Coperta : Şetgiu Gţdrgescu LIVIU REBREANU Opere 5 Ediţie critica de Niculae Gheran Addenda de Cezar Apreotesei şi Valeria Dumitrescu y PĂDUREA SPÎN2URAŢILOR Bucureşti—1972 EDITURA M I N E R V A Cartea întii i Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spînzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre cîmpia neagră, înţepată ici-colo eu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrîni săpau groapa, scuipîndu-şi des în palme şi hîcîind a osteneală după fiecare lovitură de tîrnăcop. Din rana pămîntului groparii zvîrleau lut galben, lipicios... Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispreţ. Priveliştea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea, în dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sîr-mă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe,' proaspete, uniforme.' îh stînga, la cîţiva păşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo şi nici n-ar-1 mai vrea să intre nimeni... Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pînză de fum şi de pîclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase şi răsfirate, vîrfuri de pomi desfrunziţi, cîteva coperişe ţuguiate de paie şi tur-5 nul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării şi linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început şi fără sfîrşit. Şoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe cîmpul mohorît, venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai 10 pe front... — Urîtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcîndu-se spre gropari şi uitîndu-se cu necaz la ţăranul care se oprise să răsufle. Auzi?... Ţara... locurile... niet frumos! adaogă apoi, arătînd 15 cu mîna ţinutul şi stîlcindu-şi graiul spre a se face mai înţeles. Ţăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zîmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte. — Nu pricepe ăsta, don căprar, limba noastră, 20 zise atunci un soldat, îndreptîndu-se din şale. — Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă, adaogă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată. Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăranul care, neînţelegînd vorbele străine, 25 plecă ruşinat capul în groapa cu fundul galben, adîncă de vreo jumătate de metru. — Ei, ce staţi? Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luîndu-şi seama. Asta-i groapă? Nu vi-e ruşine?... Uite-acu pică convoiul... şi nici groapa 30 nu-i gata!... Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră?... Hai! pune osul, nu te holba la mine! — Aşa-i, bine zici, don căprar, mormăi un soldat, izbind cu tîrnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don căprar... S-ajungem noi gropari... de... Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulţumit, răspunse iarăşi mai 5 prietenos: — Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război... Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socoteşte... De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întîrzierea?... io Ce ne făceam dacă soseau ia patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toţi... Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spînzure oameni aşa, aproape pe întunerec... Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra 15 spînzurătoarei, al cărei braţ parcă ameninţa pe oamenii din groapă. Şi în aceeaşi clipă ştreangul prinse a se legăna uşor... Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi, buimăcit, 20 făcu stînga împrejur, dînd iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului... Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpîni totuşi în curîni şi, scuipînd cu scîrbă, murmură: — Ce viaţă mai e şi asta... încotro te uiţi, 25 numai moarte şi morminte şi morţi... Un vînt tomnatec, umed şi trist, începu să bată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducînd pe aripi zvonuri de gemete înăbuşite. Din văzduhul cenuşiu picura atîta pustietate, că simţindu-şi sufletul împo-30 vărat, caporalul încremeni cu faţa spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofiţer. îşi veni în fire de-abia cînd auzi paşii. Tresări şi, întorcîn- . du-se la gropari, le zise cu glasul încă răguşit de nelinişte: — Daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer... De-acuma trebuie să sosească şi convoiul... Of, baremi 5 de-am scăpa mai repede!... Degeaba, asta nu-i treabă de militar! Ofiţerul se apropia şovăitor. Vîntul îi flutura pulpanele mantalei, împingîndu-1 parcă spre o ţintă nedorită. Era mijlociu ca statură şi avea puţină barbă, 10 care-i dădea o înfăţişare de miliţian sedentar, deşi altfel nu părea mai mult de treizeci şi cinci de ani. De sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care pri- 15 veau înfriguraţi stîlpul spînzurătoarei, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strînsă într-un spasm dureros, tremurător. Mîi-nile îi atîrnau ţepene, aproape uitate. Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătîn- 20 du-şi zgomotos călcîiele bocancilor. Ofiţerul se opri la cîţiva paşi, răspunse dînd din cap uşor şi, mereu cu privirea la ştreang, întrebă: — La ce oră e hotărîtă execuţia? — La patru a fost, trăiţi, domnule căpitan, răs-25 punse caporalul atît de tare, că ofiţerul întoarse repede ochii spre dînsul. Dar văd că e cinei şi încă n-au sosit... — Da... da, murmură căpitanul coborînd privirea asupra groparilor care săpau tăcuţi, cu capetele 30 în pămînt. Apoi întrebă iar, mai sigur: şi cine va fi spîmurat? — Noi nu putem şti, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiţer, dar nu putem şti bine... 10 — Şi pentru ce fel de vină? stărui ofiţerul, privindu-1 cercetător, aproape mînios.. .■ ; . Caporalul se zăpăci de tot şi răspunse şovăind cu un zîmbet de milă amară: 5 — De, domnule căpitan... noi de unde să ştim? în război viaţa omului e ca floarea, se scutură te miri de ce... Păcatele-s multe de la Dumnezeu, şi oamenii nu iartă... Căpitanul se uită lung la dînsul, mirat parcă 10 de vorbele lui, şi nu mai întrebă nimic. Ridicînd însă ochii şi văzînd iar spînzurătoarea, se retrase cîţiva paşi ca în faţa unui vrăjmaş ameninţător. în aceeaşi clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru şi poruncitor: 15 — Caporal!... Gata, caporal?... — Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcîniu-se, cu mîna la cozoroc. Locotenentul, în ulancă strînsă pe corp şi cu guler de blană sură, venea foarte grăbit, aproape 20 alergînd, şi vorbind mereu: — Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori şi în cîteva minute va fi aici... Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte?... Dacă eu, care n-am nici o însărcinare directă, m-am putut osteni... 25 Tăcu brusc văzînd pe căpitanul străin şi neeu- nascut, care-1 privea neliniştit. Locotenentul salută şi înainta pînă la marginea groapei, izbucnind apoi foarte nervos şi cu vocea zgîrietoare: — Scăunelul, caporal! Unde-i?... Ce te uiţi 30 ca un nerod?... Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?... Ce oameni! Atîta nepăsare n-am mai văzut... Din pămînt să-mi scoţi un scăunel, ai înţeles? Şi în două minute să fii înapoi!... Aide, mişcă, ce mai căşti gura?! Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncînd o privire căpitanului, care stătea deoparte, urma mai potolit: — Cu astfel de oameni nu batem noi Europa... Unde nu-i conştiinţa datoriei... Vorbind, trecu lîngă stîlpul de brad, chiar sub ştreangul nemişcat. Examina groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicînd ochii apucă cu amîndouă mîinile funia ce-i atîrna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă, întîlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ştreangului, ruşinat şi umilit. Mai stătu acolo cîteva clipe, nehotărît, apoi deodată merse drept în faţa străinului, prezentîndu-se: — Locotenent Apostol Bologa... — Klapka, îl, întrerupse căpitanul, cu mîna întinsă. Otto Klapka... Adineaori am sosit, şi tocmai de pe frontul italian... în gară am aflat că aveţi o execuţie şi, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici... în glasul căpitanului tremura o sfială atît de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simţi cuprins iar de ruşinea de adineaori şi, încurcat, zise cu o vioiciune silită: — Va să zică sunteţi mutat în divizia noastră? — Da... la al cincizecilea de artilerie de eîmp... — A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci, bine-aţi venit! Faţa căpitanului se însenină, parcă-în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucişară într-o licărire de; 'simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare şi întrebă aproape înfricoşat: < — Pe cine spînzuraţi? în ochii lui Apostol Bologa, albaştri şi adînciţi în cap, se aprinse o mîndrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpînită: 5 — Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc... A fost prins tocmai cînd era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!... Nu-i aşa? adaogă după cîteva clipe, fiindcă Klapka tăcea. 10 — Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur. Răspunsul îndoielnic îndîrji pe Bologa. începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrîni parcă să convingă cu orice 15 preţ: — Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care 1-a judecat şi, prin urmare... De altfel nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A 20 fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea şi n-a vrut să răspundă măcar la întrebările preşedintelui... Ne-a privit sfidător, pe rînd, cu un fel de dispreţ falnic... Chiar sentinţa de moarte a primit-o zîmbitor şi cu nişte ochi... 25 Fireşte, asemenea oameni nu se spăimîntă nici de moartea infamantă... Cîni l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se împuşte... Ce dovadă mai palpabilă decît încercarea de sinicidere? Curtea 1-a condamnat la moarte în 30 unanimitate, fără discuţie, atît a fost de vădită crima... Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin... 13 Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, - murmură : : i—- o /Doamne... dovezile... cînd e vorba de o viaţă de om... Pe buzele subţiri, cu colţuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie şi de dispreţ : — Uitaţi, domnule căpitan, că suntem. în război şi pe front!... O viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei!... Dacă ne-am călăuzi după consideraţii sentimentale, ar trebui să capitulăm în faţa tuturor... Se vede însă că sînteţi ofiţer de rezervă, altfel n-aţi vorbi aşa despre o crimă... — Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat... în vreme de pace... Acum însă... — Şi eu sînt ofiţer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mîndrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viaţa reală. Dar m-am dezmetecit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii! Căpitanul zîmbi, ca şi cînd răspunsul i s-ar fi părut ridicol, şi zise cu glas blajin, colorat de o ironie blîndă: — Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii' Apostol Bologa roşi ca o fecioara şi nu îndrăzni să se uite în ochii căpitanului. Se simţea jicnit pînă în măduva oaselor şi căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi gîfîind caporalul, cu scăunelul fără spetează. — Un moment, domnule căpitan, rosti Bologa triumfător, întorcîndu-şe spre caporalul asudat, parcă i-ar fi adus mîntuirea. E prea înalt, nu vezi? strigă apoi mîaios. Cam să se caţere condamnatul pe ase- menea... în sfîrşit, ce-mi fac eu sîhge rău, cînd nici 'nu e în atribuţiile mele execuţia?!... Să vedeţi voi • ce vâ zice domnul general; să ţineţi mihtelv.. Acuma ce mai stai? Aide, potriveşte cel puţin locul şi trage 5 mai sus funia!... Ce oameni! Ridică mîinile, revoltat, şi-i întoarse spatele. Se potoli însă brusc, zărind pe Cărarea dinspre sat un grup de ofiţeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. în frunte venea însuşi comandantul diviziei, 10 mic, gras, cu picioarele scurte şi foarte foşU la obraz, bătîndu-şi nervos carîmbul cizmei cu o cravaşa, în vreme ce pretorul militar, un căpitan burtos, cu mustăţi sure, îi explica ceva gesticulînd larg eu mîna dreaptă, în care ţinea o foaie de hîrtie... .15 — Vine convoiul... Uite şi generalul! şopti • Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mâi înapoi, ca dinaintea unei năluci neaşteptate. Locotenentul alergă întru întîmpinârea generalului şi, salutînd, raportă cu importanţă: 20 —: întîmplătof am venit mai devreme, excelenţă, şi am constatat că lipsea scăunelul...' — Lipsea? repetă generalul cu 6 privire nemulţumită spre pretorul care se uita desperat la Bologa. — Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, 25 se grăbi să adaoge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură. Totuşi pretorul simţi că generalul s-a supărat şi, murmurînd o scuză, îşi iuţi paşii, ca să ajungă cel dintîi la locul execuţiei şi să se încredinţeze cum 30 i s-au împlinit ordinele. Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înţepenit într-o salutare înfricoşată. Vru să se întoarcă zîm-bitor spre generalul care sosea, dar deodată îşi aduse aminte şi întrebă îngrijorat: 15 — Călăul unde-i, caporal? — Noi nu ştim, domnule căpitan, răspunse caporalul. Noi am avut ordin să facem groapa şi... — Cum nu ştii, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă şi răcnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a făcut plutonierul?... Plutonier!... închipuiţi-vă, excelent, n-avem călău! adaogă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape de groapă. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii nu-şi mai fac datoria! Un plutonier, cu faţa cenuşie şi uscată, veni în fuga mare şi se opri tremurînd lîngă stîlpul spîn-zurătoarei. — Ce-ai făcut, ticălosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrîşnind dinţii. Am să te... am să... — Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgîndu-şi mustaţa stîngă şi ameninţînd cu cravaşa. Acuma însă trebuie comandat un om numai-decît... — Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai uşurat. — Domnule căpitan, vă rog cu supunere, ier-taţi-mă... bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere... Pretorul nici nu-1 auzi, ci se apropie de general ca să se mai plîngă, drept explicaţie, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpînită, îl întrerupse scurt, mormăind: — Vom vorbi mai tîrziu... Acuma, la datorie ! Pe cărarea sură, în coborîrea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfăşurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, păşea maşinal la braţul unui preot militar bătrîn, înconjurat de patru soldaţi cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofiţeri şi soldaţi, de-a valma, aduşi de pe front înadins ca să vază execuţia, toţi cu căşti de război şi în uni-5 forme murdare, cu miros greu de tranşee, resfiraţi în voie, încît coada ajungea pînă aproape de marginea satului. Sub spînzurătoare, caporalul aştepta smirna, cu ochii tulburi, în vreme ce plutonierul îi şoptea 10 şi-1 învăţa cum şi ee are de făcut. Vîntul umed se înteţi, măturînd pămîntul, împiedicîndu-se în mormintele cimitirelor, zgîlţîind pe oamenii care se apropiau... Apoi preotul se opri Ia marginea groapei cu 15 osînditul care, văzînd lutul galben şi cleios, avu o zguduire scurtă. — Dumnezeu e ban şi mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzîndu-i crucea la buze. — Pe dincolo, părinte... vă rog! răsună iarăşi 20 glasul pretorului, nervos şi răguşit. Trebuie ordine... Plutonier, ia seama! Nu-ţi ştii datoria? Mersul convoiului se iuţi ca la comandă şi în cîteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spînzurătoarei. Toţi tăceau însă parcă îi-ar fi fost 25 frică să nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferinţe. Doar zgomotul de paşi nerăbdători se amesteca în gemetele vîntului stăruitor... — Doctore, doctore, durează mult? şopti Apostol Bologa, agăţîndu-se de braţul medicului, care se 30 zbătea să-şi deschidă trecere printre soldaţii îngrămădiţi. — Ai să vezi... acuma nu-i vreme de... răspunse doctorul plictisit. Puţin loc, hei, ce Dumnezeu... Faceţi-mi loc, băieţi! 2 17 r ; Bologarizbuti săse strecoare, pe urmele medicu-lui, pînă la;:picioarele gioapei; în faţa spânzurătoarei. Gîtul îi era uscat şi-amar, iar inima i se frăinînta ■ : ..: într-o emoţie aproape dureroasă. Se simţea mulţumit .5 ;că va-vedea tot şi; ca să-şi potolească nerăbdarea, se uită împrejur, căutînd cunoscuţi şi .prieteni printre zecile de feţe tăbăcite de război şi-schimonosite sub -povara căştilofi de oţel... Generalul stătea în dreapta, numai la vreo trei paşi, ursuz,Tnemişcat. Mai io încolo însă locotenentul Gross trepida fără astîmpăr, urmărind cu atenţie desperată toate mişcările condamnatului,- caveA fusese bun prieten. Văzînd: pe Gross, Bologa îşi aduse aminte de căpitanul străin de adineaori şi îl descoperi la spatele generalului, ţinîndu-se 15 cu mîna de falcă, neclintit ca o mustrare. „Ce om! se gîndi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a.dreptul aici şi tot el vrea să-mi dea lecţii de umanitarism, parcă eu aş fi, o fiară sau..." " ■ în clipa aceea o mînă îi stfcînse braţul. 20 — A, Cervenco! murmură Bologa, întorcîn- du-se. Tu, aici?... Mă mir... Desigur că-n-ai venit ; de bunăvoie.. Ştii că eu am făcut parte din Curtea Marţială? Căpitanul Cervenco nu mai apucă să răspundă, 25 căci în văzduh ţîşni brusc glasul pretorului, mult mai ascuţit şi mai tăios ca adineaori: — Toată lumea trei paşi înapoi!... Loc!... Loc!... Oamenii, spăimîntaţi parcă de zgomotul care 30 îndrăznea să străpungă tăcerea, se îmbulziră şi se retraseră cîţiva paşi. în locul gol din jurul groapei rămase numai generalul, pe cînd lîngă stîlpul cioplit, condamnatul privea drept înainte, mîngîind blînd digul care închidea orizontul. Bologa, cu inima 18 'vî . strînsă,>se-'uita~acuma drept-în ochii-lui mari, negri, fierbinţi... Şi văzu deodată că omul de sub ştreang se întoarce spre preotul înmărmurit şi-1 auzi foarte • desluşit, zicînd: -• 5 i ». — "Vreau să mor mai repede... - Generalul încruntă din sprîncenele-i stufoase şi îmbinate, spunînd pretorului: ■ — Vezi ce doreşte. Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste io capetele oamenilor şi parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, aşteptînd zadarnic un răstimp, izbucni speriat: — Gata?... Atunci... da... atunci... Şi, uitîndu-se jicnit spre general, păşi pe movila 15 de lut proaspăt de la marginea groapei,-desfăşură hîrtia ce i se boţise în mînă şi citi sentinţa -Curţii Marţiale ă diviziei, care osîndea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare şi dezertare la duşman. Glasul îi suna gol şi prefăcut, 20 de două ori se încurcă, drept care generalul îi aruncă două priviri scrutătoare, iar la sfîrşit răguşi, parc-ar fi răcnit din răsputeri o zi întreagă. Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. îşi auzea 25 bătăile inimii, ca nişte ciocane, şi casca îi strîngea ţeasta ca şi cînd i-ar fi fost mult prea strîmtă şi îndesată cu sila. O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înşira crimele şi hîrtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de 30 sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mîndră, învăpăiată, care parcă pătrundea pînă în lumea cealaltă... Pe Bologa, ■ la început, privirea aceasta îl-înfricoşa .şi îl întărîtă. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii 2* » condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă să întoarne capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osindit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrmnuse-s ţaţă de o dragoste uriaşă. în cele din urmă Bologa se aştepta ca gura condamnatului să se deschidă şi să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintîi credincioşi care, în clipa morţii silnice, vedeau pe Hristos... 10 Pretorul îndoi repede hîrtia şi, punînd-o în buzu- nar, mormăi ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat şi-i şopti foarte umil: — Mă rog... mantaua... Svoboda, fără să-1 privească, lepădă îndată 15 mantaua şi rămase într-o haină civilă cu gulerul răs-frînt, care-i lăsa gol gîtul alb, subţire şi lung. Pe urmă scoase pălăria, îşi netezi părul pe frunte şi sărută lacom crucea din mîna preotului, închinîndu-se repede... Se uită împrejur o clipă, puţin uluit, ca şi 20 cînd ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe scăunelul de lîngă stîl-pul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbîndă mare. 25 — Aide, băiete, nu-ţi fie frică, murmură plu- tonierul înfricoşat către caporalul scund, luîndu-1 de spate şi împingîndu-1 uşor spre condamnat. Caporalul se apropie dîrdîind, neştiind ce să facă. Se uită înapoi şi, la un semn al plutonierului, 30 întinse braţele spre ştreang. — Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău! într-un minut caporalul întinse iarăşi mîinile spre funie, numai în cămaşă şi cu capul gol, ca un 20 al doilea osîndit. în răstimp însă Svoboda îşi potrivise singur laţul pe gît, parcă ar fi încercat un guler neobişnuit. — Trage scaunul! şopti iarăşi plutonierul. 5 Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioa- rele condamnatului. Braţul spînzurătoarei pîrîi, şi trupul începu a se zvîrcoli în căutarea unui sprijin, în ochi lucirea stranie, arzătoare, pîlpîia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă... io Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau şi se învineţeau, şi totuşi privirea îşi păstra strălucirea însufleţită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească... Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, des- 15 perat, se repezi şi, cu amîndouă mîinile, cuprinse picioarele spînzuratului, zguduite încă de spasmuri nătînge. — Dă-i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte!... Ce faci? 20 Doctorul, lîngă Apostol Bologa, stătea cu cea- sornicul în mînă, numărînd vremea. Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grăbite. Vîntul se oprise brusc, ca un alergător sosit In faţa unei prăpăstii. Apoi, prin pînza tăcerii ce se urzea, stră- 25 punse deodată un oftat prelung, ca o chemare... Dar numai Bologa se întoarse şi văzu un soldat cu o urmă de rană grea în obraz, cu faţa scăldată în lacrămi, gemînd de milă. Vru să-i facă semn să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi şi în 30 ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci şi simţi că i s-a uscat cerul gurii. „De ce geme soldatul?" se gîndi dînsul ca să-şi domolească inima; dar în clipa cînd îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întîlni iarăşi ochii spînzuratului;, în care acuma strălucirea de adineaori, mîndră şi încrezătoare, se zbuciuma gîtu-ită de întuneric. Trecură astfel cîteva minute. Corpul spînzura-5 tului nu mai mişca de mult. Amurgul acoperea întreg pămîntul, ca uh linţoliu negru... — Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz. Nu vezi că s-a întunecat? — Datoria, excelenţă, răspunse medicul liniş-10 tit, cu ochii la ceas. — Ce datorie?... Constată! Asta-i datoria dumi-tale! zise generalul mai îndîrjit. Doctorul ridică din umeri, se apropie de stîlp şi pipăi pulsul spînzuratului, iar pe urmă murmura: ■'15 ■ — A murit mai repede, parcă i-a fost silă de viaţă... — Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul! — Excelenţă, condamnatul a expirat, raportă 20 doctorul salutînd. — Atunci? Ei? zise generalul nerăbdător, întor-cîndu-se către pretorul buimăcit. — Excelenţă, sentinţa s-a executat, rosti pretorul grăbit, bătîndu-şi călcîiele ca un recrut silitor. 25 Generalul venise înadins ca să ţină o cuvîntare asupra dezertării la inamic şi mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruţare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostăşeşti. Dar acuma se simţea obosit şi nu mai avea poftă de discursuri. 30 — Atunci să mergem! mormăi dînsul, pornind atît de brusc, că oamenii de-abia avură vreme să se dea la o parte spre a-i face loc să treacă. Pretorul împărţi repede ordinele cuvenite plutonierului şi apoi alergă după general, să-i explice 22 că vina incidentelor cade exclusiv în sarcina oamenilor nedisciplinaţi. Pe urmă toată lumea se urni şi cîmpul se umplu de paşi. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spînzura-5 tul căruia vîntul îi ^zvîrcolea aripile hainei. — Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenco, cu glas plîns, lîngă Bologa. — Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind şi adăo-gînd îndată, ca să-şi ascundă emoţia: De ce bietul io om? De ce adică... Dar nu sfîrşi, nici nu aşteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, după ceilalţi, ca şi cînd i-ar fi fost frică să nu-1 prindă noaptea aici. La vreo treizeci de paşi ajunse din urmă pe Klapka. 15 — Ei, ţi-a plăcut, filozofule? îi zise căpitanul cu o uşoară imputare în glas. — Domnule căpitan, pedeapsa... crima... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului. 20 — Da, da... şi totuşi... omul! murmură Klapka . întunecat. — Omul... omul... omul, făcu Bologa, cutremur îndu-se. împrejur întunerecul se înăsprise, încît înţepa 25 ochii. Bologa întoarse capul. Pe cîmp, cît pătrundea privirea, siluete negre se mişcau de ici-colo, parcă toţi oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Numai spînzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar. 30 Bologa se cutremură iar. Un frig dureros îi cutreiera inima. Şopti cu teamă: — Ce întunerec, Doamne, ce întunerec s-a lăsat pe pămînt... - -- 1 Glasul lui şerpui ca un scîncet de bolnav şi se stinse în oftările vîntului. 2 întunerecul zugruma satul foarte împrăştiat 5 în care azi trăiau mai mulţi soldaţi duşmani decît civili. Casele negre străjuiau sperioase uliţa largă, neprunduită, răvăşită de gropi, desfundată de miile de căruţe ce treceau necontenit spre front, încărcate cu merinde pentru oameni, întorcîndu-se înapoi veşnic io pline cu rămăşiţe de-ale luptelor... Ici-colo sclipea cîte-un ochi de lumină galbenă, plăpîndă, însemnînd comandamente, spitale, cîrciumi-popote... Prin băltoacele uliţii se împleteceau, înjurînd şi blestemînd, cei ce reveneau de la execuţie. 15 Apostol Bologa mergea tăcut alături de căpi- tanul străin. Vrea mereu să-şi grăbească paşii, să se despartă de omul acesta bănuitor, care parcă şi tăcînd îi făcea mustrări. Dar în aceeaşi vreme aştepta să mai afle de la dînsul ceva nespus de important şi-i era 20 atît de necaz că nu mai deschide gura, încît îi venea să ţipe... Şi întunerecul umed, înecăcios îi strîngea în cleşte inima, din ce în ce mai fără milă. Apoi, în faţa unei case cu ferestrele luminate se auzi glasul generalului, iar Klapka tresări şi zise: 25 — Eu mă opresc aici... să... Bologa nu răspunse şi nici măcar nu salută, ci trecu înainte, mai repede, uşurat, bucuros că a scăpat şi înfricoşat să nu-1 cheme înapoi, ca şi cînd căpitanul ar fi fost pricina apăsării ce-i încovoia sufletul. 30 în curînd coti într-o ulicioară strimtă şi apoi intră în ograda căsuţei de nuiele, unde îşi avea locuinţa. Din fund, dintr-un şopron, auzi cîntec jalnic. Se supără că ordonanţei îi arde de cîntece tocmai acuma. Totuşi ascultă cîteva clipe, gîndindu-se: „E cîntec de la noi..." Vru să strige pe Petre, dar după ce deschise 5 gura, îşi luă seama şi păşi brusc în tindă. Nu găsi uşa odăiei şi se înfurie: „El cîntă în loc să..." în odaie, pe o masă, ardea lampa cu flacăra gîtuită, cu sticla funinginită. Bologa îşi aşeză casca pe laviţă, pe urmă se trînti pe pat şi rămase întins, cu mîinile pe piept, 10 cu ochii în tavanul cu grinzi negre şi crăpate. Se simţea frînt, ca după o muncă istovitoare. „Pînă la masă am să mă odihnesc puţin, să-mi alung gîndurile", îşi zise dînsul, căscînd şi închizînd ochii. 15 Dar îndată gîndurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzişurile creierului, ca nişte păsări hrăpăreţe, şi în urechi îi răsună cîntecul ordonanţei atît de limpede, parcă ar fi cîntat sub fereastră. Atunci, spăimîntat, deschise iar ochii. îi trecu prin minte 20 că ar trebui totuşi să cheme pe Petre, să-i spuie că mîine în zori de zi vor pleca înapoi pe front şi deci să nu uite ceva pe-aici... în acelaşi timp, însă, îşi dădu seama că i-e frică să rămîie singur cu gîndurile-i proprii şi-şi răspunse: „Conştiinţa mea e împăcată"... 25 Şi numaidecît, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-1 încredinţeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze şi să trădeze, şi că, prin urmare, el, care din întîmplare 1-a judecat şi 1-a osîndit, n-are să-şi im- 30 pute nimic, nimic... Totuşi, pe cînd asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întîi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mîndră 24 29 tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc: straniu valurile de argumente se topeau neputincioase. „Nu mai încetează Petre... De ce nu încetează?" se gîndi atunci, închizînd iar pleoapele şi lăsîndu-se 5 obosit, în voia soartei. Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri; lină şi blîndă ca o mîngîiere catifelată, tre-zindu-i din somn şiraguri de amintiri şi strămutîn-du-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în tîrguşorul 10 Parva de pe valea Someşului. Acolo era casa lui părintească, bătrînă, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stîlpi înfloriţi, printre crengile nucilor sădiţi în ziua naşterii lui, se vedea mormîntul tată-15 lui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa. Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, şi o curte mare, cu acareturi în 20 fund, şi mai încolo, o grădină ce mergea pînă la Someşul cu ape gălăgioasa. Aceasta a fost, împreună cu . cîteva „table" de pămînt roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă în Parva, al cărui mormînt se află de asemenea în curtea bisericii, 25 ca o amintire a unei vieţi de cinste şi sîrguinţă, şi - -. ■ vrednic urmaş al fostului subprefect din vremea revoluţiei şi domniei lui Avram Iancu. Cea mai mare bucurie a ayut-o doctorul în ziua cînd bătrînul protopop Groza i-a cununat fata cu avocatul Iosif Bologa. 30 Din bucuria aceea i s-a tras şi moartea, urmată la cîteva luni după nunta unicei sale odrasle... Domnişoara Măria, de altfel îşi binemeritase norocul. Fusese fată cuminte, aşezată, fără fumuri şi cu mare credinţă în Dumiuv.eu. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din Sibiu. Acolo; în preajmă examenului de clasa a şasea liceală, în familia directoarei, a făcut cunoştinţă cu Iosif Bologa care, peste o săptămînă şi fără a-i spune ei măcar o vorbă; a scris 5 doctorului Hogea, la Parva, cerîndu-i mîna. Peste altă săptămînă-s-ă pomenit cu tatăl ei, a aflat că „marele avocat" o iubeşte şi, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că „Măriţi" bâremi ri-â terminat clasa... A stat apoi logodită 10 cinci luni, pînă ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărît să-şi strămute îtt Parva cancelaria avocaţială, fără mulţi clienţi, din Sibiu. Astfel, Măria a avut vreme să se obişnuiască cu gîndul că se va mărită cu un om care, şi după logodnă, i-a 15 rămas ca un străin. în loc de iubire, simţea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina ava-- lanşelor de laude cu care o copleşa tatăl ei ori de cîte ori venea vorba despre viitorul său ginere. Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să 20 înflorească visele romantice ale unei fete de şaptesprezece ani. în figura lui aspră, colţuroasă, cu ochi scufundaţi în orbite şi adumbriţi de sprîncene stufoase, cu mustăţi castanii, bogate şi cu o bărbie lată şi puţin învineţită de tăişurile briciurilor, părea 25 că se simţea mai acasă ura decît dragostea. Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blîndă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a 30 cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Hofia şi tras pe roată, la Alba-Iulia, după potolirea ţăranilor, în sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou şi martir a înteţit rîvna de muncă şi a învăpăiat un ideal. îndată după ce şi-a dobîndit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tînăr condamnat în procesul Memorandului şi să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat. Apostol s-a născut tocmai în zilele cînd tatăl său aştepta, la Cluj, condamnarea. Pînă să se întoarcă Bologa din temniţă, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrăţişat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de iubire, tînara d-nă Bologa şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă. Sufletul ei plin de credinţă în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: pare nu-şi iubeşte odrasla mai mult decît pe Atotputernicul? Ca să-şi împace conştiinţa, şi-a dat mare osteneală să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Astfel, întîile amintiri ale copilului au fost stăpînite de un Dumnezeu bun, blînd şi iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruieşte oamenilor bucurii pe pămînt şi veşnică fericire în cer. în închipuirea lui săltăreaţă, înfăţişarea acestui Djmnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori, întrebînd totdeauna veşti de la „martirul nostru", şi căruia mama îi săruta mîna. O schimbare adîncă, un fel de revoluţie a stîr-nit în viaţa lui Apostol sosirea tatălui său. Peronul gării era înţesat de oameni, domni şi ţărani din împrejurime. Copilul se agăţa desperat de fusta măicuţei, aşteptînd parcă o minune îngrozitoare... Apoi trenul a sosit şi s-a oprit scufund foarte urît, şi dintr-un vagon s-a coborît Bologa, în haină neagră, cu capul gol şi o barba mare castanie, crescută în temniţă, s-a uitat puţin la lumea de pe peron şi pe urmă s-a repezit, la micul Apostol, 1-a ridicat şi, în vreme ce oamenii strigau „trăiască", 1-a sărutat zgomotos pe amîndoi obrăjorii. Cuprins de o spaimă dureroasă, copilaşul a început să plîngă şi să se zvîrcolească în braţele străinului care, ascultînd acum discursul protopopului, încerca să-1 ostoiască şi-1 legăna uşor. 5 în cele din urmă, Bologa, fiindcă micuţul răcnea din ce în ce mai speriat, acoperind cuvîntarea de bineve-nire, îl trecu enervat în seama doamnei Bologa, care se împurpurase de ruşine şi de emoţie. în braţele ei Apostol se mulcomi, privind jînsă mereu înfricoşat io spre domnul cu barba castanie. De altfel, în aceeaşi seară, Bologa avu o convorbire solemnă cu nevastă-sa în privinţa educaţiei copilului. îi dezvoltă în fraze pompoase nişte principii, pomeni numele cîtorva educatori celebri, sfătu-15 ind-o chiar să citească pe îndelete operele lor, pe care le citise şi dînsul în închisoare tocmai în vederea lui Apostol, şi mai ales îi ceru energie, concentrare şi hotărîre. — Copilul trebuie să înţeleagă de la început 20 că viaţa omului numai atunci e preţioasă cînd urmăreşte un ideal! sfîrşi Bologa patetic. Datoria noastră părintească de-abia acum începe! Trebuie să ne dăm toate silinţele ca să facem din odorul nostru un om şi un caracter! 