LIVIU REBREANU
OPERE 7
Coperta: Sergiu Georgescu
LIVIU REBREANU
Opere 7
Ediţie critică de Niculae Gheran Variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu
CIULEANDRA
^EDITURA MINERVA
Bucureşti — 1975

CIULEANDRA
m
...şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol.
Apocalipsis, III—17


I
—	Taci!... Taci!... Taci!...
O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sînii. Degetele şi le înfipsese în gîtul ei plin şi alb parc-ar 5 fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea. îi simţea corpul zvîrcolindu-se, întocmai ca subt o îmbrăţişare fierbinte, şi zvîrcolirea îl înfuria mai nătîng.
—	Taci!... Taci!...
Repeta acelaşi cuvînt, cu acelaşi glas horcăit, forăind 10 pe nas rar, prelung. Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca şi cînd s-ar fi coborît peste ei un obositor văl roşu...
într-un tîrziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, numai cîteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă. 15 El îşi dădu seama, ca prin vis, că trebuie să fie mîinile ei, încercînd să se apere. Şi atunci, deodată şi foarte desluşit, îşi auzi propria-i voce, aspră, strîmbă, gîfîită, răbufnind ca dintr-o adîncime de pivniţă. îi trecu fulgerător prin gînd, „ce glas!" şi îndată, parcă şi-ar 20 fi .recăpătat brusc vederea, zări două globuri albe,
9
sticloase, aproape ieşite din orbite, cu o fină reţea de vinişoare roşii încercuind o pată rotundă albastră-viorie: ochii ei înmărmuriţi într-o lucire de spaimă resemnată. Privirea îl ustura ca o mustrare nesu-5	ferită:
— Ta... a...
Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărîmau în cerul gurii, hîrîitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi vreme se măreau mereu şi se împreunau într-un 10 disc cenuşiu, care apoi începea să se învîrtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate. Un simţămînt greu de leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să se prăbuşească şi căuta desperat un sprijin...
Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi înapoi. 15 Degetele îi rămaseră răşchirate şi ţepene. Se uită împrejur năucit. Făcea sforţări să se orienteze. Razele becurilor, gălbui şi filtrate, îl dureau, ca şi cînd ar fi intrat repede, după un întunerec mare, într-o lumină orbitoare. Toate lucrurile i se înfăţişau cu reliefuri 20 neobişnuite. Lîngă sofa, blana de urs alb se zbîrlise, iar capul cu ochii morţi, de sticlă, îl privea căscînd gura către el, ameninţător. în cămin două buturuge mocneau cu flăcări galbene, ce se răsuceau şi se întindeau mînioase ca nişte limbi de balaur. între cele două 25 ferestre dinspre stradă, consola, cu oglinda pînă-n tavan, încărcată de pufuri, borcane, sticluţe şi alte obiecte, din arsenalul de întreţinere a frumuseţii feminine, părea o fiinţă vie încremenită de ruşine.
Ajunse lîngă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele 30 şi mînecile boţite, dar uitîndu-se mereu uluit la sofaua pe. care ea zăcea neclintită, cu capul spre dînsul, încît îi vedea numai creştetul puţin aplecat în dreapta, pieptul decoltat şi rochia mototolită. Milioane de gîn-duri îi plouau în minte şi se ciocneau în zgomote surde.
*0
5
10
15
20
25
30
Cînd, după un răstimp, i se mai potoli inima, observă că singurul zgomot în lume îl făcea respiraţia lui ostenită; încolo o tăcere blîndă, moleşitoare; chiar focul în cămin ardea acum atît de lin, parc-ar fi fost un foc imaterial. Numai căldura era sugrumătoare. Sudorile îi curgeau pe obraji ca lacrimile. Şi totuşi mai rău îl supăra tăcerea încît, ca s-o alunge, rosti:
—	Madeleine!
Căutase să fie dulce şi se spăimîntă de glasul care parcă era al unui străin duşmănos. îşi aminti că tot astfel îl mirase acelaşi glas adineaori cînd... Şi deodată se simţi copleşit de o ruşine mare, parcă s-ar fi pomenit gol în mijlocul unei mulţimi batjocoritoare. îşi dădea seama că, deşi avea ochii aţintiţi asupra sofalei, sufletul lui nu voia să vadă nimica de frică să nu trebuiască a înţelege prea curînd.
—	Madeleine! murmură apoi din nou, cu umilinţă, ca şi cînd ar fi încercat să ispăşească o faptă printr-un cuvînt.
Cîteva clipe avu simultan toate certitudinile: că trăieşte şi că e moartă, că a ucis-o şi că n-a ucis-o, că nu s-a întîmplat nimic şi că s-a sfîrşit tot... în aceleaşi clipe însă îşi mai reamintea cum, pe cînd se năpustise asupra ei, îi stăruise în creieri, ca o poruncă, gîndul că trebuie s-o omoare şi că totuşi n-are să moară...
Deodată, într-un fior de spaimă, zări, drept în faţă, un tînăr cu părul negru, puţin vîlvoit, cu figura rasă, fină, ovală şi răvăşită, cu ochii rătăciţi, îmbrăcat în frac, dar cu manşetele ieşite din mîneci, cu plastronul fră-mîntat şi o aripă a gulerului ridicată pînă la ureche, ca la eroii aristocratici în filmele americane, după o încăierare de box cu rivalul burghez... Tresări cînd îşi recunoscu chipul în oglindă.
11
„Bietul Puiu Faranga!" făcu dînsul, schiţînd un surîs trist, pe care cel din oglindă i-1 întoarse prompt.
Surîsul însă îi îngheţă brusc pe faţă ca o mască, în oglindă, de pe sofa, cu capul plecat uşor într-o 5 parte, Madeleine îl privea cu ochii foarte mari şi albi şi cu o figură parcă dispreţuitoare. Buimăcit porni spre ea, dar un zgomot îi reteză mişcarea. Braţul Made-leinei, alb şi rotund, alunecase jos, oprindu-se pe gîtul ursului parc-ar fi vrut să-l alinte.
10 Acuma Puiu Faranga avu fulgerător revelaţia realităţii. Ochii ei păreau vii, braţul ei se lăsase într-o mişcare vie — şi tocmai acestea îi spuseră mai limpede că nu mai e nici o speranţă. Spaima că a stins o viaţă omenească i se răsucea în suflet ca un pumnal. Nu mai ştia ce să 15 facă, şi neştiinţa aceasta îl umplea de groază, iar liniştea dimprejur îl sugruma. întoarse deodată spatele cu o sforţare cruntă, ca şi cînd şi-ar fi smuls picioarele dintr-o ţintuire, şi porni afară pe uşa deschisă a dormitorului. în şira spinării o mînă urmăritoare îl trăgea 20 înapoi...
îl
Avea paşii şovăitori şi clătinaţi ca un om beat. Trecu prin odaia de dormit, în care ardea un singur bec albastru, ochi pînditor, apoi printr-un salonaş 25 întunecos, ieşi în hali, unde era o lumină supărător de vie, şi se repezi la o uşă închisă în faţa căreia se opri, parcă i s-ar fi sleit puterile. Pe urmă totuşi
12
5
10
15
20
25
30
se pomeni înlăuntru, zvîrlit ca de un vînt năprasnic, bîiguind:
—	Tată!... Tată!...
Bătrînul Policarp Faranga se ridică speriat de după biurou. Văzînd pe fiul său, îl apostrofa puţin nervos:
—	Tu es fou ?
Cînd auzi glasul tatălui, Puiu se simţi mai zdrobit. Groaza i se risipi şi făcu loc unei desperări ameţitoare. Se apropie de biurou şi se prăbuşi istovit în fotoliul larg de piele. Bătrînul, în picioare, îl examina ceremonios, şi jicnit pentru necuviinţa lui de-a se fi rostogolit pe scaun înainte să-l fi poftit. Era şi el în frac, cu pieptul plin de decoraţii peste care se aşternea barba-i maiestoasă, argintie şi deosebit de îngrijită. îi plăcea să apară mereu serios şi măsurat, nu numai în lume, dar chiar faţă de sine însuşi. înalt, robust, îşi purta cei şasezeci şi trei de ani cu o demnitate aproape trufaşă, inspirînd în jurul său respect spontan... Fiindcă Puiu tăcea, îşi călcă pe inimă în cele din urmă şi-l întrebă:
—	Mais parle donc, voyons, parle ! Qu*est-ce que tu as ?
Tînărul întoarse spre dînsul nişte ochi stinşi, rătăcitori. Se gîndea cum să-i spună ce s-a întîmplat şi nu găsea cuvintele potrivite. Izbucni fără şir:
—	Tată... am făcut... nu ştiu... a murit Madeleine...
Faranga, parc-ar fi primit o săgeată în inimă, se
cutremură:
— Ce-ai zis ?... Madeleine ? Tu ?... Imposibil!...
încercă să citească adevărul în ochii lui, dar Puiu
plecase iar capul. Un răstimp bătrînul mai stătu, frămîntînd în minte serii de întrebări, sprijinit cu amîn-două mîinile de dunga mesei, înţepat ca un judecător fără experienţă în faţa unui acuzat misterios. în sfîrşit ocoli biuroul, veni lîngă Puiu şi-l apucă de umăr:
—	Unde este?...
13
Nu termină întrebarea şi nici răspunsul nu-1 aşteptă decît o secundă. Ca şi cînd mişcarea împrejurul biuroului i-ar fi schimbat mersul gîndurilor, porni îndată spre ieşire, lăsînd uşa larg deschisă...
5 Puiu căzuse într-o toropeală cenuşie, neclintit, parcă habar n-ar fi avut pentru ce se află aici. Gîndurile îi erau acum un haos apăsător în care nimic nu izbutea să se închege într-o formă lămurită. Pe subt şivoiul crîmpeielor de gînduri însă sufletul lui înţelegea clar că 10 tatăl său s-a dus acolo, să vadă şi să se convingă dacă e adevărat că Madeleine... Astfel auzi foarte bine paşii rari, apăsaţi ai bătrînului şi simţi că uşa a rămas deschisă. Pe urmă deosebi glasul tantei Matilda, cu respiraţia grea şi grăbită de urcarea scării, scuzîndu-se că 15 a întîrziat nu din vina ei, ci a şoferului care tocmai cînd să plece a găsit ceva de reparat la automobil... în sufletul lui Puiu răsări pe loc confirmarea: da, numai ea e vinovată căci, dacă ea venea la timp, nu s-ar fi întîmplat nimica... Bătrînul răspunse ceva 20 Matildei. Puiu nu prinse înţelesul cuvintelor, dar auzi îndată pe tante Matilda scîncindu-se, cu întrebări scurte, insistente, alergînd după Faranga. Glasurile şi paşii lor se pierdură pe coridor subt cutropirea unui plîns ascuţit, prelung şi sîcîitor, al jupînesei care, desigur, întorcîn-25 du-se în budoar, a aflat pe stăpînă-sa rece şi a venit să dea alarma. Urmă o tăcere şi apoi nişte fîşîituri de paşi sfioşi. Puiu simţea că trebuie să fie feciorul care arde de curiozitate. Peste cîteva momente îl auzi, în uşă, zicînd candid:
30	—M-aţi sunat d-voastră, conaşule?
îi făcu semn cu mîna să plece. Feciorul închise uşa fără zgomot, ca la o cameră de bolnav.
Pe urmă tăcerea se înţeleni grea, înăbuşitoare. Biu-roul vast se împăinjenea într-un somn afund. Puiu,
14
5
10
15
20
25
30
încremenit, nici nu mai cuteza să încerce vreo mişcare. Doar gîndul că bătrînul nu se mai întoarce îl ustura din ce în ce mai dureros. De la dînsul aştepta acuma mîn-tuirea. El însuşi nu se simţea capabil nici măcar să cugete. Dealtfel, totdeauna, şi mai ales în ceasurile grele, bătrînul singur lua hotărîrile trebuincioase.
Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atît de încet. I se părea că s-au scurs ore întregi de cînd a ieşit bătrînul. Licăriri de speranţă îi înfloreau în inimă: dacă nu vine, înseamnă că poate Madeleine totuşi n-a murit... Speranţa însă îl întrista pentru că o simţea deşartă şi nu făcea decît să-i reamintească mereu întîm-plarea pe care el se silea să o şteargă din minte.
în sfîrşit nu mai putu îndura tăcerea. Se sculă. Voia să plece, oriunde, dar să nu mai fie singur. Chiar atunci apăru în uşă tatăl său urmat de tante Matilda. Puiu înţepeni lîngă biurou, cu ochii nerăbdători spre bătiînul care trecu fără să-l privească. în schimb, Matilda,plînsă şi amărîtă, se repezi la dînsul şi-l îmbrăţişă ocrotitor;
—	Ah, quel terrible malheur, pauvre petit Puiu!
Matilda era soră cu mama lui Puiu. Rămasă văduvă
foarte tînără şi fără copii, îşi împărţise toată inima ei între operele de binefacere şi nepoţelul Puiu, mai cu seamă că sărmănelul avusese nenorocirea să piardă pe maică-sa micuţ de tot. împlinea acum vreo cincizeci de ani, era înaltă, uscăţivă şi nobilă, se înduioşa uşor şi vorbea multe şi ne vrute.
Auzind-o, Faranga îi zise supărat:
—	Aide, Tilda, ajunge! Să lăsăm lamentările!... Tu du-te mai bine dincolo, că aici noi avem de lucru!
—	Mais si, mais si — murmură Matilda ştergîndu-şi ochii. Pauvre Madeleine /... Oh, la pauvrette /... Ce catastrofă! Iacă, plec!... Puiule scump, fii tare! Durerile şi nenorocirile pentru oameni sînt lăsate de Dumnezeu!...
15
Nu-ţi pierde cumpătul şi nu dispera, pauvre petit Puişor!...
îl îmbrăţişă iar şi-l sărută, plîngînd, pe amîndoi obrajii. Porni. Din uşă mai zise bătrînului:
5	—Fii şi tu calm, Poly, te implor!... Şi dacă aveţi
nevoie de mine, să mă chemaţi negreşit!
iii
Policarp Faranga umbla de colo pînă colo prin biurou, cu mîinile la spate, cu fruntea în pămînt, în vreme ce 10 Puiu stătea în acelaşi loc, urmărind din privire toate mişcările bătrînului, grele, îndurerate. Părea că subt povara gîndurilor, chiar silueta lui mîndră se gîrbovea văzînd cu ochii.
Niciodată Faranga, în viaţa-i bogată totuşi în eveni-15 mente, nu primise o lovitură atît de neaşteptată şi de cruntă. Puiu îi fusese toată nădejdea, mai ales de cînd anii se înmulţiseră pe umerii lui. El era singurul vlăstar al familiei Faranga şi printr-însul familia aceasta, de obîrşie străveche boierească, trebuia să se perpetueze. 20 Cu nimica nu se mîndrea mai mult bătrînul decît cu neamul său. îşi urmărea ascendenţa pînă la Vlad-Ţepeş. Descoperise undeva, şi povestea bucuros oricui, că aprigul voievod muntean ar fi dat odată boierilor drept pildă de cinste şi credinţă pe un Faranga. în cursul 25 veacurilor familia a sărăcit de cîteva ori, dar totdeauna a ştiut să-şi păstreze nepătat numele... Moştenise, împreună cu un frate, o avere frumoasă. Dar fratele s-a prăpădit în vîrstă plăpîndă şi aşa a rămas el singur
16
'•V3^/
10
15
:'y.7}
i	'!
:	i
30
cu numele şi averea familiei. S-a însurat pe la treizeci de ani, după ce a gustat toate plăcerile vieţii uşoare, obligatoare pentru oamenii bogaţi şi fără ocupaţie. Olga Dobrescu, fiinţă gingaşă, a fost o soţie ideală: bună, frumoasă, indulgentă, cu avere. închidea ochii la numeroasele escapade pe care Poly le-a continuat şi după căsătorie. în al patrulea an, a venit pe lume Puiu, iar după alţi patru, Olga s-a stins. De-abia cînd a pierdut-o pe ea a dobîndit dragostea cea mare pentru copil şi a înţeles însemnătatea lui pentru viitorul familiei. Tot atunci a pus cruce şi vieţii uşoare, intrînd în politică, spre a avea o meserie. Cu avere şi nume a făcut repede carieră. Urmase odinioară nişte vagi cursuri de drept dar fireşte, fără a practica vreodată avocatura. Diploma îi oferea acuma posibilitatea să se considere şi să fie considerat jurist. I se descoperi, de către prieteni şi ziarişti binevoitori, chiar oarecare talent oratoric şi astfel toată lumea aplaudă cînd, printr-o împrejurare fericită, ise încredinţă portofoliul justiţiei. Deveni omul serios şi grav care a rămas pînă azi. Purta, de cînd se însurase, ca un trofeu, o barbă superbă. Ea i-a cîştigat odinioară celebritatea bulevardieră bucu-reşteană: cea mai frumoasă şi mai îngrijită barbă din România. Tot ea îi împrumuta acuma bună parte din prestigiul necesar unui om politic cu răspundere. Pentru că subt ministeriatul său de cîteva luni s-a votat o lege bună, s-a ales cu stima cercurilor judecătoreşti şi epitetul măgulitor „omul justiţiei". Nici nu se mai putea închipui să se facă ceva în domeniul dreptăţii fără a se cere părerea lui autorizată, fie la putere, fie în opoziţie.
Puiu a crescut înfăşurat în dragostea lui idolatră. Iubea într-însul nu numai pe copilul său şi amintirea mamei copilului, ci pe continuatorul neamului. Se iubea pe sine însuşi. îi părea rău de viaţa de odinioară
17
!
şi-l muncea teama să nu se răsfrîngă asupra copilului păcatele tinereţei lui desfrînaţe. Băiatul era plăpînd, ca şi maică-sa. Şi din pricina aceasta l-a ocrotit mai sîrguitor...
5 în mers maşinal, Faranga îşi depăna amintiri şi frămînta regrete. O clipă se opri şi se uită plin de duioşie la Puiu care stătea mereu în picioare, pironit într-o aşteptare tulbure. îi şopti blînd:
—	Şezi, Puiule...
10 Tînărul răspunse cu o privire întrebătoare. Se aşeză. Bătrînul însă îşi reluă plimbarea, ca şi cînd mergînd în trecut ar fi vrut să ajungă la o ţintă în viitor... Toate ocrotirile lui zadarnice au fost. S-a gîndit să-l însoare cu o fată prin care să se regenereze şi împrospăteze 15 sîngele neamului. Căsătoriile între odrasle de familii prea vechi dau progenituri şubrede. Cînd e prea albastru, sîngele e un stigmat de degenerescenţă. L-a însurat de timpuriu tocmai ca să-l ferească de viaţa pe care a dus-o el însuşi. Puiu totuşi a urmat tradiţia. Căsnicia 20 nu l-a împiedecat, ba l-a stimulat. Şi l-a adus în halul de azi...
Faranga se aşeză deodată la biurou, calm, hotărît, Puiu căută să-i întîlnească privirea şi nu reuşi. Bătrînul stătu cîteva secunde pe gînduri, ca şi cînd ar fi căutat 25 o frază sau un cuvînt, apoi luă brusc telefonul:
—	Alo... Centrala?... Dă-mi te rog prefectura poliţiei !
Puiu îngălbeni. Realitatea întreagă i se înfăţişă la auzul unui singur cuvînt. Bîlbîi spăimîntat:
30	— Ce vrei să faci, tată ?
Faranga răspunse în telefon:
—	Dă-mi pe domnul prefect! Şi peste un minut: Domnul prefect?... Aici Policarp Faranga... Da, chiar eu sînt, dragă Nicule!... Nu, -n-am plecat şi nici nu mai
18
5
10
15
20
25
30
pot pleca... Eram tocmai îmbrăcaţi, dar s-a întîmplat o mare, foarte mare nenorocire în familie... Ba da, nu exagerez deloc, foarte mare, repet! închipuieşte-ţi, copilul meu, Puiu, într-un moment de rătăcire, desigur, a omorît pe Madeleine, pe nevastă-sa...
Aparatul îi tremura în mînă. Se uita, vorbind, în ochii lui Puiu, care se zbuciuma să-i ghicească gîndul.
—	Da, într-adevăr, de necrezut ... Şi cu toate astea... Te rog dar să te osteneşti numaidecît pînă la mine, să vedem ce-i de făcut... Te rog!... Fireşte, evident* trebuie să aduci şi pe procurorul de serviciu...
Aşeză receptorul pe furcă şi rămase cu mîna întinsă şi cu ochii ţintă la Puiu.
—	L-ai chemat să mă aresteze ? întrebă tînărul, fără pic de sînge în obraji, cu glasul răguşit.
Faranga avu un zîmbet straniu:
—	Tu nu te aşteptai la urmări? La nimic?
—	Da... Ba da — murmură Puiu, după o pauză, frînt, plecînd capul.
—	Sper că-ţi dai seama ce-ai făcut ?
—	Am greşit — şopti Puiu mai răguşit ca adineaori.
—	Ei bine, eşti un asasin! scrîşni bătrînul, parc-ar fi smuls cuvîntul cu un vîrf de cuţit. Un Faranga ucigaş ordinar, ca orice derbedeu... Ah!
Sfărîmă între degete o foaie de hîrtie. Se potoli îndată şi adăogă:
—	Dar acuma nu mai e timp de pierdut cu vorbe zadarnice. în zece minute prefectul va fi aici. Pînă atunci trebuie să te hotărăşti şi să alegi!
Puiu ridică o privire uluită:
—	Ce să aleg, tată ?
Bătrînul Faranga îşi reveni încurcat:
—	Aşa-i, încă nu-ţi spusei... Mi s-a părut că...
19
Zăbovi puţin pînă să-şi ordoneze gîndurile. Apoi se sculă, se apropie şi se lasă în faţa lui) pe celălalt fotoliu. Urmă cu o voce moale, în care era şi imputare, şi milă:
5	—Nu te-am descusut deloc, adevărat... Nu te-am
întrebat nici de ce ai omorît-o şi nici cum ai omorît-o... Ar fi fost şi de prisos. Moartea vorbeşte mai elocvent ca toate frazele. Şi totuşi nu pot să nu mă întreb mereu pe mine însumi cum s-a putut găsi un om, şi încă copilul
10 meu, care să asasineze o fiinţă atît de bună ca Made-leine?... Pe Mădălina noastră!... Care ţi-a tolerat tot, tot, care n-a vrut nici măcar să audă despre murdăriile tale multiple şi continue!... E extraordinar, pur şi simplu extraordinar!
15	— Nici eu nu ştiu, tată — zise foarte sincer tînărul,
frîngîndu-şi mîinile şi abia reţinîndu-şi lacrimile.
—	Cred, cred! aprobă Faranga şi cu vorba şi cu capul. Da, a fost o rătăcire, un moment de nebunie subită... Numai aşa s-ar putea explica o faptă atît de inexplicabilă
20 şi o crimă atît de monstruoasă. Căci, oricît de ticălos erai altfel, de o înşelai cu toate femeile posibile şi imposibile, aveam impresia că în fond tot pe Mădălina o iubeai cu adevărat. Lasă că nici nu se putea să n-o iubeşti. Cine a cunoscut-o a îndrăgit-o. Ş-apoi tu însuţi,
25 doar din dragoste ai luat-o...
—	Am iubit-o mult, nespus de mult, tată — făcu Puiu cu ochii în gol şi parcă pipăindu-şi sufletul. Mult de tot şi cu toate astea vezi binecum... (Tăcu şi apoi adăogă aproape în şoaptă:) Poate că mi-am pierdut minţile...
30 Bătrînul avu o tresărire. Şi, ca şi cînd i-ar fi părut rău că s-a înmuiat, vocea îi redeveni aspră:
—	Toate acestea sunt acuma vorbe sterpe. Realitatea este că vine prefectul cu procurorul. Crima naşte ispăşirea. Va să zică...
.20
5
10
15
20
25
30
Şovăi. Poate că nici el nu era încă deplin lămurit ce vrea. Scormonea cuvinte ca să-şi lege între timp ideile:
—	Trebuie să înţelegi că asemenea faptă nu poate ră-mîne fără sancţiune...
-N-ar fi fost oare mai bine să mă sinucid, tată? întrebă Puiu deodată, cu o lucire în ochi.
Faranga îl privi lung şi puţin dispreţuitor:
—	Ar fi fost o soluţie şi asta, evident, dar acuma e prea tîrziu. Cine ştie dacă ar fi fost cea mai bună? Mi-ai fi uşurat situaţia pentru moment şi totuşi aş fi rămas fără nici o umbră de speranţă... Dealtfel sinuciderea e un gest spontan, ca şi uciderea. Dacă n-ai fost capabil s-o execuţi imediat...
Dispreţul din privirea bătrînului şi ironia cuvintelor lui întărită pe Puiu:
—	Mă crezi şi laş, tată?
—	Asasinii sînt de obicei laşi —ripostă Faranga cu o răceală tăioasă.
Tînărul, biciuit, sări în picioare, încercînd să protesteze.
—	Stai jos! porunci tatăl. Nu-ţi lua aere de cavaler fără prihană, că nu te-au prins niciodată şi cu atît mai puţin te-ar prinde azi! Ce Dumnezeu, tot nu pricepi ?
—	Dacă d-ta crezi că, în situaţia în care am ajuns n-ai nimic mai bun de făcut decît să mă insulţi...
Faranga îl întrerupse cu o vioiciune surprinzătoare, copleşit deodată de durere şi cu un glas muiat în lacrimi:
—	A, dar tu cît mi-ai insultat inima cu fapta asta mîrşavă! Ai zdrobit tot, Puiule, tot ce am crezut că am şi tot ce nădăjduiam în viitor! Unicul copil al lui Policarp Faranga e un ucigaş ordinar— îţi dai ti* seama ce poate sa însemne asta pentru mine ? Şi
21
baremi dacă ai fi avut o nevastă păcătoasă, care te-ar fi înşelat sau ţi-ar fi făcut altminteri zile amare, dacă... Dar Madeleine a fost un înger! O ştie toată lumea. Peste putinţă să te gîndeşti că ai convinge pe cineva 5 că e la mijloc o crimă pasională care, orişicum, ar mai fi scuzabilă pîriă la un punct. Nu, e o crimă ordinară, odioasă, îngrozitor de ordinară!
Se opri să se reculeagă. îi era frică să nu-1 podidească plînsul. Puiu însuşi se ghemui în fotoliu, sim-10 ţind în spinare, ca o apăsare cumplită, greutatea faptei din ce în ce mai mare.
—	Şi totuşi eşti copilul meu şi trebuie să caut să te salvez! reluă Faranga cu emoţie stăpînită. Altfel ar fi să te aresteze, să te arunce în puşcărie, să se facă
15 o instrucţie cu răscoliri de săltare şi apoi un proces în stil mare, cu masă specială pentru ziarişti, cu scormonirea tuturor intimităţilor şi tainelor familiei... Asta însă ar însemna terfelirea definitivă şi pentru totdeauna a numelui Faranga şi scoaterea noastră din rîndul 20 oamenilor de omenie — prin urmare asta nu se poate! Rămîne cealaltă modalitate... singură...
Tînărul nu se mai mişcă, parc-ar fi înmărmurit în faţa perspectivelor pe care el însuşi le avusese confuze, şi care, prin glasul tatălui său, deveneau de o clari-25 tate exasperantă.
—	Un Faranga nu poate fi criminal de rînd! urmă bătrînul mai energic. Nu se poate !... Şi dacă totuşi un Faranga a săvîrşit o crimă de rînd, n-a putut-o face decît din nebunie! Un moment de nebunie criminală
30 e admisibil într-un neam al cărui sînge, prin vechime, s-a sărbezit sau s-a îngroşat prea mult...
Ca şi cînd n-ar fi înţeles bine, Puiu întrebă cu mai multă mirare în ochi decît în glas:
—	Vrei să mă declari nebun?
22
5
10
15
20
25
30
—	Vreau să te salvez! accentuă tatăl. în loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate, unde vei sta subt observaţie medicală un răstimp. Pe urmă te vom interna pentru cîteva luni, să zicem, într-un sanatoriu bun, undeva în străinătate, şi astfel vei putea începe o viaţă nouă, cu un nume care nu va fi fost degradat cu totul. Va depinde numai şi numai de tine să dovedeşti lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nenorocită... A, fireşte, socoteala cu tine însuţi, cu sufletul tău, ai să ţi-o faci singur! Ispăşirea inevitabilă pentru imensa-ţi nedreptate faţă de sărmana Mădălina se va depăna în conştiinţa ta fără ca eu să-ţi mai pot fi de ajutor...
Puiu deschise gura, să zică ceva, şi rămase cu gura căscată parcă i s-ar fi încleştat fălcile. Bătrînul aştepta răspuns şi se supără cînd, în sfîrşit, îl auzi în formă de întrebare timidă:
—	Adineaori m-ai îndemnat să aleg?
—	Da? făcu Faranga. Posibil... Acuma însă te sfătuiesc, mai mult, îţi cer să nu alegi! Trebuie să faci cum am hotărît eu! Căci în joc nu eşti doar tu, cu persoana ta, ci sînt şi eu, şi, împreună cu noi, toţi strămoşii noştri. Prin urmare...
—	Prin urmare trebuie să fiu nebun! murmură Puiu abătut, uitîndu-se peste capul bătrînului, într-un gol îndepărtat.
—	Mai bine nebun decît ocnaş! răsună crud răspunsul tatălui.
Se făcu o pauză lungă. Apoi glasul lui Puiu şerpui ca o tînguire:
—Şi dacă nu voi reuşi?
—	Trebuie! porunci Faranga* Dealtminteri despre asta răspund eu. Ţara îmi datoreşte niăcar atîta în schimbul serviciilor multe ce i le-am adus.
.23
Iar se făcu tăcere. în aer pluteau întrebări, îndoieli şi speranţe într-un vălmăşag apăsător. Apoi, în clipa cînd Puiu vru să mai spună ceva, apăru în uşă feciorul:
.5	— Conaşule, a venit domnul prefect...
Amîndoi tresăriră ca deşteptaţi dintr-o lume străină.
— Da, bine — zise Faranga, reculegîndu-se, cu o emoţie care îi schimba glasul. Tu aşteaptă-ne aici — . adăogă către Puiu. Mă duc cu ei întîi acolo... în 10 orice caz, curaj şi încredere! Aranjează-te puţin pînă ce venim!.
Plecă repede. Mersul grăbit îi şedea rău şi-i micşora gravitatea. Feciorul, înainte de-a închide uşa, aruncă o privire curioasă şi înfricoşată spre Puiu.
15
IV
—	Imposibil! se cruci prefectul, strîngînd mîna lui Faranga cu efuziune şi compătimire. Ce catastrofă, dragul meu !... Tocmai povesteam procurorului ce mi-ai telefonat şi nu ne venea deloc să credem...
20 Â propos, să-ţi prezint pe procurorul Săvulescu! Un băiat foarte de ispravă şi cu atît mai atins de întîm-plarea asta nenorocită, că doar tu, pe cînd erai la justiţie, l-ai adus în Bucureşti...
Faranga îi dădu mîna şi zise foarte încet:
25	— Să vă conduc să vedeţi...
—	Cît te compătimesc, dragă Poly—şopti prefectul — într-adevăr mişcat şi simţind nevoia să-şi spună durerea:
24
5
10
15
20
25
30
Acolo, stătură numai cîteva minute, umplute de explicaţiile franco-române ale tantei Matilda care plîn-gea şi vorbea, chema mărturia jupînesei, evoca amintiri din viaţa ei şi scene de iubire dintre Madeleine şi Puiu, apoi iar plîngea şi iar vorbea. Faranga încercase să-i mai stăvilească avîntul, dar în zadar. Ea continua cu mai mare dezinvoltură pentru că prefectul, amabil, o admira, iar procurorul, timid, o aproba.
în cele din urmă, Faranga îi pofti în biuroul său, lăsînd acolo pe Matilda cu jupîneasa. Intrarea lor îngrozi pe Puiu atît de mult că şi uită să se scoale. Prefectul se duse la dînsul, îi luă mîna, i-o scutură şi spuse tare, ca şi cînd ar fi vrut să risipească puţin atmosfera grea ce stăpînea:
— ■Ce-a fost asta, Puiule?... Nu, stai jos, nu te scula! îmi închipui cît trebuie să fii de zdrobit!... (Se întoarse către procuror.) Bietul băiat! Ce nenorocire!... Vezi, asta se cheamă ceasul rău, dragă pro-curorule!
Puiu se uită furiş la procurorul care părea tînăr, cam rigid şi prea serios pentru vîrsta lui. Avea nişte ochi căprui cuminţi şi potoliţi. Era blond şi foarte sfios. Nu ştia ce să facă. Purta respect şi recunoştinţă bă-trînului Faranga a cărui bunăvoinţă i-a consolidat cariera încît s-a putut căsători cu o fată bogată. Se gîndea că s-ar cuveni să se apropie şi el de copilul lui Faranga, să-i zică două vorbe bune, dar pe de o parte nimeni nu făcuse prezintările obişnuite şi, de altă parte, el se afla aici în exerciţiul funcţiunii şi deci nu putea să înceapă relaţii cu un inculpat, chiar dacă inculpatul era fiul binefăcătorului său.
în schimb prefectului Nicolae Spahiu nu-i tăcea deloc gura. Prieten din copilărie cu Faranga, avea tot-
25
deauna ţinuta militărească (era chiar colonel în retragere) şi inimă de aur.
—	Stăteam gata să plec la Palat cînd mi-ai telefonat — povestea dînsul. Dacă întrebai peste cinci minute,
5 nu mă mai găseai... Dealtfel văd că şi voi... Se zice că, fiind primul bal, va fi relativ puţină lume, numai miniştri, diplomaţi, înalţi demnitari, în sfîrşit, tot ce există mai select... Dar ce să ne mai gîndim acuma la balul Curţii? O, Doamne, bietul băiat... 10 Uite aşa pică nenorocirile pe capul omului, cînd nici nu le aştepţi... în sfîrşit, să ne întoarcem la datorie! Datoria mai presus de toate! Nu-i aşa, dragă procuro-rule?... Ei, va să zică eu aş propune să simplificăm pe cît se poate formele!... Pentru că e vorba de o 15 întîmplare nenorocită atît de evidentă şi avînd în vedere că e la mijloc copilul lui Faranga, ar trebui, cred, să încheiem repede un proces-verbal în care să înregistrăm toate împrejurările şi apoi, pe baza proce-sului-verbal, să clasăm afacerea fără întîrziere, ca să 20 nu mai sporim durerea oamenilor prin tărăgăneli plictisitoare... N-am zis bine, domnule procuror?
Procurorul schima feţe-feţe. Nu îndrăznea să zică nu, dar nici nu-şi putea însuşi uşurinţa cu care prefectul lichida o chestie atît de gravă. Prefectului îi venea 25 lesne să vorbească, fiindcă nu avea nici o răspundere, pe cînd el... Din fericire, Faranga interveni îndată cu toată energia:
—	Nu, dragă Nicule, asta nu e o soluţie! Oricît ar fi de evidentă nenorocirea, legea rămîne lege şi
30 trebuie respectată! Dacă nu e vorba de o crimă ca oricare alta, nu e mai puţin adevărat că un om a suferit o moarte violentă... de mîna altui om... Fireşte, o clipă de rătăcire, dar... înainte de toate deci făptuitorul trebuie internat îritr-un sanatoriu, cred eu, ca să
26
5
10
15
20
25
30
fie examinat asupra responsabilităţii penale. Pe urmă se va vedea întrucît şi ce alte măsuri vor fi de luat...
—	Exact, excelenţă! izbucni procurorul uşurat, cu o vioiciune aproape nefirească.
Prefectul însă se supără:
—	Fugi, Poly, nu umblaţi cu d-astea! Se poate ? Băiatul lui Faranga internat în casă de sănătate!... Mă jicniţi dacă insistaţi... Nu-i el, săracul, destul de prăpădit sufleteşte ?... Nu, zău, Poly, dar ai nişte idei!... Nu zic, recunosc, e frumoasă atitudinea ta de senator roman, gata să-şi osîndească propriul copil numai ca să se respecte legea... Dar nu uita că vremea senatorilor romani s-a isprăvit şi gestul tău n-ar face decît să ofenseze o familie nobilă şi unică în România!
Faranga rămase inflexibil, spre marea bucurie a procurorului, care începuse a se teme că, în toată afacerea asta, s-ar putea să ajungă el ţapul ispăşitor, încît să se pomenească transferat din oficiu în cine ştie ce tîrguşor din fundul Basarabiei. în cele din urmă cedă şi prefectul, dar nu din convingere, ci numai în semn de admiraţie pentru atitudinea de senator roman a prietenului Faranga. Aşa apoi hotărîră să instaleze pe Puiu în sanatoriul Demarat de la Şosea.
—	Bravo! strigă prefectul. La Demarat!... Ne-a fost doar şi coleg la Sfîntul Sava, îţi aduci aminte, Poly?... Acolo sînt sigur că băiatul are să fie foarte bine îngrijit... Aşa da, sîntem de perfect acord!
Bătrînul puse la dispoziţie maşina lui ce se afla chiar la scară şi destul de încăpătoare pentru toţi.
—	Atît mai bine! zise prefectul înviorat de tot. Că maşina mea, adică a prefecturii, a ajuns obiect de muzeu, aşa-i de hodorogită...
Puiu tăcuse toată vremea, deşi prefectul încercase în cîteva rînduri să-l atragă în conversaţie. Numai în
27
momentul plecării spuse tatălui său că ar vrea să se schimbe puţin. Prefectul se oferi să aştepte, dar Faranga, doritor să sfîrşească mai repede, răspunse că acuma e prea tîrziu şi că mîine dis-de-dimineaţă îi va 5 aduce chiar dînsul tot ce-i trebuieşte.
în hali, în capul scării, se întîlniră cu Matilda, sosită tocmai să se intereseze şi să afle ce au stabilit. Cînd auzi că Puiu pleacă, îi veni să leşine, se aruncă în braţele lui, îl sărută cu multe lacrimi şi declară apoi categoric 10 că numai peste corpul ei vor trece. Pe Faranga scena îl enerva pentru că Tilda se făcea de rîs în faţa servitorilor. Trebui intervenţia gentilă a prefectului ca s-o potolească:
—	Soyez tranquille, chere madame, tout â fait tran-15 quille! Ce n’est rien? ... Une petite formalite, vous savez,
enfin, un rien /...
îi sărută degetele cavalereşte, bătînd din călcîie ca un sublocotenent de roşiori. Matilda se înduioşă. Era foarte sensibilă la amabilităţile bărbaţilor. Totuşi 20 mai vărsă cîteva rînduri de lacrimi pînă să-i dea drumul. Grupul coborî pe scara de marmoră albă. Sus, Matilda plîngea şi murmura neîncetat:
—	Oh, pauvre, pauvre petit Puiu.
v
25	Puiu luă loc pe strapontina din spatele şoferului;
alături, pe cealaltă, o ocupase procurorul. Bătrînul Faranga poruncise de cum ajunsese jos:
— La sanatoriul Demarat, Alexandre!
28
5
10
15
20
25
3Q
Maşina porni cu o uşoară smucire. Pe Puiu, el însuşi experimentat conducător, îl supără greşeala şoferului:
„Ce-o fi avînd Alexandru astă-seară?" îşi zise dînsul, abia stăpînindu-se să nu-i facă observaţie în faţa tuturor. Apoi, numaidecît, revenindu-şi, urmă în sine: „Dar ce mă mai interesează pe mine acuma lucrurile astea? Trebuie să fiu smintit să-mi bat capul cu fleacuri, cînd pe conştiinţa mea apasă o crimă... Poate că chiar şoferul din pricina asta e emoţionat/'
în aceeaşi chipă observă că mai este cineva lîngă Alexandru. „Cine-o fi?" se gîndi el, şi întrebarea, ca o muscă obraznică, îl urmări stăruitor şi cu atît mai mult că acuma, în automobil, nimeni nu mai scotea un cuvînt, parc-ar fi fost un convoi funebru. Numai motorul alerga năbuşit şi indiferent, ca un cal bătrîn şi cuminte.
Automobilul aluneca, tăcut şi grăbit, pe Bulevardul Colţei. Zăpada mare din ajun lăsase pe macadam bălţi, pe care roţile maşinii le împrăştiau cu fîşîituri vertiginoase. Farurile îşi proiectau luminile albe pe subt rarele felinare electrice suspendate în văzduh. Din Piaţa Victoriei trecură pe Şosea şi apoi în cîteva minute maşina coti într-o stradelă tăcută, întunecoasă şi opri înaintea unei case cu grilaj înalt şi cu un bec aprins deasupra porţii.
Toţi coborîră, numai Puiu rămase în spatele şoferului, oprit acolo de mîna bătrînului.
—- Sună, băiete, mai sună! insistă glasul prefectului nerăbdător.
în poartă, subt lumina becului, apăru o soră de caritate, tînără şi puţin speriată. Prefectul schimbă cu ea cîteva cuvinte, apoi cu Faranga. Apoi ceilalţi intrară înlăuntru, iar bătrînul veni la maşină, murmurînd: — Aide, Puiule!...
29
Portiera rămase deschisă. Pătrunseră într-un coridor larg, curat, cald, în care paşii lor răsunau gol. în dreapta şi în stînga, uşi albe cu numere negre, Apoi, în pragul unui hali luminos, ajunseră din urmă pe pre-5 fectul care parlamenta cu un tînăr în halat alb, înalt, slab, blond, plictisit, dar silindu-se să fie foarte amabil. Şi porniră cu toţii mai departe pe coridor, înainte, pînă în fund. Altă soră de caritate, grasă şi bătrî-ioară, preceda grupul. Dădură într-o încăpere cu anti-10 cameră. Puiu o cuprinse dintr-o ochire. Avea o singură fereastră largă şi înaltă, cu gratii dese şi groase. Un lavabou de fier, vopsit în alb. Patul de asemenea alb şi de fier. între fereastră şi pat, lipită de perete, o masă învălită cu o faţă albă peste care era întinsă o 15 muşama cu flori mici; pe masă o carafă de apă şi două pahare. Cîteva scaune de trestie. Un cuier cu picior în colţul de lîngă fereastră...
—	Asta ar fi, mă rog, camera de observaţie — zise doctorandul, hitîndu-se pe rînd la toţi ca şi cînd
20 ar fi vrut să ghicească pentru cine trebuieşte camera.
Prefectul se învîrti de ici-colo în odaie şi drept încheiere, strîmbă din nas:
—	Nu prea e strălucită, dar în sfîrşit...
Internul ridică din umeri:
25	— Regret, domnilor... Atîta avem, atîta putem oferi.
Faranga, încurcat şi jenat, se uita împrejur, în vreme ce procurorul, în uşă, părea că cercetează mereu gratiile de la fereastră... Prefectul se apropie de domnul în halat alb:
30	—Ascultă, tinere... Mă cunoşti? Eu sînt prefectul
poliţiei, iar dumnealui e domnul Policarp Faranga, fostul ministru al justiţiei... Prin urmare vă pun în vedere să aveţi grije ca de ochii din cap de clientul d-voastră, uite, dumnealui!
30
5
10
15
20
25
30
Arătă pe Puiu cu un gest triumfal. Internul răspunse jicnit:
—	Noi aici ne facem datoria în toată conştiinţa, domnule prefect!
—	Ce datorie, domnule! se încruntă prefectul. Datoria să v-o faceţi cu clienţii adunaţi de pe uliţe! Acuma e vorba de chiar fiul domnului Faranga şi deci trebuie să vă daţi osteneala să se simtă la d-voastră ca acasă!
Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, se întoarse la Faranga:
—	Acuma, dragă Poly, pe mine să mă ierţi, trebuie să plec. Ştii, nu pot lipsi de la Palat, înţelegi situaţia mea... De întîrziat tot am întîrziat, dar pentru un prieten vechi...
—	Da... da — şopti bătrînul. Dealtfel plecăm cu toţii. Puiu, deocamdată, nu mai are nevoie de nimeni. Mîine dimineaţă voi trece eu pe-aici şi...
Se întrerupse. Avu o şovăire. Apoi îmbrăţişă lung pe Puiu, murmurînd:
—	Courdge, mon enfant /... Sois sage et... ă demain !
Ieşi îndată din odaie, fără să mai întoarne capul...
Prefectul, mişcat, strînse cu putere mîna lui Puiu:
—	Sus inima, Puiule!... Fii militar şi n-ai nici o grije!...
Ca să nu rămînă mai prejos, şi dealtminteri mulţumit că lucrurile s-au isprăvit cum trebuia, încît nu-i mai era frică de nimic, procurorul se grăbi să strîngă şi el mîna tînărului Faranga.
Doctorandul îşi mai roti ochii prin odaie, să vază dacă toate sînt în ordine, şi trase brusc uşa.
Puiu se pomeni singur, în acelaşi loc, fără a fi rostit o vorbă. Mai stătu un răstimp aşa, apoi îşi puse maşinal paltonul şi pălăria în cuier şi începu să se plimbe prin
31
odaie. Se simţea atît de frînt ca şi cînd toată ziua ar fi tăiat lemne. Se opri lingă noptieră, cu ochii spre uşă. îl dureau picioarele, şi în ceafă avea o strînsoare de cleşte rece. Se dezbrăcă repede şi se vîrî în aşternut.
5 Nu putea gîndi nimic. în creieri parcă i s-ar fi adunat o mlaştină în care se scufundau fără urme toate crîmpeiele de imagini. Becul electric atîrnat în [tavan îl supăra. îi trecu ca o fulgerare să se dea jos, să-l stingă. Ochii, instinctiv, îi alunecau pe pereţi să vadă
10 unde e comutatorul, dar, privind, uită ce caută, se întoarse cu faţa spre zid şi închise pleoapele. îi rămase fluturînd în minte că niciodată n-a putut adormi cu lumina aprinsă şi o teamă că nici acuma nu va putea... Şi adormi îndată.
15	vi
Spre dimineaţă în somn îi înflori un vis... Era acasă, acolo, în budoarul Madeleinei. Ea şedea pe aceeaşi sofa, cu mîinile în poală, cu privirea pierdută, ca totdeauna, parc-ar fi căutat ceva în trecut. El, foarte vesel, 20 îi povestea nimicuri, despre balul de la Curte, despre... Şi vorbind, sorbea frumuseţea ei tăcută. Niciodată n-a fost însă mai frumoasă ca astă-seară. Trupul zvelt, sănătos şi fraged, ca de fecioară, braţele goale, decoltajul tulburător, toate îl aţîţau. Aşteptau sosirea tantei 25 Tilda ca împreună să plece la Palat. Deodată se întrerupse şi şopti rugător :
„Mâdelon, nu vrei mai bine să rămînem acasă ?-
32
5
10
15
20
25
30
Ea nu răspunse. Surise. Avea surîsul melancolic ca şi ochii.
„Madelon, te doresc../'
Se apropie pe la spate, o cuprinse peste braţe şi o sărută lung între sini. Parfumul ei îl ameţea. Nu mai vedea. îi murmura cuvinte moi ca nişte gîdilări şi ea rîdea molcom, fără a întoarce ochii spre el...
Sosi ca un vîrtej tante Matilda gîfîind şi suspinînd : „Voyons, mes enfanfs, sînteţi gata?... îl me sernble que nous sommes deja en retard, oh, mon Dieu /... Dar pînă ce m-am gătit, cu jupîneasa mea neroadă! Apoi şi şoferul vostru e aşa de mogăit... Enfin!... Veniţi însă acuma degrabă că Poly ne aşteaptă în hali şi e nerăbdător..."
Se urniră. în maşină se aşeză lîngă şofer, să se răcorească, dar gîndurile lui toate mîngîiau mereu pe Madeleine... Balul e foarte reuşit... Lume... Regele însuşi se opreşte să vorbească cu Madeleine, şi-i zîm-beşte cu nişte ochi în care luceşte o poftă abia reţinută. Puiu vede lucirea ochilor regali şi gelozia comprimată îi roade inima ca un cariu flămînd. Muzica îl enervează şi mai cu seamă bărbaţii care toţi parcă rîvnesc pe Madeleine şi o pîngăresc cu priviri lacome. Nu mai poate sta. Minte că-1 doare cumplit capul, că nu se simte deloc bine, şi pleacă împreună cu Madeleine, lăsînd acolo pe tatăl său cu tante Matilda. în automobil apoi o ia în braţe nebuneşte şi o sărută pe buze atît de pătimaş ca şi cînd ar vrea să-i soarbă dintr-o dată sufletul întreg. Murea să ajungă mai curînd acasă şi maşina mergea atît de încet, ba încă şoferul parcă a greşit şi drumul.
„Ce faci Alexandre, dormi?... Unde mergi?..." strigă dînsul furios.
35
în clipa aceea însă trăsura opreşte în faţa unei case străine, într-o stradă întunecoasă. Frînele scîrţîiseră prelung ca un ţipăt disperat. Vru să sară jos, enervat, dar o mînă îl atinse pe umăr, împiedecîndu-i mişcarea.
5 Coborîră ceilalţi, iar el trebui să aştepte... Apoi veni tatăl său şi-i zise:
„Aide, Puiule... "
Lăsă portiera deschisă. Depărtîndu-se murmură: „Dar Madeleine..."
10 îi era frig, Zbîrnîia o sonerie, strident.
„Aici, aici!" răsună iar glasul bătrînului. „Intră, Puiule r
Nu vedea pe unde merge şi-i era frică să nu se lovească de ceva în întunerec. Se freacă la ochi, să
15 vadă mai bine. Şi, din întunerec, se desprinde deodată fereastra lată şi înaltă, cu gratii, în care bate o lumina sură. Frigul îi stăruie în oase şi în gînd repetă întrebarea de adineaori:
„Dar Madeleine?"
20 Atunci, dezmeticindu-se, îşi răspunde singur: „Madeleine n-a putut fi în maşină../'
Observă că becul din tavan e stins:
„Trebuie să fie ziuă, are să vie doctorul şi mă găseşte în pat... Sus, sus!..."
25 Pe noptieră îşi văzu mărunţişurile ce le avusese în buzunar: un carneţel cu creion de aur, nişte chei, bani, o batistă, un portofel subţire, ceasul de platină cu capacul deschis... Se uită la ceas: şapte... începu să se îmbrace. Se culcase în cămaşa de frac care
30 acuma era mototolită ca o zdreanţă.
„Ce are a face!" se consolă dînsul. „Mai important decît cămaşa este să nu-mi pierd capul!..."
34
5
10
15
20
25
30
VII
Măsura necontenit odaia de la noptieră la fereastră şi de la fereastră la noptieră, ca un lup în cuşcă. Avusese timp să cerceteze mai bine încăperea în care va trebui să stea poate o săptămînă sau o lună, dacă nu şi mai mult. Se oprise îndelung la fereastra cu privelişte spre grădina sanatoriului, mică, încît printre copaci se vedea zidul împrejmuitor apărat cu o ghirlandă de sîrmă ghimpată, desigur ca să nu poată sări nimeni peste eL Urme de cărări şerpuiau vătuite cu zăpadă proaspătă, străjuite de arbuşti cărunţi. Apoi, plimbîndu-se mereu, a zărit în lighean apa murdară, cu care se spălase foarte grăbit şi alături prosopul boţit. în pat perna răvăşită şi tartanul întors pe dos cum îl aruncase dînsul cu piciorul cînd s-a trezit din vis. în cuier paltonul lui atîrna stingher, cu jobenul deasupra, lucitor, strîmb şi batjocoritor ca în capul unui chefliu.
Acuma însă, alergînd de ici-colo, nu mai vedea nimic. Atenţia lui întreagă era concentrată înlăuntru. Mii de gînduri şi de planuri îi roiau în minte, printre care se plimba neîncetat, provocător şi plictisitor în cele din urmă, visul ce-1 deşteptase din somn. Voia. cu orice preţ să-şi ordoneze gîndurile, căci altfel toată construcţia bătrînului s-ar prăbuşi ca un ridicol joc de cărţi. Ar fi îngrozitor dacă încercarea ar da greş. Toată lumea ar putea spune, şi cu dreptate, că Puiu Faranga, după ce a asasinat, a fost aşa de laş încît a vrut să simuleze nebunia spre a scăpa de urmările crimei.
îşi zicea, din ce în ce mai convins, că şi-a luat o sarcină imensă. E uşor să zici, ca bătrînul, „fii nebun-, dar-cine te crede? Iată, acuma, de la prima întîlnire
35
cu doctorul ar trebui să-i dea impresia că are de-a face cu un om care a săvîrşit, cu adevărat, o faptă gravă, care însă nu poate fi făcut răspunzător în faţa legii şi a oamenilor pentru că a săvîrşit-o într-un 5 moment de tulburare extremă, vrednică numai de milă şi iertare. Cum să înşele el pe un doctor, el care în viaţa lui nici n-a văzut un om într-adevăr nebun? Baremi de-ar fi citit vreodată ceva în legătură cu lucrurile acestea! Cui să-i treacă prin cap că Puiu 10 Faranga va ajunge în situaţia să aibă nevoie de cunoştinţe de psihiatrie ?
Speranţa îi era în bunăvoinţa medicului. Evident, trebuie să dea şi el o mînă de ajutor, să facă ceva, cel puţin un gest... Era tocmai la fereastră şi cerceta, pierdut 15 şi nu ştiu a cîtea oară, grădina sanatoriului. îi trecu prin gînd să izbească o dată cu amîndoi pumnii în geamuri încît să alarmeze toată lumea. Ar fi un gest?... îl înlătură îndată cu dispreţ:
„Un gest ridicol, da... S-ar vedea cît de colo că 20 e o prefăcătorie grosolană !"
Aici nu poate fi vorba de o nebunie veritabilă şi permanentă, ci de justificarea unui moment nenorocit. Trebuie dar o simulare inteligentă, ceva aproape imperceptibil, ceva exprimat în oarecare nuanţe suspecte 25 sau în vreo atitudine grotescă.
în orice caz, de prima întîlnire depinde tot. Căuta deci să şi-o închipuiască, eventual să o pregătească. I se părea sigur că doctorul, cînd îi va auzi numele, va tresări sau va surîde amical sau îl va mîngîia. 30 îl şi auzea întrebînd: „Cum s-a putut întîmpla una ca asta?... D-ta, fiul fostului ministru Faranga!" Apoi îl va pune negreşit să-i istorisească amănunţit cum s-a petrecut nenorocirea...
36
îşi ticlui îndată o povestire în care întîmplările reale să se îmbine cu mici bizarerii socotite necesare pentru a uşura sarcina doctorului. La sfîrşit va clătina din cap şi-i va spune trist: „Nervii, domnul meu, 5 nervii reclamă şi ei îngrijire, stimate domn!"
Chiar în clipa aceasta îi răsună brusc în urechi propriul său glas cu întrebarea din vis:
„Dar Madeleine?..."
Se spăimîntă ca şi cînd ar fi auzit o imputare din 10 altă lume. N-a vrut să se gîndească acuma la ea, deşi numele ei se vîltora mereu în suflet cu o mustrare lină. De ce să se mai gîndească? Ea e liniştită acum acolo. Moartea e o împăcare. Pe cînd viaţa lui, de care totuşi se cramponează atîta, ce urîtă şi chinuită se 15 înfăţişează! Dacă ar fi avut inspiraţia, atunci, îndată, să urmeze pe Madeleine, acuma n-ar mai aştepta cu înfrigurare şi ruşine sosirea doctorului.
Tresări. în anticameră se auzeau glasuri.’încremeni lîngă pat. Uşa se deschise fără zgomot.
20
VIII
—	Dumneata ?
—	Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aci pentru că...
Ezită o secundă. în ochii medicului întîlnise €> 25 indiferenţă deconcertantă. Apoi totuşi continuă cu. aceeaşi voce albă:
—... pentru că am sugrumat pe nevastă-mea..~ Doctorul, parcă nici nu l-ar fi auzit, nu clipi măcar.
3 r
Cu toate acestea îl ascultase şi, ascultînd, îl privise întîi drept în ochi, apoi îi amănunţise pe rînd coafura neîngrijită, costumul neobişnuit aici — frac, cămaşa ou pieptul tare, boţit ca şi gulerul, cravata albă pusă strîmb, fără oglindă, escarpinii de lac... După două secunde văzu patul neaşternut, cu urmele unui somn agitat, şi încruntă uşor din sprîncene. Internul, care observase încruntarea, interveni repede:
—	Am avut indicaţii categorice să aşteptăm hotă-rîrile d-voastră şi de-aceea vedeţi aşa...
Puiu Faranga adăogă şi el, cu o schiţă de surîs nepotrivit:
—	A trebuit să vin cum m-am nemerit. Fusese vorba să-mi aducă schimburi pe urmă şi chiar mă mir că n-au sosit. Probabil însă că mi le aduce tata pe care desigur îl cunoaşteţi...
—	Bine! murmură doctorul, scurt, măsurîndu-1 iarăşi de sus pînă jos, ca şi cînd nu ar fi auzit sau nu l-ar fi interesat deloc ce spune.
O clipă păru totuşi că vrea să întrebe ceva, dar apoi se întoarse brusc şi ieşi urmat de doctorandul blond şi respectuos. în deschizătura uşii se ivi silueta greoaie a gardianului, cu capul negru-creţ, cu mustăţi mari şi nişte ochi sclipitori ca două mărgele. Pe urmă uşa de sticlă groasă, verzuie şi zgrunţuroasă se închise cu un lunecat uşor, sfîrşit în plescăitul broaştei exterioare. Un vazistas rotund de alamă lucea în uşă ca un' ochi galben de veghe.
Puiu rămase pe loc, uitîndu-se nedumerit la uşă. Tocmai băgase de seamă că e de sticlă, că se deschide lateral pe şină, fără clanţă pe dinăuntru şi că are un vazistas ca la închisoare... Auzi afară un amestec de glasuri scăzute, în anticamera gardianului. Făcu doi paşi în vîrful picioarelor şi-şi lipi urechea de uşă, reţi-
nîndu-şi respiraţia. Nu putu percepe decît un mormăit confuz. Dealtfel zgomotul se stinse de tot în curînd. Paşii doctorilor se depărtară, iar alături gardianul ori stătea îngîndurat, ori plecase după ei.
5 „Despre mine au vorbit", îşi zise Puiu, revenind în mijlocul camerei ca şi cînd ar mai fi aşteptat ceva.
Tăcerea însă îl sili să se dezmeticească şi atunci fu cuprins de desperare. Toate planurile şi închipuirile cu care-şi împodobise anticipat întîlnirea aceasta se 10 spulberaseră. O îndoială arzătoare îi săgetă inima: ;
„Dar dacă tata sLa înşelat cînd s-a grăbit să măi aducă aci?... Dacă doctorul va fi absolut dîrz şi neînduplecat ?"
îşi reluă plimbarea dinainte de venirea doctorului* 15 mai furios şi mai nenorocit. Avea impresia că se clatină tot în jurul său. Gîndurile ce-1 frămîntâseră înainte de întîlnirea aceasta îl năpădiră din nou. Pe cînd însă atunci toate i se înfăţişau trandafirii, acuma îi aduceau, numai perspective negre şi primejdii.
2o] „Şi ce frumos pregătisem tot!" îşi zise oprindu-Se în locul unde-1 aşteptase.
închise ochii şi îndată îi reapăru doctorul, rece, indiferent, ursuz.
— Are o mutră de ţăran încăpăţînat — murmură 25 printre dinţi şi porni iar de ici-colo. Nu ştiu cum a putut bătrînul să mă vîre aci, în vizuina asta. Sau. poate că nici n-o fi ăsta profesorul?... Se poate. Ar fi şi prea tînăr, şi prea bădăran pentru un adevărat, profesor...
30	îşi aminti că de fapt a fost primit prost aici chiar'
de la intrare. Internul a fost atît de indolent, că a. trebuit să-l admonesteze prefectul. Parcă nu-i convenea sosirea unui pacient mai distins. La despărţire toţi* au fost mişcaţi, pînă şi procurorul străin, numai docto-
39>
5
10
15
20
25
30
40
rândul a stat ca o momîie, somnoros şi imbecil. Fireşte, el, Puiu Faranga, n-are să-şi facă sînge rău pentru nedelicateţa unui viitor doctoraş care ar trebui să se simtă măgulit dacă un Faranga s-a coborît să-i întindă mîna. Aseară nici n-a observat amănuntul acesta. Era atît de sfărîmat sufleteşte! El care, în treizeci de ani, n-a avut să-şi impute nici o brutalitate, mîinile lui, îngrijite, manicurate, fine ca nişte mîini de femeie, mîinile lui au fost în stare să...
Zbuciumîndu-se îşi simţi mîinile încleştate la spate, le desfăcu, vru să şi le privească, dar se răzgîndi brusc şi le ascunse în buzunarele pantalonilor.
Era zdruncinat ca o maşină care şi-a pierdut cîrma. îi mai răsăreau planuri noi în minte. Le izgonea. Ce planuri, cînd nimic nu mai depinde de dînsul, cînd el a ajuns o jucărie stricată aruncată între patru ziduri. Mînia i se îndrepta din ce în ce împotriva bătrînului, cel ce l-a îndemnat, ba chiar i-a poruncit să vie aci...
Un glas nou răsună:
— Poftiţi la domnul doctor!
Nu auzise cînd s-a deschis uşa. Era gardianul, în halat ce-i venea rău, cu o figură bănuitoare de agent secret. Puiu îl privi o clipă, apoi răsuflă uşurat şi se repezi afară atît de furtunos parc-ar fi plecat pentru totdeauna. în coridor îl aştepta internul, să-l însoţească.
IX
Doctorul făcu semn internului să-i lase singuri. Cu un gest exagerat de amabil oferi pacientului un fotoliu de lemn, iar el însuşi trase alt scaun alături, ca să-i poată vedea bine faţa.
5
10
15
20
25
30
—	Aş dori să stăm puţin de vorbă — zise apoi aşezîndu-se, cu un glas oficial, nici prietenos, nici duşmănos. Am fost pus în curent aici cu... chestia d-tale, fireşte, atît cît s-a putut... în linii mari... îţi închipui, cred, că cele ce mi s-au spus nu m-au lămurit nici pe departe şi că, poate chiar în interesul cauzei d-tale, am nevoie de oarecare date precise pe care să-mi întemeiez o convingere...
Vorbind, se uita fix în ochii lui Puiu pe care privirea stăruitoare îl zăpăci puţin, neştiind dacă trebuie s-o înfrunte sau s-o ocolească. Se grăbi să răspundă foarte politicos şi cu o tristeţe firească în voce:
—	Sînt şi trebuie să fiu cu totul la dispoziţia d-tale, domnule doctor! Promit să-ţi dau orice lămuriri mi-ai cere şi oricît de delicate. După cele întîmplate îmi dau seama că nici un amănunt nu poate fi de prisos şi nu poate rămîne ascuns...
I se păru că pe figura doctorului tremură o umbră de ironie. Deşi ar mai fi vrut să adaoge ceva despre fatalitatea unor momente, încetă brusc, gîndindu-se că acest om nu merită onoarea sincerităţii sufletului său. Doctorul însă mai aşteptă cîteva clipe liniştit, privindu-1 mereu ţintă, iar cînd văzu că pauza se prelungeşte prea mult, reluă cu acelaşi glas incolor:
—	Chiar adineaori am primit o adresă de la parchet în privinţa dumitale... Mi se spune că eşti învinuit de omucidere, că ar fi însă oarecare indicii că crima s-a săvîrşit într-un moment de criză nervoasă care face necesară examinarea d-tale medicală, spre a se constata dacă responsabilitatea legală, în cazul de faţă, e deplină, parţială sau eventual nulă.
Parcă ar fi vrut să încerce efectul cuvintelor, tăcu.
41
Pacientul asculta cu o vădită încordare, clipind foarte repede. Doctorul urmă cu un accent mai grav:
—	Ţin deci să-ţi comunic, dacă cumva încă nu ştii, că te afli aici subt observaţie şi în stare de arest preventiv
5 de fapt, deşi nu formal.
Puiu se sculă în picioare, tulburat, ca şi cînd ar fi vrut să protesteze. Apoi se aşeză iar şi bîlbîi încurcat:
—	Nu ştiam asta... Mi se spusese că... A, va să zică arestat totuşi?... în sfîrşit, credeam că... Atunci
10 gardianul care se află în anticamera mea?...
—	Da, e agent poliţienesc — aprobă medicul, dînd şi din cap. Fiindcă sanatoriul e particular, n-aş fi primit să adăpostesc un arestat oficial şi nici să facem observaţii medicale subt controlul poliţiei. Pentru ase-
15 menea lucruri justiţia are mijloacele şi instituţiile ei. Dar, fiindcă era un caz special, am admis, excepţional, ca agentul de pază să stea în sanatoriu subt forma de gardian al dumitale, care să ţină locul surorii de caritate. De aceea chiar vreau să te previn că nu poţi
20 părăsi camera decît în tovărăşia paznicului.
—	O, în privinţa asta... nici nu era nevoie de avertisment ! zise Puiu cu o mîndrie pe care o simţi îndată deplasată şi de care se ruşină, încît adăogă mai domol: Dealtfel, situaţia mea e atît de lamentabilă, atît de...
25	Doctorul strînse din umeri. Puiu, încurajat de
gestul lui, întrebă, schimbînd iar tonul:
—	Cel puţin, doctore, spune-mi, cît are să dureze observaţia asta?
Medicul zîmbi:
30	—De, ştiu eu?... După împrejurări: o săptămînă,
două... cel mai mult şase... Dacă voi putea dobîn-di o convingere fermă mai curînd — asta atîrnă mult de d-ta — atunci vom sfîrşi mai curînd! în orice caz noi nu avem nici interesul, nici dorinţa
42
5
10
15
20
25
30
să tărăgănim lucrurile. Apoi cu alt glas: Dar să revenim... Pînă acuma ştiu doar că d-ta ţi-ai ucis soţia. Vrei sau poţi să-mi povesteşti cum şi mai cu seamă de ce ai ucis-o ?... Te rog să nu te mire acest amestec al meu în, să zicem aşa, intimităţile d-tale... Deşi nu-s judecător de instrucţie, trebuie să cunosc împrejurările ca să pot cîntări motivele!
Puiu tuşi încurcat. De clipa aceasta i-a fost frică, de clipa explicaţiilor, şi iată că acuma a sosit. Zise rugător:
—	Da, desigur, doctore, dar întrebările d-tale mă strîng de gît chiar din momentul care a urmat nenorocirea şi totuşi nu sînt în stare să găsesc răspunsurile. Doctore, nu sînt în stare!
Doctorul insistă simplu:
—	Le vom găsi împreună, trebuie să le găsim... Să reconstituim deci desfăşurarea evenimentelor cît se poate mai clar!
—	Da, doctore, da — murmură Puiu ca un copil devenit cuminte după o păţanie urîtă. Dar amintirile-mi sînt aşa de şubrede tocmai despre momentele cele mai îngrozitoare! Toate s-au petrecut în cîteva minute, doctore, în foarte puţine minute... Şi eu eram aşa de rătăcit, aşa de...
Ochii i se împainjeneau şi glasul îi era înăbuşit.
—	Aţi avut vreo neînţelegere atunci sau vreo ceartă ? întrebă medicul.
—	Nu, doctore, se repezi Puiu. Nu! Şi asta e mai spăimîntător!... Dar de ce insişti, doctore? Te rog, te implor... Am să-ţi spun tot... vreau să-ţi spun... Ar fi şi pentru sufletul meu o uşurare... Şi nu ştiu... Era să mergem la balul de aseară de la Curte. Ne îmbrăcasem. Cum vezi, sînt şi acuma... Madeleine era tăcută, ca totdeauna. Am întrebat-o ceva, nu ştiu ce. N-a răspuns.
43
Am repetat întrebarea şi ea s-a uitat la mine parc-ar fi fost absentă. N-avea nici o răutate, nimic provocător, nimic supărător, ci numai o absenţă, şi cu toate astea m-a cuprins o mînie, îmi aduc aminte, ceva ce nu mai 5 simţisem niciodată. îmi vîjîiau urechile şi mi se părea că ea ţipă şi mă insultă, nu ştiu de ce mi se părea, în acelaşi timp îmi dădeam totuşi seama că ea tace, că n-a scos un cuvînt, că doar se uită la mine, poate puţin mustrător, în sfîrşit... Poate că privirea ei s-a 10 schimbat în sufletul meu în ţipătul cela care-mi vîjîia mereu în timpane, ştiu eu... nu ştiu... Şi atunci n-am mai putut îndura ţipătul şi m-am năpustit asupra ei... Voiam să-i curm ţipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu ştiu... Iar ea, uluită de gestul meu, nu s-a clintit 15 din loc şi nici nu s-a apărat. Dacă s-ar fi apărat, desigur mi-aş fi revenit şi nu s-ar fi întîmplat nimic... Dar nu s-a apărat şi asta m-a înfuriat mai tare... şi... şi... furie, furie...
I se încurcă limba. Nu mai putu continua. Izbucni 20 într-un plîns nervos, fără lacrimi, cu sughiţuri dureroase şi dese. Doctorul aşteptă să se liniştească, apoi mai prietenos:
—	Am avut onoarea să fiu prezintat odată soţiei d-tale, la o serbare de binefacere. Doamna probabil
25 nici nu mi-a reţinut numele, iar d-ta nu erai acolo... A fost o femeie foarte frumoasă. Nu spun eu, ci spunea toată lumea pe-acolo... Atunci poate că...
Puiu sări ca şi cînd l-ar fi lovit:
—	A, nu doctore, te opresc! Nu voi permite sub 30 nici un cuvînt să-i fie ofensată memoria, nici măcar
cu o întrebare! Madeleine a fost femeia cea mai corectă din lume. Pe cît am fost eu de păcătos, ca toţi bărbaţii, pe atîţ a fost ea de exemplară. A fost prea bună, prea îngăduitoare şi de-aceea...
44
5
10
15
20
25
30
Imperturbabil, medicul reveni:
—	Nu mă gîndeam cîtuşi de puţin la ceea ce bănuieşti d-ta! întrebarea te privea numai pe d-ta... Adică, doamna, fiind o femeie atît de frumoasă şi, probabil, mult admirată, s-a putut stîrni în inima d-tale o gelozie din care, tîrziu sau inconştient, ca un efect al geloziei, a izvorît actul de aseară?... Asta am vrut să te întreb!
Puiu se potoli numaidecît. Explicaţia doctorului îi oferea gata o justificare la care el nici nu s-ar fi gîndit. Un instinct ascuns care ţîşneşte spontan, irezistibil, iată ceva ce poate scuza tot! Vru să zică da şi, în clipa cînd încercă să rostească cuvîntul, nu putu. I se păru că ar fi o minciună prea ruşinoasă şi nedemnă de dînsul. Astfel răspunse liniştit:
—	Nu, nu... nici vorbă! Eu, gelos!... Eu, care am înşelat-o, fără pic de pudoare, chiar cu femei ce n-ar fi fost vrednice măcar să-i sărute picioarele!... Vezi, doctore, nu mă sfiesc de d-ta şi-ţi mărturisesc toate păcatele mele!... Gelozie însă nu, din fericire sau din nefericire, nu!
Doctorul nu mai zise nimic. îşi examină degetele gînditor un răstimp. Apoi se sculă repede:
—	Nu vreau să te mai obosesc astăzi. Eşti şi aşa destul de deprimat. Vom sta de vorbă, despre toate, pe îndelete. Numai să cauţi să te calmezi. Dealtfel aici vei avea linişte completă şi sînt sigur că în puţine zile nervii d-tale se vor destinde mult... Aşa!...
Sunase fără ca Puiu să fi observat. Se ivi doctorandul.
—	însoţeşte pe domnul în camera sa! îi zise medicul, adăogînd către Puiu: La revedere!
45
în coridor aştepta şi gardianul. Internul însă, după ce închise uşa, şopti:
—	Adineaori a sosit domnul Faranga... Uite-1 că şi vine!... Doreşte să vorbească şi cu domnul doctor...
5 Bătrînul, palid, cu ochii roşiţi, îşi îmbrăţişă copilul:
—	Ţi-am adus de toate! Feciorul le-a dus în camera ta... Courage, mon enfant, couragel... Vin şi eu îndată la tine, numai să văd pe prietenul nostru doctorul...
între timp internul îl şi anunţase şi acuma îl pofti 10 înlăuntru.
—	A tantâtl murmură Faranga cu un surîs silit, dispărînd.
Puiu se învioră parcă ar fi scăpat de toate necazurile. Porni înainte, zîmbind către gardianul care-1 urma 15 ca o umbră urîtă.
x
Camera nu i se mai păru tristă. îşi frecă mîinile, aproape radios, şi nici nu observă că uşa s-a închis în urma lui. Dealtfel, cît a lipsit dînsul, se făcuse ordine 20 şi curăţenie, iar pe pat găsi, aranjate frumos, haine, rufe, obiecte de toaletă.
„Bravo, bravo! se încîntă el, privind cu plăcere lucrurile. înainte de toate însă să ne facem toaleta ca să avem o înfăţişare omenească!"
25 Îmbrăcîndu-se îşi recapitulă întrevederea cu doctorul şi o găsi mulţumitoare. Nu era chiar atît de îndrăcit cum îi păruse la inspecţia medicală. Are negreşit ceva enigmatic în felul de a fi, o şiretenie tăinuită în ochii
46
5
10
15
20
25
30
puţin bulbucaţi îi trădează originea rustică — de aceea face impresia de om bănuitor şi viclean. Totuşi nu i se poate tăgădui o rectitudine cinstită şi demnă.
„Cu asemenea oameni dau greş prefăcătoriile vulgare!“ îşi zise Puiu cu convingere. „Ce penibil de ridicol aş fi fost dacă mă apucam să simulez..."
Se bucură că n-a amplificat povestirea nenorocirii, aşa cum şi-o pregătise de dimineaţă. Mai bine aşa: adevărul şi numai adevărul... La urma urmelor nici nu ar fi capabil să mintă şi să-şi mai încarce conştiinţa. Are nevoie tocmai de uşurare, iar minciuna i-ar complica în zadar situaţia şi l-ar face să se dispreţuiască singur. De aceea şi cu gelozia a refuzat să mintă, oricît l-ar fi servit poate momentan minciuna. Lasă că însăşi întrebarea doctorului a fost aşa de nelalocul ei! Dar, în sfîrşit, acuma toate astea n-au nici o importanţă. De vreme ce pentru sărmana Madeleine nu se mai poate face nimica, cel puţin el să fie salvat din încleştarea în care l-a aruncat soarta. Nu întrebările doctorului contează, ci intenţiile lui. în privinţa asta doctorul rămîne însă un sfinx. Mare lucru nu e de aşteptat de la dînsul. Pînă acuma, în orice caz, l-a tratat ca pe un om oarecare de pe drumuri, dacă nu chiar mai rău. I-a spus doar destul de clar că prezenţa lui aici nu-i e prea plăcută, deoarece astfel de cazuri pot compromite reputaţia sanatoriului.
„Bătrînul a fost rău inspirat cînd m-a adus aici — socoti Puiu, întunecîndu-se iar din ce în ce. Graba lui excesivă ar putea să-mi fie funestă. Nu era momentul să mă abandoneze în mîinile unui om cu totul străin sau chiar ostil..."
Trecînd în revistă gesturile şi cuvintele medicului descoperi curînd în toate urmele unei vrăjmăşii ascunse. Găsi şi motivul: din felul cum spusese că a cunoscut
47
pe Madeleine înţelegea acuma, cîntărind mai bine tonul, o iubire tainică. Fireşte, o iubire din depărtare, căci Madeleine, cît a fost de delicată, nu s-ar fi coborît niciodată pînă la acest doctor care nu e nici frumos, 5 nici inteligent, nici măcar simpatic. El însă n-ar fi de . mirare s-o fi adorat. Şi iubirile acestea sînt cele mai primejdioase. Amanţii necunoscuţi sau ascunşi sînt capabili de toate josniciile şi răzbunările.
„Extraordinar! se cruci Puiu. Uite ce duşman am 10 ales să hotărască de soarta mea 1“
Fu cuprins de o nerăbdare apăsătoare. Trebuie să scape de aici fără întîrziere, să se mute într-alt sanatoriu, în grija unui om care cel puţin să nu umble să se răzbune. Era convins că doctorul i-a fost rival şi-l urăşte 15 de moarte.
—	Şi tata care nu mai vine! suspină dînsul amărît.
Se întoarse spre uşă. Abia atunci văzu că e închisă.
Se repezi furios şi începu să bată cu pumnii în sticla zgrunţuroasă.
20	— De ce încui uşa ? se răsti la gardianul care deschisese
îndată.
—	Noi avem ordin şi trebuie să... —răspunse omul, speriat şi aproape umil.
—	Nu vreau să mai încui uşa pînă nu ţi-oi porunci 25 eu! strigă Puiu. îmi trebuie aer, înţelegi? Mă înăbuş
în văgăuna asta!
Bătrînul Faranga apăru în anticameră:
— Qu’est-ce quil y a, Puiule?... Soyons calmes, vo-yons ! ... Aidem înlăuntru, c-avem de vorbit...
30 Puiu aruncă o privire dispreţuitoare gardianului, zicînd:
—	Mă enervează grozav idiotul ăsta! Apoi retrăgîn-du-se în cameră, adăogă: Acuma da, acuma închide, măgarule!
48
5
10
15
20
25
30
XI
—	Lasă, Puiule dragă, nu te aprinde! murmură Faranga cu un zîmbet blînd subt care voia să ascundă o emoţie mare.
îşi aşeză blana şi căciula în cuier, apoi îşi şterse fruntea şi creştetul cu o batistă, uitîndu-se împrejur:
—	Ştii că nici nu e aşa de rău aici la tine, Puiule ? Aş putea spune chiar că e simpatic...
îl îndemnă să şadă pe pat şi-şi trase un scaun lîngă dînsul. îl privea cu o atenţie discretă şi plină de milă. Şi numaidecît începu să-i spună cum a aflat încă de-aseară, îndată după ce l-a instalat, că profesorul Demarat nu e în Bucureşti. Acuma, de la doctor, a mai aflat că nici n-are să se întoarcă acasă pînă peste vreo trei luni. E dus în Germania într-o misiune medicală, trimis de guvern... Adevărat, citise şi el zilele trecute în jurnale despre aşa ceva, dar aseară i-a scăpat. Ar fi plecat de vreo săptămînă.
—	Lipsa profesorului n-are, fireşte, nici o importanţă — adăogă bătrînul cu o superioritate prin care voia să fie mai convingător. Locţiitorul lui trebuie să mă servească cu aceeaşi promptitudine!
în realitate bătrînul era foarte îngrijorat. Cu vechiul său coleg de bancă altfel ar fi tratat chestia: i-ar fi cerut direct sprijinul şi l-ar fi avut fără înconjur. Doctorul nu-i făcuse impresie tocmai bună, dar Puiu nu trebuie să afle şi de aceea începu să-l laude:
—	Mi se pare un om de treabă... M-am informat şi am primit relaţii mai mult decît bune. E un medic foarte distins, asistentul lui Demarat la facultate şi moştenitorul lui prezumtiv la catedră. Se zice dealtfel că şi_cînd e profesorul acasă, Ursu conduce efectiv sana-
49
toriul. A, da, uitam să-ţi spun: se numeşte Ion Ursu şi e fiu de ţăran. Foarte corect şi foarte conştiincios5 are singurul cusur că e cam stîngaci, cam colţuros, încît nu inspiră mare simpatie, cel puţin la început, pînă ce 5 îl cunoşti mai de aproape.
Puiu, dornic de mîngîiere, uitase repede bănuielile de adineaori şi sorbea cu lăcomie cuvintele bătrînului. Cînd auzi pe urmă cum, fără să-şi ia vreun angajament precis, doctorul ar fi spus totuşi că vrea să isprăvească
10 repede şi mai ales ar fi lăsat a se înţelege că trebuie să fi fost la mijloc o mare zdruncinare nervoasă — întrebă înviorat şi încălzit:
—	Va să zică pot spera, tată, nu-i aşa?... Tu, personal, ce crezi?
15	— Mai încape vorbă? zise Faranga mişcat, cu lacrimi
în colţul ochilor. Numai să fii răbdător. îţi trebuie multă, multă răbdare, Puiule!... Ce vrei? Cînd primeşti o lovitură atît de crîncenă, trebuie să ştii să o suporţi cu demnitate.
20 Puiu ceru să-i povestească de la început şi cu toate amănuntele întrevederea cu doctorul. Bătrînul se execută fără şovăire, avînd însă grijă să intercaleze cît mai multe lucruri care să-i întărească speranţele şi să treacă subt tăcere pe cele rele.
25	— Trebuie să ştii, tată, că nici eu nu m-am prefăcut
deloc! zise Puiu. Nici nu văd cum m-aş putea preface... Poate şi asta e pricina că nu-mi vin în fire şi că mă apasă mereu ceva pe suflet. Mă gîndesc, fără să vreau şi tot mai des, ce va fi dacă, pînă în cele din urmă,
30 voi fi declarat zdravăn pur şi simplu? Atunci?
—	Linişteşte-te, Puiule, nu exagera lucrurile! îl mîn-gîie bătrînul. Trăim doar între oameni şi cu oameni... E destulă pedeapsă pentru nişte oameni ca tine şi ca mine faptul că avem să suportăm urmările morale ale
50
5
10
15
20
25
30
nenorocirii ce s-a abătut asupra noastră. Apoi fii sigur că, la nevoie, nu voi permite eu însumi să se desfăşoare cazul decît aşa cum trebuie! Deocamdată însă nu pot să mă ocup exclusiv de tine, Puiule dragă! Gîndeşte-te că mai avem obligaţii faţă de sărmana Madeleine...
Tînărul plecă fruntea amărît şi rosti din adîncul inimii:
—	Adevărat, tată, adevărat! O, Doamne, cît sînt de egoist şi de ticălos!
Ca să-i risipească mîhnirea, Faranga aduse iar vorba despre doctor şi-i spuse că i-a admis cea mai mare libertate: să citească ce doreşte, să se distreze, să primească şi vizite cînd va fi mai liniştit, să facă plimbări în grădină cu gardianul... Va lua masa cum îi place, fără nici o restricţie, i se vor procura ziare... în sfîrşit să se poată simţi ca acasă. Bătrînul se gîndise chiar să-i trimeată un fecior care să-l servească; doctorul însă zice că asta ar fi împotriva regulamentului sanatoriului — trebuie să se mulţumească cu serviciile gardianului, care-i stă în permanenţă la dispoziţie.
—	Sper că Matilda ţi-a trimis tot de ce ai nevoie? Eu, mărturisesc, n-am avut răgaz nici să-mi arunc ochii. Dacă-ţi lipseşte ceva pune să-mi telefoneze, sau telefonează-mi tu... Dealtfel eu voi veni în fiecare zi, afară de vreo întîmplare extraordinară... Biata Tilda a fost nenorocită şi a plîns că n-am luat-o şi pe ea. Degeaba, nu se putea. Trebuia să rămîie cineva lîngă Madeleine, nu-i aşa?...
—	Sînt aşa de trist, tată, că nu pot fi şi eu măcar la înmormîntare! oftă Puiu deodată, cu glasul amărît de adineaori.
Faranga se înduioşă de tot şi se gîndi că, în fond, Puiu e un băiat bun şi o inimă minunată. A greşit grav de data asta, evident, dar nu din răutate, ceea ce o
51
dovedeşte imensa şi sincera părere de rău care izbucr neşte atît de spontan din sufletul lui.
— Acuma tu să te îngrijeşti numai de tine — îi zise bătrînul, învăluindu-1 într-o privire de dragoste atot-5 cuprinzătoare.
Şi apoi îi mai povesti de pe-acasă. Se plînse cît a trebuit să lupte aseară şi azi-dimineaţă cu jurnalele, ca să nu facă gălăgie în jurul cazului. Fireşte, nu a urmărit să oprească orice ştire cinstită-, dar să nu se
10 exagereze, să nu se dea proporţii de scandal, să înţeleagă că nu e o crimă senzaţională, ci o mare nenorocire. Prefectul, fiind în graţiile presei, i-a dat o bună mînă de ajutor, totuşi a trebuit să apeleze şi la ministrul de interne pentru orice eventualitate.
15 Observă însă îndată că lucrurile acestea nu interesează deloc pe Puiu. Tăcu şi el. îşi dădeau seama amîn-doi că nu mai au ce să-şi spună. în curînd Faranga se ridică de plecare, aşteptînd totuşi ca Puiu să-l mai oprească.
20	— Nu-ţi închipui cîte alergături mai am...
Puiu îl ajută să se îmbrace fără a mai zice nimic.
XII
Se simţi mai mulţumit singur. Gardianul nu încuiase uşa; îi ceru el s-o închidă.
25 Stătu multă vreme întins pe spate, în pat, cu ochii în tavan. îi venea mereu să plîngă. Pe piept avea o povară grea care totuşi îi dădea o senzaţie plăcută. Liniştea ce-1 înconjura era atît de deasă încît se scălda
52
5
10
15
20
25
30
în ea ca într-o baie caldă şi binefăcătoare. Avea impresia că se află şi el pe catafalc şi o bucurie că în sfîrşit a scăpat de toate.
Apoi, într-un tîrziu, se sculă parcă l-ar fi obosit catafalcul. Scularea însă îl obosi mai tare. Trase lîngă fereastră scaunul pe care stătuse tatăl său. Zăpada albă, curată din grădină îi mulcomi iar inima. Acolo îl găsi vremea mesei, cînd gardianul sosi cu tava pe care erau aranjate mîncările.
— Nu mi-e foame — zise Puiu foarte încet. Mănîncă tu!
Omul şovăi. Vru să stăruie şi nu îndrăzni. Puiu însă se reîntoarse spre fereastră şi, în cele din urmă, gardianul trebui să iasă, închizînd binişor uşa.
Stătea de cîteva ceasuri în acelaşi loc, neclintit, şi mintea îi era goală ca un burete uscat. Din cînd în cînd îşi schimba poziţia pe scaun, scaunul pîrîia şi apoi iar urma tăcerea albă întocmai ca zăpada din grădină.
Pe urmă afară începu să ningă, lin, cu fulgi mari şi leneşi ca o ploaie de fluturi albi. Crengile copacilor se îndoiau cum se încovoaie toamna pe vremea culesului, subt povara rodului. Pe zidul împrejmuitor se agăţau vălurele, se îngroşau puţin şi se năruiau...
Puiu se simţea bine aşa, fără gînduri. Vremea trecea peste dînsul ca o apă curgătoare, într-un murmur prelung, moleşitor. Ochii lui sorbeau numai albul lin în care se topeau începuturile de gînduri ca nişte băşicuţe de spumă pe oglinda unui lac adînc.
Şi totuşi, peste un răstimp, ca şi cînd i s-ar fi deschis în suflet o portiţă a trecutului, se văzu deodată, cu două săptămîni în urmă, stînd tot aşa, la fereastră, într-o cameră de hotel, la Sinaia, privind fulguirea iernii. Fusese ziua marelui concurs de ski pentru doamne. El venise numai de dragul domnişoarei Lia Dandopol,
53
fiica unui proaspăt îmbogăţit, foarte modernă, sportivă şi destrăbălată, care în sfîrşit, după o lună de curte insistentă, îi dăduse oarecare speranţe. învingătoare la concurs, domnişoara capitulase	în faţa lui Puiu, iar
5	acuma, pe cînd ea îşi odihnea în	pat, goală şi frîntă,
osteneala sportului şi a iubirii, el,	cu remuşcări pe care
nu le putea alunga, dezgustat, se	întoarse cu inima şi
gîndul acasă, la Madeleine... Se simţea vinovat şi murdar. îl rugase s-o ducă şi pe ea la	concursul de ski —
10	singura dată cînd îl rugase s-o	ia undeva. Şi el a
refuzat. A minţit că are afaceri urgente la Cluj şi nu poate. A fost chiar atît de energic, dacă nu şi brutal, în refuz, că ea nici n-a mai insistat. Şi acuma îi părea rău şi-i era dor de Madeleine...
15 Apoi, ca într-un caleidoscop, îi apărură numai scene cu zăpadă din viaţa lui. Se vedea mititel, de vreo cinci ani, în costumaş alb de lînă, înfofolit pînă-n vîrful nasului, călare pe o săniuţă agăţată de sania cea mare, în care tante Tilda îi zîmbea încurajator, înfricoşată 20 totuşi să nu se răstoarne odorul, iar odorul Scotea nişte ţipete de indian, cînd de veselie şi cînd de groază, încît răsuna Şoseaua... Serbarea pomului de Crăciun, în salonul cel mare la tante Matilda, în cinstea Puişorului abia intrat în liceu. Un brad uriaş, înconjurat de alţii 25 modeşti, toţi înzăpeziţi şi încărcaţi cu luminiţe aprinse, încît păreau o pădurice în flăcări. Pe jos numai zăpadă, şi subt brazi numai cadouri pentru el şi pentru toţi colegii lui invitaţi înadins. Şi de sus ningea mereu — niciodată nu şi-a putut explica cum a făcut tante 30 Tilda minunea asta... Se înserează, în Cişmigiu. Pe o bancă el, acuma în clasa a şasea, alături de o fetiţă cu născiorul în vînt şi nişte ochi de veveriţă — primul amor. Banca era subt un copac bătrîn cu crengile pleoşr tite. Ea aranjase întîlnirea aici, ca să fie mai romantică,
54
iar el curăţase zăpada de pe bancă. Se ţineau îmbrăţişaţi strîns şi le era cald şi el o săruta mereu pe buze şi pe ochi, căci buzele erau tot atît de fierbinţi pe cît de reci ochii. Din cînd în cînd cîte-o creangă îşi scutura zăpada 5 peste ei şi ei se bucurau... Apoi e sublocotenent, în vremea războiului, aghiotant vag într-un biurou, prin stăruinţa bătrînului care astfel îl ferea de primejdia frontului. Strada Păcurari, la Iaşi, într-o odăiţă strimtă, cu multe poze, cu sobă caldă, în amurg. Şade pe un jilţ 10 . vechi, larg, hodorogit, şi în poală ţine pe Adina Ful-geru, o actriţă foarte tînără şi pasionată, pe care de curînd şi-o luase amantă, cheltuind cu ea atît de mult că speriase pe bătrînul. Ea era într-o cămaşe de mătase, scurtă, care-i alunecase în sus, încît el îşi încopciase 15 palmele pe şoldurile ei goale. Cu braţele moi petrecute după gîtul lui, cu obrajii lipiţi de obrajii lui, îşi auzeau amîndoi respiraţia şi priveau tăcuţi pe strada murdară cum treceau încet căruţe scîrţîitoare cu cadavre de exantematici, prin ninsoarea deasă. Cînd el pleca ochii, 20 privirea îi cădea chiar între sînii ei goi, rotunzi şi fragezi, de unde se înălţa un parfum îmbătător care-1 făcea să-şi înfunde nasul între ei, gîdilînd-o, încît ea, cu gîtul întins şi bărbia ridicată, izbucnea în gîlgîiri de rîs irezistibil...
25 Atunci uşa se deschise cu zgomot. Puiu tresări speriat, parcă l-ar fi surprins cu actriţa în poală. Internul întrebă grăbit:
—	Doriţi ceva ?
—	Nimic — zise Puiu, fără să se scoale, întorcînd 30 numai capul.
—	Dacă credeţi, uşa poate rămîne deschisă — continuă doctorandul imperturbabil ca o morişcă. Aţi avea mai mult aer şi aerul...
55
—	Da — îl întrerupse Puiu rece, cu faţa însă iar spre fereastră.
Internul încetă dar mai stătu două secunde parc-ar fi aşteptat să-şi exprime totuşi vreo dorinţă. Ieşi. Uşa 5 era deschisă. Puiu îl auzi spunînd ceva gardianului. Se ridică repede. îşi curmă îndemnul şi, în loc să meargă la uşă, începu să se plimbe prin odaie parc-ar fi vrut să-şi mai dezmorţească oasele. Apăru gardianul:
—	V-am adus ziarele...
10	—Ce ziare?... Cine ţi-a spus să-mi aduci? întrebă
Puiu bănuitor.
—	Mi-a lăsat poruncă boierul cel mare să vi le aduc regulat şi seara, şi dimineaţa, să nu vă fie urît! zise gardianul.
15	— Bine, bine — murmură Puiu liniştit, reluîndu-şi
plimbarea.
Gardianul puse ziarele pe noptieră, se retrase pînă la uşă şi aşteptă un moment potrivit ca să întrebe iar:
—	Domnul doctor îmi spuse adineaori să aflu ce obiş-
20 nuiţi să luaţi la cinci şi să vă aduc ce poftiţi...
Puiu se opri în faţa lui şi răspunse mîhnit:
—	De ce nu mă lăsaţi voi în pace, măi băiete ?
Mişcat parcă de mîhnirea lui, gardianul zise umil,
şoptind:
25	—De, conaşule, noi trebuie să executăm ordinele.
Dar d-voastră să mă iertaţi...
Sinceritatea înduioşă pe Puiu care mai făcu cîţiva paşi şi apoi, întorcîndu-se la dînsul, îl bătu pe umăr prieteneşte:
30	— Aşa-i... dar vezi, eu sînt cam nervos... Uite,
adă-mi atunci un ceai, numai să fie foarte fierbinte!
—	Apoi aşa da, boierule — făcu gardianul prinzînd curaj şi limbă. La supărare omul trebuie să mănînce că altfel supărarea te roade mai rău şi te doboară.
56
Se duse bodogănind bucuros. Puiu se învioră. Luă un jurnal, îşi aruncă ochii pe titluri. într-un colţ zări: „Crimă conjugală în lumea mare.“ Lepădă foaia murmurînd:
5	—Nu vreau să ştiu nimic... Nu mă interesează
nimic...
XIII
Sorbind din ceai, Puiu nu-şi lua ochii de la gardianul care stătea în uşa camerei, radios, mulţumit, ca şi cînd 10 astfel, prin înfăţişarea lui, ar fi vrut să-i mai alunge urîtul şi supărarea. Compătimirea aceasta primitivă şi discretă i se părea lui Puiu minunată şi-i făcea mai bine decît chiar mîngîierile tatălui său. Aici era un om străin, simplu, care înţelegea nenorocirea altuia şi căuta, 15 cum îl tăia capul, să-i uşureze situaţia. El, pînă acuma, cu oamenii de teapa gardianului, a avut numai relaţii de la stăpîn la servitor. Niciodată n-a stat de vorbă de-aproape şi nu şi-a închipuit că în asemenea suflete ar putea să se adăpostească sentimente deosebite. Ca 20 să-i răsplătească inima îl întrebă cu glas prietenos:
—	Cum te cheamă pe tine, băiete ?
—	Andrei Leahu, boierule — răspunse, bucuros, gardianul.
—	Şi de pe unde eşti? continuă Puiu. Din ce judeţ?
25	—Din Argeş, boierule, comuna Ciofrîngeni.
—	Argeş ? făcu Puiu cu o uşoară tresărire. Am umblat şi eu mult prin Argeş. Un unchi de-al meu din partea mamei are o moşie la Măneşti.
57
—	O fi avînd, cum nu — aprobă gardianul. Că prin partea noastră sînt multe moşii boiereşti. Şi la noi, la Ciofrîngeni, erau doi boieri mari, dar acu a mai rămas numai unu, că cellalt s-a prăpădit în război
5 ş-apoi cucoana, cum s-a făcut pacea, a vîndut tot şi s-a mutat la oraş, la Piteşti. Moşia au cumpărat-o ţăranii...
Parcă l-ar fi împins nişte amintiri puternice, Puiu, după o pauză, întrebă cu mare vioiciune:
10	— Da pe la voi este Ciuleandra ?
—	Ciuleandra ? zîmbi Leahu. Cum să nu fie, boierule? Da pe la noi îi zicem Şuleandra, c-aşa am apucat... Tare frumos joc — adăogă apoi dînsul. Parcă nici nu-ţi mai vine să te opreşti dacă l-ai început...
15 Aţi jucat poate şi d-voastră Şuleandra, boierule?
—	Da... adică... —bîlbîi Puiu neaşteptîndu-se la întrebare, şi acuma cu o părere de rău că, fără nici un rost, a adus vorba despre Ciuleandra.
Gardianul observă încurcătura boierului şi tăcu, mai
20 ales văzînd că nici nu mai mînca şi socotind că se sfieşte din pricina lui pentru că-i numără bucăţile. îl bătea gîndul să se retragă binişor şi să-l lase singur, să îmbuce în tihnă. Puiu însă îi schimbă planul cu o nouă întrebare:
25	— Pe tine cînd te-au trimis aci ? Chiar aseară ?
—	Aseară, boierule — întări Andrei Leahu. Fusei doar şi eu pe maşina d-voastră, lîngă şofer, cînd aţi venit încoace... Mă luase domnu prefect că, zice, poate o fi nevoie. Pe urmă, după ce v-au aşezat pe d-voastră
30 aci, cînd plecarăm, ce s-a sfătuit domnu prefect cu domnu procuror şi boierul cel bătrîn, că-i şi spuseră domnului doctor să-mi dea degrabă şi mie halat alb, ca la spital, şi să rămîi acolea să vă îngrijesc pe d-voastră...
58
Puiu îşi aduse aminte cum s-a întrebat aseară cine o fi lîngă şofer şi numaidecît adăogă:
—	Va sa zică ştii pentru ce sînt aici ?
—	Apoi cum să nu ştim, boierule ? zise gardianul 5 clătinînd din cap compătimitor. Aşa-i năpasta, cucoane,
te pîndeşte şi te pîndeşte pînă ce se abate, Doamne fereşte! (Se închină cu evlavie.) Am auzit!
Intrigat să afle întreaga părere a unui astfel de om simplu despre fapta lui, Puiu stărui:
10	— Bine, dar de ce crezi că m-au pus aici, între bol-
navi, în loc să...
Nu avu totuşi curajul să sfîrşească întrebarea. Leahu însă înţelese şi răspunse jovial:
—	Apoi că doară nu era să vă ducă la închisoare 15 în rînd cu toţi hoţii şi borfaşii, vai de mine! Ar fi
şi ruşine... Dar bun e Dumnezeu şi are să vă ajute să scăpaţi repede. Că în procese d-astea numai prevenţia e ce e, încolo judecata e pe seama juraţilor şi juraţii totdeauna iartă cînd vine vorba despre păcate din dra-20 goste.
Se uită drept în ochii lui, urmărind efectul şi gata să schimbe vorba dacă nu i-ar fi pe plac ce spune. Tînă-rului însă îi plăcea şi, ascultîndu-1, dădea din cap încet:
—	Da... da... da...
25 Şi după o tăcere mai lungă, îl măsură de sus pînă jos cu simpatie şi îi zise cu o dojană prietenească:
—	Te văd om dezgheţat şi cu scaun la cap, Leahule... Cum ai ajuns tu din fundul Argeşului tocmai în mijlocul Bucureştilor, şi încă în poliţie?... Tu n-ai casă,
.30 pămînt, ca oamenii?
Gardianul se scărpină în ceafă îngîndurat:
■— De, boierule, cum să nu vă miraţi, că de mirare-i să-şi lase alde om în toată firea coarnele plugului şi să S£ apuce de slujbe pe care nu le-a pomenit neam de
59
5
10
15
20
25
30
35
60
neamul lui... Aşa e! Dar, vedeţi d-voastră, multe-s în lume păcatele şi necazurile şi nimeni nu fuge de bine de-acasă... Dacă oameni ca d-voastră, cu belşug şi învăţătură, şi încă aveţi cîte-un necaz, d-apoi noi?
—	Cine te-a băgat în poliţie ? îl stîrni mai departe Puiu.
—	Tot necazul, boierule, cine să mă bage ? urmă Andrei Leahu cu amărăciune stăpînită. Eram aşezat şi eu, însurat bine, cu căsuţa mea şi cu niţel pămînt, ca oamenii de treabă. Apoi cînd a venit războiul ne-a luat pe toţi pe de-a rîndul şi ne-a ţinut acolo la datorie, cît au vrut boierii. Am avut noroc şi mi-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat numai cu o prizăritură la pulpa dreaptă, nimica toată, de-abia se mai cunoaşte. M-am făcut sergent, că m-am purtat bine şi ştiam şi o ţîră la carte. Apoi cînd s-a pus pacea şi m-am liberat, de-am mers acasă, aflai pe nevastă-mea cu un copilaş în braţe — îl făcuse cu un neamţ de fusese în sat la comandă. Ba, după aia, se mai înhăitase şi cu un rumân, îl adusese în casă şi iar îi crescuse burta de parcă purta un bostan subtşorţ... Ce să vă mai povestesc ce fierbea în inima mea? O luai la răfuială: „Măi muiere, ce-ai făcut?" Şi tot ea cu gura mare: că aflase de pe la oameni că m-am prăpădit prin cele bătălii şi, dacă m-am prăpădit, ce să facă ea, biată muiere, singură pe lume, fără cap de bărbat?... Minţea, boierule, de-mi stătea s-o omor! Apoi dac-am văzut că şi-a bătut joc de mine, m-am lipsit de toate, şi de casă şi de pămînt — că ale ei erau, de zestre — şi mi-am luat lumea-n cap şi am nemerit tocmai la Bucureşti. Aci m-am dus la domnul locotenent pe care l-am avut la companie şi l-am rugat să nu mă lase pe drumuri, că şi eu îi scăpasem viaţa odată în război. Dumnealui m-a îndemnat pe urmă să iau slujbă la poliţie, că am dreptul să iau dacă fusesem sergent... Şi iacă aşa, boierule!
5
10
15
20
25
30
Interesul lui Puiu se oprise asupra unui singur punct din povestea gardianului. îl descusu cu o curiozitate lacomă:
—	Şi nu i-ai zis nimica muierii tale cînd ai găsit-o cum îmi spuseşi?
Andrei Leahu se posomori de tot şi murmură grav:
—	Ba cum să nu-i fi zis, boierule! I-am zis şi eu multe de toate, i-am tras şi o sfîntă de bătaie să mă pomenească pînă la moarte... Da pe urmă tot am plecat ca să nu mă puie Necuratul să cad într-un păcat mai mare, că, Doamne păzeşte, omul la mînie şi la supărare îşi pierde socoteala şi-mi era frică să nu fac moarte de om şi să înfund ocna pentru o zdreanţă de femeie...
Strînse pe tavă serviciul de ceai şi plecă la bucătărie, fără să mai adaoge ceva, abătut, ca şi cînd amintirile i-ar fi răscolit o rană adîncă. Puiu îl urmări cu privirea pînă ce dispăru.
„El s-a putut stăpîni cînd a trebuit"—se gîndi dînsul. „Şi ce lovitură mare primise 1“
Simţea cum vălul de linişte ce-i înfăşurase sufletul de la plecarea bătrînului se sfîrşea brusc, subt năvala gîndurilor:
„Un simplu ţăran a fost în stare să renunţe la tot; să înfrunte necunoscutul unei vieţi noi, numai ca să evite tentaţia de-a suprima viaţa unei femei ticăloase !"
XIV
Seara refuză masa... Gardianul crezu potrivit să-l îndemne:
— Ar fi bine, conaşule, să vă siliţi să gustaţi niţică mîncare, chiar dacă n-aveţi poftă!... Omul supărat nu-i
61
bine să stea nemîncat, că destul îl roade supărarea, ş-apoi dacă...
Nu putu continua. Puiu Faranga, înfuriat parcă l-ar fi insultat, izbucni:
5	—Cine ţi-a cerut ţie sfaturi, nerodule?... Şi cum
îţi permiţi să mă plictiseşti mereu cu fonfăielile tale stupide?... Aide, ieşi afară şi să nu-ţi mai văd mutra pînă ce nu te-oi chema eu!... Poftim, cine se găseşte să mă povăţuiască!
io Andrei Leahu, speriat, închise uşa pe dinafară şi se închină.
Puiu mai tună singur cîteva momente, apoi se trînti pe pat sforţîndu-se, prin imobilitate trupească, să-şi redobîndească liniştea sufletească de adineaori. Zbu-15 ciumul însă îl chinuia cu atît mai tare că nu-i putea descoperi rădăcinile. îşi repeta mereu că trebuie să aibă răbdare, cum îi recomandase toată lumea, pînă şi zevzecul de gardian. Situaţia lui nu e tocmai aşa de rea cum putea să fie. în loc să fie într-o celulă de puşcărie, 20 se află într-o cameră de sanatoriu. N-are deci decît să aştepte deznodămîntul. Să-şi închipuie că ar fi bolnav, că ar avea să sufere o operaţie grea care l-ar ţinea, nu numai în odaie ci chiar în pat, o lună, două... Raţionamentul i se părea foarte just şi totuşi nu-1 mulţumea 25 deloc. în minte i se îmbulzea tot mai stăruitor, ca o săgeată ruptă, o frîntură de întrebare arzătoare:
„De ce...?"
Nu-i trebui mult pînă să o complecteze: „De ce am omorît-o ?" Dar complectată era şi mai enervantă pentru 30 că cerea un răspuns şi răspunsul nu se ivea. în sfîrşit, nemaiputînd răbda, se sculă şi strigă tare, parcă ar fi vrut să izgonească o stafie:
— Nil ştiu!... Nu ştiu!... Nu ştiu!...
62
5
10
15
20
25
30
Răspunsul şi glasul strident cu care îl rostise îl zăpăciră mai rău. Se uită şi ascultă spre uşă să nu-1 fi auzit cumva gardianul care l-ar putea crede nebun de-a bine-lea dacă a început să vorbească tare singur. îşi reluă fatala plimbare în sus şi-n jos, zicîndu-şi deodată ca din senin:
„Oare de cîte mii de ori am să mai fac plimbarea asta înainte de-a..."
Nu apucă să sfîrşească; ajuns la fereastră, îi răsări o idee de care se agăţă ca de o punte salvatoare:
„Dacă nu m-am putut stăpîni nici cît gardianul, înseamnă că am avut în mine instinctul criminal înnăscut !"
De-aici apoi urmează că nu el poate fi vinovat de ceea ce s-a întîmplat, ci soarta care i-a turnat în sînge pornirea neînfrînată spre crimă. El a purtat zeci de ani boala aceasta într-însul, a înăbuşit-o eroic atîta vreme. în cele din urmă însă, într-o clipă de slăbiciune, instinctul crîncen l-a surprins, i-a adormit puterea morală de rezistenţă şi l-a împins să ucidă spre a satisface porunca destinului. Cum a omorît pe Madeleine, ar fi omorît atunci pe oricine, pe tante Matilda, de sosea la timp, poate chiar pe tatăl său însuşi. Instinctul nu-i cerea să omoare pe cutare anume, ci să omoare pe cineva, indiferent cine. Şi vina lui, dacă poate fi vină, rămînea aceeaşi. Crima presupune cel puţin o voinţă. Dar fapta lui?... în locul instinctului de ucidere s-ar fi putut să moştenească instinctul de sinucidere. Atunci n-ar mai fi luat viaţa Madeleinei, ci, în clipa cînd l-ar fi îndemnat sîngele bolnav, s-ar fi zvîrlit pe fereastră sau şi-ar fi vîrît capul în jăratecul căminului...
Acuma i se păru că înţelege multe lucruri bizare din trecut, asupra cărora nu s-a oprit fiindcă viaţa lui
63
s-a constimat în mărunţişuri mondene şi n-a avut niciodată răgaz să-şi consulte serios conştiinţa. Chiar purtarea bătrînului faţă de dînsul a fost un şir lung de capricii a căror explicaţie de-abia azi i se dezvăluie.
5 De pildă cum a căutat mereu să-l ferească de contactul cu prieteni violenţi, sau cum numai tîrziu şi călcîndu-şi pe inimă i-a dat voie să se ocupe cu vînătoarea. îşi aduce aminte, deşi atunci n-a luat seama, că-i zicea deseori: „Nu e bine să te obişnuieşti a vărsa sînge şi a io ucide, nici chiar sălbătăciuni!" Iar odată, mai tîrziu, tot el i-a zis: „La urma urmelor, poate că e mai bine să-ţi împlineşti pofta de-a ucide împuşcînd iepuri şi prepeliţe!" Cu cîtva timp înainte de-a se însura, era tocmai logodit de curînd cu Madeleine, a avut un con-15 flict serios cu Costel Plagino, un prieten vechi altfel, din pricina unei femei, fireşte. îl pălmuise, şi deci trebuiau să se bată în duel. Bătrînul a aflat de-abia cînd martorii stabiliseră spada şi hotărîseră pentru a doua zi întîlnirea pe teren. El mergea cu inima uşoară 20 la luptă: era un spadasin excelent şi avea o lovitură a lui specială, pe care încă nimeni nu izbutise să o pareze. Spusese, glumind, unui martor al său că are să-i aplice lui Costel o crestătură chiar în numele Tatălui — poate să-i şi comunice — ca să se înveţe minte să nu mai fie 25 altă dată obraznic în lume cu nimeni. Bătrînul, evident, ştia că e scrimor redutabil şi, cu toate acestea (acuma ar trebui să zică: din pricina aceasta), s-a făcut luntre şi punte şi a izbutit să împiedece ieşirea pe teren. Seara i-a spus net: „Nu vreau să am copil 30 asasin, nici măcar în duel!"
Puiu era convins acuma că bătrînul ştia cu ce stigmat îngrozitor e împovărat unicul lui vlăstar şi de-aceea a căutat să-l apere cît a putut.
64
5
10
15
20
25
30
„Bietul tata! se înduioşă dînsul. Mult a trebuit să sufere din cauza mea!... Şi totuşi dacă m-ar fi prevenit, poate că era mai bine!... Aş fi putut să mă lupt şi eu împotriva răului din mine!"
Chemă pe Leahu să-i facă patul. Se întunecase de mult, dar nu aprinsese lumina. Ţinea minte cît de repede a adormit aseară şi voia să adoarmă la fel şi acuma ca să-i treacă mai uşor noaptea şi mai cu seamă gîndurile. Ba, cît gardianul îi potrivea aşternutul, îşi zise ce bine ar fi dacă s-ar culca şi nici nu s-ar mai trezi pînă peste trei luni cînd se vor fi aranjat toate într-un fel sau altul.
Se vîrî subt plapomă. Porunci să stingă becul electric. Se întoarse spre perete, ca şi aseară. Pînă să adoarmă însă mai căută să-şi găsească în trecut momente în care s-a manifestat instinctul vărsării de sînge. Prea puţin avu să scormonească şi se spăimîntă de multele dovezi ce se perindau în oglinda amintirii. Plăcerea grozavă de-a privi, de pe cînd era un prichindel, la ţară, cînd se tăiau păsările pentru bucătărie. Cum se năpustea să pună mîna pe corpul fără cap ce se zvîrcolea şi sărea de ici-colo împroşcînd cu sînge în toate părţile. Se vedea şi retrăia cu scîrbă o clipă cînd a plîns amarnic, pentru că guvernanta l-a reţinut cu forţa să nu se apropie de o găină decapitată... Apoi pornirea lui stranie şi irezistibilă, cînd poseda o femeie, de-a o ucide într-o îmbrăţişare supremă sau cu o sărutare care să-i oprească definitiv respiraţia. Multe femei i-au şi spus, mai în glumă, mai în serios, că se poartă în iubire ca un criminal sadic. Pe Madeleine iarăşi, de cînd a văzut-o întîia oară, i-a venit mereu s-o strîngă la piept pînă-şi va da sufletul în braţele lui. Şi încă socotea că dorinţa aceasta perversă însemna un exces de iubire...
65
Tot răscolind prin amintiri după dovezi care să-i sprijine convingerea, se sucea în pat, cînd pe o parte cînd pe alta, fără să observe că somnul nu vine deloc. De-abia pe la miezul nopţii îşi porunci:
5 „De-acuma trebuie să adorm!"
Pînă să adoarmă însă îi mai apărură zeci de dovezi, încît în cele din urmă toată viaţa lui de pînă azi o văzu ca un şir lung de încercări neizbutite de-a ucide...
Cînd în sfîrşit aţipi se pomeni în salinele de la Tîrgul-10 Ocna pe care le vizitase odinioară, cu mai mulţi prieteni, într-o excursie plină de peripeţii nostime. Acuma însă era şi el printre condamnaţi, în costumul vărgat, murdar şi trenţăros, cu tichia de ocnaş în cap, tăind greu dintr-un bloc uriaş de sare alături de cîteva figuri 15 monstruoase, care îl batjocoreau. Ocările hoţilor îl dureau ca nişte împunsături de cuţite. Apoi deodată se înfurie într-atîta că ridică ciocanul şi, răcnind răguşit „taci, taci, taci!", se repezi asupra unuia să-l trăsnească. Atunci toţi ocnaşii săriră, îl trîntiră la pămînt, îl zdrc-20 biră cu picioarele, iar cîţiva se plecară peste faţa lui cu gurile căscate, clămpănind nişte colţi de fiare, gata să-l s'fîşie. El se zbătea subt dînşii şi nu-i putea scutura, încerca baremi să închidă ochii, să nu vadă şi nu putea, parcă pleoapele, micşorate şi deschise, i s-ar 25 fi lipit pe bulbii umflaţi de spaimă. Sudorile reci îi brăzdau obrajii şi-l enervau mai rău decît groaza...
xv
Nu mai îndrăzni să adoarmă, dar nici nu se sculă din pat pînă ce veni gardianul cu ziarele de dimineaţă. 30 Se îmbrăcă şi trecu îndată în odăiţa de-alături ca să se
66
5
10
15
20
25
30
poată face curăţenie temeinică în camera lui, să se deschidă şi fereastra; primenindu-se aerul poate că se vor mai risipi şi stafiile multe şi supărătoare ce se îrnbîcsiseră acolo. Pînă atunci se aşeză la mescioara gardianului şi se apucă să răsfoiască jurnalele. Deschisese Universul şi se oprise, fără să vrea, tocmai la pagina penultimă unde sînt de obicei şi anunţurile mortuare. Sări cu privirea peste diferitele cruci, căutînd una anume pe care o descoperi tocmai jos, modestă: „Mădălina" ...
„Cine să fi conceput necrologul de a pus-o cu numele ei de-acasă?“ se gîndi Puiu, cuprins de o agitaţie nouă.
Citi începutul: „Puiu Faranga, Policarp Faranga..."
„Tocmai pe mine m-au pus în frunte, deşi eu..."— îşi zise dînsul întrerupînd brusc citirea.
îşi închipuia restul cu „nemărginita durere" şi alte vorbe banale care transformă un mare zbucium sufletesc într-un spectacol modern hibrid pentru bătrînii care urmăresc rubrica morţilor.
„Săraca Madeleine!“ oftă iarăşi Puiu. „Măcar moartă şi-a reluat numele eicarei-a fost atît de drag!"
încercă să mai citească totuşi din diversele întîm-plări ce umpleau paginile ziarelor. Astfel voia să-şi distreze puţin gîndurile. Ochii lui însă alunecau peste literele negre parc-ar fi fost nişte hieroglife. Citea mecanic fără a cuprinde înţelesul cuvintelor. Iar după un răstimp privirea i se întoarse singură în acelaşi colţ, unde imediat prinse sfîrşitul: „Înmormîntarea va avea loc marţi, 13 februarie, ora 3 d.a.“.
„Va să zică mîine! adăogă Puiu în sine. Mîine se va isprăvi tot, tot..."
Ridică ochii gînditor. în grădină, în aceeaşi clipă, un cîrd de ciori se coborî cîrîind pe copacii grei de zăpadă, ca un stol de gînduri negre. Puiu se sculă
67
repede de pe scaun, enervat, şi se întoarse cu spatele, ca să nu vadă ciorile care totdeauna l-au îngreţoşat, iar acuma — tocmai cînd citise despre Madeleine — i se păreau nişte prevestiri sinistre 5 Andrei terminase curăţenia în cameră. Puiu trecu înapoi, să aştepte vizita doctorului, aruncă ziarul pe masă, desfăşurat, şi începu să se mişte. îşi propusese, încă de azi-noapte, să povestească doctorului — fireşte după ce se va fi consultat cu bătrînul — cum 10 a descoperit cauzele crimei şi să-i ceară părerea. Acuma însă socotea că e mai bine să amîne pe mîine comunicarea aceasta. în ziua înmormîntării ei asemenea mărturisire va fi o uşurare şi pentru sufletul lui şi o pietate faţă de memoria ei... îşi aduse aminte cît a 15 fost de nepriceput ieri cînd a bănuit pe bietul doctor că a fost îndrăgostit în taină de Madeleine şi că din pricina asta are să se răzbune pe dînsul. îi păru bine că nu s-a mai apucat să istorisească şi bătrînului bănuiala neroadă, că s-ar fi umplut de ridicol...
20 Doctorul sosi tot grăbit, tot sumbru, şi întrebă scurt:
—	Ce mai e nou ?
—	Nimic afară de cele de ieri — răspunse Puiu, căutînd să pară cît mai calm.
Medicul însă iar ascultase absent, ca şi ieri. Se 25 uită împrejur cercetător, văzu ziarul pe masă, se apropie, descoperi anunţul funebru şi-l citi foarte atent. Cînd sfîrşi, se întoarse la Puiu şi, cu o clipire ciudată din ochi şi cu o intonaţie ce nu era nici întrebare, nici afirmare, făcu încet:
30	— Mădălina ?!
Puiu vru să-i dea numaidecît explicaţia, dar nu apucă să deschidă gura, căci doctorul ieşi, urmat de toţi ceilalţi, zicînd apăsat şi parcă semnificativ:
—	La revedere!
68
5
10
15
20
25
30
35
în urechile lui Puiu răsună apoi multă vreme cuvîn-tul pe care-1 rostise doctorul, cu intonaţia ceea neobişnuită, silindu-se să ghicească ce a vrut să zică. Poate i s-o fi părut curios că în necrolog nu s-a pus numele ei aşa cum era cunoscut în lume, adică Made-leine? Atunci de ce n-a avut răbdare, căci el i-ar fi dat fără înconjur toate lămuririle... Sau a vrut să-şi bată joc de franţuziţii din lumea bună care numai la moarte îşi aduc aminte de numele lor adevărate, de teamă că Dumnezeu nu-i va recunoaşte în lumea cealaltă fără numele creştinesc de botez? Poate însă că doctorul ştie perfect ce e cu Madeleine şi Mădălina, şi, prin observaţia lui misterioasă, n-a căutat decît să-l prevină: „Ştiu tot, degeaba încerci să te ascunzi de mine../' Dacă ar fi aşa, atunci doctorul nu străluceşte prin inteligenţă. Chestia e doar foarte simplă şi o cunoaşte multă lume, în orice caz lumea cu care Madeleine a avut legături mai apropiate. Nu s-a făcut niciodată secret din chestia asta, încît putea prea bine să o fi aflat şi doctorul. Şi totuşi intonaţia lui a vrut să însemne ceva...
Toată ziua îl frămîntă acest singur cuvînt şi doctorul. Din ce în ce i se cristaliza în suflet că doctorul e un om straniu. Avea simţămîntul că îl urăşte, îi era ruşine să şi-l mărturisească, i se părea că trebuie să fie ceva bolnăvicios, ca mania persecuţiei. Deaceea căuta să-l alunge şi se înfricoşa constatînd că nu reuşeşte...
La vizita de după-amiazi veni iarăşi numai internul, care-i spuse:
—	Mi s-a telefonat de la d-voastră de-acasă că azi nu va putea veni nimeni să vă vadă, căci toată lumea e ocupată cu înmormîntarea. Mîine însă, după ceremonie, se vor întoarce de la cimitir aci...
