fript la inimă, Costache răspunse că nu are de unde şi nu este deprins să fure, dar toată ziua se ruga lui Dumnezeu ca cuconu Vasile să nu vie şi, spre marea lui bucurie, nu veni. însă uşa Minei ramase închisă pentru el. A doua zi fu trimes cu o scrisoare la un funcţionar căsătorit ou o femeie frumoasă, uşuratecă şi nebună după toalete frumoase ce, zice-se, şi le procura prin mijloace la fel cu acele de care se servea Mina. I se spuse s-aştepte răspunsul în antret şi, acest răspuns întîrziind, avu toată vremea să examineze mobilierul şi deosebitele obiecte care se găseau acolo. Deodată tresări : căci într-un colţ, pe un scăuieş, zărise o păreche de ciuboţele de cucoană, întocmai ca acele ce le dorea Mina. Le luă în mînă şi i se păru că ele s-ar potrivi întocmai pe piciorul Minei. Erau nouă, încă nepurtate. Auzind paşi, puse fiecare din ele în cîte un buzunar din haina lui. Fu aceasta o mişcare necugetată, maşinală sau făcută cu scop de a-şi însuşi ciuboţelele ? Iată ce nu se va şti niciodată. O uşă se deschise şi pe prag apăru stăpînui casei cu răspunsul la scrisoarea moşului meu în mînă, pe care îl dădu lui Costache, iar acesta plecă cu ciuboţelele în buzunar, li venea fără îndoială greu să le scoată din buzunar şi să le puie la loc în faţa stăpînului casei ; dar ar fi putut să plece şi să s-întoarcă peste cîteva minute, să se facă că le-a găsit în ograda care era deşartă, duse acolo de cîni, de care erau vro trei în casă şi pe afară ; dar nu se întoarse, ci se duse întins să ducă scrisoarea stăpînului său ; apoi, trecînd pe dinaintea odăii în care sădea Mina şi gă- sind uşa deschisă, depuse ciuboţelele pe patul ei. După vrun ceas, Mina întorcîndu-se în odaie de la serviciul ei văzu ciuboţelele pe pat şi, fără a sta o clipă la îndoială, cu un zîmbet de triumf pe buze, le încălţă spre încercare : i se potriveau perfect, parcă fusese făcute pe măsura ei. Costache primi cuvenita răsplată pentru darul atît de dorit, dar se arăta trist şi nervos : era frica de a fi descoperit sau remuşcarea r Furtul fu descoperit a treia zi şi iată cum. Mina, găsind că călcăile erau ceva prea nalte, merse la Briese să i le scurteze. însă la Briese venise, chiar în ziua în care Costache furase ciuboţelele, nevasta funcţionarului şi-i spusese de furt; mare fu deci mierarea neamţului cînd, pe părechea ce Mina îi adusese, văzu, după plecarea ei, un semn cu care o însemnase. Trimese numaidecît de ştire păgubaşei că ciuboţelele furate i se adusese de camerista mătuşei mele ca să-i scurteze călcăile, însă că el va aştepta pînă ce cucoana Păuna, astfel se numea soţia funcţionarului, îi va face ştiut ce gîndeşte să facă. Cucoana Păuna numaidecît povesti faptul bărbatului ei şi acesta îşi aduse aminte ca ciuboţelele dispăruse chiar din momentul în care Costache ,fusese în casa lui. După ce soţii se sfătuiră, bărbatul merse la Briese şi, luînd şi pe ciubotar şi încălţărnintele furate, îl duse la moşul meu. Mina şi Costache fură chemaţi faţă numaidecît. Chiar în lipsă' de altă dovadă, faţa lividă a ţiganului şi tremurul care îl apucase ar fi ajuns pentru a arăta că într-adevăr el comisese furtul. Mina, fireşte, se jură că nici prin gînd nu-i trecuse că ciuboţelele erau furate, ceea ce nu împiedecă ca mătuşă-mea să-i hotărască ca a doua zi (scena asta se petrecea sara destul de tîrziu) să părăsească casa ei, nevoind să ţie o cameristă care primea prezenturi de la robi ţigani. Iar moşu-meu Lascar, foarte mîhnit, după ce arătă lui Costache toată nedemnitatea purtării lui, îi hotărî că din acel moment nu mai voieşte sa-1 vadă şi să fie gata a pleca la Bohotin, la depozitul ţiganilor, cu cea dintăi ocazie. Pană la plecare, serviciul lui personal avea să fie făcut de unul din feciorii din casă. Vata-vul de ogradă fu chemat şi i se poronci să ducă îndată pe Costache într-o odaie din curte, lîngă grajdi. Se întîmplase faţă la această întîmplare mai mulţi prieteni de ai casei 252 253 care şăzuse la masă acolo. Cei mulţi din ei găsiră că moşu-meu tratase pe ţigan cu mult prea mare indulgenţă, că, pe lingă trimeterea lui în rîndul ţiganilor din care n-ar fi trebuit să-1 scoată, i s-ar mai fi cuvenit şi o bătaie groaznică la scară, singurul leac pentru năravurile ţigăneşti. Alţii găseau că rău făcuse lipsîndu-se de serviciile unui camar-diner bun şi cu care era deprins ; n-avea decît să-i tragă o sfîntă de bătaie şi să se slujească înainte cu dînsul. Mă-tuşă-mea însă găsea că, fără a-1 bate, ar face mai bine să mai încerce să-1 ţie; poate că această potihneală să fie datorită numai dragostei şi meşteşugurilor unei femei interesate, nu unei firi viţioase. Ar fi poate chip, ocupîndu-se de el şi de acum înainte stăpînul său cum se ocupase pană atunci, să' se deştepte într-însul căinţa pentru greşala comisă şi să-1 menţie pe calea dreaptă. Această părere fu primită de întreg auditoriul cu mult scepticism. Trebuie să spun că cei mulţi din ei îşi cam băteau joc de încercarea moşu-meu să îndrepte firea viţioasă a ţiganului şi să deştepte într-însul simţul demnităţii omeneşti prin tratament bun. Moşu stătea supărat, suferea în amorul său propriu, apoi îi părea rău după ţigan, cătră care simţea o adevărată simpatie. Fra foarte dispus să urmeze sfatul surorii sale. Cînd se duse să se culce, i se spuse că Costache este într-o stare de depresiune grozavă, că Mina s-a încercat de două ori să-1 vadă, dar că el n-a vrut nici într-un chip s-o primească în odaia unde se afla, că la a doua încercare a sărit ia dînsa cu o bucată de lemn în mînă şi, dacă nu l-ar fi împiedecat celelalte slugi, i-ar fi crăpat capul. Acelaşi lucru se întîm-plă, dealtmintrelea, şi în dimineaţa zilei următoare cînd Mina, înainte de a părăsi curtea, mai căută să vorbească cu el. Moşu-meu era aproape hotărît să-1 ierte şi să-I mai ţie în serviciul lui, dar la dejun mai mulţi prieteni ridiculizară într-atîta slăbiciunea lui şi prezentară firea viţioasă a ţiganului care, după doi ani de tratament ca acel de care avuse parte, căzuse la cea dintăi ispită în obiceiul înnăscut (ziceau ei) a ţiganului, de a fura — încît moşu-meu îşi schimbă hotărîrea. Tocmai era să pornească o căruţă la Bohotin şi Costache avea să plece într-însa. Se isprăvise dejunul şi se lua cafeaua în salon, cînd uşa se deschise şi Costache, cu faţa descompusă, se aruncă la genunchii stăpînu-său, rugîndu-1 să-1 ierte, să nu-1 trimată la Bohotin, ci să-1 ţie pe lîngă el, jurîndu-se că nu va mai cădea în asemenea greşală. Moşu-meu din nou fu ispitit să-i îndeplinească cererea, dar privirile ironice ale prietenilor îl făcură să rămîie neînduplecat. Mătuşă-mea ieşise din odaie, altfel este de crezut că influenţa ei mai blîndă ar fi făcut să izbîndească simţirea de milă. îşi mai zise că era vreme pentru iertare şi mai tîrziu şi că o şedere de două sau trei săptămîni printre ceilalţi ţigani nu putea să-i facă rău, mai ales că scrisese vatavului că nu voieşte cu nici un chip ca Costache să fie bătut sau maltratat altfeli. îi poronci deci, cu un glas destul de aspru, să se scoale şi să plece. Ţiganul se sculă şi, acoperindu-şi faţa cu mînile, ieşi din odaie închizînd uşa după el. — Brava, Lascarache, te-ai ţinut bărbăteşte, mă temeam... Tînărul care vorbea nu putu să isprăvească fraza, căci în odaia de alături, în care ieşise Costache, se auzi o detunătură şi căderea unui corp pe podele. Alergară cu toţii şi găsiră pe Costache într-un lac de sînge. Mîna lui dreaptă ţinea încă un pistol. Moşu-meu îngenunchiă lîngă el spre a vedea unde era lovit. Ţiganul întoarse spre el capul şi zise : — lartă-mă ! lartă-mă ! Apoi îşi dădu sufletul. Această jalnică întâmplare făcuse asupra moşului cea mai adîncă impresiune. Cu zeci de ani în urmă, cînd o povestea, glasul lui se muia şi ochii i se umpleau de lacrimi. Se căia amar că nu urmase impulsul inimii lui aplecată spre iertare. — Cu bună samă, zicea el, că am fost prea aspru cu acest nenorocit. Nu eram îndreptăţit să-i cer ca, numai pe temeiul sfaturilor mele şi a pildei ce i-o dădeam, el să rupă cu desăvîrşire cu nişte obiceiuri ce le văzuse întrebuinţate de ai săi în toată copilăria lui. Apoi chiar mijlocul în care trăia acuma, societatea noastră, îi înfăţoşa în fiecare zi exemple de oameni sus-puşi care zilnic îşi însuşeau ceea ce este a altuia fără a fi întru nimica pedepsiţi, ci, dimpo- 254 255 trivă, creşteau zilnic în vază. El ne slujea la masă şi nu trecea zi în care să nu fi auzit denunţînd abuzurile domnului şi ale miniştrilor- lui, furaturile funcţionarilor mari şi mici, menţinerea în slujbă şi chiar înaintarea acelor tâlhari de mii şi mii de galbeni. Şi el furase doară numai o păreche de ciuboţele valorînd cinci galbeni ! Nedrept am fost şi cît voi trăi mă voi căi de asprimea mea. Această tragică întîmplare însă nu m-o discurajat de dorinţa să transform prin tratament bun sălbateci în oameni ; dar am avut mai multă răbdare, nu am perdut-o după cea dintăi, nici după cea de a doua potihneală ; am iertat şi am avut marea satisfacere să izbutesc, în multe din încercările mele, să fac oameni din ţigani şi din ţărani viţioşi, fără a da o singură lovitură de bici sau de varga, fără a-mi spurca buzele cu nici o sudalmă. „FESA" INGRATĂ (1858) La 1874, cînd m-am întors în ţară, unul din cei mai vechi membri ai coloniei franceze de ila Iaşi era Maxime Dauss. El venise în Moldova în ultimii ani ai celei, a şăsa decadă a veacului trecut, în calitate de profesor de limba franceză. în urmă deveni profesorul copiilor Albineţ, a căror creştere o dirija pînă la sfîrşit. Se vede că, strîngător ca majoritatea francezilor, puse bani deoparte, căci, cînd am făcut cunoştinţa lui, trăia din propriile Iui mijloace şi nu părea să ducă lipsă de nimica. Primit în toate clasele boiereşti care mai rămăsese atunci în fiinţă în fosta capitală a Moldovei, era apreciat de toţi din pricina spiritului său hazliu şi a siguranţei relaţiunilor cu dînsul : era foarte discret şi binevoitor cătră toţi. Deoarece, de la 1876 încoace, am trăit un lung şir de ani la ţară, mergînd la Iaşi numai cînd interesele mă sileau să mă răpăd în oraşul de pe malurile Bahlmului, îl vedeam pe Dauss numai din cînd în cînd, dar. totdeauna cu plăcere, căci niciodată nu ne despărţeam fără ca el să-mi povestească cîte o istorie nostimă. în toamna anului 1886 mă aflam Ia palatul administrativ, aşteptînd să-mi vie rîndul Ia un proces ce-1 aveam înaintea uneia din secţiile Curţii de Apel. Aşteptarea fiind lungă, mă plictiseam cumplit, cînd zăresc deodată pe Maxime Dauss ieşind din grefă. Mă răpăd spre dînsul. — Ce cauţi aici, de cînd făcutu-te-ai tîrîie-brîu ? — Dacă de treizeci de ani de cînd sînt în ţara asta nu mi-am însuşit şi acest cusur românesc pe lîngă atîtea altele, răspunse bătrînul strîngîndu-mi mîna, nu-i probabil să mă 257 văd împodobit şi cu el la sfîrşitul vieţii. Ca să te reasigur însă, vei şti că am fost la grefa, nu pentru un proces, ci pentru a pofti la dejun pentru mîni pe prietenul nostru comun B. care, în calitatea lui de avocat, are zilnic afaceri aici. Dar pe dumneta ce vînt te aduce în acest templu al gîlcevei ? îi spusei motivul venirii mele, rugîndu-1 să mai rămîie cu mine pană la strigarea procesului, şi el, totdeauna îndatoritor, consimţi. începurăm să ne primblăm în sus şi în jos. Deodată, vedem ieşind din gîrliciul unei scări pe lîngă care treceam, capul şi umerele, apoi întreg trupul domnului X, membru marcant al celui mai mare partid politic din ţară şi stăpînitor numit de „centru" asupra unui ţinut din Moldova. îl cunoşteam şi mă cunoştea numai din vedere ; se uită atît la mine cît şi la Dauss, apoi trecu înainte. Francezul se uită lung după dînsul : — Decidement, zise el stînd pe loc şi încetînd de a-1 mai urmări cu ochii, Monsieur X n'pas la fesse reconnais-sante i. — Te rog mult, îi zisei eu, înţelegînd că iar am prilej s-aud o poveste nostimă, spune-mi ce te face să conchizi că partea în chestiune a trupului acestui corifeu politic este lipsită de recunoştinţă. Dauss era vorbăreţ de feliul lui şi-i plăcea să povestească ; nu făcu deci nici o greutate pentru a-mi împlini cererea. — Era, începu el, în al doilea an al şăderei mele în Moldova. Ca aproape toţi străinii, mai ales ca francezii, sufeream grozav de friguri intermitente, care atunci bîntu-iau neasamanat mai mult decît astăzi în ţările române, în vara acelui an, un prieten al meu, Grigore Lambrino, mă pofti să petrec cîteva săptămîni la moşia Ifii, Găgeştii, de la ţinutul Faldului. Aerul de la ţară îmi făcu mult bine; dar, la o săptămînă, la două, tot aveam cîte un acces mai mare sau mai mic care mă ţinea cîte o zi în pat şi prea adesea ma împiedeca să ieu parte la vro partidă de plăcere sau la vro vizită pe la moşiile învecinate. 1 Hotărît lucru, domnul X nu are fesa recunoscătoare. 258 Familia era alcătuită din persoane vesele, casa mică, dar îndămănatecă, mîncarea simplă, dar substanţială. Serviciul era făcut de mai mulţi ţigani, bărbaţi şi femei, şi de un fecior moldovan, foarte tînăr : mustaţa de-abie îi mijea, dar foarte deştept, care mai făcea şi oareşicare serviciu la cancelaria moşiei. Era mai mult nalt la stat; faţa lui smolită, ochii de jăratec şi părul ca pana corbului arătau urme de sînge ţigănesc. Cu toţii eram foarte mulţamiţi de serviciile lui. într-o zi, stăpînul casei, avînd o plată de făcut, scoase dintr-un saltar al biuroului un fîşic de galbeni şi ieşi ca să deie celui în drept suma cuvenită. S-întoarse după o bucată de vreme numărînd banii care rămăsese în fîşic cu un aer vădit supărat. — Ce ai, Grigore ? îl întrebă soţia lui. Ai vreun năcaz ? •— Năcazul nu-i mare, răspunse Lambrino, dar sînt supărat fiindcă constat la mine o lipsă de rînduială. Ştiu bine că în acest fîşic erau o sută de galbeni, din care am dat acuma treizeci şi doi lui Meilichson de la Fălciu. Asupra celei dintăi numărători nu m-am înşalat fiindcă, cum îţi aduci aminte, după ce am isprăvit-o, ţi-am dat ţie banii ca să-i numeri încă o dată şi tu mi-ai spus că suta este complectă. Acuma, după ce am plătit jidovului, l-am pus pe el să mai numere, încă o dată, galbenii ce-i dădusem, cîte unul, în faţa mea şi sînt sigur că nu erau mai mulţi de treizeci şi doi. Iar acum număr restul şi, în loc de şaizeci şi opt cîţi ar trebui să fie, găsesc numai şaizeci şi unul : lipsesc deci şapte, care trebuie să-i fi dat cine ştie cui, fără a însemna în carnetul meu de casă, şi nu-mi mai aduc aminte cui. Nu-mi este atîta ciudă de cei şapte galbeni, căci la urma urmei paguba este mică, ca de faptul neînsemnării şi neaducerii aminte. Se vede că am îmbătrînit ! şi Lambrino oftă adînc. — I-ai dat poate vechilului, zise doamna Lambrino. — L-am întrebat, căci o venit împreună cu jidovul şi mi-o spus că de trei zile ştie bine că n-o luat un ban de la mine. După cîteva zile, cu prilejul altei plăţi, Lambrino constată că-i lipsesc iar patru galbeni din acelaşi fişic, şi iarăşi nu-şi putu da samă cum şi cînd îi cheltuise. în socotelile 259 casei şi a moşiei nu se găsea nici o urmă de acei bani. Lambrino părea cu desăvîrşire îngrijit de lipsa lui de memorie. Nimărui însă nu-i trecu prin gînd că lipsa în două rînduri a unei sumi de bani să poată fi datorită unui furt. Dealtmintrelea, Lambrino ni lăudase în diferite rînduri sistemul minunat, zicea el, al încuietoarei biuroului unde îşi ţinea banii. Două sau trei zile după această împrejurare, trebuia să mergem cu toţii în vizită la nişte vecini, la moşia Stoişăşti, şi să plecăm de dimineaţă, avînd a lua dejunul acolo. Dar iată că înainte de ziuă m-apucă un acces de friguri din cele mai zdravene, care mă ţine pană aproape de ceasul plecării la Stoişăşti, cînd mă dă în fierbinţeala care urmează totdeauna fiorii. în asemene condiţiuni îmi era cu neputinţă să merg şi eu cu restul societăţii. Trimesei după stăpînul casei şi-1 pusei în cunoştinţa pricinii care mă ţinea pe loc. El îmi spuse să nu ma mişc şi dădu lui Neculai şi bătrînei cămărăşiţe toate ordinele necesare pentru ca să fiu bine îngrijit. în curînd după plecarea gazdei mele şi a familiei, căzui într-un somn adînc care ţinu pană tîrziu după-amiază. Gînd mă trezii, mă simţii cu desăvîrşire slobod de fiori sau de fierbinţeală, numai slab. Mă sculai, aruncai răpede cîteva haine pe mine şi, încălţat cu nişte pantofi de ştofă care hu făceau nici un zgomot, ieşii în cerdacul care înconjura casa de jur împrejur. Puteau să fie atunci vro patru ceasuri-după-amiază ; căldura (ne aflam la sfîrşitul lui iulie) era înăbuşătoare, lumea din curte nu isprăvise încă siesta 3e după-amiază, în ogradă şi în casă nu se auzea alt zgomot decît bîzîitul muştelor nenumărate şi acel al cîte unei albine. Priveam liniştit înspre valea Elanului care şerpuieşte ia picioarele curţii lui Lambrino (în realitate o preamo-destă casă de ţară). în sat domnea iarăşi linişte desăvîrşkă, numai dincolo de pîrău, pe costişă, se vedeau, secerînd, nişte ţigani mai harnici, dezbrăcaţi în pielea goală. Stăteam raza-mat de unul din stîlpii de lemn ai cerdacului. Deodată mi se pare că aud un mic zgomot la spinarea mea. Mă-ntorc, dar nu văd nimica, deşi mă uit bine în toate părţile. Totuşi acel zgomot uşor urmează : mi se pare că aud o cheie umblând într-o broască. Mă uit atunci în odai na in care 260 Lambrino îşi avea biuroul, aşazat la spatele mele şi ale cărei fereşti, dind în cerdac, erau deschise, şi zăresc spinarea unui om care umbla la saltarele acelui biurou. Mă plfec jos, jos de tot, mă pun aproape pe pîntece pentru a nu face umbră, m-apropii de fereastă deschisă, ridic capul încet şi văd pe feciorul Neculai umblînd în saltarul cu bani al stăpînului său, pe care îl deschisese. De unde eram, plecîn-du-mă puţin spre dreapta, vedeam mînile lui. Văzui cum desface un fişic de galbeni şi ie cîţiva dintr-însul : am uitat să spun că-mi întorcea spatele. Mă ridic, trec peste fereastă şi-i pun mîna pe ceafă fără a zice un cuvînt. El întoarce brusc capul, mă recunoaşte, se face galbăn ca ceaira şi este apucat de un tremur. — Talhariule, îi zisei eu, te-am prins ; tu erai acel care fura bani din saltarul biuroului ! El îşi mai revenise acum puţin în fire. Căzu la genunchii mei. — Pentru Dumnezeu, nu mă pierde, zise el, nu mă spune stăpînului, căci tot viitorul meu ar fi perdut. Mi s-ar da o bătaie groaznică aici şi alta la Huşi, la judecătorie, apoi m-ar închide. Dumneata eşti franţuz, te-am auzit de atîtea ori zicînd că bătaia te dezgustă şi că ea este făcută numai pentru dobitoace, nu pentru oameni. îndură-te de mine, nu mă spune stăpînului. Voi pune înapoi toţi banii care i-am luat pană acuma, dar îndură-te de tinereţile mele şi iartă-mă. Sînt tînăr, vreu să mă fac om ; dacă sînt osîndit pentru furt, orice viitor îmi este închis. Şi nenorocitul îmi acoperea mînile şi genunchii cu sărutări care mă dezgustau adînc. Mă dădui puţin înapoi pri-vindu-1. — De ce ai furat banii unui stăpân atît de bun pentru tine ? întrebai eu. Dar el, fără a răspunde la întrebarea mea, se mulţă-mea să zică necontenit: — Iartă-mă ! scapă-mă de bătaie şi de închisoare ! nu-mi pierde viitorul. Simt că pot să mă fac om ! Nu mă osîndi Ia sărăcie şi la ruşine pe viaţă. Cuvintele lui făceau impresiune asupra mea, căci cunoşteam prea bine obiceiurile vremii în materie de instrucţiune criminală. Destul mă indignase obiceiul de a bate ţi- 261 ganii, ţăranii şi slugile, adesea pe temeiul unui simplu capriciu al stăpînului sau al funcţionarului. Făcusem printre elevii mei cea mai activă propagandă pentru a li inspira oroarea cea mai salutară a acestui obicei' barbar, degradator şi pentru acel bătut, şi pentru acel care bate, obicei care nu poate duce decît la desăvîrşita ucidere a demnităţii de om în acel care o suferă, şi care alcătuieşte o groaznică sămînţă de ură a mulţimii de jos împotriva celor puţini de sus. Dinaintea ochilor mei trecea scena ce avea să se petreacă după destăinuirea mea : vedeam pe nefericitul Neculai lungit la pămînt dinaintea scării, cu faţa în jos, ţinut de mîni şi de picioare, auzeam şuieratul şi loviturile vergilor, ţipetele lui de : aleu ! valeu ! mă cuprindea un dezgust nemărginit. Cunoşteam cu prisosinţă obiceiurile brutale ale unei justiţii care era pe atît de coruptă pe cît de ignorantă, de slugarnică şi fără nici pic de cunoştinţă. Apoi îmi plăcea dorinţa de a se ridica a acelui păcătos. Eram doară şi eu tînăr, fiu de oameni săraci şi de condi-ţiune umilă. Prin sirguinţa mea îmi terminasem studiile secundare şi izbutisem să-mi fac în această ţară străină o situaţie care îmi promitea o soartă sigură şi onorabilă. — Scapă-mă, scapă-mă, repeta el necontenit, îndură-te de mine ! Mă hotărîi să-1 scăp. — Te voi scapă de pedeapsă, îi zisei, nu voi spuiie nimica, dar vei pune la loc toţi banii, furaţi şi îmi vei da cheia cu care deschizi saltarul. Destul, adausei văzîndu-1 apucat de un nou acces de sărutări de mîni şi de genunchi. Răpede, adă banii furaţi ! Plecă şi în mai puţin de trei minute s-întoarse cu jcei' unsprezece galbeni. îi aşezai frumos, nu în fîşic, ci în fundul saltarului, sub nişte hîrtii, apoi închisei saltarul cu îngrijire şi mă uitai la cheia destul de complicată ce o scosesem din broască. — De unde ai această cheie ? îl întrebai. — Am pus s-o facă un lăcătuş neamţ la Ieşi, cînd mă aflam acolo cu conu Grigore. Uitase într-un saltar aceas,tă cheie de care în oraş nu avea nevoie. — Şi de-atunci îţi croiseşi planul să furi pe stăpînu-tău ? Vorbeşti de viitor, dar mi se pare că singurul ce te ajş-teaptă este spînzurătoarea sau ocna pe viaţă. Cum vezi, mă înşalam cu totul în pronosticurile mele. Departe de a fi mers la spânzurătoare, talhariul de Neculai a devenit om bogat, stăpîn absolut în ţinutul încredinţat dictaturii lui : el numeşte prefecţi, subprefecţi, deputaţi şi senatori. Dar mai ales face afaceri minunate şi îşi îngraşă necontenit punga. E necinstit la culme, nu ştie ce_ esite scrupulul, dar Constituţia de la 1866 nu^cere românului nici cinste, nici scrupule ; ea s-a mulţămit să înlocuiască vechea oligarhie a naşterii prin alta fără naştere, mai numaroasa şi mai energică, dar neasamanat mai lacomă şi mai nepaSa-toare pentru popor decît acea veche. —- Dar, întrebai eu, ce a zis Lambrino cînd a găsit în fîşic galbinii ce-i lipsise ? ^ — Mare a fost mirarea lui şi începuse să bănuiască ca este atins de o boală mintală. Dar faptele de asemene natură nemairepetîndu-se, se linişti în curînd. De atunci am întâlnit pe Neculai de multe ori. Cît a fost slujbaş mic la casierie, mă saluta cu umilinţă. De cînd s-a făcut om mare, nu mă mai cunoaşte. 262 ALTE POVESTI MOLDOVENEŞTI DREPTATEA LUI CONSTANTIN DUCA-VODĂ (1702) Constantin Duca-vodă, fiul lui Gheorghe Duca şi a Anastasiei Buhuş, despre lăcomia şi răutatea cărora am vorbit mai pre larg în altă poveste, obijduia greu, în cursul celei de a doua lui domnii, ţara cu birurile ce le punea pentru a plăti datoriile de care era plin, datorii făcute altît în vremea celei dintăi veniri în scaun, cît şi cu prilejul do-bîndirii celei de a doua. Dar în schimb era un judecător deosebit de drept şi totdeauna gata să ocrotească pe cel mic şi slab împotriva oricărei obijduiri din partea celor puternici. Ştiut este că, pe acea vreme, boierii se sileau să aducă pe toţi locuitorii satelor lor la starea de vecini, adică de şerbi, şi aceasta prin toate mijloacele, chiar şi prin cele mai uricioase : sila, înşălăciunea, falşul, toate erau întrebuinţate. Şi aceste mijloace, din nenorocire, izbuteau să li deie cîştfig de cauza la divanurile prea multor domni. Constantin-vodă însă, în hotărîrile lui, întărea starea de vecinătate numai în urma unor dovezi, nemailăsînd măcar cea mai mică umbra de îndoială cum că omul tras Ia vecinătate era vecin într-adevăr şi fără pic de îndoială. Apoi el nu era cu mai puţină grijă de dreptate de cîte ori vreun om din popor se jăluia din pricina unei nedreptăţi sau a unei silnicii făcute sau de care era ameninţat. Şi dreptatea lui nu cruţa pe nici un vinovat, oricît de sus era pus, orice trecere avea, pe prietenul ca şi pe neprietenul său. Cu deosebire bine văzut de domn era căpitanul călăraşilor de Cohurlui (a nu se confunda cu Covurlui), Ion Goia. 267 Acest Goia era un răzăş din satul Cavadineşti de pe Horin-cea : bărbat de treizeci de ani, nalt, voinic, frumos la faţă, cu ochi şi păr negru, călăreţ neîntrecut, meşter în mînu-irea tuturor armelor şi avînd un renume de viteaz cîştigat prin număroase şi strălucite isprăvi. Goia, care mai era şi om cuprins, cu părţi de ocină în mai multe sate, cu curte în Cavadineşti, cu herghelii de cai, cirezi de vite cornute, turme de oi şi hambare pline de bucate, se afla în însuţşi-rea de copil de casă în curtea lui Duca-vodă cel bătrîn cînd doamna Anastasia, în urma năvălirii lui Petriceicu-vodă, părăsise leşul spre a găsi adăpost în Ţara Românească. Con-stantin-vodă îl cunoştea deci din copilărie. îi dăduse căpitănia de Cohurlui în urma unei isprăvi ce făcuse urmărind peste Prut o ceată de tâlhari, alcătuită dintr-o amestecătură de moldoveni, turci şi tătari, în număr de peste douăzeci. Goia, avînd cu dînsul numai cinci oameni, ucisese vro zece tâlhari, prinsese şi legase alţi patru şi împrăştiese pe cîţi mai rămăsese, luîndu-li înapoi toată prada făcută de ei în trei sate. Steagul de călăraşi de la Cohurlui avea nume bun şi era alcătuit tot din oameni cuprinşi, bine îmbrăcaţi, bine înarmaţi şi dispunînd de cai unul şi unul. Cei mulţi din ei fusese joimiri3- la Ieşi. Stegar era Gheorghiţă Prodan, un tînăr de douăzeci şi trei de ani, fiul unei vădane înstărite de la Prodăneşti, tînăr cinstit, bîînd şi ruşinos ca o fată mare, dar viteaz ca un leu, nalt, subţire, cu trăsături deosebit de frumoase, cu ochi căprii, păr şi musteţi castanii. Cînd Goia luă asupra-şi povăţuirea steagului, Gheorghijţă slujea într-însul de doi ani. Renumele de vitejie al lui Goia, înfăţoşarea lui voinicească, priceperea în toate trebile ostăşeşti de care dădu dovadă de la început, chipul cum se purta cu oştenii cărora, dacă li cerea supunere oarbă în toate cele privitoare la slujbă, în afară de slujbă îi privea ca nişte tovarăşi, dărnicia lui cătră sărăcime şi nepăsarea arătată pentru dobîndă îi cîştigase de la început inima stegariului. Din partea lui, Goia se simţea atras de acel tînăr blînd şi ascultător, uimitor de serios şi de conştiincios în îndeplinirea datoriilor sale. 1 Soldaţi în leafă. în curînd, amîndoi deveniră o păreche de prieteni nedespărţiţi. Goia era încă burlac : îşi lăsase, zicea el, inima în Ţara Leşască, unde iubise şi fusese iubit de o nobilă poloneză, căsătorită cu un dvorean bătrîn. Wanda, la despărţire, cînd amantul ei, îndeplinind termenul de slujbă la care se înda-torise, plecă înapoi în Moldova, îi jurase că, dacă ar deveni cumva văduvă, îi va da îndată de ştire să vie s-o ieie de soţie. Nu demult însă aflase că bătrînul soţ al Wan-dei îşi dăduse sfîrşitul obştesc încă de vro doi ani, dar ea se grăbise să intre în legături legiuite cu un ofiţer neamţ în slujba craiului şi mai află că acel neamţ începuse să se bucure de frumuseţele ei îndată după plecarea lui, Goia, din Ţara Leşască. Această părăsire a iubitei făcu căpitanului o rană de amor propriu care, mă grăbesc s-adaog, nici nu ţinu vreme îndelungată, nici nu-1 duru din cale-afară. Doară nici el nu-i rămăsese credincios : şiragul fetelor şi nevestelor iubite de dînsul de cînd se întorsese în ţară era de o lungime cît se poate de samandicoasă, doară se uitau femeile cu plăcere şi adesa cu jînd la frumosul, veselul, şi guralivul căpitan. Aceste amoruri număroase şi schimbătoare mierau şi scîrbeau pe Gheorghiţă ,care, şi în această privinţă, se purta ca o fată mare, ceea ce îl expuscse în dese rînduri la glumele căpitanului şi ale altor prieteni de vîrsta lui. La întrebările lui Goia despre fiinţa pentru care îşi păstrează nevinovăţia, Gheorghiţă roşindu-se jura că, pînă în acea clipă, n-o cunoaşte. Dar Gheorghiţă minţea, căci inima lui era robită de mult. O furase o fată din Comăneşti, satul care se află pe Horincea îndată mai jos de Prodăneşti. Stana Coman era o fiinţă şi frumoasă, şi bună, şi deşteaptă ; năl-tuţă şi subţirică, avea păr auriu, bogat şi lung, ochi vineţi, mari, în cari se oglindea bunătatea şi curăţănia sufletului, iar guriţa mică şi nasul drept erau nişte adevărate minuni. Părintele ei murise de mai de mult şi ea rămăsese singura copilă la o mamă bătrînă şi de multă vreme bolnavă. Dacă averea ei nu era lucru mare, totuş era foarte îndestulătoare pentru a închezeşlui celor două femei un trai îmbielşugat şi chiar putinţa de a spori acea avere, fără a fi, pentru a ajunge la acest scop, silite să se supuie la vro lipsă. Acea 269 stare era alcătuită din jumătate din a cincea parte a satului Comăneşti, apoi din vite : cai, boi şi oi. Tinerii se cunoşteau de cînd erau copii, părinţii erau prieteni buni, mamele ştiau de iubirea lor şi-şi dăduse de mult învoirea la căsătorie. Aşteptau numai ca Stana să împlinească şaptesprezece ani, ceea ce se întîmplă cu vro două luni după venirea lui Goia în capul steagului de Cohurlui. Numai atunci puse Gheorghiţă pe căpitan în cunoştinţa apropietei sale căsătorii şi-1 pofti la serbarea logodnei ce avea să aibă loc peste puţine zile. Goia se grăbi să pri-'1 mească şi, la ziua hotărîtă, se află de dimineaţă în Comăneşti, la curtea mică, dar gospodărească şi bine îngrijită, a Comănesei. Deşi însuşi de loc din cel mai de samă sat de pe Horincea, cunoştea prea puţin pe mamă, iar fata deloc. Ramase cu desăvîrşire uimit de frumuseţa ei ; apoi, în cursul zilei, stînd de vorbă cu dînsa, Stana îl farmecă prin vioiciunea, deşteptăciunea şi înţelepciunea ce o arata. Trebuie să lămuresc că ea trăise aproape doi ani pe lîngă o soră a mamei sale, călugăriţă la mănăstirea Adam, unde învăţase carte de la duhovnicul mănăstirii şi, mătuşa ei fiind însărcinată cu ducerea arhondaricului, venise în atingere cu toate înaltele feţe bisericeşti şi mirene care veneau la mănăstire sau spre a se închina, sau spre a vedea rude călugărite în acel sfînt locaş, cel mai de samă al întregii Ţări-de-Jos. Sara, Goia părăsi Comăneştii cu ochii şi mintea cu desăvîrşire plini de Stana şi blăstămînd soarta care-l făcuse să cunoască pe acea zînă tocmai în ceasul în care ea se lega pe viaţă cu altul. Merse acasă, la Cavadineşti, unde avea să petreacă cîteva zile spre a da un ochi afacerilor lui, lăsate de o bucată de vreme cam în părăsire. Gheorghiţă avea să rămîie acasă încă cinci zile, căci steagul putea în voia cea bună să fie lăsat pe mîna che-haiei1, un oştean bătrîn şi de toată încrederea. în fiecare clin aceste zile Goia veni să vadă pe Gheorghiţă, pe care, bineînţeles, nu-1 găsi niciodată la Prodăneşti, acasă la mai-ca-sa, ci totdeauna la Comăneşti, priveghind culesul viei viitoarei sale soţii, împreună cu dînsa. Văzu deci necon- 1 Un feli de sergent-maj'or. 270 tenit şi pe Stana, se îmbată în fiecare zi mai mult de frumuseţa şi de farmecul ei. Cînd Gheorghiţă plecă înapoi la slujbă, Goia era cu desăvîrşire stăpînit de o dragoste pătimaşă pentru logodnica prietenului. Căpitanul de Cohurlui era un bărbat care, pe lîngă multe însuşiri frumoase, avea păcatul să nu fie stăpîn pe patimile lui ci, dimpotrivă, ca acele patimi, foarte vii, sa fie ele stăpîne pe dînsul, împingîndu-1 prea adesea la niştfe fapte cu totul potrivnice unei firi deschise şi chiar aplecate spre mărinimie. în ziua plecării lui Gheorghiţă, Goia se duse iar la Comăneşti „spre a vedea", zicea el, dacă stegarul a plecat, lucru despre care în fundul inimii nu se îndoia deloc. Găsi pe Stana la vie şi, după ce auzi din gura ei că Gheorghiţă bătuse în zori de ziuă în poartă pentru a-şi lua ziua bună, mai ramase două ceasuri cu dînsa, ţinîndu-i de urît cu feli de feli de povestiri despre viaţa ce o dusese în Ţara Le-şască, atît în vreme de pace, cît şi în vreme de război. Povestea bine şi Stana îl asculta cu plăcere. Văzînd această plăcere ce fata, în nevinovăţia ei, deloc nu se încerca s-o ascundă, veni din nou a doua zi şi în fiecare din acele următoare. Fu totdeauna primit cu vădită bunăvoinţă : căpitanul era doară bărbat plăcut, viteaz, guraliv şi, mai presus de toate, era prietenul logodnicului ei, care i-1 lăudase atîta ! Goia tălmăci rău această bunăvoinţă : îşi închipui că ar putea lesne să înlocuiască pe Gheorghiţă în inima fetei. în întăia clipă acest gînd jigni firea lui aplecată spre simţiri cavalereşti : să fure el inima iubitei prietenului, a tovarăşului de arme ! Dar, foarte în curînd, pofta de a fi el stăpîn pe frumuseţile trupului şi minţii Stanei învinse scrupulele şi simţirile mai bune dintr-insul. Şi deoarece la el fapta urma totdeauna răpede după luarea hotărîrii, se hotărî să vorbească Stanei chiar în ziua în care luase această hotărîre, a şăsa după plecarea lui Gheorghiţă. îşi făcu propunerea pe cînd petrecea pe Stana de la vie acasă, ducînd calul de frîu după dînsul. începu prin a o întreba dacă nu crede că prea cu uşurinţă, atunci cînd n-avea cum să cunoască alţi bărbaţi, îşi legase soarta de un tovarăş de joc, de un copilandru ne-înfăţoşînd nici o chezăşie de statornicie, cu avere neîndes- 271 tulătoare, fără sprijin şi fără trecere, osîndindu-se astfeli pe veci la viaţa de ţară. Şi ea, prin frumuseţă şi înţelepciunea ei, era doară vrednică să aibă parte de trai falnic şi cinsteş în. apropierea curţii ; locul ei nu era în sat, între răzăşi, ci în mijlocul boierimii celei mari. Ei i se cuvenea să aibă de soţ, nu un băieţandru fără stare şi fără viitor, ci un bărbat deplin, cu stare, cu vază şi cu viitor fafnic, care sa-i deie chezăşie de statornicie şi vrednic s-o aşăze acolo unde era locul ei. El, Ion Goia, o iubeşte cu toată puterea unei inimi de bărbat care cunoaşte viaţa, care a dat dovezi de vrednicie, este cunoscut în chip cinsteş de toată boierimea cea mare, o fost tovarăş de copilărie cu vodă, se poate bizui pe sprijinul şi bunăvoinţa domniei. De ce nu s-ar lepăda deci de Gheorghiţă, de dragostea lui de copil, de un viitor sărăcăcios şi sîrbed, pentru dragostea lui de bărbat încercat şi pentru viitorul strălucit de care era încredinţat că-i va face parte. La auzul acestor propuneri, uimirea, indignarea şi dispreţul împiedecară dintăi pe Stana să răspundă şi o făcuse să amuţască cu desăvîrşire. Goia, tălmăcind această tăcere în chip prielnic lui, reîncepu să vorbească şi, pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, puse mîna pe braţul fetei. Dar această atingere aduse indignarea Stanei la culme ; retrăgîndu-şi braţul şi dîndu-se în lături, îi spuse în cuvinte aprinse tot dispreţul şi toată scîrba ce o stîrnise într-însa cuvintele lui, apoi îi hotărî că, din acea clipă, nu voieşte să-1 mai vadă şi nu-i ascunse că va aduce făra întârziere purtarea lui la cunoştinţa mamei şi a logodnicului, mai adăogînd că, dacă cutează s-o însoţască măcar cu un pas mai departe, strigă şi cheamă pe lucrătorii de la vie, parte din cari veneau ceva mai în urma lor, apoi, grăbind mersul spre casă, âl părăsi. Goia ramase nemişcat ân drum. Neprimirea dispreţuitoare opusă de Stana propunerilor lui âi jignise adânc amorul propriu, iar pe de altă parte ochii ei scânteietori de indignare şi faţa-i îmbujorită de mînie făcuse pe fată atît de frumoasă, chiar energia refuzului îl farmacau într-atîta,. âncât îi mai sporeau încă patima. — Dacă nu de voie, atunci de nevoie, strigă el, arun-cându-se ân şa şi gonind spre casă. Tot planul lui era alcătuit cu mult înainte de a ajunge acolo : avea să împiedece ca Gheorghiţă să afle ceea ce se petrecuse în acea sară şi să depărteze pe stegar pentru mai multe zile. Rîpirea Stanei era pe urmă lucru uşor. îndată ce ajunse acasă poronci să i se puie şaua pe umblătorul • cel mai bun şi să i se pregătească cele trebuitoare, căci merge la steag. După o jumătate de ceas era calare şi pe drum, iar pe la miezul nopţii ajungea în Galaţi. După cîteva ceasuri date odihnei era la „odăile" călăraşilor, cumi se zicea atunci, cazarma lor, cum am zice astăzi. Gheorghiţă încă nu venise ; în schimb, găsi pe chehaie care îi înmînă o carte gospod sosită din Ieşi cu cîteva ceasuri mai înainte. Cînd o deschise, o mare bucurie se oglindi pe faţa lui : era o poroncă a hatmanului Neculai Costin, sa trknată îndată la Iusuf-paşa, seraschierul, la Babadag, cartea domnească alăturată acelei poronci, prin însuş stegarul sau ceauşul său, iar acesta avea s-aştepte acolo răspunsul seraS-chierului care, zicea hatmanul, putea să întârzie mai multe zile. Binecuvântând ântîmplarea care-i uşura aducerea la îh-depîinire a planurilor lui, Goia aşteptă cu nerăbdare sosirea lui Gheorghiţă. îndată ce acesta intră în odaia ceauşului, care slujea drept cancelarie, îl puse în cunoştinţa p,o-roncii primite, apoi, luîndu-1 deoparte, âi spuse că afacefea pentru care vodă scrie paşei este de cea mai mare însemnătate şi că, nebizuindu-se pe chehaie, care este un bun oştean, dar cam are obiceiul beţiei, se vede silit să-1 tri-mată pe el. Lui Gheorghiţă, care trăgea nădejde că îndată după so-, sirea căpitanului va capata învoire a merge să petreacă cîteva zile lîngă Stana, i se strânse inima, dar n-avea ce să zică, căci într-adevăr chehaia era un oştean foarte viteaz şi priceput, dar adesea se lasa stăpânit de darul beţiei, ceea ce îi pricinuise atît lui, cît şi căpitanilor sub cari mai slujise multe şi neplăcute încurcături. înainte de amiază, Gheorghiţă trecu Dunărea, iar spre sară căpitanul, după ce dădea chehaiei cele mai amănunţite povăţuiri şi pregătea pe drumul Cavadineştilor trei posturi de oşteni cari, la prilej de nevoie, să înlesnească ajungerea cît mai răpede la el a oricărei veşti de samă, încăleca iar şi ajungea noaptea jîri Cavadineşti. 272 273 Patru zile după întoarcerea lui Goia, spre sară, Stana sosea la mănăstirea Adam într-o căruţă ţărănească, galbănă la faţă, slabă, ruptă, nepieptanată, cu deznădejdea în ochi, şi se arunca plîngînd în braţele mătuşii sale. Cu mare greu călugăriţa izbuti s-o mai liniştească şi să afle de la dînsa pricina acestei sosiri neaşteptate şi a stării de deznădejde în care se afla. Povestirea fu făcută fără şir şi necontenit întreruptă prin izbuhniri de lacrimi, dar cu încetul maica Agafia putu să-şi deie samă de nenorocirea şi de ruşinea de care fusese lovită nepoată-sa. ' Cu trei zile înainte, la căderea nopţii, pe cînd s-întorcea de la vie, fusese rîpită de Ion Goia şi dusă în curtea lui din Cavadineşti. Acolo el îi arătase din nou că este hotă-rît s-o ieie de soţie şi-i va face un viitor strălucit, va purta-o nu ca o doamnă, ci ca o împărăteasă. Totodată îi mai hotărî că orice împotrivire din parte-i ar ii zadarnică, că, neputînd trăi fără de dînsa, n-o va scapă din mînă cu nici un preţ, ci o va ţine în puterea lui, şi că trebuie să uifte pentru totdeauna pe acel băieţandru cu care nu putea să aibă parte decît de un trai necinsteş şi sărăcăcios. Călugăriţa mai înţelese că Stana, urmaşa unui lung şir de oameni de ţară, dar cari fusese totdeauna de sine stătători, mîn-dri de neatârnarea lor, mai toţi oşteni oţeliţi în lupte necontenite cu tătarii prădalnici, dîrji şi deprinşi să nu se plece înaintea nimărui, crescută în aceste tradiţiuni şi inimoasă din firea ei, răspunsese rîpitorului, arâtîndu-i dispreţul şi scîrba ce o simţea pentru el, ca şi dragostea nemărginită ce o păstra pentru Gheorghiţă. Cuvintele Stanei, mai ales protestarea de dragoste veşnică pentru stegar, se vede că stîrnise în pieptul lui Goia un adevărat vifor de mînie. Fără a zice un cuvînt, se aruncase asupra ei şi, cu toa^ă apărarea ei vitejască, o siluise. Apoi ieşind afară din odaie îi aruncase cuvintele : — Fii acuma soţia lui Gheorghiţă, dacă îţi dă mîna ! Prin ajutorul unei slujnice din Comăneşti a căpitanului, căreia atît Stana cît şi mama ei îi făcuse mult bine, izbutise să scape din curtea lui Goia în sara zilei următoare şi, tot prin ajutorul acelei femei, putuse să tocmească căruţa care o adusese la mănăstire. Fuga ei fusese înlesnită prin faptul că Goia lipsea de acasă, chemat fiind la o consfătuire a tuturor căpeteniilor Horincei, care se ţinea tocmai în urma rîpirii Stanei, spre a lua măsurile de cuviinţă pentru urmărirea rîpitorilor ramaşi necunoscuţi, deoarece Goia avuse grijă să-şi îmbrace tovarăşii în haine tătăreşti şi să le acopere obrazul cu năfrămi boite în negru. Fata venise la mătuşă-sa de teamă ca mama ei, slabă şi bolnavă, pe care rîpirea fetei trebuia s-o fi zguduit cumplit, să nu-şi deie sfîrşitul, la auzul noii şi grozavei nenorociri ce o lovea. Venise la mătuşa în înţelepciunea şi iubirea căreia avea încredere spre a găsi la ea sfat şi ajutor. Călugăriţa, adînc scîrbită de nenorocirea nepoatei pe care o iubea ca pe o fiică, căută s-o mîngîie şi, pe cît îi fu pe putinţă, s-o liniştească, dar îşi dădea bine samă că mi-şelia lui Goia zdrobise întregul viitor al fetei şi nu vedea mijloc de îndreptare. Mult se gîndi ea în acea noapte în care nu închise ochii, dar cînd se sculă de dimineaţă nu găsi alt sfat de dat nepoatei decît să se plece înaintea încercării la care o supunea ceriul, să se lepede de iubirea lui Gheorghiţă şi să ieie pe Goia de soţ : numai astfel îşi putea spală cinstea înaintea lumii. Dar cînd făcu parte de acest sfat Stanei, aceasta, cu linişte dar cu hotărîre, răspunse că nu va ii cu nici un preţ soţia acelui mişel. Ştie bine că nu mai poate gîndi să se căsătorească cu Gheorghiţă, dar se va călugări şi, din mănăstire, îl va iubi pană la moarte. Fata vorbea cu atîta hotărîre, încît maica Agafia îşi dădu samă în curînd că, cel puţin deocamdată, nu era nici un chip s-o facă să-şi schimbe gîndul. Dar înainte de toate trebuia ca mama Stanei să fie pusă în cunoştinţa întîmplărilor şi, dată fiind starea ei de slăbăciune, înştiinţarea trebuia făcută cu cea mai mare cruţare, iar acea care mai mult decît oricine era în stare să îndeplinească o aşa de dureroasă însărcinare, cu toată înţelepciunea şi iubirea cuvenite, era cu bună samă soră-sa. Maica Agafia se puse deci pe drum, după ce încredinţa pe Stana ajutoarei sale, maicii Fevroniei, în care avea o încredere cu totul îndreptăţită. 274 275 Cînd călugăriţa ajunse la un ceas de Comăneşti, întîlhi venind în goana calului pe Stoian Coman, vărul ei primar şi fruntaş în Comăneşti. Căruţa maicii se opri şi Stoian se apropie de ea. — Ce veste de la soră-mea, vere, întrebă maica, pe care o cuprinsese deodată un simţimînt de groază. Stoian plecă de două ori, cu jale, capul în jos : — De acuma tot bine are să-i fie, zise el, căci bună şi sfîntă a fost în viaţa ei ! — Cum ? Soră-mea nu mai este ? strigă călugăriţa, pe care o podidiră lacrimile. — S-o stîns asară, la două ceasuri din noapte, răspunse Stoian, adăugînd că vecinii şi rudele aşteaptă numai soţsi-rea ei pentru înmormîntare. La întrebările Agafiei, Stoian răspunse că Stana, pe cînd se întorcea sara, cu patru zile înainte, de la vie, însoţită de un argat şi de două slujnice, fusese rîpită de o ceată de călăreţi îmbrăcaţi în haine tătăreşti şi cu feţele înnegrite. La auzul cumplitei Veşti, vara Cristina căzuse la pat într-o stare de deznădejde şi de slăbăciune desăvîrşite. x\ceastă rîpire ridicase toată Horincea în picioare, se trimesese călăreţi în toate părţile, spre a descoperi urmele răpitorilor, dar nu se putu deocamdată afla nimica. însă în ajun, venise la curtea Cristinei, la Comăneşti, o femeie numită Safta, plină de sînge, stîlcită, ruptă, ca vai de ea, şi arătase cum, fiind slugă la Ion Goia, căpitanul, Fa curtea lui din Cavadineşti, acesta furase cu trei sări înainte pe giupîniţa Stana şi, după o sfadă cu dînsa, îşi făcuse rîs de ea. Pusese pe acea femeie, care era de loc din Comăneşti şi slujise mai dfe mult la Cristina, să îngrijască şi să păzască pe giupîniţa. Dar a doua zi, în timpul în care căpitanul lipsea de acasă, făcîndu-i-se milă de fata pe care o ţinuse altădată în braţe şi aducîndu-şi aminte de binele de care avuse parte în curtea giupînesei Cristina, o scosese din ogradă, fără ca să prindă de veste celelalte slugi, 'mai găsindu-i şi o cărujţă care, după cererea fetei, s-o ducă la mănăstirea Adam. Goia, la întoarcerea lui, se dusese întins la odaia unde fusese închisă Stana şi, văzînd că aceasta fugise, se înfurie grozav. Prepusurile lui căzură numaidecît pe acea slujnică şi, cu toate tăgăduirile ei, o bătu groaznic, apoi o închise în beci, dar ea izbuti să iasă prin una din răsuflători şi s-ajungă la Comăneşti. Dusă înaintea Cristinei, apucă să-i spuie povestea numai pînă la siluirea fetei cînd, dînd un ţipet, bătrîna pierdu cunoştinţa şi peste un ceas îşi dădu sfîrşitul. Adu-nîndu-se rudele şi vecinii, Safta le spusese întraga poveste, şi mare, zicea Stoia, era fierberea în toată Hor'ncea : se sfătuise căpeteniile răzăşilor şi umbla vorba că au de gînd să puie mîna pe Goia şi să-1 ducă legat la Ieşi, la vodă, ca să-1 judece şi să-1 pedepsască după pravilă, tăindu-i capul. Cînd maica Agafia ajunse la casa soră-sa, găsi într-adevăr toată Horincea strînsă acolo, în cap cu bătrînul căpitan Ichim Prodan din Prodăneşti, om de peste optzeci de ani, vestit pentru vitejia şi înţelepciunea lui, care fusese căpitan de Covurlui vreme de mai bine de patruzeci de ani şi al cărui trup era ciuruit de răni de sabie, de suliţă sau de glonţi. Ei primiră pe maica Agafia cu sămnele celei mai raaX'i dragoste şi celei mai desăvîrşite compătimiri, arătînd vădită uşurare cînd auziră de sosirea Stanei la mănăstire. Cu toţii o încredinţară că sunt gata s-o ajute din toate puterile în răzbunarea batjocurii făcute de un nevrednic uneia din casele cele mai cinsteşe din valea lor. Sfatul răzăşilor trimesese chiar în acea dimineaţă pe unul din fiii .lui Ichim Prodan cu treizeci de oameni înarmaţi, ca să puie mîna pe Goia, dar nu-1 găsise acasă ; slugile lui le zisese că a plecat de cu noapte la Galaţi, iar ceilalţi răzăşi din sat îi încredinţase că, departe de a lua partea lui Goia şi a voi să-1 apere, Ii vor da lor tot ajutorul pentru a pedepsi pe acel ce se făcuse vinovat de asemenea mişelie. Dealtmintrelea, în curînd sosiră spre a lua parte Ia înmormîntare şi mai mulţi oameni din Cavadineşti, care cu toţii încredinţară pe maica Agafia că sunt alături de dînsa, gata să-i deie tot sprijinul. înmormântarea avu loc chiar în acea sară, iar a doua zi, desdimineaţă, maica Agafia plecă înapoi la mănăstire. înainte de a se despărţi de rude, de vecini şi de prieteni, se înţelesese cu ei ca după trei zile să s-întîlnească la Bîrlad cu şase din ei, cei mai fruntaşi din toate satele Horincei, pentru 276 277 ca de acolo să meargă împreună cu Stana la Ieşi, unde aveau să ceară dreptate de la vodă. Mare fu durerea Stanei cînd află că mama ei nu mai este, dar înţeleptele cuvinte de mîngîiere ale mătuşii o făcură să-şi încordeze toate puterile pentru a îndura şi această nouă şi dureroasă încercare. Călugăriţa o puse în cunoştinţa celor vorbite^ de ea cu^căpeteniile Horincei şi de călătoria la Ieşi hotărâtă împreună cu ei ; găsi pe Stana mai hotărâtă decât oricând să caute dreptate împotriva acelui care-i nimicise tot viitorul. Mătuşă-sa îi mai puse încă o dată în vedere să chibzuiască bine dacă, deoarece era resemnată să renunţe la Gheorghiţă, ji-ar fi mai cuminte să primească pe Goia de bărbat. El fără îndoiala o iubea mult, cine ştie dacă nu s-ar putea deprinde cu dînsul şi dacă înrîurirea ei n-ar fi în stare să mai astâmpere iuţala cumplită a patimilor lui ? Cine ştia dacă nu avea să găsască Ia sfîrşit fericirea în căsnicia cu dînsul ? Dar ^Stana ramase neînduplecată : jurase credinţă lui Gheorghiţă, iubea pe Gheorghiţă ; cu nici un preţ nu înţelegea să fie a altuia decît a lui : decît viaţa cu acel pe care îl privea ca. un mişel nevrednic, mai bine moartea. Maica Agafia, văzînd că hotărârea fetei este nestrămutată, âi zise că şi ea este de părerea ei şi-i făcuse această propunere numai spre a-şi da samă dacă hotărârea nu i s-a schimbat, ci este desăvârşită şi nestrămutată. După o săptămână erau ân Ieşi, unde traseră la metocul ce-1 avea mănăstirea în acel oraş, iar cei şase horinceni veniţi împreună cu ele se găzduiră în tîrg pe la cunoştinţi. Jalba lor fu dusa la curtea domnească chiar a doua zi de Filip, un fiu al lui Ichim Prodan, care fusese adeseori prin Ieşi şi cunoştea pe mai mulţi din boierii cei mari. întorcîndu-se de la curte, el veni la metoc şi aduse celor două femei veste că Goia se află în Ieşi şi a fost de mai multe ori la curte, unde a vorbit chiar cu vodă, însă nu se ştie de a venit chemat sau de voia lui, nici despre ce a putut vorbi cu domnul. Călugăriţa şi cu Stana fură cam tulburate de această veste, amândouă ştiind că Goia fusese copil din casă în vremea lui Duca-vodă cel bătrîn şi tovarăş de joc al fiului său. Se temeau ca această veche cunoştinţă să nu mrîurească pe vodă în chip dăunător lor, dar călugăriţa care era mai mare peste metoc li zise să n-aibă nici o grijă, căci domnul, cînd este vorbă de a face dreptate, nicidecum nu se uită nici la prietenie, nici măcar la Jnrudire _cu dînsul. hxxx. ziua aceea, cît şi cele următoare fură întrebuinţate de_ răzăşi şi de călugăriţă, care printre boierii cei mari şi mijlocii_ avea o mulţime de cunoştinţi şi chiar de prieteni, cu stăruinţa spre a dobîndi sprijinul lor pe lîngă domn şi divan. Pretutindeni li se spuse că se pot bizui pe nepârtinirea lui vodă, dar ca mai bine ar fi dacă s-ar împacă, Stana luând pe Ion Goia de soţ. Aproape toţi ziceau acelaş lucru : — De ce să se umple ţara întreagă cu vestea ruşinii Stanei ? De ce să nu ieie ea de soţ pe un bărbat ce, după toate semnele, era menit să ajungă departe, pe un om bogat şi ^care se arătase vrednic în toate privinţile ? Ce era pe lîngă dînsul micul stegar necunoscut de care se îndrăgostise Stana ? în loc de a tânji o viaţă întreagă într-o mănăstire, nu era mai de folos pentru ea să fie soţia unui bărbat care fără îndoiala avea s-ajungă la boierie cinsteşă ? S-ar fi înţeles_ judecata dacă Goia, după ce o necinstise, n-ar mai voi s-o ieie, dar dacă, cum singure mărturisesc, el este gata să se căsătorească cu dînsa, de ce să nu puie în chip cinsteş capăt pricinii ? Apoi într-adevăr vodă este drept şi se poate avea toată Jncrederea ân judecata lui, dar nu este mai puţin adevărat că Goia 1-0 fost tovarăş de joc în copilărie, că^ vodă îl vede bine din pricina strălucitei lui vitejii şi ar fi fără îndoială prea bucuros să nu fie silit să-1 pedepsască, mai ales că pentru asemene faptă pravila hotărăşte moartea. Deşi nici unul din acei boieri şi boierănaşi nu voia sa mărturisască că văzuse pe Goia şi vorbise cu el sau cu prieteni de ai lui, era vederat că căpitanul, de cînd^ sosise în Ieşi, nu pierduse timpul şi lucrase în interesul său atît la curte, cît şi printre boieri. Cînd se-ntoarse la metoc, călugăriţa, destd de descurajată, puse pe Stana în cunoştinţa celor ce le auzise atît ea cît şi răzăşii. Dar Stana ramase neînduplecată şi se mărgini sa răspundă : — Dacă vodă nu-mi va da dreptate şi nu va pedepsi pe acel care m-o nenorocit, să aibă măria-sa a răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru această tăgadă de dreptate, jar ^ eu voi merge de-a dreptul la mănăstire. Dacă nu mă veţi primi la Adam, voi găsi alta care să-mi deschidă porţile. 278 279 A doua zi venise la metoc un aprod cu chemare la judecată, înaintea domnului şi a divanului domnesc, pentru Stana, maica Agafia şi răzăşii horinceni, pe ziua de duminică, adică peste două zile. în dimineaţa zilei de duminică, după ieşirea domnului de la biserică, se adunară boierii, slujbaşii mari şi mici şi împricinaţii la divan. în curînd veni rîndul Stanei ; Goia, care nu se văzuse pană atunci, se găsi odată cu Stana, cu maica Agafia şi cu răzăşii în sala unde, împrejurul unei mese lungi, acoperită cu covor roşu, stăteau mitropolitul cu arhiereii şi boierii divanului, iar drept [în] mijlocul mesei, la o mică depărtare, pe un scaun de lemn săpat, îmbrăcat cu căptu-şală roşie şi aşazat cu vro trei trepte mai sus, sădea domnul cu cuca în cap şi cu buzduganul îmbrăcat cu argint în mînă. împrejur stăteau slujbaşi de ai curţii : copii din casa, seimeni, fustaşi de divan, aprozi şi alţii. întăi fu chemată Stana, căreia însuşi domnul îi porunci să arate împotriva cui cere dreptate şi pentru care fapte, povestind acele fapte în chip lămurit. Şi Stana, albă la faţa ca varul şi slăbită, dar tot nespus de frumoasă, strunindu-şi toată voinţa şi stăpânind ruşinea de care era cuprinsă, cu un glas care tremura numai puţin, arătă că cere dreptate împotriva lui Ion Goia, căpitanul de Cohurlui, fiindcă o rîpise şi o necinstise cu sila, povestind toate faptele în chip lămurit. Această povestire, făcută în cuvinte simple şi cu un glas care purta pecetea adevărului, mişcă vădit şi pe domn, şi pe boieri. Glasul lui vodă se făcuse aspru cînd întrebă pe Goia ce are de răspuns la învinovăţirea adusă de Stana şi dacă cele arătate de ea sînt adevărate. Căpitanul răspunse că toate sînt adevărate, dar că le-a săvârşit sub stăpânirea patimii ce Stana o stârnise într-însul, hotărît fiind s-o ieie de soţie şi încredinţat, în urma celor vorbite cu dînsa în zilele dinainte de rîpire, că ea nu ţine la logodnicul pe care el credea că maică-sa i-1 impusese. Dar aici fu întrerupt de Stana care, la auzul acestei minciuni, nu se putu opri să strige : — Minte ! Minte ! Nu-1 crede, doamne ! Cînd mi-o cerut să las pe Gheorghiţă pentru a-1 lua pe el, i-am spus că nu-1 voi lua niciodată de soţ, căci îmi este scârbă de dânsul şi iubesc pe Gheorghiţă peste tot. 280 Dar domnul se întoarse iar cătră Goia şi-1 întrebă : — Şi ai fi tu şi acuma gata să iei de soţie pe această fată ? — Da, măria-ta, zise el, sînt gata şi acuma s-o ieu de soţie, cu toată duşmănia ce mi-o arată. în acea clipă un fustaş de divan se apropie de logofătul cel mare şi-i şopti ceva Ia ureche, iar logofătul, Ion Buhuş, sculîndu-se de pe scaun, zise către domn : — Măria-ta, o sosit la uşa divanului stegarul steagului de Cohurlui şi cere să fie adus înaintea măriei-tale, avînd la dînsul o carte de la Iusuf-paşa, de la Babadag, răspuns la cartea ce măria-ta ai scris-o acelui seraschier. — Nu este acel stegar logodnicul tău ? întrebă domnul pe Stana. La auzul numelui iubitului, Stana se făcuse şi mai albă. La gândul că avea să deie ochi, ea, necinstită, cu acel cătră care se legase să-i fie pe veci cu credinţă, i se păru ca pământul se deschide înaintea ei gata s-o înghită. Nu fu ân stare să scoată un cuvînt din gîtlejul ei uscat şi maica Agafia răspunse pentru ea : — El este, măria-ta. Domnul poronci să intre şi în curînd Gheorghiţă se află în faţa divanului. Era galbăn şi tras Ia faţă, hainele îi erau pline de colb, în mână ţinea un săculteţ de matasă. De la masa cu postav roşu se sculă marele postelnic, Panaiotache Morona, şi-i luă din mînă săculteţul din care scoase scrisoarea paşii, iar tînărul, închinîndu-se adânc cătră domn, zise cu glas tare : — Să trăieşti, măria-ta ! — Tu eşti Gheorghe Prodan, stegarul steagului de călăraşi de la Cohurlui ? ântreba domnul. — Eu, să trăieşti, măria-ta. — Cum de ai adus tu cartea paşei ? Poroncisem ca acest răspuns să mi se trimată de pârcălabul de Galaţi printr-un om al lui. — M-am rugat de giupînul pârcălab să mă trimată pe mine ân locul altuia. , — Şi pentru ce truditu-te-ai pană aici după ce veniseşî atâta cale de Ia Babadag pană la Galaţi ? — Aveam o plecată rugăminte cătră măria-ta. 281 — Ce rugăminte ? întrebă vodă. — Să-mi faci, măria-ta, dreptate. — Dreptate ? întrebă domnul, împotriva cui ? — împotriva acestui mişel care mi-o rîpit şi mi-o necinstit logodnica, deşi ni jurasem frăţie de cruce, zise Gheorghiţă arătând cu mîna spre Goia care, la auzul veştii sosirii stegarului, îngălbenise. — El se leagă că este gata să ieie pe acea fată de soţie. — Şi ea primeşte ? întrebă Gheorghiţă întorcîndu-se cătră Stana. — Niciodată ! strigă fata. — Dar, întrebă vodă, eşti tu oare hotărît s-o mai iei de soţie şi după ce s-o întîmplat ? — Da, răspunse Gheorghiţă fără a sta la îndoială, căci întru nimica nu este ea vinovată de ruşinea ce i s-o făcut. Sînt hotărît s-o ieu de nevastă, dar cer de la dreptatea mă-riei-tale pedepsirea acelui mişel care o rîpit-o, apoi şi-o făcut rîs de dînsa. Domnul ramase gânditor, se vedea că în inima lui, prietenia pentru tovarăşul din copilărie duce o luptă grea cu simţul dreptăţii. în sfîrşit, întorcîndu-se cătră mitropolit îl întrebă : — Care este, înaltpreasfinte, pedeapsa hotărîtă de pravilă pentru acel care răpeşte şi siluieşte pe logodnica altuia ? — Pentru asemene vină, răspunse mitropolitul, pedeapsa hotărîtă de pravilă este moartea, iar întreaga avere a făptuitorului să se deie fetei rîpite şi siluite. Urmă iar o tăcere destul de lungă din partea domnului, apoi cu glas mâhnit şi îndurerat, dar puternic, el rosti cuvintele : — Aş fi dorit din inimă să scap viaţa lui Ion Goia care mi-o fost tovarăş din copilărie şi este oştean viteaz şi priceput, dar dreptatea nepărtinitoare este însuşirea şi datoria de căpetenie a domnilor : nu trebuie ca, bizuindu-se pe prietenia sau chiar pe rudenia cu stăpînitorul, prieteni sau rude ale domnului să se facă vinovaţi de fapte scîrboase ca acea pe care a făptuit-o Ion Goia. Deoarece despre vinovăţia lui nu poate încăpea nici o îndoială, căci însuşi o mărturiseşte, îl osîndirn la moarte. Avînd însă în vedere vitejia de care o dat atîtea dovezi, hotărâm să moară, nu prin ştreang, ci 282 prin sabie, chiar astăzi, la ieşirea noastră de la divan. Iar avera lui întreagă : moşii, odoare, vite, robi, bucate şi altele, să intre toate în stăpînirea Stanei Coman, fata rîpită şi siluită, logodnica lui Gheorghe Prodan, stegarul steagului de călăraşi de la Cohurlui. După ce se ridică şedinţa divanului, aproape toţi boierii cei mari stăruiră pe lîngă domn să dăruiască lui Goia viaţa, arătînd că pierderea averei întregi era pentru el o pedeapsă destul de mare, dar domnul ramase neînduplecat. — Dacă Goia mi-ar fi greşit mie, zise Constantin-vodă, aş fi în drept să-i dăruiesc viaţa, dar o greşit altora şi în astfeli de chip încît nu mai poate îndrepta acea greşală, prin urmare nu sînt în drept să-1 iert. Acea fată are dreptul să ceară de la mine să înlătur cu desăvîrşire primejdia ca ochii ei să mai întâlnească vreodată faţa acelui care o necinstit-o, prin urmare n-am dreptul să-i dăruiesc viaţa, oricît, Dumnezeu îmi este martur, aş dori să i-o cruţ. Goia, după ce se împărtăşi, muri cum trebuie să moară oşteanul care nu ştie ce este frica de moarte. Din poronca domnului, trupul lui fu înmormântat la biserica Sfîntului Neculai cel Mare, cu toată cinstea cuvenită unui căpitan. Maica Agafia cu Stana, cu răzăşii horinceni, urmaţi de Gheorghiţă, după ce ieşiră de la divan se îndreptară în tăcere spre metocul mănăstirii Adam. Cînd ajunseră acolo, Stana şi cu mătuşă-sa se retraseră în încăperea în care ele fusese găzduite, lăsând pe răzăşi şi pe stegar în cerdacul metocului. După oareşcare trecere de timp, o soră veni să spuie lui Gheorghiţă că maica Agafia îl pofteşte la chilia ei. Stegarul se grăbi s-o urmeze. Cînd uşa chiliei se deschise, văzu pe maică şi pe Stana aşteptîndu-1 în picioare în mijlocul încăperii. Voi să s-arunce în braţele fetei, dar ea se dădu la o parte şi întinse baţele ca în apărare. Uimit, el se opri pe loc întrebînd-o : — De ce fugi de mine ? — Fug de tine pentru că de acum înainte orice legătura între tine şi mine trebuie să înceteze. — Dar pentru ce ? — Fiindcă nu mai sînt vrednică de tine. — Dar dacă eu, răspunse tînărul cu căldură, te găsesc tot atît de vrednică, ce zic ? şi mai vrednică decît altădată ? 283 — Nu, zise Stana, nu, o fată pângărită nu mai poate fi soţia unui bărbat cinstit. îţi mulţămesc din inimă pentru credinţa ce vrei să mi-o păstrezi, cu toate cîte s-au întâmplat, credinţă care ai vădit-o şi prin cuvintele ce le-ai zis înaintea domnului. Hotărâtă să nu mai fiu nevasta ta şi să intru ântr-o mănăstire, nu voi înceta să te iubesc pană la moarte ; tocmai fiindcă nici o clipă n-am încetat să te iubesc şi din chiar pricina acestei iubiri nu vreu să te nenorocesc, deve-nindu-ţi soţie. — Să mă nenoroceşti ? Dar cum m-ai nenoroci ? — Te-aş nenoroci, căci, între tine şi mine, necontenit ai vedea icoana lui Goia şi ţi-ai aduce aminte de pîngărirea ce am suferit-o. Gheorghiţă se apropie atunci de iubita lui şi, îngenunchind înaintea ei, zise : — Stano ! Pe sfînta cruce, pe sabia asta, şi puse mîna pe mânerul săbiei, pe viitorul meu, pe iubirea mea nemărginită pentru tine, îţi jur că din gura mea nu vei auzi un cuvînt care să-ţi amintească nenorocirea care te-o lovit, mi-şelia a cărei jertfă ai fost, că pentru mine eşti şi vei fi de-a pururea icoana curăţeniei şi a bunătăţii ce măcar o clipă n-ai încetat să fii. Stano ! fie-ţi milă şi de mine şi de tine şi nu ne nenoroci pe amîndoi ! Aici maica Agafia părăsi fără zgomot chilia, dar tinerii nu bagară de samă că ea ieşise şi Gheorghiţă îşi urmă stă-ruinţile. Stana avea o voinţă puternică şi era în stare să rămîie pană la sfîrşit statornică în hotărârile odată luate, dar de astă-dată ea nu putea decît să fie învinsă în lupta de înălţime de suflet ce se dădea între ea şi iubitul ei, căci acesta se slujea de o armă atîtputernică care se numea dragostea, unită cu dorul de a-şi petrece viaţa alături de fiinţa iubită. Cînd, după vro două ceasuri, maica Agafia s-întoarse în chilie, găsi pe tineri şăzînd unul lîngă altul pe pat, cu mînile Stanei în acele ale logodnicului: ea consimţise să fie a lui pe viaţă. După ce o puseră în cunoştinţa faptului, stegarul adăugi : — Şi să ştii, maică dragă, că am hotărît ca mîni sa mergem la Mitropolie, pentru a face dinaintea înaltpreasfinţiei- - - c <-„ manăistire Adam, a întregii ,ale carte de danie^catra sfmta ^astue ^ fe averi a lui Goia, «ui ^ ^ ^ ^ s'âoînirea Stanei, vina Şioj^ . t „f£ nupo, argila .spetea e,«. Vt aşa de simple cum se arata mai sus. 284 PRIETEN (1711—1715) Deşi puterea ostăşască a Moldovei fusese cu desăvîrşire frântă în veacul al şasesprezecelea, duhul războinic al fiilor ei rămăsese nebiruit pană mult mai tîrziu. Chiar în veacul al XVIII-lea oştirile polone erau pline de voluntari moldoveni ; ei alcătuiau chiar regimente întregi : uneori întrunite în mici corpuri de oştire, ca acel al lui Costaşco Turculeţ, moldovan neaoş care ajunsese la rangul de reimentar, adică de general. Aceşti lefegii moldoveni în serviciul Poloniei purtau numele de joirniri : Constantin Cantemir, care mai pe urmă se sui pe scaunul Moldovei, fusese şi el joimir şi căpătase gradul de rohmistru, echivalând cu acel de colonel1. La sfârşitul veacului al şăptesprezecelea şi la începutul celui următor, luptele dintre şvezi, ruşi şi poloni, răscoala celui de al doilea Racotzi şi pe urmă războaiele lui Petru cel Mare cu turcii şi cu tătarii dădură moldovenilor doritori de lupte, de slavă ostăşască şi de pradă, prilejuri noi pentru mulţămirea acestor aplecări. Ei mişunau în oştirile deosebiţilor beligeranţi. „Atunci moldoveni mulţi şi feciori de boieri se duceau la lefe, unii la moscali, unii la Ieşi, unii la Racotzi, unii la şvezi pentru agonisită" ni spune, în letopiseţul său, Ion Neculcea. Răzăşii, mazilii şi feciorii de boieri mai de jos erau treptele cari dădeau aproape totalitatea acestor voluntari. Petru cel Mare alcătuind mai multe regimente de călărime recrutate numai din moldoveni, cărora li plătea o soldă rela- 1 Rohmistru este corumperea cuvîntului Rittmeister, comandant de escadron, dar în oastea polonă escadroanele erau comandate de locotenenţi, iar rohmistrul avea mai multe escadroane sub povăţuirea lui. tiv foarte ridicată, codrenii , orheienii şi sorocenii alergară sub steagurile lui, atraşi mai ales de faptul că el era împărat drept-credincios. Astfeli, ştim că imediat înainte de expediţia nenorocită a ţarului în Moldova, se aflau în oastea lui cel puţin patru polcuri sau regimente de călăreţi moldoveni : acele ale lui Chigheciu, Grigoraş Ivanenco, Ion şi Va-sile Tanski. Cel puţin doi din aceşti polcovnici (coloneii) erau fără îndoială moldoveni : Chigheciu şi Grigoraş Ivanenco. Printre tinerii ofiţeri ai polcului lui Grigoraş Ivanenco erau praporcicii (stegarii, enseignes, F'ăhnriche) Luca Cîrja şi Petru Motoc, amin doi fii de boieri de ţară din ţinutul Orheiului, ai căror părinţi stăpâneau moşii megieşite pe malurile Răutului. Aceşti tineri fusese nedespărţiţi încă din copilărie, legase pe urmă frăţie de cruce şi se iubeau ca fraţi de sînge. Luca slujea în steagul căpitanului Ioniţă Ivanenco, fratele mai mic al polcovnicului, iar Petrache în acel al lui Iordache Cîrjă, fratele mai mic al tatălui prietenului său. Petrache era un tînăr nalt, frumos la faţă, cu păr, ochi şi musteţi negre, vesel din fire, dispreţuitor de orice samana a prefacere, bun la inimă, dar iute la mînie şi vestit pentru puterea cumplită cu care era înzestrat. Luca, nalt şi el, era de o fătpură mai sprintenă, frumos, cu păr şi musteţi castanii deschise, cu ochii căprii, viteaz ca un leu, dar blînd la fire, răbdător şi mult mai tăcut decît prietenul lui. La începutul anului 1711 aceste patru polcuri moldoveneşti, puse cu altă călărime sub ordinile generalului Kropot-kin, împreună cu un corp de pedestrime comandat de cneazul Galiţin, cantonate în împrejurimile Kievului, fură, împreună cu mai multe regimente leşeşti de ale craiului August, îndreptate spre Bieloţerkov, unde o invaziune de tătari închisese nişte mici forţe ruseşti. Expediţia aceasta avea de scop de a goni pe acei tătari şi a ţine piept altora care veneau din Bugeac, cu Cailga-sultan, împreună cu trupele lui Ha-liţki, voievodul Kievului. Acest de pe urmă, pus în slujbă de Stanislav Lescinski, îi rămăsese credincios chiar după înfrângerea lui Garol al Xll-lea la Poltava şi izgonirea lui Stanislav de pe tronul Poloniei. Străjile cele mai înaintate ale micului corp de armată rusesc erau alcătuite din polcul lui Grigoraş Ivanenco. în ziua în care începe povestea mea, se zăriră cele dintăi străji 286 287 tătăreşti care însă o luară la fugă îndată ce văzură pe acele ruseşti. Deoarece era sară, polcovnicul nu-i urmări şi, ajun-gînd într-un sat ale cărei case nu erau încă arse de păgîni, opri acolo polcul pentru odihna de noapte. Satul fiind pustiu, oştenii găsiră adăpost îndestulător pentru ei şi pentru cai. Luca şi Petru se găzduise într-o casă mai bună, de gospodar cuprins, în mijlocul părţii de sat unde erau încvartiruite steagurile lor. Odaia în care aveau să doarmă era curată şi mare, dar ca îmbrăcăminte se vedea într-însa numai o masă şchioapă şi două paturi de scînduri fără nici un aşternut, deoarece locuitorii, spre a scapă de urgia tătărească, fugise în codri cu două zile înainte luînd cu dînşii tot ce puteau duce în cară. Dar tinerii noştri aveau cu ei tot ce li trebuia pentru a-şi face cîte un aşternut în stare să îngăduie unor oşteni de-abie trecuţi de douăzeci de ani şi cari 'Stătuse în şa de dimineaţă pană în sară să doarmă duşi. Aveau pe lîngă îm-bielşugată mîncare în rafturi şi cîte o ploscă voinică plină cu horilcă veche. Făcuse cinste şi mîncării şi băuturii ; Luca se pregătea să se culce, aînd faţa întunecată a lui Petru, de obicei atît de vesel şi de vorbăreţ, dar care în acea sară rămânea nemişcat şi tăcut la masă, îl făcu să întrebe pe prietenul lui : — Dar ce ai tu astăzi de stai atît de tăcut şi de măhnit ? — De cînd am zărit tătarii m-o apucat, răspunse Petru, o presimţire rea, şi de atunci nu pot scapă de dînsa. La noapte sau mîni trebuie să mi se întîmple un rău mare. — Ce dracul ! zise Luca, doară nu te-ai spăriet de dînşii. Petru surîse cu dispreţ, apoi scutură capul : — Ceea ce simt n-are a face cu frica şi întru nimica n-o scăzut în mine dorul de luptă. Am presimţirea că mă găsesc în faţa unei mari nenorociri. — Fleacuri, zise Luca, eşti trudit şi poate că horilca nu ţi-o priit. Trimete aceste presimţiri răle la dracul, trage un somn bun şi-i vedea că mîni ai să fii vesel şi fără grijă ca totdeauna. — Fără îndoială că am să caut să dorm bine, zise Petru, căci mîni trebuie să am capul limpede şi ochiul ager, dar cine ştie ce se poate întîmpla. Dacă-mi este scris să mor m luptă sau să cad în mîna păgînului, te rog, cînd te-i întoarce acasă, să mergi la Perieni, la logodnica mea, şi sa-i spui că am căzut gîndindu-mă la dînsa, că măcar o clipă gîndul meu n-o fost despărţit de ea şi necontenit am avut icoana ei înaintea ochilor. — Fii liniştit, dacă s-ar întîmpla să pieri, oi merge la verişoara Smaranda şi i-oi spune ce mi-ai zis să-i spun, dar încă o dată îţi zic că n-are să ţi se întîmple nici un rău, doară eşti băiet nu numai voinic, dar şi cu noroc. Mîni, cînd te-i trezi, nu-i mai avea nici o presimţire rea şi ai să tai la tătari de ai să te saturi. Şi, într-adevăr, aşa fu cum zisese Luca, Petru adormi curînd şi a doua zi se trezi el cel dintăi, vesel, fără umbră de presimţire rea. Luca, care se trezi în urmă, îi zise : — Tu aveai ieri o presimţire rea, iar eu am avut astă-noapte un vis poznaş. Am visat că nişte tătari m-au legat cu funii de flori, m-au îmbrăcat în alb şi mi-au împodobit hainele cu alte flori, roşii. Ce poate oare să însemne un asemenea vis ? Petru nu avu vreme să răspundă, căci în acea clipă trîm-biţa începu să sune adunarea, amîndoi prietenii se grăbiră sa s-îmbrace şi să se înarmeze spre a încăleca mai degrabă şi a ajunge în faţa bisericii de lemn a satului, hotărîtă din ajun ca loc de adunare al polcului. Acolo aflară că în apropierea satului se vedeau strînse cete mari de tătari, într-adevăr, cînd polcul lui Grigoraş Ivanenco ieşi din sat văzu, la depărtare de vro două mii de paşi, cum o ceată ca de două mii de tătari înainta încet spre creştini. Sosind acuma polcovnicului poroncă de la Kropotkin să deie numaidecît pe păgîni înapoi, Grigoraş Ivanenco dădu ordin ca polcul să înainteze la treapăd. Tătarii se opriră numaidecît, apoi dădură dosul, dar destul de încet. Văzînd pe păgîni îndărăptînd, Ioniţă Ivanenco, căruia îi era încredinţat steagul din frunte, bărbat de o îndrăzneală nebună, fără a mai aştepta altă poroncă, puse pe trîmbiţaşul lui să sune navala Şi se aruncă în fuga mare asupra paginilor. Aceştia, auzind tnmbiţa, o luară şi ei la fugă, iar celelalte steaguri din polc porniră asemene după acel din frunte. Ioniţă Ivanenco, care era înaintea tuturora, gonea drept spre mijlocul tătarilor, unde se vedea tuiul, cu gînd să-1 cucerească, dar deodată mijlocul tătăresc încetinind mersul, cele două aripi se întoarseră aproape pe loc din fugă şi se aruncară asupra moldovenilor. Oştenii lui Ioniţă fură astfeli 288 289 încunjuraţi de păgîni, dar celelalte steaguri ajungând răpede, tătarii fură siliţi s-o ieie iar la fugă, fără a fi putut să facă mult rău cozii şi grosului steagului încunjurat de ei. Dar acei din frunte fură mai nenorociţi : mijlocul tătarilor s-întorsese şi el şi căzuse asupra celor cîţiva călăreţi cari se ţinuse de căpitan, între cari era şi Luca. Aceştia erau aproape toţi oşteni aleşi, călări pe cai de soi : săbiile lor nu întîrzieră să-şi facă loc şi, deoarece celelalte steaguri erau acuma aproape de locul acelei învălmăşeli, ar fi scăpat aproape cu toţii teferi, dar calul lui Ioniţă potihnind, călăreţul care tocmai atunci se ridica în scări spre a lovi pe un tătar căzu la pămînt şi fu pe loc ucis de duşmani cu lovituri de suliţă. Totodată cădea, lovit de un gloanţe, şi calul Iui Luca, iar acesta, după ce primi mai multe lovituri de suliţă, fu ridicat de pe jos de doi tătari de calare şi dus în mijlocul lor. Păgînii nu mai aşteptară lovirea moldovenilor ajunşi aproape de ei, ci goniră spre grosul lor. Grigoraş Ivanenco, punînd să sune adunarea, opri avîntul oştenilor săi cari altfeli fără îndoială ar fi urmărit pe duşmani. Pierderile moldovenilor se mărgineau la cinci morţi şi vro douăzeci de răniţi, din cari unul singur, Petrache Cîrjă, mai greu, dar moartea căpitanului Ioniţă era din cale-afară dureroasă, căci era privit ca cel mai viteaz oştean din toată călărimea adunată acolo. Altă ciocnire de samă nu mai avu loc nici în acea zi, nici în cele următoare, oastea rusască mărginindu-se a urmări de departe pe tătari, cari se retrăgeau spre miazăzi. Lui Ioniţă Ivanenco i se făcu o înmor-mîntare vrednică de aşa viteaz, la care fură de faţă toţi generalii şi polcovnicii ruşi. Petru Motoc zăcu trei luni în spital la Kiev ; cînd se îndreptă şi merse la polc spre a cere o învoire de două sau trei luni pentru a se duce acasă, i se răspunse că nu se mai dă nici o învoire, căci războiul între ţar şi Poartă este hotărît şi polcul pleacă a treia zi cu toată oştirea spre Moldova. în timpul dezastroasei campanii a lui Petru cel Mare, Petrache putu să meargă să-şi vadă părinţii şi logodnica, care era nepoată de frate a banului Savin Zmuncilă, numai pe vro două zile, în timpul în care împăratul era ospătat de Cantemir în Ieşi. După bătălia de la Stanileşti, luă iar drumul Rusiei împreună cu toată oastea. Aproape totodată Motoc jitnicerul, tatăl lui Petrache, şi Savin Zmuncilă banul părăseau Moldova împreună cu Ion Neculcea şi cu alţi boieri moldoveni cari se hotărâse să urmeze pe Dumitru Cantemir în Rusia. La plecarea lui din ţară, jitnicerul Motoc avu grijă să vîndă prietenului său, Matei Cîrjă, tatăl lui Luca şi cel mai bun prieten al său, întreaga lui avere : sate, vite, bucate şi ţigani, mai trecîndu-i şi toate sinetele de datorie ce le avea. Sulgeriul Matei Cîrjă trăise în răi termeni cu ocîrmuirea lui Cantemir, care îl găsise în slujbă, pus fiind de predecesorul lui Cantemir, de Neculai Mavro-cordat, şi-1 scosese fără de nici o pricină, numai pentru a4 înlocui cu altul, bine văzut de unul din boierii cei mai cu trecere ai noii domnii. îndată ce Neculai Mavrocordat, care dobîndise din nou scaunul Moldovei, sosi în Ieşi, începu o groaznică prigonire a partizanilor lui Cantemir ramaşi în ţară, prigonire care slujea atît lăcomia domnului, cît şi acea a creaturilor sale, cele mai multe aventurieri din Fanar, sosiţi în urma noului domn cu nădejde şi cu hotărîre să se îmbogăţascâ. Unul din mijloacele de îmbogăţire ântrebuinţat mai adesa de acei venetici era căsătoria cu vro fată de boier bogat din ţară. în cele mai multe cazuri domnul sau doamna dădea tot ajutorul unei astfeli [de] ânsoţiri, făcând pe părinţii cu-tărei sau cutărei fete cu zestre să înţeleagă că ar vedea cu ochi buni o asemenea cununie, la care însuşi ar fi nuni, făgăduind tatălui sau fratelui mai mare al fetei vro slujbă grasă, sprijinul domnesc în vro judecată oareşcare, iertarea vreunei greşeli sau întrebuinţînd ca mijloc de convingere pur şi simplu amerinţarea. Smaranda Zmuncilă, logodnica lui Petru Motoc, era o fată frumoasă, bogată şi de neam bun. Rămasă orfană de tată de mai mulţi ani, n-avea fraţi, iar singurul ei sprijinitor firesc, banul Savin Zmuncilă, fratele tâtîne-său, urmase pe Cantemir în Rusia şi făcuse bine, căci pe lîngă că trecea drept unul din boierii cei mai devotaţi lui Dumitraşcu-vodă, maltratase rău pe nişte greci jacaşi, rude ale lui Mavrocordat cari, aflîndu-se în momentul mazilirii acestuia în creierii munţilor, la Dorna, însărcinaţi cu împliniri de dări, nu putuse să plece odată cu stăpînul lor. Unul din acei greci, numit Neculai Caravia, avuse prilej să vadă pe Smaranda Zmuncilă, persoana fetei îi plăcuse, iar averea ei şi mai mult. Numai faptul că era logodită îl 290 291 împiedecase să ceară de pe atunci sprijinul domnului pentru a-i obţine mîna. Acuma, cînd se-ntoarse împreună cu noua domnie, auzind despre fuga lui Savin Zmuncilă şi aflînd că Petru a rămas în slujba rusască, hotărî să ceară, ca despăgubire pentru rălele tratamente suferite din partea lui Savin Zmuncilă, averea acestuia şi mîna nepoatei sale, logodită cu un om hain împărăţiei deoarece slujise în vremea războiului şi mai slujea şi acuma în rîndurile unor oştiri duşmane preaputernicului împărat. Cererea îi fu bine primită de Neculai Mavrocordat, foarte răzbunător din fire şi bucuros să ajute pe greci, mai ales cînd se întîmpla, cum era în cazul de faţă, să fie înrudiţi cu dînsul sau încuscriţi cu el. El se grăbi deci să trimată pe Caravia la Brînzeni, pe Răut, în ţinutul Orheiu-lui, moşia la care sădea văduva lui Dumitrache Zmuncilă, împreună cu o scrisoare a unuia din logofeţii lui, prin care se făcea cunoscut văduvei că domnul ar vedea cu ochi buni căsătoria Smarandei ou nepotul lui de soră, Neculai Caravia, şi este hotărît să puie pe zisul său nepot în stăpînirea întregii averi a lui Savin Zmuncilă, deoarece acesta s-a hainit împreună cu fostul domn, Dumitru Cantemir. La sosirea acestei veşti neaşteptate, mare fu spaima amînduror femeilor. Smaranda îşi iubea din tot sufletul logodnicul ; ideea de a renunţa la dînsul spre a lua de soţ pe un necunoscut, de neam străin, îi păru din capul locului mai nesuferită decît moartea. Hotărî mamei sale că, mai degrabă decît să se supuie unei asemenea batjocuri, este gata să se sinucidă sau să se călugărească. Bătrîna Zmunciloaie, femeie înţeleaptă şi stăpînă pe sine, chiar în împrejurările cele mai grele, văzînd că grecul cere un răspuns grabnic şi hotărît, îi arătă că ea este foarte măgulită de bunăvoinţă ce o arată măria-sa interesîndu-se de viitorul fiicei sale şi alegîndu-i un mire rudă cu însuşi înălţimea-sa, dar că fata este logodită cu un tînăr pe care îl cunoaşte şi îl iubeşte de mult. Ea (Zmunciloaia) nu se îndoieşte măcar o clipă că căsătoria cu neamul domnesc este mult mai cinsteşă şi mai folositoare pentru fata ei decît acea cu tînărul Motoc, care nu este decît un mic ofiţer în oştirile moschiceşti, ai cărui părinţi nu sînt acuma decît nişte haini fugari, nemaiavînd nici o avere în ţară, şi prin urmare el nu mai poate avea nădejde de nici un viitor. însă fata ţine la dînsul şi amerinţă să se călugărească dacă vede că se fac încercări spre a1 o sili la această căsătorie. Dar ea, mama, este încredinţată că va izbuti în curînd să obţie consimţimîntul Smarandei. Deci să aibă Caravia puţină răbdare, o lună, mult două, şi încredere în ea ; nu se îndoieşte că în curînd îi va face cunoscut învoirea copilei la căsătoria cu dînsul. Zmunciloaia ştiu să fie atît de convingătoare, încît Caravia plecă a doua zi fără a mai fi văzut pe Smaranda, dar plin de nădejde în izbutirea planurilor lui de viitor, şi aduse domnului, împreună cu această încredinţare, rostirea mulţămirilor şi recunoştinţei vădanei. îndată după plecarea grecului, Zmunciloaia poronci să-i puie caii la rădvan şi, împreună cu Smaranda, plecă la Negureni, moşia sulgeriului Matei, spre a căuta la dînsul sfat în împrejurările grele în cari se găsea. Spre marea ei surprindere, cînd ajunse acolo, nu găsi pe Cîrjă, care era plecat împreună cu soţia la Ieşi, unde îl chemase domnia, ci pe fiul său Luca, scăpat prin fugă din robia tătarilor, tocmai de la Caffa. Dar în ce stare ! De-abie îl recunoscură ! Tînărul rumăn la faţă, cu obrajii plini, cu buzele roşii, avea acuma înfăţoşarea unui bărbat trecut bine de patruzeci de ani, slab, galbăn ca ceara, cu obrajii coşcovi, cu buzele descolorate, ou ochii intraţi în orbitele lor şi avînd o jale cumplită zugrăvită într-înşii. Deoarece el din întăia clipă spusese femeilor că părinţii lui trebuie să s-întoarcă chiar în acea sară sau cel mult a doua zi, ele se hotărîră să rămîie peste noapte la Negureni spre a nu fi silite să facă de două ori drumul nu tocmai uşor dintre cele două aşăzări. Avură deci toată vremea să-şi povestească, el, foarte pe scurt, şăderea în robia păgânilor şi suferinţile îndurate, fuga şi greutăţile de cari avuse parte pană ce ajunsese în ţară, ele, primejdia care ameninţa planurile de viitor ale Smarandei şi grija în ce privea pe Petru, de la care nu mai aveau nici o veste de atîta vreme. La auzul numelui prietenului, ochii stînşi ai lui Luca mai învieră, se păru că din acea clipă urmăreşte cu mai mult interes cuvintele celor două femei, în mai multe rînduri li ceru chiar lămuriri, făcîndu-le să revie asupra mai multor amărunte. Părinţii tînărului sosiră chiar în acea sară : ei ştiau încă de la Ieşi, din însuşi gura domnului, că acesta făgăduise lui 292 293 Caravia mîna Smarandei şi, deoarece ţineau la Petru ca şi la copilul lor, se scîrbise mult la auzul acestei hotărâri a lui Mavroeordat, dar pentru moment nu vedeau cum să împiedece aducerea ei la îndeplinire. Dealtmintrelea, bătrânul Cârjă era foarte mulţămit în urma întrevederii lui cu vodă, care-i arătase cea mai desăvîrşită bunăvoinţă şi-1 însărcinase cu o misiune de mare însamnatate pe lîngă paşa Tighinei. Un turc bogat, însoţit de trei slugi, tot turci, fusese ucis pe Galbăna de nişte tâlhari, nu se ştia dacă aceştia erau moldoveni sau tătari. Turcul avea neamuri cu trecere la Poartă, şi vizirul însărcinase pe paşă să facă o amărunţită cercetare, după săvîrşirea căreia, constatînd neamul tâlharilor, să pretindă îndată, sau de la domnul Moldovei, sau de Ia tătarii din Bugeac, pe lîngă pedeapsa făptuitorilor şi o urieşă sumă de bani. Plata acestei surni atunci, după nenorocitul război în care se vîriîse Cantemir şi în urma cheltuielilor făcute de Mavroeordat pentru dobândirea scaunului Moldovei, ar fi alcătuit un adevărat dezastru, atât pentru visteria ţării, cât şi pentru punga, domnului. Trebuia ca crima să fie numaidecât aruncată ân spinarea tătarilor. Sulgeriul era încredinţat că va duce greaua însărcinare ce i se încredinţase la foarte bun sfîrşit, doarece era în legături de prietenie cu paşa căruia altădată se găsise în stare să-i faca un serviciu din acele cari nu se uită : pe lîngă că scăpase viaţa fiului paşei, căzut în mînile leşilor, îl mai şi răscumparase chiar din robie. Această însărcinare ce domnul i-o dăduse cunoscînd legătura lui cu paşa, era atît de însemnată încît, dacă izbutea, putea să ceară orice raulţămire. Luca ascultase aceste lămuriri date de tată-său cu cea mai mare băgare de samă şi, după ce bătrânul âşi isprăvi povestirea, ramase adâncit în gânduri. A doua zi de dimineaţă avu cu sulgeriul o lunga convorbire între patru ochi. Cînd, cîteva ceasuri mai tîrziu, Zmunciloaia era gata de plecare, Cîrjă o luă deoparte şi-i zise : — Cumătră Săftică, mă cunoşti de mult şi ştii că sînt om căruia nu-i place să facă făgăduinţi zadarnice şi uşuratece. Cu toate aceste eu, Matei Cîrjă, îţi spun să nu pierzi nădejdea că vei mărita pe Smaranda tot cu Petrache Motoc. Aibi buna nădejde că vom izbuti s-o scăpăm de acel ţăpuşor ţarigra- 294 dean. Deocamdată nu pot să-ţi spun mai mult. Deci : sus inima ! Iar cînd îşi luă rămas bun de la Smaranda, bătrânul îi zise şi ei sărutînd-o : — Inima sus, Smărăndico ! Tot numai moldoveni neaoşi ieşiţi din tine boteza-voi ! Misiunea lui Cîrjă la Tighina fu încununată cu o izbândă desăvîrşită. Nu ştiu de ce neam vor fi fost tâlharii cari ucisese pe turcul cel bogat şi pe slugile lui, dar lucru stabilit este că raportul trimes de paşă la înaltul Devlet, la Stambul, arata că ei erau fără îndoială tătari şi nicidecum moldoveni. Paşa mai făcu cunoscut că Calga-sultan a şi început să împlinească gloaba hotărîtă de Devlet pentru acea fărădelege. Bucuria domnului fu atît de mare încît, cînd sulgeriul se întoarse cu răspunsul paşei la Ieşi, îl sărută pe amândoi obrajii, îl îmbrăcă cu caftan, îl dărui cu o blană scumpă, îl rîndui serdar Ia Orhei şi-i poronci să spuie ce mai doreşte drept răsplată a slujbei îndeplinite în chip atît de strălucit : moşie, scutire de vamă pentru o cireada de boi sau un număr de sălaşe de ţigani ? Noul serdar răspunse că şi-o făcut numai datoria de slugă credincioasă a măriei-sale, dar dacă maria-sa, peste toate bunătăţile cu cari l-o încărcat, voieşte numaidecât să-i mai facă încă un bine mare, care l-ar bucura mai cu samă, o roagă preaplecat să deie de soţie fiului său Luca, pe Smaranda, fata văduvei lui Dumitrache Zmuncilă. Ştie că vodă o făgăduit mîna fetei lui Neculai Caravia, dar acestuia nu-i era doară numaidecît de Smaranda, ar lua fără greutate şi altă fată de boier, frumoasă şi bogată şi, mila Domnului, erau în ţara Moldovei, în împrejurările de faţă, destule fete frumoase, fiice sau rude a unor boieri cari se hainise împreună cu Dumitraşcu-vodă. La auzul acestei cereri, Mavroeordat stătu cîteva clipe pe gînduri, dar, adueîndu-şi aminte că chiar în ajun i se vorbise, pentru un grec care nu-i era rudă, de o nepoată a lui Ilie Abaza, fost vornic despre doamnă, fugit şi el din ţară împreună cu Cantemir, fată mult mai bogată decît Smaranda Zmuncilă, mai bogată chiar decît se cuvenea pentru peţitor care era un om mai de jos, se hotărî îndată s-o căsătorească cu Caravia, lăsînd pe Smaranda fiului lui Cîrjă. Zise deci acestuia : 295 — Mie îmi place să dau acelor cari mă slujesc bine mul-ţămiri cît se poate de mari. Deşi făgăduisem lui Neculai Caravia mîna fetei lui Dumitrache Zmuncilă, faţă cu slujba ce mi-ai făcut-o, voi căuta pentru nepotul meu o despăgubire cuviincioasă. Fata lui Zmuncilă să fie deci soţia fiului tău, iar la cele cîte le are, mai adaog şi eu, din partea mea, treizeci de sălaşe de ţigani, din ţiganii domneşti, pe alese.. Lumea, cînd auzi că Luca Cîrjă se căsătoreşte cu Smaranda Zmuncilă, nu se mieră atîta de generozitatea lui Ma-vrocordat, căci se cam ştia ce slujbă însamnată făcuse domnului noul serdar de Orhei, cît caracteriza în chip aspru fapta lui Luca, care, folosindu-se de faptul lipsei din ţară a fratelui său de cruce, îi rîpea mîna şi averea fetei ce o iubea şi cu care era şi logodit de atîta vreme. De această judecată aspră avu parte şi Smaranda, cînd se auzi că, fără a face cea mai mică greutate, consimţise să ieie de soţ pe cel mai bun prieten al fostului ei iubit şi logodnic. Nunta tinerilor fu săvîrşită la Brînzeni, abie trei săptămîni după întoarcerea sulgeriului Matei de la Tighina. înainte de căsătorie însă, serdariul şi cu Luca fusese la Ieşi şi avuse o lungă convorbire cu mitropolitul Ghedeon, care arhi-păstorea atunci în Moldova. Apoi făcu, înaintea mai multor boieri cari iscăliră ca martori, o carte prin care dăruia lui Luca întreaga avere ce o cumpărase de la jitnicer. Luca şi Smaranda trăiau de patru ani liniştiţi la Brînzeni, nici un nour nu venise să tulbure căsnicia lor. Lumea vorbea cu laudă de traiul fericit al tinerei părechi, dar totodată o jalea fiindcă ceriul nu-i dăruise încă nici un urmaş. Smaranda se făcuse şi mai frumoasă decît înainte, dar Luca, deşi dormea bine, mînca cu destulă poftă şi era în stare să steie calare zile întregi, îngălbenea şi se sluţea din zi în zi. Oameni cuminţi, mai ales giupînesele bătrîne, nu stăteau la îndoială pentru a atribui această schimbare unei dragoste din cale-afară aprinsă pentru frumoasa lui soţie. Se găsiră chiar unele mai îndrăzneţe cari nu se sfiară să facă parte de presupunerile lor Zmuneiloaiei şi chiar tinerei femei, sfătuind pe această de pe urmă să mai cruţe puterile soţului, dacă voieşte să-1 ţie ani îndelungaţi cu zile şi în deplină sănătate. 296 Smaranda, la auzul acestor vorbe înţelepte, se înroşea, dar deloc nu căuta să li zguduie prepusurile. Luca, de o bucată de vreme, mai lăsase vînatul cu ogarii pentru a se îndeletnici cu cetirea cărţilor bisericeşti : evanghelie, liturghie, mineie, vieţile sfinţilor şi cîte altele, apoi umbla des pe la mănăstiri, mai ales pe la Capriana, şi stătea lung de vorbă cu stareţii şi cu călugării cari aveau deosebit renume de evlavie. Lumea zicea că el caută să se puie bine cu ceriul pentru ca acesta să se îndure şi să-i dăruiască un copil, părere întărită şi prin faptul că Smaranda îl însoţea adesa la acele lăcaşuri sfinte şi cetea şi ea unele din cărţile soţului. Apăsătoarea a doua domnie a lui Neculai Mavrocordat ţinu patru ani. După trecerea acestui decurs de vreme, turcii, de a căror interese grecul ţinuse deosebită samă, îl mutară în domnia mai bănoasă a Ţării Româneşti, iar în locul lui, spre marea bucurie a Moldovei, aduseră în scaun, cu a treia domnie, pe Mihai Racoviţă, boier moklovan de viţă veche, cumnat cu Cantemireştii şi înrudit cu toată boierimea ţării. îndată după aşazarea în scaun a lui Racoviţă, serdariul se grăbise să vie la curte pentru a se ruga de noul domn să-1 desărcineze de o slujbă pentru care se socotea acuma prea bătrîn spre a o putea purta cu toată vrednicia cuvenită. Mihai Racoviţă, care îl cunoştea de mult şi îl preţuia, dintăi nu voi măcar s-audă de asemene lucru, dar, la urmă, bătrînul stăruind cu tot înadinsul în cerere, îi făcu pe plac. Cum auziră de venirea noului domn în scaun, toţi acei pribegi cari rămăsese cu Dumitru Cantemir în Rusia, afară de prea puţinii cari se hotărîse isă se stabilească acolo cu desăvîrşire, se grăbiră să s-întoarcă în Moldova. Printre ei erau Motoc jitniceriul şi fiul său Petru. Acesta dobîndise acuma gradul de căpitan şi poate că, dată fiind cariera strălucită ce se deschidea înaintea lui, ar fi rămas mai departe în slujba ţarului dacă n-ar fi fost înduplecat la întoarcere de părintele său, de n-ar fi aflat de căsătoria Smarandei cu Luca şi de n-ar fi fost stăpînit, în urma acestei veşti, de un dor cumplit de răzbunare, care îl făcuse să jure moartea prietenului trădător. Ieşi deci din slujba ţarului şi se întoarse împreună cu tată-său, prin Ţara Leşască, la Ieşi. Puţină vreme după ieşirea din slujbă a serdariului, Luca se văzu silit să cheme în judecată înaintea domnului pe un megieş ce-1 avea la una din moşiile cumpărate de la Motoc şi, 297 precum am arătat mai sus, dăruite lui de tată-său cu prilejul căsătoriei. Acest megieş nu numai că-i încalcase hotarul, dar bătuse pe un om al lui ce voise să se opuie la încălcare pană ce-1 ucisese. Din pricina unei indispuneri a serdariului, pe care ţinea să-1 aibă cu dînsul din pricina trecerii de care se bucura pe lîngă boierii divanului, nu izbutiră să ajungă în Ieşi decît tîrziu, în sara ajunului zilei de soroc, astfel că nu mai putură vedea pe nimeni înainte de a se culca. A doua zi, deşi ieşiră în oraş foarte de dimineaţă, nu găsiră acasă nici pe unul din boierii cu cari serdariul era prieten. Judecăţile începînd devreme, se văzură siliţi să meargă Ia curte înainte de a fi putut vorbi cu cineva. Pricina lor se striga chiar în clipa în care ajungeau, fură deci introduşi numaidecît în sala în care se ţineau judecăţile. Potrivnicul lor era şi el de faţă cu martorii săi, precum şi acei chemaţi de Luca. Mitropolitul şi logofătul cel mare, acesta un vechi prieten al serdariului, îi făcură cu capul un semn prietenesc şi un gramatic dădu cetire jalbei lui Luca. îndată ce această cetire fu isprăvită, spre marea mierare a tuturora, postelnicul cel mare, Constantin Ipsilant, un neprieten al serdariului, care nu lua parte la judecată, dar era şi el de faţă, şăzînd pe un scaun lîngă masa judecătorilor, se sculă, apoi închinîn-du-se în faţa domnului, zise : — Cer voie măriei-tale, ca înainte de a se asculta părţile, să aduc preaplecat o lămurire asupra acestei pricini. — Vorbeşte, postelnice, zise domnul vădit mierat. — Aduc deci la cunoştinţa măriei-tale că Luca, fiul serdariului Matei Cîrjă, nu este el stăpînul moşiei încălcate, ci prin vicleşug voieşte să puie stăpînire pe acea moşie, că stăpînul ei adevărat este jitniceriul Uie Motoc, care de-abie ieri sara o sosit aici din pribegie împreună cu fiul său şi, pus de mine în cunoştinţa judecăţii de azi, aşteaptă în postelnicie, cu dovezile ce le are, ca măria-ta să-1 chemi spre a-şi dovedi drepturile. — Daca aşa este, răspunse domnul, nu ni mai rămîne decît să amînăm pe mîni judecata pentru încălcarea de hotare şi omorul omului Iui Luca Cîrjă, iar astăzi să cercetăm adevărul celor aduse la cunoştinţa noastră de cătră jitniceriul Ilie ' 298 Motoc prin glasul dumisale postelnicului. Să iasă prin urmare atît pîrîtul, cît şi mărturii chemaţi pentru lămurirea pricinii de încălcare şi să se cheme înaintea noastră pe jitniceriul Ilie Motoc şi pe fiul său. Megieşul cotropitor ieşi cu toţi mărturii, iar un lipcan merse în postelnicie spre a aduce pe Moţoceşti înaintea divanului. Pe feţele serdariului şi a lui Luca se iviră semne de mierare la auzul comunicării făcută de postelnic, dar ei ramaseră liniştiţi, iar pe gura bătrînului se desemnă în curînd un zîmbet. După puţine clipe jitniceriul şi fiul său fură introduşi. Amîndoi se plecară înaintea domnului şi a feţelor bisericeşti, apoi dînd cu ochii de serdar şi de Luca, li aruncară priviri de ură şi de dispreţ. Ochii lui Luca întîlniră pe acei ai lui Petru cu desăvîrşită linişte, iar pe buzele serdariului se desemnă iarăşi zîmbetul uşor de adinioarea. — Sînt bucuros, jitnicere, că-mi este dat să te văd după atiţia ani de lipsă din ţară şi cu atît mai bucuros cu cît anii par a nu ii adus nici o povară nouă asupra umerilor tăi. Iar fiul tău s-o făcut oşteanul voinic ce făgăduia să fie încă de pe cînd era copil din casă în întăia noastră domnie. Auzit-am acuma din gura marelui nostru postelnic că te ţii tu drept legiuit stăpîn al satului Stolnicenii, pentru încălcarea căruia de cătră Ion Vicol ni-au jăluit Luca, fiul serdariului Matei Cîrjă. Fără îndoială că trebuie să ai dovezi în sprijinul acestei arătări. — Da, măria-ta, răspunse jitniceriul, am dovezi arătînd cum, la plecarea mea în pribegie, sub chip de vînzare icono-micoasă, am încredinţat întreaga mea avere acelui pe care îl ţineam drept cel mai bun şi cel mai credincios prieten al meu. Iar acel presupus prieten s-o folosit de încrederea mea pentru a-şi însuşi averea astfel încredinţată cinstei şi omeniei lui şi a o dărui vrednicului său fiu la căsătoria acestuia cu logodnica fiului meu Petru, fratele său de cruce. Am la mine toate dovezile acestui îndrăzneţ şi neruşinat furtişag. — Auzit-ai, serdare, învinovăţirea ce ţi se aduce de cătră jitniceriul Ilie Motoc ? întrebă domnul întorcîndu-se cătră Cîrjă. — Am auzit, măria-ta, răspunse serdariul cu glas foarte liniştit. 299 — Ai oare şi tu, la tine, dovezile trebuitoare pentru a răspunde învinovăţirilor aduse de jitnicer, sau ai nevoie de vrun soroc pentru a-ţi aduce acele dovezi ? mai întrebă domnul. Dar înainte ca serdariul să fi putut răspunde, se ridică de pe scaun, în toată statura lui impunătoare, chiriarhul Moldovei, mitropolitul Ghedeon, şi zise domnului : — Măria-ta, împrejurările acestei pricini îmi sînt cunoscute în toate amăruntele lor. Şi tocmai fiindcă-mi sînt atît de bine cunoscute, plecat rog pe măria-ta ca, înainte de a le cerceta în divan, să-mi dai voie să chem eu, în faţa mea, la mitropolie, pe aceşti doi boieri şi pe fiii lor, avînd toată încrederea să izbutesc a face ca pană şi prietenia să domnească iarăşi între ei. De nu voi izbuti, vor fi slobozi să vie oricînd din nou înaintea măriei-tale. înainte ca Moţoceştii să fi putut zice un cuvînt de ne-primire, domnul hotărî : — Fie cum cere înaltpreasfinţia-ta. Cînd hotărăşti ca ei să ţi se înfăţoşeze ? — Cu voia măriei-tale, chiar astăzi după toacă. — Aţi auzit, boieri ? zise domnul. Să fiţi astăzi după toacă la mitropolie şi Dumnezeu să aducă pacea în inimile voastre. Să se cheme pricina următoare. _ .^Cîrjeştii^ şi Moţoceştii nu putură decît să s-închine şi să iasă din sală, pe cînd portarii strigau numele altor împricinaţi. Mitropolitul era încă în biserică cînd serdariul şi cu. Luca sosiră la mitropolie, unde-i aştepta un credincios al lui chir Ghedeon, care-i primi la poartă şi-i duse într-una din odăile făcînd parte din locuinţa chiriarhului, iar aici îi pofti să şadă, încredinţîndu-i că înaltpreasfinţitul va ieşi în curînd din biserică şi-i va chema înaintea lui. Jitniceriul şi cu Petru, cari^ sosiseşi ei îndată după ce călugărul s-întoarse la poarta, fură duşi în altă odaie, iar după puţin timp mitropolitul ieşi din biserică şi trimese să-i aducă în sala în care primea de obicei, unde intrară unii printr-o uşă, şi ceilalţi prin alta. După _ ce sărutară pe rînd mîna mitropolitului care-i primise în picioare, chiriarhul se aşăză pe un jîlţ făcîndu-Ii semn să şadă şi ei pe nişte scaune în dreapta şi în stînga sa. — Cu. mare părere de rău, zise Ghedeon, auzit-am azi Pe jitniceriul Ilie învinovăţind în divanul domnesc pe vechiul şi încercatul lui prieten, serdariul Matei Cîrjă, de o vină scîrboasă, despre temeinicia căreia era de datoria lui ^să s-încredinţeze înainte de a o da în vileag şi de a o aduce înaintea domnului. Aici mitropolitul fu întrerupt de jitnicer, care sculundu-se în picioare zise : ^ — Dar ce dovadă, înaltpreasfinte, era să mai cer dupa ce marturi de toată credinţa m-au încredinţat că au văzut cu ochii lor cartea prin care fiul serdariului jăluieşte domnului despre încălcarea de cătră Vicol a hotarelor satului meu Stolnicenii, numind acel sat al său ? Dar mitropolitul îi făcu semn să steieJos şi urmă : _ — Faptul că serdariul, cu prilejul căsătoriei fiului său Luca cu Smaranda Zmuncilă, i-o' dăruit toate moşiile ce, în chip iconomicos, le cumpărase de la jitnicer, spre a le scapă de lăcomia turcilor şi de sub mîna lui Neculai-vodă şi a ^grecilor lui, departe de a alcătui o încercare de a închezăşlui lui Luca Cîrjă nedreapta stăpînire a acelor sate, este o nouă dovadă de grija cea vie ce o avea să păstreze acea avere teafără pană la întoarcerea în ţară a jitnieeriului sau a fiului său. Motoc voi să se ridice din nou, dar o mişcare cu mîna a mitropolitului îl făcu să s-aşăze iar pe scaun. — Această danie către fiul său, urmă chiriarhul, a fost făcută de serdar după îndemnul meu, cu ştirea şi a episcopului de Roman. Iar acest sfat l-am dat din pricina unei vorbe ce mi-a spus-o însuşi Neculai-vodă numai puţine zile după ce rînduise pe Cîrjă serdar la Orhei şi dăduse învoirea lui la căsătoria lui Luca Cîrjă cu Smaranda. Mi-o spus că-i pare rau de ceea ce a făcut, căci din toate părţile i se încredinţează ca vînzarea averii lui Motoc cătră Cîrjă este iconomicoasă, făcută cu scop de a împiedeca pe vodă să puie mîna pe averea boieriului hain, iar că serdariul nici nu gîndea să căsătorească pe Luca cu Smaranda, ci numai s-o ţie necăsătorită cît 'nai multă vreme, doar s-a schimba domnia şi s-a întoarce Petru Motoc. Domnul nu-mi ascundea că se poartă cu gîndul sa ieie acea avere pe sama domniei, să pedepsască pe Cîrjă Pentru vicleşugul lui şi să căsătorească pe Smaranda cu un grec oareşcare. Iar eu am răspuns că vînzarea averii o fost făcută pe bani număraţi în faţa mea, este dreaptă şi adevărată, şi că, după cît ştiu, serdariul are de gînd sa dăruiască întreagă acea avere fiului său Luca cu prilejul căsătoriei lui cu 300 301 Smaranda Zmuncilă, căsătorie care are să se săvîrşească în. foarte scurtă vreme. Nădăjduiesc că Dumnezeu m-a ierta pentru acest neadevăr ce i-am spus, pentru că numai astfeli izbu-tit-am să feresc de grea primejdie pe Cîrjă şi să păstrez neatinsă averea jitniceriului. Iaca deaitmintrelea, adăugi mitropolitul, scoţînd din sîn o hîrtie îndoită în patru, mărturia ce cu prilejul acelei dăruiri a dat-o în minele mele Matei Cîrjă, mărturie scrisă de mîna lui, adeverită de mine şi de episcop.>! de Roman. Prin această scrisoare serdarul adevereşte că dania este iconomicoasă şi se îndatoreşte să deie înapoi jitniceriului sau fiului său, la întăia cerere ce-i vor face, atît satele, vitele, bucatele, ţiganii şi sculele ce primise, cît şi veniturile lor din clipa în care intrase în s'.ăpînirea lor şi pană în acea a cererii Moţoceştilor. S-au scris trei cărţi la feli, una lăsată în păstrarea mea, alta în acea a fratelui nostru sufletesc, episcopul de Roman, şi a treia în mîna preacuviosului stareţ a sfintei mănăstiri de la Neamţul. Şi mitropolitul dădu hîrtia în mîna jitniceriului. Acesta însă, fără a o ceti, se sculă şi, apropiindu-se de serdar, îi zise : — Iartă-mă, Matei, ticălos fost-am că m-am îndoit măcar o clipă de cinstea şi de prietenia ta. Dar nu ştii cîte minciuni mi-au venit din ţară şi mi-au amărît rău sufletul în bejenia noastră. Dar înainte ca serdarul să fi avut vreme să răspundă ceva, Petru Motoc sări de pe scaun şi cu glasul răstit zise către mitropolit : — înaltpreasfinte, datu-ţi-o oare şi Luca Cîrjă carte la mînă cum că va întoarce fra'elui său de cruce, neprihănita, logodnica ce i-o furat-o şi cu care trăieşte de mai bine de patru ani ? — Da, răspunse liniştit mitropolitul făcîndu-se că nu baga în samă mînia tînărului căpitan, el îţi va da înapoi logodnica ce ţi-o păstrat-o neprihănită vreme de mai bine de patru ani, purtîndu-se cătră tine ca un credincios prieten şi un adevărat, frate de cruce. Taci, nu vorbi înainte de a cunoaşte toate împrejurările ; vei avea vreme şi slobozenie să ceri toate lămuririle doveditoare cuvintelor mele. Luca, fătul meu, povestirea nenorocirilor tale este dureroasă, dar trebuie s-o faci fără zăbavă. Luca se sculă şi, cu glasul îndurera-, povesti cele ce urmează : , . * , , ■, — Rănit Ia cap, la braţ şi la genunchi in ^lupta de la Bieloţercov, am avut nenorocul să cad viu în mîna tătarilor. M-au luat ca rob un mîrzac numit Huzum, a cărui aşazare era tocmai la Caffa. Greu suferit-am în drum pană acolo şi chiar după sosire zăcut-am mai bine de o lună în pat. Norocul meu o fost că soacra mîrzacului era o moldovancă de neam, Dafina Vîntul, faţa stolnicului Ioniţă Vîntuî, căzută în robia paginilor de mai bine de treizeci de ani, cînd o luase ca soţie legiuită un tătar de samă. JFusese foarte frumoasă şi rămăsese neobişnuit de deşteaptă : ea ducea casa mîrzacului în ale cărui mîni mă aflam. M-o îngrijit de la sosirea mea ca o adevărată mamă şi îndată ce m-am îndreptat, în urma ocrotirii sale, n-am mai fost ţinut împreună cu ceilalţi robi, ci scutit de orice muncă, bine hrănit şi bine adăpostit, mai făgăduindu-mi-se că se va trimite ştire la tata ca să mă răscumpere mai răpede ; se hotărîse chiar suma de bani cerută pentru răscumpărarea mea. Din păcate, la mîrzac trăia şi o soră a lui, vădana unui tătar căzut cu vro doi ani înainte într-o luptă cu leşii. Ţatarca era tînără şi printre tatarce trecea drept frumoasă, iar la noi ar fi fost privită ca urîtă. _ Deşi mă păzeam de dînsa ca de orice lucru neplăcut la privit, ea pretutindeni mă urmărea dîndu-mi a înţelege că :"am.căzut ^a inimă. întîlnindu-mă într-o sară, după căderea noPţu, în grădina ce era din dosul casei, îmi ceru să mă turcesc pentru a mă căsători cu dînsa. înţelesei prea bine că taspingîndu-i, cum nu puteam să fac altfeli, asemene propunere, îmi făceam dintr-însa o duşmană de moarte, dar mă bizuiam pe ocrotirea atîtputernică a soacrei mîrzacului. Spre a scapă de dînsa, îi spusei că dorinţa ei de a mă lua de soţ ma cinsteşte tare, dar că nu-mi pot lepăda legea cu nici un preţ. Atunci tatarca mi-o răspuns cu un glas tremurînd de tumie că-mi dă trei zile pentru a mă hotărî şi dacă, la scurgerea acelui soroc, urmez să dispreţuiesc cinstea ce mi-o face, voi avea să plătesc scump îndrăzneala mea. Apoi, cu aceste cuvinte mă părăsi pentru a >se întoarce în casă. Cu mare nerăbdare aşteptat-am dimineaţa, spre a pune pe ocrotitoarea mea în cunoştinţa acelei întîmplări şi a-i cere sfat şi ajutor. N-am putut să adorm decît în ziuă şi m-am 302 303 trezit numai tîrziu pentru a afla, spre marea mea îngrijorare, că Datina plecase înainte de ziuă la altă fiică a ei, care se-mbolnăvise rău şi-i trimesese răspuns, printr-un călăreţ ajuns la Caffa pe la miezul nopţii, să vie numaidecît la dînsa, la un sat tătăresc în depărtare de cinci ceasuri de acel oraş. în cursul celor trei zile următoare am avut grijă să nu mai dau cu ochii de tatarcă, aşteptînd cu toate frigurile nerăbdării întoarcerea Dafinei. în sara celei de a treia zi, în cursul căreia căldura fusese năbuşitoare, m-am dus după căderea nopţii spre a mă mai răcori într-un mic chioşc în-cunjurat de oleandri şi de trandafiri, aşazat în partea curţii din faţa acelei în care se aflau grajdiurile şi clădirile locuite de robi şi de slugi. în acel chioşc nu intrau niciodată femeile, dar slujea adesa mîrzacului ca loc de primire a acelor de rînd cu cari avea afaceri. Eram acolo ca de vrun sfert de ceas cînd, deodată, aud un foşnet şi, cu toate că era destul de întunerec, cunosc, în clipa în care pătrundea în chioşc, pe tatarca care mă urmărea. M-am ridicat îndată de pe patul pe care sădeam şi am vrut să ies, dar ea, apucîndu-mi mîneca cu mîna, mă sili să mă opresc şi-mi zise cu un glas care tremura de patimă : — O trecut vadeaua care ţi-am hărăzit-o. Răspunde : da sau nu, eşti tu gata să îmbrăţoşezi credinţa mea şi a-mi fi soţ ? Fără a mai sta la îndoială, i-am răspuns : — De legea în care am fost crescut nu mă lepăd ; mai bine mor. Ea tăcu cîtva, apoi, cu glas răspicat, zise : — Nu vrei să te lepezi de legea ta ? Dar dacă eu m-aş lepăda de a mea ? Sînt gata să fug împreună cu tine şi, odată ajunşi în ţara ta, să mă botez, dacă tu juri să mă iei de soţie în ziua botezului. Nevoind s-o întărit, dar bineînţeles neputîndu-mă lega la asemene faptă, i-am vorbit de greutăţile fugii, de primejdia de a fi prinşi, de greutatea cu care ai mei m-ar lasa să ieu de soţie pe o străină, de stavilele ce le-ar pune domnul nostru la o astfeli de căsătorie. Deoarece tăcea, credeam că am izbutit s-o îmblînzesc, cînd deodată m-o întrerupt : _ Răspunde într-un cuvînt : vrei sau nu vrei sa ma tei de soţie ? . A „ Am tăcut. Atunci ea începu sa strige cit o ţinea gura : — Ajutor ! Ajutor, drept-credincioşilor ! Ghiaun.il vrea să mă necinstească ! Săriţi de împiedecaţi această fărădelege J Şi totodată strîngea mîneca mea cu îndoită putere ca sa nu mă pot depărta de ea. De la cele dintăi strigăte curtea se umplu de oameni ; voiam să fug, dar ea îşi înfipse unghiile de la mîna stînga în obrazul meu, astfeli că de-abie îmi ajungeau amîndouă mînile pentru a-mi apară ochii împotriva acelor unghii ; vedeţi că şi astăzi mai port urmele lor. în cursul acestei lupte, în chioşc pătrunseră cu fanare în mînă oamenii mîrzacului, carejjuseră mîna pe mine şi mă legară. După puţine clipe se arătă şi mîrzacul sculat din somn. Cum îl văzu, soră-sa se răpezi la dînsul şi, spunîndu-i ca m-am aruncat asupra ei cînd o intrat în chioşc şi am vrut s-o siluiesc, arata feregeaua, anteriul şi şalvarii ei rupţi. Deoarece nici n-o atinsesem cu degetul, îmi închipui că venise m chioşc, unde nu înţeleg de unde ştia că are să mă găsască, cu^ hainele rupte de mai nainte, hotărîtă fiind dinainte să ma piardă dacă nu mă voi supune voinţii sale. Fapta de care eram învinovăţit era, o ştiţi cu toţii, una din cele mai grele ce le poate săvîrşi un creştin în ţară musulmana : pedeapsa ei este moartea, cînd făptuitorul a izbutit sa^ scape din mînile mulţimii care ar avea cunoştinţă de crima Iui. De o sută de ori mai grea devenea fărădelegea făptuită de un rob, mai ales cînd acel rob fusese, cum se mtimplase cu mine, privit de stăpîn mai mult ca musafir decît ca rob. De apărare nici gînd nu era : hainele rupte ale tatarcei şi zgârieturile de pe obrazu-mi erau nişte dovezi zdrobitoare împotriva cărora nu puteam să pun decît cu-vîntul meu, faţă de care cădea în cumpănă cu nespus mai multă greutate cuvîntul tatarcei. Nici n-am încercat să mă apăr şi n-am zis nimica cînd mîrzacul mă osîndi la moarte chiar în ceasul acela. Dar tatarca, care rămăsese de faţă, luă atunci pe mîrzac deoparte şi o văzui vorbind mult şi cu mare vioiciune. Se vedea că propune ceva mîrzacului, însă că acesta nu este dispus s-o mulţămească. în sfîrşit, după vorbă ne-sfîrşită, se văzu că tatarca îşi ajunsese scopul : mîrzacul se apropie de mine şi-mi zise moldoveneşte : 305 — Cu toată purtarea ta ticăloasă faţă de ea, soră-mea mi-o cerut să-ţi cruţ viaţa. Iaca ţi-o dăruiesc, dar, fiindcă nu se cade să scapi fără de pedeapsă grea, vei fi pus în neputinţă de a mai săvîrşi asemenea fapte. Apoi poronci unor oameni ai săi să mă ieie în primire. La auzul crudei hotărîri, ce tot ura tatarcei blastamate o adusese asupra mea, am leşinat. Cînd a doua zi m-am trezit din leşin, eram neom. Zguduit de cumplita mişcare ce o stîrnise într-însul povestirea nenorocirii sale, Luca tăcu o clipă, apoi liniştindu-se, urmă : — A doua zi se întoarse Dafina. Mare îi fu durerea cînd auzi despre cumplita mea nenorocire. Ea înţelese îndată cum stăteau lucrurile, nu stătu la îndoială pentru a arata mîrzacului care era adevărul şi izbuti chiar să scoată pe acea ticăloasă din casa frăţine-său. Cred că mîrzacul se căi în urma de uşurinţa cu care mă nenorocise şi că din această pricină nu m-o mai urmărit cînd, prin sfatul şi cu ajutorul bunei sale soacre, am fugit de la el şi am izbutit să mă-ntorc în ţară. Dupa o nouă dar scurtă tăcere, Luca urmă : —■ Eram de puţine zile acasă cînd, în nefiinţa tatei şi a mamei duşi la Ieşi, au venit acolo mătuşa Safta cu veri-şoara Smaranda. Ele mi-au povestit cum vodă hotărîse ca Smaranda să se căsătorească cu un grec numit Caravia, cum acesta fusese la Brînzeni în ajun spre a face cunoscută hotărî-rea lui vodă mamei şi fiicei, iar mătuşa izbutise a prosti pe grec şi a-1 face să aibă răbdare încă o lună. Cunoscînd firea habsină a lui Neculai-vodă, nu vedeam cum va putea Smaranda să scape de asemenea pîngărire şi să fie păstrată pentru Petru pe care îl iubea şi care ştiam cît o iubeşte. Ştiam că tata are trecere la vodă, dar înţelegeam bine că această trecere nu era destul de mare pentru a face pe domn să-şi întoarcă cuvîntul dat unui grec care-i mai era şi nepot. însă cînd, la întoarcerea tatei, am aflat cu ce însărcinare îl trimete vodă la Tighina şi cum este încredinţat că va izbuti să ducă acea însărcinare la bun sfîrşit, mi-am făcut îndată planul şi, a doua zi, l-am împărtăşit tatei. Din cumplita nenorocire ce mă lovise m-am gîndit să tragem cel puţin folos pentru fratele meu de cruce, căsatorindu-mă eu cu logodnica lui, spre a i-o păstra în toată neprihănirea ei. Tata o încuviinţat cu bucurie pianul meu, întrucît l-ar încuviinţa şi părintele mitropolit, căruia urma să-i ceară sfatul la întoarcerea de la Tighina, mai însărcinîndu-se să dobîndească cu acelaş prilej învoirea lui vodă. Numai după ce a venit tata cu învoirea mitropolitului şi cu acea a lui vodă, destăinuit-am planul meu mătuşei Săfticăi. Mătuşa o primit numaidecît, dar o fost mai greu să facem pe Smaranda să înţeleagă că căsătoria făcută cu un bărbat în starea în care mă aflu este ca şi fără fiinţă şi că părintele mitropolit şi episcopii de Roman şi de Huşi, pe cari îi văzuse tata asemene, l-au încredinţat că astfeli va fi privită de biserică şi ea se va putea căsători sau cu Petrache la întoarcerea lui, sau cu oricine ar găsi cu cale, căci chiriarhia pe loc ar desfiinţa căsătoria făcută cu un hadîmb, iar că eu pentru dînsa nu voi putea fi decît un frate şi un prieten care s-o ocrotească. Iaca, dealtmintrelea, şi hotărîrea înaltpreasfinţiei-sale, care am avut grijă s-o cer încă înainte de aşa-zisa căsătorie şi, zicînd aceste cuvinte, Luca scoase dintr-o taşcă ce o purta sub conteş, o hîrtie pe care o puse pe masă. Iar mitropolitul zise : — Aşa este cum o spus Luca : căsătoria cu un hadîmb este privită de biserică ca fără de fiinţă. La cea dintăi cerere a.oricăruia din soţi, voi hotărî că între ei nu este, nici n-o fost vrodată legătură de căsătorie, şi Petru Motoc va fi slobod să se căsătorească cînd va voi cu logodnica lui, păstrată, mulţămită credinţii prietenului său, fecioară neprihănită cum o îasat-o. — Şi acuma, zise Luca, uitîndu-se drept în ochii lui Petru, rosteşte-te : fost-am adevărat prieten, adevărat frate de cruce, sau n-am fost ? Petru Motoc se sculă şi mergînd drept Ia Luca înghenun- chiă înaintea lui : — Iartă-mă, Luca, zise el, iartă-mă, ai fost pentru mine nu numai prietenul cel mai credincios, fratele de cruce cel mai de nădejde, ci ai fost un înger, şi luîndu-i mîna i-o sărută cu de-a sila, adăugind : lasă-mă să sărut mîna care mi-o scăpat viitorul de fericire, de care nădăjduiesc să am parte pe acest pămînt ; nu sînt vrednic să sărut nici urma unde ai călcat, iartă-mă, Luco ! Luca îl ridică, îl luă în braţe şi-1 sărută : — Eu te iert bucuros, zise ei, doară om fost-ai şi n-ai putut să gîceşti cele ce s-întîmplase la atîta depărtare de tine. Smaranda nu încetase măcar o clipă să iubească pe Petru, privea însă pe Luca ca pe îngerul ei păzitor. Căsătoria cu Luca a fost desfăcută de dicasterie numaidecît. Cu o lună mai tîrziu avu loc cununia lui Petru cu Smaranda. Luca în aceeaşi zi se călugărea la mănăstirea Chipriana. îşi petrecu viaţa săvîrşind fapte bune, cheltuindu-şi tot venitul în daruri la săraci şi la bolnavi, căutînd să îndrepte pe acei cari umblau pe căi rătăcite şi adesea ajungîndu-şi scopul prin înţelepciunea şi rîvna sfaturilor lui, mîngîind pe cei deznădăjduiţi şi hrănindu-li nădejdea în mila Celui-de-Sus, Muri încă tînăr, iar averea rămasă de la serdar o lăsă pe jumătate celui dintăi născut al lui Petru Motoc şi al Smarandei, şi jumătate mănăstirii, pentru lauda lui Dumnezeu şi alinarea năcăjiţilor. ŢIGĂNCUŞĂ DE LA IETAC (1839) Marele vornic Sandu Hortopan era, la 1836, un boier trecut de şăsezeci de ani, dar încă sănătos tun, frumos la faţă, deşi barba şi părul îi erau mai mult albe decît cărunte, văduv de^mai bine de douăzeci de ani, fără copii şi foarte bogat. Stapînea nu mai puţin de unsprezece moşii frumoase, datorii nu avea deloc, ci dimpotrivă, mii de galbeni buni, zimţi şi fară bortă, strînşi în lada ferecată din gherghirul cel închis cu uşi de fier din curtea lui de la Copou. Răposata lui soţie, cucoana Săftica, fusese o bunătate de femeie, frumoasă, blîndă, credincioasă şi o gospodina de frunte. Dar aceste însuşiri nu împiedecase pe cuconul Sandu s-o înşăle, chiar de la început, cu orice fiinţă femeiască îi ieşea înainte. Căci boieriul nostru, dacă era cunoscut ca bărbat cuminte şi cinsteş, ca diregător drept şi nelacom, mai avea şi nume de iubitor mare al sexului frumos. în vremea tinereţii lui cuconu Sandu, boierii de fire amoroasă nu prea aveau cum să găsască tovarăşe de plăcere alese în rînduriie femeilor de treapta lor, căci ceea ce astăzi se numeşte „viaţa mondenă" atunci încă nu avea fiinţă. Prilejurile de întâlnire între femei şi bărbaţi erau rari, iar călcarea de cătră vro cucoană a datoriilor ei de soţie atrăgea după sine reprobarea şi dispreţul întregii boierimi. Nu mai vorbesc de fetele mari, ele, afară de părintele şi de fraţii lor, nu vedeau alţi bărbaţi decît rude bătrîne sau cel mult pe cîte un văr primar. Şi moravurile boierimii mici, nefiind întru nimica mai prejos, boierii amatori de plăceri extra-conjugaie erau reduşi să-şi caute, nu tovarăşe, ci unelte de plăcere în poporul de jos şi mai cu samă printre număroasele 309 roabe ţigance care li umpleau curţile. Obiceiul stăpînilor de a întrebuinţa acele roabe pentru plăcerile lor fiind vechi de veacuri, introdusese în vinele multor ţigani „vatraşi" o proporţiune însamnată de sînge boieresc şi avusese drept urmare prezenţa, în multe curţi, a unor tipuri, atît bărbăteşti cît şi femeieşti, de o deosebită frumuseţa, uimitor de fine şi deosebindu-se cu desăvîrşire de acel ţigănesc primitiv, care şi astăzi se întîlneşte printre rămăşiţile împrăştiete ale ursarilor, lingurarilor şi caldararilor. Venirea în ţară, în urma Revoluţiunii franceze, a multor emigraţi şi emigrate, introduşi în casele boiereşti cu însuşirea de educatori ai copiilor, aduse, pe lîngă limba franceză pe care toată boierimea se grăbi să şi-o însuşască, costumele europene pentru cucoane, precum şi raporturi mai dese şi mai libere între cele două sexe : de atunci au căpătat balurile, seratele şi vizitele drept de cetăţenie în ţările române. Apoi, la sfârşitul anului 1806, veni ocupaţia rusască, care din păcate ţinu şase ani şi se poate asamana cu un adevărat talaz de corupţiune şi de pilde răle care a trecut peste principate, unei adevărate scoale de năravuri şi de desfrîu. Călcările de credinţă din partea femeilor măritate se făcură din ce în ce mal număroase, despărţeniile, atît de rari odinioară, se înmulţiră din an în an. Oştirile pravoslavnice mai aduseră eu ele un element nou în viaţa de desfătări de la Ieşi : artista străină. Aceste „artiste" cultivau toate aceeaşi artă, coregrafia ; erau cîteodata ruşte, altădată germane din provinciile baltice, dar mult mai adesa poloneze, creştine sau jidoavce. Venite spre a se îmbogăţi ţinînd de urît pe ofiţerii împărăteşti, ele deloc nu dispreţuiau omagiile şi mai ales galbenii boierilor moldoveni. Spătarul Sandu, căci pană la această treaptă ajunsese atunci boieriul nostru, se grăbise să încurajeze şi el arta personificată în antichitate prin Terpsihora. O poloneză bălaie şi galeşă puse stăpînire pe inima, simţurile şi punga lui vreme de trei ani ; îl iubi, dragă Doamne, cu foc şi, dacă nu-i fu cu credinţă, îl jumuli în chip cît se poate de conştiincios. Cînd Stepanovska, aşa se numea baletista, părăsi leşul, se zicea că duce cu ea zece mii de galbeni provenind aproape în întregime de la dărnicia spătarului. Dată fiind valoarea banului pe acea vreme, suma era mare chiar pentru o avere ca acea a lui Hortopan. Fiind, ca aproape toţi semenii lui din 310 acea generaţie, bărbat practic şi chibzuit, se puse în cîţiva ani pe economii, spre a umple golul pricinuit de farmeciie polonezei, hotărît să nu-şi mai îngăduie pe viitor plăceri atît de costisitoare. Se mulţămi deci de atunci înainte cu resursele pămîntene, alcătuite din ţărance, din mahalagioaice emancipate şi mai ales din ţigance. Făcea numai rari excepţii în favoarea cutărei sau cutărei „artiste" franceze, cînd vro trupă zisă dramatică părăsea Odesa pentru a se întoarce în Franţa şi se abătea din drumul cel mai direct, prin Constan-tinopol, pentru a da cîteva reprezentaţii în Ieşi sau în Bucureşti. Aceste intermedii erau însă lucruri neobişnuite şi de scurtă durată. Vornicul Sandu petrecea iernele la Ieşi, în casele lui de la Copou, iar după Sfîntul Gheorghe, venea să şadă pană în toamnă la frumoasa aşazare ce o avea la moşia lui de baştină, Hortopenii, de la ţinutul Sucevei, pe malul sting al Siretiului. Avea în curte şi în sat vro sută de sălaşe de ţigani „vatraşi", întrebuinţaţi unii pentru slujbele curţii, ale grajdiului Şi ale grădinii, iar alţii la feli de feli de meserii, precum şi la lucrul moşiei. Ceilalţi robi : lingurari, caldarari, ursari, cunoscuţi sub denumirea obştească de „ţigani şatraşi", erau, în schimbul unei taxe anuale, lăsaţi siobozi să hoinărească în ţară şi să-şi agonisasca traiul după cum îi ducea mintea, sub povăţuirea unor căpetenii alese din sînul lor şi numite „bulu-başi". Erau însă ţinuţi să s-adune ia fiecare Simedriu la aşaza-rea stăpînului, unde erau număraţi şi catagrafiaţi şi unde achitau laxa anuală ce o datoreau boieriului. Tot atunci se împărecheau flăcăii cu fetele şi alegeau bulubaşii cetelor, iar stăpînul rînduia un „başbulubaşă" peste toţi şatraşii. Hortopan care, între 1830 şi 1834, avusese şi el gărgăuni ele domnie, era în termeni mai mult reci cu Mihalache Sturdza şi nu mai ocupase de ani nici o slujbă. Iarna era nelipsit de ia întrunirile şi petrecerile leşului, iar vara îşi petrecea vremea cu călăria şi cu vînatul, fiind încă călăreţ neîntrecut şi vînător pătimaş. într-o după-amiază frumoasă de septemvre, întorcîndu-se de la o vînătoare cu ogarii, în loc să se oprească ca de obicei la scara cea mare a curţii, merse să descalece la grajdi, unde voia să-şi deie însuşi samă dacă îngrijirea cailor era mulţă-mitoare. Cînd s-întorcea spre curte singur, la jumatae de 311 cale, s-întîlni cu o ţigăncuşă care, ieşind răpede din grădină, s-îndrepta spre spălătorie. Fata zări pe boier numai cînd se afla la trei paşi de el şi deodată ramase în nemişcare, cu ochii măriţi de surprindere, ca şi cum picioarele i s-ar fi înfipt în pămînt. Punînd în aceeaşi clipă ochii pe ea, vornicul se opri şi el, uitîndu-se lung la dînsa, cercetînd-o cu ochii de sus în jos şi de jos în sus. Ţigăncuşă era năltuţă, o ruptură de tulpan roşu acoperea capul ei mic, iar din acea zdreanţă ieşeau unde bogate de pâr castaniu-deschis. Fruntea era scurtă şi lată, sprincenile frumos zugrăvite şi genele, lungi, cu capetele întoarse, încadrau doi ochi căprii, mari şi plini de galeşă lumină. Nasul drept şi subţire n-ar fi necinstit nici faţa unei statui greceşti, urechile erau mici şi săpate cu gingăşie, iar gura cu buzele frumos răsucite, pline şi roşii ca cireaşă coaptă, o adevărata minune. De la cap, ochii cunoscători ai vornicului trecuse la trup, cercetînd gîtul rotund, umerele şi braţele gingaşe fără a fi slabe, mînile mici cu degete subţiri. Cămeşa întredeschisă şi ruptă lasa aproape descoperit un sîn născînd, asămuitor unor mere necoapte, din catrinţa veche şi peticită ieşeau nişte pulpe fragede, dar rotunde, glezne să poată juca în inelul alcătuit de degetul cel mare şi arătător, picioare uimitor de mici, de înguste şi de frumos croite. Soarele arsese pielea feţii, a braţelor şi a pulpelor, dar acea piele era departe de a înfăţoşa nuanţa arămie obişnuită la ţiganii de sînge neamestecat. Bineînţeles că atît zdrenţele ce o acopereau, cît şi ceea ce se vedea din pielea ţigăncuşei arătau semne neîndoielnice că de mult nu mai venise în atingere cu apa şi cu soponul. Privirea cercetătoare şi prelungită a vornicului făcuse pe fată să lese ochii în jos. — Cum te cheamă ? întrebă boieriul. —• Anica, răspunse copila ridicînd iar ochii spre vornic. — A cui eşti ? mai întrebă el. — A Dochiţei lui Ion Sfeidecarul, răspunse iar ţigăncuşă. — De cîţi ani eşti ? — De cincisprezece peste cîteva zile. Un surîs se desemnă pe buzele lui Hortopan. — Bine, Anico, mai zise el, apoi, luîndu-şi în sfîrşit ochii de pe ea, porni din nou spre curte şi merse drept în cerdac unde, după ce aruncă pălăria uşoară, de pîslă sură, pe un scaun, se aşăză pe un jîlţ. Camardinerul, care veni numaidecît după dînsul, îi aduse un fes roşu cu canaf albastru, pe care vornicul şi-1 aşăză pe cap, îi trase ciobotele, îl ajută să scoată „tatarca" de şaiac cafeniu subţire, apoi să îmbrace, peste anteriul albas-tru-deschis, cu dungi vişinii, strîns pe trup de un şal frumos, o giubea de atlas verde-deschis căptuşită cu satin alb şi aşază o păreche de papuci de piele galbănă lîngă divanul de alături de jîlţ. Vornicul se sculă numai în meşti şi se aşăză pe pat, turceşte. în aceeaşi clipă apărea în cerdac sofragiul, ţinînd cu amîndouă mînile tablaua de argint pe care se vedeau două chesele de cristal şi, dinaintea lor, două farfurioare la fel, una conţinînd două linguriţi de argint şi cealaltă deşartă, iar în dosul cheselelor două pahare mari de cristal. în urma so-fragiului veneau cafegiul aducînd tăblăluţa de argint pe care se afla filigeanul cu cafe turcească, iar în urmă ciubucciul, ţinînd în mîna dreaptă, tot făcîndu-i vînt, cînd în dreapta, cînd în stînga, un lung ciubuc de lemn de iasomie din a cărui lulea aprinsă ieşea un fum gros de sub caimacul înfoiet, iar in cea stînga o tăblăluţa rotundă de alamă galbănă, mică de tot, pe care avea să se sprijine luleaua. Camardinerul şi sofragiul erau moldoveni îmbrăcaţi în straie nemţeşti, cel de pe urmă purtînd şi mănuşi de aţă albă, iar ciubucciul şi cafegiul, ţigani îmbrăcaţi în haine moldoveneşti : anteriu şi caţaveică. Vornicul luă o linguriţă de „rodu zahăr", deşartă amîndouă paharele cu apă, apoi cafegiul aşăză tăblăluţa pe pat lîngă boier, iar ciubucciul îi aruncă, de la trei paşi de divan, ciubucul pe care stăpînul îl prinse în mînă. — Trimete aici pe Nastasia, poronci ciubucciului boieriul, care începu îndată să soarbă din imameaua împodobită cu Pietre şi să ducă din cînd în cînd filigeanul cu cafe la buze. Vederat că pe dinaintea ochilor lui trecea încă icoana ţigăncuşei de adinioarea, căci de mai multe ori rosti cu jumătate de glas : ■— O zînă ! Un adevărat juvaier .' însăş Hebe nespălată Şi în zdrenţe ! După trecere de un sfert de ceas apăru şi se opri în uşa cerdacului, la cinci paşi de boier, o ţigancă bătrînă, naltă şi Siabă, legată la cap cu un tulpan verde şi purtînd o giubea 312 313 verde veche peste un anteriu de ghermesit vînăt, de aceeaşi vrîstă cu giubeaua, strîns pe trup cu o vechitură de şal, iar verde, şi cu picioarele goale vîrîte în iminei negri. — Vină mai aproape, Nastasio, zise vornicul cum o zări. Iar ţiganca mai apropiindu-se cu doi paşi, el urmă : — Am întîlnit astăzi în ogradă pe fata Dochiţei spălă-toriţei ; cu cine oare este ea făcută ? — Mama ei se laudă că o făcut-o cu coconu Aleea Crivea. Ştii că acuma cincisprezece ani, după ce ai înlocuit-o în slujba ietacului prin Măria Turcă, era încă foarte frumoasă şi de cîte ori venea cuconu Alecu, Dumnezeu sa-1 ierte, la vînat la noi, cerea ca să i-o trimetem pe dînsa şi nu pe alta, ca să-1 frece sara pe picioare. Dealtmintrelea, îmi aduc bine aminte că cuconu Alecu o fost aici la vînat cu două sau trei zile înainte de Crăciun, iar fata s-o născut în toamna următoare, cam de Ziua crucii. — Ai dreptate, zise vornicul lovindu-se cu palma peste cap, samănă cu bietul Alecu în chip uimitor ! Mi se părea doară mie că trăsăturile ei îmi amintesc pe cineva şi de aceea te-am întrebat cu cine-i făcută. Dar, oricine ar fi tată-său, ţigăncuşa este o adevărată minune, şi eu am început să fiu sătul de Irina şi de Vîrvara care-mi îngrijesc de ietac, în starea în care este astăzi fata, nici gîndesc să mă ating de dînsa, dar la anul, dacă va avea parte de îngrijire bună, are să fie tot ce se poate dori. Prin urmare, chiar din astă-sarâ, vei lua-o la tine în odaie şi vei începe să mi-o curaţi şi să mi-o poleieşti cum ai învăţat tu de la chera Hariclea să curaţi şi să poleieşti fetele menite pentru patul stăpînului. Ştii că mă pricep să răsplătesc munca bine făcută. La anul s-o găsesc curată, grasă, rumănă, cu pielea ca matasa, cu palmele şi cu tălpile moi ca bumbacul ; să aibă trup de cucoană mare. — Mi-oi da toată silinţa ca să te mulţămesc, cucoane, cum am mai făcut, zise ţiganca pleeîndu-se pană la pămînt şi pregătindu-se să părăsască cerdacul. Dar vornicul o opri zicînd : — Nădăjduiesc că nu s-o atins încă nimene de dînsa. — După cît ştiu, nimene. Nepotu-meu, Grigore surugiul, cam umblă după dînsa şi ştiu că s-ar cununa bucuros cu fata, dar ea nici nu se uită la Grigore. —^Să spui lui Grigore, să spui chiar întregii curţi şi să meargă vestea în tot satul, la ţigani cît şi la ţărani, că acel 314 care ar îndrăzni să se a'ingă de dînsa moare sub bici. Ai înţăles ? — Am înţăles, cucoane, ş-oi face cum mi-ai poroncit, zise ţiganca, care dispăru după ce se mai plecă încă o dată înaintea stăpînului ei. Boierii cei bogaţi de la începutul veacului trecut aveau toţi cîte o slugă bărbătească însărcinată cu slujba lor personală sub nume, în tăi de „fecior" apoi de „camardiner". Acest camardiner, o românizare a cuvîntului nemţesc Kammerdie-ner, era mai ales însărcinat să ajute pe boier la îmbrăcat şi la dezbrăcat şi să-1 însoţască în toate drumurile ce le făcea. Grija ietacului, cuvînt turcesc desemnînd odaia de culcare, curăţănia acelei încăperi, încălzirea ei, făcutul aşternutului, păstrarea albiturilor, fereduitul boieriului şi adesa toată îngrijirea trupului său priveau pe una sau mai multe femei, totdeauna ţigance, mai bine îmbrăcate şi mai curate decît celelalte. Cînd boieriul era burlac sau văduv, el avea grijă sa aleagă pentru această slujbă pe cele mai drăguţe din roabe, schimbîndu-le prin altele îndată ce se sătura de ele. Aceste odalişte dizgraţiate erau apoi date în căsătorie acelor din robii lui burlaci sau văduvi cărora boieriul voia să li facă o favoare. Dochiţa, mama fetei care farmacase privirile vornicului Sandu, auzise şi ea de la părinţi că este roadă unei nopţi petrecute de maică-sa în ietacul unui boier mare, tînăr şi frumos. Această fiică de părinţi frumoşi, fiind însă şi ea, în tinereţele ei, de o rară frumuseţa, avuse cinstea să facă slujbă în ietacul stăpînului. După un timp relativ lung, fusese înlocuită prin altă ţigancă, pe care vornicul o cumpărase de la alt boier, dar, vreme de mai mulţi ani, ramase în curte în calitate de fată în casă. în această însuşire era trimasă să frece picioarele musafirilor de samă pe cari îi găzduia vornicul : acest obicei era obştesc în ţară, ca şi în Rusia. Astfeli veni în atingere cu spătarul Alecu Crivea, boier vestit pentru frumuseţa lui, pe care la Paris, unde umbla în straie moldoveneşti, doamne atît din lumea mare, cît şi din lumea mica îl supranumise „frumosul Malek Adel", după numele eroului din romanul doamnei Cottin. După naşterea copilei, meşterul sfeidecar de la Hortopeni cerînd pe Dochiţa de soţie, vornicul, care era mulţămit de chipul cum lucra, i-o dădu fără greutate. 