25 Doamna Bologa plînse şi-şi frînse mîinile. Din discursul soţului ei înţelegea că i se cere să-şi astîm-pere dragostea de mamă, mîngăierile şi răsfăţările. Totuşi, se supuse fără murmur. Bologa, sărbătorit de o lume întreagă, martir, cu aureola temniţei şi 30 cu barba impunătoare, i se părea un stăpîn nespus de înţelept, căruia i se cuvine numai ascultare şi supunere. Se resemna deci să-şi iubească puişorul în taină şi să-şi ferească mîngăierile de ochii lui Bologa. în schimb, îşi înteţi îngrijirile religioase, întreţi- 28 •nînd mereu vie credinţa în sufletul lui Apostol. în , privinţa aceasta avea ţoatl-libertat^a.din partea soţu-;lui care, deşi nu era credincios, îngăduia religia în ; educaţie ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei. Apostol, potolit şi timid., fără tovarăşi de jocuri, simţi adine atmosfera gravă,,pe care p.impuse tatăl său în casă. îi ramase, întipărită. în inimă spaima , primei întîlniri cu el şi-1 privea mereu ca pe un străin venit aname sări terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea n^mai cu mama, cînd erau singuri acasă, şi uneori cu protopopul Groza care, fiind văduv, se înviora în tovărăşia copilului blînd şi inteligent. Peste toate : gîndurile şi închipuirile micuţului însă plutea veşnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpînea Dumnezeu... Cînd împlini vîrsţa de şase ani, alt eveniment straniu îi zgudui sufletul... Doamna Bologa, gîndin-du-se că copilul trebuie să înceapă şcoala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să-i înlesnească sarcina şi căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotărîră să pună pe Apostol să zică „Tatăl nostru", într-o duminecă, în cadrul sfintei liturghii. Făcură pregătirile în mare taină, ca să nu prindă Bologa de veste şi să le zădărnicească planul... în sfîrşit, în ziua stabilită, soţii Bolega luară loc în strana dreaptă, ca de obicei, iar Apostol, în faţa lor, în hăinuţe noi, mai palid şi cu ochii aprinşi de emoţie. Doamna Bologa lăcrima şi tremura, închinîndu-se înfrigurată şi frămîntînd neîncetat cărticica de rugăciuni... Apoi venind momentul rugăciunii, se pleeă speriată peste strană şi-i şopti: „Acuma, puişorule...". Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol tre:u în faţa uşii împărăteşti, căzu în genunchi, împreună mîinile,.. Peste o clipă glasul - Ini subţire ca un fir de mătase albă fîlfîia în tăcerea înecată, de respiraţii,, se, ridica spre; tavanul.înstelat, se. coborî printre sutele de oameni... Ochii lui^văzură la; început, în altar, pe protopopul Gro/a zîrabiftdu-i ,5 . cu blîndeţe şi îneurajîndu-1; pe urmă .însă rămase numai crucea aurită, sus, pare-ar fi plutit în văzduh... . . Apoi, tocmai în clipa: cînd se închina, la încheierea ■ rugăciunii, şe deschise deodată cerul şi, într-o depărtare nesfîrşită şi totuşi atît de aproape ca şi. cum ar fi 10 fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mîngăietoare pa o sărutare de. mamă... | Din. strălucirea - dumnezeiască -însă se limpezea o 15 privire vie,,infinit de blîndă şi de măreaţă, carepareă pătrundea în toate adîncurile şi ascunzişurile... Arătarea aceasta a durat numai o clipă şi a fost atît de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit ,bătăile, iar ochii i .s-au umplut de o lucire stranie, 20 bolnavă: Totuşi, sufletul îi era atît de plin de fericire; că. ar fi fost bucuros să moară atunci -acolo,-privind minunea dumnezeiască... Cînd se... întoarse la loc, păru schimbat la faţă. Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină. 25 —Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însufleţire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-şi şteargă lacrimile cu batista udă de plîns. Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa Bologa. Protopopul şi d-na Bologa 30 credeau cu tărie că bunul Dumnezeu, printr-o graţie deosebită, a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viaţă; avocatul, dimpotrivă, căuta să le documenteze că toată „minunea" e numai rezul-| tatul exaltării religioase a copilului... în cele din ■ 31 urmă, neizbutind a-i convinge, Bologa se supără, le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplîn-du-i mintea fragedă cu fantasmagorii popeşti şi, fiindcă el, ca tată, e răspunzător de sănătatea sufle-5 tească a lui Apostol, interzise pe viitor asemenea exibiţii odată pentru totdeauna. Clasele primare le făcu acasă, avînd pe doamna Bologa ca instructoare. Bologa îi controla pe amîndoi în fiece sîmbătă, cu o severitate din ce în ce mai 10 straşnică, parcă ar fi avut în faţa lui nişte complici întru a-1 trage pe sfoară. Deşi Apostol era silitor, tatăl hotărî să-1 trimită, pentru cursurile secundare, la liceul din Năsăud, spunînd că copilul trebuie să ia contact cu oamenii şi cu lumea. în realitate, Bologa, 15 nemulţumit de educaţia ultrareligioasă ce o primea copilul acasă, în ciuda prescripţiunilor lui, voia să curme răul cît mai era vreme. îl dădură în pensiune la profesorul de matematică, prieten bun cu Bologa, ca să fie bine îngrijit 20 şi supravegheat, ca acasă. Cînd plecară părinţii şi rămase singur, Apostol fu cuprins de o spaimă dureroasă. Se simţi părăsit, izgonit, străin şi neputincios. Şi nici măcar nu putea plînge, de teamă să nu-1 ia în rîs copiii gazdei. în clipa însă cînd îi era 25 sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiţei o icoană cu Isus Hristos răstignit pe cruce. Şi atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alinta inima... Parva fiind aproape de Năsăud, doamna Bologa 30 venea în fiecare lună să-1 vadă, să-1 mîngîie... Dar Apostol părea acuma vesel şi mulţumit. Cartea îl pasiona. I,a sfîrşitul anului şcolar, mergînd acasă în vacanţă, prezintă cu bacurie tatălui său un certificat strălucit. — Te felicit! îi zise Bologa, după ce citi cu luare-aminte, strîngîndu-i mîna ca unui prieten. Strîngerea aceasta de mînă îi făcu o impresie curioasă. Pentru întîia oară simţea că tatăl său îl 5 iubeşte. Pînă atunci i se păruse că dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi şi rîzgăieri. Acuma înţelese că există şi iubiri reţinute, bărbăteşti. De altfel, chiar şi el devenise mai discret în dezvăluirea sentimentelor, îi plăcea să fie privit ca om serios. Prietenii lui cei io mai buni, Alexandru Pălăgieşu şi Constantin Boteanu, erau cu trei-patru ani mai mari ca dînsul. Cînd termină clasa a patra şi aduse iar certificatul, Bologa crezu nimerit să-i spună cîteva cuvinte grave, de faţă cu doamna Bologa, în picioare. După 15 o introducere cu citaţii latineşti, îi evocă amintirea străbunului tras pe roată la Alba-Iulia şi apoi urmă cu glas falnic: — De azi încolo, fiul meu, eşti bărbat. Dacă ar fi nevoie, eşti pregătit să-ţi poţi cîştiga singur o 20 pîine. Intrînd în cursul superior, orizontul are să ţi se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viaţa şi lumea sunt pline de taine grele. Să nă-zuieşti mereu a dobîndi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna 25 la fel cu gîndul, gîndul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!., în clasa a cincea, spre Crăciun, într-o oră de 30 matematică, Apostol fu chemat puţin afară. în coridor aştepta vizitiul lor, cu căciula şi cu biciul în mînă. — Ei, ce-i, ce s-a întîmplat? întrebă Apostol tulburat. 32 3 — L. Rebreanu, Opere 5 33 — Bine, domnişorule, tot bine, dar azi-noapte a murit domnul avocat, de inimă şi m-a trimis doamna să te aduc şi pe d-ta la înmormîntare... Pînă în Parva, Apostol a plîns în neştire... înmor-mîntarea a fost impozantă. Mii de oameni au petrecut coşciugul la groapă, şi multe cuvîntări jalnice. Pe urmă, cîteva zile, Apostol a stat acasă. Nu mai plîngea dar şedea ceasuri întregi încremenit în faţa unei fotografii care reprezenta pe tatăl său într-o poză dîrză, ameninţătoare. (Era făcută la Cluj, pe cînd se întorcea din temniţă.) înainte îi fusese frică de fotografia aceasta. Acuma îl rodeau remuşcări. Simţea împrejur întrebări fîlfîind cu aripi negre şi nu îndrăznea să le privească. îşi zicea mereu că n-a ştiut să-1 preţuiască, îşi amintea îndrumările lui severe şi-i era teamă necontenit să nu se dărîme ceva, undeva, şi nu-şi dădea seama ce şi unde... Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi zise, a treia zi, foarte blînd şi duios: — Lasă, dragul mamei... Ce să facem? Aşa a vrut Dumnezeu... — De ce? întrebă deodată Apostol, privind-o cu nişte ochi goi. Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înţelese vorbele ei, căci în clipa cînd a rostit întrebarea, a simţit cum i se dărîmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului. „Am pierdut pe Dumnezeu", îi fulgeră prin minte, închizînd ochii cu frică, parcă astfel ar fi vrut să împiedice ruina. Avea impresia foarte clară că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund şi nu se poate opri, nu se poate agăţa de nimic. Aceasta însă a ţinut numai un moment, sau poate nici atîta, iar pe urmă a rămas cu o groază crîncenă în inimă, ca şi cînd s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să ştie încotro să apuce... Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul 5 zdrenţuit de îndoieli şi sigur că şi-a pierdut rostul în lume. Un răstimp a mai încercat să-şi reclădească din dărîmături o casă nouă. Observa însă că de sub fiecare piatră izbucnea cîte-o întrebare dureroasă şi fără răspuns... Strădaniile acestea zadarnice, cu chi- 10 nurile lor neostoite, îl obosiră repede. Dar apoi peste ele se înălţă, ca un steag biruitor, dorinţa de-a cunoaşte, de-a găsi răspunsuri precise la toate întrebările tulburătoare... Ca „abiturient" a petrecut vacanţa în consfătu- 15 iri şi neînţelegeri cu mamă-sa şi cu protopopul Groza care, amintindu-şi arătarea cerească de odinioară, doreau să-1 îndrepte spre cariera preoţească. Apostol însă nici nu voia să audă de teologie. Acuma era aproape de douăzeci de ani, înăltuţ, foarte zvelt, 20 cu o frunte albă foarte frămîntată, cu părul castaniu lung şi dat pe spate, avînd ceva din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor. Pe cît inima îi clocotea de o poftă de viaţă napraznică, pe atît mintea lui se zbuciuma 25 cu întrebări tainice, suferind fiziceşte de cîte ori, în căutarea explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfîrşitului între care e mărginită cunoştinţa omenească. Se făcuse gînditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hatărîri încăpăţînate. Doamna 30 Bologa spunea, cu o uşoară umbră de părere de rău, că seamănă la caracter cu răposatul, ceea ce pe Apostol îl măgulea căci, cu cît creştea, cu atît admira mai mult înţelepciunea tatălui său, silindu-se din răsputeri baremi să-1 egaleze... Cînd îşi dădu seama că rezistenţa fără argumente nu va convinge pe mai-că-sa şi mai ales pe Groza, le declară ritos că el de mult nu mai crede în Dumnezeu şi prin urmare nu-şi poate alege o carieră bazată pe înşelăciune. Pro-5 topopul se indignă şi plecă fără să-i dea mîna, iar doamna Bologa plînse o săptămînă întreagă, ru-gîndu-se Atotputernicului să-i întoarcă băiatul pe calea cea bună. Apostol se hotărîse de mult să urmeze filosof ia. 10 Auzind aceasta, indignarea protopopului se înteţi şi, ca să frîngă cerbicia fiului rătăcit, povăţui pe doamna Bologa să-i refuze mijloacele băneşti. Abiturientul se posomori. Cîteva zile de-a rîndul avu lungi consfătuiri cu singurul său prieten din Parva, cu 15 Alexandru Pălăgieşu, care făcuse cursul de notar şi acuma era practicant, în aşteptare să iasă la pensie notarul bătrîn şi să-i ia locul. Drept urmare a consfătuirilor, Apostol se repezi pînă la Năsăud, se mai sfătui şi cu fosta lui gazdă, şi cu directorul liceu- 20 lui, iar rezultatul fu o petiţie către Ministerul Instrucţiei, în care solicita o bursă de la stat. Peste vreo trei săptămîni veni şi răspunsul: i s-a acordat un loc într-un „colegiu studenţesc" la Budapesta, ceea ce însemna pensiune completă şi chiar cîteva coroane pe 25 lună, de buzunar. La Universitate a întîmpinat greutăţi aşteptate şi neaşteptate. Le-a biruit cu o însufleţire aprigă. A învăţat ungureşte şi nemţeşte în cîteva luni, încît primul examen i-a adus felicitări şi o invitaţie la 30 masă din partea profesorului de filosofie, bătrîn, sărac şi nobil. între profesor şi elev apoi s-au statornicit nişte legături ca între un duhovnic şi un drept-credincios. Cunoscător al sufletului omenesc, profesorul a înţeles repede neastîmpărul lui Apostol şi 1-a 36 îndrăgit. I se părea că tînărul acesta, ros pînă în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei generaţii care, pierzîni credinţa în Dumnezeu, se înverşunează a găsi ceva în afară de sufletul omului, 5 un Dumnezeu ştiinţific, lipsit de taine şi de necunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă şi să se lămurească chiar şi neantul... Seninătatea şi simpatia profesorului au potolit încetul cu încetul avîntul studentului. Chiar 10 în prima vacanţă universitară Apostol a venit acasă cu o „concepţie de viaţă" pe care toată vara a explicat-o lui Alexandru Pălăgieşu, devenit notar în Parva. — Omul singur nu e cu nimic mai mult decît un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi 15 descoperit piatra filosofală. O licărire de conştiinţă trecătoare... Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă, dragă prietene! Singularizat, omul se pierde, pe cînd într-o colectivitate orice sforţare îşi găseşte locul ei şi toate împreună contribuie 20 la înălţarea fiecărui individ, precum activitatea comună a tuturor colectivităţilor apropie omenirea de Dumnezeu... Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puţin din munca creierului omenesc se risipeşte. în^hipuieşte-ţi ce-ar fi cînd s-ar 25 uni, printr-o organizaţie perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă!... Cîţi oameni trăiesc azi pe pămînt? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenuşie, într-un avînt 30 comun, ar porni la asaltul porţilor închise? — Adică, mai pe româneşte, să facem ceea ce facem cu toţii, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i aşa?... Apoi asta spun şi legile noastre... — Nu, nu legile... Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile... Mare deosebire! se înflăcăra Apostol, reîncepînd furtunos explicaţiile. Doi ani de zile, în Budapesta, şi-a pus la încercare „concepţia de viaţă" în toate împrejurările, şi după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulţumitoare. Viaţa în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vieţii îl supărau. Rîvnea civilizarea sufletului şi aceasta i se părea că nu se poate dobîndi în marile aglomeraţii de oameni. în mijlocul naturii se simţea liber şi mai aproape de inima lumii. De cîte ori avea vreme, fugea de oraş. Dealurile din jurul Budei le cunoştea întocmai ca împrejurimile Parvei... Numai cînd venea acasă observa că şi-a potrivit viaţa pe un calapod care aici nu era de loc preţuit. în Parva i se clătina concepţia şi avea nevoie de sforţări ca să nu i se sfărîme. Statul, aici, era privit ca un vrăjmaş... Tocmai în vacanţa a treia a găsit argumentul mulţumitor, într-o discuţie cu avocatul Domşa care, după moartea bătrînului Bologa, a făcut avere în Parva. — Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiraţie subită. Nu afirm de loc... Dar cîtă vreme există, trebuie să ne facem datoria... Daţi-mi un stat mai bun, şi mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domşa! în viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţi! Avocatul Domşa îl iubea şi-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toţi domnii din Parva şi chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate. De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că îi va atrage atenţia asupra domnişoarei Marta, o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului, şi care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuşi domnului Domşa. într-o bună zi, dorind să continue discuţia, 5 Apostol făcu o vizită avocatului. Nu-1 găsi acasă, dar îl primi domnişoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara numai despre nimicuri şi crezînd mereu că va sosi Domşa. A doua zi reveni şi iar şezu o jumătate de oră cu Marta. Apoi o săp- 10 tămînă întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeaşi oră şi din ce în ce mai bucuros că nu era acasă avocatul. Şi, peste altă săptămînă, spuse radios doamnei Bologa: — Mamă, ştii că am să mă logodesc cu fata lui Domşa? 15 Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă şi uşuratecă. O fată crescută în voia soartei — doamna Domşa murise de vreo patru ani — nu poate fi o soţie potrivită pentru Apostol. încercă să se împotrivească. Chemă iarăşi într-ajutor 20 pe protopopul Groza. Toate în zadar. Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o cînd va termina Apostol studiile, peste un an sau doi. Curînd după logodnă, sosi în Parva un locote- 25 nent de vînători imperiali, foarte ţanţoş şi încrezut, feciorul judecătorului ungur. Apostol îl privi cu dispreţ, zicînd că e gol şi sec, pe cînd Marta îl găsi interesant şi drăguţ... Dumineca următoare avu loc „balul filantropic". Deşi Apostol nu era dansator, 30 în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să ră-mîie mai prejos de „cellalt". Locotenentul însă a jucat puţin şi numai cu vreo trei fete, între care şi cu Marta. Şi atunci, pe faţa ei, Apostol a văzut o mîndrie şi o bucurie rău ascunsă... 38 39 în trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-1 băteau gînduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Mar-tei şi era sigur că Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! într-un moment de desperare socoti că ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofiţer şi să-i arate Martei că poate fi şi el ca „cellalt"... în orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit,, din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice pînă la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-1 iubească numai pe el! Atunci începură să umble zvonuri de război şi într-o bună zi locotenentul chiar trebui să-şi curme concediul şi să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Cînd veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici : — Simpatic om!... Acuma va fi erou! Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că maică-sa a avut dreptate şi să-şi vază de cărţile lui... Dar asta ar însemna o laşitate. Dacă în prima ciocnire cu viaţa se dă bătut, atunci ce va fi viitorul? Apoi, peste frămîntările lui, izbucni războiul... Şi concepţia de viaţă, clădită şi cîrpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile concepţiei lui. Şi totuşi acuma trebuia o hotărîre... Se sfătui cu Pălăgieşu, fără rezultat. Pălăgieşu declară categoric că „toţi trebuie să ne facem datoria către patrie". Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă şi nu izvorîtă dintr-o convingere liberă... Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar dacă mîine va fi 5 chemat şi el în armată? — Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijorată, dacă ne ascultai pe noi şi te duceai la teologie, azi ai fi preot şi nici capul nu te-ar durea de războiul lor... Pe cînd acuma, Dumnezeu ştie... 10 Mai mult ca să se ispitească pe sine însuşi, Apostol răspunse: — Zilele acestea am să plec şi eu la datorie... Doamna Bologa, speriată şi revoltată întrebă: — Să-ţi primejduieşti tu viaţa? Pentru cine şi 15 pentru ce? — Pentru patrie, murmură studentul cu un zîm-bet nehotărît. — Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie... Mai bine s-o calce în picioare 2 0 caii muscalilor! Trimise îndată după protopopul Groza şi împreună căutară să-i scoată din minte gîndurile nesocotite. Nehotărîrea lui Apostol se zvîrcolea. Ieşi pe stradă buimăcit şi nemeri tocmai la Domşa acasă. 25 — Cum, tu? Speranţa noastră? Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar cînd ai o patrie ca a noastră nu eşti de loc obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba chiar dimpotrivă! — Şi totuşi ideea? zise Apostol fără convingere. 30 — Ce idee?... Cînd e viaţa omului în joc, dai dracului toate ideile... Noi trebuie să aşteptăm, Apostole! Lozinca noastră să fie: rezerva... — Rezerva înseamnă pasivitate şi pasivitatea e mai rea ca moartea... 41 — Pasivitatea păstrează intacte speranţele, pe cînd activitatea acum e egală cu nimicirea. Apostol tăcu. în sufletul lui se închegase convingerea că nu trebuie să plece. Dar nu apucă să spună 5 nimic lui Domşa, căci se pomeniră cu Marta, care tocmai se întorcea de la o prietenă. Avocatul, ca de obicei, îi lăsă singuri... — Toată lumea pleacă la război, zise Marta. în privirea ei, în glasul ei, Apostol simţi o tre- 10 murare ciudată. Marta se gîndea la „cellalt". Un ceas statură de vorbă, şi toată vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înţelegînd însă că, prin-tr-un singur gest, i-ar putea dobîndi sufletul întreg... Un ceas şovăi, apoi la plecare se uită adînc în ochii 15 ei şi zise cu hotărîre: — Poimîine voi pleca la război! Marta avu un zîmbet de necredinţă, dar numai o clipă. în clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcăra, plină de mîndrie, şi apoi, cu 20 o mişcare pătimaşă, se repezi la Apostol şi-1 sărută pe buze... Şi Apostol, în sărutarea aceasta, îşi sorbi izbînda. A treia zi a plecat la Cluj şi s-a prezentat la cercul de recrutare, unde un colonel deşirat 1-a felici- 25 tat călduros. Cînd s-a îmbrăcat în uniformă şi s-a uitat în oglindă, nici nu s-a mai recunoscut, atîta de marţial i se părea că s-a făcut. De altfel, în oraş clocotea un entuziasm contagios. Pe trotoare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau ve- 30 seli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi făgăduit o fericire cerească. în atmosfera aceasta, ultimele rămăşiţe de şovăire se topiră ca nişte stropi de ceară. Se simţea mîndru şi fericit în uniforma cochetă de artilerie şi saluta ţea- păn pe toţi militarii ce-i întîlnea, adînc convins că şi astfel îşi împlineşte datoria către ţară. Două luni a urmat şcoala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urmă l-au numit ofiţer, a fost 5 rănit o dată uşor şi a doua oară greu, încît a stat două luni în spital şi o lună în concediu acasă, a fost decorat de trei ori, înaintat locotenent... toate în vreme de doi ani. Războiul a luat locul de frunte în concepţia lui de viaţă, din care odinioară vruse să-1 io elimine. Acuma îşi zicea că războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai eficace element de selecţiune. Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul... Pe urmă a fost la Curtea Marţială care a judecat pe Svoboda... Pe 15 urmă au venit spînzurătoarea şi ochii condamnatului... şi doina ordonanţei, sub fereastră, care nu mai încetează de loc, ca o mustrare... 3 — Don locotenent, e tîrziu, vremea cinei... 20 Apostol Bologa deschise ochii, zăpăcit. Lîngă pat, ordonanţa mormăia blînd aceleaşi cuvinte, ca o babă cu farmece. — Ce-i, Petre? Am dormit? întrebă locotenentul, sărind în picioare şi uitîndu-se repede la ceasul- 25 brăţară. Ei, poftim! Am întîrziat de la masă... Şi numai tu eşti de vină, că nu ştiu pe unde tot umbli, în loc să-mi fii de ajutor... Dojenind pe Petre, îşi dădea bine seama că vrea să-şi impute amintirile care l-au cuprins în mrejele 30 lor şi de care îi era teamă ca de nişte remuşcări neiertătoare. Grăbit să plece, nu-şi găsi casca şi mormăi: 42 43 — Fă lampa mai mare, că parcă sîntem într-o criptă... De lîngă lampă, ordonanţa ridică o scrisoare şi i-o întinse: — A venit de la amiazi, dar cu vălmăşagurile astea... Apostol luă scrisoarea, se uită la adresă şi rămase cîteva clipe cu ochii la Petre, ca şi cum n-ar fi îndrăznit s-o citească. „Iată, mi-e frică şi de slova mamei, se gîndi cu amărăciune. Atîta m-a făcut de laş execuţia unui trădător!" Apoi se aşeză mînios pe laviţă, trase lampa mai aproape, rupse plicul şi citi pe nerăsuflate: „Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremură inima de grija ta, că de o săptămînă n-am primit nici o ştire şi pe aici geme pămîntul de oaste şi cătane, de trăim mereu cu frica în sîn. Totuşi sunt puţin mai liniştită de cînd am auzit că, pe unde eşti tu, s-au potolit bătăliile. O, dare-ar Dumnezeu să se sfîrşească odată, că de atîta război ni s-a acrit sufletul şi ne-au secat lacrămile. Tot aşteptăm să ne pomenim cu tine pe acasă, măcar pe cîteva zile, că alţi ofiţeri capătă concedii des. Şi noi avem în gazdă un maior, tare de treabă, polonez. Bietul om toată ziulica oftează de dorul familiei, că-i însurat şi are şase copii... Ştii, dragul mamei, că pe protopopul Groza l-au luat şi l-au dus în internare prin Ţara Ungurească, fiindcă Pălăgieşu 1-a pîrît că-i periculos pentru liniştea comunei. O, Doamne, mare-i răbdarea şi îndurarea ta! Ba Pălăgieşu se mai laudă, chiar şi faţă de mine, că de-ar fi vrut el, ar fi putut face să-1 şi spînzure, că — zice — mîna lui e grea cînd vede că oamenii nu se astîmpără. Dar zice că i-a fost milă de cei optzeci de ani ai lui Groza, altminteri nu s-ar fi mulţumit numai cu internarea. Câ, zice, protopopul a predicat de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoşească şi 5 nici credinţa în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie. Şi din pricina aceasta l-au ridicat şi l-au închis, iar comuna a rămas numai cu diaconul, să facă slujba şi la biserica cea mare, şi peste apă, în bisericuţa din Ierusalim... Eu mă tot rog fierbinte bu-10 nului Dumnezeu şi tare mi-e nădejdea că rugăciunile noastre vor găsi milă şi îndurare în ceruri! De multe ori mă gîndesc şi mă cutremur, ce-ar fi • dacă ar trăi bietul tatăl tău? Cum era el de inimos, vai Doamne, poate că nici tu n-ai fi unde eşti, căci 15 el nu te-ar fi lăsat pentru nimica-n lume. Dar eu, sărmană văduvă, ce să fac? Plîng şi mă rog lui Dumnezeu să-ţi poarte de grijă şi să te apere şi să-ţi lumineze sufletul şi cărările vieţii... Acum baremi de-ar veni odată pacea, să mai 20 scape oamenii de chinuri şi de groază. Că de cînd a intrat şi România în război parcă viaţa noastră e şi mai amară, şi mai întristat ni-e sufletul... Marta zice că ţi-a scris mereu, dar că tu nu i-ai răspuns la două scrisori şi poate că te-ai supărat cine ştie de ce. 25 Scrie-i, dragul mamei, că Domşa e foarte cumsecade şi-ţi poartă de grijă ca un părinte. Apoi şi fata-i bună şi are sufletul de ceară, doar că-i tînără şi nepricepută în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici prea retrasă şi trebuie 30 să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile. Dacă ai fi tu acasă, am avea şi noi un sprijin. Dar nu-i nimic, va trece şi furtuna, şi Dumnezeu va plăti tuturora după dreptate. Pînă va veni ceasul mîntuirii, eu în scrisorile tale caut mîngăiere 45 şi le aştept şi tremur cînd nu sosesc. Că tu eşti mîn-găierea şi nădejdea mea pe lume, şi credinţa în Dumnezeu. Rămîi cu bine şi scrie-mi degrabă. Dumnezeu să te aibă în paza lui cea bună. A ta-Mamă". 5 Apostol îndoi iar scrisoarea, o vîrî încetişor în buzunar şi oftă, zîmbind amar şi zicîndu-şi: „Biata mama! Se vede că-i strănepoata subprefectului lui Avram Iancu..." Cuprinsul scrisorii îl simţea foarte lămurit în 0 creieri, ca o apăsare. Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deşi altădată tocmai acestea l-ar fi pus pe gînduri... Ridicînd capul, întîlni privirea ordonanţei, aprinsă de o curiozitate umilă. Apostol tresări, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i fi citit gîndurile. — Oare ce-o mai fi pe la noi pe-acasă, don locotenent? întrebă deodată soldatul cu glas încărcat de respect. — Ce să fie, Petre? Necazuri şi amar, răspunse Apostol blînd. îşi potrivi casca în cap, îşi ridică gulerul ulan-cei şi ieşi în ogradă, urmat de ordonanţă. în poartă se întoarse şi-i zise cu acelaşi glas moale: — Ia seama, Petre, că mîine în zori plecăm înapoi, pe front! Să aduni deci toate catrafusele... Degeaba, Petre, tot mai bine-i acolo decît aici! de casPa0PînoadiViriei ^ ^ f°Stă CÎrciurnă- alături ae casa m care locuia generalul Karg în Jia m dinspre uliţă, cu ferestrele oblonite ca iă nu 1-ina afară, mîncau ofiţerii de'a c^^ precum şi cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. în fund, într-o odăiţă, era popota trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre front sau se întorceau de acolo şi trebuiau să zăbovească un răs-5 timp pe la numeroasele servicii ale diviziei. Fiindcă întîrziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă şi intră în tindă, unde cîţiva soldaţi spălau vase, ştergeau tacîmuri, desfundau sticle, în vreme ce alţii veneau de pe coridor, io de la bucătăria îndepărtată, cu farfurii pline cu mîncări ori cu butelii de vin... De aici o uşă dădea direct spre popota mare, iar alta, în stînga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi şi deschise lui Bologa. în odăiţă erau numai două mese lungi şi o canapea 15 hodorogită, pe care zăcea un morman de mantale, căşti, revolvere, săbii, baionete, de-a valma. Masa din dreapta se golise; un soldat, cu capul ţuguiat şi cu fruntea de un deget, strîngea alene ta-cîmurile şi resturile de pîine. Fumul de tutun, mirosul 20 de mîncări şi de băuturi umpleau odaia pînă în tavanul cu grinzi, sugrumînd flacăra lămpii cu abajur de tinichea roasă. Obloanele celor două ferestre erau închise, iar găurile din obloane, astupate cu şervete. De altfel ferestrele n-aveau perdele şi pe pereţi se 25 vedeau numai cîteva cadavre de ploşniţe sătule. în capul mesei din stînga şedea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, faţa lui rotundă răspîndea bunătate şi blîndeţe, deşi în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surîns prefăcut şi 30 rece. Cînd păşi Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încît bună-seara lui pluti singuratecă într-o tăcere speriată. Pînă să-şi lepede însă casca şi ulanca, unda de tulburare 47 se topi şi locotenentul Gross, mai în glumă mai în serios, strigă: — Mi se pare, Bologa, că ţi-a fost ruşine să vii mai devreme între noi? Spune drept! — Ruşine? Mie?... De ce? zise Apostol, oprindu-se înţepat. — Parcă noi nu ştim că şi tu ai votat pentru moarte? zîmbi Gross, dînd vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa. — Ei şi? urmă Apostol mereu dîrz. în orice caz n-am să dau socoteală decît conştiinţei mele, care 1-a găsit vinovat! — Conştiinţă! oftă deodată tînguitor căpitanul Cervenco, care şedea la stînga lui Klapka. Cine mai are azi conştiinţă? Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă şi nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, şi inima i se îmblînzi. Cervenco era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul şi cu nişte ochi în care plîngea veşnic o suferinţă tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest şi descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. în faţa ofiţerilor trecea ca un fel de menonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mîna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băţ de trestie şi cîntînd cîntece bisericeşti. Cervenco însuşi spunea sus şi tare că mai bine şi-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dînsul. Altfel, fiind extrem de conştiincios în serviciu şi dispreţuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulţumindu-se a zice că-i cam scrîntit. — Fiecare îşi face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenco, aşezîndu-se la masă faţă-n faţă cu Klapka, şi apoi porunci soldatului: Adă-mi şi mie ceva de mîncare! Soldatul dispăru. Peste o clipă, Gross, puţin încruntat, zise: 5 — Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad... — Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii şi dezertorii sînt camarazii d-tale?... Domnilor, vă întreceţi cu 10 glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător asemenea... asemenea... vorbe compromiţătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de ţară... Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul 15 ofiţer activ printre cei de faţă, căzu ca un duş rece, reamintindu-le brusc că sînt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga şi în toate lucea o întrebare... Privirile acestea mulţumiră orgoliul huzarului brun, tînăr, frumos, cu mustăcioara tunsă şi cu înfăţişarea 20 încăpăţînată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta şi avea ambiţia să fie socotit mare cunoscător de cai. Apostol îl întîlnise des în casa profesorului şi, cu toate că i s-a părut gol şi fudul, s-a împrietenit cu el, avînd altfel un suflet deschis şi leal. 25 — închipuieşte-ţi, dragul meu, urmă Varga, adre- sîndu-se lui Bologa, ca omului care-i împărtăşeşte credinţele, cu o voce calmă ce voia să şteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim şi, ce crezi, dumnealor găsesc 30 vinovaţi, ştii pe cine, pe cei ce l-au condamnat! Varga sfîrşi surîzînd batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării. — Nimeni nu osîndeşte cu inima uşoară, zise Apostol gînditor. Dar cînd vina e evidentă, eşti silit. 