—	Mulţumesc! şopti Puiu.
69
5
10
15
20
25
30
70
XVI
A doua zi fu cuprins de mare înfrigurare. Se aştepta că doctorul îi va mai zice ceva şi-i era teamă că nu se va putea stăpîni să nu-i ceară explicaţii pentru aluziile neînţelese cu care îl sîcîie. Doctorul însă fu şi mai sobru ca de obicei. Era îmbrăcat în negru. Se uită cîteva clipe mohorît la Puiu şi nu-i adresă nici un cu-vînt.
„Şi-a dat seama că ieri a făcut o gafă"—socoti Puiu mulţumit.
Mai tîrziu găsi suspectă şi această purtare a doctorului. De cenui-a vorbit nimica?... Şi de ce s-a îmbrăcat în haine negre tocmai în ziua înmormîntării ei?...
în curînd uită pe doctor şi nu se mai gîndi decît la înmormîntare. Se simţea amărît că nu i s-a spus cel puţin cum va fi ceremonia funebră. Şi cu cît se apropia ora trei, cu atît parcă minutele treceau mai anevoie. Apoi cînd sosi în sfîrşit momentul în care trebuia să înceapă serviciul religios, Puiu se aşeză în genunchi, lîngă fereastră, cu fruntea sprijinită pe pervaz, şi prinse să se roage fierbinte. Nu mai ştia nici o rugăciune afară de Tatăl nostru, fax şi aceasta îi ajungea acuma. O repetă de sute de ori, cu evlavie, cu lacrimi şi cu însetare. în răstimpuri se întrerupea şi suspina din profunzimile inimii:
— Iartă-mă, Madeleine, fie-ţi milă de mine!
Genunchii, neobişnuiţi, îi amorţită. Dureri de cuţite îl junghiau prin încheieturi. Stătea însă neclintit, ea ţintuit acolo. Suferinţa o simţea ca o uşurare.
Aşa îl găsiră, tîrziu, cînd se întoarseră de la cimitir, bătrînul Faranga şi Matilda. în cameră era întunerec şi Puiu murmura, lîngă fereastră, ghemuit, zgribulit
5
10
15
20
25
30
de frig, cu buzele vinete, aceeaşi rugăciune simplă. Trebui sa-1 ajute bătrînul să se scoale şi să-l ducă pînă la pat.
—	Ce-i asta, Puiule? întrebă Faranga îngrijorat.
—	Am însoţit-o şi eu pe Madeleine pînă la groapa în care eu am aruncat-o — şopti dînsul liniştit, cu o tris-teţă întipărită pe faţă.
Ochii roşiţi ai bătrînului se umplură de lacrimi, iar Matilda, ştergîndu-şi nasul, bolborosi printre sughiţuri:
—	S-a sfîrşit sărăcuţa Madeleine... Oh, mon Dieu, mon Dieu I
—	Soyez calme, Tilda ! îi zise Faranga cu imputare. Maintenant cest fini ! Elle du moins se repose bien, tandis que nous autres...
—	Pauvre, pauvre Puiu, comme tu as charige 7 reveni Matilda cu o nouă năvală de plîns.
—	Matilda! Assez ! făcu bătrînul cu severitate.
Puiu le ceru să-i povestească cum s-a desfăşurat
ceremonia şi astfel Matilda putu să se manifeste în toată voia. Mai plîngînd, mai zîmbind, îi zugrăvi amănuntele cele mai neînsemnate. înşiră pe îndelete, parcă le-ar fi învăţat pe dinafară, numele tuturor persoanelor distinse care au venit să vadă pe Madeleine pe catafalc. Era atît de frumoasă, scumpa de ea, chiar moartă, că nimeni n-a putut-o contempla fără o exclamaţie de durere şi fără a vărsa o lacrimă sincera pentru pierderea unei fiinţe aşa de fermecătoare. Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoţi şi un episcop, doi miniştri, cinci diplomaţi şi tot ce au Bucureştii mai select. încă de ieri de la prînz a fost transportată la Biserica Albă, lăcaşul de rugăciune favorit al răposatei. Cincizeci de mii de lei s-au împărţit între săraci. Peste şaptezeci de cupeuri şi automobile au întovărăşit pe pauvre Madeleine pînă la Belu unde acuma se odih-
71
neşte în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu...
—	Ştii că am zărit şi pe doctorul tău în biserică — observă bătrînul cînd abundenţa verbală a Matildei
5 se mai potoli.
—	Da? îngălbeni Puiu. A fost şi el?
—	Qa Vhonorel se repezi Matilda. Qa signifie qui est un homme vraiment tres sen sil le !
Apoi, în vreme ce Puiu rumega spăimîntat ştirea aceas-10 ta ea continuă cu mai mult elan să-i spună inscripţiile tuturor coroanelor, detaliile costumelor tuturor doamnelor, mărcile automobilelor tuturor participanţilor... Volubilitatea ei prodigioasă făcu pe Puiu să uite chestia cu doctorul şi în cele din urmă chiar să o întrebe dacă 15 s-a interesat cineva şi de dînsul? Matilda, fericită că a fost stîrnită, izbucni furtunos:
—	Cineva? întreabă mai bine cine nu s-a interesat!... Oh, mon petit Puiu, nici nu-ţi închipui cît te compătimeşte toată lumea şi n-ai idee cîţi prieteni devotaţi
20 s-au dovedit în împrejurările astea triste... în nenorocire se căleşte prietenia, foarte adevărat!... Ei bine, toţi, dar absolut toţi prietenii tăi m-au asaltat cu întrebări despre tine şi vor să vie să te vadă!...
Puiu ascultă cu un surîs trist asigurările ei vertigi-25 noase. îşi dădea seama că Matilda exagera micile gesturi de politeţe convenţională. El cunoştea lumea şi ştia că nu va avea o situaţie tocmai plăcută, tocmai între prieteni. Dealtfel bătrînul însuşi la fel a văzut cînd, din primul moment, i-a spus că va trebui să trăiască 30 în străinătate cîţiva ani, pînă se vor mai uita lucrurile...
în sfîrşit Matilda, epuizînd întrucîtva subiectul, se grăbi să schimbe vorba:
—	Dar acuma să ne mai ocupăm şi de tine, Puiule!... Poly îmi spuse că ai început să te obişnuieşti puţin
35 aici... Etf vraiment, tu as raison...
72
5
10
15
20
25
30
—	Evident — zise Puiu ironic. Se împacă omul şi cu mai rău...
Faranga, care tot timpul îl observase, interveni puţin mustrător:
—	Cum, dragul meu, iar eşti abătut?... Bine, înţeleg să nu fii încîntat, dar situaţia ta, oricum, în împrejurările date, e destul de bună, nici nu cred că ar putea fi mai bună!... Dacă doctorul s-a crezut obligat să vie la înmormîntare, înseamnă că-şi dă seama cu cine are de-a face...
—	Probabil — murmură Puiu cu o tresărire.
—	Şi totuşi te văd parcă mai trist ca alaltăieri — insistă bătrînul. Ai vreo nemulţumire specială? îţi lipseşte ceva?
—	Poate că alaltăieri nu-mi dădeam încă seama! zise Puiu gînditor. în două zile un om, singur cu sufletul lui, între patru ziduri, înţelege mai mult decît altfel în douăzeci de ani!
Matilda, surprinsă de glasul lui, se amestecă repede ca o mamă care ar vrea să oprească pe copil să facă o prostie:
—	Puiu, je te prie, il fautetre suge, tu comprends?
—	Oui, oui tante Tilda, il faut etre tres sage ! surise Puiu, atît de posomorit că Faranga se sperie.
—	Dragul meu —declară dînsul cu o energie impunătoare — tu, de azi înainte, n-ai decît un singur lucru de făcut: să aştepţi liniştit! Restul mă priveşte pe mine şi numai pe mine! înţelegi?... Dacă va fi nevoie voi merge chiar la rege!
—	Bravo, Poly, ga... c est beau, c est heroîque et c est superbe ! izbucni Matilda cu admiraţie.
Puiu însă clătină din cap şi, după o pauză, murmură:
*73
—	Et mon coeur?... Et le combat douloureux que je dois livrer tous Ies moments avec rna conscience qui m’accu-se et qui me reproche un crime abominable ?
—	Fără îndoială — zise bătrînul mişcat şi căutînd totuşi 5 să se stăpînească. Mais c est deja autre chose ! Pentru
moment trebuie să lichidăm partea, ca să zicem aşa, materială a afacerii, iar pe urmă...
—	Tată, tată — gemu Puiu deodată plîngător — am eu însumi conştiinţa că sînt criminal!
10 Faranga, încurcat, nu reuşi să articuleze decît:
—	Eh, eh, voyons !
Matilda însă se supără aproape:
—	Nici să nu te aud cu vorbe d-astea urîte, Puişor, că mă faci să mă îngrozesc! Ce sont des blagues!
15 Farceur, va !
—	Germenul crimei a fost în mine, a crescut, m-a urmărit pînă ce m-a învins! adaogă Puiu zdrobit.
—	Tu es malade, mon enfant ! zise Faranga blînd, cu o privire spre Matilda care însă nu înţelese nimic. Ar
20 trebui să stai în pat... După o zguduire nervoasă atît de cumplită, nu e de mirare... Am să vorbesc şi cu doctorul...
—	Te rog, tată, mult să nu mai vorbeşti nimica cu doctorul! vorbi Puiu deodată atît de energic că părea
25 alt om. Am motive foarte serioase să-ţi cer asta! Lasă-1 să-şi facă datoria cum va crede de cuviinţă! Eu nu vreau să-i datorez niciodată nimic!
Gardianul îi aduse masa. Vru să o refuze, dar ei nu-1 lăsară pînă ce nu mîncă bine din toate felurile.
30 Apoi puseră pe gardian să-i facă patul, îl aşteptară să se vîre în plapomă şi numai după aceea îşi luară rămas bun.
74
5
10
15
20
25
30
XVII
Faranga venea în fiecare dimineaţă la sanatoriu, vorbea întîi cu doctorul şi pe urmă se urca la Puiu
Doctorul însă nu-i spunea mai nimica. „Răbdare şi iar răbdare!" Observaţia, mai cu seamă în asemenea cazuri, cere răbdare şi timp. Deocamdată a luat măsuri să i se facă diverse analize; de-abia după ce va cunoaşte rezultatele va putea hotărî în ce direcţie să pornească examinarea. Pacientul însuşi e încă foarte agitat. Orice mare zdruncinare sufletească e urmată de o şi mai mare agitaţie. Numai criminalii vulgari sînt lipsiţi de zbu-ciumări, fiindcă la ei lipseşte însăşi posibilitatea sensibilităţii. Desluşirile doctorului erau foarte politicoase, dar de o politeţe rece, fie din pricina unui calcul, fie din pricina timidităţii.
—	Totuşi care este impresia d-tale pînă azi? stărui într-o zi Faranga pe un ton mereu delicat, dar subliniat de un imperativ.
Doctorul Ursu se roşi puţin şi ripostă îndată cu aceeaşi politeţe, dar mai sec:
—	Excelenţă, mă iertaţi... Eu aici am de răspuns cu conştiinţa mea de om şi de medic — şi ţin deopotrivă la amîndouă. Am obiceiul să-mi fac datoria totdeauna cît mai corect; cu atît mai mult doresc să mi-o fac în cazul fiului d-voastră. Dar nu pot scăpa din vedere că un tribunal mi-a încredinţat o însărcinare deosebit de gingaşă şi că de răspunsul meu depinde aplicarea dreptăţii sociale. în astfel de împrejurări impresiile mele subiective trebuie să amuţească. Ori-cît ar vrea ele să fie de simpatice, nu se poate să influenţeze cîtuşi de puţin obiectivitatea absolută a rezultatului observaţiilor mele!
* 73
Bătrînului îi plăceau oamenii cu demnitate, de astă dată însă se simţea puţin jicnit. îi mulţumi totuşi, îi s’trînse mîna bărbăteşte şi-l felicită pentru seriozitatea ce o pune în împlinirea datoriei.
5 începu să fie îngrijorat. Mîndria lui nu-i permitea să insiste mai mult la un medic tînăr şi complet străin. Ceea ce aştepta dînsul nu se putea cere făţiş decît unui prieten. Ursu a putut să înţeleagă rostul vizitelor lui asidue şi deci ar trebui să-l servească acuma, dacă ar 10 fi dispus să-l servească, fără alte explicaţii. Faptul că se înconjoară statornic de conştiinţă şi datorie avea o semnificaţie şi desigur nu era de bun augur.
Simţindu-şi astfel planul ameninţat, Faranga se hotărî să ia informaţii, în mod discret, despre acest doctor 15 Ursu. De pretutindeni primi relaţii strălucite: un medic deosebit de capabil, foarte harnic, citeşte mult şi ştie mult şi, mai presus de toate, un model de conştiinciozitate şi corectitudine. Mai află că e băiat de la ţară, din părinţi ţărani, sărac, ajuns numai prin muncă şi 20 sîrguinţă; apoi e foarte tînăr, cel mult cu doi-trei ani poate să aibă mai mult ca Puiu. Cu astfel de om era, greu să facă vreun compromis.
Şi totuşi Puiu trebuie salvat! O modalitate ar fi să-l mute în alt sanatoriu, în seama unui medic cu care să 25 poată vorbi deschis. Dar o mutare ar putea stîrni vorbe, poate chiar un scandal. Ursu însuşi, cine ştie, s-ar putea simţi ofensat. Apoi ar fi nevoie şi de autorizaţia parchetului...
— Dacă va trebui, vom recurge şi la asta! îşi zicea Fa-30 ranga, deşi deocamdată era încă hotărît să mai aştepte. Acţiunile bruscate le vom aplica mai tîrziu şi numai la timpul potrivit!
Nu înceta deci de a vedea mereu pe doctorul Ursu şi de a se interesa de toate amănuntele ce priveau pe
76
5
10
15
20
25
Puiu. El însuşi medita mult asupra crimei săvîrşiteşi încetul cu încetul, cumpănind împrejurările, ajunse la convingerea că e rezultatul unei deformări sufleteşti subite. Adică tocmai de ce se temuse dînsul, efectul năprasnic al eredităţii unui neam cu sîngele prea vechi şi neprimenit... Astfel Puiu nu mai era decît victima întîmplătoare, pe cînd vinovaţii adevăraţi sînt strămoşii cei mulţi care, întrecîndu-se să păstreze neprihănit sîngele neamului, au acumulat şi germenii pierzaniei. Ar fi o nedreptate strigătoare să fie osîndit bietul Puiu, să ispăşească un păcat de care el, după orice dreptate omenească, nu poate fi făcut răspunzător.
XVIII
Puiu avea acuma o mască permanentă de surîs amar pe faţă. îşi dăduse seama, din ziua înmormîntării Ma-deleinei, că trebuie să găsească numai în sufletul său mîngîierea şi liniştea spre a putea lupta cu primejdiile din afară şi din lăuntru. Atît bătrînul, cît şi tante Ma-tilda, deşi fiinţele cele mai apropiate de dînsul, s-au dovedit în fond străini de suferinţele lui adevărate. în clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămînă singur. De-abia atunci i se lămureşte că el constituie o lume separată, complicată, fără legături cu ceilalţi oameni şi restul lumii, decît doar materiale. Oamenii comunică între ei prin semne convenţionale şi astfel şi-au făcut iluzia deşartă că se şi înţeleg. în realitate fiecare atribuie celorlalţi ceea ce simte dînsul şi atîta tot. Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă de la care a şi dobîndit conştiinţa exis-
77
tenţei. Tragediile ca şi bucuriile cele mari omul le trăieşte totdeauna în deplină singurătate şi de aceea, cînd îşi simte sufletul mai sfîşiat, îşi simte şi singurătatea mai mare.
5 Descoperirea aceasta era şi mai dureroasă pentru el a cărui viaţă nu-1 poftise niciodată, pînă acuma, să se coboare în sine însuşi. Viaţa lui s-a petrecut toată şi mereu numai la suprafaţă. Fericirile ca şi nenorocirile lui au fost în funcţie de mici întîmplări din afară. Idea-10 Iul lui cotidian se epuiza în cucerirea unei femei, şi doar ca o ţintă neguroasă şi foarte depărtată îi plutea dorinţa de-a merge pe urmele bătrînului, adică de-a intra în politică şi poate chiar de-a ajunge ministru. Făcuse exact atîtea studii cît sînt strict necesare spre a dobîndi 15 o diplomă de care nu avea să se folosească niciodată, îi trebuia cel mult un titlu pentru viaţa „serioasă" de maitîrziu. De la majorat bătrînul îi pusese la dispoziţie întreg venitul din moştenirea mamei sale care-i permitea să trăiască larg, să-şi satisfacă toate capriciile, să ducă o 20 viaţă cum visează cei mai mulţi tineri: petreceri, femei, sporturi... Cartea nu i-a plăcut decît ca stupefiant contra insomniei. Baremi specialitatea lui îl plictisea de moarte... Asemenea viaţă nu cunoaşte explorările introscopice, nici măcar îndoielile. Conflictele ei de 25 conştiinţă privesc numai oportunităţile morale codificate în legile suple ale cavalerismului monden.
De cînd i s-a rostogolit însă în calea vieţii o catastrofă, a trebuit să se obişnuiască a-şi privi sufletul faţă-n faţă. Zile întregi s-a zbuciumat pînă a izbutit să lapede 30 trecutul şi să înţeleagă aievea prezentul. Aşa a ajuns să-i fie ruşine de timpul cînd toată grija i se concentra numai asupra sa însuşi, cînd nu s-a gîndit şi s-a fră-mîntat decît cum să scape el din strînsoare, prin înşelăciune, prin protecţie, prin orice mijloace, cînd durerea
78
5
10
15
20
25
lui cea mare era în fond regretul de-a trebui să renunţe vremelnic la plăcerile vieţii de pînă atunci. Pe-atunci de Madeleine, căreia el îi curmase zilele şi care zăcea încă pe catafalc, de-abia îşi aducea aminte, ba chiar încerca să-i înăbuşe amintirea. Nici remuşcări sincere şi profunde n-a avut, căci toată preocuparea lui a fost el şi numai el.
Tocmai în ziua înmormîntării a început să se dez-metecească puţin. Atunci, lîngă fereastră, în genunchi# în frîntura de rugăciune şi-a găsit sufletul întîia oară. De-atunci, amintirea ei nu-1 mai spăimînta, ci îi înfrumuseţa singurătatea. îndată ce închidea ochii, o vedea pe Madeleine, şi ziua şi noaptea. Ea sosea, se aşeza lîngă el, îl contempla blînd cu privirea ei voalată, melancolică, şi privirea aceasta îi picura în suflet un balsam mai binefăcător. Era tăcută cum fusese şi în viaţă; nu-i vorbea niciodată. Numai el o asalta cu întrebări, o descosea şi mai ales o ruga cu lacrimi fierbinţi să-l ierte. Ea îi zîmbea trist şi, drept răspuns, îl săruta pe frunte cu buze reci. Cu sărutarea aceasta şi ochii umezi se deştepta totdeauna. Astfel amintirea Madeleinei îi devenise singura alinare.
XIX
A şaptea zi Puiu fu chemat iarăşi în cabinetul doctorului Ursu. Fără să-şi dea seama îl cuprinse o nelinişte. Persista într-însul impresia că doctorul îl urăşte şi-i răspundea instinctiv printr-un sentiment de frică amestecată cu repulsiune. Vizitele cotidiane le primea indi-
79
ferent; se obişnuise cu întrebarea lui stereotipă „ce mai nou" şi cu privirea lui sfredelitoare. Acuma însă ştia că iar va începe chestionarea, iar îl va chinui cu cercetări în trecut. Pentru sufletul lui simţea că ar avea nevoie nu-5 mai de pace şi tăcere.
Doctorul însă apăru de data aceasta mult mai înviorat şi mai prietenos. îi vorbea mai onctuos, zîmbea chiar din cînd în cînd. Doar privirea îi era cea veche, bănuitoare şi rece.
10	— Ei, domnul meu — îi zise, după ce-1 aşeză pe
acelaşi scaun, cu un glas care-i pipăia inima — se pare că te-ai mai liniştit şi deci vom putea sta de vorbă mai pe îndelete?
—	Da — mormăi Puiu, scurt şi apăsat.
15 Ursu îi vorbi apoi de analize, despre vizitele domnului Faranga, despre cum îşi petrece timpul, despre lecturi, sărind de la un subiect la altul fără nici o legătură, parcă frazele ar fi fost rostite numai pentru a-i masca privirea care căuta să-l surprindă sau să-l
20 sugestioneze. Puiu nici nu lua în seamă înţelesul spuselor lui, îi urmărea însă ochii ca şi cînd i-ar fi fost frică să nu-1 străpungă. în aceeaşi vreme îşi simţea sîngele înfierbîntîndu-se. Era sigur că doctorul ştia tot: că n-are nimic, că e sănătos tun şi deci complet respon-
25 săbii de crima săvîrşită, dar nu vrea să se descopere şi caută să-l torture. Se întreba pentru ce, nu găsea nici un motiv şi se înfuria.
—	Acuma iar am să te rog să-mi dai unele lămuriri, poate indiscrete, dar absolut necesare pentru a-mi pu-
30 tea forma convingerea asupra... în sfîrşit! zise Ursu frecîndu-şi mîinile şi, pentru că nu-şi terminase gîndul, se duse pînă la biurou, unde răsfoi nişte hîrtii.
Cabinetul era al profesorului Demarat. Luminos, încărcat cu diverse aparate şi multe cărţi, avea la
so
5
10
15
20
25
30
mijloc o masă de consultaţii ce semăna cu un pat de campanie, iar în colţ, lîngă fereastră, un biurou, prea mic faţă cu mărimea odăii. Pe pereţi atîrnau diferite tabeluri şi grafice, portretul profesorului şi, deasupra biuroului, o fotografie care atrăsese atenţia lui Puiu încă de rîndul trecut: o figură cam pătrată, colţuroasă, tinerească, cu nişte ochi severi şi pătrunzători.
—	Poftim! răspunse dînsul mişcîndu-se nervos pe scaun.
Doctorul, la biurou cu capul plecat, părea că-şi rînduieşte întrebările sau poate se sfieşte. Deodată însă se apropie, şezu lîngă Puiu şi zise moale, insinuant:
—	Din anunţul mortuar am văzut că soţia d-tale se numea şi Mădălina...?
Puiu tresări, îi veni să se scoale şi să refuze a răspunde. îşi aminti exclamarea doctorului cînd a zărit, în odaia sa, în Universul, necrologul. Şi iată-1 că revine... Rosti vexat:
—	Era numele ei...
—	Dar ştiam că o chema Madeleine ? stărui medicul, în orice caz lumea o cunoştea sub numele de Madeleine! ?
Puiu nu se mai putu stăpîni şi făcu dîrz:
—	Nu văd ce legătură poate avea numele nevestei mele cu cercetările d-tale medicale?
Obrajii doctorului se împurpurară, iar în ochi izvorî o lucire aspră, nervoasă. Ripostă totuşi cu voce calmă:
—	Legătura îmi permit să o văd eu... Dealtfel nu vreau să crezi că prin întrebările mele caut să te plictisesc sau să-ţi smulg vreo mărturisire dezagreabilă pentru d-tasau familia d-tale. îţi spusei şi data trecută: ca să pot stabili gradul de responsabilitate într-o anume situaţie trebuie să-mi dai posibilitatea să cunosc toate lucrurile, oricît ar părea de neînsemnate, care ar lu-
Sl
mina într-un fel sau, altul momentul critic... Fireşte, dacă vreo curiozitate de-a mea crezi că atinge anume taine care trebuie să rămînă taine, n-ai decît să nu răspunzi şi eu nu voi insista.
5 Bănuiala aceasta jicnea mai rău pe Puiu. I se părea nesuferit ca cineva, şi mai cu seamă doctorul, să-şi închipuie că ar putea fi cine ştie ce secret ruşinos în trecutul Madeleinei sau al lui. Răspunse îndată cu un surîs silit şi dispreţuitor:
10	— Te înşeli, onorate domnule doctor, dacă bănuieşti
ceva, şi mă ofensezi! Şi nu e deloc cavaleresc să mă ofensezi cînd mă aflu sub scutul d-tale!
—	Pardon, pardon! protestă Ursu cu vioiciune. Aici nu poate fi vorba nici de bănuială, nici de ofensă şi cu
15 atîtmai puţin de cavalerism. în faţa doctorului şi a duhovnicului încetează cavalerismul şi începe spovedania !
—	Nici nu m-am dat în lături! replică Puiu mai enervat. Mi s-a părut doar curioasă insistenţa d-tale asupra unor lucruri... Dar dacă vrei, îţi spun bucuros tot! Să ştii
20 însă că povestea e cam lungă, doctore!
—	Spune-o pe scurt! apăsă Ursu mulţumit.
Crezu că vede în ochii doctorului o îndoială ironică
şi asta îl îndîrji. începu brusc, nervos, sacadat:
—	Toată chestia porneşte dintr-un capriciu al tatălui
25 meu, numai din capriciul lui... Vei vedea şi d-ta şi ai
să-mi dai dreptate!... Fiindcă nu m-a avut decît pe mine, i-a intrat în cap să-şi asigure prin mine urmaşi mai solizi de cum am fost eu... (Rîse nervos şi se îndreptă pe scaun.) El, bătrînul adică, are o teorie nos-
30 timă, poate să fie şi ştiinţifică, te pomeneşti... Ei bine, zice că neamul nostru e condamnat să se stingă fiindcă de atîtea generaţii nu şi-a mai împrospătat sîngele şi că împrospătarea se poate face prin amestecul cu un sînge nou, sănătos, tînăr, plămădit cu pămînt... Brrr!...
82
5
10
15
20
25
30
Şi aşa, cum eu eram singurul Faranga, eu aveam datoria să mă sacrific pentru neam şi să mă însor cu o fată de la ţară pe care mi-o va alege dînsul la timp. Sacrificiul, spun drept, nu mi se părea tocmai atît de acablant. îmi închipuiam că nu voi fi silit să păstrez o fidelitate excesivă, ba din contra, viitoarei mele neveste. Apoi planul avea ceva romantic şi atrăgător: să cutreieri satele căutînd o ţărăncuţă nostimă pentru un boier ca s-o ia de nevastă. Dar astea sînt consideraţii generale, ca să zic aşa, şi ţi le-am expus numai ca să înţelegi restul! (Se opri deodată cu ochii mari, uluit, ca şi cînd n-ar mai fi ştiut să continue. Apoi îşi reveni şi surîse.) Ei da! M-am întors după război sublocotenent, ca toată lumea. Nu făcusem nimic, fireşte, nici nu văzusem frontul. Tata veghease sever asupra mea ca nu cumva să devin erou. Şi, îndată ce am lepădat uniforma, m-a prevenit că, pentru orice eventualitate, ar dori să mă vadă aşezat, adică însurat. Prea bine! Să-mi găsească mireasă şi sînt gata!... Pînă să-mi găsească însă... (Făcu un gest cu mîna.) Cum socotea el să dibuiască o fată pe placul lui şi al meu, habar n-am. Nici nu l-am întrebat niciodată... în sfîrşit, într-o duminecă, bătrînul hotărîse să plecăm cu maşina la moşia unui unchi de-al meu, în Argeş, la Măneşti, să petrecem acolo vreo trei zile. Trebuia să plecăm devreme, ca să ajungem acolo cam pe la amiazi. Fiindcă bătrînul a avut nu ştiu ce afaceri neprevăzute, am plecat tîrziu, aproape la prînz. Contam totuşi să sosim pe la trei. Din pricina şoselelor proaste şi a anvelopelor uzate, căci tata totdeauna se zgîrceşte la cheltuielile maşinii, am avut o serie de pane de cauciucuri enervante, încît de-abia la cinci izbutirăm să debarcăm într-un sat de unde mai trebuia să facem cel puţin o oră pînă la Măneşti. Camerele de rezervă ne erau epuizate, iar noi muream de
83
foame. în şosea nemerim un han, mizerabil, dealtfel ca şi satul. Ce are a face! Oprim puţin să luăm ceva şi, între timp, şoferul să-şi pregătească, pentru orice eventualitate, cîteva camere. Hangiul, un tip foarte insinuant 5 se oferă numaidecît să ne improvizeze o masă princiară, iar pînă se face masa ne îndeamnă să vedem hora satului, că, zice, sînt fete tare frumoase aici şi hora e chiar în bătătura din dosul hanului. Fiindcă nu ne vedea entuziasmaţi, hangiul deveni mai stăruitor: „Mai ales 10 trebuie să vedeţi — zice — Ciuleandra care nicăiri nu se joacă mai straşnic ca la noi. Avem şi lăutari anume... E ceva fain de tot 1“
—	Da, Şuleandra — murmură, foarte încet, doctorul care asculta calm, cu o privire rece.
15	— Ai auzit şi d-ta de jocul acesta curios ? se întrerupse
Puiu brusc, mirat parcă şi în acelaşi timp încîntat.
—	Nnda... —repetă doctorul, cu o imperceptibilă tresărire, ca şi cînd i-ar fi părut rău că i-a scăpat cuvîntul.
Se făcu o pauză. Puiu zîmbea confuz şi mai aştepta 20 să spună ceva doctorul. Pe urmă tăcerea îl supără şi porni mai nervos:
—	Ei da ...Ciuleandra... în sfîrşit hangiul ne conduce într-un ceardac de unde într-adevăr puteam privi hora ca dintr-o loje de teatru... La început, poate pentru
25 că-mi era şi foame, nu mi s-a părut nimic deosebit. Hora ca toate horele, fetele aşa ş-aşa, flăcăii să nu mai vorbim. Dealtfel jucau o horă obişnuită, fără nici un haz... Apoi a venit Ciuleandra. Ei bine, doctore, cine n-a văzut Ciuleandra nu-şi poate închipui ce în-30 seamnă beţia dansului! (Se aprinse. Ochii îi luceau într-un zîmbet fierbinte.) Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înşiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întîm-plare, indiferent. Pe urmă, cînd se pare că oamenii
84
5
10
15
20
25
30
s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cît se aprind mai tare jucătorii, cu atît şi muzica se aţîţă, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvîcniri de veselie. Apoi deodată, cu toţii, cu paşii săltaţi şi foarte iuţi, pornesc într-un vîrtej. Zidul viu se avîntă cînd încoace, cînd încolo, lăutarii pişcă vehement strunele înăsprind şi ascuţind sunetele cu cîte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă şi înghiţit de năvala ritmului. Acuma şirul, tot încovoindu-se şi strîngîndu-se, ca un şarpe fantastic, începe să se încolăcească, să sestrîngă, să se grămădească pînă ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvîrcoleşte pe loc un răstimp ca apoi, pe neaşteptate, să se destindă iarăşi, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsînd să se vadă feţele roşite şi vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, îşi întărită iar cîntecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze şi să stîrnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pămîntul cu bătăile, vîrtejul porneşte din nou, mai strîns, mai încăpăţînat, se încolăceşte iar şi se descolăceşte şi, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmăşag de trupuri zdrobite. Aşa, pe loc, cîteva minute, nu ştiu cît timp, în acelaşi ritm nebunesc, flăcăi şi fete se frămîntă, tremură, tropăie. De cîteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, ţîşnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun ţipăt de fată cu sînii aprinşi de strînsoare... Şi aşa, jocul pare că va continua pînă
85
ce toţi jucătorii îşi vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănţuită. Dar, brusc, ca şi cînd l-ar fi tăiat cu foarfecele, cîntecul se frînge şi îngrămădirea de tineri se risipeşte într-un hohot de rîs săl-5 batec ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încît chiar văile se umplu de un cutremur parcă furia patimei omeneşti ar fi deşteptat pînă şi instinctele de amor demult înţelenite ale pămîntului...
Puiu se opri. Era schimbat la faţă, cu ochii înflăcăraţi; 10 cu obrajii umezi de o sudoare invizibilă, cu buzele arse de un fior. După cîteva clipe, parcă de-abia atunci ar fi descoperit prezenţa doctorului, se cutremură, îşi trecu amîndouă mîinile prin păr şi reluă, căutînd să-şi tempereze avîntul:
15	— Nu ştiu ce impresie ţi-a făcut d-tale Ciuleandra
asta, spuneai adineori că o cunoşti, dar eu, mărturisesc fără înconjur, şi azi după atîţia ani, numai amintindu-mi-o mă simt cuprins de o patimă cumplită. Chiar tata, care e destul de bătrîn să nu-1 mai impresioneze orice, mi-a 20 spus atunci aproape extaziat şi pe franţuzeşte, căci el toate definiţiile entuziaste numai în franţuzeşte le formulează, zice: f)Cest quelque chose comme une tarentelle collective ou comme une dănse de guerre d’un clan sau-vage !“ în orice caz eu şi azi cred că singură Ciuleandra, 25 din cîte jocuri cunosc, poate să explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adoraţiei supreme, ba chiar al dansurilor religioase care se sfîrşeau prin mutilări sau sacrificii umane... în sfîrşit eram vrăjit şi terifiat. Aşteptam cu o înfrigurare dureroasă reîn-30 ceperea jocului şi-mi era teamă că nu va reîncepe din pricina extenuării participanţilor. Cîrciumarul pe care nu mă putui sţăpîni să nu-1 întreb, mă asigură, rîzînd viclean, că aici numai Ciuleandra merge acuma pînă se înnoptează, c-aşa-i obiceiul, doar să se odihnească pu^
86
5
10
15
20
25
30
ţintei lăutarii. Aveam emoţie ca la un examen absolut nepregătit. Şi deodată chemarea lăutarilor: strunirea instrumentelor! Ciuleandra reîncepea. Nu mai avui răbdare. Şoptii tatălui meu: „Je veux essayer cette danse, papa, qu*en dîtes vous ?“ Mi-a răspuns zîmbind: „Vas-y !“-Pînă să-mi răspundă mă şi repezisem. M-am agăţat în horă la întîmplare. Am avut totdeauna o credinţă fanatică în puterea hazardului. Sînt convins că hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aş zice al întregei civilizaţii omeneşti, ba chiar stăpînul real al întregului univers. Ei bine, acest misterios diriguitor al destinelor noastre mi-a dăruit la dreapta o vecină extraordinară, o fetişcană de vreo paisprezece ani, o brună nespus de delicată, coborîtă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, cu nişte ochi albaştri, umezi şi fierbinţi care mi-au aruncat o privire atît de stranie că mi-a răscolit dintr-o dată toate străfundurile inimii. Era înăltuţă, bine făcută, capul gol cu părul desfăcut în două coade lăsate pe spate. I-am trecut braţul pe după mijloc. Avea carnea ca piatra. Ea mi-a cuprins gîtul cu stînga. îi simţeam mîna aspră, mă frigea şi mă alinta ca o dezmierdare. întorsei capul spre ea. Iia albă şi înflorită ascundea doi sîni abia împliniţi ai căror muguri se zbuciumau sfios pe borangicul ieftin. Se uită şi ea la mine şi rîse ciudat, cu o gură minunată şi cam batjocoritoare. Pe urmă repede suci capul în cealaltă parte, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine de mine sau ele oameni pentru că s-a uitat la mine. Dar jocul începuse. Nu-1 ştiam şi nici nu aveam nevoie. Ritmul muzicii şi pornirea celorlalţi mă duceau ca un şuvoi irezistibil. Uneori corpul fetişcanei mă atingea şi atunci eu îi strîngeam şi mai tare mijlocul. Ea răbda strînsoarea mea, însă cu o uşoară strîmbătură parc-ar fi vrut să-mi demonsrtreze
87
că nu-i face plăcere. Aceasta mă îndîrjea. O ţărăncuţă ca asta să mă respingă pe mine care în saloanele bucureş-tene aveam reputaţia de mare cuceritor de inimi femeieşti? în furia jocului ajunsese să se lipească de 5 mine atît de mult că-i simţeam respiraţia. Eram ameţit de vîrtejul Ciulendrei ca şi de pofta lacomă ce mi-o stîrnise îndrăcită de fetiţă. Am întins gura şi am sărutat-o repede pe colţul buzelor. Surprinsă şi neputîndu-se apăra altfel, şi-a înfipt dinţişorii în obrazul meu, ca o 10 pisică supărată, şi apoi a dat un ţipăt scurt, de mulţumire. Un flăcău strigă rîzînd gros: „Nu te lăsa boierule!" Am rîs şi eu prosteşte, a rîs şi fata, roşită, aprinsă de osteneală. Iar peste cîteva clipe, la altă învălmăşeală, am sărutat-o din nou şi ea n-a mai putut 15 să-mi răspundă, ci doar s-a încruntat cu necaz. Pe urmă, cînd s-a isprăvit Ciuleandra şi în vreme ce toţi se risipeau, eu am rămas de mînă cu ea. „Cum te cheamă, fată frumoasă?" „Mădălina!" murmură ea, ruşinată, privindu-mă pe subt gene. „Mădălina şi mai cum?" 20 „Mădălina Crainicu", şopti scurt atunci, se smulse din mîna mea şi alergă într-un suflet sub un copac unde, la umbră, chicotea un cîrd de fete. Stătui acolo, pe loc, cîtva timp, fascinat, cu ochii după ea. Fascinat de joc şi fascinat de fată. Cînd îmi revenii puţin în fire urcai 25 în ceardac la tata şi-i zisei cu hotărîre şi însufleţire: „Papa, jai trouve ce que vous deşirez !“ Bătrînul primi cu oarecare răceală declaraţia mea. Nu era de-ajuns să-mi placă mie, important era să-i placă lui. Totuşi ceru îndată informaţii de la hangiu. Aflarăm că Mădălina 30 e fata unei văduve cu încă patru copii, femeie săracă, dar harnică şi cinstită. „Fata e cum se cade?" întrebă tata. Cîrciumarul se închină: „Se poate, boierule?... Apoi n-o văzurăţi că e chiar copil, să tot aibă vreo treispoe-paisprezece ani. Că s-a prins şi ea în horă?
SS
5
10
15
20
25
30
E primită aşa, mai mult de haz, că-i fată dezgheţată şi joacă bine... Altfel însă se poate...?" Bătrînul totuşi stărui implacabil: „Tatăl ei din ce cauză a murit?" „în război, cucoane, un glonţ nemţesc l-a omorît la Predeal!" Atunci tata dori s-o vadă mai de aproape. Hangiul, îndatoritor, strigă numaidecît: „Ia chemaţi încoace, măi oameni, pe Mădălina Crainicului, s-o vadă boierii!" Şi urmă către tata: „Dacă aţi vrea s-o angajaţi la d-voastră, v-aţi face mare pomană, că maică-sa de-abia mai ştie cum să-şi ţie zilele cu atîţia copii pe cap..." Mădălina fu adusă mai mult cu forţa pînă la scara ceardacului de unde cîrciumarul o luă de mînă şi se apropie cu ea, dojenind-o: „Nu fi neroadă, fato, cînd vor boierii să-ţi vază mutra!" Tata, exami-nînd-o cu mare atenţie, îi puse cîteva întrebări, la care răspunse pe jumătate ea, pe jumătate hangiul. Toată lumea de la horă se adunase în jurul ceardacului să afle ce vor boierii cu Mădălina. Ca să evite aglomeraţia, deşi altfel simţeam c-ar fi dorit s-o mai descoase, bătrînul îi dădu drumul, să umble sănătoasă. Rămase gînditor, iar cînd ne mai slăbi puţin hangiul cu explicaţiile şi insistenţele, îmi zise grav: „Fata e drăguţă, nici vorbă, dar trebuie să mai chibzuim!" „Să ştii, tată, că eu pe asta o vreau!" Am observat că insistenţa mea nu-i displăcea, precum nu-i displăcuse nici fata. Peste un sfert de oră plecarăm mai departe şi sosirăm cu bine, fără nici o altă pană, la Măneşti. Două zile, cît stăturăm acolo, bătrînul nu-mi mai şopti nimic despre Mădălina. îl simţeam totuşi că numai la ea se gîn-dea şi că-şi întocmea planul de bătaie. A treia zi, la întoarcere, oprirăm iar în Vărzari. Hangiul ne călăuzi la mama Mădălinei şi pe drum ne povesti, cu mare aparat de amănunte, că tatăl fetei a fost omul cel mai voinic din sat, un bărbat straşnic şi bun ca rădăcina
89
de leac, încît toată lumea îl regretă: „Mai bine piereau zece alţii şi se întorcea dînsul!“ Cînd ne văzu mama Mădă-linei intrînd în ogradă, să se topească de zăpăceală. Ne pofti totuşi, cu ajutorul hangiului, în casă. O murdărie şi o 5 sărăcie cum numai la noi la ţară se găseşte. Mădălina se silea să mai ascundă ce se putea, să nu găsească musafirii prea urît. Şezurăm. Tata, solemn şi grav, spuse îndată verde, fără ocoluri, că doreşte să ia pe Mădălina şi să o mărite cu mine. Vădana căzu pe laviţă 10 de spaimă. însuşi hangiul deveni perpelex căci la aşa ceva nu se aşteptase. Se uită chiar pe furiş puţin bănuitor la noi, dacă n-am fi cumva nişte înşelători cum umblă atîţia de ademenesc femei ca să le precupeţească pe urmă cine ştie pe unde. Bătrînul însă continuă cu 15 amănunte: Mădălina va fi adoptată după toate formele de mătuşa Matilda, va primi o educaţie distinsă şi, mai tîrziu, cînd va sosi timpul, va deveni soţia mea. Speră că fata are să mă iubească. Pe lîngă adopţiunea Mădălinei, mai constituia o zestre de cincizeci mii lei 20 pentru fetiţa cea mai mică a vădanei... Femeii nu-i venea a crede nimica, zîmbea mereu tîmpit, se ştergea la gură cu colţul năframei şi, printre picături, ocăra pe cei doi copilaşi care se hîrjoneau după cuptor. în sfîrşit, să nu mai lungim vorba degeaba. O oră de 25 tratative şi tîrguială s-au terminat cu o învoială categorică. Femeia dădu mîna cu tata şi cu mine, în vreme ce Mădălina, care mai ieşise pe-afară de cîteva ori, acuma ghemuită lîngă uşă, începu să plîngă, bîlbîind speriată, aproape îngrozită: „Mămucă, nu mă da! 30 Nu mă da, mămucă!"... Ca să nu fie nici o îndoială în privinţa seriozităţii afacerii, merserăm întreg alaiul la primărie unde tata repetă declaraţia despre intenţia mătuşei Matilda de-a adopta pe Mădălina şi promisiunea lui că va înzestra pe o ctopilă de-a văduvei, drept care
90
5
10
15
20
25
30
depune în mîinile ei şi în faţa primarului zece mii de lei, restul urmînd să fie vărsat după ce se vor fi împlinit toate formele adopţiunii Mădălinei... Pe urmă Mădălina fu îmbrăcată în straiele de sărbătoare, în cele de la Ciuleandra, pe urmă o luarăm între noi în maşină şi ne întoarserăm la Bucureşti...
—	Da ! zise atunci doctorul Ursu cu glas aspru şi ciudat.
Puiu se opri nedumerit, ca şi cînd glasul doctorului i s-ar fi părut suspect.
—	Te-am întrerupt numai pentru că te văd prea ostenit! adăogă doctorul imediat, observînd impresia ce a făcut-o întreruperea lui.
Faţa lui Puiu se lumină. Atenţia doctorului îl măgulea. Nu simţise nici o oboseală, dar acuma parcă o toropeala începea să-l încerce. Totuşi, vrînd să răspundă la amabilitate cu amabilitate şi apoi socotindu-se negreşit dator să lămurească chestia Madeleinei încît să nu mai poată rămînea nici un fel de bănuială în , sufletul doctorului, Puiu reluă îndată cu un surîs recunoscător:
—	Mulţumesc, doctore, eşti foarte drăguţ, dar mă simt foarte bine... Şi, va să zică, sosim în Bucureşti şi tragem direct la tante Matilda, căreia tata îi încredinţase pe Mădălina cu avertismentul să vegheze asupra ei ca ochii din cap şi mai cu seamă s-o ferească de mine ca nu cumva... Ei, biata mătuşa Matilda înmărmuri cînd se pomeni aşa din senin cu o fiică adoptivă, culeasă cine ştie de unde, dar se îmblînzi îndată ce tata îi spuse că zestrea Mădălinei rămîne în sarcina lui personală şi deci tante Tilda, cam avară din fire, să nu-şi teamă moşioara şi celelalte, căci le va putea lăsa cui doreşte, dacă nişte nepoţi obscuri vor merita, fireşte, mai mult dărnicia ei, decît fetişcana asta adorabilă.
91
în zilele următoare au fost conciliabule grave şi interminabile între tata şi tante Matilda asupra Mădălinei. Discuţia privea, evident, educaţia ce avea s-o primească fata. O nemţoaică straşnică fu angajată, înainte de a 5 cădea ei de acord, ca s-o cioplească deocamdată cît e necesar pentru a o putea expedia apoi în străinătate, într-o lună Mădălina era de nerecunoscut. Devenise o domnişoară încîntătoare tocmai prin stîngăcia ei. Mătuşa îi schimbase numele în Madeleine chiai de a doua 10 zi. Zicea că-i vine mai la îndemînă, căci tante Tilda are o slăbiciune aproape bolnavă pentru tot ce e franţuzesc şi crede că orice femeie bine crescută trebuie să vorbească perfect franţuzeşte şi cu accent parizian. Fata, fireşte, nu se împotrivi nici la schimbarea numelui, cum 15 nu se împotrivise la nimic. Mie mi-a mărturisit totuşi, peste cîteva zile, că-i plăcea mai bine Mădălina fiindcă era mai dulce, ceea ce într-adevăr mi se părea şi mie şi a recunoscut apoi şi tata. Dar atîta concesie merita şi tante Matilda, mai ales că îndrăgise grozav 20 pe Madeleine şi avea acuma ambiţia să scoată din ea cea mai distinsă domnişoară căci, zicea, în Madeleine e stofă de adevărată cucoană. Cum se împlini luna, mătuşa şi tata urcară fata în tren şi o însoţiră în Elveţia, la un pension din Z'urich, cel mai bun din toată 25 Elveţia — tata spunea că din toată lumea — unde, cu profesoare speciale şi cu program special, într-un an de zile urma să se rafineze şi să înveţe franţuzeşte şi nemţeşte. în răstimp de un an tante Tilda s-a dus de vreo cinci ori să o vadă şi să constate progresele, şi decîte 30 ori se întorcea, nu contenea cu laudele: „Cest une petite merveille, PolyT Pe mine, acuma, cînd îi făceam vreo mojicie, mă ameninţa foarte serios că n-are să-mi mai dea pe Madeleine, că eu nici n-aş merita o fată ca ea. Deşi programul iniţial fusese să stea acolo numai un an,
92
5
10
15
20
25
30
iar apoi să treacă un an la Paris şi încă un an la Londra, tata hotărî să o mai ţie un an la Zurich ca să cîştige o bază cît mai solidă. Cum bătrînul purta toate cheltuielile, pînă şi drumurile mătuşei Tilda, hotărîrea lui fu urmată întocmai, oricît tante Matilda, spălîndu-se pe mîini, obiecta că anul suplimentar fata l-ar fi făcut mai cu folos în Franţa, singura ţară unde se pot însuşi manierele civilizate şi unde sufletul omului se poate rafina aievea... între timp trebuise să plec şi eu la Paris să-mi iau un doctorat ca să fiu la înălţimea aspi-raţiunilor bătrînului. O singură oară am putut-o vedea la Zurich, în prezenţa mătuşei care venise cu mine să mă instaleze. Ne abătuserăm înadins pe la Madeleine. Ei bine, tante Matilda nu exagerase deloc de data asta. Madeleine era într-adevăr o minune. E inexplicabil ce repede se adaptează femeile! îţi făcea impresia că s-a născut principesă, atîta delicateţă avea în toată înfăţişarea, atîta simplitate şi firesc în gesturile şi atitudinea ei. Am vorbit, evident, numai franţuzeşte şi am remarcat, spre ruşinea mea, că ea vorbea infinit mai bine ca mine care, de cînd am deschis gura în lume, sporo-văiam aproape numai în limba lui Voltaire. Pe urmă, cînd am stat la Paris, cu toate că în al doilea an o aduseseră şi pe ea acolo, nu mi-a fost permis s-o văd decît de două ori, o dată cu tante Tilda şi a doua oară cu tata. în sfîrşit cînd eu am venit acasă cu diploma în buzunar, ea a trecut în Anglia, ca să se împlinească întocmai programul stabilit. în toamna următoare apoi s-a întors şi ea. Tante Matilda, mîndră şi încîntată, a introdus-o numaidecît în lume şi profeţiile ei s-au împlinit într-adevăr, căci într-o singură seară a cucerit Bucureştii. Am constatat că mătuşa putea foarte lesne să-şi ţie ameninţarea: în orice moment, zece pretendenţi cel puţin, toţi mai buni ca mine, ar fi fost gata să se
93
prosterneze la picioarele Madeleinei. Fireşte, era o deosebire mare între Mădălina de odinioară, de la Ciuleandra, şi Madeleine de azi, o deosebire nu numai în ceea ce se vedea, ci mai ales în sufletul ei. Mădălina 5 fusese veselă, exuberantă, aproape sălbatică, pe cînd Madeleine era blîndă, discretă şi melancolică, o melancolie care punea un mister în ochii ei, în surîsul ei, în glasul ei, şi care, cel puţin aşa spunea lumea, o făcea mai ispititoare. în aceeaşi iarnă tata mi-a reamintit că 10 am douăzeci şi şapte de ani, că Madeleine are optsprezece, şi că deci a sosit momentul... Eram fericit. Niciodată vreo comunicare de-a bătrînului nu mi-a produs mai multă bucurie. în cei patru ani îmi făcusem de cap, încercasem toate amorurile, dar Madeleine rămăsese 15 în inima mea o icoană sfîntă. O adoram cu atît mai profund cu cît despărţirea de patru ani mi-o împodobise cu nimbul unei taine. Şi aşa, după toate formele şi pregătirile de rigoare, după o logodnă ceremonioasă, cununia s-a putut celebra îndată după Paşti, acum 20 patru ani...
Puiu stătu cîteva clipe gînditor ca şi cînd evocarea l-ar fi strămutat în altă lume. Se uită la doctorul Ursu, care îl privea nemişcat, zîmbi şi urmă:
— Vezi dar bine acuma că nu e nici un secret 25 inavuabil!... Cum s-ar fi putut ascunde lumii asemenea lucru şi de ce să-l fi ascuns ? Toată lumea care se interesa cunoştea povestea noastră. Fireşte, nu-mi putea cere nimeni şi n-aveam nici un motiv să-i dau publicitatea cea mai largă, poate chiar prin Monitorul 30 Oficial ori prin Universul. Era doar o chestie intimă, a noastră, care ne privea numai pe noi! Mie nu putea
94
5
10
15
20
25
30
să-mi fie ruşine de Madeleine, precum nici ea n-avea pentru ce să se ruşineze de Mădălina!
Doctorul, cu o vioiciune nefirească, insistă:
—	Foarte frumos, dar tot n-am înţeles de ce s-a pus în necrolog Mădălina?
—	Eu, de-aici, cum să ştiu, doctore ? zise Puiu abătut că povestirea lui n-a izbutit să suprime toate obiecţiile doctorului. îmi închipuiesc însă că tata a pus, din delicateţă pentru amintirea ei. Căci noi, în familie, cînd o răsfăţăm, îi ziceam Mădălina, iar ei îi plăcea. Şi noi găseam că i se potrivea mai mult acuma, cînd era atît de blîndă şi de dulce, ca odinioară cînd fusese altfel...
Ursu tăcea, puţin încurcat. Părea că mai rumegă vreo întrebare sau filtrează cele auzite. Puiu se roşise, dar ochii i se limpeziseră. în toată înfăţişarea lui era întipărită o reverie care pe doctor, cînd o observă, îl făcu să se scoale şi să-i zică brusc:
—	Mulţumesc... Desigur ai obosit...
—	Nu, nu — protestă Puiu cu o însufleţire sinceră. Mi-ai făcut un mare bine, doctore, nici nu-ţi închipui ! La început, da, mă cam enervase întrebarea d-tale, recunosc şi te rog să mă ierţi. Nu-mi dădeam seama că astfel mă îndemnai să-mi reamintesc nişte momente atît de fericite, să le retrăiesc, să descopăr iarăşi pe mica mea Mădălina, s-o reîndrăgesc. E tot ce puteai să-mi oferi mai plăcut! îţi mulţumesc, mulţumesc!
Se repezi furtunos la doctorul Ursu, îi apucă mîna şi i-o strînse puternic.
Doctorul, după ce îl conduse şi-l dădu în grija internului, se spălă pe mîini parcă i-ar fi fost frică să nu se infecteze.
95
XX
De-aci înainte Puiu aştepta cu drag vizitele doctorului, ca pe-ale unui prieten vechi şi binevoitor, îi zîmbea cu încredere mereu, deşi doctorul nu-i răs-5 pundea la fel, ba parcă devenise mai mohorît. Puiu însă nu voia să ia în seamă nimica. îşi zicea că sînt închipuiri de-ale lui pe care are să le regrete cum regretă acuma că l-a bănuit odinioară din pricina Madeleinei. în războiul ce-1 ducea aici cu sine însuşi, e fatal să exa-10 gereze importanţa fiecărui gest, să i se pară că descopere duşmănii... în cele din urmă însă ajunge să vadă că toate au fost excrescenţe de-ale minţii lui înfierbîntate, de-ale sensibilităţii lui bolnăvicios de ascuţite...
într-o zi, cînd se simţea mai mulţumit, bătrînul 15 Policarp Faranga sosi mai agitat ca de obicei. Trimise îndată pe gardian să se plimbe pe coridor, fiindcă trebuie să vorbească ceva particular cu Puiu. Avea un aer misterios şi indignat care pe Puiu îl făcu să surîdă indulgent:
20	— S-a întîmplat ceva grav, tată ?
—	Puiule, e într-adevăr foarte grav! zise Faranga în picioare, într-o ţinută aproape marţială. Ce docteur est une canaille ! Tu entertds? Une canaille !
—	Exagerezi, tată!
25	— Du tout, du tont ! se enervă bătrînul. Am şi
hotărît: cu orice riscuri şi stăruinţi trebuie să te scot de-aici, să intri în observaţie în alt sanatoriu, la un om cumsecade! Voită!
—	Tocmai acuma cînd am început să mă simt 30 mai bine? zise Puiu tot calm, tot îngăduitor.
—	Şi mai bine ai să te simţi între nişte medici umani şi între prieteni, nu ca aici, duşmani! strigă Faranga, stăpînindu-se însă şi adăogînd mai încet: Dealtfel m-am sfătuit azi mult şi cu Tilda. E şi ea
96
5
10
15
20
25
30
absolut de părerea mea: trebuie să te mutăm de-aici, să te scăpăm din ghearele acestui doctor mizerabil!... Eu te-am adus aci contînd pe Demarat, în grija căruia te puteam lăsa cu toată încrederea. Nu mi-am închipuit însă că...
Vorbind, iar se înfierbîntase> Se întrerupse, îşi smulse barba, ceea ce însemna culmea enervării, făcu cîţiva paşi şi se întoarse la Puiu, mai potolit:
—	Aseară^ la club, am stat de vorbă cu profesorul Dordea. M-a întrebat ce mai faci, cum îţi merge şi aşa am ajuns să discutăm şi despre doctorul Ursu. Dordea îl cunoaşte perfect, l-a avut elev. Ei bine, ştii ce-mi spuse Dordea ? „Merituos, chiar excelent ca medic — zice — dar ca om cu desăvîrşire imposibil!" Ai înţeles ? Ce-mi pasă mie de calităţile lui profesionale dacă altfel e execrabil? Zice că de prin Universitate nu scăpa nici o ocazie să-şi arate ura cea mai neagră împotriva ciocoilor, înţelegînd prin ciocoi, fireşte, pe toţi oamenii de treabă care nu poartă iţari şi opinci. Mania asta a lui era atît de cunoscuta că Dordea l-a şi întrebat odată cum se poate, un intelectual ca el, să afişeze nişte concepţii atît de barbare? Dar, zice, n-a putut smulge dintr-însul decît că ciocoii i-au zdrobit inima şi alte asemenea bazaconii. Prin urmare vezi: e de ajuns să fii ciocoi, ca acest specimen primitiv să te urmărească cu ura lui maniacă!
—	Şi Dordea o fi exagerînd sau l-a înţeles greşit — murmură Puiu nezdruncinat.
—	Deloc! se încăpăţînează bătrînul. Dordea nu vorbeşte niciodată fleacuri şi nici nu se ţine de clevetiri. Dacă mi-a spus lucrurile acestea, a vrut cu siguranţă să mă previe în mod fin să nu mă culc pe o ureche tn privinţa ta şi să-mi iau măsurile din vreme. Evident, medic şi el, n-a putut să vorbească prea deschis. Şi
97
dealtfel cuvintele lui despre el se coroborează cu diverr se păreri ce a adunat Matilda de pe la prietene de-ale ei, dintre care unele au fost internate aici, în sanatoriu, şi l-au putut cunoaşte din contact direct, iar altele au 5 avut prietene bolnave aici şi, venind mai des să le viziteze, l-au cunoscut indirect. Ei bine, nimeni nu spune decît că e un mojic fără pereche. D-na Ferentaru, o ştii, a fost bine inspirată cînd a zis că niciodată n-a văzut om cu nume mai potrivit ca acest Ursu nesuferit!
10	Totuşi Puiu rămase neclintit în bunele-i păreri
despre doctorul Ursu şi nici nu voia să audă despre mutarea în alt sanatoriu.
—	Bine Puiule— îl dăscăli Faranga — dar să nu uiţi că de el depinde viaţa ta! De referatul lui!-.. Nu
15 e prudent să-ţi laşi viitorul în mîinile unui om care e adversar declarat al clasei sociale din care faci parte!
Apoi, după multe zadarnice stăruinţi, bătrînul îi destăinui că> în contra voinţei lui de-a. face vreo intervenţie, el, Policarp Faranga, a fost aproape în fiecare
20 zi la Ursu şi, cu toate aluziile lui, discrete, fireşte, n-a reuşit să-i scoată măcar un cuvînt liniştitor, necum binevoitor.
—	Nu-ţi mai spun că o dată a fost chiar nedelicat! sfîrşi el cu amărăciune. N-am făcut caz pentru
25 că orice gest al meu s-ar răsfrînge asupra ta care te afli în puterea lui. Destul că a îndrăznit să nu fie cît trebuia de cuviincios faţă de mine, om bătrîn şi cu o situaţie care ar merita să-i comande cel puţin respect!
Nimic nu putea însă să clatine convingerea lui
30 Puiu care, în cele din urmă, zise îndurerat:
—	Ce rău mai mare să-mi facă el decît mi-am făcut eu însumi prin ceea ce am făcut? Că are să-mi dea un certificat de responsabilitate? Ei şi? Ar fi
98
5
10
15
20
25
30
oare asta o catastrofă mai grea decît moartea Made-leinei?
—	Ar fi şi moartea ta, Puiule! tresări bătrînul. Ar fi a doua crimă ce m-ar lovi şi pe mine! Una ajunge, Puiule! A doua trebuie evitată cu orice preţ! însăşi Mădălina, sărmana, n-ar dori să fie astfel răzbunată!
I se umpluseră ochii de lacrimi. Se întoarse spre fereastră, scoase batista şi, prefăcîndu-se că-şi şterge nasul, îşi opri plînsul ca nu cumva să-l vadă copilul şi să-şi strice dispoziţia.
—	Nu te-am adus aci — continuă apoi — ca să sfîr-şeşti acolo unde puteai să începi! Te rog dar să cumpăneşti bine cînd persişti într-o atitudine sentimentală absolut nepotrivită cu împrejurările!
Puiu ripostă deodată, ca şi cînd l-ar fi jicnit:
—	Bine, tată, d-ta vorbeşti parcă acuma ar mai avea vreo importanţă micile trucuri avocăţeşti! Parcă de-aci încolo m-ar mai putea interesa lumea din afară! Ca să mă împac cu lumea aceea, ar trebui să, înşel, să mă prefac că sînt nebun... Ei, asta nu se mai poate, tată, cu nici un preţ! Nu vreau să înşel, să-mi mai încarc conştiinţa şi cu o înşelăciune spre a scăpa de urmările unei crime! Nu pot! Şi chiar dacă aş fi atît de ticălos să vreau, n-aş şti cum să simulez, iată! Prin urmare stau aci, cum aş sta oriunde, şi aştept liniştit să vie ceea ce trebuie să vie!
—	într-adevăr, ai dreptate — zise bătrînul Faranga încet. Tu ai aici atîtea frămîntări şi eu mai vin cu... Cest fini !
Plecă apoi amărît, precum şi Puiu rămase amărît. Fiecare se plîngea în sine de celălalt că nu vrea să înţeleagă.
99
5
10
15
20
25
100
„Eu să-mi văd de cele prezente, căci cele viitoare vor veni la timpul lor!" îşi zise Puiu resemnat şi totuşi mîndru că nu s-a lăsat înduplecat.
— II faut agir, Tilda, mais sans plus compter sur Im! zise trist bătrînul Faranga ajungînd acasă la Matilda.
Şi Matilda aprobă cu înflăcărare:
—■ C’est ga, mon vieux Poly ! II faut le sauver malgre lui !
XXI
Fiindcă lui Puiu îi era silă să citească ziarele, i le citea gardianul şi astfel deveneau amuzante. Andrei Leahu mai mult silabisea decît citea şi tocmai asta îi plăcea lui Puiu. Grăbit nu era deloc; dimpotrivă, încetineala fără voie în cetire a gardianului umplea mai mult timpul, scurtîndu-1. Şi cum noutăţile nu-1 interesau, asculta numai glasul cela cu intonaţii de şcolar silitor, cu repeţiri de silabe pînă să ghicească un cuvînt, cu cîte-o observaţie printre fraze complectînd conţinutul, mai deseori presupus decît înţeles aievea. Leahu însuşi se bucura mai cu seamă cînd descoperea în gazetă ceva despre Argeş, judeţul lui ; iar o dată cînd, din întîmplare, văzu şi satul său într-o înşirare de comune, vizitate de un ministru excesiv de activ* toată ziua, de zeci de ori, s-a întors la pagina respectivă, oftînd gînditor şi cu mare părere de rău:
— Va să zică a umblat şi pe la noi!... Oare ce s-o fi întîmplat de a trecut ?
5
10
15
20
25
30
Dealtfel Puiu, fiindcă observase cită plăcere îi face, îl punea mereu să-i povestească de pe-acasă orice îi venea în minte. Leahu începea totdeauna, sfios şi nehotărît, despre boierii pe care-i cunoştea: c-au fost aşa şi au dres aşa, că în cutare an oamenii nu s-au putut învoi, că bdată au venit pălmaşi străini tocmai din secuime... De-abia pe la sfîrşit scotea la iveală povestirile despre păţaniile ţăranilor în privinţa cărora amintirea lui era inepuizabilă.
Acuma, după ce plecă bătrînul, ca să-şi alunge cu totul urîtul ce-i apăsa sufletul mai rău ca totdeauna, trecu în anticameră, se întinse pe patul gardianului, ca de obicei, şi porniră să tăifăsuiască. După un răstimp însă, chiar cînd Leahu se înfierbîntase cu povestea unei fete de la ei, care rămăsese însărcinată cu unul şi s-a dus tocmai la Piteşti să lapede şi apoi să se bage acolo la stăpîn, că în sat o arătau cu degetul oamenii de omenie, Puiu îl întrerupse deodată, ridicîndu-se pe jumătate şi cu nişte priviri tulburi:
—	Dar la voi cum se joacă Ciuleandra, Andrei?
—	De, conaşule — zise gardianul puţin uimit că-1 întrerupe şi mulţumit de întrebare — Şuleditdra e joc greu şi trebuie să fie mulţi jucători şi lăutari buni care să ştie şi ei jocul... Greu!
Puiu vru să-l roage să continue povestea cu fata şi, împotriva voinţei, se pomeni spunînd:
—	Tu ai jucat vreodată Ciuleandra?
—	Cum să nu fi jucat, boierule! se făli Andrei. Cîte opinci n-am rupt cu ea, Doamne păzeşte! Că parcă omu-i şi nebun la Şuleandra, şi alta nu!
—	Straşnic joc! observă Puiu cu o pornire ce nu se lăsa stăpînită. Şi eu am jucat Ciuleandra o dată, o singură dată, la Vărzari... A fost foarte frumos! Atunci mi-âm ales şi nevasta, de la Ciuleandra. Ştii,
idi
ceea pe care am sugrumat-o, înţelegi?... Ciuleandra şi nevasta!
îşi dădea seama că spune lucruri pe care nu vrea şi totuşi le spunea cu un glas straniu, încît însuşi gar-5 dianul se uita la dînsul nedumerit. Totuşi, ca să fie cuviincios, Leahu aprobă:
—	Apoi prin partea noastră mai toţi flăcăii de la Şuleandra se însoară. Acolo se adună fiecare cu fata de-i place şi mi se strîng şi se oţăresc la joc, pînă ce-şi
10 pierd minţile... Aşa-i jocul, boierule!
Ascultînd distrat cuvintele gardianului, Puiu se chinuia să-şi reamintească melodia Ciuleandrei şi pentru că nu izbutea, se simţea profund nenorocit, îi trecu prin gînd că ar trebui să schiţeze paşii ca să-şi
15 amintească mai repede. îşi dădu seama că gîndul e bolnăvicios, îl alungă şi-şi zise ruşinat că gardianul l-ar crede smintit. în acelaşi timp însă nu se putu opri să nu întrebe:
—	I-ascultă, Andrei, tu poţi să-mi şuieri Ciuleandra ?
20	— Ba să mă iertaţi, conaşule — răspunse Leahu
atît de speriat parcă l-ar fi îndemnat la ceva extras ordinar de ruşinos — că eu de cînd sînt n-am şuierat, că nici n-am avut de la Dumnezeu dar la cîntece.
—	Păcat! murmură Puiu, în picioare, cu o figură
25 imobilă, plină de hotărîre. Aş fi vrut să văd cum o
joci tu, dar nu-mi pot aminti melodia, că ţi-aş şuiera-o eu foarte bucuros!
—	Apoi că eu tot n-aş juca, boierule! zise gardianul cu un rîs silit prin care vroia să-şi ascundă
30 neliniştea. Nici nu mi-ar şedea bine, zău aşa, că Şuleandra e cu multă săritură şi eu, de, port în spate ani mulţişori! Joc de tineri, boierule, cu puteri der haram, iar eu am risipit ce-am avut, şi în război şi în alte necazuri, de mă mulţumesc să-mi ţin zilele...
102
5
10
15
20
25
30
—	Ba eşti zevzec, Leahule! bufni Puiu cu mînie reţinută anevoie. Te lauzi că ştii şi nu ştii nimic!
—	Nu zău, boierule, să nu vă supăraţi! se rugă Andrei, căutînd să-l mulcomească. S-a şi întunecat, boierii din alte camere sînt bolnavi, nu ca d-voastră, şi se culcă devreme şi nu suferă gălăgia... Apoi de m-ar prinde cineva ţopăind pe-aici, ar fi vai ş-amar ce-aş pătimi de la domnul doctor!
Cu o sforţare dureroasă, Puiu se stăpîni să nu mai stăruiască. Vedea bine cît de ciudată e dorinţa lui subită cu Ciuleandra şi mai ales imposibilitatea lui de a-şi înfrîna gura. Ca să scape de ispita ce scotea mereu capul în sufletul său, puse pe Leahu să-i facă patul, să se culce. Se obişnuise să doarmă cu uşa spre anticameră deschisă. Acuma ceru s-o închidă. Peste împotrivirea lui, în fundurile minţii îşi zicea că trebuie să mai încerce să-şi rememoreze melodia blestemată. Se dezbrăcă, se sui în pat şi, parc-ar fi vrut să înăbuşe pornirea ce creştea într-însul vijelios, închise ochii şi îşi trase tartanul peste cap. Crîmpeiele de melodie însă îl urmăreau acuma ca nişte albine întărîtate. Răsărea cîte-o măsură de undeva, îi fîşîia în ureche, se stingea şi lăsa în locul ei o dorinţă mai poruncitoare de a-şi aduce aminte. Subt învelitoare începu să fluiere în surdină altă frîntură de arie apărută din nou în creierii lui.
încetă repede. Era falsă. Şi atunci, furios, sări din pat şi, în vîrful picioarelor goale, se porni să îmbine nişte paşi de joc, fără zgomot, să nu-1 audă de-alături gardianul, să-şi închipuie că a înnebunit. Se trudi vreun sfert de ceas şi nu izbuti să închege CiuleandrU. Cînd se vîrî iar în pat, asudat, se simţi mai mulţumit şi-şi zise:
„Am să mi-o reamintesc... N-am să mă las!“
105 \
XXII
După o noapte zbuciumată de visuri multe şi ciudate, Puiu se trezi foarte liniştit şi cu o hotărîre fermă în suflet. îşi făcu toaleta cu mai mare grijă ca alte 5 dăţi. Se privi lung în oglindă şi-şi găsi o înfăţişare demnă. Faţa palidă, slăbită, pielea întinsă, lucioasă pe umerii obrajilor şi zbîrcită puţin în colţurile gurii, apoi ochii rătăcitori şi mai adînciţi în orbite îi arătau un om nou, cu totul deosebit de fostul dandy veşnic pudrat, par-10 fumat şi pomădat. îşi zise că acestea sunt urmele suferinţei, se simţea încîntat că a suferit atîta şi socotea că prin suferinţă s-a apropiat de Madeleine.
Fixă oglinda cu picior pe masă aşa încît, trecînd, că se poată vedea şi admira mereu, pînă va sosi doctorul 15 pe care-1 aştepta azi mai încrezător ca totdeauna.
în sfîrşit Ursu apăru cu alaiul obişnuit şi-i adresă întrebarea cunoscută:
—	Ce mai nou, domnule Faranga ?
îl măsură o clipă, aruncă o privire împrejur şi se 20 pregăti să plece. Puiu însă îl reţinu cu vioiciune:
—	Doctore, te rog, am să-ţi fac o destăinuire foarte importantă!
Ursu se uită la el cercetător:
—	Poftim! Te ascult!
25	—A, nu! se apără Puiu aproape protestînd. E
ceva particular şi doresc să ţi-o comunic numai d-tale, între patru ochi... Ţin foarte mult, doctore!
Doctorul îl mai privi puţin şi încheie:
—	Bine, am să te chem îndată ce voi termina 30 vizitele.
Puiu fu cuprins de o înfrigurare mînioasă. Alerga de ici-colo, mormăind frînturi de cuvinte parcă şi-ar
104
5
10
15
20
25
30
fi aranjat un discurs, trecea în anticameră la gardianul care se aşternuse să descifreze Universul, iar se întorcea în odaia lui... De cîteva ori trimise apoi pe Leahu să vază dacă nu s-au sfîrşit încă vizitele. Răspunsurile îl supărau căci erau invariabil aceleaşi: mai e niţel... Cînd fu chemat în sfîrşit îşi luă brusc o ţinută rigidă şi porni cu paşi solemni, urmat de nedespărţitul gardian ca de un aghiotant.
—	Ei, s-auzim! îl întîmpină doctorul Ursu în picioare, scoţîndu-şi halatul alb.
în faţa lui, Puiu se simţi atît de emoţionat că vorbi cu glas înecat:
—	Doctore, am descoperit pentru ce am omorît pe Madeleine...
Ursu tresări. Aruncă halatul pe un scaun şi se apropie bănuitor.
—	Ai descoperit ? D-ta ? Nu se poate!
—	A fost greu, fireşte — surîse Puiu, satisfăcut de neîncrederea lui. Nici nu mă mir că nu crezi. Cu toate astea am descoperit. După lupte grele şi mari zbuciu-mări sufleteşti. A trebuit să-mi scrutez trecutul, faptele; gesturile cele mai mici... A fost o muncă titanică!
Doctorul nu-şi putea ascunde uimirea. Avea o şovăire care arăta că nu ştie ce să creadă. îl aşeză şi-l invită să-i povestească. Şi Puiu, cu multă introducere şi copioase amănunte, spuse cum a ajuns să-şi dea seama că e împovărat cu o cumplită ereditate criminală şi cum aceasta a tot rîvnit să se manifeste pînă ce a izbucnit în uciderea Madeleinei. Povestind se făcuse mai palid, îi tremurau puţin mîinile, păstrînd însă pe faţă mereu un surîs de martir.
—	Acuma toate sînt clare în mine ca lumina soarelui— adăogă cu o strălucire extatică. Nu-ţi închipui şi nimeni nu-şi poate închipui ce îngrozitor a fost cînd
10Ş
a trebuit să-mi dau seama! Nu e puţin lucru să simţi categoric într-o bună zi că eşti un criminal născut şi că toată viaţa ta a fost un lanţ de porniri criminale» de crime oprite la timp numai prin voinţa şi educaţia ta, că ai trăit atîţia ani cu povara asta imensă în suflet! Azi mă mir cum am putut trăi aşa, cum n-a fost nimeni să-mi deschidă ochii!
Ursu îşi regăsise stăpînirea. După o pauză îi zise liniştit:
—	Totuşi asta încă nu ne spune de ce tocmai pe soţia d-tale ai ucis-o?
—	Curios eşti, doctore! se enervă deodată Puiu# Am ucis-o pe ea, fiindcă ea s-a nemerit să fie atunci acolo! Nu pricepi? Dacă-mi ieşea în cale jupîneasa> aş fi omorît pe jupîneasă, ori dacă erai chiar d-ta în faţa mea, străin cum eşti, fii sigur că pe d-ta te sugrumam!
Foarte agitat, făcu un gest cu mîinile, încleştîns du-şi degetele convulsiv. Doctorul urmări gestul şi întrebă brusc, aspru:
—	Aşa ai sugrumat-o şi pe ea ?
—	Probabil — răspunse Puiu repede; apoi, ca şi cînd s-ar fi încurcat, continuă mai domol: Exact însă nu-mi aduc aminte... Ştii, în momentele acelea singur instinctul e conştient şi activ, restul se supune orbeşte!
După o mică tăcere, cu alt glas, aproape stins, zise:
—	Dealtminteri toată înfăţişarea mea, cînd eram furios, avea ceva din cruzimea bestială a primitivului. Cineva mi-a spus odată, nu ştiu cine, dar vorbele mi le amintesc perfect, mi-a spus, evident, glumind, că la mînie seamăn ca două picături de apă cu omul din caverne!
!—Nda — murmură doctorul pierdut, cu gîndurile aiurea.
— Din toate astea trebuie să reţii, doctore — reluă Puiu apoi cu un nou avînt — că motivul crimei e o 5 dispoziţie criminală foarte puternică, înţelegi? Eu, cînd m-au adus aci, în primele momente de tulburare, nu-mi dădeam seama cum am putut săvîrşi o crimă atît de odioasă. Ei bine, azi, după trei săptămîni de meditaţii necontenite, sînt lămurit. Adevărul adevărat 10 e că sînt nebun! M-am constatat eu însumi, doctore! Nu o clipă de nebunie, cum credea sau voia să facă să se creadă bietul tata, ci o nebunie definitivă şi iremediabilă! Din nenorocire asta e realitatea, doctore!
Avu un rîs scurt, nervos, sec, care răsună în odaie 15 ca o scuturare de cioburi sparte. Doctorul Ursu se cutremură parcă l-ar fi atins o undă neaşteptată de frig.
XXIII
—	Ascultă Andrei, tu crezi că eu sînt bolnav? 20 Ori nu crezi? Spune drept! întrebă în aceeaşi seară
Puiu, cu un rîs straniu, pe gardianul care-i aşternea patul.
—	Ce boală, boierule ? zise gardianul răspunzînd cu rîs la rîsul lui. Boală boierească! Aşa-i totdeauna
25 cînd boierul dă de o belea mare, o întoarce degrabă pe chestia boalei şi s-a isprăvit toată încurcătura.
Leahu ştia, cum ştia tot sanatoriul, că boierul lui vrea să se facă nebun ca să scape de puşcărie. De
i 67
aceea nici nu lua în seamă unele ciudăţenii, dîndu-şi cu socoteala că, prin ele, boierul, şiret, umblă să-l lege şi pe el la gard. Altminteri i se părea foarte de treabă, bun la vorbă şi la inimă. în sinea sa, deşi poliţist, îi admira şmecheria: adică pentru că a greşit de a omorît o femeie (care femeie nu-i vrednică să fie omorîtă — zicea dînsul deseori de cînd a păţit ruşinea cu nevastă-sa), să tai capul unui om cumsecade? Mai cunoştea el cazuri de la armată cînd unii, ba ca să scape de tot de oaste, ba de vreo pedeapsă grea, încerr cau să se prefacă nebuni. Dar acolo nu mergea ca aici, căci ţi-i punea în cearceafuri reci şi ţi-i muştruluia de le trecea repede pofta de-a simula.
Puiu, începînd întrebările, se gîndise să povestească gardianului ce-a vorbit azi cu doctorul. Acuma se răzgîndi şi-l puse pe el să-i spună cazuri de crime, doar el, ca poliţist, trebuie să cunoască multe. Ascultă un răstimp liniştit, apoi deodată îl opri:
—	Stai, stai, Andrei, să vezi cum s-a întîmplat cazul meu. în ziare n-aţi putut vedea mare lucru, că nu ştie nimeni afară de mine cum a fost chestia. Dar să-ţi spun eu, ca să ştii şi tu!
—	Adică în chestia cuconiţei? întrebă gardianul.
—	Da... Ţie pot să-ţi spun, că acuma noi sîntem ca fraţii, de peste trei săptămîni de cînd stăm împreună, ştii, camarazi ca la război, cot la cot...
Uită însă ce a vrut să-i spună şi se întrerupse zăpăcit, înainte de a-şi aminti şirul, îi veni altă întrebare:
—	Măi Leahulei tu ai fost în război, pe front, aşa-i?... Atunci spune-mi, dar să nu minţi, cîţi oameni ai omorît tu în război?
Gardianul răspunse rîzîndv:
—	Apoi, boierule, războiul nu se socoteşte la omoruri, că-n război omul nu omoară de bunăvoie, fără
cu poruncă de la cîrmuire. Dar eu, uite crucea, tot nu ştiu să fi omorît, nici în război, pe nimeni. De tras cu puşca trăgeam pînă se roşea ţeava cîteodată şi eram bun ţintaş. Dar cu mîna mea nu ştiu să fi omorît nici 5 măcar un bulgar!
Nemulţumit, Puiu urmă:
—	La asalt n-ai fost niciodată ?
—	Ba fost, cum nu, că nădejdea rio'astră cea bună tot în baionetă ne-a fost. Dar nici acolo nu ştiu, zău
10 cruce, boierule... Că eu în luptă întorceam puşca şi loveam mai mult cu patul, că-mi venea mai la îndemînă. Am plesnit eu aşa pe mulţi, dar de omorît m-o fi ferit Dumnezeu, căci nici în război, spune şi la teorie, nu-i nevoie să omori pe inamic, ci să-l cotonogeşti, să nu
13 mai poată face rău.
Puiu se arătă foarte decepţionat şi zise cu dispreţ:
—	De-aceea n-ai omorît tu nici pe nevastă-ta cînd şi-a bătut joc de tine, vezi!
—	Ba eu zic bodaproste, boierule, că n-am trăs-
20 nit-o, că-mi putrezeau oasele prin ocne pentru o muiere
blestemată! făcu Leahu încet, închinîndu-se.
—	Ei vezi, eu mi-am sugrumat nevasta cu toate că nu mi-a făcut nici un rău! reluă Puiu triumfător, cu o lucire aspră care-i mărea ochii.
25	Cum gardianul, în loc de răspuns, se mulţumi
a strînge din umeri, Puiu continuă:
—	Ba aş putea spune că nevastă-mea a fost un înger, băiete! Dar eu am fost osîndit de Dumnezeu să ucid şi soarta a căzut tocmai asupra ei, săraca... Eu, vezi
30 tu, toată viaţa aş fi ucis dacă nu-mi ţineam firea! Eu, de-aş fi fost pe front, omoram cel puţin o mie de nemţi!
—	D-apoi că nici nemţii nu se lăsau aşa să-i omori cu una cu două! observă Leahu cu gravitate.
109
5
10
15
20
25
30
110
—	Ori se lăsau, ori nu se lăsau! se înfurie Puiu. Eu îi împuşcam pe toţi şi gata! Că de-i ucideam pe ei, nu aveam să omor pe nevastă-mea, pricepi? Aşa stă chestia: de omorît trebuia să omor pe cineva... Acuma, dacă am stins un suflet de om, mi s-a împlinit osînda şi nu mai trebuie să omor pe nimeni, s-a isprăvit! Toată nenorocirea cu nevastă-mea însă vine numai de la tata, că el n-a lăsat să fiu trimis pe front!
—	Păcatele pentru oameni sînt — murmură gardianul foarte umil — dar Dumnezeu iartă pe om.
—	Iartă, iartă şi trebuie să ierte—şopti Puiu tainic — şi cum să nu ierte, cînd ştii cum să rogi pe Dumnezeu... Dar cînd nu ştii? Că rugăciunea să n-o schimbi mereu, ci s-o ţii într-una...
Deodată îşi dădu seama că vorbeşte fără şir, se întrerupse, îşi netezi fruntea şi părul, şi zise trist?
—	Aidem la culcare, Andrei, că-i tîrziu!... Greu e păcatul pe suflet, Andrei, şi tare apasă! Uite, eu cîteo-dată îl simt mai greu ca o piatră de moară!
—	Lăsaţi, boierule, că bun e Dumnezeu... — încercă gatdianul să-l mîngîie.
—	Chiar dacă e bun Dumnezeu şi te iartă, păcatul rămîne şi apasă, apasă şi nu vrea să te ierte! Zi mai bine Doamne fereşte, Andrei!
—	Doamne fereşte!
—	Noapte bună!
XXIV
A doua zi ceru să se plimbe în grădina sanatoriului. .Gardianul îl îmbrăcă bine cu blana care i se adusese de-acasă mai de mult.
Aerul aspru al începutului de martie îl învioră. Zăpada se topise, de-abia ici-colo mai dăinuia cîte-o pată albă-cenuşie pe huma neagră ruginită. Copacii îşi scuturau crengile amorţite, parcă duhul primăverii 5 ar fi revărsat valuri-valuri de întinerire. Mirosul de răveneală, ca un parfum viu al pămîntului, îi deştepta în suflet puteri noi şi noi îndemnuri de viaţă. Păşea înveselit şi sprinten pe cărările umede, ascultînd cu plăcere cum îi scîrţîia subt picioare prundişul fin-, 10 dezgheţat.
“Vine primăvara, Andrei! susură Puiu într-un tîrziu cu nările gîdilate de o respiraţie plină.
— Vine, conaşule — mormăi gardianul cu mare nostalgie în glas. Pe la noi oamenii îşi curăţă plugurile... 15	Tocmai ajungeau la grilajul dinspre stradă. Un
tramvai gol trecea; în mijlocul vagonului conductorul îşi făcea socotelile sugînd desperat creionul. Un automobil veni din partea opusă şi dispăru sunînd prelung din claxon. Puiu îşi zise că e exact sunetul claxonului 20 de la maşina lui. Doi copilaşi, pe trotuar, se opriseră şi se uitau, printre gratii, ca într-o grădină din basme ; cînd văzură însă pe Puiu cu însoţitorul său, o luară la fugă, speriaţi, parc-ar fi văzut nişte arătări. Chiar în acelaşi loc poposi pe urmă Puiu să privească pe strada 25 care acuma era pustie de tot. Peste drum, o casă co= chetă, cu poarta de fier, cu trei ferestre la faţadă, albă? avea un surîs primăvăratec. Puiu o mîngîie din ochi şi-şi aminti că întocmai aşa a fost şi casa în care au stat ei la Iaşi, în timpul războiului. Pe peretele curat, lîngă 3o poartă, erau două tăbliţe, mici, una a societăţii de asigurare, iar subt ea alta, cu fond albastru,J indicînd numărul casei în cifre albe. Din distracţie se sili să citească şi deodată tresări, ca şi cind ar fi descoperit o veste urîtă.

—	Ce număr are casa, Andrei, că eu nu-1 văd bine ? zise către gardian încet.
—	Treisprezece! răspunse Leahu cu mîndrie, după cîteva secunde.
5	—Treisprezece? repetă Puiu.
Aşa citise şi el dar, fiindcă îi trecuse brusc un fior prin inimă, încercase să se înşele că n-o fi citit bine. Nu avusese niciodată aversiuni superstiţioase. Uneori, în lume, pentru că şi alţii pozau cu groaza de numărul 10 fatal, se prefăcuse şi el că nu-1 poate suferi. în realitate îi fusese indiferent orice număr precum în general indiferent îl lăsau toate lucrurile problematice. Nici un argument însă nu-i putea alunga acuma simţămîntul vag şi cu atît mai tulburător de nelinişte ce începuse 15 să-i înfăşoare sufletul ca într-un văl din ce în ce mai gros. După trei săptămîni de singurătate chinuitoare, pentru ce, cînd a ieşit întîia oară, a trebuit să vadă o casă cu numărul treisprezece? întrebarea nu cerea răspuns, dar îi sfîrîia în creieri, ca o durere ascunsă. 20	Continuă plimbarea prin grădină, mai mult ca să
nu se lase copleşit de o apăsare tot mai împovărătoare, îi era silă însă acuma de plimbare. Aerul i se părea umed şi înecăcios. Pămîntul cleios i se agăţa de şoşoni. Pretutindeni ochii lui descopereau numai urîţenie şi 23 murdărie: crengi uscate şi rupte, bucăţi de hîrtie, coji de fructe — urmele iernii, pe care topirea zăpezii le dezvălea ca nişte bube pe un obraz bolnav.
—	Ajunge, Andrei! zise Puiu deodată, aproape înfuriat.
30	Intră zgribulit şi plictisit. Deasupra uşii, pe pervaz,
la odaia în care stătea de atîta vreme, observă o tăbliţă cu numărul şaptezeci şi şase.
„Bine că nu mai am şi aici pe treisprezece!" se gîndi dînşul.
112
5
10
13
20
25
30
Dezbrăcîndu-se însă repeta fără voie în minte numărul citit şi peste un răstimp se pomeni zicînd: — Şaptezeci şi şase, adică şapte cu şase tot treisprezece.
Hotărî să nu se mai gîndească la coincidenţele acestea copilăreşti. E o depresiune nervoasă care-L face să vadă acuma în toate numai semne rele. Deoarece numai proştii pot crede în semnificaţia unor astfel de-potriviri întîmplătoare, îşi zise că el, om civilizat, trebuie să se ridice mai presus de ele şi să le dispreţuiască. Dar, pe cînd se îndemna aşa, un gînd ascuns i se sfredelea în trecut să mai dibuiască asemenea coincidenţe. îi apăru îndată în minte necrologul din ziar şi reciti clar, văzînd perfect şi caracterele tipografice*, data înmormîntării Madeleinei: „Marţi, 13 februarie../* Cînd vru să-şi spună că mai doveditor ar fi fost dacă ziua morţii ei ar fi căzut într-o zi de treisprezece, îşi aminti fulgerător că cea dintîi întîlnire a lui cu Mă-dălina, acolo, la Vărzari, cu Ciuleandra şi toate celelalte, a fost tot într-o astfel de zi predestinată: duminecă, 31 iulie. în aceeaşi clipire îşi mai aduse aminte cum cineva i-a explicat odată că cele două cifre ale numărului fatal sînt mai primejdioase cînd se inversează^ Efectele lui treisprezece simplu pot fi anihilate, pe cînd cifrele inversate prevestesc totdeauna un rău ce nu se poate evita prin nici o sforţare omenească.
„Chiar aşa a fost cu biata Mădălina" — îşi zise Puiu, apucîndu-se acuma să caute ce date din viaţa lui s-au. petrecut în puterea numărului blestemat.
însăşi ziua naşterii lui a fost la treizeci şi unu martie. Cifrele anului în care a murit maică-sa dădeau, adunate, tot treisprezece, iar el a terminat liceul îu o mie nouă sute treisprezece...
tf>
îl enervară atît de mult descoperirile acestea, încît, ca să le curme, trecu în anticameră, să stea de vorbă cu gardianul şi să-şi schimbe gîndurile. Leahu însă plecase la masă. Pe cînd voia să se supere că nu l-a 5 găsit, îi veni în minte că şi numărul maşinii lui, o mie trei sute treizeci şi unu, are un treisprezece simplu şi unul inversat.
— Şi totuşi n-am avut nici cel mai mic accident — mormăi dînsul rîzînd şi întorcîndu-se în camera lui. 10 Ceea ce înseamnă că tocmai numărul fatal mi-a purtat noroc!
După un răstimp însă se gîndi că aici trebuie să fie la mijloc o anihilare reciprocă a efectului celor două numere. Iar dacă o fi şi noroc, norocul e al bătrî-15 nului, căci bătrînul i-a trecut lui numărul de la maşina cea veche.
Iar încerca să-şi risipească gîndurile acestea, zicîn-du-şi că sînt nişte scrinteli datorite enervării fireşti pe care a produs-o izolarea atît de îndelungată. El, aici, 20 dacă chibzuieşte bine, a fost de fapt mai rău ca într-o închisoare, căci a avut parte de un observator care seamănă cu un director de temniţă, mai curînd decît cu medicul unui bolnav de nervi, cum trebuia să-l considere, chiar dacă n-ar fi crezut. N-a fost supus 25 nici unui examen serios, afară de nişte analize obişnuite în sanatorii. Observaţia s-a mărginit la un interogatoriu asupra faptei, ca şi cînd fapta şi împrejurările l-ar fi interesat mai mult ca făptuitorul. Toată purtarea doctorului demonstrează o vrăjmăşie ascunsă, cum 30 foarte bine spusese bătrînul deunăzi. A fost veşnic tăcut, morocănos, parcă înadins ar fi căutat să-l exaspereze. Impresia lui dintîi nu l-a înşelat şi, de şi-a înăbuşit-o, a fost numai pentru că-i era frică să nu fie o închipuire bolnavă. Dar azi nu mai încape nici o
114
5
10
15
20
25
30
35
îndoială. Tatăl său a avut perfectă dreptate. Dacă nu-şi mai poate stăpîni nervii acuma, de-a ajuns să se sperie de cifre fatidice, vinovat e doctorul singur care l-a tiranizat în loc să-l menajeze.
„Pînă şi cununia mea cu Medeleine a fost într-o zi nenorocoasă" — se întrerupse brusc Puiu, ca şi cînd în timp ce voise să alunge gîndul stăruitor, acesta s-ar fi oploşit într-un colţ, ca să crească şi să se umfle în tihnă, şi acuma ar fi izbucnit mai stăruitor. „Adică la treizeci şi unu martie, iar logodna noastră la treisprezece februarie. Şi exact patru ani după logodnă, în aceeaşi zi, înmormîntarea! Apoi să nu aibă toate acestea nici o semnificaţie?... Sărmana Madeleine! De la prima pînă la ultima întîlnire cu mine, toate subt vraja numărului catastrofal! Am fost ursiţi amîn-doi, se vede, să îndurăm împreună un destin îngrozitor. Poate că şi ea s-a născut într-o zi de treisprezece ?... Adevărat, nici nu ştiu în ce zi s-a născut. Nici măcar anul. Dar anul l-aş putea calcula: patru de căsnicie, patru în străinătate, de patrusprezece ani era atunci. Degeaba, ziua n-o ştiu..."
Toată ziua se chinui cu socoteli şi interpretări în jurul numărului, iar cînd, după-amiazi, veni bătrînul, îl întîmpină nerăbdător:
—	Tată, în ce zi a fost născută Madeleine ?
—	Ultima zi a ultimei luni a anului! răspunse Faranga prompt, cu un surîs îngăduitor. Sper că am fost cît se poate de categoric?
—	Ultima... adică treizeci şi unu decemvrie! murmură Puiu galben. Treisprezece inversat... Ca şi mine!
Bătrînul Faranga tăcu cîteva clipe nedumerit, apoi zise cu imputare:
—	Puiule dragă, mă superi rău dacă începi acuma cu lucruri d-astea! Nu mai ştiu ce să cred de tine, dragul meu !
li5
—	Nici eu nu ştiu, tată! zise Puiu profund abătut. Toată ziua m-a preocupat un număr, toată ziua! Parcă un cui mi s-ar fi înfipt în cap şi nu-1 mai pot smulge!
5	— Copilării, Puiule! îl mîngîie bătrînul foarte palid.
Trebuie să mai ai răbdare, numai cîteva zile! Am făcut demersuri pentru mutarea ta în alt sanatoriu şi cred că în puţine zile nu vei mai fi aici! Prin urmare...
Puiu îndreptă nişte ochi rătăcitori spre tatăl său 10 şi deodată izbucni, implorînd:
—	Da, tată, da! Mută-mă de-aici, te rog! Nu mai pot! Simt că mă pierd de tot aici, îmi pierd şi minţile, tată!... Doctorul! Doctorul, tată! Mă urmăreşte, să ştii, e adevărat! E duşmanul meu! Am încercat
15 să-l îmblînzesc, m-am stăpînit, m-am umilit, în zadar. Vrea să mă distrugă, tată! în fiecare noapte îl visez cum mă înţeapă în creieri cu ace lungi, fără milă, mereu...
Plîngea cu sughiţuri mari, cu capul pe pieptul 20 bătrînului, iar bătrînul, cuprins de o înfiorare grea* îl bătea blînd pe umăr şi murmura:
—- Voyons, Puiule, voyonsl
XXV
Pe urmă Puiu se linişti din nou, parcă plînsul i-ar 25 fi spălat sufletul. Perspectiva mutării îl umplea de încredere. Aştepta ziua ca o mîntuire. Bătrînul spusese: cîteva zile; să fie şi o săptămînă, numai să scape de
llâ
5
10
15
20
25
30
urmărirea doctorului. în aceeaşi seară zise cu bucurie gardianului:
—	Ei, Leahule, în curînd scăpăm de-aci, amîndoH
—	Să v-ajute Dumnezeu, boierule, că se-mplineşţe luna de cînd vă chinuiţi aci — răspunse potolit gardianul. Eu ca eu, că mie mi-a fost mai bine ca acasă,, c-am avut de toate din belşug şi muncă mai nimic. Dar pentru d-voastră...
—	Ne ducem, Andrei, oriunde, numai aici nu mai stăm! adăogă Puiu cu atîta mulţumire că i se îmbujorară obrajii, uitîndu-se cu o bunătate care pe gardian ÎI umilea.
Andrei Leahu îl îndrăgise tocmai din pricină că-1 vedea mai mult supărat. înţelegea el că nu putea să. aibă inima uşoară omul care a luat viaţa altuia şi încă a nevestei cu care trăise numai bine, dar i se părea că totuşi prea se zbuciuma acuma cînd orice zbuciumare era de prisos. Pentru el singura atitudine potrivită ar fi fost tăcerea, care însemna împăcarea cu lovitura-soartei.
Puiu, ca totdeauna cînd se simţea înviorat, avea chef de vorbă. Spre deosebire de altădată însă acuma îi venea să tăifăsuiască tot despre lucruri din sanatoriu şi mai cu seamă despre doctorul Ursu.
—	E tare ursuz — îndrăzni să observe şi gardianul mai tîrziu, cînd se încredinţă că boierul ocăreşte* cu tot dinadinsul pe domnul doctor.
—	îmi închipuiesc că e rău şi cu personalul — îl. îndemnă Puiu. Omul rău se cunoaşte de la prima vedere. Uite, parcă şi acuma îl văd colea, în dimineaţa ceea,, cum a intrat, posac, cum m-a fulgerat din ochi cu ură şi cum n-a zis nimica...
Andrei Leahu nu suferea, în sinea lui, deloc pe doctorul Ursu pentru că nu i-a vorbit: niciodată frumos, ci numai cu huiduială şi ocară. în fiecare dimineaţă a găsit să-i facă vreo observaţie, de faţă cu toată lumea.
5 Se simţea jicnit în demnitatea lui căci el nu era nici servitor, nici de pe drumuri, ci în serviciu, cu ordin de la domnul prefect. Nu arătase însă nimănui simţămintele lui, nici lui Puiu, deşi îl pipăise de la început că nici dînsul nu se are bine cu doctorul. îşi zicea că-i 10 mai bine să-şi ţie gura; boierii se ceartă, tot ei se împacă •; cel puţin să nu se împace pe spinarea lui. Apoi, oricîte jicniri şi chiar bătăi să fi îndurat, lui îi plăcea serviciul aici. îi rămînea neatinsă întreaga leafă, în afară de bacşişurile grase ce i le arunca boierul bătrîn, care, 15 adunate, mai făceau o leafă, dacă nu şi mai mult, căci bătrînul, de cîte ori venea, şi nu s-a întîmplat să lipsească nici trei zile, niciodată nu uita să-l cinstească, şoptind mereu şi numai atîta: „Să-l serveşti, băiete, cum ştii mai bine!" De aceea şi acuma îi păru rău că 20 a scăpat vorba către Puiu şi căută să scape cu răspunsuri mai în doi peri.
—	Tocmai şi oamenii se miră cum de-i aşa de aspru domnul doctor, că doar şi dumnealui a ieşit tot din opincă — observă dînsul, zicîndu-şi că, repetînd ce-a
25 auzit de la alţii, el s-a pus la adăpost.
—	Sigur! aprobă Puiu. Am aflat şi eu că-i fecior de ţăran.
—	Aşa, boierule — adaogă Leahu. îmi spuse şi mie bucătarul de-aici, de la spital, că-1 cunoaşte pe domnul
30 doctor de cînd era la şcoală. îl ştie bine de tot, că au fost împreună la spitalul cel mare Brîncovenesc, că bucătarul acolo a slujit înainte de a se băga aici. Şi zice că domnul doctor să fie chiar din oameni săraci, şi încă de prin judeţul nostru, din Argeş.
118
5
10
15
20
25
30
—	Din Argeş ? Cum din Argeş ? întrebă Puiu deodată cu voiciune.
Da, conaşule — apăsă gardianul. Chiar din Argeşul nostru, dintr-o comună prin care am umblat şi eu> îi zice Vărzari.
—	Care Vărzari? reveni Puiu uimit.
—	Apoi eu numai un sat Vărzari cunosc în Argeş — zise Andrei puţin încurcat de insistenţa boierului — pe şoseaua cea mare de la Piteşti la Rîmnic!
—	Aşaa? Din Vărzari? repetă Puiu gînditor. Curios.
Andrei se uită la boier şi văzîndu-1 îngîndurat, i se
păru că o fi spus ceva ce nu se cuvine. Ar fi vrut s-o dreagă şi nu ştia cum. Vinovat însă nu se simţea căci nu spusese nici minciună şi nici nimic rău. Dealtfel, domnul doctor însuşi se lăuda, chiar către servitori; că e băiat de ţăran.
Puiu vru să mai vorbească cu gardianul, să-i treacă vremea, dar trebui să renunţe căci gîndurile lui toate se învîrteau numai în jurul ştirii pe care o aflase. Va să zică doctorul Ursu e din satul Mădălinei! De acea s-a interesat atîta, mereu şi numai de ea! Şi totuşi cînd i-a povestit, deunăzi, a ascultat parc-ar fi fost străin şi parcă nici n-ar şti că există Vărzari pe lume. Doar la Ciuleandra a intervenit şi el, ca şi gardianul, pronunţînd „Şuleandra“, ca localnicii, cu o îndulcire moldovenească.
—Ciudat! murmură iar Puiu, retrăgîndu-se. Acuma> la urma urmelor, nu mai are nici o importanţă.
XXVI
— Am să te rog să mai vii azi pe la mine! îi zise doctorul Ursu a doua zi cu glas aproape mieros care i se păru mai antipatic decît cel asprii obişnuit.
119
Puiu se stăpîni perfect. îşi propusese, după ce cumpănise îndelung cum să utilizeze vestea aflată-, să fie indiferent, să nu-i pomenească nimic, deoarece în curînd tot va fi mutat de-aici şi spera să nu se mai .5 întîlnească niciodată cu Ursu.
Fu chemat iar tîrziu, probabil după ce doctorul isprăvi toate vizitele. Acuma însă a aşteptat liniştit-, nu ca rîndul trecut.
Doctorul Ursu îl primi amical, îi strînse mîna şi îlO vorbi cu un surîs ca un rînjet:
—	Ei, domnule Faranga, sper că foarte curînd calvarul d-tale se va sfîrşi!
Puiu îşi închipui îndată că doctorul o fi aflat despre intervenţia bătrînului, totuşi tăcu şi doar strînse din 15 umeri.
—	Cum, nu te bucuri deloc ? se miră doctorul, cu glas dulce.
—	Acuma mi-e egal — zise Puiu morocănos.
Ursu îl privi lung, scrutător, parc-ar fi vrut să-şi
20 mai verifice o convingere deplin formată, şi apoi rîse ca o zgîrietură de ferestrău:
—	Astea-s vorbe, domnul meu ! Nimeni, în situaţia d-tale, nu primeşte cu indiferenţă asemenea comunicare!
Pentru că Puiu stăruia în nepăsare, doctorul, în loc 25 să-i spună cum se va sfîrşi calvarul, urmă confidenţial:
—	Ştii, domnule Faranga, că Ciuleandra d-tale m-a urmărit şi pe mine cum trebuie să te fi obsedat atunci pe d-ta!
Puiu îl măsură cu dispreţ o clipă, apoi răspunse 30 tot calm:
—	Doctore, pomeneşti despre Ciuleandra... Bine. Mărturisesc că pe mine m-a obsedat şi mă obsedează Ciuleandra ca o fatalitate. Dar nici d-tale n-a putut să-ţi fie Ciuleandra tocmai străină, doctore?
129
5
10
15
20
25
30
—	Cum? tresări Ursu surprins.
—	D-ta nu eşti din ţinutul unde se joacă Ciuleandra ? urmă Puiu.
—	Ei şi ?
—	Nu eşti chiar din satul Vărzari, unde am jucat şi eu Ciuleandra odată şi unde am întîlnit pe Mădălina ?
—	Şi ? repetă acuma foarte sec doctorul.
—	Şi, şi — îl imită Puiu cu un calm nezdruncinat. Asta înseamnă că atunci cînd îţi vorbeam despre satul d-tale, despre jocul d-tale...
Se întrerupse brusc parc-ar fi amuţit din senin, îşi aduse aminte cum se hotărîse să nu-i impute nimic. Faţa lui păstra aceeaşi linişte, iar privirea îi rămase tot înflorită cu puţină ironie.
Pe Ursu îl supără mai mult întreruperea, decît imputările. Se roşise şi nările îi tremurau. Aşteptă cîteva clipe să continue. Puiu se scufunda mai tare în tăcere.
—	Crezi că eram şi eu obligat să-ţi fac destăinuiri intime? făcu doctorul cu o scînteiere aspră în ochi şi cu glasul dur ca bolovanii rostogoliţi. Uiţi că eu am fost în dreptul meu şi chiar dator să-ţi cunosc intimităţile!... Să nu intervertim deci rolurile!
îşi luă seama şi se potoli îndată. Figura i se destinse, în ochi îi reapăru lucirea obişnuită, cercetătoare, iar pe buze îi răsări un zîmbet silit:
—	Ai reuşit să mă faci să-mi pierd cumpătul... şi doar firesc este ca eu să mi-1 păstrez totdeauna, nu?
—	Probabil — zise Puiu rece.
—	Dar d-ta mi-ai adus o acuzaţie care e aproape o insultă pentru mine ca medic — urmă Ursu stăpînit. D-ta îţi închipui, se pare, că întrebările mele asupra unor chestii delicate din trecutul d-tale aveau vreun scop' străin de obiectul observaţiei pentru care d-ta
121
te afli în grija mea... Da, da, am înţeles' că asta îţi închipui! Ei bine, trebuie să ştii că te înşeli rău, domnule Faranga! Şi trebuie cu atît mai mult că ţi-am mai explicat odată pentru ce sînt obligat să insist cu ase-5 menea întrebări. Dovada cea mai bună dealtfel o constituie faptul că, în povestirile d-tale am găsit puncte de sprijin foarte importante pentru argumentaţia din referatul meu asupra cazului d-tale.
Puiii tăcu. După o pauză, doctorul reluă:
10	— Iacă, Ciuleandra! Te-a enervat cînd am stăruit.
Ei bine, sînt convins că Ciuleandra are un rol în fapta d-tale! Aşa cum mi-ai zugrăvit-o şi cum o cunosc şi eu...
—	Spune, doctore, te rog, ai jucat-o şi d-ta? întrebă deodată Puiu cu o lăcomie ce-i sfărîma toate hotă--
15 rîrile.
Doctorul Ursu îl scrută un moment, ca şi cînd ar fi vrut să se încredinţeze dacă întreabă serios sau batjocoritor. Ochii lui Puiu pîlpîiau ca două lumini de licurici în amurguri tîrzii.
20	— Da, fireşte c-am jucat-o! zise doctorul rar, apăsat,
ţintuindu-i privirea. Şi mi-a plăcut!
— E un joc uluitor, doctore, e formidabil! se aprinse Puiu. E un vîrtej spăimîntător pe care nu-1 mai poţi uita pînă la moarte!
25	Avu o tresărire parc-ar fi vrut să se ridice de pe
scaun, să fugă. Se stăpîni încruntat şi continuă cu o însufleţire aproape mînioasă, tremurîndu-şi fără voie genunchii:
—	Şi tocmai satul d-tale e cuibul CiuleMrei, doc-
30 tore! Am auzit că nicăiri nu se joacă aşa de frumos
ca acolo, să ştii, am auzit!
122
Sări brusc în picioare, nemaiputînd şedea nemişcat pe scaun, şovăi puţin şi apoi zise foarte confidenţial:
—	Acuma trebuie să plec, doctore, negreşit! Dar înainte de-a pleca, te rog, d-ta trebuie să ştii, că
5 doar eşti de la obîrşie, spune-mi, te rog, cum începe melodia Ciuleridrei? Mă frămînt mereu să mi-o reamintesc şi nu izbutesc deloc, absolut deloc... Şi e o melodie atît de caracteristică! Din nefericire eu nu-s meloman şi poate de aceea n-am reţinut-o şi nu-s
10 capabil să mi-o împrospătez. Nu-ţi închipui ce plăcere mi-ar face! Mădălina mi-o cînta la pian cîteodată, avea o ureche admirabilă, şi eu jucam după cînteculei, adică mai mult ţopăiam aşa...
îi venea să-i arate cum ţopăia. Se opri ruşinat
15 şi obosit, căci vorbise foarte repede, parcă l-ar fi alungat cineva, cu un glas rugător şi cu faţa luminată de o mulţumire mare. Doctorul vru să-l reţie, zicîndu-i:
—	Nici eu nu-s meloman şi deci nu ţi-aş putea fi folositor. Dar, dacă ţii neapărat, voi încerca să-ţi
20 procur melodia. Să vedem, poate reuşesc...
—	O, îţi mulţumesc foarte mult, doctore, din toată inima, crede-mă! strigă Puiu într-un elan de entuziasm. Prin asta mi-ai dovedit că eşti un suflet bun! Mi s-a spus că eşti pătimaş şi răzbunător, şi, iată, mărturisesc,
25 am crezut şi eu, dar acuma sînt convins pînă-n rărunchi că ai fost calomniat... în sfîrşit mă retrag, scuză-mă! Poate că, pînă să mi-o procuri d-ta, o să-mi reamintesc eu Ciuleandra, cine ştie ? Norocul omului vine cînd nici nu crezi...
30	Plecă atît de grăbit că gardianul abia îl putu ajunge
din urmă.
125
XXVII
—	Andrei, închide bine uşa! şopti Puiu intrînd în anticameră. închide, închide, că trebuie să facem o încercare!
5	Gardianul încuie uşa nedumerit, uitîndu-se la boie-
rul care continuă foarte vesel şi misterios:
—	Doctorul mi-a dat o idee, Andrei! Fără să vrea, fireşte, că altfel e mare pehlivan. A refuzat să-mi fluiere Ciuleandra, s-a prefăcut că n-o ştie... Tocmai el să n-o ştie!... Crede că fără el n-am să mi-o reamintesc! Zice:
10 „Am să ţi-o procur eu", şi e sigur că m-a legat la ochi! Parcă Ciuleandra ar fi un Charleston, pe note şi-n saltoane. Ei bine, vreau să-i arăt eu domnului că pe mine nu mă poate purta de nas şi chiar mîine îi voi juca Ciuleandra^
15 ca să crape de necaz! Numai să mă ajuţi şi tu, Andrei, auzi ? Să nu te prefaci şi tu că n-o ştii, că eşti argeşan, ce Dumnezeu, şi argeşenii se nasc cu Ciuleandra în sînge!
îşi freca mîinile, fericit, în vreme ce gardianul se
20 tot ferea şi bîlbîia împăciuitor:
—	Lăsaţi, boierule, c-o nemerim noi, numai să nu ne pripim.
—	Bine zici, Andrei! aprobă Puiu încîntat. Să nu ne pripim! S-o luăm domol şi cu plan! Numai oamenii
25 cu plan reuşesc în lume, ca şi doctorul nostru!
Trecu în odaia lui să se schimbe. Îmbrăcîndu-se, fluiera şi fredona neîncetat numai arii de dans, cînd mai lente, cînd mai accelerate, iar printre ele se corecta nervos:
30	„Nu-i asta, tinere!.. Fals, fals, opreşte!“
124
Odată îi veni să rîdă de încercările lui şi-şi zise cU glas tare:
—	Puiule, eşti idiot!... Ce te-a apucat cu Ciuleandra?... Prostie! Prostie!... Astîmpără-te! Numai Ciu-
5 leandra îţi lipseşte acuma?
Alături gardianul se aşezase domol pe pat şi asculta frămîntările boierului şi-i era milă de el. De cum a ieşit de la doctor, a văzut că nu e bine ce e cu dînsul. îi părea rău că într-adevăr nu ştia cîntecul Ciulertdrti> 10 altfel i l-ar fi şuierat şi poate s-ar fi mulţumit.
—	Ia mai dă-o dracului de Ciuleandra! zise Puiu apărînd în pervazul uşii într-un halat cafeniu cu şireturi; faţa îi era obosită, blîndă şi surîzătoare.
Leahu se sculă îndată bucuros:
15	— Prea bine ziceţi, boierule. Atunci eu m-aş duce
să vedem de masă pînă una-alta?!
—	Du-te, du-te, Andrei! vorbi Puiu linguşitor. M-a cuprins o foame de-mi vine să te mănînc şi pe tine!
Gardianul rîse voios şi plecă blagoslovindu-1.
20	— Aşa! Scăpai şi de tine! murmură Puiu, respirînd
uşurat. De ce m-aş fi dat în spectacol înaintea unui om simplu care ar putea crede că nu sînt zdravăn la cap? Dar nici doctorului nu-i pot tolera să-şi bată joc de mine că nu sînt în stare să-mi reamintesc Ciu-25 leandra... Nu, asta niciodată! încă nu m-am cretinizat de tot!
Se retrase în camera lui şi, fluierînd o melodie aproximativă, începu să facă paşi de horă, corect, măsurat, mlădiindu-se uşor din şale, cu braţele întinse 30 parc-ar fi ţinut de mijloc o jucătoare închipuită. După un răstimp se dojeni blajin:
—.Nu-i aşa, domnule!
125
încercă altă arie, cu alt ritm, cu alţi paşi. Iar fu nemulţumit şi iar schimbă. Apoi deodată ca, şi cînd ar fi avut o revelaţie, îşi zise:
—	Procedeul e greşit din temelie! Nu melodia 5 importă, ci paşii, adică jocul în sine! Întîi a fost mişcarea, deci dansul, şi abia mai tîrziu a venit cîntecul ca un sprijinitor al ritmului! Prin urmare melodia trebuie să se adapteze mişcării, nu invers! Iată de ce nu reuşeam şi nici nu puteam ajunge vreodată la un
10 rezultat satisfăcător!
Porni numaidecît. Mişca picioarele şi braţele, îşi' răsucea corpul şi fredona cîte-o frîntură de arie întîm-plătoare. Continuînd mereu îşi zicea ca o încurajare:
—	Iac-aşa!.. Ei vezi?... Melodia infamă, jocul bun!
15	Ritmul deveni tot mai viu. Se pleca înainte, se
îndoia înapoi, picioarele îi sfîrîiau parc-ar fi avut jar subt tălpi. Sudori fierbinţi îi îmbrobonau fruntea, i se scurgeau pe tîmple şi, prin sprîncene, pe obraji. Din cînd în cînd, cîte-un chiot chinuit îi ţîşnea din 20 baierele plămînilrr şi faţa i se aprindea de o bucurie imensă.
Aşa ţinu vreun sfert de ceas pînă ce, zdrobit de osteneală, se prăvăli pe pat şi rămase nemişcat acolo, cu ochii închişi, respirînd greu, avînd însă pe faţă 25 aceeaşi încîntare şi în inimă un simţămînt de triumf încît buzele-i uscate bolboroseau:
—	în sfîrşit i-am găsit meşteşugul!
Cînd pe urmă sosi gardianul cu masa, Puiu, mai odihnit, dar fără să se clintească de pe pat, îl întîmpină 30 cu o mîndrie răguşită!
—	Andrei, s-a făcut!
$	—Ce s-a făcut, boierule? întrebă Leahu.
—	Ciuleandra, băiete! explică Puiu. Am prins-o! Straşnic! Ehe, credeaţi voi că n-am s-o prind şi iacă!
35 Am să ţi-o arăt, dar nu acuma, altădată...
126
5
10
15
20
25
30
îi era foame. înghiţi repede cîteva bucături şi apoi se culcă şi numaidecît adormi şi nici nu se mai trezi pînă tîrziu după-amiazi, cînd veni bătrînul Faranga, care se bucură că-1 găseşte în pat, odihnindu-se. Nu-1 lăsă să se scoale.
—	Stai culcat, Puiule, şi adună puteri! Dealtfel nici n-am să zăbovesc mult. Am trecut doar să te anunţ că am reuşit definitiv: Parchetul a admis să treci, pentru observaţie, la Sanatoriul Crucea Albă al profesorului Dordea, ştii, cel care mi-a vorbit despre tine şi despre doctorul Ursu. Aprobarea s-a şi făcut pentru ziua de treisprezece martie, adică răspoimîine ca să avem timp să pregătim toate cum trebuie!
Puiu se cutremură şi murmură pierdut deodată:
—	Treisprezece... iar treisprezece...
Faranga se enervă:
—	Mais tu es maniaque, mon enfant !... O ţii lanţ cu superstiţiile, bune pentru doici şi babe bolnăvicioase.
—	Tată, je te prie, je te prie beaucoup — zise Puiu cu glas plîngător — nu vreau să mă mut la treisprezece! Mai bine nu mă mut deloc!
Ca să nu-1 contrazică, bătrînul reveni îndată împăciuitor:
—	Bine, atunci să te mutăm la paisprezece, fiindcă ţii numaidecît! De vreme ce aprobarea este pentru treisprezece, n-are nici o importanţă dacă mutarea va mai întîrzia o zi!
Puiu însă clătină din cap, trist:
—	Ba are, tată, mare importanţă, căci la treispre? zece se împlineşte exact o lună de la înmormîntarea Madeleinei!
—	Ei şi ?! făcu Faranga puţin încurcat. Mais ce sont des enfantillages grotesques ! Nu-ţi închipui ce rău
127
5
10
15
20
25
30
m
îmi pare că te-am ascultat şi n-am făcut lucrul acesta mai de mult, îndată ce am observat că doctorul de-aici e inabordabil! Azi poate s-ar fi terminat tot şi ai fi început să te refaci sufleteşte!
—	Refacere sufletească! zîmbi Puiu, mai abătut. Da... refacere...
Spre seară se plimbă îndelung, gînditor, cînd prin camera lui, cînd prin anticameră şi spuse deodată gardianului care-1 privise tăcut:
—	Am chibzuit, Andrei, şi am cumpănit bine, bine de tot: nu mă mai mut deloc de-aci!... Tata îmi spuse că răspoimîine, că au şi făcut formele... Dar eu zic că tot mai bine-i aici, că m-am obişnuit acuma cu toate!
Leahu nu ştia ce să răspundă ca să-i fie pe plac. Tăcu.
—	Tu ce crezi, Andrei ? întrebă Puiu după o pauză.
—	Eu zic cum ziceţi d-voastră — făcu gardianul cu prudenţă. D-voastră ştiţi mai bine că sunteţi om învăţat...
—	Nu mă mut, Andrei! reluă Puiu cu îngrijorare. Te pomeneşti că acolo iar aş uita Ciuleandra şi pe urmă va trebui să-mi bat capul şi picioarele pînă Să o nemeresc din nou!... Nu, nu, e mai bine aici!
în ochi îi izvorîse iarăşi o lucire stranie. îşi continuă plimbarea tot mai agitat. Peste un răstimp reveni la gardian!
—	Andrei, acum nu te las pînă nu^mi joci şi tu o Ciulearidră.
—	Aoleu, boierule, eu am îmbătrînit şi nu mă mai ţin picioarele! se scuză Leahu.
—	Ia să nu-mi umbli mie cu minciuni, că doar eşti voinic cît un urs!
5
10
15
20
25
—	Degeaba, boierule, că nu mai am multă putere — zise gardianul. Noi ne prăpădim iute, conaşule,nu ca boierii. Trai greu, muncă multă, hrană slabă.
—	Atunci, să-ţi arăt eu, băiete, cum se joacă Ciuleandra! strigă Puiu cu dispreţ.
Se sfărîmă pe loc cîteva minute, apoi se întrerupse nemulţumit:
—	Nu merge... Aici nu-mi vine... Sau am scăpat-o iar... Aidem dincolo, în camera mea, acolo trebuie să meargă»
Acolo Puiu se porni pe joc şi jucă, vesel,, transfigurat, pînă căzu iarăşi frînt de oboseală. Acuma însă odaia se învîrtea cumplit şi toată lumea parcă se clătina. Rămase ca un mort... Gardianul se retrase în odăiţa lui şi se închină.
XXVIII
Internul veni, foarte grăbit, să-l poftească la domnul doctor. Era de dimineaţă; încă nici nu se începuseră vizitele. Puiu, istovit, refuză:
— Nu merg... M-am săturat.
Doctorandul se spăimîntă. Cum se poate să refuze invitaţia domnului doctor? Dacă-1 cheamă, probabil are să-i facă vreo comunicare importantă. în orice caz, el nu ar îndrăzni să ducă un răspuns şefului că pacientul nu vrea să asculte chemarea. Mai mult înfăţişarea speriată a internului, decît argumentele lui, convinseră pe Puiu în cele din urmă.
129
Pe coridor,: înaintea biuroului, văzu o ţărancă, cu o legătură în spinare, cu sumanul ros, cu opincile înnă-clăite, cu o privire ciudată. Fără să se gîndească, se opri o clipă în dreptul ei. I se părea că o cunoaşte, 5 mai ales însă privirea ei îl intriga. Ţăranca de asemenea părea că-1 cunoaşte, dar nu cuteza. Deodată Puiu o întrebă nervos:
—	De unde eşti, femeie?
—	Din Argeş, boierule, de la Vărzari — răspunse ea 10 plîngător.
Puiu primi răspunsul ca o lovitură de bici. I se făcu lumină: trebuie să fie mama Mădălinei.
