Coperta: Sergiu Georgescu LIVIU REBREANU Opere 10 Ediţie critică de Niculae Gheran GORILA Bucureşti — 1981 EDITURA MINERVA GORILA Also sprech Zarathustra Was gron ist am Menschen, das ist, dass alta dată... Acuma e rîndul tău ! 14 15 Pe cînd d-na Rotaru întrerupea efuziunile lor pentru a începe prezentările, Utalea şopti cu o uşoara imputare amfitrionului: — înţelesesem că e vorba de o logodnă intimă, în 5 familie, altfel, spun drept, cu toată părerea de rău... —^ Dar sîntem în Jamilie, dragă prietene ! protestă candid Rotaru. Adevărat însă ca familia e cam numeroasă. Ce vrei ? Garda veche şi-a făcut datoria către ţară !.„ Eu ştii cîţi arn — şapte ; ei bine, nici părinţii 10 logodnicului nu s-au lăsat mult mai prejos... Bătrînul Anton Drugeanu, o figură bl-îndă, rotundă, inofensivă, se miră puţin că nu s-au cunoscut cînd a fost primar, cu cîţiva ani în urmă, apoi începu să-şi laude cei şase_ copii, toţi mari, aşezaţi pe la casele lor, !5 afară deJTeofil, cel mai mic dintre băieţi, şi de fata cea mai mică, Gafina, prietenă cu fata a doua a lui Rotaru, cu Angelica. Pe cît era^ Drugeanu de bonom şi vorbăreţ, pe atîta de rezervată părea soţia lui, Paulina, o femeie tre-20 cută, uscată şi foarte mîndră de superioritatea ei genealogică, fiind descendenta unei familii cu hrisoave de Ia Petru Rareş. Azi în special a suferit mult din pricina familiei Iancu Grigorescu pe care, deşi îi ştia bogaţi putrezi, îi dispreţuia ca pe nişte oameni de ori-25 gine cu totul obscură.' La dejunul oferit de Rotaru pentru a închega relaţiunile între familiile menite să se înrudească prin logodna ce se făcea, d-na Drugeanu a stat tot timpul înţepată, abia a scos cîteva vorbe şi s-a uitat Ia Grigoreştiî, inclusiv Radu, parc-ar fi fost 30 transparenţi. Grigoreşrii, evident, au observat şi s-au ofensat. îndată după-masa coana Aglăiţa s-a retras cu Iancu într-un colţ şi 1-a bodogănit că se lasă călcat în picioare în loc să dea o replica de să priceapă şî ciocoaica şi să nu mai îndrăznească să ofenseze nişte 35 oameni cumsecade... Cînd Rotaru i-a prezentat pe Utalea, d-na Drugeanu a răspuns cu un „îmi pare bine" atît de amar parcă ar fi avut chinină în gura, vrînd să arate că n-o impresionează ariviştii chiar cînd au reuşit să îngramă-40 dească multe rr^li^arie..-- în timp ce grupurile se strîngeau din nou după afinităţi şi convorbirile dibuiau să se înfiripeze, pe uşa mare intra, parc-ar fi fost împins din urmă şi totuşi 5 ţanţoş, un domn tînăr, înăltuţ, îmbrăcat într-un sacou sur închis, cu faţa negricioasă dungată de sprîncene stufoase ce se îmbinau deasupra unor ochi soînteietorî, cu părul negru pieptănat lins pe spate descoperind o frunte largă frământată înainte de vreme. Se opri, luîn-10 du-şi seama parcă, după trei paşi, şi se uita neliniştit în dreapta şi stînga, ca omul care trece din întu-nerec la lumina şi are nevoie de un mic răgaz pînă să se adapteze. D-na Rotaru începuse un schimb de păreri cu d-na 15 Drugeanu despre impertinenţa servitorilor de azi, îngrijorată însă acuma mai ales din pricina preotului care nu sosea, gîndîndu-se ca Costică, preocupat cum e, nici nu l-o fi vestit, încît s-ar putea să nu-1 mai găsească deloc şî să iasă o harababură din toata lo-^0 godna. Vazînd pe noul venit, se îndreptă spre dînsul N$ amical : VA — Va sa zică te-aî răzgîndit, domnule Pahonţu îmi pare foarte, foarte bine, numai că trebuia să aduci şi pe doamna... 25 — Ştiţi ca am obiceiul să fiu sincer totdeauna, zise Pahonţu cu un glas aspru, hîrîit, care părea de împrumutat, aşa de puţin se potrivea cu întreaga-i înfăţişare. N-am venit pentru logodnă. V-am felicitat pe d-voastră de ieri, pe logodnici i-am îmbrăţişat, dar 30 ceremoniile nu mă ispitesc şi nici, mai ales, mondenis-mul... Am venit numai cu iluzia ca voi putea face maestrului o comunicare de foarte mare importanţă ! — Dacă e politică, mai bine lasă pe mîlne, domnule Pahonţu... Te rog ! făcu d-na Rotaru drăguţ. 35 Pahonţu răspunse cu o resemnare superioară : — In clipa cînd am deschis usa salonului mi-asn dat seama că am venit în zadar. Era prea tîrziu. Dar cel puţin, dacă tot am intrat, am să iau o oră de întîl-nire pentru mîîne... Cine e domnul cu care vorbeşte 40 maestrul ? adaogă apoi cu alt ton. 15 20 — Nu-1 cunoşti? se miră gazda. Se poate?... Utalea ! — A, cel cu milioanele şî cu ovreica... Nu pot sa sufăr pe oamenii ăştia, cu atîţia bani ! mormăi dînsul 5 mohorit, aproape încruntat. D-na Rotaru zîmbi indulgent. Toma Popescu-Pa-honţu era un familiar a cărui originalitate nu numai se tolera, dar se admira şi se încuraja de toţi ai casei începînd cu Rotaru. Figura printre secretarii onorifici, io cu toate că în anii din urmă nici n-a mai dai pe la Palatul de Justiţie şi avea în birou o situaţie superioară, ca un fel de aghiotant politic cu toate că nu făcea parte din partidul patronului şî din nici un partid. Publica uneori mici studii, mai ales polemice şi totdeauna virulente, despre felurite chestiuni la ordinea zilei, prin anume reviste, iar prin ziare, unde î se permitea, critica, zeflemisea, distrugea în articolaşe vii şi pasionate tot ce se făcea, reclamând stăruitor oameni noi la vremuri noi şi ţara nouă. Activitatea aceasta i-a creat prestigiu şî multe simpatii în rândurile tineretului intelectual care, dinamic prin fire şi dornic de ceva nou, se înăbuşea în mlaştina vieţii cotidiane fără avînturi, ucigătoare de energii, nivelatoare prin materialismul stomacului — cum sublinia Pahonţu necontenit în orice ocazie, nu numai în scris. Avea treizeci şi treî de ani. Rotaru, într-un grup cu Utalea, Corneanu şi consilierul Florescu, întoreîndu-se întâmplător şi zărind pe Pahonţu de vorbă cu nevastă-sa, se îmbujora de o undă de bucurie. Peste două momente îi strînse mîna cordial. — Bravo, TomiţăEram sigur că n-are să te rabde inima să nu vii!... Domnule Utalea ! continuă apoi cu căldură. Iacă, să-ţi prezint pe prietenul Po-pescu-Pahonţu, un mare revoltat, dar mal mare gazetar, din nenorocire fără gazetă ! Utalea, ca toţi oamenii de afaceri, cultiva din instinct presa. Se uită la Pahonţu lung, examlnîndu-l cu interes şî, după o mica tăcere, în vreme ce ceilalţi surîdeau 40 amical, zise tatonând parca : 25 30 35 10 15 20 25 30 35 —; Numele mi-e cunoscut... Am citit, îmi amintesc, ceva interesant semnat Pahonţu. N-aş putea preciza nici unde, nici cînd, nici măcar ce, dar numele m-a frapat. Mi s-a părut un nume ciudat, oarecum predestinat... Sfîrşi cu o umbră de jovialitate rece. Pahonţu, în primul moment, văzîndu-se atît de cântărit din ochi, se burzului; cuvintele însă îl măguliră. Dorea pătimaş să fie cunoscut, mai cu seama în lumea buna, întocmai c-a un poet revoluţionar. Utalea îi apăru deodată alt om, în orice caz inteligent. Răbufni cu amărăciunea revoltatului profesional : — Mulţumesc şi pentru atîta, onorate domn... Nu mă sfiesc să spun că mă cred un om capabil cel puţin să judec cu capul meu. Ei bine, eu n-am loc în presa română, domnule Utalea \ Pentru ca în presă se caută slugi, nu oameni l Pe faţa lui Utalea apăru o pîlp'ire de suris, mal Ironică : — Aşa e totdeauna şl pretutindeni, domnul meu ! Mîine sau poimâine, când vei avea ziarul d-tale, fiindcă îl vel avea, sânt sigur, vei căuta şi d-ta tot slugi care sa scrie cum vei gîndi şi judeca d-ta. Cineva trebuie sa comande, dragul meu domn, nu numai la armata ci în orişice întreprindere, altfel mergem la anarhie şi la faliment! Pahonţu porni să se explice şi discuţia se animă. Rotaru vru sa-i ia apărarea cînd din spate auzi glasul discret ai lui Danciu : „A sosit preotul". Şovăi. Ar fi vrut să vorbească el întîi cu popa, să-I puie în curent. Era prea tîrziu. Bătrînul tocmai se plângea gîfîind d-nei Rotaru că nu î-a spus nimeni nimic pînă adineauri, ca altfel el ar fi venit de mult... Rotaru se aproprie totuşi şi, ocolind privirea mal mult ironică decît de Imputare a Evei, curmă explicaţiile : — Bine, părinte. Iasă, nu-I nimic !... Numai să nu lungeşti slujba prea-prea că lumea e nerăbdătoare... Dar ce să te dăscălesc eu? Să faci, părintele, cum are sa-ţi poruncească domniţa mea, înţelegi ? în chestiile astea dumneaei e stăpînă Adică numai în astea ? 18 19 continua luîndu-şi seama cu o privire penitenta spre Eva. în toate e stăpână, părinte ! — Apoi oasa e bine, confirmă preotul cu înţelepciune. 5 Belcinenii veniră întovărăşiţi de d-na Iuliana Tele-man, mare doamna de onoare şi nedespărţită prietenă a d-nei Belcineanu, deşi mai în vîrstă cu vreo cincisprezece ani. Fiind aşteptaţi, intrarea lor făcu o linişte de cîteva clipe. Belcineanu o privi cu un gest de deferentă specială şi se simţi foarte măgulit. Era vanitos şi plin de încredere în propriile-i calităţi, socotindu-se superior tuturor oamenilor politici. A intrat în politică imediat după război. S-a înrolat în partidul naţional, nou şi la moda atunci, unde modestul asistent universitar găsea mai uşor acces la posturile de comanda. Printr-un sectarism violent şi gălăgios a devenit repede cunoscut, urît şi temut. Extrem de muncitor, poseda vaste cunoştinţe în toate domeniile politice de care ştia sa se servească cu mult efect. Azi, la patruzeci şi cinci de anî, era profesor la facultatea de drept şi de două ori fost ministru. Părea mai tînăr cu păru-i negru fără un fir alb, cu mustaţa retezată englezeşte, cu privirea fixă, iscoditoare, înăsprită de nişte ochelari cu ramele groase. O aroganţă calculată să-i sporească demnitatea îi dădea o înfăţişare antipatica deşi se străduia, mai ales în saloane, să se facă iubit printr-o afabilitate exuberantă. De origine modestă — tatăl său fusese un sărman funcţionăraş la căile ferate — îi plăcea sa pozeze în senior; de aceea s-a însurat tîrziu, în ajun de-a deveni ministru, cu Cristiana Tomşa, mult mai tînara, dintr-o familie mare şi cu zestre mare... Poate emoţia aşteptării sau poate numai întîmplarea a făcut ca prezentările să ia aspectul unei ceremonii pompoase care mai tîrziu gazdelor li s-a părut comica şi chiar Ie-a indignat puţin. în timp ce doamnele s-au îmbrăţişat cordial cu d-na Rotaru, iar Rotaru cu Belcineanu, lumea s-a strîns cerc în jurul lor, în mijlocul salonului, şi Rotaru, ca un nomenclator, a început să pronunţe numele celor ce se apropiau, în vreme ce 5 d-na Rotaru, deşi îşi dădea seama de situaţie, zîmbea întruna fals şî amabil, parca şi-ar fi pus o mască... Pe cît era de amabil Belcineanu, strîngînd toate mîi-nile şi risipind cuvintele calde către bărbaţi şi complimentele către doamne, pe atîta soţia Iui, sprijinită 10 pe braţul d-neî Teleman, se arata de rezervată, dră-muîndu-şi chiar privirile cu o parcimonie farmaceutică. Numai cînd apărea vreo cunoştinţă se înviora pentru cîteva clipe. Astfel provocă mici nemulţumiri care tulburară buna dispoziţie. D-na Drugeanu, cu toate că 15 s-a întreţinut cu ea mai mult, rămase posaca pentru ca nu a îmbrăţişat-o ca pe d-na Rotaru. Baremi coana Aglăiţa se făcu Dunăre cînd d-na Belcineanu nu catadicsi nici sa-i întindă mîna şi ceru în şoaptă bărbatului ei să plece imediat acasă, ca nu mai poate suporta 20 atîtea ofense. Belcineanu tocmai aruncase cîteva drăgălaşii d nei Utalea (căreia şi d-na Belcineanu i-a dat mîna cu o curiozitate totuşi reţinută) şi se pregătea pentru un mic aparteu cu Utalea, cînd Rotaru rosti numele lui 25 Pahonţu, adaogînd emfatic şi glumeţ. — Presa, domnule Belcineanu ! Naşul abia îşi stăpâni o tresărire. Cît a fost ministru şi chiar pe urmă în opoziţie unele ziare l-au hărţuit cu o persistenţă exasperanta, încît a ajuns sa aibă o spaima 30 instinctiva faţă de gazetari căutînd în acelaşi timp totuşi să se arate nepăsător... Se uită la Pahonţu. Nu-1 cunoştea, dar vrînd să fie amabil, îi zise : — După înfăţişare am impresia ca te cunosc... Trebuie să te fi întîlnit pe la Caimeră... Nu ştiu dacă 33 eşti dintre cei ce m-au atacat sau... Pahonţu, înciudat că nu-1 ţinea minte deşi î-a mai fost prezentat, întrerupse cu mîndrie : — Nu, excelenţă ! Eu numai v-am disecat puţin legea minelor ! 21 Belcineanu avea mare slăbiciune sa i se zică „domnule ministru" sau „excelenţa", în special în opoziţie. Pahonţu era primul care i-a făcut plăcerea. Reluă rîzînd. — A, am înţeles nuanţa : disecat, nu atacat... Draga Cristiana ! continua către nevastă-sa, care nu mai scăpa de d-na Cornoiu. Trebuie să cunoşti şi tu pe domnul... — Pahonţu ! complectă Toma ghicind din ezitare că nu i-a reţinut numele. — Da... E ziarist şi a disecat legea minelor! Cristiana întoarse spre Pahonţu nişte ochi verzi, ficşi, distanţi, cu privirea stranie care fermeca şi îndepărta în acelaşi timp. Dădu din cap aproape imperceptibil. El se înclină ceremonios. Cînd se îndreptă întîlni iar privirea care însă acuma era rece de parcă nici nu I-ar fi văzut. încrucişarea privirilor n-a durat decît o frîn-tură de secunda căci d-na Belcineanu s-a reîntors simplu către d-na Teleman să continue convorbirea. Pahonţu însă mai ramase o clipa cu ochii ţinta la ea, fascinat şi revoltat şi ruşinat. în urechi îi răsuna, ca şi cînd nu s-ar fi întrerupt deloc, glasul lui Belcineanu, bariton energic : — Poate să ne împăcăm la legea administrativa, domnule Pahonţu, auzi, dacă voi fî eu la Interne, cum e probabil, cînd vom veni la putere... Nevastă-mea a fost foarte afectată de campaniile ziarelor. Eu sînt oţc-lit, Nu mă orientez după presa totdeauna interesată, mai mult sau mai puţin, ci după conştiinţa mea curată şi onestă. Dealtfel numai asta e important! Cît timp conştiinţa mea e împăcata, îmi urmez calea fara şovăire, cum comandă datoria... în centrul atenţiei ajunseră în sfîrşit logodnicii. D-na Rotaru, secondată de d-na Cornoiu, terminase pregătirile şi preotul începu mica slujba în mijlocul indiferenţei generale. Toată lumea vorbea, glumea, rîdea. Singur Teofil asculta cuvintele preotului cu o smerenie care-t îmbujora faţa. Era singurul adevărat credincios din toată lumea care sî îmbulzea gălăgioasa în jurul lor... 6 — Bine ca ţi-ai mai adus aminte şi de noi! zise roşind Mircea Tolontan către Pahonţu care, în timpul slujbei, trecu spre colţul unde se retrăsese cei cîţiva 5 tineri poftiţi ca să fie şi dansatori pentru cazul cînd fetele ar avea capriciul să danseze. Credeam că te-au acaparat de tot mărimile... — Daca aţi şti cît mt-e de sila ! făcu Pahonţu cu un aer într-adevăr abătut şi ridicînd ambele braţe ca 10 o protestare. Mircea Tolontan avea un cult pentru Pahonţu. Era de o modestie feciorelnică şi chiar în înfăţişare avea ceva delicat femenin. Roşea pînă-n vîrful urechilor la cea mai uşoară emoţie şi emoţie îi dădea cel mai 15 mic lucru. Tatăl sau căzuse în Ardeal, la începutul războiului. A fost crescut de maică-sa, într-o adoraţie fără seamăn, ca o fetiţă. Harnic şi deştept, ştia mai multă carte decît toţi secretarii lui Rotaru... întrebă şovăitor : 20 — Cunoşti pe băieţi ? — Pe Spulbereanu de mult .' zise Pahonţu scuturîn-du-i mîna prieteneşte. — Eu sînt Caliga! se prezintă cellalt simplu. Admiratorul d-tale ! 25 Amîndoi erau buni prieteni cu Teofil şi invitaţii lui. Se aflau întîia oară în casa Rotaru, fiind însă obişnuiţi în familia Drugeanu ; Caliga făcea chiar puţină curte d-şoarei Gafina, cu aprobarea mută a d-nei Drugeanu care, după numele străin, îl bănuia a fi de neam şi în 30 orice caz un tînăr eminent dacă la treizeci de ani a ajuns inginer la „Mica". Dealtfel el însuşi se aprecia foarte, se ţinea cam ţanţoş şi, vrînd să para mai distins, căci altfel nu prea îi şedea bine, purta o mustaţa fină cu vîrfurile mici cîrligate în sus... Spulbereanu, 35 scund, îndesat, cu figura rotundă zîmbitoare, a fost coleg de clasă în liceu cu Teofil. Părinţii lor, cu vechi legături de prietenie, activau în acelaşi partid politic. Medic proaspăt, lucra împreuna cu tatăl sau care avea o clientelă veche şi numeroasă, singura moştenire ce-i 40 putea lăsa. 23 — Sper să ne mai întîlnim în condiţii mai prielnice, murmură Pahonţu strîngînd mîna lui Caliga. în aceeaşi clipă cineva din grupul ceremoniei, prin-tr-un sîsîît prelung, reclamă puţină tăcere. Zgomotul 5 se potoli atît de brusc încît un răstimp se auzi limpede glasul preotului mormăind maşinal cuvintele sfinte care astfel pierdeau orice urma de taina, Apoi treptat zumzetul de conversaţii cu chicote şi glume îşi reluă stăpânirea... '0 Pahonţu, amant, tăcea. Simţea mereu strîngerea de inimă care-i prevestea sau îi intensifica nemulţumirile sufleteşti. Toate î se păreau puse la cale să-1 micşoreze, pîna şi recomandările lui Rotaru de a cărui dragoste n-avea nici un motiv să se îndoiască. Se gîndea 15 neîncetat că trebuie să plece, că el nu e făcut pentru viaţa de salon falsă, ipocrită unde nimeni nu spune ce crede şi nu crede ce spun alţii, şi totuşi nu putea pleca pentru că tocmai viaţa aceasta îl hipnotiza şl o rîvnea cu patima... 20 „Ei, acuma ce mai stau ?" se întrebă iar, după terminarea slujbei, cînd lumea se îmbulzea la felicitări. împreună cu întrebarea însă îl frămînta gîndul ca trebuie să fie civilizat, să spuie un cuvînt logodnicilor, 25 părinţilor, naşilor... Rămase printre ceilalţi tineri care tocmai hotărîseră să mai aştepte pînă se vor potoli felicitatorii prea zeloşi. Mai alături d-na Cornoiu dădea asalturi d-nei Tele-man s-o convingă despre marile calităţi militare ale 30 lui Alecu. Doamna de onoare, cu cîteva fîşii cochete de par alb în frizură, se apăra încercînd sa schimbe vorba şi reuşi în cele din urmă să povestească graţios o scenă idilica din copilăria principelui moştenitor, la care a asistat şl ea şi pe care a povestit-o de zeci de 35 oii pretutindeni, ridlcînd des ochii spre cer, cucernică şi transfigurata, cum făcea de cîte ori pomenea despre familia regală. D-na Cornoiu asculta cu respectul de rigoare, dar se uita mereu împrejur să vaza dacă observă cineva intimitatea ei cu palatul. întîlnind ochii 40 lui Pahonţu, exclamă încîntată : .— Vino, domnule Pahonţu, sa te prezint... D-ta, ca gazetar, ai să... — Am avut plăcerea să cunosc pe domnul — întrerupse d-na Teleman sever, întrerupîndu-şi povesti- 5 rea şi îndreptîndu-se spre grupul Belcinenilor, urmărită însă de aproape de d-na Cornoiu care voia să afle cu orice preţ sfîrşitul scenei princiare. Pahonţu nu mai avu timp să se supere. O tavă cu tradiţionala şampanie şi pişcoturi sosi în sfîrşit în colţul 10 tineretului, urmată de logodnicii doritori să mai ciocnească şi cu cei de seama lor după ce bătrînii i-au copleşit de urări şi sfaturi şi glume cu atît mai pipărate cu cît vîrsta glumitoruhii era mai înaintată. — Eu n-am să vă -mai felicit, izbucni Pahonţu ca 15 şi cînd ar fi vrut să se răcorească. V-am hiritisit ieri cînd credeam că nu voi lua parte... Dar fiindcă sînt aici, aide să te mai îmbrăţişez o dată, Teofile ! Tu eşti un om şi mî-eşti drag ca un frate ! Se sărutară pe amîndoi obrajii şi logodnicul răs-20 punse : — Sînt mişcat, dragă Toma, tocmai pentru că îmi spui tu cuvintele astea... Fi sigur că n-am sa le uit niciodată ! Pahonţu apucă mîna stîngă a logodnicei, care cioc-25 nea vesel cu ceilalţi băieţi, zicîndu-i familiar : — Stai, mîndră cu ochii verzi, sa-ţi mai sărut o data mînuţa pentru că ai avut inspiraţia să alegi pe cel mai bun băiat ! — De unde ştii că nu sînt şi eu cea mai bună 30 fată ? rîse Corina provocator. — Eşti, Corinel, sigur că eşti ! strigă însuşi bătrînul Rotaru care, apropiindu-se, a auzit replica fetei. Şî cea mai drăgălaşă, şi cea mai iubită... Corina, fără a se întoarce, complecta : 15 — Păcat numai ca sînt prea puţin sentimentală şî prea mult cinică !... Nu-i aşa, tuţule ? Rotaru, atins de ironia Corineî de faţă cu lumea străină, se întunecă dar răspunse tot zîmbitor : — în orice caz n-ar fi rău... 40 Logodnica îşi dădu seama de necuviinţă şi, ca să-I împace, se agăţa de gîtul lui, răsfăţîndu-se : 25 — Tu eşti cel mai dulce părinte din lume, tuţule scump, dar ai rămas cu idei de la patruzeci şi opt în unele privînţi şi mai cu seamă în ce priveşte dragostea... Adevărat ?... Recunoşti ? 5 — Daca voi aţi depoetizat-o şi o începeţi unde ar trebui să sfîrşească ! zise Rotaru înmuiat. Totuşi stăruia în aer o umbră pe care toţi o simţeau. Pahonţu se crezu dator să intervie cu obişnuita-i emfază : io — Poate ca maestrul are dregtate, cel puţin pînă la un punct... Noi sîntem mai grăbiţi şl sinceri pînă la brutalitate, fiindcă brutal a fost şi timpul care ne-a crescut. Adolescenţa noastră, epoca poeziei şi a romantismului sentimental, s-a pierdut în experienţa răz- 15 boiului, iar tinereţea ni se scurge în perioada aceasta oribila de nici pace nici război, ucigătoare de elanuri ori născătoare a unei lumi noi. Viaţa asta ne-a depoe-tizat şi pe noi cum s-a depoetizat ea însăşi. Noi nu mai putem visa la luna ca odinioară cînd viaţa te 20 ducea spre groapă în car cu boi. Ritmul existenţei s-a accelerat ameţitor. Maşinile devorează timpul şi timpul pe noi. Se zicea că în amor numai preliminariile sînt frumoase. El bine, s-au dus vremurile preliminariilor. Pînă şi ardelenii au renunţat la pertractări. Esenţa, 25 esenţa e deviza noastră şi oroarea de minciuni... — Destul, destul ! Ne-am lămurit! strigă Rotaru copleşit de lavîna verbală. Cunoaştem lucrurile astea, dar căsătoria e altă poveste ! — în căsătorie sînt doi, zise Teofil cu o seriozitate 30 care părea comică, dar fericirea depinde de unul, de cel care iubeşte şi înţelege şi cedează. Iar acela, în cazul de faţă, sînt eu ! — O, o, o ! făcu batjocoritor Corina. Vezi, mltî-telule, sa nu te îmbolnăveşti de modestie ! 35 Tinerii se împrăştiară să prezinte felicitări. Pahonţu şovăi un moment, apoi renunţă ca şi cînd î-ar fi fost frică. Profita însă ca se găsea în patru ochi cu Rotaru şi-i ceru întîlnire pentru mâine dimineaţa să-i spuie ceea ce a avut credinţa neroada că î-ar putea spune 40 acuma. Rotaru încercă să-1 mat oprească, dar Pahonţu izbucni deodată dureros de înăbuşit: 26 — De aproape două ceasuri mă tortur aici, maestre ! Nu mai pot! Dă-mi drumul !... Dacă n-ar fi fost vorba de ceva hotărâtor, poate de o întorsătură în viaţa noastră,^ crezi ca aş fi făcut prostia să viu ? 5 — Bine, dragă Toma, nu te mai reţin, dacă... spuse Rotaru impresionat de emoţia lui, deşi nu înţelegea nimica. Se^ învoiră să se întâlnească mîine dimineaţă şi se despărţiră cu o strîngere de mînă mută, Rotaru întor-10 cîndu-se spre grupul unde Belcineanu se afla cu Utalea şi consilierul Florescu, iar Pahonţu pornind spre ieşire. Aproape de uşă îi trecu prin gînd ca totuşi ar trebui să-şi ia rămas bun şi de la d-na Rotaru. O zări la cîţiva paşi între d-na Belcineanu şi nedespărţita doamnă 15 de onoare. «Nu, nu ! Te pomeneşti că..." Pe cînd el ieşea grăbit, bombănind şi cuprins parcă de spaimă, Belcineanu, aflînd că a plecat, exclamă patetic : 20 — N-am noroc cu gazetarii şi pace! Cînd dădui peste unul simpatic, iacă, n-avul timp măcar să-1 cunosc maî bine ! înca^ subt impresia izbucnirii lui Pahonţu, Rotaru observă cu căldură : — Am convingerea că e un om de mare talent.' Leal, cinstit, franc, entuziast !... De Ia ţară, prima generaţie !... închipuiţi-vă ce-o să fie urmaşii lui, după două-trei generaţii de contact cu civilizaţia !... Regret grozav că n-am posibilitatea să-i netezesc calea succesului ! — Talentul adevărat îşi deschide singur calea, iubite maestre ! observă Utalea sceptic. Mi-e teamă însă că tînărul e mai mult un boem cu visuri de mărire, decît un adevărat luptător care vrea să reuşească în 35 viaţă ! — Dacă Napoleon se năştea cu douăzeci de ani mai devreme sau mai tîrziu poate că ar fi rămas şi el un biet visător de lupte şi războaie ! replică Rotaru. Talentul are nevoie de împrejurări prielnice ca să reu- 40 şeasca ! Cu atît mai mult un conducător de oameni ! 25 30 27 — Dacă Napoleon nu reuşea, n-ar mai fi fost Napoleon ! surise Utalea, continuînd apoi mai grav : Nu- \ mal cine reuşeşte are talent adevărat! Restul înseamnă simple virtualităţi dc talent, Conducătorul se impune, 5 nu aşteaptă sa-1 impuie alţii ! El e tot ! — El sau împrejurările care-1 creează, observă Belcineanu. — Sau destinul î adăoga gînditor Rotaru. 7 10 — Trăiţi, coane Tomiţă ! strigă linguşitor portarul, după ce luase discret bacşişul, deschizînd şi închi-zînd. Pahonţu se pomeni pe trotoar. O duzină de automobile aşteptau aliniate în faţa casei Rotaru, din Par- !5 cui Eilipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele dc la parter luminate... în minutul cît îşi ridică gulerul pardesîului, se mai uita spre geamurile salonului, ca şi cînd gîndurile i-ar fi zburat înapoi acolo, apoi porni, 20 pe jos, cu gîtul întins, cu mersul apăsat, grăbit să ajungă mai repede cu toate ca nici nu ştia unde se duce. Era vreme urîtă de sfîrşît de novembre. Tîriia o ploaie foarte fină, aproape ca o negură, încît stropii nu se vedeau şi nu se auzeau, ci numai se simţeau din 25 umezeala ce te pătrundea şi-ţi muia parcă obrajii cu sudori reci. Sufla vînt aspru la intervale capricioase pe aleiele pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh leganîndu-şi necontenit conurile de lumină .10 încît toată lumea părea că se clatină gata să se năruie sub năvala umbrelor. La încrucişări de străzi Pahonţu se simţea izbit brusc în faţa de răbufnirea crivăţului, iar pe-alocuri cîte-un val de frig îl oprea în mijlocul unui vîrtej de frunze uscate, adunate, răsucite 35 şi ridicate pe sus, taifun liliputan care parcă se încumeta să-1 înalţe şi pe dînsul în aer, să-1 ducă departe, spre ţinte necunoscute... 2fi Pînă ajunse în Şoseaua Jianu se răcori şi se linişti, îşi zise dispreţuitor că aşa îşi exagerează el totdeauna, in vremea din urmă, obstacolele şi primejdiile, numai ca sa-şi menajeze lenea de acţiune. Exagerare a fost 5 ducerea la Rotaru, ca şi plecarea intempestivă. Vrea să-şi dea o importanţa pe care nu i-o recunosc decît o seamă de băieţi şi are slăbiciunea să-şi închipuie ca toată lumea trebuie să-1 admire sau cel puţin să-1 găsească interesant. 10 „în definitiv sînt un zero umflat şi încrezut!" conchise fti gînd pentru a înlătura alte frămîntări. „Un publicist!" Izbucni într-un hohot scurt de rîs ca un hămăit neputincios, încît un trecător întoarse capul speriat... Iuţi 15 paşii ca şi cînd l-ar fi aşteptat cineva sau ar fi vrut să fugă de gîndurile pe care credea că le-a alungat şi care abia acuma se năpusteau mai vîrtos asupra lui. Traversă Piaţa Victoriei fără să se uite în dreapta sau în stînga, gîndindu-se că, de l-ar strivi vreo maşină, 20 s-ar termina toate visurile şi ambiţiile, dar zicîndu-şi, în acelaşi timp, că asta nu e decît o altă formă a laşităţii... Amestecîndu-se pe Calea Victoriei în mulţimea du-mînecală care înfrunta şî vremea rea de dragul dis- 25 tracţiei, Pahonţu păşea în neştire parc-ar fi purtat o povara. Se simţea mic şî neputincios şi simţimîntul îi umplea fiinţa de amărăciune. îndoiala i se înfiltra în creier ca o otravă şi-i zgîlţîja credinţa în sine însuşi, şoptindu-i ca toate sforţările lui sînt zadarnice. 30 Era obişnuit să hoinărească pe străzile Capitalei, absent, de cîte ori îl chinuia vreo înfrîngere adevărată sau închipuită, ca să sfîrşească veşnic cu aceeaşi speranţă dîrză că trebuie să reuşească. „N-am să mă opresc la mijlocul drumului !" îşi 35 zicea iar şi iar. „Mai ales acum... Mai bine mă întorc la coarnele plugului!" Dacă n-ar fi avut credinţa fanatică în steaua lui, ar fi trebuit să se întoarcă într-adevăr la coarnele plugului, ba încă la plugul altora, căci părinţii lui 40 n-aveau în satul Uda-Argeş decît vreo cinci prăjini de pămînt, vatra casei. Trăiau şi azi amîndoi, în mai 29 mare sărăcie. Tatăl său îşi pierduse în război piciorul drept, nu mai putea munci pe la alţii ca odinioară şi trebuia să-şi tîrască viaţa din pensioara de invalid. Pentru ca n-a avut pămînt, s-a simţit oropsit şi fara 5 noroc, şi toata strădania i s-a irosit în zadar. Fusese om harnic Vasile Popescu, săritor, îndrăzneţ, dezgheţat. Singurul băiat, Toma, cu el semăna mai mult. A încercat de toate: de aceea a rămas cu porecla Pahonţu. Cîţiva ani a fost şi la oraş, la Piteşti, sacagiu. Cu o 10 gloaba prăpădită şi un butoi de împrumut cară ap*a pe Ia boieri şi-şi ţinea zilele împreună cu băiatul pe care atunci 1-a adus la liceu, fiindca-i plăcea cartea, ca sa-i pregătească o viaţă mai puţin amantă. Pe urma, într-o zi, căluţul a pierit şi Vasile a trebuit sa se întoarcă 15 înapoi la Uda, împărţind cu băiatul ce-a putut lua pe pielea tovarăşului de trudă. Toma apucase să intre în clasa a patra. A continuat, îndurînd, fără a crîcni, foame şi umilinţă din belşug. Colegii îl iubeau şî-1 preţuiau mai mult decît profesorii care-I socoteau colţu- 2o ros, nărfng. A pornit apoi să cucerească Bucureştii, proaspăt bacalaureat, cu douăzeci de ani în suflet şi douăzeci^ de leî în buzunar. S-a înscris la Drept pentru cariera şi la Litere pentru plăcerea lui. Cîteva poezii, inspirate 25 de sora unui prieten, i-au cîştigat la Piteşti laudele profesorului de română, el însuşi poet cu volum. Norocul I-a dăruit în Bucureşti două lecţii, una cu dejunul în natură, alta cu chiria camerei în bani. Era un cititor pasionat. La Piteşti îi ieşise vestea că ar fi citit toată 30 biblioteca liceului. începu să scrie mici eseuri critice pe care le lăsa la diferite redacţii, neîndrăznind să se prezinte direct cu ele. Primul articol apărut într-o revistă efemeră îi dădu siguranţa de sine. La Terasa Oteteleşeanu, într-o seară, a întîlnit pe directorul rc- 35 vistei, aproape la fel de tînăr dar cu ifose celebritate, în cîteva saptămîni a făcut cunoştinţa cu diverşi scriitori, ziarişti, pictori, actori, şi toţi îl găseau simpatic şi interesant fiindcă scria critică şi avea curaj... în preajma vacanţei, prin sprijinul profesorului ■io de estetică pe care-1 frecventa, a intrat la o gazetă obscură de partid, cu o leafă de mizerie şi cu obli- 30 gaţia de-a scrie zilnic o pagină întreaga fie direct, fie cu foarfecele. Era fericit. Făurea planuri, toate în jurul literaturii. îşi dădu cuminte examenele. Se visa urmaşul Iui Maiorescu... 5 Apoi a venit războiul şi a tras o dungă de sînge peste planurile lui literare. L-a început plin de entuziasm şi l-a terminat locotenent rănit de două ori, decorat pe front de trei ori şi cavaler Mîhai Viteazul. După armistiţiu, rămas mobilizat, s-a apucat să citească 10 pentru restul examenelor, încît la sfîrşitul campaniei din Ungaria, cînd a lepădat uniforma, era posesorul unei licenţe în drept, al soldei pe trei luni şi al unei ambiţii nemăsurate. Totuşi se găsea dezorientat. El se pregătise pentru o 15 viaţă normală într-o lume cuminte care însă acuma se zvîrcolea la pămînt cu aşezările ei sociale frînte bucăţi, cu ierarhia valorilor răsturnata. Pe ruinele acestei lumi mulţimea celor ce au luptat au pătimit, cu sufletele zdrenţuite de suferinţe, aştepta întronarea 20 domniei dreptăţii pentru toţi. Pluteau în aer fiorii revoluţionari ai înfrăţirii universale. După anii roşii de sînge şi moarte inimile clocoteau de credinţa în pacea eterna. Se rîvnea fanatic o lume nouă, pură, idilică. Vechii conducători nu mai aveau credit în opi- 25 nia publica. Se constituiau partide noi cu simple devize în loc de program : „Cinste şi dreptate !" Reformatorii, salvatorii, novatorii apăreau la toate raspîn-tii-le găsind ascultare şi aderenţi... A fost epoca de aur a demagogiei şi a oamenilor de afaceri. 30 Pahonţu respira din plin sentimentalismul umanitarist şi-1 gusta cu nesaţiu. Setea milenară de dreptate a ţăranului răbufnea într-însul în imprecaţii de cafenea, între prieteni, contra ciocoilor, în acelaşi timp însă se simţea singur şî străin în Capitala agitată de 35 frigurile noilor aşezări, cel puţin cît nu-şi avea asigurata ziua de mîlne. Spaima de viaţă şi de necunoscutul viitorului îi reteza avînturile. In jurul lui se vorbea mereu de afaceri şi întreprinderi care îmbogăţeau. Nu-1 ispiteau averile. Ambiţiile lui urmăreau o glorie albă, 40 imaculată. Se dorea admirat de o lume întreagă pentru opera Iui binefăcătoare, o admiraţie dezinteresată 31 ca a marilor savanţi, scriitori, artişti sau conducători de oameni. Pentru asta ar fi trebuit timp mult şi el era grăbit foarte ca şi cînd i-ar fi fost frică sa nu-i ia alţii înainte. 5 într-o zi s-a întîlnit cu un vag prieten de universitate, Ştefan Paulescu, care venise de la Focşani anume să ceară un loc în magistratură şi nu ştia cui sa se adreseze. Lui Pahonţu parcă i-ar fi căzut un văl de pe ochi. A fi împarţitor de dreptate, iată un rol io vrednic de sufletul lui. A doua zi s-au prezentat la minister şi au fost primiţi de secretarul general, magistrat de cariera, care, în stilul eroic-sentimental al momentului, le-a vorbit despre apostolat, despre România mare şi despre cinste. Pahonţu a insistat că doreşte 15 sa rămîie în Capitală fiindcă vrea să-şi dea neapărat doctoratul. Peste vreo lună a fost numit ajutor la judecătoria din Alba îulia, iar Paulescu la Orhel. I se părea o indicaţie a soartel că a fost trimis tocmai la reşedinţa simbolică a unirii... 20 tn Ardeal stăpînea aceeaşi efervescenţă, complicată şi cu o aversiune mai mult sau mai puţin pronunţată contra funcţionarilor veniţi din ţara veche şi priviţi ca uzurpatori în slujbele cuvenite localnicilor, mai ales cînd cei veniţi nu erau de soi. Toma Pahonţu a ştiut sa se 25 împace cu toată lumea: Şeful sau era ungur, dintre puţinii care au depus spontan jurămîntul de fidelitate, cu o casa de copii, vorbind româneşte tocmai atîta că se înţelegea cu ţăranii dimprejur, clienţii de totdeauna ai judecătoriei. Pentru postul de grefier nu s-a 30 găsit alt amator român decît un fost pădurar care scria cum putea, aşa că judecătorul se fericea că, odată cu sosirea ajutorului de la Bucureşti, se va pune ordine în scripte. Curînd, la marele bal anual al ofiţerilor garnizoa-35 neî, Toma a cunoscut familia notarului pensionar Iacob Stoica şi a îndrăgit pe d-şoara Virgini a care atunci abia avea şaptesprezece a.ni. A devenit mosafir foarte frecvent al casei Stoica. Daca n-ar fi fost Virginia, poate că ar fi renunţat mai repede şi la Alba Iulia, 40 şi ]a magistratură. îl dezgustau amîndouă. Atmosfera din oraş i se părea deopotrivă de abrutizanta cu cea de la judecătorie. Dar fara Virginia nu mai putea trăi. A cerut-o de nevastă. Bătrînul Stoica a şovăit şi i-a cerut timp ca să mai chibzuiască, iar tinerii să-şi mai 5 verifice sentimentele. De dragul Virginiei, Pahonţu a mai rămas un an. în sfîrşit bătrînul Stoica i-a răspuns că-i vine greu să-şi înstrăineze tocmai fata cea mai iubită care doreau să le rămîie toiag pentru bătrîneţe ; dacă iubeşte adevărat pe Virginia, îi propune să se sta-10 bilească în Alba Iulia, eventual să deschidă biurou de avocat, poate chiar în tovărăşie cu feciorul sau Ovidiu care a şi început să aibă clienţi ; în orice caz trebuie sa aştepte cu nunta pînă se va căsători fata cea mare, Elena, care se află în vorbă de un an cu profesorul 15 Strungaru de Ia Aiud... Pe Pahonţu amînările şî tărăgănarea îl exasperau, în realitate Iacob Stoica, deşi recunoştea calităţile pretendentului, avea presimţirea că Virginia nu va fi fericită, mai ales că nici fata nu părea atît de grăbită şi 20 entuziastă cum ar trebui sa fie la vîrsta ei. Dezlegarea a adus-o profesorul de la Aiud care în sfîrşit a venit ceremonios şî a cerut mîna Elenei. Bătrînul n-a mai avut încotro. Au făcut o logodnă mare, comuna pentru amîndouă fetele, cununia urmînd să se facă peste vreo 25 patru luni în vacanţa Crăciunului, între timp trebuind să se complecteze trusourile şi sa se instaleze locuinţele viitoarelor perechi, una la Aiud, de care se va ocupa bătrînul, cea de la Bucureşti rămînînd în grija lui Ovîdiu cu Pahonţu care, îndată după logodnă, a pără-30 sit Alba Iulia... La nuntă Toma s-a dus însoţit numai de Titu Herde-lea, prieten mai mare, care era şi ruda de departe cu familia Stoica. De la Herdelea au aflat prietenii că Pahonţu s-a însurat,- el nu spusese nimănui nimic, nici 35 măcar părinţilor sai... Căsătoria însemna pentru Toma Pahonţu o fixare. N-a fost muieratic, deşi se simţea mereu amorezat. Acuma se liniştea. Blondă pură, cu o figură de madonă, cu ochii de azur de o blîndeţe serafică, Virginia 40 era Jemeia ideală, soţie perfectă şi amanta ispititoare. Fără pretenţii, fără capricii, respectîndu-şi soţul pe cît îl iubea, avea încredere oarbă în Inima şi în viitorul lui. Voia sa-i fie tovarăşa adevărata şi sprijin în lupta vieţii. Tatăl ci îi trimitea lunar o suma, ca să nu aibă nevoie să ceara nimica bărbatului, sa nu-i fie 5 o povară ci numai bucurie cum a fost şi părinţilor el de cînd a deschis ochii şi pînă s-a înstrăinat. După un an, cînd Virginia a fost însărcinată întîia oara şi cînd chiriile ajunseseră la cifre astronomice, bătrînul I-a cumpărat, în strada Pietăţii, o casa gospodărească, 10 arătoasă şi la preţ convenabil. Primul copil a fost băiat, Virginiu, al doilea, peste doi ani, o fetiţă, Ioana. Bătrînul Stoica venea greu la Bucureşti chiar la fata lui cea mai iubită. îi era frică de Capitală ca de o Sodomă. De cînd au apărut însă nepoţii, găsea dese pre- 15 texte să se repeadă sa-i vază... Pahonţu a părăsit magistratura fara să aibă nimic precis în vedere. Va face avocatură, şi^a zis, căci bara justiţiei oferă minunate prilejuri de punere în valoare a talentului. S-a adresat atunci lui Rotaru, pe care-1 20 cunoscuse în treacăt ca student, înainte de război, dar care nu-şî aducea aminte de el, sa-i fie călăuza în noua carieră. Primul mic proces, ce i-a fost încredinţat, l-a vindecat de pasiunea barei. S-a încurcat, s-a fîstîcit, s-a enervat... A cîştigat procesul, dar şi-a dat 25 seama că nu se va pasiona niciodată pentru chiţibuşe-riile care alcătuiesc pîinea zilnică a avocatului. în schimb l-a cucerit pe Rotaru care l-a îndrăgit aşa de mult că l-a introdus în familie şi l-a făcut prietenul cel mai credincios. Pe urma şi-a luat cu brio docto- 30 râtul cu o teză despre „Crima politică". A reînceput . scrisul. Literatura şi critica nu-1 mai interesau decît \ ca gimnastică spirituală. Avusese revelaţia între timp i că politica este esenţa vieţii şi punea politica mai presus de orice alte preocupări. Totuşi a continuat şi li- 35 terele şi chiar şi-a luat licenţa, dar numai aşa, ca sa mai aibă o diplomă şi mai ales pentru că n-avea ce face. A încereat sa activeze în vreo două partide, cautînd să-şi cîştige galoanele prin luptă directă pe teren. A trebuit să renunţe. Bucătăria politicii de par- 40 tid i se părea ucigătoare pentru elanurile intelectuale. I se reproşa tinereţea (încă nu se impusese moda tine-returilor) şi i se cerea să-şi aştepte rîndul. Avea de-a face cu şefi de suburbie el care jongla cu doctrine... Anii însă treceau vertiginos. Evenimentele se perin-5 dau, se îngrămădeau ţinînd lumea într-o încordare chinuitoare. Oamenii trăiau într-un permanent provizorat. Atmosfera tulbure de speranţă şi nerăbdare continua, cu toaie că valul umanitarist se sfărîmase de zidurile realităţilor. Nimeni nu s-ar mai fi mirat dacă 10 ar fi izbucnit brusc un nou război sau o revoluţie sau orice cataclism. Numai ceea ce era nu putea dăinui fiindcă nu mulţumea pe nimeni... Pahonţu trăia şi el într-o aşteptare, perpetuă. Avea credinţa că ceasul lui trebuie să sosească, deşi el nu 13 făcea nimic pentru a-i grăbi sosirea. Dealtmlnterl nu-şi dădea seama ce anume ar putea să-i aducă destinul, îşi zicea mereu că va izbîndi, fără sa-şi poată desluşi măcar sieşi forma sau felul izbînzii. între prieteni, la cafenea, în redacţii, pe strada, îşi declama, de cîte ori 20 se Ivea ocazia, încrederea în sine, în talentul şi viitorul său cu atîta convingere că sugestiona pe ascultători. Era privit de mulţi ca un om de valoare şi de viitor, inteligent, curajos, stăruitor. Propovăduia triumful tînereţei, slăvea virtuţile tineretului, iar tinere- ~5 tul se recunoştea într-însul, cel puţin un anume tineret. Totuşi, după ce a împlinit treizeci de ani, a început să aibă momente de îndoială, mai ales cînd realitatea îî trîntea cîte o decepţie. Vedea că n-a făcut nimic şi nici n-are perspective. Dacă n-ar fi cavaler Mihai 30 Viteazul pentru unii sau fost magistrat pentru alţii, ar fî un simplu palavragiu sau un doctrinar de cafenea, în clipele de zbucium îşi dădea seama că, în timp ce el a măcinat vorbe goale şi a cochetat cu viitorul, alţii, colegii Iul de şcoala au ajuns oameni serioşi, cu 35 situaţii solide, respectaţi de toată lumea: unul era avocat cu mare clientela la Caracal, altul directorul Băncii Naţionale din Piteşti, iarăşi altul judecător la tribunalul Muscel, precum altul a ajuns asistent la universitate ; pînă şi Petre Lungu, învăţătorul din satul 40 lui, pe care-1 dispreţuia odinioară, azi e deputat... 34 35 10 15 Toţî i-au fost inferiori şi toţi l-au întrecut în emulaţia vieţii. în vremea din urmă ti apărea tot mai des spectrul ratării. Poate că, din pricina ambiţiei fără acţiune, viaţa se răzbună împotriva lui. Speranţa în surprize mîntuitoare o au şi neputincioşii pînă la mormînt.^. Inima începea a-i sfîrîi cumplit parc-ar fi fost strînsă cu cleşte roşite. Spaima aceasta îl cuprindea uneori pentru uri gest, un cuvînt, o privire şi îl făcea sa se zvîrcolească ceasuri nesfîrşite. Parcă din ce în ce se dezgheocau doi oameni într-însul: unul încrezător, fanatic, gălăgios, cellalt tăcut, ascuns, chinuit. Şi amîndoi parca erau străini de fiinţa lui adevărata... 1n faţa Cercului Militar un glas cunoscut îl trezi din frămîntare. — Da cei, frate, nici nu mai vezi oamenii ? Era Titu Herdelea, înfrigurat, îmbondorit înir-un pardesiu gros, cu mîinile afundate în buzunare. * * Cunoscut încă din paginile romanului Ion ţi Răscoala, Titu Herdelea este un personaj-liant, destinat sa sugereze unitatea de preocupări ce stă la temelia celei mai însemnate părţi a operei rebreniene. După cum, se ştie, adesea el îndeplineşte şi rolul de „raisonneur", de exponent al gîndurilor autorului in faţa realităţii înfăţişate (pentru a nu mai aminti de paralelismele de ordin biografic). In paginile Gorilei, corespondenţele sînt plurivalente. Astfel, îndeosebi în prima parte a romanului, uncie „ coincidenţe" sînt şocante pe măsură ce derulăm viaţa unui alt personai, Toma Pahonţu, reaminti ndu-ne diferite date din viaţa scriitorului însuşi (ucenicia pe lîngă un „profesor estet", cu ajutorul ^căruia începe să robotească ta un ziar; locuinţa din strada Pietăţii ; gazetărie la România). în afara elementelor exterioare, reţin atenţia unele idei structurale în modul său de gîndire (speranţa într-o Jume nouă, pura. idilică" ; dezamăgirea tînărului în faţa realităţilor sociale postbelice etc). Diverse împrejurări de ordin familial sînt, de asemenea, frapante. („îşi iubea părinţii, dar mai mult teoretic"^, p. 107 ; sau : .Pînă la război a păstrat legăturile mai strînse ; după război s-a mărginit să trimită din cînd în cînd, destul de rar, cîte-o sumă de bani, sperînd să se întoarcă la Uda in triumf. în realitate nu mai simţea nici o atracţie pentru Uda şi nici măcar pentru părinţii lui", p. 107.) Raportări se pot face şi la profilul altor personaje (Tnodul de gîndire al bătrînului Cumpănaţu, Teofil Drugeanu), de unde concluzia că, în paginile romanului, roiul lui Titu Herdelea este deseori dublat de alţi interpreţi. — A, tu eştî, bătrîne ? făcu Pahonţu tresărind. Fu-sei pe la Rotaru, şi-a logodit fata şi am vagabondat niţel aşa, numai cu gîndurile mele. Ştii, cine are provizii în cap, trebuie sa mai consume dîn cînd în cînd... 5 Te duci la redacţie ?... Ia spune, ce mai e cu politica ? — Pe mine mă întrebi ? zise Herdelea plictisit. Eu ştiu ce ştie toată lumea : că guvernul se pregăteşte sa plece şi că regele pregăteşte succesiunea... La Rotaru ai văzut pe Belcineanu. El putea eventual să-ţi spuie mai io multe, că doar se vorbeşte că ei trebuie sa vie... Pahonţu mormăi cu o nepăsare făcută : — La urma urmelor sa-i ia dracul !... Credeam că tu ştii ceva mai nou ! — Apoi drept sa-ţi spun pe mine nici nu mă prea 15 interesează ! răspunse Titu Herdelea. Dealtfel şi de tine mă mir, că eşti băiat superior. Iar te-ai apucat de ■\ politică ?... E oribilă ! Nu face de noi ! ^— Dar cînd m-am lăsat, bătrîne ? strigă Pahonţu sfătos. La mine politica e pîinea sufletului ! Degeaba 20 zîmbeşti. Ai sa vezi ! ^ — Bine, bine, am trecut şi eu pe acolo, mai demult, făcu Herdelea liniştit. în orice caz eu îţi urez mereu succes!... Servus! Cobori grăbit pe strada Sărindar, spre Universul, 25 unde era reporter şi ajutor de secretar de noapte. Pahonţu, ţintuit locului, se uita după el pînă ce dispăru. Zîmbetul lui Herdelea îl enerva : „Ai trecut, bătrîne, ştiu — bombăni în sine cu superioritate. Dar, vezi, eu am şi talent l" .10 Prin Titu Herdelea a cunoscut Virginia, de cum s-a instalat în Bucureşti, familia Traian Cumpănaşu cu care a legat mare prietenie. Altele nici nu prea avea. Era în bune relaţii şi cu Herdelenii, dar d-na Her-35 delea, fire bănuitoare şi arţăgoasă, nu se împăca aievea cu nimeni. Casa profesorului Cumpănaşu se afla şi aproape, în strada Clopotari. Fiind astfel şi vecini, cel puţîn o dată pe săptămînă, mai ales duminicile. 36 37 cinau împreuna, pe rînd, cînd în Pietăţii, cînd în Clopotari, stînd pe urmă Ia taifas pînă după miezul nopţii şi punînd ţara la cale, ca toţi românii. Azi era rîndul să mănînce Ia Cumpănaşu. Pe la cinci după-amiazi însă Virginia s-a pomenit cu un telefon de la Pahonţu că, din motive imperioase, el trebuie să treacă neapărat pe la Rotaru unde nu ştie cît va zăbovi, aşa că ea sa meargă la Cumpănaşu şi să nu-I aştepte, fiindcă s-ar putea să întîrzie mai mult ; în orice caz va veni şi el cel puţin s-o ia... Virginia era obişnuita cu astfel de telefoane. îi concedase din capul locului libertatea întreagă, numai ca să nu se simtă încătuşat prin căsnicie, şi Toma uza şi abuza de îngăduinţa ei- Mesele acestea pe el nu prea îl amuzau, socotindu-Ie de un patriarhalism perimat. „Nu lipseşte decît lotonul" — a spus odată. Totuşi acuma Virginia răspunse cu un suspin : „Bine, dragă Toma !w Se gîndea să renunţe şi ea. La logodna Corinel fusese vorba să se ducă împreună. D-na Rotaru a insistat mult. Pahonţu a declarat patetic ca refuză să participe la mascarade mondene. Şi iată ca, în ultimul moment, se răzgîndeşte şi merge, dar singur, fără ea... A crezut şi ea, cum spuneau mulţi, că Pahonţu nu o scoate în lume din gelozie şi de teamă să nu o piardă. De cîtva timp I se părea ca Toma se jenează să apară cu ea în lume... Gîndul o durea şi o umilea. Profesorul Cumpănaşu a primit pe Virginia, ca totdeauna, cu mare bucurie. Era ardelean, din satul luî Cloşca, din părinţi ţărani, stabilit în ţara dinainte de război. A făcut studii strălucite la Blaj şi Ia Budapesta, ca bursier al Mitropoliei. Cînd s-a întors doctor la Blaj, i s-a părut că n-a fost primit cu destulă preţuire, s-a supărat şi a trecut în ţară cu speranţa să cucerească o catedră universitară, dacă nu la Bucureşti măcar la Iaşi. I s-a dat un post la liceul din Roman şi a trebuit sa accepte. Mîndria însă şi elanurile de înălţare i s-au zdrobit. Era un latinist pasionat. Peste cîţiva ani s-a însurat cu fata unui coleg mai bătrîn şi a devenit un burghez cuminte, conştiincios, tmplinin-du-şi corect datoria, înfricoşat de orice neprevăzut, biruitor prin meticulozitate în lupta cu grijile vieţii. Au avut patru copii, la intervale raţionale. Cei dintîi au murit înainte de a apuca sa-i îndrăgească. Au rămas cu un băiat, Vasile, după numele bunicului din 5 Cărpeniş, şi o fată, Cintia, omagiul profesorului de latină pentru iubitul său poet Properţiu. D-na Cumpănaşu a călăuzit primii ţ>aşi ai Virginiel în căsnicie şi a avut bucuria să o vada curînd gospodina desăvîrşită... Cu trei ani în urma însă d-na Cum-10 panaşu s-a stins subit, după o zăcere de numai cîteva zile. A fost o catastrofă pentru Cumpănaşu. Cu gură de moarte a lăsat pe Cintia în grija Virginiel, să-i fie soră şi mamă. Fata avea atunci cincisprezece ani. Acuma era în clasa a şaptea la Central, deşteaptă, 15 vioaie, drăguţă, cu un aer de melancolie şi seriozitate care o înfrumuseţa şi inspira încredere oricui se apropia de ea. Acest aer îl avea, mai accentuat, şi Vasile, proaspăt student la Litere. Cumpănaşu fu dezolat cînd auzi ca Pahonţu va 20 lipsi; nu din pricina lui, căci orioît se silea, în fundul sufletului său nu-1 iubea, ci de dragul Virginiei care părea abătuta, deşi încerca să se ascundă. Hotărî sa aştepte pînă la nouă cu masa, judecind că ceremonia logodnei nu poate dura mai tîrziu, iar la eventuala 25 petrecere Pahonţu n-are ce căuta. Pe urmă aici erau numai el, familia, afară de un prieten al lui Vasile, student tînăr şi el, Ion A. lonescu. Băiat de ţăran, foarte sărac, cel mai mare dintre şase copii, a fugit de mic de-acasă şi a învăţat carte muncind din greu, încît 30 de vreo doi ani îşi mai ajută şi părinţii cu cîte ceva. Mijlociu de statură, lat în umeri, făcea impresia unui luptător, mai cu seamă că şî faţa îi era colţuroasă şî frămîntată. în toată înfăţişarea lui stăpînea energia şi o hotărîre aproape sălbatecă. Părea dîrz şi neîndu-35 plecat ca o stîncă. în ochlî mici avea o strălucire atît de fierbinte că îi lumina întreaga fiinţă, iar cînd rîdea sau zîmbea figura i se înfrumuseţa de bunătate şi naivitate... Se făcu ora nouă şi trecură în sufragerie. Nici 40 n-apucară să se aşeze bine la masa cînd soneria zbîrnîl prelung. Cintia făcu semn jupînesel să continue servi- 39 ciul şi merse ea să deschidă. Pahonţu îşi agăţa pardesiul mormăind : — Ei, ia spune, ce s-a întîmplat de te^ai repezit să mă Iei de la uşă cu secrete ? 5 — Am venit numai să te previn să fii mai drăguţ cu Ginia că am văzut-o jnîhnită ! zise fata cu un glas care, vrînd să fie glumeţ, era mat serios. — O, o ! exclamă Tojma batjocoritor. — In sfîrşit, cum vrei ! continuă Cintia. Acuma 10 însă poftim înlăuntru că tocmai ne aşezam... Te-am aşteptat destul... — Uite cum mă ia fetişcana asta I rîse Pahonţu înveselit. Parc-ai fi o soacră, dar nu ca a mea care-i bună, ci ca a ta care va sta cu tine şi va fi rea !... U în sufrageria luminoasa, după un „bună-seara" general, Toma se duse întîi la Virginia, îi săruta mîna şî-i zise mîngăietor, în auzul tuturor: — Sa nu fii supărata, porumbiţă dulce, că am trecut pe la Rotaru .' A fost un motiv foarte, foarte impor- 20 tant... în orice caz sa mă ierţi, porumbiţă dragă ! Mi s-a părut în telefon că ai suspinat... — Nu, Toma, ţi s-a părut ! răspunse Virginia roşind de mulţumire. Tu ştii că eu nu te judec... Dealtfel erai liber, daca voiai... 25 Cintia curmă cu o glumă emoţia prietenei, adre-sîndu-se lui Pahonţu : — Pentru că ai fost drăguţ, îţi ofer locul cel mai bun, adică lîngă mine ! Văzînd la stînga ei pe studentul lonescu, care venea 30 întîia oara la masa şi nu-1 cunoştea Pahonţu întrebă : — Mi se pare ca sîntera doi care rîvnim locul cel mai bun ? — Fii d-ta liniştit că eu am grije de amîndoi, replică Cintia prezentînd pe lonescu, care se sculase în 35 picioare. Pahonţu îi strînse mîna, iar tînărul rosti cu mare sinceritate : — Pînă acuma v-am admirat numai după cuvintele fratelui Vasile... De aci încolo vom putea vorbi şi mai mult despre d-voastră ! 40 După o pauză, întretăiată de zgomotul tacîmurilor, Cumpănaşu, mai lacom de politică decît de mîncare, 40 vru să afle noutăţi de la Pahonţu care trebuie să fi auzit cîte ceva la Rotaru, fiindcă politicianii oriunde ■ se întîlnesc, la înmormîntări, la nunţi, la petreceri, nu se poate să nu puie Ia cale fel de fel de lucruri. Pa-5 honţu răspunse ironic că atîta cît a fost el de faţa nu s-a complotat nimic ; poate pe urma... — De aici se vede clar că Rotaru nu e politician de nădejde, cel puţin pentru vremurile astea, observa Cumpănaşu mai în glumă mai în serios. 10 — Apoi da, evident, se înflăcăra îndată Pahonţu. Politicianul român trebuie să fie lichea sau Hcheluţă, altfel ramîne diletant, chiar pentru un om ca^ d-ta. Rotaru n-a putut fi ministru în ţara româneasca pentru că e mîndru şi corect pe cînd alţii... Ce să mai 15 vorbim ? Se întrerupse cu o strîmbătură de scîrbă şî începu să soarbă din supa care aburea... Bătrînul Cumpănaşu tocmai se întoarse, zîmbi indulgent, la Virginia, vecina lui din stînga, cînd deodată cellalt vecin, studen-20 tul lonescu, spuse simplu, cu un glas care atrase toaic privirile asupra lui : — Politicianii şi jidanii sînt nenorocirea neamului nostru ! * • în configurarea personajului lonescu, scriitorul, respectînd cu o remarcabilă stricteţe datele realităţii social-politice ale momentului în care se petrece acţiunea romanului său, arată că fascismul, prin politica sa demagogică si lipsită de scrupule, a izbutit, într-o oarecare măsură, să pervertească minţile unor tineri intelectuali, criza economică a societăţii capitaliste adueîndu-i în stare de profundă nemulţumire din pricina nesatisfacerii multor cerinţe vitale. In acest sens, s; poate afirma că personajul se încadrează perfect în aprecierea potrivit căreia „conducerea Gărzii de Fier a avut o atitudine criminală premeditată şi organizată nu numai faţă de adversari, dar şi faţă de proprii ei partizani, pre-supunînd că între aceştia au existat şi oameni de bună-credinţă, antrenîndu-i prin învăţături mincinoase şi perfide la o moarte stupidă, lipsită de orice rost" (cf. Împotriva fascismului, Sesiunea Ştiinţifică privind analiza critică şi demascarea fascismului în România, 4—5 martie 1*>7I, Editura politică, 1971, p. 115). Dacă privim acelaşi personaj din perspectiva evoluţiei conferite de L.R., ne putem da seama că atitudinea „criminală" din citatul de mai sus îşi găseşte concretizarea pregnantă în evenimentul semnificativ de la sfîrşitul romanului, potrivit căruia figura respectivă ajunge în postura unui asasin. Dialectica personajului dobîndeşte 41 — Aşa, axiomatic, poate că e exagerat, zise profesorul împăciuitor. Să nu uitam că politicianii români au ştiut să conducă destinele neamului încît am putut sa ne realizăm idealul şi am ajuns o ţara mare şi fru- 5 moaşă !... Prin urmare nu trebuie să generalizam ! Pahonţu ridicase ochii să vază mai bine pe cel ce vorbise. Cintia îi despărţea. Profilul ei fin contrasta cu liniile aspre ale figurii de alături. Fata părea mişcată, deşi nu se uita la el. La fel părea şi Vasile la 10 dreapta lui Pahonţu. — Ba să generalizam, iubite domnule profesor ! strigă Pahonţu cu glasu-i hîrîit care suna mai strident şi uneori fals. Sa învăţam a privi adevărul în faţă şi întreg, dezbrăcat de ipocriziile tradiţionale care ascund ,5 totdeauna turpitudini... Domnul a exprimat un adevăr trist într-o formulă care ar trebui să devie lozinca generală pentru dărâmarea şandramalei !... Bravo, domnule ! urmă întoroîndu-se spre lonescu. Ai dreptate ! Politicianii sînt nenorocirea neamului! 20 — Şî jidanii ! complecta studentul cu o scăpărare noua în ochi. — Şi! încuviinţă Toma Pahonţu mai domol, adăo-gînd după o secunda: Chestia ovreiască are, după mine, un interes secundar. Eu o consider o anexă a 25 politicianismului. — Dimpotrivă ! stărui tînarul privindu-1 drept parc-ar fi vrut să-I sfredelească conştiinţa. Daca-mi permiteţi... politicianii sînt anexa jidanilor ! Pahonţu se încruntă imperceptibil. Insistenţa calmă 30 şi îndărătnică a studentului i se părea că-i atinge prestigiul. Criticismul altora îl indispunea, iar contrazicerile îl aţîţau. Totuşi zise surîzator, cu o superioritate batjocoritoare : o soluţionare artistica prin folosirea unui procedeu literar uzitat în opera scriitorului. El are obiceiul de a-şi introduce un erou în acţiune printr-o latură aparentă a conformaţiei sale psihice, con-trazicmd flagrant esenţei sale. Spre pildă, profijul angelic al Solomiei — autoarea dublei crime din romanul Amîndoi —■ derutează privirile cititorului curios să dezlege tîlcul dosarului poliţist, bănuielile cazînd asupra altor personaje. — Da ?... Bine. Atunci, iată, eu nu mal crîcnesc şi conced tot ce pofteşti! Tînărul lonescu urmă netulburat: — Nu vă supăraţi că insist. Nu e politicos, ştiu. 5 Dar e vorba de pacostea cea mai mare ce bîntuie puterile neamului nostru şi care nu poate fi stîrpită prin concesii amabile... Asta e credinţa oiea, adaogă după o mică pauză, cu glasul schimbat şi încărcat de emoţie dureroasa, şi pentru credinţa asta primesc bucuros dis- 10 preţul, suferinţa, chiar moartea ! Cuvintele lui erau atît de stranii şî izvorîte dîntr-o convingere atît de fanatica încît Pahonţu însuşi abia într-un tîrziu răspunse cu un glas care părea ca vrea sa şteargă urmele ironiei de adineaori: 15 — Orice credinţă cinstită e sfîntă ! Divergenţe pot exista în privinţa unor detalii formale, dar asupra fondului nu este român care să nu fie de acord, care sa nu fie convins cît de incapabili sînt conducătorii acestei îndelung şi infinit răbdătoare ţări... 20 Se înflăcăra şi continuă din ce în ce mai vehement: ca ne lipseşte o disciplină morală, singura care poate crea încrederea poporului; că partidele se înmulţesc pentru că nu sînt organizaţii politice Izvorîte din întruchiparea unor anumite principii, ci simple asociaţii 25 pentru exploatarea ţării în folosul clientelei lor directe şi indirecte; că din pricina aceasta nu mai exista interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clan sau o clasă în dauna întregii ţări ; din aceeaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se apli- 30 că deloc, ori se aplică după obraz; ca în toate ţările cei ce au pornit războiul în condiţiile ştiute s-au eclipsat demult, lăsînd cîrmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipa de neputincioşi care, conştient sau inconştient, ruinează ţara 35 şi viitorul neamului; că ne-am obişnuit să trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într-o laşitate scîr-navă şi cultivînd lichelismul cel mai abject... Erau obiecţiile şi criticile pe care le debita toată lumea şi acasă, şi în public, pe care mai cu seamă 40 politicianii înşişi le alimentau nu numai prin faptele lor dar şi prin acuzaţiile, injuriile şi suspiciunile ce 42 şi Ie aruncau reciproc atît în discursuri sau polemici, cît şi indirect prin campanii de presa. Pahonţu însa declama clişeele, uzate şi arhicunoscute, înzorzonîn-du-]e cu gesturi şi epitete atît de grase că ascultare-5 rilor li se păreau noi-nouţe şi le sorbeau cu plăcere. Numai Cumpănaşu clătina din cap şi, cînd Pahonţu obosi şi tăcu, observă cam profesoral : — Apoi, frate Pahonţule, uşor e să critici, dar tare e greu să clădeşti şi să creezi. Eu, recunosc, sînt bă- 10 trîn şî poate incapabil să mă adaptez lumii noi pe care totuşi o simt că se zămisleşte undeva şi care nu va semăna deloc cu cea de azi. Sensibilitatea voastră e alta. De multe ori am impresia că între mine şî copiii mei sînt neînţelegeri organice, ca şi cînd am 15 trăi în evuri diferite şî am vorbi limbaje diferite... Totuşi eu voi crede pînă voi închide ochii, că România noastră mîndra, ca să fie deplin fericită, n-are lipsă de răsturnări, cî numai de bună rînduială. Nu pe ruinele trecutului se construieşte viitorul, ci pe 20 temeliile moştenite. Fiinţa acestei ţări e plămădită din sufletele şi sîngele şi cenuşa a milioane şi milioane de înaintaşi a căror muncă şi amintire nu pot fi nici uitate, nici minimalizate. Nu e bun un guvern ? Să-1 dam jos, să vie altul, pînă ce va apare cel dorit de 25 cei buni... (Se opri o clipă.) Dar iacă, am luat-o şi eu pe urmele fratelui Pahonţu !... N-am eu nici voinţa şl nici puterea sa mă hărţuiesc cu voi... Ma gîndeam numai să te întreb, frate Pahonţule, de ce nu intri d-ta serios în politica ? Crezi ca parlamentul nostru 30 n-are nevoie de oameni talentaţi ca d-ta ? — Parlamentul nostru ! murmură studentul dispreţuitor. Ţara se vindecă cu fapte, nu cu discursuri! Pahonţu nu mai auzi vorbele Iui lonescu, atît de mult îl măguli întrebarea profesorului. Răspunse cu 35 mai mare indignare : — Ei bine, eu n-am loc în parlamentul ţării pentru care mi-am vărsat sîngele efectiv, nu la figurat! înţelegi, domnule Cumpănaşu ? Eu sînt incomod pentru că nu tac şi... Studentul, ca şi cînd l-ar fi obsedat un gînd greu, vorbi oftat şi cu privirea departe, dincolo de zidurile ce-i îngrădeau avîntul : — Vremea compromisurilor şi cîrpelilor s-a înche-5 iat! Gînduri şi fapte noi trebuie să regenereze ţara batjocorită de toţi tîlharii ! 9 — Bine, draga, ai spus că vii la nouă şi acuma e zece ! întîmpină Rotaru pe Toma a doua zi, pri- 10 vindu-1 peste ochelari, din spatele biuroului. Regret. Nu mai pot. Trebuie sa ies cu dumnealui l adaogă arătînd pe un domn gras şi cu multe inele în degete. Pahonţu avea obiceiul să întîrzle dintr-o nepăsare boemă. Azi a vrut să fie exact şi tocmai azi vechiul 15 prieten Barbu Dolinescu, întîlnit întîmplător în Piaţa Victoriei, l-a ţinut o oră întreagă să-i povestească nişte păţanii. Protesta exasperat: — Nu, maestre dragă, imposibil să mai amîn convorbirea !... Domnul are sa fie bun să mai aştepte 20 nlţeluş... Nu-i aşa, domnule ?... Clientul surise speriat. Rotaru se zbătu, dar trebui să cedeze. într-un salonaş, alături de cancelaria unde-şi primea clienţii, îi atrase însă atenţia să fie scurt, ceea ce făcu pe Pahonţu să exclame patetic : 25 — Sper că viitorul d-tale, maestre, merită o atenţie necronometrată ! — A, dacă e viitorul meu în joc, atunci, fireşte ! zise Rotaru ironic. Mă neliniştea cumplit viitorul, ştii, draga Toma .' Dar dacă te ocupi tu de el, n-am nici 30 o grije ! — îmi pare rău că mă ironizezi, domnule Rotaru, înainte chiar de a-mi cunoaşte intenţiile! făcu Pahonţu deodată grav şl ofensat. — Intenţiile tale sînt totdeauna frumoase, ştiu, re-35 plică avocatul conciliant. Dar onorabilul de alături aşteaptă şi mă plăteşte să mă ocup de interesele lui... Pahonţu îşi dădea seama ca iar a nemerit o atmosferă de pripeală, de zeflemea şi de biurou care 44 face imposibila discuţia unor lucruri delicate. îi trecu prin minte să ia mai bine altă întâlnire pe diseară, să poată vorbi pe îndelete, nu subt presiunea clienţilor. Dar gura lui începuse să debiteze cu grandilocvenţa 5 consideraţii banale asupra situaţiei ţării, a guvernului, a partidelor, asupra trecutului şi asupra calităţilor politice excepţionale ale poporului român care... Rotaru se silea să asculte cu atenţie şi părea incapabil. Avea în ochi o licărire de iron'e pe care Pahonţu o ved^i, 10 o înţelegea şi car.: îl făcea să spuL* ţi mai multe banalităţi. O pendula veche bătu deod.m zece, repede şi cu s'net vesel. P^hcnţu îşi zise câ desigur avocatul număra bătăile, se gîndeşte Ia clientul de afara şi mei nu ascultă palavrele lui. într-adevăr, peste cîteva se- 15 cunde, Rotaru foarte surîzator, cu faimoasa replica din Caragiale, îl rugă să nu uite că timpul e bani, cîte-odată cel puţin. Toma continuă pînă ce ajunse, la situaţia lui Rotaru în politica ţării, în partidul radical şi în opinia publica, apoi drept încheiere provizorie 20 strigă : — Dacă partidul radical crede că are dreptul sa-ţi prefere oameni mediocri şi fără caracter, dorinţa ţării este sa te vază şi pe d-ta la lucru î — în ce priveşte dorinţele ţării, ştii, sînt destul de 25 sceptic, zise Rotaru mai serios. îmi vine să cred că ţara nu doreşte decît s-o lăsăm în pace... Dar presupun c-ar fi cum zici tu. Perfect. Ei şi! Ce ai vrea să fac ?... Să caut alt partid care să mă aprecieze mai mult ?... Acuma ? La cincizeci de ani ? Ar fi cel puţin impru-30 dent, daca nu ridicol... Nu, băiete ! Pentru mine s-a sfîrşit. Trebuie să rămîn consecvent! Pînă la capăt ! Aşa e jocul ! Devenise puţin melancolic. îi făcea plăcere cînd î se spunea ca e un nedreptăţit în politica, dar se şi 35 înduioşa. Pahonţu profită de mica înduioşare şi reluă catifelat: — Evident, numele şi gloria şi trecutul d-tale nu se pot risca în aventuri. Numai siguranţa unei reparaţii răsunătoare... 40 Tocmai ocazia unei astfel de reparaţii voia să i-o prezinte. Dar mai întîi îi ceru foarte solemn cuvîntul 46 de onoare că, indiferent de rezultat, va păstra cel mai desăvîrşit secret asupra celor ce-i va comunica. Rotaru, iar înseninat, primi jocul oricît avea aerul unei conspiraţii de foileton poliţienesc. 5 — Iată acuma, iubite maestre, ce se petrece! începu Pahonţu din nou bombastic, dar şi misterios. Guvernul d-voastră e în lichidare. Mai are o lună, maximum doua de viaţă. Asta dealtfel o ştie toată lumea precum o ştie şi succesorul d-voastră. Era sufi- 10 cient aseară să priveşti figura d-lui Belcineanu ca să cunoşti situaţia politică... Şi totuşi eu ştiu, din izvor absolut sigur, că nu Belcineanu cu ai lor vor guverna mîine, ci partidul democrat, adică doctorul lonescu ! Rotaru rî-se uşor : 15, — Am înţeles. Locul meu e în căsuţa doctorului... Apoi îşi potrivi ochelarii pe nas şi continuă puţin mustrător : — ŞI ca să-mi spui asemenea combinaţii gazetăreşti, îmi lai timpul cel mai preţios!... Nu ştiu, eşti tu 20 prea naiv sau mă consideri pe mine... Oricum ar fî, m-al confundat, draga băiete ! Pahonţu sări în picioare parca l-ar fi pălmuli : — încetează, pentru Dumnezeu, domnule Rotaru, ma insulţi spăimîntator!... Mă crezi capabil pe mine 25 de asemenea necuviinţe ? Să vin eu la d-ta cu palavre * Materialul documeniar oferă un bun prilej de a se stabili corespondenţe cu realitatea istorică. Astfel in jurnalul său, scriitorul nota în toamna lui 1930 : „In politică nimic nou nu se ştie. In general se crede că Mihalache sau Mironescu vor forma guvernul. Alţii spun că în nici un caz nu vor continua naţional-ţărăniştti. Paul Prodan pariază că va fi ceva neaşteptat. Seara o ediţie specială anunţă de la Sinaia că Mihalache a spus că Mironescu va face guvernul. Nu se poate pronostica nimica cu regele"* (7 oct. 19.10). Nu va trece nici un an şi acelaşi autor va adăuga, în acelaşi spirit, următoarele notaţii: „Nu ştiu de ce, am impresia că trăim într-o epocă de nebunie generală, iar noi, România, sîntem în plină operetă, Iorga în fruntea guvernului e un fenomen de un comic aristofanesc. Dacă toate nebuniile lui n-ar avea nici o răsfrîngerj asupra soartei ţării, s-ar putea consemna, spre a servi mai tîrziu pentru material de comedie. Din nenorocire, se pare că toate vor avea repercusiuni grave" (23 iun. 1931, dată cînd L.R.. scria la Răscoala). 47 de cafenea şi să te ofensez cu propuneri copilăreşti ? Aşa de puţin mă preţuieşti ?... Ei, bine, maestre, te rog să iai notă că, în cazul cînd informaţia pe care ţi-am dat-o nu s-ar adeveri, eu mă voi sinucide ! Dacă 5 după plecarea actualului guvern nu va veni unul prezidat de doctorul lonescu, în douăzeci şi patru de ore eu nu voi mai fi printre cei vii ! Impresionat de vehemenţa protestului Rotaru răspunse cu bunătate că nici o ştire politică nu e atît de 10 sigură încît să-ţi poţi risca viaţa pentru ea, mai ales cînd e vorba de un viitor mai depărtat ca douăzeci şi patru de ore. Pentru că însă Pahonţu continua sa peroreze şi voind a pune capăt unei situaţii din ce în ce mai penibile, Rotaru se sculă zicînd : 15 — In orice caz îţi mulţumesc, dragă Toma ! Mi-ai dat încă o dovadă ca mă iubeşti, dar nu pot, dragă Toma ! Nu mai insistă. Ştii bine că nu alerg după situaţii politice... Sînt un om care nu-mi văd capul de muncă... în sfîrşit vorbim altă dată despre astea, -0 mai ales că mă aşteaptă clientul... Pahonţu vedea că-i fuge pămîntul de subt picioare, totuşi mai încercă nişte argumente dar atît de puţin convingătoare că el însuşi se mira cum poate să le rostească. 25 — Uite, dragă băiete, îl întrerupse Rotaru îngăduitor. Acuma n-am timp să fac cu tine dialecticism politic. Adevărat, n-am avut satisfacţii în politică, dar nici eu n-am iubit-o cu patimă mare. Mai presus de toate însă mi-e silă de aviatorii politici, care fac 30 salturi acrobatice dintr-un partid în altul, în goană perpetuă după un portofoliu... Eu primesc sfaturi bucuros de la prieteni, am primit şi de la tine — dar propuneri care să mă micşoreze în ochii mei proprii, niciodatăNu mai sînt nici destul de tînăr şi nici 35 destul de cinic... Toma voia mereu să4 întrerupă, să-1 roage să înceteze şi nu găsea nimic şi asculta cu nişte ochi desperaţi. Tot timpul şi-a dat seama perfect că ceea ce spunea dînsul într-adevăr nu poate fi crezut şi că a 40 făcut o prostie închipuindu-şi altfel... Şi totuşi ce speranţe îşi clădise el pe ştirea pe care Rotaru a în- lăturat-o ca o glumă de cafenea De ier! dupa-amiazi a trăit într-o lume nouă, construită de imaginaţia lui. Azi-noapte, după masa de la Cumpănaşu, cu capul plin de fraze, s-a plimbat în biroul său pînă spre ziua, 5 închipuindu-şi viitorul şi zugrăvindu-1 atît de strălucit că-i hohotea inima. Pe urmă, cînd în sfîrşit s-a culcat şi a adormit, a trăit aievea toate visurile aprinse de flacăra informaţiei senzaţionale care acuma şi lui i se părea cenuşie şi neserioasă. 10 Se simţi deodată atît de îndurerat şi de umilit că nu mai ştia cum să încheie şi să dispară. Atunci, ca o salvatoare, apăru d-na Rotaru, îmbrăcată, gata sa iasă. îi trebuia automobilul; avea o mulţime de curse şi, dacă Cosucă i l-ar putea ceda... Tot atît de bucuros 15 ca şi Pahonţu de venirea Evei care curma natural o scena inutil prelungită, Rotaru î-1 oferi graţios mai ales că şi clientul avea maşină proprie... D-na Rotaru fu intrigată de mutra plouată a lui Pahonţu. — Am avut nişte chestii politice plicticoase, îi 20 explică soţul fără să mai aştepte vreo întrebare. Aşa e politica, numai plictiseli... Dar acuma să plecăm, Tomiţă, că m-ai ţinut destul ! — Bine, prea bine, nu mai insist, făcu Pahonţu cu glas galben. La revedere, maestre ! Te rog să con- 25 siderl că nu ţi-am spus nimic. Orice indiscreţie ar fi pentru mine... — Fii liniştit, sînt mormînt! răspunse avocatul, adaogînd apoi repede, parcă i-ar fi fost frică să nu reînceapă discuţia : M-am dus... Pa, iubito ! Dispune 30 de maşină cum doreşti... La revedere, corupătorule! sfîrşi amical către Pahonţu, dîndu-i mîna şi ieşind. Toma, în picioare, abătut, încerca să-şi compuie o figură mai senină faţă de d-na Rotaru care părea mereu intrigată. Un moment ÎI fulgeră prin creieri sa 35 ceară concursul ei, să-i povestească tot şi mai ales să-i arate perspectivele pentru Rotaru de-a deveni ministru foarte curînd. Se abţinu. Ar fi şi inelegant şi riscant. După o tăcere nehotărîtă, d-na Eva Rotaru îi oferi să-1 ia cu maşina în oraş. Pahonţu refuză amărît: 40 — Nu, mulţumesc, doamnă !... Parcă de plimbare îmi arde mie ? Aş fi caraghios ! 10 Constantin Rotaru, însoţit de doi secretari şi de clientuî cu inele, coborî la o bancă unde stătu aproape o oră ; pe urmă, numai cu secretarii, merse la prî- 5 măria de sector pentru o jumătate de oră ; alt client îl aştepta la Ministerul Comunicaţiilor, de unde trebui să urce şi la Justiţie pentru cîteva minute; în sfîrşit se duse singur la Cameră, la o şedinţă a unei comisii speciale, pe la ora unu urmînd sa sosească la tribu- 10 nai... Şi pretutindeni, deşi mintea îi era preocupată de lucruri concrete, un glas îi şoptea cînd mustrător, cînd ca o ispită : „De trei ori aş fi fost ministru pînă acuma dacă..." Gîndul îl urmărea stăruitor, se mai cobora în adîncimile conştiinţei lui, apoi iar apărea la supra- 15 faţă ca nişte băşicuţe limpezi şi tremurătoare ; daca ar fi avut noroc cum au avut alţii mai puţin înzestraţi ca dînsul; dacă ar fi fost mai îndrăzneţ fiindcă în politică nimic nu se oferă, totul se cere direct pentru cei mediocri, indirect pentru cei meritoşi; dacă, în 20 loc sa facă sacrificii, ar fi pus mai multa pasiune pentru a-şi valorifica talentul în sînul partidului ; daca ar fi făcut mai puţine gesturi de integritate morală şi independenţă spirituala, şi mal multe manifestări de disciplină oarba şi de admiraţie pentru sanhedrinul 25 care împarte gradele în opoziţie, onorurile şi demnităţile la putere ; daca ar fi ştiut să profite de prîe-tenia-i veche cu şeful partidului, cultîvînd-o subt toate formele, iar nu aşteptînd ca şeful să facă totdeauna primul pas... 30 în comisia Camerei cel mai mult şi mai prost a vorbit un deputat democrat, un învăţător gras, gros, negricios, într-un costum ţărănesc, parfumat. Era specialistul partidului în cooperaţie şi cel puţin viitor subsecretar de stat. * Rotaru îl examina mai îndelung * Caz rar în procesul de transfigurare artistică, schiţa portretistică a „deputatului democrat" trădează prototipul: Ton Mihalache (1882—1963), unul dintre conducătorii Partidului ţărănesc (înfiinţat în 1918) ţi ai Partidului naţional-ţărănesc (înfiinţat în 1926), al cărui preşedinte dealtfel a şi fost între 1933—1937. ca alte daţi cînd i se păruse numai comic şi umflat şi fără importanţă. — Şi un prost ca asta are să fie ministru — se gîndi cu un zîmbet tulbure. Fireşte, dacă informaţia lui 5 Pahonţu s-ar adeveri... îi părea rău că a fost cam brusc cu bietul Toma, unul dintre puţinii care-1 Iubeau dezinteresat. La urma urmelor ştirea lui nu e chiar aşa de neverosimilă în vremurile noastre născătoare de surprize. Politica e 10 arta vieţii şi trebuie să urmeze sinuozităţile ei, nu să se pietrifice ori să se repete stereotipic. Lumea doreşte veşnic noutăţi, chiar absurde. — Rigiditatea e un panaş anacronic — îşi zise iar, coborînd Dealul Patriarhiei spre Palatul Justiţiei. Stai '5 într-un partid o viaţă întreagă din spirit de consecvenţă şi ajungi ridicol, pe cînd ceilalţi... Se uită la ceas. Mai avea timp. Se abătu într-un restaurant, la întîmplare, sa ia ceva la repezeală, să 20 nu mal aibă grija mesei. în realitate căuta singurătatea. Gîndurile îl năpădeau ca un stol de păsări hrăpăreţe... Un chelner belaliu îi recomanda mîncări şi băuturi cu o insistenţă de gurmand flamînd. îl descurajă cu o comandă frugală... Pahonţu a fost picătura de apa în paharul prea 25 plin. De aceea îl obsedează mereu el şi numai el. De fapt aceleaşi lucruri, minus informaţia buclucaşă, i le-au spus de cel puţin zece ani încoace toţi prietenii. Dacă ar fî ascultat de atunci sfaturile lor, azi ar fi un fost ministru cu vechime... Dacă! Iar daca !... îl 30 enerva, părîndu-i-se o imputare a propriei conştiinţe, ceea ce dovedea că şi conştiinţa şî-a pierdut rectitudinea cu care se mîndrea. Niciodată n-a vrut să-şi examineze serios situaţia politică de frica să nu-şi piarza idealismul. El, spre deosebire de alţii, credea 35 că e obligat să dea ceva ţării, nu sa ceara sau să primească. N-a cerut niciodată nimic, dar nici nu i s-a oferit. Prietenul lui bun, şeful partidului, nu i-a făcut niciodată nici o propunere. Nici măcar şefia unei organizaţii judeţene. Se alegea deputat Ia Bucureşti, fi- 50 51 reşte cînd erau la putere... L-a durut la început; pe urma s-a consolat cu cîte o zeflemea. Pînă ce a început sa se considere prea batrîn. Numai bietul Pahonţu protesta cîteodata : „Cum bătrîn, domnule ? în poli- .*> tică vîrsta de cincizeci de ani înseamnă maturitatea creatoare, fiindcă abia atunci ai destulă experienţa pentru a stăpîni mulţimile !" „Ar fi fost bine să fi stat de vorbă cu şeful măcar o data în zece ani şi despre ale mele !" regreta dînsul lo acuma. „Excesul dc orgoliu devine prostie gogonata !" Era sigur în aceste momente că şeful l-ar fi satisfăcut. Se înduioşa singur. A fost cam nedelicat cu şeful partidului. lata o greşeală care poate fi reparata. Are sa-i ceară o întrevedere. Nu e urgent. Peste cîteva 15 zile... Sau şi mai tîrziu, cînd vor trece în opoziţie, ca sa nu aibă aerul de solicitator întîrziat. De ce sa se gîndeasca sa-şi părăsească partidul cînd partidul nu e vinovat întru nimic de indolenţa lui proprie ? Mei se pe jos pînă (a tribunal. Danciu alerga dispe- 20 rat pe sălile palatului cautîndu-î, iar Mircea Tolontan lua note, avînd sa răspundă el întîi avocatului advers, Rotaru ramînînd să încheie dezbaterile. Preşedintele moţăia ; lumea se plictisea. Uirîndu-se împrejur şi aşe-zîndu-se, iui Rotaru îi fulgera prin creieri : „Dacă aş fi 25 fost ministru, preşedintele ar fi tresărit de emoţie cînd m-a văzut..." Pe la cinci se duse la Camera. De obicei îl amuza atmosfera. Azi ÎI chinuia o jenă ciudată. Se simţea mic şi de prisos. Strîngea mîini pe coridoare şi împăr- 30 ţea surîsuri sterpe. Inima însă îl sfîrîla de invidie cînd apărea cîte un mărunţel şi tinerel subsecretar de stat înconjurat şt adulat încît sărmanul abia îşi mai stă-pînea îngîmfarea... Era tocmai o pauză. Primul-ministru lacuse Camerei rara onoare de-a veni Ia şedinţă pentru 35 a răspunde unei întrebări delicate ce se ştia că o va pune guvernului şeful partidului democrat. După ura-lele nesfîrşite cu care majoritatea a acoperit declaraţia preşedintelui consiliului, s-a simţit nevoia unei destinderi, în incintă rămăsese puţina lume. într-un mic tu grup, doctorul lonescu, interpelatoml de adineaori, discuta răspunsul şefului guvernului. Rotaru se gîndi 52 îndată : „Daca ar fi după Pahonţu, în curînd şi doctorul va fi aclamat tot atît de frenetic..." Dădu sa treacă înainte cu moţăiala din cap obişnuită ; doctorul însă, deşî^ nu erau în relaţii strînse, îi întinse mîna cu 3 o afabila şoaptă: „Ce mai faci, domnule Rotaru ?" „Ce coincidenţe!" îşi zise Rotaru, corectîndu-se însă : „De fapt mi se par mie coincidenţe dîn pricina lui Pahonţu, altfel ar fi întîmplari obişnuite..." Ajunse în coridorul dinspre biurourile Camerei toc-1(1 mai în clipa cînd primul-ministru, înconjurat de o ceată zeloasă de miniştri, parlamentari, şefi de cabinet şi ziarişti, se îndrepta leneş şi mmdru, ca un Napoleon după Austerlitz, spre ieşirea principală. înalt, cu melonul puţin pe spate, cu bărbuţa cafenie, cu ochii 15 osteniţi, cu un demi-palton culoarea bărbii, trecea răs-punzînd monosilabic celor ce-i vorbeau, uitîndu-se la cei ce salutau fără a răspunde. Cînd zări însă pe Rotaru întinse mîna fără a se opri din mers, murmu-rînd afectuos; „Ce mai faci, Costică ?" Rotaru fu 20 silit sa-i însoţească cîţlva paşi raspunzînd cu acelaşi ton amical şi respectos: „Mulţumesc, dragă şefule... aş fi vrut să-ţi mai vorbesc şi eu cîte ceva, dar..." Preşedintele îl întrerupse : „Vino cînd vrei şi sînt al tău, la preşidenţie..." Rotaru, cu o stăruinţă care-1 mira 25 pe el însuşi, întrebă : „Poate să fie şi azi ?" „Peste o oră ! La revedere, Costică !" Era îneîntat şi se căia că l-a învinovăţit, fie şî numai în gînd. Şeful î-a rămas adevărat prieten, însă n-a ştiut să se facă preţuit... Se pomeni apoi înconjurat de ^ oameni în ochii cărora crescuse mult pentru că şeful guvernului i-a acordat o atenţie specială... 11 Vrînd să răspundă delicat la gestul preşedintelui, Rotaru se înfiinţa precis la ora hotărî ta în palatul 35 din Calea Victoriei. Fu introdus îndată, parcă ar fi fost aşteptat. Preşedintele era singur. Pe biurou avea un dosar pe care-1 închise tacticos. îi oferi loc pe o 53 canapea, se aşeza şi dînsul alături şi zise cu o plictiseală surizătoare : ■— Eşti nemulţumit, ştiu, Costică, şi tu... Toţi sînteri nemulţumiţi ; aşa se cuvine la sfîrşitul guvernării. 5 Rotaru îşi pierdu seninătatea încrezătoare ; răspunse puţin mîhnit: — Cred ca nu merit să fiu trecut la grămada, iubite şefule... Astfel, aţiţat, a continuat calm dar ferm sa-şî des- 10 chida inima şi sa-i înşire fără diplomaţie, _ ca unui prieten vechi, jignirile ce le-a suferit demnitatea lui de cîte ori a fost prilejul sa i se ofere ce î s-ar fi cuvenit. Şeful a ascultat liniştit rechizitoriul. Părea indiferent şi asta întărită pe Rotaru. 15 — înţeleg sentimentul tău şi într-un fel îi împărtăşesc, spuse pe urmă preşedintele. Şi statele tale de serviciu, dar mai cu seamă talentul şi prestigiu! tău peisonal te îndreptăţesc sa aspiri la o întrebuinţare mai activă în sînul partidului ca şi în guvernarea ţarii. 20 Adică, fără floricele, sîntem doar vechi prieteni, trebuia să fii ministru, şî încă de mult... Sa nu crezi că de puţine ori m-am gîndit la tine, dragă Costică. Totuşi te-am lăsat mereu la o parte întîi pentru că mî-eşti prieten şl pe prieteni poţi sa-i nemulţumeşti 25 fără riscuri prea marî, pe urmă şî mai ales pentru că pe tine te socotesc făcînd parte din rezerva cea marc nu numai a noastră, dar a_ ţării întregi. Guvernările obişnuite nu reclamă genii şî nici măcar talente^ excepţionale, ci nişte oameni simpli, corecţi, harnici şi cu 30 oarecare aptitudini sau experienţe gospodăreşti şi biu-rocratlce. Astfel de activitate ţie nu ţi-ar aduce decît plictiseli ţi scăderea veniturilor personale. Eu te păstrez pentru momentul cînd ţara va avea nevoie de un^om superior. Nu promit nimica şi-ţi mărturisesc leal că aş 35 dori o epoca liniştită care... „Astea sînt sofisme ieftine", voia să-i spuie Rotaru, dar nu-1 întrerupea. Vreun sfert de ceas a ascultat explicaţiile banale, urmărindu-i toate gesturile^ toate sinuozităţile verbale cu sentimentul umilitor ca şeful •iO trebuie să-1 creadă şî imbecil, dacă îşi închipuie că-1 poate încînta cu asemenea baliverne. Convorbirea s-ar 54 fi terminat în nota aceasta de sentimentalism diplomatic dacă Rotaru, spăimîntat că lucrurile vor rămîne cum au fost, n-ar fi ripostat zîmbind puţin sarcastic şi puţin dureros : 5 Totuşi acum, la sfîrşitul guvernării, nu la început, ca să nu bănuieşti că-ţi cer ceva, aş dori mult, foarte mult, să-mi lămureşti situaţia în partid ceva mai concret, măcar pentru viitor... Din cuvintele tale meşteşugite am înţeles ca sînt atît de supracotat încît, în 10 aşteptarea vremilor excepţionale, rămîn bun în gradul de soldat prost. Tu, dragă şefule, şi cei obosiţi ca şi tine de răspunderile unei guvernări tumultoase, aţi ajuns să-mi Invidiaţi virginitatea într-atîta că nnîine-poimîine va trebui să va fiu recunoscător că am rămas ■5 un mameluc anonim. Am însă impresia că restul lumii nu e tocmai de acord cu noi. Fireşte, asta n-ar avea nici o importanţă. Cel mult mi-ar rezerva în orice clipă o libertate pe care altfel n-aş fi purut-o reclama... Primul ministru reluă cu un foarte discret surîs şi 20 cu acelaşi glas leneş : — Dragă Costică, eu te-am înţeles de cînd ţi-am întîlnît privirea la Camera, pe culoar... Probabil că ai în vedere ceva şi cauţi justificări la mine. Ei bine, recunosc, ţi-am spus, există motive de nemulţumire. Cu 25 toate astea, ca vechi prieten, îmi permit să-ţi şoptesc ca n-ar fi elegant din partea ta ceea ce ar fi admisibil din partea altora. Noi, cestialalţi, am fost şi sîntem oportunişti, alergăm după situaţii, după mici satisfacţii, pentru ca n-avem alte posibilităţi de a ne realiza 30 micile noastre talente. Tu ai o glorie pe care nu ţi-o poate spori un portofoliu ministerial... — Dar nici nu mi-o poate scădea prea rău, rîse Rotaru. — Da. Probabil ! făcu şeful dînd din cap îndoielnic. 35 Foşti miniştri se găsesc cîteva suie în ţară, pe cînd avocaţi mari ca tine abia cîţîva... Aşa e Ceea ce pare că vrei să faci acuma poate să nu-ţl ştirbească gloria, dar ţi-ar fringe linia de conduită generală. Pzna azi ai fost creditor în viaţa politică. In clipa cînd pentru un problematic portofoliu ministerial vei renunţa la panaşul tau, admiratorii tăi cei mai obiectivi 55 vor avea o mica jena. Nu mai vorbesc că aî da o lovitură partidului nostru, destul de lovit în ajunul trecerii în opoziţie... Ar fi nedelicat din parte-mi sa mă îmbulzesc cu sfaturi sau să te ofensez cu promisiuni 5 ca să te reţin... — Douăzeci şi ceva de ani de fidelitate mă pun la adăpost de suspiciuni, întrerupse Rotaru cu alt glas, mai mîndru. Dacă aş fi rîvnît situaţii, aş fi avut posibilitatea să-mi impun drepturile în partid de mult... 10 — Şi ai fi obţinut satisfacţie, complectă preşedintele fără convingere. — Ei tocmai... Rotaru vru sa continue, dar atestarea promptă a şefului îl încurcă, încît se opri. După o pauză confuză 15 începură amîndol în acelaşi timp : — Atunci... Zîmbiră dîndu-şi seama că în realitate nu mai aveau ce-şi spune. Rotaru se ridică murmurînd : — Atunci... la revedere, dragă şefule ! 20 — La revedere, Costică, şi... Da... Preşedintele consiliului îi dădu mîna şi-1 conduse pînă în biuroul şefului de cabinet unde aşteptau vreo zece persoane care se sculară în picioare. Fără a vedea pe nimeni, dar cu glasul mai obosit, repetă: „La revedere, Costică !* şi se retrase, în vreme ce Rotaru împărţea surîsuri şi strîngeri de mînă... „în fond nu mi-a spus nimic interesant" — se gîn-dea Rotaru coborînd scara monumentala şl uitîndu-se după maşina de piaţă care o lăsase să-1 aştepte. „Adică depinde ce e Interesant** — continua apoi urcîndu-se şi poruncind sal ducă acasă. „Mai clar cum ar fi putut să-mi vorbească ?" Constantin Rotaru nu era omul clarificărilor definitive. Atitudinile tranşante îl oripilau... îi părea rău că a provocat explicaţia. Şi totuşi se simţea uşurat, parc-ar fi lepădat o povară nesuferită. Cînd sosi acasă se mira cum a putut îndura atîţia ani o situaţie atît de umilitoare. Intră în cancelarie unde secretarii încheiau lucrările 40 din cursul zilei. în biuroul sau găsi pe Pahonţu discu- 25 30 35 tînd foarte animat cu Mircea Tolontan care avea un dosar în mînă. — Ce-ai păţit, Tomiţă, de eşti aici la ora asta ? glumi Rotaru bucuros că a dat peste el. 5 ^ — Ma consolez şi eu, maestre, cum pot, cu fraze ! răspunse Pahonţu. Daca faptele întîrzie, vorbele sînt totdeauna la îndemîna. — Asta e aluzie la vorbele de azi-dimineaţa ? întreba avocatul. Putem să reluăm convorbirea la urma io urmelor... — Inutil, iubite maestre, mormăi Pahonţu. Chestia e înmormîntată. M-aî convins că nu e serioasă şi... Rotaru îl măsura clătinînd din cap. Ascultă raportul lui Tolontan despre un proces, cu ochii mereu la 15 Pahonţu care, tolănit într-un fotoliu, începuse să fredoneze fals un tangou la modă. Cînd rămaseră singuri, îl întreba cu un glas nesigur ; Ascultă, Pahonţule!... Tu eşti într-adevăr cm de nădejde ? 20 ^ — De ! făcu Toma uimit. Dacă întrebi aşa, maestre, înseamnă că te îndoieşti. Se uită lung la Rotaru şi în ochi i se aprinse deodată o văpaie... * * Rescriind capitolul introductiv al romanului, singurul care a ocazionat mai multe variante (Vezi Opere, val. 9, Addenda, p. 659—733), L.R. nota în jurnalul său : „Am reînceput, a nu s'iu cită oara, transcrierea. Mă împotmolesc mereu din pricina proporţiilor. Prezentarea aceasta trebuie să se facă ţi interesant, dar Si fără prolixitate. Dacă mi-aş da drumul ar ieşi cel puţin o sută de pagini numii din descrierea logodnei. în realitate, logodna asta e mijlocul cel mai expeditiv de a prezenta o bună parte dintre personajele ■ care vor purta acţiunea romanului şi de a închega atmosfera generală." (8 iul, 1937; sublinierea ne aparţine.) O data în plus, „avertismentul" ne invită să cîrcumstxiem lumea personajelor, mediul din care autorul îţi va recruta tipuri reprezentative „democraţilor de faţada" sau „fraţilor de cruce" (bancheri, miniştri, judecători, deputaţi, gazetari etc.) şi, implicit, mentalitatea acestora, specifica, stăvilind tentaţia unor inoportune generalizări. 5n 57 Capitolul 11 VĂLMĂŞAGUL 1 Rotaru rîse cu poftă aflînd ce-a pus la cale Pahonţu care-şi luase rolul de-a mijloci trecerea la democraţii doctorului lonescu : — Tu vreî o punere în scena spectaculoasă ?... Stai frumos, puiule ! Aici e vorba de politică, nu de teatru ! — Politica e teatrul vieţii, marele teatru ! zise Toma patetic. Iar în teatrul modern, regia are un rol capital... Dar declanşarea operaţiei presupunea în primul rînd o clarificare între Rotaru şi partidul radical. Avocatul se sfîa să spuie că această clarificare s-a făcut şi e motivul determinant pentru hotărîrea lui. De aceea declară energic ş\ indignat: ... — N-am nici o obligaţie faţă de nimeni şi nici mai ales faţă de el, bunul meu şef şi prieten de treizeci de ani. Ei, toţi, au faţă de mine !... Prin telefon am sa-i anunţ plecarea !... Nu e elegant, dar m-am săturat de elegantele unilaterale! într-o săptămînă toate rudele şi mulţi prieteni ştiau că Rotaru e pe cale să se despartă de partidul în care şi-a pierdut tinereţea. Diferite zvonuri circulau şî pe culoarele Camerei, mai cu seamă că Rotaru nu^ se mai ducea Ia şedinţe. în acelaşi timp au început să aoară în ziare mici note, strecurate de Pahonţu, lasînd sa se înţeleagă că s-ar fi ivit serioase divergenţe asupra unor probleme de stat între şeful guvernului şi o fracţiune importanta a majorităţii. Cu toate că mişcările în partidele politice sau chiar 5 crearea unor organisme noi aveau la bază veşnic ambiţii sau motive personale, se găseau totdeauna explicaţii de ordin general, scăldate în grija pentru interesele superioare sau în crize subite de conştiinţă patriotică şi naţională, care puteau să justifice orice 10 schimbare la faţa. Pahonţu se gîndea să transforme nemulţumirea lui Rotaru într-o criză a partidului guvernamental^ „O disidenţă radicală" ar fi un titlu senzaţional şi ar pregăti apoi o „fuziune" cu partidul doctorului lonescu, în loc de o simplă trecere sau 15 înscriere, asigurînd maestrului situaţia preponderentă cuvenita în noua locuinţa politică. într-o după-amiazi Pahonţu s-a abătut pe la Titu Herdelea, la o cafea. Ştia că e prieten dinainte de război cu Ştefan Motroc, fost ministru al muncii şi 20 secretar general al partidului democrat. Fireşte a venit vorba despre Rotaru şi Herdelea, curios mereu, s-a interesat unde are de gînd să se mute. — N-am idee, făcu Pahonţu evaziv. Probabil unde va fi chemat mai insistent. în orice caz ar fi un aport 25 considerabil pentru orice partid un om de talent, curat, nobil... Poate la democraţi, poate la... — Imposibil ! întrerupse Herdelea. Democraţii n-au nici o şansa de venit la putere şi-mi închipuiesc că Rotaru vrea sa fie ministru, altfel rămînea unde era. 30 — Rotaru e un naiv, zise celalalt pe gînduri. Nu vînează portofolii. Ar fi o mare lovitură pentru democraţi daca l-ar putea atrage. — Evident! aprobă Titu, adăogînd după o secundă : Ce-ar fi să-i atrag atenţia Iui Motroc ? 