4 49 Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul! — Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpo- 5 trivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pămîntul fără de omul care să-1 vadă, să-1 iubească, să-1 măsoare, să-1 înconjoare?... Ca şi pămîntul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă 10 de nişte energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toţi sorii universului nu pot avea altă menire decît să încălzească trupul omului care adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului 15 său eu, a ajuns să se cunoască!... Omul e Dumnezeu! Locotenentul Gross, uscăţiv, slăbuţ, cu barbişon retezat şi cu ochii mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede» iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă 20 şi cuceritoare. Era ovreu şi inginer la o fabrică de maşini din Budapesta. Acum se opri un moment şi se uită împrejur parcă ar fi aşteptat o întrerupere. întîlnind ochii lui Bologa, care nu-1 iubea, zicînd că e farsor, Gross continuă dispreţuitor: 25 — Statul!... Statul care ucide!... în spate statul nostru, în faţă statul duşman, şi la mijloc noi, cei osîndiţi să murim ca să asigurăm huzureală cîtorva tîlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi! Mă mir că... 30 — Noi apărăm patria, prietene, moştenirea stră- moşească! îl întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mîndră în glas. — Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreţ. — Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atîta sfială, că nimeni nu-i luă în seamă vorbele. — Patria noastră e moartea... pretutindeni şi 5 mereu moartea, bolborosi Cervenco cu o convingere adîncă. — Fiindcă sîntem laşi! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mişeliilor! 10 — Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, rîzînd cu atîta poftă, că toţi se înseninară. Din fericire noi, ceilalţi, încă n-am uitat că, mai presus de orice, sîntem fiii şi apărătorii patriei, dragă anarhistule!... Domnule căpitan, adaogă apoi către Klapka, te rog să nu ne 15 judeci după vorbele noastre, ci după fapte! Sîntem toţi prieteni şi, cînd ne întîlnim, ne permitem mai mult decît ar fi permis. Aşa ne mai răcorim şi noi pentru cîte îndurăm... Dar în faţa duşmanului toţi ne facem datoria cu inimă, chiar şi Gross, deşi vrea să pară un 20 răzvrătit. în al treilea an de război, după ce am dat atîtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie trecute cu vederea! Klapka dădu din cap cu un surîs indulgent, care însă nu se potrivea de loc cu lumina ciudată din ochii 25 lui bolbocaţi. Gross vru să protesteze, dar tocmai atunci uşa se deschise şi soldatul intră cu farfuriile pline, aşezîndu-le dinaintea lui Bologa. Peste cîteva minute, după oarecare şovăiri, convorbirea se aprinse iarăşi, mai ales între Gross şi Varga. 30 Apostol Bologa înghiţea în silă. Deşi nu luase nimic în gură de la prînz, nu-i era foame. Se simţea mereu ostenit, parcă toată ziua ar fi cărat bolovani. Ar fi dorit să ia parte la discuţie, ca altădată, dar nu îndrăznea de teamă să nu observe ceilalţi cît de falşe şi nesin- 50 4* 51 cere îi sunt vorbele. Frica aceasta îl chinuia neîncetat, îi sfîşia sufletul, fără să i se poată împotrivi. Avea impresia că se află pe marginea unei prăpăstii şi nu cutează să se uite în adîncimea care totuşi îl ispiteşte din ce în ce mai stăruitor. — Izbînda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulînd şi cu nişte ochi tremurători de emoţie. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriaşă de răzvrătire universală... Trebuie! Şi atunci, peste tranşeele pline de sînge, peste graniţele brăzdate cu morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii, îşi vor strînge mîinile şi, într-un avînt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, şi în sîngele lor buhăit de trîndăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi! Bologa atunci nu se putu stăpîni şi întrebă foarte blînd: — Lumea urii, camarade? — Ura, numai ura vastîrpi nedreptatea! răspunse Gross cu faţa strîmbată de patimă. — Ura naşte veşnic ură, zise Apostol, cutremu-rîndu-se. Pe ură nu poţi clădi, precum nu poţi pe mlaştină... înainte de a mai răspunde Gross, Varga se sculă în picioare şi vorbi zîmbitor: — Staţi!... Daţi-mi voie!... Anarhistul nostru vrea o internaţională... Aşa-i camarade?... Ei bine, uite internaţionala! adaogă cu mîndrie, ridicînd glasul şi arătînd împrejur cu mîna pe toţi cei de faţă. Uite!... Tu eşti ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenco e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur... Aşa-i?... Tu ce eşti, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strîns masa cealaltă. — Soldat! răspunse omul, uluit şi luînd poziţia reglementară. — Fireşte, toţi suntem soldaţi, făcu Varga, mulţumit. Dar te întreb: ce neam eşti? 5 — Croat, să trăiţi! murmură soldatul fără să clipească. — Ei, va să zică croat, urmă locotenentul către ofiţeri. Şi sunt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă vom găsi şi polonezi, şi sîrbi, şi italieni, în 10 sfîrşit, toate neamurile, nu-i aşa?... Şi cu toţii luptăm umăr la umăr pentru un ideal comun, contra duşmanului comun! Iată internaţionala adevărată, tovarăşe! sfîrşi Varga, aşezîndu-se triumfător. — Internaţionala crimei! zise Gross grav, adăo-15 gînd îndată, ironic: Degeaba, tu nu poţi pricepe, Varga! Ne pierdem vremea. Tu eşti băiat de treabă, eşti erou, dar încolo... — încolo, adică înspre ideile tale nici nu doresc să mă apropiu, căci pe acolo te întîlneşti cu Curtea 20 Marţială răspunse repede Varga, rîzînd mulţumit. Urmă o tăcere şi apoi deodată glasul lui Cervenco, tînguitor ca o mustrare tîrzie: — Suferinţă ne trebuie, multă, imensă... Numai în suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea 2 5 adevărată şi biruitoare... Iubirea, oameni dragi, iubirea! Apostol Bologa se uită în ochii ruteanului, lăcrimaţi şi totuşi strălucitori într-o lumină ademenitoare. Privindu-i însă mai adînc, Bologa se spăi-mîntă şi tresări, ca şi cînd şi-ar fi aruncat căutătura 30 în adîncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică ceva şi se pomeni murmurînd în neştire: — Iubirea... iubirea... — Iubirea voastră însă ne hrăneşte cu gloanţe sau spînzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. 53 Azi Svoboda, mîine eu sau poate voi, cei cu iubirea... Şi încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe cînd noi ne bălăcim mereu... — Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav locotenentul de huzari. — Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, nişte ticăloşi ar spînzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda? — Adică tatăl spînzuratului?... întrebă Bologa cu ochii cît pumnii, întinzînd gîtul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce? — Şi dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbuşit şi cu scîrbă. Cel mult o circumstanţă agravantă... — O, o, dar e... este — bolborosi Bologa, oprin-du-se deodată aiurit şi simţind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năpraznice. — Nimic nu poate scuza trădarea şi de altfel un ofiţer care dezertează e mai criminal decît... mai criminal! zise Varga, sculîndu-se. Şi, fiindcă mîine dimineaţă trebuie să fim la datorie, v-aş propune să ne cărăbănim... Nu de alta, dar mi-e teamă că, de vom mai zăbovi mult, aveţi să mă convingeţi că dezertarea la duşman e o faptă vitejească! încercă să rîdă şi, neizbutind, se duse la canapea şi-şi alese din grămadă mantaua şi armele. Gross se uită la ceas şi zise către Cervenco: — Ce facem? E tîrziu... de-abia o să putem dormi trei ore... Plecară toţi trei împreună şi în urma lor rămase o dîră grea de tăcere. Căpitanul Klapka începu într-un tîrziu să tambureze uşor cu degetele pe masă, uitîndu-se pe sub sprîncene spre Bologa care se clătina pe scaun, cu faţa zgîrcită de o înfiorare nestăpînită. La masă nu mai rămăsese decît un sublocotenent de infanterie, foarte tînăr şi posomorit, care nu scosese nici o vorbă şi băuse cîteva sticle de vin cu o lăcomie de beţiv 5 precoce, şi doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste specială pentru „clienţii" lui — cum le zicea celor din tranşee — şi luînd masa totdeauna în odăiţa trecătorilor, fără însă a se amesteca în discuţiile lor. Fiindcă tăcerea devenea apăsă- 10 toare Klapka zise către doctorul Meyer, căutînd un ton glumeţ: — Eu pot sta aici pînă la ziuă, că tot n-am cvartir, iar soldatul îmi păzeşte în gară bagajele... Auzind glasul căpitanului, Bologa se dezmeteci 15 şi vorbi repede, parcă ar fi vrut să-şi ascundă o vină: — Dacă sunteţi obosit, vă puteţi odihni la mine, domnule căpitan... Vă cedez bucuros patul, căci eu... eu am de gînd să plec mai degrabă la... la datorie... — Adică de ce n-am pleca împreună, prietene? 20 răspunse Klapka. Nu cunosc terenul şi am nevoie de o călăuză... Mi s-a spus că voi comanda divizionul al doilea... — Atunci sunteţi comandantul meu! strigă Apostol înviorat. Un motiv mai puternic să vă repet invi- 25 taţia. — Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindcă, drept să-ţi spun, mă cam apasă osteneala şi emoţiile! zise căpitanul cu o voce mai sinceră. Doctorul fără somn trecu în odaia cea mare, 30 iar sublocotenentul mai ceru o sticlă de vin soldatului care nu isprăvea de loc lucrul la masa de alături... în uliţă Klapka şi Bologa se opriră, ascultînd rîsetele gălăgioase din popotă, dominate de un glas răguşit, care cînta fals şi cu mare însufleţire o romanţă senti- 55 mentală. întunerecul se zbuciuma peste tot cuprinsul, şi sus, în cer, vînturile fîlfîiau pînze de nouri plîngători. — încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea schimbată. în aceeaşi clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trîmbă de lumină albă, tremurătoare, plimbîndu-se de ici-colo, grăbită, cercetătoare ca o iscoadă isteaţă, stăruind pe alocuri, alintînd pămîntul şi sfidînd întunerecul... Apoi, peste un minut, se auziră bubuituri dese, înăbuşite, depărtate... — Ce-i asta? fâcu căpitanul mirat. Se spunea că pe aici e linişte... cînd colo... — Da... Nu-i nimic... nimic! zise Bologa, urmărind cu interes lumina şi tunurile. Ceva caraghios... o, mai mult decît caraghios! Ruşii ceia sînt nebuni... închipuiţi-vă, domnule căpitan, că de vreo săptămînă, aproape în fiecare noapte ne sîcîie cu un reflector, parc-ar umbla să-şi bată joc de noi! Auzi, reflector la nişte poziţii fixe, unde se cunoaşte orice muşuroi! Ridicol!... Dar şi mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi nu sîntem în stare să le zdrobim jucăria ! Am stricat pînă acum atîtea obuze, de ni-e ruşine, şi degeaba! Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă... Bologa îşi curmă brusc vorba, căci fîşia de lumină dispăru, lăsînd întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară un răstimp şi apoi încetară pe rînd... Cei doi ofiţeri porniră prin bezna deasă, clăpăind cu cizmele în noroi... Satul dormea dus, cu casele pitite după garduri de spini... într-un tîrziu, mergînd mereu, Klapka zise în şoaptă: — Ce efect ciudat a avut execuţia de azi asupra domnilor! Şi doar au fost aduşi înadins ca să se întoarcă cu groaza în tranşee şi sa spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanţele duşmanului decît ştreangul patriei... Foarte... foarte ciudat!... Dar dacă tatăl osînditului a fost într-adevăr spînzurat, atunci... Apostol se uită repede înapoi, ca şi cum ar fi auzit un glas din spate, pe urmă mormăi rugător: 5 — A fost vinovat... Domnule căpitan, a fost vinovat... Sosiră în colţul ulicioarei, spre locuinţa locotenentului. Lumina albă chiar atunci răsări iarăşi în văzduh, mai aproape, mai limpede, urmărită îndată io de bubuituri mai furioase. — Lumina! suspină Bologa. Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina!... Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe... Dar arătarea albă se topi iarăşi, şi întunerecul 15 îi strînse iar în braţe, ca nişte cleşte reci. Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scîntei multicolore, mîngăietoare... O luară pe ulicioară. Noroiul era mai cleios. Bologa simţea cum îi tremură genunchii. I se părea că duce în spinare o piatră de moară. Şi 2 o inima îi era atît de sîngerată şi totuşi atît de plină de o dorinţă mare, că îl tortura o trebuinţă sfîşietoare să vorbească, să se explice. — Domnule căpitan, vă rog, zise dînsul fierbinte, am fost întîia oară în Curtea Marţială, vă rog... Şi 25 conştiinţa mi-a poruncit... A fost vinovat, domnule căpitan! Klapka tăcea, parcă nici nu l-ar fi auzit. Apostol Bologa îşi luă în primire bateria, mai 30 stătu puţin de taifas cu comandanţii de secţie şi apoi coborî în adăpostul subpămîntean să se odihnească. 57 Se întinse pe patul de scînduri. Era prăpădit de oste- ■ neală şi de nesomn, căci toată noaptea se zvîrcolise, ■ dar acum sufletul i se uşurase, parcă ar fi scăpat dintr-o I cameră de tortură şi parcă toate zbuciumările ar fi ■ rămas acolo, în satul cu spînzurătoarea... De afară I cobora o înfumurare de lumină, în care se conturau ■ vag intrarea adăpostului, masa improvizată, cu hărţi, ■ compasuri, cărţi şi nişte farfurii goale, apoi aparatul I telefonic în părete, două scaune fără spate, aruncate la I o parte... Auzea ploaia monotonă, plicticoasă, adormi- 1 toare şi se bucura că în creieri îi furnicau, ca şi altădată, ■ numai reflectoare, tunuri, muscali, hărţi, decoraţii... I Spre seară veni căpitanul Klapka în inspecţie. 1 Bologa se înnoura, mai ales cînd căpitanul îi spuse că I a văzut celelalte baterii şi că aici va zăbovi mai mult, I ca acasă... îi dădu toate desluşirile, rece, scurt, parcă I astfel ar fi vrut să înlăture o apropiere în afară de ser- I viciu. Klapka îl ascultă gînditor, privindu-1 mereu 1 în ochi cu o stăruinţă care pe Bologa îl zăpăcea şi-1 1 făcea să-şi reamintească întîlnirea lor de ieri, în faţa I spînzurătoarei. La sfîrşit apoi căpitanul îi zise deodată I cu un glas în care vibra o sinceritate caldă: 1 — Eşti o inimă de aur, Bologa!... Da, da, o inimă... De aceea mi-eşti drag ca un frate! Locotenentul avu o tresărire nervoasă. Nu înţelegea ce vrea Klapka şi un moment i se păru că-1 ispiteşte, în ureche însă îi răsunau cuvintele blînde, tulburătoare, care totuşi îl spăimîntau, ca şi cînd l-ar fi tîrît spre o primejdie. — Te-am văzut aseară cum te-ai chinuit, urmă căpitanul. Toată seara şi toată noaptea. Şi te-am înţe- I Ies. Poate că numai eu te-am înţeles, fiindcă eu... Da, J da!... Nu te uita că am tăcut! Trebuie să tăcem! Mereu să tăcem! Altfel... ş — Domnule căpitan, cred că vă înşelaţi, cred că... zise Bologa aspru, aproape cu ură. Şi nu ştiu ce vă face să-mi atribuiţi... Klapka zîmbi cu atîta bunătate, că Apostol se 5 încurcă de tot şi se opri în mijlocul frazei. — De ieri, de la primul schimb de priviri, am înţeles că vezi în mine un duşman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de duşmănia ta dacă pe urmă, cînd se zvîrcolea fratele meu în ştreang, nu ţi-aş fi văzut io ochii plini de lacrimi... Nu protesta! Nu ţi-ai dat seama, dar ai lăcrimat... Şi lăcrămile acelea ţi-au dezvăluit inima întreagă... Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-şi 15 crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să şovăie, şi totuşi înfricoşarea singurătăţii îl îmboldea mereu să se aproprie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofiţer model şi 20 patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezînd că lacrimile au fost înşelătoare. A cunoscut mulţi ofiţeri români în război şi cu toţi s-a înţeles ca şi cînd ar fi fost fraţi de sînge. Cum oare să nemerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci 25 la fel se ascunde şi dînsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor bătrîn, de a-şi arăta simţămintele cele fierbinţi şi purtînd veşnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e şi mai mare decît pentru Bologa, întîi fiindcă e ceh, şi toţi cehii sînt suspecţi, 30 apoi fiindcă... Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraş foarte drăguţ şi ceh curat, şi că părinţii l-au dat la şcoala militară ca să-şi cîştige mai curînd pîinea, deoarece erau mulţi fraţi şi fără avere. A ieşit cadet la opte- î sprezece ani, dar viaţa militară nu i-a plăcut. în vara cînd a fost înaintat sublocotenent şi s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestrea reglementară, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunţa la fată, s-au logodit. El s-a hotărît să-şi creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit sâ-1 aştepte. S-a înscris în aceeaşi toamnă la Drept şi s-a aşternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avîntul, şi superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuşi, în şapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobîndit gradul de căpitan de rezervă, dar şi de candidat de avocat. Practica a fâcut-o în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an deschizînd cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul şi copilul... Azi are patru, doi băieţi şi două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum... Dintr-un portofoliu scoase nişte fotografii şi-i arătă, falnic şi mişcat, întîi copilaşii pe rînd, cu numele şi obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa. — Să ştii însă că fotografiile sînt mizerabile, adaogă el cu însufleţire. Mai ales nevastă-mea... e de o mie de ori mai bine, delicată, blîndă, frumoasă. Cine o cunoaşte trebuie s-o adore... Sărută fotografiile, le puse bine şi murmură înduioşat, cu ochii scăldaţi în lacrimi: — Din pricina lor şi de dragul lor sînt cum sînt, Bologa!... Altfel, Dumnezeu ştie, poate că şi eu... Aşa însă nu pot... Sînt capabil de orice laşitate, numa să nu mor înainte de a-i îmbrăţişa, să mă pot întoarcei la ei... Ce vrei! Sînt un nenorocit... Şi totuşi, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! înţelegi? O, cîinii, cîinii! Scrîşni dinţii, cu lacrimi gîrlă pe obrajii graşi, înroşiţi de emoţie. Se auziră paşi coborînd în adăpost şi Klapka se potoli brusc, întorcîndu-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înţele-5 gere cu Bologa în privinţa serviciului de noapte. — Poate să ne viziteze şi la noapte reflectorul şi ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul. Se aşezară la masă, întinseră hărţile, se sfătuiră, 10 văzură unde a apărut reflectorul ultima dată şi chib-zuiră unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de luminare, făcură socoteli şi planuri de tragere... Preocupat de reflectorul duşman, Apostol Bologa 15 nici nu se mai gîndi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergînd de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele cîteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar pînă la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată 20 fericirea lui şi soarta lumii întregi. Ceasurile însă trecură, veni dimineaţa, şi reflectorul nu se arătă. Şi noaptea următoare la fel, şi noaptea a treia la fel... De-abia a cincea noapte, cînd nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai batjocoritor... 25 Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste cîmpurile brăzdate de şanţuri. A doua zi, pe la amiazi, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid şi cu ochii mai tulburi şi mai bolbocaţi ca de obicei. îi spuse că adi-30 neaori colonelul i-a poruncit categoric să sfîrşească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de rîsul şi ocara armatei, adăogînd că comandantul diviziei a făgăduit o decoraţie celui ce va zdrobi batjocura rusească. 61 — Azi-noapte l-am încadrat, şi totuşi ne-a scâ pat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească, în doi ani n-am primit nici o observaţie şi acuma, din pricina unui fleac de... — Nu te înfuria, prietene, şi nu înjura, răspunse Klapka abătut. Observaţia nu te priveşte pe tine, ci pe mine! — Pe toţi ne priveşte, domnule căpitan, şi tocmai asta-i... — Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simţit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din... M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înţelegi? Căpitanul se aşezase pe scaun, lîngă masa cu hărţile, şi se uita întrebător şi speriat la Bologa care nedumerit, răspunse: — în interes de serviciu, fireşte. De altfel, în război nici nu se mai ţine seama de alte interese... — Ei bine, colonelul ştia, trebuia să ştie, şi totuşi m-a întrebat, zise Klapka mai încet şi cu o umbră de mister în glas. Iar cînd, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încît am fost silit să mă ruşinez de laşitatea mea! Tăcu aşteptînd un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă atitudinea şi glasul căpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze şi să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-1 cu încrederea, îl făcea părtaşul unor gînduri primejdioase. Simţea însă cu groază că, în adîncul inimii, gîndurile acestea îi erau dragi şi le tăinuia acolo ca nişte odoare preţioase. — Domnule căpitan..., murmură Apostol, ui-tîndu-se în ochii lui, rugător. Din privirea şi glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină faţa frămîntată. Ca şi cînd ar fi pornit 5 să-şi golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu şi zise: — Mă înăbuşe laşitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, şi acuma mă gîtuie... Ai văzut privirea lui Svoboda sub ştreang?... 10 Nu se poate să n-o fi remarcat, toată lumea a văzut dispreţul şi mîndria şi nădejdea... Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spînzurat pentru aceeaşi vină... Am văzut bine, a avut aceeaşi privire în faţa funiei... Atunci însă n-am 15 priceput nimic. Tocmai peste cîteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate... Trei ofiţeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toţi cehi, au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi cu hărţi şi cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, 20 dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea... Cum să risc eu toate acestea pentru... 25 pentru ceva... pentru un vis? Totuşi, pe urmă am fost trimis şi eu, cu dînşii, în faţa Curţii Marţiale, ca complice. Şi acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţîndu-mâ cu desperare de viaţa asta ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dis- 30 preţuit. Secera morţii scînteia în faţa lor şi ei n-au clipit din ochi... Apoi cînd s-a citit ameninţarea spîn-zurătorii, au strigat toţi trei, într-un glas, acolo, înaintea curţii, „trăiască Boemia", în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă. Ba, ca să do- 63 vedesc tuturor cît sunt de nevinovat, m-am dus şi la execuţie... Vezi, pînă unde poate merge laşitatea?... Lîngă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplanele italiene, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puţin în mijlocul poienii şi m-am uitat împrejur să caut stîlpii spînzurătorilor... Stîlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atîrnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gît, pe care scria „trădător de patrie", în trei limbi. Mi-a îngheţat inima în piept şi totuşi n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd cîţi sunt... închipu-ieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, cînd toată pădurea era plină de spînzuraţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?... Atunci am închis ochii, gîndindu-mă cu mirare stupidă: „Asta-i pădurea spînzuraţilor..." Un maior ungur, înalt şi cu profil de pasăre, mi-a şoptit, poate ca să mă ispitească: „Toţi sînt cehi... şi ofiţerii, şi soldaţii... numai cehi!" Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-au spînzurat pe toţi trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrîn, cu tulpina scorburoasă. Cînd le-au pus ştreangul de gît, m-am uitat bine în ochii lor... Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atît de măreţ şi cu atîta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simţit mîndru că sînt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o în-setare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvîrcolirile trupurilor, am auzit pîrîi-tul crengilor şi numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă vreun vecin... Peste cîteva zile am fost mutat ca suspect... Acuma vezi de ce am fost mutat?... Şi crezi că am plîns măcar după ce m-am întors de la pădurea spînzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?... M-am bucurat, 5 Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spînzuraţilor! Pînă adineaori m-am bucurat, pînă cînd m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plîns, cu capul vîrît în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanţa. Numai adineaori, de frica 10 pădurii spînzuraţilor! Klapka se opri cu nişte ochi atît de mari şi de îngroziţi, că Bologa îşi simţi sufletul copleşit de milă. în tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoşate... Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de 15 mîngăiere şi se pomeni şoptind: — Domnule căpitan, pădurea spînzuraţilor... îşi luă seama însă şi plecă ochii în pămînt, neputincios şi umilit. — Acuma înţelegi întrebarea colonelului? reveni 20 căpitanul cutremurîndu-se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Şi observaţia cu reflectorul?... Vezi cum se leagă?... Observaţia e ameninţare pentru mine: ori reflectorul, ori... Iar se cutremură şi apoi continuă mai gîtuit: 25 — Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferinţă! Altfel... — Pădurea spînzuraţilor... murmură Apostol cu ochi scînteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimţite. 30 Klapka, parcă povestind şi-ar fi uşurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul ruşilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre şi formule... Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorît, fără să mai rostească un cuvînt. Glasul căpitanului, în care 5 — L. Rebreanu, Opere 5 65 bîlbîia numai frica, începu să-1 indigneze. Se stăpînea, simţind însă cum i se infiltra ura în sînge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă şi vedea numai degetele căpitanului, ţinînd compasul 5 şi mişcîndu-se de ici-colo, desenînd o umbră ciudată» în formă de spînzurătoare... Apoi Klapka plecă liniştit, încrezător, cu faţa înflorită de un zîmbet, lăsînd pe Bologa singur în adăpostul umed. 10 6 îi clocotea inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţîndu-se de compas ca de o nădejde mîntuitoare. Dar nici degetele nu-1 15 mai ascultară... în sufletul lui, ca şi împrejurul lui simţea o scîrbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viaţa. îşi rezemă capul în palme, privind liniile, punctele, unghiurile^însemnate pe hartă. I se păreau nişte 2 0 semne cabalistice şi se mira cum le-a putut înţelege pînă azi. Şi, în acelaşi timp, îi încolţi în minte o întrebare, ca un cîrlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări şi alte răspunsuri, care însă, cu cît se înmul- 25 ţeau, cu atît îl nemulţumeau mai rău, fiindcă toate împreună nu-i deschideau nici o punte de. mîntuire. „Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă — se gîndi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?" i0 Acum uitîndu-se în urmă, i se păru că toată viaţa i-a fost goală ca o pungă de hîrtie model. îi era ruşine de trecut şi-şi aminti cu o părere de rău dureroasă momentele cînd viaţa a încercat să-1 atragă în mersul ei şi el s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndîr-jire avînturile. Chiar zvîrcolirile lui de acuma, cu 5 năzuinţele desperate de a-şi înfrînge pornirea inimii... — Don locotenent, am adus prînzul, zise ordonanţa, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertaşul. Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca şi cînd l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele 10 capului. — Da... bine... bine, Petre, bîigui buimăcit, clătinîndu-se pe călcîie şi apoi trîntindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea. Ordonanţa aşeză masa, trăgînd eu coada ochiului 15 spre Bologa. îl văzu amărît şi, crezînd să-1 uşureze, întrebă supus: — Aţi primit vreo veste rea de acasă, don locotenent? — Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, 20 ridicîndu-se furios. Ce-ţi pasă ţie?... Numai acasă îţ umblă gîndurile, afurisitule, acasă! Soldatul înlemni în poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de mînie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mîinile ca nişte lopeţi, cu obrajii 25 osoşi şi cu ochi nespus de blînzi, în care pîlpîia evlavie şi resemnare. Apostol îl avea ordonanţă de vreo şapte luni şi Petre îl slujea cu o credinţă de cîine, fericit că 1-a scos din foc. De altfel i-1 recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, 30 cunoştea pe „domnişorul" din leagăn şi lăsase acasă cinci copii. întîlnind pe urmă ochii ordonanţei, furia locotenentului se topi într-un val de ruşine. îşi dădu seama, îndată, că numai graiul românesc 1-a scos din ţîţîni. 66 5* 67 fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvăşite de imputări. îi păru rău. că s-a înfuriat: şi în părerea aceasta de rău simţi mulţumire de sine şi înălţare. Se sculă, făcu trei paşi spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi şi zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi: — Sînt amărît, Petre, şi nu ştiu ce am... O, Doamne, războiul!... Se cutremură înfricoşat. Era întîia oară că se plîn-gea de război. Pînă acuma chiar suferinţele războiului i se păruseră fireşti şi socotise laşi pe cei ce murmurau împotriva lor... Soldatul, liniştit, cu o lucire sumbră de pocăinţă în ochi, răspunse grav: — Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent, pentru păcatele oamenilor. — Dar dacă nu-s pedepsiţi păcătoşii, ci tocmai cei asupriţi? întrebă Bologa stăruitor. — Dumnezeu ţine cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credinţă profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă. Şi numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe om spre mîntuirea sufletului... Apostol se aşeză să mănînce. Credinţa ordonanţei o cunoştea de mult, şi aceleaşi vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care şi acasă fusese vestit de bisericos, în viitoarea războiului s-a scufundat într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în regiment, era singurul cu care Bologa vorbea româneşte. Soldatul glăsuia acuma despre suferinţă şi despre Dumnezeu, şi Bologa, mîncînd, îl asculta şi se gîndea că niciodată nu 1-a ascultat cu atîta dragoste. îl întrerupse şi aduse vorba despre Parva, despre cei de-acasă... Petre oftă şi umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care îi înduioşau deopotrivă. Apostol simţea din ce în ce cum îi creşte inima, cum îi bate năvalnic şi cum bătăile se încheagă într-un cîntec de biruinţă. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uită la Petre mişcat, avînd impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toţi cei ce vorbesc româneşte. îi venea să-1 5 îmbrăţişeze şi să se arunce la picioarele lui, cerîndu-i iertare. Şi în cele din urmă, nemaiputîndu-se stă-pîni murmură cu glas de fericire: — Petre, Petre, fratele meu... nădejdea mea... Soldatul tăcu o clipă nedumerit. Apoi clătină 10 din cap şi zise domol, resemnat: — Doamne-a jută... Cîteva nopţi nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din şanţurile infan- 15 teriei, îl aştepta însă mereu cu atenţia încordată, ca să mulţumească pe Klapka. în liniştea nopţilor, tulburată doar rareori de vreun foc de puşcă speriat, avu răgaz destul să-şi judece, precum obişnuia, credinţa cea nouă, convins că numai însufleţirea care rezistă pe cîntarul 20 minţii e vrednică să locuiască trainic în sufletul omului. Şi se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe cînd vechea „concepţie", pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă 25 vitregă. îşi zicea acuma că viaţa fiinţează numai prin inimă şi că fără de inimă, creierul rămîne o biată grămadă de celule moarte. îi era ruşine însă amintin-du-şi că i-au trebuit doi ani de război ca să ajungă acolo de unde a pornit împotriva sfaturilor doamnei Bologa, 30 ale protopopului şi ale tuturor, afară de Marta... La gît purta un medalion cu o buclă blondă şi chipul unui 69 căpşor fermecător. I le-a dat cînd a fost acasă, în concediu, şoptindu-i „eroule", cum de altfel îi zicea şi în scrisori. „Marta e vina tuturor...", încercă să-şi zică în taină, ca o scuză faţă de conştiinţa dojenitoare. Dar îşi curmă gîndul, alungîndu-şi din suflet laşitatea: „Marta nu m-a îndemnat niciodată să fiu erou, cu nici o vorbă... Numai gelozia mea neroadă a socotit că, prin uniformă şi vitejie, are să-i potolească cochetăria. Va să zică numai eu sînt vinovat şi trebuie să îndur remuşcăriîe..." De altminteri, trecutul i se părea mort şi se ferea să-1 dezgroape. Mai mult îl preocupa viitorul care-i mijea ca o auroră strălucitoare după o noapte vijelioasă. Nu-1 vedea încă lămurit, dar ceaţa care-1 aburea avea sclipiri trandafirii... Inima îi era plină de un simţămînt mîngăietor. „De acum începe o viaţă nouă! se gîndea mereu cu bucurie. în sfîrşit, mi-am găsit calea... Au trecut şovăirile şi îndoielile! De acuma, înainte"! O poftă de viaţă vajnică îi clocotea în piept. Cînd venea, dimineaţa, de la observator şi se întindea pe patul de scînduri, adormea repede şi visa numai fericire... într-o după-amiază tîrzie se pomeni iar cu Klapka la baterie. Bologa, aducîndu-şi aminte de îngrijorarea de deunăzi a căpitanului, se miră văzîn du-1 foarte senin şi zîmbitor, cu o mulţumire în ochi aproape provocatoare. După ce inspectară împreună tunurile şi oamenii, coborîră în postul de comandă, unde ardea pe masă un muc de luminare. — N-am avut noroc, domnule căpitan, zise Apostol cu o uşoară ezitare. Dacă n-a vrut să vie... — Cine? întrebă Klapka. A, da... Ia mai dă-1 dracului de reflector, Bologa! adaogă apoi nepăsător. Locotenentul tăcu zăpăcit, uitîndu-se în ochii căpitanului, în care acuma cîteva zile îl îngrozise pădurea spînzuraţilor. Klapka însă urmă netulburat: — Omul cu buba se sperie de toate umbrele. 