„Ce caută aici mama ei? îi trecu prin minte fulgerător, dar nu mai zise nimic, ci intră brusc în cabi-*5 binetul doctorului. Fără să aştepte vreo întrebare, se repezi la doctorul care-1 aştepta în halat, gata să pornească la vizitele de dimineaţă:
—	Doctore, doctore, cine-i femeia din coridor ?
Surprins de izbucnirea lui şi ferindu-se, doctorul
20 îl îndemnă să se liniştească mai întîi. Iar după ce îl aşeză pe scaun, ii spuse:
—	Acuma putem vorbi!... Tocmai pentru femeia aceasta te-am poftit. E mama răposatei d-tale soţii.
—	Mama Mădălinei! strigă Puiu, sărind în picioare 25 Am recunoscut-o. Vă să zică ea era!... După ochi
am recunoscut-o... Dar. ce vrea aici?... Pe mine mă caută ?
—	Domol, domol —■ îi zise doctorul aşezîndu-1 iar ; . jos, aproape cu forţa.
3Q	Puiu, parcă ivirea acestei femei i-ar fi răscolit
viaţa din temelii, se făcu palid şi îşi muşcă sîngeros buzele ca să se poată sţăpîni şi să asculte. Doctorul îi explică tacticos, ca niciodată, că femeia, cum fac dealtfel mai toţi oamenii din Vărzari cînd au vreun
00
necaz prin Bucureşti, a venit la dînsul să-i ceară un sfat. Fiindcă întîmplarea a vrut să se găsească încă aici însuşi soţul răposatei, el, doctorul, a crezut mai nemerit să le înlesnească o întrevedere ca să se lămu-5 rească mai bine şi mai repede lucrurile. Dacă deCi Puiu primeşte, va introduce imediat pe mama Mădă-r linei să spună ea singură ce doreşte. Puiu nu voia să vorbească cu femeia aceasta, îl îngrozea chiar numai gîndul că ar putea să vorbească cu ea şi totuşi răspunse 10 repede că da, doreşte să o asculte. Doctorul se arătă satisfăcut şi o strigă din uşă:
—	Ia vino încoace, lele, vino!
Femeia intră sfioasă şi bănuitoare şi rămase îni colţ, lîngă uşă, mormăind:
15	— Sărut mîna...
Puiu o privi aprins ca şi cînd ar fi căutat pe Mădălina în trăsăturile ei ofilite. O clipă femeia îi întîlni ochii, dar se întoarse repede către doctorul Ursu care, revenit în mijlocul cabinetului, începuse 20 să-i vorbească:
—	Iacă, lele, dumnealui e bărbatul Mădălinei d-tale!'
—	Păi chiar aşa mi s-a părut şi mie adineaori afară, cînd m-a întrebat dumnealui, dar tot nu-mi venea să cred —zise ea începînd încetinel şi continuînd
25 din ce în ce mai cu inimă. Tare s-a schimbat boierul de cînd a fost pe la noi de mi-a luat pe săraca Mădălina...
—	Lasă că şi d-ta te-ai schimbat — interveni Puiu„ simţind o nevoie poruncitoare să spună ceva.
30	— Apoi cum nu, boierule, că vai mult amar m-a
mîncat şi pe mine de-atunci — zise femeia clătinînd grav din cap. Of, Doamne! Ş-apoi acu, peste toate, şi moartea Mădălinei. Numai sufleţelul meu de mamă ştie cît m-am perpelit cînd mi-au spus oamenii că mi s-a
iii
prăpădit sărmana fată şi încă de mîna boierului care mi-a luat-o de-acasă mîndră şi frumoasă ca floarea cea albă...
Sfîrşi plîngînd şi morfolind un colţ de năframă 5 printre buze şi peste ochii lăcrimaţi. Cei doi bărbaţi tăceau. Puiu aruncă o privire spre Ursu, dar şi-o ascunse îndată să nu-1 prindă. Tăcerea ţinu un răstimp frămîntată de bocetul aspru şi puţin forţat al femeii care pe urmă continuă, mereu plîngător:
10	— Că ea sărăcuţa cît m-a rugat să n-o dau şi
eu am dat-o şi n-am ascultat-o şi de n-aş fi dat-o, azi n-ar fi în pămînt draga mamii, [printre străini, ca vai de ea...
Puiu izbucni înăbuşit, nemaiputîndu-se stăpîni: 15	—Şi ce vrei acuma, femeie? Spune repede ce
vrei!
Femeia, parcă asta ar fi aşteptat, îşi şterse lacrimile şi răspunse îndată fără urme de plîns în glas:
—	Apoi cînd s-a auzit la noi în sat ce-a pătimit 20 Mădălina şi cum a fost de oropsită, oamenii m-au
învăţat să vin la d-voastră care mi-aţi luat-o şi să vă cer pagube pentru că mi-aţi omorît-o... Şi de-aceea venii;
Tăcu scurt şi se uită întîi la Ursu, pe urmă la Puiu, 25 cu o privire în care şiretenia se îmbina cu tristeţea. Puiu stătea ca pe spini, se uita la ea neputincios, deschise gura să zică ceva, se răzgîndi şi numai după o nouă tăcere spuse timid, dibuind:
—	Bine, dar Mădălina a fost luată de suflet de 30 mătuşa mea. Mădălina nu mai era fata d-tale şi
d-ta nu mai aveai nici un drept asupra ei.
—	Păi de suflet, vezi bine că de suflet — se îndîrji femeia. Că doar n-am dat-o să mi-o ucideţi, că de ştiam că vreţi s-o omorîţi, apoi nici pentru toate co-
132
5
10
15
20
25
30
morile lumii nu vi-o dădeam... C-apoi aşa uşor ar veni, să iai de suflet copiii oamenilor şi pe urmă să-i strîngi de gît, să le storci sufletul. Da inima mea de mamă care am făcut-o şi m-am căznit de-am crescut-o mare să nu mi se frîngă cînd îşi vede odrasla ucisă aşa ca un pui de găină? Străinului nu-i pasă, vezi bine, dar mama tot mamă e pînă la moarte!
Doctorul Ursu avu un gest involuntar de silă şi întoarse spatele, pe cînd Puiu, uluit şi zdrobit, se uita împrejur parc-ar fi căutat un sprijin. Femeia îi simţise slăbiciunea şi torăia într-una, cînd cu lacrimi, cînd cu imputări, pînă ce doctorul, plictisit, interveni:
—	Destul, lele! Dumnealui are acuma alte griji mai mari şi mai grele!
—	Or fi avînd dumnealui griji, dar pagubele mele de mamă?...
Atunci Ursu se indignă:
—	Să-ţi fi adus aminte că eşti mamă cînd ai dat-o pe Mădălina, nu acuma cînd e moartă! Ai înţeles?... Şade urît să umbli a mai trage foloase şi din moartea Mădălinei! Uite-aşa, lele!
Femeia se zăpăci şi bîlbîi:
—	Apoi oamenii tocmai la d-ta mă trimiseră...
—	La mine ? M-ai ascultat d-ta atunci pe mine ? zise Ursu roşind şi cu o emoţie nouă în voce. Şi acuma ai vrea să te învăţ eu să înşeli lumea?... Eu n-am înşelat niciodată pe nimeni, lele! Numai alţii m-au înşelat* dar eu m-am ţinut totdeauna de vorbă!
Puiu nu mai recunoştea pe doctorul Ursu. I se părea că e alt om cel care vorbeşte, cu un suflet chinuit; ca şi al lui.
—	Pentru că ai venit pînă aci şi ţi-ai cheltuit banii: pe drumuri — urmă doctorul iarăşi mai aspru — să te
133*
*5'--
to
fl 5 '
20 ‘ !
25
30
134
rdiici dă domnul Fârangâ> la tatăl dumnealui, "boier : măre şi. bogat,- şi să-l rogi să te miluiască eu ceva! Ai înţeles?... Şi dumnealui, suflet bun şi darnie, n-are •să te lase să pleci cu mina goală, măcar în amintirea •şi de sufletul Mădălinei. Dar să nu te apuci cumva să vorbeşti de pagube, că acolo ai s-o păţeşti urît de tot cu asemenea neobrăzări!
—	Da, da! zise brusc şi Puiu, parcă doctorul ar fi vorbit din sufletul lui. Să se ducă la tata şi să-i spună că vreau eu să-i dea ceva, să-i dea mult, de sufletul Mădălinei! Fa-mi plăcerea asta, doctore! Ea nu merită, dar de sufletul Mădălinei să-i dea negreşit!
Plîngea fără să-şi dea seama, lacrimile i se scurgeau pe obraji, îi picurau pe piept, încet. Simţea o durere continuă în creieri, o muscă enervantă cate alerga în zigzaguri ascuţite, mereu, neostenită, vîrîndu-se prin toate colţurile. Dar şedea nemişcat parcă i-ar fi fost teamă de dureri mai crîncene care nu aşteptau decît un prilej ca să se năpustească asupra lui.
Femeia, ruşinată, îşi şterse gura cu do&ul palmei, se duse la Puiu, îi apucă mîna şi o sărută bolborosind:
—	Să trăieşti, conaşule, sărut mîna, şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi alinare...
Puiu nu răspunse nimica şi nici nu se mişcă. Pe mînă îi rămase urma buzelor femeii ca o pată rece.
Ursu o luă uşor de spate şi o duse spre uşă:
—	Aşa, vezi, lele... Acuma o să-ţi dau un om să te îndrepte acolo!.. Şi să nu mai umbli cu astfel de treburi că nu şade frumos, lelito !
Ieşi cu ea pe coridor.
5
10
15
20
25
30
XXIX
Peste cîteva clipe, întorcîndu-se, găsi pe Puiu în aceeaşi poziţie, cu ochii tot atît de umezi privind într-un punct fix. Doctorul observă că se uita tocmai la fotografia lui din perete, deasupra biuroului. îi zise domol, parcă n-ar fi vrut să-i risipească prea. brusc gîndurile:
—	Ce oameni!... N-am mai putut, a trebuit să intervin, mă scandalizase şi pe mine...
Glasul i se părea că vine din altă lume peste gîndurile lui care vagabondau în trecut scormonind amănunte amorţite şi străduindu-se să închege din ele viaţă vie sau măcar amintiri legate. îşi dăde^. seama că ar trebui să răspundă şi nu-i venea în minte nimic. Apoi deodată se cutremură ca şi cînd ar fi vrut să sece izvorul lacrimilor. Strînse pleoapele, ultimii stropi de apă sărată i se rostogoliră pe obraji şi ochii îi rămaseră ca spălaţi, cu lumina vie, cu privirile cînd fierbinţi, cînd rătăcitoare ca pîlpîirile unei flăcări gata să se stingă. Şi îndată gîndurile se înşirară cuminţi, limpezi şi lucitoare ca nişte mărgele colorate pe o aţă subţire, iar glasul i se făcu vibrant ca după o răguşeală supărătoare:
—	îţi mulţumesc, doctore! Ai fost atît de buia pe cît te-am crezut eu de rău!
Doctorul Ursu surise cu un gest vag.
—	Ba da ! ai fost bun pînă şi cu mama Mădăîîner? zise Puiu, adăogînd apoi mai moale: Cit de bine vă cunoaşteţi! Ai cunoscut şi pe Mădălina, doctore;, nu-i aşa?
—	Da — murmură Ursu, întunecîndu-se.
13*
—	Trebuie s-o fi cunoscut bine, înaintea mea, mult înainte? stărui Puiu.
—	Eram vecini şi fireşte c-am cunoscut-o de copilă — spuse doctorul cu un glas înfundat. Dar eu
\5 am fost mai mare ca ea, mult, cu vreo zece ani...
Puiu ardea acuma. întrebările i se îmbulzeau în minte tumultuos şi nu îndrăznea să le aştearnă toate deodată în faţa doctorului de teamă să nu redevină cel de altădată, închis şi zgîrcit ca un inchizitor. Lăsă 10 să se prelingă cîteva clipe pînă ce zise iar:
—	Atunci desigur ştii cînd am fost noi în Varzari* cu Ciuleandra, doctore?
—	Eram student şi în vacanţă — răspunse Ursu.
—	Acuma ştiu tot, doctore, tot! strigă Puiu, pier-15 zîndu-şi stăpînirea şi alergînd la fotografia de lîngă
biurou. D-ta erai de faţă cînd am jucat eu Ciuleandra şi cînd am sărutat pe Mădălina! Erai acolo şi Mădălina se uita spre d-ta, îmi amintesc perfect. Stăteai în picioare, lîngă un copac, mai la o parte şi te uitai 20 drept la mine, numai la mine, şi ai văzut cînd am sărutat-o. Atunci eram aprins şi nu mă interesa decît Ciuleandra şi Mădălina şi te-am zărit doar ca prin vis, dar acuma te văd clar, parc-ai fi fost alături de mine. Uite, aveai exact înfăţişarea din fotografia asta, 25 de-aceea m-a obsedat fotografia de cînd am intrat aci întîia oară. E adevărat, doctore ? Spune! Spune!
—	Adevărat — recunoscu doctorul, simplu.
Puiu se lăsă pe scaunul de la biurou, copleşit parcă de lumina crudă ce-1 înconjura. Emoţia îl gîtuia. Mai 30 avusese atîtea întrebări pregătite şi toate i ’se spulberaseră. Una singură îi ţîşni din inimă ca o săgeată:
—	Doctore, d-ta ai iubit pe Mădălina?
136
5
10
15
20
25
30
Şi doctorul Ursu, ca şi cînd ar fi aşteptat-o, cu mîinile încrucişate la spate, în faţa lui, legănîndu-se cîte puţin pe picioare, răspunse fără nici o sfială: — Am iubit-o mult, da... Era numai o copilă, dar am iubit-o şi ca pe o soră, şi ca pe o soţie... Pe-atunci eram însă sentimental şi aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o socoteam să ajung medic de plasă în judeţul meu, să iau de nevastă pe Mădălina, s-o fac cucoană, să ne iubim, să avem copii şi să trăim şaptezeci de ani. Am stat de vorbă cu ea şi m-a înţeles deşi părea altfel copilăroasă. M-am învoit şi cu mă-sa, cu femeia asta care a mai îndrăznit să vie la mine să-i dau o mînă de ajutor ca să te şantajeze pe d-ta cu moartea Mădălinei. Din sărăcia mea am ajutat-o de multe ori şi pe ea, ca pe viitoarea mea soacră, pe femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani pînă să ies om cu pîinea în mînă. Şi deodată ai picat d-ta la Ciuleandra ceea. Am avut imediat presimţirea că are să mi se întîmple un rău mare din clipa cînd v-am zărit apărînd în ceardacul cîrciumii. Apoi cînd ai intrat în horă şi te-ai prins lîngă Mădălina, am înţeles că de-aci îmi va veni răul. Am încercat să lupt, să mă împotrivesc. Cînd au chemat-o s-o vadă boierii n-am vrut s-o las. Mi-au luat-o oamenii cu sila. Aţi plecat, am răsuflat. Credeam că am scăpat. Totuşi a doua zi am vorbit mai mult cu Mădălina, am prins-o de mînă, mîna ei fierbinte şi aspră, m-am uitat în ochii ei: „Să nu te duci, Mădălino! Să nu mă laşi singur!“ Şi ea mi-a răspuns din inimă: „Nu mă duc!" Pe urmă aţi venit, eu nu eram acasă, şi aţi luat-o. N-am plîns niciodată, n-am plîns nici atunci. Cîrciu-marului însă i-am căutat pricină şi l-am umplut de sînge. Auzisem că el fusese mijlocitorul şi că primise un bacşiş gras de la boieri. Şi aşa s-au risipit visurile
137
mele de fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să rîvnesc la postul de medic rural şi în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o şterge din inimă. Am aflat norocul ei, succesele ei în lume, şi niciodată n-am căutat să mă apropiu de ea. Trăiam, nu ştiu de ce, cu iluzia că ea, în taina sufletului ei, tot numai pe mine mă iubeşte şi-mi era frică, mărturisesc, să nu mi se spulbere şi iluzia asta. Soarta m-a adus o dată, împotriva voinţei mele, în faţa d-nei Faranga. I-am fost prezentat ca oricare străin. A tresărit scurt, mi-a întins mîna şi mi-a spus cîteva vorbe convenţionale. Atît. Dar eu eram mulţumit, căci în ochii ei—acuma îţi pot spune chiar şi d-tale — am văzut că nu mă uitase şi am înţeles că ar schimba toate bogăţiile şi succesele ei pentru circumscripţia ceea rurală pe care o visasem odinioară împreună. Am mai zărit-o pe urmă de cîteva ori, totdeauna de departe, ea în limuzină elegantă, eu în vreo birjă hodorogită, căci drumurile noastre erau despărţite ca şi lumile noastre. O salutam respectuos şi-mi răspundea simplu. Eram două cunoştinţe fugare. Poate că în adîncul inimii tot mai speram într-o minune care-mi va reda odată pe Mădălina, poate că şi ea tăinuia vreo speranţă pentru mine. într-o dimineaţă însă, acum o lună şi două zile, cînd am sosit la serviciu, doctorandul mă vesteşte că în noaptea trecută, după insistenţa prefectului poliţiei, a internat aici pe fiul fostului ministru Faranga care, într-o criză nervoasă, şi-a sugrumat nevasta. Nu ştiu ce mutră voi fi făcut, dar sufletul meu se răsucea ca o rîmă strivită. Se sfîrşise definitiv orice speranţă chiar într-o minune!
Ursu nici nu mai căuta să se stăpînească. Glasul avea tremurări pe care zîmbetul permanent le sublinia cu o ironie cruntă. Pe Puiu fiece cuvînt îl aţîţa. Se
făcuse umed de sudori. Cu ochii lipiţi pe ^buzele lui, sorbea însă pînă şi modulaţiile glasului parc-ar fi auzit o revelaţie. Apoi deodată izbucni în extaz:
—	Eu totuşi am iubit-o mai mult, doctore! Am 5 iubit-o atît de mult încît am şi omorît-o!
Doctoral ii privi cu o milă colorată de ură:
—	Ai dreptate... Ai omorît-o chiar de două ori; întîi i-ai ucis sufletul cînd ai luat-o şi a doua oară i-ai ucis şi trupul! Aşa e!
10	Puiu, în picioare, cu ochii holbaţi, strigă:
—	Acum ştiu şi de ce am sugrumat-o, doctore! Acuma înţeleg că din pricina d-tale am omorît-o! Numai din pricina d-tale!
—	Pentru că nici nu ştiai că exist ? observă Ursu
15	batjocoritor.
—	Nu ştiam, dar te simţeam fără măcar să-mi dau seama! răspunse Puiu, triumfător. Cînd mă uitam în ochii ei nu mă vedeam pe mine, dar simţeam pe cineva! Şi ochii ceia frumoşi mie nu mi-au stirîs nicio-
20 dată! Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine ci regreta pe celălalt. Sufletul ei se închidea în faţa mea oricît încerca să se prefacă. Şi atunci, cînd am înţeles că e ursită să-mi rămînă totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o cîştig niciodată, decît să fie 25 a altuia, mai bine am sfărîmat-o!... Vezi deci că mi-am descoperit singur motivele pe care d-ta te-ai silit atîta vreme în zadar să le lămureşti? Pentru bolile sufleteşti nu există doctor mai bun decît bolnavul însuşi!
Încet-încet doctorul Ursu îşi recăpătase calmul 30 său firesc. Vorbi acuma rece, aproape oficial:
—	Aşa, domnule Faranga... Deunăzi îmi slăveai farmecul hazardului. El a făcut ca într-o clipă atît de grea a vieţii d-tale să ajungi tocmai subt scutul meu medical. în preajma despărţirii îmi pot permite să-ţi
139
5
10
15
20
25
140
spun că, fără să ştii şi fără să vrei, ai fost ucigaşul fericirii mele. Evident, n-ai nici o vină şi totuşi ai fost unealta soartei împotriva mea. O clipă am fost ispitit, numai o clipă, mi-a trecut prin gînd să te fac să simţi cît m-ai lovit. Medicul a fost însă mai tare decît durerea. Acuma cînd medicul şi-a terminat chemarea, a putut să vorbească şi omul. Referatul meu e făcut; rămîne doar să-l comunic Parchetului. Eşti tot atît de puţin răspunzător de fapta ceea pe cît ai fost de cea dintîi, cînd ai luat pe Mădălina din Vărzari!
Puiu nu înţelegea bine cuvintele doctorului, dar se crezu dator să răspundă cu mîndrie:
—	Am fost doi adversari fără să ne cunoaştem!
Doctorul Ursu îl întrerupse mai aspru:
—	Am fost medic şi pacient. Asta e important. Restul fum. Ai suferit, s-a risipit şi n-a rămas nimic decît pacientul în faţa medicului şi medicul în faţa conştiinţei.
Puiu ieşi clătinîndu-se pe picioare ca şi cînd genunchii i s-ar fi înmuiat. Merse pe coridor agale, cu braţele moarte, parcă i-ar fi fost străine. Doctorul Ursu îl petrecu pînă afară şi se uită după el pînă ce dispăru.
XXX
Toată ziua Puiu Faranga şezu posomorit lîngă fereastră, privind cum ţîrîia în grădină o ploaie măruntă, sîcîitoare, cernută prin site. îi era indiferentă şi ploaia, şi grădina, şi toată lumea. Alte vedenii i se perindau prin faţa ochilor, estompate ca nişte năluci
5
10
15
20
25
30
stranii pe care nu le putea opri şi care de asemenea nu-1 interesau. Cîte-un gînd începea să dănţuiască brusc în mintea lui; îi urmărea sinuozităţile, undulările un răstimp şi apoi îl pierdea, plictisit...
Cînd veni înserarea îşi aduse aminte ceva, se ridică, se duse pînă aproape de uşă şi se uită în anticameră. Gardianul, cu un ziar în mînă, citea încet, silabisind în sine ca să nu tulbure liniştea boierului. Făcu un pas spre el, hotărît, şi se opri în prag ca şi cînd ar fi greşit drumul. Se întoarse, ajunse iar la fereastră, văzu cum coboară întunerecul şi simţi în picioare mişcări uşoare, săltăreţe, irezistibile. Zîmbi mulţumit şi îndată începu să fredoneze. Nemeri melodia dintr-o dată. Şi jocul de asemenea...
Seara fu atît de istovit că gardianul trebui să-i ajute să se dezbrace şi să-l urce în pat ca pe un copil. Figura îi era surîzătoare şi suptă, cu urmele sudorilor încrustate pe obraji.
A doua zi se deşteptă greu, dar îndată ce se dădu jos din pat se simţi ca fulgul. Porni vesel prin odaie de ici-colo, aruncînd în răstimpuri cîte-o întrebare gardianului care, dincolo, deretica şi aranja în aşteptarea vizitei medicale şi răspundea numai în mono-silabe. Dealtfel pe el răspunsurile nu-1 interesau căci punea întrebările doar ca, subt pavăza lor, să-şi poată construi mai în tihnă un plan gigantic care-i încolţise de curînd în creieri şi de la care avea să-i vie mîntuirea cea mare.
în sfîrşit dinspre coridor, prin uşile deschise, auzi paşii doctorului. îl cuprinse deodată un cutremur şi groaza că n-are să reuşească. Inima i se zvîrcolea de « moarte. îşi încrucişă mîinile pe piept ca să-i acopere bătăile. Apoi doctorul apăru închis, sever, adulme-cînd în toate părţile. în anticameră, lîngă uşă, gar-
141
dianul încremenise în poziţie militărească. în urma doctorului acelaşi intern, lung şi antipatic, şi o soră de caritate nouă, bătrînă, cu un registru în mînă şi cu ochelari pe nas.
5	— Ce mai nou?... Ne simţim bine? întrebă doctorul,
convenţional.
—	Foarte bine, doctore, excelent! zise Puiu stăruitor şi, după o mică pauză, adăogă clipind cu înţeles: Mai ales mă simt vesel pentru că sînt aşa de uşor
io încît aş putea juca Ciuleandra două ore neîntrerupt şi fără să ostenesc deloc!
Internul îşi înăbuşi un surîs în vreme ce Ursu aprobă cu interes:
—	Aşa?... Atunci nu mai ai nici o grijă?
15	—Ba da, am o grijă mare, doctore! răspunse
repede Puiu. Şi tocmai în privinţa asta ţineam negreşit să-ţi vorbesc.
—	Vrei să-mi spui acuma sau preferi între patru ochi? făcu medicul îngăduitor.
20	— Ce patru ochi ? zise el dispreţuitor. Mîntuirea
adevărată nu se obţine cu declaraţii între patru ochi. Numai spovedania publică spală păcatele, doctore!
îşi drese glasul, îşi compuse o poză teatrală şi continuă patetic:
25	— Cînd am venit aci la d-ta, ştie lumea pentru ce,
am avut nişte gînduri foarte urîte. Pot să mărturisesc acuma fără înconjur şi fără sfială, mai cu seamă că ideea pornise de la tata şi eu am acceptat-o mai mult inconştient. Venisem la d-ta, doctore, după ce săvîr-
30 şisem ştii ce, să mă prefac că sînt nebun şi astfel să te înşel pe d-ta şi justiţia. D-ta ai fost de bună-cre-dinţă, trebuie să recunosc, şi mi-ai făcut analize şi m-ai descusut ca să... Acuma, însă, fiindcă trebuie să se sfîrşească odată comedia asta greţoasă, eu nu mai
142
5
10
15
20
25
30
vreau să perseverez pe calea înşelăciunii, domnule doctor, nu mai pot! De-aceea m-am hotărît să declar, în faţa tuturor, pe conştiinţa mea şi pe cuvînt de onoare? că nu sînt nebun şi că pentru ce am făcut doresc să ispăşesc!
Doctorul Ursu rămase două clipe gînditor, mur-murînd:
—	Da... da...
Şovăirea şi glasul lui absent întărîtară pe Puiu. Se simţi obligat să accentueze mai energic:
—	Nici o ezitare, domnule doctor! Te rog să iai notă imediat că eu nu sînt nebun!
—	Fireşte că nu eşti... negreşit, dar... — zise doctorul iar împăciuitor.
Atunci Puiu Faranga se dădu înapoi şi, cu ochi scînteietori, şopti:
—	Va să zică nu vrei să crezi că nu sînt nebun? Va să zică...
Deodată se repezi ca o fiară la gîtul doctorului, cu mîinile încleştate, răcnind:
—	Taci!... Taci!... Taci!...
Internul şi gardianul săriră în ajutorul doctorului care dealtfel apucase braţele pacientului şi-l imobilizase. Sora de caritate fugi îngrozită. în braţele gardianului acuma, Puiu gemea într-una:
—	Taci!... Taci!...
Doctorul Ursu îşi recăpătă îndată calmul complet, se retrase în anticameră şi, îndreptîndu-şi gulerul şi halatul, porunci celorlalţi:
—	Daţi-i drumul şi închideţi uşa!
Puiu fu zvîrlit în pat, dar se destinse ca un resort şi se aruncă spre uşă urlînd:
—	Nu sînt nebun !... Nu sînt nebun!... Nu sînt nebun*!
143
După cîteva momente însă tăcu parcă şi-ar fi dat seama, se duse şovăind pînă la fereastră, se uită în grădină şi începu să fluiere încet. îndată simţi iar o mişcare în picioare şi murmură mulţumit:
5	— Ciuleandra ...
Ursu deschisese vazistas-ul uşii şi-l urmărea. Cînd îl văzu jucînd, strînse din sprîncene, se dădu la o parte şi zise internului:
—	Telefonează d-ta numaidecît domnului Faranga 10 din partea mea să treacă negreşit azi pe la sanatoriu
la o oră cînd voi fi şi eu aici... Să zicem pe la patru!
—	Foarte bine! răspunse internul însemnîndu-şi ordinul într-un carnet.
XXXI
15	La ora patru precis bătrînul Faranga intra în ca-
binetul doctorului Ursu. Avea respiraţia puţin ostenită, fiindcă se grăbise, şi se aşeză numaidecît cu un gest de scuză explicativă către doctorul care îi oferea scaunul.
20	— V-am rugat să treceţi, excelenţă...
Faranga, uitîndu-şi osteneala, întrerupse cu vioiciune :
— Eram să trec chiar nepoftit, scumpe domn. Pentru că aveam să-ţi comunic o veste referitoare la
25 soarta băiatului meu. Trebuie să ştii, doctore, acuma îmi permit să-ţi spun, că de astă singură dată cînd ai avut prilejul şi onoarea să mă serveşti, nu mai mult decît printr-o mică amabilitate, am dobîndit impresia
144
5
10
15
20
25
30
şi apoi convingerea că te codeai. De aceea am intervenit şi, bineînţeles, am obţinut ca fiul meu să se mute într-alt sanatoriu unde mi se va arăta, sper, ceva mai multă înţelegere şi, ca să zic aşa, simpatie. Chiar azi ar fi trebuit să-l mut dar, fiindcă azi e treisprezece martie şi băiatul meu, în starea-i sufletească explicabilă, nu-i aşa, a prins o aversiune superstiţioasă contra acestui număr, am amînat pe mîine mutarea. Precum vezi aveam oarecum obligaţia să trec şi să-ţi comunic decizia Parchetului. Cu acest prilej îmi voi lua libertatea să-ţi amintesc — vîrsta şi experienţa de viaţă mă îndreptăţesc s-o fac — că medicul nu poate să uite niciodată că, mai presus de toate, e dator să fie om!
—	Am fost de la început, excelenţă, şi am rămas pînă la urmă! zise Ursu cu o fluturare ironică pe buze.
—	Drept să-ţi spun n-am prea observat! replică Faranga cu acelaşi ton.
—	Atunci nu pot decît să regret! accentuă doctorul mai apăsat. Cît despre mutarea în alt sanatoriu, cred că v-aţi ostenit zadarnic...
—	Cum ? Ce vrei să zici ? se ridică bătrînul, înfricoşat deodată că acest sălbatec ţine cu orice preţ să-i nenorocească băiatul cu un referat distrugător.
—	Vreau să zic, excelenţă, că fiul d-voastră e grav bolnav şi trebuie internat negreşit într-o casă de sănătate! spuse doctorul Ursu cu o seriozitate care nu admitea nici o îndoială.
Bătrînul Faranga rămase năucit, neştiind dacă trebuie să se bucure ori să se întristeze. Se uită nedumerit în ochii doctorului care, observîndu-i perplexitatea, adăogă:
—	De acum două săptămîni credeam că sînt deplin edificat asupra cazului fiului d-voastră,
145
excelenţă! Atunci am şi făcut referatul, uite-1 colo, pe biurou, în care conchideam la o iresponsabilitate rezultată dintr-o zdruncinare trecătoare de nervi! Am continuat observaţia mai mult pentru a putea hotărî 5 dacă va fi nevoie de o internare provizorie, de cîteva luni, în vreun sanatoriu special, sau dacă fiul d-voastră îşi va putea relua îndată viaţa-i normală. Ieri aş fi opinat pentru a doua eventualitate. Mi s-a părut liniştit, raţional* normal. Azi însă mi s-au răsturnat 10 constatările, chiar- şi referatul la care am muncit pînă să-i dau o formă...
Palid şi zdrobit, bătrînul se ridică în picioare, murmurînd:
—	Doctore, pot să-l văd?
15	—Vă conduc, excelenţă! zise Ursu sprijinindu-1,
căci bătrînul începuse a se clătina.
în anticameră gardianul salută bătînd din călcîie ca un recrut.
—	Ce face domnul? întrebă Ursu arătînd spre 20 odaia lui Puiu.
—	Joacă, domnule doctor, trăiţi!
Doctorul deschise vazistas-ul şi pofti pe Faranga să se uite. Puiu, în pijamaua descheiată, cu pieptul gol, cu faţa asudată şi veselă, tropăia pe loc, fredo-25 nînd sacadat o arie închipuită. După cîteva minute bătrînul nu se putu stăpîni şi-l strigă pe nume. Fără a se opri din joc, Puiu întoarse capul, surise către tatăl său şi-i răspunse:
—	C'est „Ciuleandra", vous savez?.. Vous m'avez 30 permis, n*est-ce pas ? Cest vous qui m'avez dit: „ Vas-y !"
Alors vous ne: pouvez pas etre făche, papa ! Et puis c'est tres amusant... oui... tres...
Bătrînul Faranga se lăsă pe marginea patului gardianului.' Era cu desăvîrşire prăpădit. Ochii lui plîn-
146
geau singuri cu lacrimi mari ce-i înmuiau barba stufoasă şi foarte îngrijită. Lîngă dînsul, doctorul Ursu căuta să-l consoleze cu termeni tehnici care sunau complicat şi nu-i spuneau nimic. într-un tîrziu bătrînul întrebă: 5	— Nu mai e nici o speranţă, doctore ? Nici una ?
Doctorul Ursu ridică din umeri:
— Minuni face numai Dumnezeu!
De alături se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie gîfîită, 10 ca respiraţia unui bolnav de moarte.
CRĂIŞORUL HORI A
PROLEGOMENE
Ca şi romanele precedente, cu rădăcini adinei în activitatea anilor de ucenicie literară a lui Liviu Rebreanu, Crăişorul reia o temă care, cu mult timp în urmă, reţinuse atenţia scriitorului. Dacă în cazul romanelor Ion sau Pădurea spînzuraţilor cititorul ediţiei de faţă a avut prilejul să ia cunoştinţă cu producţia nuvelistică, aflînd implicit izvoarele creaţiei ulterioare, în cazul Crăişo-rului organizarea seriei de opere pe genuri şi specii literare nu-i prilejuieşte o atare informaţie. Aceasta se datoreşte faptului că scrierile precedente, consacrate răscoalei lui Horia, avînd caracter publicistic, urmează a fi tipărite după editarea creaţiei beletristice. Pînă la apariţia lor, resimţim însă necesitatea unor precizări de ordin istorico-literar, în stare să expliciteze concepţia politică a autorului cu privire la fenomenul social-istoric descris în roman Din acest punct de vedere, articolele şi broşurile publicate de Rebreanu pînă în anul 1919, elimină echivocul unor pagini literare de mai tîrziu, în care modul de gîndire al unor personaje riscă să fie atribuit uneori autorului lor.
Cel dintîi studiu, intitulat Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan 1 a apărut în toamna anului 1914, la scurt interval după declanşarea primului război mondial. Alegerea temei se integrează în activitatea desfăşurată de prozator pentru apărarea drepturilor românilor ardeleni, aflaţi la acea dată sub stăpînirea austro-ungară.
1	Vezi Universul literar, XXXI (1914), nr. 38, 39 (2 li 28 sept.).
Activitatea începuse odată cu stabilirea tînărului în capitala României (oct. 1909); recomandat de Mihail Dragomirescu unor ziare bucureştene, el se angajase să prezinte situaţia fraţilor de peste munţi, diversele articole — semnate, de regulă, cu pseudonime — fiind puse, nemărturisit, în slujba unui ideal secular: unirea tuturor românilor. în noile condiţii create, evocarea unui moment dramatic din istoria românilor ardeleni urmărea direct să reactualizeze drepturile legitime asupra unui pămînt strămoşesc, autorul răspunzînd astfel unor cerinţe politice de cea mai stringentă actualitate. în introducerea articolului închinat răscoalei moţilor, Liviu Rebreanu scria în înceţoşatul an 1914:
„Sîntem poate în ajunul celor mai mari evenimente din istoria neamului românesc. în cîteva săptămîni sau luni, într-un an cel mult, e posibil, ba chiar probabil, să vedem înfăptuirea celui mai frumos vis al nostru: întregirea, unirea tuturor românilor într-o împărăţie puternică... Suferinţele, umilirile, chinurile şi dorurile pe care românii le îndură de două mii de ani, sunt pe cale să se curme. O viaţă nouă, glorioasă, fericită, e gata să încoroneze aşteptările unui popor plin de cele mai frumoase calităţi printre popoare... Ceea ce acum cîteva luni era o rază de nădejde pentru toţi cei ce vorbim aceeaşi limbă dulce românească, mîine poate să fie o realitate/'2
în aşteptarea împlinirii marelui ideal, privirile lui se îndreaptă spre acei fraţi care, „de atîtea veacuri sînt despărţiţi de noi", aştep-tînd izbăvirea eliberării. Considerînd că „istoria neamului nostru e o chezăşie a viitorului nostru strălucit," Rebreanu prezintă cu pietate şi cu o rară probitate ştiinţifică unul din cele mai cutremurătoare capitole din istoria poporului său: răscoala moţilor de la 1784— 1785. Rîndurile, scrise cu calm, compun un adevărat imn închinat luptei de veacuri a poporului împotriva împilării sociale şi naţionale, glorificînd revoluţiile şi pe eroii lor. Iată, spre pildă, un fragment care precede istorisirea evenimentelor din trecutul Ardealului:
„Un lanţ lung şi greu de suferinţe cumplite este toată viaţa românilor din Transilvania, şi a fost totdeauna. Veşnic au fost nevoiţi să se lupte pentru limba şi credinţa lor, pentru existenţa lor naţională, care era mereu ameninţaţă şi primejduită. Dar toate valurile năprasnice care au trecut peste capetele lor nu au putut
2	Ibidem.
152
să le zdruncine conştiinţa românească, nu le-au putut clinti credinţa că pămîntul pe care l-au udat veacuri de-a rîndul cu sîngele şi sudoarea lor e pămînt românesc, că ţara asta e ţara noastră. Iar cînd străinii credeau că au izbutit să-i şteargă din lume, atunci dînşii au dat dovezi mari, răsunătoare, că nu au murit şi nu vor să moară... Erau revoluţiile../'
Duşmanii sînt „regii şi nobilii străini", studiul dezvăluind o înţelegere profundă a conflictelor de clasă. Stăruind îndelung asupra documentelor istorice, Rebreanu izbuteşte să ofere o panoramă a relaţiilor sociale din viaţa Transilvaniei după secolul al XV-lea, explicînd cauzele obiective care au dus la răscoale. Din nou, pentru o cît mai fidelă informare, apelăm la cuvintele scriitorului :
„Regii şi nobilii străini făuresc necontenit legi pentru ţară. Uşurinţe pentru dînşii, sarcini pentru românii iobagi. Românii nu fac parte din naţiunile recunoscute. Românii nu există, zic legile străinilor. Există unguri, saşi, secui în Transilvania, dar români nu. Poporul român e declarat străin în ţara lui, suferit doar pentru munci, pentru a îmbogăţi pe boieri. Românii sînt puşi într-un rînd cu dobitoacele. Credinţa românească nu e tolerată. Bisericile româneşti sînt necinstite cînd de catolici, cînd de reformaţi. Preoţii şi episcopii români sunt tot iobagi, şi arestaţi şi bătuţi şi torturaţi. Nimic ce-i a românului nu se bucură de protecţia legilor, nici chiar moartea lui. La patul muritorului vine popa catolic sau reformat ... A fi român e o ruşine, o batjocură şi o umilinţă. Românul are un singur drept în ţara lui: să muncească pentru cei ce-1 asupresc. Pămîntul, care a fost al lui din moşi-strămoşi, nu mai e al lui; e al nobilului. Nobilul e dumnezeul românului. Nobilul e singura lege a românului. De dînsul atîrnă viaţa sau moartea românului. Nobilul are dreptul să ucidă un român fără să poată fi tras la răspundere, fiindcă românul n-are voie, după lege, să se plîngă împotriva stăpînului. Dar e dator să muncească neîncetat pentru nobil. Patru sau şase zile pe săptămînă. Iar din ceea ce i-a lăsat lui boierul, să mai plătească românul dijmele cuvenite boierului, preotului catolic şi reformat, darurile boierului, dările statului pentru întreţinerea armatei, pentru drumuri, pentru... prea ar fi multe să le înşirăm.
Şi românii rabdă, rabdă. J ugul sapă brazde adînci, largi în gîtul lor. Sîngerează din zeci de răni trupul lor istovit de greutăţi. Iar •cînd nu mai pot, cînd cuţitul ajunge la os, ridică brusc capul.
153
încleştează pumnul... Şi pumnul lor cade greu asupra duşmanului ghiftuit şi-l cutremură pînă în rărunchi. Şi dintr-un capăt al ţării în celălalt văile şi munţii strigă: Românul nu piere!"
Slovele, scrise cu. patru ani înaintea Unirii, au rezonanţa vechilor cronici, pomenind faptele „aşa cum au fost", ferite de interpretări şovine, des întîlnite în presa vremii. Studiul stărilor sociale din Transilvania surprinde sub pana lui Rebreanu momente de înaltă semnificaţie istorică. Subliniind lupta împotriva jugului feudal, autorul nu uita să sublinieze fraternitatea iobagilor români şi unguri, respectînd, şi de această dată, adevărul istoric. Cităm:
„La 1437 românii, prea împovăraţi, să răscoală întîia oară în număr mare împotriva nobililor hrăpăreţi. Mihai Românul şi Gal Românul sunt căpitanii românilor. Năpăstuiţii se adună la Bobîlna. Iobagii unguri flămînzi se întovărăşesc cu românii. Se dau lupte crîncene între cetele de iobagi şi cele de nobili leneviţi de belşug".
Scriind peste cincisprezece ani un roman despre Horia, prozatorul va rămîne fidel credinţelor sale din tinereţe, respectînd cadrul istoric al relaţiilor sociale: lupta dintre iobagii români şi nobilimea maghiară.
Amplul articol din 1914 va fi reluat, cu un an mai tîrziu, ră-mînînd însă nepublicat. Cu titlul Răscoala moţilor 3 Rebreanu tipăreşte o broşură în anul 1919. Izvoarele sînt multe dar, după cum afirmă autorul, cel mai folositor a fost Revoluţia lui Horia de Ni-colae Densuşianu, carte de bază în istoriografia românească. Broşura, tipărită imediat după Unire, îşi propunea „să servească la popularizarea celei mai dureroase şi mai înălţătoare tragedii din istoria Transilvaniei", Rebreanu subliniind de la bun început cauzele evenimentelor de la 1784—1785. Cum această expunere este elocventă pentru cunoaşterea concepţiei istorice care, peste ani„ avea să guverneze scrierea romanului, reproducem tale-quale primul capitol al lucrării citate 3 4, considerînd că în acest spirit trebuie-citite şi înţelese paginile Crăişorului:
„Revoluţia lui Horia este unul din cele mai însemnate evenimente-din istoria românilor transilvăneni. Revoluţia aceasta, cu toate cruzimile ei, cu toate urmările ei, cu tot entuziasmul ei este în-
3	L. Rebreanu, Răscoala moţilor, Bucureşti, Editura librărieL A. Stănciulescu, 1919, p. 93 [95 p.j.
4	Cu titlul Horia, Cloşca şi Crişan ea va fi retipărită în cursuh aceluiaşi an (1919), la Bucureşti, de către Editura Ancora,1 în Biblioteca Universală, nr. 150-151.
154
ceputul unei epoci noi în viaţa românilor subjugaţi si poate chiar în viaţa neamului românesc întreg. Idei noi răsar dintr-însa şi pe urma ei în orientarea politică, principii noi şi tendinţe noi în privinţa viitorului neamului sînt rezultatele jertfelor grele şi în-fricoşetoare suferite de miile de ţărani, în frunte cu cei trei căpitani: Horia, Cloşca şi Crişan,
Naşterea răzvrătirei se face din pricina asuprirei crunte a poporului de către: nobilimea ungurească şi, ca atare, urmărea strivirea şi chiar nimicirea nobililor şi mai ales a privilegiilor boiereşti. Totuşi adevăratul scop al revoluţiei era altul, mai mare, mai frumos. Lupta se dădu pentru scuturarea jugului străin, pentru libertatea naţională, pentru recunoaşterea neamului românesc ca naţiune alcătuitoare de stat. Ţăranii răsculaţi cereau ca să aibă şi dînşii drept la o viaţă mai bună, căci sarcini şi nevoi aveau prea multe. Ţăranii şi-au dat seama că, deşi greutăţile ţării le poartă ei singuri, totuşi dînşii n-au nici un drept în ţara lor, pe pămîntul lor udat şi frămîntat atîtea veacuri pe rînd de sîngele şi sudoarea strămoşilor lor.
Neamul românesc din Transilvania s-a ridicat în memorabilul an 1784 împotriva robiei feodale nu numai pentru a obţine o simplă uşurare a sarcinilor iobăgeşti, dar fiindcă simţea că e menit să aibă o soartă mai bună. Răzvrătiţii doreau pămîntul ocupat pe nedrept de nobilii străini, fiindcă aveau conştiinţa că pămîntul acela a fost al lor odată şi le-a. fost furat. Poporul român dorea stăpînirea Transilvaniei fiindcă [se] credea, cu drept cuvînt, moştenitor legitim al acestei ţări. Şi în sfîrşit vroia să suprime pe străinii care se făcuseră stăpîni pe pămîntul lui, fiindcă n-a încetat o clipă să se considere naţiune legală în Transilvania de mii de ani, crescută, îmbătrînită, sîngerată acolo în toate furtunile pe cari le-a revărsat istoria asupra fiilor ei năpăstuiţi.
Conştiinţa naţională, conştiinţa libertăţii şi a drepturilor de neam se deşteptase mai de mult în sufletul poporului românesc de peste munţi. Mulţi, foarte mulţi români buni îşi vărsaseră sîngele pentru ideea aceasta nobilă în cursul veacurilor. Dar niciodată silinţele românilor n-au fost atîţ de energice şi de intensive, sentimentele lor atît de aprinse, mişcarea naţională atît de vie, victimele atît de numeroase ca în secolul acestei revoluţii...
Revoluţia lui Horia nu e cea dintîi revoluţie românească în Transilvania. S-au răsculat iobagii la 1437 şi la 1514. Dar pe cînd atunci •ţinta era recîştigarea libertăţilor ce le avuseseră în primele secole
155 •
ale regalităţei ungureşti — cînd ţăranul român fusese militar şi cetăţean al patriei cu toate drepturile cuvenite—acum, la 1784, românii luptă pentru liberarea lor de sub jug şi pentru naţionalitate... Ideile conducătoare, poate inconştiente, dar instinctive, erau acum mai înalte. Cu revoluţia aceasta se încheie parcă un trecut dureros şi începe o epocă nouă, tot de lupte, epoca luptelor de naţionalitate.
Pentru străini însă revoluţia aceasta pare ceva neexplicabil şi mai ales părea pe atunci. Nobilimea ungurească, în complicitate cu legislaţia ungurească au izbutit să ascundă cu desăvîrşire un popor întreg şi cel mai numeros din Transilvania. Scoşi din viaţa politică, românii ajunseseră într-un rînd ca vechii sclavi pe care nimeni nu-i socotea decît ca nişte animale bune de a munci pentru bunurile asupritorilor...
Revoluţia lui Horia a arătat deodată lumii — în lumina flăcărilor care răzbunau împilări seculare — că poporul românesc e vrednic de viaţă, că cere dreptul la viaţa întreagă şi, dacă duşmanii lui nu i-1 dau, e gata să şi-l ia singur, cu puterile sale fireşti..."
Pătrunse de un profund realism, aceste pagini — scrise, după cum am văzut, în 1915, şi publicate imediat după Unire—dezvăluie cauzele social-economice ale răscoalei, punînd în evidenţă, pe de o parte, caracterul ei antifeudal, pe de altă parte pe cel naţional. Pe parcursul luptei, planurile se întrepătrund uneori, lozincile răsculaţilor exprimînd deopotrivă năzuinţele lor de eliberare socială şi naţională. Caracterul social este predominant, răscoala clâtinînd, pentru un moment, temeliile orînduirii feudale din Transilvania. Ea marchează începuturile descompunerii relaţiilor feudale, prevestind prăbuşirea de mai tîrziu a întregului edificiu. Dubla asuprire a românilor din imperiul cezaro-crăiesc îi face să întreţină mai departe şi flacăra luptei de eliberare naţională, ei considerîndu-se, pe drept, stăpînii unui pămînt strămoşesc. Răscoala fiind însă în fond antifeudală, lozincile naţionale suferă mereu corectivul ei social. Aşa se face că numai întîmplător iobagii unguri au căzut victime în toiul răscoalei. Focul se întinde asupra curţilor domneşti, flăcările mistuind în primul rînd pe nobilii unguri şi pe dregătorii administraţiei de stat. în luptă cad însă şi capetele unor români, juzi, gornici sau preoţi ce se ridică împotriva răscoalei.
Studiind cu seriozitate documentele timpului, Rebreanu izbuteşte să surprindă în scrierile sale despre Horia toate aceste împrejurări, respectînd sensul, ritmul şi culoarea evenimentelor istorice.
156
Nu degeaba, impresionat de temeinicia informaţiei, N. Iorga avea să considere peste ani Crâisorul „o foarte solidă bucată literară".5 6 în roman personajele angajate în acţiune exprimă cu fidelitate conflictele de clasă de la 1784— 1785, accentul fiind pus pe elementele sociale ale răscoalei iobagilor români. Chiar şi acolo unde, după unele lozinci lansate în viitoarea luptei, răsculaţii prezentaţi în roman confundă uneori termenii de „domn", „nobil" sau „nemeş" cu cel de „ungur", Rebreanu conduce în aşa fel acţiunea încît, în liniile ei dominante, ea nu se abate de la realitatea conflictului social. Să nu fie oare semnificativ că în toate paginile cărţii nu aflăm o singură confruntare sîngeroasă între iobagii diferitelor naţionalităţi din Transilvania acelor ani?
Este interesant de ştiut că, tipărind prima ediţie a |romanului în 1929, autorul îi adaugă următorul moto, din lucrarea istoricului ungur Szilăgyi Ferenc 6 A Hor a-vildg Erdelyben [Vremea lui Horia în Transilvania]:
„Istoricul imparţial va mărturisi că Horia a avut veşnic pe inimă soarta neamului său oropsit şi emanciparea lui, şi că, oricît de condamnabile ar fi fost mijloacele întrebuinţate de el spre a atinge acest nobil scop, cauză căreia şi-a consacrat toată activitatea şi pentru care şi-a jertfit viaţa, n-a trădat-o niciodată, ci i-a rămas pînă la sfîrşit credincios, chiar şi pe eşafod, în faţa morţii celei mai crîncene."
Fără să fie istoric, prin realismul său, Rebreanu avea să demonstreze cu noul său roman că rămînea acelaşi rapsod al „celor mulţi, umili".
*
Pînă la Crâisorul, literatura română cunoscuse mai multe scrieri închinate răscoalei moţilor. La rîndul lor, în condiţiile asupririi împărăţiei cezaro-crăeşti, ele au fost precedate de numeroase producţii populare, în versuri şi proză, circulaţia unora fiind consemnată în publicistică pe la jumătatea veacului al XlX-lea. Din generaţie în generaţie, mesajul luptei de eliberare a iobagilor români a fost transmis prin intermediul tradiţiei orale, poporul păstrînd vii în memorie chipurile înaintaşilor sfîrtecaţi sub roată la 1785*
5	N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, II, Bucureşti, 1934, p. 297-300.
6	Szilagyi Ferenc (14 apr. 1797—20 mai 1876) — istoric, ziarist, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Ungare din 1833.
157
Recenta culegere de folclor — Horea şi Iancu în tradiţiile şi cînte-cele poporului 7 — este elocventă. Pe locurile răscoalei, poetul anonim şi-a depănat istoria suferinţelor şi luptei lui în cîntec, iar ecoul acestora a trecut de mult hotarele ţării lui. Este semnificativă în acest sens notaţia lui Karl Marx prilejuită de studiul lucrării lui Elias Regnault: Histoire politique et sociale des Prind-pautes Danubiennes :
„Horea a devenit eroul povestirilor populare şi simbolul renaşterii Daciei. Sentimentele, de jale ale poporului de la ţară sînt exprimate de poeţii de la oraşe, ceea ce a contribuit la dezvoltarea literaturii române" 7 8.
Creaţia cultă apare mai tîrziu, fiind în bună măsură influenţată de studiul documentelor de arhivă. Aflaţi în bune raporturi cu guvernatorul din Sibiu (Samuel Bruckenthal), istoriografii saşi Schaser, J. T. Hermann, J. Fr. Seiverth şi M. G. Hermann se află printre cei dintîi care au acces la numeroase acte de cancelarie, surprinzînd în scrierile lor ecourile răscoalei. Fără să ajungă la înţelegerea temeinică a esenţei fenomenului social-politic, comentariul lor depăşeşte subiectivismul oficialităţii, manifest îndeosebi în unele cronici scrise după înăbuşirea revoltei.
, La mijlocul veacului al. XlX-lea, studiile Mersul revoluţiei în istoria românilor şi Revoluţia românilor din Ardeal de N. Bălcescu vor lega răscoala lui Horia de lupta unui întreg popor pentru cîş-tigarea drepturilor sale legitime.
Primul monograf al evenimentelor de la 1784— 1785 este Telek Domokos (A Hora-tâmadas tortenete, Pesta, 1865). Mai aproape de spiritul documentelor puse în dezbatere rămîne însă Szilâgyi Ferenc (A Hora-vilăg Erdelyben, Pesta, 1871). Este şi motivul pentru care — aşa cum am văzut — Rebreanu va aşeza în fruntea romanului său un moto din opera istoricului maghiar.
Cu prilejul centenarului răscoalei, N. Densuşianu publică prima monografie românească a răscoalei, pe baza unei îndelungate cercetări documentalistice în arhivele şi bibliotecile din ţară şi de peste hotare, lucrarea fiind propusă, în 1885, de George Bariţiu pentru premiere de către Academia Română. Multă vreme ea va sta la baza studiilor şi articolelor scrise despre Horia. Desigur,
7	Ediţie îngrijită de Ovidiu Bîrlea şi Ioan Şerb, Editura Mihai Eminescu,. Bucureşti, 1972.
8	Arhiva Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie din Amsterdam, ms. B. 85, text publicat în româneşte de A. Oţetea şi S. Schwann.
bibliografia de specialitate este mult mai bogată. între alţii amintim pe Al. Papiu-Ilarian care, în 1886, prezentase două broşuri germane despre răscoală, publicîndu-le în Tezaur de momente istorice. Cu timpul apar noi studii. A. D. Xenopol — Istoria românilor, (voi. V, 1892 N. Iorga — Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915),
I. Lupaş — Răscoala ţăranilor din Transilvania la anul 1784 (1934), Miron Constantinescu — Cauzele sociale ale răscoalei lui Horia (1938), David Prodan — Răscoala lui Horia în Comitatele Cluj şi Turda (1938).
Bibliografia răscoalei lui Horia — publicată de Octavian Beu la Sibiu (1944) după noi investigaţii făcute în bibliotecile din ţară, din Budapesta şi Viena — ne demonstrează cu prisosinţă că de-a lungul a peste 150 de ani, oamenii de cultură tentaţi să scrie despre răscoala moţilor au avut la îndemînă un uriaş fond documentar.
„Răsunetul larg al evenimentelor din Transilvaniă în toată Europa (presă, publicistică, beletristică etc.) — se arată în Istoria României de Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu — dovedeşte însemnătatea ce s-a acordat răscoalei din partea diferitelor categorii sociale. Unele o aprobă şi o sprijină, altele o neagă şi o subminează. Explicaţia aoestei atitudini stă în însuşi programul răsculaţilor, în scopurile urmărite de aceştia: răsturnarea rînduielilor anacronice şi înlocuirea lo.r cu altele, mai drepte, pentru poporul oprimat. De aceea elementele progresiste îşi declară adeziunea la răscoală, cele reacţionare împotrivirea. Acest program este făurit înainte cu 5 ani de izbucnirea revoluţiei franceze, ceea ce explică şi adeziunea burgheziei europene la evenimentele desfăşurate pe meleagurile Transilvaniei/* 9
Inevitabil, principalele tendinţe manifestate în aceste lucrări, adeseori contradictorii, vor fi prezente şi în literatura beletristică mult diferenţiată altmiteri şi sub raportul valorii artistice.
Prima manifestare în proză este o încercare de roman istoric, Horra, datorat lui Josef Marlin, scriere începută în ianuarie 1848, din care ni s-au transmis cîteva sute de pagini.10 Scrise în atmosfera anilor 1848—1849, multe file surprind trăsături semnificative din lupta moţilor, personajului principal alăturîndu-i-se şi un Johannes Auner. La 1866, Ioachim C. Drăgescu publică în foileton (Concordia)
9	Op. cit., Bucureşti, 1969, p. 267-268.
10	Vezi Ion Lupu — Un roman al răscoalei lui Horia, în Tribuna, III (1959), nr. 7, p. 6, Textul romanului a fost tipărit de E.S.P.L.A. în volumul Josef Marlin, Ausgewăhlte Schriften ..., 1952, p. 269-503.
159
povestiri pe aceeaşi temă, tipărindu-le la Pesta, în 1867, sub titlul Nopţile carpatine sau Istoria Martirilor Libertăţii.n Din păcate, bunele intenţii sînt trădate de o mare stîngăcie literară. Cam în acelaşi timp, Szathmâry P. Karoly publică romanul Az orszâg sebei (Pesta, 1871), acuzînd, în final, duplicitatea curţii imperiale. Un alt roman publică şi Florentin I. Pop, cu prilejul centenarului răscoalei (Horia, Iaşi, 1885). Neînţelegînd complexitatea cauzelor care au declanşat mişcarea iobagilor de la 1784, autorul rămîne tributar unor concepţii naţionalist-şovine. Pe aceleaşi meleaguri ieşene, Mihail Sadoveanu va cuprinde în volumul Lacrimile ieromonahului Veniamin (1926) şi prozele: Cînd a venit în Ardeal Iosij împărat; Cînd s-au sculat moţii cu Horia; Cum a murit Horia la Bălgrad,scrise cu har, spre slava trecutului şi îndreptarea prezentului.
Apărut în 1929, Crăişorul atinge limita superioară a acestor strădanii.
Dealtfel nici alte scrieri, tipărite după apariţia Crăişorului, nu se ridică la înălţimea acestei opere. Ne gîndim la romanul stufos al lui A. Clococeanu: Duhovnicul Satanei, Martirii neamului. Horia, Cloşca şi Crişan, sau la povestirea lui A. Nanu: Horia, ambele publicate în 1935, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la răscoală.
Credincios idealurilor sale umanitare, de apărare a celor împilaţi împotriva asupritorilor, Rebreanu anticipează, în viziunea sa asupra fenomenului istoric înfăţişat, concepţia potrivit căreia resorturile esenţiale ale răscoalei de la 1784— 1785 sînt prin excelenţă sociale.
în anii noştri, o întreagă literatură, îmbrăţişînd cele mai diverse genuri, avea să evoce memorabilele evenimente descrise şi de autorul Crăişorului, punînd pe prim plan atare mobiluri sociale.
în bună măsură, operele sînt călăuzite de rezultatele cercetărilor întreprinse de pe poziţii marxiste, deopotrivă, de către istoricii români cît şi de cei unguri.11 12
Amintim, între altele, romanul lui Oscar Walter Cisek (Crişan, 1960; Horia, 1960), versurile lui Mihai Beniuc (A fost odată unul
11	Cartea va fi reluată în 1884, fiind tipărită la Rîmnicul Sărat
12	David Prodan, 160 de ani de la execuţia lui Horea. în România viitoare, Sibiu, II (1945), nr. 60; Zoltân Toth, Parasztmoz-galmak az Erdelyi JErchegysegben 1848-ig. Budapest, 1951 (A Magyar Tudomânyos Akademia Tort6nettudomânyi Intdzete), carte tipărită şi în româneşte: Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni pînă la 1848, Bucureşti, 1955; Berlasz Jend, Az 1784-i erdelyi paraszt-filkeles es II. Jozsef jobbâgypolitikâja, în Taulmdnyok a paraszt-
160
Horea, Vulturul răzbunării şi Chivără Roşie), piesa lui Alexandru Voitin (Procesul Horia, 1967), opera lui Sabin Drăgoi (Horia oratoriul cu acelaşi nume, aparţinînd lui Alfred Mendelsohn, sau Cantata lui Cornel Ţăranu, Stejarul lui Horia (1964).
Studiind fenomenul răscoalei lui Horia ca experienţă a trecutului,, istoriografia marxistă a zilelor noastre reliefează preţioasa învăţătură a legăturii indisolubile între libertatea socială şi libertatea naţională în existenţa unui popor.
„Istoria poporului român — se arată în Programul Partidului Comunist Român — demonstrează cu putere adevărul fundamenta) că jugul asupririi străine poate frîna sau întîrzia pentru un timp evoluţia unui popor, dar nu poate împiedica realizarea aspiraţiilor sale legitime — cucerirea libertăţii şi unităţii, asigurarea progresului social — dacă el este hotărît să lupte pînă la capăt cu fermitate şi eroism. Experienţa istorică arată că nimic şi nimic nu poate anihila acţiunea inexorabilă a legilor dezvoltării sociale/' în acest sens, acelaşi document precizează; „Marea răscoală ţărănească din secolul al XVIII-lea, în fruntea căreia s-au aflat Horia, Cloşca şi Crişan, constituie pilde nepieritoare ale hotărîrii cu care ţărănimea
sâg tortenetehez Magyarorszâgon. 1711 — 1790, Budapesta, 1952; H. Balâzs Eva, A parasztsâg helyzete es mozgalmai (1780—1787). A felvilagosult abszolutizmus parasztpolitikâjâhoz. în Szdzadok, 1954, nr .4, p. 547-568; Al. Neamţu, Situaţia minerilor de pe do--meniul Zlatnei. în Studii, (1956), nr. 9 (sept.); Ştefan Pascu, Războiul ţăranilor din 1784 de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan, Bucureşti, 1957; Magyarorszâg tortenete a kesâi feudalizmus korâban. 1526—1790, Budapest, 1958; p. 424-427 (capitol scris de Eva Balâzs); Ştefan Pascu şi colectiv, Din istoria Transilvaniei, voi. 1, Bucureşti, 1960; Gh. Georgescu-Buzău, Răscoala de la 1784 a iobagilor din Transilvania, Bucureşti, 1962; Ştefan Pascu, Răscoala populară de la 1784. în Lupta de clasă, 1964, nr. 12; C. Daicoviciu, Şt. Pascu, V. Cheresteşiu, Şt. Imreh, Al. Neamţu, T. Morariu, Din istoria Transilvaniei, voi. 1, ed. a IlI-a, Bucureşti, 1963; Răscoalele ţărăneşti în Transilvania medievală. în Studia Universitates Babeş-Bolyai, Series Historia, Cluj, 1963, fasc. 1; A. Oţetea, D. Prodan. în Istoria României, voi. III, 1964, p. 744-791; Ştefan Pascu, Mişcări ţărăneşti în Centrul şi Sud-estul Europei din sec. al XV-lea pînă în sec. al XX-lea. în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, 1965, nr. 8; Ştefan Pascu, Pietre de temelie din trecut pentru vremurile de astăzi, Cluj, 1967; Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu şi colectiv. Istoria României. Compendiu, Bucureşti, 1969, p. 263-268; Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970 etc. Continuînd o laborioasă activitate consacrată istoriei Transilvaniei, David Prodan definitivează în prezent pentru tipar monografia Horia.
161 *
s-a ridicat împotriva asupririi sociale şi naţionale, pentru o viaţă mai bună şi mai dreaptă."13
Abia după ce socialismul a instaurat adevărata libertate socială şi naţională, problemele din care s-au născut dramaticele frămin-tări cum au fost acelea de la 1784—1785 au putut fi pe deplin soluţionate, ajungîndu-se astfel la adevărata înfrăţire între locuitorii aceloraşi meleaguri, indiferent de apartenenţa lor naţională.
Acestui crez umanist — caracteristic marilor spirite ale culturii universale Rebreanu i-a fost credincios, militînd pentru cunoaştere şi înţelegere reciprocă.
Este sugestiv în acest sens faptul că, în 1928 — cu un an înaintea apariţiei romanului despre Horia — acelaşi autor închina un adevărat poem comunităţii de idei şi de luptă a cărturarilor români, maghiari şi germani, prefaţînd antologia lui Ioan Lupu, consacrată scrii tonilor maghiari din Transilvania14. Evoc înd vechi legături de stimă şi admiraţie pentru cultura ungară, autorul Crâişorului scria:
„Aproape toţi scriitorii noştri originari din Transilvania şi deci mai mult sau mai puţin cunoscători pînă ieri ai limbii maghiare s-au străduit să ne facă cunoscut cîte ceva, după puteri, din producţia literară a vecinilor dintre Tisa şi Dunăre. Nu doar poeţii unguri de frunte, ci chiar şi cei mai de rînd au putut vedea tiparul românesc în cursul anilor."15
Definitorie este şi trăsătura comună atribuită literaturii din Transilvania, realizată sub condeiele scriitorilor români, maghiari şi germani:
„Scriitorii născuţi aici — notează Rebreanu în aceeaşi prefaţă — au toţi o trăsătură comună care s-ar putea numi eticism. Arta acestor creatori nu e niciodată un simplu joc de cuvinte, sunete sau intenţii. Scriitorul ardelean, mai mult parcă decît cel din alte părţi, se simte legat veşnic cu pămîntul şi socoteşte arta ca un apostolat. De aceea şi literatura acestora oglindeşte mai puternic sufletul poporului cu datoriile, bucuriile şi speranţele sale."16
Crăişorul ne invită încă o dată să înţelegem şi să iubim măreţia acestui suflet.
N.G.
13	Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Editura Politică, 1974.
14	Ioan Lupu, Povestitori unguri ardeleni, „Cartea vremii" — colecţie enciclopedică.
15	Ibidem, p . 3.
16	Ibidem, p. 4.
162
CAPITOLUL I
ÎNĂLŢATE ÎMPĂRATE!
Prin ceaţa albă şi necăcioasă, pe calea desfundată dinspre Arada, cobora în satul Albac, gîfîind şi su-5 duind, Ursu Uibaru, ţăran ţanţoş, cu cisme ungureşti, cu căciula neagră pe-o ureche, gornic în slujba spânului de la Cîmpeni. Fusese trimis de ieri cu porunci, a mas la Ion Mătieşu, tovarăş de gornicie din Arada, şi acuma se întorcea necăjit că nu întîlneşte vreo no căruţă, să nu-1 apuce pe-aici noaptea şi vremea mai rea. Pe podeţul de peste pîrîul Aîbacului, în mijlocul satului şi în faţa bisericuţei de lemn, la răscrucea drumului spre Cîmpeni, îi ieşi brusc în faţă un flăcău cu ţundra sură pe umeri. Bucuros că întîlneşte măcar 15 un suflet de om, Uibaru strigă:
—	Care eşti, măi omule?... Ia opreşte oleacă!... Tu erai Ionuţ?
Flăcăul îşi strînse sumanul, săltîndu-se puţin din umeri, şi răspunse mormăind mohorît, parcă nu i-ar 20 fi făcut nici o plăcere întîlnirea cu gornicul:
—	Da ce-i porunca, bade Ursule?
165
Uibaru tăcu o clipă încurcat. Oprise pe flăcău, fără să ştie cine este, numai ca să-şi răcorească necazul schimbînd două vorbe. Acuma însă i se păru că ar fi nepotrivit cu slujba lui domnească să tăifăsuiască 5 cu un băieţandru. Totuşi, fiindcă se nemerise să întîl-nească pe feciorul lui Horia, zise mai întunecat:
—	Apoi că prea bine nu-i, băiete! Că numai alaltăieri chiar domnul işpan l-a văzut pe tătîne-tău prin Cîmpeni, nu ştiu unde, şi tare s-a mîniat şi ne-o ocărît pe
io toţi, că, zice, cum se poate să umble Horia slobod şi nezăhăit de nimeni, în loc să şadă în temniţă împreună cu ceilalţi vinovaţi de răzmeriţa de-amu-i anul... Apoi, vezi, măi Ionuţ, multe am pătimit noi din pricina tătîne-tău şi tot am tăcut şi l-am ferit, că-1 ştim om i5 de omenie, dar nici aşa nu se poate mereu, să ne facă numai pozne cu domnii.17 Trebuie să mai ia seama şi dumnealui, să se ferească şi să ştie că domnii18 cu pandurii lor nu-1 iartă şi nici nu s-or odihni pînă nu l-or vedea în lanţuri ori şi mai rău! Aşa să ştii, măi băiete, 20 şi să-i spui şi dumnealui să ştie şi să ia seama!
—	Să-i spun, cum să nu-i spun — făcu flăcăul tot morocănos.
—	îmi pare bine că te-am întîlnit ca să nu zică pe urmă badea Ursu că am fost viclean! urmă gornicul.
25 Tocmai pentru că umblă vestea că iar vrea să plece la împăratul...
—	Nu ştiu, bade — îl întrerupse Ion deodată cu imputare amară — dar ar mai putea şi domnii19 să ne lase în pace, că tătucu n-a făcut rău nimănui în
17—i9 Cuvîntul este folosit aproape cu ostentaţie, definind, de la bun
început, principala clasă socială împotriva căreia se vor ridica iobagii români. De remarcat că pe parcursul primelor capitole ale romanului,
termenul este înlocuit cu „nobili", „nemeşi", „boieri" etc., păstrînd, de fiecare dată, valoare de „stăpînitori feudali".
164
5
10
15
20
25
30
lume fără numai bine şi-i păcat să-l hărţuiască mereu ca pe un cîine!
—	Na, apoi asta-i altă poveste! zise Ursu Uibaru cu glas aspru, ca şi cînd ar fi vrut să arate că el, slujbaş domnesc, nu se poate lăsa înduioşat. Sănătate bună, Ionuţ!
Parcă s-ar fi ruşinat că a vorbit lucruri atît de gingaşe cu un băietan fără minte, porni îndată la vale pe drumul noroios în care cişmele clefăiau la fiece pas. Ceaţa îl înghiţi curînd şi flăcăul se pomeni deodată singur. Ascultă paşii ce se depărtau pînă ce se pierdură, apoi scuipă cu scîrbă:
—	Bată-te Dumnezeu să te bată!
îi era urît Ursu Uibaru. Toată lumea îl ura. în doi ani de gornicie a făcut mai mult rău oamenilor decît toţi ceilalţi gornici împreună. Flăcăul coborîse în sat numai ca să se întîlnească cu Ilina lui Ion Mătieşu, numai de dragul ei. îi spusese fata că gornicul e pe-aici, totuşi i se părea că ceasul rău i l-a scos înadins în cale să-i strice bucuria. Era de vreo nouăsprezece ani, dar voinic şi chipeş ca un bărbat.
Se scutură ca şi cînd ar fi vrut să lepede urmele întîlnirii cu Uibaru, apoi o luă spre casă, pe lîngă pîrîul Albacului în sus. îi reveni în inimă chipul Ilinei. De dorul ei începu să horiască. Avea glas cald şi dulce, ca şi tatăl său. Sosi sub coasta pe care se afla căsuţa lor, mai la deal, în Crîngul Feregetului. Aşteptă un răstimp parc-ar fi sperat că are să-l ajungă Ilina din urmă. Prinse a sui pe cărarea lunecoasă. Opinca se căţăra greu şi căuta mereu sprijin. Cînd se văzu în deal se opri să răsufle. Ceaţa rămăsese jos şi se întindea ca un giulgiu murdar peste valea şerpuită.
în crîng, cele cîteva căsuţe de bîrne, cu coperişele de draniţe mucezite, se piteau răsfirate şi speriate
165
printre pomi. Rămăşiţele de pîclă, ca nişte smocuri de lină, atîrnau prin copaci şi pe ştreşinile scunde, în fund, dincolo de tăpşanul crîngului, coasta îşi urma urcuşul, îrivestmîntată cu pădurea bătrînă de fag.
5 Flăcăul trecu şuierînd vreo trei pîrleazuri pînă în grădina lor cu cîţiva pomi şi o clăiţă de fîn. Casa, numai tinda şi o odaie, era atît de slăbănoagă că părea gata să se dărîme. Pe prispă, lîngă uşa tinzii, şedea un om cu sumanul negru, cu pipa stinsă în colţul
10 gurii.
—	Aici erai, bade George? întrebă flăcăul mirat.
—	D-apoi vezi bine — murmură ţăranul fără să clintească, cu un glas supărăcios. Venisem să mă sfătuiesc cu tătîne-tău c-am auzit prin sat că iar umblă
15 să plece la împăratul după dreptate.
George Nicula, nepot de văr al lui Horia, mustăcios şi negricios, ridică întrebător ochii asupra flăcăului. Cotrobăind după cheia tinzii, Ion răspunse liniştit:
—	Nu-i acasă, bade, şi nici n-a mai dat pe-aici
20 de vreo săptămînă! Că dumnealui mai mult e pe drumuri decît acasă, ştii bine şi d-ta!
—	Ştiu. Dar mă bizuiam pe noroc. Dacă-1 nimeream, ziceam să mă ia şi pe mine cu dumnealui, că şi io-s om de treabă şi cu dare de mînă şi nu mi-ar sta rău
25 să merg.
Aşteptă un cuvînt bun de la Ion, care însă se căznea să descuie şi mormăia o sudalmă. Urmă mai moale:
—	Dumnealui ar putea numai să vrea, că doar unu-i Horia în ţara asta şi oamenii îl ascultă mai mult
30 decît pe vlădica.
—	Aşa-i, nici vorbă— zise flăcăul, împingînd uşa de perete şi adăogînd apoi cu mîndrie: Bine zici d-ta, unu-i Horia! Tocmai de aceea cu dumnealui să te înţelegi, că mie degeaba-mi spui.
166
George se simţi puţin jicnit de vorbele feciorului şi răspunse mai înţepat, dar cu ochii în pămînt:
—	Eu socoteam că ar fi bine să merg şi pentru binele dumnealui, că badea Ursu nu se prea
5 ajunge din multe de toate. Altfel eu n-aş vedea dece să mă îmbulzesc că, slavă Domnului, cît îmi trebuie am, poate şi mai mult, iar cu domnii n-o duc rău defel şi nici de gornici nu mi-e teamă, că de mine nu pot să se atingă.
10	— Nu vii în casă, bade ? făcu flăcăul nepăsător,
parcă nici n-ar fi ascultat.
—	Apoi c-am stat destul şi-i vremea să mergem pe-acasă — zise George ridicîndu-se. Dar tu să nu uiţi şi să-i spui unchiaşului ca să-mi poată porunci dacă-i
15 de mers, auzi?
—	Bine, bade George!
Intră în tindă, fără să mai aştepte pînă să plece George, şi. închise uşa. îl mai auzi mormăind afară puţin şi apoi depărtîndu-se. Trecu din tindă în casă.
20 Pe pat, cu faţa în sus, cu mîinile pe piept, se odihnea Horia.
—	Dormi? întrebă Ion uimit.
—	Ba! răspunse bătrînul, nemişcat.
—	Ai venit de mult?
25	— Am intrat pe uşa dinapoi şi m-am aşezat să mă
hodinesc... Cine era pe prispă? George?... Parcă i-am cunoscut glasul.
—	Dînsul, — zise feciorul. Dar m-am întîlnit şi cu Ursu Uibaru, gornicul, în sat. Si el m-a iscodit ca şi
30 badea George.
—	Lasă-i în plata Domnului! încheie bătrînul.
Ion îşi lepădă ţundra şi scormoni în vatră să atîţe
focul. în casă înserarea se închega filtrată prin cele două ochiuri de fereastră. Pe pat, Horia, mereu ne=
167 *
mişcat, respira îngîndurat şi din cînd în cînd ofta prelung. După ce ţîşni o flacără bună din tăciunii ce mocniseră sub cenuşă, flăcăul se aşeză pe laviţă, la căpătîiul tatălui său, şi, parcă i-ar fi înţeles tăcerea şi gemetele, întrebă:
—	Da cînd aveţi de gînd să porniţi, tătucule ?
—	Apoi chiar mîine, pînă-n ziuă —• zise bătrînul înviorat, sculîndu-se deodată ca şi cînd întrebarea i-ar fi adus aminte ceva ce uitase de tot.
—	Vai de mine! se spăimîntă Ion. Şi nici măcar merindea nu ţi-ai pregătit-o! Cum să pleci aşa la drum, taică? Ba încă ce drum!
—	Mie-mi spui, băiete, care l-am mai bătut de trei ori? rosti tatăl cu o sfătoşie care-1 întinerea. De asta să n-ai tu nici o grije! Numai Dumnezeu să ne ajute să fim sănătoşi să şi ne întoarcem cu spor!
Acum începu sfatul cu feciorul. Întîi îi spuse că va pleca împreună cu Petre Nicula de la Vidra, cu Toma Pătruţ pe care l-au ales muşcanii şi cu Vasile Bodoroiu din Ofenbaia. Mai trebuia să meargă şi Cloşcuţ din Cărpeniş, că pe dânsul îl sortiseră şi căr-penişenii, şi buciumanii, şi abrudenii, dar degeaba, nu poate omul, că-i plin de necazuri. Rău îi pare că porneşte fără Cloşcuţ, că de toate trei ori laolaltă au fost la împăratul şi tare bine se învoiesc, mai bine ca fraţii. Dar dacă nu se poate, nu se poate şi pace. Bani de cheltuială are douăzeci şi cinci de zloţi, adunaţi de oamenii din Cîmpeni, Bistra şi Rîul Mare în numele cărora se duce dînsul. Sînt colo în traistă, împreună cu jalbele şi cu poruncile împărăteşti pe care domnii de-aici n-au vrut măcar să le citească, necum să le împlinească.
După ce se înnoptă bine şi pe cînd bătrînul tocmai îl învăţa* cum să aibă grije de casă şi de toate, se pomeni-
5
io
io
20
25
30
ră cu Toader Oargă, fratele lui Cloşca. Aducea o traistă umflată de merinde. O trimitea Mărina, că tot o pregătise şi baremi s-o aibă Horia pe drum dacă Cloşcuţ nu poate pleca.
A doua zi, în zorii zorilor, bătrînul era în picioare. Căzuse o brumă groasă. Ceaţa se risipise de tot şi de jur împrejur munţii, cu căciuli albe de zăpadă proaspătă, păreau nişte voinici mîndri puşi acolo întru apărarea oamenilor. Horia îşi roti privirile peste şiragul de piscuri ca şi cînd şi-ar fi luat rămas bun de la prietenii cei mai dragi. Cum stătea aşa, drept ca totdeauna, căciula neagră apăsată puţin pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea oţelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu sumanul negru tivit şi înflorit cu şireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrîstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălţat cu cisme cu turetcii moi şi încheiaţi numai pînă deasupra glesnelor, nimeni nu i-ar fi dat cei cincizeci şi trei de ani împliniţi. Alături de feciorul său cu capul gol părea un frate mai mare.
—	Na, dragul tatii, rămîi sănătos şi Doamne ajută! zise apoi deodată cu glas blînd.
Ion îi sărută mîna, iar el îl sărută pe amîndoi obrajii.
—	Noroc bun, tătucă, şi Dumnezeu să v-ajute! murmură feciorul urmărindu-1 cu privirea plină de iubire şi înduioşare pînă ce se pierdu printre copacii crîngului.
Ursu Nicula, fără să se mai uite înapoi, păşea voiniceşte pe marginea pădurii. Coti pe urmă spre Poiana, ca să ajungă mai drept prin Lespezeni la Scărişoara şi de-acolo, pe lîngă Măgura Negrii, să treacă la Vidra de sus unde avea să se întîlnească cu ceilalţi tovarăşi de călătorie la Petre Nicula...
169 •
5
10
15
20
25
30
170
Patru săptămîni şi patru zile au mers, mai mult pe jos, pînă ce au sosit, într-o zi de vineri, în preajma Crăciunului nemţesc, la Viena. Horia cunoştea binişor oraşul şi-i duse de-a dreptul la hangiul unde fusese anul trecut, un neamţ tare de omenie care nu le-a luat nici un ban pentru găzduire, ba le-a mai întins şi cîte-o mîncare din cînd în cînd, tot de pomană. Acolo numai cît şi-au odihnit puţin oasele şi s-au curăţat, că s-au şi repezit cu toţii la notarul public Ştefan Franz Enyedi, la care îl trimesese rîndul trecut însuşi împăratul, ca să le facă acuma o jalbă şi mai frumoasă, dacă se poate.
Pe notar îl găsiră şi nici nu avură să aştepte decît vreo două ceasuri pînă să poată da faţă cu dînsul. Din gura lui însă aflară o veste urîtă, că anume împăratul Iosif e plecat de vreo săptămînă în Italia, la Roma, pentru sfintele sărbători, şi nici nu se ştie cînd se va întoarce; se zice că tocmai pe la Paşti. Oamenii rămaseră năuci.
—	Na, apoi atunci ce-i de făcut, măria ta? întrebă Horia într-un tîrziu, mai venindu-şi în fire.
—	De, oameni buni, ştiu eu ce să vă învăţ? zise notarul, blajin, parc-ar fi vrut să-i liniştească. Faceţi şi voi ce v-o îndrepta Dumnezeu?
—	Că asta aşa-i, nici vorbă — murmură Horia în-gîndurat şi posomorit.
Ţăranii schimbară între ei priviri întrebătoare. Enyedi era un om foarte cumsecade, crezător la necazurile celor nevoiaşi, săritor şi cu vorba şi cu fapta, măcar că ungur şi domn. înalt, subţire, slab, cu o bărbuţă gălbuie, vorbea româneşte ca un român. Se trăgea dintr-un sat de pe lîngă Aiud şi cunoştea toate durerile iobagilor. Totuşi Horia, de data asta, avu o bănuială şi zise:
—	Apoi dac-am venit atîta cale, om mai ieşi pînă pe-afară să ne sfătuim între noi şi pe urmă ne-om întoarce la măria ta!
Horia se duse cu ceilalţi tocmai la palatul împără-5 tesc, să afle el acolo dacă e adevărat ce a spus notarul. Un slujitor în uniformă strălucitoare îl lămuri în cîteva cuvinte că da, împăratul e plecat din Viena pentru mai multă vreme. Alţi doi slujbaşi la fel. Horia nu era mulţumit. Aşa l-au purtat cu vorba domnii şi £0 acum trei ani ca să nu-1 lase să pătrundă în faţa înălţatului împărat. Pe cînd stăteau la sfat într-un colţ, o cătană veni la dînşii. Era de pe la Făgăraş şi, văzîn-du-i în portul românesc, nu l-a răbdat inima să nu se apropie. Un ceas l-a descusut Horia pînă s-a con-15 vins aievea. Şi pe urmă s-au întors la Enyedi:
—	Ne-am gîndit şi ne-am învoit, măria ta, să aşteptăm aici pînă o veni acasă preaînălţatul împărat! Ş-apoi, fiindcă tot trebuie să zăbovim mai multişor, să ne îngădui să-ţi povestim din fir în păr, măria ta,
20 toate suferinţele noastre, ca să le pui pe hîrtie, să le afle maiestatea sa şi să ne ocrotească cu porunci mai straşnice că altfel pierim!
—	Bine, Ursule, prea bine! zise notarul cu bunătate. Am să vă ascult şi să vă fac pe plac şi să dea
25 Dumnezeu să iasă toate bine. Eu, îţi aduci aminte, v-am făcut şi de rîndul trecut tot ce mi-aţi cerut, ba am fost cu voi şi la maiestatea sa...
Ştiindu-i fără mulţi bani în oraşul cu cheltuieli mari, Enyedi i-a îndreptat la un sas din Orăştie care 30 se aşezase de vreun an pe-aici deschizînd o circiumă cu han pentru oameni mai săraci, afară, la marginea oraşului. Le-a dat şi o scrisoare ca să-i primească şi să-i găzduiască ieften. S-au învoit repede cu sasul să doarmă pe unde se va puteai să mănînce ce se va
171
găsi, să rămîie la dînsul cît vor dori, numai în schimb să-i muncească ce va trebui. Erau foarte mulţumiţi; puteau acuma să aştepte fără grija zilei de mîine.
Numai Horia n-avea astîmpăr parc-ar fi stat pe
5 jăratec. Umbla toată ziua prin oraş, el ştia pe unde, şi seara, cînd se aduna cu tovarăşii, mereu le spunea:
—	Poate s-o îndura Dumnezeu să vie acasă împăratul mai curînd, să ştim odată dacă-i albă ori neagră, că aşa nu mai merge, măi oameni!
10	Peste cîteva zile apoi s-a dus la notarul Enyedb
a aşteptat pînă ce a rămas singur.
—	Ei, Ursule, ce necaz mi te mai aduce ? îl întrebă notarul. Dacă-i lungă povestea, şezi colea, să mi-o spui pe îndelete, că eu te ascult bucuros!
15	Horia oftă:
—	Lungă-i, măria ta, şi numai cu amar şi cu sărăcie, de nici nu ştiu de unde s-o apuc. Dar de spus trebuie să ţi-o spun ca să ne ajuţi şi dumneata la înălţatul împărat să dobîndim dreptate cît mai degrabă
20 că altfel are să fie rău de tot! Măria ta să alegi ce trebuie ales, că eşti om cuminte şi învăţat!
Enyedi avu un zîmbet de încurajare. Cunoştea el plîngerile iobăgeşti şi mai cu seamă pe cele din Ardeal, recunoştea multe nedreptăţi şi compătimea pe cei ce
25 le sufereau. Se socotea puţin filozof şi, în această calitate, mai obligat să asculte pe cei mici deopotrivă ca pe cei mari. Horia îndeosebit îl interesa. Pentru un ţăran fără carte i se părea foarte deştept, foarte stăruitor şi cu o voinţă în stare să spargă zidurile.
30 Pe urmă avea în ochi o lumină ciudată, cu nişte pîl-păiri care pătrundeau în străfundul inimii> şi o privire căreia nu te puteai împotrivi. Impresia aceasta neobişnuită i-a rămas de anul trecut, cînd l-a văzut întîia oară, dar acuma părea şi mai accentuată.
172
5
10
15
20
25
30
—	De trei ani umblă după mine gornicii şi pandurii şi toţi slujbaşii să mă prindă şi să mă spînzure, măria ta! N-am omorît pe nimeni, n-am furat, n-am greşit nimănui şi cu toate astea sînt fugărit şi hărţuit într-una ca o fiară! Trebuie să stau tot ascuns, să ocolesc drumul mare ca tîlharii numai pentru că zic dumnealor că eu am învăţat pe oameni să ceară dreptate şi lege... Na, apoi aşa să fie şi încă n-ar fi nici un păcat, că doară fără dreptate şi fără lege nu putem trăi! Dreptu-i, măria ta ?
—	Drept, drept — murmură notarul.
—	Dar vezi că astea-s numai vorbe, că mînia cea mare a domnilor pe mine se trage de cînd am venit aici cu plîngere la înălţatul împărat! Că de ce am venit şi cum am îndrăznit? Apoi de bine nu se jeluieşte nimeni, măria ta! Că n-am apucat noi nebuneşte calea Beciului, fără numai cînd am bătut în zadar la toate porţile şi de la Sibiu, şi de la Cluj, şi de la Bălgrad! Noi ne-am tot lăsat şi am tot îndurat orice ne-au poruncit domnii, fie cu dreptate, fie cu strîm-bătate, şi de-aceea am ajuns azi de sîntem în rîndul vitelor şi nu ne mai îngăduie nici măcar să ne plîngem... Pînă acuma vreo şaptezeci de ani noi am fost oameni slobozi. Acolo, în Munţii Apuseni, am trăit cum am putut, în sărăcia noastră. Bătrînii spuneau, cînd eram copil, că în vechime am avut un cap al nostru, stăpîn peste întreg ţinutul, un voievod român care dădea porunci şi împărţea dreptate. La noi în sat, în Albac, mai trăiesc şi azi moşnegi care au apucat în tinereţe vremurile cînd nu se pomenea pe-acolo iobăgie, ci toţi erau slobozi deopotrivă. Atunci, spun dînşii, nici biruri nu plăteau nimănui, ci numai nişte plocoane către împăratul, cum fusese obiceiul din bătrîni. Pînă ce, într-o zi, s-au pomenit oamenii cu o poruncă mare
173
care zicea că toţi munţii, toate casele, toate pămînturi-le, tot, tot e moşia statului, iar oamenii care le-au stă-pînit din moşi-strămoşi sînt iobagii cîrmuirii. Şi îndată au venit slujbaşi de tot felul să gospodărească, să 5 pună dări şi munci... Asta nici n-a fost aşa demult, că doar ţin minte şi eu cînd a venit cel dintîi işpan la Cîmpeni, că eram copil şi mă miram. Pe urmă am mers din rău în mai rău. La început birurile erau mici. Pe vremea cînd m-am însurat eu, să tot fie vreo două-10 zeci de ani, întreg ţinutul plătea cinci mii opt sute de zloţi. îmi aduc aminte bine, că fusesem jurat comunal. Acum vreo zece ani am plătit cincisprezece mii de zloţi, iar azi trebuie să scoatem douăzeci şi două de mii. Şi încă de-ar fi numai atîta! Dar încetul cu 15 încetul, an cu an, au venit fel de fel de dări deosebite, unele în bani, altele în muncă, aşa că acum noi sîntem mai oropsiţi chiar decît iobagii de pe moşiile nemeşilor, că în munţii noştri mai mult de jumătate din oameni n-au deloc pămînt roditor şi nici fîneţe, şi totuşi bi-20 rurile trebuie să le plătească întocmai ca şi cînd ar avea pămînt.
Se opri deodată şi se uită drept în ochii notarului.
—	Ce-i, omule? De ce te-ai oprit? se minună Enye-
25 di.
—	Măria ta — zise încet şi cu alt glas Horia — să mă dai afară cînd ţi s-o urî, că eu ţi-aş tot povesti o săptămînă pe nerăsuflate şi poate şi dumneata n-ai atîta vreme să mă asculţi?
30	— Lasă, n-ai grije că ţi-oi spune eu cînd să încetezi!
zîmbi notarul.
—	Na, bine măria ta! făcu Horia, mulţumit. Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi viaţă lungă!... Ei, şi cum zic, măria ta, ne-a ajuns cuţitul la os. Că amu n-avem
174
drept nici de păşunit vitele, nici să tăiem lemne pentru nevoile noastre. Nu mai avem nici un drept, fără numai datorii. Trebuie să tăiem cincisprezece mii de stînjeni pentru domeniul de la Zlatna şi să le ducem, uscate 5 şi curăţate, unde se dă porunca; trebuie să cosim, să strîngem şi să cărăm atîtea mii de care de fîn din livezile statului; trebuie să ducem vinul şi vinarsul statului, pentru unele sate, depărtare de patru zile, pînă la Zlatna, să cărăm fier din Huniedoara pentru 10 minele statului şi orz din Ţara Ungurească pentru berăria statului, cale de douăsprezece zile şi mai mult, şi toate astea pe nişte preţuri de batjocură. Fiindcă în munţii noştri nu se fac bucate, aveam drepturi din vechime să aducem fără vamă din Ţara Ungurească 15 grîu şi porumb şi orz şi de toate. Poate că-ţi aduci aminte, măria ta, că anul trecut am adus chiar privilegiile domneşti cu peceţi, de pe vremea crailor Sigis-mund şi Batori şi Rakoczy cel bătrîn şi cel tînăr, de ni le-ai scris din nou pentru maiestatea sa. Că eu nu 20 spun minciuni şi vorbe goale, măria ta! Acuma trebuie să cumpărăm toate de trei ori mai scump de la arendaşii domeniului, ca să-i îmbogăţim pe ei din sărăcia noastră. Pe urmă mai vine şi comitatul cu alte biruri şi alte munci pe oameni, pe urmă gornicii şi primarii 25 care mai trag şi pentru ei. Iacă aşa Macavei Bota, primarul nostru din Rîul Mare, şi Vasile Goia din Vidra şi cu cel din Cîmpeni şi din Bistra, s-au apucat şi au stors de pe oameni cincisprezece mii de florinţi pentru cheltuieli de cancelarie, iar solgăbirăul Komaromi, ca 30 să nu rămîie mai prejos, a poruncit să-i scoată şi pentru cancelaria lui nouă mii. Şi bieţii oameni de voie de nevoie au plătit, dar socoteală de bani dînşii n-au dat nimănui nici pînă-n ziua de azi... Cînd a văzut norodul că nedreptăţile nu se mai isprăvesc, s-a gîndit
175
să trimită o deputăţie la cîrmuire, la Sibiu, să se plîngă şi să ceară ocrotirea legilor. Acolo însă i-au trimis înapoi, după ce mai întîi le-au spus că iobagii trăiesc din averea şi mila domnilor şi că deci nu au dreptul 5 să-şi pîrască stăpînii. Asta ca asta, dar provizorul domeniului s-a supărat foc că oamenii au îndrăznit să umble cu jalbe şi a tras în judecată pe toţi deputaţii comunelor. Fireşte, judecata i-a şi pedepsit, ca să ţie minte să nu mai crîcnească niciodată. Şi uite aşa 10 s-au ales care cu douăsprezece, care cu douăzeci şi cinci de vergi zdravene, Petre Nicula şi Toader, Junga şi Vasile Pascu. Pînă şi Gavrilă Todea, moşneag de optzeci de ani, a trebuit să sufere ruşinea de-a fi bătut, încît din bătaia asta i s-a tras şi moartea peste cîteva 15 luni. Uite aşa ni se face nouă dreptate, măria ta... Apoi dacă a înţeles lumea că la cîrmuirea din Ardeal nu se găseşte apărare, ne-am sfătuit şi ne-am hotărît să facem ce-om face şi să ne plîngem chiar maiestăţii sale înălţatului împărat. Şi au strîns oamenii bani, 20 rupînd de la gura copiilor, şi ne-au dat cîte douăzeci de zloţi şi ne-au trimis să cădem în genunchi la picioarele tronului şi să dobîndim o uşurare pentru cei năpăstuiţi. Aşa am venit întîia oară aci acum patru ani, cînd mai trăia încă fie iertata împărăteasă Maria 25 Terezia, dar era tare bătrînă şi slăbită, de n-am putut ajunge nici măcar să-i vedem faţa, oricît ne-am trudit şi ne-am rugat. Peste un an iar am pornit la drum şi am avut noroc de ne-am putut apropia de înălţatul împărat şi ne-a mai mângîiat sufletele cu o vorbă bună 30 şi cu porunci către domnii de-acasă să fie mai milostivi. Azi-primăvară a trecut anul ne-am ostenit din nou şi din nou maiestatea sa ne-a făgăduit dreptate, că erai de faţă şi măria ta. Au plecat porunci bune de-aici,* dar degeaba, măria ta, că nici poruncile împă-
176
răteşti nu le mai ascultă nimeni, că domnii spun că asupra noastră nici împăratul n-are putere, fără numai dînşii. Ba încă poruncile înălţatului împărat mai rău i-au înverşunat împotriva noastră încît nu mai 5 avem altă scăpare decît ori să pierim, ori să ne luăm lumea-n cap, ori, Doamne fereşte, cine ştie ce altă poznă!... Ş-apoi de-aceea ne-au trimis iarăşi oamenii a patra oară!
Notarul se sculase şi se plimba de ici-colo, privindu-10 şi vîrfurile cismelor, cu mîinile încopciate la spate. Acuma se opri în faţa lui Horia şi zise:
—	Oamenii tot pe tine te trimit unde-i mai gin-gaş?
—	Oamenii mă ascultă, măria ta, fiindcă şi eu ascult 5 durerile lor! spuse Horia simplu, fără urmă de mîndrie.
M-a învrednicit Dumnezeu de am prins oleacă a scrie şi a citi, pe urmă, umblînd mereu prin lume, m-am obişnuit a grăi şi nemţeşte, şi ungureşte, atîta cît trebuieşte omului prost, şi de aceea au socotit comu-20 nele să mă trimită mereu şi pe mine să le caut dreptatea... Altfel sunt sărac, măria ta, pentru că toată viaţa am ţinut partea celor slabi şi la judecăţi, şi la primării şi peste tot. Aşa m-a lăsat Dumnezeu!
Enyedi îl bătu prietenos pe umăr.
25	Peste cîteva zile Horia reveni:
—	Măria ta, să mă iertaţi, dar mai am să-ţi spun nişte întîlmplări pe care n-ai de unde să le ştii şi pe care trebuie să le scrii nesmintit în jalba către înălţatul împărat, ca să afle tot şi să poată cumpăni bine drep-
30 tatea... C-apoi mai ales din pricina asta am venit noi acuma aşa de iute, că primejdia-i mai mare ca altădată!... Acu-i anul, în primăvară, pe la sfîrşitul lui mai, în vremea când ne întorceam noi spre casă de la preaînălţatul împărat, s-a întîmplat o poznă
177
la bîlciul din Cîmpeni. Să vezi, măria ta, cum şi ce s-a întîmplat!... La bîlciul de ţară ce-1 ţinem noi în Cîmpeni aveam din bătrîni privilegiul să vîndă numai cîmpenii băuturi de tot felul, ba încă să ia şi vamă 5 de la străinii care ar aduce la tîrg vreo băutură de vînzare. Cîrmuirea de la Sibiu însă acum trei ani a arendat dreptul de cîrciumărit unor armeni care numaidecît s-au apucat şi au oprit lumea să mai cumpere sau să vîndă vreo băutură fără numai de la io dînşii. Bine, asta-i cîrciumăritul îndeobşte. Oamenii au cîrtit, dar s-au supus. Porunca-i poruncă şi gata. Acu vine bîlciul la Cîmpeni. Cîrciumăritul e una, bîlciul e alta. Pentru bîlci era privilegiul străvechi al cîmpeni-lor. Armenii însă nu! Au scos ei băuturi în tîrg şi au 15 trimis slujitori înarmaţi să vegheze ca nu cumva să cuteze cineva a vinde vreo băutură. Slujitorii, obraznici şi fuduli, au început să se ia la harţă cu tîrgoveţii, cu pricină, fără pricină. Pe un nenorocit de ţăran din Albac, care adusese nişte mied de vînzare, 20 l-au luat la bătaie şi l-au dus în sudălmi şi lovituri la işpanul Intze să-l judece. Alt slujitor alerga călare prin piaţă şi pleznea cu biciul pe cine nu i se ferea din cale, pînă ce a călcat pe un ţăran din Zarand care tocmai îşi strîngea în dăsagi lîna cumpărată. Omul 25 înfuriat a pus mîna pe un topor şi, ca să se răcorească, s-a repezit la un butoi cu vin de-al arendaşilor şi l-a spart. Alţi necăjiţi şi batjocoriţi i-au sărit în ajutor şi s-au pus să se răzbune pe butoaiele armenilor. Slujitorii şi ceilalţi lefegii ai arendaşilor au luat-o repede 30 la sănătoasa. Gornicii înşişi n-au îndrăznit să iasă să potolească mulţimea răzvrătită, care acuma răcnea şi umbla să se arunce la pivniţele arendaşilor, să le verse toate băuturile. Cine ştie ce s-ar mai fi întîmplat atunci dacă primarul din Rîul Mare, Dumitru Todea,
178
5
10
15
20
25
30
nu s-ar fi dus să liniştească poporul, mai cu porunca, mai cu vorbă blîndă şi să împiedece vreun rău mai mare. Acu, să vezi, măria ta, ce-a ieşit din întîmplarea asta! ... Cum s-a aflat la Sibiu despre iuţeala de la Cîmpeni, îndată s-au trimis porunci straşnice să fie cercetaţi şi crunt pedepsiţi toţi făptaşii. Şi s-a adunat la Zlatna în mare grabă forul dominai, a prins douăzecişitrei de primari şi juraţi din comunele învecinate, i-au aruncat în temniţă şi i-au chinuit luni de zile pînă ce în sfîrşit astă-primăvară i-au osîndit pe toţi, pe unii să fie numai bătuţi cu vergile, pe alţii cu temniţă grea, iar pe cîţiva la moarte. Aşa pe Petre Manciu din Secătura, pe Simion Bostan şi Andrieş Pascu din Cîmpeni, pe Ursu Gomboş din Vidra, pentru că ar fi aţîţat poporul şi ar fi ţinut sfaturi în taină şi au luat bani de la oameni ca să trimită deputăţii cu plîngere la împăratul. Cel mai crîncen a fost însă osîndit tocmai Dumitru Todea, cel care potolise norodul. Bietul Dumitru trebuia să fie întîi torturat, apoi să-i taie capul, trupul să i-1 despice în patru şi bucăţile să fie puse în ţeapă... Provizorul domeniului cerea să se ia osîn-diţilor dreptul de apel şi pedeapsa să se împlinească îndată, mai ales pedeapsa cu moartea, că, zicea, aşa ar fi poruncit guvernul. Spre norocul sărmanilor năpăstuiţi, forul dominai n-a ascultat cererea provizorului şi a primit apelurile. Comunele spăimîntate şi îngrozite au trimis rugăminţi la Viena şi înălţatul împărat, milosiv ca totdeauna, a poruncit să oprească pedepsele pînă se vor cerceta mai bine greşelile vinovaţilor. Degeaba. Numai pedeapsa cu moartea au schimbat-o în temniţă pe viaţă, încolo... Şi ca să vezi mai bine, măria ta, cum ni se face nouă dreptatea, să-ţi spun că în osîndă am fost cuprins şi eu împreună cu vărul meu Petre din Vidra, cu toate că noi nici măcar nu
179
5
10
15
20
25
30
180
eram acasă, că de-abia pornisem de-aci de la maiestatea sa, cum prea bine ştii şi măria ta!... Şi uite aşa se umplu temniţele, iar pe urmele noastre sînt mereu pandurii fără nici o vină decît că vrem oleacă de dreptate!... Iar comunele ne-au trimis acuma să ne rugăm fierbinte la maiestatea sa să se îndure cel puţin de cei care suferă în temniţă, chinuiţi şi urgisiţi şi nevinovaţi, să dea poruncă aspră să-i lase pe la casele lor, să-şi vadă de necazuri şi de nevoi! Şi să ne îngăduie domnii noştri măcar să ne jeluim la picioarele înălţatului împărat şi să nu ne oropsească aşa de rău din pricină că inimile noastre caută mîngîiere în bunătatea şi mila maiestăţii sale!
Notarul îl ascultă cu aceeaşi bunăvoinţă, făcîndu-şi chiar însemnări după unele lucruri ce i se păreau lui vrednice să fie puse în jalba către împăratul. Horia însuşi nu ostenea şi nici nu contenea cu jelaniile. Cel puţin o dată pe săptămînă aştepta răbdător la poarta lui Enyedi, întreba veşti despre maiestatea sa şi apoi mai adăoga cîte-o poveste ca să cunoască domnul notar toate feţele întîmplărilor.
Astfel trecu Crăciunul, veni anul cel nou 1784. Ţăranul din Albac ajunse obişnuitul casei notarului. De cîteva ori i-a dat şi de mîncare, ba l-a pus să povestească şi de faţă cu nevastă-sa, o femeie bună ca pîinea caldă şi care mereu suspina şi lăcrima cînd auzea despre suferinţele oamenilor.
— Să nu te superi, măria ta—zise apoi Horia în-tr-o zi — că eşti domn şi dumneata, dar nu mă pot stăpîni să nu-ţi spun: tare s-au înrăit nemeşii în vremea din urmă! Poate că s-a schimbat şi lumea, dar răi sunt şi fără suflet! Baremi cu noi românii se poartă ca şi cînd am fi vite. Noi nu suntem buni decît la munci, încolo parcă nici n-am fi oameni. Vitele chiar o duc
5
10
15
20
25
30
mai bine ca noi, că muncesc şi după munca lor au de mîncare, dar nu plătesc biruri şi nici nu suferă umilinţe zadarnice. în vechime se spune că oamenii au fost robi. Iacă, măria ta, eu socot că şi robii aveau viaţă mai omenească decît noi. Apoi dacă nici legile nu ne apără şi nici măcar credinţa noastră nu e cinstită de stăpînii ţării! Vezi, măria ta, în Ardeal sînt stăpîni şi ungurii, şi saşii, şi săcuii, iar românii numai iobagi şi jeleri şi vai de ei, cu toate că pămîntul al nostru a fost şi noi sîntem cei mulţi, adică talpa ţării!... Eu am umblat mult, măria ta, şi prin Ţara Ungurească şi pe la noi, şi pe-aici printre nemţi. Am stat de vorbă cu tot felul de neamuri şi am auzit multe jelanii şi dureri, dar rău şi batjocură ca la noi nu-i nicăiri în lume, zău aşa!... Românul numai apa n-o plăteşte şi aerul, încolo tot, tot! Ce să-ţi mai spun eu, măria ta, că eşti de prin părţile noastre şi cunoşti lucrurile! Că la Paşti şi la Crăciun trebuie să mergi la curte cu un colac, cu un ulcior, cu o luminare, cu o găină şi, dacă ai, fie cu iertare, doi porci, pe cel mai gras tot nemeşului îl duci, ba de se întîmplă să n-ai deloc, pleci la tîrg şi cumperi şi-l dai domnului că altfel nu-i de trăit. Să faci patru zile pe săptămînă pe seama domnului, dar baremi să ai şi tu pămînt! Dar la noi oamenii n-au nici un sfert de iugher şi totuşi trebuie să muncească patru zile nemeşului. Şi munceşte nu doar bărbatul, ci şi femeia trebuie să toarcă, să ţese pînză de in, să facă horbote, iar dacă nu ştie ori nu poate lucra destul de bine şi pe placul doamnei, apoi trebuie să plătească cu bani alta în locul ei. Nici după moarte nu scăpăm, măria ta, că văduvii toţ ce-a lăsat bărbatul i se ia, ba o mai aruncă şi prin temniţe şi o chinuiesc să mărturisească pînă la un vîrf de ac tot ce i-a rămas. Are nemeşul vin prost şi nu poate scăpa de el, îndată
1*81
5
10
15
20
25
30
pune pe iobagi să-l vîndă şi dacă se strică ori nu se vinde, plăteşte bietul român. Ai zece oi, una ţi-o ia domnul, şi cu oaia îţi ia şi mielul. Nu, nu, măria ta, am ajuns mai rău ca vitele! De-aceea unii domni nici nu mai înjugă vite la grapă, ci iobagi, că-s mai ieftini!...
Notarul dădea din cap, că adică da, da, aşa e, cunoaşte şi dînsul. Subt diverse forme a auzit mereu plîngeri d-astea din Ardeal. Pe el îl interesau mai mult ca documente omeneşti. Recunoştea nedreptăţile, dar pe de altă parte se gîndea că aşa a fost totdeauna, în toate timpurile şi la toate neamurile, ca unii, cei mulţi, să muncească şi alţii, cei puţini, să huzurească din munca celor mulţi. Ar putea fi lucrurile şi altfel, ceva mai bine, negreşit. El însă nu-i chemat să schimbe lumea şi în nici un caz nu ar vrea să-şi complice viaţa, după ce acum şi-a aranjat-o convenabil. Meseria împăraţilor este să-şi bată capul cu probleme de-astea. Dealtminteri Iosif II, regele cu pălărie, cum îl batjocoresc ungurii, numai reforme şi îmbunătăţiri visează pentru popoarele sale. Poate că el are planuri şi pentru valahi.
Seara, cînd sosea la gazdă, Horia nu pregeta să povestească sasului şi mai amănunţit necazurile care i-au mînat pe-aci. Sasul înţelegea mai greu dar tot recunoştea că toate plîngerile sunt drepte şi asigura pe Horia că împăratul Iosif, care e genial şi iubeşte deopotrivă toate popoarele împărăţiei sale, are să şteargă curînd iobăgia şi în Ardeal, cum a şters-o în Austria şi în Cehia. Dealtfel hangiul avea mare respect pentru Horia, dădea mîna cu dînsul şi nu-1 punea la muncă, cum îi punea pe ceilalţi tovarăşi ai lui, ba-1 mai cinstea şi cu cîte-un pahar de vin, mai ales în serile, cînd n-avea muşterii şi putea sta la taifas.
5
10
15
20
25
30
Iar cînd a aflat că vorbeşte şi nemţeşte s-a bucurat mai mult şi îndată i-a făcut cunoştinţă cu un prieten bun al său, fost grenadir şi acuma nemulţumit cu vremile şi împrejurările. Vînjos, bătăios, fostul grenadir strigă îndată:
—	Nici popoarele să nu aştepte tot numai de la împăratul! Că şi împăratul e om şi face ce poate! Popoarele să mai puie mîna şi pe par cînd nu mai merge altfel! Dreptatea trebuie cucerită ca o cetate! Ai înţeles?
—	înţeles, cum nu! răspunse Horia cutremurîndu-se. Şi adăugă pe urmă, cu ochii în tavan, parcă ar fi privit în viitor: Omul tot rabdă, rabdă, pînă ce se umple măsura şi nu mai poate răbda, şi atunci... Doamne fereşte!
în sfîrşit într-o zi notarul Enyedi îl întîmpină radios:
—	Ei, Ursule, poimîine soseşte împăratul!... Uite şi jalba ţi-am făcut-o cum m-am priceput mai bine. Să ai noroc!
Mai trecură două săptămîni şi în ziua de întîi aprilie, împreună cu tovarăşii săi, Horia a pătruns la împăratul Iosif. Pentru că era acum a treia oară aci şi cunoştea obiceiurile, aştepta liniştit să-i vie rîn-dul.
—	Ursu Nicula! Iar tu?... Ce doreşti?
Era glasul împăratului, blînd, cald, părintesc. Horia încremeni. împăratul l-a recunoscut, îşi amintea că a mai fost cu plîngeri şi-i vorbea româneşte, stricat, dar cu un surîs plin de bunăvoinţă. Cu jalba în mînă, Horia se uita drept în ochii suri ai monarhului. Şi, fără să vrea, în acea clipă, i se părea că-1 vede întîia oară, acum unsprezece ani, la Zlatna, unde sosise călare, cel dintîi Habsburg care se milostivise a cerceta
183*
Ardealul şi pe români. Zîmbea şi atunci, în mijlocul mulţimii de mii de români, adunaţi cu plîngeri nenumărate. Văzîndu-1 atît de binevoitor, toată mulţimea s-a prăvălit în genunchi în faţa lui, ial dînsul, mişcat, a strigat pe româneşte: „Scoală, scoală"! Şi a început să strîngă el însuşi sutele, miile de jalbe din mîinile oamenilor... Copleşit şi de amintiri, şi de glasul ce-i răsuna mereu în urechi, Horia căzu în genunchi, mur-murînd:
— înălţate împărate...
CAPITOLUL II
VINE HORIA CU PORUNCI!
Pe la Rusalii se răspîndi vestea că s-au întors deputaţii de la împăratul şi că Horia aduce porunci bune.
5 Popa din Albac a şi întrebat pe Ion, dar feciorul nu ştia nimica, numai că tatăl său încă nu sosise.
Pe urmă, în cîteva zile, s-au lămurit lucrurile: cei trei au venit într-devăr, dar Horia mai zăboveşte, că l-a oprit înălţatul împărat să-i mai dea nişte porunci 10 noi şi poate şi alte semne ca nimeni să nu se mai îndoiască despre bunătatea lui faţă de norodul românesc oropsit de domni şi de slujbaşii cîrmuirii.
Petre Nicula din Vidra nu mai contenea povestind fel de fel de minunăţii, mai cu seamă despre audienţa 15 la înălţatul împărat. De la dînsul s-a aflat întîi cît de bine cunoaşte împăratul pe Horia, cît i-e de drag şi cum s-a bucurat cînd l-a văzut, cum i-a zis pe nume şi l-a întrebat despre necazurile oamenilor, apoi cît de rău s-a supărat dacă i-a spus Horia că domnii nu ascultă 20 poruncile împărăteşti şi cum s-a jurat că are să-i înveţe dînsul omenie şi ascultare pe toţi... La biserică, la
185
sfîrşitul slujbei, după ce răspunse la toate întrebările, adăogă cu glas înălţat şi aproape ameninţător:
— Ehei, măi fraţilor, Horia e crăişorul nostru şi crăişorul împăratului, aşa să ştiţi! Ş-apoi dacă nici.
5 dumnealui nu capătă dreptate, înseamnă că a pierit dreptatea din lume şi putem să punem de mămăligă: Dar nici Vasile Bodoroiu şi nici Toma Pătruţ nu stătură cu mîinile în sîn şi cu gura încleştată. Şi ei împrăştiară vestea cea bună despre mila împăratului io şi despre prietenia lui Horia cu preaînălţatul, încît din Zarand pînă la Bălgrad s-au umplut şi munţii, şi satele, şi toate inimile cu nădejdi trandafirii care se împleteau împrejurul lui Horia ca nişte cununiţe de nuntă mare. Apoi într-o seară, tîrziu, sosi şi Horia în Crîngul 15 Feregetului. Lumina albă de lună fîlfîia peste văi ca un văl de mireasă frumoasă. Cele cîteva căsuţe împrăştiate în crîng păreau mici ca nişte jucării. Pe cerul negru clipeau stele rare înfricoşate de privirea rece a lunei cu obraz batjocoritor. Prin pînza de tăcere 20 apele Albacului gîngureau moleşite de somn. Din cînd în cînd numai cîte-un hămăit de cîine speriat sfîrtica văzduhul, ca ţipetele gornicilor la muncile obşteşti-în marginea livezii, înainte de-a trece pîrleazul, Horia se opri. Trebuia să-şi astîmpere bătăile inimii 25 ostenite de drum şi de un simţămînt ciudat. O jumătate de an se scursese de cînd plecase. Cît s-a zbuciumat în acest răstimp în oraşul cu străluciri multe şi totuşi cît i-a fost de dor mereu de munţii, de sărăcia şi de suferinţa de-aci! Se întorcea cu inima mai grea, dar 30 de cum a pătruns în munţii proaspăt înverziţi, sufletul i s-a umplut de o bucurie caldă care răscumpăra toate grijile.
Traista de piele, umflată cu documente şi porunci împărăteşti, agăţată peste umărul stîng, îl apăsa ca o
186
povară chinuitoare. Sorbind lacom răcoarea serii de primăvară în faţa codrilor unde şi-a măcinat cincizeci de ani de viaţă, i se păru că se întoarce nu de la Viena acasă, ci înapoi în timp pe o cărare strimtă, cu urcuşuri 5 aspre, pe care la fiece pas întîlneşte cîte-o întîmplare, cînd mai măruntă, cînd mai însemnată, cînd mai tristă, cînd mai bucuroasă, din însuşi trecutul lui. Se simţea la o răscruce hotărîtoare unde, ca să aleagă calea cea dreaptă, trebuie negreşit să se uite înapoi. Toate gîn->10 durile şi toate planurile ce le-a morfolit în cinci săptă-mîni prin străini trebuiesc chibzuite aici, la faţa locului, ca o spovedanie. Nu se potrivesc aici socoteli de aiurea. Locurile îşi au legea lor plămădită din respiraţia pă-mîntului şi a oamenilor care sînt şi au fost.
15	îi era sufletul mai însetat acuma cînd simţea iar sub
picioare glia aspră, sălbatecă şi totuşi primitoare care i-a hrănit toată viaţa şi mai ales care i-a înflorit copilăria. Fusese slăbuţ, gingaş şi frumuşel ca o fetiţă în copilărie. S-a deşteptat în lume înconjurat de o iubire 20 mare, aproape bolnăvicioasă. Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră pînă a nu împlini anul. Părinţii îl corcoleau mereu înfricoşaţi să nu se prăpădească şi dînsul. Fiindcă se născuse între Crăciun şi Anul nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă îi ziceau 25 Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viaţă. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, pînă şi împăratul. Pe maică-sa a pierdut-o cînd era de zece ani şi nu şi-o aminteşte decît ca o frumuseţe vestită în tot cuprinsul Munţilor Apuseni. Pentru că i-a se-30 mănat mult, gurile rele scorniseră că l-ar fi făcut cu un grof ungur care a văzut-o la un bîlci în Cîmpeni şi, de dragul ei, a venit la Albac şi a stat aci trei luni, tocmai în vremea cînd stăpînirea trimisese pe tatăl
187 •
său să aducă fier de la Huniedoara pentru cuptoarele băilor din Zlatna, lipsind astfel de-acasă şase săptămîni. Rău se necăjea cînd copiii, în batjocură, îi ziceau pui de grof, mai cu seamă din pricina tatălui său pe care-1 5 iubea mai mult decît pe mă-sa şi pe care socotea că porecla aceasta îl răneşte adînc, deşi bătrînul nu se sinchisea de asemenea fleacuri, ba chiar rîdea de ele. Om bun ca tatăl său nu s-a mai pomenit în Albac. L-a şi plîns tot satul cînd l-a omorît pădurea. Horia avea 10 atunci nouăsprezece ani şi toate neamurile s-au năpustit asupra lui să-l însoare îndată, să nu stea casa pustie şi să se irosească bruma de avere ce-a rămas. El însă s-a împotrivit. Dacă ar fi să se însoare, şi-ar alege o femeie pe placul inimii. Are vreme destulă să caute. 15 Şi pe urmă sufletul lui era plin de doruri nelămurite, învăţase bine meşteşugul de văsar. Cofele, ciubărele* doniţele, furcile de tors pe care le lucra dînsul erau cele mai frumoase de se minunau oamenii cum poate să le facă, cum se minunau dealtfel şi de doinele lui, 20 cîntate cu atîta inimă şi glas aşa de dulce că l-au şi poreclit Horia. îi plăcea să cunoască lumea şi oamenii. Pleca cu văsăria lui cînd spre inima Ardealului de la Turda în jos, cînd prin Zarand spre Bihor şi. Arad şi Banat. Cutreierînd astfel ţara cu vasele şi doinele lui, 25 ajunse să aibă cunoştinţe şi să fie iubit prin toate părţile româneşti, iar în sufletul lui să se adune toate durerile şi bucuriile celor mulţi obidiţi.
într-o primăvară — era atunci tocmai de douăzeci şi patru de ani — pornind cu căruţa plină de vase spre 30 Zarand, a poposit în satul Criştior, pe drumul dintre Abrud şi Brad. Fiindcă îl apucase noaptea, a mas acolo, la marginea şoselei, în capul satului. A doua zi de dimineaţă, pe cînd se gătea să plece mai departe şi horea un cî-ntec de jale cu glasul lui moale ca o mîngîiere,
188
5
10
15
20
25
30
s-a pomenit în faţă, parc-ar fi ieşit din pămînt, cu o domniţă frumoasă ca o zînă din poveşti, subţire şi mlădioasă ca firul de trestie tînără, cu nişte ochi negri, mari şi umezi, adumbriţi de gene lungi şi leneşe. Stătea pe drumul zbicit şi-l cîntărea cu o privire uimită de curiozitate. Mai înainte, pe stînga, la vreo sută de paşi, se vedea poarta de fier a castelului familiei Kristsori, cu gardul de zid înalt şi cu un şir de plopi bătrîni care parcă străjuiau grădina domnească. Horia îşi întrerupse îndată cîntecul, îşi scoase cuviincios căciula şi dădu bineţe.
—	Cine eşti tu ? întrebă domniţa scrutîndu-1 şi mai stăruitor din ochi.
—	Ursu Nicula, domniţă, din Albac! răspunse dînsul simplu.
Era unica fiică a nobilului Kristsori, Rafaela, alintată şi răsfăţată de părinţi şi de cei cinci fraţi ai ei mai mari. Avea şaptesprezece ani şi toate capriciile. Cîntecul ţăranului o atrăsese cu ritmul straniu şi dureros care parcă trezise în sufletul ei nostalgii străvechi. înfăţişarea flăcăului cu părul castaniu închis, lung pînă aproape pe umeri, şi puţin inelat, despărţit pe creştet, cu figura brună arsă de soare, cu trăsăturile tari şi totuşi fine, cu nasul drept, subţire şi delicat, cu privirea aprinsă şi plină de isteţime, cu sumanul negru pe umeri — toate îi aminteau un tablou vechi din sala de arme reprezen-tînd pe străbunul familiei, pe voievodul Boalea, fiul lui Boariu, căruia regele Sigismund, acum vreo patru sute de ani, i-a tăiat capul pentru că l-ar fi jicnit prin vorbe proaste şi de ocară, rostite faţă de mai mulţi nobili, în felurite locuri şi cu felurite prilejuri.