315 Anica fu luată de la mama ei chiar în sara zilei în care s-întîlnise cu boieriul si dusă de Nastasia în odaia ei de lîngă spălătoria curţii, unde i se pregătise un aşternut bun, cu saltea de lînă, perini înfaţate, prostiri albe şi oghial bun şi nou. înainte de culcare, fu scăldată în mai multe ape şi lăută pe cap cu gălbănuş de ou, apoi îmbrăcată în cămeşă de pînză de in subţire. A doua zi începu pregătirea copilei pentru slujba la care era menită : băi zilnice, fricţiuni cu feli de feli de ape şi. de alifii, îngrijirea şi cruţarea mînilor şi, lucru care la început păru fetei nesuferit, interzicerea aspră de a face măcar un pas desculţă. I se dădură catrinţe, bete şi bonte din lînă de soi, cămeşi de cea mai fină pînză de in, împodobite cu cusături frumoase, colţuni albi, iminei roşi şi galbeni, papuci, tulpane de cele bune şi chiar basmăli de cap de matasa pentru zile mari. Mama Ani căi şi bărbatul ei nu mai puteau de bucurie că asupra fetei dăduse asemene noroc, pe care, dealtmintrelea, Dochiţa totdeauna îl visase pentru copilă. Anica era şi ea mulţămită. Ştia foarte bine ce fel de slujba avea să îndeplinească pe lîngă vornic, căci dacă trupul ei era neprihănit, ochii ei văzuse şi urechile ei auzise multe, apoi mai ştia că mama ei şi toate roabele cari îndeplinise astfeli de slujbă se arătau mîndre de soarta de care avusese astfeli parte şi priveau vremea în care stătuse în aproprierea stăpînului ca cea mai frumoasă şi cea mai cinsteşă din viaţa lor. Singurul supărat fu Grigore surugiul, un băietan de douăzeci de ani, nalt cît un brad, cu faţa arămie, dar frumoasa şi cu nişte ochi de jăratec. Nici nu-i trecea prin gînd să se expuie mîniei boieriului, doară ştia că vornicul Sandu, deşi blînd şi milos pentru robi şi oameni din sat, nu îngăduia vro calcare a voinţii lui. Dacă biciul şi vergile erau lucruri întrebuinţate la Hortopeni rar şi de obicei cu mare măsură, văzuse cu ochii, în cazuri cînd puterea stăpînului fusese nesocotită, execuţiuni înfricoşate. Dar din ziua aducerii Anicăi ■la curte, flăcăul atît de vesel pană atunci se făcu hursuz, morocănos şi începu să beie. în primăvara anului următor, vornicul Sandu nu veni la Hortopeni, căci se legase de dînsul o boală de mai care îi pricinuia dureri grozave. în iunie plecă la Carlsbad. Feredeile şi apele nefăcîndu-i nici un bine, se duse la Viena spre a se 316 căuta cu doftorii de-acolo, dar dacă aceştia îi luară bani mulţi, în schimb nu izbutiră să-1 îndrepte. S-întoarse deci la Ieşi, unde zăcu toamna întreagă şi mare parte din iarnă, tar la sfîrşitul lui fevruar îşi dădu obştescul sfîrşit. Vestea morţii stăpînului fu adusă la Hortopeni de Grigore surugiul, care adusese de la Ieşi, unde stătuse toată iarna, pe vechilul moşiei. Lui Grigore nu-i părea deloc rău de moartea stăpînului ; cînd întîlni pe Anica, îi zise cu un aer de triumf : — L-am blastamat, de aceea o murit. Tot a mea ai să fii ! Celorlalţi ţigani însă li părea rău, căci vornicul Sandu li fusese stăpîn bun şi milostiv, apoi nu ştiau cine şi cum are să fie cel nou. Acestei nedumeriri îi puse curînd capăt comisul Ştefanache Vrabie, vechilul moşiei, în dimineaţa duminicii următoare, cînd aduse la cunoştinţa satului şi a curţii, adunaţi la biserică, că vornicul Sandu a lăsat prin diată averea lui întreagă, prin urmare şi satul Hortopenii şi curţile din Ieşi, nepotului său de frate, cuconului Vasilică Hortopan, pe care îl _ cunosc cu toţii, adăugind că noului stăpîn i s-a şi dat de Ştire la Paris, unde se află de mai mulţi ani la învăţătură, şi trebuie să s-întoarcă în ţară cît mai curînd. Comunicaţiile între Moldova şi capitala Franţei făcîn-du-se atunci cu mare încetineală, trecură trei luni pană cînd tînărul clironom sosi în Ieşi. Fiind numai de douăzeci şi doi de ani, era, după legile în fiinţă atunci, încă nevrîstnic, adică minor. Se întruni deci sfatul de familie şi alese ca epi-trop pe hatmanul Costache Cîrjă, un moş după mamă al tînărului. Acesta, un boier bătrîn şi binevoitor cătră tineret, hotărî nepotului că-1 lasă stăpîn desăvârşit pe veniturile averii Şi-1 învoieşte să şi-o administreze cum va găsi cu cale, dar nu va recunoaşte nici o împovărare sau înstrăinare a fondului. După o şădere de două săptămîni în Ieşi, Vasile Veni la Hortopeni. El era singurul fiu al unui frate al vornicului Sandu, răposat de vro zece ani, după ce pierduse toată averea. Rămas orfan de tată şi de mamă, căci aceasta murise şi mai de mult, băietul, care atunci de-abie împlinea doisprezece ani, fu_ trimes de moşu-său la Paris, unde avea să facă studii sub privegherea unui bătrîn emigrat, preceptorul lui de mai mulţi ani. Deşi era înzestrat cu o memorie minunată şi cu o mare uşurinţă de înţelegere, studiile tînărului Vasile fură neregulate 317 şi mai mult sumare. Era un băiet deosebit de frumos, simpatic atît camarazilor şi prietenilor săi, cît şi mai ales sexului frumos, cu destule aplecări intelectuale, vioi şi totodată blînd, însă, ca prea mulţi tineri boieri, leneş, uşuratec, foarte nestatornic în toate, prea supus instinctelor, gusturilor şi patimilor lui, cheltuitor şi egoist, iubitor de petreceri şi de plăceri. Ţinut din scurt în anii dintăi de bătrînul emigrat, de vro trei ani scuturase cu desăvîrşire acel jug şi, pensiunea ce i-o servea moşu-său fiind mai mult decît liberală, sorbise adînc din cupa plăcerilor ce le oferea capitala Franţei. în cel de pe urmă an al şăderei sale acolo căzuse sub farmecul unei actriţe a teatrului francez, femeie nu numai frumoasă, dar şi neobişnuit de deşteaptă şi de cultă. Dacă, cu prilejul acestei legături, cheltui bani mulţi, în schimb mintea lui ieşi dintr-însa folosită. Ajunse la Hortopeni într-o după-amiază de la sfârşitul lui mai, însetat şi acoperit de colb de la cap pană la picioare. După ce zise cîteva cuvinte comisului Ştefanache şi vatavului de ogradă, pitariul Iordache Mîndru, cari îl primise la scara cea mare a curţii, luă o linguriţă de dulceţi şi bău mai multe pahare cu apă, apoi se îndreptă spre ietac, unde găsi pe Neculai, camardinerul moşului său, venit odată cu el de la Ieşi, şi pe Anica. Cînd puse ochii pe aceasta, ramase ca pironit pe loc. Căci ţigăncuşa care, cu toată neîngrijirea pielei şi a îmbrăcămintei, farmacase ochii vornicului Sandu, se preschimbase, după aproape doi ani de trai bun şi de îngrijiri înţelepte, într-o fiinţă a cărei perfecţiune de forme era în stare să stîrnească minunarea chiar a unui bărbat ca Vasile Hortopan, deprins să trăiască într-un mijloc de femei ale căror nuri fireşti mai erau sporite prin toate mijloacele artei celei mai alese. Anica ţinuse, cu vîrf şi îndesat, toate făgăduinţile ce înfăţoşarea ţigăncuşii ieşind din vrîsta ingrată, nespălată şi îmbrăcată în zdrenţe, la făcuse privirii cunoscătoare a vornicului Sandu. Crescuse cu un lat de mînă ; gîtul, umerile şi braţele i se rotunjise, sinul se dezvoltase rămînînd însă tot gingaş, mînile se înălbise şi aveau palme trandafirii, iar pielea braţelor, cît se vedea dintr-însa, nu era deloc mai puţin albă decît acea a oricărei moldovence cu păr deschis. Faţa nu-i mai era arsă de soare, fruntea avea albeaţa zăpezii, făcînd 318 să răsară atît arcul frumos al sprincenilor mai închise decît părul, cît şi pe tîmple, izvodul azuriu al vinelor. Obrajii frumos rotunjiţi arătau o rumeneală gingaşă, datorită unui sînge tînăr şi fierbinte. Toate trăsăturile feţei se făcuse mai netede, parcă natura s-ar fi folosit de răstimpul de douăzeci de luni spre a da desemnului lor cea de pe urmă perfecţiune. Şi îmbrăcămintea ce o purta îi sădea de minune : era portul ţărănesc, dar lucrat din materiale alese şi cu oareşcari schimbări, ca adăugirea unei fuste albe sub catrinţa care astfel nu mai era strînsă pe trup în chip neestetic, iar picioarele mici şi înguste erau încălţate cu colţuni şi „iminei nemţeşti", cum se numeau atunci pantofii de formă europeană, iar undele părului castaniu-deschis, cu răzbateri de aur roşiatec, ieşeau pe sub faldurile unei băsmăli de matasă roşie, cusută cu fir pe margini. Acest port fusese ales de răposatul vornic pentru femeile cari făceau slujba ietacului în locul oribilelor caţaveice, fuste de cit şi papuci tîrîiţi alcătuind îmbrăcămintea ţigancelor în alte curţi boiereşti. Numai după cîteva clipe, Vasile izbutind să-şi stăpî- nească surprinderea întrebă pe Neculai : — Dar fata asta, era cît pe ce să zică : dumneaei, cine este ? — Fata de la ietac, ouconaşule, răspunse Neculai făcînd totodată un semn Anicăi, surprinsă şi ea de frumuseţa tînărului şi rămasă nemişcată. La semnul făcut de camardiner, fata veni să sărute mîna noului stăpîn. Numai de ruşinea feciorului, Vasile îngădui acest omagiu, dar în sine îşi zise că mult mai bucuros ar fi fost să sărute el mînuţile mici, bine îngrijite şi de chip atît de gingaş ale fetei. Apoi, după ce o întrebă cum o cheamă, îi spuse că-i va da de ştire cînd va avea nevoie de slujbele ei, iar acuma se poate duce. Sînt încredinţat că în acea sară, după ce Anica fu chemată în ietacul stăpînului, nici vorbă nu fu ca ea să-i frece picioarele, dar cînd, a doua zi, fata ieşi din odaie, nu ştiu care din doi era mai stăpânit de farmecul celuilalt: boieriul sau roaba. Zilele şi chiar săptămânile cari urmară fură pentru amândoi un timp de adevărată beţie, a simţurilor pentru Vasile, a întregii fiinţi pentru Anica. Din întâia clipă ea fusese cucerită cu desăvîrşire ; ochii, inima, mintea şi simţurile fetei 319 erau farmacate : el devenise dumnezeul ei. Nu mai ştia dacă este trează ori dacă visează. S-întreba necontenit cum de se poate ca unei biete roabe ţigance ca dînsa să-i fie dat să iubească pe un stăpîn tînăr, frumos ca soarele, de neam mare, bogat, puternic şi învăţat, care s-o îngăduie a-i spune că-1 iubeşte, să se arate fericit de iubirea ei, s-o încredinţeze că şi ea îi este lui mult dragă, că o priveşte ca cel mai de preţ odor din averea lui şi că prin ţările cele depărtate prin care umblase, cu fiinţă frumoasă ca dînsa încă nu i-a fost dat să s-întîlnească. Şi cum se purta acel stăpîn faţă de ea ? Ce alese erau dezmierdările lui ! Ce dulci vorbele lui ! Parcă ea ar fi fost, nu o roabă, ci o cucoană mare ! îi săruta mînile de nenumărate ori pe zi, nu suferea cînd erau singuri ca ea să steie în picioare înaintea Iui, o făcuse să mănînce singură, într-o odaie 'deosebită, rnîncări alese de la masa lui. Nu suferea să-1 slujască şi-i dăduse, sub nume de ajutoare, o fată care o slujea. Apoi cum o îmbrăcase şi o înzestrase cu lucruri frumoase şi scumpe de tot soiul ! Adusese chiar de la Ieşi pe o franţuscă „marşandi-modă", pentru a-i face rochii de „modă" după cel de pe urmă fason, deşi găsea că portul ţărănesc în care o văzuse pentru întăia oară era, din toate, acel care îi stătea mai bine. El încă nu ţinuse în braţe frumuseţă fără de greş ca ea, nu avusese încă parte de dezmierdări atît de fierbinţi şi totodată atît de sincere şi de nemeşteşugite : simţurile îi erau cu desăvîrşire robite. Şi în curînd îşi dădu samă că, pe lîngă simţuri, începea şi inima să fie prinsă. Sămne neîndoielnice arătau că această roabă crescută în gunoiul curţii de ila Hortopeni, în mijlocul ţigănimii corupte prin veacuri de robie, ţigănime de care murdăria, minciuna, beţia, imoralitatea cea mai cumplită şi furtul erau nedespărţite, trăia un suflet ales, înzestrat cu simţirile cele mai nobile, roade ale unui atavism datorit fără îndoială sângelui introdus în vinele ei de un număr însemnat de suitori din neam ales. Deşi din cea mai fragedă copilărie trăise în murdăria cea mai cumplită, deşi ochii şi urechile ei fusese marturi ai celei mai desăvîrşite lipse de moralitate şi ai celei mai mari vulgarităţi, curăţenia minţii ei părea tot atît de desăvârşită ca acea a trupului. Din gura ei nu ieşea nici minciună, nici vorbă vulgară, graiul ei era acel simplu, al oamenilor de la ţară, dar totdeauna cuviincios, mişcările ei erau totdeauna graţioase, chiar elegante, dezmierdările ei cele mai fierbinţi nu deveneau niciodată vulgare. Apoi marea schimbare în viaţa ei deloc n-o făcuse să-şi piardă mintea, rămăsese blîndă şi binevoitoare cătră tovarăşii ei de robie, nu arata nici o fudulie faţă de dînşii, nepunînd, faţă de stăpînul atît de puternic cătră ei, dar atît de supus cătră dînsa, decît cuvinte bune, pentru toţi fără deosebire. Vasile mai descoperi că acea fiinţă fără pic de cultură, care nu ştia absolut nimica, era înzestrată cu o minte din cele mai agere, cu un rar dar de a-şi însuşi cu cea mai mare uşurinţă noţiuni ce ar fi putut să pară grele de înţeles pentru femei şi chiar pentru bărbaţi din stări mai ridicate. Asculta cu cea mai vie plăcere povestirile ce i le făcea iubitul despre feliul de trai în alte ţări, şi întrebările ce le punea din cînd în cînd dovedeau viul interes stîrnit într-însa de aceste povestiri, marea ei uşurinţă de pricepere şi dorinţa să pătrundă pană în amărunţimile faptelor, obiceiurilor şi împrejurărilor despre cari auzea. Şi astfel roaba ţigancă începuse să-şi întindă stăpînirea asupra inimii şi chiar a minţii stăpînului. Favoarea neaşteptată a Anicăi, faptul vederat pentru toata curtea că stăpînul şi-a pierdut mintea după ea, ca nu se mai desparte de dînsa nici zi, nici noapte adusese la stare de desăvîrşită deznădejde pe Grigore surugiul, cu atît mai dureroasă cu cît ochii lui vedeau ce uimitor de frumoasă se făcuse fata şi cît de nebună fusese nădejdea ce moartea vornicului o stîrnise în el. Se făcuse grozav de hursuz şi de beţiv. Cetitorul se va întreba, poate, de unde avea un rob ţigan, care nu primea simbrie, banii trebuitori pentru a cumpăra vin sau rachiu ; dar Grigore era meşter în arta de a lua sînge de la cai şi de la boi şi de a face mici operaţii la tot soiul de vite, apoi pitarul Iordache îi încredinţase un cuţit cu strihnele minunate, şi cu acest meşteşug cîştiga bani buni, cari făceau dintr-însul un muşteriu de frunte al crîşmei lui Herş Ştrul Haim, orîndarul din Hortopeni. Şi fiind aproape veşnic beat, îşi făcea slujba rău de tot : caii rămîneau adesea neîngrijiţi, hamurile rău unse, cele rupte nu erau duse la sfeidecar, ci cîrpite cu şfara, poştalionii lui, altădată fala grajdiului de la Hortopeni, nu erau adăpaţi la vreme şi căpătau grăunţe în chipul cel mai neregulat. Pentru aceste păcate fusese adeseori tratat cu palme de pitarul Iordache, vatavul de ogradă, care văzînd că purtarea surugiului se face în fiecare zi mai rea, ceru chiar într-o zi voie de la „conaşu" să-1 puie pe Grigore jos şi să-i tragă o bătaie la scară după tot tipicul. Dar Vasile nefiind, în urma lungii lui şăderi în Franţa, un adept al sistemului bătăii, nu dădu învoirea cerută, ci chemă pe ţigan la el işi-i făcu o lunga şi aspră dojana care, trebuie să mărturisesc, deloc nu îndreptă purtările lui. Crezîndu-se la adăpost de vro pedeapsă mai aspră, el se îmbăta din ce în ce mai des. Pitarul Iordache, pierzînd răbdarea, îi trase atunci, fără de ştirea stăpînului, o bătaie din cele mai straşnice, în urma căreia Grigore ramase treaz o săptămînă întreagă. Mult mai simţitoare decît durerea bătăii era însă pentru nenorocitul rob acea ce o simţea cînd, venindu-i gust lui Vasile să primble pe Anica după căderile nopţii cu trăsura, avînd bineînţeles poditul ridicat, spre a nu fi văzut de săteni primblîndu-se în trăsură cu o roabă, ceea ce, cu drept cuvînt, credea că i-ar fi ştirbit rău prestigiul în sat, poroncea să se înhame poştalionii lui Grigore. Acesta îndura pe cal un iad întreg de chinuri cînd îşi închipuia cuvintele de iubire şi dezmierdările ce se preschimbau sub acoperişul poditului. Spre a-şi potoli nervii, mîna ca un nebun, dar iuţala cumplită cu care trăsura mînca drumul de piele neted de pe şesul Siretiului, în loc de a dezgusta pe cei doi îndrăgostiţi de primblările cu poştalionii, li mai adăugeau un farmec mai mult, care ademenea PŞ Vasile să-1 ieie pe surugiu mult mai des decît pe vezeteu ceilalţi, făcînd astfeli chinurile lui mai dese. Această viaţă ţinu aproape patru luni, în cursul cărora Vasile nu se mişcă de la Hortopeni, nu primi acolo nici o vizită. Şi nici nu simţise trebuinţa altei tovărăşii decît acea a Anicăi. Dar un bărbat cu aplecări pentru plăcerile minţii n-a trăit zece ani în unul din cele mai mare centre de cultura din lume, n-a luat parte la viaţa intelectuală atît de puternică şi plină de farmec dintr-însul şi, mai ales, n-a trăit aproape un an în intimitatea cea mai desăvîrşită cu o fiinţa atît de cultă ca artista ce fusese iubita lui Vasile, fără ca satisfacerea, hrana minţii să nu fi devenit pentru el o trebuinţă de care nu se mai poate lipsi. Şi de aceste plăceri, Vasile Hortopan, la mijlocul lui sep-temvre, se simţi lipsit. Dacă mintea vioaie şi deschisă a Am- 322 căi pricepea cu cea mai mare uşurinţă toate cîte el i le spunea, în schimb însă ea nu putea să-i repete decît aceleaşi cuvinte de dragoste, fierbinţi, pătimaşe şi cu un glas a cărui sinceritate nu putea fi pusă la îndoială. Dar mintea lui era deprinsă să lucreze, să capete noţiuni şi irnpresiuni noi, să preschimbe idei şi, cu toată agerimea de minte a Anicăi, nenumărate erau noţiunile şi impresiunile cari umpleau mintea lui Vasile, de cari devenise sătos să le preschimbe şi pentru ea erau grai neînţeles ; ţigăncuşa nu avea cum să răspundă la trebuinţile minţii lui. în casă nefiind nici un feli de bibliotecă, căci vornicul Sandu numai cărturar nu era, iar Vasile îşi lăsase toate cărţile la Paris, spre a le aduce mai tîrziu, tînărul, nemaiputînd rabdă, plecă la Ieşi, luînd cu el numai pe Niculai şi lăsînd pe Anica la ţară. O şădere de zece zile în cari veni în atingere cu toate rudele şi cunoştinţile lui aflate în oraş îi astîmpără pentru moment setea de veşti şi de contact intelectual. Dacă în întăiele zile uitase pe Anica aproape cu desăvîrşire, dorul de frumuseţile şi de dezmierdările ei nu întîrzie să se facă simţit din nou cu o putere mereu crescîndă. Făcîndu-şi o provizie bună de cărţi, s-întoarse la Hortopeni, unde începu pentru amîndoi tinerii o 'lună de miere nouă şi, cu ajutorul cărţilor aduse, Vasile o putu duce la ţară pînă după Sfîntul Dumitru cînd merse să s-aşăze în casele lui de la Ieşi, luînd de astă-dată şi pe Anica. în întăile luni viaţa din oraş fu plăcută pentru amîndoi : Vasile găsea cu cine să preschimbe păreri şi idei. Lipsea de acasă aproape toată ziua, dar noaptea, uneori mai devreme, altădată mai tîrziu, Anica regăsea lîngă dînsa amantul flă-rnind de îmbrăţoşârile ei. Pană atunci farmecile nici uneia djn cucoanele mari pe cari le vizita în fiecare zi, cu cari sadea la masă sau juca la baluri, şi Dumnezeu ştie că aproape toate erau frumoase, nu izbutise să slăbească stăpînirea pusă asupra simţurilor lui de o roabă ţigancă. Fericirea Anicăi nu era încă tulburată de nici un nour. Tocmai cu cîteva zile înainte de lăsatul secului, i se păru fetei că stăpînul s-a făcut mai rece cătră dînsa, că nu mai este atît de doritor de dezmierdările ei ; iar la începutul postului mare, Vasile îi făcu cunoscut că o trimete, împreună cu aşa-zisa ei ajutoare, la Hortopeni. Dealtmintrelea, se gră- 323 bise să adauge că are de gînd să vie şi el după cîteva zile acolo spre a petrece postul la ţară, dar biata fată, punînd în legătură această depărtare cu răceala din ce în ce crescîndă a iubitului, răceală ce de cîtăva vreme o simţea dureros, înţelese că a ajuns la capătul şiragului zilelor ei de fericire, plecă cu inima sfăşietă după o noapte de dezmierdări şi de vorbe dulci pe cari le simţea meşteşugite şi falşe. Grigore cu poştalionii lui duse pe Anica la Hortopeni şi inima saltă într-însul de bucurie, căci toată curtea îşi dădea samă că „cuconaşii" trimetea pe Anica la ţară fiindcă se săturase de ea şi surugiul ştia doară, din povestirile ţiganilor bătrîni, că de obicei aceste prăbuşiri de favoare a roabelor, cari pentru o bucată de vreme izbutise să farmece pe stăpînul lor, departe de a fi vremelnice erau aproape totdeauna desăvîrşite şi adînci : jucăria atît de plăcută şi de dezmierdată era, deodată, fără temei văzut, aruncată la gunoi. Grigore se aştepta deci ca, de la ietac, Anica să fie rînduită la spălătorie sau la altă slujbă şi mai de jos, apropiind-o astfeli mai mult de el. Dacă pană atunci se îmbată de scîrbă, se îmbată de astă-dată de bucurie şi mînă atît de tare, încît de două ori era să răstoarne trăsura. Cînd pitarul Iordache văzu caii atît de trudiţi şi de asudaţi, crezu de cuviinţă sa cinstească pe surugiu cu o generoasă şi sunătoare distribuire de palme. Dar ceea ce duru pe Grigore mult mai tare decît palmele pitarului fu că scrisoarea trimesă de stăpîn cătra vatavul de ogradă deloc nu cuprindea poroncă să deie pe Anica la altă slujbă mai înjositoare : ea ramase tot la ietac, adică nu avu să facă pentru moment nici o slujbă, urmă^ sa aibă odaia ei deosebită, chiar în curtea cea mare, urmă sa-şi ieie mesele alcătuite din mîncări alese şi să fie slujită de ajutoarea ei. Cetitorul va fi gîcit fără îndoială temeiul surgunirii Ani-căi Ia ţară şi acel al răcelei mereu crescînde cătră dînsa a lui Vasile : altă femeie, altă dragoste. Şi de astă-dată nu era numai altă dragoste, ci chiar dragostea, da, dragostea in toată accepţiunea cuvîntului, drago-stea care bărbatul rar o resimte mai mult decît o dată în viaţa lui, acea dragoste care cucereşte în acelaş timp ochii, simţurile, mintea şi mai ales inima. Vasile făcuse în cele de pe urmă săptămîni ale cîşlegilor cunoştinţa fetei marelui logofăt Matei Trotuşanu, una din acele odrasle ale boierimii moldoveneşti cari aveau 324 să alcătuiască roiul de zîne fără de păreche de la mijlocul veacului trecut, cari, prin frumuseţă, distincţiune suverană şi însuşiri strălucite ale minţii, era să stîrnească admiraţia tuturor bărbaţilor, pămînteni sau străini, cărora li-a fost dat să le cunoască. Naltă şi mlădioasă, cu un trup întrunind toate perfecţiunile, cu păr de aur, cu o frunte senină şi albă ca omătul, cu ochi albaştri, mari, plini de lumină, în cari se oglindea un suflet de nemărginită bunătate şi curăţenie, cu nasul drept, subţire, cu nări mişcătoare, cu gura mică, a căror buze rumene şi pline, cînd se deschideau pentru a surîde în chip fărmăcător, lăsau să se întrevadă două şiraguri de mărgăritare mici şi străvezii, Măria Trotuşanu părea o madonă scoborîtă din cadrul ei. Apoi din ea ieşea un fluid de bunătate care-i cîştiga toate inimile. Părinţii, fraţii şi surorile, slugile din casă n-o cunoşteau decît sub porecla de „Bunătate". Fusese crescută de o mamă vestită prin înălţimea ei de suflet, ajutată în această sarcină de o admirabilă guvernantă franceză, femeie de neam bun, care în urma pierderii unei averi frumoase prin speculaţiunile nenorocite ale soţului, se consacrase educaţiunii fetelor. Şi sarcina lor fusese uşoară, caci Măria, neobişnuit de blîndă şi de ascultătoare din fire, mai era înzestrată cu o înţelepciune din cele mai vii, permi-ţindu-i să-şi însuşască cu cea mai mare uşurinţa noţiunile cele mai abstracte. Cîştigase astfeli cunoştinţi pe cît de.deosebite, pe atît de serioase. în Moldova de atunci numărul tinerilor cari se bucurase de o creştere europeană şi frecventase marile centre de cultura din Apus era cu desăvîrşire neînsemnat : din ei nici unul nu avea frumuseţă lui Vasile Hortopan, nici unul n-a-vea darul să se facă plăcut femeilor în acelaş grad ca el, nici unul nu-şi însuşise ca dînsul tonul şi manierele cercurilor alese din străinătate. Şi mai mult decît toate aceste însuşiri ordin social, Vasile se făcu de la început plăcut Măriei prin mintea lui cultivată şi prin farmecul ce ştia să-1 deie convorbirilor cu dînsa. Cucerirea fu răpede şi reciprocă. De la cea dintăi întîlnire marea frumuseţă a Măriei încîntase °chii lui Vasile, după mai puţin de două săptămîni mintea Sl inima tînărului erau cu desăvîrşire sub stăpînirea ei şi Hortopan se întreba în ce categorie s-o aşăze : în acea a 325 zînelor sau în aceea a îngerilor. Iar ochii Măriei erau plini de chipul lui frumos, mintea îi era farmacată de vioiciunea minţii lui, de arta cu care se folosea de cunoştinţile ce le avea pentru a fereca interesul acelei care îl asculta, iar inima ei era încîntată de simţirile alese ce i le inspira totdeauna prin prezenţa ei. Lui Hortopan îi era acuma ruşine de beţia simţurilor care vreme de atîtea luni îl ţinuse sub farmecul unei roabe ţigance lipsită de orice cunoştinţă, crescută într-un bordei de lăleşi. Uita acuma că altădată găsise în acea roabă, pe lîngă agerime de minte, şi însuşiri sufleteşti care îl uimise. Totuşi blîndeţea şi sinceritatea iubirii acelei nenorocite îl făcură să stăpînească pană după dlipa despărţirii repulsiunea ce o simţea acuma pentru dezmierdările atît de preţuite odinioară ; deznădăjduirea ei mută îi stîrnea milă. Precum am arătat, scrisese pitarului Iordache s-o lese să se bucure de un tratament cu totul neobişnuit faţă de o roabă. Dar, a doua zi după plecarea ei, Vasile cerea şi obţinea mîna Măriei ce la părinţii acesteia, iar cînd, în sara aceleiaşi zile, spuse fetei că o iubeşte, ea răspunse că împărtăşeşte iubirea lui, este fericită să-i devie soţie şi se simte bucuroasă să împărtăşea cu dînsul zilele bune şi acele răle. Căsătoria trebuia să aibă loc îndată după Paşti, tinerii soţi avînd a pleca îndată după ceremonie la ITortopeni, spre a petrece acolo două sau trei luni şi apoi să plece în străinătate. Logodna a fost urmată de obişnuitele zile de îneîntare : se iubeau din ceas în ceas mai mult, necontenit descoperea unul în celalalt cîte o frumuseţa, cîte o însuşire nouă, necunoscută pană atunci. Cu două săptămîni înainte de Paşti, mama Măriei se hotărî să facă, împreună cu amîndoi tinerii, o vizită unei bătrîne mătuşi, naşa de botez a Măriei, care sădea Ia moşia ei Mirenii, în apropiere de Hortopeni. Se mai hotărî, cu acest prilej, să se abată puţin din drum spre a trece prin Hortopeni, pentru ca Măria să poată lua oare-şicari dispoziţiuni în privinţa instalării lor acolo. Deşi Anica pricepuse că alta îi luase locul şi îşi dădea samă că părăsirea ei avea să fie pe veci, totuşi vestea logodnei şi a căsătoriei atît de apropiete, împreună cu cele ce le povesteau oamenii boiereşti care veneau din Ieşi asupra frumuseţii viitoarei lor stăpîne, despre strălucirea neamului ei, mai ales cele ce le auzise despre îndrăgostirea celor doi logodnici zgîndăreau în chipul cel mai dureros rana vie din inima ei. Obrajii ei îşi pierduse coloritul lor cel frumos şi slăbise în chip simţitor, dar frumuseţea ei, departe de a fi dispărut, se făcuse poate mai galeşă. Cînd auzi că Vasile şi cu logodnica lui aveau să vie încă înainte de nuntă spre a petrece cîteva ceasuri în Hortopeni, i se păru că lumea se prăbuşeşte împrejurul ei, se întreba dacă inima nu i se va rupe privindu-i unul alături de celalalt. Oaspeţii sosiră la Hortopeni ceva mai nainte de ceasul dejunului. Slugile, moldoveni şi robi ţigani, erau toate strînse în antecameră. Din întîmplare ochii Măriei căzură aproape îndată asupra Anicăi, îmbrăcată în port ţărănesc. Surprinsă de frumuseţa fetei, se apropie de dînsa excla-mînd : — Ce ţărăncuţă drăguţă .' Apoi întrebă franţuzeşte pe logodnicul ei : — Est-ce une moldave ou vine bohemienne ? — Une bohemienne, răspunse Vasile, căruia îi părea acuma rău că nu luase măsuri spre a depărta pe Anica şi se temea că va fi chemat să deie asupra fetei şi a serviciului ei lămuriri nu tocmai uşoare de dat unei logodnice. — Sînt fără cameristă, o ieu de cameristă, urmă atunci Măria, din ce în ce mai atrasă cătră frumoasa roabă. Are o privire deşteaptă, deşi tristă, va învaţă slujba ei răpede. Să ştii, Vasile, că nu vreu pe alta. Aşa că mi-o dai ? Dorinţa astfeli exprimată de Măria deloc nu surîdea lui Vasile, dar cum să refuze el una din cele dintăi cereri ce i le făcea iubita ? Răspunse deci cu o grăbire meşteşugită : — Cum nu ! A dumitale să fie ! Anico, sărută mîna stă-pînei tale ! Anica mai mult moartă decît vie veni să sărute mîna Măriei. Iar aceasta, netezindu-i obrazul, îi zise cu glasul ei blînd şi cald : — Vei rămîne deocamdată aici. Slujba dumitale va începe numai la sosirea noastră, îndată după nuntă. Dar de ce eşti fără sînge în obraz ? De cîţi ani eşti ? — De şaptesprezece şi jumătate, duducă, se sili să răspundă Anica. —• Aşa de tînără ! Se vede că ai crescut prea răpede ele aceea n-ai sînge în faţă. Cînd vei fi la mine te-oi îngrij: bine şi ţi-oi aduce răpede bujori pe obraji. Te-oi învaţă să lucrezi frumos şi dacă te-i purta bine ţi-oi face carte de iertare şi te-oi înzestra ca să te poţi căsători frumos, şi mai netezindu-i încă o dată faţa, Măria păşi înainte. Frumuseţă, privirea plină de bunătate a logodnicei lui Vasile, glasul ei atît de blînd şi de dulce, farmecul ce în-cunjura întreaga ei fiinţă găsiră răsunet în inima amărîtă a Anicăi, dar un răsunet dureros, căci în cele cîteva clipe în care se găsise faţă în faţă cu viitoarea-i stăpînă, mintea ei putu să măsoare toată prăpastia dintre ea şi acea pentru care Vasile o dăduse la o parte cu atîta uşurinţă. Dulci fusese cuvintele ei, dar nu de carte de iertare o durea, cu ce fericire ar fi rămas ea viaţa întreagă roaba lui Vasile, dar numai a lui! Amare fură pentru ea zilele cari urmară, apoi mai spre sărbători şi mai amară pregătirea ietacului noilor soţi, aceeaşi încăpere în care avuse parte de atîta fericire. Şi cu cît se apropia ziua nunţii şi a sosirii stăpînilor, creştea durerea, şi deznădejdea ei. în timpul drumului dintre Hortopeni şi Ieşi, Măria care, cît stătuse acolo, avînd să se ocupe de o mulţime de amă-runţimi cari îi absorbeau toată mintea, uitase pe Anica, îşi aduse aminte de ea. Lăudă nu numai deosebita frumuseţă a fetei, dar şi eleganţa înfăţoşării ei, declarînd că aceasta ţigăncuşă are un aer de distincţiune firească ce n-ar sta rau nici unei fete de neam. Ceru lui Vasile lămuriri asupra ei. Răspunsurile logodnicului fură scurte şi lipsite de preciziune, apoi, după fiecare întrebare, căuta să schimbe subiectul convorbirii, fapt care ar fi stîrnit bănuieli în mintea unei fete mai în curent cu obiceiurile boierimii noastre faţă de roabele ţigance. Dar casa logofătului Matei Trotuşanu era vestită în toată Moldova pentru curăţenia, aş zice chiar pentru austeritatea moravurilor ei. Logofeteasa Smaranda fusese o femeie asupra cinstei căreia pana şi limbile cele mai răle nu găsise niciodată prilej să rostească măcar cea mai mică îndoială, iar pe logofăt îl cîrîiau adesa prietenii atît pentru credinţa nestrămutată ce o păstra cătră logofeteasa, cît şi a răcelii ce o arata faţă de toată rămăşiţa sexului frumos, în curtea lor toţi erau ţinuţi la aceeaşi curăţenie de viaţă ; moralitatea slugilor era priveghietă în chipul cel mai aspru, aveau în casă numai bărbaţi şi femei trecute de tinereţe şi 328 căsătoriţi, iar robii erau siliţi să se cunune îndată ce ieşeau din copilărie. Dar mai ales convorbirile faţă de copii erau strict priveghiete, iar cînd vrun musafir care nu cunoştea obiceiurile casei începea să povestească faţă de ei vro întîm-plare jignind cîtuşi de puţin principiile moralei celei mai stricte, el era totdeauna întrerupt, subiectul convorbirii schimbat şi copiii congediaţi din odaie. Astfeli putuse Măria să ajungă la vrîsta de optsprezece ani fără ca ea să fie în stare a bănui că legăturile dintre un stăpîn tînăr ca logodnicul ei şi o roabă atît de frumoasă ca Anica nu puteau să fi fost decît păcătoase. Dar viaţa cinstită a logofetesei Smaranda n-o împiedeca să-şi cunoască ţara şi să-şi deie bine samă de firea slujbei îndeplinită de Anica în curtea lui Vasile. Nu zise nimica, dar îşi făgădui să scoată pe preafrumoasa roabă din apropierea tinerei căsnicii. Şi, cu puţine zile înainte de Paşti, logofeteasa spuse Măriei cum, înainte de vizita lor la Mireni şi Hortopeni, îngrijin-du-se de o bună cameristă pentru ea, însărcinase pe acea a unei prietene, nemţoaică din Cernăuţi, să-i tocmească de acolo o femeie de nădejde, cunoscîndu-şi bine slujba. Acuma i se făcea cunoscut că o asemenea cameristă se găsea chiar în Ieşi, femeie de vrîstă mijlocie, destoinică în slujba ei şi lucratoare minunată, în stare să facă şi rochii. Sfătuia deci cu tot înadinsul pe fiică-sa s-o tocmească în locul tinerei ţigance, cu totul străină de asemenea slujbă. Măria renunţă cu părere de rău la Anica, care făcuse cucerirea ei, dar* deprinsă să se supuie mamei în toate, se învoi cu alegerea făcută de logofeteasa. însă susţinu că Anicăi i se cade o despăgubire şi se arătă hotărîtă să ceară lui Vasile carte de iertare de robie pentru acea fată preafrumoasa şi preafină pentru a rămîne roabă. Logofeteasa, care nu putea decît să vadă cu ochi buni o punere la cale care îndepărta pe Anica de noii căsătoriţi, nu numai făgădui că va susţine pe lîngă vasile cererea fiicei sale, dar adăugi că va da fetei o zestre frumoasă, punînd-o în stare să facă o căsătorie cuviincioasă. Pe de altă parte, Vasile care, cu toată uşurinţa şi egoismul mi, era departe de a fi lipsit de simţiminte generoase şi dorea sa asigure Anicăi o soartă bună, nu numai se declară gata să oeie cartea de iertare de robie, cerută, dar chiar o scrise la moment şi o încredinţa Măriei, adăugind că va contribui şi ei. în chip larg, la înzestrarea unei fete care avuse darul 329 să cucerească în chip atît de desăvîrşit interesul logodnicei lui. Măria îl răsplăti printr-o ochire plină de iubire, care-i dezmierdă inima pană în fundul ei, şi luă cartea spre a o înmâna ea însăş fetei la sosirea lor în Hortopeni. Dar la Hortopeni nu se ştia nimica nici despre cartea de iertare, nici despre tocmirea unei cameriste nemţoaice, şi Anica vedea cu groază apropiindu-se răpede clipa sosirii stăpânilor. Aceştia plecase din Ieşi într-o caleşcă trasă de opt poştalioni ai logofătului Matei. La jumătate de cale, la Tîr-gul-Frumos, găsiră alţi opt poştalioni, ai lui Vasile, minaţi de Grigore şi de alt surugiu. Deoarece tinerii soţi plecase din Ieşi cam tîrziu, la căderea nopţii nu ajunsese încă la Hortopeni. Vechilul cu vatajii, feciorii boiereşti şi pădurarii aşteptau de mult la hotarul moşiei, iar alţi săteni cu vornicul, paznicul şi preutul erau strînşi la jităria despre Ieşi a satului. Dinaintea curţii erau adunaţi ţiganii îmbrăcaţi cu toţii din nou şi slugile de jos ale curţii, iar cele de sus aşteptau pe scară şi în intrare sosirea stăpânilor. De la căderea nopţii masalele erau gata să fie aprinse, atît la hotar, cît şi la jitărie şi în ograda curţii. Sub privegherea medeiniceresei Casandra Untilov, care de douăzeci de ani îndeplinea slujba de cămărăşiţă ia Hortopeni, Anica pregătise aşternuturile şi împodobise ietacul cu flori, aduse din florărie de Gurgel_, grădinarul neamţ : numai camelii, azalee şi trandafiri roşii şi albi. Fata era îmbrăcată ţărăneşte, faţa îi era măhnita, dar resemnată. Deodată intră pe poartă, în fuga calului, un fecior boieresc care strigă : — Au sosit la hotar, îndată au să fie aici ! Slugile se strânseră la intrare în grămadă mai deasa, masalalele fură aprinse, iar cucoana Casandra strigă Anicaij — Fugi de aprinde luminările în ietac şi vină îndată înapoi ! Anica merse răpede în ietac şi aprinse lumînările pregătite pe masa de toaletă, pe mesuţele de noapte şi pe vro două mesişoare aşazate lîngă. fereşti, apoi se uită lung la această încăpere, martură unei fericiri dispărute, şi izbuhni în lacrimi. Dar aproape îndată s-auziră pocnituri de bici în depărtare. Fata îşi şterse atunci ochii şi un impuls subit o făcu să ieie răpede din unul din vasele cu flori un mănunchi de trandafiri roşii, iar din alt. vas unul de trandafiri 330 albi; aşăză cele dintăi pe perina pe care avea să doarmă Vasile, iar pe cel de al doilea pe acea menită pentru Măria. Apoi mai stătu iar o clipă privind odaia şi patul. în acea clipă pocniturile de bici răsunară aproape de tot, se auzi lungul şi ascuţitul hiiiiiii ...... hăt! al surugiilor şi duruitul roţilor pe caldarâmul ogrăzii. Anica se răpezi spre uşă pentru a alerga în antret, dar deodată se opri pe loc, făcu cu capul şi cu braţele o mişcare de deznădejde ca şi cum ar voi să arate că nu poate, apoi mergând răpede la una din fereşti cari rămăsese deschise din pricina căldurii, sări în gradina aşazată pe un povârniş uşor de deal şi o luă la fugă în jos. După mica cuvântare a vătafului Iordache Mândru şi răspunsul foarte scurt al lui Vasile, soţii pătrunseră ân casa pe care o luminau mai multe sute de lumânări, şi Măria se îndreptă spre odaia de culcare. — Nu văd pe Anica, zise ea, după ce se uită împrejur, medeiniceresei Casandra care o însoţea. — Trebuie să fie în ietac, răspunse cămărăşiţă mierată şi ea de lipsa fetei. Dar ietacul era deşert. în zadar căută întreaga curte pană tîrziu pe Anica prin toate ungherile : nu fu găsită nicăiure. Dar a doua zi, de dimineaţă, morariul găsi, la intrarea apei din iazul de sub grădină, în jgheabul morii, trupul neînsufleţit al fetei. Această moarte tragică a unei fiinţe care-i inspirase simpatii atît de vii făcu o adîncă impresiune asupra inimii simţitoare a Măriei. Trei zile de-a rîndul îşi chinui mintea spre a putea găsi pricina care putuse să împingă pe Anica la asemenea fapt de deznădejde. Vasile înţelegea prea bine pricinile care împinsese fata la sinucidere şi, cu toată uşurinţa h>i, simţea vii mustrări de cuget pentru purtarea sa lipsita de^ cruţare cătră o fiinţă pe care o ştia înzestrată cu simţiri atît mai presus de starea în care se născuse. Apoi mai tremura °a soţia lui să nu sfîrşasca prin a pricepe adevărata pricină a sinuciderii fetei, ceea ce, după cît cunoştea firea Măriei, nu putea decît să-1 micşoreze mult în inima ei. Din norocire Pentru dînşii, medelnicereasa Casandra era o femeie cuminte, care din întăia zi fusese cucerită de farmecul Măriei. Vă-zind^ impresiunea adîncă ce tragica faptă o făcuse asupra tinerei femei, temîndu-se ca ea, prin întrebări puse în dreapta 331 şi în stînga, să nu ajungă la cunoştinţa adevărului, a doua zi după înmormântarea nenorocitei fete închipui şi spuse stăpânei sale o poveste întreagă despre o iubire nenorocită a Anicăi pentru un gramatic, care într-adevăr făcuse ochi dulci frumoasei ţigance dar, cu puţină vreme înainte de nuntă, fusese dat afară din pricina unor fapte necinstite. Avusese grijă să destăinuiască planul ei atît vechilului, cît şi vatavului de ogradă, şi aceştia căutase şi găsise prilej să confirme povestea care, astfeli adeverită din două părţi, prinse de minune, iar medelnicereasa se alese cu o gratificaţie pe cît de neaşteptată, pe atît de mare din partea lui Vasile, dragă Doamne, pentru a răsplăti slujbele ei credincioase în curs de atîţa ani. Este mai presus de îndoială că povestea alcătuită de bogata închipuire a medelniceresei avu darul si asigure liniştea în traiul tinerilor căsătoriţi. Grigore surugiul venise de la Ieşi cu inima neagra ca pocorniţa. Aflase acolo de tocmirea unei nemţoaice în locul Anicăi, lucru care îl bucură, dar mai află prin indiscreţiunea unui fecior, care auzise la masă pe boieri vorbind de cartea de iertare a Anicăi, că aceasta era acuma fiinţă sloboda, scăpată din robie, ceea ce punea capăt cu desăvîrşire oricărei nădejdi pentru viitor din partea lui. Cînd află despre moartea fetei, avu dintăi o mişcare de bucurie, îşi zise ca cel puţin de acum înainte Anica nu va mai fi a nimărui. Dar cînd văzu trupul ei neînsufleţit, izbuhni în lacrimi şi 1 se păru că inima i se face bucăţi. Deveni şi mai beţiv deciţ mai nainte şi bătăile ce i le trăgea acuma vătaful de ograda aproape zilnic nu mai aveau nici o urmare bună. Vasile, căruia i se adusese la cunoştinţă purtarea surugiului, hotărîse să-i deie opt zile pentru a-şi îndrepta purtarea, iar dupa trecerea acestui soroc, dacă va urma să s-îmbete şi să nu-şi caute de treabă, să fie trimes la moşia Priporeni, la munte, moşie nelocuită, ca ajutor de porcar la turmele de rîmători ce le avea acolo. Priporenii slujeau drept loc de surgun pentru robii incorigibili ai Hortopenilor, fiind departe de orice sat şi prin urmare de orice crîşmă, apoi mai era căutată de un vechil vestit pentru asprimea lui. Şi, mai trebuie să adaug că slujba de porcar era privită de vatraşi ca cea mai ruşinoasă din toate, toţi fugeau de ea. Se păru că atne-332 ninţarea lui Vasile îşi ajunsese scopul : o săptămînă de zile în şir Grigore ramase treaz. Tocmai în cea de pe urmă zi a acelei săptămîni, jinerii căsătoriţi se duseră la Mireni spre a face o vizită bătrânei naşe a Măriei. Drumul dintre amândouă moşiile se^ făcea într-un ceas şi jumătate. Vasile poronci ca Grigore să puie cei patru poştalion! negri la caleaşca cea uşoară. Pe acea vreme, cînd un boier, mai cu samă însoţit de cucoana Iui, făcea o asemene vizită, lua totdeauna, lîngă vezeteu, cînd caii erau mînaţi de pe capră, iar cînd erau mânaţi de calare, singur pe capră, pe un fecior. De astă-dată însă, nu ştiu din ce împrejurare, nu luară pe nimene. Plecară înainte de amiaza şi statură atît la zacusca, cît şi la masă, la bătrîna cucoană ; de-abie pe la şapte sara porniră spre casă. După cum s-a aflat mai pe urmă, în timpul opririi lor în Mireni, nişte gospodari care cunoşteau îhdămînarea lui Grigore în luarea sîngelui de la vite şi în alte operaţiuni de acelaşi soi, îl dusese la casele lor spre a-şi exercita meşteşugul asupra mai multor cai şi boi, p!ătindu-i pe urmă bine şi cinstindu4 cu îmbielşugare. Se vede că acele cinsti îl pusese în poftă, căci se folosi de prelungita şădere a stăpânilor spre a face la crîşmă o vizită conştiincioasă, la care mai poftise şi doi vezetei ai curţii din Mireni. Tot după zisa slugilor de acolo, se mai află "că de la crîşmă s-întorsese într-o stare de beţie foarte înaintată şi ca, la plecare, de la scară pornise ca un nebun. Drumeţii cari întâlnise trăsura în drum au mai povestit ca ea venea ca vîntul, în fuga cea mai sălbatecă, şi că boieriul^ se sculase în picioare, era aplecat înainte, cu mîna aca-ţata de capră, şi striga surugiului cît putea să oprească, dar se vede că acesta nu auzea, căci urmă să deie în cai şi să pocnească din bici. Drumul cel mai scurt între Mireni şi Hortopeni trecea atunci Siretiul pe un pod umblător apar-ţinind lui Vasile. După căderea nopţii, unul din podari sosi intr_-°wfugă la curtea din Hortopeni şi, cu faţa galbănă de spaima, povesti cum, la asfinţitul soarelui, ei, podarii, aflîn-ou-se cu podul dincoace de Şiret, văzuse venind la apă, în ruga nebună, trăsura boieriului care, fără a se opri la capra podului, şi parcă zburând peste ea, se prăbuşise în Şiret tocmai in locul unde apa este mai adâncă şi şivoiul mai puternic. Ei se grăbise să vie cu podul, dar când ajunsese lîngă 332 PENTRU CE COSTICĂ TOMSA A RĂMAS BURLAC (1853) Costică Tomşa era un bătrîn prieten al meu, mai mare decît mine cu vro douăzeci şi cinci de ani, vînător pătimaş, om cinstit şi deosebit de bun la inimă. Cunoşteam destul de bine şirul întîmplărilor cari alcătuiau viaţa lui, cunoşteam prin alţii vro două romane trăite de el, dar nu-mi spusese, şi eu uitasem să-1 întreb, de ce rămăsese necăsătorit.^ Era doară scoborîtorul unei familii care a dat Moldovei doi domni, bărbat de o înfăţoşare plăcută, foarte binecrescut, cu avere independentă şi cu o cultură mult superioară acelei de care se bucurau membrii boierimii de pe vremea lui. Viii am adesa împreună, cînd la munte, cînd la cîmpie. într-o sară de toamnă, în anul 1874, la un otac al nostru, pe malul Siretiului, în faţa Nămoloasei, îrt^ urma unei zile de vînătoare care ni umpluse torbele pe dinăuntru şi pe dinafară, după o masă neobişnuit de bună, mîncată cu o poftă şi mai deosebită, Costică îmi povesti mai multe în-tîmplări de pe vremea copilăriei lui. Veni vorba despre ţigani şi despre tratamentul barbar la care erau cîteodată supuşi. — De atunci, zise el, am luat oroarea obiceiului, care persistă şi astăzi, de a bate slugile şi ţăranii. Atunci cel puţin majoritatea slugilor erau ţigani robi, proprietatea^ stâpînîlor lcu\ iar ţăranii aproape iobagi, dar astăzi şi unii şi alţii sunt cetăţeni cu aceleaşi drepturi ca şi noi. Dacă boierii bat acuma neasamanat mai puţin decît băteau în copilăria, mea, în schimb bat, înzecit mai mult decît băteau boierii şi vatajii l^r, suprefecţii, primarii, vătăjăii, perceptorii, poliţia ji mai ales parveniţii cari au umplut ţara parc-ar fi nişte_ ciuperci. Sînt sigur că numărul loviturilor aplicate într-o singură zi 335 este de zece ori mai mare decît acel dat acuma treizeci de ani. în cît mă priveşte, am reacţionat cît am putut împotriva acestui obicei sălbatec ; spre acest sfîrşit am aplicat adeseori sistemul omeopatic. Pe mulţi primari, subprefecţi, ajutori de subprefecţi, pe cari i-am găsit bătând, i-am bătut eu pană ce le-o trecut pentru o bucată de vreme gustul de a da măcar o palmă. Am avut chiar din această pricină da-raveri cu procurorul şi la Bacău, şi la Focşani, şi la Tecuci. Ce bucuroşi ar fi fost ei să poată închide pe un infam de boier mare, urmaş a doi domni ! Noroc numai că justiţia noastră admite multe, foarte multe chipuri de împăcare cu ceriul ; numai cei slabi de tot, cu desăvîrşire lipsiţi de protecţie şi fără bani, au a se teme de asprimea legilor. Pentru acei cu stare, cu protecţie, cu influenţă politică sau alta, apoi pentru orice om bogat, putem zice că legile Ia noi nu există, ei pot săvârşi orice faptă, oricît de infamă, oricît de grea, fără nici o teamă de pedeapsă. Mă tem că voi fi în mormînt şi obiceiul de a bate va fi încă în floare în România. Eu personal datoresc acestui obicei sau o mare nenorocire, sau o mare norocire. Din pricina unei bătăi la care am fost faţă, ramas-am necăsătorit. Aruncă ţigara care ardea gura chilimbarului, aşăză într-însul alta, se uită la mine, văzu că aştept cu cea mai mare atenţiune să urmeze, apoi îmi făcu povestirea de mai jos: — Era la 1853, mă întorsesem de trei ani în ţară cu diploma de doctor utroque jure de la universitatea din Gottingen. în loc de a intra în vro slujbă după cum doreau părinţii mei, rude şi prieteni sus-puşi şi însuş domnul, nu făceam altceva decît să vînez, ân Ţara-de-Sus, în Ţara-de-Jos, la munte, pe Prut şi chiar în Basarabia [...]. Fiind singur la părinţi, ai mei mă iubeau foarte mult şi nu făceau act de autoritate pentru a mă constrânge să fac ceva mai de folos şi ţării şi mie. însă după trei ani de asemene viaţă, ântr-o zi de ploaie, mama mă luă deoparte şi âmi zise cu glasul mai serios decît altădată : — Costică, tată-tău se simte bătrîn, s-apropie de şaptezeci de ani, şi tare ar dori să te vadă căsătorit pentru a putea, la orice întâmplare, să închidă ochii în linişte. — Bine, mamă, răspunsei eu, nu mă împotrivesc să fac tatei această plăcere deşi, slava Domnului, îl văd sănătos 336 ca tunul, sprinten de picior şi cu o vedere mult mai bună decît a mea. Dar pentru a mă căsători trebuie să am cu cine. — Ce, întrerupse mama, crezi poate că nu sunt destule fete de măritat în Moldova ? — Deloc nu mă îndoiesc că sunt multe şi frumoase, răspunsei eu, dar pană acuma nu cunosc nici una care să-mi fi plăcut destul pentru ca să doresc a o lua de soţie: Cred că n-aveţi de gînd să-mi cereţi să mă căsătoresc pentru bani sau să fac ceea ce, foarte pe nedrept, se numeşte o căsătorie de convenance. — Nici prin gînd nu ni trece aşa ceva, răspunse mama, trecutul nostru deloc nu ne-ar îndritui la asemene lucru (tata furase pe mama de la părinţii ei, cari voiau s-o căsătorească cu alt bărbat ce-i era nesuferit, dar foarte bogat, pe cînd ea iubea pe tata). Pentru moment aş dori să-mi faci numai o plăcere : să mergi să faci o vizită de două săptămîni vechei mele prietene, Zinca Chicoş, Ia moşia ei, Slobozia-Ţapului, de la ţinutul Faldului. Aşazarea este cît se poate de frumoasă, grădina o minune, Zinca o gospodină de întâia mînă, bărbatul ei un boier cu nume bun şi ager la minte. Apoi am auzit de la toţi vânătorii că mulţime de prepeliţa, potîrnichi şi iepuri ca acolo n-au văzut în toata Moldova. — Omiţi, probabil, mamă dragă, zisei eu rîzînd, să adaugi că prietena dumitale Zinca Chicoş dispune şi de o iată pe care toţi acei cari au avut norocul s-o vadă o declară încântătoare, şi lucrul trebuie să fie adevărat, deoarece nu numai bărbaţii, ci şi femeile exprimă despre ea aceeaşi părere. Presupun că vrei să mă faci s-o împărtăşesc şi eu. Ei bine, sînt gata să-ţi fac această plăcere, să dau ochi cu zîna de la Slobozia şi dacă, învingînd sălbatăcia mea, ea mă va farmaca şi pe mine, deloc nu ma vei găsi îndărătnic la do-nnţile dumitale şi ale tatei, dacă, bineînţeles, o voi fi far-macat-o şi eu pe dînsa. Mama mă luă în braţe şi mă sărută de repeţite ori. ■— Voi observa numai, mamă draga, un lucru, adausei eu : cu toate obiceiurile de ospitalitate ale ţării noastre, nu pot aşa, nitam-nisam, să merg să mă aşăz, fără a fi poftit, Pe vreme de două săptămîni la Mitică Chicoş, pe care de-abie îl cunosc. Apoi nu prea aş avea ce vîna acuma, în 337 mijlocul lui iunie, cînd puii de prepeliţă de-abie pot sa zboare şi acei de potîrniche sunt încă cruzi de tot. — O, zise mama, nu cer să pleci îndată, ci numai peste două sau trei săptămîni. în cît priveşte invitaţia, n-ai nici o grijă, ea va veni la timp şi va fi concepută în termenii cei mai calzi. Şi invitaţia veni în întălele ziie ale lui iulie : era adresată mamei şi mie şi alcătuită în termenii cei mai afectuoşi pentru ea, cei mai măgulitori pentru mine. însă mama, spre marea ei părere de rău, nu putu să plece, căci primise totodată de la Galaţi o scrisoare a unei surori căsătorită la Atena, care-i anunţa sosirea ei acolo, de unde, peste cîteva zile, avea să vie la noi, fiind hotărîtă să petreacă vara aici. Plecai deci singur cu credinciosul şi minunatul meu prepe.i-car, Hector. Mama nu exagerase deloc frumuseţa aşăzării de la Slobozia-Ţapului, care era tot ce putea fi pe atunci o aşazare boierească. Primirea fu cît se poate de cordială. Mitică Chi-coş era un boier de neam vechi, de vro cincizeci de ani, pe care un^ didascalos îl familiarizase, foarte, puţin, cu litej ratura elină, iar un emigrat francez îl învăţase să vorbească franţuzeşte cu multă uşurinţă. Trecea drept om cinstit, dar aspru şi cu idei ruginite. Soţia lui, cucoana Zinca, fusese în pension, la Odesa, cu maică-mea. Instrucţia ei, ca şi acea a mamei, nu era mare lucru, dar era deşteaptă, avea distincţiunea firească atît ge-neraţiunii femeilor înaltei noastre societăţi de la 1830, cît şi mai ales acelei a fiicelor lor. Avea reputaţie de femeie cinstită, de numele căreia nu se atinsese nici măcar gurile cele mai răle, deşi fusese foarte frumoasă. Amîndoi îmi fură simpatici din întâiul moment. Dar ce să zic de fiica lor ? Era de o rară frumuseţa : naltă, subţire, fără să fie deloc slabă, mlădioasă, nespus de graţioasă în toate mişcările ei, cu părul negru şi ochii albaştri, cu un nas fără greş, cu gura mică şi rumănă. înfăţoşarea ei nu putea decît să farmece pe orice tînăr o vedea. în ochii ei mari şi luminoşi se oglindeau voiciunea şi o rară agerime de minte. Nu-mi trebui mult timp ca să constat că se mai bucura şi de o instrucţiune foarte îngrijită pentru acea vreme, căpătată de la o guvernantă germană venită de tînără in 333 Moldova unde, după ce crescuse două generaţii de fete, murise în casa Chicoşeştilor. Eliza Chicoş mai era înzestrată cu un duh foarte viu şi foarte subtil. Şi toate aceste însuşiri n-o împiedecau să fi devenit, sub povăţuirea cucoanei Zincăi, vestită în aceasta privinţă în Moldova întreagă, o gospodină de frunte. Nu numai că ştia să facă dulceţi de minune, cozonaci, feli de feli de prăjituri şi tot soiul de brînzeturi cari stîrneau admiraţia musafirilor Sloboziei, dar se pricepea de minune la ţinerea socotelilor casei, la priveghierea tuturor servitorilor şi la împiedecarea risipei. Nu trecuse trei zile şi eram cu desăvîrşire îndrăgostit de dînsa. Nu uitam însă vînatul. Mă trezeam pe la patru dimineaţa şi pană pe la zece străbăteam cu bunul Hector miriştile şi popuşoiştile moşiei. Prepeliţile, potîrnichile şi şoldanii foiau, căci vînătoareâ era bine păzită ; stăpînii casei declarau ca niciodată masa lor nu fusese aşa de bine aprovizionată cu vînat cum era de cînd sosisem. Dar, cu toată patima mea pentru vînat, neasamanat mai dulci erau ceasurile ce le petreceam în societatea Elizei, după scurta siestă care urma dejunul (luat atunci la zece şi jumătate dimineaţa). Dealtmintrelea, pot zice că petreceam împreună cu ea toată rămăşiţa zilei pană pe la unsprezece sara, căci părinţii Elizei deloc nu ne împiedecau să stăm singuri împreună. Eram absolut farrnacat de înţelepciunea, de agerimea de m'nte şi de energia acelei fete. îmi ziceam adesa că ea ar fi în stare să ocîrmuiască nu numai o gospodărie boierească, ci chiar o ţară întreagă ; avea adevărate însuşiri de om de stat. Mai era bună şi miloasă : în fiecare dimineaţă distribuia doftorii bolnavilor din satele moşiei, ca şi din acele învecinate ; o văzusem într-o dimineaţă pansînd cu mîna ei P^ga cumplită a unui ţigan, după ce o curăţise mai în tăi de puroi. Sc SI °lo şi înştiinţînd-o că sînt cu aesavirşne ucun.. ~_ ---- Chicoş şi hotărît s-o ieu de soţie. Adăugeam că, după cît mi ^ Pare, ea mă priveşte cu ochi binevoitori şi am toată nădejdea să văd cererea mea admisă. Rugam pe mama să facă 339 î ce-a şti pentru a veni cît mai curînd pe cîteva zile la Slobozia, spre a cere în numele meu mîna Elizei. După obiceiul de atunci, trăsura mea rămăsese cu mine şi, deoarece camardinerul mi se-mbolnăvise şi nu mă putuse însoţi, luasem, pentru serviciul meu personal (un boier pe vremea aceea ar fi stîrnit dispreţul dacă ar fi călătorit fără de fecior), pe Niţă, un fiu al vatavului nostru de ogradă, deştept şi care avea însuşirea de a fi bun vînător. îl trimese-sem la părinţii mei, la Bahna, calare pe unul din caii de la trăsură, sub pretext ca puştile mele englezeşti au neapărată nevoie de praf tot englezesc, de care lăsasem o mare provizie acasă. Aşteptam cu cea mai mare nerăbdare întoarcerea lui Niţă. într-o dimineaţă mă întorsesem ca de obicei cu torba încărcată şi, îndată după ce m-am spălat şi mi-am schimbat hainele de vînătoare, am fost poftit la masă. împotriva obiceiului de la Slobozia, unde se mînca în chip minunat, dejunul fu execrabil : omleta trecută de tot, arsă, pilaful cu pasăre uscat, fără unt, găina dintr-însul crudă, prepeliţile şi potîrnichile cari alcătuiau friptura carbonizate, iar bezelele necrescute deloc, uscate, de nemîncat. La fiecare feli de bucate prezentat de sofragiu, Mitică şi cucoana Zinca lăsase să scape cîte o exclamaţie de nemulţă-mire, iar la dulce, stăpînul casei întrebă pe sofragiu ce este de capul lui Todirlcă (aşa se numea bucătarul, vestit, dealtmintrelea, în Moldova întreagă). Sofragiul răspunse cu jumătate de glas, dar care fu auzit de noi toţi : — S-o îmbătat. Chicoş atunci s-întoarse cătră fiică-sa şi-i zise : — Să-1 îngrijeşti. Apoi vorbi de alte lucruri. Cuvintele lui Chicoş îmi stîr-nise curiozitatea şi, cînd ne scularăm de la masă, tare aş fi vrut să întreb pe Eliza ce însemna recomandaţia făcută de părintele ei, dar bineînţeles n-am îndrăznit. însă am uitat incidentul cu bucatariul cînd un fecior mi-a adus, împreuna cu vestea întoarcerii lui Niţă, o scrisoare a mamei pe o tabla de argint. Sub un pretext oareşcare am părăsit salonul pentru a mă duce în odaia mea, spre a ceti în linişte acea scrisoare destul de voluminoasă. Odaia era situată la un colţ al casei şi avea trei fereşti, din care două dădeau în grădină şi una în curtea interioară, iar lîngă acea fereastă 340 din curte se afla o scară, aşazată în capătul unui coridor ce ducea la sofragerie. Deoarece era foarte cald, toate fereştile rămăsese largi deschise, iar eu îmi ceteam scrisoarea la una din acele care dădeau în grădină. Mama începea prin a-mi exprima toată bucuria ce atît ea cît şi tata resimţise aflînd hotărîrea mea şi-mi trimiteau' toate binecuvîntările lor, încredinţîndu-mă că pusesem mîna pe un adevărat mărgăritar. Apoi mama mă înştiinţa că, din pricina unei vizite neaşteptate ce ii sosise, nu putuse să plece numaidecît, cum ar fi dorit, spre a face cererea, dar că va sosi la Slobozia-Ţapului negreşit peste trei zile, însărcinîn-du-mă să vestesc pe cucoana Zinca despre ziua sosirii sale. De-abie isprăvisem scrisoarea cînd sosi sofragiul aducîn-du-mi cafeaua care n-o luasem jos. Am pus-o pe masă şi am reînceput să cetesc scrisoarea mamei, dar în acest moment am auzit zgomot în curte, zgomot care se apropia de scara de lîngă fereastra mea. M-am apropiet spre a vedea ce se întîmpla. Cînd m-am uitat, am văzut spectacolul atît de frecvent pe acea vreme ; patru ţigani voinici întinzînd pe un al cincilea cu faţa în jos, pe o cergă întinsă la pămînt şi mănţinîndu-1 astfeli culcat. Ţiganul, îmbrăcat cu spen-cer alb, cu izmene albe şi cu o pestelcă, toate foarte curate, plîngea şi se văieta. Apoi apăru vatavul de ogradă cu o puternica nuie în mînă şi începu să croiască peste vîne pe nenorocitul bucătar, căci fără îndoială el era pacientul. Era să închid fereastă cu dezgust şi să părăsesc odaia cu hotărîre de a ruga, îndată după logodnă, pe iubita mea sa întrebuinţeze toată trecerea ei pe lîngă tată-său ca să renunţe la asemenea obiceiuri sălbatece cînd, deodată, mi s-a părut că aud glasul ei şi că acest glas cristalin şi dulce pronunţase în chipul cel mai distinct cuvîntul : „şapte" şi totodată se auzea, abătîndu-se pe fundul izmenelor ţiganului, nuiaua vatavului. M-am plecat îndată pe fereastă pentru a putea vedea scara de lîngă aceasta şi un moment am rămas încremenit în faţa priveliştei ce se oferea ochilor mei. Eliza, nobila, distinsa, frumoasa, încîntătoarea Eliza stătea raza-mată de un mic grilaj de fer al scărei, cu ceaşca de cafe în mînă, şi privea la acel spectacol revoltător ! Mai mult chiar, ea, cu glasul ei cel care cînta cu atîta duioşie romanţele lui Schubert, număra loviturile, căci am auzit în chip foarte distinct şi cuvîntul : „opt" răsunînd din gura ei, urmat fiind- 341 de o nouă lovitură de nuie pe vinele ţiganului. Văzusem destul, am închis fereasta şi m-am aruncat pe divan : dragostea mea murise cu desăvîrşire, legătura de idei între aceea ce o privisem ca o fiinţă excepţională, absolut ideală, şi fundul izmenilo.r acelui ţigan, faptul că o fată atît de tînără era în stare să prezideze, ea însuşi, la o pedeapsă care la urma urmei nu era altceva decît un supliciu, să măsoare cu sînge rece cîtimea de durere ce, sub ochii ei, fusese hotărît să-1 sufere o fiinţă omenească, ucisese în mine cu desăvîrşire orice urmă de iubire. Scena la care asistasem mă tămăduise radical. Cu cel mai mare sînge rece spus-am cucoanei Zincăi că tata, fiind cam suferind, îmi cere să plec chiar în ziua aceea la Ieşi pentru o judecată la care nu poate fi faţă. întrebat cînd mă întorc, am răspuns că îndată ce-mi va fi cu putinţă, în orice caz peste prea puţine zile. Cu Eliza m-am silit în tot cursul zilei să fiu amabil şi să mă fac plăcut, însă fără a mă lasa măcar o clipă să alunec pe cărările sentimentului. Convorbind cu dînsa, nu mai simţeam nimica, stînd lîngă ea rămîneam absolut rece. La plecare am fost cît de curtenitor mi se putea cere ; faptul că Eliza avea lacrimi în ochi nu mă impresiona deloc. Nu m-am dus la Ieşi unde tata n-avea nici o judecata, ci acasă, unde, fără întîrziere, am pus pe părinţii mei în cunoştinţa faptelor. Tata se supără, mă făcu nebun şi zise ca nimica nu mă împiedecă să dau după căsătorie drumul tuturor robilor şi să ridic cu desăvârşire bătaia în casa mea şi pe moşiile mele. Mama înţelese că ceea ce ucisese iubirea ia mine era micşorarea idealului ce mi-1 alcătuisem în inima şi în mintea mea. Făcu oareşcari slabe încercări pentru a ma ademeni să revin asupra hotărîrii ce o luasem, făcînd să se oglindească înaintea ochilor mei meritul de a obţine ca o fiinţă de o inteligenţă atît de vie cum era Eliza să înţeleagă că mi se înfăţoşase în chip absolut nefemeiesc şi să am eu meritul de a o face să părăsască asemene căi. Am rămas nestrămutat în hotărîrea mea. — Şi, îl întrebai eu după ce îşi isprăvi povestirea, nu ţi-o părut niciodată rău că n-ai încercat dumneta s-o faci să priceapă cît de nefemeieşti erau asemene obiceiuri ? ■— Niciodată, răspunse Costică ; din momentul în care -am privit acea scenă dezgustătoare, orice dragoste şi chiar • > nentru totdeauna. Şi o iubeam _ Ce Mi & . casîtoi.t cu •°'h? 01 foar» b»°5> '"""iu" »î^' De atuoci . ^#S?&Z.T** «le , — 342 &MMB (1869) Nu v-am vorbit încă niciodată de vechiul şi bunul meu prieten Ştefan Movilă de la Petreşti, din ţinutul Bacăului. Este cu putinţă însă, dacă voi mai avea zile, să vă întreţin despre dînsul în chip îndelungat, cînd voi publica, dacă îl voi publica, un vraf de amintiri — cele mai multe incomplete —, ce, cînd ne-a părăsit pentru vecie, mi 1-a încredinţat spre publicare, dacă voi avea timp şi voi găsi cu cale să le complectez. Autorizîndu-mă de această dorinţa a lui, reproduc aici una din puţinele povestiri ce le-am găsit întregi, crezînd că se va putea potrivi cu altele cuprinse în această culegere. Dar, mai înainte de toate, trebuie să lămuresc că Ştefan Movilă, un scoborîtor autentic al domnilor cari în al şases-prezecelea şi al şăptesprezecelea veac au dat Moldovei un crîmpei de dinastie, era un bărbat cu vro douăzeci de ara mai mare decît mine, cu situaţie absolut independentă şi sta-pînit, într-un grad cum nu mi s-a mai dat să văd, de patima vînatu'lui. în cele două luni şi jumătate în care la noi nu se vînează : jumătate din april, mai şi iunie, era absolut nenorocit. în rămăşiţa anului străbătea Moldova întreaga într-o lungă căruţă pe arcuri, foarte bine întocmită şi pu-tînd cu înlesnire cuprinde şase oameni, plus efectele de campament, muniţiile, uneltele şi proviziile trebuitoare pentru multe zile. Căruţa era trasă de un singur cal, totdeauna sur, purtînd totdeauna numele de Cucoş, dar de o talie punin-du-1 în stare să ducă cu uşurinţă greutăţi chiar cu mult mai mari decît acea destul de însamnată ce o trăgea de obicei. Era totdeauna întovărăşit : 1) de Petruşca, un malorus din gubernia Poltavei, vînătorul şi credinciosul lui ; 2) de 344 vezeteul Ferenţ, un săcui din Trei Scaune ; şi 3)_ de Piciu, un pitic, nalt de cinci palme, fiul unei ţărance din Petreşti cu un turc care o siluise pe vremea volintirilor, rămas copil la minte în vrîstă bărbătească, plus doi prepelicari, doi copoi şi un urieş cîne din Pirenei, frate de cruce cu Piciu. Trebuie să mai adaug că Piciu era însărcinat ziua cu pregătirea focului, cu îngrijirea uneltelor de bucătărie şi a cînilor cari rămîneau la otac, iar noaptea cu paza dosului acelui otac. Piciu era înarmat cu o armă din cele mai curioase : un „tromblon", mult mai lat la gură decît la fund, pe care îl încarcă cu un pumn întreg de praf, doi glonţi de calibru 12, şaptesprezece poşte şi un pumn de haliciuri. Trăsese odată, cu cîţiva ani înainte, asupra unor tâlhari veniţi să-mi prade casa în nefiinţa mea. Dintr-o împuşcătură ucisese pe doi dintr-înşii şi rănise pe un al treilea, care putu fi prins, dar şi Piciu ramase mai bine de un ceas fără cunoştinţă în urma smunciturii armei. Totuş, cu toate observaţiile ce i se făcuse, urma s-o încarce la fel. Şi acuma, cedez cuvîntul prietenului meu Ştefan. ^ — Era pe la sfîrşitul lui septemvrie 1867. Mă dusesem sa vinez în regiunea mea de predilecţie : şesul Siretiului de la Domneşti în jos. Aveam voie deplină şi de la Ruspoli, al doilea soţ al Cocuţei Conachi, şi de la Costin Catargiu, fără a mai vorbi de acea a altor dii minores ; dealtmintrelea, cea tnai mare parte din vînatul ce-1 împuşeam s-îndrepta spre mesele lor. Tăbărîsem în cotul Făculesei, mai sus de Mără-seşti, şi, de două zile, ne luptam cu nişte cîrduri de potîr-nichi şirete care dădeau mult de lucru prepelicarilor noştri, tram, în sara aceea, foarte trudiţi. La masa gătită de Petruşca cu talentul lui obişnuit, Ferenţ, rămas ca totdeauna la bivuac, ni spusese cum, în cursul zilei, trecuse pe acolo niŞte oameni cari cu toţii îi vorbise de un tâlhar vestit pe atunci, numit Drîmbă, care săvîrşise prin împrejurimi, la Qrumul mare ca şi la sate, nenumărate prădăciuni. Un un-chreş care trecuse spre sară îi povestise chiar că întîlnise pe -Urimbă, cu şase tovarăşi, într-un zăvoi al Siretiului, numai cu două ceasuri mai nainte, şi-i spusese lui Ferenţ că rău am tace^ dacă am petrece noaptea în acel loc. începui să rîd, tovarăşii mei se uitară mieraţi la mine. —• Cum, le zisei eu, vă este frică de Drîmbă ? 345 — Frică nu-mi este, răspunse Petruşca liniştit, schimbîn-du-mi farfuria, dar el este un hoţ fioros, care nu stă la îndoială pentru a face moarte de om ; ar fi bine să luam măsuri de pază mai deosebite. — Dar nu cunoşti pe Drîmbă ? Nu-i de la noi, din Pe-treşti ? N-o trăit împreună cu noi pană mai anul trecut cînd s-o apucat de tâlhării ? Nu i-am făcut eu mulţime de bine? Cum ai crede ca el să ridice mîna asupra mea ? Apoi ce să ieie de ia noi ? Haliciuri în piele ? — Ar putea să ieie şi arme bune, zise Petruşca, arme cari pot fi de mare folos unui talhariu. — Şi dumneata crezi că Drîmbă, pe care aş putea zice că noi l-am crescut, s-ar încerca să ni ieie nişte arme ce ştie bine că nu i le-om da fără împotrivire ? — Mă iertaţi dacă-mi dau părerea, dar cred că Drîmbă, căruia i-aţi făcut mult bine şi căruia eu nu i-am făcut nici un rău, n-ar sta măcar o clipă la gînduri pentru a pune capăt zilelor noastre, dacă ar putea trage vrun folos din asemenea faptă şi dacă i-ar fi cu putinţa. — Doară, răspunsei eu, n-o părăsit el satul şi nu s-o apucat de tâlhării de răul meu, ci din pricina ticălosului celui de supleant de subprefect, care i-o luat femeia spre a face dintr-însa ţiitoarea lui şi, nemulţămit cu atîta, i-o mai luat pe urmă boii şi vacile sub cuvînt că sunt ale ei. Nu eram atunci acasă ca să împiedec samovolnicia şi, cînd m-ain întors, el săvîrşise cel dintăi omor, astfeli că nu m-am mai putut pune pentru dînsul. Pană la altă dovadă, deloc nu cred ca Drîmbă să aibă gînd rău asupra noastră şi îmi pr°~ pun să dorm foarte liniştit astă noapte. — Să deie Dumnezeu să aveţi somn uşor şi netulburat, răspunse Petruşca cu aceeaşi linişte. Mie însă să-mi daţi voie să ieu, cu Ferenţ şi cu Piciu, toate măsurile trebuitoare pentru ca somnul dumneavoastră să fie netulburat. Dădui din umere, îăsînd pe vechiul şi credinciosul meu tovarăş să facă ce putea crede de cuviinţă spre asigurarea unui repaos ce eram încredinţat că nimica nu-1 va tulbura. Otacurile noastre, de la începutul expediţiilor mele de vînătoare, erau aşazate într-un chip tot atît de invariabil ca şi taberele legiunilor romane. Dinaintea focului, aprinderea căruia de cătră Piciu alcătuia totdeauna operaţiunea premergătoare, s-întindea o pînză de cort lungă de vro nouă metri şl lată de trei, prinsă dinapoi,^ în sensul lungimii, de un şir de ţăruşi scurţi, bătuţi în pămînt, iar dinainte, ridicata cam de doi metri şi ţinută de cinci beţe, lungi de cîte un stînjen moldovenesc fiecare. ^ Sub această foaie de cort erau patru încăperi despărţite prin foi de pînză : întăia, la stînga, mai mare, pentru cal ; a doua, mică, pentru Ferenţ ; a treia, mai mare, pentru mine, şi a patra, iar mică, pentru Petruşca. Din dosul cortului era aşazată căruţa, lungă de şapte metri (cu oişte cu^ tot), în care dormea Piciu, avînd la dispoziţie o foaie mică de cort ce, cînd vremea era rea sau numai amerinţătoare, o întindea cu ajutorul unuia din carîmbi şi a două beţe ce le fixa în celalalt carîrnb. Lîngă Piciu, în braţele lui chiar, dormea groaznicul Sultan, cînele meu din Pirenei, mare cît un viţel voinic de şase luni, care niciodată nu latră — dar, cînd apuca cu colţii cei cumpliţi, nu mai dădea drumul. Piciu şi Sultan se iubeau ca nişte fraţi şi aveau un grai misterios al lor, prin mijlocul căruia se înţelegeau de minune, grai mut, dar prin ajutorul căruia îşi puteau zice : — Ie sama ! Primejdie ! — Trezeşte ! — Aleargă ! — Vină încoace ! — Nu-i nimica ! — Om rău ! — Lasă-mă să dau o raită împrejur ! Şi toate vorbele ce se întrebuinţează şi se preschimbă în-trei doi ^păzitori credincioşi şi neadormiţi. După ce am pus să lege copoii şi prepelicarii, m-am dezbrăcat ca acasă, după obicei, m-am întins pe patul de campanie şi, după două minute, eram pornit spre ţara visurilor. Ce-au vorbit pe urmă Petruşca cu Ferenţ şi cu Piciu nu mai ştiu. Dormisem vro trei ceasuri cînd am fost trezit de o serie . Jmpuşcături ; totodată, Petruşca mă scutura de umăr zicîn du-mi : — Sculaţi ! Drîmbă o început să-şi arate recunoştinţa Pentru binele ce i l-aţi făcut. In aceeaşi clipă au răsunat două detunături aproape si-lîiuhaneu şi un glonte a venit, vîjîind, să bortilească pînza cortului din despărţirea mea. — Petruşca şi Ferenţ, jos, pe pîntece ; aruncaţi cu ceva în foc ca să se mai risipească ! strigai aruneîndu-mă la pămînt şi punîndu-mi răpede, în acea poziţiune puţin comodă, pantalonii şi ciubotele. Apoi am scos din toc o carabină ce, în asemenea expediţii, o ieu totdeauna cu mine împreună cu alta pentru Petruşca. Fanarul spânzurat de unul din beţele cortului ni dădea o lumină foarte îndestulătoare. Petruşca s-a grăbit să ieie şi el în mînă carabina lui şi să vîre un cartuş într-însa. Au mai răsunat încă două focuri şi am auzit iar glonţii vîjîind prin văzduh ; iar la dreapta am văzut lumina împuşcăturilor la o depărtare care ni păru să fie de vro sută cincizeci de paşi. Am mai aruncat lui Ferenţ vro şase cartuşe încărcate cu clodins, un feli de glonţi alcătuiţi din cîte patru poşte împreunate, care se desfac la o distanţă mare de Ia ieşirea din tavă, zicîndu-i să le vîre în puşcă, căci ungurul era un trăgaci prost, care nu putea nădăjdui nici o ispravă de la încărcătura cu glonţi. în acelaş moment au mai răsunat două împuşcături, ale căror lumini le-am zărit, cam la aceeaş depărtare, dar de astă-dată la stânga noastră. — Au două posturi de cîte doi trăgători, unul în dreapta şi altul în stînga noastră, amândouă oam la o sută cincizeci de paşi depărtare. Păziţi acuma la dreapta şi, indată ce vor trage, băgaţi de samă locul unde se va vedea lumina împuşcăturilor şi trageţi şi voi odată. De-abie isprăvisem aceste cuvinte şi iaca că vedem, in dreapta, iar două lumini, urmate de două detunături şi de căderea a doi glonţi în mijlocul focului nostru. Dar noi, instinctiv, fără ca unul din noi să fi zis un cuvînt, am tras aproape în aceeaşi secundă asupra locului unde se ivise lumina. Un lung vaier a răspuns, dar la stînga au apărut iar doua scîntei şi iar au vîjîit doi glonţi deasupra capetelor noastre. Am răspuns îndată. Nu s-a mai auzit de astă-dată nimica, şi noi ne-ani grăbit să vîrîm răpede alte cartuşe în puşti-N-au mai răsunat focuri nici din dreapta, nici din stînga vreme de cîteva minute. — Se vede, zise Petruşca, că s-o muiet vitejia voinicilor. Glonţii noştri s-au apropiet prea tare de pielea lor. Numai să nu încerce ei acuma să ne apuce pe dindărăt şi s-arunce pînza de cort peste... Petruşca nu isprăvise fraza cînd, din dosul cortului, se auzi o detunătură grozavă. _ O tras Piciu, strigai eu ; Petruşca, rămîi aici, Ferenţ să ieie fanarul şi să vie cu mine ! Şi urmat de ungur, care luase fanarul în mînă, am trecut din dosul cortului unde se auzeau nişte gemete grele. Cînd Ferenţ a apropiet fanarul de capătul de dinapoi al căruţii, am văzut, într-un lac de sînge, o amestecătură de membre goale omeneşti. Cînd ne-am uitat cu mai mare băgare de samă, am văzut că erau două trupuri cu pielea, căzute unul peste altul. Unul era acela al lui Niţă Pe-trea din Petreşti, supranumit Drîmbă, pentru meşteria lui în arta de. a scoate sunete mai mult sau mai puţin armonioase din micul instrument muzical purtînd acest nume. Din deşertul lui drept curgea mult sînge şi el zăcea fără cunoştinţă. Celalalt era un necunoscut, de statură urieşâ, a^ cărui scăfârlie era ca rătezată de efectul cumplit al încărcăturii tromblonului. Şi cînd ne-am uitat în car, am văzut pe Piciu întins nemişcat, cu faţa în sus. Ştiind bine ca leşinul lui era urmarea smunciturii dată de tromblon, nu m-am ocupat de el deocamdată ; dar urmat de Ferenţ cu fanarul în mînă, m-am îndreptat spre un loc, la vro patruzeci de paşi de car, unde porneau gemete şi vaiete. Găsirăm acolo, menţinut de colţii cumpliţi ai lui Sultan, vârâţi ân coapsa lui, un al treilea hoţoman, tot gol şi tot atât de voinic ca şi cel mort. Cu mare greutate facut-am pe Sultan să deie drumul hoţului şi am vrut să ducem pe acesta la foc, dar nu i-a fost cu putinţă să meargă. Era muşcat la amândouă coapsele, iar rănile mi se părură foarte mari şi adânci ; am fost deci siliţi să-1 luăm în braţe şi să-1 ducem astfeli la foc. Nu se mai trăsese deloc asupra noastră : puteam fi siguri că acei însărcinaţi de Drîmbă să împuşte spre bivuac,, mai mult pentru a ni trage atenţiunea, fugise. Ne-am dus, Petruşca şi cu mine, la Piciu, pe care l-am scos din căruţă, l-am dus lîngă foc, i-am vărsat apă peste cap şi cognac în gură, aducîndu-1 astfeli destul de răpede la cunoştinţă. Apoi lăsîndu-1 în grija lui Ferenţ, ne-am dus la Drîmbă şi la. tovarăşul lui. Acest de pe urmă era bineînţeles mort şi în-ţapenit ; Drîmbă deschidea din cînd în cînd ochii. Rana îi era cumplită şi gemea greu. Deşi fără cunoştinţi medicale, :348 349 mi-am putut da sama că maiul era greu atins şi emoragia mare. Am trimes pe Petruşca să-mi aducă patul lui şi, cu mare îngrijire, am întins rănitul pe acel pat, apoi l-am dus lîngă foc. Acolo, de bine, de rău, l-am pansat, i-am dat să beie puţină apă cu cognac şi i-am făcut o injecţie de morfină, avînd cele de trebuinţa în cutia mea de farmacie. Faţa i s-a mai liniştit şi gemetele au devenit cu mult mai slabe. M-am dus pe urma la Piciu, care-şi venise acuma cu desăvîrşire în fire, şi, după ce l-am felicitat pentru isprava ce făcuse, l-am întrebat cum a avut cunoştinţă despre apropierea hoţilor. El mi-a răspuns că nici el, nici Sultan n-au simţit nimica pană ce hoţii nu au ajuns aproape de tot de căruţă. Asculta focurile ce le schimbam noi cu hoţii, iar Sultan, după obiceiul lui, rămînea nemişcat, dar el simţea cum toţi muşchii cînelui sunt încordaţi. Deodată Sultan s-a ridicat în picioare şi el, Piciu, deşi noaptea era destul de întunecoasă, a văzut cum două umbre negre, una mai sus, alta mai jos, se ridică din partea dindărăpt a căruţii. Atunci a tras cu tromblonul drept în mijlocul lor, şi smuncitura grozavă 1-a făcut să cadă în car, fără cunoştinţă. Faptul ca Sultan, al cărui nas era extraordinar de fin, nu mirosise pe hoţi pană în ultimul minut, îmi lămurea cauza pentru care cei trei hoţomani care atacase otacul pe din dos erau goi. Ei îşi scosese hainele pentru a nu fi simţiţi de cîne, al cărui miros fie era bine cunoscut de Drîmbă, care mă mai auzise spunînd, îmi aduceam acuma foarte bine aminte, că, pentru a nu fi mirosiţi de cîni, tâlharii adesa se dezbracă goi, mirosul trupului omenesc intrînd mai cu samă în haine. Planul hoţilor era acum foarte clar. Patru dintr-înşii, probabil cei mai buni trăgători, dar cei mai puţini voinici, fusese însărcinaţi să atragă băgarea noastră de samă prin împuşcături ; cu atîta mai bine dacă nimereau pe unul din noi. Cei trei mai voinici, printre cari Drîmbă, se însărcinase să ne lovească pe la spate, aruncînd foaia de cort peste noi, după ce ar fi tăiet ţăruşii. Apoi, chemînd pe ceilalţi în ajutor, ne-ar fi doborît fără greutate. Ajunsesem aici cu reflexiunile mele cînd Ferenţ veni să mă roage să-i dau voie să meargă să vadă de nu mai este vrun hoţ mort sau rănit în locul, Ia dreapta noastră, de 350 unde se trăsese asupra noastră, iar noi răspunsesem, apoi auzisem un vaier. Deoarece eram încredinţaţi că nu mai este nici o primejdie şi că hoţii care trăsese cu puşca erau acuma departe, îi dădui voia cerută. Plecă cu un fanar şi cu Piciu, căruia îi dădusem altă puşcă în locul groaznicului tromblon. Nu trecuse zece minute cînd am auzit un strigăt de triumf. Lăsînd pe Petruşca singur, m-am dus spre locul de unde pornise strigătul şi, la vro sută şăsezeci de paşi, am găsit pe ai mei lîngă un om mort, cu o puşcă milităreascâ lîngă el şi patru răni în piept şi în pîntece, pricinuite de fiecare din cele patru părţi ale clodinului. Moartea trebuie să fi fost aproape fulgerătoare şi astfeli Ferenţ, trăgător foarte prost, nimerise acolo unde Petruşca şi cu mine, vânători bătrîni, şi nu din cei de pe urmă din ţară, trecusem alături. Am poroncit lui Piciu şi ungurului să lese trupul în poziţiunea în care îl aflase, cu puşca iîngă el, şi ne-am întors la bivuac. S-a făcut îndată o nouă expediţie, la postul de tragere al hoţilor din stînga, dar nu s-a găsit nimica. —• Slava Domnului, spus-am cătră mine, găsind că trei morţi de om într-o singură noapte — înţelegeam că Drîmbă era ca şi mort — ajungeau cu prisosinţă şi îmi făceam impresia că sînt un casap. Planul pentru a doua zi a fost răpede hotărît: Ferenţ era s-încalece pe voinicul Cucoş înainte de ziuă şi să meargă întins la Panciu, unde ştiam că va găsi, desigur, la via lui, pe subprefectul Neculai Boia, să-i ducă o scrisoare arătîn-du-i pe scurt faptele şi rugîndu-1 să vie cît mai fără în-tirziere, de putea chiar în cursul dimineţii, spre a face cercetările cerute de lege. Iar la întoarcere avea să s-abată la curte, la Mărăşeşti, casă totdeauna bucuroasă de oaspeţi, sPre a lasa altă scrisoare lui Costin Catargiu sau cucoa-nei^Smarăndiţei, cerînd să-mi trimată după-amiază o trăsura şi anunţîndu-mă ca musafir pentru noapte, căci Cucoş ar fi fost pre ostenit pentru a mai face în aceeaşi zi dru-mul pănă la Petreşti. Tovarăşii mei se pusese iar pe somn, dar mie mi-a fost cu neputinţă să mai adorm. După o bucată de vreme, Drîmbă începînd iar să geamă §reu, m-am apropiet de el : 3~51 — Ce ai ? — Mă doare rău, mi-i sete. N-am stat la gînduri pentru a-i face o nouă injecţie de morfină şi a-i da să beie un pahar cu apă în care am vărsat o ceşcuţă de cognac, ceea ce îl mai linişti. Celalalt rănit, căruia de asemenea îi dădusem să beie, adormise. După oareşcare trecere de vreme, uitîndu-mă la Drîmbă, am văzut că are ochii deschişi, şi se uită la mine, parc-ar fi vrut să-mi zică ceva. — Aha ! mi-am închipuit, vra să-mi spuie că-i pare rău de ceea ce o făcut. Şi luînd un scăuieş, am venit să m-aşăz lîngă patul lui. — Vrei să-mi spui ceva ? îl întreb. — Nimica. — îţi este mai bine ? mai întreb dezamăgit. — Mai bine. Şi înţăpătura şi băutura mi-au făcut bine. — Cred că pană de-amiază are să vie doftorul, adaug eu. — Degeaba vine, pană de-amiază sînt mort, răspunse el... Răspunsurile lui scurte arătau că mă înşalasem şi că nu avea de gînd să steie de vorbă cu mine ; totuş eram hotărît să aflu temeiurile care îl făcuse să mă lovească în acea noapte. — Măi Niţă, îi zisei eu după o tăcere, ce te-o făcut pe tine să vii în puterea nopţii să mă loveşti cînd eram ta-bărît în cîmp şi să pui să se tragă focuri asupra mea ? Hoţul îmi aruncă o privire plină de ură, dar nu răspunse. — Şi acuma, urmai eu, de ce aiastă privire de ură ce mi-o aruncă ochii tăi ? Ce rău făcutu-ţi-am eu ? Nu te-am scăpat oare de boală grea, de moarte în copilărie, cînd te-am luat de te-am îngrijit în casa mea luni de zile, ca şi cum ai fi fost copilul meu ? Nu te-am trimes oare eu la şcoala, la mănăstirea Moşinoaia, unde ai învăţat carte pe socoteala mea ? Nu eu, prin silinţile mele şi prin trecerea mea, sca-patu-te-am, cu ştii ce greutate, acuma patru ani, de la oaste şi învrednicitu-te-am să iei de soţie pe fata care ţi-era dragă? Nu eu te-am cununat şi i-am dat zestre patru boi,- 352 două vaci, douăzeci de oi, un plug şi un car legat cu fier ? Ce rău făcutu-ţi-am eu vrodată ? Apoi nu v-am aparat eu oare pe toţi de samovolniciile şi de prădăciunile slujbaşilor stăpînirii, împotriva privighitoriuilui, apoi a subprefectului, a preceptorului, a vătăjălului ? Văzut-ai execuţie în sat la noi ? Drîmbă a ascultat pană cînd am isprăvit, apoi a zis : — Bunătăţile văd că le aminteşti toate, dar răutăţile şi batjocurile le taci. — Care - răutăţi şi care batjocuri, întrebat-am eu cu indignare. — Multe şi grele, răspunse el. Vrei să ţi le amintesc ? — Tare aş dori să le aud, răspuns-am eu. — Atunci mai dă-mi un pahar din băutura de dinioa- rea. I-am dat alt pahar de apă în care am pus o doză mai mare de cognac, apoi m-am aşazat iar pe scăuieş. — Adevărat, zise el, că m-ai scăpat de moarte cînd eram copil, că prin mijloacele dumitale am învăţat puţină carte cît ştiu, adevărat că m-ai scăpat de oaste, adevărat ca ai înzestrat pe acea pe care am fost destul de nebun s-o ieu de nevasta, adevărat că ai ocrotit satul împotriva samovolniciilor Şi a pradăciunilor oamenilor ocîrmuirii şi că Petreştii au fost mai puţin călcaţi decît cele mai mult satie din ţinut şi chiar din ţară. Aieste sunt faptele care atîrnă în cumpăna dumitale, dar sunt altele oare atîrnă cu mult mai greu în cumpăna mea. Mai întăi cine o luat bunului meu a opta parte din Petreşti, care era numai a lui şi a fraţilor lui, dar de la Bogdan Chiorul cătră strămoşul lor, Petre căpitanul < Nu făcea mult acea parte atunci, dar cît o făcut ea oare pe urma, dacă numai dumneta ai scos din pădurea de pe dînsa mai multe mii de galbeni numai pe travele1 ? L-o silit bunicul dumitale pe bunicui meu să-i vîndă pe preţ, poate atunci îndestulător, dar care nu este decît o nimica alăture de acel la care o ajuns azi acea parte de moşie. Prin ameninţări şi prin ademeniri l-o silit să-i vîndă. Fraţii bu- 1 Traverse. 353 nicului au murit, fără copii, iar tată-meu ştii bine că n-o avut nici frate, nici soră, nici alţi copii decît soră-mea, care o murit nemăritată, şi cu mine. Vra să zică din pricina Movileştilor pierdut-am eu averea care trebuia să-mi vie mie şi ramas-am ţăran sărac în loc să fiu şi eu stăpîn a cîtorva sute de fălci. Spune dacă îmi poate fi drag sîngele movilesc în urma unor asemenea împrejurări ? Tăceam, căci ştiam că toate cîte le spusese erau adevărate. Bunul meu nu crezuse că face o nedreptate cînd silise pe răzaşul rămas în mijlocul moşiei să-i vîndă partea lui cu un preţ, care, de cătră mulţi, fusese socotit ca. între-cînd valoarea lucrului cumpărat. Morală de boier mare de pe acea vreme. Bunicul trecea drept om foarte drept şi, lucru rar pe atunci, ca slujbaş neprevaricator. — Dar, urmă Drîmbă, cînd i-o vîndut bunicul meu bunicului dumitale moşia, acel boier i-o făgăduit că el şi urmaşii lui vor fi totdeauna ocrotiţi de el şi de urmaşii săi, că se vor putea totdeauna hrăni pe moşie dînd numai, ca semn de supunere, dijmă din bucate, fără a mai face vrun feli de boieresc şi putînd să ieie din pădure tot lemnul de foc şi de trebuinţă de care ar avea nevoie pentru ei. Cît au trăit bunicul meu şi al dumitale aşa a fost, bunicul meu n-o făcut nici un feli de boieresc şi o luat cîte şi ce fel de lemne o vrut pentru trebuinţile lui. Dar cînd au murit şi unul şi altul, lucrurile s-au schimbat : moşia o fost vînduta în posesie şi posesorul, dacă n-o silit pe tata să facă boieresc, nu l-o mai lăsat să ieie fără de plată decît lemne de foc, cum avea dreptul atunci să ieie fiecare ţăran, dar pentru lemn de treabă îl făcea să plătească ca oricare altul. Apoi, cînd o venit legea pontului, l-o pus şi pe tata să lucreze cumplitul pont de mai bine de cincizeci de zile pe an. Fînaţele de care ne bucurasem după învoiala cu bunicul ni s-au luat, dîndu-ni-se altele mai proaste şi de doua ori mai mici, iar pămînturile de arătură ni s-au înjumătăţit şi, cînd am vrut să ne plîngem, să arătăm că se calea cuvîntul dat, în puterea căruia vîndusem pămîntul nostru, ni s-o răspuns să arătăm hîrtia prin care ni s-au făcut asemene făgăduinţi, căci boieriul n-are vreme să caute poveşti în hîrţoagele cele vechi, iar dacă n-avem asemene hîrtii, sa 354 ne mulţămim cu soarta ce o au şi ceilalţi locuitori de pe moşie. Tăcu deodată şi îngălbeni mai tare. M-am sculat ca sa-i ridic capul. — Tare mă doare, zise el, mai fă-mi o împunsătură şi-mi dă de băut. Am făcut cum îmi cerea. — Şi acuma, îi zisei, taci, nu mai vorbi, căci vorba te osteneşte. — Ha ! răspunse el, te-ai săturat de vorbele mele, nu-ţi plac, dar n-am să tac : dumneta m-ai stârnit, şăzi aici şi ascultă toate păcatele pe care părinţii dumitale şi dumneta le-aţi făptuit. Mai am multe de spus. Nu, nu pleca, dacă pleci de lîngă mine am să strig, tot ai să m-auzi şi mi-a face mai rău. M-am aşazat iar pe scaun ; şi el urmă : — După o bucată de vreme, tatăl dumitale, care nu sta la noi, ni-o trimes pe un afurisit de vechil leah, om crud şi neîndurat; bătea şi stîlcea lumea. întîlnindu-se odată cu tata care venea cu carul încărcat şi găsind că părintele meu nu se dă la o parte destul de răpede, l-o croit cu biciul. Tata era om inimos. De ! Ne tragem din căpitanul Petrea, căruia pentru vitejie Bogdan Chiorul i-o dat locul pustiu pe care o întemeiet satul Petresti ! N-o putut să rabde batjocura făcută lui de Mokreanski. Aruncîndu-se asupra-i şi apucîndu-1 de piept, i-o dat la palme pana cînd leahul o leşinat. Dar, trei zile mai pe urmă, venea în sat pnvighitorul cu zece slujitori, punea mîna pe tata, îl întindea jos şi-i trăgea o sută de harapnice, ca celui de pe urma ţigan. Poţi oare, cucoane Ştefane, cînd în piept ai chiar numai un pic de inimă, să uiţi batjocură ca asta ? Şi sa nu crezi că mi-o povestit tata ! Mi-au povestit-o babele din ■sat.^căci tot satul fusese strîns spre a fi faţă la pedeapsa dată aceluia care îndrăznise să puie mîna pe omul veşnicului stăpîn. Tata dumitale, cînd o venit le Petreşti, o luat la depanat socotelile lui Mokreanski, şi, descoperind că leahul l-o prădat, l-o dat afară cu ruşine. Apoi auzind şi de bătaia tatei, l-o chemat şi i-o spus că-i pare foarte rău. Dar dacă n-ar fi găsit pe Mokreanski tâlhar, ştiu bine că nu 3S5 i-ar mai fi părut rău. Insă de boieresc nu l-o scutit şi fîna-ţele nu i le-o dat înapoi... Valeu, tare mă doare ! I-am mai dat un pahar de apă cu cognac, apoi m-am depărtat pentru a da lui Ferenţ, gata de plecare, instrucţii amărunţite, ceea ce sili pe rănit să tacă cîtva timp. Dar cînd m-am întors lîngă dînsul, el îndată a reluat şirul vorbei, zicînd : — Tata, care rămăsese văduv fără copii, s-o însurat de al doilea cu maică-mea, fata preutului din sat. Mama era frumoasă, părintelui dumitale îi plăceau mult femeile frumoase ,• i-o venit poftă de mama cam un an după naşterea mea. Avea un fecior boieresc deştept şi tâlhar, dar pe-zevenchi bun. Cum o aflat de noua poftă a boieriului, s-o pus pe capul mamei şi o găsit mijloace pentru a i-1 întoarce: s-o lăsat să fie dusă la boier şi să-i mulţămească poftele. O ştiut tot satul, apoi o ştiut şi tata. Alţi ţărani nu prea sîmt ruşine de asemene amestec al boieriului în căsnicia lor ; dar tată-meu era fecior de oameni buni care, din neam în neam, au ţinut la curăţenia casei lor şi au pastrat-o. M-ai trimes cînd eram un băietan de paisprezece ani la părintele Zosim, de la Moşinoaia, un sfînt, ca să mă înveţe ceva carte ; el pe lîngă carte ne mai învaţă cum să fim oameni cinstiţi. Mi-aduc bine aminte cum îmi spunea că nu este bărbat de inimă şi de cinste acel care îngăduie ruşinea în căsnicia lui şi că nu se poate face unui om ruşine mai mare decît de a-i pîngări soţia, sora sau fata. Cu drept ar fi fost ca tata să se răzbune asupra boieriului care i-o terfelise ; dar tata sărmanul, deşi era inimos, avea copu: s-o gîndit la ei şi n-o îndrăznit să se puie cu el, boieriul cel mare, vestit în ţară şi cu putere să-1 facă fărîmi. Dar vai! S-o răzbunat asupra mamei : dus-au de atunci înainte casa rea. Sărmana de dînsa, ea n-o mai avut parte decît de su-dălmi şi de bătăi de la acel care mai înainte nu ştia ce sa facă ca să-i fie pe plac. Pot oare să nu simt în mine mînie pentru ocara făcută tatei, pentru necinstirea mamei şi a traiului cumplit ce l-au dus părinţii mei vreme de mai bine de cincisprezece ani ?... Mă simt slab tare, adause el dupa o tăcere, şi glasul lui slăbise într-adevăr în chip simţitor. — Nu vorbi ; nu ţi-am spus să nu mai vorbeşti ? 356 _ Ba nu, zise el. M-ai stîrnit, trebuie să vorbesc ; nu vreu să mor pană ce nu ţi le-oi spune toate. ^ I-am dat să beie ; şi, dupa cîteva clipe de tăcere, urma : — Am avut o soră, mai mare decît mine, bucăţica rupta din mama şi, prin urmare, frumoasă : ai cunoscut-o bine, prea bine. Ţi-o plăcut, şi o spurcăciune de babă de la curte ţi-o pezevenclit-o. Ea, fiinţă fără de crier, s-o îndrăgostit de boieriul căruia îi dăduse curăţenia ei de fecioară !^ Parcă un boier se poate uita la dragostea unei ţărance cu mîni arse de soare şi vîrtoase, care umblă mai mult cu picioarele goale ! Dar era frumoasă tare, te-ai ţinut de dînsa^cîteva^luni, pur-tînd-o frumos îmbrăcată, spălată, încălţată ; însă după ce te-ai săturat de ea, i-ai dat drumul, mai dîndu-i patru boi, vaci, oi şi o sută de galbeni — bani mulţi, foarte mulţi pentru fetia unei ţărance ! Ea, săraca, o înnebunit şi, după un an, o iertat-o Dumnezeu. Ce zici, cucoane Ştefane ? Am^ oare eu drept să simt durere pentru ruşinea suferită de soră-mea de la mîna dumitale ? Aşa-i că neamul meu o avut de suferit de la al dumitale cîteva amărăciuni ? Am eu oare drept sau nu să^nu mă mai uit la mica cheltuială ce-ai făcut-o căutîn-du-mă în copilăria mea şi dîndu-mă la învăţătură, faţă de toate pagubile, ruşinile şi durerile ce le-am înşirat ? Şi încă nu ţi-am vorbit de un rău mare care mi l-ai făcut. Ai pomenit de ticăloasa din pricina căreia am părăsit satul şi viaţa de om_cinstit, fiindcă m-o lăsat spre a se face ţiitoarea supleantului de subprefect. Dar oare cine este vinovat că au ajuns lucrurile aici ? Tot dumneta ! Da, îţi plac şi dumitale muierile frumoase. Safta era cea mai frumoasă din fetele de pe împrejur şi ţi-ai mulţămit pofta de dînsa, plătind-o,^ bineînţeles, foarte frumos. Ai ştiut deci că ea era o fată fără de ruşine, gata să se vîndă pe bani. Şi cînd ai ştiut că eu, nebunul, m-am dat în dragoste cu dînsa şi vreu s-o ieu de s°ţie, nu te-ai îndurat de mine şi nu mi-ai spus : n-o lua că ™;°^lasat s-o dezmierd pentru bani ! Ştiam că trăise cu alt ilacau din sat, care era s-o iele, dar murise ; însă de aş fi Ştiut că-şi vinde trupul pe bani, de ar fi fost de o mie de ori mai frumoasă, tot n-o luam. Astfeli, de cînd m-am apucat de hoţie, gîndindu-mă adesa la temeiurile care m-au adus aici,^s-p făcut lumină în mintea mea şi am văzut că pricina oricărei din nenorocirile, din durerile, din batjocurile care m-au lovit, atît pe mine cît şi pe bătrînii mei, totdeauna o 357 fost un Movilă. Nu te miera deci dacă, auzind că ţi-ai aşazaţ otacul în cîmp şi că, avînd puţină îndrăzneală, aş putea sv răzbun asupra dumitale rălele, pagubile şi ruşinile ce le-o grămădit asupra capului meu şi a bătrînilor mei neamul Movileştilor, ispita o fost din cale-afarâ mare şi am căzut într-însa. Mi se pare, cucoane Ştefane, că cumpăna mult mai greu atîrnă în partea mea decît în a dumitale. Şi acuma fă-mi încă o împunsătură, că nu mai pot de durere. I-am făcut împunsătura ce mi-o cerea, l-am învălit cu o cergă căci era frig şi mi s-a părut că se linişteşte. Dar tăcerea n-o ţinut mult, în curînd o început din nou să vorbească, însă cu glasul mai slab : — Ţi-am amintit unele din faptele voastre care ne-au fript la inimă, pe bătrînii mei, pe mine şi pe ceilalţi ca mine. Dar am uitat să vorbesc de un lucru care mi-o otrăvit adesa viaţa : smerenia cumplită la care sîntem siliţi faţă de dumneavoastră. Nu vă pot vorbi bătrînii noştri cu plete albe decît descoperiţi, chiar cînd sunteţi nişte băieţi. Ne batjo-curiţi, ne necinstiţi casa, ne loviţi, ne păgubiţi, dar noua nu ni este iertat să vă arătăm supărarea, mînia noastră, sa jte încreţim fruntea faţă de dumneavoastră, să vă privim băr-băteşte ochi în ochi. Nu, trebuie să stăm cu smerenie în picioare în faţa dumneavoastră, să răspundem cu supunere la ocările dumneavoastră, să sărutăm mîna care ne loveşte, s-avem cuvinte de laudă chiar pentru fapte spre paguba noastră. Altfeli feciorul boieresc, vechilul, primarul, subprefectul, dorobanţul sunt gata să ne înveţe minte. Ţăranul scapă din lanţurile smereniei numai dacă moare sau iesa la tăihărie. Om deplin m-am simţit numai de cînd am părăsit satul pentru codrul şi drumul mare. Tăcu, apoi după cîteva clipe urmă iar : — Te mieri poate că numai de păcatele voastre, ale boierilor celor mari, am vorbit, deşi aveam şi drept, şi prilej să vorbesc de răul care mi l-o făcut ciocoieşul cel de Ştefa-niu, supleantul subprefectului, care mi-o luat nevasta,^ acel mişel care, auzind că m-am făcut tâlhar, o cerut sa fie mutat la Romanaţi. Mare rău făcutu-mi-au acei mişel Ş1 alţii de sama lui, şi drept este că ei mînîncă acum norodul mult mai grozav decît îl mîncaţi voi, ciocoii cei mari, caci sunt mulţi tare şi nu ni fac nici bruma de bine ce ni-o făceaţi şi ni-o mai faceţi voi din cînd în cînd. Dar de la 358 cine luat-au ei pildă dacă nu de la voi ? De nu ne-aţi fi mîncat şi jăfuit voi, de nu ne-aţi fi deprins prin sila sa fim mîncaţi, jăfuiţi şi batjocuriţi^ din moşi şi^ strămoşi, n-ar îndrăzni ei acuma să ne calce şi să ne jafurasca..._ _ ^ Glasul lui, care se făcuse tot mai slab, se opri; apoi dupa o destul de lungă tăcere, zise : — Mi se apropie sfîrşitul, sunt slab de tot, nu mai pot vorbi. ^ I-am mai dat apă cu cognac şi i-am spus sa nu mai vorbească, căci nu-1 mai ascult. Apoi chemînd pe Petruşca, l-am lăsat să şadă în locul meu lîngă el, dar să nu-i vorbească şi să nu-1 lese să zică nici măcar un cuvînt. Am mers să mă întind pe patul pe care îl părăsisem de atîtea ceasuri. Eram foarte trudit, dar şi adînc impresionat de cele ce le auzisem şi care le ştiam toate adevărate. Ma simţeam ruşinat de lăcomia şi arbitrarul bătrînilor, de uşurinţa şi de necugetarea mea. Faptul ca nu este moşie în ţară pe care să nu se fi petrecut fapte la feli şi chiar cu mult mai grave, prea adesea chiar criminale, nu-mi putea servi drept dezvinovăţire. Conştiinţa că aceste fapte erau urmarea de neînlăturat a împrejurărilor nenorocite în care s-a zbătut ţara vreme de aproape patru secole poate alcătui cel mult o uşurare a simţului vinovăţiei noastre. Trebuia să recunosc mai ales deplina dreptate a ultimei observaţii făcută de hoţul pe moarte. Tot noi, boierimea cea mare, purtăm cea mai mare parte din răspunderea suferinţilor ce le rabdă mulţimea de la oamenii noi deţinînd astăzi puterea, cari jăfu-iesc şi împilează poporul în chip atît de cumplit. De nu l;a.m fi silit timp de veacuri să se plece la împilările noastre 5i la arbitrarul nostru, n-ar avea droaia de puternici noi cum să-i impuie jaful şi arbitrarul lor de toate zilele, şi-mi ziceam : „Este oare cu putinţă ca, într-un decurs de timp mai lung sau mai scurt, această mulţime să nu isprăvească prin a reacţiona şi atunci, vai de noi şi vai de noii puternici !" a însă cu toate că mă frămîntau aceste gînduri, truda m-a învins, în sfîrşit, şi am căzut într-un somn adînc. Dormeam de cîteva ceasuri cînd Petruşca m-a trezit pentru a-mi spune ca au sosit subprefectul cu medicul. M-am sculat îndată şi m-am dus la dînşii : stăteau lîngă Drîmbă care aiura. 309 La întrebările mele dacă mai are încă multe ceasuri de trăit, medicul îmi răspunse : — Tare mă mier că mai trăieşte şi pană acuma ; are o fire de bivol ; poate s-o mai ducă un ceas, mult două sau trei. Am dat subprefectului toate lămuririle trebuincioase, care au fost trecute în procesul-verbal ce-1 redacta un scriitor, iar după mine, oamenii mei au făcut depoziţiile lor. Lăsînd pe subprefect să se năcâjască cu Piciu, m-am dus la Drîmbă. Rostea nişte cuvinte fără şir şi fără înţeles. A murit pe la trei după-amiază, tocmai cînd sosea trăsura de la Mârăşeşti, care venea să mă ieie. AMINTIRI CE-AM AUZITfeDE LA ALŢII CUVÎNT ÎNAINTE Nu cred să fie altă ţară în care toată viaţa publică şi privată să se fi schimbat mai răpede şi mai desăvîrşit decît la noi şi mai ales în care orice urmă a unui trecut, relativ foarte apropiet, să se fi stins atît de complect şi de răpede ca la noi. Pană şi mare parte din obiectele în ui zilnic în întăia jumătate a veacului trecut: mobile, ustensilii casnice şi de lux, haine au dispărut aproape de tot. Prea puţine sînt li-ghenele şi ibricele de alamă galbănă, afumătoarele de argint, sălile şi arşălile, ciubucele cu tot tacîmul lor, narghilelele încă în fiinţă. Antereie mai există doară numai cîte poţi număra pe degetele aceleiaşi mîni; ştiu de un singur caftan boieresc în fiinţă, iar işlicuri, giubele, contese, benişuri, şalvari şi meşti nu cred să existe măcar un singur exemplar. Şi mai ştearsă, poate chiar dispărută, este amintirea obiceiurilor şi a vieţii, nu numai din întăia jumătate a veacului, dar chiar a acelei de acuma şăsăzeci de ani. In copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încun-jurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţărani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrînii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rînd tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amărunte ale vieţii noas- 363 tre de altădată pe hîrtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine. Cu deosebire stăruitoare şi repetate în curs de ani fost-au în această privinţă insistenţele fiicei mele; mai cu samă pentru a-i face plăcere luat-am în mînă condeiul pentru ca să le scriu. Ei deci îi dedic, cu dragoste, acest volum care, dacă mă va îngădui Dumnezeu, va fi urmat de altele. Deocamdată am adunat aici amăruntele de cari mi-am adus aminte fiind privitoare la întîmplări şi împrejurări anterioare naşterii celor dintăi impresiuni ale mele, cari încep a se desfăşura în memoria mea, în şir destul de complect, de la 1857 înainte. Pe lîngă aceste amintiri şi impresiuni personale, este bineînţăles că volumele următoare vor mai cuprinde fapte şi amărunte povestite după 1857, de bătrîni, uitate în volumul de faţă şi pe cari le-am auzit spuse de povestitori in legătură cu alte fapte petrecute în a şăsa şi mai ales în a şaptea decadă a acelui veac. AUTORUL Capitolul I DESPRE ORIGINILE ROSETESTILOR ŞI DESPRE C1ŢIVA ASCENDENŢI SI COLATERALI MAI DEPĂRTAŢI AI MEI înainte de a vorbi de cele auzite de la bătrîni despre faptele petrecute în cursul veacului trecut, cred de cuviinţă a da oareşcari lămuriri asupra originii familiei mele, precum şi asupra unor ascendenţi şi colaterali cari au trăit în al şăptesprezecelea şi al optsprezecelea veac. După tradiţiunea păstrată în familie, Roseteştii ar fi originari din Genova, de unde un Ion Rosetti sau Rossetti ar fi venit, în secolul al treisprezecelea, la Constantinopol. Aici, căsătorindu-se cu o fată de neam mare, ar fi trecut la legea ortodoxă, iar urmaşii lui ar fi făcut parte din cea mai înaltă aristocraţie bizantină. D. E. Rizo-Rangabe arată că, după luarea de cătră Mahomet al II-lea a Ţarigradului, un Ioan Rossetos ar fi fugit la Coron, unde s-a căsătorit şi a trăit pană la moarte. S-ar mai vedea acolo şi astăzi mormîntul lui, pe care i se dă calificativul de : evpatridis Co ronaios (nobil din Coron). Deosebite izvoare mai menţionează şi alţi Roseteşti trăind în deosebite locuri ale Peninsulei Balcanice, tot în veacul al XV-lea. Un Mihail Rossetos a murit în veacul următor la Veneţia, unde făcea parte din comunitatea grecească ; fiii lui i-au ridicat acolo un mormînt în anul 1544. Tot d. Rangabe, după De la Croix, arată că familia Rosetti ar fi fost una din cele şaptesprezece familii nobile creştine readuse de sultan în noua sa capitală, după cucerirea acesteia, la 1453. Ştefan Greceanu, m broşura sa asupra contelui Neculai Rosetti, ni spune, însă fară a-şi arata izvoarele, că Roseteştii erau, în veacul al şăptesprezecelea, a doua familie din aristocraţia ţărigrădeană. Dar toate aceste sînt mai ales simple tradiţiuni şi presu- 385 puneri, mai mult sau mai puţin verosimile le citez fără a garanta întru nimica temeinicia lor. Cert este că Roseteştii se trag din Lascaris Rosseto, mare logofăt al patriarhatului, în care calitate îl vedem, în anul 1629, semnând, alături de patriarhul Chirii, un act adeverind legitimitatea copiilor lui Radu Mihnea. El a fost căsătorit cu Bella, fiica lui Ioan Cantacuzino, agentul lui Mihai Viteazul la Ţarigrad, al treilea fiu al vestitului Mihai Cantacuzino. (Şaitanoglu de la Anhial.) Lascaris Rosseto a avut doi fii : Constantin şi Antonie. Cel al doilea a venit de tînăr în Moldova, unde îl vedem bucurîndu-se de oareşcare vază încă de la jumătatea veacului al şăptesprezecelea, căci după moartea lui Ştefăniţă-voda este trimes de ţară ia Poartă, sub porecla de Chiriţă Drăcos sau Drace, împreună cu postelnicul Alexandru Costin, cu veste despre moartea domnului şi rugăminte de a pune domn în ţară pe Dabija Vornicul. Iar în urmă, la 1675, a ajuns însuş domn. Depeşile bailului Veneţiei cătră doge îl numesc : Antonio Rossetti, de naţiune grec, şi-i dau calificativul de negoziante; este deci probabil că el, ca toţi fruntaşii creştini ai Ţarigradului, se ocupa cu negoţul. Bailui mai raportează că obţinuse domnia în schimbul unei sumi de şăsăzeci de pungi de bani. în hrisoave el s-a numit Antonie Ruset, căci moldovenii făcuse Ruset din Rosseto, forma în care grecii din Ţarigrad schimbase numele de Rosetti sau Rossetti. El a fost un domn nelacom, drept şi milostiv. „Antc-nie-vodă, măcar că era grec şi străin ţărigrădean, dar era mai bun domn decît un pămîntean, nici un obicei rău in ţară în zilele lui n-a făcut; ce încă şi cîte au găsit de îa alţii răle, multe a lăsat", ni spune Neculcea. Antonie-vodă a avut trei fii şi două fete. Cei trei fii : Alecu, Ioan şi Iordache „erau dezmierdaţi, fără de frică : umblau prin ţară cu mulţi feciori de mazili nebuni strînşi cu dînşii, de făceau multe giocuri şi beţii, şi nebunii prin târguri şi prin sate boiereşti, de luau fetele şi femeile oamenilor cu de-a sila de-şi râdeau de dînsele, ce nu numai oameni proşti, ce şi a oameni de frunte şi de cinste", ni mai zice tot Neculcea. Domnul era slab cu copiii lui. 366 Şi Neculai Costin ni povesteşte : „Iară cînd au fost ve-leatul 7186 (1678) au chemat împărăţia pre feciorul lui An-tonie-vodă, pre Alexandru-beizade, la Poartă, care era călăreţ bun şi curvar foarte ; pre multe locuri făcea silă de lua fetele oamenilor cu sila, însă oameni proşti. Libovnic era la băuturi şi la alergături de cai, însă nu pâra pe nimeni la tată-său ,• de nu grăia de bine pe om, de rău nu-1 grăia." Constantin Căpitanul ni povesteşte ca al treilea fiu, Iordache, trăia în Bucureşti, la curtea lui Duca-vodă, şi cînd a auzit că tată-său a fost ridicat la scaunul Moldovei a început să plîngă. Dar puţin după aceasta se făcuse „grecul" atît de trufaş, încît nu mai puteai vorbi cu el. Antonie-vodă a fost mazilit în urma intrigilor lui Duca, ajutat de Miron Costin şi de Buhuşeşti. Dus în lanţuri la Constantinopol, a fost căznit cu tulpane ce i se dădeau să le înghită, apoi se trăgeau înapoi ca să-i scoată maţele la gură, spre a-1 sili să arate unde-i sînt ascunşi banii şi, cum zice Neculai Costin : „El bani nu strînsese că lacom nu era... îar^cît avea, i-au luat turcii tot, astfeli că rămăsese sărac cu desăvîrşire". Nu ştim cu cine era căsătorit nici Antonie-vodă, nici fiul lui cel mai mare, Alexandru, supranumit beizade Sărăciră. Al doilea fiu, Ion, a fost căsătorit cu Ileana, fata lui Alexandru Mavrocordat (Exaporitul) ; al treilea, Iordache, avea de soţie pe o fată a lui Gheorghe Ghica-voievod. Din al doilea fiu, Ion, mi se pare că se trag Roseteştii din Ţara Românească, atît urmaşii lui Radu Rosetti, cît şi ai lui C. A. Rosetti, cei supranumiţi Bibica (Beişor), care trăiesc atît în România, cît şi în Grecia şi, probabil, Roseteştii de Ia Botoşani. Mult mai mare vază în ţara noastră au avut însă urmaşii celui dintăi fiu a lui Lascaris Rosseto, acei ai cupa- riului Constantin. După cîteva cuvinte ale lui Cantemir, în Istoria ierogli-i'ică, ar rezulta că acest Constantin a fost dintăi marinar. Nu ştim din ce împrejurări el a venit în Moldova, unde îl găsim purtînd titlul de cupar într-un document din vremea lui Vasile Lupu. Mai pe urmă el ni este arătat de letopiseţe ca trăind în Ţarigrad, unde avea : „o mare vază şi trecere la Poartă". 3.C7 ScaStPR^ ,f^ /a fafUJ Că Una din fiicele lui -cariat Beghtzi (tatat lui Alexandra Mavroeordat vx,J? tul era căsătorită cu un Rosetti, crede că acest; ^ ■xapor. ------- — ^^^^1.1,1, ucuc ca. acesta era Ctma- riul. Presupunerea d-lui Rangabe mai este întărită şi de Cantemir care, în Istoria ieroglifică, ni zice că R'îsul (Mano-lache Ruset) înţelegea bine vorbele întortochiete ale Cami-leopardului (Exaporitul) clin cauza „amestecării sângelui". Cupariul a avut cinci fii : Lascaracbe, nu se ştie cu cine a fost căsătorit; Iordache, căsătorit : 1) cu Măria, fiica iui Dabija-vodă şi a Dafine;, pe care a ţinut-o mai pe urmă marele logofăt Dumitru Buhuş, şi ; 2) cu fiica logofătului Neculai Ra-coviţă ; Manoîache, căsătorit cu Irina, fata lui Neculai Buhuş şi a Anitei ; Mihalache, nu se ştie cu cine a fost căsătorit; Scarlatache, căsătorit cu una Victoria din Pera. Rolul jucat în Moldova de aceşti cinci fii ai Cupariu-lui este cunoscut, numele lor se găseşte mai pe fiecare pagină a letopiseţelor din epoca corespunzătoare. Al doilea din el, Iordache, supranumit „matca tuturor răutăţilor", a fost adevăratul stăpîn al Moldovei vreme de un sfert de veac. Domnii, pentru a putea rămînea in scaun, erau siliţi să se înţeleagă cu dînsul ; mulţi din eJ au fost maziliţi numai prin voinţa lui şi cu ajutorul fraţilor săi ramaşi în Ţarigrad. Lupta ce au purtat-o cu vărul lor, Şerban Cantacuzino, închisorile şi bejeniile lor samănă mai mult cu peripeţiile unui roman al lui Dumas decît cu istorie adevărată. Vedem pe fiii Cupariului, de la început, într-o tabăra cn totul duşmană moşului lor, Antonie-vodă, ei fiind protejaţii lui Duca-vodă, cu care se înrudise prin căsătorie al doika fiu al Cupariului, Iordache, care luase de soţie pe sora doamnei lui Duca. Nu încape îndoială că, mai ales la început, au fost urîţi ţării şi că această ură în multe privinţi era îndreptăţită. Ca toţi grecii veniţi de la Ţarigrad în ţările române, ei nu erau decît nişte aventurieri, în deplinul înţeles al cuvântului : veneau aici numai pentru a cuceri avere şi situaţii cu vază. Moldova şi Ţara Românească erau pentru grecii din Ţarigrad ceea ce erau Mexicul şi America de Sud neutru hidalgii săraci din Spania. Ba pentru greci aceste ţări erau chiar ceva mai mult. Pe cînd spaniolii aveau o patrie pe care o puteau numi a lor, grecii din Ţarigrad trăiau robiţi de o împărăţie păgână şi, fiind astfeli ca şi Iară de patrie, putinţa de a-şi face una în bogatele şi frumoasele principate de peste Dunăre nu putea alcătui decît un temei mai mult pentru a-i atrage. Cupăreştii aveau toate însuşirile unor aventurieri: agerimea de minte, îndrăzneala şi dibăcia, dar aveau şi cusururile lor fireşti : lăcomia şi lipsa de scrupule. Crescuţi într-un mijloc care gemea de două veacuri sub tirania cea mai sălbatecă, cu totul 'dezarmaţi şi neputincioşi faţă de cumplitul arbitrar ai turcilor, învăţau să mânuiască singurele arme ale neputincioşilor : disimularea şi intriga, cu cea mai desăvîrşită măiestrie. Dacă mijlocul în care ei creşteau, ia Ţarigrad, nu se putea numi intelectual, acest mijloc era fără îndoiala neasamanat mai fin şi mai cultivat decît acei în care trăia şi se dezvolta boierimea din Moldova şi din Ţara Românească. Cupăreştii sau Ruseteştii, cum s-au iscălit el în actele moldoveneşti, aveau asupra boierimii în mijlocul căreia s-au aşazat o zdrobitoare superioritate intelectuala. Era lucru firesc ca pămîntenii să fi fost cuprinşi de ura faţă de aceşti străini cari ştiuse să acapareze atît de rapede şi favoarea domnilor, şi slujbele cele mai grase. Ei au dovedit în aceste slujbe, mai cu samă lord&che, o agerime şi o dibăcie deosebită, aducînd folos şi lor şi uorannor. In învinuirile ce li se aduc de cronicari trebuie Rumaidecît să facem o parte destul de însărcinată invidiei boierimii pământene, care, fără a avea mai multe scrupuie decît Cupăreştii, era departe de a fi înzestrată cu aptitudinile lor. Cînd Miron şi Velicico Costin ziceau lui Cantemir la masa : „mai des cu păhărele, măria-ta, şi mai rar cu orîn-duiele", sîntem în drept a nu atribui acest sfat numai du-tern de ţară, căci sub Duca-vodă, cel mai lacom şi cel mai crud dintre toţi domnii greci, orînduielile asupritoare erau neasamanat rnai dese şi mai grele decît sub blajinul Cantemir, totuş Miron Costin, în slujbă tare, mare, şi în măsură de a vorbi domnului cu greutate, tăcea molcum şi cumpăra sate peste sate. (1) Dealtmintrelea, toate învinovăţirile de mîncătorie a banilor visteriei aduse vornicului Iordache, „matcei tuturor răutăţilor", cum îl porecleşte Neculcea, atît pentru vremea cît slujise în Ţara Românească, cît şi pentru acea în care mînuise banii domneşti în Moldova, cad cu desăvîrşire. Can-temir îl închide, îl căzneşte, cetlulndu-i capul cu un lanţ, îi ie treizeci sau patruzeci de pungi de bani, dar pe urmă recunoaşte că vornicul a fost nevinovat, îl despăgubeşte de pagubile suferite şi-i dă iar visteria ţării pe mînă. îl vedem asemene nimicind cu totul învinovăţirile ce-i sînt aduse de Şerban Cantacuzino şi stabilind nevinovăţia lui în chip strălucit, precum reiesă din cartea de judecată din anul 1689 a lui Cantemir. în cît priveşte uciderea Costineştilor, nu încape îndoială ca Cupăreştii au împins pe Cantemir, pe cît li-a fost cu putinţă, la săvîrşirea ei. Vinovăţia lui Miron Costin nu a fost într-adevăr complect dovedită pană acuma, dar faptul că frate-său, Velicico, conspira împotriva domnului nu se poate pune la îndoială. Dacă el ar fi izbutit, putem lesne gîci care ar fi fost soarta Cupăreştilor celor atît de urîţi. Spre a pune zilele lor la adăpost au stăruit pe lîngă domn pentru pieirea Costineştilor. Pe lîngă cele ce se pot ceti în letopiseţe, se găsesc multe amărunte asupra Cupăreştilor în două din operele lui Cantemir, în Viaţa lui Constantin Cantemir şi în Istoria iero-glifică. Trebuieşte însă, mai ales în cît priveşte pe acea din urmă, să se facă partea bogatei imaginaţii şi a nu preadeo-sebitei iubiri de adevăr cari caracterizează scrierile învăţatului şi ilustrului autor. în vremea războiului de la 1711, Iordache Ruset s-a arătat hotărît potrivnic politicii urmate de Cantemir şi s-a opus, în chip făţiş, tratatului cu Petru cel Mare. Din această pricină el a avut cinstea să fie privit de pravoslavnicul împărat ca duşman primejdios : ţarul punînd chiar să-1 ridice şi trimeţîndu-1 la Kiev sub escortă de cincizeci de dragoni. A fost ţinut acolo doi ani şi, după această curgere de timp, s-a întors înapoi bolnav, olog de picioare. Iordache şi Manolache Ruset au murit amîndoi în ţară, cel dintăi după 1718, cel de al doilea la 1717. Simţirile de ură ce ei le stîrnise printre boierii pămînteni la începutul carierei lor fusese cu desăvîrşire potolite de vreme : cu totul 370 asimilaţi mijlocului în care trăise atîţia ani, nu mai erau priviţi ca străini. Iar fiii lor nu se mai deosebeau prin nimica de ceilalţi boieri, nimene nu-şi mai aducea aminte de originea străină a părinţilor. Din Lascarache Ruset, fiul cel mai mare al Cupariului, se trage, din fiul acestuia, Iordache, ramura Bălăneştilor, despre care nu am decît puţine amărunte. Ei pare să-i fi aparţinut hatmanul Vasile Roset, unul din întemeietorii „Sfîntului Spiridon", al cărui ctitor a şi rămas pană la moarte.. Iordache Ruset, al doilea fiu al Cupariului, a lăsat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vrodată în Moldova : după împărţirea ei, toţi fiii lui au fost bogaţi. Din-tr-însul se scoboară ramura Roznovăneştilor care, în cursul veacului al XVIII-lea, a ocupat cele mai înalte demnităţi ale ţării : logofeţi mari, vornici mari, hatmani, visternici, postelnici. Din urmaşii lui Manolache Ruset, din care mă trag, ca şi celelalte ramuri din ţinutul Bacăului, fiul său, vornicul Ştefan, a ajuns Ia demnitatea de mare vornic. Averea lui Manolache, deşi însamnată, era mult mai mică decît acea a lui Iordache. Cu toate că scoborîtorii Iui au făcut căsătorii frumoase, vedem această avere scăzînd în cursul generaţiilor ; urmaşii lui Ştefan, afară de unul din nepoţii săi de fiu, Neculai, căsătorit cu Ecaterlna Sturdza şi care a ajuns vornic mare, au dus-o numai pana la comis, medelnicer sau ban. Cînd, pe la începutul veacului trecut, uzul limbilor străine a început să se răspîndească în ţară, iar corespondenţele cu străinătatea au devenit tot mai frecvente, Roseteştii cari, în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, schimbase pe Ruset în Roset, au reitalienizat numele lor, reiscălindu-se : Rosetti sau uneori : Rossetti, potrivit tradiţiunii păstrate în familie despre originea lor genoveză. Armele întrebuinţate de familia Rosetti sînt : pe un scut tăiet (coupe) de argint şi albastru (azur), o cupă de argint cu trei roze ieşind dintr-însa, iar deviza sună : Sereno aut nubilo sospes. Toate peceţile vechi din veacul al XVIII-lea poartă aceste arme. Pe unele dintr-însele cupa lipseşte : cele trei roze, legate împreună cu o cordea pe care este înscrisă deviza, sînt aşazate de-a dreptul pe scut. La Roznov, pe cînd 371 mai trăia colonelul lorgu Rosetti-Roznovanu, se păstrau încă cîteva piese de argintărie datînd de la marele logofăt Neculai Roset-Roznovanu, adică din a doua jumătate a veacului ai XVIII-lea, pe care se vedeau săpate aceleaşi arme cu deviza tradusă pe româneşte prin cuvintele : în senin şi în negură teafăr, bineînţeles gravată în caractere cirilice. Persoane demne de încredere m-au asigurat că tot aceste arme se vedeau săpate deasupra uşii de intrare a curţii din Pribeşti (ţinutul Vaslui) care, după cum dovedeşte inscripţia de pe piatra de deasupra uşii pivniţei, a fost clădită de vestitul vornic Iordache Ruset. însă cînd am fost la Pribeşti, în anul 1904, am găsit toată casa, precum şi uşorii de piatră acoperiţi cu un strat gros de tencuială, n-am putut deci vedea nici urmă de blazon. Mulţi din membrii familiei aşază deasupra acestor arme o coroană, cînd princiară, cînd ducală, cînd de formă absolut fantezistă, iar unii nu se dau chiar în lături de la înserarea într-însele, a unei mantii sub pretext că : „aparţin unei case suverane". Aceste toate întemeinclu-se pe faptul domniei de mai puţin de trei ani a nenorocitului Antonie. Ei uită că : 1) de la stingerea dinastiilor naţionale domnia n-a mai fost ereditară şi, 2) că a voi să transformi în suveranitate ereditară domniile cumpărate pe bani de la turci în veacurile XVII şi XVIII şi cari nu alcătuiau decît un drept de exploatare nemiloasă a ţării pe cîţiva ani, uneori pe cîteva luni, căci domnia înceta şi reîncepea după placul vizirilor şi acel al valideelor, este a-ţi bate joc de chiar ideea suveranităţii-în heraldică nefantezistă Roseteştii au deci drept să aşăze, deasupra armelor lor, un coif de nobil, de oţel, cu cinci gratii (grilles), sau o coroană de nobil cu cinci vîrfuri, sau, în sfîrşit, un simplu calpac de boier. Şi acuma voi da oareşcari amărunte asupra ascendenţilor mei. Strămoşul meu direct este Manolache Ruset, al treilea nLa CuPanu]m- în a doua domnie a Iui Gheorghe Duca (1669—1672), era jitnicer şi se căsătorea cu Irina, fiica lui iNecuiai_ iiuhus, prin urmare nepoată de frate a doamnei Anastasiei, sora (după mamă) a lui Buhuş. Buhuşeştii erau 372 un neam străvechi, cel dintăi cunoscut fiind acel căruia Alexandru cel Bun i-a întărit satul Cuciurul sau Cozminul. în documentele veacurilor XV şi XVI mtîlnim adesa Bu-huşeşti, dar şirul lor neîntrerupt începe cu Simion Buhuş, căsătorit cu Eftimia, pe care îl aflăm în pomelnicul Biseri-caniîor si a trebuit să se nască Ia începutul veacului al XVI-lea.' în anul 1672, Manolache Ruset ajunge comis mare. Ca şi fraţii lui, a urmat pe Duca în Ţara Românească în vremea domniei a acelui domn peste Milcov (1674—1678). La a treia domnie a lui Duca în Moldova, a plecat eu dînsul şi cu oastea Ia asediul Vianei (1683). Cînd, la întoarcerea lui în ţară, Duca a fost încunjurat în curtea de la Domneşti (Puma) de un podghiaz leşesc al lui Petriceico, care năvălise în ţară, spre a apuca domnia, podghiaz comandat de leahul Demideţki, Manolache Ruset îndeplinea slujba de sul-ger şi se afla cu moşul nevestei lui, cu vestitul şi viteazul hatman Buhuş, la gazdă, în sat. Hatmanul, care încălecase îndată ce prinsese de veste, a trimes de sîrg pe Manolache la Focşani, unde se afla doamna Anastasia, ca să-i ceară bani spre a face slujitori, ou cari să vie să scoată pe vodă. Dar doamna, foasta amantă a Iui Şerban Cantacuzino, mai lacomă şi mai zgîrcită decît soţul ei, nu a voit să deie bani, zicînd că „întăi să scoată pe vodă şi apoi va da bani". Numai Ştefan, fiul lui Radu-vodă şi ginere lui Duca, a încălecat cu cîţiva seimeni şi a venit la Domneşti în ajutorul socru-său. Insă seimenii din curte, cari urau pe Duca, văzînd că vine gloată asupra leşilor, un bulubaşă al lor, numit Dediul, a deschis poarta, şi leşii, intrînd în curte, au pus mîna pe Duca şi l-au dus în Ţara Leşască, de unde nu s-a mai întors. Cuprins în ura cu care Şerban Cantacuzino prigonea pe frate-său, Manolache a fost silit, la începutul domniei lui Constantin Cantemir, să se desţăreze, întorcîndu-se numai după ce Iordache s-a împăcat cu Cantemir ; a primit mai întăi stărostia Putnei şi pe urmă postelnicia. Sub urmaşii lui Cantemir, Manolache a urmat să împărtăşea urile şi prieteniile, zilele bune şi cele răle cu frate-său. în a doua domnie a lui Mihai Racoviţă a ajuns, în anul 1707, vornic al Ţării-de-Sus. în întăia domnie a lui Necu- 373 lai Mavrocordat, acesta a aruncat în închisoare pe Iordache Ruset şi puţin a lipsit -să-i taie limba. Voind să puie mîna şi pe Manolache, care se afla la ţară, la Bogdăneşti, pe Oi-tuz, în ţinutul Bacăului, a trimes pe un ciohodar cu vro patruzeci de seimeni ca să-1 prindă şi să-1 aducă la Ieşi, Dar nişte prieteni dîndu-i de ştire, vornicul a strîns cincizeci de oameni voinici, slugi şi ţărani din satele lui, şi a venit să aţîie calea oamenilor domneşti în lunca de arini care acoperea malurile pîrîului Căiuţul Mare, sub biserica Pope-nilor. îndată ce ciohodarul şi seimenii au trecut pîrîul, s-a aruncat asupra lor ; oamenii domneşti au luat-o îndată la sănătoasă, dar ciohodarul şi vreo cîţiva seimeni au căzut în mînile vornicului. Acesta, după ce a luat scrisorile ce le aveau asupra lor, i-a trimes înapoi la Ieşi după ce le-ar fi tăiet urechile, apoi a trecut graniţa ungurească la Breţcu. Această întâmplare este menţionată de Neculai Costin în letopiseţul său, dar el se mulţămeşte a povesti că Manolache Ruset a legat pe ciohodarul domnesc trimes ca să-I aresteze. Faptul, aşa cum îl relatez eu, mi-a fost povestit de tata care îl auzise de la tată-său şi de un ţăran din satul Popeni, numit Ştefan Făcăoariu care, în anul 1866, pretindea că este de 116 ani. Povestirea despre lupta lui Manolache Ruset cu seimenii (pe cari el îi numea arnăuţi), zicea că o ţine de la bunul său, care-i povestise de nenumărate ori cum, fiind pe acea vreme flăcăuaş de vreo cincisprezece ani şi păzind în ziua întîmplării caprele tătîne-său în luncă, privise harţa întreagă cu ochii lui. în a doua domnie a lui Neculai Mavrocordat, care de astă-dată trăia în bună înţălegere cu fraţii Ruseteşti, oştenii Ieşi şi şvezi cantonaţi în ţară făceau feli de feli de jafuri şi de stricăciuni. Cu toate cruţările ce le avea pentru Carol al XH-lea, Poarta a sfîrşit prin a trimete poroncă lui Mavrocordat să-i scoată din Moldova şi mare parte din acei oşteni au fost dezarmaţi fără împotrivire de cătră hatmanul Buhuş şi agalele turceşti. La Bacău se afla un număr destul de însamnat de asemene oşteni Ieşi şi şvezi, deosebit de supărători, jăcuind cînd într-o parte, cînd într-alta. Stolnicul Ştefan Ruset, fiul lui Manolache, sădea la porţile Bacăului, în curtea lui de la satul Mărgineni, care atunci era încunjurată de un zid pu- ternic. Sătenii din Mărgineni, nemaiputînd rabdă jafurile şi siluirile acelor oşteni, se adăpostise cu ce aveau mai de preţ în ograda stolnicului, porţile fusese închise şi o zdravănă strajă de puşcaşi pusă pe zidiuri. Şvezii şi leşii au în-cunjurat ograda, dar nu îndrăzneau să-i deie navală. Stolnicul temîndu-se să nu sfîrşască merindele, căci avea de hrănit o mulţime de guri, s-a folosit de o noapte mai întunecoasă pentru a trimete tătîni-său, la Bogdăneşti, prin trei oameni deosebiţi, ştire despre nevoia în care se afla. Unul din oamenii trirneşi, un ţigan, a fost prins de Ieşi şi muncit greu ; ceilalţi doi au ajuns împreună la Bogdăneşti, a doua zi pe la prînzul cel mare. Cum a auzit vestea, vornicul a trimes de s-au strîns vro sută de oameni aleşi, bine armaţi şi toţi călări, din satele Bogdăneşti, Filipeşti şi Gro-zeşti, şi a pornit cu ei pe la toacă. în drum ceata i s-a mai mărit prin oameni din Orăşa şi din Nadişa. Au ajuns la Mărgineni înainte de ziuă şi, fără ca leşii şi şvezii să fi prins de veste, i-au încunjurat, apoi un bucium a dat săm-nul năvălirii. Străinii, deşi surprinşi, s-au aparat cu îndîr-jire. Fiind oameni mai bine înarmaţi şi mai deprinşi cu războiul, nu se ştie dacă nu ar fi izbutit să puie oamenii vornicului pe fugă, dar deodată porţile curţii s-au deschis şi stolnicul Ştefan, urmat de slugile lui şi de sătenii din Mărgineni, a căzut în spatele străinilor. Luaţi între două focuri, ei s-au predat şi au fost legaţi burduf sau puşi în butuce. Din acei oşteni străini, şaptesprezece ar fi căzut morţi şi la 0 sută ar fi fost prinşi vii, cu patru steaguri, iar din oamenii vornicului şi ai stolnicului ar fi căzut numai vro zece. A treia zi, cînd vornicul era să plece cu dînşii la Ieşi, 1 s-a adus veste că, la Bacău, au sosit chiar în noaptea aceea trei ofiţeri şvezi însoţiţi de mai multe slugi. Vornicul a trimes vro douăzeci de oameni cu poroncă să li se încunjure gazda şi să-i ridice. Şvezii, văzîndu-se încunjuraţi, s-au pus în apărare, dar vornicul a mai trimes un rînd de oameni asupra lor cu un credincios al său, Filipache Leca, un tînăr răzăş din satul Bucium, cu poroncă ca, în cazul cînd străinii nu s-ar preda, să aprindă acoperămîntul casei în care se aflau. Filipache şi cu oamenii lui pregătindu-se să execute această poroncă, unul din şvezi a ieşit din casă şi a cerut să vorbească cu vornicul. Adus înaintea acestuia, i-a spus, jumătate pe leşeşte şi jumătate pe româneşte, că mai-marele lor este un polcovnic franţuz în slujba craiului şvedez, care venea din Ţara Nemţască şi voia să meargă la stăpînu-său, la Tighina, iar dacă vornicul îi înlesneşte mergerea acolo, va primi de la ei o mulţămire crăiască. Vornicul a răspuns că el nu are altă volnicie decît de a-i duce la domn, la Ieşi. îi va duce acolo cu cinste şi nu se îndoieşte că domnul va înlesni mai-marelui lor mergerea la Tighina. Atunci şvedul s-a dus la tovarăşi, şi ei, după o scurtă consfătuire, au ieşit din casă şi s-au dus la vornic. Ajunşi aici, cel mai de samă, care se zicea polcovnic, a propus vornicului, prin acel care mai vorbise cu dînsul, să-1 trimată înapoi în Ardeal, de unde venise, îndatorindu-se să plătească oricîte mii de galbeni i-ar cere. Vornicul însă iar a răspuns că nu poate decît să-1 ducă la Ieşi, căci altmintrelea ar încăpea el (vornicul) la mare prepus şi la mare pedeapsă. Şi, cu toate rugămintele acelui polcovnic, a rămas neînduplecat. Chiar în acea sară trimes-a vornicul pe Filipache cu cai de olac şi cu cărţi cătră domn, punîndu-i în cunoştinţa tuturor celor întâmplate, cu poroncă să nu stele pană la Ieşi.. în vremea călătoriei dintre Bacău şi Ieşi, vornicul a avut grijă ca să nu-i lipsască nimica nici polcovnicului, nici tovarăşilor acestuia, iar fiecare ceas îi întărea credinţa, ce o avuse îndată ce dăduse ochi cu dînsul, că acel polcovnic este bărbat însamnat, nu franţuz sau şved, ci leah, căci de cîte ori se credea nebăgat în samă de vornic sau de stolnicul Ştefan, care mergea şi el la Ieşi, sau de oamenii lor, vorbea nu franţuzeşte, ci leşeşte cu tovarăşii lui. Acel polcovnic era craiul Stanislav Leseinski, şi despre recunoaşterea şi primirea lui la Ieşi de cătră domn povesteşte Axinte Uricariul pe larg. înainte de a părăsi leşul, el a dăruit vornicului Manolache un frumos ceasornic, iar stolnicului Ştefan o păreche de pistoale îmbrăcate în argint, cu rafturile lor. Aceste lucruri ar fi fost în curtea de la Mărgineni, în anul 1717, cînd a fost prădată de catanele ramase în ţară în urma expedi-ţiunii lui Frenţă. 376 întâmplările cu ciohodarul şi cu craiul Stanislav au fost povestite tatei de părintele său, care zicea că le ţine de la Filipache Leca, pe care îl cunoscuse bine în copilăria lui, cînd vâna cu dînsul iepurii cu ogarii în câmpiile din împrejurimile Roznovului, unde bunul meu a copilărit în casa logofătului Neculai Roset-Roznovanu. Filipache, ajuns la adinei bătrîneţe, dar încă foarte voinic, era acuma de casa lui Roznovanu în care a şi murit. Soţia lui Manolache, Irina Buhuş, precum dovedeşte inscripţia de pe piatra mormîntală, bine păstrată pană azi, a murit la anul 1713 şi este îngropată în biserica clădită de Ştefan cel Mare, la Borzeşti, pe Trotuş. Manolache Ruset era un bărbat de stat mijlociu şi de făptură sprintenă, călăreţ minunat şi meşter în mânuirea tuturor armelor. Averea iui. deşi mult mai mică decît acea a frăţine-său Iordache, era totuşi destul de însamnată. Cea dintăi menţiune despre Ştefan, fiul vornicului Manolache şi al Irinei Buhuş, o găsim la Ion Neculce, care ni zice că, după moartea iui Cantemir, la 1693, boierii „pofteau să puie pe un fecior al lui Cantemir-vodă domn în locul lui si au răpezit la Ţarigrad pe vatavul Pîrvul şi cu Ştefăniţă Ruset, fecior lui Manolache postelnicul". Ştefan Ruset s-a căsătorit cu Safta Ursache, probabil înainte de 1700, şi s-a aşazat la Mărgineni, lîngă Bacău. La 1708 era sulger, la 1725 vel vornic şi-1 vedem bucurîndu-se de deosebita favoare a lui Mihai Racoviţă. Probabil că căsătoria fiului său celui mai mare, Iordache, cu Catrina Cos-tandache, fiica Măriei, surorii domnului, avusese loc. în a doua domnie a iui Grigore Ghiea al II-lea, izbuh-nind război între Austria şi Turcia, în vara anului 1737, au intrat austriacii sub ordinele generalului Badeni în ţară şi au luat în stăpânire ţinuturile Puma, Bacău, Neamţ, Roman, şi parte din Suceava. Ştefan Ruset, care sădea la Mărgineni şi îşi avea moşiile aproape de munte, fiii săi, Iordache şi Ion (Teţcanu), stolnicul Răducanu Racoviţă (pe urmă logofăt mare), medelniceriul Constantin Baiş (ginere vornicului Ştefan) şi sulgeriul Ştefan Catargiu, ale căror moşii se aflau asemene aproape de munte, în regiunea ocupată de austriacă, s-au închinat lor şi au primit să ocîrmuiască 377 ţinuturile în cari pătrunsese oştirile împărăteşti. Vornicul Ştefan, fiind cel mai bătrîn din boierii locuind într-însele, fusese pus în capul acestei ocîrmuiri, a cărei reşedinţă se afla în Roman, iar Răducanu Racoviţă trăda pe nemţi cînd putea, aducînd la ştiinţa lui Ghica-vodă, în taină, tot ceea ce ei făceau. în anul următor însă, austriacii fiind siliţi să părăsască Moldova, boierii cari se supusese lor au tras frică mare de pedeapsă. Dar afară de Constantin Balş, oare a căpătat o ţapănă bătaie la tălpi, ceilalţi au scăpat uşor : Ştefan Ruset cu un surgun de o lună la Dobrovăţ. Apoi domnul 1-a chemat înapoi şi i-a măritat, cu a sa cheltuială, o fată cu comisul Scarlatache Costaki. Vornicul Ştefan a murit la ianuar 1739, lăsînd trei fii: Iordache, Ioniţă şi Constantin, precum şi patru fete. Medelniceriul Iordache Ruset era fiul cel mai mare al vornicului Ştefan şi al Saftei Ursache. S-a căsătorit, precum am arătat mai sus, cu Catrina, fata stolnicului Costandache şi a Măriei, sora lui Mihai Racoviţă-voievod. Această soră a domnului trecuse prin împrejurări romantice, dar neplăcute. Fusese peţită în tinereţele ei de Vasile Ciaurul, un urmaş (prin femei) al lui Dumitraşco Ştefan, tatăl lui Gheorghe Ştefan-voievod, dar Măria preferise pe un oareşcare Costandache, bărbat de o frumuseţă deosebită. După vro zece ani, în vremea războiului dintre austriaci şi turci, la 1716, Vasile Ciaurul, care era un bărbat cu duh neastîm-parat şi ajunsese la treapta de stolnic, visînd lucruri mari, a propus generalului Stainville, care comanda trupele împărăteşti la Sibiu, să-i deie un ajutor de cîteva sute de oameni, luînd asupra lui să izgonească, prin ajutorul număro-şilor partizani ce zicea că-i are în Moldova, pe Mihai Racoviţă şi să apuce domnia, recunoscînd suzeranitatea împăratului. Stainville a primit bucuros şi a însărcinat pe căpitanul Franţ Ernau să sprijine acţiunea Ciaurului cu vro trei sute de husari secui. Precum se ştie, expediţia a reuşit la început de minune : o mulţime de moldoveni s-a unit cu catanele, au ajuns cu toţii la Ieşi şi cît pe ce erau să puie mîna pe domn. Dar acesta avusese vremea să cheme în ajutor un număr copleşitor de tătari. Catanele şi răsculaţii au fost învinşi, prinşi 378 şi măcelăriţi mai toţi, iar viteazul Franţ Ernau, căzut în mînile domnului, a fost bătut de el cu buzduganul, apoi i s-a tăiet capul. Dar Ciaurul a scăpat. Alte catane intrate în ţară se încuibase la Mira, la Ca-şin, la Ocnă şi la Neamţ şi, din aceste vizunii, ajutaţi de moldovenii totdeauna gata de jaf, pradau în dreapta şi în stînga. în Vasile Ciaurul era încă vie supărarea ce-i pricinuise răspingerea iubirii sale de cătră Măria Racoviţă. Pu-nîndu-se în capul unui număr de catane şi de răsculaţi, s-a scoborît în jos, pe Trotuş, a trecut Şiretul şi a ajuns, tot prădînd, pană la aşazarea stolnicului Costandache, la Şer-beşti. Stolnicul era cu domnul, dar Măria se găsea acasă. A fost ridicată, în cămeşă şi desculţă, şi aruncată într-o căruţă (era vreme de iarnă). Fără credinţa unei roabe ţigance, aruncată şi ea în aceeaşi căruţă, care i-a dat cojocul, ar fi murit de frig. A fost dusă într-o întinsoare Ia Caşin. Nenorocita era încă frumoasă şi tânără. Ciaurul avu mi-şeîia să-şi astîmpere poftele asupra ei şi, după ce a ţinut-o mai multe zile acolo, a trimes-o lui Stainville, la Braşov, în loc de trofeu de izbîndă. Pe drum, biata femeie a avut de suferit batjocurile celor ce o însoţeau. Numai după ce a ajuns la Braşov fost-a cît se poate de bine tratată de generalul Stainville, dată în gazdă la o casă de oameni cinstiţi şi i s-au pus la dispoziţie banii trebuitori pentru a-şi închipui îmbrăcăminte cuviincioasă. Iar cînd Ciaurul s-a întors la Braşov, Stainville n-a voit să-1 mai vadă, nici să mai aibă a face cu dînsul. După o scurtă şădere acolo, Măria Costandache a fost trimasă cu escortă la Tîrgul-Ocnei, de unde s-a putut îndrepta spre Ieşi. Aceste întîmplări mi s-au povestit, în anii 1873—1875, de Costache Negri şi de Alecu Aslan (de la Oneşti), un urmaş colateral al Ciaurului. Negri le ţinea de la Conache, al doilea soţ al mamei sale ; lui Alecu Aslan i le povestise atît părintele său, cît şi nepoata de fiică a ţigăncii care însoţise pe Costăndăchioaie în drumul dintre Şerbeşti şi Caşin. Mihai Racoviţă a confiscat, bineînţeles, întreaga avere a Ciaurului şi, cu acest prilej, a dăruit surorii sale satele Rădeana şi Paşcanii de la ţinutul Bacăului. Iar Măria, cînd a căsătorit pe fiica ei, Catrina, ou Iordache Ruset, i-a dat 379 de zestre satul Rădeana, unde ei s-au aşazat şi unde au rămas chiar după moartea vornicului Ştefan, deşi Iordache moştenise în partea lui, pe lîngă Patraşcanii cu Borzeştii pe l'rotuş, mai sus de P-ădeana, şi Bogdăneştii pe Oituz, unde era aşazarea părintească. Iordache Ruset care, nu ştiu pentru ce, primise porecla ele Baston, a dus-o numai pană la treapta de vel medelnicer ; la 1744 era ispravnic de Bacău. A murit după 1750 şi este îngropat, împreună cu soţia lui, în biserica de la Rădeana, clădită la începutul veacului al XVII-lea de Dumitraşco Ştefan, tatăl iui Gheorghe Ştefan-voievod. Printre crăpăturile podelelor bisericii se vedeau, acuma cîţiva ani, ţestele şi ciolanele lor. Iordache Ruset a lăsat trei fii : Neculai, Iordache şi Ştefan. Lascarache Ruset este străbunicul meu ; era căsătorit cu Ileana Dimaki. La 1756 era şatrar, mai tîrziu a ajuns comis. Pare a fi trăit mai mult la ţară, la Poşorcani, lîngă Rădeana. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii judecîn-du-se cu răzăşii de acolo, în mijlocul cărora se vîrîse cu nişte danii făcute medelniceriului Iordache ele unii din ra-zăşi, mai primind şi el alte danii şi făcînd şi cumpărături. Răzăşii îşi petreceau şi ei vremea, cînd vînzîndu-şi părţile comisului Lascarache, cînd trăgîndu-1 în judecată (la fiecare schimbare de domn). Grigore Ghica III !-a dat rămas ia 1765, hotărînct ca răzăşii să-şi ieie moşia înapoi, restitu-indu-i banii şi poroncind să i se dărîme casa ce o ridicase pe acei hotar. însă după cîteva săptămîni, aceiaşi răzăşi veneau să roage pe comisul Lascarache să ii deie banii înapoi şi să-şi ieie moşia. între răzăşi era sfadă mare, căci neamul Făcăoariior, mai puternic în sat, voia să puie el stăpînire pe părţile celorlalţi. Judecata s-a deschis din nou după moartea comisului şi, în urma unei cercetări făcute de Leon, episcopul de Roman, răzăşii au fost daţi ramaşi. Lascarache Ruset a murit încă de tînăr, în primăvara anului 1775, odată cu soţia Iui, probabil de vro molimă ; au fost înmormîntaţi în aceeaşi zi, la Ieşi. Din izvodul cheltuielii acelei înmormîntări, reiesă că mitropolitul Moldovei a primit, pentru slujba făcută de el cu acel prilej, suma de patru galbeni. 330 Capitolul II UN BOIER MARE SI O CASĂ BOIEREASCA DE LA ÎNCEPUTUL VEACULUI TRECUT Deoarece, în biletul prin care se aduce la cunoştinţa rudelor şi a amicilor încetarea din viaţă, la 3 august 1838, a bunului meu, marele logofăt Răducanu Roset, se zice că el era atunci de 76 de ani, reiesă ca s-ar fi născut în anul 1762 ; ar fi trăit deci cîte treizeci şi opt ele ani în fiecare din cele două de pe urmă veacuri. Naş de botez i-a fost marele logofăt Răducanu Pjacoviţă, întemeietorul mănăstirii Răducanu de ia Tîrgul-Ocnei, care i-a dat numele său. Pare a-şi fi petrecut aproape întreaga copilărie la Poşorcani (Că-iuţi). Era încă foarte mic cînd, împreună cu soră-sa, Zoe, a fost rîpit de nişte ţigani nomazi, puşi la cale de un creditor din Transilvania a tatălui lor, căruia acesta îi dato-rea o sumă de şase sute de lei. Această sumă făcea o sută şi cinzeci de galbeni, galbănul valorînd atunci aproximativ patru lei, şi o sută cincizeci de galbeni alcătuiau, în împrejurările economice ale Moldovei din a doua jumătate a secolului al optsprezecelea, o sumă însamnată, pe care comisul Lascarache, om nevoieş, o datorea de vreme îndelungată. Ţiganii dusese copiii la casa creditorului, un negustor din Kezdi-Vasarhely, care a trimes răspuns comisului că-i va elibera îndată ce va primi banii, dar să fie fără grijă despre dînşii, căci vor fi bine îngrijiţi. Foarte cu mare greu, numai cu ajutorul rudelor, fost-au adunaţi banii şi încredinţaţi cumnatului comisului, jitniceriul Manolache Dimaki. Acesta a trecut munţii calare şi, după ce a achitat datoria, a adus copiii acasă în doi desagi spînzuraţi de oblîncul sălii, unul în dreapta, celalalt în stînga. Bunu-meu nu-şi mai aducea aminte de această călătorie romantică, făcută cînd era mic de tot, dar soră-sa, doamna Zoe, fiind cu un an sau doi mai mare, îşi amintea bine toate amăruntele ei şi foarte bucuros le povestea. După moartea comisului Lascarache şi a soţiei sale, epi-tropia copiilor se cuvenea vornicului Neculai R.uset, fratele comisului Lascarache, om bogat, dar relaţiile dintre cei doi fraţi nu fusese niciodată bune, iar vorniceasa, născută Sturdza, era o femeie fudulă şi grozav de zgîrcită. N-a voit să-i 381 primească la ea, silind astfeli pe fratele mamei lot, pe jitniceriul Manolache Dimaki, deşi încă burlac, să-i ieie la dînsul. Dar jitniceriul în curînd căsătorindu-se cu Balaşa, fiica logofătului Neculai Roset-Roznovanu, Zoiţa a rămas în casa lor, iar Răducanu a fost luat de logofătul Neculai într-a lui, spre a fi crescut împreună cu fiul său, Iordache. Bunu-meu povestea adesa fiilor săi cum vîna iepurii cu ogarii în câmpiile Roznovului ; despre alte distracţii, mai puţin inocente, la care se deda încă foarte de tînăr, nu li povestea, dar au auzit ei de la bunica şi de la alţi bătrîni. Ca cei mulţi din boierii cei mari de pe vreme, logofătul Roznovanu ţinea în casă un didascalos grec, însărcinat să familiarizeze pe copiii lui cu frumuseţile gramaticii şi ale literaturii elineşti, iar vrun călugăr de la vro mănăstire, vrun neam sărac călugărit, sau popa din sat îi va fi învăţat să cetească şi să scrie moldoveneşte. S-ar părea chiar, după unele indicii, că în casa logofătului se afla şi un francez sau franceză care va fi dat lecţii de acea limbă, căci fapt este că bunul meu rupea puţin franţuzeşte, am văzut chiar adrese franţuzeşti scrise tatei, la Miinchen, de mîna lui, cu slovă destul de sigură, şi n-a avut unde şi cum să capete aiurea această cunoştinţă. Dar întâiul Răducanu, dacă de la început a vădit cele mai frumoase aplecări pentru călărie, tragere cu puşca sau cu pistolul şi pentru mânuirea săbiei în chip minunat, nu avea nici o dispoziţie pentru studii şi deloc n-a fost un intelectual. Era băiet frumos, înzestrat cu o mare putere musculară, din tinereţe evlavios şi cu frica lui Dumnezeu. Moartea tătîne-său îl lăsase foarte sărac ; cum însuş mărturiseşte în testament, întregu-i venit se mărginea în şase sute de lei; începuturile i-au fost grele. Norocul i-a venit prin ajutorul surorii sale, Zoiţa. Aceasta era de o frumuseţă strălucitoare, precum dealmintrelea arată toate portretele ei, şi deosebit de deşteaptă. Fusese luată la curte de doamna lui Constantin Moruz-voievod, Aglaia Sulgiaroglu, şi beizade Alexandru Moruz, care însuş a căzut domn în ţările noastre cîte de doua ori, în Moldova şi în Ţara Românească, a fost cuprins de dragoste pentru frumoasa şi deşteaptă orfană. Boierimea Moldovei era atunci înduşmănită cu domnul din cauza „tăierii" vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ion Cuza. Amîndoi aceşti boieri conspirase împotriva lui 382 Moruz şi făcuse jalbe peste jalbe la Poartă pîrîndu-1. După ideile în curs atunci, boierii executaţi meritau fără îndoială soarta aspră de care au avut parte. Dar ei aveau, mai cu samă Bogdan, bărbat deosebit de simpatic, de cult şi de deştept, mulţime de rude şi de prieteni cari nu puteau ierta neînduplecarea arătată de vodă. (2) Acesta ştia bine că această nemulţămire se traducea prin întrigi urzite la Dev-let împotriva-i. Spre a îmbuna boierimea, el a consimţit fără nici o greutate la căsătoria lui beizade Alexandru cu această fată săracă, dar plină de neamuri, oare, prin deşteptăciunea şi purtarea ei plină de tact, mai ştiuse să cucerească afecţiunea lui şi a doamnei. Alexandru Moruz nu a avut prilej să se căiască de alegerea tovarăşii de viaţă ce o făcuse. După mărturiile unanime ale tuturor celor cari au venit în contact cu dînsa, după toate izvoarele contimporane, Zoiţa i-a fost o soţie admirabilă : iubitoare, înţăleaptă, plină de curaj, devotată, bună şi, ceea ce nu strica nimica, încă deosebit de frumoasă la vrîsta de cincizeci de ani trecuţi. Toţi străinii cari au cunoscut-o vorbesc de dînsa cu respect şi chiar cu admiraţie. Deoarece iubea foarte mult pe frate-său, căsătoria ei a avut o mare înrâurire în bine asupra soartei Iui Răducanu. Pe lîngă numeroasele favoruri ce a ştiut să i le obţie de la socru-său, la mazilirea acestuia, înainte de plecarea ei la Ţarigrad, i-a dăruit întreaga parte revenindu-i din mica avere părinţască. Atunci un boier foarte mare şi foarte puternic, de care se temeau chiar domnii, visternicul Iordache Balş, 1-a luat sub ocrotirea lui şi 1-a căsătorit cu fiică-sa mai mare, Ileana, ce o avuse din întăia lui căsătorie cu domniţa Măria, fiica lui Constantin Mavrocordat-voievod. Vornicul Iordache făgăduise o zestre preafrumoasă pentru vremurile de atunci, 70 000 de lei sau 17 500 de galbeni, bani în naht, dar bogatul şi puternicul visternic, unul din cei „şapte stîlpi ai ţării", era cumplit de zgîrck ; zestrea făgăduită a fost plătită cu ţîrîita, achitarea desăvîrşită făcîndu-se numai în anul 1798, adică după săvîrşirea din viaţă a Ilenei, veşnic bolnavă şi care hărăzise soţului ei şapte fete, din cari numai una, Zoe, a fost măritată, cu Dumitrache Ghica, două călugărindu-se, iar celelalte trei murind de tinere. Tinerii soţi au trăit deci la început în împrejurări foarte modeste, 383 „mutîndu-se", după o expresiune. ce o găsesc într-un memoriu alcătuit posterior de bunul meu, „din isprăvnicie în isprăvnicie". Puternicului visternic îi venea mai uşor, se vede, a pune pe ginere-sau în slujbă decît a se despărţi de banii făgăduiţi ! Dealtmimrelea, visternicul Iordache Balş şi frate-sau, vornicul Constantin, erau vestiţi, atît prin agerimea minţii cît şi prin reputaţia de oameni habsîni, aspri şi cumplit de zgîr-ciţi. Constantin Balş, cu prilejul unei boli grele, căzînd în letargie, a fost crezut mort. Clironomii s-au grăbit .să-1 puie în săcriu şi să-1 ducă la groapă. Dar cînd să s-aşăze peste raclă capacul pentru a o scoborî în pămînt, iaca că, spre nespusa groază a privitorilor, mortul deschide ochii, se scoală, se ridica în picioare şi iesă din raclă. Apoi rînjind, zice moştenitorilor : „Prea v-aţi grăbit ! Mai aşteptaţi !" Iar cînd a ajuns acasă şi 1-a zărit maică-sa, ea şi-a tăcut cruce stri-gînd : „Nici dracul nu te-a vrut !" Ca ispravnic, Răducanu Roset s-a arătat, în toate ţinuturile încredinţate ocîrmuirii sale, un diregător nelacom, un îndrăzneţ şi năprasnic vînător de hoţi, pe cari îi urmărea în persoană, întovărăşit de cîţiva oameni aleşi, uneori singur. în vremea războiului purtat de austriaci şi ruşi împotriva turcilor, între 1787 şi 1792, Alexandru Ipsilant, domnul trimes Moldovei la 1788, era un instrument al austriacilor şi trăda pe sultan din răsputeri. Răducanu Roset, fiind cunoscut ca bărbat îndrăzneţ, a fost, de la venirea domnului în scaun, trimes în lagărul austriac, în capul unei mici cete de călăreţi moldoveni, aleşi tot unul şi unul, spre a servi ca călăuze şi ecleror.i trupelor lui Coburg. Se ştie că campania acestuia n-a fost fericită şi dacă a prins cu uşurinţă pe domnul Moldovei (care nu dorea decît să fie prins), cînd a încercat să pătrundă în Ţara Românească, a fost bătut de turci şi de Mavrogheni. Bunul meu nu putea să uite cum, o mînă de spahii turceşti îl gonise pe dînsul şi pe toată călărimea austriacă, de la Focşani pană aproape de Mără-şeşti. De atunci avea pentru „nemţi" un dispreţ desăvîrşit; zicea că sînt „nişte păcătoşi". în schimb avea o admiraţie nemărginită pentru Suvorov şi nu se sătura să povestească copiilor despre izbînzile acestuia la Focşani şi la Rîmnicul-Sarat, la cari fusese faţă. 384 în vremea campaniei ruşilor de la 1790, a fost delegat de divanul Moldovei în tabăra rusască şi a fost de faţă la tot asediul Ismailului. Spiritul lui războinic 1-a făcut să ieie parte activă la mai multe din operaţiile acelui asediu. Intr-o dimineaţă, pe cînd îşi lua ceaiul în bordeiul care-1 adăpostea, a fost rănit uşor de o granată care făcuse explozie deasupra acoperământului de stuf al bordeiului. Acea rană uşoară la umărul drept 1-a făcut să-1 aibă adus înainte în tot restul vieţii. Cu acelaşi prilej a mai fost rănit şi ceainicul de argint de care se slujea şi pe care îl posed şi astăzi ; mica bortă făcută de fărmătura de schijă a rămas pană astăzi astupată cu plumb. în sfîrşit, a luat parte la asaltul final, care a pus pe ruşi în stăpînirea cetăţii şi în care ar fi căzut vro douăzeci de mii de morţi şi de răniţi. Cu prilejul întâii domnii a lui Alexandru Moruz în Moldova (1792—1793), soarta lui Răducanu s-a schimbat cu desăvîrşire. Mulţămită surorii sale, asupra lui se revărsară scutiri de vamă pentru cîrduri de boi de negoţ şi pentru sute de mii de ocă de sare, danii repeţite de ţigani domneşti, dese hărăziri de scutelniei, slujbe clin ce în ce mai mari, adică toate favorurile nedespărţite de rudenia apropietă cu domnul ţării. Cînd Moruz, la 1793, a fost mutat în domnia Ţării Româneşti; cumnatu-său 1-a urmat acolo şi a rămas chiar în Bucureşti după mazilirea lui (1796), deoarece era în foarte bune relaţiuni cu urmaşul lui Moruz, cu Ipsilant. Cînd turcii au asediat în Vidin pe rebelul Pasvantoglu, aprovizionarea taberei împărăteşti, cel puţin în parte, a fost impusă domnului Munteniei. De aici nevoia pentru el de a avea în tabără, ca mehmendar (funcţionar însărcinat cu purtarea de grijă a trupelor), un bărbat de încredere, cuminte, harnic şi bărbat în toată accepţiunea cuvîntului; o negligenţă sau o greşală din partea acestui reprezentant al sau putînd să coaste domnului scaunul, poate chiar capul. Ipsilant cunoştea pe Răducanu din vremea domniei sale în Moldova, unde ştim cum 1-a întrebuinţat ,• 1-a însărcinat deci cu această slujbă grea şi primejdioasă (căci capul mehmenda-rului putea să zboare neasamanat mai uşor decît acel al domnitorului), iar el a ştiut s-o poarte astfeli încît să 385 procure domnului mulţămirile lui căpitan-paşa care comanda trupele de asediu. Vorbea destul de bine turceşte şi în repeţite rînduri a luat parte la asalturile date de oastea împărătească. îşi făcuse o mulţime de prieteni printre paşi şi agale. Un agă cu care era în relaţiuni mai bune şi care făcuse mai multă vreme parte din garnizoana Brăilei, fiind rănit de moarte cu prilejul unei lupte, a trimes să-1 cheme la locul unde zăcea şi i-a spus că a îngropat o sumă de bani lîngă casa unde sădea, într-un sat al hazului Brăilei. Apoi 1-a rugat să meargă să dezgroape acei bani spre a-i trimete, la cererea lor, fetelor lui, aflate acuma în Stambul, însăreinînd totodată pe un servitor al său să aducă la cunoştinţa copilelor numele boieriului din Moldova în mînile căruia se află banii. La întoarcerea lui în ţară, bunul meu a mers la locul arătat de turc şi a găsit într-adevăr banii : trei sute de icosari de aur. Ţinea aceşti bani de mai mulţi ani la dînsul, cînd a primit scrisori de la fetele turcului prin cari aceste îl încu-noştinţau că au primit, în sfîrşit, veste despre depozitul ce tatăl lor îl lăsase la dînsul şi îl reclamau. Bunul meu a trimes banii îndată, iar ele i-au scris din nou pentru a-i mul-ţămi. Această întîmplare mi-a fost povestită de bătrînul ienicer otusbir, Hagi Mehmet Bairactar, mort în iarna anului 1877—1878, care fusese zăloagă la Bohotin (adică dat vechilului acelei moşii pentru a împiedeca jafurile oştenilor turci la 1821 şi în tot timpul cît a fost ocupaţiune turcească în ţară). Mehmet arata cu deosebită complezenţă o rană făcută, zicea el, de baioneta unui soldat francez în bătălia de la Abukir, cînd el era numai de şăsesprezece ani. Fusese vizitat, cu ceilalţi răniţi, de Napoleon, în spitalul de corturi ce se înfiinţase acolo. Nu luase parte la asediul Vidinului, dar luptase şi el împotriva lui Pasvantoglu mai în urmă. Rămăsese în ţară după retragerea trupelor turceşti în calitate de vatav pe una din moşiile bunului meu. Pe urmă s-a apucat de negustoria de cherestea la Piatra, la Broşteni şi la Tîrgul-Ocnei. A fost la Mecca, la anul 1840, şi era foarte mîndru de titlul de hagiu ce-I dobîndise în urma acestui pelerinaj. Se căsătorise înaintea cadiului cu o moldovanca 386 din Dorna, de o frumuseţă deosebită, pe care niciodată n-a izbutit s-o facă să umble cu faţa acoperită. Mărturisea că Paraschiva, astfeli se numea ea, a fost singura fiinţă de care i-a fost frică în viaţa lui, aşa era de rea. Mehmet era un bărbat foarte cinstit, pe care ceilalţi negustori, chiar creştini sau jidovi, îl luau adesa ca arbitru în diferendele dintre dînşii. Era foarte bun de gură şi povestirile lui curgeau în şivoi nesfîrşit. Dar imaginaţia lui bogată, într-adevăr orientală, jucînd un mare rol într-însele, eu nu prea dădusem crezare istoriei cu cele trei sute de icosari de aur şi cu fetele agalei rănite de moarte la asediul Vidinului. însă pe la 1899, găsind nişte scrisori turceşti într-un vraf de hîrtii vechi ale tatei şi dîndu-le spre traducere interpretului de limba turcă a Ministerului Afacerilor Străine, cînd mi le-a dat înapoi, cu traducerea, spre marea mea surprindere am constatat că erau scrisorile fetelor turcului ucis la Vidin, prieten cu bunu-meu, şi că eu pe nedrept bănuisem veracitatea lui Hagi Mehmet Bairactar. După mazilirea din Muntenia a lui Ipsilanti şi venirea în scaun a lui Hangerliu (1797), bunul meu s-a întors în Moldova, unde a atins răpede treapta de postelnic, iar la a doua venire în scaunul Moldovei a lui Moruz, a fost făcut hatman. Hatmanul, logofătul cel mare, marele vornic al Ţării-de-Sus, marele vornic al Ţării-de-Jos, marele visternic şi marele postelnic erau cei cinci boieri de rangul întăi, logofătul cel mare fiind cel din capul ierarhiei, apoi veneau cei doi vornici, şi hatmanul, după dînşii visternicul, iar ca cel din urmă era privit postelnicul. Aceste cinci ranguri se mai desemnau sub denumirea grecească de protipenda. Hatmanul se mai iscălea, încă la începutul veacului trecut : hatman i pîrcalab Sucevskii. Titlul era într-adevăr pompos ! Dar sărmana Suceava nu mai avea cetate cerînd comandant şi, mai ales, aparţinea Austriei, iar hatmanul Moldovei nu mai comanda ostaşi. Căci nu se poate da acest nume nici prea puţinelor sute de arnăuţi, călăraşi şi seimeni hătmăneşti, lefegii provenind din spuma Levantului, cari erau puşi s-asigure liniştea şi siguranţa publică în Ieşi, nici tulumbagiilor, cari şi ei se aflau sub poroncă hatmanului şi aveau să stînga focurile, nici micelor cete de călăraşi, 337 panţiri şi cazaci de la ţinuturi, stînd sub poroncă unor căpitani rău plătiţi, avînd să îngrijasca nu numai de siguranţa publică în provincie şi pe drumurile mari, dar şi de nişte servicii judecătoreşti ca : înmînări de citaţii, executări silite şi altele şi, în sfîrşit, de unele servicii fiscale. însă pentru această armată existând numai cu numele, era o droaie de căpetenii cu nume samandicoase : vel căpitan al hătmăniei, vel căpitan de lefegii, poruşnicul hătmă-niei, căpitanul de darabani, polcovnicul, stegariul hătmăniei, baş ciauşul etc, etc. Şi această oaste neexistentă avea o mulţime de steaguri, mici şi mari, şi un număr mai mult decît îndestulător de trâmbiţaşi. Paza graniţelor era încredinţată unor căpitani de graniţă, cari îşi cumpărau posturile lor de la hatman şi erau însărcinaţi cu paza hotarelor şi cu împiedecarea contrabandei. Dacă nii-şl făceau serviciul în chip mulţămitor, hatmanul îi destitui.?, şi vindea slujba la alţii. Ni putem deci închipui ce minunat izvor de îmbogăţire era hătmănia pentru un om lacom de bani şi lipsit de scrupule, şi din nenorocire ea prea adesa cădea în asemene mîni ! La 1868, cînd guvernul lui Ion Brătianu a luat întăiele măsuri pentru a stăvili cotropirea economică a ţării de cătra jidovi, bunica, care se afla la noi, ia Căiuţi, ni-a povestit într-o sară că, sub a doua domnie a lui Alexandru Moruz în Moldova, cu vro doi ani înainte de căsătoria ei, au izbuh-nit la Ieşi tulburări împotriva jidovilor ; şi aceste tulburări luînd proporţii îngrijitoare, consulul austriac a venit într-o sară la vodă şi i-a cerut să ieie măsuri energice pentru ca să nu sufere şi jidovii supuşi austriaci, destul de număroşi în Ieşi. Vodă a chemat atunci pe hatman şi, faţă cu consulul, i^a poroncit să ieie de sîrg măsurile cele mai energice pentru a împiedeca orice tulburare a ordineî şi mai ales a liniştii supuşilor împărăteşti, făcîndu-î răspunzător de orice exces. Hatmanul a avut atunci buna idee să se sfătuiască cu mitropolitul, care a liniştit a doua zi poporul cetindu-i pe stradă molitvele Sfîntului Vasile. Acuma cîţiva ani, per-curgînd la Academia Română rapoartele consulilor austriaci. am găsit faptul intervenîrii consulului austriac şi a chemării hatmanului menţionat într-unui din rapoartele consulatului de la Ieşi. 333 Averea bunului meu se făcuse foarte mare ; cumpărase pentru suma, enormă atunci, de 147 000 de lei, toată averea lui Manolache Balş care, fiind polcovnic rus, se strămuta în Rusia (de unde apoi s-a întors pentru a muri în Moldova). Răducanu se bucura atunci de o mare vază şi era foarte iubit şi stimat de toţi contimporanii lui. Iaca cum se exprimă asupra-i, în a sa Descriere a Moldovei, sasul Wolff:^ „Casa Răducănească. Precum cinstea şi ospitalitatea alcătuiesc însuşirile de căpetenie ale acestei case, se cade a se observa mai cu deosebire că copiii ei nu sînt crescuţi, după obiceiul ţării, de călugări ignoranţi sau chiar de ţigani, ci de străini învăţaţi. Părintele acestei familii stimabile este un bărbat plin de probitate (ein Biedermanri), de o neobişnuită activitate precum şi de o onorabilitate încercată, plin de un patriotism înflăcărat. Păcat numai că zelul său pentru binele obştesc, care nu poate totdeauna să-şi ajungă scopul, după cum îl împinge rîvna pentru binele patriei sale, este prea adesa zădărnicit. Are o soră admirabilă, frumoasă, înţăleaptă şi făcătoare de bine, care este soţia voievodului domnind astăzi, Alexandru Moruz". Şi venind iar vorba despre doamna Zoiţa Moruz, nu ma pot împiedeca să reamintesc următoarea întîmplare povestită despre dînsa de postelnicul Manolache Drăghici, în a sa Istorie a Moldovei pe 500 de ani : „După încheierea păcii din Ieşi prin murhajii rînduiţi de Poartă, s-au rînduit domn pe Alexandru Moruz-voievod, ce era însurat cu fiica Răducanului (cetiţi : lui Lascarache) Roset si sora logofătului Pvăducanu Roset, anume Zoiţa. Aceşti fraţi, logofătul Răducanu şi Zoiţa, doamna lui Moruz, ramînînd nevrîstnici de părinţii lor, s-au crescut de o rudenie depărtată1, bătrîna Dimakina, mama vornicului Neculai Dimaki, pentru că dreapta lor mătuşă de pe bărbat, cucoana lui Baston bătrînul, ci era Roset, n-a vrut să-i primească în casa soţului său, ca să-i crească, fiind femeie foarte avară şi mîndră, încît de nu se găsea Dimakina să-i îmbră- 1 Dimpotrivă, rudenia era foarte apropietă, Dimakina fiind Balaşa Roset-Roznovanu, soţia lui Manolache Dimaki, fratele mamei copiilor. ţoşeze pe copii, ar fi ajuns poate la uşile străinilor. Dar vrînd Dumnezeu a ridica pe copilă la asemenea treaptă înaltă şi venind soţul ei în Ieşi, Bastoneasa nu-şi afla loc de bucurie că nepoata ei s-a făcut doamnă, socotind că o va trata ca pe maică-sa, neavînd părinţi sau rude de aproape decît pe dînsa. Pentru aceasta s-a dus cu mare nădejde la curte spre a se înfăţoşa în vremea ceremoniei obişnuite, ca să o puie cel puţin alăture de dînsa. Zoiţa însă, „ace mică şi proastă", precum îi zicea mătuşă-sa, au primit-o ca doamnă de o sută de ani, fără nici o familiaritate sinceră, ci întocmai ca pe o cucoană de rangul şi de starea ei, precum au primit şi pe altele. în aceeaşi zi apoi, urmînd a veni toate cucoanele din Ieşi, după datoria ce se păzea, a se înfăţoşa doamnei, că era un obicei strict eticheta aceea în vremea grecilor, s-au arătat nu tîrziu şi Dimakina, pe care, cum a zărit-o doamna Zoiţa în salon, s-au sculat de pe tron să o întîmpine, au îmbrăţoşat-o şi i-au zis mătuşă, precum se obişnuise a o numi din copilăria sa, cinste pe care toată adunarea o au pătruns pînă la suflet, văzînd recunoştinţa acei tinere doamne ce nu au uitat binefacerea bătrînei cucoane din a cărei casă s-au norocit." Iaca acuma cum se exprimă asupra doamnei lui Alexandru Moruz doamna Reinhard, soţia ministrului plenipotenţiar Reinhard, care îndeplinea, în anul 1806, însărcinarea de consul al Franţei la Ieşi : „Doamna, deşi bunică, es*e încă foarte frumoasă, are graţie şi maniere plăcute ; demnitatea ei înnăscută, lipsita de orice fudulie, dovedesc cît de mult simte că omagiile de care are parte se adresează mai ales înaltei sale situaţium. Conversaţia ei are farmec, se exprimă cu uşurinţă în limba franceză, iar literatura noastră nu-i este necunoscută. O primire atît de amabilă m-ar fi făcut să cred că mă aflu la o curte din Europa, dacă damele de onoare (?) nu ar fi admirat şi pipăit cu mîna toate părţile îmbrăcămintei mele. Doamna a avut amabilitatea să facă o excepţie la obiceiurile ţării, făcîndu-mă să şăd pe divan, alături de ea, în loc de a mă aşaza pe dînsul turceşte, exerciţiu la care sînt acuma deprinsă." 390 Şi mai departe, după ce Moruz primeşte vestea mazilirii sale : „M-am dus la rîndul meu la doamnă. Era bolnavă şi mai afectată din pricina morţii unuia din nepoţii ei {d'un de ses petits enfants), întîmplată cu o zi înainte, decît în urma năcazurilor ei personale : soţul ei a îndeplinit pană acuma de mai multe ori funcţiunea de ocîrmuitor (gouver-neur), atît în Ţara Românească, cît şi în Moldova, şi aceste mişcări ale soartei nu pot s-o surprindă. Totuş spera să petreacă trei ani la Ieşi şi avea de gînd să-şi inaugureze noul palat printr-o mare serbare ce avea s-o deie săptămîna viitoare1". „Am găsit toate damele în lacrimi, căci doamna este tot atît de iubită precît merită. împărtăşesc părerile de rău pricinuite în urma plecării sale ; piercl singura societate fe-meiască care îmi era simpatică." Restul vieţii doamnei Zoiţei a fost un lung şir de nenorociri. Alexandru Moruz, în urma trădării (probabil închipuite) a fratelui său Dumitru, cu prilejul încheierii păcii de la Bucureşti, a fost închis cu doamna şi cu copiii la Şapte Turnuri. Ea a arătat în toate aceste împrejurări o tărie de inimă, o întregime de minte şi o bărbăţie care ar fi făcut cinste oricărui bărbat vrednic, precum şi devotamentul cel mai desăvârşit cătră soţ şi copii. După ce a rămas vădană, a ştiut să r.pere interesele copiilor cu o rară şi neobosită agerime. îmi pare rău că nu-mi mai amintesc mulţimea de povestiri interesante ce, în copilăria mea, le-am auzit povestite despre ea, de bunica şi de tata. Cătră sfîrşitul celei de a doua domnii a Im Alexandru Moruz în Moldova, în primăvara anului 1806, hatmanul Răducanu care, nu ştiu din ce motive, făcuse o călătorie ia Bucureşti, şi-a pierdut acolo inima, rîmţa de preafrumoşu ochi şi de duhul unei tinere doamne ţangradene : fcfrosina i Lettres de Madame Reinhard a sa mere 1798-1815, traduiteS de l'allemand et publiees par la baronne de Wrmpffen nee Remha.d. Paris, 1900, p. 208. 391 Mânu, fiica lui Dumitru Mânu şi a domniţei Mărioara Caragea. Dumitrache Mânu era un fruntaş ţărigrădean, care trăise de cîţiva ani în Bucureşti, unde ocupase slujbe înalte fiind, sub Alexandru Moruz, vel postelnic şi vel spătar, apoi pe urmă caimacam şi mare dragoman al împărăţiei. Era un bărbat deosebit de cult, dar cu desăvîrşire lipsit de avere şi împovărat cu o familie de patru fete şi de trei fii. Eufrosina mai fusese căsătorită în Bucureşti cu boierul muntean Constantin Golescu (tatăl lui Arapilă Golescu), pe care însă îl părăsise după puţine săptămîni de căsătorie, fiindcă nu se putea împacă cu faţa lui din cale-afară urîtâ şi neagră. Efrosina Mânu, după cum mărturiseau toţi contimporanii şi dovedeşte cu prisosinţă şi miniatura făcută pe la 1810, era de o frumuseţe absolut clasică. (3) Mai era şi plină de duh, dar cu desăvîrşire lipsită de avere. Dacă frumuseţa deosebită a hatmanului va fi jucat un rol în alegerea ei, nu mă îndoiesc că şi marea lui avere va fi vorbit, şi ea, un cuvînt hotărîtor. îndată după nuntă, noii soţi au plecat în Moldova. Răposata Catinca Negri mi-a povestit că maică-sa care, nu ştiu prin ce împrejurare, i-a văzut chiar în momentul sosirii lor în Ieşi, îi spunea că rar fostu-i-a dat să vadă aşa de frumoasă păreche. în iunie 1806 au plecat în călătorie de nuntă la Viena, unde amîndoi au făcut senzaţie prin frumuseţa şi hainele lor orientale (bunica, cît a trăit, nu s-a lăsat de ele), iar hatmanul a uimit pe austriaci, înşişi destul de meşteri de puşca şi de pistol, prin chipul minunat în care trăgea la ţintă. Pe cînd ei trăgeau cu carabinele, boieriul moldovan întrebuinţa pistoalele sale Kuchenreiter, montate pe straturi uşoare de metal : premiul cel mare a fost luat de ei, precum dovedeau medaliile păstrate de moşu-meu Lascar la Răducăneni. Afară de această călătorie şi de alta făcută cu puţini ani mai pe urmă la Mehadia, la băi, bunicul şi bunica n-au mai ieşit din ţară decît cu prilejul bejeniei, la 1821, şi cu acel al călătoriilor hatmanului în Basarabia şi la Odesa [...]■ 392 Capitolul III UN BOIER MARE ŞI O CASĂ BOIEREASCĂ DE EA ÎNCEPUTUL VEACULUI TRECUT (URMARE) Hatmanul se căsătorise cu bunica din dragoste şi nu încape îndoială că, în întăii ani ai căsătoriei, a stat cu desăvîrşire sub îndoitul farmec al frumuseţii şi al spiritului ei. Dar cu încetul, neasamanarea firilor şi a creşterilor nu a putut decît să-şi producă efectul, căci atît firile, cît şi creşterile lor erau cu totul deosebite. El era un copil al naturii, cu prea puţină cultură, crescut în copilărie şi în prima tinereţă la ţară, fără frîu, stă-pînit de instinctele şi aplecările lui fireşti. Din fericire, aceste instincte şi aplecări erau cinstite : era de o fire deschisă, incapabilă de disimulare sau de intrigă, urînd şi dis-preţuind minciuna, iubind numai calea cea dreaptă, bun Ia inimă şi milos, deşi iute şi grabnic la mînie, dar nepizma-tareţ şi, încă din tinereţe, de o evlavie sinceră. Inteligenţa lui nu trecea peste mijlocie, dar era plin de bun-simţ. Era indulgent cătră păcatele altora, dar şi cătră patimile lui, căci, din cele auzite, sînt în drept s-închei că era iubitor mare al sexului frumos. Nelacom de bani, dar gospodar bun şi harnic al averii sale, diregător drept şi incoruptibil, de o bărbăţie recunoscută de toţi, prieten bun şi credincios. Părinte deosebit de afectuos, iubitor de ţară şi de neam, vorbea adesa copiilor lui de soarta jalnică a neamului nostru, rupt în trei crâmpeie deosebite ; dorea ca ei să poată ajunge a vedea cel puţin.zorii reîntregirii lui. în schimb, bunica fusese crescută în Fanar, adică într-unui din centrele cele mai rafinate din lume, unde copilului, ca întăi învăţămînt, i se întipărea în minte două axiome : întâiul, că el trebuie să se ferească cu străşnicie a-şi da gîndul în vileag, ci, dimpotrivă, să-1 ascundă cu cea mai mare îngrijire, al doilea, că numai pe căi piezişe se ajunge cu siguranţă la scop ; un centru în care, de mic, era deprins să întrebuinţeze minciuna ca armă de căpetenie, atît în apărare, cît şi în agresiune, un centru, în sfîrşit, care al- 3§Z căruia cea mai adevărată şi mai neîntrecută academie a intrigii. Trebuie însă să declar că bunica nu era nici falşă, nici intrigantă, nici minciunoasă. Dar nu-i plăcea să „zică lucrurile pe şleau", cum obişnuia hatmanul, ci bucuros îasa ceva de gîcit interlocuitorului ei. La caz de nevoie ştia sa croiască o minciună, nu moldovenească, necioplită, cusută cu aţă albă, ci una elegantă, plină de artă, grecească, lustruită, poleită. Deloc nu a lăsat reputaţia unei intrigante, ca alte cucoane de pe atunci, nu numai fanariote, dar şi get-beget moldovence, însă cînd era vorbă să-şi ademenească soţul la îndeplinirea vreunei dorinţi a ei, pe care o ştia potrivnică principiilor, obiceiurilor şi aplecărilor lui, se pricepea, spre a-şi atinge scopul, să întoarcă feli de feli de şuruburi minunate. Bunica era o cucoană mare (une grande dame) în toată accepţiunea cuvîntului; amabilă, cu desăvîrşire stăpînă pe toate formele politeţei celei mai rafinate, avînd simţul înnăscut al „cuviinţilor" şi înzestrată cu un tact deosebit. Unul din dictoanele ei favorite era : On fi'est jamais assez poli. (Niciodată nu eşti destul de politicos.) Dar era cam sacă la inimă, egoistă, dominatoare pană la tiranie, necruţătoare faţă de cei ce-i erau supuşi, şi, în momentele de mînie, capabilă de acte de o asprime exagerata. Apoi, lucru straniu, cu toată netăgăduita-i şi strălucitoarea-i inteligenţă, prea adesa lipsită de simţ practic şi chiar c!e bun-simţ. Apoi iarăşi lucru straniu, acea fiinţă iperinteligentă, care, pe deasupra, mai fusese crescută în casa unui părinte renumit pentru vasta-i învăţătură şi care mai poseda şi un frate, Neculai Mânu, privit pretutindeni ca un învăţat în toată puterea cuvîntului, era cu totul lipsită de cultura : de-abie ştia să cetească şi să scrie greceşte şi vai de scrisul şi de ortografia ei ! Vorbea curgător franţuzeşte, dar cu oareşicari grecisme. Spre exemplu, baga cîte un en înaintea tuturor verbelor active sau pasive. Nu zicea : il a dit, je vois, tu te trompes, ci : il en a dit, j'en vois, tu t'en trom-pes şi alte asemene particularităţi comune multor persoane din epoca ei cari fusese crescute în medii greceşti. Pe urmă învăţase a ceti franţuzeşte şi a vorbi româneşte foarte curgător şi nu prea incorect, dar cu un accent foarte pronunţat şi amestecînd pe ici şi colea cuvinte greceşti. Enigma este cu atît mai stranie cu cît această femeie atît de incultă avea aplecări intelectuale şi-i plăcea mult societatea bărbaţilor culţi de la cari putea să înveţe ceva. Ateistă convinsă, discuta bucuros despre religie şi, dacă zicea lucruri crude despre popi şi despre ceremoniile religioase, din gura ei nu ieşeau niciodată absurdităţi. Cîţiva ani după aşazarea ei în Moldova, bunica făcuse cunoştinţa unui jezuit lepădat de călugărie, ajuns în Ieşi nu ştiu în urma căror împrejurări, şi pe urmă îl numea : le pere Daniel. îi atribuia tot ce ştia (cumplit de puţin lucru era acel tot!) şi—1 descria ca pe un bărbat deosebit de învăţat. Povestea cum petrecea cu dînsul ceasuri întregi, as-cultînd cîte i le spunea despre diversele religii şi sisteme ele filozofie, despre legile naturii şi trecutul omenirii ; bineînţeles că şi fostul jezuit era un ateu convins : „De la dînsul, zicea ea, învăţat-am să privesc forţa universului ca dumnezeul meu. Mozozoiul creştinilor şi aî popilor este dumnezeul lui Franculica l" (Acest de pe urmă era un argat malo-rus al ei, foarte credincios, dar beţiv şi prost la culme.) Mai adăugea, ca dovadă a interesului ce-1 avea pentru şti • inţă, că părintele Daniel era nu numai scîrnav şi nespălat, dar veşnic mirosea a usturoi, şi că, dacă nu ar fi fost atît de doritoare de a se, instrui, nu l-ar fi suferit niciodată în proximitatea ei'1. Bunica era o epicuriană în toată puterea cuvîntului : proclama că viaţa este dată omului pentru ca el să tragă cît mai multe bucurii dintr-însa. Nimica nu era prea bun, nimica prea elegant, nimica prea frumos, nimica prea delicat pentru ea. Nici o casă în Ieşi nu era ţinută ca a ei şi, mai ales, nicăiure nu se mînca ca la dînsa. Se lăuda că ea a învăţat pe moldoveni cum să mănînce şi a transformat bu- 1 Am dat de urmele acestui jezuit lepădat de rasă în Basarabia. Acuma patrusprezece ani, aflîndu-mă împreună cu fiică-mea la Cobîl-nea, în Basarabia, în vizită, la doamna Olga Catargiu, născută tot Catargiu, şi eu vorbind de bunica şi de părintele Daniel, amabila mea gazdă mi-a spus că el este înmormîntat la Bălţi şi fusese profesorul părintelui său. 394 395 cătăria moldovenească, din bucătărie de sălbateci în bucătărie de oameni civilizaţi. Şi, în privinţa asta, toţi contimporanii erau unanimi pentru a declara că masa ei era fără păreche în întreaga ţară : proclamau pe bunica drept unică în toate privinţele gospodăreşti; la dînsa s-au văzut în Ieşi cele dintăi slugi îmbrăcate europeneşte şi servind cu mănuşi albe, ca în Apus. Bunica avea cultul frumuseţii : un bărbat şi mai ales o femeie nu putea comite păcat mai mare decît acel de a fi neplăcut sau mai ales neplăcută la privit. Nu suferea împrejurul ei decît slugi frumoase. De la început nu a primit să fie slujită de ţigance, din cauza pielei lor smolite care-i jignea simţimîntul estetic : era totdeauna încunjurată de un adevărat stol de fete moldovence frumoase, nelepă-dîndu-se de acest obicei pană la moarte. Soarta acestor fete nu prea era de invidiat, căci dacă era darnică cătră cele care erau supuse, o slujeau bine şi mai ales ştiau să i se vîre pe sub piele, palmele, bătăile cu papucul şi cuvintele usturătoare curgeau pentru cea mai mică greşală. Foarte mondenă, foarte cheltuitoare, mai iubea şi jocul de cărţi. Averea hatmanului fiind atunci foarte mare şi ei, la începutul căsătoriei, foarte robit de frumuseţa ei, era lăsată liberă să cheltuiască cît îi plăcea. Dar, cu vremea, prea abuzînd de această libertate, mai ales în privinţa jocului de cărţi, el se văzuse silit să strîngă baiereîe pungii, fixîndu-i pentru toaletă şi plăceri o sumă hotărîtă pe fiecare lună. Deşi această sumă, mai ales pentru împrejurările vremii, era foarte ridicată, nu ajungea niciodată cheltuitoarei şi neordonatei hătmănese. Din această pricină se iscau necontenite certe între soţi, în urma cărora de obicei hatmanul plătea, iar cînd nu plătea, cucoana Frosiniţa făcea datorii cari, la moartea bunicului, se suiau la respectabila sumă-de 32 000 de galbeni sau 375 000 de franci de aur. Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soţii nu se înţelegeau. Pe cînd hatmanul era cît se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericeşti, ţinea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut Ja. bunica nici nu credea în Dumnezeu şi chiar îşi bătea joc de numele lui. Şi deoarece pe acest capi toi hatmanul nu şuguia şi pretindea cu tot dinadinsul ca toata 396 casa să-i urmeze pilda, se isca mare gîlceavă între cei doi soţi şi bunica era silită să se supuie, deşi cu cea mai mare şi mai vădită rea-voinţă. După o noapte petrecută la vro adunare, la ea sau aiurea, după vro partidă de preference sau de alt joc, mai puţin inocent, care ţinuse pană tîrziu după miezul nopţii, trebuia, duminica şi în zilele de sărbători, să se scoale înainte de ziuă, iarna pe ger sau pe vifor, spre a se afla la biserica Sfîntului Spiridon chiar la începutul slujbei. Hatmanul trimetea soli peste soli la uşa camerei de toaletă a hătmănesei, pană cînd aceasta se hotăra să iasă spre a intra în careta de mult trasă la scară. Dumnezeu ştie cîte palme, cîte lovituri de papuc şi cîte cuvinte de ocară aveau, în asemenea ocaziuni, să înghită în fiecare dimineaţă de duminică sau de zi mare, bietele fete frumoase cari o ajutau să s-îmbrace. O scenă asămănătoare se petrecea în acelaş timp în odaia băieţilor, pe cari moş Poruşnic, un bătrîn boiernaş care, în vremea cînd bunicul era hatman, îndeplinea slujba de poruşnic (locotenent) al hătmăniei (un feli de adjutant), avea acuma datoria neplăcută să-i trezască. Moş Poruşnic, ieşit de mult din slujbă, era om de încredere al hatmanului, ţinut în casă şi primit la masă. Se ducea pe rînd la patul fiecăruia din băieţii fostului său şef, îl scutura şi, cu un glas sfîrnîit, ieşind dintr-o gură lipsită de dinţi, rostea cuvintele : „Cucoane Răducane (sau Alecule, sau Lascarache, sau Mitică), scoală ! Cuconu-i gata, trăsurile sînt trase la scară, îi tîrziu, acuş începe slujba." Dar băieţii, plini de somn, răspundeau fără respect pentru persoana veteranului : „Fugi, moş Poruşnic ! Du-te la Alecu (sau la Lascarache etc)", mai gratificîndu-1 uneori şi cîte cu un picior. Şi scena se repeta de mai multe ori, pană ce uşa se deschidea şi se auzea glasul răstit al hatmanului strigînd : „Cînilor ! Nu vă este ruşine ?" — intervenţie care avea darul să facă ca fiecare din ei să sară imediat din pat. Aproape tot atît de neplăcute erau bunicii agheasmele şi rugăciunile pe cari preutul venea să le facă acasă la hatman, la fiecare z-întăi, ajun sau alte prilejuri obişnuite la noi. Popa, în timp de vreme rea, mai ales în cursul posturilor celor mari, venea cu ciubote unse cu untură de peşte, 397" şi după ce mîncase usturoi, două miresme deosebit de antipatice odoratului ipersensibil al bunicii. Deoarece hatmanul n-ar fi tolerat ca vrounul din membrii familiei să lipsasca de la rugăciunile sau de la agheasmele făcute în casă, bunica era silită să asiste şi ea, dar îşi lua precauţiunile. Punea în dreapta şi în stînga ei pe cîte una din fetele de serviciu, care ţinea în mînă cîte o farfurioară pe care ardea un călugăraş sau lemn de odogaciu (aloes) şi, din cînd în cînd, cucoana Frosiniţa aducea cu mîna fumul mirositor spre nasul ei clasic, strîmbînd dintr-însul şi scăpînd cu jumătate de glas cîte un : „Kako hronona !" 1. Şi popa venit cu agheasmă nu ieşea curînd din casă, căci cu toată curăţenia exagerată a bunicii şi cu toate precauţiunile luate, greu scăpai de insecte în acele vremun în cari zacherlina şi celelalte arme moderne împotriva lor erau necunoscute. Hatmanul primbla pe preut prin toate ungherele infectate, recomandîndu-i să stropească cu deosebit de multă agheasmă cutare sau cutare loc. „Aici, părinte, aici sînt multe !" Vă puteţi închipui dispreţul şi scîrba cu care eleva părintelui Daniel urma această procesiune ! Hatmanul mai silea toată casa, dealtmintrelea cum era obiceiul obştesc, să ţie cu cea mai mare rigoare toate posturile anului, şi Dumnezeu ştie dacă ele erau dese, lungi şi aspre aşa cum se ţineau atunci ! Grozav era, mai cu samă, cumplitul post mare de şapte săptămîni. Şi pană şi copiii de-abie înţărcaţi erau puşi la post ; de aceea mureau în primăvară ca muştele. Bunica, silită să Ie ţie şi ea, avea recurs la toate meşteşugurile gastronomiei celei mai rafinate spre a le face suportabile, dacă nu sănătăţii, cel puţin gustului. Cu tot egoismul ei, bunica era foarte generoasă şi binefăcătoare ; această generozitate era adesa rău plasată, obiectul dărniciii sale fiind de multe ori nu acel care era în nevoie, ci acel care, prin măgulire, îi cîştigase favoarea. Şi deloc nu asculta în această privinţa sfaturile altora ; îa observaţiile cele mai drepte răspundea : „Etsi thelo, etsi kamo !" (Aşa vreu, aşa fac.) ; un' principiu dealtfeli destul de general pentru ea. Dar fapt este că nimica nu-i plăcea mai mult decît a da. Hrănea o mulţime de săraci şi căuta 1 înjurătură grecească inocentă, de salon, pentru uzul damelor. 398 cu cheltuiala ei orice bolnav îi cerea ajutor. A înzestrat o mulţime de fete, înlesnindu-li astfeli facerea de căsătorii bune. Una din acele făcînd pe lîngă ea serviciul de cameristă, o nemţoaică din Ieşi, numită Iulia, deosebit de frumoasă şi foarte cuminte, a fost, cu ajutorul ei, căsătorită cu un bărbat care încă sub Mihai Sturdza avea o situaţie onorabilă, iar după Unire a ajuns primar al oraşului Ieşi şi chiar ministru. Hatmăneasa numai blîndă nu era ; -accese de mînie vădită, ca soţul ei, nu avea, dar era fără milă pentru acei pe cari îi dusese păcatul s-o nemulţămească. Trata cu bătaie atît slugile, robi sau oameni slobozi, cît şi copiii ei , aceste execuţii se îmtîmplau zilnic în casă şi erau îndeplinite fără cruţare. Atît tata şi moşii mei, cît şi foştii robi, precum şi alţi servitori şi servitoare păstrase în această privinţă o amintire de ea cît se poate de puţin plăcută, pe cînd cu toţii îşi aduceau aminte de hatman cu cel mai mare drag. Bucătarii casei erau vestiţi, dar vai de ei cînd aveau nenorocirea să greşască vrun feli de bucate, măcar cît de puţin ! ^ în lume, cu toată amabilitatea şi politeţea ei, era mai mult temută decît iubită, căci avea o limbă din cele mai ascuţite. Unele din cuvintele sale au trăit multă vreme în amintirea societăţii ieşene ca, spre exemplu, complimentul făcut unei doamne, nu tocmai frumoase, dar negricioase, care venise să-i facă vizită îmbrăcată în alb de la cap pană la picioare : „Quelle delicieuse toilette vous en avez au-jourd'hui, ma chere, on diraiî tout-ă-fait une mouche dans du laiî!" 1 Bineînţăles că avea grijă să facă asemene complimente străvezii numai unor persoane mai slabe în toate privinţele. Nu cruţa însă nici pe cele de o samă cu dînsa, dar atunci răutatea era aşa de bine ascunsă în laudă încît era greu s-o alegi şi nu aveai cum să te superi. Astfeli, mamei mele, care avea reputaţia să fie o fire rece şi mîndră, îi zicea la un bal, la palatul domnesc,_dapă 1 Ce delicioasă toaletă porţi astăzi, scumpa mea, s-ar zice că eşri . o muscă în lapte. 399 ce privise lung, ji din dreapta, şi din stînga, pe noră-sa rămasă nemişcată pe fotoliul ei : „Quel beau mar bre" !1 Era cu bună samă critica cea mai răutăcioasă ce se putea face frumuseţii fără greş şi firii concentrate, nu lipsite de mîndrie, a mamei; dar cum să te superi fiindcă eşti asama-nată cu o statuie frumoasă ? Bunicu'l petrecea iarna în casa părinţască din Ieşi, în strada Goliei, vara şi toamna la Bohotin, care atunci ţinea de ţinutul leşului, iar pe urmă a trecut la acel al Faldului. De cea dintăi îmi aduc foarte bine aminte : avea din faţă un cerdac destul de lat, cu stîlpi de lemn, încăperi numa-roase şi mari ; avea bunica unde să primească. Iar în dosul casei, se afla una din cele mai frumoase grădini boiereşti ale leşului. Pe urmă a fost acolo aşa-zisul „Château aux fleurs". [...] Toţi boierii purtau atunci costumul oriental : anteriu, brîu de şal, şalvari (cari nu se vedeau sub anteriu), conteş şi giubea ; în picioare meşti şi papuci, iar pe cap işlic. La baluri însă, unde nu jucau decît cei tineri, aceştia purtau ciubote de piele fină, roşie sau galbănă. Dacă acest port putea să şadă bine acelor bătrîni şi maturi, cadrînd cu bărbile lor lungi, ni putem închipui că era departe de a avantaja pe cei tineri, poalele giubelelor fluturând în vînt cînd valsau, cînd învîrteau o polcă sau băteau o mazurcă, astfeli că comparaţia cu uniformele strălucitoare ale ofiţerilor ruşi, ce vrînd-nevrînd erau ademenite cucoanele s-o facă, nu putea decît să fie în defavorul tinerilor pămînteni şi ni dă cheia multor călcări de credinţă de cari cronica scandaloasa a acelei vremi povesteşte că unele din ele s-ar fi făcut vinovate. Bunica . deci, de la începutul căsătoriei sale, a avut pe cine să ospăteze şi să întreţie la masă şi la adunări, unde să facă să strălucească frumuseţa şi spiritul ei, mai cu sama cu cine să joace partide de cărţi, lungi şi păgubitoare pentru punga hatmanului. 1 Ce marmură frumoasă ! Ofiţerii ruşi, găzduiţi prin curţile boiereşti, erau primiţi pe picior de prietenie, în curînd chiar de familiaritate, în familiile pămîntene. Toţi boierii erau departe de a fi rusofili, mai ales după un contact mai prelungit cu oştirea împărătească, dar teama de puterea împărăţiei era mare şi, apoi, erau creştini pravoslavnici. Prezenţa acelor ofiţeri în casele boiereşti a ajutat mai cu samă la încetarea recluziunii femeilor şi a înlesnit mult libertatea raporturilor din toate zilele între cele două sexe. Vizitele făcute de bărbaţi femeilor în cursul zilei, mesele la cari luau parte şi boieri şi cucoane, obiceiul de a primi musafiri sara, după masa, balurile, scrisorile' dintre bărbaţi şi femei pentru a face, a primi sau a refuza invitaţii, spre a se scuza pentru ne-venirea la vrouna primită şi cîte altele, toate contribuise la desfiinţarea barierelor adunate în Moldova, de atîtea secole, între bărbaţi şi femei. Tot atunci s-a operat şi europenizarea desăvîrşită a îmbrăcămintei femeieşti şi a traiului de toate zilele, astfeli că forma exterioară a vieţii a început să se schimbe cu totul, aducînd însă din păcate cu dînsa şi o necontestabilă stricare a moravurilor [...] Cînd hatmanul s-a căsătorit pentru a doua oară, exista la Bohotin numai curtea cea veche, clădită în veacul precedent de băneasa Măria Roset, adică un şir de patru odăi dînd pe un cerdac foarte strîmt, cele două de la mijloc fiind despărţite de cele de la extremităţi prin cîte o săliţă. Ele există şi astăzi, au fereşti mici, cu gratii de fier şi uşi într-un canat. Ograda era încunjurată cu un zid de^ bolovani destul de înalt, avînd şi meterezuri, care, în faţă, trăieşte şi astăzi. De-a lungul zidiului se aflau şi se află încă acuma, dar sporite şi mărite, atenansele. Atunci, ca şi astăzi, bucătăria era aşazată lîngă zid, astfeli că, pe orice vreme, bucatele înainte de a ajunge pe masa stăpînilor trebuiau să străbată curtea întreagă. Cînd bunica a văzut această curte sărăcăcioasă şi tristă, fără de verdeaţă împrejurul ei, ea a declarat hatmanului că nu va sta o zi la Bohotin pană ce nu-i va clădi o casă în care să poată trăi aşa cum este deprinsă să trăiască şi va fi sădit o grădină pentru înveselirea priveliştii. Şi el, cu totul sub farmecul ei, a şi început clădirea curţii celei nouă; cu două rînduri, avînd două odăi jos şi patru sus, la cari 400 401 moşu-meu Mitică a mai adăugit mai tîrziu alte trei camere, tot sus, pămîntul pe care a fost ridicată clădirea înfăţoşînd un suiş pronunţat, de la faţă spre dosul ei. Totodată s-a angajat un grădinar neamţ care a plănuit şi a sădit, în cuprinsul ogrăzii, în partea despre miazăzi, o mică, dar preafrumoasă grădină â la francaise, cuprinzînd un frumos havuz cu ţîşnitoare. Această grădină a părut însă în curînd prea mică bunicii. Cînd, după 1830, împrejurările au devenit mai liniştite, s-a dat jos partea zidiului despre apus, s-au pus bazele unei grădini engleze şi s-a clădit o florărie mare pentru adăpostirea număroşilor copaci de alămii şi alte plante aduse de bunica din străinătate. în curtea cea nouă sădeau bunicii şi musafirii aproape totdeauna nelipsiţi, în acea veche, copiii cu Leonte, didas-calul grec şi guvernanta fetelor. Doctorul Roth, profesorul german, fiind căsătorit, locuia într-o casă boierească afara din curte. Musafirii erau totdeauna număroşi, atraşi mai ales de patima vînatului : bunicul era un trăgător fără păreche în toată ţara. Vîna şi cu ogarii, şi cu prepelicarul, şi cu copoii, făcea hăituieli la iepuri, la sitari şi ia capre, căci Bohotinul avea trei mii de fălci de pădure într-o întinsoare, mărgi-nindu-se cu alte multe mii de fălci, mai ales mănăstireşti, iar vînatul de tot soiul mişuna în codri, în cîmpii, în luncile Jijiei şi ale Prutului, în stufăriile iazurilor. Şi bunicul a vînat pană la sfîrşitul vieţii. Cetitorul se va întreba fără îndoială cum, în aşa de puţine încăperi, se putea primi un număr mai mare de musafiri, însă bunicii noştri aveau despre comfort idei mult mai simpliste decît noi. Era lucru stabilit ca boierii să fie adăpostiţi mai mulţi într-o odaie, ceea ce era înlesnit prin faptul că mobilarea odăilor era alcătuită aproape exclusiv din aşternuturi, adică din paturi de scînduri pe cari se aşa-zau saltele de lînă acoperite cu macaturi de cit. La părete se puneau perine de paie, acoperite cu cit la feli, pe cari se razamau perine mai mici, îmbrăcate ca cele de la părete, dar umplute cu lînă. O masă sau două, obişnuit de lemn de brad văpsit sau lustruit, acoperită cu covor de ţară, şi cîteva scaune complectau, la începutul veacului trecut, mo- bilierul unei odăi de musafiri din oricare curte din Moldova. Paturile erau aşezate de-a lungul părerilor celor din faţa uşii şi mărginaşi cu aceasta, altă dată de jur împrejurul odăii, rămînînd liberă numai lumina uşii. în acest chip, într-o odaie, să zicem de cinci metri pe fiecare lăture, se puteau culca, pe paturi, de la şase pană la opt persoane, iar dacă se mai aşterneau saltele pe jos, ceea ce se făcea totdeauna în caz de gloată, mai încăpeau încă cîteva. Şi pentru cucoane se proceda la feli. Odăile de culcare ale stăpînilor casei aveau pe atunci crivaturi, adică paturi de lemn indigen lustruit şi lucrat după modelul paturilor din străinătate de stoleri nemţi, unguri sau poloni. Mobilele de lemn de peste mare, mahon şi altele, erau extrem de rare ele se aduceau din străinătate numai cu mare greutate şi cu mare cheltuială. Bunica, cu prilejul călătoriei sale de nuntă la Viena, cumpărase cîteva bucăţi pentru ietacul, salonul şi sofrageria din Ieşi. Cu prilejul bejeniei, între 1821 şi 1828, a mai cumpărat puţine mobile şi la Cernăuţi ; dar tata şi moşii mi-au spus totdeauna că, înainte de plecarea lor în Germania, la 1830, îşi aduc aminte de foarte puţine mobile lucrate în străinătate, la Ieşi sau la Bohotin. Dar cu sistemul descris mai sus, spre a putea găzdui musafiri mulţi, ajungea să dispui de bielşug de perine, de saltele, de oghealuri şi de albituri de pat. Şi aceste erau, se vede, mai abondente decît albiturile de corp ale hatmanului, căci după o catagrafie ce o posed a lucrurilor din casă, făcută la 1807, constat că garderoba bunicului, cu toată bogăţia lui, era din cele mai răstrînse şi, amărunt tipic între altele : ei nu poseda decît şapte cămeşi ! Una din ele o posed şi astăzi ; ce rău îmi pare că nu mi-a rămas nici un anteriu, nici un conteş, nici o giubea, nici o păreche de meşti ! Toaleta de dimineaţă a boierilor musafiri era necompli-cată. Mai întăi fiecare din ei aducea cu dînsul feciorul său particular ; un boier, chiar un boierănaş mai cu dare de mînă, s-ar fi privit ca desconsiderat dacă ar fi venit în casă străină fără de fecior. Dimineaţa veneau, rînd pe rînd, feciorii boierilor găzduiţi, urmaţi de cîte un ţigan sau. de cîte o ţigancă a casei, care aducea o cofă cu apă, şi feciorul aducea un lighean de alamă galbănă şi un ibric de acelaş metal, cu gîtul îngust, iar de umărul lui era atîrnat un prosop cît o prostire. Ligheanul se aşaza pe un scaun, ibricul se umplea cu apă din cofă, feciorul dădea în mîna boieriului o bucată rotundă de sopon turcesc mirosind a mosc, ce-i fusese încredinţată de cămărăşiţă curţii, şi boieriul venea ca să-i toarne feciorul apă, pe mîni, pe cari le spală, apoi îşi spală cu ele obrazul. Cei mai civilizaţi din ei mai scoteau dintr-o cutie o perie de dinţi şi un instrument alcătuit dintr-o fălioară, largă de mai puţin de un deget şi lungă cam de o şchioapă, de argint sau de balenă, cu mînere mici de aceeaş materie, cu care îşi rădea limba. Această toaletă ni se pare astăzi sumară, dar boierii de atunci nu se credeau deloc mai puţin curaţi decît ne credem noi astăzi. Dată fiind prezenţa unor anumite ustensilii, de formă arhaică, însă cu totul caracteristică, de fiinţa cărora îmi aduc aminte în ietacurile şi în odăile de toaletă ale cucoanelor din generaţia bunicii, am temei a crede că toaleta lor era simţitor mai complicată. Se vede că generalii şi ofiţerii superiori ruşi nu erau mai exigenţi, în ceea ce privea comfortul, decît boierii moldoveni, căci am auzit adesa pe bunica povestind cum, după clădirea curţii celei nouă de la Bohotin, a primit în vizită număroşi generali şi ofiţeri superiori ruşi. Marele lux de la ţară consista atunci în cai, trăsuri şi mai ales în masă bogată şi, în această de pe urmă privinţa, precum am zis, Bohotinul ocupa locul de frunte în Moldova, în slugi multe şi, la Bohotin, erau şi multe şi bine stilate ; în sfîrşit, luxul mai consista în lăutari buni, şi taraful de la Bohotin era vestit. Mulţi din număroşii vechili şi vataji ai bunicului erau, dealtmintrelea ca şi acei ai altor mari case boiereşti, oameni de neam bun, feciori de boieranaşi sau de răzăşi sau oameni boieriţi, în urma stăruinţii hatmanului, cu boierii mici : pitari, medelniceri, jitniceri, şatrari, chiar sardari şi bani etc. Din urmaşii lor s-au ridicat, unii prin mijloace cinstite, prin muncă încordată, cinste, destoinicie şi economie, la stări frumoase şi au jucat oareşcare rol politic în vremea domniilor regulamentare. Alţii au ajuns şi ei la situaţii şi stări la feli prin mijloace necurate, prin furt, prin fraudă, 404 prin înşălăciune şi slugărnicie. Din nepoţii lor nu puţini ocupat-au, ocupă şi astăzi situaţii însamnate, ajungînd chiar, unii, sfetnici ai tronului. Nu trebuie să uit mulţimea clienţilor cari mişunau în curtea bunicului, ca şi în acele ale tuturor boierilor mari de atunci şi mai de apoi. O ocupaţie care absorbea o bună parte a timpului unui boier mare era primirea în fiecare zi şi ascultarea doleanţelor, a sfezilor şi a nevoilor oamenilor de casă, dictarea cătră gramatici a scrisorilor de intervenţie în favorul lor, sfătuirile cu ei în cutare sau cutare interes al casei. Căci dacă boieriul cel mare trebuia să îngrijască de interesele omului său de casă, acesta privea şi el ca o datorie să sară în ajutorul stăpînului şi ocrotit orhdui '.au de cîte ori acesta putea să aibă nevoie de asemenea ajutor. Aceasta fie că era numai vorba de un sfat, fie că era trebuinţă de îndeplinirea unei misiuni cerînd, cînd deosebită isteţime de minte, cînd îndrăzneală mare şi desăvîrşit dispreţ de moarte. Printre aceşti oameni de casă se găseau unii foarte subţiri la minte şi foarte de bun sfat, alţii erau bărbaţi neînfricaţi, în stare să treacă prin apă şi prin foc. Dacă recunoştinţa şi credinţa cătră stăpîn nu era apanajul tuturora, mulţi din ei au dat frumoase pilde de devotament şi chiar de jertfă în interesul casei de care se ţineau. Acei boieranaşi în serviciul marilor boieri erau trataţi cu cinste şi, spre exemplu, cînd erau în vrîstă matură, copiii boierilor li ziceau, nu pe nume : Neculai, Gheorghe, Iancule, Costache, Marghioală, Ileana etc, ci moşu Neculai, mosu Gheorghe, moşu lancule, moşu Costache, mamă Marghioală, mamă Ileana etc... Acelaş obicei mai exista şi în tot timpul copilăriei mele. Şi, după toate cîte le-am văzut în copilăria mea şi le-am auzit de la bătrîni din toate stările, de la ţigan pînă la logofăt mare, nu era nimica sămănînd a fudulie, a hauieur, în raporturile dintre boieriul cel mare şi omul lui de casă. Acesta era tratat cu o familiaritate binevoitoare, adesa chiar afectuoasă. Boieriul sau soţia lui erau, în majoritatea cazurilor, nuni de căsătorie ai protejatului sau naşi de botez ai vrounuia sau ai mai multora, din copiii lui. Am cunoscut chiar cazuri în cari ocrotitorul era naş de botez al protejatului, nunul său de căsătorie şi naş de botez al mai mul- 405 tor din copiii lui. Se stabilea astfeli, între ocrotitor şi ocrotit, o rudenie spirituală, înfiinţînd legături de o natură cu totul specială. Bineînţăles că nu am intenţiunea să susţin că nu se găseau şi boieri mari, de viţă veche, cu apucături fudule de parvenit, cari ar sta bine şi unui puternic apar-ţinînd păturilor noi de astăzi, dar aceste erau numai rari excepţii. Mulţi din ei însă erau bărbaţi foarte accesibili măgulirii şi acei din oamenii lor de casă, cărora nimica nu li costa cînd era vorba să tragă vrun folos, întrebuinţau cu succes măgulirea pentru a intra mai adînc în favoarea stăpînului. Am întrebat adesa pe bunica . cum îşi petrecea vremea la Bohotin cînd copiii ei erau încă mici şi, din răspunsurile date de ea, mi-am făcut următoarea idee de viaţa ce se ducea atunci la ţară, în Moldova, într-o casă mare boierească. Mai niciodată nu erau fără musafiri. Toată lumea se scula relativ de dimineaţă. Vînătorii, cînd era vreme de vînătoare, adică după ideile de atunci aproape în tot cursul anului, plecau în zori de ziuă, luîndu-şi cu dînşii un dejun copios. Ceilalţi boieri se trezeau mai tîrziu, iar îndată ce făceau ochi, înainte de a se spală şi de a se îmbracă, se aşazau turceşte pe pat şi li se aduceau dulceţi şi apă, urmate îndată de cafe turcească. Apoi veneau ciubucele, aduse de ciubucciul curţii sau de feciorii lor particulari, aprins.; gata, cu „caimac cît un stog de fîn" pe deasupra bucăţii de iasca aprinsă. Mulţi din ei preferau narghileaua, cu tigaia plină de tumbekiu aromatic, cumplit de tare, al cărui fum, după ce trecea prin apa din vasul de sub tigaie, era dus la gura fumătorului printr-un conduct flexibil alcătuit din-tr-o spirală, lungă de 3—4 metri, de sîrmă subţire, înva-lită în piele foarte subţire şi ea. Toaleta boierilor, care urma îndată după dulceţi, cafe şi ciubuc sau narghile, am descris-o mai sus. Dejunul, zacusca cum i se zicea pană pe la 1860, se lua pe la zece oare în sofragerie, iar după dejun se puneau la taifas, obişnuit cucoanele într-o odaie, boierii într-alta. Şi unii şi alţii se aşazau de preferinţă pe divanuri, mulţi din ei, mai cu samă cei mai în vrîstă, turceşte. Fiecare boier 406 sau cucoană era nedespărţit de mătăniile sale ce necontenit, în chip aproape mecanic, le făcea să-i alunece printre degete, uneori vreme de ceasuri. Acele mătănii erau făcute din materiile cele mai diverse : lemn de odagaciu, chiparos, fildeş, sidef, chihlimbar, cornalină, abanos etc, adesa din două materii deosebite şi combinate, unele cu canaf, altele fără canaf, alcătuit din aceeaşi materie ca mătăniile, dar avînd boabe cu mult mai mici. Boierii fumau ciubuc după ciubuc, un ciubucciu stînd necontenit în odaia de alături pentru a aduce un ciubuc aprins îndată ce auzea bătînd în palme, procedeu adoptat atunci la noi obşteşte pentru a chema slugile, pe care l-am mai apucat şi eu, clopotele în copilăria mea fiind, mai ales la ţară, o raritate. Fumau şi cucoanele, dar mai rar. Slujba de ciubucciu, avînd a ţinea curate şi a umplea ciubucile într-o curte primind mulţi musafiri, era departe de a fj o sinecură şi, cînd numărul musafirilor era deosebit de mare, ciubucciul casei mai era ajutat de băieţi ciubuccii şi de feciorii musafirilor. Boierii discutau mai ales asupra politicii, dar erau departe de a fi excluse şi alte subiecte : gospodărie, afaceri, amintiri, vînătoare, povestiri de tot soiul şi cancanurile zilei. Erau în stare să rămîie ceasuri întregi în aceeaşi poziţie pe divan, în meşti, cu papucii aşazaţi pe jos dinaintea lor. Cucoanele adoptase în timpul ocupaţiei de Ia 1806— 1812 aproape toate costumul european, numai cele în vrîstă şi alte puţine excepţiuni mai rămăsese credincioase anteriului, şalvarilor, caţaveicii şi giubelei din trecut. De la 1806 încoace aceste piese vechi de îmbrăcăminte încep a dispărea cu totul din foile de zestre cari nu mai vorbesc decît de haine de modă. După spusele bunicii, îşi procurau de pe atunci publicaţii de modă franceze sau vieneze. Ele bineînţăles vorbeau despre toalete, copii, gospodărie, cancanuri, discutau intrigile galante în curs şi sfarmau fără milă zahăr pe spinarea cunoscuţilor. Din cînd în cînd stăpînă casei bătea în palme pentru ca sofragiul să aducă dulceţi şi apă sau cafele turceşti. (în odaia unde se ţineau boierii, bătăile în palmă pentru aducere de cafe erau neasamanat mai dese.) 407 Cîteodată se arata, la uşa salonului unde stăteau cucoanele, cămărăşiţă casei şi făcea sămn unei cucoane care se scula numaidecît şi dispărea cu dînsa spre cămară, situată sub curtea cea veche şi care ocupa aproape jumătate din lungimea ei. înaintea uşii cămării se găseau soba de fier pentru facerea dulceţilor şi materiile prime, mai speciale Bohotinului, pentru feliul de dulceţi ce voia să-1 facă, pregătite de mai înainte. Aceste materii, după cît îmi aduc aminte, erau nufărul, cireşile amare, nucile şi trandafirii. Pentru aceşti de pe urmă bunica a întrăt mai pe urmă în mare concurenţă cu cucoana Săftica Paladi, întăia soţie a lui Mihai Sturdza care, după cum însăşi mărturisea cucoana Frosiniţa, a învins-o cu trandafirii de pe moşia ei lijia, de lîngă Ieşi, unde, vreme de patruzeci şi mai bine de ani, mai toate cucoanele din capitala Moldovei îşi făceau roduzaha-rul, şerbetul şi apa de trandafir. Ape feli de feli şi după cele mai minunate reţete ţări-grădene se făceau şi la Bohotin ; erau vestite în toată Moldova şi spiţerii din Ieşi s-au rugat de bunica să-i înveţe a ie face. în întinsa cămară se găseau bunătăţi pe cît de minunate, pe cît de deosebite şi în cîtimi urieşe. Limba de conversaţie era acea grecească care, în relativ scurtă vreme, a fost înlocuită cu acea franceză. Mai multe din cucoane vorbeau de pe atunci franţuzeşte în chip curgător, căci profesori şi guvernante franceze se găseau în ţară încă înainte de începutul secolului trecut, goniţi pănâ aici de Revoluţia franceză. Mulţi din acei profesori erau sau bărbaţi de meserie, clerici şi laici, sau bărbaţi de neam bun cu cultură, dar nu lipseau nici aventurierii cu numele de profesori, ce şi-1 dăduse numai ei înşişi, iar în ţara lor fusese coafori, actori, bucătari sau simpli cavaleri de industrie. Printre guvernante erau dame aparţinînd şi celei mai bune nobilimi franceze, pe cari o lipsă totală le silise să ceară mijloace de trai unei creşteri îngrijite şi unor cunoştinţi deosebit de întinse şi de serioase pentru vremea de atunci. între două şi trei ceasuri după-amiază se întorceau oe obicei vînătorii şi lumea se punea la masă. Aceasta era din cele mai variate şi din cele mai copioase. Bunul meu stăpî-nea moşiile Bohotinul cu Colţul Cornei şi Hiliţa la Fălciu, 408 Căiuţul la Bacău, Tureatca, Mirenii, Dragoslovenii şi Hu-deştii Mici la Dorohoi, Plopenii la Suceava, Mihalaşa, Hor-bova, Stodolna şi Frăsineştii în Basarabia, adică, peste tot 14 moşii. Şi bunica ţinea morţiş să aibă, la mesele ei, cîte un feli de bucate sau cîte un mezelic, sau măcar un desert pentru fiecare moşie. Vedeţi deci că o masă la Bohotin nu era lucru de glumă. Bunicul avea în pivniţile lui vinaţuri minunate, căci poseda vii în podgoriile cele mai vestite din ţară : la Panciu, la Odobeşti, la Cruce, la Spărieţi şi la Copou ; chiar via de la Marmora, pe Bohotin, dădea un vin al cărui buchet era minunat. Dar boierii din vremea de care vorbesc făceau prea puţin caz de vin, nu puţini din ei beau de obicei la masă numai apă, ceilalţi numai cîte un păhăruţ de vin, mult două. Iar cucoanele nu beau vin aproape deloc. Pe lîngă multele răutăţi ce ni le-a adus regimul fanariot, el a făcut ca boierii moldoveni, buni beţivi înainte de începutul veacului al optsprezecelea, să ieie în privinţa băuturii minunatele obiceiuri de sobrietate ale ţărigrăde-nilor. Bineînţăles că, în alcătuirea acelor mese date de bunica, atît la Ieşi cît şi la Bohotin, îşi dădeau întîlnire toate bucătăriile din lume (afară de acea nemţască, pentru care ea avea un dispreţ desăvîrşit). în cinste erau, afară de feliu-rile obişnuite în ţară şi de multe excursiuni în bucătăria franceză, bucatele greceşti şi turceşti : nenumărate feliuri cu . untdelemn, cataifurile, baclavalele şi caplamalele, cari maî trăiesc şi astăzi, precum şi altele din nenorocire defuncte, de care îmi aduc aminte cu jînd : kuşkebak, tingirikebak, kafasaki, friptură tocată la frigare şi alte multe feliuri gustoase dacă nu tocmai uşoare de mistuit, ale căror nume chiar l-am uitat. Dealtmintreîea, Bohotinul era în condi-ţiuni gastronomice cu totul excepţionale, înlesnind mult ţinerea unei mese bogate, căci vînatul de toate soiurile, de la căprioară pană la prepeliţă, mişuna în păduri, în cîmpii şi stufării, iar Prutul da cigă, viză, crap şi mihals în abon-denţă. La masă serveau cel puţin trei feciori şi, dacă numărul musafirilor era mare, serveau mai mulţi. Erau doară destui băieţi de ţigan bine dresaţi de sofragiul moldovan cari, vîrîţi în haine curate, ţinute înadins spre acest sfîrşit, slu- 409 jeau cu mare îndămînare. Vara, cînd muştile erau supărătoare, doi pană la patru asemene băieţi, curat îmbrăcaţi, apărau pe meseni de muşte cu un feli de apărători speciale făcute din pene de păun. După masă, după ce ligheanul şi ibricul, de astă-dată de argint, trecuse pe la toţi mesenii de-a rîndul, după ce se luase cafeaua şi vutca {liqueur-xA foarte gustos, dar foarte slab), cucoanele, de cîte ori era vreme frumoasă, ieşeau la primblare în mai multe trăsuri, puţini din boieri le însoţeau. La întoarcere, mergeau să steie în grădină, unde rănrr-neau pană la căderea nopţii şi unde le întovărăşeau şi boierii. îndată ce înnopta, se întindeau mesele de cărţi, la cari se aşazau şi boieri şi cucoane, iar acei cari nu jucau cărţi se puneau din nou la taifas. Bunicul lua arareori parte la vro preference, bunica nu se da în lături nici de la stos, nici de la ghiordum. Pe la zece sara se servea cina, nu cu mult mai puţin copioasă decît masa, apoi unii mergeau să se culce, alţii stăteau de vorbă pană tîrziu sau urmau să joace cărţi. Partea slabă a acestei ospătari era cu bună seamă luminatul, dar nicăiure nu era mai bun. Lămpi de oloi nu se vedeau încă decît foarte rar, îumînările de său alcătuiesc aproape unicul mijloc de luminat, atît la ţară, cît şi în oraş. Acele luminări de său, făcute în fiecare casă, pe lînga că dădeau o lumină din cele mai păcătoase, aveau un miros cît se poate de neplăcut, apoi trebuia să ai necontenit grija să tai, cu un feli de foarfeci numit mucări, mucul carboai-zat. Luminările de stearină erau încă departe de a fi fost inventate, iar cele de ceară erau prea scumpe, dădeau şi ele o lumină destul de slabă şi rămîneau rezervate aproape exclusiv pentru ceremoniile religioase cari absorbeau cantităţi enorme. Bunica, pe masa ei de toaletă, dealtmintrelea foarte elegantă, cu accesorii numai de baga şi de argint, nu ardea decît luminări de său, însă în sfeşnice de argint. Mai mulţi bătrîni, aducîndu-şi aminte de viaţa de înainte de Regulamentul Organic, mi-au povestit de balurile de la curtea lui Ioniţă Sturdza, la cari se ardea, în candelabre, tot luminări de său. [...] Tata şi moşii mei, precum şi oamenii vechi ai curţii bunicului, mi-au povestit cum, cînd pleca curtea de la Ieşi 410 la Bohotin sau de Ia Bohotin la Ieşi, pornea din ogradă o tabără' întreagă de trăsuri, de braşovene? şi de harabale. în trăsuri erau hatmanul, hătmăneasa, copiii, profesorii, guvernantă, dădacele şi fetele de serviciu ale bunicăi, precum şi mai adesa cămărăşiţa. în braşovence se aşazau celelalte slugi de sus, apoi spălătoriţele, fetele din casă, băieţii de la bufei şi cîţiva rîndaşi indispensabili din cauza specialităţilor lor. în harabale se încarcă calabalîcuî, adică bagajele personale ale călătorilor şi mulţime de unelte privite ca indispensabile, cari se posedau într-un singur tacâm, cum erau soba portativă de fier şi tingirile speciale pentru facerea dulceţilor. Bucătarii şi rîndaşii la bucătărie, cu uneltele ei, plecau totdeauna cu un ceas sau două înainte spre a se opri în păduricea de la Mocra, pe moşia Cositulenii a Mitropoliei, adică cam la jumătate din cale, pentru a aprinde focul şi a pregăti bucatele hotărîte din ajun, afară de friptură care, făcîndu-se totdeauna la frigare, de cătră un bucătar special, nu se punea la foc decît în clipa sosirii boierilor. Stăpânii, dîndu-se jos, se aşazau pe saltelele şi perinele puse de slugi pe nişte covoare întinse pe iarbă, la umbră. Pentru ca aşteptarea să nu pară lungă boierilor, taraful de lăutari al curţii, care totdeauna urma tabăra într-o căruţă specială, executa ariile favorite ale stăpânilor, urmînd să cînte, din instrumente (scripee şi cobze) şi din gură, în tot cursul mesei. Iar după ce boierii îşi isprăveau masa, după ce ligheanul, ibricul, prosopul şi bucata de sopon turcesc trecuse, rînd pe rînd, pe la toţi mesenii, după ce se servise cafeaua şi hatmanul îşi luase din mîna ciubucciului ciubucul aprins, de sub caimacul căruia ieşea un nour de fum, începeau să mănînce şi slugile, bine-înţăles formînd cel puţin trei grupuri : cele boierite, cele de sus, neboierite, şi cele de jos. Observ că taraful de lăutari urma pe hatman în toate călătoriile lui, ceea ce era dealtminterea obiceiul tuturor boierilor, nu numai de mîna întăia, dar chiar şi de mîna a doua, al boierilor burlaci, ca şi al celor căsătoriţi. Cunoscut este doară faptul că boierii noştri dădeau şi ei serenade obiectelor dragostei lor, dar totdeauna executanţii muzicii erau lăutari ai boleriului, sau alţii, împrumutaţi sau tocmiţi într-a-dins. N-am auzit ca un boier să fi luat el vrodată scripca în mînă sau să se fi încercat să moaie inima iubitei prin accentele glasului său. Suspinurile jucau un rol foarte însam- 411 nat în aceste „cîntece de inimă albastră", dar totdeauna ieşeau din piepturile arămii ale ţiganilor. Cîncl boieriului i se părea că un suspin ar da mai multă putere cîntecului zis de lăutar, el şoptea acestuia : „Oftează, cioară !", iar dacă i se părea că suspinul nu este destul de adînc, poroncea, cu glas tot supus, dar mai aspru : „Oftează mal tare, cioară !" Acel lux cumplit în slugi şi în mese costa pe boier foarte puţin. Slugile cele multe erau doară ţigani robi, cărora nu li se plătea nici o sîmbrie şi cari, afară de prea puţini, erau îmbrăcaţi foarte sumar, cu haine confecţionate de alţi robi cari, de mici, învăţase croitoria. Un număr relativ foarte răstrîns de slugi de sus : vatav de ogradă, sofragiu, camardiner, cămărăşiţă, dădacă la copii, erau adesa, în casele mai mari, moldoveni şi chiar uneori moldoveni boieriţi, dar plătiţi cu nişte salarii ce, nouă, astăzi, ni se par derizorii, valora banului fiind atunci, din pricina rarităţii sale, foarte mare, apoi mulţi din sofragii, camardineri, dadaci slujeau numai în nădejdea că vor ajunge mai tîrziu, bărbaţii la situaţia de vatav de ogradă, iar femeile la aceea de cămărăşiţă, aceste fiind privite ca cele mai cinsteşe, cea dintăi trăgînd mai totdeauna după ea boierimea şi dînd prilej de mai mare favoare şi, prin urmare, de mai mare folos de la dărnicia stă-pînilor. Iaca cîteva din lefile ce le primeau pe lună slugile mol- . doveneşti libere în timpul bejeniei (1821 — 1828) : un sofragiu 25 lei (16 franci), un fecior tot artîta, o dădacă 30 lei (20 franci), o mancă (doică) 30 lei (20 franci), fetele cari slujeau pe bunica 25 lei (16 franci), o cameristă peste ele (un feli de camarera mayor) 30 lei (20 franci), o cămărăşiţă 30 lei (20 franci), un întăi vezeteu 25 lei (16 franci), un al doilea vezeteu 20 lei (13—14 franci), bineînţăles franci în aur. Productele alimentare erau puţin căutate, exportul celor mai principale fiind permis numai pentru Ţarigrad, spre a îndestula trebuinţele „hrănitorului Devlet", iar producerea lor fără cheltuială fiind asigurată prin clacă şi prin dijmă de o parte, de alta prin nenumăratele turme de vite crescute 'de boieri şi de ţărani pe întinsele cîmpii nerupte încă de plug pe atunci. Nu se scotea deci pentru acea mulţime de robi nici un ban din pungă. Alimentele se vindeau pe preţ de nimica. Bunica şi alţi bătrîni mi-au povestit cum ţin minte 412 de vremuri în cari carnea de vacă se vindea cu o para oca, adică trei şi trei sferturi de bani (centime) pentru un kilogram şi un sfert ! Bunicul administra însuşi moşia Bohotinului, cuprinzînd şase mii de fălci de cîmp şi trei mii de fălci de pădure. Dacă pe această urieşă întindere creştea turme destul de mari de vite, în schimb însă, cu toate braţele număroase de cari dispunea, nu făcea decît prea puţină agricultură. Moşu-meu Lascar îşi aducea foarte bine aminte să-1 fi auzit enunţînd, ca un pium desiderium, pe la 1830 : „Dacă m-ar învrednici Dumnezeu şi Maica Precurată să pun în anul ista o sută de fălci de gnu !" în anii de la începutul veacului de faţă se samana pe întinderea vechiului Bohotin cam de douăzeci de ori întinderea enunţată de hatman la 1830 ca un pium desiderium! Dar grîul, păpuşoii şi mălaiul produşi chiar atunci de sămănăturile hatmanului şi de dijma dată de locuitori, împreună cu fruptul şi prăsila cirezilor şi a turmelor sale ar fi ajuns pentru hrana îmbielşugată a unei case chiar de douăzeci de ori mai grea decît a lui. Celelalte moşii erau căutate prin vechili, mai toţi boieranaşi sau mazili, cei mulţi din ei oameni vechi în casă şi de desăvîrşită credinţă. Pretutindeni se făcea agricultură prea puţină, pe multe moşii chiar se încasa claca în bani. Totuş suma totală a veniturilor acelor moşii alcătuia, mai ales pentru vremea de atunci, un total cît se poate de respectabil. Apoi nu trebuie scăpat din vedere că acei bani erau întrebuinţaţi aproape exclusiv numai pentru cheltuieli de lux. Bunicul poseda peste cinci sute de suflete de ţigani, parte vatraşi, parte şatraşi. Cei dintăi trăiau în bordeie şi case mici, la marginea de la vale a satului Bohotin, şi erau mai cu samă întrebuinţaţi pentru toate serviciile curţii ca ; feciori mai de rînd, lăutari, bucătari de tot soiul, pitari, plă-cintari, vezetei, surugii, grădinari, fete în casă, băieţi la bufet, rîndaşi la curte, la grajdi, la pitărie. Alţii erau întrebuinţaţi la feli de feli de meserii : fierari, potcovari, lăcătuşi, lemnari, stoleri, rotari, mindirigii, plapomari, sfeide-cari, ciubotari, croitori (pentru slugi), pietrari, zidari, varari, cărămidari şi cîte altele. Astfeli ca o lucrare ca, spre exemplu, clădirea curţii celei nouă nu costa pe hatman decît o sumă minimă care-i ieşea 413 din pungă, deoarece avea pietrari, zidari, cărămidari, salahori, lemnari şi fierari din bielşug, cari nu-1 costau nici măcar un ban, varul îl scotea din gropile lui de pe moşie, iar lemnul din pădurile dintre Bazga şi Cozia. Restul vatraşilor se întrebuinţa la diverse slujbe ale moşiei, la tamazlicuri, turme şi herghelii, numai prin excep-ţiune la munca cîmpului. Slugile curţii erau bine îmbrăcate şi bine hrănite, restul vatraşilor era îmbrăcat destul de sumar şi primea o hrană care nu s-ar putea numi decît frugală. Vatraşii meseriaşi însă, fiind învoiţi să lucreze, cînd nu aveau de lucru pentru stăpîn, pentru socoteala lor, o duceau mai bine. Femeile vatraşilor neîntrebuinţate în slujba curţii erau puse .la ţesutul inului şi a cînepei din fuioarele ce ţăranii de pe deosebitele moşii ale hatmanului erau datori să i le deie din recolta acelor plînte. Şatraşii, simţitor mai număroşi decît vatraşii, erau mult mai fericiţi. împărţiţi. în caldarari, ursari, fierari şi lingurari, erau învoiţi, în schimbul unei plăţi anuale, să cutriere ţara spre a-şi agonisi viaţa după cum erau deprinşi din moşi şi strămoşi. Erau însă datori să se înfiinţeze în fiecare toamnă la Bohotin, cu cîteva zile înainte de Sfîntul Dumitru, pentru plata dării, al cărei nume l-am uitat, numărare şi împărechiera flăcăilor cu fetele. Căci ţiganul nu trebuia nici el să rămîie stărp, era doară, ca orice vită, daTor să deie stăpînului prăsilă dintr-însul. Tot atunci se alegea-u şi se confirmau bulubaşii cetelor şi se rînduia, de cătră stăpîn, peste toate cetele, un baş-bulubaşă. Cu prilejul acestor două de pe urmă operaţi' se iveau uneori certe şi nemulţămiri mari între ţigani şi din partea ţiganilor. Uneori se luau la sfadă pentru alegerea bulubaşei cetei şi la bătaie între dînşii, spărgîndu-şi capetele cu ciomege, pari sau bolovani sau se înjunghiau cu cuţitele, de era silit vechilul să intervie şi să-i liniştească vîrîndu-se în mijlocul lor cu harapnicul în mînă. Cîteodată curtea nu voia să aprobe alegerea cutărui bulubaşă împotriva căruia avea temeiuri de bănuială, îndreptăţită sau nu, pretinzîndu-se că^el cedase, altei cete sau altui stăpîn, cutare fată sau cutare flăcău, bineînţălăs în schimbul unei sumi băneşti de care se 414 împărtăşise toată ceata şi pretinzînd că flăcăul sau fata în chestiune murise de boală, înfăţoşind chiar mărturii minciu-noase, căpătate cu bani, sau alte fapte de asemenea natură. Altă dată ţiganii erau nemulţămiţi cu rînduirea baş-bulubaşei alese de curte,, pretinzînd că este aspru sau jacaş. Aşa mi-a istorisit bătrînul Anton Scheletti, un mare credincios al hatmanului, că într-un an, nu-şi aducea aminte în care, în nefiinţa hatmanului, ţiganii s-au răsculat împotriva baş-bulubaşei reîntărite din ordinul stăpînului, neputîndu-1 suferi, pe drept sau pe nedrept. Au declarat în gura mare că nu-1 primesc, iar vechilul văzîndu-i că s-îndreaptă spre curte, unde se afla bunica cu copiii, a pus să închidă porţile şi a postat pe zid, pe la metereze, puşcaşi cu poroncă să tragă în ţigani dacă vor cuteza să încerce a intra cu de-a sila în ogradă. Ţiganii s-au strîns buluc la poartă, dar n-au îndrăznit să încerce a intra cu sila, mărginindu-se a striga : „Nu primim pa hăst bulubaşă ! Nu ne supunem ! Să vie chiar coconu Readucanu bătrinu, cu barba ha lunga şi lata, şi tot nu ne supunem !" Hatmanul, vestit de un fecior boieresc înadins trimes de Scheletti, a şi sosit a doua zi, dar venirea lui numai spre bucuria ţiganilor n-a fost. Satele, strînse înainte de sosirea stăpînului, au încunjurat tabăra şatraşilor, apoi s-a procedat după obiceiul ţării şi mulţi şatraşi n-au mai putut dormi, o bucată bună de vreme, decît pe brînci. Capitolul VI CÎTEVA AMĂRUNTE ASUPRA TATEI ŞI A FRAŢILOR SĂI Tatăl meu, Răducanu Rosetti „cel tînăr", precum i se zicea, spre a-1 deosebi de părintele său, s-a născut în anul 1813, în Ieşi. Şi-a început studiile în casa părinţască, cu un didascalos grec vestit, numit Leonte Frangulea (care şi-a sfîrşit zilele ca profesor de limba şi literatura elină la universitatea din Atena), şi cu un pastor protestant, doctorul Roth, originar, mi se pare, din Braşov. Pe acest din urmă 1-a.m apucat, căci el a murit la Răducăneni, în foarte adînci bătrîneţe, la sfîrşitul celei a şăsa decadă a veacului trecut. 415 Deoarece,-pe vremea bejăniei, între 1821 şi 1828, tata a urmat cursurile gimnaziului din Cernăuţi, unde învăţămîntul se dădea în limba germană, urmează că doctorul Roth intrase în casa hatmanului înainte de plecarea în bejănie. Leonti a inculcat tatei şi moşilor minunate principii de gramatică şi de literatură elină, de cari a profitat mai ales tata, dar după obiceiul tuturor didasoalilor, cu întrebuinţarea neobosită a vergii, instrument de care se folosea cu deosebită dărnicie şi bunica. Doctorul Roth a lăsat elevilor săi amintiri mult mai puţin usturătoare, ceea ce n-a împiedecat pe tata să dobândească frumoase succese şcolare la Cernăuţi unde, după cât îmi povestea bunica, i l-au adus conşcolarii lui, în repeţite rânduri pe umere, în triumf. In anul 1830 toţi fraţii, împreună cu Nicu Ghica-Comă-neşti, un nepot de fiică a hatmanului din întâia căsătorie, au plecat, sub priveghierea doctorului Roth, la Miinchen, unde tata şi Nicu Ghica aveau să urmeze cursurile de filosofie la . universitate ; Alecu, al doilea fiu al hatmanului, a intrat întăi în corpul cadeţilor, iar pe urmă s-a înscris şi el la universitate ; al treilea, Lascar, a urmat cursurile unui gimnaziu ; iar al patrulea, Mitică, a intrat într-un pensionat. învăţatul Thiersch, atunci rector magnificus al universităţii din Miinchen, a dat tatei, cu prilejul examenului de intrare, să traducă o odă a lui Pindar şi întâia Catilinară. Oda lui Pindar a tradus-o nemţeşte cu cea mai mare uşurinţă, iar întâia Catilinară în grecească clasică. Rectorul şi profesorii, entuziasmaţi de greceasca lui impecabilă şi elegantă, l-au dispensat de restul examenului ; Leonti nu abuzase de vergi în zadar ! Jugul dealtmintrelea destul de liberal şi de uşor al doctorului Roth a fost scuturat în curînd şi tata, ca cel mai în viîstă, a luat asupra lui ocîrmuirea coloniei, iar Roth s-a întors în ţară, ducînd cu sine pe moşu Mitică care nu arata nici o dispoziţie pentru studii. Se mai aflau atunci în universitatea din Miinchen beizade Dimitrie Ghica din Bucureşti, Costache Rolla, fiul doctorului Eustatie Rolla din Ieşi, un Creţulescu şi alţi cîţiva români ale căror nume le-am uitat. Ei făcuse mare prietenie cu livo-nienii, estonienii şi curlandezii cari urmau cursurile universităţii. Toată această tinerime, venită din ţări semibarbare şi 416 flămîndă de plăcerile Occidentului, punea pungile părinteşti la grea încercare. Restaurantul lui Tambosi, cel mai elegant din Miinchen, era locul lor de întîlnire şi numai mici nu erau socotelile ce le plăteau cînd soseau bani de acasă. Românii aveau birjarul lor atitrat, numit sau poreclit Urlump ; era un fost student relegat şi trecea drept omul din capitala B/avariei în stare să beie cea mai mare cantitate de bere. Balticii aveau şi ei birjarul lor, beţiv de frunte şi el ; se făceau între ei şi români pariuri asupra capacităţii în bere a birjarilor respectivi şi tata mi-a spus că Urlump nu i-a dat niciodată de ruşine. Odată românii şi bălţii s-au apucat să angajeze toate birjele oraşului spre a organiza un lung monom care, de repeţite ori, a făcut încunjurul oraşului, trecînd totdeauna sub fereştile palatului regal. S-înţelege că lumea se aduna, iar publicul care avea nevoie de birji şi nu găsea făcea zgomot. Am uitat să arăt că studenţii, deşi se aşazase cîte unul singur într-o birjă, totuş neputîndu-le ocupa toate, mai pusese şi cîte un câne în altele, căci fiecare student cu ceva dare de mînă s-ar fi simţit necinstit dacă nu ar fi posedat cinele lui, şi totuş mai rămăsese multe birji cari urmau convoiul deşerte. Bătrînul rege Ludovic, amantul Lolei Montez, emoţionat de zgomotul care se repeta la intervale regulate sub fereştile lui, a trimes după primul ministru, aflat în acel moment la palat, pentru a afla ce se întîmplă. La întrebarea regelui : „Ce însamnă zgomotul şi procesiunea asta ?" demnitarul s-a uitat pe fereastră şi dintr-o singură ochire a înţăles ce este : „Es ist nichts, Majestat, nur wieder ein dummer Streich dieser wilden Walachen und Ostseejungen". (Nu-i nimica,' majestate, numai o nouă prostie a acestor sălbateci de români şi de tineri de la Baltică.) Dar a dat ordin să se împrăştie monomul. Creţulescu era foarte bogat şi cheltuia bani nebuni pe toate nimicurile. Bavarezii s-au îngrijit să vadă un student (cu numele, căci în realitate nici nu dădea cu lunile pe la cursuri) cheltuind atîţa bani şi într-o zi a fost chemat la poliţie unde l-au întrebat din ce trăieşte. Indignat că i se pune astfeli de întrebare, a răspuns în namţasca lui de fantezie : „Sie mich fragen von was ich leben ? Ich leben von die Gelde die meine und ich sage Sie sini tres impertinent 417 zu fragen von was ich leben". (Mă întrebaţi din ce trăiesc ? Eu trăiesc din banii mei şi zic că sînteţi tres impertinent să întrebaţi din ce trăiesc.) Atunci funcţionarul care îl interoga i-a zis că trebuie să plătească un gulden ştraf pentru expresiunea : tres impertinent. Creţulescu, cu cel mai mare calm, scoate un gulden din pungă şi-1 pune pe masă, apoi mai scoate unul şi—1 pune lîngă cel dintăi zicînd : „Da haben Sie eine Gulden und da haben Sie noch eine Gulden, weil ich sage noch einmal Sie sint tres impertinent und ich sage Sie sind tres impertinent so viei ich Gulden habe in die Tasche die meine". (Iaca un gulden şi iaca alt gulden fiindcă iarăş zic că sînteţi tres impertinent şi zic că sînteţi tres impertinent de atîtea ori cîţi guldeni am în buzunarul meu.) Poliţaii înţelegînd cu cine au a face nu i-au mai golit punga. Costache Rolla, fiul doctorului Evstatie Rolla, care urma cursurile de drept la Miinehen şi care mai tîrziu a jucat un oareşcare rol politic şi social în Ieşi, în urma unei certe cu un ofiţer de cuirasieri, un conte A. (restul numelui l-am uitat), a trebuit să iasă pe teren cu el şi, fiind bun trăgător cu pistolul, 1-a ucis. El fiind străin, fără sprijin, şi familia mortului avînd trecere şi influenţă, deşi duelul fusese cît se poate de corect, a fost condamnat la moarte. Dar deoarece prietenii lui prevăzuse încă înainte de duel că aceasta are să-i fie urmarea în cazul cînd contele A. ar cădea, se făcuse din timp toate pregătirile pentru ca studentul moldovan să poată părăsi teritoriul bavarez fără întîrziere. Dar condamnat la moarte a rămas în Bavaria şi, cît a trăit, n-a mai putut calea pe pămînt bavarez ; cînd mergea la Paris sau la băi în alte state germane, era silit să facă un încunjur prin Elveţia sau prin Saxonia. întăile certificate semestriale ale tatei sînt foarte bune, dar ele au fost obţinute în vremea cînd colonia era ocîr-muită de doctorul Roth ; cred că mai în urmă plăcerile au făcut studiilor o concurenţă din cele mai păgubitoare. Dealtmintrelea, a fost chemat în ţară de tată-său înainte să fi absolvit cursurile. Casarea, de cătră Neculai Pavlovici, a sentinţei senatului care despăgubea pe hatman de banii ce-i plătise pentru Ion Balş, cu toate dobînzile lor, pusese pe hatman în neputinţă să mai poarte cheltuielile celor trei fii ramaşi la Miinehen, apoi vrîstă lui înaintată îi îngreuia descurcarea situaţiei cu deosebire de grea în care se afla : a fost deci silit să recheme pe tata şi pe moşu-meu Alecu. Cei patru ani, dela 1834 pană la 1838, au fost întrebuinţaţi pentru lichidarea situaţiei care, la moartea hatmanului, era încă departe de a fi descurcată. Tata, însărcinat cu epitropia casei, a mai avut de lucru mulţi ani pană cînd a izbutit să vîndă moşiile de peste Prut şi altele din Moldova, rămănînd celor patru fii numai Bohotinul (fără Colţul Cornei şi Hi-liţa), Căiuţul (pentru care nu se găsise cumpărător, care a fost pe urmă cumpărat de tata de la fraţi cu 15 C00 de galbeni) şi casa de la Ieşi. Şi totuş nu au izbutit să scape de toate datoriile ; fiecare din ei a fost silit să ieie asupra-şi o parte din cele ramase, la cari s-au mai adăugit 32 000 de galbeni, datorii personale ale bunicii, ce, legalmente, nu erau obligaţi să le plătească, dar nu au voit să le lese neachitate. Deoarece ea era absolut fără altă avere decît o despăgubire mensuală de cîteva sute de lei pentru desfiinţarea scutelnicilor, fraţii i-au făcut o pensiune frumoasă, permiţîndu-i să trăiască, în casa din Ieşi, în condiţiuni s-înţelege nu atît de luxoase ca pană atunci, dar destul de largi, mai îndestulînd-o de la Bohotin cu toate productele de la ţară. întăia funcţie ocupată de tata a fost aceea de ispravnic al ţinutului Ieşi, cu rangul de agă. Precum am arătat mai sus, pe cînd trăia bunicul, relaţiunile familiei cu Mihai Sturdza erau excelente, mai mult intime, şi au mai rămas încă aceleaşi vreme de cîţi va ani. Tata era foarte aplecat spre plăcerile lumii, iubitor de sindrofii şi de baluri, dansator pătimaş. Era unul din cei mai de samă eleganţi ai leşului, îl plăcea mult luxul, caii frumoşi şi mesele bune, ca maică-sa era un epicurian convins. Bărbat frumos şi îndrăzneţ, plăcea mult femeilor şi a avut succese mari pe lîngă ele. In domnia lui Mihai Sturdza viaţa mondenă era cu deosebire strălucită în Ieşi. Averile boierimii, ce le adunase mai multe generaţii de bărbaţi strîngători, erau întregi şi, în urma dobîndirii libertăţii comerţului şi a exportului, asigurate prin hotărîrile tratatului de la Adrianopol, veniturile lor creşteau răpede din an în an. Odată cu această creştere sporea, dar în proporţie neasamanat mai mare, setea după luxul, modele şi chipul de viaţă din Apus. Boierii bătrîni au 418 419 rămas cumpăniţi în cheltuielile lor pană la moarte, numai cu încetul şi foarte cu măsură modificat-au ei feliul lor de trai. Dar majoritatea celor tineri, mai ales acei cari făcuse în străinătate studii mai mult sau mai puţin ipotetice, înţă-legeau să se bucure de toate îndămînările şi rafinamentele aristocraţiilor străine, fără a ţinea socoteală de costul lucrurilor aduse de la celalalt capăt al Europei, şi mai ales, cu lipsa de măsură inherentă firilor primitive ce rămăsese sub mica spoială cîştigată în cei puţini ani trăiţi în Apus. Vechiul mobilier al caselor boiereşti a fost în curînd înlocuit prin mobile noi aduse cu grea cheltuială din Germania, din Franţa şi chiar din Anglia. S-au adus în ţară o mulţime de obiecte cu desăvîrşire necunoscute, neîntrebuinţate pană atunci sau de formă cu desăvîrşire deosebită de acele în uz mai înainte. Vechiul port, părăsit de femei de la începutul veacului, a fost înlocuit şi de bărbaţi prin acel european, slugile au fost îmbrăcate în livrele, aproape toate uneltele gospodăriei casnice au fost înlocuite prin altele, de altă formă, aduse din Apus. Şi nu numai leşul, dar şi oraşele din provincie fusese cuprinse de această furie, să transforme cu desăvîrşire, după moda apusană, viaţa şi modul petrecerilor de pană atunci. Pe la anul 1839, tata s-a căsătorit cu Ruxanda, fata bogatului bancher Spiro Paul, care i-a adus o zestre de şăsezeci de mii de galbeni, în bani. Ea era foarte plăcută, binecrescută, cu destulă cultură pentru vremea de atunci, foarte blîndă şi bună. Dar în curînd ftizia s-a declarat la dînsa ; boala era în familia mîni-sa, tot ftizice murit-au şi surorile ei : Ca-tinca, măritată cu Alexandru Mavroeordat, şi Elena, pe care a ţinut-o Petrache Mavrogheni. întăia nevastă a tatei a murit după prea puţini ani de căsătorie, lăsîndu-i toată averea. Tata a părăsit isprăvnicia de Ieşi pentru a fi numit membru în Divanul (Curtea de Apel) Ţării-de-Sus, mai fiind în curînd după aceea înălţat la rangul de vel vornic. în a cincea decadă a Areacului trecut, pe lîngă tinerii întorşi din străinătate, cei mulţi cu studii sumare, unii însă cu studii mai mult sau mai puţin complecte, se mai ridicase şi un număr nu tocmai mic de bărbaţi : boieri, boieranaşi, feciori de negustori îmbogăţiţi şi chiar ai unor oameni din treptele de jos, cari dobîndise puţinele cunoştinţi ce le pose- 420 dau în şcolile din ţară, şcoli greceşti şi vro două pensionate franceze, cunoştinţi totuş cu mult superioare acelora cu cari se putea făli generaţia anterioară. " Abuzurile lui Mihai Sturdza, venalitatea lui cumplită, tolerarea de cătră el a jafurilor şi a mîncătoriilor funcţionarilor, mai ales însă vînzarea făţişă a justiţiei, a ridicat împotriva domnului întreaga lume, conştientă, dar mai cu samă tineretul, atît acel crescut în ţară, cît şi acel trecut prin străinătate. Din sînul acestor două grupe pornit-au mişcarea opoziţionistă din anii '40, care a dus la revoluţia (?) de la 1848 în Moldova. Şi unii şi alţii erau însufleţiţi de aspiraţiumile naţionaliste cele mai largi. Dacă Iordache Catargiu cutezase să vorbească de unirea principatelor în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, membrii generaţiei următoare vedeau de pe atunci în unitatea naţională a întregului neam românesc ţelul final cătră care trebuiau să năzuiască dorin-ţiîe şi silinţile lor. [...] Tata, bărbat cheltuitor şi iubitor de bunurile vieţii, dusese în timpul văduviei sale viaţa unui homme du monde, neocu-pîndu-se, afară de politică, decît de plăcerile sale. O.ădise, în ultimii ani ai domniei lui Mihai Sturdza, curtea de la Căiuţi, cam în mijlocul tîrguşorului cu acelaş nume. Se ocupa şi de afacerile lui, dar mai mult spre paguba lor. Puţin timp după întăia lui căsătorie avusese un duel cu Alexandru Mavroeordat, supranumit Tărăbonţ, care atunci era ofiţer în miliţie şi adjutant al domnului. Tărăbonţ îşi bătuse joc, la teatru, de ochelarii tatei, care-1 provocase la moment. A doua zi au ieşit la Copou spre a se bate cu pistolul, Ia comandament. Au tras aproape în acelaş timp şi Tărăbonţ s-a prăbuşit în şanţul şoselei care se afla în soaţele lui, strigînd că este mort. Doftorul Cihak, protomedicul ţării şi al miliţiei, care fusese luat de marturi ca medic, s-a grăbit să alerge la dînsul, 1-a dezbrăcat de mondir şi de cămeşă, dar n-a găsit nici urmă de rană. Deodată ochiul lui zăreşte, pe marginea şanţului, un obiect care lucea. îl ie în mînă şi constată că este o epoletă a lui Tărăbonţ, iar acea epoletă este străpunsă de gloanţele tatei. O aruncă cu dispreţ la pămînt zicînd : „Asta nu mă priveşte pe mine, priveşte pe ceaprazar". 421 Tata a mai avut un duel cu Leon Cantacuzino, un amărunt al căruia i s-a destăinuit numai puţini ani înainte de încetarea lui din viaţă. Avusese loc între ei un schimb de cuvinte care făcuse duelul inevitabil şi tata luase ca întâiul său martor pe moşu-meu Lascar, şi acesta a rugat pe doftorul Cihak să-1 secondeze. Doftorul, după ce a fost pus în cunoştinţa împrejurărilor, a declarat că vede şi el că duelul nu se poate evita, dar că este o mare nenorocire, căci şi unul şi altul este căsătorit şi părinte de familie şi nu se ştie ce se poate întîmpla. Apoi, după un moment de gîndire, a spus că primeşte să fie al doilea martor al tatei, dar cu condiţiile următoare : ca el să fie însărcinat cu încărcarea pistoalelor şi ca moşu-meu să se lege pe onoare că nu va destăinui cuiva că el, Cihak, i-a făcut această cerere şi a pus această condiţie. Moşu-meu a admis condiţiile doftorului. A doua zi, de dimineaţă, au sosit cu toţii la locul convenit şi moşu-meu a propus ca doftorul să fie însărcinat cu încărcarea pistoalelor, fiind cel mai bătrîn şi cel mai experimentat în asemenea materie, deoarece fusese în nenumărate dueluri, iar nime din martorii părţii adverse n-a obiectat ceva. S-au schimbat două părechi de glonţi, dar fără nici un rezultat şi adversarii şi-au dat mîna pe teren. La plecare, moşu-meu şi cu Cihak s-au suit în aceeaş trăsură şi cel dintăi a rugat pe Cihak să-i spuie acuma de ce a vrut numaidecît să încarce el pistoalele. Atunci Cihak 1-a făcut mai întâi să-i făgăduiască că nu va repeta nimărui ceea ce avea să-i destăinuiască, apoi a arătat că, amîndoi fiind bărbaţi cari mai avusese dueluri şi nu mai aveau nevoie să facă dovezile lor de bărbăţie, a vrut să împiedece cu desăvîrşire întîmplarea unei nenorociri şi a încărcat pistoalele cu nişte glonţi făcuţi dintr-un amalgam de mercur, cari s-au făcut praf la ieşirea din tavă. — Numai te conjur, a mai adăugit el, nu scapă vrun cuvînt cătră fratele dumitale, căci ştii cum este. Ar fi în stare, nu numai să mă provoace pe mine, dar să provoace din nou pe Cantacuzino, care-i într-o doagă cu el în aceasta privinţă. Moşu-meu 1-a liniştit spunîndu-i că nu va vorbi nimărui despre meşteşugul întrebuinţat de Cihak şi, cît au trăit Leon Cantacuzino şi martorii cari îl asistase, nu a pomenit un cuvînt despre întîmplare. Dar după moartea lor a povestit 422 istoria mamei, cerîndu-i să păstreze secretul, însă ea, nemai-văzînd nici un inconvenient ca tata să afle întîmplarea, 1-a pus în curent, ceea ce a avut darul să-i pricinuiască un violent acces de mînie împotriva lui Cihak, care mai era încă în viaţă şi căruia i-ar fi scris ca să-i exprime indignarea lui, pentru că îl făcuse de rîs, dacă nu l-ar fi împiedecat mama numai cu mare greutate. Sub Grigore Ghica, tata a fost numit preşedinte al Divanului Apelativ şi, în anul următor, el s-a căsătorit cu mai-că^mea, domniţa Aglaia, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului, cu Anica Catargiu. La 1851 a fost numit epitrop al casei „Sfîntului Spiridon", apoi secretar de stat (postelnic, ministru al Afacerilor Străine) ; la 1 noiem-vrie 1854 era ministru al Dreptăţii şi la 1855 capata rangul de logofăt mare. Socrul şi ginerele nu se prea înţelegeau : domnul avea idei şi aspiraţiuni foarte liberale, tata era, dimpotrivă, conservator. Apoi, cu toate însuşirile lui, Grigore Ghica era slab de voinţa, destul de vanitos, ca aproape toţi Ghiculeştii, şi prin urmare foarte accesibil măgulirii. Iar tata era un bărbat care nu-şi ascundea părerea faţă de nimene, ci o zicea oricui fără de cruţare, ceea ce făcea ca domnul să se simtă adesa jignit de cuvintele ministrului şi ginerelui său. Acestuia nici prin gînd nu-i trecea să ascundă domnului ceea ce credea despre cutare sau cutare măsură politică. Nu căuta favoarea domnească prin măgulirea slăbiciunilor lui vodă, ci credea de datoria lui să-i spuie totdeauna părerea lui adevărată şi deplină. Absolut dezinteresat şi stăpîn pe o stare frumoasă, care mai fusese sporită prin zestrea destul de însamnată a mamei, nu era sub influenţa nici unui interes material. Şi socrul şi ginerele erau însă naţionalişti şi unionişti convinşi ; pe acest teren lucrau în cea mai desăvîrşkă înţălegere. în toate slujbele prin cari a trecut, tata a lăsat reputaţia unui diregător de o integritate în afară de orice îndoială; deosebit de destoinic, de harnic şi de energic. în puţinul timp în care a fost ministru de Justiţie a ştiut să silească deosebitele judecătorii şi curţi de apel din ţară, la cari se aflau multe mii de procese în suferinţă, să ajungă la curent cu judecarea cauzelor. Trecea însă de absolut necruţător faţă de funcţionarii necinstiţi şi leneşi. La „Sfîntul Spiridon", unde a fost de două ori epitrop, s-a arătat deosebit de vrednic 423 şi a adus casa într-o stare înfloritoare pe cînd, în spitalul din Ieşi, domnea o ordine şi o curăţenie care a fost admirată şi de ruşi şi de austriaci, în vremea ocupaţiilor succesive ale ţărilor noastre de cătră oştirile acestor. două împărăţii. Puţină vreme după a doua sa căsătorie, tata a cumpărat casa din Podul Roş, din dosul cazărmilor cari se aflau în faţa curţii domneşti, unde se află azi Gimnaziul „Alexandru cel Bun". Al doilea frate al tatei, Alecu, s-a născut la anul 1814 şi a fost crescut în acelaş chip ca şi tata. Era înscris la universitatea din Miinchen şi urma cursurile în chip satisfăcător, cînd hotărîrea împăratului Neculai a silit pe bunu-meu să recheme în ţară pe doi din cei trei fii aflaţi în Germania. în ţară, moşu-meu Alecu a dus viaţa tuturor tinerilor boieri din generaţia lui. Atît din spusele fraţilor săi, cît şi din acele ale contimporanilor şi mai ales ale contimporanelor, el era acel din copiii bunicului care avea mai mult din ceea ce francezii numesc briliant. Deosebit de frumos, de o inteligenţă foarte vie, plin de spirit sarcastic, destul de cult pentru a putea emite asupra oricărui subiect păreri mai totdeauna foarte originale, pe cari ştia să le expuie într-un chip atrăgător şi interesant, deşi adesa cam paradoxal, de o rară îndrăzneală, era foarte iubit de societatea ieşană, mai cu seamă de sexul zis slab. în schimb, era iute din cale-afară, supus patimilor, instinctelor şi chiar fanteziilor lui, neputînd suferi nici un frîu, în rezumat un produs caracteristic al epocii de tranziţiune în care crescuse. La venirea lui în ţară, a intrat în miliţia moldovenească de curînd înfiinţată, în calitate de cadet, cum intrau într-însa toţi membrii claselor privilegiate. într-o zi a ieşit la primblare cu trăsura, la Copou, în haine civile, ceea ce era strict interzis. A doua zi i s-au dat, pentru această vină, cîteva zile de arest, pedeapsă la care a răspuns ieşind, chiar în acea sară la plimbare, tot cu trăsura, şi tot la Copou, în halat şi în papuci, fumîndu-şi ciubucul. A doua zi şi-a trimes demisia, fără a mai da pe la cazarmă. Caracteristic însă pentru lipsa de serios cu care comandamentul tinerei noastre miliţii veghea la menţinerea disciplinei şi la formarea adevăratului spirit militar este faptul că un ase- mene act de indisciplină, o asemene manifestare de dispreţ pentru autoritatea superioară, a rămas cu desăvîşire nepedepsit. Moş Alecu era un vînător pătimaş şi un puşcaş fără pă-, reche în toate ţara, moştenise în această privinţă toată îndă-mînarea atît de renumită a tătîne-său ; puşcaşii de la Bohotin mi-au povestit în această privinţă lucruri absolut uimitoare. O răceală complicată cu reumatisme, căpătate toate la vînat, au făcut din el un infirm înainte să fi ajuns la vrîsta de patruzeci de ani, ceea ce dealtmintrelea nu-1 împiedeca nici să meargă la hăituieli de lupi, de capre, de iepuri şi de sitari, nici să aibă succese pe lîngă sexul frumos. De multe ori stăpînitu-mi-am cu greu rîsul auzind pe vrouna din contimporanele moşului Alecu vorbind cu jînd de frumuseţa, de spiritul, de îndrăzneală, de farmecul lui, gata să plângă din pricina sfârşitului prematur de care a avut parte, iar eu ştiam bine, din povestirile mamei sau a altei contimporane, că bătrâna cucoană în chestiune avusese bun prilej să-1 cunoască în chip cît se poate de intim. După evenimentele de la 1848 s-a retras la Cozia, partea din Bohotin careţi venise lui, nemaidînd pe la oraş decît foarte rar. Mi-aduc foarte bine aminte de el, căci a murit la 1859. Era hotărît să-mi lese mie Cozia. Necontenit scria tatei să vie cu un advocat ca să facă hârtiile trebuitoare spre acest sfîrşit, dar tata, negligent pentru interesele lui, tot amâna mergerea la Cozia de la o lună intr-alta. A amânat-o pană cînd un erezipel, agravat printr-o răceală căpătată la o hăituiala de sitari la care a luat parte înainte de a fi bine vindecat, 1-a răpus în câteva zile ; tata a sosit pentru ă asista la în-mormîntare. Iar Cozia, în loc să-mi aparţie mie, s-a împărţit între toţi fraţii şi descendenţii surorilor cari murise. Al treilea fiu al hatmanului, Lasoar, s-a născut la 1816. Cînd, în anul 1830, fraţii au fost trimeşi la Munchen, Lascar a urmat dintăi acolo cursurile unui gimnaziu, apoi şi-a tăcut dreptul la Heidelberg şi la Gbmngen. S-a întors in ţara numai la 1842 după ce a obţinut diploma de doctor in drept. 424 425 A fost numit îndată, de cătră sfatul ocîrmuitor, domnul fiind absent, la băi, membru în Divanul Apelativ al Ţării-de-Sus, în locul tatei care demisionase. Numirea a fost confirmată de Mihai Sturdza la întoarcerea acestuia în ţară. La mart 1843 a demisionat, iar în anul următor, 1844, a fost numit membru în comisia cercetătoare a naţiei evreieşti şi, la iulie următor, epitrop al Casei Apelor. La 12 mart 1845, obişnuita Obştească Adunare, prin Oficiul ei no. 53, i-a adresat mulţă-miri pentru rîvna cu care administrase acea casă şi pentru patriotismul de care era însufleţit. La mai a aceluiaş an a fost numit, împreună cu logofătul Costache Mavrocordat şi cu beizade Neculai Suţu, membru în Epitropia Şcoalelor. însă din cauza înrăutăţirii relaţiilor dintre întreaga familie şi domn, Lascar Rosetti şi-a dat demisia din acea însărcinare. A luat o parte din cele mai vii la luptele purtate de tineretul cult şi de elementele cinstite împotriva ocîrmuirii lui Mihai Sturdza. Ivindu-se un loc vacant, la Huşi, în Obşteasca Adunare, şi-a pus candidatura şi, spre marea surprindere a ispravnicului care nici nu visa că are opoziţie în ţinutul său, a fost ales. Tinerii opozanţi condusese campania electorală în chip pe cît de tainic, pe atît de dibace. Pentru a feri pe acei cari votase în contra guvernului de orice răzbunare şi pentru ca să nu se poată şti de cine a fost scris fiecare buletin de vot, Lascar Catargiu, care fiind ţinutaş, lua şi el parte la acea alegere, a aruncat îndată după proclamarea votului cîteva chibrituri aprinse în urnă, arzînd astfeli toate buletinele. Ispravnicul a fost îndată înlocuit, dar cînd Lascar Rosetti a vrut să intre în Adunare, a găsit la uşă o sentinelă care nu 1-a lăsat să intre. Zadarnice fost-au toate protestele ; alegerea, deşi se petrecuse în toată regula şi liniştea, a fost casată, parc-ar fi fost o simplă alegere din Ardeal în anul 1922. Moşu-meu avea idei foarte înaintate (bineînţăles pentru acea vreme), din cauza cărora Costache Sturdza îi dăduse porecla de „Robespierre en hmettes" (Robespierre cu ochelari). Arestat odată cu fraţii săi la 1848 şi pornit spre Ţarigrad, a avut norocul, la Brăila, să scape împreună cu alţi cinci la vice-consulatul englez. în aceeaş noapte au fost duşi pe un vapor britanic care se afla în port, unde au rămas mai multe zile, împărtăşind cartoafele şi porcul sărat al marinarilor. De acolo au trecut pe un vapor austriac care 426 i-a dus la Baziaş, iar de aici, cu trăsura, au mers la Timişoara unde s-au împrăştiet. Lascar Rosetti cu Manolache Costache-Iepureanu s-au dus, prin Lugoj, la Blaj, unde au asistat la marea întrunire ţinută de români pe cîmpul zis „al libertăţii". La acea întrunire au văzut pe contele Nopcea, magnat ungur, dar român de neam, jurînd pe evanghelie şi pe cruce că va apară drepturile neamului nostru. Dar mulţimea, ob-servînd că mîna îi este înmănuşată, i-a strigat să jure fără de mănuşă, ca să se poată vedea dacă mîna nu este neagră. (Se ştie că acest magnat, foarte bogat şi bine văzut la curtea împărătească, unde era îmbrăcat cu o demnitate însamnată, era totodată şi o vestită căpetenie de bandiţi care, sub porecla de Mîna Neagră, a comis număroase prădări şi omoruri.) S-a supus cererii mulţimii şi a scos mănuşa. Tot moşu-meu mi-a povestit că în sara după întrunire, pe acel câmp „al libertăţii", se vedea un urieş transparent cu chipul lui Traian. A auzit pe unul din ţărani, se vede un entuziast, explicând altuia cine era Traian : „El ne-a adus aici din Italia !" La ceea ce, celalalt, se vede un realist, a răspuns : „Mai bine ne Iasă acolo !" De la Blaj au mers la Pesta şi au avut neplăcerea să vadă, în drum spre Tisa, număroase spânzurători de cari atârnau leşuri de români. Iar la Viena au găsit cadavrul ministrului de război, Latour, legănîndu-se sub fanarul de care fusese spânzurat de insurgenţi. De la Viena au mers la Paris unde au stat mai bine de un an, frecventând pe oamenii cei mai înaintaţi ân idei. Lascar Rosetti a făcut aici cunoştinţa lui Felix Lyat, care a jucat mai pe urmă un rol atît de însărcinat da. 1871, în Comuna de la Paris. Zicea de dînsul că era un fanatic, dar un bărbat de convicţiuni adînci şi foarte cinstit. Au făcut împreună o călătorie pe jos în Elveţia. După venirea la domnie a lui Grigore Ghica, s-a întors în ţară. La april 1850 a fost numit membru în comisia şcolilor, la noiemvrie următor, membru în comisia pentru prelucrarea legilor ţării, înfiinţată la 1845 de Mihai Sturdza. Ridicat la rangul de vornic, a fost numit, la ianuar 1855, preşedinte al Divanului de Apel şi totodată membru în Divanul Obştesc, iar puţin după aceasta, preşedinte al comisiunii pregătitoare a legilor ţării, în locul lui beizade Neculai Suţu. 427 în iarna anului 1855—56 a fost însărcinat de domn să contracteze la Bucureşti, pentru ţară, un împrumut şi să arendeze vămile Moldovei aceluiaş antreprenor care luase în întreprindere acele ale Ţării Româneşti şi cu aceleaşi condi-ţium, misiune in care a izbutit în chip satisfăcător. [ ] Capitolul VII DIN VREMEA REGULAMENTARĂ [...] Din vremea regulamentară datează clădirea celor mai multe din aşăzările mari boiereşti de la ţară, precum şi sădirea frumoaselor grădini, operă a cîtorva talentaţi grădinari germani, cari au înlocuit livezile şi ceairurile încun-jurînd altădată curţile boiereşti. Boierii bătrîni, cel puţin în mare parte, au rămas cumpăniţi în cheltuielile lor pană la moarte, numai cu încetul şi foarte cu măsură modificatu-şi-au feliul de trai. Dar majoritatea celor tineri, mai ales acei cari făcuse în străinătate studii mai mult sau mai puţin ipotetice, înţălăgeau să se bucure de toate îndămănîrile şi rafinamentele aristocraţiilor străine, cu averi stabile, aparate împotriva risipii prin instituţia majoratului. Nu voiau să ţie cont de costul lucrurilor aduse de la celalalt capăt al Europei şi aveau lipsa de măsura inherentă omului primitiv ce, aproape cu toţii, rămăsese sub mica spoială câştigată în cei puţini ani trăiţi în Apus. S-au adus în ţară mulţime de lucruri şi de unelte de lux, în mare parte inutile, cari în curînd s-au stricat în mînile slugilor noastre nepricepute. Boierimea era cuprinsă de o adevărata sete de inovaţiuni, de petreceri, de ducere a unui trai copiat întocmai după acel al lumii mari din Apus. Această imita-ţiune oarbă a formelor exterioare străine dădea prilej la feli de feli de incidente hazlii şi, prea adesa, ridicole. Nu mă pot opri să amintesc aici istoria despre cucoana Anica Lăţasea, fiica hatmanului Toderaş Balş, şi echipajul ei englezesc. Cucoana Anica, o femeie frumoasă şi bogată, una din „leoaicele" leşului, devenise anglomană prin influenţa guvernantei engleze a unei surori mai mici. Se hotărîse să-şi ţie casa şi mai ales grajdiul după moda engleză. Adusese din Anglia trăsuri şi hamuri engleze şi îmbrăcase pe surugiii ei ţigani în livrele de postilioni englezi. Apoi, nemulţămită cu atîta, a pus pe missa care o englezise să-i înveţe şi cîteva expresiuni engleze, uzitate atunci în Regatul Unit, între doi surugii în cursul mersului, precum şi acele mai de trebuinţă între stăpîn şi surugii, ca : opreşte, porneşte, la dreapta, la stînga, mai încet, ie sama etc. Ţiganii, probabil cu ajutorul cîtorva lovituri de bici, le vor fi învăţat şi nu puţin mîndră era cucoana Anica cînd ieşea la Copou s-audă pe surugii strigîndu-şi englezeşte să oprească, să pornească, să ieie sama etc. şi să li deie şi ea poronci, tot în englezesc Dar ţiganii uneori uitau să vorbească englezeşte şi o dădeau iar pe moldoveneşte. Atunci cucoana Anica se înfuria şi, scu-lîndu-se în picioare în trăsură, striga surugiilor : „Vorbeşte englezeşte, cioară !" Şi nu numai leşul, dar şi oraşele din provincie, nu numai boierimea cea mare, dar şi cea mică fusese cuprinse de această furie de inovare, de transformare după moda apusană a vieţii şi a modului de petrecere de pană atunci. Tata istorisea lucruri destul de nostime despre societatea botoşăneană dintre 1835—-1840. Astfeli, într-o iarnă, nu mai ţin minte ce afacere 1-a adus la Botoşani, unde a găsit pe botoşăneni tot atît de flămînzi de petreceri după moda nouă, ca şi ieşenii. îndată ce s-a auzit despre sosirea unui boier mare tînăr, frumos şi trecând drept unul dintre „leii" leşului, a fost încunjurat de toată tinerimea botoşăneană, care s-a grăbit să-i smulgă desluşiri asupra obiceiurilor mondene ale leşului şi mai cu samă asupra modelor bărbăteşti, apoi a căzut peste el o ploaie de invitaţii. întrebările necontenite ale acestor tineri provinciali i-au dat idee să li joace următoarea farsă : a venit la un bal în frac negru, jiletcă de catifea neagră, numai în trei bumbi, pantaloni negri strîmţi şi pantofi de lac, cămeşă cu jabou, guler moale înalt, împrejurul căruia cravata albă se învârtea de vro trei ori, întocmai după moda de atunci, dar cu colţuni de matasă, albastră la piciorul drept şi roza la piciorul stîng, cu mănuşă roza la mîna dreaptă, albastră la mîna stînga. La întrebările stîrnite de această ţinută, a răspuns cu cel mai mare serios că asta este moda cea mai nouă la Paris. La balul următor, tot tineretul botoşănean a la mode purta colţuni şi mănuşi de două culori deosebite : albastru şi roza ; un înadins curier 428 429 adusese din Ieşi o întreagă provizie de asemene coiţuni şi mănuşi. Mai povestea că, tot atunci, a fost poftit la un ceai unde era adunată lume multă, iar stăpînă casei, care de curînd se întorsese din Ieşi, se încerca să înveţe tineretul localnic misterele cadrilului şi a „lăncierilor". Limba franceză, acuma vorbită obşteşte în Ieşi, nu era vorbită în provincie, prea puţini chiar erau acei cari o înţălegeau. Cucoana în chestiune, în explicările ce Ie dădea, amesteca deci franceza cu o moldovenească plină de savoare, ca spre exemplu : — Balanncie, Marghioală ! Pe la c... meu, Nastasă ! Altă cucoană, băgînd de samă că şăde întorcînd spetele cătră tata, i-a zis cu un zîmbet din cele mai amabile, pentru a se scuza : — Mersî că şăd cu dosul ! Tata îndrăgise Botoşanii atît de mult încît, pană la căsătorie, n-a lăsat să treacă nici o iarnă fără a merge să petreacă o săptămînă sau două în acel oraş, iar botoşănenii deloc nu l-au ţinut de. rău pentru colţunii şi mănuşile în două culori. Transformarea economică princinuită în Moldova de dispoziţiile tratatului de la Adrianopol nu era numai mare, dar chiar şi foarte adîncă, căci de dînsa se resimţise naţiunea întreagă, transformarea socială însă n-a fost, precum nici nu putea să fie, decît superficială, căci ea atinsese numai păturile de sus. Numai aceste pături venit-au în contact nemijlocit şi imediat cu străinătatea, numai ele fost-au, prin cultura lor, rudimentară cum era, şi prin pregătirea ce i-o hărăzise contactul de pană atunci cu străinătatea, în stare să-şi însuşească, în timp relativ uimitor de scurt, o bună parte din formele exterioare ale vieţii europene. Căci chiar această transformare exterioară a claselor de sus era absolut superficială. De ea se împărtăşise mai ales boierimea, cu deosebire acea mare, fiindcă era mai avută şi dispunea astfeli de mijloace ca să opereze o transformare stînd în raport direct cu banii cheltuiţi pentru a o produce. In fond însă societatea, chiar cea înaltă, rămăsese aceeaş. Boieriul cel mare de la 1840, vorbesc de marea majoritate a cazurilor, era îmbrăcat nemţeşte, întrebuinţa ca limbă elegantă pe acea franceză în loc de greceasca vorbită pană atunci în saloane şi chiar în famidie, trăia în mobile aduse 430 din Apus sau făcute după modelurile din Apus, în relaţiile cu sămenii întrebuinţa formele uzitate în Apus, slugile îi erau îmbrăcate în livrele sau în fracuri şi serveau cu mănuşi albe, dar în fond se deosebea numai puţin de părintele său în işlic, straie moldoveneşti şi papuci. Afară de foarte puţine naturi alese, cari mai avusese norocul să fie crescuţi de educatori străini de frunte, erau educaţi numai pe dinafară, dar în fond, deloc : rămăsese oamenii naturii şi orientali, stapî-niţi de instinctele şi de patimile lor, bune sau răle. Ca şi părinţii lor, cînd firea li era bună, lipsită de viţiuri, erau buni, neviţioşi, capabili de actele cele mai bune, cele mai generoase şi mai nobile. Cînd, dimpotrivă, firea îi înzestrase cu viţiuri şi cu patimi urîte, se lăsau să fie tîrîţi de ele la faptele cele mai reprobabile. Bineînţăles că între aceste două extreme erau multe tipuri intermediare, iarăş ca şi în trecut. îndeobşte boieriul moldovan din vremea anteregulamen-tară era bun la inimă, blînd şi foarte aplecat la acte de dărnicie cătră cei nevoieşi sau suferinzi. Daniile făcute bisericilor în scopuri nu numai religioase, dar şi de binefacere, precum şi întemeierile de aşăzăminte de asistenţă publică şi de şcoli sînt urme încă astăzi vii a carităţii şi a dărniciei lor. Apoi care era boieriul cel mare care nu înzestra, în fiecare an, un număr de fete sărace de pe moşiile lui ? Nu mai vorbesc de pomenile lăsate prin diată, avînd să fie îndeplinite după săvîrşirea lui din viaţă. Sistemul de ocîrmuire era corupt, pentru unii boieri slujbele statului erau mai cu seamă un mijloc de înavuţire în dauna statului şi a administraţilor, dar acest rău nu era doară . i Timpul se petrecea cam în acelaş fol; în care am arătat că se urma la începutul veacului, la Bohotin ; deosebirea cea mare consista în faptul că toate se petreceau acuma'în haine nemţeşti, că narghileaua.selîntrebuinţa mai rar, însuş ciubucul pierduse teren faţă: deţ ţigareta. în, convorbiri rolul jucat de Ţarigrad : devenise şters:,de, tor :-:-Vrana.,şi mai ales Parisul îl-relegase-cu desăvîrşire în-umbrăi [n-jŢ.,; iy. ; ,,, ,--.-h : Mihalache Sturdza, încă de la începutul domniei'lui, pu-sescila.: dispoziţia oraşului; spre -.-a. servi de teatru;-o casa eu : două rînduri, ceo avea pe uliţa Copouluî,:în carei.se amenajare o sală de teatru,'singura ce capitala-Moldovei a.posedat-o pană ce, acel teatru ■ arzînd; s-â construit cel de astăzi, după planurile teatrului'de la Cernăuţi. în acea sală a ;j:ucat ' întăia trupă română, veneau sa joace trupe de- operă italiene şi trupe dramatice franceze. Tor la teatru; se dădeau şi pe atunci balurile mascate.,;Apoi în fiecare, carnaval, colonia franceză dădea im mare'bal, al cărui, atracţie1 principală îl alcătuia un vigur.os 'cafi'cari,' jucat (dansat)' de 'rheftibru coloniei şi ai trupei de teatru franceze, la care asistau, din1 loje, , nu numai toată boierimea, ci chiar însuşi domnul,şi doamna. Viaţa dusă de boieri în timpul. celei dintăi domnii regu-lamentare cu bună samă se- poate, numi' frivolă, dar, date-' fiind împrejurările istorice în cari se dezvoltase acea societate, . trecutul ei, condiţiunile politice în cari trăia, gradul ei de cultură, situaţia, geografică, a ţării , şi brusca . schimbare economică datorită tratatului de la Adrianopol, cum oare ar fi putut ea să fie altfeli decît frivolă ? 455 Griji erau încă puţine, averile boierimii erau încă întregi, vro cîteva numai începeau să s-încurce din pricina jocului de cărţi, tristă moştenire a ocupaţiilor ruseşti, precum şi a cheltuielilor nemăsurate ale unora dm boieri, doritori să europenizeze prea răpede modul lor de trai. Obştia boierimii stătea încă foarte bine, veniturile ei creşteau necontenit. Cu sistemul politic în vigoare nu puteau să facă politică decît înregimentîndu-se în ecpaiaua celor supuşi voinţii domnului sau să-i facă opoziţie făţişă. Cei mulţi aveau prea mult simţul demnităţii lor pentru a alege întăia alternativă, fără însă a avea energia trebuitoare pentru a adopta pe cea de a doua ; se hotărîse deci pentru alta potrivindu-se de minune cu firea indolentă a moldovanului, acea de : a se lasa să trăiască dus de valurile vieţii. Şi," Doamne ! dulce mai era atunci viaţa pentru un boier moldovan ! Avea nu numai necesarul, dar şi prisosul, făcea parte din cele vro două sute de privilegiaţi bucurîndu-se de o vază excepţională întru toate şi pentru toate, putînd aspira la toate situaţiile din ţară, chiar la domnie, neavînd grijă să fie călcat de altul şi putînd să se bi-zuie, în toate, pe bunăvoinţă deosebită a autorităţii. Apoi dacă la aceste mai adăugim frumuseţa ţării, bielşugul pămîn-tullui, a florii şi a faunei sale şi dacă, claie peste grămada, mai adăugim frumuseţa şi farmecul înnăscut al moldovencei, ai tot dreptul să te întrebi : oare ce li mai lipsea ? Şi să nu se creadă că celelalte clase sociale, afară de ţigani, duceau o viaţă din cale-afară nenorocită. Acea a bo-ierănaşului stăpîn de moşie era, în mic, aceeaşi ca a boieriului celui mare, iar privilegiatul fără moşie ştia şi putea, prin ocrotirea vrunui boier mare, să ducă fără muncă grea, o viaţa care nu cunoştea lipsa. Traiul era doară aşa de ieftin şi găseai cu atîta înlesnire cine să te găzduiască şi să te hrănească, numărul ştiitorilor de carte era aşa de mic şi noile posturi relativ număroase, fără a mai vorbi de sinecurile bisericeşti şi de acele particulare ! Ţăranul era ţinut sa muncească din greu pentru boier în cursul verii, mai greu decît fusese soarta părinţilor lui, deşi i se luase mai bine de trei pătrimi din pămîntul de care se folosise înainte de Regulament. Dar munca asta, pe nedrept impusă, nu era excesivă şi puţinul pămînt ce-i rămăsese, dată fiind rodnicia lui, putea, împreună cu un prisos de muncă nu 456 excesiv, să-1 puie în stare să-şi procure cele trebuitoare pentru el şi pentru familia lui. în fond nu se simţea nenorocit, căci trebuinţile lui erau puţine şi era, în sfîrşit, linişte în ţară. Administraţia era într-adevăr jacaşă, dar nu-i putea face mare rău ; în caz de abuz prea mare ar fi intervenit boieriul, care avea interes la buna stare a ţăranului de pe moşia lui şi ar fi fost rău de cinovnicul care s-ar fi întrecut cu jafurile. Rămîneau abuzurile stăpînilor de moşii : bătăile neomenoase şi munca peste stipulaţiunile regulamentare, aşa şi aşa împovărătoare, dar cu abuzul era ţăranul deprins din moşi strămoşi.. Apoi trebuie să declar că puţini erau boierii cari, cu bună ştiinţă, se făceau vinovaţi de asemenea fapte ; ele de obicei erau săvîrşite de vechil sau, cînd moşia era arendată, de posesor (arendaş). Neomenoşi faţă de ţăran erau mai totdeauna vechilii de neam străin, mai cu deosebire polonii. îndeobşte condiţiunea ţăranilor era mai grea pe moşiile boierănaşilor decît pe acele ale boierilor mari : stăpînii săraci erau mai habsîni, mai lacomi de bani decît acei bogaţi. Posesorii (arendaşii) se dădeau la toate jafurile cu putinţă şi, prin corumperea funcţionarilor, ştiau să-şi asigure impunitatea. Totuş repet că ţăranul moldovan din vremea regulamentară nu se simţea nenorocit : dacă muncea o sută douăzeci de zile pe an (pentru stăpîn şi pentru sine), se putea odihni apoape tot restul anului. Această socoteală mi-a fost făcută de ţărani bătrîni din toate părţile Moldovei. Marele păcat al situaţiunii era tocmai faptul că, dată fiind lipsa de trebuinţi a ţăranului nostru, uşurinţa şi ief-tinitatea traiului, el nu a sîmţit destul de tare nedreptatea ce i se făcuse cînd, rîpindu-i-se dreptul de folosinţă asupra celei mai mari părţi a pămîntului obştiei, lipsindu-1 astfeli de mijlocul lui firesc de îmbogăţire, s-a stîrpit într-insul dorinţa de îmbogăţire, adică cea mai puternică pîr-ghie de propăşire a unui popor. Şi tot din pricina uşurinţii şi a dulceţii vieţii ce o duceau, claselor de sus li-a lipsit imboldul nevoii, adică fermentul principal care dă naştere spiritului de întreprindere Şi împinge la muncă. Boierimea moldovenească din vremea lui Mihalache Sturdza avea două îndeletniciri de căpetenie : intrigile po- 457 Htice şi plăcerile. Printre aceste de pe urmă s-înţăiege că, la feli cu ceea ce s-a petrecut pretutindeni, din timpurile cele mai vechi pană astăzi,: în orice societate de oamcm <;a-n n-au de lucru şi sîrit bogaţi, dragostea a jucat: un rol de căpetenie.--Mult 'vorbitu-s-au • de: corupţiunea-societaţu boiereşti de altădată. Pretind -ca-"această societate miru nimica nu a lost mai coruptă j decît 'înaltele aristocraţii din ţările apusene şi-aristocraţia banului de astăzi. La noi s-au întîmplat întocmai aceleaşi scandaluri ca aiurea, cu singura deosebire că, aici, au fost mai răsunătoare 'decît 1 aiurea fiindcă,'din cauza educaţiei noastre-^mai -primitive,' mai rudimentare, se ascundeau mai puţin, în două cuvinte: fiindcă era mai puţină- ipocrizie. Intru -nimica, rinera^moldoyartca -din -boierime' mai viţioasă, mai - coruptă decît doamna din ' înalta aristocraţie' apusană'; nu păcătuia 'mai des; -nici mai tare, -dar' îsi" ascundea păcatul- "cu neasamanat mai- -puv.rta artă. Deoarece" s-a convenit-a se-zice că -.•ipocrizia' esti-'Un • omagiu- ce viţiul îl 'prestează- -birt-Hţii;--cucoanele noastre erau '"în această-'"privinţă desigur- inferioare damelor- din Apus, dar numai în -aceasta:-•■' •"".■-------- Aceste femei din -boierime; < cari - au ieşit -în - lume int-ie -1830 si 1860; - erau "aproape toate'-frumoase,' -înzestrate cu -o-minte dihJcele --mai11 '-H--ii1 'si• cu o distiricţiurie''suverană. Nu ■ era nicicum rde mirare ca-ele'să-ffi atras privirile-si.'să fi- deşteptat în fchip atît de \lu p6îtele bărbaţilor'cU caii \eneau în "contact") • 1 ' J ' ; Un scandal'răsunător-şi •care' • 'a -'îaCtrt-'ejfcfeăJ .-.-Pe- cel. dintăi,ham cunoscut foarte bine. căci- era. bunicul., soţiei -mele şi, -în.copilăria, mea.-, sădea la.moşia- lui Gr-ozeitii, pe, valea. Qituzul-ui, la vro douăzeci de kilometri de....Căluţi,., adică -după:, accepţiunile de. atunci, a depărtărilor-,, .intram; în, categoria vecinilor de .moşie. Apoi el mai era văr primar cu bunică-mea despre mamă, cu.Anica Catar-giu, deoarece pur miitrache. Bogdan,', jtatăl >.lui ..Lascar, -şi .Jprdache- .Ca.tar.gki. Uneau. două.surori Roseteşti. . .. . - < r..ţLascar..Bogdan-.-se născuse pe la 1800. Era un-bărbat-de-, statură impunătoare, căruia ..