35 — în orice caz pe mine nu mă amesteci, bătrîne ! Ziua următoare Herdelea a luat şi pe Pahonţu la Motroc şi au aranjat o întrevedere cu Rotaru, absolut confidenţială. întîlnirea a avut Ioc a treia zi, după cină, în strada Pietăţii, la Pahonţu care, pentru mai 1,0 multă discreţie, expediase pe Virginia la Cumpănaşu. S-au discutat generalităţi : programe, organizaţie, per- spective... Despre eventualitatea venirii la putere nici nu s-a pomenit. Motroc a mărturisit, ca secretar general şi cunoscător al împrejurărilor, dar numai în treacăt, fără a stărui, că în Capitală partidul e slăbuţ 5 şi cam lipsit de cadre active adăogînd însă că un şef harnic şi cu mare prestigiu ar putea face minuni în cel mai scurt timp. Urmă, peste alte cîteva zile, alta întîlnîre, de asemenea secretă, cu şeful partidului democrat în casa lui Motroc. Rotaru, însoţît de Pahonţu, 10 s-a dus cu o maşină de piaţă. Doctorul lonescu sosise, în cabinetul lui Motroc a fost întîi o convorbire în trei, apoi gazda s-a retras lăsînd pe Rotaru în patru ochi cu şeful mai bine de o oră. Convorbirea s-a terminat prîn învestirea noului fruntaş democrat cu 15 şefia organizaţiei Capitalei pe care o deţinuse, mai mult nominal, însuşi doctorul lonescu. Recepţia oficială în partid rămînea să se facă la data ce o va hotărî Rotaru, cu o solemnitate excepţională. Pahonţu începuse să întocmească o listă de „inte- 20 lectuali şi fruntaşi* care vor urma pe Rotaru în noul partid. După întrevederea cu lonescu, operaţia a continuat mai intens. Cîteva duzini de ayocaţi, ingineri^ medici, funcţionari particulari, negustori, mai cu seamă dintre cei nemulţumiţi cu avantagiile avute de la gu- 25 vernul agonizant, îşi încercau norocul şi cu Rotaru. Făceau parte din clientela ambulantă creată de caricaturizarea regimului democratic parlamentar, oameni care reuşeau să trăiască din loteria politică... în ajunul recepţiei solemne, Rotaru a mai avut o 30 întrevedere cu doctorul lonescu. Nu se putea aştepta să i se facă toate confidenţele, totuşi a rămas nedumerit că nici rîndul trecut, nici acuma nu s-a făcut nici cea mai infimă aluzie la venirea la putere. Nici măcar Ipoteza venirii n-a pus-o lonescu. Poate tocmai 35 asta să fie un indiciu ? Acasă mai examina o dată cu Pahonţu lista aderenţilor. Erau o sută doisprezece, între care negreşit Danciu. Semnătura lui Pahonţu lipsea. Avocatul se mîhni: •40 — Eu o singură condiţie am pus doctorului, chiar adineaori — ca pe lista Capitalei tu să candidezi €0 lîngă mine ! îmi închipuiam ca mergem împreună şi la bine şi la rău... Ai alergat pentru mine, m-ai ajutat, te-ai ostenit, în sfîrşit mî-ai dovedit un devotament care m-a mişcat, şi acuma, în ultimul moment, dai 5 înapoi ? — Nu, maestre dragă, zise Pahonţu cu o modestie care nu-1 prindea. Dar nu vreau să se poată zice vreodată că... — Nu, nu, te rog ! stărui Rotaru. Categoric : mergi io sau nu mergi ? —^Poftim ! Iscăli: Toma P. Pahonţu. Aşteptase înadins să fie rugat. Altminteri n-ar fi ezitat deloc. Era doar prima ocazie de-a se urni din loc. Oportunitatea şî conse- 15 cinţele gestului Ie-a cîntarit din prima seară. Nu se va înregimenta. îşi va clarifica independenţa la timp. Nu vedea o contrazicere între a critica violent partidele şî a se ridica prin ele. Duşmanul se combate mai eficace cu propriile-i arme. Nici o poliţă nu poate angaja 20 viitorul unui om de voinţă. Numai talentul scrie viitorul şi timpul... — Porumblţo !... Victorie! strigă în aceeaşi seară Toma sosind acasă vesel şi grăbit, tocmai cînd se 25 punea masa. Virginia, cu cei doi copilaşi, era în dormitor şi se aranja puţin aşteptîndu-1, fiindcă îşi anunţase venirea la telefon de la Rotaru. Aşa cum era, cu pălăria pe ceafa, Toma o luă în braţe, o umplu de sărutări şi 30 apoi se învîrti cu ea prin odaie într-un vîrtej de dans, spre marea bucurie a copiilor care se ţineau după ei rîzînd şl ţipînd. Femela, şi surprinsa şi mulţumită de explozia aceasta, se zvîrcolea slab în braţele Iui : — Destul, Toma, te văd copiii !... Ce-i cu tine, 35 Toma ? Veni rîndul copiilor la sărutări şi farandolă, încît casa răsună de veselie. Fraulein Erna, o nemţoaică bă-trînă, severă şi urîta foc, care fusese să zorească pe 61 10 15 20 25 30 35 40 bucătăreasă, se întoarse alergînd şi se oprise uluită în uşa sufrageriei. Domnul de^abia se stăpînî să n-o danseze şi pe ea ; îi zise totuşi prieteneşte (altfel n-o putea suferi) : — Madam Erna, sînt fericit, auzi ?... Glucklkh Şi mie foame de-aş fi în stare să te mănînc şi pe d-ta ! — Sehr schon ! făcu Erna cu un surîs acru observînd că copiii rîdeau şi se mohorî de tot cînd Virginiu» băieţelul de şase ani începu sa strige bătînd din palme : — Mănînc-o, tăticule, mănînc-o ! — Was ist denn das ? se zborşi nemţoaica deodată către copii cu atîta autoritate ca şi Toma se mai potoli. Pe cît Pahonţu devenise de gălăgios şi de guraliv în lume, pe atîta se făcuse de tăcut acasă în ultimii ani. Virginia, care nu prea ieşea şi era doritoare să afle noutăţi chiar neînsemnate, îi scotea vorbele cu cleştele. De astă dată însă nu-i stătu gura deloc în timpul cinei, îi înşiră toate fleacurile din cursul zilei, auzite sau citite, vorbi îndelung cu copilaşii care nu mai conteneau cu întrebările, fericiţi ca nu mai trebuie să vorbească nemţeşte, deşi Fraukin încerca prin semne discrete să-şi facă datoria... Toma îşi simţea inima atît de plină de bucurie ca trebuia să se răcorească. Era de o rară discreţie în ce privea afacerile lui intime. Nirnânui nu i-a făcut confesiuni despre Iubirile lui, despre durerile sau mulţumirile, despre simţirile sau gîndurile lui adevărate. Destăinuia numai ceea ce i se părea mai mult sau mai puţin la fel cu toată lumea. I se părea că s-ar coborî dacă şi-ar manifesta faţă de un străin ceva din cuprinsul intim al sufletului său. De aceea se ferea să plînga ca sa-i vază cineva. în clipele de emoţie mare i se umpleau ochii de lacrimi pe care însă le strivea şi le ascundea cum putea mai repede. Nici pe Virginia n-a iniţiat-o niciodată în gîndurile şi proiectele lui decît cu frazele vagi pe care le declama şi în lume. Relaţiile dintre ei au păstrat necontenit o înfăţişare normală ; el zicea că sînt standardizate^ după tipicul burghez. La început a iubit-o atît de pătimaş €2 ca ar fi^ putut face din el orice. Ea a fost însă prea tînără şl nepricepută şi, maritîndu-se, s-a legatuit să fie supusă şi iubitoare crezînd ca astfel are să-1 înlan-ţuiasca mai puternic, cum au învăţat-o şi sfatuit-o 5 părinţii. De aceea a renunţat cu totul la orice alte bucurii, căutînd şi găsind toate satisfacţiile în ca^a ei. Pentru Pahonţu lipsa de rezistenţă a însemnat curînd lipsă de Interes. Cu frumuseţea ei s-a obişnuit, iar calităţile menagere, care în primii ani l-au fermecat, 10 mai tîrziu a constatat că banalizează căsnicia. La început nu şi-a deschis sufletul pentru că o socotea prea copil, mai tîrziu î se părea ca nu l-ar putea înţelege cu adevărat. Avea uneori senzaţ'a vagă ca asemenea căsnicie e sortita să devie o povară şi o piedica pentru 15 un bărbat cu idealuri superioare... Spre sfîrşitul mesei, Virginia reveni cu întrebarea pe care o pun în fiece seară milioane de femei şi care pe bărbaţi, cînd nu-i lasă indiferenţi, îi plictiseşte: — Toma dragă, mai spune şi tu ce ai pofti sa mă-20 nînci mîine, că noi neam epuizat toată fantezia ! Toma, ca niciodată o primi cu un zîmbet indulgent şi răspunse drăguţ ; — Ce vrei tu, porumbiţo!... Dealtfel, ştii, eu nu ţin la mâncare şi-s bucuros de orice îmi dat, mai ales 25 în zilele astea agitate ! — Atunci lasă că ne mai sfătuim noi şi cu bucătăreasa ! zise Virginia blînd ca să îmbuneze puţin pe nemţoaica bosumflată de glumele lui Toma. — Â propos de masa, porumbiţo ! strigă bărbatul 30 sculîndn-se. Să ştii că o să ai un mosafir la dejun, mai încolo niţel, să mai scap de balamucurile astea... Un prieten foarte bun, ca un frate, din timpul războiului... Sînt sigur că are să-ţi placă şi ţie, deşi e cam traznit... Era vorba de Dolinescu din pricina căruia întîrziase 35 deunăzi la întîlnirea cu Rotaru şi pe care l-a întîlnit din nou astăzi. — Mie-mi face plăcere, dragă Toma, să primesc pe prietenii tăi ! zise femela cu bucurie. Dar daca tu nu chemi niciodată pe nimeni ? 40 — Adevărat, rîse Toma. Sînt un sălbatec ! 63 10 15 20 30 35 40 Ca totdeauna, Virginia îi duse ea însăşi în biurou cafeaua făcută în sufragerie, în vreme ce jupîneasa strîngea masa şî nemţoaica trecea cu copiii sa-i pregătească pentru culcare. Subt un abajur metalic un bec electric îşi rasfrîngea toată lumina pe masa de scris, în spatele căreia biblioteca bogată gemea de cărţi răvăşite după capriciile lecturilor. Toma stătea întins cu faţa în sus pe sofaua din colţ, cu ochii în tavan, urmărind parca numai rotocoalele de fum ale ţigării. Virginia aşeză ceaşca pe mescioara de la căpatîi, mur-murind „uite, cafeaua!" şi aşezîndu-se apoi lîngă el. După un timp, fiindcă el tăcea, îl întrebă delicat: — Vrei să fii singur, Toma ? Sa nu te deranjez... — Nu, nu ! zise repede Toma. S-a isprăvit vremea visurilor. Am pătruns în realitate ! Sorbind din cafea şi amestecmd cuvintele cu fumul altei ţigări îi spuse în fraze precipitate cum s-a apropiat de ţintă, adică de „startul pentru prima etapa*. — Şi am toate motivele sa cred, iubita mea^ porumbiţă, încheie dînsul, că în curînd barbaţelul tău va fî deputat! Ştiu ca pe tine nu te interesează frămînţările mele şi ca... — Apoi dacă tu nu vrei sa ma asociezi la grijile şi năzuinţele tale, draga Toma? întrerupse Virginia cu o uşoară amărăciune. Nu mi-ar fi mie drag sa-mi povesteşti luptele tale, mai ales că eu nu prea cunosc lumea. Dar poate că n-ai încredere în inteligenţa mea... — Cînd nu întrebi niciodată înseamnă ca nu te interesează ! — Nu, iubitule I zise ea linguşitor. înseamnă ca încrederea se oferă, nu se cere. Dar ce are a face ? Eu te iubesc şi aşa ! Oricum ! Se lăsă moale şi-şi răzimă capul pe pieptul lui tocmai deasupra inimii, auzindu-i bătăile aspre ca nişte lovituri de ciocan. Toma îi mîngîie parul o clipa, apoi îşi apropie faţa de obrajii ei, şoptind : — Iartă-mă, porumbiţă scumpa ! Sînt vinovat !... Sînt rău !... Dar viaţa nu mă lasă să fiu cum aş vrea .' Virginia îi astupă gura cu degetele : — Taci... nu vorbi aşa... Tu eşti bun şî drăguţ şi. . 10 15 20 25 30 35 40 — Pentru tine mă zbucium să dobîndesc situaţia care mi se cuvine ! Pentru dragostea ta, porumbiţă, căci numai tu mî-eşti draga pe lume ! — Şi pentru copilaşii noştri ! complectă ea, cu două lacrimi în colţul ochilor. — Desigur, dar întîi pentru tine care meriţi toate iubirile... Gura ei era înflorită de tremuml unui suris de fericire care scînteia şi în lacrima ce se strivea între pleoapele întredeschise. Toma îi sărută buzele cu lăcomia unui adolescent grăbit. Parfumul şi căldura trupului care se frîngea în braţele lui îî răscoli'ă sîngele. Mîna lui începea să mîngăie prelung coapsele pline. — Nu, nu, iubitule ! făcu Virginia dezmeticindu-se şi ferindu-se blînd de insistenţa lui. Fii cuminte !... Nici servitorii nu s-au culcat... Poate să vie cineva... Era în picioare, îşi aranja părul puţin ciufulit şi rochia puţin boţită şt se uita cu o iubire doritoare la bărbatul care se trîntise iar pe spate, cu faţa în sus şi ochii închişi. Se plecă deodată asupra lui, îl sărută fugar pe buze şi apoi, îndrcptîndu-se, şopti : — Nu mai sta şi tu, iubitule, atîta !... Vii curînd ?... Te aştept... Să te aştept ? Refuzul îl enervase. El o dorea acuma şl ea se oferea mai tîrziu. Bombăni ceva neînţeles. — Te-ai supărat, iubitule ? reveni Virginia drăgăstos. Se poate, iubitule ? — Nu, nu, mormăi el fără să deschidă ochii. — Atunci te aştept... Să nu întîrzii Dispăru ca o umbra albă. îi auzi îndată glasul în sufragerie, apoi peste cîteva minute în dormitor, singură, un lălăit de mulţumire discret, plăpînd ca o adiere de primăvară. Pahonţu, cu sîngele mai calm, se gîndi mustrîndu-se : „Cît eşti tu de cuminte şi cît sînt eu de nemernic !" Se ridică, aprinse o ţigară nouă şi sorbi restul cafelei. Pe jîirDu era un teanc de jurnale. Nici n-a avut răgaz să-şi arunce ochii prin ele şl doar aranjase ca astă-seară să apară unele Informaţii despre cazul Rotaru. 64 65 Deschise unul zicîndu-şî batjocoritor : — M-a găsit sentimentalismul tocmai acuma... în două gazete, erau note simpatice despre Rotaru a cărui plecare descoperea racile grele în conducerea 5 partidului care se cramponează Ia putere, deşi... Alt jurnal însă dădea ştirea că Rotaru a şi trecut în partidul democrat unde i se pregăteşte o primire deosebit de caldă, avînd în vedere marea suprafaţă politica ce o prezintă o personalitate atît de marcantă. Acelaşi io ziar, în altă parte, vestea că apropiata succesiune va aduce surprize, că în culisele politice se pun la calc regrupări senzaţionale care vor explica intempestiva schimbare la faţă a d-lui Rotaru... Toma se spâimînta : n-o fi făcut cumva Rotaru vreo indiscreţie ? Puse mîna 15 pe telefon : — Maestre, ai văzut presa de seară Dar notiţa cu regrupările ?... De unde crezi că vine indiscreţia ?... Bine, ştiu că ziarul are simpatii pentru doctorul lonescu. A, da, posibil sa fie o tatonare a opiniei pu- 20 blice chiar din partea lor... Mă rog, tactica generală a partidului îi priveşte pe ei... Pe cînd vorbea şî asculta la telefon, auzea iar din dormitor cîntecul blînd ca un gîngurit de turturică drăgostoasa, întîi îl supără : din pricina cîntecului i 25 se fărîmiţa atenţia şi abia pricepea ce spunea Rotaru. Pe urma punînd receptorul la loc, stătu cîteva clipe cu privirea la fotografia Virginiei ce-o avea pe blurou, fermecătoare ca în natură. Glasul îi mîngîia acum urechea, redeşteptîndu-î însă brusc şi inexplicabil moimeii- 30 tul de la logodna Corinel cînd, plecat, aştepta să-i întindă mîna d-na Belcineanu şi cînd d-na Belcineanu l-a lăsat caraghios parcă nici n-ar fi vrut să ia notă de existenţa Iui. Scutură fruntea ca să alunge imaginea supărătoare. Strivi ţigara în scrumieră, întîlni iar 35 ochii Virginiei în fotografie şi-i auzi cîntecul. Bolborosi cu o satisfacţie de comanda : — Viu, viu !... Tu ştiu că mă iubeşti şi niciodată n-aî să... Tu eşti a mea, tu nu... îşi curmă gîndul care pornea să se reîntoarne la 40 logodna Corinei. Uşa dormitorului deschizîndu-se fără zgomot, Toma îşi surprinse nevasta goală în faţa oglinzii. Era o căldură moleşitoare şi numai lumina lăptoasă din oglinda presăra pulbere de aur în parul blond răscolit de pieptene, estompînd într-un roz mătăsos trupul alb cu formele atît de proaspete ca părea cobo- 5 rît dintr-o ramă de aur. Toma se opri cîteva clipe în prag ca şi cînd frumuseţea femeiei lui niciodată n-ar H fost aşa de triumfătoare. Virginia mai continuă să fredoneze puţin, apoi melodia se frînse într-un ţipat scurt. îl zărise în oglindă şi, înfricoşată, luă cămaşa de 10 noapte sa-şi acopere pîntecele şi sînii. — Vai, cum m-ai speriat ! zise apoi încereînd sa zîmbească şi abia reuşind. Mi s-a părut că văd un duşman fioros sau un tîlhar... Nu ştiu cum... Sa nu mai faci d-asiea, iubitule ! 35 — Se poate, porumbiţa mea, să te sperii de mine? şopti Toma apropiindu-se şi săruttndu-î delicat obrajii Şi g'tul- — Aşa-mî bate inima ! murmura Virginia cu glas mai răsfăţat. Parcă mă şî doare... 20 Bărbatul, mîngăindu-i sînul stîng, îşi plecă urechea pe pieptul ei şi auzi într-adevăr zvîrcolirile care nu izbuteau să se liniştească. Virginia însă se strecură sub plapoma, lăsînd pe Toma cu cămaşa de noapte în mina. 25 Peste cîteva minute, cînd păşi lingă pat, întîlni aceiaşi ochi mari privind în gol parc-ar fi iscodit un răspuns la o întrebare ce nu se putea formula. — Ce-i cu tine, porumbiţa frumoasă ?... La ce te gîndeşti aşa de Intens ? 30 — Nimic... nimic ! zise ea repede ca şi cînd ar fi ascuns o taină ; pe urmă, tremurindu-şl genele lungi, cu un suris moale şi cu glas îndulcit de abandonare şopti : Vino !... Şi... stinge lumina ! Cu toate ca era măritată de şapte ani şi născuse 3-t doi copii, d-na Pahonţu păstrase o candoare aproape feciorelnica. Nu avea şi nici n-ar fi putut păstra secrete. Trebuia să împartă cu cineva bucuriile ca şi suferinţele. Din copilărie a rămas cu nevoia sufletească de a-şî depozita încrederea parca astfel şi-ar fi uşurat ^° conştiinţa şi ar fi făcut provizii pentru alte vremuri. 66 67 Cînd s-a măritat a crezut că bărbatul îi va fi şi duhovnic. Şi singurul, căruia n-a îndrăznit sa se destăinu-iască niciodată complect, a fost Toma. Prima încercare, pe timpul logodnei, a descurajat-o într-atîta ca nici nu i-a mai trecut prin gînd să reînceapă. Grijile casei şi ale copiilor le cumpănea cu Frăulein Erna, mai cu seamă de cînd s-a stins d-na Cumpănaşu ; problemele culinare le dezbătea îndelung cu bucătăreasa ; pentru nevoile inimii Cintia era prietena nepreţuită care şi ea, la rîndu-i, numai pe Ginia o avea confidentă. A doua zi Virginia chemă poate şî de xece ori casa Cumpănaşu interesîndu-se daca d-şoara Cintia a venit de la şcoală, încît servitoarea se temea sa nu se fi în-tîmplat ceva. în sfîrşit răsună guriţa Cintieî la telefon. — Maimuţă scumpă, ce mult mi-ai lipsit astăzi .' zise d-na Pahonţu înviorata. N-am nimic special să-ţi spun... Nu, zău, adevăratNumai ca sînt fericita, Cintizelule scump, şî ştii bine ca fericirea mea n-ar fi deplina dacă n-ai lua pane şi tu !... Sigur că din pricina lui Toma ! Apoi lumea mea acuma el este şi copilaşii, ba parcă mai mult el, fiindcă în el se întruchipează şi copiii... A, nu ! Ce vorba ! Cum să aleg între el şi copii ? Noi patru facem o singura fiinţa... De ce crezi tu, Cintîzel drag, că am vrut sa-ţi spun că sînt fericită ?... Nu-ţi mai aduci aminte cînd m-am plîns odată, mai de mult, că Toma pare înstrăinat, curios, în sfîrşit m-am plîns... îţi aminteşti ?... Da, cînd a fost fara mine Ia logodna Corinei Rotaru !... Ei bine, am început sa am remuşcări că m-am plîns... Toma e bun şi drăguţ. Să-ţi dea Dumnezeu si ţie unul la fel !... De ce protestezi ? N-aî vrea ?... Tu nu prea-1 iubeşti pe Toma, Cintîzel, am observat ! Te potriveşti cu bietul tata... Ba da, ba da După ce închise telefonul îi păru rău ca nu i-a spus nimica despre spaima stranie de aseară mai ales că îi stăruia în suflet ca un pumnal. „Lasă că-i spun altă data, se gîndi renunţînd. Poate că ar rîde de mine c-am dat în doaga copiilor cu spaimele din senin..." a Toma Pahonţu, mai mult chiar decît Rotaru, a trăit o saptămînă de zbucium bolnav. I se părea ca toata lumea s-a oprit în loc şî admira mişcările maestrului. 2 Cu trei zile înainte de recepţia solemnă de la clubul democrat a reuşit să plaseze în Universul un amplu interviev cu fotografie al lui Rotaru, oferind curioşilor explicaţii şi clarificări. „La poarta vieţii româneşti bat năpraznîc marile comandamente ale viitorului. Tiparele 'O vechi au fost sfărîmate de pulsul noilor principii care-şi reclamă realizarea. Nu salturi în necunoscut ; noi nu ne putem permite luxul nebuniilor care sa primejduiască însăşi existenţa statului. Dar stapîni trebuie sa fim în casa noastră, complect stăpîni. Primatul naţio-!5 naj e comandamentul imperios fără a cărui împlinire România nu poate deveni statul puternic şi suveran ce are dreptul să fie... Constituţia riscă să rămîie un petec de hîrtie dacă nu se adaptează grabnic spiritului vremii. Constituţia noua va trebui să asigure supremaţia româno nismului acestei ţări într-o disciplină şi ordine naţionala care sa garanteze dezvoltarea normală « tuturor energiilor creatoare... Noi nu putem face ca struţul şi sa ignorăm problemele dificile sau dezagreabile. Problema evreiască exista şi trebuie urgent soluţionata. Eu nu sînt 2-5 antisemit, dar..." Frazele patriotice curgeau pe aproape trei coloane de gazetă şi se încheîau cu certitudinea că aceleaşi îngrijorări naţionale şi străduinţa sinceră de-a vindeca relele de care suferim le-a jăsit în programul partidului democrat pentru a cărui realizare j0 va munci cu bucurie, alături de marele român şi animator ce este doctorul lonescu, respectat de întreaga ţară conştienta... Intervievul a stîrnit comentarii variate. în timp ce unele ziare ironizau subitele descoperiri ale distinsu-?5 lui reprezentant al baroului, altele, tinere şi vehemente, îl salutau ca pe un erou al noii conştiinţe româneşti... Recepţia de la clubul din Calea Victoriei, regizată de Pahonţu împreună cu Motroc, a fost simplă şi sobră ca să facă mai mare impresie în special asupra *-Q gazetarilor care, ca totdeauna, erau lacomi de intrigi sau declaraţii senzaţionale. Toate saloanele au fost ocupate de aderenţii luî Rotaru printre care s-au mai amestecat şi alţi prieteni şi cunoştinţe. La ora fixată, precis, şi-a făcut intrarea solemnă doctorul lonescu de braţ cu Rotaiu şi înconjuraţi de parlamentarii şi fruntaşii partidului. Au fost, fireşte, primiţi cu o furtună mare de aplauze şi aclamaţii. Pe urmă Rotaru a rostit un discur; patetic, parafrazîndu~şi inteligent intervievul şi adao-gînd o apologie a doctorului lonescu subt a cărui energica şi înţeleaptă comandă partidul democrat şi cu adevărat naţional va cîştiga izbînda cea mare, Izbînda românismului însuşi. Cîteva minute păreau ca se vor darîma zidurile de ropotele ovaţiilor. Şeful răspunse tot atît de patetic dar mai scurt facînd elogiul lui Rotaru, mare jurist, mare orator, mare om politic şi mai presus de toate mare român. în mijlocul altui puhoi de aplauze doctorul lonescu a îmbrăţişat călduros pe Rotaru. Pe urmă Rotaru a îmbrăţişat pe Pahonţu, pe urină Motroc pe Rotaru, pe urmă Motroc pe Pahonţu şi aşa mai departe, în vreme ce aplauzele frenetice nu mai conteneau şi emoţia lucea pe toate feţele. A urmat obligatul banchet la Luzana unde atmosfera a devenit mai cordială şi limbile s-au desţelenit în numeroase şi nesfîrşite toasturi. Printre primele a fost al lui Pahonţu, care în loc să tamîieze pe şeful partidului democrat sau să batjocorească măcar celelalte partide, a cerut atenţie şi dragoste şi grije pentru tineretul român, speranţa viitorului... Cu un vocabular aspru şi cu glasul luî hîriit, a recoltat abia cîteva aplauze anemice, comesenii considerînd deplasate asemenea revendicări la o masa prietenească. Spre surprinderea tuturor însă doctorul lonescu s-a ridicat imediat şi a mulţumit „tînărului prieten Pahonţu" ca a evocat aici o problemă atît de dureroasă şî atît de actuala, tncre-dinţîndu-1 ca va dovedi prin fapte, cînd va veni ocazia, interesul ce-1 poartă generaţiilor noi. Şî a închinat pentru tineretul ţării, ciocnind afectuos cu Pahonţu în aclamaţiile entuziaste ale tuturor. — Aşa se face politica ! i-a şoptit mai tîrziu lui Toma un veciu sfrijit, necunoscut, clipind şiret, fără io 20 25 30 40 a lăsa sa se înţeleagă dacă îl complimenteaza sau îl ironizează, ori daca admiră prezenţa de spirit a şefului faţă de problemele grase demagogice. Ultima scenă a cazului Rotaru s-a jucat în parlament. După trecerea oficială în partidul democrat, Rotaru a trimis preşedintelui o scrisoare aducîndu-i la cunoştinţă că, deoarece conştiinţa l-a îndemnat sa se despartă de vechii săi prieteni politici, se creie dator, dealtfel şi în conformitate cu legea, să-şi depună mandatul de deputat. Preşedintele Camerei s-a consultat cu şeful guvernului şi apoi a propus, iar Adunarea a admis unanim respingerea demisiei. Ziua următoare Rotaru. a mers la şedinţă şi s-a aşezat în mijlocul celor nouă reprezentanţi ai partidului democrat care l-au salutat cu entuziaste aplauze şi îmbrăţişări, subt privirile indulgente şi ironice ale majorităţii. — Acuma, Tomiţă băiete, la lucru ! strigă Rotaru în aceeaşi seara. Alegerile bat la uşă, vorba şefului. Trebuie sa ne ocupăm serios de reorganizarea Capitalei î Sa luăm contact cu şefii de sectoare, să... Pahonţu crezu iar de cuviinţă să se codească puţin, numai ca să fie solicitat maî insistent, pretextînd ca n-are destulă experienţă ca să-şi asume o răspundere atît de mare, ca... — Ascultă, Pahonţule, îl întrerupse avocatul deodată cu alt glas, serios şi apăsat. Exagerezi. Nu ştîu a citea oară repeţi jocul cu ezitările astea care nu ţi se potrivesc deloc. Dacă ar fi din modestie, ar fi o prostie. Dacă e diplomaţie, atunci faci măgăria inutila de-a mă crede pe mine prost... îmi pare rău ca m-ai silit sa-ţi vorbesc aşa. — Mîe îmi pare şi mai rau, maestre dragă, că-mi atribui motive machiavelice ! strigă Toma rîzînd, ca să dea alta întorsătură conversaţiei. Căci nu e decît dorinţa firească de-a mă acoperi pentru viitor în cazul cînd mi-aî face imputări că... Pahonţu îşi dădea seama c-a întins prea tare coarda. Rotaru se simţea ofensat. Nu putea nici acuma şî nici chiar mai tîrziu să-şi răcească relaţiile cu dînsul, singurul prieten mai mare. Trebuia cu orice preţ şi imediat să restabilească situaţia. Tocmai se întîlnlse iarăşi ao ■15 cu Dolinescu şî-1 poftise la masă, cum îi făgăduise deunăzi, îi veni ideea deodată sa invite şi pe Rotaru, mărturisindu-î că în acceptare ar vedea uitarea necuviinţei de adineaori. Pe Rotaru invitaţia îl încurca. Nu-i plăcea să iasă seara. Strigă împăcat: — Ei atunci nu viu şi asta să-ţi fie dovada că nici n-am fost supărat... Te-am pus la punct şi cu asta s-a terminat... Dar după ce ai fost cum ai fost, vrei să mă şî pedepseşti?... Tu nu ştii cît de greu mă urnesc?... Amînă mai bine pînă după alegeri!... — Atunci vei fi ministru şi n-o să ai timp, zise Pahonţu. Bine, maestre, nu mai insist, dacă nu-ţî face plăcere, dar lasă cel puţin pe Corina să vie cu Teofil ! ^ — Bucuros, puiule! făcu Rotaru bucuros. Numai să vorbeşti şi cu Eva... Cu toate că Corina e capabila să meargă chiar fără voia maică-si sau mai ales arunci... Pahonţu oftă liniştit. Pe drum, singur, se mustra : — Un om deştept nu face d-astea nici cînd e în şa, darmite cînd de-abia a atins scara ! -20 Barbu Dolinescu sosi cel dintîi. Dacă venea cu zece minute mai devreme, nici pe Toma nu l-ar fi găsit acasă. — îţi deschid eu că fetmeile-s în mare fierbere cu ~5 pregătirile î îl întîmpină Pahonţu îmbrăţişîndu-l. Mai Bărbiile, ce bucurie-mi faci, măi, nici nu-ţi închipui ! Era cu vreun an mai tînăr ca Toma, dar părea mai mare, poate din pricina firelor albe ce-i mijeau pe tîm-ple. Avea o înfăţişare de mîndrie bărbătească, răspîn--30 dind totuşi o simpatie cuceritoare. Faţa uscată cu pielea mată şi nişte trăsături fine care însă reunite dădeau o impresie de energie îndărătnica. Ochii vii negri, cu sclipiri arzătoare, erau într-adevăr ferestrele sufletului ,* privirile lor exprimau atîta sinceritate că în dosul lor 35 nu mai putea dăinui nici o taina şi nici o strîmbatate. Numai buzele subţiri, alcătuind o linie orizontală, ascundeau parcă în rigiditatea lor o cruzime aproape în contrast cu tot restul. O cicatrice largă îi brăzda obra- 10 15 20 zul drept de la coada ochiului la colţul gurii şi pînă la îndoitura bărbiei. — Bine te-am găsit, frate-meu ! zise oaspele rîzînd numai cu ochii. în clipa cînd treceau din vestibul în biuroul _ lui Toma, se deschise furtunos uşa sufrageriei şi Virginia strigă : — Toma dragă, a sunat! Vezi tu cine e, ca jupî-neasa... Zări pe Dolinescu, se întrerupse zăpăcită şi murmură : — Vai, scuzaţi, domnule, credeam că Toma e singur... Străinul o privea cu surprindere plăcută. Pahonţu interveni : — Stai, porumbiţo, dacă s-a nemerit aşa, să cunoşti pe fratele Dolinescu... — Iertaţi-mă, doamnă ! Am venit prea devreme, zise Dolinescu sarutîndu-i mîna. Am venit însă înadins ca să mai pot sta de vorbă cu soţul d-voastră pe^care de ani de zile nu l-am mai văzut decît între două trenuri sau două tramvaie... (Vorbind examina mereu pe Virginia. Se întoarse deodată spre Pahonţu, cu alt glas.) Domnule, frumoasă nevastă ai!... Unde ai găsit-o ?... 25 Măi Pahonţule, măi, tu în toate ai avut noroc! Virginia se retrase confuză şi îneîntată, făgăduind să revie curînd împreună cu Cintia pe care o luase de la amiazi să-i fie de ajutor, mai ales ca între invitaţi erau şi soţii Herdelea, iar pe coana Niculina o cunoştea de mare ousurlie. Un sfert de oră, cît fură singuri, Dolinescu nu jn-cetă să fericească pe Toma, şi pentru că a izbutit sa-şî înjghebe un cămin — casa Iui, nevasta lui, copiii lui — dar cu deosebire pentru că s-a putut acomoda cu viaţa şi, stăruind pe lîngă Rotaru, a ajuns aproape de ţintă. — Am înţeles din jurnale, frate-meu, zise serios, dar cu o lumină dispreţuitoare în ochii jucăuşi. Ca mîlne vei fi deputat şi pe urmă celelalte înainte... — Dacă ar merge lucrurile cum crezî tu, da^ zîmbî Pahonţu. Dar partidul democrat nu înseamnă sigu- 30 35 40 72 15 20 ranţa, cî mai mult riscul! Eu nu puteam să ma despart de Rotaru, îţi închipui ! — Lasă, măi, că trebuie să fie ceva Ia mijloc ! relua Dolinesca neturburat. Rotaru e vulpe bătrînă şi nîci 5 tu nu eşti tocmai ageamiu — nu mergeţi voi spre neant doar cu idealul în braţe ! Astea-s pentru galerie, religia tinereţii şi comandamentul naţional şi celelalte ! Pahonţu era obişnuit cu francheţele lui bicîuitoare şi-i plăceau în patru ochi. S-au legat prieteni de cruce io pe front. Au luptat în acelaşi batalion de vînători, au fost bravi amîndoi şi au dobîndit împreună cruciuliţa albastră care le consacra meritele militare. Dolinescu a observat de atunci rîvna aproape feroce de-a ajunge a camaradului său, dar nu i-a socotit-o un defect în sine, zicînd ca munca şi talentul dau drept omului să se valorifice. După război viaţa i-a despărţit. Dolinescu, odrasla unei familii mari, cu relaţii de rudenie şl prietenie în sferele înalte, trăia în alte cercuri cu puţine contingenţe în lumea în care se învîrtea Pahonţu. Cînd se în-tîlneau, rar, vechile amintiri comune din traiul aspru de odinioară le împrospătau prietenia şi-i păstrau viu farmecul. Pahonţu îl Iubea ca pe un ideal, spunîndu-i totuşi deseori că viaţa ideală pură nu se poate trăi, precum nimica absolut pur nu poate exista în lumea noastră pământească. în primii ani de pace Dolinescu îndată ce şî-a luat licenţa, a găsit, prin intervenţia unui unchi al său, un post important în birourile comitetului agrar de pe 30 lîngă Ministerul Agriculturii. A fost primit cu simpatie de toţi, îndeosebi pentru că era cavaler Mihai Viteazul. După vreo şase luni de serviciu, într-o zi directorul l-a chemat special: „Domnule Dolinescu, preşedintele nostru, printr-o rezoluţie sibilinică, cere un 35 referat urgent şi favorabil într-o chestiune cam gingaşă... Pînă mîine să mi-1 aduci !a L-a adus. Peste o oră îl cheamă preşedintele, un bătrîn respectabil, sever şi cu mustăţi pe oală : „Domnule, referatul d-tale e greşit. N-ai respectat rezoluţia mea." „Nu e greşit, dom-"*0 nule preşedinte." „E greşit! apăsă preşedintele. Sa-1 refaci conform rezoluţiei mele." „Domnule preşedinte, 25 mi-e imposibil zise Dolinescu îndreptându-se milităreşte. Rezoluţia d-voastră e greşită, fiindcă nu respectă legea. Referatul meu e în conformitate cu prevederile legii..." Preşedintele îl măsură de sus pînă jos, întrebînd : „D-ta 5 te numeşti Dolinescu ?" „Da, domnule preşedinte !" 11 măsură din nou, clătinînd din cap cu o indignare sta-pînita, apoi luă referatul, îl rupse tacticos în bucăţi, îl arunca la coş şi în cele din urmă se adresă directorului care era de faţă, zicînd : „Te rog să iai măsuri ca 10 pînă într-o oră acest domn să părăsească definitiv biu-rourile instituţiei ! Ai înţeles ?... Peste o oră sa-mi raportezi de executare !... Atîta necuviinţa !... Am terminat !" „Am onoarea sa vă salut, domnule preşedinte !" făcu Dolinescu liniştit, ieşind... 15 După cîteva zile unchiul său îl apostrofă supărat: „Bine, Barbule, sa-mi faci una ca asta ! Şi tocmai cu preşedintele care a fost atît de amabil, care a înfiinţat anume un post pentru tine..." „N^am ştiut asta, nu mi-aî spus, răspunse Dolinescu neclintit. Dar chiar daca 20 ştiam, lucru incorect nu făceam ■ Mi s-a cerut ceva nelegal şl ca atare Incorect!" Vreo doi ani a umblat fără ocupaţie. Pe urmă un prieten intim al familiei, membru important în consiliul de administraţie al unei imense societăţi industriale, 25 după multe sforţări, a reuşit să4 numească inspector general cu leafă bună şî cu atribuţii atît de vagi încît echivala cu o sinecură. Dolinescu s-a prezentat la administratorul delegat, proprietarul şi stăpînul de fapt al instituţiei, i-a mulţumit pentru numire şi i-ji cerutde 30 lucru. Administratorul l-a îndrăgit pentru că era simpatic şi fusese erou. L-a făcut să vie de mai multe ori, a stat totdeauna de vorbă foarte amical despre toate, dar de lucru se codea să-i dea, neavînd încredere în capacităţile industriale ale eroilor.^ Văzînd că trec 35 lunile şi încasează leafa fără muncă, Dolinescu declară verde amabilului administrator că conştiinţa nu-i permite să primească bani de pomană, că el înţelege să lucreze, iar dacă nu va fî la înălţime... în zadar mai încercă administratorul să-i explice că ţara are 40 obligaţii faţă de cei ce şî-au vărsat sîngele, Dolinescu nu se dădu bătut. Mai mult ca să scape de el, admi- 74 7") nistratoruJ născoci nişte controluri şi verificări, imposibile de realizat, dar bune sa ocupe timpul zelosului inspector general. Peste aproape un an însă Dolinescu îi aduse un raport de mai multe zeci de pagini, Din 5 curiozitate îşi arunca ochii prin el într-o seara şi ramase uimit de conştiinciozitatea şi seriozitatea lucrării. Se descopereau o serie de neregularitaţi din trecut, care au costat multe milioane, şi defecte de organizaţie care azi micşorează producţia şi păgubesc societatea cu alte 10 milioane. Si se propuneau îndreptări, parte urgente, parte de lunga durată, pentru înlăturarea relelor... După vreo săptămînă Dolinescu fu chemat şi felicitat cu mare căldura. Totuşi peste o lună administratorul îi comunică cu părere de rău ca trebuie să renunţe la '3 serviciile lui, despăgubîndu-1 cu leafa pe trei ani. Era mai comod decît dacă ar fi realizat propunerile foarte judicioase dar prea gingaşe din referatul prea conştiinciosului inspector... In sfîrşit, cu concursul unui prieten mai mare cu 20 cîţiva ani şi pe cît de muncitor, pe atît de norocos, ajuns director influent la Ministerul Industriei, Barbu Dolinescu a fost numit inspector. Un an ş! jumătate a funcţionat spre mulţumirea tuturor. Era de o cinste şi severitate încît i-a mers vestea, iar ministrul însuşi, 25 cînd avea vreo însărcinare mai grea, pe Dolinescu îl trimitea. Cu vreo doua luni înainte de plecarea guvernului, prietenul în direcţia căruia lucra î-a dat într-o zi un dosar să4 studieze şi sa refere, atrăgîndu-î atenţia ca ministrul ar dori să poată pune o rezoluţie fa- 30 vorabilă. A doua zi Dolinescu a raportat verbal directorului că în dosar e vorba de nişte lucruri suspecte despre care probabil ministrul nu ştie, aşa că... Directorul consultînd pe ministru, î-a spus să fie abil şî sa facă aşa încît să-şi împace şi conştiinţa şî dorinţa 35 ministrului. Dolinescu a studiat mai de aproape dosarul şl conştiinţa lui s-a revoltat mai mult. A întocmit deci un raport foarte minuţios, l-a înregistrat oficial ca să nu I se piarză urma şi l-a prezintat directorului care, citindu-1, a sărit ars : „Ai nebunit, dragă Bar- 40 bule ?... Crezî că am sa prezint eu ministrului astfel de referat ?... Dacă ţii cu orice preţ, du-te de-1 prezintă 76 d-ta î" Dolinescu a luat dosarul şi referatul, s-a urcat la cabinetul ministrului, a aşteptat pînă i s-a spus ca _e singur ca să-i poată da mai bogate lămuriri, şî a intratj „Domnule ministru, referatul în chestia..." „A, 5 J-aî făcut ? zise ministrul mulţumit. Bravo ! Da-1 încoace, Dolinescule!... Sper că pot scrie: Se aproba referatul ?" adaogă luînd stiloul şi aruneîndu-şi ochii pe hîrtia pusa dinainte de Dolinescu. „Cum credeţi, domnule ministru ! zise Dolinescu modest. Eu m-am 10 luptat sa..." După primele fraze ciute însă, ministrul se întrerupse şi strigă supărat: „Ce luptă, domnule ? Eu nu ţi-am cerut sa te lupţi... La război te-aî luptat foarte frumos, de aceea eşti erou. Dar aici eşti funcţionar şi trebuie sa execuţi ordinele şi să-ţi faci dato- •5 ria... Ia dosarul şi să-mi prezinţi alt referat, în sensul..." „Domnule ministru, conştiinţa nu-mi permite sa modific nici un cuvînt din ce-am scris în referat !... D-voastră nu ştiţi ca se urmăreşte..." „Eu n-am timp de conversaţie cu d-ta. Să modifici referatul !" „Nu se 20 poate, domnule ministru. E înregistrat" — răspunse calm Dolinescu. „Poţi să pleci. Vei fi destituit pentru neexecutare de ordine !" gîfîl ministrul Prefer, domnule ministru. Vă salut 1* Ministrul a fost silit să scrie totuşi „Se aprobă" pe 25 referatul lui Dolinescu. Şi nici Dolinescu n-a fost „destituit" ci numai „pus în disponibilitate" prin desfiinţarea postului. De data aceasta însă Dolinescu n-a primit îndepărtarea fără murmur. Avea drepturi cîştigate şi s-a adresat justiţiei. După aproape doi ani a cîşrigat 30 procesul — daune şi reintegrare. Guvernul se schimbase, dar nîci noul ministru nu părea bucuros sa-1 reprimească în serviciu. A tărăgănat cît a putut şi I-a reintegrat în cele din urmă, dar la Cetatea-Alba. A urmat alt proces pe care iar l-a cîştigat şi ministrul 35 iar a găsit motiv de amînare pînă la bugetul viitor, deoarece numai pe cale bugetară se putea reînfiinţa postul... Acuma era tocmai în aşteptarea noului buget. Cum însă noul buget părea că va fi alcătuit de un nou gu-"*0 vern, era sigur ca va trebui s-o ia dacapo, sa facă alt proces cu alte amînari... 77 15 20 — în sfîrşit, ştii tu, frate-meu, sistemul nostru naţional, încheie Dolinescu povestindu-i ultimele peripeţii ale ultimului proces. Nu-mi fac iluzii. Pînă nu va veni o răsturnare din temelii, nu se poate ameliora nimic în 5 scumpa noastră ţară. — Tu dispreţuieşti profund politica, observă Pahonţu. Cu toate astea numai prin politică se poate provoca schimbarea mare pe care o rîvnim cu toţii Politica e arta de a prevedea, de a crea şi de a ferici 10 un popor sau lumea întreagă. — Politica e rîia vieţii, dragă Toma ! făcu Dolinescu rînjind crunt; fiindcă însă tocmai reapărea d-na Pahonţu cu Cintia, adaogă repede, îndulcindu-şi expresia ; Despre asta vorbim altă dată. Acuma avem lucruri mai simpatice... în curînd sosi profesorul Cumpănaşu cu fiul său şi apoi, la interval de cîteva minute numai, Titu Herdelea cu doamna. Dolinescu îi strînse mîna cu o mică explozie amicală : — Domnule Herdelea, ce bine-mi pare că te întîl-nesc ! Nici nu mă aşteptam, Toma nu mi-a spus nimic... îţi aduci aminte de mine ■ Unde neam cunoscut : înainte sau după Cireşoaia ?... Dar te-ai schimbat mult ! Nici nu te-aş fi recunoscut pe stradă... Te-ai făcut mal chipeş, mi se pare însă că ai şi îmbătrînlt! — Apoi anii nu se împuţinează, ci se înmulţesc, bată-i să-i bată ! zise Titu Herdelea cu o veselie puţin jenata. Am patruzeci şi cinci împliniţi, domnule Dolinescu ! Aş fi decan asta-seară, daca n-ar fi domnul profesor sa mă întreacă ! — Eu am bătut cincizeci şi cinci şi tot nu mă simt bătrîn ! glumi Cumpănaşu clipind către d-na Nicuîina care se întunecase Ia faţă. Titu Herdelea într-adevăr îmbatrînise în ultimii ani parcă l-ar fi ros o boală ascunsa. îşi pierduse mult din vioiciunea de odinioară. La colţurile ochilor şi ale gurii se înmulţeau zbîrciturile, semănînd în privinţa aceasta cu tatăl său care murise tocmai în ajunul războiului Părul începuse a-i cărunţi de cîţiva ani, pe urmă s-a 40 oprit şî a rămas o culoare incertă, deloc tinerească. 25 30 35 Niculina, soţia lui, nu observa schimbarea. Dimpotrivă i se părea că, împlinindu-se la corp, s-a făcut mai bine şi-1 urmărea feroce cu eterna ei gelozie. Ea însăşi, din fecioara plăpîndă, ajunsese o matroană voi- 5 nica, grasă, cn respiraţia grea, cu picioarele umflate, cu un trup otova, cîrcotaşă şl moralizatoare. Numai figura păstra urmele drăgalăşlei de demult, cu toate că făcuse o bărbie cu doua rînduri. Era convinsă că e cea mai desăvîrşită menajeră, teroriza servitoarele şi nu-i 10 plăcea nimic la alte case. Pentru că nu şi-a înşelat niciodată bărbatul, considera pe celelalte femei cocote. Se credea şi azi atît de fermecătoare că nu se dădea pe trei tinere. îşi făcuse un glas de parcă veşnic avea arţag... 15 îi vreme ce l'itu schimba ou Dolinescu cîteva amintiri de război, Nieulîna se depărta cu Virginia şi Cintia, şopiîndu-le indignată : — Da mojic mai e şi ăsta, cine-o fi... I-auzi ! Că Titu e bătrîn !... Mă mir ca nu i-e ruşine... 20 — Aşa sînt, tanti draga, bărbaţii între el, încercă Virginia s-o îmbuneze. — Ba e un mormoloc Titu, că eu l-aş fi repezit sa ma pomenească ! se înverşuna d-na Herdelea. Mai bodogăni puţin, apoi îşi schimbă înfăţişarea şî 25 glasul, întrebînd drăguţ : — Da voi cum vă mai lăudaţi, fetelor ?... Tu, cin-tizoiule, mereu cu şcoala şi gospodăria ?... Sper că aţi pregătit un metiu mai uşor, Virginia draga ? Eu una, în orice caz, nu ştiu dacă am sa mănînc mare lucru... 30 Că mi-a adus azi Titu o cegă delicioasă şi am gătit-o oum ştiu eu de a fost ceva rar ! Unde mai pui ca aveam şl un curcan... O întrerupse însuşi Titu care se apropia sa salute pe d-na Pahonţu şi pe Cintia, rostind vesel şi ardeleneşte : 35 — Servus Virginia \ Ai emoţii de gospodina Dar tu Cintia ? Servus ! Apoi le sărută mîna pe rînd, galant şi surîzător. D-na Niculina iar se mohorî. î se părea exagerat şi ridicol ca un om serios, cum ar trebui să fie dînsuî, 40 să Ie ţocaie mîiniîe. Baremî Cintia e chiar elevă... Dar aşa a fost el totdeauna, nedellcat cu nevastă-sa în lume. Era sigura că, în sufletul lui, le place pc amîndouă şi nu aşteaptă decît un prilej. Că şî ele trebuie să fie nîşte stricate^ oho... Despre mironosiţa de Virginia a avut ea bănuieli de cînd Titu s-a găsit din senin sa însoţească pe Pahonţu la nuntă, la Alba Iulia. Ba s-a mai descoperit deodată şi ruda cu „frumoasa..." ? Nu-i vorbă, a observat ea de mult ca-i fug ochii după fetişcane. Are dreptate domnul c-a îmbătrînit; numai bătrînii sînt aşa de libidinoşi... Ca să-i taie orice eventual efect, îi zise plină de îngrijorare prefăcută : — Vai, dragat Ţitule, ai un aer aşa de scofîlcit ?... Nu cumva ai răcit aseară ?... Cum ajungem acasă îţi pun nişte pahare, să ştii! — Lasă, frate, ca n-am nimic ! bombăni bărbatul, depărtîndu-se. Ce Dumnezeu... — Bine, Titişor scump ! spuse Niculina deodată cu mare drăgălăşie. Iar ca să arate celor două cît de mult se iubesc ei şi cît de zadarnice ar fi pentru ele orice speranţe de a i-1 răpi, strigă dulce: Titule! Scoase vîrful limbii între buzele ţuguiate şi-i trimise o sărutare, ciripind apoi ca o vrabie bătrînă : Ce bărbat, mînca-I-ar mama ! Nici nu se mai găsesc azi bărbaţi ca el ! Cei doi logodnici întîrziau. Ca să se agrementeze aşteptarea, Pahonţu ceru sa se servească aperitivele. D-na Herdelea numai acum descoperi pe băiatul lui Cumpănaşu şi îndată interpela pe Titu : — Vezi, ţi-am spus să aducem şi pe bietul Zachî, dar tu ca aşa şî pe dincolo. Iacă, domnul Cumpănaşu l-a adus pe al dumnealui... — Acu lasă, Nkulino, ca Zachî are de lucru ! făcu Herdelea împăciuitor. — Ce lucru ? stărui ea. Aşa l-ai chinuit totdeauna, dragul mamii, parc-am avea o suta de copii... De ce nu-1 scoatem şi pe el în lume ? N-are nas, e slut, ori e prost ? Slava Domnului, i-am dat o educaţie cum nici la prinţi nu se pomeneşte în vremea de azi... Zachi era unicul fiu al lui Herdelea şi l-a necăjit cît zece. Rau şi leneş, dispreţuia cartea, avea ambiţii sportive şi, Ia douăzeci de ani, abia se lupta cu clasa a şaptea. Subt pretext că un copil avem, Titu a fost obligat să-i împlinească toate capriciile pentru a evita eterne certuri cu Niculina. N-a trecut nici o clasa fara toate intervenţiile posibile şi totuşi a rămas de trei ori repetent şi a trebuit sa schimbe trei licee. Anul 5 trecut a încercat să se sinucidă pentru că l-a părăsit o mică artista de varieteu... D-na Herdelea, încăpăţînată ca totdeauna, se înverşuna să cheme pe Zachi prin telefon, tocmai fiindcă Titu se împotrivea şi nimeni nu-i dădea ei dreptate, ao ba Pahonţu — care ştia cîte amărăciuni avea Herdelea cu băiatul — aruncase chiar vorba că „nu e nimica, o să vie şi Zachi altă dată !" Sosirea ultimilor invitaţi abia-abia reuşi să înlăture chestia Zachî. — în loc de doi venim trei ! zise Teofil Drugeanu. 15 Şî, fireşte, cu întârziere ! A fost imposibil să convingem pe bătrîni că n-avem nevoie de însoţitor şi a trebuit să trimitem întîi maşina să Ia pe soră-mea şi pe urmă să pornim încoace toţi trei împreună ! — Nici nu există în toata România fiinţă mai pa-20 şoptiistă ca mama ! spuse rîzînd Corina. Afară poate de tata şi de mama lui Teo ! Niculina găsi foarte necuviincioase faţă de părinţi vorbele acestea, dar toată lumea făcu haz, mal ales Titu care examina cu ochi dulci pe Corina şi pe Ga-25 fina. Ultînd pe Zachi, d-na Herdelea se apropie de bărbatul ei, să-1 apere de ispite, şoptlndu-I : — Doamne, stricate mai sînt fetele de azi î Gafina, fata cea mai mică a lui Drugeanu, nu cunoştea decît pe Pahonţu. Virginia însă, după ce se îmbră- 30 ţişă cu Corina, o sărută şi pe ea, fără să mai aştepte prezentări. Din rîsetele şi zgomotul general se ridica apoi dominator glasul lui Teofil : — Ştii noutatea cea mare, Toma ?... A căzut guvernul 1 35 După o clipă de uluire izbucniră întrebările febrile care reclamau amănunte. Teofil n-a mai avut de unde să se informeze. întîmplător, aşteptînd pe Gafina, a telefonat la Belcineanu, pe care nu-1 putuse întîlni după-amîazi, să-î ceară o precizare pentru un proces 40 de mîîne. Şi Belcineanu I-a comunicat că acum _ un ceas şî ceva, exact la ora opt seara, primul ministru a fost la palat, şi-a oferit demisia şi demisia i s-a primit. Teofil a informat, fireşte, şi pe Rotaru care, in momentul cînd tinerii porneau încoace, telefona la doctorul lonescu. 5 — Bine, dar asta e absolut neaşteptat! striga Pahonţu cuprins de o agitaţie extremă. Asta e lovitura de teatru, ca să nu zicem de măciucă ! N-a răsuflat nimic ! N-a ştiut nimeni nimic !... S-o fi întîmplat ceva la Parlament ? 10 Nu, asta ştiu eu precis ! zise Teofil. A fost o şedinţa absolut anodină. Titu Herdelea avea emoţie din altă pricina. El, ştiind că nu e nimic extraordinar la ordinea zilei, nici n-a mal trecut pe la redacţie, mulţumindu-se să anunţe pe 15 secretarul general ca va veni mai tîrziu, poate după miezul nopţii. Ceru deci numaîdecît Universul. Secretarul îl linişti şi-i ură poftă bună : au avut şi eî ştirea la timp, dar numai adineaori a confirmat-o presidenţia consiliului printr-o notă laconică şi, pentru că n-au 20 putut culege la repezeală nimic interesant, au renunţat a scoate ediţie specială. Pahonţu încerca să afle amănunte de la Rotaru care însă nu ştia maî mult căci nu dăduse de doctorul lonescu, iar Motroc n-avea decît informaţia din Dimi- 25 neaţa care a apărut tocmai adineaori, anunţînd doar că mîine vor începe consultările. Mai telefona şi la Adevărul întrebînd de un redactor politic prieten care de obicei ştia mai multe decît se puteau publica, dar nu-I mai găsi la redacţie. 30 — Ei, asta e bună ! făcu Pahonţu cu un suris rătăcitor şi căutînd să se stăpînească. Din senin ! Bomba ! — Aşa e politica ! zise Dolinescu ironic. Arta de-a prevedea şî de-a ferici lumea ! încurcătura stîrnită de vestea lui Teofil a fost bine-35 venita pentru Virginia care a trebuit să modifice aranjamentul mesei, să adaoge un tacîm... — Poftiţi, vă rog la masa ! rosti cu emoţie jupîneasa dîn prag deschizînd larg uşile sufrageriei. Virginia repeta invitaţia nu mai puţin emoţionata. ■40 Era cea dintîi masa mai mare, cu străini şi deci mai 82 pretenţioasă, în căsnicia ei de şapte ani. în afară de cina săptămînala cu Cumpanaşii, a mai avut rareuri pe Herdelenii sau din cînd în cînd cîte un prieten de-al lui Toma, adus întîmplător şi mal totdeauna neanun- 5 ţat. Acum însă erau unsprezece în sufrageria luminoasă şi Virginia se simţea ca la un examen de capacitate. Dacă n-ar fi avut pe Frăulein Erna care sa dirijeze pe bucătăreasă şi pe jupîneasa în timpul serviciului, ar fi stat pe jăratec. Chiar aşa era cu ochii 10 mereu la uşa oficiului şi la fata care servea, cu toate că Cintia, de cîte ori îşi încrucişau privirile, îi făcea discret semne că toate merg pe roate. Spre fericirea el Teofil Drugeanu, tocmai într-un moment de tăcere, î se adresă foarte familiar : 15 — Iertaţi-mă, doamnă, că îndrăznesc, dar e aşa de delicios că eu m-aş mai servi puţin, dacă e voie... — Vai, domnule, îmi faci mare plăcere... Margareta, serveşte, te rog ! zise d-na Pahonţu iluminată de bucurie, mai ales că şi alţi oaspeţi îşi manifestară aci:ma 20 aceeaşi dorinţă. D-na Herdelea, care mîncase cu poftă, se opri deodată parca elogiile ar fi fost săgeţi zvîrlite îu reputaţia ei culinara. Pentru a atrage atenţia asupra propriilor sale calităţi, pe cînd lumea se servea din nou, 25 ea rosti sentenţios : — Ascultă, draga Virginîco, să-ţi dau eu o reţetă d^ volovan cum n-ai mai pomenit... Nu zic, bun e şi ăsta, dar... — Maî bun nu se poate, doamnă ! spuse cu mare w convingere şî Dolinescu, servindu-se a doua oară. — Ei, îmi pare rău, domnule ! se întărită Niculina. Dacă eu n-am să ştiu cum se face un volovan şî care-î mai bun, atunci nu mai ştie nimeni. Ca mesele mele sînt vestite în Bucureşti. Au fost miniştri la noi la 31 masă, Titu are mulţi prieteni oameni mari, şi toţi mi-au mărturisit ca nu s-au ospătat nlcăiri maî bine... Nu ma laud, nici n-ain nevoie, dar acum cîteva zile am avut şi noi un volovan, ei bine, chiar Titu a spus că nici la Capsa, în vremurile de glorie, nu s-a mîn- 40 cat ceva mai fin şi mai delicios... D-aia voiam sa-i dau 8^ reţeta, că eu nu-s ca altele, sa nu spun... Eu ce-am în guşă şi-n căpuşă I Titu Herdelea pusese nasul în farfurie, jenat, dar vedea cu coada ochiului culm Corina, vecina lui din 5 stînga, se uita peste masă la nevastă-sa ca la panoramă, gata-gata să Izbucnească în rîs. Profesorul Cumpănaşu însă, şezînd lîngă Niculina şi ştiind-o că, maî ales, în chestii culinare, nu cedează nici moartă, interveni să salveze situaţia, întrebînd deodată : 10 — Ia mai bine, frate Pahonţule, spune d-ta ce crezi despre criza asta care a izbucnit aşa de subit ?... Ştim cine pleacă, dar am vrea să ştim cu un minut mai curînd cine vine ? Toma îşi dădea toate silinţele să-şî ascundă framîn- 15 tarea. Avea sentimentul de supremă încordare şi de mare încredere amestecat cu mare teamă care în timpul războiului, în preajma unui asalt primejdios, i-a zgîlţîit de-atîtea ori sufletul. Nici acuma nu-1 trădau decît foarte rare zvîcniri nervoase în muşchii fălcilor. Ras- 20 punse cu rîsul rînjît care-i dădea o înfăţişare sălbatecă : — Din păcate, onorate domnule profesor, eu, cum ai văzut, nu ştiu nimic... Poate prietenul Teofil ?... Tînărul Drugeanu se uită o clipă la Pahonţu, ne-25 dumerit: — Spui ironic sau serios ?... în ambele cazuri răspunsul meu ar fi acelaşi: nu există decît o singură soluţie dreaptă, cinstită, legală... — Un guvern al partidului naţional, adică voi! 30 puncta Pahonţu cu acelaşi rînjet care pe Drugeanu îl aţîţa. ■— Da, hotărît, categoric, noi! răsună glasul lui, sever, aproape provocator. Nu afirm ca asta va fi soluţia. După război nu mai funcţionează logica şi 35 raţiunea. S-au inventat necontenit motive tenebroase de stat ca să se eludeze aplicarea normală a legii fundamentale şl, fireşte, s-a ajuns la caricaturizarea sistemului de guvernămînt. Totuşi azi tocmai cei ce au făcut caricaturizarea arunca vina tuturor relelor asupra 40 parlamentarismului şi a celor ce l-au apărat şi au suferit toaue prigoanele... Degeaba surîzî, dragă Toma, ba- nalităţile astea sînt adevăruri pe care nimeni nu le mai ia în serios numai fiindcă ne-am obişnuit cu farsa în care trăim ! Pahonţu îşi îndulcî zîmbetul zicînd : 5 — Faci'teorii inutile, puiule! Sîntem de acord, ştii bine... Acuma însă e vorba de ceva practic, de un simplu pronostic... — Nu, nu Toma ! continuă Teofil. Eu nu pot lua în glumă lucrurile care privesc soarta ţării mele. Toc- io mai pentru că le-am zeflemîsit mereu, am ajuns în halul în care sîntem. Excesul de zeflemea şi de şmecherie ne-a adus aci... Dar vă rog să mă iertaţi, doamnă ! zise deodată cu alt ton, de o politeţă naturală, către d-na Pahonţu de la dreapta sa. Unde intervine 15 politica dispare veselia \ Virginia era într-adevăr îngrijorată ca dîn pricina discuţiilor nu se mai apreciază suficient sforţările ei menajere. Murmură drăgălaş : — Numai sa nu vă pierdeţi pofta de mîncare... :,J — A, nu, zau, Pahonţu singur e de vină, se răsfăţa deodată şi Corina ciocănind braţul amfitrionului. El provoacă pe Teo tocmai pentru că ştie cît e de pătimaş... — Păcat de mîncările astea că-s destul de bune, 25 observă şi d-na Herdelea. Mai lăsaţi încolo politica, of, că ne-a ajuns pînă peste cap... Un răstimp se vorbi ca să se vorbească, despre toate şi nimic. Conversaţia însă lîncezea. Se simţea că toţi se gîndeau la altceva. în sfîrşit Pahonţu se ridică de '■') la masă şi alergă la telefon. — Arde ! Arde ! zîmbi Cumpănaşu. Ar fi în stare să ne lase pe toţi aici şi sa plece să afle ce se mai întîmplă ! Colosal îl pasionează politica ! — Mai degrabă e spiritul gazetăresc, dragă bacîule ! 15 zise Titu. Are curiozitatea să descopere, să ştie, să se informeze. Păcat că nu se hotăreşte sa intre într-o redacţie serioasă, cum ar fi la noi, la Universul Sînt sigur că într-un an ar deveni cel mai strălucit ziarist! Pahonţu îşî reluă locul la masă: a vorbit cu Ro-"° taru, nu mai e nimic, la palat s-au stins luminile şi 84 85 s-au închis porţile, ceea ce dovedeşte ca nu poate fî vorba de audienţe... Barbu Dolinescu aşteptă alta pauza ca sa observe, cu o umbra de tristeţe dispreţuitoare, că în acest 5 moment, în zeci şi poate mii de case, pretutindeni unde a pătruns vestea demisiei guvernului, aceeaşi nerăbdare şi curiozitate frămîntă sufletele, iar bieţu oameni se pierd în speranţe şî conjecturi, nu numai cei înregimentaţi în diferitele partide şi grupări politice 10 şî deci mai mult sau mai puţin interesaţi, dar şi cei simpli care nu se ocupă de politică sau chiar o detesta. — Binefacerile civilizaţiei moderne, zise Teofil Drugeanu rîzînd. Afli imediat ce se petrece în lume şi poţi judeca, te poţi bucura sau întrista, după împre- 15 jurări... Asta se cheamă a trăi intens ! — Asta dovedeşte cît de mult s-a răspîndit pecinginea politică, reluă Dolinescu grav. Ce are a face cu civilizaţia ? Atunci şi jobenul din capul hotentotului nudist e o binefacere a civilizaţiei sau măcar un J 20 avantaglu ? Civilizaţia nu începe cu politica în orice caz ; cel mult sfîrşeşte prin politică şl se destramă !... | Ca la noi! Că am ajuns să nu mai facem decît po litică şi să nu ne intereseze decît scandalurile el! 1 — Politica şi amorul, exclamă Titu Herdelea cu J 25 intenţia de-a îndulci lucrurile. Aşa e viaţa românului i Se surîse puţin. Numai Niculina se bosumflă. Gluma luî Titu era o sfidare la adresa ei lăsînd să se înţeleagă J că şi el e mort după amoruri şi ca n-a iubit-o şi n-o iubeşte numai pe ea. Bombăni dispreţuitoare : — Ce vorbe-or mai fi şi astea. Doamne ?... Om cu părul alb şi cu băiat mare... Pe Corina o amuza d-na Herdelea, iar indignarea I el geloasă contra amorului o făcu să rida pe înfun- J date. 35 — fu, dragă Barbule, urăşti politica, strigă Pahonţu din celălalt capăt al mesei. E o atitudine care se poate înţelege şi explica. Dar judecind obiectiv nu e posibil sa condamni politica în sine, ca atare. Pînă la un punct politica se confunda cu viaţa însăşi. Un popor | 40 nepolitic e un organism mort. 30 _ — Excrescenţele vieţii politice, cum sînt Ia noi şi aiurea, care dezgustă pe mulţi, în special pe oamenii dintr-o bucată, nu trebuiesc aruncate în sarcina politicei, observă şi Cumpănaşu, tacticos, ca totdeauna. 5 Noi, popor latin, avem în sînge pasiunea politică. Strămoşii noştri de la Tibru au fost mari războinici, dar tot atît de mari şl în politică. De multe ori politica e mai tare decît războiul. — D-ta vrei să curaţi pomul de omizi şi, în loc să io distrugi omizile, tai pomul! complectă Teofil. Toţi vrem să dăm politicii noastre alt sens, alt ritm, alt suflet, s-o înnobilăm prin nobleţea năzuinţelor şl prin puritatea luptătorilor, dar nu putem să renunţăm la ea fără riscul de-a ne întoarce la robie. Dealtfel generaţia 15 noastră tocmai din pasiunea politică îşi trage dinamismul care o deosibeşte de predecesori, iar cei care vin după noi sînt şi mai dinamici... Evident, vorbesc de politica mare, idealul unei vieţi mai bune, nu de ceea ce fac guvernanţii de azi, învîrtitorii de crize 20 şi inventatorii de soluţii ministeriale pe sprinceană, gloata de polîtîcastri fără scrupuluri... Dolinescu asculta continuând sa mănînce cu poftă spre marea încîntare a d-nei Pahonţu. Pe urmă îşi aşeză binişor furculiţa şi cuţitul pe farfuria goală şî 25 ridică ochii spre Drugeanu. — Da, da ! spuse deodată cu glasul încet dar atît de fierbinte parcă frigea. Vorbim de dinamism, de generaţia politicii şl uităm politica pe care o vedem cu ochii noştri şi o simţim pe pielea noastră... Fiindcă ne complăcem în minciună. Toată viaţa românească e o minciună oribilă. Minţim chiar că ar fi un Interes naţional ca să trăim în minciună. în loc să ne dez-vălim fără cruţare relele şi să le vindecam cu fierul roşu, noi ne ascundem subt pretextul civilizaţiei şi >5 cocoloşim toate ticăloşiile. Neamurile cele mari şi cu adevărat civilizate sancţionează cu moartea pe răufăcătorii lor; noî, cu ţăranii cei maî amărîţi din lume, afară poate de cei chinezi, cu mortalitatea cea mai mare şi cu criminalitatea la fel, noi aproape că dăm ^ pjemii şi decoraţii tuturor pungaşilor... Ne înşelăm ca poporul nostru e supus şî harnic şi n-are nevoie de pedepse severe, şi nu permitem judecătorului sa dicteze pedeapsa capitală oricît de oribila ar fi crima, dar găsim natural ca un jandarm oarecare, fără teamă de răspundere, să ucidă pe cel ai cărui ochi nu-i sînt pe plac... Cum vreţi să faceţi politica de demnitate, de mîndrie, de rezistenţă cu un popor care a codificat laşitatea într-un proverb foarte respectat : capul plej cat sabia nu-1 taie... ? Nu, nu ! Nici o politică ! Noua ne trebuie educaţie, nu politica ! Trebuie smulse cu cleştele din suflete laşitatea trecutului, capul plecat şi toate celelalte. Sîntem un ogor năpădit de bălării care înăbuşesc orice planta nobila. Trebuie plivit temeinic ogorul, fără mila şi fără teama ca pămîntul va ra-mînea gol şi sterp. Va părea aşa la început, dar în curînd va răsări sămînţa cea buna şi vor creste plantele cele nobile... Politica sa plece în vacanţă pentru vreo treizeci de ani, iar generaţia cu dinamismul politic să-şî întrebuinţeze energiile pentru refacerea sufletului neamului nostru, un suflet nou, eroic, mîndru, viteaz... Fiecare partid şi grup politic areclţiva oameni capabili, cinstiţi, talentaţi. Să-i adunam pe toţi împreună, să nu mai facă politica, numai gospodărie şî educaţie. La plimbare clienteja uituror_! Nu_se mai dobîndeşte nimic prin politică şi nepotism, ci numai prin muncă şi merite ! Cine nu munceşte, nu ma-nînca ! Dinamicii cei mici sa înveţe carte,^ să muncească, sa zidească ţara nouă. Mai jîrziu, cînd lumea va avea în sînge dreptatea şi curăţenia, cînd va fi dobîndit sentimentul demnităţii şi ya fi uitat capul J plecat, atunci şi numai atunci, poftiţi iar la politică î... Vremea şi banii ce se pierd azi cu politica,_ sa-I întrebuinţam pentru ridicarea sănătăţii fizice şi morale a neamului. Sînt sigur că în treizeci de ani, dacă se vor întrebuinţa bine, vom ajunge ţara cea mai binecuvîn-tată din lume !... Dar pînă atunci... — Pînă atunci vei face şi tu ce face toata lumea ! zise Pahonţu abia ascunzîndu-şi ironia. Lumea trăieşte cu realităţi, dragă Barbule !... Frumoase sînt iluziile, o da... Dar cu iluziile nu se hrănesc mulţimile ! — Cu minciunile însă da ! aprobă Dolinescu. Ştiu. De-aceea n-am nici o pretenţie... — Lucrurile' acestea şi altele similare sînt locuri comune, atît de mult le credem cu toţii ! făcu Teofil. Domnii politician! n-au decît să dea semnalul ! — De ce să nu-i silim pe domnii politiciani i strigă 5 Dolinescu iar înflăcărat. Dinamicii înainte ! — .Mă ironizezi mereu ! zîmbi Drugeanu fără răutate. Totuşi am impresia că sîntem fraţi de năzuînţi, că mergem pe cai deosebite spre aceeaşi ţintă. Eu recunosc bucuros că, pentru adevărata înălţare a nea- 10 mului nostru, o educaţie nouă, radicală, eroică e necesară, absolut necesara, că trebuie făcut tabula rasa dm minciunile naţionale şi tradiţionale care maschează numai turpitudini l Dar nu pe preţul renunţării Ia orice control... îmi^ cunosc neamul şi sînt sigur că 15 fărădelegea s-ar lăfăi mai obraznică, mai revoltătoare îndată ce s-ar realiza trimiterea în concediu a organizaţiilor politice. De bine de rău tot avem un control. Cu ee-1 înlocuim ?... Avem azi o tiranie minora care se mai sfieşte de nelegiuirile prea mari. Pentru noi un sistem ^autoritar ar însemna cea mal oribilă tiranie totalitara... Principiul autorităţii trebuie introdus cu forţa acolo unde există rezistenţă. în Italia sau în Germania a dat greş legalismul. Acolo, fiindcă se aplica legea, făcută de conducători slăbănogi şi 25 minată de sabotori, statul se anarhîza şi ameninţa să se descompuie. Acolo poate să aibă o justificare vacanţa politicii criticiste. * Pe urma acolo există o acumulare de valori culturale care nu se pot pierde în răstimpul cît va dura pregătirea regimului defi- >' nitiv, răstimp care fatal nu produce ci numai consumă cultura, care prin însăşi esenţa lui e duşmanul culturii, fiindcă cultură fără critică nu se poate concepe... Dar la noi r Regele şi guvernul sînt de fapt stăpîni mai absoluţi ca în orice regim de dictatura. La • în realitate, cauzele ascensiunii fascismului în Italia şi a nazismului în Germania sînt mult mai complexe. Instaurarea regimului totalitar în aceste ţări a reprezentat forma cea mai brutală, ^ mai teroristă a dictaturii cercurilor burgheziei monopoliste în imperialism, interesate într-o politică antidemocratică, anticomunista şi expansionistă, exprimînd interesele cele maî reacţionare ale claselor asupriioare. 10 15 20 23 30 J3 40 noi nu există rezistenţă adevărată. Vorba d-tale : capul plecat... Aşa că nu-i nevoie de răsturnări prealabile. Sa vie numai un guvern care sa vrea sa înceapă marea experienţă şi, cu concursul regelui, va avea orice legi, i se vor da orice mijloace, tot... Nu trebuie sa silim pe nimeni, sa violentăm ! Răsturnările nu ştii unde pot ajunge. Violenţa provoacă violenţă. Sîntem prea şubrezi, unitatea noastră are trebuinţă încă de timp pînă sa se sudeze deplin. Riscul ar fi prea mare.^. Înainte şi mai presus de toate România trebuie sa trăiască ! Pe urmă sa vie experienţele şi reformele şi... •— întrebarea este însă dacă, aşa cum trăieşte, merită să mai trăiască încă ! zise foarte dîrz Dolinescu, Decît sa fim noi gunoiul lumii, cum zice în Biblie, apoi mai bine să nu fim deloc ! Daca neamul românesc nu e capabil de o redresare hotărî tă... — Domnule, domnule, te rog foarte mult, nu mai continua ! întrerupse profesorul Cumpănaşu cu patetismul său cam didactic. Am aflat ca eşti erou şi că ţi-ai vărsat sîngele şi ţi-a't primejduit viaţa pentru unirea neamului. Pe figura d-tale frumoasă porţi semnul vitejiei precum pe piept ai răsplata ei simbolică... Ai dreptul, prin urmare, mai mult decît oricine sa-ţi spui cuvîntul asupra treburilor şi întocmirilor ţarii. Totuşi, nu-mi lua în nume de rău, eu nu pot asculta nici măcar în discuţii de masă, nişte vorbe aşa de grele despre neamul meu. Mi-am trăit toată tinereţea 1 visînd unirea ; am luptat, cînd a venit ceasul, pentru înfăptuirea ei, acolo, la locul modest unde mi s-a poruncit. Inima mea n-ar putea suporta acuma, la ba-trîneţc, nici gîndul că s-ar putea strica vreodată ceea i ce s-a făcut cu jertfe atîta de grele... I Dolinescu păru surprins de consternarea profeso- J rului. îi răspunse fără şovăire : — Am făcut unirea, domnule profesor, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar trebuie s-o j'i păstrăm ! Cu visuri J şi cu minciuni însă n-o vom păstra ! De aceea treb-uîej să privim realităţile în faţă! Sa nu ne înduioşăm şî| să nu ne odihnim pe lauri ! în jurul nostru toate po-| poarele îşi revizuiesc puterile. Viaţa neamurilor, ca şti a individului, e o luptă eternă. Cel mai vrednic în-| vinge şi trăieşte, celelalte sînt sortite pieirei. Apoi dacă e aşa, spuneţi d-voastxă, sincer, deschis, brutal, fără minciună patriotică : sîntem noi oare mai vrednici, mai puternici, mai disciplinaţi ca alţii ? Poporul nostru 5 nu mai are nici un ideal şi nu mai crede decît în burta plină.^. E bine ? Cu idealul burţii pline credeţi d-voas-tră că vom putea păstra unitatea neamului şi vom realiza cultura românească adevărată care să dea un sens existenţei noastre ?... Burta plină nu poate fi io idealul unui neam care abia şi-a realizat unitatea şi care cel puţin trei generaţii va trebui să o consolideze şi să o topească într-o cultură specifică superioară. Ne-ar trebui cel puţin trei generaţii de muncă aspră, de gospodărie exemplară, de uniune sacră pentru 15 a consolida aievea unirea. în loc de asta, ţara a fost împănată pînă în cele mai mici sate, cu cluburi şi scandaluri, care au învrăjbit pe oameni şi mai ales au înrădăcinat credinţa ca politica absolvă şi justifică tot. Sa fii tîlhar, să fii orice, dacă eşti din partid te 20 acopăr • De aceea trăim într-o psihoză oribilă de suspiciune totală care îngăduie răspîndîrea tuturor zvonurilor. Iacă, eu nu cred că toţi miniştrii sau marii dregători trebuie să fure ori să facă afaceri şi să se îmbogăţească pe urma slujbei lor vremelnice. Dar lu- 25 mea, toată lumea, toata, crede şi e convinsa că România e un imens cîmp de jaf şl procopseala. Politicianii înşişi fac toate sforţările ca să se acrediteze convingerea asta, fiindcă aşa cei buni vor fierbe într-o oală cu cei răi. Au fost cîţiva oameni proeminenţi 30 curaţi şi cu reputaţia imaculată. Ei, aduceţi-vă aminte conspiraţia necinstiţilor din toate partidele cum s-a ridicat împotriva lor să-i stropească cu noroi, ca să nu rămîie măcar o umbră de bănuiala şi să nu mai fie nimeni absolut pur în România mare ! Iată atmosfera 35 în care se poate săvîrşî orice rău, dar nimic bine ! Şi numai din vîna politicii care a infectat ţara cu microbii vrajbei! D-na Pahonţu nu asculta discuţia şi nici n-o Interesa. Nu prea citea ziare, iar cînd îşi arunca ochii, ^ sărea peste articolele şi ştirile politice. Cunoştea cîţiva oameni politici ardeleni ale căror nume le-a auzit mereu acasă şi alţi cîţiva pe care-i pomenea maî de; soţul ei. Altfel habar n-avea cine e la guvern. în clipa asta însă îi era şi mai urîta politica, fiindcă din pricina ei nimeni nu mai gusta cu adevărat mincările, 5 afară de d-na Herdelea care i-a şoptit cîte ceva şi la friptură (că cuptorul ei pătrunde mai bine), şi la prăjituri (bune, dar cam trecute). Dolinescu a înghiţit în goană bunătatea de piept de curcan, iar prăjiturile erau încă pe farfurie, neatinse. Şi cu ce pofta înce- 10 puse masa !... Se uita zîmbind speriată spre Cintia, sa primească măcar de la ea un compliment din ochi, dar Cintia asculta pe Dolinescu, alba de emoţie. Virginia ştia că prietena ei mică se pasionează după politică şi toata vremea fulmineaza contra ovreilor ; acu- 15 ma însă o durea că pîna şi pe ea a pierdut-o din pricina politicii. — N-am sa apăr eu partidele, tocmai eu care le critic de atîţia ani şi poate sînt iniţiatorul luptei contra lor la noi, începu Pahonţu iar agitat şi parca 20 mereu ar fi simţit nevoia unei justificări. — Poate că nu ţi-ar mai veni aşa de greu acuma de cînd eşti şi tu membru marcant al unui partid ! observă ironic Teofil. — Dragă Teo, răspunse Pahonţu sfidător, dar cu 25 glasul tremurat de un sentimentalism ocazional. Eu sînt un prieten leal. Eu pentru un prieten merg şi în foc, nu numai la clubul unui partid oarecare. Dealtfel viitorul tău socru... — Te rog, te rog, să nu provocăm confuzii! striga 30 tînărul Drugeanu. Viitorul meu socru a făcut o mare greşeală politica, cred eu şl nu m-am sfiit, să i-o spun. Nu devii aviator la cincizeci de ani, chîar cînd ai talent pentru asemenea meserie politică inelegantă. Tu te-ai crezut obligat sa-1 urmezi — te priveşte. Eu 35 unul sînt în stare sa înţeleg gestul unui om care-şî calcă pe conştiinţa pentru un prieten sau binefăcător. 1 Dar mai frumos ar fi fost dacă l-ai fi împiedecat să savîrşeasca greşeala ! — Despre controversele mele cu maestrul să-mi dai | 40 voie sa nu vorbesc ! zise gazda cu superioritatea unui cavaler medieval, continuînd după o clipă cu glasul de adineaori. Vroiam numai să atrag atenţia fratelui Barbu că partidele, sau cel puţin unele, cele mai dinamice şi care au adoptat principiile ideologiei autoritare, ar putea constitui puntea de legătură între si-5 tuaţia de azi şi lumea de mîine ! Barbu Dolinescu protestă sec : — Nu, te rog, nu !... Politicianul spurcă pe ce pune mîna. Crezi tu ca X, după ce a colindat toate partidele şi s-a înfruptat din toate tantiemele jidoveşti, va 10 deveni într-adevăr antisemit şî luptătorul ordinei integrale ? Din eroii consiliilor de administraţie nu se pot recruta oamenii noi care trebuiesc unei ţări noi. Şeful care nu munceşte, dar încasează milioane pentru că prezidează cîteva şedinţe pe an, poate oare să mai 15 propovăduiască munca pentru toţi şi să proclame ca cine nu munceşte nu mănîncă ? Dacă vrem să izgonim pe exploatatorii jidani, trebuie să-i tolerăm pe ceilalţi fiindcă-s de-ai noştri ?... Am auzit d-astea : e pungaş dar baretmi e român... Apoi dacă e să continuăm siste- 20 mul şi să schimbăm doar firma, mai bine nimic ! * * Ca şi alte curente de dreapta din istorie, mişcarea fascistă înfăţişată în roman recurge la o tradiţională demagogie prin exploatarea nemulţumirilor sociale, politice şi economice generate de contradicţiile societăţii burgheze — fără a propune nimic esenţial pentru îndepărtarea cauzelor ce le provoacă. în chip diversionist, personajul lui Rebreanu agită unele sloganuri cu vaga rezonanţă anticapitalistă, pe Ungă ce ie cu vădit caracter şovin. Paralelismul cu viaţa reală ne ajută să dezvăluim caracterul demagogic al afirmaţiilor unor eroi din roman care dealtfel, reproduc fidel frazeologia modelelor [or. Utalea şi Goldstein din paginile romanului îşi găsesc un corespondent în realitate, în magnaţi ai capitalului precum N. Malaxa, M. Auşnit sau Barbu Ştirbei (cf. Scînteia, 5 apr. 1934 ; Lumea nouă, 26 ian. 1936; Reporter, nr. 6, 1938). Sub masca unei asociaţii de prietenie, legiunea colecta serioase fonduri băneşti de la industriaşi, comercianţi, înalţi funcţionari de stat, „după puteri™ (cf. art. O c'irdăşie cu tîlc, în Lumea nouă, 26 ian. 1936). Printre donatorii de elită se numărau patronii sau conducătorii unor mari firme precum societatea „Mica", îtitreorinderile „Şorecani", „Uniunei generală a industriaşilor din România*, .„Mociorniţa", ziarul Universul (cf. Scînteia, nr. 6, 1933 ; ibid., 1 oct. 1936 ; arhiva I.S.I.S.P., fond nr. 7, dosar 222, mapa 37) ş.a. în afară de bani, burghezia şi moşierimea din România a oferit şi cadre active, aşezate în. fruntea mişcării. Cîteva exemple : principele Alexandru. 92 93 Dealtfel noi, generaţia actuala, nu putem decît să pregătim pe omul nou, pe românul de mîine care va reface ţara după chipul şî asemănarea lui. Noi nu putem intra în ţara nouă cum n-a putut intra genera- 5 ţia lui Moise în Canaan, fiindcă sîntem păcătoşi şi am infecta viaţa cea nouă prin simpla noastră prezenţă. Preocupările ideale numai cei tineri le îmbrăţişează şi le trăiesc aievea. Numai ei sînt în stare să viseze şî sa trăiască în sufletul lor lumea de mîine. 10 Ei sînt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ţinîn-du-se de mîna şi cîntînd imnul biruinţei. Pentru ei comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sînt vorbe goale, ca pentru eseiştii de azi, ci trăiri efective... Numai atunci neamul românesc va respira 15 în sfîrşit scăpat din îmbrăţişarea monstruoasă a gorilei politice ! Teofil Drugeanu îl asculta cu o faţă atît de sincer surîzatoare încît Dolinescu, sfîrşind, îl privi întrebător. — Adică înlocuieşti o gorilă cu alta gorilă — zise 20 Teofil glumind. în fond tot politica faci, numai vrei s-o botezi altfel. Nu va mai fi gorila, ci... un animal mai simpatic pentru imaginaţia mulţimii... — Evident! strigă Pahonţu. Fratele Barbu se înverşunează degeaba. Politica nu se poate suprima. Poţi 25 sa-i schimbi numele, vorba ta, Teo, dar ea ramîne ! E esenţa vieţii! Cantacuzino va deveni comandantul corpului legionar „Moţa şi Marin" ; industriaşul Manoilescu, directorul ziarului Buna vestire, principesa Zoe Swrza şi bancherul Gr. T. Coandă, organizatori ai asociaţiei ..Prietenii legionarilor", moşierul Nuţti Esarcu, şeful organizaţiei din jud. Neamţ ş.a.m.d. După desfiinţarea „Gărzii de fftrca urmare a asasinării lui I. G. Duca (29 dec. 1933), organiiaţia va li reînfiinţată sub titulatura .Totul pentru ţara", fiind oficializată sub conducerea generalului moşier Gheorghe Caruacuzino-Grănicerul. Astfel cei ce agitau mesianismul „izbăvitor de neam" nu formau, în realitate, decît o „organizaţie a capitaliştilor şi a moşierilor reacţionari" (cf. Noi vrem pămînt, nr. 1, ian. 1934), pavăză ,a stăpînirii împotriva maselor" (cf. Apărătorul, 1 febr. 1933), stare ce va fi denunţată în roman prin intermediul replicei lucide a lui Teofil Drugeanu („înlocuirea unei gorile cu alta gorilă*) — de natură a spulbera confuziile voit întreţinute de propaganda fascista făţarnică, aşa cum este ea ilustrată "în paginile cărţii. Pe el toată discuţia asta l-a enervat. Avea mereu impresia că Dolinescu face aluzie la dînsul. Chiar şi Teofil. S-a pripit cu masa. Nu era oportună. Dacă ar fi dat-o peste cîteva săptămîni, cazul Rotaru ar fi 5 fost uitat, cu atît mai mult amestecul lui, şi masa ar fi fost o glorificare a lui, mai ales daca ar fi şi la putere, pe cînd aşa, a fost o lungă punere a lui în contrazicere cu sine însuşi... Virginia propuse să servească în salon cafea şl lichior. 10 Toma primi cu bucurie schimbarea de loc care spera să schimbe şi conversaţia... în trecere Gafina şopti Corinei că s-a plictisit îngrozitor, iar Corina răspunse că şi pe ea numai cucoana ceea caraghioasă a făcut-o să se distreze puţin. Cintia ramase cu d-na Pahonţu 15 în sufragerie, entuziasmată de Dolinescu, ca şi fratele ei Vasile care păstra o înflăcărare ca şi cînd ar fi auzit o evanghelie nouă. Cumpănaşu cu Titu Herdelea luară la mijloc pe Dolinescu să lămurească pe îndelete unele amănunte şi să respingă mal categoric aprecierile lui 20 ireverenţioase asupra trecutului românilor. D-na Niculina se pomeni singură. Se supără fireşte pe Titu, care, nedelicat, nu se gîndeşte Ia ea parc-ar fi văduv. Vru să-1 strige, să-i atragă atenţia ca e mojic, dar se răz-gîndi şi se hotărî să-1 pedepsească tocmai prin dispre- 25 ţul ei, făcîndu-se că n-a băgat de seamă. în salon însă se apropie de Dolinescu şi zise graţios: — Ei, domnule, spun drept, mi-ai vorbit din inimă... Uite-aşa vorbeşte şî băiatul nostru, Zachi, poate nu-l cunoşti, numai despre pungăşiile politician Hor şi despre 30 nelegiuirea jidanilor care ne-au cotropit ţara... Titu Herdelea, jenat, căută sa-i oprească elanul politic : — Lasă, Niculino, ce te-aimesteci tu, femele, în lucrurile astea... 35 D-na Herdelea acuma se revoltă şi pentru mojicia cealaltă : — Da ce, eu n-am dreptul să vorbesc ? Ori vrei să zici că nu ma pricep ?... Să crează dumnealor că sînt o incultă... Mai bine ai fi maî politicos cu soţia d-tale, 40 să n-o laşi singura !... Mie nu mi-e frica de nimeni 94 95 10 15 jidanii şi-mi spun părerile pe faţa, nu ca alţii, după cum baie vîntul. Eu sînt contra jidanilor, cum e şi băiatul, şi cred ca toţi românii trebuie să lupte contra jidanilor pentru salvarea ţării ! Ce, noi avem afaceri cu jidanii să ne fie frica de ei, ca altora ? Noi pe faţă : jos i Pahonţu tocmai spunea lui Teofil pentru ce crede că viitorul guvern va fi o surpriza. In loc să-i răspundă, Teofil auzi declaraţiile indignate ale Niculineî, care-1 amuzară, încît se amestecă şi el dulceag : — Aşa e, doamnă ! Aveţi dreptate ! Asta e politica adevărată ! Jos jidanii î D-na Herdelea îi văzu figura echivocă şi nu ştia ce să crează: vorbeşte serios sau o batjocoreşte ? Răspunse şi ea printr-o întrebare diplomatică : — Nu-i aşa ? * Criza ţinu vreo cinci zile cu obişnuitele ediţii speciale, care anunţau mereu soluţii şi liste de guverne, 20 cele mai multe ticluite după zvonuri de club sau de cafenea. Peripeţiile au fost numeroase şî patetice. Pahonţu le-a trăit într-o spaimă de mucenic în aşteptarea ma-rei revelaţii. El avea credinţa că de criza asta de gu-25 vern depinde destinul lui. De-a doua zi de dimineaţă s-a repezit la Rotaru sa discute, să afle, să-şi oţe-îeasca încrederea. Apoi pînă seara tîrziu a alergat de * Consecvent artei sale de totală obiectivare, L.R. a evitat în mod deliberat în noul său roman să adopte o atitudine polemică deschisă. în sensul gazetăresc al cuvîntului, o satiră dirsctă. tezistă, din care sa transpară vizibil sentimentele sale de simpatie sau de antipatie faţă de imele personaje, acestea urmînd să-şi definească adevărata lor natură prin propria lor mişcare. Ca si în ca2ul Băscoalti, o serie întreagă de idei pe care autorul iu fond le respinge sînt combătute prin logica desfăşurării faptelor. In cazul de faţă, int:rvenlia Kiculinei (personaj caricatural) in apărarea opiniilor antisemite ale lui Dolinescu conferă o coloratura grotesca sloganurilor, şovine ale întregului discurs. Replica lui Teofil Drugeanu consolidează intenţia ironică a subtssuilui. la Rotaru la cafenea, de la cafenea, prin anume redacţii, pe la cluburi, revenind mereu la Rotaru. Cînd n ajuns acasă, tîrziu, după miezul nopţii, Virginia dormea. Toată ziua vorbise cu Cintia şi cu Fraulein 5 Erna despre masa de aseară, care pentru ea era un eveniment infinit mal important decît criza de guvern. Toma ar fi avut poftă să-şi răcorească frâ'mîn-tarea zilei recapitulînd zvonurile şi întîmplările într-o lumină trandafirie. 10 — Buna e şi drăguţă porumbiţa asta, dar n-are nici o înţelegere pentru zbuciumările imele ! se gîndi dînsul cu amărăciune. Dacă în astfel de momente îţi lipseşte tovarăşa vieţii, ce folos ? Parcă era un făcut, tocmai în zilele crizei se în- 15 tîlnea mereu cu cine nu se gîndea. în fiecare zi s-a întîlnît cu Dolinescu. întîi i s-a părut de rău augur căci Barbu ÎI zîmbea batjocoritor şi bombănea : „Lupţi, lupţi, frate-meu ?" Cînd l-a văzut a patra oara, tocmai se ducea cu Rotaru spre locuinţa doctorului lonescu. 20 Dolinescu i-a făcut semn cu mîna, spunînd acelaşi lucru. Pahonţu acuma s-a liniştit. Era sigur că îi poarta noroc... Generalul Cornoiu l-a oprÎL îiur-o zî cînd era mai zbuciumat, în faţa Teatrului Naţional, sa-i exprime părerile lui politice. Studentul lonescu, pe care 25 I-a cunoscut deunăzi la Cumpănaşu, I-a salutat de două ori, foarte respectos, iar el a răspuns şovăind fiindcă nu-şi mai amintea cine o fi, deşi ştia că îl cunoaşte. De două ori a trecut, în automobil, Belcineanu pe lînga el, şi nu l-a observat, ori iar nu I-a recunoscut. 30 „Nu face nimic, s-a gîndît Pahonţu de amîndouă orile. Ai să mă recunoşti curînd !" în prima zi s-au perindat la Palat, după preşedinţii Corpurilor Legiuitoare, toţi şefii de partide. Ediţiile speciale au raspîndît zvonul ca. avînd în vedere difi- 35 cuhaţile interne şi externe, se încearcă alcătuirea unul guvern naţional subt preşidenţia unei mari personalităţi neutre. A doua zi şeful guvernului demisionar a fost însărcinat să formeze un nou guvern de uniune naţională, sprijinit de actualul parlament. întîmpinînd 40 un refuz unanim combinaţia a căzut atît de repede că seara şeful partidului naţional se străduia sa dobîn- 96 97 10 15 20 25 30 35 40 dească adeziunea altor doua anume partide pentru a alcătui un guvern de lungă durată şi cu o opoziţie redusă. A patra zi doctorul lonescu a primit misiunea de-a realiza un guvern de colaborare cu partidul agrar şi cu partidul radlcal-naţional. Seara s-a aflat ca preşedintele partidului democrat a reuşit în misiunea ce i-o dăduse suveranul. Pentru ca era tîrziu s-a amînat pentru a doua zi, a cincea zi a crizei, formalitatea prezentării listei şi celelalte... Constantin Rotaru primise între timp asigurarea de la lonescu că, în cazul care a şi venit, va avea portofoliul pe care marele-i talent etc. i-I conferă. Cînd a fost chemat acuma, Motroc i-a spus Ia telefon doar atîta ca şeful doreşte să-i vorbească, adăogînd, la întrebarea lui, că merge bine. „Hai, Pahonţule, hai !" a zis Rotaru totuşi mişcat. A apărut Eva: „Mă cheamă şeful!" I-a spus cu tonul parcă ar fi zis: „lată-mă ministru!" D-na Rotaru a izbucnit în la-crămi... La întoarcere a fost mai puţin triumfal. Şeful i-a arătat că toate prevederile s-au încurcat pentru că trebuie să împartă guvernarea cu celelalte două partide, că ţara cere sacrificii tuturor, că dorinţa maiesta-ţii-sale... Şi în sfîrşit i-a oferit, şi l-a rugat să-i dea o dovadă de adevărată prietenie primind un loc de ministru de stat, fără portofoliu. După alegeri, cînd se va limpezi situaţia şi se va consolida guvernul, să fie sigur ca nu va uita gestul de azi... — Tu ce zici, făcea sa primesc ? întrebă Rotaru, în maşina spre casă, pe Pahonţu. — Mai încape vorbă ? striga Toma cu înflăcărare, deşi în sine era şi el puţin decepţionat, gîndindu-se că tot aşa poate să I se întâmple şi lui mîine, sa n-aibă Ioc pe lista de Ia Ilfov sau poate chiar pe nici o listă, avînd în vedere... Un om politic serios trebuie sa ştie să se adapteze împrejurărilor ! Pahonţu a fost, fireşte, şi ziua următoare în casa din Parcul Filipescu în clipa cînd Rotaru, în costumul de rigoare, a plecat la Palat pentru depunerea jurământului. N-a avut răbdare să aştepte, a luat şt el o maşină şî s-a dus în Piaţa Palatului. A stat acolo în mulţimea de curioşi care, îngroşată şi stimulata de agenţii celor trei cluburi, urma să facă tradiţionala manifestaţie de entuziasm noului guvern cînd va părăsi Palatul... Cîteva zile Pahonţu s-a mai framîntat cu groaza că 5 s-ar putea să fie sacrificat şi el de vreme ce se cer sacrificii ca să fie satisfăcuţi colaboratorii. în definitiv el n-are stat de servicii în partidul democrat. Doar că I-a adus pe Rotaru — dar asta nu mai era un merit, acuma cînd vechii luptători vedeau simpli pro- 10 fitori oportunişti în cei veniţi în partid mai curînd, atraşi de mirosul puterii. La club a şi observat priviri piezişe şi încă din partea celor ce fuseseră mai amicali cînd spectrul opoziţiei fără termen se plimba prin sălile goale... Dar pretenţiile celorlalte două grupări ! 15 A fost nevoie de arbitrajul şefului guvernului pentru a se încheia o pace dreaptă care să asigure izbînda : vor candida în ordine cei trei şefi de partide, apoi cei trei şefi de organizaţii, iar restul locurilor se vor fixa în părţi egale, de şefii organizaţiilor respective... Ro- 20 taru s-a ţinut de cuvînt şi în primul loc, după al şefilor, I-a impus pe Pahonţu. Era al şaptelea pe listă. — Număr sfînt predestinat! şi-a zis Pahonţu. Steaua mea răsare !... 25 Cea dintîi felicitare în casa lui Rotaru a venîţ da la d-na Cornoiu. Se înmuiase parcă membrana receptorului de dulceaţa glasului ei : Alecu a spus totdeauna că numai Costică are să-i facă Iui dreptate... Pe Eva a Impresionat-o telefonul d-nei Belcineanu, cam afec- 30 tată, dar „din toată inima", împreună cu soţul el. „E cu atît mai drăguţ din partea ei cu cît trebuie sa fie deprimaţi ca s-a trecut peste dreptul lor !" murmură d-na Rotaru cu generozitatea învingătorului. Rotaru, din delicateţe, n-a mai spus lui Pahonţu c-a avut difi- 35 cui taţi pînă să-î rezerve locul pe care se luptau cîţiva democraţi veterani, dar comunicîndu-i rezultatul şi fe-IIcitîndu-1, l-a întrebat deodată : — Măi, Tomiţă ! Acuma spune-mi adevărat: de unde ai avut informaţia că vine lonescu la putere ?... 40 Ori ai luat-o din imaginaţia ta ? 10 20 Pahonţu rîse şi tăcu. îi plăcea să pară misterios, să circule legende în jurul lui... Rotaru lucra la preşidenţia consiliului unde î s-a rezervat un salon luxos, cu o sala de aşteptare în care trona Danciu, şef de cabinet ideal. în realitate n-avea nimic de lucru, cel mult să primească pe prietenii sau cunoscuţii care veneau să-1 felicite şi, în subsidiar, îi cereau vreo intervenţie la alte ministere. Şeful guvernului îl rugase să dea deocamdată toată atenţia alegerilor din Capitală, cutai, dealtminteri, în afara de lucrările curente, tot guvernul şi toata ţara nu se mai ocupau decît de campania electorală. Cu toate ca cele trei partiduţe de la guvern se prezentau cu lista comuna, se suspectau reciproc şi se temeau de trageri 15 pe sfoară. Opoziţia era mai puternică şi mai violentă ca altădată. Mulţi miroseau în aer surprize compromiţătoare pentru guvernarea începută subt auspicii atît de şubrede. Toma Pahonţu rîdea de îngrijorările lui Rotaru. Acuma era sigur de izbînda. Numai dacă ar cădea guvernul în alegeri... Aşa ceva e imposibil în România. Ar echivala cu o revoluţie şi România nu e ţara revoluţiilor, ci a aranjamentelor... Totuşi se puse cu pasiune pe lucru, sa dovedească nu numai lui Rotaru, 25 dar şi colaboratorilor şi prietenilor care cam strîmbau din nas, ca e cel maî capabil chiar într-un domeniu inferior cum e practica electorala..., că e mai capabil decît toţi. Trecea dîn cînd în cînd pe Ia cafenea, totdeauna grăbit şi grav, vrînd să arate şî prin înfăţişare prie- | tenilor ca e alt om. Fiind popular după ani de frec- | ventare a localurilor unde se vorbeşte mult şi despre | toate, era interpelat zgomotos cerîndu-i-se ştiri şi | noutăţi... Mulţi dintre tovarăşii de protestări de pînă 35 ieri îl pizmuiau şi—1 ironizau în lipsă. Cu cîteva zile înainte de alegeri, Pahonţu a trebuit să facă ultima probă a noilor costume frac şi jachetă comandate la | cel mai mare croitor, pentru a fi perfect echipat în | vederea evenimentelor. Fiind tocmai ora aperitivului, ■iO intră pe la cafenea mulţumit şi bine dispus. Găsi un 30 20 grup mare de prieteni care îl primiră cu alai. Se făcu politica, se debitară cîteva anecdote proaspete, se încercară vorbe de spirit şi se ajunse la elogiul cafenelei. Cineva spuse că şi cafeneaua, ca şi presa, te duce 5 oriunde cu condiţia să o părăseşti la timp. Un scriitor bătrîn şi slăbuţ, în eterna goană după calambururi ca să-şi menţie mica-i reputaţie de om spiritual, glumi fără răutate : — De aceea a început Pahonţu să-şi rărească ve-'0 nirile pe-aici... Altădată ar fi rîs sau ar fi răspuns cu o glumă de aceeaşi calitate. Acum i se păru o lipsă de consideraţie şi aproape o injurie. Se încrunta şi răbufni strident : — Aburii cafenelei au început să-ţi înmoaie creierii, 15 bătrîne domn, ia seama ! După o mică tăcere foarte jenata, scriitorul mormăi : — Repede te-ai ciocoii, domnule... — La revedere, băieţi ! strigă deodată Pahonţu, scu-lîndu-se şi îmbrăcînd paltonul. N-am venit nici să ma enervez, nici să... ;în urma lui rămase o dîră de consternare... în ziua alegerilor Toma a cutreierat secţiile de votare întîi singur, apoi cu Rotaru, pe urmă întovărăşind şi pe primul ministru care dorea să constate personal ordinea şl libertatea perfectă ce le-a impus el consultaţiei populare. Abia la ora două noaptea s-a despărţit de Rotaru, felicitîndu-se şi îmbraţişîndu-se.,. Sosi acasă rebegit de frig, dar cu inima atît de aprinsă de bucurie că îl venea sa scoale toata casa, să-şi trîmbiţeze izbînda... Se potoli. Trebuie demnitate şi în satisfacţie. A cîştigat numai ceea ce merita... Intră în dormitor cu paşi de lup, sa nu deranjeze pe Virginia. Cînd se sui în pat, răceala lui totuşi o deşteptă. — Aî venit, Toma ? bîigui ea cu glas de copil somnoros. Vai, ce rau îmi pare că nu m-ai sculat... Noi re-am aşteptat cu toţîî pînă Ia miezul nopţii, pe urmă copilaşii au adormit jucîndu-se cu mine, şi Fraulein Erna i-a dus în odăiţa lor... S-au isprăvit alegerile, 40 iubitule ? 