în vreme ce ţăranul îi spunea cum se duce cu marfa prin ţară s-o vîndă şi-i arăta obiecte ce credea că o pot interesa, ea se gîndea numai la asemănarea ciudată
189
5
10
15
20
25
30
190
dintre acest iobagiu şi strămoşul ei. La sfîrşit însă îii zise prietenos:
—	Cînd ai să te întorci acasă, să vii la noi la curte, să ne faci şi nouă lucruri d-astea d-ale voastre!
Toamna, cum s-a întors de pe drum, Horia s-a dus la curtea din Criştior. Domniţa l-a recunoscut şi boierul bătrîn l-a tocmit să lucreze ce-i va porunci domnişoara pînă la Crăciun... I s-a dat o odăiţă unde a găsit toate sculele şi unde i s-a adus tot materialul de trebuinţă.
Niciodată n-a lucrat Horia cu mai mare bucurie,, fiindcă domniţa Rafaela stătea în fiecare zi ceasuri întregi să privească cum ciopleşte şi să-l asculte povestind întîmplări şi necazuri din viaţa iobagilor. Ochii ei mari sorbeau poveştile şi se umezeau uneori fără să-şi dea seama. întrebase într-o zi pe tatăl ei cum se face că seamănă străbunul din tablou cu omul care lucrează vase de lemn, şi bătrînul i-a explicat confuz că nu poate fi vorba de asemănare, deoarece voievodul Boalea chiar de-ar fi fost român sau aşa-ceva, cu siguranţă însă c-a fost nobil. Atît de puţin convingător i s-a părut argumentul acesta domniţei că îndată a început să viseze pe strămoşul familiei povestind pe ungureşte aceleaşi necazuri ale iobagilor ca şi Horia. Iar peste cîteva zile, urmărind firul curiozităţii ei capricioase,, întrebă pe flăcău:
—	Unde sunt crăişorii voştri ?
—	Vai, domniţă, crăişorii noştri s-au făcut demult unguri şi acuma numai în visuri şi în basme îi mai întîl-nim! răspunse Horia cu un suspin care totuşi domniţei nu i se păru ridicol.
Aproape de Crăciun, cînd Horia a isprăvit lucrul, Rafaela n-a uitat a mai veni să-şi ia rămas bun de la dînsul şi i-a întins mînuşiţa ei să i-o sărute. Era. caldă şi moale şi catifelată mîna ceea micuţă şi avea un tremur
de păsărică speriată, iar la atingerea buzelor ţăranului, degetele ei fine şi subţiri au strîns involuntar mina aspră în care se odihneau. Şi pentru că de atîtea ori vorbiseră despre crăişori, îi zise şi acuma, glumind şi 5 cu un surîs de zînă, ca în poveşti:
— Drum bun şi sănătate, crăişorule!
Vorbele acestea i-au rămas lui Horia în inimă ani de zile, şi tremurul mînuşiţei calde şi zîmbetul de ispită, îşi dădea seama că visul e primejdios şi zadarnic şi 30 totuşi nu se putea despărţi de el. Cîteodată se gîndea să intre cătană, să meargă la război, să facă vitejii mari şi apoi să se întoarcă triumfător la curtea din Criştior, în faţa domniţei. Viaţa îl purta pe căile ei colţuroase, dar nu izbutea să-i alunge din suflet icoanele închipuirii. 15 Cînd se simţea mai amărît, îi venea să se mulţumească a fi sluga ei toată viaţa, măcar s-o poată vedea uneori şi să-şi astîmpere inima. îndată însă înţelegea că aşa ar fi pe vecie osîndit şi nu i-ar mai rămînea nici o speranţă... îşi făcea drum să treacă mai des prin Criştior, 20 tot cu gîndul că are s-o vadă cel puţin. Intra în vorbă cu sătenii şi-i întreba despre boieri ca să ajungă să afle despre ea. Totdeauna putea să se bucure căci oamenii o iubeau şi o blagosloveau fiindcă era bună şi vorbea româneşte ca şi dînşii.
25	Aşa au trecut mulţi ani, pînă ce odată a aflat, parcă
din văzduh, că domniţa Rafaela se mărită. în ziua nunţii s-a dus şi el la Criştior, s-a amestecat în mulţimea de iobagi care aşteptau trecerea alaiului domnesc, pe două rînduri, în straie de sărbătoare, pe ulicioara bise-30 ricii. în ajun plouase şi mai rămăseseră ici-colo petece de noroi. Toată lumea strălucea de fericire, numai el tremura cuprins de friguri. Apoi, din freamătul mulţimii, simţi că se apropie nuntaşii. Zări pe mireasă, toată în alb, cu ochii plecaţi şi cu un fior de mulţumire pe obraji.
191
Se sprijinea de braţul tatălui ei... Şi deodată, chiar în faţa lui, se opri şovăind. Jos, în calea ei, era o baltă de noroi peste care nu putea trece şi în care iarăşi nu putea călca ea, cu pantofiorii albi de mătasă. O clipă a ţinut 5 şovăirea şi nici n-a observat-o nimeni afară de Horia care urmărea fiece mişcare a miresei, parc-ar fi fost vorba de mîntuirea sufletului său. Şi astfel, înainte să bage de seamă altcineva, el îşi smulse de pe umeri sumanul de sărbătoare şi-l aruncă peste noroiul din 10 calea domniţei. Se făcu o rumoare. Bătrînul Kristsori, cu barba puţin căruntă, aruncă o privire de mulţumire ţăranului cavaler. Mireasa însăşi întoarse ochii cu un surîs. De-abia atunci ochii ei mari întîlniră privirea lui tristă. El înţelese că l-a recunoscut şi pe buzele ei 15 i se păru că citeşte o şoaptă: „Crăişorul!" Apoi ea a trecut înainte lăsînd pe suman două urme de paşi de porumbiţă.
Horia a plecat degrabă, fără să mai aştepte sfîrşitul. îi era inima ca plumbul. Vedea că acuma s-a prăbuşit 20 visul lui nebunesc. A mai umblat cîteva săptămîni năuc şi apoi s-a însurat. Era de treizeci şi trei de ani şi se simţea bătrîn. Şi-a găsit nevastă în Călata. N-a iubit-o şi, luînd-o, şi-a zis în sine că se răzbună pe soartă.
Un răstimp sufletul i-a fost gol de orice năzuinţi. 25 Trăia de azi pe mîine ca toată lumea, prins numai de grijile mărunte ale vieţii. Pe urmă nemulţumirea i s-a îngrămădit atît de mult că iar a început să fie urmărit de ochii domniţei. Dar acuma numai cu mustrare şi dispreţ încît îi stîrneau mînie şi indignare. îi apărea 30 mereu şi din ce în ce mai stăruitor întrebarea: adică de ce românul să fie numai slugă, veşnic slugă,, să slujească pe toţi, să fie asuprit şi batjocorit şi bătut de toţi ? Ţara asta-i românească şi totuşi românii sînt slugi în ţara lor.
192
5
10
15
20
25
30
De-atunci năzuinţele şi străduinţele i s-au închegat într-o ţintă nelămurită. Iobagii români, oriunde se aflau, erau fraţii lui pentru care totdeauna era gata să sară să-i apere. Bătrînii povesteau că toate pămin^ turile au fost ale românilor în vechime şi că străinii, profitînd de blîndeţea şi răbdarea poporului, încetul cu încetul i-au luat toate drepturile pînă ce l-au făcut slugă. Prin urmare numai dreptate să fie şi atunci se va îndrepta şi viaţa românilor.
—	Vrem dreptate! a început să spună dînsul oamenilor.
Şi a început s-o caute şi s-o ceară oriunde se ivea prilejul. Rîvna lui a îndemnat şi pe alţii încît azi dorul de dreptate mocneşte în toate căsuţele iobăgeşti. Pînă acum cîţiva ani, oamenii nici măcar a se jelui nu îndrăzneau. Şi iată că azi plîngerile au ajuns la împăratul! Iar acum doi ani, cînd deputaţii au pornit la Viena, moşul Gavrilă Todea, de optzeci de ani, cel bătut pentru că fusese la Sibiu cu jalba norodului, a strigat cu glas tare în faţa oamenilor:
—	Tu să fii crăişorul nostru, Ursule, şi să ne cîştigi dreptatea întreagă măcar de-ar fi să ne omoare pe toţi.
La întoarcere nu l-a mai găsit pe moşneag. Murise. Dar cuvintele lui i-au rămas înfipte adînc în suflet. A patra oară aducea acuma porunci de îndreptare de la împăratul. Dacă însă nici de data asta nu se va face dreptate?... Printre pomii înfloriţi din livadă pluteau închipuiri alburii de aburi ca nişte stafii. Una părea că se apropie mereu, ispititor. Cînd o privi mai bine, se înfioră căci avea înfăţişarea domniţei care i-a încălzit odinioară inima. în aceeaşi clipă îi răsună în urechi:
„Dreptatea nu se cerşeşte! Dreptatea se cucereşte J“
193
Se spăimîntă şi-şi făcu cruce. Vedenia nu mai era. Nu-şi dădu seama dacă glasul a venit de la închipuirea de aburi ori a răsărit din adîncimile sufletului său şi s-a ridicat ca o poruncă. în urechi îi ţiuia neîncetat 5 glasul stăruitor, cu aceleaşi cuvinte, şi cînd trecu pîr-leazul, şi cînd bătu în uşa casei. Fiindcă nu răspunse nimeni, căută cheia şi-şi deschise singur. în odaie nu era nimic schimbat, parcă numai azi dimineaţă ar fi plecat de acasă. Feciorul trebuie să fie pe la fata lui 10 Ion Mătieşu. Tinereţe! Ştia de dragostea băiatului şi ar fi fost bucuros să-l vadă însurat şi aşezat. Dacă ar fi avut şi el în tinereţe norocul să întîlnească iubirea, poate că azi nu i-ar ţipa în urechi vorbele acelea stăruitoare. Pentru dreptatea altora şi-a ucis fericirea lui. 15 De şase ani nevastă-sa, cu copilul cel mic, a fugit la părinţii ei, la Călata. Nu s-a putut împăca cu ticăloşirea zi de zi a casei lor. I-a imputat mereu că a ajuns de ruşinea satului, că sînt mai nevoiaşi decît ţiganii, că se surpă casa peste ei... El recunoştea în sine că aşa 20 este, cicăleala ei îl supăra totuşi. Ar fi vrut ca baremi ea să-i simtă şi să-i preţuiască zbuciumările. Cînd a plecat, trîntind uşile, cu copilul cel mic de mînă, a lăsat-o să se ducă şi nici pe urmă n-a mai chemat-o înapoi. Pentru viaţa lui avea nevoie să fie slobod în 25 toate privinţele...
A doua zi era duminecă şi Horia a coborît în sat. A ascultat întîi slujba şi apoi, în faţa bisericii, oamenii l-au înconjurat să le spuie cum a umblat şi ce-a adus de la împăratul. în vreme ce se sfătuia cu sătenii, din 30 cancelaria comunală, din colţ, a ieşit primarul Macavei Bota, înalt, burtos şi fălos, şi a venit drept la dînsul, zicîndu-i:
194
5
10
15
20
25
30
—	Na, Ursule, bine că ai sosit, că am poruncă mare de la işpan să te duc îndată la Cîmpeni, să-i povesteşti şi dumnealui ce porunci ţi-a mai dat împăratul!
Rîse dispreţuitor şi puse mîna pe braţul lui în semn că l-a şi arestat. Horia se smuci aspru şi răspunse:
—	Măi omule, vezi-ţi de treabă şi lasă-ne pe noi în pace, că eu n-am nici o socoteală cu domnii tăi şi nici la înălţatul împărat nu m-au trimis dînşii, ci oamenii aceştia de omenie şi dumnealor trebuie să le dau socoteală ce am făcut, iar nu altuia!
Primarul se burzului:
—	Ba eu am să te duc, Ursule, măcar de te-ai supăra tu oricît de rău! Porunca-i poruncă şi eu n-am să calc poruncile nici de dragul tău şi nici de dragul nimănui!
Se apropie de Horia, dar un bărbat mai voinic îl îmbrînci încît se clătină şi ajunse tocmai în mijlocul mulţimii, de unde apoi fu aruncat afară în ghionturi necunoscute. Furios, primarul vru să se repeadă totuşi la Horia. Întîlni însă deodată atîţia ochi ameninţători, că se răzgîndi, se întoarse şi porni înapoi spre cancelarie, strigînd în gura mare:
—	Aşa?... Ei lasă că eu ţi-s popa de-acu încolo, frate Ursule! N-ai vrut să asculţi de vorbă bună, ai să ştii de frică! Te-am acoperit eu pînă acuma, dar lasă pe mine!... Mi-o plătiţi voi cu toţii!
—	Ce să-ţi mai plătim, că doar ţi-am plătit de mult peste cincisprezece mii de zloţi şi încă nu ne-ai dat socoteală! zise Horia batjocoritor.
Toată lumea izbucni în rîs.
195
—	Lasă că vă dau eu vouă socoteală, n-aveţi grije! adăogă primarul din faţa cancelariei, ameninţînd cu pumnul.
Atunci Horia, cu o sclipire ciudată în ochi, spuse celor dimprejur:
—	Apoi nu-i nimica, oameni buni, că avem noi porunci de la preaînălţatul împărat pentru toate potăile!
CAPITOLUL III
DE LA ANA LA CAIAFA
în aceeaşi seară Horia sui coasta spre casa lui Cloşca din Cărpiniş. Se îmbrăţişară frăţeşte. Ion Cloşca 5 era sufletul cel mai apropiat de inima lui. Cu vreo şapte ani mai tînăr, mai mic şi de statură, se potriveau totuşi în toate gîndurile. Horia niciodată nu începea ceva fără să se sfătuiască şi să se învoiască cu Cloşcuţ.
—	Bine că te-a adus Dumnezeu voinic şi sănătos! io murmură Cloşca strălucitor de bucurie. Ia vezi, Mărino,
să ne faci o mîncare domnească, auzi, că uite, a sosit fratele meu Horia!
Mărina, frumoasă şi harnică, era slăbiciunea lui Cloşca. O iubea atît dejmult că de dragul ei ar fi fost 15 în stare să şi ucidă. Dacă n-a plecat a patra oară cu Horia la Viena, de vină au fost şi ochii verzi ai femeii.
După ce îi povesti pe îndelete cum şi ce-a făcut prin Viena, Horia sfîrşi:
—	Iacă, Ioane, împăratul e cu noi, dar şi noi tre-20 buie să fim cu împăratul!
_— D-apoi nu sîntem ? se miră Cloşca.
197
Horia îl privi lung şi de-abia într-un tîrziu răspunse:
—	Da, cu inima şi cu gura sîntem, negreşit... Dar oare numai cu atîta făcutu-s-a vreodată ceva în lume ?
Şi mai nedumerit, Cloşca întrebă:
5	— Apoi atunci ?
De-abia în clipa aceasta văzu că fratele lui de cruce are parcă o înfăţişare nouă. Glasul îi rămăsese tot cel vechi, fierbinte şi prietenos, dar în ochii lui ardea o flacără care înspăimînta, poruncind şirugînd în acelaşi 10 timp.
—	Fapte ne trebuiesc, Cloşcuţ! mormăi Horia cu o privire ce îi scormonea inima. Nouă totdeauna fapta ne-a lipsit. De aceea ne-au încălecat toţi veneticii de am ajuns slugi şi străini în ţara noastră... Au venit
15 ungurii peste noi cu foc şi sînge, şi i-am primit. Au făcut ei legi ca să ne încătuşeze, şi le-am primit. Au călcat legile făcute de ei pe spinarea noastră, şi am primit. Am primit mereu toate batjocurile pentru că ne-a fost frică de faptă. Parcă moartea n-ar fi moarte fie că 20 ţi-o dă călăul din porunca domnilor, fie că ai căpăta-o în luptă dreaptă dînd şi tu înainte de-a primi lovitura... Sîntem totdeauna uniţi în supunere şi umilinţă şi niciodată nu ne putem uni ca să cucerim dreptatea. Nu e sat în ţara asta unde să nu găseşti un sărman trup 25 de iobagiu ba spînzurat, ba tras în ţeapă, ba frînt pe roată şi ciopîrţit în bucăţi, spre a băga spaima în oameni şi a-i ţine pe vecie în jug ca pe vite... 20
Cloşca încremenise pe laviţă ascultîndu-1. în odaia curată, plină cu de toate ca un stup, vorbele lui Horia 30 şerpuiau ca nişte limbi de foc mistuitoare. Se uita în ochii lui de oţel şi vedea numai luciri de săbii şi suliţi înţepătoare. După un răstimp zise şi el cu sfială:
20 Replica lui Horia defineşte caracterul social al relaţiilor istorice dintre români şi unguri, eliminînd confuzia de care, eventual, ar putea-o stîrni lectura grăbită a romanului.
198
5
10
15
20
25
30
—Măi frate-meu Horia, mi-aduc aminte că-mi povestea bunicul, cînd eram micuţ, cum s-au sculat odată iobagii, demult, poate să fie şi două sute de ani, împotriva domnilor... Şi spunea că au pornit oamenii şi au tăiat şi au aprins tot ce-au întîlnit, şi ai noştri ar fi cuprins Aiudul şi Clujul, şi au făcut prăpăd mare pretutindeni, de credeau că nu mai rămîne nici viţă şi să-mînţă domnească. Ş-apoi deodată au venit cătane multe din Ţara Ungurească, cu puşti şi cu cai şi cu tunuri, şi s-a băgat zîzanie şi frică în oameni şi s-au risipit care încotro. Dar căpitanul lor a murit de moarte crîncenă, prăjit pe jilţ de fier, şi tovarăşii lui au fost siliţi să mănînce din carnea lui friptă şi smulsă cu cleşte înroşite în foc...
—	Ştiu şi eu povestea asta, Cloşcuţ—şopti Horia cu un zîmbet mohorît. Chiar domnii o răspîndesc înadins ca să reteze din rădăcini orice pornire îndrăzneaţă în mintea noastră. Parcă toate pedepsele groaznice pe care le împart pentru vina cea mai uşoară, de ce sînt ? Fiindcă numai aşa izbutesc să ucidă în noi, înainte de-a încolţi, orice gînd de răzvrătire.
Şi deodată adăogă cu un glas fierbinte ca o rugăciune :
—	Cloşcuţ, frate de cruce, uite azi, zi sfîntă de duminecă, aici, în casa asta a ta bogată şi frumoasă, cînd te văd întîia oară după şapte luni, îţi mărturisesc din suflet că aş îndura bucuros orice moarte, oricît de crîncenă, fără un geamăt şi fără o lacrimă, numai de-aş găsi oamenii care să îndrăznească a încerca să sfarme nedreptatea şi ruşinea!
Se făcu o tăcere lungă. Cloşca lăsă ochii în pămînt şi murmură:
—	Horia, Horia, mi-e frică de tine!
199
Horia îl privi lung şi de-abia într-un tîrziu răspunse:
—	Da, cu inima şi cu gura sîntem, negreşit... Dar oare numai cu atîta f ăcutu-s-a vreodată ceva în lume ?
Şi mai nedumerit, Cloşca întrebă:
5	— Apoi atunci ?
De-abia în clipa aceasta văzu că fratele lui de cruce are parcă o înfăţişare nouă. Glasul îi rămăsese tot cel vechi, fierbinte şi prietenos, dar în ochii lui ardea o flacără care înspăimînta, poruncind şirugînd în acelaşi 10 timp.
—	Fapte ne trebuiesc, Cloşcuţ! mormăi Horia cu o privire ce îi scormonea inima. Nouă totdeauna fapta ne-a lipsit. De aceea ne-au încălecat toţi veneticii de am ajuns slugi şi străini în ţara noastră... Au venit
15 ungurii peste noi cu foc şi sînge, şi i-am primit. Au făcut ei legi ca să ne încătuşeze, şi le-am primit. Au călcat legile făcute de ei pe spinarea noastră, şi am primit. Am primit mereu toate batjocurile pentru că ne-a fost frică de faptă. Parcă moartea n-ar fi moarte fie că 20 ţi-o dă călăul din porunca domnilor, fie că ai căpăta-o în luptă dreaptă dînd şi tu înainte de-a primi lovitura... Sîntem totdeauna uniţi în supunere şi umilinţă şi niciodată nu ne putem uni ca să cucerim dreptatea. Nu e sat în ţara asta unde să nu găseşti un sărman trup 25 de iobagiu ba spînzurat, ba tras în ţeapă, ba frînt pe roată şi ciopîrţit în bucăţi, spre a băga spaima în oameni şi a-i ţine pe vecie în jug ca pe vite... 20
Cloşca încremenise pe laviţă ascultîndu-1. în odaia curată, plină cu de toate ca un stup, vorbele lui Horia 30 şerpuiau ca nişte limbi de foc mistuitoare. Se uita în ochii lui de oţel şi vedea numai luciri de săbii şi suliţi înţepătoare. După un răstimp zise şi el cu sfială:
20 Replica lui Horia defineşte caracterul social al relaţiilor istorice dintre români şi unguri, eliminînd confuzia de care, eventual, ar putea-o stîrni lectura grăbită a romanului.
198
5
10
15
20
25
30
—Măi frate-meu Horia, mi-aduc aminte că-mi povestea bunicul, cînd eram micuţ, cum s-au sculat odată iobagii, demult, poate să fie şi două sute de ani, împotriva domnilor... Şi spunea că au pornit oamenii şi au tăiat şi au aprins tot ce-au întîlnit, şi ai noştri ar fi cuprins Aiudul şi Clujul, şi au făcut prăpăd mare pretutindeni, de credeau că nu mai rămîne nici viţă şi să-mînţă domnească. Ş-apoi deodată au venit cătane multe din Ţara Ungurească, cu puşti şi cu cai şi cu tunuri, şi s-a băgat zîzanie şi frică în oameni şi s-au risipit care încotro. Dar căpitanul lor a murit de moarte crîncenă, prăjit pe jilţ de fier, şi tovarăşii lui au fost siliţi să mănînce din carnea lui friptă şi smulsă cu cleşte înroşite în foc...
—	Ştiu şi eu povestea asta, Cloşcuţ—şopti Horia cu un zîmbet mohorît. Chiar domnii o răspîndesc înadins ca să reteze din rădăcini orice pornire îndrăzneaţă în mintea noastră. Parcă toate pedepsele groaznice pe care le împart pentru vina cea mai uşoară, de ce sînt ? Fiindcă numai aşa izbutesc să ucidă în noi, înainte de-a încolţi, orice gînd de răzvrătire.
Şi deodată adăogă cu un glas fierbinte ca o rugăciune :
—	Cloşcuţ, frate de cruce, uite azi, zi sfîntă de duminecă, aici, în casa asta a ta bogată şi frumoasă, cînd te văd întîia oară după şapte luni, îţi mărturisesc din suflet că aş îndura bucuros orice moarte, oricît de crîncenă, fără un geamăt şi fără o lacrimă, numai de-aş găsi oamenii care să îndrăznească a încerca să sfarme nedreptatea şi ruşinea!
Se făcu o tăcere lungă. Cloşca lăsă ochii în pămînt şi murmură:
—	Horia, Horia, mi-e frică de tine!
199
5
10
15
20
25
30
200
Parcă ar fi aşteptat răspunsul, Horia zise îndată, schimbat la faţă şi la glas:
— Ştiam, frate Cloşcuţ, că noi nu sîntem făcuţi pentru fapte şi tocmai de aceea am adus iar o traistă plină de dreptăţi pe hîrtie. Uite-o colea! Doldora!... Asta ne trebuie şi am adus. Aş mai fi adus eu şi altceva, dar... Ţi-oi lăsa poruncile ţie, să te duci iar cu căciula în mînă, să cerşeşti, cum am mai cerşit şi eu şi toţi de atîţia amar de ani în zadar pe la toate uşile. Şi domnii au să se şteargă dinapoi cu poruncile împărăteşti şi noi o să rămînem tot aşa cum sîntem, ori poate mai rău, că dumnealor trebuie să fie mai supăraţi acuma că iar ne-am dus la împăratul... Ehei, bine mi-au spus oamenii pe-acolo că fiecare are ce i se cuvine!
Cloşca se buimăci de tot. Pînă acum Horia fusese mai mlădios, mai îngăduitor. Chiar i se păruse că numai gura e de el. Niciodată n-a fost aşa de îndîrjit. Poate l-au schimbat pe acolo oamenii? Aici, dimpotrivă, şi cînd cei prea necăjiţi spuneau c-ar trebui să mai în= cerce şi cu răul, că binele nu te scoate la liman, Horia povăţuise răbdare şi mereu răbdare.
Cloşca însuşi era din fire sfios şi cu mare supunere faţă de lege şi stăpînire. Avea avere frumoasă, avea nevastă tînără şi un dor de viaţă liniştită şi tihnită. A fost de trei ori la împăratul, dar mai mult d e dragul lui Horia în care credea ca în Dumnezeu. Ultima oară, deşi comunele îl aleseseră, a făcut ce-a făcut şi nu s-a mai dus. Nu de frică, ci de cuminţenie. Căci pe cît de stăpînit era de obicei, tot aşa de dîrz şi neînfrînat deves nea cînd se pornea. îndesat la trup, cu faţa rotundă şi brună, cu ochii mici, scăpărători, se încăpăţîna şi se înverşuna fără seamăn. Dacă apuca să tăgăduiască, se ţinea ca un rob.
5
10
15
20
25
30
De aceea acum cuvintele lui Horia şi mai cu seamă privirile lui îl tulburau. îşi dădea seama de o primejdie mare spre care îl îndemna, cu atît mai mult că nu pricepea încă întreg gîndul prietenului său. Pe de altă parte iarăşi nu putea să nu fie cu trup şi suflet alături de Horia care era mai înţelept decît toţi şi care totdeauna a căutat numai binele obştesc. S-ar fi simţit o zdreanţă de om dacă şi-ar fi părăsit fratele de cruce tocmai în clipa cînd s-ar ivi o adevărată primejdie.
Era încurcat şi nici nu mai ştia ce să spună. Din norocire tocmai atunci dădu buzna în casă frate-său Toader, însoţit de Vasile Sgîrciu, feciorul surorii lor Achimia, măritată în satul Selişte. Auziseră c-ar fi venit Horia şi voiau să afle şi ei cîte ceva.
într-adevăr trebuiră să schimbe vorba. Horia scoase din traista de piele bătută cu ţinte galbene nişte docur mente prin care împăratul poruncea guvernului din Sibiu să facă îndată dreptate oamenilor, să-i apere de slujbaşii domeniului şi ai comitatului până cînd însuşi majestatea sa va hotărî asupra cercetărilor orînduite, să nu se atingă nimeni de deputaţii comunelor care au fost cu plîngerile, iar pe oamenii care s-ar mai afla prin temniţe să-i trimită degrabă pe la casele lor.
— Poruncile astea trebuie să fi sosit la cîrmuire, căci poruncile împărăteşti umblă mai iute ca picioarele mele — adăogă Horia cu un zîmbet amar. Acu să mai aşteptăm, să vedem ce-or face domnii de la Sibiu şi dacă n-or face nimica, apoi s-or duce iar oamenii comunelor să întrebe şi să se roage să împlinească porunca împărătească şi să slobozească din temniţă pe Dumitru Todea şi pe ceilalţi.
Cloşca, fiindcă adineaori şovăise, vru să fie mai zelos şi strigă că nu mai e vreme de aşteptat, ci să se dea de ştire oamenilor şi îndată să plece deputaţii la Sibiu pînă
* 201
ce porunca împărătească e încă proaspătă. Horia îl potoli cu o privire puţin mustrătoare:
— Mai sînt doar cîteva săptămîni pînă-n postul Sînpetrului. Ce înseamnă asta faţă cu răbdarea noastră 5 de veacuri ? Să nu umble bieţii oameni în zadar şi să li se răspundă că n-a sosit nici o poruncă. Măcar atunci de-ar fi mersul cu folos!
Apoi în dumineca întîi din postul Sînpetrului se adunară la Cîmpeni oamenii din toate satele care făcu-10 seră plîngere la Viena. îi chemase Cloşca. Se sfătuiră să plece cîte doi bătrîni din fiece comună şi să afle la cîrmuire ce s-a făcut cu porunca împărătească. Horia nu spuse nimica, deşi Cloşca, speriat de privirile şi de zîm-betul lui neîncrezător, a încercat mereu să-l stîrnească. 15 în sfîrşit Cloşca propuse să meargă negreşit şi Horia, căci fără dînsul n-are să se facă nici o ispravă. Toată lumea stărui, dar Horia refuză: el a umblat destul şi are dreptul să se mai şi odihnească; dealtfel cîrmuirea, cum ar da cu ochii de dînsul, l-ar şi prinde şi l-ar băga 20 în temniţă, ori poate l-ar şi spînzura, că doară de doi ani îl tot caută ca pe un tîlhar.
Deputaţii în frunte cu Cloşca, porniră chiar a doua zi la Sibiu, zăboviră acolo vreo trei zile pe la porţi pînă ce un domn foarte împopoţonat îi primi, îi ascultă cu 25 băgare de seamă, stătu pe gînduri, răsfoi prin nişte cărţi groase şi apoi le spuse să vie după răspuns peste două zile. Se întoarseră peste două zile şi atunci acelaşi domn le vorbi şi mai blînd că oamenii care sînt prin temniţe vor fi sloboziţi cît de curînd, iar ei să se ducă acasă şi să 30 aştepte fără grije căci plîngerile lor vor fi cercetate de aproape şi li se va face dreptate pînă în două săptămîni... Cloşca oftă uşurat şi mulţumi domnului cum se pricepu mai frumos. Parcă i-ar fi luat o piatră de pe
202
5
10
15
20
25
30
inimă, aşa se simţea de vesel pe tot drumul lung pînă acasă. N-avu răbdare şi, după ce îmbucă ceva, se repezi pînă la Albac, să-i spuie şi lui Horia că dreptatea soseşte. Horia nici nu clipi, îl lăsă să isprăvească şi pe urmă zise rece:
— Bine, frate Cloşcuţ, să vedem peste două săp-tămîni!
îndoiala din glasul lui îl îndîrji şi-l hotărî să plece iar, numai cu cîte-un om din fiecare comună, să afle rezultatul la Sibiu chiar din gura acelui domn de treabă. Fură primiţi însă într-o cancelarie mai mică, de către alt domn, ursuz, bătrîn, uscat, cu pana de gîscă după ureche. înţelegea mai rău româneşte, răscoli mai multe bucoavne şi le spuse plictisit că nu s-a sfîrşit încă deplin cercetarea, dar să vie din nou peste alte două săptă-mîni... însăşi amînarea aceasta dovedeşte că guvernu vrea să facă dreptate, se gîndi Cloşca mulţumit, că altminteri putea să ne alunge acasă fără nici un răspuns ori să ne spuie verde că n-avem dreptate. Fireşte, duse şi la Albac vestea bună, dar Horia neclintit, zise iarăşi:
— Bine, frate Cloşcuţ, să mai aşteptăm două săp-tămîni!
Cu aceiaşi tovarăşi, Cloşca luă drumul spre Sibiu. Inima totuşi îi era strînsă mai cu seamă din pricina răcelii lui Horia. Fură purtaţi de la o cancelarie la alta două zile. A treia zi pătrunseră numai pînă la un aprod care le comunică răspunsul cîrmuirii: că jalba lor, împreună cu toate documentele şi cu porunca împărătească, a fost trimisă la Galda, domnului fişpan, şi că pe viitor să nu mai vie pe-aici, fără să se ducă acolo după dreptatea ce li se cuvine.
Cloşca îngălbeni. Dacă plîngerea a ajuns la Galda, slabă nădejde de dreptate a mai rămas. Fişpanul comi-
203
tatului Albei era baronul Kemenyi, trufaş, dispreţuitor şi fără inimă, de la care nici un iobagiu n-a primit decît vergi sau furci. Dar se reculese, căci nu voia să se dea bătut. îi apărea mereu Horia, cu zîmbetul neîncre-5 zător şi cu ochii plini de necunoscut, şi se îndemna să mai încerce, iîi era teamă că, de va ieşi dreptatea lui Horia deasupra, se va întîmpla ceva.] ce n-a mai fost.
Pentru că mai aveau merinde, se înţelese cu tova-10 răşii ca, întorcîndu-se spre vetrele lor, să se abată pe la Galda. Fişpanul nu era acasă. Aflară că e pe la Aiud, la vînătoare, dar că îl aşteaptă să pice în două-trei zile. A patra zi veni într-adevăr şi găsi deputăţia de iobagi la poarta castelului. Cum îi văzu, se încruntă. Nu sufe-15 rea pe iobagii cu jalbe, zicînd că jalba e începutul răzvrătirii.
—	Ce-i, măi oameni ? întrebă baronul, oprind trăsura. Ce cătaţi pe-aici în loc să fiţi la muncă şi pe la casele voastre?
20	Vorbea atît de bine româneşte că oamenii spuneau
c-ar fi chiar român sau măcar de neam românesc. Cu căciula în mînă, Cloşca răspunse supus:
—	Umblăm după dreptate, măria ta!
—	Aha, după dreptate! făcu fişpanul strîmbînd din 25 nas.
După ce auzi însă despre ce e vorba, se îmblînzi şi le spuse liniştit că a lipsit de-acasă şi de aceea n-a putut să ia cunoştinţă de porunca maiestăţii sale care trebuie să fi sosit în zilele acestea. Are să se intereseze cît 30 mai curînd şi va judeca după dreptate, numai ei să fie oameni cumsecade, să muncească cinstit şi să-şi vadă de treburi. în urma stăruinţii lui Cloşca, dădu voie să vie peste vreo două săptămîni după răspuns.
204
5
10
15
20
25
30
Astfel oamenii se întoarseră acasă cu speranţe de bine. Totuşi Cloşca nu se mai duse la Albac: îi era frică de batjocura lui Horia.
Ca să înduioşeze pe fişpan, Cloşca se întoarse la Galda cu optsprezece oameni, tot unul şi unul. Iar nu-1 găsiră. Acum era la Cluj, la un sfat domnesc. Un scriitor ieşi însă în curte şi le spuse răstit că măria sa n-a avut răgaz să se ocupe de chestiunea lor, că a trebuit să rezolve lucruri mult mai serioase, totuşi, în semn de milă şi bunăvoinţă, i-a poruncit lui să le aducă la cunoştinţă că, îndată ce-i va rămîne timp liber, are să cerceteze şi afacerea aceasta şi, prin urmare, să mai treacă peste vreo două-trei săptămîni pe-aici... Cloşca clocotea. Se stăpîni şi zise doar că, deoarece tot au venit şi-s osteniţi, vor aştepta şi pe măria sa. Scriitorul se înfurie cumplit, socotindu-se ofensat în demnitatea sa. El le-a vorbit în numele domnului baron şi nu dă voie nimănui să se îndoiască de cuvîntul său, iar la sfîrşit îi scoase afară din curte numai în sudălmi ungureşti. Oamenii, îndemnaţi de Cloşca, nu se descurajară. Au aşteptat o săptămînă încheiată pînă ce a sosit fişpanul. Dar fiş-panul era de asemenea mînios că n-au împlinit poruncile scriitorului, care e nemeş şi mîna lui dreaptă, şi le porunci să plece îndată acasă şi să vie peste două săptămîni. Să nu mai cuteze însă a veni atît de mulţi, că oamenii de treabă nu bat drumurile cînd e vremea muncilor...
Cloşca era abătut. Dumineca următoare, la ieşirea din biserică, povesti ce-au păţit, dar adăogă, fiincă se afla şi Horia de faţă:
— Pentru dreptate sînt în stare să-mi tocesc picioar rele pînă la genunchi!
^Horia zîmbi. Tot aşa vorbise şi el odinioară.
205
Cînd ajunse la Galda şi pătrunse iar la scriitorul supărăcios, Cloşca vorbi mai supus şi mai mieros chiar decît vorbise cu fişpanul, căutînd astfel să-l înmoaie, fiindcă înţelese că acum de el atîrnă dreptatea. Şi 5 într-adevăr scriitorul se îmblînzi şi răspunse că baronul l-a însărcinat pe dînsul să citească toate hîrtiile şi să-i raporteze. Pînă într-o săptămînă va isprăvi. Atunci apoi să vie oamenii ca să-şi afle dreptatea.
Întîi plănuiră nici să nu se mai întoarcă acasă, ci io să aştepte aici săptămînă, cum au mai aşteptat şi de rîndul trecut. Cloşca stărui să nu rămîie. I se părea atît de sigur că a izbîndit, încît ţinea să afle şi Horia asemenea ştire. Horia însă era dus prin Zarand.
După răspuns acuma, ca să fie mai pe placul fişpa-15 nului, veni numai cu cinci oameni. Fiecare aduse însă şi cîte un plocon pentru scriitorul în mîinile căruia se găsea soarta comunelor: un purcel de lapte, două găini grase, o gîscă îndopată, o sută de ouă într-un ciubăraş lucrat de feciorul lui Horia... Gornicul de la poartă fu 20 trimis înlăuntru cu darurile. Totuşi scriitorul nici nu se arătă, nici nu-i chemă în cancelarie. Numai gornicul le aduse răspunsul: să meargă acasă şi să-şi vadă de muncă; cercetările s-au făcut şi s-au sfîrşit şi din ele s-a văzut că toată vina este a lor pentru că n-au fost 25 destul de ascultători şi supuşi poruncilor domneşti; deci să nu mai umble pe drumuri că altfel vor fi şi ei foarte aspru pedepsiţi.
Cloşca, desperat, a rugat pe gornicul român să facă bine să-i lase să vorbească şi dînşii cu măria sa scrii-30 torul, că poate are să se îndure să le împartă o dreptate mai bună. După multe stăruinţi gornicul îşi luă inima în dinţi şi se duse înlăuntru cu rugămintea lor. Peste cîteva clipe însă a ieşit roşu ca para focului.
206
5
10
15
20
25
30
Iobagii să nu mai îndrăznească a stărui, că îndată îi dă pe mîna pandurilor să le tragă cîte zece vergi la spinare. Şi dacă se încăpăţînează să stea pe la porţi, să ştie că vor fi puşi în lanţuri şi trimişi la închisoare, să se sature de rebeliune.
Pămîntul se clătină subt picioarele lui Cloşca. Ieşi din curtea castelului domnesc cu paşi şovăitori, parc-ar fi fost beat, urmat de cei cinei tovarăşi, năuciţi ca şi dînsul. Nu mai era în stare să gîndească nimica. Ori încotro îşi arunca ochii i se părea că vede numai prăpăstii. Se tîrîră aşa pînă la gazda lor, Matei Pratea, iobagiu pe moşia fişpanului, bătrîn, cu nouă copii şi văduv. I se făcu milă de Cloşca mai ales, care era prăpădit de tot, şi le spuse, în mare taină, să mai încerce şi la Bălgrad, că este acolo un maior tare de omenie şi poate dumnealui să-i înveţe ceva, că mult bine a făcut multora de-1 blagosloveşte toată sărăcimea. Se spune chiar că ar ţine de nevastă o româncă, pe fata unui protopop de pe Someş unde românii sînt grăniceri, scăpaţi de domni şi de iobăgie. Maiorul a vrut să tragă la cătane şi pe oamenii de pe-aici, ca să-i mîntuiască de robie, i-a şi scris într-o carte, dar domnii au prins de veste şi s-au supărat c-or să rămîie fără iobagi şi i-au oprit pe oameni să mai meargă la Bălgrad şi au stricat socotelile maiorului.
Cloşca s-ar fi agăţat şi de un fir de pai. A doua zi, pe la amiazi, sosiră la Bălgrad şi găsiră pe maiorul Altmayer, comisar de război şi comandantul biuroului de recrutări. Era grăsun, cu o faţă strălucitoare de bunătate. Deputaţii îi căzură în genunchi şi Cloşca îl rugă fierbinte să nu-i lase şi să le facă dreptate, că de unsprer zece săptămîni aleargă şi altă nădejde nu mai este să fie ascultate poruncile împărăteşti.
207
Maiorul citi hîrtiile, îşi atîrnă şi ochelari, clătină din cap de cîteva ori şi pe urmă, împăturindu-le cu băgare de seamă, răspunse blînd cu accentul tărăgănat săsesc:
—	Eu n-am nici o putere, oameni buni! Eu sînt 5 cătană şi nu mă pot amesteca în treburi de ţivili. Dreptate aveţi, că aşa se arată în documentele astea. Dar eu n-am putere să vi-o dau, că de-aş avea, v-aş da-o... Voi însă să aveţi răbdare, oameni buni! Duceţi-vă acasă şi nu vă amărîţi deloc. Maiestatea sa, împăratul, a
10 făgăduit că iar are să vie pe-aici curînd de tot, să vadă cum i s-au împlinit poruncile. Atunci să ieşiţi şi voi cu jalbele şi înălţatul împărat n-are să vă lase cu inima întristată!
—	Apoi c-am răbdat destul, domnule maior! zise
15 Cloşca întunecat, ca şi cînd ar fi trîntit o uşă grea.
Şi pînă acasă tot suduind au mers, ca să-şi mai răcorească sufletele. Iar duminecă, vorbind cu oamenii, Cloşca mereu se oprea şi scrîşnea, parcă turbase:
—	Asta-i dreptatea domnilor, oameni buni, vedeţi ?...
20 Precista şi soarele lor de domni!
CAPITOLUL IV
CU VOIA ŞI PORUNCA ÎMPĂRATULUI l
— Na, frate Cloşcuţ, acu ce mai facem ? zise Horia peste cîteva zile, găsindu-1 mai potolit.
5	—Apoi ori pierim, ori ne facem singuri dreptate!
răspunse Cloşca încruntat şi mohorît.
Altă ieşire nici nu vedea: să se învoiască în taină cu oamenii din toate satele Ardealului şi, într-o singură şi aceeaşi zi, să se năpustească asupra domnilor şi să-i 10 omoare, iar curţile lor să le facă praf şi cenuşă. Numai aşa vor scăpa de unguri şi vor putea trăi în pace. Chiar socotise că pînă pe la Crăciun ar avea vreme destulă să se pregătească încît în ziua de anul nou să nu se mai găsească în Ardeal nici urmă şi sămînţă ungurească 2K 15	— Ehei, dacă s-ar împlini lucrurile astea ca din
gură! oftă Horia gînditor. Trebuie chibzuit şi cumpănit bine, frate Cloşcuţ! 21
21 In capitolul VI, A ncastră-i lumea, autorul adeptă o formulare care elimină orice umbră de îndoială în ceea ce priveşte orientarea conflictului dezbătut în roman: „să nimicească toată sămînţa de domni unguri şi bogăţiile lor să le lase pe seama oamenilor nevoiaşi care se luptă acuma pentru dreptate ..." (vezi p. 270, r. 30-33).
209
5
10
15
20
25
30
2ÎQ
El de mult bănuia că aici au să ajungă şi tocmai de teama aceasta a alergat de atîtea ori pînă la împăratul. Şi de multe ori şi-a pus întrebarea: ce-ar fi dacă ar veni vremea şi ce-ar trebui să facă ? Dar niciodată n-a îndrăznit să meargă cu gîndurile pînă la capăt. De-abia acum la urmă, la Viena, după ce a ieşit de la împăratul, cînd a simţit că toate sforţările sînt osîndite a rămîne zadarnice, şi-a zis şi el, ca şi Cloşca azi, că s-a umplut paharul. Totuşi el încă de atunci şi-a dat seama de greutăţile ce se vor ridica în cale. Oamenii se aprind iute, dar şi mai iute se lasă. Obida de veacuri a mucegăit sufletele şi a tocit îndrăznelile. Mulţimea fără cap e neputincioasă...
Cînd reveni la Cărpeniş, peste vreo săptămînă, găsi pe Cloşca închis în casă la sfat cu un om voinic, pletos, cărunt, cu mustăţi mari, cu nişte ochi mici foarte sclipitori. Cloşca sări fericit:
— Vai, parcă Dumnezeu te-a adus, că tocmai despre tine vorbeam!... Uite, dumnealui e omul care ne trebuie! adăogă apoi arătîndu-şi tovarăşul. Mă mir cum de nu ţi-am spus mai demult, dar dacă dumnealui numai din Crăciun în Paşti coboară în sat, cum să-l ţii minte ? Poate nu-1 cunoşti deloc, că nici nu e cărpi-nişan, ci crişan, de la Vaca, peste dealuri, şi s-a însurat la noi pe moşie. A fost şi cătană, are obşit şi cînd zice o vorbă apoi e zisă. îl cheamă Gheorghe Marcu, dar oamenii îi zic Crişan...
Crişan sfredelea pe Horia cu o privire plină de curiozitate. Auzise de dînsul şi-l respecta din pricina călătoriilor la Viena şi mai cu seamă pentru că a vorbit chiar cu împăratul, ceea ce lui, vechi ostaş, i se părea cea mai mare cinste. Ca mărginaş nu se amestecase pînă acum în treburile obşteşti ale satului. Dealtfel nici nu-i plăceau lui sfaturile oamenilor unde se cheltuia vorbă
5
10
15
20
25
30
multă în zadar. Vorba fără faptă e ca şi recrutul care nu-i cătană şi nici civil. Avînd casa luată de zestre pe Coasta Dăroaiei, depărtişor de drumul ţării, îşi vedea de necazurile lui şi nici cînd se ducea la tîrg, la Cîmpeni ori la Abrud, nu trecea prin sat, ci totdeauna peste dealuri, că-i venea şi mai drept.
Lui Horia îi plăcu omul. I se păru hotărît şi dîrz. Mai mult în glumă totuşi îl cercetă, zicîndu-i cu glas prietenos:
—	Cătană zici c-ai fost, dar în război fost-ai ?
—	Fost!
—	Dar duşmani omorît-ai?
—	Omorît!
Horia îi dădu mîna, adăogînd cu alt glas, mai gros:
—	Na, să ne fie întîlnirea într-un ceas bun şi cu noroc!
—	Apoi ceasul bun tot numai omul singur îl alege! răspunse Crişan privindu-1 drept în ochi.
Cloşca încercă să-i aşeze îndată la vorbă, mai ales că dînsul chiar începuse cu Crişan o poveste cu multe înţelesuri. Horia se codi. Pe de o parte nu voia să se destăinuiască unui om pe care-1 întîlneşte întîia oară, oricîtă încredere i-ar fi inspirat; apoi socotea trebuincios să mai pipăie sufletele satelor înainte de-a putea alege şi porni pe o anume cale. Şi la Cloşca venise acum tocmai să-l îndemne să nu stea cu mîinile în sîn şi să nu se mulţumească a scrîşni din dinţi, ci să vorbească cu oamenii din comunele lui şi să găsească pe cei mai vrednici.
—	Cu dumnealui ne-om învoi noi repede, cînd o fi trebuinţă, că a fost cătană şi n-are lipsă de multă vorbărie — zise dînsul, uitîndu-se lung la Cloşca. Atunci ne-om duce noi la dumnealui acasă, că-i mai decparte, numai să vie vremea!
211
—	Dumneata eşti mai cuminte şi ai să chibzuieşti cum e mai bine — se amestecă Crişan. Dar boala lungă niciodată nu-i bună. Omul prost e slab şi fricos. Să nu-ţi fie cu mirare dacă domnii or afla toate gîndurile
5 dumitale mai curînd decît oamenii!
Horia simţea la fel şi de aceea nu-şi dezvăluia nimănui sufletul întreg, nici chiar fratelui de cruce Cloşca. Dădu doar din cap că aşa este şi schimbă vorba.
Cum sosi însă acasă trimise pe feciorul său Ion să 10 cheme pentru duminecă după-amiazi la Cîmpeni, în cîrciuma lui Ispas Galdău, pe uliţa dinspre Bistra, pe Ursu Şoldeşu din^Secătura, pe Ion Iobagiu din Bistra, pe David Onu Surdu din Muşca, pe Ioniţă Mămăligă din Mogoş, pe Ionuţ Dandea din Bucium, 15 pe Nicolae Fordea din Ponor... îl dăscăli cum să vorbească cu ei, cum să le spuie să vie negreşit ca să afle nişte porunci împărăteşti, dar nimeni să nu ştie despre plecarea lor. înainte de a se miji de ziuă feciorul porni, iar el însuşi se duse tocmai la Vidra, la Petre 20 Nicula pe care, de cînd se întorsese de la Viena, îl întîlnise o singură dată în Cîmpeni, la tîrg. Petre era om mai cu stare, avea pămînt şi vite destule şi o casă bună în marginea satului, într-o fundătură de vale. Muncea iarna şi la văsărit, ca toţi moţii, ca să mai 25 facă bani fiindcă îi dăruise Dumnezeu şi copii mulţişori. Se bucură zgomotos văzînd pe Horia şi strigă:
—	Ia seama, nevastă, să nu se surpe hornul, c-a dat Dumnezeu de-a mai venit şi pe la noi crăişorul nostru!
Dar Horia nu-i dădu mult răgaz, ci-i porunci să 30 meargă să poftească pînă aci pe Iacob Todea şi pe Petre Goia, pe Tulia Nicula, pe Toma Gligor şi pe Pavel Bocu, să se sfătuiască puţin împreună cu toţii.
Petre Nicula nu şovăi, deşi ardea să afle ce s-a putut î ntîmpla. Bănuia că trebuie să fie din pricină că porun-
212
5
10
15
20
25
30
cile împărăteşti n-au avut nici o putere şi-şi zicea că poate vrea să puie la cale o nouă plecare la Viena, deoarece aceiaşi oameni hotărîseră şi în trecut şi ei strînseseră chiar şi banii de drum din comune. Vidra e însă sat împrăştiat şi, pînă să-i înştiinţeze pe toţi, trecu de amiază, iar pe Tulia Nicula nici nu-1 găsi deloc, fiind plecat cu vase prin ţară de cîteva săptămîni.
Spre seară se adunară şi Horia vru să le spuie mai întîi cum a umblat Ion Oargă Cloşca pe la Sibiu şi prin Galda. Ştiau toţi.
—D-apoi dacă ştiţi, oameni buni, ce-aveţi de gînd acuma? întreabă Horia întocmai cum întrebase şi pe Cloşca.
Clătinară din cap, se uitară unii la alţii, mormăiră „Dumnezeu ştie", „Ce să mai facem", „Noi n-avem nici o putere"... De-abia tîrziu, Iacob Todea, mai amă-rît, zise:
—	Pînă ne-or vedea tot plecaţi şi neputincioşi, domnii dreptate nu ne-or face, măcar să vie oricîte porunci de la împăratul! Şi oamenii, săracii, putrezesc prin temniţe!
Se gîndea la frate-său, Dumitru, care de doi ani suferea la Aiud, în închisoare.
îndrăzneala aceasta dezlegă şi limba lui Pavel Bocu, colţuros, cu ochii bolbocaţi:
—	Apoi să te duci iară la împăratul, bade Ursule, şi să-i spui verde cum îşi bat joc domnii de porunca lui!
Petre Nicula, cam înfricoşat din fire, ca omul cu mulţi copii, aprobă din tot sufletul pe Pavel; mersul la împăratul nu putea avea urmări prea rele, mai ales dacă nu va mai fi ales el să meargă, ceea ce i se părea că are să se şi întîmple, pentru că el şi-a bătut destul picioarele.
213
—	Ba eu nu m-oi mai duce nicăiri, măi oameni, să ştiţi şi să nu vă lăsaţi în nădejde! zise Horia deodată atît de rece parcă cu vorba lui s-ar fi făcut mai frig în odaie. Că şi de maiestatea sa mi-ar fi ruşine,
5 că nici înălţatul împărat n-are ce să ne facă dacă noi nu suntem în stare să ne mişcăm deloc!
Acum se aştepta ca vreunul din ei să se înfurie cel puţija cît Cloşca deunăzi. Amuţiră însă mai rău toţi. Apoi unul oftă, ceea ce îndemnă pe Petre Goia 10 să bolborosească:
—	Să pierim cu toţii, că se vede c-aşa ne-a lăsat Dumnezeu.
—	Da de ce să pierim mereu noi şi să nu mai piară şi alţii! făcu Horia tot aspru.
15	Nu răspunse nimeni. Pe faţa fiecăruia văzu însă o
îngrijorare neagră, ca şi cînd fiecare ar fi cîntărit în sine urmările unui astfel de gînd, căci pînă la faptă nici cu gîndul nu mergeau. Horia simţea şi înţelegea sufletul lor. Odinicară la fel s-a zbuciumat şi dînsul. 20 Născut în umilinţă, crescut în frica de stăpînitori, obişnuit numai cu ameninţări, bătăi şi torturi, pedepsit pentru vina cea mai uşoară cu moartea cea mai crîn-cenă (simpla tăiere a capului părea o adevărată favoare faţă de tragerea de viu în ţeapă, frîngerea cu 25 roata de jos în sus şi alte asemenea feluri de moarte, dealtfel amănunţite anume în legi cunoscute), omul trebuia să piardă orice avînt şi mai cu seamă orice încredere în sine. Parcă ar fi vrut să-i scuture din toropeală, Horia îi întrebă pe rînd:
30	—Ce zici, Iacobe?... Ce zici, Toma?... Dar tu,
Pavele?... Şi tu, Petre Goia, tu cel văr cu tîlharul de birău de-aici?
Singur Gcia gemu înfricoşat:
-De...
214
Pe urmă, după un răstimp, Petre Nicula zise foarte stăruitor:
—	Mai bine să ne mai ducem o dată la împăratul, să ne mai jeluim, să ne mai rugăm! Cu răul nu faci
5 nimic, dar cu supunerea tot mai înmoi şi inima cea mai vicleană!
—	Cum să ne punem noi împotriva cătanelor cu puşti şi cu tunuri? se minună deodată Toma Gligor aproape supărat.
10	Şi îndată găsiră toţi pricini de codire: că oamenilor
li-e frică de domni, că domnii au arme şi slugi şi cătane, că nemeşii tot nu s-ar lăsa pînă nu ne-ar doborî chiar de-ar fi să aducă şi din alte împărăţii cătane cîtă frunză şi iarbă, că iobagiul mai bine rabdă orice decît să se 15 răzvrătească de bună voie...
—	Să dea poruncă împăratul să ne sculăm ş-apoi atunci să vadă ungurii cine sîntem noi! strigă chiar Petre Nicula într-o clipă de uitare şi sigur mai dinainte că asemenea poruncă nu poate da nici împăratul.
20	— Aşa da, să vie poruncă împărătească şi pe urmă
lasă-i pe mîna noastră! făcu şi Iacob Todea îndată.
Fiindcă şi ceilalţi se încălziră, Horia, cu o strălucire mare în ochi, izbucni mulţumit:
—	Poruncă vreţi de la împăratul?... Da spusu-v-am 25 eu ce porunci mi-a mai dat înălţatul împărat? Ştiţi
voi ce porunci mai sînt pe drum şi cîte au să mai sosească în curînd?
Nu mai putu continua căci un copil al lui Petre Nicula năvăli în casă, strigînd:
30	— Tată, tată, vine birăul cu doi gornici!
—	La noi vine, măi băiete ? se sperie Petre ridicîn-du-se.
215
—	La noi, la noi... Au şi trecut pîrleazul din vale şi suie pe cărăruie spre casă. Uite-i, că se văd şi din fereastră!
Horia, lingă geam, îşi aruncă ochii. Veneau. Era 5 sigur că pe dînsul îl caută. Acelaşi simţămînt îl aveau şi ceilalţi bărbaţi, încît Petre chiar zise:
—	O fi umblînd să prindă pe unchieşul ?
—	Vezi bine că după mine umblă! murmură el împingîndu-şi traista la spate şi dîndu-se mai laoparte
to din dreptul ferestrei.
—	Ba dintre noi nu te-or lua, bade Ursule, de-ar veni cu toţi pandurii comitatului! scrîşni Iacob Todea. Că doară n-om răbda chiar batjocura asta!
—	Nu, nu, mai bine-i sucesc eu gîtul, măcar că mi-e
i5	văr! sări şi Petre Goia, suflecîndu-şi mînecile cămăşii.
Atunci însă muierea lui Petre Nicula, durdulie şi roşcovană, care-şi văzuse de treburile ei pfe la foc, se întoarse la dînşii cam mînioasă:
—	Ba să faceţi bine, măi oameni, şi să nu ne iaceţi 20 nouă pozne în casă, că nu-i casă de ţigani casa asta!...
Mai bine haide, unchieşule, şi cată-ţi de drum sănătos! Ia-o prin tindă în dosul casei, strecoară-te printre clăile de fîn şi bagă-te-n pădure, că numai două-trei sărituri zdravene îţi trebuie. Apoi dacă eşti în pădure poate 25 birăul să te tot caute pînă l-o sătura necuratul!
—	Bine zice femeia — făcu şi Petre Nicula răsuflînd uşurat.
Luă binişor de mînă pe Horia, să-l întovărăşească pînă afară, că în tindă e cam întunerec.
30	— Rămîneţi sănătoşi c-apoi om mai vorbi noi altă^
dată! zise Horia din prag, liniştit*
De-abia se închise uşa în urma lui că se şi auziră în faţa casei paşii de cisme potcovite ai primarului
216
5
10
15
20
25
30
Vasile Goia, iar apoi îndată glasul lui ruginit şi sfătos:
—	Petre!... Măi Petre NiculaL. Ia ieşi pînă afară un pic!
—	Da ce vînt te-aduce pe la noi, domnule birău? întrebă Petre ivindu-se în pragul tinzii.
Primarul, răspunzînd din gură, îl dădu laoparte ca să-şi facă loc să treacă înlăuntru:
—	Apoi tot bine, măi Petre, dar ia lasă-mă să intru şi eu în casă cu feciorii "mei, că ne-am ostenit de cît am bătut drumurile toată ziulica!
în odaie găsi pe cei patru bărbaţi şezînd liniştiţi ca la o şezătoare de bătrîni.
—	Aha, ţineţi sfat mare, măi boieri! strigă Vasile Goia batjocoritor. Dar Ursu Nicula văd că lipseşte? Cum se poate?... Crăişorul, măi Petre! C-am auzit c-aşa-i ziceţi, ori numai tu l-ai botezat aşa?
—	Care Ursu Nicula ? se burzului Petre Goia, mai îndrăzneţ, ca neamul.
—	Şi tu, pricopsitule, te ţii de pulpana lui Horia ? făcu primarul cu un dispreţ care turti de tot pe Petre. Mai bine ţi-ai vedea de sărăcie că-ţi mor copilaşii de foame în vreme ce tu umbli la sfaturi!
Parcă găsirea lui Petre Goia l-ar fi mîniat mai rău decît toate, urmă îndată mai aspru:
—	Na, pe mine să nu mă purtaţi cu minciuni că eu vă cunosc şi măselele din gură!... Iute, iute, că n-avem vreme de pierdut!... Ia vedeţi şi voi, măi feciori, că poate voi îl aflaţi mai degrabă!
Bărbaţii se jurau că nici n-au văzut pe Ursu Nicula, iar muierea prinse a blestema că-i sperie copiii şi-i răscoleşte casa pentru cai verzi pe pereţi. Gornicii scormoniră prin casă, prin pod, prin grajduri, prin grădină, peste tot, în zadar. Vasile Goia nu voia să plece culmina goală şi mai bine,^l£^^ceas se ciorovăi cu
217
oamenii, cînd glumeţ, cînd poruncitor şi ameninţător, în cele din urmă, trebuind să se retragă cum a venit, le zise dojenitor:
—	V-aş putea lua pe voi în locul lui Ursu Nicula, 5 că ştiu tot! Eu am ochi mulţi, măi fraţilor! L-am văzut
pe Horia azi-dimineaţă intrînd în sat, l-am văzut pe nepotu-său Petre Nicula, alergînd cu limba scoasă după voi... Dar eu nu-s rău, măcar că ziceţi voi că-s rău! Iacă, vă las să sfătuiţi mai departe!... Sînteţi mul-10 ţumiţi?... Dar pe el nu-1 mai cruţ. Am avut poruncă în buzunar să-l prind şi am închis ochii mereu. Drept răsplată dînsul pînă şi la împăratul m-a pîrît c-am mîncat banii satelor... Şade frumos, ia spuneţi şi voi...! Nu-i frumos, degeaba. Faci bine şi-ţi plăteşte cu rău. 15 De aceea nici eu nu-1 mai pot îngădui. Ş-apoi cînd se pune cineva rău cu mine, nu mai scapă nici în mormînt de gheara mea!... Noapte bună!
Horia rămăsese în marginea pădurii, oploşit după un copac bătrîn. îi era teamă să nu cumva să aibă 20 bieţii oameni de pătimit din pricina lui. Văzu pe gornici adulmecînd prin grădină, apropiindu-se şi de pădure pînă chiar spre locul unde era dînsul. Auzi deodată limpede glasul lui Ursu Uibaru:
—	Că doară n-a fost nebun să aştepte pe-aici cînd 25 pădurea e colea!
Stătu nemişcat pînă ce văzu pe Vasile Goia cobo-rînd împreună cu gornicii. Vru să mai intre în casă, să continue sfatul, dar se răzgîndi: să nu abată vreo primejdie adevărată asupra oamenilor.
30	Pătrunse mai adînc în pădure, apoi coti spre vale,
trecu prin cîteva grădini şi livezi. Era întunerec beznă cînd bătu la uşa lui David Avram, biet hurcaş cu şapte copii, fără altă avere decît bordeiul cu o palmă de ogradă. Şi numaidecît i se plînse creştinul împotriva
218
5
10
15
20
25
30
birăului Vasile Goia care chiar azi pe la prînz, i-a smuls un ţol de subt copii pentru patru zloţi şi doi husoşi ce i-ar datora, nu ştie pentru ce, şi pe care nu i-a putut plăti dacă n-are de unde. Ba, fiindcă s-a rugat să-l mai ierte şi să nu-i ducă scoarţa că n-are cu ce să-şi învălească amărîţii de copii, birăul s-a înfuriat de i-a mai tras şi vreo şase palme peste obraz că, zice, să nu fie obraznic.
— Bun e Dumnezeu, Davide, şi poate ne scapă odată şi pe noi de toţi tîlharii aeştia! îi zise Horia în chip de mîngîiere.
Se culcă în tindă, pe vatră, cotoşmănit în ţundră. Se perpeli între somn şi trezie. De dincolo auzi toată noaptea oftînd şi prin somn cînd pe David, cînd pe nevastă-sa, iar de cîteva ori pe o fetiţă de după cuptor, rîzînd cu atîta poftă şi atît de limpede parc-ar fi fost ziua-n amiaza mare la zburdălnicii cu alţi copii. Gîn-durile îl munceau mai aprig ca totdeauna.
Mai uşor i-ar fi poate să-şi piarză el urma şi să-i lase pe oameni să se descurce cum vor crede. El s-ar putea duce prin alte părţi, unde nu-1 cunoaşte nimeni, să trăiască — umilit, greu, căznit, dar liniştit, fără să se mai războiască cu nimeni. Dar asemenea purtare ar fi nevrednică. Ani de zile a deşteptat minţile oamenilor pînă i-a făcut să vadă şi să înţeleagă şi să simtă nedreptăţile, i-a învăţat să nădăjduiască trai mai omenesc, şi acuma, cînd a deschis doruri şi pofte, să-i lase în voia soartei? Asta nu se poate!
A continua viaţa aşa, iarăşi nu se poate. Se vede foarte bine că domnii au hotărît să-l prindă şi să isprăvească cu dînsul. Porunci în acest scop au mai fost date, dar închideau ochii toţi. Acuma însă s-au schimbat lucrurile. Deunăzi primarul din Rîul Mare, azi cel din Vidra... Mîine-poimîine, oricît s-ar feri, vreun gornic
219
5
10
15
20
25
30
220
sau chiar vreun slujitor plătit anume va pune mina pe el. A prevăzut aceasta de cînd era la Viena. Şi-a făcut socoteala că, de a se întoarce acasă de-acolo tot numai cu vreo poruncă mălăiaţă, apoi de el e mai rău. De aceea, cum a ieşit de la împăratul, s-a pus pe lucru. Poporul care rabdă toate asupririle le merită. Trebuie să arătăm că nu mai vrem să răbdăm. Ştia însă că singură, de la sine, numai ca să respingă batjocura ori să dobîndească legea, mulţimea iobăgească nu se va scula, oricît ar încerca el şi alţii s-o îmbărbăteze, îi trebuia o momeală, un cuvînt fermecat sau un semn deosebit care să scoale în picioare toată lumea. în două săptămîni, cît a rămas după ceilalţi la Viena, şi-a strîns cele de lipsă.
De-abia azi a găsit un îndemn adevărat, cînd a auzit simţămîntul profund al oamenilor: să dea poruncă împăratul... Aşa a simţit şi el cînd şi-a luat la Viena poruncile şi semnele împărăteşti, cu care să pornească la drum îndată ce va vedea că nu se poate altfel.
Şi totuşi a umblat cu ele în traista de piele şase luni şi încă n-a suflat nimănui un cuvînt. în străfundurile sufletului său a fost un glas care mereu s-a împotrivit: nu se clădeşte nimic trainic pe deşertăciune. Nu găsea cuvinte care să acopere acest glas, dar simţea foarte puternic că cel puţin aici lozinca nu se potriveşte şi sună gol şi fals. Oare pe bolnav nu-1 minţi spre a-1 sili să urmeze anume cură grea cînd e vorba să-i scapi viaţa? Oare pe copil nu-1 amăgeşti cu vorbe pînă primeşte să încerce cutare sforţare severă care se speră că-i va înfrumuseţa viitorul ?
Cînd se crăpă de ziuă, Horia, nerăbdător/: porni spre Cărpiniş. Cloşca era dus în cătunul vecin, la
5
10
15
20
25
30
Selişte, cu nişte treburi, la soră-sa Achimia, dar spre amiazi avea să se întoarcă. Aşa-i spuse Mărina şi nu greşi. Cloşcuţ sosi mai curînd, puţin cam supărat. Adineaori, venind prin sat, pe drumul de ţară, în dreptul bisericii, s-a întîlnit cu Ilie Onu, gornicul de la Cîmpeni, om tare de omenie şi prieten vechi, şi i-a spus să facă bine să se păzească şi să fie numai cu ochii în patru fiindcă domnii umblă morţiş să-i prindă pe toţi camenii care au fost la împăratul, dar maieu seamă pe el, Cloşca, şi pe Horia, căci ei ar fi capii tuturor relelor. însuşi işpanul Intze a poruncit chiar alaltăieri tuturor primarilor domneşti de prin comune să puie gheara pe ei, prin orice vicleşug, şi să-i trimită legaţi butuc la dînsul că pe urmă are el grijă să nu mai vadă nici unul lumina soarelui prea degrabă.
—	Apoi de aceea, frate Cloşcuţ, să şi mergem la Crişanul tău, să vedem cît e de om de ispravă! zise Horia calm.
—	Din partea asta n-am teamă, că e mai bun şi ca mine!
—	Na hai, să nu mai zăbovim!
Crişan, cît era el de liniştit, se miră totuşi văzîndu-i aşa curînd. Vru chiar să zică ceva, dar Horia i-o luă înainte:
—	Na, frate Crişane, iacă a sosit şi vremea de vorbă mai deschisă, dacă nu cumva eşti prins de vreo treabă ori de vreun necaz!
—	C-apoi lucrul s-a cam isprăvit, că ne apropiem — de iarnă şi de-acu încolo, numai la pădure de-om mai ieşi —zise Crişan cu o încercare de surîs pe care o credea obligatoare ca gazdă, care însă nu-1 prindea deloc.
După ce se aşezară şi se înţeleseră că tot ce se vorbeşte rămîne numai între ei trei, Horia îşi trase
221
dinainte traista de piele umflată de hîrţoage şi le spuse drept cuvînt înainte:
—	Uite, aci, sînt taine şi lucruri pe care nu le-am arătat încă nimănui în lume! Nici ţie, frate Cloşcuţ,
5 măcar că ştii tu prea bine că mi-eşti mai aproape decît un frate... Dar aşa am avut porunca şi aşa m-am jurat să fac! Şi a trebuit să împlinesc şi porunca, să ţin şi jurămîntul!
Scoase un teanc de hîrtii şi le puse pe masă, între-10 bînd:
—	Da carte ştii, frate Crişane ?
—	Dacă ştiam, azi aş fi strajameşter şi nu mi-ar mai păsa de nimica-n lume; răspunse Crişan cu mare părere de rău.
15	Horia le citi şi le tălmăci poruncile prin care îm-
păratul cerea guvernului din Sibiu să facă dreptate oamenilor, să libereze pe cei întemniţaţi, să uşureze toate sarcinile, să vegheze ca nobilii să nu năpăstuiască pe iobagi... Dacă a văzut însă că trebuie să se în-20 toarcă acasă iar numai cu atîta, şi-a luat inima-n dinţi şi i-a spus verde împăratului că poruncile acestea nu vor fi împlinite şi, dacă nu vor fi, apoi oamenii nu vor mai putea răbda, ci se vor ridica şi-şi vor face singuri dreptate. împăratul a stat o clipă foarte mirat, 25 s-a mai gîndit puţin şi, privindu-1 drept în ochi, i-a zis: „Tut ihr das!" adică pe româneşte: „Faceţi voi treaba asta şi pe urmă lăsaţi pe mine!" Horia, cînd a auzit vorbele acestea, a căzut în genunchi şi i-a sărutat mîna şi i-a mulţumit frumos. Iar peste două săptămîni 30 a primit porunci noi şi nişte semne împărăteşti, ca toţi românii să aibă încredere în Horia şi să nu se îndoiască deloc. El nu le-a scos însă la iveală şi nici n-a vorbit nimănui despre ele, că aşa a făgăduit înălţatului împărat, ci a aşteptat să vadă dacă domnii măcar acuma, 35 vor asculta poruncile primite. Cloşca a văzut bine şi a
222
5
10
15
20
25
30
auzit cum ascultă cîrmuirea ungurească poruncile împăratului.
Desfăşură alte hîrtii, zicînd:
—	Aşa că a venit vremea, cum am spus şi înălţat tului împărat, să căutăm să ne facem singuri dreptate!
—	Cu voia şi porunca împăratului! adăogă Crişan puţin întrebător.
—	Apoi vezi bine, cu voia şi porunca înălţatului împărat! întări Horia, uitîndu-se neşovăitor în ochii lui. Că uite colea şi celelalte porunci!
Le tălmăci altă poruncă nemţească precum că naţia românească nu mai are să slujească nemeşilor, ci numai împăratului, fiindcă nemeşii n-au ascultat şi n-au împlinit cuvintele preaînălţate. Românii sînt slobozi a se face cătane împărăteşti, grăniceri, ca şi cei de la Făgăraş şi din Banat şi de la Năsăud. Comenduirea de la Bălgrad trebuie să-i scrie în cărţile oştirii şi să le împartă arme ca să apere ţara şi pe înălţatul împărat împotriva tuturor duşmanilor dinafară şi dinlăuntru.
—	Na, asta-i tare bună poruncă — observă Crişan, ca fost ostaş. Scapă bieţii oameni de toate necazurile! Că grănicerii nu mai fac slujbe domnilor...
—	Numai domnii să nu ne oprească! întrerupse Cloşca.
Fireşte, că domnii vor încerca să se împotrivească, fiindcă n-are să le vie deloc la socoteală să rămînă fără iobagi. Mai pe vară, nu se ştie cum şi de unde, au aflat oamenii ceva despre porunca asta şi îndată tot satul Hăpria, de pe lîngă Bălgrad, s-a dus să se înscrie grăniceri. Maiorul cela de treabă, la care a umblat şi Cloşca, i-a şi înscris îndată, că se vede îi şi venise porunca de la împăratul. Ş-apoi sute şi mii de alţi oameni au alergat într-acolo, chiar şi de prin părţile acestea, şi maiorul i-a însemnat pe toţi în cărţile mili-
223
tare. Dar domnii cînd au văzut una ca asta s-au speriat şi ce-au făcut, ce nu, că au şters tot ce scrisese maiorul de la Bălgrad.
— Apoi aşa vor face iarăşi, să vedeţi dumneavoastră!
5 mormăi Cloşca întunecat.
— Ar face dumnealor, cum nu, dacă n-aş mai avea eu colea şi porunca astălaltă! strigă Horia cu un zîm-bet triumfător, întinzînd pe masă, în faţa celor doi, alt pergament, mai mare, scris mai mult cu roşu, 10 şi legat cu trei peceţi.
Le citi pe nemţeşte şi apoi tălmăci pe româneşte că, întrucît nemeşii şi naţia ungurească din Ardeal nu s-ar îndemna cu nici un chip a împlini cu sfinţenia cuvenită poruncile cele împărăteşti, naţia românească 15 să se scoale, cu mic cu mare, şi să alunge şi să stingă pe nemeşii unguri de pretutindenea în cuprinsul Ardealului, să nimicească şi să sfarme toate averile lor, iar moşiile să le fie luate ca pe urmă să se împartă după dreptate românilor care le-au şi stăpînit în vechime. 20 Nimenea să nu fie cruţat deloc, fără numai ungurii care s-or face români, botezîndu-se în legea şi credinţa românească...22
22 în studiul Gîndirea românească în secolul al XVIII-lea în Trancilvania (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966), Lucian Blaga menţionează: „ « Botezarea» întru ortodoxie a nobililor maghiari capturaţi nu a fost în cursul răscoalei un fapt tocmai răzleţ, căci documentele vremii ne vorbesc despre vreo 300 asemenea cazuri. îndeplinirea acestui act ritual se pare că avea asupra mulţimii un efect aşa-zis catarctic. în ochii iobagului — un nobil, care accepta ritualul, devenea ca unul dintre ai săi: actul ritual ortodox aducea pe nobil la numitor comun cu iobagul. Prin actul botezului, nobilul apărea desfiinţat în calitatea sa de «nobil»". Acelaşi autor vede în această practică „setea de desfiinţare a nobilimii, de care era cuprinsă în iureşul răscoalei iobăgimea, dominată încă de atîtea prejudecăţi. Un foarte ciudat amestec de elemente ideologice constatăm aşadar în programul lui Horia. Răscoala poartă în toate privinţele pecetea condiţiilor local-istorice, în care i-a fost dat să izbucnească" (p. 80). Istoria României (Bucureşti, 1964) comentează în acelaşi spirit, cum la ocuparea Abrudului, „toţi orăşenii de altă lege fură botezaţi sau juraţi în legea româneasca'* (voi, III, p. 763).
224
5
10
15
20
25
30
Cloşca şi Crişan fură atît de miraţi că nici nu putură rosti vreun cuvînt. Horia, parc-ar fi bănuit vreo îndoială în sufletul lor, adăogă cu însufleţire:
—	Uitaţi-vă bine, că astea nu-s nici glume, nici înşelăciuni, ci slovă şi pecete împărătească!
Mîngîie el însuşi documentele cu mîna şi mîna îi tremura puţin, ca şi cînd ar fi fost cuprins de o presimţire.
—	Şi ai ţinut tu în traistă poruncile astea sfinte atîta vreme şi ne-ai lăsat pe noi să ne chinuim, frate Horia î zise Cloşca încîntat deodată, dar şi cu imputare, scu-lîndu-se în picioare.
—	D-apoi vezi c-aşa am avut porunca şi eu de la preaînălţatul împărat! răspunse Horia mai potolit. Dar acuma să vă arăt şi semnele ce le-am primit, ca să nu mai fie nici o greşeală!
Cu mare băgare de seamă mai scoase din traistă o cruce mică aurită cu chipul împăratului Iosif şi o carte sfîntă în trei limbi, legată în piele roşie şi cu dungi de aur peste tot. Le avusese învelite bine într-o fîşie de stofă, parc-ar fi fost un patrafir vechi. Sărută cucernic crucea întîi şi pe urmă cartea, şi le întinse pe rînd celor doi:
—	Poftim de vedeţi şi dumneavoastră!
Le pipăiră şi le sărutară şi dînşii cu toată evlavia,, iar Crişan exprimă simţămintele lor cele mai adinei, rostind:
—	Na, mare minune!
Dar nu mai e vreme nici de mirare, nici de sfaturi multe. Trebuie pornit repede la fapte. S-a lăsat toamna; mîine-poimîine poate să vie gerurile şi îngheţurile şi zăpezile, cînd va fi mai greu să urneşti lumea. Dacă o vre£ Dumnezeu, pînă atunci s-ar putea sfîrşi bine
225
toate, să nu se mai afle nici picior de ungur prin Ardeal.23
Deci cît mai curînd să adune fiecare satele sale şi să vorbească oamenilor că împăratul vrea să-i facă grăni-3 ceri şi prin urmare să plece îndată cu toţii la Băl-grad. Să le arate desluşit că asta e dorinţa chiar a preaînălţatului împărat, ca nimeni să nu se codească! Lumea dealtfel cam ştie că împăratul i-a făgăduit lui Horia multe lucruri bune şi frumoase, şi nu va întîr-
23 Formularea — întîlnită, cu mici variaţii, şi in alte pagini ale cărţii — •surprinde, la prima vedere, prin generalitatea ei, în opoziţie cu caracterul de clasă al răscoalei. în acest episod al romanului — ca şi în altele cu care ■cititorul va mai face cunoştinţă — scriitorul urmează cu fidelitate litera ■documentelor consultate, amintite şi în alte lucrări ştiinţifice ale istoriografiei actuale. Edificatoare rămîn, în această privinţă, precizările acad. D. Prodan, în lucrarea sa Supplex Libellus Valachcrum (capitolul Momentul răscoalei lui Horea, p. 270—271): „Răscoala e evident socială. Şi mai precis, iobăgească. Din răscoală lipsesc intelectualii, nu e prezentă decît cea mai mare parte a preoţimii, în genere preoţimea în stare asemănătoare cu a ţărănimii şi populaţia minieră a Munţilor Apuseni. Dar răsculaţii sînt români, iobagii ridicaţi sînt iobagi români. Ei pornesc răscoala, ei o propagă şi asupra celorlalţi iobagi, asupra iobagilor unguri. Ei atrag în mişcarea pentru conscripţia militară şi iobagi unguri şi chiar saşi. Dar această implicare e de prea mici proporţii ca să poată altera caracterul românesc al răscoalei. Caracter care îşi are originile fireşti şi în faptul că iobagii români trăiau în genere cele mai apăsătoare forme ale vieţii iobăgeşti. Dar şi în faptul că marea masă a iobăgimii din Transilvania era românească, de alt neam, de altă lege, respinsă, dispreţuită ca atare. Tendinţa a fost de ■a antrena în luptă toată iobăgimea, practic însă răscoala s-a restrîns, în genere, la ţinuturi româneşti.
Adversarii ţăranilor răsculaţi sînt, în genere, stăpînii feudali, nobilii, ■apoi înstăriţii urbani, aparatul administrativ. Dar cum adversarii sînt în genere unguri, iar ţăranii în genere români, iobag fiind, mai ales pe teatrul răscoalei, aproape sinonim cu român, în lozincile ţăranilor adversarii sînt nobilii şi ungurii. Aceştia nu sînt decît clasa suprapusă a propriului popor. Şi sînt nu numai adversari sociali, ci în genere identici şi cu adversarii politici ai poporului român. Ţărani români şi luptători politici români se Tidică în genere împotriva aceluiaşi adversar. Apropierile, contaminările între cele două planuri de luptă se puteau produce cu atît mai uşor. E inteligibilă confundarea atît de frecventă a lozincilor sociale cu cele naţionale în cursul răscoalei şi dintr-o parte şi din alta. în asemenea raporturi generalizările se produceau în chip firesc.
Mărturie stau variatele lozinci ţărăneşti, în care atît de des icbagi şi români de o parte, nobili şi unguri de alta se confundă/1 (Sublinierile ne -aparţin.)
226
5
10
15
20
25
30
zia să asculte porunca împăratului. Apoi numai înces putui e greu, că celelalte sate, cum vor afla, se vor scula şi ele şi vor fi alături de luptători. Dacă cumva domnii ori slujbaşii s-ar încumeta să stînjenească plecarea la Bălgrad, atunci să se vestească oamenilor şi porunca a doua şi să se năpustească asupra nemeşilor, să prefacă în praf şi cenuşă tot ce e unguresc.
—	Numai cătanele să ne lase-n pace! zise Crişan.
—	Cătanele-s cu noi că-s ale împăratului şi cînd or vedea chipul împăratului, trebuie să puie puşca la picior ori să fie de partea noastră, că doară şi noi pentru împăratul ne ridicăm! răspunse Cloşca uitîn-du-se cu drag la crucea cu chipul împăratului şi vorbind atît de repede că păru mai peltic de cum era de obicei.
De început trebuie să înceapă Crişan în Zarand, în ţara lui, ca să vie pe urmă de-acolo cu oamenii la Cîmpeni şi Abrud, să meargă toţi împreună spre Bălgrad.
—	Na bine! zise Crişan fără a clipi, ca un ostaş care primeşte o poruncă mare. Numai să-mi dai din vreme poruncile şi semnele, să le arăt oamenilor, să ştie toţi că pornim cu voia împăratului!
—	De-acu Doamne-ajută! şopti Cloşca, închinîn-du-se.
—	Ar mai trebui să ne jurăm şi noi credinţă unul altuia că om merge nesmintit împreună pînă la biruinţă ori la moarte — zise Horia cu glas înmuiat şi îmbră-ţişîndu-i cu privirea pe amîndoi. Dar ce nevoie, cînd soarta ne leagă împreună de-aci încolo mai tare ca un jurămînt!
—	Aşa să ne-ajute Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Maica Precista şi toţi sfinţii! încheie Crişan, în
227
picioare, cu o cruce mare, ca la biserică, în faţa icoanelor.
Oamenilor de încredere chemaţi prin feciorul său la Cîmpeni, Horia le povesti numai că înălţatul împărat a dat poruncă nouă ca să fie primiţi grăniceri toţi românii care nu mai vreau să stea iobagi. în curînd va trebui să se adune bărbaţii din toate satele să pornească la Bălgrad împreună spre a nu fi împiedecaţi de către slujitorii domneşti. El îi va pofti pe toţi cînd va sosi ceasul, iar pînă atunci ei să fie cu mare băgare de seamă şi să se ferească de vînzători.
Peste vreo trei zile apoi şi trimise lui Crişan poruncile scrise pe româneşte şi crucea cu chipul împăratului. Aducătorul, Iacob Topa, sprinten şi isteţ, zise ţanţoş ca ştafetă de război:
— Crăişorul nostru îţi pofteşte multă sănătate şi spor întru toate, căpitane!
CAPITOLUL V
HAI, FECIORI!
Trecură cîteva zile şi Crişan nu dădu nici un semn de viaţă. Horia se nelinişti. Acuma orice întîrziere i se 5 părea primejdioasă. Pe de o parte s-ar putea să răsufle ceva din gîndurile lor şi să se zădărnicească întreaga mişcare, de altă parte îi era frică să nu se strice vremea şi din pricina asta pe urmă să nu mai vrea să plece oamenii la drumurile şi străduinţele grele 10 ce vor trebui. Pică deci într-o seară, fără veste, la casa lui Crişan, aducînd şi o cruce galbenă împodobită frumos care să slujească drept steag în lupta ce are să pornească. Era chiar zi de luni.
— Apoi io-s cătană şi aştept porunca de începere — 15 zise Crişan răspunzînd la nedumerirea lui Horia. M-am mirat şi eu de-ajuns că nu vine porunca, dar cătana tace şi se supune!
Deşi n-a primit ordinul, el şi-a întocmit planul de lucru: cum să adune satele, cum să plece şi pe unde* 20 cum să dea de ştire lui Horia despre tot ce se întîmplă.., în sfîrşit rămaseră înţeleşi că duminecă, adică Sî
229
octomvrie, să înceapă negreşit şi în aceeaşi zi să-i trimită veste despre ce şi cum s-a împlinit.
Toată săptămîna, Horia îşi văzu de treburi liniştit parcă nimic nu s-ar petrece. Numai cîteodată i se .5 încleşta brusc inima şi atunci, într-o străfulgerare de lumină dureroasă, simţea rostogoliri de mulţimi înfuriate care se sfărîmau toate peste sufletul său. încolo însă se scălda într-o bucurie limpede. Odată ce se arum case zarul, soarta lui şi a tuturor era hotărîtă. S-a 80 isprăvit vremea şovăirilor şi a vorbelor. Faptele se închegau acuma în aer spre a coborî apoi pe pămînt subt forma unui uragan care să smulgă din rădăcini toate nedreptăţile şi suferinţele trecutului şi să netezească sau măcar să întredeschidă calea cea nouă.
*15	Totuşi simţea nevoie neîncetat să umble, să vadă
oameni, să se uite adînc în ochii lor, să le spună tainic că se pregătesc lucruri mari, să surprindă nădejdea pe faţa lor. Vechilor prieteni din sat le povesti întrevederea cu împăratul şi le vesti ascunsele porunci împă-20 răteşti, ca astfel să-şi mai uşureze inima şi să-şi apropie mai mult sufletele pe care va trebui să se sprijine mîine. Miercuri se repezi pînă la Cloşca să-i comunice cum a poruncit lui Crişan să înceapă duminecă negreşit hora cea mare. Vineri se găsi tocmai sus, prin 25 Arada, unde intră în vorbă cu gornicul Ştefan Trifu, cel cu ochi înţepători ca suliţele. Se aveau bine şi, mai cu seamă în anii din urmă, i s-a arătat tare binevoitor, vestindu-1 cînd să se păzească de haidăii stăpîni-rii, ba chiar ascunzîndu-1 o dată în podul casei sale 20 fiindcă doi panduri se luaseră pe urma lui şi se înverşunau să-l prindă. Deşi Trifu nu se schimbase deloc, deşi toată lumea îl ţinea om de omenie, Horia acuma parcă se temea de dînsul şi, vorbind, nu ştia cum să 1 se depărteze mai curînd fără să-l supere. Pe seară se
230
5
10
15
20
25
30
întîlni cu feciorul său Ion care, neştiind că şi bătrînuî umbla pe-aici, venise să mai dea tîrcoale Ilinei lui Ion. Mătieşu. Dealtfel Mătieşu îi şi zise, mai în glumă mai înadins:
—	Măi Ursule, mi se pare că noi curînd de tot ne-om încuscri ?
—	D-apoi numai să dea Dumnezeu să ieşim sănătoşi din postul Crăciunului! răspunse Horia cu un zîm-bet.
Venind spre casă cu Ion, îi spuse şi lui despre cîte se pun la cale, că e şi dînsul mare şi trebuie să cunoască strădaniile oamenilor şi să intre şi el în rîndul' lor. Feciorul era cu trup şi suflet pentru luptă şi se ruga să-l facă şi pe dînsul măcar căprar.
—	Na, căprar ori căpitan, tot una-i, numai să ne ajute Dumnezeu să izbutim! murmură Horia.
A doua zi, pe cînd Ion îşi făurea o suliţă din coasa cu care muncise toată vara numai pe moşiile dome-niale, Horia, privindu-1 cum lucra, îşi aduse aminte din senin, fără să vrea, de o ţeapă văzută demult, cu vreo douăzeci de ani în urmă, într-un sat unguresc de pe cîmpie, avînd înfipt în vîrf un sfert de cadavru omenesc, înnegrit, putrezit şi ciugulit de ciori, rămăşiţele unui iobagiu român care ucisese pe copiii stăpînu-lui său şi apoi dăduse foc curţilor. Amintirea'aceasta îl supără toată ziua şi-i înnegri gîndurile, încît după-amiază fu cuprins de o bănuială neroadă, că Cri-şan, în loc să-i împlinească voia, s-a dus cu poruncile împărăteşti şi cu crucile la fisolgăbirăul din Brad şi i-a dezvăluit toate planurile. Ar fi trebuit să aibă un om al lui, cunoscut vechi şi de încredere, pe lîngă Cri-şan, pentru legătură şi ca să-i cunoască toate mişcările.. Degeaba se revolta în sine împotriva acestor bănuieli nevrednice, ele stăruiau în creierii lui şi nici nu-1 slă-
23*
foiră pînă ce chemă pe Iacob Topa şi-i porunci să plece chiar acuma, să ia urmele lui Crişan şi să-i aducă .ştiri despre el şi despre tot ce se va întîmpla.
Noaptea o petrecu ca iepurele, ascultînd şi aştep-5 îfând, deşi ştia bine că în zadar. în somnul mai mult aţipit avu crîmpeie de visuri, toate în jurul căpitanului de iobagi despre care vorbise deunăzi cu Cloşca. Parcă-1 vedea legat cu lanţuri pe tronul de fier înroşit şi-i auzea carnea sfîrîind. Se trezi scăldat în sudori reci *0 şi avînd încă în nări mirosul cărnii arse.
Duminecă se duse la biserică şi, cît ţinu slujba, se rugă fierbinte, în rîndul întîi, lîngă icoană, cu ochii mereu la chipul Mîntuitorului răstignit pe cruce. Rugăciunile îi întăriră iar inima. Socotise să mai îndemne 15 puţin pe oameni după biserică, dar nu mai avu răbdare. Simţea nevoie de singurătate. Urcă spre căsuţa lui în Crîngul Feregetului. Şi după-amiazi se aşeză pe prispă afară, singur. Sufletul îi era atît de plin că trebui să facă acuma ce nu mai făcuse de mulţi ani: prinse 20 a hori nişte cîntece vechi în care plîngea şi se mîn-găia jalea moţilor. Glasul lui dulce, cald, tremura prelung în văzduhul posomorit de toamnă şi se ducea departe ca o chemare şi un îndemn, amestecîndu-se cu freamătul înfrigurat al codrilor ruginiţi. Vecinii din 25 crîng ascultară miraţi cîntecele lui Ursu Nicula: erau doar atîţia ani de cînd se lăsase de horit. Un bătrîn, trecînd prin ograda lui ca să ajungă mai drept acasă, li şi zise:
—	Horeşti, horeşti, Ursule, parcă te-ai pregăti de 30 nuntă mare?!
—	Apoi că tocmai aşa e, moşule, bine zici! făcu Horia cu atîta voie bună că păru întinerit cu douăzeci de aau
232
5
10
15
20
25
30
Noaptea vru să vegheze întru aşteptarea veştilor care nu se poate să nu sosească. îl năpădi însă un somn de plumb, fără visuri. După miezul nopţii nişte bătăi grăbite răsunară în uşa tinzii. Nu le auzi. Se deşteptă întîi feciorul, cu toate că jucase la horă pînă tîrziu şi venise rupt de oboseală. Ion trebui să-l zgîl-ţîie ca pe un buştean ca să-l trezească.
—	Ce-i, ce-i ? îşi frecă dînsul ochii ca de pe altă lume.
—	Scoală că bate cineva la tindă şi o fi veste pentru dumneata!
—	Cine-i ? întrebă Horia în tindă.
—	Vasile Sgîrciu, trimis cu veşti de la căpitanul George Marcu Crişan!
Horia îmbrăţişa lăcrimînd pe nepotul lui Cloşcuţ. Va să zică pe el l-a luat Crişan ca om de legătură? Atunci de ce-a mai mînat el aseară pe Iacob Topa în zadar? Acuma nu face nimic. O ştafetă mai mult nu strică.
—	Întîi, Vasilică, de unde vii şi cum vii ? îl descusu Horia, aşezîndu-1 pe laviţă, prin întunerec, nevrînd înadins să aprindă opaiţul.
Flăcăul răspunse că a sosit într-o goană, călare, peste munţi, tocmai din satul Mesteacăn de lîngă Brad.
—	Să-mi spui tot, tot! stărui Horia.
—	Doar numai de-aceea am venit! zise Vasile cu oarecare mîndrie.
Crişan îl ceruse pe Vasile Sgîrciu de la Cloşca, spre a avea om de credinţă pe lîngă dînsul. Astfel joi, dis-de-dimineaţă, au plecat împreună la Brad, la tîrg. Ca să nu-1 cunoască cine nu trebuie, s-a îmbrăcat în straiele cele mai rele şi s-a ascuns subt podul cel mare de peste Criş. Acolo i-a trimis Vasile în taină cîţi oameni a putut din cîte sate erau prin tîrg. Crişan,
233
în numele lui Horia, i-a poftit să vie duminecă la biserica din Mesteacăn, să audă acolo poruncile pe care le-a adus Horia de la împăratul şi să se sfătuiască cu toţii ce să facă. Apoi vineri şi sîmbătă au colindat 5 satele îndemnînd cît mai mulţi oameni să meargă la Mesteacăn. Au mas sîmbătă noaptea în comuna Vaca, de unde e însuşi Crişan, iar duminecă, pe la prînzul cel mic, au sosit şi ei la biserica din Mesteacăn, găsind adunaţi vreo cinci sute de oameni veniţi din tot Zaran-10 dul, ba chiar de prin Huniedoara şi din munţii Abrudului. Crişan îndată a arătat mulţimii crucea cu chipul împăratului şi poruncile şi le-a spus că Horia n-a mai putut veni dar le-a trimes semnele acestea ca să vadă şi să ştie că înălţatul împărat porunceşte tuturor ro-15 mânilor să se facă grăniceri şi să nu mai slujească de-aci înainte decît împăratului, iar nemeşilor numai cine are poftă şi numai pe bani buni. Ca să se împlinească poruncile împăratului trebuie să meargă cu toţii îndată la Bălgrad să li se dea arme, că de pe valea 20 Mureşului au şi plecat din fiece casă cîte-un om, iar Horia îi aşteaptă pe toţi la Zlatna. Ici-colo cîte unul mai puse vreo întrebare, apoi îndată se învoiră toţi să pornească degrabă la Bălgrad, să nu li-o ia alţii înainte. N-ar fi bine însă să treacă prin Brad, nu cum-25 va să aibă necazuri cu domnii şi să-i oprească, ci s-o ia peste Vaca şi Zdrapţi pînă la Curechi, unde să se întîlnească toată lumea, aşteptîndu-se unii pe alţii. Totuşi, spre mai mare încredere, Crişan îi puse pe toţi să jure pe sfînta cruce că vor cinsti făgăduinţa dată 30 aci, iar popa făcu o slujbă întru binecuvîntarea norodului şi izbînda tuturor planurilor. Crişan mai porunci gloatelor să-şi ia merinde pentru trei-patru zile şi mîine să fie negreşit cu toţii în Curechi, nimeni să nu lipsească, ci mai vîrtos să cheme şi oameni din satele
234
5
10
15
20
25
30
care n-au fost la adunarea de azi. După ce s-a împrăştiat poporul, el s-a dus cu Crişan iarăşi în satul Vaca unde căpitanul a şi rămas pînă mîine, iar pe dînsul l-a trimis în mare grabă să dea de ştire lui Horia şi lui Cloşca, să adune şi dînşii satele fără zăbavă ca să fie gata cînd vor sosi crişenii...
Horia nu-1 întrerupse deloc, dar la sfîrşit vru să-i mai ceară amănunte. Vasile însă nu mai vru să stea. Trebuie să ajungă, înainte de-a se face ziuă, la Căr-peniş, la unchiul său Cloşca, să-i povestească şi luiy să-şi ia niţică merinde şi să fie după-amiazi înapoi la Curechi unde-1 aşteaptă Crişan. îşi luă rămas bun şi se făcu nevăzut.
Fiindcă mai era mult pînă să se mijească de ziuă, Horia se trînti iar pe pat, socotind să aţipească, să mai prindă puteri pentru mîine. Dar nu mai fu chip să închidă ochii. Plănuia fel şi fel cum să facă să iasă toate bine. Mulţimea de oameni trebuieşte comandată, călăuzită, învăţată, că altfel nimeni nu o mai poate stăpîni. Se gîndi pe rînd la sate, pe cine ar putea face primari în locul celor domneşti care vor trebui traşi la răspundere şi pedepsiţi pentru fărădelegile săvîr-şite... Apoi i se păru că se cam grăbeşte a împărţi pielea ursului din pădure. Întîi să vadă cum se vor întoarce lucrurile şi întîmplările.
Se sculă cu noaptea în cap şi sculă şi pe Ion care, de trudit ce fusese de la horă, nici nu putuse asculta pînă la capăt povestirea lui Vasile, că-1 copleşise somnul mai tare decît toate aventurile războinice.
— Ia scoală, scoală, măi căprare! îl zgîndări bătrî-nul batjocoritor. Ehei, cu cătane ca tine nu scoatem noi pînă-i lume pe Dumitru Todea din temniţă!
După ce-1 dezmeteci, îi porunci să meargă la George al lui Nistor şi la Anghel al Manciului şi la cel al lui
235
Ţiloş, şi la Lupu Coroiu şi la văru-său Petre Coroiu, apoi la Petre Manciu şi la Florea Nicula, pe rînd, şi să le spuie tuturor să dea de veste oamenilor că s-au sculat crişenii pentru dreptate şi vor să pornească la 5 Bălgrad să-i facă grăniceri, deci şi moţii să fie toţi gata, să nu rămîie mai prejos şi cînd vor auzi buciumul pe munţi şi tulnicele să vie degrabă la Păltinişul din hotarul Blăjenilor unde se vor strînge toate satele la sfat mare.
10	înainte de prînzul cel mic se pomeni cu o ştafetă
de la Ponor: primarul îi trimetea de ştire că au prins un om străin care adulmeca prin sate cine ştie ce, pus pare-se de stăpînirea domnească să afle gîndurile şi planurile iobagilor. întreabă ce să facă cu omul acesta? 15	De astă dată Horia se bucură de întrebare, căci cu
răspunsul poate să cheme şi satele de pe Arieşul mare pînă pe Ompoiu la marea adunare plănuită. Ca să fie timp să meargă vestea peste tot, chibzui că pe joi ar fi nemerit să hotărască ziua. Dacă vor sosi 20 crişenii pînă atunci şi vor face tămbălău, se vor strînge şi satele singure mai curînd. Fiindcă solul din Ponor nu i se părea prea isteţ, se aşeză şi, cu slova lui bă-trînească, scrise aşa:
„Sănătate dumitale, jude din Ponor! Vină cu satele 25 dumitale la Cîmpeni şi cu omul pe care l-aţi prins, după porunca împărătească. Şi să aduceţi acolo şi pe oamenii care au prins pe omul acela, pentru că am să vă arăt porunca împărătească. Afară de celea pe care vi le-am spus au mai sosit altele nouă. Dacă nu veniţi cu toţii, vina pe 30 voi cade că aţi călcat porunca împărătească. Noi vă chemăm din porunca împăratului ca să se citească toate în faţa voastră. Dacă nu veniţi, aşa să ştiţi, călcaţi porunca împăratului. Şi cartea să fie trimeasă iute la Bucium, la Ioniţă Dandea ca să vie şi dînsul la
236
Cîmpeni să audă porunca împărătească şi tot satul cu voi împreună. Ioniţă să trimeată cartea la Lupşa la popa Simion şi de acolo să plece degrabă la Mujina ca să aibă de ştire să audă poruncile împărăteşti. Şi 5 eu, Ursu Nicula, de asemenea poruncesc acestea la satele de sus şi cine nu va asculta de porunca împăratului cu mare pedeapsă va fi pedepsit. Cartea să meargă iute ca să dea de ştire tuturor, că domnii nu vin la Cîmpeni să facă pace cu satele."
10	îndată ce slobozi pe trimisul din Ponor, Horia îşi
adună toate hîrtiile în traistă şi coborî în sat de-a dreptul la popa cel tînăr Gheorghiţă Nicula.
—	Domnule părinte, iacă, a sosit vremea să ne ridicăm! îi zise Horia fără nici un înconjur, parcă ar fi
15 vorbit cu un vechi tovarăş.
Faţa suptă, cu bărbuţa gălbuie şi ochii aprinşi dădeau preotului o înfăţişare tulburătoare. Drept răspuns acuma îşi făcu o cruce mare, bolborosind ceva fără zgomot, numai din buze.
20	Horia venise în realitate să se spovedească şi să
se cuminece, ca şi cînd ar fi plecat la nuntă sau la război sau la un drum lung cu multe primejdii de unde nu se poate şti dacă se va mai întoarce, şi cînd. în faţa preotului însă se simţi curat şi înălţat şi, în acelaşi
25 timp, atît de sigur de biruinţă ca şi cînd, dacă ar fi întins mîna, ar fi putut-o culege ca pe o fructă coaptă îi spuse totuşi tînărului preot tot ce ştia şi ce plănuia fără a-i cere vreun sfat sau vreun ajutor, ci numai pentru bucuria de-a se destăinui în deplină inimă unui
30 om de care nu ţi-e teamă că va şopti mai departe ce a auzit. Şi într-adevăr popa Gheorghiţă, ca şi cînd nu i-ar fi spus nimica, murmură doar ca pentru sine:
—	Doamne ajută-ne şi mîntuieşte-ne!
237
Horia îi sărută mîna şi plecă cu inima oţelită. îi trecuse ca prin farmec orice grijă şi orice îndoială. Gîndurile lui toate se înşirau ca pe o aţă, limpezi şi albe, asemenea unor mărgele lucitoare, Nu mai vru 5 să ia nici o hotărîre pînă ce nu va afla lămurit ce a isprăvit Crişan în Zarand. Şi orice ar isprăvi, în adunarea de la Păltiniş trebuie să se ridice toţi moţii, joi.
Rămase în sat. în miez de toamnă, oamenii erau 10 mai mult pe-acasă. împrejurul lui se strînseră cîţiva bătrîni. Zvonurile despre adunarea de la Mesteacăn se împrăştiaseră peste tot, umflate. Se spunea că creştinii au început „rebelia" împotriva domnilor şi că au dat foc oraşului Brad. Alţii povesteau că de la Mes-15 teacăn norodul a pornit îndată spre Bălgrad, peste munţi, şi că acuma ar fi ajuns pe la Zlatna unde însă cătanele au închis drumul. Horia asculta veştile şi nu zicea nici da, nici ba, oricît îl descoseau oamenii. Numai ca să scape de întrebări spuse la urmă:
20	—Apoi n-om sta nici noi ca bolovanii, măi fra-
ţilor! Că poruncile împărăteşti cele nouă la mine sînt şi trebuie să le împlinim! Mai după prînz tîrziu sosi de la Cîmpeni, cu căruţa, primarul Macavei Bota. Părea cam opărit, deşi, trecînd pe lîngă Horia, îi zise 25 cu glas glumeţ, ca şi cînd ar fi fost cei mai buni prieteni:
—	Da ce, măi Ursule, crişenii tăi s-au apucat de rebelie ?
—	Poate că tu ştii mai bine, că noi n-avem nici o 30 ştire! răspunse Horia rece şi aproape dispreţuitor.
—	Treaba voastră, Ursule, numai să ştii de la mine că ponosul tot tu ai să-l porţi! făcu primarul ridicînd din umeri.
238
5
10
15
20
25
30
—	Na, lasă, nu-mi mai purta de grije! Mai bine vezi de pielea ta! sfîrşi Horia şi mai ascuţit, întorcîndu-se cu spatele, parcă nici n-ar mai fi vrut să-l vadă.
închipuindu-şi că o să-i sosească veşti, se întoarse acasă spre seară. Fecioru-său dăduse poruncile tuturor, ba cu Petre Coroiu s-a înţeles să recruteze vreo douăzeci de călăreţi, tot bărbaţi unul şi unul, care să umble mereu după Horia, cum se cuvine după căpitanul cel mare al oştilor.
Se trînti pe pat, îmbrăcat, să fie gata pentru orice întîmplare. Povesti cu Ion pînă pe la miezul nopţii, apoi adormiră amîndoi şi nici nu se treziră pînă ce se făcu ziua mare. Feciorul se miră că n-a mai venit nici o ştire. Bătrînul observă însă liniştit:
—	Nu e nici o grabă. Toate la vremea lor. Totuşi nu plecă de-acasă şi pe la amiazi se pomeni cu Cloşca, venit călare, aprins la faţă. Un om sosit de la Abrud i-a adus vestea că azi-noapte s-a întîmplat o poznă mare la Curechi, unde se întîlniseră oamenii ca să pornească la Bălgrad. Zice că nu se ştie din ce pricină, mulţimea a omorît doi solgăbirăi şi vreo zece panduri şi acu nu mai vrea să meargă la Bălgrad ci s-a apucat să omoare pe domni prin toate satele.
—	Apoi ce te sperii, Cloşcuţ? zise Horia. Că doar tocmai aşa am vrut noi să se întîmple!
Nu mai lăsă pe Cloşca să se întoarcă acasă pînă ce vor primi veşti adevărate de la Crişan, căci zvonurile umbă mai repede, ce-i drept, dar şi mai mincinoase, în sfîrşit, noaptea sosi Iacob Topa.
— Sănătate şi voie bună, Crăişorule! strigă către Horia vesel şi mulţumit.
Povesti pe îndelete cum şi-a îndeplinit însărcinarea ce i-a dat-o Horia. S-a dus întîi să ia urmele căpitanului Crişan, chiar de-acasă. Era plecat de joi la tîrg,
239
5
10
15
20
25
30
240
la Brad, şi de-atunci nu se mai întorsese. Poate s-o fi abătut prin satul lui, prin Vaca, să-şi vadă neamurile. Muierea luiCrişan nu ştia deloc şi nimica unde şi pentru ce plecase bărbatul. Iacob a mas acolo şi duminecă dimineaţa a pornit spre Vaca, peste munţi, să ajungă mai degrabă. Totuşi de-abia pe la amiază a putut sosi, căci drumul e lung şi greu. Acolo a aflat că oamenii au fost chemaţi cu poruncă împărătească la Mesteacăn şi căpitanul Crişan i-a jurat să se ducă la Bălgrad. A venit mai pe urmă şi Crişan, chiar de la Mesteacăn. A rămas cu el şi ieri au pornit împreună peste Zdrapţi şi prin Criştior şi Bucureşti, la Curechi unde trebuiau să se întîlnească toţi oamenii. Venea lumea într-acolo ca la veselie, şi alta nu. Şi se bucura Crişan de parcă vedeai cum îi creşte inima, măcar că nu zicea nimica. Cine a sosit mai tîrziu, nici n-a mai găsit unde să se adăpostească în sat peste noapte, încît mulţi au trebuit să doarmă pe-afară, pe cîmp, care cum au apucat şi s-a nimerit. Crişan însuşi se aciuiase, împreună cu Toma Berna, consătean de-al lui din Vaca, la un biet iobagiu cu o droaie de copii; de-aceea nici nu s-a culcat în casă, ci într-un şopron pe nişte ogrinji. El, Iacob, s-a ţinut tot după dumnealui, cum îi poruncise Horia şi cum dealtfel îi ceruse şi Crişan. Dar înspre miezul nopţii, muierea gazdei se apropie tiptil de şopron şi îi scoală şi le spune speriată să fugă c-au venit cătanele să prindă pe Crişan. Ei n-au crezut şi au ieşit în ogradă, să vadă ce s-a întîmplat. Uliţa plină de oameni şi la poartă doi domni şi cu patru panduri. Crişan, nici una nici două, sare peste gard în grădina vecinului, unde erau cîteva clăi de fîn, şi-şi pierde urma. Dar domnii, cum văzură una ca asta, porunciră cătanelor să tragă cu puşca după Crişan şi să-l omoare dacă nu stă pe loc. Tot satul s-a umplut de spaimă şi de
5
10
15
20
25
30
40
zgomot. Oamenii năpădiseră în uliţă. Nimeni nu ştia ce-i, doar atîta se spunea din gură în gură că nişte solgăbi-răi s-au pus să omoare pe Crişan. Alţii adăogau că, după Crişan, au să omoare toată lumea şi că de aceea au venit pandurii cu puştile. începu să tragă cineva clopotul bisericii în dungă, a primejdie. Solgăbirăii cu pandurii s-au pomenit înconjuraţi de iobagi speriaţi şi furioşi care în curînd au început să ameninţe, să suduie. Apoi deodată s-a auzit glasul lui Crişan, aspru, tăios, ca o bardă: „Pe ei, copii!" Un solgăbirău înjură pe ungureşte şi porunci cătanelor să tragă în oameni. Cellalt striga cît îl ţinea gura: „înapoi! înapoi!" Pandurii încearcă să tragă, ridică arma la ochi, dar cocoşul ţăcănea în zadar, căci capsele nu luau foc, parcă ar fi fost muiate în apă. încercarea asta şi mai ales răcnetele ungureşti ale solgăbirăilor scoaseră din sărite pe oamenii şi altfel destul de amărîţi. Cineva din mulţime ridică bîta şi plezni în cap pe un solgăbirău. Atîta a trebuit. în clipa următoare zeci de ciomege se năpustiră asupra slujbaşilor, apoi bolovani, apoi topoare. într-un sfert de ceas, poate şi mai puţin, din cei doi solgăbirăi rămăsese o grămadă de carne însîngerată. în aceeaşi vreme pandurii îngroziţi căutau s-o ia la sănătoasa, dar nu puteau străbate prin mulţimea vînzolită. Unii îşi amintiră şi de ei şi prinseră a-i snopi cu pumnii, cu bîtele, cum le venea mai la în-demînă. „Jos puşca!" urlă cineva şi îndată alţii le smulseră armele, le descinseră săbiile. Apoi bătaia urmă înainte pînă ce pandurii, cu hainele sfîşiate, cu capetele goale, zdrobiţi şi plini de vînătăi şi de zgî-rieturi, izbutiră să se facă nevăzuţi în întunerec. Cînd vălmăşagul era mai în toi, sosi la faţa locului preotul Costan Turciu din Criştior, de mînă cu copilul birău-lui din Curechi. Se făcu anevoie tăcere încît popa să poată povesti revoltat norodului cum a fost chinuit
241
5
10
15
20
25
30
sărmanul băiat de către gornicul Petre Cara din Criş-tior, venit cu cei doi solgăbirăi să omoare în ascuns pe Crişan ca pe urmă să poată împrăştia mai lesne mulţimea rămasă fără conducător. îndată ce s-a înnoptat, gornicul din Criştior, trimis înainte de către solgăbirăi, a venit drept la casa primarului. în casă era numai copilul, căci primarul văduv de şase luni, umbla prin sat din pricina mulţimii de oameni care sosise şi nu-şi găsea adăpost. Gornicul, cum a intrat, a cerut pîine, că, zicea, e flămînd. Copilul i-a dat o bucată, dar gornicul a azvîrlit-o în foc. Apoi i-a cerut rachiu, că i-e sete. I-a dat, dar şi sticla cu rachiu a aruncat-o. „Unde-i crăişorul vostru, că pe el vreau să-l mănînc şi de sîngele lui mi-e sete!" Copilul nu pricepu: „Care crăişor?" Gornicul l-a plesnit atunci peste cap şi i-a zis: „Horia!... Ori vrei să te prefaci că nu ştii?" Pe urmă a început să-l întrebe că unde a tras cellalt tîlhar, adică Crişan. Şi fiindcă băiatul, fraged şi neştiutor, n-a putut răspunde, gornicul a luat vătraiul din foc şi i-a ars cu vătraiul faţa şi mîinile pînă ce l-a făcut numai o rană. Nici nu apucă popa să sfîrşească şi trei oameni aduseră pe gornicul vinovat, îl dibuiseră undeva şi-l recunoscuseră după cum umbla să se pitească. Gornicul zicea neîncetat: „Oameni buni, iertaţi-mă, nu-s eu vinovat, că am avut porunci!“ Crişan însă strigă furios: „S-a isprăvit vremea iertărilor! Acu e vremea pedepselor! Cîinii şi vînzătorii trebuiesc omorîţi fără cruţare!" Şi în clipa următoare Toma Berna, care se afla tocmai lîngă dînsul, fără a zice o vorbă, izbi cu toporul drept în numele tatălui pe gornicul Petre Cara, încît acesta se prăvăli ca un buştean. Ce s-a mai ales din noaptea aceea, numai Dumnezeu ştie. A dormit cine a putut, dar vălmăşagul nu s-a mai potolit deloc. De cu seară rămăsese vorba ca toată lumea să se
adune a doua zi în capul satului, la cruce, ca de-acolo să pornească spre Zlatna. S-au şi adunat ei oamenii, s-a dus şi Crişan, dar, după cîte se întîmplaseră în cursul nopţii, nimănui nu-i mai ardea să plece mai departe. Se 5 băgase frica în oameni că, în lipsa lor, domnii au să se răzbune [pentru uciderea [solgăbirăilor şi cînd s-or întoarce dînşii vor găsi numai jale şi durere pe la casele lor. Atunci Crişan, cu glas mare, a poruncit să plece toţi după dînsul la biserica din sat, să le vestească 10 acolo, în faţa altarului, poruncile împărăteşti. Popa din Curechi, bătrîn şi slăbănog, n-a avut încotro şi a trebuit să deschidă biserica. Aici Crişan, cu crucea împărătească în mînă, cea adusă de Horia, a arătat oamenilor în puţine cuvinte că domnii se împotrivesc 15 ca românii să capete arme şi, făcîndu-se grăniceri, să scape de iobăgie. Cele ce s-au întîmplat azi-noapte trebuie să fie de învăţătură. De-aceea el, căpitan pus de Horia după porunca înălţatului împărat, porunceşte tuturor să-l urmeze pe el şi să stingă pe toţi nemeşii şi pe 20 toţi ungurii, căci numai astfel vor putea scăpa de robie. Frică să nu-i fie nimănui, deoarece uite, aici este porunca împărătească prin care neamul românesc e îndreptăţit să stîrpească pe unguri de pe faţa pămîntului ardelenesc, iar moşiile şi toate averile lor să le împartă 25 între dînşii din a căror sudoare şi caznă s-au făcut toate bogăţiile...24 Şi au pornit toţi, poate opt sute de oameni dacă nu şi mai bine, cu Crişan în frunte.
24	Din nou, relatarea priveşte clasa avută, ştiut fiind că iobagii erau lipsiţi de „moşii" şi „averi". Istoriografia marxistă ungară — consacrată analizei cauzelor, conţinutului de clasă, scopurilor şi desfăşurării răscoalei ţărăneşti, condusă de Horia şi tovarăşii lui — este unanimă în sublinierea caracterului ei antifeudal şi previne, fără echivoc, împotriva posibilei erori de a confunda planurile mişcării, oferind în acelaşi timp o interpretare principială a evenimentelor istorice. Inserăm, în cele ce urmează, cîteva idei care exprimă* într-o formă conclusiv-sintetică,poziţia amintită: „S-au purtat numeroase discuţii în jurul problemei de ce s-a întors mînia răsculaţilor împotriva nobilimii ungare, de ce îi omorau în primul rînd pe nobilii unguri... Pune-
243
Mergea lumea chiuind parc-ar fi mers la nuntă. Au luat-o drept, pe cărare prin pădure, lăsînd la o parte satul Şesuri. Au trecut prin Bucureşti. Cîţiva mai inimoşi au împrumutat coase şi topoare de la oamenii 5 de-aici, ca să aibă ceva în mînă. Pe la prînzul cel mic toată ceata cobora în valea Crişului Alb, în satul Criş-tior. Iobagii din sat ieşiră în uliţă ca şi cînd de mult ar fi aşteptat sosirea răzvrătiţilor. De la dînşii află căpitanul că la curţile cele mari ale neamului Kristsori 10 e adunată boierime mai multă, chiar şi un solgăbirău de la Brad, anume Pakot. Acuma mulţimea începu să alerge, sporită cu iobagii satului care luau furci şi
rea problemei în această formă nu este corectă. Răscoala era îndreptată nu împotriva vreunei naţionalităţi, ci împotriva feudalismului în general, iar întruchiparea acestuia era clasa moşierilor unguri... Pe plan local ei aveau de încheiat socotelile cu nobilimea şi burghezia de naţionalitate ungară, despre care ştim... că gîtuiau şi exploatau poporul cu afaceri cămătăreşti" (I. Toth Zoltân: Parasztmozgalmak az erdelyi ârchegysigben 1848—ig, Buda-pest, Kozoktatâsugyi Kiaddvallâlat, 1951, p. 123). Aceeaşi idee o găsim exprimată în manualul universitar de istoria Ungariei, elaborat de Institutul de istorie al Academiei Ungare de Ştiinţe, în următoarea formulare: „Şi în conştiinţa lui Horia şi a tovarăşilor lui scuturarea jugului clasei stăpînitoare ungare se îmbină cu drepturile populaţiei autohtone, atunci cînd ei vor să-i trimită pe unguri, ca popor mai nou venit, înapoi în Sciţia" (Magyarorszâg tortinete, II, 1526—1790. A kisâi feudalizmus hora. Szerk. H. Balâzs Eva, Makkai Lâszld, Budapest, Tankonyvkiado, 1962, p. 599).
Contradicţia dintre ţărănimea iobagă şi moşierimea feudală a constituit, aşadar, forţa motrice a răscoalei. în împrejurările istorice specifice ale Transilvaniei, însă, această contradicţie fundamentală, bază şi condiţie a exploatării feudale, a îmbrăcat o formă particulară, aceea a opoziţiei: ţăranul român-nemeşul ungur, accentuată încă şi de deosebiri de limbă şi religioase. în acest context, actele de botezare în „legea românească", întru ortodoxie deci, a nobililor, funcţionarilor etc. unguri îşi găsesc o explicaţie reală, dobîndindu-şi o întemeiere socială. I. Toth Zoltân arată că, potrivit programului răsculaţilor, aşa cum rezultă din declaraţiile unora dintre căpeteniile lor: „...ţara trebuie să fie a ţăranilor, sub conducerea supremă a împăratului. Pe nobilii unguri ori îi stîrpesc, ori aceştia vor deveni ortodocşi, adică români, adică ţărani" (op. cit., p. 125). Explicaţia acestei acţiuni constă în aceea că: „După cum nobilul ungur întruchipa feudalismul asupritor, la fel cealaltă clasă fundamentală a feudalismului, ţărănimea, era întruchipată de iobagul român, cu religia lui ortodoxă, fără de care el nici nu se putea imagina pe sine. Religia ortodoxă era religia ţăranilor, toate celelalte religii erau socotite ca fiind ale domnilor. Statutul lor de ţărani, de români, religia lor ortodoxă, aceşti trei factori se întreţeseau în conştiinţa răsculaţilor, însemnau un tot organic unic" (op. cit., p. 124).
244
coase şi securi. Ş-apoi deodată ceata întreagă s-a năpustit asupra curţilor, care pe porţi, care peste garduri, din toate părţile, cu nişte răcnete de să se dărîme zidurile. N-a mai fost nici o poruncă şi nici o 5 cruţare. Oamenii izbeau unde nemereau: ferestrele se făceau ţăndări, uşile erau smulse din ţîţîni, mobilele sfărîmate, domnii găsiţi prin casă ori prin ogradă ucişi cu topoarele, cu furcile, cu coasele, ca guzganii. în cîteva minute vreo cinsprezece nemeşi zăceau care cu 10 ţeasta crăpată, care cu coşul spintecat, care cu beregata sfîşiată, prin diferite colţuri. Năvala venise aşa de fulgerător că domnii nici n-avuseseră vreme să se gîn-dească la apărare. Puţini se zice că s-au strecurat de au putut fugi prin păduri. Vreo trei bătrîni, mai multe 15 femei şi cîţiva copii fură cruţaţi, fiindcă iobagii din sat s-au pus chezaşi pentru dînşii. Căpitanul i-a iertat, dar a poruncit popii Costan să-i boteze îndată în legea românească, să se vadă că nu mai e îngăduit să rămîie decît români.25 Intrară cu toţii în bisericuţa de 20 piatră, foarte veche, unde preotul făcu rugăciunile legiuite şi-i boteză. în semn că se face pace deplină, căpitanul Crişan mai porunci ca fata solgăbirăului să se mărite cu un iobagiu român, care-i place ei.26 Fata slă-
25	Botezarea forţată practicată de răsculaţi apare ca o replică la politica religioasă impusă de statul ungar, care, de secole, urmărea, şi pe această cale, deznaţionalizarea românilor.