5 Aşa şi eu cu colonelul nostru! Că-i mîncător de oameni, călău... Cînd colo, e om foarte de treabă... A, nu ţi-am spus?... A venit mai în fiecare zi pe la mine... de patru ori... îţi închipui tremurături pe capul meu! Eram sigur că vrea să mă prăpădească. în 10 sfîrşit, ieri, de frică, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, bătîndu-mă în piept, fireşte, că sînt nevinovat, că... M-a ascultat, m-a ascultat şi la urmă mi-a zis, fără pic de imputare, înţelegi, mi-a zis: „Ştiu... Aşa vin nenorocirile asupra oamenilor..." 15 Şi atîta tot!... Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, în sfîrşit, prieteneşte!... Ba se vede că a prins şi simpatie de mine, căci azi-dimineaţă iar a venit în inspecţie. Adică ce inspecţie, că nici n-am mai pomenit de serviciu... în schimb, 20 mi-a dat o dovadă definitivă de încredere... O dovadă hotăiîtoare!... Anume, în mod absolut confidenţial, mi-a comunicat o mare taină oficială... Aşa că de acuma n-am nici o grije, sînt liniştit! Pe Bologa vioiciunea şi seninătatea căpitanului 25 îl supărau. Cu glas de imputare, îl întrerupse: — O taină oficială ce importanţă are pentru noi? Şi încrederea, şi bănuiala sînt deopotrivă de chinuitoare! — Nu, nu! strigă căpitanul cu căldură. Să nu 30 exagerăm! Oameni de treabă sînt pretutindeni şi în toate neamurile. De ce să exagerăm?... Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situaţia lui, asta trebuie s-o recunoaştem! De altfel secretul ne interesează şi pe noi, fiindcă e vorba de schimbarea di- 71 viziei. Din Italia e pe drum o divizie obosită, ca să ne schimbe... — Atunci noi trecem iar pe frontul italian? întrebă Apostol. i — Nu, nu pe frontul italian, răspunse Klapka repede, cu oarecare mîndrie. Pe frontul românesc... în clipa cînd să rostească ultimul cuvînt, îşi aduse aminte că locotenentul e român, dar nu mai avu vreme decît să-1 pronunţe mai încet. Bologa îngălbeni şi, parcă n-ar fi auzit bine, repetă maşinal: — Pe frontul... Nu sfîrşi, ca şi cînd i s-ar fi înfipt în beregată o gheară înăbuşindu-i glasul. Rămase cu gura căscată şi se holbă năuc la căpitanul care, dîndu-şi seama cît a fost de imprudent, murmură prosteşte: — Iartă-mă, prietene... Am uitat că tu... Sînt un... în creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să ţiuie cuvîntul de care se spăimîntase, ascuţit şi sfîşietor, parcă i-ar fi scormonit un pumnal. Se sculă brusc în picioare şi alergă de ici-colo, frîn-gîndu-şi mîinile şi şoptind desperat: — Nu se poate... nu se poate,... nu se poate... Klapka, mereu zăpăcit, încercă să-1 consoleze, zicînd fără convingere: — Linişteşte-te, Bologa, ce Dumnezeu... La urma urmelor, viaţa nu merge fără compromisuri, fără jertfe şi... Deodată Apostol Bologa se opri în faţa lui, cu obrajii albi, cu ochii stinşi, încît căpitanul amuţi. — Orice... orice, numai asta nu se poate! izbucni dînsul cu o voce arzătoare. Asta ar fi o... o... o... Pereţii de bîrne ai adăpostului închegară sforţările lui de a găsi cuvîntul într-un vuiet prelung, încît Klapka îl apucă de braţ, vrînd să-1 facă să vorbească mai încet. Şi Apostol, ca şi cum ar fi înţeles, se încurcă, plecă fruntea şi sfîrşi murmurînd: — O... o crimă... 5 — Aşa-i, dar ce putem noi face? zise căpitanul înăbuşit, cu ochii spre intrare. Eu pricep şi împărtăşesc zdruncinarea ta, totuşi voi aveţi şi mîngăierea că baremi există şi în tabăra cealaltă fraţi care luptă pentru mîntuirea voastră, pe cînd noi nici n-avem 10 încotro să ne aruncăm privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este să murim spînzuraţi! Bologa se lăsase pe un scaun, copleşit. Klapka, încredinţat că 1-a potolit, continuă cu mai multă siguranţă: 15 — O crimă imensă e îndeobşte războiul, dar cu deosebire războiul Austriei! încaltea cînd un popor de acelaşi sînge ia armele, cu sau fără dreptate, ştiu cu toţii că izbînda va fi spre folosul neamului şi prin urmare fiecare om poate muri cu credinţa 20 că s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi însă nişte stăpîni urîţi au trimis robii să moară ferecîndu-şi lanţurile!... Atunci? în mijlocul vălmăşagului de crime, ce mai poate cumpăni o crimă micuţă, care-ţi striveşte ţie sufletul ? Cui îi mai pasă aici de sufle- 25 tele noastre? — Atunci urmează să... ? întrebă repede Bologa, care începuse să asculte şi n-avea puterea să aştepte. — Să mergi unde vom merge toţi, zise Klapka 30 grav, cu o resemnare îndurerată. Să mergi, să faci ce vom face toţi şi să-ţi închizi ermetic toate portiţele sufletului pînă ce va sosi pacea sau se va prăbuşi lumea, sau pînă ce-ţi va veni rîndul şi ţie să mori şi să scapi de toate chinurile! 73 ■ Apostol tresări şi răspunse cu protestare în glas: — Dar dacă eu nu vreau să mor!... Nu vreau, nu mai vreau!... Acuma trebuie să trăiesc! Acuma nu mai vreau să mor! Klapka tăcu o clipă şi apoi zise cu un zîmbet care voia să-i ascundă sfiala: — Mie nu-mi sade bine să-ţi vorbesc ţie de moarte, ştiu... De frica morţii sau de dragul vieţii, poate că-i acelaşi lucru, sînt laş... da, da, recunosc şi mărturisesc, sînt în stare să înghit orice ruşine, orice umilire... Totuşi, mi-am zis de multe ori, uite aşa cum mă vezi, mi-am zis că morţii sînt cei mai fericiţi, fiindcă ei cel puţin au pus cruce tuturor durerilor... Mi-eşti drag, Bologa, şi dacă n-ai fi fost tu aici, n-aş fi avut atîta încredere în mine însumi... Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinţe comune, şi noi trebuie să ne împărtăşim zbuciumările într-o limbă străină ! Atunci cum să nu-i invidiem pe cei morţi, Bologa? I/Ocotenentul nu-1 mai asculta. Liniştea lui Klapka însă îl neliniştea mai rău. întrebă deodată cu un fir de nădejde în privire: — Şi crezi d-ta că-i sigur?... Căpitanul după o şovăire scurtă răspunse ho-tărît, parcă ar fi căutat să-i dea un leac amar: — Din nenorocire, nu încape nici o îndoială, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Mîine-poimîine trebuie să sosească. într-o săptămînă ne va lua locul şi peste alte cîteva zile noi vom fi în Ardeal, pe frontul... Ochii lui Bologa îl ardeau. Tăcu brusc şi lăsă capul în pămînt, examinîndu-şi cizmele pline de noroi şi tremurîndu-şi nervos genunchii, în vreme ce Apostol porni de colo pînă colo, ca un lup în cuşcă, res- pirînd greu, cu tîmplele dogorite. Peste două minute apoi, cu o hotărîre nouă, locotenentul se opri iarăşi în faţa lui Klapka: — Domnule căpitan, te rog... te implor... 5 vSeapă-mă!... D-ta mă poţi scăpa!... Nu vreau să mă duc pe frontul... Klapka ridică ochii la el, neînţelegînd ce vrea. Bologa însă urmă tot mai înfrigurat: — Trebuie să se găsească un mijloc de salvare!... 10 Mutaţi-mă la un regiment care rămîne aici!... Ori trimiteţi-mă înapoi în Italia, oriunde, numai acolo nu!... Voi lupta ca si pînă azi, jur! Voi... Am trei medalii de vitejie, toate trei dobîndite cu... Numai acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... 15 Şi nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc! Căzu pe pat, cu obrajii în palme, biruit de la-crămi. Căpitanul era înduioşat şi simţea că, dacă ar deschide gura, l-ar năpădi plînsul şi pe el. în văgăuna întunecoasă suspinele lui Apostol îngroşau aerul, iar 20 lumina sfîrîitoare de pe masă tremura pe pereţi nişte umbre neliniştite... într-un tîrziu, după ce sughiţurile locotenentului se mulcomiră, Klapka zise: — Ei, te-ai mai răcorit?... Atunci putem vorbi ca doi bărbaţi, ba chiar ca doi soldaţi!... Adevărul 25 este că în război nu trebuie să cugeti, ci să lupţi... cel puţin aşa perora un general, deunăzi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie să le cumpănim bine-bine şi fără pripire, altfel... De-ai chibzui puţin, ai vedea că eu n-am nici o putere. Eu nu pot propune 30 nimic, fiindcă sînt stigmatizat: ceh, adică trădător... Pentru cei de seama noastră s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite să ne aţîţe pofta de vitejie în caz de şovăire... Dacă aş îndrăzni eu să te propun pentru mutare, imediat am fi bănuiţi 75 amîndoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele, să ia partea unui român?... Nici nu-ţi închipui ce tămbălău, ce... Numai generalul te-ar putea salva, dacă ar fi om şi ar avea inimă... Crezi însă că pe aici sînt mulţi oameni? Crezi că... Bologa, care se ridicase şi ascultase ursuz, se agăţă de o vorbă şi strigă: — Am să mă prezint generalului! Klapka se spăimîntă, ca şi cînd însuşi generalul l-ar fi surprins complotînd. Răspunse în şoaptă: — Astîmpără-te, Bologa!... Te rog!... Ce, tu nu cunoşti pe generalul Karg? Doar ţi-e comandant de aproape un an... Karg... Un cîine, un... Ar fi capabil, în loc de răspuns, să te trimită direct la Curtea Marţială... — Atunci ar urma să plec fără să încerc baremi a mă împotrivi sau a ocoli ticăloşia? izbucni iarăşi Apostol, acuma însă furios şi scrîşnind dinţii. — Ascultă sfatul meu, prietene, zise căpitanul liniştit. Sînt mai bătrîn ca tine şi am îndurat multe în viaţă... Războiul n-are altă filosof ie decît norocul. Lasă-te deci în grija norocului. Parcă în doi ani de zile moartea nu ţi-a cîntat la urechi pe toate glasurile, şi totuşi norocul te-a ocrotit. Poate că te iubeşte norocul... Nu-1 zgîndări, nu-1 stîrni... Lasă-1... — Şi cum simt că acolo mă aşteaptă o primejdie cumplită... murmură Bologa deodată foarte abătut, cutremurîndu-se. Niciodată n-am avut presimţiri atît de... — Primejdiile sînt azi pretutindeni, făcu Klapka stăpînindu-se. în aer, pe front, acasă, în toată lumea... însuşi pămîntul mi se pare că trece printr-o zonă de primejdii... Ce să facem? Norocul e scutul tuturor... Aşa!... Ascultă-mă pe mine... Mai chib- zuieşte şi o să-mi dai dreptate! Dar fără patimă! Fără pripire!... Calm!... Calm!... Se sculă încet, îşi puse casca în cap, gata de plecare. 5 — Decît să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! şopti atunci Apostol, uitîndu-se drept în ochii căpitanului. — Uşor de zis, răspunse Klapka liniştit, parcă ar fi aşteptat de mult vorbele locotenentului. Dar 10 dacă nu izbuteşti, ştii ce te aşteaptă!... Numai deunăzi ţi-am povestit despre cei trei... Şi ei.au vorbit ca tine, ba şi mai năzdrăvan... Iar azi poate oă sînt tot în pădurea spînzuraţilor, ca să îngrozească pe alţii! 15 — în privinţa asta n-am nici o grije, zise Bo- loga, cu încredere. Cînd ar fi să mă prindă, m-aş împuşca şi aş isprăvi repede!... în orice caz, eu n-am să mor spînzurat, asta ţi-o garantez! — Aşa mi-au garantat şi ei, prietene, dar îm-20 prejurările au fost mai puternice decît hotărîrea lor... De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sînt mii şi zeci de mii în situaţia ta şi soarta le poartă de grije tuturor cum crede de cuviinţă... Klapka îi strînse mîna fierbinte... în clipa 25 următoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit în acelaşi loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii, îşi veni în fire şi, simţindu-se sleit de puteri, se trînti pe pat. Pe masă, în sfeşnicul improvizat, lumina începu să pîlpîie repede, să sfîrîie şi apoi deodată se 30 stinse. Pe Bologa, întunerecul îl zgudui, buzele-i arse însă şoptiră cu îndîrjire: — Nu se poate! 77 — Ştii vestea, Petre? zise a doua zi Apostol către ordonanţa care, ghemuit într-un colţ al adăpostului, citea cu rîvnă şi evlavie Visul Maicii Domnului. Peste o săptămînă, cel mult două, mergem acasă, în Ardeal... — Bogdaproste! făcu soldatul, luminat de bucurie şi începînd să se închine. Bine c-a dat Dumnezeu şi Maica Precista, că alţii au mai fost cîte-o săptămînă, unii şi mai mult, numai noi parcă sîntem ciumaţi... Bologa zîmbi aproape răutăcios văzînd fericirea omului şi urmă batjocoritor: — Da' ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune-ţi pofta-n cui, bădiţă! Ne ducem tot la bătaie... să ne batem cu românii... — Vai de mine, don locotenent! sări Petre speriat. Doamne, fereşte! adaogă pe urmă, închi-nîndu-se de mai multe ori. Doamne, apâră-ne şi nu ne părăsi!... Mare păcat, don locotenent... Apoi să nu-i trăsnească Dumnezeu din senin? Consternarea ordonanţei îi făcea bine. „Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? îşi zise Bologa, uitîndu-se mulţumit la Petre, şi îndată urmă în sine: Atunci cum să nu înţeleagă şi generalul ?..." De azi-noapte îl urmărea gîndul cu generalul şi se sforţa mereu să-şi întărească convingerea. A chibzuit bine, a prevăzut probabilităţile şi... Klapka n-are dreptate. De altfel Klapka e un fricos, care vede pretutindeni călăi şi spînzurători. Pe cînd el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept... Sfaturile totdeauna l-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka îl înfuriau. Resemnarea i s-a părut o atitu- dine animalică, nevrednică de omul liber. Cu atît mai mult i se părea azi că a sta cu mîinile în sîn ar fi o crimă cel puţin egală cu plecarea la război, închipuirea că ar putea merge acolo îi stătea 5 totuşi înţepată în creieri ca o baionetă vrăjmaşă. Trebuie s-o smulgă! Altfel, nu mai poate trăi. Mai ales că, în lumina spaimei de azi, amintirile trecutului îl împresurau ca nişte ameninţări din ce în ce mai negre... 1 o Nădejdea în generalul de divizie îi risipea spaima. Şi aceasta era o dovadă împotriva lui Klapka. Se hotărî să se prezinte la raport, să-i explice situaţia, să-1 roage şi să-i făgăduiască solemn că îşi va face datoria oriunde, afară de acolo... Vru să plece 15 îndată, să sfîrşească mai repede şi să se liniştească. Puse mîna pe aparatul telefonic să anunţe că doreşte să se înfăţişeze comandantului diviziei. în ultimul moment îşi luă seama. Cum să ceară generalului mutarea, cînd nu ştie nimeni despre schimbarea divi- 20 ziei? L-ar întreba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdărie să trădeze pe Klapka, ar fi... „Deocamdată trebuie să mai aştept, îşi zise dînsul. întîi să se publice vestea schimbării, chiar neoficial... Trebuie să procedez cu băgare de seamă 2 5 şi cu demnitate!" Se linişti. Trecură trei zile... Nu se auzi nimic despre strămutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parcă i-ar fi fost frică să dea ochi cu Bologa care, din ce în ce mai stăpînit de speranţă, începea 30 să creadă că poate s-a contramandat ordinul. Inima îi ticăia de o emoţie plăcută. Şi, fiindcă se simţea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lungă şi plină de credinţă, în care, pe două pagini întregi, veştejea fapta lui Pălăgieşu împotriva protopopului Groza; apoi 79 altă scrisoare, cu foc, Martei, comunicîndu-i că dragostea lui, în ciuda tuturor suferinţelor, n-a scăzut şi de-abia aşteaptă ceasul cînd să-şi poată strînge în braţe logodnica. Mai trecu o zi senină. Pe urmă sublocotenentul de la baterie îi spuse cum a aflat de la un infanterist că peste patru zile, cel mult, toată divizia trece pe frontul românesc. Bologa păli, dar ceru amănunte. Sublocotenentul i le dădu: că ofiţerilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidenţial, de trei zile, că primele trupe din divizia de schimb au şi sosit la Zirin... în aceeaşi noapte, tîrziu, se ivi iarăşi reflectorul, în sectorul de alături. Bologa, în postul de comandă, cu receptorul telefonic la ureche, asculta indicaţiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, răguşit, încît se cutremura pămîntul şi, din tavanul adăpostului, printre bîmele groase, se scurgeau firişoare de nisip. „Ce-ar fi să-1 doboare tocmai acuma alţii?" se gîndi el cu o părere de rău ciudată. Cînd amuţiră tunurile şi auzi că lumina a dispărut, Bologa avu o tresărire de bucurie. îi veni în minte că Klapka a vorbit despre o decoraţie pentru distrugerea reflectorului... „în orice caz, o citaţie pe divizie e asigurată fericitului care îl va nimici! îşi zise, întorcînd spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul ?" în suflet un glas îi răspunse că el trebuie să fie. încercă să-1 înăbuşe, dar glasul deveni poruncitor. Atunci îi fulgeră prin minte: dacă ar avea el norocul să spargă reflectorul rusesc şi dacă, drept recompensă, ar fi citat sau decorat, ce uşor şi cu cîte şanse de izbîndă s-ar putea duce la generalul Karg! Ideea aceasta i se păru atît de minunată, că se miră cum de nu i-a venit mai curînd, îndată ce s-a hotărît să se prezinte generalului... îi pieri pe loc orice urmă de somn, se repezi la hartă şi se puse 5 pe socoteli, pe însemnări, pînă la ziuă, cu o însufleţire neobosită şi cu convingerea aprigă că viaţa lui atîrnă de ceea ce face acuma. Toată ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinîndu-şi sectorul cu atenţie, comparînd în to gînd punctele reperate pe hartă... Spre seară începu să-1 roadă grija ca nu cumva, tocmai în noaptea aceasta, să lipsească iarăşi reflectorul mîntuitor. Totuşi era gata să vegheze şi o săptămînă şi să-1 nimicească... Numai, între timp, să nu vie ordinul 15 de schimbare! Dar na, nu se poate! Trebuie să apară... Trebuie... Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite şi porni spre observatorul cel mai înaintat... Ploua rece, leneş, monoton. Săgeţile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oţel. Lutul 20 ud, frămîntat de ploile toamnei, se agăţa de cizmele locotenentului şi plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pămîntul ameţit de întunerecul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe cap, strîns în ulanca blănită, cu gule- 25 rul ridicat, înainta cu băgare de seamă, ferindu-se de băltoace, cu barba în piept. Inima îi bătea atît de năvalnic, că nici nu simţea plezniturile ploaiei. Cunoştea drumul şi terenul. De vreo trei luni, de cînl s-a statornicit frontul, a făcut calea aceasta 30 de sute de ori. Intră în labirintul de şanţuri de comunicaţie, unle apa se aduna ca în nişte canale de irigaţie. Cizmele cu carîmbii înalţi i se scufundau pînă din sus de glezne în noroiul cleios. 6 81 Ajunse asudat la postul de observaţie, ascuns chiar în prima linie de tranşee. Schimbă două vorbe cu plutonierul zgribulit şi apoi îl trimise la baterie. Bologa se cocoţă în dosul teodolitului, pe pipăite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, în schimb în spatele observatorului se scurgeau şiroaie de apă din spărturile coperişului. Căută să se orienteze, dar o beznă atît de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluşi nici o nuanţă în negrul înăbuşitor, iar în urechi îi huruiau exasperant de uniform glasurile ploaiei, care înghiţeau toate zgomotele vieţii. îşi simţea bătăile inimii, dar creierii parcă i se topeau, muiaţi de gînduri. Peste un ceas răpăiala mai osteni puţin. în acelaşi timp Bologa îşi dădu seama că mintea iarăşi începe să frămînte planuri şi socoteli. Apoi se pomeni zicîndu-şi: „Pe asemenea vreme poţi trece la duşman fără frică". Cum pricepu rostul vorbelor, le curmă cu scîrbă. Din clipa cînd şi-a făcut convingerea că, dis-trugînd reflectorul buclucaş, va dobîndi de la generalul Karg mîntuirea, i-a părut rău şi i-a fost ruşine că s-a gîndit măcar să treacă la inamic. în doi ani de război, spiritul milităresc i-a pătruns atît de adînc în fire, încît dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată. „Totuşi, dacă vrei să treci mai sigur, trebuie să pleci sau pe înserate sau în zorii zilei", îi veni iar în minte acelaşi gînd, stăruitor, ca o muscă pe care in zadar vrei s-o alungi. încetul cu încetul ploaia conteni şi se porni un vînt aspru, cu şuierături sinistre, mai desţelenind puţin întunerecul şi cotrobăind vajnic prin obser- vatorul lui Bologa care, în curînd, simţi în spinare o pată udă şi rece. Se ghemui mai bine, ferindu-şi spatele. Vîntul însă îi pătrundea prin haine, prin piele şi-i zgîlţîia inima. 5 — Şi reflectorul nu mai apare! murmură el dîrdîind.' îşi înfipse ochii în bezna subţiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma începeau să se desluşească, îa nemişcarea moartă, semne umile de viaţă. în dreapta 10 şi in stînga tranşeele infanteriei se întindeau, strîmbe şi capricioase, ca nişte linii grosolane pe o hîrtie boţită. Ici-colo, ca muşuroaiele, înţepenite, poate chiar îngheţate, înaintea şanţurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, îa 15 stînga, începe sectorul căpitanului Cervenco... „Ce-o fi fâcînd oare Cervenco?... Bietul Cervenco..." în faţă cîmpul zăcea neted, pierdut în noapte şi biciuit de vîntul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă din văzduh. Apostol Bologa ştia că, exact 20 la cinci sute optzeci şi trei de metri, se află prima linie de tranşee ruseşti şi i se părea că deosebeşte zigzagurile care înseamnă gardul morţii. închipuirea lui mergea mai departe şi, bîjbîind prin întunerec, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăj- 25 maşe, unde a fost ultima dată reflectorul... Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-şi piarză nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopţii. „Mai este vreme", îşi zicea din ce în ce mai amărît. Singurătatea îl strîn- 30 gea de gît. Simţea o navoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara aşteptării.., Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopţii; de obicei pe Ia două vine; deci nu i-a trecut vre- 6* 83 mea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea de loc, atunci... „Numai ei ar fi de vină dacă m-aş pierde!" se gîndi furios, ameninţînd cu pumnii liniile ruseşti nevăzute. Apoi deodată, cînd se aştepta mai puţin, drept în faţă, chiar în sectorul bateriei, stîrnită parcă de sfidarea lui, ţîşni o lumină orbitoare şi mîndră, zvîr-lindu-şi întîile raze spre cerul căptuşit cu nouri şi apoi coborînd pe pămînt, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoşat ca în faţa unei fantome, uitîndu-şi tunurile şi mînia, ui-tînd tot, parc-ar fi.visat. — Hei!... Dormiţi acolo?... Tunurile!... Nu vezi reflectorul? bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la cîţiva paşi, în şanţul infanteriei. Bologa se dezmeteci brusc. Cunoştea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte înalt şi uscăţiv, care dispreţuia făţiş pe toţi artileriştii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii şi apoi aruncă, un ordin scurt în gura telefonului. Peste cîteva clipe bubuiturile izbucniră, rare, chibzuite. Totuşi, razele albe alunecau încet, nepăsătoare de obuzele vijelioase, scormonind întunerecul, apropiindu-se parcă sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca şi cînd l-ar fi descoperit cum stătea zgulit în observatorul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-1 cu farmecul lor rece, străbătîndu-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunză-torile inimii, răscolindu-i şi tulburîndu-i gîndurile ca un neaşteptat răsărit de soare... în primul moment Apostol simţi nrmai o ură năpraznică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar cînd vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-1 încît nici bubuiturile nu le mai auzea, în neştire, ca un copil lacom, întinse amîndouă mîi-5 nile spre lumină, murmurînd cu gîtul uscat: — Lumina!... Lumina!... Chiar în clipa aceea însă, parcă le-ar fi retezat un paloş de călău, razele muriră, şi ochii lui Bologa se umplură de întunerec. Nu-şi dădea seama ce s-a 10 întîmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dînsul. „Mi se pare c-am spart reflectorul", se gîndi atunci, mirîndu-se cum a putut face el asemenea ticăloşie şi bucurîndu-se că a făcut-o. 15 Stătu buimăcit un răstimp, avînd conştiinţa că ar trebui să mai facă ceva şi neputîndu-şi aminti ce anume. Apoi deodată, speriat, simţi receptorul telefonului şi strigă: — Rachetele!... Rachetele!... 20 Pe cerul mohorît se ivi, sfîrîind mînios, un glob de lumină ca un ochi iscoditor. în punctul unde fusese reflectorul, Bologa văzu prin binoclu mulţime de viermişori negri zvîrcolindu-se neputincioşi. Iscoada din văzduh însă se stinse repede, şi tot atunci tunu- 25 rile amuţiră singure, fără ordin, sătule parcă şi mulţumite, întunerecul şi tăcerea înfăşurară pe Apostol ca un linţoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o aşteptare fără scop. în fundul sufletului însă simţea clar cum pîlpîie dragostea de 30 lumină, blîndă, mîngăietoare... Apoi iar auzi, de astă dată chiar la spatele lui, glasul locotenentului de infanterie: — în sfîrşit, bine c-a dat Dumnezeu de aţi isprăvit cu reflectorul, că era mai mare ruşinea!... Te 85 pomeneşti că iei şi o medalie de vitejie, fiindcă la noi aşa se dau decoraţiile... în orice caz, eu te felicit!... Noapte bună!... Fără să aştepte răspuns, locotenentul se depărta, mormăind, prin băltoacele şanţului de apărare. „Ce s-a întîmplat, Doamne?" îşi zise Bologa, înfiorîndu-se şi căutînd să se trezească din amorţeala ce-i oprise în loc gîndurile. Vîntul sufla mai friguros, desfundînd iarăşi o bură de ploaie măruntă, moleşitoare. Picurii îi ţîrîiau în spinare ca nişte fire de nisip... Apostol îşi zicea că la fel îi ţîrîie şi gîndurile în creieri, subţiri, nesigure, pipăitoare. încetul cu încetul însă izbuti să le rînduiască... Va să zică şi-a atins ţinta şi se poate prezenta în faţa generalului. Va să zică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat cînd i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?... în loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gîtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. Şi strălucirea i se părea cînd ca privirea lui Svoboda sub ştreang, cînd ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în faţa altarului, sfîrşind rugăciunea către Dumnezeu... Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatec şi neumblat. Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi n-avea încredere în sine. Acuma era sigur că mai curînd se va pune de-a curmezişul soartei decît să-şi mai pîn-gărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mîntuirea... întunerecul se subţia treptat. Vîntul sufla mereu şi uneori cînta ca o chemare prelungă, confuză, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, în mintea lui Bologa încolţi iarăşi gîndul că aceasta e ora dezertorilor... Şi gîndul nu i se mai păru respingător, ca şi cînd i s-ar fi şters din creieri toate convingerile tre-5 cutului. Un sergent veni să-1 schimbe, deşi Apostol uitase să dea ordine. îi părea rău că pleacă din singurătatea care acuma îi era dragă. Se strecură prin tranşeele în zigzag, pe la spatele sentinelelor înţepe-10 nite lîngă arme. Cînd să cotească spre şanţul de legătură, se ciocni cu căpitanul Cervenco. — N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. îmi pare rău c-aţi nimicit, reflectorul, nu ştiu de ce... Aţi ucis lumina, Bologa! 15 — Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfă- tor, bătîndu-şi inima cu palma. — Da, da, ai dreptate! Aici e lumina şi suferinţa... Aici e toată lumea! zise Cervenco cu o sclipire în ochi. 20 Apostol Bologa trecu înainte prin şanţurile întortocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat şi mulţumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute. 25 Pe la amiazi, pe cînd Bologa dormea încă, un zbîmăit strident, la căpătîiul lui, îl făcu să sară drept în picioare, îngrozit, ca şi cum s-ar fi prăbuşit adăpostul. în telefon răcnea aghiotantul regimentu-tului: 30 —Locotenent Bologa!... Alo!... Chiar el?... Tu eşti?... Ordin de la domnul colonel să pleci ime- 87 diat să te prezinţi excelenţei-sale... Excelenţa-sa doreşte să te vadă... Foarte urgent!... Fireşte că treci pe la noi, pentru că şi domnul colonel are să-ţi vorbească... Deocamdată eu te felicit prieteneşte!... Ai salvat onoarea diviziei întregi... Domnul colonel a telefonat chiar azi-noapte la cartier... Vine a patra, Bologa, bravo!... Peste o oră Apostol era într-un automobil, alături de un căpitan de stat-major, pe care-1 întîl-nise la postul de comandă al regimentului şi care se oferise să-1 ducă pînă la cartierul diviziei, deoarece tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse şi căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toţi camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gînditor şi tăcut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, şi-şi reamintea emoţia clipei cînd a primit-o pe cea dintîi. Cît a dorit-o şi cît se simţise de umilit pînă ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are şi se credea nenorocit şi dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gîndul numai la ea... Apoi cînd i-a agăţat-o pe piept colonelul, în faţa trupei, i-a plîns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi... în curtea comandamentului de divizie îi ieşi în cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl întîmpină cu o strîmbătură ironică: — Bravo, filosofule! Ai mai omorît cîţiva oameni pentru o tinichea... — Ascultă, Gross! răspunse Bologa deodată jicnit. Cînd vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Pînă atunci, puţină modestie... — Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu batjocoritor. Eu săvîrşesc sau ajut barbaria, dar cu greaţă, amice! Nu cu entuziasm, ca alţii!... Eu nu caut să mă disting! 5 — Mai bine ai căuta să-ţi potriveşti fapta cu vorba, murmură Bologa privindu-1 drept în ochi. E uşor să vorbeşti, dar... — Am să te vădmîine-poimîinepe frontul românesc, îl întrerupse Gross, cu un zîmbet acru. Acolo să 10 te văd... — Eu nu voi merge niciodată acolo! zise Bologa, tresărind şi roşindu-se. Gross vru să mai zică ceva, dar atunci apăru în pragul casei un plutonier ţanţoş, strigînd cu im-15 portantă: — Domnul locotenent Bologa!... Poftiţi... Excelenţa-sa... Peste cîteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt şi gros, 20 cu faţa urîtă şi aspră, mohorîtă de mustăţi burzuluite, sfredelită de nişte ochi rotunzi, ale căror priviri, ţîşnind de sub sprîncene foarte late şi veşnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvîrcoli cînd îl văzu ridicîndu-se greoi de la masa 25 încărcată cu dosare şi hărţi. îşi aduse aminte că, de cîte ori a dat ochii cu dînsul, a simţit o teamă stranie, ca de un vrăjmaş nemilos sau ca de o ameninţare crîncenă ce nu se poate ocoli şi care nici măcar nu ştii cînd te va izbi... 30 Generalul, cu bărbia ridicată, îi întinse mîna şi-i zise voios: — Bravo, Bologa!... Mi s-a raportat fapta dumi-tale şi am ţinut să te felicit personal... Am ţinut... da... negreşit... 89 Glasul lui era gros şi pătrunzător, şi parcă te ocăra chiar cînd glumea. Apostol se înclină uşor strîngînd mîna generalului şi pe urmă îi povesti amănunţit, în fraze scurte, seci, milităreşte, cum a distrus reflectorul. Vorbind însă băgă de seamă că nările generalului sunt înfundate cu păr şi se gîndi că trebuie să sforăie urît noaptea şt că nu 1-a mai văzut de la execuţia cehului. Karg îl ascultă cu luare-aminte, dind din cap şi măsurîndu-i uneori, cu priviri mulţumite, de sus pînă jos; apoi, la sfîrşit, îl bătu prieteneşte pe umăr, murmurînd: — Te-am propus pentru medalia de aur... Fii sigur că vei avea-o!... Soldaţi ca d-ta ne trebuiesc şi merită toate distincţiile... Bravo, Bologa!... Sînt mîndru că am onoarea să comand asemenea ofiţeri viteji... Generalul tăcu, frămîntîndu-şi mintea să mai găsească vreo două cuvinte potrivite. Dar nu mai găsi nimic şi, după o pauză scurtă, repetă mai apăsat: — Sînt mîndru... foarte mîndru... Şi iar îi întinse mîna, gata să-1 concedieze. Atunci însă Bologa, liniştit, cu glasul limpede şi uitîu-du-se drept în ochii lui cenuşii, îi zise: — Excelenţă, vă rog daţi-mi voie să vă fac o rugăminte! , ■ Generalul Karg, neplăcut surprins că. locotenentul, mai ales după ce i-a arătat atîta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, şi încă să-i ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune regulamentul, făcu doi paşi înapoi, cu o încruntare din sprîncene. Totuşi, vrînd să-şi dovedească indulgenţa faţă de un erou, răspunse prieteneşte: — Da, da... te ascult... Un erou... cum nu... toată bunăvoinţa... în clipa aceasta Bologa simţi lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică şi neroadă, şi avu o şovăire. Pe frunte îi răsări o cununiţă de picuri fierbinţi. Ca să cîştige timp sau să se liniştească, tuşi puţin şi plecă 5 fruntea. Pe urmă îşi redobîndi încrederea şi, pironin-du-şi ochii cu hotărîre în ochii generalului, vorbi repede, sacadat: — Ştiu, excelenţă... am aflat că divizia noastră, peste cîteva zile, va pleca în altă parte... pe alt front... 10 — Exact, zise generalul nedumerit, mai ales văzînd că Bologa se poticneşte. — Atunci, excelenţă — urmă locotenentul brusc, parcă întreruperea i-ar fi dat un imbold nou — atunci vă rog să-mi faceţi favoarea de a mă lăsa pe mine aici... 15 Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian... Generalul îl măsură cu mirare şi cu o zvîcnire nervoasă de mustaţă, apoi zise: — Bine... Deşi îmi pare rău că te pierd... Un ofiţer eminent, viteaz... Dar, fiindcă doreşti mult... 20 Totuşi, cred că ar fi mai bine aici decît în Italia... — Chiar şi acolo, excelenţă... Am fost cîteva luni pe Doberdo şi, la urma urmelor, aş prefera... Faţa lui Bologa era acuma scăldată în bucurie şi nădejde. Nu se mai putea stăpîni. Suspină din 25 fundul inimii, uşurat. Bine... bine, repetă generalul gînditor. Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfîntă în Ardeal! O misiune măreaţă... Da!... Duşmanul a pîngărit pămîntul ţării. Acolo valahii... 