25 50 35 300 101 40 Pahonţu stătea cu faţa-n sus lînga ea, învelit pînă Ia git, încalzindu-şi oasele. Răspunse molcom ca si cînd n-ar fi vrut nici acuma sa-i sperie somnul : — Slava Domnului ! Nu putu sa nu adaoge cu mîndrie : — Sînt deputat, porumbiţo ! Virginia îl încolăci cu braţele si-1 săruta bolborosind somnoroasa cuvinte neînţelese. Toma se întoarse apoi cu spatele, închircindu-se bine ca să se încălzească. Pîna adormi simţi în spinare suflarea ei fierbinte... Capitolul in TREPTELE io 15 20 25 D-na Pahonţu, întîia oară în viaţa ei, a asistat la deschiderea Parlamentului împreună cu Cintia. Toma a ţinut neapărat s-o ia ca să fie cineva apropiat să-1 admire şi să-i spuie impresii pe urmă. Le-a instalat într-o tribuna unde luase loc şi d-na Rotaru cu Corina... Virginia a fost dealtfel mult remarcată şi de domnii din incintă şi de spectatorii din tribune. Era într-adevăr foarte frumoasă. Pînă şi bărbatul ei a observat, încît îi făcea mereu semne de jos ca sa vaza lumea ca e nevasta lui... Fireşte, cîteva zile în şir Virginia a avut ce-i povesti, îndeosebi mici observaţii despre prieteni şi cunoscuţi care, ca niciodată, păreau a-I interesa. De mai multe ori a întrebat-o direct: cum îi venea fracul tăiat după ultima moda ? Femeia repeta neobosită ca, din toată Camera, cel mai frumos şi mai elegant bărbat a fost el, Toma, iar după el fratele ei, Ovidlu, care de asemenea a participat, însă neoficial, deoarece numai prin optarea capului de listă avea să fie proclamat deputat, adică peste cîteva zile... Toma Pahonţu se ducea cu sfinţenie la şedinţele Camerei, Se agita, se amesteca peste tot şi se impunea, în trei zile a cunoscut pe toata lumea. în timpul şedinţelor stătea uneori lînga banca ministerială, schim- 103 10 15 20 25 30 35 -10 104 bînd strîngeri de mîna şî observaţii cu fruntaşii care treceau... Cînd a asistat şi primul ministru la o şedinţă, Pahonţu s-a repezit să-1 salute şi a stat de vorbă mai îndelung, ca să remarce lumea. Trimitea bezele ziariştilor din tribună, iar pe culoare făcea cerc cu ei şi le povestea secrete politice născocite. Se gîndise un moment să vorbească şi el la Mesaj, dar a renunţat vrînd să-şi pregătească întîi atmosfera ca să dea o lovitura cu primul discurs. Făcea exerciţii preliminare deocamdată cu întreruperile, fără mare succes însă, fiindcă majoritatea eterogenă nu gusta decît glumele ieftine. Băieţii de la ziare i le treceau totuşi conştiincios în reportajul parlamentar... Cît au ţinut validările şi răspunsul la Mesagiu s-a făcut aproape indispensabil aşa că nu exista manifestare colectivă a Camerei sau chiar numai .a grupurilor fără ca el să fie poftit sa participe, într-o şueta cu gazetarii, în sala paşilor pierduţi, a reînceput diatribele contra impotenţei parlamentarismului. Fiindcă vorbea tare, s-au strîns şi cîţiva deputaţi care făcură haz de ieşirile lui contra partidelor... Pe cît dispreţuise odinioară pe mondenii şi filfisonii care abia aşteaptă să arboreze smochingul sau fracul sau jacheta cu jobenul, socotindu-i „maimuţe cu sca-fîrlia crudă" pe atîta îi plăcea azi să pară îngrijit şi să se îmbrace totdeauna cu haina pe care o reclama împrejurările. în special declara că fracul e maturitatea civilizaţiei. Răutăcioşii, la cafenea, spuneau că, de cînd s-a ciocolt, doarme numai în frac şi cu joben... A fost desemnat, negreşit, în comisia care avea sa prezinte regelui răspunsul Camerei. După recepţie a venit în strada Pietăţii într-o maşină elegantă, îmbon-dorit în blană de numai jobenul i se vedea, fericit ca suveranul l-a onorat cu o atenţie, adresîndu-i un surîs fugar şi trei cuvinte banale... Virginia îl recunoştea după sonerie şi zori pe jupîneasa să-i deschidă, ca sa nu-1 supere aşteptarea. Ea însăşi îl întîmplnă în prag, drăguţ : — Au venit părinţii... Toma, puţin absent şi obosit, ca omul cu grave răspunderi, zise indulgent: — A, foarte bine... 10 15 20 25 15 ^0 Trecu în salonaş mîndru, freeîndu-şi mîinile, dar se opri brusc, aproape speriat, continuînd cu alt glas : — Credeam că e vorba de părinţii tăi, porumbiţo, şi tocmai mă miram ca doar tatăl tău se află în Bucureşti de trei zile... — Nu, Toma, sînt dumnealor, spuse Virginia ca şi cînd ar fi vrut să-i dea timp să-şi vie în fire din uluiala ce-1 cuprinsese. Au picat nici o jumătate de oră după ce ai ieşit tu... Au intrat pe din dos, pe la bucătărie, că nu ştiau rosturile, şi m-am pomenit cu fata că, zice, au venit nişte... (jupîneasa spusese „ţărani", dar Virginia, după o mică ezitare, părîndu-i-se ca ar putea să sune neplăcut, schimba) ...nişte oameni... Iţi închipui cît ne-am bucurat!... Eram tocmai cu tata care voia să iasă, dar nu l-am mai lăsat şi am stat cu toţii de vorba... Toma rămăsese pe loc, sub pretext ca asculta pe Virginia, dar uitîndu-se furiş la părinţii care se sculaseră în picioare şî-1 priveau parcă cu puţina teamă. Venirea lor neaşteptată îl tulbura ca şi cînd i-ar fi răsturnat o piedică în drum şi totuşi, vazîndu-i, o emoţie instinctivă îi înfiora inima... în sfîrşit strinse mîna mai întîi socrului Iacob Stoica, apoi se apropie de ai lui, zîmbind incolor : — Aţi mai venit şi d-voastră... Dădu mîna cu tatăl sau, fără sa-1 privească în faţă, şî pe urma cu malcă-sa care avea ochii plini de lacrimi şi bîlbîia întruna : — Dragul mamii... dragul mamii... Bătrînul era ceva mai voinic ca Toma, cu ochii mici, vioi şi şireţi. Părul şi mustăţile, negre corb, începuseră să se rărească, dar n-aveau nici un fir^ alb. în piciorul drept, în locul părţii amputate în război din sus de genunchi, purta o proteză căpătata şi prea scurtă încît îl supăra şî-1 făcea să şchiopăteze mai tare, iar cînd stătea în picioare rămînea strîmb. A cerut el pe unde s-a priceput, că se zvonise că statul dă gratis invalizilor picioare artificiale în locul celor bune jertfite pentru patrie, dar nu i-a făcut nimeni nici măcar dreptatea asta, după ce nici pămînt n-a primit fiindcă în regiunea lor nu existau moşii de împărţit, iar dînsul 105 nu putea să se înstrăineze la batrineţe, fără bani şi fără puteri. — Acuma, daca v-a adus Dumnezeu, ia sa gustaţi ceva..., zise Toma. Porumbiţo scumpă, vezi tu... 5 —- Lasă că ne-a dat şi ne-a omenit. Dumnezeu să-i dea sănătate ! sări bătrîna. Că-i bună şi inimoasa ca pîinea lui Dumnezeu. — Tocmai e vremea mesei, observă Virginia. Fata ne-a şi chemat şi numai pe tine te-am aşteptat... 10 Tatăl Virginiei avea înţelegere să mănînce la un restaurant cu fiul sau şi cu alţi domni ardeleni cu treburi prin Bucureşti. îşi luă deci rămas bun anunţând că diseara pleacă la Alba Iulia fie ca îl însoţeşte Ovidiu fie ca nu... 15 După masă Toma s-a retras cu bătrînii în biurou. Virginia, din delicateţe, îşi găsi de lucru prin sufragerie ca să-i lase sa vorbească în tihnă. Bănuia că poate lui Toma nu i-ar fi plăcut să audă şi ea anume plîngeri sau necazuri de-ale părinţilor lui. Dealtmînteri el le-a 20 şi spus îndată ritos că rău au făcut de şi-au cheltuit bămşorii pe drumuri, ca tot avea de gînd sa meargă pe-acasă în curînd fiindcă în sfîrşit şi-a cucerit rostul în lume după drepturile lui... Bătrînul a răspuns liniştit că i-a gonit sărăcia din urmă. Din pensioara de 25 invalid nu e chip de trăit, că s-a mai dat niţel şl la darul beţiei, din pricina necazurilor, şi mai jumătate o lasă la circiumă. De muncit nu mai poate dacă l-a însemnat Dumnezeu aşa de rău... Acuma l-a învăţat Sîmion Cociorva, care a făcut ceva banişorl cu cărău- 30 şia în ultimii ani, să vie la Bucureşti să ceară un brevet de circiumă. Mal sînt doua cîrctume în Uda, adevărat, dar aceia n-ar avea dreptul sa le aibă că n-au luptat în război, ci au stat acasă şi au strîns bani, iar legea zice că invalizii să aibă întîietate. Bani 35 va pune Simion cît va trebui şi va pune şi casa cea nouă care a ridicat-o la crucea uliţelor în mijlocul satului, iar cîştigul va fi pe dîn doua. El le-a dat şi^ cheltuiala drumului şî i-a spus că boierii se lasă cam] greu la brevete, ori să dai bani mulţi, ori să ai prop-.' 40 tele mari. Dacă Toma poate să 1-1 dobîndeasca, bine dacă nu, e gata să meargă la maiestatea-sa, sa se arun-1 ce cu faţa la pămînt şi să-şi ceară dreptul, că maies-tatea-sa n-are să-1 lase şi fără picior, şi fără dreptate... Şi, dacă a venit, s-a mai gîndit să ceara negreşit şi un picior bun, că s-a chinuit destul de i s-au 5 strîmbat şi şalele cu ăsta care-1 are... Aşa a venit şi aşa s-a hotărît să nici nu plece de-aici fără brevet, ca acasă nu mai poate duce sărăcia. Şi-a adus şi baba, că nu ştie cît or ţine treburile şi să nu fie ea amărâta acolo dacă poate sta la feciorul eî în căldură şi cu mîncare 10 buna... Toma era dumerit, dar şi amărît. Le spuse că se va interesa chiar după-amiaza, îi lăsă în seama Virginiei şi plecă la Cameră. îşi iubea părinţii, dar mai mult teoretic. Din clasa a patra de liceu, de cînd ba- J5 trînul s-a reîntors la Uda fără cal, a trăit prin sine. N-a cerut niciodată nimic de acasă, fiindcă n-avea ce cere. Mai curînd el se cerea sa ajute. Pînă la război a păstrat legăturile mai strinse; după război s-a mărginit să trimită din cînd în cînd, destul de rar, cîte-o 20 sumă de bani, sperînd mereu să se întoarcă la Uda în triumf. în realitate nu mai simţea nici o atracţie pentru Uda şi nici măcar pentru părinţii lui. în unele momente idealiste s-a gîndit să-i aducă la Bucureşti, să trăiască lîngă el fără griji şi-n bucurie ; Virginia 25 i-ar fi primit bucuroasă. Practic însă îşi dădea seama ca ar fi o corvoadă şi pentru el şi pentru batrîni. Pe urma îl jena să-şi afişeze efectiv originea joasă ţărănească tocmai cînd începea ascensiunea. Era la modă originea de Ia glie, el însuşi a strigat deseori că e pui ?-0 de valah, dar nimeni nu şi-a adus părinţii ţărani să-i expuie pe Calea Victoriei. Cumpănind şi chibzuind blne-bine şi-a dat seama ca în fond prezenţa bătrînilor ar putea totuşi să-i fie şl lui de folos: un tată ţăran, mare mutilat de război 35 şi nedreptăţit... Aşa că a doua zi lua pe bătrînul părinte în maşină şi merse la Ministerul de Finanţe. Gălăgios, cum ştia dînsul să apară cînd se simţea la largul sau, pătrunse la ministru şi, în faţa lumii care se găsea în cabinet, îşi prezentă părintele: 40 — Uite-1, domnule ministru, tatăl meu ! Mare mutilat, iar statul român nici măcar o proteză nu i-a dat 106 107 ca să-şi urască trupul ologii pentru ţară !... în schimb dezertorii şi pungaşii, care au slujit pe nemţi în sat pe cînd dînsul îşi vărsa sîngele, au brevete de cîr-ciumi, au toate favorurile acestei ţari ! 5 Toată lumea, eu ministrul în frunte, a fost înduioşată de suferinţa ţăranului erou şi părinte al unui deputat erou şi cărturar. Şi, fireşte, «-au luat îndată măsuri să fie satisfăcut bătrînul. S-a nemerit şi un gazetar în cabinetul ministrului. A doua zi ţara întreagă !0 a aflat mărturia de mare dragoste filială a inimosului deputat Pahonţu şi reparaţia socială promptă făcută bătrînului erou mutilat de către valorosul ministru de finanţe. Scena a fost comentata şi la Cameră, dînd prilej 15 unor ziare să sublinieze răbdarea bătrînului ţăran-erou în aşteptarea împlinirii dreptăţii, spre deosebire de ţăranii de carnaval care au năpădit politica română... Rotaru îi reproşa pe urmă lui Toma că n-a venit cu bătrînii pe la dînsul. D-na Rotaru ar fi fost foarte 2*> curioasă sa-i cunoască, mai ales că nu bănuia sa-i iubească atît de mult. — Noî avem o discreţie ancestrală în manifestarea sentimentelor intime, scumpe maestre ! zise Pahonţu cu o modestie atît de prefăcută ca Rotaru surîse. Asta 25 e tăria şi mîndria noastră ! Nunta lui Teofil cu Corina a fost un mare eveniment monden. La biserică au venit toţi miniştrii, fireşte în onoarea lui Rotaru, dar au participat şi 30 mulţi din fruntaşii şi foşti miniştri naţionali, colegi ai lui Belcineanu care cununa. S-au găsit ziare care să tragă concluzia că animozitatea dintre guvern şi opoziţia naţională pare să fie pe cale de îndulcire spre binele ţării... 35 Petrecerea, în casele lui Rotaru, a fost foarte animată. Au lipsit oamenii politici, desigur, afară de intimii familiei, în schimb s-au perindat multe zeci de invitaţi, mai cu seamă tineret, care au rămas şi după plecarea noilor căsătoriţi. Mai mişcată decît mireasa a fost, în timpul ceremoniei, mama ei care nu-şi putea reţine deloc lacrimile. 5 La gară, dimpotrivă, Corina a fost zguduita de emoţie parcă s-ar fi despărţit pentru totdeauna, deşi plecau numai pentru trei săptămîni în Egipt, căci Teofil nu putea lipsi mai mult din Bucureşti. Rotaru, altfel sentimental, a fost toată vremea 10 senin, surîzător şi ici-colo puţin distrat^ Danciu, deşi dansator pasionat, nu s-a mişcat de lîngă^ stăpînul său, considerîndu-se în serviciu comandat şi răspunzînd, de cîte ori era întrebat sau măcar privit, cu o promptitudine militărească : 15 — Da, domnule ministru.,. Am înţeles, excelenţa... Imediat, don ministru... D-na Rotaru niciodată n-a gustat plăcerea ministeriatului atît de deplin ca azi cînd urechile ei auzeau necontenit, de mii de ori, cu mii de intonaţii,,mini- 20 strul, domnul ministru, excelenţă, domnule ministru..." Iar Costică parca de cînd lumea tot ministru ar fi fost, nu se impresiona deloc ; dovada, îşi zicea Eva, că_ de mult trebuia să fie... De aceea pentru ea cel mai simpatic mosafir era Pahonţu, deşi mai mult bănuia decît 23 cunoştea rolul lui în descătuşarea soţului el. A fost iubit el în casa lor şi mai înainte, dar acuma cu toţii spuneau că e singurul prieten adevărat al familiei... Pahonţu se codise să ia pe Virginia la nunta Corinei. Dorea să fie singur şi liber, să poată vorbi cit cine-i 30 place, nu sa aibă mereu grija ei. D-na Rotaru i-a spus însă categoric sa nu cumva să vie fără nevasta că nu-l primeşte în casă. Toata seara d-na Rotaru s-a ocupat cu multa simpatie de Virginia şi i-a făcut toate cunoştinţele, în "5 frunte, fireşte, cu d-na Belcineanu care era naşa. — AI cunoscut deunăzi ia noi pe Pahonţu, doamnă Belcineanu, nu-i aşa ? zise Eva prezentînd-o. lata şi pe soţia lui!... Vezi cît e de drăguţă?... Ei bine, tot atît e de devotata bărbatului... Şi cuminte de ■40 parc-ar fi din alte vremuri... 108 109 10 15 20 25 30 35 D-na Belcineanu o examina o clipă cu privirea ei distantă şi cu un surîs la fel, murmurînd aproape imperceptibil : — într-adevăr... îi întinse mîna cu degetele lungi inelate şi reci încît Virginia abia îşi stăpâni un fior parc-ar fi atins o piele de şarpe. Pe cînd dădea astfel mîna, d-na Belcineanu observă mai încolo, Iîngă o fereastră, discutînd cu bancherul Goldstein, pe Pahonţu care, şi el, urmărea de departe scena. Pahonţu evitase sa se apropie de d-na Belcineanu, neputînd uita cum l-a tratat rîndul trecut. Totuşi întîlnîndu-i acum privirea, se înclină uşor, silit parcă de un îndemn irezistibil. D-na Belcineanu răspunse cu un zîmbet ciudat, foarte artificios, spre a părea amabil, şi în acelaşi timp rezervat şi cu o umbră de dispreţ indulgent putînd să se adreseze deopotrivă lui Toma, ca şi Virginiei care, alături de ea, deşi cam de aceeaşi vîrstă, părea o fetişcană drăgălaşă, evident, dar fără importanţă. Goldstein întrebă îndată curios : — Cine-i duduita ceea nostimă care a dat mîna cu d-na Belcineanu şi acuma cu d-na Teleman ? — Nevastă-mea, zise Pahonţu tresărind parcă i-ar fi spulberat un gînd care se zămislea. — A, scuză-mă, făcu bancherul. Am să te rog să mă prezinţi. Nu ştiam că ai o soţie atît de încînta-toare ! — Eşti foarte amabil, bîlbîi Pahonţu liniştindu-se. Amfitrionul, urmat de Danciu, umbra lui, trecea în salonul mare spre sufragerie. Se opri un moment sa atragă atenţia lui Pahonţu : — Ia seama ca financiarul e foarte crai, cît îl vezi aşa de serios!... E văduv de zece ani, fata şî-a măritat-o şi acuma îşi face de cap. —- Am bănuit, excelenţă ! glumi Toma. Goldstein avea aproape şasezeci de ani, cu o înfăţişare încă elastică, galantă, cu părul sur bogat, cu buzele cărnoase şi cu faţa uscată. Ripostă cu o supunere resemnata : 10 15 20 25 35 40 — Domnule ministru, dacă nici d-voastră nu mă mai lăsaţi să trăiesc, atunci ce sa mă plîng de cei tineri ? Rîseră cu toţii, apoi Rotaru dînd să treacă mai departe, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte, mai spuse : — A, Toma dragă ! De mult ţineam sa-ţi spun... Ştii că trebuie să stau de vorba cu tine foarte serios şi pe îndelete... Danciule, notează, sa-mi aduci aminte ! — Excelenţă, la dispoziţie cînd doriţi! Mîine ? făcu Pahonţu cu o înclinare. — Nu e tocmai aşa de urgent, spuse ministrul. îţi trimit eu vorbă prin Danciu... Se dansa într-un salon roşu, amenajat anume, în sunetele stridente ale unui jaz. Pahonţu privea din uşă. Văzu pe Virginia dansînd cu mirele care-i vorhea mereu şî căreia ea îi răspundea rar rîdicînd atunci ochii spre el. Atenţia însă i-o atrase mai mult d-na Belcineanu cu Utalea care nu vorbeau, ci numai se învîr-teau în ritmul muzicei... Gîndul de adineaori îi răsări iar în minte, dar iar îl risipi un glas mieros : — A, domnule Pahonţu !... Ne-am cunoscut la logodnă, nu-i asa ?... Am citit în Universul şi-mi pare bine că te întîlnesc să-ţi spun cît m-a impresionat întîmplarea cu părinteje d-tale !... Ce duios !... A, parcă nici n-ai crede ca în vremurile astea brutale şi lipsite de inimă mai există sentimente atît de frumoase !... Apăru Belcineanu, văzu pe Toma (cu care mai avusese şî la Camera cîteva convorbiri) şi se opri aproape bucuros : — A, scumpe domnule Pahonţu, bine ca te vad^. Ţin foarte mult să vorbim cinci minute... Iartă-ma, luliana dragă, ca ţi-1 iau E ceva mai important decît... Doamna de onoare surîse dispreţuitor. Era singurul răspuns ce-1 merita atîta nedelicateţe. Prietenia intimă cu Cristiana n-o împiedecă sa n-aibă decît un respect mediocru faţa de soţul ei, ale cărui maniere lăsau veşnic de dorit. în vreme ce Belcineanu, de braţ cu Pahonţu, se depărta cautînd un colţ singuratec, d-na Teleman fu asaltata de d-na Cornoiu radioasă : 310 111 — Ce bine-mi pare !... Nu ştiu cum s-a făcut că toată seara nu ne-am găsit.. Dar încă din biserica i-am şoptit bărbatului meu: „Uite, pe d-na Teleman... E cea mai elegantă şi cea mai fina din toată lumea..." 5 După o clipă de întunecare sufletul doamnei de onoare se lumina subt balsamul micilor complimente aie acestei d-ne Cornoiu care începea sa i se pară, deşi cam insistentă, o femeie interesanta... Belcineanu se plimbă cu Pahonţu prin încăperile 10 pline de lume, fără rezultat. în cele din urmă Toma, vechi cunoscător al casei, îl conduse în salonaşul de lîngă bîuroul lui Rotaru. Găsiră şi acolo o pereche adîncită într-o conversaţie inimoasă, pe care însă Belcineanu o îndepărtă uşor cu un prozaic „nu va 15 supăraţi..." Dintre toţi oamenii politici din toate partidele Belcineanu era cel mai revoltat împotriva soluţiei ce s-a dat, cu patru luni în urma, crizei de guvern. Parc-ar fi fost lovit personal, se agita şi protesta pretutindeni, 20 amestecînd criticile teoretice şi lezarea intereselor permanente ale ţării cu ameninţări mai mult sau mai puţin deghizate. în Cameră a ţinut două discursuri foarte violente, dezlănţuind grave conflicte cu majorităţile. Pe culoare n-avea odihnă : mereu explica unuia sau 25 altuia dezastrul spre care mergem cu paşi gigantici. Făcea ochi dulci tuturor opozanţilor şî chiar din majoritate celor ce i se păreau nemulţumiţi şi deci maî accesibili criticilor. — Aşa, aici e perfect, zise Belcineanu aşezîndu-^e 30 şi continuând îndată cu alt glas, pasionat: Fiindcă am observat deunăzi la Cameră ca-ţi dai seama de situaţia dezastruoasă în care ne găsim, vreau să-ţi comunic şi d-tale unele lucruri absolut... (Se întrerupse nervos, schimbînd iar vocea.) Dacă n-avem o presa 35 adevărată, ce să facem ? Ziarele mari nu vor să se angajeze ca să nu se strice niciodată cu guvernele, cele mici nu sînt citite... Presa de opinie, cinstită, obiectiva, curajoasă ne lipseşte, domnule !... Altfel multe rele s-ar putea curma în ţara asta, iar altele, mai 40 multe, s-ar împiedeca din capul locului... Ştii că soarta guvernului actual e pecetluita ! Combinaţia a dat 112 10 !5 20 greş. A fost născută moarta. N-au vrut să înţeleagă. Acuma... — Domnule Belcineanu, cred ca e exagerat, întrerupse senin Pahonţu. Nici un guvern n-a căzut după abia patru luni de activitate— Nu ştiu de unde aî informaţiile, dar... — Draga, sursele mele dc informaţie sînt atît de sigure încît nu încape nici un fel de îndoiala 1 urma Belcineanu indulgent, ca şi cînd întreruperea I s-ar fi părut copilăroasa. Să fim bine înţeleşi : eu nu spun că guvernul va cădea mîine sau peste o lună sau chiar peste şase... Asta, în fond n-are importanţa decît pentru cetăţenii care simt şi îndură povara experienţelor nesăbuite. Eu afirm numai că combinaţia în sine a dat faliment şi ca nu maî rămîne decît formalitatea înregistrării oficiale a falimentului... îi plăcu lui însuşi comparaţia şl se opri să rida ca şl cînd ar fi văzut pe doctorul lonescu ureînd scările palatului regal cu demisia în geantă. Dar reluă firul repede ca nu cumva Pahonţu să intervie cu vreo obiecţie nouă. Pahonţu se uita în gura lui şi totuşi nu mai auzea nimic, fiindcă nu-1 mal interesa. I se împlîntase ca un cui în creier eventualitatea căderii guvernului şi dec: 25 sfîrşitul mandatului de deputat fără speranţe de revenire într-un timp previzibil... Iacă, la asta nu s-a gîndit şi nici nu i-a trecut prin gînd ! Dimpotrivă, s-a obişnuit atît de mult cu „puterea" încît o credea eterna. — Un om prevenit face cît doi, domnule Belcineanu ! zise dînsul deodată răspunzînd în doi peri la o fraza în doi peri a naşului care încerca să bage o mica zîzanie între Rotaru şl doi colegi din guvern ; în fapt îşi vorbea sieşi mulcomind un început de alarmă. Convorbirea ar mai fi continuat. Lui Belcineanu I se părea destul de docil Pahonţu şi spera sa-1 convingă. Apăru însă Angelica, a doua fata a lui Rotaru, anunţînd ca noii căsătoriţi sînt gata de plecare, aşteaptă numai să-şi Ia rămas bun de la naşul lor... După învălmăşeala plecării tinerilor, Pahonţu întîlni în salonul de Hngă sala de dans pe LItalea care asculta "0 -O 113 nu tocmai entuziasmat o expunere a generalului Cornoiu. Se apropie. Ca şi cînd l-ar fi aşteptat, Utalea îi zise de departe : — Ei, domnule deputat ? Politica, merge ?... Presa ?... 5 Ori mi se pare că presa nu te mai interesează de cînd nu mai ai nevoie de ea pentru... — îmi pare rău ! protestă Pahonţu amabil. Preta e pasiunea mea cea mare. Dar nu-ţî spuneam deunăzi ?... Nu mă cheamă nimeni, iar eu nu pot sa mă ofer ! 10 — De ce nu scoţi acuima ziarul d-tale ? continuă toi glumind şi puţin ironic Utalea. Acuma ai avea posibilitatea ! — De ce nu-mi dai o mînă de ajutor, căci şi d-ta ai nevoie de presă ! răspunse la fel Pahonţu. 15 — Pardon ! Eu nu ţin deloc sa am a face cu presa, stimate domnule deputat! zise mai serios Utalea. Sînt bucuros să mă lase în pace! (Urmă iar mai uşor.) Dacă însă aş avea vreo putere, niciodată n-aş spune ce anume sa se scrie, numai ce sa nu se scrie !... 20 Toma era nedumerit. Nu înţelegea daca nu se ascunde cumva vreo propunere indirectă în glumele lui Utalea. Nu mai apucă însă să formuleze o replică de clarificare. Utalea schimba vorba : — De aceea mie îmi place mai mult dansul... Presa 25 e cu boclucuri, cu bătăi de cap şi cu griji... Dansul e numai cu plăceri !... O adevărata cură de optimism... D-ta dansezi, domnule Pahonţu ? — Cu plăcere şi cu intermitenţe, spuse tînărul deputat. Astă-seară încă n-am avut răgaz din alte mo- 30 tive, dar... în clipa aceea se reîntorcea, cu grupul care petrecuse la gară pe tinerii căsătoriţi, d-na Utalea şi venea spre soţul ei să se Intereseze cît mai rămîn. Pahonţu continuă cu o galanterie exagerată : 35 — Dacă d-na Utalea mi-ar face onoarea şl dacă onoratul soţ al doamnei mi-ar permite... Utalea răspunse surîzînd cu un gest de supunere, pe cînd tînara doamnă primind braţul lui Pahonţu şi trecînd în salonul de dans, întrebă curioasă : 40 — N-am înţeles bine ce-a fost... M-ai aşteptat înadins pe ruine ca să dansezi ? — Da! minţi Toma privind-o languros. Toata seara !... Ce să fac dacă e aşa de greu sa ajungi la d-ta! — E drăguţ daca e adevărat, rîse Babila şi adaogă : 5 Totuşi e mai greu să te menţii unde ajungi ! După un răstimp, în vîrtejul dansului, strîngînd-o mai tare, Pahonţu şopti : — Te-am văzut frumoasa totdeauna, dar ca astă-seară niciodată ! 10 D-na Utalea ridică spre el o privire jucăuşă şi răspunse ironic : — Nu-ţi închipui, sper, ca e întîia oară cînd aud nişte cuvinte atît de profunde ?... Ceva mai nou nu ştii ?... Corina mi-a spus odată ca eşti original. Nu ss 15 prea observă. Poate din cauza emoţiei ? Rîse cu gura batjocoritoare şi cu o provocare vesela în ochi. 20 30 35 Toma Pahonţu aştepta zadarnic chemarea lui Rotaru. De cînd era deputat nu se mai vedeau aşa de des. încet-încet voia să se emancipeze, păstrîndu-i prietenia întreagă, dar înlaturind chiar umbra subordonării, tocmai fiindcă mulţi îl socoteau omul lui. Totuşi o convorbire cu Rotaru l-ar fi interesat, daca nu altfel, cel puţin ca sa se informeze asupra situaţiei reale. I se părea intolerabil sa bîjbîie ca un re-porteraş şi să se orienteze după conjecturile jurnalelor. Vina însă era numai a Iui care, de cînd a intrat în Parlament, se complăcea într-o huzureală parcă ar fi atins culmea tuturor năzuinţelor. înainte palavragea ceasuri întregi cu Rotaru despre toate mărunţişurile vieţii politice, ca şi despre lucrurile importante. Acuma se ferea nu Rotaru, care ar fi putut invoca discreţia obligatorie, ci el care, în cazul unei surprize, ar ajunge iar la cafenea. Se mulţumea cu bîrfelile şi clevetirile de pe culoarele Camerei, ba mal contribuia şi el la răspîndirea şi născocirea micilor intrigi din care se alimentează ziarele şi care întreţineau neliniştea şi ne- 10 25 30 35 <30 încrederea în ţară. îl bucurau fricţiunile din sînul majorităţii ca şi cele dintre membrii guvernului. Nici un moment nu i-a trecut prin minte ca toate acestea ar putea produce într-o bună zi propria lui prăbuşire. ^ îş[ dădea seama, fireşte, că primejdia nu bate la u^a şi că ar mai avea timpul să-şi pregătească rosturile viitoare. Din nenorocire însă nu era capabil să pregătească nimic. Fierbea, se zvîrcolea, visa şi practic nu se clintea din loc. Nu vedea nici măcar unde vrea sa ajungă, cu atît mai puţin cum. Deocamdată îşi zicea ca trebuie să rămînă deputat chiar dacă s-ar întîmpla să fie dizolvat actualul parlament. A fi deputat i se 1 părea o trambulină ideală pentru orice năzuinţă. Deputăţia nu-ţi cere nimic şi-ţi dă tot, cînd ştii s-o utilizezi. împrejurul lui toţi alergau mai ales după avantagii materiale. Pe el nu-1 ispiteau. N-a dorit niciodată bogăţii. Banul nu-1 Interesa decît ca mijloc de-a te realiza... Din cînd în cînd se gîndea să-şî înfăptuiască vechiul I vis cu gazeta lui. Se izbea de alte dificultăţi care ' păreau mai descurajante. I-ar fi trebuit în primul rînd bani, mulţi. N-avea de unde sa-i ia sau cine sa-i ofere. Uneori îi fulgera prin cap să convingă pe Rotaru să-1 finanţeze. Sau să-i mijlocească găsirea capitalurilor. Sc sfia^ Cine ştie daca Rotaru ar accepta acest rol sau daca^ ar fi bine să-i cunoască toate tainele ? în orice caz însemna ca el să nu mai fie stapîn decît nominal şi la discreţia altora care să tragă sfori şi sa-şi aranjeze situaţii pe spinarea lui... Totuşi, în străfundul sufletului, se temea mai mult de munca şi responsabilitatea ce le Implică un cotidian. Era mereu pasiunea şl idealul lui o gazetă mare, buna, raspîndită, dar cînd ajungea numai la gîndul realizării, îl cuprindeau toate îndoielile şi amîna chiar să-şi gîndească planul pînă la capăt. Avea sentimentul că lucrurile încă nu sînt coapte nici în privinţa asta, ca nici în altele. {Dealtfel acuma, în general, dacă se încurca în planuri sau se înşela în vreo speranţa, se consola bizuin-du-se în steaua lui. încrederea aceasta a avut-o şi în trecut, dar vagă, într-o stare oarecum embrionară, ca o motivare a inactivităţii. Dc cînd era deputat se cre- 15 dea omul destinului şi-şi zicea că_ trebuie să^ se lase dus şi călăuzit numai de mîna destinului. Aşa îşi justifica nehotărîrile. Un gast pripit ar putea_ destrăma urzeala soartei. Dacă acum un an ar fi iniţiat ceva, 5 cine ştie de-ar mai fi azi ce este. A aşteptat aţîţia ani şi împlinirea a venit în clipa oînd a fost hărăzit să vie, nu pe care ar fi ales-o el. Şi a venit bine. Va veni şi de-aci înainte ce va trebui, la fel. Avea certitudinea că nu poate veni decît bine. Răul îl exclusese 10 din calculele lui... Peste vreo două săptămînî, la Cameră, în timpul unei şedinţe plicticoase, Rotaru îi făcu de pe banca ministerială un mic semn de chemare. Plecîndu-se puţin peste pupitru, îi şopti sa-1 aştepte la sfîrşitul şedinţei să iasă împreună, încheind semnificativ : — Trebuie neapărat să vorbim ! — De la nuntă aştept mereu sa mă chemi, excelenţa I răspunse Pahonţu. Poate luam masa undeva^? — Las că hotărîm pe urmă ! sfîrşl Rotaru prefă-cîndu-se ca ascultă cu atenţie discursul lăbărţat al unul fruntaş majoritar cam bîlbîit. Pahonţu rămase o clipă răzimat cu spatele de banca miniştrilor, rotlndu-şl privirea întîi prin Incinta destul de populată, pe urmă prin tribunele din faţă. Privirea i se opri brusc asupra unei tribune din care doi ochi verzi stăruitori păreau că-1 examinează anume pe dînsul. Un val de emoţie îi îneca inima. Zăpăcit, nu ştia dacă e cuviincios să observe ca e privit şi dacă trebuie să salute. înainte de a se dumeri, salută uşor plecînd fruntea. D-na Belcineanu dădu din cap simplu, con-tînuînd apoi a-1 privi cu o înflorire de surîs pe buze. Ca să-şi ascundă emoţia, Pahonţu se întoarse iar spre Rotaru şi-1 întrebă dacă vorbeşte azi şl Belcineanu. Rotaru răspunse ridicînd nepăsător din umeri. Parcă deodată ar fi trebuit neapărat să afle ce face Belcineanu, pentru că de asta ar fi atîrnat mersul Jumii întregi, Toma porni spre; estrada prezidenţiala să afle acolo răspunsul precis. Mergînd ardea să ştie daca d-na Belcineanu îl mai priveşte, daca-I urmăreşte şi mai ales dacă o fi ghicit ce a întrehat pe Rotaru şi 20 25 30 35 40 116 117 ce caută pe estradă. Abia cînd ajunse sus şi în momentul cînd se pleca, trecîndu-şi braţul peste umărul unui secretar care făcea o listă de nume, abia atunci, într-o frîntură de clipă, reuşi parcă mai mult să simtă decît să vadă că d-na Belcineanu continua sa-1 observe. Secretarul îi şopti că Belcineanu e înscris, dar nu ştie dacă îi va veni rîndul azi, adăogînd : — Ml s-a părut c-am zărit într-o tribună pe ne-vasta-sa... Asta ar fi un indiciu că vrea să ia cuvîntul în şedinţa de azi... — Nostimă femeie ! murmură Pahonţu mai mult pentru sine. — Mie nu-mî place! făcu secretarul fără sa ridice nasul. E rece şi închipuită şi... Pahonţu nu-1 mai ascultă. Ieşi repede pe o uşa din fund, se învîrti puţin pe culoare şi reveni în incintă pe intrarea principală, lîngă banca ministerială, oprin-du-se parcă ar fi căutat pe cineva. Privirea i se încrucişa iar cu a d-nei Belcineanu. Acuma văzu perfect că zîmbeşte cu un zîmbet nou, care îi dă alta înfăţişare. Se prefăcu însă că nu se mai uită la ea şi trecu stîngaci, tocmai cînd voia sa pară maî sigur, prin faţa tribunei oratorilor, să se aşeze la locul sau, în banca întîi, pe Ia mijloc. Tocmai atunci zări şi pe Belcineanu, cu un teanc de hîrtii dinainte, mai încolo^ Ia stînga. Schimbară o salutare grăbită din ochi... îşi luă o mică poză, braţele încrucişate pe piept şi picior peste picior, să pară mai atent Ia discursul interminabil ce se bîlbîia de la tribună. Nu înţelegea nimic, nici măcar cuvintele care-i răsunau în timpane ca un zgomot fără rost. Strîngea puţin pleoapele şi prin intervalul genelor împreunate zîmbetul cel nou îl părea ca o cunună de lumină. îi trecu prin minte că exagerează prosteşte o simplă amabilitate. în acelaşi timp parca simţea în spinare atingerea unei priviri insistente încît abia se stapînea să nu se întoarcă să-şi controleze senzaţia. în sfîrşit oratorul dispăru de la tribună aplaudat obligatoriu de majoritarii disciplinaţi. Pahonţu văzu ca Rotaru s-a sculat, îşi strînge servieta şi apoi pleacă. îi venea să nu bage de seamă şi să rămîie pe loc, dar incinta se goli repede ; urma o pauză. Ca să scape de obsesie şi de frică să nu se uite iarăşi spre tribună, alerga după Rotaru. Pînă să se strecoare în culoar, 5 ministrul nu mai era. Află că s-a retras cu doi deputaţi în sala de consiliu. Se bucura că mai poate zăbovi şi el. Umbla nervos de colo pînă colo. Se gîndea dacă n-ar fi politicos să meargă să-i sărute mîna ? După un răstimp îşi zise că e chiar dator, porni să urce 10 scările, apoi renunţă înfricoşat şi mai mult ruşinat parc-ar fi pornit să facă o crima. îi ieşi în cale un gazetar care se încăpăţînă sa-i povestească o anecdotă nouă cu ovrei. Gazetarul era el însuşi ovreu şi se numea Sever Sorescu, tînăr şi foarte stăruitor, care 15 ştia să cultive pe oamenii politici de viitor. In incintă, în vreme ce lumea se aduna, se mai făcură cîteva formalităţi, se depuseră cîteva proiecte de legi şi în sfîrşit: „D. deputat Belcineanu are cuvîntul !" Pahonţu îşi reluă locul. Era curios să vază 20 pe d-na Belcineanu cum îşi uiîmăreşte soţul, dar a avut tăria sa nu mai ridice deloc ochii spre tribune. Se felicita că a avut voinţă şi uită pe Rotaru... Belcineanu îşi începu cuvîntarea cu solemnitatea unei declaraţii de război, urmată însă îndată de obişnultele-i 25 violenţe de ton şi cuvinte care stîrniră întîi murmure apoi exclamări şi în sfîrşit întreruperi mai mult sau mai puţin articulate. Vorbea abia de cinci minute. Pahonţu asculta atent cînd un uşier se apropie şi-i şopti că-1 pofteşte d-1 ministru Rotaru. Ruşinat parcă 30 de sine însuşi, se ridica imediat şi se îndreptă spre ieşire. Fiindcă în acelaşi timp se mai sculară şi alţi deputaţi să plece, Belcineanu îşi întrerupse, puţin enervat, firul discursului ca să înfiereze lipsa de atenţie ce se acordă opoziţiei cînd vine să dezvăluiască fără- 35 delegile unei guvernări pe care ţara o respinge... Pahonţu se opri ca şi cînd ar fî fost apostrofat el direct. Se afla chiar în faţa tribunei. — îmi daţi voie, domnule Belcineanu ! striga aspru, aproape provocator. 119 — Poftim ! făcu oratorul mirat de intervenţia lui neaşteptată. — Eu regret foarte mult că trebuie să pice şi nu pot să vă mai ascult — începu Pahonţu în tăcerea 5 deplină a Camerei. Am dat un cuvînt pe care vreau sa-i respect, ca totdeauna. L-am dat înainte de-a şti că veţi vorbi şi fără să-mi închipuiesc că, Ia discuţia unei legi atît de tehnice ca aceea care se dezbate, se vor dezvălui tocmai fărădelegile guvernului. Dacă aş 10 fi ştiut, aş fi renunţat la orice şi aş fi rămas ca să vestejesc împreuna cu d-voastră fărădelegile, întrucît fărădelegile ar fi reale, iar nu simple produse ale fanteziei d-voastră torturată de parapon!sire... (Din majoritate izbucniră aplauze răzleţe ; Belcineanu, nerăb-15 dator, încercă să întrerupă pe întrerupătorul său.) Eu pot veşteji orlcînd şî orice fărădelege, fiindcă n-am săvîrşit nici una şî nici nu voi săvîrşî niciodată. Nu ştiu însă dacă d-voastră sînteţi cel mai indicat să vă ocupaţi de paiul din ochiul altuia. Eu îmi amintesc 20 unele fărădelegi care au provocat indignarea întregii opinii publice româneşti şi, dacă nu mă înşel, autorul acelor fărădelegi aţi fost chiar d-voastra !... (Alte aplauze, mai numeroase.) Mai mult, printre cei ce v-au veştejit atunci public, pe calea presei, singura accesibilă, a fost şi modestia mea... Dar indiferent cine o descoperă, fărădelegea e tot fărădelege, iar eu, care îmî păstrez independenţa de cugetare ş! simţire, nu voi ezita să condamn şi fărădelegile prietenilor mei... lata de ce regret că nu vă pot asculta, domnule Belcineanu ! însoţit de aplauze timide, din pricina întorsăturii de la sfîrşit, Pahonţu ieşi mîndru, fără să se mai sinchisească de chemările lui Belcineanu care ţinea negreşit să-1 răspundă. Numai în uşă întoarse capul, o clipa, scuzîndu-se cu un gest că e aşteptat şl nu maî poate întîrzia, profitînd sa arunce o privire spre tribuna unde întîlni iar privirea şi zîmbetul d-nei Belcineanu parcă toata vremea l-ar fi urmărit numai pe dînsul. — Domnul ministru vă aşteaptă în maşină ! îi spuse 40 alt uşier, pe coridor. 25 30 35 10 15 20 25 30 35 40 — Ce, Tomiţă, te-a cuprins dragostea de Belcineanu de ramaseşi să-1 asculţi ? zise Rotaru puţin mirat că l-a făcut să aştepte, deşi numai cîteva clipe. — Rău îmi pare, excelenţă, că n-ai fost prezent să auzi cum l-am executat î se lăudă Pahonţu, povestin-du-i incidentul cu înfloriturile cuvenite de parcă Belcineanu ar fi şi fost transportat într-un spital moral ca să-şi vindece rănile căpătate. Merseră întîi la minister unde Rotaru mai avea unele treburi de rezolvat. Pe drum se învoiră sa prîn-zească împreună undeva, mai retras, ca să poată fi liniştiţi. Un senator şi doi avocaţi aveau fixate ore de primire — raportă Danciu în cabinetul ministerial. — Altcineva ? insistă Rotaru puţin misterios. — Deocamdată nimeni, răspunse la fel şeful de cabinet, stîrnind curiozitatea lui Pahonţu. — Bine ! Pe cînd Danciu introducea pe senator în biuroul lui Rotaru, Pahonţu trecu în altă cameră şi apoi în marele hali, să-şi plimbe acolo puţin aşteptarea. După numai cîteva minute de plictiseală în sala somptuoasă, luminată discret, cu covoare groase în care paşii se pierdeau fără zgomot, auzi deodată un foşnet ritmic de mătăsuri ureînd grăbit scările de marmora. -— Aa ! Ce cauţi pe-aicî, artistă frumoasă şi plina de talent ? exclama Pahonţu recunoscînd pe răsfăţata ingenuă de la Teatrul Naţional. Ce plăcere sa te întîi nesc ! — A, mi se gare c-am întîrzlat, zise d-ra Nina Georgescu, micuţa, blonduţă şi drăguţă, rîzgîindu-se cam teatral cu o mică spaimă prefăcuta în ochii albaştri. S-o fi supărat ministrul ?... Am avut repetiţie. Vîn direct de la teatru... O introduse la Danciu care părea că o cunoaşte bine şi căruia artista îi jucă aceeaşi scenetă cu întîr-zierea şi spaima... Continuîndu-şi plimbarea singur în hali, Pahonţu zîmbea gîndindu-se ca şeful s-a apucat de ştrengării. Sau e pe cale să se apuce. Nu ştie însă că Nîna Geor- 121 gescu nu e prea discretă şi, dacă prinde de veste domniţa Eva, sare în sus toată coaliţia guvernamentala... — Mîine-poimîine te văd titular la Arte, excelent 5 — glumi Pahonţu coborînd în sfîrşit, pe la opt, scările ministerului. — Da, te pomeneşti, zise Rotaru mîngăindu-şi mustăţile imaginare. în orice caz ar fi mai amuzant decît aşa, copilul nimănui! w Pahonţu observa că ministrul n-are chef de gluma. Mersera pînă la Otopeni, cu geamurile maşînei deschise, într-o alura -domoală. Se desprimăvăra. Pe Şoseaua Kiseleff parcă primăvara soseşte /mai timpuriu. Fusese o zi călduţa, însorită. Aerul era parfumat cu miresmele 15 nehotarîte, îmbătătoare care prevestesc reîntinerirea naturii. Răcoarea blîndă adia în automobil ca o mîn-găîere care te face sa uiţi necazurile de toate zilele şi să visezi o viaţă noua. în intervalul de aproape o oră cit ţinu plimbarea 20 abia schimbară cîteva cuvinte despre lucruri străine, fără importanţă. Pe de-o parte nu voiau sa audă şoferul conversaţia, pe de alta atmosfera însăşi nu se potrivea pentru alte discuţii. Rotaru porunci apoi sa oprească la restaurantul Chateaubriand, la Şosea. Era 25 lume puţină în sală şi linişte ca într-un club englezesc. O orchestră de jaz maî mult se adîhnea decît cînta, rezervîndu-se pentru mai tîrziu cînd clienţii, bine dispuşi, după masă, unii pentru a-şi promova digestia, alţii pentru a-şi manifesta sentimentele, vor dori şi vor 30 începe să danseze. Luară loc într-o boxa retrasă şi Rotaru, gurmand, alcătui un meniu fin şî uşor, cu concursul chelnerului principal şi apoi al patronului însuşi venit să salute respectos şi sa servească pe domnul ministru. Totuşi 35 convorbirea se închega anevoie ca şî cînd o sfiala ar fî împiedecat încă pe Rotaru să aducă vorba despre ceea ce îl interesa aievea.... în realitate Constantin Rotaru era adînc nemulţumit de situaţia ce o avea. A fost fruntaş într-un par- 40 tid mare şî a devenit un fel de codaş într-un grupuleţ de paraponisiţi. Şi-a zdrobit o linie dreaptă de con- 122 duita ca să ajungă ministru fără portofoliu într-un guvern de improvizaţie şi încă sa-i fie disputată chiar situaţia aceasta de oameni pe care odinioară îi considera nimicuri umflate... înapoi însă nu mai putea 5 da. Se vedea condamnat să se zbuciume şi el ca să se menţie sau să dobîndeasca un loc mai adecvat meritelor lui personale. Acum nu mai avea nici măcar adevăraţi prieteni politici, căci în partidul democrat era privit, în fond, ca un transfug oportunist. Era if silit să lupte, altfel ar fi înlăturat repede şi definitiv. De cîte ori nu regreta liniştea dinainte şi mai ales libertatea lui de-a nu lupta, mîndria de-a nu cere nimic ! Doctorul Ionescu i-a promis pentru după alegeri 15 portofoliul ce i se cuvine. Săptămînile însă trec, încep a trece şî lunile, iar el ramîne tot sinecurist într-un guvern care se clatină necontenit. Să ceara doctorului sa-şi respecte cuvîntul dat, ar însemna să obţie o noua promisiune goala. Să-şi impună dorinţa n-are nici o 20 putere... — Excelenţă ! zise Pahonţu într-un tîrziu observînd rezerva ministrului. Am impresia de cîtva timp că mă ocoleşti sau, în cazul cel mai bun, nu mă onorezi cu încrederea de odinioară ? 25 — Fugî, nu umbla cu fleacuri, se apără Rotaru puţin amărît. Parcă tu nu ştii nimic, nu vezi nimic... — Apoi tocmai, se repezi Toma, Trebuie să aflu de la oameni străini, de la duşmani, că guvernul sta pe ghimpi, ca avem multe şanse să ne întoarcem curînd M la vetrele noastre, şi alte asemenea bucurii. Iar d-ta, prietenul meu ca să nu mai zic ocrotitorul, fiind în guvern şi cunoscând adevărul... — Adevărat este că, de, cum să-ţi spun, carul scîr-ţîie ! întrerupse Rotaru. Dealtfel cum a scîrţîit de la 3.*i început. Experienţa n-a fost fericita. Nu merge la noi colaborarea nici în opoziţie, necum la guvern unde exista posibilităţi de a satisface poftele partizane. De-abia merge carul cu un guvern omogen, unitar, disciplinat, bazat pe o majoritate solidă, francă, farit 4(] fricţiuni şi pe care şeful partidului o struneşte cu re- 123 15 20 lativa uşurinţă fiind creată de dînsul. Democraţia integrală e o utopie şi aiurea, darmite la noi unde religia abuzului, moştenire de la tiraniile trecutului, e singura cu trecere adevărată. Democraţia trebuie tempe-5 rată şi dirijată după climatul fiecărei ţari. Fiindcă democraţia, ca şi temelia ei, libertatea, presupune cetăţeni care întîi ştiu să-ţi împlinească perfect datoriile către colectivitate şi numai pe urma îşi exercita drepturile. Legea trebuie să fie lege şi pentru cel ce o face 10 ca şi pentru cel ce o sufere. Noi avem legile cele mai liberale şî maî umanitare din lume, copiate fireşte de la alţii. Le-am adoptat lesne, fiindcă ştim ca tot nu le aplicăm. Mai bine am avea legi puţine şi mai puţin moderne care să se aplice sever de sus în jos şi să facă adevărata educaţie cetăţeneasca. Asta ar fi prima treaptă a democraţiei adevărate... — Dar exista vreo primejdie, cum se zvoneşte ? întrebă Pahonţu ca sa-i curme digresiunea. — Deocamdată există eternele fricţiuni care-s mai grave decît alte primejdii, răspunse Rotaru. Primejdiile ameninţa din afara şi se pot evita prin măsuri ia timp. Fricţiunile n-au leac... Pentru ca ele rod dinlăuntru ca nişte carii... — Atunci ? se mira Pahonţu. Stăm cu mîinile în sîn şi aşteptam. moartea ?... Maestre dragă, nu se poate! — Adevărul este ca eu n-am nici o armă de luptă, zise ministrul cu o resemnare poate calculată anume ca să-şi aţîţe interlocutorul. Am făcut gestul, trebuie să trag consecinţele pîna la ispăşire. — Bine, bine, d-tale în orice caz îţi da mîna, se indigna Toma. La urma urmelor eşti ministru. O încheiere de cariera politică destul ele onorabilă... Dar eu ? — Şi tu deputat, făcu Rotaru ironic. Un început de carieră politica destul de onorabil, ca să te parafrazez pe tine. — Un început care înseamnă şî sfîrşitul dacă mă înţepenesc într-un partid de manevra cum este fracţiunea democrată ! urma Pahonţu mai calm. — Sa ne înţelegem : nu e vorba de nici un pericol, 40 adică de vreo plecare intempestivă, cel puţin pentru 25 30 35 124 10 15 20 25 30 35 moment ! preciza Rotaru. Daca am vrut să mă sfătuiesc cu ţine este tocmai ca să prevenim ce se poate preveni.,. îi povesti, subt pecetea discreţiei desăvîrşlte, unele scene din şedinţele Consiliului de Miniştri cu certurile, uneori violente, între reprezentanţii celor trei partide colaboratoare, de cîte ori e vorba de vreo acţiune guvernamentală sau legislativă serioasa ; şi mai ales îi repeta cuvintele regelui, într-o audienţă de-acum vreo trei saptămîn), care exprimau o nemulţumire categorică, deşt indirectă, faţă de ezitările şi nehotarî-rile guvernului. Apoi, în fraze învăluite, îşi strecură şi decepţia lui de-a fi un figurant anodin într-o echipă secundara, nesusţinut de nimeni, neavînd nici măcar în presă o atmosfera mai simpatică; dimpotrivă, conspiraţia tăcerii l-a trecut demult pe planul din urmă... Pahonţu presimţise că Rotam trebuie sa albă nevoie de dînsul de cînd au coborît scările preşidenţiei. Acuma înţelegea tot, dar îşi continua jocul obişnuit de-a se lăsa rugat pentru a-şi rezerva viitorul. Cu atît mai mult că Rotaru, om bun, simpatic, generos, nu mai avea în politică un viitor pe care să se poată sprijini. Activîsmul politic nu se poate începe la cincizeci de ani cînd puterile creatoare sînt în pragul agoniei. .— Eu ma mir însă de tine, zise în sfîrşit ministrul cu o prudenţă iscoditoare. Te-am crezut mal dinamic, mai întreprinzător ! De ani de zile te plîngi ca nu te poţi realiza, că n-ai unde sa te manifeşti, iar acuma te mulţumeşti să îngroşi rîndurile mamelucllor, ca şi cînd ţi-al fi atins idealul vieţii... Nu mal rămîne decît să te apuci de afaceri ca şi colegii tăi împotriva cărora tunai şl fulgerai odinioară ! — De cc mă napăstuieşti, excelenţă ? se prefăcu Pahonţu. — Pentru că eşti om de talent şt e păcat să te pierzi în cloaca asta politicianistă care a înghiţit atî-tea energii, le-a corupt şi le-a nimicit! zise Rotaru patetic. Eu sînt convins, ştii bine, ca tu meriţi o soartă mai bună. De aceea te-am îmbrăţişat şi... 123 15 — Sluga nu pot să fiu la nimeni, maestre ! întrerupse deputatul cu mîndrie. Prefer să stau acasă, să mănînc mămăligă cu ceapa... — Cine ţi-a cerut aşa ceva ? se minună Rotaru. 5 — Nimeni ! Şi totuşi, dacă aş scoate gazeta pe care inima mea o pofteşte, ar trebui sa intru în solda cine ştie cui, fiindcă n-am bani ! mărturisi Toma. D-ta însuţi îmi faci imputări, dar niciodată nu mi-ai oferit sprijinul... larta-mă că ţi-o spun ! 10 — Dar nici tu nu mi l-ai cerut, Tomiţă ! zise zîm-bînd Rotaru. Dealtfel nu poţi oferi ceea ce n-ai ! Eu nici nu ma pricep în ziaristică, şi nici bani nu amatî-ţia cît se pare că poate înghiţi un jurnal. — Sprijin nu înseamnă numaidecît bani! Cînd porneşti la un drum greu, merindea sufletească are importanţa poate mai mare ca cealaltă... — Nu te-am îndemnat sa porneşti tocmai pentru că nu-ţi puteam oferi nici o merinde ! zîmbi Rotaru iar. Azi însă se schimbă lucrurile. Azi poţi să te îndemni singur la drum cu certitudinea ca vei găsi pe drum merindea !... Ai relaţii şi poţi sa-ţi faci cîte vrei şi apoi prezinţi garanţie mai serioasă ca reprezentant al naţiunii... — Nu, excelenţă ! starul Pahonţu. Fără figuri li-25 terare. îmi promiţi concursul d-tale moral, întreg r — Uite! făcu ministrul întinzîndu-i mîna peste masă. Ein Mann, ein Wort, vorba neamţului. Şi să fim bineînţeleşi : fără nici o obligaţie din partea ta ! •— Prietenia nu e obligaţie, domnule ministru ! zise 30 Pahonţu declamator, strîngîndu-î puternic mîna. Chiar atunci orchestra începu un dans frenetic, răs-pîndind fluide mişcătoare în toate picioarele. Pe platoul rezervat apăru o pereche şi porni într-o vijelie de răsuciri. Pahonţu, căruia atacul muzicii îi apărea 35 ca un sigiliu fierbinte pe un contract, se uita spre orhestră şi avu o strîngere de inimă. I se năzărise că dansatoarea ar fi d-na Belcineanu. „Sînt idiot.'" se gîndî cu un rtnjet de satisfacţie. „Am început sa nu mai văd decît pe..." 20 Zile de-a rîndul Toma Pahonţu se adîncl în socoteli şi planuri, studiind devize tipografice, făcînd liste redacţionale, organizînd administraţii... De prin ser-5 tare scotea la iveală proiecte vechi, muncite în atîtea nopţi, să le compare cu cele de azi. Jongla cu tiraje, cu cheltuieli şi încasări de mii şi zeci de mii de lei pîna ce cifrele îl spaimîntau. Umbla din tipografie în tipografie să controleze preţurile, discuta îndelung la 10 Letea cu un director amabil despre tainele fabricaţiei de hîrtie, interoga pe patronul unei agenţii de publicitate şi făcu vizite la cîteva agenţii telegrafice. Dar în fiecare seară, cînd îşi recapitula pregătirile, îl cuprindea aceeaşi teamă de răspunderea ce vrea să şi-o 13 ia pomind o întreprindere care trebui să coste sume enorme, cînd el deocamdată n-are nici un ban... Pentru că apucase să spună cîtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar se raspîndi înainte ca el să se fi hotărît definitiv. La Cameră era interpelat 20 deseori : cînd apare ? Chiar unii miniştri îi urau Izbînda, iar Motroc îi spuse direct sa treacă pe la Industrie să stea de vorbă, lasînd sa se înţeleagă ca are să-i dea concurs. Belcineanu baremi dorea să afle cu precizie dacă va fi gazetă de partid sau indepen- 2^ dentă ? Toate acestea, în loc să-1 bucure, îl enervau tocmai pentru că nu se putea urni din Ioc întrebările şi interesul ce stîrnea simpla anunţare a jurnalului îi prevesteau doar puterea ce i-ar procura-o un jurnal serios 30 şi-i aţîţau ambiţia. — Ce faci, domnule director ? îi strigă Titu Herdelea într-o zi frumoasă de sfîrşit de martie, pe cînd dădea sa intre la Continental unde lua dejunul cu un grup de deputaţi tîneri. Am auzit că faci gazeta şi 35 mie nici nu-mi spui !.,. Grăbit, Titu Herdelea voia sa treacă înainte. Era unu şi un sfert, iar Niculina se îmbufna dacă nu se aşeza Ia masă la unu şi jumătate. 126 127 — Stai, batrîne draga, numai o secundă ! se repezi Pahonţu parcă i-ar fi apărut salvarea. în chestia ziarului, trebuie neapărat să-ţi vorbesc !,.. — Da-mi un telefon i Dar acuma n-am timp!... No ştii pe Niculina cu masa ? în peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobîndise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul, a avut posibilitatea să participe la atî-tea şi atîtea întemeieri de ziare noi şî sa cunoască tainele mari ţi mici ale vieţii şi morţii lor... Asculta, cu mutra de circumstanţă, a doua zi dupa-masa, expunerea volubilă şi nesfîrşita a lui Pahonţu la mescioara retrasa de la Corso, iar la urmă întrebă : — Cîţi bani ai ? — N-am deloc. — Poţi să găseşti ? — Credea da... Depinde de suma.., — Asculta, copile, ' urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşita încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografic proprie, continua şi azi sa apară, bine-rău, indiferent, pe cînd dintre celelalte nici unu Ia suta nu mai există... Stai, mi se pare ca ştiu eu o tipografie de ziar care ar fi de vînzare destul de convenabil Lasă-mă să mă interesez şi pe urma mal vorbim ! Ziua următoare reluară convorbirea. Tîtu aducea precizii : cum e tipografia şi cît ar costa. Preţul nu era într-adevăr mare, relativ, totuşi Pahonţu lăsa nasul în jos. — Aici e locul sa te ajute Rotaru, daca ţine la tîne şi vrea sa faci o gazeta care, fireşte, are sa-i fie şî lui de folos ! — Atîţia bani nu poate să-mi dea nimeni... — Pardon, pardon l făcu Herdelea sever. Nu trebuie să-ţi dăruiască, ci să-ţi împrumute cu o dobînda foarte mica. Dealtfel tu personal eşti o garanţie destul de serioasă pentru cine te cunoaşte şi te preţuieşte. La un caz de nevoi« ai putea oferi o inscripţie ipotecara pe casa voastră,... — Nu e a mea, e a Vîrginiei... — Ce are a face ? Virginia e doar nevasta ta ! Pe urmă, mai tîrziu, vei găsi tu mijlocul şi modalităţile, le găseşte Rotaru, să-ţi liberezi casa de ipoteca, ştii, fi- 5 indca ai copii, pentru orice eventualitate... Titu Herdelea continua să-i servească în serie sfaturile practice pe care Pahonţu le asculta din ce în ce mai alb la faţă şi cu o lucire în ochi nemaivăzută. — Ce-i cu tine ? întrebă Herdelea uluit. Te-ai schim-10 bat de tot la faţă... — Nimic, batrîne ! şopti Pahonţu atît de fierbinte de parcă pe Titu îl frigea respiraţia Iui. Mi-ai făcut un mare serviciu ! Nici nu-ţi închipui cît de mare! îţi ramîn recunoscător, batrîne La revedere! 15 Se ridica brusc. Figura îi era schimonosită de nijte dungî care-i dădeau o înfăţişare dîrză pînă la sălbăticie. Scutură viguros mîna lui Herdelea şi se repezi afara ca şi cînd l-ar fi alungat cineva. Titu se cruci. Ce I-o fi apucat oare? Uite, cine vrea 20 să scoată gazeta ! Habar n-are de gazetărie : „Aşa eram şi eu acuma douăzeci de ani... Articole fulminante şi proteste şi revoltă şi credeam că asta e presa Are sa-şî mănînce banii, să-şi lase nevasta pe drumuri... Mai bine nu-i spuneam nimic ! Mîine- 25 poimîine o să-mi facă imputări ca eu l-am îndemnat... Are talent, are energie, dar nu face de meseria asta ! Cu nervi de fecioară nebună nu poţi duce o gazetă..." Se pregăti să plece şî el. Chema chelnerul. 30 — Poftim ! A plecat şi nepîatit! bombăni profund nemulţumit. El face gazetă şi eu sa-i plătesc şvarţul!... în aceeaşi seară Pahonţu expuse şi lui Rotaru planul cu tipografia şi împrumutul. Ministrului i se păru j5 impozantă suma. Socotea că ar fi mai practic să adune contribuţii din mai multe părţi ; ar fi un capital care n-ar apăsa asupra ziarului... Pahonţu se împotrivi. Nu poate să primească pomană de la nimeni... In sfîrşit Rctaru făgădui că va sta de vorba cît mai curînd cu bancherul Goldstein care s-ar putea sa-1 servească mai lesne decît alte banei cu multe forme. Pahonţu dădu din umeri cam nemulţumit. De ce tocmai 5 de la un ovrei ? De ce să aibă o ghiulea de picior ? Nu e antisemit, dar nici filosemit şi în orice caz vrea să fie slobod să atace chestia evreiască în toată independenţa sau chiar să ia atitudine contra evreilor. Dar dacă porneşte cu bani jidoveşti... 10 Goldstein se lăsă greu. Era un moment critic pentru toate băncile şi suma prea mare. Fu nevoie de toata puterea de persuasiune a ministrului ca bancherul să se lase convins. Mai trebuiau sa urmeze întîlniri, discuţii şi forma- 15 lităţi, dar principial Pahonţu avea certitudinea că afacerea s-a aranjat. între timp trebuia sa vorbească şi cu Virginia căreia încă nu-i spusese nimic ca să nu maî ştie ea eşecul lui în caz cînd n-ar fi reuşit planul cu împrumutul. Pentru a-şi linişti conştiinţa, dar şi pen- 20 tru o justificare în ochii lumii, Pahonţu a ţinut şă garanteze împrumutul printr-o ipoteca pe casa din strada Pietăţii, deşi valoarea ei era mult inferioară. — Hai, porumbiţo, să mai vorbim şi noi lucruri serioase ! zise Toma într-o după-amiazi, întoreîndu-se 25 acasă de la ultima întrevedere cu bancherul. Virginia, ca de obicei în după amiezile libere, cum îi erau cele mai multe, se juca cu copiii. Era distracţia ei cea mai plăcuta. Toma o găsise în plin joc de-a baba-oarba încît toata casa era răsturnată şj^ abia se 30 putu descotorosi de cele două odrasle care stăruiau sa continue jocul. — Ei, copii, destul ! strigă Pahonţu^ seyer. Lasă-i, porumbiţa dragă, că nu e timpul de răsfăţuri!... Unde-i Fraulein Erna de nu mai vine ?... Ia mai sună, te 35 rog 40 — De unde să bănuim noi că^ ai sa vii la ora asta ? zise femela puţin supărată că brufţuluia copiii. Trebuie să ai mai multă răbdare cu bieţii de ei !^ Toma se stăpîni şi nu mai spuse^ nimic pîna ce nemţoaica plecă cu copilaşii. Pe urmă, povesti Virginiei foarte amănunţit şî din ce în ce mai cu însufleţire 130 cum s-a hotarît să-şi realizeze visul cu gazeta şi cît de favorabile îi sînt împrejurările, aşa că numai de ea mai atîrnă izbînda deplină. Cînd auzi însă Virginia ce-î cere, surîsul cu care asculta i se stinse alungat de 5 o spaima nedesluşită. — Vai, iubitule, eu aş fi în stare să-mi dau şi sufletul pentru triumful tău ! zise ea cu timiditate şovăitoare. Dar... — E vorba de o simplă formalitate — se grăbi 10 Toma să explice surprins de rezistenţa neaşteptată. îţi închipui că nu te-aş îndemna să-ţi rişti zestrea dacă ar fi cea mai mică îndoială posibilă... — Ştiu, iubitule, dar... Ezitarea ei plîngătoare îl enerva. Bombăni batjoco-15 ritor : — Spune, spune, tot... De ce te sfieştî ?... E vorba doar de averea ta... — Nu, iubitule, e averea copiilor ! zise Virginia cu ochii în lacrimi. Eu nu doresc nimic. Ştii bine. Am 20 renunţat la toate de cînd m-am măritat, numai ca să nu-ţi fiu o povară şi să nu-ţi stînjenesc ascensiunea. Afară de casa asta n-aveam nimic. Părinţii mei ne ajută acuma, dar şi ajutorul lor... — în sfîrşit, am înţeles, nu vrei ! întrerupse Toma 25 cu un rînjet. — Ba vreau, dar să ne consultăm şi cu tata — spuse repede femeia, ca şî cînd acest gînd în acest moment i-ar fi răsărit în creieri. El cunoaşte legile şi împreună om tine o să găsească modalitatea să ne asi- 30 gure copilaşii. Toma era furios, dar nici o fibră pe faţa nu-1 trăda, împotrivirea ei i se părea o răutate prostească. O scrută cîteva secunde cu nişte ochi reci. Şi în minte îi apăru iar gîndul care de multe ori bătuse la poartă 35 şi mereu l-a înăbuşit. A făcut o căsătorie neroadă care, în loc să-1 ajute în viaţă, i-a fost o piedica. Pentru o trecătoare plăcere animalică a luat plumb în aripi la vîrsta cînd cel cuminţi şî calculaţi sînt preocupaţi numai de pregătirea viitorului. în loc să fie abia acuma ^O candidat de însurătoare, el poartă jugul de şapte ani. Belcineanu s-a însurat după patruzeci de ani, om ajuns, 131 10 15 20 triumfător, şi chiar atunci a luat o femeie care să-î înţeleagă avînturile şi sa-1 servească în carieră... — Bine, atunci aşteptăm pînă vine bătrînul '■ zise într-un tîrziu mohorît. — De ce să aşteptam ? răspunse Virginia mulţumită că nu s-a supărat. îi dăm o telegramă şi poimîine are să fie aici, ca să nu ai nici o stînjenire... Bătrînul s-a speriat cînd a primit chemarea, dar şî mai mult cînd a aflat de ce a fost chemat. Totuşi a cedat de dragul Virginiei şi chiar a dat o forurmlă de reasigurare prin care, într-un caz nenorocit, s-ar salva cel puţin partea copiilor. Rotaru a găsit cuminte formula din toate punctele de vedere pîna şt pentru Pahonţu însuşi, anume ca Virginia şi copiii să ia la rîn-dul lor o inscripţie ipotecară asupra tipografiei şi în-tregei averi ce constituie ziarul în suma cît valorează la preţurile de azi casa de zestre. — Eşti mulţumit, iubitule ? întreba Virginia fericita cînd afla cum s-a rezolvat de bine neînţelegerea. — Te iubesc, proastă mica — zise Toma atît de fals că-i fu şi lui ruşine. — Măî Pahonţule, {rate-meu, am auzit că faci un J jurnal ! strigă Barbu Dolinescu într-o zi, oprindu-1 pe .$ 25 stradă. Fac şi eu ceva, poate şi mai bun ! Am să-ţî :\ spun în curînd !... Poate să lucrăm împreună — Eşti cam misterios, dragă Barbule, dar lucrăm bucuros ! răspunse Pahonţu neştiind cum să ia cuvintele prietenului. 30 — Mai vorbim alta data ! Fugi l Cu noroc, frate-meu ! sfîrşi celalalt dispărînd. Toma nu se mai sinchisea ce-o fi vrînd Dolinescu-Avea mii de alte griji şi preocupări. Toate mergeau^ bine, ca la o comanda miraculoasă şi necunoscuta. Nu :i 35 mai avea îndoieli şi ezitări. Mergea drept înainte, cai la un asalt pentru cucerirea unei poziţii puternice. Duş-manii nu se vedeau, dar se simţeau pretutindeni. Daca | s-ar fi gîndir la greutăţi, poale că î-ar fi scăzut în- ; 10 15 20 25 30 35 •îO drăzneala, ca şi odinioară, pe front, cînd îi şuierau gloanţele în urechi şi moartea îl ameninţa stăruitor... Totuşi avea sentimentul că-i lipseşte ceva pentru a fî deplin sigur de îzbîndă. Se simţea singur tocmai oînd avea nevoie de un sfat sau măcar să vorbească cuiva sincer ca un alter-ego. Singurătatea multa e mai rea ca moartea, dar şi lipsa singurătăţii, în anume împrejurări, poate fi pedeapsa cea mai cumplită — îşi zicea dînsul învinuindu-se ca na fost în stare sa-şi facă măcar un prieten adevărat, pentru ca apoi tot el sa-şi spună ca firea lui a fost de vină, care nu-î permitea să-şi deschidă complect inima nici faţa de părinţii lui. înainte de-a încheia definitiv cumpărarea tipografiei îşi aduse aminte de Titu Herdelea. lata ce-i lipsea î Mascota Herdelea e liniştitor, fiindcă ştie să asculte şi să tacă, precum ştie şi cum sa-i vorbească sau nemereşte cuvintele care-i trebuiesc. Era sigur ca fără Herdelea nu va face nimic. îi trebuie Herdelea neapărat;.. întrerupse cîteva zile alte tratative pînă va termina cu dînsul. îi oferi sa vie la ziarul lui în condiţii mult mai bune — apumamente duble fî în.ţarcinarea de secretar general, locţiitorul şi tovarăşul lui. Titu refuză. El nu mai e în vîrsta aventurilor. Să-şi caute colaboratori tineri, entuziaşti ca şî dînsul, care să nu vază obstacolele şi sa dea năvală înainte. Dealtfel e şî epoca tineretului, în gazetărie ca peste tot. în realitate Herdelea n-avea încredere în întreprinderea iui Pahonţu şî nu voia sa părăsească locul sigur ce-] avea la Universul, Pahonţu se înfurie şi declara că renunţa sa mai pornească ziarul dacă Herdelea persista în refuz. Vreo trei zile de-a rîndul a luat cafeaua la d-na Niculina care se lăuda că nicăieri nu se bea cafea buna ca Ia ea. Pe d-na Herdelea perspectiva salariului dublu a cucerit-o imediat, dar îi era teama că jurnalul lui Pahonţu nu va dura şi Titu va ramîne numai în lefu-şoara de la mini aer, ceea ce ar fi o catastrofă. Cu-vîntul hotărîtor I-a avut Zachi, care se pregătea particular pentru bacalaureat, cu multe si grele sforţări fiind îar amorezat şi toate gmdurile lui alergînd ne- 132 133 10 15 20 25 35 contenit pe urmele iubitei. Zachi, cu gravitate de arbitru suprem, îşi dădu părerea ca oferta lui Pahonţu trebuie primita cu entuziasm, întîi pentru că îi era lui simpatic Pahonţu şi al doilea pentru că dorea sa colaboreze şi el mai tîrziu cu o serie de articole despre necesitatea alungării tuturor jidanilor dîn ţaţă, avînd el, în privinţa aceasta, nişte idei atat de originale ca maica-sa Niculina se topea de admiraţie. * Părerea a fost îndată aprobată şi adoptată de Niculina căreia, fireşte, Titu nu i-a putut rezista mai mult de douăzeci şi patru de ore. Dealtfel şî cu Pahonţu ea a avut cuvîntul final: — Ascultă, domnule Pahonţu, noi vom face cum zici d-ta, dar ia bine seama sa nu nenoroceşti pe Titu că pe urmă ai de furcă cu mine ! Că Universul e jurnal mare şi plăteşte mai sigur ca statul, iar daca părăseşte Titu un loc aşa de bun, apoi sa nu ne pomenim într-o zi că ai făcut d-ta cine ştie ce de ţi-a murit jurnalul, şi noi să rămînem pe drumuri... — Bătrîne, bătrîne! îl spunea pe urmă Pahonţu. Nu mai e glumă ! Asta- e toata viaţa mea, viitorul meu, triumful meu ! Pricepi, bătrîne ? Nu se poate să eşuez decît daca s-ar întîmpla să mor ! Şi chiar atunci, ziarul trebuie să rămîie ca să perpetueze numele şi gloria lui Pahonţu, băiat de ţăran amarît, cuceritorul României ! — Eşti cam grăbit Ia cucerire, copile î rîse Herdelea. Deocamdată să cucerim un număr de cititori ca sa trăim ! — îi voi cuceri, bătrîne, cu creierul şî cu sîngele meu î strigă Toma Pahonţu fanatic. Sînt sigur ! Clocotesc în sufletul meu energii ancestrale ! Ţăranul, bătrîne, care învinge ! Accesele de romantism nu-1 împiedecau sa lucreze practic. Voia ca ziarul să apară cît mai curînd. în * Ironia scriitorului este evidentă, „originalele idei" antisemite ale lui Zachi fiind în deplină concordanţă cu caracterizare.! scriitorului : „Rău şi leneş, dispreţuia cartea, avea ambiţii sportive şi, la douăzeci de ani, abia se lupta cu clasa a şaptea" (tupra, p. 80). orice caz să fie pe piaţă pentru sesiunea extraordinară a parlamentului din iunie. Acolo va putea pipăi direct efectul gazetei. Angajase un administrator rutinat, evreu cu nume românesc neaoş şi cu copiii creştinaţi. 5 Titu socotea c-ar fi fost mai bine să găsească un român, dar Pahonţu avea superstiţia că „nu se poate afacere bună fără de jidan". Liste de colaboratori principali pregătise demult şi de multe ori. Erau mai ales publicişti tineri, puţin 10 cunoscuţi în publicul mare şi puţin cotaţi chiar în cercurile ziaristice. Pahonţu zicea că vrea să facă o experienţă care, dacă izbuteşte, va scutura dîn toropeala toată presa. încerca să dea ziarului dinamismul generaţiei tinere, răscolitoare de pasiuni şi însetată de o 15 viaţă noua. Titu Herdelea s-a luptat din răsputeri să-1 oprească de la experienţe care pot ucide gazeta din primele zile. — Lasă, bătrîne, zise Pahonţu cu superioritate. As-tea-s îngrijorări de artritici anchilozaţi! Nu-mi trebuia 20 experienţă moartă, ci talente vii! Noi sîntem tineri şi ne adresam tinerilor iar tinerii o să ne înţeleagă şî să ne aplaude !... Avu însă grija ca pentru rubricile economice şi toate care puteau fi productive să angajeze redactori expe- -5 rimentaţî. Nu voia revoluţie, ci primenirea cu aparenţa revoluţionară sau, cum spunea el, o revoluţie realistă, în locul răsturnărilor care distrug tot şi încearcă apoi să clădească o lume nouă pe un morman de ruine, el urmărea dărîmărl parţiale succesive în locul cărora să 30 poată fi imediat ridicate construcţiile noi în stilul nou al lumii noi... Biurourile noului ziar s-au instalat într-un local modest dar în strada Sărindar, vechiul cartier al presei, mai ales că şi tipografia se afla în apropiere şi mij- 35 Ioacele de răspîndire în Capitală deveneau mai lesnicioase. Cabinetul directorului era singur mai arătos şi mobilat mai confortabil, pentru a putea primi persoane oricît de simandicoase. Cu o săptamînă înainte de data apariţiei convocă 40 întreg personalul la o consfătuire. Vreo treizeci de oameni, mai mulţi tineri, se înghesuiau cum puteau 134 în marea sală de redacţie. Pahonţu era cel mai emoţionat dintre toţi. Avea senzaţia c-a urcat în goană treptele unei scări şi a ajuns pe o platformă cu numeroase intrări între care trebuie sa aleagă pentru a se fixa. Senzaţia îi umplea inima cînd de bucurii radioase cînd de temeri amare... N-a vrut decît să stea de vorba cu oamenii, înainte de-a porni la asalt, ca în război, şi se pomeni improvizînd un mic discurs : — Domnilor, începem !... Am dat ziarului meu şi al d-voastră numele cel mai puţin căutat, dar şî cel mai srînt inimilor noastre. România! L-am botezat aşa pentru că în trecutul nostru e România de ieri, pentru ca în lupta ce-o pornim e România de azi şi pentru că din samînţa ce-o împrăştiem va trebui să crească România de mîine !... Glasul lui hotarît avea, subt gîlgîirea emoţiei, o rezonanţă nouă, arzătoare, încît cuvintele păreau fierbinţi şi încălzeau sufletele ascultătorilor. Vorbi vreo jumătate de oră, despre toate, cînd familiar şi cînd patetic. — în viaţa mea, vă mărturisesc, începe azi un capitol nou, capitolul cel mai de seama. Gazetăria pentru mine e apostolatul unei credinţi şi al unui ideal, precum trebuie sa fie şi pentru d-voastră. Am o singură dragoste fanatică : tinereţea care trebuie să biruiască ; şi un singur ideal sfînt: mîntuirea ţarii din ghearele... (O frîntură de clîpa ezita, apoi îi veni brusc în minte comparaţia lui Dolinescu de astă-iarna, care atunci nu-i plăcuse, găsind-o exagerată ; continuă cu convingere parcă ar fi ţîşnit acuma din străfundul sufletului)... din ghearele gorilei în care se zvîrcoleşte neputincioasă de atîţia ani de zile Capitolul I v INTERVAL 15 20 25 „Urărn viaţă lungă noului nostru confrate", formula stereotipa, a întâmpinat apariţia României în toată presa. în cercurile gazetăreşti însă nu i se dădeau mai mult de şase luni de existenţa. S-a aflat, înainte chiar de-a apărea, despre împrumutul de la banca lui Gold-stein. Ipoteca asupra casei d-nei Pahonţu n-a înşelat pe nimeni. Anume cerberi atotcunoscători ştiau ca România e jurnal democrat camuflat, că banii i-a dat şeful guvernului şi al partidului democrat prin mijlocirea Iui Rotaru care are legături vechi de avocat cu Goldstein. S-a ales ca paravan o bancă evreiască tocmai ca sa arunce praf în ochii lumii, ca un bancher evreu e mai culant cu anume presă. Pîna-n şase luni guvernul se duce şi se isprăvesc şi fondurile României ; va urma o scurta agonie în opoziţie şi moartea, căci de prins nu poate să prindă un jurnal în solda unui partid... în ciuda confraţilor, România a stîrnit de la primul număr interesul marelui public. Scrisa nervos, avea un elan care cucerea pe cititor. Violenţa verbală, la modă în toata Europa de după razboî, cel puţin în presa de opinii directe, Pahonţu a adoptat-o, fireşte, împunînd însă o ţinuta : — Violenţa nu însemnează trivialitateViolenţa e atributul firesc al avîntului interior... Numai violenţa unei credinţi are valoare !... Şi exprimată cu talent !... între violenţă şi înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatra ţigănească... în presa noastră numai ziariştii de origină ţigănească întrebuinţează înjurătura de-acasă crezînd ca astfel fac polemică. Noi sîntem români, domnilor ! în prima săptămîna a publicat şi el zilnic cîte un articol de ideologie generală, lucruri mai mult sau mai puţin cunoscute, colorate aşa încît să albă un lustru nou şi menite mai cu seamă să accentueze independenţa ideologică, a luî şi a ziarului. Aflase zvonurile care circulau despre România şi a crezut că, batîndu-se în piept cu independenţa, are să le risipească. Peste cîtva timp o gazeta de seară, într-un ecou „spiritual", povestea ce haz s-a făcut pe culoarele Camerei „în jurul Independenţei unui confrate apărut de curînd subt conducerea unui talentat deputat guvernamental şî publicist". Pahonţu se înfurie. Rotaru îl sfătui să-şi vază de treabă că gura lumii e mare şi nimeni n-o poate astupa. El însă nu putea tolera să fie bănuit. Declară că, pentru a curma din rădăcină astfel de bănuieli, va demisiona imediat din partidul democrat. Asta dealtfel o dorea demult încît pretextul era binevenit. Rotaru înţelese adevăratul motiv şi nici nu mai căuta să-1 oprească. îşi închipuia chiar că Pahonţu mai bine l-ar servi din afară, ceea ce şi Pahonţu recunoscu pe faţa. Totuşi nu voia să plece jicnind pe doctorul lonescu. Pus în curent de Rotaru, şeful guvernului chemă pe Pahonţu şi regretă că se desparte înainte de-a fi putut colabora mai rodnic, minţind că îi rezervase o însărcinare importantă... România publică textul demisiei iar Pahonţu găsi un prilej să o anunţe şi de la tribuna Camerei, ca astfel să fie înregistrată în Monitorul Oficial şi să ia notă toate ziarele, oricît de sumar, măcar în cadrul reportajului parlamentar. Ştia că gestul va fi preţuit de multă lume şl pe deasupra scăpa de povara parti-zanatului. Fiind liber şi dacă România va continua să progreseze în opinia publica, avea şi certitudinea de-a rămîne permanent în Camera, orice guvern ar veni, de cînd s-a luat obiceiul de-a se oferi mandate conducătorilor marilor ziare. 5 Cu cît succesul României sporea cu atît creştea, în lumea concurentă, curiozitatea în privinţa provenienţei fondurilor ei, mai ales de cînd demisia lui Pahonţu de la democraţi a dezminţit originea lor guvernamentală. Se puneau în circulaţie mereu alte ştiri, mereu date 10 ca sigure ; ca sînt la mijloc bani nemţeşti, ca sînt bani de la comunişti, că sînt de la un grup de evrei, ca e ziarul personal al unui mare industriaş, că le-a colectat un arhiereu fanatic... Şi toate motivate prin prezenţa băncii Goldstein la întemeierea ziarului. 15 Pe Pahonţu acuma nu-1 mai sinchiseau zvonurile, ba le considera ca indicii sigure ale succesului crescînfl. Dealtfel erau colportate numai pe subt pămînt şi de cei interesaţi pentru sau contra lui sau a ziarului. Faţa de tirajul considerabil şi de ascendentul ce-1 avea asupra -0 cititorilor, România începea să fie temută şi în aceeaşi măsura respectată, aşa ca în alte jurnale, cînd se pomenea de Pahonţu se făcea totdeauna cu o confrater-nitate care ea singura demonstra creditul noului confrate. -5 Pe la sfîrşitul lunii, venind la redacţie de la o şedinţă a Camerei, Pahonţu afla că-1 aşteaptă o delegaţie de studenţi. Asta însemna că tineretul i-a auzit chemarea... Erau cinci tineri, între care băiatul lui Cumpănaşu. oft — £i( Vasilica, şl tu eşti delegat ? zise Pahonţu mai bucuros că are şi o cunoştinţă între ei, cu toate ca încă pe unul i se părea că l-a mai văzut undeva, dar nu-şi amintea unde. în locul tînărului Cumpănaşu, răspunse tocmai cel- ">5 lalt. Cum îi auzi glasul, Pahonţu îl recunoscu : era lonescu A. Ion, studentul pe care l-a întîlnit odinioară la Cumpănaşu. — Nu delegat, domnule Pahonţu, precum nu sîntem nici noi! vorbi lonescu cu gravitatea patetică de i{) atunci. Sîntem cinci prieteni buni, fraţi de cruce, care venim să va felicitam şi să vă mulţumim pentru România... E prima goarnă care sună deşteptarea românească ! Şi primul semn al izbînzii care trebuie să vie ! Mai bine de un ceas Pahonţu a stat apoi de vorba cu tinerii înflăcăraţi, uniţi în acelaşi sentiment care le strălucea în priviri şi în glasuri. Cel mai mare dintre ei era un maramureşean, Moise Tripa, student în anul al^ţreilea la Politehnică, înalt, blond şi sfios, dar cu trăsături care trădau o energie îndărătnică. Seriozitatea aproape întunecată parcă nu se potrivea deloc cu obrajii de fecioară^ aî lui Culai Iuga care abia împlinea douăzeci de ani, pe cînd Gavrila Coconeţu, deşi cu acelaşi număr de ani, părea complect matur mai ales şi din pricina că era negricios şi păros şî cu oarecare neglijenţă în ţinuta, ca revoluţionarii ruşi de odinioară sau ca anarhiştii din romane... Au vorbit numai despre „mîntuirea ţarii din mlaştina morala în care se bălăceşte şi unde a aruncat-o politicianismul hîlpov de 1 îmbogăţiri fără muncă pe spinarea românimii marţi- I rîzate" — cum exprima lonescu Ion, în limbajul lor I eroic-bombastic, gîndurile tuturor. Generaţia nouă, ur- I maşa directă a celor ce şî-au vărsat sîngele sau şî-au | dăruit viaţa pentru întregirea neamului, are misiunea — a spus tînarul Vasile Cumpănaşu care acuma lui Pahonţu i se părea cu totul altul — să lupte şi chiar sa se jertfească pentru stîrpirea jidanilor, a politicia-nilor şi a celorlalţi tîlhari, căci numai aceştia au transformat într-un infern hidos ţara mărita care poate şî trebuie sa fie raiul pe pămînt. Iar Coconeţu a adăo-gat sarcastic, ru accentul lui moale basarabenesc, că „au sîngerat şi au pierit în război românii cei buni şi au rămas cel răi să ne guverneze şi să ne exploateze"... Cuvintele şi judecăţile lor îndrăzneţe însufleţiră pe ] Pahonţu facîndu-1 să se întoarcă înapoi, cînd perora şi el la cafenea şi între prieteni proorocind pe curînd împlinirea vremilor. Subt focul încrucişat al privirilor lor^îşî simţea inima purificată şi gata să primească J iarăşi^ vechile speranţe în apropierea lumii noi. Des- 1 făşura în faţa lor planul sau ele luptă pentru dobîn- | direa vechilor idoli şi la urma îi îmbrăţişa pe toţi rugîndu-i să-1 considere fratele lor... * Rămas singur şî văzînd pe masa de lucru teancul de corespondenţă cu realităţile imediate, avu impresia 5 unei căderi dintr-o lume de visuri albe în alta de noroi. Mai umblă de colo pînă colo cîteva minute vrînd să prelungească atmosfera de tinereţe începătoare, cu gîndurile numai la băieţii aceştia serioşi şi fanatici pe care nu se poate sa nu-i iubeşti. io — Curios cît de nesuferit mi s-a părut lonescu deunăzi la Cumpănaşu — se miră dînsul tulburat. Iar acuma... acuma mi-a devenit simpatic 1 Se minţea singur. în străfundul sufletului^ lonescu îi inspira o reputsiune atît de obsedanta ca trebuia 15 să facă sforţări s-o înăbuşe, zicîndu-şi cu mintea ca e nefirească şi prosteasca... * In concluziile Sesiunii ştiinţifice privind analiza critică fi demascarea fascismului in România, din 4—5 martie 1971 a Academiei de Ştiinţe Sociale şî Politice a R. S. România şi a Institutului de Studii istorice şi social-politiee de pe lîogă CC. al P.C.R., prof. univ. Miron Constanrinescu menţiona între altele : „Este incontestabil ca în anii 1933—1937' şi cu unele prelungiri chiar pînă în 1941, mişcarea legionară a dobîndit o anumită înrîurire în rîndul tineretului studenţesc, precum şi în rîn-dul unor paturi, restrîhse, ale ţărănimii. Fenomenul acesta merită să fie analizat în toata complexitatea sa şi în mod distinct pe categorii şi clase sociale. Astfel, tineretul român dintre cele două războaie era profund dezamăgit de faptul că statul nu-i rezolva nici una din problemele sale economice şi din aspiraţiile sale intelectuale şi morale. Această dezamăgire s-a transformat Ia unii tineri într-o adevărată desperare care i-a aruncat în braţele legionarismului, ce le oferea nu o salvare, ci spectrul salvam amăgitoare. Cea mai mare parte a tineretului studios, in perioada dintre cele două războaie, trăia în mizerie şi nu avea sprijinul necesar în burse, cămine, cantine şcolare sau universitare. In rîn-durîle tineretului domnea o staFe de nemulţumire ţi de efervescenţă continuă. De acea stare de spirit s-au folosit legionarii pentru a-şi stabili influenţa în rîndul acestui tineret, pe care l-au împins apoi pe un făgaş nenorocit" {împotriva fascismului, Editura politică, p. 266—267). Ironizarea de către L.R. a limbajului „eroic-bombastic" folosit în logosul personajului lonescu dobîndeste şi mai mult relief în pagina ce urmează. Replica aridă a lui Titu Herdelea, cu care scriitorul Jnchide acest episod, spulberă şi mai mult frazeologia patriotardă prin care se manifesta demagogia „tinerilor'. 10 Mai tîrziu, cînd sosi Titu Herdelea, Pahonţu îi povesti vizita tinerilor ca un eveniment care clarifica situaţia ziarului în cadrul frămîntărilor româneşti. — Nu-ţi spuneam că noi mergem cu viitorul ? strigă cu mîndrie. în orice luptă tinereţea iese biruitoare căci ea are şi timpul în tovărăşie. — Bine, bine, mormăi Herdelea gînditor. Nu te bucura însă prea mult şi nu te lăsa luat de apele lor, dragă directore ! Băieţii sînt buni, negreşit, dar precum azi te felicită şi te sărută, pentru că le convine linia ta de conduită, mîine, dacă nu vei mai fi pe placul lor, tot ei o să-ţi spargă geamurile daca nu şi capul! 15 în aceeaşi seara Pahonţu fu chemat acasă la telefon de Belcineanu. Virginia îi spusese că I-a mai căutat de vreo două ori, că I-a informat ca-1 poate găsi mai sigur Ia România şi că el s-a mulţumit sa răspundă ca va reveni mai tîrziu. 20 — Excelenţa, îţi aud cu plăcere glasul ! zise Pahonţu cu o amabilitate destul de falsă. Belcineanu dorea sa-I întîlneasca pentru o explicaţie mai lunga chiar mîine, dacă ar fi posibil, avînd în vedere că poimîine se închide şi Camera, iar pe urmă 25 el trebuie să plece din ţară cu nevastă-sa la un congres internaţional. Din nenorocire toată ziua de mîine i-e foarte prinsă — nici la Cameră nu se poate duce ; doar pe înserat va deveni liber. Dacă şi Pahonţu ar putea fi atunci disponibil, cel mai simplu ar fi să îa 30 un ceai împreună la el acasă. îi face invitaţia pentru că îl ştie acum independent şî nepărtinitor faţă de organizaţiile politice, deşi poate... Cum Pahonţu nu se grăbi să primească, Belcineanu se întrerupse adăo-gînd ca eventual ar veni el la Pahonţu... 35 — Ba nu, de ce, protestă Pahonţu, dar încă nesigur. Voi face tot posibilul să viu, domnule Belcineanu, numai să fixăm ora ca să nu pierdem timpul ! — Sa fie la şase ! zise Belcineanu după o mică gîndire. îţi convine ? — Bine, şase ! repetă Pahonţu. De cînd l-a întrerupt la Cameră, n-au mai stat de 5 vorba. Nu că Belcineanu s-ar fi supărat; era obişnuit el cu altercaţii mai grave. N-au avut însă prilej de în-tîlnire căci Pahonţu, curînd după aceea, şi-a concentrat tot interesul asupra ziarului. După demisia de la democraţi i-a spus totuşi la bufetul Camerei, în treacăt. io — Sper că de-acum o să fii mai obiectiv ! România era rezervată faţă de Belcineanu şi partidul naţional, mai curînd ostila. Fără a-1 fi numit, Pahonţu I-a arătat odată pe Belcineanu ca pe prototipul politicianului român de după război, gălăgios, 15 pretenţios şi incapabil de operă constructivă decît cel mult pentru sine sau pentru partid... Bănuia cam ce ar putea să-i vorbească Belcineanu. Nu-i era frică de ispite. Din moment ce banii nu-1 ademeneau şi nu rîvnea să se îmbogăţească prin jurnal 20 şi nici altfel, se simţea tare şi capabil să discute ori-cînd, orice şi cu oricine. Totuşi poate că S-ar fi eschivat dacă nu l-ar fi invitat acasă. Aşa însă a fost peste puterile Iul sa refuze. Acasă trebuie sa meargă... Se frămîntă toată noaptea fără somn alături de 25 Virginia care dormea foarte liniştită. De atîtea luni umbla să se înşele pe sine însuşi, ferindu-se să se gîn-dească la d-na Belcineanu şi gîndindu-se mereu fără voia lui, în străfundurile fiinţei sale şi în visurile cele mai frumoase. Nu voia să limpezească situaţia nici 30 măcar în inima lui de frică să nu se destrame farmecul. Ca în toate întîmplările vieţii, nu se grăbea sa provoace hotărîrile soartei lăsînd soarta să-1 ducă spre ele. Emoţia care-1 tortura era dulce. O examina lucid 35 pe toate feţele şi nu descoperea decît o bucurie intensa care făcea să-i vibreze prelung o coardă tainică în suflet de cîte ori îi apărea imaginea d-nei Belcineanu. îşi zicea ca nu poate să Iubească o femeie care I-a umilit ca pe o slugă, chiar daca azi îi zîmbeşte şi-i 40 face ochi dulci. Pentru ea nu înseamnă nimica Toma Pahonţu, bărbatul, ci numai deputatul şi directorul 142 143 de gazetă sau ce-i va mai ajuta Dumnezeu să ajungă... Dar, fără voia lui, gîndul continua : Tocmai de aceea trebuie s-o iubească şi sa se facă iubit, ca pe urma s-o umilească şi^el. Cu toate că el n-ar fi capabil decît ori s-o iubească ori s-o omoare — despre asta şi-a dat seama atunci, la Cameră, cînd i-a suris de departe... Cum o fi oare surîsul ei dc aproape, cînd iubeşte ?... Belcineanu spusese că vor lua împreună un ceai. Va să zică poate să fie de faţă şi ea ? Cel puţin la început. Dacă l-a poftit acasă, trebuie să-1 puie în contact şi cu d-na Belcineanu. (Cum o cheamă ?... Cristiana... Da, Cristiana... Ce nume dulce .' Parcă e vrăjit şi sfînt, în acelaşi timp !... Mai curios e că şi numele Belcineanu, care parcă înfăţişează ceva antipatic cînd desemnează pe fostul ministru, dobîndeşte o rezonanţă magică subt forma de d-na Belcineanu.) S-ar putea ca invitaţia să fie inspirata chiar de ea î Nu din dragoste pentru el, ci pentru Belcineanu... Gîndurile se înşirau în noaptea fără somn în felurite închipuiri în jurul misterioasei Cristiana, silindu-se să-i reproducă în suflet şi timbrul vocii, ca să poată închega deplin scena de mîine cînd îl va întîmpina, în aureola zîmbetuluî, cu „Bine ai venit, domnule...". Respiraţia calmă, uneori obosită, alteori aproape imperceptibila, a Virginiei, alături, îi zumzuia însă în urechi parcă înadins ar căuta să tulbure visurile lui treze. Somnul ei începea să-1 enerveze ca o provocare. — în toate ceasurile mele de cumpănă ea doarme nepăsătoare ! se gîndi deodată cu necaz, parca ea ar fi vina tuturor zbuciumărilor luî. Emoţia nopţii îl urmări şi a doua zi, încît nu-şî găsea locul, iar timpul i se părea ca se scurge cu o încetineală otrăvitoare. Se îmbrăca totdeauna îngrijit, azi însă voia să fie şi mai corect. Costumul ales dimineaţa îl schimbă dupa-masă cu altul care îi venea mai bine. Nu căuta eleganţă, ci un gust de om superior... în sfîrşit la şase fără cinci trimise după o maşină. De la România pînă la Belcineanu face zece minute. Tocmai bine... 20 Sună. O jupîneasa blonda, cochetă îi deschise şi-1 pofti înlăuntru. în vestibul, lepădîndu-şi pălăria şi mănuşile, întrebă maşinal dacă domnul e acasă, numai ca să zică ceva, fiind stînjenit mereu de o emoţie 5 copilărească. — Conaşul încă n-a venit, răspunse jupîneasa repede, ca o replica învăţata pe dinafară. Va rog însă să poftiţi în salonaş că trebuie să sosească numaidecît... Fata era dăscălită sa se poarte drăguţ cu toată W lumea şi sa nu refuze pe nimeni. Pahonţu, trecînd printr-un hali unde aşteptau cîteva persoane, probabil clienţi ai biurouluî de avocatură, îşi freca mîinile. Venind atît de exact, într-un colţ al minţii un gînd hoţesc îî şoptise că Belcineanu poate sa întîrzie şi astfel 15 va avea prilejul să stea puţin de vorbă în patru ochi cu doamna. împlinirea acestei speranţe abia întrezărite îi spori emoţia. Totuşi, parca n-ar fi putut crede în atîta noroc, ajuns în salonaş întrebă pe jupîneasa cu un glas care ar fi vrut sa fie indiferent şi fu răguşit şi tremurat : — Dar doamna Belcineanu e acasă ? — Da, mă rog, acasă, zise fata simplu, dînd să plece. — Bine, fetiţo, relua Pahonţu mai sugrumat şi abia 25 ştiind ce mai spune. Atunci anunţă şi pe doamna că am sosit şi... A, da! Domnul Pahonţu, deputat şi directorul ziarului România... Nu uiţi ? — Se poate, conaşule ? zîmbi jupîneasa cu o cochetărie ofensată. J° Mereu frecîndu-şi mîinile, începu sa se plimbe împrejurul mescioareî ovale din mijlocul camerei, stapînft de o bucurie plină de groaza ca în preajma unui examen bine pregătit şi cu atît mai temut. într-un vîrtej ameţitor îşi închipuia tot ce are să se întîmple în 55 clipa cînd va intra şi se vor vedea: mii de variante de ce va zice ea şi cum va răspunde el, cum se vor privi şi cum îi va săruta mîna, ce întrebări îşî vor pune şi mai ales cum va trebui dînsul să se lupte să nu-şi trădeze zvîrcolirile inimii, să facă fraze în care sa nu spuie nimic din ce ar vrea inima lui sa spună. 40 să fie mîndru şî reţinut şi cavaler demn de orice împrejurare... Credea că a trecut o eternitate dc cînd a rămas singur. Ii părea bine pentru că spera sa-şi recapete stăpînirea de sine şi sa facă o impresie mai bărbătească, dar îi părea şi rau că astfel se va scurta întâlnirea pe care norocul i-a harăzit-o ca o satisfacţie pentru momentele urîte din trecutul lor comun. Apoi deodată uşa se deschise, parcă cu un zgomot huruitor, şi apăru jupîneasa, tot zîmbitoare, dar cu un zîmbet mai şăgalnic, vestind nevinovat: — Doamna vă roagă să aşteptaţi numai cîteva minute î Domnul ministru a anunţat ca soseşte imediat ! Toma a simţit o prăbuşire în suflet de cînd s-a ivit servitoarea în prag, o prăbuşire atît de năvalnică încît avea senzaţia că i-au amorţit creierii şi e incapabil să mai închege un gînd sau să schiţeze un gest. înţepenit lînga măsuţa ovală, se proptea cu o mînă de marginea ei, iar cu cealaltă de speteaza unui scaun pe care-1 apropiase el, ca să nu-î fie în cale, adineaori cînd nerăbdarea îl mîna să se plimbe. Se uita la jupîneasa parcă n-ar fi înţeles ce-a spus şi nici măcar n-ar fi recunoscut-o... Abia într-un tîrziu izbuti să bîlbîie, fără să-şi dea seama ce zice, cu glasul sugrumat de groază şi cu pauze icnite : — A, da... sigur... dacă... doamna... Cînd pronunţă cuvîntul din urmă se cutremură parcă i s-ar fi înfipt în inimă un piron roşit în foc cu răsucituri şî sfîrîituri atît de ciudate că durea şi vindeca în acelaşi timp. Se dezmetici deodată şi se ruşina ca un lunatec care s-ar trezi gol-goluţ pe o stradă plina de oameni şi luminată ca ziua. îşi dădu seama cît a fost de netot cu închipuirile-i de adolescent provincial amorezat şi cît era de ridicol acuma, în faţa servitoarei care i se părea obraznică şi batjocoritoare, îl năpădi un val de mînie că-i venea să spargă şi să dărime tot. — Ascultă, fetiţo ! urma calm, dar cu un glas care, din pricina comprimării, avea o hîrîială urîtă. Eu am venit acî rugat de stăpînu-tau ; el are nevoie de mine, nu eu de el... Spune aşadar doamnei că-mi pare foarte rău, dar eu nu alerg după nimeni şi nici nu aştept pe nimeni, iar cînd sînt poftit, înţeleg să fiu aşteptat !... 