îi- sădea- încă - bine _şi , 1-a .bătrî-. neţe, iar în. tinereţe, după spusa tuturor,- fusese de o deosebita, frumuseţa. Era foarte mîndru.. de faptul că ofiţerii ruşi 11 spusese că samănă mult cu împăratul Neculai -car&,. precum se ştie, trecea drept unul din cei mai frumoşi bărbaţi din împărăţia lui. Bogdan primise o învăţătură destul cje 459 îngrijită, mai ales pentru acea vreme. Avusese un profesor francez foarte distins, al cărui nume l-am uitat. Arn văzut, mult după moartea lui Lascar Bogdan, nişte scrisori franceze scrise de el unei doamne şi am putut constata că mînuia limba franceză în perfecţie. S-a căsătorit de tînăr cu Smaranda Balş, sora lui Tode-riţă Balş, care avea să fie caimacam la 1856; o femeie frumoasă, vestită mai ales prin splendoarea, abondenţa şi lungimea părului ei auriu. Faptul că Bogdan nu-i era cu credinţă nu-1 împiedeca să fie grozav de gelos, gelos în aşa grad, încît noaptea învălătucea împrejurul braţului său una din cozile ei pentru ca să nu poată pleca de lîngă el fără de ştirea lui. N-au dus multă vreme casă împreuna şi s-au despărţit. La înfiinţarea miliţiei pământene a intrat într-însa, odată cu cumnatu-său Toderaş (a nu se confunda cu Toderiţă) Balş, ajungând foarte răpede (adică în prea puţine luni) la gradul de colonel sau, cum se zicea atunci, de polcovnic. Dumitru Ghiţescu, despre ale căruia Amintiri am vorbit mai sus, povesteşte că într-o bună zi, la un exerciţiu de batalion, un ofiţer încurcînd toată mişcarea fiindcă nu înţelesese poroncă, polcovnicul, în mînia lui, 1-a stupit în obraz. Corpul de ofiţeri a reclamat îndată hatmanului, care era cumnatul lui Bogdan, ameninţând cu demisia. Polcovnicul a trebuit să deie satisfacţie ofiţerilor şi, în curînd, a părăsit serviciul militar. Pe cînd era colonel, se găsea în legături de dragoste cu o doamnă din înalta societate, soţia visternicului de pe vreme. Visternicul era gelos, căci soţia lui numai credincioasa nu-i fusese ; avea acum obicei să s-întoarcă pe neaşteptate de Ia visterie acasă. Pentru a înlătura orice primejdie de surprindere, Bogdan a avut recurs la următoarea stratagema, în ceasurile în cari vizita pe visterniceasă, înşira, Ia anumite distanţe, pe tot drumul ducînd de la visterie pană la casa visternicului, trompeţii garnizoanei, cu ordin ca cel de lîngă visterie să sune îndată ce va vedea trăsura visternicului plecînd de acolo, iar ceilalţi să sune pe rînd, îndată ce vor auzi că au sunat cei dintre visterie şi locurile în cari erau postaţi. Astfeli polcovnicul şi visterniceasă s-au putut iubi în toată liniştea. 460 Dar Bogdan era zburdalnic, s-a încurcat şi cu altă cucoană, soţia altui colonel, (miliţia moldovenească se compune numai dintr-un batalion şi un escadron, dar de coloneii şi chiar de hatmani (generali) era bielşug). Se crede că visterniceasă, aflînd de necredinţa amantului ei, a pus pe bărbatul rivalei sale în cunoştinţa necredinţii acesteia, căci el a început să-şi supravegheze soţia foarte de aproape. Aşa de aproape încît, într-o bună zi, a prins-o deschizând o scrisoare ce a bănuit îndată că vine de la Bogdan, precum şi era cazul. A vrut să i-o smulgă din mînă, dar cucoana, mai îndemînatecă, a făcut-o răpede ghem şi a înghiţit-o. Pe urma s-ânţelege că a ştiut să spuie bărbatului că scrisoarea venea de la cine ştie ce prietenă sau rudă şi că a înghiţit-o numai pentru a proclama dreptul ei de a corespunde liberă cu oricine. înainte sau după trecerea lui prin miliţie, Lascar Bogdan a mai fost căsătorit cu cineva, dar am uitat numele doamnei. Căsnicia lor a ţinut numai cîteva săptămâni, căci el a cerut despărţenia pe motiv că noua lui soţie..., cum să zic, scapă noaptea nişte adieri rău mirositoare, cari Ii făceau viaţa comună nesuferită. Şi divorţul s-a pronunţat ! La sfârşitul anului 1827, Lascar Bogdan s-a căsătorit cu domnişoara Eufrosina Ghica din Bucureşti, o persoană ca fizic plăcut şi înzestrată cu mari calităţi de inimă. Sigur este că ea a ştiut să puie desăvârşită stăpânire pe soţul ei care, de atunci, din Don Juan, a devenit un adevărat model de credinţă conjugală. Lascar Bogdan era atunci un bărbat foarte bogat; apoi mai fusese totdeauna foarte ordonat în cheltuielile sale şi nu juca cărţile. Stăpînea, pe lîngă moşia Unţeştii, lîngă Bârlad, patrusprezece mii de desiatine de pămînt excepţional de roditor în ţinutul Hotinului, în Basarabia. în aceeaş vreme (a şăsa decadă a veacului), cneazul Dumitru Cantacuzino, căruia nu ştiu din ce motive i se dăduse porecla de „Cneazul cu canalul", fost ofiţer rusesc care a făcut campania Crimeii, stăpînea moşia Grozeştii, pe Oituz la ţinutul Bacăului, şi era cufundat într-un noian de datorii din cari nu ştia cum să iasă. Trebuia numaidecît să vîndă moşia, s-o vîndă răpede şi s-o vîndă bine, căci altfeli rămînea pieritor de foame. îşi aruncă ochii pe Bogdan pentr:. a-1 ademeni s-o cumpere şi, spre acest1 sfîrşit, începu să i-o laude şi să se plîngă că afaceri urgente chemîndu-1 în Rusia, unde va trebui să steie mai mult timp, apoi mai fiind încurcat cu datorii grele, ar fi mai cuminte din partea lui s-o vîndă, dar nu s-îndură. A lăudat moşia într-atîta, încît a făcut pe Bogdan să vie s-o vadă. Moşia Grozeştii este o moşie de munte, care atunci avea o întindere de patrusprezece mii de fălci, din care o parte foarte mică era.loc de arătură, cu mult cea mâi mare parte din întindere alcătuindu-se din pădure, nu tocmai în bună stare, din fînaţuri şi din păşuni de munte. Moşia avea însă o huţa (fabrică de steclărie) şi o velniţă. Cantacuzino -aştepta pe Bogdan şi îşi pregătise bateriile. Din momentul sosirii musafirului, asupra curţii de la Gro-zeşti.(care, de atunci a ars, dar era foarte frumos situată pe o coastă, în stil de châlet elveţian şi se afla în mijlocul unei frumoase grădini), Sra abătut un şir neîntrerupt de mesiţi jîdovi, venind să ceară cneazului, care un mare număr de cară de steclărie, care nu ştiu cîţe poloboace-de rachiu, altul un număr mare de boi îngrăşaţi, care vînzări însam-nate de alte producte pentru-prezent sau pentru viitor, dar tot cu preţuri mari şi plătite'peşîn, - în galbeni buni, zimţi şi fără bortă, după formula stereotipă, galbeni cari se numărau sub ochii lui Bogdan. Şi cneazul făcea greutăţi, pe mulţi din mesiţi îi trimetea la primblare zicîndu-li că marfa ce o cer este-făgăduită altui muşteriu statornic şi plîngîn-du-se că-i este cu neputinţă să mulţămească toate cererile. . Bineînţeles că toate aceste cereri erau - fictive, mesitii tocmiţi pentru a juca o comedie şi galbenii cei frumoşi ce se numărau de nu ştiu cîte ori în faţa lui Bogdan erau tot aceiaşi. , ■ ..... Un om cuminte ~ ar, fi bănuit lucru necurat, ar f i. plecat fără a conchide nimica şi ar fi trimes oameni 'de încredere să controleze realitatea vânzărilor încheiete faţă de el.- Dar Bogdan nu era cuminte.; situaţia frumoasă a moşiei, casa, grădina îl orbise,-.nici prin gînd nu-I trecea ca,'prietenul sau, cneazul, să-1 înşele ; a dat arvonă şi" a .primit zedelca _ lin Cantacuzino: înainte de a părăsi Grozeştii.. Ajuns, lâ Ieşi, a plecaturi Basarabia, unde'â vîndut bunătăţile de .moşii .fie le avea în ţinutul Hotinului şi, la întoarcere. în Ieşi, a achi- tat cneazului preţul Grozeştilor. în curînd însă s-a convins de chipul nedemn ân care - prietenul său îşi bătuse -joc de ' dînsul. Huţa mergea greu, steclăria se vindea'cu un preţ care de-abie întrecea costul fabricării, velniţa'mergea şi mai greu, căci poziţia excentrică a Grozeştilor, depărtarea, lor de centrele de producţiune a cerealelor din distilaţiunea -cărora ieşea rachiul ridicau mult costul' acestui produs, îngra-şarea boilor era anevoioasă din pricina lipsei de paie precum şi a proastei calităţi â finului de .pădure. Şi, claie peste grămadă, Bogdgan s-a mai împodobit cu un vechil leah cartofor care, ceea ce nu fura dădea în cărţi. Apoi, la Ieşi, unde avea casă şi grădină frumoasă, trăia cu un lux deosebit ; cucoana Frosiniţa nu putea mînca. decît, cornişoni ■ (cas-. traveciori cu oţet) venind din Paris, cei făcuţi în ţară pă-rîndu-i prea vulgari. Săraca ! a plătit aceste nebunii prin ..ani de lipsă şi de suferinţi ce i^a îndurat cu cea mai mare demnitate. ' - Văzînd că s-încurcă,. Bogdan-a părăsit leşul pentru-a. se stabili în permanenţă la Grozeşti, dar i-a mers din râu, tot , în mai rău,-deşi s-a scăpat-de vechilul leah. Prin anii şăse-zeci s-a adresat, pentru a fi-scăpat, unui avocat din. Ieşi, bărbat deştept şi cult, dar cu o • deplorabilă reputaţie* ca-re i-a luat. casa din- Ieşi pe preţ de nimica şi- s-a--încercat sa-i ieie şi moşia Unţeştii ceri-o dăduse în/.arendă.- A fost, pe , urmă între ei proces şi. Bogdan a cîştigat în parte, adică Unţeştii- au rămas ai lui, dar. avocatul a- rămas cu casa. : Cucoana-Frosiniţa era foarte-evlavioasă. Avea obiceiul . Şa-şi zică, în fiecare sară, vreme- de un ceas -şi mai bine, rugăciunile pe greceşte, căci aşa le învăţase în, copilărie.-Pe barbatu-său îl, plictisea cumplit, această lungă bolboroseală grecească şi-1 împiedeca, s-adoarmă. Adeseori o • intrerurripea - pentru a-i zice : „Madame Bogdan,, -a'ennuyez donc pas tel-lemenî le bon Dieu. avec vos prieres ! Ne lui repetez donc pas dix fois.de-.suite la meme chose ! Le bon,Dieu est inteligent, il comprend toup-de suite," (Doamnă Bogdan, - nu plictisiţi atîta pe bunul- Dumnezeu cu rugăciunile domnîei-voaştre. .Nu-ri repetaţi de zece ori, una după alta, acelaş *ucru ! Bunul .Dumnezeu'este deştept, înţelege îndată.) :. O particularitate a .lui Lascar Bogdan era ( faptul că nu . .4, se cunoşteau decît, prea puţini" clienţi»., pe., cînd de obicei boierii cei mari aveau o întreagă suită de „oameni de casă". Totuş şi ei „a făcut un om", şi unul nu tocmai fără merite, pe generalul Ion Duca. Acesta, fiu de mazil din ţinutul Vasluiului, începuse prin a intra, în calitate de camardiner, în slujba particulară a lui Bogdan. Fiind băiet cu ştiinţă de carte, curat, harnic şi ascultător, Bogdan, care atunci era polcovnic în miliţia Moldovei şi cumnat cu hatmanul, cu Toderaş Balş, 1-a făcut să intre în miliţie în calitate de iuncăr. Zelul (osîrdia, cum se zicea atunci) pentru serviciu şi celelalte bune însuşiri ale tînărului fiu de răzăş, care singur a învăţat franţuzeşte şi şi-a însuşit cunoştinţe variate, l-au făcut în curînd ofiţer, apoi, cu încetul, a ajuns pană la gradul de general. Un geniu militar n-a fi fost generalul Duca, dar a avut o însuşire frumoasă şi rară în oştire, mai ales în vremile de mai de mult: a rămas cu mînile curate. Intrat sărac în oştire, tot sărac a ieşit dintr-însa. Şi totuş a găsit mijloace să deie o frumoasă creştere celor doi fii ce i-a lăsat : unul a murit inginer inspector-general şi director general al căilor ferate, celalalt preşedinte aii Curţii de Casaţie, iar astăzi un nepot de fiu al generalului Duca este consilier al tronului. Lascar Bogdan, din întăia lui căsătorie, a avut un fiu, Lascar, leitenant în miliţia moldovenească, care a fost so-cru-meu şi a murit de tînăr, lăsînd regrete unanime. Dm a doua căsătorie a lăsat doi fii : căpitanul Neculai Bogdan, ucis la 6 septemvre 1877, în faţa redutei Griviţa no. 2, şt generalul Gheorghe Bogdan, mort acuma şi el, acel care, cu divizia lui de cavalerie, a făcut prizonieră, în cursul campaniei din vara anului 1913, la Ferdinandovo, o brigacta de infanterie bulgară, cu două baterii. Al doilea călău de inimi din Ieşi, în vremea celei dintâi domnii regulamentare, era cumnatul lui Lascar Bogdan, Toderaş Balş. Dacă nu avea statura frumoasă şi aerul impunător al cumnatu-său, Toderaş Balş era frumos la faţa şi plăcea mult femeilor ; cultura lui însă era aproape nuia, în această privinţă nu se putea compara cu Bogdan. Ca şi dînsul, ia alcătuirea miliţiei moldoveneşti, el s-a simţit cuprins de o mare dragoste pentru cariera militară, însă aceasta dragoste pentru militărie a fost la dînsul mult mai statornică decît la Bogdan. Intrat în miliţie cu gradul corespun- zător acelui civil ce-î avea în acel moment, a. urmat la Odesa un curs de instrucţie de cîteva luni şi a fost numit polcovnic, întrunind sub comanda sa batalionul de infanterie şi escadronul de cavalerie cari, împreună, alcătuiau un aşa-numit regiment. După puţin timp a fost înaintat la gradul suprem : acel de hatman şi gheneral-inspector al miliţiei. Şi-a luat gradul şi îndatoririle foarte în serios şi, în timpul hătmăniei lui, a muncit greu cele două sau trei roate de infanterie şi două sau trei plutoane de cavalerie cari alcătuiau garnizoana leşului. în fiecare an miliţia tăbărîtă pe malul Prutului făcea, în timp de mai multe zile, manevre (?) şi aceste manevre se terminau cu un simulacru de lupta : atacarea şi apărarea unei poziţiuni la care era poftită toată boierimea din capitală şi corpul consular, iar la sfîrşit, după obligatoarea defilare ce o primea hatmanul, el dădea corpului ofiţeresc şi invitaţilor, acolo pe loc, o masă mare la care cel dintăi toast era totdeauna ridicat în onoarea : „Augustului nostru protector, mărirea-sa împăratul tuturor Roşiilor". Trupa nu era uitată ; pe lîngă o masă bogată, adăpată în chip îmbielşugat cu vin cumpărat din punga hatmanului, fiecare soldat mai primea şi cîte o gra-tificaţie provenind din acelaş izvor. Ocupaţiile lui militare nu-1 împiedecau să deie şi Vene-rei o parte însamnată din timpul său. Cronica scandaloasă spune că cuceririle lui n-au fost puţine. Dealtmintrelea, el insuş (modestia nefiind una din calităţile lui) se lăuda cu victoriile repurtate pe acest teren. în a şăsa decadă a veacului, aflîndu-se la un bal, lîngă una din doamnele cele mai distinse ale societăţii, i-a spus vorbind de frumuseţa fetelor Şi a tinerelor femei măritate : „Uite, toate sînt frumoase Şi cit de frumoase ! Şi la urma urmei nu-i lucru de mierare, doară eu le-am făcut pe toate !" Şi doară, după cît spuneau toţi bătrînii, soţia lui cuconu Toderaş, cucoana Marghiolita, născută Bogdan, fusese deosebit de frumoasă şi era cel mai bun suflet ce se poate închipui. Am găsit la Academia Română, scrise de ea, de ^,0rna> soţului ei, la Ieşi, nişte scrisori ale căror franţu-zasca era destul de lamentabilă, dar pline de o adorabilă C?n^oare ?i ^in cari ieşea un parfum de iubire curată şi tînăra. 465 464 Casa cucoanei Marghiolitei Balş era vestita pentru Tar--' ga-i ospitalitate şi mai ales pentru masa-i minunata ; era i din această pricină rivalitate mare într-o vreme între -dînsa-" şi bunică-mea. Ea. fusese una din cele mai bogate partide din Moldova. A avut ca zestre şi clironomie unsprezece^ moşii din cele mai frumoase, printre cari moşia Piatra cu tîrgud şi moşia Tîrgul-Frumos cu tîrgul. Dar „gărgăunii de domnie" o făcuse să vîndă, în-anii. 1833—1834,- cinci'moşii;-că să-1 aducă în scaun pe cuconul Toderaş v-*-- din fericire : pentru ţară, în zadar. Era', şi-el bogat căci, între altele, stăpînea moşia Darabanii," în întindere de vro opt mii de fălci, dar pofta de domnie,: înzestrarea celor două fete si mai ales traiul nemăsurat i-au ajutat să treacă prin acea--avere, nemairămînînd la sfîrşit cucoanei Marghiolitei decît Darabanii şi, aceştia bine' ipotecaţi. Multe erau,- în copilăria mea, poveştile nostime' în"'curs despre - .generalul 'loderaş , -.Ca toţi boierii, mari de pe.vreme, avea o adevărată curte'. de boieranaşi .şi de oameni boieriţi prin .influenta'lui.'Daca nici prin gînd nu-i trecea să arate faţă de 'dînşii vro fudu- ■ lie şi să-i trateze du Iqaut ■ d:e',sa-;-: "" — Ce mai'faceţi"? - - "' - ' ■ - ' — Ia, mă.... ! ■ ■- - - - -; - -'■'Să' nu se creadă'că el-voia astfeli să umilească pe muia- firul lui, sau că - acesta sie simţea' umilit •;; sînf încredinţat că, dimpotrivă,-'cer mulţi-'din;ei se-'simţeau cinstiţi prin' asemene familiaritate. ■'r-'-' ' T.-Cu toată lipsa ruj! de cultură' generală 'şi .militară,-c*.;co-nul Toderas cetise descrierea' unora-din marele'bătălii-, între altele ştia pe de rost răcea'de4a 'Waterîbo, şr'toată -lumea;; care 1-a cunoscut la sfîrşitul vieţii sale mi-a spus ca de atjtea ori o povestise, încît sfîrşise prin a ii convins ca. 466 luase parte la ea şi o povestea acuma în însuşire de martor ocular. .- ■.....: ..--------:-;.-■< .....,.'■■- .' Cînd,: la 1866, a fost teniei, pentru a, crede ca ţuren concentraţi sub ordinile lui Qsman-paşâ.-la .Rusciuc, ar putea' trece Dunărea pentru ca .să'.scoată din.ţară-pe principele . Carol-, adus' în scaun fără. voia Tor,, şi.,armata noastră,'„cîţa „aveam atunci şi în starea ei de atunci, fusese concem !,per.Sabar, Toderaş Balş...n-a.-mai-..dormit decît.;îmbrăcat in uniformă de general şi împintenat,. zicînd că, în. momentul [}ti- care îl va chema ţara, el, trebuie,; să fief totdeauna-, gata osă încalece. Iar regele Carol: :cînd:-îşi:samintea,-aGeaştă vorbă 1« -J-ui, ■ eonu. Toderaş, .care-i fusese, raportată,., zicea:.: ..„(Jjest ■-touţ-,q.u plus sil aurait, pu monter sur, un cheval d.e bois". c{âîttt:-aF- fi ■ putut-i încăleca decît cel;,mult ,pe.-, tm v-cal~~.de lemn,). -;- > ■.. -,. ,.,■-.-..> -::.,, .Amintireaf.hătmăniei -lui îi- era-,-atît-de dragă încît,,pană s&a/moarte, avea la, Darabani-pe-unul^dinrrf ostii lui--soldaţi, -îmbrăcat- 'în vechea uniformă-■-,moldovenease-ă;:-,eu o, -ve^he jipraşcă.: milkărească- şi cu; © darabană—La -toacă el rve!a,ea,-rla - .'poartă, n băteadaraban a,, r-apoi-, punînd-b; (■ jos*,- h şa . puşca, osi i$ăoeafi.'rism6tru? (mînuirea armeiloi-)nB©stindnto£o.data .vecKHe «comanzi ţ-;pe urmă, punind puşca jos, lua iar darabana, iir 'xo!-^ăt^a si,.ceremonia zilnică fera.aerminatăc m ,w.n>i sa -''•'"•'Rusii*: foi;m:iadnmiliriaTn6astră,j©:i.,m J-de.r'necin'Ste:i -în- nvigoare' :în ^-armata ^or^mudţi-hatmanioau T'feşft* !dinslujbă 'Cuortume^'pata.t: Bras*--maiccbj deosebire-; Ja-5 no-văţiţi ■ ©ă- în trebuinţează soi daţii--. pemru,"a o li '_strîng:e:r rxe-cbltâ-' şi- a-Ii> presta aîte> servicii gratuite-de -acelaş: feli.j Tode-, laş -.Balş- a ieşit totdeauna' dinJ1 -hătmăn-'ie -tu-i;ritînile,'eurafe. r< <3 persoană'care a jucat-un'"rol însamnar-în"societatea •ueşariă,-.da'că nu totdeauna -vrednică: de lauda1, a'fost o vâră -primară a mea, cu 'patruzeci şi nouă^de. arii'mai mare'decît Mpî1.^. Elena Sturdza, născută Ghica, fiică a. uneţ 'fiice dţn _inta.ia ;căsătorie a hatmanului. Căsătorită dintăi cu uh Gre-',-?e"nu -şi despărţită de el, s-a căsătorit -pentru a. doua-bară ..-Su. visternicul Alecu Stur'dza;.-barba-ţ foarte bogat, unul djn .corifeii -boierimii din. vremea.-regulamentară.- Elena - Sturdza nera,p persoană de statură minusculă, dar-cu faţă, dacă nu rde ,0 frumuseţă clasică, .'cel puţin foarte plăcută.'Era foarte dg-ş-îeapţa-şi şe..bucura:de o cultură excepţional de îngrijită pentru 467 vremea de atunci, dar era înzestrată cu un spirit deosebit de intrigant, cu un caracter infernal, cu o nemărginită vanitate; era veşnic muncită de pofta să domineze şi, în toate, să fie ea cea dintăi. Grozav de cheltuitoare, a încurcat cu desăvîrşire averea frumoasă a lui Alecu Sturdza, care se afla cu totul sub influenţa ei. Tot din pricina ei, el, bărbat cuminte şi paşnic din fire, se trezise în stare de gîlceavă cu domnul şi cu cea mai mare parte a societăţii ieşene. Alt Alexandru Sturdza, un văr al lui Mihai Sturdza, stabilit în Rusia, logodindu-şi fiica cu un cneaz rusesc şi fiind rugat de familia acestuia să-i deie un arbore genealogic al familiei Sturdza, s-a adresat domnului Moldovei pentru a-i cere să dispuie alcătuirea unei asemene lucrări. Mihai Sturdza s-a grăbit să numească o comisie, din care făcea parte şi Gheorghe Asachi, pe care a însărcinat-o cu strîngerea şi coordonarea documentelor necesare. Lucrarea a fost făcută de Asachi, împreună cu membrii familiei Sturzeşti alcătuind comisia, în chipul cel mai serios, cel mai conştiincios şi cel mai obiectiv, pe temeiul unor documente de indiscutabilă autenticitate, dovedind existenţa familiei Sturdza în Moldova de la începutul veacului al cincisprezecelea. Dar într-o călătorie făcută, mi se pare în anul 1813, la băile de la Mehadia, logofătul Grigoraş Sturdza, părintele domnului, se întîlnise acolo cu un membru al familiei contale ungare Bethlen, cu desăvîrşire ruinat, care îşi procura mijloace de trai prin ak cătuire de genealogii. El a spus logofătului că poate dovedi cum că familia Sturdza se trage în realitate din acea ungara a conţilor Turzo şi a ademenit chiar pe logofăt să intre în vorbă cu el pentru alcătuirea unui arbore genealogic al Sturdzeştilor. Din nu ştiu ce cauze însă nu s-a dat urmare acestui proiect, dar credinţa că Sturdzeştii se trag clin conţn Turzo a prins rădăcină în mintea mai multor membri ai familiei. Comisia însărcinată de domn cu alcătuirea arborelui genealogic a rugat pe un ungur ardelean, bărbat învatatTii însărcinat de ocîrmuirea Moldovei cu cercetări orologice, care tocmai pleca în congediu în Transilvania, să facă acolo cercetări în privinţa înrudirii Sturdzeştilor cu famalia Turzo. Prin cercetările făcute de acest învăţat, s-a răspîndit in Transilvania zvonul că preabogatul domn al Moldovei caută să găsască peste munţi urme despre vechimea familiei sale. Doi nemeşi de origine română, fraţii Boier, complect rm- 468 naţi, s-au gîndit să se folosască de această împrejurare pentru a pune mîna pe ceva bani. Posedau copia unui uric al lui Vlad Dracul, în calitate de herţeg al Făgăraşului, din a patra decadă al veacului al cinsprezecelea, prin care Vlad întărea unui membru al familiei Boier nişte posesiuni în ducatul Făgăraşului. Apoi mai ştiau că o altă copie a zisului uric se găseşte în arhiva mănăstirii de la Cluj. S-au adresat superiorului mănăstirii şi au obţinut o copie legalizată a actului transcris în arhiva lor, copie care, după toate probalităţile, a fost făcută sau de unui din ei, sau de un instrument al lor. Pe acea copie au avut grijă să lese un spaţiu oareşcare îndată după cuvintele : „Ion Vlad", din titulatură. Apoi au pus pe superiorul mănăstirii să legalizeze acea copie şi au plecat în Moldova după ce, în spaţiul liber, au introdus, după cuvintele „Ion Vlad", acel de Sturdza. Acolo au oferit-o domnului în schimbul unei sumi de bani. Desăvîrşită lipsă de cunoştinţi istorice serioase în vremea cînd Kogălniceanu de-abie îşi tipărea Letopiseţile, iar în Ţara Românească încă nu se începuse, în Magazinul istoric pentru Dacia, publicarea cronicelor munteneşti, a făcut pe Mihalache Sturdza, bărbat mai^ mult decît chibzuit în cheltuieli, să deie pe acest act falsificat suma de 800 de galbeni, sau 9 400 franci, iar comisia însărcinată cu alcătuirea genealogiei sturdzeşti să cuprindă actul în numărul documentelor sale şi să pornească arborele genealogic din Ioan Vlad Sturdza-voievod. Despre absoluta bună-credinţă a membrilor comisiunii nu ne putem îndoi un niornent, precum şi, în cît priveşte domnul, este sigur că dacă nu ar fi fost încredinţat că copia legalizată a actului de la Cluj este absolut făra prihană, nu ar fi dat bani pe dînsa. Acea genealogie a fost adeverită în urmă de cătră Obşteasca Adunare şi întărită de domn. Dar cucoana Elena Sturdza nu era mulţămită cu simpla descendenţă din Vlad Dracul : îi trebuia numaidecît o origine străină, mai ales un titlu. Spre a-şi ajunge scopul, s-a hotărît a merge Ia Viena şi a face, la curtea împărătească, demersu-nle necesare pentru a obţine recunoaşterea descendenţii Sturdzeştilor din familia Turzo, precum şi titlul de conte, luîndu-1 chiar de mai înainte pentru dînsa. înainte de plecare a ştiut sa adune, de la diferiţi Sturdzeşti, o sumă de cinci mii de galbeni pentru întîmpinarea cheltuielilor necesare spre obţinerea acelei recunoaşteri. Dar la Viena, cu toate relaţiile fru- 469 mpase ce le avea, nu a- putut izbuti la.nimica. Afacerea a fost deferită competenţei camerei heraldice, care nu a putut gasi nici vro legătură între familiile Turzo şi Sturdza ; aceasta reiesă cel puţin dintr-un fragment de raport al zisei camere,, pe care l-am văzut şi care există la unul din membrii familiei. Vîsterniceasa Elena Sturdza s-a întors deci la Ieşi fără nici . o recunoaştere de titlu sau de descendenţă, ceea ce însă nu a împiedecat-o să urmeze pană la moarte să se întituleze contesă Turzo-Sturdza şi să susţie că titlul îi fusese recunoscut de împăratul Austriei. Un rol cu deosebire însamnat îh societatea ieşana a jucat sora contesei, cucoana Marghiolita, căsătorită: succesiv cu j beizade Neculai Sturdza, cu logofătul Costache Sturdza şi cu \ visternicul Neculai Roset-Roznoveanu. După mărturia tutu- ; ro'ra fusese deosebit de frumoasă şi de deşteaptă. După ,căsă7 \ torîa ei cu Roznovanu a fost, din pricina marei bogăţii a. acestuia, .în capul societăţii ieşene şi, până.la moartea ei, în anul, i 888, la vrîsta.de 81 de ani, casa roznovăneascâ a.fost privită ca cea dintăi din Ieşi. . • Soţul ei era un bărbat foarte bogat, dar tot pe atît de vanitos. Cu prilejul numirii^ întâiului domn-regulamentar, a. fost şi el candidat la scaunul domnesc şi se găsea în rivalitate cu însuş tată-său,-, logofătul. Iordache Roznovanu, care năzuia, .şi el la scaunul Moldovei -:■ amîndoi se bizuiau pe devotamentul cătră Rusia, de care dăduse în viaţa lor nenumărate dovezii Dar, despre logofătul Iordache unu putea fi vorbă. din... pricina' vrîstei sale înaintate, iar. fiul său nu;.părea destijl, de <., senpi se obiecta un eujtprea deosebit pentru.femeile Iru- . moaşe. ' ' .... ■ , • .•,■. -. ..' '•' .. ,• ■ . - r rCâci Neculai Roznovanu era. un zelos servitor al. sexului frumos. Această-patimă 1-a vîrît.s cel puţin o'dată, tocmai^ în.r-primejdia care, date fiind aplecările,: lui,..trebuia-să-i -pat-ft ... mai grozavă. La sfîrşîtul domniei lui.Ioniţă Sturdza [••■! a fost. surprins .de alt-bojer, care în urmă arjuca.t. în-. Moldoxa„un. :-£ rol foarte însamnat, ţn:conversaţie criminală cu soţia acestuia,.,,... 'tt BoieriulJnşăla'ti'nţu era deracei cari înghit-uşor-o'asemene.;, injurie. Si-a^ chemat-,slugile, -a' pus sa. întindă pe Roznovanu.,. jos' şi a poruncit 'să fie:-supus operaţiei. la care canonicul,.., Fulbert a "supus,altădată pe Abelard', operaţie.ale cărei rezul-., taie dau chiar celui mai straşnic Don Juan calificaţiile trebuitoare pentru a fi păzitor în haremul sultanului sau pentru 470 a'e'înta în capela sixtînă. Pentru norocul lui însă; ca şi pen--' tru" acel al număroaselof femei pe cari ie-â rriai iubit în urma, o servitoare a casei în'care locuia, văzînd nelegiuirea •• ce^avea' sa se întîmple, prin ţipetele ei a dat alarma şi a [ adus poliţia în casă;Lţocmai în1 clipa'în. care -cuţitul era pe ; poh'ctul să-şi. îndeplinească'lucrarea'.'-' t - ,.-,.; -c.iNu pot isprăvi acest" capitol fără -a vorbî de fratele" con-'; tesei' şi a Marghiolitei Roznovanu," de .'.frumosul,- • -bunul,-- - no-ff bfltil'Nicu' Ghică-Comăneşti. 'Nn- 1-âni,cundsclit,--căci şi-a pus-' capăt-zilelor înainte'de'naşterea mea, 'dar ţatay mama/-moşii-; mei, toţi prietenii şi' cunoscuţii noştri' 'mi-aif vorbit în nenu--> marate rînduri de dînsul, iar. de cîte ori: îi -pomeneau' numele ochii lor se umpleau de lacrimi. .'Singurul bărbat oare; la ştiinţa a mea, a lăsat regrete asămănătoare, >a- fost,bunul, meu despre;, mamă, Grigore Ghica. ;,-,;r, .....- :rn /,-;;:! ;. -.-r/j i: Fiu al lui Dumitrache Ghica şi al Zoiţei Rosetti, o fiică din întăia căsătorie a bunului meu, hatmanul Nicu Ghica s-a născut Ia 1814. El a plecat în anul 1830 la Munchen împreună cu tata şi cu moşii;-meip care-i erau şi lui moşi (unchi), deşi de ,o. vrîştă. cu. dînsul., în icu.r,în,dr după întoarcerea lui în'ţară, s-a căsătorit c'u'Catincâ Plâglno,' fiica lui Dumitru Plagino şi a Marghiolitei Ghica, căsătorită, încă o dată, pe urmă cu Dumitrache Pascanu. :Soţia lui Nicu Ghica era: deosebit.de frumoasă şi înzestrată: cu toate însuşirile mamelor bune. şi - a,-, soţiilor/iubitoare şi; credincioase.. Tinerii;: soţi s-au ; aşazat ;ila - mpşia, Comăneşti a lui .-Nicu;-Ghica,) un,f domeniu, de 80 COCde talei, ■ care . se - întindea- din Tarhaos pană'la- Slăn-ic. t Acolo,rin; ;satul tComăneşti, eh a. clădit o.- Ka-să-cajre, -cum adesa a,fost ea/ul. la noi,.era menita a- servi- de -dependenţe,- dar pană |asfîr.ş}tul-. veacului trecut'a fost locuita, de stăpînii moşiei. împrejurul- acelei case a- plantat' frumosul •-parc- ce se vede şi astăzi, prin care treoe, un braţ-al Trotuşu-' lui. Iarna însă o .petreceau la Ieşi,..unde Nicu Ghica era un^ favorit obştesc. Avea'lnslo' mare 'meteahna :• patima cărţîlqr şi,. ca cd''tnai,''Tnulţi'----bc)ieri";4i'ri'"generaţia' Iui, nu era deloc cumpănit îh - cheltuieli:' Din*tcauzâ acestor' două- cusururi -nil1' înt-îrziese' să se:-în funde' întt-unrnoiân! de datorii. 'Apoi mai-dăduse toată ' încredereaJ-urîui"-om •de;"easă'-''boierănafş -ridicat' de: tată-său,:numit Ciornei/ car6: îl; îngloda într-adins în datorai pentru- a lua -comisioane ■mari de la - bancherii- de4a .cari se împrumuta. La un moment dat, în anul 1851, Nicu Ghica s-a găsit atît de încurcat, încît n-a văzut alt chip de scăpare 471 decît vînzarea moşiei Comăneşti. A vîndut-o Iui Lascar Paş-canu, luînd o arvonă de cinci mii de galbeni. Dar el iubea Comăneştii la nebunie ; inima lui era legată de munţii, de codrii, de apele vii şi limpezi ale acestui domeniu crăiesc, unde lucrase şi făcuse pentru viitor planuri de cari îi erau legate toate aspiraţiunile. Apoi avea cinci copii. Cînd şi-a refăcut socotelile şi şi-a adunat suma datoriilor, a constatat cu groază că, din preţul vînzării, nu-i mai ram în e aproape nimica. Şi atunci, într-o clipă de deznădejde, s-a sinucis. Despre văduva şi copiii lui va fi vorbă în mai multe locuri din aceste Amintiri. Aici vreu numai să arăt că, după trecere de şaptezeci de ani, o tragedie aproape identică s-a repetat cu nepotul său, care purta acelaş nume. Şi de astă-dată, o situaţie încurcată prin influenţa nefastă a unei fiinţi vulgare şi lipsite de scrupul, teama de a-şi vedea numele compromis şi copiii fără mijloace — apoi gloanţele de carabină ! Capitolul X AMĂRUNTE ASUPRA FAMILIEI MAMEI Familia Ghica din Moldova nu este aceeaş ca familia Ghica din Ţara Românească. Ramurile Ghiculeşti trăind astăzi peste Milcov sînt veniţi din Rumelia şi de neam albanez. Cel dintăi Ghica, Gheorghe, a venit la începutul veacului al şăptesprezecelea în Moldova, unde făcînd avere a ajuns la boierie mare şi, spre sfîrşitul vieţii, a fost domn, întăi în Moldova şi apoi în Ţara Românească. Şapte din urmaşii lui bărbăteşti au domnit în principate, unii succesiv într-amîn-două, uneori cu mai multe domnii. Ghiculeştii din Moldova se trag prin femei din Alexandru Ghica, mare dragoman al Porţii, decapitat din ordinul sultanului în a cincea decadă a veacului al optsprezecelea. (6) El era frate cu Grigore Ghica al II-lea, care a domnit de mai multe ori în amîndouă principatele. Fiul lui Alexandru dragomanul, Grigore al III-lea, a domnit de două ori în Moldova şi o dată în Ţara Românească. El a fost asasinat în Beilic, la Ieşi, din ordinul sultanului, de cătră un capigiu 472 trimăs înadins, care i-a tăiet pe urmă capul şi 1-a dus la Constantinopol unde a fost expus la Poartă. Fiica lui Alexandru dragomanul, Ecaterina, s-a căsătorit cu Dumitru Sulgiaroglu, fiul unui grec sau albanez, bărbat de samă în Fanar, care ajunsese la slujba de vel sulger în Ţara Românească. Din această căsătorie s-au născut doi fii : Iordache şi Constantin cari, cînd moşul (unchiul) lor a obţinut scaunul Moldovei pentru întăia oară, l-au urmat acolo. Grigore Ghica III pare să fi iubit mult pe nepoţii lui de soră, căci în a doua sa domnie în Moldova vedem pe nepo-tu-său, Iordache, ocupînd slujba de hatman, iar pe Constantin în acea de vel carnaraş. îi mai vedem iscălind în hrisoave^ alături de moşul lor, Ghica, ca şi el. O sora a lor, Agîaia, a fost căsătorită cu Constantin Moruz, care a venit domn în Moldova îndată după tăierea lui Grigore Ghica. Vedem pe boieri trkneţînd înaintea lui Moruz, la sosirea lui în ţară, pentru ca să-1 dispuie bine, pe Constantin camaraşul, gunai-kadelfos, adică fratele soţiei sale, zice cronicarul contimporan Constantin Caradia. Copiii lui Grigore Ghica III, după asasinarea tatălui lor, au trăit în cea mai desăvîrşită mizerie. Din cei trei fii ce i-a lăsat, mai cunoscut a fost Scarlat, care precum am văzut mai sus, a fost numit hatman al Moldovei de cătră Krasno-Milaşevici [...] şi pe cari boierii divanului, în absenţa senatorului, îl scosese din casa ce tot ei i-o cumpărase din ordinul rusului. Acest beizade Scarlat avea reputaţia să fie un bărbat învăţat şi, cu toată sărăcia lui, să fi posedat o frumoasă bibliotecă. Este înmormîntat la „Sfîntul Spiridon" în acelaş mormînt în care zace trupul fără cap al tătîne-său. Un al doilea epitaf pe aceeaş piatră zise că : „Victimă, vai! a medicilor se odihneşte acum sub această piatră Scarlat, fiul lui Grigore Ghica, 1828 ian. 6." Iaca, în privinţa urmaşilor lui beizadea Dumitru, cu care s-a stîns descendenţa lui Grigore Ghica III, un amărunt ce mi 1-a povestit, în iarna 1901—1902, bătrînul general Savel Mânu, fost aghiotant al lui Grigore Ghica, domnul Moldovei de la 1849—1856 : Era pe la începutul domniei lui Grigore Ghica. într-o zi, după-amiază, aţipisem în camera aghiotanţilor. Deodată aud bătînd în uşă şi strig : intră ! Dar bătăile urmînd, mă scol de pe jîlţ, merg la uşă, o deschid şi văd înaintea mea pe 473 un bărbat mic la stat, îmbrăcat într-o redingotă neagră şi pe .care.?, deocamdată, nu- l-am recunoscut, fiindcă era , cam .întuneric. : — Ce vrei dumneta ? întreb eu. 1. .> —r Cum ? "Nu ma mai cunoşti ? îmi răspunde el, si eu recunosc atunci pe Costache Ghica, fiul lui beizadea Dumitrache Ghica şi nepot de fiu al lui vodă Ghica, acel ucis de turci, în Beilic, care. era şi moşul (unchiul) întâii mele soţii, de care mă desparţisem de curînd. -. — -Ba cum nu ! Acuma- te cunosc, îi răspund eu, poftindu-1 să şadă. Cu ce te pot oare sluji ? ... — -Vreo să mi vedo pe maria-sa vodă. . . ,' Foarte -bine, sa mă duc sus sa întreb dacă măria-să.ţe 'primeşte. . - -. ■ ,"'", -"."'.'_,"' Lăsindu-1 singur, m-am .dus' la vodă şi iram transmis, ce-' rerea„care'a'fost' încuviinţată pe loc. "-' ~ . .' Cînd, întbrcîndu-mă în camera aghiotanţilor, îi spun- lui Costache Ghica că-vodă îl primeşte ,si-l invit ,să meargă sus, îl vad. că scoate de la deget, un- inel si-1 bagă .în buzunarel jiletcii, apoi scoate lanţul de'âur de la ceasornic şi—1 ascunde în acelaş buzunar în care. era...ceasornicul. ,^ —-':Ce însâmnă,'aceste-pregătiri.? îl 'întreb eu'., — Apoi,'vezi dirnieta,. îmi răspunde el, io mi duco la 'vodă ca'şă, mi ;ţero'teva': si daca mi'vede cu uri-arfele cu.'ori-liarfte şi cu lanţo-de aur-mi-crede bogate, si. nu mi".da nimica. •^Cînd-'îse întoarce de la- voda, îmi arata de'la'usă ua'fîşiC; ',- -r- Vezi, ţe âm'câpatafo, una .suta, de galbenii si rhi'-.a înai vpoftito-,la"masa pentru "astăzi.". ... -,_.-' , / La masă-e-rau-'.domniţele Agîaia-si Natalia si 'eram şLeu. ,Curii- he-am 'strîns cu toţii j.-vodă a,prezentat domniţelor pe fostul meu, moş, zicînd '. ' . ■■ - ; -, ^r- Je şyous presente monsieur Constantin Ghica -şti-vom savez, cest un vrai Ghica. (Vă prezint pe domnul Constantin Ghica .şi să „ştiţi, că el este un Ghica adevărat.) ' . ,. Atunci iană din domniţe întrebând,: , . ' ' .—r Et nous, noul ne. spmmes. păsde'.vrais"Ghica f (Şi noi . oare-nu sîntem, Ghiculeşti adevăraţi'?)' Vodă răspunse : ',..,'. — Nous sommes. Ghica par Ies femmes,' inais en realite nous sommes des Sulgiaroglou. (Sîntem Ghiculeşti prin femei, ; dar ..în. realitate sîntem Sulgiaroglu.) . ' < I3i lf-T Pe cînd descendenţa lui Grigore Ghica III se stingea astfeli'ân sărăcie, nepoţii lui de soră, Iordache şi Costache, fii ai'Ecaterinei Ghica şi ai lui Dumitru Sulgiaroglu, făceau căsătorii -bogate, ajungeau, la .slujbele cele mai înalte ale ţării şi dădeau naştere la, deosebite ramuri de urmaşi, boieri mari şi aproape toţi oameni bogaţi. ......... Iordache Gicha-Sulgiaroglu," cel mai mare din fraţi, a .dat naştere ramurilor Trifesti, Budeşti, Brigadireşti şi Kefăleşti ale familiei Ghica. ..... ....... "1 Costache Ghica-Sulgiaroglu s-a căsătorit cu văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleaiiu,. care, pe'lîngă altele, i-a adus marea şi.frumoasa moşie Deleni, cu curtea clădită în întăia jumătate a veacului al şăptes-preze-celea. El era un,-bărbat deosebit, de cuminte si de priceput, afît în trebile ţării cît şi în ale sale proprii, şi, la moarte, a lăsat o foarte mare avere teritorială. Era unu] de „cei şapte." stâlpi ai ţării",., despre cari am vorbit - într-un capitol precedent. Deşi născut şi crescut în Ţarigrad, trecea drept un bărbat foarte patriot şi cu simţiminte foarte româneşti." j Doamna Eufrosina Bogdan, soţia lui Lascar Bogdan; născută'Ghica, din Ţara Românească, mi-a povestit în mai multe rînduri cum . tată-său, Neculai Ghica, :ii istorisea- că, între' Crhiculestii din Ţara Românească, toţi scoborîtori dintr-un frate al-domnului ucis la 1777, Dumitrache, mare ban, şi ceY'doi Sulgiaroglu, Iordache şi Costache, ivindu-se neînţelegeri în privinţa" dreptului celor. de al doilea, să poarte numele, .de Ghica, în urma consimţimîntului,' cel puţin tacit, al demnului - asasinat,- Costache-Suliriaroglu a venit la Bucureşti1: Şi'Va învoit cu verii săi de acolo ca el, frate-său şi 'urmaşii lor •' >ă iscălească nu Ghica, cu r (iota), ci Ghyca ou y (u)'(ipsilon/: Ş? astfeli urmat-au -toţi-■ Ghicu-leştii clin Moldo Va pană în a, Şaptea decadă a veacului trecut,, cînd mai mulţi dintr-înşii, nu Ştiu pentru ce, au început şi'' ei" să" iscălească" Ghica, cu ir-Pe epitaful în versuri al'lui-Costache Ghica, al cărui mormînt se găseşte. în biserica „Sfântului Spiridon ""din Ieşi,, numele lui este .scris cu i (N),.primul -jamba} al căruia .a" fost prelungit: pieziş.spre a.reprezintă un-y. : " ,. -. - ~ î Costacne Ghica a, lăsat trei Iii : Dumitrache, din cârd se,: trage* rarhura Comăneşti,' Alecu," care a fost părintele domnului' "de la'" 1-&49—1856,"şi"iorgu,"din^care"se""trage "ramur-Delenilor. 474 475- Alecu Ghica, tatăl domnului, născut pe la sfîrşitul celei a noua decade a veacului al optsprezecelea şi mort logofăt mare la 1850, în vrîstă de şasăzeci şi doi de ani, a lăsat reputaţia unui bărbat de o cinste şi de o integritate fără păreche, de o mare bunătate de inimă şi înălţare de suflet, ca şi acea a unui mare şi sincer patriot, cu idei liberale şi naţionaliste. El se bucura în toată ţara de o consideraţie deosebită, străinii cari au venit în contact cu el vorbesc de dînsul cu cel mai mare respect ; în faţa acestui concert de laude nu există nici un glas discordant. încrederea în cinstea şi în integritatea lui era atît de mare încît, nu arareori, fost-a luat ca arbitru pentru a tranşa litigiuri din cele mai importante. Cunosc în această privinţă un fapt care ÎI caracterizează de minune. Iaca împrejurarea ce mi-a fost povestită, în toamna anului 1876, de defunctul bancher din Ieşi Leib Mayerhoffer, care în vremea Iui avea reputaţia să fie cel mai deştept evreu din ţară. îl găsisem la rnaică-mea, cu care avea afaceri, privind portretul lui Alecu Ghica şi cu mierare zărisem două lacrimi pe barba lui. întrebîndu-1 la cea dintăi ocazie pentru ce se înduioşase astfeli în faţa acestui portret, după oareşcare ezitare el mi-a făcut povestirea ce urmează : — Dumneta nu ştii şi nici nu poţi pricepe, văzînd lumea de astăzi, ce om sfînt era Alecu Ghica. Eu aveam de-a face cu dînsul şi mărturisesc că am cîştigat bani buni de la mîna iui. Odată m-a împins păcatul şi l-am cam pîrlit cu o socoteală. Alecu Ghica mi-a plătit pană la un ban, dar s-a supărat pe mine şi mi-a hotărît să nu-i mai calc în curte. Mi-a părut rău, căci nu numai că cîştigam bine de la casa lui, dar era şi cinste să ai de-a face cu dînsul. Şi iaca că în curînd dă o năpaste peste mine. O rudă, un fost tovarăş al meu, se scoală cu o pretenţie nedreaptă şi-rm cere o sumă de bani care, dacă aş fi plătit-o, m-ar ii lăsat calic. Pretenţia era cu totul nedreaptă, dar el era om cil trecere Ia mulţi boieri şi avea de tovarăş în multe afaceri pe un creştin, un boierănaş cum erau pe atunci, cu sprijin pe la judecătorii vremii şi om de casă a lui Alecu Ghica. Vei fi auzit dumneta cum erau tribunalele în domnia lui Mihalache Sturdza ; ele nu ştiau decît de ban şi de hatîr. Potrivnicul meu, jidovul, mi-a propus să ne judecăm înaintea rabinului, 476 dar m-am ferit, fiindcă erau prieteni şi chiar rude. Eram foarte îngrijit. Iaca că înainte de termen cu vro două zile, vine un prieten al meu şi-mi spune că ştie bine cum că judecătorii cari au să ne judece sînt cu totul cîştigaţi de potrivnicii mei şi că nu am alt mijloc de scăpare decît să mă rog de Alecu Ghica să mă judece el. Fiind om drept, mă va judeca după dreptate, şi banul Costache, aşa se numea boierănaşul care mă prigonea împreună cu fostul meu tovarăş, nu va îndrăzni să se încerce a fugi de la judecata binefăcătorului său. M-am tulburat şi mai tare, nu am dormit toată noaptea gîndindu-mă cum să fac. Cunoscînd pe Alecu Ghica, nu ma îndoiam că are să mă judece drept, dar nu ştiam cum să izbutesc să-1 fac să primească să ni fie judecător, cum să vorbesc cu dînsul. Pe acea vreme nu era uşor unui jîdov, chiar bos at, să vorbească cu un logofăt mare ca Alecu Ghica, cînd acel boier îl dăduse afară din casă şi-i hotărîse să nu-i mai calce în curte. Văzînd că vremea trece şi că numai în dreptatea lui Alecu Ghica este nădejde de scăpare, mi-am luat inima în dinţi şi am pîndit la poarta curţii sosirea ceasului primblării lui zilnice la Copou. Cînd am văzut că trăsura trage la scară, îaca-mă şi pe mine lîngă oblon. Boieriul tocmai se dădea jos. Cum m-a zărit, s-a încruntat. — Ce cauţi dumneta aici ? Doară ţi-am hotărăt că nu vreu să-mi calci în curte ! zisu-mi-a el răstit. Atunci am îngenunchiet şi i-am spus că, văzîndu-mă în primejdie să-mi pierd toată averea printr-o pretenţie meşteşugită, nu-mi mai rămîne liman de scăpare deschis decît în dreptatea lui. Am adăugit că recunosc că i-am greşit, dar că mă căiesc şi mă rog să mă judece, arătîndu-mă mulţămit de mai nainte de hotărîrea lui. Vedeam faţa lui îmblînzindu-se pe vreme ce vorbeam. Cînd am isprăvit, mi-a spus să mă scol în picioare, m-a întrebat cu cine mă judec, pricina judecăţii şi deosebite amărunte, la cari am răspuns cît mai bine am putut. Cînd a auzit numele banului Costache, tare s-a minunat. în sfîrşit, mi-a zis : — Să vii mîni la zece. Pe banul Costache îl voi vesti eu şi l-oi face să aducă şi pe celalalt potrivnic al dumitale. 477 Şi a doua zi, cînd m-am dus Ia el, am găsit pe banul - Costache-şi ■ per-iostul ,meu - tovarăş-evreu cari-, mă aşteptau şi ne-am judecat înaintea logofătului Alecu Ghica. Şi logofă-„tuLpe care. eu .îl nedreptăţisem, văzînd că.am dreptate, mi-a dat dreptate cu toate că-i greşisem, deşi la judecată era ames--teeatun ora de-casă al. său. Şi acelui om de-casă, văzînd că umblă: cu vicleşuguri, i-a zis cuvinte aspre,, chiar ..la acea judecată,- şi pe urmă am aflat că de .atunci. 1-a depărtat de pe lîngă ei. - .Gînd a murit Alecu Ghica,1 mulţi oameni ,plînsu-l-au, dar nici unul mai mult decît l-am plîns^u::Şi .de-cîte ori mă gîndesc la el îmi vine să plîng/Aşa-om n-a mai fost. şi nici ■nu va mai fi :■' el era un sfînt adevărat. -n ;; _ Alecu -Ghica a fost . adversar - învierşunat ^1 lui: Mihail -Sturdza şi ai abuzurilor ocîrmuirii sale: era. privit ca căpetenia opoziţiei, dar domnul (cu care fusese cumnat) niciodată .nu- a'cutezat să se atingă de el. {...I Reiaţiunile lui Alecu Ghica cv.'buntuşnicii, cum lise zicea pretinşilor revoluţionari, .fiind vederate, si el lucrînd aproape pe faţă la; Stambul împotriva lui vodă,: acesta a trimes ■ pe '.un adiu'tant să spuie „logofătului că-1 roagă să plece din Ieşi, spre a merge să' steie ..cîtăva vreme la moşia lui Hărpăsăştii, pe lîngă ■ Podul-Iloa'iei. Alecu Ghica, care primise pe adiutant şâzînd pe un jîlţ, '4U ciubucul în mînă, şi avînd un picior aşazat peste celalalt, s:a încruntat, dintr-o mişcare a piciorului a aruncat papucul ..de :pe dînsul înmijloeul.odăii,.. apoi el,, care niciodată nu lasa o sudalmă să-i treacă, pe buze.azis ofiţerului: .-— Spune-i V, - - (în-locul stelelor puie-se, sudalma naţională.) că nu-mi place să-stau la ţară-şi că mu mă mişc 3In -Ieşi.-, N-are, dacă-i dă-mina* decît să-mă ridice cu de-a sila. - ■■ Şi, aiergînci într-un papuc la locul unde căzuse-celalalt, :; 1-a- ridicat; şi =s-a; aşazat iar: pe jîlţ. Vodă nu - i-a mai supărat. Scena mi-a fost povestită de maică-mea, care se .afla de faţa. .--.Alecu Ghica-era partizan;al Unirii şi naţionalist fervent: ra încurajat atît' toate publicaţiile cari apăreau în-liriiba noastră, cît-şi reprezentaţiile; teatrale date' în româneşte. în casa lui fost-au date'eele dintăi reprezentaţii româneşti în Ieşi, de '•'cătră- tineri şi tinere din marea boierime,'printre cari. figurau şi fiul gazdei, următorul domn, precum şi sora acestuia, Elena. 478 ' ' 'r ' ' '' Cultura lui Alecu Ghica era îngrijită pentru un bărbat din vremea lui, cunoştea bine,, literatura elină şi nu era străin nici de acea franceză ; vorbea bine franţuzeşte. , -Era bărbat foarte.mic de-stat, nu frumos la faţă. şi slă-' hănog, dar sub acea înfăţoşate, debilă ascundea o :putere..ercu-rjeană, pe care dealtmintrelea au moştenit-o atît fiul său, pjt şi copiii acestuia. - . . -.,:■'. ..- Acest; bărbat, care avea reputaţia că n-a spus o minciună ,'ânJ toată viaţa lui,, avea -.o.-curioasă slăbiciune ; făcea .un haz nespus de istoriile â; la Miinchhausen, povestite de, alţiiO dată pe săptămînă strîngea la dînsul, sara, pe cei mai vestiţi < mineiunoşi din- Moldova :şi;se ţinea-acolo -un adevăratcon;e-urs de minciuni. Tata a asistat ia vro două întruniri de acest--soi şi mi-a povestit unele din minciunile mai de-samă ce- le-a : auzit. Îmi mai aduc ' aminte" încă'"de dona, amîndouă spuse de unul din Ventureşti, vestiţi dealtmintrelea pentru meşteria . lor în această artă!. ...... 1 A istorisit cum, înţr-o vară, era atît de cald, încît racii din iazul lui se făcuse roşi cu toţii. Apoi a mai povestit'..ele ..un surugiu vestit al lui, care-odată a ajuns la o apă pe care era.un pod ce-1 credea; bun dar, după ce- a încăput pe dînsul m goana poştalionilor, a văzut că sînt rupte două .capre-'de "la capătul opus.. Cu:o prezenţă de spirit:admirabilă, a pocnit din- bici,. şi. caii,--dresaţi de minune, dintr-o săritură, au ajuns . dincolo de pod cu trăsură'cu tot. . '■• .::;-., ,..:: ,--> Alecu-Ghica a:avut mulţămirea să-vadă pe fiul său-domn ,,aupă ce, prin trecerea' de care se1 bucura- lă Re.şid-paşa,; a contribuit mult la această înălţare. Toată trecerea logofătului n^a irnpiedecat însă .pe Reşid să încaseze de la el pentru, acest serviciu respectabila sumă de patruzeci de mii de,galbeni. -," Alecu Ghica; a-' fost.-.căsătorit cu Elena, fiica rlui Grigoraş -Sturdza: .şi a domniţei Mărioara Calimah, deşi soră cu Mihai -Sturdza.: Căsnicia lor:nu:a; ţinut mult, căci: nu-se .înţălegeau ^deloc."După'f-despărţenie,,:Elena. Sturdza.;s-a.dus să: trăiască 'Pe- moşiile- ei'3din'Basarabia;unde a făcut cunoştinţa igeneralii-.ivţi rus''Harting,yde' origine-'olandeză,-cu care s-a căsătorit. în ;a!două'cuiiunie^i Cu. dare a trăit pană lâ moartea' ei: ' '479 Grigore Ghica, fiul lui Alecu Ghica şi al Elenei Sturdza, s-a născut la anul 1804 şi a fost crescut în ţară, de cătră profesori străini. Pe lîngă o cunoştinţă temeinică a limbii şi a literaturii eline, vorbea şi scria foarte curgător şi corect atît franţuzeşte, cît şi nemţeşte şi poseda toate cunoştinţile ce, pe vremea aceea, trebuia să le posedă un homme du monde. Era un bărbat de statură înaltă, uimitor de frumos şi înzestrat cu o putere neobişnuită. Frumuseţă lui o ţinea probabil de la bunică-sa, frumoasa domniţă Mărioara, căci nici tată-său, nici maică-sa nu erau frumoşi. S-a căsătorit de tînăr cu domniţa Elenco Sturdza, fiica domnitorului Ioniţă Sturdza. Un martor ocular mi-a povestit cum, în ziua nunţii, a văzut pe Grigore Ghica şi pe fiul mai mare al domnului, beizade Neculai, în aceeaşi trăsură, şi cum işliceie ce le purtau în cap erau atît de mari încît erau siliţi să ţie capetele plecate, unul spre dreapta şi celalalt spre stînga. Iaca ce zicea, într-un raport de la începutul anului 1826, consulul prusian Kreuchely, despre Alecu Ghica şi despre fiul său Grigore : „Le troisieme, Aleko Ghica, qui se trouve encore â Czer-novitz, en Bucovine, est d'un caractere heaucoup plus noble et donc beaucoup moins fier, moins vaniteux et possede z»-finiment plus de connaissances. Cest le fils de ce dernier cpui vient d'etre mărie â la ţille du prince, qui pour lors lui donn& ad honores le caftan de gr and postelnic et gr and camarash actuel; jeune homme qui, par son education et ses tcâents, se disiingue parmi Ies Ghica et meme parmi tonte la noblesse du pays..." (Al treilea, Alecu Ghica, care se află încă la Cernăuţi, în Bucovina, este de un caracter mult mai nobil şi pnţ urmare mult mai puţin fudul, mai puţin vanitos şi poseda infinit mai multe cunoştinţi. Fiul acestuia de pe urmă a fost căsătorit de curînd cu fata domnului, care i-a dat, cu aceasta împrejurare, caftanul de postelnic ad honores şi de mare ca-maraş în activitate ; tînăr care, prin creşterea şi talentele Iui, se deosebeşte nu numai printre toţi Ghicuieştii, dar şi printre toată nobilimea ţării...) Căsnicia lui Grigore Ghica cu domniţa Elenco a fost de scurtă durată : tînără soţie avea toate calităţile esenţiale unei soţii credincioase, unei mame bune şi unei gospodine de frunte, dar îi lipseau şi toate aspiraţiunile cătră ideal, precum şi aproape orice cultură, apoi era departe de a fi frumoasă. Iar tînărul soţ, cel mai frumos bărbat din toată Moldova, primise o creştere cu totul europeană, iar mintea lui era pornită spre idealuri de tot feliul ; cei doi soţi nu aveau deci nici o aplecare comună. Cunoştinţa lui Grigore Ghica cu frumoasa şi vesela Anica Catargiu, strălucitoare de duh, a dat ultima lovitură căsniciei lor : s-au înţăles spre a se despărţi fără scandal, Grigore Ghica s-a căsătorit cu Anica Catargiu, şi domniţa Elenco a devenit în urmă a doua soţie a preabogatuilui Alecu Balş, a acelui care, la 1857, stăpînea optzeci de mii de fălci. Anica era fiica lui Iordache Catargiu şi a Elisabetei Rosetti. La vrîstă de treisprezece ani fusese căsătorită cu Ion Buhuş, ultimul vlăstar al Ilustrei familii Buhuş, pe care o putem urmări prin documente pană la domnia lui Alexandru ceIJ3un. Ea era o copilă care se mai juca cu păpuşa şi după căsătorie ; de o frumuseţă strălucitoare, veselă, plină de viaţă. EI^ era un boier foarte cinstit, foarte bogat, dar ajuns la vnsta coaptă, hursuz, cu desăvîrşire lipsit de cultură şi înzestrat cu o inteligenţă cu mult sub mijlocie : el o adora, ea nu-1 putea suferi s-au despărţit după puţine luni de căsătorie. Bineînţăles că nu ea alesese pe Buhuş : tată-său îi hotanse pur şi simplu că are să se căsătorească cu el şi te întrebi pentru ce a silit-o la această căsătorie, căci doară numai săracă nu era, maică-sa, de la care moştenise, fiind una din cele mai bogate partide din Moldova. Dacă pană atunci Grigore Ghica fusese soţ necredincios §!_ nestatornic în dragoste, noua lui soţie, a cărei frumuseţă ajunsese acuma la deplină dezvoltare, a ştiut, cît a trăit, să ne singură stăpînă pe inima lui. Toţi contimporanii con-Slasuiau pentru a lăuda farmecul ei deosebit, spiritul şi ve-selia ei. _ întăiul ei soţ, Buhuş, care nu putea s-o uite, îi ceruse y°-e să vie s-o vadă din cînd în cînd şi maică-mea îmi po-vestea că singură 1-a auzit zicînd foastei sale soţii că în-ţalege acuma de ce ea n-a putut să trăiască cu dînsul, căci e' nu era vrednic de ea şi a avut toată dreptatea să-1 lese. 481 480 i':Din: nenorocire,: nici a doua- căsnicie; a Anicăi n-a fps: delungă; durată:;: a, ţinut de-abia.şase ani, după cari o boala crudă a dus-o în mormânt pe cînd se alia, împreună cu soţul ei,- pentru afaceri de ale lui,: în Chişinău, ; unde, se-. găseşte , mormântul ei. •Moartea-soţiei iubite a. fost adânc simţită, de■; bunul meu-: durerea nu i-a fost numai mare,, dar el nu: s-a; mai mîngîiet niciodată. De atunci datează: melancolia şi:, tristeţa de car., până-la sfîrşitui zilelor a fost stăpânit. Din; ateu convins.cer. fusese pană atunci, a căzut, în urma acelei, cumplite" lovituri, > în celalalt extrem,; devenind mai mult:-decît'evlavios. -. .) --Cedând,stăruinţilor moşului .(unchiului)-.său, Mihai Sturdza,, a primit, pe ia 1843—1844, slujba de visternic si-chipul.în care:- a îndeplinit această Însărcinare i-a-. adus mulţămirile Obşteştei Adunări: Dar-abuzurile:,.domnului:.:săpase.- un: abis întreg'între el şi toată-tinerimea: .dornică: de: reforme,:-a cărei călăuză era Alecu: Ghica,.si;rdin care/făcea rbineînţăîes; parte şi-:fiul său. Număr; faptului, că în/momentul: izbuhnirii: mi->-că*iîde la ;lb48 ,nu se- afla'în,Ieşi trebuie atribuită împrejur rărea-;că vodă a-a/luat .nici-o măsură împotriva lui. Pe:cînd . se-un torcea, de laViena,: unde; ;se; dusese ca,.să?aducă■;din peri-?-' sion, în ţară, pe maică-mea, vaporul pe care se aflau s-a încrucişai, la' Giurgiu, cu acel pe care moşu-meu Lasccr şi ceilalţi -moldoveni descarati, cari la Brăila scăpase 'de sub escortalui'Miscenko:(7), se duceau la Baziaş.' Grigore Ghica,: care. aflase/în-drum -despre,/întâmplările,- de la, Ieşi,- a: strigat; vaporului-venind din:-jos, :care:-acostase aproape:-;de:;acel>-pe::' care se afla : Oare.nu:se află:.pe::acel,vapor nicinn moldovan ptibeag:?"::.Tar;'fei,;; prietenii;'şi tovarăşii: lui;.de,luptăyn;:i-au răspuns: îndată /şi astfeli. au putut schimba:cîteva,.cuvinte, de- > î.\ v-ap.'»; ia vapor. ;, //;:/ o--::,/ ^r"'-/> ,-/ r.-- --v-;; Capitolul XII ''"CÎTE CEVA "DLSPRE-LL'M'EA' DIN DOMN'A' LUI GRIGORL GHICA- -n\ ::: //.: /!:/< k/j-/ in//.-: /:--'/ ;;-! /;:.:' '-'p; /.-DinLîntăia-lui:.căsătorie, Grigore Ghica a,avut_ţrex tu.r; beizadelele Costache, jEancu ..si. Alecu,, precum şi *> .fiic,ă,,,dpra-niţa Catinca, căsătorită cu Neculai Mavroeordat. Din -a doua cusătorie s-au născut maică-mea şi mătuşă-mea Nataîia. 482 Cei trei fii au fost încredinţaţi creşterii ofiţerului elveţian Gregoire de Girard, la Fribourg, de unde s-au întors în' Moldova numai cînd cel mai tînăr din ei, Alecu. împlinea douăzeci de ani1/.':' ■'- -' " •' ,„-.,.,. ■„..■.. .„ , ."Beizade Costache şi-a îmeput caiiera cu slujba de postelnic ■ -'şi secretar de stat; a sfîrşit-o în calitate de membru la Curtea - de'Gasaţie ; s-a săvârşit din viaţă la 1874. *» "'Beizade Iancu, -cu mult cel-maî capabil din -ei; -aintrat 'în -miliţie, ajungând eu o răpegiune vertiginoasă' la gradul de •'general."A1- fost -ân mai -multe rînduri, pentru ultima/ oar-a'4n •1Î66/'sub'-guvernul-provizor şi:sub; principele-Carol,- ministru -de Război. Si-a> terminat: viaţa; şi cariera-diplomatică-,ea • rmini'srtru-plenipotenţiar la Peterburg- şi, în- această calitate,1 a dovedit însuşiri deosebite şi-a făcut- ţârii' servicii ânsamnatS' în ■'împrejurări excepţional de grele,-'cari-cereau un tact deosebit "($rfrfult spirit depiezenţă. , "J "1:1 a fost în tinereţe eroul■ unei aventuri care a iaciu mult "zg'ornof în sa;loa-nele' de atunci,' Nu/ştiu în-'urma 'eăror-'-rfi-derhntiri,' Se • pripăşi'sb în'iesi,'-în- primii ;ani -ai domniei' 1 'ui ^Giigbre Ghica; o 'celebritate-a! jmriătâţw^cle hime 'pariziene, 'vfesMtk -Rosei Pomponr-A---făeut':cun0siMţa'-lu-i,-!beizade'ţI«nl(§u si acesta, s-a amorezat-jdejdemimondenŞ.--©aT---ea^1 după1 -r&im %ţefef-1răncezuk-i-a ţinut'-cofetal< sus/-decla^mda-i-'c'ălnu va 'tepa^ţinea decât' acelui ce-i -vaJfi sot "legiuit'.- Degeaba rugatu-s-,Su •»beizade •■-JâwdU"să aibă '--milă- de -suf erintile' - luiy '■ fdegeâfea J «âtatu-i-a că; dată' 'fiind sit-uaţia-părintelui său, • 5f«.fva^-fi ''•to&'înlxHUW caz-fesat ;sa5 contrac-teze ex as-emene-r.asător,ie,/Rs>se uPompian -a/ramas 'inexorabilă/ răspunzând: eă>, iiar-Moldosca, nici actele ci\ile, nici căsătoria civilă-nu. există-,, că rO,--,căşăf.o->■net fdlgio.a vă putu.- să: fie .clandestină- şi; că,;după ciie-.i. auzit înspre ..popit, ertcidocŞî.^nUi treb.uie;.să fie .g-reu-sa se^gasască «JîRtfL.Gare, dacărtva., fi-bine tplătiţ,;nu ,şe.,.va''da înapoi "de-ja -fSavînşirea, unei,.asemene, .cunumii Beizade, lancu, .văzînd;-pe -j^5) o. parte c-ă franceza .nu. se moaie şi ţine cu. .tot-înadinşul ,.Şa devie noră-de domnitor, iar pe de alta nevoind să,, renyrvţe ;:la .poftele stîrnite de farmecele ei, a sfîrşit prin a .consimţi „Ja căsătorie.. Au fost cununaţi într-o sară, în. locuinţa; unui GreVone dc Girard fiul unu. colonel r.deial m msuy ohter a 1 'oh: t-«.ut de Gnqdre Ghici colonel în miliţn mol'o^dnei <.a si ^hlo-Unt Postii săi ele^ -iu înditorit i rin fiu hrmil s^i ej^st-i-.pe toată Miţa o pensiune de 720 galben/ (S460 de Iraau in aur) , prieten al beizadelei, de cătră un popă a cărui barbă şi cîn-tece pe nas nu lăsau absolut nimica de dorit. Isaia a dănţuit şi „ceasul ciobanului" a sunat pentru noii soţi. Rose Pompon făcea acuma planuri pentru a stabili modul cel mai practic, dar totodată cel mai impresionant, pentru a da în vileag legăturile cari o uneau cu domnul Moldovei. Dar acesta a aflat despre săvîrşirea căsătoriei în chestiune şi oricine îşi poate închipui supărarea şi indignarea de care a fost cuprins. Dar această supărare a trecut răpede, căci beizadeaua, apucată din scurt, s-a grăbit să destăinuiască că nu se celebrase nici o căsătorie adevărată, căci popa cu barba cea neagră, care cînta aşa de frumos din nas, nu era decît o slugă deşteaptă care nu avea nimica de împărţit cu darul preuţiei. Vodă s-a grăbit să facă fiului său cuvenita dojana pentru că îşi bătuse joc de cel sfinte, mai dîndu-i şi cîteva zile de arest, iar pe Rose Pompon a pus s-o împacheteze într-o trăsură cu cai de poştă şi a trimes-o, după cererea ei, la Bucureşti. Aici, după cum însăş mărturiseşte în memoriile ei, s-a mîngîiet de pierderea tînărului fiu de domn prin cucerirea bătrânului feldmareşal Paskievlci [...]. Al treilea fiu al lui Grigore Ghica, Alecu, a îmbrăţoşat şi el cariera militară, dar — deşi s-a ţinut de dînsa în chip mult mai statornic decît frate-său — înaintarea i-a fost ne-asamanat mai înceată. A părăsit armata la 1866, cu gradul de locotenent-colonel, şi s-a săvîrşki din viaţă în Ieşi, la vrîstă de şaptezeci de ani trecuţi, vrîstă ce nu a atins-o nici unul din ceilalţi copii ai lui vodă Ghica. Printre multe alte istorisiri nostime, beizade Alecu Ghica mi-a povestit, pe la 1868 sau 1869, o călătorie de la Ieşi la Paris, ce a făcut-o prin anul 1850, cu maică-sa, domniţa Elenco, cu soţul ei Alecu Balş, poreclit Cucoşul, cu fiul lor Alecu şi profesorul acestuia, elveţianul Jul-es Bolomey. Cele povestite de beizade Alecu despre acea călătorie alcătuiau un portret cît se poate de viu şi de drastic al mentalităţii şi al gradului de cultură al acelor membri ai boierimii noastre cari pană atunci se europenizase numai în îmbrăcăminte. Din nenorocire, după mai bine de jumătate de veac de cînd le-am auzit, am uitat şirul întîmplărilor, care de care mai caracteristice, ale acestei călătorii, nemaiamintindu-mi decît de două sau trei fapte. Mama lui beizade Alecu, fiica lui Ioniţă Sturdza-vodă, era o persoană mai mult decît econoamă. Cînd era nemulţămită de serviciul de care avea parte la vreun otel, interzicea lui beizade, care ducea geanta cu banii, să deie „măcar _o^ para" bacşiş servitorilor otelului ; iar cînd era muiţămită, po- roncea : -r i • ■— Alecuîe, dă-li cîte o jumătate de sorocovaţ ! (Trebuie să se ştie că un sorocovaţ valora doi lei vechi şi şăsăsprezece parale sau cam şaptezeci şi cinci de bani, prin urmare jumătate de sorocovaţ făcea treizeci şi şapte de bani.) Beizade Alecu, pentru ca întreaga societate să nu se facă de rîs, dădea bacşişuri şi acolo unde maică-sa îi interzicea asemene daruri, iar acolo unde era autorizat să deie, dădea ceea ce se cuvenea. Apoi se înţălesese cu Bolomey, însărcinat cu ţinerea socotelilor fiindcă scria foarte frumos, să direagă socotelile în consecinţă,- majorând preţurile acolo unde ele nu se mai puteau discuta sau controla. Mai rău fost-a cînd fata lui Ioniţă-vcdă Sturdza supărîn-du-se, fiindcă un otelier, prin Austria-de-Sus, nevoind să reducă o socoteală ce i se părea exagerată şi ridicînd puţin glasul după ce ea începuse să strige la el, a poroncit fiului său : — Alecule, trage-i numaidecît vro cîteva părechi de palme. Acuma, numaidecît ! Ce stai ca un prost ? Şi domniţa bătea din picior. Beizade Alecu zicea că neamţul era cu umerele, gîtul şi Jot (rapul mai nalt decît el, şi larg, în proporţie, apoi avea la mdămînă cel puţin douăzeci de chelneri, de portari etc... Cu mare nevoie putut-a el să liniştească pe apriga domniţă şi s~a facă să înţăleagă că ei nu se află acuma în ţară, că otelierii nemţi sînt altfeli deprinşi decît hangiii jidovi de la n°t şi mai ales că poliţia lor are tot soiul de obiceiuri supărătoare. Dar domniţa a rămas supărată în acea zi şi, spre sară, ?l~a trecut necazul cinstind pe camerista ei ţigancă, în public, nu ştiu pentru ce vină neînsamnată sau poate chiar închipuită, cu două zdravene părechi de palme. Cîteva zile după sosirea lor la Paris, beizadea Alecu ducea Pe logofătul Alecu Balş la nu ştiu ce expoziţie ; erau cu trăsura şi logofătul avea în mînă ciubucul aprins. Cînd au ajuns }n strada în care se afla localul unde mergeau, au dat de o 'ttîerminabilă coadă de trăsuri, aşteptînd fiecare, sub ochiul 485 484 unui sergent de oraş, rîndul ei sa treacă la scară. Aşteptarea' pauîndu-i lungă, logofătul a spus fiastrului său : — Da spune poliţistului celuia căisînt eu, logofătul Alecu Baîş, să ne lese să trecem înainte. ,. • .YIo>u meu s-a încercat să-1 facă să- înţăleagă că aici, în P^ris, sergenţii deoraş nu ştiu de el şi că fiecare trebuie să-şi aştepte rîndul. Tocmai în mijlocul acestei explicaţii, trece o trăsura în care se afla un personagiu oficial, care avea un c&upe file,, şi .-toată lumea se grăbeşte să-i facă loc. .— Vezi, zise atunci logofătul, vezi cum i se face loc dacă' se, ştie cine este. Am să-i spun şi eu — şi cii ciubucul face sămn sergentului de.oraş să s^apropie. ' y Poliţistul nu s-a mişcat, dar s-a uitat la boier în chip., puţin prietenos. Atunci logofătul, în ceea ce îşi închipuia că, este franţuzască, i-a strigat că el este logofătul Alecu Balş, şi wa-ca trăsura lui să treacă înainte, gesticulând totodată^ cu ciubucul în mînă-.-, Iar sergentul,- cu glasul lui cel mai moro-\ canos şi-mai cazon :• . , •',—■■■ Voulez-vous taire vot' bec, bourgeois ! Oh bien pre-. ferez-vous faire un tour au poşte f (Vrei să taci din plisc, burgheze ! Sau,preferi să faci o plimbare la .post ?) Aerul şi tonul, sergentului de oraş-supărînd pe logofăt,-el; a zis lui beizade Alecu : . •. \ tr .Ce zice ?...Mi. se ..parcea se ^obrăzniceşte'! Spuneri• sa tacă .şi,să ni,.deie:drumul, că acuş îl pocnesc cu fciub.ueu-n cap, f.-Şi logofătul schiţa totodată gestul că ridică ciubucul, daţ,; beîzade. Alecu, punînd. mîna.pe...ţevia de cireş,..cu mare, greu., 1-a.liniştit. ■ ■•, , , -. . : - ■-.■■iJ ■ i ■ Şij_eînd■'au -ajuns,!îa sfîrş-it,-la scara la.care trebuiau-sa sef. deie-jos, n-a- fost mai uşor să-1 facă ppe: logofăt să- lese in -trăsură ciubucul aprins pe.care voia numaidecît să-1 ieie cu e!. * * f ■ „ ■ - ■ ■ - - - - ''""Domnia lui Grigore Ghica a fost momerftul celei ,mai man străluciri a societăţii boiereşti din. Ieşi şi chiar din întreaga Moldovă. Multe' averi erau zdruncinate, multe moşii ipotecate pentru aproape întregimea .valorii, dar boierimea-, părea cuprinsă de un vîrtej ; puţini erau acei cari nu cheltuiau mai mjulttdecît venitul lor, rari de tot acei cari mai puneau deoparte. Numărul acelor crescuţi1 europeneşte şi asupra cărora cultura şi gusturile apusene pusese o întipărire mai mult sau mai puţin temeinică sporise în chip uimitor. Apoi mai mare încă era numărul acelora cari călătorise în străinătate sub pretext de băi sau numai din dorinţa s-o cunoască. Şi astfel! se adusese din Apus, pe. lingă obiceiuri _şl lucruri mai mult sau mai puţin folositoare, obiceiuri, mode şi gusturi avînd curs în acele ţări. La suprafaţă, modul de trai al boierimii se asamana din ce în ce mai mult cu acel al lumii mari din ţările în cari călătorise. Căile ferate se mai apropiese de noi, transportul pe. mare se organizase, numărul străinilor cari veneau în ţară creştea din an în an, toate aceste împrejurări contribuiau să deie o faţă din ce în ce mai europeană mic!! obştii boiereşti care alcătuia ceea ce se numea înalta societate a leşului. Majoritatea boierilor celor mari cari trăiau în leş! locuiau m nişte case clădite de ei sau de părinţi! lor, de proporţii măreţe, cuprinzînd o mulţime de încăperi, dintre cari multe saloane mari şi înalte. Multe din aceste case erau încunjurate de grădini şi de curţi cu număroase atenanse, în car! se adăposteau adevărate turme de slugi, şuri cu număroase trăsuri de toate categoriile, grajdiuri cu număroşi cai, grajdiuri pentru Mvoliţi şi vaci de lapte, găinării şi alte heiurl gospodăreşti, în casa principală şi în dependenţe erau cămări ş! gher-ghiruri din bielşug, în cari se păstrau proviziile aduse de la moşii ; pivniţi mari conţineau poloboacele cu vin venite de la podgoriile boieriului, pline cu vinaţuri minunate, în compunerea cărora chimia nu juca atunci nici un rol. Hrana şi Serviciul costau încă prea puţin atunci stapînilor vastelor latifundii cari mai erau în mîinile marii boierimi. Casele erau acuma luxos mobilate, cai! frumoşi, trăsurile bine ţinute, slugile corect îmbrăcate şi bine stilate, bucătăria pe jumătate răsăriteană, pe jumătate apusană, foarte gustoasă, vinurile minunate. Bărbaţii eleganţi, cu maniere distinse, !ndeobşte deştepţi, uni! plîn! de duh, avînd o cultură generală îndestulătoare pentru „bărbaţi a! lumii", deşi superficiala, mulţi din ei bucurîndu-se de o înfăţoşare frumoasă. Dar marele farmec, marea podoabă, marea atracţie a acelei societăţi o alcătuiau femeile. Toţi străinii car! au trecut prin Moldova de atunci au rămas cu desăvîrşire farmacaţ! de frumuseţa, de deosebita distincţiune, de agerimea de spirit a moldovencei de neam, au rămas uimiţi de gradul de cultură ce ea ştiuse să şi-1 însuşască în timp atît de scurt. 486 487 Erau pe acea vreme în Ieşi poate vro patruzeci de case deschise, adică de case cari primeau în fiecare zi, în cari nu numai prietenii din cercul mai intim, dar chiar şi simplele cunoştinţi puteau să vie în fiecare zi la masă, fără a fi poftite sau fără a se anunţa, şi în cari se primea în fiecare saia. Mesele cele mari şi seratele se ţineau lanţ. Toţi contimporanii, străini ca şi pămînteni, mi-au descris cu însufleţire aspectul încîntător al unei săli de bal sau de teatru de pe acea vreme, gustul şi eleganţa de ton sobru al acelor adunări de frumuseţi. Cneazul Alexandru Cantacuzino (acel care după Unire a fost ani îndelungaţi membru la Curtea de Casaţie), un profesor de vînătoare al meu, despre care voi mai vorbi, mi-a povestit cum [...] la un bal, a văzut pe comandantul trupelor împărăteşti, principele Urusov, făcînd cu ochii ocolul sălii şi numărînd pe degete. — Ce numeri cu atîta atenţiune, principe, — întreba-tu-l-a. — Număr femeile frumoase. Niciodată n-am văzut aşa de multe adunate la un loc. Uite, toate sînt frumoase. Numai doamna cea măruntă de lîngă uşă se poate numi urîtă. — Da, principe, răspunse cneazul Alexandru, dar acea doamnă este rusca. într-adevăr, doamna care detona în acea adunare de frumuseţe era fiica unui general rus, căsătorită cu un boier mol-dovan ; mai pot însă adăugi că era deosebit de slută. Din casele cele mai în vază pe atunci în Ieşi acea a visternicului Neculai Roznovanu trecea drept cea mai bogata şi cea dintăi din Ieşi, acea unde se ţineau adunările cele mai număroase şi în cari se desfăşura cel mai mare lux. Casa visternicului Alecu Sturdza, căsătorit cu contesa Elena, născută Ghica, despre care am mai vorbit, sora cu cucoana Marghiolita Raznovanu, fusese asemene foarte in vază, stăpînă casei fiind foarte ahtiată de dorinţa să deie ea tonul în societatea leşului. (Se povesteşte că, fiind rugata de vodă Ghica, cu care era vară primară, să cumpere cu prilejul unei călătorii a ei la Paris, mobilierul trebuitor pentru curtea domnească, a adus o sută de lăzi de mobile pentru palat şi o sută şi una pentru casa ei.) în vază mai erau casele hatmanului Neculai Mavrocordat, a hatmanului Toderaş Balş, a vornicului Lascar Bogdan, a logofătului Costin Catargiu, a vornicului Dumitrache Cantacuzino Paşcanu şi multe altele. Nu este lucru de mierare dacă, în asemenea societate, se iveau călcări a credinţei conjugale, că într-acel şirag de frumuseţe erau şi femei cari îşi înşalau bărbaţii. Numărul femeilor cinstite, al mamelor bune şi al gospodinelor vrednice era cu bună samă mai mare, apoi trebuie adăugit că mai toate acele ale căror viaţă a dat prilej de vorbă avusese nenorocul să cadă peste bărbaţi viţioşi sau cu deosebire uşurateci, necredincioşi şi ei, cari, prin purtarea şi exemplul lor, le-au împins şi pe ele la desfrîu. Trist şi cu deosebire ruşinos fost-a faptul că unele din ele nu s-au dat înapoi să păcătuiască cu străinii cari ocupau ţara, dînd astfeli loc la scandaluri răsunătoare, cari numai cinste n-au făcut boierimii şi ţării. Fiindcă sînt la acest capitol, voi povesti un cuvînt de spirit ieşit din gura acelei care dacă, în ochii multora, trecea drept cea mai frumoasă femeie din Ieşi, avea în schimb şi reputaţia cea mai deplorabilă : frumoasa Cocriţoaie, întăia soţie a lui Cocriţă (Constantin) Cazimir. Ea trecea drept amanta (plătită) a principelui Urusov, comandantul trupelor ruseşti în Moldova. în ziua în care s-a răspîndit în Ieşi vestea despre în-frîngerea, la Calafat, a ruşilor de cătră turci, Urusov întîl-neŞte la un bal pe foasta madame Cocriţă, cum se încăpăţina tamea s-o numească şi după divorţul ei, uimitor de frumoasă ?l purtînd o coafură nouă care-i sădea de minune. începe 'ndată a-i face cele mai vii complimente : — Comme vous etes belle ce soir, madame, encore plus "e"e que de coutume! Et quelle adorable coif jure ! Vos cheveux sur Ies tempes sont si joliment brosses en arriere! (Ce frumoasă sînteţi în astă-sară, doamnă, încă mai frumoasă "ecit de obicei ! Şi ce coafură adorabilă ! Părul dumneavoastră pe tîmple este atît de frumos periet înapoi !) . Iar ea îi răspunse : ~— Pas aussi bien que Ies russes a Calafat! (Nu aşa de b'ne ca ruşii la Calafat !) Pentru a înţălege bine sarea răspunsului, trebuie ştiut că Râncezii întrebuinţază cuvîntul „brosse" în sensul de bătut °'ne, „bătut măr", cum zicem noi, moldovenii. Dacă acest 488 489 răspuns a pus sau nu capăt legăturilor lor de dragoste, nu am putut afla. Faptul că şi-ar fi precupeţind frumuseţa pricinuia cel mai mare scandal, căci cucoanele din societatea ieşană de pe acea vreme, dacăpăcătuiau din dragoste sau pentru plăcere, afară ae prea puţine excepţluni, priveau ca cea mai mare ruşine şi necinste să-şi vîndă trupul pe bani. Ghiţă Căliman, directorul de pe vreme al agiei (prefectura de poliţie), trecea drept procuratorul de femei al căpeteniilor oştirii muscăleşti, în schimbul unor consideraţiuni băneşti şi a unor mici decoraţii. Se făcuse chiar, asupra lui, următoarele versuri în rusască de mahala : Slîş, slîş, Ghiţă, Podavai madam Cocriţă, la tibe davai cruciliţă. Adică : Ascultă, ascultă, Ghiţă, Fă să tragă înainte madam Cocriţă, . Şi eu ţi-oi da cruciliţă. Era, pană în anii din urmă, obicei ca birjarilor ruşi din Ieşi să li strigi „podavai", cînd voiai ca ei să tragă la seară pentru ca să te sui în trăsură. Bineînţăles că Ghiţă Căliman numai de^stima şi de consideraţia lumii nu se bucura. Amintirile mele de copil datează din vremea care a urmat îndată după retragerea trupelor austriace, la 1856—57. Nu voi uita niciodată simţimintele de ură şi de dispreţ cu cari femeile cari aveau îngrijirea mea şi a surorilor mele, slugile casei, vatajii, vechilii şi număroşii boieranaşi, protejaţi ai tatei, cu soţiile şi familiile lor* vorbeau de austriaci, de „var-varia", de aroganţa, de pretenţiile şi de meschinăria lor. Părinţii mei au confirmat cu desăvîrşire aceste spuse, arătînd Ia rîndul lor, că ostaşii cesaro-crăieşti s-au arătat absolut nesuferiţi, mai cu samă ofiţerii : plini de pretenţii, niciodată mulţămiţi de cel ce li se oferea, chiar în casele boiereşti cele mai bogate, în cari aveau parte de un trai de care cei mulţi dintre ei nici nu visase să se bucure acasă la ei. Apoi erau foarte brutali cătră cei mici şi pentru cel mai mic temei scoteau sabia şi, fără nici un temei, prea adesa loveau cu tăiuşul. Trăiau deosebit de rău cu mîna de grenadiri moldoveni în garnizoană în Ieşi (bunul meu crease un al doilea batalion d" infanterie), rixele între ei şi aceştia erau frecvente şi de obicei se isprăveau cu izbînda moldovenilor. Francezul Som-ris, adus de bunul meu pentru a da miliţiei lecţii de gimnastica şi de scrimă şi stabilit pe urmă în Ieşi, mi-a povestit, mult 'în urmă, o mulţime de isprăvi de acest feli ale elevilor lui. Mulţi soldaţi austriaci au văzut uniformele lor albe necinstite de glodul din fundul Bahluiului. Trebuie să lămuresc că acei puţini oşteni moldoveni erau oameni prinşi cu arcanul, după ce-i desemnau vornicii şi fruntaşii satelor ca fiind cei mai impuşcă-n lună şi cei mai mari bătăuşi din sat, apoi erau, toţi, nişte urieşi. [...1 ^ . Traiul în curţile boiereşti de la ţară nu era mai puţin plăcut şi mai puţin larg decît în acele _din Ieşi. Ţara se acoperise, mai ales de la 1840 încoace, de aşăzări frumoase, cele mai multe avînd grădini minunate care de care se ^întrecea în lărgimea şi bogăţia ospitalităţii, de care putea să se bucure oricine venea s-o ceară. Cea mai splendidă se dădea la Stînca, reşedinţa de vară a visternicului Neculai Roznovanu, situată la cîţiva kilometri de Ieşi, veşnic plină, în cursul verii, de lumea cea mai aleasă din ţară şi care mai ospăta Pe toţi străinii de distincţiune stînd în ţară sau trecînd numai printr-însa. Nenumărate erau cele ţinute pe un picior mai Puţin high life, dar foarte larg şi foarte comfortabil. Vestite erau curţile de la Mărăşăşti, ale logofătului Costin Caţargiu, Şi de la Oneşti, ale hatmanului Alecu Aslan, veşnic pline de °aspeţi, cari se bucurau în ele de o ospitalitate cu totui Patriarcală. Gradul general de cultură al boierimii sporise mult în acest deceniu, dar trebuie să recunosc că femeile arătau în această privinţă aplecări superioare acelor manifestate de bărbaţi, ele erau mai ales mult mai în curent decît ei asupra mişcării literare din Apus. Precum era firesc, ceteau mai ales -ărţi franceze, dar nici literatura germană nu era neglijată ; multe din ele mai vorbeau italieneşte şi englezeşte. Cu toată bunăvoinţa şi cu toată umanitatea domnului, raleîe tratamente la cari erau supuşi nu numai robii, dar şi ţăranii au urmat să fie întîmplări de toată ziua, de tot ceasul şi de pretutindeni. Se bătea la ţară, se bătea la oraş. Care din noi, cei născuţi înainte şi îndată după jumătatea 490 491 veacului trecut, n-am auzit de vestitul comisar Urzică din Ieşi, groaza tuturor slugilor şi a întregii sărăcimi din capitala Moldovei. El, la agie, avea specialitatea bătăilor ; era însărcinat să execute sentinţele corecţionale pronunţate de tribunalul care funcţiona la acea autoritate judecînd contra-venţiunile poliţieneşti şi delictele mai uşoare. Penalitatea care se pronunţa aici mai adesa era un număr, mai mare sau mai mic, de lovituri de nuiele, aplicat pe partea cea mai cărnoasă a trupului vinovatului. Dar Urzică mai era o fire foarte îndatoritoare... cătră cei puternici sau cătră acei cari îl plăteau, sau de cari avea interes. Boieriul care nu mai ţinea vatav de ogradă sau nu voia să se facă gălăgie, să s-audă ţipete în curtea lui, trimetea pe sluga care voia s-o certe, albă sau smolită la faţă, cu un răvăşel (scrisorică) cătră Urzică. în acel răvăşel, Urzică era rugat „să tragă" douăzeci şi cinci sau treizeci, sau cincizeci, sau chiar şi mai multe lovituri de vergi adu-cătonului sau .aducătoarei şi totdeauna Urzică împlinea dorinţa trimeţătoriului. S-înţălege că soarta purtătorilor de asemene răvaşele cătră Urzică era cunoscută şi că nenorocitul trimes în asemene însărcinare ştia ce-1 aşteaptă. Dar ce să facă ? Să nu se ducă ? S-ar fi dat de ştire groaznicului comisar oare pe loc ar fi trimes să ridice pe nesupus şi i-a1' fi administrat o porţie dublă. Şi la ţară nu era doară mai bine. Un bătrîn a cărui veracitate nu am nici un temei s-o pun Ia îndoială mi-a povestit că, într-o zi, mergînd pentru nu mai ştiu ce treaba la isprăvnicia din Vaslui, a auzit pe ispravnic, care se afla la fereastră, strigînd slujitorilor cari se aflau în curte sa umfle pe vornicul nu ştiu al cărui sat, care se arătase ne-gligent în strîngerea birului, să-1 puie jos şi „să-i tragă"-Cînd acel de la care ţin povestirea a intrat la ispravnic, se auzeau atît loviturile cît şi vaietele nenorocitului vornic. Şi pe cînd cunoscutul meu convorbea cu ispravnicul, vaietele tot urmau. Atunci, cuprins de milă, cunoscutul meu a spus ispravnicului : — Dar, cu voia dumneavoastră, cucoane Cutare, oare cazacii nu l-au bătut destul pe acel vornic ? _ Cum ? Tot îl mai bat, zise ispravnicul, eu uitasem de el şi numai acuma bag de samă că se văietă. Apoi, mergînd la fereastă, a strigat : ^ — Măi ticăloşilor, lasaţi-1, că doară nu v-am spus să-1 bateţi pană la moarte. Iar cătră interlocutorul său a adăugit : — Ce sălbateci sînt oamenii iştia ! Nu poţi avea nici o nădejde într-înşii. Şi acest obicei ticălos, această ruşine, acest păcat a urmat să fie ultima ratio a administraţiei în România nu numai sub caimacamii, sub Cuza, sub Carol, dar ne necinsteşte şi azi cînd chiar, culme de ticăloşie şi de ruşine, l-am reintrodus în ţările române pe cari o soartă norocoasă le-a alipit de noi. Regatul român liberator a readus în Bucovina, în Ardeal, în Banat cele funfundzwanzig uitate de românii de acolo încă de la 1848, şi, altă culme, le-a readus şi în Basarabia, unde le desfiinţase de jumătate de veac pană şi oropsitul ţarism. Cînd oare se va isprăvi cu această ruşine ? Apoi, dacă Grigore Ghica desfiinţase pedeapsa cu moartea, el nu parvenise să desfiinţeze şi „loviturile criminale", la cari, pe lîngă închisoare sau muncă silnică, erau supuşi acei condamnaţi pentru crimă. Maică-mea mi-a descris în mai multe rînduri cumplita privelişte ce uneori întîlneai pe uliţele leşului : un nenorocit, gol pană la brîu, cu spinarea însângerată, mînat cu harapnicul în mînă de călău care ţinea un lanţ prins de mîna osînditului, escortat de slujitori şi primblat prin oraş spre a fi întins jos la anumite răspîntii ca să primească un număr hotărît de lovituri de bici. îmi mai povestea oroarea de care era cuprinsă, în asemenea oca-ziuni, la vederea călăului, Gavril Buzatu, un ţigan care spinzurase zecimi de fiinţi omeneşti în vremea lui Mihai Sturdza. El fusese însuş ucigaş şi obţinuse cruţarea vieţii numai fiindcă primise să îndeplinească cumplita slujbă pentru care, spre cinstea neamului moldovenesc, nu se găsise alt candidat în toată ţara. Aceste rămăşiţi ale barbariei în care se dezvoltase ţanle noastre erau umbrele tabloului, dealtmintrelea atît de blînd $l de atrăgător, ce-1 alcătuia Moldova de atunci. 492 AMINTIRI DIN COPILĂRIE Capitolul I CELE DINTĂI AMINTIRI M-am născut în noaptea după Ziua crucii a anului 1853 în Ieşi, în casa tatei, pe Podul Roşu, unde se află astăzi Gimnaziul „Alexandru cel Bun". Mama a încercat să mă hrănească cu laptele ei, dar eram din cale-afară mîncăcios, a trebuit să renunţe după puţine zile şi mi s-a luat o mancă foarte de treabă, soţia unui birjar din Ieşi, numit Neculai Roşu, unul din cei mai vajnici beţivi din capitala Moldovei. Cele dintăi rugăciuni după naştere mi-au fost cetite de vlădica Racoviţă de la „Sfîntul Spiridon". Părinţii mei pierduse înainte de mine doi copii, o fată şi un băiet, şi, cu toate că eram un copil foarte voinic, mintea mamei fiind impresionată de pierderea celorlalţi doi, deşi nu era deloc superstiţioasă, se temea să nu fie ursită a nu avea parte de copiii ce-i năştea. Vlădica Racoviţă de la „Sfîntul Spiridon", un urmaş direct al familiei Racoviţă celei adevărate, care dăduse doi domni Moldovei, era un bărbat mic la stat, slăbănog, ghebos şi aproape cu desăvîrşire spîn. Numai cu mare greu consimţise mitropolitul de pe vreme să-1 hirotonească, căci darul preuţiei se refuza de obicei acelor bărbaţi al căror fizic era din cale-afară ingrat şi de natură să stîrnească rîsul. Şi vlădica Racoviţă avea mai mult înfăţoşare de momită decît de om. Dar era în schimb un adevărat sfînt: de o curăţenie de viaţă care nu lasa nimica de dorit şi de o dezinteresare fără mărgini, blind, simplu, dînd nevoieşilor pană la cel de pe urmă ban, veşnic gata să mîngîie durerile, să dea ajutor la împăcarea vrăjbilor şi a dihoniilor ce-i ajungeau la cunoştinţă şi să insufle nădejde celor deznădăjduiţi : era idolul sărăcimii. Singura slăbăciune ce i se cunoştea era 497 o adevărată patimă pentru tiutiunul cel bun. După ce a isprăvit molitvele ce ni le-a cetit, a zis mamei : — Să ştii, domniţă, că băietul aista are să-ţi trăiască, doară vlădica cel ghebos i-o cetit rugăciunile şi ghebul lui are noroc la copii. Părinţii mei duceau atunci un trai foarte luxos : ^slugi, trăsuri şi cai erau o mulţime şi ştiu că aveam o trăsură, doi cai şi un vezeteu înadins pentru mine. Dar acel vezeteu era un ţigan negru la faţă ca fundul ceaunului, îmbrăcat cu straie curate, dar de rînd, pe cînd Sava, vezeteul mamei, era moldovean, alb la faţă, purta numai favoriţi şi avea o livrea din cele mai elegante, de culoare albastru-deschis, împodobită cu galoane de argint. Şi eu, după cît îmi istorisea mai tîrziu mama, supărat să tot fiu condus de ţiganul urît şi neelegant, făceam nişte scene cumplite de cîte ori era, să ies la plimbare, la Copou. Cînd mama era singură acasă, poroncea să se suie Sava pe capra trăsurii mele, dar cînd era şi tata de faţă mă astîmparam şi nu mai făceam nici o scenă, ştiam doar că corecţiunea este gata. întăia amintire precisă ce o am datează din toamna anului 1856, de Ia naşterea surorii mele Măria : eram atunci de trei ani şi o lună ; din acel moment şirul amintirilor mele devine din ce în ce mai complect. Ţin bine minte de ghiduşiile Iui Neculai Cozadin, vatavul nostru de ogradă, cînd voia să mă facă să rîd. El era un văr primar al lui Cuza (domnitorul), al lui Dumitrache şi al lui Grigore Cozadin, doi mari bogătaşi de pe vreme, fiind copil din flori al unei surori a tatălui Cozadineştilor şi a mamei lui Cuza. Intrase în miliţia moldovenească la înfiinţarea ei, urmase cursul de instrucţie la care fusese supuşi recruţii moldoveni de ruşi, la Odesa, şi slujise şaisprezece ani în escadronul de cavalerie, retrăgîndu-se cu gradul de îndîrofiţer (unterofiţer), cum se zicea atunci subofiţerilor. Era un bărbat de o cinste exemplară şi de un devotament absolut cătră tata, pentru slujba căruia ar fi fost oricînd gata să-şi expuie zilele. Soţia lui, mama Anghelina, era o grecoiacă, renumită pentru meşteria în facerea dulceţurilor,. a vutcelor, a murăturilor şi a tuturor preparaţiunilor care alcătuiau cel mai mare merit al unei cămărăşiţe, slujbă^ ce o îndeplinea în casa nostră. De corăbielele ei îmi aduc aminte cu jînd şi acuma, de atunci n-am mai mîncat aşa de bune. Bunica vorbea de Anghelina în termenii cei mai elogioşi, reounoscîndu-i superioritatea în facerea corăbielelor şi a rahatului. Femeie de o cinste exemplară, era cumplit de temută de slugile de jos : bucătarii, băieţii la bufet şi fetele din casă aparţinînd neamului ţigănesc ; ei şi ele mi-au povestit pe urmă într-un glas că umbla cu harapnicul sub pestelcă şi nu stătea la îndoială pentru a-i croi cu el. Cît au trăit la Ieşi, părinţii ne trimeteau pe noi, copiii, vara, la Bohotin, la moşu-meu Mitică, sau la Răducăneni, la moşu-meu Lascar, unde ne însoţea uneori şi mama. Moşia Bohotinul, fără Hiliţa, care fusese vîndută, şi Colţul Cornei, dat de zestre mătuşii Profirei, la căsătoria ei cu Alecu jVIoruzi-Zvorîşteanul, fusese dintăi căutată de fraţi în devălmăşie, apoi, după cîţiva ani, s-a împărţit în patru părţi : Bohotinul cu Gura Bohotinului, Răducănenii, Bazga şi Cozia, care s-au tras la sorţi între cei patru fraţi. Bohotinul a, căzut în partea moşului Mitică, Răducănenii în partea moşului Lascar, Bazga în acea a tatei, iar Cozia în acea a moşului Alecu. Tata operase tragerea la sorţi cu mîinile lui. Cunoscînd dorinţele fiecăruia în parte, a ajutat soarta pentru ca fiecare să se aleagă cu partea dorită de dînsul. El se dezinteresa de Bohotin, căci, precum am arătat în întâiul volum al acestor Amintiri, cumpărase de la fraţi Căiuţul, cu bani din moştenirea rămasă lui de la soţia sa cea dintăi. A pus deci Bazga la dispoziţia fraţilor pentru uşurarea platei părţilor lor din datoriile părinteşti, avînd ei a restitui prisosul preţului de vînzare peste partea lui de datorii cînd vor vinde Bazga. Au şi vîndut-o cu 32 000 de galbeni, dar i-au restituit banii numai la 1856, socotindu-i „ca între fraţi", adică cu o dobîndă de cinci la sută. Pe tata această socoteală 1-a atins rău, căci în urma traiului nemăsurat şi bizuindu-se pe acei bani făcuse datorii pentru care plătea dobînzile obişnuite atunci de cincisprezece şi chiar optsprezece la sută pe an. Diferenţa a fost simţitoare, dar ei fiind foarte uniţi între dînşii, tata n-a zis nimica, însă s-a hotărît, Î>entru a scapă de datoriile ce-i rămăsese, să se mute îndată a ţară.1 , *Jirau atît de uniţi între dînşii şi unirea lor era atît de cunoscută m ţară, încît, în faţa tribunalelor, oricare din fraţi semna pentru tuspatru ■,v $1 aceMe semnături erau primite drept bune de tribunale şi nu au fost &v niciodată contestate. 498 499 La Căiuţi, curtea era terminată de ani şi frumuseţa de grădină plantată, dar tata, pretextînd că nu voieşte să intre în casă înainte ca aceasta să fie cu desăvîrşire gata şi că trebuie să schimbe coloanele de zidărie ale balconului de sus, despre grădină, prin altele, de fontă, ce aveau să fie aduse din străinătate, a mers să s-aşeze, cu mama şi cu noi, la Pralea. Pralea era un sat pe moşia Căiuţi, la unsprezece kilometri de curte şi de tîrguşorul cu acest nume, care fusese întemeiet încă sub Ioniţă Sturdza, de bunul meu, hatmanul. Aceşti unsprezece kilometri trebuiau făcuţi pe nişte rătă-cănii cumplite, de nestrăbătut pe vreme rea. Aici s-a apucat să clădească o casă de vălătuci, iar pană cînd această casă s-a gătit, ne-am înghesuit cum am putut şi noi, în trei odăiţe mici ale vatavului nostru de acolo, medelnicerul Iancu Popo-vici. Mama nu s-a opus la această combinaţie ciudată, dar îmi aduc bine aminte s-o fi Văzut plîngînd pe cînd privea la clădirea viitoarei noastre case şi doară, atunci, tata iubea pe mama la nebunie. Iaca planul acestei construcţii împodobită cu numele pompos de „curte" : în păreţii de la miazănoapte şi de la apus a unei mari încăperi luminată prin două uşi cu geamuri şi două înalte şi largi fereşti ă quillotine, se deschideau uşile a cinci odăi, din care una slujea de ietac părinţilor mei, două ne adăposteau pe noi, copiii, una servea tatei de biurou, iar a cincea era o odaie de musafiri. în caz de gloată se mai întrebuinţau pentru găzduirea musafirilor biuroul tatei şi una din odăile noastre. Bineînţeles că la întîmplare se făcea un uz larg de sistemul saltelelor întinse pe jos. Mai erau două odăiţi dînd în ietacul părinţilor, din care una servea de locuinţă cameristei mamei, iar cealaltă de cameră de baie şi de toaletă. încăperea cea mare slujea drept salon, iar iarna şi vara, în caz de vreme rea, devenea sofragerie. în ogradă mai erau, aproape de această clădire, două rânduri de odăi, asemenea de vălătuci şi acoperite cu draniţă, care se tăiau în unghi drept şi în care locuiau vatavul de la Pralea, Iancu Popovici, cu soţia lui, o droaie de slugi, precum şi unii musafiri, becheri sau persoane mai puţin însem-naje. în mijlocul ogrăzii de din faţă, amenajată în chip de gradină cu flori, era un pavilion octogon de lemn, în care şedeam la masă de cîte ori nu era frig sau nu ploua prea tare. Bucătăria era aşazată într-o clădire separată, în fundul ogrăzii, nu departe de grajdi. Aveam doi bucătari pentru masa de sus şi unul pentru masa de jos, adică cei dintăi pentru noi, celalalt pentru slugi, bineînţeles toţi ţigani. Domiciliul statornic al celor dintăi era la Căiuţi. Făceau serviciul cu rîndul, schimbîndu-se în fiecare săptămînă. Asemenea şi ve-zeteii, avînd fiecare să îngrijească de cîte patru cai, făceau serviciul tot cu rîndul, numai o păreche de cai, „de dîrvală", rămîneau la Pralea în permanenţă. Curtea şi ograda erau încunjurate cu un zaplaz de lătunoaie, din afară^ de care se vedeau razamate grămezi de draniţă şi de şindilă. Spălătoria era la Căiuţi, de unde se aduceau albiturile de două ori pe săptămînă ; la Pralea era numai una rudimentară. Asemenea şi cămara era la Căiuţi, unde sta cămărăşiţă, mama Marghioala, o fostă domnişoară de onoare de altădată a bunicăi, căsătorită acuma cu vatavul de ogradă, Iorgu Iordăchescu, un om de treabă, neboierit, dar unul din cei mai mari minciunoşi ce i-am cunoscut în viaţa mea. La Pralea era numai o cămară fragmentară de care îngrijea soţia vatavului de acolo, mama Tasiica. Dacă exteriorul casei noastre de la Pralea era destul de primitiv, mobilierul îi era departe de a fi mai ales. Afară de crivaturile tatei şi a mamei, de lemn de nuc lustruit, fără nici un ornament, de vro două dulapuri de mahon, aduse, aceste, din mobilierul tatei de la Căiuţi, foarte sumar şi acela, de un foarte frumos clavir Pleyel, cu coadă, al mamei, de un dulap de mahon, cu uşă brodată, şi de vro două me-suţe, absolut tot: paturi, scrinuri, dulapuri, mese, mesuţe, lavabouri, scaune şi scăunaşe ieşise din mîinile îndemînatece ale stoleriului nostru neamţ, Mathes, şi era făcut din lemn din pădurile noastre. Nu cred să fi existat mai mult de trei jilţuri în toată casa, iar canapelele erau înlocuite prin paturi moldoveneşti, peste care erau aşazate mindire de paie şi saltele din lînă, acoperite cu macaturi de cit, însoţite de perine de părete şi de cap, acoperite tot cu cit, cum erau şi toate perdalile. Locuinţa şi mobilierul înfăţoşau o icoană destul de exacta a stării unei aşezări de colon din Canada sau din Statele-Unite în veacul al optsprezecelea. Satul Pralea fusese întemeiet în vremea lui Ioniţă Sturdza, de bunul meu, hatmanul, cu^oameni adunaţi, pentru o a treia parte din regiunea muntoasă a ţinutului Putnei, iar 500 501 pentru două părţi din unguri secui aduşi de peste graniţă, din comitatul Trei Scaune. Cei dintăi ocupau partea din sus a satului, numită din această pricină : „la moldoveni", cei de ai doilea, partea de jos, numită „la ungureni". Aproape toţi sătenii vorbeau amîndouă limbile, mulţi erau, cum mai sunt şi astăzi, guşaţi. Nişte fiinţi care jucau un rol însamnat în viaţa de la Pralea erau urşii. Din pricina defrişării unor întinse întinderi de păduri, samanate pe urmă cu păpuşoi, unele de tata şi altele de ţărani, şi a tăierii altor întinderi pe care crescuse acuma nişte ţihle impenetrabile, aceste dihănii găseau acolo, cu începere de la sfîrşitul lui iulie, o cămară bine aprovizionată, pe lîngă culcuşuri ce le puteau crede tefere. Păpuşoii şi vitele locuitorilor satelor de pe împrejur aveau prin urmare foarte mult de suferit din pricina acelor fiare, mai cu samă acele ale bieţilor prăleni. Ţin bine minte cum, într-o seară de la începutul toamnei anului 1857, după căderea nopţii, eram adunaţi, cu mic, cu mare, pe cerdacul dînd înspre ograda din faţă, culcaţi pe nişte saltele aşazate pe scândurile acelui cerdac, iar în faţa noastră, în ogradă, ardeau focuri de baligă pentru a ne apară de ţânţari. Pe lîngă tata şi mama, mai erau cu noi moşii noştri, Lascar şi Mitică, precum şi musafiri veniţi pentru vînat. Deodată auzim, parcă veneau din a doua ogradă, nişte strigăte de : — Săriţi, oameni buni, săriţi că mă mănîncă ursul ! Nu mă lăsaţi ! Nu mă lăsaţi ! Tata, moşii mei, musafirii, vatavul Iancu au pus mîna pe puşti şi au alergat înspre locul de unde porneau strigătele. Dar Iozef, despre care voi vorbi mai jos pe larg, a cărui casă era megieşă cu ograda de unde porneau strigătele, a apucat înaintea lor, căci a avut numai să sară peste gard. Ajuns acolo, a văzut un om ferindu-se de un urs voinic de ale cărui îmbrăţoşări scapă numai mulţămită prezenţei de spirit a socru-său, un moşneag olog, care arunca întruna în urs cu tăciuni aprinşi ce-i lua dintr-un foc mare, arzând dinaintea lui. Ursul mai era foarte stingherit în mişcările lui de un eăţăluş care necontenit îl apuca de labele de dinapoi. Dihania se apropiase foarte încet şi, cînd l-au auzit mâncând şi mormăind, stăpînul ogorului a avut imprudenţa să arunce într-însul cu o bucată grea de lemn aprins. Se vede că lovitura astfel primită de urs l^a durut, căci îndată s-a răpezit la om, iar acesta a început să fugă şi să strige. Cum a auzit glasurile acelor care veneau, fiara a dat dosul şi a luat-o la sănătoasa prin păpuşoi, dar Iozef a avut vreme să aprindă într-însul, nimerindu-1 drept în inimă. Altă dată, în acelaş an, erau la noi un număr de musafiri, cu care mersesem, în mai multe trăsuri, să prindem păstrăvi în pîrăul Căiuţul Mare şi în nişte heleşteie din pădure, la cîţiva kilometri de sat, şi ne-am întors pe cînd era încă ziuă. Deodată vezeteul trăsurii din cap, în care se găseau mama şi cu o vară a ei, iar eu eram pe capră, opreşte caii şi, ară-tînd cu biciul peste pîrău, zice întorcîndu-se către mama : — Ursii ! Ne uităm cu toţii în direcţia arătată şi vedem, peste pîrău, pe o ridicătură de stâncă lată, ân formă de podiş, la vro şasezeci sau optzeci de paşi de noi, p căruţă desjugată, plină de păpuşoi culeşi dintr-o curătură de mai la deal, şi pe dînsa, un urs mîncînd păpuşoi fără ca prezenţa noastră să-1 fi îngrijit. Numai după ce toate trăsurile s-au oprit şi ocupanţii lor au început să-şi comunice părerile cu glas din ce în ce mai ridicat, văzut-am că Martin se dă jos încet din căruţă, apucă cu pas liniştit la deal şi dispare în pădurea care se întindea pană la acea stîncă. Iozef Gnadt, despre care am vorbit mai sus, era un neamţ născut în anul 1818, la Luisental, în Bucovina. El venise în ţară cu tată-său, bătrânul Fritz Gnadt, de care nu ţin minte, cu trei fraţi şi cu două surori, în însuşire de lucrători speciali la Hutta, adică la fabrica de sticlărie înfiinţată pe moşia Grozeştii de cneazul Dumitru Cantacuzino, acel care, ceva mai tîrziu, a păcălit atît de groaznic pe Lascar Bogdan, cu prilejul vânzării acelei moşii. Nu ştiu pentru ce anume temei acea familie de nemţi, nefiind mulţămită de Grozeşti, a venit la tata şi i-a propus să se angajeze la el pentru a fabrica potaş, draniţă şi şindilă, în schimbul unui preţ convenit pentru fiecare maja (cîntar de 44 de oca) de potaş şi de fiecare mie de draniţă sau de şindilă. Tata a primit şi ei au clădit îndată, în satul Pralea, alături de locul pe care s-a ridicat mai pe urmă curtea de care am vorbit, o casă mare de vălătuci, după modelul celor nemţeşti din Bucovina, şi s-au pus pe lucru cu hărnicie. Bătrînul Fritz şi trei din băieţii lui erau nişte vînători de frunte şi pătimaşi. Fiul cel mai mare, care se numea tot Fritz, pe lîngă că era împodobit cu o guşă uriaşă, mai avea şi un ochi plin de albeaţă, totuş era un puşcaş minunat şi nu puţini fost-au urşii ce i-a împuşcat cu puşca lui cu o ţeava. Dar cel mai pătimaş şi cel mai meşter era al doilea fiu, Iozef. în cei doi ani cît a stat mama la Pralea, ea a numărat douăzeci şi şase de urşi ucişi de Iozef, dar el îm-puşcase mai mulţi înainte de venirea noastră în Pralea, a tot urmat să mai împuşte pană în cei de pe urmă ani ai vieţii, şi^a murit tocmai la sfîrşitul anului 1907. Se lăuda atunci că a împuşcat peste tot mai bine de o sută de urşi şi nu cred că trecea peste adevăr. Mama îl supranumise „Jules Gerard de la Pralea". De multe ori scapat-a el numai ca prin urechile acului de ghearele şi de dinţii fiarei, dar niciodată n-a fost în stare dihania să-1 încolţească sau să-1 pieptene. Avea un sînge rece admirabil. Era un bărbat înalt şi zdravăn, dar supus la accese de epilepsie ; niciodată însă nu 1-a apucat cumplita boală la vînat. Şi fiindcă sînt acuma la capitolul urşilor (asupra căruia îmi propun, dealtmintrelea, să revin în cursul acestor Amintiri), voi istorisi aici semitragica întîmplare cu un urs al lui Costin Rosetti de la Oraşa, un văr depărtat al nostru. Vîna, sau mai adevărat bracona, în fundul Prălii cu Alecu Aslan de la Oneşti. Un urs rănit a venit la el, Costin a tras într-însul şi i-a rapt o labă. Ursul, care venise înfuriet, s-a înfuriet şi mai tare în urma noii răni primite, s-a aruncat asupra lui Costin înainte ca acesta să fi putut trage al doilea foc şi i-a înfipt toţi dinţii în braţul drept. Apoi I-a apucat în braţe şi 1-a trîntit jos cu atîta putere, încît i-au sărit toţi bumbii de la pantaloni, şi s-a pus pe el. Costin spunea că numai uşor nu era. Ua haitaş, un băietan de vro patrusprezece ani, care avea la dînsul un pistol încărcat cu poşte, s-a apropiet fără a fi simţit de fiară (căci vîntul bătea de la urs spre el), i-a pus pistolul în ureche şi a tras, iar dihania a căzut moartă pe loc. Cum s-a putut scula în picioare, Costin s-a pus să-şi caute bumbii pe jos, căci îi cădeau pantalonii. Dar Aslan spunea că în cursul nopţii ce au petre-cut-o în pădure, a avut febră mare, căci rănile făcute de dinţii ursului erau adînci. întâmplarea mi-a fost povestită de însuşi Costin de repeţite ori. La Pralea veneau să ne vadă, vara şi toamna, număroase rude şi cunoştinţi de la Ieşi şi din toată ţara ; vînătorile de urşi atrăgeau, mai cu samă toamna, pe cei mai de frunte vînători ai ţării. între alţi musafiri, îmi aduc aminte de Costache Negri, de Vasile Alecsandri, de Iorgu Radu, de Manolache Costache-Iepureanu, de Iancuşor Cânta, de Zizin Cantacuzino, de cneazul Alexandru Cantacuzino, aceştia toţi prietenii intimi ai tatei, apoi de bunul Costică Suţu şi de Alecu Aslan de la Oneşti, amîndoi nişte vînători vestiţi, de doamnele Ca-tinca Negri, Zulnia Sturdza, Smărăndiţa Rosetti (atunci căsătorită cu Mihăiţă Jora), Efrosina Bogdan de la Grozeşti, Zoe (Zouzou) Sturdza (atunci căsătorită cu Zizin Cantacuzino), Smărăndiţa Catargiu cu fiică-sa Măria, fostă Obreno-yici, mama lui Milan al Serbiei, şi alţii, şi altele, mulţi şi multe. Două figuri originale erau maestro Gallea şi Silvestru Pas-cual. Cel dintăi era un «maltez maestro di canto, bărbat în vrîstă, căsătorit cu o femeie, italiancă şi ea, cumplit de rea. Pentru ca să scape de dînsa, culegea peste an, pentru timpul verii, cît mai multe invitaţii prin casele boiereşti de la ţară, în care stăpînele sau fiicele lor cultivau cantul, le acompania pe clavir şi le dădea poveţe în exerciţiile ce le făceau, achi-tîndu-se astfel de ospitalitatea de care se bucura. Bineînţeles că, în cele mai multe case, la plecare, elevele lui îi puneau în buzunar un fişic de galbeni pe care îl primea cu o mul-ţămire discretă. Era un om foarte de treabă şi foarte binecrescut, înzestrat cu un apetit formibadil, dar fricos ca un iepure. Cu prilejul unui accident la trăsura în care maestrul se afla cu mama şi cu altă doamnă, aceea bătrînă, tata, care venea calare alături de trăsură, dîndu-se jos pentru a ajuta pe vezeteu să lege răzorul ce se rupsese, rugîndu-se ăejnaes-tro Gallea să-i ţie calul, viteazul copil al Maltei a răspuns că nu ştie şi se teme, calul fiind foarte vioi, să nu-1 lovească cu piciorul. Şi mama, care ţinea hăţurile celor patru cai înhămaţi înaintaşi ai trăsurii, a trebuit să mai ţie^tot ea, şi acest al cincilea cal. în mine, care stăteam pe capră, nu avea nimeni încredere, ceea ce ţin minte că m-a umilit cumplit. Silvestru Pascual era un spaniol de la Valencia pe care mama îl bănuia că este jidov. Era şi el profesor de canto, dar mai ales vînător pătimaş. A avut norocul să ucidă, la 504 505 Oneşti, în aceeaşi bătaie, o ursoaică cu amîndoi puii ei. S-a lăsat de muzică pentru a se ocupa de agricultură, intrînd în calitate de vechil la principele Wittgenstein, Ia Fîntînele1. Relaţiunile lor s-au stricat răpede, principele a acuzat pe Pascual de necinste, iar Pascual îl numea : „neamţ cărpănos" şi zicea că i-ar fi reţinut pe nedrept leafa ce i se cuvinea pentru vremea cît slujise, trăsura şi caii. Pe urmă, fiind lipsit de adăpost, a stat o iarnă întreagă la noi, la Căiuţi. în al doilea an al şederii noastre la Pralea, cînd eu eram în al patrulea al vieţii, m-am amorezat pentru întăia oară. Obiectul dragostei mele era frumoasa morăriţă, Rada, căsătorită cu Neculai Ursul, cel mai mare beţiv din sat (şi aproape toţi pralenii erau nişte beţivi de frunte). Am istorisit aiurea cum, văzînd odată pe Neculai Ursul maltratînd pe Dulcinea mea sub terasa noastră, am sărit jos şi l-am lovit în cap cu stratul puşcuţei cu ţeava de tinichea ce o aveam în mînă şi cum, de beat ce era, a căzut în glodul de o palmă care acoperea drumul, prinzîndu-mă sub dînsul, iar hainele mele cele noi şi albe s-au făcut de batjocură. (1) Cum Rada m-a luat în braţe şi m-a dus acasă, ca şi cum acolo, tata, în_ loc să mă felicite pentru vitejia ce o arătasem, mi-a administrat o corecţiune exemplară. Mult mai -tîrziu aflat-am că acea morăriţă, care era într-adevăr de o rară frumuseţe, avea succese mari, serioase acele, cu alţi membri ai familiei mele, moşi burlaci şi văduvi, 1 Principele Emil de Wittgenstein-Berleburg, din familia mediatizată germană jm acest nume, fusese de tînăr crescut ca paj la curtea împărătească din Rusia ţi intrase în serviciul militar rus, unde a înaintat răpede pană la gradul de general. A făcut campanie în Caucaz, împotriva cerchezilor, şi, în anul 1863, în Polonia, împotriva răsculaţilor lui Langiewicz. Era căsătorit cu Pulcheria Cantacuzino-Paşcanu. Bărbat fm-mos, cu forme elegante de curte, avea obiceiuri de obachtă (corp de gardă). Soţia lui, moldovancă de neam mare, fire nobilă, deosebit de frumoasă, de cultă şi de distinsă, a fost din această cauză cît se poate de nenorocită. A suferit în tăcere urmările căsătoriei pripite care o legase de un bărbat atît de nevrednic de ea, dar o boală, incurabilă atunci,^ însoţită de supărarea ce i-o pricinuia purtarea soţului au dus-o de tînără în mormînt. A avut o fiică, căsătorită cu principele de Schon-burg-Waldenburg, care, la rîndul ei, a dat naştere la doi fii şi o fată, căsătorită cu principele de Wied, fostul rege al Albaniei. De la principele Emil de Wittgenstein avem un volum de scrisori interesante, în limba franceză, publicate de fiică-sa. 506 veniţi la vînat sau în vizită la noi. Mi s-a povestit despre sieste făcute în după-amiezile calde, într-o poiană frumoasă, pe covoare duse acolo într-adins, de la care sieste morăriţă era nelipsită, probabil pentru a apară de ţînţari pe fericitul meu rival. Aceste sieste au dat chiar roade : o fiică care a avut prostul gust să nu ieie trăsăturile fine ale mamei, ci acele, frumoase dar bărbăteşti, ale tatălui şi poate chiar mai accentuate decît ale acestuia. Atunci văzut-am, spre marea mea mierare, pe cea dintăi femeie îmbrăcată barbăteşte. Moşu-meu Mitică venise la noi cu fiică-sa, mai mare decît mine cu un an, şi cu guvernanta acesteia, o nemţoaică care îngrijea foarte bine de fetiţa rămasă orfană de mamă. Se zicea că nu îngrijeşte numai de copilă. Fapt este că mergea noaptea la pîndă, la urs, împreună cu moşu-meu şi cu Iozef, şi se mai îmbracă barbăteşte chiar cînd făcea plimbări împreună cu noi. A venit să ne vadă la Pralea şi bunica, cu trei domnişoare de onoare, două ţigance, un vezeteu, un fecior şi un rîndaş. Această lume s-a adăpostit în Pralea după putinţă. Mi-aduc aminte că, de cîte ori domnişoarele de onoare nemulţămeau pe bunica, ea le punea să se lege cu o sfoară de un picior şi de pat, ţinîndu-le astfeli cu ceasurile. Dar n-a stat decît puţină vreme cu noi. în iunie 1857 am petrecut o lună la Slănic, dar întîm-plările acelui sezon de băi sunt cam şterse din memoria mea sau se confundă cu acele ale sezonului petrecut acolo în anul următor şi despre care voi vorbi mai pe larg tot în acest capitol. în august al acelui an, am găsit odată pe mama în salon, răsturnată pe divan şi plîngînd cu hohot. Am întrebat-o, îngrijit, ce are, dar deşi am repetat întrebarea, ea nu mi-a răspuns, urmînd să plîngă tot atît de tare. Am luat-o de gît şi am sărutat-o, dar ea s-a mărginit să mă mîngîie uşor pe cap, făcînd semn cameristei sale, care-i aducea o basma, să mă ieie din odaie. — O murit vodă, răspuns-a Anica la întrebarea mea. Primise vestea pe neaşteptate, pe cînd tata era la cîmp, , printr-o depeşă adresată lui, trimasă prin înadins curier de ţt. la Tîrgul-Ocnei sau de la Bacău şi pe care ea, izbită de o ' Jfr presimţire subită, o deschisese. B 507 Iubea mult pe părintele ei, care-i ţinuse loc şi de mamă şi a cărui fiică preferată era. De mai bine de un an de cînd era despărţită de el, gîndul ei rămăsese nedezlipit de părintele iubitor şi înţelept care veghease asupra copilăriei sale, de sufletul bun şi nobil pe care nimeni nu-1 putea cunoaşte fără a-1 iubi, de domnul blînd, generos şi patriot, de care cu drept cuvînt era mîndră. Şi multă vreme s-a mai trădat durerea ei prin crize de lacrimi, cînd era sau se credea singură, şi prin expresiunea de jale a privirii sale. Tot în anul 1857, am mers în ziua de Sfîntă Măria mică, tata fiind la Iaşi, la Rădeana, unde mama voia să vadă pe o prietenă a ei, Zinca Donici, care se afla în vizită la cum-natu-său, Manolache Donici, stăpînul Rădenei. Am lunecat atunci în salonul bine ceruit al acelei curţi, căzînd cu ciolanul gleznei celei drepte pe cucoşul pustei mele, a acelei cu care lovisem în cap pe Neculai Ursul, şi ciolanul a crăpat. Vă puteţi închipui ţipetele mele. Mi s-au pus comprese şi ne-am întors la Pralea, cale de 18 kilometri. Ajunşi acolo, deoarece nu puteam călca deloc cu acel picior, s-a trimes îndată după baba Zmunciloaia, din satul Blidari, tot pe moşia noastră, care babă era vestită pentru chipul în care îndrepta picioarele şi braţele scrintite. Baba a declarat că piciorul meu^este scrintlt şi, pentru ca să mi-1 îndrepte, a început să-1 tragă, ceea ce mi-a scos din gură ţipete şi mai cumplite decît pană atunci, ţipete de astă-dată justificate, căci durerea astfel pricinuită numai mică nu era. A doua zi, mama văzînd •că piciorul mi se umflă mai tare şi că durerile sporesc, a făcut răpede pregătiri de drum şi a plecat cu mine şi cu Anica la Căiuţi. Acolo am luat cai de poştă şi am plecat la Iaşi, în careta cea verde a mamei, ea şăzînd în stînga, lîngă geam, eu culcat pe restul scaunului, cu o perină sub cap şi ■cu capul pe genunchii ei. îmi aduc perfect aminte de peripeţiile acestui drum. Pe capră sădeau Arnăutul cel bătrîn, Pavel, care avea casa lui în capătul de la vale al tîrguşorului Căiuţu, cu fustanelă, cu poturi, cu cealma pe cap, cu o păreche de pistoale cu cremene urieşe şi cu un iatagan în brîu, avînd lîngă el pe Anica, căci în caretă erau numai două locuri. La fiecare poştă sau jumătate de poştă, îndată ce surugiii opreau caii, Arnăutul şi cu Anica se dădeau jos şi veneau la oblonul stîng al cupelei să întrebe dacă avem nevoie de ceva. Seara am mîncat din nişte provizii luate de acasă, dar nu ni era foame nici mamei, nici mie. Nu mai simţeam dureri decît la hopuri, dar piciorul îmi era cumplit de umflat ; n-am închis ochii toată noaptea. Nu ne facem astăzi idee de răpeglunea uimitoare şi de farmecul acestor călătorii de altădată cu poşta. Caii, mai ales cînd surugiii aveau nădejde de un bacşiş bun, nu ieşeau din fuga cea mai nebună ; acei cai cît nişte mîţe, totdeauna neţesălaţi, prăpădiţi de slabi, într-adevăr că : „se aşterneau drumului ca şi iarba cîmpului la suflarea vîntului". Se opreau numai la jumătate de poştă, iar cînd poşta era mică, nu stăteau decît la poştă. Acea repegiune procura acelor care aveau parte de ea într-o trăsură îndămînatecă, legănaţi pe răzoare bune, o adevărată simţire de voluptate, o stare psihică ţinînd mijlocul între vis şi beţie, imaginaţia şi simţurile mai fiind stimulate de sunetul tălăncilor, de pocnetele bicelor şi de lungile şi ascuţitele strigăte de : hiiiii-hăt ! ale surugiilor. Mai ales noaptea, pe lună, cînd drumul nu era din cale-afară grunzuros şi plin de hopuri, acest mod de loco-moţiune a lăsat tuturor acelor care au avut parte de el o amintire neştearsă. La vro două poşte, cînd Arnăutul a arătat podorojna şi a cerut cai, căpitanul de poştă a răspuns că nu sunt cai, nici în grajdi şi nici la imaş, toate „tacimurile" fiind pe drum. însă în urma cîtorva cuvinte zise căpitanului de poştă, din poronca mamei, de Anica, el s-a bătut pe frunte parcă deodată şi-ar fi adus aminte de ceva şi a strigat chehaiei (primului surugiu) : — Măi Grigore, uitam că „tacîmul" lui Bălălău şi a piciului a sosit devreme asară. încalecă fuga, du-te la imaş de-i adă. Ţiganii sunt amîndoi la cîmp cu caii. Şi chehaia încăleca şi pleca îndată la imaş ca să prindă caii cu arcanul. Am aşteptat un ceas, poate un ceas^şi jumătate, în liniştea nopţii, a frumoasei nopţi de toamnă, a_ cărei linişte era tulburată numai de eîntecele greierilor din iarbă, de răcăitul broaştelor din vro baltă apropietă şi de lătratul vrunui cîne în depărtare. Deodată auzitu-s-au de departe strigăte prelungite şi pocnete de bici. — Vin caii ! zis-a mama, de acuma plecăm ! Dar se înşal-a : erau alţi călători ca noi, cărora căpitanul de poştă li servea aceeaşi poveste ce ne-o servise şi nouă, :-508 509 adăugind că aşteaptă de pe imaş pe singurii opt cai ce-i mai are şi care trebuie să plece cu noi. Poate că dacă călătorii sosiţi acuma ar fi avut voinţa şi putinţa să împingă în palma căpitanului de poştă bacşişul pe care îl făgăduise Anica din poroncă mamei, el şi-ar fi adus aminte că la imaş se mai găseşte vrun „tacâm" sau chiar două. Dar ceilalţi călători ne-vrînd sau neputînd să facă asemenea jertfă, au rămas fără cai pană după plecarea noastră. Din pricina acestor două opriri prelungite în aceeaşi noapte, răsăritul zorilor ne-a găsit de-abia pe podul Moldovei, la Roman, şi zguduiturile pricinuite de trecerea roţilor peste grinzile necioplite şi neînţepenite ale acelui pod, care se ridicau sub roţi în urma trăsurii, m-au făcut s-o duc într^un ţipet pană la celălalt mal. Pe la prânzul cel mare am ajuns la o poştă a cărei casă şi grajdiuri erau lîngă biserică, iar cînd ne-am oprit, se vedea strânsă înaintea bisericii o mulţime de ţărani şi, în mijlocul lor, un gulerat, cu sabie la şold, şi mai mulţi „cazaci", cum li se zicea atunci slujitorilor care, puţin mai tîrziu, s-au numit „dorobanţi" şi, mai tîrziu, cînd acest nume s-a rezervat infanteriei teritoriale, au primit acel de „călăraşi". Din acea grămadă se^ auzeau ţipete sfâşietoare şi vaiete. Mama a poroncit Arnăutului să meargă să vadă ce este. Dar, mai degrabă decât el, ne-a adus lămurire Anica, care schimbase cîteva cuvinte cu soţia căpitanului de poştă. — Măria-yoastră, povestit-a ea, ţăranii de aici s-au burzuluit în săptămâna trecută împotriva posesorului care-i grozav de jacaş şi-i încarcă cu munca. Ei au bătut pe un fecior boieresc, iar acuma o venit privighitorul cu zece cazaci, cu poroncă de la ispravnic să puie pe cei mai obraznici din ei jos şi să le tragă cîte cincizeci pană la o sută de nuiele sau de bice. La auzul acestei veşti, frumoasa faţă a mamei s-a făcut deodată albă, ochii i-au scînteiet şi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se deie jos din trăsură, dar s-a aşazat îndată la loc şi au podidit-o lacrimile. Iubeam peste tot pe frumoasa, buna, blinda mea mamă ; văzînd-o că plînge, am izbucnit şi eu în lacrimi şi am vrut să mă arunc la gâtul ei, dar acea mişcare pricinuindu-mi o durere cumplită la piciorul beteag, am căzut înapoi pe genunchii ei cu un ţipet de durere. Mama, plecîndu-se asupra mea, a început să mă sărute, iar eu, apucînd-o de gît, mi-am lipit faţa de faţa ei; 510 vreme de o clipă bună am plâns amîndoi în tăcere. Apoi mama mi-a aşezat iar capul pe genunchii ei şi, mîngîindu-mă, mi-a zis : — Tu, dacă mă iubeşti, cînd îi fi mare, niciodată să nu baţi şi nici să pui să bată pe ţărani sau pe slugi, sau pe orice om mai slab decît tine. Bătaia este un mare păcat şi o mare mişelie. Avînd destul de des parte, de la tata, de certări, dealtmintrelea binemeritate, n-am nevoie să spun că eram un adversar convins al bătăii şi că din fundul inimii am făcut mamei făgăduinţa ce mi-o cerea. — De-am pleca mai răpede de aici, zise atunci mama. Anico ! spune chehaiei că dau bacşiş îndoit dacă înhamă caii mai răpede ! Dar în acea clipă ţipetele au încetat şi s-au văzut, venind spre trăsura noastră, privighitorul, urmat de Arnăutul nostru, după oare se luase vro douăzeci sau treizeci de ţărani : bărbaţi, femei şi copii. Privighitorul s-a oprit dinaintea oblonului deschis al caretei şi, scoţînd şapca din cap, s-a închinat adînc, rostind un răsunător : — Sărut mîinile, lumînarea-voastră ! Mama răspunse cu o închinăciune de cap care numai amabilă nu era. — Lumînarea-voastră, nu mă mai cunoaşteţi ? mai întrebă guleratul. — Nu, răspunse mama scurt. — Am fost paj la înălţimea-sa : numele meu este Danu. — îmi aduc acuma aminte de dumneta, dar nu în bine, răspunse mama cu un aer de adînc dispreţ. Ai fost dat afară de la curte fiindcă aghiotantul de jurne, care bănuia că eşti un spion în slujba duşmanilor domnului şi te urmărea de aproape, te-o prins seoeiorînd în hîrtiile de pe biuroul lui vodă. Ai fost răsplătit de acei pentru care trădai pe stăpînul a cărui pîne o mâneai cu slujba de privighitor, şi acuma te-ai făcut călăul ocolului în capul căruia ai fost pus. Ruşine să-ţi f ie ! Şi mama a închis oblonul cu putere, mai trăgînd în sus şi geamul care era scoborît. Iar zgomotul făcut de oblonul 5; şi de geamul ce s-închideau au împiedecat să s-audă răspun-|i sul privighetorului, care a rămas în faţa trăsurii, cu şapca ■L m 5ii în mîna şi cu un aer din cele mai plouate. Arnăutul şi Anica se suise pe capră şi am plecat aproape îndată. La jumătatea de poştă următoare, Anioa ni-a povestit că, după cît i se spusese de femeia căpitanului de poştă, posesorul acelei moşii, cumplit de jacaş faţă de ţărani, era un om de casă al ispravnicului şi foarte ocrotit de el, iar pe privighitor îl ţinea de fin, de grăunţe, de vin, de lemne şi de cîţiva galbanaşi. Am ajuns la Ieşi în acea zi, pe la căderea nopţii, şi am tras la bunica, în vechea casă părintească din uliţa Goliei, unde am găsit pe tata care deloc nu se aştepta la venirea noastră. Chiar în acea sară am avut parte de o spaimă grozavă, căci s-a adus, pentru ca să mă examineze, pe doftorul Russ, vestitul hirurg, şi eu ştiam că el este acel care taie braţele şi picioarele oamenilor şi mi-am închipuit că şi mie are să-mi taie piciorul. Nu voiam nici în ruptul capului să-1 las să puie mîna pe mine şi a trebuit ca tata şi mama să mă ţie, pentru ca hirurgul să mă poată căuta. Din cauza umflăturii, Russ numai a doua zi a putut declara că nu am decît o felură a ciolanului gleznei şi că trei săptămîni de îngrijire mă vor restabili cu desăvîrşire, prezicere ce s-a realizat. în totul. Dar cîtă vreme am stat în Ieşi, frica de Russ şi de tăierea piciorului nu mi-a trecut cu desăvîrşire şi de cîte ori venea, adică în fiecare zi, mă apucau fiorii la vederea acelui bărbat, mic la stat, grăsuţ, înflorit la faţă, ras, cu ochii deosebit de vii şi de veseli şi veşnic surîzînd. Doctorul Ludovic Russ era un curlandez, venit în vremea lui Mihai Sturdza, numai cu diploma de doctor în hirurgie şi mamoş. De la început s-a semnalat ca un hirurg emerit şi, cu prilejul naşterii fiului ce 1-a avut primul domn regulamentar din căsătoria lui cu Smaranda Vogoridi, cînd Russ, mulţămit micimii mînii lui, a izbutit să facă doamnei o operaţie ce n-o putuse face alt medic, a căpătat vază mare şi de atunci s-a bucurat atît de favoarea domnească, cît şi de acea a întregii boierimi. Dar unii din colegii lui îi făceau şicane fiindcă nu era doctor în medicină. Atunci, ob-ţinînd un congediu, s-a dus la Viena, de unde s-a întors după cîteva luni cu diploma de doctor în medicină, ceea ce a pus capăt tuturor bîrfelilor. A ajuns la o situaţie cum n-a avut-o niciodată alt medic în Moldova. Avea o diagnoză minunată ; a făcut, deşi septuagenar, întreaga campanie de la 1877 şi a stîrnit admiraţia ruşilor prin îndămînarea cu care făcea operaţiunile cele mai grele. El era una din figurile cele mai populare ale leşului şi chiar ale întregii Moldove. Totdeauna era vesel şi bine dispus, bun la inimă, gata să deie aceleaşi îngrijiri celui sărac ca şi celui bogat, căuta gratis toată sărăcimea oraşului. Cînd, la adînci bătrîneţe, s-a săvîrşit din viaţă, leşul întreg 1-a petrecut plîngînd la ultimul lăcaş. Faptul că pană la sfîrşitul vieţii a rămas un fervent admirator al sexului frumos deloc nu i-a micşorat popularitatea. Mai eram căutat şi de alt medic, de Ţînţîreanu, atunci colonel, medic-şef al miliţiei, cu care trăiam mult mai bine decît cu Russ, întăi fiindcă nu avea specialitatea să taie picioarele şi braţele şi apoi pentru că mă făcea să rîd şi mă învaţă să fac „şmotru", cuvînt care însamna mînuirea armelor, aceasta bineînţăles îndată ce am putut să mă ţin pe picioare. Dar în curînd după aceea, Ţînţîreanu, care era ardelean (el se iscălea : Cenceran) şi de mult se deda beţiei, a siluit pe propria sa fiică pe cînd el se afla în stare de desăvîrşită ebrietate. Denunţat de membrii familiei, a fost judecat, osîndit, după ce a fost degradat, la cinci ani de muncă silnică, pe care i-a şi făcut în castelul de la Tîrgul-Ocnei. Tot cu prilejul acelei şăderi în Ieşi, am făcut cunoştinţă şi prietenie mare cu Cuza. El iubea foarte mult copiii, se juca bucuros cu ei şi ştia de minune cum să li se facă plăcut. Aveam o adevărată pasiune pentru el. Prin octomvrie ne-am întors la Pralea, unde am stat toată iarna. Avusesem pană atunci o bonă, elveţiană-franceză, numită Antoaneta. Era tînără, drăguţă, veselă, blîndă şi o iubeam foarte mult cu toţii, dar se vede că viaţa la Pralea i-a părut din cale-afară plicticoasă şi singuratecă, căci n-a vrut să mai steie. A fost înlocuită de o săsoaică bătrînă din Braşov, femeie care fusese relativ bogată, dar îşi pierduse totodată şi bărbatul, şi averea. Se numea Regina Dick, iar noi o numeam „mama Reghina". Avea pe fiica ei mai mare ca ajutoare. Ne îngrijea foarte bine, era blîndă cu noi, o iubeam. Ea ni-a dat cele dintăi noţiuni de istorie sfîntă, tot ea ni-a dezvăluit existenţa unei lumi mai civilizate decît acea din primitivul şi minimul nostru orizont. Un musafir pe care-1 aveam des la Pralea era părintele Zosim de la mănăstirea Moşinoaia. El se numise altădată 512 513 căpitanul Zaharia Vîntul, din ţinutul Codrului, în Basarabia. Fusese oştean în Rusia şi, la sfîrşitul veacului al optsprezecelea, ajunsese la gradul de poruşnic (locotenent) într-un polc de dragoni moldoveni. Dar mai slujise şi sub poroncile bunului meu, ca oştean într-o mică ceată de călăreţi trimasă de Ipsilanti lui Coburg, pentru a-i servi de călăuze în campania puţin glorioasă făcută de acest general austriac în ţările noastre împotriva turcilor şi a lui Mavrogheni, domnul Ţării Româneşti. Pe urmă, cînd bunul meu a fost însărcinat de acelaş Ipsilant, devenit domn al Ţării Româneşti, cu slujba de mehmendar (purtător de grijă) al taberei turceşti, cînd ostile împărăteşti asediau pe Pasvantoglu în Vidin, Zaharia Vîntul i-a adus o ceată de cincizeci de flăcăi voinici din Codru şi din Soroca, care au făcut slujbă minunată în escortarea previziunilor şi a muniţiunilor. După ieşirea lui din slujba ostăşească, Zaharia Vîntul se căsătorise din dragoste cu o fată neobişnuit de frumoasă, cu care vreme de şapte ani a dus traiul cel mai fericit. în ziua însă în care împlineau şapte ani de căsătorie, a văzut pe soţia lui şi pe cei doi copii ce-i iubea la nebunie loviţi de trăsnet în livadă, sub ochii lui. în urma acestei nenorociri, a stat nebun vreme de mai multe luni. îndată ce şi-a revenit în fire, a trecut Prutul şi s-a călugărit la schitul Moşinoaia, la vro zece kilometri de Pralea, unde era atunci igumen un moş al său. Am istorisit aiurea1 mai multe amărunte din viaţa părintelui Zosim şi ce musafir binevenit era el pentru noi, copiii, la Pralea. Era un povestitor neîntrecut şi ştia nenumărate poveşti, care de oare mai frumoasă, cele mai multe raportîndu-se la întîmplări în legătură cu istoria ţării. Spunea că ţine cea mai mare parte dintr-însele de la un moş al lui, călugăr în mănăstirea Şaba din Basarabia, care-1 crescuse. Părintele Zosim era un adevărat sfînt: dădea cel de pe urmă ban săracilor şi deschisese la mănăstire o mică şcoală de băieţi, în care strîngea copii de ţărani, pe care îi învaţă să cetească, să scrie şi să socotească, bineînţeles în mod cu desăvîrşire gratuit, mai îmbrăcîndu-i şi hrănindu-i pe socoteala lui de cîte ori părinţii nu aveau cu ce. Au murit la vrîstă de o sută de ani, în iarna anului 1870—1871. 1 Vezi Părintele Zosim în Poveşti moldoveneşti. în primăvara anului 1858, mama a pierdut, în sfîrşit, răbdarea şi, într-o buna dimineaţă, nemaivoind să aştepte sosirea stîlpilor de fontă din străinătate şi folosindu-se de o absenţă prelungită a tatei la Ieşi, s-a mutat cu toată casa la Căiuţi. îmi aduc aminte, parcă ar fi astăzi, de multe amărunţimi ale acestei mutări. Ţin bine minte cum, pe platoul numit Rateşul, imediat înainte să ne scoborîm în şesul Trotuşului, am întîlnit „piatra cea mare", o piatră lată urieşă, ce se aducea din pîrăul Popenilor, pentru grădina de Ia Căiuţi, trasă de douăzeci şi opt de părechi de boi. Curtea de la Căiuţi fusese clădită, cu vro doisprezece ani mai înainte, de tata, în vremea văduviei sale, pe locul unor livezi şi grădini cumpărate de la nişte răzăşi din satul Căiuţul, în mijlocul tîrguşorului cu acelaş nume, înfiinţat de bunul meu, hatmanul, în vremea lui Ioniţă Sturdza, pe temeiul unui hrisov al lui Scarlat Calimah. Pană atunci „curtea", în care sădeau bunul meu şi tata cînd veneau la Căiuţi, era o clădire de vălătuci, amestecaţi pe ici şi colo cu părţi de zid de cărămidă, cuprinzînd cinci încăperi, din care una forate mare şi, în faţa despre tîrguşor, un cerdac larg, cuprinzînd toată lungimea casei, la care te urcai prin două trepte din uliţa tîrgului şi care uliţă alcătuia şleahul cel mare între Adjud, Tîrgul-Ocnei şi graniţa Ardealului. Noua curte s-a ridicat în faţa acestei bojdeuce, de care îmi aduc aminte numai în stare de putregiune şi pe care am dararnat-o eu la 1877. Curtea cea nouă a fost clădită mai ales în lipsa tatei, de un vechil leah ce-1 avea atunci, numit Mokrenski. Acesta, din păcate, avea o mare influenţă asupra tatei, care îşi făcea mari iluzii despre cunoştinţile lui agricole, economice şi tehnice, ca şi despre onorabilitatea lui. Acea clădire 1-a costat sumi enorme şi nu este nici bine clădită, nici îndămînatecă, nici frumoasă. Mai întăi, nu ştiu pentru ce, rîndul de jos a fost ridicol de puţin ridicat : înălţimea odăilor dintr-însul întrecînd numai cu puţin doi metri. Apoi grinzile pe_ care s-a aşezat podeala rîndului de sus au fost prea subţiri şi s-au aşazat la prea mare depărtare una de alta, astfel că, îndată ce noi, copiii, alergam, săream sau ne mişcăm sus în chip mai vioi, se cutremura podeaua în toată casa, dîndu-ţi impresia unui cutremur. Apoi este lipsită de coridoare de degajare şi camerile nu sunt independente una de alta. Din jos, despre 514 515 r grădină, adică despre miazănoapte, era şi, probabil, mai este un balcon, şi de-a lungul rindului de jos şi de-a lungul acelui de sus, îngust la capete, dar lăţindu-se bine la mijloc, susţinut, sus, de stîlpi rătunzi, jos, de stîlpi scurţi, groşi şi pătraţi. Dacă casa lasa mult de dorit şi, cu toate dimensiunile ei, era neîncăpătoare, căci de toate erau numai douăzeci şi şase de încăperi, cu antreturi, cu coridoare, cu cuşti de scări, cu privaţi, cu bufet, cu bodroane (un feli de băşti) cu tot, grădina era o splendoare şi făcea admiraţia tuturor celor care o vedeau. Nu se putea, în privinţa mărimii, compara cu multe grădini boiereşti din Moldova, deoarece cuprindea numai patru fălci, dar era trasată în chip minunat. Desemnul proiectului fusese făcut de vestitul Sobeck, un grădinar neamţ vestit la noi în întăia jumătate a veacului ăl nouăsprezecelea, dar revăzut şi retuşat de mama. Cuprindea două iazuri, din care unul mare, cu trei os-troave, legate între ele prin poduri, şi mai multe poduri pe partea de pîrău abătut din apa Căiuţului Mic care alimenta cele două iazuri şi o cascadă, mică, dar foarte pitorească. Florăria era, ca clădire, foarte primitivă, dar conţinea o sută douăzeci de alămîi, portocali şi chitri, pe lîngă numă-roşi alţi arbuşti de lux. Din pricina climei umede şi adăpostite a localităţii, copacii plantaţi sub ochii mamei, în anul 1851, erau cu şapte ani mai tîrziu urieşi şi grădina era de pe atunci o frumuseţa, admirată de toţi acei care o vedeau. Dealtmintrelea, toată acea parte a văii Trotuşului, cu pîraiele Căiuţul Mare şi Căluţul Mic, cu luncile de arini de pe malurile lor şi cu marele lunci de pe malul Trotuşului, alcătuite din răcniţi, arini, plopi argintii şi feli de feli de copăcei, amestecaţi cu rîoruşcă mirositoare, cu păduricile şi tufele de rug şi de alţi spini de pe corbănile ce se ridicau deasupra satului, spre miazăzi, alcătuia o mare grădină, în-cepînd de la hotarul de la vale a moşiei Căiuţul şi a ţinutului Bacău, pană dincolo de Gîrbovana. Acest colţ de ţară a fascinat de atunci ochii copilului de patru ani şi jumătate, iar icoana lui a rămas înfiptă adînc şi cu dor nespus pană în ziua de astăzi în inima septuagenarului, după o despărţire de aproape patruzeci de ani ! Lăcomia neînţelepată a unui jidov care a stăpînit cîţiva ani moşia Gîrbovana a distrus păduricele de pe coasta dintre tîrguşorul Căiuţi şi Po- dul lui Ştefan, a făcut cîmp de arat din frumoasa luncă a Bataşniţei, iar sălbătăcia şi lenea unui regiment de artilerie român, cantonat acolo în timpul războiului1, a făcut palanca din splendoarea de grădină, dar eu, în această clipă, le văd toate aşa cum erau în primăvara anului 1858 ! Am arătat tot în acest capitol că mobilierul tatei de la Căiuţi era foarte sumar şi el : paturi moldoveneşti îmbrăcate cu cit, scaune, mese, scrinuri, dulapuri de lemn de brad lustruit şi prea puţine mobile demne de acest nume. De n-am fi adus cu noi tot ce era la Pralea, n-am fi avut pe ce să dormim. Şi această stare de lucruri a ţinut doi ani şi jumătate, tata amînînd din zi în zi aducerea mobilierului din casa de la Ieşi. El nu avusese ce să facă cînd, la întoarcere, ne-a găsit instalaţi la Căiuţi : n-a putut decît să se închine în faţa faptului îndeplinit. în cea dintăi vară a aşezării noastre la Căiuţi am mers din nou la Slănic. întîmplările acestui sezon sunt cu mult mai vii în memoria mea decît ale celui dintăi. Din pricină că ţara era în toiul luptei pentru Unire, cei mulţi boieri, mai cu samă acei unionişti, nu plecase aproape deloc în străinătate, temîndu-se de vro surprindere din partea Turciei şi a Austriei ajutate de Anglia. Era deci adunare mare boierească la băi, mulţime de rude şi de prieteni de ai noştri, printre care am fost foarte mulţămit să găsesc pe bunul meu prieten, Cuza. Ocupam casa lipită de sala de bal, cu un mare cerdac dinaintea ei. îngrijirea mea specială era încredinţată mancei mamei, sărdăresei Marghioala Neculau, foarte iubită de toată fimilia şi care sădea la masă cu noi. însă eu eram cumplit de neastâmpărat şi de neascultător si aveam pretenţia să mă primblu liber în tot Slănicul, iar mama nu avea nimica de obiectat, avînd ca principiu că copilul, mai ales băietul, trebuie lăsat să se dezvolte pe cît se poate în libertate, pentru a capata spirit de iniţiativă. Hoinăream deci toată ziua şi mă apucam de toate năzdrăvăniile. Biata sărdăreasă, bine 1 Cu toate că, la prea puţini kilometri erau, de amîndouă părţile Trotuşului, zecimi de mii de fălci de pădure, din care se puteau aduce lemnele de foc cu cea mai mare înlesnire, mai cu deosebire de trupe călări. 