30 Deodată generalul Karg se opri, ca şi cînd o rază de lumină i-ar fi deschis creierii. Se dădu iar cîţiva paşi înapoi, rămase cu privirea ţintă la Bologa, cău-tînd să-i scormonească în adîncimile sufletului. Cîteva secunde domni o tăcere ca un giulgiu, încît de afară 91 se auzi limpede huruitul unei căruţe şi ciripitul gălăgios al vrăbiilor, într-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fără să-şi dea seama, închise ochii, ferindu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape răguşit: — Dumneata eşti român? — Da, excelenţă, răspunse locotenentul repede. — Român! repetă generalul, cu un glas uimit şi enervat care aştepta o dezminţire. — Român! repetă Bologa mai hotărît întinzîn-du-se din şale şi scoţînd puţin pieptul. — Da... bine... fireşte... bîigui Karg peste cîteva momente, bănuitor şi cercetător. Da... desigur... Dar atunci mă miră rugămintea d-tale... foarte mult... Mi se pare că d-ta faci deosebire între duşmanii patriei... Apostol Bologa se uita în ochii scînteietori ai generalului cu o seninătate care îl minuna pe el însuşi. Se simţea însă hotărît şi neclintit, ca în asalturile cele mai năpraznice. Acuma se încăpăţîna să convingă pe duşman, deşi înţelegea bine că silinţele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fără umbră de emoţie sau şovăire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor: — Excelenţă, am conştiinţa că douăzeci şi şapte de luni am luptat aşa încît să pot sta cu fruntea sus în faţa oricui. Nu mi-am cîntărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul şi tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală... Generalul se cutremură, ca şi cum i-ar fi împlînta o spadă în piept. Ochii i se aprinseră şi luciră ca oţelul. Se repezi furios la Bologa, cu braţele ridicate şi zgîr-cite, gata să-1 zdrobească, răcnind: — Ce?... Imposibilitate morală?... Ce vorbe sînt astea? Cum îndrăzneşti?... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur şi simplu laşitatea unor oameni fără sentimente patriotice! Nu cunosc, înţelegi?... Nu vreau să cunosc! Apostol căută să protesteze, dar generalul îi 5 reteză avîntul, congestionat de mînie: — Nu-ţi dau voie să mai vorbeşti, ai înţeles?... Fiecare cuvînt al d-tale ar merita un glonte! Gîndurile ce se ascund în dosul vorbelor d-tale sînt criminale!... înţelegi? Criminale!... O, o!... Va să zică asta ţi-e 10 vitejia?... Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!... Medalie de aur!... Glonte, nu medalie... îl împroşcă cu o privire grea de ură şi dispreţ,, apoi deodată îi întoarse spatele, strivind între dinţi o 15 înjurătură şi smucindu-şi mustaţa cu mîna dreaptă mică, grasă, încărcată de inele, ca o mînă de femeie cochetă. Bologa rămase senin, nemişcat şi cu gîndul mereu că trebuie să-1 convingă. Furia generalului îi făcea 20 bine şi-1 îmbărbăta. Cînd crezu că s-a mai potolit,, zise iarăşi, cu acelaşi glas limpede: — V-am făcut o rugămite, excelenţă, în credinţa că veţi binevoi a înţelege starea mea sufletească... De aceea mi-am îngăduit a vă vorbi ca de la om la 25 om... Generalul care se oprise la fereastră, bodogănind şi pufnind, se întoarse îndată spre locotenent şi răspunse mai stăpînit: — Eu nu ascult asemenea rugăminţi şi nici nu 30 stau de vorbă cu astfel de oameni!... înţelegi?... De altfel am vorbit prea mult cu d-ta... Nerecunoscă-torule! Nu-i mai întinse mîna, ci îl măsură cu scîrbă din cap pînă-n picioare şi apoi se aşeză la masă, răs- 93. colind supărat dosarele. Bologa salută reglementar şt ieşi liniştit, cu nişte paşi siguri, ca după o convorbire nespus de plăcută. Generalul îl urmări cu ochii, clătină din cap, se uită la uşa închisă cu băgare de seamă şt deodată izbi cu pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăşi de mînie. Chiar în clipa aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoşat şi întrebător. — Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către aghiotantul aiurit. E primejdios şi... Nu m-aş mira să aud într-o bună zi că a dezertat la inamic... Ce oameni!... Ce armată!... Aghiotantul se înclină, puse nişte hîrtii pe masă şi se grăbi să dispară în vîrful picioarelor, fără zgomot, de frică să nu-şi descarce generalul mima asupra lui. în mijlocul curţii, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost aici întîia oară în viaţă. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliţă şi cu poartă nouă de scînduri, deschisă. Cîteva căruţe se înşirau în fund, lîngă grajduri, iar automobilul cu care venise stătea părăsit, cu uşile căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cît o cazarmă, era stropită cu urme de schije de pe vremea cînd a trecut războiul peste sat şi cînd un obuz a explodat chiar în grădiniţa din faţă, smulgînd din rădăcini perechea pomului în care şi acuma se ceartă un cîrd de vrăbii gălăgioase... Cerul se răzbunase puţin şi umplea văzduhul cu uu albastru mai blînd ca totdeauna. Soarele surîdea în asfinţit, galben, slab, ca faţa unui moşneag vesel, iar lumina aceasta săruta pămîntul ca o rouă binefăcătoare, râspîndind bucurie şi deşteptînd nădejdi pretutindeni... Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesaţiu lumina zîmbitoare. Se simţea uşurat, ca şi cînd ar fi plîns cu lacrimi fierbinţi după o suferinţă multă vreme înăbuşită. Gîndurile nu-1 mai dureau, ci se supuneau, docile, voinţei lui, încît, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înşira frumos, pe o aţă, ca nişte mărgele... 5 Ieşi din curte. Pe uliţă, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cît mai repede la baterie. Era grăbit. 10 10 Pe înserate sosi la divizion, să raporteze, că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spaţios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strînse mîinile şi zise cu căldură: — Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene... 15 Din toată inima! — Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă... adevărat, răspunse Bologa, zîmbind amar. Pentru vitejia... — Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai 2 0 spus! îl întrerupse Klapka cu un fior. — Ai şi aflat? se miră Apostol. Oficial? — Am aflat din înfăţişarea ta, din mîndria şi liniştea ta! se însufleţi căpitanul. Nici nu e nevoie să-mi povesteşti ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun 25 tot, tot!... O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărîma lanţurile ! Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbînta curajul şi energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească 30 din fir în păr scena cu generalul, întrerupîndu-1 de- 95 seori cu aprobări trufaşe. Apoi cînd Apostol sfîrşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă: — Ei, şi acuma ce ai de gînd să faci? Ochii lui Bologa licăreau blînd. Răspunse de-a-5 bia peste cîteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete: — Acuma?... La noapte voi trece la muscali! Klapka, neaşteptîndu-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, în-10 grozitsă nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază şi el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept. — Ai înnebunit, omule? şopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării, că ne 15 pomenim am îndoi atîrnaţi în vreun copac, ca doi coceni stricaţi! Apostol Bologa surîse; dinţii albi îi luciră între buzele subţiri, zicînd: — Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş 20 - fi îndrăznit să mă gîndesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintîi.... Findcă pînă azi am fost alt om... îmi face impresia, cînd mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, 25 unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorite cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunere- 30 cui. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. îndată ce ai descoperit una, rîvneşti pe cele mai ascunse.... Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decît rnoartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului.... O fi deşartă «6 chiar rîvna aceasta... Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nici o valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gîngănii!... Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă! 5 — Ce comori, ce comori? îl întrerupse Klapka nerăbdător. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, şi visuri bolnave!... Realitatea e războiul cu moartea la braţ!... Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică şi amarase viaţa, destul de afurisită! io — Domnule căpitan, dacă ţii la mine, te rog din suflet să nu-mi mai dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmînd însă mai liniştit: Te rog foarte mult!... Crezi că mi-a fost uşor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, şi să rămîn gol în mijlocul furtunii? 15 Crezi că n-am încercat să mă înşel că sînt îmbrăcat, chiar după ce am simţit frigul şi ploaia biciuindu-mă?... Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi şi călduroase şi să zgribulesc iarăşi în zdrenţele lepădate... Aşa!... Te rog...! Şi... 20 poate că mîine noapte va începe schimbul de trupe; va să zică nu mai e timp de pierdut. Aş risca să fiu silit a te însoţi în Ardeal!... Şi asta nu se poate! — Te ascult şi tot nu pot crede că vorbeşti serios, murmură Klapka, acuma îngrijorat. Se vede că 25 ţi-ai pierdut minţile ori că umbli să mori spînzurat... Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după întrevederea ta cu generalul, vei fi urmărit -pas cu pas şi că vei fi prins chiar în clipa cînd vei încerca să____ — Tocmai de aceea trebuie să plec la noapte! 30 făcu Bologa neclintit. — Atunci te cheamă spînzurătoarea! şopti căpitanul desperat, pipăindu-şi gîtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laţ închipuit; apoi după un răstimp, adaogă cu o tremurare de frică: în orice caz 7 — L. Rebreanu, Opere 5 97 eu nu vreau să ştiu nimic... nimic... Eu mă spăl pe mîini... Apostol Bologa se sculă liniştit şi vru să iasă. Klapka se repezi la el poruncitor: 5 _ N-ai să pleci nicăiri! Am să te împiedec eu!... Sînt comandantul tău şi te voi opri cu forţa! — Poate că vrei să mă denunţi? întrebă Bologa apăsat, privindu-1 adînc. Să ştii că am să mă împuşc dacă... io Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind: — E nebun!... A înnebunit! Ce să fac eu cu nebunul?... Doamne, Doamne, ce să fac? Apostol se apropie şi zise mişcat: 15 — Poate că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan... Sînt ingrat că nu te ascult, dar acuma... zi-mi adio şi îmbrăţişează-mă! Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc şi cu faţa grăsună asudată de durere. Apoi îl sărută 20 pe obraji, plîngînd cu hohot şi mormâind înfricoşat, iarăşi cu însufleţire: — Adio, dragă prietene... Adio... Şi îl îmbrăţişa pînă ce, mulcomindu-şi puţin emoţia, izbuti să-i spună rugător: 25 — Poate că te mai răzgîndeşti... Făgăduieşte-mi cel puţin că ai să mai chibzuieşti, te rog... te implor!... Ar fi îngrozitor Să cazi în mîinile lor... să... să..« Spăimîntător!... — Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-ar 30 mai fi auzit, ieşind repede. Afară amurgea. în apus urmele soarelui scăpătat mai înseninau cerul spălăcit... Bologa păşea grăbit spre bateria lui, cînd, deodată, răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuţit, mînios: — Telefonist!... Telefonist! Unde-i telefonistul? Bologa înţelese şi zîmbi. Căpitanul voia să se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate. 5 11 Cîmpul de luptă, pustiu şi tăcut, se legăna în ceaţa înserării. Stepa părăginită se desfăşura nemărginită, netedă ca o foaie de hîrtie de împachetat, boţită şi pătată, înţepată cu copaci răzleţi, desfrun- 10 ziţi şi sfîşiaţi de obuze. Poziţiile se desenau ca nişte dungi mohorîte, tremurate, cîrligate şi capricioase, fără început şi fără sfîrşit. în apropierea bateriei, Bologa se opri căutînd în zigzagul de şanţuri, postul cel mai înaintat de ob- 15 servaţie, unde a fost şi azi-noapte. Cînd i se păru că 1-a găsit, gîndurile lui trecură mai departe, se tîrîră pe sub sîrmele ghimpate, cinci sute optzeci şi trei de metri, pînă la marginea tranşeelor ruseşti, unde rămaseră fără călăuză. 20 „Acolo începe viaţa nouă şi o lume nouă!" îşi zise cu inima încleştată. în adăpost îl aştepta sublocotenentul care-i ţinuse locul şi care dorea să afle ce i-a spus şi cum 1-a felicitat generalul. Ca să scape de întrebări, Bologa, 25 cu o veselie prefăcută, îi povesti o minciună şi schimbă repede vorba. Pe urmă zise îngrijorat că vor trebui să fie cu ochii în patru, să nu se pomenească cu vreun atac bruscat, avînd în vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrînd să arate cît e de tare în pre_ 3 0 vederi strategice, declară grav că el chiar se aşteaptă la o surpriză, dacă cumva duşmanul a prins de veste că divizia va fi înlocuită. în sfîrşit, îşi împărţiră ro- 7* 99 98 lurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observaţie principal, pînă la ora două, cînd va merge Bologa să-1 înlocuiască... Rămas singur, Apostol se aşeză să scrie cîteva 5 rînduri mamei şi Martei, să le înştiinţeze cumva, prin cuvinte ascunse, că nu mai poate sta aici şi că, în curînd, le va trimite veşti mai bune... Dar, înainte de-a aşterne vreo slovă pe hîrtie, îşi luă seama: orice înştiinţare s-ar putea să le pricinuiască neplăceri... 10 în schimb se apucă să studieze harta frontului cu o atenţie înfrigurată, să tragă linii cu degetul, să-şi aleagă un drum scurt, ferit... Aşa îl găsi Petre cînd îi aduse cina. — Ştii că azi mi-e foame de aş fi în stare să te 15 mănînc şi pe tine? ! strigă Bologa rîzînd şi gîndindu-se că trebuie într-adevăr să mănînce bine, căci dincolo cine ştie ce-o fi. îndată după masă se culcă, dînd de grije ordonanţei să-1 scoale negreşit la unu după miezul nopţii. 20 Vrea să se odihnească, zicîndu-şi iar că dincolo cine ştie cum şi unde va mai afla odihnă... Petre îl deşteptă la ceasul hotărît şi Apostol se sculă voios, sprinten. în cîteva clipe fu gata de drum. Se uită împrejur în adăpostul tăcut, chibzuind ce 25 anume să ia cu dînsul din ce avea aici. Şovăi puţin şi nu mai luă nimic. Cel mult de revolver poate să aibă trebuinţă, să-1 scape de pădurea spînzuraţilor... Porni spre ieşire, auzind pe Petre urîndu-i, ca de obicei: „Doamne-ajută, don locotenent..." Se gîndi să-i 30 dea mîna, în semn de rămas bun, dar îşi continuă mersul fără să se oprească şi fără să răspundă... Noaptea se umezise. Ploaia ameninţa în văzduh cu răsuflări de vînt. Bologa se bucura şi privea cerul înnourat ca pe un tovarăş care vrea să-i înlesnească 100 scăparea. Dacă ar începe să ploaie, fireşte, ar fi şi mai bine... Trecînd pe lîngă adăpostul căpitanului Cervenco şi mai avînd o jumătate de oră de pierdut, se abătu 5 să-1 întrebe de urît. Căpitanul citea în Biblie, cu ochii înlăcrimaţi, ca şi cînd ar fi căutat să-şi aline o durere mare. — Ce-i, ce s-a întîmplat? întrebă Apostol uimit. Ce jeluieşti aşa... Ai vreun necaz?... Ceva de pe acasă? 10 — Eu sînt copac fără de rădăcini, zise Cervenco amărît, adăogînd cu o privire desperata: Bologa, auzi tu, în noaptea aceasta o să ne atace ruşii! Apostol păli, parcă l-ar fi pălmuit. Adineaori a vorbit şi el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai 15 să-i evite întrebările plictisitoare şi să aibă un pretext de a merge la postul de observaţie. Un atac însă i-ar răsturna toate planurile... — Nu se poate... N-avem nici o informaţie, bolborosi dînsul zăpăcit. De ce să ne atace tocmai azi? 2o — Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plîn- gător. Crede-mă... O patrulă mi-a adus de aseară ştirea că se fac pregătiri grăbite... Ai să vezi, Bologa!... Aşa e totdeauna... Zece minute Cervenco nu mai conteni cu jela- 2 5 niile, încît Apostol plecă buimăcit, blestemîndu-şi clipa care 1-a îndemnat să intre la ruteanul maniac. Afară însă, în tăcerea frămîntată de vînt şi în întunerecul necăcios, îi veni inima la loc şi-şi zise că Cervenco a început să nebunească, de vreme ce visează 3 0 numai încăierări, atacuri... Sublocotenentul dîrdîia în observator şi salută pe Bologa ca pe un mîntuitor. 101 — La infanterie se zice că o să ne atace muscalii chiar în noaptea asta, şopti Apostol. Tu ai observat ceva? — Aş... linişte şi frig, răspunse sublocotenentul, 5 dispreţuitor. Infanteriştii aşa fac, se tem de toate umbrele... Dar muscalii nu sînt proşti să ne atace azi, hodoronc-tronc, cînd de-abia mîine-poimîine vine schimbarea! Bologa îi strînse mîna cu mulţumire şi-i ură somn 10 bun. Niciodată nu i-a fost atît de drag sublocotenentul ca acuma. Parcă a vorbit din sufletul lui: doar nu-s proşti muscalii... Se obişnui cu întunerecul şi se uită cu multă grijă spre liniile de dincolo. Nu vedea şi nu se simţea 15 vreo mişcare. Peste cîteva minute însă un foc de puşcă pocni asurzitor, undeva pe aproape. Deşi cunoscu, după zgomot, că nu e rusesc, totuşi avu o strîngere de inimă. Alte focuri speriate izbucniră îndată, apoi iar altele, şi în dreapta, şi în stînga, tot mai depărtate. 20 Bologa se linişti; erau, desigur, sentinelele speriate... Pe la trei, spre a-şi şterge orice urme de îngrijorare din suflet, porunci să se înalţe o rachetă, să vază şi să se convingă. în lumina verzuie, terenul dintre tranşee părea mort. La dreapta, între sîrmele ghim- 25 pate, zăcea cadavrul unui om. A fost ucis de acum două zile, pe cînd se întorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greşeală sau de frică. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un muşuroi, grăbită să-şi vază numai calea pe care şi-o 30 alesese pe hartă. Un şanţ vechi, care începe la vreo douăzeci de metri şi merge pînă aproape de şanţurile ruşilor... împrejurul observatorului sunt rămăşiţe de tufe, lăsate înadins pentru mascare... De aici, tîrîn-du-se prin cele două pîlnii de obuze, poate ajunge 102 nesimţit la şanţul cel vechi, căci posturile de ascultare sunt mai departe... La cellalt capăt al şanţului va chema... Atîtea vorbe ruseşti ştie... Pe urmă... Lumina rachetei se stinse şi Bologa rămase mul-5 ţumit. La cinci fix, cînd începe să se subţieze întunerecul, va porni.... Mai are deci două ceasuri. Era atît de hotărît, că nu simţea nici emoţie, nici nerăbdare. Aştepta, cu ochii înainte spre ţintă, cu gîndurile slobode. Vremea trecea peste dînsul ca o apă lină, răco_ io ritoare... într-un tîrziu îi fulgeră prin minte că poate ruşii îl vor dispreţui că a dezertat, el, ofiţer... Şi chiar în clipa aceea un bubuit prelung, răguşit, spintecă văzduhul. Apostol înlemni, într-o aşteptare ameţitoare. 15 Peste cîteva secunde, care i se păruseră nesfîrşite, izbucni un răbufnit mai greoi, ca şi cînd s-ar fi desfundat pămîntul. Apoi îndată altele, furioase şi din ce în ce mai grăbite. Un clocot năpraznic fierbea în întunerecul brăzdat de dîre luminoase. 20 „Ce-i asta? se gîndi Bologa uitîndu-se la ceas şi văzînd că e de-abia patru. Atacul?... Va să zică, totuşi... Atunci..." Apostol îşi dădu seama că tunurile ruseşti s-au năpustit asupra artileriei, care începuse să răspundă» 25 cu teamă însă şi uluită de impetuozitatea duşmanului. „Acum ce să mai fac?" îşi zise dînsul, cu receptorul telefonului în mînă, ascultînd duelul artileriilor. Deodată auzi, la dreapta lui, la cîteva zeci de 30 metri, un vîjîit sfîrşind într-o răbufnire scurtă. întoarse privirea într-acolo şi i se păru că vede pîlnia de pămînt împroşcînd în beznă. 10 15 „Iată că au început să dumice infanteria!" — îngînâ desperat, simţindu-şi creierul gol ca un burete uscat. Mai trecu un răstimp. Prinprejux obuzele cădeau tot mai des. Apoi un ţiuit prelung îi sfîşie urechile. Avu o strîngere de inimă şi gîndul fulgerător: „Asta-i pentru mine!" în faţă, numai la cîţiva paşi, se despică cerul, şi un vîrtej cumplit smulse coperişul observatorului. Apostol primi un cuţit în piept şi o lovitură în cască. Apucă cu amîndouă mîinile teodolitul, ca să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus şi deodată se pomeni iar la pămînt, cu o durere crîncenă în coapsă... „Sînt rănit sau poate..." Gîndul i se rupse ca o aţă. Cartea a doua 10 15 20 O pată de lumină tulbure-ceţoasă zăcea pe pardoseala de lespezi albe a salonaşului de rezervă, la picioarele celor două paturi de fier. Pe fereastra unică se uitau în odaie ramurile negre ale unui păr bătrîn, dîrdîind în gerul sfîrşi-tului de februarie. Pereţii, îmbibaţi de gemete şi dureri, îşi amestecau respiraţia cu mirosul apăsător de spital şi cu căldura sobei de teracotă din dosul uşii. în paturile curate, cei doi ofiţeri, în halaturi cenuşii, stăteau lungiţi, cu ochii în tavanul înalt. La căpătîi, în perete, pe tăbliţe negre, albeau numele lor: Locotenent Bologa, Locotenent Varga... Pe mes-cioarele de noapte foile de febră se pierdeau printre sticluţele de medicamente, arătînd că suferinţele cele grele au trecut peste dînşii. în aerul încărcat de amintirile durerilor plutea o tăcere năbuşitoare, pe care Varga o sfărîmă deodată cu glas speriat, ridicîndu-se în pat, ca şi cînd ar fi văzut o nălucă: 105 — De ce taci, camarade?... Spune ceva, orice, te rog din suflet, căci tăcerea e mai dureroasă ca o rană de şrapnel! Bologa întoarse faţa albă şi suptă de suferinţe 5 spre dînsul, dar nu deschise gura. Varga aşteptă un minut, întrebător, apoi se lăsă iar pe spate, zicînd mai mult pentru sine: — Se împlinesc patru luni de cînd bolim, mutîn-du-ne din spital în spital, tot mai aproape de front... 10 Mi s-a urît de moarte cu doctorii şi cu bandajele şi cu surorile de caritate! Baremi de-ar veni mai curînd concediul... Apostol tăcea. în trei luni de zile, cît fusesel oprit de medici să vorbească, fiindcă avea plămînu. 15 drept sfîrticat de o schijă de obuz, îndrăgise tăcerea în acel răstimp gîndurile lui s-au obişnuit a se rîn-dui frumos, fără pripiri năvalnice şi mai ales fără dureri. De altfel, la început, mintea i-a fost senină, parcă o mînă meşteră nevăzută i-ar fi şters din cre- 20 ieri toate amintirile. Cînd şi-a venit în fire întîia oară, la ambulanţa diviziei, a văzut pe doctorul Meyer şi pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atît de violentă, încît şi-a pierdut îndată cunoştinţa. A doua oară s-a trezit într-un tren sani- 25 tar, cu aceeaşi bucurie în suflet şi tot numai cîteva clipe. în sfîrşit, a treia dată a deschis ochii într-un salon alb, în spital. Patul era înconjurat de doctori. — Bravo, mortule! i-a zis zîmbind unul cu cotlete albe şi mustăţi negre. Bine c-ai înviat... Dacă de 30 şase zile mocneşti aşa... Apostol atunci a simţit fericirea de a trăi ca un fior nespus de dulce şi, cu buzele crăpate de fierbinţeală, a şoptit abia perceptibil: 106 — Nu mă doare nimic... nimic... Vreo şapte săptămîni mai mult al morţii a fost decît al vieţii. în afară de rana din piept, mai avea o sfărîmâtură de os la piciorul stîng şi o scrijălare 5 adîncă în coapsă. — Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe şi cu mustăţi negre, mai tîrziu. Ai o vitalitate extraordinară, altfel de mult te-ai plimba în lumea drepţilor! 10 Cînd i s-a vindecat piciorul şi coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unităţii lui, în spitalul de aici, fiindcă acolo începuseră să sosească transporturi mari de răniţi din luptele noi. Aproape o lună a zăcut singur aici, în salonaşul de rezervă din fun- 15 dul coridorului, la etajul întîi. Petre stătea toată ziua lîngă patul lui, căutînd să-i ghicească gîndurile şi să-i împlinească dorinţele. Dimineaţa şi după vizita medicală îi citea Visul Maicei Domnului, cu glas obosit de evlavie, şi Bologa îl asculta fără a înţelege 20 cuvintele, dar cu inima plină de o mulţumire caldă, moleşitoare... Apoi, într-o zi, ordonanţa i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a întîmplat atunci, în noaptea ceea... Din povestirea lui, Apostol n-a aflat mare lucru: că a fost îngropat la marginea unei pîlnii 25 de obuz, în dărîmăturile postului de observaţie, şi că acolo 1-a descoperit Petre, pe la amiazi, după ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinşi în poziţiile iniţiale... Povestirea soldatului însă i-a adus aminte nădejdile din noaptea aceea şi 30 i-a pus iarăşi în fierbere toate gîndurile de atunci. A avut cîteva clipe de nelinişte, ca în faţa unei vedenii dojenitoare. Pe urmă, vreo trei zile, gîndurile, dezlănţuite dintr-o toropeală prelungă, l-au chinuit şi i-au sfîşiat sufletul. îşi zicea că toate sforţările lui 107 de a ocoli soarta s-au zdrobit şi că de azi încolo numai moartea l-ar mai putea mîntui... Moartea însă îl îngrozea acuma mai mult chiar decît perspectiva de a trebui să meargă pe frontul românesc. Degeaba încerca să-şi 5 biciuiască ambiţia, învinovăţindu-se de laşitate; dragostea de viaţă, din ce în ce mai impetuoasă, îi tăia orice avînt, murmurîndu-i neîncetat în inimă: „îutăi eu, şi pe urmă cealaltă lume!" într-o noapte fără somn apoi a găsit împâca- 10 rea. La urma urmelor, soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruşi, cînd tocmai i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un simplu şi dispreţuit dezertor, în vreme ce românii îl vor primi ca pe un frate. Dincolo dezer- 15 tarea ar fi fost o crimă dezonorantă, urmată de o captivitate ruşinoasă: aici va merge ca un adevărat erou, cu fruntea sus, şi va putea lupta îndată contra duşmanilor adevăraţi... Va să zică, teama de frontul românesc a fost fără temei. Noroc că soarta 1-a ocro- 20 tit... Datoria lui e să trăiască şi să triumfe. Nu viaţa, ci moartea înseamnă laşitate pentru omul care are un ideal în lume. De a doua zi gîndurile au început să se mulco-mească, punîndu-se toate în slujba liniştii lui, ca 25 nişte servitori credincioşi. împreună cu liniştea însă i s-a luminat în suflet mai vie şi ura împotriva tuturor străinilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-1 îngri. jeau, pe surorile de caritate, pe ofiţerii convalescenţi şi se bucura că, din pricina ranei la plămîni, era osîn- 30 dit să tacă. în ziua cînd un general bătrîn, înconjurat de o droaie de ofiţeraşi fercheşi, a venit să-i agate pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefăcut că i-e rău numai ca să nu fie silit a părea încîntat. 108 Pe urmă, într-o zi, acum vreo lună, a fost adus în salonaş Varga, care fusese greu rănit în şoldul stîng, tot atunci în noaptea ceea, şi din spital în spital ajunsese aici. în primul moment Apostol s-a 5 bucurat şi, pentru că tocmai i se dăduse voie să vorbească puţin, îşi povestiră păţaniile. Varga îi explică amănunţit cum s-a desfăşurat atacul ruşilor, cum au pătruns pînă aproape de liniile artileriei şi cum au fost alungaţi înapoi printr-un contra-atac fulge- 10 rător. Totuşi în lupta aceasta, două regimente de infanterie au fost aproape complet nimicite, şi chiar huzarii lui au suferit mult, mai ales în cursul contraatacului, cînd a primit şi el schija care era cît pe-aici să-1 lase şchiop, fiindcă un doctor cam smintit a 15 umblat în ruptul capului să-i taie piciorul. Locotenentul de huzari clocotea de revoltă că bătălia, în care au pierit peste două mii de oameni şi în care era să-şi dea ortul popii, nici măcar n-a fost pomenită în comunicatele de război. Se mîngăia numai cu spe- 20 ranţa într-un lung concediu de convalescenţă. Pe măsură ce Varga vorbea şi se frămînta, Bologa se întuneca. Toate cuvintele lui, chiar privirea lui i se păreau duşmane şi se mira, cum a putut omul acesta să-i fie simpatic? Ca să nu mai trebu- 2 5 iască să stea de vorbă cu dînsul, îşi procură un vraf de cărţi şi se puse să caute în ele explicaţii şi dovezi. Două săptămîni a răscolit şi s-a trudit. Nicăiri n-a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni şi totdeauna, în toate cărţile omul îi părea izolat de viaţa adevărată, 3 0 singuratec şi abstract ca o formulă matematică. Cineva s-a aşezat la masă, plin de încredere în cunoştinţele şi experienţele sale de viaţă, şi a decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine cînd faci cutare lucru şi e rău dacă faci cutare. Şi în schema 109 lui, acel cineva vrea să vîre cu sila sufletele vii, să le încătuşeze, parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva. Dar viaţa merge mereu înainte, nepăsătoare, sfîşiind nu numai sistemele savan-5 ţilor, ci chiar minţile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situaţii noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înţelege şi cu atît mai puţin prevedea. Un capriciu al vieţii a pus faţă în faţă milioane de oameni, pe care i-a însemnat 10 cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite şi să ia hotărîri neaşteptate, în vîrtejul vieţii cărţile sunt grămezi de vorbe fără înţeles. Omul trebuie să-şi ferească numai conştiinţa să nu-i sîngereze. 15 în vremea aceea primi o scrisoare de la Klapka, plină de prietenie, comunicîndu-i cîte verzi şi uscate despre traiul pe noul front, lucruri mărunte, adăogînd la urmă de tot, în treacăt, că „pe-aici tot ruşi am găsit, numai ruşi..." Bologa îşi zise îndată, fără grije şi 20 fără şovăire: „Nu face nimic... Voi mai aştepta..." Varga încerca într-una să-i dezlege limba şi nu se putea dumeri de ce s-a făcut aşa de ursuz Bologa? Pe el tăcerea îl apăsa şi-1 amăra. De aceea a fost fericit cînd doctorii i-au dat voie să iasă din odaie, s-a împrie- 25 tenit cu alţi camarazi de prin celelalte saloane şi mai mult stătea cu dînşii decît cu Bologa. Acuma, în aşteptarea vizitei medicale de după-amiazi, huzarul se perpelea ca peştele pe uscat, mai ales după ce toate sforţările lui de-a scoate o vorbă 30 din Bologa au rămas fără ecou. — Ce ai, Bologa? izbucni în sfîrşit Varga, jicnit. M-ai exasperat cu muţenia!... Nu mai vrei să vorbaşti cu mine, ori mă urăşti? Am fost prieteni şi... 110 — Nimic, nimic, murmură Apostol, fără să întoarcă ochii. Varga trebui să-şi oprească noile întrebări. Veni doctorul, însoţit de o soră de caritate drăguţă 5 şi zăcută de vărsat. — Iată salonul minunilor cereşti! strigă doctorul, mic şi blond, frecîndu-şi mîinile, radios şi jovial. Pe cît văd, am să vă dau paşaport, curînd-curînd, domnilor! în orice caz, ar fi nimerit să începeţi a 10 face mai multă mişcare, baremi prin seră, dacă nu prin parc. Afară e încă iarnă, ce-i drept, dar ar trebui să vă mai dezmorţiţi oasele, domnilor!... Ar fi foarte, foarte bine! — Parcă n-o să ni le dezmorţim iar pe front, 15 doctore? zise Varga înviorat. Sper că ne dai un concediu de convalescenţă, doctore! E imposibil să ne trimiţi numaidecît în luptă, cu rănile de-abia cicatrizate ! — Desigur... negreşit! răspunse medicul cu zîm-20 betul scăzut. întrucît depinde de mine, fireşte!... Eu însă cel mult pot să propun, decizia e în alte mîini, şi, să vă spun drept, doar sunteţi bărbaţi, toate comandamentele ne repetă într-una că se simte mare, mare nevoie de ofiţeri, pretutindeni... 25 — Am înţeles, încheie Varga posomorit. Ne vei concedia direct pe front. Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte şi se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate, mereu senină şi surîzătoare. 30 Pe urmă odaia se umplu, în cîteva minute, de întunerec. Numai geamurile rămaseră cenuşii, ca nişte ochi bolnavi, stinşi. Varga umbla de ici-colo, nervos, cu mîinile la spate, dar paşii lui nu făceau atîta zgomot cît tictacul arămiu al unui deşteptător 111 de pe mescioara de noapte. într-un tîrziu, Apostol, şezînd pe pat, cu ochii la rămurelele degerate de afară, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi, începu să fredoneze un cîntec vesel. 5 — Bologa! Ce dracu, de cîntece îţi arde? se opri Varga cu imputare. Ori te bucuri că ni s-au spulberat perspectivele de concediu? — Mă bucur, din inimă, amice! răspunse Apostol cîntînd şi gesticulînd ca un actor într-o operă itali- 10 ană. Război, război, război, înainte, la război! Locotenentul de huzari înmărmuri şi, în cele din urmă, convins că Apostol îşi bate joc de dînsul, ieşi din odaie trîntind uşa. Bologa încetă cîntecul brusc, parcă de-abia atunci şi-ar fi dat seama ce face. 15 îi păru rău şi se lungi pe pat, cuprins de o tristeţe ciudată. Peste cîteva minute veni Petre, aprinse lumina şi-i întinse o scrisoare, întrebînd: — Oare nu-i de-acasă, don locotenent? Bologa se aruncă asupra plicului, dar văzînd 20 că-i de la Klapka, nu se mai grăbi să-1 desfacă. Presimţea ce cuprinde şi, într-adevăr, citind, dădu peste trei rînduri încurcate, din care înţelese cu o claritate tăioasă că, de o săptămînă, în locul ruşilor, au apărut românii. Se uită un răstimp la Petre, gînditor, şi 25 apoi zise: — Nu-i de-acasă... E de pe front, de la domnul căpitan... De-acolo, nu de-acasă... Vorbind, gîndurile i se strămutară departe, cuprinzînd într-o fulgerare toată Parva şi, deose-30 bit, fiecare fiinţă dragă, începînd cu maică-sa şi cu Marta, faţă de care se simţea vinovat pentru că le-a scris numai de două ori de cînd zace prin spitale şi mai cu seamă fiindcă în noaptea ceea a vrut să se despartă de ele fără să-şi ia rămas bun. „Mi s-a înmuiat inima îndată ce am văzut că s-a apropiat ziua plecării!" îşi zise dînsul, uitîndu-se la Petre. — Trebuie să vie şi de-acasă, don locotenent, 5 rosti soldatul cu încredere. — Da... da... trebuie... acasă... îngînă Bologa, întor-cîndu-se cu spatele, încet, obosit. Varga reveni mai tîrziu, neîmpăcat. Apostol tresări din mrejele gîndurilor şi zise blînd: io —Varga... nu ştiu ce am... Iartă-mă! Locotenentul se însenină imediat şi se apropie cu mîna întinsă: — îmi pare rău, prietene dragă... Dar te-ai schimbat îngrozitor... Odinioară mă iubeai, ne înţele- 15 geam... — Odinioară! oftă Bologa cu ochii scăldaţi în lacrimi. Şi mai statură zece zile pînă să plece... 