26	Rebreanu relatează faptele şi în broşura sa Horia, Cloşca şi Crişan: „Asupra nobilimii din Criştior se întîmplâ la 1784 cel dintîi atac al ţăranilor răsculaţi. Familia Kristsori tocmai era una din familiile nobile româneşti ungurizate.
Marţi dimineaţa, pe la orele zece, ţăranii conduşi de căpitanul Crişan ajunseră la Criştior. Cu o furie nebună răsculaţii se aruncară asupra curţilor boiereşti şi uciseră 17 persoane din nobilimea de aici, între care se aflau 12 membri ai vechei familii Kristsori. Numai puţini nobili scăpară cu fuga, prin păduri; ceilalţi bărbaţi, femei şi copii, fură făcuţi prizonieri şi apoi cu toţii botezaţi în religia română. Iobagii din Criştior împărţiră între dînşii toată averea mobilă a domnilor lor, iar pe fiica subprefectului Pakot, cu numele Apolonia, o botezară întîi în religia română şi apoi o cununară cu tînărul iobagiu Ion Sîrbu" (op. cit., p. 69—70).
245
buţă, înfricoşată, drăgălaşă, s-a uitat împrejur ca o căprioară speriată şi, în cele din urmă, după ce i-a făcut semn şi maică-sa, a zis către preotul Costan: „Dacă trebuie neapărat să mă cununi, atunci îl aleg 5 Ion Sîrbu, că ne-a slujit totdeauna cu credinţă". Ion Sîrbu fu adus degrabă în biserică. Un băietan de vreo douăzeci de ani, frumuşel, cuviincios. Cînd i se spuse că va fi bărbatul domniţei, a îngălbenit. Popa însă i-a cununat repede, căci nu era vreme de pierdut. Facă *0 tinerii pe urmă ce-or vrea şi înţeleagă-se... într-adevăr, în acest timp ţăranii spărgeau şi sfărîmau să nu rămîie piatră pe piatră din curţile domneşti, iar iobagii din sat îşi împărţeau hambarele şi începeau a căra bucatele acasă. Apoi cineva răzbi în pivniţe şi îndată chemă şi pe 15 alţii la băutură. Cînd văzu însă căpitanul Crişan asta, de teamă să nu se înfunde oamenii la bunătăţile pivniţelor, porunci cu glas mare să se scoale toată lumea să plece la Brad, unde e cuibul domnilor, să dea foc oraşului şi să stingă pe toţi ungurii de-acolo. Micula 20 Bibarţ, un bărbat voinic ca un steag, ceru voie lui Crişan să meargă cu o ceată de oameni la Mihăileni, să isprăvească şi cu nemeşii de pe Valea Crişului în sus. Crişan fu mulţumit, îl făcu în faţa tuturor căpitan şi-i dădu drumul. Apoi înainte de-a porni spre Brad, 25 i-a poruncit lui Iacob Topa să însoţească pe căpitanul Bibarţ la Mihăileni, să-i dea ajutor dacă va avea nevoie, şi după ce se va sfîrşi treaba pe-acolo, să ia un cal domnesc şi să gonească la Horia să-i raporteze ce-a văzut şi să-i spuie din partea lui numai atîta: „Merge 30 bine!" Veşti îi va mai trimite prin Vasile Sgîrciu care sosise înapoi şi se întîlnise cu Crişan pe drum spre Criştior. Poate să-i mai spuie marelui căpitan că joi va fi şi dînsul negreşit la Păltiniş, căci pînă joi nădăjduieşte'să nu mai fie nevoie de el pe-aici... Aşa apoi
.246
5
10
15
20
25
30
Iacob a pornit cu ceata căpitanului Bibarţ pe Criş în sus, prin Zdrapţi, şi pe la amiază au ajuns la Mihăi-leni. Curtea domnească însă o găsiră părăsită. Se auzise aici, nu se ştie cum, ce s-a întîmplat la Criştior şi nemeşul, împreună cu copiii şi un frate al său, fugise prin păduri. Căpitanul Bibarţ porunci iobagilor din sat să-i scoată din pămînt pe domnii fugiţi că altfel va aprinde toate casele să se aleagă scrum şi cenuşă din ele, iar zece bărbaţi, cei mai de frunte, vor fi traşi în ţeapă numaidecît. Peste o jumătate de ceas fugarii, legaţi, erau în ograda primăriei. Bibarţ era din Blăjeni şi a suferit multe nedreptăţi de la domnii din Mihăileni care, acum trei ani, făcuseră să fie spînzurat un frate al său numai pe bănuiala că ar fi avut de gînd să omoare pe un gornic al curţii. „Na, domnule, să ne răfuim!" Atît i-a zis Bibarţ boierului cel mare, apoi a strigat pe Toader Cleşu, care fusese catană împărătească, şi i-a poruncit să le taie capul. Şi Toader, cu o bardă grea, a retezat capetele tuturor, proptindu-i ca nişte butuci, pe un tăietor. Din toată familia numai doamna lipsea. O ţigancă de la curte, luată la zor, mărturisi că doamna s-a îmbrăcat ţărăneşte şi a fugit în pădure împreună cu domnii. „Nu face nimica! Şi doamna pe-aici trebuie să fie! Are să se găsească!"
—Asta s-a petrecut azi pe la prînzul cel mare—sfîrşi Iacob. N-am mai stat, că nici nu mai aveam de ce. Oamenii începuseră să care acasă de la curte ce aflau mai de preţ, iar unii umblau să dea foc caselor. Căpitanul Bibarţ e om cu socoteală şi îndrăzneţ. El face ispravă. Mi-a şi dat un cal din grajdurile nemeşului, să pot veni mai repede, să aduc raport despre toate.
Horia şi Cloşca au ascultat fără a-i pune vreo întrebare, parcă, auzind ce spunea Iacob, gîndurile lor ar fi urmărit alte întîmplări asemănătoare în viitor.
247
—	Bine, Iacobe! zise Horia la urmă.
Se uită la Cloşca. Şi Cloşca se ridică îndată, mur-murînd:
—	Na, frate Horia, eu mă duc şi să ne vedem sănă-5 toşi la Păltiniş!
—	Du-te, frate Cloşcuţ, şi ia seama la toate!
Pe urmă, după ce plecă Cloşca, Horia mai stătu de vorbă cu Iacob. Pe cînd ascultase întîmplările din Criştior, pe el începu să-l roadă o înfricoşare pe care nu 10 ştia cum să o stăpînească. Acuma vorbiră de una şi de alta pînă ce zise:
—	Da cîţi domni spui c-aţi ucis la Criştior ?
—	Apoi or fi vreo cincisprezece, dacă nu şi mai mulţi — răspunse Iacob.
15	— Şi nici o femeie ?
—	Ba mi se pare c-a fost şi o muiere...
Horia, fără să vrea, avu o strîngere de inimă.
—	Eu n-am văzut-o, dar am auzit c-ar fi fost o preoteasă ungurească. Se luase de piept cu un om
20 şi-i căra la pumni în cap de să-l omoare şi alta nu. Atunci apoi a sărit alt om şi a trăznit-o cu securea în ceafă...
Nu mai întrebă nimica Horia, ci se mulţumi să-i dea porunci pentru a doua zi: să umble prin sat, să 25 cheme oamenii la Păltiniş, să găsească doi bucinători buni care mîine noapte să dea de ştire tuturor să vie negreşit să afle noile porunci împărăteşti. La Crişan să nu se mai întoarne, căci e nevoie de dînsul aici. Oamenii din Albac şi cei din împrejurimi să se adune 30 aici, la biserică şi să pornească cu toţii împreună.
Ion încă nu venise acasă din sat. Feciorul zburda de bucurie şi de mîndrie şi-şi pusese în gînd, împreună cu alţi flăcăi de seama lui, să umble din casă-n casă şi să scoată la Păltiniş pe toţi bărbaţii din Albac.
248
Pînă să se întoarcă băiatul, Horia, singur, mai chibzui cele povestite de Iacob şi iarăşi se opri la întîmplările din Criştior. Cum au venit împrejurările de tocmai la Criştior a trebuit să înceapă prăpădul 5 şi tocmai cu neamurile domniţei pe care atît o visase el odinioară! De ani mulţi de zile nu se mai gîndise la ea, pînă cînd s-a întors de la Viena cu poruncile cele mari în traistă. I-a fost frică mare să nu fi căzut şi domniţa jertfă răzbunării drepte. Acuma îşi dădea 10 seama că s-a speriat degeaba. Domniţa era măritată undeva pe lîngă Cluj, aşa că e departe de primejdiile de-aici. Apoi domniţa o fi acuma femeie bătrîioară cu copii mari. Visurile au trecut demult. A rămas numai amintirea ca un abur de ameţeală...
15	A doua zi dimineaţa îi fu ruşine că s-a putut opri
la asemenea gînduri slăbănoage. Coborî în sat să cheme şi pe popa Gheorghiţă la adunarea de mîine, că poate va fi trebuinţă de slujitorul Domnului. De alte porunci pentru oameni nu mai era nevoie: toată lu-20 mea ştia cele de lipsă. A intrat însă în cancelarie să dea bineţe primarului. Străjile îi spuseră că Macavei Bota a plecat la Cîmpeni cu căruţa încărcată, fiindcă l-au speriat unii că are să fie spînzurat îndată după ce se va întoarce Horia de la Păltiniş.
:25	— Apoi de ce i-e frică tot n-are să scape! mormăi
Horia întunecat.
Pînă seara mai veniră şi alte ştafete cu veşti din Zarand. Auzi că încă de ieri după-amiazi Crişan, cu o oaste de ţărani, s-a repezit asupra oraşului Brad, -30 au ucis acolo pe cine s-a împotrivit, au dat foc cî-torva curţi domneşti, iar pe nemeşii care s-au închis în biserica reformată i-au tras jos chiar din turn şi i-au omorît pe toţi. Apoi de la Brad ţăranii s-au împărţit în mai multe cete şi au pornit să stingă pe dom-
249
5
10
15
20
25
30
250
nii de prin sate pe rînd. Crişan însuşi se spunea că s-a îndreptat spre Ribiţa unde mai mulţi nobili înarmaţi îl aşteptau gata de luptă.
în sfîrşit, joi dimineaţa Horia se rase frumos, se îmbrăcă în straiele cele mai bune şi se găti ca la o sărbătoare mare. Iacob Topa veni şi-i aduse calul pe care-1 luase de la Mihăileni. împreună cu dînsul mai sosiră unsprezece călăreţi.
— Crăişorul nostru trebuie să fie păzit ca şi domnii! zise Iacob în vreme ce călăreţii îl întîmpinau cu nişte „trăiască" de clocotea Crîngul Feregetului.
în fruntea cetei de albăceni, Horia coborî pe Arieş pînă la Secătura, apoi urcă pînă la Negura şi de-acolo trecu la Vidra, ca să adune de peste tot oamenii. Sosiră după-amiazi la Păltiniş. într-o poiană largă mulţime mare de ţărani aştepta şi pe cărări mai veneau mereu. Cloşca era acolo de mult. Norodul, cînd zări pe Horia în fruntea moţilor, izbucni în strigăte de bucurie parcă le-ar fi adus toate bunătăţile lumii. Horia se sfătui puţin cu Cloşca şi cu bătrînii şi hotă-rîră să aştepte pe Crişan cu zărăndenii. Pînă atunci oamenii nu mai vorbiră decît despre isprăvile rebeliş-tilor de pe Crişuri, povestindu-se multe minunăţii, adăogînd fiecare ce ştia sau măcar ce auzise. Apoi sosi şi Crişan însoţit numai de vreo cincizeci de oameni, dar toţi călări şi toţi înarmaţi, care cu puşti, care cu lănci, ca o adevărată oştire ce vine din război. Un răstimp lung trecu pînă ce se potoli lumea, căci întreaga ceată fu înconjurată şi asaltată de întrebări. Crişan isprăvise treaba la Ribiţa, încă de ieri, iar azi-dimi-neaţă, trecînd prin Mihăileni, a mai avut să facă nişte judecăţi şi de-aceea a întîrziat, mai ales că iobagii din Blăjeni, ca şi cei de-aici, au vrut să audă toate întîmplările rebeliei.
Pe urmă, cînd se făcu linişte, Horia vorbi mulţimii. Nu mai avea nevoie să convingă pe nimeni. Porunca împărătească despre omorîrea ungurilor era acuma cunoscută. Le porunci doar să fie dîrji şi necruţători, 5 cum au fost şi ungurii de atîţia amar de ani cu dînşii, şi să asculte poruncile căpitanilor pe care-i va pune el ori pe care îi vor alege satele.27 Apoi ceru să jure toţi pe sfînta cruce cu chipul împăratului că vor ucide tot ce e unguresc, fie domn ori slujbaş, dăruind viaţa 10 numai celor ce vor primi pe loc legea şi credinţa românească.28 Popa din Albac, cu crucea în mînă, rosti cuvintele jurămîntului şi mulţimea, cu capetele goale, le repetă într-un glas care părea mugetul unei vijelii. Se înserase. Umbre mari se întindeau peste po-15 iana albă de oameni. în liniştea munţilor numai murmurul gloatelor se ridica spre cer ca o ameninţare înăbuşită. Apoi, peste capetele tuturor trecu scurt, aspru ca o săgeată de oţel, porunca crăişorului:
—Hai, feciori!
20	Şi oastea albă se urni.
27	Pe parcursul răscoalei, astfel de replici apar şi ca răspuns la politica şovină dusă de întreg aparatul de represiune al statului feudal ungar. în Horia, Cloşca şi Crişan Rebreanu notează: „... legislaţiunea ungurească avu grije să suprime pe români cu totul din rîndul popoarelor ţării, să le răpească toată însemnătatea politică şi să-i arunce în cea mai grea robie" (op. cit., p. 14-15).
28	Interesante, în această privinţă, comentariile lui I. Toth Zoltân: „Mînia iobagilor români zlătneni viza nu numai pe moşierii locali — latifundiari unguri nu erau aici, moşierul fiind reprezentat de domeniul coroanei — ci şi regimul, o formă caracteristică, apărută în această regiune. Pe plan local, ei aveau de încheiat socotelile cu nobilimea şi burghezia din Abrud şi Roşia Montană, despre care ştim din capitolul precedent că gîtuiau şi exploatau poporul prin afaceri cămătăresti" (op. cit., p. 123; vezi si nota noastră (24).de la p. 243-244).
251
CAPITOLUL VI
A NOASTRĂ-I LUMEA!
Oastea ţărănească înnoptă, pîlcuri-pîlcuri, din Vidra şi Poeni şi Fîntîna Lină şi Pescuţi şi Ponorel 5 şi Sohondol, dar la răsăritul soarelui, vineri, toată lumea trebuia să se întîlnească la împreunarea celor două Arieşuri căci acolo, pe-aproape, în satul Bog-dăneşti se retrăsese şi Horia să se odihnească şi să mai sfătuiască cu căpitanii cei mari Cloşca şi Crişan.
10	Noaptea o burniţă urîtă şi rece porni să cearnă,
mohorîtoare de suflete. Pînă să se adune toată mulţimea şi să se rînduiască, se făcu prînzul cel mic şi ploaia încetă parcă înadins să uşureze mişcarea cetelor.
15	Apoi norodul din treizeci şi trei de sate se sculă
şi într-un ceas fu la marginea orăşelului Cîmpeni. Uliţa de sus se umplu repede de ţărani care se îmbulzeau, chiuiau, ameninţau. în capul lor, călare pe un armăsar roib, Crişan, cu o cruce mare galbenă, drept steag
20 de luptă, striga cît îl ţineau plămînii că oamenii cei de treabă vin să nimicească pe unguri, ori să-i boteze în legea creştinească? precum a orînduit Dumnezeu
252
şi înălţatul împărat.29 Mai înapoi, înconjurat de căr lăreţi, Horia, cu suman alb ca o mantie crăiască şi cu o puşcă pe oblîncul şelei, mergea tăcut, uitîndu-se în dreapta şi în stînga, ca şi cînd ar fi vrut să cerce-5 teze inimile mulţimii. După dînsul venea Cloşca, tot călare, cu pene albe şi roşii la căciulă, răcnind în răstimpuri cîte-o sudalmă pe care cei dimprejur o reluau chiuind şi adăogînd, ca la nuntă:
— Hai, feciori, hai, c-a noastră-i lumea!
10	în piaţa oraşului, mare, pătrată, aştepta altă
mulţime ţărănească, în frunte cu feciorul lui Horia. Nu s-au mai dus la Păltinişul Blăjenilor, că le venea prea departe ş-apoi tot trebuiau să se întoarcă înapoi aci. Mai bine Ion s-a repezit prin satele dimprejur
29	Lipsa de unitate a iobagilor români şi de alte naţionalităţi din Transilvania explică, în bună măsură, insuccesul răscoalei. Acordînd conflictului de clasă rolul primordial în desfăşurarea evenimentelor de la 1784—1785, istoriografia marxistă clarifică aspectele generale ale răscoalei, deosebit de complexe. Sînt grăitoare în acest sens concluziile tratatului academic de Istoria României (voi. III): „Pornind la dărîmarea feudalismului, ţăranii români se ridicau aici în fruntea luptei, în virtutea masei lor covîrşitoare. Ei se ridicau împotriva asupririi sociale. Dar se ridicau în acelaşi timp, am văzut, împotriva asupririi sub toate formele ei, se ridicau deci şi împotriva asupririi naţionale şi religioase. (Ceea ce nu i-a împiedicat să-şi lovească adversarii sau pe acoliţii lor şi cînd erau români, şi să-şi asocieze în luptă iobagii sau sărăcimea de alte neamuri.) Pornind la lupta de emancipare socială ei intrau, cu toată masa lor, şi în lupta de emancipare naţională, luptau, în forme simple, populare, şi pentru ridicarea din inferioritate a propriului popor la locul care i se cuvenea în cadrele ţării. Mai ales acum, cînd destrămarea societăţii feudale şi procesul de constituire a statelor naţionale şi aici începuse, obiectivele de luptă nu se separau, lupta de emancipare socială trebuia să ducă implicit şi la emanciparea naţională. Partici-pînd la lupta generală împotriva feudalismului, ţăranii români de aici participau în acelaşi timp şi la lupta de ridicare a poporului român din Transilvania la rolul care trebuie să-i revină legitim, în virtutea greutăţii muncii sale şi a covîrşitoarei sale preponderenţe numerice, la lupta de ridicare a poporului român în genere" (p. 788—789). Reţinem totodată şi precizările din J3j Magyar Lexikon, Akademiai Kiado (Budapest, 1960): „A lipsit unitatea iobagilor; conducătorii lor au făcut greşeala că s-au bizuit în promisiunile «bunului împărat »; deosebiri de limbă şi de religie au întunecat în conştiinţa iobagilor unguri interesele de clasă, ceea ce a împiedecat desfăşurarea şi mai amplă a răscoalei" (voi. 3, p. 316).
253
şi, mai cu sfatul, mai cu ameninţarea, a poruncit oamenilor să nu lipsească nimeni a afla poruncile cele împărăteşti. Aseară, prin piaţă, în faţa curţilor işpa-nului, s-a întîlnit cu gornicul Ursu Uibaru. I-a dat 5 bineţe, ca totdeauna, şi gornicul l-a oprit:
—	Da ce, Ioane, s-aude că începe rebelie mare ?
—	Apoi ce-om face noi, nu ştiu — răspunse feciorul batjocoritor. Poate că ştie mai bine domnul işpan dacă i-ai spus d-ta!
10	Ursu Uibaru era galben şi chiar mustaţa i se pleo-
şti, zicînd:
—	Cu domnul işpan nu-ţi face voi nici o treabă
că adineaori dînsul s-a pus în brişcă cu trei cai şi poate	tocmai la Aiud să-l mai prindeţi!
15	Ion Horia ridică din umeri	şi trecu	înainte. Gor-
nicul însă, spăimîntat de plecarea lui bruscă, strigă după el:
—	Pe mine n-aveţi de ce să fiţi supăraţi, Ioane, că eu, ştii bine, cît mi-a îngăduit slujba totdeauna am...
20	Flăcăul nici nu se întoarse,	nici nu	răspunse, aşa
că	gornicul rămase cu vorba în	vînt. Auzise pe la oa-
meni cum s-au sculat zărăndenii şi că şi moţii au de gînd să nu cruţe pe nimeni. El se rugase de işpanul Intze, din pricina căruia şi-a cîştigat ura şi scîrba
25 oamenilor, să-l ia cu dînsul, că poate să-l şi omoare rebeliştii cînd or ajunge pe aici; dar işpanul l-a împins la o parte şi nici măcar nu i-a răspuns.
—	Aşa-mi trebuie, dacă am fost om de credinţă în slujba domnilor! mormăi amărît, cu ochii după
30 feciorul lui Horia.
Toată piaţa era acum plină de ţărani şi tot oraşul fierbea ca un stup în care a pătruns un roi tînăr şi gata de luptă.
254
5
10
15
20
25
30
—	Faceţi loc crăişorului nostru! La o parte! Loc! strigau călăreţii deschizînd o pîrtie prin mulţime.
Horia cu ceilalţi căpitani trecură pînă în faţa curţii işpanului şi acolo se opriră. Crişan făcu semn cu crucea mulţimii că vrea să vorbească marele căpitan. Dar nu se putu face atîta tăcere ca să audă toată lumea. Cuvintele lui Horia fură purtate din gură în gură şi tălmăcite după priceperea ascultătorilor.
—	Eu Ursu Nicula vă spun, oameni buni, în numele înălţatului împărat, că înălţatul împărat mi-a poruncit să vă spun şi să vă arăt...
Nici nu ascultă toată lumea pînă la sfîrşit, ci prinse a se răzleţi în pîlcuri prin oraş, repezindu-se să împlinească poruncile auzite. Vidrenii şi albăcenii; care se aflau împrejurul crăişorului, năvăliră în curtea işpanului şi începură a sparge şi a sfărîma tot ce găsiră, în cancelarie, unde erau documentele şi toate hîrţoa-gele de pe urma cărora se trăgeau toate fărădelegile, răvăşiră dulapurile şi rafturile, ba unii scoaseră în ogradă vrafuri de hîrtii şi le dădură foc. în aceeaşi vreme alte cete se năpustiră asupra caselor din piaţă în care locuiau alţi slujbaşi şi unguri, pe cînd crişenii, mai învăţaţi cu rebelia, fiindcă prin satele lor pră-daseră cu nădejde tot ce fusese de prădat, se grăbiră să pună mîna pe lada cu bani a domeniului. O grămadă de băieşi, spălători de aur de pe Arieşuri, năpădi cancelaria schimbătorului de aur ca să se răzbune pentru batjocurile ce le suferiseră cu preţurile muncii lor. Alţii sparseră uşile bisericii papistaşe, pătrunseră înlăuntru şi sfărîmară băncile, stranele, icoanele, sfeşnicele, cruţînd numai altarul. Buciuma-nii, după porunca lui Ionuţ Dandea şi pentru că nici nu aveau clopot la biserica lor, se suiră în turn şi
255
se siliră să dea jos clopotul papistăşesc ca să-l ducă acasă.30
Pe cînd oastea de iobagi, împrăştiată prin oraş, se răcorea cum putea, Horia rămase în piaţă, încon-5 jurat de călăreţii lui, la sfat cu Cloşca şi Crişan. Era mulţumit de avîntul oamenilor, dar socotea că, pentru a ajunge la izbîndă, trebuie negreşit hotărîtă o rîn-duială. Dacă fiecare va face după capul său, curînd de tot şi chiar înainte de-a fi putut dobîndi ceva, io curajul se va stinge şi sufletele ostenite în zadar vor fi lesne întoarse la jugul suferinţei. Este nevoie deci ca unii, puţini, să poruncească şi ceilalţi să asculte orbeşte poruncile. Mai ales Crişan, cu duhul ostăşesc rămas într-însul, se bucură auzindu-1. îi şi zise îndată: 15	—Dumneata eşti căpitanul cel mare, alege-ţi că-
pitani cîţi pofteşti şi mai dă-ne şi căprari peste cetele cele mai mici de oameni! Sus, prin părţile mele, am şi pus cîţiva oameni de încredere căpitani peste sate şi aşa i-am putut lăsa pe dînşii să dregătorească!
20	Horia dădu din cap. înainte de-a merge mai de-
parte rînduiala trebuie făcută. Să puie dînşii căpitani, neapărat, dar să îngăduie şi satelor să-şi aleagă ele pe cei mai destoinici, pe care ei doar să-i întărească în slujbă. Dealtfel el însuşi tocmai cu treburile acestea 25 va avea să se îndeletnicească mai mult. Satele nu pot rămîne fără conducători, căci slujbaşii domneşti şi mai cu seamă primarii trebuiesc scoşi şi judecaţi pentru nelegiuirile ce le-au făptuit împotriva norodului. Mai este apoi de lipsă să se îngrijească şi de arme, că mîi-30 ne-poimîine vor da piept cu nemeşii înarmaţi bine,
30	Din studiul Horia, Cloşca şi Crişan .‘„Ceata de ţărani se aruncă apoi asupra caselor funcţionarilor din Cîmpeni şi le făcură praf, năvăliră în biserica catolică şi stricară tot, puseră mîna pe aurul din casieria statului etc." (P. 93).
256
şi împotriva lor nu se poate lupta numai cu toporul şi cu coasa prefăcută în suliţă. Şi iarăşi trebuiesc trimise cărţi şi prin Celelalte comitate, să afle iobagii de pretutindeni că a început rebelia pentru răpunerea 5 domnilor.
Hotărî apoi, că chiar după-amiazi Cloşca şi Crişan să pornească cu întreaga oaste de ţărani, alcătuită acum din douăzeci şi nouă sate zărăndene şi şaisprezece ale domeniului Zlatna, să lovească oraşul Abrud, 10 cuibul ungurimei de pe-aici.31 Să fie însă cu multă băgare de seamă şi să nu se lase amăgiţi nici de făgăduieli deşarte, nici de ameninţări neputincioase. El însuşi va pleca să prindă pe primarii şi gornicii de pe cele două Arieşuri şi să-i judece fără zăbavă şi să le 15 ia socotelile pe care n-au vrut să le dea pînă acuma.
Din ograda işpanului atunci ieşi un grup gălăgios, aducînd patru gornici legaţi cu mîinile la spate şi bătuţi de li se cunoşteau pe faţă urmele. Un ţăran negricios şi uscat, care conducea pe cei zgomotoşi, 20 păşi cătăneşte înaintea lui Horia şi raportă:
— Domnule căpitan, am prins patru tîlhari de gornici, uite-i colea! I-am găsit ascunşi în pivniţă,, printre butoaiele cele cu vinuri scumpe, i-am dobză-luit bine şi i-am adus să te întrebăm de n-ar fi bine
31	Românii, fiind toleraţi şi iobagi, nu aveau, în general, dreptul să se aşeze în cetăţi; de aceea oraşul era considerat, prin excelenţă, unguresc (în cazul comitatelor). Publicistica scriitorului elimină echivocul unei lecturi grăbite: „Ca să ajungă stăpîni pe comitatul Hunedioarei, ţăranii trebuiau să ocupe oraşul Deva, reşedinţa comitatului unde se refugiase cea mai mare parte a nobililor de pe Mureş. Asupra Devei era concentrată toată ura bieţilor ţărani şi îndată ce revoluţia «ajunse în valea Mureşului, iobagii se gîndirâ cum să prefacă în cenuşe oraşul acesta, cuib al asupritorilor" {op. cit., p. 83) — sau: „Într-însul Horia pune nobilimei anume condiţii (desfiinţarea feudalitâţei, împărţirea moşiilor boiereşti la iobagi, nobilii să plătească impozite etc.) în schimbul cărora ţăranii vor face pace, altfel vor distruge Deva şi toate bunurile boiereşti" (ibid., p. 91).
257
să le tăiem capetele ca să nu mai poată face rău nimănui pe lumea asta!
Horia văzu pe Ursu Uibaru între cei prinşi. Răspunse :
5	— Ba lăsaţi-i, măi frate, să-i judecăm cum se cu-
vine! Dar patru oameni să rămîie lîngă dînşii să-i păzească!
—	Prea bine, domnule căpitane mare! făcu ţăranul cu un rînjet prostesc şi salutînd cu mînala căciulă
10 ca o cătană bătrînă.
Era cam cherchelit ca şi ceilalţi paznici, fiindcă făceau parte din gloata norocoasă care alergase prin pivniţele domeniului, să spargă butoaiele şi să verse toate băuturile. Au şi stricat ei cîteva vase, dar au 15 avut grije să guste întîi ce strică.
—	Da procopsitul de birău din Albac pe unde se ascunde, măi Ursule? întrebă Horia deodată pe Uibaru care se tot uita la dînsul cu nişte ochi plini de groază.
20	—Macavei Bota? zise gornicul cu o lucire de nă-
dejde. D-apoi mi se pare c-a fugit spre Aiud ori chiar către Cluj, că pe-aici nu l-am mai zărit de ieri-dimi-neaţă...
—	Na, lasă că-1 găsim noi şi-n fundul pămîntului!
25	Pe la amiazi, oamenii sătui de stricăciuni începură
să se adune iarăşi în piaţa mare. Dealtfel căpitanii mai trimiseră şi cîţiva călăreţi, să grăbească adunarea. Ion Horia sosi cu o ceată mai rînduită, în care toţi aveau suliţe şi foţi căutau să se poarte întocmai 30 ca şi cătanele. Ion însuşi era călare şi avea pene roşii la căciulă. Aşa se înfăţişă la tatăl său şi-l rugă să-l lase şi pe el căpitan, căci trupa asta el şi-a întocmit-o acum şi cu ea e în stare să cucerească o ţară întreagă.
—	Apoi dacă ai fost vrednic să-ţi aduni oameni, 35 vrednic eşti să le fii şi căpitan şi să le porunceşti!
258
5
10
15
20
25
30
35
zise Horia uitîndu-se însă la Cloşca şi la Crişan, parcă i-ar fi întrebat de a făcut bine ori nu.
—	Aşa-i! aprobară amîndoi într-un glas. Şi cînd mulţimea fu în plin, Horia dădu lozinca pe care o repetară mii de guri:
—	La Abrud cu Dumnezeu înainte!
Marele căpitan îşi mai opri, în afară de călăreţii săi, o ceată de vidreni şi albăceni. După ce se scurse norodul, numi căpitani pe Toader Berindei şi pe Toader Scoica, poruncindu-le straşnic să-şi caute degrabă un mănunchi de oameni cu care să ţină ordinea şi chibzuiala în Cîmpem şi să nu îngăduie cumva ca ungurii să ridice iar capul. Apoi, înainte de-a pleca, trimise cîţiva călăreţi să prindă pe toţi primarii ce-i vor găsi prin satele Arieşului mare şi să-i adune la Albac unde dînsul va veni mîine, căci astă-seară vrea să ajungă la Vidra să isprăvească nişte socoteli. Sfîr-şind, aruncă o privire spre Ursu Uibaru care plecă repede capul.
Sosi noaptea tîrziu la Vidra. Era ostenit rău şi voia să se culce îndată, să se odihnească. Dar la cancelarie găsi lume multă şi vălmăşag mare de glasuri. David Avram împreună cu alţi oameni prinseseră pe primarul Vasile Goia tocmai cînd, călare, cu o dă-sagă de bani, încerca să fugă în Bihor, peste munţi. Ţăranii îl legaseră şi-l aduseseră în sat, să fie judecat de popor. De multe ceasuri însă se hărţuiau fără a ajunge la o înţelegere. Prinsul şedea grămădit şi îngrozit în mijlocul cancelariei, iar David Avram, bă-trîn şi slăbănog, suduia şi ameninţa şi, din cînd în cînd, pleznea peste ceafă pe Vasile Goia. Unii ziceau că să-i ia banii, să-i împartă între oameni, iar primarului să-i dăruiască viaţa, pedepsindu-1 doar cu o bătaie soră cu moartea; alţii, şi mai ales David, ţineau morţiş să-l suie sus la Piatra şi de-acolo să-l
259
zvîrle în prăpastie, să nu se mai aleagă dintr-însul nici un ciolan întreg. Acuma toată lumea ceru lui Horia să-l judece. Prinsul însuşi gemu rugător:
—	Măi Ursule, şi eu te-am ferit pe tine de multe 5 ori...
—	Mi-aduc aminte, vezi-bine, cum ai venit să mă întrebi de sănătate tocmai în casa lui Petre Nicula, aci de faţă! zise Horia fără măcar să se uite la dînsul. Dealtfel uite că ţi-am mai adus un ortac, pe dumnea-
10 lui Ursu Uibaru care de asemenea numai bine ne-a făcut tuturor! Na, apoi nici nu-i trebuinţă să stricăm atîta vorbă pe nişte oameni, aşa de netrebnici!
Cîţiva săteni voiră să spună ceva. îi opri cu o mişcare hotărîtă şi urmă:
15	—Nici o vorbă, nimeni!... Acu noaptea însă nu-i
vreme de judecată nici pentru tîlhari ca dînşii. Fiindcă trebuie socoteală în toate, iacă să vă pun căpitani peste sat, care să aibă grije şi să judece unde trebu-ieşte. Am să pun pe Iacob Todea întîi, apoi pe Pavel 20 Bocu şi pe Petre Nicula şi pe Toma Gligor şi pe Petre Goia şi pe Tulia Nicula, că sînt toţi oameni pe care i-aţi ales şi voi de cîte ori aţi avut lipsă de apărare ori de plîngere. Ei să judece şi pe birău împreună cu mine, după dreptate, mîine dimineaţă, ca să aibă Z5 vreme pînă atunci să chibzuiască bine!
A doua zi, Vasile Goia fu osîndit dimpreună cu Ursu Uibaru. Primarul fu îndată tîrît la Piatra. David Avram ceruse şi dobîndise favoarea să-l poată împinge el de pe marginea stîncii jos în prăpastie. Spuse 30 tuturor că astfel vrea să-şi răzbune toate umilinţele ce le-a îndurat de la Goia fără să crîcnească.
Ursu Uibaru însă căzu la genunchii lui Horia şi-l rugă atît de fierbinte să-i cruţe viaţa că în cele din urmă căpitanul se înmuie.
260
—	Măi omule, nici tu n-ai fost mai de omenie ca birăul — îi zise Horia. Dar n-ai făcut atîtearele ca. dînsul pentru că n-ai putut. Totuşi, iacă, te iert, dacă vrei să dovedeşti că te faci om de treabă!
5 Gornicul începu să se jure. Horia îl întrerupse:
—	Nu aşa, voinice! Dovada s-o faci cu fapte!..* Uite, eu te pun căprar lîngă feciorul meu! Să mergi şi să împlineşti poruncile mele şi pe-ale lui şi să fii credincios* în toate! Jură aci pe sfînta cruce!
10	Scoase crucea de aur cu chipul împăratului şi
Ursu Uibaru jură:
—	Aşa să-mi ajute Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt şi Maica Precista şi toţi sfinţii!
Horia îl luă cu dînsul şi la Albac, unde ajunse 15 după-amiazi şi unde găsi prinşi pe primarii domneşti din Cîmpeni, Faţa Albacului, Gură-Neagră şi alte cîteva sate. Dar socotelile cu dînşii erau lungi şi încurcate, iar ei înfricoşaţi, mai ales cînd li se spuse soarta celui din Vidra, nici glas nu mai avură să vor-20 bească. Ca să nu piardă vremea de pomană cu ei, Horia îi închise într-o pivniţă a primăriei, le puse pază bună şi sîmbătă noaptea se întoarse la Cîmpeni. Poposi cîteva ceasuri la Toader Berindei de la care află că de azi-dimineaţă Abrudul a fost cuprins de 25 ţărani, că au fost ucişi mulţime de unguri şi mai mulţi botezaţi, că din toate casele ungureşti n-au mai rămas decît ziduri şi acoperişe.32
32	în articolul publicat în paginile Universului literar (XXXI, nr. 38 — 39, 21, 28 sept. 1914), făcînd un bilanţ al răscoalei de la 1784—1785, Re-breanu preia statistica unor documente, menţionînd: „în tot timpul acestei revoluţii românii au ucis 133 de .persoane". Tot el menţionează, în acelaşi studiu, că din cealaltă tabără aveau să fie ucişi „numai la Deva şi Aiud peste 300' de români prinşi în timpul mişcărei. Şi cîţi au căzut în lupte? Şi cîţi au fost executaţi după ce s-a potolit răscoala?" Acad. D. Prodan (op. cit., p. 273) menţionează că, la Abrud, în 8 nov. 1784, au fost botezaţii, în lege românească, „peste 1 100 de cetăţeni".
zh
Duminecă de dimineaţă porni şi el spre Abrud peste Cărpiniş. De-abia ieşit din Cîmpeni, pe drum îi spuseră oamenii că mulţimea cea mare de români se află încă tot în Abrud unde mai este mult de stricat, 5 dar că Cloşca, cu o ceată mai mică, a trecut de aseară spre Roşia. Atunci îşi schimbă şi el planul cu Abrudul, ca să se întîlnească cu Cloşca. Trecînd pe lîngă casa lui Cloşcuţ, trimise un călăreţ sus pe coastă să vadă dacă nu e cumva acasă ori dacă nu i-a lăsat io vreo veste. Nu era. N-a mai fost pe-acasă de-alaltă-ieri, cînd a mers contra Abrudului, dar şi atunci doar a îmbucat ceva, că mulţimea de oameni nu l-a lăsat să zăbovească. Mărina a şi întrebat acuma pe călăreţ: cînd s-o isprăvi oare rebelia asta, că, Doamne, greu 15 mai e fără bărbat la casă şi tare se prăpădeşte şi bruma de avere dacă omul nu-i poartă de grije, că fînul lor de la Mogoş acolo l-a bătut Dumnezeu...
—	Apoi dacă s-ar lua bărbaţii după capul muierilor... murmură Horia cam încruntat. Ehei, de-abia
20 începe hora!
în Cărpeniş, pe la mijlocul satului, aproape de biserică, înainte de-a coti la stînga spre Roşia, întîl-niră un car tras de doi boi urmat de cîţiva ţărani cu capetele goale. în car, pe loitră, şedea popa Moise 25 cu ochii roşii. Cînd văzu pe Horia, popa opri carul, se dădu jos şi ridică cearceaful alb descoperind cadavrul unui preot cu ţeasta sfărîmată.
—	Dacă îngăduiţi nelegiuiri d-astea, Dumnezeu n-are să vă ajute, măi Ursule! zise popa Moise cu
30 aspră imputare.
îi povesti apoi cum alaltăieri, cînd a trecut mulţimea ţărănească pe-aici spre Abrud, Crişan a poruncit să meargă şi popa Avram Şuluţu, ca să citească din nou poruncile împărăteşti, fiindcă el ştie
262
5
10
15
20
25
30
mai multă carte şi aşa oamenii vor crede mai tare în vorba împăratului. Popa Avram, om bătrîn şi cu frica lui Dumnezeu, nu putea să-şi lase biserica fără slujitor tocmai dumineca. Crişan s-a înfuriat că „ce, eşti popă de unguri?'-' şi „dacă nu vii de bună voie, ai să vii de nevoie!" Şi a poruncit de l-au pus pe un cal şi l-au dus cu sila între dînşii. Apoi cum a ajuns la Gura Cornii, deasupra Abrudului, l-a coborît de pe cal şi i-a dat să citească nişte cărţi pe care le avea dînsul în traistă. Popa Avram a început să le tălmăcească, dar ce spunea el din cărţi nu-i plăcea deloc lui Crişan şi nici oamenilor, că spunea altfel decît ştiau ei că este scris în ele. Atunci norodul a prins a răcni şi a ocărî pe popa Avram că ţine cu ungurii şi cu domnii şi că-i popă papistaş. Şi deodată a sărit un crişan şi l-a izbit în cap cu toporul, strigînd: „Nu mai vrem să ascultăm minciunile hoţului de popă, că-i cumpărat de unguri să ne înşele!" Cloşcuţ s-a repezit să-l apere, că-1 ştia om cucernic şi de omenie, dar oamenii întărîtaţi şi înnebuniţi, erau cît pe-aci să se supere şi pe dînsul că se mai întrepune pentru un vînzător.
— Na, părinte, apoi ce s-a făcut bine s-a făcut! zise Horia. Că lupta noastră-i pe viaţă şi pe moarte, şi nu putem lăsa să ne amăgească pînă şi popii noştri! Aşa să ştii, părinte, şi să ştie şi alţii!
Popa Moise văzu ochii îndîrjiţi şi nu mai spuse nimic. Acoperi iar mortul din car, îşi făcu cruce şi bolborosi rugăciuni, în vreme ce Horia cu călăreţii lui se îndepărtau cotind pe drumul spre Roşia.
Pe uliţele oraşului era o furnicare de ţărani, unii înarmaţi, alţii încărcaţi cu felurite lucruri strînse de prin casele ungureşti. Toţi păreau mai mult veseli, decît mînioşi, deşi răcneau mereu, ameninţau şi su-
263
duiau din răsputeri. Dar ceea ce izbea mai cu seamă pe Horia era că nu se simţea nici o rînduială, ca şi cînd fiecare ar fi fost de sinea lui, fără stăpîn, fără nici o ţintă.
5	;— Măi feciori, da voi ce faceţi pe-aici ? întrebă dînsul
un grup de flăcăi care veneau cuprinşi pe după cap şi chiuind, ca dumineca, acasă în sat, după horă.
—	Stingem pe unguri şi ne veselim, c-a noastră-i lumea!33 răspunse unul cu faţa îmbujorată şi cu glas
10 chefliu.
—	Venit-aţi de capul vostru aci ori aveţi vreun stăpîn? stărui Horia.
—	Ba ne-a trimis d-aseară căpitanul Cloşca şi acum a sosit şi dumnealui! zise altul, desprinzîndu-se dintre
15 ceilalţi, căci înţelesese că omul acesta, înconjurat de atîţia călăreţi, trebuie să fie Horia.
După ce Horia trecu mai departe, flăcăii porniră să strige mai înflăcăraţi:
—	Vivat crăişorul nostru!.. Vivat Maria Terezia!
20	Pe Cloşca îl găsi la gura minei Lorincz unde se
aflau ascunşi vreo sută de unguri şi dregători de frica ţăranilor şi după ce auziseră ce s-a întîmplat la Abrudieri. Cloşca fierbea şi afurisea şi suduia. Descă-lecase şi alerga de colo pînă colo, poruncind oamenilor 25 cînd una şi cînd alta, el însuşi neştiind ce-ar fi de făcut. Căci cetăţenii unguri nu puteau.fi scoşi din gangurile subterane cu luptă om la om, care cine ştie cît ar putea ţine şi în orice caz ar cere mari jertfe; în gangurile minei cei furişaţi acolo se pot lesne apăra 30 chiar numai stînd la gura intrării şi pocnind pe oricine ar încerca să pătrundă înlăuntru.
33	Lozinca, apare şi ea în multe documente ale răscoalei. De remarcat căj pe parcursul romanului, scriitorul va evidenţia conflictul dintre asupritorii unguri şi asupriţii români, fără să reţină vreun incident lăturalnic dintre iobagii de diverse naţionalităţi.
5
10
15
20
25
30
—	Dumnezeul şi toţi sfinţii lor! se cătrăni Cloşcuţ văzînd pe Horia. Cum să-i scoatem de subt pămînt?
Horia îi potoli. Trimise pe Ursu Uibaru cu steag alb la gura minei să spuie celor de-acolo că el, Horia, marele căpitan, le făgăduieşte că nu se va atinge nimeni nici de viaţa şi nici de averea lor, dacă vor ieşi de bună voie şi se vor boteza în legea romîânească; altfel să ştie că vor fi afumaţi şi arşi de vii acolo, subt pămînt, căci Horia nu se va clinti de-aci pînă nu-i va vedea sau morţi sau supuşi poruncilor împărăteşti. Aşteaptă răspunsul lor pînă la sfinţitul soarelui. Ursu Uibaru, căprar, porni repede să împlinească porunca crăişorului.
—	Na, hai să ne hodinim, frate Cloşcuţ — zise Horia cu un zîmbet liniştit — că răspunsul are să se găsească şi, dacă n-ar fi bun, om mai chibzui noi pe urmă ce-i de zis şi de făcut!
Se retraseră în căsuţa lui Ion Biro, pus căpitan peste Roşia de către Cloşca numai adineaori. Noul căpitan porunci muiereisale să le pregătească degrabă mîncare şi băutură şi să alunge copiii din casă ca nu cumva să tulbure odihna şi sfatul marilor căpitani. Apoi Cloşca, izbucnind deodată, îmbrăţişă pe Horia:
—	Crăişorule, crăişorule, a noastră-i lumea de-aici încolo!
Horia prea auzise de multe ori vorbele acestea care i se păreau pripite. Auzindu-le acuma şi din gura lui, mormăi puţin mohorît:
-— Stai, frate Cloşcuţ, că de-abia am pornit la drum!
D-apoi că orice ar mai veni, baremi i-am învăţat minte şi omenie! zise Cloşca trîntind căciula pe laviţă.
îi povesti cu însufleţire cum s-a repezit ieri asupra Abrudului, după ce respinsese propunerea primăriei de-a gădea la pace. N-a fost casă ungurească necerce-
265
tată, dar aşa fel că nici cercevelele la ferestre şi blănile uşilor să nu rămînă întregi. Care s-au nimerit dintre domni au fost ucişi, dar mulţi nu, căci se supuneau ca găinile. Numai clădirile împărăteşti le-au cruţat 5 Dealtfel azi-dimineaţă au venit de la Zlatna vreo. patruzeci de cătane cu un ofiţer şi s-au aşezat în casa birurilor împărăteşti. Cloşca, însoţit de cîţiva căpitani, toţi în arme, s-au dus îndată la dînsul şi i-au spus că şi ei sînt cătane împărăteşti şi au pornit să 10 pedepsească pe unguri pentru că nu vor sa asculte poruncile împăratului, dar că oamenii şi averile împărăteşti nu vor fi atinse de ei nici de-aici înainte.
—	Şi el ce ţi-a răspuns ? întrebă Horia cu ochii mari.
15	—Apoi dînsul nu ştia româneşte tocmai bine şi a
dat din cap că a înţeles şi că adică să facem cum avem porunci, că doar îi spusesem că înălţatul împărat ţi-a dat porunca să-i stingem!
Din toate cîte au fost pînă acuma, vestea aceasta 20 frămîntă cel mai mult pe Horia. Vreun ceas îl descusu pe Cloşca numai despre cătanele acestea parc-ar fi vrut să cunoască fiece cuvînt şi chiar fiece gînd al lor. Apoi cînd înţelese bine că ofiţerul şi cătanele nu s-au amestecat deloc să oprească pe oameni ori să apere 25 pe unguri, strigă şi el uşurat:
—	Acuma da, frate Cloşcuţ, putem spune c-a noastră-i lumea!
Şi îndată, înviorat, orîndui planul şi poruncile pentru viitor. Cloşca, cu cetele lui, să coboare pe 30 Arieş în jos, să ridice toate satele şi să se întîlnească la Mogoş cu oamenii lui Crişan care vor merge într-acolo de la Abrud peste Corna şi Muntari. Feciorul său Ion, ajutat de căprarul Ursu Uibaru, va porni cu altă ceată peste muntele Negrileasa spre Ighiu. Apoi toate
266
5
10
15
20
25
30
trei oştile se vor aduna şi vor năvăli asupra Galdei ca să dărîme curţile fişpanului şi să sloboadă din temniţă pe Dumitru Todea şi pe ceilalţi moţi, iar după aceea, împreună cu toate satele răsculate vor merge la Aiud, unde e cuibul ungurilor, şi-l vor face una cu pămîntul. 34 Dar, ca să nu aibă domnii vreme să se întărească, trebuie făptuit repede. Prin urmare chiar mîine, luni dimineaţa, toate trei trupele vor pleca la drum, încît pînă joi să ajungă lîngă Galda şi joi noaptea să şi cuprindă curţile fişpanului.
—	Of, de-am avea norocul să prindem şi pe măria sa fişpanul în Galda, eu, cu mîinile astea, l-aş beli de viu, că prea ne-a batjocorit rău! suspină Cloşca cu amărăciune.
—	Pe cei de-aici lăsaţi-i în seama mea! adăogă Horia. Am să-i judec eu să mă ţie minte multă vreme!
înainte de sfinţitul soarelui veni Ursu Uibaru, ţanţoş ca un strajameşter de husari, bătu din călcîie şi aşa raportă:
—	Domnule căpitan, înştiinţez cu supunere, am dus la baie porunca dumitale şi le-am spus-o tare s-o audă bine şi am stat pînă acuma după răspuns. Dar ungurii nu vreau să asculte porunca şi popa reformat mi-a spus în numele tuturor că li-e frică să nu-i omorîm şi să-i chinuim şi de aceea nu vreau să iasă măcar de-am face cu dînşii orice. Pe urmă totuşi stăpînul băilor, cel care-i zice Lorincz, a ieşit împreună cu muierea şi copiii şi cu toate neamurile şi mi-a spus că ei se botează în legea noastră şi că îndată trimite după popa românesc!
Horia stătu pe gînduri, uitîndu-se însă mereu la Uibaru, apoi strigă pe gazda casei şi-l trimise la Lorincz,
34 Vezi nota 31 de la p. 257.
267
să vadă dacă s-a botezat şi dacă da, să-i spuie sănătate din partea lui şi să ştie că nici un fir de păr n-are să-i fie atins. După ce plecă Biro, se mai uită puţin la Uibaru şi zise:
5	— Na, Ursule, văd că eşti om de omenie şi de cre-
dinţă şi-mi place de tine!
— D-apoi, domnule căpitane, cum să nu fiu, dacă d-tale ţi-a fost milă de mine şi m-ai iertat, măcar că îţi greşisem de multe ori şi te amărîsem după poruncile 10 domnilor, iar ei nici n-au vrut să mă cunoască, şi m-au lăsat de pripas tocmai cînd a venit primejdia şi după ce îi slujisem cum am ştiut mai bine. Asta însă mi-a fost de învăţătură pe toată viaţa, ca să nu te bizui niciodată pe inima străinilor, că numai sîngele 15 tău te ocroteşte şi te miluieşte. Dar nici nu m-oi lăsa pînă n-oi băga cuţitul în beregata lor, să ştiu de bine că pe urmă voi fi tras în ţeapă!35
Căpitanul Ion Biro sosi îndată cu răspunsul că Lorincz şi cu ai lui s-au botezat într-adevăr şi mulţu-20 mese lui Horia pentru toate făgăduinţele. Apoi Horia porunci ca, subt conducerea căpitanilor, să fie prădate casele şi locuinţele tuturor, celor ce se află în gangurile băilor. Aceasta numaidecît şi drept pedeapsă
35 „Iobagii români răsculaţi, ridieîndu-se împotriva orînduirii feudale — se precizează în tratatul de Istoria României — porneau în acelaşi timp şi o luptă firească, izvorîţă din realităţi şi dintr-un lung trecut de asuprire nu numai socială, ci şi naţională. Ei veneau să adîncească lupta, să demonstreze, simplu, că luminismul sau reformismul nu e de ajuns, ci e nevoie de depăşirea lui, prin luptă revoluţionară. Veneau să fructifice nu numai conştiinţa de sine, dar şi conştiinţa revoluţionară a poporului român. Lupta revoluţionară din 1848 continuă în linie directă răscoala lui Horea. Avram Iancu însuşi era convins, încă la 1847, că « nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea ». Şi lupta naţională care urmează e legată acum de răscoală. Nicolae Bălcescu pune ridicarea de la 1784 în şirul luptelor poporului român pentru libertate socială şi unitate naţională; cu fapta lui, Horea scrise « drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare »" [Istoria României, voi. III, p. 790).
268
5
10
15
20
25
30
că n-au încredere în cuvîntul lui. Iar de ieşit din băi tot vor ieşi curînd de tot, vii sau morţi.
Cu Cloşca în frunte mulţimea de ţărani purcese la devastarea oraşului pînă seara tîrziu, cînd veniră de la Abrud şi Crişan cu feciorul lui Horia.
A doua zi, după ce cele trei cete ţărăneşti porniră precum li se poruncise, Horia însuşi, însoţit de doisprezece călăreţi, merse în comuna Bucium să ia măsuri să se aducă paie şi fîn la Roşia, trebuincioase pentru afumarea ungurilor neascultători. Trecînd prin cătunul Muntari se duse drept în Şasa, reşedinţa comunei, şi chemă pe oameni la o adunare în Poeni, să le dea porunci. în Şasa se întîlni cu primarul domnesc George Suciu, mic, gros şi cu ochi de viezure, care, văzînd că e chiar Horia, îi făgădui că va aduna el oamenii şi-i va duce la Poeni. Umblă într-adevăr după oameni, înfricoşat întîi de sosirea crăişorului. Dar apoi se gîndi ce mai răsplată i-ar veni lui dacă ar putea să puie mîna pe dînsul şi să-l ducă plocon cătanelor din Zlatna.
După-amiazi vreo două sute de buciumam erau strînşi pe coasta de la Poeni. Cînd se ivi Horiaj întovărăşit de paznicii lui, ţăranii făcură roată împrejur şi George Suciu, primarul, înainte chiar de-a începe Horia să vorbească, strigă să-i arate şi lui poruncile împărăteşti care-1 îndreptăţesc să ucidă pe ungurii şi pe dregătorii din Ardeal, să vadă cu ochii lui iscălitura împăratului. Horia se supără şi zise:
—	D-apoi că nu eşti vrednic tu, birău unguresc, să pui mîna pe scrisoarea înălţatului împărat, niciodată!
—	Adică cum ? se burzului Suciu. Dacă ai porunci, de ce să nu le arăţi oricui, şi unui ţigan ? Numai dacă eşti înşelător ţi-e frică!
—	Ba eu n-am înşelat pe nimeni în lume! Numai voi birăii înşelaţi pe oameni şi-i furaţi!
269
5
10
15
20
25
30
270
—	Na, oameni buni, să iasă afară pe care l-am înşelat ori l-am furat eu! strigă primarul cu mîndrie. Ieşiţi, măi oameni, n-aveţi frică!... Nu iese nimeni! Vezi, Ursule Nicula?
Iacob Topa nu se putu stăpîni şi se răsti la dînsul:
—	Nu ţi-e ruşine d-tale, slugă ungurească, să te răţoieşti la crăişorul nostru? Ei, ia seama şi strînge-ţi limba c-apoi...
Mai mulţi ţărani însă luară apărarea primarului, că are dreptate, că de nu-i înşelăciune pentru ce nu arată oamenilor slova împăratului, că birăul bine zice: să arate poruncile şi să spuie verde ce vrea să facă şi unde vrea să ajungă, ca să ştim cu toţii şi să nu ne căim pe urmă în zadar... Horia îşi dete seama că aici n-are decît protivnici, învăţaţi desigur de către primar, că garda lui de călăreţi ar fi neputincioasă în faţa mulţimii — de aceea căută să-i ia cu binişorul. Se miră că numai ei nu vor să-l creadă după ce peste cincizeci de sate s-au ridicat şi au prăpădit pe unguri şi acuma chiar au pornit trei oştiri de ţărani spre Aiud. Trebuie să fi auzit şi ei ce se întîmplă, că doar mulţi dintre buciumam îl cunosc mai de mult şi ştiu că de patru ori a fost la Viena şi a vorbit cu împăratul înălţat. Poruncile sînt în traista lui, înfăşurate frumos cum se cuvine unor porunci mult mai sfinte decît să le poată arăta oricui, mai ales că ei nici nu sînt în stare să le citească, fiindcă nu ştiu carte, şi sînt doar scrise nemţeşte. Deci să nu aibă nici o şovăire a crede că are poruncile împăratului, căci de-aici trebuie să meargă la Galda şi apoi la Aiud să nimicească toată sămînţa de domni unguri şi bogăţiile lor să le lase pe seama oamenilor nevoiaşi care se luptă acuma pentru dreptate...
5
10
15
20
25
30
Dar ţăranii se arătau bănuitori, mereu îi puneau întrebări şi răspunsurile le întrerupeau cu rîsete neîncrezătoare, ori batjocoritoare.
—	Astea-s vorbe de clacă! zise apoi un bătrîn drept încheiere.
—	Ba-s minciuni, oameni buni! strigă iar primaru George Suciu, mai aprig. Dumnealui umblă cu porunci mincinoase ca să înşele pe oameni şi să-i nefericească! Toată rebelia asta cu minciuni a stîrnit-o!... Dar dacă d-voastră sînteţi cuminţi să puneţi mîna pe dumnealui să-l ducem în sat şi ori ne arată scrisul împăratului adevărat ori să-l dăm în seama cătanelor împărăteşti, să facă cu dumnealui ce-or face, numai să nu mai înnebunească pe oamenii noştri cu minciuni!
Tovarăşii lui Horia începură să strige că ei nici morţi nu vor îngădui să puie cineva mîna pe crăişorul lor. Unii ţărani protestară că nimeni nu vrea să-i facă vreun rău, că în sat poate să arate poruncile cui vrea şi să se ducă cu Dumnezeu... Discutînd însă mereu, întreaga adunare se puse în mişcare şi, tot vorbind, mai cu glume, mai cu sfada, ajunse în Bucium-Şasa. Aici cearta se aprinse din nou, cînd mai liniştită, cînd mai îndîrjită şiţinupînă pe înserate. Parte din oameni se împrăştiaseră şi acum rămăseseră faţă-n faţă Horia cu ai lui şi primarul cu vreo şaizeci de oameni credincioşi. în cele din urmă, simţindu-se superior, primarul George Suciu porunci unui gornic:
—	Hai, Trifoane, închideţi-i peste drum, în casa lui Macovei Băieşan că-i aproape, numai colea, şi luaţi seama să-i păziţi pînă om vedea mai bine ce-i cu dumnealor !
—	Ia lăsaţi, feciori, nu vă iuţiţi — zise Horia, po-tolindu-şi călăreţii — că ne-om răfui noi cu dînşii curînd de tot!
271
Ţăranii rîseră cu dispreţ-, numai gornicul, un bă-trînel sfios, cu mustăţi rare şi ninse, rosti aproape spăimîntat, ca şi cînd ar fi împlinit o fărădelege:
—	Na, faceţi bine şi veniţi şi nu vă mai împotri-5 viţi, că dumneavoastră sînteţi puţini şi dumnealor sînt
mulţi şi nu-i bine să...
Intrară toţi treisprezece într-o căsuţă aproape părăsită. încuind zăvorul tinzii pe dinafară, gornicul mai zise:
io	—De cai să n-aveţi grije, că-i bag în grajd şi le
umplu ieslele.
Un răstimp toţi tăcură uluiţi. Mai ales Iacob Topa nu-şi credea ochilor, parc-ar fi fost un vis urît. Regreta că n-a înfipt lancea în burta birăului ca baremi să 15 se încingă o bătaie. Şi deodată zise:
—	Apoi tare frumos ne şade, măi feciori, dac-am îngăduit noi să fie batjocorit aşa fel crăişorul nostru de faţă cu noi, parcă am fi nişte zdrenţe!
—	Lasă, Iacobe, că-i mai bine aşa! oftă Horia. Dacă 20 n-om pătimi de la ai noştri, apoi de la cine ? Cel puţin
să afle toată suflarea că pe Horia buciumanii l-au vîndut ungurilor!
Călăreţii totuşi mormăiau aci indignaţi, aci înfricoşaţi. Iacob Topa propuse să spargă uşa şi să năvă-25 lească afară. Nimeni nu-1 aprobă, căci pe ferestruicile casei se vedeau vreo treizeci de oameni, înarmaţi care cu topoare, care cu furci, puşi de primar să păzească pe cei prinşi pînă ce vor sosi de la Zlatna căta-nele după care a trimis un gornic.
30	Horia însuşi şedea pe laviţă, .cu ochii pe fereastră,
privind dus în noaptea ce cobora. Gîndurile îl chinuiau. Ieri, cînd a aflat despre purtarea cătanelor faţă de Cloşca, a crezut că izbînda e aproape. Şi azi iată-1 prins şi ameninţat să fie dat pe mîna domnilor tocmai
272
5
10
15
20
25
30
de buciumanii în care-şi pusese mai multă nădejde, căci doar avea aici pe Ionuţ Dandea, pe care-1 făcuse căpitan îndată după adunarea de la Păltiniş. Unde să fie Ionuţ? Să fi rămas la Abrud? El, dacă ar afla că oamenii din satul lui au săyîrşit ruşinea asta, ar zbura şi ar împiedeca vînzarea. Apoi iar îşi zise că, de va fi predat cătanelor, poate va păţi şi el ca Cloşcuţ şi va fi lăsat în pace...
Peste toate acestea însă o amărăciune grea îi sfîşia sufletul. Întîmplarea aceasta poate să fie o prevestire. Dacă de la început, cei ce ar trebui să fie tovarăşii lui, îndrăznesc a face una ca asta chiar cînd iobagii sînt stăpînii munţilor şi domnii nici nu cutează a se împotrivi, atunci ce. va fi mai tîrziu cînd vor veni greutăţile, cînd se vor ivi ispitele, cînd lupta va fi înverşunată şi va trebui poate să dea piept cu cătanele?
Tovarăşii lui prinşi, zdrobiţi de ostenelile şi zbuciu-mările zilei, adormiră care pe unde apucase. El singur veghea şi auzea de-afară vorbele oamenilor, fraţii lui de sînge, batjbcorindu-1 şi ocărîndu-1 între dînşii. în gîndurile şi planurile lui toate le-a socotit, numai aceasta nu.
Auzi cîntecul cocoşilor de miezul nopţii. Şi iar îl cuprinseră nădejdi ca nişte leacuri peste rănile inimii. Aşa aţipi apoi spre ziuă, şezînd pe laviţă, cu coatele răzimate de colţul mesei şi cu ochii pe ferestruica ce începea a se desprinde cenuşie din bezna nopţii. Şi atunci avu iarăşi visul de odinioară, cu căpitanul ţăranilor răzvrătiţi aşezat pe tron de fier înroşit, cu mirosul cărnii smulse din trupul lui cu cleşte înroşit în foc. Dar acuma în locul căpitanului de demult se afla el însuşi, pe tronul roşu sfîrîia chiar carnea lui şi mirosul de carne arsă îi gîdila nările. Se mira numai că nif simte nici o durere şi vru să strige cu glas izbîn-
273
ditor că nu-i pasă de tortură, că nu-1 doare nimic... Atunci însă izbucni un vuiet de glasuri furioase ce-1 copleşiră ca o revărsare de ape.
în clipa aceea, deschizînd ochii, văzu pe geam 5 lumină de ziuă, deşi în urechi viitoarea de zgomote din vis continua mai vie. Apoi desluşi foarte bine glasul lui Ionuţ Dandea tocmai sub fereastră:
—	Trăzneşte-1, Pavele, mama mamei lui de tîlhar!... Pe Horia, mă, să-l prindeţi voi ? Pe Horia ? Dumnezeii
10 şi toţi sfinţii care v-au făcut!
—	Na, c-a venit Ionuţ! zise Horia către tovarăşii lui care, încurajaţi, se aruncară asupra uşii şi o smulseră din ţîţîni.
Afară, o ceată de cîteva sute de ţărani snopea în
15 bătăi pe cei ce au păzit casa unde fusese închis Horia. Ionuţ Dandea se repezi la el şirl îmbrăţişă, mormăind:
—	Doamne, Doamne, cum s-a putut întîmpla una ca asta?
Apoi, fără să aştepte răspuns, adăogă către înso-
20 ţitorii care tocmai ieşeau din casă:
—	Da şi voi bărbaţi sînteţi ori mămăligă ? Că trebuia să băgaţi suliţele în tîlhari, nu să vă lăsaţi ca nişte muieri! D-apoi dacă nu prindeam noi de veste şi veneau cătanele?
25	Vreo patruzeci de ţărani erau legaţi cobză în ogradă.
Văzîndu-i, Ionuţ Dandea uită pe tovarăşii crăişo-rului şi porunci deodată:
—	Haideţi, feciori, care aveţi bîte mai zdravene?... Acu să mi-i întindeţi pe jos şi să le trageţi cîte cinci-
30 zeci la spinare, dar ştii colea, cum puteţi voi mai ţeapăn, să ţie minte cîte zile-or trăi! Iar pînă-i muştruluiţi voi aci, alţii să meargă să le aprindă casele!... Tată, du-te dumneata cu oamenii să nu greşească şi să aprindă alte case!
274
5
10
15
20
25
30
Pe cînd vinovaţii primeau urlînd vergile, un fecior sosi în goană vestind că vine o patrulă de cătane în sat. Ion Dandea strigă:
—	Lasă-i să vie că nu ne pasă de toate cătanele din lume! Noi ce sîntem? Nu sîntem oare cătane împărăteşti ?
Totuşi Horia porunci să iasă mai bine fratele lui Ionuţ cu o ceată de oameni şi să-i întîmpine pe soldaţi, spunîndu-le că aici nu e lipsă de ei şi să se întoarcă liniştiţi înapoi de unde au venit. Numai dacă cumva primarul George Suciu e cu dînşii, să-l prindă şi să-l aducă încoace la judecată. Oamenii plecară însă în zadar, căci patrula, văzînd de departe mulţimea mare de ţărani, nici n-a mai intrat în sat.
Pînă la amiazi avură de lucru cu cei care ieri se împotriviseră crăişorului, căci Ionuţ voia negreşit să dea o pildă tuturor cum vor fi pedepsiţi neascultătorii de poruncile împărăteşti. Dar Horia socotise ca ziua de marţi să fie în Musca şi întîmplarea de-aici îi zădărnicise planul. De aceea după-amiazi plecă peste satul Muntari lăsînd în grija lui Ionuţ să isprăvească şi cu ungurii ascunşi în băile de la Roşia. Ca să-l ferească de vreo nouă poznă, Ionuţ Dandea îi mai dădu optsprezece călăreţi, să aibă laolaltă treizeci de bărbaţi care să-l poată apăra de orice primejdie.
în aceeaşi seară, tîrziu, Horia ajunse în hotarul comunei Musca. Nu intră în sat, ci bătu la poarta unei case de la margine. Ieşi un bătrîn în uşa tinzii.
.— Auzit-ai dumneata despre Horia? întrebă cră-işorul din ogradă.
—	De auzit am auzit, cum nu, dar nu-1 cunosc, că nu l-am văzut niciodată! răspunse ţăranul cam uimit de întrebare.
275
—	Na, eu sînt Horia, şi să faci bine să ne dai să cinăm ceva şi apoi să ne laşi să ne odihnim cu feciorii, c-am umblat mult şi sîntem osteniţi tare!
—	Apoi să vă dăm, cum să nu, numai să iertaţi 5 cu ce-om putea, că sîntem săraci — murmură ţăranul.
Ia scoală, babă, nu dormi, că uite, au venit nişte oameni de omenie şi-s flămînzi!
Miercuri, ziua următoare, Horia se duse de dimineaţă la primărie şi trimise străjile să cheme degrabă 10 pe săteni la porunci. Află că alaltăieri pe la amiazi a trecut pe-aici Cloşca şi Crişan cu mulţime de rebelişti şi că au plecat cu dînşii mulţi bărbaţi şi flăcăi din sat. Horia se arătă mulţumit şi le ceru să-şi aleagă un căpitan care să aibă grije să nu pătrundă ungurii 15 în sat şi să fie gata la poruncă să meargă unde va trebui. Mai cu seamă îi îndemnă să împlinească fără zăbavă toate poruncile lui, căci cine va şovăi va pieri în ţeapă, iar casa îi va fi aprinsă şi prefăcută în cenuşe. Căpitanul satului răspunde cu capul de toate şi prin urmare 20 să fie cu ochii în patru.
A doua zi trecu în Lupşa şi apoi seara se întoarse la Bistra unde petrecu şi noaptea în casa căpitanului Ion Iobagiu care era plecat cu Cloşca spre Galda. Vineri dimineaţa merse şi aici la primărie, să adune 25 poporul. Acolo însă dădu peste Toader Cătană, căpitan pus chiar de dînsul, împărţind dreptate, fiindcă primarul domnesc era fugit ori ascuns de frica ţăranilor.
—	Na, Toadere, cum merg treburile pe la voi? întrebă Horia.
30	— Tot numai bine, domnule căpitan! răspunse
Toader Cătană cu mîndrie. Am botezat pe unguri şi acu e linişte şi pace. Dar se mai găsesc unii ascunşi pe care trebuie să-i judecăm. Şi apoi alte pricini, cîte au oamenii... Iacă şi dumnealor!
276
5
10
15
20
25
30
îi arătă trei femei îmbrăcate româneşte, înfricoşate parcă şi-ar fi văzut moartea. Cea mai bătrînă, văduvă, româncă, ascunsese pe celelalte două, străine, venite de prin părţile Clujului şi mergînd la Criştior. Au sosit în Bistra tocmai duminecă şi, aflînd despre rebelie, au tras la văduva aceasta, pe care o cunoşteau mai de mult, şi s-au îmbrăcat româneşte spre a scăpa de vreo primejdie din partea ţăranilor. Un vecin le-a pîrît şi aşa au fost aduse acuma la judecată pentru că au umblat cu înşelăciune.
Pe cînd Toader îi povestea pricina, Horia se uita la cele două străine şi inima îi tresări încleştată de uimire. Din părţile Clujului, la Criştior! Una putea să aibă vreo cincizeci de ani şi era încă frumoasă. Cealaltă, desigur fata ei, nu era mai mare de optsprezece. Şi amîndurora le stăteau aşa de bine straiele româneşti! Ochii lui se opriră în ochii plînşi ai femeii şi recunoscu pe domniţa de la Criştior de acum vreo treizeci de ani. Subt privirea ei se simţi înviorat ca şi cînd s-ar fi întors înapoi, în vremea aceea depărtată care a fost plină de visuri. Sufletul îi pîlpîia ca şi atunci încît îi stătu pe buze să-i spuie: „Domniţă eu sînt cel care ţi-am făcut vase româneşti odinioară şi care te-am purtat în inimă ca o icoană sfîntă..." Alături de ea însă fetiţa întruchipa trecerea şi schimbarea timpurilor. Era întocmai ca şi maică-sa atunci, demult, şi poate că şi de dragul ei se zbuciumă inima vreunui iobagiu undeva...
—	Ce să facem cu ele, domnule căpitan ? întrebă Toader respectuos. Le pedepsim, le botezăm, le...
Horia se cutremură parcă l-ar fi trezit din somn. Repetă bîiguind:
—	Ce să facem? Apoi da, ce să...
277
5
10
15
20
25
Se gîndi că ele nici nu ştiu, încă n-au de unde, că la Criştior nu vor mai găsi decît ziduri ruinate şi morminte proaspete. Şi zise brusc, cu glasul blînd ca o mîngîiere, adresîndu-se lor, parcă numai ele ar fi fost acolo:
—	Duceţi-vă cu Dumnezeu... Noi nu ne războim cu muierile!... Duceţi-vă...
Apoi către Toader, aproape rugător:
—	Lasă-le în pace, căpitane! Ce ne punem noi cu nişte biete femei, Toadere?
—	Prea bine, domnule căpitan! făcu Toader Cătană. Dealtfel chiar aşa socoteam şi eu...
Horia se uită iar în ochii domniţei lui de odinioară. Ochii ei păreau a-1 recunoaşte. Citi în ei o întrebare pe care gura ei nu cuteza s-o rostească. Apoi auzi glasul ei, aproape neschimbat, doar puţin umbrit de plîns:
—	Mulţumim... Şi Dumnezeu să te răsplătească... crăişorule!
în vorbele ei era o părere de rău sau poate numai lui i s-a năzărit. Dar nu mai întoarse ochii spre ea. Aşteptă pînă ce ieşiră şi apoi, trîntindu-se pe un scaun, strigă mînios:
—	Na, Toadere, să-mi aduni oamenii din sat la porunci!
5
10
15
20
CAPITOLUL VII
CUMPĂNA
Focul se întindea mai iute decît puteau să ajungă veştile pînă la Horia. Pe cînd îi raporta Crişan, la Păltiniş ce-a isprăvit el, căpitanii lui prăpădeau Baia de Criş, iar cete mai mici dădeau foc curţilor domneşti din Trestia, şi Lunca, şi cele două Luncoiuri, şi Hălmagiu şi Hălmăgel, şi Ociu şi altele. Pe urmă de-abia sîmbătă seara, la Cîmpeni, o ştafetă trimisă de către popa Costan din Criştior, l-a înştiinţat că Zarandul întreg e în mîinile românilor şi că două oştiri de ţărani au pornit mai departe şi au coborît în valea Mureşului, una luînd-o în jos spre Zam şi cealaltă în sus spre Bălgrad, că cetele aceste au cuprins Brănisca, Bretea şi Ilia, Lesnic, Dobra şi Zam, apoi în sus Hîrău şi Bîrsău, Chemindia, Banpătaca şi Uroiu, Rapolt, Bobîlna, Foit, Geoagiu, Băcăinţi, Binţinţi, Tişchinţi, că au trimis oameni să răscoale şi Valea Streiului şi Ţara Haţegului, ba se pregătesc să cucerească negreşit şi cetatea Deva...
Acuma însă, în Bistra, a primit veste că vreo trei sute de ţărani au încercat într-adevăr să cuprindă Deva -şi au ajuns duminecă, adică la 7 noiemvrie,
279
5
10
15
20
25
30
280
pînă la marginea oraşului, sub cetate, dar au fost întîmpinaţi de cătane împărăteşti şi aşa au pierit mai bine de şaptezeci de oameni, iar patruzeci şi patru au căzut prinşi în mîinile cătanelor. Cei prinşi au fost predaţi comitatului să-i judece ori să facă cu dînşii ce vor crede de cuviinţă. în aceeaşi zi toţi au fost osîndiţi la moarte, fără nici o cercetare, şi în dimineaţa următoare douăzeci au fost scoşi în dosul cetăţii, lîngă drumul spre Dobra, unde se săpase un şanţ mare şi călăul le-a tăiat capul cu paloşul, pe rînd, împingînd în groapă şi trupul după ce cădea capul. Se aude că marţi şi ceilalţi douăzeci şi patru au fost tăiaţi la fel. Căpitanul George Marcu întrebă: ce să mai facă?
Horia ar fi vrut cel puţin să ştie unde se află oastea ţăranilor şi cît de tare este. Dar ştafeta, un flăcău crişan, nu-i putu spune decît că l-a trimis de la Şoimuş căpitanul şi că a schimbat trei cai numai ca să vie mai repede. Atîta mai adăogă că a fost şi dînsul printre cei ce au încercat să cuprindă cetatea şi că numai Dumnezeu l-a ajutat de a scăpat ca prin urechile acului de săbiile grănicerilor secui şi norocul că ştie înota că altfel s-ar fi prăpădit în Mureş cum s-au înecat şi alţii, mulţi de tot...
îşi cam dădea seama Horia că mişcarea a ajuns azi la o răspîntie. Pornită pe neaşteptate şi urmărită cu iuţeală, a izbutit a speria pe domni şi a-i încurca. De aceea n-a fost nicăiri vreo împotrivire serioasă. Dar lucrurile nu vor putea merge aşa la nesfîrşit. Oastea împărătească nu va sta mereu cu puşca la picior privind cum se dă foc ţării. Încît, înainte de-a avea vreme domnii să se dezmeticească, ar trebui smulsă consimţirea lor întru nimicirea privilegiilor, ca pe urmă împăratul să n-aibă decît a lua cunoştinţă.
5
10
15
20
25
30
Socotind astfel, porunci căpitanului George Marcula Şoimuş, pe Mureş, să puie pe vreun slujbaş din partea locului să facă o scrisoare ungurească pentru fişpanul de la Deva, spuindu-i dorinţele norodului românesc precum i le trimite dînsul scrise de mina lui. Dacă domnii primesc cererile, va fi pace şi linişte îndată, iar dacă nu, atunci va merge chiar el, Horia, cu jurămînt mare şi nu se va odihni pînă ce nu va face una cu pămîntul şi oraşul şi cetatea. Răspunsul să sosească repede, pînă duminecă seara, la popa Dănilă din Criştior şi să nu fie cu înşelăciune.
Apoi însemnă cererile pe hîrtie ca să nu greşească feciorul: comitatul dimpreună cu toţi domnii şi toate neamurile lor să jure pe sfînta cruce: să nu mai fie domni ci fiecare să trăiască din slujba pe care o va dobîndi de la înălţatul împărat; nemeşii cu moşii să părăsească de îndată pămînturile; să plătească şi nemeşii biruri deopotrivă cu iobagii; pămînturile neme-şeşti să fie împărţite iobagilor cum va orîndui înălţatul împărat...
în aceeaşi vineri seara şi tot în Bistra, un călăreţ trimis de la Cricău de către feciorul său, îl înştiinţă că joi dimineaţa s-au întîlnit acolo şi ceata lui de oameni, şi a lui Crişan şi a lui Cloşca, şi că împreună au prăpădit curţile domneşti din Cricău, iar după aceasta au de gînd să lovească la noapte curtea fişpa-nului din Galda şi să scoată din temniţă pe Dumitru Todea şi pe Cianu Pascu. Să mai afle de asemenea că el a umblat peste tot bine cu oastea lui şi că Ursu Uibaru e tare credincios şi viteaz, că marţi au făcut praf curţile domneşti din Ompoiţa, în Ighiel, în Ighiu, în Ţelna, în Bucerdea-Vinoasă, iar căpitanul Cloşca i-a spus că şi dînsul a făcut ispravă bună, numai că la Ofenbaia a trebuit să împuşte pe protopopul care a
281
vrut să afurisească pe oameni pentru că asculta poruncile lui Horia. Dealtfel Cloşca a pus miercuri pe toţi oamenii lui, peste o mie şi cinci sute, să jure pe cruce că nu se vor împrăştia pînă ce nu le va po-5 runci dînsul, şi jurămîntul l-a luat popa Petre Iancu din Lupşa în valea Pîrîul Turcului. Acolo pe urmă a venit un ofiţer de husari şi a vorbit cu Cloşca şi i-a spus că e trimis pentru pace şi că are să se întoarcă joi cu un domn mai mare ca să facă pace cu oamenii.
10 Dacă va veni — bine, ori să caute şi pacea; dacă însă nu vine domnul cel mare, se vor duce neapărat asupra Galdei cu toţii împreună, că sînt cam la cinci mii de suflete...
Ziua de sîmbătă Horia o petrecu parte la Cîmpeni,
15 parte la Vidra, sfătuindu-se cu bătrînii despre mersul treburilor. înţelese de la mulţi că s-ar bucura dacă s-ar cădea la o pace bună, mai cu seamă că şi vremea a început să se înăsprească şi e greu să bată oamenii drumurile dacă nici măcar n-au cele trebuincioase.
20 Sîmbătă seara, în Vidra, David Avram îl întrebă de-i adevărat că s-a pus pacea, că aşa s-aude c-ar fi adus vestea nişte feciori sosiţi la Ponorel...
în Albac nici nu apucă bine să răsufle că se şi pomeni cu George Nicula, amărît şi posomorit.
25	—Da ce-i, măi nepoate? îi zise Horia. Ce-ai păţit
de eşti aşa de supărat?
—	D-apoi am aflat c-ai mai venit pe-acasă... Şi tăcu.
—	Am sosit cu necazuri şi cu griji, măi George!
30 făcu Horia. Că azi nu e vreme de altele, fără numai să
cătăm să isprăvim cu bine ce-am început.
—	Da eu nu zic tot aşa, unchieşule ? întrebă George jicnit. Aşa zic, dar văd că pe mine nici nu mă iei în seamă de parcă-s fleandura satului, zău cruce!.. Că
282
5
10
15
20
25
30
pe George a lui Nistor l-ai pus căpitan, şi pe popa Gheorghiţă şi pe Nuţu Todea a lui Ţilă, şi pe Toader Lazăr, iar pe Anghel al Manciului şi pe al lui Ţiloş i-ai făcut căprari, numai eu nu-s bun nici măcar de bucinător!
Horia se încruntă puţin. Totdeauna se ferise de omul acesta, cu toate că nu-i făcuse niciodată rău. Acuma însă îi era şi mai silă văzîndu-i ochii întunecaţi, cu o privire piezişă de subt gene parc-ar fi stat la pîndă. Ca să-şi alunge neplăcerea răspunse glumind:
—	Aşa-i, nepoate George, drept vorbeşti, dar vezi că tu stai acasă în vreme ce alţii aleargă pe drumuri şi înfruntă primejdiile... Doară n-o să te fac căpitan peste muieri, omule!
Rîse cu poftă pîn' ce întîlni iar ochii nepotului. Atunci îşi curmă brusc veselia şi adăogă gînditor:
—	Ehei, George, roata norocului e cu toane! Mîine-poimîine cine ştie cum se învîrteşte!
—	Chiar aşa-i! făcu George deodată cu o străfulgerare aspră pe toată faţa. Tare înţelept grăişi. Nu ştie omul ce-aduce ceasul.
—	N-apoi vezi bine! încheie Horia cu o silă parcă ar fi atins o piele de şarpe.
Cînd îl văzu ieşind, simţi o uşurare ca după o spaimă apăsătoare.
Spre amiază sosiră în Crîngul Feregetului Cloşca cu Crişan şi un pîlc de căpetenii de-ale cetelor de ţărani care fuseseră la Cricău. Căsuţa se umplu de oameni, şi tinda, ba mai rămaseră mulţi şi pe-afară.
—	Da v-aţi întors cu toţii? îi întîmpină Horia mirat şi nedumerit.
—	Ne-am întors! răspunse Cloşca. Am cumpănit şi ne-am sfătuit ş-am socotit că-i bine aşa!
283
—	Apoi dacă aţi hotărît împreună, trebuie să fie bine! zise Horia mai apăsat. Numai să-mi spuneţi şi mie ca să ştiu!
—	Cum să nu-ţi spunem, Doamne fereşte! Că doară 5 tu eşti crăişorul şi mai marele nostru şi fără tine noi
nu sîntem buni de nimic!
Cloşca porni să-i povestească ce şi cum s-a întîm-plat. Ceilalţi se amestecau mereu, îndreptîndu-1 sau complectîndu-1. Crişan în sfîrşit nu-i mai putu suferi 10 şi zise aspru:
—	Ia lăsaţi, măi oameni, să vorbească unul singur că almintrelea nu mai alege dumnealui nimica nici pînă mîine dimineaţă!
Pe urmă Cloşcuţ o luă de la început, povestind 15 cum a venit la dînsul miercuri spre seară un ,ofiţer de husari, tînăr şi tare de treabă, vorbind româneşte mai bine ca un român, şi l-a întrebat care este pricina rebeliei şi care sînt jalbele oamenilor, căci e trimis de mai-marii lui să caute pacea. Cloşca i-a spus că ei 20 vor săbii şi puşti şi să scape de domnii unguri şi i-a arătat şi o poruncă împărătească despre care însă ofiţerul a zis că nu-i bună pentru că nu îndreptăţeşte pe nimeni să ucidă şi să aprindă. Totuşi făgădui că are să raporteze mai-marilor săi şi că va veni cît de 25 curînd din nou, ori dînsul ori vreun domn mai mare, să puie pace, iar pînă atunci să meargă a doua zi popa Petre să-l caute, ca să vorbească mai de-aproape despre toate, să n-aibă nici o teamă că stă bun chiar el cu parola lui de cătană cum că n-are să i se întîmple 30 nici o răutate popii.
Au mas în noaptea aceea unde se aflau, căci a doua zi trebuia să sosească şi ceata lui Ion Horia dinspre Ighiu. A şi sosit şi după ce au prădat bine Cricăul, au poposit împreună pe dealul viilor dintre Tibru şi
284
5
10
15
20
25
30
Cricău. S-au sfătuit joi seara toţi trei căpitanii şi s-au înţeles că vineri dimineaţa o parte să pornească spre Aiud peste Benic, iar cealaltă să lovească Galda, dar ocolind-o, ca să nu se întîlnească cu cătanele împărăteşti care mişunau prin Cricău acuma. Şi într-adevăr, vineri, pe la prînzul cel mic, s-a ridicat mulţimea şi a pornit precum se înţeleseseră. Tocmai cînd tcată lumea era urnită, nişte oameni strigară din urmă să se oprească fiindcă un ofiţer mare vrea să vorbească cu căpitanii. Cloşca pricepu că trebuie să fie cel despre care-i spusese alaltăieri ofiţerul de husari şi porunci să se întoarcă înapoi oamenii care nu trecuseră încă valea, iar ceilalţi să aştepte pe coasta dinspre Benic. Apoi Cloşca alese şase feciori voinici şi se duse înaintea ofiţerului care era călare ca şi dînsul şi însoţit de doi husari şi de ofiţerul de alaltăieri. Cloşca a întrebat dacă domnul e trimis de înălţatul împărat ori de către nemeşi, iar ofiţerul, om frumos dar vorbind tare stricat româneşte, i-a spus că el e colonel al împăratului şi deci nu poate fi decât prieten al ţăranilor şi că vrea să ştie cu cine vorbeşte şi cine e mai mare peste oamenii aceia. Cînd a auzit că mai mare este Ion, feciorul lui Horia, a cerut să vie dînsul la sfat. Cloşca i-a răspuns că el şi cu Horia sîtft totuna şi că dealtfel feciorul nici nu este aici acuma, dar, răzgîndindu-se, adăogă că se duce totuşi să-l caute. Au chibzuit puţin cu Crişan şi cu Ion Horia şi s-au gîndit că ilu e bine să iasă feciorul, că-i prea tinerel şi apoi cine ştie ce se poate întîmpla. Fiindcă ofiţerul tot nu-i cunoaşte, au puspe Ursu Uibarusă se prefacă a fi Ion Horia şi aşa s-a întors Cloşca împreună cu Ursul Uibaru şi cu toată ceata de oameni. Cînd a văzut însă ofiţerul atîta mulţime, s-a cam speriat şi a strigat să se oprească mulţimea şi să se apropie numai căpitanii. .Atunci oamenii s-au oprit şi au ieşit înainte
285
Cloşca cu Ursu Uibaru, care închipuia pe Ion Horia, şi cu căpitanii Ion Mămăligă din Mogoş şi Avram Vasile din Lupşa şi David Onu Surdu din Muşca, aducînd şi crucea de aur cu chipul împăratului. Au dat mîna 5 cu colonelul şi l-au asigurat că se supun cu plecăciune înaintea înălţatului împărat pentru că şi ei sînt cătane împărăteşti şi slujesc poruncile împăratului.
Şi a prins apoi ofiţerul a-i descoase despre toate împrejurările şi întîmplările, iar ei i-au spus toate 10 precum sînt şi s-au jeluit şi au cerut să scape de iobăgie, să fie primiţi toţi cătane şi să fie sloboziţi acasă oamenii osîndiţi pe nedrept şi închişi în temniţă la Galda.
După ce a auzit toate, colonelul le-a spus că plîn-gerile lor sînt drepte, dar că nu e bună calea pe care 15 au apucat şi dacă voiesc să li se facă dreptate, atunci să-i tăgăduiască pe sfînta cruce că vor asculta poruncile lui, pentru că dînsul va face raport la comanda cea mare din Sibiu şi va aduce răspuns negreşit. Ei făgă-duiră că vor asculta, numai să le spuie ce trebuie să 20 facă. Şi ofiţerul le porunci să se împrăştie îndată pe la casele lor şi să aştepte cu încredere şi răbdare cele ce vor urma, iar lui Ursu Uibaru, socotindu-1 Ion Horia, îi mai porunci osebit să caute pe tatăl său, adică pe Horia, şi să aibă de grije ca nici celelalte 25 trupe de rebelişti să nu mai săvîrşească alte rele, iar el cu tatăl său de asemenea să meargă acasă de bună voie şi să primească mila împărătească. Cloşca spuse atunci colonelului că, dacă dumnealui se leagă pe cruce să le împlinească jalbele, el va asculta porunca 30 şi oamenii lor se vor împrăştia pînă ce va veni răspunsul în scris, dară răspunsul să fie peste o săptămînă; pentru răspuns vor veni tot aici cu toţi oamenii ca să audă toţi răspunsul şi să se liniştească. Ofiţerul însă zise că el nu vrea şi nu poate să aibă tocmeli şi învoieli
2 86
5
10
15
20
25
30
cu asemenea mulţime de oameni, căci oamenii trebuie să stea pe-acasă, să-şi vadă de treburi şi de muncă, ci învoiala are s-o facă numai cu căpitanii şi cu bătrînii şi mai ales cu Horia, dacă el este mai-marele tuturor. Atunci Cloşca spuse că e bine şi aşa şi că deci să se întîlnească vinerea viitoare la Cîmpeni, iar ca o dovadă că nu e la mijloc amăgire, dumnealui să sloboade îndată pe popa Petre şi pe cei trei oameni ce-au fost cu dînsul, fiindcă ei s-au dus chemaţi de către domnul ofiţer aci de faţă şi nu s-au mai întors, încît trebuie să se afle în prinsoarea cătanelor. Colonelul răspunse că nu ştie nimica despre oamenii aceştia, dar că-i va trimite neapărat acasă dacă cumva au fost prinşi de cătanele lui. Pe urmă Cloşca şi cu ceilalţi căpitani au jurat pe cruce că-şi vor ţine făgăduinţa şi se vor împrăştia şi vor sta liniştiţi şi Vor înştiinţa despre învoiala aceasta şi pe Horia, iar colonelul a jurat de asemenea şi a sărutat crucea cum că va umbla să se împlinească dorinţele ţăranilor şi va merge la întîlnire la Cîmpeni.
Apoi dînşii s-au întors la oamenii lor şi le-au vestit porunca să se împrăştie şi să aibă răbdare o săptămînă că domnul ofiţer va aduce pacea la Cîmpeni. Colonelul a venit şi dînsul în mijlocul oamenilor şi oamenii s-au descoperit cuviincios, iar spre întărire a spus şi dumnealui: „Noi credem ce zic oamenii aceştia de omenie, căpitanii voştri, căci sînt oameni drepţi. Şi vedem că chipul acesta pe cruce e chipul împăratului şi eu mă plec înaintea chipului împăratului, dar pînă la a opta zi să fie pace şi linişte şi a opta zi vom merge la Cîmpeni şi vom vedea ce-a fi!" Apoi oamenii s-au împrăştiat îndată şi colonelul a plecat, lăsînd în urmă o cătană pînă va vedea ce e cu cei prinşi. Şi peste vreun ceas au sosit într-adevăr cei trei oameni, pe care-i prinseseră cătanele la Mesentea, dar popa Petre
287
nu, căci colonelul a trimis vorbă că nu se află acolo, în Galda, la dînsul...
—	Uite aşa am umblat — încheie Cloşca—şi aşa ne-am despărţit şi am pornit încoace, iar feciorul tău a rămas în Mogoş, să se mai sfătuiască cu oamenii, şi va veni mai pe urmă. Acu, dac-ai auzit toate, ai să ne spui de-am făcut bine ori rău!
Horia ascultase liniştit, uitîndu-se în gura lui Cloşca şi numai uneori spre ceilalţi care oftau, mai aruncau cîte-un cuvînt de complectare şi astfel tăceau cu ochii cînd la Horia şi cînd la Cloşca. Ascultînd însă cu mare luare-aminte, observă fără să vrea că Cloşca niciodată n-a vorbit atît de peltic ca azi, şi se întreba oare de ce vorbeşte aşa ? Cînd însă isprăvi povestea, el stătu pe gînduri îndelung, uitîndu-se drept în ochii lui Cloşca unde vedea îndrăzneală şi încredere, şi aşteptare.
—	Şi zici că a jurat şi el pe cruce? întrebă apoi.
—	A jurat şi a sărutat crucea! întări Cloşca, sprijinit zgomotos de ceilalţi.
Horia iar tăcu un răstimp şi apoi iar întrebă:
—	Şi a spus că vineri aduce răspunsul la Cîmpeni ?
Acuma vorbiră toţi deodată, mărturisind cu toţii
că aşa s-a legat colonelul cu jurămînt mare.
—	Apoi numai să nu ne fi amăgit — zise Horia făcînd astfel îndată tăcere — că vorbe şi făgăduieli multe am avut noi şi nu ne-am ales după ele cu nici un folos!
Cîţiva aprobară, devenind brusc neîncrezători. Cri-şan însă zise foarte hotărît:
—	Cuvîntul de cătană e cuvînt drept, aşa să ştiţi, oameni buni, că doar eu am fost cătană, iar ofiţerul nu minte niciodată! Dacă ar fi fost vreun dregător ţivil, m-aş fi temut de înşelăciune, dar cînd am auzit cu urechile mele pe domnul colonel că „peste opt
5
10
15
20
25
30
zile om merge la Cîmpeni'', îmi pun capul că vineri are să fie la Cîmpeni!
Horia se uită lung la dînsul şi zise numai atîta:
—	Na, bine!
—	Vineri, la Cîmpeni, să vorbeşti tu cu dînsul şi ai să înţelegi dacă umblă cu înşelăciune! adăogă Cloşca, simţind că Horia tot are îndoieli. Şi dacă om vedea că a cătat numai să ne amăgească, apoi nici noi nu ne-om lăsa de batjocură şi ne-om ridica iară cu mic şi mare.
Dar Horia zîmbi. Adevărat că războiul se face pentru pace. în război totuşi nu se poate vorbi despre pace pînă ce nu eşti sigur că se poate face o pace bună. Că luptătorul, cînd s-a întors odată acasă, anevoie îl mai urneşti a doua oară la război. Dacă ofiţerul nu a fost de bună-credinţă, apoi vineri, chiar dacă va veni, are să amîie din nou răspunsul şi în vremea asta domnii şi dregătorii şi cătanele vor începe să sperie pe oameni şi să-i ameninţe şi poate chiar să-i schingiuiască, încît să le treacă pofta şi curajul de a se mai scula. Şi atunci nu va mai rămîne decît să-i prindă pe dînşii, căpeteniile răzmeriţei, să-i tragă în ţeapă ori să-i spînzure şi s-a sfîrşit toată povestea... De aceea bine au făcut ce-au făcut, numai să dea Dumnezeu să nu fie la mijloc amăgire şi înşelăciune.
George Crişan plecă cel dintîi, să treacă pe-acasă puţin şi apoi să se repeadă în Zarand să vadă ce s-a mai petrecut pe-acolo în lipsa lui. Dealtfel ceilalţi crişeni, care fuseseră cu dînsul pînă la Cricău, acuma trebuia să fi ajuns prin satele lor.
Iar cînd se împrăştiară şi ceilalţi de rămase cu dînsul numai Cloşca, între patru ochi, în odăiţa săracă, întunecoasă şi plină de mirosuri grele, Horia zise
289
5
10
15
20
25
30
290
încet, şoptit şi cu o tristeţe în glas parcă ar fi vorbit din străfundurile trecutului:
—	Cloşcuţ, frate de cruce şi tovarăş credincios în toate, iacă începe sfîrşitul visului nostru!
Cloşca se spăimîntă şi de glasul lui şi de înţelesul vorbelor. El nu putea pricepe deloc îngrijorarea lui Horia. Dimpotrivă, era puternic convins că vinerea viitoare va începe negreşit fericirea pe pămînt, adusă de către ofiţerul împărătesc.
—	Tu eşti om de omenie şi nu cunoşti toate relele oamenilor — urmă Horia. Eu însă am păţit mai multe şi-mi dau bine seama, că-s şi mai bătrîn. Din clipa cînd aţi făcut voi învoiala cu mai-marele cătanelor, s-au schimbat deodată din temelii împrejurările. Pînă atunci noi eram deasupra şi izbeam unde socoteam mai nimerit şi ne simţeam puternici. Acuma am ajuns noi dedesubt, să suferim loviturile şi să ne apărăm numai, în loc să mai putem lovi. Şi asta e mare deosebire, frate Cloşcuţ! Până azi iobăgimea întreagă din toată ţara a avut încredere şi nădejde în noi; de-aci încolo Dumnezeu ştie ce-om mai putea face... Acu, degeaba, s-a isprăvit! Om vedea vineri ce-o mai fi, dar eu încredere în domni n-am! Că acolo, la Cricău, voi aţi pus pace, iar ieri popa Gheorghiţă a primit aci poruncă aspră de la vlădica din Sibiu să oprească pe oameni de la orice rebelie şi să ne afurisească pe noi, adică pe mine, că-s căpetenia fărădelegilor împotriva stăpînirii domneşti. Uite-aşa, măi frate Cloşcuţ! Umblă cu momeli de pace ca să ne despartă pe noi de oameni şi apoi să ne nimicească pe rînd!... Poate-ommai trăi şi-om vedea mai lămurit curînd de tot!... Mai du-te dar pe-acasă să-ţi vezi de nevastă şi de moşie, numai ia seama bine să nu pici în mîinile domnilor c-apoi nu ştiu zău dacă ne-om mai întîlni vreodată!
în aceeaşi zi Horia plecă la Mărişel, peste munţi, în comitatul Clujului, să ducă şi acolo poruncile împărăteşti. Apoi marţi seara se întoarse acasă. încerca să se arate mulţumit, să se prefacă plin de nădejdi, 5 şi nu izbutea deloc. Dealtfel şi veştile ce i le aduceau oamenii nu prevesteau nimic bun. Pretutindeni unde iobagii s-au potolit şi au revenit, domnii ori dregătorii guvernului începeau schingiuirile şi uciderile celor bănuiţi măcar că ar fi avut vreo parte în mişcarea împo-10 triva ungurilor.36 în acelaşi timp cîrmuirea dăduse o poruncă prin care sfătuia pe ţăranii răzvrătiţi să se împrăştie şi să se întoarcă pe-acasă, făgăduind iertare celor ascultători, iar pe rebelişti ameninţîndu-i cu grele pedepse. Porunca umbla din sat în sat, se comunica 15 oamenilor prin bîlciuri şi în biserici, răspîndind în suflete temere şi descurajare, mai ales că şi preoţii vesteau porunci vlădiceşti ca nu cumva iobagii să asculte amăgirile şi înşelăciunile lui Horia şi ale tovarăşilor lui de nelegiuiri...
20	împotriva acestor porniri concentrice asupra sufle-
tului poporului, la care se mai adăoga sosirea armatei împărăteşti din toate părţile, el era osîndit să stea cu mîinile în sîn, neputincios, legat de jurămîntul căpitanilor. Vedea bine că pentru potrivnicii lor ju-
36 în publicistica lui Rebreanu (Hcria, Clcşca şiCrişan, p. 122—123) o relatare şi mai exactă: „în vremea armistiţiului în multe comitate din Ardeal se proclamă insurecţiunea nobilimii. în Alba, Cluj, Hunedoara, Cetatea-de-Baltă, Tîrgul Mureşului, nobilii se ridicară şi se organizară în contra răsculaţilor, înarmaţi chiar de către guvern. Cetele nobililor, neputînd începe o expediţie regulată asupra ţăranilor din munţi, începu să facă război cu ţăranii singurateci de pe drumuri, care nici nu se aflau în mişcarea răsculaţilor şi care nu opuneau nici o rezistenţă. Cetele de nobili tăbărîră mult mai sălbatec decît bieţii ţărani, înfuriaţi de chinurile robiei, asupra satelor liniştite prădînd, ucigînd, terorizînd pe locuitorii paşnici; sub pretext de despăgubire furau bănişorii ţăranilor strînşi din sudori amare, le luau vitele, îi despuiau de tot ce aveau şi îi duceau apoi cu grămada în închisorile comitatelor."
291
rămîntul n-a fost decît o comedie prin care să potolească furia mulţimii răsculate şi totuşi el nu putea să-l calce şi să poruncească să meargă înainte cu pîr-jolul. Numai în inima lui clocotea înverşunarea şi 5 scîrba că bieţii lui tovarăşi şi fraţi au putut fi înşelaţi cu atîta neruşinare de către chiar domnii şi cîrmui-torii care-i învinovăţeau pe dînşii de sălbătăcie.
O singură nădejde îl mîngîia: că toate acestea s-ar putea să stîrnească, dacă nu în toţi, cel puţin în sufle-10 tele mai tari, o îndîrjire mai aspră împotriva schingiuitorilor. De aceea toate veştile ce-i veneau le împărtăşea îndată celor dimprejurul lui ca să se poată duce mai departe.
Joi dimineaţa primi de la George Crişan ştirea că 15 un domn român, anume Molnar, trimis de către cîrmuire, a fost ieri şi s-a întîlnit cu dînsul la Valea Bradului şi au încheiat o înţelegere să fie pace şi în Zarand pînă va veni răspunsul stăpînirii de la Sibiu asupra durerilor româneşti. Adăoga însă că el, ce-i drept, a poruncit 20 oamenilor să se împrăştie pe-acasă, dar încredere multă n-are în făgăduielile domnului ţivil şi de aceea în taină a trimis porunci în toate satele să fie toţi gata să se ridice cînd va fi trebuinţă... Horia primi cu mare mîhnire vestea dar la sfîrşit tristeţea înflori un 25 zîmbet. Neîncrederea lui Crişan în domnul ţivil i se părea tot atît de glumeaţă ca şi încrederea lui zgomotoasă de deunăzi în cuvîntul de cătană.
Pe la amiazi sosi iar Cloşca în Crîngul Feregetului. Era tot încrezător, mai cu seamă pentru că de luni 30 pînă acuma, deşi a stat mereu pe acasă, în Cărpiniş, n-a venit nimeni din partea stăpînirii nici măcar să-l cerceteze, necum să-l prindă. El a fost totuşi cu ochii în patru, pentru orice împrejurare. Crede că ofiţerul va pica mîine la Cîmpeni şi va aduce dreptatea.
292
5
10
15
20
25
30
—	Apoi chiar bine-i să crezi baremi tu, Cloşcuţ — îi zise Horia — că altfel numai Domnul din cer ştie ce are să se întîmple!
Ca să împlinească întocmai învoiala de la Tibru, se aleseseră cîte doi bătrîni din fiece comună care, împreună cu căpitanii, să se întîlnească la Cîmpeni cu ofiţerul împărătesc. Horia cu Cloşca, cu popa Gheor-ghiţă şi cu doi juraţi din Albac porniră joi seara în vale să ajungă la Bogdăneşti spre miezul nopţii, unde aveau să se adune şi ceilalţi din satele dimprejur.
Şi vineri, spre prînzul cel mic, vreo patruzeci de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, prin lapoviţa tomnatecă, pe jos, coborîră în Cîmpeni, cu Horia şi Cloşca în frunte, tăcuţi, cu inimile strînse aprig în cleştele aşteptării. Intrară pe uliţa cea mare pînă aproape de piaţă unde fură întîmpinaţi de primarul comunei, speriat că iar are să se petreacă vreo poznă.
—	N-a sosit cumva aci un ofiţer mare împărătesc ca să ne caute pe noi? întrebă Cloşca grăbit, aproape cu înfrigurare, ca şi când ar fi fost vorba de mîntuirea sufletului său. Că aşa ne-a făgăduit că are să vie vineri, adică cum ar fi azi, să se întîlnească cu noi şi să ne aducă un răspuns.
—	N-a sosit, oameni buni — făcu primarul. Poate să pice mai tîrziu, dar pînă acuma n-a sosit nici un ofiţer şi nici măcar vreo cătană proastă. Numai domnul protopop Adamovici din Abrud a venit de-aseară şi a chemat oamenii să le vestească poruncile stăpânirii...
Horia nu se arătă triumfător, deşi vedea că i se împlineşte proorocirea, dar îi sfătui să se întoarcă acasă şi să nu mai piardă vremea pe-aci, că ofiţerul, de n-a venit pînă acuma, nici nu mai vine. Cloşca, însă, ~încăpăţinat, stărui să mai aştepte măcar pînă
293
la amiazi, să nu zică ofiţerul că ei n-au venit, şi să se odihnească puţin că drumul a fost lung şi greu.
— Bine, să mai aşteptăm — murmură Horia nu tocmai mulţumit, dar dorind să facă pe placul lui Cloşca, 5 deşi ştia că e în zadar.
în vreme ce Cloşca împreună cu Ursu Uibaru şi alţii mai tineri intrară mai în oraş, să mai întrebe şi pe oameni despre ofiţerul împărătesc, nevrînd să se încreadă numai în vorbele birăului, Horia cu bătrînii 10 se retrase la Toader Berindei unde aveau să se întoarcă şi ceilalţi.
Spre amiazi se adunară iarăşi cu toţii. Cloşca fierbea şi stăruia să mai aştepte şi după-amiazi, că nu se poate să mintă un domn aşa de mare. Era cît p-aci 15 să-i convingă, cînd Toader Topa sosi din piaţă cu o veste care-i ului pe toţi. Anume el cu Ursu Uibaru s-au oprit în piaţă unde tocmai protopopul din Abrud vorbea oamenilor adunaţi acolo şi-i sfătuia să se lepede de Horia şi de toţi rebeliştii şi să fie supuşi şi 20 ascultători de stăpînire că altminteri mînia împăratului are să-i ajungă negreşit. Ei au ajuns în piaţă cînd protopopul citea norodului o nouă poruncă a cîrmuirii cum că cine va prinde pe căpeteniile răzmeriţei va primi drept răsplată cinzeci de zloţi, iar din comuna 25 care-i va ascunde şi oploşi trei bîtrâni dimpreună cu primarul vor fi traşi în ţeapă. Toată lumea asculta cu capul gol cuvintele protopopului, numai Uibaru stătea cu căciula pe-o ureche, ca totdeauna. Cînd l-a văzut preotul, i-a poruncit să scoată căciula, ori de 30 nu să plece şi să-şi vadă de drum. Ursu Uibaru însă i-a răspuns ţanţoş, cum i-e obiceiul, că el e căpitanul crăişorului şi nu scoate căciula decît înaintea lui Horia şi a împăratului. Protopopul s-a umplut de mînie şi a început a se plînge mulţumii că uite cum a ajuns să
294
fie batjocorit el, om bătrîn şi slujitorul sfintei biserici, şi a cerut oamenilor să prindă pe Uibaru şi să-l lege şi să-l dea pe mina cătanelor, să-l mai înveţe omenie. Oamenii nu ştiau ce să facă, să asculte ori să 5 n-asculte porunca protopopului. în sfîrşit vreo zece lupşeni l-au legat pe Ursu Uibaru şi l-au pus în căruţa protopopului şi l-au trimis la Abrud să-l judece cătanele.
—	D-apoi tot umblînd după ofiţerul vostru să nu ne pomenim prinşi cu toţii şi în lanţuri, măi oameni,
10 c-ar fi păcat! strigă deodată Petre Nicula din Vidra.
—	Am mai trăznit eu pe cel din Lupşa, dar pare-mi-se că nici ăsta n-are să scape teafăr! scrîşni Cloşca mai furios ca toţi.
Se cărăbăniră înapoi. Horia, îngîndurat, spuse şi 15 celorlalţi că el se duce acasă, la Albac, şi nici nu mai vrea să ştie de ofiţeri şi de pace şi nici un alt soi de domni, ci va face tot ce va putea ca să continuie mişcarea iobagilor şi s-o întindă în toată ţara. Soarta lui Ursu Uibaru e soarta tuturor. Se vede prea bine că dom-20 nii, cu cătanele dimpreună, nu caută decît să descurajeze pe oameni şi să prindă pe căpitani ca astfel, despăr-ţindu-i, să isprăvească cu toţi mai repede şi să înăbuşe avîntul oamenilor spre dezrobire. Numai Cloşca nu se putea hotărî a crede că un ofiţer mare ar fi în stare 25 să-şi calce jurămîntul. Plecă şi el cu Horia la Albac, dar hotărît a trimite şi mîine cîţiva oameni la Cîmpeni să întrebe dacă n-a venit cumva ofiţerul cu pacea.
—	Apoi dacă vine, bine de bine, iar dacă nu, ne-om bate şi cu cătanele şi nu ne-om lăsa batjocoriţi aşa
30 de rău! încheie dînsul cu un oftat.
Şi lăsă pe Iacob Topa în Bogdăneşti, să mîie acolo, să mai ia vreo zece feciori şi să mai întrebe mîine, prin Cîmpeni, despre mai-marele cătanelor.
295
Iacob Topa nu era bucuros de însărcinarea aceasta. Iubea atît de mult pe Horia că era fericit să fie mereu în preajma lui şi să împlinească numai poruncile lui. Apoi, după ce a văzut cum a fost prins şi legat Ursu 5 Uibaru, îi era frică, în sinea lui, să nu pată şi el la fel din partea ofiţerului în care Horia, cel mai înţelept dintre toţi, nu avea nici o încredere. Totuşi a doua zi, sîmbătă, însoţit de vreo doisprezece oameni, toţi călări, se întoarse la Cîmpeni. Pe cînd coborau dealul 10 agale, Iacob zări la marginea comunei un pîlc de husari, poate vreo patruzeci de oameni. Se opri încurcat. Poate să fie ofiţerul căutat, dar poate să fie şi alte cătane care să fi venit înadins să prindă pe ţăranii bănuiţi de-a fi dintre cei răsculaţi. N-avu însă vreme 15 multă de cugetat căci doi husari se şi apropiară de dînşii în galop mare şi întrebară cine sunt şi ce caută?
—	D-apoi noi căutam pe ofiţerul împărătesc care ne-a făgăduit să vie la Cîmpeni cu pacea şi cu dumnealui am vrea să vorbim, dacă a venit! zise Iacob.
20	în vreme ce husarii căutau să-i descoase, Iacob
văzu înfricoşat că se apropie şi ceilalţi, în frunte cu un ofiţer despre care un om din Secătura îi şopti că e chiar domnul de la Tibru, că el a fost acolo şi l-a văzut. Cei doi husari se dădură la o parte, iar ţăranii se desco-25 periră în faţa ofiţerului care întrebă:
—	Pe mine mă căutaţi, oameni buni ?
Iacob prinse curaj şi răspunse că a fost trimis să întrebe dacă Horia şi cu ceilalţi oameni pot veni să se întîlnească cu dumnealui, precum s-au înţeles, că 30 au umblat şi ieri pe-aici şi l-au căutat şi, negăsindu-1, s-au întors acasă. Ofiţerul îi spuse apoi cu blîndeţe ca să vie fără nici o grije Horia şi bătrînii mîine duminecă, să afle răspunsul ce l-aii adus, că el îi va aştepta în Cîmpeni.
296
5
10
15
20
25
30
Mai mult în galop a mers Iacob Topa pînă la Albac, să ducă ştirea despre sosirea ofiţerului împărătesc. Cloşca se înveseli şi mereu zicea:
— Na vezi, frate Ursule, că n-a minţit?
Toată noaptea bucinătorii, de la Scărişoara pînă la Sălciua, dădură semnul de adunare, să-l afle toate satele şi toţi oamenii. Munţii şi codrii clocoteau ca în ajunul unei mari bătălii hotărîtoare.
Şi duminecă pe la amiazi vreo mie de oameni erau adunaţi tot în Bogdăneşti, aproape de Cîmpeni. Horia trimise pe primarii şi juraţii comunelor să vestească pe ofiţerul împărătesc că a sosit şi că îl aşteaptă să vie dumnealui. Peste vreo două ceasuri aceştia aduseră răspunsul că întîlnirea va fi pe şesul cel mic din sus de Cîmpeni... Porniră cu toţii. Fiind şi zi de sărbătoare, şi vreme bună, toţi erau primeniţi curat, încît se înălbi cîmpul de dînşii. Nici nu apucară bine să se oprească şi să răsufle, că şi sosi în fuga calului ofi« ţerul împărătesc, întovărăşit de unul mai tînăr (Cloşca spuse că e tot cel de la Părîul Turcului) şi de vreo doisprezece husari.
Din gloata de ţărani se alese atunci Horia şi Cloşca şi popa Gheorghiţă cu zece bătrîni, să întîmpine pe solul împăratului. în faţa lui îşi scoaseră căciulile şi aşteptară să deschidă el vorba.
Locotenent-colonelul Schultz, om de vreo patruzeci şi cinci de ani, chipeş, puţin cărunt dar cu mustaţa neagră voinicească, îşi aruncă ochii scăpărători peste mulţimea de oameni, ca şi cînd ar fi vrut să-şi dea seama de gîndurile lor. Călare pe un roib neastîmpărat, cu cişmele strîmte şi pantalonii roşii, cu atila roşie peste care-i atîrna în spate ledunca îmblănită, cu boneta mică de husari dată puţin pe-o ureche, făcu ţăranilor
297
impresia ca şi cînd s-ar fi aflat chiar în faţa împăratului. El însuşi simţi aceasta şi întrebă:
—	Horia e aici?... Care e Horia?
—	Eu! răspunse crăişorul, făcînd un pas înainte 5 şi uitîndu-se drept în ochii ofiţerului.
Se priviră lung. Horia, în cojoc lung, alb, cu figura cuminte şi energică, cu părul scurt, nins, deşi nu era înalt, păru colonelului într-adevăr capul mulţimii. Totuşi repetă:
10	— Dumneata eşti Horia ?
—	Eu, măria ta! zise Horia neclintit, în vreme ce ceilalţi întăriră că da, el este.
—	Pentru că...
Ofiţerul vroia să spună: pentru că rîndul trecut în 15 loc de Ion Horia i s-a înfăţişat altul pe care alaltăieri i l-au adus arestat la Abrud. Dar se întrerupse, căci acuma avea altă însărcinare şi nu putea să-i compromită reuşita stîrnind bănuieli iobagilor. Schimbînd repede vorba, spuse celor din faţa lui, cu glas tare însă, ca 20 să audă cît mai mulţi din ceată, că a raportat mai-marilor săi plîngerile şi aduce acuma porunca celor mai mari ca bătrînii şi căpitanii lor să meargă miercuri tot acolo unde s-au întîlnit întîia oară ca să afle poruncile împărăteşti din chiar gura gheneralului neamţ 25 care va veni negreşit la Cricău.
—	Apoi noi singuri pînă la Cricău nu mai putem merge — răspunse Cloşca, parcă amînarea aceasta nouă l-ar fi jicnit mai ales pe dînsul. Că drumurile-s rele şi vremea începe să se strice şi dacă ne-am duce
30 toţi cîţi sîntem aici, noi nu chezăşuim că n-au să se întîmple pozne, că atîta amar de om ce să mănînce pe drum şi unde să se găzduiască...
298
5
10
15
20
25
30
Locotenent-colonelul ascultă liniştit, rotindu-şi mereu privirile asupra tuturor, şi apoi zise deodată aspru:
—	Dacă n-aveţi încredere să mergeţi singuri, înseamnă că nu vi-e sufletul curat. De-aceea să-mi spuneţi drept şi fără zăbavă dacă vă daţi seama că aţi păcătuit prin fărădelegile ce le-aţi săvîrşit şi prin care aţi stîrnit mînia înălţatului împărat?
Mulţimea, impresionată de cuvintele ofiţerului, căzu în genunchi, iar un bătrîn strigă tare cu glas plîngător:
—	Am greşit, măria ta, vedem prea bine, dar ne rugăm de prea înălţatul împărat să ne ierte, că noi ne supunem cu credinţă poruncilor împărăteşti şi aşteptăm mereu să ni se facă dreptate şi nouă, amărîţilor de iobagi!
Cînd se potoli puţin zgomotul mulţimii, Horia adăogă:
—	Am fost siliţi să facem ce-am făcut că numai astfel mai puteau să ajungă pînă la urechile maiestăţii sale rugăminţile noastre şi soarta amară ce-o îndurăm de atîta vreme fără nici o încercare de îndreptare!
—	Dacă recunoaşteţi că aţi greşit, să-mi spuneţi îndată cine v-a amăgit să faceţi toate relele ce le-aţi făcut? întrebă iar ofiţerul.
—	Ţara întreagă a făcut ce-a făcut! răspunse popa Gheorghiţă repede. Că noi ne-am tot jeluit şi ne-am rugat să ni se facă dreptate şi înălţatul împărat a dat mereu poruncă, dar nimeni n-a vrut să asculte şi tot mai rău ne-au năpăstuit şi domnii, şi dregătorii, şi...
Horia şi Cloşca scoaseră din traistă nişte vrafuri de hîrtii, tot porunci împărăteşti, şi le întinseră colonelului, să se convingă că ajunsese cuţitul la os când s-a pornit răzmeriţa. Ofiţerul răsfoi hîrtiile, dădu din
299
cap mormăind, apoi le trecu celui tînăr, care ştia mai bine româneşte, să explice oamenilor că nici una din poruncile acestea nu i-a îndrituit să-şi facă singuri dreptate, omorînd, aprinzînd şi jefuind pe unguri şi 5 pe domni. 37
—	Numai nişte oameni răi şi fără suflet au putut să vă amăgească să păcătuiţi astfel! urmă colonelul. Acuma ce veţi pătimi, numai acelora să le imputaţi şi nu altora. Pentru orice întîmplare însă puteţi alege
io cîţiva oameni care să meargă miercuri la Sebeş unde e scaunul comisiunii ce s-a trimis anume pe seama voastră, ca să asculte acolo porunca înălţatului împărat!
Cînd auzi poporul numele împăratului iar căzu în genunchi şi diferite glasuri făgăduiră că vor trimite
15 pe bătrîni la Sebeş.
—	Fiindcă recunoaşteţi că aţi greşit — reluă ofiţerul — trebuie să vă daţi seama de asemenea că aţi fost amăgiţi şi înşelaţi de către căpitanii voştri. Prin urmare, dacă vreţi să dobîndiţi uşurarea şi poate chiar
20 iertarea înălţatului împărat, eu vă sfătuiesc şi vă poruncesc să predaţi fără întîrziere cătanelor toate puştile şi alte arme ce aveţi, şi apoi să-mi daţi mie prinşi, aci pe loc, pe căpitanii care v-au amăgit şi v-au înşelat ca să-şi poată lua pedeapsa ce li se cuvine!
25	— Ce arme s-avem noi, măria ta ? răspunseră mai
mulţi deodată. Vai de păcatele noastre! Că doară măria ta vezi că numai bîtele noastre obişnuite le avem în mînă, ca să ne ferim de cîini şi să ne sprijinim
37 „Cei ucişi sînt inainte de toate nobili, dar şi dregători sau alţi oameni de ai lor (care puteau fi şi iobagi), funcţionari, perceptori etc. Dar cad şi juzi, gornici români, preotul din Cărpiniş, Avram Şuluţiu. Cad deci şi români în serviciul regimului de exploatare sau care se împotrivesc răscoalei dezlănţuite." (Acad. D. Prodan, op. cit., p. 274.)
300
5
10
15
20
25
30
bătrîneţele în ele. Şi cînd s-au sculat oamenii deunăzi, cu furci şi cu topoare şi cu coase s-au sculat, numai ici-colo a avut cineva vreo puşcă de vînătoare...
Şi toată lumea aprobă iar unii îşi arătau bîtele ridicîndu-le deasupra capetelor, pînă ce colonelul făcu semn cu mîna să se liniştească şi zise:
—	Să răspundă numai bătrînii că altfel nu pricep nimica!