5 Aşa, fetiţo I... Ai priceput ?... — Bine, conaşule, se zăpăci jupîneasa. Eu nu ştiu... Pahonţu trecu iar prin hali, urmat de servitoarea speriată, şi ieşi fără a mai întoarce capul. La poarta aştepta maşina pe care a avut prudenţa să n-o con-10 cedieze. — Aţi şi terminat, boierule ! întrebă şoferul care servea obişnuit pe Pahonţu şi sperase într-o cursa mai mănoasa. — Da, băiete ! strigă Pahonţu. Aşa-s eu, mă ! Re-15 pede !... Viaţa e scurtă !... D-aia mergem cu automobilul şi nu cu boii !... Mînă la gazetă, hai!... — Adevărat, zise şoferul mai încet şi nu prea convins. Belcineanu sosi acasă peste cîteva minute, întrebă de -0 Ia poarta de Pahonţu şi află de la servitoare că a plecat supărat. Se repezi la Cristiana care se afla într-o convorbire foarte animată cu d-na Iuliana Teleman. — Bine, draga mea, cum se poate să-mi faci asemenea încurcături ? se indignă Belcineanu. Şi tocmai cu un om de care aveam atîta nevoie şî eu, şî... Cînd te-am rugat anume la telefon să ma scuzi... — I-am trimis vorbă foarte drăguţ să aştepte puţin, răspunse Cristiana liniştită. Dacă n-a vrut şi a plecat, înseamnă că nu e delicat. Ce să-î fac ? — I-ai trimis vorbă prin servitori şî vrei să spui că i-ai făcut o favoare ! bombăni Belcineanu. Parcă era mare lucru sa te deranjezi cîteva minute, că pe Iuliana o vezi toată ziulica, slava Domnului... Cînd e vorba de interese politice, trebuie să... — Nu, mort ami, te rog mult! Politica ta nu mă poate obliga să fac relaţii cu oameni care... D-na Belcineanu se opri fără a termina, parcă n-ar fi vrut să precizeze înadins. — Ce oameni, draga mea ? stărui bărbatul. Sper că 40 n-ai să dispreţ ui eşti un om ca Pahonţti, talentat şi cu 25 35 10 15 20 25 30 35 o situaţie din cele mai frumoase... Trebuie să ne ferim de ridicol! — Ei bine, nu vreau să am relaţii cu acest domnj zise Cristiana măsurîndu-î cu o răceală orgolioasă. — Dacă ne-am apuca să împărţim lumea după simpatiile noastre intime..., făcu Belcineanu necăjit, tre-cînd în biuroul său particular să caute la telefon pe | Pahonţu, să se explice, să nu se pomenească cu o noua | gazetă duşmană cînd avea şi aşa destule vrăjmăşii în 1 presa... f Pahonţu răspunse ca nu e supărat deloc ; i-a fost § imposibil să mai aştepte ; avea ceva urgent la redacţie. | Adevărat că s-a simţit ofensat cînd doamna i-a trimis vorbă ca unui milog, dar i-a trecut; ar fi absurd şi necavaleresc să-şi impuie prezenţa unei doamne care îl respinge, cum e dreptul eî dealtfel... Belcineanu vru să întrerupă, Pahonţu însă continuă că asta nu-1 împiedecă să o respecte, poate chiar mai mult, fiind dovada unui curaj care se întîlneşte rar tocmai în lumea aşa-zisă bună... Belcineanu îi simţea în glas şi ironia, dar şi amărăciunea. încercă să-1 împace : — Ca să-mi araţi că nu eşti supărat, fixează^mi d-ta o întîlnire cînd vrei şi unde vrei! La nevoie amînăm plecarea noastră cu o zi-două. Vom călători cu avionul, deşi nu-mi face deloc plăcere... — Nu, domnule Belcineanu ! spuse Pahonţu după o uşoară ezitare. Sînt prea hărţuit cu jurnalul acuma, în preajma vacanţei şi voi fi mai mult în vacanţă j E jurnal nou şi are nevoie de toate îngrijirile ca să nu piarză ce a cîştigat în scurta-i existenţă... Lăsăm mai bine după vacanţă ! Pînă atunci tot nu se în-tîmplă nimic important, cel mult o mică remaniere care nu priveşte opoziţia... La toamnă sînt la dispoziţia d-tale... Dar nu la d-ta acasă, fireşte ! Ultima frază o spuse rîzînd batjocoritor. Belcineanu nu mai putea insista. Ar fi fost în zadar. Se întoarse la cele două femei, plictisit. Zise ridicînd din umeri : — Stăm bine, n-am ce zice... L-ai ofensat tu şi rămîne supărat pe mine ! ^ Pahonţu hotărîse mai de mult ca Virginia cu copiii St Fraulein Erna să petreacă vara în Ardeal, cel puţin iuhe şi august cînd în Bucureşti sînt caidurile tropicale 5 insuportabile. S-au înţeles că vor sta un răstimp la Alba Iulia la părinţi, apoi vor trece cu toţii o lună la Sovata şi în sfîrşit iar Ia Alba Iulia sau eventual la sora ei Elena în Aiud. El nu putea lipsi din Capitală din pricina ziarului; totuşi se va repezi din cînd 10 în cînd, măcar cîte două-ţrei zile, să mai răsufle şi el şî^ sa-şi îmbrăţişeze familia. Bucătăreasa şi jupîneasa rămineau să-i facă menajul şi să-1 îngrijească, să nu se simtă neglijat, deşi nu era deloc mofturos şi niciodată n-a plictisit pe Virginia cu pretenţii menajere... 15 La început fusese vorba să plece şi Cintia ca sa petreacă, împreună, mai bine. Nedespărţite cum erau, s-ar fi simţit toată vacanţa ca acasă, iar pe la jumătatea lui august, cînd profesorul Cumpănaşu avea să meargă, ca în fiecare an după Unire, sa-şi mai vază 20 locurile natale, ar fi trecui pe la Alba Iulia şi ar fi plecat mai departe cu toţii, într-un convoi mai mare şi mal vesel. De vreo lună însă Virginia a observat că Cintia nu mai era aşa de entuziasmată de vilegiatura proiectata. 25 A înţeles că prietena ei are un secret pe care-1 ascunde şi de ea. Dar în acelaşi timp a înţeles nu numai ca secretul e cu amor, ci a ghicit. şi pe cine iubeşte. Dealtfel nici nu era greu de ghicit. De cîteva luni lonescu A. Ion era nelipsit din casa Cumpănaşu. Di- 30 nainte de Paşti la toate mesele lor săptămînaîe a apărut şi lonescu A. Ion... Virginia observase mai demult şi chiar spusese că Cintia, subt pretext ca e foarte inteligent şi un caracter de bronz, exagerează puţin admiraţia. N-a dat însă importanţa nici măcar pri- 33 virilor care se căutau pe furiş. Nu putea crede că Cintia ar fi în stare să se ferească de ea mai ales cu prima iubire care, fără un confident, parcă nici nu maî e iubire. 148 149 — Nu ţi-e ruşine, proastă mică, să te ascunzi tu de mine, mama ta ? a certat-o Virginia, sarutînd-o şi mîngăind-o, fiindcă Cintîa, parcă i s-ar fi descoperit o crima, se pornise pe un plîns cu hohote încît abia 5 a putut-o ostoi. Numai frate-său Vasile îi cunoştea taina, dar nu de la ea, ci de la el. Cintia a înţeles ca Vasile ştie cînd i-a spus, cu vreo lună în urma, că Ion e un băiat care merită să fie iubit. Profesorul Cumpănaşu nu bănuia 10 nimic şi Cintia era îngrozită că s-ar putea cumva să afle şi atunci i-ar interzice să mai vie în casă. Ion a vrut şi vrea mereu s-o ceară în căsătorie, dar ea se opunea cu desperare ştiind că bătrînul ar refuza să stea de vorbă pînă ce tînărul nu-şi va fi terminat în- 15 văţătura, adică peste doi ani. Mai tîrziu mărturisi candid Virginiei că nu s-au sărutat niciodată, că Ion nici măcar mîna nu i-a sa-rutat-o, dorind să o ia fecioara absolut pură. Nu i-a declarat că o iubeşte, cî numai că ar vrea sa-i fie soţie 20 cînd va veni ceasul. Ea însă simţea că e iubită ca nici o altă fată pe lume. Cîteodată, cînd sînt singuri, se ţiu de mînă şi se privesc ; atunci privirea lui e atît de fierbinte că parcă-î aprinde inima şi toată făptura... Cintia nu mai voia să plece nicăiri. Ion, dacă nu va 25 găsi nimic prin Bucureşti pentru vacanţă, va trebui să se duca acasă, la ţară. Nu-şi vor putea scrie, dar prin Vasile vor afla unul despre altul şi le va trece mai uşor despărţirea. — Dar cum ai putut tu să te ascunzi de mine, 30 Cintizel scump ? se amara mereu Virginia. Aşa de puţină încredere ai în dragostea mea ?^ — Nu te supăra, Gînia draga ! răspunse fata cu o sinceritate neaşteptată. Eu am observaţia nujţî era prea simpatic Ion. Francheţa lui pare îndrăzneală, cînd ■35 nu-I cunoşti. Dar vezi tu, Ginia, el e un om nou, eu cred chiar că e un erou, poate şi de aceea mi-e drag... ] îmi era teamă că ai să încerci să mă opreşti şî nu mi-ar fi fost cu putinţă să te ascult... — Ce copila eşti, Cintizel ! rîse Virginia. Nu-ţi 40 închipuiai tu oare că, din clipa cînd ai să-1 iubeşti, are să-mi fie şi mie simpatic ? Scenele şi convorbirile acestea de lamentări şi consolări idilice se repetau des în cursul ultimelor trei-pa-tru săptămîni. Cintia era fericită că în sfîrşît are cu cine să vorbească despre el, căci nici fratelui ei nu a 5 cutezat niciodată să-i facă o mărturisire făţişă. Voia sa fie demnă de Ion în toate privinţele şi încerca sa adopte şî ea un stil de viaţa eroică... Toata familia Cumpănaşu a petrecut pe Virginia pînă la gară. Virginia s-a îmbrăţişat de nenumărate 10 ori cu Cintia fagăduindu-şi să-şi scrie mereu despre toate^ Fiindcă Virginia plîngea, a putut plînge şî Cintia ca să-şi aline inima. Pahonţu era mai drăgostos cu copiii, poate şi din remuşcare că de atîtea luni nu se mai ocupa de ei ca odinioară. I-a luat în braţe pe ]-5 rînd, le-a şoptit cine ştie ce de copiii rîdeau, î-a sărutat şi i-a învăţat să fie cuminţi şi să nc supere pe mămica. Batrinul Cumpănaşu era mişcat şi cu ochii umezi, ca totdeauna în faţa scenelor duioase de familie. Vasile se învîrtea mai mult pe lîngă Pahonţu în speranţa că 20 poate vor pleca împreună şî vor mai sta de vorbă, în sfîrşît sosi momentul despărţirii. Pahonţu şi-a aşezat odraslele în vagon şi a îmbrăţişat pe Virginia în uşa compartimentului simplu şi aproape jenat. — Vezi, iubitule, sa vii ! murmură Virginia. Ce 25 bine ar fi dacă ţi-aî rupe şi tu măcar o săptamîna două să te odihneşti cu noi! Toma coborî din vagon răspunzînd cu un „da, da" indiferent. Femeia apăru în geamul deschis cu cei doi copii. Răceala lui o nedumerea. Observa că nu se uită 30 deloc la ea ci numai la copii... Trenul se urni. De pe peron răsunară obişnuitele „la revedere", „să scrii", „nu ne uita", „ai grijă de sănătate", „călătorie bună"... Virginia nu mai vedea decît pe Toma care avea parcă o bucurie pe faţă. Apoi dispăru şi* batista alba a Cintiei 55 care se agita necontenit ca o aripă de fluture... D-na Pahonţu era singură cu copilaşii în jumătatea de compartiment. Aranjîndu-şi numeroasele geamantane şi pachete, gîndurile i se mohorau din ce în ce. Atitudinea lui Toma îi redeştepta toate bănuielile refu-late de atîta vreme de frică sa nu trebuiască să vaza 150 151 sau sa descopere ceea ce ar putea să-i distrugă toata viaţa. A preferat să apară în ochii lui de o naivitate prostească decît să fie silită a-i cere explicaţii. Dar de un răstimp Toma era soţ doar cu numele şi cu patul. 5 Nimic nu-1 mai interesa din căsnicie. Pînă şi pe copii îi vedea numai la zile mari, şi atunci grăbit. Gesturile pe care le-a socotit atenţii faţă de ea, erau totdeauna calculate pentru anume scopuri. Totuşi pînă acum se mîngăia cu credinţa că în fond o iubeşte şi că prin 10 felul luî brutal de purtare, pe care-1 avea şi în alte manifestări de viaţă, nu voia decît sa-şi afirme orgoliul de stăpîn. Despărţirea aceasta însă nu se poare să nu-i deschidă ochii. Plecarea a fost hotărîtă de o saptămînă şt el ■5 n-a găsit cinci minute pentru sufletul ei. Dimpotrivă, saptămînă asta a fost parcă maî depărtat- Apariţia ziarului l-a înstrăinat de casă şi mai rău. Pîna în ultima clipă a sperat că îi va spune măcar un cuvînt care să-i liniştească inima. Sărutarea dezgustata din 20 uşa compartimentului a arătat sentimentele ce i-au mai rămas pentru ea. Dacă n-ar fi sârutat-o deloc, şi-ar fi putut zice că în graba mare a uitat şi i-ar fi părut rău. Aşa însă... Pe cînd gîndurile o asaltau tot maî negre, lacrimile 25 i se scurgeau tot mai multe însemnîndu-şi urmele pe obrajii ei frumoşi cu şiroaie sărate. Apoi nemaipu-tîndu-şi stăpîni amărăciunea, izbucni într-un hohot înăbuşit, bîiguind desperată : — Nu ma iubeşte !... O, Doamne, Doamne !... Nu 30 mă Iubeşte î Cei doi copii o priviră nedumeriţi, pe urmă, cuprinşi de spaimă, începură a plînge şi ei. Lumea rămasă pe peron se risipea. Toma Pahonţu, nerăbdător, îndată ce îi trecu pe dinainte ultimul vagon, dădu mîna cu Cumpănaşu, zicînd : — Pe mine să mă iertaţi, dar trebuie s-o şterg ! Sînt aşteptat la ziar... Cînd ai răgaz, Vasilica, maî vino pe Ia redacţie sa mai punem ţara la cale ! Tînarul Cumpănaşu nici n-apucă sa-i mulţumească ; 40 Pahonţu dispăruse... 35 „în sfîrşit, am să mai pot răsufla !" îşi zise dînsul sărind într-o maşină. Avu o clipa de remuşcare că s-au despărţit ca nişte străini cînd ea îl iubeşte ca şi acum şapte ani. Dar, 5 în acelaşi timp, îşi dădea seama că nu putea face altfel. Virginia nu-1 mai atrăgea prin nimic. Desigur el era vinovat ca a scos-o din mediul ei burghez provincial. Altfel poate ca amîndoi ar fi mai fericiţi. Virginia însă nu era femeia care-i trebuia lui. A înţeles prea 10 tîrziu. Pentru el a devenit, mai ales acum, o povara şi o piedecă. Trist este că ea trebuie să sufere, nevinovată, pe cînd el, vinovatul... Trecuse o saptămînă de cînd a avut întîlnirea cu Belcineanu. Ştîa că ei au plecat de-a treia zi şi că vor 15 lipsi din ţara o luna, iar pe urmă se vor instala la Sinaia pînă la sfîrşitul vacanţei politice. S-a primit şi la România informaţia anunţînd aceasta. El însuşi a aruncat-o la coş. Din seara aceea penibilă a rămas totuşi cu desco- 20 perirea ca, dîn pricina căsniciei pripite, şi-a jugulat toată viaţa sentimentala. El n-a avut ocazia să cunoască adevărat femeia, deşi a simţit veşnic porniri zvăpăiate să iubească. Cu prima femeie întîlnită s-a căsătorit şi a pus capăt tuturor experienţelor pe care 25 i Ie-a poftit inima furtunoasă. înainte îşi zicea că are alte idealuri în viaţă decît să alerge după fuste ca orice măgăruş frenetic. Acuma găsea că lipsa aceasta de experienţă i-a fost un mare neajuns în viaţa şi numai ei i se datorează întîmplarile penibile cu d-na 30 Belcineanu... Se grăbise sa se despartă de familia Cumpănaşu fără nici un motiv. N-avea de fapt nici o treabă. Nici nu ştia unde să se ducă la ora aceasta imposibila cînd oamenii sau sînt la masa sau vor sa se aşeze, cînd la :,5 redacţie nn e nimeni şî nici măcar la cafenea încă n-au venit clienţii şvarţului după dejun. După ce maşina a mers o bucată de drum spre oraş, a poruncit s-o ia pe strada Fîntînii şi sa iasă în Pietăţii, acasă... Nu obişnuia să doarmă după-amiazi. Acuma se gîndea 4° să se odihnească o jumătate de ceas, ca să-şi treacă vremea. Nu putu adormi. îşi aduse aminte ca se 152 20 pregăteşte o remaniere ministerială şi că ar trebui sa încerce a fi folositor în vreun fel lui Rotaru. România a subliniat de cîteva ori, într-o formă diplomatica, personalitatea lui Rotaru scoţînd în relief anomalia şi 5 ridicolul că el nu e titular de departament cînd guvernul e atît de sărac în adevărate talente. Dar trebuia să lucreze cu multa abilitate, să nu aibă aerul că vrea să forţeze mina şefului guvernului şi să ajungă la un rezultat tocmai contrariu. Se înţelesese cu Rotaru sa 10 rămînă în contact mai strins, sa se vază mai des, dar de cînd cu afacerea Belcineanu a fost atît de enervat că a şi uitat de el... îl chemă la telefon. Rotaru îl rugă să treacă pe la minister mai spre seară ; de cîteva 1 zile ţinea interimatul la Culte şi Arte... i 15 Nu mai avea răbdare să stea acasă. I se părea că e J ridicol : a vrut descătuşare, libertate şi cînd colo se gîndeşte la somn. La redacţie găsi un bileţel de la Barbu Dolinescu care-1 vestea că mîine are sa-1 caute... Răsfoi gazetele de amiază şi apoi pe cele de după-amiazi, iar la şase plecă pe jos spre Ministerul Artelor. Reporterul Sever Sorescu, angajat de cîteva săptămînî la România, în-tîlnindu-1 singur şi pe jos, se crezu obligat sa-1 însoţească, îî spuse cîteva zvonuri prinse de dimineaţă 25 despre fricţiunile din guvern şi o anecdotă nouă cu nişte ovrei în Palestina. Pe urmă deveni melancolic şi îngrijorat. El simţea în aer un val de ameninţare antisemită care deocamdată se manifesia în anume mişcări ale tineretului şi în cîteva reviste mici şi cu j atît mai violente. Avînd intuiţia că e periclitată şi existenţa lut, încerca sa se apere plîngîndu-se de ceea ce o să se întîmple. — D-voastra nu vă puteţi da seama, domnule dl- | rector, spuse deodată lui Pahonţu cu glas de martir. 35 Nu aveţi cum să pricepeţi atmosfera oribila în care ne zbatem ! Şi, cu toate astea, eu nu sînt evreu, domnule director ! Eu sînt român şi vreau să fiu român ! j N-am altă ţară şi nici alta limbă! Eu aici m-ara născut >î am crescut, şi părinţii mei şi strămoşii mei !... HO Eu sînt român, domnule director ! 30 10 15 20 25 30 35 40 Era a treia oară că se plîngea lui Pahonţu pe care plîngerile acestea îl plictiseau, amintindu-i ca are trei evrei în redacţie şi unul în administraţie, el, care, deşi nu făţiş, agita un antisemitism suficient de prudent ca să nu-i înstrăineze cititorii evrei. — Măi băiete, ţie-ţi cîntă gărgăunii în creieri ! zise Pahonţu, jumătate în glumă, jumătate în serios. Vezi-ţi de treburile tale şi lasă presentimentele în pace ! Ce-o fi cîndva se va vedea ! Pînă atunci avem de lucru Pe toţi ne pasc primejdii felurite. Dac-om sta numai cu gîndul la ele, cine-o să mai lucreze ?... Erau în faţa ministerului. Pahonţu tocmai văzu ieşind pe Teofil Drugeanu cu care nu maî vorbise de mult. îl strigă. Sorescu, nemaiaşteptînd să fie concediat, cu un obsechios „salut, domnule director", Intra în minister să maî adulmece vreo ştire sau macat vreo intrigă politică. i— Bine, Teofile, ai început să ma ocoleşti — zise Pahonţu scuturîndu-î mîinile cu drag. Am şi uitat de cînd n-am mai stat de vorbă ! — Eşti cam greu de găsit de cînd te-au copleşi: ocupaţiile ! răspunse tînarul Drugeanu. Nu mai departe decît săptămîna asta ţi-am telefonat de trei ori. Acasă, fireşte... O data am vorbit cu nevastă-ta şi mi-ia făgăduit ca-ţî spune... Se vede că a uitat sau... — Mi-a spus, recunosc, dar eu am uitat să te chem, făcu Pahonţu repede. De ce nu vii la ziar, mă găseşti oricînd, dragă Teofile ! — De, Ia jurnal nu prea mi-ar fi agreabil... în sfir-şit, dacă nu se poate altfel, am sa te chem acolo... Chiar ţineam sa-ţi vorbesc nişte lucruri... în sfîrşit ai să vezi ! Dar asta abia săptămîna viitoare... întîi sa plece Corina. Peste cîteva zile e vorba să meargă la Constanţa cu maica-sa şi cu surorile cele mici... Eu nu pot sa lipsesc. Am rămas cu toată cancelaria lui Belcineanu pe cap... — Atît mai bîne, că şi pe mine m-a părăsit nevasta adineaori pentru două luni — zise Toma satisfăcut. Va să zică vii, Teofile ?... Atunci cu noroc !... Mă aşteaptă socru-tău ! 154 155 în minister nu era serviciu. Doar cîţiva funcţionari superiori, care au avut de rezolvat lucrări cu ministrul, şî Danciu, neobositul şef de cabinet. Găsi pe Danciu în conversaţie cu d-ra Nina Georgescu, blonda 5 şi inocenta ingenuă. — Iar ne întîlnim ? întrebă Pahonţu zîmbind galeş, apoi, fără să-i aştepte explicaţia, adaogă către Danciu : E cineva la domnul ministru ? — Lucrează cu un director, dar poftiţi, căci tocmai 10 a întrebat de d-voastră ! sări şeful de cabinet repezin- du-se îndată la uşa ministrului ca şi cînd ar fi vrut să ascundă astfel prezenţa artistei. Pahonţu mai aruncă totuşi o privire spre d-ra Georgescu care zîmbea şiret, clipind foarte des. 15 — Ei, bine-ai venit î zise Rotaru contînuînd a semna hîrtîile pe care î le explica un director chel şi cu ochelarii de aur. Şezi numai două minute; sîntem pe isprăvite ! Toma se trînti într-un fotoliu, picior peste picior. 20 Se uita la Rotaru cum iscălea. I se părea întinerit şl înviorat. „Dragostea face minuni !" se gîndi dînsul. „Numai eu n-am fost în stare să cunosc nici o minune !" 25 30 35 Barbu Dolinescu a fost, ca totdeauna, foarte exact şl de aceea a trebuit să aştepte mult pe Pahonţu care, uitînd de biletul vechiului prieten, a venit la redacţie abia după ora unu întovărăşit de cîţîva gazetari mai batrîni cu care se ducea să dejuneze la un restaurant cu gradină de vară. — Cînd eşti solicitant trebuie să ai răbdare, fra-te-meu, zise Dolinescu către Toma care se scuza şi se jura. Dealtfel nici nu-mi făceam iluzia că o să putem sta de vorbă imediat. Ştiu cît eşti tu de ocupat acuma. Voiam numai să luăm o întîlnire... Se întîlniră, după dorinţa lui, a treia zi după-amiază, la Pahonţu acasă unde erau mai netulburaţi ca oriunde. ^— Ei, frate Barbule, dacă o să suferi de căldură, 5 sa nu mă învinovăţeşti pe mine ! zise gazda instalîn-du-se cu dînsul în biurou. Totuşi spune cu ce să te servesc, ca să-mi încerc norocul! — Cu nimic decît cu bună prietenie! răspunse Dolinescu cu un rîs scurt. 10 — Asta totdeauna proaspătă ! rîse şi Pahonţu. Şi caldă ! O sticlă de vin era pregătită alături, într-o căldă-ruşă de aramă cu cuburi albe de gheaţă, iar pe o tavă paharele. Pe cînd afară apăsa o zăpuşeală caniculară, •5 în odaie se păstrase răcoare plăcută într-o lumină filtrată prin perdele arămii. Barbu Dolinescu, deşi vioi şi aproape vesel, ceea ce nu i se întîmpla deseori, părea mai sever ca de obicei şi în ochi avea o lucire mai calmă şi totuşi parcă mai 20 arzătoare. După cîteva minute de tatonare, întrebă iscoditor : — Tu ai auzit, frate Pahonţule, despre mişcarea noastră ? — Ce mişcare ? se miră Toma. Sper că nu e ceva... 25 — Ceva subversiv, vrei să zici ? întrerupse Dolinescu batjocoritor. Nu te speria, frate-meu ! Ştiu bine că aî devenit persoană cu răspundere şi n-aş avea cruzimea să-ţi periclitez cariera... Fii liniştit! Dealtfel eu n-am obiceiul să umblu cu lucruri tenebroase. Cred 30 că am avut puţin curaj în vîaţă... E vorba despre o mişcare de mîntuire. Fraţii de cruce ! întîia oară de cînd se cunoşteau, pe Pahonţu îl plictisea tonul batjocoritor şi aerul de superioritate cu care îi vorbea Dolinescu. Se mulţumi să răspundă mai 35 rece şi scurt ca n-a auzit nimic şi nici nu vede întru cît l-ar putea interesa pe el mişcarea. — Apoi tocmai asta e rostul întrevederii, sa te interesez sau măcar sa încerc, făcu Dolinescu obser-vînd schimbarea prietenului în glas şi înfăţişare- Am 40 crezut că ar trebui să te intereseze, dacă în declara- 156 157 10 15 20 25 HO 35 40 viile cu care ai împuiat urechile oamenilor a fost cel puţin o fărîmă sincera din sufletul tău ! — Dragă Barbule, daca îţi închipui că... — Nu, stai ! Nu te supăra încă ! strigă Dolinescu cu o voce care nu se putea şti daca glumeşte sau batjocoreşte. Am să-ţi spun lucruri mai grave, aşa că vei avea vreme destulă sa te superi, dacă ţii neapărat... Eu însă cred ca nu e nevoie, frate-meu ! Sîntem amîndoi destul de batrîni şi de hîrşiţi cu^ yîaţa^ încît să putem suporta orice adevăr în faţa, fără crîcnire. Că mi-eşti drag, n-am să-ţi mărturisesc daca în atiţia ani nu te-ai convins. Dar la temelia unei bătălii grele şi lungi, trebuie să punem adevărul şi francheţa, întregi, fără reticenţe şi ascunzişuri. O viaţă noua trebuie începută în deplină puritate... — Ai început să mă lucrezi în maxime şl sentinţe, zise Pahonţu cu un zâmbet făcut. Totuşi nu pricep absolut nimic, să ştii ! Doar că vrei sa mă copleşeşti subt povara superiorităţii tale morale... Apostolii sînt smeriţi, Barbule, nu uita, dacă ai pornit în apostolat! — Depinde de religia pe care o propovăduieşti ! ripostă cellalt. Noi propovăduim religia energiei ! Sîntem luptători nu numai cu fapta ci şi cu pumnul la nevoie 1 — De un sfert de oră faci exerciţii de energie asupra mea, dar uiţi că şi eu sînt luptător chiar daca n-am pornit nici o mişcare ?... Crezi ca încercînd să mă umileşti aî sa mă convingi maî uşor ? Dolinescu încruntă puţin din sprîncene, apoi, după o mica tăcere, urmă cu glas mai dulce : — Sînt un prost, măi frate-meu ! Ce vrei ? Mă la gura pe dinainte... Nu-s bun de politică şi nici de diplomaţie ! — Şi totuşi vrei să faci o mişcare politică ! zise 1 Toma Ironic. Te-aruncI şl tu în braţele gorilei !... într-un ceas bun, Barbule ! — Greşeşti, frate-meu ! Mişcarea noastră n-are nici o legătură cu politica voastră. — De ce a mea ? — Fiindcă eşti şi tu în ea! accentua Djalinescu, adăogînd repede cu glas schimbat : Dar stai sa te pun în curent întîi!... Crezusem că băieţii, cînd te-au vizitat la România, ţi-au pomenit despre fraţii de cruce... — Aa ! Sînt de-ai tăi băieţii ? zise Pahonţu fără 5 a-şi ascunde uimirea. — Sîntem azi o suta în toată ţara ! mărturisi Barbu Dolinescu simplu. Am putea fi maî mulţi. Nu alergam însă după mulţi, ci după buni. Cine vine între noi trebuie să fie pentru toată viaţa. Numai moartea io poate să ne despartă sau infamia! * Gruparea s-a închegat, acum vreo patru luni. Dolinescu a primit într-o după-amiază vizita lui Vasile Cumpănaşu, care-1 auzise în seara cînd au cinat la Pahonţu, şi dorea să-i prezinte pe prietenul său lo- 15 nescu A. Ion. Tinerii i-au spus că sînt sute şi mii ca dînşii, curaţi, entuziaşti, gata să-şi dea viaţa pentru înălţarea neamului. Au stat toată noaptea vorbind şi plănuind şi visînd şi în toate au avut aceleaşi păreri parcă o viaţa întreagă s-ar fi sfătuit şi ar fi căutat 20 să-şi unească gîndurile şi simţirile. Şi a doua zi s^au întîlnit din nou, au mers la biserica din cartier şî, în * Numărul neofiţilor („o suta") — între care îţi găseşte locul ţi un întîrziat mintal ca Zachi (cîtă vreme mişcarea „fraţilor" nu aleargă „după mulţi ci după buni") — ne îndreaptă gindul la grupările efemere de extremă dreapta, apărute imediat după sfîrşitul primului război mondial, cele mai multe autodizolvate prin lipsă de combatanţi sau lichidate în faşă pentru că atentau la ordinea publică. Replica personajului, ca dealtfel întregul său discurs — crispat, certat cu normele gîndirii logice, raţionale, rostic după modelul oratoriei fasciste — dobîndeste adevăratul ei sens în contextul oferit de arta inegalabilă a scriitorului care, încă dîn primele pagini ale romanului, îşi avertizase cititorii: „Dupa anii roşii de sînge şi moarte inimile clocoteau de credinţă în pacea eterna. Se rîvnea fanatic o lume nouă, pura, idilică. Vechii conducători nu mai aveau credit în opinia publica. Se constituiau partide noi cu simple devize în loc de program: «Cinste şi dreptate!» Reformatorii, salvatorii, novatorii apăreau la toate răspîntiile găsind ascultare şi aderenţi... A fost epoca de aur a demagogiei ji oamenilor de afaceri" {vezi supra, p. 31). Jurnalul scriitorului aduce, în acelaşi sens, mărturii suplimentare. (Vezi Romanul romanului, p. 436—437.) Dealtfel fragmentai ce urmează nu este altceva decît o reluare a unor idei deja formulate, fiind apoi combătute prin argumentele temeinice ale personajelor ce li se împotrivesc. 158 159 15 20 faţa preotului, pe Evanghelie, au jurat sa lupte împreună, frăţeşte, pînă la moarte pentru izbăvirea românilor. * Pe urmă au venit alţii, în fiecare zî cîte unul, cîte trei, prezentaţi şi garantaţi de cîte cel puţin doi fraţi, şi toţi au jurat la fel, pînă ce s-a împlinit suta. Sînt însa mii de simpatizanţi care aşteaptă să îngroaşe rîndurlle fraţilor de cruce. Dolinescu, fruntaşul lor, vrea să consolideze mişcarea înainte de-a merge mai departe şi de-a începe munca pe teren, — V-aţi fixat un program ? întrebă curios Pahonţu. — Nu. Programele încorsetează viaţa şi compromit mişcarea, mai ales că marii tîlhari politici au lucrat totdeauna cu program ! zise Dolinescu rece. Noi avem un crez simplu şi sfînt : un neam, o ţara, un rege... ** Si mai avem obiective de luptă vremelnica : contra polîtlcianilor, a jidanilor şi a celorlalţi tîlhari ! Pahonţu surise. Deunăzi Vasile Cumpănaşu ii spusese aceleaşi cuvinte : observa indulgent : — Astea sînt sloganuri demagogice pentru captarea mulţimilor, dragă Barbule ! — Astea sînt dogmele unei credinţe, frate-meu ! apăsă Dolinescu. Sloganurile sînt pentru cei ce umbla să înşele mulţimile. Noi nici nu ne-am apropiat încă * In contextul romanului, boiezul grupării dobîndeşie ecouri ilare. Religia „iubirii aproapelui", folosită ca pretext în fanalizarea conştiinţelor şubrede, va h înlocuita, pe nesimţite, cu credinţa oarbă a răzbunării, a terorismului împins pînă la crimă, împotriva adversarilor polilicî, a celor ce se opun procesului de fascizare a ţarii. Şi în acest caz, notaţiile din caietul de creaţie al lui L.R. ne îngăduie sa-i definim opiniile. Fără sa prevadă toate implicaţiile evoluţiei monstruoase a mişcării extremiste de dreapta, prezentată de el în formele ei iniţiale, scriitorul condamna crima politica, exprimmdu-şl nădejdea ca „nimeni nu^s-ar gîndi Ia astfel de fapte, la suprimarea adversarului sau trădătorului. Nu ne facem judecată în proprie cauză" (cf. Arh. L.R„ ! ms. 3 a, f. 120). Evenimentele ce vor urma îl vor f'ice să vadă în apostolii „noii credinţe" pe duşmanii de moarte ai propriului său neam, proorocindu-le sfîrşitul (vezi capitolul Ro-nunul romantlul, p. 438—439). ** „Crezul" adaptează lozinca patronilor spirituali hitlerişu : „Ein Voîk, ein Reich, ein Fuehrer". Răspunsul ce urmează subliniază caracterul întregului discurs, bazat pe ,sloganuri demagogice", preluate din acelaşi arsenal al propagandei nazi^e. 160 10 15 20 25 de ele, * iar cînd vom merge în mijlocul poporului, nu-i vom Jagadui nimic, ci îl vom învăţa să muncească şl sa lupte. Potiticianu pot să discute, să critice şî sa-şi schimbe programele şi doctrinele şi sloganurile după cum bate vuitul. Ei nu cred adevărat în nimic Credinţa noastră nu admite critică şi nici discuţie. Unde începe discuţia, încetează credinţa şi mai ales puterea ei. Credinţa discutată nu mai poate muta munţii din loc. Iar noi vrem şi mai mult: sa înnoim sufletul neamului, să-1 smulgem din mlaştina în care l-au scufundat polîticianii cu programe şi doctrine, să netezim calea unui viitor demn de originea lui ! — Frumos, dragă Barbule ! spuse Pahonţu sceptic. Si partidele pornesc la fel, toate, cu elan şi cu idealism, Iar pe urmă se izbesc de realitate şi... — Fireşte, recunosc, pînă acum toate îndoielile tale sînt admisibile ! relua Dolinescu. N-am făcut încă nimic. Doar ne-am strîns şî abîa o mînă de oameni. N-avem pretenţie c-am descoperit America. Nu venim cu îngîmfări de originalitate. Ce vrem noi, vrea toata lumea... Pînă azi avem o singură superioritate, categorică : toţi, absolut toţi sîntem oameni cinstiţi şi dezinteresaţi ! ** — Asta înseamnă că membrii celorlalte mişcări sau grupuri sau partide sînt necinstiţi şi interesaţi, toţi în bloc ! zîmbl Toma batjocoritor. Ar fi pentru neamul românesc prea trist daca ar fi adevărat! — Raţionamentul tău e jidovesc, replică Dolinescu aspru. Tu ai înţeles prea bine ce am spus. Nu mai insist... Dealtfel vorba multa e a voastră care aveţi oroare de faptă. Noi vrem sa vorbim numai prin fapte. S-a zis că pentru a cîştiga un popor trebuie să-1 îmbeţi cu vorbe multe. De aceea belşugul de oratori * Din nou, ideea Izolării „grupării" de mase (strecurată, cu abilitate, in vorbirea stereotipă a lui Dolinescu) sugerează proporţiile reale, caracterul nepopular al celor care, în carte, se auto-p toc lamă mintuitori ai neamului. ** Vezi în Romanul romanului notaţiile cu privire la adevăratele intenţii ale grupării fasciste, caracterizată de L.R. drept „bandă duşmana pusă să jefuiască si sa stoarcă ţaţa în folosul lor propriu" (hifra, p. 439). 161 în politica. Noi suprimăm oratoria. Discutăm în comenzi, ca Ia armată... Am făcut un decalog în care am cuprins toate datoriile unui frate dc cruce. Numai datorii, vezi, nu drepturi. Noi servim fără plată, 5 pentru mulţumirea conştiinţei noastre. Dacă neamul va profita, asta va fi răsplata noastră... Cu toate ca avea mare poftă sa-1 şicaneze, mai ales că multe din ce spunea erau gînduri risipite chiar de el odinioară, reduse însă la o simplitate primară, încît 10 se ţineau în picioare numai prin focul sacru şi credinţa fanatică a vorbitorului, Pahonţu tăcu şi—1 ascultă liniştit, fără sa-i mai întrerupă deloc, pînă ce Dolinescu, după vreun ceas, îşî dădu seama şi se opri : — Adineaori ma lăudam cu zgîrcenia noastră ver-15 bală, şi iacă, nu mai sfîrşesc cu explicaţiile şi motivările... E numai ca să afli tot dintr-odată, să nu mai revenim cu lămuriri... Te-am pus în curent cu toate amănuntele de azi şi de mîine, să ne cunoşti complect !* Pahonţu bănuia că i se va propune să adere şi el 20 la mişoare şî se gîndea în ce fel sa refuze, nedorind să ajungă în subordinea lui Dolinescu. în sfîrşit zise : — Am ascultat şi m-am lămurit, dragă Barbule. Şi tot nu pricep ce vrei de la mine ?... Daca e vorba de adeziunea mea... 25 — Nu, deloc ! îl opri Dolinescu scurt. Ştiu că n-ai primi... Nu te preface că protestezi. E inutil. Ştiu şî te înţeleg. Dar nici noi nu te-am primi, chiar dacă ai dori. Vezi cît de franc sînt ? Cum nu vom primi niciodată nici un politician, fiindcă politicianul nu poate 30 fi, organic şi biologic, sincer şi statornic, mai ales cînd e şi Intelectual. Politicianul, ca şi intelectualul, e gata oricînd să trădeze. La noi însă trădarea se pedepseşte. Crincen. Noi nu ne jucăm de-a oportunismul... Ei bine, tu eşti azi cu trup şi suflet dincolo. Ai început 35 o ascensiune fericită. Mîine-poimîine o să ajungi cine * Caracterizarea ideilor susţinute de Dolinescu („gînduri risipite chiar de el odinioară, redute însă la o simplitate primară"1) este în deplină concordanţă cu profilul .„fraţilor" din episoadele anterioare, cu „limbajul lor eroic-bombastic" (cf. supra, p. 140), cu identitatea sociala şi psihică a personajului în cauză (vezi studiul introductiv, p. XXXIV). 162 ştîe ce, poate ministru. Cum să renunţi tu la ceea ce a fost totdeauna adevăratul tău ideal ? Tu nu poţi aştepta venirea lumii noi unde să-ţi iei locul ce ţi se cuvine. Eşti flămînd de-a te ridica în lumea asta care 5 oferă mai multe satisfacţii decît cea pe care vrem noi s-o realizam. — Am dobîndit ceva fără merite şi fără muncă ? se ridică Pahonţu deodată cu o mîndrie jicnită. De ce ţi s-ar părea curios ca am obţinut o situaţie pe care io alţii, infinit inferiori mie, o cîştigă fără nici o muncă şi fără merite ? Pentru că viu de la ţară, sărac şi fără alt sprijin decît talentul dăruit de Dumnezeu şi truda zilnică de a-mi îmbogăţi creierul şi sufletul ? Oare tu însuţi meriţi mai mult situaţia pe care o ai decît eu 15 pe a mea ? Daca eu, prin talent şi străduinţă, dobîn-desc o situaţie, sînt arivist, iar dacă o dobîndeşti tu, nu eşti arivist, pentru că te-ai născut la oraş, într-o familie bogată, cu nume cunoscut, şl ţi se cuvine locul de conducător, indiferent dacă ai mai puţin talent şl mun- 20 ceşti mai puţin ca mine sau deloc ? — Sînt de acord cu ţine, frate Pahonţule ! rîse Dolinescu ca sa-i potolească. Nu ţin deloc să ne comparăm. Recunosc că eşti superior, ca al diplome multe şi strălucite, că aî cunoştinţe multe şî mari, ca ai un talent 25 deosebit... Dar ştii, că doar ţi-am spus de cînd ne-am cunoscut, pe front, tu vrei să dobîndeşti locul ce ţl se cuvine... cu orice preţ. înţelegi ? Faci concesii de convingeri, dacă o convingere devine un obstacol în calea ascensiunii. în ce ai crezut ieri, nu mai crezi :,o azi, precum în ce crezi azi, nu vei mai crede mîine. De fapt nu crezi în nimic... Uite, asta e singura bubiţa, frate-meu ! Eşti cinstit şi dezinteresat în cele materiale, dar elastic în moralitatea interioară, oricît de moral arăţi pe dinafară... Ei, acuma ţi-am spus tot, poţi sa-mi 35 tai capul ! Nu pot să înghit ceea ce sînt convins că e adevărul ! Chiar cînd sînt solicitator, ca acuma ! Pahonţu începuse a se plimba prin biurou, cu mîinile împreunate la spate, cu bărbia întinsă şi ridicata, cu ochii pe sus şi pe toată figura cu un suris dispre- •fij ţuîtor. Se opri în faţa prietenului, cu picioarele răsfrînte şi vorbi dîrz, hîrîlt : 163 — Lasă, mă Barbule, că noi cunoaştem intransigentele morale şi mai ales la ce servesc ! Cînd ai la spate siguranţa materială poţi să ai toate intransigentele. Să pofteşti însă sa fii intransigent cînd a doua zi n-ai 5 unde să dormi şi cu ce să-ţi potoleşti foamea !... — Ascultă, frate Pahonţule, voi să-1 întrerupă Dolinescu, dar fără să reuşească. — De peste douăzeci de ani gust amărăciunea asta, continuă Toma. De cînd am ajuns între boieri... Şi io nici azi n-am scăpat de ea şi voi simţi-o pînă voi muri. Moralmente nu m-aţi considerat egalul vostru niciodată. O discriminare a stăruit mereu care a răbufnit, cînd dispreţuitor, cînd ameninţător, cînd mai discret, de cîte ori n-a fost altă armă mai eficace sa 15 mă combată. Vor trebui să treacă generaţii pînă ce urmaşii mei vor dobîndi în sfîrşit egalitatea morală, reală, definitivă... Dar nu voi capitula, Barbule ! Voi rămîne deasupra şi voi birui! Nu-mi pasa de surî şurile tale şi ale altora ! Prefer sa fiu învingător temut, 20 decît învins compătimit ! Eu am intransigentele mele cînd şî unde trebuie!... Linia de viaţă şi de luptă mi-o croiesc singur ! Sînt sincer cu mine însumi în fiece moment şi asta-mi ajunge ! Sînt consecvent pe linia mea care, fii liniştit, merge tot înainte!... Ai venit 25 să-mî ceri un concurs, cel puţin aşa spuneai, şi ai socotit bine şi prieteneşte să-mi spui în prealabil nişte adevăruri de-ale tale care să-mi aducă aminte că-mî lipseşte egalitatea complectă cu tine, care să-mi sugereze o inferioritate, morală, zici tu, pentru ca astfel 38 concursul meu să fie o obligaţie pentru mine, nu o favoare pentru tine, iar ţie să nu-ţi incumbe nici o obligaţie, ci numai drepturi... Adică relaţii de subordine, ca, Ia nevoie, oricînd sa te poţi lepăda de mine fără urmă de remuşcare, ba chiar cu satisfacţia ca tu 35 ai fost generos acceptînd serviciile mele... Te înşeli însă dacă-ţi închipui că simt sau primesc inferioritatea morala pe care vrei să mi-o impui. Dimpotrivă. Barbule î Cu totul dimpotrivă ! Barbu Dolinescu tăcea. Se uita la prietenul său cu 40 o curiozitate nouă, parca l-ar fi văzut întîia oară. în sine recunoştea că într-adevăr nu 1-a considerat nicî- 10 15 20 35 40 odată egal moral, dar, fireşte, fără nici o legătură cu originea lui ţărăneasca. I se părea puţin ridicol că Pahonţu poate să-şi motiveze astfel toate cotiturile morale pe care le săvîrşeşte şi pe care el însuşi le simte ca atare... Totuşi nu voia acuma să continue o controversă inutilă. Era sigur că, deşi părea mîhnit, Pahonţu, inteligent şi abil cum e, va înţelege pînă la urma că, afară de obişnuita ironie, n-a fost nici o intenţie speciala de jicnire în vorbele lui... De aceea după o tăcere apăsată oaspele reveni mai domol: — Te-am lăsat să te răcoreşti, măi frate-meu, şi nici nu mai vreau sa răsound acuma la prostiile ce mi le-ai servit, chiar daca le-ai botezat adevăruri... Ar trebui să stăm aici pînă mîine şi... tu ai alte treburi ! Uite ce doresc de la tine... Frăţeşte ! Voia, pentru orice eventualitate, sprijinul ziarului România pe seama mişcării fraţilor de cruce. Nu-Î cerea să adopte linia lor generală, dar să-i ocrotească subt forma care îi va conveni. — îţi cer, în fond, măi frate-meu, să ne simpatizezi niţel ! strigă Dolinescu. Atît! Cred că nu e prea mult ?... Ti-am spus ca nu vreau să-ţi încurc deloc socotelile... — Şi tu crezi că, dacă nu-mi cereai, n-aş fi sprijinit mişcarea care, de fapt, întrebuinţează mai muk sau mai puţin chiar ideile mele ? zise batjocoritor Pahonţu. — Ba da, cred că da ! recunoscu prietenul. Totuşi ţineam să am şî asigurarea ta directă. Asta înseamnă un mic angajament, oricît de platonic ! — Adică îţi închipui că aşa mă legi pentru eternitate ? rîse Toma. Eşti naiv, draşă Barbule! Dealtfel tu nu eşti singurul care face o mişcare, ştii, sper ? E o mica epidemie de mişcări d-astea. Pare că au devenit o modă... Ia seama să nu încăpeţi pe mîna vreunui politician abil care să... — N-ai frică, frate-meu ! murmură Dolinescu fără sa clintească. Eu nu mă abat de pe drumul drept! Pentru nimic în lume! Noi am jurat, frate Pahonţule ! Şi jurămîntul e sfînt! Noi vom muri, dar nu ne vom abate, să ştii ! 164 165 30 15 20 25 30 — Bine, treaba voastră ! făcu Pahonţu. în orice caz eu simpatizez cu voi fiindcă trebuie să-mi simpatizez ideile mele proprii, nu ? Aşa că... — Vorba filosofului : bate-ma, dar ascultă-mă ! Ba-te-mă, dar ajută-mă ! zise Dolinescu cu încăpăţânare. Mi-e imposibil să linguşesc. Nu doresc nimic pentru mine sau pentru ceilalţi camarazi !... Numai pentru mişcare !... Şi nu publicitate, nu reclamă, nu cununi de vorbe goale. Simpla simpatie ! — Ba eu contez pe băieţi să-mi scrie cîte ceva ! Le-am şi spus cînd m-au vizitat, fara să ştiu ca... Fireşte, îmî rezerv dreptul de cenzură ! adaogă Pahonţu. — Eşti doar stăpîn în casa ta, frate-meu i strigă Dolinescu. în vremile astea de atotputernicie a presei, cînd pornim la un război crîncen şi lung, trebuie să avem o acoperire a spatelor cît de cît, mai ales ca duşmănii vom avea destule... Insist mereu, dragă Pahonţule, ca să nu mă înţelegi greşit, fiindcă ma exprim aşa de prost şî n-aş vrea să rămîie în tine bănuiala că umblu sa abuzez de prietenia şi puterea ta... — Fii sîgur, Barbule, că sînt mult mai puţin bănuitor de cît vad ca-ţi închipui ! — Atunci contez pe tine frate-meu ? întreba Dolinescu aproape solemn. Am cuvîntul tau ? Pahonţu, impresionat de tonul lui, avu o şovăire, parca i-ar fi fost frică de o cursa. Dar imediat îşi reveni şi răspunse uşor, cu o fluturare de suris : — Nu prea are rost, dar dacă ţii neapărat, iacă, ai cuvîntul meu !... Pînă la urmă te pomeneşti că totuşi mă înrolezi şi pe mine în mişcare ! — Pîna Ia urmă toată ţara va fi în mişcare ! şopti Dolinescu cu o strălucire pătimaşă. Cred asta precum cred în Dumnezeu ! * * în viaţa reala nu va trece mult timp ţi „arhanghelii" vor dispare din arena istoriei ca ucigaşi de rmd. în întunecatele zile ale rebeliunii din ian. 1941 — apogeu al terorismului legionar — „toată ţara" îi va condamna ca pe cei mai invederaţi duşmani ai poporului. Numeroase înseninări cu caracter jurnalier, datate de L.R. în zilele masacrelor legionare, sînt revelatoare pentru atitudinea sa demotratica, reprimarea asasinilor provocîn-dn i o deplină satisfacţie. (Vezi Romanul romanului, p. 440.) Tăcură un răstimp, fiecare urmărind parcă o fră-mîntare care, fără cuvinte, plutea totuşi în aer ca o pînză nevăzuta, tulburătoare şi chinuitoare de suflete. 5 Apoi se uitară unul la altul uimiţi ca şi cînd s-ar fi văzut întîia oară. Toma era acuma obsedat de gîndul că trebuie să-şi trăiască viaţa, ceea ce însemna că trebuie să dobîn- 10 dească experienţa iubirii. îşi dădea seama că obsesia aceasta e numai o poftă de a răzbuna umilinţa suferită deunăzi la Belcineanu. Recunoaşterea nu făcea însă decît sa-I întărite... I se părea că, mal mult decît toate îndeletnicirile spirituale, jocul iubirii este ceea ce deo- 15 sebeşte pe om de animal şi dă un preţ vieţii. El şi-a refulat pornirile de viaţa din sfială organică adusă de la ţară, avînd sîmţămîntul că lui, băiat sărac şi de origine umilă, nu i se cuvin plăcerile rezervate celorlalţi. 20 într-o saptămînă însă obişnuitele amoruri pe apucate îl dezgustară încît era gata sa renunţe la experienţa, îşi zicea cu scîrbă ca asemenea contacte, cu femei de care nu te apropie decît o iritaţte fiziologică, n-au nimic a face cu iubirea, o dezonorează şi o ter- 25 felesc... într-o seară senatorul Ştefan Macoveiu, prieten proaspăt, după o vizită lungă la redacţie (i-a povestit o serie de cancanuri şi mîncături în legătură cu iminenta remaniere a guvernului), l-a poftit să cineze împreună, -;o iar pe urma, cu aceeaşi stăruinţă, l-a dus Ia im teatru de vară să vază o revistă foarte aplaudata. Pahonţu nu frecventa decît rareori asemenea spectacole, socotindu-le inferioare pentru un Intelectual ca dînsul. Dar de cînd a devenit client al unor petreceri mult mai '5 puţin pretenţioase, s-ar fi crezut ridicol să refuze, pe de o parte că n-avea nimic mai bun, pe de alta că se întîlnise de două ori cu senatorul într-un cabaret cu o faimă dubioasă. 166 167 _ Senatorul^ avea rezervată o loje lîngă scenă. Mărturisi cu o mică mîndrie că vine în fiecare seară, şr pen- * tru că familia i-e plecata la băi, dar şl pentru că are 1 o admiraţie veche pentru vedeta trupei, o fiinţă deli- | cioasa şi foarte inteligenta. — Ştiu că voi ăştia, scriitorii, nu faceţi caz de arta asta minora — şopti Macoveiu, căci spectacolul începuse — totuşi te rog să fii obiectiv şi sa-mi spui dacă n-am dreptate!... Fii atent, în tabloul următor îşi face apariţia ! Pahonţu cunoştea vedeta, cam trecută dar încă plină de temperament mai ales pentru un senator îndrăgostit, îi spuse cîteva cuvinte convenţionale ; Macoveiu exclamă fericit: — Nu-i aşa ?... Ce-ţi spuneam Are să-î facă o bucurie imensa cînd va afla că ţi-a plăcut... Dacă vrei s-o cunoşti, te prezint în antract... Ştii, artiştii au o sensibilitate extraordinară... Iar faţă de celelalte ar fi o distincţie... Mai ales că gazeta ta n-a prea fost drăguţă cu ea... Mi s-a şi plîns, sărăcuţa... Dar dacă i-ai spune doua vorbe, cum ştii tu... Toma înţelegea acuma rostul vizitei şî a mesei senatorului. Schimbă vorba ca să evite răspunsul la invitaţia pe scenă. Dealtfel făcuse o descoperire care-l interesa mai mult : o steluţă foarte tînăra, cu picioare impecabile, sinii rotunzi şi o figură drăgălaşă cu un năsuc obraznic şi nişte ochi parca puţin adormiţi care priveau mereu departe... Deschise programul să vază cum se numeşte. Senatorul îi sări prompt în ajutor : să nu mai caute, îi da el toate explicaţiile, că el e aici ca acasă... — Aa ! Tatiana Popescu... Da, da ! îl lamuri senatorul expert. Drăguţa fată ! Are o poveste întreagă... E nouă de tot... A descoperit-o astă-iarnă directorul, întîmplător, ca de meserie e studentă la Drept... Prietena mea e foarte intimă cu ea şi a ajutat-o mult... Dacă vrei s-o cunoşti, în antract... Sau mai bine ştii ce, draga Pahonţule ? Hai s-o facem lata !... După spectacol tocmai planuisem să mergem tustrei, adică eu cu ele, la o grădină, să mănînce ceva, căci ele nu 20 gustă nimic înainte de spectacol, ştii, cum sînt artiştii... Dacă-ţi face plăcere, vino cu noi! — Lasă... vedem mai tîrziu, zise Pahonţu, ferin-du-se. Deocamdată venim dc la masă şî parcă nici să 5 aud nu-mi place de mîncare. — Adevărat bată-te să te bată ! rîse Macoveiu sigur în sine că are să meargă şi gîndindu-se cum să facă să poftească din vreme pe Tatiana, ca nu cumva sa se angajeze în altă parte tocmai astă-seară şi să-1 dea de iO minciună. Pahonţu îşi concentra atenţia asupra tinerei stele şi-i plăcea din oe în ce mai mult. Totuşi nu voia să meargă pe scenă tocmai fiindcă România a fost foarte severa cu spectacolul, cum era dealtfel cu toate aceste 15 arte ieftine care se adresează numai simţurilor şi caută să se confunde cu arta adevărată. Ca să scape de insistenţele senatorului, minţi ca în antract trebuie sa se repează pînă la redacţie. Bucuros că astfel are şi el posibilitatea să aranjeze perfect tot, Macoveiu îl conjură să se întoarcă repede, să nu rămîie caraghios faţa de nişte femei în definitiv foarte distinse şi talentate... — Uite, dragă directore, tu stai cu ele în fund, iar eu trec lîngă şofer ! zise senatorul ca un maestru de ceremonii, la sfîrşitul reprezentaţiei, poftindu-şi Invitaţii în automobilul propriu, ultimul model, cu aparat de radio care cînta în surdina muzică languroasa ca o continuare discretă a spectacolului. Pînă ajungem puteţi sa discutaţi teatru şi artă şi de toate... Pentru rest va rog să aveţi încredere în experienţa mea l între cele două artiste, Pahonţu murmură cîteva complimente şi înghiţi o avalanşa de reproşuri din partea vedetei care tuna şi fulgera împotriva criticului de Ia România care a îndrăznit sa o întrebe de vîrstă şi^să facă aluzie Ia declinul ei artistic. Pahonţu se apără cum putu de clocotele de revoltă ale vedetei, pe care însă nu izbuti să le potolească nici la restaurantul de la Otopeni, răbufnind din cînd în cînd ca o ţîşnire de aburi dintr-un cazan subt mare presiune. La sfîrşît, ca sa nu rămîie Pahonţu cu o impresie urîtă, senatorul avu abilitatea sa-i propuie să conducă acasă pe Ta- 169 25 30 35 tiana. Vedeta însăşi, în clipa despărţirii, îi dărui un surîs graţios, zicînd : — Şi ştii, sans rancune /... Eu spun adevărul în faţă, nu ca altele... Adevărul nu poate să supere pe un om 5 inteligent! — Mai e vorbă ? sări Macoveiu împăciuitor. Ce are a face o discuţie de arta ? Pahonţu răsuflă cînd se găsi numai cu Tatiana într-o maşină de piaţă. Aproape că nici nu-i putuse vorbi 10 din pricina lamentaţiilor celeilalte. — Procletă e mămiţica asta ! zise dînsul. Aşa face şi cu camaradele ? — Baremi cu mine se poartă oribil ! răspunse artista repede. Din pricina ei nici directorul şi nici autorii 15 nu îndrăznesc să-mi dea rolurile care mi s-ar cuveni, ca să n-o eclipsez ! — Iar eu nici n-am putut să mă uit mal bine în ochii d-tale !... Şi doar numai pentru d-ta am venit! Vorbind încercă să-şi treacă braţul pe după mijlocul 20 ei. Tatiana avu o mică înfiorare, îi respinse uşor mîna şi se retrase mai încolo, ciripind drăgălaş : — Ai fost foarte drăguţ, dar acuma eşti prea grăbit !... De ce nu rămîî drăguţ pînă la capăt ? Toma nu insistă, li plăcea glasul ei ca un clopoţel 25 şî toată mlădierea ei tinerească. Murmură : — Bine, dar d-ta eşti prea ispititoare. Trebuie să mă lupt cu mine însumi ca să... Tatiana se apropie deodată şi-i şopti la ureche : — Cu atît mi-eşti mai simpatic ! 30 — Atunci ştii ce ? făcu tot în şoaptă şi Toma cu-prinzîndu-i talia cu amîndouă braţele. Vino mîine seara, după spectacol, să mîncăim împreuna undeva, singuri fără mămiţica, să vorbim în tihnă despre toate... Vrei ? (Tatiana dădu uşor din cap, clipind din ochi 35 şi privindu-1.) Te aştept într-o maşină, la ieşirea artiştilor, da ? (Tatiana repetă gestul.) Ne-am înţeles ? Fata răspunse cu aceeaşi clipire din ochi şi cu un „da" fără glas, numai din buze. Pahonţu, ţlnînd-o în braţe, vru sa-î sărute buzele, dar ea întoarse capul încît 40 gura ei ajunse la urechile luî susurînd : — Nu, te rog... Lasă-ma... Ne vede şoferul... Pînă a doua seară Pahonţu avu iarăşi nerăbdarea supărătoare de odinioară, cînd se pregătea pentru vizita de la Belcineanu. îşi zicea că exagerează proporţiile unei mici aventuri, dar alt glas îi spunea că fetiţa asta 5 avea un farmec superior femeilor de dragoste cu toate că nu-şi putea lăhnuri anume ce fel de farmec... Seara, la redacţie, Titu Herdelea i-a cerut sa-şi rezerve timp ca să poată discuta mai serios despre România ; să nu se îmbete cu iluzii false, căci ziarul io e foarte tînar şi încă şubred ; trebuie să găsească lucruri care să menţină treaz interesul cititorilor. — Bine, bătrîne, se poate să-mi strici aşa seara asta ? zise Toma mohorît. Nu puteai să-mi spui mîine lucrurile astea ? 15 — De-aproape o lună, de cînd s-a închis Parlamentul, îţi spun mereu şi mă amîi mereu, răspunse Herdelea. Te-ai apucat de prostii, draga directore, şi pentru ele îţi neglijezi viitorul ! Căci România e viitorul tau, nu alea ! 20 Pahonţu îşi recapătă veselia îndată ce simţi pe Tatiana alături, în maşina care gonea spre Şosea. într-un cabinet particular apoi, în timpul mesei, îi asculta povestea vieţii cu inevitabila greşeală şi cu asigurarea că încă n-a iubit pe nimeni cu adevărat. El vorbi^puţin. 25 O lasă înadins să spuie ce-i place şî o privea, fără atenţie la cuvinte, amănunţind-o însă necontenit parc-ar fi vrut să descopere într-însa o taină. Tîrziu, cînd pe masă nu mal erau decît ceştile de cafea goale şi păhăruţele de lichior cu sticla burtoasă alături, cînd ei doi 30 şedeau pe sofaua fatală, iar guriţa ei continua şi nu mai sfîrşea micile bîrfeli de culise, lui Pahonţu i se păru deodată că lîngă el se află altcineva, descoperind o asemănare care începea să lămurească atracţia stranie ce-o exercita asupra lui fetiţa asta pînă ieri nevăzuta ■•5 ^ necunoscută. Se ridică şi, subt pretext că-şl toarnă un lichior, trecu în cealaltă parte a mesei ca s-o examineze mai bine. Tatiana se simţea admirată şi, cu ochii întredeschişi, îl mîngăia cu privirea cea mai languroasă care ştia cît o avantajează. ■io „Nu, nu, e o simplă închipuire !" se gîndi Toma cu o decepţie involuntară. „Cît sînt de neghiob !" 170 171 Se cutremură parcă s-ar fi scuturat de un sentimentalism ridicol. Dădu peste cap lichiorul. Apoi, apro-piindu-se şi aşezîndu-se iar lîngă ea, o întrerupse: — Bine, dar tu ştii ca mi-eşti dragă, Tatiana mică ? — Cît ? se răsfăţa deodată şi ea, parc-ar fi aşteptat de mult să ajungă aci. — Uite-atît ^ făcu Toma cuprinzînd-o şi sărutînd-o. ;| ^ Tatiana se lăsă cu ochii închişi pînă ce se pomeni ;f răsturnată pe sofa subt dînsul. Uimită o clipă şi pen- î tru a nu ceda fără rezistenţă, începu să-1 lovească cu | pumnii în faţă şi în piept, strigînd din ce în ce mai moale : — Nu vreau !... Dă-mi drumulNu !... Ce faci ?... Mă doare !... Ţip !... Bădăranule !... Nuu !.,. în aceeaşi noapte, ajuns acasă foarte tîrziu, şi ne-putînd totuşi adormi, Pahonţu îşi reaminti cu toate amănuntele, jcena din cabinetul particular. Toate îl aţîţau şi-i răsuceau necontenit nervii. Parcă posesiunea, în loc să-i potolească interesul pentru mica Tatiana, mai mult i-a aprins poftele încît, numai după cîteva ore, o poftea iarăşi mai năvalnic. îşi recapitula | rece, ca un martor străin, întîmplarea şi-şi zicea că 5 farmecele ei trupeşti şi nici cele mintale nu sînt mai ispititoare ca ale atîtor alte femei. împotrivirea năbădăioasă încheiată cu mîcul leşin pasional, iar pe urmă, în automobil, plînsul cu sughiţuri şi imputarea că i-a sfîşiat rochiţa şi a brutalizat-o, le scria în rubrica trucurilor menite să-i crească valoarea amoroasa şi să-i demonstreze temperamentul focos. în ciuda tuturor artificiilor, nu resimţea totuşi sila pe care i-o lăsa în urmă de obicei contactul cu femeile întîmplatoare şi, dacă nu i-ar fi fost ruşine, s-ar fi dus în zorii zilei la ca acasă, în apartamentul ce-1 avea într-un block-haus de pe bulevard. «Totuşi nu seamănă l" se gîndi iar, avînd impresia 1 că pîngăreşte stăruind mereu să găsească o asemănare. Se întinse în patul larg, cu ochii în tavan, cu gîndurile tulburi. Pe mescioara de noapte un bec lăptos \ vărsa o lumină opacă ale cărei valuri molatece îngră- | mădeau umbrele prin colţurile dormitorului ca nişte dihănii amorţite, urzind o atmosferă între somn şi trezie, în gîndurile lui se încurcau aimintiri de femei într-o frămîntare caleîdoscopică, un film alcătuit din crîmpeie decupate alandala din zeci de filme diferite, 5 rulînd vertiginos încît tablourile se estompau şi din multitudinea de figuri numai ochiî păreau vii şî-şi contopeau privirile într-una singură, languroasă, distanta, .puţin rece şi dispreţuitoare şi totuşi cu o chemare nespus de dulce, răscolindu-I inima pînă în străfundurile 10 tainelor ei... Subt vraja acestei priviri simţea cum i se alină neliniştea, cum i se coboară somnul pe pleoape şi cum în conştiinţa gata sa adoarmă se desluşea limpede că îî place mult mica Tatiana nuimai pentru ca uneori din ochii ei izvoreşte aceeaşi privire stranie 15 care de un răstimp i se împleteşte în pînza destinului ca un fir de aur curat... Se sculă tîrziu dar cu o bucurie în suflet. După-amiazi se va întîlni iar cu Tatiana. Şi mîine, şi mereu, pînă se va sătura. 20 „Slavă Domnului!" îşi zise încrezător. „De-acuma am scăpat de o obsesie care-mi ameninţa viitorul !..." D-na Niculina Herdelea se găsea într-o crîncenă dilema din pricina soţului ei care nu putea să pjece din 23 Bucureşti în vara aceasta, fiind obligat să rămîie la România, dealtfel ca toţi ceilalţi colaboratori, pentru a nu lasă să lîncezească tînăra gazetă în lunile moarte cînd evenimentele interesante mai mult trebuiau create decît erau date... De la 15 iulie la 15 august, Niculina 30 petrecea, cu bărbatul şi băiatul, oriunde afară de_ Bucureşti. Ar fi rămas cu Titu, dar băiatul nu admitea să se prăjească pe asfalturile Capitalei, mai ales că îşi luase în sfîrşit bacalaureatul şi merita să se distreze puţin. Să-l lase să plece singur, era imposibil : mare 35 ştrengar de la Dumnezeu, Zachi ar fi fost în stare^să facă cine ştie ce năzbîtii. Dar şi^Titu, dacă rămîne singur în Bucureşti, poate s-o facă^de ruşine cu cine ştie ce matracuce, cum se auzea că face şi Pahonţu, că şi lui îi joaca ochii după toate femeile... Pînă la » urma a trebuit să-şi sacrifice gelozia pe altarul dra- | gostei pentru Zachi, luînd însă jurămînt soţului ca va fi cuminte şi va mînca numai acasă Ia amiazi şi seara, ca să fie sigură măcar cît de cît. Pentru mai mare control a făgăduit un bacşiş bun bucătăresei daca va observa cinstit tot ce se întîmplă în lipsa ei... Titu Herdelea avea destule griji ca să nu-i mai ardă de prostiile ce i le imputa consoarta. Părăsind un loc sigur la un ziar vechi pentru altul mai bun dar mai problematic în ce priveşte viitorul, şi-a luat implicit sarcina de-a consolida România ca să trăiască şi să prospere. Altfel cel dintîi şi mai lovit ar fi fost el însuşi... Profitînd de lipsa Niculinei, îşi consacra tot timpul redacţiei, antrenând şi pe Pahonţu care n-a întârziat să-i mărturisească micul amor cu Tatiana şi chiar să i-o prezinte. Dealtminteri Pahonţu nu se mai jena şi nici nu se ascundea. Tatiana venea la redacţie şl—1 lua. Dejunau aproape mereu împreună. — Cîtă vreme nu-ţi încurca rosturile normale, fii sănătos ! îi zise Herdelea. Numai să nu afle Virginia ! Ar suferi prea mult... Şi ar fi păcat! Pahonţu nici nu se prea gîndea la ea. Primise citeva scrisori şi răspunsese ici-colo, sobru, grăbit — toate acestea erau ceva maşinal, comun, natural, ca răsăritul soarelui în fiecare zi sau ca apa care curge la vale. Legătura lui cu Tatiana era pe un plan complect diferit, într-un compartiment special... — Acuma abia îmi dau seama ca n-am fost întreg fiindcă mi-a lipsit iubirea din viaţa ! spuse într-o zi lui Herdelea care iar îi adusese aminte de Virginia. Nu iubirea făcătoare de familie şi de copii, ci cealaltă, care fecondeaza elanurile şi oţeleşte nervii pentru luptă ! Iubirea asta a creat civilizaţia, creează tot! Ea inspiră invenţiile savanţilor, victoriile marilor generali, marile combinaţii ale oamenilor de stat, suprema încordare a campionilor... tot ce e mare şi frumos în lume ! Ea, iubirea asta, nu cea înregistrată la ofiţerul stării civile ! Herdelea, fără să vrea să-i facă morala, cum nu făcea nimănui, încerca să-i păstreze în suflet pe Vir- ginia faţă de care se simţea într-un fel responsabil şi pentru ca a fost la nunta lor, dar şi dintr-o afecţiune mare pentru firea ei blîndă şi îngăduitoare. — Singura eî vină este ca n-a ştiut să te facă ge-5 los ! zise Titu. Dacă ar fi fost stricată şi ar fî cochetat sau chiar te-ar fi înşelat cu alţii, ai alerga după ea ca şi odinioară la Alba Iulia ! — Da, da... Se poate ! răspunse Pahonţu cu alt glas, aproape plictisit. Dar mai bine să-ţi spun ceva !0 mai interesant, bătrîne ! Ştii ca decretul de remaniere e întocmit gata ? — Aud de cîteva zile, dar nu iese nimic... Remanierea îi interesa întîi pentru Rotaru şi apoi, poate mai mult, fiindcă pregăteau, drept o lovitura pe 15 timpul verii o campanie mare împotriva unor personagii din apropierea guvernului, amestecate în nişte afaceri destul de încurcate care ofereau admirabil material de scandal politic. Pe Rotaru îl informase de mult şi erau înţeleşi ca, la nevoie, se va supăra puţin pe 20 Pahonţu şi va rupe relaţiile cu România. Fireşte, dacă i se va da portofoliul justiţiei, de mult rîvnit... într-adevăr într-o seară ziarele primiră un comunicat ca remanierea s-a făcut, iar presa oficioasa a doua zi proslăvi soliditatea guvernului şi dovada de încre- 25 clere nelimitată ce i-a acordat-o suveranul şi care îi asigură o lungă activitate rodnică şi calma. De fapt nu se făcuse decît un schimb de roluri între miniştrii actuali : unii fără portofoliu treceau în locul celor ce au avut portofolii şl care deveneau la rîndul lor sim- 30 pli miniştri de stat, apoi alţi doi-trei schimbară departamentele între el... Aceasta era abilitatea şefului guvernului. Orice alta modificare ar fi zdruncinat echilibrul cît era între cele trei partiduţe şi ar fi ameninţat situaţia guvernului. S-ar fi deschis pofte şi com- 35 petiţii, s-ar fi provocat nemulţumiri înzecite faţă de satisfacţiile ce le-ar fi putut oferi. ŞI în plus nu era sigur daca regele ar fi aprobat o transformare prea marcantă care ar fi ridicat şî poate chiar ar fi coalizat opoziţia împotriva unui gest de statornicire a hlbri- 40 deî construcţii actuale. Aşa însă, cum o ticluise doctorul lonescu, remanierea nu risca să supere prea mult pe nimeni, mai ales ca se făcea şî în toiul verii şi a vacanţei politice,.» Pahonţu participă dimineaţa la instalarea Iui Rotaru în fruntea departamentului dreptăţii, iar seara întruni 5 un grup de parlamentari prieteni să sărbătorească re- * cunoaşterea meritelor la o masă intima, fără discursuri, J fara tămbălău, numai cu voie bună. Rotaru era radios. Se simţea în sfîrşit biruitor. Venise, afară de veşnic nelipsitul Danciu, însoţit şi de 10 Teofil Drugeanu, în calitate de ginere, nu de colabora- j tor al infamei opoziţii, cum s-a remarcat în timpul ;| mesei cu o glumă tot atît de originală şi de proaspătă | ca în generat întreg vocabularul şi toată retorica vieţii | politice curente. Alături de fericitul beneficiar al rema-15 nierii, avu şi Pahonţu parte de o mică glorificare ca iniţiator al agapei şi mai mult ca neobosit luptător pentru dreptatea lui Rotaru... Se ridicară tîrziu de la masa. Teofil Drugeanu porni sa plece cu socrul sau. Pahonţu îl reţinu : 20 — Ziceai ca ai sa-mi spui ceva ?... Rămîi să facem o plimbare pe jos... a Teofil se codi. Se vedea că nu-i face plăcere invitaţia. | Se scuză : — Vrei să audă nevasta-mea că pierd nopţile prin 25 oraş ?... E prea tîrziu... Ş-apoi ce voiam să-ţi vorbesc nu mai e de actualitate... — Deunăzi mi-ai promis că vii să mă vezi şi n-ai venit, Teofile! zise Pahonţu cu imputare. Ai ceva împotriva mea ? Şi n-ai curajul sau lealitatea să-mi spui ?... 30 Nu te mai recunosc, prietene ! Erau în Piaţa palatului regal. Cîteva minute grupul întreg ramase pe loc în convorbirea despărţirii. După plecarea sărbătoritului, încet-încet se împrăştiară. Teofil Drugeanu cu Pahonţu trecură pe cellalt trotoar sa 35 scape de cîţiva prieteni noctambuli care credeau ca e vorba de o continuare a petrecerii în altă parte. O f luară pe jos, rar, pe Calea Victoriei, spre Şosea... Toma îi reproşa din nou că s-a înstrăinat fara motiv şl fără măcar o explicaţie cinstită, cum s-ar cuveni între prie- 40 teni buni. 17fi 10 15 20 25 30 35 40 ■— Apoi tocmai de explicaţiile astea am vrut sa mJ feresc şi să ie scutesc, dragă Toma .' răspunse tînărul Drugeanu calm. Sînt şi am rămas acelaşi prieten adevărat, dar... Am unele rezerve, şi grele, în ce priveşte, ca sa zic aşa, noua ta înfăţişare publică. O prietenie între doi oameni poate fi tot atît de afectuoasă, chiar cînd exista divergenţe categorice între părerile lor politice. Fireşte, se ştirbeşte ceva dîn căldura sentimentului, din intimitatea relaţiilor... Se aştepta să fie întrerupt. Toma însă tăcea. Drugeanu se opri singur ca şi cînd i s-ar fi părut pretenţioasă şi nesigură explicaţia debitată ca un discurs banal- ■— Continuă, Teofile, te rog ! stărui Pahonţu după o pauză. Te ascult... — N-am ce continua... Ar însemna să judec şi ar fi nedelicat şi prezumţios din partea mea ! zise Drugeanu cu alt glas, puţin jenat. Merseră cîţiva paşi tăcînd şi privlndu-şi pantofii. — între prieteni nu poate fi vorba de judecata, ci de discuţie, relua Pahonţu. Adu-ţi aminte că în privinţa asta noi niciodată n-am fost prea uniţi, şi totuşi poate tocmai dezacordul ne-a apropiat. — Ba am fost odinioară, draga Toma ! Cel puţin eu aşa aveam impresia. Tu însă nu eşti prea consecvent şi te-ai schimbat... -— Am evoluat, fireşte, ripostă Pahonţu. Nu ma pot anchiloza. Merg cu viaţa. Dar linia generala mi-o păstrez ! — Cîta vreme ne aflam numai pe teren ideologic, se putea discuta... De cînd aî trecut la fapte, s-a schimbat situaţia. Faptele nu se mai discută, ci se judeca. — O, o !... Ti-au plăcut totdeauna vorbele mari! — De ce ma sileşti să-ţi spun lucruri neplăcute, Toma ? făcu deodată Teofil, mai aspru, oprindu-se iar. Uite, peste drum, biserica ! EI bine, în faţa bisericii, adică în faţa lui Dumnezeu îţi mărturisesc, fiindcă m-ai stîrnit, că ceea ce faci tu azi e o crimăj Grea, dacă o faci inconştient, mai grea şi fără scuză daca o faci conştient!... Cît timp vorbeai prin cafenele şi între prieteni, ideile tale puteau fi interesante ca idei. 177 De cînd însă, prin ziarul tău, le propovăduieşti cu tenacitate, înseamnă ca vrei să le realizezi. Şi ideile tale sînt mai periculoase ca o crimă ordinară ! — Românismul intransigent ţi se pare atît de periculos ? întrebă Toma ironic. — A face apologia violenţei şi a tiraniei crezi că înseamnă românism şi intransigenţă ? — încă n-am făcut-o, dar, fii sigur, voi face şi apologia violenţei ! zise Pahonţu rece. După experienţa dezmăţului individualist, după demagogia iubirii universale şi a egalitarismului tembel care ne-au dăruit tirania mulţimii informe şî destrăbălate, după carenţa pacifismului de fraze goale, trebuie să ne întoarcem la normal, la autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie ! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înla-turînd pe cei neputincioşi şi punînd în locul lor pe cei vrednici! Teofil Drugeanu îl privea uimit şî cu o milă dispreţuitoare. — Tu vorbeşti aşa, Toma ?... Tu ! întreba pe urmă » indignat. Tu condamni liberalismul şi ideile egalitare, J democraţia guralivă şi păcătoasă, tocmai tu Şi nu | te gîndeşti ce ai fi tu dacă nu te-ai fi născut în epoca aceasta dezmăţată, ci într-una de disciplină şi tiranie, cum doreşti ?... Iată de ce ma întreb daca eşti conştient de crima ce o săvîrşeşti ! Adică noi să fim sătui de libertate, noi, care încă nici n-am cunoscut-o aievea ? Neamul nostru a trăit şi a suferit într-o robie perpetua, de cînd s-a născut. Tirania cea mai groaznică a fost regimul nostru normal pînă ce a venit liberalismul pe care voi îl batjocoriţi. Vreţi să ne întoarceţi în robie tocmai după ce ne-am cîştigat independenţa şi unitatea naţională ? Dar dacă se va generaliza regimul după care jinduiţi, crezi ca România va mai putea exista ? Nu vom ajunge oare repede de tot o pradă uşoara pentru germanii şi ruşii care se vor înţelege mai uşor pe spinarea noastră ?... Şi, la urma urmelor, la alţii, la orăşenii cu idealul în stomac, care au fost şi cu turcii şi cu grecii şi cu ruşii şi cu toţi asupritorii noştri de ieri precum ar fi mîîne cu alţii, 10 13 20 25 30 40 cu oricare ar veni, ei bine, la ei înţeleg setea de variaţie. Ei sînt cei ce au compromis ideea de libertate şi democraţie, aşa că ar merita să ie piardă şi să primească în schimb tirania care le place... Crima ta e mai oribilă pentru că o săvîrşeşti împotriva celor mulţi umili din care te-aî ridicat! în loc sa-ţi aduci mereu aminte şi să lupţi din răsputeri pentru mai multă dreptate pe seama ţărănimii, tu lupţi să le făureşti alte lanţuri, în locul celor a căror urmă încă nu s-a vindecat, să-i arunci într-o robie mai sîngeroasă .' — Asta e argumentaţie trasă de par, dragă prietene ! zise Pahonţu cu superioritate. Cînd eu reclam supremaţia românismului în ordine, disciplina şî ierarhie, dacă fac o crimă, primesc bucuros toate răspunderile ! Eu sînt în tradiţia românească, în spiritul românesc şi pe linia românească! De-un secol încercăm toate hainele străine şi nu ni se potrivesc. A sosit momentul sa ne facem haine după măsura noastră, din ştofa noastră, noi înşine, tn orice caz o să ne şadă mai bine ! — Bine, Toma, mă revolţi.' strigă cellalt, mai agitat. Cum, linia românească e sinonima cu linia tiraniei şi a robiei ? Adică e românesc sa răpeşti drepturile abia cîştigate ale celor mulţi ş'i sa-I asupreşti în favoarea cîtorva care se declară cu de la sine putere conducătorii neamului fără sa-i fi ales nimeni şî fără să-şi fi dovedit aptitudinile ? Dar dacă acest fel de românism e numai o platformă nouă de parvenire pentru cei ce n-au putut reuşi cu mijloacele cele vechi ? Daca Dinu Păturică se bate în piept acuma cu românismul ca să-şi umple buzunarele, în loc sa înşele şi sa linguşească pe un stapîn oarecare ca odinioară ? Nu e jnai criminal arivistul care abuzează de sentimentele cele mai sfinte ale neamului ? Spune, te rog .' Răspunde. — Degeaba, dragul meu, aperi o cauza pierdută ! zise Pahonţu ironic fără a fi totuşi jicnitor. Fiindcă nu vrei să vezi într-o nouă concepţie de viaţă decît motive josnice şi intenţii urî te, ţi-aş putea replica, în felul tău talmudic, că ar fi mai nemerit sa priveşti rezultatele urîte ale sistemului actual decît relele ipote- tice în sistemul de mîine... Dar nu! Ştiu cît eşti de cinstit în sufletul tău şi cît de mult crezi în ce spui, 1 pînă la fanatismul care nu mai permite o judecata i rece. Altfel ar fi imposibil sa nu recunoşti că liberalismul parlamentar nu poate reprezenta sfîrşitul oricărei evoluţii dincolo de care să nu mai existe decît prăpastia \ neantului. Nimic nu e etern pe pămînt; ele ce numai acest sistem politic ar fi fără moarte ? Dealtfel sistemul se destramă singur şi se apropie vertiginos de ? sfîrşit. în aer plutesc miresmele lumii noi, dragă Teofile ! Numai bătrînii nu le simt, nu sunt capabili să le simtă ^ fiindcă narile lor sunt înfundate cu caluşii trecutului... Dar tineretul vrea altceva, cu orice risc ! Preferă să moară decît sa se tîrasca printre ruine î Ne-am săturat de cuminţenie, de libertate şi de toate celelalte virtuţi ale tihnei burgheze l — Uite îndemnul la aventura ! făcu Drugeanu mai aprins. Pe mine ma doare cînd aud astfel de aşa-zise idei care ţintesc de-a dreptul la distrugerea ţarii abia întregite ! în schimb tu vii şi, cu talentul tău, cu mijloacele de persuasiune ce le oferă un jurnal viu, te pui făţiş în slujba distrugerii !... De ce numai ziarul tău din toată presa românească ? — Fii sigur că în curînd tot ce e viu şi curat în ţara asta se va pune în slujba liniei româneşti ! spuse Toma grav parc-ar fi vorbit dîn adîncime. Durerea î mea este ca nu pot servi mai dîrz şi mai neîmpăcat Hnia asta! Că trebuie să fac destule compromisuri , ideologice ca să poată exista gazeta... Omul nu-şi poate trăi viaţa pe care o vrea inima şî credinţa lui, ci numai pe care i-o impun împrejurările !... Dar discuţia asta e oţioasă, dragă prietene ! adaogă după o tăcere, schim-bînd complect tonul. Am fost un prost că am provo- \ cat-o... Aici nu poţi convinge, cum nu poţi în religie. Credinţa răsare în suflet dintr-o sarnînţă divina. — Fireşte, cum sa discuţi cu nişte apostoli — zise Teofil silindu-se să pară liniştit; nu se putu stăpîni şt continuă dispreţuitor : Măi, Toma, ce să ne îmbrobodim cu fraze! Voi n-aveţi de la apostoli decît ciomagul !... — Da, ca sa apărăm vestea cea bună împotriva clinilor ! rîse Pahonţu. Să lăsam astea, Teofil ! Trecem peste ce ne desparte să ajungem la ce ne apropie ! Discuţia continuă totuşi, Teofil declarînd sentenţios 5 ca azi tot îi desparte. EI în prietenie, pe lîngă sentimente, pune şi o stimă pe care o crede indispensabila. L-a stimat pe Pahonţu tot atîta pe cît l-a iubit. Cum să-1 mai stimeze acuma Toma obiectă că stima se adresează omului, nu Ideilor lui. Pornit cum era, Dru- 10 geanu nu se maî sfii să riposteze ca şi împotriva omului are rezerve destule, daca n-ar fi decît afişarea lui ridicolă şi sfidătoare cu o artistă de-a treia mînă, purtare puţin demnă de un reformator care are nevastă şi copii fără cusur... Toma- protestă, dar destul de slab, 15 şi se strădui să schimbe vorba : — Mai bine spune-mi despre ce-ai vrut să-mi vorbeşti deunăzi ? Mă făcuseşi curios... Teofil refuză întîi repetînd că nu mai e de actualitate. Discuţia îl pasionase şi sufletul îi clocotea. Abia -0 după un timp se mai linişti, raspunzînd insistenţelor prietenului încă pe un ton nervos : — Voiam atunci, proaspăt, sa-ţi atrag atenţia cît eşti de nedrept cu Belcineanu ! Credeam ca printr-o explicaţie sincera am să te opresc^să faci o greşeală... 25 — Ţi s-a plîns el ? se interesa deodată Pahonţu. M-aş mira ! — Mi-a spus numai ce-a păţit cu tine ! — Adică ce-am păţit eu cu el ? rectifică Toma. în orice caz am avut dreptul să nu fiu îneîntat de pri- 30 mire pe cît am vrut să fiu de îneîntat de invitaţie i — Ce vina a avut el în toată afacerea?... C-a în-tîrziat cîteva minute ? — Asta nu era un motiv ca d-na Belcineanu să mă trateze... cum m-a tratat! 35 — Desigur ! Şi Belcineanu a fost mai afectat ca tine poate... Dar ce să facă el dacă d-na Cristiana are capricii ?... — Bine, nici eu nu sînt... ^ # — Nu, nu ! protestă Teofil repede. Să nu-ţi închipui 40 ca ea a vrut sa te ofenseze !... Să ştii că e o femeie foarte delicată subt înfăţişarea rece şi distantă, iar pe 10 15 20 25 30 35 tine te stimează, chiar mi-a spus odată, venind vorba, că eşti o figură care o interesezi sau aşa ceva... Prin urmare n-a putut fî la mijloc vreo intenţie jicnitoare din partea ei ! In privinţa asta pot eu să te asigur ! Pahonţu simţi un fior cald în inima. Zise slab, aproape îndurerat : _— Parca la logodna ta n-a avut un gest similar Nu ţi-am spus, cum n-am spus nimănui... — Opreşte ! Trebuie s-o apar! se înfierbînta iar Drugeanu. Ascultă-mă pe mine ! Cînd o cunoşti mai bine e fermecătoare ! Şi încă o dată, chiar dacă cu străinii, în general, e rezervata, faţă de tine are o simpatie care exclude bănuielile tale... — Dragă Teofile, eu îţi mulţumesc pentru ce-mî spui — bîlbîi Pahonţu încurcat. Nici nu-ţi închipui I cît m-a rănit atunci... cît m-a... Cu toate a^tea, ai văzut, n-am reacţionat! Am crezut că... — Si ai făcut foarte bine ! Măcar de aî face la fel şi în altele L. Drept să-ţi mărturisesc, de-aceea nici nu ţi-am mai vorbit... Belcineanu, cînd mi-a povestit întim-plarea, era sigur, fără s-o spuie, că şi-a cîştigat un nou 1 duşman^ şi^ că o_ să-I ataci... tn sfîrsit, obiceiul presei | şi al_ pămîntului. Are bietul om o experienţă teribila cu ziarele... O să fie vesel cînd îi voi scrie ce mi-a'i spus, dacă nu te supără ? — Deloc! Eu nu amestec chestiile mele personale j cu ziarul! făcu Pahonţu cu mîndrie. — Iar la toamnă am să pun la cale un ceai intim la noi, sa poţi sta de vorbă cu d-na Cristiana, sa vezî cît de greşit o judeci! urmă Drugeanu. Poate, fireşte, să aibă şi ea plictiselile ei, mai ales că mi se pare, cel puţin aşa spun ai casei, că nu prea e fericită în căsnicia cu Belcineanu. Probabil şi diferenţa de vîrstă e prea I mare, dar poate că nici altfel nu se prea potrivesc... Dar, te rog, Toma, să nu te apuci să baţi toba ! Nu vreau sa pornească de la mine astfel de vorbe, daca sunt adevărate şi cu atît mal puţin daca nu sunt adevărate ! 40 — tţî dau cuvîntul meu ! declară Pahonţu solemn. Cînd se despărţiră orizontul se rumenea la răsărit... Capitolul V FRAŢII DE CRUCE 1 La o săptămîna abia după remanierea guvernului, 5 România dezlănţui atacul proiectat împotriva vicepreşedintelui Camerei, Aurel Tănasescu, fost de două ori ministru, actizîndu-1 că ar ocroti un scandalos trafic de terenuri petroliere. Zi de zi campania lua proporţii prin implicarea unui număr din ce în ce mai mare ce politiciani din mai multe partide. Publicul, avid de scandaluri, urmarea cu înfrigurare desfăşurarea filmului. Tirajul ziarului creştea în proporţia în care scandalul se îngroşa. Ofensiva impresiona prin tonul calm, ponderat, prin lipsa violenţei verbale. 15 Zilnic, pe cîte aproape o pagină, se ofereau cititorilor numai documente aranjate aşa încît luau ochii imediat, încadrate într-o expunere rece, sobră, construită dramatic după factura romanelor poliţiste cu continuare, fără nici un comentar. Numai în pagina întîi, -0 cîte-un singur articol cu ţinuta gravă, în limbaj apocaliptic, deplora scandalul sau portretiza pe eroi, fără epitete injurioase, fără sublinieri indignate, cerîndu-se doar mereu, ca un ecou Implacabil, intervenţia justiţiei... 25 Cînd se convinse de efectul acestui fel de-a duce campania, Pahonţu repeta în toate consfătuirile redacţionale serale : 183 — Atacul se dă totdeauna cu obiectiv precis, în presa ca şi în război !... îţi alegi duşmanul şi-l loveşti dîrz. Omul interesează, nu principiile. Chiar cînd ataci o doctrină reuşeşti mai sîgur personificînd-o într-un purtător al ei Toţi duşmanii şi prietenii celui atacat te vor citi şi se vor indigna de formă, dar te vor aproba în sinea lor şi-ţi vor procura material, chiar fals... Puţinii prieteni adevăraţi se vor intimida şi ei... Articolele de doctrina sînt pentru pensionari şi văduve care au tîmp sa mediteze... * într-adevăr, toată documentaţia i-o procurase un bun prieten politic al vicepreşedintelui Tânăsescu, recoltai (zicea el) de atîta ticăloşie, în realitate furios ca a fost lăsat pe dinafară la întocmirea afacerii, însuşi Pahonţu avea o antipatie veche contra eroului care, vechi fruntaş în partidul doctorului lonescu, presimţind un concurent în Rotaru, a luptat împotriva lui aproape făţiş la formarea guvernului, precum Intrigase chiar şî cu ocazia remanierii, spre a-l împiedeca sa ia conducerea unui departament. Treptat-treptat, pentru că lumea urmărea cu pasiune „panamaua petroliferă", toate ziarele mai mult sau mai puţin independente trebuîră să secondeze campania României, adăogîndu-i, în lipsă de documente, obişnuitele înjuraturi. Oficiosul guvernului caută timid sa minimalizeze afacerea ; o singură replică a României, cu înşirarea dovezilor publicate şi anunţarea altora, fu suficientă să înăbuşe orice veleităţi de muşamalizare... în sfîrşit primul ministru se simţi obligat sa la cunoştinţă şl să se informeze. Rotaru, ministrul justiţiei, în plin concediu şl în sînul familiei la Mamaia, fu chemat grabnic la Bucureşti sa încerce o dulce presiune asupra României... Noul mare păzitor al dreptăţii se consultă îndelung şi tainic cu Pahonţu. Dorea să găsească o soluţie care să-1 acopere pe el faţa de * Replica valorifică o filă veche din caietele scriitorului, de pe vremea cînd L.R. se afla în conflict acut cu Pamfil Şeicaru. însemnările în cauză au fost publicate de noi în cadrul variantelor romanului Jar (vezi Opere, voi. 9, p. 491—492). în Variante, gazetarul se numeşte Răcaru, conducătorul ziarului Fulgerul (= Şeicaru — Curentul). preşedintele consiliului şi pe Toma faţa de opinia publică. Pahonţu refuză orice aranjamente. Lui Rotaru nu-i displăcea campania, dar îi era teamă să nu fie acuzat de complicitate din pricina prieteniei cunoscute cu Pahonţu şi a zvonurilor care îl suspectau a fi inspiratorul dacă nu proprietarul şi stăpînul clandestin al României. — Iată un moment prielnic, excelenţă, sa te lepezi de mine ca de Satana ! zise Pahonţu emfatic. li) — Bine, lepădarea s-ar aranja, dar nu va astupa gura lumii ! observă îngrijorat ministrul. Tu ştii cîţi duşmani am în partid şi în guvern. De ce să le oferim noi înşine arme împotriva mea ? — Eu nu mai pot da înapoi, excelenţă, fara a fi J5 bănuit că am fost cumpărat ! protestă Toma calm. Am destule păcate, poate, dar venal nu sînt şi nici nu voi fi. N-am făcut niciodată afaceri,.. Ce-mi ceri d-ta acuma, înseamnă sinuciderea mea morala ! Sacrificiul ar fi prea marc pentru a salva pe nişte ticăloşi şi mal 2" ales pe duşmanul d-tale ireductibil... Dealtfel chiar daca România ar înceta campania, ceea ce ar fi egal cu dispariţia ei, scandalul n-ar face decît să crească... D-ta spala-te pe mîini, iubite maestre I N-ai altă vina decît ca eşti prieten cu mine. Asta e şi un avantagiu, 25 fiindcă astfel ştii de unde am documentele... La nevoie vom soma pe omul nostru de încredere să... — Nu, nu ! se feri spăimîntat Rotaru. Asta mai lipseşte! Ar fi pur şî simplu prăbuşirea guvernului... Peste cîteva zile un comunicat oficial vestea orgolios •;0 că justiţia va sancţiona cu toata severitatea permisă de legile ţării pe toţi cei ce se vor dovedi vinovaţi, indiferent de situaţia lor socială sau politică... Parcă niciodată România nu i-a fost mai draga lui Pahonţu ca în zilele acestea de luptă. I se părea însă 35 că reîntoarcerea pasiunii ziaristice coincidea cu liniştea sufletească dobîndită în convorbirea de deunăzi cu Teofil Drugeanu. De-atunci i-au dispărut zbuciumarile şi neputinţa de a-şi concentra sforţările într-o activitate spornică, precum s-a risipit şi setea sexuală care '° I se păruse semnul unei lipse de experienţă în viaţă. 135 10 15 20 25 30 35 40 Mai păstra pe Tatiana ca o distracţie, fără însă a o mai pofti aievea. începea să-1 plictisească da cil venea pe la redacţie sau îi telefona, dar se jena s-o alunge... Nu-i lipsea decît Teofil. Totdeauna 1-a preţuit şi 1-a socotit un prieten sincer. Azi îl iubea frăţeşte, de parcă nu mai putea trăi fără el. Dacă n-ar fi fost divergenţele politice.,. Deseori blestema politica şi dădea dreptate lui Dolinescu care voia să-i sucească gîtul. Dar îşi lua seama repede zicîndu-şi că fără politică nu poats dăinui o adevărată civilizaţie, că înlăturarea politicii înseamnă totdeauna întronarea tiraniei, dar maî ale; că el însuşi numai politicii îi datorează accesul în lumea unde presimţea ca se afla marea bucurie a vieţii lui, rostul cel adînc şi neînţeles care înfrumuseţează existenţa şi-i da o valoare superioară... Se întîlnea acuma aproape zilnic cu Teofil Drugeanu pe care 1-a mai împăcat puţin cu România, campania cu scandalul petrolifer. Totuşi nu mai discutau politici decît rareori. Pahonţu se făcea a nu pricepe aluziile ironice la feluritele altercaţii ce !e aveau cu autorităţile fraţii de cruce ai lui Dolinescu în campania de recunoaştere ce o făceau în regiunea Făgăraşului şi pe care România le relata cu simpatie, singură între marile gazete. Teofil conducea cancelaria lui Belcineanu şi, în lipsa lor din ţara, le îngrijea şi casa. Astfel vorbea deseori despre ei, povestind întîmplări şi amănunte care-î arătau într-o lumina mai simpatică. Pe Toma îl interesau mai mult cele care priveau pe d-na Belcineanu, deşi niciodată n-a îndrăznit să întrebe de ea parcă i-ar fi fost frica să nu-şi trădeze o taină... Drugeanu însuşi era bucuros observînd îmblînzîrea lui. Ştia cît va fi de mulţumit şeful său că a dezarmat pe Pahonţu de care se temea, avînd impresia că-i poartă duşmănie chiar cînd nu o arăta... Pe la sfîrsitul lui august, Teofil spuse într-o zi lui Toma că soţii Belcineanu au sosit în ţară şi s-au oprit la Sinaia unde vor rămîne pînă la sfîrşitul sezonului mort politic. Peste vreo săptămîna însă Teofil plecă la Mamaia să petreacă ultimele zile ale vacanţei cu nevastă-sa şi familia. Pentru acest răstimp veni la. 186 Bucureşti, singur, Belcineanu. într-o seară Pahonţu îl întîlni^ la un restaurant înconjurat de cîţiva prieteni politici. îl salută ca altădată. Belcineanu răspunse foarte prompt, iar la plecare, se opri la masa lui şi—1 5 felicită cu glas tare pentru curajul de-a fi demascat pe fraudatorii bogăţiilor petrolifere ale statului. — Avem să vorbim nişte lucruri deosebit de interesante — adăoga apoi strîngîndu-i mîna cu putere. Poate mai tîrziu, cînd ne-om instala definitiv în Capi-:o tală, nu ? —<■ Tocmai asta voiam să spun şi eu •— zise Pahonţu mai rezervat, încît interlocutorul său îşi pierdu iar siguranţa. întîi să reintrăm puţin în normal. Exact. Cu toată reţinerea aparentă, Pahonţu se bucura că 15 I-a văzut şi că au vorbit. Reluarea raporturilor ar fi fost mai jenantă altfel, de pildă întîlnindu-se deodată la ceaiul pe care-1 promisese Teofil. Aşa cel puţin au revenit la neutralitatea dinainte... Totuşi de cum 1-a zărit şi chiar pe cînd îi vorbea, Toma se gîndea că 2i nu trăieşte bine cu Cristiana. Gîndul pe urmă îi rămase aninat în creieri ca un ferment gata să se multiplice îndată ce va găsi atmosfera prielnică. Peste cîteva zile se pomeni zicîndu-şi tocmai pe cînd scria, cu întreaga atenţie încordată, la un articol de apărare a fraţilor 25 de cruce pe care maî multe ziare îi criticau violent, probabil din îndemnul ocult al guvernului : „Foarte serioase trebuie sa fie neînţelegerile între soţii Belcineanu dacă le-a aflat şi Teofil care dispreţuieşte clevetirile !" Exact în ziua cînd apărea în România articolul lui Pahonţu despre fraţii de cruce, alte gazete vesteau cu titluri umflate de indignare marele scandal provocat de el în satul Ohaba Făgăraşului unde s-au tras şi ;t> focuri de revolver asupra jandarmilor. Pahonţu pretindea ca nici o informaţie, cît de cît interesantă, sa nu lipsească din România, îl plictisea să nu ştie nimic despre asemenea întîmplări tocmai el care a publicat 187 mereu note şi reportagiî trimise de tînărul Cumpănaşu sau de Iones:u A. Ion, însărcinaţi să-1 ţie în curent cu toate etapele campaniei. Dacă n-a primit nici o ştire, însemna că trebuie să fie la mijloc exagerări sau născociri interesate. Drept răspuns confraţilor indignaţi, dădu o notiţă de cîteva rinduri, persiflînd pe cei cu musca pe căciulă care se sperie de activitatea educativă naţională a cîtorva tineri devotaţi binelui ţarii. A doua zi de dimineaţă însă îl sculă din pat Dolinescu, picat direct de la gară. ^— Ei, frate-meu, ajuta-mă sa descurcăm iţele! striga dînsul din uşă, silindu-se să zîmbească, dar nereuşind decît să schiţeze o strîmbătură mînîoasa. Pentru a cunoaşte la faţa locului durerile şi speranţele poporului ţărănesc şi pentru a încerca aplicarea practică a principiilor constructive pe care îşi întemeia viitorul, Dolinescu cu fraţii de cruce au pornit la drum la începutul lui iulie, pe jos, fără bani, fără nici un ajutor de nicăiri, hotarîţi să-şi cîştige traiul prin munca lor. Pînă la Tîrgovişte au mers împreuna cu toţii, iar acolo s-au despărţit în doua grupuri, continuînd unul prin Piteşti, Curtea-de-Argeş, Turnu Roşu, Porumbacu, cellalt prin Cîrnpulung, Şinca^ Sercaia, pînă la Făgăraş unde urmau să se întîl-nească la sfîrşitul lui august şi să se întoarcă apoi prin Braşov, valea Prahovei la Bucureşti. Ocolind oraşele, răspîndiţi în pilcuri de cîte zece-cînclsprezece oameni, aveau sa se oprească mai ales în satele nevoiaşe, sa se adăpostească la cine vrea sa-i primească, să muncească împreună cu ţăranii, sa repare casa văduvei sărace, sa prăşească pamîntu! orfanului, să înfrumuseţeze bisericuţa, sa înalţe troiţe, să dreagă podeţele ori şanţurile, în sfîrşit sa fie folositori oamenilor, iar seara sa se strîngă cu toţii, sa le vorbească despre Dumnezeu şî despre neamul nostru şî să-i îndemne la munca şi lapte bune. * Dolinescu elaborase amănunţit planul campaniei şi, în prima lună, toate au mers fără cel maî mîc incident. Se parc însă ca agenţii partidelor au început să-şi simtă ameninţată popularitatea şî că însuşi guvernul 5 vedea ceva subversiv în mişcarea aceasta ciudata care nu cerea nici voturile oamenilor, nici nu le promitea nimic şi nici măcar nu-şî organiza cadre. Tinerii aveau ordin categoric de Ia Dolinescu să fie respectoşl cu autoritatea şi mai ales să nu răspundă Ia nici o even- 10 tuală provocare. El însuşi, cu două pîlcuri, ajunse asum o saptămînă la Făgăraş. Peste două zile mai sosiră trei, încît unul singur mai lipsea, cel condus de lonescu A. Ion şi care lucrase mai mult timp în Ohaba, aproape de Şinca Veche. A doua zi, spre marea senzaţie a 13 fagărăşenilor, pîlcul de la Ohaba, cincisprezece fraţi dc cruce. îşi făcu intrarea în oraş într-un autobuz escortat de cîţiva jandarmi înarmaţi pînă-n dinţi. Dolinescu alerga într-un suflet, iar în cinci minute întreaga falanga a fraţilor era grupata în piaţa mare * In anii crizei economice, cercurile reacţionare au stimulat activitatea organizaţiilor cu tendinţe fasciste în vederea abaterii maselor asuprite de la lupta împotriva exploatării. Demagogia politică folosită în acţiunile cu caracter diversionist se sprijine* în mare măsura şi pe mentalitatea religioasă existentă în rîndurile populaţiei înapoiate, mai cu seamă la sate. (Aici procesul de diferenţiere socială prin deposedarea mijloaceloi de producţie a unei importante părţi a ţărănimii stîrnise mari nemulţumiri.) în amintirile sale, C. Argetoianu, un hun cunoscător al evoluţiei mişcării extremiste Je dreapta, pe care, dealtfel, a şi susţinut-o, a dezvăluit adevăratele intenţii ale „apărătorilor* credinţei şi ai sătenilor. .Mistica pe care o propovaduieşte acum — scria el — e bazată pe transformarea şovăielii în fanuism, pe mîndria secăturii ridicată la rang de erou sau mucenic" (Arhiva CC. al P.C.R., fond nr. 104, dosar nr. 8609, f. 3266). Avînd încuviinţarea autorităţilor (şi în primul rind a lui Al. Vaida-Voievod, ministru de interne), „arhanghelii" încep să cutreiere satele. Grupuri de legionari —- notează nţai departe C. Argetoianu — mergeau din comună în comună, „vestind lumea că, în zîlek următoare^ va veni cel ce trebuie să vie. Venea într-adevăr «căpitanul», călare pe un cal alb, însoţit de cîţiva flăcăi ; se oprea în mijlocul satului, descăleca, îngenunchea, săruta pămîntul, încăleca^ din nou şi pleca mai departe fără să spună un cuvînt. Oamenii priveau cu ochii beliţi, dau din capetele lor sleite şî, nedumeriţi, murmurau : «O fi sfîntul ?