20 Trenul gîfîia şi asuda suind printre munţii cu piscurile cărunte încă de zăpadă. Soarele începutului de primăvară presăra pulbere de argint în văzduh. Pădurile şi poienile tresăreau sub mîngîierea razelor fierbinţi. Viaţa nouă, tînără, vijelioasă înviora năval- 25 nic înfăţişarea pămîntului. Numai trenul, încărcat de oameni şi materiale de război, lung, scîrţăind şi pufăind, părea un monstru din altă lume, pornit să înfrunte tinereţea firii. Locomotiva se tîra încet, aşteptîndu-se parcă să-i iasă în cale vreun duşman, 30 se strecura ca o şopîrlă uriaşă pe subt coastele şi 112 8 113 rîpele nepăsătoare, ferindu-se de ameninţări închipuite la fiecare cotitură. într-un vagon rezervat pentru ofiţeri, Apostol Bologa, stătea pe coridor, la o fereastră lăsată în jos, sorbind nesăturat priveliştea munţilor, care-i aminteau valea Someşului şi-1 făceau să uite unde merge acuma. Din clipa cînd a pornit la gară, i s-a trezit în suflet o îndîrjire neastîmpărată, care-i fe-conda iubirea şi i-o păstra mîndră şi curată. Deodată uşa compartimentului de la spatele lui se deschise şi se închise cu zgomot şi în ureche îi răsună glasul lui Varga, foarte încîntat: — Ştii, Bologa, cine se află în trenul nostru?... N-ai să ghiceşti!... Generalul Karg!... Uite, acuma ne spuse Gross... Apostol se întoarse. Prin geamurile uşii se vedeau în compartiment, în fumul de ţigări, cîţiva ofiţeri. Gross rînjea batjocoritor, explicînd ceva cu gesturi violente. — Zice c-a vorbit despre noi cu generalul, urmă Varga. Ba zice, pe onoarea lui, că generalul ar dori să ne vadă, şi mai cu seamă pe tine, nu ştiu de ce... în definitiv, n-ar fi decît natural, că doar am sîngerat destul pentru patrie... De altfel Gross a călătorit cu generalul în interes de serviciu, aşa că... Lui Bologa îi era scîrbă de toţi, cu Gross în frunte. Din pricina aceasta nici nu s-a amestecat printre ei, şi cu pionierul de-abia a schimbat două vorbe indiferente. — Da?... Ei vezi?... Foarte bine! zise dînsul, vrînd să arate curiozitate, cu dispreţ în privire. — Să vezi însă ce m-am gîndit eu, reluă locotenentul de huzari, cuprinzîndu-1 de mijloc. Dacă izbutim să vorbim cu generalul, trebuie să căutăm să-1 convingem că merităm şi noi un concediu după aproape cinci luni de spital şi suferinţe, nu-i aşa?... Eu am mare încredere în Karg, deşi e sever şi neînduplecat, căci noi, slavă Domnului, am luptat vitejeşte... 5 — Bine, fireşte, n-ar fi rău, răspunse Bologa, convins în sine că speranţele lui Varga sînt copilăreşti şi dornic să rămînă iar singur. Dar dacă zice Gross că s-a interesat de noi generalul, de ce nu ne însoţeşte şi el? 10 Varga aruncă o privire în compartiment şi apoi întoarse spatele cu dezgust, zicînd:] — M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, dragă prietene!... Nu poţi vorbi trei minute cu el fără să-şi bată joc de tot ce avem noi sfînt, ţară, credinţă, 15 trecut... A început să-mi fie greaţă şi frică, zău, Bologa! adaogă peste o clipă, iarăşi înviorat. Dacă aş fi nevoit să stau mult în tovărăşia lui, m-aş pomeni într-o bună zi că mi-am pierdut şi eu toate sentimentele patriotice! 20 — Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite! glăsui Apostol apăsat. — Aşa se zice, dar în realitate nimic nu rezistă la infinit! zîmbi Varga. Asta chiar tu mi-ai spus-o odată, într-o discuţie, la Budapesta, la unchiul meu, 25 şi n-am uitat-o. Picătura de apă găureşte stînca... Ş-apoi tu parcă nu te-ai schimbat? Poate că tu nu-ţi dai seama, dar eu, care am stat cu tine, într-o odaie, aproape două luni şi ţi-am înghiţit toate curiozităţile... ehe! prietene, întreabă-mă pe mine!... Unchiul, care 30 te-a iubit ca pe copilul lui, dacă te-ar întîlni azi, nici nu te-ar mai recunoaşte. Bologa, crede-mă!... Repet, poate că nu-ţi dai seama, poate că... Apostol Bologa desluşi, parcă, în cuvintele huzarului o provocare ascunsă. îi răspunse cu ură 8* 115 dar şi cu o gravitate în care străbătea trebuinţa de a-şi dezvălui sufletul, de a-1 pune în palmă şi de a-1 purta, mîndru şi încrezător, ca pe un potir în văzul tuturor: 5 — îmi dau seama prea bine că m-am schimbat... Cum să nu-mi dau seama, cînd schimbarea s-a să-vîrşit în chinuri, ca o nouă naştere?... Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobîndit adevăratele sentimente fireşti, cum ziceai tu... De-abia, Varga! 10 Locotenentul de huzari se tulbură. Din tonul lui Bologa simţi lămurit că se află în faţa unui duşman, îi zise încet, sec, răzimîndu-se cu spinarea de uşa compartimentului şi privindu-1 lung: — Bologa, sentimentele tale mi se pare că sînt 15 nefireşti... Ia seama! — Mă ameninţi? întrebă Apostol ironic. — Sentimentele tale te mînă drept în braţele duşmanului... — Care duşman? repetă Bologa mai batjocori- 20 tor. — Duşmanul ţării, oricare ar fi! vorbi Varga, puţin mai aspru. în clipa aceasta tu, prietene, eşti dezertor în gîndul şi sufletul tău! Apostol Bologa tresări scurt, apoi zise repede, 25 cu glas mai cald, apucîndu-1 de mînecă şi împlîn-tîndu-i în ochi privirea hotărîtă: — Ascultă, Varga...Tu ai fost odinioară om şi te lăudai că, sub mundirul militar, vei purta veşnic o inimă! De aceea îţi zic acuma: dă la o parte raţiu- 30 nea cazonă şi spune ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind în armata rusească, te-ar trimite să te baţi cu ungurii, cari au pornit să te dezrobească? — Stai, stai... nu-i aşa, prietene! bîlbîi locotenentul roşind. Mai întîi patria... 116 — Nu ocoli întrebarea, stărui Bologa, triumfător. Răspunde cinstit! în asemenea cazuri nu pot fi două răspunsuri! Varga tăcu. întrebarea îl încurca, şi mai ales 5 curajul lui Bologa. în sfîrşit, zise şovăitor: — Există o lege pentru toţi şi o singură datorie, care ne leagă prin jurămînt. Cînd începe cineva să le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci... — Lege, datorie, jurămînt sînt valabile numai io pînă în clipa cînd îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta! întrerupse Apostol cu vioiciune. Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului, iar dacă totuşi încearcă... Bologa sfîrşi brusc, cu un gest vag, care spunea 15 orice şi nimic. Varga, surprins, îngăimă cu ochii mari: — Atunci bănuielile mele... Atunci umbli cu gînduri de dezertare? — Gînduri? murmură Apostol cu un surîs straniu. Gîndurile sînt schimbătoare, Varga! Am însă 20 o credinţă vie în suflet... asta, da! Şi dacă ea îmi va porunci să trec... să... dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată... De altfel chiar voi, judecind cinstit şi fără pornire, îmi veţi da dreptate şi mă 25 veţi aproba! Sînt sigur că şi tu, în sufletul tău... — Nu nu, Bologa, te înşeli amar! zise Varga iarăşi sec. Eu nu te voi aproba niciodată! Eu dispreţuiesc crimele! — Da? întrebă Apostol cui o mirare nepotrivită, 30 adăogînd îndată cu ton jovial: Fii sigur, Varga, că n-am să-ţi cer aprobarea!... Cel mult, de s-ar întîmpla să trec prin sectorul tău şi dacă aş avea ghinionul să te întîlnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba... Dar atunci, cine ştie, poate că am vorbi altfel... 117 3 — Să te ferească Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav şi ameninţător. Eu te-aş aresta, ba te-aş împuşca dacă ai încerca să te împotriveşti, cu toate că mi-ai fost prieten! 5 — Fii liniştit! zise Bologa iarăşi ironic. Am să mă feresc de sectorul tău ca de foc... Acuma eşti mulţumit? — Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu... — Nu glumesc de loc! declară Apostol, devenind 10 dintr-o dată sfidător. Locotenentul Varga era jicnit personal de toate cîte auzise. Seninătatea şi hotărîrea cu care Bologa, un ofiţer, îi declara că va dezerta îl înfuriau. O clipă se gîndi să-1 denunţe şi, astfel, să-1 pedepsească. 15 Dar poliţismul îi repugna. Şi apoi prea au fost prieteni odinioară ca să se despartă pentru nişte lucruri care, în realitate, îl priveau numai pe Bologa. Dacă ar putea citi cineva în sufletele tuturor ofiţerilor, s-ar îngrozi de ceea ce ar descoperi. Cei mulţi îşi ascund gîndu- 20 rile, pe cînd el baremi e sincer. — Astea-s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas schimbat şi cu o veselie poruncită pe faţă. Mai bine haidem la generalul Karg, să ne miluim de un concediu! 25 — Aşa-i... prostii... surîse Apostol îmblînzit. Prostii sînt toate vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieţii... Varga porni înainte pe coridorul murdar şi plin de soare tînăr. Trenul lăsase în urmă o cotitură 30 şi vagonul se clătina parc-ar fi fost să-şi piarză echilibrul. Locotenentul de huzari se sprijinea cu mîinile de pereţi, înjurînd furios, în vreme ce Bologa, la cîţiva paşi înapoi, mergea sigur, liniştit, ca pe o cărare. Trecură printr-un vagon ticsit de militari şi civili, amestecaţi de-a valma. Pe coridorul strimt se îmbulzeau mai ales ţărani cu feţele speriate, pă- 5 zindu-şi dăsagii sau legăturile, vorbind puţin şi încet, parcă s-ar fi temut să nu-i audă cineva. în colţul dinspre vagonul ofiţerilor, un preot român, înalt, slab, cu o bărbuţă rară şi îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei ţărani care, după port, pă- io reau unguri. Apostol, făcîndu-şi loc pe la spatele preotului, auzi vorbă românească şi întoarse capul o clipă, fără însă a se opri din mers. Zări o faţă cunoscută parcă... în înghesuială nu avu vreme să se mai uite înapoi, 15 dar îi rămase în ochi înfăţişarea preotului şi în minte întrebarea: „Cine o fi şi de unde îl cunosc?..." în vagonul următor călătorea generalul Karg. Aici coridorul era ocupat numai de ofiţeri de toate gradele tăifăsuind şi aşteptînd fiecare norocul de a 20 putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul excelenţei erau trase perdelele cafenii, şi aghiotantul ieşise afară, din propria-i iniţiativă, să roage pe domnii din coridor să facă linişte, ca nu cumva să se supere excelenţa-sa... Tocmai atunci sosi Varga, 2 5 luă deoparte pe aghiotant şi-i şopti: — Ne spuse Gross că moşul doreşte să ne vadă, pe mine şi pe Bologa... Adu-i aminte, dragul meu, te rog! Aghiotantul dădu mîna cu Bologa, pe care nu-1 30 mai văzuse de la audienţa cu bucluc, şi apoi intră în compartimentul generalului, suspinînd grav: — Să încercăm... 119 118 Peste cinci minute crăpă uşa, scoase jumătate corpul şi zise binevoitor: — Bologa, vino... te rog... Excelenţa-sa doreşte... întîlni ochii lui Varga întrebători, dar strînse din umeri, cu faţa mîhnitâ de regrete că „aşa-i ordinul"... Generalul Karg era vesel şi mulţumit. în sfîrşit obţinuse, cu chiu cu vai, să fie propus pentru ordinul „Măria Theresia". Şedea lîngă fereastră, cu picioarele-i scurte întinse comod, cu faţa-i negricioasă întoarsă spre Apostol Bologa care intrase şi salutase, printr-o înclinare militărească. — Ei, te-ai făcut sănătos? întrebă generalul, întinzîndu-i alene mîna cu multe inele şi măsurîndu-1 cu o privire atentă. Bologa răspunse cu un surîs nehotărît. Avea faţa galbenă, suptă, cu buzele fără culoare; numai ochii ardeau, mistuindu-se într-un foc lăuntric. Generalul îl măsură iar din cap pînă în picioare şi apoi îi oferi un loc lîngă dînsul. Pe bancheta cealaltă, în faţa excelenţei, şedea un colonel cu figura colţuroasă, pe care Apostol nu-1 cunoştea, şi un maior slab, cu ochii scînteietori de inteligenţă. Aghiotantul, auzind iar gălăgie pe coridor, se strecură afară, să atragă din nou atenţia domnilor că excelenţa-sa poate să se supere... Generalul îi puse fel de fel de întrebări despre cum a fost rănit, prin ce spitale a umblat, cum s-a vindecat, dar Bologa, răspunzînd, vedea mereu în privirea lui o întrebare nerostită, care îl îndîrjea întocmai ca adineauri provocarea lui Varga. Altminteri Karg, prin tonul vorbelor şi prin blîndeţea ce-i îndulcea toată înfăţişarea, îi arăta un interes într-adevăr sincer, aproape nefiresc de sincer. Pe urmă veni şi rîndui întrebării aşteptate, luînd însă o formă glumeaţă, prietenoasă: — Ei, aşa-i că nu s-a prăbuşit lumea fiindcă vii cu noi aici? 5 Apostol văzu limpede în ochii generalului că cere un răspuns scurt: nu. De aceea nu-şi putu stă-pîni o secundă de ezitare, care se stinse singură. Apoi vorbi cu o cutezanţă înfrumuseţată de claritatea glasului: 10 — Niciodată n-am fost laş, excelenţă, şi deci am să vă mărturisesc şi acuma că în sufletul meu s-a prăbuşit o lume! Degetele grase şi încărcate de inele se agăţară nervos de mustaţa burzuluită, iar sprîncenele late 15 se înfoiră cîni generalul, uluit, întrebă: — Adică cum?... Ce lume s-a prăbuşit? Bologa surîse atît de senin, că încruntarea generalului se transformă într-o curiozitate nerăbdătoare, iar mîna îndată i se aşeză liniştit pe brăţara 20 canapelei. — Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săp-tămîni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă 25 coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfîşie inima! 30 Generalul se uită cîteva momente la Bologa, apoi la ceilalţi, apoi rîse cu poftă, cu gura căscată, cu mustăţile zbîrlite, încît faţa i se încreţi ca o coajă de nucă stricată. 121 — Foarte... foarte... interesant! mormăi dînsul rîzînd. Pe urmă, potolindu-se cu greutate şi cu o vădită ruşine pentru că nu şi-a stăpînit rîsul, îşi reluă masca 5 obişnuită şi serioasă, povestind colonelului cum i-a cerut Bologa să nu vie pe frontul românesc şi cum el totuşi 1-a iertat, avînd de-a face cu un ofiţer foarte capabil şi conştiincios, deşi acuma vede că e şi încăpăţînat. Colonelul ascultă cu respect pînă ce sfîrşi 10 şi apoi, cu acelaşi respect, zise: — Eu, excelenţă, nu admit, fireşte, pentru că nu-mi permite legea, dar mă pun în situaţia locotenentului şi-i înţeleg amărăciunea... E regretabil că cei în drept n-au luat măsuri generale în privinţa 15 aceasta, ca să evite situaţiile delicate, în interesul capacităţii combative â armatei... Apostol se cutremură, ca şi cînd cuvintele colonelului i-ar fi străpuns ace în inimă, căci el astăzi nu mai dorea înţelegere, ci tocmai motive de ură şi 20 îndîrjire prin care să-şi aţîţe, înflăcărată, credinţa. Generalul însuşi rămase surprins o clipă, şi pe urmă răspunse convins, ba chiar cu un fel de mîndrie: — Evident, evident că aşa este!... Din punct de vedere uman, fireşte... Dar dacă cei de sus nu s-au 25 gîndit la posibilităţile acestea?... Nici eu nu pot lua asupra mea toate răspunderile... Eu cel mult pot să uşurez, în anume cazuri, cum e cazul locotenentului, de pildă... Da! Negreşit, trebuie să uşurăm... Cum e încă slăbit de boală, vreau să-1 feresc de greu- 30 tăţile frontului şi o să-1 întrebuinţăm într-un serviciu mai fără osteneli mari... Uite, să treacă la coloana de muniţii! Aşa-i?...Căci noi suntem umani... Noi... armata noastră... Unde aiurea şi-ar mai bate capul un comandant să menajeze asemenea scrupu- 122 luri?... Ce zici, domnule maior? S-a mai pomenit atîta umanitate în vreo armată de cînd e istoria? Şi totuşi pe noi ne acuză duşmanii de barbarie!... Ce lume! Ce nedreptate! 5 Tocmai în clipa aceea aghiotantul se furişă iarăşi înlăuntru. Generalul îşi curmă reflecţiile şi-i zise poruncitor: — Ia notă că locotenentul Bologa va fi repartizat la coloana de muniţii! io în vreme ce aghiotantul scoase un carnet de însamnări Apostol Bologa se uită la toţi, pe rînd rugător, întîlnind însă pe toate feţele aceeaşi compătimire, scăldată doar în zîmbete diferite. Se simţi umil şi mic, deşi sufletul îi clocotea de ură. A vrut 15 să stîrnească indignare şi iată că a găsit milă şi înţelegere. Văzu creionul aghiotantului alergînd pe hîr-tie şi deodată strigă: — Excelenţă, aş dori mult să-mi reiau bateria! — Dasă, murmură generalul ocrotitor şi din 20 nou vesel. Trebuie să te întremezi şi să aduni puteri într-un serviciu mai uşor, mai ferit de primejdii... îmi pare bine că ţi-a rămas drag frontul, dar deocamdată sunt silit, în interesul d-tale, să mă opun şi să te menajez! 25 Bunătatea generalului, inexplicabilă şi neaş- teptată, îl exaspera pe Bologa. Vru să-i mai obiecteze că serviciul la coloana de muniţii e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci îşi aduse aminte de preotul român din coridor şi îndată îi răsări în inimă 30 dorinţa de a-1 cunoaşte. Nu-1 mai interesa nici generalul, nici frontul. Se sculă, bolborosi cuvinte încurcate de mulţumire, strînse o mînă grasă şi moale, se înclină şi ieşi cu figura luminată... 123 Trecu grabnic în vagonul soldaţilor, se înghesui printre ţăranii de pe coridor. Preotul era tot unde-1 lăsase. îl văzu de departe şi fruntea i se îmbroboni de sudori. Acuma îl recunoscu şi se tulbură de bucu-5 rie. — Aşa-i că nu mă mai cunoşti, părinte? îi strigă, însufleţit, întinzîndu-i mîinile. Preotul îngălbeni, parcă l-ar fi surprins într-o faptă rea. Cînd Bologa îşi spuse numele, în ochii 10 lui izvorî o licărire de însufleţire, pe care însă o înăbuşi repede, uitîndu-se împrejur, să se asigure dacă nu-1 pîndeşte cineva. Preotul era Constantin Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu. 15 — Şi unde vine satul tău, Constantine? întrebă Bologa fericit, nerăbdător. — Apoi tocmai lîngă Făget, unde e comanda cea mare, nu ştiu cum îi zice la cătănie, răspunse preotul, încurcat şi înfricoşat că vorbeşte româneşte 20 cu un ofiţer. — E românesc? stărui Apostol. — Parte şi parte... Noi îi zicem Lunca, dar pe ungureşte se cheamă... — Lunca? întrerupse Bologa, ca şi cînd ar fi 25 căutat să-1 oprească a rosti cuvîntul unguresc. Şi pe la noi este un sat Lunca... îţi aduci aminte? — Cum să nu... tare bine! zise preotul. Dar pe-aici şi românii ştiu ungureşte, c-aşa-i obiceiul, dacă suntem printre unguri... De altfel, aşa e şi bine... 30 — Ce bine, părinte? strigă Apostol serios. Nu te gîndeşti că aşa, mîine-poimîine, rămîi fără parohie? — Cam aşa-i, ce-i drept, murmură Boteanu zăpăcit, zîmbind umil. Ce să facem? Noi n-avem nici o putere şi nici nu ne putem amesteca. Destul ne zdrobeşte viaţa, de mă mir cum o mai putem duce în spinare... — Cînd omul are un ideal, înfruntă toate greu-5 tăţile! zise Apostol apăsat, cu înţeles. — Idealul nostru e Dumnezeu, răspunse preotul cu o sfială în care-şi ascundea o teamă amară. Cînd ai suferit ca noi, numai în Dumnezeu mai poţi avea nădejde... io Pe urmă îi povesti lui Apostol cum la intrarea oştirilor române, autorităţile l-au ridicat şi, împreună cu trei ţărani fruntaşi, l-au transportat în Ţara Ungurească, pe lîngă Dobriţin... Nevasta cu doi copilaşi au rămas în grija Domnului. Vreo trei luni nici n-a 15 auzit de ei şi a crezut că s-au prăpădit în focul războiului. De-abia cînd s-a întors roata norocului a aflat că sunt sănătoşi şi-1 aşteaptă să vie acasă. Au trecut însă pe rînd săptămînile, şi de întors acasă nici pomeneală. S-a rugat pe la toţi, s-a umilit, s-a 20 ploconit... în zadar. Ba că e zona frontului, ba că românii sunt suspecţi, ba aşa, ba altfel... în sfîrşit a cerut voie să-şi aducă baremi şi familia acolo, lîngă Dobriţin, pînă ce va îngădui Dumnezeu să se liniştească vremurile. Apoi, pe neaşteptate, i-au dat dru- 25 mul să plece acasă, punîndu-i în vedere să se poarte bine... Apostol Bologa zîmbea din ochi, în suflet însă era ros de nemulţumire şi de decepţie. Frica preotului şi umilinţa care-i sublinia toate vorbele şi privi-30 rile îl izbeau ca nişte cuţite, deşi căuta să le treacă cu vederea. îi povesti şi el cum 1-a împins soarta în război şi pe urmă, scuturîndu-i mîna: — Apoi să ştii, Constantine, că am să viu pe la voi, să vorbim mai multe! 125 124 Preotul răspunse spăimîntat: — Mă rog... Chiar mi-a scris preoteasa că umblă mulţi militari prin casa noastră, că doar azi aşa sînt vremurile... 5 Bologa vru să zîmbească, dar gura i se încleşta într-un rînjet dureros. Biuroul coloanei de muniţii era în Lunca, pe o ulicioară dosnică, în casa groparului Paul Vidor. 10 Clădirea privea cu faţa spre uliţă şi avea la mijloc o tindă îngustă, cu uşa veşnic deschisă, în dreapta o odaie mai mărişoară, în care se instalase cancelaria, iar în stînga, alte două odăiţe: în cea din fund se strînsese groparul, şi în cea dinainte, locuinţa coman- 15 dantului coloanei. Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să-1 înlocuiască, biuroul cu cele cîteva registre şi imprimate. Nu putuse dormi în tren şi sosind în Lunca trăsese direct aci, prăpădit de obo- 20 seală. Ascultă nepăsător explicaţiile înaintaşului său pînă în clipa cînd îi desfăşură o schiţă cu planul frontului şi cu poziţiile tuturor unităţilor ce ţineau de divizie. Atunci se aşeză la masă, înviorat, parcă i-ar fi dat o băutură fermecată, sorbind din ochi harta 25 cu semnele albastre şi roşii, încercînd cu degetele tremurătoare să urmărească liniile capricioase. Dar capul îi era atît de tulbure de emoţie, că nu se putu dumeri şi, sculîndu-se iar în picioare, zise nehotărît: — Nu pricep nimic... îmi huruie creierii. Am 30 să mă orientez mai tîrziu... 126 — Desigur, nici vorbă, răspunse repede locotenentul. De altminteri şi schiţa e învechită şi va trebui s-o completezi... Iacă, de pildă, colea, tocmai la margine, la sud, sectorul acesta... uite, e ocupat 5 acuma de huzarii descălecaţi, deoarece umblă zvonul că românii se pregătesc că ne atace... în sfîrşit, ai să te orientezi şi o să te familiarizezi cu situaţia... Fireşte, schiţa e numai pentru orientare, căci pe tine aici nu te interesează decît artileria noastră... io Ca să scape de el mai curînd, Bologa îi dădu mîna cu un surîs neizbutit. — Eşti foarte palid şi slăbit, camarade, zise locotenentul, luîndu-şi rămas bun. Eu cred că nici nu eşti încă vindecat pe deplin, cel puţin după înfă- 15 ţişare... Ar trebui să te îngrijeşti foarte, foarte bine! Apostol plecă ochii, de-abia stăpînindu-şi un simţămînt ciudat de revoltă şi umilire. Rămase în picioare, rezemat de dunga mesei. La altă masă lungă, un sergent şi un caporal scriau, cu priviri 20 furişe spre noul comandant, scîrţăind zeloşi din peniţe. Ar fi dorit să le spună şi lor două vorbe, dar se simţea incapabil şi-i era frică să nu întîlnească şi la ei milă. Atunci apăru în prag Petre, salvator, zicîndu-i: — Don locotenent, am pregătit ceva de mîn-25 care, că trebuie să vă fie tare foame... Poftiţi dincoace în odaie... Auzind graiul românesc, cei doi gradaţi ridicară deodată nasurile spre ordonanţă, miraţi. Bologa observă mişcarea lor şi răspunse cu o mîndrie copilă-30 rească, parcă ar fi căutat să le sfi deze uimirea: — Bine, Petre... Chiar mi-e foame, căci în tren mai mult am răbdat decît ammîncat! în tindă, prin uşa rămasă întredeschisă, auzi glasul unuia: 127 — Mi se pare că şi locotenentul e valah... Vorbele acestea aproape dispreţuitoare, care altă dată l-ar fi jicnit, acuma îl liniştiră,ca nişte laude, încît trecu dincolo înseninat... Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de muşcată în ferestre, cu blide înflorite pe pereţi. La mijloc masa aşternută îl aştepta, iar în soba de cărămidă duduia un foc zdravăn. Apostol îşi roti privirea, mulţumit, şi se opri brusc văzînd lîngă sobă o fetişcană de vreo optsprezece ani, cu năframă roşie-aprinsă în cap, cu nişte ochi mari negri, care parcă rîdeau, cu buzele umede şi pline. Acuma îşi aduse aminte că a mai văzut-o şi adineaori, cînd a intrat în ogradă, şi n-a luat-o în seamă, deşi fata îl cîntă-rise din ochi cu o îndrăzneală neobişnuită. — Dar asta? întrebă Apostol pe ordonanţă, arătînd cu capul spre ea. — E fata gazdei, don locotenent... Bologa se învioră, îi întinse mîna şi zise pe ungureşte; — D-ta ai făcut aşa frumos aici? — împreună cu soldatul d-tale, răspunse fata cu surîs ştrengăresc, privindu-1 drept în ochi. Apostol îi simţi mîna aspră şi foarte caldă. — Şi cum te cheamă pe d-ta? — Ilona... — Ilona... Da... Şi nu ţi-e frică între atîţia militari? — De ce să-mi fie frică? zise fata simplu, adăo-gînd repede, cu mîndrie: Mie numai de Dumnezeu mi-e frică... în vreme ce el se aşeză la masă, Ilona se oploşi lîngă sobă, fără a-1 pierde din ochi, parcă ar fi fost fermecată. De altfel şi Apostol, mîncînd, o privea pe furiş, întîi cu curiozitate nerăbdătoare, apoi cu un neînţeles sentiment de duioşie. A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător şi neîndemînatec. Mai ales îi era ruşine pentru că niciodată nu ştia ce să 5 vorbească cu ele. Chiar Marta, şi chiar după ce s-au logodit, îl încurca de multe ori de se roşea ca o fecioară. De-abia uniforma şi războiul l-au dezmorţit şi i-au şters sfiala. De-a treia zi, cînd s-a îmbrăcat milităreşte, a cucerit o casieriţă sentimentală jurîn- 10 du-i credinţă veşnică şi uitînd-o pe urmă în braţele alteia. Pe unde îl ducea soarta, iubirile trecătoare îl întîmpinau şi i se ofereau. Şi el le culegea fără alegere, aproape grăbit, ca şi cînd ar fi vrut să se răzbune pentru timpul pierdut. Totuşi, într-o cămăruţă deo- 15 sebită a inimii, păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere, mul-comindu-i mustrările cu făgăduinţi solemne de viitor. Ochii ţărăncuţei unguroaice însă pătrundeau tocmai în cămăruţa cea ascunsă, fără ca el să se poată împo- 20 trivi, simţindu-se iarăşi timid şi zăpăcit, întîia oară în război. Cînd îşi dădu seama de aceasta, se înfurie şi se hotărî să nu se mai uite la ea. „Trebuie să fie o fetişcană care a ţinut de urît tuturor înaintaşilor mei din odaia aceasta!" se gîndi 2 5 dînsul, ridicînd iar ochii spre Ilona, cu sfidare. Privirea ei veselă îl ruşina. îi păru rău că a jicnit-o, fie şi în gînd... Petre ieşi pe afară după treburi, făcînd semn fetei să plece şi ea, să lase pe locotenent să se odih- 30 naască puţin. Ilona nu se clinti, parcă n-ar fi înţeles semnele ordonanţei. Apostol, cu nasul în farfurie, se silea să rupă tăcerea şi se necăjea că nu găseşte ce să vorbească. în sfîrşit, o întrebă brusc, fără să o privească: 9 — L. Rebreanu, Opere 5 129 10 15 20 25 30 130 — Româneşte nu ştii, fetiţo? — Ştiu puţin, dar pe-aici toată lumea mai mult ungureşte vorbeşte, c-aşa-i obiceiul, răspunse Ilona repede, aproape speriată. Apoi, fiindcă Bologa tăcea, urmă mai liniştită: De altfel, la noi biserica e românească şi popa în româneşte face slujba totdeauna, numai predica o spune pe ungureşte, ca să pricepem mai bine... Apostol tocmai se mustra că i-a putut pune o întrebare atît de neroadă, răspunsul ei însă îl încurcă cu desăvîrşire. Şi nu vorbele, ci glasul ei aspru şi totuşi dulce şi mîngăietor ca o panglică de mătase, cu nişte mlădieri de copil răsfăţat. De-acum nu mai dorea decît să-i audă glasul şi îşi chinuia mintea să înjghebe o întrebare potrivită prin care s-o facă să mai vorbească. Toate sforţările lui fură zadarnice. Trecură vreo trei minute în tăcere, uitîndu-se desperat în ochii ei, care umpleau casa cu o lumină blîndă şi ispititoare. Apoi deodată îi veni în gînd s-o întrebe de cîţi ani e, fireşte cu ton glumeţ, ca nu cumva ea să-şi închipuie cine ştie ce. îi era teamă că-i va tremura vocea şi Ilona va înţelege greşit rostul întrebării... Pînă să se hotărească să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în uşă. Fata se ridică şi şopti; — A venit tata... Fără să mai aştepte îngăduinţă, un ţăran trecu pragul. Bologa, înfuriat, se sculă în picioare, gata-gata să-1 alunge. Paul Vidor însă se apropie jovial, cu mîna întinsă şi-i ură bun sosit în casa lui. Avea faţa osoasă, cu zbîrcituri multe sub ochii căprui, în care juca deşteptăciune şi şiretenie, şi nişte mustăţi puţin cărunte, dar groase şi cu vîrfu-rile ascuţite, cum le poartă ţăranii unguri. înfăţişarea gazdei potoli scurt mînia locotenentului. îi răs- punse liniştit şi chiar îl pofti să şează. Groparul se uită să vază dacă toate sunt în bună ordine şi dădu peste Ilona, care se apucase să scormonească în foc cu mare rîvnă. 5 — Ilona, aide, şterge-o! zise poruncitor, încrun- tînd sprîncenele. Ce mai cauţi aici? Altă treabă n-ai decît să stai pe capul domnului locotenent? — Parcă eu de dragul dumnealui stau! mormăi fata, ursuză, fără să se întoarcă. io — Aide, aide, lasă vorba! făcu groparul serios, pînă ce se închise uşa, şi pe urmă adăogînd blajin către Bologa: Trebuie s-o ţinem de scurt, altfel cum am trăi între atîtea cătane?... E tînără şi fără minte, domnule locotenent, şi nu pricepe că d-voastră aveţi 15 de lucru şi că n-aţi venit pe aici să pierdeţi vremea cu palavre... Paul Vidor era vorbăreţ din cale-afară, mai ales însă îi plăcea să stea la taifas cu domnii, crezîn-du-se mai deştept ca ceilalţi săteni şi mai vrednic. 20 îşi trase un scaun lîngă masă, se aşeză tacticos şi îndată se încălzi la vorbă, deşi Apostol se mohorîse, frămîntat numai de dorinţa de-a auzi glasul fetei. Răspunsurile în doi peri nu descurajau de loc pe gropar, ba dimpotrivă, îl întărîtau. Din una, din alta, începu 25 să spuie că el e om cu stare, cu toate că e gropar. Are pămînt destul şi bunişor, măcar de l-ar putea munci cumsecade în vremurile astea grele. Gropar s-a făcut numai de cînd i-a murit nevasta, fie iertată, adică de vreo unsprezece ani, de 1-a lăsat amă- 30 rît şi cu doi copilaşi. Altfel meseria lui e tîmplăria şi a învăţat-o la oraş, de copil, că tatăl său a vrut să-i dea în mînă o pîine mai bună decît orice avere. Apoi tîmplarul merge mînă-n mînă cu groparul, unul face coşciugul, iar celălalt groapa, aşa că el nu 9* 131 s-a ruşinat să sape şi groapa mortului, de vreme ce a învăţat să facă coşciuguri. Căci decît tîmplar într-un sat, mai bine gropar, că masă şi scaune îşi mai ticluieşte omul şi singur, dar pentru groapă tot are nevoie 5 de altul. Nu-i ocară să munceşti, ci să leneveşti. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani şi o fetiţă de şapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia... Toate au mers cum au mers, şi mai mult bine decît rău, pînă ce a dat pacostea războiului peste 10 bieţii oameni. Feciorul era tocmai gata de oaste şi s-a dus, că n-avea încotro, şi s-a prăpădit nici nu se ştie pe unde, prin cele ţări muscăleşti, înainte de a se împlini un an. Cît 1-a plîns şi el, şi fata, o, Doamne! Dar parcă lacrimile şi bocetele au înviat 15 vreodată pe morţi? Acuma Dumnezeu să-1 odihnească şi să-1 ierte!... Altfel, pe-aici a fost linişte pînă cînd au sărit şi românii în bătălie. De atunci însă vai şi amar! Mulţi au fugit de frică mai spre inima ţării, care cum a putut. El a rămas acasă, 20 ce-o fi să fie, căci nu s-a îndurat să-şi lase averea de haram. Nici n-au făcut românii multă stricăciune, ce-i drept. Doar de-ale gurii, ca orice cătane, şi mai cu seamă cînd s-au retras în ţara lor. Mai fără milă au fost ai noştri, dacă-i să vorbim cu dreptate, căci 25 îndată ce au sosit, una-două au şi spînzurat vreo trei oameni din sat că, zice, ar fi făcut semne duşmanului. Ba cît pe-aci să dea şi el de bucluc, fiindcă românii îl puseseră primar în locul celui care fugise. Parcă e o vină să-ţi faci datoria! Adică dincolo, în 30 Făget, în satul vecin, cine-i primar? Cumnatul lui!... Atunci de ce să-i impute lui c-a fost primar cîteva saptămîni?... Au trecut însă toate, numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curînd... 132 Bologa îl lăsase să vorbească în voie. Groparul, după ce-şi sfîrşi povestirea păţaniilor, se aştepta să afle şi el noutăţi şi, pentru că locotenentul nu se urnea, îl întrebă direct, înmuind glasul, misterios: 5 — Oare ce-o mai fi cu pacea, domnule ofiţer?... Prin oraş nu se aude nimic?... Aseară am fost puţin prin Făget, pe la cumnatu-meu, şi am prins o vorbă cum că rusul s-ar fi dat bătut şi că vrea să se împace... Da cumnatul, chiar în casa lui, şade generalul cel 10 mare în gazdă, şi alături e cancelaria diviziei... poate d-ta nu ştii, că eşti nou... Uite aşa umblă vestea pe acolo, printre ofiţeri, despre muscali! Ce-o fi, ce n-o fi, Dumnezeu ştie, şi bine-ar fi să fie ceva! — Eu viu de-a dreptul de la spital şi nu ştiu 15 ce-i prin lume, zise Apostol. Dar bine nu-i, bade, asta o văd! — Aşa-i, chiar aşa-i, făcu ţăranul dînd din cap, grav. Multă durere şi multe necazuri sînt, aşa-i!... Măcar de le-ar da Dumnezeu celor mari milă şi înţe- 20 lepciune să bage sabia în teacă şi să ne scape de pie-ire! Că ei stau colo şi dau porunci, iar oamenii suferă şi se chinuiesc şi mor... Fiindcă groparul nu se dădea dus, ba părea că de-abia a prins chef de taifas, Bologa se sculă şi curmă 25 vorba, poftindu-1 să continue cu altă ocazie, deoarece acum îl cheamă serviciul. Paul Vidor recunoscu bucuros că aşa-i, dar aşteptă să plece locotenentul înainte... Apostol Bologa, enervat de stăruinţa ţăranului, 30 trecu în cancelarie, luă schiţa frontului, porunci gradaţilor să-şi vadă de lucru, pentru că el are nişte treburi oficiale de rezolvat azi, şi apoi ieşi în ogradă în soarele tînăr şi primăvăratec. Dumina şi căldura îl îndemnau să se uite împrejur, fără să vrea, parc-ar căuta pe cineva. în uşa grajdului, pe pragul înalt, şedea Ilona, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii în palme. Cînd îi întîlni privirea, Apostol înţelese de ce s-a uitat împrejur şi simţi că tot sîngele i s-a urcat 5 în obraji. Zîmbi iar, fără să vrea, spre Ilona, zicîn-du-şi în aceeaşi vreme, că nu trebuie s-o ia în seamă şi că are un glas nemaipomenit de ciudat... Pe drum i se păru că se trezeşte dintr-o vrajă blestemată. Cotind în uliţa mare, spre mijlocul sătulo lui, se gîndi: dacă o ţărăncuţă ar fi în stare să-i zdruncine credinţa şi să-i zădărnicească hotărîrea, atunci mai bine să se împuşte. Şi-şi pipăi revolverul, ca şi cînd ar fi vrut să-şi dovedească sieşi că nu va şovăi, în faţa bisericii se opri şi se întrebă: unde merge? 15 Da, umblă să se orienteze, sub pretext că se va prezenta superiorilor şi camarazilor. Apoi chiar la noapte, va pleca. Nu trebuie să piarză nici o zi, nici un minut. Numai cînd va fi dincolo va putea fi aievea liniştit şi fericit... 20 Casa preotului, peste drum de biserică, părea îmbrăcată în bucurie. Apostol îşi aduse aminte cum i-a spus Ilona că popa predică ungureşte şi pe urmă ruşinea lui Boteanu în tren şi laşitatea lui umilită... întoarse capul. 25 Nu ştia încotro s-o apuce. Satul de altfel n-avea de ce să-1 intereseze, ci numai frontul. Trebuie să plece dar imediat pe front, să se prezinte colonelului, să vază terenul, să-şi aleagă locul... Poate să se întîl-nească şi cu Klapka, chiar trebuie să-i spuie... 