516 517 învălîtă din fire, o ducea într-o necontenită spaimă şi mişcare. Am povestit aiurea1, cum, într-o sară, din îndemnul lui Cuza, care o găsea din cale-afară veche, am dat foc colibei în care cîntau muzicanţii, spăriind straşnic o păreche îndrăgostită care, negîndindu-se la asemenea primejdie şi avînd altăceva de făcut decît să se păzască de foc, nu auzise cum am venit la colibă şi cum am aprins chibriturile care au dat foc cetinei uscate. Am fost descoperit şi am mîncat de la tata o corecţiune din cele mai sfinte. Dar a doua zi Cuza m-a mîngîiet, zicîndu-mi că sînt un viteaz şi dăruindu-mi o păreche de epolete, pe care le-am păstrat mulţi ani, pană ce mi s-au furat acasă, pe cînd mă aflam în străinătate pregătindu-mi bacalaureatul. Distracţiile la Slănic erau balurile care se dădeau într-o mare şandrama de scînduri, lipită de casa noastră, precum şi aprinderea brazilor în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Am asistat şi eu la începutul unui bal, permiţîndu-ni-se mie şi surorilor mele Ana şi Măria să privim pană la 9 ceasuri (acele petreceri începeau foarte devreme). Lumea mare nu dansa, se mulţămea să privească la dansuri un ceas sau două, apoi se retrăgea. Arderea brazilor se făcea în chipul următor. Se aducea un brad întreg curăţit de vîrfurile crengilor, lăsînd la tulpină numai cîte o lungime de o palmă sau două. Pe urmă, pe aceşti craci se legau împrejurul trunchiului, de sus pană jos, straturi dese de cetină, luate de pe 10—12 brazi. Apoi, îndată ce înnopta bine, se dădea foc cetinei aproape de pămînt. Focul se suia răpede, producînd miriade de scînteie care acopereau cerul. Efectul era într-adevăr foarte pitoresc. în acel an venise mulţi munteni. Cei mulţi erau nalţi, oacheşi, cu pielea smolită, purtau lungi favoriţi şi erau deosebit de buni de gură. Ceea ce a făcut ca mulţi ani să-mi închipui că toţi muntenii trebuie să fie la feli. Mă scandaliza mult graiul lor atît de asămănător acelui al ţiganilor şa-traşi de la noi din Moldova. Cu toţii erau unionişti înfocaţi. Nu ţin bine minte dacă atunci sau în anul precedent se afla la Slănic Vasile Mălinescu cu soţia lui. El era un patriot şi un unionist înflăcărat. La 1848 izbutise să fugă din Iaşi la reprimarea buntului şi să ajungă la graniţă, la Oituz. 1 V. în Viaţa româneasca pe ianuar 1924 : Comisarul băilor. Aici se odihnea, încă pe pămîntul nostru, crezîndu-se în siguranţă, cînd iaca soseşte un ofiţer de slujitori cu doi cazaci pentru ca să-1 aresteze. Dar Mălinescu trage cu pistolul pe fereastă asupra ofiţerului, rănindu-1 greu, şi scapă peste hotar. Era acuma bolnav greu de oftică, la Slănic, împreună cu fMintoasa lui soţie, una din fiicele camaraşului Mihail de la saline. într-o zi mama mă trimete, nu mai ştiu pentru ce, la doamna Mălinescu. Găsind toate uşile deschise, intru şi găsesc pe doamna Mălinescu şăzînd pe divan, iar pe soţul ei lungit pe acelaş divan, cu capul pe genunchii ei şi... sugînd la sînul frumoasei femei. Medicii îi recomandase laptele de femeie, ca surogat pentru acel de măgăriţă, ca leac pentru plămîni. Ea mai fusese căsătorită mai înainte, cu Pascal Vidraşcu şi, rămînînd văduvă, o luase Mălinescu de soţie. El a murit, dealtmintrelea, în curînd. Ea avusese cu întâiul ei soţ, un fiu, Alexandru Vidraşcu, care, după ce a ieşit din şcoala de la Saint Cyr, a fost ofiţer, întăi în armata franceză, luînd parte la războiul franco-german de la 1870—71, apoi în armata română, făcînd acel al Independenţei noastre şi distingîndu-se în amîndouă. Pe urmă a fost deputat şi prefect de Bacău. Era un copil deosebit de frumos. Doamna Mălinescu, Ia Slănic, îl punea pe masă şi lumea de faţă îl întreba cine-i. Iar el răspundea : „Alexandru Vidraşcu. Român verde ca stejarul, democrat şi liberal". Tot lui Cuza îi datoresc amintirea unui incident care ar fi putut deveni tragic. Luam mesele pe cerdacul casei în care locuiam. într-o dimineaţă, trebuia să fie între zece şi zece şi jumătate, masa era pusă, se vedeau cocotlere în farfuria de dinaintea fiecărui loc, ceea ce însamna că aveau să fie ouă fierte la dejun. Tata, după obiceiul lui (era un tată foarte iubitor), se muta de la unul la altul din scaunele ce aveam să le ocupăm noi, copiii, şi tăia pentru fiecare fălii înguste de pîne (mouillettes), menite a fi mîncate cu ouăle, iar eu priveam la el. Deodată îl văd cum pune mîna la frunte, se scoală în picioare şi un şivoi gros de sînge i se sloboade din frunte. La ţipetele mele a venit sofragiul, mama şi toată casa. S-a adus un lighean în care a curs sîngele şi mama, care avea mult sînge rece, a. legat răpede pe tata la cap cu un . prosop mare ce 1-a strîns bine şi sîngele a încetat să curgă. A venit apoi doftorul şi a constatat că rana fusese pricinuită 518 519 de un gloanţe Flaubert mort, probabil ricoşat de pe vro piatră, care gloanţe îi spărsese o minusculă arterie de sub păr. Pe cîteva ceasuri a avut o viguroasă durere de cap şi s-a simţit slab din pricina pierderii de sînge. Toată lumea a priceput că micul gloanţe ieşise din pistolul lui Cuza. Acesta, după-amiază, venind să vadă pe tata, l-am luat eu în primire de pe cerdac şi, arătîndu-i pata de sînge care nu se spălase încă, i-am zis : — Uite ce ai făcut ! Mama sosind în acel moment, viitorul domn a căpătat un perdaf din cele mai sfinte. Cuza, care era un minunat trăgător cu pistolul, avea obiceiul, în fiecare dimineaţă, să tragă, din cerdacul de dinaintea locuinţii sale, în cortelul verde a cumnatului său, Lambrino, pe care îl făcuse ciur. Se vede că acel gloanţe, foarte mic, ca toţi glonţii acelor pistoale, ricoşase după ce trecuse prin cortel, pe vro piatră, pentru a veni să lovească pe tata la o distanţă destul de mare. De atunci Cuza a început să deie pace cortelului verde a cumnatului său, pană cînd acesta a avut proasta idee să puie să astupe bortele făcute pană atunci, cea ce a ademenit pe viitorul domn al ţărilor surori să nu se mai poată stăpîni şi să facă cortelului alte borte şi mai număroase. După ce ne-am întors la Căiuţi, am asistat la o scenă caracteristică a moravurilor administrative de atunci. Tata fiind dus în ţinutul Neamţului, la moşia mamei, la Mărgineni, a sosit în satele noastre „zăcuţia". Adică privighitorul de Trotuş, al cărui nume l-am uitat, sau ajutorul lui (în acest moment nu-mi mai aduc aminte dacă pri-vighitorii noştri aveau deja ajutori atunci şi, unde mă aflu în acest moment, n-am cum să mă lămuresc), a venit cu doi cazaci ca să împlinească banii birului cu care ţăranii erau foarte întîrzieţi. Pentru a scoate acei bani, se întrebuinţau mijloacele uzitate atunci : bătăi înfricoşate, sfărâmarea străchinilor şi a mobilelor rudimentare aparţinînd datornicului, prinderea găinilor şi a gîştelor lui, plus variantele iscodite de mintea mai mult sau mai puţin ageră a împlinitorului, mai făcîndu-şi rîs de cîte o fată sau de cîte o nevastă. Privighitorul în chestiune era un împlinitor cu deosebire vrednic ; întrebuinţa pe lîngă toate mijloacele cunoscute şi 520 altele improvizate de crierul său. Două zile după sosirea lui era pe moşie un chiu şi un vai nemaipomenit : bieţii oameni împresurase curtea şi rugau cu lacrimi pe mama să-i scape de acea urgie. în zadar trimesese ea la aprigul cinovnic pe vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, în zadar îl poftise pe executor la curte prin noul vatav de ogradă, sar-darul Neculai Lefter, fostul camardiner al tatei, în zadar îi trimesese răspuns că era să scrie ispravnicului şi chiar la Ieşi, „zăcuţia" se făcea tot mai straşnică. Dar a treia zi dă Dumnezeu şi soseşte tata pe neaşteptate. Nu apucase bine să iasă din trăsură şi mama îi şi spusese ceea ce se întîmpla la Popeni. Tata poronci îndată să i se înhame o păreche de cai proaspeţi la altă trăsură, m-a luat cu el şi am mers la satul Popeni. Dinaintea crîşmei se afla lume multă. Nu plouase de mult şi era un colb cumplit. Pe prispa crîşmei sădea domnul privighitor sau ajutor de privighitor, calare pe un scaun. în drum, cazacii trăgeau, ţînînd-o de picioare şi tî-rîndu-i faţa în colb, o femeie al cărui bărbat fugise în ajun ca să scape de bătaie. Tata a sărit din trăsură, poroncindu-mi să nu mă mişc şi, într-o clipă, cei doi cazaci zăceau la zece paşi, în mijlocul drumului. Ţăranii împrejurară îndată pe tata, fiecare spunîndu-i ceea ce suferise, era un zgomot groaznic : ţipete, plînsete, bocete. Cu mare greu tata obţinu ca să se facă linişte şi vro zece oameni mai cuminţi fură chemaţi pe rînd ca să spuie ce văzuse. Privighitorul, care îngălbenise, voi să fugă, dar tata poronci să-1 oprească. După ce ţăranii mîn-tuiră jalnica lor povestire, tata întrebă pe cinovnic ce are de întîmpinat. El îngînă cîteva cuvinte, zicînd că are poronci şi, cerîndu-i-se acele poronci, el înmînă tatei o hîr-tie. Tata o ceti tare. în hîrtie i se poroncea să meargă la un număr de anumite sate şi să împlinească banii birului. — Nu văd ca aici să ţi se poroncească să baţi, să necinsteşti, să strici şi să schingiuieşti, zise liniştit tata. Cinovnicul tăcu. — Dumneta ai bătut, ai necinstit, ai stricat, ai schingiuit, urmă tata, eşti un hoţ. Am să-ţi dau răsplata care se cuvine hoţului. Puneţî-1 jos, poronci el ţăranilor. într-o clipă domnul privighitor era lungit la pămînt, cu faţa în jos şi ţinut de cap, de mîni şi de picioare. 521 — Acuma trageţi-i o sută de bice, chiar cu harapnicul lui, mai poronci tata. îl iertă după cincizeci, dar şi acelea ajungeau şi le va fi ţinut [minte] domnul ajutor de privighitor sau privighitor toată viaţa lui. După aceea fu ridicat, dus la cal, legat de el, iar frîiele fură date în mînile unuia din cazaci şi astfeli porni spre reşedinţa lui de la Tîrgul-Trotuşului. Dar cînd era să plecăm, iaca vedem că aleargă oamenii spre noi şi ni spun că al doilea cazac cere numaidecît un car de beilic (de corvadă), bineînţeles fără plată, ca să ducă două cuşte mari, una cu găini şi cealaltă cu raţe şi cu gîşte, adunate fără bani, de cinovnic, de la datornicii fiscului. Cazacul fu chemat de tata şi invitat, în termeni cît se poate de jdrastici, să încalece şi să plece, iar nenorocitele păsări fură puse în libertate, iscîndu-se între gospodine cumplită sfadă cu prilejul alegerii lor. „Zăcuţie" mai făcutu-s-au în toată domnia lui Cuza şi în vremea lui Carol în ţinutul Bacăului, dar în satele de pe Căiuţi, după aceea pe care am povestit-o, n-a mai venit alta de acest feli. Şi ca să mîntui cu bătaia, iaca încă două istorioare care mă privesc personal. în şură se afla o trăsurică care era zisă a mea. Ar fi putut să facă drumuri lungi dacă s-ar fi înhămat la dînsa cai, chiar patru cai în şir, dacă ar fi fost mici, căci avea absolut toate organele nu numai ale unei trăsuri, ci încă acele ale unei trăsuri bune ; în fund erau două locuri în-dămînatece şi pe scăuieş putea în voia cea bună să şadă un copil de zece ani, iar pe capră un vezeteu cît de voinic. Tata o cumpărase exclusiv pentru ca să se înhame la dînsa o păreche de capre pe care să le mîi eu. Dar din nu ştiu ce pricină, deşi posedam mai multe sute de capre, acele care ar fi trebuit să tragă la trăsura mea n-au venit niciodată şi, cînd^ aveam gust să mă primblu cu dînsa, trebuia să le înlocuiesc cu... băieţi de ţărani sau de ţigani. Deoarece aceste primblări se făceau numai după ce mama sau bunica îmi aprovizionau buzunarul cu „gologani" sau cu „puişori", această muncă era totdeauna binevăzută de cei opt sau zece băieţi^ care trăgeau trăsurică mea, uşoară ca o pană şi avînd goană _ nebună ; tracţiunea nu-mi lipsea deci niciodată. într-o zi însă, am găsit că unul din „caii" mei era moale şi, pentru a-1 iuţi, l-am croit cu biciul, alcătuit dintr-o nuie de care era legată o şfară, însă lovindu-1 nu cu şfara, ci cu nuiaua. Băietul a ieşit îndată din ştreangurile de frînghiuţe, cu ajutorul cărora se trăgea vehiculul, şi a declarat că : — Dacă-i aşa, nu mai trag ! Atunci eu, furios, şi uitînd făgăduinţa făcută mamei în drumul nostru de la Pralea la Ieşi, am sărit de pe capră şi, grămădind pe băiet de gardul lîngă care se petrecea scena, am început să dau iar într-însul cu nuiaua. Dar, deodată, m-am simţit apucat de ceafă şi am auzit glasul răstit al tatei zicînd : — Mişelule, de ce dai în băiet ? Răspunde îndată ! — O fost obraznic, răspuns-am eu. — Ce obrăznicie ţi-o făcut el ? N-am avut ce face şi a trebuit să spun adevărul.^ — Şi tu, mişelule, îţi închipui că ai dreptul să baţi pe alţii fiindcă te-ai născut fiul meu şi că ei nu îndrăznesc să-ţi deie loviturile înapoi şi înzecit ? Am să te învăţ eu pe tine ! — Măi băiete, zis-a el atunci ţiganaşului de vro unsprezece ani pe care îl lovisem, smuncindu-mi varga din mînă şi dîndu-i-o, na varga asta. Dă într-însul, dă cît poţi de tare, pană cînd ţi-oi zice să nu mai dai. Dar dă, măi ! adăugi el, văzînd că băietul nu îndrăzneşte să lovească în „cuconaş", dă, că acuş dau eu în tine. Numai după această ameninţare îndrăznit-a ţiganaşul să deie în mine, dar moale, ceea ce făcu pe tata să zică : — Dacă nu dai mai tare, să vezi cum te fac eu acuş să urli ! De astă-dată ţiganaşul începu să deie din toate puterile, ceea ce, deşi aş fi vrut să fiu eroic şi să nu ţip, îmi scoase ţipete de durere. Şi numai după ce umerile, spinarea şi părţile mele de mai jos au primit o porţiune de lovituri din cele mai respectabile, datu-mi-a tata drumul. Iar băieţilor care, spre suprema mea umilire, rămăsese faţă, li-a poroncit : — Voi, duceţi trăsura în şură şi, de acum înainte, de cîte ori va îndrăzni să deie în voi, întoarceţi-i bătaia înapoi cu vîrf şi îndesat. Să ştiţi că, de-oi afla că v-o bătut şi nu i-aţi întors bătaia cu bielşug înapoi, vă bat eu pe voi fără milă. Dar v-o plătit el oare ? Nu ? Plăteşte-li îndată, iar 523 522 celui care l-am pus să te bată, ai să-i dai acuma, faţă cu mine, plată întreită. Cumplită mi-a fost umilirea şi, de-atuna, nu m-am mai făcut vinovat de faptă la feli. Trebuie să adaog însă că tata, bărbat de pe altă vreme, cu altă creştere şi cu alte obiceiuri, îşi bătea bucătarii cînd greşeau vrun feli de bucate şi vezeteii cînd caii sau hamurile erau rău grijiţi, cînd Jurau ceva sau s-îmbatau prea din cale-afară. Totuş cred că tocmai din aceste consideraţiuni, întîmplarea de mai sus este spre lauda şi spre cinstea lui. Mulţi oameni ridicaţi foarte de jos cunoscut-am, care toată viaţa lor au făcut profesie de simţiminte foarte egalitare, au ajuns la stare frumoasă, mai ales prin parada ce au făcut-o cu acele simţiminte şi care oameni, un sfert de veac mai tîrziu, închideau în hambare şi sub pază ţăranii care se îndatorise la^ei pe rnuncă^ şi-i băteau fără milă dacă se încercau să fugă (?), iar mai bat în chip brutal şi astăzi servitorii şi servitoarele lor ! Dacă voi trăi să urmez seria Amintirilor, voi avea prilej să citez multe fapte de asemenea natură. Mama, adversară hotărîtă a oricărui act de brutalitate, nu numai că.niciodată n-a ridicat mîna asupra cuiva, dar chiar nu voia să ştie de proverbul atît de^ înţelept al regelui Salomon că : „Cine cruţă varga strică copilul^ Totuş într-o zi am scos-o eu din sărite. M-am apucat, încă în anul 1858, de antisemitism şi de huliganism. Aproape fiecare din dughenile (magazinele) din tîrguşo-rul Căiuţul era o crîşmă, în care se vindea vin dar, mai ales, rachiu, Pe fiecare tarabă vedeai un şir de gărăfi proaste, pline de o băutură şi mai proastă, de coloare deosebită fiecare : verde, roşie, albastră, vînătă, galbănă şi albă. în fiecare era, bineînţeles, acelaş rachiu, tot atît de prost şi de vătămător sănătăţii. Jîdovii erau tot atît de urîţi de clasele inferioare atunci ca şi astăzi, mai ales de surtucarii de jos. Eu, fiindcă ei purtau perciuni, scufii pe cap, talere lungi, papuci tîrîiţi şi mîneau usturoi, condiment care totdeauna mi-a stîrnit greaţa, nu-i puteam suferi. Tare mă mieram cum tata şi mama nu-mi împărtăşesc ura împotriva neamului lui Israil şi-mi ziceau că şi jidovii sunt oameni ca şi noi. Auzind odată că rachiul care-1 vînd otrăveşte şi prosteşte poporul, m-am hotărît, tata fiind absent, să contribui la mîntuirea de rălele urmări ale alcoolului pe ţăranii care-mi erau dragi. M-am dus în capătul de sus al tîrgului, m-am suit pe cea dintăi tarabă pe care am văzut stecle cu rachiu şi, luîndu-le una după alta, le-am aruncat în uliţă unde bineînţeles s-au spart. Apoi mi-am urmat drumul în jos, spre curte, făcînd tot la feli, cînd pe partea dreaptă, cînd pe acea stînga a uliţii. Nici unul din acei cărora li aparţineau băuturile astfeli rîsipite de mine n-a încercat să mă împiedece, nu numai doară din respect pentru persoana „cuconaşului", dar pentru că fiecare ştia că va fi despăgubit de două şi chiar de trei ori pentru paguba suferită. De cînd am ajuns aproape de poarta curţii, m-am întîlnit cu sofragiul care, spunîndu-mi că are poroncă de Ia mama să mă aducă la dînsa, m-a şi luat în braţe. Eu nu prea eram îngrijit, cunoscînd principiile mamei în privinţa argumentelor lo-vitoare, şi eram sigur că am să scap cu o ocară bună, poate ou un katzentisch sau o punere la colţ pentru un ceas sau două. Dar mă înşalam amar. în sala cea mare de jos, am găsit pe mama cu cîţiva jîdovi, avînd fiecare din ei mai multe hîrburi de^steclă în mînă, mai fiind acolo o bancă adusă din grădină şi vro trei vergi de dimensiune respectabilă. Şi, după o ocară zdravănă, am fost aşazat pe bancă şi^ faţă cu jîdovii, am căpătat o corecţiune poate mai zdravănă decît acele ale tatei, căci mîna frumoasă şi albă a mamei moştenise de la tată-său o putere de bărbat : însă aceasta a fost, afară de două sau trei palme, singura corecţiune ce mi-a dat-o ea vrodată. Capitolul II MAMA Mama era fiica lui Grigore Ghica şi a Anicăi, fiica lui Iordache Catargiu. Amîndoi mai fusese căsătoriţi, el cu domniţa Elenco, fiica lui Ion Sandu Sturdza-voievod, ea cu logofătul Ion Buhuş, ultimul vlăstar al acestei vechi şi ilustre familii. Anica Catargiu era nu numai deosebit de frumoasă, dar şi plină de duh : contimporanii făceau dintr-însa o adevărată zînă fărmăcătoare. A murit însă foarte de tînără, în 524 525 anul 1838, la Chişinău, unde i se află mormîntul, lăsînd soţului său două fete, din care mama, născută la 1832, era cea mai în vrîstă. Durerea soţului ei fu atît de mare, încît rudele şi prietenii se temură să nu-şi puie capăt zilelor. Pană atunci fusese ateu desăvîrşit, moartea soţiei iubite i se păru o osîndă trimeasă de cer pentru pedepsirea necredinţii sale şi, din ateu, devenise ortodox practicant, mai făcînd şi un pelerinagiu la Ierusalim care-i dădu drept la titlul de hagiu. Mama în copilărie era departe de a justifica credinţa că va deveni marea frumuseţă ce a fost. lata, care era atunci căsătorit cu o prietenă intimă şi din copilărie a Anicăi Catargiu şi purtase de nenumărate ori în braţe pe viitoarea lui soţie, ni spunea, faţă cu dînsa, că era cîrnă, avea păr roşu şi faţa acoperită cu pistrui. Şi mama rîdea şi zicea că această descriere este absolut exactă. în primii ani după moartea Anicăi Catargiu, sora lui Grigore Ghica, Elena Şubin, căsătorită cu acel mare beţiv şi mojic care era generalul rus Şubin, îngriji de cele două fete ce le lăsase. Şubin luase pe mătuşa numai din cauza marei zestre ce o avea, căci poseda toate virtuţile ce pot face podoaba unei femei, afară de frumuseţă, şi o bătea măr de ci te ori s-îmbata, adică aproape în fiecare zi. Mătuşa Elena Şubin trăia în Vaslui, care-i aparţinea (nu numai moşia ou acest nume, dar şi tîrgul), unde creştea pe număroşii ei copii, de ale căror lecţii se împărtăşea şi mama. în curînd însă tată-său o aduse în Ieşi, unde fu plasată dintăi în pensionatul Garet, dirijat de profesorul francez cu acest nume şi de soţia lui şi în care învăţau aproape toate fetele boierilor aşazaţi în capitala Moldovei, pe lîngă altele ale căror familii sădeau la ţară. Ea se arătă de la început o elevă foarte sîrguitoare şi deosebit de ageră la minte. Garet era un deosebit de bun profesor de limba franceză ; mama, care stăpînea această limbă cum o stăpînesc puţini francezi, ni zicea că temelia acestei stăpîniri o pusese fără îndoială lecţiile lui Garet. Ea nu-şi aducea aminte să fi fost vrodată pedepsită pentru lecţiile ei. Vacanţiile le petrecea totdeauna la Vaslui împreună cu verii şi verele şubineşti şi cu fraţii ei din întăia căsătorie a lui Grigore Ghica. După aceea fu plasată în alt pension, tot în Iaşi, dirijat de un domn Had-dek. în anul 1844, tată-său o duse la Viena şi o plasă în institutul van Demergel, condus de doamna van Demergel şi de soră-sa, doamna von Phillisdorf, soţia consilierului aulic von Phillisdorf, unde ramase pană în anul 1848. Pe lîngă _ studiile obişnuite, mama se perfecţiona în cunoştinţa limbii franceze, îşi însuşi acea a limbii germane în chip temeinic, apoi mai învăţă englezeşte şi italieneşte destul de bine pentru a^ putea susţinea orice conversaţie în acele limbi asupra oricărui subiect ; aceasta pe lîngă o temeinică cunoştinţă a literaturilor lor. Elevele erau des conduse la Operă şi la Burgtheater, precum şi la toate conferinţele literare ce se ţineau pe acea vreme în capitala Austriei. Se încuraja în ele gustul cetirii şi în fiecare seară se consacrau cîte două ceasuri la o lectură în vrouna din limbile ce se învăţau în institut. Artele de agrement nu erau uitate, mama desemna binişor şi avea serioase cunoştinţi muzicale. După patru ani, la 1848, Grigore Ghica adusese în institut pe a doua sa fiică, Natalia, şi în anul următor, 1849, luă cu el, la Ieşi, pe mama, despre care directoarele institutului îi declarase că nu mai are ce s-o înveţe în institutul lor. Cînd a sosit în ţară, nimene nu a mai recunoscut în fata de şaptesprezece ani copila cîrnă, cu păr roş şi cu faţa acoperită de pistrui, care plecase cu cîţiva ani mai înainte. De talie mijlocie, dar admirabil proporţionată, fiica lui Grigore Ghica avea un cap cu trăsături clasice, cu ochi şi păr negru, cu pieliţă de strălucitoare albeaţă. Erau persoane care nu voiau să creadă că este aceeaşi persoană, că trebuie să fie altă fiică a lui Grigore Ghica, de existenţa căreia lumea nu ştia şi pe care el o aducea acuma din străinătate, unde o crescuse în locul celei dintăi, care o avuse din a doua lui căsătorie. Mama mi-a povestit chiar că s-au găsit persoane care, conversînd cu ea, au pus-o pe terenul unor împrejurări din copilăria ei ce le cunoşteau, spre a se asigura că-şi aduce aminte de ele şi este, prin urmare, aceeaşi care o cunoscuse : cîrnă şi cu părul roş. Minunata ei memorie nu a întîrziet să li ieie orice îndoială în acea privinţă. Cînd în cursul aceluiaş an, Grigore Ghica a fost ridicat la scaunul Moldovei în locul lui Mihai Sturdza, el nu s-a mutat la curtea domnească în care erau aşazate o mulţime de diregătorii (căci Mihai Sturdza locuia propria lui casă), ei a urmat să locuiască, împreună cu fiică-sa, la tată-său, ma- 526 527 rele logofăt Alecu Ghica, care fusese capul opoziţiei împotriva lui Sturdza. Numai după facerea reparaţiilor şi cumpărarea (din punga domnului) a unui nou mobilier, s-au mutat în curte. Deşi mama în timpul şăderii sale la Viena deloc nu uitase limba românească, în pensionatul Demergel mai fiind şi alte românce (printre care domnişoara Smărăndiţa Rosetti, căsătorită pe urmă cu Mihai Jora), ea a ţinut să dobîn-dească o cunoştinţă cît mai temeinică a graiului părintesc şi a rugat în acest scop pe tată-său să-i deie un profesor de limba română. Domnul a ales spre acest sfîrşit pe Teodor Codrescu şi, mulţi ani mai pe urmă, editorul Uricariu-lui îşi aducea aminte cu cea mai vie plăcere de lecţiile ce le dăduse mamei, de inteligenţa ei, de dragostea ei de ţară şi de viul interes cu care se punea în curent cu toate amăruntele trecutului şi cu începutul de viaţă intelectuală a poporului căruia îi aparţinea. După cît ştiu, mama a fost singura fată din marea noastră boierime din vremea regulamentară care, după terminarea studiilor în străinătate, a simţit nevoia să-şi însuşească o cunoştinţă cît mai desăvîrşită a limbii şi a literaturii noastre, săracă cum era această de pe urmă. Ea era fiica preferită a domnului şi, ca atare, ţinută în curent despre toate proiectele şi speranţele lui şi asociată la cele mai multe din operele lui de binefacere. Cînd, după moartea tătîne-său şi mutarea lui în curtea domnească, a hărăzit „Sfîntului Spiridon" casa părintească, înzestrată cu toate cele trebuitoare şi transformată în institut de moşit şi de copii găsiţi, a însărcinat pe fiică-sa cu priveghierea acestei fundaţiuni printr-o preafrumoasă scrisoare ce o posed. Pe la începutul domniei lui Grigore Ghica venise la Ieşi un pictor acuarelist bavarez, numit Rietschel, însărcinat de regele Ludovic I, a Bavariei, acel admirator pasionat de femei frumoase, să adune chipuri de frumuseţe femeieşti din toate ţările. Văzînd, Ia nu ştiu ce prilej, pe mama, a cerut numaidecît voie să-i facă portretul, ceea ce i s-a acordat fără greutate. Acest portret a fost reprodus în gravură sub indicaţia de : Mădchen au der Moldau (Fată din Moldova) şi reprezintă pe mama în haine de ţărancă, torcînd. Originalul se află la Miinchen, în Album schoner Frauen (Album de femei frumoase). 528 Precum era firesc, frumoasa, culta şi bogata domniţă numai lipsă de peţitori nu ducea. Printre aceştia, acel care se bucura de preferinţile domnului era Alexandru (Coco) Sturdza, fiul logofătului Costache Sturdza, despre care am vorbit mai pe larg în întăia parte a acestor Amintiri. Coco era un tînăr frumos, cu duh, relativ cult, cu manierele celui mai perfect cavaler şi bărbat de salon ; ştiuse să cîştige favoarea domnului prin cele mai deşănţate linguşiri, la care, din nenorocire, vodă Ghica, cu toate strălucitele sale calităţi, era foarte simţibil. Dar mama era prea deşteaptă pentru a nu fi pătruns că, sub nişte aparenţe seducătoare. Coco ascundea o fire căreia nu-i lipsea aproape nici un viţiu ; ea nici nu voi să audă de această căsătorie şi-1 preferi pe tata, deşi era cu nouăsprezece ani mai mare decît ea. Pentru ca mama să fie mai aproape de părintele ei, tata cumpără casa Casandrei Sturdza de Ia Herţa, născută Ghica, în care ei au dus, timp de mai mulţi ani, o viaţă din cele mai largi, pe picior foarte mare, ou slugi nenumărate, cu echipajuri multe şi frumoase, cu mese renumite pentru bogăţia şi bunătatea lor, tata fiind un gastronom vestit. Această viaţă satisfăcea mai ales gusturile tatei, căci mama ■nu era mondenă deloc : nu-i plăceau nici toaleta, nici dansul pe care îl numea : o plăcere stupidă. Rochia cea mai scumpă ce şi-a făcut-o în viaţa ei fusese o rochie de velours bleu epingle, făcută cu prilejul unui bal al curţii, din voinţa expresă a tatei, care costase 36 de galbeni, adică 423 de lei de înainte de război, de care rochie am auzit, cu cincisprezece ani mai tîrziu, pe Vasile Alecsandri vorbind cu entuziasm. Plăcerile ei de predilecţie erau teatrul (comedia şi opera), cetirea şi conversaţiile cu subiecte serioase şi cu oameni instruiţi. îi plăceau mai ales discuţiunile pe subiecte filozofice şi avea cunoştinţi din cele mai serioase în această materie, ca şi în literatura franceză, germană, engleză şi italiană. Bunul meu, la întoarcerea lui în scaun, la 1855, în urma părăsirii principatelor de cătră trupele ruseşti şi ocuparea lor de acele austriace, adusese cu dînsul un secretar francez, numit Edouard Grenier, foarte devotat lui, care mai era un I 529 m scriitor şi poet de talent. Frumuseţă şi cultura mamei făcuse o mare impresiune asupra lui şi ea singură nu băgase de samă că tînărul francez îşi pierduse minţile după dînsa. Această supremă indiferenţă îl făcea să sufere mult — în tăcere — şi a fost, poate, unul din temeiurile pentru care el a părăsit postul ce-1 ocupa şi Moldova, dînd, bineînţeles, plecării sale motive de datorii de familie : sănătatea unei mame înaintate în vrîstă. (2) în seara în care îşi luă congediu de la domn, acesta, văzîndu-1 trist şi părîndu-i însuşi rău de despărţire, voi să deie convorbirii o notă mai veselă zicîndu-i că, dacă el este trist, mulţi trebuie să fie în acel moment ochii umezi de lacrimi la gîndul că se despart de el. — Alteţa-voastră se înşală, răspunse Grenier, eu într-adevăr sînt măhnit, inima îmi este îndurerată pentru că mă despart de Ea, care a fost ca un părinte pentru mine tot timpul cît am stat în Moldova, îmi pare rău că părăsesc o ţară frumoasă ce m-am deprins s-o iubesc şi oameni oare m-au primit ca pe un frate. Dar, adause el cu oareşcare amărăciune, nu mi-a rămas mîngîierea să pot crede că în acest timp să fi făcut să bată pentru mine inima măcar a unei singure femei moldovence. Mama de mult stăruia pe lîngă tata să mai restrîngă traiul ce-1 duceau, care depăşea mijloacele lor, însă fără succes. După părăsirea scaunului de cătră Grigore Ghica, vînzarea Bazgăi, partea tatei din Bohotin pe care el o pusese la dispoziţia fraţilor pentru a lichida datoriile părinteşti şi facerea socotelilor între dînşii, se văzu că partea ce-i revenea din banii încasaţi pe Bazga era mult mai mică decît acea la care se aştepta şi nu ajungea pentru lichidarea acelor datorii ce le făcuse în anii din urmă. Se hotărîră deci, tot în urma îndemnului mamei, să părăsască leşul şi să se mute la ţară pentru a face economii. Am dat în capitolul I amărunte asupra traiului nostru la Pralea, într-un capitol viitor voi da altele asupra acelui dus la Căiuţi de Ia 1858 la 1870. Din amîndouă se va vedea că dacă acest trai nu s-a deosebit mult de acel de la Ieşi din anii 1851—1856, răspunderea acestui fapt desigur că nu priveşte pe mama. 530 Deşi o intelectuală în toată accepţiunea cuvîntului, mama deloc nu se dezinteresa de gospodăria casnică : era meşteră în confecţiunea tuturor bunătăţilor care făceau mîndria cucoanelor în tot cursul veacului trecut. Dinaintea ochilor mei văd şi astăzi icoana ei pe terasa de jos a curţii de la Căiuţi, cu mînecile suflecate, cu pestelcă lungă, albă, prinsă de umere cu bolduri şi strînsă pe talie, dinaintea unei sobe mobile de fier, deasupra căreia fierbea cu clocot, într-o tingire de formă specială, un sirop oareşcare, curăţîndu-1 de spuma albă ce se ridica dintr-însul sau frecînd, plecată jos de tot, cu meleş-teiuil, vrun şerbet în aceeaşi tingire, ţinută cu amîndouă mînile şi cu toată puterea, de vro slujnică sau de cămărăşiţă. Dulceţile de tot soiul, ce le făcea după reţetele vestite ale bunicăi Frosiniţei, aveau reputaţie cinsteşă în ţară, ca şi compoturile, vutcile (liqueur-urile), pastele de gutăi, perju-ţele uscate, murăturile şi spirturile din cămara noastră. în grădină, sub un frumos pavilion, era o clădire joasă, un feli de subsol, trei păreţi ale căreia aveau, pe toată lungimea, cîte un lung cuptor în faţa căruia se vedeau aşazate o mulţime de alambice. Această încăpere, căreia i se dădea numele pompos de „velniţă", servea la fabricarea apelor : de cimbru, de trandafir şi de levenţică şi a diferitelor spirturi. Meşterul însărcinat cu lucrarea acestor ape şi spirturi era un beţiv vestit în satul şi în tîrguşorul Căiuţul, numit Gheorghe Dragolea. Cînd velniţa lucra, mama o inspecta de două ori pe zi. îmi mai aduc aminte, pe vremea culesului cimbrului, a sulcinii şi a levenţicăi, aceasta bineînţeles cultivată în grădină, de clăcile făcute pentru culegerea acestor plante. Cimbrul servea la fabricarea apei şi a spirtului de cimbru, care altădată înlocuiau apa de colonie ; tata a întrebuinţat pană la sfîrşitul vieţii apa şi spirtul de cimbru pentru toaleta lui. Floarea de sulcină servea la facerea de săculteţe umplute cu petalele ei şi aşazate în dulapuri sub grămezile de albituri, spre a le satura cu parfumul ei dulce, din levenţică se făceau apă, spirt şi săculteţe avînd aceeaş întrebuinţare ca acele de sulcină. Aceste clăci aveau totdeauna loc în vro-una din număroasele zile de sărbătoare în care ţăranul român crede că s-ar expune urgiei cerului dacă ar lucra. Se dădea veste din ajun şi, des-dimineaţă, porneau din satele mai apro-piete de curte : Căiuţul, Popenii, Blidarii şi Boiştea, cîrduri 531 de fete sub conducerea vrunui fecior boieresc sau vrunui pădurar, spre locurile unde planta căutată în acel moment se găsea mai cu bielşug. Pe la amiază ele se adunau împrejurul carului cu mîncare ce li se trimetea de la curte şi, îndată după ce mîncau, plecau înspre tîrguşor. Lunga terasă de jos se umplea cu ele, se aşazau pe dînsa şi, avînd fiecare grămada ei luată din carul care li adusese mîncarea şi pe care îl încarcase cu floarea culeasă, se apucau să smulgă florile de pe stipită, aruncîndu-le în vrun paner sau legătură pusă dinaintea lor. Aproape totdeauna venea şi mama, se aşaza pe una din treptele de piatră care duceau de pe terasă în antret şi începea şi ea să smulgă floarea de pe stipită. îndată ce se vedea că operaţia este spre sfîrşit, se chemau pe cei doi grădinari bătrîni, foşti robi, care alcătuiau, vai ! tot ce mai rămăsese din taraful vestit altădată al hatmanului Răducanu, un scripcar şi un cobzar, îmbrăcaţi în anteriu şi giubea, care începeau să cînte o horă. Totodată se deschideau porţile cele mari prin care intrau din uliţa tîrgului în incinta curţii şi mulţimea flăcăilor năvălea într-însa. Jocul ţinea pană în amurg şi se termina printr-o „cinste" frumoasă de la care nici fetele nu se dădeau în lături. Dar ocupaţia de predilecţie a mamei era îngrijirea frumoasei grădini sădite din dosul casei, după planurile vestitului grădinar Sobeck, revăzute de mama, care era mîndria ei şi alcătuia un adevărat rai. Grădinarul străin, francez sau german, ce-1 aveam angajat cu anul, nu făcea nimica fără de ştirea şi aprobarea ei. Se pricepea minunat la toate cele privitoare la grădinărie şi avea cunoştinţi temeinice în botanică. Mama avea deosebite aptitudini medicale şi se îndeletnicea bucuros cu căutarea bolnavilor. In casă era o enormă bisaota, totdeauna bine aprovizionată cu medicamente furnizate de spiţerul Mildt din Tîrgul-Ocnei sau aduse de tata din desele sale drumuri la Ieşi. Contul nostru la sasul Mildt se ridica în fiecare an la cîteva sute de galbeni, căci medicamente, mai cu samă chinină, se dădeau la toţi acei care cereau. De cîte ori se auzea că vrun ţăran de pe moşie este bolnav, tata şi mama sau numai mama mergeau cu trăsura Ia dînsul, luînd bisactaua-farmacie cu dînşii, îl căutau, trimeteau după medic în cazurile mai serioase şi în tot timpul bolii îl ţineau cu vin vechi şi cu mîncare bună. Cînd unul din noi se îmbolnăvea, îl luau în camera lor de culcare, îl îngrijeau cum se pricepeau pană la venirea medicului, după care se trimetea imediat, şi nu-1 întorceau în camera lui pană ce nu trecuse orice primejdie, Mama avea în această privinţă multă iniţiativă, nu sta la îndoială pentru a lua la caz de nevoie măsurile cele mai îndrăzneţe şi totdeauna era felicitată de medic pentru ceea ce făcuse. îi plăcea să steie la vorbă cu medicii asupra medicinii şi-i uimea prin întrebările ce le li punea, care trădau, pe lîngă interesul ce-1 punea în chestiile medicale şi aptitudinile ei pentru asemene chestiuni. S-a străduit şi în parte a izbutit să stîrpească mai multe obiceiuri avînd, dragă Doamne, de scop prevenirea şi tămăduirea bolilor, dar care duceau la rezultate absolut opuse. Aşa era obiceiul ca lehuzei, îndată după facere, să i se în-vălească basenul în argilă umedă, ţinindu-se astfeli pană la desăvîrşită uscare a acestei comprese. Mama, observînd că mortalitatea între lehuze era mare şi cerînd avizul doftorului, acesta i-a răspuns că acest obicei este foarte neigienic şi că fără îndoială trebuie să i se atribuie o mare parte a cazurilor de moarte ce se observă la lehuzele din sate. Mama s-a pus pe stîrpirea obiceiului rău-făcător, dar numai uşor nu i-a fost să iasă învingătoare din lupta ce a trebuit s-o ducă cu două babe doftoroaie, care aveau renume de mari lecu-itoare şi ţineau morţiş la dînsul, fiindcă îl apucase de la bătrîni. A izbutit să obţie ordine speciale de la Ieşi, în urma cărora babele au fost închise, judecate şi osîndite la gloabe serioase şi să vadă, după cîţiva ani, desăvîrşită părăsire a obiceiului ticălos. Şi veneau să ceară sfat medical şi medicamente de la mama nu numai ţărănimea de pe moşie şi jîdovii din tîrg, dar şi locuitorii din sate de pe alte moşii şi nu li se refuzau nici unele, nici altele. în vara anului 1866 s-a ivit holera în ţară. Pe la noi epidemia a fost mai mult uşoară ; dacă se îmbolnăveau mulţi, în schimb numărul deceselor era mic de tot; era mai mult holerină decît holeră. Tata de la început dăduse de ştire, nu numai în satele de pe moşie, dar şi în acele de pe 532 533 împrejur că are un leac sigur împotriva molimii. Acest leac consista într-un număr de picături de laudanum dizolvate în oareşcare cîtime de apă de mintă concentrată, ce se lua nu mai ţin minte de cîte ori pe zi. Ograda noastră era veşnic plină de pacienţi, iar în antretul de jos, parcă-1 văd şi acuma pe Neculai Lefter, vatavul de ogradă, şăzînd pe o ladă mare de Braşov, avînd lîngă el o beşică urieşă de steclă, plină de apă de mintă şi, în mînă, o steclă cu laudanum, dînd fiecăruia pacient numărul de picături hotărît din cea de a doua şi cîtimea ştiută din cealaltă. Cei mulţi din bolnavi, îndată ce-şi înghiţeau doftoria, mergeau de se culcau într-o parte hotărîtă a gradinei. Mulţi veneau să ceară „doftorie" pentru bolnavi ramaşi acasă. în grădină la noi nu a murit nici unul, din alţii care au luat „doftorie" de la noi, numai unul sau doi. Amîndoi părinţii mei aveau o memorie admirabilă şi erau nişte povestitori neîntrecuţi. în lungile seri de iarna ne ţineau pe noi, copiii, pe profesori, pe guvernante şi pe musafirii zilei ceasuri întregi sub farmecul povestirilor lor, făcînd să treacă pe dinaintea ochilor noştri icoanele unui trecut la care luase parte sau auzise amărunte din gura bătrînilor lor. Tata povestea corect, dicţiunea lui era mai înflorită, modul de povestire al mamei era mai artistic, apoi, înzestrată cu un rar dar de imitaţie, ea, de cele mai adeseori mima întîmplarea ce o povestea. Ce păcat că, mai pe urmă, cînd îmi dam sama de preţul acelor povestiri şi îmi aduceam încă bine aminte de ele, nu le-am notat, lăsînd să se piardă o mulţime de amărunte nepreţuite pentru istoria noastră politică, socială şi chiar economică în veacul trecut ! Memoria minunată, darul de imitaţie şi facultatea de a reproduce exact gesturi văzute şi simţiminte exprimate de alţii constituiau mamei un adevărat talent dramatic, care s-a manifestat şi a fost admirat cu prilejul reprezentaţiilor de societate date de ea în scop de binefacere, la Ieşi, în a opta şi a noua decadă a veacului trecut. Fiică a [lui] Grigore Ghica, mama nu putea decît să fie pătrunsă de principii naţionaliste şi liberale. Dacă în pri- vinţa acelor naţionaliste înţelegerea ei cu tata era desăvîr-şită, divergenţa între ei era mare în ce privea pe acele liberale ; mama era pentru abolirea tuturor privilegiilor de castă, pe cind tata nici nu voia să audă de astfeli de lucru, privind existenţa unor asemene clase ca indispensabilă pentru buna ordine, sănătatea, puterea şi progresul unei societăţi bine organizate. Şi doară liberalismul mamei era departe de a fi exagerat : s.e., dacă găsea că, în principiu, sistemul republican este cel mai perfect, admitea că, pentru o ţară atlîn-du-se pe treapta de cultură pe care se afla a noastră, forma republicană ar fi dezastruoasă. Dar era pentru stricta garantare a libertăţii şi a demnităţii omului, fără distincţiune de clasă şi, mai ales, avea o sfînta oroare de bătaie, pe care o denunţa ca o barbarie şi o mişelie faţă de o fiinţă mai slabă. Nu înceta să tune şi să fulgere în contra acestui obicei barbar atît de răspîndit la noi, obicei distrugător al simţului de demnitate omenească, fără de care omul este redus la starea de brută. în această privinţă discuţiunile ei cu tata erau dese : el pretinzînd că bătaia este indispensabilă cînd ai de-a face cu oameni primitivi, lipsiţi de orice cultură, care nefiind decît nişte copii mari trebuie să aibă o salutară frică de varga. Iar mama răspundea că bătaia este distrugă-toarea amorului propriu şi a mîndriei omeneşti, că fără de aceste două însuşiri omul este o brută şi că, dintr-o colectivitate de brute, n-ai cum să faci un popor conştient de drepturile şi de îndatoririle lui. Bătaia, după ea, nu putea decît, sau să degradeze pe acel ce o suferă la starea de brută, sau să stîrnească în el simţiri de ură neîmpăcată şi adînc dor de răzbunare. Tata, născut cu nouăsprezece ani înaintea ei, crescut pană Ia vrîstă de şaptesprezece ani într-un mijloc mai puţin cult şi mai primitiv decît în acel în care crescuse mama, avînd necontenit sub ochi pilda bunicăi care numai zgîrcită cu vergile nu era, tata, care petrecuse numai patru ani în străinătate, la Miinehen, care după întoarcerea lui în ţară avuse sub ochi exemplul celorlalţi boieri din vremea lui Mihai Sturdza, care uzau de vergi şi de bici ca de un drept ce-1 priveau ca sfînt, găsea lucru firesc ca pentru greşeli uşoare, ca un feli de bucate greşit, un ham rău curăţit sau o beţie, să poron-cească punerea jos, la scară, a vinovatului şi tratarea lui cu o porţie mai mică sau mai mare de lovituri. Porţia la noi 534 535 era, de obicei, modestă, dar în alte case, mari şi mici, această pedeapsă devenea prea adesea o adevărată scm'ngiiiire. Deoarece mi se întîmpla şi mie, pană la vrîsta de doisprezece ani, să am parte de asemene corecţiuni, dealtmintrelea totdeauna binemeritate şi cît se poate de modeste, eram un partizan convins al teoriilor mamei şi-mi permiteam să condamn acele puse în practică de tata. Astăzi însă, cînd, după trecere de şasezeci şi cinci de ani, văd nişte guverne ce se zic liberale reîntroducînd de fapt, prin jandarmii şi funcţionarii lor, în provinciile alipite, bătaia desfiinţată, atît în principiu cît şi de fapt pe acele meleaguri de zecimi de ani, nu numai de austriaci şi de unguri, dar pană şi de grozavul regim ţarist, cînd în Bucureşti poţi vedea pe fiecare zi nişte principi ai baroului, cu titluri din străinătate, de naştere foarte plebeiană, care au cutreierat lumea apusană, tărînd de păr şi pălmuind servitoare de şasesprezece ani, mă căiesc de judecata purtată asupra boierilor altă dată, avînd în vedere că de la 1860 s-a desfiinţat bătaia. Mama era o naţionalistă înfocată, nu numai în ceea ce privea neamul nostru, dar şi în cît se atingea de toate neamurile din lume : greci, italieni, poloni (pe care nu-i iubea), germani, irlandezi, sîrbi, bulgari etc. Dorea din inimă emanciparea şi întemeierea de state naţionale pentru toate. îmi aduc aminte că, pe la 1859—1860, cînd mă învăţa, cu ajutorul unui atlas, care sunt ţările Europei şi capitalele lor, mă făcea să 2ic : — Italia, capitală Roma. Iar Costache Negri, care se afla de faţă şi-şi fuma ciubucul, scuzîndu-se că ne întrerupe, îi zise : — Ştii, domniţă, că subscriu din toată inima, ca şi dumneta, că doresc ca aşa să fie, dar nu crezi oare că asta în-samnă a cam anticipa asupra viitorului ? îmi aduc bine aminte de însufleţirea ei pentru ideea unităţii italiene şi de interesul febril cu care urmărea pe hartă mersul triumfal al lui Garibaldi spre Napoli şi progresele armatei lui Cialdini în Statele pontificale. N-am nevoie să mai vorbesc de însufleţirea ei pentru ideea Unirii ; ea cea dintăi mi-a vorbit de Unirea cea Mare, a celor trei crîmpeie în care era rupt neamul nostru, la sînul ei am văzut, la 1858, cea dintăi cocardă în trei culori, trimasă de o vară a ei din Ieşi, prin Place, consulul francez căruia românii îi datoresc atîta, venit la noi, la Căiuţi, spre a lua parte la o vînătoare de urşi dată de tata. Iar trei ani mai pe urmă, am auzit-o, la Viena, zicînd lui Vogoridi, fostul caimacam : — Am trei băieţi, sper că în curînd voi mai avea unui (era grea de opt luni), pe toţi vreu să-i fac soldaţi, căci, cînd vor fi mari, vom avea nevoie de saldaţi mulţi şi buni. Crezul ei unionist însă nu împiedeca ca să fi rămas mol-dovancă desăvîrşită şi să fi iubit Moldova ei peste tot, nu putea să rostească numele ei decît cu patimă, nu pot uita chipul în care pronunţa cuvîntul Moldova care, în gura ei, totdeauna suna: Moldo-o-va, apăsînd pe cel al doilea o. Mai erau şi alte cucoane, maxi şi mici, în Moldova, liberale şi naţionaliste, dar mama a fost, fără îndoială, întăia moldovancă feministă, şi aceasta pe faţă. Ea nu se sfia să reclame desăvîrşită egalitate între femeie şi bărbat, inclusiv exercitarea drepturilor politice, ca şi emanciparea soţiei de tutela soţului. îşi bătea rău joc de cuvintele din slujba cununiei, prin care se ordonă femeii să asculte de bărbat, fiindcă : „bărbatul este capul". — Dar, dacă în loc de oap are un bostan1, întreba mama. Mama din tinereţe era o liber-cugetătoare care credea în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, admira doctrina lui Hristos, dar nu credea nici în dumnezeirea lui, nici în celelalte dogme ale bisericilor creştine ; la biserică nu mergea şi nu se spovăduia, posturile nu se ţineau în casă. Dar privea pe Hristos ca cel mai mare binefăcător al omenirii, morala predicată de el cea mai frumoasă, mai înălţătoare de suflet şi mai mîngîietore din toate. Pe preuţi nu-i făcea haz ; puţini vedeai în casa noastră. Puţine fiinţe cunoscut-am atît de stăpîne pe nervii lor ca mama ; bătrînul doctor Russ zicea că ea, în loc de nervi, are coarde de vioară. Avea un sînge rece absolut faţă de orice primejdie. Sănătatea ei era de fier şi moştenise de la tată-său o putere fizică cu care s-ar fi putut făli mulţi bărbaţi. 1 Bostan este cuvîntul sub care moldovenii înţeleg dovleac. 536 537 Dacă tata şi-a compromis averea printr-un trai nemăsurat şi prin lipsă de ordine, lăsase acea a mamei absolut intactă. Al doilea ei soţ, Anton Alaux, fostul meu profesor, i-a mîncat-o în vro zece ani întreaga acea avere, ridicîn-du-se la mai bine de un milion şi jumătate în aur, cu ajutorul cărţilor şi al unei incapacităţi însoţite de o îngîmfare încă mai mare. Mama a dus anii din urmă ai vieţii într-o stare de mare lipsă, însă cu demnitate şi tărie de inimă. Pană la sfîrşit şi-a păstrat toate facultăţile intacte şi a rămas credincioasă gusturilor ei intelectuale. Deşi, la întoarcerea ei în ţară, limba franceză înlocuise cu desăvîrşire pe acea grecească ca limbă de salon şi chiar ca limbă vorbită de preferinţă în casele boiereşti, în familia noastră se vorbea încă mult greceşte din cauza bunicăi, care, precum am arătat, era ţărigrădeancă. Mama, scurt timp după căsătoria ei cu tata, nu numai că era în stare să înţeleagă tot ce se vorbea în limba greacă, dar putea să rupă binişor dintr-însa. în ultimii ani ai vieţii începuse să înveţe latineşte şi nu mă îndoiesc că dacă ar mai fi trăit şi-ar fi însuşit şi cunoştinţa acestei limbi. S-a săvîrşit din viaţă în al şăptezecelea an, la ianuar 1902. Capitolul III CE ŞTIU DESPRE UNIRE Şăderea noastră la Pralea, precum şi mutarea la Căiuţi se petrecuse în toiul luptelor pentru Unire. Cuvîntul : unire este unul din cele dintăi care au răsunat la urechile mele ; tata, mama, bunica, moşii, mătuşele, rudele, prietenii, chiar cele mai multe din slugile casei erau trup şi suflet pentru Unire. Şi acest cuvînt era totdeauna rostit cu dor, cu evlavie, cu înflăcărată însufleţire. L-am auzit rostit cu mult înainte să-i fi priceput înţelesul. După cele povestite de acei care ţineau minte de mult, gîndul Unirii nu fusese străin nici de bătrînii lor, din care mai mulţi decît s-ar putea crede visase chiar de o Unire şi mai mare. Pe cînd m-am trezit eu, ideea Unirii ţărilor surori devenise banală în cercul marii boierimi moldoveneşti şi fusesem deprins să privesc ca oameni de treabă numai pe acei care se împărtăşeau de dînsa. Proclamată de Iordache Catargiu în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, (3) ea trăise şi se dezvoltase în chip mai mult tacit în tot timpul domniei lui Mihalache Sturdza. Acesta, dacă prin nimica nu a încurajat-o, dar nici n-a combătut-o în chip serios, deşi ştia prea bine că nu putea să fie decît antipatică pravoslavnicii împărăţii, protectoarei în umbra căreia era osîndit să domnească. în cursul întâiului period al domniei sale, Grigore Ghica, partizan înflăcărat al Unirii, nu a putut s-o sprijine pe faţă din cauza atîtputerniciei de care se bucura în ţările noastre, înainte de războiul Crimeii, Rusia, care ar fi făcut ca oricare manifestare unionistă din partea domnului să fie imediat urmată de cele mai grele urmări pentru el. S-a mul-ţămit deci să protejeze în chip tăcut acea cauză, sfînta pentru dînsul şi pentru prietenii săi. Dar imediat ce şi-a luat iar în stăpînire scaunul în urma retragerii mai mult grăbite a ruşilor din principate şi a ocupării acestora de cătră oştirile austriace, s-a grăbit, în chip făţiş, să întemeieze partidul Unirii în Moldova şi să lucreze din răsputeri la sporirea şi la întărirea lui. Fără ca să se îngrijască de nemulţă-mirea ce această purtare o pricinuia Austriei şi Porţii, ale căror trupe ocupau principatele, el n-a neglijat nimica pentru ca să asigure izbînda ideii în care, împreună cu toţi acei ce se împărtăşeau de dînsa, vedea temelia întregului viitor al neamului nostru. S-a grăbit să numească în toate posturile care puteau să aibă vro înrîurire în această privinţă, bărbaţi tineri, cîştigaţi ideii mîntuitoare, fără a se preocupa dacă aparţin sau nu protipendei, avînd totodată grijă să curăţe, pe cît îi era cu putinţă, administraţia de elementele nărăvite şi învechite de care consulatul rusesc şi pasatele corupte din Ţarigrad nu-1 îngăduise pană atunci să se mîn-tuie. Şi, în această lucrare de curăţire, nu a cruţat chiar pe acei cu care era înrudit sau încuscrit. Nemulţămirea Austriei şi a Porţii a fost din cele mai vii cînd, la întoarcerea lui Grigore Ghica, l-au văzut punîn-du-se în fruntea luptătorilor pentru Unire şi pentru aducerea, pe scaunul Principatelor Unite, a unui principe străin, 53» 538 aparţinînd unei din familiile domnitoare ale Apusului. Mai ales acea dintăi, ale cărei oştiri ocupau toată întinderea ţărilor noastre, era încredinţată că domnul Moldovei se va mulţâmi să domnească sub umbra ei, pentru a-i asigura, prin protecţia cabinetului de la Viena, reînnoirea puterilor încredinţate lui pe şapte ani, care expirau la iulie 1856. Această nemulţămire şi-a ajuns culmea cînd austriacii au văzut că Grigore Ghica, nemulţămindu-se să se puie în fruntea luptătorilor pentru Unire, mai propovăduieşte prin grai şi prin scris aşazarea pe scaunul principatelor astfeli unite a unui domn străin, constituţional şi ereditar. Perspectiva unui stat naţional român la graniţile provinciilor sale locuite de români nu a putut decît să stîrnească cele mai vii îngrijiri în sufletele conductorilor destinelor monarhiei Habsburgice. Acele pricinuite paşaîelor turceşti nu au fost întru nimica mai mici, căci la îngrijirile politice se adăugeau acele ale intereselor lor materiale. Unirea principatelor sub un domn străin ereditar avea fără îndoială să deie acestor ţări un nea-samanat spor de vază, de putere şi de neatîrnare. Apoi statornicia adusă scaunului domnesc prin ereditatea, vaza şi protecţia de afară de care avea să se bucure vlăstarul unei dinastii domnitoare înrudit cu suveranii stînd pe tronurile europene nu puteau decît să puie, foarte curînd şi pe veci, capăt foloaselor ilicite realizate de cei cu influenţă în Stam-bul prin vecinicile schimbări de domni şi ameninţări de schimbări, prin nesfîrşitele intrigi în mijlocul cărora îşi urmau cu greu drumul nenorociţii noştri domni, scoşi şi puşi în scaun, cînd de intriga rusască, cînd de acea turcească, cînd de acele ale concurenţilor din ţară şi din Fanar. Şi poate, dacă mai puţin primejdioşi, dar şi mai înverşunaţi împotriva Unirii şi a domnului străin era mănunchiul de boieri bătrîni, nărăviţi în răle, în abuzuri, în vînzări de dreptate şi în concusiuni de tot feliul, care veşnic trăiau în speranţa domniei, sau pentru ei, sau pentru rude, sau prieteni de ai lor. Fiecare din ei avea în Ţarigrad unul sau mai mulţi protectori speciali. îndată ce curtea din Viena a avut în ţările noastre interese coincidînd cu acele ale Porţii, ei s-au grăbit să se puie sub ocrotirea specială a comandanţilor armatei de ocu-paţiune austriace, intrigînd din toate puterile împotriva domnului. Printre aceştia era însuş cumnatul lui Grigore Ghica, marele logofăt Costin Catargiu, al cărui nume era nedespărţit de ideea de intrigă, de brutalitate şi de abuz de tot soiul. Foarte multe din numeroasele neînţelegeri ce Mihalache Sturdza le avusese cu consulii ruseşti fusese pricinuite de intrigile acelui boier, de cîte ori domnul îl scotea din slujbă pentru a-1 reintegra într-însa în curînd, în urma cererii imperioase a reprezentantului împărătesc. în corespondenţele lor, consulii sunt unanimi pentru a-i înfiera purtarea în chipul cel mai aspru. Grigore Ghica, oare-i era cumnat, n-a voit niciodată s-audă de chemarea lui în funcţiune. Dar duşmanul cel mai primejdios al domnului Moldovei şi al Unirii era marele vornic Toderiţă Balş, sau mai degrabă a doua lui soţie, Catinca, născută Dimaki, altădată căsătorită cu vornicul Iordache Beldiman şi lăsată de el în urma descoperirii necredinţii sale cu nenorocitul poet Hrisoverghi, despre a cărui tragic sfîrşit am vorbit în partea întăia a acestor Amintiri. (4) Toderiţă Balş luase dintăi în căsătorie pe o soră a tatei, Măria, care a murit de tînără şi de la care i-au rămas doi băieţi. Era un bărbat mărginit la minte şi vanitos, dar cinstit şi neprevaricator. Slujise în miliţie şi fusese unul din număroşii hatmani făcuţi de Mihalache Sturdza. Lui chiar i se datoreşte întăia traducere, din ruseşte şi tipărită, a Regulamentului infanteriei si a cavaleriei miliţiei Moldovei. A doua lui soţie era femeia cea mai pierdută de reputaţie din toată boierimea Moldovei, cea mai răutăcioasă, cea mai intrigantă şi cea mai venală. Era sora, mai mare, cu respectiv optsprezece şi şăsăsprezece ani a soacrei mele Henrietta Bogdan, născută Dimaki, (5) şi a surorii acesteia, Elena Docan. în absenţa mamei lor, vornicesei Profira Dimaki, născută Miclescu, călugărită după moartea soţului ei, vornicul Neculai Dimaki, cucoana Catinca era însărcinată cu previghierea creşterii şi-a conducerii lor în lume (monde). Era atît de rea faţă de ele, încît soacră-mea şi soră-sa povesteau cum, de cîte ori sora lor trimetea să le cheme la dînsa, înainte să intre în odaia în care se afla, îşi făceau cruce şi se rugau Iui Dumnezeu să le ocrotească împotriva gurii şi a mîniei ţîţacei lor. Toderiţă Balş, înaintea înfrîngerii ruşilor în Crimeea,. era rusofilul cel mai înfocat: îşi iscălea chiar numele ruseşte. (Se ştie că între buchile noastre cirilice şi cele ruseşti şi mai ales între ortografia noastră şi cea rusască era 540 541. ° deosebire.) La 1854, după părăsirea vremelnică a domniei de^ cătră Grigore Ghica, generalul Budberg, însărcinat cu ocîrmuirea Moldovei, îl numise visternic (ministru de Finanţe), iar două zile înainte de plecarea ruşilor din ţară, îl mai numise şef al miliţiei Moldovei (care, încunjurată de o brigadă de infanterie rusască şi de trezeci şi două de tunuri, refuzase să urmeze oştirile ruseşti peste Prut). Cucoana^ Catinca era^ foarte bogată, iar Toderiţă Balş aproape lipsit de avere, căci, precum am mai arătat, pe lîngă că nu moştenise mare lucru de la părinţi, era bărbat cinstit şi diregăjor rieprevaricator. A devenit amanta lui (era foarte frumoasă) şi 1-a adus la căsătorie numai în vederea domniei, atît din pricina ambiţiunii de care era mîncată, cît şi din acea a setei de bani ce nu-i lasa astîmpăr. încă de înainte de izbucnirea războiului Crimeii îşi începuse intrigile împotriva iii Grigore Ghica, deşi acesta proteja pe Balş şi-1 numea în slujbe însamnate, ştiindu-1 bărbat cinstit. Dar la revenirea bunului meu la domnie, în toamna anului 1854, după^ ieşirea din jară a ruşilor şi intrarea austriacilor, el neavînd interes^ să^ se slujască de un bărbat puţin capabil şi care nu împărtăşea părerile sale în privinţa Unirii şi a domnului străin, 1-a lăsat deoparte. Aceasta era o ofensă pe care cucoana Catinca nu o ierta. în vremea lipsei din ţară a domnului, îşi făcuse relaţii număroase şi preţioase în statul-major al armatei austriace de ocupaţie, iar la Constantinopol avea de timp îndelungat^ legături cu familia Vogoridi, cu paşalele cele mai în vază şi chiar cu haremul împărătesc. S-a pus jndată pe lucru. Pe de o parte semnala austriacilor toate măsurile revoluţionare luate de domn, cum era liberarea robilor şi introducerea unor instituţiuni noi, după calupul francez zicea ea, şi mai ales acţiunea făţişă a lui Gri-s°.re 9^ca m favoarea ideii Unirii, atît de aducătoare de primejdii pentru împărăţia Habsburgică prin stîmirea nă-zuinţilor blastamate de închegare şi de neatîrnare ale naţionalităţilor care trăiau atît de fericite sub sceptrul milos şi înţălept al casei de Habsburg-Lorena. Pe de alta, denunţa turcilor purtarea şi intenţiunile viclene ale acestui domn nechibzuit care, pe lîngă că aducea în ţară fermentele revoluţionare cele mai primejdioase, nu avea de scop, prin năzuinţele de Unire ce le stîrnise şi ideea punerii unui principe 542 'străin pe scaunul acestor ţări, decît săparea legăturilor de vasalitate seculare şi binefăcătoare cu Poarta şi dezlipirea lor de suzeranitatea gloriosului sultan. Şi paşalele îşi dădeau foarte bine sama că, odată cu aceste legături de vasalitate, plecau, pentru a nu se mai întoarce, grasele foloase ce uzul şi mai ales abuzul li—1 procurau. în urma conferinţelor ţinute la Constantinopol la începutul lui ianuar (st. v.) 1856, de reprezentanţii Angliei, Austriei, Franţei şi Turciei, se semnase un protocol privitor la relaţiunile principatelor cu Poarta Otomană, la administraţia lor şi la cîteva dispozi-ţiuni constituţionale, dar se calea totodată, în chipul cel mai făţiş, vechile drepturi ale ţării, se făcea din ele două provincii otomane, şi mai supuse Porţii decît în trecut, şi se începea prin a stabili că vor avea fiecare cîte o administraţie deosebită. în urma îndemnului lui Grigore Ghica, un număr de notabili i-a adresat o petiţiune prin care i se cerea să apere vechile drepturi ale ţării şi mai ales să aducă la îndeplinire, înaintea Congresului de pace de la Paris, care avea să se deschidă a doua zi, Unirea Moldovei cu Ţara Românească. Această faptă a domnului a fost îndată denunţată de duşmanii lui şi la Constantinopol, şi la Viena, şi de atunci aţîţarea împotriva-i, a austriacilor de o parte, a turcilor de alta, n-a mai contenit nici un moment. Austriacii, care nu erau în principiu rău dispuşi împotriva-i, s-au încercat să-1 facă să-şi modifice îndreptarea politică, dîndu-i să înţeleagă că, dacă se va Jasa de politica lui unionistă şi filofranceză, vor sprijini faţă de Poartă re-numirea lui la principat, nu numai pe viaţă, ci chiar în chip ereditar. Răspunsul domnului însă a fost categoric şi de natura a nu da loc la nici o îndoială posibilă : el a declarat că naţiunea priveşte Unirea ca temelia şi însuş con-diţiunea viitorului ei şi că nici o consideraţiune personală nu este în stare să-1 facă să i se puie împotrivă. (6) în faţa unui asemene răspuns, austriacii n-au putu decît să-şi caute alt instrument, pe care l-au şi găsit în persoana lui Toderiţă Balş, sau, mai bine zis, în acea a cucoanei Catincăi. Protocolul şădinţii de la 8 april a conferinţelor pentru încheierea tratatului de la Paris hotărîse ca : „Moldova şi §''. Ţara Românească vor urma să se bucure, sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia puterilor contractante, de privilegiile-, şi imunităţile de care sunt în posesiune. Nici o protecţiune exclusivă nu va fi exercitată asupra-le de cătră una din puterile garante." Apoi se hotăra ca „legile şi statutele în vigoare astăzi vor fi revizuite". Spre acest sfîrşit avea „să s-întrunească o co-misiune specială, asupra compunerii căreia Înaltele puteri contractante aveau să se înţăleagă fără răgaz, cu un comisar al Sublimei Porţi". în sfîrşit, sultanul făgăduia ca : „imediat va convoca, în amîndouă provinciile, cîte un divan ad-hoc, compus astfeli încît să alcătuiască reprezentarea cea mai exactă a intereselor tuturor populaţiunilor, în privinţa organizării definitive a principatelor". Apoi : „O instrucţiune a congresului avea să reguleze raporturile comisiunii cu aceste divanuri". în sfîrşit, se convenise, în chip verbal, că : pentru alegerea acestor divanuri, în timpul funcţionarii lor şi pană la organizarea definitivă a principatelor, sultanul va fi liber : sau să prelungească puterile domnitorilor de pe scaun, sau să-i înlocuiască cu caimacamii prevăzuţi de Regulamentele lor Organice, sau prin alţii, numiţi de el. Precum se vede, această dispoziţiune era din cele mai importante, căci erau puţine probabilităţi ca domnii pe scaun, mai ales acel al Moldovei, suspect şi Porţii şi Austriei, să mai fie menţinuţi în locurile lor ci, după toate probabilităţile, alegerile pentru divanurile ad-hoc aveau să fie făcute sub cîrmuirea unor caimacami numiţi de sultan. Poarta şi Austria aveau tot interesul pentru ca acei care aveau să prezideze alegerilor să fie bărbaţi pe devotamentul cărora ele să poată conta. încă înainte ca aceste dispoziţiuni să fie cunoscute, cucoana Catinca Balş luase dispoziţiuni pentru a se asigura de căimăcămie. Academia Românească posedă în original scrisoarea următoare a defunctului Panaite Balş (un văr al lui Toderiţă), din 15/27 martie 1856 : „Sinetul de zece mii de galbeni ce i l-am dat domnului Adossiades şi pe care vărul meu, vornicul Toderiţă Balş, îl confirmă, că această sumă va fi valabilă şi plătită, mă în-datoresc să n-o reclam de la vărul meu decît în cazul cînd varul meu va fi numit domn al Moldovei prin îngrijirea domnului Adossiades. Drept care am dat vărului meu această hîrtie în schimbul scrisorii ce o va scrie s.s. episcopului de Nicomedia. (Semnat) P. Balş" Mi se pare că această scrisoare zice mult atît despre gradul de onorabilitate a înalţilor funcţionari turci şi a în-cunjurimilor lor, cît şi despre mijloacele întrebuinţate de Toderiţă Balş. Vodă Ghica, căruia puţine din uneltirile duşmanilor săi îi erau necunoscute, îşi urma cu hotărîre lucrarea în favoarea Unirii, fără să se lese impresionat de intrigile, de calomniile şi de pamfletele ce se răspîndeau împotriva-i. La începutul lui mai 1856 a făcut pe Divanul General să voteze o nouă legiuire asupra presei, foarte liberală şi care desfiinţa de fapt cenzura. (Divanul General era un feli de Adunare de notabili numită de domn şi instituită, la 1849, de curţile suverană şi protectoare, pentru ca să înlocuiască Obşteştile Adunări ale principatelor, găsite de acele curţi prea independente şi pătrunse de principii revoluţionare.) La 12 mai legea era promulgată. Scopul domnului nu era altul decît să deie în mîna partidului Unirii, pentru susţinerea acelei idei, puternica pîrghie a propagandei prin presă. Speranţele sale n-au fost înşalate, căci s-au înfiinţat răpede mai multe foi unioniste care au pătruns pană în ungherile cele mai depărtate ale ţării. (7) în ziua de 25 mai (6 iunie), ajungea să vadă partidul Unirii constituit şi declarîndu-şi hotărîrea să lucreze pe faţă pentru Unire şi pentru un principe străin ereditar, aparţinînd unei dinastii europene alta decît acele ale împărăţiilor megieşe, prin presă şi prin delegaţi trimeşi să facă propagandă prin ţinuturi şi prin întruniri ţinute atît în capitală, cît şi în reşedinţele de ţinuturi şi la ţară. Un comitet special, alcătuit din cinci membri, avea să se ocupe mai în special de modul de alegere al divanurilor ad-hoc. Se mai arata necesitatea să se numească delegaţi care să intre în relaţii cu muntenii şi, deocamdată, se dădea această însărcinare lui Vasile Alecsandri. Iaca acuma numele semnatarilor actului constitutiv al noului partid : 544 545 Ştefan Catargiu, Petru Mavrogheni, Gheorghe Lăţescu, Leon Ghica, Constantin Ghica, Iancu Ghica, Alexandru Ghica, Alexandru Catargiu, Constantin Rolla, Constantin Hurmuzaki, Neculai Suţu, Dumitru Rallet, Costache Negri, Mihai Kogălniceanu, Neculai Pisoski, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu. în luna lui iunie, domnul a întreprins în ţară o călătorie care i-a servit mai ales de pretext pentru a face însuş propagandă unionistă şi primirea de care a avut parte a fost cît se poate însufleţită, prezentîndu-i-se pretutindeni acte prin care se cerea Unirea. Şi de atunci au început să curgă la Domnie petiţiunile pentru Unire, acoperite de mii şi mii de iscălituri. Dar de-abie s-întorsese la Ieşi, cînd capuchihaiaua lui din Constantinopol 1-a vestit că se pregăteşte o depeşă a marelui vizir prin care i se face cunoscut că termenul puterilor sale sosind, sultanul a hotărît să-1 desărcineze de ocîrmuirea Moldovei şi să numească în calitate de caimacam al Moldovei pe vornicul Toderiţă Balş, căruia să-i remită îndată frîiele guvernului. Deoarece telegrama marelui vizir cătră Balş a întîrziet mai multe zile. Grigore Ghica a remis ocîrmuirea, conform Regulamentului Organic, Sfatului Administrativ Extraordinar, şi a plecat la moşia Băseştii de la ţinutul Fălciului, a uneia din fiicele sale, de unde s-a dus apoi de-a dreptul la Paris. Cu cîteva zile după întoarcerea din călătoria ce Grigore Ghica o făcuse în ţară, Place, consulul francez, prin două scrisori la feli, adresate una lui Walewski, ministrul Afacerilor Străine a Franţei, şi cealaltă lui Thouvenel, ambasadorul francez la Constantinopol, li comunica faptul că Toderiţă Balş trimesese deplinele lui puteri casei Zarifi şi Vlasto din Constantinopol, pentru ca să trateze în numele său cu miniştrii turci pentru numirea lui la domnia Moldovei, în-sărcinînd acea casă să meargă pînă la 80 000 de galbeni, adică aproape de un milion de franci, spre a obţine acest rezultat, şi-i promitea, dacă reuşeşte, să-i deie, pe preţ mic, arenda salinelor şi dreptul de exportare al cerealelor. Casa în chestiune a răspuns că-i poate procura căimăcămia pentru 25 000 de galbeni (apr. 300 000 fr.) şi Balş a răspuns că 546 va lua căimăcămia numai cu siguranţa că va obţine pe urmă domnia. Balş şi-a luat postul în primire în zgomotul tunurilor austriace. Pe Piaţa palatului a trecut în revistă detaşamente moldoveneşti şi austriace şi a intrat în palat între doi generali austriaci. Atît comanda trupelor de ocupaţiune, cît şi consulul Godel-Lannoy arătau pe faţă cea mai vie mulţă-mire. Caimacamul găsind pe miniştrii predecesorului său cu demisiile date acestuia şi primite, ei gerînd numai în chip provizor afacerile, s-a grăbit să numească la toate departamentele pe antiunioniştii cei mai hotărîţi, printre care pe Costin Catargiu în capul Ministerului Justiţiei. De-abie părăsise vodă Ghica ţara şi se produceau mai multe defecţiuni în rîndurile acelor care pană atunci figurase printre fruntaşii lucrînd pentru Unire. Unul era Neculai Istrati care, după ce semnase petiţiunea unionistă 6e la 16/28 fevruar 1856, deveni deodată cel mai înfocat anti-unionist. (8) Un exemplu între altele pentru a arata ce fel de om era Neculai Istrati. El era căsătorit cu fiica unui Paras-chiv, care fusese vatav de ogradă la Mihalache Paşcanu şi făcuse avere în casa acestuia. Cînd marele om de bine şi marele patriot ce era Mihalache Paşcanu îşi dădu obştescul sfîrşit, la ianuarie 1857, pe cînd trupul lui neînsufleţit era vegheat de preoţi în ultima noapte ce o petrecu în casa lui şi ţara întreagă îl jalea, Neculai Istrati, parcă înadins, dădea în casa de alături un bal care ţinu toată noaptea. Al doilea era Neculai Millo, un fost ministru de finanţe al lui Grigore Ghica, care semnase şi el aceeaş petiţie, şi făcea acuma propagandă antiunionistă pană şi faţă de ambasadorul Franţei la Constantinopol, Thouvenel, apoi Neculai Mavrocordat, făcut de caimacam şef al miliţiei, Vasilică Ghica, care scrisese în favoarea Unirii, amîndoi semnatari ai petiţiei unioniste, Alexandru (Coco) Studrza, care-şi vîn-duse convingerile unioniste pentru slujba de secretar de stat, şi încă doi indivizi mai puţin însemnaţi, ca Neculai Docan şi Dumitru Cornea. Cu vremea s-au mai adăugit şi alţii. O goană cumplită a plecat îndată împotriva tuturor funcţionarilor numiţi sub Grigore Ghica ; cruţaţi au fost numai acei puţini care aveau spete separatiste şi consimţeau să-şi schimbe părerile în privinţa Unirii. Toţi ispravnicii, 547 aproape toţi privighitorii, aproape întreaga justiţie au fost schimbaţi, numindu-se în locul lor oameni care putuse să se fi făcut vinovaţi de toate turpitudinile, numai să se declare antiunionişti. Aceste schimbări alcătuiau o abatere din cele mai făţişe atît de la Regulamentul Organic, cît şi de la vechile obiceiuri ale ţării, potrivit cărora caimacamii nu erau în drept să facă, nici o numire, nici o înaintare în grad sau în funcţie, să nu confere nici o boierie, să nu înainteze nici pe un boier în rang. Cu deosebire scandaloase fost-au numirile făcute în ramul judecătoresc de Costin Catargiu. Ispravnicii şi privighitorii au fost însărcinaţi să stoarcă de la ţărani, prin orice mijloace, petiţii antiunioniste, menite să distrugă efectul făcut de cele unioniste, oferite cu însufleţire administraţiei lui Grigore Ghica. Şi de la sfaturile din Ieşi în care se puneau la cale aceste petiţiuni impuse şi aceste schimbări de funcţionari, erau nelipsiţi consulul austriac, Godel-Lannoy, generalii austriaci şi, mai ales, cucoana Catinca. Iar în ţinuturi ispravnicul şi privighitorii nu făceau nici un pas pană nu se sfătuiau cu comandanţii trupelor austriace. în ţinutul Bacăului, unde era ispravnic Costache Paladi, s-au văzut chiar militari austriaci în uniformă ducînd petiţiuni împotriva Unirii prin sate, spre a fi iscălite de ţărani. în ţinutul Neamţului fusese numit de curînd ispravnic colonelul Gheorghe Rosetti-Roznovanu. Guvernul neavînd mare încredere în zelul său antiunionist şi mai ales austro-fil [...] trimesese o adevărată misiune însărcinată să strîngă, în satele ţinutului, petiţiuni împotriva Unirii. Roznovanu a adus faptul la cunoştinţa ministerului, cerînd ordin de urmare, şi ministerul i-a răspuns că : toate opiniunile fiind libere, nu trebuie să puie obstacol semnăturilor, numai întrunirile şi manifestaţiunile publice fiind interzise. Dar Roznovanu, întemeindu-se pe un ordin al căimăcă-miei din întăiele zile ale existenţei sale şi menit să puie capăt semnăturilor şi manifestaţiilor în favoarea Unirii, a dat ordin privighitorilor să aresteze orice persoană, oricare i-ar fi rangul, care ar aduna ţăranii pentru a li lua semnături sau a provoca manifestaţii politice. Doi din adunătorii 548 de petiţiuni antiunioniste au fost arestaţi, dar au putut să scape şi să-şi puie hîrtiile cele mai compromiţătoare în siguranţă înainte de a fi prinşi pentru a doua oară. Ispravnicul a făcut atunci o cercetare din cele mai aspre şi s-a constatat cu prisosinţă că acei musafiri voiau să silească pe vornici şi pe preuţi să puie, sub nişte petiţii separatiste, peceţile satelor şi acele ale parohiilor, dîndu-se drept delegaţi ai Sfatului Administrativ. La terminarea anchetei sosi un înadins curier care aducea lui Roznovanu ordin să puie imediat persoanele arestate în libertate şi, predînd administraţia în mînile vornicului Costache Ghica, să vie la Ieşi, unde prezenţa lui este de absolută nevoie. Costache Ghica era tocmai unul din emisarii antiunionişti arestaţi de Roznovanu şi devenise celebru în toată Moldova pentru că, ceva mai înainte, în calitate de ispravnic, însoţise, în plină uniformă de ispravnic, pe capra trăsurii, pe soţia consulului austriac Godel-Lannoy, într-o călătorie ce aceasta o făcea de la Piatra Ia mănăstiri. Lui Roznovanu însă nu i-a fost cu putinţă să afle vrodată pentru ce prezenţa lui la Ieşi era trebuitoare. Cu mare greu a obţinut audienţă de la camaicam, iar explicarea dintre dînşii a fost din cele mai furtunoase. Bineînţeles că Roznovanu şi-a dat fără întîrziere demisia. în mai multe ţinuturi, cînd tinerii orăşeni întrebuinţaţi de partidul Unirii pentru propagandă percurgeau satele în costum naţional, erau arestaţi şi maltrataţi în chipul cel mai brutal de agenţii administraţiei. Şi ocîrmuirea caimacamului nu era învinovăţită numai de arbitrar împotriva partidului Unirii, ci şi de toate celelalte păcate ale unei administraţii ticăloase şi corupte, iar partea din aceste păcate pusă în sarcina cucoanei Catincăi numai mică nu era : se citau, ca fiind datorite ei, fapte de hatîr, arbitrar, venalitate şi desăvîrşită lipsă de orice sim-ţimînt de demnitate faţă de turci şi de austriaci. Era, dealtmintrelea, un secret cunoscut de toată lumea că cabinetul austriac se angajase să procure lui Teodor Balş domnia ereditară a Moldovei, dacă el, în alegerile pentru divanul ad-hoc, reuşeşte să învingă partidul Unirii. în familiile noastre boiereşti nu erau expresiuni destul de energice cînd era vorba să se exprime indignarea resimţită pentru trădarea intereselor ţării de cătră părechea căimăcamească, pentru 549 incapacitatea lui, pentru josnicia, răutatea, lăcomia de B*ani şi lipsa de scrupule care caracterizau pe cucoana Catinca. Precum am arătat mai sus, tata fusese cumnat cu Toderiţă Balş şi trăise cu el totdeauna în cele mai bune rela-ţiuni. însă, de la ridicarea la căimăcămie a lui Balş, nu au mai dat ochi unul cu altul, iar pe cucoana Catinca toată familia mea o avea în oroare. Libertatea presei, acea armă puternică ce Grigore Ghica o pusese în mîna partizanilor Unirii, nu putea decît să stingherească în cel mai înalt grad pe adversarii Unirii : caimacamul, Austria, Turcia şi micul mănunchi de boieri potrivnici marei idei şi, pentru cea mai mare parte, abuzivi. Nu se ştie precis de unde a pornit sugestiunea, probabil de la austriaci, dar la începutul lunii septemvre 1856 a sosit caimacamului un ordin peremptoriu al lui Fuad-paşa, pu-nîndu-i în vedere ca, fără întîrziere, să desfiinţeze legiuirea presei promulgată de fostul domnitor şi să reînfiinţeze regimul care exista înainte de acea legiuire, adică cenzura. Faud-paşa mai adăugea că, spre acest sfîrşit, mijloacele cele mai nemerite i se păreau următoarele : să nu se mai deie autorizaţie pentru publicarea a nici unui ziar nou de orice feli ; să se cheme redactorii jurnalelor în fiinţă şi să li se facă cunoscut : că ei sunt datori a nu trata în nici un chip despre chestiunile care pot jigni drepturile înaltei Porţi, să se oprească cu stricteţă de a se da în public vreun atac de orice feli în contra m.s. sultanului... sau să se insereze vrun articol care să poată da prilej la reclamaţie din partea înaltei Porţi sau a puterilor aliate. La caz de neurmare, ziarul avea să se suspende definitiv. Un cenzor însărcinat cu pri-vigherea şi executarea acestor măsuri şi răspunzător de executarea lor avea să fie numit imediat. N-am nevoie să spun că măsura ordonată de turci fără umbră de drept a fost îndată executată, G. Asachi şi Costache Negruzzi fiind însărcinaţi cu cenzura. Steaua Dunărei, valorosul organ unionist condus de Kogălniceanu, Mălinescu şi Neculai Ionescu, îndată ce a apărut decretul caimacamului care suspenda legiuirea lui Ghica asupra presei, a anunţat printr-un suplement, ieşit la 11 septemvre 1856, că : „apărută odată cu legiuirea presei, la 12 mai trecut, îşi întrerupe publicarea odată cu suspendarea ! acestei legiuiri şi restatornicirea cenzurii de mai nainte". Totodată aducea la cunoştinţa abonaţilor că pune la dispoziţia lor prisosul banilor plătiţi pană la împlinirea abonamentului. De-abie trecute cîteva zile şi nu se mai publica în Ieşi, şi prin urmare în toată Moldova, decît foaia oficioasă a guvernului, care nu contenea cu articolele împotriva Unirii, cu lauda Turciei şi a oştirii austriace care ocupa ţara. în patima de a lovi în tot ce credea că este favorabil Unirii, ocîrmuirea lui Toderiţă Balş desfiinţa chiar cele mai multe din puţinele şcoli ce le poseda Moldova de atunci ca : Academia de la Ieşi, singura şcoală secundară laică de stat înfiinţată încă din vremea lui Mihai Sturdza, marea şcoală secundară din Tîrgul Neamţului, înfiinţată cu veniturile mănăstirii, şi douăzeci şi două de şcoli primare urbane, adică toate acele care erau în fiinţă în Moldova, profesorii şi învăţătorii fiind suspecţi de unionism. Amestecul consulului austriac în ocîrmuirea ţării şi de- | săvîrşita supunere la ordinele sale a ocîrmuirii caimacamului deveneau din zi în zi mai evidente. Gddel, negăsind ministerul moldovenesc destul de devotat intereselor turco-aus-triace, izbutise să obţie modificarea lui în sens şi mai separatist decît era pană atunci. în locul logofătului Teodor Balş (conu Toderaş), trecu la Interne logofătul Neculai Cantacuzino. Acesta fusese ministru aproape toată viaţa lui, dar trecea drept cel mai cumplit prevaricator ce-1 avuse Moldova pe lîngă Mihalache Sturdza, un bărbat împotriva căruia se articulau acuzaţiile cele mai grave. Insă dacă era adversar neîmpăcat al Unirii, cu trupul şi cu sufletul, mai ■ era în schimb un bărbat capabil şi experimentat, în stare | să facă unioniştilor cele mai cumplite greutăţi. „Cest un homme rompu aux affaires", zis-a de dînsul cucoana Catinca lui Place, care-şi arata mirarea ce-i pri- j cinuia numirea lui. „// passe pour etre encore plus rompu aux concussions et aux autres abus", răspuns-a francezul, iar căimăcăneasa i a schimbat vorba. I Iaca ce meşteşug s-a întrebuinţat pentru a decide pe Neculai Cânta să primească Ministerul Dinlăuntru, cum i se zicea, şi a scapă totodată de Divanul domnesc, Curtea 550 551 Supremă a Moldovei, foarte bine alcătuită atunci şi foarte independentă, avînd ca preşedinte pe Vasile Sturdza, unionist ^convins^ şi bărbat a cărui integritate era recunoscută de toată ţara şi, ca atare, alcătuia o piedecă pentru multe proiecte de ale caimacamului şi ale miniştrilor săi. Iaca ce meşteşug s-a întrebuinţat, atît pentru a ademeni pe Neculai Cânta să primească Ministerul de Interne, cît şi pentru a scapă de divan. Logofătul Neculai Cânta avînd a se judeca înaintea^ acelui divan cu aga Manolache Codrescu, pentru o moară, a adresat caimacamului o petiţie prin care îl ruga ; să prezideze însuş divanul cu prilejul acelei judecăţi, date fiind iregularităţile fără exemplu (?) şi persecuţiunea vede-rată (?) a divanului în acea afacere, care ar fi mers pană la întrebuinţarea de fraude şi „văzînd actele atît de necuviincioase^ ale acestui divan". Caimacamul a pus rezoluţie că : „văzînd împrejurările expuse, afacerea va fi judecată sub preşedinţia noastră". Vederat că, faţă de o asemenea rezoluţie, preşedintele nu putea decît să-şi deie demisia. A fost urmat _ de întregul divan, iar caimacamul şi Costin Catargiu, ministrul Dreptăţii, s-a grăbit să primească aceste demisii, scăpîndu-se de o instanţă supremă care era cît se poate de supărăcioasă pentru ei şi numind alta, alcătuită din creaturi de ale lor, şi după o săptămînă, logofătul Necu-lai Cânta era ministru de Interne. 1 ^ Transfugul Neculai Istrati a fost numit ministru al Lu- I crărilor^ Publice, departament unde putea găsi număroase j prilejuri^ de^ afaceri mănoase, cum avea obicei să le facă, fară însă să se îngrijască dacă sunt spre paguba sau spre folosul statului. Dar numirea care, cu drept cuvînt, a surprins pe toată lumea a fost acea a lui beizade Neculai Conache-Vogoridi Ia departamentul Finanţelor. Neculai Vogoridi, care ^fusese împămîntenit moldovan în chip ilegal de cumnatu-său Mihai Sturdza şi vorbea o moldovenească din cele mai pocite, se căsătorise, spre nenorocirea ei, cu Catinca Conache, cea mai bogată moştenitoare din Moldova, fiica unică a poetului şi preabogatului logofăt Costache Conache, a cărei avere urieşă, după moartea lui Conache, Vogoridi o mîncase aproape pe jumătate, mai ales cu femei uşoare şi în chefuri. Era tocmai contrarul unui bărbat căruia să i se încredinţeze Ministerul de Finanţe al unei ţări : risipitor, incapabil, leneş, usuratec şi fără cultură. Adevărata pricină a numirii lui fusese faptul că dispunea de spijinul puternic la Constantinopol, al tătîne-său, Ştefanache Vogoridi, fostul caimacam de la 1821—1822, căruia servicii însamnate făcute porţii îi păstrase, pană la adinei bătrîneţe, influenţă şi vază la Poartă. Cucoana Catinca, atîtputernică asupra minţii soţului său, lucrase pentru a aduce pe beizadea Neculai în minister, numai în scopul să-şi asigure şi acest sprijin. în cursul verii anului 1856, cauza Unirii se alesese cu un nou şi formidabil duşman ; Anglia, care pană atunci i se arătase mai mult favorabilă, fie din interes rau înţeles pentru viitorul Turciei, fie din spirit de gelozie şi de neîncredere către Franţa, se vădi de acum înainte făţiş ostilă acestei idei. Iar Austria, care de mult făcuse pregătirile trebuitoare pentru evacuarea principatelor, începu să ieie măsuri care indicau intenţiunea să prelungească rămînerea într-însele a trupelor cesaro-crăieşti. Aceste de pe urmă măsuri erau atît de vederate şi de nejustificate, încît ele avură drept rezultat să neliniştească pană şi pe turci. Tocmai atunci Poarta supunea Comisiei Europene, ai căror membri se aflau încă mai de multă vreme la Constantinopol, un proiect de firman pentru convocarea divanurilor ad-hoc, proiect care, dealtmintrelea, reducea cu desăvîrşire drepturile şi atribuţiunile acelor adunări. Compunerea propusă de Poartă pentru divanuri, ca .şi modul de alegere şi de deliberare ar fi asigurat cu bună samă izbînda părerilor favorizate de Poartă, de Austria şi de partizanii abuzurilor din trecut. Ambasada franceză a combătut acest proiect de firman în chipul cel mai hotărît şi nu încape îndoială că acelei opuneri se datoreşte faptul că firmanul nu a fost promulgat în forma care i-o dăduse Poarta. A urmat o lungă discuţie între puteri asupra cuprinsului acelei convocări. Turcii voiau mai cu samă să împiedice şi să suprime orice discuţiune şi hotărîre a divanurilor asupra chestiunii Unirii. Numai insistenţelor stăruitoare şi energice făcute de Napoleon al III-lea datorim faptul că acest drepj, mai preţios decît toate celelalte la un loc, nu ne-a fost tăgăduit şi că condiţiunile în care s-a convocat divanului modul în care avea să se facă alegerea n-au pus cu desăvîrşire - stavilă năzuinţelor unioniste. Dacă firmanul de convocare al Divanurilor ad-hoc de la 1/13 ianuarie 1857 era departe să cuprindă condiţiuni de alegere democratice, el totuş a făcut Z cu putinţă alegerea unei adunări însufleţită de cel mai viu 552 553 patriotism, de un frumos spirit de sacrificiu şi de o desăvârşită pătrundere a interesului vital al neamului. Şi Unirea era fără îndoială dorinţa fierbinte a naţiunii întregi. îmi aduc aminte încă în casa noastră de vălătuci de la Pralea, nu numai de cuvintele pline de patriotică însufle-ţile ale tatei şi ale mamei, ale moşilor mei, ale rudelor şi prietenilor casei, dar şi de cele ale slugilor şi ale ţăranilor. A suflat, în cursul acelor trei ani : 1856,_ 1857 şi 1858, un vînt deosebit de generos asupra Moldovei noastre, un vînt care nu vorbea de bănci, de acţiuni, de întreprinderi, de slujbe, de foloase, ci de muncă şi de jertfe pentru neam, un vînt la suflarea căruia oricine cu bucurie îşi vîra mîna cît mai în fundul buzunariului spre a aduna mijloacele trebuitoare pentru întemeierea viitorului acestui neam. Şi în aceasta luptă, pentru a doua oară de atîta sute de ani de la Răz-boieni încoace, obştea marei boierimi moldoveneşti era în fruntea luptătorilor şi, punînd binele românimii mai presus de toate, lupta ca însuşi să doboare temelia bogăţiei şi a puterii sale. Datu-s-au luptă pentru Unire şi dincolo de Milcov,^ luptă frumoasă, şi departe de mine este intenţiunea să_ micşorez valoarea ajutorului dat pricinii sfinte de naţionaliştii^ munteni, dar neasamanat mai uşoară fost-a lupta pentru ei decît pentru moldoveni. Turcia şi Austria şi-au pus toate_ puterile în combaterea ideii unioniste în Moldova, unde Unirea pri-mejduia greu interesele materiale tocmai ale clasei celei mat puternice, ale marei boierimi, care se bucura de monopolul funcţiunilor publice şi a influenţei politice. Muntenia fiind mai mare şi mai populată decît Moldova, partea ei în funcţiuni şi în influenţă politică nu putea decît să copleşească şi, cu încetul, se reducă la nimica pe acea a Moldovei, iar capitala nemaiputînd rămînea în Ieşi, valoarea caselor din acel oraş ale boierimii moldoveneşti avea să scadă în chip simţitor. Unirea era o tranzacţiune între amîndouă ţările în care Muntenia avea numai foloasele materiale, iar Moldova numai pagube. Deşi instrumentele Porţii şi ale Austriei, precum şi reprezentanţii celor nărăviţi în răle au avut grijă să repete necontenit, pe toate tonurile, acest cîntec moldovenilor, ei nu au izbutit să moaie întru nimica înflăcărată şi curata lor iubire de neam. în veci mîndră are dreptul să fie Moldova de lupta ce a dus-o pentru Unirea Ţărilor Surori, temelia fără de care nu s-ar fi putut ajunge la întregirea Neamului, şi binecuvîntate fost-au roadele ce abnegaţia moldovenilor din a şăsa decadă a veacului trecut le-a adus acestui neam. Acţiunea lor era atît de stăruitoare şi de energică, Steaua Dunărei, transportată la Bruxelles, făcea aşa de mult rău duşmanilor Unirii, expunînd, în limba franceză, în faţa Europei întregi, atît bărbaţii pătaţi şi mijloacele odioase de care se serveau ^Poarta Otomană, Austria şi creaturile lor, caimacamul şi mănunchiul acelor potrivnici aspiraţiunilor naţionale, încît în luna fevruar 1857, Balş se plîngea Porţii că nu posedă mijloacele necesare pentru ca să se apere împotriva opoziţiei înverşunate a cîtorva oameni care pregătesc tulburări şi cerea de la turci puteri pentru ca să poată proceda cu forţa împotriva lor. în realitate însă, ocîrmuirea separatistă n-a neglijat nimica pentru că să provoace pe unionişti la tulburări, dar din fericire nu a reuşit, deşi li-a pus răbdarea Ia grea încercare. Partidul Unirii a dovedit cu acest prilej o disciplină admirabilă, deşi nu lipseau într-însul elemente tinere şi energice, foarte dispuse la întrebuinţare de mijloace energice. Caimacamul nu aştepta decît prilejul care i-ar fi permis să întrebuinţeze mijloacele ce i le-ar fi dat Poarta pentru ca să lovească în bărbaţii din fruntea comitetului unionist. Răspunsul Porţii n-a avut vreme să sosească, căci Toderiţă Balş a murit la 17 fevruar/1 marte 1857, în urma unei pneumonii. Cucoana Catinca a izbutit să obţie de la Poartă, drept răsplătire pentru serviciile făcute sultanului, o pensie de două^ mii de galbeni (23 500 franci) pe an. Şi pentru ca să nu aibă nici o cheltuială pentru încasarea ei, această pensie a fost afectată asupra tributului ţării. Economia ce zisa cucoană o realiza, încasînd-o de-a dreptul de aici, a ieşit pe dos, ca multe economii, căci, cînd după războiul Independenţei şi după Congresul de la Berlin, cucoana Catinca şi-a reclamat de la turci pensia pe un an şi jumătate, guvernul sultanului a răspuns în termenii cei mai elogioşi pentru serviciile cucoanei Catincăi, dar a arătat că pensiunea ce i se hărăzise pentru ele era special afectată asupra tributului şi că acel tribut fiind acuma desfiinţat şi nemaiîncasîndu-se de guvernul împărătesc, iar pe de altă parte dată fiind situaţia precară a tezaurului otoman, cu mare părere de rău nu-i mai 554 555 poate plăti pensiunea. Fosta căimăcămeasă era deci sfătuită să se adreseze guvernului român, căci, zicea Poarta, de serviciile făcute de dînsa şi de neuitatul caimacam nu se folosise numai sultanul, ci mai ales Moldova. Şi cucoana Catinca s-a adresat, într-adevăr în chip discret, guvernului român şi chiar regelui Carol, bineînţeles cu un succes negativ. Era departe de a fi săracă dar, pentru ca să frustreze pe fiul ei de orice moştenire, îşi pusese toată averea în viager. Am auzit pe nenumăraţi marturi oculari descriind funeraliile lui Toderiţă Balş şi toţi, fără excepţie, afirmau că ele au avut loc în mijlocul indiferenţii obşteşti. Afară de lumea oficială, care nu se putea scuti să fie faţă, căci primise ordi-nile cele mai severe în această privinţă, n-au asistat decît puţine rude şi afini. Pentru a ţinea cordoanele nu s-au găsit decît coloneii de pompieri şi ofiţeri afară din cadre. Persoanele însărcinate cu purtarea cheltuielilor de înmormîntare neglijase să prevadă un fond pentru pomenile obişnuite în asemene cazuri. Această neglijenţă a făcut ca calicimea adunată spre acest sfîrşit să izbucnească într-un larg : Ura ! cînd a văzut cortegiul părăsind Uliţa Mare pentru a se angaja în acea ducînd la biserica „Sfîntului Dumitru", biserica familiei Balş, unde aveau să fie înmormîntate rămăşiţele caimacamului. Capitolul IV CE ŞTIU DESPRE UNIRE (URMARE) In Ieşi se ştia că candidatul la căimăcămie protejat de Austria era Costin Catargiu şi mare era, în cercurile unioniste, temerea că Poarta să nu-1 numească pe el, care era urît de toată lumea. Unioniştii şi chiar parte din separatişti, cunoscîndu-1 de vreme îndelungată, perfect în curent cu lipsa lui de scrupule, cu spiritul său de intrigă şi cu cumplita-i brutalitate, s-au grăbit să adreseze şi consulilor din ţară şi ambasadorilor de la Constantinopol, repeţite jălbi pentru ca să obţie de la Poartă trimiterea unui caimacam cinstit şi imparţial. r Spre mierarea şi indignarea tuturor, alegerea Porţii căzu asupra lui Neculai Vogoridi, aceasta în urma unui tertip, datorit, fără umbră de îndoială, crierilor îmbătrîniţi în intrigă ai lui Ştefanache Vogoridi, fostul caimacam de la 1821— 1822, tatăl lui Neculai, şi al cărui victimă n-a mai fost de astă-dată un boier moldovan incult, vanitos şi, dacă patriot, nu tocmai clarvăzător, ca Teodor Balş de la Flămînzi, dar foarte deşteptul şi perspicacele consul al Franţei din Ieşi, i Victor Place. I Neculai Vogoridi se dusese la Place şi-i propusese să-1 1 recomande lui Thouvenel, pentru ca acesta să sprijine pe lîngă Poartă numirea lui ca caimacam în locul lui Balş, el îndatorindu-se să-i deie în schimb următorul revers : j „Eu, subsemnatul, încrezător în lealitatea Franţei şi în ' simpatia ei pentru principate, m-aş stima fericit să am con-i cursul guvernului său, pentru ca să fiu numit caimacam. în acest caz mă îndatoresc, în chipul cel mai formal, să nu fac nimica ce ar putea să împiedece, fie în alegeri, fie în divanuri, libera expresiune a dorinţilor populaţiunilor. Promit i să administrez cu cea mai întreagă imparţialitate." I (Cele de mai sus erau scrise de mîna lui Place, ceea ce j urmează, de acea a lui Vogoridi.) ' „Aprobat scrisoarea de mai sus, ale cărei clauze le pri- j mese toate. i 2 mane 1857. I Semnat : Neculai Conache Vogorides. Spre întocmai copie cu originalul. Semnat : V. Place". I Şi Place, bărbat deosebit de deştept şi de fin, cu totul ( cîştigat ideii Unirii şi a cărui carieră depindea în mare parte j de reuşita ei, a fost cu totul înşalat de aceşti greci vicleni şi j a recomandat lui Thouvenel pe Neculai Vogoridi, trirneţînd 1 ambasadorului, odată cu recomandaţia, şi reversul de mai sus. Iar Thouvenel ştiind că internunţiul austriac, Prokesch, lucrează din răsputeri pentru Costin Catargiu, spre a scapă de acesta, a recomandat pe Vogoridi, şi Poarta, care ştia ce face, s-a grăbit să-1 numească. Indignarea ţării era justificată prin faptul că Vogoridi era fiu de străin, născut în străinătate, împămîntenit în chip 556 557 cu totul nelegal în violarea anexei X a Regulamentului Organic şi, chiar după acea împămîntenire, urmase să rămîie funcţionar otoman şi căpătase, puţină vreme înainte de numirea la căimăcămie, demnitatea de routlei oulia. Vorbea o moldovenească din cele mai păsăreşti, avînd în multe cazuri nevoie de tâlmaci pentru a înţelege bine sau a se face înţeles în limba ţării. Aşa, într-o adunare, nu mai ţin minte unde, la care era de faţă şi mama, cineva făcînd aluzie la originea lui străină, el a protestat prin cîteva cuvinte, din care asistenţa a înţeles numai cele de pe urmă : „Vogoridi mi ieste moldovano". Apoi purtarea lui stîrnise cu drept cuvînt dispreţul ţării. Faptul că nu s-a făcut îndată o protestare împotriva acestei numiri trebuie fără îndoială atribuit sfaturilor de_ moderaţiune ale lui Place şi înţelepciunii Comitetului unionist, care şi-a dat samă de importanţa ca relaţiunile cu Poarta să nu se încordeze prea tare şi avea fermă încredere în reuşita scopului pentru care lucra. Puţine zile după venirea la Ieşi a Iui Cabuli efendi şi a lui Fotiade, care aduceau firmanul de numire a lui Vogoridi, Neculai Cânta a trecut la Justiţie pentru ca să facă loc, la Interne, lui Costin Catargiu. Aceasta pentru că, la intrarea în minister, cu trei luni înainte, a lui Neculai Cânta, Vogoridi şi Istrati, se pusese celui dintăi întrebarea : dacă el se obligă să împiedece ca măcar un singur unionist să pătrundă în divanul ad-hoc. Şi Neculai Cânta, bărbat experimentat, răspunsese că se obligă să lucreze în acest scop, dar nu se poate obliga să reuşească. Atunci a fost întrebat dacă primeşte Ministerul de Interne cu condiţie ca toată acţiunea electorală, precum şi numirile şi destituirile de funcţionari să fie încredinţate lui Istrati, care ie asupra-şi toată răspunderea izbutirii. Cânta consimţind, Istrati a dus de atunci toată campania împotriva partidului unionist. Acuma, după instalarea noului caimacam, cu prilejul unei întruniri, în casă la Costin Catargiu, a miniştrilor, cu Vogoridi, cu Fotiade şi cu consulul austriac Gddel-Lannoy, punîndu-se din nou lui Neculai aceeaş întrebare ce i se pusese în alt rînd, el a dat acelaş răspuns ce-1 dăduse şi atunci. Iar Costin Catargiu declarînd că, dacă i se dă lui departamentul Internelor, el răspunde de desăvîrşita reuşită a alegerilor, iar „dacă se va alege în divan un singur unionist să i se radă musteaţa". Gddel-Lannoy a impus transferarea lui la Interne. Grăbindu-se să cheme la Ieşi pe toţi ispravnicii şi privighitorii din ţară, le-a declarat că : „Va zdrobi partidul Unirii şi va face praf din unio-nişti ! A dat apoi tuturor diregătorilor ordinele cele mai straşnice pentru ca, prin toate mijloacele, să împiedice orice pro- fiagandă a unioniştilor, neîngăduind pe delegaţii comitetelor or să pătrundă prin sate şi să ţie întruniri cu ţăranii. Apoi toţi au primit ordin să se înfăţoşeze lui Gddel-Lannoy. Dealtmintrelea, Fotiade nu ascunsese lui Place că adusese pentru Vogoridi de la Constantinopol instrucţiuni poroncin-du-i să păstreze miniştrii numiţi de Balş şi să lucreze cu toată energia împotriva Unirii, lucru despre care consulul se grăbise să scrie lui Thouvenel. Cam în acelaş timp plecase din Constantinopol baronul de Talleyrand-Perigord, comisarul Franţei în Comisia Europeană, însărcinată cu cercetarea stării Principatelor şi cu controlarea aducerii la îndeplinire a stipulaţiunilor tratatului de la Paris privitoare la ele. Pe rînd, sosiră în Bucureşti, unde avea să fie sediul acelei comisiuni, Liehmann von Palmerode, comisarul austriac, baronul von Richthoffen, acel prusian, sir Edward Bulwer, acel britanic, cavalerul Benzi, comisarul Sardiniei, Basily, acel al Rusiei, şi Savfet-paşa, comisarul Porţii, care era totodată şi preşedintele Comisiunii Europene. Talleyrand fu primit cu cel mai mare entuziasm deoarece se cunoştea sprijinul ce împăratul francezilor îl dădea ideii Unirii. De o primire simpatică s-au bucurat asemene şi comisarii Sardiniei, Prusiei şi Rusiei, care reprezentau guverne favorabile şi ele dorinţelor românilor. La mijlocul lui marte plecau, în sfîrşit, ultimele detaşamente de trupe austriace, după ce sleise toate pretextele de prelungire a ocupaţiunii ţărilor noastre. Lăsau însă în urma lor simţiminte de ură neîmpăcată şi de dispreţ nemărginit în sufletele dealtmintrelea atît de jblînde ale poporului moldovenesc de atunci. Şi această ură nu era doară datorită nici unor abuzuri grozave, nici unor brutalităţi deosebite, dar mai ales spiritului lor meschin, necontenitelor sîcăieli şi pretenţiilor să găsească, într-o ţară aşa de înapoietă ca Moldova de atunci, comfortud şi uşurinţile legate de civilizaţia apusană şi, în sfîrşit, dispreţului ce-1 manifestau faţă de ţară şi de locuitorii ei, de cîte ori se găseau în prezenţa unor oa- 558 559 ru- meni care nu ştiau sau nu îndrăzneau să li răspundă cum se cuvenea. Ţin minte cum bărbaţii şi mai ales femeile din clasele de jos, slugi şi clienţi ai caselor boiereşti, nu puteau vorbi de austriaci, pe care îi numeau nemţi, fără ca privirea să li se încrunte şi fără ca să scrâşnească din dinţi. Şi aceste simţiminte au trăit cît a trăit generaţia care văzuse ocupaţia austriacă, mai lăsînd urme şi în urmaşii lor. Precum am văzut, ziarele unioniste încetase să mai apară de cînd Toderiţă Balş, din ordinul Porţii, desfiinţase legea presei a lui Grigore Ghica şi restabilise cenzura. în Ţara Românească însă, caimacamul, fostul domnitor Alexandru Ghica, nu ceruse nici o înăsprire a legii presei (pe care Ştirbei nu o scosese de sub cenzură), astfel că, la începutul anului 1857, apăreau peste Milcov cinci ziare care susţineau cauza Unirii. (Şi Alexandru Ghica, asupra simpatiilor unioniste ale căruia lumea îşi făcuse dintăi mari iluziuni, nu întîrziese să arate, pe lîngă o absolută incapacitate, un desăvîrşit servilism cătră voinţile Porţii şi ale Austriei.) Dar îndată după numirea lui Vogoridi, foştii editori de ziare din Moldova, care încetase să mai scoată ziarele lor, bazîndu-se pe firmanul de convocare a alegătorilor Divanului ad-hoc, pe dreptul acelor alegători să-şi susţie şi să-şi facă cunoscute părerile privind viitorul ţării şi pe ilegalitatea desfiinţării legii lui Grigore Ghica, desfiinţare „care nu se baza pe nici o lege votată de corpul legiuitor", au petiţionat caimacamului, cerînd repunerea în vigoare a legii de la 12 mai 1856, mai cerîndu-i să numească un cenzor. Guvernul nedînd nici un răspuns la acea periţiune, editorii în chestiune s-au adresat consulilor puterilor garante. Place, Richthoffen şi Basily au intervenit la caimacam, însă acesta nu le-a dat nici lor vrun răspuns. Şi astfeli partidul Unirii în Moldova a fost silit să ducă lupta electorală fără nici un organ de presă. Dar, precum am arătat mai sus, Steaua Dunărei, cel mai valoros din ziarele unioniste, îşi mutase sediul de la Ieşi la Bruxelles, unde apărea în franţuzeşte. N-a putut da ajutor printre^ alegători, dar în schimb a contribuit mult la crearea în străinătate a unei atmosfere favorabile Unirii. în acest timp, Costin Catargiu se ţinea cu sfinţenie de făgăduinţa ce o dăduse faţă cu Godel-Lannoy şi cu Fotiade. 560 El nu se dădea înapoi înaintea nici unei samovolnicii pentru ca să împiedece pătrunderea măcar a unui singur unionist în adunarea care avea să exprime Europei dorinţile Moldovei. Prin toate mijloacele căută să intimideze pe unionişti şi mai ales să falsifice listele electorale, folosindu-se în acest scop de textul puţin clar al firmanului. Dispoziţiunile lui fiind obscure, mai ales în ceea ce se atingea de domiciliul alegătorilor din categoria proprietarilor mari, guvernul s-a folosit de faptul că mulţi din aceştia stăpîneau moşii în mai multe ţinuturi, pentru a poronci ispravnicilor acelor ţinuturi unde aveau proprietăţi să-i şteargă de pe liste, sub cuvînt că domiciliază în alt ţinut. Partidul Unirii alcătuise comitete în toate ţinuturile şi redactase programe care au fost tipărite la Bucureşti, tipărirea lor la Ieşi fiind strict oprită. îndată ce a aflat acest fapt, guvernul, asimilînd comitetele electorale unor societăţi secrete, leja interzis, ca şi publicarea profesiunilor de ere-, dinţa, şi le-a declarat criminale. Ispravnicii au fost autorizaţi să întrebuinţeze forţa armată pentru îndeplinirea acestor ordine. Apoi s-a luat dispoziţia ca toate listele electorale să fie trimese la Iaşi spre a fi supuse revizuirii Ministerului de Interne. Institutorul Turculeţ de la şcoala din Tataraş^din Ieşi, şi Cuparencu, proprietar din acelaş oraş, pentru că se văzuse în mînile lor un program unionist şi fiindcă ei îşi exprimase opiniunile politice faţă de mai mulţi cetăţeni, au fost ridicaţi, noaptea, din paturile lor, duşi înaintea lui Costin Catargiu care, după ce i-a batjocurit şi i-a suduit în chipul cel mai vulgar, i-a amerinţat că-i va pune jos şi va poronci să-i bată cu biciul la c... Au fost apoi duşi la închisoarea poliţiei de unde nu li s-a dat drumul decît după cîteva zile, în urma intervenţiunii consulilor Franţei, Prusiei şi Rusiei. Turculeţ şi Cuparencu au scăpat cu ameninţarea că vor fi puşi jos şi bătuţi, dar în ţinuturi agenţi unionişti au fost bătuţi de fapt. Aşa a păţit, spre exemplu, la Roman, Ion Agărici, bărbatul politic binecunoscut în urmă. Prins de „cazacii", cum se numeau atunci slujitorii, ai ispravnicului de Roman, în flagrant delict de propagandă unionistă, cu buzunările pline de manifeste şi alte hîrtii unioniste, şi dus la isprăvnicie, a fost întins jos şi bătut cu 561 nuiele. Păţania neplăcută 1-a făcut mai prudent, dar întru nimica nu i-au modificat opiniunile. — Iaca un c... istoric şi care merită să fie sărutat de voi, tineretul, zisu-mi-a odată în anticamera Camerii, Kogîl-niceanu, povestindu-mi apoi faptul în toate amănuntele şi arătîndu-mi pe Agărici care în acel moment stătea cu spetele spre noi. Tîrgoveţilor din Vaslui, pentru ca' să-i facă să aleagă antiunionişti, li s-a promis că, dacă votează după voinţa guvernului, li se va da cîştig de cauză în procesul ce-1 aveau cu proprietara moşiei şi a târgului. Firmanul dispunea că colegiul marilor proprietari din fiecare ţinut se compune din acei care stăpînese, în cuprinsul lui, o proprietate de cel puţin o sută de fălci, negrevată de nici o ipotecă. Multe moşii de mii de fălci fiind grevate de ipoteci neînsemnate relativ la valoarea lor totală, care cu toate sarcinile de pe dînsele întrecea adesa, de zeci de ori, valoarea a unei sute de fălci negrevate, de pămînt cît se poate de roditor, Ministerul de Interne a pus să se şteargă de pe listă toţi alegătorii unionişti posedînd moşii cît de mari, dar grevate de sarcini oricît de mici ar fi. Astfel fost-a şters de pe lista electorală a marilor proprietari din ţinutul Bacăului tata, proprietar al moşiei Căiuţul, în întindere de 5800 fălci (8300 hectare), evaluată 90 000 galbeni (1 050 000 franci în aur), fiindcă un trup de 670 fălci dintr-însa era grevată cu o ipotecă de 3500 galbeni (41 125 franci în aur). Dar Vogoridi fu în curînd silit să congedieze pe Costin Catargiu, nu de cătră Poartă, în urma reprezentaţiilor ambasadorilor străini, şi... de cătră propria lui soţie. Aceasta, Catinca Conache, mai cunoscută sub porecla de Cocuţa, era soră, după mamă, a lui Costache Negri, a Catincăi Negri, a maicii Evghenia Negri şi a Zulniei Sturdza, adică aparţinea unei familii care se distingea printr-o mare şi însufleţită iubire de neam şi prin înflacaratele-i convingeri unioniste. Cocuţa Vogoridi împărtăşea cu totul convingerile şi aspira-ţiunile fratelui şi a surorilor. Văzuse cu mare părere de rău intrarea soţului ei în rîndurile separatiştilor, precum şi numirea lui, de cătră Toderiţă Balş, la departamentul Finanţelor. Ridicarea lui la căimăcămie o îngriji şi mai tare, iar atitudinea ce o adoptase de la începutul căimăcămiei sale faţă 562 de Unire şi samovolniciile lui Costin Catargiu o supărase într-atîta încît părăsise leşul şi se dusese să steie la moşia ei Ţigăneştii de la ţinutul Tecuciului, declarând lui Vogoridi că nu se va întoarce în capitală pană cînd nu-şi va schimba politica. în nevoia lor, unioniştii, care cunoşteau prea bine simţi-mintele ei patriotice, au trimes la dînsa, Ia Ţigăneşti, pe unul din ei, pe Alexandru Moruzi, cu însărcinare să facă apel la simţimintele ei româneşti, ca s-o ademenească să pretindă caimacamului în chip cominatoriu, depărtarea din guvern a lui Costin Catargiu, ameninţînd pe Vogoridi, la caz de refuz, cu cererea de despărţenie cătră dicasterie. Deşi Vogoridi îi ierosise, în desfrîu şi în feli de feli de alte cheltuieli futile, o bună parte din urleşa ei avere, deşi toate neamurile o sfătuiau de ani să-1 părăsască, ea, din principiu, nu se plecase acestui sfat. Dar Moruzi, bărbat foarte fin şi dibace, adresîndu-se patriotismului ei, nobila femeie, dîndu-şi prea bine sama de primejdia ce rămînerea mai departe la Ministerul Dinlăuntru a lui Costache Catargiu o alcătuia pentru viitorul ţării, a dat lui Moruzi cartă liberă ca să nu mai cruţe faţă de caimacam nici o amerinţare pentru a-1 sili să congedieze pe Catargiu în cel mai scurt timp. Dacă trecuse peste proasta purtare a lui ca soţ şi peste risipirea unei părţi însemnate a averii sale, nu-i va ierta, declarat-a ea, zdrobirea viitorului ţării. îndată întors la Ieşi, Moruzi s-a dus la caimacam şi i-a comunicat hotărîrea nevestei sale. în zadar Vogoridi încer-catu-s-au să dea răspunsuri evazive, căutînd să cîştige astfeli timp, Moruzi nu 1-a slăbit. I-a adus aminte cum venise în ţară fără absolut nici o avere şi că numai faptul că se însurase cu fiica Iui Conache îi datora trecerea lui subită de la neagră sărăcie la bogăţie domnească ; cum el avuse, faţă de soţia lui, o purtare incalificabilă şi, în puţini ani, îi risipise jumătate din avere în chipul cel mai nedemn şi cel mai in-sultător pentru dînsa. Să nu-i pară amerinţarea de despărţenie şagă sau vorbă deşartă. El, Moruzi, a găsit-o foarte hotărâtă ! şi doară caimacamul ştie că fratele şi surorile ei o împing de mult şi cu stăruinţă să-şi scape prin despărţenie rămăşiţa j ., averii. Să se gândească serios şi să chibzuiască cum este mai | -jg bine pentru el : dacă se poate expune la asemene primejdie m 563 pe nădejdea ipoteticelor foloase ce le înfăţoşază făgăduinţile turceşti. Vogoridi de nimica netemîndu-se ca de sărăcie, cu care făcuse o îndestulătoare şi amară cunoştinţă înainte de căsătorie, argumentele lui Moruzi n-au rămas fără efect. Apoi în Ieşi sosise comisarii europeni şi soţia lui fiind retrasă la ţară, iar nici una din surorile ei nevoind s-o înlocuiască, caimacamul nu avea pe cine să însărcineze a face acelor diplomaţi onorurile casei sale, ceea ce îi jignea mult vanitatea. Ştia că Safvet-paşa era de părere că Costin Catargiu procedează în chip din cale-afară brutal şi nu se va opune la congedierea ministrului Dinlăuntru, dar rămînea Godel-Lannoy pe care îl cunoştea ca cel mai aprig susţiitor al lui Catargiu. Se hotărî deci să-i vorbească, pipăind întăi terenul de departe. Spre marea lui surprindere, consulul austriac nu făcu nici o greutate pentru a recunoaşte că Costin Catargiu mersese prea departe şi fusese prea brutal. Adăugea că el, Godel-Lannoy, s-a gîndit mai de mult la înlocuirea lui şi că a găsit pe un înlocuitor minunat, în persoana logofătului Vasilică Ghica. Acesta convenind pe deplin şi lui Vogoridi, sacrificarea lui Costin Catargiu a rămas lucru definitiv hotărît. Se vede însă că sau Godel, sau Safvet, sau caimacamul nu au ţinut această hotărîre secretă, căci ea a transpirat. Chiar în acea sară, Costin Catargiu a venit la Vogoridi şi 1-a întrebat ce însamnă zvonurile din oraş despre înlocuirea lui, care nu puteau decît să-i ştirbească autoritatea. Vogoridi, ca un adevărat levantin, i-a răspuns, apucîndu-i amîndouă mînile şi strigînd : — Scumpul meu prieten, fii încredinţat că cîtă vreme voi fi eu caimacam, dumneta vei rămînea ministrul meu de Interne ! Ceea ce nu a împiedeoat ca a doua zi, de dimineaţă, 1-a chemat la dînsul unde, de faţă fiind Alexandru Moruzi şi Neculai Millo, ministrul de Finanţe, i-a cerut demisia. Costin Catargiu a cerut atunci caimacamului să-i arate motivele acestei cereri neaşteptate. Vogoridi răspunzîndu-i că i le va da după ce va avea demisia în mînă, Catargiu a răspuns că el, la rîndul lui, îi va înmîna demisia numai după ce va cunoaşte temeiurile pentru care i se cere. Discuţia s-a prelungit pană cînd Catargiu a declarat că nu va face nimica înainte ca să fi vorbit cu Safvet-paşa, la care s-a şi dus îndată. Nu 564 se ştie ce s-a petrecut la comisarul turc. Catargiu şi-a trimes demisia. Urmaşul lui, Vasilică Ghica, era un bărbat deosebit de fin şi de dibace, meşter neîntrecut în arta intrigii şi concusionar binecunoscut. Unionist înfocat1, sub Grigore Ghica, al cărui deplorabil ministru de Finanţe a fost în cel de pe urmă an al domniei, în vremea căimăcămiei Iui Toderiţă Balş se schimbase în antiunionist tot atît de convins. După moartea întâiului caimacam era unul din candidaţii Austriei la căi-măcămie, iar cînd a văzut că sub Vogoridi nu capătă nici măcar un minister, a devenit din nou unionist şi a iscălit petiţii unioniste. Tot atît de lipsit de scrupule ca şi Costin Catargiu, tot atît de gata să urmeze orice poroncă austriacă sau turcească pentru a-şi păstra slujba permiţîndu-i să comită abuzuri şi concusiuni, tot atît de gata să sugrume expresiunea voinţii ţării, era bărbat în stare să săvîrşească aceleaşi ilegalităţi, dar în chip mult mai dibace, mai puţin bătător la ochi, cu o brutalitate mai puţin aparentă şi să mascheze mai bine toate nelegiuirile şi abuzurile ce le comitea. în rezumat, noul ministru de Interne era pentru unionişti un adversar neasama-nat mai primejdios decît Costin Catargiu, precum ei în curînd s-au putut convinge. Comisarii europeni care se adunase la Bucureşti, după ce îşi dăduse samă de starea lucrurilor în Ţara Românească, se hotărîse să vie la Ieşi pentru ca să intre în contact cu lumea politică de aici. Ei nu urmară cu toţii acelaş drum, unii apucînd pe la Bîrlad şi pe la Vaslui, ceilalţi luînd calea Bacău-Roman. Unioniştii pregătise pentru comisarii Franţei şi a Sardiniei, puteri mai favorabile aspiraţiunilor naţionale, o primire din cele mai entuziaste, cu deosebire pentru baronul de Talleyrand. Delegaţiuni de ţărani, impunătoare prin numărul lor, îi aţineau calea pentru a-i ura bunăvenire şi a depune în mîinile lui cărţile unioniste, personale sau colective, ce, în ciuda interdicţiilor lui Costin Catargiu, se tipărise cu zecimile de mii, pe care numele înfăţoşitorului sau acel al 1 A scris două broşuri în limba română : Proiect de formulă a dorinelor României şi Ce se cuvine să cerem de la adunările ad-hoc, precum şi alte două în limba franceză : Coup d'oed sur le passe et /<■ present des Principautes Moldovalaques şi Reorganisation des Pnncipautes Danu-biennes, în care toate susţine Unirea. 565 comunităţii ce o reprezenta era încadrat prin enunţarea dorinţelor ţării în limba franceză : Union, Garanţie de nos droits, Prince etranger hereditaire, Gouvernement Constitu-tionnel Representatif. Guvernul avusese însă grijă să lanseze în oraşele mai însamnate, ca s.e. Bacău, unde se ştia că mişcarea unionistă era deosebit de puternică, telegrame, anunţînd că baronul de Talleyrand îşi schimbase intinerarul şi luase calea Bîrladului, apoi se dăduse ordine ispravnicilor şi pri-vighitorilor să facă tot ce li stă în putinţă pentru ca să în-tîrzie călătoria comisarului francez. Mulţimile de ţărani au aşteptat sosirea lui cu ceasuri; în multe locuri, ca la Bacău, sătenii adunaţi au aşteptat noaptea întreagă împrejurul unor focuri şi, cînd Talleyrand, în ziuă, a sosit, ei tot nu se îm-prăştiese cu desăvîrşire şi l-au primit cu nesfîrşite urale, iar trăsura i-a fost umplută cu cărţi unioniste şi cu flori. Cu toate măsurile luate de guvern, primirea comisarului francez la Ieşi a întrecut toate aşteptările. Iar în zilele care au urmat după sosirea lui, zecimi de mii de cărţi de vizită unioniste au fost depuse la gazda lui. De o primire simpatică, deşi pe departe nu atît de însufleţită oa acea a colegului lor francez, s-au bucurat şi comisarii Rusiei, a Sardiniei şi a Prusiei. Cu toţii au putut să se convingă în cîteva zile de chipul fără scrupul în care guvernul caimacamului se pusese orbeşte în slujba Porţii şi a Austriei, de ilegalităţile şi de fraudele ce le comitea pe fiecare zi pentru ca să împiedece ca ţara să-şi poată exprima dorinţa pentru Unire de care era obşteşte stă-pînită. Comisarii Franţei, a Rusiei, a Sardiniei şi Prusiei se grăbiră să aducă la cunoştinţa guvernelor lor, atît manifestaţiile de simpatie de care avusese parte, însufleţirea pentru Unire a moldovenilor cît şi ilegalităţile comise de caimacam. Talleyrand confirmă toate amănuntele date de Place în de-peşile sale. [...] Cu toate silinţile poliţiei caimacamului, comisarii Turciei, Austriei şi Angliei au avut parte de o primire mai mult decît rece şi, afară de personagiile oficiale, mic a fost numărul acelor care şi-au depus cărţile la gazdele lor. Comisarii celor patru puteri favorabile Unirii făcură pe lîngă caimacam repeţite demersuri pentru a-1 ademeni să părăsească calea ilegală pe care apucase, dar în zadar : falsificările de liste, intimidarea alegătorilor prin ameninţări şi bătăi, influenţarea justiţiei pentru a cîştiga voturile unor alegători de samă, împiedecarea oricărei propagande în favoarea Unirii urmară în timpul prezenţei Comisiei Europene în Moldova ca şi înainte şi după plecarea ei, care avu loc tot în mai 1857. La începutul lunii următoare, iunie, se petrecu în Ieşi un fapt care dădu în vileag toată perfidia politicii Porţii şi a caimacamului. Vogoridi avea atunci legături de dragoste cu o franceză care venise în Ieşi pentru a-şi precupeţi frumuseţă. Doamna Vogoridi fiind din nou plecată la Ţigăneşti după întoarcerea la Bucureşti a comisarilor europeni, caimacamul primea pe zisa franceză la dînsul acasă. Se vede că nu avea nimica ascuns pentru dînsa, căci ea ştia unde el îşi ţine corespondenţa secretă. Dar dacă caimacamul nu avea taine pentru franceză, aceasta spunea tot ce afla de la Vogoridi lui Place, bărbat burlac, care, neducînd deloc la Ieşi o viaţă de anahoret, avea şi el parte de favorurile compatrioatei sale. Consulul, dîndu-şi îndată samă că în acele hîrtii nu puteau lipsi piese cuprinzînd instrucţiile secrete ce le primea Vogoridi de la Poartă, precum şi dovezi despre amestecul ce atît Austria, cît şi Anglia îl aveau în politica urmată de caimacam, îi ceru să puie mîna pe ele şi să i le aducă. Ea n-a refuzat, dar a arătat lui Place că o asemene faptă o va face să piardă imediat bunele graţii ale caimacamului şi, prin urmare, foloasele unite cu acele bune graţii. Place, bărbat practic, îi răspunse că unioniştii ar plăti pentru acele hîrtii o sumă destul de însamnată, care ar despăgubi-o de ceea ce va pierde dacă, ceea ce este probabil, Vogoridi o va părăsi. Apoi adăugi că caimacamul numai statornic în legăturile lui de dragoste nu este şi că, după toate probabilităţile, favoarea ei aşa şi aşa nu va mai fi de lungă durată. Se vede că a ştiut cum s-o convingă, căci la urma urmei franceza a consimţit să fure hîrtiile şi să le deie în mîna lui Place, în schimbul unei sume ridicîndu-se, după unii, la o mie de galbeni, după alţii, cu mult mai mare. Place s-a grăbit să informeze pe unionişti despre aceste împrejurări. S-a întîmplat însă că acei cu dare de mînă din ei să nu fie în Ieşi, dar se găsi unul care, deşi era departe să fie bogat, nu stătu la îndoială pentru a face, în folosul neamului, o jertfă foarte însamnată pentru averea lui. Acest bărbat era Vasile Mălinescu şi adaug 566 567 că el n-a cerut, nici n-a primit vrodată să fie despăgubit pentru acei bani. Franceza s-a ţinut de cuvînt şi chiar a doua zi a adus lui Place, împreună cu alte hîrtii, un număr de scrisori îndreptate cătră Vogoridi de membri ai familiei sale în slujba otomană : de la capuchehaiaua lui, Fotiade, de la Edhem-paşa, de la Prokesch-Osten, nunţiul austriac la Constantinopol, de la Alison, unul din secretarii ambasadei engleze de acolo, de la Godel-Lannoy : de toate şaptesprezece piese. Ele conţineau, sau instrucţiuni categorice să combată prin toate mijloacele acţiunea partidului Unirii : aprobări pentru măsurile luate împotriva unioniştilor, laude pentru purtarea lui, încurajări pentru ca să urmeze astfeli şi pe viitor, făgăduinţi că, dacă va urma astfeli şi de acum înainte, va dobîndi scaunul Moldovei, asigurări că Anglia şi cu Austria sunt, în această chestiune, cu totul alături de Turcia şi că Franţa nu va putea izbuti la nimica faţă de hotărîtă opunere a cabinetului englez. Aceste toate în ciuda tăgăduirii formale dată de marele vizir, prin scris şi prin grai, că Poarta ar da în secret ordin să se combată Unirea, pe cînd în instrucţiile oficiale, comunicate ambasadorilor străini, ea recomanda caimacamului să aplice cu stricteţă dispoziţiunile firmanului. Bineînţeles că aceste scrisori au fost îndată trimese la Bruxelles şi că L'Etoile du Danube s-a grăbit să le publice, dar, cu tot scandalul enorm ce publicarea lor a pricinuit-o în lumea politică europeană, caimacamul n-a fost destituit. Se vede că Fotiade a avut cunoştinţă despre furtul corespondenţei secrete a caimacamului mai tîrziu decît ambasada Franţei căci, cu prilejul unei discuţiuni ce o avea cu dragomanul acelei ambasade, Outrey, faţă cu marele vizir, despre nişte instrucţiuni date lui Vogoridi de către Reşid-paşa şi transmise de dînsul (Fotiade), el nu numai tăgădui că le-ar fi transmis, dar chiar se declară gata să jure că niciodată nu a scris asemene lucru caimacamului. Atunci Outrey, zicînd că îl va scuti de un sperjur, a scos din buzunar copia scrisorii în chestiune a capuchehaielei. îşi poate cineva închipui obrazul marelui vizir care, faţă de Outrey, tăgăduise şi el faptul dării unor asemene instrucţii de către Poartă. Ambasadorul francez, Thouvenel, ţinut în curent de toate abuzurile şi nelegiuirile săvîrşite de caimacam în această chestiune în urma ordinilor secrete ale Porţii, transmise lui în acest chip, precum şi de încurajările Austriei şi a Angliei, făcuse în zadar Porţii, în repeţite rînduri, reprezentările cele mai energice. Pe la sfîrşitul lui iulie (stil nou), autorizat de guvernul său, el adresă Porţii, odată cu reprezentanţii Prusiei, Sardiniei şi Rusiei, o notă identică, prin care protestau împotriva ilegalităţilor comise de guvernul Moldovei şi declarau că „nu era de demnitatea Comisiunii Europene să se puie în relaţii cu un divan care nu va fi alcătuit astfeli, încît să poată trece drept adevărata expresie a ţării şi care ar corespunde atît de rău intenţiunilor Congresului de la Paris în această privinţă". Nu găseşte îndestulătoare declaraţia prin care Poarta „răspinge orice solidaritate cu agenţii ei din Moldova şi nu o exonerează de răspundere cîtă vreme nu-i va dezaproba în chip formal şi nu-i va sili să-şi modifice purtarea". Poarta, încurajată în rezistenţa ei de ademenirile şi chiar de amerinţările ambasadorilor Austriei şi a Angliei, mai cu samă de acele ale lordului Stratford de Redcliffe, bărbat deosebit de violent, a încercat prin feli de feli de răspunsuri evazive şi dilatorii, să nu deie nici o satisfacere reală exigin-ţilor conţinute în notele identice ale celor patru puteri ; se vede că era legată prin vrun angajament formal luat faţă de Anglia. Nici măcar ruperea de cătră reprezentanţii acelor patru puteri a relaţiunilor diplomatice şi scoborîrea pavilioanelor nu au izbutit să facă pe Poartă să cedeze, deşi şi sultanul şi marele vizir se arătau foarte afectaţi şi îngrijiţi. în acest timp alegerile pentru divanul ad-hoc avusese loc în Moldova. în colegiile clerului, a marilor şi a micilor proprietari şi chiar a tîrgurilor, numai un număr ridicol de restrîns de alegători a luat parte la vot. în Ieşi, la colegiul egumenilor din întreaga ţară, s-au prezentat numai 5 alegători, care au ales, dintre ei, doi deputaţi, iar la colegiul preuţilor de mir, s-au prezentat trei preuţi, care au ales pe unul din ei deputat. Trebuie adăugit că, din 3263 de preuţi din Moldova, erau înscrişi 193, din care au votat peste tot 16. Din peste 3000 de mari proprietari, guvernul a înscris 477, iar numai 214 au votat. Şi tot aşa a fost şi în colegiile micilor proprietari şi în acele oră-şăneşti. Tot ce nu era slugarnic, cumpărat sau terorizat de guvern s-a abţinut de la vot. Din 40 000 de alegători ce le numărau aceste colegii privilegiate, numai 4000 au fost în- 568 569 scrişi. Bineînţeles că întreg divanul ales prin asemene alegeri număra numai separatişti. Dar situaţiunea la Constantinopol era acuma extrem de încordată. Thouvenel aştepta ordinele împăratului, cu rela-ţiunile diplomatice rupte, cu steagul scoborît şi cu bagajele făcute, reprezentanţii celor trei puteri care semnase şi ei nota comună se găseau în aceeaşi situaţie. Turcii ar fi cedat acuma bucuros, ar fi destituit pe Vogoridi şi oferise chiar să exileze pe Reşid-paşa, pe care îl înlocuise la marele vizirat prin Aali-paşa, dar nu îndrăzneau să ieie vro măsură pentru casarea alegerilor de frica lui Stratford de Redcliffe (Canning) şi a Angliei, faţă de care, precum am arătat mai sus, se vede că erau legaţi prin vro legătură anterioară. Napoleon al IlI-lea a salvat atunci situaţia. în primele zile ale lui august a făcut cunoscuta lui vizită reginei Victoria a Angliei, la Osborne, în insula Wight şi, acolo, a obţinut de la cabinetul englez să consimtă la casarea alegerilor din Moldova, la revizuirea listelor şi la refacerea lor în chip absolut legal, precum şi la garantarea absolutei libertăţi a noilor alegeri. în schimb ceda în chestiunea Unirii şi a principelui străin, fără însă a lua vro îndatorire să împiedece libera expresiune a dorinţelor naţiunii române în această privinţă. Ştia el doară că dacă acea expresiune va fi lăsată liberă, ea se va pronunţa cu hotărîre pentru aceste două puncte şi că va şti să găsască momentul oportun pentru a le face să triumfe. Poarta nu putu decît să se închine şi, în acest moment, era atît de bucuroasă să iasă din încurcătură încît, dacă Thouvenel ar fi cerut destituirea lui Vogoridi, i-ar fi acordat-o fără greutate. Dar ambasadorul temîndu-se de alt caimacam, mai rău, dar totodată mai capabil, răspunse că nu cere decît stricta şi leala executare a hotărârilor Congresului de la Paris. în această privinţă se vede că şi Anglia hotărâse Porţii cu tot dinadinsul că doreşte ca noile alegeri să fie absolut libere şi că nu admite nici ingerinţă, nici siluire la voinţa naţiunii române. Mai pîcîlită şi mai nemulţămită rămînea Austria, care se vedea absolut neputincioasă, fiind acuma cu desăvîrşire izolată. Listele au fost revizuite şi, de astă-dată, cu imparţialitate, ingerinţele ocîrmuirii au încetat, dar abuzurile şi prevarică-rile ei au urmat. [...] Tot în septemvrie au avut loc alegerile pentru divanul ad-hoc în amîndouă ţările. Ingerinţile guvernamentale lipsind de astă-dată cu desăvîrşire, ţara a trimes în divan optzeci şi trei de unionişti faţă de doi separatişti, Alecu Balş (Cucoşul) şi arhiereul de scaun de la episcopia Romanului, Nectarie Hermeziu, care, acesta, fusese dintăi unionist şi semnase petiţiuni şi manifeste unioniste. întăia grijă a Divanului ad-hoc al Moldovei, după ce s-a constituit şi a dat un vot de mulţămire cătră puterile garante, a fost să se pronunţe, în şedinţa de la 7 octomvrie 1857, în chipul cel mai categoric, cu optzeci şi unu de voturi în contra a două (logofătul Alecu Balş şi arhiereul Nectarie Hermeziu) pentru garantarea vechilor noastre drepturi de cătră marile puteri, pentru Unirea cu Ţara Românească, pentru un domn străin ereditar, aparţinînd unei dinastii europene, pentru garantarea neutralităţii noastre şi pentru regimul constituţional. După aceasta s-a votat în unanimitate şi cu aclamaţie desfiinţarea tuturor privilegiilor, apoi libertatea cultelor, respectul domiciliului şi al libertăţii individuale, rectificarea printr-o comisiune europeană a fruntariilor noastre, desfiinţarea jurisdicţiei consulare, înfiinţarea unei forţe armate pentru apărarea teritoriului, dreptul acestor ţări să ridice cetăţi, separaţiunea puterilor, respectul proprietăţii, obligativitatea instrucţiunii, organizarea clerului, înfiinţarea comunei, pe scurt : înlocuirea organizaţiunei regulamentare, atît de împiedecătoare de progres, printr-o alcătuire modernă şi compatibilă cu progresul. Toate aceste reforme au fost votate cu aceeaşi însufleţire de deputaţii marei boierimi moldoveneşti, care alcătuiau mai bine de o pătrime a numărului total al deputaţilor, cu care au votat-o acei ieşiţi din ţărănime, din clasa orăşănească sau din mica boierime. Din nenorocire însă, această unanimitate şi acest spirit de abnegaţiune nu s-a mai menţinut cînd s-a prezentat tocmai chestiunea de ordin interior primind toate celelalte, o chestiune absolut vitală pentru aceste ţări : acea privitoare la relaţiunile dintre stăpînii de moşii şi săteni. Ea fusese adusă înaintea divanului în ziua de 9 noiemvrie 1857, printr-o peti-ţiune care este nu numai o minune de logică, dar şi o minune de stil. Iaca două din penultimele paragrafe ale acestei „jălbi", care a făcut atunci efectul unei bombe explodînd în Divanul ad-hoc al Moldovei : 570 571. „Din buni şi străbuni noi am avut dreptul de a ni lucra pămîntul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată alunga nimene de pe dînsul. Toate uricile ţării, toate aşăzămintele vechi şi noi ni sfinţesc acest drept precum şi acela de a se da copiilor noştri pană la acoperirea a două treimi din moşie : iar pană la Regulament _ aveam dreptul de a lucra cît vom putea. De asemenea, boierii de moşie au avut dreptul de a ne cere boieresc. Să fie deci o Adunare Obştească, unde să avem şi noi oamenii noştri, să se cearnă şi să se dezbată drepturile boierilor şi drepturile noastre, şi ceea ce o ţară va găsi că suntem datori, cu sudorile noastre vom plăti ; că omul, ca să scape din robie şi să fie stăpîn la casa, vatra şi ogorul său, cu tragere de inimă va lucra şi se va răscumpăra. Iaca plecatele noastre rugăminţi şi cereri...1<( Pe lîngă că, de astă-dată, erau în joc interesele materiale, principala avere a marei proprietăţi, apoi chestiunea era cu desăvîrşire necunoscută pentru aproape toată lumea. Studiile istorice la noi erau încă în pelinci, materialul documentar ascuns în lăzi, nepublicat, autorii străini care făcuse istoricul chestiunii în ţările lor erau cu desăvîrşire necunoscuţi la noi. Stăpînii de moşii erau convinşi, şi convinşi cu bună-credinţa, de sfinţenia dreptului lor asupra întregii întinderi de pămînt ce o cuprindeau moşiile lor. însuş Kogălniceanu, singurul care de ani de zile ducea o campanie stăruitoare pentru împroprietărirea sătenilor, nu avea idee cît^de mari şi cît de întinse erau drepturile ţăranilor asupra pămîntului lucrat de ei. Dealtmintrelea, marii proprietari nefăcînd parte din marea boierime nu s-au arătat deloc mai favorabili revendicărilor ţărăneşti decît colegii lor din protipendă. Apoi chiar boierii cei mai înaintaţi în idei, ca Negri şi Costache Rosetti-Teţcanu, n-au pus niciodată la îndoială sfinţenia drepturilor marei proprietăţi. Sfada a durat pană la închiderea divanului, fără ca să se fi putut ajunge la o^ înţelegere şi, la sfîrşit, s-a hotărît ca dezlegarea chestiunii să fie încredinţată puterilor garante. Divanul dîndu-şi astfeli însuş un brevet de_ incapacitate cu prilejul soluţiunii celei mai însamnate chestiuni a reorganizării lăuntrice a ţării. 1 Redactorul acestei petiţiuni se zice că ar fi fost inginerul Chinezu, care a murit încă de tînăr. Pentru a ademeni ţărănimea să ieie parte la lupta pentru Unire, partizanii acestei idei nu stătuse la îndoială pentru a-i face oareşcare făgăduind, dealtmintrelea destul de vagi, despre eventuale îmbunătăţiri a soartei sale în cazul cînd Unirea ar deveni fapt îndeplinit. Poate că unii agenţi unionişti sau chiar unii membri ai partidului Unirii cu idei mai înaintate, cum erau, spre exemplu, Zaharia Moldovanu şi Dumitru Miclescu1 sau Popa Da2 să fi făgăduit ţăranilor împroprietărirea pe pămînturile ce le cultivau. Fapt este, cum au raportat guvernelor lor şi membrii Comisiei Europene care îşi avea sediul în Bucureşti, că ţăranii în Moldova erau foarte agitaţi. Nu se dedeau la nici un act de violenţă, dar se vedea cît colo că povara jugului ce-1 purtase pană atunci cu atîta supunere începuse să li pară nesuferită. Se lăsau greu la îndeplinirea obligaţiunilor lor şi înfăţoşarea li era pe unele locuri atît de dîrză, încît vechilii, vatajii şi feciorii boiereşti începuse să steie la îndoială înainte de a cuteza să-i lovească ca altădată. în multe părţi ale ţării, stăpînii de moşii începuse să ieie măsuri de apărare, să aducă pentru paza curţilor oameni de încredere sau pe care îi credeau de încredere. Alţii făcuse tunuri de lemn de cireş, de nuc sau de stejar, legate cu cercuri de fier şi le încarcau cu praf de puşcă, cu glonţi sau cu pietre, cu care aveau de gînd să-şi apere, în caz eventual, curţile. Deşi relaţiunile noastre cu ţăranii din satele moşiei erau cît se poate de bune, ţin minte că am văzut cu ochii mei, la cănţelaria moşiei, două tunuri de lemn de nuc sau de stejar, legate cu cercuri de fier, pe care vechilul nostru punea dumineca să le încarce spre a trage în nişte ţinte făcute din lătunoaie prinse împreună, care se aşazau la cincizeci sau şăsezeci de paşi de tunuri. Dar mama şi-a bătut într-atîu joc de acea „artilerie de balerci", încît tata a poroncit să fie puse la magazie. Am auzit însă de la alţi stă-pîni de moşii care aveau baterii întregi de tunuri de lemn pentru serviciul cărora tocmise poloni sau arnăuţi. 1 Dumitru Miclescu, deşi boier mare şi de neam vechi, era un bărbat cu idei foarte înaintate, care îl făcuse să ieie numele de Dumitru Sin Scarlat,^ renunţînd la acela de familie, se îmbracă ţărăneşte, cu căciulă ţuguiată, cămeşă, mintean, chimir, iţari, ciuboate şi, în loc de baston, ţinea în mînă o secure. L-am cunoscut mai tîrziu, dar atunci nu se mai purta ţărăneşte. 2 Un membru al familiei Vîrna, nebun de legat. 