■>" (ibid.). In afara de asemenea ritualuri, care făceau apel la rudimentare preiudecăţi şi superstiţii, legionarii au încercat să speculeze şi nevoia de pămînt a ţăranilor, fluturînd lozinci revendicative cu caracter demagogic. (Apud Mihai Fătu si Ion Spălăţelu, op. cit., p. 62—64.) a oraşului în faţa prefecturii judeţului apărata de un cordon de jandarmi şi poliţişti. Cei arestaţi coborâseră din maşină dar refuzau să intre în clădirea prefecturii în ciuda tuturor ordinelor şi insistenţelor şefului poli-5 ţiei, un civil gras, ras şi roşu. lonescu A. Ion răspundea invariabil ca n-au absolut nici o vină şi prin urmare n-au ce caută la prefectură. între timp Dolinescu află de la un ofiţer de jandarmi că tineri^ sînt arestaţi subt acuzaţia de rebeliune şi tentativă de 10 asasinat. — Nu se poate! răcni Dolinescu. Asta e înscenare !... Imposibil! Se duse la grupul arestaţilor şi lonescu îi raportă grabnic toată întîmplarea. Ieri a fost duminecă. La vecernie au fost la biserica şî, după 15 slujbă, au stat cu oamenii îndelung, ca pentru despărţire. Pe cînd vorbeau a venit plutonierul de jandarmi şi Ie-a poruncit să se împrăştie. lonescu a dat să-i explice că e mai bine să asculte ţăranii sfaturi cuminţi decît să stea pe la cîrciumă. Dintr-una în alta jan- 20 darmul a început sa strige şi să ocărască. Atunci Cui ai Iuga, mezinul între fraţi, indignat peste măsura, 1-a făcut brută ticăloasă şi neruşinată. Plutonierul, furios, s-a repezit la Iuga şi 1-a izbit cu pumnul^ în piept, înjurîndu-1 de mama. Tinărul a scos fulgerător revol- 25 verul şi a tras două focuri. Din norocire lonescu, care era lîngă el, a reuşit să-î apuce braţul încît gloanţele au pornit în sus şl n-au atîns pe nimeni. Plutonierul, cu cei patru jandarmi, au încercat, după primul moment de spaimă, să aresteze pe Iuga. Fraţii însă l-au 30 înconjurat şi l-au aparat, declarînd solemn ca nu pot tolera sa fie maltratat camaradul lor, cerînd să fie arestaţi toţi. în cele din urmă au fost luaţi cu toţii între baionete, ca nişte rebeli, şi porniţi pe jos spre Şercaia unde au sosit noaptea, s-au făcut diferite pro- 35 cese-verbale şi s-au cerut dispoziţii de la autorităţile superioare. Pe urma s-a rechiziţionat un autobuz care trecea pe şoseaua naţionala şi au fost aduşi la Făgăraş... _ ^ între timp se adunase o mulţime curioasa în piaţa 40 oraşului urmărind peripeţiile neaşteptatului incident. Prefectul judeţului, un bucureştean elegant şî plin de sine, fu chemat la faţa locului... Dolinescu, lămurit, se apropie de poliţaiul care se vînzolea mereu, răguşit de cît răcnise, şi-1 apostrofă sever: „Asculta, domnule, cum îţi permiţi d-ta să provoci scandal şi să maltra- 5 tezi pe nişte oameni absolut nevinovaţi ?a Poliţaiul ramase o secundă uluit mai ales de tonul lui Dolinescu, dar îşi reveni imediat, atins în demnitatea funcţiunii sale, strigînd: „Ce vrei, bă Cu cine vorbeşti tu aşa?... Asta e ultraj!" Nu apucă să continue. Doli- 10 nescu îi trăzni o pereche de palme, încît poliţistul, ameţit, se retrase cîţiva paşi. Se făcu o învălmăşeală. Nişte sergenţi săriră sa puie mîna pe Dolinescu pe cînd grupul fraţilor de cruce sări să-1 apere. Se schimbară lovituri. Jandarmii izbeau cu patul puştilor. în- 15 căierarea se potoli însă repede, căci falanga, după ce reuşi să elibereze pe toţi arestaţii, se regrupa în linişte, Iar poliţiştii nu mai îndrăzniră să atace. Tocmai atunci îşi făcu apariţia prefectul. Pus în curent, se duse fără ezitare în mijlocul fraţilor şi ceru lui Doli- 20 nescu să predea pe asasinii şi rebelii de la Ohaba, altfel va fi silit sa cheme armata, declinîndu-şi orice răspundere pentru urmări. Cei cincisprezece voira sa se predea spre a nu primejdui întreaga falangă, dsr Dolinescu refuză : „Nu pot tolera să fim trataţi cs. 25 nişte răufăcători, domnule prefect, cînd n-avem altă vină decît că ne iubim ţara şi neamul şi căutăm sa-i servim după puterile noastre". După parlamentari nesfîrşite, prefectul se mulţumi cu predarea celui care a tras focurile asupra jandarmului la Ohaba. Iuga se 30 oferi, dar falanga se opuse, în cap cu Dolinescu. După alte tratative Dolinescu trebui să admită ca Iuga să rămîie arestat, cu condiţia să fie predat parchetului, nu poliţiei. Se emise mandat de arestare şi falanga conduse pe tinărul frate pînă la tribunal, hotărî ta sa 3d aştepte în Făgăraş pronunţarea tribunalului. Dolinescu însă s-a repezit la Bucureşti să ceară ajutorul lui Pahonţu, prieten de aproape cu ministrul justiţiei... * * Pentru cunoaşterea procesului de transfigurare artistică, cu nebănuite similitudini şi trădări de situaţii, menţionăm unele date obiective din agenda politică a sfârşitului de an 1929 şi a înce- 190 191 10 — Hai I 2ise Dolinescu sfîrşindu-şi povestirea. — Hai, răspunse Pahonţu. Rotaru, abia sosit din vilegiatură, cunoştea cazul şi era plictisit. Făcu imputări lui Toma, de faţa cu Dolinescu, că i-a procurat atîtea complicaţii cu campania contra lui Tănăsescu, nu că ar fi dorit sa acopere pe vinovaţi, dar fiindcă mulţi chiar din preajma guvernului persistă a-I suspecta că a fost inspiratorul României- — Cum vedeţi, domnule ministru, — profită îndată Pahonţu — tîlharii cei mari găsesc apărători în preajma daca nu şi în sînul guvernului, pe cînd oamenii de treaba, care încearcă să raspîndească duhul omeniei, puiului de an 193C. în acea vreme, conducătorii Legiunii Arhanghelului .Mihail adoptaseră — după expresia şefului lor — „hotă-rîrea de a păşi în mase". Pentru a avea un bun ecou propagandistic, ei îşi aleg ca loc de întîlnire Tîrgu Eereşti din fostul judeţ Covurlui, zonă economică mai înapoiata, propice unor acţiuni de speculare a diverselor nemulţumiri. După expresia aceluiaşi comandant de legiune, „contactul cu masele nu s-a produs din lipsă de participanţi''. Eşecul acţiunii îl va determina să apeleze ia Ministerul de Interne care le vine în ajutor. D.R. Ioanitescu, la acea dată subsecretar de stat al departamentului, dă dispoziţie autorităţilor locale să sprijine, prin toate mijloacele, convocarea cîtorva mii de ţărani, de data asta la Cahul. Regimul capitalist considera astfel că sosise timpul de a fi lansate în viaţa publică grupări de dreapta spre a le folosi ca principală forţă de şoc contrarevoluţionară (apud Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu, op. cit., p. 61). Scopul pur propagandistic, al diverselor „campanii la sat", demagogia stîrnită în jurul aşa-ziselor «tabere de muncă", precum şi mitul conducătorului ce le iniţia, în favoarea propriei sale reclame, au fost dezvăluite în presa democratică a vremii, dar, mai tîrziu, şi din interiorul 'mişcării. Cităm cîteva fragmente din scrisoarea deschisă adresată lui C. Z. Codreanu de Mihail Stelescu. fostul său adjunct, ulterior conducător al grupării şi ziarului Cruciada românismului (ca şi Toma Pahonţu din Gorila, va fi considerat trădător şi suprimat Ia 16 iul. 1936) : „îţi scriu în numele unui tineret care te-a crezut mai mare decît eşti şi de care ţi-ai bătut joc. Iţi scriu ca un om care a crezut zece ani în vorbele-ţi mincinoase, dar care n-am înţeles să ma înham la carul dumitaie de sînge, pentru a promova un criminal. Aju «at alaiuri atît timp cit ai reuşit să ascunzi micimea sufletului dumitaie. Cînd te-am văzut însă de aproape, m-am îngrozit." ^Evocînd momentul cînd, „pe un cal alb sau negru, cu crucea în _ mînă (ca la Cahul)", şeful mişcării încerca să-şi crească popularitatea, Stelescu adăuga: „Şi tot astfel ai început munca «constructivă;;. Nu pentru construcţie, ci pentru reclamă. Cînd s-a pornit U sînt provocaţi, loviţi şi încarceraţi în ciuda tuturor legilor ! Tănăsescu şî tovarăşii lui de nelegiuiri, după săptamîni de cercetări, deşi România a furnizat toate probele de culpabilitate, acte şi documente oficiale, 5 se plimbă în libertate şi sfidează lumea, iar fraţii de cruce, nişte tineri curaţi care au muncit toată vara prin satele cele maî amărîte, aşteaptă între baionete cuvîntul justiţiei ! — Domnule deputat, sper că nu ai. venit sa suspec-10 tezi imparţialitatea justiţiei ? replică ministrul cu acelaşi glas blajin, dar cu o nuanţă de gravitate. Sa nu uităm că unul din aceşti tineri curaţi, cum îl categoriseşti d-ta, a tras focuri de revolver asupra reprezentantului autorităţii şi nu e vina lui dacă gloanţele 15 n-au stins o viaţă de om... Ce-aţi vrea d-voastră ? Sa-i oferim poate un premiu pentru eroism Prin urmare cumpănă dreapta, domnilor !... Nu vrem sa facem martiri din d-voastră, dar nici tentativa de crimă nu poate rămîne nesancţionată... Precum iarăşi ^0 nu se poate tolera ca mersul justiţiei să fie influenţat de teroarea unei grupări, fie ea chiar de eroi veritabili cum a fost şeful el ! Erau în biroul lui Rotaru, acasă, în Parcul Filipescu. După alte insistenţe ale lui Pahonţu, ministrul pro-2 5 mise doar atît că are să se intereseze pîna la amiazi, căci la Făgăraş tribunalul urma sa examineze după-a-miazi mandatul de arestare al lui Iuga. Dolinescu puse pe Pahonţu pe la amiazi să mai întrebe pe Rotaru dacă n-a uitat chestia de la Făgăraş. făcut digul de la Vişani, se ştia bine că nu va fi permis, totuşi s-au trimis tineri acolo ca să fie stîlcîţi în bătaie pentru reclama d-tale. Aşteptai la gară la Buzău şî, cînd ai fost informat ca au început bătăile, ai şters-o la Bucureşti. Straşnic căpitan" (Cruciada românismului, 4 apr. 1935). La Vişani, din fostul judeţ Kîmnicu Sărat, „nu s-a săpat nici o lopată de pămînt şi nu s-a dai nici o lovitură de tîrnăcop" (M. Fătu şi I. Spălăţelu, op. cit., p. 135). Cu sprijinul Iui Vaida-Voievod, acolo a fost regizată o ciocnire între jandarmi şi legionari, din aceleaşi motive de publicitate, de data aceasta în jurul pretinsei prigoane ce s-ar fi exercitat împotriva „tinerilor constructori". După opinia noastră, în studierea raportului „realitate-ficţiune", numai conflictul mişcării cu Mihail Stelescu se detaşează, este reţinut de L. R. in datele lui esenţiale. 192 153 10 15 20 25 30 35 40 Da, s-a interesat şi pare că lucrurile nu sînt tocmai aşa de grave cum î se raportase întîi. După-amiazi Pahonţu chemă la telefon pe prefectul de la Făgăraş care-i spuse că acum se judecă la tribunal confirmarea şi speră să se liniştească lucrurile, deşi tinerii au fost şi sînt foarte provocatori în cap cu şeful lor plecat la Bucureşti. Peste o jumătate de oră prefectul vesti pe Pahonţu că Iuga a fost pus în libertate deoarece parchetul n-a maî declarat apel contra infirmării mandatului de către tribunal. Astfel apoi Dolinescu nu mai avu decît să schimbe la telefon două vorbe de bucurie cu lonescu şi să ordone ca falanga, în completul ei, să înceapă marşul spre Bucureşti, cum fusese stabilit; el îi va aştepta duminecă Ia Braşov. — Ei, frate-meu, acuma meriţi să te îmbrăţişez! spuse Dolinescu puţin mişcat, sărutînd amîndoi obrajii lui Pahonţu. — Vezi, frate Barbule, zise apoi Pahonţu batjocoritor. Dacă eram intransigent, nu mă expuneam la Rotaru sa-mi facă reproşuri ! Tu nu te-a fi umilit nici pentru mine şi nici pentru nimica-n lume ! 3e poate ! răspunse Doli mescu cu o încruntare trecătoare. Dar mai sigur e ca, dacă te-aş fi servit, nu ţi-aş mai fi spus nimic I Vru să plece în aceeaşi seară, sa petreacă Ia Sinaia ziua de mîine, sîmbătă, la unchiul său, iar duminecă dimineaţa să fie la Braşov. Auzind de Sinaia, Pahonţu îşi aduse aminte deodată că nu s-a mişcat toată vara din Bucureşti. îl reţinu, să plece mîine dimineaţa împreună. Tocmai atunci îşi vîrî născiorul la redacţie şi Tatiana pe care Pahonţu o încredinţa în seama lui Barbu crezînd că o va dezgusta şi va pleca. Tatiana însă află de Sinaia şi stărui să meargjî şi ea măcar să dejuneze acolo, căci seara trebuia sa fie înapoi la teatru. Toma încercă să refuze ; trebui să cedeze în faţa promptelor şiroaie de lacrimi care înmuiara pînă J şi pe Dolinescu, cît era el de misogin... Pahonţu ştia de cîteva zile de la Teofil Drugeanu 1 că Belcineanu s-a reîntors la Sinaia şi spera să vaza î cel puţin de departe pe d-na Cristiana. Tovărăşia | micei artiste i se păru, pînă la urmă, că are sa-1 facă 194 mai interesant, maî cuceritor. Cînd însă rămase singur cu ea în hall-vX hotelului — Dolinescu se dusese de la gară pe la unchiu-său şi urma să vie la masă — îşi aduse brusc aminte de reproşul Iui Teofil că se afişează 5 în lume cu ea... Nemaiavînd încotro, ieşiră în parc sa se plimbe pînă la prînz. După cîţiva paşi îl cuprinse teama ca nu cumva, pe vremea asta frumoasă, să în-tîlnească pe alee pe soţii Belcineanu. Se îndreptă spre restaurantul din parc unde avea întîlnîrea cu Dolinescu, 10 la aperitive, pe terasă... Nici nu apucă bine să se aşeze şi descoperi, numai la a patra sau a cincea masă, pe d-na Belcineanu împreună cu d-na Telettnan şi un domn batrîior, probabil generalul, soţul doamnei de onoare, în civil. Fiind lume multă, se linişti cu gîndul 15 că poate să nu fie observat. Pentru mai multă siguranţă vru să-şi mute scaunul încît să stea cu spatele. Tocmai atunci îl zări d-na Teleman. Trebui să salute, în clipa următoare întîlnî şi privirea d-nei Belcineanu care-1 umplea totdeauna de fericire dar şl de spaima. 20 Răspunse şi ea cu un surîs -fugar care lui i se păru nemaipomenit de dulce. Nu se mai putea să schimbe locul. Ar fi refuzat toate simţurile lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi asupra lor, cu o căutătură de somnambul-D-na Belcineanu continua, cu animaţie şi cu un aer 25 de tristeţe, convorbirea, adresîndu-se mai ales generalului, fără să se mai uite la el. — Da cine-s alea de-ai căzut în admiraţie ? Pahonţu tresari parca s-ar fi întors din altă lume. Vulgaritatea întrebării, şi în glas şi în cuvinte, îl în-30 furie. Ripostă scîrbit: — Ascultă, fecioară ! Nu te-am luat ca să ma plictiseşti, ci ca să te distrezi ! Aşa ca dîstrează-te şi lasă-mă-n pace ! — A, a ! rîse Tatiana atît de zgomotos că unele "5 capete de ia alte mese se întoarseră curioase. Urît mai eşti cînd te strîmbi, micule !... Şi nu e nevoie sa faci urît că eu nu-s geloasă !... Toma tăcu şi se uită în altă parte. în schimb Tatiana, arunca ocheade împrejur fredonînd uşor ca sa ■*° atragă atenţia şi să fie recunoscuta ca e vedeta care a lansat şlagărul zilei cu refrenul „Hai să ne iubim pe 195 iarbă verde"... Pe urmă deodată spuse iarăşi cu o dră-gălăşie de teatru : — Micule mic, eşti supărat pe fetiţa ta ?... Ei, aide, fii drăguţ cu fetiţa mică ! îşi apropie scaunul şi-i luă mîinile peste masă mîn-gâindu-le cn o râsfăţare înadins exagerata... Pahonţu îşi retrase mîinile parca î le-ar fi atins cu jăratec, uitîndu-se în acelaşi timp spre masa cealaltă şi înţele-gînd cu groază că d-na Belcineanu a văzut jocul de dragoste al artistei. Ar fi vrut să-i explice din ochi că Tatiana e o simplă pierdere de timp, ca în inima lui nu mai poate pătrunde alta femeie pînă la moarte, dar d-na Belcineanu iar nu-1 mai vedea şi aluneca peste dînsul cu privirea ca peste un loc gol... în sfîrşit sosi Dolinescu pe care Toma îl aştepta acuma maî nerăbdător, socotind că Tatiana îl va mai ferici şi pe el cu amabilităţile. Tocmai *n momentele acelea însă d-na Belcineanu dispăru cu prietenii ei, atît de grăbita că nîcî n-a putut-o saluta. Smuls dintr-o vrajă, Pahonţu ramase cu o ură amară împotriva Ta-tianei. Striga chelnerul sa plătească răbufnind cu dezgust: — Sa mîncam, fetiţo, şi s-o ştergi imediat!... M-am săturat de giumbuşlucurile tale nesărate Aide, aide, încetează cu teatrul că n-ai pic de talent ! Tatiana mîncă cu noduri, şi se prefăcu de cîteva ori ca-şi şterge o lacrimă. încetul cu încetul Pahonţu totuşi se potoli şi, în semn că nu mai e supărat pe ea, o lua de gută. Fata trebui să plece îndată după masă, ca să ajungă la timp Ia Bucureşti pentru spectacolul de seavă. Deşi împăcat, Toma răsuflă cînd o văzu dusă : — Drăguţă fată, dar îngrozitor de obositoare ! — Dă-i paşaport! zise scurt Dolinescu. Mie mi-e antipatică. N-aş ţine-o nici servitoare... Dar gusturile oamenilor... — Sau capriciile! complectă Pahonţu. Bine c-am scăpat de ea !... Hai să ne mai mişcăm niţel! Au hoinărit pînă tîrziu, dar numai prin parc. în sine Pahonţu trăgea nădejdea că va mai vedea pe d-na Belcineanu şi, cine ştie, poate să se întoarcă lucrurile aşa încît să-î audă şi glasul. Era şi mai mulţumit că nici măcar nu trebuia să vorbească ; Dolinescu îi amănunţea activitatea fraţilor de cruce din timpul verii cu atîta pasiune şi într-un torent de fraze atît de vo-5 lubH că chiar sa fi vrut, n-ar mai fi fost chip să-1 întrerupă... Aproape de înserat, cînd se îndreptau să iasă, întîlnira pe Belcineanu care însoţea pe d-na Utalea. Deşi parcă puţin jenat, Belcineanu se opri să siringă mîna lui Pahonţu, exclamînd cu o vioiciune 10 exagerata: — Ce bine-mi pare că te revădNici nu mă aşteptam... — Cu toate astea am avut onoarea sa salut la amiazi pe d-na Belcineanu la restaurant — răspunse 15 Pahonţu numai ca să pomenească de ea. — Da ? făcu Belcineanu confuz. Nu mi-a spus nimic. Ori n-am fost atent... Toma îşi prezentă prietenul. Iubitor de toate încurcăturile politice, Belcineanu strigă îneîntat: 20 ■— A, d-ta eşti fruntaşul fraţilor de cruce ?... Care aţi asediat prefectura de Făgăraş... Foarte interesant J„. îmi pare bine !... Ia spune-mi mai pe îndelete cum s-a ajuns Ia ciocnire ?... Daca n-a veţi ceva deosebit, ne plimbăm cîteva minute, da?... D-ta ce crezi, Babîla ?... 25 O să te intereseze Pahonţu... Dealtfel dumnealor sînt eroii zilei, cum au mai fost şi altă dată ! EI porni înainte cu Dolinescu, iar Pahonţu după ci cu d-na Utalea care părea nedumerită şi întrebă : — U e cu domnul ăsta de l-a îneîntat aşa de mult 30 pe Belcineanu ?... Desigur ceva cu politică... Iacă eu habar n-am ! Nici n-am auzit de numele Iui... Mal nedumerit era totuşi Pahonţu ca o vede fără Utalea. Auzise că Utalea s-ar mai fi răcit şi, de altă parte, ca frumoasa Babila şi-ar fi luat oarecare libertăţi. 35 Le-a socotit bîrfeli curente. Cînd află că soţul ei e la Bucureşti, nu-şi putu ascunde mirarea : — Şi te lasă singură aici ?... Prada tuturor ispitelor şi ispititorilor ? Babîla rîse cochet. De la nunta Corineî rămăsese 40 cu credinţa că Pahonţu o place şi ar vrea să-i facă curte, ca mai toţi bărbaţii care se apropiau de ea. 137 10 15 20 25 Cînd s-au mai întîlnit în lume de cîteva ori, el a continuat a fi galant şi a-î şopti cîte un compliment. De aceea îi răspunse şi acuma glumind, ca unui aspirant tainic : — Mai întîi ca nu-s singură... Belcineanu mă păzeşte aici, iar acasă e tatăl meu care nu ma scapă din ochi... Atunci ce ispite sa mă prade ? — Bine, bine, dar soţul d-tale care acum doi ani uimise Bucureştii cu iubirea fără seamăn ? — Doi ani ! Da... Care iubire rezistă doi ani neştirbita ? — A d-ule î — Crezi : — Sînt sigur, dacâ-ţi face curte Belcineanu ! surise fără răutate Pahonţu. Descoperirea aceasta i se păru o complectare a celor ce-i povestise Teofil despre căsnicia Belcineanu. Dolinescu trebuind să cineze la unchiul său, Pahonţu era hotărît sa plece la Bucureşti cu un tren de seară. Se răzgândi. Iar îi apăru speranţa că poate să o mii v«da Ia Cazinou. în locul Cristianei întîlni iar pe Babila tot cu Belcineanu, dar însoţiţi şi de bătrînul Goldsteirt. Statură de vorbă întîi cu toţii, pe urmă Toma mai mult cu Goldstetn, iar pe la miezul nopţii se retrase. Nu-i părea rău că n-a venit d-na Belcineanu. „Baremi cînd ne vom vedea să ne putem lamuri!" se gîndea dînsul. A doua zî fiind duminecă nu avea nici o treaba 30 deosebită Ia Bucureşti. — Adică de ce n-aş ramîne şi mîine ? îşi zise ieşind din Cazinou şi ocolind prin parc spre hotel. Aici cel puţin s-ar putea sa am o surpriză de bucurie, pe cînd la Bucureşti mă aşteaptă viaţa de toate zilele... ; 35 Pe urmă în camera de hotel, în faţa patului alb, | în lumina gălbuie îl apăru certitudinea că nu va putea I avea odihnă în liniştea asta clară în care începea sa-şi I auză fîlfîituî gîndurîlor. Trebuia să scape de asaltul J 198 lor. Luptele cele mai aprige în viaţă Ie-a susţinut cu propriile-i^ gînduri. De aceea chiar spunea, în chip de butadă, că gîndirea e cea mai perfidă otravă pentru existenţa omului. 5 Se plimbă un răstimp prin cameră menţinîndu-se într-o nehotarîre plăcută ca o legănare fizică, cu gîndurile amorţite parcă într-o tulburare ostenita. Una din etapele fericirii trebuie să fie absenţa gîndurîlor... Totuşi îşi dădu seama că starea aceasta celestă nu io poate dura şi începu să-şi adune puţinele lucruri în trusa de călătorie zicîndu-şi: „Am să iau primul tren cu vagon de dormit... Zgomotul roţilor risipeşte gîndurile..." Era o noapte călduţă, cu cerul senin încărcat de 15 stele ca o mantie regeasca. Pahonţu, cu valiza în mînă, porni pe jos spre gara apropiată. La ora două noaptea Sinaia întreagă dormea păzită de jur împrejur de crestele şi vîrfurile munţilor ca nişte cuiburi de strajeri voinici. Ici-colo, pe străzile adormite, becurile electrice 20 parcă se înăbuşeau ca şi rarile ochiuri galbene somnoroase prin hotelurile şi vilele mai mult închipuite decît vizibile în nmmerecul gros care învăluia ca un covor moale toată împrejurimea. De jos, din vale, se ridicr. adormitor gîlgîitul Prahovei tinere şi zburdal- 25 nîce iar din gară, schiţată prin mai multe puncte lăptoase, ţîşneau arar şuierături de locomotive ca nişte florete nevăzute care încearcă sa scormonească şi să sfînice sugrumarea beznei. Pahonţu mergea agale, bălăbănindu-şi trupul în rit- ■ '■> mul paşilor şî privind în neştire, cu ochii încă neobişnuiţi cu întunerecul, bolta vînătă ciuruită de miile de sclipiri turburătoare. La o cotitură de stradă se opri uluit parca de spectacolul ceresc pe care conştiinţa lui abia acuma îl percepea aievea. In faţa lui, deasupra 35 lui Orion, uriaşul vînător care maî atingea încă o creastă de deal cu vîrful piciorului, se înalţă constelaţia Taurului, zodia lui, ajungînd cu Pleiada pînă la picioarele lui Perseu... De cînd n-a mai privit el cerul aşa, direct, citind în stele ? Poate de cînd veghea ^ demult în tranşeele războiului, cu ameninţarea morţii de jur împrejur, cînd numai de sus picura speranţa şt 199 încrederea pe razele reci de lumină din profunzimile nemărginirii, Atunci a învăţat el, singur, geografia cerească, recunoscînd încetul cu încetul constelaţiile după amintirile din şcoală. Pe-atunci îşi întreba zodia, de cum o zarea pe cer, ce-i ascunde viitorul r Şi stelele lui vesteau numai lumină şi bucurie... Acuma aceleaşi , stele, dar mai mult roşiaticul Aldebaran, clipeau ca f nişte ochi iubiţi depărtaţi şi ispititori, iar chemarea lor era încărcata de speranţe. „Am ajuns rău de tot cu sentimentalismul !" bombăni dînsul deodată, pornind mai departe ruşinat de sine însuşi, dar cu privirea tot spre chemarea care şl din cer îl urmărea ca o obsesie. în gară se plimbă pe peron frămîntînd iar gînduri şi planuri ca odinioară. I se părea ca trebuie sa reîn-ceapa viaţa, c-a pornit greşit şî că mai este timp să repare greşelile. Se ferea însă ca de foc sa-şi precizez? ce fel de greşeli şî se mulţumea să plutească într-o tulbureală care permitea toate şovăirile. Un tren de marfă sosi din jos şi înţepeni pe o linie lăturalnică. Apoi un personal dinspre Braşov, apoi un accelerat dinspre Bucureşti. Se plimba mereu de colo pînă colo pe peron, în vreme ce gîndurile în creieri se învîrteau într-un cerc închis, obositor şî vrăjit. Nu voia şi nici nu putea sa clarifice în sufletul său ce va face, dar avea certitudinea că, atunci cînd va veni ceasul, va face neapărat ceea ce trebuie. îşi zicea că asta e lucrul cel ma! mare fiindcă, pentru universul lui interior, singurul care-1 interesa cu adevărat, ca pe orice om, naşterea sau moartea unei iubiri are mai covîrşitoare importanţa decît, pentru omenirea întreagă, o conflagraţie generala sau un cataclism care ar înghiţi un continent... Găsi patul făcut într-un compartiment liber şi într-adevăr duduitul metalic monoton al roţilor îl _ adormi îndată. Nu se trezi decît, aproape de Bucu- j reşti, după ciocănitul repetat al conductorului în rama portierei sticloase. Coborî din tren proaspăt, înviorat, ~ cu sufletul trandafiriu. Mergea acasă numai să se j schimbe, să ia o baie şi să frunzărească presa de dimineaţă ; pe urma avea să treacă pe la România, sa... 15 20 25 30 .'5 De cum intră însă în curte avu impresia ca s-a schimbat ceva. Şi parcă auzea nişte glasuri de copii în casă... în vestibul îl întîmpină Virginia surîzătoare şi nevinovata : — Am sosit Toma, vezi Daca tu n-ai putut veni să ne iei... — Cînd ai sosit ? întreba el aproape speriat. — Ieri, pe Ia amiazi... Probabil ne-am încrucişat cu trenurile... Cintia mi-a spus că eşti la Sinaia. Ştia de !a servitoarele noastre... Virginia vorbea foarte blînd şi calm, ca totdeauna. Doar în ton şi în privirea ei curioasă pîlpîia vag mai mult o mîndrie decît o imputare. Pahonţu însă, ca şî cînd l-ar fi pălmuit cu fiece cuvînt, se umplu de o mînie care-i sfîşia toţi nervii. Trebui să facă toate sforţările ca să nu se năpustească asupra ei, s-o zdrobească şi mai cu seamă să-i înăbuşe privirea şi glasul, deopotrivă de exasperante pentru dînsul. începu să răcnească scos din minţi : — Şi dacă veneai, de ce nu m-aî anunţat ?... De ce mă plictiseşti cu surprize neroade ?... Dar ştiu eu, înţeleg eu ce urmăreşti d-ta cu surprizele şî controlu-rile !.. Dacă-ţi închipui că o proastă ca tine are să mă terorizeze, te înşeli ! Auzi ? Baga bine la dovl«ac ce-ţi spun, te înşeli l Am eu ac de cojocul Idioţilor, n-ai frică ! Arunca valiza într-un colţ, pardesiul şi pălăria deasupra, şl năvăli în birou mai mult de frică să nu o lovească. Parcă în viaţa lui n-a urît pe nimeni şi niciodată cum ura acuma pe femeia asta, duşmanca cea mai odioasă tocmai pentru ca nu-i opunea nici o rezistenţă. Toată faţa i se roşise, vinele pe tîmple erau ca nişte lipitori, iar ochii se făcuseră aproape albi de cît ieşiseră din orbite. Virginia încremenise cu surîsul blajin pe buze. Nu pricepea nimic. Izbucnirea aceasta era aşa de neaşteptata ş» atît de inexplicabilă că, după cîteva clipe, întrebă cu glasul mai alb de cum îi devenise obrazul: — Vai, Toma, dar ce-am greşit ?... C-am venit acasă, ca... — Am venit acasă, miorlăi Pahonţu imitînd-o, mereu furios. Ai venit să mă spionezi! adaogă trîntind cu pumnul în masă. D-aia ai sosit pe neaşteptate... Nu te cunosc eu, mîronosiţo ? Femeia, fără a mai căuta să înţeleagă, copleşita, se pomeni înecata de un plîns usturător. în picioare, ră-zimata de uşciorul uşii, se uita tot mai îngrozita la dînsul, ca la o vedenie, în vreme ce în gît i se zvîrco-lea un scîncet amarnic. — Ia sa nu mi te smiorcai, cobeo ! continuă dînsul cu un nou val de mînie. De ani de zile îmi mucezeşti inima şî-mi împiedici orice avînt... Din pricina ta am vegetat ca un zevzec ! Ţipetele lui alarmară toata casa. Cei doi copii ieşiră din dormitor alergînd către tăticul pe care nu-1 văzuseră de două luni. Dînd însă peste mama lor plîn-gînd, se agătară de rochia ei pornindu-se şi ei pe plîns. Virginia se plecă, îi luă de gît pe amîndoi şi ameste-cîndu-şi lacrimile, căută să-i liniştească : — Dragii măicuţii dragi... puişorii măicuţil... Imediat apăru şi Frăuîein Erna. Speriată de înfăţişarea furioasă şi de strigătele domnului, vru să ia copiii ca să nu asiste la asemenea scene : — Na, Kinder, roas ist denn los — Aide, du-te cu copiii, Frăuîein Erna, şi lasă-ne ca avem de vorbă ! zise Pahonţu desmeticindu-se puţin din mrejele mîniei. Virginia însă îî strinse mai tare la piept şi răspunse printre lacrimi : — Copiii nu-i dau... Mai bine plecăm cu toţii... Rezistenţa aceasta linişti de tot pe Pahonţu care urmă împăciuitor : — Atunci lasă, Erna, du-te şi-ţi vezi de treburi... Acuma îi era ruşine. Nu mai ştia cum să şteargă urma întîmplării. Mai şezu un răstimp pe fotoliul de la birou, dărăbănind cu degetele pe marginea mesei şi uitîndu-se la Virginia plecată pe un genunchi şi strîn-gînd în braţe copilaşii care-şi lipeau capul de obrajii ei, continuînd toţi trei a lăcrima cu suspine... în cele din urmă Toma se apropie şi zise încet, umilit: — Iartă-mă, porumbiţă dragă... M-am purtat ca un birjar... Virginia, scofîlcită de plîns, se scula în picioare, toi atît de mirata ca şi adineaori cînd a început să rac- 5 neasca. El o săruta pe obrajii săraţi de lacrimi. încetul cu încetul se potoliră şi copiii. Pe urmă ea îi reaminti că s-au înţeles dinainte de plecare ca el sa vie negreşit în primele zile ale lui septemvrie sa-i ia din pricina băiatului care împlinea şapte ani şi trebuia dat JO la şcoală. Pentru mai multă siguranţă i-a şi scris, de acum două săptămîni, ziua şi ora plecării lor spre Bucureşti, dacă cumva el nu va putea veni sa-i aducă... Toma recunoscu că are dreptate dar că el s-a zăpăcit şi a uitat toate, fiindcă a avut toata vara atîta bătaie 15 de cap şi atîtea necazuri cu gazeta şi cu altele... Pacea se făcu deplină. Virginia îl şi compătimi ca n-a fost în stare să-şi permită măcar cîteva zile de odihna... La amiazi, cînd el se întoarse din oraş, Virginia îi spuse că 1-a căutat la telefon o doamnă care n-a vrut 20 să-i spuie numele, iar cînd a revenit şi a auzit că la aparat e d-na Pahonţu a răspuns ironic că pe ea o cheamă Tatiana. — Dă-o dracului, porumbjţo ! făcu Toma vrînd să treacă uşor. Trebuie să fie vreo nebuna care încearcă 25 sa ne plictisească, ori pe tine, ori pe mine !... 4 Viaţa îşi reluă pe urmă mersul obişnuit în casa din strada Pietăţii. Toma pleca şt venea ca şi mai înainte, iar Virginia se devota iarăşi micilor griji ale gospoda- 30 riei de care scăpase în timpul cît a lipsit... Cintia abia a aşteptat-o ca sa mai aibă cu cine sa vorbească despre dragostea ei cu mai multe dureri decît bucurii. A stat în Bucureşti pînă ce fratele ei şi lonescu au plecat cu falanga în campania de recunoaş- ^5 tere. Pe urma a trebuit să meargă cu tatăl ei o luna la Mangalia de unde s-a întors mai tristă sufleteşte, căci el nu i-a putut scrie decît de doua ori şi despre lucruri banale ca nu cumva scrisoarea, căzînd în mii- nile bătrînului, să-i trădeze secretul... Dealtfel despre toate acestea s-a jeluit ea Virginiei destul, în scrisorile săptămînale în care adăuga totdeauna cîte ceva şi despre Toma, ce afla de pe la alţii ; ea însăşi nu l-a mai văzut toata vara, de cînd s-au despărţit atunci în gara. Fireşte, îi comunica numai veşti bune sau inofensive, în special în legătură cu ziarul, neîndrăznind sa-i scrie, ca sa n-o amărască mai mult, despre răutăţile ce le auzea. Virginiei i-a fost ruşine să spuîe în scris Cintiei cum n-a spus nici părinţilor ei, cît a fost Toma de rece la despărţire şi presimţirea ei ca n-o mai iubeşte... Acum însă, după izbucnirea de ură cu care a întîm-pinat-o şi cînd telefoanele batjocoritoare de la Tatiana se repetau aproape zilnic încît îi era şi silă să-i mai spuie lui, trebui să-şj spovedească măcar Cintîei toata durerea şi toate presimţirile cele negre. Cintia, Ia rîndul ei, se crezu datoare acuma sa-i arate şi ea ce a auzit întîi ma! vag tatăl ei, iar mai tîrziu şi mai precis de Ia d-na Niculina Herdelea care era revoltată de purtarea luî Pahonţu. Virginia, îngrozita, nu ştia ce sa facă, precum nici Cintia nu ştia ce s-o po-văţuiasca. Plîngeau împreună în fiecare zi şi se consolau una pe alta cu speranţe... Peste vieo doua saptămîni Virginia primi o scrisoare adusa prin comisionar. Un binevoitor o înştiinţa că soţul ei trăieşte cu o artistă ; dacă vrea sa se convingă, sa „ meargă după-amiazi sa-i surprindă. Se indica adresa | unde se întîinesc mereu, locuinţa artistei, şi ora exactă | a întîlnirii de azi... Rămase buimăcită, cu scrisoarea in 4 mîna. Era prima anonima. Se gîndi s-o arunce în foc. j Se gîndi sa se sfătuiască cu Cintia. Se gîndi să î-o | arate lui Toma. Şi se hotărî sa meargă şi sa se convingă. Toma veni la dejun, se culcă după masă un sfert de ora, apoi citi un răstimp, ca totdeauna. La cinci ieşi. Virginia l-a examinat tot timpul, încercînd să-î ghicească gîndurile, dar n-a putut descoperi nimic deosebit. Ori era mincinoasa scrisoarea, ori el e un mare -actor... Ezita dacă n-ar fi mai bine să renunţe la | planul el, sa nu-i confirme... bănuielile că îl spionează. io 15 10 25 .10 40 Cu o jumătate de oră înaintea celei fixate se afla pitită într-un gang de unde putea urmări intrarea la adresa din scrisoare. Cu întîrziere de vreo zece minute, Toma sosi nu^ca la o întîlnire de dragoste întîmplătoare, ci ca acasă, liniştit, nepăsător, şi dispăru în apartamentul indicat... Mai tîrziu se miră şi ea cum a avut răbdarea sa aştepte neclintită aproape doua ceasuri pîna l-a văzut ieşind tot atît de calm şi de familiar cum pleca de-acasă în fiecare zi... După ce dobîndi certitudinea, rămase mai încurcata. N-o chinuia nici o gelozie, dar se simţea atît de înjosită şi de murdărita ca niciodată în viaţa. Văzîndu-1 seara, la masă, vesel şi jucîndu-se apoi cu copiii, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, nu cuteza sa-i arate scrisoarea şi să-i spuie că a fost şi s-a convins, cuim se gîndise un moment. Dar pe urmă deodată, fara voie, izbucni într-un hohot de plîns, incapabila sa se stăpînească. Refuză sa spuie de ce plînge şi izbuti sa-şi oprească lacrimile. Observa dealtfel ca nici Toma nu stărui sa afle pricina plînsului el, ca şi cînd ar fi fost absent sulleteşte şi mai străin de ea ca un străin. Zilele următoare mai primi cîteva anonime, tot atît de precise, dar şi injurioase. Apoi una îi spuse ca Toma o urăşte şi a decis să se despartă de ea ca să se însoare cu Tatiana... Pîna acuma numai Cintia cunoştea taina scrisorilor, legata cu jurământ să nu sufle nimănui o vorba. De cînd era îndrăgostita, Cintia plîngea mal uşor ca Virginia aşa ca, în loc s-o mîn-gaie, mai mult o îngrozea. Ultima anonimă o scoase din fire. Trebuia sa se consulte cu cineva. Se duse la d-na Herdelea cu Cintîa. Cînd văzu scrisorile, Niculina se aprinse ca un vulcan şi o îndemna poruncitor să ceară Iul Pahonţu să rupă imediat cu paţachina, iar daca s-ar codi, să-i pîndească şi sa-i desfigureze cu vitriol pe amîndoi deodată. Virginia făgădui sa facă întocmai. Afară însă îşi pierdu îndată curajul şl, în acelaşi timp cu Cintia, zise că totuşi ar fî bine sa întrebe şi părerea bătrînului Cumpănaşu, om mai ponderat şi liniştit. Şi profesorul o sfătui să aibă o explicaţie cu Toma, dar paşnica, cuminte, fără să uite că iînt doi copil Ia mijloc şî că răul nu poate decît să 205 înrăiasca lucrurile, cînd scopul este tocmai să le îndrepte. A doua zi după-amiazi Virginia, calmă, reţinuta, mărturisi bărbatului ei tot ce pătimeşte de cînd s-a 5 întors, cum a stat în faţa casei şi a aşteptat, cum şi după aceea a ezitat să vorbească sperînd necontenit ca totuşi poate să nu fie decît un capriciu, trecător. Acuma însă vine ameninţarea cu despărţirea. Poate oare să n-o ia în serios cînd tot ce anunţau scrisorile se împlinea 10 aidoma ? — Vreau să ştiu, Toma, ce ai de gînd ?... Aşa nu mai pot trăi, trebuie să-ţi închipui şi tu... Cauţi să te desparţi de noi ? Dar dacă faţă de mine crezi ca n-ai obligaţii, nu te gîndeşti la... ? '5 Pahonţu nu bănuise despre ce dorea sa-î vorbească în patru ochi. După primele cuvinte s-a lămurit şi s-a ruşinat. Citi cu atenţie scrisorile murdare, clătinînd din cap, întunecat şi în sfîrşit îi zise, fără să se uite la ea şi fără sa bage de seamă că o întrerupea, cu un ■20 surîs placid : — Cum să-ţi treacă măcar prin minte că te-aş lasă pe tine ca să iau o... o... Mă mir de tine. porumbiţo ! Tu ar trebui să... Cînd ridică fruntea şî—i întîlni privirea trista şî 25 umeda, tăcu brusc. Simţea că trebuie sa pară fals. Se sculă şi făcu cîţiva paşi prin cameră, să-şi mai potolească tulburarea ca să nu aibă o înfăţişare prea umilită, dar maî ales ca să-şi limpezească gîndurile. Abia într-un tîrziu continuă, dar tot şovăitor: 3° — O distracţie de vacanţă, dragă Virginia... (Se sfia sa-i zică „porumbiţă" ca adineaori.) Ai, fireşte, dreptul sa fii supărată şi-mi închipui cît ai suferit, dar o greşeală prosteasca trebuie trecută cu vederea şi în orice caz nu merită sa fie luată în tragic, crede-mă ! 35 Femeia, sprijinindu-se de braţul unui fotoliu, îl privea tăcuta, parcă răspunsul adevărat l-ar fi căutat în sufletul lui, nu în vorbele pe care le auzea numai ca sunete goale şi pe care nici nu le înţelegea. Dealtfel şi el avea impresia, pe cînd le rostea, ca sînt inutile 40 şi că explicaţiile n-au decît o valoare teatrală. Tăcu iar, plecînd ochii ca nu cumva să se întîlnească cu 20 ochii ei. Atunci văzu pe biurou telefonul şi se repezi parc-ar fi găsit răspunsul trebuincios, singurul. —- Cine-i acolo ? întreba în aparat peste un minut, continuînd din ce în ce mai mînios şi sfîrşînd rac-5 nind : A, tu eşti ?... Apoi bine, domnişoară, d-ta n-ai pic de obraz ?... Cum îţi permiţi d-ta sa bombardezi pe nevasta mea cu scrisori anonime aşa de infame ?... Ce, ce ? îndrăzneşti să tagăduîeşti ? Crezi că ma prosteşti pe mine?... Tacă-ţi gura cînd vorbesc eu !... Cum, 10 una ca tine crezi că poate să-mi strice mie casa ? Nu ţi-e ruşine, aenorocito, să-ţi închipui ca eu, Toma Pahonţu, m-aş putea însura cu d-ta ?... Destul ! Nu vreau să ascult nimic ! Te cunosc şi te ştiu capabilă de orice murdărie... Am terminat cu d-ta ! Ai înţeles ? Defini-15 tiv şi pentru totdeauna !... Sa nu mai îndrăzneşti sa dai ochii cu mine că, sa ştii, te pălmuiesc ! Aşa î... Fiindcă numai limbajul ţigănesc îl pricepi, d-aîa ţi-am vorbit ţigăneşte .' Aruncă receptorul pe furcă şi începu să alerge prin odaie de ici-cold, strivind printre dinţi înjuraturi răcoritoare. Se înfuriase de-a binelea. Cînd apoi se mai linişti, spuse parc-ar fi vorbit singur, adresîndu-se totuşi Virginîei care îl urmărea cu aceeaşi privire scormonitoare : — Auzi, "ce-şi închipuie scîrba !... Pentru că am avut o mică slăbiciune... N-o iert nîcl în groapa ! Şi după ce mai bombăni crîmpeie de indignare, şl după ce mai lăsa şi o pauză să îmbiînzească atmosfera, se apropie de Virginia prietenos : — Ţi-a plăcut cum am repezit-o, scurt şi categoric ?... Eşti mulţumită de satisfacţia ce ţi-am dat-o ?... Crezi acuma că n-a fost decît un capriciu ? Virginia răspunse rar, trist: — Da, Toma... Cred,.. Vreau să cred tot ce vrei tu i Pahonţu se gîndi s-o sărute, dar nu mai îndrăzni. Conştiinţa îl mustra. Parcă Virginia, cu privirea ei stranie sflederitoare, i-ar fi pătruns în inimă pînă unde se ascundeau minciunile şi adevărul. încercă să con-40 sidere lichidată chestia cu Tatiana şi odată cu asta 25 35 206 207 io 15 20 25 30 temerile Virginiei. Seara, Ia cină, între ei şi în casă domnea parcă atmosfera de altădată... Ziua următoare însă Virginia mărturisi Cintiei ca foma poate să fi rupt definitiv cu corespondenta anonimă, dar că inima ei a rămas mai speriată şi simte ca primejdia n-a dispărut, ci doar s-a ascuns. Ca sa-i dea curaj, Cintia vru sa obiecteze ca exagerează, dar Virginia avea atîta siguranţă întipărită în străfundul ochilor că fata se zăpăci şi tăcu, înlocuind obiecţia cu un suspin... Toma se bucura că a scăpat de Tatiana relativ uşcr şi totuşi pentru motive atît de grave ca nici ea nu mai poate zice nimic. Dacă n-ar fi intervenit întîmpla-rea asta, nici nu ştie cum ar fi alungat-o, deşi voia de mult. Pentru o vagă asemănare în unele momente cu altcineva nu era nevoie sa-şi Ia o belea pe cap. In sfîrşit, s-a dus. O experienţa în plus nu strică în viaţă, chiar proasta. Desigur, a făcut-o pe Virginia să sufere, dar... O compătimea şi-i părea rău, dar el nu suferea deloc. îşi amintea precis că în momentul cînd telefona la Tatiana şi cînd o ocara maî vehement, furia cea mare l-a cuprins numai cînd i-a fulgerat prin minte cum l-a făcut de rîs deunăzi, la Sinaia, în văzul d-nel Belcineanu... _ Peste cîteva zile, din toată explicaţia, Pahonţu reţinea doar constatarea că şi Virginia prevede sau crede posibilă o despărţire, sau măcar i-a trecut prin creieri aşa ceva. Pe urmă se pomenea fredonînd Inconştient, într-un ritm uşura tec : — Despărţire... despărţire... despărţire... Teofil Drugeanu a vrut o reuniune mai Intima, m«i familiară, ca să poată realiza o apropiere adevărată între Pahonţu şi Beicineanu pe care o socotea folosi- a ?5 toare pentru toţi şi în primul rînd pentru partidul 1 naţional^ în care activa şi el tot mai pasionat, subt j aripa lui Belcineanu. în preajma redeschiderii Parlamentului începeau iar sa circule zvonuri de criza ; neu- 15 25 Î5 ■40 tralitatea, dacă nu bunăvoinţa ziarului România, indiferent de Hnia-i generală, putea sa cîntăreasca în balanţa evenimentelor... De aceea n-au mai invitat decît vreo cîţiva buni prieteni, împreună cu Gafina, sora lui Teofil, şl Angelica, sora soţiei lui, încît Belcineanu şi nelipsita luliana Teleman păreau aproape veterani în mijlocul atîtor tineri. Corina ţinuse să poftească şi pe soţii Utalea, deşi Teofil, care nu prea îi simpatiza, a strîmbat din nas. D-na Utalea a şi venit cea din urmă şi singură. — Eram gata sa nu mai vin deloc, explica ea cu o melancolie cocheta lui Teofil care îi ieşise în întîm-pinare. Adineaori m-am pomenit cu un telefon de la Utalea că e reţinut de o afacere... îţi închipui, daca nu s-ar fi supărat Corina... — Ba sigur ma supăram î strigă d-na Drugeanu aler-gînd s-o îmbrăţişeze. Tocmai cînd am o lume atît de„. Belcineanu, înconjurat de toţi şi în obişnulta-l verva, explica de ce trebuie să plece guvernul şi mai ales de ce treouie ia vie U putere partidul naţional... Cînd văzu pe d-na Utalei sg întrerupse galant, cu un mic surîs de surpriză. — Sper că cel puţin Babila va fi în stare să te facă ni-ti indulgent faţă de actualul guvern, zise Corina apro-piindu-se cu prietena el. — Nici o Iluzie, draga Corinel ! adaogă ironic d-na Utalea. Atîta educaţie politica mi-a făcut vara asta, c-am început şl eu să mă interesez de soarta guvernului ! — Şi eu care credeam că-ţi fac curte ! rîse_ Belcineanu larg, zgomotos, sărutîndu-i mîna întinsă. Mai deoparte d-na Teleman povestea lui Pahonţu impresii de la recepţia de saptămînă trecută la Palat, cu superlative onctuoase şî ridicînd mereu ochii spre tavan într-un extaz convenţional care ştia ca-i sade bine. între ei, aparent absentă, d-na Belcineanu se uita la grupul unde domina bărbatul ei, unmărindu-1 cu o umbra ciudată în colţul gurii mai cu seamă de cînd a apărut şi d-na Utalea. Pahonţu se prefăcea că ascultă cu interes, dar era amărît şi decepţionat. Doua luni a aşteptat ziua de 208 2oa 10 15 25 30 35 40 azi, liniştit, încrezător. Pentru că Teofil nu i-a mai spus nimic, nici el n-a mai întrebat, dar a ştiut ca se va împlini şi în inima lui s-a pregătit să primească o minune. Şi, de cînd a intrat în casă, a simţit că nu se va întîmpla nimic. D-na Belcineanu era ca şi altădată. A surîs condescendent cînd Teofil a făcut o aluzie vagă Ia orgoliul ei care a spăimîntat odinioară, Li logodna ior, pe marele polemist şi pe urmă au schimbat mici fraze banale pînă ce d-na Teleman a găsit momentul să-şi plaseze admiraţiile de la curte... încerca s.t păstreze o atitudine mîndră, să fie rezervat şi rece, şi-i era necontenit frică să nu facă vreo gafa ireparabila tocmai fiindcă se controla prea mult. Ascultînd pe doamna de onoare vedea numai profilul d-nei Belcineanu cu fruntea pură, puţin bombată şi umbrita de bucle, cu ochiul care acuma părea languros şi mînga-ietor, cu buzele umede... Privirile lui erau atît de fierbinţi ca d-na Belcineanu, parc-ar fi simţit o atingere, întoarse capul de cîteva ori şi-i întîlni ochii vrînd parca sa se ferească de focul lor straniu... Prin apariţia d-nei Utalea s-a produs o mişcare printre invitaţi «I c regrupare pe urma căreia Pahonţu s-a pomenit deodată singur lîngă d-na Belcineanu. Atunci 1-a năpădit un val de bucurie atît de dureroasă^ca-şi simţea sufletul sfîrticat de spaima. Pînă^ în clipa aceasta fusese amant ca nu i se oferea prilejul să-i vorbească în rjatru ochi ştiind că are să-i spuie atîtea ca nici o viaţa de om nu i-ar ajunge. Iar acuma creierul îî era gol ca un burete stors ,■ un singur cuvînt rămăsese viu şl rătăcea prin toate cămăruţefe :j sufletului cautînd mereu să izbucnească. Oricît de uluit 1 însă, Toma simţea limpede că, acuma, rostirea cuvîn- | tului ar însemna o catastrofa. în acelaşi timp ochii Iui învăpăiaţi priveau pe d-na Belcineanu parca i-ar fi 4 cerut miiaji iertare şi înţelegere... I se părea ca tace- I rea durează de timpuri imemoriale. Apoi deodată parcă f toată lumea se lumina. D-na Belcineanu, care urma- | rise pe Iuliana cîteva clipe, ca şi cînd şi-ar fi adus .1 aminte de el sau ar fi simţit căldura privirii lui, se 1 întoarse. O secundă privi ochii aprinşi şi lacomi de I patimă şi rugători cu o spaimă de parcă ar fi văzut 10 20 o prăpastie, dar în secunda următoare în privirea el înflori un surîs a cărui vrajă se raspîndi pe obraji şi se ascunse jucăuş în colţurile gurii şi pe buzele umede. Pe cînd în inima lui cînta un farmec nou (Ce dulci sunt ochii cel mîndri cînd zîmbesc !...), în urechi ÎI răsuna un glas melodios ca o muzică celestă : — Mă priveşti atîta de straniu, domnule Pahonţu... Aştepta un moment parcă o explicaţie, deşi chiar din tonul ei se simţea că explicaţia ar fi inutilă. Apoi continuă : De cînd te-am cunoscut — mi se pare că e aproape un an — ma urmăreşti cu nişte ochi care aproape ma sperie !-. Nu ma mai privi aşa, te rog... Cine-ţi observă privirea te poate crede amorezat... Şi n-am 15 poftă să am aparenţa ca fac victime. Sînt eu destul de victima,.. Aa, dar nici nu asculţi, sau n-auzijce spun sau nu poţi sa... Atunci cel puţin spune-mi ca mă iubeşti ca sa fie spectacolul complect ! Toma nu auzea decît glasul care era dulce ca o sărutare mult rivnita, precum nu vedea decît figura pe care surîsul o transformase dîndu-i înfăţişarea închipuita de dînsul în visurile lui. Simţi iar _ bucuria de adineaori, dar mai caldă ca o adiere de taina. în acelaşi moment toate cuvintele ei, adunate în inima lui ca picături de vrajă îşi desluşiră înţelesul. — Doamnă... va rog... iertaţi-mă ca sînt aşa de... J murmura perplex, ca şi cînd ar fi trebuit sa-şi ascundă privirea. Apoi, redobîndîndu-şi stapînirea, adaogă ^ cu glas mai sigur şi cu o autoironizare care-i permitea să răspundă zîmbind şi chiar să pună în zîmbet o mîn-găiere : Credeţi-ma, tot timpul m-am luptat sa nu rostesc cuvîn tul de care mă bănuiţi... — Dar atunci d-ta eşti periculos... Tonul era de glumă, totuşi Pahonţu văzu în ochii el o tremurare care înmula în duioşie surîsul şi cuvintele. Răspunse şi el iar cu emoţie îmbrăcată în ironie ca să păstreze cuviinţa : — Sînt înfricoşător de periculos pentru mine, însumi, doamnă... Dacă într-un an de zile n-am reuşit sa vă ipun măcar două cuvinte cînd aveam să va spun atîtea, ca nu mi-ar ajunge nici mii de mii... 25 ..o 40 210 211 15 20 25 30 35 10 ^ D-na Belcineanu încrunta puţin sprîncenele ca si cînd ar fi vrut să-1 cîntarească mai bine. Surîsul se siinse singur. Pahonţu avu o secundă de teamă că iar va apare răceala distantă. Pc figura frumoasă fîîfîia o unda de tristeţe pe cînd gura rostea : — Ce şa-mi spui ?... Nu, nu Mai bine nu !... — Desigur, îngălbeni Pahonţu parcă i-ar fi fugit pă-mîntul^de subt picioare. Dealtfel de la început am înţeles că... Cu alt glas, iar uşor şi ironic, d-na Belcineanu îl opri: — Nu... Nu sînt tocmai atît de ursuză cum ţi-ai închipuit fiindcă odată n-am avut dispoziţie să stau de taifas cu d-ta... De obicei primesc bucuros pe oricine... Primesc joia, dar uite, ca să-ţi dau o satisfacţie, d-ta vino în orice zi... Vino cu doamna ! E o fiinţă adorabila... Dar dacă vreodată totuşi n-o sa ma găseşti, să nu te superi ! Nu sînt nici eu totdeauna cu sufletul liber... _ Pahonţu vedea un joc de umbre şi lumini pe figura ei în timp ce vorbea, ca şi cînd în dosul cuvintelor s-ar fi ascuns o rezerva. Impresia era însă numai în subconştientul său ca o picătură de amărăciune care face fericirea mai mare păstrîndu-i nuanţa de incertitudine fermecătoare. îşi framînta bucuria clipei suferind că nu e în stare să spuie cuvintele care să-1 înalţe şi sa-1 apropie de ea. în sfîrşit izbucni îndurerat: — Eu am fost vinovat şi atunci, doamna... Azi îmi dau seama, dar... D-na Belcineanu întîi surprinsă, zîmbi cu indulgenţă ca faţă de un copil nepriceput, întrerupîndu-l : — Mi-a fost poate frică şi mie, nu ştiu dacă de d-ta sau de reputaţia d-tale... Tocmai atunci Belcineanu se apropia de ei la braţ cu Virginia. Vioi, cu zîmbetul larg descoperindu-i dinţii striga voios: — Dragii mei, n-aţi vrea să facem un chasse-croite, ştiţi, ca la cadril ?... M-am gîndit, dragă Cristiana, să-ţi răpesc puţin pe domnul Pahonţu şi, ca să nu te las singură, să-1 înlocuiesc cu frumoasa şi îneîntatoarea 212 10 20 doamnă Pahonţu... Ai cunoscut-o, mi se pare. Cristiana ? Ei bine, e mai mult decît adorabila... — Da, am avut plăcerea, zise d-na Belcineanu amabil. Dealtfel tocmai invitasem pe domnul sa ne facă onoarea... Ne-am bucura să ne cunoaştem mai de aproape... Cîteva minute conversaţia se învîrti prin locurile comune. Pahonţu era îngrozit că trebuie să părăsească pe Cristiana ca să asculte cine ştie ce palavre politice. Belcineanu avea mania aparteurilor^ ca reporterii mediocri care vor să-şi dea importanţă atrăgînd oamenii prin colţuri să le povestească anecdote nesărate şi sa dea impresia spectatorilor că discută chestii vitale pentru ţară... Dar era soţul Cristianei^şi ca atare de-15 venea simpatic. îi surise întrebînd măgulitor : — Nu cumva te pregăteşti, excelenţă să vii la putere ? — Noi nu vrem încă să venim, spuse Belcineanu cu falsă modestie. Dar daca guvernul actual nu poate face faţă situaţiei şi ameninţă să compromită interesele cele mari ale ţării ? (Sfîrşl în gluma :) Ce vrei, trebuie să ne sacrificăm ! Rîse zgomotos, apoi încetă atît de brusc parc-ar fi rîs fals, continuînd : — Mergem în biuroul lui Teofil... Ascultă, Teofile, îţi sechestram biuroul pentru cîteva minute, nu te superi Aldem, dragă... Dealtfel într-adevăr e vorba numai de cinci minute, poate şî mai puţin... Ascultînd şi examinînd pe Belcineanu care-i vorbea aproape în şoaptă, ca un conspirator, deşi biuroul era despărţit printr-un mic salon de camera unde erau invitaţii, Pahonţu constată că, în ioc să fie furios^ că a fost despărţit de Cristiana, era mulţumit şi fericit. Recunoştea că prelungirea scenei nu mai avea rost. 35 Pentru început era suficient. S-a spart gheaţa, iar mîine, cînd va vedea-o, fiindcă are să profite imediat de invitaţie, va fi mai calm şi se va putea esplica..-însuşi Belcineanu i se părea mai simpatic ca altădată, deşi l-a despărţit de ea adineaori. Cum dealtfel sim-40 patic i-ar fi fost orice obiect care aparţinea Cristianei. 25 30 213 — Ne aflăm în preajma schimbării guvernului, zise Belcineanu grav, cu importanţa cuvenita unei astfel de comunicări din partea unui personagiu de răspundere. Da, da, nu zîmbi ! E foarte serios de data asta... In cîteva săptamîni guvernul trebuie să plece, hotarît, iremediabil ! — De cînd a venit, pleacă mereu... Asta e primejdios, observă Pahonţu calm. Ştii, excelenţă, chestia provizoratelor... — Nu, acuma s-a terminat... Poate să-ţi spuie şi Rotaru... Mă mir chiar că nu te-a pus în curent. El trebuie să fie informat. — A, Rotaru?... Doctorul lonescu nu cred să facă destăinuiri tocmai lui Rotaru, chiar dacă ar avea vreo taină. — Da, se poate... în orice caz doctorului I s-a pus în vedere, aşa că nu va fî surprins... — Numai d-voastră să nu fiţi surprinşi ! Anul trecut a fost cam... — A, nu... S-a isprăvit... Regele s-a convins ca nu poate trece peste noi. A crezut că trebuie să facă o încercare şi cu micile partide! Foarte înţelept a făcut ! Apele s-au liniştit. Toată lumea s-a lămurit... El, dar nu vreau să re conving de ceea ce nu vrei să crezi. O informaţie valorează cît cel ce ţi-o dă, dar şi cel care o ascultă. Nu-ţî cer să crezi. Vei vedea în curînd. Am însă o misiune de împlinit şi de aceea m-am grăbit să te deranjez... Vorbea în numele sau cel puţin în înţelegere cu şeful partidului naţional. Noua lor guvernare vrea sa fie realmente nouă, bazată totuşi pe tradiţia partidului, cel mai solid şi mai popular din ţară. Nu răsturnări, ci progres; dinamism, nu revoluţionarism. Democraţie naţională, păstrătoare de ordine, disciplină şî comuniune naţională, naţionalism constructiv, de fapte nu de vorbe, libertate deplină cu răspunderi efective, gospodărie cinstită, înlăturarea politicianismului mărunt din administraţie, politică mare, românească, de construcţie în toate domeniile... — Da, da, et caetera... Am înţeles! făcu Toma ironic. — Da, da, accentua Belcineanu înfruntîndu-i ironia. Va fi ceva nou, ceva... Chiar alcătuirea parlamentului 5 o va dovedi. Vrem să avem în parlament, aleşi de noi, fără nîci o condiţie, pe toţi fruntaşii dîn ştiinţă, arte, litere, presă, oameni care nu fac politică de partid dar al căror cuvînt, sfat şi îndemn poate fi folositor pentru ţară... 10 Pahonţu îşi va avea locul în Cameră asigurat, urma Belcineanu. Viitorul guvern însă, printre alte inovaţii creatoare, se pregătea sa înfiinţeze un subsecretariat de stat pentru propaganda naţională pe lîngă preşedenţia consiliului, o instituţie de despoliticianîzare a serviciilor 15 de informaţii ale statului. Asupra organizării instituţiei se va discuta maî amplu ulterior, după luarea puterii. Prin oficiile sale de studii, partidul întocmeşte un program care în mod natural e colorat după ideologia partidului. Şeful însă doreşte să încredinţeze con- 20 ducerea instituţiei unui tehnician, bine pregătit, cu reputaţie şi integru din toate punctele de vedere, care va lucra direct cu primul ministru pentru directivele generale, avînd legături cu toate serviciile statului şi particulare pentru culegerea şi difuzarea datelor şi in- 25 formaţiilor... Va trebui probabil să se obţină adeziunea regelui şi eventual a celorlalte partide atît pentru înfiinţarea cît şi pentru numirea conducătorului instituţiei ca astfel să i se asigure continuitatea. —- Aseară am avut ultima convorbire cu şeful şî 30 mi-am permis să-i propun să te numească pe d-ta la conducerea acestui mare serviciu naţional, continua Belcineanu grăbit şi parcă puţin jenat. Şeful m-a însărcinat să Iau contact cu d-ta. Absolut confidenţial, fireşte ! ■35 — £)ar bine, domnule Belcineanu, mormăi Pahonţu mirat, nehotărît, roşind. Belcineanu nu pricepea dacă protestează sau mulţumeşte. Reluă mai insistent: — Să fim bine înţeleşi, amice... Nu ne gîndim să-ţi cumpărăm conştiinţa sau altfel sa-ţi paralizăm liberta- 10 15 20 25 30 35 tea de gîndire şi judecata. Asemenea oferta nici n-aş fi primit să-ţi fac. Te preţuiesc prea mult. Eşti un cavaler. Nu te confund cu anume onorabili din presă despre care nu merită să vorbim. D-ta eştî domn... Nu vei avea nici o obligaţie faţă de noi. Ziarul d-tale îşi poate păstra linia Iui. Primim critica obiectivă şi nu ne supară dojana, chiar daca s-ar ivi cazuri ca panamaua amicului Tănăsescu, care dealtfel a intrat în faza muşamalizării... Pentru conducerea instituţiei proiectate se caută mai presus de toate un om capabil. De aceea m-am gîndit la d-ta. Restul n-are importanţă. Pahonţu tăcea parca puţin absent. îşi venise în fire şi-şi regăsise calmul care asigură superioritatea. Se întreba ce urmăreşte Belcineanu cu propunerea ? Daca o fi serioasă sau o simplă momeală ca să neutralizeze România Belcineanu bănuia motivele ezitării, încercă să risipească nedumeririle : —■ Rolul meu, evident, e de simplă tatonare principială... Vei avea ocazia să stai de vorbă cu şeful. Fireşte, Ia timpul său... Ar fi prematur să-ţi facă propuneri şi nedelicat faţă de suveran, să anticipeze asupra deciziei regale... — îţi închipui cît mă onorează, excelenţa, tot ce mi-ai spus, zise Pahonţu după o pauză, tragănat şî aproape nefiresc. Maî ales cînd ştii că am oroare să ma înregimentez, să... Belcineanu îi tăie vorba parc-ar fi vrut să evite un refuz : — Nu-ţi cer nici un răspuns acuma... Ai vreme să chibzuleşti, să cumpăneşti. Cînd vei crede ca poţi să te pronunţi, deocamdată numai principial, o sa-mi dai un telefon, vil la mine sau vin la d-ta sau ne vedem în alta parte, la alegerea d-tale... E ceva ce merită să fie discutat temeinic... — Desigur... Merită ! aprobă Toma înviorat, zîcîn-du-şi în sine : „pretext minunat să-l caut pe el şi sa găsesc pe..." — Nu-i aşa? strigă Belcineanu. Ei, atîta am vrut! Restul altădată... în seara aceea soţii Pahonţu au stat de vorbă pînă tîrziu, ci altădată, despre ceaiul de la Teofil. A venit şî Cintia, singură, cacî Cumpănaşu nu ieşea seara cînd 5 avea şcoală a doua zi. A luat parte pînă şi Fraulein Erna, fireşte după ce a culcat copiii, repezindu-se însă din cînd în cînd sa vază cum dorm. Toma se stăpînea să nu-şi arate prea mult satisfacţia. Aştepta să spuie ceilalţi despre d-na Belcineanu io elogiile pe care el nu le putea spune. Virginia însă era mai încîntata de Corina şi de d-na Utalea, şi chiar de Belcineanu. Toma suferea. Prin mici întrebări căuta să schimbe părerile Virginiei care, din politeţă, spunea că e drăgălaşa şi trecea mai departe. !5 — în orice caz e o femeie frumoasă ! observă dînsul la un moment potrivit, natural, aproape cu indiferenţă. — Depinde de gusturi, zise Virginia. Mie nu mi se pare. Are ochii puţin prea bolbocaţi şi genele rare ca 20 şi cînd ar fi artificiale. Chiar culoarea ochilor, deşî ar fi frumoasa şi mai ales rară — nici n-am mai văzut un verde aşa de clar, parc-ar fi un ametist — nu e atrăgătoare. Parcă veşnic visează şi dispreţuieşte. — Cu toate astea..., încercă Toma să obiecteze. 25 — Eu am examinat-o înadins foarte bine, continua mai zelos Virginia. Dacă ar fi s-o amănunţim, n-are nimic frumos. Ai băgat de seamă ce tăietură curioasă are gura ei, cu colţurile înlăuntru, semn de răutate, şi cu buzele prea pline ? Probabil că e foarte senzuala, 30 deşi se arată atîta de rece şî calculata Dar nările ? Nu zic, frumos arcuite, dar prea fine încît tremură la fiecare cuvînt sau respiraţie... Ce are frumos e gî-tul. O linie superbă, caldă, lină... Cintia, nerăbdătoare, interveni să spuie că a văzut 35 pe d-na Belcineanu de două ori la teatru; a doua oara chiar Virginia i-a arătat-o. A privit-o îndelung, şi cu binoclul, tocmai fiindcă stătea înţepată de parca ar fi fost regina ostrogoţilor. — Ei, ce să mai vorbim ? strigă dînsa copilăreşte, puţin comic. Daca şi ea e frumoasă atunci nu mai au sens cuvintele... Frumoasa!,.. Atunci Ginia cum e? Pahonţu zise batjocoritor : 5 ■— Am înţeles. Inutil să mai insistam. Educaţia cinematografului american! Standardizarea frumosului şi a gustului!... Ceea ce iese din comun nu mai interesează. — Bine, dar nici la bărbaţi n-are succes ! relua Virginia. Pe cît a fost Babila de anturată, pe atîta d-na 10 Belcineanu a rămas deoparte. Probabil de aceea nu iese fără d-na Teleman, sa aibă cu cine să stea de vorbă... Toma, indispus, ar fi dorit cel puţin să schimbe vorba. Cintia ţinea însă să afle din fir în fir tot ce 15 a fost şi ce n-a fost... Luî Pahonţu îi părea rau că n-a ieşit mai bine în oraş, să fie singur, să se bucure. Bucuria numai ipocrizia a facut-o colectiva. Te bucuri veşnic singur, ca şi durerea... în sfîrşit Cintia începu să vorbească, cu glasul înmu-20 iat, despre fratele ei şi despre Dolinescu. — Ce facem cu tine, maimuţă ? Nu te mai măritam ? zise Pahonţu deodată, bucuros. Erai cam plînga-reaţă în ultimul timp, ca o îndrăgostită de demult! Ia seama că lonescu e din falanga lui Dolinescu, un 25 iip eroic ! — Nu cumva ţi-o fi spus ceva Ginia ? se Indigna | drăguţ fata. Şi chiar daca ţi-a spus, acuma nu mai e o taină, căci tata ne-a dat consimţamîntul... Ba chiar aa nu te miri dacă va trebui să ne cununi d-ta ! în 30 orice caz schimbul inelelor la logodnă ni-1 face Ginîa, asta am hotarît, fîe că-ţî place fie că nu... Dealtfel fo- J godna va fi foarte curînd, peste vreo două săptă-mîni... Nu mai era plîngăreaţă. Acum vreo zece zile, fără | 35 să-i spuie măcar un cuvînt, lonescu s-a înfăţişat profesorului Cumpănaşu şi i-a mărturisit bărbăteşte ca i-e dragă Cintia şi vrea s-o ia de soţie. Atitudinea lui mîndră a impresionat pe bătrînul atîta că nici n-a mai pomenit despre lucrurile materiale, ceea ce era 40 o enormă concesie pentru el care toată viaţa a ţinut socoteli exacte despre venituri şi cheltuieli, cu o grija j 10 15 20 25 30 35 10 imensă ca să aibă totdeauna un plus la venituri. Doar cu Cintia s-a întreţinut de două ori foarte înţelegător despre viitoarea căsnicie, iar cînd ea s-a declarat gata de orice sacrificiu material, bătrînul a zîmbit şi le-a oferit să rămîie deocamdată cu toţii în casa părintească.,. Căsătoria urma sa se facă nuimai după Crăciun. Pînă atunci lonescu spera sa aibă un venit asigurat... — Să te cununăm ! De ce nu ? răspunse glumind Pahonţu. Dar nu pentru tine care eşti soacra mea, cît pentru lonescu care, da, e un bărbat! în acelaşi timp alt glas îi şoptea în suflet : „Cine ştie cîte se pot întlmpla pînă atunci ? Şi lonescu în fond e nesuferit..." Tot restul serii fu liniştit, senin, cu o lumină de bucurie pe faţa. Se oferi, ca niciodată, şi spre mirarea tuturor, să conducă acasă pe Cintia. — Vezi, al şi început să mă respecţi maî mult de cînd sînt pe cale să devin cucoană ? rîse Cintia, mulţumită în sine că o conduce fîindu-i urît să meargă singură noaptea pe străzile pustii de la ora nouă în sus. Numai de dragul Virginiei risca sa se întoarcă singură, ceea ce se întîmpla totuşi rar, căci mai totdeauna o însoţea Fraulein Erna. Pahonţu voia mai mult să se plimbe o jumătate de oră, să poată sta de vorbă cu sine însuşi în libertate. Se învîrti pe trotoarele dimprejurul casei dar fără sa se maî gîndească la nimic. In sufletul lui era o plinătate şî un echilibru pe care nu-1 mai putea zdruncina nimic din afară. — Mîine voi merge s-o văd ! murmură într-un tîrziu, adăogînd pe loc ca asta nu mai are nici o importanţă. A doua zi însă se deşteptă cuprins de panică. 11 năpădiră toate întrebările şi toate îndoielile. Dar mai ales o spaimă de ridicol : cum, un mic surîs poate să-i schimbe toată viaţa ? Un an de zile a căutat sa se înşele, să refuze a cerceta pricina tulburării şi a răsturnării complecte ce a provocat in fiinţa lui întîlnirea aceea întîmplătoare de la logodna Corinei cu femeia care îî zîmbea acuma. Cînd se înfiripa începutul de gînd că obsesia aceasta 218 219 poate să fie iubirea adevărată, căuta să-I smulgă din rădăcină ca să nu mai apară. De fapt ura tot ce nu era ea, aceea pe care nu voia s-o pomenească măcar în gînduri şi care-i stăpînea toate ascunzişurile con-5 ştiinţei. „Dar dacă... ?" întrebările erau de prisos. îşi dădea seama cînd îi răsăreau că sînt ridicole. Orice ar răspunde, zarul ejra aruncat. Dacă nu-1 iubeşte ? Ce are a face ? Iubirea 10 nu e tocmeală. Te iubesc pentru ca ma iubeşti. Asta merge cu femeile pe care le vezi dezbrăcîndu-se, sum-du-se în pat, oferindu-se sau lăsîndu-se violate. Iubirea nu cere nimic şi oferă tot fără condiţii. Iubirea adevărată e un destin, oricînd vine. Şi împotriva ei între- 15 bările şi ezitările şi obiecţiile sînt jucăriile civilizaţiei cu soarta. încerca să-şî amintească toate vorbele ce le-au schimbat. Le auzea şi î se păreau de o banalitate îngrozitoare. Totdeauna în dragoste cuvintele sunt banale şi 20 străine de simţirea oamenilor. Iubirea n-are nevoie de vorbe. Limbajul e un obstacol pentru adevărata iubire. Oamenji caută sa exprime prin semne sonore ceea ce e inexprimabil, ceea ce numai se simte şi ceea ce fiecare simte altfel. De mii de ani miliarde de oameni au 25 iubit şi fiecare iubire a fost alta, nouă, originala, cu totul deosebită de a celorlalţi... „Iubirea adevărată e o jertfă!" îşi zise Pahonţu resemnat. Avea presimţirea că va trebui să sacrifice tot pe alta-30 rul iubirii, fiindcă nimic nu e deasupra iubirii, nici onoare, nici datorie, nici obligaţii morale sau naţionale sau familiale, nimic, ci iubirea e maî presus de toate. Yrînd-nevrînd toate trebuie să i se supuîe fără mur mur, cu bucurie şi entuziasm. 35 Era totuşi curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea Imaterială. Pina a o cunoaşte pe Cristiana, femeile i-au stîrnit întîi pofta trupească. Pe fiecare a dorit s-o sărute, s-o îmbrăţişeze, s-o aibă, s-o supună şi s-o domine. Pe ea nici o clipă n-a gîndit-o trupeşte. 40 Desigur făptura ei o dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. El îşi zicea că e iubirea pură. 220 7 Cînd apasă degetul arătător pe butonul soneriei, Toma Pahonţu îşi aminti cu o străfulgerare emoţia cu care s-a apropiat întîia oară, de casa Belcineanu. Acuma 5 era calm şi mal ales avea o siguranţă în sine şi în viitor. Putea şi reuşea deplin să se stapînească. A avut tăria să aştepte nu o zi sau trei, ci o săptămîna încheiată, mulţumindu-se să întrebe odată la telefon de el, fără să se supere sau enerveze ca a trebuit să vor- 10 bească numai cu o jupîneasa. Azi venea să dea răspunsul lui Belcineanu. Au luat înţelegere de dimineaţă şi Belcineanu a ţinut sa adaoge că va anunţa şi pe Cristiana pentru orice eventualitate. El a zîmbît satisfăcut nu pentru asigurările lui, ci din pricina credinţei puter- 15 nîce care-î spunea că acuma da, sigur, nu va merge în zadar. Ştiind precis cînd va veni Belcineanu, a sosit iar mai devreme, şi încă cu jumătate de ceas, ca să poată fi singur cu ea, să mai trăiască în atmosfera ei şi să respire aerul pe care-I respira ea. Nu mai pla- 20 nula să-i mărturisească nimic parcă i-ar fi spus demult tot ce a avut pe suflet.. Intrînd pe uşa salonului o văzu apropiindu-se. în salonul vechi, greoi, încărcat de mobile şi bibelouri ca un magazin de antichităţi, în lumina ofilită ce se stre- 25 cura prîn geamurile celor două ferestre, în atmosfera înăbuşită, apăsata, d-na Belcineanu, într-o toaletă deschisă, părea o apariţie anacronică. Surîdea, dar surî-sul el răspîndea o bucurie melancolică. Ea însăşi părea alta, mai trecută, mai depărtata, mai străină. Toma 30 a privit-o uluit, ca şî cînd n-ar fi recunoscut-o. — Despre d-ta vorbeam, tocmai despre d-ta, zise ea întinzîndu-i mîna cu o cordialitate de bună prietenă. Bănuiam că ai să vii mal devreme decît te-ai anunţat... Dar n-am lăsat să plece pe Iuliana... Ţin 35 mult s-o iubeşti şi s-o cunoşti de aproape. E inima cea mai bună din lume, iar pentru mine e tot pe lumea asta ! Vorbind se schimba la faţă clipă cu clipa, ca şi cînd apariţia lui i-ar fi înviqrat sufletul. Toma socotea 40 transformarea aceasta ca o minune care se adaogă la 221 farmecul ei. Sărută mîna caldă şi proaspătă cu buzele lui reci şi o simţi înfiorîndu-se. D-na Iuliana Teleman i se păruse mai mult comică decît antipatică. Acuma parca şi ea se schimbase. Ob-5 servă ca nu-şi vopseşte părul şi are cîteva şuviţe albe lîngă tîmple. Figura ei zîimbea, dar nu obişnuit artificial, ci un zîmbet puţin bătrînesc, aproape de mamă. — Ma găteam să plec fiindcă-mi închipuiesc ca o să vorbiţi politică şl eu am groaza de politică, zise 10 ea cu glasul fals de toate zilele, avînd însă în ochi o licărire blinda care îndemna să nu creadă ce rostesc buzele obişnuite cu minciunile convenţionale. Pahonţu se scuză c-a venit mai devreme dar a crezut... Se încurcă. D-na Belcineanu îi sări în ajutor 15 repetînd ca ţine să cunoască mai bine pe luliana, iar Toma mulţumi declarîndu-se onorat şi minţind ca ţinea chiar să facă o vizită la d-na Teleman care a binevoit odată să-1 invite... — Da, da ! aplauda Cristiana. Are să se bucure ^şi 20 generalul. Te apreciază foarte mult, fireşte ca erou în război... Dealtfel casa lor e aproape şi casa mea. Cînd nu sînt la mine, sînt la ei ! Râse. Avea un rîs de fetiţă... Atmosfera « limpezea. Emoţia lui se risipea. Salonul nu mai părea aşa de 25 greoi, ci mai curînd intim. Conversaţia se închega normal, banal. Mai mult vorbea d-na Teleman, volubilă, trecînd de la una la alta cu uşurinţa fastidioasă a fe- _ meiei de lume. Pahonţu, cu toată siguranţa ce se silea j s-o arate, n-ar fi fost capabil să spuie nimic ime- 1 30 resant. Dealtfel nici nu-şi dădea seama că nu vorbeşte sau că răspunde monosilabic la întrebările ce-1 izbeau din cînd în cînd ca nişte săgeţi care parcă voiau să-1 deştepte dintr-o reverie inconştientă. Nu mai era emo- 35 ţîonat şi nici înfricoşat sau intimidat. într-o stare de J beatitudine, avea totuşi simţimîntul unei împliniri cînd | omul nu mai doreşte nimic, ci i se pare că timpul s-a oprit în loc şi lumea întreagă s-a stins de n-a mai rămas decît fericirea lui... Se uita absent şi totuşi cu 40 un surîs care îi ungea faţa ca o sudoare sau ca o febra. Dîn cînd în cînd privirea lui întîlnea ochii d-nei Bel- cineanu care părea că-1 diseacă şi-1 cîntăresc cu o curiozitate jieastimpărată... Apoi îi trecea prin minte că se goana ca un^ prostănac, dar gîndul i se topea îndată fără urmă în aburii moleşîtori ai bucuriei... 5 Apoi deodată năvălit ca un vînt rece, Belcineanu, vesel, grăbit, energic. Făcea impresia că nici nu poate merge fără să dea din coate, ca să ajungă mai repede la ţintă. ^ — Credeam că ai să mă găseşti acasă sigur! zise 10 către Pahonţu după ce salută pe Cristiana şi pe d-na Teleman. Degeaba am venit cu un sfert de ora mai devreme. Mi-ai luat-o înainte... Eşti cel mai scrupulos român la întîlniri. Cu d-ta nu se poate glumi I ^ — De data asta am venit înadins mai devreme ca 15 să pot prezintă omagiile mele d-nei Belcineanu, spuse Toma galant. Ştiam că, dacă voi da peste d-ta întîi, o să ne luăm cu discuţiile şi aş fi regretat să... — Eşti foarte amabil, întrerupse repede şi cam ironic Belcineanu. Nevastă-mea trebuie sa fie mişcata. E 20 foarte sensibilă la astfel de gesturi ! — într-adevăr, aprobă Cristiana. — Cine nu e sensibil la o curtenie ? întreba d-na Teleman. Mai ales noi femeile şi în ziua de azi cînd curtenia e o floare atît de rară la butoniera dom- 25 nilor! — Et voilă ! făcu Belcineanu arătînd teatral pe cele doua femei şi adaogînd apoi cu alt ton : Dar cel puţin ai luat ceva ? Un ceai ?... Se servi ceaiul şî convorbirea alunecă îndată la polî-30 tică fără de care Belcineanu nu putea trăi. în sfîrşit cei doi bărbaţi urmînd să se retragă în biurou, Pahonţu işî luă rămas bun, reamintind d-nei Teleman ca are să profite de invitaţia ei cît maî curînd, iar Cristiana ii mulţumi printr-o privire drăguţă pentru pro-35 misiune... De cum rămase singur cu Belcineanu, Toma îşi redo-bîndi întreaga siguranţă. Răspunsul lui la propunerea de deunăzi era principial afirmativ. Credea ca va realiza lucruri folositoare, evident cu concursul unui gu-40 vern înţelegător. Dar nu vrea să fîe înregimentat. Ca tehnician ar merge, ca partizan refuză. S-ar contrazice 222 223 cu sine însuşi făcînd altfel. El îşi are concepţiile şi credinţele care, bune sau rele, sînt ale lui şi la care nu poate renunţa. în marginile cuviinţei şi a obiectivitătii, ar putea sprijini opera guvernului cît timp va promova 5 interesul general. Desigur că România n-ar putea fi ostila unui guvern din care ar face parte şi el, chiar numaî ca specialist. Dar nici nu poate renunţa _ la dreptul de critică, pînă cînd nu va fi lichidat criticismul în general care însă nu poate fi suprimat de io un guvern de partid. Roagă pe Belcineanu să transmită şi şefului său mulţumiri ca s-a gîndit la dînsul... Belcineanu îşi freca mîinile ŞÎ insista mereu sa păstreze o discreţie absolută. — Tăcerea şi discreţia sînt esenţa reuşitei în po- 15 litică ! Pahonţu, într-adevăr cîntărmd bine propunerea lui Belcineanu, o găsea nu numai interesantă şi măgulitoare, dar mai ales utilă pentru consolidarea lui socială. Rezervele ce le articula erau doar floricele tac- 20 tice. La nevoie ar fi primit chiar să fie înscris în partidul naţional. Cînd nu-i va mai conveni, se va retrage cum a făcut şi cu democraţii... Să ajungi o jumătate de ministru într-un răstimp atît de scurt, e o onoare şi o izbîndă. Se gîndea la Cristiana. Poate 25 şi pentru ea. DeşS ea era altceva... Barbu Dolinescu nu se mai arătase pe la Pahonţu după incidentul de deunăzi la Făgăraş, încît^ auzindu-i glasul Ia telefon, aproape să nu-1 recunoască. Studen-30 tul lonescu şi tînărul Cumpănaşu au venit din cînd în cînd cu cîte-o notiţă despre mişcarea fraţilor de cruce . care dădea puţine semne de viaţă, mărginindu-se să lucreze anonim, cum declara emfatic Dolinescu cui îl întreba... 35 La ora şapte, foarte precis, cum anunţase,^Barbu .3 Dolinescu intră în redacţia României, întovărăşit de , lonescu. Toma se afla încă în conferinţa cotidiană { cu redactorii principali. Fără să aştepte o secundă, 224 parcă graba _ ar fi avut o Importanţă specială, dădu buzna în cabinetul directorului. — A, Barbule, cu noroc ! striga Pahonţu cu un gest de parca ar fi vrut să concedieze îndată pe 5 ceilalţi. Dolinescu avea o înfăţişare solemnă. Nu-i displăcea sau nu-1 interesa prezenţa celorlalţi. Se opri Ia o distanţa de trei paşi, rigid, milităros. lonescu rămase puţin maî înapoi. Toata lumea, impresionată fără 10 voie, se dădu la o parte, lăsînd pe Pahonţu singur în faţa lui, în picioare, lîngă biurou... După cîteva clipe, fără a răspunde la întîmpinare, într-o tăcere calmă, Dolinescu începu cu glas care se aprindea din ce în ce ca o văpaie : u — Camarade, prin glasul meu îţi vorbesc fraţii de cruce!... Ne cunoşti, ne-ai înţeles dintru început şi ne-ai sprijinit. în forme şi cu mijloace diferite, urmărim aceeaşi ţintă : renaşterea neamului nostru buimăcit şi bolnăvit de pacostea politica, năucit de vorbele 10 goale, făţarnice, mincinoase şi ticăloase ale vînato-rilor de voturi... Sîntem încă puţini şi slabi cei care ne-am încumetat sa pornim lupta pentru deşteptarea poporului şi mai ales pentru formarea românului de mîine, muncitor, harnic, cinstit şi viteaz. Poate că noi sîntem numai avantgarda mişcării celei mari care dospeşte în măruntaiele neamului, poate ca noi nu facem decît să deschidem şi să netezim calea mântuitorului care trebuie să vie şî care se află poate în mijlocul nostru, undeva, încă necunoscut, aşteptînd să 30 bata ceasul cel mare... Noi ne facem datoria şi sîntem gata să murim pentru biruinţa de mîine !... Deocamdată sîntem înconjuraţi numai de răuvoitori şî de duşmani! Din toata presa, singur tu ne-ai îmbrăţişat. Iar deunăzi, cînd ura şi brutalitatea s-au nă- J3 puştit asupra noastră sa ne zdrobească, numai tu al sărit în ajutorul nostru şî cu sprijinul tău am dobîndit dreptate!... Dragă prietene, fraţii de cruce nu uită niciodată fapta bună, precum nu iartă ticăloşia şi pedepseşte trădarea. Am venit să-ţi mulţumim frăţeşte. ^° Inimile noastre te simt şi te proclamă frate de onoare. 225 E singura răsplata ce ţi-o putem oferi, dar e din toata inima. Sa trăieşti ! * Pe cînd vorbea Dolinescu, de-afară, din strada, răsună din ce în ce mai tumultos marşul fraţilor de cruce. 5 Pahonţu întîi se miră nepricepînd nimic, pe urmă, impresionat poate mai mult de atitudinea decii de cuvintele prietenului său, ascultă cu emoţie orgolioasă luînd şi el poziţie aproape militară ca un comandant care primeşte un raport. 10 — Cum sa-ţi mulţumesc, Barbule, pentru surpriza asta frumoasă ! zise dînsul puţin teatral, potrivit situaţiei. îi strînse puternic mîna şi-1 sărută pe amândoi obrajii. Cîntecul corului subt fereastră continua cu o se-15 renada medievală. Toma, de braţ cu Dolinescu, ieşi în balcon. Jos, în stradă, aliniaţi în formaţie de parada, vreo două sute de fraţi de cruce cîntau şi cîntecul lor energic părea o chemare de luptă ce se înălţa pe bra- 20 ţele întinse în gjestul salutului roman. Din toate părţile lumea alerga şi se strîngea. Rândurile fraţilor de cruce, în mijlocul mulţimii care se îngroşa mereu, erau ca sîmburele de sămînţă într-un fruct în pîrguire. 25 — Camarazi ! strigă Pahonţu cînd marşul se sfîrşi într-un acord mînîos. Atenţia voastră mă cinsteşte şi mă obligă ! Sîntem demult fraţi de năzuinţî şi de dragoste pentru neamul nostru pe care-1 vrem înnoit, înălţat, înnobilat! Mergem pe aceeaşi linie, chiar cînd 30 drumurile noastre par deosebite ! Viitorul e al nostru, viitorul cel mare, demn de un popor mare ! Noi luptăm pentru tot ce e mai sfînt pe lume, pentru mîn-tulrea neamului românesc ! De aceea lupta e grea, dar * In contextul romanului, această retorică gongorică va fi amendată cu luciditate, odată cu evoluţia caracterologică ^ a lui Pahonţu („Mascarada cu serenada n-a avut alt scop decît să-1 lege de mîini ţi de picioare în serviciul Iui", infra, p. 307;). Replica lui Titu Herdelea care închide acest dialog („nu ne trebuiesc manifestaţii de simpatie din partea unor grupări intolerante, batăioate, puse pe harţa ţi scandal...", infra, p. 227—228) îngroaşă, de asemenea, causticitatea subtextului. şi biruinţa sigură. Cine dezertează de la luptă, trădează neamul şi trebuie expulzat din comunitatea româneasca... Eu însumi, aici, ma consider în serviciu comandat. Dacă m-aş abate de la idealul meu, aş 5 sayîrşi o trădare pe care nici moartea n-ar ispăşi-o suficient, fiindcă ar fi renegarea rostului vieţii mele. Lupta noastră nu admite ezitare sau retragere. Avem o singură lozinca ; înainte ! Aclamaţiile fraţilor de cruce fură reluate şi multi-10 plicate de mulţimea care se îmbulzea curioasa, cuprinsa de o însufleţire epidermică, în vreme ce Toma Îmbrăţişa iarăşi pe Dolinescu şi apoi pe tînărul lonescu. Urmă o comandă scurtă şî într-o clipire rindtfrile se 15 rupseră, iar fraţii se amestecară" In mulţimea adunată. Cînd sosiră comisari de poliţie şi un detaşament de jandarmi, în pas alergător, să restabilească ordinea ameninţata, lumea se împrăştia singură, încît forţa publică nu mai avu decît să bruftuluiască în zadar 20 oamenii paşnici... — Ce-a fost asta, bătrîne ? întrebă Pahonţu mai tîrziu, cînd rămaseră singuri, pe Titu Herdelea. Era încă emoţionat. Gestul acesta romanţios i se părea că are ceva eroic în îndrăzneala şi rapiditatea 25 Iui, regizat ca un spectacol teatral. Dealtfel toţi redactorii au fost mişcaţi, inclusiv Herdelea care însă acuma, dezmeticit, dădea înapoi: — Ce să fie, dragă directore, decît o obligaţie şi un legamînt în plus pentru tine ! răspunse dînsul. Şi 30 mai ales pentru România! Pentru tine poate să fie de folos, deşi un om politic adevărat îşi ia obligaţiile singur, nu lasă să i se impuie de cei ce au nevoie dc serviciile lui. Nu tăgăduiesc totuşi ca poate sa constituie o treaptă de ascensiune în cazul cînd mişcarea ar -'■3 birui, ceea ce e destul de problematic... Pentru gazeta insa nu sînt folositoare astfel de manifestaţii nici măcar ca reclamă. Trei sute de băieţandri d-ăştia fanatici sperie şi îndepărtează trei mii de cititori paşnici... Noi vrem să fim un ziar cu cît mai mulţi *Ă) cititori, iar nu organ de dezbinare între diferite categorii de cetăţeni. Noua nu ne trebuiesc manifestaţii 226 227 de simpatie din partea unor grupări intolerante, bătăioase, puse pe harţă şi scandal... Toma îşi zicea, ascultîndu-1, că Herdelea, cu cît îmbătrânea cu atît devenea mai burghez, mai strimt 5 şi mai neînţelegător, cu idealuri care se mărgineau Ia satisfacţia burţii ; era gazetar nu din pasiune, ci ca o simpla slujbă de biurou... El era convins ca manifestaţia fraţilor de cruce îl va spori în ochii d-neî Belcineanu. Nu se gîndea că îl va îubî sau îl va iubi 10 maî mult, ca şi cînd ar fi fost sigur că iubirea exista deja întreaga şi nemăsurata... în fiecare zi se gîndea sa meargă la Belcineanu şi nu se ducea. Apoi de cîteva ori îşi propuse să facă 1 vizita ^anunţată Ia d-na Teleman unde ar putea sa 15 întîlnească şi pe Cristiana. Amîna mereu. Dealtfel vîaţa, cu micile ei întîmplări cotidiane, îl absorbea. Ziarul îi cerea eterne griji, orîoît îl creştea tirajul. Administratorul îi prezenta bilanţuri deficitare cu toate că vînzarea era buna, adăogînd insinuant ca nici un 20 ziar nu poate trăi din veniturile văzute, mai ales la noi şi cînd faci şi politica. Nu voia să-i priceapă aluziile, iar cînd insista, îl ocăra că e administratm* prost şi leneş dacă nu e în stare, la un jurnal reputat ca România, să aibă publicitate care să complecteze 25 golurile... în lumea politică începuse obişnuita efervescenţa de 1 toamna din preajma deschiderii Parlamentului. Gii- | vernul se zicea ca luptă cu dificultăţi financiare şi J cu neînţelegeri programatice şi că se sileşte sa amîne | 30 deschiderea Camerelor unde ar avea mai multe corn- "f plicaţli de înfruntat. Obţinînd prorogarea, presa gu- J vernului o înfăţişa ca o mare victorie şi ca o mani- I festare de încredere specială din partea regelui. Lumea | politică cunoştea şubrezenia situaţiei, iar ziarele spo- 35 reau tulburarea şi nesiguranţa publicînd fel de fel de I ştiri, care de care mai fantastice, culese fie din bîr- J felile cluburilor şî cafenelelor, fie de pe la politiciann | paraponisiţi, fie născocite de imaginaţia reporterilor.^ România anunţa mereu căderea guvernului la datei 40 fixe şi făcea pronosticuri asupra guvernului viitor...| Trăind într-o atmosferă etern agitată, viaţa acasă îi părea fadă şi insuportabilă. De fapt de cînd s-a întors Virginia din vilegiatură, familia nu şi-a mai regasn liniştea adevărata. Ieşirea lui din dimineaţa 5 ceea a ridicat un zid pe care nimic nu 1-a mai putut sfărîma, deşi peste aventura cu Tatiana, ca o rătăcire trecătoare, Virginia a tras cu buretele. între ei stăruia o răceală pe care n-o risipea nici o încercare de apropiere. Toma găsea mii de pretexte să lipsească de la io masă, iar ea nici nu-1 mai întreba cînd telefona ca va lipsi. . Peste vreo săptămîna de la manifestaţia fraţilor de cruce a avut loc logodna Cintiei cu lonescu. Virginia schimba inelele. Toma nu putea lipsi. Dealtfel afară de 15 ei şi Dolinescu n-a mai fost nimeni străin... Era duminică. După vecernie s-au dus cu toţii la biserica unde au jurat întemeietorii frăţiei de cruce. Acelaşi preot bătrîn, în faţa aceluiaşi altar a slujit logodna. în bisericuţa goală slujba răsuna mai misterios şi 20 mai sfînt. Cei şapte oameni ascultau cu evlavie adîncă, afara de Toma care se simţea străin, ale cărui gînduri rătăceau aiurea... După ceremonie, Virginia îmbrăţişa pe Cintia şî deodată se porni pe un plîns atît de amarnic că tru-25 pul îj tremura ca zguduit de friguri. Numai cu greutate reuşi logodnica s-o domolească cu sărutările şi şoaptele ei mîngăietoare. In acelaşi timp lăcrima molcom şi bătrînul Cumpănaşu, încît Pahonţu, ca să mai însenineze atmosfera, 30 încerca să glumească : — Degeaba, tot Ardealul mai sentimental ! După frămîniărilc din culisele politice, pe care presa le-a răscolit şî vînturat toata luna octombre, pra-35 buşirea guvernului, numai cu trei zile înainte de deschiderea Parlamentului, n-a maî fost o surpriză. Mai ales ca în primele zile din novembre şefii partidelor 228 229 10 20 s-au prezentat pe rînd la Palat sa expuie regelui programele lor sau situaţia aşa cum o vedeau. Nici în privinţa fericiţilor moştenitori nu exista în realitate nici o îndoială. Toată lumea, chiar şi concurenţii, recunoşteau în surdina că singur partidul naţional poate fî luat serios în seamă. Mai înainte de căderea guvernului, Pahonţu a anunţat ca sigură venirea la cîrmă a partidului naţional, pubHcînd şi lista probabilă a viitorului guvern naţional. Era un fel de a da concurs partidului, de a-şi asigura realizarea propunerii lui Belcineanu şi mai cu seamă de-a satisface o curiozitate bolnăvicioasă a publicului. Lumea urmărea într-adevăr schimbările de guvern 15 şi luptele politice în general ca un spectacol de teatru sau de sport. Politica era o preocupare de fiecare clipa a tuturor pentru ca numai prin politică se obţineau slujbe şi diverse avantagîi morale sau materiale. Cît timp au alternat la conducerea ţării două partide mari, stăruia credinţa că se poate face dreptate şi o selecţie naturală după talentul fiecăruia. Din clipa însă cînd puterea a fost încredinţată unui partid fără cadre numeroase, echilibrul s-a zdruncinat. Micul partid vrind sa dovedească lumii că totuşi e mare, a trebuit sa pună în locuri de răspundere oameni fără merite sau numai cu meritul de a fi partizan, devalorizînd astfel dintr-o-dată toată conducerea ţării. Oameni, care prin meritele lor n-ar fi ajunţ nici şefi de biurou, s-au pomenit peste noapte prefecţi, primari, deputaţi... Din aceeaşi 30 clipă a început fărîmlţarea partidelor, căci orice nemulţumit ambiţios, cu o suită oarecare de partizani improvizaţi, avea dreptul să spere ca va fi chemat cîndva la conducerea supremă... Deşi soluţia crizei a fost cea normala, deşi partidul 33 naţional a dat un guvern unitar şi disciplinat, iar şeful partidului şi al guvernului avea un prestigiu personal care impunea respect nu numai partizanilor ci şi adversarilor — lupta de dărâmare împotriva lui a început chiar de-a doua zi. Se lansau mereu informaţii 40 din sursa absolut sigură despre conflicte imaginare, 25 33» în guvern sau între guvern şl coroana. Pentru că marele public se pasiona după astfel de ştiri politice, indiferent dacă erau adevărate sau false, presa se credea obligată să-i servească zilnic toate zvonurile, cle- 5 vetirile, Intrîgăriile ce se inventau sau se colportau prin cluburile şî cafenelele Capitalei. Minciunile coti-diane creau în ţară o linişte şi o febră specială ca la un spectacol sportiv încît se aşteptau necontenit evenimente şi răsturnări. Simţea toată lumea că sistemul ;o e catastrofal, ca stînjeneşte viaţa şl periclitează viitorul... Şi totuşi alunecarea continua din ce în ce ca şi cînd carul statului ar fi apucat fără frînă pe un po-vîrniş şi nu se mai putea opri din coborîre... Campania subterană împotriva noului guvern o 15 duceau toate cele treisprezece partide rămase în opoziţie. Coaliţia de subt conducerea d-rului lonescu era nemulţumita că a trebuit să plece de la putere abia după un an, deşi roadele guvernării ei se manifestau într-o mai accentuată destrămare generală. Partidul 20 radical nu făcea opoziţie pe faţă, dar ar fi fost bucuros să reia guvernarea. Iar celelalte, partidele mici, ţipau împotriva „rotativei", revendicînd pentru ele, fiecare, puterea subt motiv ca ţara le vrea, cu toate că unele nu erau în stare să trimită nici măcar un deputat în 25 Camera. Guvernul naţional deocamdată, fără sa se impresioneze de ofensiva zvonurilor, se ocupa de pregătirea alegerilor parlamentare. Belcineanu, noul ministru de interne, se afla în mare activitate, deşi era secondat 50 de doi subsecretari de stat, fiindcă asupra lui apăsa răspunderea alegerilor. Faţă de persistenţa colportării ştirilor vădit mincinoase, a trebuit să convoace într-o zi pe directorii ziarelor şi să-i roage să se abţie de-a mai da ospitalitate tuturor micilor infamii, amenin- 35 ţînd politicos ca altminteri va strînge şurubul cenzurii... Totuşi deveni repede cel mai popular ministru, numele lui figurînd mereu în toate ziarele subt diverse forme, pentru că avea grija de-a primi cît mai des pe reporterii făcători de reputaţii politice şi de-a le oferi 4° informaţiile şi plicurile cele mai diverse. 231 10 15 Pentru ca Parlamentul să păstreze un contact mai întim cu presa, guvernul a oferit directorilor celor mai importante ziare, vreo cinci, cîte-un mandat de deputat pe listele guvernului, fireşte, fără nici o condiţie. 5 Un singur director a refuzat declarînd că doreşte să-şi păstreze intactă independenţa şi obiectivitatea. în clipele cînd noul guvern depunea jurămîntul, Pahonţu a telefonat la Belcineanu acasă să prezinte felicitări doamnei. Un pretext ca să-i audă glasul. Glasul răspunse puţin ironic şi trist ca va transmite felicitările. Pahonţu se zăpăci. Spera să audă o dragălăşie. Ce-o mai fi Ia mijloc ? Nici o simplă felicitare nu vrea să păstreze de Ia dînsul ? Şi el care nu mai trăia decît în speranţa ei... Din prima zi Belcineanu l-a poftit acasă la o mică consfătuire. Era de fapt o simplă atenţie, vrînd să-şi menajeze sprijinul României. încolo nu i-a spus nimic, ci doar s-a lăudat cu perspicacitatea-! fără pereche şi mai ales cu simpatia specială ce i-a aratat-o regele chiar cu ocazia jurământului. Spera astfel să contrabalanseze legenda scornită de adversari ca regele nu-1 poate suferi dintr-o antipatie organică ce i-o inspiră. Cu acest prilej Pahonţu I-a declarat că, din partea României doreşte neapărat să candideze Titu Herdelea, el însuşi renunţînd bucuros în favoarea prietenului... Belcineanu protestă că nu se poate sa lipsească din Cameră, că lui Herdelea are să-i dea o compensaţie, în zadar. Toma ţinea negreşit să facă o surpriză luî Tîtu prin care să-i răsplătească lealitatea. în cele din urmă Belcineanu făgădui solemn să găsească şl pentru Herdelea un mandat, deşi are să fie foarte greu ca sînt multe cereri... Pahonţu totuşi nu sufla nici un cuvînt pînă cînd, după sugestia lui, ministrul îi hotărî al doilea loc pe lista de la Năsăud-Bistriţa, judeţul lui natal. — Ce-aî zice, bătrîne, să fii deputat de Amaradia ? întrebă Toma care se invitase la o cafea la d-na Niculina. 25 30 35 232 Herdelea zîmbi resemnat. Nu rîvneşte deloc.^Vremea lui a trecut. Niculina însă interveni indignată : — Aşa ai fost tu totdeauna de ai rămas la coada altora... De ce n-ai vrea adică ? Dar zi mai bine ca 5 n-are cine să te aleagă ! — Ei atunci afla că vei fi deputat, dragă bătrîne f izbucni Pahonţu cu bucurie. Eşti ales gata, căci locul e sigur !... Numai de forma va trebui sa te arăţi puţin în judeţ sa... l0 Crezînd că e o farsa, d-na Herdelea se supără întîi, ca pe urma fericirea să fie mai mare. într-un moment de expansiune se repezi şi îmbrăţişa pe Toma — cea mai mare onoare posibilă dat fiind că era primul bărbat, afară de soţul ei, pe care îl îmbrăţişa. 15 — Ce păcat că nu e şi Zachi acasă să se bucure cu noi ! exclamă Niculina ştergîndu-şi lacrimile. A avut dreptate el că d-ta eşti cel mai simpatic om din România. Eu. de, spun drept, asta-vara cînd umblai şi te făceai de rîs cu fîţa ala, te cam scărmănăm... 20 Herdelea, copleşit şi cu ochii în lacrimi, murmura întruna : — Măi Toma, cum să-ţi mulţumesc... în timpul crizei Pahonţu fusese zilnic la Rotaru, mai mult la minister decît acasă. Rotaru regreta plecarea 25 de la putere, întîia oară de cînd făcea politica. Opoziţia îl spăimînta. Simţea ca nu va mai putea pătrunde în Parlament, deşi era şeful organizaţiei democrate din Capitală. Vechii democraţi urau pe prietenii lui Rotaru care, deşi puţini şi fără merite, au acaparat locu- 30 rile de conducere şi în timpul guvernării au profitat cît au putut. — îmi vine să ma retrag de tot din viaţa politică, zise Rotaru, invidiind puţin pe Toma care avea mandat asigurat. 