30 Dintr-o casă de lîngă biserică apăru deodată Meyer, îmbrobodit într-o mantie groasă, cu gulerul ridicat, deşi soarele umplea pămîntul de căldură tinerească, îmbătătoare. — Doctore, doctore! strigă Apostol, văzînd că Meyer merge înainte fără să-1 fi zărit. Medicul se întoarse ursuz şi se însenină puţin cînd recunoscu pe Bologa, care alerga spre dînsul. 5 Se duseră împreună la spitalul mobil, improvizat în şcoala satului. Pînă acolo Apostol îi povesti cum s-a vindecat şi, deoarece doctorul, fire tăcută, nu-1 înghesuia cu alte întrebări, în poarta spitalului îi spuse că ar vrea să meargă pe front, să se orienteze, şi că n-are 10 cal. Meyer îi oferi calul său, dar totodată îi zise prieteneşte : — Eşti slăbit rău, Bologa, ia seama! Mai lasă vitejiile şi cruţă-te, altfel, mîine-poimîine, iar vii la mine, ca client! Chiar acum sunt sigur că ai puţină 15 febră, fiindcă prea îţi sticlesc ochii. Ar fi putut să-ţi dea un concediu pînă să te întremezi mai bine... în sfîrşit, bagă de seamă şi las-o mai domol! — Mă simt ca un zmeu, doctore! răspunse Bologa cu o veselie nefirească. 20 Doctorul mormăi ceva în gulerul mantalei, dar , Apostol nici nu încercă să înţeleagă, atît îi era sufletul de încărcat cu speranţe... 5 Apostol Bologa porni călare, cu harta în mînă... 25 Lunca era sat lung, pe malul drept al unui rîuleţ gălăgios, strîns ca în cleşte între două rînduri de dealuri îmbrăcate cu brazi şi fagi, amestecaţi. Şoseaua trecea prin mijlocul satului, iar calea ferată prin dosul caselor, prin grădini şi livezi ce se urcau pe coas- 30 tele piezişe. împrejurul gării valea se lărgea ca un fund de cazan, dar dincolo de sat se strimta iar pînă 134 135 la gura văii, care coboară dintre munţi, în stînga. Calea ferată şi şoseaua treceau peste pîrîu pe un pod comun, cîrpit de curînd. Bologa mai înaintează vreo treizeci de paşi, pe urmă, pe ţărmul pîrîului 5 descoperă drumul spre front. Aici dealurile sînt mai line şi casele foarte rare, unele cocoţate prin poieni depărtate, ca nişte cuiburi. Drumul urcă prelung, şi pîrîul se micşorează, devenind tot mai săltăreţ, ca un copil buiac şi neastîmpărat. în fund albăstresc, 10 în curmeziş, coamele munţilor, crestate pe alocuri ca nişte metereze uriaşe... Apoi, într-un loc mai lărguţ, drumul de care se sfîrşeşte, pierzîndu-se, împreună cu pîrăiaşul subţiat ca un fir de argint, printre hăţişurile vîlcelei. 15 în schimb, o cale nouă începe suişul spre miazănoapte, un drum de război făcut de soldaţi, păzit pe la cotituri cu cruci albe, întrebătoare. Pe aci Bologa întîl-neşte mai des militari, unii coborînd, alţii urcînd, şi cîteva căruţe trase de mîrţoage prăpădite. 20 — în sfîrşit, am ajuns, murmură Apostol, aprins de emoţie, oprind calul şi comparînd terenul cu harta. Prin apropiere trebuie să fie liniile artileriei... Era pe o spinare de deal, lătăreaţă, acoperită 25 cu pădure rară ca perii în barba unui spîn. Drumul se ramifică de aici ca un evantai. Bologa aruncă mai întîi o privire în urmă. Pîrîul nu se mai vedea, iar măgurile şi coastele printre care trecuse aveau o înfăţişare nouă, necunoscută. 30 „Dacă bateriile sînt aici, atunci infanteria o fi pe dealurile de colo, se gîndi dînsul, întorcîndu-se repede şi cercetînd cu mai mare atenţie şirul de coame care închidea zarea în faţă. Iar puţin mai încolo, poate chiar pe coasta cealaltă sînt..." Prinprejur domnea linişte albă, peste care plutea surîsul soarelui, ca o pulbere de aur. Brazii nici acele nu şi le clinteau, sorbind încremeniţi bucuria primăverii. Apostol îşi auzea bătăile inimii, iuţi, 5 fierbinţi, stăpînind cu gîlgîitul lor viu toată lumea dimprejur. „Am venit trei ore şi ceva... S-a făcut amiazi!" îşi zise el uitîndu-se deodată la ceas şi pornind apoi, la întîmplare, drept înainte, fiindcă din schiţa lui 10 nu putea înţelege mai nimic. Un artilerist îl călăuzi la postul de comandă al lui Klapka, numai la cîţiva metri de drumul pe care apucase Bologa. Căpitanul tocmai se aşezase la masă, singur, în căsuţa de bîrne, destul de bună 15 şi de spaţioasă pentru împrejurări. Cînd apăru Apostol în uşă, salutînd cu un zîmbet puţin confuz, Klapka scăpă cuţitul din mînă şi bolborosi nişte cuvinte cehe sperioase. îşi veni în fire îndată, se repezi la el şi-1 îmbrăţişa, şi-1 sărută, plîngînd de bucurie: — Bine-ai venit... Sănătos? Adevărat?... Ia să te examinez!... De ce eşti aşa de palid?... O să-ţi reiai bateria, fireşte... Mîine-poimîine vom începe lucrul, ştii, serios!... Dar stai, aşează-te colea, să mîncăm împreună şi să-mi povesteşti tot, tot, din fir în păr... Să începi din noaptea ceea, ţii minte?... Ehe, cît ţi-am purtat de grije... Ai avut noroc, ai avut ghinion? Dumnezeu ştie! De plătit însă ai plătit scump încercarea şi cu grele suferinţi, dragă Bologa... Ei, te rog, treci colea... Aide... A,-dacă ai şti ce veselă 30 mi-e inima că te văd teafăr! Căci doctorul Meyer ne spunea şi ne asigura, fireşte cu părere de rău, că dintr-o grămadă de carne tăvălită prin noroi, cum ai fost tu cînd te-a vizitat dînsul, îndată după respingerea atacului, e imposibil să se mai ticluiască un 20 25 130 J37 locotenent de artilerie, chiar de şi-ar aduna ştiinţa toţi medicii din lume, şi că numai mila lui Dumnezeu mai e în stare să te facă iar om ca oamenii... Pe urmă, cînd am aflat că eşti pe cale de vindecare, 5 tot Meyer a zis că trebuie să-ţi fie nespus de dragă viaţa... Căpitanul turuia parcă n-ar mai fi vorbit de un secol şi ar ţine să-şi verse acuma tot sufletul. Apostol Bologa primi bucuros invitaţia la masă; era obosit 10 de drum şi nesomn, şi-apoi acasă, obsedat de privirile stranii ale unguroaicei, mîncase ca şi cu gura altuia. Avu numai o clipă de ezitare, gîndindu-se că va trebui să povestească şi lui Klapka aceleaşi lucruri pe care le-a povestit de atîtea ori pînă astăzi. Presim- 15 ţirea i se împlini întocmai. Mai bine de o oră căpitanul îl suci şi îl răsuci ca un judecător de instrucţie, cerîndu-i amănunte asupra rănilor, asupra întîlni-rii în tren cu generalul... — Foarte rău îmi pare că nu rămîi aproape de 20 mine, dar pentru tine e mult, mult mai bine în sat, la coloana de muniţii, zise Klapka. De altfel, sînt sigur că te-ai săturat de visuri, adaogă mai domol, parcă s-ar fi temut să nu-i răscolească vreo rană. Soarta ţi-a dat un avertisment atunci... 25 — Da, atunci soarta m-a duşmănit, fiindcă drept să-ţi spun, nici sufletul meu n-a fost pregătit îndeajuns! răspunse Bologa fără patetism, dar cu vădită mulţumire că poate vorbi cu cineva despre aceasta pe faţă. Atunci eram convins pînă în măduva 30 oaselor că credinţa mea e desăvîrşită şi totuşi mă îngrozeam doar la gîndul morţii. Suferinţele mi-au înfrînt mîndria, încît azi ştiu bine că numai credinţa căreia îi jertfeşti fără şovăire însăşi viaţa ta, numai aceea te poate mîntui!... Şi acuma dragostea de viaţă 138 e mai puternică în inima mea decît credinţa, îmi dau seama... Am ajuns să-mi fie frică de mine însumi! Credinţele şi hotărîrile se macină dacă le cîntăreşti mult, şi eu nu pot să nu le cîntăresc! De aceea 5 trebuie să plec repede, înainte de-a avea vreme să le controlez prea de aproape, altfel, cine ştie, poate că... Numai cînd e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru şi restul universului; îndată ce intervine 10 realitatea de-afară, omul devine c jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergînd încotro îl mînă puteri şi hotărîri străine de fiinţa lui... — Te-ai făcut mai lung la vorbă chiar decît mine, îl întrerupse Klapka, surîzînd nerăbdător. Toate bune 15 şi frumoase, dragă Bologa, deşi consideraţiile tale mi se par cam... copilăroase, ca să nu zic mai rău. Idealul rămîne ici, la inimă, şi realitatea e realitate, Bologa! Realitatea e revoluţia dincolo, la muscali, înţelegi?... De-aseară forfoteşte vestea prin telefoane. Azi e con- 20 firmată oficial. în Rusia a izbucnit revoluţia... Va să zică, speranţele noastre, uite-aşa, în vînt!... Plecăm grumazul şi continuăm, Bologa! Apostol îşi aduse aminte că şi groparul i-a vorbit de revoluţia rusească, dar nici atunci şi nici acuma, 25 nici baremi n-a tresărit. Răspunse mai nervos: — Ce mă interesează pe mine ce se petrece acolo?... Nu vreau să ştiu şi nici n-am încercat niciodată. Tocmai nscunoscutul mă ispiteşte, necunoscutul în care locuiesc toate posibilităţile... Ş-apoi eu nu caut în lume, aici 30 ori dincolo, decît mîntuirea sufletului meu... — Nu te-ai lăsat de visuri, Bologa, de loc... de loc... — D-tale ţi se par visuri goale, pe cînd pentru mine în visurile acestea palpită tot rostul fiinţei mele, 139 zise Apostol cu o privire atît de sfredelitoare, încît Klapka se feri ca dinaintea unei suliţe de foc. N-aş vrea eu să nu mă mai gîndesc la nimic şi să trăiesc aşa... mulţumit? Uneori îmi zic că sunt ridicol şi totuşi nu mă pot opri... Asta-i nenorocirea! Klapka se simţea foarte bine aici. Se împrietenise aievea cu colonelul. Toată iarna luptele conteniseră, aşa că nici o primejdie nu-1 mai ameninţase. Se mai gîndea, chiar deseori, la înflăcărările sale naţionale şi se stima în sinea lui din pricina lor, dar avea grije să le ascundă şi să le păstreze pentru alte vremuri... Şi acuma, cu Bologa, după întîile izbucniri de bucurie, mai ales însă de cînd a înţeles că n-a renunţat la gîndurile de dezertare, socotea că ar fi cuminte să nu se amestece prea mult în nişte planuri primejdioase. De aceea profită de o tăcere a lui Apostol şi schimbă vorba, întrebîndu-1 dacă s-a prezentat colonelului, şi apoi spunîndu-i că postul de comandă al regimentului e foarte aproape, nici patru sute de metri. în curînd ieşiră afară şi Klapka se grăbi să-i arate unde vine coliba colonelului. Fireşte şi colonelul vru să audă păţaniile lui Bologa, şi Bologa trebui să i le înşire pe îndelete. Totuşi, peste o jumătate de oră, se întoarse iarăşi la Klapka, puţin plictisit că a pierdut vremea, în loc să recunoască frontul şi să-şi pregătească plecarea cea mare. Cum să pornească noaptea prin munţi pe care nici măcar nu i-a văzut? în dosul postului de comanlă însă zări o furnicare neobişnuită: un grup de prizonieri români, înconjuraţi de huzari descălecaţi, ofiţeri de pe la bateriile vecine şi de la divizion, artilerişti... Apostol îşi simţi genunchii moi şi totuşi nu se putu opri. De altfel, în acele clipe, prin minte îi trecea numai gîndul că nu va găsi calul doctorului şi nu va putea pleca mai repede în sat. Cînd ajunse mai aproape, îl văzu Klapka şi îi făcu semne cu mîna să se grăbească. în mijlocul arti-5 leriştilor se afla un ofiţer român, oacheş, cu o mustăcioară neagră, mică, tunsă, cu capul gol şi uniforma plină de noroi, iar mai departe, păziţi de patru huzari înarmaţi, stăteau vreo şapte soldaţi, cu feţele strîmbe de groază, uitîndu-se năuci la grupul care cuprindea 10 pe ofiţerul lor. — Bravo, bine că vii să ne scapi din încurcătură ! strigă Klapka cu o curiozitate femenină pe faţă, ară-tînd spre sublocotenentul prizonier. Uite, de vreo zece minute încercăm să ne înţelegem cu camarazii aceştia, 15 şi nu-i chip ! Domnul nu ştie sau nu vrea să vorbească decît româneşte, iar pe aici n-avem tălmaci... în vreme ce Apostol Bologa se uita zăpăcit cînd la ofiţer, cînd la soldaţii prizonieri, un locotenent de huzari, zăcut de vărsat, cu nas mare, începu să istori- 20 sească poate a zecea oară cum s-a pomenit cu patrula românească în spatele liniilor, rătăcită, se vede, din cauza necunoaşterei terenului; se pare că a vrut să se strecoare între infanterie şi cavaleria care ocupa tocmai aripa stînga a frontului diviziei... Apostol auzea vor- 25 bele huzarului ca prin vis, căci ochii şi inima lui erau cu prizonierii, citind gîndurile lor gîndite în româneşte, îmbrăţişîndu-i şi spunîndu-le că-i iubeşte şi la noapte va fi negreşit acolo de unde au venit ei... Apoi, cutre-murînlu-se ca de frig, se apropie de sublocotenentul 30 captiv şi zise româneşte, cu un început de zîmbet în colţurile buzelor supte: — Acuma ai căzut prins, trebuie să... 141 Prizonierul nu se miră de loc auzind graiul românesc; întoarse nişte ochi furioşi spre Bologa şi îi curmă vorba cu ură: — Aici vă purtaţi cu prizonierii ca nişte sălbateci. _ 5 O brută de ofiţer m-a lovit cu un par peste şale pentru că n-am putut şi n-am vrut să-mi trădez armata şi ţara!... Asta-i barbarie, domnule... asta-i... Revolta prizonierului răsuna mai violent, ca într-un microfon, în inima lui Apostol. Obrajii i se rolo şiră, privirea i se înduioşa... Simţea o nevoie cumplită să-şi apropie sufletul prizonierului. Vru să-i întindă mîna şi ridică puţin braţul, nehotărît încă, zicînd cu glas tremurat de dragoste: — Da, da, aşa-i... chiar aşa, căci... şi eu sînt 15 român... — Dacă ai fi adevărat român, n-ai trage în fraţi, răspunse repede sublocotenentul cu atîta dispreţ, încît i se schimbă deodată înfăţişarea. Docul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule... Dar români ca d-ta... 20 Bologa păli. Braţul i se zgîrci şi pumnii se încleş- tară. Lumea întreagă parcă se rostogolea vertiginos într-o prăpastie. îi fulgeră prin gînd să se arunce asupra sublocotenentului, să-i smulgă din inimă dispreţul. Dar, în aceeaşi miime de secundă, îşi mai zise că prizo- 25 nierul îl face de batjocura ofiţerilor. Uluit, întoarse spatele românului şi se uită cu un surîs nedumerit la ceilalţi, aşteptînd acum de la ei salvarea din situaţia aceasta îngrozitoare. Glasul căpitanului Klapka îi curmă chinul cu o întrebare îngroşată de curiozitate: 30 — Ce spune, ce spune? — Nimic... nu vrea să vorbească... murmură Apostol uşurat, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar; după două momente, mai adaogă, cu o privire îngrozită spre prizonierul care se uita, mormăind revoltat. 142 în altă parte: în sfîrşit... eu... eu mi-am făcut datoria şi... am încercat să... Prizonierii fură escortaţi mai departe, la alt comandament, iar grupul de curioşi se risipi în cîteva 5 minute. Klapka rămase pe loc, puţin încurcat, simţind că Bologa vrea să-i vorbească. — Ştii ce mi-a spus prizonierul? zise deodată Apostol, cu faţa crispată într-un rînjet, M-a insultat şi m-a dispreţuit, căpitane, auzi? M-a scuipat!... Acuma 10 vezi bine că trebuie să plec numaidecît... că nu mai am nici un minut... că diseară... O, cît îl iubeam şi el cum m-a umilit! Klapka se uită la dînsul, înţelese că doreşte un răspuns sau baremi un cuvînt, dar îi fu frică să vor-15 bească. Bologa aştepta cu ochii împlîntaţi în tăcerea căpitanului apoi şopti: - Adio!... Ordonanţa lui Klapka aduse calul şi Apostol încalecă şi porni fără să mai întoarne capul. 20 — Da revedere, Bologa! strigă căpitanul, văzîn- du-1 că se depărtează. Lui Apostol i se păru că şi Klapka îşi bate joc. Dădu pinteni calului. Trebuie să ajungă în sat cît mai repede, să se pregătească şi să sfîrşească. în suflet i se 25 zvîrcolea un iad cu limbi de foc atît de sfîşietoare, că în fiece clipă ameninţau să-i istovească toate izvoarele voinţii. Simţea iarăşi cum aleargă pe dunga prăpastiei şi ispita prăbuşirii îl pîndea şi-1 învăluia într-un nour de ceaţă în care mintea nu mai poate închega nici o 30 hotărîre. De aceea trebuie să se grăbească, trebuie! Pe la mijlocul drumului îşi aduse aminte că a venit să recunoască frontul, să-şi aleagă calea şi, iată, a pierdut vremea degeaba. Un moment se gîndi să se întoarcă înapoi, apoi îşi zise că schiţa cu poziţiile e 143 destulă călăuză şi arată golurile de care dînsul are nevoie. Pînă la primele linii va putea pătrunde oricînd, iar de acolo îl va îndrepta norocul. Sosi în Lunca aproape de asfinţitul soarelui, cu calul leoarcă de sudoare. Vru să mulţumească doctorului, dar nu-1 găsi la spital, nici acasă. Trecînd prin faţa bisericii, văzu peste drum, în cerdac, tolănit într-un jilţ, pe preotul Boteanu, care se sorea fericit, plim-bîndu-şi privirea asupra satului, ca şi cum ar fi fost o moşie a lui. Din casă răsuna glasul cătrănit şi ascuţit al preotesei, ocărind pe slujnică, iar în ogradă, o ceată de copii se jucau de-a războiul, împodobiţi cu şepci lepădate de soldaţi găzduiţi prin vecini. în clipa cînd zări casa parohială, Bologa uită pe doctorul Meyer şi simţi o nevoie nebiruită să vorbească cu preotul. Se repezi spre portiţă şi intră atît de grăbit, parcă de fiece minut de întîrziere ar fi atîrnat o soartă de om. Popa Constantin, scufundat cum era într-o bucurie vagă şi moleşitoare, se pomeni deodată cu un ofiţer urcînd cele cinci trepte de piatră ale cerdacului. Un fior de spaimă îl ridică în picioare. Recunoscu pe Apostol, dar spaima îi rămase în inimă şi-1 făcu să-1 întîm-pine pe ungureşte: — Bine-ai venit la noi, domnule ofiţer. Bologa era atît de mişcat, că nici nu observă atunci vorba ungurească. Faţa lui părea aprinsă şi buzele învineţite îi tremurau într-un surîs nervos. Vorbind îi clănţăneau dinţii şi glasul lui avea o asprime aproape răguşită: — Părinte Constantine... am venit la tine... să mă spovedesc. Cînd îşi auzi glasul, i se păru străin şi, instinctiv, se uită împrejur dacă nu a vorbit într-adevăr altcineva. — Poftim înlăuntru... poftim, zise Boteanu mirat şi şovăind. Pătrunseră într-o odaie albă, în care Apostol văzu pe perete, între două icoane, un loc gol, de unde fusese 5 scos cine ştie ce tablou. Atunci se gîndi la întîmpinarea ungurească, întoarse ochii la Constantin şi se zăpăci, ca şi cum ar fi înţeles o taină. Preotul îl pofti să şează pe o canapea, dinaintea căreia se afla o masă ovală, acoperită cu o scoarţă brodată. Bologa se aşeză nehotă- 10 rît, înfricoşat că nu-i venea de loc în minte ce vroia să-i spună şi nici măcar cum să înceapă vorba, deşi în sufletul lui totul era foarte limpede. Popa rămase în picioare cîteva clipe, aşteptînd bănuitor, apoi se lăsă pe un scaun de paie, la o distanţă potrivită, şi murmură: 15 — Aici putem vorbi, Apostole, în tihnă... — Şi fără primejdie! adaogă Bologa, vesel că a izbutit să-şi smulgă un crîmpei din cuvintele care-i strîngeau în chingi sufletul. Preotul se ruşina de propria-i bănuială şi zise cu 20 o amărăciune sinceră: — Omul care a suferit cît am suferit eu are dreptul să se ferească şi de umbra lui, Apostole! — Dar atunci eu care am fost adus aici să-i ucid din depărtare, eu ce trebuie să sufăr? Nu te gîndeşti, 25 Constantine? strigă Bologa deodată, parcă i-ar fi plesnit inima. Apoi vorbi un sfert de oră, necurmat, cu o lăcomie înfricoşată. Se tîngui şi se revoltă, revărsîndu-şi durerile şi zbuciumul într-un puhoi de fraze. Preotul asculta 30 cu ochii în pămînt. De altfel nici Apostol nu-i căuta privirea şi s-ar fi înfuriat dacă Boteanu ar fi îndrăznit să-1 oprească sau măcar să-1 întrerupă. Vorbea pentru a-şi alina sufletul prea încărcat, întocmai cum plîngi ca să-ţi mulcomeşti o durere prea mare. Numai după 10 145 ce se răcori, se adresă direct preotului, dar cu vocea schimbată şi cu o lucire nouă în ochi: — Acuma s-a umplut paharul, părinte! Acuma nu mai pot! O ură istovitoare îmi roade inima. Urăsc 5 tot ce-i aici, pe toţi oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot. Constantine! Aerul de-aici mi-e nesuferit şi mă înăbuşe... Dacă voi mai sta în lumea aceasta, simt că ura mă va pierde, trebuie să mă piarză, căci va trebui să izbucnească odată, chiar 10 împotriva voinţei mele! Şi atunci... Boteanu făcu o mişcare involuntară: puse amîn-două mîinile, încrucişate, pe masă. Apostol se opri un moment, întrebător. Dar fiindcă preotul încremenise iarăşi, urmă mai grăbit, parcă şi-ar fi adus aminte că 15 vremea e scumpă: — Ascultă-mă bine, părinte!... Eu la noapte voi pleca de aici... Voi trece dincolo... Tu ştii unde, căci şi inima ta trebuie să... Da!... Sînt pregătit! Numai pe mama n-am cum s-o vestesc... Să-i scriu, nu pot; 20 scrisorile mele vor fi examinate, şi cine ştie ce ar pătimi din pricina mea... De aceea vreau să te însărcinez pe tine să-i dai de ştire, Constantine... mai tîrziu, cînd va fi posibil... Am să-ţi las adresa mamei, iar tu vei găsi o formă să-i comunici că am trecut... Poate prin 25 cineva, prin vreun om de încredere, pe urmă, cînd se va ivi ocazia... Faţa preotului se umflase de groază, şi cîteva clipe nici nu putu vorbi, mozolindu-şi doar buzele neputincioase. Apoi deodată, ca după o sforţare crîncenă, 30 răbufni cu glas lăcrimat, ridicînd braţul drept într-o protestare fricoasă: — De ce vrei să mă nenoroceşti, Apostole?... Eu ... abia azi-dimineaţă am sosit acasă din internare... ştii bine, doar ţi-am spus în tren... Am fost nevinovat, şi 146 totuşi am ispăşit... Cum să ascult acuma planurile tale, şi încă să mă fac părtaşul tău? Am şi familie, şi necazuri grele... şi tocmai eu să... — Dar eşti român, părinte, fratele meu! zise 5 Bologa înmărmurit. — Sînt numai om astăzi, Apostole, răspunse preotul Constantin mai liniştit. Un biet om mîncat de nevoi, cu frica veşnic în sîn şi cu credinţă în milostenia cerească. Noi nici nu putem fi decît oameni, io şi numai în Dumnezeu avem nădejde să ne poarte de grije, dacă soarta ne-a aruncat aici şi ne-a oropsit... Apostol Bologa se sculase în picioare, năucit, şi lăsase capul în pămînt, ca nu cumva vorbele preotului să-1 lovească în obraz. Urechile însă îi vuiau, şi înţe- 15 leşul răspunsului i se învîrtea în creieri ca un sfredel. — De aceea tu să faci cum te îndreaptă Dumnezeu şi să nu ne amesteci pe noi întru nimic! urmă Boteanu hotărît. Că noi avem destule primejdii şi greutăţi... Bologa ridică repede fruntea, atît de schimbat era 20 acum glasul preotului, şi în înfăţişarea lui citi limpede o îndîrjire care-1 spăimîntă. Casca de oţel o pusese pe masă; întinse mîna maşinal şi o apucă de cureluşă. Pe urmă şi-o potrivi în cap, încet, cu luare-aminte, murmurînd pierdut: 25 — Bine zici, Constantine... foarte bine... bine... Şi ieşi din odaie cu paşi de înmormîntare, lăsînd uşa deschisă, coborî treptele cerdacului, trecu prin ogradă, unde copiii, veseli şi gălăgioşi, îşi urmau jocul. Boteanu, văzîndu-1 că pleacă, făcu doi paşi, fără să-şi 30 dea seama dacă vrea să-1 oprească sau numai să-1 petreacă pînă la poartă. în prag se răzgîndi de tot, se închină şi mulţumi Atotputernicului că 1-a învrednicit să se împotrivească ispitei... io* 147 în uliţă Apostol nu mai ştia unde să se ducă, parcă ar fi uitat pe ce lume se află. Picioarele mergeau însă singure, şi aşa se trezi în ulicioara dosnică... Se simţea atît de sleit de puteri, că, din tot sufletul, nu mai rîvnea decît un ceas de odihnă. Acasă, în ogradă, sergentul de la cancelarie îl primi cu o salutare înlemnită. Vru să-i zică ceva, dar oboseala îi risipi voinţa, în pragul casei văzu pe Ilona răzimată de uşcior, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. — Domnule ofiţer, d-ta eşti bolnav! zise fata, schimbîndu-se la faţă. Bologa, fără să-şi dea bine seama, se opri întrebător. — Bşti galben şi ostenit... Trebuie să te odihneşti, adaogă Ilona, stăruitor. Glasul i se păru atît de alinător, că tresări de bucurie. în aceeaşi clipă însă îi fulgeră prin inimă o frică ciudată, care îl îndemna să răspundă mînios: — I-ascultă, fetiţo, altă treabă n-ai decît să te ţii de capul meu? Apostol socotise să intre în cancelarie, să vază ce-au lucrat oamenii toată ziua, dar se pomeni deschi-zînd uşa odăiei sale. Amurgul cenuşiu bătea în geamurile împodobite cu muşcată. în tulburarea de lumină pereţii parcă se îndoiau şi lucrurile din casă tremurau foarte straniu. Bologa închise pleoapele şi se prăvăli pe un scaun ca o grămadă de carne. Legănarea ameţitoare îi bîjbîia în suflet, însoţită de un vîjîit chinuitor, încît se apucă cu mîinile de masă, simţind că altfel s-ar prăbuşi. — Don locotenent, trăiţi, v-am aşteptat cu masa toată ziua, zise Petre de lîngă sobă, crezînd că stăpînul său aşteaptă să înceapă el vorba. Bologa se cutremură, parcă graiul ordonanţei i-ar 5 fi înţepat tocmai nervii bolnavi. Se uită la el totuşi ca la un necunoscut şi în acelaşi timp mirîndu-se că a fost în odaie şi nu 1-a văzut. Vru să-1 întrebe ceva, dar pe cînd i se năştea în creieri întrebarea, un gînd nou, poruncitor, îl sili să mormăie: to — Potriveşte-mi patul, Petre, şi trage-mi ciz- mele să mă odihnesc un ceas... numai un ceas... că peste un ceas trebuie să... Trăgîndu-i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu înţelese nimic. îi umbla prin minte să-i spună 15 că e foarte ostenit şi nu găsea cuvintele, ca şi cum n-ar mai fi avut puterea să exprime nici un gînd. Pe urmă se ridică de pe scaun, îşi tîrî picioarele şi se lungi în pat... îndată ce puse capul pe pernă, avu senzaţia că trupul i-a amorţit. în schimb, creierii porniră într-o 20 goană sălbatică. Mii de frînturi de gînduri scînteiau în aceeaşi secundă, se ciocneau, se amestecau,se înlăn-ţuiau. Şi printre ele, ca un bondar roşu, bîzăia de ici-colo, cînd mai tare, cînd în şoaptă şi mereu sub forme noi, obsesia că, în noaptea aceasta, trebuie să se sfîr-25 şească, negreşit. îi era somn, rîvnea să doarmă, dar cu cît încerca să-şi mulcomească zvîrcolirile sufletului, cu atît gîndurile izvorau mai furtunoase. Apoi, obosit de sforţări, le lăsă în voia lor, şi atunci i se păru că toate aleargă într-o întrecere vertiginoasă, spre o 30 ţintă luminoasă, strălucitoare, ca spre un liman de odihnă adevărată. îşi dădea seama că, în goana aceasta năpraznică, timpul rămîne în urmă, destrămîndu-se ca o pînză incoloră, şi simţea foarte desluşit o nemăr- 149 ginită mulţumire, ca şi cînd încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie. în sfîrşit, brusc, fără nici o trecere, apăru iarăşi gîndul roşu că în noaptea aceasta trebuie să plece, şi iarăşi zigzăguind în vălmăşagul altor mii de crîmpeie nelămurite. Acuma însă toate parcă erau strînse în cleştele fierbinte al unei păreri de rău usturătoare. Simţea că încă n-a adormit. I se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat şi de aceea nu poate dormi şi nici nu va mai dormi niciodată. Pe urmă auzi glasul Ilonei, aproape de pat, într-o amestecătură de româneşte cu ungureşte: — Bolnav, nu vezi?... Du-te la doctor... Stau eu lîngă el, n-ai grije... Răspunsul ordonanţei nu-1 pricepu, dar în curînd auzi scîrţîitul uşii şi un foşnet domol. Atunci se gîndi: „Te pomeneşti că sînt bolnav şi..." Gîndul i se curmă, neisprăvit, şi pe frunte simţi o mînă uşoară, puţin rece şi aspră. Sub atingerea aceasta, clocotul minţii se mulcomi repede, ca sub puterea unui farmec, şi somnul coborî ca o alinare dulce... Cînd se trezi, auzi un glas străin lîngă dînsul. Simţămîntul de grea osteneală îi zăcea şi acum în oase, încît nici nu ridică pleoapele, căznindu-se doar să recunoască glasul care-i mormăia în urechi: „E doctorul Meyer! se gîndi apoi dumerit. Va să zică, sînt bolnav..." Deschise ochii, să se convingă. Privirea lui întîlni pe Ilona, care stătea la picioarele patului şi care, văzîndu-i mişcarea, strigă cil 6 izbucnire de bucurie: — Domnule doctor, uite, uite că s-a deşteptat! Doctorul Meyer se plecă asupra bolnavului, îl bătu prieteneşte pe obraz şi întrebă cu o imputare blîndă: — Ei, ce-i, amice? Ce-ai păţit? Aşa te vindeci d-ta? Asta ţi-e voinicia?... Cînd ţi-am spus să te cauţi şi să... — Cîte ceasuri sînt, doctore? şopti Bologa cu o 5 presimţire tristă. — E dimineaţă, prietene... Ce-ţi pasă? Stai liniştit, nu-i nimic grav... nimic... Epuizare şi surescitare nervoasă, atît! Dar îţi trebuie linişte multă, multă linişte... to Pleoapele lui Apostol se împreunară ca şi cînd s-ar fi umplut de plumb. în suflet simţi o zdruncinare, urmată de o dorinţă vagă de nimicire. Peste un răstimp murmură de-abia mişcînd buzele: — Doctore, vreau să mor... 15 —Ce, ce ? strigă Meyer cu vioiciune neobişnu- ită. Să mori? Zi mai bine că ai vrea un concediu, precum ţi se şi cuvine! Apoi, făcîndu-şi de lucru la masă, adaogă mai încet, cu tonul natural şi ca pentru sine: 2 0 — Ce ticăloşie! Să trimiţi pe front oameni bol- navi!... Uneori parcă într-adevăr îţi vine s-o iai razna şi să dai dracului toate! în inima lui Bologa desperarea rodea ca pecinginea. Preţul vieţii e viitorul şi viitorul lui i se părea 2 5 zăvorit ca o poartă de fier în care şi-a zdrobit pumnii bătînd zadarnic. Neputinţa în faţa vieţii acuma mai mult îl îngrozea decît îl revolta. Conştiinţa că toate năzuinţele şi-strădaniile lui sînt tot aşa de neputincioase şi fără rost ca şi- zvîrcolirile unei rîme îi năpădea 30 din ce în ce sufletul, împreună cu constatarea amară că viaţa omului e insuportabilă dacă n-are un reazim solid, care să ţie veşnic dreaptă cumpăna între lumea dinlăuntru şi cea de afară... 151 Cînd deschise iar ochii, într-un tîrziu, văzu iarăşi, la picioarele patului, pe fata groparului, cu fruntea plecată, pe gînduri. Ca şi cînd ar fi simţit privirea lui, Ilona avu o tresărire şi se apropie, sprintenă şi bucuroasă, întrebîndu-1: — Ţi-e mai bine?... Aşa-i că te-ai mai uşurat? — Da, foarte bine, zise Apostol în şoaptă. Veselia aprinsă în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă gîndurile care-i chinuiseră toropeala bolnavă. în glasul ei straniu i se părea că vibrează o vrajă nouă, ca şi cum de ieri pînă azi s-ar fi schimbat şi s-ar fi împlinit cu nişte mlădieri mai blînde, poate de credinţă ori poate de pasiune. Văzînd-o cum stătea, zăpăcită de privirea lui stăruitoare, cu bucuria încremenită pe faţă, Bologa simţi un surîs cald în inimă şi vru s-o îndemne să vorbească. Şi Ilona, parcă i-ar fi ghicit dorinţa, începu să povestească repede, oprin-du-se uneori în mijlocul cuvintelor, aproape înfricoşată ca de o primejdie necunoscută. îi spuse că doctorul a umblat să-1 ducă la spital, şi numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici, că-i singur, decît acolo, unde-s mulţi. S-a jurat că nu se va mişca de lîngă patul lui, şi chiar nu s-a clintit. Nici nu prea are ea multă treabă de făcut, că tatăl sau n-o pune la greu, ci doar pe lîngă casă, cît poate. Tatăl său e om tare bun la inimă, deşi îi place să se arate aprig cu ea. Dar ei nu-i pasă de străşniciile dumnealui, că ea ştie să se poarte şi să se păzească. — Iacă, eu te-am văzut că eşti bolnav de cînd ai intrat alaltăieri în ogradă şi i-am spus ordonanţei să aibă grije. De-acuma însă, dacă ai încăput în seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonanţei. De treabă este dînsul, nu-i vorbă, şi cu dragoste de stăpînul lui, dar bărbaţii nu se pricep la bolnavi, oricît şi-ar da silinţa. De azi încolo deci să ştii că eu sînt mai mare şi că trebuie să faci tot ce-ţi zic pînă cînd ţi-oi spune eu că eşti sănătos, altfel... Aici se opri brusc, luă o sticluţă cu medicamen-5 te şi o linguriţă, veni lîngă pat şi-i zise: — Acuma trebuie să bei din zeama asta, că-i dulce... am gustat-o şi eu... — Lasă, Ilona... mai vorbeşte! răspunse Apostol rugător. 10 Fata se făcu roşie ca muşcata din fereastră şi, o clipă, şovăi. Apoi numaidecît zise iarăşi, cu o supărare drăgălaşă: — Dacă nu iai doctoria, să ştii că nu-ţi mai povestesc niciodată, na! 15 Bologa închise ochii cîteva secunde, ca şi cînd ar fi vrut să-şi închidă în suflet drăgălăşia ei. Ilona umplu linguriţa şi i-o duse la gură. Degetele îi tremurau uşor şi Apostol îşi puse mîna pe mîna ei. Obrajii fetei se îmbujorară din nou şi, ca să-şi ascundă 20 emoţia, îngînă: — Vai, ce caldă ţi-e mîna... Apostol nu simţi gustul doctoriei. împreună iar pleoapele, cuprins de o fericire în care i se înecau toate gîndurile. Auzi pe Ilona cum aşează sticluţa pe 25 masă, cum şterge linguriţa, cum păşeşte în vîrful picioarelor şi se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urmă simţi mîngăierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze... Şi nu cuteza să cli-! pească, de frică să nu-şi risipească bucuria inimii... 30 De-aci încolo Apostol Bologa pierdu socoteala ! vremii. Doctorul Meyer venea de cîte două ori pe zi, îi spunea că n-are nimic, dar să stea în pat pînă îi ce-i va aduce el o doctorie miraculoasă, care imediat 153 îl va vindeca aievea. Apoi, într-o dimineaţă, doctorul sosi mai voios şi strigă din prag: — Aide, jos din pat! Cred că poimîine am să-ţi aduc ce ţi-am promis... Pînă atunci însă n-ai voie să ieşi din casă, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, de loc!... Răbdare! Cum ai răbdat zece zile, vei mai răbda două... Şi fiindcă atunci, ştii, mi-ai şoptit o prostie, află acuma de la mine, tinere prietene, că viaţa nu e niciodată o povară şi că moartea e povara cea mai grea!... Aşa! Ţine minte ce-ţi spune un doctor ursuz şi amărît: moartea cea mai eroică nu preţuieşte în realitate cît viaţa cea mai ticăloasă!... A treia zi, ca niciodată, doctorul Meyer veni la amiazi, triumfător, fluturînd o hîrtie în mînă. — Uite leacul-minune, prietene! zise dînsul cu o exuberanţă atît de nepotrivită eu firea lui, încît părea silită. O lună concediu de convalescenţă! Asta-i sănătatea ta!... Crezi c-a mers uşor? Ehe... Dar nici eu nu m-am lăsat pînă ce n-a capitulat excelenţa, în sfîrşit, poftim!... Mi se pare că la patru pleacă un tren... Va să zică, ai vreme să-ţi faci bagajele şi să o ştergi!... Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim recunoştinţa militară! Mă bucur eu, om bosumflat, şi dumnealui face mofturi!... Bravo!... A, să nu uit: acasă trebuie să te aşterni pe o cură de mîncare şi de odihnă, ştii, eroică!... Acuma aide, să nu scapi trenul!... — Dar oare se mai întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci Ilona, fără sînge în obraji şi cu o îngrijorare rău ascunsă în ochi. — Desigur, fetiţo, făcu medicul jovial, luînd-o de bărbie. N-ai grije, că nu fuge! — Nu de-aceea, dar... aşa! bîlbîi Ilona, roşind pînă-n vîrful urechilor. Petre înţelese atîta că e vorba de urlab şi, spre mulţumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după uşă şi nu se urni de acolo pînă ce Meyer ură drum 5 bun şi petrecere frumoasă lui Bologa. în odăiţa albă, în razele albe ale soarelui tînăr, care rîdea la toate ferestrele cu muşcata însîngerată, un val de tristeţe îşi tremura pînzişul. Apostol stătea lîngă masă, cu hîrtia de concediu în mînă, uitîndu-se 10 cînd la Petre care, de bucurie, mormăia rugăciuni şi strîngea de zor bagajele, cînd la fata groparului, care înţepenise în dosul uşii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizată de o teamă chinuită. Bologa se credea dator să-i spuie ceva, dar o frică nelămurită 15 parcă-i strîngea gîtul ca un laţ. în cele din ■urmă izbuti să rostească cu o voce aproape poruncitoare: — Ilona... Fata, ca şi cînd atîta ar fi aşteptat, răspunse cu o privire întunecată şi apoi o zbughi afară, trîntind 20 uşa, alergînd undeva, să-şi ascundă inima. — Fac şi eu singur, don locotenent, zise Petre, crezînd că Apostol ceruse fetei să le dea o mînă de ajutor. Bine că ne-a ajutat Dumnezeu să ne mai tragem şi noi pe acasă din cele străinătăţi... 