—	Aşa, măria ta adăogă David Avram care se afla între cei de faţă. N-avem arme precum n-avem nici căpitani, fiindcă toate cîte s-au întîmplat ţara întreagă le-a făcut şi focul a venit peste noi de pe Criş şi noi numai cît ne-am unit cu crişenii şi ne-am dus cu dînşii pînă la Galda, dar dacă ai venit acolo măria ta şi ne-ai vestit porunca împărătească precum ca să ne ostoim, apoi ne-am întors cu toţii acasă şi am stat mereu pe-acasă şi am aşteptat iertarea înălţatului împărat şi împlinirea dreptăţii şi pentru noi cei oropsiţi de Dumnezeu şi de oameni!
Alţi bătrîni se jurară de asemenea că poporul n-are arme şi că nu poate să-i predea nici un căpitan pentru că n-a fost între dînşii nici un căpitan.
Atunci colonelul se ridică în scări şi prinse a vorbi foarte repede şi poruncitor ca în faţa soldaţilor pedepsiţi:
—	Eu sunt cătană şi nu ştiu vorbă multa! Deoarece toate hîrţoagele voastre se află în mîinile acestor doi oameni, Horia şi Cloşca, aci, în faţa mea, şi cred că şi voi îi socotiţi oameni de omenie, eu îi iau cu mine pe amîndoi să-i duc cu mine la gheneralul cel mare, să vorbească acolo în numele vostru şi să vă apere plîngerile!
Arătă pe Horia şi pe Cloşca cu mîna întinsă, uitîn-du-se cercetător la norod. în clipa aceea însă toată mulţimea începu să strige şi să se frămînte:
301
— Nu-i dăm, domnule!.. Nu-i lăsaţi, feciori!... Nu-i daţi că-i omoară!...
Se împingeau unii pe alţii înainte, se îmbulzeau şi se vălmăşeau, apropiindu-se de ofiţerul împărătesc.
5 Pe de lături mulţimea se întindea strigînd mereu, tot mai ameninţător şi căutînd parcă să împresoare pe colonelul călare şi pe cei cîţiva husari. Iar din vuietul mînios se desluşea tot mai aspru:
—	Nu se poate batjocura asta! Nu-i dăm!... Nu-i 10 daţi!
în toiul vălmăşagului Horia, liniştit, îşi strînse cojocul pe umeri şi se retrase în mulţimea furioasă care-1 înghiţi. Colonelul simţi că situaţia devine primejdioasă şi strigă dominînd toate glasurile:
15	—Faceţi tăcere!... Linişte!... Nimeni nu mişcă din
loc!
Mişcarea de înconjurare se opri îndată, dar zgomotul mai ţinu un răstimp. Cînd ici, cînd colo glasuri mînioase protestau, ba pe alocuri sudălmi se ridicau 20 şi ajungeau pînă la urechile ofiţerului care, după ce se restabili liniştea, se retrase cîţiva paşi şi întrebă dacă li s-a publicat porunca împărătească cea mai nouă.
—	Da, da, s-a publicat! răspunse mulţimea într-un glas.
25	Totuşi colonelul porunci ofiţerului tînăr să le-o mai
citească o dată, dădu cîte-o foaie tipărită lui Cloşca şi preotului Gheorghiţă, zicînd iarăşi cu glas tare:
—	Aţi auzit ce vă aşteaptă dacă nu vă liniştiţi, oameni buni! De aceea v-am publicat-o, ca s-o cunoaş-
30 teţi mai bine şi să nu trebuiască să vă căiţi amarnic pe urmă şi prea tîrziu! Acuma duceţi-vă acasă, sfă-tuiţi-vă în linişte şi ascultaţi cu sfinţenie poruncile ce le primiţi!
302
Glasuri răzleţe făgăduiră că aşa vor face, dar în acelaşi timp mulţimea se urni spre munţi, înapoi, încet ca o apă mare ce se retrage în albia sa. Sufletele erau mai apăsate, mai împovărate. Toţi înţeleseră că 5 nu se schimbă nimic, că nu-i nădejde de dreptate, că domnii umblă numai să-i pedepsească unul cîte unul.
—	Iaca pacea domnilor, frate Cloşcuţ! zise Horia mohorît.
—	Iartă-mă, crăişorule, că amarnic am greşit! răs-10 punse Cloşca trist, cu ochii în pămînt, parc-ar fi
purtat o povară pe umeri.
CAPITOLUL VIII
VIN CĂTANELE!
— Acu nu mai e vreme de vorbe şi de sfaturi, ci de supunere şi de ascultare! zise Horia seara, ajuns 5 în Albac, fruntaşilor din comune cu care se adunase în casa preotului Gheorghiţă Nicula. Ne-am sfătuit mereu şi văd că numai rău am umblat, că ne-am încrezut în minciunile tuturor şi ne-au înşelat domnii şi ne-au slăbit de azi nici nu mai ştiu cum să dregem ce 10 s-a stricat! Eu am să dau porunci, măi fraţilor, şi voi să le împliniţi şi să porunciţi tuturor să le împlinească, aşa să ne-ajute Dumnezeu!
Erau atît de amărîţi toţi că nimeni nu spuse un cuvînt. Cloşca însuşi, de obicei mai guraliv, tăcea greu 15 ca şi cînd s-ar fi simţit mai vinovat ca ceilalţi.
Necrezător în răspunsul aşteptat al ofiţerului, Horia chibzuise toată vremea în care tovarăşii lui se mîngîia-seră cu nădejdi de pace. Aflase de la oamenii de încredere că au început să se adune cătane mai multe care, 20 desigur, de cumva răscoala nu se va stinge singură, vor veni s-o înăbuşe cu puterea armelor. Dacă nu s-ar fi lăsat înşelaţi de făgăduieli acolo, la Tibru, dacă ar fi
304
mers înainte focul, alta ar fi acum situaţia; iobagii, în toată ţara, numai atîta aşteptau, să le vie porunca de la Horia ca să se ridice şi să prăpădească pe domni. Azi focul ar putea fi aprins şi dincolo de Mureş, şi pe 5 Someş, şi în Sălaj, în tot Ardealul, încît n-ar ajunge să-l stingă nici toate cătanele împăratului.
Totuşi le vesti şi lor gîndul său întreg: că trebuie încercată întinderea rebeliei pînă la Cluj, Mureş, şi pe Arieş, şi pe Someş...
10	— Dar dacă vin cătanele? întrebă popa Gheorghiţă.
—	Ne-om bate şi cu cătanele, că şi cătanele ne-au amăgit! sîsîi Cloşca.
—	Apoi acum n-avem alta fără cum zice fratele Cloşcuţ! întări Horia.
15	— Da noi nu mergem cu porunca împăratului ca
şi cătanele? întrebă Petre Nicula, puţin înfricoşat.
—	Ba mergem, că doară înălţatul împărat mi-a dat poruncile — zise Horia. Dar împăratul e departe şi domnii cine ştie ce minciuni i-o fi spus şi cum ne-or
20 fi ponegrit pînă ce au ademenit cătanele să ne asuprească tot pe noi!
— Dacă ne înşeală şi împăratul, apoi om găsi noi alt împărat mai drept, că trebuie să fie dreptate şi pentru noi pe lumea asta! mormăi iar Cloşca, tot cu
25 capul în pămînt.
Vorbele lui spăimîntară pe unii, dar cei mai mulţi ridicară frunţile bucuroşi parcă le-ar fi luat vorba din gură şi începură a sudui încît Horia de-abia îi putu linişti.
30	— Întîi să dăm arme oamenilor şi pe urmă pornim
iarăşi asupra oraşelor ungureşti! continuă crăişorul.
Şi în amănunt că trebuie luat din nou Abrudul, să-l ardă pînă-n temelii, să plîngă şi copiii în pîntecele mamelor şi să nu cruţe nici pe cătane şi nici chiar pe
305
românii ce-i vor găsi în oraş, că, de rîndul trecut, ei au ascuns pe unguri şi i-au ţinut şi i-au hrănit pînă ce a trecut pîrjolul. Apoi va urma Zlatna, apoi Galda, apoi Aiudul şi de-acolo spre Cluj... Iar dacă ar încerca să 5 vie cătanele asupra lor, atunci să le ţie piept cu orice preţ, să nu-i lase să pătrundă în munţi, să taie pădurile şi să puie rînduri de piedeci pe toate drumurile...
Deocamdată are să trimită poruncă lui Crişan să adune iar pe zărăndeni şi să răscoale pe mureşeni ca să 10 pornească din nou asupra cetăţii Deva, şi din sus şi din jos. Poporul din munţii Abrudului însă va alcătui trei mari cete de luptători: la Ofenbaia va porunci Cloşca tuturor comunelor ce ţin de acest domeniu; la Mogoş, Ponor şi Rîmeţi să poruncească Ion Horia 15	care se află chiar acolo; iar pe Arieş şi pe Neagra, de la
Cîmpeni în sus, va da poruncă însuşi Horia. Despre orice mişcare însă trebuie să-i trimită lui veste numaidecît, fie prin ştafete călări, fie prin semne din munte în munte. Iacob Zafu va îngriji să se afle bucinători pe toţi munţii... 20 Căpitanii sînt datori să găsească arme pentru toţi şi să adune la trebuinţă cel puţin cîte-un bărbat din fiecare casă. Dealtfel chiar astă-seară trebuie să plece cîte-un om cu porunci la fierarii din Lupşa, Dupăpiatră şi Geoagiu ca să lase orice alt lucru deoparte şi să facă 25 numai lănci pentru luptători. Fierarului din Albac îi va da poruncă el însuşi.
— Mîine, poimîine poate să înceapă a ninge şi oamenii vor fi mai greu de urnit! sfîrşi Horia. Voi să fiţi pilde şi de hotărîre şi de asprime ca orice poruncă 30 să se îndeplinească fără şovăire!
Rămase apoi singur cu popa Gheorghiţă să facă împreună poruncile către Crişan şi către căpitanii comunelor care n-au fost acuma aici. Pînă cînd popa
306
5
10
15
20
25
30
scrise lui Crişan, Horia întocmi cu mîna lui porunca pe care avea s-o trimită grabnic ţinutului Geoagiu:
„Tot bine rugînd pe Dumnezeu de ajutor, acum mureşenii stau ziua-noaptea, străjuiesc şi ungurii stau pe ţărmurii Mureşului, nu mai pot. Ci acum dau înştiinţare cîtu-i târâşul aiesta să fie gata în noiemvrie 11 zile, în Geoagiu să se adune, să meargă de or trebui Homorodu, Mermezău, Băcîia, Ardeu, Cibu, Nădaşti, Galda, Almaşul din mijloc, Almaşul de jos, Tecăreu, Poiana, Porcura, Voia, Balşa, Mada, Rîndetiu, Bozeşu. Aceasta se porunceşte. Care sat s-ar ispiti a nu veni sau din care casă n-ar veni la această porunca, întor-cîndu-se să i se aprindă casa. Această carte să meargă ziua, noaptea. Glumă nu vă paie. De nu îţi veni, alţii or veni la voi/'
Porunca lui Crişan o trimise prin Iacob Topa, dar să nu şadă acolo deloc, ci să se întoarcă repede şi să treacă pe la fierarul din Dupăpiatră, să-i spuie şi din gură să se grăbească cu facerea suliţelor.
—	Na, părinte, rămîi sănătos! zise pe urmă preotului Gheorghiţă, cînd isprăviră toate poruncile. Ispita cea mare acum începe şi greutăţile cele multe. Dumnezeu să ne ajute să le biruim!
—	Amin! murmură preotul, petrecîndu-1 pînă în uliţă, în noaptea înecăcioasă şi neagră ca iadul.
Nu se mai duse acasă, ci la Lupu Coroiu, în faţa Albacului, să se odihnească numai cîteva ceasuri. Parcă ar fi ştiut că de a doua zi înainte nu va mai avea multă vreme nici odihnă, nici stare.
întovărăşit numai de trei feciori călări începu să cutreiere satele, din casă în casă şi din om în om, ducînd peste tot porunci şi rugăminţi şi încurajări şi ameninţări. Nu făgăduia nimic, ci cerea tuturor răbdare şi încredere în izbînda dreptăţii.
307
Veştile îi veneau acuma mai dese de pretutindeni. Şi din ele trebui să-şi dea seama că planul cel mare nu se va putea împlini şi că nu rămîne decît o apărare dîrză prin care să merite cel puţin recunoaşterea şi 5 îndeplinirea poruncilor împărăteşti şi slobozirea celor întemniţaţi la Galda.
Aproape fiecare veste sfîrşea cu: vin cătanele! Nici porunca lui Crişan către mureşeni, purtată din sat în sat de patru oameni înarmaţi şi publicată în io biserici, nici a lui Horia către plasa Geoagiului nu s-a mai putut asculta, căci pe tot cursul Mureşului, de la Bălgrad pînă la Zam, roiau cătanele pedestre şi călări. Patrule de soldaţi începură să cutreiere munţii, să se ciocnească cu grupuri de ţărani. Horia poruncise 15 tuturor să ţie piept cu orice preţ cătanelor şi oricui ar încerca să pătrundă în munţi ca duşman.
Pe urmă ştirile se răriră şi se limpeziră. De la Crişan sosi vestea că la 27 novembre maiorul Stoianich a pornit de la Deva cu peste trei sute de cătane să cuprindă 20 Zarandul. Crişan tocmai plecase din Brad, cu vreo cinci mii de oameni, spre Criştior, ca de-acolo să meargă înainte, peste Buceş, asupra Abrudului, cum primise poruncă de la Horia. Cînd a aflat despre venirea cătanelor la Brad, s-a întors înapoi şi, ajungînd în zorii 25 zilei în marginea oraşului, s-a repezit cu mînie asupra trupelor. O bătălie crîncenă s-a încins. Au căzut mai bine de patruzeci de romîni, iar cătane nu se ştie cîte au pierit. După vreo trei ceasuri de luptă, maiorul a fost silit să dea înapoi cu cătanele şi să nici nu se 30 oprească pînă la Hălmagiu. Crişan porni după el, mai ales că ţăranii veneau tot mai mulţi în oastea lui din toate satele. A treia zi trupa iobăgească înconjură Hălmagiul şi se pregătea să prindă pe maior cu pe cătane cu tot. Cînd a văzut maiorul primejdia, a cerut
308
pace şi au încheiat o învoială că ţăranii se vor supune poruncilor împăratului, dar nu vor mai primi înapoi pe domnii unguri, iar dacă ar trebui totuşi să aibă domni, apoi să fie români ori nemţi, unguri însă nici 5 în ruptul capului.38 Făcînd astfel pace, maiorul cu căta-nele au rămas pe loc, iar Crişan a trimis pe iobagi acasă, pînă la alte porunci.
Horia îşi zise îndată că Crişan a fost înşelat de maiorul Stoianich, cum fusese înşelat şi Cloşca de către io colonelul Schultz dăunăzi, şi că pacea încheiată a fost numai o amăgire, ca să scape de primejdie. îi şi trimise degrabă poruncă să nu asculte minciunile ofiţerilor şi mai curînd să caute a-i prinde şi a-i ţine ca ostateci pînă cînd va veni vremea păcii adevărate.
15	Dar cătanele porniseră acuma din toate părţile
asupra munţilor răsculaţi. în aceeaşi vreme Horia mai primi veşti despre lupte ce se dădeau cu armata şi la
38 Pe parcursul răscoalei, iobagilor români li se insuflă credinţa că ridicarea împotriva nobililor unguri se face cu voia şi din porunca împăratului Iosif al II-lea, ceea ce explică, în bună măsură, atitudinea diferenţiată a răsculaţilor faţă de naţionalitatea asupritorilor. în monografia TransiU vania în istoria poporului român (Editura ştiinţifică, 1967) C. C. Giurescu subliniază climatul politic care a precedat stările de la 1784-1785: „în timpul împăratului Iosif al II-lea, se părea că o eră nouă va începe pentru români şi, în genere, pentru întreaga Transilvanie; împăratul venise, în două rînduri, la faţa locului şi rămăsese adînc impresionat de cele constatate: situaţia era foarte grea sub raportul social; sub cel juridic şi administrativ, existau numeroase anacronisme. Iosif al II-lea luă o serie întreagă de de măsuri: dădu mai întîi, la 22 martie 1781, Decretul de concivilitate, adică de egală îndreptăţire a tuturor locuitorilor, ceea ce însemna desfiinţarea sistemului celor trei naţiuni privilegiate [unguri, saşi, secui n.n.] şi crearea unui echilibru între naţionalităţile din Transilvania. Introduse apoi, prin ordonanţa din 26 aprilie 1784, limba germană, în locul celei latine, ca limbă oficială a administraţiei; importantă e constatarea care se face, cu acest prilej, că populaţia germană, română, şi sîrbă nu vor să aibă ca limbă comună limba ungară. în locul vechii împărţiri administrative, cu formaţiuni teritoriale diverse — comitate, scaune, districte — se decretează, la 3 iulie 1784, una nouă, în unsprezece comitate. încă în 1783, pe cînd se afla la Sibiu, în cursul celei de-a doua vizite în Transilvania, împăratul ho-tărîse desfiinţarea servituţiei personale a iobagilor, dar nobilii se opuse-seră. Răspunsul dat acestora din urmă fu răscoala din 1784“ (p. 95).
309
5
10
15
20
25
30
310
Lupşa, şi la Remeţi. La 29 novembre colonelul Schultz, împreună cu vreo două sute de soldaţi, parte pedeştri, parte călăreţi, pornise de la Cricău să cuprindă Ponorul şi Remeţii. în strîmtorile munţilor însă vreo mie de ţărani, sub poruncile lui Ion Horia, au năvălit asupra cătanelor şi, într-o luptă de patru ceasuri, le-au pus pe fugă, încît tocmai la Cacova s-au oprit... Pe cînd se dădea aici bătălia, pe Arieş, la Lupşa, maiorul Dol-cinengo cu şaptezeci de soldaţi, vru să meargă spre Bistra, dar fu aruncat înapoi de ceata ţărănească a lui Cloşca. Locotenentul Mesterhazy, cu o patrulă, încercă să alerge în ajutorul maiorului. Un grup de ţărani, în frunte cu fraţii Ion şi Ştefan Ispas, îi ieşi în cale la Valea Vinţii şi-l nimici.
Peste alte cîteva zile o veste mai scurtă şi nelămurită uimi pe Horia:
— Vin cătanele cu vlădica!
Chiar a doua zi, în 5 decembre, îi sosi şi lămurirea: fiindcă maiorul Stoianich, deşi se afla în Zarand, nu putuse face nimica împotriva ţăranilor lui Crişan cu care încheiase pace ca să nu fie strivit, îi veni acuma în ajutor o nouă trupă de patru sute de grăniceri secui, comandanţi de colonelul Kray. înfricoşaţi însă de numărul şi mînia ţăranilor răsculaţi şi spre a izbi mai sigur şi mai fără primejdii, domnii trimiseră împreună cu cătanele şi pe episcopul român Nichitici de la Sibiu, să adune pe preoţi şi pe iobagi, să-i sfătuiască, să-i dojenească şi să-i liniştească prin puterea credinţei creştineşti. Şi astfel ieri vlădica a sosit cu cătanele la Ţebea, singurul sat care nu se mişcase deloc şi nu ascultase poruncile lui Horia, şi a îndemnat pe preoţi şi pe ţăranii strînşi acolo să se întoarcă pe-acasă şi să se supună cîrmuirii şi cătanelor.
5
10
15
20
25
30
Vestea aceasta izbi pe Horia drept în inimă şi-i sfărîmă toată încrederea în sine şi în izbîndă. Cu toate cătanele şi cu toţi domnii s-ar bate oamenii oricît, şi ar răbda orice necazuri, dar cu vlădica, omul lui Dumnezeu, nu se poate lupta. Dacă vine însuşi vlădica să povăţuiască poporul să se lepede de Horia şi să-l afurisească, s-a sfîrşit tot, căci poporul pe vlădica are să-l asculte şi nu pe Horia. A nu se supune vlădicii ar însemna să fii urgisit şi alungat din legea creştinească şi să pierzi chiar viaţa de-apoi, singura nădejde a omului oropsit pe lumea aceasta.
Era tocmai în Vidra cînd a aflat ştirea cu vlădica. Nu mai spuse nimănui nimic, ci porni îndată spre Albac, mai ales că acelaşi om îl vestise că vlădica va fi azi în Brad unde au fost chemaţi oamenii din douăzeci şi cinci de comune. Asta însemna că Zarandul e pierdut şi că numai o minune ar putea opri prăbuşirea tuturor planurilor şi visurilor sale.
Pe drum mai află că Ursu Uibaru, cel prins din porunca protopopului Adamovici, a fost tras de viu în ţeapă, la Bălgrad, de acum joi s-a împlinit o săptă-mînă.
— Na, Iacobe, ai auzit cu bietul Ursu Uibaru ? întrebă Horia amărît pe Iacob Topa care-1 însoţea pretutindeni ca umbra. De viu în ţeapă, ai auzit?... Apoi, uite aşa om isprăvi şi noi, că pînă şi vlădica s-a ridicat împotriva noastră!
Ningea moale şi fulgii i se topeau pe obraji şi-i înmuiau parc-ar fi plîns. Iacob nu ştia ce să răspundă şi se mulţumi să bîiguie o sudalmă foarte meşteşugită împotriva vlădicii.
Horia nici nu-1 mai auzi. Gîndurile îl copleşeau. Auzise de la preoţii care se ridicaseră de la început alături de dînsul că vlădica a dat porunci mari tuturor
311
protopopilor să oprească pe ţărani de a da ascultare căpeteniei rebeliştilor. Dar le socotise mai mult ca nişte porunci silite, ca să nu creadă cîrmuirea şi domnii că pînă şi vlădica românesc e de partea lui. Nu-şi 5 putuse închipui că tocmai slujitorii lui Dumnezeu să nu-i dea nici un sprijin lui care nu voia nimic pentru dînsul, ci doar dreptate pentru norodul românesc şi în rîndul întîi pentru preoţii români care erau batjocoriţi şi umiliţi ca şi iobagii. Şi iată acuma trebuie să 10 înţeleagă că a greşit, că şi preoţii cei mari sunt în tabăra duşmană.
în Albac se duse de-a dreptul la popa Gheorghiţă, să-i spuie tot şi să se jeluiască. Popa ştia. Aflase şi el de la oameni, care veniseră speriaţi să-l întrebe ce-i de 15 făcut, că doar n-o să se împotrivească şi vlădicei? Dealtfel de cîteva săptămîni primeşte mereu porunci să se ridice împotriva lui Horia. îi citi o asemenea poruncă: „Cu adîncă mîhmre, cu destulă scîrbă şi simţitoare durere am înţeles că Horia, căpetenia rebe-20 liştilor, nu încetează a face răutate şi minciuni care sînt împotriva lui Dumnezeu şi împăratului şi împotriva legii şi bisericii şi blagosloveniei vlădiceşti. Deci noi cu numele împăratului poruncim că nici un român să nu îndrăznească a asculta minciunile lui Horia, nici 25	să meargă cu el, nici la adunarea lui, nici să dea ajutor
lui, nici oamenilor lui, nici pre ascuns nici în arătare/'
Popa Gheorghiţă însă căută să-l liniştească spu-nîndu-i că vlădica Nichitici nu e român, că chiar vorbeşte mai stricat româneşte decît ungurii, că a venit 30 de curînd la Sibiu din Croaţia şi deci trebuie să fie sîrb ori sloven.
— Dar e vlădică românesc şi norodul numai atîta ştie! observă Horia pe gînduri.
312
5
10
15
20
25
30
Preotului i se părea mai grav un nou manifest al guvernului prin care, în numele împăratului, se dăruieşte iertare şi uitare tuturor răsculaţilor ce se vor întoarce numaidecît acasă şi vor rămîne liniştiţi. Horia cunoştea patenta aceasta de trei zile, dar era sigur că oamenii nu vor mai da crezămînt unei astfel de porunci, fiindcă prea de multe ori au fost amăgiţi şi numai amăgire e şi acuma la mijloc.
—	Dacă n-ar veni vlădica, toate hîrţoagele domneşti n-ar face o ceapă degerată!
Peste două zile, într-o marţi, sosi în Albac domnul Chendi din Cîmpeni, căutînd pe Horia. Se cunoşteau de mult. Chendi, român nobil cu stare, îndrăgise pe Horia încă înainte de-a începe alergările pe la Viena. Horia îi ceruse de multe ori sfaturi şi, cu aceste prilejuri, au vorbit despre toate necazurile iobagilor români, iar Chendi a înţeles sufletul bogat al ţăranului acesta şi l-a ajutat să se înalţe. De-abia trecut de treizeci de ani, Chendi era bărbat frumos, cu nişte ochi negri plini de sinceritate şi cu un glas veşnic fierbinte.
—	Apoi, bade Ursule, am venit în bîrlogul dumitale, cale atît de lungă şi pe zăpada asta aspră, fiindcă am să-ţi aduc nişte veşti pe care trebuie să le cumpăneşti bine de tot şi să-mi dai răspuns! zise Chendi îndată, parcă ar fi fost grăbit să isprăvească.
Se întîlniseră tot în casa preotului, căci a lui Horia era prea departe şi prea săracă spre a putea găzdui pe un domn. De aceea Chendi adăogă către popa Gheor-ghiţă care vru să iasă:
—	Poţi să stai şi d-ta, părinte, că ce am de spus nu-i taină şi nici ruşine!
Era trimis de comisarul guvernului, Mihail Brucken-thal, să tăgăduiască lui Horia amnistie întreagă dacă va linişti imediat poporul şi va porunci tuturor să se
313
potolească şi să se supună. Horia se uită cercetător în ochii domnului prieten, ca şi cînd ar fi vrut să citească dacă e cinstit sau vrea să-l amăgească, şi văzu limpede că nu era nici-o înşelăciune din partea lui. Totuşi nu 5 răspunse nimica. Chendi atunci urmă mai înfocat, ca să-l convingă: că Zarandul s-a potolit de tot, că toate părţile de la Ofenbaia încolo, cînd au aflat de patenta împărătească, au trimis deputaţi la Abrud că se supun, că au pătruns în munţi atîtea cătane încît nu mai poate 10 fi vorba de o împotrivire lungă şi că dealtfel armata are porunci să înăbuşe chiar în sînge, dar foarte repede, orice urmă de răscoală, că deci sfîrşitul nu mai este îndoielnic pentru nimeni şi nu e vorba decît de-a împiedica vărsări de sînge fără nici un folos.
15	— Iureşul de foc ce l-aţi făcut nu va rămîne fără
urmare — mai zise Chendi. A ajuns la urechile împăratului, a ţării şi a lumii întregi durerea grea din care au ţîşnit săptămînile de sînge şi de flăcări. îndreptarea trebuie să vie şi nu poate să întîrzie. Jertfele n-au fost 20 zadarnice. Dar trebuie să înţelegi şi d-ta că întîi e nevoie să se facă pace şi linişte şi că numai după aceea împăratul şi guvernul vor putea uşura viaţa românilor. Azi ai prilejul să faci o faptă bună poruncind să înceteze focul peste tot. Cuvîntul d-tale va fi mai ascultat 25 decît tunurile, asta o ştie şi cîrmuirea. De aceea în schimb îţi propune iertare şi uitare. Mîine poate să fie prea tîrziu.
Se făcu o tăcere înăbuşită. Chendi se uita aproape poruncitor la Horia parcă ar fi vrut şi prin privire să-l 30 silească să asculte. Popa Gheorghiţă, pe laviţă, ghemuit, nici nu sufla. Horia cu ochii de oţel înfipţi în faţa lui Chendi, tăcu un răstimp şi apoi zise foarte simplu:
— Nu pot, domnule!
314
5
10
15
20
25
30
Chendi avu o mişcare de protestare pe care însă o stăpîni îndată, uluit de liniştea şi seninătatea ţăranului.
—	Nu-mi trebuie mila nimănui pînă ce nu vor ieşi din temniţele din Galda şi de la Zlatna oamenii închişi nevinovaţi de ani de zile şi pînă ce nu vom izbuti măcar uşurări de biruri pentru norodul nevoiaş!
Adăogase aceasta mai mîndru, mai sfătos, parcă, s-ar fi deşteptat într-însul deodată crăişorul care porunceşte unei ţări întregi. Dar cum Chendi stărui mereu, fu nevoit şi dînsul să-i dea explicaţii mai largi: că nu poate avea încredere în făgăduielile domnilor şi ale cîrmuirii, că pe el îl ştie om curat la suflet, dar cei ce l-au trimis nu l-au trimis cu gînd bun, că de trei ori l-au înşelat pînă şi ofiţerii cei mari...
—	Că pe mine m-or trage în ţeapă sau că m-or frînge cu roata îndată ce-oi fi în puterea lor, oricîte făgăduieli aş avea că n-are să mi se strîmbe nici un fir de păr, despre asta n-am nici o grije! zise dînsul cu un glas batjocoritor. Dar mai ştiu din păţanie că, în loc de uşurare ori îndreptare, toată iobăgimea românească are să fie mai oropsită şi mai în afară de lege cum a fost.
—	Sfîrşitul va fi acelaşi, ori că dai d-ta mînă de ajutor şi te supui, ori că nu — răspunse Chendi. Numai că pînă să se sfîrşească tot, vor mai pieri multe vieţi româneşti chinuite!
—	Acuma fie cum o rîndui Dumnezeu — murmură Horia. Noi facem ce putem! Şi apoi ce-o mai fi, om vedea!
Chendi nu vru să se dea bătut aşa uşor. Rămase în Albac, sperînd că va obţine mîine ce n-a obţinut azi.
A doua zi Horia se pomeni cu Crişan. întreg Zaran-dul căzuse în mîinile cătanelor, mai ales prin cuvîntul
315
vlădicei. Noaptea trecută între Mihăileni şi Blăjeni, cătanele au sfărîmat ultima ceată de crişeni, vreo mie de oameni. A căzut şi căpitanul Mihai Bibarţ, cel mai viteaz şi mai înverşunat dintre toţi. Popii trimişi de 5 vlădică au ţinut pe români cu vorbe de pace şi cu predici pînă ce oastea împărătească i-a înconjurat din toate părţile ca pe urmă să-i poată tăia mai lesne.
Ceva mai tîrziu, un om din Cărpiniş îi aduse o scri-10 soare de la Abrud, făcută în româneşte şi iscălită cu numele românesc locotenent Petre Lupu, chemîndu-1 la Cîmpeni să tocmească pacea. Horia află chiar de la aducătorul ei că e ticluită şi trimisă de un ofiţer ungur care astfel ar vrea să-l amăgească spre a-1 prinde şi 15	a-1 da pe mîinile domnilor.
— Apoi poftim de vezi şi d-ta, domnule Alexandre, cum umblă domnii să facă pace şi învoială cu noi! zise dînsul către Chendi arătîndu-i scrisoarea.
Şi-l rugă să-i facă un răspuns pe ungureşte, frumos 20 dar usturător, că încearcă astfel să amăgească pe nişte bieţi iobagi care nu cer decît dreptate.
Seara veni vestea că oamenii din ţinutul Mogoş şi Ponor, adică întreaga oaste de subt poruncile feciorului său, au trimis deputaţi la Sebeş, cum că se supun 25 şi, întorcîndu-se pe la casele lor, vor depune armele. Apoi că vlădica a adunat în Abrud, în casa sigartăului Stan George, pe preoţi şi cîte şase oameni din comunele vecine şi le-a citit el însuşi iertarea împărătească şi le-a poruncit să se lase de rebelie. Şi în sfîrşit că şi 30 ceata lui Cloşcuţ, strînsă peste tot de cătane multe, e silită să se îndrepte spre împrejurimile Cîmpenilor şi acolo, adunîndu-se cu toţii, să cumpănească ce să mai facă.
316
5
10
15
20
25
30
Toată noaptea, pe toţi munţii, bucinătorii împrăştiau veşti rele:
— Vin cătanele!... Vin cătanele!...
Toată noaptea aceea Horia se zvîrcoli ca peştele pe uscat, fript de gînduri. A rămas acuma numai cu moţii lui în faţa cătanelor şi a domnilor şi a lumii întregi. Ce ar mai putea face ei împotriva atîtor vrăjmaşi? De unde a pornit şi unde a ajuns? Cînd era ţara întreagă în picioare a putut cere dreptate pentru toţi românii robiţi domnilor şi ungurilor. Azi nu se mai poate gîndi decît la nevoile muntenilor: să fie sloboziţi cei din temniţe şi să se uşureze birurile. Şi nici măcar atîta nu vor să le dea. Numai făgăduieli deşarte, de care au avut mereu şi prin care au ajuns să nu mai poată trăi... Şi totuşi în cîteva zile trebuie să se aleagă sfîrşitul. De şase săptămîni ţine răzmeriţa. Oamenii nu mai au casă, nici linişte, nici muncă. Frigul s-a lăsat mai aspru, şi foamea. Pînă cînd să mai umble pe drumuri degeaba ? Poate că mişcarea a început într-o vreme nepotrivită, asupra iernii. Pornită primăvara, ar fi putut ţine mai mult şi ar fi avut mai mulţi sorţi de izbîndă. Planul cel mare, de-a ridica pe toţi românii, atunci s-ar fi putut împlini chiar împotriva întregei oştiri împărăteşti. Acuma e prea tîrziu. Trebuie stinsă răscoala, ca să se odihnească oamenii. Iar el cu Cloşca şi cu alţi tovarăşi vor trebui să se facă nevăzuţi pînă la primăvară, cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu; se va putea începe o mişcare mai mare, să scape de robie pe toţi românii...
Era duminecă, 12 decembre. Se duse întîi la biserică, să asculte slujba dumnezeiască, să se închine şi să se întărească. După slujbă, în faţa bisericii, porunci oamenilor să plece, din fiecare casă cîte unul, la Cîmpeni, şi să fie acolo mîine seară, că vor fi din toate satele.
317
Chemă pe Iacob Zafu şi-l puse să bucine adunarea la Cîmpeni, să o afle toţi bucinătorii şi să o treacă mai departe pînă unde se mai poate. Apoi se întoarse acasă la popa Gheorghiţă. Chendi voia să plece şi aştepta 5 răspunsul din urmă. li mulţumi că s-a ostenit pînă aci şi că a zăbovit atîtea zile în sărăcia asta jalnică.
—	Ştiu cît eşti d-ta de drept şi de cinstit — adăogă dînsul. Ştiu că vrei numai bine şi dreptate. Dar noi rămînem cum sîntem şi om face cum ne-o învăţa Dum-
10 nezeu.
—	Rău îmi pare, bade Ursule, că nu mă asculţi pe mine!
—	Acuma nu mai pot asculta pe nimeni în lume. Eu oi rămînea cel din urmă, că doară eu am fost cel
15 dintîi şi în cărţile sfinte aşa scrie, să fie cel mai de pe urmă acela care a fost cel dintîi!
Cînd văzu plecat pe Chendi se simţi şi Horia mai uşurat. îi era inima plină de un simţămînt straniu, ca şi cînd ar fi rămas singur pe o plută fără cîrmă, la 20 voia întîmplării şi a valurilor. Era totuşi mulţumit că a putut ţine piept ispitei şi că poate sta cu sufletul curat în faţa lui Dumnezeu şi a sa însuşi.
Luni seara sosi la Bogdăneşti, însoţit numai de Iacob Topa, şi trase la Ispas Galdău, unde trăgea tot-25 deauna. Ispas, căprar pus de Horia peste satul lui, îi spuse că s-au urnit toate comunele spre Cîmpeni, de s-au speriat şi cătanele. La Cîmpeni a venit noaptea trecută ofiţerul cel mare, care a amăgit pe oameni cu pacea. împreună cu dînsul au venit peste şapte sute de 30 cătane de tot felul, chiar şi tunari. Văzînd atîta puzderie de ţărani, cătanele, de frică, au început a trage cu tunurile în mulţime de au şi omorît cîţiva.
Horia trimise chiar atunci seara pe Iacob să-l caute pe Cloşca şi să-l cheme aici la sfat, iar lui Ispas îi po-
318
5
10
15
20
25
30
runci să adune din fiece sat cîte-un bătrîn ori pe căpitanii puşi de el, ca mîine să se poată înţelege cu toţii dimpreună. Despre Cloşca spuse îndată Ispas să nu-1 caute pe acasă, prin Cărpiniş, că pe-acolo au umblat cătanele şi i-au scotocit şi prin lăzi, să afle cine ştie ce porunci, dar poate să fie prin Certegi.
Marţi, pe la amiazi, se aflau adunaţi împrejurul crăişorului vreo şasezeci de oameni. Cloşca venise cel dintîi, amărît, zdrobit. Vedea că s-a isprăvit tot şi nu găsea nici o ieşire, şi toată nădejdea îi era în Horia. Dealtfel aceeaşi nedumerire şi desperare se citea în ochii tuturor. Vasile Sgîrciu, tînăr nerăbdător, întrebă de-a dreptul:
—	Acum ce mai facem, încotro ne întoarcem, crăi-şorule ?
Horia îşi aminti deodată pe acelaşi Vasile, cînd i-a zis întîia oară „crăişorule", în casa lui Cloşcuţ. Cum îi luciseră atunci ochii şi cîtă mîndrie era atunci în glasul lui, iar acuma parc-ar fi numai spaimă.
în sfîrşit, cînd sosiră toţi cei chemaţi, Horia le spuse verde că trebuie să se împrăştie cît mai degrabă pe-acasă, să liniştească pe oameni ca să-şi vadă de treburi, căci rebelia s-a isprăvit şi de-acuma numai el mai are de lucru, spre a dobîndi uşurările din pricina cărora s-au sculat.
—	Domnii şi ungurii, cît am tot stat noi după amăgirile de pace, au umplut lumea de minciuni şi au izbutit să întoarcă pînă şi pe înălţatul împărat împotriva noastră. Sîntem şi noi de vină că am ascultat glasurile mincinoase care ne făgăduiau dreptate şi pace numai ca să ne înşele. Dar noi am pornit la drum cu voia şi porunca împăratului şi poruncile împărăteşti trebuie să le împlinim. Acuma înălţatul împărat, înşelat de minciuni domneşti, s-a întors de către noi şi a
319
5
10
15
20
25
30
320
trimis cătanele împărăteşti să vadă dacă ne plecăm ori nu. Noi însă trebuie să ne plecăm în faţa înălţatului împărat că la dînsul e dreptatea şi puterea. Şi dacă ungurii l-au amăgit, cînd i-om arăta adevărul, tot are să ne asculte şi să ne împlinească rugăciunile, precum a vrut mereu şi n-a putut din pricina domnilor care nu l-au ascultat. Eu, Horia, crăişorul vostru, dau dară poruncă mare să se întoarcă tot omul la casa sa şi cine nu se va pleca, cu moartea să fie pedepsit pentru că s-a împotrivit poruncii împărăteşti!
Văzu deodată pe feţele tuturor o înseninare parc-ar fi scăpat de o apăsare grea. Numai Cloşca îl privea uluit şi întrebător. Urmă răspunzînd nedumeririi lui mute:
—	Porunca împărătească pe care v-au vestit-o popii şi cătanele şi prin sate, şi prin tîrguri, făgăduieşte iertare celor care s-or întoarce şi se vor pleca. Nimeni să nu fie deci înfricoşat, căci nimănui nu i se va face nici un rău. Şi uite-aşa, oameni buni! Dumnezeu să vă ajute şi să împliniţi porunca de împrăştiere.
—	D-apoi dumneata cum rămîi, că doar poate să te prindă domnii şi să te spînzure? întrebă un bătrîn din Vidra, aproape furios că Horia nu se gîndeşte deloc la sine însuşi.
Horia avu o lucire de bucurie în ochi cînd răspunse:
—	Apoi eu am să cerc să ajung iară la înălţatul împărat ca să mai cerc a dobîndi dreptate măcar de-aş şti că m-oi prăpădi! Cine vrea să mă însoţească pînă la Albac şi în munţi, îi mulţumesc, dar silă n-oi face nimănui!
—	Eu nu mă despart de tine, măi frate Ursule, nici în mormînt! strigă Cloşca atît de brusc că toţi se spăi-mîntară.
Cîteva zeci de glasuri răsunară:
—	Nici eu!... Nici eu!...
După-amiazi mulţimea de pe dealurile dimprejuru! Cimpenilor se topi încetul cu încetul. Spre seară vreo sută de oameni înconjurau pe Horia să-l însoţească pînă unde va îngădui dînsul. înainte de-a porni, Ispas 5 Galdău îi spuse ce-a auzit adineaori de la nişte drumeţi venind de la Turda, că anume fecioru-său, Ion Horia,. a fost prins de cătane şi ar fi acuma închis la Zlatna.
—	Cum o rîndui Dumnezeu şi cum o avea noroci murmură bătrînul Horia.
10	încălecară şi se urniră pe drumul greu de iarnă*
tăcuţi. Aproape de Secătura îi ajunse din urmă Iacob Topa, în galop, gîfîind:
—	Vin cătanele!... Au plecat de la Cîmpeni încoace!... Cătanele!...
15 Numai Cloşca se mai înfurie şi răspunse cu o sudalmă.
CAPITOLUL IX
IUDA
Miercuri dimineaţa tot Albacul, nu numai bărbaţii, ci chiar femei şi copii, se strînse în faţa bisericii, la 5 încrucişarea drumului dinspre Cîmpeni cu cel către Arada, în preajma podeţului de peste pîrîul Albacului. Noaptea fusese aspră, zăpada îngheţase, precum îngheţate de mult erau şi apele Arieşului şi ale gîrlei. Subt cizmele şi opincile mulţimii ce tropăia mereu de ger, zăpada 10 scrîşnea şi lucea în scînteieri colorate subt lumina razelor reci ce cădeau pieziş din cerul senin.
De azi-noapte, de cînd sosise Horia de la Cîmpeni, satul fierbea. Se vorbea că vin cătane multe cu tunuri să prefacă în cenuşă Albacul, că Horia pleacă iarăşi 15 la împăratul să se plîngă şi împotriva cătanelor care s-au dat de partea domnilor... Se mai spunea apoi că pretutindeni cătanele pun pe oameni în lanţuri, fie vinovaţi, fie nevinovaţi, şi-i trimit la Bălgrad să-i tragă de vii în ţeapă ca pe Ursu Uibaru. Bătrînii povăţuiau 20 pe cine-i asculta să fugă în munţi cînd vor veni cătanele, ca să scape de primejdie.
Acuma, fiindcă vremea trecea şi crăişorul nu se arăta, începură alte vorbe: că Horia a şi plecat de azi-
322
5
10
15
20
25
30
noapte spre Scărişoara, singur^ să-şi piardă urma, că şi cei care l-au însoţit pînă aci s-au împrăştiat de n-au rămas decît vidrenii înadins ca să amăgească lumea şi să înşele pe cine ar cerca să se ţie după Horia, mai cu seamă că şi gornicii sînt pe-aici, prin mulţime.
Apei deodată se făcu tăcere mare parcă ar fi căzut o poruncă din cer. Pe portiţa ogrăzii ieşi Horia cu Cloşca, îmbrăcaţi gros, cu cojoacele lungi, cu puşti în spate şi cu lănci în mînă în loc de băţ. Popa Gheorghiţă îi petrecu în capul gol pînă în mijlocul uliţii. Aici trebuiră să se oprească. Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, să-i vadă, să le audă glasul de despărţire.
—	Na, oameni buni, rămîneţi, sănătoşi! strigă Horia cu voce tare să-l audă cît mai mulţi.
—	Dumnezeu să-ţi ajute! răspunseră domol mai multe glasuri.
O femeie înăltuţă, îmbrobodită pînă la gură, cu nişte ochi mari, negri şi adînci, ţinînd de mînă un copil de vreo şase ani, se zvîrcoli prin mulţime pînă ce ajunse în faţa lui, apoi, izbucnind în lacrimi, se plecă şi-i sărută mîna.
—	Tu eşti, Rafilă ? zise Horia, mîngîind-o pe cap. Na, taci şi nu plînge, că bun e Dumnezeu şi n-are să ne lase!
Era nevasta lui Dumitru Todea, cel închis de-atîta vreme în temniţa de la Galda. Ştergîndu-şi lacrimile cu colţul năfrămii, murmură amar:
—	Doamne, Doamne, rău ne-ai mai pedepsit, Doamne !
—	Taci mulcom, muiere, taci că dreptatea trebuie să iasă! mai spuse Horia, întoreînd însă capul ca şi cînd ar fi vrut să-şi ascundă o înduioşare.
Preotul Gheorghiţă, care cercetase mulţimea din ochi, şe apropie de dînsul şi-i şopti să nu plece singur
323
că-s toţi gornicii aici şi s-ar putea să fie ispitiţi a-1 urmări. în loc de răspuns Horia îl sărută pe amîndoi obrajii, zicînd:
—	Hai să mergem, că-i tîrziu!
5 Apoi tot astfel îmbrăţişă pe Petre Nicula din Vidra, şi pe Ionuţ Dandea din Bucium, căruia îi curgeau lacrimile şiroaie deşi încerca să zîmbească, şipeDavid Avram, şi pe Iacob Todea şi pe Toma Gligor şi pe Pavel Bocu, toţi din Vidra, şi pe Vasile Sgîrciu cel tinerel, nepotul 10 lui Cloşca din Seliştea Abrudului, şi pe Iacob Zafu, şi pe David Onu Surdu din Muşca, şi pe Toader Berindei din Cîmpeni, şi pe Toader Cătană din Bistra...
Un băietan veni cu doi cai, îşi făcu loc prin mulţime. încălecară îndată. Horia îşi mai roti privirea asupra 15 norodului. în minte îi rămăsese vorba preotului despre gornici. îi văzu pe toţi. Şi pe Ion Mătieşu din Arada, cu care poate totuşi să se încuscrească dacă va scăpa feciorul din prinsoare, şi pe Ştefan Trifu, cel cu ochii răi înţepători şi mustaţa spînă, şi pe cei doi feciori ai 20 lui Andrei Neagu, şi pe Nuţu Mătieşu, şi pe Gheorghe, fratele mai mic al lui Ion Mătieşu. Erau amestecaţi printre oameni şi se purtau ca şi ceilalţi. Răspunse acuma preotului, tare, să-l audă şi ei:
—	D-apoi gornicii nu-s fraţi cu noi şi de necazuri şi 25 de bucurii?... Şi tocmai fraţii să cerce a ne vinde ca
Iuda?
Se întrerupse, căci George Nicula, nepotul său, îl apucase de mână, zicînd:
—	Unchiaşule, eu vreau să te întovărăşesc oriunde 30 te duci, chiar şi pînă la împăratul!
Horia se înfioră auzindu-1, parcă l-ar fi zgîriat pe inimă. Şi, după o clipă de şovăire, îi spuse blajin:
—	Lasă, George, că ne ducem noi şi singuri... Hai, Cloşcuţ!
324
5
10
15
20
25
30
Porniră în pasul cailor, fără se uite înapoi, pe drumul mai puţin bătătorit, spre Arada. Cind cotiră după coastă, Cloşca zise îngîndurat:
—	Eu nici nu mi-am luat rămas bun de la nimeni, nici măcar de la nevastă-mea, săraca... Dar poate că-i spune nepotu-meu cum am plecat!
Horia nu răspunse. Era bucuros că s-a isprăvit cu bine despărţirea şi că au ieşit toate cum le-a plănuit. Nici nu mai voia să se gîndească înapoi, şi ca să se ferească de amărăciune, şi ca să-şi păstreze toate puterile pentru viitor. Deocamdată trebuia să li se piardă urmele. De aceea n-a primit pe nimeni să-i însoţească mai departe şi nici n-a spus nimănui, nici celor mai credincioşi tovarăşi de cruce, unde vor merge şi ce au să facă. Chiar Cloşca nu ştia nimica.
—	Ne abatem oleacă pe-acasă pe la mine, frate Cloşcuţ ;— zise dînsul de-abia cînd ajunseră la cărarea ce suia spre Crîngul Feregetului.
Acolo îi aştepta Iacob Topa şi Cîrstea Nicula. Pe ei doi îi alesese Horia să-i fie de pază şi de ajutor. Azi-noapte trimisese pe Iacob la Cîrstea, să-i dea de ştire să se pregătească.
Nici nu avură a zăbovi deloc. Cei doi stăteau gata, în tindă, cu dăsagii plini de merinde pentru o săptă-mînă. Cîrstea îşi luase şi puşca, să fie la caz de trebuinţă.
—	Na, înainte, feciori! strigă Horia fără măcar să intre în casă.
Descălecară şi dădură drumul cailor, să se întoarcă singuri acasă cînd îi va cuprinde foamea. Trecură prin tindă, încuind uşa pe dinăuntru şi ieşind prin dos. Cobo-rîră spre drumul Aradei pînă la marginea pădurii, apoi pe albia unui pîrîu, ca să se şteargă urmele paşilor, urcară pe coastă, în desişul de mesteceni. Ajunseră gîfîind greu în vîrful dealului şi urcară pe creastă mereu*
325
pînă într-o poiană de unde se zărea în vale satul. Zăpada poienii era călcată. Se vedea că umblaseră oameni. Soarele trecuse de amiazi. Un copac prăvălit, chiar la marginea poienii, era curăţit de omăt, semn că se mai 5 odihnise de curînd cineva. Se aşezară şi ei, să poposească puţin şi să prînzească. Iacob Topa, înainte de-a porni mai departe, zise liniştit:
! l :	—Dumneavoastră să vă lăsaţi numai în grija mea,
că eu vă duc într-un loc unde nici păsările cerului nu 10 vă pot descoperi. E cam departe, tocmai pe Ciusdia din codrul Scorogetului, dar ştiu că acolo aveţi să fiţi ca acasă. Am stat astă-vară cu oile acolo şi mi-am făcut o colibă boierească şi ascunsă de treci pe lîngă ea şi nici nu bagi de seamă...
15	Horia şi Cîrstea cunoşteau locurile şi se sculară aproa-
pe deodată, Cîrstea spunînd cu îngrijorare:
—	Apoi să nu mai zăbovim, că ziua-i mică şi calea lungă!
Era om cam de vîrsta lui Horia, văr cu dînsul, 20 puţin sperios, dar foarte tăcut şi credincios.
—	N-ai grije, bade Cîrstea, că doară n-om merge noi azi pînă acolo, că ne-ar apuca noaptea prin păduri şi poate să dea dihăniile peste noi. Pînă se înserează bine, tocmai' sosim la stîna certegenilor, că nu-i aşa
25 departe, şi om rămînea să ne hodinim şi să ne încălzim, iar mîine de dimineaţă om porni mai departe!
începu să fulguiască uşor. Se bucurară că li se acoperă paşii. Merseră voiniceşte pînă la stîna certegenilor, maseră acolo şi a doua zi, aproape pe înseralt, ajunseră 30 la Ciusdia tocmai cînd se porni o ninsoare mai mînioasă, cu vînt vijelios care le scutura în spinare toată zăpada îngheţată pe crengile copacilor.
—	Na, unde ţi-e coliba, Iacobe ? întreabă Horia, obosit; văzînd că se afundă tot mai tare prin nişte
32 6
5
10
15
20
25
30
rîpe pe ale cărora margini se clătinau molifţii bătrîni cu rădăcinile întinse în gol ca nişte gheare de balauri.
—	Uite-o colo! zise Iacob rîzînd şi arătînd la cîţiva
paşi. Degeaba vi-o arăt, că n-o poţi vedea... Veniţi după mine!	(
între rădăcinile unui brad uriaş, învăluite cu crengi pe care se aşternuse muşchi bogat, era într-adevăr o vizuină mare cît o tindă de om cu stare. Feciorul dădu la o parte o cracă uscată, aşezată odinioară de dînsul ca să astupe intrarea, şi strigă vesel şi mîndru:
—	Ia, mai poftiţi şi pe la noi, oameni buni! Se strecură însă el înainte şi, pînă să se caţere şi ceilalţi după dînsul, adună în mijloc nişte frunze uscate rămase de astă-vară, le acoperi cu găteje subţiri, scăpără din amnar şi aprinse repede un foc peste care mai aruncă şi vreo două cioate ce-i căzură la îndemînă. Ieşi apoi să adune uscături prin apropiere, să poată face o flăcă-raie bună, să-şi dezmorţească cu toţii oasele degerate.
în curînd se înnoptă. Apucară să strîngă un morman de lemne, să le ajungă. Vîlvătaia focului umplea coliba, răspîndind o căldură plăcută. îmbucară cîte ceva şi se întinseră pe jos şi adormiră, avînd grije însă fiecare, cînd se trezea, să mai arunce cîte-o buturugă pe foc, să nu se treacă.
—	Numai cu apa e mai greu — adăogă a doua zi Iacob — că trebuie s-o aducem tocmai de la stîna noastră, că acolo-i un izvor bun. Nu-i departe, dar e tare rău drumul!
A treia zi tot Iacob spuse că Cîrstea Nicula ar fi bine să plece înapoi în sat, să mai vadă ce-i pe-acolo şi să mai aducă merinde, să nu rămînă aici fără de-ale gurii, că iarna e greu să găseşti ceva pe-aici. Apoi, cînd
327:
se va întoarce Cîrstea, va pleca dînsul. Şi aşa cu rîndul şi cu săptămîna vor putea ieşi din iarnă cu bine.
Horia adăogă doar că ar trebui cu toţii şi pe rînd să stea şi de strajă, să nu se întîmple totuşi să dea peste 5 dînşii cineva fără veste şi să-i ia ca din oală. Cătanele au să înceapă să-i caute şi prin munţi, cînd vor vedea că nu-i pot găsi. Adevărat că din partea lor mare grije n-ar fi că, dacă nu cunosc locurile, n-au să afle niciodată nici măcar urme de fiare, necum de dînşii. Dar în cele 10 din urmă s-ar putea să poruncească oamenilor să-i caute, care umblă prin munţi ca prin grădinile lor, sau chiar gornicii care cunosc şi mai bine toate ascunzişurile, şi atunci s-ar ivi primejdia.
Pe cînd Cîrstea Nicula pornea spre Albac, fireşte pe 15 altă cale, Horia însuşi ieşi la pîndă, coborî pînă la stînă, cercetă împrejurimile cu de-amănuntul, mai adună şi vreascuri pentru foc... Apoi urmă Cloşca, apoi Iacob.
Seara povesteau pînă tîrziu despre toate întîmplă-rile, făceau planuri şi legau nădejdi. Se hotărî şi Horia 20 să aştepte aici pînă se va potoli toată frămîntarea din ţară, pînă se vor retrage iarăşi cătanele, iar pe urmă sau va încerca să ajungă la împăratul, sau va porni din nou lupta, aşa cum ar fi trebuit să pornească dintîi, asupra verii şi în toată ţara deodată.
25	Cloşca însă era mereu posomorit şi nu se mîngîia că
nu şi-a putut lua rămas bun de la Mărina lui. Avea presimţirea că nu va mai vedea-o niciodată. Lăcrima. Apoi deodată o suduia cumplit pentru că n-a căutat ea să-l întîlnească, fiindcă ea ar fi putut mai lesne, dar 50 se pare că ea nu l-a iubit cu adevărat, de aceea se jura că, de-ar fi să moară, n-are să-i lase măcar un zlot găurit...
Cîrstea Nicula se întoarse peste şase zile cu o mulţime de veşti. La Albac au venit, îndată după ce a
32$
5
10
15
20
25
30
plecat Horia, sumedenie de cătane şi au umblat din casă în casă şi au răscolit peste tot după crăişorul. Baremi casa lui numai că n-au dărîmat-o. Au fost şi la Arada şi prin toate cătunurile, dar n-au stat şi s-au întors la Cîmpeni. Se trimit totuşi mereu patrule prin munţi să caute pe Horia şi pe tovarăşii lui. Se crede c-ar fi vreo sută de oameni împreună cu dînsul. Lumea zice că pădurarul Melzer din Abrud, cel care a împuşcat acum trei ani pe feciorul cel mare al lui Ţiloş, s-ar fi legătuit că el are să prindă pe Horia măcar de-ar fi ascuns în fundul pămîntului şi că ar fi chemat la Arada pe toţi gornicii, să le tăgăduiască marea cu sarea dacă i-or da ajutor. Muierea lui Dumitru Todea i-a spus că George Nicula s-ar fi îmbiat şi dînsul să dea ajutor pădurarului, nu ştiu dacă e adevărat, că prea ar fi ticălos. Dealtfel se zvoneşte că împăratul a pus trei sute de galbeni pe capul lui Horia, ca să ispitească şi pe români să-l prindă. Ce-o fi adevărat, nu poate şti, dar e sigur că în Arada sunt vreo treizeci de cătane care tot dau tîrcoale Scorogetului. Din partea lor însă pot dormi fără grije.
Ştirile acestea spulberară deodată speranţele celor doi căpitani. Trebui Iacob să sară că nu trebuiesc ascultate toate minciunile băbeşti.
—	Lasă, crăişorule, că vă aduc eu veştile cele adevărate! zise feciorul cînd să plece în sat. Nu-i nici diavolul aşa de negru cum spun oamenii! Numai să luaţi seama pe-aici pînă mă întorc eu!
Era vineri, în ajunul Crăciunului nemţesc. Gerul se mai înmuiase. Ştirile lui Cîrstea, învechite, nu mai păreau atît de mohorîte.
—	Apoi cum să nu caute — zise Horia într-un timp — că ştiu ei, domnii, ce-i paşte, dacă nu ne omoară
329
5
10
15
20
25
30
330
pe noi! Dar lasă că nici noi nu sîntem de mămăligă şi nu le-am face pofta cu una cu două!
Duminecă toată noaptea ninse, încît luni dimineaţa Cîrstea, dînd să pornească de strajă şi să aducă apă, de-abia putu să iasă din colibă, căci zăpada aproape, astupase ieşirea... Cum rămaseră singuri, Cloşca, parcă de mult l-ar fi strîns de gît, întrebă lacom:
—	Măi frate Horia, frate de cruce, spune-mi rogu-te, că nu mai pot răbda, de ce n-ai vrut tu să arăţi cătanelor poruncile care ţi le-a dat împăratul ca să ne facă şi pe noi cătane şi să stingem pe unguri? Că de-ar fi văzut cătanele scrisul împăratului, cum ar mai fi cutezat să se mai bată cu noi şi să ne oropsească dimpreună cu domnii?... Uite, asta nu pricep, frate Ursule, şi mult mă roade gîndul că...
—	D-apoi crezi tu că pe mine nu mă roade? îl opri scurt Horia ca şi cînd ar fi aşteptat de mult întrebarea. Of, Doamne, muncitu-m-a şi pe mine de-ajuns şi m-a chinuit, dar trebuie să tac şi să mă perpelesc aşa, măcar de-ar fi să mă sfîşie în bucăţi cu cleştele înroşite!
îşi trase în poală traista de piele, bătută cu ţinte galbene, ce o purta şi acum mereu în spinare, şi scoase mînios un teanc de hîrtii, urmînd:
—	De cîte ori m-am ispitit să le arăt, cum ţi le-am arătat şi ţie, măcar ofiţerului cela care venise atunci la Cîmpeni. I le-am arătat pe toate celelalte, ştii bine, dar pe astea n-am putut, frate Cloşcuţ!... N-am putut, că şi de le-aş fi arătat, n-ar fi crezut nimeni!... împăratul mi le-a dat în taină şi în taină trebuie să le ţin pînă la moarte! Că dacă isprăveam cu bine ce-am început, apoi nu mai era trebuinţă să le arătăm nimănui, iar cînd s-au întors rău lucrurile, chiar împăratul ar fi spus
5
10
15
20
25
30
că-s numai amăgiri de-ale mele! Uite aşa, frate Cloşcuţ, uite aşa!
Cloşca, neputincios, scrîşni între dinţi o sudalmă.
—	Acuma însă zadarnic ne perpelim, fratele meu de cruce! adăogă după un răstimp Horia mai amar. Acuma numai împăratul poate să ne mîntuiască după ce s-o mai potoli fierberea. De aceea oi cerca să ajung iar în faţa lui şi să-i dau înapoi poruncile şi să-i cer altele mai bune!
în clipa aceasta se auzi zgomot de paşi la intrarea colibei. Cum Horia se întrerupse şi vîrî repede în sîn hîrtiile, Cloşca murmură nepăsător:
—	Trebuie să fie Cîrstea cu apa!
Dar nici n-apucară să isprăvească, şi auziră un glas străin mormăind:
—	Bună hodina, oameni buni!
în vreme ce Horia întoarse capul să vadă cine e, Cloşca se uită după arme. Amîndouă puştile erau răzimate dincolo de pălălaia de foc din mijlocul colibei, împreună cu lăncile, alături de dăsagii cu merinde, în deschizătura intrării însă se ivi Nuţu Mătieşu, la spatele căruia sclipeau ochii înţepători ai lui Ştefan Trifu. Păşiră înlăuntru amîndoi cu puşti pe umăr, iar după dînşii veniră şi feciorii lui Andrei Neagu, de asemenea înarmaţi.
—	Umblaţi după vînat, măi oameni ? întrebă Horia, liniştit, fără a se fi mişcat din loc.
—	Apoi musai să umblăm, că trebuie vînat pentru cătane şi nu găsim nimic măcar că am şi îngheţat de cînd tot umblăm! răspunse Ştefan Trifu, frecîndu-şi mîinile.
—	Aşezaţi-vă şi voi să vă mai încălziţi, că foc avem, slavă Domnului, numai altele de-am avea! zise Horia uitîndu-se pe rînd la toţi patru pînă ce se aşezară împre-
331
jurul focului, Ştefan Trifu lingă dînsul cu un fecior al lui Neagu, iar Nuţu Mătieşu lingă Cloşca, cu cellalt fecior.
Cîteva clipe tuspatru îşi frecară mîinile întinse spre 5 flăcări, tăcuţi, uitîndu-se numai la foc. Cloşca, după ce îi cercetă din ochi şi i se păru că n-au venit cu răutate, întrebă deodată ce mai veşti sînt prin sate şi cum o mai duc bieţii oameni acuma că s-a isprăvit rebelia şi au venit înapoi ungurii şi pe deasupra puzderia de
10 cătane.89
—	Vai de capul nostru — răspunse Nuţu, tot cu faţa spre foc, dar cu coada ochiului la Horia — că numai bieţii oameni ştiu cît rabdă! Şi cum să nu se jeluiască dacă-i atîta amar de cătane în toate satele,
15 că oamenii mai mult prin păduri stau, fugiţi şi îngroziţi de dînşii!
—	Lasă, Dumnezeul lor de cătane, că le facemrnoi şi lor de petrecanie curînd de tot şi-i băgăm în...! sudui deodată Cloşca, cuprins de mînie parcă s-ar
20 fi aflat chiar în faţa duşmanilor.
Iar se auzi afară zgomot de paşi, dar nu mai avură timp să întrebe, căci Ştefan Trifu se şi sculase în picioare, zicînd hotărît:
—	Na, măi oameni, voi trebuie să veniţi cu noi la
25 Zlatna, că aşa-i porunca!
Cloşca avu un început de mişcare să sară în picioare pe care însă i-o curmă glasul lui Horia, foarte liniştit:
—	Apoi noi am vrut să ne ducem la înălţatul împărat, dar dacă-i porunca aşa, ne-om duce şi la Zlatna,
30 ce să facem ! 39 *
39 Este vorba de refacerea administraţiei ungureşti, sub pavăza oştilor
imperiale.
332
5
10
15
20
25
30
Vorbind, vîrî mîna dreaptă în sîn să scoată hîrtiile ce le ascunsese. Gornicii se speriară ca şi cînd s-ar fi aşteptat să scoată pistoale.
—	Da ce mai staţi, măi feciori ? răcni Ştefan Trifu, punînd mîna pe beregata lui Cloşca şi răsturnîndu-1 pe spate.
Horia izbuti să scoată teancul de hîrţoage din sîn şi-l azvîrli în foc tocmai cînd Nuţu Mătieşu îl apucă de piept, silindu-se să-l trîntească la pămînt. Urmă o vînzoleală de gîfîieli, de înjurături printre dinţi, de porunci scurte, inconştiente ce-şi aruncau unii altora... De-afară atunci intrară spăimîntaţi şi neştiind ce se petrece, Ion Mătieşu cu Gheorghe, fratele lui Nuţu, şi cu George Nicula, nepotul lui Horia.
—	Unde-i funia, măi Onule ? strigă Trifu. Hai, puneţi mîna şi voi, să-i legăm degrabă!
Peste cîteva minute Cloşca era legat cu coatele la spate şi, de aceeaşi funie, mîna dreaptă a lui Horia.
—	Sus, sus şi afară, că nu-i vreme de stat! strigă iarăşi Ştefan Trifu, cu glas de căprar biruitor.
Se ridicară toţi în picioare. Nuţu Mătieşu şi feciorul cel mic al lui Andrei ţineau capetele funiei cu care erau legaţi cei doi prinşi.
—	Nu era nevoie să vă mai trudiţi degeaba — zise acuma Horia, îndreptîndu-şi cojocul cu mîna slobodă, liniştit ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic — că doară v-am spus că mergem cu voi unde vreţi!... Dar frumos nu e ce faceţi, măcar că sînteţi gornici şi aveţi porunci! Să vă ajute Dumnezeu după sufletul vostru!... că alta n-am ce zice!
—	Na, destulă vorbă! făcu Nuţu, căutînd să-şi ascundă sfiala subt un glas aspru.
Cloşca numai atunci văzu pe George Nicula, cu nişte ochi holbaţi cine ştie de ce. într-o pornire nestă-
333
pînită de scîrbă îl scuipă drept în faţă, mormăind cu dispreţ:
—	Iudă!
Ştefan Trifu ridică braţul să-l lovească şi să apere 5 astfel pe George. Cu braţul în sus rămase o clipă, apoi, parcă s-ar fi răzgîndit, răcni mînios:
—	Hai, afară, afară, nu mai staţi ca proştii să dea peste noi tovarăşii tîlharilor!
Pe cînd ceilalţi ieşeau din colibă, el îşi aduse aminte 10 că Horia a zvîrlit în foc nişte hîrtii adineaori şi se uită după ele. Nu mai văzu nici o urmă. Dar văzu armele şi dăsagii şi opri pe Gheorghe Mătieşu să le ia, iar el are să ducă dăsagii.
Coborîră cu toţii spre stînă. Pe zăpada proaspătă, 15 ninsă abia azi-noapte, se vedeau foarte bine toate urmele paşilor. O colibă de bîrne adăposti la stînă pe gornici şi pe cei doi prinşi. Pînă să bea apă cu toţii şi să răsufle, Ştefan Trifu se sfătui cu Nuţu Mătieşu să trimită pe George Nicula în sat, la Arada, să cheme cătanele, 20 să le dea în primire lor pe Horia şi să scape de grije. Le era frică să nu întîlnească vreo ceată de ţărani de-ai crăişorului şi nu numai să le smulgă din mînă prizonierii, dar chiar să-i omoare pe cei care au cutezat să-i prindă.
25	— Dar pe Cîrstea Nicula unde l-aţi lăsat măi
Gheorghe? întrebă deodată Trifu, speriat, aducîndu-şi aminte de paznicul peste care dăduseră chiar aici, la stînă, şi pe care-1 chinuiseră pînă ce le-a arătat locul unde stau ascunşi căpitanii.
30	—Apoi o fi fugit! răspunse nepăsător Gheorghe
Mătieşu. Că noi l-am păzit de-ajuns, dar dacă am văzut că nu mai ieşiţi din colibă, ne-am temut să nu vă fi omorît acolo şi l-am lăsat pe Cîrstea şi ne-am dus să vedem ce-i!
334
5
10
15
20
25
30
Trifu se spăimîntă de tot. Era sigur că Cîrstea a alergat să cheme într-ajutor mai mulţi oameni şi să scape pe Horia. Chemă deoparte pe George Nicula şi-i porunci să se ducă repede după cătane. Nuţu socoti însă că tot mai bine ar fi să nu aştepte aici prea mult, ci să coboare în vale pînă la casa lui din hotarul Aradei, că-i mai aproape de sat şi nici nu vor fi în primejdie, căci nimeni n-are să ştie că sînt acolo.
Chiar aşa făcură şi, fără a mai pierde vreme, porniră în jos şi după-amiazi sosiră la casa lui Nuţu Mătieşu. Aţîţară focul şi se odihniră. Numai George Nicula a trebuit să coboare mai departe, să dea de ştire cătanelor.
După ce se mai dezmorţiră, Ştefan Trifu luă traista lui Horia şi o cercetă şi găsi într-însa şapte hîrtii cu porunci împărăteşti, condei, creion, ceară roşie şi pecetea lui. Apoi căută pe Cloşca şi află la dînsul şase zloţi, în sfîrşit scormoni prin desagi, scoase pe masă toată merindea şi se ospătară dintr-însa toţi dimpreună, zicîndu-le liniştit şi cu glas de glumă :
— Putem să mîncăm aci laolaltă că pe urmă de voi are grije stăpînirea!
Aproape de sfinţitul soarelui sosi un ofiţer foarte tînăr cu cincisprezece soldaţi, luară la mijloc pe cei prinşi şi coborîră în Arada şi traseră la primărie, unde mai erau pe-atîtea cătane cu încă un ofiţer. Aici fierarul îi aştepta cu lanţuri grele pregătite pentru amîndoi. Ofiţerii supravegheară cum îi încătuşează la mîini şi la picioare, apoi, împreună cu doi ostaşi de pază, îi încu-iară chiar în cancelarie lăsînd şi în tindă patru oameni de strajă care să se schimbe din două în două ceasuri;
Cei doi ofiţeri ar fi dorit să plece cît mai grabnic cu prizonierii, nesimtindu-se tocmai în siguranţă cu numai treizeci de soldaţi într-un sat unde pînă ieri tot norodul a fost cu trup şi suflet de partea lui Horia.
335
Dar nici plecarea imediată nu era fără primejdii, căci trebuiau să treacă cu convoiul tot prin sate de rebeli în care nu ştiau dacă este armată destulă, riscînd să fie năpădiţi de ţărani şi să le scape din mîini căpeteniile 5 răscoalei, prinşi cu atîta trudă. Pentru orice eventualitate trimiseră un raport scurt comandamentului din Abrud, cerînd porunci.
Astfel rămaseră şi marţi în Arada, luînd toate măsurile de siguranţă. Neprimind nici un ordin în cursul 10 zilei, se hotărîră să plece totuşi cu prizonierii, pe răspunderea lor, miercuri dimineaţa, pe drumul de ţară, încadraţi de toţi oamenii ce-i aveau. Seara tîrziu ajunseră la Cîmpeni, fără nici o încurcătură. Se înfăţişară imediat locotenent-colonelului Schultz care era 15 tocmai la cină. Colonelul sări de la masă, îi îmbrăţişă încîntat, porunci să-i aducă îndată prizonierii, să se convingă dacă sînt ei şi apoi să-i închidă sub pază foarte puternică, pînă a doua zi cînd va lua măsurile trebuincioase după împrejurări.
20	Schultz ar fi vrut bucuros să-şi facă un titlu de glorie
din prinderea capilor răscoalei, mai cu seamă că el luase parte de la început la potolirea şi combaterea mişcării. îşi şi pregăti un raport bogat despre peripeţiile arestării, socotind chiar să ia un interogatoriu 25 preliminar abil prizonierilor pe care să-l anexeze ca un trofeu. Planul i se încurcă însă cînd, a doua zi, ofiţerii îi spuseră că au raportat la Abrud despre prinderea lui Horia şi mai cu seamă cînd, pe la amiazi, primi ordinul să trimită pe cei doi prizonieri, cu escortă 00 puternică, astfel ca vineri după-amiazi să sosească la comandamentul grupului de represiune...
De pe la amiazi pe piaţa Abrudului se îmbulzea o mulţime pestriţă de curioşi, aşteptînd sosirea lui Horia, vestită poporului prin bătăi de tobe, ca o întîmplare
336
5
10
15
20
25
30
vrednică de toată cinstea şi bucuria. Ferestrele ce dădeau spre piaţă se pregăteau să poată fi deschise repede cînd va apărea convoiul, să îngăduie şi feţelor mai simandicoase să se desfete văzînd pe căpitanii iobagilor în lanţuri.
O patrulă de grăniceri secui, cu armele pe umăr, cu căciulile pe ureche, se plimba agale, făcînd înconjurul pieţii, schimbînd vorbe de şagă cu orăşencele tinere care se simţeau măgulite de atenţia uniformelor pompoase*
în vreme ce femeile de rînd ocărau pe valahi şi în genere pe toţi iobagii şi ţăranii sălbateci, bărbaţii discutau grav despre întîmplările răzmeriţei, îşi aminteau. momente de teroare din zilele cînd oraşul a fost jefuit de români şi mai cu seamă de obligaţia de-a se boteza în legea iobăgească. Cei mai severi criticau metoda inadmisibil de blajină a autorităţilor şi îndeosebi a. militarilor de-a trata pe rebeli ca pe nişte oameni, cînd' în realitate ei nu sunt decît barbarii cei mai fioroşi, care nu merită protecţia legilor, ci numai ţeapa şi roata. Un proprietar de mine de aur, foarte roşcovan, şi foarte burtos, începu chiar să strige în gura mare căr de-ar exista justiţie adevărată în ţara asta, cei doi tîlhari ar trebui daţi pe mîna poporului, îndată ce vor sosi, ca să-i sfîşie în bucăţi.
Era aproape trei după-amiazi. Cineva, venind pe ulicioara bisericii, aduse ştirea că convoiul a intrat în oraş. Nerăbdarea spori. Se făcu o îngrămădire la gura străzii principale şi trebui să intervie patrula de grăniceri să redeschidă calea... Şi în sfîrşit apăru un ofiţer călare, comandantul escortei. Cei mai mărunţi din mulţime se înălţară în vîrful picioarelor sau se înghesuiră să pătrundă mai în faţă. Ferestrele se deschideau grăbite. Undeva se sparse un geam cu un zgomot strident silind multe capete să se întoarcă enervate.
337
Convoiul înainta greoi. Horia şi Cloşca erau înconjuraţi de soldaţi, încît de-abia se vedeau. în mijlocul pieţii însă răsună o comandă scurtă şi trupa se opri, parcă înadins spre a mulţumi curiozitatea poporului.
5 Zidul de cătane dimprejurul prizonierilor se lărgi. Apăru înaintea mulţimii Horia, cu spinarea adusă, cu faţa brăzdată de trudă, cu lanţuri de car în mîini şi la picioare, iar în dosul lui, Cloşca îmbătrînit şi zdrobit... Cîteva femei porniră a huidui pe ungureşte. 10 Atunci însă un bătrîn înalt, cu plete lungi ninse, strigă româneşte către cei dimprejur:
—	Iacă, au pus ghearele acuma şi pe bietul Horia şi pot să-l mănînce fript, nu i-ar mai ierta Dumnezeu din ceruri!
15	O unguroaică grasă şi roşie, suflecată ca o bucătă-
reasă harnică, se cătrăni urît şi se răsti la bătrîn:
—	Ba să-l mîncaţi voi pe Horia, că voi l-aţi poreclit crăişor şi v-aţi fălit cu dînsul!
Un grup de unguri dimprejur aprobă cu zel apostrofa 20 femeiei. Bătrînul însă răspunse ameninţător:
—	Luaţi seama, măi ungurilor, că nu se ştie cum se învîrteşte roata norocului şi poate să plătiţi amar ce faceţi acuma!
Patrula de grăniceri era tocmai alături. Straja-25 meşterul auzi ameninţarea şi puse mîna îndată pe bătrînul revoltat, întrebînd:
—	Cum te cheamă?
—	Ion Popa Crisănuţă din Bistra!
—	Na, să vii cu noi să te spovedeşti! adăogă straja-30 meşterul, făcînd un semn patrulei care-1 înconjură
îndată şi-l scoase din mulţime.
Întîmplarea cu bătrînul însă trecu nebăgată în seamă. Lumea era cu ochii şi cu gîndul la cei doi prizonieri. Cloşca, pusese capul în piept, obosit de toate
338
Horia, dimpotrivă, privea cu ochii rătăciţi peste mulţimea din ce în ce mai zgomotoasă. Apoi deodată ochii lui se aprinseră de o lucire stranie şi rămaseră pironiţi asupra unei ferestre din care se uitau la dînsul 5 două capete de femei. Erau vreo douăzeci de paşi pînă la fereastră şi totuşi vedea bine ochii mari şi umezi în care simţea căldura domniţei de odinioară şi care, chiar acuma, îi mîngîiau inima şi-l făceau să uite şi suferinţele, şi umilinţele trecute şi viitoare.-10	— Mamă, se uită la tine Horia! zise deodată glasul
de argint al fetei. Tu nu vezi?... El e cel care ne-a salvat deunăzi, în Bistra, din mîinile iobagilor, nu-i aşa?
— Da, el e... —murmură femeia foarte moaler 15 fără să întoarcă ochii; şi adăogă după o mică pauză,, mai domol, mai înduioşată, ca pentru sine: Crăişorull
339
CAPITOLUL X
ROATA
Şaptezeci de grăniceri secui porniră în zorii zilei de Anul nou 1785 din piaţa pătrată şi pustie a Abru-5 dului, să escorteze pe Horia şi Cloşca pînă la Bălgrad. Ningea cu fulgi leneşi, moi, tăcuţi. Cişmele soldaţilor se scufundau în zăpada proaspătă, fără zgomot, parc-ar fi umblat în puf. Numai lanţurile celor doi prizonieri scînceau înăbuşit tîrîndu-se.
10	Ninsoarea nopţii ştersese liniile şcselei. Ofiţerul că-
lare, în capul convoiului, se temea să nu se rătăcească şi la fiecare cotitură oprea să se orienteze, lăsînd pe oameni să mai răsufle. Drumul însă era greu, cu urcuşuri repezi. Se făcu amiazi pînă să ajungă în vîrful 15 muntelui şi fără să fi întîlnit măcar un suflet de om. Grănicerii asudau şi înjurau. Un căprar mustăcios îşi blestemă soarta care l-a pedepsit să n-aibă odihnă nici măcar în ziua de Anul nou din pricina unor tîl-hari pe care mai bine i-ar fi spînzurat unde i-au prins, 20 în loc să-i poarte cu alai ca pe nişte grofi. Cîţiva soldaţi începură să suduie pe cei doi prizonieri, în vreme ce alţii îi compătimeau.
340
5
10
15
20
25
30
Tocmai seara, pe întunerec, sosiră în Zlatna, rupţi de oboseală. Comandantul garnizoanei încercă să afle de la prizonieri vreo taină deosebită spre a-şi cîştiga meritele în faţa comisiei speciale de judecată ce aştepta la Bălgrad.
—	Sînt nişte sceleraţi fără pereche! declară ofiţerul cînd îşi dădu seama că se trudeşte în zadar.
A doua zi convoiul plecă înainte. Soldaţii, odihniţi, erau mai veseli. Căprarul mustăcios avusese chiar răgaz să facă o coroană de nuiele, în formă de roată, pe care, în momentul plecării, o puse în capul lui Horia, strigînd:
—	Uite craiul valahilor!
Grănicerii făcură mare haz de gluma căprarului. Pînă şi ofiţerul rîse pe sub mustăţi, încîntat de isteţimea oamenilor săi.
Astfel drumul de la Zlatna la Bălgrad, deşi mai lung, îl făcură în mai puţină vreme. Fiind duminecă, prin satele româneşti iobagii se uitau lung după cătanele multe care însoţeau doi bieţi români cu lanţuri la mîini şi la picioare. Căprarul glumeţ însă avea grijă să le explice în batjocură:
—	Horia!... Craiul vostru!... Uite, Horia!
înainte de-a intra în Bălgrad ofiţerul porunci
căprarului să arunce coroana din capul prizonierului. Chibzuise în sine îndelung asupra acestei probleme şi, pentru orice eventualitate, hotărî că-i mai bine să se păstreze seriozitatea cuvenită, chiar dacă e vorba numai de un tîlhar valah.
Convoiul trecu pe strada principală a oraşului pînă în piaţa mare unde o mulţime mînioasă şi gălăgioasă aştepta pe capii ţăranilor. Erau, în afară de gloata obişnuită care cască gura, mai cu seamă mărunţi nobili rurali, fugiţi aci de groaza iobagilor răsculaţi*
341 .
Umpluseră Bălgradul şi Aiudul cu vaietele şi plînge-rile lor în speranţa unor despăgubiri care să-i salveze din mizeria în care, cei mai mulţi, se aflaseră înainte de rebelie. înjurau cumplit, răcneau şi se repezeau .5 asupra convoiului parc-ar fi vrut să sfîşie pe prizonieri împreună cu escorta lor. Mulţimea îi întovărăşi pînă subt poarta cetăţii unde o gardă militară puternică puse capăt pornirilor răzbunătoare risipind pe gălăgioşi.
HO	Comandantul convoiului decălecă ţanţoş în faţa
pavilionului galben în care se afla generalul. Strînse mîinile cîtorva ofiţeri, încîntat parc-ar fi răspuns la felicitări, şi pe urmă intră să-şi facă raportul.
în mijlocul grănicerilor cei doi prizonieri stăteau 15 zdrobiţi de osteneală, nemişcaţi, privind cu ochii goi care parcă nu vedeau nimica.
După un răstimp, comandantul escortei reapăru însoţit de un ofiţer mai bătrîn. Prizonierii avură o tresărire ca şi cînd ar fi fost mulţumiţi că a venit .20 sfîrşitul. Dar cei doi ofiţeri se opriră pe scara pavilionului, vorbind, arătînd deseori spre ei şi parcă mai aşteptînd ceva. în cele din urmă sosi un grup de soldaţi să primească pe Horia şi Cloşca. Ofiţerul cel bătrîn dădu mîna cu cel de la grăniceri, făcu un semn 25 soldaţilor care înconjuraseră pe prizonieri şi porni cu ei spre poarta pe subt care tocmai intrase convoiul în cetate. Patru oameni încadrară pe Cloşca şi urcară pe parapet pînă deasupra porţii, la celula în care avea să fie instalat împreună cu doi soldaţi de pază înlă-.30 untru şi alţi doi afară.
— Na, Horia, să isprăvim şi cu tine! zise ofiţerul întorcîndu-se singur la soldaţii ce rămăseseră subt poartă cu crăişorul.
$42
5
10
15
20
25
30
Rostise cuvintele acestea atît de blajin că Horia ridică ochii şi mormăi:
—	Dumnezeu să vă dea sănătate...
Porniră înapoi pe drumul măturat de zăpadă, tra-versînd incinta cetăţii, coborînd pe lîngă catedrala catolică, pînă la poarta cea nouă dinspre miazănoapte. Lîngă cămăruţa corpului de gardă pătrunseră într-un gang întunecos, al temniţelor. Cea dintîi uşă pe dreapta era deschisă, aşteptîndu-şi omul. Ofiţerul intră în celulă, se uită împrejur, la gratiile groase cît braţul, de la ferestruica dinspre şanţul de apărare. I se păru tot în ordine şi zise scurt către Horia:
—	Na, aici...
Doi soldaţi instruiţi rămaseră cu prizonierul, uşa de stejar se închise. Afară ofiţerul mai spuse ceva soldaţilor de pază.
—	Of, Doamne, mulţumescu-ţi că am ajuns şi aici! murmură Horia suspinînd.
Se lăsă în colţ, grămadă, parcă picioarele nu i-ar mai fi putut purta trupul. Gemu cîteva minute în neştire. Cei doi paznici se uitau la el nedumeriţi. Aveau porunci straşnice să nu vorbească nici între ei, nici cu prizonierul. Se plictisiră însă curînd, mai ales din pricina gemetelor care nu mai conteneau. Erau saşi. Întîi vorbiră între ei, în şoaptă, să nu-i audă cei de-afară şi să-i pîrască. Se simţeau mîndri că păzesc pe Horia a cărui faimă umpluse Ardealul pînă în cele mai proaste cătune. Dar omul nu le făcuse impresia ce o aşteptaseră dînşii. Li se părea slăbuţ, neputincios, urît, murdar, pe cînd ei crezuseră că trebuie să fie o namilă fioroasă care să mănînce numai tocană de carne de ungur şi în faţa căruia să îngheţe chiar şi cătanele. Ca să-şi astîmpere nedumerirea, unul întrebă:
—	Trebuie să fii tare trudit?... Veniţi de departe?
343
—	Ba numai de la Zlatna — zise Horia încet, sfîrşind cu un oftat.
—	Apoi nu-i aşa departe...
—	Nu, dar lanţurile aestea... Ş-apoi de-o săptă-.5 mînă sîntem tot pe drumuri şi tot prin omăt şi tot
flămînzi... Dar aşa ne-a fost scris se vede!
Din gura paznicilor află Horia că împăratul a trimis anume pe nişte grofi şi generali nemţi care să-l judece pe dînsul după dreptate şi că nu l-a lăsat pe ao mîna domnilor ca să-l sfîşie...
Cuvintele acestea fură ca un balsam pentru sufletul lui Horia. îşi ascunse bucuria, să nu observe soldaţii, dar inima lui iar se umplu de nădejdi. Cei doi paznici încercară să-l descoase şi ei: dacă-i adevărat i5	că a vorbit cu împăratul, că împăratul i-a poruncit
să stîrpească pe nobili, cum se spune? Horia dădu răspunsuri în doi peri. De o săptămînă toată lumea caută să-i smulgă taine şi lucruri; de-abia s-a putut feri, mulţumindu-se să declare că nu ştie nimic, că 20 n-a văzut nimic...
Un lăcătuş veni mai tîrziu să verifice cătuşele prizonierului şi să le ajusteze eventual. Paznicii saşi fură înlocuiţi cu doi secui, tineri, morocănoşi, tăcuţi. Horia se ghemui în colţul lui şi se sili să adoarmă. 25	Nu izbuti să închidă ochii toată noaptea, deşi simţea
crîncen oboseala în toate mădularele. Ajuns în sfîrşit la o ţintă, gîndurile lui, hărţuite fără odihnă vreme de o săptămînă, căutau singure să se limpezească, să alunge toropeala, să privească în faţă întîmplările. Era .30 obişnuit să chibzuiască şi să stea de vorbă cu sufletul său.
Din clipa cînd gornicii l-au surprins în coliba de pe Scorogetul, n-a avut decît un singur simţămînt: că aşa trebuia să se întîmple, că numai astfel se putea
344
5
10
15
20
25
30
isprăvi... Se mira în sine cum n-a întrevăzut el de la început acest sfîrşit, adică cum nu l-a ştiut lămurit, căci de presimţit l-a presimţit mereu. Şi totuşi nu-i părea rău de ce s-a făcut. îşi zicea că acuma a ajuns zvonul pretutindeni despre necazurile şi dorurile românilor şi vor trebui să se gîndească cei mari să le lecuiască.
La dînsul însă nu s-a gîndit deloc şi nici nu s-a întrebat ce-i poate aduce ziua de mîine. Nici măcar visul cu căpitanul iobagilor din poveste nu l-a mai avut. O săptămînă încheiată n-a făcut decît să se închidă în sine. La fiecare popas a trebuit să sufere cîte-un interogatoriu. Fiecare ofiţeraş se credea îndeajuns de isteţ să-i smulgă taine. La Abrud l-au ţinut mai toată noaptea cu întrebări şi ademeniri şi cu ghionturi şi cu sudălmi. Colonelul ţinea morţiş să aibă şi meritul unui interogatoriu deplin lămuritor, după ce avea izbînda de-a fi reuşit să-i prindă pe amîndoi corifeii, în Zlatna l-au pus faţă în faţă cu feciorul său Ion, întemniţat acolo de cîteva zile. Dar feciorul, ca şi dînsul, nu ştia nimica.
Era sigur că aci, în Bălgrad, va trebui să îndure un nou şir de întrebări înainte de-a i se hotărî soarta. Vestea cu judecătorii trimişi anume de împăratul schimba deodată înfăţişarea lucrurilor. Dacă împăratul vrea să facă într-adevăr dreptate, atunci...
Nu îndrăznea să meargă pînă la capăt cu speranţele, precum pînă azi n-a mers pînă la capăt cu gîn-durile negre. îşi dădea seama că întîmplările acestea trebuie să aibă o încheiere, că uşa trebuie să se închidă peste ele, dar nu vroia să se gîndească la închei iere şi nici nu putea.
în trei zile se obişnui cu temniţa. Soldaţii se schimbau mereu şi, fiindcă se nemereau şi guralivi, afla
345
întîmplările de-afară, nu numai din cetate, dar şi din oraş şi din ţară.
Se aşteptase de a doua zi să înceapă procesul sau cel puţin cercetările cu dînsul. N-a început nimic.
5 S-a mirat. O clipă a avut chiar fîlfîiri de noi nădejdi. De la paznici însă a auzit pricina: contele Iankovits, comisarul împăratului însărcinat cu represiunea răscoalei şi cu liniştirea spiritelor, e bolnav în pat, fără sorţi de a se face bine mai curînd de opt zile... Peste 10 opt zile, cînd să înceapă investigaţiile, se îmbolnăvi generalul Papilla, ajutorul contelui. Altă amînare.
în sfîrşit după trei săptămîni, într-o marţi seara, profosul temniţei, un strajameşter bine hrănit, anunţă pe Horia să ia seama să se cureţe frumos că mîine 15 are să meargă la judecată în faţa înaltei comisiuni aulice. Parcă i-ar fi spus că mîine poate să plece acasă, atît de mult se învioră Horia şi toată noaptea, ca un copil, se gîndi cum să se prezinte mai bine înaintea judecăţii. Spre mulţumirea lui, strajameşterul îi tri-20 mise dimineaţa un soldat să-l radă şi să-l tundă, ca să nu se sperie comisia de mutra lui sălbătăcită.
în clipa cînd intră în sala de judecată şi cînd văzu pe contele Iankovits simţi deodată că orice speranţe sînt de prisos şi să sfîrşitul nu poate aduce decît 25 moartea cea mai crîncenă. Nimica nu-i îndreptăţea simţirea aceasta ciudată. Sala era caldă, prietenoasă. La un birou scump, încărcat cu hîrţoage, şedea un domn bătrîn, cărunt şi la păr şi la mustăţi şi la barbă, cu o privire liniştită, aproape binevoitoare. Lîngă el, 30 în picioare, un general uscăţiv, înalt, sever ca înfăţişare, dar blînd la vorbă. Horia auzise despre el, în închisoare, că ar fi chiar român. Amîndoi îl priviră lung, cu o vădită curiozitate. în vreme ce la altă masă nişte scriitori îi verificau semnalmentele, dom-
346,
nii vorbiră chiar despre dînsul: contele Iankovits observa că n-are deloc o înfăţişare banditească, cum se aştepta după povestirile lumii; dimpotrivă i se părea inteligent şi simpatic.
5	—Altfel nici n-ar fi putut avea influenţă asupra
poporului — adăogă contele bătrîneşte, ca o explicaţie pentru sine.
Interogatoriul începu îndată. Generalul îi punea întrebările şi-i atrăgea mereu atenţia să se uite la dom-10 nul conte cînd răspunde.
Tocmai fiindcă avea presimţirea că totul e în zadar, Horia recurse iarăşi la tăgada simplă, încăpăţînată. După cel dintîi asemenea răspuns, contele îi spuse aspru că negînd nu înseamnă a se apăra. Sunt 15 zeci de martori şi sute de dovezi despre vinovăţia lui. Mărturisind sincer, bărbăteşte, în afară că ar fi o atitudine vrednică de un om de treabă, ar folosi descoperirea adevărului întreg care să înlăture zvonurile murdare ce şi-au făcut drum în lume. Avertismentul fu 20 zadarnic, Horia rămase neclintit la tăgadele lui şi numai cînd generalul stărui să nu abuzeze de bunăvoinţa comisiei, zise foarte liniştit:
— Apoi, măria voastră, eu aş vrea să vorbesc cu înălţatul împărat ca să-i spun tot din fir în păr, că 25 majestatea sa ne cunoaşte necazurile şi nevoile!
Amîndoi domnii se uitară la el aproape consternaţi. Şi ei, ca toată lumea, cunoşteau zvonul despre complicitatea împăratului. Contele Iankovits îşi re-dobîndi sîngele rece şi rugă pe generalul Papilla, care 30 făcea şi oficiul de tălmaci, să întrebe cum îşi închi-puieşte acuzatul că majestatea sa s-ar coborî să stea de vorbă cu dînsul acum mai ales cînd a săvîrşit atîtea ticăloşii de s-a spăimîntat o ţară întreagă?
347
5
10
15
20
25
30
Horia însă nu mai răspunse. Cu cît se uita la cei doi domni cu înfăţişarea bună, cu glasurile blînde, cu atît simţea mai lămurit ce trebuie să vie. Ba la sfîr-şitul audienţei mirosul de carne arsă, care-1 supărase odinioară în vis, începu să-i aburească în nări atît de puternic, parcă undeva, aproape, un om ar fi fost prăjit de viu, încît se minuna că nu-i aude şi vaietele.
Ieşind, în anticameră, dădu ochii cu Cloşcuţ, tuns, ras şi el ca pentru sărbătoare. N-au mai putut schimba nici o vorbă de cînd au fost prinşi. Se înţelegeau şi din ochi. în privirea lui de-acuma a citit toate gîndurile care se frămîntau în sufletul său.
Peste cîteva zile fu chemat din nou în faţa judecăţii, cu noi întrebări şi cu aceleaşi răspunsuri. Horia însă se simţea din ce în ce mai liniştit şi mai împăcat. Din clipa cînd şi-a dat seama că trebuie să moară, orice grije i-a pierit. Nici de dureri şi nici de moarte nu i-a fost frică niciodată. Ş-apoi îşi aducea mereu aminte că demult, dinainte de-a fi început a se zbuciuma pentru alţii, şi-a zis cu hotărîre că ar îndura moartea cea mai cumplită numai să ştie că astfel s-ar face dreptate şi românilor... Amărăciune ar fi avut doar că pe urma răzmeriţei s-ar putea să fie şi mai rău pentru oamenii oropsiţi. Dar cumpănind toate bine şi îndelung îşi zicea că mai rău nu poate să fie. Întîi pentru că toate relele au fost încercate pe spinarea românilor şi deci anevoie s-ar putea născoci vreo răutate nouă; pe urmă rebelia a arătat lumii întregi că e o racilă mare aici care nu mai poate dăinui căci altfel focul nu se va stinge de tot niciodată. Poate că va mai fi un răstimp de răstrişte, vor suferi unii ca şi dînsul, dar pe urmă va să vie şi începutul vindecării.
5
10
15
20
25
30
Apoi într-o zi, un soldat paznic îi spuse că a fost prins şi Crişan şi, adus aci, e închis sub clădirea cea veche unde fusese mai de mult garda. Abia sosit, l-au şi chemat la judecată şi ar fi spus tot, verde, fără a tăinui nimica, încît s-au şi speriat domnii de atîta francheţă. Despre asta se convinse şi Horia însuşi căci, la a treia ascultare a lui, cum tăgăduia ceva, i se scotea în faţă mărturisirea lui Crişan. I se părea şi firesc din partea fostului soldat să spună tot ce ştie. Dar dacă ar face şi el astfel, cine ştie ce s-ar întîmpla ?
Peste cîteva zile însă, ca din senin, fu înştiinţat că trebuie să plece undeva. Strajameşterul însuşi nu ştia unde şi pentru ce. Aşa a venit porunca. Şi în ziua de 5 februarie fu pornit, împreună cu Cloşca, subt paza unei escorte de soldaţi, pe jos, la drum. Tocmai cînd ajunseră în Vinţul de jos înţelese: s-au răspîndit zvonuri că Horia se află, ce e drept, în Bălgrad, dar nu în temniţă, ci ca oaspe al generalului... Spre a dovedi lumii că Horia şi Cloşca sînt în lanţuri şi trataţi cum merită răufăcătorii, contele Iankovits i-a trimis prin satele de pe Mureş, să fie arătaţi poporului în halul în care sînt aievea. Aşa apoi au fost purtaţi zece zile de la Vinţ în jos prin Şibot, Binţinţ, Orăştie pînă la Deva, iar de-acolo înapoi, pe celălalt ţărm al Mureşului, prin Şoimuş, Bobîlna, Geoagiu, Inuri, Vulperu. Pretutindeni iobagii erau chemaţi să vadă pe Horia şi Cloşca în lanţuri ca tîlharii, să le treacă pofta de-a se mai ridica împotriva ungurilor şi a domnilor, oricine i-ar îndemna şi ori cu ce i-ar ademeni...
Pe drum, în vreme ce erau batjocoriţi în faţa oamenilor, Horia totuşi a auzit că tocmai în ziua cînd i-a pornit pe dînşii de la Bălgrad, în Zlatna a fost o sărbătoare mare ca să răsplătească stăpînirea pe cei
349
5
10
15
20
25
30
350
şapte care l-au prins pe dînsul şi pe Cloşca. A fost chiar guvernatorul ţării şi le-a împărţit cîte optzeci de galbeni fiecăruia şi le-a mai dat hrisov că pe viitor sunt scutiţi de iobăgie. De asemenea a mai dăruit treizeci de galbeni şi o medalie protopopului Adamovici care l-a prins pe Ursu Uibaru. Au fost aduşi oameni la serbarea aceasta din toate comitatele de prinprejur şi din toate satele care au luat parte la răscoală, ca să se minuneze cu toţii cum sînt răsplătiţi cei credincioşi cîrmuirii.
—	Aşa or fi chemaţi oamenii şi cînd m-or omorî pe mine ca să vadă cum sînt pedepsiţi cei care umblă după dreptate — îşi zise Horia.
De-abia se aşeză din nou în celula lui că un paznic îi şi spuse cum că Crişan s-a spînzurat în temniţă cu curelele de la opinci, că s-au făcut cercetări să se afle cum s-a putut întîmpla aşa ceva şi că strajameş-terul a şi fost pedepsit foarte aspru pentru că nu i-a pus de pază şi înlăuntru.
—	Ia seama, să nu faci şi tu vreo poznă d-astea că-i vai de sufletul nostru! încheie soldatul, înfricoşat, dar cu un zîmbet omenesc.
Dealtfel Crişan nici aşa n-a scăpat de pedeapsă, căci a fost osîndit să fie tîrît afară din cetate şi acolo trupul lui să fie tăiat în patru bucăţi care să se puie pe roate, în satele-unde a făcut mai multe fărădelegi. Şi osînda s-a împlinit întocmai, acum trei zile.
Horia îşi cunoştea de-acuma soarta şi o aştepta tot atît de liniştit. în temniţele din Bălgrad ştia că se mai află peste o sută de oameni închişi, mai cu seamă dintre cei ce au fost fruntaşii rebeliei. Cu cît va fi mai crîncenă osînda lui, cu atît poate să scape mai uşor ceilalţi
Mai fu ascultat de trei ori, confruntat cu mulţime de oameni — şi se mărgini mereu a răspunde că nu
ştie nimica. A şasea oară cînd fu chemat, i se spuse că e pentru ultima oară. Din nou generalul îi ceru să spuie adevărul căci numai aşa poate nădăjdui să aibă o pedeapsă mai blîndă; tăgada lui va fi soco-5 tită ca o ticăloşie mai mult peste cele ce le-a săvîrşit, precum s-a dovedit din sutele de mărturii ale unor oameni de treabă cît şi ale complicilor lui. Mai dîrz ca oricînd, Horia repetă că e nevinovat, nu ştie nimica, n-a făcut nimic. Atunci contele Iankovits se 10 ridică în picioare, urmat de toţi cei prezenţi, şi declară solemn că acuzatul Ursu Nicula zis Horia va fi judecat şi condamnat ca tulburător al ordinei publice dacă nu va aduce dovezi puternice de nevinovăţie faţă de mărturiile grave ce s-au ridicat împotriva lui 15 în cursul procesului. O clipă Horia îngălbeni ca şi cînd s-ar fi aflat înaintea călăului. Apoi răspunse potolit:
— Dovezi împotriva mărturiilor nu pot aduce, dar vinovat nu mă simt cu nimica, iar pentru rebelia care 20 s-a întîmplat mă rog în genunchi la măria voastră să-mi îngăduiască să vorbesc cu înălţatul împărat...
Enervat, contele porunci să fie scos afară acuzatul şi nici să nu se mai facă menţiune în procesul-verbal despre cererea lui necuviincioasă şi ofensatoare pentru 25 maiestatea sa.
Peste două zile, în după-amiaza de 26 februarie, trupele cetăţii fură înşirate în faţa pavilionului gărzii, Horia şi Cloşca, încadraţi de cîte patru soldaţi, fură aduşi în faţa trupelor, apoi generalul coborî, încon-30 jurat de ofiţeri, şi trîmbiţele sunară prelung. Generalul făcu un semn, un ofiţer ieşi în faţa acuzaţilor şi le citi nemţeşte osîrida. Era ger mare şi osînda lungă. Ca să nu îngheţe degetele soldaţilor pe arme, generalul întrerupse citirea o clipă şi îngădui trupelor să
551
asculte în repaos urmarea. Apoi maiorul Ortmayer, cel la care fusese odinioară Cloşca după dreptate, scoase din buzunarul mantalei o foaie de hîrtie şi, apro-piindu-se de cei condamnaţi, le citi sentinţa şi pe ro-5 mîneşte ca să o priceapă. Amîndoi ascultară neclintiţi, privind numai foaia de hîrtie din mîna ofiţerului. Cînd ajunse spre sfîrşit, maiorul ridică glasul:
„Prin urmare Horia, altfel numit şi Ursu Nicula, şi Ion Cloşca, dovediţi a fi pe de o parte răufăcători 10 cumpliţi care au săvîrşit omoruri şi prădăciuni, iar pe de altă parte turburători îndrăzneţi ai liniştei şi siguranţei publice, în conformitate cu Codul penal theresian, articolul 62 despre turburări şi răzvrătiri, şi articolul 90, despre tîlhării, pentru crimele acestea 15 vor fi duşi la locul obişnuit de supliciu şi acolo li se vor frînge cu roata toate membrele corpului, începînd de jos în sus, anume întîi lui Ion Cloşca şi apoi lui Horia altfel numit şi Ursu Nicula, şi în acest chip vor fi trecuţi din viaţă la moarte; trupurile lor se vor 20 despica şi tăia în patru bucăţi, capul şi părţile corpului urmînd a fi puse pe roate la încrucişări de drumuri în comunele unde au săvîrşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor vor fi îngropate în locul supliciului.
25	Sentinţa aceasta s-a dat la 26 februarie 1785 ca
o pedeapsă mult meritată pentru ei, iar pentru alţii asemenea lor ca să o aibă drept pildă şi înfricoşare."
—	Aţi înţeles ? întrebă pe urmă maiorul.
—	înţeles — răspunseră amîndoi deodată şi parcă 30 cu acelaşi glas slab.
Generalul făcu alt semn. Trîmbiţele sunară iarăşi. Osîndiţii fură duşi în celulele lor, trupele se retraseră în căzărmi şi în curtea cetăţii se făcu linişte.
352
5
10
15
20
25
30
Horia nu simţise frigul cît a ţinut citirea osîndei. Numai cînd s-a pomenit iar în celula lui, i s-a părut că se înăbuşă de căldură. S-a aşezat jos, tăcut, fără să se uite măcar la cei doi soldaţi care îl compătimeau. Nu-şi mai aducea aminte din sentinţă nimica, parcă ar fi auzit cuvinte străine, fără înţeles. în suflet însă simţea tot şi, ca să-şi aline sfîşierea, începu să morfolească rugăciuni, închinîndu-se mereu şi bătînd mătănii. Murmura vorbele, dar în inima lui ruga pe Dumnezeu numai să-i dăruiască puterea şi tăria să îndure tot ce va veni fără frică şi fără cutremur, aşa precum a îndurat toate pînă azi.
Apoi spre seară îşi redobîndi liniştea, atît de mult că paznicii vorbiră cu dînsul despre moartea lui ca şi cînd ar fi fost vorba de ceva obişnuit şi chiar fără însemnătate. Un soldat îi spuse că, de vreo două luni, a venit la Bălgrad un călău foarte iscusit, anume Gran-cea Rokoczy care a fost înainte călău oficial la Sebeş. Se zice că a fost adus înadins pentru că va avea mult de lucru aici cu rebelii şi va putea cîştiga mai bine; de-aceea şi-a luat şi doi ucenici, de asemenea învăţaţi în toate tainele şi apucăturile meseriei. Horia recunoscu că un călău bun e mare lucru, deoarece s-au văzut întîmplări cînd osînditul n-a putut fi omorît din pricina călăului care nu-şi cunoştea meşteşugul cum trebuie... Soldaţii, feciori tineri, mărturisiră că ei n-au văzut încă nici o execuţie cu roata, ba unul din ei nu văzuse nici un fel de execuţie, nici măcar o tragere în ţeapă. Horia, umblat prin lume, le povesti o întîmplare cu unul frînt cu roata la Cluj, demult... Povestirea lui făcu pe un paznic să exclame:
— Doamne, măcar de-aş fi de serviciu şi în ziua execuţiei!
353
Exclamaţia parcă-i dezmetici pe toţi trei. Toţi îşi aduseră aminte că e vorba de moartea unuia dintre ei şi se ruşinară. Nu mai zise nimeni nimica şi convorbirea se încheie cu oftări. Întîi oftă Horia, apoi paz-5 nicii pe rînd...
A doua zi, pe la amiazi, veni în celula lui Horia preotul Nicolae Raţiu. Horia îl cunoştea deşi nu-1 mai întîlnise de cîţiva ani. Era popa din Maerii Băl-gradului, vestit ca om sfînt şi de omenie. Văzîndu-1 acuma, 10 se cutremură: poate că a sosit clipa şi încă nu i-au spus... Preotul îl linişti cu minciuna pioasă că nu se ştie încă ziua cea grea, deşi el ştia bine că pentru mîine dimineaţă a fost hotărîtă execuţia. Totuşi, fiindcă viaţa îi atîrnă azi numai de un fir de păr, a venit, cu îngăduinţa mai-15 marilor, să-i fie de ajutor şi să-i culeagă dorinţele cele din urmă, cum se cuvine creştineşte. Sufletul lui Horia se înmuie în faţa preotului. Şi, după ce îi ascultă cuvintele de îmbărbătare, întocmiră împreună testamentul astfel:
20	„Horia Vasilie, policra Nicula Ursu. Anii vieţii sale
54. Muierea lui Ilina, feciori: Ion 14, Luca 6 ani. La toate cele nu ştie nimic. Oamenii care l-au prins: Mătieş Nuţu, Mătieş Onu, frate-său Gheorghie, Trifu Ştefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simion cu frate-său; îi iartă 25 cu toată inima. Nicula Ion a neamţului, meşterul care a făcut biserica în Ţîzeri, 44 de florinţi am fost chezaş şi eu am plătit la fibirău din Zam, numele lui Sambo Dănilă. La Şuteu Toader din Ciucea, şi sade la Ţîzeri, 10 florinţi, şi mi-au dat 10 horgoşi şi au mai 30 rămas 6 şi 2 marieşi. Satului Ciucea am fost dator 170 florinţi, pe mine au căzut banii groşilor 22 florinţi şi i-am dat în mîna lui Petrişor Luca, fiind birău, şi într-a lui Brudaşcă Mihai fiind faţă Ciuceanu Toader; în casa* mea i-am dat banii pe deplin. Iară din banii
354
5
10
15
20
25
30
cosirii au fost pe mine şi pe Florea 10 florinţi, şi au luat de pe mine 14 florinţi Petrişor Luca; acei 10 florinţi am fost pe cosire, iară cei 4 florinţi să meargă pe cei 18 groşi, şi 2 cărţi, care am daţi 6 florinţi să meargă acolo. Cu alta nu mai sînt dator nici la groşi, nici la cosire. Cartea care iaste de la înălţatu împărat se află la Nicula Petre şi la Nicula Cîrstea, tipărită pe 7 coaie pentru biserici, nemţeşte, greceşte şi serbeşte.
Aceste mai sus scrise am primit din gura lui Eu Popa Nicolae Raţ, paroh, Maerii Bălgradului, neunit.''
După plecarea preotului, Horia se simţi mai singur ca totdeauna în viaţă. Soldaţii de pază păreau muţi, nu mai vorbeau nici între ei, nici cu dînsul. Un răstimp nu băgă de seamă, dar cînd îşi dete seama, fu cuprins de groază aşteptînd din moment în moment să vie cineva şi să-i poruncească să meargă la moarte. Numai seara se mulcomi, mai ales cînd un paznic nou spuse, pe nemţeşte, tovarăşului său că împăratul poate să ierte chiar pe cel mai mare criminal şi să-i dăruiască viaţa.
Măcină toată noaptea cuvintele soldatului parc-ar fi fost cuvinte de evanghelie. Adormi tocmai spre ziuă şi numaidecît se visă la nunta lui Petre Nicula, în Vidra, care a ţinut trei zile cu chef mare, cu veselie rară de pînă şi Horia s-a îmbătat leucă. Prin somn mormăia şi rîdea atît de tare parc-ar fi fost treaz, de se minunară şi paznicii.
Dis-de-dimineaţă un lăcătuş, însoţit de un căprar semeţ, veni să-i scoată lanţurile de la mîni şi de la picioare. în vreme ce lăcătuşul lucra bombănind, Horia întrebă:
—	Aşadară azi are să fie...?
—	D-apoi altfel de ce ţi-ar lua fiarele ? se răsti căprarul ursuz. Azi, azi! Poţi să şi zici ocinaşele!
355
—	Na, bine — mumură Horia liniştit, parc-ar fi fost vorba de altceva.
Peste vreo două ceasuri se ivi popa Nicolae, dar acuma cu patrafirul după cap. Horia îngenunchie fără 5 să mai aştepte vreo vorbă şi ascultă pierdut rugăciunile pe care preotul le spunea mai limpede ca totdeauna, încît fiece cuvînt îi cobora în inimă şi în acelaşi timp i se tipărea în minte ca şi cînd ar fi vrut să rămîie acolo în vecii-vecilor.
10	— Na, hai să mergem că ne aşteaptă ceilalţi! zise
apoi deodată preotul, dar din pricina emoţiei, cu un glas atît de lumesc parcă l-ar fi poftit la o plimbare de plăcere.
Un soldat deschise uşa şi ieşiră în gang unde Horia 15 îşi aduse aminte că nu şi-a luat căciula. Cellalt paznic însă i-o puse în cap, strîmb.
—	Şi dacă mergeam fără cuşmă, tot acolo-i — zise dînsul foarte încet, încercînd să zîmbească, dar oprindu-se înfricoşat de ceva.
20	Subt poartă, în mijlocul unui grup de soldaţi, stă-
tea Cloşca, cu obrajii pămîntii şi, în ochi, cu o privire care nu se dumirea deloc.
Un glas ascuţit ţipă o comandă scurtă. Soldaţii înţepeniră, apoi se înşirară astfel că preotul rămase 25 la mijloc între cei doi osîndiţi. Altă comandă scă-pără şi convoiul se puse în mişcare, ieşind pe poartă afară. Drumul cotea la stînga îndată, pe lîngă şanţul cetăţii, foarte puţin întrebuinţat, zăpada de-abia era bătătorită şi desigur numai de o trupă de soldaţi care 30 o fi plecat să păzească ordinea în cursul execuţiei. După ce ocoliră zidurile de apărare, se abătură pe alt drum, mai umblat, pe care însă îl părăsiră curînd, apucînd pe coasta lină ce se prelungeşte spre miază-zi pînă în' dreptul porţii celei mari a cetăţii.
356
Toată coasta era plină de oameni. Convoiul condamnaţilor înainta greu spre colina unde se ridicase eşafodul. Două cordoane de soldaţi însemnau calea de urmat. Din mulţime porniră glasuri duşmănoase, 5 sudălmi, blesteme. Se văzură şi pumni strînşi ame-ninţînd pe cei ce mergeau la moarte.
Aproape tot oraşul Bălgrad năvălise să vadă execuţia celor doi capi ai rebeliei. Contele Iankovits, omul împăratului, poruncise comitatelor vecine Să 10 trimită din fiece comună cîte şase ţărani la Bălgrad, ca să se îngrozească şi să nu se mai gîndească la răzvrătiri. Din patru sute nouăsprezece sate fură astfel aduşi două mii cinci sute cincisprezece romîni la moartea crăişorului lor. Mai mulţi erau însă orăşenii, ve-15 niţi de bună voie, dornici de spectacolul chinurilor. Căci mulţimea care înconjura eşafodul în dimineaţa de luni, 28 februarie 1785, se zicea că a fost de peste şase mii de oameni.
Pe o estradă de cîţiva stînjeni pătraţi se vedea de 20 departe călăul în costum roşu, învîrtindu-se de ici-colo, dînd porunci ucenicilor, rotindu-şi privirile asupra mulţimii, mîndru că toţi ochii îl urmăresc cu înfrigurare. Soldaţi cu baioneta la armă înconjurau estrada la cîţiva paşi de jur împrejur, ca să oprească apropi-25 erea curioşilor sau a furioşilor şi să asigure solemnitatea evenimentului. Cîţiva ofiţeri şi cîteva persoane deosebit de simandicoase erau înlăuntrul cordonului militar.
Cu cît convoiul condamnaţilor se apropie cu atît ener-30 varea lumii sporeşte. Comisarul execuţiunii, maiorul Ortmayer, e foarte agitat şi aruncă priviri mînioase mulţimii gălăgioase. îi vine mereu să răcnească să se facă tăcere, dar nu îndrăzneşte, fiindcă nu-şi aduce aminte că în regulamente să fie vreo dispoziţie de acest
35?
fel. Spre mulţumirea lui însă în clipa cînd condamnaţii cu preotul se opresc lîngă cele trei trepte şi cînd el se urcă pe estradă, toată lumea amuţeşte parcă s-ar fi umplut de spaimă. în liniştea aceasta glasul lui 5 se aude bine pînă departe:
—	Ion Cloşca, frîngerea cu roata, de jos în sus!.. Călău, fă-ţi datoria!
Călăul răspunde printr-un salut milităresc, ca să-şi dea mai multă importanţă, apoi se apropie de condam-10 naţi şi zise pe româneşte:
—	Ion Cloşca, vino încoace!
Auzindu-şi numele, Cloşca se smulge de lîngă preot, uitînd să mai sărute crucea, şi urcă cele trei trepte pe estradă, închinîndu-se repede de mai multe ori, 15 cum obişnuia să facă dumineca, în biserică, în faţa icoanelor.
Toaleta execuţiei însă trebuie să dureze: pînă să-l dezbrace, pînă să-l întindă pe podele, pînă să-i lege mîinile, picioarele, corpul, ca să nu poată face nici 20 o mişcare — mulţimea îşi pierde răbdarea, mai ales că şi călăul, spre a-şi dovedi meşteşugul, face exces de meticulozitate şi se mai şi opreşte să se înjure pe ţigăneşte cu ucenicii. în cele din urmă însuşi ofiţerul comisar al execuţiei îi ordonă să se grăbească.
25	O nouă tăcere se face în clipa cînd călăul pune
mîna pe roata mare ce stătuse răzimată de stîlpul din mijloc. Toate respiraţiile se opresc. Călăul se apropie, potriveşte roata perpendicular deasupra picioarelor condamnatului întins jos şi imobilizat, o ridică 30 cu amîndouă mîinile puţin şi apoi loveşte cu ea scurt glezna dreaptă. Zgomotul osului zdrobit instantaneu e acoperit de un răcnet prelung ce izbucneşte din pieptul lui Clcşca. Muşchii corpului legat cu sfori şi cu curele se strîng şi se întind ca nişte rîme. îndată ce
358
5
10
15
20
25
30
gemetele slăbesc puţin, călăul repetă lovitura asupra gleznei stingi. Apoi, treptat şi pe rînd, fluierile, genunchii...
Horia privea cu ochii ieşiţi din orbite, neclintit? fără o mişcare pe faţă şi fără o lacrimă. Preotul Ni-colae Raţiu îl ţinea cuprins pe după gît cu braţul, murmurînd rugăciuni şi agitînd crucea cu mina liberă. Crăişorul însă uitase de tot pe preot. în clipa cînd călăul strigase pe Cloşca, el i-a zis:
—	Doamne-ajută, frate Cloşcuţ !
Cloşca n-a auzit. Poate că nici popa. Şi privind tortura fratelui său de cruce, în mintea lui Horia nu mai era decît gîndul că nu şi-a luat rămas bun de la dînsul şi că de aceea suferă atît de mult pînă să moară. Gîndul îi umbla prin creieri ca o muscă într-o casă pustie, alergînd de ici-colo, fără preget şi fără astîmpăr şi fără odihnă. Ochii lui mari însă vedeau numai roata, neobişnuită, părîndu-i-se uriaşă, făcînd mişcarea de lovire aspră parcă singură, ca un monstru apocaliptic.
Spectatorii mai apropiaţi se obişnuiră cu ţipetele osînditului, care dealtfel deveneau tot mai neputincioase, şi numărau loviturile pentru a vedea cîte suportă şi a judeca abilitatea călăului. După a patra lovitură, cineva strigă:
—	Moare!
—	Nu se poate!... Simplu leşin!... Călăul nu-i cîrpaci, e meşter!
Şi asemenea controverse deveniră mai vehemente şi mai zgomotoase cu cît se înmulţeau loviturile.
Aproape un ceas ţinu uciderea lui Cloşca. Douăzeci şi una de lovituri i-au zdrobit oasele pe rînd pînă ce şi-a dat sufletul. Şi meritul călăului a fost că pînă la ultima lovitură, osînditul a putut geme şi deci a
5
10
15
20
25
30
360
simţit durerea, satisfăcînd pe deplin dorinţa judecătorului de-a aplica moartea cea mai crîncenă.
—	Horia, altfel numit şi Ursu Nicula!
Ofiţerul numai atîta strigă. Şi Horia, cu un cutremur
scurt, îşi reveni deplin. Sărută crucea, se închină, sărută şi mîna preotului şi zise:
—	Doamne iartă-mă şi ajută-mă!
Apoi urcă pe estradă fără şovăire, cu capul sus, liniştit, parc-ar fi mers la cuminecătură. Apariţia lui pricinui o rumoare în mulţime:
—	Horia! Horia! Horia!
Sute de buze şopteau în acelaşi moment numele lui, cu intonaţii diferite, cu simţăminte felurite. înfăţişarea bărbătească şi liniştea cu care păşea în faţa morţii uimi pe toată lumea. Maiorul Ortmayer baremi îi urmări fiece mişcare cu o curiozitate admirativă.
Popa Nicolae Raţiu tremura în tot corpul, ţinea crucea întinsă înainte, parcă să o vadă Horia, şi bolborosea tot mai repede rugăciuni. Pe frunte îi răsărise broboane de sudori şi inima îi tremura şi se zvîrcolea în piept.
Deodată omul roşu puse iar mîna pe roată. Lovitura zdrobi fluierul drept. Durerea fu atît de cumplită că Horia nu-şi putu stăpîni un ţipăt zguduitor. Popa, cu degetele înţepenite pe cruce, cu ochii la călăul cu roata, cu urechile sfîşiate de urletul durerii, se prăbuşi grămadă, leşinat.
Ţipătul însă se curmă brusc, parcă Horia, cu o sforţare supremă, ar fi vrut să arate că nu se lasă biruit de durere şi că vrea s-o înfrunte fără crîcnire precum a socotit totdeauna.
Ofiţerul execuţiei observă gestul. Moartea lui Cloşca fusese prea chinuită şi deci a putut satisface şi pe cei mai vindicativi. Făcu deodată semn călăului să aplice lovitura de graţie.
5
10
15
20
25
30
Roata se ridică repede şi căzu a doua oară, fără a mai stîrni vreun geamăt. Crăişorul, cu pieptul sfă-rîmat, era mort.