35 — Adică de ce ? striga Pahonţu. Mai bine fă-ţi un partid al d-tale !... Bani ai, popularitate ai, talent ai... Ca mîine prim-ministru ! Surise şi Rotaru, mai melancolic : — Ei, mai ştii ?... La urma urmelor... 23,'* 10 10 15 20 25 30 35 10 în toiul campaniei electorale cu inevitabilele hărţuieli si scandaluri, care l-au pasionat totdeauna, Toma Pahonţu era acuma mai trist şi mai amant ca oricînd. Mulţumit ar fi fost numai dacă Cristiana ar fi devenit prietena, iubita, soţia Iui, s-o vaza şi s-o audă şi s-o simtă mereu lîngă el. Dorul îi rodea inima ca o rană, întocmai ca odinioară cînd era elev Ia Piteşti şi iubea pe sora prietenului său şi-i făcea versuri şi umbla noaptea prin faţa casei, pe subt ferestrele negre, plîngînd fără nădejde. JDe multe ori avea impresia ca viaţa i s-a sfărîmat, că nu va mai fi capabil să realizeze nimic. Ambiţia de-a ajunge conducătorul ţării nu-1 mai interesa decît ca un mijloc de-a pătrunde în lumea ei. Devenind subsecretar de stat credea că se va apropia şî de ea. Dar îşi aducea aminte că chiar acest subsecretariat l-ar avea prin mijlocirea soţului ei, oarecum o pomană şi a ei şi deci nou motiv de Inferioritate. Şi încă e de văzut dacă promisiunea se va realiza într-adevăr, căci Belcineanu, de cînd era ministru, o singură dată i-a mai pomenit, cu jumătate gură, amînînd afacerea după alegeri, ceea ce dealtfel părea natural. Numai de dragul ei a apucat să se împrietenească cu Belcineanu pe care în sine nu-l putea suferi. Şi totuşi n-a profitat nici măcar de invitaţia ei. Afară de atunci cînd a mers pentru Belcineanu, n-a mai avut curajul. Telefonase de cîteva ori, căutînd totdeauna pe Belcineanu, ştiind că nu e acasă, şi sperînd să se nemerească ea la aparat. A treia oară şi-a dat seama din glasul ei ca trucul e prea copilăresc. Se pregătea mereu să meargă la d-na Teleman şi mereu amîna, de ruşine şi de teamă că se va trăda. în sfîrşit cu vreo zece zile înainte de alegerile fixate în preajma Crăciunului, într-o după-amiază, cînd s-a simţit mai nenorocit, s-a dus şi a avut norocul s-o găsească singură. După cîteva cuvinte despre alegeri şi politică, inevitabile, d-na Teleman a pomenit despre Cristiana, sfîrşind cu un suspin : — E o fiinţă fermecătoare ! — O, da ! se grăbi Pahonţu să aprobe. într-adevăr fermecătoare !... — Eu o cunosc de copil şi-i sînt mai mult decît 5 prietenă... El, domnule Pahonţu, crede-mă pe mine: nu există o fiinţă mai leală, mai curată, mai sensibila ca Cristiana l Şi poate nici mai fără noroc ! încetul cu încetul, mai stîrnită şi de întrebările lui răzleţe, dar mai mult din marea dorinţă de a-şi justi-■o fica şi înălţa prietena, d-na Teleman povesti atîtea lucruri mici şi mari din viaţa Cristianei încît imaginea ei dobîndea reliefuri noi pentru Toma. — Cristiana trăieşte o viaţa dublă î spuse într-un moment d-na Teleman. Cu două aspecte bine şi com- 15 plect despărţite. Una e viaţa ei în lume unde apare orgolioasă, fericită şi calmă încît stîrneşte invidii şi uneori ura; alta este apoi viaţa cealaltă, de toate zilele, acasă, într-o singurătate rece, cu simţimîntul inutilităţii în lume, fără nici o speranţă de îndreptare 20 sau de viitor. La vîrsta de zece ani a rămas orfană de mamă, iar peste vreo doi ani a căpătat o mamă vitregă tînara, numai cu vreo zece ani mai mare ca ea. Cristiana adorase pe mama ei atît de mult că de cea vitregă 25 nu s-a mai putut apropia. A crescut mai mult singura. Bucuriile copilăriei au fost numai ceasurile petrecute cu d-na Teleman oare fusese prietenă mai tînăra a^ răposatei. D-na Teleman a devenit a doua ei mama Ia început, iar pe urmă tovarăşa, sfetnica şi_ prietena "0 nedespărţită. Din copila zburdalnică, expansivă, plină de veselie şi de francheţe, s-a dezvoltat o domnişoară închisă şî rece. Cu cît creştea, cu atît se apropia mai mult de Iuliana. La Iuliana îşi petrecea vacanţele şi Iuliana a introdus-o în lume. Pierderea mamei şi apoi 35 înstrăinarea tatălui părea ca a zdrobit în inima ei resortul tinereţii. Se făcea visătoare. Spera o înnoire mare printr-o iubire mare, eroică şi romantică. Aştepta apariţia unui cavaler falnic şi viteaz, care s-o salveze din casa tinereţei fără bucurie, pe care să-1 iubească şi ■*0 căruia să i se dăruiască pînă la propria-i nimicire. Idealul ei era Lohengrin pe care ea l-ar fi iubit fără curiozitatea Lisei şi l-ar fi păstrat totdeauna printr-o credinţă nemărginită. Fără a fi urmat studii serioase, era n cititoare pasionată şi inteligentă. Cu un ascuţit simţ de observaţie vedea goliciunea sufletească a pre-5 tendenţilor care începeau s-o asalteze şi care nu doreau dragostea ei adevărată, ci un tîrg sau o învoială în care ea n-avea decît rolul de marfă... Pe urmă a apărut Belcineanu. A interesat-o, deşi mult mai bătrîn, prin aureola de luptător neînfricat, 10 ridicat de jos, împotriva unei lumi de duşmani care totuşi îi recunoşteau talentul. D-na Teleman a sfătuit-o insistent să nu se grăbească şi, în orice caz, să se ferească de Belcineanu. Cristiana avea pe atunci douăzeci şi patru de ani. (Pahonţu, coroborînd cu alte date, 15 calculă în gînd că are vîrsta Virginiei.) Se simţea matura şi grăbită de emancipare. Decît aservită unui pretendent tinerel gol şi cu pretenţii, mai bine tovarăşa unui ministru alături de care va putea trăi din plin. Bătrînul Tomşa, ca totdeauna, a lăsat-o sa facă 20 după cum o tale capul ; în realitate se dezinteresa. El era îndrăgostit de a doua nevasta şi dragostea-i creştea pe cît îi sporeau anii. Măritîndu-şî fata avea impresia că mai întinereşte. Căsătoria Cristianei nu-i pricinuia nici măcar plictiseli materiale ; fata avea zestrea mamei sale pe care şî-o administra singura de cînd devenire majoră. Decepţiile au venit mai curînd decît a crezut d-na Teleman. Belcineanu s-a dovedit de un egoism atît de cutropitor că viaţa cu dînsul ajungea un chin. Nu era nici bun, nici rău, ci de o indiferenţă care ucidea clipă cu clipa orice elan. Cristiana l-a interesat ca noutate, trupeşte, cîteva luni, pe urmă a rămas un simplu obiect de lux şi un decor frumos, necesar şî folositor pentru viaţa şî mai ales pentru cariera lui, căci un om politic trebuie să aibă o casă mare, să primească lume şi să iasă în lume, iar pentru aceasta e indispensabilă o femeie frumoasă, de neam, cu relaţii mari. La el interesul politic prima. Niciodată n-ar fi sacrificat o întîlnire politică de dragul unei femei şi 40 mai puţin încă de dragul femeiei lui... 25 30 35 236 Decepţia s-a transformat în dezgust cînd Cristiana a băgat de seama că Belcineanu ar fi în stare s-o utilizeze pentru scopurile Iui politice... Astă-vară a refuzat să primească pe Pahonţu pentru ca Belcineanu 5 încerca (aşa, cel puţin, i se părea ei) să-1 momească abuzînd de sentimentele lui faţă de ea... Pahonţu asculta îneîntat dar .şi puţin speriat. Era fericit ca poate vorbi cu cineva despre Cristiana, dar se simţea încă prea străin pentru a auzi destăinuiri 10 asupra vieţii el Intime. Indiscreţia îl jena ca şi cînd s-ar fi uitat pe gaura cheiei şi ar fi surprins-o goală. Sorbea cuvintele d-nei Teleman şi se bucura de suferinţele Cristianei încît trebuia sa^ facă o sforţare să-şi ascundă bucuria. Parcă toate amărăciunile ei de azi ar 15 fi fost motive de speranţa pentru dînsul. Dealtfel şi d-na Teleman îşi dădea seama şi din cînd în cînd se întrerupea şi explica motivele care o îndreptăţesc şi chiar o obligă să-i povestească lucruri pe care le cunosc numai intimii lor. 20 — Aş vrea să înţelegi deplin sufletul Cristianei! insista ea. Tocmai pentru că a avut faţă de d-ta unele gesturi inexplicabile şi care totuşi se explică atunci cînd cunoşti mai bine împrejurările... Convorbirea se prelungea. Toma începea a se simţi 25 bine în rolul de confident şi depozitarul unei taine despre Cristiana. La urmă apoi întrebă deodată, a-proape involuntar : — Dar de ce mai continuă viaţa asta cînd depinde numai de voinţa ei să o curme şi să înceapă alta ? 30 Zîmbind şi totuşi misterios d-na Teleman răspunse că întrebarea aceasta, atît de naturală, i-a pus-o şi ea Cristianei demult şi de multe ori. A mers chiar atît de departe că a sfătuit-o sa divorţeze pînă ce nu apucă sa se obişnuiască cu o căsnicie imposibilă. Cristiana 35 dintr-un orgoliu copilăresc, nici n-a vrut să audă, la început... Mai tîrziu a intervenit şi bătrînul Tomşa. A avut cîteva explicaţii severe cu Belcineanu, de pe urma cărora au rupt relaţiile cu desăvîrşire. Bătrînul atunci î-a spus Cristianei că nu vede altă ieşire decît dlvor- 4° ţul fără zăbavă. Ea a mai rezistat totuşi. Abia de-acum un an a început să se împace cu gîndul despărţirii. De 237 cîteva luni ştie şî Belcineanu. Cînd i-a spus, a fost foarte mirat. Dar a consimţit principial şi a pus doar condiţia să amine pînă va veni la putere ca nu cumva divorţul să-i facă vreo încurcătură în combinaţiile politice... Pahonţu a plecat. In gînd repeta neîncetat, ca un ecou : „Va sa zică divorţează..." Capitolul VI DESPĂRŢIRI 10 15 20 25 Peste cîteva zile Pahonţu fu chemat de d-na Rotaru. Era tocmai ora consfătuirii redacţionale de seară şi-î venea greu să plece. Glasul ei în telefon avea însă atîta insistenţa, părînd în acelaşi timp şi înăbuşit de lacrimi, încît Pahonţu îşi luă pălăria. — D-ta ştiai ca Rotaru trăieşte cu o actriţă, îl în-tîmpină Eva plînsa, cu figura răvăşită, scormonindu-1 cu o privire frămîntată de speranţă şi de neîncredere. Toma rămase perplex. înfăţişarea ei grava, ca şi tonul grav al întîmpinării care nu era nici întrebare şi nici afirmaţie, arătau că sufletul eî clocotea de durere. Cuvintele însă, o reminiscenţă parca din vreo piesă de teatru perimată, răsunau comic mai ales că în lumina electrica, prea puternică şi cruda, faţa ei arsă de lacrimi şi de spaimă părea mai bătrînă, încadrată şi de părul în care firele albe se împleteau mai abondente, dominant. — Pentru asta m-aţi chemat, doamnă ? zise Pahonţu fără să-şi stapînească decepţia. Regreta imediat răspunsul dîndu-şi seama că e o ne-delicateţă să dispreţuieşti chiar exagerarea omului care suferă. Corina, pusă în curent, era de faţă, îngîndu-rată şi compătimitoare. Auzindu-Î întrebarea, ridică spre el nişte ochi speriaţi. D-na Rotaru se cutremura revoltata : — Ţi se pare puţin lucru nenorocirea unei familii ?... A, desigur, d-ta care asta-vară... Poate ca m-am înşelat cînd ţî-am telefonat. Corina a avut ideea, ca eu nici nu mai sînt în stare să gîndesc... De trei zile, singura, mă zbucium şi... nu, nu, alta soluţie nu e decîi divorţul î îşi frîngea mîinile şi lacrimile îi năpădiră obrajii parca neînţelegerea lui I-ar fi sporit desperarea. D-na Cornoiu a venit alaltăieri dimineaţă s-o vază pentru altceva, dar a început, glumind, cu asta şi n-a mai putut schimba vorba, deşi a încercat mereu, vazînd c-a făcut o gafă. Nu ştia nici ea nimic precis; auzise undeva că Rotaru are o legătură de dragoste cu o actriţă. N-a crezut. Dacă ar fi crezut, nu î-ar fi spus. Trebuie să fie o clevetire, ca atîtea altele... Eva, cu pumnalul în inimă, voia certitudinea. Pe cît l-a iubit totdeauna pe Costică, pe atîta l-a suspectai. Fiindcă îl iubea mult, îl credea bărbatul cel mai cuceritor după care se prăpădesc toate femeile. Durerea ei mare era ca-1 credea incapabil să reziste, încît era convinsă că o înşeală, dar ştie sa se ferească şi nu-1 poate dovedi. Acuma avea începutul de dovadă. Ieri noapte a cercetat în ascuns agenda lui Costică şi a descoperit, printre clienţi, procese şi alte notiţe, numele Nina care se repeta des, fără nici o altă indicaţie. Nu i-a fost greu să o identifice. Nu există decît o singură actriţă, cunoscută şi frumoasa, Nina Georgescu. Toată ziua de ieri a răscolit, a cernut şi a coroborat amintiri despre fapte şi întîmplări petrecute de vreun an încoace şî toate îi confirmau bănuielile. Acum putea reconstitui pas cu pas aventura, de la prima seară cînd, subt pretextul unei mese politice intime şi foarte importante, a venit acasă pe la trei dimineaţa, el care refuza să iasă seara chiar la teatru. Se lămureau acuma atîtea lucruri care păreau ciudate şl inexplicabile : pasiunea pentru teatru, grija de-a nu lipsi de la premiere, interesul uneori comic pentru podoabele femeieşti şi dezinteresul pîna la totală indiferenţă faţa de casa şl familia lui... Aseară, la masă, de faţă cu copiii şi cu Danciu, l-a întrebat cine e Nina pe care a văzut-o întîmplător în agendă aproape pe fieoare pagină ? Rotaru s-a roşit puţin, cîteva momente a tăcut, a schimbat o privire fugitivă 5 cu Danciu şi pe urmă a răspuns ironic: „Va să zlca îmi controlezi agenda, iubito ?... Ia seama sa nu descoperi secrete!" Eva a observat că ocoleşte răspunsul. Prin urmare era adevărat. Zise privindu-1 lung : „Am aflat destule". Glasul şi ochii el plîngeau de tristeţe, 10 dar în atmosfera mîncării şl cunoscută fiind mania ei geloasă, cuvintele stîrniră veselia celorlalţi încît nu mal insistă... Pe urmă indiciile de vinovăţie s-au înmulţit. Agenda dispăru din buzunarul vestei unde o purta totdeauna. Iar azi după-amiazi, controlîndu-1 cu te- 15 letonul, nu l-a găsit nici la tribunal, nici la club, nicăirl. Nu mai putea îndura singură chinul. A chemat pe Corina. Avea hotarîrea definitivă : să divorţeze, fiindcă, după nenorocirea asta, ar fi imposibil să continue convieţuirea. 20 — Dar, doamnă, poate că... Pahonţu voia să Spuie că poate nu e nimic adevărat. Se opri de frică să nu î se citească minciuna pe faţă. îşi amintea cum a întîlnit pe Nina Georgescu de doua ori la ministerul lui Rotaru. N-a dat importanţă. 25 O escapadă. Se vede însă că bătrînul s-a aprins, dacă legătura durează de atîta vreme... împotriva aşteptării, d-na Rotaru nu protestă. Numai cînd tăcerea lui bruscă înăbuşi orice speranţă, întoarse faţa spre el şî, schiţînd un zîmbet sarcastic, zise trăgănat: 30 — Vezi, nici d-ta nu îndrăzneşti sa nu crezi !... Din nenorocire nu mal încape nici o îndoială, nici una, aşa că trebuie sa ne des... Nu putu sfîrşi cuvîntul fatal care se înecă într-o izbucnire de plîns... Corina, obişnuită să facă haz de 35 gelozia mamei sale, simţea ca acuma e vorba de ceva grav şi simţămîntul acesta o speria şi o ruşina, încît era stîngace şi nenaturala parcă ar fi încercat o haina nouă rău croita. Strigă deodată exagerat de compătimitor, parînd astfel necuviincioasa : — Ei nu, zău, mama dragă... Linişteşte-te, ce Dumnezeu... Devenim ridicoli... D-na Rotaru n-o auzi. Amărăciunea stropită de lacrimi se potolea întocmai precum jăratecul stropit cu 5 apă îşi domoleşte dogoarea. Corina regreta c-a mai I vorbit. Se plecă şi-i sărută mîna bîlbîind : — Măicuţa noastră scumpă şi bună şi iubită ji... Toma rămăsese în picioare, lîngă masă. Se simţea de prisos si asta îl enerva ca o umilinţa. Ar fi plecat 10 şî nu îndrăznea, cum nu îndrăznea nici sa vorbească negăsind nimic potrivit siruaţiei. Se întreba de ce I-o mai fi chemat pe el, un străin, în loc să facă apel la o ruda ? îl jena amestecul în intimităţile altora, cum l-ar fi jenat amestecul altora în intimităţile lui... Co-15 rina îi făcu semn să ia Ioc, în vreme ce d-na Rotaru, mai liniştită puţin, reîncepea povestirea amănuntelor. | Peste vreo jumătate de oră sosi Rotaru senin, calm. în atmosfera apăsată aducea un val de înviorare. — Mi se pare că v-am surprins într-un comploţj 20 făcu dînsul glumeţ. Apropiîndu-se însă de Eva şi vă- zînd-o plînsă, deşi ea se silea sa zîmbească, înţelese ceva şî urmă cu glasul mai scăzu-, şi puţin îngrijorat ; Nu cumva tu, iubito, eşti... Schimbarea tonului şi îngrijorarea _ lui păreau pentru 25 Eva alte dovezi de vinovăţie. Bucuria involuntară din clipa cînd I-a văzut intrînd s-a stins subt năvala unei răbufniri de ura. Ferindu-se cu groază de îmbrăţişarea ] Iui, întreba aspru : — Unde ai fost, Cdstică, toată după-amîaza ?... 30 Te-am căutat şi la tribunal, şi p^e la cluburi, şi... Rotaru încercă iar să glumească : — Unde am fost ?... Nu ştiai, iubito ?... în Bucureşti. Eva îl străpunse cu o privire dispreţuitoare, dar ras-35 punse cu glasul iar încărcat de plîns : — Ma mir ca-ţi mai vine să glumeşti... O, cît eşti de... Dar e inutil ! Acuma ştiu, Costică !... De ce vrei tu sa distrugi o familie, să... Bărbatul se opri. Apostrofa ei îl jicnea şi-1 umilea, 40 mai ales faţă fiind şi un străin. Ripostă cu un aer de oboseala : —^ Iar începi iubito ?... Nu se mai isprăveşte niciodată povestea asta?... Nu-ţi dai seama că mă amă-răşti degeaba ?... O viaţă întreagă, veşnic acelaşi cîn-tec l Am îmbătrînit şi tot n-am scăpat de bănuielile 5 tale... Nici de ridicol nu ţi-e frică ! D-na Rotaru nu asculta ce spune, dar îl vedea liniştit, aproape nepăsător şi era sigură că minte. Voia sa-1 înfrunte, să-1 silească să mărturisească şi se pomeni copleşita de lacrimi de nu mai putea rosti un 10 cuvînt. în sufletul ei se vălmăşea iubirea cu ura şi" cu deznădejdea într-un vîrtej ameţitor. — Nu, nu, iubito, fii cuminte ! urmă Rotaru citîn-du-i durerea. Trebuie să vorbim serios ! Daca crezi tu că e nevoie... 15 Ca şi cînd abia atunci şi-ar fi adus aminte ca nu sînt singuri, avu o secundă de ezitare, apoi reluă către Corina şi Pahonţu : — Lăsaţi-ne singuri, vă rog... Va rog foarte mult!... Tu du-te, Corinel, la casa ta !... Iaca, are să te con- 20 ducă Toma... Aveai ceva cu mine, Toma ? — L-am chemat noi, lamuri Corina. — Bine... Atunci la revedere ! zise Rotaru. Corina îmbrăţişa pe maică-sa care plîngea domol, pe urmă pe tatăl său şi ieşi cu Pahonţu oare se înclină -5 fără un cuvînt. Afara însă Corina se răzgîndi : — Eu mai rămîn, Toma ! Am să iau masa aici! Teofil e în propaganda electorală cu Belcineanu, sînt singură acasă... Mai bine stau lîngă măicuţa, săraca .' — Cum, şi tu crezi că... ? se mira Pahonţu. 3° — Ce importanţa are adevărul dacă măicuţa suferă ? zise Corina mişcată. Toma se grăbea sa ajungă înapoi, Ia redacţie. Ar fi luat automobilul Iui Rotaru, dar nu era Ia poartă. Servitorul îî spuse că domnul a venit cu maşină de piaţă. 35 Porni pe jos pînă la staţia de trăsuri, gîndîndu-se dacă u Iubire cu adevărat mare, poate sa meargă pînă la renunţare. Urcîndu-se în maşină, îşi zise : — Iubirea care renunţă nu mai e iubireEu mai eurind aş renunţa Ia viaţă ! 242 243 20 A doua zi primi din nou vizita lui Dolinescu. Zorit şi repezit, parcă niciodată n-ar avea timp, mai ales de cînd conducea mişcarea fraţilor de cruce, declară lui 5 Pahonţu că vrea sa-i afle părerea asupra unei chestii. Adaogă îndată că părerea îl interesează numai pentru a se controla pe sine, căci altfel el a şi tranşat definitiv şi irevocabil, neînţelegînd să lucreze decît după capul său propriu. 10 — Tu eşti mai diplomat, mai abil în combinaţii politice, continuă Barbu cu uşoara ironie şi superiori- | tate care pe Toma îl supăra totdeauna. I s-a propus şi a fost îndemnat să participe cu fraţii de cruce la alegerile parlamentare. Nu era vorba de a | 15 scoate neapărat cîţiva deputaţi, cît de a pipai pulsul | ţării. Falanga lor e prea mică şi prea puţin cunoscută. Afară de marşul de astă-vară, activitatea lor publica | s-a mărginit la întîmpîatoare altercaţii cu studenţii | evrei pe la Universitate. Amestecul în lupta electorală, I cu lîste proprii, ar fi un foarte bun mijloc de propa- J gândii pentru credinţele mişcării. Concentrând sforţa- | rile în vreo două duzini de judeţe alese dintre acelea J unde sămînţa ar putea încolţi mai lesne, distribuind după trebuinţă fraţi de cruce şi simpatizanţi încercaţi, I 25 s-ar face o demonstraţie, dacă nu de o forţă considera- | bilă, cel puţin de o existenţă activa şi energică... Dolinescu totuşi a refuzat. O luptă trebuie pregătită, altfel riscul ar fi mai mare ca eventualul cîştîg. Asemenea luptă vor da, negreşit, dar mal tîrziu, cînd se va ivi 1 30 vreo alegere parţială într-un judeţ favorabil. Deocam-1 dată organizare şi aşteptare. — Mai ales ca alegerile costă şi bani ! observa Pa-i honţu. — Bani am fi avut! răspunse Dolinescu zîmbind dis-| 35 preţuitor ca şi cînd ar fi aşteptat obiecţia. Şi cu astal am ajuns la a doua chestie asupra căreia te consul-J tăm... îndată după manifestaţia fraţilor la România, Doli-J nescu s-a pomenit, în locuinţa lui modesta, cu Utaleaji 40 „marele financiar şi om de afaceri, cum îi zici tu sauf toată lumea". Fără introduceri speciale şi fără ocoliri diplomatice a spus că urmăreşte de la început mişcarea fraţilor de cruce şi e atît de convins de necesitatea ei că ar dori să lupte şi el înrolîndu-se în falanga. Cu 5 aceeaşi francheţă Dolinescu a răspuns că-1 onorează foarte mult încrederea, dar nu-i poate satisface dorinţa, mişcarea lor fiind fundamental antisemită. Utalea, netulburat a ripostat: „Iar eu am fost însurat cu o jidanca botezată!... Da! Exact!... Bine atunci re-nunţ la înrolare, dar îmi menţin propunerile !... Ca simpatizant sau, dacă şi asta ar fi prea mult, ca un cetăţean anonim care vrea să facă o faptă bună pentru ţară şi fără nici un interes pentru el!" — Propunerile ţi le spusei! încheie Dolinescu. 15 — A, Utalea v-a propus să participaţi la alegeri ? — Cum vezi, finanţele ar fi fost în ordine, continuă, răspunzînd printr-o aprobare din cap la întrebarea lui Toma. Pahonţu nu mai întrerupse. îl privea şi parcă-1 cîn-20 tarea. Cînd Dolinescu tăcu, îi zise mustrător, deşi surîzînd : — Măi Barbule, te-am ascultat, dar toata vremea mă gîndeam că nu există pe lume animal mai crud şi mal sălbatec ca omul şi îndeosebi omul care se crede 25 mai cinstit şî fără cusur, care n-a suferit şi n-a păcătuit încît nu e în stare să înţeleagă un ţipat al inimii, o patima şi să ierte !... Iată eu n-am simpatii speciale pentru Utalea, cum nu-mi plac în general oamenii de afaceri pe care îi pun într-o oală cu borfaşii. Dar cînd 30 numai dintr-o mare Iubire, s-a însurat cu o jidancă, el vechi şi înflăcărat antisemit, trecînd peste toate poruncile raţiunii şi înfruntmd gura lumii, ascultînd numai glasul inimii, nu se poate să nu scoţi pălăria ! A dat dovadă că e om mai presus de toate şi că... 35 — Opreşte ! strigă Dolinescu. Nu te înverşuna degeaba ! L-am înţeles ca şi tine, dar nu mă simt obligat să-1 stimez pentru că, dintr-o slăbiciune sentimentala, a trădat o convingere şi o credinţa. Un om adevărat, un om superior, cum ai spune tu, nu se lasă robit de pasiuni inferioare, ca un animal... Presupunîndînsă că î-aş fi admirai, ca line, ar fi fost o incompatibili- 244 245 taie morală să admit printre fraţii care lupta contra jidanilor un om care a depus armele şi s-a înrudit cu jidanii. E clar. Fireşte că lucrurile s-au mai schimbat puţin de cînd am aflat ca într-adevăr se desparte de 5 jidanca. — Cine ?... Utalea ?... De ce ? întreba Toma uimit, deşi acuma îi fulgera prin minte ca Dolinescu a vorbit mereu la trecut despre căsătoria lui Utalea. Dolinescu îşi complectă explicaţiile. Utalea nu i-a 10 spus că divorţează. I s-ar fi părut desigur, că s-ar micşora. Fără cercetări multe a aflat totuşi că Utalea s-a mutat la hotel de cîtva timp şi ca d-na Utalea a Introdus acţiunea de divorţ care, date fiind stăruinţele din ambele părţi, se va rezolva în cel mai scurt timp 15 posibil. Motivele ? Dolinescu rîse cu rîsul Iui rece: oficial nepotrivire de caracter, dar e probabil ca au fost şi altele. — Rasa, ştii, e cam lubrică, urmă dînsul. Asta-vară, îţi aduci aminte, am întîinît-o la Sinaia. Cocheta cu 20 Belcineanu, cu bunul şi noul tău prieten. Mai ştii ? Poate că divorţează şi Belcineanu ca să se reînsoare cu milioanele Iui Goldsteln. Politica consuma mulţi bani. Nici măcar n-ar fi de mirare. S-ar potrivi. Şi cine se aseamănă, se aduna ! 25 Pahonţu rămase trăznit. îndată ce plecă Dolinescu chema pe reporterul judiciar şi-i porunci să-i adune toate amănuntele privitoare la divorţul Utalea. — Facem un reportaj special sau tot în cadrul rubricii judiciare ? se interesa ziaristul. 30 — Eşti Idiot! se supăra Toma. Pentru mine, mă ! Pentru informaţia mea !... Se poate sa nu mă ţineţi în curenr cu lucrurile astea ? Să le aflu de la străini ?... Atunci de ce te plătesc ? Vedea că se supără în zadar pe alţii. Divorţul Iul 35 Utalea era o senzaţie cum a fost odinioară căsătoria, încît trebuie să fi dezlegat toate limbile clevetitoare... Dacă el n-a aflat încă nimic e din pricina că a ajuns să fie dominat de un singur gînd, să nu se mai Intereseze decît de Cristiana... Belcineanu nu i-a spus nimic, > 40 deşi trebuie să ştie de la Babila. Poate să fie justa pre- \ supunerea lui Dolinescu ? N-ar fi rău. Cristiana n-ar mai tntîmpina dificultăţi cu despărţirea... Totuşi inima Iui se umpluse de o nouă panică. Simţea că evenimentele se precipită în jurul lui, iar el visează, incapabil să acţioneze. 5 Avea reputaţia de om cu voinţă de oţel. Mulţi, mai ales prietenii vechi, îl considerau un arivist fără scrupule, care lucrează rece, calculat, cu o stăruinţă nezdruncinată. în realitate voinţa lui lucra totdeauna în subconştient, fără concursul lui. Planurile şi hota- 10 rîrile ce le frămînta în minte erau nebuloase, mii de lucruri vagi de-a valma cu altele precizate în toate amănuntele. Cînd se frămînta cu ele, avea trăiri alcătuite numai din contraste violente, din lumini orbitoare şi întunecimi nepătrunse, unde toate dorinţele deveneau 15 imediat triumfuri sau catastrofe. Pe urma îndată ce se dezmetecea din contemplare, rămîneau toate Ia voia întîmplării. Doar instinctul, voinţa mistică îl călăuzea spre destinul lui. Mai bine de un an de zile d-na Belcineanu îl obseda 20 fără sa fi avut curajul sa-şi precizeze unde vrea sa ajungă. Avea spaima de-a privi în faţă viaţa şi de-a lua o hotărîre care să angajeze necunoscutul din viitor... A făcut atîtea ironii pe socoteala femeilor fatale înc't s-ar fi crezut dezonorat să recunoască în d-na 25 Belcineanu fatalitatea iui. Se apropia mereu de ea, dar împotriva voinţei lui conştiente. Numai întâmplările exterioare îi desluşeau din cînd în cînd frămîntările şi-i stimulau îndărătnicia. Acuma îşi zicea mereu că n-ar mai putea trăi 30 fără ea şi se mira cum a putut trăi înainte de-a o fi întîlnit. în acelaşi timp un glas timid îi şoptea că trebuie sa fie liber, că numai libertatea deplină îi va dărui fericirea adevărată. Cîteodată îşi dădea seama ca glasul acesta a fost înăbuşit multă vreme, că dormita 35 în fundul sufletului, încolţit acolo poate chiar din clipa cînd a întîlnit pe Cristiana. De-atunci a început să va da o străina în soţia care i-a dtf*uit doi copii şi pe care o iubise şi sa descopere că Virginia nu e femeia adevărată pentru dînsul... 40 Nu-şi zicea nici azi că trebuie să se despartă de nevastă şî de copii, dar fiece mişcare îl îndepărta de 246 247 casa Iui. Mai cu seamă de cînd d-na Teleman i-a spus că Cristiana are de gînd să divorţeze, s-a încuibat în suflet groaza că ea va fi liberă, iar el nu... De-atunci a început sa fie îngrijorat de sarcinile care 5 grevau casa Virginiei din pricina ziarului. Daca ipb-teca aceasta i s-a părut odinioară o simpla formalitate, ca şi cînd împrumutul de la Goldstein n-ar fi trebuit plătit niciodată sau în orice caz în condiţii nesimţite, acuma îl apăsa ca o mustrare de conştiinţa. 10 A întrebat pe Rotaru cum ar putea scăpa cafele de datorie, pretextînd că socrul sau îi bate mereu capul. A avut consfătuiri şi cu bancherul care ar fi fost bucuros să mobilizeze creanţa şi s-o transforme în poliţe acceptate la scont de Banca Naţională. Prin 15 bunăvoinţă se putea face, de vreme ce se mai făcuse. Guvernatorul era prieten bun cu Rotaru. După diverse demersuri, cererea lui Pahonţu s-a admis principial, urmînd însă să fie soluţionată practic abia după alegeri, cînd se vor linişti spiritele în ţară. Pahonţu 20 se învoise bucuros; la urma urmelor graba nu era încă aşa de mare... Dolinescu, cu vestea despre divorţul iui Utalea, i-a răscolit toată firea şi îndeosebi groaza care-i mocnea în suflet parca fără motiv şi fără scop. Avea senzaţia 25 că a început prăbuşirea împrejurul lui şi într-însul şi; dacă nu se grăbeşte s-o oprească, viaţa lui va deveni o zădărnicie definitivă. Pînă la alegeri mai erau cîteva zile. Pe urmă veneau sărbătorile Crăciunului şi Anul nou... îşi zise cu o tre- 30 sărire de energie : — Anul nou trebuie să mă găsească fără ipoteca pe casă ! Trebuie !... Altfel... 35 A doua zi, cu gîndurile maî negre şi^mai speriate, Pahonţu plecă de-acasă hotărît să vază^ negreşit pe guvernatorul Băncii Naţionale. întîi însă trebuia să se abată pe la redacţie, căci Titu Herdelea se afla pe 15 la Amaradia, în^ţara lui, în campania electorală, iar locţiitorul său, fără energie şi iniţiativa, mai mult încurca treburile. Era prea de dimineaţa ca să telefoneze guverna to-5 rului. Se aşeză să^scrle un articol în legătură cu libertatea alegerilor, să strecoare ceva şi despre Belcineanu, pentru guvern, fără totuşi să se angajeze. O particularitate a talentului şi a temperamentului său era uşurinţa cu care ramînea un etern protestatar şi revoltat, simpatizat şi admirat de marele public care vedea într-însul prototipul românului dîrz, mîndru, neînduplecat, cu toate că schimba des părerile, ajungînd să critice sau să defaime ceea ce a adorat odinioară. în alara de stilul colorat şi sprinten servit de un vocabular îndrăzneţ, care cucerea lesne pe cititor sau ascultător, făcîndu-I să nu pătrundă ideile ci sa guste forma, era substratul totdeauna naţionalist care salva tot. în privinţa aceasta n-a avut şovăiri. Se şi lauda de multe ori cu linia dreaptă pe care a urmat-o cu o 20 consecvenţă de fier. Dealtmlnteri nu era zgîrcit deloc cu aucoelogiile cînd trebuia să-şi scoată în valoare meritele şi faptele. în graiul şi scrisul lui revenea necontenit „eu" şi „noi" (care însemna tot „eu"). Din experienţa altora învăţase că românul uita repede maî ales 25 meritele şi prin urmare e nevoie să le reaminteşti din cînd în cînd, cu cît mal des cu atît mal bine. Aşa fac nu numai oamenii mărunţi, ci şi cei mari, nu numai în politică, ci şi în ştiinţa sau în arte... Nu apucă să termine articolul. Tocmai cînd se înfier-30 bîntase, intră tiptil un servitor. Se înfurie. Cînd scria, n-avea voie nimeni să-'l tulbure. Auzind însă că e Rotaru, se repezi sa-1 primească. — Maestre ! Iubite maestre, ce bucurie ! strigă într-adevăr îneîntat, introducîndu-1 ji oferindu-i un fo-j5 toliu lîngă biroul încărcat cu vrafuri de ziare şl cărţi.. N-ai să ma crezi, poate, maestre. Exact în momentul cînd a intrat băiatul, deşi scriam la un articol, mă gîndeam la d-ta şi voiam să întrerup şi să te chem la telefon !... Fireşte ca să-ţi cer un mare serviciu I 248 20 Rotaru părea puţin trist. Răspunse totuşi zîmbind . — Dacă n-ar fi serviciile, nici prietenii nu s-ar mai întîlni cu anii... Parcă eu de ce am venit? Tot pentru un serviciu. 5 în vreme ce, cu vorba lungă, Pahonţu îl ruga să-1 însoţească şi sa-1 sprijine la Banca Naţionala, îi trecea prin creieri gîndul mustrător ca s-a purtat urît cu omul căruia îi datorează atîta şi mai cu seamă ziarul, că nici acuma, în alegeri, nu i-a dat cel mai mic concurs, 10 nici măcar nu şî-a adus aminte, în schimb pe Belcineanu nu-1 uita... Faţa lui Rotaru se mohora mai mult. Guvernatorul îi era într-adevăr prieten vechi, numit de partidul radical. Doctorul lonescu voise să-1 înlocuiască cu un devotat de-a[ lui. Rotaru s-a opus şi pen-15 tru raţiuni legale, dar mai mult poate din prietenie. De fapt I-a salvat regele care a refuzat să admită călcarea legii. Gestul lui totuşi s-a aflat şi guvernatorul i-a mulţumit călduros... Tocmai de aceea Rotaru se răsucea acuma în fotoliu, plictisit de rugămintea lui Toma. A merge Ia banca ar fi putut naşte bănuiala ca vrea sa puie la încercare recunoştinţa prietenului... Pînă la urmă consimţi totuşi sa tedefoneze. Guvernatorul răspunse de-acasă şi-1 asigura că va respecta promisiunea făcută lui Pahonţu regretînd că n-a avut încredere în 25 ruvîntul Iuî. — Atunci ce mai vrei ? zise Rotaru închîzînd aparatul. Guvernatorul e omul care-şi împlineşte promisiunile... Ori ai tu motive speciale să fii nerăbdător ?... Linişte, Toma ! Cînd ai anii tăi, poţi avea toate răb- 30 dările... O sa vezi maî tîrziu, la vîrsta mea !... Pahonţu vru să se explice, repetă de cîteva ori fraza convenţională că omul are şi viaţa şi moarte, apoi ca, pentru orice eventualitate, arde să libereze de I sarcini averea Virginîeî, care e singura avere a co- I 35 piîlor... Rotaru asculta cu surîsul amabil care maschează indiferenţa, în vreme ce neliniştea îi rodea inima ca un cariu flamînd. „Ce ma interesează pe mine fleacurile astea ?" se gîndea amant că nu găseşte ceva să curmt ■10 vorbăria lui Toma şi în acelaşi timp să-1 facă sa intu- 250 iasca tot încît să nu mai trebuiască sa-i spuie şi sa-I explice nimic. Sugestionat parcă, Pahonţu se opri în mijlocul unei fraze şi strigă ; 5 — lartă-ma, iubite maestre ! Am devenit atîta de egoist că nu mai ştiu nici buna-cuviinţă ! Te plictisesc cu necazurile mele mărunte în loc sa... — Dacă nu te-ar fi pus în curent alaltăieri nevasta-mea, poate nu veneam la tine ! zise repede Rotaru, fe- 10 ricit că i-a venit formula introductivă naturala, dar şi cu o sfiala de şcolar silitor. — De ce mă ofensezi, maestre ? făcu Pahonţu sincer. Adică nu merit încrederea d-tale cînd e vorba de lucruri care... i5 — Odată, mai tîrziu, poate ţi-aş fi mărturisit toata povestea, reluă Rotaru cu o unda de tristeţe. Era fatal să sfîrşească aşa legătura lui cu Nina Georgescu. Mai bine de o jumătate de an n-a ştiut-o nimeni. Cel mult Danciu dacă i-a cunoscut prelimi- 2(J nariile, fără a fi arătat vreodată că şue ceva. (Pahonţu schiţa un zîmbet care vroia să spuie că el, cînd a în-tîlnit-o în două rînduri la minister, a bănuit şi a tăcut.) Se mira totuşi cum n-a aflat mai demult Eva. Femeile geloase au un simţ suplimentar care le anunţă 25 primejdia necredinţei bărbatului, întocmai cum anume animale şi păsări sau albinele, graţie misteriosului simţ al orientării, nimeresc totdeauna acasă... Rotaru a avut destule aventuri mărunte. Dar oricît a fost de discret şi s-a ferit, Eva aproape totdeauna a simţit şi a ba- 30 nuit... Acuma însă era vorba de altceva decît de o escapadă uşurică. — Vezi, Toma, sînt experienţe pe care omul numai la anume vîrsta le poate înţelege. Un om de cincizeci de anî îndrăgostit pare mai mult sau mai puţin ridi- 35 col celor tineri şi convinşi ca iubirea e rezervata exclusiv vîrstei lor. Aşa am crezut şi eu. Abia azi îmi dau seama că iubirea tîrzie nu poate fi ridicola, ba dimpotrivă e mai dureroasa fiindcă e ultima şi după ea vine inevitabil sfîrşitul... Şi Iată, în situaţia asta 40 sînt şi eu, dragă Toma! îţi închipui cît mă costă mărturisirea... 251 10 15 20 25 30 35 -40 A început ca o glumă şi a devenit pe nesimţite o pasiune cu atît mai fermecătoare cu cît era generatoare de noi energii şi speranţe, ca un elixir al tine-reţei eterne. De şase luni avea senzaţia că trăieşte o viaţa noua, mai adevărată pentru că o gusta în cea mai desăvîrşita taină ca o mare împărtăşanie. într-un fel părea ca retrăieşte prima lui mare iubire, cu Eva, acum treizeci de ani. Acelaşi simţămînt de plinătate sufletească în bucurie şî mulţumire, ca odinioară. Azi se mai adăoga dulceaţa opreliştei şi frica permanentă de necunoscutul care-i pîndeşte... Bănuiala d-nei Rotaru era mai ascuţită ca orice siguranţa. Totuşi el tăgaduia categoric. Atunci şi ea s-a înverşunat să dobîndească o certitudine evidentă. Zicea ca numai atunci se va linişti aievea. Rotaru s-a simţit ieri urmărit pas cu pas şi n-a mai îndrăznit sa dea Ninei nici măcar un semn de viaţa. Astfel însă risca să se intereseze ea de dînsul şi, involuntar, să-1 trădeze. Ştia apoi că Eva îşi va apăra drepturile cu o energie disperată fără să şovăîască a provoca scandal la nevoie. Nu-i rămînea prin urmare decît să-şi zdrobească ultima bucurie, să renunţe la ultimele fîlfîiri de pasiune şi să se resemneze a continua viaţa cea veche în făgaşul obişnuit fără surprize, fără noutăţi, fara taine, drumul drept care sfîrşeşte 'la cimitir... De doua zile nesfîrşît de lungi se luptă într-Insul simţul datoriei cu zvîrcoliriie inimii. Cuminţenia a învins. Mai presus de inima cu poftele trecătoare sînt obligaţiile faţă de familia pe care i-a dăruit-o o pasiune mal mare fiindcă a rezistat vicisitudinilor unei vieţi întregi. Din pasiunea aceea s-a dezvoltat iubirea calmă, cuminte, standardizata care-1 uneşte de Eva şi pe amîndoi de copiii lor. Eva a devenit într-adevăr jumătatea lui, o complectare fiziologică a propriei lui fiinţe, atît de mult că nici un moment n-a exclus-o din fericirea lui chiar în visările cu cealaltă... Pahonţu era impresionat nu de motivele suferinţei lui Rotaru, ci pentru că suferea. Se însărcina, fără a aţtepta să fie rugat, sa aranjeze lucrurile cu Nina Georgescu : — Sa n-ai grije, maestre ! Pînă diseara vei fi liniştit din partea el! E fata bună... — Da, da, e... Spune-i şi explică-i de ce nu mai pot s-o văd şî nici măcar sa-mi iau rămas bun ! zise 5 Rotaru trist. Cel puţin deocamdată... Adică nu ! Simt că e pentru totdeauna ! Ultima bucurie... Ah ! I se umeziră ochii. Inima îi era sfîşiată de durere. — Am să trec pe urma, poate mîine, să-mi povesteşti ce-ai făcut şi cum te-a primit, reluă după o tă- 10 cere. Acasă la mine n-am putea vorbi. Eva bănuieşte pe toata lumea de complicitate... Atîta slăbiciune pe Pahonţu îl ofensa. înţelegea şi admitea o aventură la un om de vîrsta lui Rotaru, dar cînd se transforma în sentimentalism lăcrimos I se 15 părea caraghios. Totuşi după ce ramase singur, chibzuind mai bine, recunoscu în sine că iubirea în orice clipă apare în viaţa omului, poate deveni o cauza de înălţare sau de pravălire... După-amiazi a văzut într-adevăr pe Nina Georgescu 20 care a fost cuminte, a plîns puţin, s-a jurat că iubeşte pe Rotaru şî-1 va Iubi chiar dacă va trebui să renunţe ca sa nu-i complice viaţa. Consolînd-o cum i se ceruse, Pahonţu se gîndea ca întîmplarea l-a pus să. facă o repetiţie a scenei pe care poate s-o trăiască şi el în 25 curînd aievea... Seara, acasă, după cina, Virginia îi vorbi despre Cintia cu logodnicul eî şl despre bătrînul Cumpănaşu, că ar dori să facă nunta cît mai degrabă, Imediat după sărbători, ca sa se isprăvească şi emoţia tinerilor şî să 30 scape şi profesorul de o grije mare. Toma, absent ca de obicei în timpul din urmă, nu băgă de seama ce vrea nevastă-sa, decît în momentul cînd auzi că fixarea datei cununiei depinde de el. — Nu, nu! striga deodată parcă s-ar ft trezit dîn-35 tr-un vis rău. Te rog î... Să nu iei angajamente în numele meu Nici un angajament 1 Virginia se sperie. Ce I-o fi supărat atît de tare o întrebare atît de nevinovată Dezmetecîndu-se îndată mai ales de privirea ei, Pahonţu continuă mai 40 domol: 252 25.S — Dealtfel pîna după sărbători mai e destulă vreme... Cîte nu se pot întîmpla pînă atunci ? De ce să ma angajez de-acuma ? Femeia nu mai îndrăzni sa 2Îcă nimic. în ochii lui pîlpîia lumina rece, tulbure şî ciudată care o îngrozea... Cu cît campania electorala se apropia de sfîrşit, cu atît lupta se înteţea între diferitele partide şi grupări. 10 O încleştare de patimi mărunte, după programul tradiţional, zguduia ţara de la un capăt la altul, pînă în cele mai ascunse cătunuri. Cetele de agenţi propovădu-iau pe toate glasurile ura şi dispreţul unora împotriva celorlalţi. Se defăima tot cu aceeaşi uşurinţă cu care '■5 se făgăduia tot pentru a ameţi marea mulţime de alegători nepricepuţi şi a le smulge voturile. Pahcnţu se simţea stingherit ca figura pe listele guvernului. Oricît îşi rezervase libertatea, nu putea face opoziţie pe faţă, singura care pasiona marele public. -0 Adoptase o atitudine de judecător obiectiv care-i permitea să păstreze simpatiile ambelor tabere, dozînd aprecierile şi criticile cu multă prudenţă. Socotea ca astfel îşi pregăteşte atmosfera şi pentru subsecretariatul oferit de Belcineanu în numele şefului său. 25 în schimb Titu Herdelea s-a aruncat în vîltoarea luptei cu o însufleţire adolescenta. Ultimele trei săptă-mîni Ie-a petrecut într-o alergătură perpetuă în judeţul natal, acolo unde odinioară, tînerelu'I neisprăvit, a visat România mare într-o vreme cînd chiar visul era 3° privit ca o năzdrăvănie. Luase şi pe fiul său Zachi, acuma student, care era un luptător politic încă din liceu şi încurajat de maică-sa, spera să fie ministru plin la treizeci de ani. S- destinului pe care trebuie s-o urmeze oriunde l-ar duce. Nu are dreptul să expuie primejdiilor pe femeia care i-a dăruit doi copii şi care e fără prihana. Pe cînd Virginia asculta înduioşată frazele care curgeau cu o intonaţie de suferinţă, Cintia fierbea de 10 indignare socotlndu-l prefăcut şi mincinos. De cîteva ori l-a întrerupt vehement, tulburînd ritmul spovedaniei şi stricmdu-i efectul. Toma se stăpînea, tăcea, lăsînd pe Virginia să o admonesteze, apoi continua în aceeaşi cadenţă. 15 — Motive şl argumente şi explicaţii se găsesc totdeauna cînd e vorba de cocoloşit o faptă rea, interveni iar Cintia cu energie. Cu cît mai rea fapta, cu atît mai bogate explicaţiile. Ginia şi copilaşii ei însă nu aşteaptă motivări psihologice ci o dezminţire scurta, 20 singura care poate să-i salveze. Prin urmare... — Prin urmare abuzezi de răbdarea mea, Cintia! zise Pahonţu deodată aspru. într-un ceas tragic al existenţei noastre d-ta ne încurci cu arguţii minore .f — Da, observ că te încurc ! răspunse ea ironic. 25 Fiindcă pe mine nu mă poţi ameţi cu excursii literare Ieftine ca pe fiinţa asta care te iubeşte şi tremura pentru soarta ei şi a copiilor d-tale ! — în orice caz deocamdată sînt acasă la mine şî te rog... >o — Poftim ! Măcar de-ai rămînea acasă la d-ta !" Cintia plecă furioasă. Trebui să treacă un interval ca Pahonţu să-şi reia firul. Nu-1 mai întrerupse nimeni. Vorbi mult şi se silea să fie convingător. Virginia asculta cuminte, cu ochii în gura lui, ca şl cînd ar fi 35 auzit cuvinte de miere. Nu înţelegea cuvintele dar din sunetele ce-i ciocăneau timpanele cu unde asidue se desluşea în mintea ei tot mai mult că toate acestea nu sînt decît minciuni mari şi grele care se aşează una peste alta ca nişte pietre de moară ca să-i strivească ^o inima. Lacrimile începură sa-i păinjenească ochii, să-î umezească obrajii, să le simtă amărăciunea sărată în colţurile gurii. într-un rînd auzi foarte clar că el va avea grijă de copii, de educaţia lor, că vor rămîne totdeauna prieteni buni, ca ea sa facă cererea de divorţ pentru părăsire de domiciliu şi nepotrivire de caracter... într-un tîrziu însă tresări auzind alt glas : —- Doamnă, doriţi să servim masa ? — Da... da... numaîdecît, fetiţo... Se ridica încercînd un suris pe subt pojghiţa de lacrimi. I se părea că apariţia jupînesei cu anunţarea cinei a risipit un coşmar, că în sfîrşît se poate întoarce în viaţa reala. Dar îndată ce se retrase servitoarea, se sculă şi Toma rostind cu un glas necunoscut, un glas parcă de proces-verbal : — Atunci, draga Ginio, sîntem înţeleşi ?... Dealtfel eu am sa mai viu, sa stabilim toate amănuntele... Aşa !... Acuma însă... — Cum, vrei să pleci, Toma ? zise Virginia deodată cu o spaimă sugrumătoare. — Iţi închipui că, după toate astea, n-as mai putea sa..., făcu el zîmbind duios. Am să mă retrag la un hotel pînă ce... Virginia parcă numai în clipa asta ar fi pătruns adevărul întreg. Cu o durere cruntă şopti: — Toma, iubitule... nu mă părăsi Fie-ţi milă... cel puţin de puişorii noştri... Pahonţu, atins de chemarea sfîşietoare, îi ocoli privirea şi răspunse ostoitor : — O... Gîna... te rog... fi cuminte... Curaj !... La revedere! îi luă mîna şi i-o sărută. Pe cînd atingea mîna cu buzele, o auzea murmurînd înecat: — Nu pleca, iubitule... nu... nu... Se retrase foarte grăbit, ca şi cînd n-ar mai fi putut sa-i asculte durerea. Virginia stătea ţintuită locului şi numai buzele-i şopteau fără glas: — Toma... Toma... Toma... Cînd în sfîrşît se auzi uşa vestibulului închizîndu-se, femeia se cutremură din creştet pînă în picioare şi se prăbuşi neputincioasă între scaune. 6 Prietenii şi cunoscuţii au aflat că Pahonţu divorţează, că s-a mutat la hotel, că se supără cînd e întrebat şi se înfurie cînd i se oferă poveţe. Vreo două săptamîni -5 lumea a mai căutat motivul adevărat, adică femeia din pricina căreia îşi părăseşte familia, pe urmă s-au ivit alte scandaluri care au aruncat uitarea peste afacerile în definitiv intime ale lui Pahonţu... El însă continua a fi excitat, arţăgos, agresiv, ca şî cînd des- 10 părţirea i-ar fi zdruncinat echilibrul vechi. Era, desigur, şi o parte de artificiu în noua atitudine adoptată prin care voia să se apere mai bine de mulţimea Indiscreţilor. Dar era şi un dor imposibil de stapînit care îl acaparase şi-1 mîna înainte parca pleznindu-I neîn- 15 cetat cu un bici de foc. Sfîrşită părea epoca somnolentă cînd nu cuteza să-şi clarifice gîndurile şi mai ales ascunzîndu-se după paravanul destinului nebulos. Acuma privea lumea în faţă, vedea calea pe care trebuie să meargă şi în zare îi lucea ţinta pe care o va 20 ajunge. „Am pjerdut anii cei mai buni pentru că n-am avut o călăuză, îşi zicea. Unde aş fi eu azi dacă aş fi avut norocul s-o cunosc acum zece ani ?" Numai gîndindu-se la Cristiana îşi simţea energiile 25 înzecite. Din partea Virginiei n-a*vea teamă de complicaţii. Suferea şi va mai suferi cîtva timp, apoi se va consola, îî rămîneau copiii, un ideal în viaţa. Mai tîrziu cine ştie... Fireşte, deocamdată era prăpădită. Plîngea ne- 30 contenit şi-i scria în fiecare zi să se întoarcă acasă. Toma a mai fost de cîteva ori prin strada Pietăţii, să-şi strînga lucrurile personale, să-şi îa anume documente, manuscrise, cărţi şi mai ales să o convingă pe ea definitiv şi să o liniştească. 35 Prezenţa lui într-adevăr o liniştea puţin, dar fiecare noua plecare era o nouă tragedie. A încetat să se mai ducă. Atunci îndemnată de Cintia care îl ura de moarte şi-1 dispreţuia, Virginia s-a plîns d-nei Rotaru; Toma fu nevoit să ţină piept unei scene de moralizare din 4° partea d-nei Rotaru şi să se supere ca s-o termine. A 10 15 20 25 30 35 sosit în primele zile tatăl Virginiei de la Alba Iulia pe care Cintia îl chemase telegrafic în speranţa ca bătrînul moţ va^şti să silească pe bărbatul ticălos să se întoarcă acasă. Iacob Stoica a plîns împreună cu Virginia,^ dar nici n-a vrut să vaza pe Pahonţu, socotind că e mai bine c-au scăpat de el, căci ea îşi va găsi norocul ei, mai bun... Dealtfel Pahonţu nu mai era deloc preocupat de ce lăsa în urmă. Viitorul îl interesa. Divorţul va şti el să-1 urgenteze. Mai mult era îngrijorat de Cristiana. Nu vorbise cu ea niciodată despre căsnicia ei. Numai de la d-na Teleman ştia ca e nefericită şi vrea să părăsească pe Belcineanu. Totuşi era absolut sigur că va fi soţia lui. Asta a rîvnit-o din primul moment, chiar dacă n-a îndrăznit sa o recunoască nici în gînduri. De cînd însă el a făcut pasul hotărîtor, era grăbit şî se frămînta cum ar contribui şi Ia eliberarea ei. Excludea, ca ceva inelegant, posibilitatea de-a discuta cu ea astfel de lucruri. Era foarte prudent şi de teamă să nu dea de bănuit. Credea absolut necesară cea mai de-săvîrşita discreţie. Nimeni să nu ştie de iubirea lor decît în ziua cînd se vor uni în faţa lumii. Era parcimonios cu vizitele în casa Belcineanu tocmai dîn pricina asta. Mai uşor se ducea pe la d-na Teleman unde se întîmpla să întîlneasca pe Cristiana. Faţă de d-na Teleman era mai deschis, vorbea despre toate cu atît mai bucuros că avea impresia că vorbeşte indirect cu Cristiana însăşi. Totuşi nici acolo nu întreba niciodată despre ea, nevrind să para că încearcă sa profite de prietenia lor; se mulţumea cu ce i se spunea... Abia în preajma deschiderii noului parlament s-a prezentat iar la d-na Teleman ca şi cînd ar fi fost pentru o tăifăsuială politică. — Se poate, domnule Pahonţu, să mă ocoleşti tocmai cînd ai în familie evenimente atît de grave ? exclamă Iuliana văzîndu-1. Ai divorţat, adevărat ?... Aşa am auzit, mi se pare chiar de Ia Belcineanu... După cîteva replici, n-a mai insistat nici ea, nici el. Dar peste vreo jumătate de oră, cînd s-au epuizat într-adevăr şi culisele politice, d-nâ Teleman a spus deodată, parca demult îi stătea pe limbă : — Uneori, vezi, înţelegi şi mişcarea fernenistă... D-voastră, bărbaţii, sînteţi liberi pe hotărîrile d-voastră 5 în orice împrejurare, pe cînd femeia... ah ! Cîte nedreptăţi trebuie să îndure !... Mă gîndesc la sărmana noastră prietenă... Se pare că e sortită să sufere toată viaţa.., îi povesti cu lux de amănunte o explicaţie, foarte 10 demna, civilizată dealtfel, dintre soţii Belcineanu, zilele trecute. S-a nemerit sa fie şi ea de faţa. O rugase Cristiana să stea. Au fost iar de acord că nu mai poate continua căsnicia şi că ea trebuie sa-şi croiască altă viaţa, dar el o ruga iar să mai aibă răbdare numai 15 o lună, să scape de validări, să se calmeze framîntarea politică cel puţin în ce-1 priveşte. I-a dat cuvîntul de onoare că are gata scrisoarea şi că i-o va preda la ziua promisă. Un început de împlinire a şi făcut mutîndu-şi cancelaria de avocat din casa Cristianei încă dinainte 20 de-a veni la putere, încît plecarea luî să fie mai uşoara... Totuşi Cristiana era desperată, pierduse răbdarea şi credea că are s-o poarte aşa cu amînările la infmît. Desigur, ar fi putut intenta acţiunea de divorţ şî fără învoirea Iui, dar astfel procesul risca să dureze ani de 25 zile, iar ea însăşi să îndure toate şicanele şi mizeriile, toate răzbunările meschine ale unui om care nu cunoaşte mila cînd e în joc un interes al lui... — Odios personagiu ! mormăi Pahonţu morocănos, începu sa urască pe Belcineanu ca pe un duşman 30 personal. îi forfoteau prin minte numai răzbunări romantice, prin care să-1 oblige sa se poarte cavalereşte cu Cristiana. Mai cu seamă însă îl bătea gîndul sa-i caute pricină, sa-1 provoace la duel şi să-1 ucidă, pedepsîndu-l astfel pentru tot trecutul şi, în^ acelaşj 35 timp, dobîndind pentru Cristiana libertatea întreaga şl imediată... Rîdea pe urma singur de trubadurismele acestea şi-şi zicea că iubirea i-a încurcat minţile... Dealtmlnteri purtarea lui Belcineanu faţă de Cristiana se asemăna cu aceea faţă de Toma. în paralelismul *K> acesta se revela poate o voinţă de sus sau o predesti- 10 15 20 25 30 35 40 nare, se gîndea Pahonţu. Propunerea de odinioară, în casa lui Teofil, pe care i-a repetat-o pînă ce a venit la putere cu o insistenţă obositoare, a ajuns la scadenţa, dar n-a fost onorată. Deşi se je.ia, văzînd ca nici_ măcar o aluzie nu-i mai face, i-a amintit dînsul. întîi Belcineanu, aproape vexat că n-are încredere în cuvîn tul lui, î-a explicat că pînă după alegeri nu se poate lucra nimic serios. A doua oară, la revelion Ia Sinaia, a răspuns glumeţ că răbdarea trece marea, adăogînd mai diplomatic că afacerea e de resortul şefului guvernului şi ca are să vorbească negreşit cu şeful la momentul cuvenit... Pînă acuma, hărţuit numai de necazurile Iui sufleteşti, Pahonţu lăsase de fapt pe al doilea plan propunerea Iui Belcineanu. Numai de cînd, despărţindu-se de Virginia, şi-a clarificat viitorul şi a prevăzut că se va însura din nou, obţinerea unui subsecretariat de stat, dacă nu chiar a unui portofoliu ministerial, a devenit o preocupare pentru dînsul. Se gîndea că fosta soţie a unul ministru s-ar putea simţi coborîtă marî-lîndu-se cu un bărbat care n-a fost nici o jumătate de ministru. El, fireşte, se credea superior tuturor miniştrilor prin talentul său, iar de cînd România s-a impus şi a devenit cunoscută în cercuri largi, declara cu mîndrie că el are misiunea cea mai nobila, deasupra miniştrilor, anume aceea de îndrumător şi educator al opiniei publice. Mandatul de deputat i-a fost folositor numai pînă şi-a realizat visul de-a avea ziarul său. Prin participarea la şedinţele Camerei a putut să-şi facă relaţii în lumea politică şi conducătoare a României. Poate că şi acestea au contribuit la lansarea gazetei. în orice caz România a ajuns, într-un timp relativ scurt, printre cele mai răspîndite ziare şi mai cu seamă cu faima de incoruptibila încît avea o influenţă puternică asupra cititorilor. Pahonţu personal nefiind lacom de bani a impus şi ziarului o corectitudine pe care a simţit-o îndată toata lumea. România putea greşi în aprecieri sau critici, dar totdeauna de bună-credînţă. De aceea nici variaţiile de | atitudine nu erau suspectate ca interesate. Pe urmă tot el revenea şi—şi zicea că atribuie Cristianei un suflet mărunt crezînd-o capabilă să-şi orienteze iubirea după mărimea socială întîmplătoare a omului. Subsecretariatul îi trebuia întîi pentru ca Bel-5 clneanu i 1-a propus şi nu admitea să fie prostit şi înşelat, şi numai în al doilea rînd pentru a mai urca o treapta în ierarhia socială. Cîteva zile după ce se terminară validările care dealtfel s-au făcut relativ calm, Pahonţu căută să 10 aibă negreşit o explicaţie cu Belcineanu. Nu putea tolera să fie purtat cu vorba şi batjocorit, cum părea ca vrea să facă soţul Cristianei. Fiindcă în ultimul timp avea impresia că îl evită puţin, Pahonţu nu a mai luat o întîlnire dinainte, de Ia care sa se poată 15 eschiva, ci a picat într-o zi la minister tocmai cînd aflase că Belcineanu e singur. Ca niciodată, Toma 1-a întrebat direct şi fără sfială, dacă şi pînă cînd va mai trebui să-i reamintească promisiunea cu subsecretariatul pe care-1 dorea odinioară... Belcineanu I-a întrerupt cu 20 zîmbetul superior pe care-1 arbora acuma permanent, dar şi plictisit şi acru : — Dorinţa d-tale, dragă Pahonţule... Şi tonul şi înfăţişarea ministrului îl înfuriară. Se stăpînl totuşi şi-1 întrerupse la rîndul său, de asemenea 25 zîmbitor, dar cu o impertinenţa calculată să restabilească egalitatea : — Dorinţa mea ?... Te înşeli, dragă Belcinene... (Ministrul tresări.) Să nu inversăm rolurile ! A fost dorinţa d-tale insistentă, repetată... Pe care eu, chiar în 30 principiu, am acceptat-o cu dificultate şi abia după o gîndire de... de şapte ori douăzeci şî patru de ore... Ştiî, asta ca sa fixăm poziţiile ! în primul moment Belcineanu se gîndise să-1 poftească scurt afară, pe urmă, să continue cu „d-voastră", 35 dar sfîrşî prin a-şi îndulci zîmbetul şi a continua cu o vioiciune prietenească, parcă nici n-ar fi observat impertinenţa : — Da, da... Exact... Nu era nevoie să-mi reaminteşti... Dar mai trebuie să ai răbdare, să ţii seama de 4° împrejurări... Abia de trei luni sîntem la putere, aşa că n-ai de ce să te alarmezi... Nu e vorba de un post 272 27."! de şef de biurou, ci de o creaţie de mare răsunet, cu repercusiuni importante chiar asupra guvernării din-tr-un anume punct de vedere. Primul ministru trebuie '] să chibzuiască, să consulte, să... 5 într-o jumătate de oră nu i-a mai dat totuşi nici măcar o promisiune. S-a spălat pe mîini cu primul ministru, dar aşa fel încît Pahonţu n-a găsit motiv de supărare, ba dimpotrivă s-a crezut obligat a recunoaşte că trebuie să fie liniştit, să spere, în sfîrşit ca 10 un solicitator oarecare... Numai după ce a plecat a băgat de seamă că a fost îmbrobodit cu fraze şi că jumătate conversaţia s-a pierdut cu ghinionul guvernului la Făgăraş unde, după ce a luat întreaga lista, unul din deputaţi, un preot, a murit brusc, tocmai cînd se J 15 pregătea să vie la validare, aşa că vor trebui făcute alegeri noi care vor fi însă mai grele, căci opoziţia are să-şi concentreze acolo toate sforţările şi pierderea unei alegeri parţiale la începutul guvernării ar fi o catastrofă ; şeful guvernului a dat sugestia să candideze J 20 chiar Belcineanu, ministrul de interne, maî ales că în judeţul lui s-au pierdut două locuri şt a rămas pe | dinafară un devotat care ar fi foarte trebuincios în Cameră. Pahonţu rămase mai hotărît să clarifice lucrurile, 25 şi, dacă intenţia de tragere pe sfoară se dovedeşte, sa i rupă relaţiile cu Belcineanu. Peste vreo saptămînă, în | timpul discuţiei la Mesagiu, apăru pe banca ministerială preşedintele Consiliului. Toma se apropie de capul guvernului să-1 salute. Socotindu-1 om de talent şi mai 30 ales că România a avut în general o atitudine cava- J lerească faţă de partidul naţional şi nu i-a făcut dificultăţi inutile, primul ministru îl simpatiza. După cî- j teva cuvinte Pahonţu găsi momentul binevenit să-1 felicite pentru frumoasa idee de-a acorda propagandei 35 şi culturii rolul de căpetenie ce trebuie să-1 aibă în statul românesc. — Vorbesc, domnule preşedinte, ca un modest muncitor cultural ! adaogă dînsul mai umflat, deşi vorbea J în şoaptă ca sa nu deranjeze şedinţa. Sînt sigur ca J -40 instituţia pe care vreţi s-o înfiinţaţi va avea o influenţă mare asupra creaţiei româneşti în toate dome- 10 15 20 25 30 j3 40 niile spirituale. Se simţea nevoia unui organism care să răscolească şi sa stimuleze energiile creatoare. Subsecretariatul pe lîngă preşedinţia Consiliului va putea strînge şi grupa şi organiza presa, artele, Uterele, ştiinţele, dar mai ales... — Nu pot primi felicitările, domnule Pahonţu, fiindcă absolut nimic nu e adevărat din tot ce-mi spui ! zise preşedintele amabil dar serios. Ai fost indus în eroare ! — Cum se poate, domnule preşedinte ? protestă deputatul. Dar ştirea mi-a fost dată chiar de un ministru şi nu acuma, ci dinainte de-a veni la putere. Mi s-a numit şi persoana subsecretarului... — Nu, nu ! reluă primul ministru. Ar trebui să ştiu şi eu, nu-i aşa ? Ei bine, eu nu văd foloasele etatizării culturii şi sînt francamente ostil unei propagande oficiale în materia aceasta. Pentru politică, da, dar asta se poate face cu mijloacele actuale. Artele însă şi literatura şi ştiinţa trebuie să rămîie libere, independente ca sa poată înflori. Statul nu produce decît lucruri hibride cînd se amestecă în cultură... Cum vezi eu nu mă împac nici măcar cu ideea ! Aşa ca n-aş putea tolera să se înfiinţeze o instituţie parazitară numai ca să-mi plasez un partizan, chiar dacă ar fi vremuri bune cu finanţe înfloritoare. Din nenorocire, ştii prea bine, luptăm cu destule greutăţi ca să putem face faţa nevoilor celor mari. Pentru experienţe nu e momentul... — Atunci s-a abuzat vorblndu-mi-se în numele d-voastră, fiindcă am fost asigurat că tocmai d-voastră, domnule preşedinte, aveţi ideea înfiinţării subsecretariatului propagandei îndată după alegeri ! insistă Pahonţu. Va rog să mă iertaţi atunci... Totuşi eu persist a crede utilă o Instituţie mare, serioasă, care sa unifice sforţările individuale ale creatorilor de valori româneşti, în alte ţări s-a şi realizat şî rezultatele... — Artele şi ştiinţa n-au profitat nimic, întrerupse premierul indulgent. Cel mult guvernele respective au cîştlgat o aureolă falsă de protectori ai culturii... ^ A doua zi apăru în România o informaţie răutăcioasă despre Belcineanu. A fost remarcată, iar Bel-cineanu s-a alarmat. Mai ales ca venea Imediat dupa 274 275 ce Pahonţu stătuse de vorbă cu primul ministru la Cameră, în văzul tuturor. Pînă acuma, afară de presa de partid, ziarele mari au păstrat o atitudine neutrala, Ici-colo chiar binevoitoare. Desigur avea grija să aii-5 menteze nu numai pe reporterii acreditaţi la interne, dar şi pe alţi ziarişti care-1 vizitau şi care strecurau notiţele simpatice. Ştia, din experienţă, că îndată ce un singur ziar va începe să-1 atace sistematic, mai cu-rînd sau mai tîrziu vor urma şi celelalte. 10 Pînă să sosească Pahonţu Ia redacţie, a fost căutat de trei ori de şeful de cabinet al lui Belcineanu. Nu 1-a chemat la hotel ca nu cumva să fie ascultată convorbirea de portarii indiscreţi. Titu Herdelea, spunîn-du-i despre telefoanele ministeriale, observa zîmbind : 15 — Fireşte pentru notiţa de azi... E abila şi perfidă şi maliţioasă... L-a usturat rău... Drept să-ţî spun şî pe mine m-a mirat. Parcă eraţi prieteni ? — Eu sînt prieten cu oricine cît e om de treaba... Cînd însă nu mai e, întorc şi eu cojocul... Ciocoiaşul 20 ăsta a început să creadă că noi sîntem la cheremul lui, parcă m-ar fi cumpărat cu mandatele lor... Ei, am sa-i arat că sîntem independenţi... Trebuie zgîlţîit sa se trezească din beţia atotputerniciei! Herdelea nu mai zise nimic. Nu-i plăceau asemenea 25 subite schimbări la faţă care totdeauna aveau pricini personale. Ziarul trebuie să servească interesele generale, nu ale individului, chiar proprietarul. Dar nu voia sa se amestece. De cît va timp nici nu mai făcea observaţii, de cînd Pahonţu a devenit arţăgos şi nu mai 30 tolera contraziceri. (A fost o ciocnire mai aprigă între | ei, deunăzi, din pricina Virginiei, cînd Titu, cu un curaj neobişnuit la dînsul, i-a spus verde ca s-a purtat murdar.) Pahonţu fierbea împotriva lui Belcineanu. Se asmu-35 ţea singur şi-i descoperea toate defectele şi păcatele. Azi-noapte a schiţat în gînd un articol în care îl pre-j zinta ca o pată rău mirositoare a unei guvernări care .\ ar debuta altfel promiţător. Se aşeză să-1 scrie. Telefonul zbîrnîi curînd. în receptor răsună glasul luî| 40 Belcineanu, mieros şi afabil ca odinioară, înainte de-a j se înscăuna la putere : — Bine, dragă prietene, ce s-a întîrnplat ? Văd în România o notiţa care... — Da... Şi ? întrerupse Pahonţu hîrîît. — Ei bine, nu pricep nimic ! zise Belcineanu. Te 5 credeam prieten... — Aa, prieten ? strigă Toma cu un rîs nervos. Un prieten în orice caz pe care-1 poţi minţi şi înşela şi trage pe sfoara, pe care-1 cumperi cu o promisiune şi-1 prosteşti cu o propunere ? io — Pardon, ţi-am repetat şi acum cîteva zile că... — Sînt lămurit, domnule Belcineanu ! continuă Pahonţu triumfător. Am fost dealtfel din primul moment. Am ştiut ce urmăreşti. înadins te-am lăsat să văd pînă unde ai să mergi cu mistificarea folositoare 15 pentru d-ta !... Ei bine, eu astfel de prietenie nu înghit, excelentă ! Mă lipsesc !... Eu nu sînt slugă, onorate domn ! Eu sînt stapîn, domnule, şi nu stăpîn trecător ca d-ta !... Eu nu mă ciocoiesc în nici un fel fiindcă stau pe picioarele mele !... Nimeni nu şî-a bătut 20 joc de mine făra să fi primit replica cuvenită, domnule Belcineanu .' Fireşte, la timpul sau !... în sfîrşît a sosit şi timpul d-tale ! Iar replica va fi tot atît de delicată cum a vrut să fie batjocura d-tale !... Aşa, domnule !... Şî cu asta s-a Isprăvit! 25 La celalalt capăt al liniei Belcineanu, de cînd Pahonţu a îhceput să ridice tonul, a aşezat domol receptorul pe furcă de teamă să nu-i fie dat a asculta şî înjurături. Cu ziariştii ăştia te poţi aştepta Ia orice. Pahonţu n-a observat că vorbeşte singur decît la urmă 30 cînd aştepta o ripostă şi nu venea nimic. —■ Să te ia dracul ! bufni dînsul trîntind receptorul. Atît mai bine ! Se mai învîrtî puţin prin biurou şi se porni mai însetat la scris. îi venise şi titlul : „Mistificatorul"... Nu 35 pomenea deloc numele lui Belcineanu şi nu întrebuinţa nici o vorbă grea. Totuşi a doua zi articolul a făcut senzaţie şi a fost comentat în fel şi chip. Abia peste vreo trei zile îşi puse întrebarea dacă lupta pornită contra lui Belcineanu n-a nemulţumit 40 şi pe Cristiana sau dacă nu-i va provoca vreun neajuns. Se spăimîntă. Ar fî trebuit s-o consulte întîi, nu 276 277 să o ia prosteşte... Se hotărî să meargă la d-na Teleman, să o întrebe. Pe la amiază se pomeni Ia telefon cu însăşi Cristiana ; — îţi mulţumescŞtiu ca pentru mine faci !... 5 — Sînt fericit! murmură dînsul. Mă mustram că nu te-am prevenit cel puţin... — Poimîîne merg la luliana... Vino şi d-ta 1 Toma ramase cu receptorul la ureche parca ar fi vrut sa prelungească ecoul unei bucurii... 5 10 15 20 Capitolul VII PRIGOANA 1 — Bravo, frate Pahonţule! în sfîrşit pe linia dreaptă ! strigă Dolinescu aşezîndu-se în faţa lui, lîngă biurou. De vreo două săptămîm ziarul tău mi-e maî simpatic ! — De cînd cu Belcineanu ? zîmbi Toma satisfăcut. — Cum ai putut sa-1 cocoloşeşti atîta vreme şl aproape să te guduri pe lîngă el ? se miră Dolinescu cu privirea-i tăioasă. Nu te-am înţeles... E prototipul politicianului de azi, o maşina de tocat vorbe goale şi minciuni grosolane, o pacoste cu doctrină care, numai din pricina laşităţii, îmi închipuiesc, nici măcar nu fură ca să-1 poţi înjura mai apăsatFireşte, nu înţeleg nici cum v-aţi învrăjbit acuma, din senin... Dar asta-i altă socoteală l Plăcut e că v-aţi învrăjbit!... Văd că te întuneci, frate-meu ! Nu, te rog ! Nu te supară! Altceva am cu tine.' Lucruri serioase! Nu te formaliza pentru o glumă proastă tocmai acum! Ironia rece nu numai din cuvintele şi tonul lui Dolinescu dar privirea, zîmbetul şi toata înfăţişarea care o încadrau, enerva pe Pahonţu acuma mai mult ca altădată. Se simţea la întorsătura cea mai gjavă din viaţă. De-atîtea ori în trecut şi-a închipuit ca o clipă îi va hotărî soarta. Toate acelea au fost jucării. Acuma e criza cea mare, după care nu maî poate urma 279 decît fericirea sau moartea. Dolinescu chiar dacă ar ştiî ce se petrece în sufletul lui, n-ar putea pricepe. El n-a avut nevoie să lupte decît cu lumea de-afară, niciodată cu sine însuşi. Aerul de suficienţă morală şî 5 de superioritate boierească făceau pe Pahonţu sa scrîşnească : — Nu, nu !... Spune, Barbule, - cele serioase! Sper că te vor prinde mai bine ca ironia ieftină ! Dolinescu, după o întrevedere cu Utalea, care se 10 dovedea într-adevăr devotat fraţilor de cruce, hotă-rîse să candideze la Făgăraş. * Vacanţa s-a declarat oficial deunăzi şi s-a fixat şî data alegerii parţiale peste vreo şase săptămîni. — Nu vreau să-ţi cer sfatul, reluă Dolinescu puţin ]5 de sus. Dealtfel rîndul trecut m-ai aprobat. Hotărîrea mea e definitivă. Planul de campanie e stabilit în toate amănuntele. Toţi vom lupta cu ultima energie pentru izbînda. Sînt sigur de victorie. Patru săptămîni nu ne vom mişca din satele Făgăraşului. Fiecare român •20 va fi dăscălit. Nu cerem voturi, ci adeziuni. Oamenii trebuie să meargă cu noi din convingere şi să rămîie credincioşi toată viaţa ! — Distincţie cam bizantină ! observă Pahonţu. în definitiv şi pentru voi rezultatul e totul, ca şi pentru -5 ceilalţi ! — Mulţumesc de compliment, frate-meu, dar nu vreau să mă cert! făcu Dolinescu repede. E o luptă grea. Marea noastră proba de putere. Adversarii nu ne vor cruţa. Şi sînt mulţi. Trei partide de opoziţie cu 30 organizaţii solide, plus guvernul. Am auzit ca va can- * Contextul în care romancierul aminteşte hoiărîrea „fraţilor" de a participa la alegeri este revelator pentru esenţa noilor relaţii („după o întrevedere cu Utalea"). Sugestiile erau formulate încă din capitolul precedent, în care finanţarea din umbra a mişcării este legată direct de acelaşi Utalea, „marele financiar şi om de afaceri" (supra, p. 224. Prin inegalabila sa arta compoziţională, Rebreanu izbuteşte să surprindă un fenomen acut al vieţii politice interbelice, sugerînd caracterul de clasă al mişcării de tîp fascist. Ideea revine, ca un leit-motiv, pe parcursul romanului („Aşa sînt ăştia... n-ai băgat de seamă ? Toţi oamenii cu bani mulţi parcă seamănă între dînşii...", Titu Herdelea, infra, p. 311). 280 dîda primul ministru sau Belcineanu al tău. Vor să ia alegerea cu orice preţ. O cădere pentru guvern ar însemna compromiterea guvernării şi mai ales scurtarea ei... Cum vezi, nu sînt perspective trandafirii şi avem 5 nevoie de toate sforţările ca să biruim totuşi împotriva tuturor. Noi nu ne speriem de greutăţi. Dictonul vechi: cu cît duşmanii sînt mai mulţi cu atît gloria e mai mare!... După obiceiul său vorbea repede şi mult. Pahonţu io asculta fară^mare atenţie. El era preocupat de ale Iul şi de un răstimp se lăsa copleşit. Dolinescu se opri singur întrebînd : — Ei, ce zici, frate Pahonţule ? — Nimic!... Din moment ce spui că al hotărît 15 irevocabil... — Sigur i zise Dolinescu. Dar părerea şi concursul tău mă interesează. — Mai mult concursul decît părerea, ştiu, mormăi Pahonţu. 20 — Eşti rău dispus, frate-meu ! Am băgat de seamă... Totuşi contez pe tine. Eşti doar de-al nostru în înţelesul cel bun Cîteva minute şi se sculă sa plece. Mai înainte însă trimise servitorul să cheme pe lonescu A. Ion, care-1 25 însoţea şi care trecuse în biuroul lui Herdelea, să-1 aştepte. —- Sper că nu eşti supărat şî d-ta pe mine? îi zise Toma. îmi ajunge Cirrria.!... Ai văzut de ce n-am putut nici să promit, nici sa refuz să vă cunun ! Cre- 30 de-ma, prietene, am suferit şi eu destul, şi voi mai suferi Titu îmi spunea că vă cunună el cu Virginia... Foarte bine. îmi pare rău ca nu voi fi la nunta. lonescu fusese mai mult mîhnlt decît supărat cîtă vreme n-a ştiut de ce se codea Pahonţu. Pe urmă a 35 trebuit sa-l evite din cauza Cintiei. Răspunse puţin trist : — Cununia noastră, e buclucaşă... Abia fixarăm data şi iată ca tnebuie s-o amînăm dîrv nou pîna după alegerea de la Făgăraş», adică pîna după Paşii... 281 10 15 20 25 30 35 ^0 Apoi Pahonţu rămase singur şi puţin înduioşat ca şi cînd l-ar fi năpădit amintirile vieţii burgheze cu fericirea ei blîndă şi calda pe care nici o zguduire n-o poate tulbura. Farmecul trecutului îi apărea cu atît mai dulce cu cît viaţa lui prezentă era mal singuratecă şi mai zbuciumata... N-a putur rezista mai mult de două săptamîni la hotel unde zgomotul şi gălăgia îl ţineau într-o încordare nervoasă insuportabilă. Şi-a găsit în strada Elena un mic apartament pe care şi 1-a împodobit cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă {mare parte o lăsase Ia Virginia), camera de baie şi un foarte mic hali-vestibul, cu intrarea direct din strada. O femeie angajată anume venea de două ori pe zi, la ore fixe, sa îngrijească de curăţenie. Aici îşi petrecea Toma timpul liber. Nu mai mergea nicăirl, mat ales seara. Era într-o aşteptare mare ca o fecioară în preajma nunţii. De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiul care, în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curata, asfaltata, liniştită, puţin dosnica, cu trotoarele străjuite de castani şl salcîmî bătrîni... Nu primea pe nimeni, afară de servitorul de la gazetă şi numai cînd era chemat de dînsul. Nici nu-şi dăduse adresa nimănui, iar telefonul avea număr secret ca el sa poată comunica la nevoie, dar să nu fie deranjat de inoportuni... îşi aranjase binişor interiorul, deşi se simţea lipsa unei mîini de femeie. Totuşi se plictisea acasă. Singurătatea îl apăsa. Devenea prada tuturor gîndurilor şi fără putinţă de apărare. Pînă şi gîndul morţii îi apărea, misterios şî ispititor, nu ca odinioară, pe front, cînd moartea era o vedenie de fiece clipa... După-amiezile se ducea nesmintit la şedinţele Camerei. Acolo, în atmosfera de intrigi, bîrfeli, minciuni, unde se năşteau, se răspîndeau si se Ingroşau toate zvonurile care întreţineau în presa şi în public pasiunea pentru tot ceea ce e în legătura cu politica, acolo Pahonţu se pomenea luat de viitoarea în care I se îne- J cau toate grijile... La Cameră, pe faimoasele cori- I doare şi Ia bufet, rareori o senzaţie trăieşte mal mult de o zi. „Mistificatorul", ' răsunătorul articol al lui 10 15 20 15 30 40 Pahonţu despre Belcineanu şi ruperea relaţiilor dintre dînşii, au ţinut trei zile, pe urma au trecut pe planul al doilea. Icî-colo cîte-o înţepătura din România contra ministrului de Interne mai făcea ocolul culoarelor, dar se stingea îndată. Pahonţu cunoştea prea bine acestea. EI continua campania pentru marele publk cititor în ochii căruia voia să micşoreze şî să demonetizeze pe Belcineanu, dacă nu să-I nimicească. în primele zile ale campaniei s-a aşteptat sa fie vizitat de anume emisari ai Iui Belcineanu. N-a venit nimeni, ceea ce 1-a îndîrjit mai mult, arătîndu-i că ministrul se socoate destul de puternic ca sa înfrunte atacurile. Alte ziare nu s-au asocia: probabil pentru că nu se aruncau în sarcina ministrului fapte ci numai vorbe şi calificative... De aceea a fost mirat, în după-amiaza zilei cînd a fost vizitat la redacţie de Dolinescu, pomenindu-se Ia Cameră, în timpul şedinţei, cu un bileţel de la Teofil Drugeanu care-1 ruga să-l întîi-nească într-o anume sala unde-1 aştepta. Deşi Teofil, de la începutul campaniei din România, nu 1-a mai căutat şi a evitat să-i vorbească, dealtfel ca şi alţi cîţiva prieteni apropiaţi ai lui Belcineanu, Pahonţu n-a pregetat sa meargă la întîlnire, să afle ceva mai ales despre reacţlunile intime ale ministrului. — Ma faci conspirator ca să nu te simtă patronul că te întîlneşti cu mine sau te-a trimis chiar el ? zise Pahonţu batjocoritor. Tînărul Drugeanu răspunse calm şi pe un ton moralizator care irită îndată pe Pahonţu. Lui Belcineanu i-e indiferenta campania de meschinării, dar lumea străină nu înţelege cum se poate preta un om de talent ia astfel de procedee. — Ascultă, Teofile! întrerupse aprins Pahonţu. Tu nu-ţi dai seama ca exagerezi ? Câ-ţi permiţi lucruri pe care nici o prietenie nu le scuză ?„. Te-am iubit şi te-am preţuit şi ţi-am primit deseori obiecţiile cînd izvorau din convingeri adevărate... Dar iu acuma vorbeşti din-tr-un servilism nedemn de tine, Teofile ! — N-are a face servilismul aici, zise Drugeanu liniştit. Dar pentru ca vorbeşti de servilism, a'poi servil 28J 10 13 20 25 30 35 40 e tocmai sistemul de-a fi azi prea plecat şi mîine prea ţanţoş. Omul corect găseşte veşnic linia demnităţii fireşti! — Atunci, băiete, tu n-ai găsit-o, sa ştii ! striga Pahonţu. Şi nu-ţi permit sa-mi faci tu mie morală şi să mă înveţi cum să-mi conduc ziarul ! Sînt liber pe acţiunile mele. Cui nu-i place, atîta pagubă ! — Nu ţipa că nu mă impresionezi, ripostă Teofil mereu calm. Prietenul adevărat trebuie să-ţi spuie^nu ceea ce face plăcere, ci adevărul ! Prietenul adevărat nu te lasă să dai în gropi, sa... — Ei bine, eu mă lipsesc de astfel de prieteni! răcni Toma văzînd roşu. Eu nu primesc ofense subt pretext de prietenie pentru a proteja un incorect!... Nu permit sa-mi fie pusă la îndoială rectitudinea profesională ! Ai înţeles, domnule?... Ei, atunci s-auzim de bine! D-ta rămîi cu Belcineanu, iar eu îmi urmez calea ! Se înfuriase de tot. Ca şi cînd n-ar maî fi putut răbda discuţia, se întoarse brusc şî, fără să-i dea mîna, ieşî cu nişte paşi grei, bocănitori, trîntind uşa, Teofil îl urmări cu privirea zicînd dispreţuitor : — Convingerile tale se ştie cît preţuiesc !... Pe coridor un deputat majoritar, tip de burghez bine hrănit şi iubitor de-a umbla cu vorba, opri pe Pahonţu fără să observe ca e mînios : — Ai auzit ? La Făgăraş, din partea noastră, candidează Belcineanu dîn ordinul şefului... Bine stăm dacă trebuie sa sară însuşi ministrul de interne ! Pahonţu îl măsura o clipă parcă i-ar fi vorbit într-o limbă necunoscută. Apoi Izbucni ca şi cînd î s-ar fi luminat gîndurile : — Belcineanu candidează ?... Atunci d-ala venea bunul meu prieten sa-mi ofere sfaturi !... Va să zică i-e frică !... Uite prietenii!... Nu-mi mai trebuie prieteni ! Duşmanii sînt mai statornici!... Nu-i aşa, domnule ? Deputatul uluit bolborosi cu o schimonositură care voia să fie suris : — Just... foarte just... Fereşte-mă, Doamne, de prieteni ! .. ?efxe Kf1 zile> vîneri, în incinta Camerei, şezînd liniştit la locul său şi ascuhînd cu gîndurile aiurea un discurs _ de duzină, Toma îşi aduse aminte, parca I-ar 5 fi şoptit cineva, că trebuie să plece Imediat la d-na Teleman. Era singura Iui bucurie în timpul din urmă. S-ar fi dus în fiece zi daca nu i-ar fi fost ruşine. Nu se anunţa. Voia să aibă totdeauna o surpriza, chiar neplăcută jrind nu^ găsea acasă pe nimeni. Spera ne- 10 contenit că vajjăsi şi pe Cristiana, ceea ce s-a şi în-tîmplat de doua ori. Astfel fiecare drum era cu emoţie şi cu o _ vrajă nouă... Fireşte, inima îl îndemna de multe ori să deie de ştire ca eventual d-na Teleman să dea ştirea mai departe. îi era frică să nu o supere. 15 Ar fi fost o catastrofă dacă ar fi pierdut acuţma favoarea acestei femei înţelegătoare. Ar fi însemnat să piardă orice nădejde de-a mai vedea pe Cristiana... Bătrînul fecior îl întâmpină cu figura rubicondă discret voioasa şi-I introduse în salonaşul obişnuit unde 20 apăru curînd şi d-na Teleman zicînd cu vioiciune : — Ce curios ! Adineaori, nu sînt nici zece minute, Cristiana mi-a telefonat că are o mică cursa în oraş şi pe urma vine la mine. Şi, în locul ei, soseşti d-ta !... Parcă v-aţi fi vorbit aşa de mult se potriveşte în- -5 tîmplarea! — Poate că am început să dobîndesc şi eu darul special al presimţirii, mărturisi Pahonţu zîmbind. Din nenorocire însă nu e în puterea voinţei mele ci a în-tîmplării. Se poate să fi fost într-adevăr un imbold 30 tainic care m-a făcut să părăsesc şedinţa Camerei poate chiar în momentul cînd se hotăra şî ea să treacă pe aici... Precum o taină este tot ce se petrece cu mine din clipa cînd am văzut-o întîia oară... — Mie mî s-ar fi părut că e o simplă dragoste l 35 spuşe^ amfitrioana cu o ironie foarte uşoară şi simpatică. — Simplă nu, doamnă l protestă dînsul. — Orice iubire e unică şi splină de toate tainele şi complicaţiile pentru cei ce o trăiesc ! — Desigur ! Toţi îndrăgostiţii îşi închipuie ca iubirea lor e cea mai sublimă aventură din toate timpurile ! recunoscu Toma. Pentru că fiece Iubire adevărată e o nouă descoperire a universului. Mai mult, doamna 1 Sînt unele iubiri, dacă nu toate, care_ înseamnă mari predestinări, atunci anume cînd două fiinţe se regăsesc împotriva lor însăşi... Nu toţi oamenii au bucuria sau durerea asta sau nu în toate vieţile... De cînd şi-a mărturisit dragostea Cristianei, îi plăcea să-şi disece sentimentele şi sa le descopere origini supranaturale. Şi fiindcă n-avea cu cine să le discute în contradictoriu, se spovedea d-nei Teleman care, prin micile obiecţii, îi fertiliza elocvenţa. In ultimul timp conversaţia lor sc învîrtea necontenit în jurul aceleiaşi teme care pentru el părea inepuizabilă deşi în realitate învestmînta în cuvinte noi 'lucrurile vechi. D-na Teleman, ca toate femeile, era măgulită să fie depozitara secretelor lui, cu atît mai mult că atunci cînd se afla de faţă cu Cristiana vorbea numai de lucruri indiferente, deseori numai politică... Cristiana sosi după vreun sfert de oră şi^nu se miră găsind pe Pahonţu ca şi cînd ar'fi ştiut ca trebuie sa vie. Un răstimp lichidară banalităţile introductive. Pe Cristiana o interesa ce-a fost la Camera şi daca Belcineanu s-a văzut pe-acolo. Pe el întrebarea îl jena. h aducea aminte că e tot soţia lui... Pe urmă deodat? Cristiana spuse cu alt glas în care tremura speranţa unei bucurii : — M-a anunţat Mihai că astăzi are să-mi facă o plăcere... Cred că ştiu despre ce pjăcere e vorba şl totuşi parcă nu îndrăznesc să fiu sigură ! Ceilalţi doi ştiau de asemenea despre ce era vorba, dar se mulţumiră a zîmbi înţelegător. Atmosfera părea 1 muiată într-un artificiu chinuitor. Toţi trei^ rosteau J cuvinte şterse în vreme ce în sufletul lor se zbăteau al- I tele fierbinţi pe care le înăbuşeau acolo fie dintr-o discreţie exagerată, fie din cauza convenţiilor care n-ar tolera exprimarea sentimentelor intime decît cel mult în patru ochi, afară dacă nu subt o formă glumeaţă. Relaţiile dintre ei nu reuşiseră încă să se clarifice^deplin. Cristiana; cu Iuliana între ele aveau intimităţile 1 ior vechi încît îşi ghiceau şî gîndurile din depărtare. Dar, dintr-o sfială puţin firească la o femeie de treizeci de ani, Cristiana nici eî nu i-a mărturisit direct sentimentele pentru Pahonţu şi nici intenţiile ei pen--5 tru viitor. (Dealtfel nici ea însăşi nu era prea sigura.) Totuşi, prin^ simţul natural de divinaţie al femeilor în materie de iubire, Iuliana a urmărit evoluţia ei par-c-ar_fi citit într-o carte deschisă. Accentuarea nemulţumirilor eî casnice coincidea cu apropierea de Palo honţu. Belcineanu n-a devenit mai rău sau mai bun de cum a_ fost întotdeauna, numai Cristiana îl vedea acuma prin alţi ochelari... Astfel d-na Teleman era obligata, ca _ una care se afla mal în intimitatea fiecăruia, să fie o trăsătură de unire între doua inimi, i5 cum îşi definea ea însăşi rolul spre a-1 putea juca fara a se simţi stînjenita de alte consideraţii. După o tăcere confuza care s-a suspendat în aer pe urma „ cuvintelor Cristianei părea că e nevoie de o replică sinceră, sigură, capabilă să încălzească şi să -o alunge artificialitatea. Iuliana îi zise deodată ca şi cînd ar fi lăsat deoparte pe Pahonţu şi ar _ fi fost numai ele singure : — Ar fi timpul să-ţi redea libertatea, draga mea!... S-ar schimba imediat toate împrejurul tău şi sînt sigură -5 că te-ai simţi renăscută ! _ Cristiana îşi alunecă fără voie ochii peste Pahonţu ŞÎ _zări pe faţa lui o înmărmurire. Mai ales ca s-o risipească, răspunse şi ea parcă dezbrăcată de sfiala obişnuită : — Nici nu mai are motive să mă amîne cu scrisoarea... Au trecut toate termenele şi s-au aşezat apele politice de care se temea... Afară dacă n-ar vrea să mă şicaneze... — Sau dacă, faţă de perspectiva de-a te pierde, nu 'y:> va fi cuprins de o nouă izbucnire amoroasă şl sa nu se mai poată despărţi de tine, zise d-na Teleman rîzînd şi uitîndu-se la Pahonţu. — în privinţa asta sînt liniştită, vorbi d-na Belcineanu cu glasul puţin înduioşat ca şi cînd ar fi durut-o *° cuvintele sau amintirile ce se răscoleau. Belcineanu n-a iubit niciodată cu adevărat decît politica. E singura luî pasiune pentru care e în stare să facă orice sacrificii, morale ca şi materiale, poate chiar şi crime, întocmai cum alţii fac pentru iubire... Toma se gîndea ca acuma ar fi prilejul sa participe şi el la intimitatea ce se ţesea şi sa le povestească motivele pentru care a rupt relaţiile cu Belcineanu, mai cu seama că ele habar n-aveau, dealtfel ca toată lumea, de cauzele adevărate ale conflictului. Se opri la timp gîndindu-se că orice amestec al lui între ei ar fi o ne-delicateţă grosolană. — Ei bine, i s-ar oferi tocmai posibilitatea să se consacre deplin pasiunii Iui ! făcu d-na Teleman cu vioiciune. Convorbirea se menţinea persistent în jurul lui Belcineanu, aşa că Pahonţu se simţea obligat sa tacă mai mult ca altădată. Ca să-1 atragă între ele» d-na Teleman se întoarse deodată spre dînsul: — într-adevăr, mulţi bărbaţi iubesc politica mai presus de toate în lume... Şi d-ta, dacă nu mă înşel, domnule Pahonţu, ai crezut în politica mult sau mai crezi ? Am crezut, adevărat, mult» zise el cu glas convalescent. Poate mai cred şi azi, fireşte nu cu atîta intensitate şi oarecum în subsidiar, cum se zice în justiţie. Pentru noi idealul vieţii e totdeauna o realizare exterioară. Asta e rezultatul educaţiei de milenii : bărbatul să domine pe alţii, să ronducă pe oameni cu armele sau cu inteligent». Bucuriile inimii sînt socotite distracţii trecătoare. Fericirea nu e în tine, în plinătatea sufletului tau, ci în succe-s&Je dotundite^ asupra lumii... Şi totuşi, fiecare bărbat poate ajunge să-şi dea seama ca o sărutare, e mai preţioasa pentru fiinţa lui decît cucerirea unei provincii. în viaţa fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza supremă şi care J hotărăşte- nu numai viitorul lui dar uneori al omenirii, i răscrucea cea mare pe. drumul vieţii. Atunci, femeia aceea şi numai aceea nu mai e o distracţie sau o aventură sau o- dragoste, ci chema/ea- destinului căreia nu-ţi poţi rezista. Atunci părăseşti tot, nu te mai uiţi îfo urmă ş^ mei măcar înainte, ci numai în ochii ei în care se afla marea taină a începutului şi sfîr- şitului, merindea nemuririi... Ce importanţă mai are atunci politica sau soarta celor dîn jurul tău ? — .E>e cînd e lumea îndrăgostiţii au fost romantici şi vor fi pînă la sfîrşitul lumii, zise d-na Teleman 5 puţin visătoare. — E>esîgur ! făcu Toma aproape bucuros că i-a întrerupt divagaţiile şi totuşi continuînd : Totuşi nu mă gîndeam la îndrăgostiţii de toate zilele pe care extazul apropierii trupeşti îi face romantici, ci la cei pu- ln tini, rari care pornesc cu conştiinţa clară, ţînîndu-se de mînă, pe cărarea destinului... D-na Teleman era încă sentimentală ca toate femeile în amurgul batrineţii. îi plăcea limbajul înflorit, figurat şi cu tremurări vocale. Asculta uitîndu-se 35 la Pahonţu, foarte atentă şi totuşi vădind că nu reţine decît muzica cuvintelor pe cînd sensul lor alunecă pe Jîngă ea ca picurîi de ploaie pe o haina impermeabilă. Din cînd în cînd întorcea furiş privirea spre Cristiana cu un mjc gest de admiraţie. Cristiana însă 20 în colţul canapelei, îşi răsturnase capul pe speteaza de lemn sculptat şi privea cu ochii închişi parcă dincolo de tavanul vopsit cu ulei într-o culoare foarte vie. Pahonţu a văzut-o cu coada ochiului şi i s-a întipărit ca un desen în inimă curba calda a gîtu- 25 !ui şi a bărbiei. O simţea ca ascultă cu sufletul şi că, pentru ea, ca şi pentru el, cuvintele sînt numai clapele csre exteriorizează rezonanţele multiple ale fibrelor străvechi prin care omul comunică direct cu trecutul şi viitorul... în salonul călduţ, în care înserarea 30 povestea sosirea întunericului, se urzea o atmosferă tainică, blîndă, ca în aşteptarea unei revelaţii... Deodată, tocmai cînd Cristiana voia să-1 oprească parcă n-ar mai fi putut suporta cuvintele care-i răscoleau inima, se deschise uşa şi intră bătrînul fecior anun- 35 ţînd cu solemnitatea cuvenită : — Domnul ministru Belcineanu ! Glasul servitorului sfîrtică pînza sentimentală care apoi se destramă de tot cînd, în pragul uşii rămasă deschisă, apăru Belcineanu. ■*° Toţi patru abia îşi stăpîniră o tresărire. Şi toţi se simţiră cuprinşi de panică parcă s-ar fi surprins reciproc 10 15 20 25 30 35 40 asupra unor fapte ruşinoase. Pahonţu mai ales gasin-du-se faţă în faţă cu omul pe care-1 denunţa cotidian ca pe un răufăcător. Gazda îşi reveni imediat şi-1 întîmpină cu cel mai afabil surîs : — Ce plăcere, domnule ministru !... N-ai mai venit pe la mine de-atîta vreme... Ar trebui să fiu supărata, dar... — Dragă Iuliana, tu ştii viaţa mea cît e de agitata din toate punctele de vedere, spuse Belcineanu serios, aproape rece, ca un fel de scuză, sarutîndu-i mîna mai ceremonios ca şi cînd ar fi vrut sa cîştîge timp. Tre-cînd la Cristiana şi sărutîndu-i mîna la fel, continua explicaţiile către d-na Teleman : Nici acuma nu veneam, ca să vezi cît sînt de nepoliticos, daca nu se întâmpla să aflu că... Pahonţu se ridicase în picioare, emoţionat şî jenat. Nu ştia ce atitudine să aibă. îşi pipăi cravata, se îndreptă puţin din şale şi privirile îi alunecau peste tot parc-ar fi căutat un sprijin. D-na Teleman, încurcată şi ea oricît avea obişnuinţa mondenă, ezita daca trebuie să justifice prezenţa lui împreună cu Cristiana şi aştepta să vază ce va face Belcineanu. Fără nici o şovăire, deşi a chibzuit o secundă, şi întrerupând numaî puţin convorbirea începută, Belcineanu se întoarse la Pahonţu şî-î întinse mîna zicînd Incolor şi evitîndu-i privirea: — Ce maî faci ? Pahonţu se plecă uşor, răspunzînd puţin răguşit: — Am trecut pe la d-na Teleman să... Ministrul însă nu-1 ascultă şi reveni Ia Iuliana con- tinuîndu-şi vorba : — ...astă-seară chiar trebuie să plec în Ardeal... Pentru diseară aveam o înţelegere cu Cristiana şi nu puteam pleca fără s-o vestesc... Ţi-aî fi închipuit că m^am răzgândit, zise deodată către nevastă-sa cu un glas în care batjocura predomina fără să rănească. Trenul meu pleacă Ia şapte jumătate, urmă iar către gazdă. Trebuia prin urmare s-o văd numaîdecît. De-a-casă jupîneasa mi-a răspuns ca doamna a ieşit şi n-a spus unde. Am ştiut ca aici e refugiul ei... Complect liniştit şi sigur pe sine, termină cu surîsul de superioritate care enerva totdeauna pe d-na Teleman încît observă puţin înţepat : — Poate că a şi avut nevoie de refugiu... 5 -— Acuma însă am să ţi-o răpesc, dacă nu te superi, reluă Belcineanu fără a se sinchisi de aluzia ei. Fireşte, cu consimţimîntul tău, dragă Cristiana, adaogă iar ironic către soţia sa. Căci altfel de răpiri, violente şi romanţioase, Ia vîrsta mea ar fi cam riscate ! io — Fiindcă spui tu, nu te pot contrazice! răspunse Cristiana ridicîndu-se. în orice caz de data asta te urmez cu mare plăcere ! Belcineanu întoarse capul cu o privire ciudata. Păru că vrea să riposteze, pe urmă cu glasul grav de la 15 început, povesti d-nei Teleman cum a fost silit să candideze el la Făgăraş ca să nu se piardă alegerea acuma, Ia începutul guvernării, cît e de delicată situaţia avînd toată opoziţia împotriva lui, la care se adaogă şi gruparea fraţilor de cruce, foarte activă şi belicoasă, 20 care a invadat de pe acuma toate satele făcînd o propagandă extrem de eficace mai ales printre ţărani... Chiar azi a primit nişte rapoarte alarmante de la prefectul de acolo şi asta I-a obligat să plece imediat la faţa locului să îa comanda operaţiilor electorale... 