572 573 Capitolul V CE ŞTIU DESPRE UNIRE (URMARE ŞI SFÎRŞIT) Anul 1858 a trecut în nişte adevărate friguri politice : nu mai auzeai vorbind decît de Unire, de alegere de domn, de domn pămîntean şi de domn străin, de Mihalache Sturdza, de beizade Grigore, de Kogălniceanu, de caimacami şi de căimăcămie. In acea toamnă văzut-am, la sînul mamei,_ cea dintăi cocardă în trei culori. Ii fusese trimesă din Iaşi de cătră nu mai ştiu ce prietenă, prin Place, consulul francez, care venise la o vînătoare de urşi ce o dădea tata. Divanul ad-hoc al Moldovei se închisese la sfîrşitul_ lui decemvre 1857, după ce îşi arătase dorinţile în privinţa tuturor punctelor noii alcătuiri politice, atît înterne _ cît şi externe, ce urma să se deie ţării, afară de acel^ privitor la regularea raporturilor dintre stlpînii de moşii şi săteni, „autonomia faţă de Poartă", garantarea acestei autonomii de cătră Puteri, Unirea şi domnul străin ereditar fiind cele de căpetenie. Divanul muntenesc se pronunţase numai asupra acestora, ele alcătuind crezul unionist, şi nu mai intrase în discuţiunea acelor relative la alcătuirea internă a ţării, probabil pentru că se temea ca discuţia asupra unor chestiuni care atingeau multe interese materiale ale clasei privilegiate să nu deie loc la defecţiuni în partidul naţional şi prin urmare la slăbirea lui. îndatoririle luate de Napoleon al III-lea la Osborne, dacă îl obligau să renunţe la efectuarea imediată a Unirii, nu-1 împiedecau însă să lucreze la pregătirea ei pentru viitor. Divanurile ad-hoc, odată misiunea lor terminată,^ fusese dizolvate, iar lucrările lor date în cercetarea Comisiei Europene, care îşi avea sediul în Bucureşti. Aceasta a alcătuit asupra lor un lung raport, menit să servească de bază viitoarei alcătuiri a ţărilor noastre, iar acest raport a rămas să fie examinat de delegaţii marilor puteri care au fost convocaţi în acest scop la Paris, spre sfîrşitul verii anului 1858. în acest răstimp însă, diplomaţia lui Napoleon al III-lea dobîndise două însemnate succese. Mai întîi izbutise să mai 574 moaie întrucîtya opunerea Angliei la orice măsuri menite să favorizeze Unirea într-un viitor oareşcare şi, al doilea, reuşise să obţie şi de la marele vizir, Aali-paşa, şi de la mi-I nistrul Afacerilor Străine al Porţii, Fuad-paşa, promisiunea că nu se vor opune ca cele două principate să poarte pe viitor titlul, comun pentru amîndouă, de : Principatele Unite Moldova şi Valahia, şi să aibă unele organe legislative, judiciare şi militare comune, păstrînd însă domni şi administraţii deosebite. Singură din cele şapte puteri, Austria a rămas neînduplecată în opoziţia ei ; numai cu mare greu şi spre a nu rămînea afară de concertul european, obţinutu-s-au ca delegatul ei să semneze Convenţiunea de la Paris din 19 august 1858, prin care se hotăra statutul ţărilor noastre. Această Convenţiune, la articolul 2, hotăra că principatele : „în virtutea capitulaţiunilor, emanînd de la sultanii Baiazet I, Mahomed Il.^Selim I şi Soliman II, care constituie autonomia lor, întărite pe hatişerifuri ale Porţii, vor urma să se bucure, sub garanţia colectivă a puterilor contractante, de privilegiile şi de imunităţile de care sunt în posesiune. Prin urmare, ele se vor administra în chip liber şi în afară de orice ingerenţă a Sublimei Porţi, în limitele stipulate prin acordul dintre puterile garante şi Sublima Poartă." Apoi Convenţia, dacă menţinea cîte un domn deosebit pentru fiecare principat şi două administraţii deosebite, consfinţea titlul de Principate Unite, recunoştea existenţa unor interese generale comune amînduror ţărilor române, înfiin-ţînd, la Focşani, o Comisie Centrală alcătuită dintr-un număr egal de membri pentru fiecare din ambele ţări, pe jumătate numiţi de domni şi pe jumătate aleşi de fiecare Cameră din sînul ei, o Curte de Casaţiune şi de Justiţie comună, cu sediul la Focşani, o organizaţie comună pentru oştirile amînduror ţărilor, cu steaguri deosebite, dar purtînd o banderolă comună, care oştiri se puteau concentra împreună, într-un lagăr, în scop de instrucţie, şi al căror comandant suprem avea să fie numit, alternativ, de fiecare din domni. Dacă unii din partizanii mai fervenţi şi mai nerăbdători ai Unirii nu şi-au ascuns mâhnirea faţă de această amînare a visului lor cel mai dezmierdat, aproape întreaga Moldovă, dîndu-şi prea bine samă că, de fapt, Unirea era pe jumătate 575 făcută şi că acest început înlesneşte şi garantează chiar îndeplinirea ei într-un timp apropiet, a izbuhnit într-un însufleţit strigăt de recunoştinţă la adresa împăratului _ francezilor, căruia i se datora punerea temeliei viitorului nostru, îmi aduc aminte cum tata, partizan convins al regimului orleanist şi duşman hotărît al lui Napoleon al III-lea şi al cezarismului, care era baza sistemului său politic, a pus pentru mai mult timp capăt diatribelor, ce în discuţi-unile avute cu buna noastră prietenă, cucoana Catinca Negri, sora lui Costache Negri, de cîte ori venea la noi, le rostea împotriva împăratului francezilor şi în care era de o ^vehemenţă cumplită. L-am auzit chiar atunci declarînd că _ s-ar cădea ca românii să puie mînă de la mînă pentru a ridica lui Napoleon al III-lea o statuie de aur masiv. Pe acea vreme, pentru moldovenii din cercul nostru era un singur împărat şi o singură împărăteasă în Europa : acei ai francezilor. Cînd se pronunţa cuvîntul : „împăratul" sau „împărăteasa", toată lumea ştia că este vorba de Napoleon al III-lea sau de împărăteasa Eugenia, pe cînd dacă vorbeai de suveranii Austriei sau de aceia ai Rusiei, la cuvîntul : „î"mpăratul", adaogeai totdeauna : „Austriei" sau „Rusiei". Potrivit hotărîrilor Convenţiei, în cursul lunii octom-vre 1858, caimacamii Alexandru Ghica (fostul domn al Ţării Româneşti de la 1834—1842) şi Neculai Vogoridi au fost înlocuiţi, în amîndouă principatele, prin cîte o Căimă-cămie de Trei, alcătuită, în Moldova conform dispoziţiunilor Regulamentului Organic, din Ştefănică Catargiu, Vasilică Sturdza şi Anastasie Panu. Aceştia erau în momentul părăsirii puterii de cătră Grigore Ghica, respectiv : cel dintăi ministrul de Interne, al doilea preşedintele Divanului domnesc şi al treilea locţiitorul ministrului Justiţiei. Tustrei erau unionişti încercaţi : Ştefănică Catargiu şi Anastasie Panu fusese chiar dintr-acei care semnase actul constitutiv al partidului Unirii în Moldova. Din nenorocire, articolul 47 al Convenţiei hotăra că : „Pană ce se va fi procedat la revizuirea legiuirilor prevăzute în art. 35 al Convenţiei, legislaţiunea actualmente în vigoare în principate este menţinută în dispoziţiunile care nu sunt potrivnice stipulaţiunilor prezentei Convenţii". 576 Ceea ce însamna că Căimăcăxnia avea să ocîrmuiască conformîndu-se dispoziţiunilor învechitului Regulament Organic. Pe lîngă Convenţie, Conferinţa de la Paris mai alcătuise şi o lege electorală, aceeaşi pentru amîndouă ţările, menită să servească la alegerea Camerilor Elective, care, la rîndul lor, aveau să aleagă domnii. Această lege electorală dădea dreptul de alegători numai unor pături foarte restrînse ale naţiunii, pe baza unui sistem censitar din cele mai înguste, care menţinea preponderenţa claselor fruntaşe ale vechilor privilegiaţi, excluzînd cu desăvîrşire masa naţiunii. Condiţiunile puse de Convenţie pentru candidaţii la domnia uneia sau alteia din ţările române erau să aibă vrîsta de treizeci şi cinci de ani împliniţi, să fie fiul unui tată născut moldovan sau muntean, să fi ocupat zece ani funcţiuni publice sau să fi fost membru al Obşteştelor Adunări şi să dispuie de un venit de trei mii de galbeni (35250 franci în aur). Preşedinte de fapt al noii caimacamii era, din cauza vrîs-tei şi a rangului său în ierarhia boierească, marele logofăt Ştefan Catargiu : un boier cu reputaţia de diregător integru, harnic şi priceput, nepătat de nici un abuz, despre care nu se vorbea decît de bine, dar lipsit de cultură şi de o inteligenţă foarte mărginită. Fusese ultimul ministru de Interne al lui Grigore Ghica şi, sub înrîurirea firii mărinimoase a domnului, a patriotismului şi a sirnţimintelor generoase ce domneau împrejurul lui, fusese cu totul cîştigat crezului unionist şi ideii domnului străin. Pană atunci se arătase partizan convins, statornic şi foarte activ al Unirii şi al domnului străin. Toţi coreligionarii lui politici aveau în el cea mai deplină încredere şi au primit cu bucurie numirea Iui în fruntea căimăcămiei. Dar Ştefănică Catargiu, dacă fusese pană atunci un bărbat foarte onorabil şi un funcţionar harnic, integru şi priceput, era şi un bărbat de o inteligenţă foarte modestă şi cu totul lipsit de cultură. Apoi era om bă-trîn, îşi petrecuse tinereţile în vremea lui Ioniţă Sturdza, floarea vrîstei şi a activităţii sale sub Mihai Sturdza. Dacă nimene nu 1-a acuzat să fi tras vrodată, ca atîţia alţii, folos bănesc din slujbile ce le ocupase, era hatîrgiu, îi plăcea mai ales să aibă protejaţi şi să-şi arate puterea. Era firesc ca această fire cu creştere de înainte de Regulamentul Or- 577 ganic, văzîndu-se ajunsă în capul căimăcămiei, să se fi simţit ispitit, independent de crezul unionist la care se raliase, să deie vînt la unele din aplecările cele mai nevinovate ale boierilor din întăia jumătate a veacului. Apoi mai era ceva : Ştefănică Catargiu, deşi cunoştea păcatele care făcuse domnia lui Mihai Sturdza odioasă, avea o nemărginită admiraţie pentru strălucitele sale capacităţi de bărbat de stat. De-abie se auzise în Ieşi vestea despre numirea logofătului în fruntea căirnăcămiei, şi Gddel raporta deja la Viena ca acest caimacam nu va face altceva decît să susţie candidatura lui Mihai Sturdza. Din cîte ştiu, el nu avea atunci asemene intenţiune şi nici nu a manifestat-o, după ştiinţa mea (şi am luat de la contimporani multe informaţiuni în această privinţă), dar sigur este că firea lui de reacţionar incult, împinsă de aţîţările şi intrigile partidului reacţionar şi antiunionist, intrigi ajutate şi de Austria, şi de Poartă, şi de Mihai Sturdza l-au făcut, scurt timp după numirea căirnăcămiei, să-şi renege crezul unionist de altădată şi să se transforme în unealtă oarbă (dar inconştientă), care a compromis un moment în chip serios opera de mîntuire la care însuş contribuise pană atunci cu atîta rîvnă. Poarta trimesese cu firmanul care promulga Convenţia, anexele ei şi numirea noii caimacamii, în însuşire de comisar împărătesc, pe secretarul divanului celui mare, pe Afif-bei, însoţit de doi secretari. în corespondenţa Porţii cu căimăcămia nu se vorbea de altă însărcinare a lui Afif-bei decît aducerea şi cetirea firmanului ; era deci natural ca căimăcămia şi lumea politică din Ieşi, precum şi consulii străini să se aştepte ca el să părăsască leşul puţine zile după cetirea acelui act şi instalarea caimacamilor. Trecuse însă aproape două săptămîni de la acea cetire şi de Ia instalare, iar comisarul împărătesc nu dădea nici cel mai mic semn că are intenţiunea să plece, ceea ce făcea ca toată lumea să se întrebe, cu drept cuvînt, care poate fi cauza acestei şăderi prelungite. Şi trebuie să se ştie că toată cheltuiala întreţinerii lui Afif-bei şi a secretarilor săi în Iaşi, adică : găzduirea, hrana lui şi a celor doi secretari, precum şi ţinerea pentru uzul lor a trei trăsuri în permanenţă apasă greu asupra visteriei cu desăvîrşire sleite a Moldovei. ; Prin întâiul jurnal îneheiet de ei, caimacamii hotărîse că : Principiul majorităţii va trebui pururea să prezideze la toate lucrările căirnăcămiei, minoritatea avînd să se supuie hotărîrii majorităţii şi să semneze acele hotărîte împreună cu majoritatea. Socotinţa deosebită a minorităţii are însă sa fie trecută într-un registru special." Miniştrii lui Vogoridi ţinuse ascunsă, atît numirea noilor caimacami, cît şi venirea lui Afif-bei cu firmanul de învestitura, neînştiinţîndu-i despre aceasta decît în ajunul solemnităţii cetirii, sara. Apoi ei mai răspunsese ofiţului prin care fostul caimacam lua congediu de la ei, lăudîndu-şi administraţia, printr-o adresă în care se arătau cu totul devotaţi intereselor personale ale lui Vogoridi. Pe aceste motive noua căimăcămie, în unanimitate, a destituit pe Alexandru Balş (Cucoşul), Alexandru Ghica (Chefal), Panaite Balş, Iordache Beldiman, hatmanul Gheorghe Ghica, şi cneazul D. Cantacuzino, înlocuindu-i, în chip provizoriu (căci conform Regulamentului Organic nu puteau face numiri definitive) prin Vasile Alecsandri la Secretariatul de Stat, Iancu A. Cantacuzino Ia Finanţe, G. Cuciuranu (care n-a primit) la Instrucţia Publică, Cuza la hătmănie, iar Panaite Donici, directorul Ministerului Lucrărilor Publice, fusese însărcinat cu girarea provizorie a acestui de pe urmă departament. Secretar al Căirnăcămiei fu numit harnicul, energicul şi devotatul Dimitrie A. Sturdza. Cîteva zile mai tîrziu, în urma unor cereri de învoire pentru publicare de ziare, Sfatul Administrativ propunea căirnăcămiei : „pe baza autonomiei ţării, restabilită prin Convenţie", repunerea în vigoare a legii asupra regimului presei a lui Grigore Ghica, abrogată de Poartă printr-un ordin cătră caimacamul Balş (inspirat probabil de Austria). Catargiu s-a opus la această măsură şi nu a voit să semneze apostila prin care colegii lui aprobau propunerea Sfatului, dar nu s-a opus la aducerea ei la îndeplinire. Acesta a fost întâiul semn dînd a bănui că bătrînul logofăt s-ar fi depărtat de ideile politice de care fusese el auzit în vremile din urmă. în curînd se iviră şi alte semne despre o asemene schimbare : ca vorbe rostite de unii reacţionari cum că înţelegerea între puterile cele mai favorabile Unirii nu mai este desăvîrşită, că Austria şi Poarta izbutise să atragă şi pe Rusia de partea lor. Iar Ongley, un funcţionar al ambasa- 578 579 dei britanice la Constantinopol, care ţinea loc de consul la Ieşi până la sosirea titularului, Churchill, zicea pe faţă că opera Convenţiei este efemeră, căci unele din puteri se căiesc acuma de graba cu care au ratificat-o. Pe de altă parte, se semnalase caimacamilor dese întrevederi între preşedintele căimăcămiei şi rude mai apropiete ale sale, elemente din cele mai reacţionare, de care pană atunci rămăsese departe, relaţiunile lui cu ele fiind, de ani, mai mult reci. Toată lumea reacţionară mai trîmbiţa pe toate cărările că „are nădejde în înţelepciunea lui Ştefănică Catargiu" că „va şti să scape ţara de prăpastia în care vor s-o ducă nebunii". Jocul ce-1 juca logofătul se dădu, în sfîrşit, pe faţă în ziua. de 12 noiemvre. El ceruse şi obţinuse de la colegii lui, fără nici o greutate, înlocuirea unor ispravnici cunoscuţi ca prevaricatori şi abuzivi, care mai fusese şi nişte unelte oarbe ale ocîrmuirii fostului caimacam. Cînd însă Sturdza şi Panu cerură la rîndul lor înlocuirea ispravnicilor de Tutova şi de Putna, care erau cu totul deochieţi, dar unul nepot, celalalt văr al logofătului, acesta se opuse cu învierşunare la schimbarea lor. Se opuse de asemenea şi la înlocuirea directorului Ministerului de Interne, Pruncu, un om al lui Costin Catargiu, cunoscut de ţara întreagă ca bărbat pătat de nenumărate abuzuri şi concusiuni şi care, cu prilejul celor dintăi alegeri la divanul ad-hoc, nu se dăduse înapoia nici unei samovolnicii spre a putea asigura izbînda candidaţilor lui Vogoridi. Şi aceasta, deşi logofătul, în convorbirile sale anterioare cu Panu şi cu Sturdza, admisese neapărata necesitate a schimbării lui Pruncu şi chiar se învoise cu numirea în locul acestuia a lui Teriachiu, un tînăr de curînd sosit din străinătate, unde îşi terminase cu succes studiile de drept. Sturdza şi cu Panu stăruind asupra acestor înlocuiri, Catargiu deveni violent, strigă că, fiind ministru de Interne, el singur este stăpîn în departamentul său şi părăsi sala în care caimacamii îşi ţineau şădinţile, nemaidînd printr-însa în zilele următoare, cu toate adresele ce colegii lui îi făcură pentru a-1 ruga să vie să ieie parte la lucrările lor. Iar directorul Ministerului de Interne, Pruncu, chemat de cei doi caimacami ca să lucreze cu dînşii, nu dădu urmare acestei chemări. Sturdza şi cu Panu atunci au scris din nou colegului lor că alegerile avînd, potrivit Convenţiei, să fie efectuate într-un termen de opt săptămîni după instalarea căi- 580 tnăcămiei, nu mai era nici un moment de pierdut pentru .luarea şi expediarea dispoziţiilor relative la alcătuirea şi afişarea listelor electorale, lucrare care, tot după Convenţie, avea să fie terminată în termen de cinci săptămîni, este urgentă nevoie să se ocupe cu aceste formalităţi. Catargiu ur--mînd a nu da nici o urmare la chemarea colegilor lui, aceştia au pătruns jocul lui, care era amînarea alegerilor, şi nu mai statură la îndoială pentru a înlocui, nu numai pe ispravnicii de Tutova şi de Putna, dar şi pe toţi acei a căror purtare, fie ca cinste personală, fie ca corectitudine politică nu mai permitea menţinerea lor în capul ţinuturilor ce le ocîrmuiau. Apoi destituiră pe Pruncu, care stăruia să refuze a veni să lucreze cu ei, înlocuindu-1 prin Teriachiu. La aceste măsuri ale colegilor, Catargiu răspunse mer-gînd în persoană la Ministerul de Interne, unde a scos de guler pe Teriachiu din cabinetul în care lucra şi a dat po-roncă funcţionarilor ministerului să nu asculte de alte ordine decît de ale sale şi de ale lui Pruncu. Această ispravă a bătrînului preşedinte al noii^ căimă-1 cărnii a făcut ca partidul reacţionarilor să-i trimată p^de-I putaţie, care i-a mulţămit pentru purtarea lui vrednică şi ! 1-a felicitat pentru energia cu care apără ordinea şi drepturile ţării. Apoi atît corifeii acestui partid, cît şi bătrînul j caimacam au adresat marelui vizir cîte un lung memoriu, I protestînd despre credinţa lor nestrămutată către sultan şi i denunţînd acţiunea lui Sturdza şi a lui Panu. în jalba iscă-I lită de partidul reacţionar găsim fraza : „simţimîntul de dreptate şi patriotism sincer care ne inspiră ni dă speranţă că ele vor fi primite cu bunăvoinţă de cătră curtea suzerană, ' de la care ţara aşteaptă încă o dată liniştea şi siguranţa". Iar în acea a lui Catargiu găsim următoarele cuvinte : „Eu hrănesc speranţa că glasul meu, care se ridică în numele 'dritului public şi a firmanului călcat în picioare, va găsi încă astăzi, în intervenţia legiuită a curţii suzerane, sprijinul mîn-tuitor, care în atîtea rînduri a scăpat nenorocitul nostru principat". Aceste cuvinte cadrează greu cu lupta purtată de bătrînul logofăt, alături de vodă Ghica şi de întreg partidul unionist, pentru recunoaşterea drepturilor de autonomie ale ţării încălcate de Poartă atît de des şi în chip atît de flagrant ! •I ;! 58i în aceleaşi zile, Afif-bei, comisarul împărătesc venit în Moldova cu singura misiune cunoscută de a ceti firmanul promulgînd Convenţia şi de a instala Căimăcămia de Trei şi care, spre marea uimire a tuturor, nu părăsise încă leşul nici după trecere de mai bine de două săptămîni, trimese biuroului telegrafic, spre a fi expediată la Constantinopol, o telegramă cifrată cătră Poartă în care mai era cuprinsă şi jalba lui Catargiu cătră marele vizir. Din ordinul celor doi caimacami, depeşa a fost refuzată de funcţionarul de serviciu, care a mai adăugit că numai guvernul şi consulii străini acreditaţi în Ieşi sunt în drept să expedieze telegrame cifrate 1. Pus la cale de Catargiu şi de reacţionari, ispravnicul de Ieşi, Ghiţă Căliman, un bărbat de moravuri infame, exerci-tînd feli de feli de meserii care atrăsese asupra lui dispreţul public, fiind înlocuit de cătră Sturdza şi Panu prin altul, se opuse cu forţa să părăsască isprăvnicia. Cei doi caimacami însă nu statură la îndoială pentru a reinstala cu forţa armată pe Teriachiu în postul de director al Ministerului de Interne, dîndu-se un pichet de soldaţi pentru a-1 păzi, iar, tot cu forţa, Ghiţă Căliman fu scos din isprăvnicie şi arestat. Poarta, vestită de cele întîmplate în Ieşi, a telegrafia* dezaprobînd acţiunea caimacamilor, ordonînd ca regimul presei să rămîie acel hotărît de Poartă în vremea căimăcămiei lui Balş, dispunînd repunerea în slujbă a tuturor funcţionarilor înlocuiţi şi cerînd destituirea telegrafistului care refuzase să primească şi să expedieze telegrama cifrată a lui Afif-bei. Caimacamii însă nu au revenit asupra nici unei* din măsurile luate : Pruncu şi ispravnicii destituiţi au rămas înlocuiţi, Teriachiu a rămas director al Ministerului de Interne, păzit acolo de forţa armată împotriva oricărei agresiuni, presa a rămas sub regimul legiuirii lui Grigore Ghica, iar odată cu aceste măsuri, cei doi caimacami adresau Porţii nişte note foarte cuviincioase în formă, dar demne, în care lămureau şi justificau acţiunea lor, întemeindu-se pe dispoziţiile Regulamentului Organic, dar şi pe vechile drep- 1 Căimăcămia, spre marea măhnire a lui Goded-Lannoy, congediase şi înlocuise pe austriacul Striegsl, care pană atunci fusese directorul telegrafului. 582 turi de autonomie ale ţării, restabilite de Convenţie. Ceva mai mult chiar, caimacamii în aceste împrejurări au mers mai departe, destituind pe Fotiadi, capuchehaiaua ţării la Constantinopol, om al lui Vogoridi, în care nu puteau să aibă nici cea mai mică încredere. în tot cursul acestui timp, Gbdel şi cu ceata reacţionarilor nu rămîneau inactivi, ridicau tot feliul de greutăţi guvernului şi răspîndeau pretutindeni zgomotul că, văzînd acţiunea arbitrară a celor doi caimacami, puterile care pană atunci fusese favorabile ideilor naţionaliste îşi schimbase părerile şi dăduse Porţii mînă absolut liberă pentru a înfrâna samovolniciile Căimăcămiei de Trei, ale cărei zile erau numărate. într-adevăr, marele vizir trimesese o nouă telegramă căimăcămiei prin care o înştiinţa că Afif-bei este însărcinat sâ-i facă o comunicare importantă din partea guvernului împărătesc. Afif-bei din partea lui, anunţînd că va veni în sala căimăcămiei la ora unu după-amiază, a fost precedat acolo de logofătul Ştefan Catargiu. îndată ce comisarul împărătesc a sosit, secretarul său a dat cetire unei depeşi a Porţii în care aceasta declara că nu recunoaşte valabilitatea destituirii lui Fotiadi, căci o asemene măsură este un drept rezervat numai viitorului domnitor ales, precum şi a altor două telegrame, deja primite de căimăcămie de mai multe zile, în care guvernul împărătesc dispunea reinstalarea lui Pruncu în postul de director al Ministerului de Interne, precum şi acea a ispravnicilor destituiţi, şi cerea destituirea imediată a funcţionarului care refuzase să expedieze telegrama cifrată a lui Afif-bei. Sturdza şi Panu cerînd comunicare în scris a acestor cereri ale Porţii, Afif-bei a răspuns că însărcinarea lui se mărgineşte la facerea unei comunicări verbale şi la cererea unui răspuns prin : da sau prin : nu. Caimacamii răs-punzînd că au absolută nevoie de o comunicare scrisă spre a putea delibera asupra ei, Afif-bei a refuzat o asemene comunicare şi s-a retras urmat de logofătul Ştefan care, înainte de a ieşi, strigă în gura mare : „Unde este ordin, nu încape deliberaţie ! Eu mă supun la poroncile înaltei Porţi." Ţin minte că tata cînd, printr-o scrisoare primită din Ieşi, a aflat despre această scenă şi despre cuvintele logofătului Ştefănică, s-a înfuriet şi, trântind de pămînt ciubucul ce-1 ţinea în mînă, sfărmînd îmameaua de chihlimbar şi lu- 583 leaua a strigat : „Ce ciocoism ! Cum de nu i-o plesnit obrazul de ruşine 1" Dar în Ieşi, multă lume se aştepta acuma ca într-adevăr Poarta să ieie măsuri de rigoare împotriva celor doi caimacami naţionalişti, măsuri ce Gddel, Costin Catargiu şi logofătul Ştefan le declarau iminente. Bucuria adversarilor Unirii atinse însă culmea cînd aflară că reprezentanţii de la Constantinopol ai tuturor puterilor garante semnase un memorand prin care, în termeni dealtmintrelea destul de puţin clari, declarau că acţiunea celor doi caimacami arata o vădită tendinţă de a depăşi marginile ce li erau puse de firmanul prin care fusese numiţi, că ar trebui ca autorităţile moldovalahe să arate respect cătră Poartă, că ei au lipsit de la acest respect cînd au refuzat să expedieze telegrama comisarului împărătesc, că acest comisar are dreptul să prelungească şăderea lui în Ieşi, în sfîrşit dezaprobau modul în care s-a procedat cu prilejul înlocuirii personalului administrativ, privindu-1 ca un abuz ce ar fi cu drept să fie reformat, exprimau dorinţa ca comisarul împărătesc să se sfătuiască în toate cu consulii din Ieşi ai puterilor semnatare şi sunt de părere ca, în cazul cînd unul din caimacami lipseşte în chip permanent de la şădinţele căimăcămiei, colegii lui să-1 înlocuiască prin unul din miniştri. Partizanii vechei stări de lucruri, Godel, Afif-bei şi logofătul Ştefănică erau acuma convinşi că biruinţa este a lor şi că Sturdza şi cu Panu nu mai pot decît să se supuie sau să părăsască posturile lor. O pildă despre spiritul de şicană a Austriei faţă de noua situaţie creată de Convenţie principatelor ni-o dă opunerea ce consulul austriac din Ieşi a pus-o titlului de „Principate Unite" recunoscut de Convenţie ţărilor noastre. Secretariatul de Stat al Moldovei, grăbindu-se să facă formulare noi, de paşaport, cu noul titlu, şi mal mulţi jîdovi indigeni luîn-du-le ca paşapoarte spre a trece în statele austriace, Godel-Lannoy a refuzat să puie viza austriacă pe ele, menţinîndu-şt refuzul cu toate insistenţele puse de secretarul nostru de stat. Tocmai în domnia lui Cuza s-a aplanat această dificultate, deşi dreptul nostru la acest titlu ni era acuma formal recunoscut şi de guvernul împărătesc, şi regesc. Puşi la cale de Godel şi de Afif, toţi miniştrii în funcţiune sub Vogoridi şi mai mulţi funcţionari înalţi din timpul aceluiaş caimacam adresară noi ocîrmuiri, pe baza telegramei Porţii, care comunicase cuprinsul memorandului puterilor, petiţii prin care cereau să fie reintegraţi în posturile ce le ocupau în momentul instalării Căimăcămiei de Trei, pe temeiul că înlocuirea lor nu fusese conformă cu dispoziţiu-ni'e Regulamentului Organic care au a servi de bază acţiunii acestei caimacamii. Cererile lor erau absurde, căci Regulamentul Organic dă caimacamilor putere să schimbe în chip provizor funcţionarii ce i-au găsit în slujbă şi am văzut că Căimăcămia de Trei, în frunte cu Ştefănică Catargiu, nu stătuse la îndoială pentru a numi pe noii miniştri în chip provizoriu, avînd grijă să specifice această calitate provizorie prin actul de numire. Sturdza, Panu şi miniştrii lor întru nimica nu au revenit asupra faptelor îndeplinite, mărginindu-se a oferi bătrînului lor coleg satisfacţiuni de formă, spre a-1 ademeni să se întoarcă în sînul căimăcămiei şi urmară să facă toate pregătirile pentru efectuarea alegerilor, lăsînd ca Poarta să repete, tot în zadar, ordlnile ei de a reveni asupra celor hotă-rîte de ei. Secretul acestei atitudini atît de dîrze a majorităţii căimăcămiei trebuie căutat în faptul că Sturdza şi Panu erau informaţi că puterile favorabile aspiraţiunilor naţionale, cu Franţa în frunte, cu toate memorandele semnate spre a cîş-tiga timp, de reprezentanţii lor la Constantinopol, erau ho-tărîte să nu ieie şi să nu tolereze ca Poarta să ieie vro măsură coercitivă împotriva majorităţii căimăcămiei. Sturdza şi Panu, ştiind bine că logofătul Ştefănică trage nădejde că va izbuti, cu ajutorul Porţii şi al Austriei, să silească pe colegii lui la desăvîrşită supunere, îi făcuse propunerea următoare : Teriachiu să fie înlocuit prin alt director, care de astă-dată ar fi primit de plenul căimăcămiei, iar ispravnicii numiţi în lipsa preşedintelui să fie înlocuiţi prin alţii de asemene desemnaţi de acord de tustrei caimacamii. Fireşte că o asemene propunere nu putea să con-vte mei lui Catargiu, nici sfetnicilor săi, căci nu-i restituia deplinătatea puterilor ce le pretindea şi nu se îndoia că va obţine acea deplinătate de puteri de la Poartă şi de la Austria. El a refuzat deci. Dealtmintrelea, în acel moment, sfîr- 584 585 şitul lui decemvre (stil nou), siguranţa izbîndei era atît de mare în tabăra antiunionistă, încît, în anturajul lui Godel, a lui Afif şi a logofătului se zicea pe faţă că puterile, dezgustate de aţîtea încurcături, renunţase la stipulaţiile Convenţiei în privinţa alegerii domnitorului de cătră o Cameră Electivă şi consimţise la numirea lui direct de cătră Poartă. Cu toate aceste, alegerile avură loc în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decemvre (st. nou), fără ca nici Poarta, nici puterile semnatare^ să fi luat vro măsură de constrângere împotriva^ majorităţii căimăcămiei. Totuş se mai încercă o lovitură împotriva lor, complice la dînsa fiitid de astă-dată mitropolitul. în^ urma refuzului logofătului Ştefan Catargiu să primească propunerea ce i-o făcuse colegii lui, aceştia, confor-mîndu-se punctului VIII al memorandului reprezentanţilor la Constantinopol a puterilor garante, au invitat pe ministrul de Finanţe, I. A. Cantacuzino, să ieie în căimăcămie locul rămas liber prin nevenirea la şădinţe a logofătului. Acesta bineînţeles a adresat proteste atît caimacamilor cît şi Porţii şi^ consulilor puterilor semnatare. Deoarece urma ca camera să s-întrunească în ziua de 28 decemvre, caimacamii au făcut mitropolitului cuvenita adresă pentru a-1 invita să vie să deschidă în acea zi Adunarea, al cărei preşedinte de drept era. însă partida reacţionară condusă de Godel, prinzînd de veste, a pus pe logofătul Ştefan să adreseze şi el o scrisoare mitropolitului pentru a protesta împotriva deschiderii unei camere ilegal_ alese. Şi^ mitropolitul, cu totul cîştigat de partidul jeacţionar, a răspuns că el, preşedintele permanent al^ Adunării, nu poate j;ă vie s-o deschidă cîtă vreme vede că preşedintele căimăcămiei, logofătul Ştefan Catargiu, a fost demis în chip arbitrar de postul său şi înlocuit prin altă persoană, cît şi pe motiv că alegerile s^au făcut cu călcarea dispoziţiilor Convenţiei. La această comunicare, caimacamii au răspuns că, primind această adresă cu adîncă mâhnire, ei observă î.p.s.s. că numai însuş Adunarea are competenţa necesară pentru a se pronunţa asupra alegerii fiecărui membru şi că dacă preşedintele ar fi în drept să valideze sau să invalideze alegerile deputaţilor, Adunarea nu ar mai fi mandatara naţiunii, ci rezultatul voinţii preşedintelui. Preşedintele nu are mai mult decît un singur glas ; el nu poartă titlul de preşedinte 586 i permanent, căci funcţia lui are fiinţă numai în timpul cît Adunarea este convocată. Abţinerea de la şădinţe a preşedintelui, ca şi acea a oricărui deputat, nu poate aduce nici 0 împiedecare lucrărilor Adunării, căci convocarea^ şi deschiderea ei se face, nu de cătră preşedinte, ci de^ cătră guvern. Deci î.p.s.s., nu este chemată, prin postul său, să deschidă Camera. Pe temeiul acestor consideraţii şi „în numele moralei evangelice, care cere ca pastorul să nu se depărteze de turma sa, caimacamii roagă pe î.p.s.s., cu toată smerenia, să revie asupra unei hotărîri vătămătoare caracterului î.p.s.s., luînd îndrăzneala să-i facă cunoscut că deschiderea Adunării avînd a se face duminica viitoare, 28 decemvre, acea Adunare va fi prezidată în lipsa î.p.s.s. de acel mai în vrîstă membru, până la alegerea vice-preşedintelui. La această adresă mitropolitul a răspuns că se mărgineşte a răspunde cum că, fiind obosit de sfintele slujbe de Crăciun şi mai avînd încă de slujit alte slujbe jn zilele următoare, pană la şase ianuar, cere căimăcămiei să amîne deschiderea Adunării pentru ziua de şapte ianuar. Iar m cazul cînd căimăcămia nu ar amîna deschiderea camerii pentru ziua propusă, atunci nu va putea asista la acea deschidere şi va veni s-o prezideze conform dreptului său, îndată ceJ va ierta sănătatea. Caimacamii au răspuns că Adunarea fiind convocată pe ziua de 28 decemvre, nu li este cu putinţă să amîie deschiderea ei. Primele trei şădinţe ale Camerei^ Elective au fost prezidate de logofătul Petrache Roset-Bălănescu, ca cel mai în vrîstă din deputaţi, iar a patra de Petru Mavrogheni,_ ales vice-preşedinte. Mitropolitul a venit să prezideze a cincea şădinţă, în ziua de 4 ianuar. Pentru a arata spiritul de independenţă faţă de Poartă, de care era animată căimăcămia complectată^ cu _ Iancu A. Cantacuzino, voi relata faptul următor^ Căimăcămia, primind ştire că Poarta hotărîse să trimată în Moldova un nou comisar cu diferite misii, a trimes o circulară ^telegrafică cătră toate isprăvniciile mărginaşe, precum şi_ cătră colonelul Steriadi, prefectul porturilor Dunărei, prin care li se ordona ca, la sosirea la margine a unui asemene _ trimis al Porţii, să se conforme celor prescrise de capitulaţiuni, sfinţite prin Convenţie, şi anume de articolul 10 al acelei de 587 ia 1634, încheietă de Vasile Lupu cu sultanul Mahomet al IV-lea, care sună : „Turcii pe care Poarta îi va trimete cu scrisori adresate domnului nu vor trece Dunărea, ci se vor opri pe malul opus al acestui rîu, dînd depeşile în mînile pîrcalabului de ia Galaţi, care le va trimete domnului, şi asemenea va da curierilor înaltei Porţi şi răspunsurile la aceasta". Ispravnicii mărginaşi şi prefectul porturilor erau invitaţi să se con-iorme în totul acestei dispoziţiuni, trimiţînd depeşile cătră căimăcămie ce noul trimes le-ar fi avînd la el şi „pană la primirea răspunsului, avînd să deie cinstirile cuvenite, potrivit cu rangul ce-1 va avea acel trimes", pe ţărmul opus hotarului ţării, unde se va afla. Voi încerca acuma să arăt care au fost influenţele care au făcut pe bătrînul logofăt să părăsască o cauză pentru care luptase cu rîvnă şi cu vrednicie vreme de mai mulţi ani. Fostul domn de tristă memorie al Moldovei, Mihai Sturdza, dorea, cu toată vrîsta lui înaintată, să încerce s-ajungă pentru a doua oară în scaunul ţării. S-ar părea că încă mai ahtiată după domnie decît el era doamna lui. Crezînd, probabil, că ambasada rusască de la Paris nu pune destul zel în susţinerea candidaturii soţului său, ea, crescută în tradiţiuni orientale, a crezut că are nevoie de stimulante şi a crezut folositor să trimată acelei ambasade pentru a-i stimula zelul, prin mijlocirea unui oareş-care Vlasto, toate juvaerile ei, care valorau o sumă de bani din cele mai considerabile, fără însă a pune pe Mihai-vodă în cunoştinţa jertfei ce o făcea. Fostul domn a fost deci foarte surprins cînd, de la ambasadă, i s-au înapoiat iu-vaerurile cu întrebarea că : nu se înţelege ce să se facă cu ele. El a început să sondeze încă din vara anului 1858 cele trei împărăţii megieşe, spre a şti dacă s-ar putea eventual bucura de sprijinul vrouneia din ele. Dorinţile lui au fost bine primite de tustrele ; toate îl ştiau adversar al ideilor înaintate, lipsit de tendinţe naţionaliste şi că prin nimica nu se arătase partizan al Unirii. Apoi, în tot timpul domniei se dovedise tot atît de plecat faţă de curtea protectoare ca şi faţă de acea suzerană. La Constantinopol se bucura de sprijinul întregii şi puternicii familii Vogoridi în urma căsătoriei sale cu fata lui Ştefanache Vogoridi, mai ales acuma, i ^peînd beizade Neculache nu mai putea să păstreze nici o nă-| şf' dejde de a apuca vrodată scaunul Moldovei. La Petersburg v. nici un candidat nu putea să fie atît de bine văzut de bătrînul cancelar, contele Nesselrode, ca domnul care, timp de patrusprezece ani, se arătase atît de plecat tuturor do-rihţilor Rusiei. Iar la Viena fu primită ou entuziasm ideea candidaturii la scaunul Moldovei a unui bărbat care avea sorţi să capete şi concursul Rusiei şi promitea să fie un adversar pe cît de hotărît, pe atît de destoinic, al Unirii şi mai ales al principelui străin. Cele trei puteri, sfătuindu-se între ele, căzură îndată de acord pentru a face cunoscut lui Mihai Sturdza că candidatura lui are aprobarea lor şi că, în chip tainic, îi vor susţinea candidatura prin toate mijloacele. Avînd consimţimîntul acestor trei puteri, fostul domn s-a pus pe lucru şi cînd, de la Viena unde, în călătoria lui spre Moldova, se oprise pentru a conferi cu oamenii de stat austriaci, a telegrafiat credincioşilor din ţară, la sfîrşitul lui 1 octomvre (st. v.), că peste zece zile va fi în ţară, toată intriga era deja pusă la cale, atît la Constantinopol, cît şi la I Ieşi. i Agenţii dibaci ştiuse să cîştige pentru fostul domn pe | bătrînul logofăt care slujise sub dînsul în repeţite rînduri i şi era adînc convins de deosebitele lui însuşiri de ocîrmuitor I dibace. Consulul austriac Godel-Lannoy raportase încă de la numirea Căimăcămiei de Trei, la Viena, că preşedintele ei, Ştefănică Catargiu, este agentul lui Mihai Sturdza, care dispune de bani mulţi şi adună voturi pentru fostul domn.1 Orice bănuială că bătrînul logofăt ar fi fost cîştigat de Mihai Sturdza prin bani trebuie părăsită : dezinteresarea lui în această privinţă era mărturisită de toţi contimporanii, cu totul altele fost-au temeiurile care au putut să-1 aducă la părăsirea ideilor naţionaliste pentru care luptase cu atîta vrednicie timp de mai mulţi ani. Agenţii lui Sturdza izbutise să-1 convingă că el este asigurat de sprijinul hotărît al celor trei împărăţii megieşe, cătră care s-ar fi alipit acuma 1 Adaug că în aceeaşi depeşă în care Godel-Lannoy raporta cîştigarea lui Ştefănică Catargiu de către Mihai Sturdza, el trata pe Costache Negri de demagog [...]. 588 589 în urmă, în secret, şi Anglia, astfeli că majoritatea concertului european priveşte în chipul cel mai favorabil candidatura fostului domn al Moldovei. Apoi ei ştiură să deştepte în spiritul bătrânului boier, feli de feli de bănuieli în privinţa primejdiilor înfăţoşate de noile idei de care erau stă-pîniţi unii membri ai partidului naţional. Singur Mihai-vodă era în stare să ferească Moldova de nişte pericole cum erau, spre pildă : împărţirea cătră ţărani a moşiilor boiereşti, dacă nu în întregime, dar cel puţin în parte. Mintea slabă a lui Catargiu n-a fost în stare să reziste la aceste ademeniri prezentate lui de nişte meşteri în arta intrigii, insinuanţi şi cunoscînd bine părţile slabe a acelui faţă de care se aflau. Din nenorocire, lipsea din ţară, dus la băi pentru căutarea sănătăţii soţiei sale, la Karlsbad, Lascar Catargiu, nepot de văr al lui Ştefănică, care avea mare trecere la el şi singur ar fi fost poate în stare să-1 împiedice să apuce calea ce a apucat-o. Ştefănică Catargiu era deci cîştigat pentru candidatura lui Mihai Sturdza ou săptămîni înainte de a fi fost instalat la căimăcămie şi probabil deloc nu-i era necunoscut faptul că Afif-bei, pe lîngă misiunea de a instala căimăcămia, mai avea una secretă : acea de a priveghea actele caimacamilor, de a ţinea Poarta în curent despre cele ce se petrec în Ieşi şi, împreună cu Mihai Sturdza, cu Godel şi cu partidul reacţionar, să dirijeze iţile uneltirilor împotriva celor doi caimacami naţionalişti. ■ Mihai Sturdza sosise în Galaţi la începutul lui noiemvrie stilul vechi şi fusese primit acolo de logofătul Alexandru Sturdza Bîrlădeanu, altădată un duşman de moarte al său, iar acuma partizanul lui cel mai înflăcărat şi cel mai credincios, de vestitele lui creaturi, fraţii Lascarache şi Mihăiţă Mihalache, de colonelul Strătulat şi de alte personagii de mai mică importanţă, iar de la Galaţi plecă a doua zi la Ieşi, unde trase în gazdă la cucoana Marghiolita Roznovanu. Candidatura fostului domn era, astfeli cum se înfăţoşa în acel moment, o candidatură formidabilă, sprijinită, dacă nu pe faţă, dar cel puţin în secret, de cele trei împărăţii megieşe şi de întregul partid reacţionar, cu cumplitul ajutor al averii sale urieşe. Nu încape nici pic de îndoială că dacă nu s-ar fi ivit totodată şi candidatura celui de al doilea fiu al său, beizade Grigore, bătrânul domn ar fi ieşit învingător. Dar partizanii Iui beizade Grigore erau absolut ireductibili, nici o făgăduinţă, nici o momeală n-a fost în stare să-i facă să voteze pentru Mihai-vodă. Dacă ei ar fi trecut de partea tatălui, este probabil că rămăşiţa pană la jumătate a deputaţilor ar fi trecut şi ei la fostul domn, dar ei rărnî-«înd intransigenţi, partizanii tatălui s-au descurajat şi ei. Printre acei oare dispuneau de voturi, mai erau : Lascar Catargiu, Petru Mavrogheni, moşu-meu Lascar Rosetti, Alec-sandri şi Cuza. Negri îşi retrăsese candidatura de la început, ca şi Alecsandri. Partizanii lui Mihai Sturdza, văzînd că nu pot atrage la ei pe acei ai lui beizadea Grigore, văzînd mai ales că unio-niştii au luat în cele de pe urmă zile măsuri energice, s-au descurajat. Moşu-meu Lascar a declarat partizanilor săi că nu voieşte s-audă nici măcar vorbindu-se de candidatura lui, căci : „în momentul de faţă ar fi ridicol să alegem un domn care s-ar intitula Lascar I". Spre marele ponos al cucoanei Frosei Catargiu (născută Ventura), 1-a făcut şi pe Lascar Catargiu să invoce în faţa soţiei sale acelaş motiv pentru a renunţa la candidatura ce i-o pusese unii din prietenii săi din imboldul zisei cucoane. Dealtmintrelea, toţi candidaţii unionişti, fără excepţie, se în-datorise că, în cazul cînd unul din ei ar fi ales, acela să renunţe la scaun îndată ce ar vedea putinţa să aducă în locul său un domn străin aparţinînd unei dinastii domnitoare din Europa. La sfîrşitul lui decemvre tata fusese la Ieşi şi, deoarece nu avea cum să nu se ducă la Marghiolita Roznovanu, oare deşi cu şase ani mai mare îi era nepoată de soră, mersese să-1 facă o vizită, deşi ştia bine că are să se întîlnească cu Mihai Sturdza, pe care nu-1 mai văzuse de mai bine de zece ani. Voievodul 1-a primit foarte bine, dar bineînţeles fără a vorbi măcar un cuvînt despre politică, ci a întreţinut lumea prezentă despre un duel ce avusese loc tocmai atunci între Nicu Rosetti-Bălănescu şi Eduard Gherghel. Acest de pe urmă era de prima forţă cu spada şi Bălănescu avu ficatul perforat, rămînînd mai multă vreme între viaţă şi moarte. Iar fostul domn nu se putea împiedeca să repete cătră fiecare din noii veniţi : „că el avuse doară prevederea să facă o lege împotriva duelului Plictisită de această necontenită repetire, gazda voievodului zise tatei la ureche : „O făcut şi o lege împotriva ho- 590 591 ţilor şi totuş nu s-o spînzurat pe sine însuşi". Tata venise îngrijit de la Ieşi, căci_ se zicea că Mihai Sturdza se hotărîse să cedeze el voturile sale lui beizade Grigore, şi chiar a doua zi a trimes la Ieşi pe bătrînul Stră-tulat, feciorul boieresc de la Boiştea, spre a sta acolo pană la alegerea domnului şi a se întoarce îndată după aceasta cu scrisorile ce avea să i le deie moşu-meu Lascar. în ziua de şapte ianuar 1859, după-amiază, am mers cu tata şi cu mama la primblare cu trăsura înspre Adjud, în nădejdea că vom întîlni pe Strătulat. Era moină, deşi ne aflam în toiul iernei, şi eu, care atunci aveam nişte ochi minu-naţi, cînd eram încă pe podul din capul tîrgului al pîrîului care trecea prin grădină, zărisem cum vine Strătulat în fuga iepei sale albe. — Iaca Strătulat, strigat-am. — Avem s-aflăm vestea cea mare, zise mama. — Numai să nu fie Mihai Sturdza, zise tata. — Cine s-o ales domn ? întrebă tata cînd feciorul boieresc se opri lîngă trăsură. — Cuza s-o ales domn, răspunse Strătulat. Şi remise tatei o scrisoare de la moşu Lascar. Scrisoarea era scrisă în tot avîntul izbînzii de unul din cei mai însufleţiţi partizani ai Unirii. Moşu-meu povestea cum, în ajunul alegerii, la vestita şedinţă de noapte în „sala Elefantului", la Cabinetul de istorie naturală, jd_ închisese uşa cu cheia şi declarase că nu lasă pe colegi să iasă pană cînd nu se hotărăsc pentru cine votează, că izbutise să-i facă să se pronunţe pentru Cuza în unanimitate şi că atunci partizanii tatălui şi a fiului, văzînd^ că nici unul_ din ei nu are sorţi de izbîndă, s-au hotărît să aleagă şi ei pe Cuza. Moşu Lascar mai vestea pe tata că primise de la Cuza Ministerul de Finanţe. însă îl păstră numai opt _ zile, chipul în care se desemnau trebile neplăcînd caracterului său intransigent, în iarna aceea era s-o ducem întruna într-o emoţie patriotică. De-abie se alesese Cuza domn al Moldovei şi iaca că şi muntenii îl aleg tot pe dînsul domn. Apoi urmează vizitele muntenilor la Ieşi şi scurta, dar frumoasa frază a lui Rosetache : „Domnul e sublim !" (9) Iar după vizitele muntenilor, urmă în curînd călătoria domnului la Bucureşti. Dacă tata văzuse cu mare bucurie alegerea lui Cuza la scaunul Moldovei şi poate cu şi mai mare bucurie acea la 592 scaunul Munteniei,^ fiindcă era sigur că avea să desăvîrşească Unirea şi sa aducă pe domnul străin, pe de altă parte însă nu credea în Cuza, fiindcă nu credea deloc în seriozitatea lui : pentru dînsul noul domn nu era decît un stîlp de cafenele, excepţional de inteligent, energic şi fără frică, dar uşu-ratec şi viţios. Nici nu avea, dealtmintrelea, cum Cuza, dată fiind lumea în care fusese crescut şi pildele ce le avuse sub ochi, să fie^ altfel decît era. Dar astfel cum era, era singurul bărbat în Moldova care, ridicat în scaunul domnesc, era în stare să facă ceea ce a făcut el pentru ţară. Alţii nu ar fi avut viţiurile şi deplorabila lui educaţie, dar nu ar fi avut nici însuşirile, nici hotărîrea lui. Era firesc ca tata, bărbat care nu credea deloc în democraţie, dar credea sincer în naţionalism, să aibă de la început încredere în naţionalismul lui Cuza, dar era tot atît de firesc să aibă oroare de ten-dinţilejui democratice, susţinînd că ceea ce el (Cuza) pretinde cădeşte democratism în realitate nu este decît o colosală minciună. Şi totuş, fără această minciună, nu am fi putut avea legea rurală, iar fără legea rurală am fi avut revoluţia în ţară. Dar despre aceste mai tîrziu. In vara anului J859^ Cuza a strîns în tabăra de la Flo-reşti (Prahova) amîndouă oştirile celor două ţări, inclusiv dorobanţii şi grănicerii. Concentrarea acestor de pe urmă au pricinuit turburări printre grăniceri. Atunci am auzit mai mulţi dorobanţi dînd domnului titulatura de „împărat". Adevăratul scop al adunării oştirilor în această tabără a fost dorinţa lui Napoleon al III-lea să neliniştească Austria în privinţa Ardealului. Miliţiile moldoveneşti şi munteneşti fură pusesub organizatori francezi şi instruite în lagăr. Totodată, sub imboldul^ lui Napoleon al III-lea, se încheie o convenţie între Cuza^ şi generalul ungur Klapka, prin care acesta era autorizat să stabilească depozite de arme şi de muniţiuni în ţările noastre. Evenimentul important însă între toate ale anului 1859 afost războiul Italiei. Dacă Austria ar fi ieşit dintr-însul învingătoare, cu bună samă că, pentru multă vreme, nu ar fi jost nici Unire, nici confirmare de cătră Turcia a alegerii 1 Cuza, ci că ar fi domnit în Principate un regim foarte asamănător acelui al ocupaţiei austriace de la 1854 la 1858. lara şi-a dat atunci cu desăvîrşire samă de importanţa momentului pentru ea. Izbînda Franţei însamna pentru noi viitor 593 falnic, izbînda Austriei însamna viitor smerit şi păcătos pentru neamul nostru. Şi, Doamne, ce tare băteau atunci ini-mele acelor care-şi dădeau sama de văjnicia acelui ceas. Doamne, ce izbuhnire de entuziasm după Magenta ! Parcă văd încă pe mama alergînd cu ziarul în mînă pe balcon şi strigînd grădinarului nostru francez : — Rubin ! Les Autrichiens sont brosses â plate couture et les Frangais sont ă Milan! (Rubin ! Austriacii sunt bătuţi măr şi francezii au ajuns la Milano !) Dar după Solferino ce-o fost .' Ştia acum toată ţara că Poarta va mai face ea greutăţi, va mai întîrzia recunoaşterea lui Cuza pe vro cîteva săptămîni, dar nu mai are ce să facă, este silită să-1 recunoască. Acea vară a petrecut-o tata la Focşani, în calitate de preşedinte al Comisiunii Centrale. Am fost şi eu cu mama acolo pe vro cîteva zile. Pe vremea aceea, oraşul Focşani avea apă cît se poate de rea şi tata, care ţinea foarte mult la calitatea apei ce o bea, îşi aducea apa de la Căiuţi, într-o balercă şi într-un număr de butelci. Am mai cunoscut încă pe cineva care făcea la feli cînd mergea la cameră, la Bucureşti. Era ruda noastră, Costache Rosetti-Teţcanu, care o aducea de la Teţcani şi pleca înapoi acasă îndată ce provizia lui amerinţa să se sleiască. De la sesiunea Comisiunii Centrale în vara anului 1859 încolo, raporturile dintre tata şi Cuza au mers tot stricîn-du-se. Măsurile succesive luate de el şi de Kogălniceanu nu puteau decît să nemulţumească adînc pe tata. Dacă el îşi însuşise cu însufleţire toate idealurile noastre naţionale, în schimb nu voia s-audă de democratism, de egalitate pentru toţi şi de suprimarea jurisdicţiunii uzurpate a stăpînilor de moşii asupra ţăranilor şi asupra slugilor din casă., Guvernul era foarte slab ; poporul, deprins de veacuri cu o adevărată sclavie, suferea totul în tăcere. Funcţionarii incapabili tremurau şi ei înaintea puterii boiereşti, nu îndrăzneau de obicei să i se puie de pricină şi cînd, cum însuş Kogălniceanu se plînsese camerei, acei slujbaşi voiră să-şi facă datoria şi să execute cu forţa ordinele guvernului, fură luaţi în rîs şi chiar maltrataţi. Erau stăpîni de slugi şi de moşii care^ cînd întindeau pe o slugă sau pe un ţăran jos-ca să-1 bată, aveau grija să strige : — Respectaţi circulara ministrului, măi ! Nu vă atingeţi de circulara ministrului. Ceea ce voia să zică că se aşaza circulara lui Kogălniceanu mai sus decît locul unde loveau vergile sau biciul. Iar astăzi, după mai bine de şăsezeci de ani trecuţi de la circu-lările lui Kogălniceanu, dacă de mult nu mai bat boierii, bat jandarmii, suprefecţii, poliţia şi justiţia de zvîntă, mai crud decît băteau altădată vatajii boierilor, şi aceasta în plin regim liberal ! Capitolul VI CĂLĂTORIILE NOASTRE LA VIENA ŞI ITALIA în vara anului 1860, sănătatea tatei ne-a silit să plecăm la Viena. S-a ales calea prin Ardeal şi am plecat de la Căiuţi în două trăsuri şi două braşovence. Una din cele două trăsuri era cupeaua mamei şi cealaltă un vehicul monumental care merită o descriere specială. închipuiţi-vă un feli de diligentă închisă, avînd pe lîngă obloane cu geamuri, alte geamuri în dreapta şi stînga fiecărui oblon. Dinapoi era un feli de divan pe care puteau sădea comod trei persoane mari, iar în faţa acestui sediu, erau două scaune largi, despărţite unul de altul printr-un feli de coridor încrucişat prin care pătrundeai spre fundul trăsurii. Pe fiecare din aceste scaune puteau sădea cîte douăjper-soane, una cu faţa spre scaunul de dinapoi,_ şi cealaltă^ cu faţa spre capătul de dinainte a trăsurii ; bineînţeles că o spetează căptuşită despărţea pe ambii călători. La un pas spre capătul trăsurii de la aceste două scaune, tavanul se lasa mai jos ca şi podeaua, formînd, sub capră, un feli de boltă prin care se prelungea coridorul despre care am vorbit, formînd două încăperi, fiecare avînd uşa ei, una din acele încăperi cuprindea un closet cu toate cele trebuitoare, iar cealaltă o cămară pentru provizii. Capra trăsurii era destul de largă pentru a primi încă doi călători pe lîngă vezeteu, iar dinapoia ei era un scaun pe care puteau sădea alţi doi inşi. Pe coperişul trăsurii, încunjurat de un feli de gratie, încăpea o mulţime de cufere şi de alt bagaj. La acest 594 595 vehicul de^ fabricaţiune engleză, erau înhămaţi doisprezece cai de poştă care, prin micimea şi pipernicia lor, alcătuiau un contrast din cele mai comice cu „hardughia" ce o duceau. Tata ni spunea că în această trăsură se bejinise, la 1821, familia hatmanului în Bucovina. Şi în acest echipaj, bine aprovizionaţi cu mîncare, am plecat într-o _ frumoasă dimineaţă de iulie spre Viena, şăsă persoane mari : mama, guvernanta surorilor mele, Berta Lutz, camerista mamei, Carolina, camardinerul tatei, Albert, Ileana, manca fratelui meu Alexandru, şi cinci copii : eu, surorile mele Ana şi Măria şi fraţii mei Lascar şi Alexandru. Plecaţi de dimineaţă, am făcut popasul de amiază la Poiana Sărată, la popa Ioniţă Beloi, după ce trecusem prin vama austriacă fără nici o greutate, diferitele formalităţi fiind cu desăvîrşire simplificate pentru tata. Pe la ceasurile patru am plecat iar înainte, cai mocăneşti din Poiana Sărată înlocuind caii de poştă de la trăsura cea mare, şi am intrat în frumosul defileu al Oituzului. Cînd ne apropiam de sfîr-şitul lui, aproape de piciorul Maghiaruşului, se rupe o osie de la „arca lui Noe", cum o numea mama, şi iaca-ne opriţi în drum. S-a trimes atunci unul din mocanii de la Poiana Sărată la Breţcu, la „polgar meşterul" (primarele) de acolo, spre a-1 ruga să ni trimată un fierar bun cu instrumentele necesare şi cu foi pentru a direge osia stricată. După plecarea mocanului, ne-am pus la masă şi am mîncat din îm-bielşugatele provizii ce le adusesem cu noi. Iar după mîncare, deoarece înnoptase şi ajutorul aşteptat de la Breţcu nu putea să sosească decît după vro două ceasuri, am fost culcaţi noi, copiii, în trăsura cea mare şi nu ne-am mai trezit decît în ziuă.Ja Breţcu, tot în trăsură, în curtea lui „polgar meşter". După culcarea noastră sosise fierarul cu ajutoarele, cu foile şi cu instrumentele lui, însoţit de însuşi „polgar meşterul", şi reparaţia fusese terminată înainte de ziuă ; suisem şi jcoborîsem prevalurile Maghiaruşului şi, ajunşi în Breţcu, trăsesem la locuinţa primarului. Am plecat încă de dimineaţă cu cai tocmiţi în Breţcu şi seara ajungeam în Braşov unde trăgeam la Otelul no. 1, atunci şi încă multă vreme după aceea, cel mai bun^ din Braşov. în Braşov am stat două zile pentru ca tata să poată apuca cu desăvîrşire liberă diligenta făcînd serviciul între Braşov şi Sibiu, spre a o putea închiria întreagă. Acea diligentă avea forma unui mic vagon de cale ferată şi scaunele erau distribuite în acelaşi feli ca la compartimentele duble ale vagoanelor Offenheirn de pe linia Iţcani-Ro-man, la deschiderea ei, în anul 1870. Ţin bine minte cum, cînd am ajuns la mijlocul coastei de _ vis-a-vis de Vlădeni, conductorul a rugat pe tata să ni spuie să ne dăm cu toţii jos afară de mama şi de el, căci suişul este greu, caii foarte osteniţi, iar trăsura cumplit de încărcată. Ne-am dat îndată jos cu toţii, mama cea dintăi, şi am mers aşa pană în vîr-ful dealului. Seara am fost în Sibiu şi am tras ia otelul „împăratul roman", dar nu în localul de astăzi, care a fost clădit pe la sfîrşitul veacului trecut, ci în cel vechi. De Sibiul de atunci ţin numai minte că m-a impresionat foarte mult prin curăţenia lui şi că am făcut prietenie mare cu un căpitan de husari care vorbea minunat româneşte şi locuia în acelaş otel. După o zi sau două am plecat iarăş cu diligenta spre Timişoara, prin trecătoarea cunoscută sub numele de Porta Orientalis, călătorind toată noaptea, schimbînd bineînţeles caii la anumite releuri, iar în seara celei de a doua zi eram în Timişoara, dar nu-mi aduc aminte la care otel am tras. De dimineaţă, a doua zi, am fost cu tata la gară, pentru ca să-mi arate drumul-de-fier, dar în realitate mi se pare că era nerăbdător să vadă şi el o cale ferată^ în plină fiinţă şi nu în icoană, căci pană atunci el nu văzuse nici una, nemaiieşind din ţară, de la întoarecerea lui din Germania, la 1834, decît pentru a merge de două ori la. Constantinopol (a doua oară ca exilat, la 1848). Nu ştiu care au fost impresiunile sale, dar eu am avut o mare deziluzie, văzînd că drumul „de fier" se reducea la cele două sini înguste de fier pe care alunecau vagoanele. în aceeaş seară am plecat la Viena, unde am ajuns în după-amiaza celei a doua zi. Am tras la otelul „Goldene Lamm", unde trăgeau cei mai mulţi români din lumea noastră. Chiar în seara aceea tata s-a întîlnit cu o veche cunoştinţă pe care era departe să s-aştepte s-o recunoască aici şi în situaţia în care a găsit-o. Ne scoborîsem pentru a lua în restaurant masa de seară şi un chelner ne conducea spre masa ce se oprise pentru noi. Ajunşi la dînsa, mama se aşezase pe scaun şi spunea fiecăruia din noi unde să şază, dar tata rămînea în picioare, cu 596 597 ochii aţintiţi asupra unei părechi care mînca la masa vecină cu a noastră. La acea masă stăteau o doamnă de vrîstă matură, voluminoasă, cu obrazul vînăt de diresuri, iar în faţa ei un domn nalt şi spătos, oacheş la faţă, cu păr negru creţ, cu musteţi şi barbişă ă la Napoleon al III-lea, îmbrăcat în haine strîmte, ungureşti, de postav negru, cusute cu şireturi negre şi ele, şi cu ciubote negre, husăreşti. Văzînd că tata tot nu s-aşază la masă, mama îl întrebă pe româneşte : — Da de ce nu şăzi ? Cunoşti poate pe vecinii noştri ? Iar tata răspunde : — Nu mă-nşăl, îi Porcuşorul ! Nu-1 recunoşti ? — Aşa mi se pare şi mie, răspunse mama după ce aruncă o ochire asupra părechei care căpătase astfeli băgarea de samă a tatei, dar şăzi căci lumea începe a se uita la tine. Tata se puse jos, dar fără a înceta să se uite la pă-rechea vecină. Aceasta însă,^ după ce doamna matură zisese cîteva cuvinte într-o limbă străină, se sculă de la masă deşi i se aducea tocmai atunci friptura şi, zicînd cîteva cuvinte chelnerului, ieşi din restaurant. — Cine este părechea care chiar acuma s-a sculat de la masa de alături, întrebă tata pe chelnerul care ni aducea supa ? — Dar Herr Baron von Porkovitzki und die Frau Baro-nin, răspunse chelnerul, reiche ungarische Herrschaften aus Ungar en welche auch grosse Giiter in Galizien bezitzen. (Domnul baron de Porkovitzki şi doamna baroneasă, boieri bogaţi din Ungaria, care stăpînesc moşii mari şi în Galiţia.) Noi copiii nu înţelesesem nimica la întreagă această scenă, căci nu auzisem pe părinţii noştri pomenind pană atunci de Porcuşorul. După ce ne-am sculat de la masă, tata s-a dus la biuroul otelului ca să mai capete informaţiuni despre părechea în chestiune şi acolo i s-a spus că domnul baron şi doamna baroneasă, ieşind de la restaurant, şinau cerut socoteala, şi-au făcut bagajele şi plecase cu cîteva minute mai înainte, dispunînd ca orice corespondenţă pentru ei să li se trimată la unul din casteluriile lor din Galiţia. Altă informaţie decît acele căpătate de la chelner, ia masă, tata nu putu să capete, decît acea că domnul baron părea foarte tulburat. Mulţi ani după această întîmplare, mama mi-a povestit întreaga istorie a lui Porcuşorul, alias Porkovitzki. El era fiul unei foarte frumoase ţigance de la Bohotin, foarte apreciată atît pentru frumuseţă, cît şi pentru meşteria în arta de a freca picioarele la tot tineretul care frecventa Bohotinul în timpul alcătuirii Regulamentului Organic şi mai tîrziu. Acea ţigancă născuse, nu se ştia cu ajutorul cui, o frumuseţă de băiet. Era ţiganaşul aşa de frumos încît mătuşele mele, surorile tatei, adesa puneau să-1 spele, sa-i îmbrace curat şi să se joace cu dînsul. Pe vremea cireşilor, îi spînzurau de urechi cireşi coapte bine, nedîndu-i voie să le mănînce pană nu li făcea pe voie repetînd cuvinte şi fraze ce i le spuneau. Cu vremea, micul danci crescu şi, la vrîstă de zece sau doisprezece ani, fiind foarte voinic şi deosebit de deştept, fu ridicat la rangul de _ băiet la bufet, adică pus să înveţe cum se spală farfuriile şi cum se curăţă tacîmurile şi, mai ales, cum să mănîncă palme de la^sofragiu şi de la feciorii de sub acesta. Dar, dacă se făcea din ce în ce mai nalt, mai voinic şi mai frumos, devenea şi din zi în zi mai murdar, astfeli că porecla de Porcuşorul, cîştigată de el în cea mai fragedă copilărie, îi fu menţinută şi în adolescenţă şi în prima tinereţă. Dar era cît şe poate de deştept. Moşu-meu Lascar, avînd prilej să-şi deie samă de această deşteptăciune, găsi că ar fi păcat să nu servească decît la spălarea blidurilor şi la curăţirea argintăriei şi, luîn-du4 de la bufet, după trei ani de slujbă în acel departament, îl dădu la canţeleria moşiei, însărcinînd pe întâiul logofăt să-1 înveţe carte, iar pană ce va şti a ceti şi a scrie, jsă ţie curăţenia în canţelarie şi să facă comisioanele logofătului, într-un an, Porcuşorul cetea perfect slova tipărită şi acea scrisă şi scria destul de distinct, iar în mai puţin de alţi doi putea să fie întrebuinţat la scrierea oricăror izvoade sau scrisori şi ştia să socotească minunat. Era atunci de vro nouăsprezece ani şi începea să-i placă sexul frumos ; avea un succes cu totul deosebit pe lîngă ţigăncuşele din curte şi de afară de curte şi chiar pe lingă ţărăncuţe. Voind să mai ajute prin daruri acestui succes, izbuti să înşele vro doi ţărani chiaburi la socoteală, însuşindu-şi astfel cîţiva irmilici cu care cumpără din tîrguşor, din Răducăneni, mărgele, cordele şi cofeturi. Dar ţăranii cei înşalaţi, cărora socoteala nu li se păruse curată, o făcură din nou cu ajutorul unor jîdovi din 598 599 tîrg, tocmai din acei care vînduse Porcuşorului marfa care să-1 facă plăcut fetelor. Ţăranii înşalaţi se grăbiră să se înfăţoşeze la canţelaria moşiei cu socoteala prefăcută pe curat şi vatavul Anton Scheletti nu întîrziese să înţeleagă cum stăteau, trebile. Luat viguros în palme, ţiganaşul îşi mărturisi greşala. Fu închis în beci pană la sosirea moşului meu Mitică, care se afla la Ieşi, spre a hotărî asupra soartei sale. Nu ştiu cum, izbuti să fugă şi să caute adăpost în Ieşi, dar nu întîr-zie să fie prins de nazîrie şi predat în lanţuri stăpînului sau. Moşu-meu Lascar, care trăise în străinătate mai mulţi ani decît fraţii săi, luînd acolo obiceiuri mai europeneşti decît aceştia, îl scăpă de coarne, dar nu-1 putu scapă de o ţapănă bătaie şi de degradare de iznoavă la slujba de curăţitor de bliduri. Dar după trei luni, ţiganaşul, nemaiputînd suferi situaţia umilitoare în care se afla, dispăru din nou şi, de astă-dată, fără să i se mai poată da de urmă. Tata şi mama au făcut ceva mai tîrziu, tot la Viena, cunoştinţa unui principe Iablonovski, un bogat proprietar ga'iţian, şi a fiicelor >„alc, din care una era de o deosebită frum iseţă, şi ou care se intîlneau des. Luîndu-se in vorbă odată despre Porkovitzki, principele li istorisi că acest ţigan •cîştigase într-adevăr iubirea unei doamne ungare de vrîstă matură, care poseda in acelaş ţinut ca principele mai multe moşii frumoase, moştenite de ea de ia o mătuşă Latrină. Intrat întăi ca servitor în slujba doamnei în chestiune, îi scăpase viaţa cu prilejul unei spargeri încercate de nişte hoţi în castelul în care doamna avea adunată o mare sumă de bani, ucisese doi din hoţi şi pusese pe ceilalţi pe fugă. Doamna, care-1 iubea din cauza frumuseţii sale încă înainte de această faptă vitejască, nu numai că se căsători cu el, dar, prin stăruinţi şi bani, izbutise să-i procure titlul de baron. în Galiţia nu ştia nimene ceva despre originea lui Porkovitzki şi principele Iablonovski făcea mult haz despre cele ce i le povestise părinţii mei despre acea origine şi despre pîcîleala curţii împărăteşti care conferise unui rob ţigan fugit de la stă-pîni titlul de baron. în cît priveşte doamna ungară, ea era considerată ca pe trei sferturi nebună. De atunci n-am mai auzit nimica despre Porcuşorul-Porkovitzki. Pe la mijlocul lunii următoare, august, am părăsit otelul pentru un apartament în palatul Lubomirski, pe Mdlker-bastei, nu departe de Burg, un cartier care acuma este cu 600 desăvîrşire demolit şi reconstruit. Sub ferestrele noastre se întindeau o parte din faimoasele bastioane ale Vienei, cărora li s-a datorit rezistenţa biruitoare opusă de două ori de vienezi urgiei turceşti. Puţin timp după ce am ocupat apartamentul nostru, m-am găsit în stare să cetesc şi imediat m-am pus pe cetit Robinson Crusoe, pe care nu l-am lăsat din mînă pană ce nu am cetit cea de pe urmă linie, şi de atunci nu m-a mai părăsit patima cetirii. Mi s-a luat tot atunci ca profesor un wiirtemberghez, numit Maximilian Wagner, vorbind franţuzeşte ca un francez, bărbat de meserie, dar beţiv şi brutal, care a fost congediat după puţine săptămîni. A fost înlocuit printr-un elveţian din Valais, numit Veuthey, catolic fervent şi supărăcios, care mă punea să copiez verbe toată ziua. Guvernanta surorilor mele, Bertha Lutz, se îndrăgostise de un cofetar polon şi se căsătorise cu el în primăvară. Părinţii mei angajară în locul ei o unguroancă foarte urîtă, numită domnişoara Amelia Endrddy, despre care va fi mai pe larg vorba mai jos. După naşterea surorii mele Zoe, în octomvre 1861, tata şi mama au frecventat mai cu deosebire cercurile diplomatice : soţia ambasadorului turcesc, principele Callimachi, născută Cantacuzino-Paşcanu, era ruda amândurora şi-i prezentase pretutindeni. Mama se legase cu deosebire cu doamna Due, soţia ministrului Suediei, şi cu ducesa de Grammont, născută Mac Kinnon, acea a ambasadorului francez, cu care a rămas mulţi ani în corespondenţă. Se afla tot aici la Viena şi venea des să ne vadă fostul caimacam Vogoridi. Relaţiile lui cu tata fusese mai mult decît reci în timpul căimăcămiei sale, dar la Viena venea des să ne vadă şi mai ales să şadă la masă. A murit puţin mai în urmă, răpus de o boală de cord. Era un bărbat de statură înaltă şi frumos la faţă, păcat numai că avea un cap ţuguiet, dar fesul, ce nu-1 scotea niciodată, masca perfect acest cusur. Mancii fratelui meu Alecu îi era cumplit de urît la Viena ; biata ţărancă de la Boiştea se usca de dorul de ţară şi de urît, neputînd vorbi decît cu părinţii noştri şi cu noi ; mama se temea că nu o va mai putea ţinea. Dar într-o zi, pe la srirşitul iernei, cînd începuse să cunoască drumul Ia 601 Prater, iaca că se întoarce acasă Ileana veselă şi cu totul transfigurată şi, intrînd în camera mamei, îi strigă de pe Pra& : — Domniţa ! Am vorbit cu oameni ! Purta costumul ţărănesc şi, la Prater, o descoperise nişte soldaţi dintr-un regiment din Ardeal care se pusese îndată la taifas cu dînsa şi o ţinuse de urît. De atunci nu s-a mai plîns de urît, căci ştia unde să găsască leacul. Spre marea mea bucurie am plecat, prin mai sau prin iunie, acasă, tata rămînînd să facă o cură la Hallc. De astă-dată am luat calea Dunărei, suindu-ne pe un vapor la Aspern-briicke, iar la Budapesta mutîndu-ne pe altul, mai mare, care ne-a adus pană la Galaţi. De acolo am venit la Căiuţi cu nişte birji jidoveşti. » Cu mare plăcere găsitu-m-am iar în colţul meu mult iubit, căci de atunci nu mă simţeam atît de bine şi în loc atît de iubit ca în valea mea frumoasă. Şi foarte mi-a părut rău cînd, după o şădere de mai puţin de un an şi jumătate, am plecat, în toamna anului 1863, în Italia. Plecarea noastră a fost pricinuită de starea mamei care fusese foarte afectată de pierderea fratelui meu mai mic, Lascar. Acesta, deşi extraordinar de robust, se re-slmţise totdeauna de o pneumonie ce o căpătase ca sugar şi din care scăpase numai cu mare greu. Mama fusese făcută atentă asupra primejdiei ce răcelile în genere o prezentau pentru el şi îl îngrijea cu deosebire. Totuş, la sfi'rşitul iernii 1862—1863, căpătă o nouă pneumonie, şi cu toată îngrijirea de zi şi de noapte a mamei şi de silinţile medicului nostru, Collin, muri după o lungă agonie, căci, precum am arătat, era excepţional de_ viguros. Mama, care în urma îngrijirilor necontenite de auria ani îşi legase inima de dînsul poate mai mult încă decît de noi ceilalţi, a fost cuprinsă de o mare durere, care amerinţa să înrîureze chiar asupra sănătăţii sale atît de puternice. Se hotărî să mergem în Italia pe mai mulţi ani, Jar tata să rămîie dintăi în ţară (era deputat de Fălciu) şi sa vie din cînd în cînd să petreacă cîteva săptămîni sau cîteva luni cu noi. Pornirăm spre a merge la Napoli, unde mama dorea să se stabilească. Iar am plecat cu trăsurile, dar de astă-dată cu cai de poştă şi spre Galaţi. Am mas la Mărăşăşti, la Costin Catargiu, moşul mamei, unde ne-am întîlnit cu al doilea regiment de lancieri, care îşi schimba garnizoana, de la Ieşi la Bucureşti. Aproape toţi ofiţerii regimentului fără excepţie au luat masa cu noi in acea casă renumită pentru ospitalitatea ei, într-adevăr patriarcală. în acea zi, sara tîrziu, am plecat ia Galaţi, unde am ajuns a doua zi şi ne-am îmbarcat îndată pe un vapor al Lioyd-ului austriac, cu care am mers pană la Turnu-Severin, iar de acolo, apele fiind mici, am debarcat şi am mers cu trăsuri pregătite de societatea austriacă de vapoare pană la o staţie din Banat, a cărei nume nu mi-1 mai amintesc. Acolo ne-am suit pe alt vapor, mai mic, care ne-a dus la Baziaş, unde am luat calea ferată care ne-a dus la Viena, unde ne-am oprit cîteva zile. De la Viena am mers prin Stiria, Carintia şi Carniola la Milano, percurgînd nişte peisagii de munte splendide, din care unele au rămas înfipte pană astăzi în memoria mea şi, lungind coasta lacurilor italiene, am ajuns la Milano. De mai bine de şaizeci de ani n-am mai fost în această veche capitală a Lombardiei, dar şi acuma am dinaintea ochilor perspectiva grandioasă a domului său splendid. De la Milano, străbătînd toată Lombardia de-a curmezişul ei, am mers Ia Genova unde, după o scurtă oprire, ne-am îmbarcat pe un vapor italian pentru Napoli. Acolo am stat vro zece zile, mama căutînd în acest timp casă de locuit, dar fără ca să găsască ceea ce dorea. Pe vapor făcuse cunoştinţă cu un principe di Fiumesalato, San Cataldo, un nume mare din Sicilia, şi cu soţia lui, o contesă Hauke din Polonia. La Napoli ne scoborîsem la acelaş otel şi-i vedeam zilnic. Ei văzînd că mama nu găseşte la Napoli o casă care să-i convie, o sfătuiră să meargă să s-aşeze la Palermo, unde ziceau că ar găsi mai degrabă ceea ce caută. Mama s-a lăsat convinsă şi iată-ne plecaţi la Palermo. Aici erau case destule, un palazzo iîngă celalalt, dar toate mirosind a mucegai de departe şi unul mai trist decît celalalt. După trei sau patru zile petrecute în vizite la rudele principelui de San Cataldo, cătră care el ne aprovizionase cu scrisori de recomandaţie, mama s-a plictisit şi am plecat la Florenţa, unde era aşazat moşu-meu Mitică, fratele mai mic al tatei. îmi aduc bine aminte de această călătorie, căci marea era grea şi nu am încetat un moment să fiu bolnav, de la Palermo pană la Livorno, iar vaporul pe care ne îmbarcasem, „Mongibello", al unei societăţi italiene, era cît se poa-e de murdar şi de lipsit de ordine 602 603 şi de comfort. Ajunşi la Florenţa, am tras la Otelul de Nord, pe piaţa Santa Măria Novella, dar în curînd mama a găsit un apartament foarte încăpător şi frumos, în via Cavour, într-o casă a bancherului Fenzi. La Florenţa mi s-au luat o mulţime de profesori : de limba greacă clasică şi modernă, de franceză, de larmă, de piano, de desemn, pe lîngă lecţii de limbă germană, de istorie şi de geografie ce mi le dădea domnişoara Endrody, guvernanta surorilor mele. Profesorul meu de elină era un tînăr grec, numit Othon Fredericks, fiu de bavarez venit în Grecia cu regele Othon, dar acuma mai grec decît grecii cei mai gre-cizaţi. Ca întreaga Elada hrănea o ură de moarte împotriva lui Edmond About, pentru că acesta scrisese La Grece con-temporaine şi Le Roi des Montagncs, două cărţi pline de spirit, dar în care îşi bătea joc de greci în chip destul de crud. Ca şi toţi studenţii greci de pe acea vreme, Othon Fredericks avea un cîne căruia îi dăduse numele de About şi căruia îi tâiese coada în semn de dispreţ şi spre a răzbuna onoarea Greciei terfelită de About. Lovitura de stat a lui Cuza şi perspectiva legii rurale ne-au adus înapoi în ţară după o absenţă de numai şapte luni. Tata, căruia îi era mare dor de noi, se grăbi să se folosească de nesiguranţa răspîndită în cercurile marei proprietăţi prin reformele lui Cuza pentru a ne aduce înapoi în ţară. Dealtmintrelea, mi se pare că nici mamei nu-i păru rău să se întoarcă acasă la dînsa, căci am văzut-o veselă la ideea întoarcerii în ţară. Am făcut atunci o călătorie din cele mai frumoase. Am mers cu calea ferată la Livorno şi, de acolo, cu un vapor al Mesageriilor Maritime franceze, la Messina, oprindu-ne cîteva ceasuri la Civita-Vecchia şi la Napoli. La Messina ne-am mutat pe alt vapor al Mesageriilor Maritime, mai mare, pe care, făcînd încunjurul Peloponezului, ne-am oprit cîteva ceasuri la Pireu, iar de acolo, tăind curmeziş prin Arhipelag, am mers la Constantinopol, unde ne-am oprit trei zile. Am vizitat împreună cu mama tot ce se putea vizita într-un timp atît de scurt, petreceam însă nopţile pe vaporul „Gange", care ne adusese de la Messina. Tocmai în ziua plecării ia Galaţi, mutatu-ne-am pe alt vap"r mai mic, tot al Mesageriilor franceze, pe care am străbătut Marea Neagră în con-diţiuni excelente. De la Galaţi ia Căiuţi, am făcut iar călăto- ria cu birje jidoveşti, oprindu-ne la Tecuci, unde am mas la una mama Smaranda Doftoroaia, o protejată a tatei care exercita profesiunea de medic, fără să fi făcut vrodată studii medicale, dar opera, zicea lumea, curi miraculoase şi avea necontenit procese cu doftorii cărora li făcea o concurenţă din cele mai aprigi, iar ei o dădeau în judecată pentru exerciţiu ilegal al medicinii. Capitolul VII DIN DOMNIA LUI CUZA Cuza era nu numai un bărbat cu minte excepţional de ageră, dar firea îl mai înzestrase cu mari însuşiri de bărbat de star Era foarte simpatic, ştia să se facă popular şi iubit şi să păstreze iubirea acelor cu care se găsea în contact. Avea un caracter pe cît de franc şi de deschis îl poate avea un conducător de oameni, era stăpîn pe darul de a şti şi de a putea să se hotărască răpede şi să se ţie de hotărîrea luată, care dealtmintrelea era aproape totdeauna cea bună. Absolut neînfricat, avea pentru primejdie cel mai desăvîrşit dispreţ. Era prieten bun şi credincios, cu totul lipsit de fudulie şi de fumuri ; vechilor prieteni, ramaşi în situaţiunile cele mai umile, li arata aceleaşi atenţiuni ca înainte de domnie ; avea oroare de pompă şi de ceremonial.[...] Cuza venise pe scaunul ţării cu nume bine stabilit de judecător integru şi de ocîrmuitor drept şi vrednic : „oca lui Cuza" era vestită în amîndouă ţările. Apoi mai era cunoscut ca bărbat de o deosebită energie, cum dovedise chipul în care ştiuse, în timpul ocupaţiunii austriace de la 1854—1856, să reprime excesele şi actele de indisciplină ale soldăţimii austriace ia Galaţi. Noul domn fu îndată bine văzut de popor care nu întîrzie să simtă că pe scaunul ţării de acuma are un prieten şi un ocrotitor. în schimb, abia fusese ales, şi clasele privilegiate care îl alesese, căci numai ele alegeau (Moldova numarînd, sub legea electorală a Convenţiei, numai vro mie şapte sute de alegători), dar care simţise că nu cu ele va merge noul domn, începeau să-1 trateze ca duşman. Şi într-adevăr, el era de mai înainte hotărît să schimbe cu desăvîrşire situaţia umilită şi obijduită în care se afla ţărăni- 604 005 rnea, adică masa naţiunii, restituindu-i măcar parte din drepturile ce i se cotropise şi să silească clasele privilegiate ca şi ele să ieie parte la sarcinile publice. Ar fi cu totul nedrept să se pretindă că starea ţăranului era mai nenorocită pe moşiile administrate în regie de boierii cei mari : dimpotrivă, adevărat era tocmai contrarul. Stă-pînii mici şi mai ales posesorii (arendaşii) erau neasamanat mai împilatori, mai neînduraţi decît boierii cei mari şi vechilii lor, în administraţia cărora intra îndeobşte foarte multă neglijenţă şi risipă, pe cînd la ceilalţi nu se ierta nici măcar un pui de găină şi prea adesa se mai pretindeau munci şi dări peste cele legiuite, se întrebuinţau prăjini şi siînjăni mai lungi sau mai scurţi după cum cerea nevoia momentului, apoi se abuza de groaznica stare de incultură a ţăranului pentru a-1 încarcă la socoteli. Dar marea majoritate a boierilor mari, care într-adevăr nu abuza de nişte drepturi ce nu erau specificate de Regulamentul Organic, dar de fapt existau, ţinea îndeobşte cumplit la putinţa eventualei lor exercitări. Dacă nica.ure în Regulament nu se zice că stăpînul moşiei are dreptul să aducă la scara curţii sau a cănţeleriei sale pe vrun ţăran, sa-l întindă jos, la pămînt, şi să puie să-i aplice un număr de lovituri de bici sau de nuiele mai mic sau mare, după placul lui, totu.ş acesta era un drept ce boierimea mare şi mică, aproape întreagă, îl exercita de fapt, o parte din-tr-însa într-adevăr cu oarecare discreţiune, dar la care ţinea morţiş şi-1 privea ca ceva sacru şi chiar binefăcător pentru ţăran. Cuza aparţinea cu bună samă boierimii, familia lui era fără îndoială veche, ocupase funcţiuni de samă şi era înrudită şi încuscrită cu familiile cele mai mari, totuş ea nu tăcea parte din acel număr prea restrîns de neamuri avînd pretenţia să alcătuiască singure ceea ce, la mijlocul veacului trecut, era privit ca alcătuind aristocraţia sau boierimea mare. (10) Aceasta era alcătuită dintr-un număr de vro treizeci de familii, parte de origină indigenă, parte de origină grecească, care, în cele două veacuri trecute, izbutind să monopolizeze slujbele cele înalte şi puterea politică în ţară, adunase averi însamnate. Pentru cei mulţi din membrii acestei mari boierimi Cuza nu era decît un parvenit; mulţi dintr-înşii votase pentru el, dar acest vot fusese dat într-un moment de însufle- ţire patriotică (de care în curînd s-au căit), pentru că nu se vedea cum să se ajungă altfeli la Unire în opinia lor, deci noul domn era lipsit de autoritate. în curînd însă au putut constata că el este foarte hotărît să şi-o impuie. întăia cerere adresată de Cuza ţării a atins un punct foarte simţitor al clasei privilegiate. întemeindu-se pe starea de lipsă absolută a fi nanţelor ţarii, ministerul moldovenesc, care era prezidat de Vasile Sturdza, fostul caimacam din Căimăcămia de Trei, a cerut Camerei să voteze o contribu-ţiune de 5 milioane de lei asupra proprietăţii funciare. Pană atunci boierimea era scutită de dări şi proprietatea funciară nu era impusă. Demnul se bizuia, pentru a face această cerere, pe articolul 46 al Convenţiei, care hotăra egalitatea tuturor românilor înaintea dărilor. Această contribuţie fu votată în unanimitate, iarăş într-un mome.it de însufleţire, dar şi acuma căinţa nu întîrzie. Trecură luni fără ca să se poată încasa măcar un ban, din pricină că proprietarii puneau feli de feli de beţe în roate pentru împiedicarea oricărei lucrări de constatare a cîtimii dării. Mai mult ch ar, ministerul care promulgase legea relativă la darea în chestiune nu întîrzie să fie dat în judecată, sub cuvînt că, contrar stipu-laţiunilor Convenţiei, legea aceasta fuse promulgată înainte ca Comisia Centrală să se fi pronunţat asupra ei. însă, în acel moment (30 ianuar 1859), Comisia Centrală încă nici nu era constituita, iar propunerea de dare în judecată nu era altceva decît un răsvot în chestiunea dării, care numai mult mai tîrziu a putut să fie hotaritâ, sporind duşmănia între foştii privilegiaţi şi domn. Şi aici trebuie să amintesc ca acea clasă privilegiata era departe de a fi exclusiv alcătuită din aristocraţia de naştere, mare sau mică, a ţării, dar că era, dimpotrivă, înecată în mulţimea boieriţilor făcuţi, împotriva stipulaţiunilor Regulamentului, în timpul guvernelor ce îşi succedase de la 1834 încoace. Dacă tatei desfiinţarea acestui privilegiu nu i-a fost pe plac, vatavul nostru de ogradă, serdarul Neculai Lefter, vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, şi vătaful de la Pralea, medelnicerul Iancu Popovici, făceau de turbare clăbuci la gură, cînd denunţau batjocura ce li se făcea pu-nîndu-i să plătească bir ca oricare mojic de ţăran sau ca oricare cioară de ţigan. 606 807 Comisia Centrala a fost în sfîrşit alcătuită, dar această alcătuire deloc nu a contribuit la aducerea unei atmosfere de pace. Cum am arătat mai sus, tata a fost ales preşedintele ei, şi el acuma numai de simţiminte binevoitoare cătră domn nu era însufleţit. După ce Comisia, cu foarte mare încetineală, şi-a discutat şi votat regulamentul interior, ea a început să discute proiectul de constituţie şi, cu acest prilej, spiritul ostil al dreptei faţă de domn a izbuhnit pe faţă. în mesaj, Cuza atinsese număroase chestiuni relative la deosebite reforme menite să puie în acord legislaţia în fiinţă a ţării cu hotărîrile Convenţiei. în proiectul de răspuns la acel mesaj, nu se face absolut nici o menţiune despre reformele în chestiune, avîndu-se însă grijă a se aminti domnului îndatorirea luată : „că va privi îndoita sa alegere numai ca o datorie, ea să nu fie altceva decît o verigă care să lege trecutul de aspiraţiunile viitorului : Unirea ţărilor române sub un domn străin". Şi după ce proiectul apasă asupra primejdiei de dezmembrare ce-1 înfăţoşa sistemul electiv, termina prin cuvintele : „roagă pe înălţimea-sa ca, fără a lasa să se piardă momentele favorabile, să facă a se ajunge la scopul dorit". Şi această politică era cu desăvîrşire greşită, căci în acel moment era absolut cu neputinţă să se obţie de la Europa prinţul străin şi Unirea desăvîrşită. Era exclus să se obţie prinţul străin căci atunci nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu-1 voiau şi nici Napoleon al III-lea nu vedea vrun temei pentru a-i grăbi aducerea, fiind din parte-i foarte mulţămit de Cuza. în realitate, insistenţa pusă de cătră o parte a românilor ca să ceară principele străin plictisea numai în acel moment pe acele puteri care nu-i erau hotărît contrare, Napoleon al III-lea era foarte dispus să lucreze pentru o Unire mai perfectă, dar sub Cuza. Stăruindu-se de cătră o parte din români a se cere imediata aducere a principelui străin nu era altceva decît a pune piedeci demersurilor începute din prima zi la Constantinopol de cătră Negri, în înţelegere cu domnul, pentru obţinerea unei Uniri mai perfecte. Pe de altă parte, era firesc ca această insistenţă de a cere lui Cuza să-şi cedeze cît mai curînd locul în care avea conştiinţă că poate aduce serviciile cele mai însamnate ţării nu putea decît să-1 jignească adînc şi să mărească hogaşul dintre el şi foştii privilegiaţi. în urma înfrîngerii Austriei în Italia, Poarta, văzîndu-se izolată, nu putuse decît să recunoască, în sfîrşit, după noua luni de amînări, îndoita alegere a lui Cuza, dar prin doua firmane deosebite, iar vizita domnitorului la Constantinopol nu avu loc decît în toamna anului 1860. La această primire au lipsit însă cu desăvîrşire toate formele umilitoare care erau pană atunci legate de ceremonie. Sultanul primi pe domn în picioare şi făcu chiar cîţiva paşi înaintea lui. Chipul în care se înfăptuia pană atunci solemnitatea, sultanul şăzînd pe tron, prosternarea domnilor în faţa suzeranului, sărutarea papucului, apoi rămînerea lor în faţa lui cu mînile încrucişate pe piept ramaseră lucruri ale trecutului. Circulările lui Kogălniceanu din toamna anului 1860 în Moldova au dus la culme nemulţâmirea foştilor privilegiaţi. Mai ales acea adresată la 18 novembre prefecţilor stîrni o adevărată furtună împotriva lui. îmi aduc bine aminte de indignarea şi de mînia tatei şi a întregului nostru cerc de rude şi de prieteni, care nu conteneau cu acuzările împotriva domnului şi a ministrului său pentru că „aţîţă pe ţărani la răscoală şi vor să-i îndemne la fapte ca acele care s-au petrecut în Galiţia". Nu ştiam deloc atunci ce erau acele fapte care s-întîmplase în Galiţia şi cînd se întîmplase zisele fapte, dar afirmarea că Cuza şi Kogălniceanu voiau să împingă pe ţăranii noştri să comită grozăvii o auzeam cel puţin de zece ori pe zi. Şi, Doamne, frumoasă mi s-a părut mie acea circulară a lui Kogălniceanu, cînd, vro cinci ani mai tîrziu, am dat din întîmplare peste dînsa. Reproduc parte din cuprinsul ei mai jos. Camera Moldovei, sub cuvînt că ministerul, prin suspendarea şi exilul la Slatina a mitropolitului Moldovei, Sofro-nie Miclescu, a violat articolul 46 al Convenţiei, a votat în urma raportului făcut de Lascar Catargiu, darea în judecată a ministerului Kogălniceanu. Precum s-a dovedit mai tîrziu, suspendarea şi exilul acestui mitropolit a fost o pedeapsă din cale-afară uşoară şi meritată pentru fapta săvîrşită de el, care nu era nimica mai puţin decît o cerere de ajutor, adresată de el împăratului Rusiei, împotriva măsurilor foarte binecuvîntate, dealtfeli, luate de guvernul Moldovei pentru a aduce ordine în administraţia averii eparhiilor şi mănăstirilor chinovii ale Moldovei. [...] 608 609 Cătră acest temei s-au adăugit însă aite capete de acuzaţie, care erau circulara din 18 noiemvrie 1860, precum şi faptul de a fi supus de proprietari la contribuţia catră cutia sătească, acel de a fi făcut în fiecare sat cîte o închisoare pe calea beilicuiui, înfiinţarea de judeţe săteşti şi altele de acelaş feli, în fine, Kogălniceanu mai era acuzat că a călcat libertatea individuală punînd să aresteze şi dînd în judecată pe preşedintele municipalităţii din Ieşi, Balica. Acestor capete de acuzaţie el a răspuns în cursul a trei şădinţi, cuvintele sale cele mai de samă fiind acele rostite în şădinţa de la 11 fevruar 1860, care ar trebui să fie înscrise în inima oricărui român. La acuzaţiile mai mărunte, cum erau : supunerea proprietarilor la contribuţie cătră cutiile săteşti, a răspuns ca proprietarul face parte din comună, că cheltuielile cutiei săteşti pentru facerea podurilor, plata Monitorului, salarul vornicului şi al scriitorului erau mai mult în folosul proprietarului. în ce priveşte închisorile săteşti, făcute de săteni pe calea beilicuiui, a zis că bătaia des-fiinţîndu-se, ea trebuie vrînd, nevrînd înlocuită prin alt chip de a pedepsi delictele ; iar dacă a înfiinţat fără lege judeţele săteşti, a făcu t-o în scop de a scăpa, în sfîrşit, pe ţăran de judecata proprietarului, prea adesa totodată judecător şi împricinat în cauză. în fine, vorbind de arestarea şi darea în judecată a lui Balica, a zis : „Am făcut-o fiindcă a fost necuviincios faţă cu ministrul ţării sale. Dar de ce nu protestaţi oare contra zilnicelor încălcări ale libertăţii individuale a ţăranilor, zilnic încălcată nu numai de subprefect şi de jandarm, dar şi de gospodarii moşiilor, de vechilii şi de va.ajii, şi de feciorii boiereşti. Dacă merit un blam este că nu am întrebuinţat toată energia pentru ca articolul 46 din Convenţie să devie un adevăr nu numai pentru cei tari, ci şi pentru cei slabi." Dar principala greutate a acuzaţiei era îndreptată asupra vestitei circulari de la 18 novembre 1860. Grigore Balş aruncase cuvintele : „Vă îndemn să binevoiţi a ceti circulara d-lui Kogălniceanu cătră prefecţi, din ziua de 18 noiemvre, pe care circulară toată ţara a declarat-o de provocatoare, spre a vedea dacă viaţa şi proprietatea puteau să fie ocrotite sub ministerul domniei-sale, după asemene provocări." Reproduc aici părţile cele mai însemnate ale discursului lui Kogălniceanu. Ele mi-au făcut atunci o impresiune atît de adîncă, realitatea şi adevărul tabloului făcut de el a stării de lucruri de la ţară în acel moment mi s-a înfăţoşat în chip atît de drastic înaintea ochilor, încît ţin ca cuvintele marelui moldovan să nu lipsască din aceste Amintiri. Aceste cuvinte, pe mine, fiul uneia din căpeteniile privilegiaţilor, al unui adversar înverşunat al abolirii imediate a privilegiilor, au avut darul să mă facă, de cînd le-am cetit pentru întăia oară, la vîrsta de treisprezece ani, partizanul însufleţit al ideilor şi al simţimintelor cuprinse într-însele. „Vin acuma la circulara circularilor, la faimoasa circulară din 18 noiemvre, care s-a numit «circulara provocatoare». De mai nainte, domnilor, vă spun şi vă declar cu toată francheţa, că sînt pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor, sînt pentru împroprietărirea lor. In îmbunătăţirea soartei ţăranilor văd tot viitorul ţării mele, văd fondarea naţionalităţii române. Cîtă vreme ţăranii vor fi sub jug, cît vor fi ei consideraţi ca nişte maşine bune de produs grîu şi popuşoi, pană cînd ei nu vor fi lipiţi cătră ţară prin drituri şi avere, pană cînd, inir-un cuvînt, ei nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea o naţie ! Cel de pe urmă cuvînt al Convenţiei este fondarea naţionalităţii române şi, ca mijloc puternic întru aceasta, ea a ales, ea a prescris ridicarea claselor de jos 5 Articolul 46 nu zice, nu însemnează alta. Realizarea acestei misii, prescrisă guvernului iui Alexandru Ioan I, a fost visul meu, a fost obiectul întregii mele activităţi. Dar, d-lor, eu am voit ca să se creeze o aşa stare de lucruri, încît cel de pe urmă ţăran să aibă cunoştinţa datoriilor şi a drepturilor sale ! Am vrut ca, şi la noi, cel mai de pe urmă ţăran să poată zice ceea ce zice fiecare englez : Dieu et mon droit I Dumnezeu şi dreptul meu ! Prin aceasta nu vătămăm nici un interes legiuit, dar contribuim la întărirea naţiei şi a ţării. O mai repet, în cît timp ţăranul nu va avea conştiinţa drepturilor şi a conştiinţei sale cătră însuşi pămînteni, cu greu o va avea cătră străini, în cît timp îl vom lasa în poziţia în care se găseşte astăzi — asuprit, bătut, tratat ca un dobitoc, nelegat cătră ţară prin nimica, ce sprijin vom putea avea de la dînsul în ora pericolului, în ora în care va trebui să ni apărăm ţara şi naţionalitatea ? D-lor, să fim bine siguri că, în cîtă vreme ţăranul nostru se va lasa să fie bătut de pămîn-tean, el se va lasa să fie bătut şi de străin ; ba chiar va putea deveni instrument de răzbunare în mîna străinului! Este 610 611 timp dar, ca înaintea interesului privat, să gîndim la interesul cel obştesc, ca înainte de a ne ocupa de moşiile cele mici ale noastre, să ne ocupăm de moşia cea mare, de România, cum făceau părinţii noştri. Chestia Orientului este plină de nori şi de fulgere ; trebuie să ne ghidim serios ca de acuma să ne ferim de trăsnetul ce ne ameninţă ! însă cu ce să ne ferim ? Socotim, poate, că şi pe viitor trebuie să ne mărginim a primi pe cuceritorii noştri cu capetele pe tipsie, cum se zice în limba populară, şi, la ducerea lor, să-i întovărăşim cu buchete de lăcrămioare .. de glod, până la genunchi, prin care slugile care adaceau blidele cu mîncări pentru masa noastră trebuiau să străbată, iar iartă, pe un gheţuş cumplit sau pe troian până la brîu şi pe viscol. Apoi vă închipuiţi ce grea era supravegherea bucătăriei în asemenea condiţiuni. Tot peste drum de şleahul cel mare erau grajdiul şi şura cu trăsurile, ceea ce dădea loc la aceleaşi greutăţi de supraveghere. Apoi curtea propriu-zisă, marea clădire în care locuiam, nu conţinea decît prea puţine adăposturi pentru slugi ; cele multe din ele erau adăpostite în nişte clădiri, tot din tîrg, clădite de tata sau închiriete de la jidovii din tîrg. Dar nimica nu dă atît de bine o idee despre puţina înţelegere a ideii de confort, de cîştig de timp şi de economie de 640 personal ca faptul că pană după moartea tatei şi cît a mai stat mama la Căiuţi, nu au fost clopote pentru chemarea slugilor. Dacă aveai nevoie de vro slugă, trebuia să ieşi în coridor şi s-o strigi cu gura sau să baţi în palme : ultimul din aceste două procedee era cel mai uzitat, atît la noi cît şi în foarte număroasele case care nu adoptase încă clopotele. Luxul din cele multe aşăzări boiereşti de la ţară era un lux semibarbar. Modul de trai de la Căiuţi, pe lîngă că era semibarbar, mai era pe cît de nemăsurat pe atît de dezordonat şi nu putea să ducă, cum a şi dus, decît la ruină. Alt element care a contribuit mult la acest de pe urmă rezultat şi care va fi descris mai pe larg în capitolul viitor a fost alcătuit de cheltuielile exagerate pentru instrucţia şi creşterea noastră, despre care voi vorbi în capitolul următor şi care în nici un punct de privire nu şi-au atins scopul, deşi fiind făcute cu cea mai mare dragoste şi generozitate, dar în chip foarte puţin priceput. Ospitalitatea casei noastre era bine cunoscută în toată ţara, rar eram iară musafiri : rude, prieteni şi cunoscuţi care se anunţase şi erau aşteptaţi, sau alţii necunoscuţi şi, prin urmare, neaşteptaţi. Pe acea vreme mai era obiceiul ca drumeţul să mîie la curtea lîngă care ii prindea noaptea. Căiuţul, fiind tîrguşor, avea vreo două sau trei hanuri evreieşti, la care trăgeau unii drumeţi care nu cunoşteau pe tata sau erau oameni ale crtror creştere şi obiceiuri i-ar fi făcut" să nu se simtă la îndcmînă în casa şi la masa noastră. Dar tata cunoştea şi era cunoscut de aproape întreaga Moldovă de atunci şi numărul trecătorilor, din toate stările sociale, care se foloseau de găzduirea noastră era foarte mare. îmi aduc aminte cum, într-o zi din toiul iernei 1868, pe un troian cumplit, pe cînd mă aflam, după dejun, în biuroul tatei, aud zurgălăi şi pocnete de bici şi văd intrînd pe poartă o sanie cu patru cai de poştă, iar într-însa o fiinţă măruntă, ascunsă în blănuri, care sădea zgribulită. Sania trage la scara cea mare şi Neculai Lefter iesă din casă, ajută pe ocupantul săniei s-o părăsască şi să urce scara, mai mult purtîndu-1 în braţe. în sfîrşit, uşa biuroului se deschide şi Neculai împinge spre sobă mica fiinţă. Aceasta, punînd ochii pe tata, care-şi fuma ciubucul întins pe divan, îşi scoate căciula urieşă care-i acoperea capul, zicînd : 641 — Bonjottr, Monsieur, je viens de Marseille et je vais ă Paris. (Bună ziua, domnule, vin de la Marsilia şi merg la Paris.) Această frază era atît de neaşteptată, înfăţoşarea străinului diminutiv atît de ridicolă, încît tata răspunse : — Bon voyage, Monsieur. (Călătorie bună, domnule.) Dar dîndu-şi îndată sama de caracterul puţin ospitalier al acestor cuvinte, adause : — Mais en attendant veuillez considerer ma maison com-me etant tout â votre disposition. (Dar deocamdată, binevoiţi a considera casa mea ca fiind cu totul la dispoziţiunea dom-niei-voastre.) Numai după mai multe pahare de ceai cu rhum bietul francez fu în stare să-şi decline numele şi calităţile precum şi motivele călătoriei. Se numea Comte şi era un comerciant de samă din Paris şi vîrîse capitaluri însamnate într-o societate de petrol care, de vro trei ani, făcea explorări după zăcăminte de petrol împrejurul Tîrgului-Ocnei. Cu direcţia acestor explorări era însărcinat un inginer de mine francez, numit domnul de Lalande, un om cît se poate de plăcut şi binecrescut, pe care îl cunoşteam foarte bine şi îl aveam adesa în vizită la noi, dar care nu izbutise să găsească petrol deşi se cheltuise cu forajurile o mulţime de bani. Acţionarii societăţii, în faţa unor repeţite cereri de fonduri pentru urmarea explorărilor, delegase pe d. Comte pentru a-şi da samă la faţa locului de starea afacerii. Afacerea stătea prost, Lalande, deşi inginer de mine de la şcoala din Paris şi fost director a mai multor întreprinderi miniere în colonii, despre care ştia să povestească lucruri prea interesante, căutase petrol acolo unde nu era sau unde se găseau numai cîtimi neînsemnate. Afacerea a fost în urmă lichidată cu mare pagubă pentru acţionari, dar noi am petrecut o serată din cele mai plăcute cu d. Comte, care s-a arătat un causeur cît se poate de fin, de interesant, de bine informat şi de binecrescut. De atunci nu am mai văzut, nici nu am mai auzit ceva despre el, lucru ce se întîmpla des cu musafirii noştri ocazionali. Dar nu toţi oaspeţii erau aşa plăcuţi ca Comte, deşi el a fost departe de a fi unicul de feliul lui. Voi vorbi acuma de un caz cu totul de altă natură. 642 După războiul de la 1828—1829, se stabilise în Ieşi un tînăr farmacist al armatei ruseşti, suedez din Finlanda, nu-jnit Tornborg ; deschisese în Ieşi o farmacie care nu întîr-ziese să devie cea mai bună şi cea mai cercetată din oraş şi se căsătorise cu fata unui neamţ, om de treabă şi cu stare, aşazat în Moldova de ani îndelungaţi. Tornborg era foarte deştept şi se bucura de o cultură destul de frumoasă. A făcut cunoştinţă cu tata şi cu moşii mei la întoarcerea lor din străinătate. Nu trecu însă mult şi ei constatară că suedezul era un crai fără de scrupule care mînca cu lingura averea lui şi a nevestei şi-i exploata pe cît putea. împotriva acestei exploatări au ştiut să se păzască şi el nu a mai avut de la ei decît foloasele ce voiau să i le deie, mai cu samă produse de tot soiul de la ţară, dar deoarece făceau haz de el căci era plin de duh şi de entrain îi dădeau bucuros din bogatul lor prisos. Călătoriile la Bohotin pentru Tornborg [erau] atît de folositoare încît moşii mei mi-au povestit că i s-a întâmplat, în repeţite rînduri, să străbată de două ori în douăzeci şi patru de ceasuri distanţa Ieşi-Bohotin şi înapoi, adică de patru ori patruzeci şi şăsă de kilometri, peste tot 184 de kilometri. Bineînţeles că aceste drumuri nu le făcea cu caii şi trăsura ce nu o avea, ci cu caii moşilor, veşnic pe drum între moşie şi oraş. Dar cea mai mare parte a traiului zilnic al lui Tornborg era astfeli asigurat. Pe lîngă că tot ce cîştiga trecea în chefuri, apoi începuse să neglijeze farmacia şi avea necontenit fricţiuni cu serviciul sanitar, deşi acesta, pe acea vreme, numai sever nu era. I s-a închis de repeţite ori acea farmacie. Se adresa tatei şi moşilor pentru a obţine deschiderea ei, dar ei erau la cuţite cu Mihai Sturdza şi intervenţiunile lor, în special acele ale tatei, erau totdeauna făcute în termeni cît se poate de irespec-tuoşi pentru autoritate, ceea ce producea un efect contrar acelui dorit de Tornborg. Mizeria era de pe atunci în casa lui. A dus-o el cîţiva ani cum a dus-o, pană cînd, prin a şăsa decadă a veacului, succesele lui Barnum cu Tom Pc-uce şi Jenny Lind îi dădură ideea să-1 imiteze. Soţia lui îi hărăzise un băiet şi trei fete ; băietul era cu desăvîrşire idiot, cele două fete mai mari slute, cea mică drăguţă. Hotărî să deie o instrucţiune muzicală celor două fete mai mari (a treia era din cale-afară mică), şi odată această instrucţiune muzicală terminată, să plece cu ele în Europa şi în America, 643 să deie concerte şi să cîştige milioane. Li dădu ce instrucţiune muzicală puteau să găsească în Ieşi şi, îndată ce ie socoti destul de instruite, plecă cu ele şi cu soţia lui în străinătate, în cel dintăi oraş unde ajunse, făcu nişte afişe mari în care se anunţa sosirea acelei minuni a minuneior, vestitele privighetori suedeze care aveau să deie un concert în cutare seară. Anunţul apărea şi în jurnale, iar lumea cumpăra bilete. Dar la vederea celor două sluţenii şi la auzul glasurilor lor mior-la'.t-.-.\vt, jura ci nv le va auzi a doua oară. Ceea ce nu a împiedica': pe 'i orr.bo.'g să facă înconjurul Europei. Vă închipuiţi că a ramat- sechestrat în nenumărate oteluri, că i s-a reţinut bagajul, dar spiritul lui inventiv, cu tot insuccesul ce-1 aveau bietele fete, a găsit chip să meargă pană la Madrid şi să se întoarcă înapoi în Ieşi. Numai în America nu a izbutit să meargă, ceea ce îl făcea să zică că numai egoismului prietenilor care nu au ctv->simţit să! imprumuie cu puţinele mii de franci necesare pentru a-i plăti călătoria peste Ocean îi datoreşte faptul că a rămas sărac la bătrineţe. Nu ştiu cum a dus-o de la întoarcerea lui în ţara din acea călătorie artistică şi pana în toamna anului 1866, dar, într-o buna dimineaţă de octombrie, tata s-a trezit cu dînsul şi cu toată familia la Căiuţi, cerîndu-i hrană şi adăpost pentru iarnă, căci altfel! nu-i ramîne decît să s-împuşte sub ochii lui. Şt tata i-a dat o cameră mare, peste drum dc curte, într-o casa a lui şi 1-a primit la masa noastră cu. soţia şi fetele iui. Băietul însă, într-o stare de murdărie grozavă şi idiot, mînca la cancelaria moşiei, unde Hisese adăpostit. Tocmai atunci venise la noi profesorul de muzică Seidl, despre care y;n vorbi şi mai departe. Tornborg, care urma sa "ngri'ască glasul sau, mai bine zis, absenţa totală de glas a fiicelor sale, obţinu ca bietul Seidl să le acompanieze doua ceasuri pc y.i în exerciţiile lor, bineînţeles în chip cu desăvîrşire graţios. Şi au stat astfeli la noi pană la sfîrşitul lut ianuar, dar Tornborg, văzînd că tata dă adăpost şi hrană, dar nu banii ce nădăjduia să îi smulgă, s-a declarat ofensat de nişte avanii imaginare şi a plecat la Ieşi unde, la sfîrşitui acestei cărţi, îl vom găsi în relaţii cu personagii care au jucat un rol în istoria omenirii. Printre nenumăraţii musafiri necunoscuţi care găsau la noi adăpost şi masă s-au strecurat şi vro doi-trei aventurieri. Voi cita printre aceştia pe falsul Alexandru Blaremberg, sub- 64-i ofiţer dezertor din al doilea regiment de lăncieri care, la sfîrşitul Iui august 1863, s-a dat mie, pe cînd prindeam nişte peşte cu undiţa în iazul cel mare din grădină, drept fratele soţiei moşului meu, beizade Iancu Ghica, fratele mamei. Mi-a istorisit că este însărcinat să ducă la regiment o remontă ce o făcuse la iarmarocul Caşinului şi care rămăsese la Tîrgul-Ocnei, dar vine Ia Căiuţi peste două zile. Eu bineînţeles că m-am grăbit să duc mamei această veste, iar ea a trimes să-I poftească la curte. Se întîmplase că mama nu cunoştea încă pe atunci nici pe cumnată-sa, nici pe vrun membru al familiei acesteia. Daca pungaşul era departe de a avea distincţiunea elegantului căpitan Saşa Blaremberg, nu se putea tăgădui că se ţinea bine şi vorbea o franţuzască corectă. A povestit mamei feli de feli de minciuni, lăudîndu-se între altele că luase şi el parte cu Iarca la expediţiunea Mexicului. Se întimplă că mama urma să plece a doua zi de dimineaţă Ia Măraşeşti, însoţită de moşu-meu Lascar, dar ea pofti pe falşul Blaremberg să ramîie în gazdă la noi, chiar în timpul absenţei sale, pînă la sosirea remontei ce o aştepta. Aventurierul a primit, confundîndu-se în multămiri, şi mama a plecat de dimineaţă. După două sau trei zile, remonta nu sosise, dar pretinsul Blaremberg o şterse în zori de ziuă, luînd cu dînsul o puşcă Devismes a tatei. în ziua în care, cu prilejul plecării noastre în Italia, cu puţine săptămîni mai pe urmă, ne-am întîînit cu al doilea regiment de lăncieri la Măraşeşti, precum am arătat mai sus, mama a avut prilej să facă cunoştinţă cu adevăratul frate al cumnatei sale, iar ofiţerii regimentului ne-au povestit cum, în dimineaţa aceleiaşi zile, falşul Blaremberg, recte Bucşă-nescu, fusese arestat şi urma să fie dat judecăţii pentru dezertare şi furt de bani ai regimentului. Sosirea unui musafir era privită aproape totdeauna ca un temei de bucurie şi ca o întîmplare plăcută, gazda se simţea îndatorită prin faptul venirii musafirului, acesta fiind privit ca cel care îndatora. Şi cu cît era mai străin şi venea de mai departe era văzut cu mai mare plăcere, căci aducea veşti mai noi pentru noi şi ne povestea lucruri mai necunoscute. Nu arareori se întîmpla ca tata, auzînd că la cutare han din tîrg a tras cutare sau cutare străin, a trimes pe Neculai Lefter spre a-1 pofti să-i facă plăcerea să vie în 645 gazda la noi. în această ospitalitate nemărginită se ascundea şi o bună doză de egoism, căci acea găzduire aducea o schimbare plăcută în monotonia vieţii de la ţară şi un contact cu lumea de din afară de micul nostru orizont. Dar era, fără îndoială, un egoism foarte binefăcător pentru călătorul trudit, ars de soarele lui cuptor sau îngheţat de crivăţ, care găsea masă bogată, adăpost curat şi primire cu inima deschisa. Capitolul X „UNIVERSITATEA DE LA CĂIUŢI" La începutul celei a şăsa decade a veacului trecut nu se puteau face studii secundare complecte decît în Ieşi sau în Bucureşti, şi chiar acele lăsau mult de dorit : profesorii treceau drept slabi şi unele cursuri lipseau cu desăvîrşire. Părinţii mei hotărîse de la început să facă din mine un savant, dar nu voiau să locuiască nici în Ieşi, nici în Bucureşti, iar de despărţirea de ei a vrounuia din noi nici nu permiteau să se vorbească. Profesori particulari români nu se găseau, nu rămînea deci decît recursul la străini. Apoi tata a hotărît ca, de la vîrsta de şăsă ani, să fiu luat din mîna femeilor spre a sta sub priveghierea unui bărbat. Bărbaţi străini instruiţi care să-şi asume sarcina creşterii unui băiet atît de mic nu se găseau în ţară, iar relaţiile şi comunicaţia cu străinătatea erau rare, anevoioase şi grele, în schimb se găseau în ţară destui străini cu instrucţiune secundară mai adesa incom-plectă, veniţi după căpătuire în orice chip, în orice ramura de activitate, gata să se însărcineze şi cu educaţia unui asemene băieţel. Şi astfeli s-a făcut că am avut zece profesori. Iacă în ordine cronologică numele lor. în toamna anului 1859, împlinind şăsă ani, tata a găsit că este vreme să trec de la mîna femeilor la acea a bărbaţilor. Mi-a luat un profesor (deşi era hotărît ca deocamadata să nu învăţ nimica) în persoana unui frate a doamnei Dar-met, proprietara vestitului magazin de noutăţi cu acest nume de la Ieşi, Victor Chaubert, care făcuse întreaga campanie a Crimeei în calitate de sergent furier de vînători. Era un 646 om blînd, bun şi de treabă, dar care, pe la sfîrşitul iernei, nu mai putu de urît în Căiuţi. Se zise bolnav şi părinţii mei fură siliţi să-1 concedieze. în primăvara următoare, tata ni-a adus, iar dintr-o călătorie la Ieşi, pe un băietan de douăzeci de ani din Belgia, numit Charles Godecharles. Acesta era cu totul lipsit de serios şi nu rămase la noi decît trei luni. El se ocupa mai mult de femeile drăguţe din tîrg decît de mine. Păstrase o amintire din cele mai plăcute din ţara noastră şi din şăderea lui la noi, căci scria des tatei şi mamei în cursul anilor următori pentru a li anunţa căsătoria şi naşterea copiilor lui, neuitînd niciodată să li mulţămească pentru tratamentul de care avuse parte şi de excelentele sfaturi ce i le dăduse. în locul lui Godecharles, tata mi-a adus în toamna ace-luiaş an pe Pierre Nombral, un francez din sudul Franţei, care era atunci în slujba lui Zizi Cantacuzino şi, mi se pare, a lui Nicu Catargiu (fratele lui cuconu Lascar) şi priveghea lucrările şoselei dintre Mără.şeşti şi Galaţi, pe care cei doi boieri sus-numiţi o luase în întreprindere. Nombral se zicea fost căpitan în regimentul al 3-lea de zuavi, dar aparenţa, manierele şi mai ales gradul lui de cultură trădau cît colo pe fostul subofiţer. Era căsătorit şi avea un băieţel, dar doamna Nombral nu sădea la noi, fiind angajată în calitate de guvernantă la un proprietar din ţinutul Putnei. Era neasemănat mai deşteaptă şi mai cultă decît bărbatu-său. Acesta era tipul gasconului bon enfant, unul din cei mai puţin mincinoşi ce i-am cunoscut şi bun la inimă, dar de o inteligenţă mediocră unită cu o cultură şi mai slabă. Cu toate că se lăuda că ieşise din şcoala de la Saint-Cyr, deloc nu se putea împăca cu ortografia franceză, dar era în schimb o „dădacă" admirabilă pentru mine. Mă îngrijea în chip minunat, mă iubea, ştia să mă intereseze şi să-mi inspire afecţiune pentru dînsul. îmi citea seara, după ce mă culcam, Telema-que, însă nu era în stare să-mi dea desluşiri asupra mitologiei, ceea ce încurca grozav ideile mele religioase şi mă făcuse într-o vreme să-mi fac rugăciunea cătră „Jupiter, părinte al zeilor". Nombral era un pedagog atît de incapabil încît, cu toate că cunoşteam literele şi scriam destul de bine orice mi se dădea de copiat (eram cînd ne-am despărţit de şapte ani), n-a parvenit să mă înveţe a ceti. 647 în iarna 1859—1860, toată casa a fost bolnavă de tusă măgărească, începînd cu mama şi terminînd cu ultima slugă. Nombral ne îngrijea pe toţi după sistemul Raspail : prin camforă, apă sedativă, pomăda camfarată, ţigarete camfo-rate etc. Casa noastră mirosea atît de puternic a camfor încît bunica, care nu ştiu din ce cauză venise să petreacă iarna cu noi, şi, singură din toată casa, scăpase de tusa măgărească, a fugit fără de veste într-o noapte, după obiceiul ei, nemai-putînd, zicea ea, să sufere acel miros nesuferit. Şi tata rămăsese îndemn, fiindcă petrecuse iarna la Ieşi, dar starea să-nătăţei lui era departe de a fi bună. Se întîmpla în cursul acelei ierni un eveniment important pentru mintea mea. Tata trimese, în sfîrşit, la Căiuţi întreg mobilierul casei din Ieşi pe care o închirie, foarte prost (urmele Unirii), unor jidovi. Eu uitasem cu desăvîrşire mobilierul nostru din Ieşi, deoarece de patru ani nu mă mai învîrtisem decît în elegantele de la Căiuţi şi de la Pralea : acele mobile mi-au părut nişte adevărate splendori, pe care mi se luau ochii. Erau şi lucruri frumoase printre acele mobile, dar pe podelile care jucau ale casei de la Căiuţi, fără cadre de tapeţi, cu fereşti urît văpsite, făceau puţin efect. A trecut iarna întreagă cu aranjatul odăilor. In primăvara următoare a venit la surorile mele, Ana şi Mărie, ca guvernantă, o soră a nemţoaicei de la vară-mea Profira, acea care se îmbrăca barbăteşte. Asta, care venise la surorile mele, era poate mai ordinară şi mai incultă decît cealaltă şi în orice oaz neasemănat mai urîtă, deşi şi aceea era departe de a fi o frumuseţă. După cîteva luni, sănătatea tatei înrăutăţindu-se ne sili să plecăm la Viena. M-am despărţit de Nombral cu mare părere de rău, plîn-gînd, căci el îmi arătase o adevărată afecţiune şi ştia să mă intereseze prin nenumăratele istorii din Africa ce mi le povestea. Apoi tata îmi cumpărase o puşcuţă cu un foc, puşcă adevărată, care se încărca cu praf şi ploaie ; mergeam la vînat cu Nombral şi împuşcasem o vrabie adevărată şi aceea era fapta despre care eram mai mîndru s-o fi săvîrşit de cînd eram pe lume. La Viena părinţii mei au angajat un wiirtembergez cu studii universitare, numit Maximilian Wegener. Vorbea franţuzeşte ca un francez şi avea cunoştînţi serioase, dar era beţiv 643 şi brutal. A stat numai vro două luni. Pe urmă s-a angajat un elveţian din cantonul Valais, numit Venthy, catolic fervent şi bărbat nesuferit. De la Viena l-am adus cu noi în ţară şi a plecat curînd, în urma unei discuţiuni cu tata asupra clericalismului. Anton Alaux, gascon de douăzeci şi opt de ani, bacalaureat în ştiinţe, fost pedagog într-un liceu în Franţa. A plecat de la noi cînd ne-am dus în Italia. Ca învăţător era mult superior celor precedenţi. Pe acea vreme iubeam deja foarte mult lectura, încurajat mult în această privinţă de mama şi de domnişoara Endrbdy, despre care voi vorbi în curînd. Pe lîngă romane scrise pentru copii, ceteam cu lăcomie tot ce era privitor la istorie, şi biblioteca mamei era foarte bogată în această privinţă. Camillo de Lucea, bărbat trecut de cincizeci de ani, publicist cunoscut, angajat de mama pe cînd eram la Florenţa şi adus cu noi în ţară. Era văduv, cu un băiet de vîrsta mea, dar acesta, viţios şi bun de nimica. Bătrînul era un bărbat cît se poate de cumsecade, care făcuse număroase educaţii în Rusia, unde petrecuse ani îndelungaţi. Era însă învăţător slab şi progresele ce le făceam sub direcţia lui, aproape nule. Fugise pe la 1849 din Roma, de unde era originar, spre a nu fi închis pentru ideile sale liberale şi naţionaliste, se căsătorise în Rusia cu o guvernantă franceză care îl convertise la protestantism. Era foarte religios şi ne făcea în fiecare duminecă un curs de morală, dar religiozitatea lui era sinceră, fără ostentaţiune şi fără ipocrizie. îl iubeam foarte mult şi congedierea lui m-a mîhnit foarte mult, dar recunosc că părinţii mei au avut dreptate să se desfacă de el, căci nu făceam deloc progrese sub direcţia lui. Apoi a venit aşa-zisul doctor Herman Wagner, în realitate un escroc jidov numit Ignatz Schen. îl angajase la Viena guvernanta surorilor mele, domnişoara Endrbdy, tri-measă acolo cu soră-mea Măria pentru a-i schimba aparatul ortopedic şi pentru a-mi căuta un preceptor. Acea fată bătrînă şi urîtă avea mania măritişului. Se adresase la un biu-rou de plasare pentru un preceptor ; i se trimesese pe falsul doctor Wagner, care-i făcuse curte, îi împrumutase cîteva sute de florini, îi făgăduise s-o ieie de nevastă şi o hotărîse să-1 angajeze în calitate de preceptor pentru mine. Purtarea lui necuviincioasă a făcut ca să fie congediat după puţine 649 luni. S-a dus la Braşov, unde a avut diferende cu poliţia. Aceasta nu a întîrziat să-şi procure lămuriri aspra antecedentelor sale ; 1-a arestat şi expulzat din împărăţia hab-sburgică. Povestea că făcuse mari călătorii de exploraţie în toate părţile lumii, pînă aproape de Polul Nord. I-am descoperit însă repede şarlatania, căci l-am prins recitîndu-ni descrierea unei aurore boreale ce o învăţase pe de rost, cu-vînt cu cuvînt, dintr-un Lesebuch (carte de cetire germană) al meu, apoi zicînd că hotentoţii sunt un trib sălbatec din America. Pe lîngă că-mi era antipatic, mai trebuia să învăţ de acum înainte toate obiectele în limba germană. Deşi o vorbeam destul de curgător, totuşi era o greutate pentru mine care-mi făcusem pînă atunci toate studiile în limba franceză. După un interval de cîteva luni, părinţii mei au adus pe Jean Lemoine, bărbat de meserie, cu titluri universitare serioase, care mai stătuse în ţară vro trei ani în casa rudei noastre, Costache Rosetti-Teţcanu, ca preceptor al fiului său Dimitrie. A fost, sub raportul lecţiilor, cel mai destoinic din toţi preceptorii ce i-am avut. Din păcate era mojic la culme şi murdar. Avea pe lîngă dînsul pe soţia şi pe fetiţa lui, care şi ele erau întreţinute de părinţii mei. Acel Lemoine era un bărbat cu cunoştinţi foarte serioase şi foarte inteligent; specialitatea lui era chimia, avea o slujbă într-unui din laboratoriile statului francez. Era totodată un adept al ideilor celor mai înaintate şi, la 1848, luptase în rîndurile insurgenţilor din iunie. El mi-a arătat atunci, la 1866, o mică bucată de aur ce o făcuse singur, adăugind însă că costul la care se ridicase producerea ei era de mai multe ori mai mare decît valoarea ei. Apoi îmi spunea că izbînda ideilor înaintate şi căderea tuturor monarhiilor nu mai putea să întîrzie, căci s-au descoperit explozive de o putere colosală şi fără îndoială că se vor descoperi şi altele încă mai puternice, cu ajutorul cărora o mînă de oameni hotărîţi vor fi în stare să facă să sară în aer palate şi cetăţi şi să nimicească armate puternice. Aceste prevederi ale lui Lemoine s-au adeverit cu îndestulare, iar despre putinţa de a fabrica aurul şi alte corpuri zise atunci „simple" nu se mai îndoieşte astăzi nimene. Cel de pe urmă a fost Edmond Aymon, absolvent de seminar, dar foarte în stare să prepare pe un elev pentru bacalaureat. Foarte bun şi de treabă, din nenorocire tuberculos. ÎI iubeam mult cu toţii ; era un suflet curat şi cinstit. Fusese recomandat de abatele Lapia, paroh (cure) al oraşului Vittel şi duhovnic guvernantei de atunci a surorilor mele, domnişoara Oudinot. Cîteva luni după plecarea lui Aymon am plecat şi noi în străinătate ; surorile mele au fost plasate la Viena, în pensionatul Demergel în care fusese crescută mama, condus acuma de nepoatele doamnei Demergel, dar care era departe să mai fie acel din trecut, iar eu am fost plasat într-un pensionat la Geneva, războiul franco-german neper-miţîndu-ni să mergem în Franţa. Este uşor de înţeles că această continuă schimbare de preceptori şi de metode numai spre folosul instrucţiunii şi educaţiunii mele n-a putut să fie. Totuş nu numai la Geneva, dar chiar mai tîrziu, în Franţa, am constatat că nu ştiam mai puţin decît camarazii mei, iar în unele materii şi mai ales de cultură generală li eram hotărît superior. Dar corpul profesoral al „Universităţii de la Căiuţi" nu se alcătuia numai din preceptorul meu şi din guvernanta surorilor mele : mai aveam în casă un profesor de muzică şi altul de limbile greacă modernă şi elină. S-au schimbat şi aceştia, dar neasemănat mai rar decît acei însărcinaţi cu creşterea mea. Prea puţin am profitat din învăţămintele lor. întîiul profesor de muzică ce l-am avut a fost un vie-nez numit Arming care, după ce a stat la noi trei ani, s-a dus la Bucureşti, unde şi-a exercitat cu folos meseria ; mai avea şi monopolul acelei de tapeur în toate seratele high-life din capitală. Succesorul lui, Ferdinand Seidl, tot austriac, era un muzicant de valoare şi un bărbat nu numai foarte cumsecade şi foarte binecrescut, dar plin de duh şi plăcut. Petrecuse mai mulţi ani, în calitate de profesor de muzică, în familia ducelui de Coburg, ginerele lui Ludovic Filip şi tatăl regelui Ferdinand al Bulgariei. Poseda de la princesa Clementina un certificat din cele mai măgulitoare, pe lîngă scrisori de amintiri de la întreaga familie. El vejj^ la noi fiindcă sănătatea lui zdruncinată avea nevoie de o viaţa liniştită, la ţară. A stat pînă cînd am plecat în străinătate, în toamna anului 1870. Nu mai vorbesc de cei doi greci, de la care ar fi trebuit să învăţ limbile grecească modernă şi elină ; ei erau 650 651 oameni prea puţin recomandabili şi deloc nu m-am folosit de lecţiile lor. Acest personaj didactic nu trăia totdeauna în bună înţelegere, ci se formau într-însul, restrîns cum era, partizi : preceptorul cu bona de franceză şi grecul împotriva guvernantei şi a profesorului de muzică, sau guvernanta cu preceptorul împotriva celorlalţi. Uneori ei căutau să ne amestece în sfezile lor care nu numai o dată au cerut in-tervenirea tatei sau a mamei pentru a fi liniştite. Dacă am abuzat de răbdarea cetitorului prin amăruntele ce preced, am făcut-o spre a arata, pe de o parte, marca însemnătate ce o puneau boierii moldoveni pe o creştere cît de bună şi de complectă a copiilor lor, impunîndu-şi spre acest sfîrşit jertfe cu bună samă mai presus de mijloacele lor, iar pe de alta, spre a pune în lumină calitatea deplorabilă a personalului ce-1 puteau găsi. Astfeli, din cei zece preceptori ce i-am avut, singurul Lemoine avea destoinicia necesară în ceea ce privea instrucţia, iar singurul De Lucea în ceea ce privea partea educativă, ceilalţi fiind sau complect neexperimentaţi în vrouna din cele două privinţi, sau oameni cu desăvîrşire lipsiţi de creştere sau de aptitudini. Şi tata îi plătea doară bine ; de obicei, afară de întreţinerea lor complectă în casă, mai primeau un salar de trei mii de franci, sumă respectabilă pentru epocă. Ar fi plătit şi mai mult, precum au dovedit- o cînd a încercat să angajeze pe Rogeard. Rogeard, profesor de liceu la Paris, scrisese împotriva lui Napoleon al III-lea un pamflet intitulat Les propos de La-bienus, foarte acerb, dar scris într-o limbă admirabilă, care a stîrnit entuziasmul tatei, duşman neîmpăcat al împăratului francezilor şi mare admirator de stil frumos. Deoarece tocmai atunci congediase pe Lemoine, care se arătase din cale-afară mojicos şi nespălat (au propre et au figure), şi-a procurat adresa lui Rogeard, silit să fugă în Germania spre a scăpa de închisoare, şi i-a scris pentru a-i propune postul de preceptor al copiilor săi. Rogeard a răspuns că primeşte, în principiu, în schimbul unui salar de 5000 franci anual, dar a cerut oareşcare lămuriri în privinţa principiilor politice şi religioase în care urma să mă crească. După ce tata i le-a dat, consimţind la salarul cerut, Rogeard a răspuns c'ă, spre marea lui părere de rău, trebuie să decline postul oferit, căci din scrisorile primite constată că tata este în politică monarhic constituţional şi creştin în credinţă, iar el ar fi făcut din mine : un oribil republican şi un tot atît de uricios ateu. Guvernantele surorilor mele cele mari, Ana şi Măria, s-au schimbat mai rar decît preceptorii mei. Cea dintîi care a meritat acest nume a fost domnişoara Endrb'dy, o ungu-roancă de la Caşovia, pe care părinţii mei au angajat-o la Viena, în anul 1862, şi care a stat patru ani la noi. Ea era o fată bătrînă, uscată şi urîtă, care fusese guvernantă în mai multe case mari austriace. Era departe de a fi lipsită de cultură generală şi avea mai ales cunoştinţi limbis-tice din cele mai serioase. Vorbea şi scria în chip ireproşabil limbile germană, engleză şi franceză, mai ştia ungureşte şi italieneşte şi cunoştea bine literaturile tuturor acestor limbi. Insă manierele ei, dacă erau cuviincioase, erau departe de a fi lodylike, iar natura îi era francamente vulgară şi mai ales intrigantă din fire. Deoarece adunase prin minuni de economie vro patruzeci de mii de florini, credea că ajutorul lor îi va putea procura acel lucru dorit de toate fetele bătrîne : un soţ. Trăiam deosebit de rău cu domnişoara Endrddy şi de la început descoperisem cît de cumplit de falsă era : mi-a pricinuit o nenumărată mulţime de penitansuri, pensumuri, katzentisch-un, opriri de la plimbare şi chiar de bătăi, multe din ele suferite cu dreptate, dar şi nu puţine absolut pe nedrept. Totuş trebuie să recunosc că-i datoresc foarte mult sub punctul de privire intelectual. Ea a contribuit foarte mult să dezvolte în mine gustul cetirii, iar convorbirile ei cu mama şi cu tata asupra multor subiecte istorice, vechi şi noi, au contribuit în chip însămnat să deştepte în mine, încă de timpuriu, la o vrîstă la care alţi copii nu se gîndesc decît la jocuri şi la nebunii, aplecarea spre ocupaţiunile intelectuale. La această aplecare a mai contribuit mult şi adunările zilnice de după-masă, în salonul cel mare^ a întregii familii, cu musafirii momentului, în timpul cărora orice vorbă nepotrivită pentru urechi copilăreşti era strict oprită, pînă la trimeterea noastră la culcare. Convorbirea era mărginită la discuţii politice, istorice, filozofice, uneori ştiin- G52 653 ţifice, la anecdote asupra trecutului şi la poveşti vînăto-reşti. Cînd părinţii noştri erau absenţi, se făcea o lectură, fiecare cetind pe rînd. Şi în privinţa asta domnişoara En-drddy a fost nepreţuită, căci în scurt timp ni-a format o preafrumoasă bibliotecă pentru uzul nostru, al copiilor. Ce păcat că această femeie era atît de vulgară şi de intrigantă, vîrînd necontenit intrigi între ceilalţi profesori şi bone, ceea ce a silit pe părinţii mei s-o congedieze (mult prea tîrziu). Ei i-a succedat miss Emiîy Allan, o scoţeză de treizeci şi şase de ani, care fusese ani îndelungaţi guvernantă în familia Costin Catargiu de la Măraşeşti. Miss Allan era tocmai contrarul domnişoarei Endrody ; mai păstra urmele unui fizic plăcut, avea manierele unei „doamne", era foarte deşteaptă, dar cumplit de ignorantă, şi avusese un trecut cît se poate de furtunos. Venind-i dor de plăcerile Bucureştilor şi un mic roman cu Seidl, profesorul de piano, neajungînd s-o facă să se împace cu viaţa la ţara, ne părăsi după mai puţin de un an. După dînsa veni domnişoara Oudinot, care se zicea nepoată colaterală a mareşalului cu acest nume. Aceasta era o franceză de treizeci şi şăsa de ani, nici frumoasă, nici urîtă, dar foarte durdulie. Ca multe guvernante franceze, îşi cunoştea limba la perfecţie şi ştia istoria Franţei pe de rost, dar nimica despre limbile şi istoria altor ţări. Fusese mai mulţi ani în Rusia şi povestea că făcuse acolo multe cuceriri, era catolică ferventă, dar isterică. îşi pusese în cap să-i fiu soţ (eram atunci de patrusprezece ani), dar cred că s-ar fi mulţămit şi cu mai puţin, însă inocenţa mea era perfectă şi, mulţămit acestei împrejurări, nu se întîmplă nimica necuviincios între noi. De la o bucată de vreme, pierzînd orice nădejde să-mi fie soţie legiuită sau nelegiuită, la sosirea ultimului meu preceptor, Aymon, începu să-i facă lui curte şi izbuti să-1 seducă şi să-1 facă să cadă în păcat. Aymon, crescut de preoţi, rămas catolic fervent şi practicant, el cedă solicitărilor ei dar, după păcat, remuşcările ce le avu contribuiră mult să-i agraveze tuberculoza. în această privinţă aflat-am, mulţi ani mai tîrziu, amărunte cît se poate de interesante de la popa catolic de la Tîrgul-Trotuşului, cătră care atît bietul Aymon cît şi domnişoara Oudinot se spo-văduiau. Domnişoara Oudinot, după cum a ascris mamei, s-a căsătorit acasă la ea, după războiul franco-german, izbutind chiar să facă o partidă bună, căci a luat de soţ pe primarul oraşului său, Vittel. Pentru fraţii şi surorile mai mici era în permanenţă cîte o bonă franceză care mînca la masă cu noi. Una din ele, fiica unui meşter zidar din Luneville, care avea o ortografie din cele mai necorecte şi nu poseda aproape nici o cultură, a intrat, după plecarea ei de la noi, în calitate de guvernantă, într-o bogată familie rusească din Basarabia, unde a întreprins şi a terminat educaţia (?) unei domnişoare. în casă se primeau multe ziare şi reviste străine. Din-tîi, tata, ca aproape toţi boierii moldoveni din vremea lui, a fost abonat la Independance Belge, care în urmă a fost înlocuită prin vrun ziar din Paris : Debats, Figaro, La Liberte sau Gaulois, pe lîngă care La Revue des Deux Mondes era nelipsită. Mama mai primea La Revue de Paris, L'illustra-tion şi Le Musse des Familles. De la 1866 încoace, tata mai primea Neue Freie Presse, din Viena, şi Kikeriki. Iar noi, copiii, eram abonaţi la Semaine des Enfants şi la Magasin d'Education et de Recreation, mai pe urmă eu primeam Illus-trated London News. în acea epocă lipsită de serviciu poştal la ţară, Căiuţul era favorizat, căci o dată pe săptămînă îl deservea poşta austriacă care făcea o dată pe săptămînă serviciul între Sibiu şi Galaţi : miercurea trecea de la Sibiu la Galaţi, iar sîmbăta s-întorcea de la Galaţi la Sibiu. Scrisorile noastre pentru străinătate, francate cu mărci poştale austriace, le încredinţam poştei de sîmbătă, iar acele pentru ţară, francate cu mărci româneşti, le încredinţam poştei de miercuri care le expedia la Galaţi. Zilele de poştă, mai ales miercurea, cînd soseau pachetele cu ziare străine, erau aşteptate cu mare nerăbdare de toată casa şi, de cîte ori îmi era cu putinţă, mă precipitam la poartă îndată ce, la ceasurile obişnuite, auzeam strigătele şi pocnetele de bici ale surugiilor, tălăncile cailor de poştă şi duruitul caracteristic al lungii braşovence din care, după ce se oprea, ieşea, cu pachetele pentru noi în mînă, conductorul, urmat de Bede-ckungsmann, soldatul care îl escorta, amîndoi în uniformele lor austriace. Ei făceau prea bucuros serviciul nostru căci la curtea noastră îi aştepta totdeauna un prînz copios 654 udat cu vin vechi, iar uneori, la vreme de viscol sau în urma vrunui accident, găseau adăpost bun şi cald pe noapte şi cafea cu lapte de bivoliţă dimineaţa, pe lîngă care mai aveau şi o gratificaţie bună de Anul nou. Vro doi sau trei ani a funcţionat, paralel cu acest serviciu austriac, şi altul, român, de două ori pe săptămînă, între Adjud şi Tîrgul-Ocnei. Pe la 1869, serviciul austriac a fost desfiinţat şi a funcţionat, de trei ori pe săptămînă, serviciul român de diligentă pînă la 1884, cînd s-a pus în circulaţie linia Adjud-Tîrgul-Ocnei. încă un merit al domnişoarei Endrbdy a fost introducerea excelentului obicei al lungilor primblări pe jos, de la april pînă la octombrie. Se prînzea (dîner) la ora cinci şi jumătate şi îndată după masă o porneam cu toţii la primblare, neîntoroîndu-ne decît după ce înnoptase. Iarna, ieşeam asemene în fiecare zi şi, cînd nu patinam, făceam cîte o primblare. Plăcerile mai mari erau, pentru toţi, excursiile in mai multe trăsuri la Pralea, unde se prindeau păstrăvi în pîrîu sau, la ocaziuni mai deosebite, se scoteau din cele două he-leşteie făcute de tata, în care se găseau păstrăvi de două kilograme. Eram totdeauna precedaţi de un bucătar cu ajutorul lui şi de sofragiu încă cu un fecior ; masa se întindea lîngă un şipot cu apă minunată de lîngă heleşteie şi pofta de mîncare nu lăsa niciodată de dorit. Altă dată tata poruncea, la mijlocul mesei de sară, să se puie caii la mai multe trăsuri şi plecam cu toţii, cînd într-o direcţie, cînd într-alta, regiunea fiind bogată în primblări frumoase. Dacă la noi numărul de slugi, de cai şi de trăsuri era mare, iar masa de o bogăţie neobişnuită, în schimb tata şi mama ne predicau de dimineaţă pînă în sară simplicitatea în trai şi în obiceiuri. Eram îmbrăcaţi foarte modest, aş zice prea modest, cu haine făcute de casă ; ale mele ieşeau din mîna lui Ham Leibu, mare croitor din tîrguşor. Pînă la vrîstă de cincisprezece ani împliniţi mama m-a purtat într-un costum alcătuit dintr-o bluză strînsă la talie cu un brîu de piele şi o păreche de pantaloni, ceea ce făcea deznădejdea mea, mai ales cînd venea la noi cîte un fiu de rudă sau de prieten al casei îmbrăcat într-un costum ieşit din mînă adevărat croitoricească şi alcătuit din jachetă scurtă, jiletcă şi pantaloni. O, cîţi ani visat-am să port şi eu o jiletcă ! Eram culcaţi în paturi strimte de fier, cu mindir de paie şi saltea subţire de lînă, mama zicea că trebuie să te de-prinzi a dormi în pat vîrtos. Din pat trebuia să intrăm într-o baie rece, iarna ca şi vara, şi nu ni se permitea să abuzăm de serviciile slugilor. Mi s-a pus puşca în mînă pe cînd eram încă foarte mic : la vrîstă de şapte ani am împuşcat întîia mea vrabie, nu împlinisem treisprezece ani şi mergeam la vînătoare de urşi. Vînatul era marea mea pasiune şi plăcere. Cu prilejul lui eram încredinţat bunului şi credinciosului Gheorghe Saran-dovici, puşcaşul însărcinat să aprovizioneze masa curţii cu vînat, un rus din gubernia Poltavei, dar venit în Moldova de înainte de 1848, care mai exercita şi meseria de zugrav. Iar pe cal am fost pus cînd eram de-abia de patru ani. Viaţa ce am dus-o ca copil era, fără îndoială, şi sănătoasă şi mai intelectuală decît acea a multor fii de boieri crescuţi în oraş. Inocenţa mea morală a rămas absolută pînă la vrîstă de cincisprezece ani. Eram atunci convins că o femeie nu poate purcede însărcinată pînă ce nu a cununat-o preotul în biserică, adică îmi închipuiam că procrearea de copii era urmarea binecuvîntării bisericii, nu acea a unui act pur fizic. Şi ţin minte de mina stranie făcută de mama cînd, într-o zi, am întrebat-o : — Mamă, de ce oare femeia nu poate face copii pînă ce nu a cununat-o popa, iar iapa face mînz, vaca viţel şi căţeaua căţei fără de nici o binecuvîntare bisericească ? Mulţi ani mai tîrziu ea mi-a mărturisit că, dacă a fost foarte mulţămită să-şi vadă băietul atît de nevinovat, şi nu-şl aducea aminte să-şi fi stăpînit vrodată un acces de rîs nebun cu atîta greutate. Moşu-meu Mitică, cel mai tînăr din fraţii tatei, care-şi creştea fata la Dresda, nu contenea cu glumele asupra „Universităţii de la Căiuţi", nume ce el dăduse adunării de profesori şi guvernante de Ia noi. Nu tăgăduiesc că roadele ce le-a dat acea „Universitate" nu au fost în raport cu jertfele ce le-a cerut, dar repet că în ceea ce privea învă-ţămîntul, eram, la sosirea mea în străinătate, departe de a fi inferior mijlociei camarazilor mei din Apus. Iar sub raportul moral, creşterea ce ni s-a dat şi principiile ce ni s-au inculcat nu lăsau absolut nimica de dorit. 