Spectatorii din preajma cordonului de soldaţi iar încep discuţia: a murit sau a leşinat? Cînd în sfîrşit din înfăţişarea călăului se înţelege că Horia a murit, glasuri încrucişate încep să protesteze:
—	Cum se poate să fi fost executat aşa de repede?... Cel puţin un ceas ar fi trebuit să-l torture!... Nelegal!... Părtinire!...
Maiorul se înfurie. Printre protestat ori zăreşte un domn mustăcios, în uniformă de funcţionar. Se repede la dînsul:
—	Ce nu-ţi place dumitale ?
—	Aţi procedat nelegal, domnule maior! strigă funcţionarul ungur cu ochii roşii. Asta e inadmisibil!... Asta e bătaie de joc faţă de naţia maghiară!
—	Aşa? se indignează ofiţerul. Căprar! Pune mîna pe domnul! L-am arestat!... Patru soldaţi!
Funcţionarul mormăie ceva, încearcă să răstălmăcească ce-a spus. Maiorul întoarce spatele.
Un moşneag de pe la Mogoş, văzînd pe domnul ungur între baionete, şopteşte feciorului său:
—	Of, măcar aşa să ne mai sărăm şi noi sufletul! Dumnezeu să-i dea sănătate maiorului că tare-i om de omenie şi cu dreptate!
Grupul de ofiţeri felicită pe maior pentru lovitura de graţie ce a ordonat-o.
—	Cel ce primeşte moartea atît de liniştit, orice ar fi greşit, e un om! murmură un locotenent foarte tînăr.
—	Un om?... Mai mult decît un om! zise maiorul cu ochii umezi.
NOTE, COMENTARII, VARIANTE
•
ADDENDA
I.	GENEZA ROMANULUI „CIULEANDRA"
I. PRIMA EDIŢIE A ROMANULUI s-a publicat, la Bucureşti, în anul 1927, de către Cartea românească (295 p.). Aceeaşi editură retipăreşte opera în 1928 (ediţia all-a, 295 p.), în 1934 (ediţia alll-a, 302 p.). Alte trei ediţii antume la Cugetarea — Georgescu Delafras: în 1940 (ediţia alV-a, 311 p.), în 1942 (ediţia a V-a, 312 p.), în 1944 (ediţia a Vl-a, 312 p., cu ilustraţii de Liliana Iorga).
Peste hotare, un ecou imediat în Franţa: Ciuleandra. La danse de l’amour et de la mort. Traduit et adapte du roumain par B. Madeleine 1 et Marina Bousquet, Paris, Editions Baudiniere [mai 1929], 236 p. în Italia: Ciuleandra. Unica traduzione autorizzata dai romeno di Venere Isopescug Prefazione di Giulio Bertoni. Perugia — Venezia, La Nuova Italia [1930], VII + 191 p. („Narratori moderni". Serie „Scrittori romeni) 2. în Portugalia se publică cu subtitlul editorului francez: Ciuleandra. A dan$a do amor e da morte. Traduţao de Lobo Vilela, Editorial „Gleba", L. Da, Lisboa [1940?], 183 p., tălmăcirea fiind însoţită de o Nota dos editores.
1	Madeleine Braunstein. Puia Florica Rebreanu (Zilele care au plecat, 1969, p. 242, n. 1) o menţionează ca „publicistă activă în paginile Adevărului şi Dimineţii". în Jufnal (vezi infra,p.366), L.R. notează despre această persoană, la 9 oct. 1928: „înapoi la S.S.R. Aici d-na Braunstein. îmi arată scrisoarea de la Lorette care spune că Ciuleandra e foarte interesantă şi va plăcea sigur publicului francez, şi că în prealabil va da-o la Revue des deux Mondes."
2	Date suplimentare în legătură cu această traducere la Puia Florica Rebreanu (op. cit., p. 255 —256). Reţinem din epistola lui L.R., datată „sîmbâtă 13 iulie" [1929]: „Este la Venezia un editor « La Nuova Italia »", unde probabil îmi va ieşi în italieneşte Pădurea spînzuraiilcr, sau Ciuleandra."
365
(Volumul deschide colecţia „Romances Celebres", fiind urmată de Tar as Bulba de Gogol şi Crima lordului Artur Saville de Oscar Wilde.)
în foileton, cartea se tipăreşte la Cleveland-Ohio, în coloanele ziarului A merica; publicarea începe la sfîrşitul anului 1933 (data nu o putem stabili cu exactitate, din colecţia B.A.R. lipsind numerele apărute între 18 oct. — 31 dec. 1933). Tipărirea romanului continuă în 1934 (vezi America XXIX, nr. 1-51, 1 ian.—15 mai 1934).
în ţară cîteva fragmente în coloanele periodicelor: „Ciuleandra" [începutul], în Propilee literare, II (1927), nr. 13 (15 sept.), p. 2-3, şi Jocul, în Floarea soarelui, I (1927), nr. 10 (oct.), p. 294-296. Cîteva fragmente sînt traduse de Sorina Casvan (Paris, 1931), C. D. Papastate şi M. Fontaine (Craiova, 1941).
Puţine ediţii postume. în ţară, în 1946 (Cugetarea); în 1965 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Niculae Gheran, Editura pentru literatură, „Biblioteca pentru toţi", nr. 297—298); în 1967 (Editura pentru literatură, „Romane de ieri şi de azi); în 1970 (Editura Eminescu, colecţia „Clepsidra"). Peste hotare: Culjandra. Preveo Aurel Gavrilov. Beograd. Izdava6ko PreduzeCe „Rad", 1964, 137 p. (Biblioteka „Re£imisao", Kolo, VI, Knijiga, 139).
O ultimă precizare bibliografică: în timpul vieţii scriitorului, romanul fusese programat să apară şi în Germania; ne-o dovedeşte traducerea efectuată de Ria Obler (139 f. dactilo.), aflată la B.A.R. (Arh. L.R., II. ms. 13 ).
II. ODATĂ TRANSCRISĂ ULTIMA PAGINĂ a noii opere, autorul consemnează în jurnalul său intim următoarele impresii3 (între multe altele care, cu legămînt, nu puteau fi publicate de nimeni decît după, cel puţin, 30 de ani de la moartea sa):
Luni, 8 august [1927] Maieru
Acum, la 121/2 noaptea, am terminat transcrierea Ciuleandrei. Ce-o fi, singur nu ştiu. Subiectul m-a pasionat mai demult. îl am notat, ca nuvelă, de vreo 15 ani, sub titlul Nebunul. Aşternerea pe hîrtie, astă-primă-vară, la Orlat, a mers vertiginos. Materialul se afla încă vag şi nebulos în mine; nu aveam decît numele alese, şi încă nici ele toate. Acţiunea
3	Cele mai multe au fost publicate de Mihai Gafiţa în Luceafărul, XVI, nr. 16, 21 apr. 1973, p. 3, sub titlul Liviu Rebreanu, Pagini din „Jurnal*1. Fragmente s-au mai tipărit în Gazeta literară, XIII (1965), nr. 49, (2 dec.), p. 1, 3, cu titlul Inedit: însemnări, şi în Tribuna, XIII nr. 37 (11 sept.), p. 4—5, cu titlul însemnare inedită. Spre regretul nostru nu am avut acces la manuscrisul jurnalului care se află în posesia moştenitorilor Rebreanu.
366
însăşi trăia mai mult geometric: unul care vrea să se facă nebun şi la urmă devine aievea. Exista Puiu, bătrînul şi Mădălina, iar doctorul ca ceva fantomatic. La Orlat, în vreo zece zile, s-a limpezit tot, cu o uşurinţă relativă, şi s-a pus pe hîrtie. Matilda, internul, gardianul, mama Mădălinei şi tot restul au venit în cursul scrisului. Chiar construcţia s-a făcut de la sine, pe măsură ce înainta compoziţia... transcrierea a mers însă mult mai greu. Am impresia că eu însumi na mai am puterea de muncă dinainte, sau că mănînc prea mult, mă îngreuiez şi de aceea nu mai pot să lucrez cu atîta intensitate. Dealtfel, în cursul transcrierii, au venit multe îndoieli. Toată afacerea asta mi se pare că suferă de un cusur mare: artificialitatea. Parcă e ceva livresc în viaţa pe care o trăiesc figurile. Nu ştiu dacă nu mă înşel, sau dacă impresia aceasta nu e din pricina Răscoalei, care mă preocupă mult mai mult azi şi unde oamenii nu rezultă din analize ci din fapte. O să vedem ce vor spune alţii. Fanny a citit Ciuleandra îndată ce m-am întors de la Orlat. A găsit şi cîteva pete, dintre care una am primit-o şi am eliminat-o: călătoria lui Faranga cu Puiu, prin sate, după o fată pînă ce nimeresc la Vărzari. Din impresia ei am reţinut un singur lucru: că Ciuleandra n-are să cucerească cititorii dornici de romane de acţiune. Fireşte, nici nu am sperat aceasta cînd am scris-o. Cititorii mulţi îi cîştigi cu lucrurile simple, drepte, clare şi puţin romanţioase. Ca desfăşurare psihologică Ciuleandra oferă mai mult decît oiice. Ar fi o demonstraţie a artei privită ca simplu joc: Nu urmăreşte nimic, nu vrea să propovăduiască şi nici să-ţi lase vreun învăţămînt. Nu vrea decît să amuze în sensul larg al cuvîntului. Fireşte că asta nu se potriveşte cu ceea ce cred eu despre artă, că adică o adevărată operă de artă trebuie necondiţionat să aibă şi o semnificaţie. Cu cît semnificaţia ei e mai mare (fie ea numai sufletească sau etică sau morală-socială, în sfîrşit indiferent), cu atît efectul ei e mai puternic şi valoarea mai solidă. Jocul nu are durabilitate. De aceea operele de artă prea pură sau prea sintetică, adică prea joc, rămîn mai totdeauna ca nişte experienţe de laborator. In natură parfumul de trandafiri e mai minunat pentru că trăieşte în trandafiri, chiar dacă esenţă pură o fi mai puţină; niciodată parfumul de laborator nu va putea concura parfumul unei flori vii. Aşa şi în artă: dacă creezi oameni vii cu mijloace vii, faci mai mult decît cu floricele stilistice care îmbracă numai fantoşe.
Eu, cu zbuciumările mele tainice, cu grija mare de-a pune în fiece cuvînt un înţeles mai adînc, de-a spune numai cît trebuie, de-a realiza viaţa, de-a aprofunda un conflict sufletesc — poate că eu sînt un simplu neputincios! în orice caz pentru mine creaţia e mai mult dureroasă decît agreabilă. Ciuleandra asta, pentru mine, e o operă în care se exprimă şi se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des repetat, al iubirii pînă la crimă... Tratat simplu, direct, fără complicaţii, poate să nu mulţumească
367
pe amatorii de acţiuni întortocheate şi haletante; dar eu aşa am simţit-o! Ce uşor ar fi fost s-o complic, să-i pun amor pipărat în toate felurile, să-i dau întindere, s-o fac pentru public!
în sfîrşit ce pot să ştiu ? De n-ar avea nici un succes, mi-e mai dragă Ciuleandra, fiindcă în ea sînt instincte.
Dar acuma toate în zadar: Ciuleandra s-a născut şi e cum e. Mi-e dragă pentru că durerile naşterii ei au fost grele. Să-i dea Dumnezeu noroc în lume!
E rîndul Răscoalei. Dar vai, cît va mai trece pînă ce voi vedea-o în picioare!"
Peste cîteva luni, în ultima zi a anului 1927, scriind în acelaşi jurnal despre o întîlnire cu E. Lovinescu, notează:
„îmi reclamă Ciuleandra : toată lumea a citit-o, toată lumea o laudă, Aderca e încîntat — numai el o aşteaptă mereu. (I-am trimis-o astă-seară.)
Mai spune că Barbu a fost montat, în taină, de Davidescu să scrie articolul împotriva lui. Şi alte diverse mici cancanuri... E un amator grozav de fleacuri literare. Toate bîrfelile le savurează. Are cred informatori anume care îi raportează tot ce se vorbeşte sau se şopteşte la Capsa şi pretutindeni unde frecventează scriitorii. Aşa îmi destăinuia că tînărul Câlinescu, dealtfel talentat, a fost şase luni în balamuc, ca şi Barbu. El ştie secretele tuturor scriitorilor şi e în curent cu tot ce se purte la cale în materie de literatură. îmi vine a crede că cenaclul lui n-are, în fond, alt scop decît să-i dea posibilitatea să se informeze mai comod despre cele ce se petrec în viaţa literară.
în sfîrşit m-a invitat insistent pentru azi să ciocnim un pahar de vin. Am refuzat delicat pentru că am şi eu oaspeţi...
Curios e cum se formează părerile despre o carte. Pilda o oferă Ciuleandra. Amicul meu mi-a dat prima impresie care n-a fost tocmai bună. Se ascundea omul, dar nu izbutea îndeajuns. M-a mîhnit mult, trebuie să recunosc, fără să o fi arătat nimănui. Sînt sigur că amicul meu n-a fost atît de discret faţă de alţii şi a spus net că nu-i place. Azi protestează supărat că, pardon, i-a plăcut foarte mult şi etc. Dar azi atmosfera s-a închegat mai bine. A pornit de la Davidescu, pe cît mi se pare, şi cu Perpessicius. Amîndoi au umplut Capsa. Perpessicius a venit cu un articol aproape ditirambic în Cuvîntul. De-acuma zvonul se răspîndeşte aprig. Nimeni nu mai spune decît superlative. Buzdugan crede că poate să fie cel mai bun roman al meu. Davidescu a lansat formula că fiecare capitol e o coloană dorică de granit. în cîteva zile a devenit aproape obligatoriu să mi se facă uri compliment, să mi se adreseze o laudă... întrebarea însă
368
e: va dura atmosfera aceasta? Nu cumva excesul va provoca reacţiune? în orice caz nu mă mai pot teme de o neînţelegere a cărţii sau de o depreciere. Fiecare găseşte cîte ceva de relevat: Sorbul socoate că descrierea jocului e de antologie, iar Buzdugan, despre acelaşi pasagiu, spune că l-a făcut, citindu-1 în tren, să i se mişte picioarele parcă să joace şi el. Cuvîntul Ciuleandra nu va mai fi în limba noastră neînţeles.
Despre sinceritatea lui Perpessicius n-am de ce să mă îndoiesc. La Adam şi Eva, chiar în revista mea a ştiut să fie cît se poate de rezervat. Cu atît mai mult ar fi putut acuma. Dar Davidescu? Sinceritatea lui e îndoielnică. Să-i placă atît de mult? Se poate. I-au plăcut şi celelalte cărţi ale mele. Dar de la plăcere pînă a o aprecia cu atîta insistenţă e o cale, mai ales la dînsul care îşi calculează fiece gest literar. Poate că, lău-dîndu-mă pe mine, vrea să lovească, prin ricoşeu, în cineva? în Universul literar de azi critică urît volumul III din Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Asta încă n-ar putea fi un motiv serios. Un interes direct? Mi-a dat alaltăieri romanul său Vioara mută, să-l citesc în extrasele din revistă şi să-i spun ce cred. Ar dori să-l tipărească la « Cartea românească » şi contează pe sprijinul meu. Poate din pricina asta apologia Ciuleandrei ? Tot parcă n-ar fi o explicaţie suficientă. Tot aşa mi-a citit şi Conservator & C-ia, i l-am recomandat lui Benvenisti pentru editare, i-am dat premiul S.S.R., — şi totuşi n-a suflat nici o vorbă despre Adam & Eva, cum nu scrisese nici despre celelalte, oricît altfel spunea, dar fără insistenţă, că-i plac. Ştia deci că şi acuma, pentru noul său roman, ar fi avut concursul meu, fără vreo contra-valoare. Atunci? Mister.
Şi iată cum se încheie un an cu o bucurie mare. Căci, în definitiv, Ciuleandra era un risc şi din risc a ieşit o biruinţă...
Să adaog la sfîrşitul zilei, adică noaptea tîrziu, că azi, Anul nou, am avut la masă pe Grămăticescu, un adevărat fiu de boier, subţire, delicat, cult, cu care e o plăcere să stai de vorbă. A şi stat pînă pe la şase şi am vorbit de toate, mai ales despre Paris unde el a făcut Universitatea.
Luni, 2 ianuarie
Se pare că Ciuleandra se bucură de o apreciere deosebit de bună. Pe unde am văzut cîte un bilanţ literar al anului trecut, Ciuleandra e socotită ca evenimentul anului. Aşa în Dreptatea, aşa în Lupta. Azi în Adevărul Theodorescu-Branişte publică un foileton de-a dreptul entuziast. Nu mai poate fi vorba să caut dedesubt prietenii sau gentileţe. E prea francă, prea spontană primirea bună.
Fireşte, n-am să mă îmbăt de satisfacţie. Vor veni curînd şi adversarii să reducă din corul elogiilor.
369
Duminică, 8 ianuarie 1928
Nimic mai straniu decît ceea ce se petrece cu mine. Cred că orice scriitor român care ar avea o carte primită cu alaiul Ciuleandrei s-ar declara nu numai arhimulţumit, dar mîndru şi s-ar socoti îndată deplin consacrat. Eu însă mă simt ros permanent în adîncul sufletului de cariul îndoielii. Mi se tot pare că o fi o părere a cîtorva doar, că se vor fi înşelînd cei cîţiva şi că vor veni de acuma cei mulţi care să dărîme pur şi simplu toată 'Ciuleandra şi alte asemenea lucruri. Fie că am ajuns de o sensibilitate, ascunsă însă, bolnăvicioasă în materie literară, fie că scrupulozitatea mea artistică a crescut aşa de mult că nimica nu mă mai satisface, sigur este că mă simt veşnic zbuciumat sufleteşte gîndindu-mă la literatură şi mai ales la literatura mea. Suspectez pe toţi care vorbesc sau scriu bine şi mă impresionează cei ce spun ceva rău. Exemplu: ieri, trecînd pe la librăria « Cartea românească » un vînzător îmi spunea că, în timpul sărbătorilor, «într-o zi am citit Ciuleandra şi nu mi-a plăcut, a doua zi mi-a plăcut », iar la ieşire: « în orice caz Ciuleandra nu e lucrarea dv. cea mai bună... ». «Şi cu toate astea critica zice că e cea mai bună... » «Adevărat? Dar dv. ce credeţi? »... Ceea ce arată că un om simplu nu gustă Ciuleandra în mod sincer. Peste cîteva minute, pe Calea Victoriei, întîlnesc pe un procurist de la Reşiţa, intelectual foarte distins, cu o bibliotecă mare, aleasă puţin cam teozof: « Am citit Ciuleandra dv. O minune. O carte grozavă. Mă mir că criticii nu au subliniat îndeajuns substratul ei adînc, fluidul care o străbate ca o apă subterană, ca şi în Adam & Eva... » Apoi ştiu că se vinde bine. Şi totuşi... M-au făcut « prinţul prozei » pe urma ei, şi totuşi..."
Febrilitatea cu care receptează şi comentează fiecare opinie critică transpare şi în epistole. La 5 ianuarie 1929, scria, între altele, fetei, aflată la Paris:
„Mulţumesc, Puicuţă, pentru toate observaţiile asupra Ciuleandrei. Şi elogiile şi restricţiile sînt interesante. Despre restricţiile tale vrei să discutăm puţin?
Cuvîntul «nătîng », pentru mine cel puţin, nu înseamnă « bleg », ci « încăpăţînat». L-am ales înadins mai deosebit, mai aspru, ca să subliniez înverşunarea aproape inconştientă. Şi dovadă că am reuşit este chiar faptul că şi pe tine te-a oprit epitetul, ceea ce denotă că a trebuit să simţi şi intenţia mea şi deci să se producă efectul dorit de mine.
— Că întreg capitolul cu uciderea Madelainei nu e impregnat de groaza la care te aşteptai e de asemenea un efect dorit de mine.
Toată scena am dorit să fie ceva nebulos, între real şi ireal. în definitiv, aici nu m-a interesat materialitatea crimei, ci impreciziunea imboldului care o stîrneşte. N-am vrut să îngrozesc pe cititor, ca în romanele senzaţionale, unde crima e un scop exterior, ci să-l îndemn să se intereseze
370
de ce s-a produs un gest atît de ciudat. Şi chiar asasinul, tocmai prin inconştienţa lui mai mult sau mai puţin evidentă, trebuie să facă pe cititor să caute şi să se pasioneze de ceea ce se petrece în inconştientul eroului meu.
De aceea şi Madelaine rămîne, în tot cursul romanului, o fantomă simpatică, blondă, care prin evocarea ei, luminează sufletul ucigaşului.
— Coincidenţele cu numărul 13 nu trebuiesc privite ca ceva material şi obiectiv. Ele sînt imponderabilele zbuciumării sufleteşti ale eroului. Nu eu sau cititorul, ci numai eroul, zdruncinat sufleteşte şi zbătîndu-se după un echilibru ca un înecat, caută, scormoneşte coincidenţe superstiţioase, pentru a găsi în ele explicaţii liniştitoare sau chiar expiatoare. In momentele de mare tulburare sufletească, omul se agaţă de cele mai mici fantasmagorii ca să-şi refacă o ordine fără de care viaţa e imposibilă. Coincidenţe la fel sînt în viaţa oricui, fără ca omul să le dea vreo importanţă, în fond, numărul 13 aici n-are nici o însemnătate şi nici nu figurează direct decît de vreo două ori.
El însă, sperînd în acest 13 o alinare, îl găseşte artificial, în toate nu-merile, ca şi cînd eu, mergînd pe stradă şi vrînd să mă distrez, aş căuta peste tot repeţirea aceluiaşi motiv decorativ “4
Tipărite postum, aceste relatări întregesc Mărturisirile din 1932 (unde nu se face nici o referire la romanele Ciuleandra şi Crăişorul, deşi publicate la acea vreme), reluate mai tîrziu în volumul Amalgam [1943].
III. STUDIUL ALTOR DOCUMENTE de arhivă adaugă noi pagini dosarului cărţii, nuanţînd, pe-alocuri, afirmaţiile scriitorului. într-adevăr, intenţia elaborării nuvelei Nebunul, cu „vreo 15 ani" înaintea apariţiei Ciuleandrei — cum îşi aminteşte autorul ei — este atestată într-un caiet cu proiecte literare, intitulat însemnări, primele pagini fiind datate 1 mai 1912 (Arh. L. R., II, ms. 1). Titlul este al cincelea dintr-un sumar nuvelistic de 10 lucrări care, majoritatea, nu vor fi tipărite (Minciuna ; Mani-festafia; Spînzuraiii ; Boanghina ; Nebunul; Nuvela ; Norocul; Şulăm ; Cocota ; Bibi ; Blestemul )5. Proiecte şi sumare apropiate în ibid., II (1) ms. 45 ş.a.
Titlul este întîlnit şi în alte documente în dreptul unor lucrări cu o altă fabulaţie. Cităm dintr-un caiet datînd din 1908:
4	Cf. Puia Florica Rebreanu, op. cit., p. 193—194.
5	Cf. Arh. L.R., II, ms. 1, i. 1; pe aceeaşi filă se mai află alte două sumare, cu acelaşi caracter nuvelistic. Din nuvelele şi schiţele menţionate numai Norocul şi Bibi vor fi tipărite.
371
„Nebunul
în balamuc un alienat taie capul unui tuvarăş şi a doua zi povesteşte tuturor. Hehe, ce-o face ăla cînd s-o trezi fără cap (E. Lovinescu)"6 7 8.
La Iaşi, în refugiu (1918), printre multe proiecte reapare titlul nuvelei, de data aceasta într-o suită de Amintiri de la ţară (Vine trenul; Ovreii, Jarda; Boşcanu ; Bcrciu ; Nebunul <Antcn»7.
înclinăm a crede că de fiecare dată titlul are în vedere o altă acţiune căci, într-un nou document, aflăm următoarea notaţie:
„Nebunul
Serată la nebun. Doctorul e prezentat ei. Ea iubeşte bărbatul bolnăvicios/'8
în sfîrşit, titlul revine deasupra cîtorva notaţii care, de data aceasta, prevestesc noul roman. Prima oară se află menţionat pe un plan fără nominalizarea personajelor. în total 5 puncte, vizînd începutul acţiunii9. Cuvintele cu care se termină proiectul („Visează pe nevastă-sa... Doctorul zîmbeşte mereu şi nu-1 caută") ne-ar determina să credem că, încă din această fază, liniile conflictuale sînt stabilite. Distribuţia ce urmează este însă neclară: „Bătrînul Tudor Aleman [corectat; iniţial Faranga]
Fiul
Nevasta lui Sabina Doctorul Garofoiu Prefectul poliţiei — Dandu Procurorul Gardianul Petre" 10
Prezenţa unui „Tudor Aleman" — nume folosit în romanul A dam şi Eva, apărut în 1925 — ne-ar determina să credem că distribuţia amintită este anterioară acestei date. La fel, un „Garofoiu" mai fusese întîlnit în piesa Apostolii, jucată şi publicată în 1926 (numele apare şi mai înainte, în 1925, într-o distribuţie dramaturgică). Astfel de elemente ne permit deci să datăm cu mai multă exactitate fazele procesului de creaţie.
O încercare de redactare, repede abandonată, consemnează un stadiu avansat în proiectele nuvelei Nebunul („Nu mă omorî, Alexandre!") ll.
6	Cf. Arh. L.R., I (1 ), tns. 20, î. 23 verso.
7	Cf. Arh. L.R., I (1 ), ms. 22, f. 29.
8	Cf. Arh. L.R., II (1 ), ms. 45.
9	Acest proiect şi altele care privesc geneza romanului, comentate în aparatul nostru critic, se găsesc în Ms. rom. 2529, unde se mai află şi prima versiune manuscrisă a Ciuleandrei. Documentul citat mai sus este la f. 2 (infra, p. 392).
10	Cf. ibid., f, 3 (infra, p. 392).
11	Cf. ibid., f. 4 (infra, p. 393).
372
Potrivit experienţei anterioare, Rebreanu renunţă la ideea inspiraţiei de moment, stăruind asupra unui nou proiect, de data aceasta ajungînd la 9 puncte:
„1. Singur 2. în cabinetul doctorului 3. Întîlnire pe coridor cu tată! său. Se îmbracă. Tatăl în doliu. Ce face ea? Moartă. 4. în odaie — scena cu tatăl 5. Singur. Noaptea 6. A doua vizită medicală 7. Gardianul 8. Gazetele 9. Ciuleandra" 12.
Şi din nou o încercare de redactare, mai aproape de ceea ce cunoaştem: „ — D-ta?
— Mă numesc Puiu Faranga ..." 13.
Găsirea unor nume potrivite pentru personaje reţine îndelung atenţia scriitorului14. Numele gardianului Andrei Leahu, de pildă, va fi precizat abia în versiunea a doua a manuscrisului (în planuri: „Sfanciog"; în versiunea întîi a romanului: „Nicolae").
în mod cert, proiectele amintite sînt anterioare anului în care este scrisă şi tipărită cartea, căci data de 5 ianuarie 1927 însoţeşte planuri noi, titlul Nebunul fiind înlocuit cu Treisprezece. (De reţinut că, mai înainte, pe o „pagină de titlu", Nebunul, figura şi un proiect de copertă: „Liviu Rebreanu,. Ceasul rău — roman" 15 16 17.)
Şovăirile sînt mai numeroase. Nici Treisprezece nu-i sună într-o vreme prea bine, gîndind să schimbe titlul cu Nenorocirea 16 , apoi cu Mătrăguna 17 * Titlul Treisprezece revine cu insistenţă 18, însoţind structuri romaneşti şi redactări abandonate. Deosebit de interesant este proiectul iniţial (datat, împreună cu cîteva file de roman, miercuri 5 ian. 1927): Treisprezece.
„Momente: I Egoismul — să simuleze ca să se salveze Frica — să nu fie închis, să nu-1 prindă doctorul Iubirea — pentru femeia ucisă Ura — împotriva doctorului
12	Cf. ibid., î. 5 (infra, p. 393).
13	Cf. ibid., f. 6 (infra, p. 393).
14	Vezi în acest sens ibid., f. 7 (infra, p. 394) în care descoperim pe cei doi Faranga, pe Demarat, pe Urseanu, alături de alte nume, lipsite de rezonanţă în lumea romanului; la fel ibid., f. 22 (infra, p. 403), listă de personaje „găsite".
15 Cf. ibid., i. 2 v. (infra, p. 392).
16 Cf. ibid., f. 8 v. (infra, p. 395).
17	Cf. ibid., f. 21 (infra, p. 402).
18	Cf. ibid., f. 8-12 (infra, p. 394—396).
373
Gelozia — c-a iubit-o doctorul şi ea pe el
Mila — pentru moartea ei
Remuşcările
Ispăşirea
Groaza
Nebunia" 19.
Proiectele sînt abandonate pentru cîteva luni, după cum ne sugerează o nouă dată, miercuri 2 martie 1927, menţionată în Orlat, lingă un nou titlu: Ciuleandra20. Este ziua începerii primei versiuni a romanului.
Scriitorul, obsedat întotdeauna de găsirea frazei de început, descoperise, în sfîrşit, replica salvatoare care avea să-i deschidă romanul: „Taci! Taci! Taci !" 21.
Un proiect mai dezvoltat decît cele anterioare împărţea materia volumului în 3 mari capitole, toate divizate în cîte 7 secvenţe 22. Pe parcursul scrierii cărţii, autorul se va abate de la litera planului dar nu şi de la spiritul lui.
Romanul este scris dintr-o răsuflare, prima versiune fiind terminată în decurs de 8 zile.
Menţionăm mai jos datele calendaristice ce se desprind din studiul ms. 2529 (prima numerotaţie a filelor aparţine autorului, a doua, din paranteză, este a B.A.R.; în dreapta fiecărui rînd „paragraful" în care se încadrează paginile scrise):
Miercuri 2. III. 27
Orlat dim[ineaţa]: de la f. 1 (30) 2. III de la 91/»seara: de la f. 2 (31)
joi	3.	III
vineri, 4. III sîmbătă, 5. III duminică, 6. III luni, 7. III marţi, 8. III miercuri, 9. III
de la f. 5 (34) de la f. 18 (47) de la f. 34 (63) de la f. 46 (75) de la f. 60 (91) de la f. 83(112) de la f. 103 (132)
pînă la	f.	2	(31); prg.	1;
pînă la	f.	5	(34); prg.	1—2;
pînă la	f.	18	(47); prg.	2 — 4;
pînă la	f.	34	(63); prg.	5-9;
pînă la	f.	46	(75); prg.	10— 13 j
pînă la	f.	60	(91); prg.	13—17;
pînă la f. 83 (112); prg. 18-21; pînă la f. 103 (132); prg. 22-27; pînă la f. 123 (152); prg. 27 — 31;
joi, 10. III. 1927, ora 3x/2 dim[ineaţa]
Orlat seara, de la f. 123. (Sfîrşit, prg. 31).
19	Cf. ibid., f. 8 (infra, p. 394).
20 Cf. ibid., f. 20 (infra, p. 402).
21 Cf. ibid., f. 20 (infra, p. 402).
22	Cf. ibid., t. 23 (infra, p. 403).
374
La Orlat, unde este scris romanul, Liviu Rebreanu se afla găzduit de Tiţa Slăvoacâ, prietenă de pe meleagurile Prislopului (Letiţia, fiica protopopului Slăvoacă din Ilva Mare).
Mai dificilă pare să fi fost transcrierea manuscrisului, căci pe acelaşi ms. 2529 aflăm următoarele date:
21.	VII.	27;	f.	43	(72);	sfîrşit prg.	12;
22.	VII.	27;	f.	54	(83);	sfîrşit prg.	15;
24.	VII.	27;	f.	86	(115);	sfîrşit prg.	23;
25.	VII.	27;	f.	98	(127);	sfîrşit prg.	25;
26.	VII.	27;	f.	112	(141);	sfîrşit prg.	28;
27.	VII.	27;	f.	123	(152);	sfîrşit;
8. VIII. 27; [datare pe aceeaşi f. 123 (152); cu menţiunea: „Terminat transcrierea".]
Amănunte în legătură cu scrierea şi transcrierea romanului apar în conferinţa intitulată Cum am scris „Răscoala", ţinută la Ateneul Român, la 22 mai 1942:
„Pentru Ciuleandra am fost oaspetele unei prietene din copilărie, la Orlat, lîngă Sibiu, vreo două-trei luni. Acolo am terminat prima versiune şi am făcut o bună parte din versiunea care s-a tipărit. Era prin ianuarie 23i 1927. In vara aceluiaşi an am primit bucuros invitaţia altui prieten de odinioară, devenit preot 23 24 chiar în satul copilăriei mele, în Maieru 25. Fiindcă m-am dus cu întreaga-mi familie, mi s-a pus la dispoziţie pentru scrisul meu o sală de clasă din şcoala comunală, cu un pat improvizat,, cu o masă lungă, fireşte, după ce băncile se adunaseră grămadă într-un colţ. Şcoala era veche cu o grădină care mergea pînă la malul Someşului. Scriam numai noaptea, ca totdeauna, într-o linişte ideală. Cînd deschideam ferestrele se auzeau apele Someşului murmurînd parcă numai amintiri. în şcoala aceasta, cu mulţi ani în urmă, făcusem şi eu primele clase primare, învăţător fiind tatăl meu. Deseori, mai ales în primele nopţi, mă pomeneam copleşit de amintirile copilăriei, întorcîndu-mă înapoi cu gîndul ca să-mi regăsesc jocurile şi bucuriile, în loc să isprăvesc aventurile eroului meu din Ciuleandra.
Totuşi, am terminat transcrierea Ciuleandrei în vreo două săptămîni. Era vorba într-adevăr numai de terminat ultimele capitole. Pe urmă
23	în realitate martie.
24	Iuliu Ciorbă. Vezi şi Fanny Rebreanu, Cu soţul meu, 1963, p. 162—163.
25	Aici, în această vară, L.R. este ales cetăţean de onoare al comunei.
375
voiam să încep Răscoala. De fapt asta mă interesa mai mult. Mă simţeam încărcat de viaţa ce trebuia să trăiască în viitorul roman şi rîvneam să mă liberez. Parcă niciodată nu m-am aşezat la masa de scris cu mai multă pasiune.
Dar n-a mers atît de uşor cum speram." 26
Ciuleandra este o „recreaţie" în procesul de elaborare a Răscoalei. Spre sfîrşitul anului 1926, Rebreanu revine la proiectul mai vechi al unui roman despre răscoalele ţărăneşti, abandonînd însă, după cîteva încercări (1, 2, şi 16 nov. 1926, datări certe), această intenţie.
Mai tîrziu, deşi terminată o primă versiune din Ciuleandra (martie. 1927), proiectele Răscoalei trec iarăşi pe prim plan, dovadă încercările de redactare a primului capitol, datate, în Maieru, la 9 şi 10 iulie 1927 27. La 1 august, după multe căutări, descoperă fraza de început care, după aprecierea autorului, „marchează ritmul deosebit, unic al romanului" 28 („D-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român!").
Cele cîteva date autografe privind transcrierea Ciuleandrei (21, 27 iul. 1927 şi 8 aug. 1927) se cer confruntate şi cu prima versiune împlinită a Răscoalei (121 file), realizată între 1 — 30 august 1927. Am zice că rescrierea romanului se realizează „printre picături". Finalizîndu-şi în cele din urmă lucrarea, Rebreanu amînă definitivarea Răscoalei pentru mai tîrziu (1932).
Contactul cu lumea copilăriei din Maieru îi reaminteşte o povestire scrisă cu mulţi ani în urmă, după o călătorie pe aceleaşi meleaguri (Cuibul visurilor, publicată în Luceafărul, 1927). Titlul ei va fi dat unui volum de nuvele care apare în acelaşi an cu Ciuleandra (se va reproduce, tot în 1927, facsimilat, în colecţia „Manuscriptum").
în 1929, romanul a fost ecranizat la oferta unor cineaşti germani. Puia Rebreanu relatează că au existat două versiuni diferite („ambele cu acelaşi decor, dar cu protagonişti schimbaţi; cea românească îl avea pe Nicu Bălţăţeanu, iar cea germană pe Hans Stuwe, în rolul nefericitului şi dezorientatului Puiu Faranga") 29. Fanny Rebreanu ne informează în plus că romancierul „a contribuit la scrierea scenariului"30.
Tot domnia-sa, evocînd împrejurările transcrierii romanului din vara anului 1927 („în iulie, acelaşi an, la Maieru")31, notează:
26	Cf. ms. rom. 4063, f. 65 — 66.
27	Cf. Arh. L.R., I ms. 1 d., i. 1, 4.
28	Cf. ms. rom. 4063, f. 67.
29 Puia Florica Rebreanu, op. cit., p. 270 (vezi şi p. 269).
30 Fanny Liviu Rebreanu, op. cit., p. 104.
31	Ibid., f. 162.
376
„în cursul acestei munci, el oscila asupra cărui nume să se fixeze în privinţa eroinei sale. îi trebuia un nume care, deşi cu rezonanţă pur autohtonă, să se preteze fără să piardă din farmec — şi la adaptarea lui în alte limbi. Cum ne petreceam cu toţii vacanţa la Maieru, m-am decis să-i fac o surpriză, încercînd să-i aflu poate numele de care avea atîta nevoie.
Pentru acesta, m-am adresat de îndată preotului din comună, Iulian Cioarbă, rugîndu-1 să-mi dea posibilitatea de a cerceta toate registrele de botezaţi ale bisericii.
Am citit două zile şi mai bine, cu toată luarea aminte, multe, foarte multe nume. Nu găseam nici unul potrivit, care să-mi sugereze pe cel aşteptat, căutat de creator.
Deodată, ochii mi se opriră pe Mădălina !
Am luat o bucată de hîrtie, am scris trei cuvinte şi, într-un suflet, am alergat, oprindu-mă numai lîngă masa unde Liviu scria neîntrerupt. I-am pus sub priviri hîrtia pe care el a descifrat din ce în ce mai satisfăcut, mai mulţumit, mai fericit: Mădălina, Madeleine, Madlen...
Romancierul se bucura ca un copil în faţa jucăriei mult dorite. Acum Ciuleandra se întregise..."32.
Amănuntul este colorat, numai că, înclinăm a crede, e vorba de o greşeală de... datare. Cu luni în urmă, la Orlat, în martie 1927, fără registrele bisericii din Maieru, Rebreanu scrisese prima versiune a Ciuleandrei avînd printre eroi pe Mădălina, Madeleine, Madlen33, Dealtminteri faptul este atestat de însuşi Liviu Rebreanu. 34
*
Studiul onomasticii romanului poate fi revelator din punct de vedere istoriografie cîtă vreme este efectuat asupra întregului depozit arhivai. Interesant este în această privinţă prezenţa a doi Faranga în proiectul unei alte lucrări, Minunea minunilor, abordată demult. Despre acest „roman utopic cu un subiect îndrăzneţ" (caracterizarea aparţine lui Liviu Rebreanu) 35 autorul avea să noteze spre sfîrşitul vieţii:
32	Ibid., f. 162-163.
33	Vezi în această privinţă ms. rcm. 2529 (B.A.R.) cu datări autografe ale scriitorului între 2-10 mart. 1927.
34	Reciteşte primele însemnări din Jurnal, datate „luni, 8 august [ 1927] — Maieru (supra, p. 366 —367). între altele: „ Aşternerea pe hîrtie, astă-primă-vară, la Orlat, a mers vertiginos. Materialul se afla încă vag şi nebulos în mine; nu aveam decît numele alese, şi încă nici ele toate [...]. Exista Puiu, bătrînul si Mădălina, iar doctorul ca ceva fantomatic."
35	Cf. Vremea, 25 dec. 1942.
377 •
„Lucrez la el de mai mulţi ani. Aş fi putut să-l scot îndată după Adam şi Eva. Am amînat însă mereu. Acum i-a venit rîndul, mă sileşte să-l dau în vileag. Nu am linişte, din cauza lui nu mai pot dormi. Subiectul mă obsedează mereu. îmi lipseşte însă timpul. Cred "totuşi, că în toamna viitoare [1943, w.n.] romanul acesta, intitulat Minunea minunilor, va putea vedea lumina tiparului" 30.
Un prim bruion îl aflăm într-un caiet de creaţie:
„Serul contra crimei, nebuniei, geniului.
Un doctor găseşte un ser cu care inoculînd criminali, nebuni, geniali, îi face paşnici. Serul se răspîndeşte. Viaţa devine monotonă, fără senzaţii etc." 36 37.
O datare, „Luni, 10. XII 1923", fixează începutul unei redactări. Printre personajele cărţii: „Toma Faranga, directorul ziarului Poporul 35 ani"38şi „Puiu Faranga — 28 ani" 39.
Lucrarea fusese anunţată de Rebreanu încă din 1923, în compania Răscoalei şi a unei alte cărţi, Adam şi Eva*0. (Reproducem în Addenda proiectele rămase în arhivă; vezi infra, p. 461-462.) Din nou, trădarea planurilor dintîi avea să ne aducă în faţa ochilor o nouă scriere.
36	Cf. ibid.
37	Cf. Arh. L.R., II, ms. 1, f. 65.
38-39 Cf. Arh. L.R., ms. 6, f. 18-23 (infra, p. 461).
40 Cf. Spre ziuă, nr. 1.
II.	REFERINŢE CRITICE (Ciuleandra)
Bibliografia critică cuprinde numeroase titluri, majoritatea rămase în paginile ziarelor şi revistelor interbelice. Primele ecouri ale apariţiei cărţii se cer înregistrate paralel cu unele însemnări din Jurnalul lui Liviu Re-breanu (vezi supra, p. 366 şi urm.). în lumina inevitabilei confruntări, afirmaţia: „Cred că orice scriitor român care ar avea o carte primită cu alaiul Ciulendrei s-ar declara arhimulţumit..." (8 ian. 1927) pare să aibă ca temei, în primul rînd, opiniile complezente ale cafenelei literare.41 Dealtfel, datările sînt elocvente. Articolul lui Perpessicius, care precede suita recenziilor, apare doar cu o zi înaintea notaţiei din Jurnal: „Curios e cum se formează părerile despre o carte" (31 dec. 1927). Abia după datele sus menţionate vor fi publicate numeroase cronici şi recenzii (în majoritate favorabile). Le prezentăm, cronologic, receptînd îndeosebi criticele formulate în primii ani după apariţia operei. Nu am ignorat nici articolele cu un pronunţat caracter polemic (prilejuite de ecranizarea romanului), ele avînd implicaţii în biografia scriitorului.
Perpessicius. Liviu Rebreanu „Ciuleandra" (roman), Editura Cartea romanească. în Cuvîntul, III (1927), nr. 9 (30 dec.), p. 1-2. Republicat în Menţiuni critice, **, 1934, p. 68-78.
41 „Aprecierile" la care se referă, anterior, L. R. (2 ian. 1927), sînt lipsite de consistenţă. Vezi în acest sens A. P. Samson, Mişcarea literară a anului, în Lupta, VIII (1928), nr. 1833 (1 ian.), p. 5, şi Sergiu Dan, Literatura anului, in Dreptatea, II (1928), nr. 65 (2 ian.), p. 6.
379 *

Despre vigoarea cu care L.R. îşi stăpîneşte subiectele. Obsesia jocului. „Explică această revelaţie finală toată taina romanului şi motivează Innebunirea lui Puiu Faranga? Iată ceea ce psichiatrii pot studia cu vădit folos, opinînd într-un sens sau altul. Pe noi, lectori şi cronicari în acelaşi timp, ne interesează abilitatea, abia întru tîrziu percepută, cu care romancierul ne-a călăuzit pe drumuri umbrite, pe marginea unei prăpăstii a sufletului omenesc, înspre lumina la care răzbeşte, în peregrinările lui, şi Dante. Este, voim să spunem, o dramă de complexă umanitate în Ciuleandra şi Liviu Rebreanu ne-a dezlegat-o cu o artă nouă pentru dîn-sul." în subsolul recenziei ample referiri la Mădălina, ă propos de rolul onomasticii în opera scriitorului.
Al. Al. Leontescu. Liviu Rebreanu. „Ciuleandra. în Gîndul nostruf Iaşi, VII (1928), nr. 1 (ian.), p. 20-21.
Motoul romanului este din Apocalips; subiectul nu interesează prea mult, „desfăşurarea lui psihologică însă, disecarea lui e o adevărată artă"; comparaţie cu Dostoievski.
Al. Bădâuţă. „Ciuleandra", roman de Liviu Rebreanu. în Gîndirea, VIII (1928), nr. 1 (ian.), p. 38-40.
Capacitatea de inovare a autorului. Despre Proust s-a spus că este incomparabil în amănunt şi insuficient în construcţie. Despre Rebreanu se poate spune invers. Eroul nu se analizează, ci mai mult ..conversează" cu sine. Recenzia va fi reluată în Scînteia, Gherla, IX (1938), nr. 1-2 (ian.-ebr.), p. 46-47.
Tudor Teodorescu-Branişte. Liviu Rebreanu: „Ciuleandra", roman. în Adevărul, XLI (1928), nr. 13511 (3 ian.), p. 1.
Retrospectivă literară: Frâmîntâri, Catastrofa, Ion, Pădurea spînzura-ţilor, A dam si Eva. în ansamblul operei, Ciuleandra este socotită „al treilea mare roman". Proză de analiză, prezentată în context european. Valorile stilistice. Concluzia: „Cine a spus că d. Rebreanu are talent de la 100 pagini înainte [Lovinescu, Aderca, w.w.] să citească Ciuleandra".
N. Davidescu. Liviu Rebreanu: „Ciuleandra" (roman), în Universul literar, XLIV (1928), nr. 2 (8 ian.), p. 24.
Cronică elogioasă. Despre fineţea procesului psihologic dezbătut în roman; mobilurile alienării lui Puiu Faranga; semnificaţia jocului Ciuleandra în economia lucrării; logica imponderabilă în desfăşurarea acţiunii; sobrietatea stilului; personajele — oameni vii: „Romanul însumează efectele ciocnirii dintre ei şi împrejurările din afară, le clasezâ sau le declasează, şi, în cadrul dat al situaţiilor succesive, se realizeză cu gravitatea unei fresce tăiate în adîncime, nu în suprafaţă".
380
A. Davidescu, Liviu Rebreanu „Ciuleandra", în Satu-Mare, X (1928), nr. 3 (15 ian.), p. 2-3.
Recenzie elogioasă. „O recomandăm cititorilor noştri fiindcă este un roman care apare rar în literatura unui popor/'
Simeon Rufu. „Ciuleandra", roman de Liviu Rebreanu. în Prcpilee literare, II (1928) nr. 21 (15 ian.), p. 23-24.
Recenzie elogioasă. Paralelă cu Leonid Andreev; lumea personajelor; natura tragică a lui Puiu Faranga şi a Mădălinei.
Pompiliu Constantinescu. Liviu Rebreanu: „Ciuleandra". în Adevărul literar şi artistic, III (1928), nr. 68-70 (21 ian.), p. 3. Reprodus în voi. Opere şi autcri, 1928, p. 112-120 şi în Scrieri, 4, 1972, p. 473-478.
„Ceea ce avem a imputa d-lui Rebreanu e numai procedeul senzaţional, melodramatic al motivării asasinatului lui Faranga prin confruntarea intenţionat fortuită cu doctorul Ursu, căruia îi răpise, fără să ştie, pe Mădălina şi liniştea interioară; căci desigur, ar fi fost de ajuns ca directorul sanatoriului, prieten de şcoală cu bătrînul Policarp, să se întoarcă din misiune, luînd pe falşul bolnav sub directa lui îngrijire, sau ar fi fost suficient ca Puiu să fie luat mai devreme de sub influenţa nefastă a lui Ursu, ca astfel să nu mai înnebunească. Amplu şi adînc zugrăvită, psihoza lui rămîne însă oarecum factice motivată, prin datele ei exterioare, de natură melodramatică." Similitudinea mecanismului psihologic repetat de Rebreanu: obsesia spînzurătorii (Bologa), obsesia dansului (Puiu Faranga). Supărătoarea repetare a cuvîntului „baremi". (Cu prilejul tuturor reeditărilor operelor sale, L. R. va corecta.) Concluzia: Ciuleandra rămîne una din „cele mai viguroase novele din literatura contemporană [...] punct de nouă şi veritabilă restaurare a epicei noastre".
i.gr.o. Liviu Rebreanu: „Ciuleandra". în Răsăritul, X (1928), nr. 6 (febr.), p. 14-15.
Romanul cel nou, „mai exact o nuvelă de extindere mai mare", nu este la nivelul capodoperelor rebreniene. „Autorul s-a refugiat în incon-trolabil. Şi incontrolabilul acesta ni se pare o virtute de explorator ştiinţific, nu de literat."
Sabina Paulian. Liviu Rebreanu: „Ciuleandra". în Scrisul românesc, I (1928), nr. 4 (febr.), p. 78, 81.
Despre evoluţia psihologică a personajului principal.
George Şerban. „Ciuleandra" : Roman de Lviu Rebreanu. în Transilvania, LIX (1928), nr. 2 (febr.), p. 133—138 (Mişcarea culturală. în ţară).
381
Consideră că apariţia lucrării nu înseamnă o ridicare a romanului românesc, după cum nu înseamnă că autorul ei s-ar fi întrecut pe sine. Raportări la romanele Ion, Pădurea spînzuraţilor, Adam şi Eva (ultimul considerat „neizbutit"). Recenzia urmăreşte procesul dezechilibrului sufletesc al lui Puiu Faranga. în concluzie, consideră că romanul este „desâvîrşit din punct de vedere al concepţiei, dar defectuos ca realizare".
Const. Şăineanu. „Ciuleandra", roman de Liviu Rebreanu. în Adevărul, 41 (1928), nr. 13 535 (2 febr.), p. 1.
„D. Rebreanu, scriind acest roman psihologic, a dovedit şi de astă dată talentul d-sale în analiza cazurilor de conştiinţă. Dar se naşte întrebarea: într-un caz ca acesta în care, cum hotăreşte eroul, fatalitatea joacă rolul decisiv, ce rost mai are atîta lux de analiză a conştiinţei, dacă rezultatul la care se ajunge e lămurit de la început? Şi apoi ce interes prezintă evoluţia conştiinţei unui degenerat criminal? Ce departe suntem de Pădurea spînzuraţilor şi de cele Trei nuvele ale d-sale! Sunt atîtea frământări sociale cari ar putea tenta talentul de romancier al d-lui Rebreanu fără să recurgă la boieri de obîrşie seculară (!) şi la fiii lor degeneraţi/' Cronica va fi reluată în volumul Nci recenzii (1926— 1929), Bucureşti,Edit. Adevărul, 1930, p. 120-123.
Alexandrina Mititelu. Liviu Rebreanu : „Ciuleandra". în Adevărul literar şi artistic, IX (1928), nr. 374 (5 febr.), p. 7.
„Arta scriitorului în compoziţia acestui roman ajunge la cel mai înalt grad."
C. Mincu. „Ciuleandra". în Universul literar, XLIV (1928), nr. 7 (12 febr.), p. 107.
Predecesori în literatura universală; subiectul romanului; „sîngele nobil" şi ideea degenerescenţei familiilor istorice în lumina unor cercetări biologice ; natura nebuniei lui Puiu Faranga. Referiri la opera lui Shakespeare, Dostoievski, L. Andreev, E. A. Poe, Maupassant.
*** „Ciuleandra" (L. Rebreanu). în Observatorul, Beiuş, 1(1928), nr. 1 (mart.), p. 24-25.
„Romanul Ciuleandra, incontestabil, este unul dintre cele mai bune romane din literatura română. Şi de data acesta Liviu Rebreanu ne dă în acest roman «o istorie de voinţă şi de artă."
Izabela Sadoveanu. „Ciuleandra". în Adevărul literar şi artistic, IX (1928), nr. 380 (18 mart.), p. 3.
„Ciuleandra" roman realist din viaţa familială ca şi Ion, are ceva din puterea dramatică şi simţul situaţiei a Pădurii spînzuraţilor, dar ne indică în acelaşi timp posibilităţi noi ale talentului d-lui Liviu Rebreanu. Analiza psihologică, împinsă şi aprofundată în acest domeniu al inconştientului
382
şi al spăimîntătoarei fatalităţi, ce se abate asupra creaturii, ar putea da într-un viitor sigur o operă desăvîrşită în această direcţiune, operă pe care suntem în drept să o aşteptăm chiar şi de la un scriitor consacrat."
M. Ralea. L. Rebreanu, „Ciuleandra" roman, ed. Cartea românească. în Viaţa românească, XX, (1928), nr. 4 (apr.), p. 127-128.
Succintă prezentare a operei romaneşti (de la Ion, Pădurea spînzuraţi-lor, A dam şi Eva, la Ciuleandra). „în Ciuleandra nu personagiile interesează, ci situaţiile lor sufleteşti succesive. Preocuparea d-lui Rebreanu de data aceasta n-a fost să creeze figuri, ci mai ales stări sufleteşti. E vorba de formaţiunea, evoluţia şi criza unui caz de conştiinţă."
„Deşi şi-a schimbat temele de inspiraţie, metoda de a privi lucrurile a d-lui Rebreanu a rămas, cum e şi firesc, aceeaşi. Chiar cînd mînu-ieşte lucruri aşa de profund deprimante, umoarea sa egală şi echilibrantă nu se tulbură. Nici o urmă de dramatism în această teribilă tragedie de ospiciu. Imposibilitatea şi obiectivitatea cea mai desăvîrşită prezidează în toată desfăşurarea romanului. Detaliile concrete se urmează calm unul după altul, fără zbucium. Sîntem aproape de atitudinea unui om de ştiinţă însufleţit numai de curiozitate. Scriind romanul său, d. Rebreanu şi-a însuşit starea de spirit a eroului său dr. Ursu.
Şi procedeul de redare e cvasi-ştiinţific. Autorul se menţine în cadrul descrierii. El se fereşte să suggereze. Procedeul suggestiei, care indirect şi perfid, ne furişează în suflet atitudinea autorului e oricum mai subiectiv, decît descrierea care pune toate aspectele pe acelaşi plan, fără ierarhie şi fără preferinţi, lăsînd parcă cetitorul să aleagă ce vrea el din această prezentare de fapte. Ciuleandra e total lipsită de intenţie retorică. Ea nu vrea să probeze nimic. Sfîrşind romanul nu sîntem angajaţi prea mult pe panta nici unei emoţii. Se depune numai peste noi, ca o pulbere uşoară, o tristeţe lucidă."
*** „Ciuleandra” (roman) de Liviu Rebreanu. în Viitorul, XXI (1928), nr. 6040 (6 apr.), p. 4.
Evoluţia romanului românesc: Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu („cel mai merituos romancier"). Puiu Faranga — criminal înnăscut (Lom-broso). Recenzie amplă, elogioasă.
Otto Alscher. Liviu Rebreanu „Ciuleandra”. Klingscr, V (1928), Heft 2 (dezember), p. 478-479.
Recenzie elogioasă.
E. Lovinescu. Istoria literaturii române contemporane, voi. 4,	1928;
ediţie nouă în 1973.
383
„Micul roman al d-lui Rebreanu are aerul unei experimentări psihologice, artificial înjghebată, deşi elegant tratată, în care puternicul simţ realist al scriitorului nu biruie decît în Andrei Leahu, gardianul bolnavului, şi în mama Mădălinei, ce vrea să exploateze moartea fiicei sale — amîndoi ieşiţi din vîna viguroasă a creatorului lui Ion Peste ani, în Isteria literaturii române contemporane. 1900—1937 (tipărită într-un singur volum de către Editura Socec). E.L. alătură Ciuleandra de Jar, considerîndu-le „romane citadine fără strălucire" (p. 242),
m. sb. Traduceri. în Cuvîntul, V (1929), nr. 14 171 (28 mai), p. 2.
Articol prilejuit de traducerea în limba franceză a Ciuleandrei. („De ce oare — pentru a-1 prezenta străinătăţii — s-a ales din proza d-lui Rebreanu tocmai Ciuleandra?)
Perpessicius. „Ciuleandra". în Cuvîntul, V (1929), nr. 1489 (15iun.),p. 1.
Tot despre traducerea romanului, dar mai binevoitor.
Louis-Jean Finot. Un roman de qualite: „Ciuleandra!'. în Bulletin francc-roumain, I (1929), nr. 4 (juin), p. 36-37.
Recenzie elogioasă, prilejuită de apariţia ediţiei de limbă franceză. Concluzia: „Ciuleandra, livre qui fait honneur â M. Liviu Rebreanu et qui fera connaître et appr£cier Ies lettres roumaines en France." Referiri la Freud, Charcot.
George Dumitrescu. Liviu Rebreanu „Ciuleandra". în Ritmul vremii, V (1929), nr. 6-7 (iun.-iul.), p. 484.
Predilecţia lui L. R. pentru problemele psihopatologice, începînd cu prezentarea „conştiinţei morbide" a lui Apostol Bologa. Referiri la Gîndirea de Andreev, privind preocuparea pentru „un simplu caz de nebunie". Etichetarea lucrării drept nuvelă, nu roman, neizbutită în raport cu alte creaţii. îndemnul de reîntoarcere la „brazda sacră a tradiţiei simple".
Giulio Bertoni. Prefazione. în Livio Rebreano; „Ciuleandra", Peru-gia-Venezia, 1930, p. V-VII.
Prezentare succintă a romanului, după amintirea operelor care l-au precedat. Concluzia finală: „II libro, che contiene episodi forti e originali, costretti in uno schema novelistico generale non sempre nuovo, meritiva questa accurata versione".
Umberto Biscottini. Crcnache di Ccltura. în II gicrnale di politica e di letterratura, VI (1930), nr. 5-6, p. 543-545.
Recenzie favorabilă, prilejuită de traducerea romanului în limba ita liană de către Venere Isopescu (prefaţa de G. Bertoni).
384
Alfa. „Ciuleandra", film germanc-rcmân. în Curentul, III (1930), nr. 910 (11 aug.), p. 3.
Articol denigrator, avînd ca punct de plecare scrisoarea prof. C. Rădu-lescu-Motru, cu privire la premiile Academiei Române şi la activitatea de director, desfăşurată de L.R. la Direcţia Educaţiei poporului.
*	* * „Ciuleandra" d-lui Liviu Rebreanu filmat cu aderi germani şi remâni. în Adevărul, an XLIII (1930), nr. 14 322 (4 sept.), p. 2.
Un eveniment: primul film sonor românesc — Ciuleandra. Regizorul filmului: Martin Berger, muzica: Arthur Guttman, texte: Kurt Schwabach. Lucrat în două versiuni: românească şi germană. Premiera la Berlin.
Ion Dimitrescu. „Ciuleandra" (Dansul milicanelcr cu duetul Berger-Rebreanu). în Curentul, III (1930), nr. 1000 (3 nov.), p. 2.
Articol denigrator despre ecranizarea romanului.
Alexandru Hodoş. Ciuleandra sau jocul neruşinării. în Ţara ncasUăy X (1930), nr. 36 (9 nov.), p. 1250-1252.
Din nou despre ecranizarea romanului; referiri denigratoare la profilul moral al scriitorului.
*	* * Liviu Rebreanu, „Ciuleandra". în Unirea (Blaj), XLIV (1934), nr. 12 (24 mart.), p. 6.
Prezentare elogioasă, prilejuită de apariţia celei de a 3-a ediţii.
Ion I. Cantacuzino. Nete despre „Jar" şi rcmaneU lui Liviu Rebreanu. în Revista Fundaţiilor regale, I (1934), nr. 10 (cct.), p. 178-183.
„Toate personajele lui Rebreanu reproduc traiectoria unui destin similar. Luaţi pe oricare din eroii romanelor sale, de la Icn şi pînă la Jar, şi veţi vedea că toţi trăiesc sub zodia implacabilă a unei porunci ce-i depăşeşte. Ion vieţuieşte sub porunca dorului său de pămînt. Ana e o jucărie în mrejele aceluiaşi dor, care devine pentru ea destin. Bologa e prins într-o reţea din care nu va putea ieşi. Horia din Crâişcrul merge, instrument al soartei unui neam, pe linia unei existenţe ce pare scrisă mai dinainte. Eroul din Ciuleandra trăieşte şi el în halucinaţia progresivă a nebuniei, fără nici o justificare îndestulătoare. în Răscoala, această diagramă a rolului destinului ajunge să ia aspecte extrem de interesante, căci în marginile aprinderii şi creşterii răscoalei, toţi actorii ei trăiesc paralel un destin identic, supus unui comandament care îi preschimbă pe fiecare în parte şi pe toţi deodată, în tot atîtea instrumente oarbe ale unor forţe inexplicabile. Exemplificarea puterii destinului se multiplică astfel de tot .atîtea ori în fiecare din aceşti eroi, şi se proiectează apoi pe un plan de ansamblu în destinul lor
385
colectiv. în sfîrşit, în Adam şi Ev a, tema ajunge aproape la o prezentare schematică, geometrică, demonstrîndu-se de-a lungul a şapte vieţi, printr-o identică reproducere a unui destin, frînt în ciuda tuturor făgăduielilor, de forţele oarbe ale unei fatalităţi dominante.
Iar toţi aceşti eroi sfîrşesc în mod identic, printr-o identică dezolare, existenţa lor de învinşi ai soartei.Toţi îţi dau acelaşi spectacol întristător, impregnînd cu pesimism lectura cărţii.
Iată deci concepţia unitară care se poate regăsi în romanele d-lui Liviu Rebreanu şi sentimentul pe care ea îl naşte. Este vechea concepţie a destinului tragic, concepţie care domină întreaga tragedie grecească: omul înfrînt în lupta sa cu destinul/'
Ş. Cioculescu. în marginea operei d-lui Liviu Rebreanu. în Revista Fundaţiilor regale, II (1936), nr. 2 (1 febr.), p. 412-425.
Succesul Pădurii spînzuraţilor l-a determinat pe autor să urmeze direcţia analitică a creaţiei sale. Insucces. „Singur delicatul critic impresionist, care este d. Perpessicius, a căutat a da o justificare estetică romanului, dezvoltînd subtile variaţii în jurul magiei ce s-ar desprinde din numele Mădălinei, fata de ţară căsătorită cu vlăstarul boieresc Puiu Faranga, din fantezia regenerării rasei şi ucisă de soţul ei. La datele iniţiale ale romanului, arbitrare, se adaogă ingerinţa procedeului derivat din romanele poliţiste, de a da motivarea crimei tocmai la sfîrşitul cărţii/' Prima jumătate a cărţii este „lîncezitoare". Psihologia adevărată a unor personaje — remarcată de Lovinescu — ca Andrei Leahu şi mama Mădălinei faţă de „experimentarea stîngace şi artificială a lui Faranga-tatăl, şi şarjarea franţuzitei surori a acestuia, tante Tilde". Referiri la proza analitică: I. L. Caragiale (O făclie de Paşti), D. D. Pătrăşcanu (Un refren diabolic ), Gib I. Mihăescu (La „Grandiflora“ şi Vedenia). Scrisă înaintea lucrării lui Cezar Petrescu (Simfonia fantastică ) şi a romanelor lui Gib Mihăescu, Ciuleandra îşi poate revendica însă deschiderea unui drum în epica noastră.
G. Călinescu. Liviu Rebreanu (studiu critic), 1939. Reprodus în Istoria literaturii române de la origini pînâ în prezent, 1941, p. 651.
„Cînd Liviu Rebreanu trece la romanul orăşenesc, el eludează pe cît se poate înfăţişarea de indivizi şi se refugiază în monografia unei pasiuni, a unei porniri, adică în romanul psihologic, conştient sau nu de lipsa putinţei de a intui persoane. Ciuleandra e un astfel de roman analitic. Din nefericire materia scapă experienţei autorului. Bologa e în fond Liviu Rebreanu, adică ardeleanul la răscrucea de dinainte de război. Incertitudinea lui Bologa' e şi a lui Herdelea şi a lui Titus, a deputatului Grofşoru însuşi. în Ciuleandra cazul e dedus, văzut exterior şi excesiv sistematic. Puiu Faranga*e odrasla unui boier de viţă veche, purtînd în sîngele său
386
oboseala generaţiilor trecute. Familia lui Faranga, tată, mătuşă, e înfăţişată în linii naiv încărcate (protocol, vorbirea limbii franceze, politeţă exagerată) şi probabil nu intenţional ci din lipsa unei percepţii adecvate. Puiu se naşte cu instincte criminale, repetînd oarecum cazul lui Lantier din La bite humaine de Zola. Ca să primenească sîngele familiei, Faranga tatăl a cules de la ţară o fată sănătoasă, Mădălina, pe care a crescut-o aristocratic în vederea căsătoriei cu Puiu. însă Puiu o sugrumă (iarăşi voluptatea criminală!) fără motiv. Familia îl internează într-un sanatoriu, sperînd să obţină din complezenţă un certificat de iresponsabilitate. însă Puiu este chiar un nebun. Materia romanului o formează această trecere treptată de la logica aparent normală la conduita şi ţinuta demenţială, nu fără înrîurirea nuvelisticei ruseşti. Puiu a întîlnit pe Mădălina la jocul ţărănesc numit Ciuleandra şi acum, reconstituindu-şi trecutul, ajunge la încheierea că Ciuleandra e jocul ce duce la crimă. Venind să-şi scoată fiul din sanatoriu, spre a-1 sustrage unei pretinse persecuţii a doctorului, tatăl îl găseşte jucînd Ciuleandra. Persecuţia din partea doctorului e pretinsă, dar romancierul a strecurat totuşi o anume antiteză. Doctorul e din satul Mădălinei, şi iubise pe fată. I-a luat-o însă boierul detracat. Faţă în faţă stau doi duşmani, un ţăran şi un aristocrat, pînă ce aptitudinea profesională restabileşte raporturile de la medic la bolnav. într-o literatură încă săracă în invenţie ca a noastră, Ciuleandra înfăţişează o nuvelă onorabilă, rece, superficială, dar bine întocmită/'
Ov. S. Crohmălniceanu. Liviu Rebreanu. în Viaţa românească, VI (1953), nr. 11 (nov.).
Romanul ar fi alcătuit după aceleaşi canoane naturaliste întîlnite şi în A dam şi Ev a. Cartea ar constitui „o însăilare greoaie de analize interioare, conduse nu cu prea mare măestrie. Lipseşte o continuitate între stările sufleteşti prin care trece personajul. Obsesia jocului e artificial legată de bănuiala lui Faranga că doctorul îl duşmăneşte. Un determinism brutal, după modelul naturalist, conduce toate manifestările şi încearcă în zadar să suplinească lipsa unei analize mai pătrunzătoare/' Peste ani, aprecierile vor fi reluate în Literatura română între cele două războaie (1967).
Alexandru Piru. Prefaţă la Liviu Rebreanu — Opere, voi. 1, 1962. Reprodus în Liviu Rebreanu, 1964. Cu modificări infime, este republicat ca studiu introductiv al ediţiei de faţă (vezi voi. 1, p. XLIV-XLV).
G.[avrilov], A.[urel]. BeleSka o piscu. în Liviu Rebreanu, CiUjandra, Beograd, 1964, p. 133-137.
Postfaţă a traducătorului, cuprinzînd date biobibliografice şi sumare caracterizări ale operelor majore.
3S7
Niculae Gheran. Prefaţă la Golanii; Calvarul; Ciuleandra, Biblioteca pentru toţi, nr. 297, febr. 1965, p. XXXIII-XXXVIII.
Comentariile critice însoţesc prima ediţie postumă a romanului, re-levînd valorile literare, în context universal (Dostoievski, L. Andreev, Gide).
Paul Georgescu. „Ciuleandra'*. In Contemporanul, 1965, (16 apr.), p. 5.
Locul romanului în suita Ion, Răscoala, Pădurea spînzuraţilor; teza fundamentală ce stă la baza cărţii (aceeaşi ca şi în Venea o moară pe Şiret de M. Sadoveanu): opoziţia de structură şi incomunicabilitatea dintre ţărănime şi moşierime.
Doina Munteanu. Liviu Rebreanu: Golanii, Calvarul si Ciuleandra. în Contemporanul, 1965, nr. 37 (10 sept.), p. 3.
Recenzie la ediţia din „Biblioteca pentru toţi" (1965), îngrijită de Niculae Gheran.
S. Damian. Ciuleandra. în Gazeta literară, XIII (1965), nr. 49 (2 dec.),
p. 8.
Explorarea regiunilor tenebroase din afara conştiinţei zugrăvind invazia violenţei şi obsesivului. Referiri la: H. Papadat-Bengescu, Gib Mihă-escu, G. Călinescu, Negruzzi, I. L. Caragiale (O făclie de Paşti ), Dostoievski (Crimă şi pedeapsă). Cartea se constituie ca o monografie a unei porniri dusă pînă la paroxism, străbătută de „un vînt al nebuniei".
Nicolae Manolescu. Ultimele romane. în Gazeta literară, XIII (1965), nr. 49 (2 dec.), p. 8.
Prezentare sintetică a subiectelor „ultimelor romane" scrise de L.R.: Jar (1934), Gorila (1938), Amîndci (1940). Referiri la: Cartea nunţii (G. Călinescu), Donna Alba (Gib Mihăescu), Sensul clasicismului (G. Călinescu), Balzac. Paralel sînt amintite: Ion şi Răscoala, ca reuşite excepţionale inegalabile. Ciuleandra pune problema responsabilităţii umane faţă de existenţă, a „autenticităţii" fiinţei umane, analizînd doar aparent un caz patologic, Rebreanu se dovedeşte a fi un modern, inedit şi uimitor, dezvăluind magistral procesul.
Lucian Raicu. „Ciuleandra". în laşul literar, (1966), nr. 8. (aug.), p. 50-60.
Critica criticii: B. Munteano, P. Constantinescu, Mihai Ralea, Per-pessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, N. Iorga, G. Călinescu, T. Teodorescu-Branişte; mai recent: Al. Piru, Paul Georgescu, S. Damian. L. Raicu face o amplă analiză a romanului, dezvăluind calităţile de proza-
388
tor modern ale lui L. R., un analist tenace şi chiar un poet al pasiunilor. Paginile vor fi reluate în volumul Liviu Rebreanu, eseu, 1967, p. 173-191. Spicuim: „Pagini magnifice, de o frumuseţe calculată şi misterioasă, dintre cele mai tulburătoare ale literaturii române, sînt însă cele care dezvoltă motivul Ciuleandra. Ele trec de limitele cărţii, transcend ţinta exactă în vederea cărora au fost scrise (fixarea obsesiei demenţiale a personajului), pentru a ajunge să figureze un mit al existenţei însăşi, dogoritoare şi rece, nemuritoare şi cu sugestii de moarte, frenetică şi « obiectivă », elementară şi spiritualizată, încrezătoare şi tragică, ademenitoare şi primejdioasă, oarbă în mişcarea ei şi totodată pătrunsă de elanuri ascendente, viaţa, într-un cuvînt, astfel cum o vede Liviu Rebreanu şi cum apare de fapt în toate cărţile sale.“
I.	Sîrbu. „Ciuleandra". în laşul literar, 1967, nr. 7 (iul.), p. 86-87.
Recenzie prilejuită de reeditarea romanului în colecţia „Romane de ieri şi de azi". Trăinicia romanului constă în „reconstituirea minuţioasă şi profundă a dramei personajului principal şi excepţionala abilitate a compoziţiei."
Alexandru Ştefănescu. Fascinantul dans. în Cronica, VI (1971), nr. 8 (20 febr.), p. 8.
y Ciuleandra este plasată în sfera parabolei — dramă cunoaşterii artistice, Puiu Faranga devenind reprezentantul tipului distructiv de cunoaştere. Alienarea eroului se produce în momentul în care acesta are revelaţia inconsistenţei cunoaşterii şi, în acelaşi timp, luciditatea înstrăinării de oameni şi lucruri, căruia i se refuză actul iniţierii. Mădălina devine o enigmatică preoteasă ce oficiază un cult străin, ininteligibil. Valorile estetice ale operei.
ALTE REFERINŢE
M. Liviu Rebreanu: „Ciuleandra". în Familia, ŢI (1927), nr. 12, p. 31-32 • Radu Dragnea. „Ciuleandra" roman, de Liviu Rebreanu. în Ramwn^XXII (1928), nr. 3 (mart.), p. 99-108 # P. Ş. Nici un fel de risipă. în Curentul, III (1930), nr. 1001 (4 nov.),^ p. 1 % *** Weiss Aureliu. Romanele şi nuvelele d-lui Liviu Rebreanu. In Adevărul literar şi artistic, XIV (1935), nr. 739 (3 febr.), p. 5 # .*** Les romans de Liviu Rebreanu de „Ion" ă „Jar“ (Ibidem) # *** Ce rămîne din Liviu Rebreanu. în Azi, III (1934), nr. 1 (ian.), p. 952-958 # Vladimir Streinu. Liviu Rebreanu. în Revista Fundaţiilor Regale, VII (1940), nr. 5 (mai), p. 379-390.
III.	VARIANTE
(Ciuleandra)
PRIMA VERSIUNE A ROMANULUI, realizată, cum am văzut, între 2—10 martie 1927, se află la B.A.R. (ras. rom. 2529), avînd în total 123 de file (B.A.R., f. 30— 152). Ca şi forma definitivă, cuprinde 31 de secvenţe care, din punct de vedere ideatic, nu prezintă diferenţe faţă de ediţia tipărită. La transcriere (rescriere) atenţia prozatorului a fost aproape exclusiv concentrată asupra stilului (sinonimie, topica frazei, îndepărtarea sau adăugarea unor alineate etc.), intervenţiile nuanţînd, de cele mai multe ori, analiza procesului psihologic. Spre ilustrare, iată cum arată începutul „capitolului" 20 în prima versiune manuscrisă (stînga) şi în ediţia tipărită în 1927 (dreapta):
„Puiu avu zile de înduioşare plăcută în care de mai multe ori blagoslovea pe doctorul care e atît de treabă şi pe el care de atîtea ori l-a bănuit. în războiul pe care-1 duce cu sine însuşi aici, mereu i se pare că-i apar duşmani, că oamenii dimprejur îl vrăjmăşesc. Pînă ce descopere pe rînd că toate sînt închipuiri de-ale minţii obosite.
Aştepta de-acuma vizita doctorului cu drag, îl aştepta ca pe un prieten vechi şi binevoitor. îi zîmbea
„De-aci înainte Puiu aştepta cu drag vizitele doctorului, ca pe-ale unui prieten vechi şi binevoitor, îi zîmbea cu încredere mereu, deşi doctorul nu-i răspundea la fel, ba parcă devenise mai mohorît. Puiu însă nu voia să ia în seamă nimica, îşi zicea că sînt închipuiri de-ale lui, pe care are să le regrete, cum regretă acuma că l-a bănuit odinioară din pricina Madeleinei. în războiul ce-1 ducea aici cu sine însuşi e fatal să exagereze impor-
390
cu drag, deşi doctorul nu-i răspundea la fel, ba chiar avea o asprime care se accentua. Nu voia s-o ia în seamă, căci era sigur că i se pare doar lui şi că mai tîrziu va trebui să regrete că i-a atribuit o asprime pe care n-are motive s-o aibă." (f. 105; numerotaţia B.A.R.)
tanţa fiecărui gest, să i se pară că descopere duşmănii... în cele din urmă însă ajunse să vadă că toate au fost excrescenţe de-ale minţii lui înfierbîntate, de-ale sensibilităţii lui bolnăvicios de ascuţite..." (p. 192-193).
Secvenţele 17 şi 18 ale primei variante prezintă modificări mai sensibile. Este şi motivul pentru care le publicăm integral (infra, p. 406-409).
Sub aceeaşi cotă (mai bine zis „între aceleaşi coperţi", căci manuscrisul în cauză a fost legat de autor) se găsesc şi însemnările de creaţie la care ne-am referit în Geneza romanului — „Ciuleandra”. Le publicăm mai jos, respectînd, în cele mai multe cazuri, cronologia documentelor (B.A.R., f. 1-29). Pe prima filă notaţia autorului: „Ciuleandra I". Dacă prima versiune a romanului prezintă aceleaşi particularităţi tehnice (hîrtie caiet, velină mată, cerneală, cursivitate grafică etc.), însemnările care deschid ms. rom. 2529 sînt foarte diferite din acest punct de vedere, neapar-ţinînd aceluiaşi moment genetic (hîrtie de calitate şi format diferit, scriitură în cerneală, creion etc.) 42.
Manuscrisul consemnează, pe-alocuri, şi alte preocupări (calcule băneşti, evidenţa ţigărilor fumate, programe de călătorie etc.)43. De regulă le-am reprodus în note de subsol. Adăugăm şi următoarea notaţie:
f. 55.: Un boul lui D-zeu se plimbă ore în şir pe biurou. Un păianjen
îmi coboară pe ziar la W. C. — noaptea".
Şi acum documentele din ms. rom. 2529, menţionîndu-se, la sfîrşitul fiecărei file, numerotaţia B. A.R.:
42 însemnări cu creionul negru: f. 1-3 (fiecare fiind din alt sort), f. 5-7 (ultima de alt format faţă de primele două), î. 8 v., f. 21 v.~29 (f. 24-29 de format mic). însemnări cu cerneală: f. 4, 8-21 (format caiet, velină). Dintre acestea, f. 3-18 conţin şi numeroase ştersături cu creionul. Ca şi în alte ocazii, pasagiile incriminate au fost reproduse de noi.
43	De exemplu, pe f. 66 v. aflăm socoteala detaliată a cheltuielilor efectuate cu automobilul personal: în mai 1927: 3 428 lei; în iunie 1927: 5 895 lei. Nu lipseşte explicaţia diferenţei, căci, în dreptul socotelilor din mai 1927, se notează: „afară de 12 zile ce le-am lipsit din România". Lîngă ambele sume însemnarea: „Afară de 2 310 — la cauciucuri". (Reflexele fostului ofiţer, pus o vreme să administreze gospodăria regimentului, se verifică în continuare.)
39.1
NEBUNUL
I. Băiatul unui doctor mare. El însuşi avocat de viitor. Mîndru, fire nervoasă. într-un moment de furie îşi strînge nevasta de gît pînă o sugrumă. Cînd îşi dă seama ce-a făcut, e prea tîrziu. Mărturiseşte tatălui. Zdrobit, mai ales că-i pătează numele. O singură scăpare: ca să nu intre în puşcărie, e mai bine să intre în balamuc — provizoriu. Observaţie, o nebunie trecătoare. Băiatul se împotriveşte, dar primeşte. Cîteva indicii cum trebuie să simuleze. Tatăl sună telefonul: Allo ... Poliţia?... S-a întîm-plat o nenorocire ... Da, doctorul X ... Fiul meu, într-un moment de nebunie şi-a ucis soţia ...
II.	Tribunalul hotărăşte să se facă observaţia stării mintale a delincventului.
III.	Băiatul ajunge la balamuc însoţit de tatăl său şi un agent secret. Pe drum i-a mai făcut lecţii. El e abătut, prăpădit. Se duc direct la şeful secţiei de observaţie, un doctor ciufut, curios, ursuz ... Intră tatăl, iar băiatul rămîne pe coridor cu agentul. In curînd tatăl iese şi-şi ia adio. Agentul îl duce înlăuntru, îl predă şi pleacă. Prima întrevedere cu doctorul. I se pare că vede un zîmbet straniu la doctor. Poate că ştie că simulează? Şi nu poate face nimic. întrebările, etc.
IV.	într-o odaie specială. Coridorul nebunilor. Uşile de sticlă groasă. Impresia. Odaia lui. Ce-o fi cu mine?
V.	Visează pe nevastă-sa... Doctorul zîmbeşte mereu şi nu-1 caută, [f. 2] 44
NEBUNUL
Bătrînul <Tudor Aleman>45 Fiul
Nevasta lui Sabina Doctorul Garofoiu Prefectul poliţiei — Dandu Procurorul Gardianul Petre
44	Pe verso-ul filei titlul „Nebunul" şi un proiect de copertă: „Liviu Rebreanu /Ceasul răuj roman".
45	Iniţial ,,Faranga".
392
La sfîrşit el răcneşte, înnebunit, doctorului:
—	Da, am ucis-o ... uite-aşa ... mi-am dat seama...
Şi doctorul, mulţumit:
—	Atunci mîine o să-ţi dau drumul ...
Şi face raportul: responsabil, [f. 3]
NEBUNUL
1
Se repezi furios la dînsa, o trînti pe canapea, îşi înfipse degetele în gîtul ei alb şi plin, şi începu a strînge din răsputeri sîsîind într-una:
—	Taci!... Taci!... Taci!...
Femeia vruse să spună ceva, dar, privind în ochii lui, se îngrozi şi rămase cu gura căscată.
—	Nu mă omorî, Alexandre! — încercă să bîlbîie înfricoşată, dar în clipa aceea degetele osoase ale bărbatului i se încleştară în carne.
—	Taci!... Taci!... Taci!...
Grozea o strîngea din ce în ce mai groaznic, vrînd parcă să înăbuşe gemetele femeiei care se zvîrcolea...
Trecură cîteva clipe lungi ca nişte veacuri. Ochii femeiei se deschiseră larg şi înţepeniră îmbibaţi de groază. Buzele îi tremurau învineţite iar gura i se deschise larg [f. 4].46
1.	Singur
2.	în cabinetul doctorului
3.	Întîlnire pe coridor cu tatăl său. Se îmbracă. Tatăl în doliu. Ce face ea? Moartă.
4.	în odaie — scena cu tatăl
5.	Singur. Noaptea.
6.	A doua vizită medicală
7.	Gardianul
8.	Gazetele
9.	Ciuleandra [f. 5]
I
-	D-ta?
—	Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aci pentru că... Uitîndu-se cercetător în ochii doctorului, avu o mică ezitare, apoi
urmă:
Pentru că am sugrumat pe nevastă-mea... [f. 6]
46	Pe aceeaşi filă, cu creionul, un început de titlu: „Ciulean".
393
Policarp Faranga — tatăl Puiu Faranga — fiul Urseanu Demarat
Sfranciog — agentul-gardian Calistrat Dandea Ştefan Dungu Clement Caraba Lazar Donciu Barbaruc Beloiu Farasalea Miticuna Onofrei [f. 7]
5. I. 1927
	TREISPREZECE
Momente: I Egoismul	— să simuleze ca să se salveze
Frica Iubirea Ura Gelozia	—	să nu fie închis, să nu-1 prindă doctorul —	pentru femeia ucisă —	împotriva doctorului —	c-a iubit-o doctorul şi ea pe el
Mila	— pentru moartea ei
Remuşcările
Ispăşirea
Groaza
Nebunia
< 12. Cu gardianul> 47
<13. Singur — ziarele — aşteptarea >48
<14.>» [f. 8]* 50
394
47-49 Adăugat ulterior cu creionul.
50 Pe aceeaşi filă: „Ciuleandra'“ şi „Rătăcire".
Tilda
Gazetele
catafalcul şi înmormîntarea [Feciorul cu serviciul] *
[criză] *, libertate, vizite Cum să mă prefac ?
§ Caută să-şi amintească pînă
5.1.27, miercuri
Gardianul îi spune că doctorul e tot din Argeş — (ştie de la oamenii de serviciu)
— De unde?
Din comuna Vărzari —
Puiu sau [...] * si de crimă în trecut [f. 8 v.] 51
TREISPREZECE
1
—	D-ta?
—	Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aici pentru că... Indiferenţa cenuşie din ochii doctorului îl făcu să ezite o clipă. Părea
că a uitat sfîrşitul unei fraze studiate mai dinainte. Se reculese însă îndată şi urmă cu acelaşi glas alb:
—	Pentru că am sugrumat pe nevastă-mea.
Ascultîndu-1, doctorul îl privea profesional, calm, parcă ar fi avut în faţă un imobil obiect de studiu. Întîi îl privise drept în ochii căprui în care juca o sticlire de nelinişte contrastînd cu [f. 11].
Miercuri, 5.1.27
TREISPREZECE
1
-	D-ta?
—	Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aci pentru că...
51 Pe aceeaşi filă un titlu: „NENOROCIREA" şi următoarea evidenţă: Fumatul
Vineri seara 10h seara — 6h dim. — 16 ţigări
Sîmbătădela 2i/2h d.a. - 10h seara - 15 ţigări „	„	10h —	— 6 dim. — 16 ţigări
Duminecă dela 2 1/2 — 10 seara — 11 ţigări „ 10h -
31 ţigări în 24 ore 5. III
27 ţigări în 24 ore 6. III
395
Avu o slabă ezitare. în ochii doctorului citea o indiferenţă neaşteptată. Continuă totuşi cu acelaşi glas alb:
—	Pentru că am sugrumat pe nevastă-mea...
Doctorul nici nu clipi. îl privi lung drept în ochi, apoi privirea i se ridică la coafura neîngrijită a pacientului, pe urmă se opri puţin la costumul lui neobişnuit: frac, cămaşă cu piept tare, gulerul tare, boţit, cravata albă pusă strîmb fără oglindă, şi în sfîrşit se coborî la escarpenii de lac... Toate acestea însă de-abia în cîteva secunde. îndată însă văzu patul neaşternut, cu urmele unui somn agitat... Atunci încruntă uşor din sprîncene şi se întoarse spre doctorandul care, fără să mai aştepte vreo întrebare, răspunse repede:
—	Ni s-a indicat apăsat să aşteptăm hotărîrile d-voastră!
—	Am venit aşa cum mă găseam — interveni cu o umbră de surîs Puiu Faranga. De aceea mă vedeţi în aşa hal... Trebuie să mi se aducă schimburi de-acasă şi mă mir că încă n-au sosit...
—	Bine! murmură doctorul, măsurîndu-1 iarăşi de sus pînă jos cu o expresie atît de neutră parcă ar fi auzit lucrurile cele mai fireşti din lume.
Mai stătu o clipă totuşi, ca şi cînd s-ar fi gîndit să adaoge ceva. Şi brusc, cu o înclinare din cap aproape imperceptibilă, se întoarse şi ieşi, urmat de doctorandul blond, înalt, sec şi alb. în deschizătura uşii apăru silueta greoaie a unui gardian în halat alb-gălbui, cu capul negru tuns chilug, cu faţa înflorită [f. 9] de mustăţi groase şi două puncte sclipitoare ca două mărgele negre. Apoi uşa de sticlă groasă, verzuie şi grunţuroasă se închise fără alt zgomot decît plescăitul uşor al broaştei exterioare. Vasistasul rotund de alamă lucea ca un ochi. [f. 10]
Joi, 6. I. 27
- D-ta?
TREISPREZECE
1
—	Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aci pentru că... Avu o slabă ezitare. Indiferenţa din ochii doctorului era neaşteptată.
Continuă totuşi cu acelaşi glas alb:
—	Pentru că am sugrumat pe nevastă-mea.
Ascultîndu-1, doctorul îl privise întîi drept în ochi, apoi privirea i se ridicase la coafura neîngrijită a pacientului, pe urmă se oprise la costumul neobişnuit — frac, cămaşă cu piept tare, guler boţit, cravata albă pusă strîmb fără oglindă — şi în sfîrşit coborîse la escarpenii de lac... Toate acestea în două secunde. îndată însă văzu patul neaşternut, cu urmele
396
unui somn agitat, se încruntă uşor. Doctorandul de-alături, fără să mai aştepte vreo întrebare, zise repede:
—	Am avut indicaţii categorice să aşteptăm hotărîrile d-voastră!
Puiu Faranga adăogă cu o schiţă de surîs care distona:
—	Fui adus aşa cum m-am nemerit şi de aceea mă găsiţi în aşa hal... Trebuia să-mi vie însă schimburile de-acasă şi mă mir că n-au sosit... Poate însă că mi le aduce chiar tatăl meu pe care desigur îl cunoaşteţi...
—	Bine! murmură doctorul, măsurîndu-1 iarăşi de sus pînă jos, ca şi cînd nici n-ar fi auzit ce-a spus.
Totuşi mai stătu o clipă, parcă s-ar fi gîndit să întrebe ceva. Şi brusc, cu o înclinare din cap aproape imperceptibilă, se întoarse şi ieşi din odaie, urmat de doctorandul blond, înalt şi uscat. în deschizătura uşii apăru silueta greoaie a gardianului în halat gălbui, cu capul negru creţ, cu faţa împodobită de mustăţi groase şi două puncte sclipitoare ca două mărgele negre. Apoi uşa de sticlă groasă, verzuie [f. 12] şi zgrunţuroasă se închise cu un lunecat uşor sfîrşit în plescăitul blînd al broaştei exterioare. Vazistasul rotund de alamă lucea ca un ochi galben.
Puiu Faranga rămase în acelaşi loc, nemişcat, uitîndu-se nedumerit la uşa închisă. îndată auzi un amestec de glasuri estompate dincolo de uşă, în anticamera gardianului. Făcu doi paşi în vîrful picioarelor şi-şi lipi urechea de uşă, reţinîndu-şi respiraţia. Nu putu percepe decît ritmul vorbelor. Dealtfel şi acest zgomot se stinse îndată. Paşii doctorului se depărtară, iar alături gardianul ori că stătea înţepenit, ori că ieşise şi el cu doctorul.
—	Şi doar despre mine trebuie să fi vorbit — se gîndi Puiu Farang revenind în mijlocul odăiei şi mai stînd parc-ar fi aşteptat ceva.
Joi, 6. I
Se simţi deodată cuprins de desperare. Din toate planurile ce şi le făcuse în două ore, de cînd se sculase, n-a rămas nimic.
—	Dar dacă tata s-a înşelat cînd m-a trimis aci? îşi zise brusc. Poate c-ar fi fost mai bine să fi lăsat toate la voia întîmplării...
Porni să umble de ici-colo, repede, ca un lup în cuşcă. Escarpenii scîrţîiau la fiece pas, ca un scîncet de om chinuit. De la noptieră pînă la fereastră şi de la fereastră pînă la noptieră — mereu. în primele minute, păşind şi gîndindu-se, vedea şi examina fără să vrea odaia. Fereastra largă şi înaltă, cu gratii înguste şi groase, cu privelişte în grădina Sanatoriului. Grădina o cercetase din ochi înainte de vizita medicală, de aproape. Cărările învălite cu zăpadă nu-şi arătau contururile decît prin arborii ce le străjuiau ca-nişte pomi de Crăciun încărcaţi de zăpadă artificială. Dealtfel
397
grădina era mică: printre copaci se zărea zidul împrejmuitor apărat cu o ghirlandă de sîrmă ghimpată. Un lavabou de fier vopsit alb; în lavoar apa murdară cu care se spălase grăbit, iar alături prosopul mototolit. Patul, de asemenea de fier, alb, cu perna răvăşită, cu învelitoarea întoarsă pe dos; iar pe noptieră mărunţişurile, puţine, ce le-a avut în buzunar: un carneţel, un creion subţire de aur, nişte chei, nişte bani, o batistă, un portofel subţire, ceasul de aur cu capacul deschis... între pat [f. 13] şi fereastră, lipită de perete, o masă învălită cu o faţă albă peste care era întinsă o muşama cu flori mici; pe masă o tavă cu carafa cu apă şi două pahare. Două scaune de trestie lîngă zid. Cuierul cu picior în colţul de lingă fereastră, în care atîrnă pardesiul lui şi, pe cuiul cel mai înalt, jobenul lucitor şi sfidător.
Umblînd de ici colo însă în curînd nu mai văzu nimic. Atenţia lui întreagă era concentrată înlăuntru. Sute de planuri şi mii de gînduri îi alergau prin minte neîncetat. Erau aceleaşi care-1 frămîntaseră înainte de a da ochii cu doctorul. Dar pe cînd atunci toate i se păreau trandafirii, acuma toate îi apăreau ameninţătoare.
—	Şi ce frumos îmi pregătisem toată povestirea — îşi zise, oprindu-se deodată în faţa uşii închise, în locul unde stătuse cînd venise doctorul.
îl aşteptase cu înfrigurare şi speranţă. îşi închipuise amănuntele. Era sigur că doctorul, cînd îi va spune „mi-am sugrumat nevasta", se va grăbi să-l consoleze, să-l întrebe, să nu se poată opri să nu-1 întrebe: „Cum s-a putut întîmpla una ca asta? D-ta, fiul fostului ministru Policarp Faranga?" Crezuse că, în clipa cînd va auzi „Puiu Faranga", doctorul va surîde prietenos sau baremi se va interesa îndată.
—	Are o mutră de ţăran încăpăţînat — îşi zise, pornind iarăşi. Mă mir că babacu s-a gîndit să mă aducă aici... Poate că nici nu-1 cunoaşte?
De-abia acuma îşi aminteşte că aici a fost primit prost chiar din primul moment. Aseară, cînd a venit, întovărăşit de tatăl său, de prefectul poliţiei şi de procurorul Demarat, doctorandul înalt şi slab i-a condus îndată, ce-i drept, în odaia aceasta, dar pe urmă nici n-a mai venit să se intereseze. A închis uşa şi nu i-a întins mîna. Şi doar prefectul şi procurorul, oameni mai de ceva ca un biet doctorand, fiind chiar în exerciţiul funcţiunii, i-au strîns pe rînd şi puternic mîna, iar cînd tatăl său l-a îmbrăţişat lung, şop-tindu-i: „Courage, mon enfant!", pe faţa amîndurora a văzut foarte bine o emoţie sinceră. Numai doctorandul a stat ca lemnul, somnoros şi hirsut, [f. 14]
Aseară, fireşte, n-a observat nimica. Era atît de zdruncinat. Ceea ce se întîmplase era ceva atît de extraordinar... El care, în cei treizeci şi unu de ani de viaţă, nu avusese niciodată un gest brutal sau o violenţă,
398
el să fi săvîrşit... Mîinile lui, îngrijite, manicurate, fine, ca nişte mîini de femeie, să fie în stare să...
Gîndindu-se, îşi simţi mîinile încleştate la spate, le desfăcu, vru să şi le privească, dar se opri şi le vîrî în buzunarele pantalonilor.
Aseară se simţise cumplit de obosit, încît nici nu i-a venit prin gînd să-şi privească mîinile. După ce s-a despărţit de tatăl său, care avea lacrimi în ochi, şi a rămas singur, închis într-o celulă de temniţă, nici nu s-a mai gîndit la nimic. Mintea parcă-i era uscată de orice gînduri. Simţea doar o oboseală mare, o toropeală grea. Somnul... Şi-a făcut singur patul, nu ştie cum, şi s-a pomenit culcat. Becul electric atîrnat în tavan îl supăra. I-a trecut o fulgerare să-l stingă, parcă s-a şi uitat pe pereţi, să vază comutatorul, dar uitîndu-se a uitat ce caută, s-a întors spre perete şi a adormit imediat. Doar atîta avusese în gînd că nu poate adormi cu lampa aprinsă şi n-are să poată dormi bine...
Somnul greu însă s-a schimbat spre dimineaţă în frămîntări. în vis a fost acasă, în aceeaşi odaie, în buduoarul ei, întocmai ca atunci cînd s-a întîmplat... Dar visul a sărit peste întîmplare. Era foarte vesel. Se uita la Madeleine cu iubirea pasionată, aproape aţîţat de frumuseţea ei. Parcă niciodată n-a fost mai frumoasă. Corpul ei fraged, zvelt, sănătos părea de fecioară în toaleta violetă, cu braţele goale, cu decolteul adînc tulburător... Aşteptau pe tatăl său. El o privea şi privind-o o sorbea.
—	Madeleine, n-ai vrea mai bine să nu mai mergem la bal?...
Ea tăcea şi zîmbea. Avea în zîmbet melancolia ei permanentă.
—	Madeleine, te doresc...
S-a apropiat de ea şi a sărutat-o lung între sîni. Parfumul ei îl [f. 15] ameţea. Din vis i-a rămas în nări.
Dar a venit babacul:
—	Haideţi copii... Gata?... A sosit maşina...
Au plecat, au coborît scările, s-au urcat în maşină. El s-a aşezat lingă şofer ca să se răcorească... Balul a fost superb... Lume... Regele a vorbit cu Madeleine, a zîmbit... în ochii lui era poftă şi el era gelos... N-a putut sta pînă la sfîrşit. Muzica îl agasa. I se părea că toţi bărbaţii poftesc din ochi pe Madeleine. Era cea mai frumoasă... A minţit că-1 doare capul, că nu se simte bine. Au plecat împreună, lăsînd pe tatăl lor acolo... în maşină a luat-o în braţe, a sărutat-o pe buze prelung... De-abia aştepta să ajungă acasă. Şoferul însă parcă a greşit drumul. „Unde mergi, Jeane?" a strigat furios. în clipa aceea maşina s-a oprit, în faţa unei case străine.
Frînele au scîrţăit.
—	Haide, Puiu — îi zise glasul tatălui său.
399
A deschis portiera, a coborît el cel dinţii, iar după dînsul procurorul, apoi tatăl şi apoi prefectul, iar de lingă şofer încă cineva. O secundă s-a gîndit: Dar Madeleine?
îi era frig. Răsună o sonerie.
—	Aici e, aici! auzi iar glasul tatălui. Aide, intră Puiule!...
Se trezi. Pe fereastră bătea o lumină cenuşie. Cîteva clipe urmă visul în realitate. îi era frig şi repetă întrebarea:
—	Dar Madeleine?
Apoi, cu mintea foarte limpede, îşi dete seama şi-şi răspunse:
—	Madeleine nu e...
Observă că becul în tavan era stins.
—	Trebuie să fie ziuă... Are să vie doctorul... Sus, sus!
Sări fript din pat. Zări ceasul pe noptieră: era şapte... începu să se [f. 16] îmbrace. Se culcase în cămaşa de frac. Nimeni nu se gîndise să-i dea cele trebuincioase.
—	Ce are a face! De acuma chestia e să nu-mi pierd capul...
Vineri, 7. I
Şi, ca să nu-şi piardă capul, a început să-şi examineze situaţia şi să-şi caute ieşirile. Ce s-a întîmplat nu se mai poate repara, e evident. A fost o nebunie sau o crimă premeditată, sau amîndouă — e indiferent. Orice ar fi fost, preţul e imens, pentru Madeleine moartea, pentru el... Bătrînul i-a pus foarte bine alternativa: închisoarea şi dezonoarea nu numai a lui personală, ci a numelui şi a întregii familii pentru totdeuna, sau nebunia care poate să dureze puţin şi în orice caz are să fie o circumstanţă atît de atenuantă încît crima se transformă în nenorocire vrednică de milă.
—	Dar dacă nu sînt nebun?
întrebarea i-a pus-o îndată, aseară, în cele zece minute de conversaţie care ă precedat telefonul prefectului de poliţie şi al parchetului. Răspunsul bătrînului a fost categoric:
—	Trebuie să fii nebun...
Explicaţiile au venit după ce bătrînul a făcut înştiinţările de rigoare. Nebunia se poate simula pînă la un punct, deci să simuleze. Nu e o faptă cavalerească, dar e absolut necesară, şi în orice caz preferabilă temniţei. Doctorul însuşi va trebui să-i vie în ajutor. Are să facă el demersurile necesare. România poate să facă pentru cinstea numelui Faranga atîta concesie. El, bătrînul, a servit-o cu devotament în toate împrejurările... Se însărcinează el să obţie aceasta. Totul e să nu ajungă în închisoare. Un Faranga nu poate să fie criminal, nici măcar pasional... Va fi dus la un sanatoriu. Nu ştie unde. Trebuie să se consulte cu prefectul, care e mai iniţiat în chestii d-astea...
400
Era atît de abătut şi de îngrozit, încît nici n-a mai auzit bine toate [f. 17] sfaturile şi îndemnurile tatălui său. Căzuse pe un fotoliu, lîngâ biurou, îşi sprijinise capul în mîini şi stătuse aşa, uluit. îşi simţea tot sîngele în creieri, milioane de gînduri îl zbuciumau şi inima îi bătea cumplit. în urechi îi răsunau vorbele bătrînului, liniştite, rare... N-a auzit cînd a venit prefectul şi procurorul. I-a auzit vorbind pe toţi — un zumzet ciudat de vorbe aproape în şoaptă. Cîteva minute a rămas singur de tot — ei se duseseră s-o vază pe ea. Apoi, ca deşteptat dintr-un vis, a auzit:
—	Allons, Puiule...
De-abia acuma, cînd aştepta venirea doctorului, şi-a dat seama că-şi luase o însărcinare pe care nu ştia cum s-o împlinească. Ce să spună doctorului şi cum, ca să-i facă impresia că are în faţa lui pe un om nebun? Va putea el să înşele pe un doctor, el care n-a văzut măcar niciodată un nebun ? Atunci a început plimbarea prin odaie, vrînd să-şi aranjeze mai dinainte, în toate amănuntele scena întîlnirii cu doctorul. Era sigur că are să-l întrebe negreşit şi numaidecît cum s-a întîmplat nenorocirea? îşi făcu o povestire în care realitatea să se îmbine cu oarecare bizarerii din care doctorul să înţeleagă îndată că într-adevăr a săvîrşit fapta într-un moment de supremă tulburare mintală şi că prin urmare nu poate fi vorba de o crimă, ci de o nenorocire. Rezultatul deci trebuie să fie un certificat de iresponsabilitate momentană care şterge responsabilitatea penală, şi o recoman-daţie să plece în străinătate pentru un răstimp. îl auzea parcă zicîndu-i: „Nervii, nervii, domnule!"...
Fireşte, pînă a ajuns la hotărîrea aceasta, a cumpănit şi altele. Stînd la fereastră şi examinînd grădina, i-a venit în gînd deodată să izbească cu amîndoi pumnii în geamuri, încît să alarmeze toată lumea. A respins gîndul cu dispreţ. Ar fi ceva într-adevăr de nebun prefăcut. Ar merita cămaşa de forţă... Din gîndul acesta însă i-a izvorît ideea prezentării şi primele cuvinte ce are să le spună doctorului şi din care vor trebui [f. 18] să apară următoarele. Era sigur că de prima întîlnire depindea tot...
Acuma însă era cu totul deconcertat ca o maşină ce şi-a pierdut cîrma. Pînă acuma avusese el cîrma, acuma se simţea lăsat în voia soartei. Ce planuri să mai facă, cînd nu atîrnă nimic de el, cînd el a ajuns o jucărie închisă între patru ziduri?
Alerga de ici-colo... Gîndindu-se mereu la neputinţa lui, se pomeni furios pe tatăl său. L-a adus aici şi acuma l-a lăsat în voia* soartei. Baremi el de-arfi aici! Poate că el l-ar scăpa din nesiguranţa asta... Căci nesiguranţa îl omora... Şi de-aici apoi îi răsări speranţa, din ce în ce mai frumoasă...
Apoi brusc, uşa alunecă pe şină şi un glas îl opri pe loc :
—	Poftiţi la domnul profesor !... [f.	19]
401-
CIULEANDRA
1
—	Taci!... Taci!... Taci!...
îşi înfipse degetele în gîtul ei plin şi alb parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care îi era o frică dureroasă. O tţîntise pe sofa şi cu genu-chiul drept îi apăsa pieptul. Simţea corpul ei zvîrcolindu-se şi zvîrcolirea îi făcea plăcere şi-l îndemna să-şi încleşteze mai furios mîinile în gîtul ei [f. 20],
Miercuri, 2. III. 1927, 5 dim.
CIULEANDRA
1
—	Taci!... Taci!... Taci!...
îşi înfipsese degetele în gîtul ei plin şi alb, şi strîngea cu o furie din ce în ce mai năpraznică, parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns sau să provoace unul. O trîntise pe sofa şi cu genunchiul drept îi apăsa pieptul. Simţea corpul ei zvîrcolindu-se şi zvîrcolirea îi făcea plăcere şi parcă îl îndemna să-şi încleşteze mai adînc degetele în gîtul ei.
El însuşi forăia pe nas, bombănea din cînd în cînd „taci, taci", cu ochii închişi, pierdut, cuprins parcă de o plăcere.
Ce-i asta ? Ce
Nu, nu şi iar nu!
Dar aşa iar nu se poate
Ce zici? Cum zici?	înseamnă oare altceva — o, nu, nu,
Nu	dar nici aşa nu se poate — asta ar
însemna
Ce înseamnă oare Ciuleandra Atunci Ciuleandra
însă îi veni în minte Atunci
Nu se poate
ba da, ba nu [f. 21] 52
Atunci însă îi apăru
52 Pe aceeaşi filă, adăugat cu creionul: „MĂTRĂGUNA". Pe verso, socoteli băneşti. *
402
Policarp Faranga Puiu Faranga MădăUna Dr. Ursu Mătuşa lui Puiu Doi prieteni O amantă Gardianul —
Fata în casă Comuna Vărzari Părinţii Mădălinei
Profesorul lipseşte şi astfel Ursu ţine locul, deşi e tînăr. [f. 22] I	III
1. Taci!	1.	Ciuleandra
2. Policarp Faranga	2.	Mădălina
3. Dilema	3.	Singur
4. Poliţia	4.	
5. Balul curţii	5.	
6.	6.	
7. Din prag	7.	întunerecul
II
1.	Întîlnire
2.	Gardianul
3.	Moartea Mădălinei
4.	Moartea Mădălinei
5.	Puiu
6.	Amintiri
7.	Doctorul [f. 23]53
Tatăl vine cu permisia de a-1 muta spre observaţie la alt sanatoriu.
*
Ultimul § — Sus Puiu joacă Ciuleandra — Faranga întreabă pe doctor:
—	Da, d-le, e iresponsabil ş-a fost...
*
—	Am iubit pe Mădălina... Mi-a fost făgăduită mie.
—	De cine?
53 Pe veţso'ul filei, socoteli.
403
— De ea însăşi... Eram student, peste trei ani aş fi luat-o... Aţi luat-o şi aţi ucis-o...
*
II faut, que je m’en mele, papa Vas-y
*
Doctorul îi spune lui Puiu că ştie de Mădălina şi Ciul[eandra] că a iubit-o.
*
Mama Mădălinei vine la Sanatoriu să întrebe pe Ursu ce să facă că i-a omorît copila? [f. 24]
*
Doctore, eu vreau să ispăşesc!
Uită numele Sanatoriului:
—	Dr... [. . .]*... etc. îşi zice:
—	Sînt nebun?
*
îşi aduce aminte cum i-a zis: „Taci" şi că ea nu zisese nimic
❖
Tante Tilda
Numai Tilda e de vină... Dacă ea nu întîrzia cu maşina
*
—	A, e poveste lungă, doctore!
—	Spune-o pe scurt!
*
—	Erai gelos?
-	Nu... aş... Gelos! [f. 25].
§ 15. Universul cu anunţul mortuar. Doctorul.
închipuirea înmormântării...
§ 16. Matilda îi povesteşte înmormîntarea
Apariţiile doctorului
Visurile lui cu 1
§ 18. Primul vis cu f Madeleine moartă
404
§ 19. Doctorul —■ Cum a cunoscut pe Madeleine etc.
§ 19. Cu gardianul — Ciuleandra § Gardianul îi spune că doctorul e din Vărzari § Coincidenţele cu 13
§ Vrea să ispăşească — îl omoară conştiinţa <Palais des Glaces>54
<DIRENDAL>56
< Rafale > 65 <Voleur>57
Analiza
Mă fac [f. 26]
22.	Spune doctorului că a ucis pe Madeleine pentru că e criminal
23.	Povesteşte gardianului despre Madeleine
24.	Treisprezece
25.	Gardianul îi spune că doctorul e din Vărzari
26.	Doctorul îi spune că a văzut Ciuleandra
27.	Ciuleandra la gardian şi în odaie
28.	Mama Mădălinei pe coridor
29.	Doctorul îi spune c-a iubit-o
30.	Vizita medicală: Nu sînt nebun!
31.	Sforţările lui Faranga
32.	Ciuleandra sus
33.	Doctorul şi Faranga = poate să se mute!
Acuma ştiu de ce am omorît-o. Bănuiam că ea iubeşte pe altul şi fiindcă am instincte criminale, am ucis-o ca să nu poată iubi pe nimeni, [f. 27]58
Cap. 33
—	Medicul trebuie să fie şi om, domnul meu! zice Faranga la sfîrşit.
—	Am fost — aprobă ironic Ursu [f. 28].
*
Doctorul Ursu avu o figură aspră, imobilă, parcă era de fier la cap. respectiv [f. 29]
54-57 Cuvinte adăugate cu cerneală.
58 Pe verso (lectură incertă):
„31 Iunie
15 August plec Elveţia 14—15	Elveţia — [un an]*
15	2
15	3
15 acasă	4
18[...]* 31 Decemvrie"
DIN PRIMA VERSIUNE MANUS SĂ.
17
Bătrînul Faranga venea în fiecare dimineaţă şi vorbea mai întîi cu doctorul şi de-abia pe urmă se ducea la Puiu. Dealtfel doctorul nu-i spunea nici lui mai nimic. Recomanda răbdare. O observaţie cere timp şi răbdare. Deocamdată luase măsuri să i se facă diverse analize; trebuie să cunoască întîi rezultatele. De aceea nici nu l-a mai examinat mai deaproape. E încă mereu agitat — ceea ce e şi natural. Agitaţia e starea firească după o mare zguduire sufletească. Numai criminalii ordinari sînt lipsiţi de orice zbu-ciumare, fiindcă la ei sînt absente într-un fel chiar organele sensibilităţii... Doctorul dădu desluşirile toate foarte politicos, dar cu o politeţe rece care putea fi voită sau datorită timidităţii.
—	Totuşi impresia d-tale care este pînă azi? stărui într-o zi Faranga pe un ton delicat, dar puţin imperativ.
Doctorul Ursu sesiză imperativul stăruinţii, se roşi puţin şi [f. 88] ripostă imediat, mai ferm decît de obicei şi fără să-şi piarzâ cumpătul:
—	Excelenţă, să mă iertaţi... Eu, în cazul fiului dv., ca şi în orice alt caz, am de răspuns cu conştiinţa mea de medic şi de om — şi ţin la amîndouă deopotrivă. îmi fac datoria cu toată conştiinţa şi cu atît mai mult cînd e vorba de un om ca d-voastră. Nu pot uita că un tribunal, o instituţie a ţării, mi-a dat o însărcinare extrem de delicată şi că de răspunsul meu atîrnă însăşi dreptatea socială. Evident că aşa impresiile mele personale nu înseamnă nimic. Ele pot fi oricît de simpatice, rezultatul însă trebuie să fie absolut obiectiv, aşa cum îmi dictează ştiinţa şi observaţia cea mai adîncă...
Faranga, deşi se simţea puţin umilit, îi mulţumi şi-i strînse mîna băr-băteşte, felicitîndu-1 apoi pentru seriozitatea deplină cu care îşi face datoria.
în fond însă era îngrijorat. Nu vorbea cu Puiu despre doctor, nici Puiu nu-i pomenea de el. Cu atît mai mult simţea ca o ameninţare. Luă informaţii în oraş, în cercuri medicale, discret şi indirect despre acest dr. Ursu. Toată lumea îl lăuda în ceruri: om deosebit de capabil, foarte harnic, citeşte mult şi ştie mult — şi mai presus de toate extrem de conştiincios, îi află şi vîrsta şi originea: băiat de la ţară, dintr-un sat, nu se ştia bine care, în orice caz Muntenia şi un judeţ cam de munte, părinţi ţărani săraci, a studiat singur, neajutat de nimeni decît de munca şi sîrguinţa lui; trebuie să aibă acuma vreo 30 de ani numai şi e doctor de peste cinci ani...
Cu astfel de om Faranga începea să deznădăjduiască de-a putea face ceva. Proiecta să mute pe Puiu la alt sanatoriu şi alt medic; dar asta ar putea da de vorbă, ar putea stîrni şi vreun scandal, Ursu s-ar putea simţi jicnit, plus că ar trebui şi o autorizaţie a parchetului, [f. 89]
406
Şi totuşi, la caz de extrem[ă] nevoie, va recurge şi la asta. Era hotărît să nu lase în nici un caz să i se arunce copilul la închisoare. Cu cît cugeta, cu atît înţelegea că crima, în felul cum a fost executată, e rezultatul unei dispoziţii sufleteşti speciale a lui Puiu, că e ceea ce s-a temut el totdeauna şi din pricina căreia a încercat atîtea paliative: e ereditatea prea grea a unui neam cu sîngele prea vechi şi neprimenit. Astfel vina lui Puiu e într-adevăr nulă şi adevăratul vinovat este el şi strămoşii cei mulţi care au menţinut sîngele albastru.
Deocamdată însă poate şi trebuie să aştepte. Acţiunile bruscate pot veni mai tîrziu şi numai la timpul potrivit. Totuşi nu încetă a vedea pe Ursu ori de cîte ori venea la sanatoriu şi a se interesa cu aceeaşi asiduitate de toate amănuntele. Iar dr. Ursu îi dădea mereu explicaţii şi asigurări, calm, neschimbat, parc-ar fi fost de piatră, încît Faranga îşi zicea de multe ori:
—	O fi ţăran, dar e lord!
Apoi, într-o zi, cam peste o săptămînă, dr. Ursu îl întîmpină cu nişte foi de analiză:
—	Poftiţi!
—	Mulţumesc, dar eu mă uit la ele ca pisica-n calendar! surise Faranga. Dacă vrei să fii deplin amabil, pierde cinci minute şi lămureş-te-mă!...
Nu era nevoie de mari lămuriri. Analizele erau foarte favorabile. Nimic organic zdruncinat nu avea Puiu: sînge, urină, spută etc. Faranga se arătă încîntat şi ceru complectări. Dr. Ursu îi dădu bucuros, adăogînd:
—	De-acuma voi putea trece la examenul meu!
Faranga aprobă, [f. 90]
Luni, 7 III
18
Puiu purta acuma un zîmbet amar pe buze. înţelesese deplin că de-acuma el va trebui să găsească singur şi în sine însuşi mîngăierea şi liniştea Sufletului. Atît tatăl său cît şi Matilda, deşi în toată lumea aceasta erau fiinţele cele mai apropiate de dînsul prin sînge, se dovedeau a fi totuşi străini de durerile lui. în clipele cele mai cumplite ale vieţii omul e sortit să fie singur. Numai atunci se adevereşte că fiece om e o lume închisă, complectă, fără nici o legătură adevărat intimă cu ceilalţi oameni şi restul lumii. Oamenii comunică, normal, între ei, prin semne convenţionale şi cred că se înţeleg, atribuind fiecare celuilalt ceea ce simte el însuşi. în realitate însă sufletul omului n-are legătură decît cel mult cu Dumnezeu. Tragediile adevărate omul le îndură totdeauna singur şi poate tocmai asta e tragedia cea mare
407
a omului, singurătatea asta îngrozitoare. Cînd omul îşi simte sufletul sfîşiat atunci nici părinţii, nici copiii lui nu-1 pot înţelege decît superficial, îşi închipuie numai că-1 înţeleg...
Puiu Faranga avusese o viaţă care niciodată nu-1 silise să se coboare în sine însuşi. Viaţa lui s-a petrecut mereu la suprafaţă. Găsea fericire momentană în mărunţişuri şi deseori s-a crezut nenorocit pentru că nu i-au reuşit alte mărunţişuri. Idealurile imediate nu treceau peste posesiunea unei femei, iar cel mai depărtat era să meargă pe urmele tatălui său: să intre în politică, mai tîrziu, şi poate chiar să ajungă ministru. Făcuse atîtea studii cîte sînt necesare pentru a avea o diplomă de care să nu te foloseşti niciodată. Era doctor în drept de la Paris fără să se gîndească să aibă vreodată nevoie să se prevaleze de acest doctorat. Un titlu care va suna bine odată, cînd va porni pe viaţa „serioasă". Pînă azi n-a avut nevoie de nimic. De la majorat tatăl său i-a pus la dispoziţie venitul întreg din moştenirea maicii sale, un venit care-i permitea să trăiască oricît de larg, să-şi satisfacă toate capriciile, să ducă o „viaţă" în sensul cum doresc cei mai mulţi tineri s-o ducă: petreceri, sporturi, femei... Cartea nu i-a plăcut decît ca stupefiant pentru insomnii. Specialitatea lui îl plictisea direct, [f. 91] Cel mult lecturi de divertisment. Nici măcar ziarele, afară de cele de sport...
Astfel de viaţă, fireşte, nu admite explorări introscopice, nici măcar îndoieli. Toate sînt bune în existenţa cea mai bună. Scrupulurile conştiinţei se mărginesc la chestii de oportunităţi morale între care sînt înscrise legile cavalerismului modern.
De-abia acuma, de cîteva zile, de cînd se rostogolise în calea vieţii lui, neaşteptat, din senin, o catastrofă — a fost nevoit să-şi privească sufletul faţă-n faţă. Zile întregi s-a zbuciumat pînă să izbutească a lepăda un trecut şi a înţelege un prezent. Acuma îi era ruşine chiar de zilele acelea cînd toată grija lui se concentra numai asupra sa însuşi, cînd nu se gîndea în fond decît cum să scape din strînsoare — prin înşelăciune, prin protecţie, prin orice mijloace — cînd durerea lui cea mare era de fapt că a trebuit să întrerupă un trai care îi adusese numai fericire... Madeleine, victima lui, parcă nici n-ar fi existat, deşi ea, ucisă, zăcea pe catafalc. Se îngrozea de sine însuşi amintindu-şi că nici baremi n-a avut remuşcări adevărate, că toată preocuparea lui a fost el şi iar el...
Rugăciunea din ziua înmormîntării i-a adus primul moment de echilibru sufletesc şi de atunci, de cîte ori îl cuprind îndoielile, în rugăciune caută refugiu. Credinţa lui însă, îşi dă bine seama, e mai mult un paliativ, o încercare de reculegere. Niciodată nu a încercat cu adevărat să caute pe Dumnezeu, să se apropie cu tot sufletul... Poate că nici n-ar fi putut... Era mulţumit şi Cu atîta. Ceruse să-i aducă o biblie şi începuse să citească.
408
Cuvintele însă nu găseau răsunet în inima lui. Naivitatea lor cere un suflet despuiat de îndoielile impuse.
O mulţumire mare avea însă acuma în visuri, căci în ele îi apărea neîncetat Madeleine. îndată ce adormea, fie noaptea, fie ziua, Madeleine sosea, se aşeza lîngă ei, îi lua capul în poală, îl privea blînd în ochi, cu privirea ei învăluită, melancolică şi din privirea aceasta îl picura în suflet un balsam de fericire. Ea nu-i vorbea mai niciodată; era [f. 92] tăcută în vis, cum fusese şi în viaţă. Numai el o întreba, o descosea şi mai ales o ruga, cu lacrimi fierbinţi, să-l ierte. Ea zîmbea trist şi-l săruta pe frunte, drept orice răspuns... Cu sărutarea aceasta se trezea acuma totdeauna, o simţea pe frunte toată ziua, precum simţea atingerea ei din vis toată ziua şi o purta ca o alinare...
Tatăl său venea regulat şi-l întreţinea despre lucrurile din afară. Le asculta ca nişte lucruri străine. însuşi tatăl său i se părea deseori străin de tot. [f. 93]
VARIANTE EDITORIALE*
P. 10, r. 10, apoi începea / apoi începu (1927, 1928).
P. 11, r. 7, rosti/rosti răspicat (1927, 1928).
P. 12, r.l3,a. stins o viaţă/a sfîşiat o viaţă (1927,1928)/a sfîrşit o viaţă (1934).
P. 20, r. 7, Ar fi fost şi/Ar fi şi fost (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 22, r. 21, singură/singura (1927) —r. 22, se mai mişcă/se mai mişca (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 23, r. 15, Bătrînul aştepta / Bătrînul aşteptă (1927, 1928) — r. 33, măcar atîta / baremi atîta (1927).