25 — Cînd eşti ministru de interne ai destule mijloace de luptă şi de convingere ! spuse d-na Teleman surî-zînd la rîndul ei ironic. Primejdia nu e chiar aşa de grava i — La o alegere parţială nu merge cu mijloacele la 30 care faci aluzie, zise Belcineanu serios. Toată ţara îşi concentrează atenţia acolo, jurnalele ţipă, şefii opoziţiei fac scandal în parlament şi asaltează pe rege cu proteste... Nu e glumă, Iuliana, crede-mă! Peste cîteva minute Cristiana îi atrase atenţia că 35 era grăbit. îşi luară rămas bun. El dădu iar mîna cu Pahonţu, dar fără a mai spune ceva. Ea îi zise tulburată şi cu glas slab : — La revedere ! Pe cînd Toma îi săruta mîna ea îşi apăsă maî înde-40 lung degetele pe gura lui, şoptind aproape imperceptibil, numai din buze : 291 10 ■— în curînd... — Acuma sa maî stai puţin şi cu mine, zise d-na Teleman după ce dispărură soţii. După fiece întîlmre cu Belcineanu simt nevoia unei primeniri, nu ştiu de ce... Pahonţu mai ramase un sfert de ora. întîlnirea cu Belcineanu pentru el a fost parcă un semn rău. Toată fericirea ce o trăise aici se evaporase lasîndu-I în suflet o amărăciune pe care nici gestul Cristianei n-a mai putut-o şterge. D-na Teleman îl asigură că a sosit mîntuirea şi pentru biata Cristiana, bîrfi puţin pe Belcineanu şi în sfîrşit îl invită insistent şi drăguţ să vie într-una din zilele astea să ia masa împreună cu generalul care mereu întreabă de dînsul... 15 Pahonţu a plecat din casa Teleman cu un sentiment ciudat de deprimare şl prăbuşire. S-a uitat la ceas : şase, în automobil, pîna Ia redacţie, a avut cîteva clipe cînd î-a fulgerat prin minte să renunţe la femeia asta 20 care a apărut ca un uragan distrugător în viaţa Iui, i-A sfărîmat familia, i-a înstrăinat copiii, i-a anihilat ambiţiile şi I-a redus sufleteşte la o zdreanţă tremurînd de dorul ei... Dar numaidecît izgoni însăşi ispita unor astfel de gînduri ca un sacrilegiu. Simţea, dincolo de 25 rădăcinile tuturor gîndurilor, că fără Cristiana lumea ar înceta de-a mai exista pentru dînsul întocmai cum va înceta în momentul cînd va muri... Aşezîndu-se pe fotoliul de la masa de lucru în ca- ţ bînetul de la România s-a uitat, fără voie, la pendula 30 ce se afla pe peretele din faţă şi a citit în gînd clar : şase şî jumătate. Cînd îşi dădu seama se întrebă : „Ce 1 mă interesează atîta ceasul ?" Dar nu mai căută nici f un răspuns. Pe bîurou, în corespondenţă, găsi o scrisoare de la Dolinescu. îi povestea scurt, în fuga, mili- 35 tăreşte, cum au început să lucreze în judeţul Făgăraş, cum poporul îi primeşte cu drag şi cum autorităţile îi prigonesc în toate felurile. * Şi încheia aducîndu-i aminte ca el e singurul lor prieten şi sprijin... Pahonţu dădu deoparte scrisoarea mortnăind : — Da, da... Sînt bun la nevoie... Numai la ne-•5 voie,.. în acelaşi timp sentimentul de alarmă se adîncea în sufletul lui. Parcă atîrna în aer o primejdie care-1 pîndea gata să se abată. De cîte ori intra cineva se aştepta sa i-o anunţe, precum de cîte ori suna tele- 10 fonul ridica receptorul cu emoţie... Ca să mai scape de obsesia asta întrebă de Herdelea care tocmai sosea de Ia Cameră şi-i istorisi cîteva zvonuri proaspete, culese pe culoare, bune de utilizat pentru gazetă. De cînd era deputat, Titu parcă întinerea. îl pasionau 15 hărţuielile mărunte şi zgomotoase între oameni şi coterii adverse, polemicile scandaloase, agitaţiile multiple care ţineau toată lumea într-o încordare permanentă şi alcătuiau lupta politică. Pahonţu se antrena uşor în asemenea discuţii, totuşi acuma păru mai puţin 20 curios, aşa că Herdelea, după ce-şi goli sacul, dispăru ca să revie mai tîrziu pentru obişnuita conferinţă redacţională. La şapte şi jumătate Toma rămase iar singur în birou oa să-şi scrie articolul ce şi-1 rezervase pentru 25 a doua zi. în clipa cînd şi-a rezervat locul se gîndise vag că va scrie ceva despre fraţii de cruce în campania electorală, maî mult pentru că i se oferea un titlu atrăgător. Acuma ezita. Mai sînt săptămîni pînă la alegere. Trebuie ceva mai actual... Era însă distrat. 30 în creieri i se vîltorau gîndurile fără şir şi fără noimă printre care scotea mereu capul, ca un şarpe veninos, imaginea informa şi cu atît mai nesuferită a primejdiei iminente. * Mărturisirea, aparţinînd lui Dolinescu, poarta, inevitabil? amprenta caracterului sau. Panorama propagandei politice cu substrat electoral, caracteristică perioadei la care se refera L. R.. este subliniată însă cu obiectivitate în contextul naraţiunii sale: „Lumea urmărea într-adevăr schimbările de guvern şi luptele politice în general ca un spectacol de teatru sau de sport" (supra, P- 2>0). 292 293 20 — Nu ies pînă nu voi fi isprăvit articolul ! zise cu glas tare parc-ar fi vorbit cu cineva voind astfel sa-şî risipească neliniştea. Numai subiectul să... îşi curmă brusc cuvîntul. Pe masă telefonul suna 5 strident şl prelung. întinse mîna speriat parc-ar fi căutat să se apere şi totuşi nu ridică îndată receptorul, ci numai cînd soneria îşi reîncepu ţîrîîtul poruncitor. — Daaa ! mormăi dînsul în aparat ezitînd. — Doresc să vorbesc numaidecît cu domnul Toma io Pahonţu... Degetele i se încleştară pe receptor auzind glasul. Inima i se umplu într-o clipire de încredere, alungind toate temerile şi presimţirile. Răspunse emoţionat şi grăbit : 15 — Este la aparat... Eu sînt! — D-ta eşti?... Parcă nu-ţi recunosc glasul în aparat... D~ta mi-1 recunoşti ? înţelegi cine-ţi vorbeşte ? — Cum să nu te recunosc... Ar mai fi vrut să adaoge ceva, dar Cristiana întrerupse agitată : — A, sînt atît de... Trebuie sa ne vedem numaidecît ! Am să-ţi comunic ceva foarte... foarte important... Se simţea din glasul şl precipitarea ei cît e de spăi-mîntată. Lui i se păru că aşteaptă un răspuns şi zise cu un cavalerism dulceag : — Sînt la ordinele d-tale... Oricînd şi oriunde... îşi dădea seama şi-i era necaz de răspunsurile acestea stupide, dar tocmai fiindcă se studia să fie mai original, nu-I veneau pe buze decît clişeiele răsuflate. Dealtfel pe ea n-o interesau replicile lui, ci numai emoţia ei atît de puternica încît Pahonţu părea că-i auzea din microfon respiraţia şi simţea cum îi tremura aparatul în mînă. — O, Doamne, Doamne cît sînt de lipsita de... (Glasul avea acuma tremurările începutului de lacrimi, dar îşi recapătă deodată siguranţa ca şi cînd ar fi intervenit instinctiv o stăpînire de sine.) Aici nu se poate... J Venirea d-tale ar putea fi observată şi s-ar afla repede... ■50 Mai bine vin eu la d-ta !... Primeşti ? 25 30 35 — Vai, ce întrebare, domniţă ? făcu Pahonţu iarăşi atît de artificial că-i era ruşine. Ai perfecta dreptate. O vizită la redacţia unui ziar... — Nu, nu J răsuna cu groază în receptor. Nu ia 5 ziar... O, asta ar mai lipsi. Publicitatea sigură şi gratuită... Nu I Acasă la d-ta... — Atît mai bine... — Spune-mi adresa d-tale şî... Iar după ce află amănuntele ce-i trebuiau, sfîrşi 10 energic : — Vin acuma... Cît mai curînd... E opt... Voi sosi Ja nouă precis !... Se poate ? E bine ?... Atunci... la nouă ! Pahonţu aşeză receptorul pe furcă gînditor parcă abia !5 după ce s-a isprăvit convorbirea, l-ar fi năpădit întrebările şi nedumeririle. în primul moment a crezut că vrea sa-i anunţe consimţimîntul lui Belcineanu. De aceea se încercase sa fie amoros în glas. Pe urmă, spre sfîrşit, şi-a zis că, tocmai dimpotrivă, Belcineanu re-20 fuză să mai divorţeze şi asta o exasperează. în ambele cazuri însă dorinţa de a-1 întîlni pe el imediat, oricît de măgulitoare, era inexplicabilă... După cîteva minute renunţă să găsească motivele. Ori de [vreme] ce vine în casa lui şi în taină, înseamnă că între ei exista 25 o legătură misterioasă care, în momente de mare zbucium, o îndeamnă să caute refugiu şi mîngăiere alături de dînsul... Alerga acasă. îi era ruşine de apartamentul modest în care trebuia s-o primească. Femeia cu serviciul aş- 30 ternuse patul, făcuse ordine şi curăţenie ca în fiecare seară şi plecase. Pahonţu închise uşa dormitorului şi apoi o jumătate de oră se plimbă din biurou m^hall şi înapoi, să o audă cînd va sosi şi să-i deschidă îndată. Trecură cîteva maşini pe strada, la intervale ne- 35 regulate. Emoţia îi creştea. întîlnirea aceasta îi apărea totuşi neverosimilă ca o farsă. Cînd în sfîrşit îi răsuna în urechi soneria, scurt şi timid parcă ^ar fi apăsat cineva din greşeală pe butonul de-afara, se zăpăci, se duse întîi în biurou, apoi se întoarse bombănind „da, 4° da" şl se repezi la uşa vestibulului. 294 293 — Ce stradă întunecoasă ! murmură d-na Belcineanu strecurîndu-se înlăuntru, iar după ce se închise uşa, adaogă mereu şoptit parcă s-ar fi ferit sa nu fie auzită : Maşina m-a lăsat la un număr fals şi numai tatonînd 5 am nimerit... Dar atît mai bine ! Trei trepte urcau din vestibul în hali. Trecură în biuroul lui Pahonţu. Ea se uită împrejur o clipă, mirată şi puţin speriata,, totuşi cu un zîmbet pe buze care părea o rămăşiţă din altă stare sufleteasca, io — Dacă vrei să... Pahonţu rosti cuvintele întinzînd mîinile, iar ea îşi lepăda mantoul de blană în braţele lui răsucindu-se puţin. — Nu-ţi închipui cît m-a bucurat şi m-a uluit tele-15 fonul d-tale! zise pe urmă Toma în picioare, în faţa ei, privind-o parcă tot n-ar fi fost sigur că este chiar ea. Cristiana nu răspunse îndată. Se uita cu nişte ochi mari, întrebători a căror lumină aluneca învăluitoare peste dînsul. Abia într-un tîrziu, cînd părea ca s-a 20 obişnuit cu realitatea şi după ce s-a lăsat obosită în fotoliul de piele brună, a rostit mai liniştită în glas dar cu o involuntară cutremurare ce se trăda în privirea puţin rătăcitoare şi cu urme de spaima : — Eram atît de dezgustată, atît de nenorocită... Şi 25 totuşi peste o jumătate de oră m-a părăsit curajul şi te-am sunat dîn nou ca sa renunţ. Era prea tîrziu. Acuma trebuie să merg pînă la capăt pe un drum fără întoarcere... Pahonţu simţea că acuma într-adevăr ar trebui să 30 spună ceva, să-i aline frica şi să-i risipească ezitarea. In acelaşi timp însă mai simţea că orice ar spune ar părea fals şi ar scormoni o rană încă prea proaspătă. Dealtfel în sufletul lui, de cînd a intrat Cristiana, s-a infiltrat iarăşi, stăpînitor, sentimentul de descompunere \ 35 care îl chinuise pînă ce i-a auzit vocea la telefon. Ea însăşi, după o tăcere lunga ca o reculegere, începu | să vorbească cu o volubilitate nepotrivită despre lucruri cu totul indiferente parcă ar fi vrut să-şi încerce gla- 1 sul sau să mai amîne puţin ceea ce ar tortura-o mai f 40 mult exprîmîndu-se în cuvinte decît păstrîndu-se înăbuşit în cutele minţii... Pe urmă deodată, ca şl cînd 1 s-ar fi dumerit aducîndu-şi aminte, se întrerupse cu un surîs trist nehotărît, murmurînd : — Nu, nu... Astea sînt fără importanţă... Despre altceva e vorba... 5 Şi continuă, în acelaşi ritm şi cu aceeaşi Intonaţie, să vorbească despre ceea ce îi sfîşia sufletul ca o po- veste străină... ...Coborînd cele cîteva trepte de la poarta casei Teleman, Belcineanu zise gînditor : 10 „Ce coincidenţa să dau tocmai aici peste Pahonţu îc Cristiana răspunse natural, ca să n-aibă aerul unet explicaţii sau scuze: „într-adevăr... Şi eu m-am mirat cînd l-am găsit... Dar luliana cultivă pe ziarişti şi artişti, slablciu-15 nea eî... Bărbatul o ajută galant să se urce în automobil, sa aşeză lîngă ea şi, în vreme ce şoferul pornea, adaogă ca pentru sine; „în orice caz nu-mi displace întâmplarea. Sînt călit 20 faţa de micUe tor injurii..." „Ai fost drăguţ ca ai venit să ma iei, zise Cristiana. Mai ales dacă trebuie să pleci... M-ar fi mîhnit să fi plecat fără să ne vedem.™ Belcineanu îşi strecoră mîna subt braţul ei şi, strîn-25 gîndu-1 uşor, şopti aproape languros : „Puteai sa te îndoieşti cînd ştii cît te iubesc }" Cristiana întoarse ochii spre dînsul cu o mirare ironică : „Da... într-adevăr..." 30 Zîmbetul luî KWuşi o înfiora puţin încît îi pieri pofta de glumă. Şi pînă acasă tăcură amîndoi parcă flecare scufundat în gîndurile sale. După ce porunci sa i se pregătească trusa de călătorie, Belcineanu se duse la Cristiana care tocmai ex-35 pediase jupîneasa încărcata cu blana, pălăria, poşeta, mănuşile ce le dezbrăcase... Curterua nouă a soţului o neliniştea şi mai ales surîsul statornic, prefăcut ca un rînjet. — în sfîrşit! ÎI zise ea cu un oftat natural. A sosit ^o momentul... 2 ir îşi lua locul în jilţul ei moale şi larg. El o privi cum se aşează, rămase în picioare şi răspunse : — Da... Mă urmăreşte coincidenţa cu Pahonţu... (Făcu o mica pauză, apoi începu să se plimbe în salonaş încoace şî încolo prin faţa ei, vorbind parc-ar fi fost singur.) în definitiv un băiat bun la suflet şi cavaler, dar extrem de încăpăţînat... Nu bănuiam ca mai păstraţi relaţii personale şi după ce mă combate cu atîta înverşunare şi perseverenţă... Mi se pare puţin curios, dar Ia urma urmelor... (Cristiana n-apuca să rostească decît o Interjecţie, căci el nu-i dadu voie, continuînd cu accent.) N-are nici o importanţă. Din-tr-un punct de vedere e chiar bine. Ai să-mi poţi face tu serviciul pe care... Ultimul serviciu, scumpa mea Cristiana ! (îşi îndulci glasul şi se opri lîngă fotoliul ei.) Cînd mă gîndesc mai de aproape mi scăpare că fac o mare greşeală. Tu vrei să divorţezi, fără nici un motiv serios şi cu toate că eu te iubesc ca şi în prima zi... Nu ştiu dacă n-am fost vinovat că am primit principial să mă despart cînd viaţa mea fără tine i are să fie pustie, cînd... Poate că e un simplu capriciu din partea ta pe care o să-I regreţi mai tîrziu şi pe care eu ar trebui sa-I refuz fiindcă sînt mai în vîrsta, am judecata mai matură şi experienţă de viaţă mai mare... Zgîlţîită din ce în ce mai puternic de frică, Cristiana îl opri : — Unde vrei să ajungi ?... Nu mă chinui, te implor !... E inutil ! Şi e barbar ! — O, Cristiana, iar cuvintele solemne, teatrale ? I făcu Belcineanu abia ascunzînd un dispreţ rece. După f o convieţuire de ani de zile, nu te pot lăsa sa pleci | ca pe o simplă trecătoare. Eu nu te-aş lăsa deloc | dacă ai vrea să mă asculţi. Dar nici nu vreau să te | silesc ! în orice caz însă rămînem prieteni... Totuşi ,1 iată, nu insist asupra acestor consideraţii dacă te su- | pară! Am să-ţi redau libertatea oricît îmi sîngerezi inima. Am făcut scrisoarea salvatoare pentru tine şi nimicitoare pentru viaţa mea. Am vrut să ţi-o ofer | astă-seară şi în acelaşi timp să părăsesc casa ta... în- | tîmplarea m-a obligat să plec diseară la Făgăraş unde 1 15 20 30 35 10 mă aşteaptă o luptă aprigă. îţi închipui cu ce inima plecam dacă, la întoarcere, nu mai era să ne întâlnim. Şî totuşi pentru că am promis, te-am căutat sa-ţi predau scrisoarea şi chiar m-am bucurat, dacă mai încape bucurie, cînd am aflat că eşti la Iuliana. Ştiu cît a contribuit ea Ia hotărîrea ta. Era o răzbunare originală să fie martoră la scena care îţi va distruge cas nicia fiindcă ea ne-a zdruncinat-o mai mult ca noi înşine prin sublinierea permanentă a micilor şi fatalelor neplăceri conjugale... Ei bine, n-am avut noroc ! A trebuit să vă găsesc în societatea domnului Pahonţu, duşmanul meu ! Cristiana era palidă. înţelegea că Belcineanu a găsit un pretext şl că toate speranţele ei se năruie poate pentru totdeauna. — Nu te suspectez, draga mea, Doamne fereşte i urmă el reluîndu-şi plimbarea. Ar fi sa te ofensez gratuit, căci sînt convins de corectitudinea ta !... Totuşi, în primul moment, mă gîndisem sa rup scrisoarea pur şi simplu... Acuma recunosc ca ar fi fost o nedreptate faţă de tine ! Un gest urît!... El însă trebuie sancţionat, negreşitDar asta n-are a face cu... — Cum, crezi că Pahonţu mă iubeşte ? strigă Cristiana cu un glas care parcă nu era al ei şi care parcă voia să anuleze o afirmare pe care el n-o făcea dar o pregătea. — Sînt sigur, dragă Cristiana ! zise Belcineanu liniştit şi domol. Precum sînt sigur iarăşi că tu nu-1 iubeşti ! adaogă cu o nuanţă întrebătoare ironică. Tu eşti prea mîndra şl prea cinstită ca să iubeşti alt bărbat cît timp eşti măritată. Ce va fi pe urmă, fireşte, e taina viitorului./. Deocamdată îndrăzneala lui merită o pedeapsă. Cu concursul tău, evident. Asta va fi şi pentru tine o justificare. în faţa mea cel puţin. Şi pe care cred că o merit, dacă nu pentru trecut, măcar pentru sacrificiul pe care mi-I impui... Ca şi cînd ar fi vrut s-o lase să chibzuiasca, Belcineanu se aşeză pe un fotoliu şî tăcu un răstimp uitîn-du-se la ea cu surîsul de superioritate care-i dădea înfăţişarea nesuferită. Cristiana părea amorţită într-o atitudine de desperare, cu privirea rătăcitoare arsa de un dezgust infinit. înţelegea bine că bărbatul ei vorbeşte de iubire şi simulează gelozia ca să justifice o murdărie pe care desigur o plănuia maî de mult. Şi pentru inima ei tocmai luarea în deşert a dragostei era mai dureroasă, dovedindu-i că ea n-a fost niciodată decît o unealtă în mîna lui, un mijloc pentru a-şi ajunge anume scopuri, — Francheţa e o virtute, draga mea, dar o virtute dezagreabilă, reluă Belcineanu părinteşte.^ între soţi totuşi e indispensabila şi nu poate nici să supere şi nici sa jicnească... Eu nu ţi-am ascuns niciodată nimic, cu riscul de-a nu părea curtenitor. Nici o intenţie, nici o ambiţie... Cum să nu-ţi mărturisesc acuma alegerea asta de la Făgăraş ? Ce ghinion să moară creştinul tocmai în momentele astea şi să ne provoace atîtea încurcături !... Iar vorbi despre dificultăţile alegerii şî mai ales despre fraţii de cruce asupra cărora insistau toate rapoartele. Şi nu se poate face nimic împotriva lor cîtă vreme Dolinescu e susţinut de o anumită presă şi în special de Pahonţu, prîeten intim dacă nu chiar membru al organizaţiei. A încercat să dîsuadeze pe Pahonţu prin Teofil Drugeanu ; fără rezultat. — Din cauza urii împotriva mea, atît de subită şi de inexplicabilă, s-a certat şi cu Teofil înainte de-a-î fi putut vorbi, se plînse dînsul strecorînd şi un ghimpe. Nu-Î cerea nimeni sa renunţe la campania meschină contra lui, ci doar sa sfătuiască pe Dolinescu sa-şi retragă candidatura. Asta ar însemna un serviciu făcut nu Iui Belcineanu sau guvernului, ci ţării însăşi căci agitaţia pe care o desfăşoară fraţii de cruce prin satele făgărăşene e o adevărată crimă faţă de interesele superioare ale neamului. Ar ajunge dîn partea lui Pahonţu un avertisment energic care ar fi în acelaşi timp şi o desolidarizare. Dacă Dolinescu nu s-ar linişti nici aşa, ar fi deplin justificate măsuri mai drastice menite să împiedece întinderea anarhizăni unui judeţ atît de neaoş românesc. — Iar pentru Pahonţu ar fi suficient un cuvînt din partea ta! încheie Belcineanu aproape candid. Cristiana s-a silit tot timpul să-şi păstreze sîngele rece. Totuşi raspunzînd cu intenţie ironică, glasul ei răsună înăbuşit din pricina revoltei comprimate : — Mă măguleşti cu atîta încredere politică !... Dar 5 cum îţi închipui că aş putea cere d-lui Pahonţu asemenea servicii ? Cu ce drept, dragul meu ? Şi pe ce P«ţ? Belcineanu surise ca un intrigant nobil de melodramă : 10 — Cu dreptul ce-1 are o femeie frumoasă faţă de un bărbat care... o admiră !... Preţul depinde de femeia respectivă. Poate sa fie un suris fermecător precum poate să fie şi mai mult, după împrejurări şi după simpatia ce i-o inspiră admiratorul. 13 — îmi pare rău, dar nu mă pot ridica pînă la nivelul cinismului tău, ripostă calm Cristiana. Aş prefera să rămîn etern soţia ta decît să-mi obţin libertatea printr-o murdărie atît de... — Refuzul m-ar îndreptăţi să trag cele maî urîte 20 concluzii l observă bărbatul. — Nu mă pot atinge concluziile tale I... Pe care totuşi aî fi bucuros să le comercializezi! — Exagerezi, draga mea ! Te-am rugat să intervii tu ca sa rămîie lucrurile în familie ! urmă Belcineanu fără să clipească. Dar dacă tu refuzi, voi găsi pe altcineva să-i comunice oferta ce ţi-am făcut-o, şi Pahonţu, mare cavaler cum este, nu va permite sa-ţi sacrifici tu libertatea din pricina lui! Cristiana îngălbeni. Cîteva secunde ochii ei păreau că vor ţîşnî din orbite. Apoi îşi redobîndî stapînirea şi rosti dregîndu-şi vocea sugrumată : — Mulţumesc. Voi avea grije să-1 previn eu ce ai pus la cale ! — Atît mai bine! făcu dînsul ridicîndu-se şi fre-cîndu-şi mîinile. Cel puţin astfel nu va avea nici o îndoială ! (După o mică pauză se uită la ceas.) A, e tîrziu !... Cred că voi lipsi trei-patru zile. Trebuie să cutreier judeţul, să mă conving personal de ravagiile fraţilor luî Dolinescu şi ale celorlalţi... Prin urmare 40 ai timp sa te hotăreşti, dragă Cristiana!... în orice 25 30 85 caz îţi făgăduiesc pe cuvînt de onoare că îndată după succesul meu de la Făgăraş, indiferent cum îl voi cuceri, vei primi scrisoarea de divorţ pe care am pus-o Ia păstrare în casa de fier! Cel puţin ca să te poţi bu-5 cura şi tu de biruinţa mea ! — Cît eşti de mizerabil! bolborosi ea aproape în neştire. Rămasă singură, Cristiana s-a pornit pe un plîns nervos. O jumătate de oră a trebuit să-şi înăbuşe în 10 suflet revolta, să para liniştită şi rece, să riu-i ofere satisfacţia de a o vedea amanta. Lacrimile î-au despovărat puţin inîma, dar i-au şi adus aminte ameninţarea. Un timp stătu cu ochii în gol, frîngîndu-şi mîinile şi bîlbăind desperata : 15 — Trebuie... trebuie... trebuie... Nu ştia ce trebuie, dar voia să facă negreşit ceva ca sa împiedece împlinirea ticăloşiei. îi trecu' prin minte să consulte pe luliana. Ar fi zadarnic. Nu-i poate da nici un ajutor. Cel mult sa prevină pe PaT 20 honţu. Asta poate să o facă mai bine şi mai repede eâ însăşi. Alerga la telefon. Pînă în camera de-alăturl i se raci hotărîrea. Totuşi căută în cartea de telefon numele lui Pahonţu. Nu-1 găsi. Se enervă. Era gata să renunţe, dar continua să răsfoiască maşinal pînă des- 25 coperî ziarul România şi apoi „direcţia". Nu mai ştia ce să-i spuie. Enervarea şi emoţia făceau să-i tremure receptorul în mînă... Abia după ce fixă întîlnirea şi părăsi aparatul îşi dădu seama că mergînd să-i comunice convorbirea, tot pe Belcineanu îl serveşte, care 30 tocmai asta urmărea. Se zvîrcolea ca peştele pe uscat. O năpădi iar plînsul şi deznădejdea. îşi storcea creierii să născocească alte motive... în sfîrşit îi apăru o geană de lumină : n-are să-i spuie nimic şi el va înţelege suficient... Pe urmă îi fu ruşine.' I se păru că s-ar pînr 35 gări înfăţişîndu-se cu o minciuna... Se duse iar la telefon să contramandeze întîlnirea. Soneria bîzîia în reprize monotone la capătul cellalt al firului. Abia într-Un tîrziu un glas bărbătesc de servitor striga că 1 ' domnul director nu mai e acolo, întrebînd stăruitor 40 „cine sînteţi d-voastră ?" 30 15 — S-a sfîrşit! murmură ea clatinînd din cap pierdută. Acuma îi era groază de întîlnirea cu Pahonţu. Nu se simţea deloc stăpîna nici pe inimă, nici pe minte. 5 Avea impresia ca pleacă să facă o crimă... Numai în ultimele minute i-a apărut ideea mîntuitoare... — Nu ştiu cum să-ţi spun, continuă Cristiana cuprinsă deodată de sfială şi feriridu-se de privirea lui. Eram atît de hotărîtă acum o jumătate de oră... sînt şi acuma, dar nu mai am parcă acelaşi curaj... Pahonţu, pe un scaun în faţa ei, a ascultat-o neclintit, fără o vorbă, parca şi-ar fi zis că orice întrerupere n-ar face decît să tulbure sinceritatea monologului interior. Numai ochii lui însetaţi o învăluiau cu nişte priviri atît de înţelegătoare că ea, de cîteorî le încrucişa simţea un îndemn nou şi mai multă încredere în ea însăşi... După o clipă de şovăire, Cristiana se uită iar în ochii lui şl apoi urmă fără sfială : — Nu trebuie să te sacrifici pentru mine ! Nu trebuie să ne lăsăm terorizaţi Cel mult nu-mi va mai da consimţământul sa divorţez. îl voi sili!... Acuma nu ma maî simt singură !... Te am pe d-ta! îl voi părăsi eu pe el ! Voi veni aci la d-ta şî voi rămîne aici... dacă ma primeşti... Va ft scandal ?.., Ce are a face ! Va suferi şi el, poate maî mult ca noi ! Căci noua chiar scandalul nu ne poate aduce decît fericirea! ...Şantajul lui se sprijină pe laşitatea mea, pe groaza de a-mi da în vileag viaţa Intimă şi de-a mă vedea tîrîtă prin jurnale. Subt ocrotirea d-tale nu mi-e frică de nimeni şi de nimic !... (Tăcu puţin. Suspină uşurată.) Iată de ce nu-mi mai pare rău că ani venit! Se ridicară amîndoi în acelaşi timp. Toma îi luă mîna şi i-o sărută. Apoi ţlnîndu-î-o strînsă şî privind-o cu 0 tandreţe nesfîrşita, zise stîngaci: ~ îţi mulţumesc, domniţa mea !... Se simţea ameninţat să se piardă în formule de politeţă care-1 ruşinau pentru că îî artificializau sentimentele. Cristiana însa îl opri : — Promite-mî că... 20 25 30 35 •40 302 303 Glasul ei îi alungă brusc stîngăcia. O rugă să cîn-tărească împreună puţin situaţia şi pe urmă să hotărască. Fiindcă nu e chiar aşa de simplu. Soluţia extremă i-ar fi şi lui cea dragă şi mai uşoară. I-ar aduce 5 îndată fericirea pe care o visează. Pentru persoana lui e indiferent cum va judeca lumea, ce scandal s-ar produce. în momentele actuale totuşi orice, nu scandal, dar simpla dare în vileag a legăturii lor, ar putea avea urmări dezagreabile tocmai pentru fericirea aceasta. 10 Divorţul lui se află în ultimul stadiu, în preajma pronunţării. Cine ştie dacă Virginia, faţă de asemenea întorsătură, îndemnată de răuvoitorii lui, nu va veni să-i facă dificultăţi» să amîie despărţirea ? Precum la fel Belcineanu, în ciuda oricărui scandal, s-ar putea 15 să se încăpăţlneze a nu cere divorţul numai ca să-i puie obstacole... Dar chiar să nu aibă nici o piedică, publicitatea scandaloasă în sine ar presăra spini şî amărăciune în calea iubirii şi i-ar micşora farmecul. — Reţinem soluţia, dar numai pentru cazul deznă-20 dejdii ! zise Toma zâmbind ca sa învăluie într-o undă de glumă înlăturarea ideei salvatoare la care se oprise ea. Ş^apoi de ce să n-am şi eu plăcerea de-a face un sacrificiu pentru d-ta ? adaogă foarte blînd. Măcar atîta dovadă să-ţi dau de... devotament! Fără să mai 25 spunem că în definitiv aşa-zisul sacrifici» îl fac şi pentru mine însumi... nu-i aşa ? — O, Doamne! suspină Cristiana cu ochii iar în lacrimi. Dar dacă vei avea vreo neplăcere cu prietenii d-tale dm pricina asta ? 30 — Apoi ăsta va fî sacrificiul! făcu Pahonţu cu glas înecat. Pentru d-ta renunţ; nai nussai la prieteni, dar la lumea întreagă ! Ce-mi pasă de alţii, dacă d-ta oi încredere în mine ! — Multa! zise ea cu o strălucire. D-ta eşti acuma 35 totul, pentru mine ! Tocmai de aceea nu vreau să te expjui, să... (Parca şi-ar fi adus aminte, continuă cu alt glas, mai îngrijorată.) Mi-e teama ca sacrificiul d-talş: să nu fie- zadarnic ! Peatiu a treia oara mă amîfiă cu scrisoarea... Dacă mă îaşeală si, acuma.? 40 — Ne-ar înşela pe- amîndoi! murmură dînsul întu-necîndu-se. . ' Cristiana vedea cum i se schimbă înfăţişarea şl cum apare o ameninţare în privirea lui. Pahonţu, după cîteva clipe, continuă cu obişnuitul hîrîit în glas : — Atunci nu voi mai răbda Atunci... 5 Se întrerupse strîngînd dinţii parc-ar fi înghiţit o sudalmă. Pe urmă plecă şi Pahonţu, pe jos, la redacţie să sfîrşească articolul pentru a doua zi. Buzele îi ardeau, 10 parcă sărutarea Cristianei i-ar fi turnat în sînge focul veşnic. Aerul rece totuşi îl maî dezmetici. Trecea prin Cişmigiu. Era aproape miezul nopţii. Pe rămăşiţele de zăpadă ale sfîrşjtuîui de februarie paşii lui scîrţîiau din ce în ce mai grăbiţi. 15 Se gîndea numai la Cristiana şi se simţea înălţat. Niciodată nu s-a simţit mai bun, mai nobil şi mai curat. Avea impresia că i-au crescut aripi şî că poate zbura tot mai sus. Aşa a visat el totdeauna iubirea adevărată, un dor pur ca un cîntec de trubadur. Ca 20 un vîteaz din basme, avînd drept merinde o sărutare pură, porneşte şi el Ia luptă împotriva ticăloşiei pentru descătuşarea ei, cu certitudinea că la capătul războirilor îl aşteaptă fericirea cea mare în braţele iubirii... 25 Cu cît se apropia însă de redacţie cu atît lumea visurilor pălea şi se reliefa cealaltă în care trebuie să lupte şi să învingă. „Ce coincidenţă ciudată! îi trecu prin creieri pe cînd intra în bîuroul său de Ia redacţie. Tocmai despre 30 fraţii de cruce începusem să scriu!... Adică de ce coincidenţă ? continuă puţin tulburat. Nu primisem scrisoarea de la Dolinescu ?" Se aşeză la biurou să recitească scrisoarea. Renunţă imediat, parcă i-ar fi fost frică de o ispită. în schimb 35 ochii găsiră articolul început şi alergară în goană peste rînduri. — Da... da... Dar acum nu se mai poate! bolborosi gînditor. Acuma ar trebui exact contrariul în sfîr- 10 15 20 25 30 35 40 şit ! Nu arde l Mai este timp 3... Deocamdată asta la coş negreşit! Absolut negreşit! Răşchira degetele pe foaia începută şi apoi le cir-ligă ca nişte gheare. Hîrtia se mototoli cu un scîncet prelung, iar în coşul de lîngă masa Pahonţu o mai auzi un răstimp zvîrcolindu-se ca o vietate care moare. Dincolo de conul de lumină de pe biurou, camera era într-o beznă completă, cum îi plăcea lui totdeauna cînd scria. Acuma bezna parcă era refugiul tuturor duşmanilor. Cu coatele pe masă, cu bărbia sprijinită pe dosul palmelor scormonea întunerecul cu privirea filtrată prin lumina albă de lîngă dînsul. Gîndurile I se proiectau obositoare şi încîlcite animînd umbrele de prin colţuri. — Opreşte, băiete, visările laşităţii ! zise deodată cu glas tare şi cutremurîndu-se parcă s-ar fi speriat de propria-i mustrare. îşi dădea seama că lăsîndu-se în prada şovăirilor se va pierde cu totul. Sînt şî inutile. Aici nu e vorba de Belcineanu sau de Dolinescu, ci de viaţa lui, de însăşi soarta lui care trebuie să-1 intereseze înaintea şi deasupra tuturor. Ce-i pasă lui dacă din întîmplarea asta va beneficia Belcineanu sau va pierde Dolinescu ? Subt forme diferite amîndoi îi sînt deopotrivă de străini. între prietenia Iui Dolinescu şi duşmănia lui Belcineanu e o deosebire numai de nuanţe. Pînă ieri şi Belcineanu îl copleşise cu prietenia şi 1-âr copleşi şi azi, dacă n-ar fi curmat-o dînsul. Cu Dolinescu au fost camarazi de război, dar sfîrşitul războiului a pus capăt în fond camaraderiei adevărate, caldă şi capabilă de orice jertfă. Dolinescu chiar şi atunci, în război, se voia diferenţiat de el, socotîndu-1 arivist. Din partea lui prietenia era un fel de protecţie care pe un om cu o mîndrle elementară nu se poate să nu-1 umilească. Cît de puţină afinitate sufletească era între el au dovedit-o puţinele întîlniri, totdeauna întîmplă-toare, mai puţin de una pe an. De fapt Dolinescu îi caută prietenia numai acum, de cînd are ziarul şî poate da un sprijin mişcării fraţilor de cruce. Chiar acest concurs i 1-a. cerut aproape insultîndu-I şi suspectîndu-i pînă şi credinţa politică şi ironizîndu-i zigzagurile ati- tudinilor. Dacă ar fi avut cu ce sa-1 cumpere i-ar fi nferlt probabil şi el ceva, ca Belcineanu cu subsecretariatul propagandei. Mascarada cu serenada n-a avut alt scop decît să-1 lege de mîini şi de picioare în 5 serviciul lui... — Şi totuşi eu ma las frămîntat de scrupulurl faţa de... Totdeauna am fost idiot ! bombăni iar cu glas tare după o meditaţie de cîteva minute cu ochii ţinta la filamentul becului electric a cărui lumină vie îi 10 răscolea creierii pînă-n străfunduri. Eu trebuie să-mi merg drumul meu! Cum fac şi alţiiDe ce să servesc pe alţii şi nu pe mine ? Se întărită din ce în ce, poate şi pentru că în conştiinţa lui scoteau capul timid şi alte argumente de care 15 se temea... Se sculă şi porni furtunos prin odaie parcă ar fi vrut să-şi obosească puţin gîndurile sau cel puţin să le strunească. Apoi tot aşa de brusc se opri în faţa biuroului, zicîndu-şi cu o tresărire : „în definitiv ce caută Dolinescu să candideze ?... 20 Mişcarea lor e categoric împotriva sistemului electiv ! împotriva gorilei politice Educaţie şi administraţie... lata, cît valorează doctrinele improvizate !... Prima tentaţie i-a doborît principiile ! Ce importanţă are dacă fratele Barbu ajunge sau nu deputat V 25 îşi reluă plimbarea rîzînd în sine satisfăcut. Peste un moment apoi se aşeză iar la biurou, hotărît: „Nici o amînare !... Imediat pornim avertismentul Titlul fusese foarte bun, doar un semn de întrebare îi lipsea în coadă !,,." 30 într-o oră avertismentul era gata. Parcă niciodată n-a fost mai inspirat. După o coloană şi jumătate de jonglerii autoritare şi naţionaliste, întreba nedumerit ce caută fraţii de cruce la Făgăraş printre cerşetorii de voturi şi-i îndemna pe un ton aproape solemn, în 35 interesul îdeei naţionale, să renunţe grabnic la aventura alegerilor şi sa se întoarcă pe drumul lor care duce la adevărata îzbîndă de mîine. Chemă pe secretarul de noapte dîndu-i în grije ca articolul să apară chiar mîine dimineaţă în ediţia de 40 capitala. Secretarul încerca să obiecteze că pagina întîi 306 307 10 13 20 pentru capitală e aproape încheiată şi... Pahonţu se înfurie : — Cu mine discuţi, ma şefule ?... Ei, ia te rog să faci cum îţi ordon l Cînd dispăru secretarul cu manuscrisul, Pahonţu mai avu o strîngere de inimă. Abia se opri să nu4 cheme înapoi. — S-a isprăvit ! blodogori dînsul puţin abătut. Se duse acasă tot pe jos, cu ocoluri mari parc-ar fi vrut s-ajungă mai tîrziu. Gîndurile îl asaltau oricît căuta să le risipească, şi mereu îi apărea o mnstrare în suflet pe care el singur ş!-o lămurea că nu e din pricina lui Dolinescu şi care voia sa-i spună că e pe cale să-şi trădeze jsropria-i credinţă. Gîndul acesta mai ales căuta sa-1 înăbuşe ca şi cînd i-ar fi fost teamă să nu-i distrugă temeliile existenţei. Acasă parcă maî plutea în aer amintirea Cristianei. Aici toate gîndurile negre şî mustrările şi ezitările se evaporară. în inima şi-n mintea lui nu mai trăia decît Cristiana. Adormi cu imaginea ei în suflet. A doua zi Titu Herdelea întrebă mirat ce înseamnă întorsătura asta cu fraţii de cruce ? Lumea e nedumerită. Asemenea schimbare bruscă de front arată nese- 25 riozitatea ziarului, dacă nu mai mult... Pe lîngă obiecţiile de ordin general, Llerdelea avea şi o încurcătura personală. Anume fiul său Zachi, primit de cîtva timp în falanga Iui Dolinescu, era plecat la Făgăraş să lupte la alegere. îi era frică sa nu pată ceva băiatul dacă şi 30 România se ridică împotriva lor. — Bătrîne, te rog foarte mult sa laşi direcţia ziarului în seama mea, replică Pahonţu mohorît. Fii sigur că prestigiul şl soarta României mă interesează şi pe mine puţin !... Doar n-o să-ţi închipui ca gazeta 35 mea e obligată să slujească interesele prietenului Dolinescu sau ale oricuiEu servesc idei, dragul meu, nu oameni 1 Asta aş vrea s-o ştii şi tu, şî toată lumea l 308 — Mă rog ţîe ! făcu Titu puţin vexat. Eu te-am întrebat fiindcă de azi-dimineaţă ne asaltează lumea şi nu ştiam ce să răspund ! încolo ai observat, sper, că mă abţin de-a mai da sfaturi... 5 După-amiazi, la Cameră, Pahonţu a primit felicitările unui fost ministru foarte democrat care vedea crime odioase în toate mişcările de „naţionalism anarhic" ale tineretului. Pahonţu protestă explîcînd că e vorba numai de tactica fraţilor de cruce pe care nu io o aproba, nu de doctrina lor care e soră cu a lui dacă nu chiar odraslă directă. Fosta excelenţă surise diabolic murmurind ceva despre conversiunile treptate care ar fi cele mai preţioase din anume puncte de vedere... Dealtfel răsunetul articolului se putea constata *5 din faptul că era subiectul principal de discuţie pe culoarele Camerei. Unele ziare de după-amiaza îl reproduceau în întregime, cu comentarii felurite. Un confrate, directorul unui vechi ziar fara cititori care totuşi apărea regulat şi-şi hrănea din belşug stapinul, 20 îl apostrofă cu o explozie de admiraţie invidioasă : — Ei, dragă Pahonţule, ai un fiair gazetăresc fenomenal Cum nemereşti întotdeauna problemele adevărat actuale şi cum ştii să Ie pul, e ceva nemaipomenit ! 25 Seara, la redacţie, i se anunţă vizita luî Utalea. Bănuia că are sa întervie pentru Dolinescu, dar n-avu curajul să refuze a-1 primi. Utalea se înfăţişă cu aceeaşi siguranţă şi încredere în sine cum l-a văzut odinioară întîi la Rotaru, doar pe buze avea un zîmbet de poli- 50 tete care trebuia sa-i sporească irezistibilitatea. — N-aî să ghiceşti ce ana aduce la d-ta ! zise Utalea după schimbul obligator de amabilităţi. — Nu, domnule Utalea ! răspunse Pahonţu stăpînit. Sînt însă sigur că nu pentru chestiuni de presa... 35 — Atunci aî ghicit! aprobă oaspele lărgindu-şi su-rîsul. Ştiu că Dolinescu te-a pus în curent cu amestecul meu, dealtfel foarte modest, în mişcarea fraţilor de cruce şi... Nu înţelegea rostul articolului de azi din România. 40 Apoi fără prea mult înconjur, ca omul obişnuit să 309 20 trateze prompt^ afacerile, îşi exprima bănuiala intimă că. trebuie să fi intervenit interese importante care să fi reclamat sau împus lui Pahonţu abandonarea fraţilor de cruce. Şi numaîdecît adaogă mai misterios că 5 el ar fi dispus să despăgubească ziarul de orice ar putea pierde din pricina păstrării prieteniei naturale cu Dolinescu... Pahonţu se făcuse ca ceara. Se uita ţintă la Utalea care vorbea calm, cu vorbe simple, directe, pline de 10 certitudine, iar în ochii de oţel pîlpîindu-î mereu imperceptibil o scînteie de dispreţ. — Dar poate că..., bîigui Pahonţu strîngînd cu amîndouă mîinile braţele fotoliului pe care părea legat cu lanţuri. 15 — Nici un dar! făcu Utalea tranşant. Eu cînd vreau ceva nu cunosc ezitare. Orice ar fi şl subt orice forma s-ar prezenta, ofer garanţia mea ! Se ferea să pronunţe sau să pomenească măcar de bani, deşi avea siguranţa că asta se caută... Toma apăsă pe un buton şi spuse servitorului să cheme pe Herdelea, care sosi peste cîteva clipe. Parcă prezenţa lui Titu l-ar fi eliberat dintr-o încătuşare, Pahonţu se ridică în picioare şi zise imitînd calmul lui Utalea : — Uite, dragă bătrîne, acest domn este Utalea, trebuie să fi auzit, un nabab proaspăt, produsul tulburării de după război... (Herdelea, care se pregătea afabil sa-i strîngă mîna, bucuros de o cunoştinţă atît de bună pentru anume eventualităţi, îşi pierdu brusc surîsul.) Domnul calare pe grămezile de bani îşi permite toate capriciile. Acum vreo doi ani a cumpărat o nevastă, o jîdovcuţă nostimă pe care a şi botezat-o ca să o părăsească peste un an... Azi şi-a adus aminte că e antisemit şi chiar frate de cruce cu Dolinescu şi vine să mă cumpere pe mine şi ziarul meu... A ajuns aproape 35 sa-mi fixeze preţul. De aceea te-am chemat! Utalea nu părea să se tulbure. Aşteptă pînă isprăvi, Pahonţu, iar pe urmă zise tot simplu, doar puţin; mai rece : — Cred că m-ai înţeles greşit!... Ţi-am oferit numaiî 40 garanţia mea materială, dacă e nevoie, pentru a seâ 25 30 păstra linia de prietenie a ziarului faţa de mişcare. Pahonţu nu se maî putu stăpîni. Trîntl cu pumnul în masă de se clătină şi lampa pe picloru-î greu de aramă, şi, buhăindn-se brusc de mînie, cu ochii bol-5 bocaţi din orbite, cu faţa năpădită de o roşeaţă apriga, începu să răcnească : — Să taciSă taci !... Şi să-ţi fie ruşine !... Pe mine vrei să mă cumperi d-ta ! Pe mine ?... Cînd aş fi avut nevoie de sprijinul d-tale nu te interesa presa, 'O iar azi vii să-mî cumperi conştiinţa cu banii murdari adunaţi din jefuirea României mari! Titu Herdelea ss apropie sa-1 potolească mormăind : — Toma... ce Dumnezeu... fii calm... fii... — Auzi, bătrîne ?... Vrea să mă cumpere ! El ştie '5 că în România tot e de vînzare, mal ales conştiinţele !... De aceea am rămas eu sărac ca să mă cumpere dînsul !... (Deodată cu un gest teatral arătînd uşa, strigă răguşit:) Ieşi afară, nemernicule !... Imediat!... Altfel chem servitorii să te arunce pe scări.!... Afară ! 20 Utalea se sculase. Cu ochii lui reci se uita la Pahonţu gîndindu-se parcă la o replică. îşi dădu seama c-ar fi Inutil. Se îndreptă spre uşă lasînd în urmă-i o foarte uşoară dîră de parfum. Pe cînd închidea uşa maî auzi răcnetele lui Pahonţu : 25 ~ Afară !... Banditule !... TÎIharule — Linişteşte-te, Toma, pentru Dumnezeu ! zise Herdelea speriat. Nu te mai da în spectacol să te mai audă şi servitorii Dă-1 încolo de... Aşa sînt ăştia... n-al băgat de seamă ? Toţi oamenii cu bani mulţi parcă 30 w u A IA seamănă intre dinşu... Mai bine de un ceas trebui sa alerge Pahonţu prin cameră ca o fiară în cuşcă pînă să se potolească puţin. Şi rămase cu regretul că nu l-a bătut ca sa-i înveţe minte pentru toată viaţa şi să răzbune poate şî pe alţii 35 mulţi care i-a jicnit la fel cu banii luî murdari. în primul moment se gîndi, drept răspuns la obrăznicia Iui Utalea, să atace şl a doua zi candidatura lui Dolinescu. Nu, nu ! se răzgîndi îndată. Ar avea aerul unei răzbunări şi la urma urmelor ce sînt vinovaţi băieţi: 40 de impertinenţa individului ? 310 311 Cînd să plece la cina, tîrziu, aproape de zece, veni o telegrama urgentă. Citi : „Eşti nebun ? Opreşte.' Vorbeşte cu Utalea i Sosesc mîine. Dolinescu." Hîrtia îi tremura între degete. Va să zică Utalea a venit şi din 5 îndemnul fratelui Barbu ! Poate chiar el i-a sugerat să mă cumpere ?... Rupse depeşa în două, apoi ambele bucăţi iar în două şi aşa pînă o făcu farîme şî o scutură printre degete în coşul de hîrtii. Nu mai era furios. Dar o amărăciune îi umplea sufletul. 10 „Nu merită să-mi fac sînge rău !" îşi zise cu un cutremur. „Fratele Barbu e frate cu Belcineanu, nu cu mine î Şi încă Belcineanu parcă e superior într-un fel. M-a înşelat şi a profitat dar cel puţin nu m-a_ insultat. Dolinescu, subt pretextul prieteniei, mă considera un 15 servitor pe care-î poţi umili şi chiar cumpăra... Ziua următoare, cînd sosi Pahonţu Ia redacţie, găsi acolo pe Dolinescu în hallt plimbîndu-se cu paşi mari, iuţi, nervoşi. — Am venit de Ia gară direct aci ca şi astă-vară ! 20 îl întîmpină Dolinescu silindu-se din răsputeri să su- rîdă şi să-şi îndulcească glasul. De, frate-meu, veşnicul solicitator ! în cabinetul lui Pahonţu însă continuă lacom şi cu o ură care-i învineţea faţa : -5 — Ce-i cu tine?... Ce s-a întîmplat de mai trădat? — Ar fi cazul să te întreb eu ce înseamnă tonul asta ? zise Toma după ce servitorul îi aşeză paltonul şî pălăria în cuier şî se retrase. Şi să mă mir puţîn ca îmi ceri socoteală atîta de sus parcă am fi în ra- 30 porturi de stăpîn ŞÎ slugă ! Prin urmare să restabilim situaţia ; eşti mosafir în casa mea unde eu fac ce-mî place ! Dolinescu fu puţin izbit de atitudinea aceasta şi întrebă mai liniştit: 35 — Bine, frate-meu, nu m-am înţeles cu tine înainte de-a candida ? Nu m-ai aprobat şi tu ? Nu mi-ai făgăduit concursul ?... Şi acuma, din senin... — Da, dar pe urmă am aflat care e situaţia reală la Făgăraş, şi mi-am dat seama că foarte rău ai făcut cînd, pentru ambiţia ta personală, primejduieşti o mişcare tinerească atît de... ~- Asculta, Pahonţule î întrerupse Dolinescu nemai-putînd asculta. Noi ne cunoaştem de mult. Pe mine 5 sa nu ma iei cu ideologia şi cu convingerile tale... Le ştiu cît sunt de solide şi de adînci... Te-am rugat prieteneşte şi prieteneşte mi-ai făgăduit... Fireşte, ar fi trebuit să ştiu cît preţuiesc promisiunile tale şi să le iau ca atare. Te-am suprapreţuit. Am greşit. Am 1° crezut că măcar din ură faţă de Belcineanu, pe care-1 combăteai, acumjnţeleg de ce, ai să rămîi pe linia ta, pe linia naţională cu care te baţi în piept la zile mari, ca să-ţi sporeşti tariful... Cu Utalea n-ai vrut să tratezi E străin. Ţi-a fost ruşine. Poate. M-a aşteptat la '5 gară şî m-a pus în curent... Nu ştiu cine te-a cumpărat şi ce ţi-a oferit. Te pomeneşti că totuşi te-al înţeles pe subt mînă cu însuşi Belcineanu... Indiferent !... Acuma am nevoie de ziarul tău ! Ei bine, iaca, îţi declar că plătesc mai mult, numai sa... îţi dau 20 cuvîn tul meu de onoare că nu va şti nimeni niciodată nimic .' Pahonţu răspunse dispreţuitor: — Dacă nu te-aş considera nebun, m-aş supăra şi te-aş trata ca pe Utalea .' Pentru tine nu exista nimic 25 mai presus de bani J Erau amîndoi în mijlocul odăii. Pahonţu, cu picioarele proptite solid, cu mîinile în şolduri, cu capul sus şi bărbia întinsă înainte, se silea să-1 domine prin sfidare. Dolinescu fierbea şi, ca niciodată, abia se ,0 stăpînea. Cu paltonul descheiat, strîngînd în mîna stîngă servieta umflată cu tipărituri şi căciula de miel neagră şl cochetă, cu dreapta gesticula parc-ar fi vrut să dea mai mare putere de convingere vorbelor. Atitudinea Iui Toma îl sîcîia ca obrăznicia subită a unei 35 slugi. Iar îl întrerupse, cu glas mai tăios : — Nu ţi-e ruşine, măi frate-meu, sa-mi spui tu mie asemenea lucruri ? — Tu vii să mă cumperi şi mie să-mi fie ruşine să te pun la locul tău ? făcu Pahonţu deodată încruntat 4° ca şi cînd abia acuma ar fi simţit aievea pleazna tu- 312 313 20 turor cuvintelor grele. în orice caz a sosit momentul să terminam ! N-am sa-ţi dau nici un fel de socoteală ţi nici n-am ce să mai tratez cu tine ! în clipa aceea intră pe uşă, sfios şi fără zgomot, 5 reporterul Sever Sorescu să ia nişte instrucţiî de la Pahonţu, cum rămăsese stabilit în şedinţa redacţională de-aseara. Pahonţu îl zări şi se întoarse brusc, vrînd sa-i spuîe să nu-1 deranjeze cînd are lume în biurou. Lui Dolinescu i se păru că-i întoarce spatele. Cuprins *0 de furie şi cu o iuţeală fulgerătoare îi trazni două lovituri în obraji, una cu palma şi alta cu dosul, scrîş-nind în acelaşi timp : — Lichea sinistra ! Uimit o secundă de atacul neaşteptat, Pahonţu ri-*5 postă totuşi imediat cu o ploaie de pumni... Reporterul, speriat de încăierarea neaşteptată, se repezi afara strigînd ajutor. Doi servitori năvăliră şi inşfacară pe Dolinescu care urla întruna : — Vînzătorule!... Bestie ordinară !... Trădătorule !... — Daţi-1 afară Afară ! răcni Toma aranjîndu-şi hainele. Redactorii şî funcţionarii umplură holul, iubitori de scandal, huiduind pe Dolinescu pe care cei doi servitori îl împingeau, bruftuluindu-1, spre scară iar el le răspunde cu lovituri şi cu sudalmi... — Ce-a fost asta, dragă Toma ? se cruci Tîtu Herdelea după ce porunci să se împrăştie toţi la locurile lor şi se restabili o linişte relativă. E posibil ?... Tocmai J Dolinescu, prietenul tău vechi să se poarte ca un birjar ? — Acuma vezi şi tu, bătrîne, dacă n-am avut dreptate ! zise Pahonţu triumfător. Titu Herdelea nu prea era convins, dar nu stărui. Pînă într-o ora tot oraşul va şti despre încăierarea dintre cei doi prieteni — ce facem ? îi dam proporţii sau intervenim la confraţi să fie trecuta subt tăcere toată afacerea asta penibilă ? — Ce tăcere, omule! îzbucnî directorul. El mă atacă J mişeleşte în cabinetul meu şî eu să-1 mai menajez ? | 40 Aidade, bătrîne ! Mi se pare te pîndeşte zaharlseala ! 25 30 35 6 Trei zile toata presa româna s-a indignat pe toate glasurile şi a înfierat odiosul atentat împotriva libertăţii presei, felicitînd pe Pahonţu pentru corecţîunea 5 aplicată laşului agresor... A patra zi, la Camera un obscur deputat de Făgăraş, îndemnat de Belcineanu care se întorsese în ajun de pe cîmpul de operaţii, a Interpelat guvernul asupra teroarei şî anarhiei ce domneşte în cuprinsul mîndrului judeţ voievodal de cînd 10 o ceata de tineri bucureştenî, înarmaţi cu pumnale şi revolvere, au năpădit ca nişte lăcuste paşnicele satî româneşti subt pretextul propagandei electorale. Ştie onoratul guvern că sărmanii ţărani şi orăşeni sînt siliţi, subt ameninţarea pistoalelor, să jure în biserica, în 15 asistenţa unor preoţi rătăciţi, că vor vota pe un oarecare Barbu Dolinescu, facă profesiune certa, şeful grupării aşa-zişilor fraţi de cruce şi candidatul lor în alegerea parţiala ce se face peste două săptămîni ? Cunoaşte onoratul guvern nenumăratele cazuri cînd aceşti 20 propagandişti au atacat pe reprezentanţii autorităţilor şi i-au insultat în faţa poporului sau au bătut şi dezarmat pe jandarmii însărcinaţi cu menţinerea ordine! ?... Dealtfel îndrăzneala acestor oameni se poate închipui după atentatul săvîrşit acum cîteva zile, chiar -5 kt inima Capitalei, de către acelaşi Barbu Dolinescu asupra talentatului ziarist şî distinsului nostru coleg Toma Pahonţu... Un ropot prelung de aplauze unanime întrerupse lectura oratorului. Camera, toate partidele împreună 30 cu banca ministerială, îşi exprimau astfel simpatiile pentru Pahonţu, martirul şl eroul presei şi al ordine! legale. Belcineanu, în numele guvernului, răspunse imediat, energic şi sever ca un mîndru viteaz în toiul luptei: 35 da, a constatat la faţa locului şi recunoaşte ca situaţia e intolerabilă ; a luat masuri şi poate asigura Camera că dezordinea va înceta şî legea va fi aplicată şl respectată... Opoziţia, ameninţată şi ea de popularitatea fraţilor 40 de cruce, dar şi îngrijorată ca represiunea proiectată sa 315 10 15 20 25 30 35 nu se generalizeze, se mulţumi sa păstreze o tăcere prudenta. Cînd aplauzele furtunoase, care izbucniră după declaraţia războinică a ministrului, începură să se stingă, dintr-o tribună publică se auzi deodată un glas puternic, limpede şi aproape dominator : — Huo Să vă fie ruşine !... Ruşine !... Apostrofa căzu ca o bomba. întreaga incintă se ridică în picioare, iar capetele se întoarseră spre tribuna în care un tînar înalt, cu părul lung pieptănat pe spate, se hărţuia cu un domn negricios care părea agent de poliţie. — Bine, domnule, ăştia au ajuns teroarea neagra ! se Indignă lîngă Pahonţu un deputat rotofei. înţeleg, sînt şi eu naţionalist, cum sîntem toţi, dar atîta îndrăzneală !... Nu mai lipseşte decît să ne masacreze, să arunce bombe, să... — Ai răbdare că vine şi asta ! se amestecă în vorba un spîn spiritual. Pahonţu se depărta tăcut... Dolinescu regreta gestul din cabinetul lui Pahonţu numai pentru că îi prevedea urmările. în aceeaşi seara se înapoia la Făgăraş, întovărăşit şi de Utalea care voia să fie la îndemînă pentru orice eventualitate. A doua zi de dimineaţă fu invitat la prefectură, iar Belcineanu, care se afla încă acolo, îi puse în vedere solemn să-şî strunească agenţii electorali, sa înceteze propaganda anarhică şi îndemnurile sediţioase, să respecte ordinele autorităţilor şi să se ferească de-a mai provoca pe reprezentanţii forţei publice. Altfel va cunoaşte, fără nicî o consideraţie, toate rigorile legii. — Asta înseamnă, domnule ministru, că sîntem scoşi afară din lege ? întreba Dolinescu cu o fluturare de ironie în colţurile buzelor, după ce ascultă calm ameninţările prea puţin deghizate. — Dimpotrivă ! zise ministrul. De-abîa de-aci încolo veţi intra în lege ! — Am luat cunoştinţă, domnule ministru, dar nu renunţam la luptă! declară Dolinescu înclînîndu-se uşor. Mergem pînă la capăt ! Biruim sau murim ! Deviza noastră ! în aceeaşi seară i se raporta că în diferite comune, cinci fraţi au fost arestaţi şi vor fi aduşi din post în 5 post, pe jos, la Făgăraş pentru cercetări, fiind acuzaţi de îndemn la rebeliune. Dimineaţa mai află că, în cursul nopţii, alţi trei camarazi au păţit la fel... Se sfătui cu Utalea. Se duse să protesteze la Belcineanu care însă refuză să-1 primească. După multe insistenţe 10 izbuti să vorbească cel puţin cu prefectul care, foarte amabil, nu-şi venea în fire de mirare, nu credea, nu ştia nimic încă... Dolinescu îşi pierdu stapînirea şi ridică tonul. Atunci prefectul se roşi, se simţi ofensat şi vru să-i dreseze proces-verbal de ultragîu. 15 — Caută să mă izgonească prin mine însumi, zise Dolinescu furios. Dar n-am să le fac plăcerea să fug ! Făgădui lui Utalea că se va feri să mai ia contact cu capii autorităţilor. Se aştepta să fie provocat ca să-1 scoată din fire şi să facă vreo prostie mare şi ire- 20 mediabilă, maî ales după scandalul de la Bucureşti despre care urlau toate gazetele. — Eî, am pus-o de mămăligă, frate Utalea ! zîmbî acru cînd jurnalele aduseră vestea interpelării cu răspunsul ministrului şi cu apostrofa tînărului din tri- 25 bună despre care se spunea că neagă a fi făcut parte din mişcarea fraţilor de cruce, adăogîndu-se însă ca prin negarea încăpăţînata încearcă doar să ferească de complicitate gruparea. Mergem înainte, frate-meu ! scrîşni Dolinescu. lJe urma începură sa sosească arestaţii. Spre a nu se atrage atenţia oamenilor, soseau numai seara tîrziu, pe întunerec, pe jos. N-aveau voîe să comunice cu nimeni şi nici să anunţe nimănui nimic. Dacă unii simpatizanţi proaspeţi de la legiunea de jandarmi sau de pe la po- 35 Hţie n-ar fi vestit pe furiş pe Dolinescu, nici n-ar fi ştiut nimic. Sja dus la jandarmerie. Maiorul s-a scuzat : nu poate să-i dea nici o informaţie ; singur prefectul are dreptul să hotărască, să ia orice masuri... Prefectul, rigid de data asta, declară că nu-i permite 40 legea să se amestece în anchetele poliţiei, mai ales cînd 316 317 e vorba de abateri împotriva ordinei şi linişteî publice sau poate lucruri şi mai grave, iar în timpul anchetelor de orice fel e firesc şi legal ca arestaţii sa nu comunice cu lumea străina. Dacă însă comandantul legiunii sau poliţaiul oraşului, pe a lor răspundere, doresc sa înlesnească pe cei arestaţi, sînt liberi s-o facă... Desperat, Dolinescu se apucă să expedieze lungi telegrame de protestare Ministerului de Interne, preşedintelui Consiliului, regelui. Pe urma luă contact cu candidaţii celorlalte partide şl încercă sa-i solidarizeze cu dînsul pentru a reclama colectiv şi a impune eventual eliberarea celor arestaţi şi reintrarea în legalitate. Toţi se codiră spre a nu refuza net. El nu regreta totuşi c-a făcut şl intervenţia asta umilitoare. — E pentru fraţii noştri ! răspunse lui Utalea care socotea că e nefolositor pentru mişcare şi pentru fraţii interesaţi să faci gesturi mai dinainte condamnate. Nimic nu e ruşinos şi de prisos cînd e vorba să salvezi un frate ! continuă Barbu. Din nenorocire sîntem neputincioşi în faţa samavolniciei oficiale!... Dragostea oamenilor ne înconjoară, o simţim şl ne încălzeşte... Dorul de primenire adîncă e Imens în sufletul mulţimii... în zadar! Coaliţia celor care fac opinia publică ne sugrumă fără putinţă de apărare ! — O experienţă în plus, observă Utalea. Trebuie sa avem organul nostru, nu să ne bizuim pe bunăvoinţa prietenilor schimbători! Pahonţu continua furibond campania contra lui Dolinescu. Alte ziare îi ţineau hangul. Presa bucureş-teană avea zilnic informaţii despre lupta electorală de la Făgăraş, care însă nu relatau decît eterne provocări şi ciocniri de-ale agenţilor lui Dolinescu cu autorităţile, fără sa pomenească un cuvînt despre prigoana ce o îndură fraţii de cruce dîn partea organelor oficiale. * — Pahonţule ! Trădătorule ! scrîşnea Dolinescu deseori citindu-i atacurile parcă din ce în ce mai înverşunate. * Despre asa-zisa „prigoană" a autorităţilor oficiale din anii de început ai mişcărilor extremiste de dreapta vezi supra, p. 192—193, nota de subsol. Au trebuit să organizeze grabnic un serviciu de curieri, cu ajutorul aderenţilor locali, ca să poată restabili legătura cu fraţii risipiţi prin sate şi mai ales cu cei arestaţi şi năpăstuiţi care, daca nu puteau fi ajutaţi 5 altfel, cel puţin ştiau că nu sînt uitaţi şi părăsiţi. în cîuda tuturor persecuţiilor încrederea tuturor în victorie era nezdruncinată. Din toate părţile veneau speranţe bune. Propaganda continua mai discret dar cu atît mai eficace. Oamenii primeau mai bucuroşi 10 cuvîntul cel nou tocmai fiindcă purtătorii lui erau mai oropsiţi... * în ultima duminecă, însoţit de Utalea, precum şi de cei do! aghiotanţi lonescu A. Ion şi tînărul Cumpănaşu, Dolinescu a mai făcut o raita cu automobilul J5 prin centrele principale ale judeţului, maî mult să se informeze şi să încurajeze. Ei n-au ţinut deloc întruniri spre a nu oferi pretexte de provocare. în schimb satele fierbeau de mulţimea oratorilor celorlalte partide şî mai cu seamă ai guvernului. Oamenii erau adu- 20 naţi să asculte făgăduielile şi ocările tuturora într-o întrecere fără seamăn... Trecînd prin satele astfel răscolite, Dolinescu şi prietenii săi au fost straşnic huiduiţi pretutindeni de agenţii electorali. — Dacă nu intervine vreo ticăloşie specială, vor 25 avea o mare surpriză boierii ! zise lonescu A. Ion seara, în camera lui Utalea, la hotel. Singur Utalea stătea la hotel. Dolinescu era găzduit la un preot bătrîn şi văduv, iar lonescu împreună cu Cumpănaşu în familia unul meseriaş înstărit al cărui 30 băiat, student în preajma licenţei, făcea parte din mişcare. Fiindcă dumineca viitoare era ziua alegerii, în primele trei zile hotărîră sa mai viziteze ultima oară toate satele: Dolinescu împrejurimile Făgăraşului, lonescu 35 părţile Arpaşului, şi Cumpănaşu plasa Şercaîa. Pe urmă joi şi vineri vor lucra cu toţii în oraş... * Cu privire la raportul re aii ta te-ficţiune, revezi notele de la p. 1SS—189, 293, 324, avînd ca obiect lipsa de ecou a propagandei fasciste în masele populare, realitate transfigurată artistic în multe pagini ale romanului. Cei doî aghiotanţi plecară îndată ; lonescu, cu trenul, ajunse noaptea tîrziu la Porumbacu, pe cînd Cumpănaşu, cu maşina Iui Utalea, peste o jumătate de oră coborî în Şercaia la învăţătorul pensionar unde 5 avea locuinţa tînarul şi zelosul Zachi Herdelea. A doua zi, dis-de-dimineaţă, Dolinescu fu anunţat că prefectul judeţului doreşte sa-I facă nişte comunicări în vederea operaţiilor de votare şî-1 invită la ora unsprezece împreuna cu ceilalţi candidaţi... Erau de faţă 10 într-adevăr toţi candidaţii afară de al guvernului. Prefectul citi solemn un ordin al preşidenţiei Consiliului de Miniştri care, pentru a asigura libertatea deplină a votării şi a preîntîmpina eventuale dezordini ce ar putea fi provocate de elemente fără răspundere, dispu- !5 nea ca, in termen de două zile, —■ adică pînă mîine, marţi, la ora douăzeci şi patru, lămuri prefectul — toţi agenţii şi propagandiştii care nu sînt alegători şi nici originari din vreo comună aparţinînd judeţului Făgăraş să părăsească teritoriul circumscripţiei electo- 20 rale, cu singura excepţie a parlamentarilor. Cei ce vor fi găsiţi după termenul Indicat în cuprinsul judeţului vor fi arestaţi şî expediaţi la urma lor întrucît nu s-ar dovedi în sarcina lor alte abateri de la legile şi regulamentele în vigoare. 25 Dolinescu surise amar cînd ceilalţi candidaţi protestară în cuvinte meşteşugite şi prefăcute. Numai la urmă zîse şi el cu o ironie care nu fu deloc apreciată : — Dacă aş fi ştîut ca fraţii de cruce vor avea atîta succes, nici n-aş maî fi candidat! 30 Totuşi era îngrijorat. Alungarea fraţilor însemna decapitarea organizaţiei ce se înfiripase abia în judeţ. Ţăranii fără conducători riscă să fie ademeniţi de profesioniştii alegerilor. Caută să înştiinţeze mai întîi pe lonescu şi pe Cum- 35 panaşu ca să ştie băieţii ce dispoziţii sa ia fiecare în ţinutul său. încerca să vorbească la telefon cu lonescu. îl chemă la Porumbacu; primarul răspunse că n-a fost pe-acolo. Un răspuns analog primi din Arpaş. înţelese ca e un refuz şî renunţă. Se repezi cu maşina 40 la Şercaia. Cumpănaşu plecase cu Zachi spre Ohaba. în Vadu dădu peste ei. Cumpănaşu fu însărcinat să treacă negreşit pînă a doua zi seara prin toată plasa şi să lase pretutindeni cuvîntul de ordine : toţi fraţii de cruce rezistă unde se afla, de preferinţa prin şire- 5 tenie, fără a oferi autorităţii motive pentru întrebuinţarea forţei. Zachi însă va merge imediat să găsească pe lonescu la Porumbacu şi să-i transmită aceleaşi dispoziţii. Revenind spre Făgăraş, în şoseaua naţională, Ia ie- 10 şjrea din Şercaia, ajunseră din urmă o camionetă care transporta marfa Ia Sibiu. Dolinescu convinse pe şofer, printr-o sumă neaşteptată, să ia şi pe Zachi pînă la Porumbacu. — Cum ai terminat misiunea, te întorci la Făgăraş 15 să-mi raportezi ! adaogă Dolinescu strîngînd mîna tî- nărului Herdelea care se simţea un erou. lonescu A. Ion se afla tocmai în primăria Porumbacu, cînd a telefonat Dolinescu, şi în plina anchetă. Dintr-o privire confuză a primarului a bănuit că tre-20 buie să fie vorba despre dînsul, mai ales cînd a răspuns în aparat, după o mică şovăire, „nici n-a fost pe-aici... nu, nu"... Un locotenent de jandarmi îl cerceta de două ore, silindu-se din răsputeri sa-i smulgă mărturisirea ca a ^5 insultat şi ultragiat pe jandarmul care, din ordin, 1-a oprit să iasă dîn comună. lonescu se stăpînea şi izbutea să păstreze un calm care pe anchetator îl sîcîla. De zece ori a trebuit să repete că într-adevăr s-a înfuriat cînd s-a pomenit întors din drum fără nici un 30 motiv legal că a cerut jandarmului ordinul scris, şj că, drept răspuns, jandarmul a început să înjure, ca el, spre a nu răspunde la fel, a vrut sa-şi vază de drum şi a dat bici cailor, iar jandarmul s-a repezit la hăţuri şi 1-a adus aci cu căruţă cu tot... 35 — Ascultă, domnule, răcni deodată locotenentul, mult ai să mă enervezi cu minciunile astea ?... De ce nu mărturiseşti adevărul ? — Nu mai răcniţi, domnule locotenent! zise lonescu batjocoritor şi calm. întîi pentru că eu aud foarte 40 bine, al doilea pentru că d-voastră riscaţi sa vă stri- 321 caţi vocea şî al treilea pentru că eu mai curînd îmi muşc limba decît să spun o minciună ! Locotenentul, care se plimba de colo-colo, se răsuci parcă l-ar fi pălmuit. îl măsură o secundă cu dispreţ 5 şi apoi se zborşi, înţepenîndu-se pe picioare : — Ce, mă îdiotule, vrei să mă îei peste picior?... Uiţi cu cine vorbeşti ? — Nu uit, mă, idiotule I răspunse lonescu liniştit. Am glumit l 10 Roşindu-se deodată de un val de mînie, locotenentul făcu doi paşi spre lonescu parc-ar fi vrut să-1 lovească. In faţa lui se opri însă scrîşnind : — Ai merita să... — Aş merita să intraţi în legalitate, domnule lo-15 cotenent! spuse lonescu înfruntîndu-1 în vreme ce muşchii obrajilor îi jucau şi ochii scăpărau scîntei. Ofiţerul îşi muşcă buzele, dar se potoli mormăînd : — Bine... am să-ţi aplic legea... Subt paza unui jandarm, lonescu trecu într-altă 20 odaie, iar locotenentul raportă telefonic comandantului legiunii cerînd instrucţii. Peste un sfert de ora comandantul, după indicaţiile prefectului şi pe baza ordinului guvernului, porunci ca individul să fie imediat îndepărtat din cuprinsul judeţului pe drumul cel mai scurt: 25 şi, ca nu cumva sa se reîntoarcă pe furiş, să i se facă actele cuvenite şi, însoţit de un jandarm, să fie expediat cu primul tren la Bucureşti, via Sibiu, unde va fi predat Siguraţei Generale a Statului pentru cele legale. Se va raporta de executare. 30 Locotenentul se uita Ia ceas, mulţumit: — Mai este o oră şî jumătate pînă la trecerea trenului spre Sibiu... Caporal ! Ai înţeles ? Toate actele sa fie în ordine !... Avem foi de drum... Să-1 însoţească Cociorvă că e mai dezgheţat... 35 Lui lonescu nu-i comunică nimic pînă în minutul plecării la gară. — Poftim ! îi zise ofiţerul ironic. Sîntem în legalitate ! Te-am satisfăcut! — Legalitate sui-generis, răspunse simplu lonescu 40 care se aştepta de mult la măsura expulzării pentru toţi fraţii de cruce. Totuşi o prefer ! 10 15 Tînărul Zachi Herdelea n-ajunse decît pînă la Ar-paş. în faţa primăriei patru jandarmi au oprit maşina, au descoperit pe calatorul clandestin şî l-au dat jos. Zachi protesta, ţipa, se vaită. în zadar. Poftit în primărie, plutonierul î-a încheiat proces-verbal de contravenţie a legea drumurilor şi, pentru că umbla în propagandă interzisă, l-a expediat la Făgăraş, la legiune, să hotărască cele de drept... Aproape în acelaşi timp în comuna Ohaba a fost arestat şi Vasile Cumpănaşu învinuit că ar fi îndemnat pe un sătean la rebeliune. Noaptea au petrecut-o amîndoi în Făgăraş, într-o cămăruţă la comandamentul legiunii, unde se mai găseau cîţiva fraţi de cruce culeşi de asemenea în cursul zilei... Dolinescu se întoarse pe seară în oraş şi află cum s-a înteţit prigoana înainte de-a intra în vigoare faimosul ordin de expulzare. Dacă pentru lonescu nu mai era nimic de făcut, încercă să salveze măcar pe 20 ceilalţi. Izbuti într-adevăr să-î viziteze a doua zî dimineaţa, în prezenţa unui ofiţer de jandarmi. Tinerii erau fericiţi sa strîngă mîna şefului lor şi să raporteze, flecare în cuvinte scurte, cum şi de ce au fost arestaţi. — Ştiam, fraţilor! zise Dolinescu. încredere !... 25, Dreptatea învinge totdeauna! Şi dreptatea e cu noi! Revolta îi ardea pieptul... Vorbi cu prefectul din nou. Omeneşte, nu oficial. îi ceru dreptate. Să se aplice legea sau regulamentele, oricît de severe. Dar să nu zdruncine în sufletul tinerilor, plini de entuzi- 30 asm pentru neam şi ţară, încrederea în dreptatea românească... * Prefectul îşi frecă mîinile, îl asigura că va da ordine severe, ca va cerceta, dar toate atît de fals încît Dolinescu răbufni: * Mistificarea adevăratelor mobiluri „sufleteşti" de care este animată mişcarea „fraţilor" (în cazul de faţă de către însuşi conducătorul lor) cunoaşte, la antipod, numeroase replici lucide în contextul romanului. Caracterizări succinte precum „descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice" (infra, p. 362). „monştri organizaţi în bandă" sau „conspiraţie de răufăcători" (infra, p. 360) surprind caracterul agresiv al unei mişcări minoritare de tip fascist. 322 323 ^— întîia şi poate ultima oara m-am băgat în murdăria asta pe care o numiţi politică. Ei bine, domnule prefect, te implor, arestează-mă şi pe mine l Mi-e scîrba de atîta ticăloşie ! Vă bateţi joc de un popor care tolerează toate fărădelegile !... Şî nu se ridică nimeni să vă trezească şî să răzbune toate nedreptăţile ! Şi nimeni nu te ascultă ! Nimeni nu vă trăzneşte ca să dea un exemplu ! * Prefectul se înţepeni de indignare şi declară că nu va mai sta de vorbă niciodată, nici particular, nici oficial, cu un om atît de lipsit de cea maî elementară curtenie. ^ — Pahonţule, Pahonţule! scrîşni iarăşi Dolinescu mai tîrziu, gîndindu-se că toata prigoana asta de Ia el porneşte. Capitolul VII GLOANŢELE * Recitite în contextul capitolului, atare replici definesc chipul demagogic al „noilor" politicieni. Agresivitatea lor este dealtminterî denunţată ca atare: „— Ăştia au ajuns teroarea neagră! [...] Nu mai lipseşte decît să ne masacreze, să arunce bombe, sălj../ — Ai răbdare că vine şi asta!" Şi totul converge în roman spre un atare deznodămînt, în deplină concordanţa cu simptomatologia fascismului. Pentru studierea raportului realitate-ficţî-une, este util să amintim că, în 1931, guvernul naţional-ţarănist a hotarît _ dizolvarea Gărzii de fier, ţinînd seama de intenţia şefului legionarilor de a instaura prin teroare şi crimă un regim dictatorial. Ca ministru de interne, Ion Mihalache încerca să legalizeze „o organizaţie anarhistă şî clandestină" într-un „partid de guvernămint" (vezi Monitorul oficiat. Dezbateri parlamentare. Adunarea deputaţilor, nr. 7 / 1934). Este ceea ce avea sa se în-tîmple. „La propunerea lui C. Argetoianu, devenit între tîmD ministru de interne si care a manifestat un interes deosebit faţă de legionari, străduindu-se necontenit, după cum mărturisea, a-i face utili regelui, guvernul nu a opus în Judeţul Neamţ nici un contracandidat Gărzii de fier" (Minai Fătu şi Ion Suălăţelu, op. cit., p. 95—96). Agitaţia demagogică exercitată de noile gorile politice, programul electoral bazat pe o frazeologie grandilocventă — încercînd o speculare a problemelor sociale obiective — vor aduce mişcării noi prozeliţi. Recrutaţi de regula din rîndul elementelor declasate, ei vor forma o masă de manevră din care vor fi alcătuite bande de bătăuşi, spărgători de grevă, servicii de spionaj în favoarea Germaniei naziste, precum şî „echipe ale morţii". Cu prilejul unor viitoare alegeri, NT. Iorga nota: „Feri-ţi-vă de oamenii sîngelui", avertizînd : „In zăpăceala alegerilor care se vestesc, o samă de oameni umblă cu pumnalul şî arma în mînă, anieninţînd cu uciderea pe cei. ce ar cuteza să Ie stea în cale" (Neamul romanesc pentru popor, 1 dec. 1933). Jandarmul sforăia greu cu buzele ţuguiate şi ochii 5 întredeschişl, tresărind deseori şi înghiţmdu-şi saliva. Din cînd în cînd se trezea pe jumătate, se cutremura şi se holba îngrozit pînă ce întîlnea pe banca dinaintea Iui faţa aspra, liniştită a lui lonescu, apoi bolborosea ceva si, biruit de somn, adormea îndată cu un oftat de 10 uşurare. în vagonul ticsit de oameni şi bagaje, în zăpuşeala saturată de miros de usturoi şi de sudoare, agitată de sforăituri şi suspine, singur lonescu veghea în luptă cu propriile-i gînduri care nu se^ostoiau deloc, îi trecuse de mult mînia şi chiar supărarea pe jan- 15 darmii care-1 expediau la Bucureşti ca pe un răufăcător. EI a prevăzut de la început că jidanii şi francmasonii vor pune în mişcare toate uneltele lor ca sa împiedece izbînda fraţilor de cruce. Dolinescu nti^ s-a aşteptat la o dezlănţuire atît de crîncenă a duşmăniei 20 tuturor forţelor organizate, partide, autorităţi, legi, împotriva unui mănunchi de tineri a căror singură avere e dragostea de neam, adevărată, necomercializată. „Nu vor îndrăzni î" zicea mereu dînsul, secondat şi de Utalea. Poate că s-ar mai fi păstrat puţina 25 pudoare dacă ar fi existat măcar un singur glas să protesteze şi să dezvăluie fărădelegile. Aşa, în faţa lumii, fraţii de cruce sînt o ceata de descreieraţi, iar guver- nul face operă de salubritate politică mai înfruntîndu-Ie nebuniile. Au contat, fireşte, pe Pahonţu, toţi, afară de Utalea care spusese, ca o sentinţă şenerală, sa n-ai niciodată încredere decît în tine însuţi. lonescu însuşi a crezut în Pahonţu mai mult decît toţi. L-a îndrăgit de cînd _I-a întîlnit întîia oară la masă, la Cumpănaşu, odinioară, cu toate că Pahonţu şi atunci, şi pe urmă, l-a luat cam de sus. I-a luat apărarea faţă de Cintia şi de Jjatrînul Cumpănaşu care îl socoteau un monstru fără pereche daca a fost în stare, dîn motive de arivism, sa-şi distrugă căminul. Chiar la Făgăraş, pe cînd toţi îl acuzau, el nu le ţinea hangul. Problema era mai complexă. Pahonţu î se părea numai o verigă din lanţul urgiei care împiedecă mîntuirea neamului. Acuma însă, exact din clipa cînd s-a urcat în tren la Porumbacu însoţit de jandarmul înarmat, Pahonţu îl obseda mereu. Parcă s-ar fi rupt deodată pojghiţa artificială care-î încătuşase atîta vreme sentimentele adevărate, sufletul îi fu năpădit de o ură dureroasă, îşi amintea cît a trebuit să-şi siluiască conştiinţa, necontenit, ca să-şi înăbuşe dispreţul ce i-1 stîrneau fanfaronadele ieftine cu care Pahonţu înşela lumea şi care nu urmăreau decît ajungerea cu orice preţ, fără a crede în nimic, fără a simţi nimic, mînat numai de un egoism animalic. Zăgăzuirile acestea trecute făceau să-1 urască nu numai ca pe trădătorul unei cauze sfinte, cum îl urau toţi, ci ca pe un duşman personal care l-a ofensat în ce are mai scump pe lume... Sosiră foarte de dimineaţă în Bucureşti încît la şapte erau la Siguranţa Generală. Pîna la zece au aşteptat într-o cameră de serviciu. Pe urmă lonescu a fost luat în primire de un comisar vioi, elegant şi parfumat, Iar însoţitorul concediat. După ce răsfoi puţin prin hîrtiile de pe biurou, comisarul se apucă să-i Ia un mic Interogatoriu. De la primele răspunsuri însă se mohorî. Atitudinea şi tonul lui lonescu i se păreau sfidătoare. — Cu mine să fii cuviincios, băiete ! îl admonesta comisarul. Foarte, foarte cuviincios! Eu nu mă sperii de studenţi ! Din contra !... La mine student ori bol- it, şevlc totuna e ! Am nişte leacuri care vindecă sigur obrăznicia ! Oboseala fizică şi zdruncinarea sufletească îi usturau nervii. Se sforţa din răsputeri să fie liniştit şl 5 în acelaşi timp îşi dădea seama că nu se poate ştăpîni. Cuvintele comisarului îl dureau ca nişte şfichiuri d^ bice. Voia să-I roage să nu-1 umilească, să-1 lase în pace şi să-i dea drumul fiindcă vede şi el prea bine c-a fost izgonit ca un răufăcător numai_ din pricina io lui Pahonţu care... Stătea în picioare, lipit de biurou, răzimîndu-se cu amîndouă mîinile de marginea de lemn, cu trupul aplecat puţin înainte, pipăind^ cu ochit faţa comisarului care tresaltă de dispreţ. Pînă acuma, ca să-şi liniştească enervarea, răspunsese cu glas ne- 15 păsător şi resemnat. Acuma începu blajin^ şi se pomeni deodată răcnind parcă i s-ar fi rupt zăgazurile răbdării : — Domnule comisar... Isprăveşte !... Isprăveşte !... Isprăveşte ! 20 îşi auzea glasul aproape fără să-1 recunoască şi vedea pe figura poliţistului o zvîcnire a muşchilor parc-ar fi vrut întîi să rînjească, semănând cu Pahonţu. în aceeaşi clipă comisarul sări în picioare (scaunul de subt dînsul se răsturnă cu un zgomot greu) şi-i repezi în pjiri 25 obraz un pumn atît de zdravăn că lonescu se clatină şi se dădu doi paşi înapoi gata sa vie peste^ cap. Totuşi nu simţi lovitura în obraz, ci numai încleştarea unghiilor în palme ca nişte cuţite înfipte în carne. Asta îl dezmeteci şi-i curmă îndată furia care-1 împingea 30 Instinctiv spre masa comisarului. După cîteva clipe^ cu ochii holbaţi, cu pumnii mereu încleştaţi, scrîşnind dinţii, strigă : — De ce... îşi înghiţi întrebarea, ruşinat şi dîndu-şi seama cît 35 e de inutilă. Comisarul îşi potrivea scaunul la loc, se aşeză tacticos şi răspunse liniştit, satisfăcut : — Numai ca sa te trezeşti, tinere, şi să-ţi aduci aminte ca eşti un infractor la ordinea publică şi... lonescu auzi răspunsul numai ca un zgomot con-40 fuz, nearticulat şi fără sens. Era lămurit de cînd şi-a întrerupt întrebarea că şi-ar cheltui sufletul de prisos cu un funcţionar care se crede obligat să schingiuiască pe bolşevicii ajunşi în mîna Iui, fiindcă oricine ajunge aci trebuie^ să aibă o vină... Comisarul apoi într-un sfert de oră i-a şi dat drumul, avînd grije să-i atragă 5 atenţia ca. nu şade frumos pentru un om cu studii înalte^ să fie amestecat între derbedei şi să nu-1 mai prindă pe-acolo că pe urmă întoarce foaia... După-amiazi se duse pe la Cumpănaşu. Logodnica îi sari de gît, fericita, dar peste o clipă se spaimîntă : io cum a venit înainte de alegere ? ^— Dar Vasile ? întrebă profesorul cînd află ce-a păţit lonescu. Tu ai scăpat aici mai uşor, relativ. Să nu ne pomenim cu bietul băiat schilodit de tot... Ca dacă ticăloşii au apucat pe panta asta, te poţi aştepta 35 la orice ! ^ Bătrînul Cumpănaşu, deşi inlma-i ardelenească tresaltă ca şi a tinerilor cînd era vorba de naţionalism oricît de exaltat, propovăduia totuşi prudenţa zicînd că prin violenţă, chiar numai verbală, nimic trainic nu 20 se clădeşte. Băieţii, lonescu şi Vasile, nu-i urmau sfaturile, dar nicî nu-1 contraziceau pe cînd Cintia toata vremea se cîorovăîa cu dînsul ea fiind cea mai pasionată aderentă a fraţilor de cruce, la care pasiune contribuia desigur în mare măsură şi dragostea admirativă 25 pentru logodnicul ei. — D-ta numaidecât te gîndeşti la ce e mai rău ! zise Cintia cu ochii plînşi încă de suferinţele lui Ionică. Mai bine ai fi prevăzut ticăloşia lui Pahonţu ca să se fi luat din vreme măsuri de apărare ! W — Apoi că Pahonţu niciodată n-a fost omul meu, se apără profesorul. Voi l-aţi ridicat în slavă şi i-aţi dat serenade şi aţi crezut într-însul ! Cintia se mai burzului puţin spre a nu trebui să recunoască dreptatea bătrînului, lonescu însă bom- -*5 băni întunecat: — Da, da... Ne-a înşelat şî ne-a vîndut... Seara, la cină, veni şi Virginia cu amîndoi copiii şi cu Fraulein Erna. Cintia îi povesti ce-a păţif Ionică şi abia se reţinu sa nu ocărască pe Pahonţu. (Cumpa-40 naşu le afăsese luarea-amlnte din prima zi să nu vor- 328 bească în faţa copiilor despre tatăl lor.) Dar cînd nemţoaica, după masă, a plecat acasă cu cei mici sâ-i culce, toată seara nu mal conteniră cu împrospătarea tuturor relelor şi cu înşirarea celor recente ale „trădă- 5 torului", mai cu seamă Cintia care îl ura ca pe un duşman de moarte. Virginia venise de fapt mal mult ca să povestească ce a făcut de dimineaţă la Rotaru. De cînd Toma a plecat şi a început divorţul, Virginia, în urma insis- !0 tentelor d-nei Rotaru, se ducea din cînd în cînd prin casa unde, cît a fost cu bărbat, abia a călcat de două-trei ori. D-na Rotaru o iubea şi o compătimea. Dîn pricina Virginiei a rupt orice relaţii cu Pahonţu care, ce e drept, nici altfel nu mai prea îi deranja cu vizi- ^ tele în timpul din urmă... Azi Virginia s-a dus să consulte şi pe Rotaru ce să mai facă pentru a termina cît mai repede, fiindcă acuma, după ce divorţul s-a pronunţat, îi era mai penibilă orice tărăgănare. Aşa a aflat că Toma s-a cer- 20 tat şî cu Rotaru de vreo două saptămîni, încît Rotaru nici nu mai voia să audă de el, conslderîndu-l un om extrem de primejdios... Cumpănaşu era curios pentru ce s-o fi supărat Rotaru ? Cintia zise cu silă: — Nu e greu de închipuit, dragă tătucule... I-o fî 25 făcut şi lui vreo murdărie... Pînă şl Ia Universitate am auzit pe mulţi că Pahonţu a fost cumpărat de Belcineanu ca să trădeze pe fraţii de cruce! — Na, na... să nu exagerăm iar ! o dojeni bătrînul. Purtarea lui Pahonţu rămîne destul de urîtă fără '° să mai fie nevoie s-o dichisim cu zvonuri absurde! — Dacă ar fi aşa, atunci... lonescu începu, dar nu-şi termina gîndul. — O să trăim şi o să vedem, insistă Cintia. Se zîce că înadins s-a prefăcut întîi că înjură pe Belcineanu. •5 ca să fîe acoperit faţă de noi şi ca să-şi mărească preţul vînzării ! — Fără dovezi nu poţi crede asemenea vorbe ! zise Cumpănaşu. — Trebuie dovezi, adevărat! aprobă lonescu mo-40 horit. 329 Vineri seara se întîlniră la Cumpănaşu cîţiva din cei peste cincizeci de fraţi de cruce alungaţi de la Făgăraş. De miercuri dimineaţa se afla acasă şi Vasile, teafăr şi nevătămat, doar puţin deprimat. N-a fost nici bătut, nici înjurat, nici măcar interogat. întovărăşit de un jandarm a fost suit în tren fără nici o explicaţie. Numai la Siguranţă i s-a comunicat ca este expulzat din cuprinsul judeţului Făgăraş pentru îndemnuri la dezordine. Era singurul care a scăpat aşa de ieftin. Probabil din pricina temperamentului său potolit. Ceilalţi toţi au fost maltrataţi în diferite feluri încît fiecare avea sa povestească cîte ceva deosebit. lonescu asculta pe toţi tăcut, apăsat, ca şi cînd suferinţa fiecăruia ar fi zgîriat cîte-o rană adîncă în Inima lui, transformînd-o toată într-o bucata de carne vie însîngerată. Din cînd în cînd întreba uluit parc-ar fi vorbit cu propria-i conştiinţă : — De ce, Doamne, atîta batjocură!... Şi tocmai pe noi care n-am făcut nici un rau nimănui, nici măcar lui Pahonţu ! Nici unul nu prea ştia bine ce s-a întîmplat cu ceilalţi, căci, fiind risipiţi prin toate satele, numai prin alţi oameni aflau unii despre alţii. Părea însă că vreo sută de inşi au rămas reţinuţi, mare parte pe la posturile de jandarmi şi numai puţini la legiunea din Făgăraş sau la poliţia oraşului. Despre Zachi Herdelea spunea \ chiar Cumpănaşu că a fost oprit la legiune să-î cerceteze mai de aproape pentru contravenţia la legea cărăuşiei publice şi că probabil va mînca bătaie pentru că protestează întruna şi sfidează pe plutonierul însărcinat cu ancheta... Tinerii nu erau descurajaţi şi n-aşteptau decît o nouă ocazie ca să organizeze lupta în aşa fel încît să nu mai poată avea asemenea surprize. Se plîngeau, fireşte, de | nedreptăţile şi ofensele suferite şî ocărau mai mult [ pe Belcineanu. Ei, trăind atîta timp numai în sate şi fără a vedea vreun ziar, aproape nici n-au cunoscut amestecul lui l Pahonţu pînă ce au picat în Bucureşti; în orice caz • fapta lui o blamau mai puţin şi socoteau s-o sancţio- 10 15 20 neze cu o bătaie zdravănă, căci astfel de trădări nu merită decît o pedeapsă umilitoare. — Ce^ bătaie, mă fraţilor ! strigă lonescu sarcastic Şi plîngător. El e toată vina, adevărata vină ! Cre-deţi-mă !... Nici eu n-am crezut, dar m-am convins ! în cele din urmă se încinse o mică controversa asupra vinovăţiei lui Pahonţu. Unii îî reduceau vina la 0 murdărie obişnuită în gazetărie şi în politică, aceea a schimbării convingerilor după anume interese. Oportunismul a creat lichelismul sau invers, amîndouă Insa sînt curente în politica românească. „De ce să condamni vina aceasta curentă mal mult la Pahonţu r Pentru că a făcut-o pe spinarea noastră ?" — Cît am fost arestat am meditat şi eu, zise tînărul Cumpănaşu. Ştii cît îl înfieram eu la Făgăraş ! Mai mult ca tine... Şi totuşi au dreptate băieţii ! E o lichea şi nu merită decît cel mult să fie scuipat !... Nu ne-a putut trăda, pentru că n-a fost al nostru, n-a jurat şi nu a lucrat niciodată cu noi ! Noi am vrut să-1 băgăm între noi cu sila pentru că îl admiram ca luptător naţionalist... De fapt n-avea nici o obligaţie faţă de mişcarea noastră afară de promisiunea ce va făcut-o poate numai din gură şi ca să scape de voi... Pe urmă 1 s-o fi părut că e mai oportun să fie contra noastră, fie în interesul ziarului, fie al carierii Iul — şi a schimbat macazul... Numai dacă schimbarea ar fi făcut-o pentru bani, ca Iuda, atunci ar fi o vînzare ! — Da, da... vînzare ! sari vehement lonescu. Atîta căutaţi să-1 spălaţi de parcă ne-ar fi slujit frăţeşte tîl-harul !... De vînzare e vorba, Vasile !... Atunci ?... Ce are a face lichelismul ?... Ne-a vîndut, Vasile, celuilalt tîlhar !... Şî voi vreţi să-i trageţi o bătaie ca unui jidănaş oarecare ? Sîmbătă seara lonescu a cinat iar la Cumpănaşu şi 35 au stat pînă tîrziu, vorbind despre ceea ce s-o fi pe-trecînd la Făgăraş şi aşteptînd să audă rezultatele la radio. Cei doi tineri erau trişti şi se simţeau înjosiţi că trebuie să stea de taifas la căldură şi confort în vreme ce fraţii lor se chinuiesc acolo... Ştiau că Doli-40 nescu nu va pleca de la Făgăraş pîna cînd nu vor fi 25 30 liberi toţi băieţii şi se gîndeau ca luni să se repează şi ei să dea o mînă de ajutor la nevoie, în speranţa că expulzarea lor a fost numai pe durata campaniei electorale. Pentru a doua zî Cintia dorea să meargă cu toţii Ia Teatrul Naţional unde tocmai se juca Scrisoarea pierdută. Din gazetele de dimineaţă aflară că Belcineanu a reuşit, cum nu mai încăpea îndoială, dar că totuşi Dolinescu a luat un număr de voturi superior tuturor celorlalte partide afară de radicali. încît seara, în drum spre teatru, bătrînul Cumpănaşu observă : — La urma urmelor rezultatul e strălucit... Mai ales pentru o grupare tînără de nici n-a împlinit anul de existenţă... Trist este numai că aţi fost trataţi revoltător de nedemn ! — Dac-ar fî vorba numai de goana după voturi... mormăi lonescu printre dinţi aşa încît nici chiar Cintia nu înţelese ce-a spus. în stagiunea aceea se relua întîia oara Scrisoarea pierduta, aşa ca reprezentaţia trecea drept o semi-pre-mîeră. în obişnuitul public duminecal, care umplea sala pînă la ultimul loc, se distingeau cîteva figuri cunoscute de scriitori, critici, artişti îndrăgostiţi de Cara-giale, precum şi altele care asistă Ia toate spectacolele unde ^prezenţa lor poate să fie observată şi eventual notata la rubricile mondene ale ziarelor. Cintia era pasionată după teatru. înainte de-a cunoaşte pe lonescu şi mai ales cît a trăit mamă-sa a visat să se facă actriţă... Instalata între tatăl şl logodnicul ei, ochii fermecaţi i se plimbau prin sală, prin loji pînă şi prin galerie, să descopere cunoscuţi, să vază toalete... Veniseră mai devreme şi avu răgaz să examineze toata lumea care intra din ce în ce mai grăbită. Cumpănaşu şi cei doi tineri priveau tăcuţi şi preocupaţi, abia răspunzînd monosilabic la observaţiile eî continue despre tot ce i se părea interesant. — Uite, tătucule, pe prietenul tău Grigorescu, spuse deodată Cintia, făcînd semn cu capul şî rîzînd spre o loja de rangul al doilea. L-aî văzut?... La dreapta, în lojă... cu toată familia... Apoi peste cîteva minute puse mîna pe braţul Iui lonescu, şoptind : — D-na Belcineanu!... în rînd cu loja direcţiei, a treia... Acuma au intrat... O vezi ?... Cea tînără... Cea- 5 lalta e d-na Teleman, iar bărbatul trebuie să fie generalul... lonescu se uita fără interesul pe care i-1 bănuia Cintia care continua : — Credeam că te interesează... Nici eu^ nu mă pră-10 pădesc după frumuseţea ei, deşi azi parcă e mai bine şi mai vesela... — Cum să nu fie veselă dacă soţul eî a_ cîştlgat o bătălie! răspunse profesorul în locul logodnicului. — Cînd te gîndeşti că e nevasta tîlharului parcă 15 ţi-e urîtă şi ea ! zîmbi Vasile care şedea lîngă tatăl său. Tot Cintia văzu mai întîi şi pe Pahonţu intrînd cu un domn şi o doamnă într-o loja alături de cea regală, faţă-n faţă cu loja familiei Teleman. Nu-i mira deloc apariţia lui. Ştiau de mult că Pahonţu era un cara-gialean fanatic şî că Scrisoarea pierduta i-a servit de multe ori ca argument împotriva democraţiei şî a partidelor politice. Se lăuda chiar ca nu lipseşte niciodată de la teatru cînd se joacă „profeţia aceasta genială a 25 prăbuşirii unei lumi ridicole prin organizarea ei po-mea . Toţi îndreptară o clipă ochii spre loja în care Pahonţu, foarte surîzător şi cu un aer triumfător parcă ar fi vrut sa atragă atenţia sălii asupra sa, vorbind 30 cu doamna îşi rotea privirile prin sală. Cel trei de jos plecară capetele ca la comandă spre a nu-i întîlni privirea, numai Cintia continua să-1 scruteze sfldîndu-l. — Uite ce galant salută spre loja Teleman ! murmură ea cu dispreţ. ŞI cum răspund şi ele de drăgălaş... 35 O, ţî-e scîrbă ! Şi-a părăsit copiii şi nevasta, ca să se poată apropia de lumea lor ciocoiască ! Cortina se ridică într-o linişte mare. Toate privirile erau aţintite pe scenă, la Pristanda şi Tipătescu. După primele replici toate feţele se descreţiră înviorate. Cin- i0 tia însă ura atît de mult pe Pahonţu că nu-şi putea lua ochîi de la dînsul, urmărindu-1 ca un poliţist pe un răufăcător interesant. Aşa ajunse să bage de seamă curînd ca el, care stătea în picioare între ceilalţi doi, în loc sa urmărească jocul de pe scenă, trăgea cu 5 ochiul numai în loja din faţă. Observînd mai atent se convinse că Pahonţu soarbe pe d-na Belcineanu cu atîta lăcomie de parca ochii luî au o strălucire de diamant. D-na Belcineanu privea, la început, pe scenă. Pe urmă, cu faţa spre scena, prinse a trage şî ea cu '0 ochîi spre Pahonţu. Iar mai tîrziu, prefăcîndu-se ca examinează sala aflată în întunerec, îşi opri privirea mai lung în ochii lui... — Ioane... priveşte! şopti Cintia intrigată. Uite cum soarbe din ochi Pahonţu pe d-na Belcineanu !... 15 Şi ea cum îl aţîţă !... Să ştii ca Pahonţu e amorezat... Pe urmă toata seara lonescu n-a mai văzut decît pe Pahonţu şi pe d-na Belcineanu, pîndindu-i însă hoţeşte ca să nu bage de seamă nici măcar Cintia ca-î urmăreşte. Şi din ce în ce parcă se făcea o lumina 20 mare în sufletul său zbuciumat... Cînd se termină reprezentaţia, lonescu era convin^ deplin. îi mai trebuia doar o confirmare... Pe care spera s-o albă îndată. Se îmbulzi sa iasă mai repede din sală, ca şi cînd ar fi alergat la garderobă, dar 25 afară, în sala de aşteptare, se piti la pîndă, lînga o coloana. Zări curînd pe d-na Belcineanu cu soţii Teleman coborînd din coridorul lojelor şî trecînd fără să se oprească. Totuşi el băgă bine de seama că d-na Belcineanu mergînd se uita mereu spre stînga, spre celă- ->0 lalt coridor al lojelor de jos, ca şi cînd ar fi căutat pe cineva. Cîteva clipe după ce ea dispăru, coborî de dincolo şi Pahonţu, vorbind, gesticulînd animat, dar învîrtind ochii prin sala de aşteptare unde lumea se îngrămădea spre ieşire. Pe cînd se afla în mijlocul 35 mulţimii şi se apropia încet de ieşire, privirea luî cercetătoare dădu deodată peste ochii lui lonescu din care ţîşneau parcă două pumnale. O frîntură de clipă privirea lui rămase aţintită pe faţa studentului cu o tresărire de mirare şi de zăpăceală, dar apoi imediat se 40 smulse şi trecu mai departe, parcă nici n-ar fi recu- noscut pe tînărul palid, răzimat de coloana patrunghiu-lara, cu înfăţişarea lunatecă... Credeam ca ai fugit la garderobă şi ne aştepţi cu hainele, zise Cumpănaşu apropiindu-se anevoie prin 5 vălmăşagul de lume. — Am alergat degeaba, răspunse lonescu pierdut, cu ochii spre peristil unde dispărea Pahonţu. Uitasem că numărul de la garderoba e la Vasile. Siguranţa lui lonescu rămînea, dar somnul îl ocoli 10 toată noaptea. în odăiţa săraca, mobilată sumar, se plimbă cîteva ceasuri căutînd legăturile şi argumentele. Fantezia zburda dezlănţuita... Vînzarea s-a făcut prin d-na Belcineanu. Se şoptea de mult şi mereu că Belcineanu îşi întrebuinţează nevasta pentru a reuşi 15 acolo unde singur nu ajunge. Se spunea mai ales că beneficiază de relaţiile ei în lumea care împarte puterile. Iar cînd relaţiile normale nu sînt suficiente, pot interveni şi graţiile ei... Pahonţu a fost cumpărat prin d-na Belcineanu. în orice caz ea este mijlochoarea între 2,1 el şî Belcineanu... Totuşi dimineaţa, la lumina zilei, certitudinea lui începea să pălească. Asta îl întărită. „Am sa vă dovedesc, chiar dacă va trebui sa vă urmăresc toată viaţa!" îşi zise cuprins iar de furia care-1 chinuia de cînd î s-a înfipt în creieri gândul răzbunător. Ieşi în oraş anume pentru a pîndi toate mişcările lui Pahonţu. Află unde s-a mutat de la hotel şi se duse în strada Elena, să se convingă dacă mai şade j0 acolo. în faţa uşii avu o ezitare, totuşi sună prelung. Aşteptă un răstimp şi suna iar. Ştia că el nu poate fi acasă la unsprezece aşa că nu se mira cînd, într-un tîrziu, uşa se deschise şi apăru o femele bătrinatica, suflecată şi murdară. 35 — Aici, şade domnul director Pahonţu ? întreba lonescu scormonind cu privirile în micul vestibul cu cuierul pe care atîrnau haine şi pălării. — Aici, dar domnul nu e acasă, e Ia ziar ! răspunse femeia bănuitoare. Cine sînteţi d-voastra ? 