656 657 Sub raportul practic însă, nu pot numi rezultatul acestei creşteri decît deplorabil. Şi tata, şi mama se trezise la viaţă ca membri ai celei mai înalte boierimi, adică ai acelei clase care izbutise să puie stăpînire pe întreaga putere politică din ţară, care putea tot, care îşi asigurase monopolul domniei, şi totodată era în stare să înfrunte pe domn cînd el nu ţinea samă de privilegiile şi de interesele ei, cînd el nu închidea ochii asupra abuzului ce-1 făceau de puterea ce şi-o însuşise. Ei erau fiinţi inteligente, culte şi cu desăvîrşire dezinteresate, care îşi dădeau sama că împrejurările se schimbase cu desăvîrşire. Tata, cu tot conservatismul lui, luptase pentru a aduce parte din acele schimbări, iar mama, influenţată de exemplul părintelui ei, era pătrunsă de idei foarte democratice, pe care, cu toată dezaprobarea tatei, cu aproape douăzeci de ani mai mare decît ea şi deci mai influenţat de obiceiurile vechiului regim, nu se sfia să ni le inculce. îmi repetau de dimineaţă pînă în sară că nu ştiu dacă vor izbuti să ni lese avere şi că trebuie să mă pregătesc a-mi agonisi singur viaţa şi a-mi croi drumul printr-însa. Dar faţă de aceste vorbe atît de înţelepte, ochii mei întîlneau risipa din casă şi urechile mele auzeau socotelile ce Ie făcea tata despre veniturile nebune ce aveau să-i deie codrii şi cărbunii de pămînt ai Căiuţului în ziua din ce în ce mai apropiată în care se va fi construit linia de drum-de-fier Adjud-Tîrgul-Ocnei. Se hotărîse că am să devin inginer pentru a exploata acei cărbuni, dar mi se vorbea numai de cum voi avea să mă port în calitate de înalt dirigător sau de om politic. Şi să nu se uite că această creştere venea să se mai adauge unor aplicări atavice. Apoi amîndoi erau nişte idealişti incorigibili şi, cu toate experienţele vieţii, vedeau lumea în chip cu totul optimist, cu totul altfeli decît este în realitate. Ni-au inculcat nişte principii foarte frumoase şi foarte cavalereşti : cinstea cea mai scrupuloasă, sinceritatea, francheţa cea mai desăvîrşită, oroarea disimulării şi a minciunii, dezinteresarea şi dispreţul absolut al banului, neînfricarea şi dispreţul primejdiei, credinţa cătră prieteni, independenţa cea mai hotărîtă, cea mai desăvîrşită intransigenţă în materie de convingeri politice, alergarea în ajutorul celui slab şi ţinerea sus a capillui 658 faţă de cel mare, cea mai îndîrjită opunere la orice încercare de a ni se călca pe picioare şi cel mai cumplit dispreţ pentru acei care se lasă a fi călăuziţi de alte principii sau le practica. Tata îşi mai revărsa tot dispreţul asupra capetelor acelor care, în politică, pentru foloase personale, se fac creaturi ai puternicilor zilei. Aceste principii sunt toate frumoase, strictă urmare a multora din ele este, fără îndoială, indispensabilă oricărei fiinţe omeneşti care vrea să treacă drept cinstită, pe cînd observarea mai ales exagerată a altora nu poate decît să complice şi să îngreuieze rău succesul în viaţă a adepţilor. Iar mama îşi arăta dezgustul pentru acel care st căsătoreşte altfeli decît din dragoste. „Dacă una din părţi", zicea ea „are avere, nu strică, dar această împrejurare nu trebuie să influenţeze întru nimica asupra alegerii miresei sau a mirelui. Altfeli, nu este decît o prostituire, a bărbatului sau a femeii." Pe lîngă aceste principii, care ni se repetau şi ni se exaltau zilnic, faptul traiului la ţară timp de atîţi ani, aproape fără contact cu altă lume decît slugi, badea Ion şi badea Stan, nu putea decît să ne facă cu desăvîrşire străini şi ignoranţi ai cerinţilor vieţii practice. Talleyrand a spus că acei ce nu au trăit sub vechiul regim, de înainte de 1789, nu au idee de ce este dulceaţa vieţii. Talleyrand trăise sub acel regim în calitate de privilegiat şi vorbea de viaţa dusă atunci de privilegiaţii Franţei, întocmai acelaş lucru se poate zice despre viaţa în ţările noastre de înainte de 1800 şi de acei cîţiva ani care au urmat acea dată. Nespus de dulce era viaţa pentru un mare boier român care trăia la ţară. Stăpîn pe o moşie întinsă, cu sate multe pe ea, nu mai era de fapt un simplu proprietar, ci sămăna a suveran. Mulţimea de slujbaşi ai moşiei şi de „locuitori" erau în realitate nişte supuşi asupra cărora domnea, putîndu-li face mult bine sau mult rău. Exercitarea acestei puteri dezvolta în înalt grad spiritul de iniţiativă a acelui care dispunea de ea, încrederea în sine, precum şi cea mai desăvîrşită independenţă de caracter, dar şi exagerarea acestor însuşiri. Apoi date fiind transformările râpezi prin care a trecut viaţa socială, politică şi economică la noi în cei de pe urmă şasăzeci de ani, numai o pregătire practică nu puteau alcătui pentru generaţia nouă. 659 Apoi, în ceea ce mă priveşte, trebuie să mai adaug că, spre a mulţămi setea mea de lectură, mama mi-a permis, de la şăsesprezece ani înainte, să cetesc toate romanele din biblioteca ei, care numai puţine nu erau, mai dîndu-mi-se voie să comand, la Tauchnitz, în Leipzig, aproape toate romanele engleze ce doream să le cetesc. Din toate preferam acele istorice şi de aventură, engleze sau franceze ; ele au contribuit mult să mă facă să-mi închipui o viaţă imaginară, după gusturile mele, cu totul deosebită de cea reală şi mai ales de acea ce eram ursit s-o duc. Iaca motivele care mă fac să zic că creşterea căpătată în „Universitatea de la Căiuţi" a fost departe de a corespunde dorinţelor, silinţilor, ostenelilor şi jertfelor ce şi le-a impus iubirea pentru noi a părinţilor noştri. Ceea ce însă nu mă împiedecă să fi păstrat o amintire ne-ştearsă a anilor „universităţii de la Căiuţi", iar întipărirea ei asupra mea a rămas din cele mai adînci. Dacă m-a pregătit rău pentru viaţă, în schimb însă învăţăturile căpătate într-însa mi-au procurat bucurii ce au îndulcit mult amărăciunea tuturor insucceselor. Nespus de dulce este amintirea acelor ani care au alcătuit raiul vieţii mele. Trebuie să adaug că acest sistem de educaţie fusese foarte la modă în ţară pînă pe la mijlocul celei a şăsa decadă a veacului, cînd fiinţau în mai multe curţi boiereşti „universităţi" asămănătoare acelei de la Căiuţi. Una din cele mai complecte era acea de la Miclăuşani, în casa lui Alecu Sturdza, tatăl lui conu Mitiţă. Sigur însă este că mulţi din membrii generaţiilor care au avut parte de acest sistem de creştere au fost în stare să înlocuiască învăţătura vieţii practice ce şi-au căpătat-o în casa părintească, în copilărie şi în adolescenţă, prin experienţa ce însuşi au făcut-o în tinereţe, în contactul lor cu lumea, iar acei care, ca mine, n-au ştiut să tragă folos din acea experienţă şi să se adapteze timpurilor şi împrejurărilor mijlocului în care trăiau erau, unii mai mult, alţii mai puţin, lipsiţi de simţ practic şi de observaţie. Şi astfeli, po-sedînd poate, în unele privinţi, facultăţi hotărît superioare majorităţei, au rămas în inferioritate faţă de alţii mai puţin bine înzestraţi. 660 AMINTIRI DIN PRIMA TINEREŢE Capitolul XIV VECINI, RUDE, PRIETENI ŞI CUNOŞTINŢI Vecinul nostru cel mai apropiet era Neculai Donici, proprietarul moşiei Gîrbovana, unul din cei trei fii ai lui Iordache Donici. Acesta, cînd ne-am aşazat la Căiuţi, trăia încă, ajuns la adînci bătrîneţe, căci trecuse bine peste optzeci de ani, şi purta încă haine moldoveneşti : anteriu cu brîu, giubea, ciubote de iuft şi şapcă cu cozoroc. Cu aceşti vecini relaţiunile se stricase foarte curînd, din pricina unei sfezi de hotărnicie, dar bunica rămăsese în excelente rela-ţiuni cu ei şi, de cîte ori venea la noi, li făcea dese vizite, la care mă lua uneori şi pe mine. Bătrînul Donici împărţise încă în viaţă fiind, moşia lui, Rădeana, între cei trei fii ai săi : Manolache, Iancu şi Neculai. A murit în cei dintăi ani după aşezarea noastră la Căiuţi. Avea reputaţia unui boier foarte cinstit şi, în timpul luptelor pentru Unire, lucrase împreună cu toţi fiii săi pentru izbînda acelei idei. în timpul domniei lui Grigore Ghica, cu prilejul înfiinţării Băncii Moldovei, cei trei fraţi Do-niceşti subscrisese patruzeci de mii de galbeni (470000 lei în aur) la capitalul acestei bănci, care era o întreprindere emi-nament patriotică, menită să libereze proprietatea funciară de robirea ei cătră capitalul sau, mai bine zis, a camătului bancherilor. Dar în urmă, această bancă, din pricina unei administraţii proaste, a dat faliment şi capitalul întreg a fost pierdut. Neculai Donici era un bărbat foarte onorabil şi care se bucura de o reputaţie excelentă. Făcuse la Peterburg studii de drept complecte şi fusese, în vremea domniei lui Grigore Ghica, membru în Divanul domnesc, Curtea Supremă de 663 atunci. Trecea, ca aproape toţi membrii acelei Curţi, drept un judecător de o onorabilitate impecabilă şi foarte independent. Cu puţin înaintea mutării noastre de la Pralea la Căiuţi, venise să se stabilească la Gîrbovana, aşa se numea partea lui de Rădeana, unde se afla o mică casă de ţară şi unde a clădit pe urmă alta, mai mare, în mijlocul unei frumoase grădini, întemeiată de soţia lui. Aceasta era o rusca, Olga Efimovici, fiica generalului Efimovici, foarte cunoscut de toată boierimea moldovenească [...]. Neculai Donici, la plecarea lui la Peterburg, fusese recomandat de tată-său generalului, care îi deschisese casa lui şi fusese foarte fericit cînd tînărul moldovan, de ale cărui bune însuşiri se încredinţase şi pe care îl ştia fiu de oameni bogaţi, i-a cerut mîna fiicei sale Olga, care era tot atît de lipsită de avere ca şi de frumuseţă. în schimb însă tînără rusca era foarte deşteaptă şi plină de duh. Era singura femeie urîtă de care bunică-mea făcea haz şi pe care o privea ca o prietenă. Dar sluţenia ei era într-adevăr lucru neobişnuit : mică şi slabă ca un ţîr, avea un cap de mort al cărui sluţenie mai era sporită în chip însemnat prin multiplicitatea şi cîtimea văpselelor cu care îl împodobea. O nepoată ireverenţioasă a ei o supranumise : la tante arc-en-ciel (mătuşa curcubău) şi niciodată nu a fost poreclă mai nemerită. Olga Donici, născută Efimovici, este acea doamnă de care, la un bal, la Iaşi, principele Urusov, exclamînd : „Din toate doamnele aflate în acest salon, numai doamna cea mai mică de lîngă fereastră este urîtă", şi-a atras din partea lui Iancu N. Cantacuzino răspunsul : „Da, principe, dar ea este o doamnă rusă". La hotarul din sus al Gîrbovanei se afla moşia lui Iancu Donici, cel mai mare din fiii iui Iordache Donici, căsătorit cu Zinca Iamandi, o prietenă a mamei. însă deoarece ei trăiau la Ieşi, eu nu i-am văzut niciodată şi mama vedea numai rar pe cucoana Zinca, care a lăsat reputaţia unei femei frumoase. Iancu Donici, ca şi fraţii săi, Neculai şi Manolache, era un bărbat de o cinste exemplară şi un partizan credincios al Unirii. El a fost tatăl bunului meu prieten Gheorghe Donici, acel care, Ia vrîstă de 68 de ani, a găsit o moarte glorioasă în toamna anului 1916, în calitate de voluntar în regimentul al 9-lea de roşiori în strălucita, dar nebuneasca şarjă de cavalerie de la Primaru. (1) 664 Manolache Donici, frate cu cei doi de mai sus, rămăsese cu aşezarea părinţască de la Rădeana. El era cel mai original din ei, de o originalitate vecină chiar cu nebunia, de care avusese uşoare accese necesitînd ducerea lui, pe cîteva luni, într-o casă de sănătate la Gratz. Manolache Donici era cît se poate de econom, dar cu toate că Rădeana era cea mai bună parte din foasta moşie cu acest nume, averea lui, dacă nu scădea, totuşi nu sporea deloc. Cauza era chipul straniu în care o exploata. El nu-şi vindea productele decît cu preţuri statornicite de el de mai înainte, asupra cărora nu ceda niciodată. Şi nu se întreba cum se făcea că, după patru sau cinci ani de recolte ne-vîndute, hambarele şi coşerele lui nu devenise prea mici pentru a conţine atîta amar de grîne. Şi, spre marea noastră surprindere a tuturor, la sfîrşit, obţinea preţurile fixate de el cu cîţiva ani înainte, pe cînd noi obţineam incomparabil mai puţin pentru produse de o calitate neasemănat mai bună. Tocmai tîrziu am avut explicaţia acestei enigme : cumpărătorii erau înţeleşi cu chelarul care, în schimbul unei comisiuni, le vindea chila de trei sau chiar de patru mierfe în loc de două. Moşia Rădeana avînd într-un loc pămînt foarte propriu pentru fabricare de produse cheramice, Manolache Donici a instalat cu mari cheltuieli o fabrică de sobe de porţelan, aducînd lucrători din Prusia. Dar ca şi pentru grîne, a fixat şi pentru sobe nişte preţuri exorbitante şi, nici Ia Rădeana, la fabrică, nici la Bucureşti, la magazia ce o închiriase pentru depunerea a două sute de bucăţi, nu putu vinde nici măcar una. Cu toate sfaturile ce i se dădură, s-a încăpăţînat să nu scadă nimic din preţ şi, ne-întrîndu-i astfel nici un ban din vînzare, nu mai avu cu ce să mai plătească înainte lefile lucrătorilor prusieni, pe care îi socoti şi-i trimise înapoi în ţara lor. Neavînd cu ce plăti chiria magaziei de la Bucureşti, fu silit să vîndă sobele de acolo pe preţ de nimica, din care o bună parte a mâ*i fost furată de un neamţ numit Mtinzer, fost profesor al copiilor frăţine-său Neculai. Cu tot rezultatul dezastruos al agriculturii şi al celorlalte întreprinderi ale sale, Manolache Donici fiind foarte econom şi trebuinţele lui foarte modeste costîndu-1 prea puţini bani, iar moşia Rădeana posedînd mai multe venituri statornice, ca acel al iarmarocului ce se ţinea pe dînsa de 665 două ori pe an, la Sfîntul Ilie şi la Sîntă Măria Mică, uiumul mai multor mori, arenda unei mari grădinarii şi a ima-şurilor, el nu numai că nu fusese silit să contracteze datorii, dar avea totdeauna bani în casă. Avea nişte reguli fixe : nu făcea foc în casă nici înainte de 15 noiembrie, nici după 15 martie, căci în călindar sta scris că iarna începe la 15 noiembrie şi primăvara la 15 martie. Dacă aveai nenorocul să mergi la el înainte de cea dintăi sau după a doua din aceste date, putea să ningă, să îngheţe şi să viscolească, tot casă fără de foc găseai şi te întorceai înapoi cu bunătate de gutunar. Dar el îşi lua precauţiunile pentru a nu cădea în aceeaşi primejdie : ca chinezii, îmbracă una, două, trei şi chiar patru haine, una peste alta. După războiul de la 1877—1878 era totdeauna abonat la cîte o gazetă străină, pe care o alegea în fiecare an într-un chip iarăş destul de original. îşi procura lista ziarelor la care te puteai abona la biroul poştal de la Adjud, o deschidea cu ochii închişi şi, fără a-i deschide, punea degetul pe foaia astfeli întinsă. Ziarul lîngă al cărui nume se găsea degetul lui după ce deschidea ochii era acel la care se abona pentru anul următor. Cînd era un ziar interesant ca Gau-lois, Figaro, Illustration sau altul de acest soi, ce nu-1 primeam, îl interceptam eu la primăria de la Căiuţi unde era adresat, îl ceteam, apoi trecea la Gîrbovana şi la \ alea Sacă şi, numai după ce îl cetisem cu toţii, ajungea la dînsul. Şi cînd mergeam la el, invariabil ni zicea că este bucuros să constate că ţăranii au făcut mari progrese de la Unire încoace, căci ei opresc la primăria de la Căiuţi gazeta lui franţuzească pentru ca s-o cetească şi că altul în locul lui s-ar supară de o asemenea îndrăzneală, dar că el, dorind luminarea poporului, se bucură. Manolache Donici, care rămăsese burlac, a iubit mult şi pînă la o vrîstă foarte înaintată sexul frumos. A căzut din această pricină sub ghearele mai multor aventuriere, care au contribuit la reducerea economiilor sale. O unguroancă numită Janetta a izbutit să-1 convingă că o făcuse mamă. Bătrînul o crezu, căci faptul măgulea vanitatea lui : crescu şi îngriji fetiţa, care era foarte drăguţă, aceasta spre marea îngrijire a rudelor, nepoţi înotînd în greutăţi băneşti, care se temeau ca el să nu o înfieze, făcîn- du-i astfel să piardă moştenirea asupra căreia îşi ţineau privirile aţintite. Fata se căsători cu un bucureştean, bătrînul contribuind la cheltuielile nunţii şi mai ajutînd din cînd în cînd tînăra pereche. Dar aceasta făcea dese vizite la Rădeana şi nepoţii, îngrijindu-se ca ei să izbutească a capătă moştenirea, hotărîră să puie pe moşul lor sub interdicţie şi interveniră în acest sens la tribunal. însă bătrînul, deşi foarte ramolit şi al cărui minte niciodată nu fusese prea clară, răspunse în chip foarte judicios la întrebările medicilor comişi pentru ca să-1 examineze, isprăvind cu observaţia : — Domnilor, nepoţii mei vor să mă interzică pentru ca să nu-mi risipesc averea. însă precum v-aţi putut convinge, eu am păstrat moşia mea liberă de orice ipotecă şi nu dato-resc măcar un ban cuiva în întreaga lume. Acei puţini din-tr-înşii însă care mai au un capăt de moşie au ipotecat de mult acel pămînt pană la limita valorii sale, iar ceilalţi n-au nici moşie, nici bani, dar datorii din bielşug, precum vă pot oricînd dovedi. Credeţi oare că este vrun temei pentru ca averea mea să se ieie de sub administraţia mea pentru a trece sub a lor ? Credeţi că această schimbare de administraţie i-ar fi de folos şi este urgentă ? Bineînţeles că medicii au conchis la perfecta lui sănătate de minte şi că bătrînul a rămas liber de orice tutelă. Dar împins de aşa-zisul ginere, s-a răzbunat : a făcut un testament prin care a donat moşia Rădeana Academiei Române, iar un legat de 80 000 lei presupusei sale fiice. A murit puţin după aceste evenimente. Alt megieş era „posesorul", cum se zicea atunci, arendaşul, cum s-ar zice astăzi, al moşiei Bogdana, aparţinînd mănăstirii cu acelaşi nume, situată chiar pe dînsa, Tudora-che Gheorghiu. Acesta era un fiu de privilegiat oarecare, boierit în vremea lui Mihai Sturdza şi căruia tată-său îi dăduse o brumă de educaţie. Dar era un bărbat cît se poate de cumsecade şi de cinstit, pe care tata îl primea pe picior de egalitate şi-1 stima foarte mult. Egumenii mănăstirii asemene făceau cel mai mare caz de el, iar ţăranii de pe moşie îl pomeneau pentru bunătatea şi dreptatea lui încă treizeci şi mai bine de ani după ce ieşi de pe Bogdana. Era căsătorit cu Catinca Gorgos, ale cărei €66 667 două surori, Eliza şi Lucreţia, erau nişte frumuseţi vestite. Catinca nu era frumoasă, dar avea o reputaţie binemeritată de femeie cinstită, cuminte şi gospodină. Maică-mea o primea şi, din cînd în cînd, îi întorcea vizitele. Despre celelalte două surori voi vorbi mai departe. în posesia Bogdanei a succedat lui Tudorache Gheorghiu un oareşcare Meza, liberal turbat, mîncător feroce de boieri şi... exploatator şi mai feroce de ţărani. Dacă aceştia bine-cuvîntau numele lui Tudorache Gheorghiu treizeci şi mai bine de ani după plecarea lui de pe moşie, tot ei, pe aceeaşi vreme, mai blestemau încă numele lui Meza. El introdusese pentru întîia oară pe valea noastră obiceiul să închidă vara în hambare, noaptea întreagă, pe locuitorii bărbaţi, femei şi copii, datori lui cu muncă tocmită de cu iarnă pe preţ de nimica, pentru ca să-i împiedice să fugă şi să-i poată pune la muncă încă înainte de răsăritul soarelui. Iar pe acei care fugise peste zi pentru a-şi prăşi ogoarele ameninţate de buruieni, îi ţinea şi-i silea să lucreze în lanţuri, şi aceasta nu numai în timpul necesar pentru a termina munca contractată ci pentru cîtă vreme avea el nevoie de praşilă. Ceva mai la deal, tot pe şleahul mare, se află moşia Borzeştii, cu satul în care tradiţia spune că ar fi copilărit Ştefan cel Mare, iar proprietar al ei era Vasile Alecsandri. Acesta era legat prin legături de prietenie cu amîndoi părinţii mei. Cu tata fusese tovarăş de luptă împotriva lui Mihai Sturdza şi pentru Unire, iar pe mama o cunoştea bine încă de înainte de căsătoria ei, căci era unul din tinerii de care Grigore Ghica-vodă se interesase mai mult şi-1 avea mai apropiat de el, iar poetul a păstrat cît a trăit cea snai mare iubire şi cel mai mare respect cătră domnul al cărui patriotism luminat şi curat ştiuse să-1 aprecieze şi care îi înlesnire, în chip atît de însemnat, cariera publică. Se ştie că Alecsandri era fiul vornicului Vasile Alecsandri, un boiernaş get-beget moldovan care, dacă slujise şi ajunse la boierie de clasa I sub Mihai Sturdza, a lăsat un nume cu desăvîrşire nepătat de vreunul din abuzurile care apasă asupra altor favoriţi ai acelui domn. Vasile Alecsandri bătrînul a făcut avere fiindcă era strîngător şi priceput în administrarea banului său, dar n-am auzit de la nici un contimporan ca el să se fi făcut vreodată vinovat de concusiuni sau de traficuri necinstite. A dat fiului său o educaţiurre cît de bună se putea da atunci^ unui tînăr. Primele studii şi le-a făcut în pensionatul francezului Cuenin care, după cîte le-am auzit şi de la însuşi Alecsandri şi de la alţi contimporani, foşti elevi camarazi de şcoală cu Alecsandri, în stare să judece în asemene materie, era mult mai bun decît numeroase institute similare din zilele noastre. în urmă a fost trimes la Paris unde şi-a trecut bacalaureatul în litere, şi dacă nu a cucerit alte titluri universitare s-a folosit de şederea lui prelungită în capitala Franţei pentru a-şi însuşi o frumoasă cultură generală, mai ales literară, şi o cunoştinţă perfectă a limbii franceze : Alecsandri o scria cu o eleganţă rară chiar la francezi. Se înţelege că, la urma urmii, trăind mai mulţi ani în Parisul lui Ludovic-Filip, în contact necontenit cu studenţimea de atunci, n-a putut să nu fie cucerit şi el de ideile liberale de care era însufleţită acea tinerime şi că, la întoarcerea lui în ţară, a intrat în legături de strînsă prietenie cu tinerii boieri care, împinşi de cîţiva bătrîni, începuse să deie o luptă crîncenă împotriva concusiunilor lui Mihai Sturdza şi a cumplitei corupţiuni administrative şi judecătoreşti care a necinstit acea domnie. Această luptă împotriva abuzurilor se mai contopea cu alta, dusă pentru realizarea idealurilor naţionale, mărginite deocamdată la redobîndirea autonomiei noastre [...]. Dar să nu se creadă că idealul naţional al tineretului moldovenesc din a cincea decadă a veacului trecut se mărginea într-atîta, ţinta lor supremă încă de pe atunci era Unirea cea Mare a întreg neamului românesc, într-un singur stat neatîrnat [...]. Cultura, talentele, mai ales seducţiunea deosebită a persoanei sale şi desăvîrşita lipsă de morgă nobiliară în tinerii boieri care erau în fruntea mişcării împotriva lui Mihai Sturdza au făcut ca Alecsandri să fie din capul locului primit în mijlocul lor ca tovarăş de luptă şi ca prieten pe picior nu numai de perfectă egalitate, dar chiar de frăţie. Legase încă mai înainte cele mai strînse legături prieteneşti cu Costache Negri, legături care au durat cît o trăit Negri, înnodă în curînd legături la fel cu tata şi fraţii săi, cu Cănteştii, cu Nicu Ghica, cu Hurmuzăcheştii, cu Catarg'ieştii şi cu toţi ceilalţi membri ai tinerii boierimi care se pusese 688 669 în fruntea mişcării, încurajaţi pe sub mînă de boieri mai bătrîni. După neizbutirea mişcării de la martie 1848, Alecsan-dri împreună cu alţii scăpă de arestare „peste Cordun", în Bucovina, unde fraţii Hurmuzache li dădură o găzduire frăţească la moşia lor Cernauca. Aici fură alcătuite manifestele şi protestele lor împotriva abuzurilor lui Mihai-vodă şi expunerea dorinţelor partidului naţional. Din Bucovina plecă spre apusul Europei unde rămase pînă la schimbarea domniei. Bine văzut şi apreciat de Grigore Ghica, cu care fusese tovarăş la lupta purtată împotriva lui Mihai Sturdza, fu chemat de el la slujbe de samă şi tratat ca intim. Tînăr, de un fizic plăcut, ce deloc nu era micşorat prin-tr-o chelie precoce, înzestrat cu un deosebit dar de seduc-ţiune, causeur fermecător, era firesc ca Alecsandri să fi fost binevăzut de sexul frumos şi ca, de la întoarcerea lui în ţară, să nu-i lipsească succese pe acest teren. In urmă fu cuprins de o mare şi înflăcărată iubire pentru una din surorile prietenului său Negri. El era * pasiune împărtăşită şi de această femeie încîntătoare. Anii acestei dragoste au fost cei mai fericiţi ai vieţii poetului, acei pe care i-a numit în unul din Pastelurile sale : „Raiul vieţii mele". Lor li datorim cea mai duioasă din poeziile lui : Steluţa. Se ştie cum, atinsă de o boală care, mai ales atunci, nu ierta niciodată, iubita lui Alecsandri avu un sfîrşit tragic, pe un vapor, si că trupul ei fu aruncat în mare. Alecsandri a fost unul din membrii cei mai însufleţiţi şi mai activi ai partidului Unirii, căruia a fost în stare să-i facă servicii însemnate. Fu ales deputat în Adunarea Electivă şi avu slăbiciunea să lese să i se puie candidatura la domnie. Nu mă îndoiesc de curăţenia intenţiunilor sale şi că, dacă ar fi fost ales, şi-ar fi încordat toate puterile pentru a da acestor ţări Unirea şi domnul străin. Dar, cu toate frumoasele sale însuşiri **, contimporanii lui nu credeau ca el să fi posedat calităţile indispensabile unui conducător de oameni de care avea parte colegul şi prietenul său Cuza. Alecsandri a îndeplinit sub acest domn mai multe misiuni însamnate în străinătate, iar după căderea lui, a rămas * Text lipsă (n. ed.). ** Textul se continuă : „întriotismului său" (n. ed.). credincios suvenirului său. în timpul celei a şaptea decade a veacului trecut ă făcut multe călătorii, iar mai în urmă a ocupat, timp de mai mulţi ani, postul de ministru al ţării la Paris. Din toate călătoriile lui se întorcea totdeauna cu fericire la Mirceşti unde-şi regăsea căsuţa atît de drăguţă şi de confortabilă şi lunca lui iubită, atît de des cîntată în poezii. Confortul vieţii la Mirceşti, unde primea des vizitele număroşilor prieteni şi cunoscuţi, era deosebit de îngrijit şi de mare, graţie silinţilor femeii de condiţiune foarte umila din care întîmplarea făcuse soţia lui Vasile Alecsandri. Ţinînd amăruntele acestei întîmplări de la o rudă de aproape şi o intimă a poetului, Ie redau aici. Doamna Măria Gre-goraş (Şăptesate), o vară primară a lui Alecsandri, mi-a povestit prin anii 1880—1890 (dacă nu mă înşel) cum, întorcîndu-se, împreună cu Alecsandri, în anii 1858—186C, de la Mirceşti, unde petrecuse cîteva zile, la Ieşi, călătorii s-au oprit la Tîrgul-Frumos, la vestitul rateş (han) ce-1 ţinea Novakovski, un fost bucătar al lui Petrache Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit de acest meşter în arta culinară. După dejun, pe cînd se înhâ-mau caii la trăsură spre a pleca înainte, Alecsandri, care hoinărise prin rateş, veni spre vară-sa care îl aştepta şi-i zise pe franţuzeşte : — Mărio, Novakovski are aici o slujnică drăguţă care posedă coapse şi pulpe deosebit de frumoase. Le-am putut privi bine, căci spală pe jos într-o odaie şi şi-o suflecat sus poalele pentru a nu se feşteli. Tare îmi vine s-o fur cînd m-oi întoarce şi s-o duc la Mirceşti. Doamna Gregoraş crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai o glumă, dar după cîteva luni, mergînd iar la Mirceşti, văzu acolo pe o tînără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care văru-său îi zise că este acea pe care o văzuse la Tîrgul-Frumos, la Novakovski, pe care a adus-o ca să-i îngrijească de casă şi de care este foarte mulţămit. îi mai spuse că se numeşte Paulina şi este poloneză. Şi Paulina nu numai că a rămas pînă la moarte în casa lui Vasile Alecsandri, dar născîndu-i după doi sau trei ani o fată, bucăţică ruptă dintr-însul şi, prin îngrijirea trebuin- 670 671 ţilor sale materiale, facîndu-i-se indispensabilă, a luat-o de soţie. Iar după ce a început să îmbătrînească, o lua cu dînsul în toate deplasările lui, astfeli că foastei servitoare, care altădată spăla scîndurile în rateşul lui Novakovski, i-a fost dat să fie, împreună cu bărbatul ei, musafir al regelui Carol şi al reginei Elisabeta la Peleş şi să facă parte din corpul diplomatic din Paris. în copilăria mea Alecsandri venea aproape regulat în fiecare toamnă să-şi reguleze socotelile cu posesorul (arendaşul) moşiilor sale Borzeştii şi Pătrăşcanii de pe valea noastră. Avea un pied-â-terre din cele mai primitive la Borzeşti şi-şi împărţea timpul ce afacerile i-1 lăsau liber între Tîrgul-Ocnei, unde trăia Costache Negri şi surorile lui, Catinca Negri şi Zulnia Sturdza, şi Căiuţul. Vizitele lui erau totdeauna aşteptate cu bucurie, nu numai de părinţii mei de care îl legau atîtea amintiri şi atîtea zile de convieţuire, unele vesele, altele jalnice, ce ei le trăise împreună, dar şî de mine care nu mă mai săturam să aud sara, după masă, povestirile acestor trei minunaţi povestitori, cînd îşi aminteau sau îşi întregeau şi controlau impresiunile asupra întîmplă-rilor unui trecut care mie mi se părea foarte depărtat, dar care îndeobşte nu întrecea douăzeci de ani. Mă făceam mic în vreun colţ al biuroului tatei, unde obişnuit ne adunam după masă, pentru a nu fi trimes la culcare la ceasul hotărît de program. Şi ce minunat mai povestea Alecsandri despre călătoriile lui în Italia, în Spania, în Maroc, în Asia Mică, la Constantinopol, ce interes ştia glasul lui, atît de simpatic, deşi cam surd, să-1 deie faptelor celor mai neînsemnate, ce dar avea el pentru a scoate în relief trăsătura caracteristică, veselă sau jalnică, duioasă sau crudă, a fiecărui epizod. El a fost fără îndoială cel mai strălucit causeur ce mi-a fost dat să-1 cunosc. Şi ce fineţă, ce distincţiune, ce urbanitate în acest fiu de mic boieranaş .' Alecsandri, atît de blînd din fire, era cu deosebire atras de orice manifestare de eroism sau de vitejie. îi plăcea mult viaţa militară, mărturisea singur că nu poate vedea trecînd pe stradă un pluton de soldaţi în arme fără a se pune la pas cu ei şi a-i urma, chiar cînd calea lor se deosebea de a sa. Mult îl durea decadenţa noastră militară şi îndoielile ce se exprimau pe atunci de unii asupra calităţilor militare 672 ale poporului nostru. Cu atît mai mare şi mai vii fostu-i-au bucuria şi însufleţirea cînd, la vestea asalturilor sîngeroase încununate prin luarea Griviţei, a putut să exclame : „De acuma pot să mor ferice : Cine român zice viteaz zice." Patriotismul i-a rămas acelaş, cald şi curat pînă la sfîr-şitul vieţii. Prieten intim şi dezinteresat al lui Cuza, l-a slujit cu credinţă şi l-a ajutat după puteri. [...] Mult discutatu-s-a în ultimele decenii despre valoarea reciprocă a lui Alecsandri şi a lui Eminescu şi numărul acelora care proclamă superioritatea acelui de pe urmă a crescut din an în an. în realitate, individualităţile şi operile celor doi poeţi sînt o caracterizare a două epoci deosebite. Poezia lui Alecsandri caracterizează o vreme în care cultura, o cultură destul de superficială, era apanajul aproape exclusiv al unei singure clase sociale : boierimea (cea mare şi parte din cea mică), clasă din care făcea parte şi poetul. Acea clasă, bucurîndu-se de puterea politică şi de cea mai mare parte a bogăţiilor ţării, avea parte de un trai din cele mai uşoare şi din cele mai dulci, nu cunoştea nevoia, plăcerile de tot feliul şi dragostea alcătuiau, pe lîngă intrigă şi dorinţă de a-şi spori averea, ocupaţia de predilecţie. în generaţia lui Alecsandri însă se ridicase un număr de tineri care, ca şi Alecsandri, sub înrîurirea spiritului şi a culturii străine, precum şi a încurajării unora din bătrînii fruntaşi ai boierimii, se înflăcărase pentru ideile naţionaliste şi erau pătrunşi de dorul să ridice ţara din starea de şerbire şi de umilinţă în care o vedeau. întîiele poezii ale lui Alecsandri, Doinele şi Lăcrămioarele, cîntă mai ales dragostea, de obicei o dragoste mai mult uşoară, altele sînt de caracter eroic sau patriotic, iar forma şi versificarea lor era neasămănat mai presus de acele ale poeziilor lui Conache, singurele ce, pe lîngă cîntecele de inimă albastră cîntate de ţiganii lăutari, erau cunoscute în ţară. Succesul şi răspîndirea lor era deci lucru de prevăzut : Alecsandri cînta doară într-o formă nouă şi mai perfectă decît se cîntase pînă atunci, simţiri şi tendinţe împărtăşite de întreaga clasă de sus a ţării, iar poeziile lui patriotice şi naţionaliste izbuteau să găsască răsunet chiar în inimile unor oameni a căror cultură nu era superioară 673 acelei ce astăzi se dă în întăia clasă primara. Nn o data auzit-am doară femei fără ştiinţă de carte, care slujeau în casa noastră, declamînd Adio Moldovei. Pe Manolache Oatu, vechilul nostru, această poezie avea darul să-1 înduioşasca pînă la lacrămi şi ţin minte cum, la 1863, o dădacă, analfabetă, a fraţilor mei mai mici m-a rugat să-i citesc de mai multe ori a doua strofă din aceeaş poezie, pe care o ştiuse, dar o uitase. Am auzit mulţi analfabeţi recitind prin anii 1859—1860 Hora Unirii, un sofragiu al nostru, care iscălea prin punerea degetului, declama Moldova la 1857, iar Manolache Oatu ştia pe de rost Mioriţa întreagă. în epoca lui Eminescu împrejurările sociale şi economice se schimbase cu desăvîrşire, numărul ştiitorilor de carte se înmulţise foarte mult, se ridicase mii de tineri, parte în străinătate, parte în universităţile şi şcolile noastre secundare, boierimea era minată aproape în întregime, puterea politică îi scăpase din mînă pentru a ajunge în acele a'te unei oligarhii, în mare parte plecată de jos şi care cunoscuse nevoia. începuse a se forma o clasă de oameni care dacă ştiau carte şi poate făcuse chiar cîteva clase secundare nu izbutise, dintr-o cauză sau din alta, să ajungă la o situaţie satisfăcînd nevoile sau gusturile lor : poeziile se ceteau acuma de un public fără comparaţie mai număros decît acel de care avuse parte, în tinereţile lui, Vasile Alecsandri, public cărui nu-i mai dădea mîna să se ocupe numai de intrigi, de plăceri şi de dragoste şi care mai era în stare să aprecieze în poezie şi idei. De aceea Eminescu a putut găsi îndată apreciatori care l-au înţeles şi al căror număr a mers în-mulţindu-se necontenit. De aceea Alecsandri pare sîrbed mulţimii cetitorilor de astăzi, precum marei majorităţi a micului public cetitor din a cincea şi a şăsa decadă a veacului trecut Eminescu i-ar fi părut greoi şi plicticos. Totuş nu se poate tăgădui că Pastelurile Iui Alecsandri alcătuiesc o colecţie de adevărate juvaere poetice, iar de Oda cătră ostaşii români ar putea să fie mîndru orice poet mare. Iară noi, moldovenii, acei care am cunoscut ţara veche de înainte de Unire, nu putem decît să fim adînc mişcaţi de poeziile lui, în care găsim răsunetul simţirilor, aplecărilor, plăcerilor, speranţelor şi aspiraţiunilor acelor mult iubiţi care nu mai sînt. Talentul lui Alecsandri a fost un talent modest, 674 daf> P"n influenţa ce el a avut-o asupra acelor ce s-au împărtăşit de producţiunile sale, el ia proporţiunea unui poet mare. La Oneşti, la întrunirea celor patru văi a Trotuşului, a Ţazlătilui, a Oituzului şi a Caşinului, era aşezarea hatmanului Alecu Aslan. Hatman fusese titlul cu care altădată era împodobită căpetenia oştirii moldoveneşti, dar de cîtăva vreme acest titlu nu mai era rezervat numai acelor care povăţuiau oastea Moldovei, ci se hărăzea şi civililor : Alecu Aslan era hatman civil. Şi nu mă îndoiesc că, pe alte vremuri, el ar fi fost un hatman ostăşesc de neobişnuită vrednicie : era îndrăzneţ şi înzestrat cu sînge rece, hotărît şi totodată chibzuit. Aslăneştii, prin femei, se trag din Ciaureşti, neam vechi care a dat Moldovei un domn. Iar numele de Aslan derivă de la turcescul aislan care înseamnă „leu". Alecu Aslan zicea că moşia Oneştii se afla de veacuri în stăpînirea familiei lui. Se poate, căci acea megieşă a mănăstirii Caşinului a fost hărăzită mănăstirii de întemeietorul ei, Gheorghe Ştefan-voievod. Iar eu am văzut cu ochii, la Academia Română, un act din care reieşea stăpînirea în moşia Oneşti, în secolul al şăptesprezecelea, al „unui neam ciauresc, anume Aslan". Moşia era mare, se întindea şi pe valea Trotuşului şi pe dealurile acoperite cu păduri de pe malul drept, mai trecînd şi pe cel stîng unde avea o vie de soi la Floreşti. Curtea era aşezată într-o poziţie minunată, la confluentul celor trei văi, iar la spatele ei era o frumuseţa de grădină. Aslan era un boier născut împrejurul începutului veacului trecut, fiul vornicului Constantin Aslan şi a unei surori a lui Ioniţă Sturdza-vodă. Mic la stat, uscăcios, stricat de vărsat, cu un negel între gură şi bărbie, lipsit cu desăvîrşire de frumuseţa, dar ştia să placă sexului frumos, pe care îl iubise cu patimă, larg la inimă în toate privinţile, energic, vînător minunat şi îndrăzneţ, agricultor priceput şi activ, generos şi cunoscut în toată ţara pentru ospitalitatea îmbiel-şugată ce orice drumeţ o găsea în casa lui. Era mai ales un prieten admirabil, pe statornicia şi devotamentul căruia puteai oricînd să te bizui, avea număroşi prieteni şi, printre 675 aceştia, mulţi din acei ce lumea, cu drept cuvînt, îi privea ca florile boierimii noastre. Ei ştiau că Aslan nu este Cu desăvîrşire slobod de unele din cusururile, urmare firească a dezvoltării noastre nenorocite, de care erau învinovăţiţi mulţi membri ai vechei boierimi, şi totuş îl iubeau, căci ştiau că este bărbat în toată accepţiunea cuvîntului şi pot avea nădejde pe dînsul în toate împrejurările. [...] Dar pe lîngă femei, Alecu Aslan mai avea încă două păcate grele : patima cărţilor şi doisprezece copii în viaţă : opt băieţi şi patru fete. Pe trei din băieţii celei dintîi căsătorii îi crescuse, cu mare cheltuiala, în Germania. Aceste două păcate apăsînd greu asupra mijloacelor sale, cu toata priceperea şi cu toată vrednicia lui, era înglodat în datorii grele. De aceea, la înfiinţarea Băncii Moldovei în Ieşi, el fu unul din cei dintîi care contractă la acel institut un mare împrumut cu ipotecă asupra moşiei sale Oneştii, dar deloc nu se gîndi să restrîngă traiul larg cu care era obişnuit sau să renunţe la jocul de cărţi. Rămînînd în urmă cu mai multe rate, banca, rău administrată de nemţii din capul ei, luă dintîi măsuri de asigurare şi, în curînd după aceste, puse moşia în vînzare. Neprezentîndu-se nici un muşteriu care să deie un preţ acoperind capitalul şi dobînzile datoriei, fu silită s-o cumpere însăşi. Alecu Aslan părăsi deci Oneştii spre marea părere de rău a noastră şi a celorlalţi megieşi care cu toţii îl iubeam, pentru a se stabili în Bacău, ruinat cu desăvîrşire şi avînd să întreţie şi să crească număroşii săi copii. Ceea ce însă nu-1 împiedeca să ţie casă deschisă în fiecare seară şi să-şi facă regulat partida de cărţi. O notă pitorească în această sărăcie o înfăţoşa bătrînul şi credinciosul arnăut Antoni, în costumul lui de palicar, cu fustanelă, vestă scurtă, fes, brîu lat în care era înfipt inevitabilul iatagan, poturi cusute şi iminei de formă turcească, cu vîrful ridicat în sus. Purta lungi musteţi albe, era totdeauna curat, aducea musafirilor cafeaua şi dulceţile ; servea la masă şi îngrijea de stăpî-nu-său : aceste toate fără nici o leafă, de ani de zile. Oneştii alcătuiau o răspîntie la care se despărţeau drumurile ducînd pe Tazlău, pe Oituz ri pe Trotuş. Pe cea dintîi vale nu aveam nici un cunoscut cu care să fi fost în legături frecvente, pe cea de a doua aveam, la Grozeşti, pe 676 scar Bogdan, căruia mama îi era nepoată de văr primar, Jspre care am vorbit în întîia parte a acestor Amintiri, •pe părintele Ioniţă Beloi de la Poiana Sărată, despre care *mf rezerv să vorbesc, dacă voi avea zile, în alt volum. Capitolul XV VECINI, PRIETENI, RUDE ŞI CUNOŞTINŢI (URMARE) La Tîrgul-Ocnei aveam pe Costache Negri şi pe surorile lui, Catinca Negri şi Zulnia Sturdza, pe nepoata lor, Smarăndiţa Jora, născută Rosetti, tovarăşe de pension a mamei, care, fiind aproape de despărţenie, trăia cu maică-sa, cu coana Catinca, şi pe medicul nostru de casă, doctorul Louis Collin, fiul unei poloneze şi a unui elveţian francez. Collin era medicul spitalului înfiinţat în Tîrgul-Ocnei de bunul meu, Grigore Ghica, precum şi a „Castelului", cum se numea închisoarea clădită sub aceeaşi domnie. Legăturile lui Costache Negri şi ale surorilor lui cu tata datau din copilăria lor, mama cunoştea pe Negri din timpul domniei tătîne-său, el fiind prieten şi tovarăş de idei şi de luptă al lui Grigore Ghica încă de înainte de acţiunea acestuia la domnie, în tot timpul căreia rămăsese unul din colaboratorii lui cei mai iubiţi şi cei mai preţuiţi. Costache Negri era unul din bărbaţii cei mai frumoşi ai ţării. De o statură de urieş, avea corpul unui Hercule şi un cap de o rară şi bărbătească frumuseţă. Părul îi era negru, bogat şi ondulat, fruntea puternică, ochi mari, negri, luminoşii vii, dar de nespusă blîndeţă, cu o expresiune de mare bunătate, sprincene negre, lungi şi bine hrănite, un nas puţin încovoiat şi o gură frumoasă cu buze rumene şi pline ; purta barba întreagă, lungă şi lată. Infăţoşarea lui era impunătoare, dar te simţeai atras spre el prin impre-siunea de blîndeţă şi de bunătate ce o făcea de la primul aspect. Atît el, cît şi cucoana Catinca, soră-sa, mi-au spus în diferite rînduri că tatăl lor, Petrache Negri, fusese grec 677 venit din Ţarigrad, care-şi făcuse cariera în ţară la noi. Nici unul din familie nu hrănea vro simpatie pentru greci şi cred că, în inima lor, ar fi preferat să fi fost de obîrşie română, dar deloc nu ascundeau această origine grecească. Mama lor era frumoasa Zulnia, atît de cîntată de Conache şi cu care, după văduvia ei, poetul se căsătorise. Ea din prima căsătorie avea un fiu, Costache, şi patru fete : Catinca, Zulnia, Eugenia şi Elena. Lui Conache îi născu o singură fiică care, şi ea, primi numele de Catinca, dar era mai cunoscută sub porecla de Cocuţa. Costache Conache era, pe vremea lui, bărbatul cel mai cult şi cel mai bogat din ţară, dar vestit pentru o neasămă-nată zgîrcenie şi lăcomie, ceea ce însă nu-1 împiedecă să fie, pentru copiii soţiei sale, un maştih excelent. Ei conglă-suiau pentru a recunoaşte că i-a tratat totdeauna cu mare bunătate şi a îngrijit de interesele lor în chip minunat. Pe Costache îl iubea aşa de mult, încît i-a propus să-1 înfieze şi să-1 facă clironomul principal al colosalei sale averi, cu condiţie ca el să ia în schimb numele de Conache, dar tînărul Negri a refuzat, nevoind să se lepede de acel al părintelui său. Dealtmintrelea, averea ce-i rămăsese de la acesta era destul de frumoasă, căci era stăpînul frumoasei moşii Mînjîna de la ţinutul Covurluiului. Costache Negri îşi făcuse primele studii în ţară, cu un didascalos grec, pe urmă în pensionatul lui Cuenin, plecă apoi în Franţa unde, dacă nu urmă cursuri regulate, îşi însuşi, mai ales prin cetire, o bogată cultură, fiind de firea lui foarte dornic de învăţătură şi interesîndu-se nu numai de literatură şi de istorie, dar şi de chestiuni ştiinţifice : avea mai multe cunoştinţi decît mulţi posesori de diplome, dar era de o rară modestie. Făcu în tinereţe mai multe călătorii în Italia, ţară pe care o iubea foarte şi din care adusese o colecţie de tablouri de valoare. Avea talent pentru poezie, ni-au rămas de la el mai multe piese de versuri, cele mai multe cu subiect patriotic, care arată uşurinţă de versificare, o mare iubire de ţară şi de neam şi un viu simţ ai frumuseţilor naturii. Familia Negri, cu toată originea ei grecească, se distingea din tinereţe prin patriotismul ei înflăcărat şi dezinteresat. Pe cînd, în cele mai multe din familiile noastre boie- reşti, limba grecească fusese înlocuită, în al doilea sfert al veacului, prin acea franceză, am auzit totdeauna pe Negri şi pe surorile lui întrebuinţînd între dînşii numai limba românească şi, după cît ştiu, surorile n-au învăţat limba grecească şi numai o înţelegeau puţin fiindcă, în copilăria lor, fiind vorbită pretutindeni, au prins cîte ceva dintr-însa mulţămit uşurinţii cu care copiii îndeobşte se familiarizează cu înţelesul limbilor ce le aud vorbindu-se împrejurul lor. Costache Negri însă vorbea din tinereţe limbile greacă modernă, franceză, germană şi italiană, iar în timpul şederilor sale prelungite în Constantinopol îşi însuşise şi cunoştinţa limbei turce. Franceza lui era nu numai foarte corectă, dar chiar de o rară eleganţă. Mai posed scrisori franceze adresate de el tatei încă înainte de 185C, scrise cu marea, frumoasa şi bărbăteasca lui scriere, atît de caracteristică a unei firi bune, generoase şi artistice. Adept fervent al ideilor naţionaliste, a luat parte la toate luptele duse sub Mihai Sturdza de tineret împotriva regimului de corupţiune al domnului şi a legat frăţie cu fruntea membrilor acestei opoziţiuni. O mare asămănare de aplecări şi de idei îl făcu să contracteze cu Vasile Alecsandri nişte legături ce încetară numai odată cu moartea lui Negri şi la strîngerea cărora veni să contribuie în chip puternic marea iubire dintre poet şi sora lui Negri, Elena. Cariera politică a lui Negri a început în timpul_ domniei lui Grigore Ghica. Noul domn apreciase de mai înainte iubirea curată de neam şi de ţară a lui Negri, se convinsese că împărtăşeau acelaş ideal, aceleaşi idei generoase, _ acelaş absolut dispreţ pentru ban, aceeaşi iubire pentru acei slabi şi suferinzi. [...] în timpul căimăcămiilor nu primi nici o slujbă şi fujanul din luptătorii cei mai convinşi ai partidului Unirii, căruia îi făcu servicii preţioase. Adevărata şi marea activitate politică a lui Negri este însă legată de domnia lui Cuza, de care îl lega o veche şi strînsă prietenie. De la început el este trimes la Constantinopol spre a stărui pentru recunoaşterea de cătră Poartă a îndoitei alegeri a domnului. Poarta, fără a cuteza să refuze recunoaşterea în chip formal, făcea feli de feli de greutăţi, întemeindu-se pe textul strict al Convenţiei care pretutindeni 678 679 vorbeşte de doi domni. Negri avea sprijinul ambasadorului francez, iar Poarta, puternic sprijinită şi chiar îndemnată de Austria, aştepta în realitate rezultatul războiului ce era gata să izbucnească între cele două împărăţii. Dacă Austria ar fi învins, nu poate încăpea îndoială că îndoita alegere a lui Cuza n-ar fi fost confirmată de Poartă şi Unirea desăvîrşita s-ar fi putut efectua numai cu mult mai tîrziu. Nu se ştie chiar dacă, în asemene caz, alegerea lui Cuza nu ar fi fost anulată şi toate readuse în starea de mai înainte. Din fericire Franţa a fost învingătoare, iar Austria învinsă şi sultanul n-a îndrăznit să se opuie dorinţilor clar exprimate de Napoleon al III-lea, dar a urmat să invoace şi să ridice pretexte pentru a întîrzia confirmarea alegerii. Corespondenţa lui Negri cu Cuza arată cu cîtă perspicacitate cel dintîi, încă din primele zile ale sosirii sale în Constantinopol, a judecat situaţia, cu cît tact, cu cîtă sagacitate a lucrat pentru înlăturarea acestor pretexte, cît de adevărat descrie el situaţia în rapoartele sale cătră domn. Dar serviciile lui Costache Negri au fost mai ales mari şi preţioase în timpul ce a decurs între învestirea lui Cuza şi recunoaşterea de cătră Poartă a Unirii definitive. Rapoartele sale arată cu cîtă dibăcie, cu cît devotament cătră ţară şi domn a lucrat Negri, ce sfetnic şi ajutor preţios a fost pentru Cuza. Tot el, în calitate de agent diplomatic al ţării la Constantinopol, a fost însărcinat, după secularizarea averilor mănăstireşti, să ducă negociaţiunile privitoare la chestiunea acestor bunuri închinate Locurilor Sfinte din Orient. în această chestiune el a avut să lupte nu numai cu vicleşugurile şi şiretenia clerului fanariot, dar şi cu meşteşugurile şi făţărnicia diplomaţiei ţariste, pentru care apărarea intereselor materiale ale fruntaşilor bisericii răsăritene era o vajnică chestiune de prestigiu în Orient. însărcinat la Ministerul Afacerilor Străine cu studierea acelei chestiuni, am avut la îndămînă toate dosarele privitoare la acea chestiune şi mi-am putut da samă de conştiinţa şi de perspicacitatea cu care Negri a apărat cu acest prilej averea ţării. Revoluţia de la 11 fevruar a pus capăt vieţii sale publice. Prieten devotat şi partizan convins al lui Cuza, indig- 680 nat de chipul în care fusese răsturnat acel al cărui iubire de neam şi rodnică activitate pentru asigurarea viitorului ţării nimene mai mult decît el nu fusese în stare s-o aprecieze, renunţă la viaţa publică şi refuză în chip statornic toate slujbele ce i se propuseră. Primi numai, la 1869, să facă parte din comisiunea însărcinată să restabilească fruntaria noastră cu Austro-Ungaria, astfeli cum fusese stabilită prin actele încheiate în veacul al optsprezecelea între Poartă şi Austria, dar care fusese de fapt simţitor modificată în urma cotropirilor succesiv săvîrşite de Austria aci. Dar guvernul român deloc nu se gîndise să adune materialul de acte şi de hărţi trebuitoare pentru dovedirea acestor .încălcări. Cînd Negri şi colegii lui se găsiră în faţa delegaţilor austro-ungari, ei găsiră nişte oameni care studiase chestiunea în chip amănunţit, aveau de Ia guvernul lor instrucţiuni precise şi erau înzestraţi cu un întins material de acte şi de hărţi cu îngrijire ales pentru a susţine starea de fapt a graniţei, iar delegaţii români neavînd nimic în mînă, nu aveau ce să răspundă. Comisia nu putu să percurgă decît o parte a fruntariei. Negri, la întoarcerea lui, era indignat de uşurinţa cu care guvernul român îl ex-pusese, pe el şi pe colegii lui, să se facă de rîs. De aceea, cînd în anul următor, guvernul făcu din nou apel la el pentru urmarea lucrărilor pe fruntarie, Negri răspunse prin-tr-un refuz categoric, motivat mai ales pe faptul că nepu-nîndu-i-se la dispoziţie nici material documentar, nici hărţi, nu mai voieşte „să steie ca un nemernic" în faţa străinului care dispunea de toate actele necesare. Călătoriile lui Negri, contribuţiile sale la ajutarea politicii naţionaliste, cumpărările de tablouri, dispreţul lui de-săvîrşit pentru ban şi mai ales dărnicia lui nemăsurata încurcase încă de timpuriu frumoasa lui avere. Mama spunea că, la întoarcerea eî în ţară, se povestea în Ieşi că Negri dă ţăranilor de la Mînjina mese la care li se servesc icre negre ; fapt este că nu putea să vadă o nevoie fără ca s-o ajute, o faptă bună sau folositoare pentru ţară la care să nu ieie parte. La 1848 înlesnise din punga lui întoarcerea de la Paris în ţară a celor mai mulţi tineri români aflaţi în acea capitala ; prea puţini din ei gînditu-s-au să-i restituie sumele împrumutate care, dealtmintrelea, el nu le-a 681 reclamat niciodată. Fusese silit, încă de timpuriu, să-şi vîndă moşia şi se stabilise, aproape ruinat, la Tîrgul-Ocnei, de a cărui poziţiune fusese sedus şi pe care îl numea rîzînd : la derniere etape des proletaires (ultima etapă a proletarilor). Ducea acolo un trai foarte simplu, căci acest bărbat atît de darnic, atît de dispreţuitor de ban avea pentru sine trebuinţi foarte puţine, iar dispreţul lui pentru lux ţinea pasul cu acel ce-1 avea pentru ban. A locuit dintăi într-o casă din tîrg în care de nenumărate ori am însoţit pe părinţii mei, casă din care au rămas astăzi numai slabe rămăşiţi din temelii. Soră-sa Zulnia, căsătorită cu Vasile Sturdza, unul din fruntaşii care au dus. lupta pentru Unire şi a fost membru în Căimăcămia de Trei, se stabilise şi ea în Tîrgul-Ocnei unde, pe o poziţie din cele mai pitoreşti, pe malul stîng al Trotuşului, a clădit o casă căreia i s-a dat denumirea de chalet. Pe cînd se afla încă în slujbă, la Constantinopol, Negri cumpărase, pe malul drept al Trotuşului, un loc foarte frumos, pe nişte stînci, unde clădise o casă cu două rînduri, în stil oriental, care nu fusese cu totul terminată cînd trebui să părăsească [pe] acea din tîrg, ceea ce îl făcuse să se stabilească, la 1866, într-un feli de dependenţă, tot cu două rînduri, în care a trăit pană la săvîrşirea lui din viaţă, nedispunînd de mijloace îndestulătoare pentru a-şi isprăvi casa1. Dacă traiul său era foarte simplu, ospitalitatea îi era din cele mai largi. Mai ales în timpul verii casa era totdeauna plină de oaspeţi. Pe lîngă un cîrd de nepoţi şi de nepoate care petreceau la el, numeroşi cunoscuţi, cu prilejul mergerii lor la Slănic sau a întoarcerii lor de acolo, trecînd pe dinaintea porţii lui, se opreau şi luau parte la masa lui simplă, 1 Casa în care t murit acest fruntaş între fruntaşii ţării, pe care fonţia lui o vînduse lui Costache Corbu din Bîrlad şi în care, după mutarea mea de la Căiuţi, am venit patru ani, nu mai există ; pe locul ei s-a ridicat noua clădire a spitalului înfiinţat de Grigore Ghica şi încredinţat de el Epitropiei „Sfîntului Spiridon". Era în destul de proastă stare : îl supranumisem „castelul crăpat", iar după reparaţiile făcute de mine, „castel cîrpit". Poziţiunea acelui loc, pe nişte stînci ce se ridicau deasupra Trotuşului, este minunată. Cînd, la mai, mă întorsesem aca^ă de la gară şi intram pe lungul pod de lemn care lega atunci amîndouă malurile Trotuşului, pod dispărut şi el, „castelul cîrpit" înconjurat de o mare de tufe de liliac înflorite deasupra stîncilor îmi făcea efectul unui peisagiu din poveste. 682 dar abondentă. Cînd era singur, îşi petrecea vremea cu cetitul şi cu lucrul la grădina ce o sădise împrejurul casei, unde pusese pomi de soi şi viţă minunată. De cîte ori găsi-tu-I-am cu sapa, cu hîrleţul, cu grebla sau cu cuţitul în mînă, îmbrăcat, vara, în largi haine de pînză albă, toamna în haine de şaiac de aceeaşi făptură, cu o largă pălărie, de paie sau de pîslă, pe cap şi încălţat cu ciubote pînă la genunchi. Te primea totdeauna în chipul cel mai afabil şi ştia să deie convorbirii o directivă potrivită cu vrîsta, cultura şi inteligenţa musafirului. în memoria lui era înmagazinată o adevărată comoară de fapte, de lămuriri şi de amărunte asupra trecutului. Cînd vorbea despre oamenii pe care îi cunoscuse, judecata lui asupra lor era totdeauna dreaptă, cu tendenţă vederat binevoitoare şi plină de indulgenţă. Numai faţă de două categorii de oameni această indulgenţă era mai mică şi mi-a fost dat să aud chiar judecăţi aspre pronunţate de el : „roşii", înţelegînd sub această denumire pe liberalii munteni şi evreii. Denunţa, mai ales, cu indignare ipocrizia celor dintîi şi primejdia ce o înfăţoşa pentru ţară prezenţa într-însa a unui atît de mare număr de evrei. Deplîngea crima comisă de Mihai Sturdza cînd li vînduse dreptul să năvălească în ţară. Totuş era drept cătră ei şi înfiera cu asprime brutalităţile săvîrşite împotriva lor la Bacău, în anul 1868. Era de o rară modestie, nu scotea niciodată faptele sau persoana lui în relief, nu vorbea de jertfele aduse ţării, nici de serviciile însămnate făcute statului. Binefacerile lui ar fi rămas pe veci necunoscute dacă nu ar fi fost date în vileag de acei care se folosise de ele sau de alţii la cunoştinţa cărora ajunsese din vro întîmplare oarecare. Vanitatea şi fudulia erau două simţiri ce-i erau cu totul necunoscute. Iacă o nostimă lecţie de simplicitate ce a dat-o unui concetăţean din Tîrgul-Ocnei : Cuconul Iorgu Metaxa era unul din fruntaşii tîrgului, pe care voturile ocnenilor îl adusese de mai multe ori în capul administraţiei comunale. Cuconul Iorgu avea o vie produ-cînd vin roşu foarte bun şt o livadă cu fructe de soi, de care era mîndru. Mergînd într-o toamnă să facă o vizită lui Negri, acesta bineînţeles îl duse în grădină, unde Metaxa fu încîntat de strugurii de poamă ananas pe care Negri cel 683 dintîi îi introdusese în ţară. Negri, care se îngrijise de un paner, îl umplu cu struguri aleşi de acest soi, întovărăşi pe musafir pană la poarta, unde despărţindu-se de dînsul, îl rugă să primească „acei cîţiva struguri", înmînîndu-i totodată panerul. Atunci cuconu Iorgu, fără a primi panerul, se închină din nou înaintea lui Negri, zicîndu-i cu un aer de demnitate jignită : — Foarte vă mulţămesc, cucoane Costache, oi trimete rîndaşul ca să-mi aducă panerul, şi a plecat. Negri n-a zis nici un cuvînt, dar a rămas la poartă pînă cînd a socotit ca Metaxa a cîştigat un bun avans, apoi, cu pasul lui liniştit, dar mare, a plecat spre casa iui cuconul Iorgu. Ajuns acolo şi găsind un servitor în curte, îi dădu panerul zicîndu-i : — Dă acest paner cu poamă lui cuconu! Iorgu, cu închinăciuni, şi spune-i că i I-o adus cuconu Costache Negri. Negri catră familia lui nu a pominit un cuvînt despre această întîmplare, căci cucoana Catinca, care mi-a povestit-o, mi-a zis că l-a aflat, nu de la frate-său, ci de Ia târgoveţi. A murit la septemvre 1876, în urma unei pneumonii care i-a atras-o tot dorinţa lui să facă bine. Cunoştea şi proteja pe un biet birtaş din Tîrgul-Ocnei ale cărui afaceri mergeau prost. Mergînd, nu ştiu pentru ce interes, la iarmarocul ce se ţinea la Rădeana, la 8 septemvre 1876, a dat peste protejatul său, care deschisese acolo, sub un cort, o locantă. La întrebarea Iui Negri dacă treburile îi merg bine, răspunse că, dimpotrivă, merg foarte rău, căci iarmarocul^ este cît se poate de slab şi, de ar fi ştiut, nu venea, căci are să aibă mare pagubă, deoarece nu avusese pîna atunci decît un singur muşteriu şi are să fie silit să arunce bucatele ce le pregătise. Negri ar fi rămas bucuros să mănînce la el nişte bucate despre calitatea cărora nu-şi putea face nici o ihme, numai ca să-i mai micşoreze cîtuş de puţin paguba, căci se ştia bărbat cu stomah sănătos, dar făgăduise lui Manolache Donici să mănînce la el, iar ceasul mesei nu numai sosise, dar chiar trecuse. Se despărţi deci de butaşul^ protejat şi se grăbi să urce dealul destul de mare şi de răpede, care de la iarmaroc duce la curtea de la Rădeana, unde ajunsese tocmai în momentul în care Donici şi cu număroşii musafiri ce la acel prilej îi avea totdeauna în casă se scoborau în sofragerie. Se puse la masă, dar gîndul pagubei ce avea s-o aibă protejatul său îl chinuia. Mîncă puţin, iar după ce se sculară, pretextă că are o^ afacere urgentă în iarmaroc şi plecă înapoi, fără măcar să-şi beie cafeaua, merse drept la locanta birtaşului de care se interesa şi-i ceru un feli de bucate oareşcare şi o cafe. După ce plăti acest suplement în chip generos, s-întoarse iar la curte, unde-i rămăsese căruţa şi mantaua. Pînă în acel moment căldura fusese foarte mare şi Negri, care plecase de la Tîrgul-Ocnei îmbrăcat în haine de şaiac cam pline, asudase tare. în momentul ieşirii de sub cortul locantierului începuse să bată un crivăţ puternic, care deveni tot mai violent şi mai puternic pe măsură ce urca dealul Rădenii : ajunse sus îngheţat. A doua zi se şi declarase o pneumonie care, ajutată de nepriceperea medicului primar din Bacău, Dumbrăveanu, şi în ciuda naturii voinice a bolnavului, îl duse la mormînt. Din toţi bărbaţii care i-am cunoscut, acel care se apropia mai mult de perfecţiune a fost, fără îndoială, Costache Negri. Negri a lăsat o fiică, numită Josefina, ce o avuse dintr-o legătură de dragoste cu o cîntăreaţă de operă, germană, pe care o cunoscuse în timpul călătoriilor sale în Italia. Dăduse acelei fiice o creştere foarte îngrijită, o înzestrase şi o măritase. Capitolul XVI VECINI, RUDE, PRIETENI ŞI CUNOŞTINŢI La Porţile Tîrgului-Ocnei se întindea, pînă la Palanca, la graniţa ungurească, urieşul domeniu Comăneşti, cuprinzînd 64 000 de fălci (adică peste 90 000 hectare). Partea principală era alcătuită din Comăneştii propriu-zişî, moşie domnească pînă la 1804, care se întindea de la satul Comăneşti pînă la graniţă. Sătenii zisului sat făceau serviciu de plăieşi, adică de păzitori ai graniţii, şi, drept simbrie pentru acest serviciu, aveau uzul locurilor de hrană ale acestui întins domeniu plus acel al pădurilor care alcătuiau cu mult cea mai mare parte dintr-însul. în anul 1804, domnul ţării, Alexandru Moruzi, dărui logofătului Costache Ghica (Sulgiaroglu) întreaga moşie domnească Comăneştii şi aceasta, 684 685 după ştiinţa mea, a fost cea de pe urmă danie de moşie domnească în Moldova, pentru bunul temei că nu mai rămăsese alta. Urmaşi ai lui Costache Ghica, fiul său mai mare, Dumitrache, şi nepotu-său Nicu, cumpărară pe de o parte de la răzăşi părţile din Dărmăneşti şi Dofteana, ajun-gînd astfeli cu hotarul pană la porţile Tîrgului-Ocnei, iar pe de alta părţile din Văsieşti şi alte hotare cuprinse între Comăneşti şi graniţă, alcătuind acel complex urieş, în care au rămas numai două enclave relativ mici de loc mănăstiresc. Acest domeniu aparţinea, cînd m-am trezit eu, copiilor lui Nicu Ghica, care se sinucisese la 1851 şi despre care am vorbit mai pe larg în întîiul volum al acestor Amintiri. Am mai arătat tot acolo că el era fiul unei fiice a bunului meu Răducanu, din întăia lui căsătorie cu Elena Balş, deci nepot de soră al tatei (care era numai cu un an mai mare decît el) şi, din partea Ghiculească, văr primar cu bunul meu despre mamă, iar aceasta îi era nepoată de văr primar. Mai mult încă decît această îndoită rudenie, faptul că fusese coleg de universitate, în Germania, cu tata şi cu moşii mei, strînsese legăturile dintre ei şi-i făcea să se privească ca fraţi. Am mai arătat că el se sinucisese pentru că, într-un moment de deznădejde, vînduse, pe preţ de nimica, moşia Co-măneştii, lui Lascar Cantacuzino-Paşcanu. Prin testamentul său, Nicu Ghica însărcinase cu epitropia copiilor, pe lîngă mama lor, pe moşu-meu, Lascar Rosetti, iar pe tata cu apărarea înaintea justiţiei a tuturor pricinilor familiei. Moşu-meu nu primi tutela, dar tata rămase pînă la sfîrşit prietenul şi sfetnicul devotat al văduvei celui mai drag din tovarăşii lui de tinereţe 1. Dar marele noroc al copiilor lui Nicu Ghica a fost, pe lîngă înţelepciunea şi spiritul de jertfă al mamei lor, faptul că^ bunica lor, Marghiolita Ghica, se căsătorise în a doua căsătorie cu Mihalache Paşcanu, unul din boierii cei 1 P?§\ nu făcuse studii de drept, tata era un excelent cunoscător al legislaţiei^ în vigoare la _ noi înainte de introducerea Codului Napoleon, apoi dobîndise o temeinică experienţă în această materie în însuşire de membru, apoi jde preşedinte al Curţii Apelative din Iaşi, şi avea în această privinţă rari aptitudini fireşti. Prietenii lui veneau de departe pentru a-i cere sfaturi în procesele lor. Lăsase reputaţia unui judecător de o absolută imparţialitate, cu^ totul inaccesibil hatîrului, lucru neobişnuit atunci, care, dealtfel, nu părea în contrazicere cu firea lui impulsivă şi pornită. mai cuminţi şi cei mai respectaţi din Moldova, care făcea şi el parte din consiliul de familie. De la întîia consfătuire se constatase că singurul mijloc pentru ca orfanii să rămîie cu ceva avere era ca Lascar Paşcanu să primească restituirea arvonei_ de cinci mii de galbeni ce o dăduse pentru cumpărarea moşiei Comăneşti, dar nu-şi ascundeau greutatea lucrului, acea cumpărare alcătuind o afacere minunată pentru Lascar Paşcanu, bărbat bogat, dar strîngător şi nefiind deloc indiferent la cîştig. El era nepot de frate al lui Mihalache Paşcanu, dar relaţiile dintre dînşii erau rupte, moşul crezînd că are serioase temeiuri de nemul-ţămire împotriva nepotului ; îi venea deci greu,^ în asemene împrejurări, să meargă el la nepot pentru ca să-i ceară un însemnat sacrificiu material. Totuş afecţiunea _ ce o avea pentru fiica soţiei sale şi pentru cei cinci copii amerinţaţi să rămîie săraci îl făcu să-şi calce pe inimă şi, luînd cu dînsul cinci mii de galbeni, se duse la Lascar Paşcanu şi-i^ceru să primească restituirea arvonei, renunţînd la cumpărătura Comăneştilor. Lascar Paşcanu dinul refuză cu hotărîre şi numai după o discuţiune ce ţinu mai bine de două ceasuri şi înfăţoşa cînd momente de violenţă, cînd altele patetice din partea bătrînului boier, acesta izbuti să smulgă nepotului său zdelca ce o avea de la Nicu Ghica. Dar datoriile lăsate de defunct erau aşa de mari, dobîn-zile atît de grele, încît situaţia rămînea din cele mai încurcate. Tînăra şi frumoasa văduvă se retrase la Comăneşti, unde duse un trai din cele mai modeste, venitul moşiei sale de zestre, Mîndreştii, de la ţinutul Tecuciului, uşurînd în chip însemnat situaţia generală. Nu se ştie cum ar fi ieşit lucrurile şi dacă cu toată restrîngerea de cheltuieli şi cu toate silinţele văduvei, ajutată de devotamentul dezinteresat al lui Kemminger, omul de afaceri şi prietenul sincer al lui Nicu Ghica, dacă la urma urmei nu s-ar fi impus, s-înţelege în mai bune condiţiuni decît întîia oară, vînzarea Comăneştilor, de nu s-ar fi înfiinţat în curînd Banca Moldoveh Această instituţiune de credit ipotecar pe lungi termene înfiinţată la Ieşi cu capital german mărit şi cu altul din ţară, rău administrată de la început de directori unii incapabili, alţii necinstiţi, a ruinat pe acţionarii săi, străini sau pămînteni, dar a fost mijlocul prin care toţi acei debitori care au ştiut să-şi măsoare traiul după resursele ce li rămîneau odată ratele 686 687 achitate şi-au exploatat moşiile cu pricepere, le-au scăpat şi le-au păstrat copiilor lor. Catinca Ghica a fost din numărul acestor de pe urmă : ea a crescut patru fii în străinătate, la Universitatea din Berlin şi la Viena, ducînd în acest timp un trai modest la Comăneşti. Legea rurală, despre care se zicea că va ruina proprietatea cea mare, dar care a ajutat pe acei din proprietari care au fost cuminţi, au vîndut bonurile la vreme şi, din vînzarea lor, şi-au plătit sau şi-au redus în mod însemnat datoriile, a avut urmări folositoare mai ales pentru Ghiculeştii de la Comăneşti. Pe urieşul lor domeniu locuiau şi făcuse boieresc mai bine de două mii cinci sute de gospodari, din care era un număr însămnat de fruntaşi cu cîte patru boi. Avură deci să deie vro douăsprezece mii de fălci, pentru care au primit o indemnitate de aproape optzeci de mii de galbeni (ceva mai puţin de un milion de franci în aur), aceasta bineînţeles în bonuri. Cursul bonurilor era nea-vantajos, lumea nu prea avea încredere în ele şi le vîndu, pierzînd 40% din valoare şi mai bine, dar la Comăneşti se aşteptă ca bonurile să aibă un curs mai bun şi^ suma^ce s-a încasat din acea vînzare a permis curăţirea desăvîrşita a situaţiei şi liberarea moştenitorilor lui Nicu Ghica să-şi împartă o avere care astăzi alcătuieşte o valoare de zecimi de milioane în aur. In anul 1873 sau 1874, Comăneştii au fost împărţiţi în chipul următor între cei cinci moştenitori ai lui Nicu Ghica. Moşia s-a împărţit întîi în două părţi compacte, una mergînd de la porţile Tîrgului-Ocnei pînă la un punct la deal de Comăneşti şi cealaltă de la acel punct la graniţa austro-ungară. Apoi aceste două părţi au fost împărţite în cîte cinci părţi şi fiecare moştenitor a tras sorţi pentru o parte din jumătatea de la vale a moşiei şi alta în jumătatea de la deal. Sorţii au dat Comăneştii propriu-zişi, cea mai în amonte din jumătatea de la vale, lui Dumitru, fratelui celui mai mare, împlinind astfeli visul lui cel mai scump. Relaţiunile intime între Catinca Ghica, mama şi tata au urmat pînă la sfîrşit ; părinţii mei o iubeau mult şi aveau pentru dînsa o stimă deosebită. Dacă cultura nu-i era mare lucru şi deloc nu se putea privi ca intelectuală, era foarte bună la inimă şi plină de bun-simţ ; o femeie practică, o mamă devotată şi o prietenă credincioasă ; avea oroare de 688 intrigi şi n-am auzit-o niciodată vorbind pe cineva de rău. Şi-a păstrat frumuseţea pînă la bătrîneţe. Deşi era văduva vărului nostru primar, noi, copiii, îi ziceam mătuşă. îmi era dragă mătuşa Catinca fiindcă era bună, frumoasă şi indulgentă ; m-a scos de la număroase pe-nitansuri, dar îmi era dragă mai ales fiindcă era mama Măriei şi Măria a fost pasiunea copilăriei şi a adolescenţei mele. Această pasiune a început cînd ea era de nouă ani şi eu de şapte, în grădina de la Căiuţi. îmi aduc şi astăzi aminte de chipul în care am făcut cunoştinţă. Era într-o dimineaţă de vară, venise mai mulţi copii străini şi eu fusesem însărcinat de mama să li arăt grădina noastră ca un feli de cicerone. Pe braţul pîrîului Căiuţul care aducea apa în grădină şi forma la vale două- iazuri, cu ostroave legate prin poduri, se află o mică cascadă sub o boltă de verdeaţă şi, cu cîţiva paşi mai la vale, un pod peste acel crac de pîrîu. Ajuns pe pod, am arătat vizitatorilor cascada de care eram foarte mîn-dru şi obişnuit s-o văd admirată de toţi vizitatorii. Spre marea mea mierare, aud un glas zicînd pe un ton de dispreţ : — Dar asta, dragă, nu-i nimica, să vii la noi să vezi cum trece un braţ al Trotuşului prin grădină şi cade în iaz printr-o cascadă de o sută de ori mai mare ! Faptul era perfect de adevărat, precum m-am putut convinge după puţină vreme, cascada noastră, deşi drăguţă, era o nimica toată, un adevărat joc de copil pe lîngă acea de la Comăneşti, dar observaţia m-a jignit şi am aruncat ochii asupra acelei din gura căreia ieşise şi care făcuse un pas înaintea celorlalţi copii. Era, parc-o văd şi astăzi, o copilă blondă, îmbrăcată într-o rochiţă albă, cu pălărie albă de paie pe un cap de Keepsoke şi cu o umbreluţă tot albă în mînă. Ea sosise cu mă-sa noaptea tîrziu, pe cînd eu eram culcat, nu ieşise decît în momentul cînd mama mă însărcinase să arăt musafirilor grădina şi n-o băgasem în samă. Mi-a părut aşa de frumoasă, încît jignirea ce o simţisem mi-a trecut cu desăvîrşire şi am rămas ca un prost, cu gura căscată, ceea ce a făcut-o să izbuhnească în rîs ; acest rîs m-a durut neasă-mănat mai tare decît dispreţul ce-1 arătase pentru cascada mea. însă ea, înţelegînd îndată că m-a jignit, s-a apropiat de tot de mine şi, apueîndu-mă de gît, m-a sărutat pe amîndoi obrajii zicîndu-mi : — Dar grădina ta este într-adevăr foarte frumoasă, asta şi grădina noastră de la Comăneşti sunt cele mai frumoase care le-am văzut. Şi din clipa aceea inima mi-a rămas robită de dînsa pînă după căsătoria ei, iar după acea căsătorie, ea a rămas idealul femeiesc în faţa căruia m-am închinat. N-am văzut copilă mai cuminte, mai bună, cu instincte mai nobile, mai generoase şi, pe măsura ce i se dezvolta mintea, se dezvoltau şi aplecările fireşti cătră tot ce este frumos, bun, adevărat şi nobil, aversiunea pentru minciună, falsitate, nedreptate sau mişelie. Moştenise toate însuşirile frumoase ale părintelui său, care fusese una din cele mai nobile fiinţi ale Moldovei din întîia jumătate a veacului trecut. Şi ce bună patriotă era ! îmi aduc aminte cum, la Comăneşti, pe la 1862, jucam şarade, bineînţeles pe franţuzeşte ; cuvîntul uneia din ele era : courage. După ce reprezentasem cou şi rage, pentru reprezentarea cuvîntului întreg, ea, cu un steag românesc, alcătuit dintr-o nuie de care erau legate cele trei culori, intra răpede pe uşă, urmată de mine şi de o soră a mea, ţinînd săbii de lemn în mînă, şi se avînta asupra unei canapele strigînd : „Moldoveni şi munteni, înainte împotriva turcilor". Şi eu, urmînd-o, gîndeam în mine că n-ar fi minune de vitejie ce n-aş face la îndemnul ei. Era atunci de unsprezece ani şi eu de nouă. Eu hotărîsem de la întîia noastră întîlnire că ea şi nu alta va fi soţia mea. Mai pe urmă, începînd să-mi dau samă de greutatea lucrului, dat fiind mai ales vrîstele noastre respective, închipuirea mea, căreia din mica copilărie îi plăcuse să viseze un viitor plin de fapte minunate, asămă-nătoare acelor din poveştile ce ni le istorisea la Pralea părintele Zosim şi număroasele romane de aventuri în diferite limbi ce începusem să le citesc, urzea pe fiecare zi cîte un nou şir de isprăvi strălucite săvîrşite de mine, care totdeauna se sfîrşeau prin căsătoria noastră. în urma tulburărilor izbuhnite la Comăneşti în vara anului 1863 şi despre care vom vorbi mai departe, mătuşa Catinca Ghica temîndu-se ca această mişcare să nu se mai întindă, a venit cu fiică-sa şi cu guvernanta ei la noi, la Căiuţi, spre a se sfătui cu tata şi, în urma sfatului său, şi-a lăsat copila la noi şi a plecat la Bucureşti spre a se plînge domnului. Şăderea Măriei la noi a ţinut vro două luni şi totdeauna mi-am adus aminte de acest timp ca de raiul copi- lăriei mele. Scumpul nostru musafir lua parte la jinele din lecţiile noastre şi eram foarte mândru văzîndu-mă în stare să-i pot fi de mare ajutor în rezolvarea problemelor de aritmetică. Bineînţeles că niciodată nu i-am spus că o iubesc ; îşi va fi dat ea samă de cultul ce i-1 închinasem ? Nu ştiu : femeile, mici sau mari, bune sau rale, au din fire darul să găsească asemene simţiminte inspirate de ele, ca şi acel să ascundă faptul că le cunosc. Ea, cît eram copii, mă trata^ ca pe un frate mai mic şi nu sta la îndoială pentru a mă certa de cîte ori făceam vro prostie, vro poznă sau vro necuviinţă, ceea ce mi se întîmpla prea des. Şi nu arareori datu-m-am în lături de la greşală, chiar cînd eram departe de dînsa, ştiind că asemene faptă mi-ar atrage dezaprobarea sau dispreţul ei. Căsătoria ei cu Alexandru Ştirbei, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti, îmi pricinui, s-înţelege, o durere din cele mai vii. O săptămînă întreagă capul meu n-a făcut alta decît să urzască planuri de ucidere a logodnicului, dar la vrîsta de şăsăsprezece ani asemene dureri trec ; a trecut deci şi a mea, dar ea a rămas pentru mine idealul femeii. Şi de cîte ori mai pe urmă veneam la Bucureşti şi o revedeam, eram mîn-dru de dragostea mea de copil, mîndru de strălucita ei frumuseţa, mîndru de nobilimea şi de generozitatea sufletului ei, de bunătatea ei, de chipul în care alina durerile şi suferin-ţile, de renumele ei neprihănit ca soţie, ca mamă neadormită şi iubitoare. Şi cătră acel pe care altădată voiam să-1 ucid, învăţînd să-i apreciez marile însuşiri, nu mai simţeam de-cît jd sinceră afecţiune şi prietenie. Apoi, ce moldovancă bună rămăsese ! Cum îşi păstrase nestricat graiul, ce bine ştia să puie la locul lor afectările de superioritate ce încercau cîteodată să le ieie unii din fraţii munteni, cu ce plăcere se întorcea, în fiecare vară, în Moldova noastră, pe malurile Trotuşului ei iubit. S-a stîns la vrîsta de treizeci şi patru de ani, plînsă de toţi acei care o cunoşteau. Nicu Ghica a lăsat patru fii. Cel mai mare, Dimitrie, şi-a făcut studiile în parte acasă, cu un profesor neamţ, şi în parte la Berlin unde a dobîndit diploma de doctor în drept. 690 691 întors în ţară, la 1862, n-a vrut să ieie vrun serviciu sub Cuza şi a ajutat pe maică-sa şi pe Kemminger în administraţia Comăneştilor. Această administraţie înfăţoşa atunci greutăţi deosebite. Ţăranii din unele din satele ce fusese ră-zăşeşti, dar pe care urmaşii lui Costache Ghica le cumpărase, au contestat acele vînzări, ca şi hotarele daniei lui Alexandru Moruzi, pretinzînd că hotărnicia făcută din porunca acelui domn, îndată după danie, cuprinde loc ce nu era domnesc, ci răzăşesc. Un lung şi costisitor proces care s-a terminat de-abie în a noua decadă a veacului trecut a dovedit cu prisosinţă cît de puţin întemeiete erau pretenţiile lor. Acte incontestabile dovedesc, într-altele, că Nicu Ghica a cumpărat de la răzăşii, mi se pare, din Văsieşti, părţile lor spre a-i mîntui de exploatarea unui cămătar grec numit Condopol, cătră care ei contractase un împrumut cu ipotecă. Pe urmă răzăşii căindu-se şi venind să-1 roage să li restituie moşia, iar ei să-i restituie în mai mulţi ani banii care urmau să ră-mîie ipotecaţi asupra pămîntului vîndut, Nicu Ghica consimţi şi li restitui acele pămînturi. Dar ei, convingîndu-se în curînd că nu sunt în stare să plătească datoria, au venit din nou la Nicu Ghica şi î-au rugat să ieie iar moşia asupra lui. Dar !a Moineşti se stabilise Zaharia Moldovanu, un bărbat fără scrupule, dar care luase şi el parte la mişcarea de la 1848 şi la lupta pentru Unire şi exercita profesia de advocat. El aţîţă ţăranii şi-i împinse să intenteze proces casei lui Nicu Ghica, şi nu numai pe răzăşii din Văsieşti, ci şi pe sătenii din alte sate, stîrnind o agitaţie grozavă în întreaga parte de sus a complexului. Fără îndoială că sătenii fusese păgubiţi chiar prin simplul fapt al daniei lui Moruzi, căci ei pînă atunci se folosise de locurile de hrană şi de pădurile moşiei domneşti în schimbul preauşoarei slujbe de plăieşi, pe cînd acuma erau siliţi să urmeze legea comunală, lucrînd boieresc şi dînd dijmă pentru cheresteaua ce o făceau. Totuş dania fusese un act perfect legal şi, conform obiceiurilor ţării, Moruzi nu făcuse altăceva decît un lucru perfect legiuit ce-1 săvîrşise toţi domnii de la întemeierea principatului încoace. Se mai aşezase la Moineşti încă un avocat, numit Popo-vici, care se întovărăşi cu Zaharia Moldovanu pentru a împinge pe ţăranii de pe Comăneşti la sfadă cu Ghiculeştii. Aţîţările lor, ajutate de prefectul Dumitrache Cracti, care ura pe proprietarii Comăneştilor, izbutiră să aducă pe ţăra- 692 nii din satul A$ău la săvîrşirea unei violenţe de fapt asupra persoanei lui Dimitrie Ghica. Ei îi aţinură calea şi, pe cînd trecea într-o după-amiază prin satul lor în trăsură, o opriră, îl scoaseră dintr-însa şi-1 loviră cu ciomegele pînă ce leşina. Feciorul şi vezeteul care erau cu dînsul împărţiră aceeaş soartă. în urma acestui incident, sora lui Mitică Ghica, Măria, a petrecut aproape două luni la noi, la Căiuţi, maică-sa avînd să meargă la Bucureşti şi să zăbovească acolo pentru a obţine de la Cuza dreptate şi nu voia să lese pe fiică-sa la Comăneşti, dată fiind agitaţia ţăranilor. Mitică Ghica a fost deputat în Constituanta de la 1866, în Camera de la 1870—71, cînd s-a pronunţat pentru restrîn-gerea libertăţilor acordate de acea constituţie, aprobînd fără rezervă tendinţele manifestate de domnitor în această privinţă la sfîrşitul anului 1870, precum şi în Camera conservatoare din toamna anului 1888. în privinţa manifestaţiilor sale din Camera de la 1870—71 trebuie să observ că dacă el era departe de a fi singurul care aproba aceste tendinţe, a fost singurul care a avut curajul să le manifesteze pe faţă. Mitică Ghica a mai fost un excelent preşedinte de tribunal la Bacău în anii 1867—68, apoi un bun membru al Curţii de Apel de la Bucureşti şi, timp de mai bine de trei ani, un bun prefect la Bacău. De Ia 1876 încoace nu a mai ocupat nici o funcţiune publică, marea lui grijă fiind să transmită fiului său o parte cît mai mare a fostului complex Comăneşti. în anul 1895, împreună cu fiul său Neculai a făcut o expediţie vînătorească în ţara Somalilor, în cursul căreia au împuşcat mai mulţi lei şi alte animale de acolo, nu fără a-şi risca de repeţite ori viaţa. La întoarcere, Dimitrie Ghica a publicat o relaţie destul de amărunţită şi de interesantă a acelei călătorii. După cît ştiu, ei sunt pană acuma singurii români care s-au riscat într-o asemene întreprindere. (2) Dimitrie Ghica era un vînător pătimaş şi un excelent trăgător cu puşca, era înzestrat cu cele două calităţi care fac mai ales podoaba bunului vînător : avea multă răbdare şi un sînge rece minunat. Numai la mine, la Căiuţi, a împuşcat trei urşi la vînătoarele ce le făceam împreună. Sub nişte aparenţe răci şi indiferente ascundea multă bunătate de inimă, era un bărbat fără umbră de făţărnicie, un 693 I prieten credincios şi sincer. Dacă a avut marea satisfacere să poată preda fiului, asupra căruia îşi concentrase toată afecţiunea, o mare parte din domeniul Comăneşti, care tată-său îl posedase întreg, a avut durerea să supravieţuiască tragicului sfîrşit al acestui fiu. A murit în al optzeci şi doilea an al vieţii. Al doilea fiu al lui Nicu Ghica, Eugeniu, a avut o viaţă jnult mai agitată decît cel dintîi. înzestrat cu o inteligenţă mai vie decît frate-său şi cu o înfăţoşare frumoasă, şi cu o mare putere fizică, s-a arătat la început de un caracter mai puţin serios, aplecat spre violenţă şi spre cheltuieli. Fiind încă la Universitatea din Berlin, a făcut datorii destul de însămnate, ale căror achitare a fost cerută mamei sale, în ţară. Mătuşa Catinca pe acea vreme nu ştia de unde sa economisască ca să plătească datoriile lăsate de soţul ei şi să-şi crească cei patru fii în străinătate : doi la Berlin şi doi la Viena, fără a mai vorbi de educaţiunea fiicei, încredinţată unei preadistinse dame engleze de neam mare, dar sărăcită, domnişoarei Fitz Gerald. Datoriile lui Eugeniu fiind presante, ea, în utma^ sfatului tatei, vîndu caii şi trăsura, proprietate particulară a^ tînărului, ce se ţineau la Comăneşti pe cheltuiala obştească, realiză din acea vînzare o sumă destul de respectabilă pe care o trimese creditorilor care i se adresase şi scrise fiului său că, nedispunînd pentru moment de .aUi.bam> să se puie la cale cum va şti pentru restul datoriei^ şi^ să-i achite treptat din pensiunea lui. Tînărul, foarte supărat, scrise o scrisoare puţin respectuoasă tatei şi alta mamei sale, în care o prevenea că, deoarece nu-i dă cu ce să facă cinste iscăliturii sale, pleacă în America spre a lua parte, în oastea federală, la războiul civil ce izbuhnise în Statele-Unite şi speră să nu se mai întoarcă în ţară. Şi făcu precum scrisese. Deoarece nu avea cu ce să-şi plătească pasagiul, îşi oferi serviciile pe bordul unui vas care era pe punctul să plece şi pe care ajunse în New York. Acolo, cu toate că nu vorbea limba engleză, graţie frumoasei şi voinicii sale înfăţoşări, faptului că călărea minunat şi culturii sale superioare obştiei voluntarilor ce soseau din Europa, fu primit ca brigadier, într-un regiment de cavalerie. Facu cea mai mare parte a războiului în corpul generalului Fremont, se distinse, fu rănit de mai multe ori şi înainta răpede : la sfîrşitul războiului era căpitan de stat-major. Nu se ţinu însă de hotărîrea de a nu se întoarce în ţarăj Ja începutul anului 1865 era la Comăneşti, unde se împacă cu maică-sa. Dacă frate-său mai mare nu voise să audă de slujbă sub regimul cuzist, el primi după puţine luni prefectura de Bacău, unde îşi făcu nume de diregător cinstit şi vrednic, deşi cam apucat. După răsturnarea lui Cuza fu numit prefect de poliţie la Ieşi unde, în urma evenimentelor de la 3 aprilie, se cerea un prefect a poigne. Nu ocupă însă acest post decît cîteva săptămîni. [...] După întoarcerea lui din America izbuti să-şi creeze o popularitate destul de mare la Bacău. Forţa lui fizică, jnfă-ţoşarea lui mîndră şi frumoasă, neînfricarea de care dăduse dese dovezi, mai ales de la conflictul lui cu Gorovei1, impusese băcăoanilor, războinici din firea lor şi veşnic gata de harţă. Apoi deşi conservator convins, îi plăcea să se puie în contact cu lumea mică şi s-o trateze pe picior de egalitate, ştiind totodată să se ferească de familiaritate prea mare din partea ei. Tînărul chefliu şi cheltuitor din tinereţe, odată ajuns la vrîsta matură, devenise un bărbat econom, regulat 1 La o alegere la colegiul al IV-lea de Bacău, îri anul 1867 sau 1868, la care fusese proclamat deputat, Ghica trecea în trăsură pe stradele Bacăului, aclamat fiind de delegaţii care îl alesese. Un ofiţer de pompieri numit Gorovei, un feli de uriaş, înzestrat cu o putere erculeană, care servise de aprig agent electoral al guvernului liberal _de atunci, se năpusti asupra unuia din aclamatorii noului deputat, maltratîndu-l^grozav. Ghica, cum văzu această brutalitate, sări din trăsură şi ^se îndreptă asupra lui Gorovei. Acesta, văzînd venirea potrivnicului, lăsă pe delegat şi, scoţînd sabia, voi să deie o lovitură pe obraz lui Ghica^ care,^ în două sărituri, ajunsese aproape de el. Dar Ghica apucă cu mîna stingă sabia, imobilizînd-o, şi, cu dreapta, dădu o groaznică lovitură de pumn în faţa lui Gorovei, care căzu la pămînt leşinat, ceea ce puse capăt conflictului. Dar mîna cu care Ghica apucase sabia Iui Gorovei era tăiată rău. Noul deputat ales se resui în trăsură, legîndu-şi mîna cu basmaua, şi se duse la Hotelul „Alecu Vasiliu", centrul social şi politic al Bacăului pe acea vreme, chemă pe un medic şi puse^ să-i coase ^mîna chiar pe prispa hotelului, fumînd în acest timp o ţigară, în faţa întreg Bacăului adunat în hotel şi în faţa lui. Acest fapt de vigoare pusese temelia popularităţii sale la Bacău, care, cu alternative de sporire şi de scădere, a durat pînă la moartea lui. Deşi era nu numai conservator convins, dar chiar, in multe privinţi retrograd, cultiva prietenia liberalilor, ştiind in chip minunat să-şi menajeze prietenii atît între fruntaşi, cît şi între codaşii lor. ... Bineînţeles că nu se dădea în lături de la toate procedeele uzitate la noi pentru a cîştiga voturi. 694 695 în cheltuieli, nedepăşindu-şi niciodată budgetul şi, după ce construcţiunea căii ferate Tîrgul Ocnei-Palanca înzecise valora părţilor de Comăneşti ale moştenitorilor lui Nicu Ghica, se transformase într-un minunat om de afaceri, care nu întîrzie să dispuie de mari capitaluri pe care ştiu să le facă să fructifice în chip minunat. Cînd se începu construcţia căii ferate Tîrgul Ocnei-Palanca, care străbătea urieşul complex Comăneşti în tot lungul lui, copărtaşii săi se grăbiră să-şi vîndă pădurile de brad casei Gotz, singur Eugeniu aşteptă ca preţurile să se ridice şi-şi vîndu lemnul de brad cu preţ nea-sămănat mai ridicat decît fraţii. Totuş traiul lui rămase foarte modest şi cumpătat. Nu se sfia să spuie că el nu priveşte averea ce a moştenit-o şi a sporit-o în mod atît de în-sămnat ca aparţinîndu-i lui, ci familiei Ghica, reprezentată prin nepotul său, Neculai, singurul fiu al fratelui său mai mare, Dimitrie, iar celorlalţi fraţi şi moştenitorilor lor, nu numai că nu li va lăsa nimica, da, dacă ar sta în putinţa lui, li-ar lua şi tot ceea ce posed în Comăneşti. Nu se sfia să proclame că, după dînsul, societatea nu se alcătuieşte din indivizi, ci din familii şi că pămîntul trebuie să aparţină familiei reprezentată printr-un membru statornic din tată în fiu. Iată deci o concepţie mai mult decît medievală a proprietăţii funciare, care suntem în drept să n-o aprobăm şi să o numim străină, dar deoarece este lipsita de orice feli de egoism josnic, nu putem decît s-o privim ca respectabilă. Şi a făcut întocmai după cum a zis : şi-a lăsat averea întreagă fiului celui mai mare a nepotului său de frate, Neculai, imo-bilizînd astfeli stăpînirea averii sale în mîna unui nepot de frate pe o generaţie mai mult. Dacă s-a restrîns devreme în cheltuielile sale personale şi ducînd un trai măsurat şi cu mult mai prejos de mijloacele lui, era departe de a fi fost lipsit de generozitate. îi plăcea să facă binele şi aceasta fără absolut nici o ostenta-ţiune : a dat şi la instituţiuni de binefacere şi la particulari în nevoie. Mulţi tineri băcăoani datoresc generozităţii sale faptul de a fi putut face studii şi a îmbrăţoşa o carieră onorabilă. Eugeniu Ghica, la vrîstă de patruzeci şi doi de ani, a făcut cucerirea inimii unei tinere domnişoare din înalta societate ieşană, frumoasă şi bogată şi, lucru mai straniu, nu el 696 ceru mîna domnişoarei, ci domnişoara îl peţi. Se căsătoriră, dar deosebirea de vrîstă era din cale-afară mare, căsătoria nu fu fericită şi divorţul îi puse capăt. Graţie aptitudinilor sale pentru afaceri, el izbuti să lichideze în chip deosebit de avantajos pentru soţia sa averea din Rusia a acesteia, lăsîn-du-i după despărţenie un venit cu mult mai mare decît acel de care dispunea la căsătorie. Eugeniu Ghica a murit în Bucureşti de o pneumonie căpătată în toamna anului 1914. Era în vrîstă de şaptezeci şi patru de ani. Era un compozit de însuşiri frumoase amestecate cu cusururi şi slăbiciuni care adesa întunecau calităţile, cusurul dominant fiind o nemăsurată vanitate ; un bărbat de o speţă cum au fost mulţi în boierimea noastră, pe care cusururi relativ mici l-au împiedecat să devie om de mîna întîi. De ceilalţi fraţi : Gheorghe şi Neculai (Nunuţă) am prea puţin de zis. Pe cel dintîi l-am frecventat prea puţin, al doilea era un cuconaş de ai noştri, cu inimă de aur, generos şi simpatic, dar vanitos, risipitor şi uşuratec. Capitolul XVII VECINI, RUDE, PRIETENI ŞI CUNOŞTINŢI Dacă luăm Trotuşul la vale, aveam în acea direcţie mult mai puţini vecini şi cunoştinţi decît mergînd spre obîrşiile lui. în hotarul de la vale al Căluţului se găsea moşia mănăstirească Bîlca-Păuneşti, moşia Coţofăneştii a „Sfîntului Spiridon", iar la hotarul de la vale al acesteia începea moşia Adjudul a logofătului Alecu Balş, supranumit Cucoşul, îti întindere de mai bine de şapte mii de fălci. Şi Adjudul era departe de a fi singura moşie a logofătului, el mai stăpînea la munte, la Suceava, moşia Broştenii, de 40 000 de fălci, Poienii lîngă Ieşi şi altele, peste tot 80 000 de fălci, cel puţin aşa se lăuda el singur. I se zicea Cucoşul fiindcă vreme îndelungată el îşi închipuise că are în pîntece un cucoş care cîntă şi că auzea cu-cu-ri-gu-rile Iui. Pentru a-1 lecui de această idee fixă, medicii i-au bătut în strună, i-au spus ascultîndu-i pîntecele 697 I că simt unde este cucoşul, că dau de picioarele şi de capul lui. Apoi, cu consimţimîntul lui l-au adormit şi i-au însamnat pielea pîntecelui cu bisturiul. Iar cînd l-au trezit din narcoză, i-au prezentat un cucoş vioi, pe care au zis că i l-au scos din pîntece. Şi de atunci logofătul n-a mai auzit cucoş cîntînd într-ânsul. Alecu Balş a fost unul din puţinii adversari ai Unirii între boierii cei mari. Se povestea că, în cursul unei şădinţi a divanului ad-hoc, un orator unionist exclamînd în cursul discursului său, cu indignare : — Şi oare cine aici este împotriva Unirii ? Un glas ar fi răspuns : — Ia eu ! — Cine ? ar mai fi întrebat oratorul, cu şi mai multă indignare. — Ia eu, Alecu Balş, proprietar a 80 000 de fălci, ar fi repetat Cucoşul (căci porecla îi rămăsese) fără a se intimida. Logofătul Alecu Balş,^ după ce se despărţise de întîia lui soţie, Casandra^ Păscăniţa (Cantacuzino), se căsătorise pentru a doua oară cu domniţa Elenco Sturdza, fiica lui Ioniţă-vodă Sturdza, care în întîia căsătorie fusese căsătorită cu bunul meu, Grigore Ghica. Domniţa Elenco era şi ea bogată, dar mai ales strîngătoare. Se zicea că amîndoi sunt putrezi de bani. Eu n-am cunoscut nici pe logofăt, nici pe domniţa, pe vremea lor nu erau relaţii între Căiuţi şi Adjud. Lucrurile ş-au^ schimbat însă cînd, după moartea bătrî-nilor, au venit să s-aşeze la Adjud, unde clădise prealabil un cottage modern şi sădise o grădină, tînărul Alecu Balş cu tînăraşi frumoasa lui soţie, Ruxandra Sturdza, de la Miclăuşăni. Din cauză că domniţa fusese căsătorită cu Grigore Ghica şi avuse cu el trei băieţi şi o fată, fraţi şi soră ai mamei, Alecu Balş cel tînăr era frate cu fraţii şi cu una din surorile mamei, fără a fi însă frate sau nici măcar rudă cu dînsa. Totuş se cunoşteau bine şi erau în relaţiuni amicale. Alecu Balş tînărul fusese crescut de un profesor elveţian francez, numit Jules Bolomey, numai puţin mai în vîrstă decît ^el. Bolomey rămase pe lîngă fostul său elev chiar după căsătoria acestuia şi se ocupa cu afacerile lui Balş. Dar dacă era meşter în creşterea găinilor şi a celorlalte animale domestice şi un apicultor de forţă, însărcinîndu-se cu căutarea moşiei Adjudul, a fost un deplorabil agricultor care, cu toată afecţiunea şi tot interesul ce-1 avea pentru Alecu Balş, a contribuit nu puţin la ruina fostului său elev. Vînzarea plutelor de copaci de brad de la Broşteni alcătuiau capitolul principal al veniturilor lui Balş şi neex-perienţa în adunarea şi expedierea la ^Galaţi, pe Bistriţă şi pe Şiret, a acelor plute a fost, pe lîngă chetuielile lui exagerate, pricina de căpetenie a pierderii acelei frumoase averi. Vindea bancherilor din Ieşi un număr de plute şi nu era în stare să le ducă la Galaţi la termenele hotărîte. Spre a nu avea gîlceavă cu evreii, le răscumpăra în pagubă şi după puţină vreme vindea alt contract cu acelaş rezultat. Date fiind enormele dobînzi ce se plăteau atunci, este uşor de înţeles ce pagubă enormă alcătuia fiecare asemene vînzare urmată de răscumpărare. Deşi traiul ce-1 ducea, date fiind veniturile lui nominale, nu se putea chema exagerat, acele venituri fiind prea adesa nule, deficitul anual devenea enorm ; în patrusprezece ani nu mai rămînea nimica din uriaşa avere lăsată de Cucoşul şi de domniţa Elenco. Ruxandra Balş, sora lui Dimitrie Sturdza, a fost una din podoabele boierimii moldoveneşti, nu numai prin frumuseţa şi distincţiunea ei supremă, dar mai ales prin accepţiunea înaltă ce şi-o făcea de datoriile ei de soţie, de mamă, de femeie sus-pusă. Mama era nepoată de soră a lui Costin Catargiu. Dacă nu avea nici o afecţiune pentru moşu-său, ţinea,_ în schimb, în chip deosebit Ia mătuşă-sa, cucoana Smărăndiţa, născută Balş. Şi nu se poate tăgădui că cucoana Smărăndiţa era un adorabil tip de cucoană bătrînă. De statură înaltă şi rămasă mlădioasă încă în vrîsta înaintată, avea o faţă cu trăsături regulate, încadrată între nişte coques de păr cărunt, peste care purta totdeauna un voile căzîndu-i pe spate. Mişcările ei erau de o rară graţie, distincţiunea înfăţoşării sale cu totul deosebită. Mie mi-a făcut totdeauna impresiunea unei dame mari din epoca lui Ludovic al XlV-lea, scoborîtă din cadrul portretului ei. Dar cu deosebirea că damele franceze 698 699 ale acelei vremi erau de obicei foarte uşuratece, pe cînd mătuşa Smărăndiţa fusese toată viaţa ei fără prihană în această privinţă. Şi meritul ei nu era mic, căci cuconu Costin fusese soţul cel mai necredincios ce se poate închipui. Şi cucoana Smărăndiţa a rămas absolut credincioasă acestui soţ atît de nestatornic, care nu era nici frumos, nici distins, nici cult, dar cu care avusese prostul gust, în tinereţe, să fugă de acasă. Mama mergea des la Mărăşeşti şi mă lua cu dînsa. O bucată de vreme întîlneam acolo pe un văr al doilea al meu, menit să devie rege : Milan Obrenovici, fiul Măriei Catargiu şi a lui Efren Obrenovici, care Milan mai tîrziu a fost întîi domn şi mai pe urmă rege al Sîrbiei. Ne jucam împreună şi, amîndoi fiind hărţăgoşi, ne şi băteam. Nicăiurea, în ospitaliera Moldovă, nu era ospitaliratea practicată pe un picior atît de larg ca la Mărăşeşti. Să lăsăm lui Costin Catargiu ceea ce este al lui : bătea în această privinţă toate casele boiereşti din ţară şi nu mic era numărul acelor care îi învidiau situaţia Mărăşăştilor, aşezaţi la răspîntia drumurilor dintre Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos, Bucu-reşti-Ieşi, Bucureşti-Roman-Ţara-de-Sus şi Palanca-Galaţi. Fapt este că aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu, iarna sau vara, în care să nu fie la curtea din Mărăşeşti musafiri, care totdeauna găseau masă bogată întinsă pentru mai mulţi străini decît membri ai număroasei familii. Cunoscut sau necunoscut, cereai găzduire, erai bine primit şi bine ospătat. Cuconu Costin, cu toate metehnele lui, era un părinte de familie bun şi, dacă era soţ necredincios, avea cunoştinţă de calităţile soţiei lui şi nu o lăsa să ducă grijă de nimica. Dar, mai ales după Unire, afacerile i se încurcase căci avuse de înzestrat patru fete şi fiii îl costau destul : era omul strîm-torat de bani, avea datorii cu dobînzi grele şi se vedea silit să taie tot ce putea din cheltuieli şi în curînd trebui să vîndă moşia lui Odiseu Negroponte 1, dar pînă la cel de pe urmă 1 Odiseu Negroponte era, la începutul celei a şaptea decadă a veacului trecut, un mic comersant în cereale (mai mult mijlocitor decît co-mersant) din Galaţi, care trăia în condiţiuni strîmtorate. Presupunînd după unele indicii că preţul popuşoaielor, în acel moment foarte scăzut, are să sporească în chip însemnat, din cauza unor recolte date în străinătate, a pus tot capitalul de care dispunea şi s-a. mai împrumutat oriunde a putut pentru a cumpăra stocuri mari de popuşoi avariat. Urcarea a 700 moment cît rămase în Mărăşeşti _ ospitalitatea acelei curţi nu pierdu nimica din îmbelşugarea ei. Dincolo de Şiret, aproape de Tecuci, erau Ţigăneştii, aşăzarea lui Conache, unde trăia acuma fiică-sa Catinca, poreclită Cocuţa, spre a o distinge de soră-sa despre mamă, Catinca Negri, despre care am vorbit mai sus. Ea, după moartea lui Vogoridi, se căsătorise, în Italia fiind, cu principele Emanuel Ruspoli, ofiţer de ordonanţă a regelui Victor Emanuel, o frumuseţă de bărbat. Am povestit, mai sus, frumosul şi patrioticul rol jucat de Cocuţa Vogoridi în timpul căimăcămiei primului ei soţ şi ajutorul preţios ce l-a dat partidului Unirii, silind pe Vogoridi să congedieze pe Costin Catargiu. Dacă primul ei soţ fusese un risipitor care ierosise o mare parte din urieşa ei avere, acel de al doilea era un bărbat cît se poate de chibzuit în cheltuieli şi de priceput în afaceri, care îndreptă în chip simţitor starea în care Vogoridi lăsase averea. Ţigăneştii era o aşezare cît se poate de frumoasă şi bine întreţinută, cu casă modernă şi cu o frumuseţă de grădină. Cocuţa Ruspoli a murit, încă tînără, în iarna anului 1869, lăsînd regrete unanime. La Bîrlad tata şi moşii mei aveau un prieten din tinereţe la care ţineau foarte mult şi care, la rîndul său, îi iubea foarte mult : Iorgu Radu. Urmaş al unei vechi familii de boieri moldoveni de ţară, el stăpînea, la porţile Bîrladului, frumoasa moşie Dealu Mare, a cărei curte este aşezată pe dealul cu acest nume la picioarele căruia este aşezat Bîrladul, avînd o privelişte din cele mai frumoase. Era om cu stare bună, gospodar priceput şi ştiind să-şi învîrtească gospodăria. Tata şi moşii îl stimau pentru credinţa lui ca prieten şi in- fost într-adevăr vertiginoasă, şi Negroponte desfăcîndu-şi atunci stocul adunat a realizat mai multe milioane. A cumpărat cu parte din acel ciştig moşiile Mărăşeşti, a lui Costin Catargiu, şi Grozeşti, a lui Lascar Bogdan. 701 dependenţa caracterului său. A luptat alături de ei _ şi împotriva lui Mihai Sturdza şi pentru Unire ; era naţionalist convins. Numai cu ideea domnului străin nu se împăca. Principelui Carol îi trimetea mai în fiecare an, de Anul nou, cîte un rînd de haine ţărăneşti pentru ca : „purtîndu-le cît mai des, să se pătrundă de simţiminte româneşti", precum îi scria în scrisoarea însoţitoare. Şi i-a trimes domnului multe scrisori în acelaş sens. A trăit pînă la vrîsta de nouăzeci de ani şi pînă aproape de moarte a fost un călăreţ minunat şi a cultivat sexul frumos în chip foarte activ. Avea într-o vreme o preafrumoasă rasă de cai moldoveneşti cu mult sînge arăbesc într-înşii. Mi-a dăruit mie, cînd eram copil, un armăsar şi o iapă de toată frumuseţea, iapa fiind foarte blîndă, mai cu samă pe dînsa învăţat-am a călări. Nu departe de Bîrlad, la Iepureni, era aşezarea lui Manolache Costache-Iepureanu, alt intim al tatei şi al moşilor mei, cu care ei fusese la studii în Germania, şi un bărbat care a jucat în ţara noastră un rol politic destul de însemnat. Luase parte atît la luptele împotriva lui Mihai Sturdza, cît şi la acele pentru Unire. Deşi conservator şi boier de neam, el a adoptat de la început, în chestiunea rurală, un punct de vedere cu mult mai liberal decît ceilalţi tovarăşi de idei ai săi. El, cel dintîi, în broşura ce a publicat-o în anul 1860, sub titlul : Chestia locuitorilor privită din punctul de vedere al Regulamentului Organic şi al Convenţiei, a demonstrat cît de greşită era părerea că dreptul stăpînilor de moşii asupra pămîntului stăpînit de ei ar fi un drept de proprietate absolută, ci că, dimpotrivă, este mărginit de dreptul ţăranilor aşezaţi pe acele moşii, la uzul perpetuu al unei părţi destul de însemnate al pămîntului fiecăreia şi, prin obligaţia pusă de lege stăpînului, să puie la dispoziţia fiecărui fiu de sătean, la căsătoria lui, cîte o nouă întindere de pămînt, aceasta pînă la concurenţa a două treimi din terenul cultivabil al fiecărei moşii, în schimbul cîtimii anuale de muncă statornicită de lege. Această broşură a supărat mult pe fraţi-boierii lui care, neputînd imputa opiniunile emise de dînsul decît unor con- vingeri sincere şi dezinteresate, l-au gratificat de pe atunci cu epitetul de hrouillon. Aceasta însă nu 1-a împiedecat să mai scrie în 1864 altă broşură în care, printre altele, repeta aceleaşi păreri despre mărginirea dreptului de proprietate al stăpînilor de moşii. Manolache Costache a rămas prietenul lui Cuza pînă după legea rurală, a făcut parte din mai multe guverne şi a fost chiar preşedinte de consiliu sub el. înzestrat cu o frumoasă cultură, era un intelectual în toată puterea cuvîn-tului. A fost un bărbat de o cinste şi de o onorabilitate exemplară şi, cu toate că toată viaţa lui a trăit încurcat în datorii, corectitudinea lui niciodată n-a fost pusă la îndoială. S-a căsătorit cu Măria, fiica logofătului Alecu Sturdza-Bîrlădeanu, o femeie frumoasă, cultă, avînd şi ea multe aplecări intelectuale ; i-a fost o soţie şi o mamă ireproşabilă. S-au luat din dragoste şi nu a lipsit din dragostea lor nici elementul romantic. Nu ştiu din ce motive, mama tinerei nu voia s-audă despre căsătoria cu Manolache Iepureanu, deşi amîndoi tinerii erau de neam bun, frumoşi, cu stare bună, foarte culţi şi deloc nu ascundeau că se iubesc. Logofeteasa aruncase ochii, spre a şi-1 face ginere, pe moşu-meu Lascar, amic intim şi fost camarad de universitate al lui Manolache Costache, şi-i făcea feli de feli de avansuri, la care, moşu-meu, confident al amînduror îndrăgostiţilor, răspundea, bineînţeles, cu cea mai mare răceală. Dar logofeteasa încăpăţînîndu-se să nu cedeze, tinerii pierdură răbdarea şi, într-o noapte, fugiră la Cernăuţi cu caii tatei şi ai moşilor, pe acea vreme foarte des întrebuinţaţi la asemenea drumuri, care atunci, în urma faimei Gretna Greenului, devenise şi de mai demult la noi la modă. Cînd logofeteasa a aflat despre fugă şi despre amărun-ţimile ei, a exclamat : — Acuma înţeleg pentru ce Lascar Rosetti nu voia să ieie pe fiică-mea ! Fiindcă era prieten cu Iepureanu. Căci altfeli de ce n-ar fi luat-o ? Frumoasă-frumoasă, de neam bunde neam bun, învăţată-învăţată, scria ca un filozof, vorbea ca un diplomat, cînta ca o privighitoare ! Unde mai găseşte el asemenea comoară ! Căsnicia lui Manolache Costache cu Măria Sturdza a fost din cele mai fericite : era citată ca model în toată Moldova. 702 703 Manolache Costache era, bineînţeles, un naţionalist _ convins, nu numai în ceea ce privea neamul nostru, neîndoindu-se un moment de reîntregirea lui, dar şi în ceea ce privea celelalte neamuri asuprite şi îmbucătăţite : nemţi, italieni, slavi de la sud, greci şi poloni. Era mai ales un polonofil înfocat şi nu găsea cuvinte destul de tari pentru a caracteriza cumplita crimă comisă prin împărţirea Poloniei ; necontenit prezicea renaşterea şi reîntregirea ei. [...] Manolache Costache, care a supravieţuit mai mulţi ani soţiei sale, a lăsat trei copii : un fiu şi două fete. Fiul, Ion Costache Iepureanu, a fost deputat de Bîrlad şi a murit necăsătorit. Fiica cea mai mare, Elena, a fost căsătorită cu beizade Alexandru Bibescu, fiul cel mai tînăr al răposatului domn al Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Era o pianistă de mare talent. A doua fiică a fost căsătorită cu domnul Alexandru Exarhu şi a murit şi ea de mai mulţi ani, lăsînd o fiica rămasă pînă acuma necăsătorită. Manolache Costache era un bărbat foarte iubit şi stimat de prietenii lui şi respectat de toată lumea ; nu i-am cunoscut duşmani. Singurul lucru ce i se reproşa era dispreţul lui pentru curăţenie şi, în această privinţă, umblau o mulţime de poveşti. Voi cita aici numai una. Cuza povestea că mergînd odată să-1 vadă în săptămînă luminată, l-a găsit foarte răcit, în pat. Au stat ei de vorbă o bucată de vreme (era în toiul luptelor pentru Unire), cînd Cuza vede că Iepureanu vîră deodată mîna sub oghial, scoate de acolo o bucată de cozonac şi o oferă musafirului său cu cuvintele : — Da cozonac nu mănînci r Bineînţeles că Cuza a răspuns, mulţămind, că nu-i este foame. Reputaţia lui de neîngrijire era atît de mare, încît la 1875, fiind oarecare greutăţi între minister şi cameră, un mic ziar comic care apărea în Bucureşti în limba franceza scria că o schimbare de minister este probabilă, căci s-a văzut pe Manolache Costache cu o cămeşă curată, ceea ce nu poate fi decît din pricină că are o audienţă la palat, unde domnitorul l-a poftit pentru a-1 însărcina cu formarea noului cabinet. 704 O bună cunoştinţă a părinţilor mei, care mai pe urmă a fost şi pentru mine un nepreţuit prieten, a fost acel bărbat delicios care s-a numit Costică Suţu. El era fiul lui beizade Neculai Suţu şi nepotul lui Alexandru Suţu-voievod, care a murit, la 1821, otrăvit la Bucureşti de eterişti fiindcă ei nu aveau încredere că va susţinea cauza lor. Fîeizade Neculai Suţu era un bărbat înzestrat cu o deosebită cultură care, în timpul domniilor lui Mihai Sturdza şi a lui Grigore Ghica, a fost de repeţite ori ministru al Afacerilor Străine în Moldova. A lăsat reputaţia unui înalt funcţionar integru şi destoinic. Ni-au rămas de la el memorii care varsă oareşcare lumină asupra timpului în care a trăit, precum şi o lucrare statistică de valoare. (3) Fiul său Costică a fost crescut la Geneva, în vestitul pensionat al fraţilor Tbpfer, care, judecînd după cunoştinţile ce le avea şi pe care ni spunea că şi le-a însuşit acolo, trebuia să fi fost deosebit de bun. Şi-a mai complectat studiile, maţ pe urmă, urmînd cursuri universitare şi mai ales prin cetire. Avea pasiunea dreptului şi, fără a fi urmat cursurile vreunei facultăţi, avea în această branşă cunoştinţi din cele mai temeinice, cum le-au avut puţini din juriştii noştri cei mai renumiţi. Deoarece, după întoarcerea lui în Moldova, a trăit mai ales la ţară, pasiunea lui pentru cetire l-a pus în stare să adune o mulţime de cunoştinţi în toate ramurile ştiinţei. Capabil de muncă multă şi încordată, era însă totodată foarte modest. El era unul din sufletele cele mai bune, mai blînde, mai curate^ şi mai generoase ce le-am cunoscut. Cît a trăit numai bine^a făcut, chiar acelor care i-au făcut rău. Niciodată nu s-a răzbunat asupra cuiva : nu era în stare să simtă ură. Dărnicia îi era fără margini, nu ar fi trebuit să-i ceri cămeşa de pe dînsul, căci ai fi riscat să te roage să-i arăţi în ce loc să meargă pentru a o scoate ca să ţi-o deie. Membru_ al unei generaţiuni care îşi făcea o fală din absolutul dispreţ ce avea pentru ban, Costică Suţu ducea acest dispreţ pînă la extrem : şi niciodată nu fusese bogat. Tată-său, beizade Neculai, fusese şi el bărbat dezinteresat şi cinstit, care deloc nu s-a folosit de număroasele prilejuri de îmbogăţire de care a avut de atîtea ori parte în slujbele 705 mari ce le-a ocupat în vremea lui Mihalache Sturdza, care totdeauna era bucuros să vadă pe colaboratorii săi compromişi în afaceri necinstite şi, din această pricină, mai supuşi lui. El a lăsat copiilor săi o avere din cele mai încurcate şi mai modeste, pe care Costică a lăsat-o întreagă fraţilor şi surorilor din a doua căsătorie a lui beizade Neculai cu o engleză, el rămînînd cu modesta moştenire rămasă de la maică-sa, născută Cantacuzino-Paşcanu, foarte compromisă prin gestiunea puţin pricepută a lui beizade Neculai. Bunul lui Costică Suţu, Alexandru-vodă, fusese unul din cei mai răi domni fanarioţi de care au avut parte aceste ţări : lacom, incapabil, mişel, fără pic de durere cătră pămîntul al cărui ocîrmuitor soarta şi supunerea lui oarbă cătră poftele turcilor îl făcuse. Fiul său, beizade Neculai, deşi crescut în tradiţiile Fanarului, a fost, precum am arătat mai sus, un funcţionar de o absolută şi necontestată probitate şi, dacă prin nimica nu a dovedit că împărtăşeşte aspiraţiunile naţionale^ ale generaţiei de boieri moldoveni în mijlocul căreia a trăit, a iubit fără îndoială ţara în care a trăit şi totdeauna i-a dorit binele [...]. Costică Suţu, nepotul acestui fanariot şi fiul acestui partizan convins, dar cinstit al Regulamentului, trăind în mijlocul acelei generaţii de bărbaţi generoşi cărora România li datoreşte aproape exclusiv ceea ce este, s-a pătruns de ideile lor, li-a împărţit toate idealurile şi, împreună cu ei, a luptat pentru aducerea lor la îndeplinire. Iacă o transformare care s-a putut constata adesa la noi în generaţiile care au trăit în aceeaşi epocă. A fost toată viaţa lui un conservator convins, dar nu un reacţionar. Pe Cuza 1-a susţinut în multe, i-a fost ministru în întîiul minister comun şi a rămas în legături bune cu el pînă la sfîrşit, apărînd, împotriva acelor care ii atacau, patriotismul domnului căzut şi marea lui onorabilitate personală. Pe regele Carol nu-1 iubea, dar îl susţinea din principiu. Avea cel mai desăvîrşit dispreţ pentru liberali, ale căror „fanfaronadă şi ipocrizie" îi dădeau nesfîrşit subiect de critică. Costică Suţu era un vînător pătimaş şi unul din cei mai buni trăgători din ţară deşi pierzînd ochiul drept în tinereţe, în urma scarlatinei, fu * şi să înveţe a pune, cînd trage, puşca, * Text lipsă (n. ed.). la umărul stîng. Era cel mai plăcut tovarăş de vînat, totdeauna gata să se sacrifice pentru ceilalţi. I je reproşa un singur lucru : cînd era lăsat să conducă el vînătoarea, punea să se facă bătăi care ţineau jumătate de zi^ fiecare^ şi cîte-odată şi mai mult. Se cuprindea astfeli în bătaie o întindere urieşă de pădure, ce nu o puteai înconjura bine cu numărul de puşcaşi şi de haitaşi de care dispuneai şi scăpa astfeli adesa vînatul pe la aripi. El mi-a fost un prieten sincer şi devotat de zile răle, ttn sfetnic nepreţuit şi luminat, unul din sufletele cel mai nobile, mai blînde şi mai curate ce le-am cunoscut; în veci nu-1 va uita afecţiunea şi recunoştinţa mea. * Pe unul din cei mai buni si mai preţuiţi prieteni al părinţilor mei, pe Lascar Catargiu, l-am lăsat la urmă şi am stat la îndoială dacă voi vorbi de el în volumul de faţăsau dacă voi rezerva paginile lui cuvenite pentru altul, viitor. Dar la vrîsta mea, „alt volum" implică un alea atît de mare, încît m-am hotărît să spun acuma ceea ce ştiu şi am de zis despre el, deşi eu personal l-am cunoscut mai de aproape numai spre sfîrşitul tinereţelor. Cu tata şi cu moşii mei el „trăia ca un frate" : afecţiunea şi stima era reciprocă între dînşii, deşi Lascar Catargiu era cu zece ani mai tînăr decît tata, fiind născut în anul 1823. Ei se mai deosebeau şi prin gradul de cultură, tata şi moşii mei avînd studii universitare, iar Lascar Catargiu numai parte de învăţătura ce se dobîndea în pensionatul lui Cuenin, despre care am mai vorbit. Dar cu toată insuficienţa acestei culturi a prietenului lor, ei îl priveau ca un bărbat de o mare inteligenţă, cu care li era drag să steie în rela-ţiuni cît de dese. Lascar Catargiu era fiul lui Ştefan Catargiu ; boier mare, dar nu bogat, căci pe lîngă că moştenise de la părinţi o avere modestă, avea o mulţime de copii. Ocupase diregătorii de samă sub Mihai Surdza, dar, fiind bărbat de o cinste exemplară, ocuparea acestor slujbe întru nimica nu-i sporiră averea, copiii lui, cinci fii şi nu ştiu cîte fete, nu moşteniră deci decît prea puţin de pe urma părintelui lor. El se căsători 706 707 însă, pe la începutul domniei lui Grigore Ghica, cu Eufrosina Ventura care-i aduse o zestre din cele mai frumoase : marea moşie Golaşei de la ţinutul Covurluiului plus alta, mai puţin întinsă, Docăneasa, la ţinutul Tutovei. în schimbul bogăţiei sale, cucoana Frosa era urîtă şi, fără a fi rea, de un caracter absolut nesuferit. A trebuit să deie peste un bărbat ca acel ce i l-a hărăzit o soartă norocoasă pentru ca să nu fi fost părăsită din întâiul an. Incultă, vanitoasă, capricioasă, la culme, meschină, interesată, zgîrcită, neurastenică, alcătuia un ansamblu a tuturor însuşirilor ce o soţie nu trebuie să le aibă. Şi totuş Lascar Catargiu a trăit patruzeci de ani cu dînsa şi... i-a fost cu credinţă. Nu i s-a cunoscut nici o legătură cu altă femeie, nu s-a aflat de nici o potihneală din partea-i pe calea credinţii conjugale. Intrat de tînăr în slujbă, a fost, încă sub vechiul regim, ispravnic (prefect) în mai multe ţinuturi şi pretutindeni s-a arătat un administrator nu numai exemplar de cinstit, ci şi de o rară hărnicie şi deosebit de destoinic. A căpătat în aceste slujbe secundare o mare cunoştinţă de ţară şi de oameni, care i-a fost de nepreţuit folos pe urmă, cînd a devenit unul din conducătorii ţării. A luptat împotriva abuzurilor administraţiei lui Mihail Sturdza împreună cu toată generaţia de tineri boieri de atunci şi, atît sub Grigore Ghica, cît şi în timpul căimacămiilor, a fost unul din stîlpii partidului unionist. Pe timpul activităţii Divanului ad-hoc, Lascar Catargiu a rămas credincios steagului unionist, pronunţîndu-se în chipul cel mai categoric pentru Unire şi pentru principele străin, în chestia agrară a susţinut punctul de vedere conservator, ca cei mai mulţi din tovarăşii săi de luptă de pînă atunci ; am arătat mai sus că din cauza lipsei desăvîrşite de material documentar, care să arate mărimea spoliaţiunii a cărei victimă fusese ţărănimea română, nimene nu cunoştea atunci chestiunea. Dealtmintrelea, vedem chiar pa membrii cei cu idei mai înaintate şi mai generoase ale acelei adunări, ca s.e. Negri şi Costache Rosetti-Ţeţcanu, ieşind cu nişte propuneri de rezolvare a vajnicei probleme care nici de departe nu erau măcar atît de favorabile ţărănimii ca Legea rurală a lui Cuza şi a lui Kogălniceanu şi cu bună samă n-ar fi avut nici măcar efectul liniştitor ce l-a avut acea reforma pentru un scurt period de timp. 708 Am auzit pe un tovarăş de luptă de atunci al lui Lascar Catargiu, care mai tîrziu a ajuns la situaţie mare, acuzîndu-1 că, în vremea Căimăcămiei de Trei, ar fi vrut să profite de faptul că acea Căimăcămie era prezidată de moşu (un-chiu) său, Ştefănică Catargiu, pentru a ajunge el la scaunul domnesc. Nu mă îndoiesc un moment că, dacă Lascar Catargiu ar fi hrănit asemenea scopuri şi ar fi izbutit să ajungă la domnie, el, întocmai ca şi Cuza, nu ar fi încetat măcar o clipă să lucreze pentru înfăptuirea Unirii şi aducerea unui domn străin. Cu toată veneraţiunea şi iubirea ce o am pentru memoria lui însă, recunosc că, spre a ajunge la înfăptuirea idealurilor noastre de atunci, Cuza era nea-sămănat mai indicat. Dar ştiu bine că bănuielile bărbatului de stat în chestiune erau absolut greşite şi că deloc nu a avut vrodată Lascar Catargiu „gărgăuni de domnie". El, precum am arătat, era prieten intim al tatei şi al fraţilor acestuia, toţi unionişti şi partizani convinşi şi ireductibili ai crezului de la 1857 ; lucrau împreună, se vedeau zilnic şi nu aveau nimica ascuns unul pentru altul. Adevărul este că, nu Lascar Catargiu, dar cucoana Frosa visa domnia şi făcea soţului ei zile amare pentru a-1 hotărî să-şi puie candidatura : moşu-meu Lascar povestea o mulţime de amărunte hazlie asupra mijloacelor întrebuinţate de prietenul său pentru a scăpa de insistenţele soţiei şi a evita totodată, pe cît îi era cu putinţă, scenele, stenahoriile şi atacurile de nervi de care cucoana Frosa făcea, pentru a-1 sili să-i fie pe voie, o atît de bogată întrebuinţare. Apoi, dacă Lascar Catargiu ar fi voit să se folosească într-adevăr de faptul că moşu-meu era preşedinte al Căimăcămiei, el nu ar fi ales tocmai momentul critic cînd se pregăteau alegerile din care avea să iasă Camera Electivă, menită să aleagă pe viitorul domn, pentru a se duce la băi, în străinătate, şi a sta acolo în tot timpul crizei, cu toate telegramele ce i se trimeteau ca să-şi grăbească întoarcerea în ţară. Iaca, dealtmintrelea, ce zice în această privinţă organul unionist prin excelenţă, Steaua Dunărei din Ieşi, de la 14/26 noiemvre 1858 : „Se vorbeşte de împăcăciune. Sunt persoane care cred că sosirea d-lui Lascar Catargiu ar fi de bun augur, că, prin mijlocirea sa, Locotenenta princiară făcînd unele concesii, mult regretabila dezbinare între dînşii şi unul din membrii 709 ei s-ar putea împăciui. Fără îndoială, tot publicul a văzut cu durere, iscîndu-se în sînul guvernului naţional, chiar din cele întîi zile ale instalării sale, o dezbinare şi, ceea ce este mai grav, provocare la intervenţie străină. Desigur, ceea ce ar putea cineva dori mai mult astăzi ar fi o împăcăciune ; dar ceea ce ar fi fost şi mai bine era să nu urmeze dezbinare. De ar fi fost aici d. Lascar Catargiu, al cărui bun-simţ este cunoscut, ar fi împiedecat poate pe bătrînul ministru Dinlăuntru de a cădea în cursele vechilor săi prieteni. D. Lascar Catargiu, care în Divanul ad-hoc a protestat, cu o inimă demnă de vechii moldoveni, în contra încălcării autonomiei, n-ar fi îngăduit niciodată ca numele familiei sale să fie cel dintăi pus la pilori, pentru încălcarea autonomiei ţării, de curînd solemn earantată..." Şi Lascar Catargiu nu s-a grăbit să vie, deşi era chemat şi de moşu-său şi de unionişti, căci ştia bine că. odată întors în ţară, cucoana Frosa i-ar fi făcut viaţa nesuferită cu ambiţiunile ei. Dar îi ascundea cu îngrijire toate telegramele şi scrisorile ce le primea din ţară şi prin care era ţinut în curent despre mersul afacerilor de cătră prietenii lui. [...] activ, strînsese de pe atunci bani buni. Foarte corect în re-laţiunile lui de afaceri, foarte exact, excelent platnic, se bucura încă de tînăr de un credit preafrumos. Mai avea reputaţia că ajută neamurile lui şi este chiar darnic cătră ei. Poza ca om original şi în mai multe rînduri şi-a dat aparenţele unui binefăcător care vine în ajutorul celui strîmto-rat şi amerinţat cu ruina şi-1 scapă. în realitate însă, afară de cazurile în care acel om strîmtorat era vro rudă de-a lui, s-a constatat că acea facere de bine alcătuia totdeauna pentru Alcaz o afacere minunată şi deloc nu scăpa pe pretinsul mîntuit. Instrucţia îi era aproape nulă, iar neîngrijirea persoanei sale scandaloasă. Sub guvernul conservator de la 1871—76 n-a făcut decît prea puţină politică, iar în timpul celor doisprezece ani de guvernare ai lui Ion Brătianu a fost un membru statornic al partidului liberal şi era privit ca iniţiatorul subscripţiei naţionale în folosul primului ministru, la care a fost unul din cei mai mari contribuitori. După căderea regimului liberal n-a mai făcut aproape deloc politică. N-a fost căsătorit niciodată şi a lăsat număroaselor neamuri o preafrumoasă avere. Evghenie Alcaz sădea atunci vara la moşia Podoleni, care o cumpărase de la Zizin (Ion A.) Cantacuzino. Era, zisu-mi-s-a, de origine armenească şi nu moştenise mare lucru de la părinţi, dar încă de tînăr începuse să facă speculaţii şi să se arate priceput în afaceri. Neastîmpărarea tinereţii 1-a făcut să plece în America, unde a vizitat Statele-Unite şi Canada. Plecase cu bani puţini şi a ajuns în curînd în nevoie mare căci, precum singur mi-a povestit, s-a văzut la un moment dat silit să se facă vezeteu de biriă la New York. întors în ţară, a intrat sau reintrat în miliţie, căci nu ştiu dacă nu mai intrase şi ieşise din aceasta o întăie oară, înainte de călătoria Iui peste Ocean. (Pe vremea regulamentară se intra şi se ieşea din miliţie după voie.) A înaintat răpede, căci sub domnia lui Grigore Ghica îl vedem colonel şi aghiotant domnesc. Făcea> afaceri băneşti şi, sub haina militară, dădea bani cu împrumut şi era interesat în feli de feli de întreprinderi ; foarte econom, avînd trebuinţi foarte puţine, foarte 710 Capitolul XVIII MOŞU LASCAR. AMINTIRI. PLECAREA DIN ŢARĂ. GENEVA. PAGINI INEDITE Traiul nepotrivit cu epoca în care ne aflam, risipa şi lipsa de ordine adusese pe tata, în anul 1868, la marginea prăpastiei. Pe lîngă că toată zestrea bănească a mamei, 25 000 de galbeni, era cheltuită, apoi mai datora unor bancheri din Ieşi bine peste 15 000 de galbeni şi, dobînzile acestei sumi nefiind plătite de mai demult, creditorii pretindeau achitarea imediată a datoriei întregi. Averea mamei nu era în primejdie, căci moşia ei dotală, Mărginenii, neputînd fi ipotecată, era liberă de orice sarcină, iar zestrea ei bănească se găsea, după Codul Calirnahi, prin chiar faptul căsătoriei, ipotecată pe moşia Căiuţi. Dar din averea tatei nu s-ar I. mai fi ales nimica dacă nu s-ar fi devotat moşu-meu Lascar pentru a-il scăpa. Moşu Lascar, cu trei ani mai tînăr decît tata şi despre care am vorbit mai pe larg în întîia parte a acestor Amintiri, rămăsese necăsătorit şi, de la 1856, trăia la ţară, la Răducăneni, partea ce i se alesese din Bohotin. Trăia bine, dar cu ordine şi cu chibzuinţă. îşi plătise toată partea de datorii ce apăsa moştenirea părintească, clădise o casă modernă, sădise împrejurul ei o grădină mare, bogată mai ales în pomi roditori, şi avea o preafrumoasă florărie, plină de portocali şi de alţi copaci exotici. Era un admirabil gospodar, ţinea oi de soi, îşi creştea singur boii de plug, din pră-sila vacilor lui, iar herghelia îi era vestită. Nu a stat mult la gînduri pentru a veni în ajutorul frăţine-său. Pe de o parte a luat îndatorirea să plătească toate datoriile tatei pînă la o para, iar pe de alta a luat în arendă, pe zece ani, moşia Mărginenii, spre a achita sus-zisele datorii din veniturile ei. Totodată a capitalizat o mare parte din datoriile în chestiune pe zece ani, îndatorinda-se să le achite în douăzeci de rate semestriale. Deoarece unii din creditorii tatei nu au consimţit la o nouă amînare a plăţii sumelor ce li se cuvenea, moşu-meu s-a hotărît să deie în posesie (arendă) Răducănenii şi să desfacă partea din zestrea moşiei ce nu o putea întrebuinţa la Mărgineni, achitînd cu produsul acestei desfaceri cele de pe urmă datorii ale frăţine-său. Şi s-a pus cu vrednicie la muncă pe Mărgineni. Situaţia lui nu era deloc uşoară, căci pentru a putea obţine de la creditori un termen de zece ani pentru achitarea celei mai însemnate părţi a datoriilor, fusese silit să recunoască o sumă îndoită, pentru achitarea căreia plătea, în fiecare an, cîte o zecime din acest capital îndoit. Şi, cînd a făcut această tranzacţiune cu creditorii tatei, toată lumea de afaceri din Moldova a găsit-o strălucită pentru el şi atribuită numai creditului deosebit de care se bucura pe piaţa Ieşilor. Cu un an înainte de încheierea afacerii cu moşu Lascar, spre a feri cu desăvîrşire Căiuţul de orice primejdie, tata făcuse cu mama un schimb, prin care el schimba o parte din Căiuţi cu Mărginenii, ipo-tecînd zestrea bănească a mamei în restul moşiei. Recolta anului 1869 a fost proastă pe Mărgineni, căci Manolache Oatu, transferat acolo de pe Căiuţi, îmbătrînind şi lenevindu-se, lucrase rău şi prost. Dar acea de la 1870, 712 pregătită şi strînsă de moşu Lascar în persoană, a fost minunată. Desişurilor de grîu, care rămăsese netrierat, li putrezise picioarele din cauza iernei de la 1870—1871, deosebit de grea ; acest grîu, trierat în vara următoare, a dat mai bine de zece chile moldoveneşti la falce, iar calitatea lui era admirabilă. Dar grija ce moşu Lascar o dusese în cursul întreg acestui an fusese atît de mare încît, văzin^du-se scăpat de primejdie şi slobod de orice datorie afară de rata anuală datorită bancherilor, a dat în posesie şi Mărginenii unor posesori siguri, în schimbul unei arenzi acoperind rata anuală şi impozitele moşiei. Ar fi putut să obţie o arendă cu mult mai ridicată, dar muncise toată viaţa şi grija datoriilor îi otrăvise şi tinereţile şi vrîstă coaptă, îi era sete de linişte, de aceea a căutat, înainte de toate, arendaşi siguri şi solvabili. Această afacere a costat pe moşu Lascar între 12 000 şi 15 000 de galbeni din averea lui şi doară acea avere era departe de a fi mare : se alcătuia numai din moşia Răducăneni. Moşu Lascar era un bărbat cu totul excepţional : iute la mînie ca tot neamul Rosetesc, ştia să se stăpînească în chip minunat şi acea mînie mai niciodată nu se trăda altfeli decît printr-un ton mai ridicat ; n-am întîlnit alt om care să fi izbutit ca el să-şi disciplineze firea şi aplecările şi să fi ajuns a le supune în acelaş grad principiilor călăuzitoare ce le adoptase, să fi fost stăpînit în asemene chip de cultul onoa-rei, a binelui, a adevărului şi a frumosului. Apoi era de o rară generozitate, inima lui caldă era totdeauna gata să ajute orice nenorocire, să aline orice suferinţă, să aline, pe cît îi era cu putinţă, orice durere. Dar ura, necinstea, minciuna, prefacerea şi slugărnicia ; nedreptatea şi arbitrarul faţă de cel mic sau slab găseau într-însul un judecător din cei mai aspri. Am arătat în primul volum ce studii făcuse şi ce slujbe ocupase. în cei treizeci de ani de la sfîrşitul vieţii ce i-a trăit aproape necontenit la ţară, cărţile i-au fost nişte tovarăşe nedespărţite şi au adăugit foarte mult, pe deosebite terenuri, la cunoştinţile ce le căpătase în universităţile germane. Era naşul meu de botez, precum şi acel al tuturor fraţilor mei (nu acel al surorilor mele), însă averea şi-a lăsat-o nu mie, ci surorii mele Ana, sub cuvînt că băieţii trebuie, prin munca lor, să-şi facă singuri avutul. îi cunoşteam de 713 mult hotărârea, ea deci nu a nimicit nici o iluzie şi deloc n-a micşorat simţimintele mele de recunoştinţă adîncă pentru binefacerile şi bunătăţile de care am avut parte de la el, n-a ştirbit întru nimica iubirea, respectul şi veneraţiunea ce am păstrat-o pentru memoria lui. în toamna anului 1870, silinţile mamei, unite cu acele ale moşului Lascar, izbutiră, în sfîrşit, să hotărască pe tata să renunţe la administraţia Căiuţului, ale cărei rezultate erau deplorabile, şi să deie moşia în arendă. Se hotărîse de mai înainte ca, în toamna anului 1870, să plecăm cu mama în străinătate. Trei din surorile mele aveau să fie lăsate la Viena, în institutul în care mama fusese crescută, dirijat acuma de nepoatele de fiică ale doamnei van Demergel, iar eu să fiu plasat la Paris, într-un liceu, în clasa de matematici elementare anul al Il4ea, spre a-mi trece bacalaureatul în vara următoare. Războiul ce izbuhni în acel an între Franţa şi Germania împiedecă aducerea la îndeplinire a acestui plan în partea care mă privea. Dar mai înainte de a arăta chipul în oare a fost modificat, nu mă pot împiedeca să vorbesc despre starea de spirit produsă în ţară de declararea războiului. România a fost de la primul moment împărţită în două tabere : una minusculă, alcătuită din partizanii Germaniei, şi cealaltă, cuprinzând tot restul ţării în stare să aibă o părere şi să şi-o exprime, alcătuită din partizanii Franţei. Bineînţeles că, vorbind de acei în stare să aibă şi să exprime o părere, vorbesc numai de clasele privilegiate şi de oareşcare categorii de orăşeni : poporul de jos, întreg, mai ales acel de la ţară, rămînea cu totul indiferent faţă de marea tragedie din apusul Europei. Şi aceste două tabere se războiau între ele cu o patimă şi o violenţă care prea adesa mi-au adus aminte de luptele dintre francofili şi germanofili din anii 1914—1916. Toată casa noastră era trup şi suflet pentru Franţa. La început nu se îndoia nimene din noi de izbînda ei răpede şi uşoară, iar după pierderea bătăliilor de la Wissembourg, Worth, Forbach, Mars-la-Tour şi Gravelotte şi catastrofa de la Sedan, eram convinşi că naţiunea franceză, sub imboldul primejdiei, va regăsi avîntul de la Valmy şi, sculîndu-se în masă, va izgoni pe străin de pe pământul ei şi va dicta pacea la Berlin. Moşii mei Lascar şi Mitică se aflau în tabăra opusă, 714 influenţaţi de educaţia lor germană, dar tata, cu toate că fusese crescut de un profesor german şi frecventase timp de patru ani cursurile Universităţii din Miinchen, era, poate, cel mai francez din noi toţi. Eram atît de deprinşi să vedem pe francezi învingători, admiraţia noastră pentru ei, iubirea şi recunoştinţa pentru sprijinul ce ni-1 dăduse Napoleon al III-lea, mulţămit căruia putusem îndeplini Unirea şi aduce pe domnul străin, erau atît de mare, încît nu ne puteam împăca cu gîndul izbînzii nemţilor ! [...] Din cauza războiului nici nu era de gîndit să merg la Paris, planul hotărît fu deci modificat : mama mă duse la Geneva, într-un pension, după ce lăsă pe surorile mele în institutul Demergel, la Viena, iar ea petrecu iarna la Lau-sanne cu cei doi mai mici dintre noi; tata rămase la Căiuţi. Am păstrat cea mai proastă amintire de Geneva, de ge-nevezi şi de pensiunea Delapraz unde mă plasase mama. Era întâiul meu an de internat. Mă aflam într-un oraş frumos şi situat într-o poziţiune admirabilă, dar locuit de o populaţiune puţin ospitalieră, deşi câştigă mult din frecventarea străinilor, excluzivistă, stăpânită de idei strâmte, lacomă de bani, practicând religiunea şi virtutea în chipul cel mai nemerit pentru a te dezgusta de ea pe viaţă şi, atunci, germanofilă la extrem, nepierzînd nici un prilej pentru a-şi manifesta ura împotriva Franţei şi a francezilor. Le Journal de Geneve din iarna 1870—1871 era mai germanofil decît însuşi foile germane. Stăpînul pensionatului, D. Delapraz, era tipul unui mar-rhand de soupe calvinist : ipocrit, interesat la culme, trata elevii după folosul ce-1 trăgea din fiecare îndeosebi. Eram unul dintre acei care plăteau mult, dar erau un alsacian şi doi italieni care lăsau în mînile lui mai multe pene decît mine. Alsacianul mai ales, Gustave Schlumberger, fiul unei foarte bogate văduve de industriaş mare, băiet de şăsespre-zece ani, care se perindase prin nenumărate şcoli franceze fără a învăţa ceva, se bucura de o mulţime de privilegiuri la care noi, ceilalţi, nici nu ne puteam gîndi, între altele la acel de a avea voie să instaleze în camera lui (fiecare din noi avea camera sa de dormit separată) o sobă şi de a o încălzi cît îi convenea. Iar unii din noi (printre care eu) aveam camere la etajul al treilea, expuse în plin nord, cumplitei bise venind de la lac, cu păreţi subţiri, de paianturi, 715 şi un singur rînd de fereşti. Şi se ştie că iarna clima Genevei este foarte aspră. Deprins cu temperatura odăilor de culcare de la noi, sufeream cumplit de frig. Am cerut şi eu voie să-mi instalez, pe cheltuiala mea, o sobă în camera ce o ocupam, dar învoirea mi-a fost refuzată, iar cînd am invocat exemplul lui Schlumberger, mi s-a răspuns că medicii au declarat că este slab de piept şi nu poate dormi într-o cameră neîncălzită, ceea ce nu este cazul pentru mine. în realitate, alsacianul era mult mai voinic decît mine. La sfîrşitul iernii avusesem durerosul spectacol al intrării armatei lui Bourbaki în Elveţia, spectacol de mizerie şi de nevoi, ce nu-1 voi uita niciodată. Cînd am aflat din suplimentul lui Journal de Geneve, că întîiele detaşamente franceze au trecut graniţa depunînd armele, am obţinut, sub pretext de a merge să văd pe mama la Lausanne, învoire să mă absentez pe două zile şi, împreună cu un extern al nostru originar din Perrieres, am mers în acea localitate. Am găsit acolo mulţimea de soldaţi murdari, rupţi, demoralizaţi, de ţărani conducători de trăsuri, care toţi blăstămau pe şefii pe care-i acuzau de trădare, cai negrijiţi, ou coastele ieşite afară, fără cozi şi fără coame, căci şi le mîncase unul altuia, grămezi de arme trîntite la pămînt, un spectacol de umilinţă şi de jale. Dureros a fost spectacolul înfăţoşat, la noiemvre 1916, de armata română în retragere prin Bucureşti, după bătălia de la Argeş, dar ca oroare, de departe nu se putea asămăna cu acel al oştirei franceze de est, dezarmată la Nerrieres de şviţeri, la finele iernii 1871. Studiile erau de o cumplită slăbăciune şi pot zice că în cele opt luni cît am stat acolo n-am învăţat absolut nimica. Mare a fost bucuria mea cînd am părăsit pensionul şi pe stăpînii lui. întors acasă, am găsit pe tata foarte slăbit din cît era cînd îl lăsasem. La întrebările mele, Ţînţîreanu, care îl căuta acuma în urma plecării din Tîrgul-Ocnei a lui Collin şi a stării de necontenită beţie din care nu mai ieşea Gutenbrun-ner, a scuturat capul în chip foarte semnificativ. Gîndesc şi acuma cu jale şi cu dor la acele săptămîni din vara şi începutul toamnei anului 1871 ce le-am petrecut împreună cu tata la Căiuţi. Cu dor îmi aduc aminte de povestirile lui despre copilărie şi tinereţe, despre viaţa lui uni- versitară, despre întoarcerea în ţară şi despre toate amăruntele vieţii de atunci, despre Mihalache Sturdza şi mişcarea de la 1848, despre bunul meu Grigore Ghica şi luptele pentru Unire, despre relaţiunile lui, în vremea surgunului, cu Ali-paşa, cu lordul Canning şi generalul Aupick, ambasadorul Franţei, şi altele multe care, dacă le-aş fi notat, ar alcătui o culegere din cele mai preţioase asupra vieţii politice şi particulare a vremii bejeniei de la 1821, din timpul Regulamentului, din acel al războiului Crimeii şi al Unirii, de sfaturilc lui înţelepte pe care, vai .' nu le-am urmat. Cu inima sfăşietă, m-am despărţit de el, în gara de la Adjud, la plecare din ţară, şi am rămas pe platforma vagonului, privind pentru cea de pe urmă oară, fiind sigur că nu-1 voi mai revedea, la el, rămas în trăsură, pană cînd nu i-am mai putut distinge imaginea. Din motive pe care nu le-am putut pricepe niciodată, fusese hotărît că voi fi plasat în liceul de la Toulouse ; am străbătut deci Europa întreagă pentru a ajunge la oraşul de pe malurile Garonei, unde am găsit pe maică-mea instalată la Otelul „Souville" din piaţa Capitolului. Am intrat fără a pierde timp în liceul instalat într-o veche mănăstire de nu mai ştiu ce ordin de călugări care, ca cele multe licee franceze în care un admirabil personal de profesori împart, într-o atmosferă de cumplită murdărie şi rea creştere, o instrucţiune admirabilă şi foarte folositoare tuturor acelor care au voinţa să înveţe. Materiile clasei de matematici elementare anul al II-lea, acea pregătitoare la bacalaureat, le făcusem încă de acasă, le-am repetat cu mult folos şi cu muncă puţină în cursul anului şi am trecut în vara următoare bacalaureatul cu o menţiune onorabilă. Camarazii, deşi celor mai mulţi din ei li lipsea creşterea, erau simpatici şi din întăia zi m-au privit, nu ca un străin, ci ca pe unul din ei, iar dacă autorităţile liceului făceau cîteodată o mică deosebire, era în favorul meu : mă simţeam absolut acasă între acei străini şi le-am rămas totdeauna recunoscător pentru fră-ţasca găzduire de care am avut parte la ei. Moartea tatei, la începutul, lui iunie a aceluiaş an, a venit însă să întunece rău mulţămirea mea, cernind şi săptă-mîniie petrecute în ţară în vremea vacanţelor ; deşartă mi-a părut casa părintească cînd am pătruns într-însa ! 