P. 25. r. 20-21, cam rigid / cam ţeapăn (1927, 1928) — r. 30, un inculpat, chiar dacă inculpatul / un acuzat, chiar dacă acuzatul (1927,	1928).
P. 26, v. 1, ţinuta militărească / ţinută militărească (1927, 1928, 1934, 1940) — y, 32, o moarte / moarte (1927, 1928, 1934, 1940) — r. 33, clipă de rătăcire, dar.../clipă de rătăcire, cumplită, cum îţi spusei şi la telefon, dar... (1927, 1928, 1934).
P. 28, r. 11-12, în faţa servitorilor / înaintea servitorilor (1927, 1928, 1934) r. 18, sublocotenent de roşiori / sublocotenent de cavalerie (1927, 1928, 1934).
P. 32, r. 5, s-ar fi adunat / i s-ar fi adunat (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 34 r. 14, Se freacă / Se frecă (1928) — r. 22, e stins / era stins (1927, 1928).
* Trimiterile din paranteze (1927, 1928, 1934, 1940, 1942, 1944) reprezintă anii de apariţie a ediţiilor respective (vezi date bibliografice complete la p. 365).
409 .
P. 36, r. 31, ca asta (transcris după var. 1927, 1928, 1934, 1940; în ed. 1942: „cu asta").
P.	40,	r.	22,	în halat / cu halat (1927, 1928, 1934).
P.	44,	r.	21,	Doctorul aşteptă / Doctorul aşteaptă	(1927).
P.	47,	r.	18,	cel puţin / baremi (1927).
P.	48,	r.	13,	Idem.
P.	52,	r.	21,	îl ajută / îi ajută (1927, 1928, 1934).
P.	54,	r.	7, se întoarse / se întorsese (1927) — r.	9,	pe	ea / pe (1940)*
P. 55, r. 7, stăruinţa bătrînului / străduinţa bătrînului (1927) — r. 19, deasă / deasă. Din spate îi dogorea căldura sobei (1927, 1928, 1934).
P. 59, r. 21. Se uită/ Se uita (1927, 1928).
P. 61, r. 7, şi eu / eu (1927, 1928, 1934).
P. 63, r. 11, nici / nici baremi (1927).
P. 65, r. 33, însemna / înseamnă (1927, 1928, 1934).
P. 67, r. 23, umpleau paginile / umplu paginile (1927, 1928).
P. 69, r. 8, franţuziţii (transcris după var. 1927, 1928; în var. 1934, 1940, 1942: „franţuzii").
P. 70, r. 15-16, cel puţin / baremi (1927).
P. 74, r. 10, Faranga, încurcat, nu reuşi să articuleze decît : (transcris după var. 1927; lipsă în ed. 1928, 1934, 1940, 1942) - r. 21, nu e de mirare — nu e mirare (1927, 1928).
P. 75, r. 21, mă iertaţi / să mă iertaţi (1927).
P. 77, r. 23, complicată / complectă (1927).
P. 78, r. 22, Baremi / Cel puţin (1928, 1934).
P. 81, r. 6, cam pătrată (transcris după var. 1927, 1928; în ed. 1934, 1940, 1942: „cam pătată").
P. 84, r. 24, de teatru / la teatru (1927) — r. 26, Hora / Horă (1927, 1928) — r. 31, Porneşte / începe (1927, 1928).
P. 85, r. 2, accelerează / se accelerează (1927, 1928, 1934). — r. 3, de după mijloc / pe după mijloc (1927, 1928) — r. 9, cu paşii / cu paşi (1927, 1928, 1934, 1940) - r. 31, tropăie / ropăie (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 87, r. 33, şi mai tare / mai tare (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 91, r. 1, depune / depunea (1927, 1928, 1934).
P. 92 r. 3, evident / fireşte (1927).
P.95,r, 14, puţin încurcat / puţin încruntat (1927).
P. 97, r. 29, se încăpăţînează / se încăpăţînă (1927, 1928, 1934).
P. 98, r. 23, Nu-ţi mai spun / Nu ţi-am spus (1928, 1934).
P. 101, r. 26, voinţei / voinţei lui (1927, 1928, 1934).
P. 104, r. 23, Ursu se uită la el cercetător : (transcris după var. 1927, 1928, 1934;‘lipsă în ed. 1940, 1942).
410
P. 111,r. 18-19, şi dispăru sunînd prelung din claxon (transcris după var. 1927, 1928, 1934, 1940; lipsă în ed. 1942).
P. r. 114, r. 17, încercă (transcris după var. 1927, 1928, 1934, 1940;
în ed. 1942: „încerca").
P. 116, r. 5, foarte palid / foarte blînd (1927).
P. 117, r. 19, însemna / înseamnă (1927).
P. 118, y. 11, cel puţin / baremi (baremi (1927) — r. 19, îi păru rău / îi păru (1940; greşeală de tipar).
P. 119, r. 22, străin / un străin (1927, 1928, 1934).
P. 120, r. 7, a aşteptat / aşteptase (1927, 1928, 1934).
P. 121, r. 12, îşi aduse / îşi adusese (1927).
P. 126, r. 22-24, zdrobit de osteneală, se prăvăli pe pat şi rămase nemişcat acolo, cu ochii închişi (transcris după var. 1927, 1928, 1934; lipsă în ed. 1940, 1942).
P. 129, v. 24, un răspuns / răspuns (1927, 1928, 1934).
P. 131, y. 10, se arătă / se arăta (1927).
P. 133, y. 7, tot mamă e / tot mamă (1927, 1928).
P. 138, y, 32, căuta / căutase (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 140, y. 22, îl petrecu / îl petrecuse (1927, 1928, 1934).
P. 142, y. 7-8, stăruitor / strălucitor (1927, 1928).
P. 143, y. 31, în pat / pe pat (1927, 1928, 1934, 1940).
P. 144, y. 27, ai avut / ai fi avut (1927, 1928, 1934).
P. 146,y. 10, chiar şi / pînă şi (1927, 1928).
*
Numeroasele modificări, dintre care unele arbitrare, nu izbutesc să elimine în totalitate impurităţile stilistice, construcţiile greoaie etc. Exemple: p. 22, y. 18-19 „... terfelirea definitivă şi pentru totdeauna a numelui Faranga"; p. 23, y. 16-17: „... îl auzi informă de întrebare...,,; p. 27, y. 1-2: „Pe urmă se va vedea întrucît şi ce alte măsuri vor fi de luat"; p. 28, y. 18-20: „Matilda se înduioşă. Era foarte sensibilă la amabilităţile bărbaţilor. Totuşi mai vărsă cîteva rînduri de lacrimi pînă să-i de-a drumul."; p. 47, y. 3: „...rectitudine cinstită"; y. 5-6 „Ce penibil de ridicol aş fi fost"; p. 84, y. 12 : un argeşean despre jocul Ciuleandva: „E ceva fain de tot"; p. 139, y. 1-3 : „Cu ochii lipiţi de buzele lui, sorbea însă pînă şi modulaţiile glasului parc-ar fi auzit o revelaţie".
411
IV.	GENEZA ROMANULUI „CRĂIŞORUL
HORIA"
I.	Cu titlul Crăişorul, Cartea românească publică, în 1929, prima ediţie a romanului (317 p.), pentru ca, în 1930, să realizeze, cu acelaşi zaţ tipografic, o nouă ediţie. Modificînd titlul, Crăişorul Hcria, Cugetarea-Delafras reeditează romanul în 1940 (ediţia a IlI-a, 306 p.), în 1942 (ediţia a IV-a, 306), şi în 1944 (ediţia a V-a, 306 p., folosită de noi la reproducerea textului).
Fragmente de roman s-au tipărit înainte şi după apariţia volumului. Exemple: Crîngul Fărăgetului, în Tiparniţa literară, I (1928), nr. 1 (oct.), p. 7-8; Moartea lui Horia, Cloşca şi Crişan în Glasul Mureşului, II (1935) nr. 14 (3 mart.), p. 2; Moartea vitejilor Horia şi Cloşca în Albina, XXXVIII (1935), nr. 8 (22 febr.), p. 127, 137-138; retipărit, cu acelaşi titlu, la Cleveland-Ohio, în ziarul America, XXX (1935), nr. 37 (26 mart.), cu specificaţia: „Din Albina*. Peste hotare mai apare un fragment din roman în antologia: M. Beza, L. Rebreanu, I. Creangă, P. Ispirescu: Kapedan, Gardani, me shoke Novela edhe pralla. Kethen shquip Mfitrush] K[uteli]. F.I., Luarasi, 1944, p. 27-36 („Letersi rumune"). O ediţie postumă în Iugoslavia: Krâloviâ Horia, Roman. Prelozila Angela Dovâlovâ. Turciansky Sv. Martin, Svet, 1945, 213 p.
II.	în publicistica lui Rebreanu, informaţiile referitoare la geneza romanului sînt puţine. Indirect, despre alegerea temei, despre legăturile sentimentale cu eroii cărţii, despre documentarea efectuată de scriitor cu un an înaintea apariţiei romanului aflăm sumedenie de lucruri din articolul Pe urmele Crăişorului, publicat, la 16 decembrie 1928, în revista Adevărul literar şi artistic. 59 Ideile subliniate cu acest prilej, revelatoare pentru 59
59	1 Anul IX, nr. 459. Referiri în legătură cu pregătirea romanului în Patria, X (1928), nr. 74 (1 apr. 1928), p. 2 şi ibid., XI (1929), nr. 19 (24 ian.), p. 2'(Despre romanul biografic).
412
înţelegerea spiritului în care a fost scrisă cartea, ne determină să-l prezentăm mai jos:
„Noi, ardelenii, în lunga noastră viaţă despărţită, n-am cunoscut decît doi eroi naţionali: pe Horia, Crăişorul, şi pe Avram Iancu, Craiul munţilor. Horia a fost mai bătrîn şi a fost ucis cu roata şi a rămas Crăişorul nostru; Iancu a fost, în plină tinereţe, Craiul munţilor, apoi a trăit mulţi ani de chinuri şi a murit nebun. Eroii noştri au fost ursiţi să fie şi martiri. Eroismul i-ar fi înălţat numai, pe cînd suferinţele i-au identificat cu mulţimea cea mare a poporului, el însuşi îndurător al tuturor umilinţelor şi durerilor. Toate povestirile ce le-am auzit din gura oamenilor despre Horia începeau cu un suspin: — Ehei, Crăişorul... Nu există cătun în Ardeal unde Horia să nu trăiască şi azi în sufletul celui din urmă ţăran ca simbol al dorului de dreptate. Povestea vieţii lui trăite se şterge. Un veac şi jumătate întunecă amintirea omului. Dăinuieşte numai duhul lui: S-a jertfit pentru dreptate! Poveştile oamenilor simpli mi-au zugrăvit în copilărie pe Horia după chipul şi asemănarea eroilor din poveşti. L-am văzut pe-atunci în inimă frumos, căciulă albă pe-o ureche, spadă dreptă la brîu, strunind un armăsar roib care fră-mînta pămîntul cu copite de argint parc-ar fi vrut să se avînte în văzduhuri. L-am văzut luptînd cu zmei şi cu balauri şi biruitor întotdeauna. Numai ochii lui erau blînzi şi înţelegători şi atît de omeneşti că privirea lor mi-a rămas în suflet ca o taină. Şcoala ungurească a încercat să-mi strivească idolul. Pentru unguri toţi oamenii noştri care au luptat împotriva lor, erau nu duşmani şi nici măcar adversari, ci tîlhari. Aşa Mihai-Viteazul, aşa Horia, aşa Iancu. Orgoliul lor nu putea admite în răzvrătirile noastre periodice decît criminale zvîrcoliri de robi. Sfărămînd orice veleitate de demnitate socoteau să stîrpească în noi însuşi germenele rîvnei spre o viaţă de oameni liberi... Dispreţul lor izbutea numai să stîrnească scrîşniri de mînie şi să întreţie şi să sporească iubirea pentru eroul urmărit de ei şi mînjit chiar şi după moartea crîncenă ce i-au pregătit-o. Cu cît ura omorîtorilor lui sporea, cu atît Horia creştea în închipuirea noastră, îşi înrădăcina gîndu-rile şi avînturile în sufletul nostru... Pe urmă anii şi mai ales cărţile, cu documentele şi datele lor seci care, dezvăluindu-i viaţa pămînteană, îmi hotărniceau faptele şi paşii, mi-au schimbat înfăţişarea Crăişorului tinereţii. Numai ochii lui, în care pîlpîise nepotolita dragoste de dreptate, mi-au rămas necontenit aceiaşi, cu aceiaşi taină ispititoare ca o chemare fără putere de împotrivire. Eroismul Crăişorului se umaniza şi devenea viaţa dreaptă a unui suflet drept. Astfel trecutul se confunda cu prezentul şi Horia era un om din vremea noastră, muncit de un gînd mare pe care-1 urmăreşte cu o perseverenţă neînfricoşată nici de ameninţarea morţii. Iureşul sîngeros al moţilor din 1784 l-am scris odată din cap, uscat drept şi aspru, cu date
413
şi documente 60. Povestea aceea însă are puţine contigenţe cu Crăişorul. Acolo vorbeşte istoria, adică o poveste adevărată cu oameni artificiali care n-au decît viaţă publică de multe ori prefăcută. în istorie chiar camenii cei mai vii oferă impresia unor păpuşi mecanice: în ziua cutare au săvîrşit cutare faptă, în anul cutare au trebuit să ajungă în cutare loc... Omul din istorie e redus la idei unice, aproape fixe, condamnat să reprezinte o verigă dintr-un lanţ riguros de fapte, controlate şi mai riguros cu date. Pe cînd bietul om, chiar cînd e erou şi poate mai cu seamă cînd e erou, se luptă cu viaţa totdeauna şi cu pornirile lui eroice. Oamenii cu idei centrale, cu linie dreaptă sînt atît de puţini! Ideile centrale sunt invenţii de-ale eroilor de biurou. în viaţă ideea cea mai frumoasă cît trebuie să se războiască cu sufletul omului care vrea să zburde fără ţintă, să se înnoiască mereu, să păcâtuiască... Crăişorul Horia, împreună cu tovarăşii lui de răzmeriţă şi de moarte, cît au trebuit să sîngereze în inima lor pînă ce au ajuns la fapte sîngeroase! Istoria conservă cu lux de amănunte toate faptele exterioare» parcă ele ar putea explica rostul evenimentelor. Explicaţia însă se află tocmai între fapte, unde se zvîrcoleşte sufletul de îndoieli. De aceea faptele istorice nu pot reconstitui viaţa omului, a omului care niciodată nu e azi ce a fost ieri şi nu va fi mîine ce e azi. Urmele adevărate ale vieţii trecute, cele scobii e în suflete, cele amestecate în sîngele urmaşilor, cele mai puternice, rămîn ascunse silinţelor noastre de descifrare. Efectele lor însă se recunosc mereu în atîtea lucruri inexplicabile cu logica strimtă obişnuită. Prin locurile unde oamenii au suferit mult, unde sîngele omenesc a îngrăşat mai greu pămîntul, în atmosferă pluteşte etern duhul trecutului, se infiltrează în sufletele urmaşilor. Acolo, în unele clipe, omul de azi simte în inimă clopotul generaţiilor de mult stinse, retrăieşte vremuri de mult apuse. Cine vrea să se apropie aievea de inima Crăişorului, trebuie să-l caute în munţii lui, în satele lui, în ţara lui, unde dragostea lui a înflăcărat pînă la jertfa morţii atîtea şi atîtea mii de oameni. Se cuvine să porneşti la drum de la Alba Iulia unde s-a sfîrşit în cumplite chinuri visul de dreptate al Crăişorului, unde mult înainte, pe cînd răsculaţii încheiaseră armistiţiu cu capii oştirii împărăteşti, a fost tras de viu în ţeapă, prin osînda comitatului, Ursu Uibaru, căprarul lui Horia, împreună cu alţi şase tovarăşi de luptă. Pe şoseaua naţională, care exista şi atunci mergînd în sus, spre miazănoapte, treci curînd peste rîuşorul Galda îmbogăţit cu apele pîrîului Tibru. Pîrîul acesta a văzut odinioară mulţimea de ţărani, plecată năvalnic asupra Aiu-dului, oprindu-se şi, ademenită cu vorbe, încheind un armistiţiu nenorocit. Lîngă Galda se află satul cu acelaşi nume unde se mai vede castelul contelui Kemenyi, prefectul judeţului la care a umblat de-atîtea ori zadarnic Cloşca
60	Aluzie la articolele şi studiile publicate în 1914 şi 1919.
414
după dreptate. De la Aiud. peste Trăscău, cobori în valea Arieşului şi apoi coteşti spre inima munţilor, mereu pe drumuri bătătorite de cetele iobagilor răzvrătiţi. Cu Baia de Criş încep satele crestate cu slove de sînge în amintiri. Lupşa: de-aici au pornit, cînd totul se sfîrşise, în frunte cu popa Moise din Cărpeniş şi popa Simion, cel orb de-un ochi, cîţiva ţărani zeloşi întru urmărirea lui Crişan, care l-au şi prins, mai departe, într-o casă din Mogoş. Iată Musca, unde a sosit într-o seară, însoţit de vreo treizeci de călăreţi, Crăişorul Horia şi a mas la Vasile Macavei. Un bătrîn arată, la marginea satului, o casă: « Aici a poposit Crăişorul»... Apoi orăşelul Cîmpeni, reşedinţa işpa-nului Intze, locul tumultului de la 1782, care a fost şi pricina cea mai hotă-rîtă a răscoalei generale peste doi ani. Dacă ai continua calea pe Arieş în sus ai ajunge curînd la Albac, satul Crăişorului. Deocamdată însă, peste Arieş, pe subt pădurea întunecoasă, e mai bine să apuci calea spre Abrud, ca să treci întîi prin Cărpenişul lui Cloşca şi Crişan. Un sat lung cu casele împrăştiate pe coaste. între cel de acum o sută cincizeci de ani şi cel de azi nu poate fi mare deosebire. înainte de-a intra în sat, la stînga, coasta Cloş-ceştilor, piezişă, lunecoasă cu un podiş înalt pe care vechea căsuţă a lui Cloşcuţ, mărită, înnădită, se ţine încă în picioare. După ce ai străbătut satul în lung, în dreapta, o .coastă lină, aşezată curmeziş, Coasta Dăroaei, păstrează urmele casei lui Crişan... Peste orăşelul Abrud, cucerit, incendiat şi devastat de ţăranii înfuriaţi, peste Zlatna, pe valea Ampoiului, te întorci iar la Alba Iulia pe drumul cel din urmă făcut de Crăişorul în lanţuri grele, cu coroană de nuiele în cap şi cu inscripţia ironică a biruitorilor: «Horia Rex Valachorum ». în cetatea Bălgradului se arată şi azi celula în care şi-a aşteptat sfîrşitul Crăişorul, de unde a fost dus de şase ori la interogatoriu, fără a mărturisi nimic şi cerînd mereu să vorbească cu împăratul, unde a stat şapte săptămîni, cu lanţuri de mîini şi de picioare, păzit de soldaţi secui şi pe dinăuntru şi pe dinafară. De aici, de subt poarta carolină, unde i s-a citit şi sentinţa în dimineaţa morţii, se poate urmări pas cu pas calea pe care a bătut-o piciorul lui, printre clădirile cetăţii, pe lingă străvechea catedrală catolică pînâ pe vastul platou înţesat atunci cu ţărani români, adunaţi de stăpînirea vicleană spre a-i îngrozi arătîndu-le cît de crîncen sunt pedepsiţi cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva nedreptăţii. Acolo am văzut cu sufletul pe Crăişorul meu urcat pe tribuna supliciului înconjurată de ostaşi impasibili, nobili furioşi şi români îndureraţi. Ţinea pe după cap pe preotul Raţiu din Maerii Bălgradului care-1 îmbărbăta acuma cu crucea în mînă, după ce dis-de-dimineaţă îl spovedise şi cuminecase şi-i primise în scris dorinţele cele din urmă. Un ceas şi mai bine a stat aşa Crăişorul, fără să se clintească un muşchi pe faţa lui, dîrz, liniştit şi enigmatic, cum a fost în tot timpul marei răscoale. Ochii lui însetaţi de dorul dreptăţii trebuiau să privească cum lacomul călău Granciu Rokoczy
415
zdrobea trupul fratelui său de cruce Cloşcuţ, dîndu-i meşteşugite lovituri cu roata ca să-i stîrnească dureri prelungi şi să nu-1 omoare decît încetul cu încetul. Cînd gemetele groaznice ale lui Cloşca se potclesc, cînd cel din urmă horcăit de durere peceltuieşte moartea, Crăişorul sărută mai însetat crucea de lemn din mîna preotului: a sosit rîndul lui pentru ultimele suferinţe.. ."
Rîndurile sînt scrise şi publicate în 1928, după ce, în vara anului, Rebreanu încercase, la Lugoj, o primă redactare a romanului 61. în total s-au păstrat din această versiune patru capitole: I. înălţate împărate!; II. De la Ana la Caiafa ; III. Cu vcia si porunca împăratului ! IV.; Hai, feciori ! Ele au fost începute la Lugoj şi terminate la Bucureşti, între 15 august-6 octombrie62. Cu un an în urmă (1 — 31 aug.), la Orlat, acelaşi autor încercase o redactare a Răscoalei, părăsind-o, de asemenea, după 122 de file. Dealtfel, vecinătatea celor două cărţi îndatorate reciproc pe parcursul realizării lor, este evidentă. Pe proiectele Crăişcrului apar, între altele, referiri la toponimia celuilalt roman 63.
Toamna anului 1928 îl găseşte pe Rebreanu din nou aplecat peste paginile închinate lui Horia. Iată ce notează „marţi 9 octomvre" în jurnalul său:
„Ce grozav de greu merge Crăişorul ! Dealtfel ce să mă mir, căci tcate-mi merg greu; inspiraţia mea e lentă şi totuşi spontană. Mă apuc de scris şi nu prea ştiu ce vreau să scriu. Doar o linie generală şi nici aceea nu destul de clară. Tot eşafodajul, acea faimoasă construcţie pe care mi-o laudă criticii, se face singură, din crîmpeie inspirate la întîmplare... Dar la Crăişorul e gravitatea că parcă nu prea ştiu ce vreau: roman istoric sau biografie romanţată? Ce va ieşi nu ştiu. Ş-apoi n-am nici o femeie, nici un pic de amor. Nu va fi oare prea sever pentru cititor?
61	într-o conferinţă ţinută în 1943 despre procesul de creaţie (ms. rom. 4063), f. 53-74; vezi Geneza romanului „Răscoala" în Ofere 8), făcînd referiri la activitatea sa din anul 1927, L.R. notează că în „iarna aceea am fost la Orlat, dar am început să lucrez la Crăişorul, care a şi apărut peste doi ani". Este o greşeală de datare.
62	Versiunea se află la B.A.R., ms. rom. 2531, î. 7-98. Datări: miercuri
15	aug. 1928, Lugoj (f. 7); joi 16 aug. dim.[ineaţa] (f. 8); 16 aug. seara (f. 10); vineri 17 aug. (f. 18); sîmbătă 18 aug. (f. 31); luni 20 aug. (f. 32); marţi 21 aug. (f. 46); vineri [joi] 23 aug. (f. 50) miercuri 29 aug., Bucureşti (f. 54); luni 3 sept. 1928, Movila (f. 55); marţi 4 sept. (f. 65); miercuri 5 sept. (f. 66); joi 6 sept. (f. 73); vineri 7 sept. dim.[ineaţa.] (f. 74); sîmbătă 8 sept. (f. 81); miercuri 12 sept. 1928, Bucureşti şi duminică
16	sept., Buc. (f. 90); miercuri 19 sept. şi sîmbătă 6 oct. (f. 98).
63	Vezi Arh. L.R., I ms. 5, f. 22 (infra, p. 431): „Vaideei".
416
Aseară am stat destul de tîrziu şi n-am putut scrie decît cîteva rînduri. în schimb am studiat glandele endocrine pentru Minunea minunilor?* Mi-am zis c-o să scriu dimineaţa. Iar azi am ticluit o biată pagină — din care nu ştiu ce va rămîne. Şi acuma mă omoară durerea de măsea, incit iar mă culc fără nimic... Poate mîine!64 65
File răzleţe, aflate laB.A.R., Arh. L.R. ne atestă că în luna octombrie 1928, autorul rescria unele episoade. O filă din roman (91) este părăsită după primele rînduri, autorul neuitînd s-o dateze „luni, 8.X. 66, iar apoi „marţi, 9. X. dimineaţa"]67 (data însemnărilor din jurnalul amintit). O altă filă (92) este abandonată „miercuri, 10. X"68, după cum alta (158)69 este datată „joi, de la ora 7 seara". Risipite în arhivă, ne îndeamnă să credem că n-au fost singure în această situaţie.
Cît priveşte afirmaţia autorului cu privire la „spontaneitatea" scrisului său, străin de o „construcţie" prealabilă, documentele ce ni s-au transmis ne propun o imagine mai nuanţată.
Ca şi în cazurile precedente, structura romanului reţine în med deosebit atenţia autorului. Proiectele sînt schimbate cu rapiditate, pentru ca în cele din urmă crochiurile să fie trădate pe parcursul scrierii propriu-zise a operei. Din cele 2570 capitole, plănuite iniţial (mai tîrziu 1671 1372 şi apoi Îl73), vor fi păstrate doar 10. Cercetarea proiectelor reliefează şi intenţia de a grupa arborescent diversele capitole în „părţi" distincte (Nci cerşim din poartă-n poartă şi Regele Daciei p* — ceea ce ar pleda pentru o lucrare de mai mari proporţii decît cele pe care le cunoaştem. Planurile de capitole sînt lapidare, avînd mai mult rostul de a fixa cadrul temporal şi spaţial al fiecărui episod 76. Autorul urmăreşte cu fidelitate desfăşurarea evenimentelor istorice, conspectînd în amănunţime documentele de arhivă. Izvorul de căpetenie rămîne cartea lui Nicolae Den-suşianu: Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria,	1784-1785 —
scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, 1884, 518 p. Pentru asigurarea unei veridicităţi depline, sînt conspectate nume de nobili, de preoţi, funcţionari şi militari, de iobagi, menţionîndu-se, în detaliu oraşele şi comunele din care fac parte, date biografice etc. Cu aceeaşi silinţă sînt transcrise lozincile răsculaţilor, sînt copiate diferite documente (Testa-
64	Vezi supra, p. 377-378 şi infra, p. 461-462.
65	Reprodus după Luceafărul, XVI, nr. 16, 21 apr. 1973, p. 3 (Liviu
Rebreanu, Pagini de jurnal).
66.69 yezi Arh. L.R., I ms. 5, f. 16 v., 51, 52, 53.
70.73 vezi Arh. L.R., I ms. 5, 18, 6v, 5 (infra, p. 430-431, 433-434).
74 Vezi ibid., f. 27, 20 (infra, p. 427-428).
73 Vezi ibid., f. 8, 22, 44, 9, 45-49 30-31, 50, 6-7, 13, 17, 43v., 34,
(infra, p. 430-435).
h
mentul lui Horia) sau se reconstituie calendarul evenimentelor. Din loc în loc, însemnările sînt însoţite de surse bibliografice (paginaţia volumului de documente consultat).
Exemple: „pentru familii ungureşti v.p. 180“ (infra, p. 436); „A vedea actul pag. 391 notă“ (infra p. 444); „Pentru De la Ana la Caiafa vezi pag. 113“ (infra, p. 443); „Trupe de ţărani, întorcînd Alba Iulia / năframă roşie în prăjină drept steag v. pag. 121-122, 128-131“ (infra, p. 443); „Proorocul vezi p. 146“ (infra, p. 444); „Guvernul transilvan în 1784 vezi pag. 192“ (infra, p. 447); „Circulara lui Horia vezi pag. 199 la capitolul Porunca Crăişoruluit( (infra, p. 447); „Conte Iankovits p. 329“ (infra, p. 449); „Uibaru jură credinţă lui Horea pe crucea de aur v. p. 321“ (infra, p. 451) ş.a.
Cu aceeaşi obiectivitate sînt consultate unele surse ungureşti. Dealtfel, primele ediţii vor fi tipărite avînd ca moto un citat din lucrarea A Hora-vilâg Erdelyben de Szilâgyi Ferencz, sursă întîlnită şi în caietele de creaţie76.
Pentru un timp, proiectele vor fi însă abandonate. Sfîrşitul anului 1928 şi îndeosebi prima jumătate a anului 1929 îl surprind pe scriitor într-o activitate febrilă, aplecat asupra unor treburi obşteşti. în decembrie 1928 devine directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, păstrînd totodată şi funcţia de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Plănuieşte totodată
0	revistă, Gazeta literară, care apare şi dispare tot atît de repede (31ian.-7 febr.).77 Sub patronajul său, sînt intensificate relaţiile culturale cu străinătatea. Numeroşi scriitori de prestigiu sînt invitaţi în ţară, iar alţii sînt trimişi peste hotare. Personal participă, în mai 1929, la Congresul autorilor dramatici din Spania, vizitînd, în trecere, Parisul. în aceeaşi lună
1	se conferă „Premiul naţional pentru proză".
Abia în vara anului 1929, după închiderea stagiunii teatrale, scriitorul revine la proiectele sale. Soţia şi fiica fiind plecate la Veneţia, popas în drumul lor spre Paris, Rebreanu se refugiază la ţară, fiind din nou găzduit, la Orlat, de buna lui prietenă Tiţa Slăvoacă, în casa căreia, cu doi ani în urmă, definitivase pentru tipar Ciuleandra. Cartea este începută la 1 iulie. Scrierea se desfăşoară anevoios, în decurs de 12 zile fiind scrise abia 46 de pagini. Autorul, altădată atent cu „mersul scrisului", de data aceasta rareori îşi datează producţia. Desprindem din ms. rom. 2531 următorul calendar :78
76	Vezi ibid., î. 14 (infra, p. 450; vezi şi supva, p. 157).
77	Intenţia de a continua, cu un alt nume, Mişcarea literară va fi realizată peste trei ani (România literară).
78	După numărul filelor numerotate de B.A.R.; în paranteză numero-taţia lui L.R. .
418
Luni, 1 iul. 1929: f. 99 (1)
Marţi, 9 iul: f. 134 (36)
Miercuri, 10 iul: f. 142 (44)
Vineri, 12 iul: f. 144 (46) dim.[ineaţa]
în corespondenţa scriitorului aflăm ştiri mai bogate despre mersul romanului. Din paginile publicate de Puia Florica Rebreanu (Zilele care au plecat, 1969,), reproducem următoarele fragmente:
„Eu în plină activitate. Sper să iasă ceva interesant din Crăişcrul. îmi pare mereu bine că nu l-am publicat anul trecut" (9 iul. 1929).79
„...toată ziua şi noaptea stau la treabă, ca să pot sfîrşi cu bine Crăişorul" (13 iul.).80
„Afîndu-mă aici [Alba Iulia, w.n.] pentru o zi, spre a-mi complecta informaţiile asupra morţii Crăişorului — vă sărut cu drag" (15 aug. 1929).81
Romanul, s-ar părea, a fost terminat în cursul lunii august, căci septembrie 1929 îl află pe Rebreanu aplecat din nou asupra unor treburi de interes public, între care conducerea Teatrului Naţional, Societăţii Scriitorilor Români şi organizarea Direcţiei Educaţia Poporului, unde avea să fie director începînd cu februarie 1930. Ceea ce ştim precis este că la 6 octombrie era în posesia şpalturilor tipografice ale noului roman.82
Ecouri în presă începînd cu ianuarie 1930. Numeroasele opinii exprimate — entuziaste, reţinute sau defavorabile — verifică forţele artisului în faţa marelui spectacol: Răscoala.
79-*° Op. cit., p. 255.
81	Ibid., p. 257.
82	Apud Puia Florica Rebreanu, op. cit., p. 267-268, care publică fragmente din scrisorile lui L.R., datate 6 şi 12 oct. Amîndouă epistolele mărturisesc intenţia autorului de a merge la Bascov, unde locuia cumnatul său, avocatul I. Rădulescu, pentru a efectua corecturi la Crăişorul şi Adam şi Eva (ed. a IV-a).
V.	REFERINŢE CRITICE
(Crăişorul Horia)
Fără a epuiza informaţia bibliografică, paginile ce urmează îşi propun să releve ecoul imediat al apariţiei romanului, „cotele" Crăişorului pe parcursul deceniilor. Deliberat, am renunţat la acele titluri care reiau consideraţiile critice anterioare.
Ion Cantacuzino. Liviu Rebreanu: „Crăişorul". în Viitorul, XX (1930), nr. 6568 (1 ian.), p. 5.
Eroul şi masa luptătorilor; romanul răscoalei = romanul lui Horia; rolul gloatei ţărăneşti. Recenzie elogioasă, lipsită însă de consistenţă critică.
Teofil Bugnariu. Romanul lui Horia „Crăişorul" de L. Rebreanu, în Patria, XII (1930), nr. 10 (16 ian.), p. 1-2.
Obiecţii referitoare la informaţia ştiinţifică (nu se face simţită consultarea unor izvoare de dată recentă); cu toate slăbiciunile sale, Crăişorul „e un fericit început de popularizare literară a personalităţilor mari din istoria noastră".
Izabela Sadoveanu. Liviu Rebreanu	„Crăişorul". în Adevărul li-
terar şi artistic, IX (1930), nr. 476 (19 ian.), p. 9.
Crăişorul ca şi Pădurea spînzuraţilor înseamnă în opera romancierului „renaşterea idealului eroic, tendinţa de a evoca pagini de un dramatism sobru şi puternic din sufletul poporului român, dar şi dorinţa de a reprezenta oameni care nu abdică în faţa vieţii şi a destinului, în opoziţie cu naturalismul pesimist din Ion .şi din Ciuleandra". Efortul de a crea un tip eroic — „aşa cum numai mitul, legenda şi credinţa şi pasiunea l-ar fi putut crea". Referiri la Creangă şi Sadoveanu.
420
Perpessicius. Liviu Rebreanu „CrăişoruV*roman, editura Cartea românească. în Cuvîntul, VI (1930), nr. 1709 (24 ian.), p. 1—2. Republicat în Menţiuni critice, ***, 1936, p. 142-147.
Grija de înnoire; Sadoveanu şi Rebreanu. Autorul lui Icn nu este un maestru al expresiei, dar nici Stendhal nu a avut această virtute, scriitorul român fiind singurul care are intensitatea epică a romancierului francez. Viziunile sumbre şi aspre din naraţiunile lui sînt răscumpărate cu „înfloriri feciorelnice" (Ilona din Pădurea spînzuraiilcr, Mădălina din Ciuleandra şi chiar în Crâişorul, domniţa nemeşului din Criştior). Comparativ cu romanele anterioare, Crâişorul nu excelează în pagini naturaliste (moartea Glanetaşului şi execuţia lui Horia). Estomparea cruzimilor, voluptăţilor şi violenţelor. Crâişorul nu este „o exaltare eroică,
0	reconstituire documentară, cît o povestire de simplicitate insinuantă, ceremonie dintr-un martiraj, un drum. din calvarul retrospectiv al neamului, pe care urcă şi coboară, cînd slobod, cînd încătuşat, între şutaşi şi batjocorit ca un alt Mîntuitor [... ] Horia". Roman deosebit faţă de întreaga tradiţie a romanului istoric românesc, formulă novatoare în creaţia marelui romancier.
D. G. Liviu Rebreanu: „CrăişcruV*. în Datina, VIII (1930), nr. 1-3 (ian.-mart.), p. 52.
Conceput în genul biografiilor romanţate, Crâişcrul păcătuieşte prin exagerarea părţii de biografie şi document istoric: faţă de cea literară. Bună istorie a revoluţiei lui Horia, o potrivită prindere a psihologiei sociale revoluţionare, dar un debil portret al eroului. „Cu Crâişorul, genul biografiei romanţate înregistrează o înfrîngere pe cînd naraţiunea istorică o victorie."
N. Dan. Pe marginea unui roman (Liviu Rebreanu: „Crâişcrul*1). în Ardealul tînăr, I (1930), nr. 4 (15 febr.), p. 122-123.
„Frescă istorică fidelă, schiţată cu intuiţie psihologică retrospectivă." Insistă asupra valorii educative a romanului. Referiri la Tolstoi şi Nicolae Densuşianu.
Const. Şăineanu. „Crâişorul**, roman de Liviu Rebreanu. în Adevărul, XLIII (1930), nr. 14160 (21 febr.), p. 3.
Apreciază nota rece a istoricului obiectiv care lasă numai faptele să vorbească şi să înduioşeze. Portretul lui Horia. „D. Rebreanu şi-a dat osteneala de a ne înfăţişa în aspectele ei mâi impunătoare această eroică figură, despre care pînă şi istoricii maghiari n-au decît cuvinte de admiraţie."
Ion Breazu. „CrăişoruV1, roman de Liviu Rebreanu. în Darul vremii,
1	(1930), nr. 1 (febr.), p. 19-21.
421
Horia şi Iancu în istoria Transilvaniei; mitul eroilor; Ion, Pădurea spînzuraţilor, Crâişorul, raportate la Omul Ardealului, văzut individual şi în grup. Broşură de apologie a sufletului ardelenesc, scrisă de Rebreanu în timpul neutralităţii, după consultarea documentelor adunate de Nicolae Densuşianu. „Cu toate că era înzestrat cu toate calităţile trebuincioase unui subiect atît de mare, d-1 Liviu Rebreanu nu ne-a dat opera pe care am aşteptat-o. Crâişorul d-sale rămîne o admirabilă povestire literară a revoluţiei lui Horia, întemeiată atît în cadrele mari ale subiectului, cît şi în multe din amănunte pe documentele istoriei; ea e, într-o oarecare măsură, viaţa romanţată a lui Horia; dar e, într-o foarte mică măsură, un adevărat roman." „D-sa a scris măi degrabă o «viaţă romanţată» a revoluţiei lui Horia, decît a şefului ei." Cartea nu este lipsită însă de însuşiri ; amănuntul plastic e foarte bine plasat; „el dă viaţă documentelor, fără grai" (puterea de plasticizare din capitolul Roata). De admirat unitatea stilului.
Pompiliu Constantinescu. Liviu Rebreanu: „CrâişcruV1. în Vremea, III (1930), nr. 108 (3 apr.), p. 5. Reprodus în Scrieri 4, 1972, p. 479-481.
Cartea nu este o biografie romanţată, cum s-ar crede, ci „roman istoric"; eforturile de înnoire: de la epopeea ţăranului ardelean (Ion) la tragedia de conştiinţă a lui Apostol Bologa (Pădurea spînzuraţilor), de la evocarea civilizaţiilor antice (Adam şi Eva), la analiza psihologică a lui Puiu Faranga (Ciuleandra). „Crâişorul impresionează prin unghiul de calm, realism şi de temperatură medie în care scriitorul evocă cea mai sîngeroasă revoluţie a românilor ardeleni." Paralelă cu un alt roman istoric, Zodia cancerului. Sadoveanu: expresia temperamentului şi a imaginaţiei moldovene; Rebreanu: expresia unei viziuni artistice şi morale specifice scriitorilor ardeleni. Pitorescul limbajului. Ion al Glanetaşului şi Horia se deosebesc numai prin pasiuni şi ţeluri opuse; aspectul şi vorba „sunt rupte din aceeaşi brazdă a marei realităţi cotidiene". Convenţională şi melodramatică iubirea lui Horia pentru o castelană maghiară, capitol contrastant cu sobrietatea romanului, depoetizat.
Ioan Tomuţa. Liviu Rebreanu: „Crâişorul** (ed. Cartea românească). în Sâptâmîna, III (1930), nr. 15 (12 apr.), p. 3 (Pe marginea cărţilor).
Recenzia, elogioasă, subliniază puterea de evocare a autorului, capabil să contureze profilul unui erou naţional „cu mijloace literare reduse". Vezi şi Societatea de mîine, XII (1935), nr. 3-4, p. 64.
Dan Botta. Liviu Rebreanu: „CrâişcruV\ în Tiparniţa literară, II (1930), nr. 4-5 (april-mai), p. 12-13 (Spiritul cărţilor).
„Spre a scrie o carte atît de aspră şi atît de vie domnul Liviu Rebreanu s-a folosit de mijloace de o rară simplicitate şi mai ales de
422
tehnică — dacă tehnică poate deveni un mod spontan şi generos — proprie artei populare.'*
„Crâişorul este cronica ţărănească a revoluţiei lui Horia, scrisă ca pe vremea lui Horia, simplu şi intuitiv, unde, alături de notaţiuni naive, de înşirări de lucruri fără sens, e trecut, tulburător, un act ca o revelaţie, şi unde, ca pe vechile noastre fresce, măestrul ţăran a pictat, alături de chipuri istorice, flori grase şi vulgare de cîmp. Nci aprcpitm Crâişorul de obiectele de artă populară, de naivitatea şi linia stîngace a unei icoane rustice în care umilul ţăran a înscris fără decorum, grafica unei sensibilităţi vibrante."
N. Iorga. Isteria literaturii româneşti contemporane, II. în căutarea fondului, Bucureşti, 1934, p. 297-300.
în istoria sa, unde analiza operei lui Liviu Rebreanu nu depăşeşte spaţiul a trei pagini, Iorga îşi încheie comentariul critic astfel: „Rămas fără sprijin de experienţă umană, d. Rebreanu a redus a prezintă cazuri de o viaţă oarecare, uneori supt anecdotă, ca în Cîntecul iubirii. E silit, apoi, să recurgă la misterele, încă nedeplin dezlegate, ale psihopatiei, ca în Ciuleandra, unde în jurul danţului sălbatec se învîrte mania omorului, cu o înconjurime uneori dezgustătoare, totul pe priporul absurdului, cu adesea lunecări aproape catastrofale. De aceea şi alergarea la istoria romanţată, ca în Crâişorul Horea, cu nepotrivitul epised al iubirii teribilului revoluţionar cu « domniţa Rafaela » din castelul de nemeş ungur, nota istorică rămîind însă exactă, dar autorul ferindu-se prudent de orice precizare, în total totuşi o foarte solidă bucată literară."
Mihai M. Manolescu. Romanul lui Liviu Rebreanu. în Vlăstarul, XII (1935), nr. 2^3, p. 24.
Articol de sinteză. Despre Crâişorul: personajul central este convenţional, banalizat de manualele de istorie.
Ş. Cioculescu. în marginea operei d-lui Liviu Rebreanu. în Revista Fundaţiilor regale, III (1936), nr. 2 (1 febr.), p. 412-425.
„Crâişorul [...] este cartea d-lui Liviu Rebreanu, care nu s-a bucurat pînă acum de recunoaşterea ce i se cuvine. Poate că neîncrederea, stîr-nită de genul hibrid al vieţilor romanţate, să fie pricina insuficientului ei răsunet. Afară de d. N. Iorga, care recunoaşte într-însa, pcate mai ales din cauza fidelităţii ei istorice, «o foarte solidă bucată literară »." Apreciază episodul erotic dintre Horia şi domniţa Rafaela din Criştior, condamnat de Iorga. Puterea de evocare a răscoalei ţărăneşti; personalitatea lui Horia; erudiţia şi documentarea; savoarea limbii, neîncărcaţă cu prea multe provincialisme şi arhaisme. Concluzia: „Crâişorul se situează pe planul
423 ‘
întîi al operei d-lui Liviu Rebreanu, ca un tablou de viaţă ardelenească, vrednic de autorul lui Ion".
G. Călinescu. Liviu Rebreanu (studiu critic), 1939. Reprodus în Istoria literaturii române. De la origini pînâ în prezent. Bucureşti, 1941, p. 651.
„Mişcare colectivă, cruzime, execuţii sunt şi în Crăişcrul, ales poate tocmai pentru aceasta. Dar revoluţia lui Horia, deşi narată cu îndemînare, nu e adîncită epic şi scrierea rămîne o rece biografie romanţată."
Vlaicu Bîrna. „Crăişorul". în Dacia, 1 (1941), nr. 1 (15 apr.), p. 8.
Recenzie la apariţia ed. a IV-a. Semnificaţia romanului, care azi „reactualizează o lungă şi dureroasă pagină de istorie naţională. Elogierea documentaţiei ştiinţifice (arhiva din Alba Iulia şi cartea lui Nicolae Den-suşianu „cea mai completă monografie asupra revoluţiei de la 1784—85". Documentarea pe locurile răscoalei. Ion, Pădurea spînzuraţilcr, Crăişcrul şi Răscoala constituie o vastă epopee a neamului nostru, o cuprinzătoare frescă a societăţii româneşti, în manifestările ei cele mai de seamă.
Emanoil Bucuţa. Horia. în Transilvania, 73 (1942), nr. 11 (nov.), p. 819-825.
Cartea lui Nicolae Densuşianu cu privire la răscoala moţilor şi romanul Crăişorul.
Ov. S. Crohmălniceanu. Liviu Rebreanu. în Viaţa românească, VI (1953), nr. 11 (nov.).
„Chiar Crăişorul Horia, care-şi propunea să evoce răscoala din 1784, nu se concentrează aproape deloc asupra analizei raporturilor dintre clase şi părăseşte frămîntările maselor de iobagi ardeleni, pentru o artificială intrigă sentimentală, ocupînd primul plan în roman, şi creînd în jurul lui Horia un fel de aureolă stranie în complet contrast cu figura reală a eroului popular." în 1967, publicînd Literatura română dintre cele două războaie mondiale, autorul va atenua mult „rezervele" exprimate cu ani în urmă.
Al. Piru. Prefaţă la Liviu Rebreanu — Opere, voi. 1,	1962. Repro-
dus în Liviu Rebreanu, 1964.
Vezi studiul introductiv al ediţiei de faţă, voi. 1, p. XLV-XLVI. Ulterior, într-un articol, Al. Piru avea să considere romanul drept cea mai bună operă consacrată răscoalei lui Horia.
Silvia Tomuş. Observaţii pe marginea genezei romanului „Crăişcrul" de Liviu Rebreanu. în Studia universitatis Babeş-Bolyai. Series Philologia, Fasciculus 1, 1963, p. 71-74.
Despre broşura Răscoala moţilor, apărută în 1919, şi izvorul ei de căpetenie, Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria, 1784—1785 scrisă
424
pe baza documentelor oficiale de Nicolae Densuşianu (Bucureşti, 1884,
518 p.): „De fapt, Răscoala moţilor nu este altceva decît o prescurtare a studiului monografic amintit şi Liviu Rebreanu recunoaşte acest lucru". „Răscoala moţilor aduce deci puţine note personale" („ultimul capitol îi aparţine, în cea mai mare parte lui Rebreanu"). Observaţii critice asupra romanului, neconcludent argumentate.
Al. Săndulescu. Crăişorul Horia. In Gazeta literară, XIII (1965), nr. 49, p. 8. Pagini de isterie literară, 1966 (Un roman — exerciţiu).
„Scrisă după Pădurea spînzuraţilcr şi înainte de Răscoala, Crăişorul Horia e ca o vale între doi munţi, evident cu altitudinea ei joasă, dar făcînd parte organică din aceştia, cu o structură de roci similară. Nu avem de admirat aici soliditatea epică, profunzimea psihologică din operele de vîrf ale lui Rebreanu. Crăişorul Hcria ni se înfăţişează ca o naraţiune istorică, vag biografică, mai degrabă ca relatare a unui episod istoric, şi anume a răscoalei din 1784, condusă de Horia. Personajele n-au totdeauna individualitate, cronologia faptelor aproape deloc transfigurată este perfect previzibilă. Şi totuşi, în Crăişcrul Hcria se vede mîna maestrului, se simte respiraţia largă a marelui creator." Portretul lui Horia; comparaţii cu Pădurea spînzuraţilcr (analiza psihologică); „roman — exerciţiu" în pregătirea unei capodopere: Răscoala (punţile de legătură).
Lucian Raicu. Liviu Rebreanu. 1967, p. 193-210.
„Crăişorul se supune unui principiu general, unui fundamental sentiment al literaturii lui Liviu Rebreanu, indieîndu-ne încă o dată cu cîtă intensitate trăia scriitorul obsesia acumulărilor subterane, crizelor lente rezolvate printr-o eliberare, printr-o explozie de energii comprimate. Acestei acumulări îi lipsesc aici, totuşi, cîteva trepte, răbdarea procedării metodice, începînd cu liniştea reală şi aparentă totodată, încărcată de curenţi electrici, precum în Ion şi mai ales în Răscoala. Ca şi în Ciuleandra, cădem aici asupra unui moment culminant.
Evocarea situaţiilor preliminarii ar fi dat romanului o temelie mai trainică. Ceea ce relatează aici va deveni în Răscoala materia abia a volumului II, scriitorul intuind necesitatea unor capitole de calm prealabil, verigi obligatorii într-o literatură de tip epic şi epopeic, în care talentul său era inegalabil."
VI.	VARIANTE83 ( Crăişorul Horia)
Arh. L.R., I ms. 584
I	Noroc bun!
II	Noi cerşim din poartă-n poartă
III	înălţate împărate...
IV	Vine Horia cu porunci...
V	Crîngul Feregetului (trecutul lui Horia) VI De la Ana la Caiafa
♦
1.	Noroc bun!
2.	Noi cerşim din poartă-n poartă...
3.	înălţate împărate!
4.	Vine Horia cu porunci...
5.	Crîngul Feregetului
6.	Ochii Crăişorului
7.	De la Ana la Caiafa
8.	Cu voia şi porunca împăratului...
83	Grupăm sub acest titlu proiectele scriitorului de organizare a romanului; dispunerea filelor a fost determinată de cronologia elaborării lor. Penultimul proiect (f. 6 v.) — mai apropiat de forma definitivă a romanului decît altele reproduse de noi înaintea lui — a fost scris pe contrapagina unei file datate „Miercuri, 15.VIII. 1928, Lugoj". La şfîrşit, variantele editoriale.
84	însemnări în cerneală, pe o pagină cu antetul: „Societatea Scriitorilor Români". La începutul filei, adăugat: „Iuda". Primele şase puncte (I—VI) şterse cu creionul.
426
9.	Şovăitorii
10.	Traista lui Horia.
11.	Hai, feciori!
12.	Cea dinţii solie...
13.	Curechiu
13.	Curechiu — sîngele curge. Morţii. De-acu înainte... Criştior! Cutremurul lui Horia şi amintirea.
14.	Pîrjolul — Păltiniş. Cîmpeni. Discurs Horia. Al. Chendi.
15.	Primarii prinşi. Vasile Goia. Ursu Uibaru. Organizaţie. George Nicula.
16.	Capcana — Roşia. Bucium. Musca.
17.	De la Zam pînâ la Galda — Revoluţia merge. Horia Albac. Apoi cutreieră căutînd-o pe ea. Vederea pustiirilor. Ştafetele se împuţinează.
18.	Cumpăna — Nu se mai poate dirija mişcarea. Tratativele Cloşca, altele Crişan.
19.	Sfatul căpitanilor — neînţelegeri. Oamenii decepţionaţi. Totul parcă se fârîmă. Amnistia.
20.	Vin cătanele — Refuzul autorităţilor. Reînceperea.
21.	Foc de paie
22.	Iuda — în pădurea Scorogetului
23.	în numele împăratului — Sentinţa
24.	Roata
25.	Umbra Crâişorului
ibid.t f. 27 85
NOI CERŞIM DIN POARTĂ-N POARTĂ
1.	înălţate împărate!
2.	De la Ana la Caiafa
3.	Vasile Nicula Ursu Horia, Rex <Daciae>86
4.	Cu voia şi porunca împăratului!
Ridicarea boierilor
Capcana
REGELE DACIEI
85	însemnări cu creion roşu, cu excepţia ultimului rînd (creion negru). Pe aceeaşi filă, adăugat cu creion roşu: „Cel mai nou roman al celui mai celebru romancier român!'*
86	Iniţial: „Valachorum".
427
ibid.t f. 20 87
I.	înălţate împărate!
II.	De la Ana la Caiafa...
III.	Vasile Nicula Ursu
IV.	Bisericuţa din Mesteacăn
V.	Cu voia şi porunca împăratului!
VI.	Regele cu pălărie
Lăcrămaţia	|
> poporului plînsoarea	I
ibid., f. 1987 88
CRĂIŞORUL
Roman
I. înălţate împărate!
Horia pleacă la Viena; audienţa
II.	De la Ana la Caiafa Cloşca la Sibiu
III.	Cu voia şi porunca împăratului Complotul
IV.	Proorocul Crişan şi contele
V.	Poruncile împăratului. Bisericuţa din Mesteacăn. Adunarea din Mesteacăn
VI.	Cu voia şi porunca împăratului <Curech>i 89
VII.	Omul cu capela militară
87	în afară de acest plan (primele 4 puncte cu creion roşu, ultimul cu cerneală) se află următoarele notaţii (cerneală şi creion albastru): „Prin revizorul şcolar a afla ce s-a făcut cu Dengi Ziolt ?/Uibaru pag. 322/Uibaru/ Uibaru/într-o după amiază/Ursu Uibaru/Cancelaria Transilvaniei p. 312/ Ursu Uibaru/Luca Miclea din Mogoş/Rezoluţia Horia/împăratul vezi 261 p./ într-o după-amiază/sosi şi/ot -f- bez -f-vel-na+praznic—sto/înălţate împărate pune pace nu te bate!/Postul Crăciunului/Postul Crăciunului/Prea se poate şi nu prea/Maierii Bălgradului/împărate, împărate/U.S.S. 17/ Regele cu pălărie/Cînd îţi vine să faci vreo prostie/Crîngul Feregetului/ Cr/Crişan/Crişan/Crişan/Regele/Maierii Belgradului/Bălgradului/F. S. I. S./.
88	însemnări cu creion negru; pe aceeaşi filă, cu cerneală: „Ciucurete/ făcu flăcăul", plus cîteva socoteli.
89	Adăugat ulterior.
428
VIII.	Regele cu pălărie
IX.	De la Zam pînă la Galda
X.	Crăişorul Horia, Rex Daciae
ibid., f. 18 w
CRĂIŞORUL
I.	înălţate împărate!
II.	De la Ana la Caiafa...
III.	Cu voia şi porunca împăratului!
IV.	Proorocul	v.	pag.	146
V.	Bisericuţa din Mesteacăn
VI.	Curechiu
VII.	Pîrjolul
VIII.	Necunoscutul
IX.	De la Zam pînă la Galda...
X.	Porunca crăişorului...
XI.	Sabia însîngerată (apărarea)
XII.	Cumpăna (tratative şi armistiţiu)
XIII.	Vin, cătanele! (Scrisoare lui Horia)?
XIV.	în pădurea Scorogetului
XV.	Horia, Rex Daciae
XVI.	Noapte bună!
ibid., f. 6 v.
1.	înălţate împărate!
2.	Crîngul Feregetului
3.	De la Ana la Caiafa
4.	Cu voia şi porunca împăratului!
5.	Hai, feciori! Avînt
6.	Pîrjolul <A noastră-i lumea !> 90 91 <7. Capcana — îndoiala> 92
90	însemnări cu creionul. Pe aceeaşi pagină (cu cerneală): „Părăsit de împăratul/Şi după care lege?"
91	Adăugat ulterior (titlu definitiv).
92	Ulterior şters cu creion roşu (planul scris cu creion negru); o săgeată transferă punctul 10 (Vin cătanele!) în acest loc. Nu sînt singurele intervenţii; pe aceeaşi filă punctele 11, 12, 13 sînt corectate cu creion roşu: 9, 10, ÎL în dreptul punctelor 2, 3, 4, adăugate cifrele: 27 —28—38; 38—56; 57—67, reprezentînd, probabil, paginaţia respectivelor capitole. Alte notaţii pe această filă: „Altă ieşire/Unde este/Cloşcuţ/Crişănuţă/Vezi de el/Unde mergi/Nu zice/Fă/Qa va?/Mersi, et toi?/Altă ieşire nici/Altă ieşire/ Ieşire/ Eş/Eţcani/Cloş/Cloş“ şi cîteva socoteli.
429
8.	De la Zam pînâ la Galda
9.	Cumpăna — sfîrşitul prevăzut ?
10.	Vin cătanele!
11.	Iuda
12.	Roata
13.	Umbra Crăişorului
ibid., f. 598
VI.	A noastră-i lumea!
VII.	Cumpăna
VIII.	Vin cătanele!
IX.	Iuda
X.	Roata
XI.	Umbra Crăişorului
[PROIECTE DE CAPITOLE]93 94
CRĂIŞORUL
Roman
ibid., f. 8
Călătoria lui Horia la Viena. Trei luni în Viena. Audienţa la împăratul Iosif. Regele cu pălărie. înălţate împărate! Sosirea acasă: nevastă-sa plecată cu copilul cel mic; Ion rămas, amorezat. Traista lui Horia cu poruncile. Consfătuirea cu Cloşca. înţelegerea cu Crişan. Zvonul despre crăişor. Ultima încercare: Cloşca la Sibiu etc. Fiecare întoarcere; Horia: Na? <Cloşcuţ?> 95
ibid., f. 2296
înălţate împărate
93	Cu excepţia ultimului capitol, primele cinci vor rămîne definitive, însemnările sînt făcute cu creionul negru. Pe aceeaşi filă următoarele notaţii disparate: „Doamne, Doamne mult zic D/dregători/boscană/Doamne“.
94	Deşi par să aparţină aceluiaşi moment genetic, ele corespund unor scheme arhitectonice diferite. Gruparea documentelor are în vedere cronologia elaborării (ultimele file — f. 7, 13, 17, 43 v., 34 — sînt mult apropiate de forma definitivă a romanului ). Particularităţi grafice: f. 8 (creion negru); f. 22, 44, 9, 45, 47-49, 30-31, 50, 6 (cerneală); f. 7, 13, 17, 43 v., 34 (creion).
93 Adăugat cu creion albastru.
96	Pe aceeaşi filă, adăugat cu creion albastru: „pp. 61, 62, 63, 64, 65, 71 notă, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 104, 333, 272, 273, 334, 335" (la începutul paginii) şi „86, 87, 88 Ch., 272 [...]* 333 idem" (lateral stînga).
430
Munţii Albacului. Toamna tîrzie. Negura grea năbuşitoare. Albacul. Crîngul Feregetului. Casa lui Horia. întunecare. Ilina în casă, cu Luca. Unde-i tata? întreabă Ion, intrînd. Dumnezeu îl ştie etc. Soseşte Horia cu George Nicula.— Na, muiere, să-mi faci merinde... Discuţie. Durerile oamenilor. înfăţişarea lui Horia. însufleţirea lui Ion. Atitudinea George. Tîrziu vine Cloşca. Nu poate merge. îi aduce banii lui. Se sărută. George se oferă să meargă el. Horia îl respinge. Dimineaţa se adună tovarăşii: Petre Nicula (Vidra), Horia (Rîul Mare), Toader [Bundei] * (Cîmpeni), Ionuţ Dande (Bucium), Da vid Onu Surda (Musca).
Plecarea: oamenii le zic „Noroc bun!" Întîlnirea cu Ursu Uibaru, gornicul lui Alexe Intze din Cîmpeni.
Horia (Rîul Mare, Cîmpeni, Bistra) Petre Nicula (Vidra)
Vasile Bodoroia (Ofenbaia)
David Onu (Surda)
Toma Pătruţ (Musca)
Cloşca (Cărpeniş, [...] * Abrud)
Thut ihr das!
Warum nicht?
Warum ?
<Vai-de-ei Vaideei> 97
Călătoria.
Viena. Cîrciumarul Lipseşte împăratul. Trei luni. Audienţa lui Horia.
— Thut ihr das!
ibid., f. 4498
V.	Hai, feciori !
Regretul c-a trimis pe Ion. Agitaţia directă către masă. Consfătuirea cu oamenii. Ordin lui Crişan să-i dea drumul. Arestările din Ponor. Scrisoarea lui Horia. De vorbă cu oamenii. Ion şi suliţa. Visul lui Horia. ^Biserica. Horia horeşte. Solul de la Crişan — adunarea de la Mesteacăn. Vestirea oamenilor dimprejur să fie gata. Cloşca şi pregătirea adunării de la Păltiniş. Garda lui Horia şi plecarea la adunare: Hai, feciori!
97	Nume de sat întîlnit în Răscoala.
98	Însemnările de pe această filă vor fi şterse cu creion roşu (probabil după redactarea capitolului, căci titlul rămîne definitiv în structura romanului).
431
ibid., f. 9
De la Ana la Caiafa
Sosirea soţilor lui Horia; răspîndirea ştirilor despre audienţa lui Horia. Horia soseşte. Ursu Uibaru vrea să-l prindă. Veşti răspîndite de Horia. întrevedere Horia — Cloşca. Demersurile pentru dreptate.
ibid., f. 45
VI.	Pîrjolul 99
<Pe drum spre Păltiniş. Solul îi povesteşte despre Curechi, Arad etc. Pe munte oamenii spun mersul revoluţiei. Horia, cuvîntare, jurămîntul, căpitanii.>100 Primarii au fugit la Cîmpeni. Macavei Bota prins la Arad. Năvala spre Cîmpeni. Buciumele pe munţi. Evenimentele la Cîmpeni. Popa Şuluţu şi Cloşca. Abrudul. Ursu Uibaru şi primarii prinşi. Executarea Vasile Goia.
ibid., f. 46
VII.	Capcana 101
Întîlnirea cu domniţa de odinioară: „Crăişorule\“ Fata ei. Roşia. Veşti de peste tot. Bucium. închis şi gînduri. Salvarea. Noaptea la Musca. Solul de la Deva. Bistra, Cîmpeni, Vidra-Albac. Organizare.
ibid., f. 47
VIII.	De la Zam pînă la Galda 102
Acasă, primărie. Porunci, organizaţie: solii duc veştile de peste tot. Cum ascultă el. Vedenia.
ibid., î. 48
IX.	Cumpăna 103
El la Albac şi fără ştirea lui tratative cu Schultz şi armistiţiu. întrevederea răului. Tratativele cu Schultz la Cîmpeni. Ordin către Geoagiu, vameşul Huedin, arme.
99	în forma definitivă a romanului, capitolul VI se va intitula: A noas-trâ-i lumea (vezi şi f. 6 v., supra, p. 429).
100	Ulterior şters cu creion roşu.
101	în forma definitivă a romanului se va renunţa la acest capitol.
102	Idem.
103	în forma definitivă a romanului acest titlu va desemna capitolul
VII.
432
ibid., f. 49
X.	Vin cătanele ! 104
Reluarea luptei. Descurajarea. Armata intră în funcţie. Amnestie pentru toţi. Preoţii intervin cu episcopii. Prăbuşirea întrevăzută. Nu se lasă. Crişan bătut. Ordin pentru dizolvare.
—	Vin cătanele, pleacă Crăişorul!
ibid., f. 30
XI.	Iuda105
Horia cu Cloşca în munţi. Coliba. Sfaturile lor. Nerecunoştinţa. Prinderea. în Cîmpeni. Spre Zlatna şi apoi Alba Iulia. Drumul. închisoarea. Interogator.
—	Vreau să vorbesc cu împăratul!
Aude despre sinuciderea Crişan.
ibid., f. 31
Capitolul XI106 Umbra Crăişorului
ibid., f. 50
XII.	Roata107 108 109 Sentinţa. Execuţia.
ibid., f. 610S
Miercuri, 15. VIII. 1928 Lugoj
I
înălţimea împărate!
ibid., î. w»
VI. A noastrâ-i lumea ! Cîmpeni. Discurs Horia. Devastarea. Arestarea Ursu Uibaru, Vasile Goia etc. Cloşca, Crişan pleacă la Abrud. Ion Horia îşi face trupă. Horia la Albac; judecata; Piatra albă — Vasile Goia ucis
104	în forma definitivă a romanului va deveni capitolul VIII.
106	în forma definitivă a romanului va deveni capitolul IX. Pe verso-ul acestor însemnări, următoarea notaţie: „Nu se poate scrie cu o tîmpită de peniţă ca asta care la fiece rînd trebuie învîrtită şi sucită, fire-ar al dracului cine mi-a vîndut-o! Foarte fină dar foarte agasantă!"
106	Inexistent în versiunea tipărită.
107	Astfel se va intitula ultimul capitol (X) al versiunii tipărite.
108	Scrisă cu cerneală; pe aceeaşi filă cîteva socoteli.
109	însemnări cu creionul negru; titlurile (definitive) pledează pentru o datare ulterioară a proiectelor.
433 ‘
de David Avram; Uibaru căprar. Işpanul Intze fugit. Dumineca Horia la Roşia. Luni la Bucium. Poporul ingrat. Arestarea lui. Salvarea. Marţi — Musca seara tîrziu; Miercuri Lupşa; Joi Bistra — domniţa; Vineri Cîm-peni; Sîmbătă Vidra; Duminecă Albac; Luni — Mărişel-
VII. Cumpăna. Marţi — Albac — vestea armistiţiului.
VIII
ibid., f. 13110
Vin cătanele!
Duminecă seara consfătuirea lui Horia cu ceilalţi la Vidra; ordinul lui Horia către comune; înştiinţarea lui Crişan; ordinul lui Crişan.
Amnistia generală din 30. XI. respinsă. Horia respinge pe Al. Chendi. Luptele.
Cîmpenii şi ordinul lui Horia pentru împrăştiere.
ibid., f. 17
IX
Iuda
Despărţirea. George Nicula vrea să-i însoţească şi e respins. Coliba din codrul Scorogetului. Planuri şi gînduri. Prinderea lor.
Cîmpeni şi popa Hagi Crişănuţă. Drumul la Alba Iulia.
Domniţa de odinioară.
<Despărţirea. O femeie plînge. George Nicula vrea să-i însoţească. Despre gornici pag. 62 şi 142 > 111
ibid., f. 43 v.112
X
Roata
închisoarea. Veştile ce-i parvin. Plimbarea prin comune legat în lanţuri. Interogatoriul. Sentinţa. Execuţia.
110	însemnări cu creionul; titlu definitiv.
111	Adăugat cu cerneală; restul însemnărilor de pe filă cu creionul (titlul — Iuda — definitiv).
112	însemnări în creion (titlul definitiv).
434
XI
ibid.t f. 34. 113
Umbra Crăişorului
Călăul cu ucenicii săi pe drum de la Alba Iulia spre Albac. Albacul. Prăjini cu capul lui Horia.
[CONSPECT]113 114	[NUME DIN COMUNE]115
ibid., f. 1
I
Lupu Coroiu Petre Coroiu Petre Manciu Simion Todea Dumitru Todea Popa Dumitru Petre Nicola Vasile Avram Iosif al Popii Ion Tunsu
Albac
veri din Rîul Mare
Certege < Albac > 116 Lupşa Sulighet Sadu (Sibiu)
Iosif Buda din Ilia zice către un nemeş: „Acuma aţi pus-o de mămăligă şi voi, vi se iau moşiile şi ni se dau nouă, iar peste două săptămîni căpătăm şi arme şi atunci vă tăiem pe toţi ungurii" 117.
Ion Lupaş din Săcămaş, către acelaşi: „După Sîn-Mihai căpătăm arme şi apoi nici o zi mai mult nu facem slujbe la domni, dar numai să primim armele c-apoi tăiem capetele ungurilor ca napii". 118 George Ignat tatăl şi fiul din Sfîntă Halmă (Haţeg)
Teodosie Tomescu din Tuscia zice în satul Fârcădia, întorcîndu-se
113	însemnări în creion. Deşi titlul apare şi în alte proiecte, ulterior L. R. va renunţa la scrierea unui al XT-lea capitol.
114	însemnările pe care le grupăm sub acest titlu prezintă următoarele particularităţi grafice: f. 1-4, 10-12, 21, 29, 26 sînt scrise cu cerneală (dintre acestea, f. 23, 2, 10 au fost recitite „cu creionul în mînă", dovadă anularea unor notaţii); f. 34-42, 24-25 sînt scrise, în majoritate, cu creionul negru (adausuri cu creion albastru: f. 34, 36-38, 25; cu creion roşu: f. 34); f. 43, 16, 14v., 14 sînt scrise cu creionul negru; f. 15, 15 v., 32 cu creion albastru; f. 32 v. cu creionul negru; corecturi cu albastru.
115	Adăugat cu creion roşu.
116	înlocuit ulterior cu creionul: „Vidra".
117-123 pe parcursul răscoalei, multe din lozincile cu caracter social —
435*
ibid., f. 23
de la tîrg de la Haţeg:" Noi ne-am temut pînă acuma numai de neputinţa ungurilor; dar să stingem întîi pe unguri, c-apoi de nemţi nici nu ne mai pasă!" 119
George Pădureanu din Ţelna zice: „Vom încerca şi noi altceva, că pînă n-om speria pe domni, n-o fi bine de noi."
„Ţara asta e a românilor, nu-i a ungurilor! Dacă vom căpăta arme, vom alunga noi pe unguri şi pe nemeşi!"120
Fior ea Cosma din Gîrbăra către nobilul Szent Pali: „Degeaba, jupîne, pe voi pe nemeşi, pe domni şi pe unguri ar trebui să vă scoată tot cu balegi din sate şi din ţara asta, că ţara asta e a noastră, a voastră e ţara ungurească ! Şi în scurtă vreme vă şi scoatem noi de-aici!" 121
Ion Ispas din Cornu către alt nobil: „Om vedea noi curînd de tot ce-or mai avea ungurii aici, că noi acuşi om începe să măsurăm pămînturile cu stînjenul!" 122
Mihai Breteanu din Ostrov, la tîrgul Sf. Maria (20. IX. 1784): „Nouă ne plac poruncile împăratului şi le urmăm pînă la ultima picătură de sînge, dar fiindcă domnii nu ascultă poruncile împărăteşti, nici noi nu ne putem ţine de ele".123
Ursu Coroiu	Cărpeniş
Florea Nicula	Albac	—	căprar
ibid., f. 2
<pentru familii ungureşti v. p. 180> 124
Costinaş O nu	Bucium
Toma Bugnariu	„
Petre Giurcă	„
Toma Petruţă	Musca
Alexandru Chendi, nobil Cîmpeni Preotul Gavrilă Sularu Mogoş Ion Sularu	„
Ignat Ursu	Musca
predominante — au dobîndit şi o coloratură naţională. Aceasta se datorează,
în primul rînd, faptului că „domnii", împotriva cărora s-au ridicat iobagii români, erau nobilii unguri, care intensificaseră exploatarea acestora printr-o
aprigă asuprire naţională (privarea de orice drepturi politice). în Suppiex
Libellus Valachorum (Editura Ştiinţifică, 1967), acad. D. Prodan menţio-
nează şi alte replici cu acelaşi caracter, pentru a ilustra confundarea unor termeni în zilele răscoalei (vezi şi supra, p. 226).
124	Adăugat cu creion albastru.
436
Gîrbăra
v.p. ] Florea Cosma
II! [ iobagiu contelui Grigore Bethlen
George Marcu	Criştior
Adam Giurgiu	„
Solgăbirău
Suprefectul Ladislau Pap	Brad
Vice-comitele Zarandului Ştefan Hollaki Mihai Turciu
Popa Avram din Uibăreşti (în turnul bisericii din Ribiţa)
Toader Cleşu	Mihăileni (soldat licenţiat, a ucis pe Csiszăr şi
însurat cu contesa)
ibid.t f. 3
Niculae Sîrbu Petre Petrescu Veran Lapedatu Tănase Râu Ion Solnocu Constantin Josan Filimon Grozavu Iosif al Popii Adam Pârău
Avram Ferghiuş Ion Ferghiuş Petre Nicula Ion Pârău Ion Dan
Ion Ciurdariu Adam Dănescu Ion Vinţan Petre Olteanu Pavel Băcăniţanu David Mariş Pavel Giula Ion Romoşan
Mintia
99
99
Hunedoara — Deva
99
Herepea Vulceşti — Sulighet
Mintia
Mintia
Herepea
Fărnădia
Vulceşti
Binţinţ
437
ibid., f. 4
Ion Buciuman Ştefan Dobra Ion Ignat Iosif Trifu Aron Stoica Sofronie Cîndea Avram Cîndea Şandru Murariu Popa Mihai Ion Temeşan Ion Spinianţu Ruselin Maieru Adam Munteanu Adam Iacob
Geoagiu
Homorod
Ringheţi
Jibot
Gelmariu
Şeuleşti
[Ursin] * Cigmău
Popa Dumitru din Cinciş Preotul grăniceresc Mihai din Bâcia
Popa Simion	LuPşa
Preotul Avram Şuluţu din Cârpeniş Popa Moise din Cărpeniş
ucis
ibid.t f. 10
Simion Kemeny, prefectul judeţului Alba Ionel Secăreanu din Vulperu George Vulpe, chişbirău din Zam Preotul Constantin Popa din Zam Ion Lucaciu din Zam
George Branişcanu, primarul din Soborşin Ion Mămăligă, căpitan Chirilă Suciu	— Mogoş
Ştefan Ilie, numit căpitan de Cloşca Adam Babă
Ion Sava Adam Pagu, nobil Ion Golcea Ion Suciu Dănilă Todoran-
Baia de Criş căpitani
438
Iacob Topa Anghel Manciu Anghel Ţiloş Ispas Galdău
Albac	căprari
Rîul Mare	căprar
1bid., f. 11
George Costin George Cormeş Bunu Corcheş 1 Ion Bădău i
Ursu Uibaru din Vidra Petre Vesa 1 Lupu Deheleanu J
Simion Mămăligă Ion Miclea Ion Sularu Onu Sularu Ion Bogdan
Ion Tiuşan 1 Pa vel Tiuşan J
Ignat Damian Petruţ Macavei Vasile Gavrilă
Sîntion Pavenu Onu Pavenu Petre Magu
Secătura
Cîmpeni
Mogoş căprari de Cloşca
Mogoş
Musca
muntele Giurcuţa
ibiif. 12
Lupu Roancea Ursu Roancea
Brezeşti
Ion Vancu	Halaliş
Alexe Tănase	Petriş
Solgăbirău Efraim	Enyedi
Avram Vasile	Lupşa
Adam Mirciu din Ampoiţa
439 ‘
Protopopul Iosif Adamcvici	din Abrud
Ion Lupencia	Petriş
Rusan Ardelean	99
Ursu Ribiţa Stăniju	Cerbi
Toma Micula	„
Alexe Tănase	Petriş
Ion Man, primar	Ilteu
Marcu Micula	
George Hotârîşu	
Popa George	Corbeşti
ibid., f. 21
Protopopul Iosif Sînzianu din Trestia Protopopul Ion Popovici din Hondolu [A vedea actul pag. 391 notă] 125 Toma Bugnariu	Bucima
Preotul Ion Mariş din Ţebea
David Avram din Vidra a aruncat pe primarul Vasile Goia de pe stîncă
ibid., f. 21 v.126
Macavei Bota	Vidra
Vasile Joja	Rîu-Mare
Goia?
Guillot de Saix Care pe care Şi după care lege?
Legea sînt eu! vezi 421
Hîrtiile lui Horia (poruncile împărăteşti)
1.	Ţăranii să capete arme din Alba Iulia şi să nu mai facă servicii nobililor
2.	Autorizaţia împăratului să revolte pe români şi să alunge sau extermine tot neamul unguresc127
Hîrtiile lui Horia
125	Adăugat cu creion albastru.
126	Conspecte cu cerneală, adausurile cu creion negru. Pe aceeaşi filă: „Ion Arnăut/Miercuri U./Unde/Unde/Unde să mergem/'
127	Vezi nota de la p. 436.	(
440
ibid., f. 29
TESTAMENTUL LUI HORIA
Horia, Vasilie, policra Nicula Ursu. Anii vieţii sale 54. Muierea lui Ilina, feciori Ion 14, Luca 6 ani. La alte cele nu ştie nimic. Oamenii care l-au prins: Matieş Nuţu, Matieş Onu, frate-său Gheorghie, Trifu Ştefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simion cu frate-său; îi iartă cu toată inima. Nicula Ion a neamţului, meşterul care a făcut biserica în Ţîzeri 44 de flo-rinţi am fost chezaş şi eu, am plătit lui fibirău din Zam, numele lui Sambo Dănilă. La Şuteu Toader din Ciucea, şi sade în Ţîzeri, 10 florinţi, şi mi-au dat 10 horgoşi şi au mai rămas 6 şi 2 marieşi. Satului Ciucea am fost dator 170 florinţi, pe mine au căzut banii groşilor 22 florinţi şi i-am dat în mîna lui Petrişor Luca, fiind birău, şi într-a lui Brudaşcă Mihai fiind faţă Ciuceanu Toader; în casa mea i-am dat banii pe deplin. Iară din banii cosirii au fost pe mine şi pe Florea 10 florinţi, şi au luat de pe mine 14 florinţi Petrişor Luca; acei 10 florinţi am fost pe cosire, iară cei 4 florinţi să meargă pe cei 18 groşi şi 2 cărţi, care am daţi 6 florinţi şi acelea să meargă acolo. Cu alta nu mai sînt dator nici la groşi, nici la cosire. Cartea care iaste de la înălţatu împărat se află la Nicula Petre şi la Nicula Cîrstea, tipărită pe 7 coaie pentru biserici, nemţeşte, greceşte şi serbeşte.
Aceste mai sus scrise am priimit din gura lui Eu Popa Nicolae Raţ paroh Maerii Bălgradului neunit.
ibid., f.26
Acasă — gînduri şi organizaţie
Marţi seara — solul povesteşte de la Curechiu
Miercuri seara — povestea Brad, Ribiţa etc.
Joi — adunarea Păltiniş
ibid., f. 34
George Devai, administratorul domeniului Zlatna
Toader Junga Cristea Todea Petre Nicula Vasile Pasca Vasile Bidea Toader Nicula Gavrilă Todea
Rîul Mare
primar Albac
Rîul-Mare
Vidra
Cîmpeni
Bistra
dolgosia = taxa de licenţă 24 mai 1782 tîrgul din Cîmpeni
gornici = păzitor de pădure şi agenţi — un fel de logofeţi feudali
441
Isac Cojocarii Ion Vârtan
servitorii arendaşilor armeni
Iacob Zăhuţu Rîul Mare
George Buzgariu Bunu
Petre Toma	Capră
Ion Diniş
Avram Napu
Ilie Garcea Medardu
provizor = administrator contabil
3 spâni = inspectori Forul dominai
domeniu Zlatna
ibid., i. 33
II
Simoacă Cotoşelu
Călătoriile la Roma
I. Horia, Cloşca, D-tru
Petre Laba Petre Coroiu
1779
Todea Butu Mare)
şi Gavrilă (Rîul
Gavrilă Heleru
Lupu Coroiu Avram Şchiopu
II. Horia, Cloşca, Crişan
1780
Nicula, Gavrilă
oct.-nov. Onu (Rîul Mare)
D-tru Marcu Popa ^ Petre Manciu	/
Rîul Mare
Simion Bostana
Andrieş Pascu ^ (Cîmpeni)
Ursu Gomboş (Vidra)
III Horia, Cloşca, Simion 16. IV. 1782
1782
Todea, Popa
mart-april. Dumitru (Cîrtej)
IV. Horia postul Crăciunului
Samoil Marczi din Abrud (petiţie) de două ori
1783
Petre Nicula 1. IV. 1784 audienţa
Ştefan Franz Enyedi (Viena)	Rîul Mare, Vidra, Cîmpeni, Bistra,
Musca, Ofenbaia, Bucium, Abrud,, Cârpe niş
13. IV. 1784 ordinul să plece acasă
vezi pag. 111
442
Pentru „De la Ana la Caiafa" vezi pag. 113 11. V. 1784 limba germană limbă oficială
ibid., f 36
Horia = 54 ani Ursu Vasile Nicula Ilina, soţia a doua?
Ion 19 ani Luca 16 ani
Casa în Crîngul Feregetului bîrne brad — o tindă şi odaie
Cloşca
Ion Oargâ — Cloşca 37 ani Cărpeniş
Coasta Cloşteştilor — pămînturi de arătură şi fîneaţă între Abrud — Cîmpeni Marina — nevasta Toader — frate Achimia — soră
Hapr ia (conscripţia militară) Henig Straja Dumitru Vingrad Sîncel Boian
Gonţaga
Vălulele bune Vălulele rele Boşorogu Băţălaru
Vale a Sîngeorzului Ohaba Ocolişul Titidu
ibid., f.37
Gornicul Iosif Trifan din Cîrtej Crişan
George Marcu Crişan 52 ani din Vaca
Sf. Halmu
Plopi____________________
Trupe de ţărani, întorcînd Alba-Iulia
tînăr — soldat reg. Gyulai Ion, fiul său
Casa pe Coasta Dăroaiei Omul cu chivără roşie 50 ani, negricios, mic chivără, 2 pistoale şi sabie lungă
Onu Costinaş (Bucium) Toma Bugnariu Petre Giurca
Bucium
năframă roşie în prăjină drept steag v. pag. 121-122 128-131
Jeleriu
Ţăranii Clopotiva ucid în munţi pe Nandra
Episcopul Ghedeon Nichitici Sibiu [...]* instalut acuma 6. XI. 1783
443 .
Toma Petruţa (Musca)	Cigraău 1
Acmaru }lîngă °ră?tie Cămărzineşti
ibid.,
Proorocul vezi p. 146 Baronul Anton Iosika din Brănisca Contesa Maria Teleki Uibaru Ursu
episod de iubire Crişan
Caterina Csiszar Curechi Vaca
Alexandru Chendi, nobil din Cîmpeni Zdrapţi Popa Gavrilă Sulari (Mogoş)	Mihăileni
Ignat Ursu (Musca)	Brad
Baia de Gris Trestia
Gornicul Petre Cara Mihail Gal (Baia de Criş) Farkas
Wolfgang Nalaczi (Brad) Mihai Turciu
Const. Turciu, preot Criştior? Apolonia Pakot Ion Sîrbu
cununaţi
subprefecţi Lunca
Luncoiul de sus
Luncoiul de jos Ociu
Hălmagiu Hâlmăgel Pleşcuţa Ţărmure
ibid.,
Criştior curţile familiei Kristsori	Tomeşti
12 Kristsori	Sălişte
19 total subprefect Mihai Pakot	Azuva
soţia preotului reformat	Ribiţa
Apolonia Pakot botezată	
şi măritată cu Ion Sîrbu	Şoimuş
idem alţi cîţiva bărbaţi, femei, copii, de către popa Const.
Turciu
Brad, nobilii în turnul bisericii reformate Nicolae -Bradi, fost asesor
f.38
f. 39
444
„Aici erai, dragă stăpîne!" îi ia căciula
Execuţia podul peste Criş
Iosif Samuel, ovrei din Alba Iulia
ras şi botezat
Ribiţa, în casele fostului perceptor Iosif Ribiczei, luptă 7 oameni Crişan
Moise Ribiczei, perceptorul Zarandului salvat
Popa Avram din Uibăreşti Crişan
ibid., f. 40
Fiicele lui Emeric Nemeş Rafaela = Raveca 24 ani Agneta = Rafila 20 ani 42 persoane ucise 19 familia Nemeş 5 familia Ribiczei Iosif Madocsai fost notar Comitat cantorul reformat
*
Mihăileni Csiszâr Lâszlo
ucis cu 2 copii şi fratele său
Caterina Csi[s]zâr, fiica fostului comite baron Paul Hollaki, tînără şi frumoasă
preotul o ascunde în podul bisericii
Crişan îi salvează viaţa şi o iubeşte măritată cu Toader Cleşu, soldat licenţiat, care ucisese pe bărbatul şi copiii ei.
ibid., f.41
Baia de Criş
Călugării franciscani
ţăranii murdăresc biserica
dezgroapă fostul comite Mariaffy Lâszlo
445
Văduva Mihai Gal, ucis la Curechiu, măritată cu un iobagiu Avocat George Szent Kiralyi Iosif Kis
ucişi
Eva Ajlai spune că e română şi zice Tatăl nostru româneşte prinsă la satul Tîrnovo
*
Trestia, casele contelui Franz Gyulai arse
*
Lunca, palatul contelui Gyulai
administratorul Anton Gencsi ucis două fetiţe nobile botezate şi măritate
*
Luncoiul de sus I Luncoiul de jos cur^ arse
Ociu
Hălmagiu
Hălmăgel
Pleşcuţa
Ţărmure
Tomeşti
Sâlişte
Azuva
Criştior
Brad
Ribiţa
Baia de Criş Ociu
Mihăileni
Lunca
Trestia
curţi arse
biserici
reformate
despuiate
biserici
catolice
arse
*
Brănişca, castelul baron Anton Iosika şi biserica catolică
ibid., ÎA2
446
ibid., f. 24
Rapolt
Bobîlna
Foit
Geoagiul de jos Castelul conţilor Kun Bâcăruţa Homorodu
*
Binţinţi
palatul baron Anton Orban Tişchinţi
curţile conţilor Iosif Gyulai şi Sigismund Kun
*
Pescăria Simeria Borcea Mare Noghighis
Postişul de sus şi jos
Almaşul
Băcia
ibid., f. 25
Si. Măria — două castele	Vezi pag. 179 în privinţa * *
conţilor Kendeffi	devastărilor
Nălaţi curţile baron Iosif Nalaczi
Cinciş curţile familia Csolnakis
Guvernul transilvan în 1784 vezi pag. 192
*
Circulara lui Horia vezi pag. 199
la capitolul Porunca Crâisorului
*
Cloşcuţ
447 ‘
ibid., f. 43
[21 nov. 1784 — ] ian.	1785	Sîmbătă	11 Dec.
Dum. 21 nov.	D 2	Dum.	12
Luni, 22 nov.	L 3	Luni	13
Marţi, 23	M 4	< Marţi	14> 128
Miercuri, 24	M 5	Miercuri	15
Joi, 25	J 6	Joi	16
Vineri, 26	V 7 Şaptezeci	Vineri	17
Sîmbătă, 27	S 8	Sîmb.	18
Duminecă, 28	D 9	Dum.	19
Luni, 29	L 10	Luni	20
Marţi, 30	M 11	Marţi	21
Miercuri 1 Dec.	M 12	Miercuri	22
Joi 2	J 13	joi	23
Vineri 3	V 14	Vineri	24
Sîmbătă 4	S 15	Sîmb.	25
Dum. 5	D 16	Dum.	26
Luni 6	L 17	Luni	27
Marţi 7	M 18	Marţi	28
Miercuri 8	M 19	Miercuri	29
Joi 9	J 20	Joi	30
Vineri 10	V 21	Vineri	31
	S 22	Sîmb. 1	ianuarie 1785
	D 23		
	L 24		
	M 25		
	M 26		
ibid., f. 16
Luni 8 — Probst pleacă — Cloşca — Musca — Lupşa Marţi 9 — Probst Ofenbaia — Cloşca la Ofenbaia
Ighm l disc.	Părîul [...]*
Ţelna /
Miercuri 10 seara Probst -f- Cloşca — Cloşca Mogoş — şi Crişan
Nichitici
Joi 11 Probst la Cricău — raportare
devastat
Miercuri	— Cloşca — Cricău — Ion Horia 128
128	Subliniat cu creion roşu.
448
Vineri 12 Armistiţiu Sîmbătă 13 Duminecă 14 Luni 15
Marţi 16 — Mokiar la Brad — Crişan în Valea Bradului Miercuri 17 — învoiala de la Brad
Ordinele către mureşeni şi Geoagiu Patru grupări
Lupta de la Brad (27. XI. —29. XI.) Stoinich —
— Niţu Mătieş
Lupta de la Remeţi (29 — 30. XI. ) Schultz —
Ştefan Trifu
Lupta de la Lupşa (29. XI.) Maior Dolcinengo 4 decembre vice-col. Kray cu 400 secui în Zarand şi episcopul Nichitici 4 dec. — slujba de la Ţebeu Amnistia Horia Chendi
6	dec. Nichitici Brad cu 25 comune
7	dec. Criştior episcopul
7	dec. Lupta Mihăileni
8	dec. Kray la Abrud cu Nichitici
13	dec. Schultz pleacă la Cîmpeni — 20.000 ţărani
14	dec. Horia dizolvă trupa
16 dec. Schultz pleacă spre Albac încercarea de prindere a lui Horia 25 dec. Sîmbătă — Gornicii la Arad 27 dec. Luni —
ibid., i. 14 v.
—	Ioan Mătieş
—	George Mătieş
— 2 feciori Neagu Simion şi frate-su
*
<Conte Iankovits
p. 329> 129
Eu oi rămîne cel din urmă, că doar eu am fost cel dintîi! şi aşa e porunca dumnezeiască.
129	Adăugat cu creion roşu; pe aceeaşi filă o însemnare cu cerneală: „singur, ascultînd cum se depărtează paşii gornicului. Cînd".
449
ibid., f. 14
Crişan în ţara lui
Horia şi Cloşca— de vorbă despre circulara episcopului Vestea de la Crişan despre Molnar
Veşti despre schingiuiri de ţărani peste tot; patenta guvernului Horia pleacă joi seara din Albac, întîlnirea cu vidrenii şi coborîrea în Cîmpeni; protopopul ţine adunare; arestarea lui Ursu Uibaru. Horia află şi se întoarce la Albac.
Sîmbătă trimite un pîlc de călăreţi să se mai intereseze: trimişi de Cloşca. Duminecă sosire la Bogdăneşti. Aşteptare. întrevederea cu Schultz.
Szilâgyi: A Hâra-vilâg Erdelyben p. 254
ibid., /. 15
HORIA
Luni, 1 noiemvre au sosit porunci Marţi, 2 noemvre circulare p. Cîmpeni
200 i J°*' ^ nov*	Blăjeni — ţăranii
[ îi fac jurămînt de credinţă
Vineri, 5 nov. Cîmpeni (cu Cloşca, Crişan) Sîmbătă, 6 nov. Albac cu primari (Uibaru) Duminecă, 7 nov. Horia la Roşia Luni, 8 nov. Bucium (capcana)
Marţi, 9 nov. dim. salvat Giurcă jun.
Musca seara tîrziu Vasile Maca vei Miercuri, 10 nov. Musca Joi, 11 nov. Lupşa
Ultimatul lui către [...]*
Vineri, 12 Bistra
Sîmbătă, 13 Cîmpeni şi Vidra
Duminecă, 14 Albac
ibid.t f. 15 v.
Luni, 15 nov. Mărişel (aproape de [Gilor]* Marţi, 16 nov.
<Miercuri, 17 nov.
450
Joi, 18 nov.>130 131
Vineri, 19 nov. — Cîmpeni p. Schultz
Sîmbătă, 20 nov. — Albac. Delegaţie la Schultz Cîmp.[eni] v.p. 367 Dum. 21 nov. 1 d.a. Seara ordin către Geoagiu Luni, 22 nov. Scrisoare vameşului din Huedin ordine pentru arme
*
v. 379 29 nov. — Convenţia. Ofenbaia; lupta Remeţi 30 nov. — amnestie text Horia por Chendi
*
14 dec. — Ordinul Horia, p. dizolvarea trupei
ibid., f. 32
Uibaru jură credinţă lui Horea pe crucea de aur v. p. 321
ibid., f. 32 v.
Domnii ne-au încărcat cu servicii grele. p. 272
273
Numai apa nu aveam s-o plătim.
[ALTE DOCUMENTE] i»
ibid., f. 28
Itinerar 132
Toate povestirile despre Horia încep cu un suspin:
— Ei, crăişorul, săracul!
Întîmplările vieţii lui se şterg. Un veac şi jumătate întunecă amintirile despre om. Rămîne numai duhul lui: S-a jertfit pentru dreptatel Aşa trăieşte Horia.
130	în dreptul acestor rînduri, notaţii cu creion negru: „Armistiţiu, Crişan/Iubire", plus socoteli.
131	în afară de cele pe care le publicăm mai jos, menţionăm că în Arh. L.R., I ms. 5 se mai găsesc cîteva file din manuscris, abandonate după primele fraze. Ele poartă numerotaţia autorului: 24, 91, 92 şi 158 (vezi I ms. 5, f. 16 v., 51-53). Pe ele se află şi cîteva datări autografe: „Luni, 8.X."; „Marţi, 9.X. dim.“; „Miercuri 10.X."; „Joi, de la ora 7 seara**.
132	început de articol; revăzut, va apare în Adevărul literar si artistic, IX (1928), nr. 419 (16 dec.), p. 1.
451
Iureşul sîngeros al moţilor de la 1784 s-a păstrat numai în documente străine. După ele a trebuit să reconstituie, acum cincizeci de ani, Nicolae Densuşianu înfăţişarea românească a „rebeliei". Şi nimeni n-a mai venit pe urmă să complecteze golurile, să lumineze umbrele, să descopere tainele. Semnele de întrebare risipite au rămas nedeslegate: poruncile împărăteşti ale lui Horia, frăţia de cruce, busturile de la Viena...
Povestea lui Horia însă, cu cît e mai plină de taine, cu atît se îmbină mai mult cu sufletul însuşi al ţăranului. Povestea Crăişorului se cere mai mult simţită decît documentată. De aceea cînd te afli în părţile unde a trăit şi a pătimit el, îl simţi mereu viu şi prezent.
Ţara Crăişorului e mică. Numai visul lui a fost mare. O călătorie în jurul ei şi în inima ei lămureşte mai bine decît un maldăr de hrisoave.
Alba Iulia de azi, Bălgradul de atunci, a fost începutul şi sfîrşitul. în cetate au mers să se înscrie iobagii români la oaste în urma zvonului că împăratul a poruncit să-i facă pe toţi grăniceri. Acolo s-a mutat, de la Aiud, reşedinţa comitatului Albei de frica moţilor răsculaţi. Şi tot acolo, în vreme ce armata ademenea pe iobagii înfuriaţi cu tratative de pace, făgăduindu-le dreptate, Ursu Uibaru, căprarul lui Horia, împreună cu alţi şase ţărani căzuţi prizonieri, fură traşi de vii în ţeapă... Asta pentru început.
Pe şoseaua spre Aiud. Două gîrle: Cricăul şi Galda. Mai sus, în stînga,
ibid., f. 20
<Arde Bacăul /
Gara de Nord. Murdărie obişnuită, gălăgia obişnuită, îmbulzeala obişnuită. Căutăm compartimentul cel mai bun în vagonul cel mai bun, ca toată lumea. Alergăm de ici colo de mai multe ori, urmaţi de hamalii ncărcaţi cu geamantanele noastre> 133
*
Vasile Joja — Rîul Mare
<primari	Macavei Bota — Vidra> 134
133	însemnări cu cerneală, amintind unele note de călătorie din volumul Metropole.
134	Notaţii cu creion roşu privind proiectele Crăişorului.
452
VARIANTE EDITORIALE 135
P. 149, r. 1, Crăişorul Horia / Crăişorul (I, II).
CAPITOLUL I
P.	166,	r,	4,	cu pădurea / cu pădure (I, II).
P.	167,	r.	5,	n-aş vedea / n-aş avea (I, II).
P.	170,	r.	9,	că s-au şi repezit / şi s-au repezit (I, II).
P.	171,	r.	6,	îl lămuri / îi lămuri (I, II, III);
P.	172'	r,	26-27, deopotrivă ca pe cei /deopotrivă	cu pe	cei	(I, II,	III).
P.	177,	r,	4.	i-au înverşunat (transcris după ed.	anterioare; în	ultima
ed. „i-a înverşunat"); r. 30, am venit / am şi venit (I, II, III).
P. 179 r. 22, să se împlinească / să se săvîrşească (I, II); r. 23, pedeapsa cu moartea / pedeapsa cu moartea (I, II); r, 29, pînă se vor cerceta / pînă vor cerceta (I, II); r, 30, pedeapsa cu moartea / pedeapsa cu moarte (I, II).
P. 180, r. 20, o poveste / o poveste nouă (I, II, III).
P. 182 y. 32, ,pe ceilalţi / pe ceilalţi trei (I, II, III); r, 34, sta la taifas / sta de taifas (I, II).
P. 183, r. 13, tot rabdă, rabdă (I, II). (transcris după ed. I-II; în celelalte ed.: „tot rabdă"); r. 27-28 Horia încremeni / Horia încremenise (I, II). r. 29, şi-i vorbea / şi-i vorbise (I, II); r. 34, se milostivise / se milostivea (I, II, III).
CAPITOLUL II
P. 185, r. 7, în cîteva (transcris după ed. anterioare; în ultima ed.: „cîteva“).
P. 186.	r.	31,	s-a umplut / se umpluse (I, II).
P. 187,	r.	12,	socoteli / socotelile (I, II, III); r. 28, Ursul / Ursu	(I,
II,	III); r. 34, nu şi-o aminteşte / nu şi-o mai aminteşte (I,	II).
P. 188,	r.	33,	să plece mai departe / să plece mai înainte (I, II).
P. 189,	r,	27,	voievodul Boalea / voievodul Boalia (I, II)
P. 190 r. 25, întrebă pe flăcău / întrebă şi pe flăcău (I, II); r. 31, cînd Horia a isprăvit / cînd a isprăvit (I, II); r. 32-33, de la dînsul / de la Horia (I, II).
P. 191, r. 9, îşi dădea (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „îşi dădeau"); r. 13, îl purta / îl ducea (I, II); r. 18, i-ar mai rămînea / i-ar mai rămîne (I, II).
P. 192, r. 10-11 Bătrînul Kristsori, cu barba puţin căruntă/Bătrînul Kristiori, cu barba puţin căruntă şi cu mustăţile foarte răsucite (I, II, III).
135	Trimiterile din paranteze (I, II, III, IV, V) reprezintă ediţiile în cauză (vezi date bibliografice complete la p. 412).
453
P. 194, r. 2, dădu seama / dădea seama (I, II, III); y, 26, şi Horia a coborît / şi s-a coborît (I, II).
P. 195, r. 2, de la işpan / de la domnul (I, II) ; r. 19, în ghion-turi / de ghionturi (I, II); r. 22, se răzgîndi / brusc se răz-gîndi (I, II).
CAPITOLUL III
P. 197, r. 4, Cărpiniş / Cărpeniş (I, II, III, variantă care apare şi în alte pagini; alteori: „Cîrpiniş").
P. 198, r. 9, poruncind şi rugînd (transcris după ed. anterioare; în ultima ed.: „poruncind şi rînjind").
P. 200, r. 8, cum am mai cerşit şi eu / cum ai mai ursit, cum am cerşit şi eu (I, II); r. 20-21, Horia povăţuise / Horia povăţuia (I, II).
P. 201, r. 3, îl îndemna / îl îndemnă (I, II); r, 22, oamenii care / oamenii ce (I, II, III).
P. 202, r. 14, a încercat mereu / încercase mereu (I, II).
P. 203, r. 1, se simţea / se simţi (I, II).
P.	204,	r.	10,	spre vetrele lor / spre casă (I, II).
P.	205,	r.	16,	ofensat în demnitatea sa / jicnit în mîndria sa (I, II).
P.	207,	r.	5, de rebeliune / de răzvrătire (I, II).
P.	208,	r.	7, n-am putere / n-am puterea (I, II, III).
CAPITOLUL IV
P. 210, r. 6, la urmă / în urmă (I, II, III); r. 26, Gheorghe Marcu / George Marcu (I, II); r. 34, plăceau (transcris după versiunile anterioare; în ultima ed.: „plăcea").
P.	211,	r.	24-25 putea alege şi porni /putea porni (I, II).
P.	213.	r.	16, De-abia tîrziu / de-abia mai pe urmă (I,	II); r. 31, nu pu-
tea / nu poate (I, II, III).
P.	216,	r.	2,	pe cărăruie / pe cărare (I, II, III).
P.	217,	r,	29,	se jurau / se jurară (I, II).
P.	218,	r,	25, e colea /e colo (I, II).
P.	220,	r.	22, un glas / încă un glas	(I, II);	r.	23-24, pe	deşertăciune /
pe o minciună (I, II) / pe o deşertăciune (III); r. 32, Cînd se crăpă de ziuă / Pînă-n ziuă (I, II).
P.	221,	v.	2, avea să se întoarcă / trebuie să	se	întoarcă	(I II); r. 19,
n-am teamă / n-am grijă	(I, II);	r.	31, nu-1	prindea / nu-1
prinse (I, II).
P. 222, 7. 15-16, împăratul cerea / împăratul cere (I, II, III) ; r. 19, Dacă a văzut / Cînd a văzut (I, II).
454
P. 223, r. 1-2, cum ascultă cîrmuirea ungurească poruncile împăratului / cum ascultă cîrmuirea ungurească cuvîntul împărătesc, ba după o jumătate de an de aşteptare, acuma toţi slujbaşii domneşti au pornit goana să-i prindă şi pe ei şi să-i arunce în temniţă ca să nu mai rămîie nimeni să se mai plîngă (I, II); r. 16, de la Năsăud / de pe Someş (I, II).
P. 225, r. 3, lor (transcris după versiunile anterioare; în ultima el. „lui").
P. 226, r. 3-4, să vorbească / să vestească (I, II, III).
P. 227, r. 30-31, ca un jurămînt / ca orice jurămînt (I, II, III).
P. 228, r. 4, le povesti / le vesti (I, II, III); r. 15, ca ştafetă / ca o ştafetă (I, II, III).
CAPITOLUL V
P. 229, r. 6, să se zădărnicească (transcris după primele ed., în ultimele ed.: „să zădărnicească”); r. 10, Pică deci / Pică deci brusc (I, II).
P. 230, r. 15, simţea nevoie / simţea nevoia (I, II, III).
P. 233, r. 13, Vasile Sgîrciu (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „Vasile Sgîrgitu"); r. 28, idem.
P. 240, r. 34, s-a umplut / se umpluse (I, II).
P,	242,	r.	30-31,	Petre Cara (transcris după versiuni anterioare; în
ultima	ed.	Petru Cara"); r. 33-34, nu s-a mai potolit deloc /
nu s-a mai potolit de tot (I, II).
P. 243, r. 1-2, să pornească spre / să pornească înainte spre (I, II).
P., 246, r., 19-20 Micula Bibarţ (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „Micul Bibarţ”); r. 25, Iacob Topa (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed. „Iacob Tapa").
P. 247, v. 4, s-a întîmplat / se întîmplase (I, II); r. 8-9, cenuşă din ele (în ultima ed.: „cenuşă din el").
P.	248,	r.	8, Pe	cînd	ascultase / Pe cînd povestise (I, II).
P.	249,	r.	8, I-a	fost	/ îi fusese (I, II); r. 10, era măritată / e măritată
ti, ii).
P. 250, r, 13, la Negura / la Neagra (I, II, III); r. 33, au vrut să audă / erau să-i sfîşie ca să audă (I,II).
P. 251, r. 17, peste capetele tuturor, trecu scurt, aspru (transcris după ed. II; în ultimele ed. cuvintele lipsesc).
CAPITOLUL VI
P. 252, r. 3-4, din Vidra /prin Vidra (I, II, III). P. 253, r. 14 s-a repezit / se repezise (I, II, III).
455
P. 254, r. 1-2, a poruncit oamenilor / strînse lumea (I, II) ; r. 2-3 cele împărăteşti / cele mari (I, II, III).
P. 255,	r.	76, işpanului / spânului (I, II, III)	.
P. 256,	r.	17, Sus, prin părţile mele / Eu, prin părţile	mele (I, II,	III).
P. 258,	r.	12-13, prin pivniţele / la pivniţele	(I,	II,	III);	r.	30,	Ion
însuşi (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „Ion însăşi").
P. 260, r. 1, să nu se mai aleagă / să nu se aleagă (I, II, III).
P. 262, r. 2-3, îi spuseră / îi şi spuseră (I, II, III); r. 13, Mărina (transcris după ed. I, II, III; în ultima ed.: „Măria“) ; r, 15, se prăpădeşte / se pârăduieşte (I, II, III).
P. 263, r, 20, erau cît pe-aci / fură gata (I, II) ; r, 31, uliţele oraşului / uliţele orăşelului (I, II).
P. 265,	r.	9, căci Horia / căci el (I, II).
P. 269,	r,	7, însoţit de / însoţit numai de (I,	II).
P. 271,	r,	11, să-l ducem / şi să-l ducem (I,	II).
P, 272, r, 32-33, Ieri, cînd a aflat despre purtarea cătanelor faţă de Cloşca, a crezut că izbînda e aproape. / Numai ieri crezuse că izbînda va veni, cînd a aflat despre purtarea cătanelor faţă de Cloşca (I, II).
P. 273, r. 12, chiar cînd / în vremea cînd (I, II); r. 29, fier înroşit / fier înroşite (I, II, III).
CAPITOLUL VII
P. 279, r. 4, îi raporta / îi spunea (I, II) ; r. 20, a primit veste / a primit vestea (I, II)*
P. 280, r. 17-18, l-a trimis de la Şoimuş căpitanul / l-a trimis căpitanul de la Şoimuş (I, II) ; r. 29, nu vor putea / nu puteau (I, II); r. 30 nu va sta / nu era să stea (I, II); r. 31, Încît / Deci (I, II).
P. 281, r, 31, din Ompoiţa / în Ompoiţa (I, II).
P. 282, r. 1, pentru că asculta /pentru că ascultă (I, II, III).
P. 283,	r.	10,	răspunse glumind / îi răspunse	glumind (I, II,	III).
P., 287,	r.	3,	numai cu căpitanii (transcris	după versiuni	anterioare;
în ultima ed.: „numai căpitanii").
P. 288, r. 1, trimis vorbă / trimis vorba (I, II, III) ; r. 6, şi va veni / şi a veni (I, II, III) ; r. 10, şi astfel / şi altfel (I, II, III); r. 16, vedea îndrăzneală / vedea şi îndrăzneală (I ,11).
P. 290, r. 2, străfundurile trecutului / străfunzişurile trecutului (I, II, III).
P. 294,	r.	30,	Ursu Uibaru / Ursu Uibariu (III).
P. 295,	r.	16,	şi de pace şi nici un alt soi / şi	cu pace şi nici	de alt	soi
(I, II, III); r• 20, nu caută (transcris după versiuni anterioare;
456
în ultima ed.: „nu căuta"); r. 21, pe căpitani /pe căpetenii
(I, II, IU).
P. 296, r. 33, l-au adus /l-a adus (I, II, III).
P. 297, r. 12, a sosit / au sosit (I, II, III).
P. 298, r. 18, stîrnind bănuieli / stîrnind bănuielile (I, II, III); r. 21, şi aduce / şi le aduce (I, II); r. 30-31, să se întîmple pozne / să se întîmple iarăşi pozne (I, II, III).
P. 299, r. 10, un bătrînel / un bătrîn (I, II, III); r. 30, dregătorii (în ultima ed. „dregători", greşeală de tipar); r. 31, din traistă / din traiste (I, II, III); r. 34, dădu din / dînd din (I, II, III).
P. 301, r. 10, cei de faţă / cei din faţă (I, II); r. 15, precum ca / precum că (I, II); r. 29, să-i duc / şi-i duc (I, II, III).
P. 302. r. 9, Nu-i dăm ! (transcris după ed. I, II, III; în ultimele ed.: „Nu-1 dăm!“)
P. 303, r. 4, înţeleseră că / înţelesără doar că (I, II).
CAPITOLUL VIII
P. 304, r. 6-7, Ne-am sfătuit mereu / Ne-am sfătuit de ajuns mereu (I, II); r. 18, de la oamenii / de la oameni (I, II, III).
P. 305, r. 16, întrebă / întrebă îndată (I, II).
P. 308, r. 2, trebui (transcris după versiunile anterioare; în ultima ed.: „trebuie"); r. 25, cu mînie / cu mînie mare (I, II); r. 30, Crişan porni / Crişan însă porni (I, II).
P. 309, r. 7, acasă / iar pe acasă (I, II).
P.	312,	r. 29,	a venit / e venit (I, II).
P.	313,	r. 10,	o ceapă degerată / cît o ceapă	degerată (I,	II); r. 14, încă
înainte / încă dinainte (I, II, III); alergările / alergăturile (I, II, III).
P. 314, r. 4, înşelăciune / înşelătorie (I, II, III).
P. 315, r. 2, stăpîni îndată / stâpîni brusc (I, II); r. 4, din Galda / de la Galda (I, II, III); r. 5, izbuti /	dobîndi (I,	II, III); r.	14,
l-au	înşelat / i-au înşelat (I, II); r.	16, oricîte /	şioricîte (I,	II).
P. 316, r. 7, din toate părţile / de toate părţile (I, II).
P. 317, r. 1-2, împrăştiau veşti / împrăştiau veştile (I, II, III); r. 34, mîine seară / mîine pe seară (I, II).
P. 318, r. 9, cum ne-o învăţa / ce ne-o învăţa (I, II, III); r. 24, Galdău (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „Goldău"); r. 29, au venit (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „a venit").
457
P. 319, r. 7, se aflau adunaţi / se adunaseră (I, II).
P. 320, r. 26, dobîndi dreptate / dobîndi dreptatea (I, II, III); r. 27, Cine vrea / Cine o vrea (I, II, III).
CAPITOLUL IX
P. 323, r. 7, o poruncă din cer (transcris după ed. I, II, III; în ultimele ed.: „o poruncă din aer"); r.15-16 Dumnezeu să-ţi ajute! răspunseră domol mai multe glasuri (transcris după primele două ed.; ultimele ed. omit această replică);;'. 19, se zvorcoli / se zvîrcolise (I, II). r, 20, în faţa lui / în faţa lui Horia. Numai o clipă se uită în ochii lui (I, II).
P. 325, r. 31, drumul Aradei (transcris după ed. I, II, III; în ultima ed: „Bradei“); r. 34, şi urcară / şi urmară (I, II, III).
P.	326,	r. 17, Apoi / Apoi atunci (I, II);	r. 30, la Ciusdia / pe Ciusdia
(I,	II, III); se porni / se pornise	(I, II); r. 34, prin nişte / printre
nişte (I, II).
P. 327, r. 2, ca nişte / ca (I, II); r. 4, Degeaba / Dar degeaba (I, II, III);
y. 12-13, Se strecură / Se strecoară (I, II); r. 20, Apucară/ Apucaseră (I, II).
P. 328, r. 9, de	dînşii /	pe	dînşii (I, II); y. 11, umblă prin munţi / umblă pe	munţi	(I,	II); r. 19, Se	hotărî / Se hotărîse (I, II); r. 30,
se pare că ea	nu	l-a iubit /se	pare că ea numai la averea
lui s-a	gîndit	şi că ea nu l-a	iubit (I, II); r. 31, măcar / mă-
car că (I, II).
P. 329, r. 7, cu dînsul / pe lîngă dînsul (I, II); r. 22, spulberară deodată / spulberară brusc (I, II).
P.	330,	r. 8,	Măi frate Horia / Măi Horia	(I, II, III); r. ,25, De cîte
ori	m-am ispitit / De cîte ori nu	m-am ispitit (I, II); y. 28,
frate Cloşcuţ (transcris după var., I, II, III; în ultima ed.: „frate, frate, Cloşcuţ").
P. 331, r. 21, se ivi / se ivise (I, II); r. 33, zise Horia / zise iar Horia (I, II).
P. 333, r. 5 pe beregata / în beregata (I, II, III).
P. 334, y. 5, o clipă / o clipire (I, II); r. 13, iar el / căci el (I, II).; _r. 15, azi-noapte / de azi-noapte (I, II, III); r. 19, George Nicula (transcris după versiuni anterioare; în ultima ed.: „Gheorghe Nicula", deşi, cu cîteva rînduri mai jos, numele este reprodus corect).
P. 335, r. 3, idem; y. 7, că-i mai aproape / că-i şi , mai aproape (I, II,. III); y. 26, cu lanţuri / cu lanţurile (I, II).
458
P. 336, r. 3, riscînd/căci astfel riscau (I, II). r. 6, comandamentului / comandantului (I, II). v. 25, abil / isteţ (I, II).
P. 337, r. 32, Ferestrele se deschideau grăbite / în acelaşi timp însă se făcu tăcere în piaţă. Ferestrele se deschideau grăbite (I, II, III).
P. 338, r. 7, în mîini/la mîini (I, II, III).
CAPITOLUL X
P. 341, y. 2, de oboseală / de osteneală (I, II); y. 4, meritele / merite (I, II).
P. 342, y. 15, ochii goi / ochi goi (I, II); y. 26, pe subt (transcris după ed. anterioare; în ultima ed.: „de subt").
P. 343, y. 10, cît braţul / cît pumnul (I, II),
P. 344 y, 19-20, că n-a văzut / n-a văzut (I, II, III); y. 22, Paznici saşi / Paznicii săi (I, II).
P. 346, y. 8-9, fără sorţi / fără şanse (I, II).
P. 347, y. 12, recurse iarăşi / recursese iarăşi (I, II); y. 14, a se apăra / că se apără (I, II, III).
P. 348, y. 3-4, Ba la sfîrşitul / Ba pînă la sfîrşitul (I, II); y. 26-27, spinarea românilor /spinarea oamenilor (I, II). y. 32, pe urmă va să vie / apoi trebuie să vie (I, II).
P. 349, y. 25, Bobîlna (transcris după versiunile anterioare; în ultima ed.: „Bobîlca").
P. 350, y. 4-5, De asemenea a mai dăruit treizeci de galbeni (transcris după versiuni anterioare; omis în ultima ed.); y. 6, l-a prins / a prins (I, II). y. 15, cercetări / mari cercetări (I, II).
P. 351, y. 23, să nu se mai facă / să se facă (I, II, III).
P. 352, y. 30, glas slab / glas alb (I, II, III).
P. 354, y. 17-18, îi ascultă cuvintele de îmbărbătare / ascultă cuvintele de îmbărbătare ale preotului (I, II); y. 20, Vasilie / Vasile (IV, V); y. 21, La toate cele / La alte cele (I, II, III), y. 29, la Ţîzeri / în Ţîzeri (I, II, III).
P. 355, y. 14. nu băgă / nici nu băgă (I, II); y. 27, de se minunară / de se şi minunară (I, II).
P. 357, y. 28, militar / militar spre a putea urmări mai bine spectacolul (I, II).
P. 358, r. 6, frîngerea cu roata / frîngere cu roata (I, II).
P. 360, y. 22-23, Lovitura zdrobi fluierul drept (transcris după var. I, II;
în ultimele ed. omis); y. 26, urletul durerii / ţipetele durerii
459
(I, II); r. 28, să arate că / să dovedească cum (I, II); r. 31, observă gestul / observă (I, II).
JP. 361, r. 3, era mort / a murit (I, II); r. 6, a murit / e mort (I, II);
r, 28, primeşte moartea / priveşte moartea (I, II); r. 31, zise maiorul / zice maiorul (I, II, III).
ADDENDA
MINUNEA MINUNILOR
Cartea I — Aiud Cartea II — Poporul Cartea III — Minunea Cartea IV — Lumea nouă Cartea V —[Apostolul
*
Minunea minunilor Cartea I Aiud I
—	Atunci, domnilor, să ridicăm şedinţa, nu-i aşa ? zise Toma Faranga,. săltîndu-şi ochii zîmbitori asupra tuturor comesenilor şi [sculîndu-se brusc cu un scîrţîit aspru de scaun.
—	Da, să ridicăm, domnule... deputat! făcu prefectul Iuliu Haragon clipind din ochi şiret şi întinzîndu-i mina în semn de hotărîre definitivă.
—	Domol, domol, prietene! îi strînse mîna Faranga cu o vădită mulţumire pe faţă.
*
Cartea I
Doctorul Moise Tetrat — 37 ani
Toma Faranga, directorul ziarului Poporul 35 ani
Iuliu Haragon, prefectul judeţului, 45 ani
Virginia Tetrat — 33 ani
Puiu Faranga — 28 ani
Izidor Stropa, subprefect
Virgil Boldur, directorul liceului, 32 ani Ovid Grigore Micu, avocat
Titu Taloş, directorul Băncii „Stejarul", bătrîn
Ştefan Munteanu, profesor liceu, beţiv, face apropierea româno-ma-ghiară cu dir. lic. unguresc
461
Bela Tompa, directorul liceului „Bethlen"
Carol Catruşca, primarul oraşului Zoltan Lchelvary, avocat, 52 ani
*
I	Cafe Seidler — Directorul ziarului Poporul român, prefectul, directorul colegiului, directorul liceului etc. vorbesc despre dr. Boldur.
II	Acasă la Boldur — El şi nevasta. Laboratorul. Oile. Convorbirea cu directorul Poporul. Entuziasm.
III	„Minunea minunilor" — Articol de gazetă. Prezintare la miniştri.
Comunicare la Academie. Conferinţă la Universitate. Experienţe.
IV	D-na ministru şi ministrul sănătăţii. Alte experienţe. Imaginea d-nei ministru. Primul atac în presă: abuzul cu serul X 101. Riposta gazetei oficioase.
V	Gloria şi d-na ministru. Amantul ei şi gelozia doctorului. Legea pentru vaccinarea obligatorie cu serul. Atacuri: explicaţii în presă ce efecte ar putea avea serul miraculos. Explicaţia între erou şi d-na ministru.
VI	Vaccinarea generală începe. Efectele ei. Delegaţii străine. Serul se va întrebuinţa şi în alte state. El şi ea.
VII	Parlamentul declară „părintele patriei" pe doctor. Subscripţii pentru
o statuie; se iscălesc îndată milioane. Statuia se ridică. Dezvelirea monumentului.
VIII	Decepţia ministrului care nu poate uza de nevaccinarea lui şi e silit
să demisioneze. Surprinde pe doctor. Scandal. Ministrul la balamuc.
IX	El şi ea. în zadar. Cum e ţara vaccinată. Fiindcă ea tot nu cedează, doctorul o vaccinează după ce îi impută că a nenorocit omenirea.
X	Singurătatea lui. îşi dă seama că a făcut o crimă. Conferinţă la Academie şi la Universitate că serul e otrava omenirii. Toţi savanţii îl contrazic şi-l cred bolnav.
XI	A trecut un an. Doctorul nu găseşte nicăiri crezare. Consiliu de miniştri să-l bage la balamuc, dar avînd în vedere etc.
XII	Deodată puterea serului încetează, lumea îşi vine în fire. Dărîmarea statuiei. Boldur la ospiciu. Ministrul iese triumfător.
462
CUPRINSUL
ciuleandra............................................ 5
CRĂIŞORUL HORIA .................................... 149
Prolegomene ........................................ 151
I.	înălţate împărate!	  163
II.	Vine Horia cu porunci !	  185
III.	De la Ana la Caiafa.......................... 197
IV.	Cu voia şi porunca împăratului! ............. 209
V.	Hai,feciori!.................................. 229
VI.	A noastră-i lumea !........................... 252
VII.	Cumpăna....................................... 279
VIII.	Vin cătanele ! .............................. 304
IX.	Iuda ......................................... 322
X.	Roata ........................................ 340
NOTE, COMENTARII, VARIANTE.......................... 363
I.	Geneza romanului Ciuleandra................... 365
II.	Referinţe critice (Ciuleandra) ............... 379
III.	Variante (Ciuleandra)........................ 390
IV.	Geneza romanului Crâişorul Horia............. 412
V.	Referinţe critice (Crâişorul Horia).......... 420
VI.	Variante (Crâişorul Horia) ................... 426
ADDENDA	^ '
MINUNEA MINUNILOR...........................-	461
Lector: AURELIA RUSU Tehnoredactor: ION GHICA
Bun de tipar 4 XI 1975. Tiraj 4 370 ex. legate Coli ed. 22,64. Coli tipar 29.
Tiparul executat sub comanda nr. 1185 la
Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti,
Republica Socialistă România