335 — Aş vrea să vorbesc cu dumnealui, zise lonescu ca un detectiv. D-ta eşti jupîneasa ori... ? — Nu, domnule... Eu vin numai de-î fac curăţenie de doua ori pe zi, dar nu-s băgata Ia stăpîn ! spuse 5 femeia ştergîndu-şi gura parc-ar fi vrut s-o rupă. Ca dumnealui nu face menaj în casă şî numai noaptea vine aci ori cînd are de lucru... lonescu înţelese că a pornit greşit. Pahonţu n-ar putea primi pe d-na Belcineanu aici fără mari riscuri 10 pentru amîndoi. Trebuie să aibă un cuib altundeva. Se întoarse spre redacţia României, să înceapă urmărirea de-acolo. Pe drum iar îşi schimbă gîndul. De ce s-ar încurca el cu Pahonţu cînd e mult mai simplu să controleze pe d-na Belcineanu ?... Se linişti ca prin 15 farmec. Nu mai trebuia să se grăbească. Era acum sigur ca va dezlega taina fără multă trudă... Pe Ia cinci după-amiazi, cînd începea să amurgească, lonescu plecă spre casa Belcineanu, pe jos, ca să nu ajungă prea devreme. Pe Bulevardul Brătianu 20 se abătu la o farmacie, ceru voie să telefoneze şi chemă ziarul România^ interesîndu-se dacă Pahonţu e la redacţie. Era acolo... îşi continuă drumul şi sosi în strada Dumbrava tocmai cînd se îngîna bine ziua cu noaptea, cum a dorit, socotind că o întîlnire între 25 cei doi nu poate fi decît foarte secreta şî deci nocturnă, în faţa casei staţiona o limuzină luxoasă. lonescu, fără nici o şovăire se adresă şoferului care dormita la volan : — Asta e casa Belcineanu, domnule ? 30 — Da, da, asta ! tresări şoferul. — D-ta eşti şoferul dumnealor ? — Nu, eu sînt la domnul general Teleman şi aştept pe cucoana care e în vizită aici! răspunse şoferul bucuros de conversaţie ca să-şi mai alunge plictiseala. 35 în clipa aceea însă se deschidea cu zgomot uşa mare de la intrarea casei şd lonescu trebui să treacă maî departe, mulţumind cu un gest şoferului care sari jos să deschidă portiera şi sa-şi primească stăpîna. După cîţiva paşi lonescu mai întoarse totuşi capul, să vază 40 dacă nu cumva pleacă şi d-na Belcineanu. Maşina îl ajunse repede din urmă, oferindu-j posibilitatea să constate sigur că d-na Teleman era singură... Se plimba de cîteva ori dintr-un capăt al străzii pînă-n cellalt pentru orientare. Atît spre Piaţa Polonă, 5 cît şi la colţul cu strada Vlaicu erau staţii de automobile. Schimba mereu troioarul ca sa nu atragă atenţia, deşi strada era foarte puţin frecventată, încît în prima jumătate de oră abia încrucişa oîţiva trecători şi două-trei trăsuri. Se bucura că nu vedea sergentul 10 la casa Belcineanu, închipuîndu-şi că, spre norocul lui, trebuie să fie prin curte sau chiar în antreu, la căldura. Pe urmă începură sa se înmulţească automobilele care opreau cînd la o casă cînd la alta şi din care descindeau domni sau doaimne sosind desigur acasă din 15 oraş. Devenlră mai deşi şi trecătorii... Era ora mesei, probabil. La casa Belcineanu însă nici o mişcare. Numai cîteva ferestre luminate priveau întunericul ca nişte ochi cercetători. lonescu se uită la ceas subt un felinar. Opt şt juma- 20 tate. Era hotărît să aştepte pînă la zece... Peste vreun sfert de ora, pe cînd se afla tocmai în capul străzii spre Piaţa Polonă, întoreîndu-se înapoi, văzu o siluetă de femeie ieşind din casa Belcineanu şi pornind pe trotoar spre strada Vlaicu. îşi închipui că 25 o fi vreo servitoare, dar se luă după ea întinzînd paşii. O ajunse, recunoscu pe d-na Belcineanu şi o întrecu, fără însă a se mai depărta încît îi auzea bine din urma paşii mici şi grăbiţi. La colţul străzii, la staţia de maşini, lonescu se opri ca şi cînd ar fi şovăit 30 dacă să ia sau nu o maşina. în acest timp sosi şi d-na Belcineanu şi se urcă în primul automobil. Atunci se sui şi el în maşina următoare, dar aşteptă ca cealaltă să se depărteze puţin şi apoi spuse şoferului s-o ia înainte. 35 Avea o satisfacţie parca ar fi cîştigat o mare bătălie. Daca d-na Belcineanu iese de acasă pe jos, la noua seara şi ia o maşină de piaţă, în loc să-şî utilizeze limuzina particulară, înseamnă că merge la o vizită pe care nu trebuie s-o ştie nici servitorii ei cei mai 40 devotaţi. îi trecu prin gtnd să zorească pe şofer şi, tăind pe calea cea mai dreaptă, sa ajungă înaintea eî 337 la destinaţie. Gîndul se topi într-un mic semn de întrebare : care ^ destinaţie ?... Privirea lui bolnava de încordare urmărea^ numai maşina cenuşie care aluneca lin şi an spatele căreia, subt un ochi roşu, tăbliţa luminoasă albă cu numărul 12.345 parcă era un indicator anume făcut să nu poată fi uitat... Cu ochii mereu înainte lonescu şopti şoferului „la dreapta" cînd ajunseră în Bulevardul Carol, pe urma nu mai trebui să spuie nimic căci goana continuă drept pe bulevard, prin Piaţa Brătianu, tăind Calea Victoriei, pe Bulevardul Elisabeta, prin Piaţa Kogalni-ceanu... Abia înainte de Facultatea de drept maî trebui să spuie iar „la dreapta"... La biserica Sf. Constantin maşina cenuşie opri brusc şi d-na Belcineanu coborî, lonescu însă şopti iar „la dreapta" şi trecu înainte pe str. Elena. Lîngă biserică văzu foarte bine că d-na Belcineanu, după o mică şovăire, continuă calea pe jos, pe strada Elena, în vreme ce maşina cenuşie pornea înapoi pe Calea Plevnel... — La stînga ! striga lonescu ajungînd la încrucişarea cu strada Progresului şi adăogînd apoi la prima casă : Opreşte ! Plăti. Aşteptă pe loc pînă ce maşina porni goala pe strada Progresului spre Cişmigiu, pe urmă el se întoarse pe strada Elena. în a treia casă pe stînga stătea Pahonţu. Cele doua ferestre ale apartamentului erau luminate discret şi cu perdelele lăsate. Strada era tăcută. Cîteva felinare de gaz aerian făceau ici-colo pete anemice de lumină. Din Ioc în loc, pe ambele părţi, castanii bătrîni cu trunchiurile groase şi crăcile încă despuiate păreau nişte paznici de noapte bătrîni şi adormiţi. lonescu se strecora subt un castan, lipindu-se de trunchiul scorburos. Peste drum ferestrele lui Pahonţu clipoceau gălbejite. Pe trotoar zări silueta d-nei Belcineanu apropilndu-se şi apoi oprindu-se la uşa unde a vorbit el înainte de amiazi cu femeia. O văzu apa-sînd pe butonul soneriei, iar peste o clipă dispăru înlăuntru parcă cineva ar fi pîndît chiar lîngă uşă să-i deschidă imediat... — Dacă am venit deunăzi cu vestea rea, nu se putea să nu vin acuma cu vestea cea bună ! zise Cristiana voioasă în biuroul lui Pahonţu, Cu orice risc ! 5 Nu-i aşa ? îi rîdeau ochii şi buzele şi toată faţa şi toată făptura, încît Toma avea senzaţia că se află iarăşi în faţa altei femei. Dealtfel de cînd a fost aici rîndul trecut nici n-a mai văzut-o deloc pînă aseară la teatru. Nu- 10 mai la telefon i-a auzit glasul de cîteya ori, mereu îngrijorat şi spăimîntat. L-a chemat după scandalul cu Dolinescu, după şedinţa de la Cameră, apoi după cîte-un articol mai vehement împotriva fraţilor de cruce, implorîndu-1 să fie mai prudent şi să nu-şi 15 pericliteze viitorul din pricina lui Belcineanu, şi în sfîrşit azi-dimineaţa cînd însă glasul i-a fost dulce şî cochet anunţîndu-i întîlnirea. Pentru Pahonţu lupta cu Dolinescu era pe viaţa şi moarte. Ura împotriva lui Dolinescu îi colcăia în 20 suflet ca o boală ucigătoare. Nu mai avea nici o altă preocupare afară de distrugerea lui totală şi cu orice preţ. Ar fi fost în stare să-1 omoare dacă s-ar fi Ivit ocazia... Din pricina lui s-a certat şî cu Rotaru. întîlnindu-se 25 la tribunal unde Pahonţu umbla pentru urgentarea divorţului, şi venind vorba despre Dolinescu, Rotaru i-a spus în treacăt şi foarte prieteneşte că exagerează cu denigrarea fraţilor de cruce şl-şi înstrăinează multe simpatii. După cîteva replici nervoase Pahonţu s-a în-30 furiat şi a început să strige imputîndu-I că totdeauna l-a tratat ca pe un subaltern lipsit de simţul demnităţii, că numai de aceea şi acuma, cînd un ticălos l-a insultat şi a încercat să-1 lovească, în loc să condamne pe cel vinovat, îl dezaprobă pe el care nu face 3-> decît să-şi apere onoarea terfelita... întîi Rotaru căută să-1 astîmpere cu o gluma vrînd astfel sa-i ignoreze necuviinţa. Pahonţu nu se mai putea stăpîni mai cu seamă ca avocaţii şi cîţiva clienţi dimprejurul lor zîm-beau, aprobînd mai mult pe Rotaru. — Atunci, pentru că eu nu sînt obişnuit să mi se vorbească pe astfel de ton, prefer sa punem jjunct ultimei noastre convorbiri ! zise în cele din urma Rotaru sever, întorcînd spatele şi plecînd cu însoţitorii 5 săi. Pahonţu, exasperat, mai continuă să invectiveze un răstimp faţă de cei ce rămăseseră împrejurul lui şi pe care scandalul îi amuza. Nu-i păru rău nici mai tîrziu, cînd se linişti, ca a 10 rupt şi cu Rotaru pe care 1-a făcut ministru şi care totuşi îşi dădea mereu aere de protector faţa de dînsul, căruia i-a înghiţit atîţia ani toate toanele, 1-a copleşit cu recunoştinţele şi care acuma îi pretindea să primească palme fără să crîcnească. Era sătul de 15 asemenea prietenie, li trebuiau prieteni care sa-i înţeleagă revolta şi ura, să i le aţîţe sau să le exalte. Se simţea neînţeles pentru că tocmai prietenii, ca şi cînd toţi s-ar fi învoit, căutau să-1 modereze, pe cînd străinii îl încurajau. 20 în aceeaşi ură lacomă cuprindea şî pe Belcineanu. Măsurile represive împotriva fraţilor de cruce nu-î satisfăceau setea de răzbunare. în fond el ar fi vrut să despartă mişcarea de Dolinescu. In ultimele zile, în articole cam confuze, se străduia sa arate că numai 25 Dolinescu a pervertit rostul unei mişcări care era o întruchipare sinceră a marilor năzuinţi româneşti... Dîntru-ntîî a simţit o repulsie să fie răzbunat tocmai de Belcineanu. Mai tîrziu însă a găsit că a fost foarte abil punînd faţă în faţa pe cei doi duşmani ai lui sa 30 se sfîşie între dînşii... Sîmbată noaptea a petrecut tîrziu cu prieteni noi, aşteptînd rezultatul alegerii de la Făgăraş. Căderea lui Dx>linescu totuşi nu i-a răcorit deplin inima. Lupta adevărată de-abia acuma avea să înceapă... 33 Ieri dimineaţa, deşi duminecă, a fost la redacţie parc-ar fi vrut să-şi guste izbînda cea dinţii asupra duşmanului de moarte. Puţinele comentarii în celelalte ziare subliniau însă tocmai succesul Iui Dolinescu care, deşi nu s-a ales, a obţinut atît de multe voturi... Pa- 40 honţu se enerva cu atît mai mult că asta era şi convingerea lui Intimă. în clipele acelea sună telefonul d-nei Teleman. Nici pe ea n-a mai văzut-o deloc şi nici măcar n-a întrebat de cînd a intrat în viitoarea cu Dolinescu. Ascultă smerit dojana ei amabilă, apoi cîteva mărunţişuri printre care, ca întîmplătior, şi 5 vestea că diseară se duce Ia Teatrul Naţional cu Cristiana... Nu 1-a poftit şi nici el n-a cerut voie să meargă, într-un antract, să o salute. Totuşi vestea aceasta 1-a făcut să uite pe Dolinescu şi să trăiască în sfîrşit iar o zi fericita. A aflat de la teatru ce loja a reţinut fa- 10 milia Teleman, a rezervat alta în faţă şi a invitat un prieten însurat ca să aibă tovarăşi şi paravan, apoi seara a gustat spectacolul cel mai minunat în privirile şi surîsul Cristianei... La ieşire a avut un regret că n-a întîlnît-o în vestibulul teatrului şi o scîrba, parcă ar 15 fi atins o reptilă, cînd a încrucişat privirea cu lonescu... A ştiut ce vrea sa-i comunice Cristiană cînd azi-di-mineaţă şi-a anunţat venirea şi totuşi a aşteptat-o mai nerăbdător ca întîia oara. îi era plina făptura de un nehotărît, infinit de dulce şt de dureros în acelaşi timp, 20 ca în pragul supremei fericiri sau al morţii. — De-aseară ţi-am citit în ochi vestea ce mi-o aduci ! răspunse el atît de cald încît glasul părea melodios. Erau faţă-n faţă in mijlocul biurouluî, subt un can-25 delabru a cărui lumină îi cuprindea într-o aureola alba. Se ţineau de mîini ca doi logodnici care s-au aşteptat sfidînd toate împotrivirile şi încă nu s-au dezmeticit din surpriza biruinţei. Apoi el îi sărută pe rind mîiniie înfiorat, cu buzele fierbinţi care şopteau 30 acelaşi cuvînt molcom ca un suspin. — Şi totuşi nu se poate să ştii tot!... Trebuie sa-ţi povestesc I Cristiana simţea acelaşi fior şi-şi dădea seama că se pierde. Voind sa se smulgă din ispita adaogă cu o 35 delicateţă fireasca : — Vino colea... Se aşezară pe canapeaua adîncă, alături. Cristiana îi arata mai întîi scrisoarea lui Belcineanu punîndu-I s-o citească cu glas tare, să se bucure împreună. Era 340 341 într-adevăr o declaraţie făcută după toate tipicurile avocăţeşti prin care anunţa că părăseşte pentru totdeauna şi irevocabil domiciliul conjugal, regretînd că trebuie sa facă acest pas grav dar recunoscînd că vi-novat este^numal el pentru că n-a fost capabil în atîţia ani să-i ofere fericirea ce o merita... O autoriza să facă demersurile pentru desfacerea căsătoriei, re-nunţînd anticipat la orice gest care ar putea întîrzia ziua cînd ea îşi va redobîndi libertatea deplină şi pu- '0 tînd face uz de scrisoarea aceasta cum va crede de cuviinţă în faţa instanţelor legale. Dar noutatea mai mare era că Belcineanu s-a mutat de două săptămîni în apartamentul ce şi-I luase mai demult pentru bîuroul de avocat şi unde îşi transpor- 15 tase treptat arhivele şi biblioteca. Ierî dimineaţa s-au întîlnit ultima oara în casa Teleman unde i-a predat scrisoarea în faţa Iulianei, cum făgăduise deunăzi, anunţînd ca va retrage Imediat şi sergentul de la casa din strada Dumbrava. 20 — M-a turburat mult, dar în sfîrşit s-a sfîrşit comedia ! zise Cristiana cu un suspin de uşurare. Mai trebuie trei luni de aşteptare, cît mî-a spus azi avocatul că poate să dureze procesul de divorţ, pe urma... Se întrerupse cu un surîs dulce ca şî cînd ar fi dorit 25 să complecteze Toma restul frazei. El însă o privea şi nu se mai satura. Astfel cuvîntul „pe urmă" rămase suspendat, şovăitor ca un semn de întrebare, în tăcerea - care-i înfăşură ca o pînză de păianjen. Văzîndu-se ca într-o oglindă în ochii pe care i-a dorit atîta şi j0 care acum îl mîngîiau blînd, cu clipiri supuse şi înmuiate de duioşie, Toma exclamă deodată pierdut: — Te iubesc !... Te iubesc !... Te iubesc !... Drept răspuns Cristiana îi cuprinse gîtul cu braţele, simplu şl natural ca un gest pornit din străfundul ini- 35 mii. Sărutarea amară şi lungă parca pecetluia un trecut de zbuciumari şi-1 înmormînta pentru eternitate. Apoi tot Cristiana se dezmeteci întîi, se desprinse cuminte din îmbrăţişarea lui, păstrînd surîsul pe buzele uşor crîmpoţite. Se depărta puţin, parc-ar fi pus o stavilă, şi, aranjîndu-şi părul, şopti abia perceptibil. — Acuma să fim cuminţi... în curînd vom fi fericiţi... totdeauna... — Totdeauna ! repetă dînsul cu o privire plină de 5 implorare. în liniştea mare ce se împînzea iar, de afara răbufni deodată un zgomot aspru de paşi trecînd pe subt ferestre pe trotoar, într-un ritm sacadat, cu bocănituri grele ca nişte lovituri de ciocan... Cristiana tresari io cuprinsă de spaimă. în picioare, imobilă, ascultă pînă ce zgomotul se stinse treptat lăsînd în urmă numai o într-un tîrziu se pomeni tremurînd de frig. Atunci, ca să se dezmorţească, făcu cîţiva paşi. Simpla mişcare îi desţeleni deodată gîndurile, încît se întrebă : ce mai aşteaptă aici ? 5i imediat îşi aduse aminte că a dorit dovada trădării lui Pahonţu şi, dacă a găsit-o, nu 15 poate rămîne cu mîinile în sîn... Apoi se gîndi ca acum ar trebui să pătrundă Ia Pahonţu, sa-i confrunte cu propria-î mişelie şi sa-1 pedepsească îndată, chiar în faţa d-neî Belcineanu. Peste o clipă recunoscu însă ca planul e nerealizabil, căci Pahonţu nu ar permite 20 nimănui sa intre acuma la dînsul, iar dacă ar încerca cu forţa, ar provoca scandal şi ar zădărnici şi pentru viitor orice posibilitate de sancţionare, făcîndu-1 sa-şi ia măsuri de ocrotire şi eventual să alarmeze poliţia. Picioarele porniră singure pe trotoar, ezitînd, spre -5 biserica Sf. Constantin. în creieri îi vuia nehotărirea. Acum are dovada. Nu mai e nevoie sa se grăbească. Va chibzui bine ce să facă. Eventual se va sfătui măcar cu Vasile Cumpănaşu... Trebuie să fie foarte tîrziu. I se păru că au trecut ceasuri multe de cînd d-na 30 Belcineanu a dispărut pe uşa lui Pahonţu. Ajungînd subt un felinar se uita într-o doară la ceasul-braţ ara : nouă şi jumătate... Imposibil ! Ascultă tic-tacul. Nu e greşeala. Va sa zică sînt abia vreo douăzeci de minute !... Atunci de ce n-ar mai aştepta ? Mai merse >5 cîţiva paşi şi, prin întunerec, trecu pe cellalt trotoar şi veni înapoi spre casa Iui Pahonţu, încet, liniştit, parca nepăsător. Drept înainte, dincolo de încrucişarea cu strada Progresului, se vedea un felinar electric spînzurînd în văzduh, pe strada Schitu Mâgureanu, •'O iar altul mai departe, în Cîşmigiu. Două tramvaie se 346 încrucişau, pline de lumină şi de oameni, unul dinspre gara, cellalt dinspre bulevard. Zgomotul lor ajungea pînă la el şi înăbuşi cîteva clipe zgomotul propriilor săi paşi... î Trecu pe subt ferestrele lui Pahonţu, rărindu-şi mersul parc-ar fi vrut să tragă cu urechea. Se duse pînă la capătul străzii şl stătu un timp în colţ uitîn-du-se cum gonesc automobilele şî tramvaiele în suţ. şi în jos, fără încetare. Apoi deodată, ca trezit din io vis, se întoarse pe acelaşi trotoar, grăbit şi îngrijorat. Numai cînd văzu aceeaşi lumină ştearsă în geamurile lui Pahonţu îşi reveni în fire, continuîndu-şi calea fără să se oprească pînă la întretăierea cu străzile Eroului şl 11 Februarie, unde se afla o staţie de taxl- 15 metre şi o cîrciumă, singura prăvălie dimprejur. îi era sete şi poftea să intre, să bea o bere. Se abţinu de teaimă sa nu întîrzie. Merse. înainte pînă la biserica pierdută în întunerec. Cînd ajunse înapoi, în apropierea staţiei de maşini, 20 zări mişcînd în întunerec, pe trotoar, o silueta neagra, întinse pasul fără a se grăbi. O recunoscu. Trecînd pe lîngă ea observă că îşi ţinea gulerul blănii ridicat încît îi astupa figura, desigur mai mult de frică decît de frig. După vreo zece paşi lonescu întoarse capul. 25 Se uita şi ea înapoi parcă î-ar fi fost teama de urmărire. Apoi o văzu Ia staţia trasurilor şi în curînd un automobil, cu farurile aprinse şi claxonînd victorios, ţîşni întîi spre biserica Sf. Constantin şl apoi la stînga pe Calea Plevnei... 30 lonescu avea o părere de rău. Ar fi trebuit sa o oprească, sa o întrebe daca este într-adevăr d-na Belcineanu şi ce-a căutat la Pahonţu acasă ? Cel puţin să afle prin ea vînzătorul că e descoperit şi sa tremure... Mîinile îi erau înfundate în buzunarele paltonului. 35 Simţea o crestătură dureroasă în mîna dreapta care toată vremea mîngîiase şi încleştase un revolver automat mic ca o jucărie de care dînsul nu se despărţea niciodată. (Numai la Făgăraş nu-1 luase de frica să nu-i fie confiscat la vreo eventuala arestare.) 40 — Şi totuşi mai bine că nu l-am avertizat ! se gîndi îndată mai potolit. Luptă dreaptă merge cu un 347 duşman oricît de aprig. Iuda nu merită onoarea unei lupte cavalereşti... Se opri în dreptul casei vecine, lîngă alt castan batrîn, de unde se vedeau iar ferestrele lui Pahonţu. Se 5 gîndea să plece acum acasă. Poate fi mulţumit cu rezultatele zilei de azi. A aflat tot ce a dorit ca şi cînd I-ar fi ajutat o putere divină care nu tolerează ticăloşiile prea mari. Privind la lumina palidă din geamuri, parca vedea pe Pahonţu frecîndu-şi mîinile io mulţumit. Din suferinţele fraţilor de cruce el a stors plăceri şi bani. „Gorila lubrică se pregăteşte de culcare", îşi zise lonescu cu mai multă ură decît dispreţ. O să ne ră-fuim noi altă dată ! 15 Aproape în acelaşi moment lumina se stinse. Scrîş-nind din dinţi lonescu adaogă în sine : „Noapte buna, gorila lubrică !" îşi încheie paltonul şi porni agale. După abia cîţîva paşi însă se opri încremenit. Uşa locuinţei lui Pahonţu 20 se deschidea cu zgomot (nu ca atunci cînd intrase d-na Belcineanu) şi apoi se închidea trîntita uşor, auz'm-du-se foarte desluşit clinchetul lacătului de siguranţă, în clipa următoare Pahonţu însuşi, cu gulerul ridicat, păşea grăbit spre Cişmigiu. 25 Fara nici o ezitare, parcă şi-ar fi calculat de mult toate amănuntele, lonescu iuţi paşii să-1 ajungă din urma. După o secunda, nemulţumit, începu să alerge, strigînd cu glas înăbuşit: — Pahonţu 1 30 La vreo zece metri repetă mai ascuţit şi prelung : — Pahonţu ! Toma auzi glasul şi paşii. Glasul îi părea cunoscut, întoarse capul să vaza cine îl strigă şi înceteni mersul, lonescu îl ajunse gîfîind tocmai cînd Pahonţu se 35 oprea mirat. — Stai, Iudă, sa ne răfuim ! lihăi lonescu înfundat parcă n-ar fi vrut să-1 audă decît dînsul. Toma recunoscu atunci pe lonescu şi, ridicînd braţul dr«pt ca si cînd ar fi înţeles tot, bîiguî trăgănat : io ^— Nu... tra... ge... 348 Răsunară scurt, aproape înăbuşit, trei focuri de revolver unul după altul atît de repede parcă ar fî fost o singură împuşcătura cu ecourile ei, acoperind bolboroseala lui Pahonţu. Revolverul îşi descarcă gloan-5 ţele atît de aproape că lonescu însuşi a avut impresia că gura ţevii atingea şi se razima în pieptul şi pe paltonul Iui Pahonţu care totuşi n-a făcut nici o încercare de apărare parcă surpriza i-ar fi paralizat orice putere de voinţă... i0 întîlnirea s-a întîmplat lîngă cellalt castan în faţa casei de-alături, a doua dinspre strada Progresului. Pahonţu se clătina puţin şi apoi se propti de trunchiul copacului. lonescu însă îşi continua drumul, fără zăbavă, pe acelaşi trotoar, pînă la încrucişarea cu 15 strada Progresului. Mai înainte, pe Schitu Măgureanu, treceau alte tramvaie cu zgomot asurzitor. Nu se uita înapoi, deşi i se păru că aude deschizîndu-se o fereastră şi nişte paşi alergînd... Coti la dreapta şi ajunse degrabă în Calea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălni- 20 ceanu unde tocmai sosea un tramvai mergînd spre Cotroceni. Se urcă. La podul Elefterie coborî şi aşteptă un vagon care sa-1 întoarcă în oraş. — Corespondenţă ! spuse taxatorului, cu glas obosit, dar pe faţa cu o umbra de satisfacţie. 25 Din crîmpeiul de clipa cînd 1-a recunoscut, Pahonţu a simţit că lonescu vrea să-1 omoare şi totuşi 1-a aşteptat fără frică şi cu o curiozitate parcă i-ar fi adus un răspuns de mare însemnătate. A văzut revolverul, 30 dar nici nu i-a trecut prin minte să se apere, deşi gura iui a rostit, şovăind şi fără voie, „nu trage*... în acelaşi timp a auzit apostrofa neagră de ură şl s-a gîndit fulgerător că aşa 1-a urît îonescu totdeauna, iar inima lui de aceea nu 1-a suferit. îngrijorat să nu-I 35 lovească în cap şi să-1 desfigureze, a ridicat braţul drept, moale, mai mult în forma de salut decît ca o apărare. Troznetul revolverului i s-a părut mai slab 349 şi înăbuşit ca ş! cînd ar fi fost filtrat printr-o căptuşeala foarte groasa care absoarbe zgomotul. Simţi o izbitură în piept parcă l-ar fi lovit un pumn greu încît se clătină puţin pe picioare şi trebui sa se rea-5 zime de castanul bătrîn subt care se oprise. în nari îl gîdila un miros de stofă arsă... Numărase trei focuri repezi şi mai aştepta cel puţin trei şî se minună văzînd pe lonescu departîndu-se liniştit, cu paşi rari şi grei pe care-i auzea întocmai ca pe cei care trecuseră pe subt io fereastra lui adineaori cînd era cu Cristiana. „El crede că m-a omorît, se gîndi dînsul. Dar nu vreau să mor !" Paşii lui lonescu se stingeau. Pahonţu i-a auzit cu-tind pe strada Progresului la dreapta, spre Piaţa Ko- 15 galniceanu... Urmă o tăcere parcă nesfîrşita, subliniata de departe de uruitul metalic al tramvaielor pe lîng? Cişmigiu şi pe bulevard. Timpul părea că s-a oprit în loc, atît de mult i se părea ca a trecut de cînd a auzit glasul care l-a stri- 20 gat pe nume. Şi totuşi nu se scursese nici un minut întreg, căci toate s-au petrecut ca o străfulgerare... Pe urma avu impresia ca undeva, înapoi, s-a deschis o fereastră şi ca un cap speriat scrutează întunerecuî străzii. Apoi mai de departe auzi alţi paşi, şovăitori, 25 parca n-ar fi îndrăznit să se apropie. Dealtfel, afară de felinarele anemice, toata strada era într-o bezna ca moartea... Dezmeticindu-se în sfîrşit Toma se gîndi sa se întoarcă acasă, douăzeci de paşi. Alt gînd îi spuse ime- 30 diat că ar fi singur şi dacă va avea nevoie de ceva, n-ar fi cine să-i dea o mîna de ajutor. Se hotărî să continue drumul pînă la România. în momentul însă cînd vru sa pornească îşi simţi picioarele atît de moi de trebui sa se lipească mai bine de trunchiul casta- ■35 nului. în acelaşi timp simţi nişte înţepături prelungite în coşul pieptului care nu-l dureau, dar îl supărau, şi o fierbinţeala uda, stranie, lipicioasa. „MI se pare că sînt plin de sînge!" îi rasari deodată în creieri, pipăindu-şi pieptul şi burta pe subt palton, 40 simţind pe degete şi în palmă aceeaşi umezeală cleioasă. Atunci vru să strige ajutor, dar ii fu frica să deschidă gura şi să glăsuiască parca orice vorba i-ar fi grăbit sîngerarea. Totuşi nu putea rămîne acolo, aproape pitit subt copac, să nu-1 descopere nimeni. 5 Pe strada asta lăturalnică trecătorii sînt atît de rari, mai cu seamă noaptea, ca are sa i se scurgă tot sîngele pînă să dea cineva peste el. Dacă ar putea ajunge în mijlocul străzii, ar fi maî bine, căci trăsurile nu-î vor putea ocoli, ci vor trebui să oprească şi să-i dea ajutor, io cu toate ca şi trăsurile sînt la fel de rare. „Nu se poate să mor aşa l" se gîndi cu o mare hotărîre. Apăsînd palma dreapta pe inimă, ca şl cînd ar fi căutat să oprească sîngele, se răsuci pe picioarele şu-15 brezite şi făcu cîţiva paşi spre mijlocul străzii, clati-nîndu-se din genunchi şi îndoindu-se din şale ca un echilibrist imitînd un om de cauciuc ori un beţiv. Pe urmă se prăbuşi, picioarele nemaibicuind povara trupului. 20 — A, nu !... Nu vreau să mor ! scrîşnî neputincios, începînd să se tîrască maî departe, avînd însă mereu grija să-şi ocrotească Inima cu palma dreaptă. Pe cînd se zvîrcolea ca rîma, tîrîndu-se, în urechi îi ţiul fluierul ascuţit al sergentului de noapte, cunos- 25 cut, auzit de atîtea ori... Fara să-şi dea seama gemea şl gemetele I se păreau zgomote străine, necunoscute şî inexplicabile. în minte îi licărea gîndul că sergentul îl cunoaşte şi are sa-l ridice, să-1 ducă acasă şi să cheme un doctor ca să-i oprească sîngele. Apoi ca 30 nişte seînlei dintr-un foc mocnit pîlpîiră alte fripturi de gînduri şi amintiri : ca Cristiana trebuie să fi ajuns acasă şi cît va fi de speriată cînd va afla ce i s-a întîmplat, ca Herdelea va avea grije de România, ca Dolinescu a poruncit Iui lonescu să-1 împuşte, ca nu 35 şi-a mai văzut copiii de o lună şi Virginia... Amintirea Virginiei se stinse în întunerec... Dinspre biserica Sf. Constantin sergentul de noapte se apropia fluierînd ca să dea de ştire ca veghează. Intrase vreun ceas ia o bucătăreasă care-I ospăta în 40 fiecare seară. Ieşind satul şi bine dispus, a observat în 350 351 poartă pe locotenentul de infanterie, chiriaşul d-lul Popescu, în papuci şi capul gol, trăgînd cu urechea. — Ia vezi, sergent, că s-au tras focuri de revolver undeva, prin apropiere! zise locotenentul bănuitor. 5 D-ta n-ai auzit nimic i — N-ara auzit, don' locotenent, trăiţi ! salută sergentul speriat. — Apoi daca te oploşeşti prin bucătăriile oamenilor, cum sa auzi ! mormăi ofiţerul. Eu din camera 10 mea am auzit desluşit trei focuri! Sergentul atunci a început să fluiere mai vîrtos şi să-şi iuţească paşii. Pe urmă a zărit o mogîldeaţă ba-lăbanindu-se spre mijlocul străzii şi prăvalindu-se. Se repezi în pas alergător, ţiulnd din ce în ce mai despe-15 rat, parc-ar fi vrut să alarmeze toată strada, s-o aibă mărturie ca şi-a făcut datoria şi n-a lipsit din post. Din fereastra casei de-alaturi de Pahonţu un glas batrîn piţigăiat strigă sergentului : — Domnule, acum trei-patru minute s-a întîmplat 20 crima !... Pe mine m-au sculat din primul somn focurile de revolver ! Sergentul ajunse lîngă Pahonţu şi-1 lumină cu lampa electrică de buzunar. Avea ochii întredeschişi, iar buzele i se mişcau parc-ar fi fost însetate. Mîna dreaptă 25 însîngerată o ţinea mereu în dreptul inimii pe vesta înecată de sînge. — Aoleu, dom'Ie deputat, trăiţi I făcu sergentul îngrozit. Cine v-a împuşcat ? Neştiind ce sa facă, începu iar să fluiere. Locote-30 nentul în papuci sosi la faţa locului curios şi gata sa dea ajutor. Din casele vecine apăreau pe rînd oameni somnoroşi, în halate de noapte ori îmbrăcaţi sumar, atraşi de semnalele poliţistului şi jurîndu-se c-au auzit împuşcăturile, întrebînd cine e victima şi unde e uci-35 gasul, dînd sfaturi şi încurcînd lumea. Ofiţerul, vă-zînd că sergentul se mulţumeşte sa fluiere, strigă să cheme cineva un doctor ca sa nu se prăpădească bietul om cu zile. O servitoare miloasă alergă spre Piaţa Kogălniceanu, după doctor, în vreme ce dinspre Ciş-40 migiu se apropia alt sergent alarmat de fluierele insistente ale colegului său. După multă ciorovăiala cu 3S2 oamenii care nu conteneau cu poveţele, poliţiştii luară hotărirea să ridice pe Pahonţu din mijlocul străzii şi să-1 ducă acasă, avînd în vedere că e atît de aproape, într-un buzunar i se găsi o mică trusă de chei şi lo-5 cotencntul însuşi deschise uşa apartamentului făcînd lumină peste tot. Cei doi sergenţi, ajutaţi de cîţiva cetăţeni dornici sa se distingă, transportară binişor pe Pahonţu în locuinţa sa şi-1 întinseră pe patul aşternut curat, îmbrăcat cum se găsea şi cu paltonul pe el... 10 Locotenentul, mai cu binele mai cu răul, împiedeca lumea curioasă, care sporea mereu, să dea navală în casă şi încuie uşa, rămînînd înlăuntru numai cu cei doi poliţişti şi cu vecinul batrîn cu glas piţigăiat. Descoperind pe bluroul lui Pahonţu aparatul telefonic, ofi- •5 ţerul chemă redacţia ziarului România să anunţe atentatul căruia i-a căzut jertfă Pahonţu. Secretarul de noapte auzind vestea sinistră, se zăpăci şi strigă pe Titu Herdelea care tocmai se întorsese de la cină şi se afla în redacţie. Fără a-şi pierde cumpătul, Herde-20 lea ceru amănunte. Trebui sa se mulţumească cu ştirea că Pahonţu trăieşte încă şi ca atentatorul a dispărut. — în cinci minute sosesc cu medicul ! strigă Herdelea emoţionat şi totuşi energic. între timp servitoarea miloasă se întorcea cu un -5 doctor foarte tînăr care, de cum văzu pe Pahonţu, bîigui încurcat : — Aici ar fi nevoie de un medic legist... Ori poate de un preot... Pahonţu zăcea pe patul alb, cu faţa-n sus. cu braţele "° moarte şi cu picioarele puţin răşchirate. Lumina din tavan îi mîngăia figura palidă cu fălcile încleştate parcă într-o ultimă sforţare de rezistenţă. Pleoapele îşî tremurau genele peste albul ochilor, iar buzele continuau a se mişca convulsiv peste dinţii strinşi. Respi-35 raţia horcăită părea ca-1 chinuieşte cumplit. în vreme ce tînărul medic se străduia să descheie hainele şi să curăţe rănile, sergentul străzii raportă prin telefon prefecturii poliţiei cele întâmplate dînd şi detaliile ce i se cereau, iar celălalt alerga să vestească 40 pe comisarul-şef al circumscripţiei. 353 în curînd veni şi Titu Herdelea însoţit de un mare chirurg, prieten bun al lui Pahonţu. Cu ochii umezi, Herdelea se repezi în camera unde zăcea directorul sau, oftînd îndurerat: — Doamne, Doamne !... Cum se poate una ca asta. Doamne ! Pahonţu horcăia rar. Din colţul gurii i se prelingea un fir de sînge. Ochii închişi păreau osteniţi ca de plumb. Pe cînd chirurgul schimba cuvinte cabalistice cu doctoraşul, Titu, la picioarele patului se uita şi parcă tot nu credea că cel ce se zvîrcolea aici atît de crîncen în ghearele morţii e acelaşi Pahonţu de care s-a despărţit acum vreo două ore abia, mai ahtiat ca totdeauna de viaţă, plin de energie şi de încredere în viitor. Prîvindu-1 aşa, observa deodată că ochii muribundului se deschid larg ca şi cînd ar vrea sa se mai umple de lumină. — Toma ! strigă Herdelea. Frate Toma !... Mă recunoşti ?... Eu sînt!... Toma ! Dar ochii rămaseră deschişi şi faţa lui Pahonţu începea să se destindă... Chirurgul se apleca deasupra corpului sa examineze cele trei găurele roşii, alcătuind un triunghi straniu. Medicul cel tînăr spălase sîngele ce se închegase pe pieptul lui Pahonţu ca o crustă murdară. — Ei! Ce spui, doctore ? întrebă Herdelea etern optimist. — Dumnezeu sa-I ierte pe bietul nostru Toma ! răspunse chirurgul. Titu tăcu o clipă parcă n-ar fi auzit bine, se mai uită la Pahonţu care încremenise în nemişcare şi dobîndise o linişte nouă pe faţă, apoi izbucni în lacrimi, bolborosind : — O, Doamne!... Bietul Toma!... Bietul, bietul Toma ! Peste cîteva minute năvăli prefectul poliţiei, un colonel ţanţoş, milităros, mustăcios, întovărăşit de o ceată de secretari, inspectori şi comisari, cum umbla de cîte ori se întîmpla ceva excepţional. Şeful circum- scripţiei, informat că vine prefectul de care tremura toată poliţia, l-a aşteptat în faţa casei şi i-a raportat ca Pahonţu a fost asasinat de un criminal necunoscut. — Ce-i asta, dragă Herdelea ? întrebă prefectul 5 afectat.^ Se poate ?... S-a maî pomenit aşa ceva în România ?... O crimă aşa de oribilă ! Prefectul era mare prieten al ziariştilor care-1 făcuseră popular în toată ţara, publicîndu-i toate isprăvile, înflorite simpatic şi împodobite cu fotografia lui ]o de pe vremea cînd era căpitan. — A murit! zise Titu cu glas plîns, ştergîndu-şi ochii. _ în loc să meargă acasă, cum se gîndise cînd a luat 15 biletul de corespondenţă în tramvai, lonescu se duse pînă în strada Clopotari, la Cumpănaşu. Se plimbă de cîteva ori prin faţa casei, să se liniştească, deşi părea foarte jîniştit. Nu era lumină decît la fereastra lui Vasile. Bătrînul, avînd lecţii a doua zi, se culcase 20 mai devreme. lonescu bătu de trei ori uşor în geam, semnul lor convenţional de recunoaştere. Peste o clipă se afla în-lăuntru unde găsi şi pe logodnîcă-sa. — Jpe_ai P*ţ'il> I°nică draga, de eşti aşa de palid? -5 întreba Cintia îngrozită, de cum îl văzu. — Nimk, nimic! Fii liniştită ! zise tînărul grav căutând să zîmbească zadarnic. Prezenţa Cintiei îl stînjenea. Ar fi preferat să n-o vadă pînă ce se va clarifica situaţia. Dragostea eî nu 30 avea decît să-1 îngreuieze inima şi să-i slăbească ho-tărîrea. Dacă ar fi ştiut c-o întîlneşte şi pe ea, n-ar fi venit. Sau poate ar fi venit mai sigur ? Văzînd-o cum se perpelea de grija lui, îşi dădea seama că n-ar fi fost în stare să împlinească fapta daca şi-ar fi adus 35 aminte de ea cînd stătea la pînda în strada Elena. Dar nu şi-a adus aminte deloc toata ziua. Dragostea e un lanţ cu ghiulea pentru omul obligat sa făptuîasca. 15 20 25 30 35 40 — Lasă-1, draga Cintia, să ne spuie el! interveni Vasile. Dacă te amesteci şi tu, nu mai ajungem la nimic 1 — Adevărat! făcu din cap lonescu. Credeam că te-ai culcat, mica mea logodnică ! —■ Degeaba încercaţi să mă depărtaţi ! se încăpa-ţina Cintia. Inima mea îmi spune că s-a întîmplat ceva tragic !... — Aşa este! zise trist logodnicul îmbrăţişînd-o. Ceva tragic, mireasa mea mică ! Atît de tragic încît... Tăcu. Mîngăia părul Cintiei care-şi culcase capul pe pieptul lui. Vasile îl privea nedumerit şi simţind totuşi în adîncimile sufletului ce anume a putut sa se întîmple. — Rămîi, Cintia! şopti iarăşi lonescu cu acelaşi glas. Dacă ţi-ai legat viaţa de soarta mea, trebuie sa ştii tot! Cintia se dădu la o parte, apoi se aşeză lîngă masa de lucru, pe un scaun de lemn, alături de Vasile care nu-şi mai putea lua ochii de la el, fascinat şi aprins, lonescu, în mijlocul camerei, singur, în paltonul descheiat, cum intrase, cu părul puţin vîlvoit şi asudat pe frunte şi pe Ia tîmple, cu faţa albă mai framîntată ca de obicei şi mai îndîrjită, stătu un răstimp tăcut, uitîndu-se drept înainte cu ochii mici scăpărînd scîn-tei. Pe urmă rosti clar, privind în acelaşi loc pe peretele alb : — Am pedepsit pe Pahonţu... Vasile şi Cintia încremeniră. După o foarte mica pauză lonescu continuă parc-ar fi fost întrebat: — L-am împuşcat! Si povesti tot, cu toate amănuntele, cu o exaltare reţinută care se trăda numai în glas şi în focul ochilor. Ceilalţi doi ascultau neclintiţi, privindu-I cu un interes plin de spaimă şi de compătimire. Cintia frămînta în poală, între degetele nervoase, o batistă mică spre a-şi stăvili emoţia şi mai ales lacrimile care o năpădeau şi-i umpleau ochii prelingîndu-se pe obrajii în fier bîn taţî, fără voia ei şi fără sa le simtă... Vasile părea liniştit, aşa că întrebarea lui, cînd lonescu sfîrşi, răsună foarte natural : — Şi acuma ce facem ? — Acuma am să mă predau poliţiei zise lonescu rece, parc-ar fi răspuns unui străin. Peste o clipa urmă mai blînd : Fiindcă soarta mi-a acordat acest ra- 5 gaz, am vrut să înştiinţez prin tine pe fraţii noştri cum s-au petrecut lucrurile şi mai ales pe Dolinescu... îmi dau seama ca fapta mea va pune la grele încercări mişcarea noastră, dar cred că a fost necesară precum cred în Dumnezeu ! * io — Te vom apăra, Ioane, din toate puterile.' murmură Vasile în picioare. lonescu se uita acum la Cintia care plîngea de-a binelea. — Iartă-mă, mireasa mea mică ! îi zise cu o ^duio-15 şie care aproape contrasta cu înfăţişarea Iui aspră. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul şi nu vreau să te chinuieşti şi tu din pricina mea. Destul ţi-am încurcat viaţa cu dragostea mea nesăbuită. Te dezleg, dragă Cintia, de orice obligaţie, cu toate că despărţirea de tine va fi 20 pedeapsa cea mai amară ! — Te voi aştepta, Ionică ! spuse Cintia simplu, ho-tărît, privindu-1 cu drag prin perdeaua de lacrimi. Toata viaţa, de va fi nevoie ! lonescu o îmbrăţişa şi-i sărută obrajii săraţi de plîns. 25 îşi simţea inima din ce în ce mai grea. Cu o sforţare de voinţă se smulse din slăbiciune şi-şi luă pălăria, zî-und Iar rece: — Acuma plec... Rămîneţi cu bine ! — Te întovărăşesc. Ioane, pînă acolo ! striga Vasile 30 deodată, împins de o însufleţire stranie. Cintia îi petrecu pînă în curte. lonescu nu-i mai spuse nimic şi nici măcar nu se mai uita la dînsa, înfricoşat parcă sa nu se înduioşeze. în întunerec îi auzi glasul moale, lăcrimat: 35 — La revedere, iubitul meu ! Apoi ieşind pe poartă cu Vasile, mai auzi un plîns înăbuşit, ca un scîncet de copil părăsit... ZcltO^rC Ulii Jhi4.[*l^lllJlEi4 AIULUI UlUl ' n«-- (intra, p. 362), care circumscrie proporţiile reduse ale mişcării, relevînd totodată şî una din caracteristicile ei: fanatismul. Replica pare să pregătească terenul unei aprecieri sinteti-re din naraţiunea scriitorului : „ceată de rătăciţi fanatici" 356 357 tn bulevard luară o maşină şi Ionesc.i ceru şoferului sa iasă în Piaţa Victoriei, apoi pe strada Buzeşti, pe Berzei, şi pe Calea Plevnei pînă lîngă biserica Sf. Constantin. 5 — Vreau să văd ce s-a mai întîmplat pe urma ! explică dînsul prietenului, în şoaptă. Pe strada Elena, în faţa locuinţei lui Pahonţu, stăteau cîteva automobile, iar pe trotoar poliţişti şi gazetari. Ferestrele erau luminate nu numai ]a Pahonţu, îi) ci Ia mai toate casele dimprejur ca şi cînd toata strada, cuprinsa de groaza, şi-ar fi pierdut liniştea şi somnul. „DacX adineaori n-ar fi fost întunerec şi pustiu, poate ca nu s-ar fi întîmplat nimic !* se gîndi lonescu 15 zărind în mersul maşinei la stînga castanul bătrîn lîngă care a aşteptat, apoi Ia dreapta celalalt castan unde a ajuns din urmă pe Pahonţu. Ieşiră la Cişmigiu, cotiră pe bulevardul Elîsabeta la stînga şi opriră la colţul Căiei Victoriei. Dădu drumul 20 maşinii şi continuată pe jos pe Calea Victoriei, fără a-şi spune o vorbă. în dreptul grădinii Colos, lonescu zise simplu ; — Aici ne despărţim, Vasile ! Se îmbrăţişară şi se sărutară frăţeşte pe amîndoi 25 obrajii. — Dumnezeu să-ţi ajute ! Ioane î spuse tînărul Cumpănaşu strîngîndu-i puternic mîna. Ramase pe loc, urmărîndu-1 cu privirea înduioşată pînă ce-1 văzu cotind la dreapta, în curtea prefecturii poliţiei. Apoi se plimbă pe trotoarul dintre bulevard şi palatul poştei pînă tîrziu parc-ar fi sperat ceva, nici el nu ştia ce, poate o minune care să şteargă ceea ce s-a întîmplat... lonescu pătrunse liniştit într-o cameră mică, plină 32 de fum de tutun. Comisarul de serviciu, tînar, cu mustăcioara neagră, parul lins şl cărarea roză, vorbea la telefon, nerăbdător, nervos, strigînd : — Da... exact... Domnul Pahonţu a fost asasinat... Se fac cercetări... Ucigaşul a dispărut fara urma... îl 40 vom prinde, fiţi sigur !... Salut! Vorbind se uitase mînios la lonescu, ca şi cînd \~a.r fi surprins o conversaţie intima, iar cînd termina ^ aşeza receptorul, întreba sever : _ — D-ta cine eşti şi ce doreşti acuma, la miezul 5 nopţii ? , , — Domnule comisar, eu am împuşcat pe 1 ahonţu . zise lonescu. u Comisarul se holba o clipa cu gura căscata, apji bîibă'i nesigur : 10 _ Ce D-ta Cine eşti d-ta t — Da, domnule comisar ! Mă numesc Ion A. lonescu, student în anul... — Cum, bar-ditule, va să zică tu I-ai oraorit .* se năpusti comisarul dezmetecit şi înfuriat. Păştea şi 15 bisericile... Capitolul IX SPOVEDANII 1 A doua zi toată presa, indignata şi consternată, po-5 vestea pe pagini întregi şî subt titluri imense răzbunarea monstruoasă a fraţilor de cruce asupra iui Pahonţu. Toată lumea era cuprinsă de o panica nemaipomenita. In special sîngele rece şi cinismul ucigaşului spăimînta pe cititorii dt ziare. Fotografa lui lonescu, io reprodusă şi comentata, arăta o figură lombrosiană cu toate caracteristicele criminalului înnăscut. „Şi astfel de monştri, organizaţi în bandă, au pretenţia să reprezinte tineretul românesc, să personifice naţionalismul integral şi să răstoarne structura politică a ţarii 15 întregite .'" exclama însuşi oficiosul guvernului într-un articol în care durerea se îmbina cu revolta. Toate ziarele, ca după un consemn, lăsau sa se înţeleagă^ că ne aflăm în faţa unei vaste conspiraţii de răufăcători şi că asasinarea lui Pahonţu, savîrşită de 20 lonescu, e opera unei complicităţi pe care justiţia trebuie s-o lămurească şi s-o sancţioneze cu ultima severitate. Dealtfel însuşi guvernul se crezu dator să liniştească opinia publică alarmată făgăduind că vor fi descoperiţi nu numai complicii materiali ai asasinului, 25 dar şi autorii morali, care prin mijloace teroriste, străine _ de sufletul românesc, încearcă să degradeze viaţa politică şi să primejduiască existenţa ţarii. După-amiazi atît la Cameră, cît şi Ia Senat s-a făcut elogiul regretatului Pahonţu, subliniindu-se în cuvinte bine simţite talentul şî curajul ziaristului, bunătatea, generozitatea şi cinstea omului, contribhiţia lui 5 de sînge şi vitejie în războiul unirii şi meritele lui în opera de unificare a neamului, vestejindu-se cu oroare mişelia şi ferocitatea celor ce au pus la^ cale şi au executat odiosul asasinat... Şi ambele adunări, în semn de doliu, şi-au suspendat şedinţa pentru cîteva minute. 10 în numele ziarului România, care a apărut îndoliat* Titu Herdelea a luat încă din cursul nopţii toate masurile pentru transportarea corpului neînsufleţit la Biserica Albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit şi unde au început sa sosească atîtea coroane şi buchete 1-5 că pînă a treia zi abia ornai încăpeau. Niculina, deopotrivă de afectată de moartea Iui Pahonţu ca^şi^ d<* lipsa lui Zachi care încă nu se întorsese din Făgăraş, a fost de mare folos în toate cu experienţa şi energia ei. Ea s-a dus pînă-n ziuă la Virginia s-o vestească, s-o 20 consoleze şi să-i explice că, divorţul lor nefiind încă transcris, are toate drepturile şi obligaţiile de soţie. (Cintia, zdrobită cum era după despărţirea de lonescu, n-a închis ochii toată noaptea, dar nici nu s-a gîndit la Virginia pe care dealtfel o socotea cu totul străina 25 de Pahonţu.) Pînă joi, a treia zi, s-au perindat mii de oameni sa vază catafalcul celui ce a fost ucis atît de mişeleşte cum relatau ziarele cu mereu noi amănunte. în acest răstimp au fost arestaţi şi adunaţi la poliţie, pentru cercetări, peste o sută de fraţi de cruce. Dolinescu însuşi a fost ridicat în Gara de Nord în momentul cînd sosea de la Făgăraş, însoţit de vreo zece tovarăşi care, fireşte, au avut soarta lui. între aceştia se afla şi Zachi. Herdelea numai cu mari greutăţi şi multe alergături 15 1-a putut salva spre seară din arestul poliţiei, ^împotriva voinţei tînărului însă care se încapăţina să vrea să urmeze soarta fraţilor celorlalţi. (A trebuit să intervină pentru eliberarea lui Zachi chiar Belcineanu, dar Titu nu îndrăznea să spuie nimănui că a făcut apei Ia 40 dînsul.) 10 1.5 20 25 30 35 -40 In după-amîaza înmormmtării a trebuit sa se întrerupă circulaţia pe Calea Victoriei. împrejurimile bisericii erau negre de lume. Vicarul patriarhiei, înconjurat de doisprezece preoţi, a slujit cu atîta evlavie că toate inimile s-au înduioşat. în jurul catafalcului se aflau patru miniştri, între care şi Belcineanu venit înadins sa onoreze pe adversarul său personal căzut în lupta pentru apărarea ordinei tulburate de o ceată de rătăciţi fanatici. S-a remarcat de unii mai mult prezenţa d-nei Belcineanu care însă nu era cu soţul ei, ci întovărăşită de d-na Teleman. Dintre foştii miniştri se distingea doctorul lonescu, dar mai ales Constantin Rotaru care nu-şi putea opri deloc lacrimile. La fel de îndurerat era dealtfel şi ginerele sau Teofil Drugeanu, neconsolat că l-a supărat deunăzi pe bietul Pahonţu poate tocmai cînd se zbuciuma mai crîncen. D-na Cornoiu cu generalul ei, fireşte, nu puteau lipsi de la asemenea ceremonie... Virginia, în doliul mare acope-rîndu-i faţa, a stat în genunchi tot timpul slujbei, între cei doi copilaşi uluiţi şi speriaţi. Mare impresie făceau părinţii lui Pahonţu, chemaţi telegrafic de Herdelea, în hainele ţărăneşti modeste. Bătrînul, îngenunchind anevoie cu piciorul de lemn, se uita cu jale cînd la feciorul său întins în cosciug, cînd la boierii dimprejur, parcă nu s-ar fi putut dumeri, iar baba, cu faţa scufundată în florile catafalcului, lăcrima domol şl numai rareori murmura: „Dragul mamii, dragul mamii../' Deputaţi, senatori, gazetari, artişti, personagii grave sau celebre umpleau biserica încît de-abia se mai putea respira. Vicarul încheie slujba cu o cuvîntare care stoarse multe lacrimi, mai cu seamă cînd aminti ca mîna criminală n-a răpus doar viaţa unui bărbat valoros şi admirat de o lume întreagă, ci a răpit pe părintele unor copilaşi nevinovaţi, pe soţul unei femei iubite (vorbitorul nu ştia că Pahonţu îş! părăsise căminul), pe fiul şi sprijinul unor sărmani părinţi bătrîni... în numele Camerei Deputaţilor un vicepreşedinte tînăr rosti un discurs funebru bătăios, preamărind pe colegul ucis mişeleşte de nişte descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice. Preşedintele zia- 10 15 20 25 30 35 -i0 riştilor, într-o vorbire nesfîrşit de lungă, cu fraze foarte întortocheate, zugrăvi marele talent de scriitor, polemist şi organizator al dispărutului, silindu-se mult să-i scoată în relief eroismul care i-a fost singurul îndreptar în toate actele vieţii. Titu Herdelea vorbi cel din urmă, rămînînd ca ceilalţi oratori, încă vreo cinei, să ţie discursurile la cimitir. Herdelea îşi luă rămas bun de Ia Pahonţu în numele colaboratorilor de la România. De la primele cuvinte însă îl copleşi plîn-sul, continua mereu plîngînd şi sfîrşi într-un hohot de durere încît toata lumea fu mişcată, iar Niculina, îngrijorată, îşi făcu drum printre oameni pînă Ia dînsul, sa-i calmeze şi să-1 dojenească în şoaptă ca se lasă biruit de slăbiciune... Pe urma, în vreme ce corul cînta „veşnica pomenire" şi lumea începea să iasă, cosciugul fu acoperit şi, ridicat pe braţe de gazetari şi deputaţi, fu scos afara şî aşezat pe carul mortuar. Trecu un răstimp pînă ce coroanele fură aranjate pe carul anume, pînă ce formă convoiul şi pînă ce în sfîrşit porni încet pe Calea Victoriei spre Cimitirul Belu unde primăria pusese la dispoziţie un loc de onoare... Seara tîrziu Virginia ajunse acasă, în strada Pietăţii, însoţită de d-na Herdelea care tot timpul nu s-a mişcat de lîngă ea şi i-a fost ca o mamă buna. Titu se întoarse împreună cu părinţii lui Pahonţu. Batrîiiu; Iacob Stoica nici nu s-a maî dus la cimitir, socotind că a făcut prea mult chiar mergînd la biserica._ El nu putea uita că răposatul s-a purtat infam cu Virginia, lumina ochilor lui, deşi pe de altă parte îşi zicea ca Dumnezeu l-a pedepsit cu vîrf şi îndesat. — Acuma Dumnezeu să-1 Ierte ! murmură bătrînul către Titu care mereu lăcrima, parcă ar fi pierdut un frate. Virginia era zdrobita şl de osteneală, şi de emoţiile încercate. A suferit şl a plîns ca şi cînd Toma nu s-ar fi depărtat nici o clipă de ea şi de copiii lor. încercase sa-i smulgă din inima şi să-1 urască. Dar amintirea lui stăruia obsedanta, căci prin el a cunoscut dragostea şi din dragostea lui avea singura, marea bucurie a vieţii, copiii. Se simţea totuşi jenată de situaţia 362 în care a aruncat-o soarta. Mai cu seamă că moartea lui a adus cea mai grea nenorocire în casa Cumpănaşu. — Orîcît de trist ar fi, draga Ginîa, trebuie să ne 5 ocupăm puţin acuma şi de situaţia ziarului ! zise Herdelea mai tîrziu, cînd i se păru ca Sra mai liniştit. E vorba nu numai de o avere a copiilor, dar şi de o mare răspundere faţa de lume ! România trebuie să continue ! E o chestie de onoare şi pentru memoria 10 lui Toma ! Ea se ^spăimîntă. Avea credinţa că numai ziarul e de vină că bărbatul a părăsit-o şi şi-a distrus căminul. — Eu nu ştiu... De ce nu te ocupi d-ta de lucrurile 15 astea ? se scînci Virginia. — Da, dar eu n-am dreptul fără însărcinarea voastră ^ zise Titu. Fireşte, n-am să las ziarul să moară daca... Trebui să intervie bătrînul Stoica, tatăl Virginiei, -0 care nici nu vru să discute, ci strigă cu o mândrie provincială : — Apoi d-ta să fii bun şi să faci ce şi cum crezi că e bine, că eşti ardelean şi om cinstitPînă s-or clarifica lucrurile cu moştenirea, că e vorba de minori 25 şi^ sînt multe forme de împlinit, d-ta să faci bine şî să ai grije de toate, să nu se irosească nimic, că numai în d-ta ne punem nădejdea ! — In privinţa asta nici nu puteţi găsi om mai bun ca Titu! se amestecă şi Niculina. Nu că e bărbatul -'0 meu, dar toată lumea îl ştie cît e de... — Vai, doamnă dragă, nici sa nu mai vorbim ! întrerupse Stoica sfătos. Măcar de-ar fi fost Pahonţu ca dumnealui! 2 35 ^ A doua zi Titu Herdelea, controlând în celelalte ziare cum a fost înregistrată şi descrisă înmormînta-rea Iui Pahonţu şi reportagiile în legătură cu anchetarea asasinatului, descoperi în cîteva o informaţie, care 364 în România lipsea, despre divorţul soţilor Belcineanu. Zvonul circula de mult, iar în cercurile ziaristice se vorbea că Belcineanu ar fi si j)ărăsit casa soţiei sale. Totuşi ştirea i se păru ciudata fiindcă astfel de ştîri 5 nu se dau publicităţii decît cînd sînt anume interese la mijloc. Reporterul respectiv îl desluşi că informaţia a fost comunicată de Belcineanu însuşi cîtorva ziarişti care remarcaseră că la înmormîntarea lui Pahonţu, la biserică, a fost şi d-rta Belcineanu... !0 în realitate asasinarea lui Pahonţu, în afară de senzaţia şi panica stîrnîtă în public şi care se manifestau zgomotos în articolele şi reportagiile tuturor ziarelor, pusese în mare încurcătură pe anchetatori. Avînd în vedere importanţa extraordinară a cazului, prefec- 15 tul poliţiei a ţinut sa ia el primul interogator criminalului, înainte de sosirea procurorului şi a judecătorului de instrucţie. Profund convins că asasinatul era opera unui complot, spera ca, prin abilitatea lui (se credea cel mai abil poliţist român şi lucra la un tratat 20 de poliţie criminală menită să revoluţioneze toată ştiinţa poliţienească^, sa obţină cîteva indicii care să-i dea posibilitatea sa dovedească repede pe toţi criminalii şi să oîştige astfel noi titluri de glorie. Cînd lonescu pomeni numele d-neî Belcineanu, prefectul, circumspect, 25 îl sfătui să nu amestece o femele onorabilă în asemenea urzeli urîte. — Cum ai avut curajul să ucizi şi apoi să te prezinţi de bună voie, trebuie să ai şi curajul de-a mărturisi adevărul întreg, fără a încerca să dezonorezi pe 50 alţii! zise prefectul dojenitor. Mai ales că astfel de subterfugii nu-ţi uşurează situaţia, ba dimpotrivă ! — Domnule prefect, eu nu pot mărturisi decît adevărul, indiferent dacă e favorabil sau defavorabil pentru mine sau pentru alţii, răspunse lonescu întunecat. 35 N-am minţit niciodată şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevărul, decît în libertate cu minciuna ! în cele din urma prefectul renunţă la interogatoriu. Nu voîa să încheie el un act în care şeful lui, ministrul de interne, era învinuit a fi cauza iniţială a crimei, 40 iar soţia sa de-a fî servit ca mijlocitoare într-o afacere de cumpărare de conştiinţă. Dar fiindcă crimina- 10 15 25 30 35 40 Iul repeta şi în faţa procurorului aceeaşi mărturisire, ele data aceasta scrisă şi iscălită într-un proces-verbal oficial, prefectul se crezu dator să raporteze a doua zi ministrului şi să-i ceara instrucţii. Belcineanu îl invită să continue cercetările fara a se_ ţine seama de nimeni şî de nimic. Afirmaţiile criminalului nu-1 pot atinge nici pe el, nici pe Cristiana, de care dealtfel e pe cale să se despartă. Onoarea ei e mai presus de orice bănuieli murdare... Cînd însă văzu pe Cristiana în biserica, la înmormîntarea Iui Pahonţu, fu cuprins de presimţiri negre. Prevăzu complicaţii şi vru să se lepede de orice eventuale confuzii. Chiar dacă Cristiana a făcut vreo nebunie de care n-ar fi crezut-o capabilă, nu trebuie să aibă nici o repercusiune asupra lui. De aceea a comunicat gazetarilor curioşi că se desparte de Cristiana... în aceeaşi zi judecătorul de instrucţie Guguiaitu, însărcinat cu anchetarea crimei, se ducea Ia Rotaru, protectorul şi fostul lui ministru de justiţie care i-a dat gradul de consilier, să-i ceară sfatul, înfricoşat să nu-şi ruineze cariera din pricina încurcăturilor ce Ie prevedea cu familia Belcineanu. — Va fi imposibil să nu citez pe d-na Belcineanu, se plîngea judecătorul. Chiar dacă, printr-o minune şi călcîndu-mi pe conştiinţă, eu n-aş asculta-o apărarea o va aduce cu siguranţă la proces în faţa juraţilor şi atunci scandalul va fi mai mare... Rotaru era într-adevăr afectat de moartea lui Pahonţu. Eva a plîns oînd a citit. S-a purtat el prost în ultimul timp cu ei, dar a fost un prieten devotat şi care a iubit sincer pe Rotaru. — Deocamdată strecoară-te şi tu ! zise Rotaru şovăind, în orice caz raportaţi şl ministrului vostru l — Bine, procurorul are să se spele pe mîini, ştiu, şi pînă la urmă toate o să se spargă în capul meu î făcu Guguianu desperat. Rotaru făgădui să se mai intereseze. Se gîndea ca, prin Teofil care era mai apropiat de amîndoi soţii Belcineanu, să previe pe Cristiana, şi să afle dacă e vreun adevăr în ce afirmă criminalul în legătură cu 366 10 15 20 25 30 40 ea. Dar, fireşte, numai după înmormîntarea sărmanului Pahonţu... Chiar la biserică, după slujbă, rugă pe Teofil să vie a doua zi, să stea de vorbă despre afacerea Pahonţu. înainte însă de-a veni Teofil, avu surpriza unui telefon din partea d-nei Belcineanu însăşi care dorea să-i ceară o consultaţie foarte urgentă. O pofti numaidecît şi Cristiana sosi atît de repede parc-ar fi fost gata de drum şi cu pălăria în cap cînd a telefonat. Rotaru o primi cu galanteria-i obişnuita, zîmbitor şi spiritual. D-na Belcineanu însă era palidă, trasă la faţă, cu ochii arşi, cu un aer de suferinţa. Vorbi cu glas puţin rebegit: — Am venit la d-ta întîi să mă spovedesc, domnule Rotaru, şî pe urmă... — Vai, doamnă, mă onoraţi şi mă măguliţi cu atîta încredere ! răspunse el nedumerit, mai mult de înfăţişarea decît de cuvintele ei. — De trei zile mă chinuiesc singură şi-mi strivesc zadarnic sufletul ! urmă Cristiana emfatic, parcă ar fi pregătit frazele. Din pricina mea a fost ucis Pahonţu, domnule Rotaru ! — Doamnă, vă rog, Hnlştiţi-vă ! bîlbîi Rotaru încurcat de tot, străduindu-se sa fie amabil ca şi cînd astfel o va putea într-adevăr linişti. Cristiana se aşezase pe scaunul oferit. Vorbind, ochii i se umpluseră de lacrimi, dar glasul nu i se schimbase şi nu era plîns, parcă numai lacrimile nu şi le-ar fi putut stăpîni. Cîteva momente tăcu aşa, apoi, scoase repede o batistă dîn mîneca hainei şi-şi şterse ochii, ri-dieîndu-i pe urma la Rotaru cu o încercare de surîs, ca sa arate că i-a trecut emoţia. — Acuma, dacă-mi dai voie ? murmură ea. Vreun ceas şi jumătate Rotaru a lăsat-o să vorbească, sa-şi descarce sufletul, fără o întrerupere sau o întrebare, dar ascultînd-o cu atenţie şi astfel încu-rajînd-o. întîi grăbit şi sacadat, apoi din ce în ce mai natural, iar uneori patetic, Cristiana i-a povestit despre căsnicia ei, despre Pahonţu, despre dragostea lor, cu multe digresiuni şi reveniri, siilindu-se să nu uite nimic, ca să fie maî sigur şi mai bine înţeleasă sufe- 367 rinţa ei de acuma. Şi cînd Rotaru crezu că a terminat, ea izbucni deodată frîngîndu-şî mîînile, amestecînd cuvintele cu lacrimi: — Numai acuma îmi dau seama cît am fost de ne-5 priceputa !... Auzisem şi eu, ca toată lumea, cum îl acuzau oamenii lui Dolinescu că i-a trădat şi că a fost cumpărat de Belcineanu. Ar fi trebuit să-mi închipuiesc că vor caută să se răzbune şî că Pahonţu poate să fie urmărit... Nici nu mi-a trecut prin minte. Mă gindeam numai la bucuria noastră care avea să recompenseze atîtea suferinţe trecute. Mă dusesem o dată la dînsul cînd eram în culmea deznădejdii. Cum nu era să merg acuma cînd aveam să-i dau de ştire că în curînd voi fi liberă, ca am introdus cererea de divorţ şi sa-i arăt i-*5 scrisoarea din pricina căreia am suferit amîndoi... N-am stat nici o jumătate de ora. Cînd am ieşit, pe troto^r, mergînd spre staţia de automobile, m-am încrucişat cu un domn care păşea calm, ori că se plimba fără ţintă, ori că stătea la pîndă. Mi s-a părut că paşii lui răsu- 20 nau întocmai ca nişte paşi pe care-i auzisem trecînd pe subt ferestrdle lui Pahonţu. Din curiozitate am întors capul şi am observat că mă-urmărea din ochi... Totuşi nu m-am alarmat peste măsură. De fapt mă simţeam atît de fericită că nu-mi mai păsa de nimic, 25 parcă nimic n-ar mai fi fost în stare să-mi tulbure viitorul. Făurisem doar împreună numai planuri de viitor şî făcusem legămînt din nou sa păstrăm pură 5Î imaculată dragostea noastră tainica pînă cînd vom avea dreptul sa ne prezintam cu ea în faţa lumii... Nu 10 mai pot tăcea, domnule Rotaru ! Mă înăbuş ! De trei zile am impresia că mă prăbuşesc necontenit! Bărbatul care m-a iubit şi care a murit pentru că m-a iubit, are să fie ponegrit şi după moarte! Un om foarte de treabă, soţul celei mai bune prietene, mi-a 35 spus ieri că asasinarea lui Pahonţu e o faptă odioasă care merita pedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează teroarea sîngeroasă an politica românească, dar ca şi Pahonţu s-a purtat urît cu prietenii lui... Ai înţeles, domnule Rotaru ? Ca să mă salveze pe mine, Pahonţu io şi-a părăsit prietenii şi s-a lepădat de eî şi î-a lovit, iar lumea crede ca 1-a trădat şi î-a vîndut lui Belci- 10 15 20 25 30 35 ■40 neanu ! Şi eu, singura care cunosc adevărul, ce să fac, domnule Rotaru ?... Spime-mi, te implor, ce să fac ? — Nu sînteţi singura, doamnă ! zise Rotaru privind-o în ochii mari, distanţi care erau acuma ro^ii de lacrimi. Şi domnul Belcineanu cunoaşte adevărul ! Daca am înţeles bine ce mi-aţi povestit... Cristiana rămase puţin mirata. Apoi înţelegînd, întrebă ; — Dar crezi că el va mărturisi adevărul ? — Nu ştiu... Rotaru devenise gînditor şl trist. Povestea Cristianei îi lămurea atîtea gesturi ale lui Pahonţu care păreau deşucheate, care au supărat şi jicnit pe mulţi. îi părea rău că nici el nu I-a înţeles şi, poate în zilele cele mai grele, în loc să-1 ajute, I-a necăjit, pe cînd el n-a pregetat niciodată, săracul, sa-i fie folositor. Chiar în cazul cu Nîna Georgescu... (Rotaru se înduioşa de cîte ori îşi amintea de ea, parcă i-ar fi rămas în fundul inimii pentru totdeauna.) — Eu am impresia, Stimată doamnă, că asasinarea prietenului nostru Pahonţu poate sa provoace nişte complicaţii cu totul nebănuite şi neaşteptate ! continuă într-un tîrziu Rotaru. Ucigaşul încearcă sa-şi jiy>-tifîce crima afirmînd că Pahonţu se afla în slujba lui Belcineanu, cumpărat prin intermediul d-voastra... Ăşa declară la instrucţie şl mai adaogă că v-a văzut intrînd şi ieşind de la Pahonţu în noaptea crimei... Adică, cu mici. variaţii, ceea ce ml-aţî spus şi d-voastră în privinţa desfăşurării exterioare a faptelor... Fireşte, nu poate fi vorba de crima în sine care trebuie să fie şi va fi sancţionată exemplar, căci un asasinat premeditat şi executat cu atîta cruzime nu se poate scuza orice motive s-ar invoca şi nu există judecător care să nu-şi dea seama că orice slăbiciune sau indulgenţă în astfel de împrejurare ar însemna o încurajare la crimă şi pregătirea inconştientă a războiului civil. Nu !... Dar apărarea se va lupta totuşi din răsputeri să dovedească vinovăţia Iui Pahonţu ca astfel să micşoreze vina asasinului şi bietul Pahonţu de-acolo, din mormînt, nu va putea riposta şi va risca sa-i rămîie memoria murdă- 353 I rită, să apară într-adevăr ca un om care s-a lăsat cumpărat, care şî-a comercializat convingerile... — Dar asta nu se poate ! striga Cristiana revoltată. Eu vreau să mărturisesc adevărul, întreg, în faţa 5 tribunalului şi a lumii întregi ! — Adevărul întreg însă poate sa distrugă pe Belcineanu ! observă Rotaru calm, cu un suris indulgent. Tocmai aici e complicaţia de care va vorbeam. Dacă d-voastră veţi mărturisi tot adevărul, tot, tot, aşa cum 10 mi l-aţi spus mie adineaori, atunci vina prietenului nostru Pahonţu va apărea înnobilată şi explicată ca un sacrificiu pe altarul unei iubiri mari şi tainice, dar în schimb Belcineanu... — Ce-mi pasă mie acuma de omul care a fost în 15 stare să mă ofere pe mine, soţia lui, ca momeală unui duşman al sau! zise Cristiana mai calm. între bărbatul care m-a sacrificat pe mine şi cellalt care s-a sacrificat pentru mine, crezi că aş putea sta la îndoiala ? — Mî-aţi cerut un sfat, doamnă, dar maî înainte 20 trebuia să va arăt urmările posibile ale mărturisirii d-voastră, întrucît vreţi s-o menţineţi şi s-o faceţi şl în faţa judecătorului ! — Cu riscul oricăror urmări trebuie să-mi liniştesc conştiinţa, spuse ea mai domol. M-ar tortura remuşca- 25 rile toată viaţa daca aş tăcea ! — Şi iarăşi trebuie să vă mai previn, oricît mi-e de penibil, urma Rotaru simplu, ca veţi avea neplăceri, veţi fi tracasata de curiozitatea publica prin jurnale murdare care vor scormoni toată viaţa d-voastră, 50 toate intimităţile şi tainele, toate... — Ştiu, adică mai mult bănuiesc, întrerupse Cristiana fierbinte, cu un glas nou şi cu o privire nouă. Ce înseamnă suferinţa aceasta faţă de jertfele lui pentru mine ? El n-a şovăit nici o clipă să urască ce a 35 adorat numai ca să mă salveze pe mine ! A îndurat moartea pentru mine !... Cum aş putea şovăi eu cînd e vorba de a-i salva onoarea după moarte ? Dacă aş avea numai o umbră de ezitare, ar trebui să-mi fie ruşine de mine însămi şi de amintirea lui !... L-am iu- 40 bit, domnule Rotaru! A fost singura mea iubire !... 370 Vreau să mărturisesc în faţa lumii întregi că l-am iubit! Se ridicase în picioare. Avea o strălucire pe faţă ca şi cînd hotarîrea i-ar fi purificat sufletul pregă-5 tind-o pentru orice încercare. Rotaru o privea. Transformarea îl minuna. îi luă mîna şi i-o săruta. Apoi, după o tăcere lungă, spuse mişcat : — Acuma înţeleg cum a putut Toma să vă iubească mai presus de orice pe lume l io 3 Vreo saptămînă după înmormîntarea luî Pahonţu presa continuă sa înfiereze asasinatul dar eliminînd încetul cu încetul persoana victimei şi discutînd mal ales problema revolverului ca armă politică. Se amintea 15 necontenit ca România modernă n-a avut să înregistreze decît foarte rare crime de acest fel, străine temperamentului românesc, şi se atribuia influenţelor nefaste străine fapta lui lonescu care a făcut să tresalte de oroare pe toţi oamenii de treaba. Un ziar violent *o şi fără cititori descoperi teza de doctorat a lui Pahonţu, tratînd tocmai despre crima politică, şi începu s-o combată cu mare lux de argumente, fiindcă autorul nu numai că admitea asemenea crime, dar reclama pentru criminalii politici un tratament de favoare în timpuri 25 normale. „Ar mai semna oare azi Pahonţu astfel de baliverne ?" sfîrşea maliţios un articol în care se amintea mai discret că de fapt Pahonţu a fost un adept al violenţei în politica... Pe urmă afacerea Pahonţu răma<« pe seama paginii 30 judiciare, dar şi aici subt o formă din ce în ce mai anodină. în primele zile s-au epuizat descrierile crimei cu detalii despre criminal şi despre fraţii de cruce, cu biografia lui Pahonţu, cu reporiagii despre zecile de arestări de complici materiali şî morali... Pîna 35 în zece zile însă toţi arestaţii, afară de criminalul lonescu, au fost puşi pe rînd în libertate, cel din urmă Vasile Cumpănaşu care a scăpat ca prin urechile acului pentru ca, mărturisind că lonescu a fost la dînsul 371 după comiterea crimei şi că mai apoi 1-a condus pînă aproape de poliţie, a stîrnit bănuiala ca ar fi ajutat pe lonescu şi la uciderea lui Pahonţu. Din întîmplare şi fericire, în seara crimei, bătrînul Cumpănaşu a avut 5 la cină pe un prieten vechi Grigorescu, cu familia, care au stat pînă pe la ora zece ; astfel s-a putut do- f vedi mai la urmă că în momentul cînd s-a făptuit omorul, Vasile era acasă. Cintia a fost chemată şi ea să mărturisească, dar era cît pe-acî sa-1 înfunde mai rău 10 deoarece, invitată să repete cum le-a povestit lonescu săvîrşirea crimei, ea s-a încurcat, a început să plîngă, nu-şi aducea aminte anume amănunte, încît povestirea ei nu se potrivea cu a celorlalţi doi... De la început circula zvonul că în afacerea Pahonţu 15 ar fi amestecată, şi o femeie şi apoi că femeia ar fi d-na Belcineanu. Reporterii însă nu îndrăzneau să-i pomenească numele, şi de frica ministrului de interne, dar mai ales că nici la poliţie şi nici la judecătorul de instrucţie nu puteau obţine nici o confirmare care să-i 20 puie la adăpost de eventuale răspunderi. Dolinescu, îndată ce a fost eliberat de la poliţie a povestit pretutindeni că lonescu n-ar fi omorît pe Pahonţu dacă n-ar fi văzut cu ochii luî pe d-ha Belcineanu intrînd în apartamentul din strada Elena. De vreme ce însă 25 d-na Belcineanu n-a fost chemată să dea lămuriri Ia instrucţie, se părea ca justiţia consideră neserioase şi nefondate afirmaţiile ucigaşului care dealtfel nu le putea dovedi prin nici o mărturie sau vreun indiciu concludent. 30 Astfel, după vreo trei saptămîni, monstruosul asasinat urma să treacă pe planul uitării pînă la judecarea procesului care însă avea să se amine pentru sesiunea de toamnă... Apoî, în preajma Paştilor, în Săptămîna patimilor, \ 35 cînd nimeni nu se mai gîndea la Pahonţu, ziarul România a publicat o convorbire cu d-na Belcineanu care a stîrnit o senzaţie tot atît de mare, cel puţin în cercurile bueureştene, ca şi asasinatul... Titu Herdelea era îngrijorat de scăderea tirajului 40 României Ia o săptămîna după moartea lui Pahonţu. El păstra Hnia generală moştenită dar, după firea lui, 372 caută să îmblînzească puţin adversităţile şi să adopte tonul obiectiv care i se părea singurul compatibil cu menirea unui ziar pentru marele public. Astfel a mai slăbit puţin campania împotriva lui Dolinescu, soco-5 tind că nici n-ar fi cavaleresc sa-1 înjurieze cînd el se afla arestat cu mai toţi oamenii lui, precum a îndulcit uşor şi atacurile contra lui Belcineanu. în acelaşi timp însă apară cu mare căldură memoria lui Pahonţu faţa de toate insinuările care răsuflau IcI-colo prin anume 10 ziare lăturalnice. Toată cuminţenia aceasta nu izbutea decît să accentueze prăbuşirea, mai ales că în acelaşi timp se înteţeau zvonurile despre amestecul d-nei Belcineanu în afacerea Pahonţu, desigur şi graţie propagandei fraţilor de cruce care astfel căutau =ă schimbe în- 15 cerul cu încetul opinia publică în favoarea lui lonescu. Desperat că România va trebui să-şi înceteze^ apariţia, iar el va ramîne mofluz, Herdelea se gîndi deodată că numai o reabilitare a lui Pahonţu ar putea reabilita şi ziarul, iar reabilitarea adevărată n-ar^ putea 20 veni decît prin Belcineanu sau mai cu seama prin d-na Belcineanu. El nu cunoştea pe d-na Belcineanu. Se adresă lui Teofil Drugeanu, coleg la Cameră. Teofil cunoştea de la socrul său mărturisirea d-nei Belcineanu, dar i se părea atît de neverosimila, din pricina 15 că arata pe Belcineanu într-o lumină odioasă, încît ră-mînea sceptic pînă la noi dovezi. îndreptă pe Herdelea la Rotaru care consulta îndată pe d-na Belcineanu. „învaţă-mă d-ta ce să fac!" răspunse Cristiana la telefon. De trei saptămîni aştepta să i se ceară lamu- 30 riri. Rotaru n-a lăsat-o sa se prezinte nepoftită la instrucţie. Dacă n-o cheamă, înseamnă că se încearcă o manevră pentru a se evita implicarea ministrului de Interne. în acest caz Rotaru, ca avocat al părţii civile, proiecta sa aducă el pe d-na Belcineanu în faţa jura- 35 ţilor ca să apere memoria lui Pahonţu. Ideea unei mărturisiri prin România I se păru totuşi mai buna, avînd darul să accelereze deznodămîntul. „Atunci primeşte pe domnul Herdelea, urmaşul lui Pahonţu la România, şl spune-i ce voiai să spui judecătorului de Instrucţie !" 40 zise Rotaru, adaogînd apoi cu un surîs ironic : „Pe urmă fii sigură că se va grăbi să te asculte şi judecătorul V Herdelea munci două zile la convorbirea cu d-na Belcineanu, făcîndu-i o introducere duioasă, presărind-o cu observaţii explicative şi atrăgînd mereu atenţia cititorilor asupra rolului cavaleresc al lui Pahonţu pînă 5 în clipa morţii. Pentru ca România să profite cît mai mult, despărţi convorbirea în două părţi ca s-o publice în două numere consecutive. Prima parte cuprindea căsnicia nenorocită a Cristianei cu Belcineanu şi dragostea el pură cu Pahonţu pînă la întîlnirea lor întîm- '0 plătoare în casa unei prietene (nu se pomenea numele d-nei Teleman, deşi ea, după oarecare împotriviri la început era de acord că numai o spovedanie completă poate sa-i redea liniştea sufletească, chiar dacă ar avea neplăceri cu lumea neînţelegătoare), unde a venit şi 15 Belcineanu care pe urmă a încercat să obţie prin ea de la Pahonţu o desolidarizare de Dolinescu... Belcineanu a fost informat chiar în cursul nopţii, printr-o indiscreţie a unui reporter, despre spovedania Cristianei în România. Nu mai putea împîedeca ni- 20 mic. înţelegea de asemenea că orice intervenţie pe lîngă Cristiana ar fi de prisos. Căută deocamdată să ia în glumă lucrurile faţa de lume, ca şl cînd ar fi fost vorba de simple născociri ale unei femei ciudate. A doua zi România trebui să-şi tripleze tirajul. Con- 25 vorbirea_se termina cu concluzia lui Herdelea că mărturia d-nei Belcineanu demonstrează nobleţea sufletească a regretatului Pahonţu, dar in acelaşi timp şi monstruozitatea crimei căreia i-a căzut victimă şi meschinăria acuzaţiilor care se colportează de cei interesaţi şi rău- 30 voitori că anume un om de caracter ca fondatorul României ar ri fost în stare saşi vînza conştiinţa... în aceeaşi seară, în oficiosul guvernului apăru o notiţă cu litere grase arătînd lumii ca ,.Un ziar de dimineaţa, specializat în atacuri neleale la adresa mî- 3-5 nistrului de interne, în goană după cititorii care au început să-1 părăsească, a publicat o convorbire cu o doamnă care-şi povesteşte cu bogată fantezie viaţa amoroasă şi mai ales ultima dragoste cu însuşi fostul director al ziarului respectiv, ucis recent de foştii săi prieteni politici în condiţii pe care justiţia se străduieşte să le lămurească. Nu ne-am fi oprit asupra roma- :;74 nului de dragoste dacă nu s-ar încerca sa se ponegrească şi viaţa particulară intima a d-lui ministru de interne prin născociri tot atît de ridicole cît şt de odioase, şi dacă ele n-ar fi făcute de o doamnă care poartă înci 5 numele d-lui ministru pînă la pronunţarea divorţului. Lăsăm cititorii să aprecieze eleganţa gestului doamnei şi a ziarului care adăposteşte asemenea mărturisiri/' România ripostă prompt: „Oficiosul guvernului încearcă sa bagatelizeze dureroasa şi emoţionanta mărtu- Ki risire ce ne-a facut-o d-na Belcineanu, în legătură cu asasinarea regretatului nostru director-fondator Toma Pahonţu. D. ministru de interne se înşeală însă dacă crede că prin notiţe anonime va putea lichida nişte constatări atît de categorice. Spovedania d-nei _ Belci- J5 neanu reclamă Imperios spovedania d-lui Belcineanu. Dar nu în oficiosul guvernului pe care nu-1 citeşte nimeni, ci în faţa judecătorului de instrucţie." Urmară sărbătorile Paştilor. Apoi în oficiosul partidului radical apăru o întrebare : „Mai are autoritatea 20 morală <ă controleze moralitatea altora un ministru care..." Peste cîteva zile reporterul care făcuse indiscreţia cu convorbirea Cristianei aduse lui Herdelea ştirea ca Belcineanu a demisionat din guvern pentru a nu stîn- 21 jeni cercetările justiţiei în afacerea Pahonţu şi că demisia i-a fost primită urmînd sa apară chiar mîine în Monitorul Oficial. — Ascultă, băiete, e sigur ? întrebă Herdelea. Sa nu-mi faci gazeia de ris cu braşoave ca..._ :-.u — Uite capul meu, domnule director, zise reporterul cu mîndrie. Dar încă n-o are nimeni afară de mine !... Astea-s loviturile mele ! A doua zi România singură anunţa glorios, cu litere de-o şchioapă : „Demisia d-lui Belcineanu! Triumful 35 dreptăţii!" 4 Afacerea Pahonţu mai rămase vreo trei săptămîni ia ordinea zilei, dar transformată în afacerea Belcineanu. 375 Demisia ministrului de interne, în condiţii atît de neprevăzute, fu socotita de partidul radical, marea rezervă politică a ţării, cum îi plăcea să se numească în opoziţie, ca un bun prilej de-a încerca un atac brus-5 cat contra guvernului, înscăunat la putere abia de vreo şase luni. Oficiosul radical deschise focul, secondat mai vehement de diferite alte ziare simpatizante deşi cu etichete independente. Codiţele guvernului de diverse nuanţe ripostară nu mai puţin vehement. România palo rea mai prudentă, ca şi cînd prin demisia lui Belcineanu ar fi fost deplin satisfăcută şî n-ar fi vrut să se amestece în certurile interesate dintre partidele antagoniste, în afară de consideraţiile generale era însă şi socoteala particulară a lui Titu Herdelea că, pentru el, n-ar fi 15 deloc plăcuta căderea guvernului, deoarece ar atrage şi dizolvarea Parlamentului şl deci pierderea mandatului de deputat fără nici o garanţie de a-1 mai avea şi subt un eventual guvern radical... Lupta continuă în Cameră prin cîteva întrebări ma-20 liţioase, culminînd într-o Interpelare dezvoltată de un tînăr fruntaş radical, orator talentat şi adversar declarat al naţionalilor. Răspunse însuşi şeful guvernului, foarte calm şi energic în acelaşi timp. Vrea să taie scurt toate intrigile şî toate atacurile mai mult sau mai pu-25 ţin făţişe care încearcă să stînjeneasca şi să defaime o guvernare binefăcătoare din toate punctele de vedere. Făcu mari elogii lui Belcineanu, îi mulţumi pentru concursul rodnic ce I 1-a dat şi pentru serviciile inestimabile aduse ordinei şi disciplinei naţionale şi regretă 30 hotărirea lui orgolioasă de a se retrage din guvern spre a fi complect liber în soluţionarea unui conflict de ordin casnic (casnic, domnule Interpelator, vă rog să reţineţi), fără nici o corelaţie cu activitatea sa politică. Măsurile de ordine şî represiune, luate cujiriîejul alege-35 rîi parţiale de Ia Făgăraş pentru a stăvili agitaţiile anarhice ale unor indivizi turbulenţi pînă la asasinat, au fost luate de şeful guvernului, personal, pe a sa proprie răspundere. Poate însă că atacurile pătimaşe 40 patronate de partidul radical urmăresc să creeze o anume atmosferă de care să profite auiorii oribilului asasinat care a cutremurat deunăzi ţara ? Poate că partidul ra- 376 dical doreşte să se solidarizeze cu faimoşii fraţi de cruce ? Atunci s-o facă pe faţă, luîndu-şi toate răspunderile... Interpelatorul îşi pierdu siguranţa. Se lepădă de fraţii asasini căutînd să arunce vina dezordinelor asu- 5 pra lui Belcineanu. Radicalii se văzură obligaţi să opereze^ o retragere strategică, dîndu-şi seama că guvernul e stapîn pe situaţie... Pe urmă afacerea s-a mutat iarăşi la paginile judiciare ale ziarelor. S-a mai vorbit despre declaraţia d-nei 1(1 Belcineanu la instrucţie, apoi despre cererea lui Belcineanu de-a fi ascultat ca informator pentru a spulbera calomniile debitate pe socoteala sa. Şi treptat afacerea a dispărut de tot din circulaţie. începea vacanţa de vară. 15 Numai procesul de divorţ al soţilor Belcineanu continua, urgentat de ambele părţi, încît sentinţa de despărţire s-a putut da înainte de intrarea în vacanţă, iar transcrierea avea să se poată face înainte de data fixată pentru procesul cel mare, în octombre... 2° Cu cîteva zile mai înainte toate cărţile de intrare în sala curţii cu juri au fost luate cu asalt de o lume care de obicei nu asista la asemenea spectacole. Prietenii şi adversarii lui Belcineanu ţineau deopotrivă să fie de faţă. Procesul devenise o întîlnire mondenă ca 25 o premieră rară la teatru sau un concert excepţional. Mulţi deputaţi şi senatori au trebuit să-şi aducă soţiile. D-na Rotaru nu fusese niciodată la tribunal. De data aceasta a venit, ba a luat şi pe Angelica, întocmai cum ar fî luat-o la un bal mare, mai ales că Ro- -l0 taru era şi avocatul părţii civile pentru apărarea memoriei lui Pahonţu. Corina s-a întovărăşit cu Babila fiindcă Teofil a refuzat să participe şi ea n-a putut să piardă astfel de spectacol cu emoţii tari. Teofil se găsea într-o grea luptă sufletească de cînd a izbucnit 35 scandalul Belcineanu. încrederea şi admiraţia în profesorul şi patronul său politic erau sfărîmate... A născocit motive să se îndepărteze de dînsul şi să înceteze colaborarea. îi rămăsese un gol în suflet şi o îndoială în tot ce adorase... I-ar fi fost Imposibil să vadă şl 40 în faţa juraţilor pe omul care-i întruchipase un ideal. 377 In ziua procesului s-au luat severe măsuri de ordine. Se zvonise că fraţii de cruce vor <ă se prezinte cu toţii şî să ocupe sala, apoi ca vor caută sa se strecoare pe furiş şi, la un moment anume stabilit, o să ceară zgo-5 motos să fie osîndiţi împreună cu lonescu. Fireşte n-i s-a întîmplat nimic. Afara de cei citaţi ca martori, nici unul nu s-a putut apropia măcar de localul curţii cu iuri, fiind toţi supravegheaţi de poliţie. Sala arhiplină zumzuia ca un stup de albine cînd J0 se pregăteşte să roiască. în primele rînduri d-na Cornoiu arunca priviri zîmbitoare tuturor cunoştinţelor. Iancu Grigorescu şedea cuminte lîngă Aglaia lui care ar fi fost în stare să plătească oricît numai să vaza între criminali pe d-na Belcineanu, neputînd uita nici în '5 mormânt că ciocoaica n-a catadicsit sa-i dea mîna cînd s-au cunoscut Ia logodna Corinei. îşi luase şi binoclul ca s-o vadă mai bine. Florentina cu Radu, veşnic amorezaţi, vorbeau maî mult între ei şi se osteneau să mai domolească elanul Aglaiei*. -° D-na Cornoiu ştia tot şi servea explicaţii d-nel Rotaru, care-i era vecină, dar şi altora, chiar necunoscuţilor. De la ea află d-na Grigorescu că văduva lui Pahonţu, deşi parte civila, nu s-a prezintat fiindu-1 insuportabil sa audă depoziţia d-neî Belcineanu dîn pricina căreia a fost batjocorită şi părăsită de soţul ei... Apariţia acuzatului în boxa a provocat prima rumoare în sală. D-na Cornoiu nu s-a putut abţine sa nu remarce ca are o mutră de ucigaş de meserie. Pe urmă, după împlinirea formalităţilor, cînd preşedintele curţii l-a invitat să povestească cum a săvîrşit crima, lumea a fost uimită de căldura glasului luî, de patima şi de preclziunea cu care mărturisea fără nici o părere de rau uciderea unui om, precum a fost de cutremurată cînd a spus, cu un fel de mîndrie stranie, că ^ moartea e totdeauna o pedeapsă meritată pentru cel ce îşi trădează fraţii. Interogatorul a durat mult, dar lonescu nici o clipă nu s-a încurcat şi nu s-a înduioşat. Numai la sfîrşit, aruncîndu-şi ochii alături, lîngă boxa, şi văzînd o fetiţă care plîngea, faţa i s-a mai -io îndulcit şi s-a înmuiat. 30 — Asta e logodnica Iui .' şopti d-na Cornoiu. E fata unui profesor de liceu ! Studentă şi ea ! Cintia, lînga tatăl ei, se silea să para tare, dar lacrimile îi curgeau pe obraji şiroaie fară să le poată stă-5 vili. întîlnind privirea lui lonescu, buzele ei arse repe-tau parca un juramînt: „Te voi aştepta !" începu îndată defilarea martorilor. Cîţiva studenţi şi profesori care lăudară pe lonescu ca pe un tînăr foarte valoros, cîţiva fraţi de cruce care-şî povestiră W suferinţele îndurate în timpul alegerii din Făgăraş, locotenentul de jandarmi de la Porumbacu, comisarul dc la siguranţă care tăgădui că ar fi lovit pe acuzat, şoferul maşinei 12.345 care a dus pe d-na Belcineanu în strada Elena, sergentul de stradă care a găsit pe Pa-honţu împuşcat, locotenentul şi bătrînul, medicii, Titu Herdelea... Publicul abia îi asculta. Nu spuneau nimic senzaţional. Doar Utalea a reuşit să stârnească puţin interes nu atît prin amănuntele persecuţiilor de la Făgăraş cît prin explicaţia ampla asupra fraţilor de cruce 2(1 şi îndeosebi prin mărturisirea că va rămîne devotat pînă la moarte acestei nobile mişcări de regenerare a neamului românesc. — Regenerare prin asasinate ? întrebă procurorul săgetîndu-1. 25 — Regenerarea nu cuprinde pe trădători ! răspunse rece Utalea. — Asta înseamnă aprobarea asasinatului ? stărui procurorul. — Nu ! înseamnă numai înfierarea trădării ! re-w * plică Utalea. — Domnii juraţi vor aprecia echivocul martorului încheie procurorul. D-na Cornoiu arunca o privire admirativa d-neî Rotaru, ca si cînd ar fi vrut să spuie că i-a plăcut cura-35 jul lui Utalea, dar şî dîrzenla procurorului... — Doamna Cristiana Tomşa ! îmbrăcata în negru, Cristiana îşi începu mărturisirea cu glas puţin voalat de emoţie, cu vorbe şovăitoare, într-o Tăcere înfiorată de nerăbdarea sălii. Trep-40 tat însă îsi căpătă siguranţa. Se uita cu ochii mari, miraţi şi strălucitori, ca o halucinată. Părea mal frtt- 378 379 moaşă ca totdeauna, deşi cu obrajii mai traşi şi foarte palizi... Sfîrşi cu o tristeţe profundă care impresiona lumea fiindcă se simţea izvorîtă dintr-o mare durere : — N-am venit nici sa apăr pe cineva şi nici să acuz pe nimeni! Am spus adevărul întreg fără &a-mi pese dacă serveşte sau deserveşte. A trebuit sa-1 spun ca să-mi liniştesc conştiinţa. Nu ştiu dacă e bine ce am făcut sau dacă e rău, dar simt că altfel n-a> mai fi putut trai, ca altfel aş fi săvîrşit o Impietate faţa de singurul om care m-a iubit şi pe care 'l-am iubit... D-na Rotaru îşi ştergea lacrimile, ca şî d-na Cornoîu care se gîndea că şî ea a visat totdeauna o îubîre pura, eterică şi n-a avut parte decît de bărbaţi pentru care idealul iubirii e patul. Numai d-na Grigorescu strîmba din buze toată vremea, şoptind apoi, într-un apaneu cn Florentina, acru şi dispreţuitor : ..Mironosiţa ! A stricat casa bietului om şi acuma îl jeleşte !... Crezi tu că nu s-a culcat cu el ? Asta s-o creadă proştii !" „Taci, mama, ca e frumos !... Tu nu ştii ce-i iubirea \" Belcineanu a vorbit cu morga-î obişnuită, sfidînd pe Dolinescu, principalul apărător al acuzatului, care îl asalta cu întrebări. Spuse ironic că ar fi fost încîntar dacă ar fi putut convinge pe Pahonţu, prin orice mijloace, sa combată o organizaţie atît de periculoasă pentru ordinea publică cum s-au dovedit a fi fraţii de cruce. Din păcate n-are acest merit. Pahonţu n-avea nevoie sa fie cumpărat ca sa-şi schimbe părerile. Era suficient un capriciu. Aşa 1-a urmărit şi pe dînsul cj duşmănia pîna a fost ucis, fără să poată bănui măcar motivul acestei duşmănii. La fel s-a întâmplat, desigur, şl cu fraţii de cruce. Constanţa convingerilor nu era în caracterul regretatului Pahonţu... Admite că fosta luî soţie s-a putut crede obligată să facă anume intervenţii pe lînga Pahonţu cu care întreţinea, fără ştirea lui, relaţii destul de interesante, dar neagă că ar fi îndemnat-o dînsul. Dolinescu vrînd să ceară confruntarea martorului cu d-na Tomşa, Belcineanu adaogă repede că confirmă anticipat orice declaraţie a fostei sale soţii şi tasa în seama juraţilor să aprecieze valoarea obiectiva a unor asemenea declaraţii... Pauza pentru masă rupse în două procesul. Pentru cei mai mulţi dintre spectatorii veniţi să se distreze, Interesul era complect epuizat. Prietenii lui Belcineanu îl felicitară călduros şi plecară fără a se mal întoarce. 5 Precum plecară şi multe doamne care veniseră numai pentru Cristiana... Rechizitoriul a fost foarte vehement. Procurorul schiţa, după datele marilor savanţi, portretul criminalului înnăscut şi constata că lui lonescu i se potriveşte W ca o mănuşă. Reconstitui pregătirea şi executarea asasinatului şi constată premeditarea şi ferocitatea crimei. Examina motivele invocate de ucigaş şi Ie înlătura ca neserioase. Şi în sfîrşit ceru solemn un verdict de condamnare exemplară spre a servi drept pildă şl spaimă '5 şi altor descreieraţi care ar mal cuteza să dezonoreze România cu astfel de nelegiuiri. Rotaru declara de Ia început ca, în privinţa sancţionării crimei, are încredere deplină în înţelepciunea juraţilor. EI vrea numai sa sublinieze ca dezbaterile 20 procesului au dovedit, precis şi fără posibilităţi de răstălmăcire, nevinovăţia şî cinstea victimei. Fiindcă dureros în aceste dezbateri este că ucigaşul nu se mulţumeşte cu suprimarea unui om de mare talent, ci se înverşunează să-1 şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, 25 să-1 omoare a doua oară şi moralmente. Asta nu se poate! Din mărturiile tuturor reiese limpede că Pahonţu nicî nu a fost cumpărat şi nici n-a trădat pe nimeni. Numai nişte minţi strîmbe pot categorisi drept trădare părăsirea unei păreri şi adoptarea al ceia. 10 Atunci toţi publiciştii ar trăda de cîte ori, prin firea întîmplărîlor, ar fi aduşi să-şi modifice convingerile. Numai un suflet de fiară poate socoti ca o fapta vrednică uciderea unui om numai pentru ca părerile Iui momentane nu-i sînt plăcute, că scriitorul care nu 35 perseverează în ideile pe care le vrea dînsul trebuie suprimat ca un cîîne de pripas... — Politica poate să fie folositoare progresului omenirii, poate să servească înălţarea unui neam ! încheie Rotaru. Dar cînd politica ajunge să argumen- W teze cu bîta şi sa convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gîtul repede, altfel distruge ţara !... Apărătorii îşi împărţiseră rolurile. Unul zugravi pe lonescu în culorile cele mai simpatice, altul se strădui să înlăture premeditarea şi să dovedească, prin însăşi cuvintele procurorului, că omorul ar fi rezultatul unui 5 complex nenorocit de împrejurări, al treilea caută să dovedească, prin mărturisirile martorilor principali, ca Pahonţu şi-a trădat fraţii şi i-a vîndut, dîndu-i prada persecuţiilor unui ministru fără scrupuluri. Chiar pre-supunînd că fosta doamna Belcineanu a mărturisit ade-10 vărul întreg şi pur, că n-a fost mijlocitoare între cumpărătorul de conştiinţă şî trădătorul unei cauze sfinte, încă rămîne stabilit că Pahonţu, spre a servi o femeie iubită, n-a ezitat a-şi părăsi prietenii de idealuri. Dolinescu vorbi cel dîn urmă, ca sa rezume apărarea 15 şî s-o încadreze în mişcarea fraţilor de cruce despre care afirmă că nu e politica, ci o şcoală de energie românească pentru formarea românului de mîine. Aminti pe larg ce-au suferit tinerii entuziaşti care l-au însoţit în campania electorala la Făgăraş din partea unui 20 contracandidat care cumula şî calitatea de ministru de interne, şef al tuturor organelor represive, şi care a mai cumpărat şi conştiinţa singurului ziar prieten, uzînd de graţiile propriei sale femei : — Politica e urîtă subt orice formă se prezintă, dar cea mal scîrnava e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşeală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conţinut, care astfel în mod conştient sapă viitorul ţării în-laturînd din viaţa publică pe oamenii de caracter, sin-30 gura temelie solida şl trainică a unui popor... 25 Seara tîrziu juraţii se retrăgeau să delibereze... * în acelaşi spirit, o alta replică din context: „nu există judecător care sa nu-ţi dea seama ca orice slăbiciune sau indulgenţă în astfel de împrejurări ar însemna o încurajare la cricnă" {supra, p. 369) downdeşte valoarea concluziei logice ce se degajă din cercetarea judiciară a cazului. Mai târziu, cînd verdictul istoriei avea să confirme luciditatea unor atare replici împouiya celor care prin masacre încercau să introducă în politică „mijloace teroriste, străine de sufletul romanesc" (supra, p. 369), L.R. nota în jurnalul său, la 23 ian. 1941, după lichidarea rebeliunii legionare: .Toate astea fac ca azi toată lumea să lie mulţumită că s-au prăbuşit ţi nimeni să nu fie îndurerat ca sînt Împuşcaţi" (vezi capitolul Romanul romanului, p. 440). * Ordinea replicilor în cadrul procesului (din care unii critici au încercat $3 desprindă, o anume .tendinţă") respectă în fond o procedura judiciară clasică: cuvîntul acuzării, iar apoi cuvîntul apărării. Sfîrşitul abrupt al romanului invită la coroborarea unor date, premisele verdictului aflîndu-se în contextul capitolului IX, Spovedanii. Astfel, recitirea ultimelor pagini ale cărţii reliefează gravitatea asasinatului, considerat „o faptă odioasă care merită pedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează teroarea sîngeroasă în politica românească* (supra, p. 368). Inserată 382