716 717 în toamnă m-am întors la Toulouse pentru a-mi face acolo întâiul an de matematici speciale spre a intra pe urmă, ca auditor străin, în şcoala politehnică din Paris. Eram de astă-dată jumătate de pensionar la liceu, adică urmam cursurile, luam acolo masa de amiază şi-mi pregăteam materiile în sălile de studiu, împreună cu internii, pană la ora şăsă după-amiază, dar locuiam în oraş, unde închiriasem două camere şi luam masa de sară ia Otelul „Souville", unul din cele mai bune din oraş. în calitatea mea de străin, mă bucuram de multă indulgenţă din partea autorităţilor liceului şi nimene nu mă împiedeca să plec în oraş îndată după cursul de după-amiază. Mulţămit unor scrisori de recoman-daţie a moşului Mitică, care avea cunoştinţi din tinereţe în aristocraţia din Toulouse, îmi făcusem mai multe relaţiuni în acea societate şi frecventam des mai multe case care-mi deschisese largi porţile lor. Apoi teatrul fiind foarte ieften şi foarte bun, mai ales în ceea ce privea opera, toţi artiştii în vază care mergeau de la Paris la Madrid şi la Lisabona ca şi toţi acei care se întorceau din cele două capitale iberice la Paris oprindu-se la Toulouse pentru a da cîteva reprezentaţii la Teatrul Capitolului, nu lipseam de la nici una. Pentru suma de treizeci şi cinci de franci pe lună, aveam drept să asist la optsprezece reprezentaţiuni în întîiul rînd al fotoliilor de orchestră. Cînd am plecat de acasă, eram perfect în curent despre întreaga cronică scandaloasă a ţării de la începutul secolului pînă atunci şi, influenţat de chipul aspru în care scandalurile lumii noastre elegante se judecau în casă, judecam şi eu cu multă asprime moravurile societăţii noastre boiereşti şi eram convins că acele ale claselor corespunzătoare din Europa Occidentală erau neasămănat mai bune. Mare mi-a fost deci surprinderea cînd, cu prilejul frecventării unor cercuri din nobilimea toulousană, fiind pus la curent despre cronica scandaloasă de acolo, am constatat că damele din aristocraţia franceză înşălau pe soţii lor cu bună samă tot atît de des ca şi cucoanele noastre, numai cu neasămănat mai multă ipocrizie, aceasta datorită lipsei acelei supape de siguranţă numită divorţul, că înalta societate toulousană cuprindea cel puţin atîţa bărbaţi pătaţi ca şi a noastră şi că, lucru care, la noi, alcătuia atunci o rară excep-ţiune, numărul fetelor cu prihană era departe de a fi neîn- B sămnat. Curioasă mi s-a părut, între altele, libertatea dată m de părinţi fetelor să-şi aleagă ele însuşi duhovnicii, precum V şi faptul că, deşi ele de obicei aveau grijă să aleagă duhovnic jf tînăr şi plăcut la faţă, părinţii nu făceau nici o obiecţiune la asemene alegere. Am avut totdeauna cel mai mare respect pentru clerul francez care, după mine, este cel mai admirabil din lume, o mare parte din parohii lui de la ţară fiind nişte adevăraţi sfinţi, dar se povesteau multe asupra tete-â-tete-uri\oT obligatorii între tinerii abbes şi fragedele suflete încredinţate îngrijirii lor sufleteşti. Jocurile de societate erau foarte la modă în adunările în care se afla tineret. Se ştie în ce consistă acele jocuri : se ieu gajuri într-un chip oareşcare, care gajuri se răscumpără în urmă. Modul de răscumpărare uzitat la Toulouse în anii 1873—1874 era următorul. Persoana al cărei rînd de a hotărî chipul de răscumpărare a gajului venea, pronunţa pedeapsa la care trebuia să se supuie proprietarul căruia îi aparţinea obiectul, pedeapsă a cărei denumire purta un nume de obicei mitologic ca, s.e. : le berceau de Cythere, repetat de patru, de cinci ori. Atunci două din persoanele care luau parte la joc se aşezau faţă în faţă în salon, apoi îşi împreunau mînile deasupra capetelor, alcătuind o boltă sub care nefericitul condamnat trebuia să treacă dînd cîte o sărutare fiecăreia din cele două alcătuitoare ale boitei, cînd aceste aparţineau sexului frumos, primind cîte una de la fiecare din ei cînd aceştia aparţineau celui urît. Şi varia-ţiunile asupra temei sărutărilor erau nenumărate. Cîteodată răscumpărarea gajului se făcea după uşă sau în dosul perdelei. Trebuie însă să recunosc că acest joc, atît de riscant în aparenţă, era în fond destul de inocent. Teatrul, seratele dansante şi jocurile terminate prin sărutări nu se împacă cu matematicele, cetitorul îşi poate deci închipui că progresele mele pe calea ştiinţelor exacte n-au putut să urmeze decît un pas de culbeci şi că, la sfîrşitul acelui an, nu ştiam mult mai multă analitică şi algebră superioară decît la începutul lui. îmi dădeam samă de acest fapt, dar deoarece aproape toţi francezii fac cîte doi ani de matematici speciale (repetînd aceleaşi materii) îmi promiteam că, în anul al doilea, voi renunţa la toate plăcerile pentru a mă consacra numai studiilor. 718 719 în iulie m-am întors în ţară. Se vede că mama primise notele mele de la liceu, care numai bune nu puteau să fie, nici în privinţa frecvenţii, nici în acea a silinţii. Mi-a declarat că, la toamnă, voi pleca la Paris spre a-mi face al doilea an de speoiale. Deşi mă deprinsesem cu Toulouse n-am făcut nici o opunere şi m-am declarat gata să merg la Paris, în cursul vacanţelor însă s-au produs fapte care au schimbat cu desăvîrşire cursul ideilor şi a planurilor mele. Pe moşia Căiuţi se descoperise mai multe zăcăminte de lignit şi moşu-meu Lascar adusese din Germania un inginer de mine care a constatat că acel de la Ursoaia, spre fundul moşiei, avea o grosime (puissance) de cinci metri, grosime care permitea exploatarea lui în condiţiuni remuneratoare. Apoi Ministerul Lucrărilor Publice pusese în lucrare studiul traseului liniei Adjud—Tîrgul-Ocnei, jtrecînd prin Căiuţi, unde avea să fie o gară, şi se ştia că erau mai mulţi capitalişti străini care doreau să ieie linia în întreprindere. Această cale ferată permitea exploatarea celor patru mu de fălci de pădure a moşiei. Visul meu cel mai scump părea uşor de realizat. Mama, cu prilejul schimbului ce-î făcuse cu tata şi despre care am vorbit la începutul acestui capitol, se îndatorise să ni restituie partea de Căiuţi pe care devenise stăpînă în urma sus-zisului schimb, îndată ce-i restituiam Mărginenii, iar în privinţa celor 25 000 de galbeni ipotecaţi pe partea de Căiuţi rămasă a tatei, aştepta să fim în stare a-i plăti mai adăugind cu acest prilej că se va mulţămi numai cu parte din acea sumă. Pe de altă parte moşu-meu, tutorele nostru, se declara gata să-mi vîndă Căiuţul îndată ce voi găsi banii trebuitori pentru a plăti măcar o fracţiune din valoarea părţilor fratelui şi a surorilor şi voi fi asigurat achitarea restului şi acea a datoriei cătră mama, însă îmi atrăgea atenţia asupra faptului că, date fiind împrejurările economice ale ţării, îmi va fi foarte cu greu, mie, tînăr căruia îi lipsea încă un an pînă la majoritate, să găsesc capitalişti care să cumpere pădurea şi să ieie asupra lor exploatarea minei de cărbuni. Mă sfătuia cu tot înadinsul să renunţ, măcar pentru vro cîţiva ani, la aceste visuri şi să mă pun cu tot înadinsul pe lucru spre a-mi termina studiile începute. Cuvintele lui erau atît de înţelepte, încît mă făcură să renunţ măcar deocamdată la aducerea la îndeplinire a acelor visuri îndrăz- neţe şi să plec la Paris cu hotărîrea de a face tot posibilul pentru a-mi termina studiile. Bineînţeles că, în fundul inimii, renunţam numai deocamdată la visul stăpînirii Căluţului. Se mai întîmplase ceva în cursul acelor vacanţii : deosebita frumuseţă şi deşteptăciune a unei domnişoare îmi făcuse o dosebită impresiune. Nu există nici un motiv pentru care să stau la îndoială pentru a o numi, căci nu pot să-i aduc decît laude. Era domnişoara Alice Jora, fiica tovarăşii de pension a mamei, Smărăndiţa Rosetti, şi a lui Mihăiţă Jora. Deşi deloc nu s-a arătat cochetă faţă de mine, ci dimpotrivă, mai degrabă rezervată, am plecat la Paris cu inima şi mintea cu desăvîrşire pline de ea şi simţimintele mele nu s-au schimbat deloc în tot timpul şăderii mele în capitala Franţei. în întăiele săptămîni am făcut sforţările cele mai lăudabile pentru a recîştiga timpul pierdut ia Toulouse în anul precedent şi, în ceea ce privea matematicele, mi-am putut da în curînd samă că, deşi aptitudinile mele erau departe de a fi la nivelul acelora ale fruntaşilor clasei de „veterani" în matematici speciale a Liceului „Saint Louis", ale cărui cursuri le urmam, printre care strălucea francezul Lieuville, persianul Ali-Khan şi evreul român David Emmanuel (4), ele deloc nu erau inferioare bunei mijlocii a clasei. Dar, în schimb, în faţa mea se ridica o nouă greutate : desemnul. Cînd am remis întăia mea epură profesorului nostru de geometrie descriptivă, Caron, el mi-a zvîrlit-o înapoi, zicîndu-mi cu un ton ofensat : ■— Est-ce que vous n'avez pas honte de me remettre une epure cochonnee de cette fagon ? (Nu ţi-i ruşine să-mi remiţi o epură porcărită în acest chip ?) — Nu pot desemna mai bine. — Ce vrei să devii ? — Inginer. — Sărmane băiete, renunţă îndată la orice iluzie că, fiind înzestrat cu o asemene lipsă de dispoziţii pentru desemn, vei putea deveni vrodată, oricît de tare ai fi în matematici, inginer. Dacă, la vîrsta dumitale nu eşti în stare, cu ajutorul regulei şi a compasului, să tragi două paralele care să fie într-adevăr paralele şi perpendiculare care să fie într-adevăr perpendiculare, cum vrei să fii în stare să faci desemnuri de proiecte complicate şi lavis-ur'i de maşini ? 720 721 Dacă n-am dat credinţă prorocirilor pesimiste ale lui Ca-ron, părerile profesorului particular de desemn pe care l-am angajat imediat n-au întîrziet să le confirme cu desăvîrşire. — La dumneata, îmi zise el după vro patru lecţii, observ o idiosincrasie rară, care, în lunga mea carieră, am observat-o numai la trei sau patru din miile de elevi ce i-am avut. Poate că cîţiva ani de silinţi stăruitoare, care ţi-ar cere jertfa a mai multor ore de lucru în fiecare zi, numai pentru desemn, te-ar putea pune în stare de egalitate cu alţii, însă nu-ţi pot garanta nici măcar acest rezultat. Am priceput clar atunci că, urmînd studiile ce le începusem, nu am perspectiva să ajung la nimica şi, totodată, am avut viziunea foarte clară a ceea ce îmi rămînea de făcut. Singur studiul dreptului îmi rămînea deschis. Facultăţile franceze de drept nu puteau să mă admită, căci eram bacalaureat în ştiinţe, şi nu în litere cum se cere pentru a urma cursurile lor, şi nu voiam să-mi fac dreptul în ţară. Dar era chip de a înlătura această dificultate : n-aveam decît să mă înscriu la una din cele două facultăţi din Ieşi sau din Bucureşti şi apoi, pe baza acelei inscripţiuni, să cer înscrierea mea la o facultate franceză oareşcare. precum făcuse cu succes mai mulţi români. Am avut ideea «ă plec în ţară şi să expun chestiunea moşului meu. Deşi cunoşteam antipatia lui pentru studiile de drept (deşi era doctor utroque jure al facultăţii de la Heidelberg) nu mă îndoiam că va încuviinţa noua mea hotărîre, căci nu mi se putea cere să pierd cîţiva ani numai pentru a învăţa să desemnez, iar altă carieră nu-mi era deschisă. N-am executat proiectul, dealtminteri foarte trecător, al plecării spre a consulta pe tutorele meu şi aceasta a fost marea greşală a vieţii mele. N-am făcut-o fiindcă simţeam şi eu o aversiune pentru cariera de avocat sau de judecător şi nu-mi dădeam sama de nenumăratele avantagii ce le dădea şi le mai dă şi astăzi la noi o diplomă de licenţiat în drept, apoi, o mărturisesc, fiindcă mă săturasem de studii, eram nerăbdător să pun în lucrare planurile mele în privinţa Căiuţului precum şi acele ale unei grabnice căsătorii cu acea care îmi farmecase ochii şi inima. Am pierdut deci cîteva luni ale vieţii în trîndăvie, în dor de ţară şi de Căiuţi şi în visuri de dragoste. Nici măcar nu petreceam, duceam o viaţă de urs în bîrlogul lui. Şi la chinurile [! i dragostei şi a dorului de ţară, a venit să s-adauge mîhnirea ce mi-a pricinuit-o căsătoria mamei cu d. Alaux. Şi această supărare nu era atîta pricinuită de starea socială a maştihu-Iua ce mi-1 dădea, ca din acea a cumplitei sale incapacităţi şi inferiorităţi intelectuale. , în timpul şăderii mele la Paris, în iarna anului 1874— 1875, a avut loc tragicul duel dintre Nicu Ghica-Briga-dier şi Constantin Suţu, supranumit Palicarul (fiindcă fusese ofiţer grec). Suţu fusese căsătorit cu a doua fiică a lui Petrache Mavrogheni, Natalia, una din cele mai frumoase femei ce le-a numărat printre podoabele sale societatea moldovenească din ultima treime a veacului trecut. Suţu o luase aproape fără zestre şi o iubea cu pasiune, în schimb însă era foarte gelos ; avusese chiar din cauza acestei gelozii, dar fără motiv serios, un duel şi se despărţise de dînsa după un timp foarte scurt. Fiind el la Paris, au venit acolo Nicu Ghica-Brigadier, cel mai tînăr din cei patru fraţi Brigadireşti, cu foasta soţie a lui Suţu şi cu sora ei mai mare Lucia, despărţită de Alecu Ventura, de care Nicu Ghica, un tînăr foarte cumsecade, dar încă copilăros, era îndrăgostit pană peste urechi. Suţu a pretins că Nicu Ghica fiind în trăsură cu l cele două doamne şi întîlnindu-l în mai multe rînduri, el fiind pe jos, au avut faţă de el o atitudine jignitoare. De unde provocare la duel şi întîlnire pe teren. Suţu era de i prima forţă şi cu spada şi cu pistolul, iar Nicu Ghica mînuia [ amîndouă armele cu aceeaşi neîndemînare ; se bătură cu pistolul şi bietul Nicu căzu cu ficatul perforat de un glonte, murind după cîteva ceasuri de suferinţă. Cu toată neîndă-mînarea lui la arme, avusese o foarte frumoasă ţinuta pe teren. Acest duel a făcut un zgomot cumplit în Paris. Nu ştiu cum reporterii ziarelor aflară adresele românilor înrudiţi sau în relaţiuni cu unul din cei doi adversari sau cu martorii lor. Eu am avut de furcă ca să scap de întrebările a cinci din ei şi mă întreb şi astăzi de unde şi cum au aflat adresa mea în Cartierul latin, mai ales că mă întîlnisem cu Nicu Ghica, care-mi era rudă depărtată, numai o dată, la altă rudă comună. De la mine însă n-au putut întru nimica să-şi satisfacă curiozitatea. Martorii lui Nicu, Edmund Cor-tazzi şi moşu meu, Grigore Ghica, fiu din a treia căsătorie a bunului meu, domnul, fusese arestaţi şi, la proces, condam- 722 723 naţi la mai multe luni de închisoare. Parisul elegant întreg s-a grămădit la acel proces. ^ Cu prilejul ^acelui duel, am făcut, Ia vară-mea, Elena Bălianu, născută Mavrocordat, cunoştinţa celei a treia soţii a bunului meu, cu care familia mea nu avea nici o relaţie. Ea era^ atunci de cincizeci de ani bine trecuţi, mai aproape de şăsăzeci, şi încă frumoasă : decolteul ei mai ales ar fi putut face mîndria oricărei femei tinere. O vedeam adesa la vară-mea, Elena Bălianu, şi am avut astfeli prilej să aud amărunte^ interesante asupra vieţii bunicului. Era atunci foarte îngrijită din pricina închisorii la care fusese condamnat, pentru partea ce o luase la duelul în care căzuse Nicu Ghica, fiul ei Grigore. El îşi îndeplinea pedeapsa în închisoarea de la Versailles, unde maică-sa îl vizita cît de des putea. In sfîrşit, prin iunie, fu graţiat de Mac Mahon, care era atunci preşedinte al republicii, în urma unei audienţe ce o avusese maică-sa de la mareşal. Curînd după aceasta am plecat şi eu în ţară, unde am declarat moşului Lascar că nu-mi mai urmez studiile pentru a deveni inginer, expunîndu-i totodată motivele pentru care le părăseam, dar, din nenorocire, nepomenind nici un cuvînt despre studii de drept. întîia iarnă după întoarcerea mea, rămasă astfeli definitivă, am petrecut-o în Ieşi, unde se aflau şi mama cu soră-mea Ana, cu fratele meu mai mic. Capitolul XIX IEŞUL DECADENŢII SALOANE. TIPURI. ÎNTÎMPLARI Odată cu mutarea domniei în Bucureşti, un număr mic de ieşeni de toată mîna a venit să s-aşeze în capitală : boieri în căutare de situaţii politice, doritori să fie în apropiere de domn şi în contact stăruitor cu dînsul, oameni de afaceri^ căutînd un cîmp de activitate mai vast, surtucari cu învăţătură echivalentă acelei ce astăzi se dă în şcolile primare cele mai proaste, vînători de slujbuşoare, aventurieri şi un număr destul de mare de evrei. Dar exodul cel mare a avut loc după îndeplinirea Unirii definitive, cînd mulţime de funcţionari mari şi mici şi de oameni aparţinînd^celorlalte categorii mai sus enumerate au săvîrşit o adevărată năvălire în Bucureşti. Această invaziune nu era spre buouria tuturor muntenilor ; căci dacă a pricinuit o simţitoare sporire în veniturile proprietarilor de case şi a mărit în chip însemnat afacerile comercianţilor, a produs şi o foarte mare abon-denţă de concurenţi la slujbe şi la situaţiuni politice. Slujbele s-au împărţit între moldoveni şi munteni, iar cei dintăi au putut să simtă că domnul este moldovan. Moldovenii însă se jăluiau că departe de a-i primi frăţeşte, fraţii de peste Milcov i-au duşmănit şi i-au exploatat. Reproduc în notă copie de pe parte dintr-o scrisoare a lui Alecu Catargiu, fratele lui Costin Catargiu şi preşedinte la Curtea de Casaţie, care ne dă un exemplu destul de nostim de starea raporturilor dintre bucureşteni şi moldovenii emigraţi în ţara soră :1 „1863 april 4 Iubiţi veri Iordache ! „Răvaşul dumitali cu data de la 12 mart, care primit la 2 a corentei luni, chiară în ziua de Paşti, veri, deşi nu mi-ai fi scris că ai fost în giosu sau însusu, totuşi din cauza tăcerii ce am văzut la scrisorile meii, am înţelesu că nu ti afli în Ieşi. Mulţămesc, fraţi, şi iarăşi mulţămesc că cercetezi despre mini şi a me familie, precum şi despre încredi-rea ce socoti a avea că am a păstra vreun feli de mulţă-mire pentru sărbători ! Veri, veri ! Nu doresc nici duşmanilor mei aşa mulţămiri, aşa sărbători : departi de rudi, ^ de prietini, ş-azvîrlit de cruda soartă în Bucureşti, între nişte fiinţi ce pentru noi, pentru moldoveni, nu sînt alte decît fiare antropofagi (adică moldovofagi) ; căci îşi creazî mulţămiri de a ni faci şi a ni procura tot soiul de şicanuri, ba 1 Din volumul II de Amintiri care s-a pus subt presa. Scrisoarea este adresată de Alecu Catargiu vornicului Iordache Bel-diman şi mi-a fost comunicată, acum vro şaptesprezece am, de fostul şi vrednicul şef de atunci, răposat, al Arhivei Ieşi, Gheorghe Ionescu, care, Zicea lumea, era nepot din flori, din fiu al vornicului Iordache. 724 725 încă şi chiară batjocuri sub mască de emabilităţi. Cît pi ce eram să rămîn şi chiară pe uliţă, cu copiii şi nevasta me, şi slugile meii, neputînd a găsi (din cauza delicateţilor lor şi a emabilităţilor lor) casî di lăcuinţă, căci ca pi nişti netrebnici ni speculă (ou emabilităţi) unul de la altul, cău-tînd prin feliurite manieruri a-şi folosi pe ai lor cu pungile noastre, pană ce cu vai nevoie am putut găsî un hîrb de casî, care sub aerul de hatîr mi-^au luat 400 galbeni chirie pi an, ba încă să fiu dator a şăde 3 luni în colbărie în privire că două din odăi pică şi trebuie să li dărîme şi să le facă di iznoavă. Iaca, veri, starea noastră, apoi am mai avut nenorocire să primesc şi răvaşul tău prin care îmi faci cunoscut că nu ti mai poţi ocupa cu nevolli meii şi că, neputînd faci nimica, doreşti a mă părăsi şi tu. Veri, mai bine făceai a-mi trimete nişte arsenic decît aşa cuvinte..." Restul scrisorii nu mai prezintă nici un interes. Totuş un destul de mare număr de boieri, mari şi mici, mai rămăsese în Ieşi şi, între 1861 şi 1870, mai erau încă în acea vreme „case mari" în Ieşi, case care mai puteau fi privite ca deschise, deşi duceau un trai neasamanat mai modest decît înainte de 1858. Acest trai mai măsurat era datorit marei micşorări a veniturilor boierimii, mai ou samă a acelor de care se folosea acea mare, datorită cheltuielilor nemăsurate, mai presus de mijloacele ei, jocului de cărţi şi lipsei de prevedere a generaţiilor boiereşti ajunse în stăpînirea averilor în timpul domniei lui Mihai Sturdza şi a lui Grigore Ghica. Şi chiar traiul restrîns ce-1 duceau în cursul celii a şaptea decadă a veacului trecut era mai presus de mijloacele de care dispuneau. Totuşi puţine de tot erau atunci casele boiereşti din Ieşi care nu ar fi avut la masă cel puţin doi, trei sau patru invitaţi în fiecare zi şi aproape toate primeau sara. Puţine erau acele în care serveau la masă cel puţin doi feciori. Mai erau încă multe echipajuri particulare, iar boierii burlaci ţineau birjari cu luna şi era luptă între dînşii pentru a avea pe birjarul cel mai elegant, trăsura cea mai luxoasă, caii cei mai de preţ. Marele chic era să parcurgi lungul suiş, de la Jockey-Club pînă la capătul plantaţiunilor de Ia Copou, în treapădul cel mai mare. Bineînţeles că această goană nebună, pe un asemenea suiş făcută adesea de două sau de trei ori pe seară, era prăpădenia cailor pe care bir- f. jarii trebuiau să-i schimbe necontenit. Birjarii speciali ai boierimii şi ai îmbogăţiţilor, al căror număr creştea, încet, dar în chip stăruitor, erau toţi lipoveni (ruşi) de secta scă-peţilor. Un cuconaş care se respecta nu ar fi tocmit niciodată un birjar moldovan sau evreu, oricît de elegantă ar fi fost trăsura lui. De aceea, birjarii moldoveni şi evrei aveau aproape toţi cai proşti şi trăsuri în proastă stare. Dar din an în an, chiar cu acest trai micşorat, treceau moşii de ale boierilor mari în mînile îmbogăţiţilor, ale boie-rănaşilor care trăise cu cumpăneală şi ale evreilor ; boierii sărăciţi începuse să vîndă din case şi acei care nu erau prea bătrîni mergeau să se aşeze în Bucureşti, unde sperau să do-bîndească vro slujbuşoară, apoi se mai vedeau fii de domni exercitînd meseria de telali (samsari). Declasamentul era complect. La 1874, după întoarcerea mea din străinătate, cînd am venit să petrec iarna la Ieşi, nu mai rămăsese decît vro zece case care mai primeau în fiecare zi : casa Neculai Roznovanu, casa cucoanei Didiţa Mavroeordat, casa Toderaş Paladi, casa lui Nicu Ceaur-Aslan, casa lui Cocriţă (Constantin) Cazimir, casa răposatului Constantin Catargiu, casa Nicu Rosetti-Bălănescu, casa Iancu Prăjescu şi casa Neculai Drossu. Dintr-aceste, a lui Cocriţă Cazimir nu aparţinea marei boierimi, Cazimireştii fiind boieri de mîna doua sau a treia, dar prin căsătoria lui era aliat cu întreaga boierime mare, iar Neculai Drossu nu aparţinea nici măcar micii boierimi, fiind omul operelor sale, fost om de casă al vornicului Lascar Cantacuzino-Paşcanu, îmbogăţit prin vrednicia şi economia lui proprie. Mai erau încă multe familii boiereşti care locuiau în Ieşi : Bălşăşti, Beldimăneşti, Bogdă-neşti, Cantacuzineşti, Ghiculeşti, Măneşti, Mavrocordăteşti, Micleşti, Roseteşti, Sturdzeşti, Şuteşti etc, dar ei nu mai ţineau case deschise, chiar dacă le mai rămăsese avere. Iar din casele specificate de mine mai sus, dacă ele primeau în fiecare zi, rămăsese numai două sau trei unde puteai merge la dejun sau Ia masă fără a fi fost poftit. Casa cea mai renumită era acea Roznovănească. Stăpînul ei, Nunuţă (Neculai) Roznovanu, bărbat de treizeci şi unu de ani, fusese părăsit de curînd de frumoasa şi bogata lui soţie, Adela Cantacuzino-Paşcanu ; iar maică-sa, cucoana Marghiolita, născută Ghica-Comănesti, vestită altădată pen- 726 727 tru o frumuseţă ale cărei urme se mai vedeau, era de aproape patruzeci de ani în capul societăţii ieşene. Casa era ţinută tot în stil mare, tot ospitalieră, dar mai cu rezervă decît altădată. Influenţa mamei asupra fiului său era foarte mare ; el nu-i ieşea din cuvînt. Pe acea vreme, în iarna de la 1874—1875, Nunuţă era cuprins de o adevărată pasiune pentru militărie ; era subofiţer miliţian şi, graţie memoriei sale extraordinare, cunoştea şcoala de soldat şi de companie mai bine decît cel mai bun reangajat. Cam neîndămînatic, cam gauche în hainele lui civile, îi sădea foarte bine în uniformă, încins cu sabia şi cu cuşma ţurcănească în cap. Nu lipsea de la nici un exerciţiu, de la nici o paradă. Urma cu cel mai viu interes mersul războiului civil în Spania ; bineînţeles că era carlist convins şi înfocaft. Dar persoana cea mai simpatică din casă era fiica cucoanei^ Marghiolitei, doamna Zoe Sturdza, care fusese căsătorită cu Ion A. (Zizin) Cantacuzino, fostul caimacam din Căimăcămia de Trei, care a succedat lui Ştefănică Catargiu. Doamna Zoe Cantacuzino care, doarece maică-sa îmi era vară^primară^ îmi este nepoată, trăieşte şi astăzi, la frumoasa vîrstă de nouăzeci şi şapte de ani. _ Deoarece era verişoara de predilecţie a mamei, am avut prilej s-o^ cunosc bine încă din copilăria mea. Era de statură naită şi bine proporţionată, blondă, cu ochi albaştri şi de o supremă distincţiune. Avusese parte de o creştere aleasă şi firea o înzestrase din naştere cu o inteligenţă deosebită ; foarte cultă, iubea mult lucrurile duhului, cum zice francezul. Toţi acei care au cunoscut-o, atît români cît si străini, au conglăsuit totdeauna pentru a declara că Zoe Sturdza-Cantacuzino alcătuieşte tipul cel mai perfect al cucoanei mari (de la grande dame), în accepţiunea cea mai înaltă a acestui cuvînt. Astăzi, la nouăzeci şi şapte de ani, ea şi-a păstrat întregi toate facultăţile intelectuale, este şi se ţine în curent despre tot ce se petrece în Europa şi arată cel mai viu interes pentru toate chestiunile mari. Admirabilă mai ales îi este memoria, care cuprinde o nepreţuită şi nesacată comoară de in formaţiuni preţioase asupra nenumăratelor persoane cu rare a fost în contact timp de optzeci de ani, de cmd a ieşit în lume, a evenimentelor mari şi mici petrecute în ţară, a schimbărilor petrecute treptat în obiceiurile şi moravurile noastre, pe scurt, un admirabil repertoriu a unui trecut de opt decade. Ceasurile ce, din nenorocire, numai din cînd în cînd le pot petrece în societatea ei, căci şede la Ieşi, sînt pentru mine pline de cel mai subtil farmec. Ascult cu deliciu vocea ei slabă, de bătrînă, cu debitul lent, dar clară, dîndu-mi, în cuvinte totdeauna alese şi cu cea mai admirabilă preciziune, lămuririle şi amănuntele ce i le cer, iar judecăţile şi părerile ei asupra oamenilor şi a lucrurilor sunt totdeauna izbitor de logice şi de juste. Şi _ascultînd-o, _ văd trecîndu-mi dinaintea ochilor bătrînii în giubele, antene ^şi işlice din care am cunoscut numai vro doi, cucoanele în bonete cu horbotă sau rochii după moda din vremea lui Ludovic Filip, ţiganii, unii zdrenţuroşi, pe jumătate goi, alţii întemniţaţi în livrele galonate, vechile butci şi carete trase de patru cai în şir, cu faleţi călări înainte şi cu feciori stînd în picioare în coada trăsurii, bonjuriştii de la 1848, luptătorii pentru Unire pe care i-am cunoscut aproape pe toţi : bunul meu Grigore Ghica, Cuza, Panu, Vasilică Sturdza, Zizin Cantacuzino — simt acel fior ce cuprinsese Moldova întreagă la 1857 şi 1858 şi de care, prin contagiune magnetică, la auzul cuvintelor fermecătoare : Unire, Românie, mă împărtăşam şi eu, copil de cinci ani. Revăd pe părinţii mei, pe mama tînără şi atît_ de frumoasă, bărbăteasca înfăţişare a tatei, frumuseţă şi distmcţiu-nea suverană a femeilor boierimii noastre de atunci, printre care acea ale cărei cuvinte le ascult, Zoe Sturdza, Zouzou cum îi ziceau tata şi mama, era una din cele mai de sama podoabe. Trenul de viaţă ce se ducea în casa Roznovanu, în anii 1874—1875, deşi departe de a mai fi acel dus în vremea tatălui lui Nunuţă, răposatul visternic Nicolai Roznovanu, era totuşi pe un picior neasămănat mai mare şi mai arisjocraj tic decît în orice altă casă boierească din Ieşi. Era încă casă de grand seigneur, în toată puterea cuvîntului : serviciul era perfect, masa minunată şi din cele mai bogate, se _ servea la dînsa Cotnar de douăzeci şi cinci de ani, din vestita via Roznovănească, argintăria era de o tară frumuseţă şi bogăţie, ca şi serviciile de porţelan şi de cristal. In toamna anului 1875, Nunuţă se căsători, pentru a doua oară, cu domnişoara Lucia Vogoridi şi, cu acel prilej, îşi 728 729 puse iar casa pe aproape acelaş picior pe care era în vremea răposatului vistemic, slugile fură îmbrăcate în livrele nouă, în colorile familiei : azur şi argint, la intrare erai primit de un şviţer cu halebarda în mînă, se angaja un şef bucătar francez şi se dădură mai multe baluri frumoase, la unul din care s-a hotărît căsătoria mea. Nunuţă, cu prilejul nunţii, comandase un carosse de ceremonie din cele mai luxoase, care mi se pare că a servit numai cu acel prilej, şi hamuri împodobite cu armele familiei, lucrate în argint. Dar departe de a putea duce mai departe acest trai, starea afacerilor lui în curînd 1-a silit să-1 restrîngă din ce în ce şi chiar să se retragă mai tîrziu la ţară. Cucoana Marghiolita şi cu fiică-sa Zoe, singure, locuiau în măreaţa clădire din Uliţa Mare. Acuma cincisprezece ani, aflîndu-mă la Budapesta şi fla-nînd în uliţele ei, ochiul mi-a fost atras de nişte hamuri excepţional de bogate expuse în vitrina unui sfeidecar şi, uitîndu-mă mai cu băgare de samă, am văzut pe ele armele familiei mele. Am intrat în magazie şi, din răspunsurile negustorului, am constatat că erau hamurile de gală cumpărate de Nunuţă Roznovanu cu prilejul nunţii sale şi care, după feli de feli de peripeţii, ajunsese la Budapesta şi nu puteau fi vîndute fiindcă toţi magnaţii şi bogătaşii unguri cărora le propusese le găseau prea grele. Cucoana Marghiolita a murit la 1888, în vîrstă de mai bine de optzeci de ani trecuţi. După moartea ei, Nunuţă a vîndut statului casa ce era menită să fie transformată în palat pentru familia regală ; se ştie că, în urmă, i s-au dat alte destinaţii, iar după trei ani, Nunuţă Roznovanu a urmat pe maică-sa în mormînt. îndată după casa Roznovănească venea, în privinţa ospitalităţii, acea a cucoanei Didiţa Mavroeordat, născută Lă-ţescu, văduvă de curînd a generalului Neculai Mavroeordat. Acesta lăsase o avere frumoasă şi cucoana Didiţa însăşi nu fusese săracă, stăpînea două moşii mari şi frumoase, Şte-făneştii la Botoşani şi Negreştii la Vaslui, amîndouă cu târguri pe ele, acel de la Ştefăneşti fiind chiar un oraş în toată regula. Dacă această avere nu se putea asemăna cu acea Roznovănească, cucoana Didiţa ţinea totuşi, de aproape treizeci de ani, una din casele cele mai mari şi mai primitoare ale leşului. Şi casa, mare şi încăpătoare, era bine ţinută, masa era bogată şi bună, balurile cît se poate de frumoase, în fiecare sară se primea, iar numărul musafirilor poftiţi şi nepoftiţi la masă era totdeauna mare. Luxul la cucoana Didiţa nu era niciodată aşa de european ca la cucoana Marghiolita, era mult mai moldovenesc, dar toate erau la dînsa cu belşug. Şi multă lume prefera casa cucoanei Didiţa, căci era mult mai amabilă decît rivala ei căreia i se reproşa oareşcare ţăpeneală. Mama cucoanei Didiţei, cucoana Efrosina Rosetti, fusese o frumuseţe vestită pe vremea ei ; acuma, ajunsă la adînci bătrîneţe, era o bătrînă bună şi indulgentă pentru păcatele tinereţei. Fiica cucoanei Didiţei, doamna Natalia Suţu, trecea drept cea mai mare elegantă din Ieşi. Trusoul ei de mireasă, lucrat întreg la Paris, fusese expus de casa care-1 executase şi reginele modei din capitala Franţei au fost uimite de bogăţia lui, mai ales cînd au auzit venitul relativ mic de care avea să dispună, deocamdată, mireasa şi care nu depăşea costul trusoului. După moartea cucoanei Didiţei, traiul nemăsurat, de o parte, şi patima cărţilor, de alta, au făcut ca frumoasele moşii Ştefăneştii şi Negreştii să apuce jalnica cale ce au luat-o aproape toate moşiile boierimii moldoveneşti. Voi vorbi acuma de una din bătrînele cele mai încîn-tătoare de atunci, de cucoana Eliza Paladi, născută Rosetti, întăia nevastă a lui Mihalache Sturdza, măritată pe urmă cu bărbatul atît de popular care se numea hatmanul Con-stantinică Paladi, de care rămăsese văduvă de ani îndelungaţi. Cînd am cunoscut-o eu, cucoana Eliza Paladi era foarte aproape de optzeci de ani. De statură impunătoare, rămasă foarte zveltă, te impresiona cînd se ridica de pe jîlţ ca să te primească, drapîndu-se în şalul de care nu se despărţea niciodată. Dar, îndată ce începea să vorbească, te simţeai atras cătră ea prin bunătatea privirilor şi a vorbelor sale : era aşa de amabilă şi simţeai atît de bine că această amabilitate este firească, înnăscută într-însa, indulgenţa ei era aşa de desăvîrşită. Apoi, născută Ia sfîrşitul veacului al optsprezecelea, rămăşiţă, cu surorile ei, Agripina Costăchel-Sturdza şi Efrosina Rosetti, a unei epoci deja uitate, ce minunate erau amintirile păstrate de dînsa din acel trecut. Ca exemplu, voi reproduce aici povestirea chipului în care s-a 730 731 hotărît şî s-a săvîrşit, în vremea luî Scarlat-vodă Calimah, căsătoria ei cu Mihalache Sturdza. într-o zi tată-său, Alecu Roset-Cilibiul, a trimes s-o cheme la el şi i-a spus : — Poţi să-mi săruţi mîna, ţi-am găsit mire. La auzul acestor cuvinte^ fata, care de-abia împlinea cincisprezece ani, fu cuprinsă de tremur şi, precum i se poruncea, sărută mîna părintelui său fără a îndrăzni să zică măcar un singur cuvînt. — Şi nu mă întrebi cine este acel mire ? urmă Cilibiul. Este Mihai Sturdza, fiul vornicului Grigoraş. Apoi făcu elogiul tînărului, într-adevăr foarte cuminte, foarte^ serios, neobişnuit de cult, foarte bogat şi căruia tatăl Safticăi îî prezicea un viitor strălucit. Mihai Sturdza însă n-avea nici una din însuşirile care pot atrage privirile şi afecţiunea unei fiinţe tinere ca acea pe care calculele Cilibiului şi a vornicului Grigoraş o osîn-dea să-i fie nevastă. Urît la faţă, cu părul roş, mic la stat, cu fluiere încovoiate, hursuz, avea numai calităţi serioase, dar Săftica era prea pătrunsă de respectul datorit voinţilor unui tată pentru a îndrăzni să obiecteze măcar un cuvînt. S-au logodit şi în curînd, logodnele în acel timp erau scurte, sosit-a ziua nunţii cînd nuni fost-au înşişi domnul şi doamna. Iar după nuntă, tînără pereche a plecat la casa vornicului Grigoraş în sunetele mehterhanelsi1 domneşti, între două şire de arnăuţi în arme şi în haine de gală înşiraţi de la scară pînă la poarta curţii domneşti. Săftica, deosebit de graţioasă şi de drăguţă în rochie albă de mireasă, cu peteala acope-rindu-j părul şi inundîndu-i umerele, aşezată în fundul trăsurii, iar în faţa ei, o cucoană bătrînă şi, la oblonul drept al caretei, pe_ „calul de mire" primit de la socru-său odată cu mireasa şi cu cele douăsprezece cămeşi lucrate, dragă Doamne, cu mînile ei, venea, la pas, fericitul mire. Cînd careta ajunse la scara curţii vornicului Grigoraş, acesta însuş primi în braţele lui pe noră-sa, care-i sărută mîna. O^duse sus, în salon, unde se aflau strînşi juvaergiii şi negustorii de galanterie cei mai de samă din Ieşi, cu cele mai alese^ mostre din marfa lor aşezate pe mese. Săftica fu poftită de socru-său să-şi aleagă ceea ce-i plăcea mai 1 Orchestra turcească. 1 ': mult şi, odată alegerea făcută, negustorii plecară după ce fură plătiţi peşin. Nu ne vom mira că o căsnicie hotărîtă în condiţiunile în care a fost hotărîtă acea a Safticăi Rosetti cu Mihai Sturdza, date fiind înfăţişarea şi firea soţului, să nu fi durat decît puţini ani. Şi multe şi interesante descrieri despre viaţa din tinereţile ei ştia şi povestea cucoana Săftica, tare era bună şi indulgentă, şi mult a regretat-o leşul cînd şi-a dat sfîrşitul obştesc. Şi acuma voi vorbi de fiul său, de beizade Grigore, care a fost un bărbat foarte original, dar cult şi înzestrat cu o inteligenţă frumoasă. Auzisem în copilăria mea atîtea despre beizade Grigore, încît eram foarte nerăbdător să-1 cunosc mai de-aproape. îl văzusem o dată, cu doisprezece ani mai înainte, la Căiuţi, cînd, în mijlocul iernii, venise să ceară tatei să-i înlesnească împuşcarea unui urs. I se organizase o vînătoare, dar iarna urşii nu obişnuiesc să se primble prin păduri, ci dorm în bîrloagele lor şi se trezesc numai pentru a-şi suge labele şi a-şi înşăla astfeli foamea : nu se împuşcă nimic. Dar beizade uimi pe puşcaşii noştri prin îndămînarea cu care vîrîse un glonte în căciula unui hăitaş pe care-1 pusese să i-o 1 arunce în sus, plătindu-i repararea bortei făcute cu un^ gal-băn. După cele ce le auzisem despre el, mă aşteptam să fac cunoştinţa unui bărbat pe jumătate nebun şi înzestrat cu instincte „neronlane". Mare mi-a fost surprinderea să văd, în locul colosului slab şi roşcovan, purtînd numai musteţi, care venise în iarna anului 1862 la Căiuţi, un colos^ tot atît de mare, de bine învălit şi purtînd o barbă lungă^ şi lată de un negru lucitor bătînd în verde, iar pe cap păr lung, atît de negru bătînd în verde şi lucitor ca barba. Altfeli — un gentleman, de maniere deosebit de curtenitoare şi vorbind numai de baluri şi de petreceri. Cînd m-am dus să-i fac o vizită cu prilejul zilei de Sfîntul Grigore, m-a impresionat starea de ruină în care se afla fostul palat al lui Mihalache Sturdza, în care locuia ^si care pe urmă, fiind cumpărat de stat, a fost transformat în Seminarul numit după mitropolitul Veniamin. Un fecior îmbrăcat într-o livree, care altădată trebuia să_ fi fost foarte elegantă, m-a dus sus, într-un salon cu mobile puţine, dar 732 733 uriaşe. Beizade, care se întreţinea cu mai mulţi vizitatori m-a primit în chipul cel mai amabil,_ ca pe o rudă (erâ văr primar cu bunul meu, Grigore Ghica) şi m-a poftit si şăd pe un jîlţ lîngă acel pe care se aşeză şi el. Cît am stat pe acel jîlţ am avut o impresie din cele mai penibile, părîn-du-mi-se că am redevenit băieţel mic : jîlţul era atît de nalt încît picioarele mele rămâneau spânzurate în aer, departe de ceea ce avea pretenţia să fie un parchet. Beizade Grigore, bărbat de o statură impunătoare, îşi comandase mobile potrivite cu statura lui. Ceva mîngîiere mi-a adus constatarea faptului că vro doi din musafirii care se aflau odată cu mine în acel salon, fiind de statură mai măruntă decît a mea, aveau picioarele lor şi mai departe de parchet decît mine. Beizade Grigore întemeiase tocmai atunci, în foasta casă Mavrogheni, care astăzi nu mai există, Clubul proprietarilor, care avea particularitatea că numai o minoritate din membri erau proprietari, — acest club era un loc de petrecere pentru lumea elegantă şi numai din cînd în cînd, pe puţine zile, devenea club politic şi conservator. Se dădeau într-însul baluri cel puţin o dată pe săptămînă şi dansatorul cel mai intrepid din acele adunări era fără îndoială însuşi preşedintele lui, beizade Grigore, pe ale cărui umere voinice apăsau numai cincizeci şi patru de ani. După spusa dansatoarelor, beizadea dansa bine, dar în chip cam furtunos, coliziunile cu dînsul erau primejdioase, riscai în acest caz să fii strivit, împreună cu dansatoarea ta, de părete sau de vro consolă. — Dacă ne lovim de papa, sîntem pierduţi, îmi zise într-o sară fiică^sa, Olga, cu care dansam, cu îngrijire în glasul ei, văzînd că trecuse alături de tot de părintele ei. Şi beizade era un curtezan neobosit al damelor deşi, de-o vreme acuma îndelungată, renunţase la romane în lumea mare. în schimb însă întreţinea în permanenţă un harem de douăsprezece cadâne, pe care, afară de una ce de mulţi ani era în capul haremului, le prefăcea necontenit, avînd spre acest sfîrşit furnizori speciali şi de încredere. El, dealtmintrelea, nu se jena să vorbească de personalul haremului Iui şi să se laude cu frumuseţea cutărei odalişte, aceasta bineînţeles cînd eram între bărbaţi. , 734 Pe lîngă sexul frumos, beizade mai cultiva ştiinţele şi artele. El poseda cunoştinţi ştiinţifice serioase ce şi le însuşise singur, fără profesor, prin cetire, şi nu mă îndoiesc^ că, rjacă ar fi urmat cursuri universitare regulate, şi-ar fi făcut un nume în ştiinţă. Avea ideile lui asupra „legilor fundamentale ale universului" şi a scris chiar o voluminoasă _ lucrare cu acest titlu. Cu mult înainte s-o publice, cu prilejul unei călătorii ce o făcuse la Paris, obţinuse de la învăţatul Ba-binet o lungă audienţă, în care îi expusese teoriile sale asupra subiectului. învăţatul francez, întrebat despre părerea sa asupra teoriilor ce i le expusese prinţul român, răspunsese după un moment de gîndire : „On dirait qu'il y a pour-ţant quelque chose dans ce chaos \" (S-ar zice că totuşi este ceva în acest haos.) Beizade Grigore s-a ocupat între altele şi de problema aviaţiunii. Şi încercările lui au fost făcute în direcţia cea bună, căci el n-a căutat să rezolve problema prin aparate mai uşoare decît aerul, ci prin aparate mai grele. Cu puţină vreme înainte de venirea mea în Ieşi făcuse o încercare despre care vorbea încă toată lumea. Inventase şi construise un aparat de zburat, instruise pe un ţigan din curtea lui cum să întrebuinţeze acel aparat, şi-1 pusese să zboare de pe aco-peremînt. Se vede însă că aparatul nu corespundea tuturor cerinţelor, căci ţiganul căzuse şi—şi frînsese piciorul. Beizade se ocupa şi de artă, în special de muzică. Construise pentru expoziţia din Viena de la 1873 un piano şi o violină, amîndouă de dimensiuni colosale, atît de colosale încît, cînd s-au scos din atelierul în care fusese construite, o parte din părete trebui dărîmat spre a li permite ieşirea lor. Avea, dealtminteri, ideile lui asupra muzicei. Pretindea că ea este pur şi simplu o afacere nu de artă, ci de calcul. Fiecare notă corespunzând, precum se ştie, unui număr de vibraţiuni, compunerea unui aer de muzică se mărginea la o întrebuinţare dibace a unor serii de progresiuni. Mi-a explicat pe larg această teorie muzicală a lui într-un moment în care matematicile şi fizica erau încă proaspete în capul meu, dar mărturisesc că n-am priceput nimica, aceasta probabil din cauză că mi-a lipsit totdeauna orice simţ muzical. T35 L-am frecventat destul de des atunci pe beizade Grigore, dar de instincte neroniane nici urma n-am văzut. Era un bărbat foarte vesel, foarte iubitor de femei şi de toate bunurile vieţii, foarte indulgent cătră păcatele altora, foarte binevoitor, deosebit de politicos şi foarte darnic : niciodată nu refuza vreunei opere de binefacere obolul său, care era totdeauna un obol princiar, şi aceasta fără umbră de ostenta-ţiune. Beizade Grigore era foarte mîndru de forţa lui fizică, care era extraordinară şi pe care o cucerise prin nişte exerciţii zilnice foarte raţionale practicate încă din tinereţa. Avea o splendidă sală de gimnastică, înzestrată cu toate aparatele imaginabile, de la cele mai mari pînă la cele mai mici, per-miţînd exercitarea şi întărirea tuturor părţilor corpului omenesc. Spre exemplu, erau serii de greutăţi menite a da putere şi flexibilitate fiecărui deget de la mîni şi de la picioare. Beizade nu refuza intimilor săi sa li arate cum întrebuinţează deosebitele sale aparate de gimnastică şi, la asemene ocaziuni, se îmbrăca prealabil în costum de gimnastică, adică rămînea aproape fără costum deloc. Dar niciodată n-a consimţit să deie altora voie să facă uz de aparatele lui. îi plăcea să-şi arate puterea. S-a povestit în această privinţă următoarea istorioară : Se plimba într-o zi cu regele Carol nu departe de Sinaia. Au stat de s-au odihnit lîngă o fîntînă, la care se aflau mai mulţi ţărani cu care s-au pus la vorbă. Deodată beizade spune unuia din ţărani să-i aducă un bolovan destul de mare care se vedea în mijlocul drumului Ţăranul aducîndu-i-1, beizade îl ia în mîna lui, îl aşazâ pe ghizdeaua fîntînei, îşi învălătuceşte în basma pumnul pe care îl ridică în sus, învîrteşte de două sau de trei ori, apoi loveşte cu el piatra şi o despica în bucăţi. După aceasta îşi dezvălătuceşte mîna, scoate un napoleon din pungă şi-1 întinde ţăranului care-i adusese piatra, cu cuvintele : — Iaca ! Ca să vă aduceţi aminte de beizade Grigore ! Se zice că întîmplarea n-a prea fost pe placul regelui Cardl. Beizade Grigore, la 1859, a fost — precum se ştie — candidat la domnie împotriva tătîne-său, fostul domn Mihai Sturdza, şi numai aceasta dezbinare între tată şi fiu făcut-a cu putinţă alegerea candidatului unionist. El a mai păstrat 736 F*„gărgăuni de domnie" şi mai tîrziu. La 1874 nu făcea po-I ş litică şi se zicea că renunţase la orice veleitate domnească ; I V cînd vorbea de principele Carol se exprima în chip binevoitor atît despre el, cît şi despre guvernul lui Lascar Catargiu, atunci la putere. Mai pe urmă însă, a fost din nou cuprins de pofta să joace un rol politic de căpetenie şi s-a încercat să formeze un partid nou, căruia i-a dat numele de „Partid al Democraţiei Naţionale", nume care, date fiind ideile şi tendinţele lui ultraconservatoare, au dat prilej la glume. S-a stabilit atunci la Bucureşti pe iarna întreagă şi, pe lîngă un ziar care purta acelaş nume ca şl partidul, mai întreţinea cu cheltuiala Iui un personal întreg de funcţionari ; îmi aduc aminte că, între alţii, era şi căpitanul (mort general în rezervă) Gheorghe Florescu, care îndeplinea însărcinările unui prefect de poliţie. Aceste se petreceau la 1880—1881. Se zicea că această acţiune politică a lui beizade Grigore era bine văzută şi ajutată de legaţiunea rusască, însă această alega-ţlune era bazată pe simple presupuneri. Dealtmintrelea, puţinul succes al acţiunii şi mai ales costul ei a făcut ca, după puţine luni, beizade să renunţe la ea. Vîrsta l-a făcut, cînd se apropiese sau trecuse de şaptezeci de ani, să renunţe Ia cultul Venerei. Şi-a congediat haremul, a recunoscut fiii nelegitimi ce-i avuse, cărora avuse grijă să li deie o creştere bună, şi s-a căsătorit cu persoana | pe care lumea se deprinsese ani îndelungaţi s-o privească ca fiind căpetenia acelui harem. Şi această persoană, de origine [ foarte umilă, a dovedit, prin purtarea ei, odată ce ajunsese ' la o poziţie ce nici nu visase, că este o femeie plină de inima şi binefăcătoare : mulţi au fost acei, aparţinînd tuturor treptelor sociale, care s-au împărtăşit de binefacerile ei, nu nu-i mai cît a trăit beizade Grigore, dar chiar după săvîrşirea lui din viaţă. El a clădit palatul în care se află astăzi Ministerul Afacerilor Străine şi ne dă o idee despre desăvîrşita absenţă de simţ artistic al acelui care i-a conceput planul. Dar beizade era foarte mîndru de creaţiunea lui. „Dans ma maison il y a de tOHs les styles" (în casa mea găseşti cîte ceva din toate stilurile) — afirma el cu mîndrie. Din căsătoria lui cu Elena Ghica (din Ţara Românească) beizade Grigore a avut trei copii : două fete şi un băiet, toţi deosebit de voinici şi de frumoşi. Băietul a murit în vîrstă 737 de şasesprezece ani, de o febră tifoidă căpătată la o vânătoare în bălţile Cristeştilor. Fiica cea mai mare, Elena, a fost căsătorită cu Mihai Sturdza, fiul logofătului Alecu Sturdza-Bârlădeanu. A murit după cîteva luni de la căsătorie în urma unei pierderi pricinuită de un accident. Medicii au spus atunci că nu ar fi putut naşte nici într-un caz, căci gimnastica zilnică ce li-o impusese din copilărie beizade, tocmai spre a uşura mai tîrziu facerile, produsese efectul contrar, învîrtoşind într-atîta oasele şi muşchii bazenului, încît ei n-ar mai fi avut elastio'tatea trebuitoare pentru a permite o facere normală. N-am cunoscut-o, dar după aprecierea con-glăsuitoare a tuturor acelor care au frecventat-o, era deosebit de frumoasă şi de deşteaptă. Am cunoscut însă bine pe sora ei mai mică, Olga, cu care am fost tovarăş de tinereţă, şi pot spune că era una din fiinţele cele mai simpatice de care îmi aduc aminte. De statură neobişnuit de naltă, dar foarte bine proporţionată, cu mîni şi picioare mici şi de o formă perfectă, era blondă şi avea ochi albaştri, plini de vioiciune şi de francheţă, o gură mică şi rumănă, iar toate trăsăturile celelalte erau frumoase şi regulate. Educaţiunea era departe de a-i fi perfectă, avea maniere cam garconiere şi îşi zicea verde părerea fără a se preocupa dacă această părere este sau nu plăcută acelor care o aud. Dar ce suflet curat şi cinstit, ce inimă de aur avea, ce dispreţ pentru orice era falş sau josnic ! Instrucţiunea îi era puţin lucru şi numai intelectuală nu era. Biata miss Fitz Gerald, foasta guvernantă a Măriei Ghica de la Comăneşti, care era acuma (de nume) guvernanta, dar mai degrabă duena ei, avea destule de suferit de la vioiciunea elevei sale şi va fi oftat greu şi adesea după zilele frumoase de ia Comăneşti, dar nu se putea împiedeca să iubească această fiinţă cu instincte atît de bune şi de curate în ciuda rălei sale educaţii. Ea mi-a scăpat probabil viaţa, iaca în ce împrejurări. în vara anului 1875, cu prilejul nunţii Aglaei Jora, fiica lui Alecu Jora şi a Sultanei Mânu, cu St. John, consulul englez din Ieşi, venise la Ieşi cucoana Catinca Negruzzi cu nepoatele sale, Lucia Vogoridi şi Alice Jora, aceasta vară primara cu frumoasa mireasă, şi trăsese la Otel „Binder". Se adunase acolo în haosul odăii din centru de la rîndul de sus mai multe domnişoare, între care era Olga Sturdza şi mă aflam şi eu cu dînsele. Se scosese pe terasa de jos mesele din sufragerie şi mai multe din ele erau ocupate. Vorbind nu ştiu cu cine, mă apropii de colţul balconului şi deodată scîndura pe care mă aflam, fiind putredă, se rupe şi dispar pînă la brîu în borta astfeli făcută. Domnişoarele de primprejurul meu se sparie. Lumea de sub noi se scoală de la mese şi fuge înspăimîntată, iar eu fac cu braţele mişcări disperate pentru a mă acăţa de parmaclîcul de fier al balconului. Nu ajung la el, dar mă acăţ de braţul Olgăi Sturdza. — Nu te teme, te ţin, îmi zise ea fără a-şi pierde prezenţa de spirit şi... mă ţine, deşi nu eram uşor încă de atunci. Mă ţine atît de bine, încît mă pot ridica iar cu picioarele la nivelul balconului şi păşesc pe o scîndura sănătoasă. Am avut prilejul atunci să binecuvîntez gimnastica impusă de beizade Grigore copiilor lui. Olga Sturdza era o călăreaţă neîntrecută şi pătimaşă. Căsătorită cu Manolache Vogoridi, fiu al fostului caimacam şi al Cocuţei Conache, a murit de o pneumonie căpătată în urma unei băi în Şiret, în care se aruncase încă înfierbîntată de o lungă raită făcută călare. A fost regretată de toţi acei care au cunoscut-o. Un bărbat care juca un rol destul de însemnat în Ieşi pe acea vreme era avocatul Neculai Ceaur-Aslan, denumit, de obicei, Nicu Aslan, fiul hatmanului Alecu Aslan de la Oneşti. El era un bărbat mărunt la stat, ca tată-său, dar mai în-vălit decît acesta şi mai urît decît el, deşi vărsatul nu-i ciu-ruise pielea obrazului. înzestrat cu o inteligenţă neobişnuit de vie şi plin de duh, avînd darul cuvîntului, făcuse în Germania studii de drept complecte şi-şi împodobise frumos mintea prin cetire, fiind un intelectual în toată puterea cuvîntului. în timpul în care s-a întors în Moldova (în dom-nia lui Grigore Ghica) bărbaţii care făcuse studii atît de desăvîrşite ca el se numărau încă pe degete ; date fiind in-teligenţa, duhul, îndămînarea şi activitatea lui precum şi le-M gaturile de rudenie şi de prietenie ale părintelui său cu Mol-£ dova întreagă, era chemat să facă o carieră strălucită şi să B ajungă la cele mai înalte situaţiuni. Şi nu încape îndoială ■ ca aşa s-ar fi întîmplat dacă de Ia început ar fi fost ho- 738 739 tarît să nu se depărteze de căile unei stricte corectitudini. Deoarece, departe de a se ţinea de aceasta cale, prea adesa a călcat pe altele, opuse sau cel puţin lăturalnice, a dus o existenţă în care momentele de bielşug au alternat cu acele de nevoie .şi a sfîrşit în mizerie neagră. A început prin a seduce soţia urîtă, dar bogata, a unui bărbat politic care a jucat un rol însemnat în ţara noastră, ademenind-o să fugă cu el. Dar bărbatul părăsit i-a urmărit, i-a ajuns la a doua poştă după Ieşi şi complicea lui Aslan a fost destul de cuminte pentru a părăsi pe seducător şi a se întoarce înapoi cu acel care era un soţ admirabil. Pe urmă a stricat casa lui Iorgu Scorţescu, bărbat neinteligent şi incult, dar om foarte dc treabă. Scorţescu era căsătorit cu Sofia Ghica-Budeşti, o persoană ioarte distinsă, cultă şi cu zestre frumoasă. Părinţii o căsătorise fără a o întreba dacă soţul ce 1-1 alesese îi convine sau nu, şi ea, după puţine săptămîni de convieţuire, se convinsese că-i va fi cu neputinţă sa duca viaţa cu acest primitiv, a cărui lipsa de cultură şi de educaţie erau un obiect de nesfîrşite glume pentru toată societatea ieşană. Se povestea în această privinţă un lung şir de anecdote, din care voi povesti vro două. Bietul Scorţescu vorbea limba franceza cum o vorbesc negrii de la Guadelupa şi de la Martinica. Se povestea că perechea Scorţescu fiind într-o sîmbată sara la sindrofie în casă străină, se întîmpla ca pe la zece oare bărbatul începu să strige deodată, în auzul tuturor, soţiei sale, care tocmai în acel moment petrecea mai bine : — Şuţi! Sufi! Dix heures !! Aujourd'hui Samedi! Moi bain pieds! Faut nous partir!" (Sofio ! Sofio î Zece ceasuri ! Azi sîmbătă ! Eu baie de picioare ! Trebuie să plecăm !) După neizbutirea întâii sale încercări de căsătorie cu o femeie bogată, Nicu Aslan îşi puse ochii pe soţia lui Scorţescu şi începu s-o curteze. Literatura fu terenul pe care se putură înţelege ; amîndoi erau admiratori ai lui Alfred de Musset şi Aslan împrumuta pe iubita lui cu operele acelui poet. în curînd bietul Scorţescu fu părăsit şi seducătorul se căsătorea cu Sofia. Iar Scorţescu, care-şi iubea soţia şi fusese foarte mîhnit de părăsirea ei, dădea toată vina pe Alfred de Musset. — Ce coehon de Musset d'Aljred, zicea el în franţu-zasca lui, gate menage ă moi. (Acest porc de Musset d'Alfred a stricat căsnicia mea.) întâii ani ai căsniciei au fost fericiţi, dar el nu a în-tîrziat să-i încurce averea şi s-o înşele cu altele în chip sfruntat. Reputaţia lui ce de la început o compromisese se făcu din zi în zi mai rea. Totuşi dibăcia lui reuşea să-i aducă clienţi, să-i permită să joace oareşcare rol politic şi să ţie casă deschisă. Se însărcinase să plătească datoriile Iui Lascar Bogdan şi acesta, din partea lui, îi pusese la dispoziţie spre acest sfîrşit casa din Ieşi şi moşia Unţeştii de Ia ţinutul Tu-tovei, după un număr de ani datoriile avînd să fie plătite, iar casa şi moşia, libere de datorii, să se întoarcă în stăpî-nirea lui Lascar Bogdan. Acesta, un an sau doi după încheierea înţelegerii, fu înştiinţat că Aslan nu plăteşte datoriile şi se foloseşte de chipul meşteşugit în care a redactat con-venţiunea dintre ei pentru a se gera ca stăpîn definitiv, şi pe casă, şi pe moşie. Se născu un proces învre dînşii şi, cu mare greu, izbuti Bogdan să scape moşia, dar casa rămase pierdută, iar deoarece datoriile rămăsese tot neplătite, Grozeştii, moşia de munte la care şedea Bogdan, au fost vîn-duţi la mezat. Casa pe care Aslan se făcuse astfeli stăpîn, una din cele mai bune din Ieşi, cu o preafrumoasă grădină înconjurînd-o, înlesni mult lui Aslan ducerea unei vieţi în aparenţă opulente, dar în realitate de expediente. Deoarece era bărbat plin de duh, societatea lui era căutată şi se vedeau la el oameni care în fundul inimii nu aveau nici un pic de stimă pentru dînsul. Doamna Aslan, fiind foarte iubită de societatea leşului, era în relaţii prieteneşti cu toate doamnele acelei lumi, căci se făcea o mare deosebire între ea şi soţul ei. Fiind înzestrată cu toată indulgenţa ce societatea noastră o prodigea femeilor făcînd parte dintr-însa, chiar cînd viaţa lor era departe de a fi fost fără prihană, se vedeau Ia dînsa şi unele dintr-aces-te, printre care era şi Eliza Balş. Aceasta era fiica vestitului logofăt Lupu Balş, unui din cei mai mari prevaricatori din vremea domniei lui Mihai Sturdza, şi sora lui Grigore Balş, un bărbat foarte deştept, care jucase şi juca încă un rol politic, dar a cărui reputaţie nu era mai bună decît acea a lui Nicu Aslan. Eliza Balş fusese şi mai era încă, la 1875, deosebit de frumoasă. Foarte 740 741 naltă, dar cu mîni şi picioare de dimensiuni, cam inuzitate în ţara noastră, avea un cap cu trăsături clasice şi ochii negri de toată frumuseţa : un adevărat cap de Judită pregă-tindu-se să ucidă pe Holofern, un tip de o frumuseţa fatală. Fusese dintăi căsătorită cu un bărbat care, după toate cîte le-am auzit despre el, merita pe deplin această denumire ; Alecu Moruzi de la Pechea, frumos, deştept, neînfricat, ştia să cîştige simpatiile acelor ce-1 apropiau, vrednic la treabă şi plin de duh. Şi totuşi ea a părăsit pe această podoabă de bărbat pentru un tînăr care, după cum se exprima odată despre el o bătrînă cucoană al cărui duh era renumit, avea „aparenţa unui limbric", cu inteligenţă mai mult decît moderată, leneş şi stăpînit de patima cărţilor : Matache (Dumitru) Beldiman. S-a căsătorit cu el şi au plecat amîndoi în Italia, iar acolo n-a întârziat să înşele şi pe al doilea soţ cu un italian numit contele Ceranni. Beldiman i-a surprins şi a administrat amorezului o corecţiune exemplară. A urmat un duel în care nu s-a întîmplat nici moarte, nici rănire şi, la întoarcerea în ţară, s-au despărţit. După despărţenie, cucoana Eliza a practicat amorul liber în toată plenitudinea expresiunii, a făcut mulţi fericiţi şi a urmat această cale pînă la moarte. Dintăi, cucoana Eliza a fost în foarte buni termeni cu Nicu Aslan, dar, nu ştiu din ce pricină, el a început să-i arate oareşcare ostilitate. într-o sară, Eliza Balş a zis că ar vrea să-şi scrie memoriile. — O, ce bună idee, ce interesante vor fi dacă îi povesti tot. Scrie-le, şi eu mă însărcinez să li compun un titlu minunat. — Ia spune-mi şi mie, ce titlu, întrebă cucoana Eliza. Aslan luă de pe masă un creion şi o bucată de hîrtie, scrise cîteva linii şi le prezentă cucoanei Eliza. Aceasta luă hîrtia cu lăcomie, dar mînia ei nu fu mică cînd ceti : Aventures authentiques de la comtesse Vache des Veaux, coquine emerite, relie en ţeau de cocotte. (Aventuri autentice ale contesei Vacă a Viţeilor, ştrengărită preavred-nică, legată în piele de cocotă.) Pentru a înţelege bine sarea acestei glume, de gust dealtmintrelea discutabil, trebuie ştiut că unii membri ai vechii familii boiereşti Balş pretindeau că familia lor e originară 742 I [ din Provensa şi se trage din neamul Beaux de acolo, care ar I fi emigrat întăi la Neapoli, apoi în Muntenegru şi, în sfîrşit, la noi. De atunci s-au stricat cu desăvârşire relaţiunile între cucoana Eliza şi Nicu Aslan. Dar el urma să facă glume asupra ei. La un bal din iarna 1874—1875, Eliza Balş dansînd cu Leon Ghica, nu ştiu din ce cauză căzură unul peste celălalt, iar căderea lor făcuse un zgomot infernal. îndată ce Aslan auzi despre această întîmplare se grăbi să facă versurile următoare şi le trimise obiectului persecuţiilor sale : Leon tombc utr son poilrad, Elise lache un p... de telle taille Qiie jamais jonr de bataille, Canon cbarge a mitraille, Ne fit pareil epouvantail. (Leon căzu pe pieptul ei voinic, Eliza slobozi astfel o straşnică b... încît niciodată în zi de bătălie, Tun încărcat cu mitralii \'u făcu atîta grozăvenie.) Eliza Balş a avut un fiu, din căsătoria ei cu Alexandru Moruzi, şi o fiică, din acea cu Matache Beldiman. Fiul, Vasile, în toamna anului 1870, fugi de-acasă, de la tată-său, care-1 creştea, spre a se angaja în armata franceză, în care se purtă în chipul cel mai vitejesc. Se întoarse acasă decorat ' şi cu acte de laudă pentru vitejia de care dăduse dovezi pe cît de repeţite, pe atît de strălucite... dar atins de oftică în urma greutăţilor campaniei de iarnă. Eliza Balş nu veni să-1 viziteze nici o singură oară, deşi fiu-său exprimase de repeţite ori dorinţa s-o vadă. Fata s-a făcut catolică şi a intrat în religiune. O casă foarte ospitalieră, în care se petrecea mult, dar fără de pretenţie la chic şi la eleganţă europeană era acea a lui Iancu Prăjescu, unul din tipurile cele mai curioase ale leşului de la sfîrşitul celui al treilea sfert al veacului trecut. I Iancu Prăjescu, urmaşul unei vechi şi strălucite familii boiereşti pământene din Moldova, se născuse în penultima decadă a veacului al optsprezecelea şi era tipul vechiului boier moldovan cu frica lui Dumnezeu, cinstit, iubitor de I 743 ţara şi de obiceiurile ci. Cultura lui era foarte puţin lucru, căci nici măcar franţuzeşte nu învăţase, iar de va fi ştiut în tinereţile lui greceşte, acuma uitase. Moştenise de la părinţi o avere frumoasă, dar nu mare, timpul şi economia lui îi sporise valoarea. Fusese gospodar bun şi harnic, de acei care se lăudau că coada vacii nu are nici o taină pentru ei, călăreţ îndrăzneţ şi puşcaş bun, ahotnic mare de vînat. Inteligenţa lui era moderată, dar bunul-simţ nu-i lipsea şi chiar cel mai şiret din evrei n-ar fi fost în stare să-1 înşele la o vîn-zare de pîne, de vite sau de lemne. Era bun la inimă, cum este moldovanul îndeobşte, şi dacă nu pot zice că avea reputaţia să fie darnic, era primitor cu toţi sămenii iui. La vîrsta de optzeci de ani împliniţi era încă sănătos şi voinic, în stare să facă pe jos primblări care ar fi ostenit pe mulţi tineri. Tăgăduia vîrsta ce i se atribuia, dar era dat de gol de logofătul Costăchel Sturdza, născut odată cu veacul, care ni povestea cum, cînd el era băiet şi stăpînit de patima vî-natului, tată-său, logofătul Dumitrache, îl încredinţa la vînătoare vecinului lor de la Stolniceni, mai în vîrsta decît el cu mulţi ani. Nu am nevoie să mai spun că cuconu Iancu era conservator statornic şi convins, ceea ce, bineînţeles, nu l-a împiedicat să lupte pentru Unire şi să fie partizan tot atît de statornic al domnului străin. Cuconu Iancu rămăsese burlac pînă ce trecuse bine de şaptezeci de ani. Toată lumea credea că de acuma înainte nu se va mai căsători şi-şi va lăsa averea copiilor nepotului său, Iorgu Prăjescu, un fost vecin al moşilor mei, care cumpărase de la moşu Mitică trupul de 400 fălci numit Gura Bohotinului. Acel Iorgu Prăjescu era un bărbat foarte cinstit dealtmintrelea, dar un crai ; se căsătorise cu o nepoată a mitropolitului Sofronie Miclescu, femeie cu oarecare avere, dar lipsită de frumuseţă, dar el însă se mîngîia de această lipsă cu altele, pe care le ţinea cu banii ei. Această viaţă destrăbălată îl sili sa vîndă moşia cumpărată tot cu banii soţiei şi să trăiască din ceea ce-i rămăsese din acea vîn-zare. Toată nădejdea lui pentru viitor era că moşu-său, Iancu, va închide ochii în curînd şi că va moşteni frumoasa lui avere. Soţia murindu-i curînd după vînzarea moşiei, viaţa lui destrăbălată nu mai cunoscu nici un frîu. Cuconu Iancu însă crezu momentul sosit pentru ca să intervie, făcîndu-i cunoscut că dacă urmează „să bată la tălpi" puţinul ce i-a rămas, lăsîndu-şi copiii pieritori de foame, îl va dezmoşteni. Dar craiul de Iorgu nu băgă în samă avertismentul bătrînu-iui şi îşi urma viaţa de desfrîu. Bătrînul mai repetă acest avertisment de cîteva ori, însă fără succes, sfaturile sale stîrnind numai răspunsuri puţin respectuoase din partea nepotului. Acesta făcu chiar imprudenţa să zică unuia din-tr-acei trimeşi de moşu-său ca să-i facă observaţii : — Să vezi că mîni, poimîni te trimete să-mi zici că dacă nu mă cuminţesc, se căsătoreşte şi face o droaie de copii ! Sărmanul Iorgu Prăjescu, în rău ceas mai vorbit-au ! Nu trecură decît puţine săptămîni şi leşul uimit află că Iancu Prăjescu se căsătoreşte cu o domnişoară de familie bună, dar nu prea tînără, şi săracă. Iorgu Prăjescu se căi amar de cuvîntul scăpat cu atîta uşurinţă, dar îi rămînea încă nădejdea că această căsnicie nu va fi binecuvîntată cu copii. Şi iar s-a înşălat amar ! Trecură un an, doi ani şi se părea că nepotul va avea dreptate şi că tot îi va rămînea o parte buna din moştenire, căci se ştia că bătrînul ţinea la perpetuarea şi strălucirea vechiului său nume. Iorgu ar fi împărţit acuma bucuros acea avere cu tînără soţie după moartea bătrînului, dar acesta nu murea, se încăpăţîna să trăiască şi făcea în fiecare dimineaţă o lungă primblare pană la Pester. Purta şapca cu cozoroc ce nu se putuse hotărî s-o părăsească, perucă neagră şi îşi cănea musteţiîe, dar călca voiniceşte şi răpede şi era hotărît să facă copii. Consultase pe toţi medicii din ţară, pe lîngă număroase babe şi călugări, toţi îi luase parale şi-i dăduse leacuri, unele materiale, altele spirituale, dar copiii nu veneau şi Iorgu Prăjescu bătea în pinteni. Un medic îl trimese cu nevăstuica la Gastein, baia la care merg toţi împăraţii bătrîni care se găsesc în stări asă-mănătoare în care se afla cuconu Iancu. Acolo medicul căruia fusese adresat îi recomandă să încerce eine Erdbeerkur (o cură de fragi). Cuconu Iancu, neştiind nici un cuvînt nemţesc, se duse să se sfătuiască cu credinciosul lui fecior ţigan, pe care îl avea de ani şi îl luase cu dînsul. — Măi Dumitrache, ce crezi tu să fie Erdberkur aceea pe care m-o sfătuit doftoru s-o fac ? 744 745 — De, cucoane, răspunse ţiganul după ce se_ scarpină pe cap şi se gîndi cîtva, kur ştim cu toţii ce este şi Erdbeer însamnă fragi, căci în fiecare zi aud cum ie strigă fetele care vin cu panere pline şi văd cum le cumpără stăpînul hotelului şi mulţi din musafiri. Şi ţiganul tăcu, mîndru că a putut lămuri stăpînului său o prescripţie a medicului ce nu o putuse pricepe. — Atunci, zice cuconu Iancu, tu eşti de părere ca să pun fragi la... _ ^ w — Cred, zise ţiganul, ca în fiecare dimineaţă să te aşazi pe o baie de şăzut plină de fragi. Şi aşa se făcu ; cît a stat la Gastein, cuconu Iancu a urmat sfatul ţiganului, stricînd astfel incalculabili kilogrami de fragi de pădure, dar nu se ivi semn de copil nici după trecere de luni. Cuconu Iancu începu să piardă răbdarea, pe cînd Iorgu Prăjescu se făcea tot mai mîndru. Insistă pe lîngă toţi medicii din Ieşi, făgăduindu-le marea şi sarea dacă îl yor pune în stare să aibă un copil. în sfîrşit, doctorul Mâx, mi se pare, îl trimise la Ostanda, cu recomandare expresă să mănînce cît mai multe stridii şi cîte scoici va putea. Prescripţia fu urmată cu sfinţenie şi, o minune ! puţin după întoarcerea lor în ţară, tînăra soţie putu să deie lui cuconu Iancu vestea, de atîta aşteptată, că va fi mamă. Vă închipuiţi pe de o parte bucuria bătrînului, pe de altă deznădejdea nepotului, a cărui situaţie financiară se făcuse din ce în ce mai grea. Cuconu Iancu oricui întîlnea îi zicea cu cea mai adîncă convingere : — Cine vrea să aibă copii la Ostanda să meargă. Prin oraş se exprimau într-adevăr îndoieli asupra fapju- lui că regimul scoicilor fusese pricina minunatei întîmplări, dar aceasta nu este treaba mea : eu mă ocup de fapte şi nu-mi bat capul cu cauzele lor şi nu voi pune la îndoială, că, precum istorisea cu atîta bunăvoinţă cuconu Iancu, paternitatea lui era fără îndoială datorită efectului binefăcător al băilor de mare şi al scoicilor de la Ostanda. Şi acest efect al lor s-a menţinut, căci, după un an sau doi, cuconu Iancu s-a văzut tată fericit a unei a doua fetiţe. Tînăra soţie a bătrînului boier era foarte amabilă şi ni dădea cel puţin cîte o serată dansantă pe fiecare săptămînă. Şi, cu toate că nu am putut niciodată suferi dansul şi că am fost un dansator foarte prost, mă interesam mult la 746 dans, în iarna aceea, domnişoara a cărei frumuseţa şi inteligenţă mă farmecase petrecînd acea iarnă în Ieşi, împreună cu vară-sa, domnişoara Lucia Vogoridi, sub egida bunei noastre prietene, cucoana Catinca Negri, bunica celei dintăi şi mătuşa celei de a doua. Amîndouă domnişoarele erau dansatoare pătimaşe şi excelente, care nu scăpau nici un prilej de dans, şi era lucru firesc ca eu din partea mea să ţin sa fiu cît mai des în societatea acelei cu care visam să mă căsătoresc. Afacerile mele de inimă mergeau, dealtfeli, prost : acea pe care o iubeam era tot atît de cuminte ca şi de frumoasă, perspectiva de a se lega pe viaţă cu un tînăr de douăzeci şi unu de ani care îşi părăsise studiile pentru a urmări nişte visuri cu împlinire cel puţin problematică nu-i zicea nimica, şi deoarece eram dansator prost, dădea bucuros coti-lioanele altora, mai meşteri în arta Terpsihorei, iar eu angajam pe buna Lucia Vogoridi şi o plictiseam rău cu necontenite şi uniforme lamentaţii despre suferinţele mele amoroase. Salonul casei Prăjescu de la Copou unde asemenea întîmplări aveau.^cum am arătat, loc cel puţin o dată pe săptămînă, mi-a lăsat amintiri la care, astăzi, cînd amărăciunea lor este, vai ! de mult trecută, mă gîndesc cu jînd şi cu dor ! Aceste serate dansante erau fără pretenţiuni şi fără eticheta, îmi aduc aminte de Gogo (Gheorghe Alexandru) Catargiu dansînd o sară întreagă în redingotă cu o compresă înfăşurîndu-i capul din cauza migrenei ce-1 chinuia. Nu voi uita niciodată un supeu înaintea cotilionului, făcut din cauză că în sofragerie nu mai încăpea mulţimea oaspeţilor, în ietacul doamnei Prăjescu, cu Alice Jora şi cu Lucia Vogoridi, ele şezînd pe patul stâpînei casei, cu masa ei de noapte suportând tablaua pe care adunasem în sofragerie şi li adusesem o mulţime de bunătăţi, căci numai flămînzi nu ră-mineau musafirii lui cuconu Iancu, iar eu, mîncînd în picioare cu pofta acelei vîrste şi cu bucuria pricinuită de faptul că ■obiectul dragostei mele se arăta în acea sară ceva mai miloasă cu mine, le serveam. Sînt de-atunci tocmai cincizeci de ani, de mult răposat-a întru pomenire cuconu Iancu, la vîrsta, se zicea, de o sută şi doi ani, dar eu tot îmi aduc aminte de dînsul în plantaţiu-nile defuncte ale Copoului, cu mustecioarele lui bine cănite, cu şapca lui de piele cu cozoroc şi cu pantalonii lui albi de nanchin. 747 1 A murit şi tînără doamnă Prăjescu, răpusă de o boala crudă, şi astăzi este căsătorită şi nepoata ei, dar eu tot_ nu uit supeul făcut în ietacul ei cu cele două tovarăşe de tine- reţă. ... T . Una din casele cele mai primitoare din Ieşi era atunci acea a lui Cocriţă (Constantin) Cazimir. Familia lui nu făcuse niciodată parte din boierimea mare, dar^ era una_ din cele mai în vază ale boierimii mici. Fusese căsătorit dintâi cu Elena Stroici, una din femeile cele mai frumoase ce le-a avut, în secolul al 19-lea, Moldova şi despre care am vorbit în întăia parte a acestor Amintiri. Se despărţise după puţini ani de convieţuire, ea se remăritase cu Mihai Suţu şi, cu toate că se apropia tare de cincizeci de ani, era încă foarte frumoasă. Cocriţă Cazimir, care moştenise de la părinţi o avere destul de frumoasă, fiind meşter mare în toate modurile de a rîsipi bani gata, îi văzu în curînd sfîrşitul : feme;, cărţi, băutură, trai nemăsurat, de toate se împărtăşea. Trebuie să adaug însă că avea o inimă de aui% era generos şi prieten de nădejde, totdeauna gata să sară în ajutorul amicilor. Cînd se văzu ruinat, îşi aduse aminte că făcuse altădată nişte studii de drept în străinătate şi intră în magistratură, ajungînd destul de răpede la o preşedinţie de secţie a Curţii de Apel din Ieşi. A ştiut să păstreze în acea situaţie ^reputaţia unui magistrat destoinic şi nevenal, ceea ce, în acea vreme (în domnia lui Cuza), nu se putea zice decît de o foarte mică minoritate de magistraţi. Căderea^ lui Cuza şi încercarea de separatism ridicolă şi totodată criminală^ de la 3 april 1866, la care Cocriţă a luat o parte ostentativă, îl făcură să-şi deie demisia din magistratură şi să se ocupe de avocatură. Această încercare îi reuşi pe deplin : se relevă avocat de frunte, în puţină vreme îşijăcu cea mai^ frumoasă clientelă din Ieşi, cîştigînd de la douăsprezece pînă la cincisprezece mii de galbeni pe an. Se încurcase cu o femeie uşoară, întăia „hetairă" produsa de Moldova, cum o porecli mai tîrziu Alecu Ghica-Briga-dier, numită Mariţa, femeie frumoasă, deşteaptă şi gospodină neîntrecută. Casa lui Cocriţă era ţinută de dînsa în chip minunat şi era frecventată cu plăcere de toţi bărbaţii mai cu vază din Moldova şi de toţi bucureştenii pe care vro întîmplare oareşcare îi aducea în Ieşi. Toţi acei care au avut parte de îmbielşugata ospitalitate de atunci a lui Cocriţă mi-au lăudat chipul admirabil în care era ţinută casa, excelenţa mesei, iar entuziasmul lor, al tuturor, nu mai cunoştea margini cînd vorbeau de farmecul glasului Măritei cîntînd cîntece româneşti. Şi, pentru întăia oară în viaţa lui, Cocriţă Cazimir nu numai că nu avea datorii, dar dispunea şi de bani gata. Dar după mai mulţi ani de trai quasi cinstit, credinţa Mantei fu învinsă de seducţiunile acelui vajnic călău de inimi care, pe la 1868, se întoarse în Ieşi, în persoana lui Alexandru Ghica-Brigadier. El era Cel mai mare frate din cei patru fraţi Brigadi-reşti, fiii lui Ion Ghica-Brigadier şi a lui Filippescu (din Ţara Românească). Porecla de Brigadier li fusese dată pentru a-i distinge de alte ramuri Ghiculeşti şi pentru că bunicul lor, Aiexandru, servise în armata rusască şi ajunsese la gradul de brigadier-general. Alexandru Ghica era înzestrat cu toate însuşirile care pot scoate din minţi femeile, cu deosebire acele al căror ideal este o viaţă uşoară şi de plăceri necontenite : nume ilustru, frumuseţă, inteligenţă excepţional de vie, darul de a se face simpatic, duh strălucitor, uşurinţă de cuvînt, îndămînare la toate^exerciţiile trupului, îndrăzneală, generozitate, avere frumoasă, toate erau întrunite într-însul. Puţine erau acele care-i rezistau. I-a plăcut Mariţa lui Cocriţă şi ea s-a grăbit să-i facă pe voie, părăsind pe vechiul ei prieten pentru a fi, la rîndul ei, părăsită după puţine săptămîni, bineînţeles în schimbul unei frumoase indemnităţi. Bietul Cocriţă se simţi foarte nenorocit în urma acestei părăsiri şi, spre a se mîngîia, s-a apucat din nou de viaţa de exces căreia îi pusese oarecum capăt lunga legătură cu Mariţa. Dar, după vro trei ani de asemenea viaţă, simţindu-se ostenit şi înţelegînd că urmînd astfel nu o va mai duce mult, s-a rugat de prietene în vîrsta să-i găsească o soţie. Peţitoarele nu lipsiră, căci cîştiga foarte mult şi ducea o viaţă din cele mai luxoase. Acea care-i plăcu mai mult fu. Măria Hrisoverghi, o vară în al doilea grad a mea, nepoată de fiică a Elenei Şubin, mătuşa mamei şi sora lui Grigore Ghica. Mama Măriei, Olga Şubin, fusese căsătorită cu un Hrisoverghi, care a murit devreme şi trebuie să fi fost un 743 748 bărbat foarte neînsemnat, deoarece nu-mi aduc aminte să fi auzit menţionîndu-se numele lui de botez pe care îl ignorez încă în momentul în care scriu aceste rînduri. Măria Hrisoverghi era o fiinţă căreia cu drept cuvînt i se poate aplica calificativul de fermecătoare. De talie mijlocie, avea un cap cît se poate de drăguţ, acoperit cu păr bogat de nuanţă castanie închisă, aproape negru, aşezat pe un corp fără greş. Deşteaptă, plină de duh, înzestrată cu un preafrumos talent muzical, era cea mai bună dansatoare a laşului şi juca comedia într-un chip care ar fi făcut onoare oricărei artiste de profesiune. Era şi gospodină bună, deşi am auzit pe vechii intimi ai lui Cocriţă declarînd că Mariţa îi era mult superioară în această privinţă. în cît mă priveşte, am uzat mult de ospitalitatea lui Cocriţă şi a verei mele şi nu i-am găsit greş. Era la dînşii casă deschisă în sensul ce se înţelegea acest calificativ în vremea de demult : pe lîngă musafiri permanenţi, mai putea să vie orice prieten sau cunoscut bun al lui Cocriţă, la dejun sau la masă, fără ca să fie poftit, găsea totdeauna primire bună, îmbielşugată, satisfacere a apetitului şi societate plăcută şi veselă : doamne tinere şi cu duh, prietene ale stăpînei casei, şi musafiri semipermanenţi printre care erau tipuri din cele mai originale. După masa de sară Cocriţă se aşeza invariabil la partida de preferance cu partenerii lui constanţi : doftorul Ottremba, Dumitru Sakellaridi şi un al patrulea care era mai adesea bunul Costică Suţu. Ei aveau, jucînd acea partidă, o limbă specială, numită „graiul sakellaridesc", reprezentînd româneasca vorbită de cei doi fraţi Sakellaridi după treizeci şi cinci de ani trăiţi în această ţară. Fratele mai mare fusese aproape treizeci de ani consul al Eladei la Iaşi şi se căsătorise cu o moldovancă de neam bun, dar cu zestre mică, gospodină bună şi cinstită, care-i hărăzise mai multe fete. Din aceste, cea mai mare alcătuia una din cele mai plăcute flori ale buchetului de domnişoare ieşite în lume atunci. Consulaki, aceasta era porecla sub care se desemna obişnuit cel mai în vîrstă din fraţii Sakellaridi, avusese în ultimul timp nişte neînţelegeri cu ministerul din Atena şi se văzuse silit să-şi deie demisia ; trăia în mare nevoie. Al doiiea frate, Dumitru, nu ocupase niciodată vro funcţie, nu exercitase nici o meserie sau profesiune, nu lucra nici cu mintea, nici cu trupul, nu poseda nici o avere cunoscută 750 şi totuş trăia ca un om căruia nu-i lipseşte nimica : era gras şi rumen la faţă, veşnic bine dispus şi avea veşnic de ales, iarna, între nenumărate invitaţiuni la masă, vara, între tot atîtea, de îndelungată petrecere la ţară. Nu i s-a cunoscut nici o legătură de dragoste. Dumitru Sakellaridi, Sak, cum i se zicea de obicei, nu avea nevoie să se-ngrijască de hrana lui, alţii însărcinîndu-se, şi cu plăcere, să-1 hrănească bine. Era totdeauna bine îmbrăcat şi dacă nu ştiu unde locuia, sigur este că avea un domiciliu, iar în privinţa mijloacelor prin care îşi procura aceste două recvizite ale traiului, lumea le atribuia meşteriei cu care şi el şi frate-său jucau toate jocurile de comerţ ; preferansa, whistul englez, whistul obişnuit la noi, ieralasul rusesc, ecarteaua, pichetul nu aveau taine pentru ei, deşi niciodată n-am auzit ca corectitudinea lor la cărţi să fi dat loc măcar celui mai mic temei de bănuială. Sigur este însă că mai totdeauna ieşeau învingători din luptele de la masa verde, iar că folosul anual ce fiecare din ei îl realiza, din acest condei, trebuia să reprezinte o sumă destul de respectabilă. Dumitru Sakellaridi era un servitor devotat al cucoanelor : li făcea mulţime de mici servicii, avea pentru ele atenţiuni pe cît de număroase, pe atît de delicate. Apoi era de o discreţiune mai presus de orice bănuială : în cei patruzeci şi mai bine de ani ce i-a trăit în Moldova el n-a dat niciodată prilej de bănuială că ar fi fost autorul sau complicele unei intrigi. Sak ducea fără îndoială viaţa unui parazit, dar a unui parazit-om de treabă. Şi era chiar parazit cu oareşcare demnitate : cînd îl luai la vale îţi trimetea mar-turi chiar după ce ajunsese la vîrstă înaintată. Franţuzeasca ce o vorbea sămăna cu româneasca lui. Alecu Ghica prin-zîndu-1 într-o zi cu un dicţionar francez în mînă şi între-bîndu-1 ce cuvînt caută, grecul îi răspunse : — Ze sene comment on ecrit zouitre (caut cum se scrie zouitre), voind să înţeleagă huiire, adică stridii, cuvînt ce el îl pronunţa cum am scris în textul francez, adăugînd că dicţionarul este foarte insuficient. Cu multă greutate parvenit-a Alecu Ghica să-1 convingă că acest cuvînt începe cu litera h şi trebuie căutat acolo. Mai povestea odată că în tinereţe a stat un an la Viena, un an la Londra, un an la Paris, un an pretutindeni, ceea ce rostit în franţuzasca lui suna : 751 — Z'ai ete oun ann â Vienne, oun ann ă Londres, oun ann ă Paris, oun ann partout. Chipul în care pronunţa însă cuvîntul francez an (an) făcea dintr-însul ane, ceea ce înseamnă măgar, în sensul de prost, de unde reieşea că însuş mărturisea că pretutindeni a fost un prost. O personalitate interesantă pe care o găseai aproape în toate _ serile la Cocriţă era doctorul Ottremba, polonez din Galiţia şi colonel-doctor în armata noastră, care sămăna în chip surprinzător cu împăratul Francisc Iosif, ceea ce dădea loc la credinţa, împărtăşită de mulţi ieşeni, că era fiu natural al împăratului Austriei. Ottremba era un medic bun, un bărbat plin de inimă, foarte dezinteresat şi un mare iubitor de muzică ; compusese chiar o operă şi se bucura de simpatiile unanime ale ieşenilor. Mulţi erau acei pe care-i căuta gratis. Mai venea si alt doctor, Max, evreu de naştere, dar botezat, care fusese căsătorit cu o domnişoară Romalo. A fost tatăl artistului Max care a avut atîta succes la Paris şi a murit mai dăunăzi. Era un ginecolog foarte apreciat şi un bărbat iubit în societate. A murit la Bucureşti, unde, în ultima decadă a veacului, se mutase. Viaţa de excese ce o dusese Cocriţă atîta timp îi surpase cu desăvîrşire sănătatea ; puterea şi voinţa-i de muncă începură să slăbească din zi în zi, deveni neglijent, pierzînd termene în procese importante şi numărul clienţilor slăbi în chip simţitor, afacerile începură să meargă prost, cunoscu din nou nevoia. Muri însă înainte ca ea să devie grea de tot. Cu dînsul dispăru un bărbat care jucase un rol de căpetenie în leşul decadenţei. Una din casele care se menţinură timp mai îndelungat a fost acea a lui Toderiţă Paladi. El era un boier din generaţia tatei ; fusese crescut în ţară, ştia prea puţină carte, nici măcar nu putea să vorbească curent franţuzeşte. Dar era bărbat frumos, neobişnuit de nalt, cu o păreche de musteţi formidabile, veşnic încălţat cu botfori. Moştenitor al unei averi frumoase şi căsătorit cu o femeie bogată şi econoamă, 752 păstrase amîndouă averile întregi, deşi de la căsătoria lui tot ţinea casă deschisă şi-şi permitea, cît l-au iertat puterile, cheltuieli atît pentru plăceri legiuite, cît şi pentru altele ex- f tralegiuite. f Soţia lui, Efrosina Ghica, mai cunoscută sub diminutivul de Misica, fiica vestitei cucoane Ilenuţa Catargiu, măritată întăi cu Iorgu Ghica şi apoi cu beizade Iorgu Sturdza, fiul lui Ioniţă-vodă Sturdza, era unul din cele mai curioase tipuri ieşene. Nu frumoasă la faţă, fusese în tinereţile ei ceea ce francezii numesc belle ţemme, iar italienii un bel pezzo di donna, fiind de statură naltă şi bine făcută. Instrucţiunea ei era numai puţin mai presus de acea a soţului ei, însă vorbea curent o franţuzească suferind şi de accent pronunţat moldovenesc, şi de greşeli gramaticale. Nu avea preten-ţiuni de distincţiune, dar era o persoană bună, primitoare, credincioasă cătră prieteni, în stare să facă bine cu toate că ţinea la ban, şi neintrigantă. A avut patru feciori, toţi nalţi, voinici, frumoşi şi risipitori. Ei, la rîndul lor, au lăsat copii mai toţi frumoşi şi voinici, care acuma sînt aproape, dacă nu toţi, căsătoriţi. Bine-înţăles că odată cu moartea lui cuconul Toderaş şi a cucoanei Misicăi i-a urmat răpede în mormînt şi averile ce le lăsase, nenorocire devenită de mult, din nenorocire, regulă imuabilă pentru averile boierimii noastre moldovenească. Cucoana Misica mai avea încă o caracteristică : suduia (înjura) ele minune, precum însumi am avut prilej s-o aud în mai multe rînduri. Puţine zile după sosirea mea în Ieşi am întîlnit pe uliţă pe cineva care sămăna cumplit cu Tornborg, dar deoarece acel cineva era bine, aproape elegant îmbrăcat, mi-am zis că nu poate să fie el. Povestind faptul unor ieşeni, mi-au zis că acel bărbat bine îmbrăcat sămănînd cu Tornborg nu este altul decît el însuş. S-înţelege că m-am informat îndată despre schimbarea întâmplată în situaţia lui materială şi atunci mi s-a lămurit că el descoperise o mină de chihlimbar negru şi făcea din acel produs ţigarete şi feli de feli de alte obiecte de lux, pe care le vindea, s-înţelege, foarte scump. Dar ni- 753 I mene nu a fost în stare să-mi precizeze unde se afla acea mină. Mi s-a mai povestit că vînduse două ţigarete mari, pentru ţigări de foi, cu cîte şăsăzeci de napoleoni, una iui Alecu Balş de la Adjud şi cealaltă lui Bismark şi, precum am aflat mai pe urmă, lucru era adevărat. O bucată de vreme a dus-o Tornborg bine, comerţul lui prospera : îl întâlneai, tot bine îmbrăcat, pe uliţă sau prin băcăliile lui Iby şi a lui Ermacov, cumpărînd feli de feli de mezelicuri şi de delicatese. Pe fiul său însă îl ţinea tot în zdrenţe şi-1 trimetea în fiecare zi la gară ca să vîndă călătorilor ţigarete de chihlimbar negru. Dar în curînd începu să se zvonească că nu a descoperit nici o mină, ci numai un procedeu pentru închegarea prafului de chihlimbar galbăn şi colorarea lui într-o nuanţă sămănînd cu acea a chihlimbarului din Muntenia. Această presupunere a devenit după cîtva timp certitudine, şi produsele lui Tornborg care se vindeau pentru galbeni şi napoleoni au ajuns să se vîndă pentru franci şi, la urmă, le puteai cumpăra aproape pe nimica, iar Tornborg a ajuns din nou jerpelit şi nu s-a mai văzut prin băcălii. leşul avea atunci un excelent primar, Neculai Ganea, căruia îi datoreşte asfaltul precum şi alte lucruri şi obiceiuri bune, iar administraţia ţinutului era asemene în mîni destoinice şi cinstite, căci Leon Negruţi era prefect. Despre poliţie, în^capul căreia era Iorgu Lăţescu, fratele mai mic a lui Toderiţă şi a lui „Jujinel", nu se auzeau acelaşi cuvinte de laudă. Prim-preşedinte al Curţii de Apel era Dimitrie Ro-setti-Solescu căruia i se reproşa că abuzează de influenţa lui asupra colegilor săi pentru a face „hatîruri", nimeni însă nu punea la îndoială onorabilitatea lui. Curtea de Apel din Ieşi se bucura, dealtmintrelea, în toată ţara de o excelentă reputaţie şi trecea mai ales drept foarte independentă chiar faţă de guvern. Asfaltul, care s-a dovedit o mare binefacere pentru Ieşi, a avut darul, în primele luni, să atragă pe capul vrednicului primar blăstămurile birjarilor şi a vezeteilor particulari, căci caii lor, nedeprinşi să calce pe o suprafaţă atît de netedă, lunecau şi cădeau întruna. Dar caii învăţîndu-se cum să calce, iar birjarii şi vezeteii cum să-i mîie pe asfalt, blăstămurile in curînd s-au schimbat în binecuvîntări. 754 Capitolul XX CINE SUNT CIOCOII? TITLURI ŞI GENEALOGII. CĂDEREA CONSERVATORILOR LA 1876 La Ieşi erau atunci două societăţi : întăia şi a doua, adică acea boierească şi acea neboierească, şi cînd se vorbea de acea neboierească, ea, bineînţeles în gurile boiereşti, era desemnată prin denumirea de : a doua, lucru care făcea mult sînge rău mai ales sexului frumos din această de pe urmă categorie. Amîndouă societăţile se mai distingeau prin faptul că fiecare din ele arunca celeilalte calificativul de „ciocoi". Pentru cercurile boiereşti, ciocoii erau toţi acei care, neapar-ţinînd micului grup de familii care pusese mîna, în cursul celor două veacuri trecute, pe monopolul puterii în stat, se ridicase peste popor şi peste negustorimea indigenă şi mai cu deosebire parveniţii. Aceasta era semnificarea ce, în copilăria mea, se dădea, în casă la noi, acestui cuvînt, prin care se mai înţelegea o fiinţă lipsită de demnitate, slugarnică, fără scrupule şi linguşitoare. Spre marea mea surprindere, mai dezvoltîn-du-mi-se mintea şi începînd a face observaţiunile mele personale, am constatat două fapte : întăi că oameni din clasele de jos ne numeau pe noi, membrii boierimii mari, ciocoi, fără însă a lega de această apelaţiune aceleaşi însuşiri urîte care, în accepţiunea boierească a cuvîntului, erau nedespărţite de ea, ci altele, de :^om nedrept, îngîmfat, hrăpi-tor, crud şi brutal. Al doilea că, în lumea noastră, a boierimii mari, erau mulţi bărbaţi cărora tata li atribuia tocmai acele însuşiri răle care, după accepţiunea boierească a cuvîntului ciocoi, erau nedespărţite de orice fiinţă avînd drept la el. Şi mult, in vremea adolescenţii mele, _muncitu-mi-am crierii pentru a dezlega enigma ce o alcătuieşte aruncarea, de la o clasă la alta, a acestui cuvînt de care fiecare din ele leagă cusururile ce le atribuie celeilalte. Mai tîrziu, cînd am început să mă ocup mai serios de istorie, de semnificarea cuvintelor vechi şi de originea lor, am pierdut mult timp în încercări să rezolv această problemă şi mărturisesc^că am ajuns acuma la vîrstă de şaptezeci şi doi de ani fără a-i fi găsit soluţiunea. Cuvîntul mi se pare că vine de la cioc, cuvînt sub care poporul înţelege ceea ce numim barbişa. Să fi fost oare întrebuinţat acest cuvînt şi pentru accepţiunea 755 i de barbă ? în acest caz, cuvîntuî de ciocoi ar fi apanajul boierimii mari care, numai ea, avea dreptul să poarte barbă. A fost el oare întrebuinţat pentru a desemna o barbă mai mică, ce ar fi fost purtată de boieri mărunţi ? Cunoştinţile mele limbistice şi etimologice precum şi acele privitoare Ia regulile asupra portului, barbei Ia noi în vechime sunt prea slabe pentru a-mi permite să mă pronunţ asupra unei aşa de vajnice chestiuni. De mult privesc cuvîntul ciocoi ca o injurie ce oligarhia în curs de stingere si cealaltă, în curs ascendent, şi-o aruncă reciproc de mai bine de un veac, fără măcar a-i cunoaşte semnificarea exactă. în acea dintăi, ca şi în acea de a doua, s-au găsit totdeauna nu puţini care meritau pe deplin metehnele ce i le imputa partea adversă. Adaug că am auzit pe ţăran făcînd următoarea distincţiune între cele două categorii care-şi aruncau una alteia epitetul în chestiune : pe cei mari îi numea ciocoi, iar pe acei mici ciocoieşi, îi ura şi-i urăşte însă din inimă şi pe unii, şi pe alţii. Dar această digresiune m-a dus departe de subiectul meu, care este aşa-numită „a doua societate" din Ieşi în iarna anului 1874—1875. Ea cuprindea multe femei drăguţe şi deştepte, precum şi bărbaţi de valoare. Distincţiunea între ele a mers tot slăbind, astăzi acea dintăi aproape nu mai există. O trăsătură ridicolă a rămăşiţilor boierimii rămasă în Ieşi, de care n-a rămas îndemnă nici acea din Bucureşti, a fost mania genealogiilor fantastice a originilor străine şi imaginare, a titlurilor şi a blazoanelor închipuite ce această lume şi le atribuia fără umbră de temei. Familiile Balş şi Sturdza, spre exemplu, existau fără îndoială în ţară din veacul al cincisprezecela şi de atunci au ocupat necontenit o poziţiune în vază în marea boierime moldovenească. Dar nemulţămiţi cu această situaţiune, şl una şi alta au căutat să-şi atribuie o origină pe cît de fantastică, pe atît de străină. Bălşeştii şi-au căutat originea în Provansa, la Napoli, în Muntenegru, la o epocă cu mult posterioară acelei în care ocupau un loc de frunte în Moldova, uzurpînd totodată blazonul neamului Baux, cu toate că la Arhiva Statului se păstrează pecetea cu un secol şi jumătate mai veche a lui vtori logofăt Gheorghe Balş, cu totul diferită de acea a familiei Baux şi cu totul lipsită de coroana contală a neamului de origine provansaîă, asumată 756 I de Bălşeştii de astăzi. Iar Sturzeştii au căutat o origine mai falnică într-o legătură cu totul imaginară cu familia austriacă a conţilor Turzo, pe care au maghiarizat-o, şi apoi, înşelaţi de nişte nemeşi falsificatori din Ardeal, s-au înrudit cu Vlad Dracul. Şi noi constatăm că, în ciuda acestor genealogii ilustre, în veacul al 17-lea Sturzeştii se mulţămise cu un modest diplom de nobleţă ardeleană, dat lui Chiriac Sturdza de domnul ardelean Mihai Apafi şi de blazonul recunoscut de acesta, surmontat de o simplă coroană de nobil, ceea ce nu i-a împiedecat ca în veacul trecut să asume coroana contală şi chiar titlul de conţi. Nu mai vorbesc de Ghiculeştii din Moldova care se trag din Dimitrie Sulgiaroglu şi Cate-rina Ghica, sora lui Grigore Ghica al III-lea, şi care nici într-un chip nu vor să se scoboare din acel Sulgiaroglu ci pretind că se trag cînd din cutare membru al familiei Ghica, cînd din altul. Atît bunul meu, Grigore Ghica-vodă, cît şi tată-său, Alecu Ghica, nu stăteau la îndoială pentru a se declara urmaşi ai lui Dumitru Sulgiaroglu despre care ziceau că a fost : „un bărbat foarte de ispravă". Unii membri din familia mea n-au stat la îndoială pentru a se face de rîs împodobind blazonul lor cu o mantie şi cu casca de argint sub pretext că suntem de neam suveran. Se ştie că un nefericit ţărigrădean, numit Antonie Ruset, a cumpărat de la turci, în veacul al şăptesprezecelea, cu bani, domnia Moldovei şi că, după trei ani de domnie, a fost scos din scaun şi dus în lanţuri la Constantinopol, unde turcii l-au torturat pentru a scoate de la el banii ce nu se pricepuse să-i facă în timpul cît ocupase scaunul atît de decăzut atunci al Moldovei. Şi acesta era temeiul pentru care oameni, ce nu se trăgeau din el, ci din fratele său, se pretindeau de neam suveran. Dar, în această privinţă, culmea ridicolului a fost atinsă de o familie de origine ţărigrădeană care a dat ţării mai mulţi domni, bineînţeles din epoca de cadenţă desăvîrşita a principatelor, care, sub cuvînt că strămoşii ei au dat domni şi Moldovei şi Ţării Româneşti, au găsit cu cale să aşăze peste blazonul lor acel al Hohenzollernilor, mai împodobin-du-1 cu deviza : Nihil sine Deo. i Titlul de prinţ era bineînţeles acel care făcea mai cu deo- k sebire obiectul aspiraţiunilor acelei lumi. Toţi urmaşii fami-I liîlor fanariote din care lăcomia turcilor făcuse, sub ve- * 757 chiul nume de domni, nişte arendaşi şi exploatatori fără milă ai acestor ţări, schimbaţi de capriciul şi interesele paşa-lelor după puţini ani, uneori după puţine luni, asumau titlul de prinţi şi prinţese, deşi vechiul obicei dădea fiilor domnului titlul de beizade, sau fiu de bei, iar fiii acestor de pe urmă nu mai aveau drept la nici un titlu. Şi această slăbiciune, departe de a deveni un lucru al trecutului, se lăţeşte şi sporeşte din zi în zi : numărul prinţilor români devine din an în an mai însemnat. în timpul ocupaţiei germane de la 1916—1918 se constituise în Bucureşti un feli de comitet compus din membri ai elitei bucureş-tene care, prevăzînd nişte mari schimbări în constituţia ţării şi stabilirea unui nou regim, mai puţin democratic, s-a pus pe lucru spre a alcătui un nou proiect de alcătuire a ţării. Comitetul din care făceau parte mai multe doamne care, precum se întîmplă de obicei în asemenea cazuri, erau mai pline de zel decît bărbaţii, a ajuns destul de răpede la articolul 12 care, precum se ştie, interzice românilor să poarte titluri de nobleţă străină ca : principe, marchiz, conte, baron etc. ; avînd în vedere importanţa acestui articol ce era hotărît să-1 modifice cu desăvîrşire într-un sens cu totul contrar, 1-a discutat în chip atît de temeinic şi de conştiincios încît, la plecarea din Bucureşti a nemţilor, era încă departe de a fi terminată discuţiunea şi de a se fi luat o hotărîre în ceea ce privea modificările ce aveau să i se aducă. Materia acestor scrieri fiind prin excelenţă istorică, ni s-a părut inutil să încărcăm aparatul de note cu alte detalii de această natură, cu atît mai mult cu cît autorul nu are pretenţia, în general, să stabilească adevăruri, ci să comunice impresii personale sau amintiri rămase în familie, pe care le dă ca atare ; chiar Amintirile sale nu au nevoie de prea multe lămuriri, marile evenimente la care ele se raportează (Revoluţia de la 1848, domnia lui Cuza, Unirea etc.) fiind binecunoscute astăzi, cititorul avînd la dispoziţie un mare număr de sinteze de specialitate pentru lămuriri suplimentare. Scurtele noastre comentarii urmăresc doar să precizeze unele amănunte cu privire la împrejurările sau persoanele, amintite pe parcurs, avînd o cît de mică legătură cu literatura ; ele încearcă, de asemenea, să determine cadrul istoric şi baza documentară a povestirilor lui Radu Rosetti, în care elementele generale corespund, de regulă, adevărului istoric, dar în care substanţa epică propriu-zisă este imaginară. PĂCATELE SULGERIULUI Romanul a apărut în 1912, la Bucureşti, tip. Independenţa, 181 p. A doua ediţie, fără modificări, a fost tipărită la Iaşi, în Editura „Viaţa românească", 1924, 249 p. C. Spiru-Hasnaş, criticul revistei Flacăra, găseşte micului roman unele merite, în primul rînd autenticitate : „...cu toată modestia sa, autorul nu este un simplu culegător de povestiri, căci acele chipuri şi fragmente răzleţe se îmbină într-o imagine totală a vieţii unui sat din Moldova, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Eroii păstrează încă ceva din familiaritatea, din cruditatea de linii în care prezentăm chipurile într-adevăr cunoscute" ; el remarcă şi coloratura socială a 761 romanului şi îl apropie de Ciocoii vechi şi noi şi de Suflete moarte (C. Sp. Hasnaş, .,Pacate]e sulgeriului" de Radu Rosetti, în Flacăra, \ 19l"2, nr. 52, p. 41*—415). După cum mărturiseşte autorul în Cuvînt înainte, micul roman înfăţişează. în linii mari cel puţin, evenimente şi personaje reale, a căror istorie s-a transmis în familie. Adevărata „cheie" a personajelor o oferă fiul scriitorului, generalul Radu R. Rosetti, în studiul său Familia Rosetti, voi. I, Coborîtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitis, Bucureşti, 1938, p. 101—102. Prototipul lui Mihalache Strilea, eroul romanului, este stolnicul Lascarache Ruset (cea. 1725—1775), descendent al lui Constantin Cupariul Ruset, capuchehaie a lui Duca-vodă la Constantinopol. Povestitorul rememorează pe scurt începuturile familiei în capitolul V •al romanului unde, sub cei doi fraţi Lastrllas, originari din Catalorna, trebuie să vedem pe cei doi fraţi Rousaitis, cărora tradiţia de familie le atribuie o origine italiană. Fratele eroului, Lascarache Strilea, ar fi de fapt Ştefan Rosetti, fratele Iui Lascar Rosetti, iar Smaranda Mogîldea o înfăţişează cititorului pe Ileana Dimaki, soţia stolnicului (în roman, a sulgerului). Sub înfăţişarea vornicului Dumitrache Ţifescu, „cunoscut în toată ţara pentru lăcomia şi neîndurarea ce o arătase faţă de răzeşii care aveau nenorocirea să-i fie megieşi", se ascunde — cum spune Radu Rosetti în acelaşi Cuvînt înainte — un personaj care „a trăit mult mai aproape de noi" ; acesta esie, cum arată fiul scriitorului (cf. Radu R. Rosetti, Mărturisiri, voi. I. Bucureşti, 1940, p. 41), poetul Costache Co-nachi, marele latifundiar despre care tot Radu Rosetti scrie, în Amintiri, că ştie „fapte cari, comise în ziua de astăzi, ar duce pe autorul lor în faţa Curţii cu juraţi fără speranţă de achitare". Alegerea numelui sub care se ascunde acest personaj nu este însă nici ea întîmplătoare ; Ilie Ţifescu este numele unui boier rămas în memoria poporului ca un mare spoliator (cf. I. Tanoviceanu, Marele spătar llie Ţifescu şi omorîrea lui Miron şi Velişco Costin, în Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., tom XXXII, Bucureşti. 1910). POVEŞTI MOLDOVENEŞTI Volumul a apărut în anul 1920, la Editura „Viaţa românească" din Iaşi. 236 p., cuprinzînd douăsprezece nuvele aranjate cronologic, după data acţiunii relatate, între 1650 şi 1892 : Ceasul cel rău (1650), Necredinţă silită (1683), Dărmăneasca (1782), Părintele Zosim (1798), Haiduc şi tâlhari (1808—1811), Un suflet mărinimos (1821), Lepădarea de lege (1823), Păţania cucoanei llenuţei (1843), Ţiganul (1844), A doua i 762 * căsătorie a vornicului Nicu Mo\ildea (1851), Fesa ingrată (1858), Un vis istoric (1892). M. Sevastos recenzează favorabil cartea în Viaţa românească XIII, 1921, nr. 7, p. 135—136, preţuind fondul documentar al naraţiunilor şi realismul lor : „D. Radu Rosetti a studiat profund rînduielile sociale din trecutul Moldovei. Multe documente... au trecut pe subt ochii d-sale de cercetător imparţial. Dar d. Rosetti nu şi-a luat subiectele numai din documente, ci... a ascultat taclalele părinţilor şi ale bunicilor... Aceste povestiri din bătrini le ascultăm, la rîndul nostru, din gura d-lui Rosetti". Şi mai departe : „în opera d-sale ştim că nu-i vorba de nişte eroi închipuiţi de autor, ci de nişte oameni care au trecut pe aici în carne şi oase". Necredinţă silită Ca în foarte multe din aceste povestiri, cadrul istoric este real, bazat pe lectura surselor istorice ; citatele din primele pagini sînt din cronica lui pseudo-Nicolae Costin, cunoscută din Letopiseţele Ţării Moldovei publicate de M. Kogălniceanu, ediţia a doua, Bucureşti, 1873, voi. II, p. S şi, respectiv, 22, iar cel referitor la metodele inumane de tortură născocite de Duca este din cronica lui Neculce, din acelaşi volum, p. 216. Eroii povestirii nu apar însă în nici o sursă istorica, deşi numele lor nu sînt inventate ; un căpitan Decusară apare astfel în cronica lui Neculce, iar familia Hăbăşescu este cunoscută şi ea, un hatman Vasile Hăbăşescu fiind menţionat printre credincioşii lui Ştefan Petriceicu, deci duşman lui Duca-vodă. Dărmăneasca începutul povestirii, cu prezentarea bunicului său, hatmanul Răducanu Rosetti, este conform relatării din Amintiri, voi. I, capitolul II. Evenimentele propriu-zise au la bază, probabil, o tradiţie de familie ; important este că familia Dărmănescu exista într-adevăr în ţinutul Pietrii, însă Darie, despre care autorul lasă să se înţeleagă că ar putea fi fiul nelegitim al bunicului sau, nu se putea naşte în 1782, cînd se petrece acţiunea, iordache L>ane Dărmănescu, „unul din spiritele cele mai agitate ale vremii" (D. Popovici) l, cărturar şi complotist cunoscut în 1 D. Popovici, La litterature roumaine â l'Epoque des Lumieres, Sibiu, 1945, p. 125. 763 epocă, era pe atunci om în toată firea. Un Const. Stăncescu copia pentru el încă în 1772 un exemplar din Telemah, romanul lui Fenelon (ms. 342 de la Biblioteca Academiei). Darie este, dealtfel, numele real al familiei, de origine grecească, iar Dărmănescu este un cognomen adăugat după numele unei moşii (cf. şi N. Iorga, Francmasonii şi conspiratorii în Moldova secolului al XVIII-lea, în Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., seria III, tom VIII, Bucureşti, 1928). Un suflet mărinimos Bătrînul prieten al autorului, care apare în această povestire, „fecior de beizadea grecească", Costică Suţu, este fiul lui Nicolae Suţu şi nepotul domnului Alexandru Suţu, mort în 1S21, se pare, în urma unei infecţii provocate de medicul său personal, Hristaris, membru influent al Eteriei. El va reveni de mai multe ori şi în paginile Amintirilor. Ţiganul Robia fusese desfiinţată în Moldova, în 1844, doar pentru ţiganii statului şi ai bisericii ; decretul domnesc exprima însă speranţa că şi proprietarii particulari vor urma acest exemplu şi vor elibera robii lor, cu timpul, fără despăgubire. Robia va fi desfiinţată definitiv abia în 1855, de Grigore Alexandru Ghica. ALTE POVEŞTI MOLDOVENEŞTI Volumul a apărut în anul 1921, la Iaşi, în Editura „Viaţa românească", 250 p., cu următorul sumar : Dreptatea lui Constantin-vodă Duca, Prieten, Spovedania başbulucbaşei, Hoţul mitropolitului, Ţigăncuşa de la ietac, Pentru ce Costică Tomşa a rămas burlac, Cavalerism, Drîmbă. Dintre puţinele ecouri în presă trebuie semnalat articolul lui N. Da-videscu, Moldovenismul d-lui Radu Rosetti (în Rampa, 12 dec. 1921 ; republicat în Aspecte şi direcţii literare, voi. II, Bucureşti, 1924, p. 71—73 ; şi în ediţia Margaretei Feraru, Aspecte şi direcţii literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 188—190). El găseşte că „povestirea e... prin chiar esenţa ei lipsită de intelectualitate" şi că paginile poveştilor »se închid în atmosfera caldă şi adormitoare a unei evocări de dulce reverie, pe care un bunic simpatic o face, într-o seară de iarnă, nepoţilor strînşi în jurul unui ceaun". Ideea că povestirile lui Rcsetti au calităţi soporifice reapare într-o notiţă din Flacăra (revistă care republică şi ea articolul lui Davidescu în nr. 21 din 26 mai 1922), redactată cu evidentă rea-credinţă ; polemistul anonim vorbeşte de „un stil de o neobişnuită putere anestezică" şi crede că povestirile „încep zadarnic : cititorul sforăie de mult". Ironiile continuă în aceeaşi gamă : „Volumul d-lui Rosetti costă numai 22 de lei, totuşi nu e deloc o bună afacere ; preţul celui mai bun praf do dormit se ridică Ia 12 lei..." (Flacăra, VII, 1922, nr. 17, 1 aprilie, p. 256). M. Sevastos reia obsesia şezătorii, deşi impresia generală asupra volumului este favorabilă : „întîmplări vechi, adevărate, petrecute cîndva pe aceste locuri, dar înflorite puţin de bătrînii care le-au istorisit, generaţie după generaţie, cînd stăteau sara la taclale, în jurul unei oale cu vin..." (M. Sevastos, Radu Rosetti; Alte povestiri moldoveneşti, în Viaţa românească, XIV, 1922, nr. 5, p. 286—287). EI remarcă în plus simpatia faţă de ţărani: „Deşi fiind din clasa boierească..., D. Rosetti, c-un gest de nobilă răzvrătire, s-a eliberat de subt povara tradiţiilor şi a interesului personal şi a luat apărarea ţărănimii c-o îndîrjire parcă de fiu al acestei clase obijduite". Dreptatea lui Constantinrvodă Duca întîmplarea care stă Ia baza povestirii nu este menţionată în cronica lui Nicolae Costin, cum spune autorul în nota finală, pentru simplul motiv că această cronică nu cuprinde istoria domniilor lui Duca-vodă. Radu Rosetti o cunoaşte, ce e drept, din culegerea de letopiseţe a lui Kogălniceanu, folosită şi pentru alte povestiri, unde textul cronicii este într-adevăr atribuit lui N. Costin. însă cînd Rosetti publica povestirea aceasta, eroarea de atribuire a lui Kogălniceanu era cunoscută de mult ; ea fusese corectată de I. Sbierea încă din 1897 şi apoi temeinic demonstrată într-un studiu al lui C. Giurescu din 1907, Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, în Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., seria a N-a, tom XXX, p. 273—309. Partea curioasă a acestei scăpări din vedere e că în acelaşi volum de memorii academice în care figurează comunicarea lui Giurescu apăruse şi continuarea unei ample cercetări a Iui Rosetti însuşi, Despre cenzura din Moldova. Să fie acesta un semn că Rosetti scrisese povestirea sa cu mult înainte ? Textul din cronică, de la care pleacă Rosetti, este acesta: „Şi în domnia lui au tăiat capul lui Goie, căpitanul de la Cohurlui, cu pravila, 765 734 pentru că iu răpit uă fată, logodnica altuia, şi l-au îngropat la «Sfîntul Neculai» şi bucatele lui încă au dat fetii" (Cronicele României, ed. a Il-a, Bucureşti, voi. II, 1872, p. 48). Prieten Cadrul istoric al povestirii este, în linii mari, real ; banul Savin Zmuncilă şi jicnicerul Motoc au făcut parte într-adevăr dintre boierii care l-au urmat pe Cantemir în exilul din Rusia (ei sînt menţionaţi şi în cronica lui Neculce) ; mitropolitul Ghedeon de Agapia (1708—1723) este şi el un personaj istoric. Ţigăncuşa de la ietac Malek Adhel, personajul citat în text, este eroul romanului Mathilde de Mărie Risteau Cottin, „le frere de Saladin et le plus redoutable guerrier de VAsie", totodată prototip de frumuseţe orientală, avînd „la plus majestueuse figure, un air fier et marţial, un regard oii la noblessc d'une belle âme se peint tout entiere". Romanul a fost tradus în româneşte de Costache Conachi*: Madama Coten, Matilda. Roman istoric. Tradus din franţuzeşte de logofătul şi cavaler Costache Conachi, Iaşi, 1844, 3 voi. Pentru ce Costică Tomşa a rămas burlac Este o povestire avînd la bază o întîmplare reală ; Costică Tomşa este de fapt Costică Suţu, participant la vînătorile de la Căiuţi (cf. Radu R. Rosetti, Mărturisiri, voi. I, Bucureşti, 1940, p. 23). Drîmbă Altă povestire plecînd de la fapte reale, a căror desfăşurare autorul o cunoaşte din familie. Vechilul Mocreanski, amintit de Drîmbă, era vechilul curţii din Căiuţi, pomenit în Amintiri din copilărie ca „avînd o mare influenţă asupra tatei" ; povestirea s-ar raporta deci la evenimente cunoscute direct autorului. 766 AMINTIRI CE-AM AUZIT DE LA ALŢII Volumul este publicat în Editura „Viaţa românească", Iaşi, [f.a.], 287 p. ; cartea apare prin toamna anului 1922, fiind recenzată în Adevărul literar şi artistic, nr. 103 din 12 noiembrie 1922, p. 6, în cuprinsul rubricii „Cărţi şi reviste". Autorul anonim, deşi prezintă cu simpatie cartea, este departe de a-i înţelege valoarea documentară, consi-derînd-o doar ca un fel de prelungire a povestirilor sale cu subiect istoric ; după el, Radu Rosetti „înviază, ca din cronici uitate, pagini întregi de suveniruri bătrîne, cu tot pitorescul atmosferei". Şi mai departe : „Fără literatură, fără frază pompoasă, ci într-o enunţare simplă, sfătoasă şi pornită la vorbă mai mult din curiozitate, Amintirile curg ca un basm şi ne duc cu ele pentru o clipă de reculegere şi întoarcere înapoi". Autorul vedea îrt Radu Rosetti un simplu paseist ! într-o parte considerabilă a sa, acest prim volum al Amintirilor dezvoltă memoriul academic Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuş şi Rosetti (Analele Academiei Române, mem. secţ. ist., tom XXVIII, Bucureşti, 1906) ; textul de aici este reluat, cu mai multe amplificări şi modificări, în primele două capitole şi, fragmentar, în cuprinsul capitolului VI (despre Răducanu Rosetti „cel tînăr", Lascăr Rosetti, episodul cu „zăcuţia" etc). Toate citatele care apar traduse în româneşte în Amintiri erau date în original în acest memoriu. Capitolele II şi III au mai fost publicate, sub acelaşi titlu ca în volum (Un boier mare şi o casă boierească de la începutul secolului trecut), în Viaţa românească, XIV, 1922, nr. 8, p. 161—170 şi nr. 9, p. 348—366 ; diferenţele între cele două versiuni sînt minime. în nr. 9 al revistei, textul apare cu nota : „Din volumul de Amintiri care se. află sub presă". Capitolul VIII, Cîte ceva despre Mihai Sturdza, familia şi anturajul lui, a apărut în aceeaşi revistă, nr. 10, p. 80—96, sub titlul prescurtat Mihai Sturdza, familia şi anturajul lui, cu nota : „Din volumul de Amintiri, care se pune în vînzare zilele acestea". (1) Deşi făcută în trecere, remarca privitoare la interesele materiale care dictau atitudinea lui Miron Costin faţă de Cantemir şi Duca devanseaw cu cîteva decenii concluziile istoriografiei noastre; intuită de Şerban Cioculescu, în 1944 (foiletoanele din Ecoul, II, nr. 239 şi 247, şi din Tribuna poporului, I, nr. 4 şi 25), ipoteza unei personalităţi complexe, în care cronicarul şi omul politic se disociază, este argumen- 767 tată pe larg abia în urmă, în cartea lui D. Velciu, Miron Costin, Bucureşti, Editura Minerva, 1973. (2) „Tăierea" lui Manolache Bogdan şi a lui Ioan Cuza a impresionat puternic pe contemporani ; unul dintre aceştia, rămas anonim, a relatat evenimentul înttr-o cronică rimată care a avut o răspîndire notabilă : Stihuri asupra pieirii vornicului Manolachi Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza (cf. Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, Bucureşti, Editura Academiei. 1967, p. 197 şi urm.). (3) Cele trei fiice ale Eufrosinei, născută Mânu, a doua soţie a hatmanului Răducanu Rosetti, bunicul scriitorului, erau la rîndul lor de o frumuseţe strălucitoare. Lor le închină Daniil Scavinschi două ode pe care Iacob Negruzzi le publică abia în 1870 : Odă întru mărirea frumuseţii a trei fecioare fiice a d-sale marelui hatman R. R. şi Tot pentru aceleaşi surori (cf. I. Negruzzi, Un vechi manuscript, în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 1, p. 44—46). (4) Episodul la care se referă Radu Rosetti este relatat în scrisoarea a XII-a, O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848 (cf. Ion Ghica, Opere, ediţie de I. Roman, voi. I, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 250). (5) întîmplarea povestită de Rosetti este, se pare, autentică; ea apare şi în Introducerea la Scrisorile către V. Alecsandri ale lui Ghica, cu unele diferenţe. Astfel, grecul nu era chiar consulul Eladei la Iaşi, ci doar „un dăscăluş, anume Căminarache"', care ţinea locul diplomatului plecat în concediu, iar Costache Sturdza era şi el „locotenent de domn", întrucît Mihai Sturdza se găsea în călătorie prin Europa (evenimentele se petrec în 1842). încheierea conflictului este însă identică : „Grecu i-a sărutat mîna şi astfel s-a închis incidentul" (I. Ghica, op. cit., voi. I, p. 116). (6) Despre familia domnitorului Grigore Alexandru Ghica, bunicul său matern, şi ascendenţa sa, precum şi despre înrudirea familiilor Ghica şi Sulgiaroglu, autorul publicase în 1902 un studiu în Convorbiri literare, XXVI, nr. 9, p. 793—818 : Despre urmaşii lui Grigore Ghica-vodă IU şi originea Ghiculeştilor din Moldova, în care dezvoltă argumentele amintite pe scurt aici. Corectitudinea cercetării sale este confirmată recent de Ştefan S. Gorovei, Observaţii noi într-o controversă veche (Familia Ghica din Moldova), în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol", XV, 1978, p. 315—324. (7) După o tradiţie păstrată în familia domnitorului Cuza, o parte a celor arestaţi a scăpat îmbătînd escorta cu vin cumpărat la Galaţi de soţiile lor (cf. N. B. Cantacuzino, Amintirile unui diplomat roman, Bucureşti, 1944, p. 21—22). AMINTIRI DIN COPILĂRIE Volumul a apărut la Bucureşti, în 1925, în Imprimeria Fundaţiei culturale «Principele Carol", 260 p. Cartea trebuie să fi apărut însă spre sfîrşitul anului, dacă nu chiar la începutul anului următor, pentru că părţi ale ei apar în Adevărul literar şi artistic pînă în decembrie 1925; este puţin probabil ca ele să fie ulterioare apariţiei cărţii în librării. Capitolul I, Cele dintîi amintiri, a apărut aproape în întregime în nr. 249 (13 septembrie), p. 3 ; nr. 254 (18 octombrie), p. 2 şi nr. 256 (1 noiembrie), p. 2, cu titlurile : Amintiri. Partea a doua, O călătorie de la Pralea la Iaşi şi altele şi, respectiv, Curtea de la Căiuţi. Capitolul IX, Una din cele de pe urmă curţi boiereşti din mijlocul veacului al XlX-lea, a fost întîi publicat aici, sub titlul puţin modificat: Una din cele de pe urmă curţi boiereşti din Moldova în veacul trecut, în nr. 258 (15 noiembrie), p. 2 (Un vechil de modă veche) ; nr. 259 (22 noiembrie), p. 3 (Oameni de altădată) şi nr. 261 (6 decembrie), p. 2 (Ospitalitatea veche). Toate aceste texte prezintă minime modificări în revistă, în general lipsind pasajele de legătură dintre diferitele întîm-plări, eliminate probabil de redacţie. (1) Episodul cu frumoasa Rada, morăriţă de la Pralea, este povestit în Cavalerism din voi. Alte poveşti moldoveneşti, aşa cum povestea căpitanului Zaharia Vîntul, devenit părintele Zosim, amintită peste cîteva pagini, este relatată pe larg în Părintele Zosim, din acelaşi volum. (2) Admiraţia lui Greniar pentru mama scriitorului, prinţesa Aglae, este mărturisită în amintirile acestuia: »C'est, je crois, la plus grande et parfaite beaute que j'aie rencontree. Elle etait brune comme son pere, dont elle avait les traits fins et reguliers, des yeux superbes aux longs cils et surtout des sourcils d'une courbe et d'une finesse invraisemblables. Raphael ne les eut pas mieux dessines" (cf. Barbu Sluşanschi, Un poete francais patriote moldave: Edouard Grenier en Moldavie, Paris, 1933, p. 14). însă sentimentele sale nu se îndreptau spre aceasta, ci spre sora ei, Natalia, cărea îi va dedica şi o poezie, A Madame la Princesse N., datată 1856 (op. cit., p. 44). (3) Alte surse indică drept autor al articolului 426 din Regulamentul Organic al Moldovei, cel care deschidea legal calea Unirii, pe poetul Costache Conachi (cf. G. T. Kirileanu, Ideea Unirii la marele logofăt Costache Conachi, în Convorbiri literare, XLII, 1909, nr. 1, p. 55—59). 768 769 (4) Credinţa că moartea poetului Hrisoverghi este urmarea aventurii cu frumoasa Catinca Beldiman este, după toate aparenţele, o legendă romantică ; Hrisoverghi moare la vîrstă de douăzeci şi şase de ani, ca urmare a unei tuberculoze osoase pe care încercase zadarnic s-o trateze cu ani înainte, la Viena, Ischia etc. (5) Soacra scriitorului, Henriette Bogdan, era fiica poetului Nicolae Dimaki, a cărui operă a fost pusă în valoare abia în ultimii ani, de Şerban Cioculescu (cf. art. său Întîia noastră comedie originală, „Sfatul familiii", în voi. Varietăţi critice, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 93—121). Ion Ghica o cunoscuse şi, scriindu-i lui Rosetti în 1888, de la Londra, îl ruga să prezinte omagiile sale „â Mme Rosetti, dont j'ai eu l'avantage de connaître la mere, cette charmante et excellente Henriette Bogdan..." (scrisoare inedită, la Biblioteca Academiei R. S. România, fond I. Ghica, dcxiv ; (6) Grigore Ghica a fost primit, îri iunie 1855, de împăratul Franz Iosif, aflat la Cernăuţi, însă el n-a putut fi atras de sfera de influenţă a austriecilor (cf. L. Boicu, Adevărul despre un destin politic, Iaşi, Editura Junimea, 1973, p. 86). (7) Informaţia este exagerată pentru că în 1856, la Iaşi, au apărut doar trei noi gazete, toate fără mare importanţă : Buletinul Stelei Dunării (nr. 1—5) şi L'Etoile du Danube (nr. 1—9), ambele legate de gazeta unionistă Steaua Dunării, apărută în anul precedent, şi Nepărtinitorul (nr. 1—21). (8) Motivele pentru care N. Istrati trece pe neaşteptate din tabăra unioniştilor în cea a separatiştilor, în 1856, trecere marcată prin publicarea broşurii Despre cvestia zilei, au rămas nelămurite pînă astăzi (cf. Paul Cornea, Un paşoptist renegat: N. Istrati, în voi. Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962, p. 321—353). (9) „Frumoasa frază" a lui C. A. Rosetti este citată în circulara ministrului de Interne al Ţării Româneşti, generalul N. Golescu, din 2 februarie 1859 : „Fraţilor, domnul este sublim, ne zice confratele nostru Rosetti..." ; ea este citată şi de Filimon în Nenorocirile unui slujnicar. (10) Primele menţiuni ale familiei Cuza datează din secolul al XVII-lea ; din ea s-au ilustrat, prin posturi mai importante, dar şi prin sfîrşitul lor tragic, spătarul Dumitraşco Cuza, omorît la 8 ianuarie 1717 de Mihai Racoviţă, şi nepotul său, Ioniţă Cuza spătarul, ucis de Constantin Moruzi la 18 aprilie 1778, împreună cu vornicul Manolachi Bogdan. Fiul lui Dumitraşco Cuza, Miron Cuza, se căsătorise cu Ilinca, fiica lui Ion Costin ; ea era deci nepoata lui Miron Costin şi nepoata 770 de frate a lui Nkolae. Fiind strănepot al acelui Miron Cuza, viitorul domn al Principatelor Unite era şi strănepot al marelui cronicar (cf. Gh. Ghibănescu, Cuzeştii, Bucureşti, 1912). AMINTIRI DIN PRIMA TINEREŢE Volumul a apărut postum, în 1927, tot la Imprimeria Fundaţiilor culturale „Principele Carol", Bucureşti, 292 p. Numărătoarea capitolelor o continuă pe cea din volumul anterior. (1) Moartea bătrînului Gh. Donici este relatată V. termeni identici de un alt memorialist, E. Cerkez : „Se angajase la vîrstă de aproape şaptezeci de ani, tot cu gradul de sergent ce-1 cîştigase pe cîmpiile Bulgariei, în acelaşi regiment în care slujise tot ca voluntar şi în 1877... A mers aşa, în fruntea escadronului, pînă aproape de duşman. Apoi, deodată, s-a prăbuşit cu cal cu tot" (cf. E. Cerkez, Din vremuri trecute, Bucureşti, [f.a.], p. 215—216). Se pare că numele localităţii lîngă care s-a dat bătălia nu este Primaru, cum spune Rosetti, sau Robăneşti, cum afirmă Cerkez, ci Prunaru (cf. C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ed. a Il-a, Bucureşti, [f.a.], voi. II, p. 190), aflată pe şoseaua Bucureşti—Alexandria ; lupta s-a dat la 27 noiembrie 1916. (2) Dimitrie Ghica şi tatăl său, N. Ghica, sînt într-adevăr primii exploratori români ai Africii, aşa cum afirmă şi autorul ; ei descriu aventurile călătoriei lor în două cărţi, una în limba franceză (N. Ghica-Comăneşti, Cinq mois au pays de Somalie, Geneve, 1896) şi alta. în româneşte (Dimitrie N. Ghica-Comăneşti, O călătorie în Africa, Bucureşti, 1897). Departe de a fi o simplă expediţie de vînătoare, călătoria celor doi români duce la importante descrieri geografice ale unor regiuni încă necercetate, la observaţii etnografice cu caracter ştiinţific etc. (cf. şi V. Hilt, Călători şi exploratori români, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972, p. 93—100). (3) Beizadea N. Suţu este primul mare economist român, căruia V. Slăvescu îi consacră în 1941 o masivă monografie ; amintirile sale, de mare interes pentru istoria primei jumătăţi a secolului trecut în Moldova, au fost publicate în limba franceză îni 1899, la Viena: Me-moires, 1798—1871, publies par Pana'ioti Rizos . (4) David Emmanuel, fostul coleg al autorului la Liceul „Louis le Grand", este viitorul profesor la Universitatea din Bucureşti, mare matematician, membru de onoare al Academiei Române (1854—1941). CUPRINS Prefaţă................ V Notă asupra ediţiei............XXIII PĂCATELE SULGERIULUI Cuvînt înainte............. 3 Capitolul I Sfîrşitul unei rătăciri........... 7 Capitolul II Ceva despre istoria tămăşănilor........13 Capitolul III Sfatul satului ..... ....... ÎS Capitolul IV Cei doi fraţi.............23 Capitolul V Despre Strileşti îndeobşte şi despre sulgeriul Mihalache îndeosebi 29 Capitolul VI în care sulgeriul Mihalache aiunge la Domneşti .... 34 Capitolul VII în care vedem cum se cerceta un furt in veacul XVIII . . 41 Capitolul VIII în care se face lumină în mintea sulgeriului.....48 Capitolul IX Sulgeriul dă de urmele hoţilor........53 Capitolul X Ce se întîmpla în vîrful Carecnei.......57 Capitolul XI în care un copou scapă viaţa stăpînului său .... 60 Capitolul XII Cum ştie sulgeriul Mihalache să-şi pcarte trebile ... 66 773 Capitolul XIII în care facem cunoştinţa unui diregător care ştie să se chiver- nisască..............71 Capitolul XIV în care facem cunoştinţa unui ţigan simpatic .... 77 Capitolul XV în care sulgeriul păcătuieşte urît........83 Capitolul XVI în care vedem ce greu pătimeşte Ion Tiron şi ce sfaturi înţălepte i se dau..............87 Capitolul XVII Cine era Zamfira........... . 93 Capitolul XVIII în care sulgeriul ni redevine simpatic......97 Capitolul XIX L'n soţ nenoroci:............ 99 Capitolul XX O femeie inimoasă şi un mişel..... 104 Capitolul XXI Uneltirea..............111 Capitolul XXII Sulgeriul umblă să-şi încarce sufletul cu păcat greu . . . 114 Capitolul XXIII O cercetare judecătorească în veacul al XVIII[-lea] . . 12J Capitolul XXIV în care sulgeriul urmează să-şi îngneuie păcatul . . . . 126 Capitolul XXV Un preut la locul lui ... ... 131 Capitolul XXVI Ispita...............139 Capitolul XXVII Punerea la cale a unei fapte de răzbunare.....144 Capitolul XXVIII Cînd deasupra, cînd dedesubt........149 Capitolul XXIX în care vedem pe sulgeriu căzut într-o primejdie grozavă . 155 Capitolul XXX în care vedem săvîrşindu-se fapte îndrăzneţe şi grele . . 162 Capitolul XXXI Roadă spurcată a unei sămînţi otrăvite......16S Capitolul XXXII Goana după ucigaş........... I73 Capitolul XXXIII Blăstămul ............. l7^ Capitolul XXXIV în care ni luăim ziua-bună de la cetitoriu..... 183 POVEŞTI MOLDOVENEŞTI Necredinţă silită............ 189 Dărmăneasca............. 214 Un suflet mărinimos........... 229 Păţania cucoanei Ilenuţei.......... 213 Ţiganul.............. 249 „Fesa" ingrată............ 237 ALTE POVEŞTI MOLDOVENEŞTI Dreptatea lui Constantin Duca-vodă....... 267 Prieten .............. 286 Ţigăncuşă de la ietac.......... Pentru ce Costică Tomşa a rămas burlac...... 335 Drîmbă.............. 344 AMINTIRI CE-AM AUZIT DE LA ALŢII Cuvînt înainte Capitolul I Despre originile Roseteştilor şi despre cîţiva ascendenţi şi colaterali mai depărtaţi ai mei.........365 Capitolul II Un boier mare şi o casă boierească de la începutul veacului trecut 381 Capitolul III Un boier mare şi o casă boierească de la începutul veacului trecut (Urmare).............''93 Capitolul VI Cîteva amărunte asupra tatei şi a fraţilor săi.....415 Capitolul VII Din vremea regulamentară..........428 Capitolul VIII Cîte ceva despre Mihai Sturdza, familia si anturajul lui . . 437 Capitolul IX Amărunte asupra societăţii boiereşti din vremea lui Mihai Sturdza..............4$2 775 774 Capitolul X Amărunte asupra familiei mamei........472 Capitolul XII Cîte ceva despre lumea din domnia lui Grigore Ghica . . 482 AMINTIRI DEM' COPILAR'E Capitolul I Cele dintăi amintiri...........49" Capitolul II Mama ..............525 Capitolul II! Ce ştiu despre Unire..........538 Capitolul IV Ce ştiu despre Unire (Urmare)........ 556 Capitolul V Ce ştiu despre Unire (Urmare şi sfîrşit).....574 Capitolul VI Călătoriile noastre la Viena şi Ita'.ia......595 Capitolul VII Din domnia lui Cuza..........605 Capitolul VIII Din domnia lui Cuza (Urmare şi sfîrşit).....617 Capitolul IX Una din ce'e de pe urmă curţi boiereşti din Moldova de la a doua jumătate a veacului trecut.......626 Capitolul X „Universitatea de la Căiuţi".........646 A M I NT I K I DIN PRIMA. TINEREŢE Capitolul XIV Vecini, rude, prieteni şi cunoştinţi . . .... 663 Capitolul XV Vecini, prieteni, rude şi cunoştinţi (Urmare).....677 Capitolul XVI Vecini, rude, prieteni şi cunoştinţi.......685 Capitolul XVII Vecini, rude, prieteni şi cunoştinţi.......697 Capitolul XVIII Moşu Lascar. Amintiri. Plecarea din tară. Geneva. Pagini inedite .... .......711 Capitolul XIX leşul decadenţii Saloane. Tipuri. întîmplări. . .......724 Capitolul XX Cine sunt ciocoii ? Titluri şi genealogii. Căderea conservatorilor la 1876 ............. 755 .Vwr...............739 776