25 Apostol Bologa numai acuma îşi dădu seama că nu se bucură de concediu. „Nici nu-mi bate inima că merg acasă, nici rău nu-mi pare că mi-au căzut în baltă planurile, se gîndi el abătut. Şi mă prăpădesc cu firea din pricina unei 30 ţărăncuţe...,," Aruncă pe masă foaia de concediu şi începu să se plimbe de ici-colo, cu mîinile la spate, pipăin-du-şi degetele în neştire. Atunci simţi verigheta de logodnă în inelarul stîng şi se opri trăznit. De cîtă vreme 155 nu şi-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Şi nici măcar inelul nu 1-a luat în seamă, desigur tot din pricina fetei groparului... Plecă din vreme la gară. Groparul cu Ilona îl însoţiră ca pe un mosafir drag. Cînd sosi trenul, Apostol dădu mîna cu Vidor şi apoi cu fata. Mîna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare. Pe urmă se urcă în vagon şi se uită pe fereastră pînă ce porni trenul. Groparul se întoarse îndată spre ieşire, Ilona însă rămase pe peron, nemişcată, cu privirea lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zîmbea uitat... Pe urmă o coroană înmugurită a unui cireş bătrîn acoperi şi fereastra şi vagonul şi trenul... 7 Aleea de fagi din Parva, dreaptă şi îngrijită, de la gară pînă-n mijlocul orăşelului, părea noaptea un tunel nesfîrşit. Paşii lui Apostol Bologa scrîşneau harnic pe prundişul umed, încît Petre, împovărat cu două geamantane, de-abia se ţinea după dînsul, gîfî-ind din greu. Piaţa pătrată era pustie, toate casele dormeau... O luară pe strada principală, în sus, şi nici pe acolo nu întîlniră ţipenie de om. — Am ajuns la domnu avocat Domşa, de-acu nu mai avem mult, bîigui Petre din urmă, suflînd ca un taur şi arătînd cu capul spre o casă mîndră, pe dreapta. Apostol nu răspunse, parcă n-ar fi auzit nimic, deşi vorbele ordonanţei îi atinseră urechile ca o mustrare, fiindcă tocmai în clipa aceea se uitase şi el spre casa în care acuma, ca şi odinioară, stăpînea Marta, fiinţa iubită. Se simţea atît de vinovat faţă de logod- nica lui, că de-abia aştepta ziua de mîine, să alerge la ea, să-i cadă la picioare şi să-i ceară iertare... în curînd se zăriră în beznă sclipirile turnului bisericii şi Apostol îşi iuţi mai tare mersul. Casa părin- 5 tească era scufundată în noapte... Cînd deschise portiţa, un dulău bătrîn îi sări în cale, hămăind furios. Apostol îl domoli cu o şoaptă şi cîinele i se gudură la picioare, bătînd pămîntul cu coada-i stufoasă, parcă i-ar fi fost ruşine că nu 1-a recunoscut mai curînd... io Zgomotul portiţei şi lătratul dulăului dezmor- ţiră casa întunecată. O licărire galbenă răsări în dosul unui geam, dispăru şi se ivi iar în antreu, apropiin-du-se de uşa dinspre curte. Apostol urcă treptele şi bătu. Luminarea se opri şovăind... Din altă odaie se 15 auzi glasul doamnei Bologa, şi apoi cheia se învîrti de două ori în broască, pe dinăuntru. Mîna lui Apostol apăsă clanţa, şi lumina tremurată îl izbi drept în faţă. Servitoarea ţipă ca şi cînd ar fi văzut o arătare: — Tulai, doamnă, tulai şi vai de mine, c-a 20 venit domnişorul!... Apostol intră vesel, iar Petre închise uşa. în pragul odăiei din fund apăru doamna Bologa, în capul gol, cu faţa albă ca hîrtia, uitîndu-se parcă n-ar fi îndrăznit să dea crezămînt ochilor, apoi izbucni printre 25 lacrimi: — O, dragul mamei, scumpul mamei... Se îmbrăţişară îndelung, murmurînd în acelaşi timp vorbe şi crîmpeie de fraze fără legătură, în care bucuria şi înduioşarea îşi găseau descărcarea trebuin-30 cioasă. După ce se mai potoli, d-na Bologa se întoarse spre servitoarea ce înlemnise cu luminarea în mînă: — Rodovico, ce stai ca o toantă?.. . Pune sfeşnicul pe masă şi du-te fuga de aţîţă focul, să pregătim ceva de îmbucat domnişorului... Fuga, Rodovico!... 157 Iar tu, Petre, aşează colo lîngă uşă bagajele şi odih-neşte-te oleacă, să mănînci şi tu, că pe urmă o să pleci acasă... — Ba eu, doamnă, mai bucuros aş porni la 5 drum, să nu mă apuce moleşeala — zise ordonanţa ştergîndu-şi sudorile ce-i curgeau pe frunte şi pe obraji — că mai am o postată bună pînă peste apă. — Aşa-i, bine zici că tu eşti de peste Someş, din Ierusalim... Te-am uitat, Petre, uita-te-ar neca- 10 zurile... atunci du-te cu Dumnezeu! Doamna Bologa conduse pe Apostol în iatacul ei, în fund, cu o singură fereastră, şi aceea oblonită. Din tavan atîma lampa cu abajur de porţelan. Patul era aşternut. Aici şi-a petrecut Apostol copilăria, pînă 15 ce a trecut în Năsăud. Aici fusese pătuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu căptuşeala roasă la colţuri, şi aici zicea cu glas tare rugăciuni fierbinţi, dimineaţa şi seara, în genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul 20 Dumnezeu, care şade pe nouri albi, pe tron de aur... Toate au rămas cum au fost odinioară, numai măicuţa a cărunţit puţin şi a dobîndit cine ştie cîte zbîrcituri fine în colţurile ochilor plini şi azi de focul credinţei, pe cînd el, Apostol, parcă-i un străin ori parcă a căzut 25 într-o lume străină. Doamna Bologa îi ceru să-i povestească numai-decît toate cîte a păţit de cînd n-a mai fost pe acasă, zi cu zi, şi mai ales suferinţele din spitale. Pînă să vorbească însă Apostol, care devenise gînditor în 30 odăiţa grea de amintirile copilăriei, doamna Bologa, întîi ca să-şi deşerte inima şi apoi fiindcă cu cît îmbă-trînea, cu atît se făcea mai vorbăreaţă, prinse a-i istorisi, la nimereală, fel de fel de amănunte din viaţa * ei şi a tîrguşorului: I 158 ■ — Parcă-mi spunea Dumnezeu că ai să vii, dragul mamei, că vai, cîtă grije ţi-am mai purtat de cînd am aflat prin ce-ai trecut... Tot aşteptam, aşteptam scrisori de la tine şi tot nimic, de chiar Marta s-a 5 minunat, ce să fie? Apoi m-am sfătuit şi cu Domşa că el e tare de treabă şi cuminte, ei, şi am socotit că ai trecut în ţară, la ai noştri, doar auzisem pe-aici că aţi venit să vă bateţi cu românii, Doamne, fereşte-ne şi iartă-ne... Bine însă că te-a luminat Dumnezeu io şi ai stat pe loc, că de puneau mîna pe tine, mîndrul mamei, vai,Doamne! Păţeai şi tu ca bietul protopopul nostru, ba poate şi mai rău... Ce noroc că nu ne-am culcat, zău aşa! De obicei pe vremea asta sîntem adormite, dar azi parcă Dumnezeu ne-a şoptit să mai 15 stăm... Şi uite aşa vorbeam cu toanta asta de Rodo-vica şi o muştruluiam, că tocmai azi-dimineaţă a plecat şi maiorul cel polonez şi am robotit toată ziua ca să curăţim în odaia unde a stat aproape şapte luni, ştii, în odaia ta şi care a fost a tatălui tău, fie ier- 20 tat... Ce-i drept, maiorul a fost om de omenie, dar acuma a trebuit să plece că, zice, iar o să pornească bătăliile cele mari... Degeaba, nu se arată a pace... S-a tot vorbit vreo două sâptămîni că vine pacea, că muscalii aşa şi pe dincolo... aş, palavre! De altfel 2 5 de pe aici s-au dus mai toate cătanele, de-abia au mai rămas de sămînţă, din pricina depozitelor... poate le-ai văzut, barăci de scînduri, un oraş întreg, lîngă drumul Peleacului... O întrerupse Rodovica, rumenă de sprinteneală, 30 aducînd mîncarea domnişorului. Pe cînd aşternea masa, găsi şi ea de cuviinţă să zică: —- Vezi, doamnă, cît de adevărate-s semnele la om? Toată ziulica mi s-a bătut ochiul drept şi iată că Dumnezeu ne-a trimes bucurie în casă! — Ia mai taci, .Rodovico, că semnele-s de la diavol! hotărî doamna Bologa, nemulţumită că slujnica i-a luat vorba din gură. Mai bine dă fuga şi fă patul domnişorului în odaia dumnealui... 5 în vreme ce Apostol mînca cu poftă, doamna Bologa, după cîteva întrebări, la care răspunse tot ea, începu iar despre Pălăgieşu, despre greutăţile gospodăriei, despre protopopul Groza... Cînd isprăvi masa, Apostol îi puse o singură întrebare: 10 — Dar Marta ce face, mamă? — Face bine, dragul mamei, că-i sănătoasă şi tînără, zise doamna Bologa puţin încurcată, ca şi cum ar fi aşteptat întrebarea şi ar fi uitat răspunsul pregătit. Ce să-ţi mai spui eu, că ai s-o vezi tu, şi... Eşti 15 gata, Rodovico? adaogă repede către servitoarea care se ivise în uşă. Aşa... că domnişoru-i ostenit şi-i trebuie odihnă bună! îl petrecu în odaia lui şi-1 sărută pe frunte, ca odinioară, cînd dormea în iatacul cu Dumnezeu pe 20 perete. Apoi Apostol rămase singur. Pe mescioara de noapte fîlfîia flacăra portocalie a unei luminări scufundată într-un sfeşnic înalt de aramă. Umbre moi jucau pe podele, pe ziduri, în tavan, ca nişte visuri de om necăjit. 25 „Noapte bună!" îşi zise Apostol, dezbrăcîndu-se la iuţeală, vîrîndu-se în pat şi sucindu-se în dreapta şi-n stînga pînă să-şi potrivească bine culcuşul. Suflă în luminare. Voia să adoarmă îndată, fiindcă într-adevăr călătoria îl zdrobise... „Dar oare de 30 ce s-a încurcat mama cînd am întrebat-o de Marta?" îi trecu prin creieri, fulgerător. Fireşte, doamna Bologa n-o prea iubeşte şi s-a împotrivit pînă la logodnă, totuşi pe urmă s-a împăcat... Degeaba, e vinovat faţă de Marta şi negreşit va merge chiar mîine... 160 O iubeşte şi trebuie s-o iubească numai pe ea... în locul ei însă apărea Ilona, cu năframa roşie pe cap, cu ochii în care joacă rîsete stranii, cu glasul care mîngăie şi zgîrie... Şi fără să vrea, simţea o plăcere 5 nemărginită ştiind cu siguranţă că departe, într-un sat, există o fiinţă care şi în vis îl poartă numai pe el în inimă... Dar asta nu se poate! Marta! Unde-i Marta? Mîine neapărat va merge la ea... A doua zi se deşteptă în sărutările soarelui 10 vesel de aprilie. în odaie parcă intrase iarăşi primăvara, cu valurile albe de lumină, cu îndemnuri de bucurie. Pe masă, pe o tavă aşternută cu şervet înflorit, aştepta ceaşca lui de odinioară, plină de cafea cu lapte, şi o halcă zdravănă de cozonac. în sufletul 15 lui sălăşluia o mulţumire mare. îi era dragă toată lumea. „Dacă aş fi izbutit, acum cine ştie unde aş fi", se gîndea cu o înfiorare ca un junghi. Dar gîndul se stinse ca şi cum n-ar fi putut 20 rezista bucuriei de viaţă ce îi clocotea în inimă. Din odaia aceasta o uşă dublă dădea în cerdacul din faţă, înconjurat de grădiniţa cu flori. Acolo, într-un jilţ învălit cu o scoarţă veche, Bologa se tolăni tihnit, ca un burghez fără griji, după o masă 25 bogată. Avea de gînd să se odihnească puţin şi apoi să plece la Marta. Umbrele de-abia înfiripate ale nucilor din grădiniţă, sădiţi în ziua în care s-a născut el, îi gîdilau obrajii alintaţi de razele calde. Din cerul foarte albas-30 tru şi curat cobora linişte, precum din casele împrăştiate, din copacii înmuguriţi, din cîmpurile spintecate de pluguri, din dealurile gălbui, din pădurile negre bătînd în verde se înălţa în unde nevăzute viaţa cea mare, atotputernică, neîndurată şi totuşi nesfîr- 11 — L. Rebreanu, Opere 5 161 şit de ademenitoare. în văzduh plutea dragostea de viaţă cu tremurări de aripi argintate, cîntînd imnuri de slavă, care picurau în inimi fericire adevărată şi mii de speranţe. Sufletul lui Apostol sorbea vraja primăverii, nesăturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decît chemările care fîlfîiau în ceruri. Oamenii treceau pe uliţă, îi dădeau bineţe, şi el nu-i lua în seamă. împrejurul său roiau amintirile copilăriei, care parcă-1 strămutau în trecut. Şi vremea trecea peste dînsul, nemăsurată şi nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiţi de ispitele fericirii. Apoi deodată îi plezni auzul o voce cunoscută, veselă, puţin prea ascuţită, cu sclipiri de rîs zglobiu. Apostol întîi avu impresia că a căzut de pe o culme şi se ridică în picioare ca muşcat de şarpe. în stradă, în dreptul porţii, se oprise Marta, care nu-1 vedea şi vorbea ungureşte cu un ofiţer de honvezi, arătîndu-i casa. Cînd intră în curte şi-1 zări, îi strigă „bună ziua" tot pe ungureşte, în vreme ce ofiţerul, la spatele ei, duse mîna la cozoroc, zîmbind jenat. Peste cîteva clipe Marta ajunse în faţa lui Apostol. Purta o bluză albă dantelată şi o pălărie mică, de sub care se zbîrleau cîrlionţii castanii. îi erau obrajii aprinşi, şi în ochii de veveriţă scînteia o veselie nestăpînită. — Rodovica a umplut oraşul c-ai sosit azi-noapte, ciripi ea, apropiindu-se. Te-am aşteptat să vii, dar am pierdut răbdarea şi iată-mă! Vorbea tot ungureşte şi cu atîta plăcere, că buzei e-i puţin cărnoase tremurau. Apostol era buimăcit auzind-o, se silea să zîmbească şi se feri să strîngă mîna mică întinsă spre el. Peste o clipă însă îi apucă degetele cu o mişcare maşinală şi răspunse de asemenea ungureşte: — O, domnişoară... nici nu mă aşteptam să... Iartă-mă, sînt zăpăcit! Pentru că nu i-a sărutat mîna cum obişnuia, şi i-a zis „domnişoară", Marta avu o şovăire şi chiar 5 surîsul i se vesteji un moment. Dar îşi reveni repede şi, întorcîndu-se spre însoţitorul ei, îi vorbi cu o veselie mai zgomotoasă, ca şi cum ar fi vrut să-şi risipească umbra de nemulţumire: — Uite logodnicul meu, pe care îl cunoşti din 10 cîte ţi-am povestit despre el!... Să ştii, adaogă apoi iar către Apostol, că dumnealui mi-a ţinut tovărăşie toată iarna, altminteri m-aş fi prăpădit de urît! Ofiţerul de honvezi, fercheş, spilcuit, pudrat, ieşi la iveală, mai îndrăzneţ. Pe braţul stîng purta 15 pardesiul Martei. Salută ceremonios, zîngănindu-şi pintenii: — Locotenent Tohaty... Urmă o pauză, fiecare aşteptînd să înceapă cellalt vorba. Tot Marta curmă tăcerea, cu o vioiciune 20 atît de exagerată, că amîndoi bărbaţii plecară ochii: — Am fost în piaţă pentru cumpărături şi acolo l-am întîlnit pe domnul... Se întrerupse, rîse cu mici hohote scurte şi continuă tot rîzînd: 25 — Atunci ce mi-am zis? Hai să-1 iau cu mine, să-1 prezint lui Apostol, ca nu cumva să fie gelos!... Şi uite aşa l-am luat... De altfel şi el e logodit, aşa că... Iar rîse. Acuma însă cei doi, încurcaţi, zîmbiră 30 cu cîte o uşoară plecăciune. Marta, încurajată, deveni mai sinceră, aruncă la o parte rîsul silit şi urmă cu glas moale: — N-ai fost de loc sîrguincios cu scrisorile... Dar eu nu m-am supărat, ci am plîns mult din pri- 11* 163 cina... din pricina ta, mai ales de cînd am aflat ce-ai suferit... Cinci răni şi cinci luni de spital, îngrozitor! Dumnealui m-a asigurat mereu că o să vii acasă, în concediu de boală, şi nu l-am crezut de loc. Acuma 5 i-a ieşit dreptatea... Bine că n-am pus rămăşag, că era cît pe-aci să... întîlni privirea lui Bologa şi nu mai sfîrşi, cuprinsă de o frică pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultînd-o, îi trecea într-una prin creieri gîndul 10 că a vrut să-i ceară iertare. în cele din urmă, gîndul acesta îi ţîşni în ochi ca o strălucire de ură şi se statornici într-o privire duşmănoasă, care frigea. Cînd tăcu Marta, îşi dădu şi el seama şi se cutremură, parcă s-ar fi trezit cu un pumnal în mînă, gata să lovească. 15 Se ruşina şi se uită la locotenentul de honvezi, întrebător. Apoi se uită la Marta şi surise, speriat puţin el însuşi de spaima ei. — Şezi, M... m... Uite fotoliul! bolborosi dînsul, necutezînd a-i zice pe nume, şi trăgînd jilţul mai 20 aproape de ea. Atunci interveni ofiţerul cu întrebări grăbite despre lupta în care a fost rănit Apostol, despre noutăţile frontului, despre perspectivele păcii... Şi Bologa, dobîndindu-şi stăpînirea de sine, ii răspunse 25 prompt, cu amănunte tehnice, chiar cu oarecare emfază, care-i şedea rău. Marta, aşezîndu-se în fotoliu, se linişti curînd şi se amestecă în convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspine fără rost... Nici nu mai tăcură de loc, de frică să nu se reîntoarcă atmosfera 30 de gheaţă de adineaori. Iar în clipa cînd totuşi se ivi o pauză, Marta sări din jilţ, cu vioiciunea silită de la început, gata de plecare. Toţi trei scăpară cîte un oftat de uşurare. 164 — Dar pe la noi cînd ai de gînd să vii, ursuzule? îi zise ea, la despărţire, româneşte, aranjîndu-şi faldurile bluzei pe piept, ca să nu fie nevoită a se uita în ochii lui. Şi tata te aşteaptă... dacă de mine nu 5 ţi-e dor de fel! adaogă apoi, după două secunde, cu ton mai ştrengar. — Desigur... trebuie să viu, murmură Bologa, stăpînindu-şi cu greu o revoltă subită. Dar mai tîrziu puţin... Nu mă vezi în ce hal sînt? l0 — Pînă la noi faci tocmai vreo treizeci de paşi, replică Marta, veselă de-a binelea şi ridicînd ochii cu o sfidare drăgălaşă. Şi-apoi nu eşti aşa de slab să nu poţi ieşi în lume... Te-ai făcut doar mai rece şi mai morocănos, încolo nu prea te-ai schimbat! 15 Siguranţa ei îl uimi într-atîta, că răspunse aproape umilit: — M-am sălbătăcit... Marta însă pornise prin grădiniţă, parcă iarăşi s-ar fi speriat, şi Tohaty după ea, ca o umbră cre- 20 dincioasă. în stradă o birui curiozitatea şi întoarse capul, să vază ce face Apostol. îl văzu rezemat de stîlpul cerdacului, cu faţa cumplit de schimbată. Ea totuşi zîmbi şi-i trimise o sărutare, cu o cochetărie inconştientă. 25 Apostol Bologa cuprinse stîlpul cu amîndouă braţele, ca şi cum ar fi primit un junghi în inimă. Dar îi urmări din ochi, îi văzu rîzînd şi mai ales pe ea legănîndu-se din şolduri în cadenţa paşilor. Apoi, cînd îi pierdu din vedere, prinse deodată să hurduce 30 stîlpul cerdacului, din toate puterile, cu o desperare îngrozitoare, ca un smintit, scrîşnind neîncetat, cîteva minute, fără să-şi dea seama: — Afară!... Afară!... Afară!... 165 Pe urmă, tot aşa de brusc, se potoli şi-i fu ruşine că a zgîlţăit stîlpul şi a bîiguit „afară", ca un prost, în piept îi mai horcăia ura, dar mintea începea să cumpănească. Se lăsă în fotoliu şi zise că trebuie 5 să judece bine, fără pripire, ce s-a întîmplat, altfel îl ameninţă cine ştie ce urmări. în realitate ea se mîndreşte cu vina, pe cînd el... a vrut să-i ceară iertare. El a purtat-o în fundul inimii şi i s-a închinat ca la o icoană, în vreme ce ea îşi omora plictiseala cu 10 honvedul. — îngrozitor, îngrozitor! îi murmurau buzele singure. Acuma era absolut sigur că numai din pricina ei a pornit la război, numai ca să-i împlinească un 15 capriciu şi-a pus inima în faţa gloanţelor.... Pentru un capriciu! Atît de mult a iubit-o! Peste drum crucea din turnul bisericii strălucea cu fulgerări de aur. Ochii lui Apostol se încăpăţînau să înfrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parcă 20 lumina lor orbitoare şi triumfătoare ar fi încercat să-1 sfideze sau să-1 dojenească tocmai în momentele cînd creierii lui se frămîntau cu necredinţa fiinţei care i-a frînt în două viaţa. Apoi deodată privirea lui coborî de la cruce, jos, în cimitirul de lîngă biserică 25 şi descoperi piatra cu inscripţia aurită, însemnînd mormîntul şi amintirea tatălui său. I se părea că literele s-au cam şters şi se gîndi să cheme pe pietrarul cel bătrîn, să reînnoiască poleiala. în aceeaşi clipă însă îşi aduse aminte, atît de clar ca şi cum le-ar 30 fi auzit acuma întîia oară, cuvintele pe care i le-a spus tatăl său odinioară, în Năsăud: „Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita niciodată că eşti român!" îşi amintea perfect nu numai glasul ci şi intonaţia exactă: 166 „Niciodată" şi „român" le-a rostit apăsat, ca o subliniere iar în „român" a pus cel puţin trei „r"... „Adică ce rost are amintirea aceasta acuma?" se întrebă Apostol, luîndu-şi seama şi negăsindu-i 5 rostul, nici legătura cu ceea ce-1 preocupa pe el în momentele acestea. Mai stătu vreo jumătate de oră în cerdac, fără să găsească soluţia. Intră în odaia sa, abătut, nehotărît, cu gîndurile împrăştiate. Se puse să caute ceva, apoi 10 se repezi la biurou, scoase tremurînd hîrtie de scrisori şi aşternu, foarte grăbit, cîteva rînduri către avocatul Domşa, anunţîndu-1 că consideră logodna cu Marta ca o nesocotinţă copilărească şi de aceea îi înapoiază verigheta. 15 „Uite ce simplu şi cum nu mi-a venit în minte!" îşi zicea scriind adresa, mulţumit parcă ar fi găsit o comoară. Scotoci prin sertare şi în sfîrşit dădu peste ce căutase adineaori: o cutiuţă căptuşită cu catifea albastră. 20 îşi scoase verigheta din deget şi o puse în cutiuţă, iar cutiuţa o împacheta frumos şi o sigila cu ceară roşie. Apoi chemă pe Rodovica şi o trimise cu scrisoarea şi cu pacheţelul la domnul avocat Domşa, poruncindu-i să i le dea chiar dumnealui în mînă. 25 Apoi ieşi iar în cerdac şi iar văzu inscripţia pe mormînt şi iar îşi aminti vorbele tatălui său: „... nu uita niciodată că eşti român!" 8 Doamna Bologa pregătise o masă împărătească 30 în cinstea lui Apostol. Pe cînd se aflau tocmai la friptură, năvăli în casă avocatul Domşa cu faţa roşie 167 şi asudată şi cu ochii rotunzi umflaţi de o agitaţie puternică, strigînd din antreu: — Iartă-mă, dragă doamnă, că viu aşa... te rog din suflet... Speriată de înfăţişarea lui, doamna Bologa sări de la masă, sigură că i s-a întîmplat o mare nenorocire cu Marta: ori c-a fugit cu ungurul, ori ceva mai rău... Dar Domşa urmă grăbit, aruncîndu-şi pălăria pe un scaun şi ştergîndu-se pe obraji cu batista: — Nu m-aş fi aşteptat să-mi facă Apostol una ca asta, pentru nimica-n lume, doamnă, îţi jur! Atîta încredere am avut într-însul, în cuminţenia şi în cinstea lui, că acuma parcă mi-a dat cu barosul în frunte, zău aşa, dragă doamnă! Cu cît vorbea, se aprindea şi asuda mai tare, fiind cam grăsun de la Dumnezeu. Căuta să se liniştească, îndulcindu-şi glasul din ce în ce, dar îngrijorarea din ochi tot nu izbuti să şi-o potolească, mai ales că Apostol rămăsese locului netulburat, continuînd a se lupta cu un picior de găină, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Doamna Bologa se zăpăci de tot auzind că Apostol e pricina supărării avocatului, căci ei nu-i spusese Apostol c-ar avea vreo neînţelegere cu viitorul său socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grăbit să-i şoptească, la bucătărie, cum a trimis-o domnişorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut că e vorba de vreun „suvenir" din război, pentru Marta. De aceea acum nici nu ştia ce să zică şi, că să iasă din încurcătură, pofti pe Domşa să ia loc şi să-i facă cinstea de a gusta puţină friptură. Invitaţia ei şi răceala lui Apostol provocă o nouă abureală de sudori pe obrajii avocatului. Mulţumi doamnei printr-un surîs desperat şi se întoarse spre Apostol: — Ştii bine cit te preţuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca în faţa unui necunoscut. Altfel nici n-aş mai fi venit, după scrisoarea ta... în sfîrşit, după gestul... care m-a jicnit, Apostole, foarte... foarte 5 rău... — Era datoria mea să fac gestul, domnule Domşa, răspunse Apostol, ridicînd ochii la el şi privin-du-1 cu o linişte neclintită. — Dar ce-i, ce s-a întîmplat? întrebă atunci 10 d-na Bologa, mai venindu-şi în fire şi adăogînd: Ia loc... ia loc, uite colea... O, Doamne-Dumnezeule, că m-am şi speriat, şi nici baremi nu ştiu de ce! — Cum? Nu ştii nimic, nu ţi-a spus Apostol? se miră Domşa cu o scăpărare de nădejde în toată 15 înfăţişarea. A, zi, nu ştii?... Apoi stai, dragă doamnă, să auzi şi să te cruceşti, nu alta! îi povesti foarte amănunţit, căci Domşa avea darul de a lungi vorba, cum tocmai aşteptau pe Apostol, după ce Marta a avut atenţia delicată să vie să-i 20 zică ea bun sosit, fără să se uite la etichete şi la mofturi, cînd colo, în locul lui, apare Rodovica. Ce-o fi, ce n-o fi? în sfîrşit, a rupt plicul, nerăbdător, a citit şi... cît pe-aci să-i vie rău. Marta chiar a leşinat, şi cu drept cuvînt, căci asemenea palmă 25 poate să ştirbească reputaţia unei fete şi să-i compromită viitorul. Cutiuţa nici n-au mai desfăcut-o, au uitat-o... Dintru-ntîi el a fost decis să ia act pur şi simplu, să-i înapoieze şi Marta inelul de logodnă şi să încheie pentru toată viaţa socotelile cu Apostol. 30 Pe urmă totuşi s-a gîndit că băiatul e tînăr, şi tine. reţea-i năbădăioasă: cine ştie ce i s-o fi năzărit lui şi, pentru o copilărie, ar fi păcat să se despartă o pereche aşa de potrivită... A venit deci să afle cauzele „gestu- 169 lui" şi să-i atragă luarea-aminte asupra gravităţii unei hotărîri neîndreptăţite, cînd e în joc oroarea unei domnişoare... — Hotarîrea mea e nestrămutată, domnule 5 Domşa, îi răspunse Apostol cu acelaşi calm imperturbabil, după ce, în vremea cît vorbise avocatul, mîn-case tacticos, ciugulind cu mare băgare de seamă toate oscioarele de pe farfurie. Şi e nestrămutată fiindcă nu mai iubesc pe domnişoara Marta! 10 — Cum n-o mai iubeşti? De ce? întrebă Domşa, căscînd mari ochii. — De ce! Pentru că n-o iubesc! zise Apostol, ştergîndu-şi gura cu şervetul şi uitîndu-se surîzător la doamna Bologa, care şedea năucită pe scaun, parcă 15 nu şi-ar fi crezut urechilor. — Asta nu se poate! strigă avocatul. Nu se poate! Asta nu-i cauză serioasă! Pentru închipuiri copilăreşti nu se poate zdrobi norocul unei fete!... Spune şi d-ta, doamnă, că doar eşti femeie înţeleaptă 20 şi ai văzut multe în lume, spune: se poate? întrebarea găsi pe doamna Bologa nepregătită, în adîncul sufletului era mulţumită că Apostol a ajuns la vorbele ei. Purtările Martei o indignaseră pe ea, care niciodată n-a cunoscut cochetăria. 25 Nu că ar fi bănuit-o de lucruri prea grele, dar pe nevasta feciorului ei n-o putea vedea decît ca o fiinţă de jertfă, cum a fost şi dînsa. Să-i mai ardă de petreceri şi de nebunii, cînd logodnicul ei îşi riscă viaţa în fiece minut, în război, asta doamna Bologa 30 n-o putea ierta. Nu i-a scris băiatului despre acestea pe şleau, ca să nu-1 mai amărască: se hotărîse însă să-i spuie tot cînd va veni acasă... Totuşi, acum îi era milă de „bietul Domşa, om tare de treabă", şi chiar de Marta puţin, gîndindu-se la ruşinea ei dacă va 170 prinde lumea de veste. îi şi zise lui Apostol îndată să chibzuiască bine ce face, că nu-i glumă şi nici jucărie o logodnă stricată... Aproape un ceas hărţuiră amîndoi pe Apostol, 5 încît Rodovica se arătă de cîteva ori prin jurul mesei, cu semne desnădăjduite că i se fac scrum mîncările pe foc. Doamna însă se încălzise la vorbă şi nu mai voia să ştie de mîncări, spre fericirea avocatului, care, devenind mai elocvent, cerea mereu lui Apostol îndeo- 10 sebi „cauzele şi motivele" unei fapte atît de inexplicabile... Apostol rămase neînduplecat, refuză dîrz alte lămuriri, mulţumindu-se să repete că nu mai iubeşte pe Marta. Astfel, în cele din urmă, Domşa, perplex, abătut, fu silit să se întoarcă acasă precum 15 venise, cu mîinile goale, fără vreo speranţă de împăcare. în realitate şi Domşa observase şi condamnase în sinea sa uşurinţele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le reprime sau măcar să le puie frîu. îşi 20 iubea odrasla unică mai mult ca lumina ochilor, cu o iubire păcătos de îngăduitoare, a cărei ţintă era una singură: Marta să se simtă fericită... Şi tocmai fericirea ei să se zdruncine din temelii? Se sfătui acasă cu Marta cum să se apere, căci 25 J era evident, în cîteva zile, tot tîrgul va şti şi va comenta întîmplarea aceasta extraordinară. Deci important, foarte important este ca vina desfacerii logodnei să cadă asupra lui Apostol, căruia nu-i putea strica nimic, pe cînd fata... Din vorbă-n vorbă, Marta 30 ajunse la convingerea că toată supărarea logodnicului ei s-a iscat, cu siguranţă, din pricina conversaţiei ungureşti. — Acuma sînt absolut sigură, tăicuţule! strigă ea triumfătoare. Am şi observat în privirea lui o 171 încruntare ciudată, de m-a şi speriat... Dar spune şi tu, tăicuţule, se poate oare să vorbim noi doi o limbă pe care al treilea de faţă n-o pricepe? Ar fi fost cuviincios? 5 —S-o fi trezit într-însul şovinismul tatălui său, că şi ăla a fost turbat rău, zise Domşa, aprobînd. A şi stat doi ani în temniţă, cu Memorandul... — Urît e şovinismul, tată! vorbi Marta după un răstimp. Nu-i aşa?... Omul să-şi iubească neamul, 10 fireşte, însă nu cu ură pentru celelalte neamuri, nu-i aşa? Fraza aceasta i se păru avocatului atît de „adîncă", încît nu-şi putu stăpîni admiraţia şi îmbrăţişa furtunos pe Marta, strigînd: 15 — Ce deşteaptă-i fetiţa tatii, ia te uită!... Şi pe tine să te părăsească un... Vru să zică un „ticălos", dar nu zise, ca şi cum i-ar fi fost ruşine, sau ar mai fi păstrat în rezervă o spuză de nădejde că Apostol îşi va lua seama şi 20 toate se vor sfîrşi bine. Pentru orice eventualitate, şi ca nu cumva să răsufle de aiurea vestea, Domşa povesti după-amiazi doctorului, şi seara, la „cazină", judecătorului ungur ce-a păţit cu tînărul Bologa, încheind cu aceeaşi reflexie: 25 — Şi ce-ţi închipui, dragul meu, de ce?... N-ai să crezi, atît e de absurd: pentru că fetiţa a vorbit ungureşte!... Aşa-i că-i fantastic?... Adică e o crimă atît de grozavă să vorbeşti ungureşte, mai ales cînd e şi un ungur de faţă, care nu ştie altă limbă?... Nu, 30 nu, sînt român şi eu, am chiar pretenţia să mă cred foarte român, dar asemenea exagerări sînt bolnăvicioase, hotărît bolnăvicioase, ca să nu zic periculoase... A doua zi toată Parva ştia că Apostol Bologa a stricat logodna cu fata avocatului fiindcă a auzit-o vorbind ungureşte. Şi toată lumea compătimea pe „sărmana Marta", proorocind că Apostol are să-şi frîngă gîtul dacă a apucat-o, în plin război, pe urmele răposatului Bologa. Seara, la „cazina" românească, 5 unde se adunau azi toţi domnii, deoarece în „cazina" ungurească se instalase popota ofiţerilor, se vorbi numai despre Apostol, cu aceeaşi pasiune ca despre revoluţia rusească acum două-trei săptămîni. Cînd veni, pe la şapte, avocatul Domşa, altfel nu prea 10 iubit, toţi îl asaltară cu întrebări, la care el răspunse cu multă modestie şi tot atîta indulgenţă pentru tinereţea şi uşurinţa „băiatului". Senzaţia cea mare fu însă apariţia lui Apostol... Toţi se aşteptau să se petreacă ceva nemaipomenit, poate chiar un scan- 15 dai... Spre regretul general, nu se întîmplă nimic. Apostol dădu mîna cel dintîi cu Domşa, care-i zîmbi amical, apoi cu toţii, pe rînd, pînă şi cu practicanţii de la judecătorie, nişte băieţandri piperniciţi şi scutiţi definitiv de armată. Nimeni, fireşte, nu îndrăzni 20 să aducă vorba despre buba zilei. într-o atmosferă de jenă, îşi exprimară părerile asupra mersului vremii şi asupra greutăţilor de trai, unii stăruind mai mult asupra raţiilor de făină şi a scumpetei nenorocite care ucide entuziasmul cetăţenilor. Apostol nu zăbovi 25 decît vreo zece minute, spunînd la plecare că a venit doar să le strîngă mîinile. După plecarea lui, directorul băncii „Parvana" observă că locotenentul n-avea decoraţiile pe piept, iar contabilul, că n-a suflat nici un cuvînt despre război... 30 Zilele următoare fierberea în orăşel se înteţi, mai cu seamă din pricina unor zvonuri ciudate. Pe de o parte, se spunea că lucrurile se vor împăca în curînd, fiindcă cineva a văzut pe Apostol, chiar în mijlocul pieţii, întîlnindu-se cu Marta şi vorbind; 172 173 î pe de altă parte însă se zicea că afacerea ar putea să ia o întorsătură neaşteptată în urma intervenţiei notarului Pălăgieşu, care ar fi declarat, la „cazina", în faţa cîtorva domni, şi cu glas semnificativ, precum 5 că el nu va permite nimănui, nici tatălui său, să tulbure liniştea cetăţenilor. într-adevăr, Pălăgieşu, îngrijorat de vîlva stîr-nită, se crezu dator să raporteze solgăbirăului, care de altfel era în curent şi deopotrivă de alarmat. Se 10 sfătuiră cum să „păstreze ordinea" periclitată. Constatară că afacerea e foarte delicată, întîi pentru că e vorba de o neînţelegere de natură intimă, în care statul n-are nici o chemare să se amestece, apoi pentru că în cauză se află un ofiţer, asupra căruia autori-15 tatea civilă nu-şi poate exercita puterile. Dar în acelaşi timp, diferendul provoacă nedumerire în opinia publică prin cauza iniţială, anume strecurînd în suflete credinţa condamnabilă că n-ar putea fi român onorabil cel ce întrebuinţează limba statului 20 cu predilecţie. Vina e cu atît mai primejdioasă cu cît autorul şi purtătorul ei este un ostaş care, tocmai dimpotrivă, ar avea sfînta obligaţie de-a ridica moralul cetăţenilor, mai ales azi cînd ţara luptă pe viaţă şi pe moarte pentru binele şi fericirea tuturor. 25 Notarul, într-un avînt de indignare, observă că afacerea aceasta e mai gravă chiar decît predicile care au prilejuit internarea protopopului Groza. Asupra măsurilor de luat li se împărţiră părerile. Pălăgieşu ar fi dorit o reclamaţie la superiorii lui Bologa, 30 cerînd, în interesul ordinei şi al liniştei, rechemarea lui pe front. Solgăbirăul s-a gîndit la aceasta, ba a şi vorbit cu comandantul batalionului ce se mai afla în Parva. Căpitanul, beţiv şi dispreţuitor faţă cu civilii, i-a spus că n-are vreme să se ţină de mofturi. 174 Va să zică militarii consideră drept mofturi tot ce nu e înarmat cu puşcă sau cu tunuri! Mai recomandabil ar fi să se încerce, baremi deocamdată, o aplanare paşnică, printr-o intervenţie amicală. 5 — D-ta eşti prieten cu locotenentul, zise solgă- birăul. Aţi copilărit împreună... De ce nu cauţi să-i vorbeşti? în ziua cînd a rupt logodna cu Marta, Apostol 10 Bologa s-a simţit foarte fericit. în fericirea lui era şi mîndria pentru fermitatea hotărîrii luate şi mulţumirea că a lămurit o situaţie supărătoare. După plecarea lui Domşa a mai avut o explicaţie lungă cu maică-sa care, convinsă de argumentele avocatului 15 şi mai cu seamă gîndindu-se la durerea Martei, se silea din răsputeri să salveze logodna, întocmai cum odinioară încercase s-o împiedice, şi-i părea rău că nu-i acasă şi bietul protopop să-i dea o mînă de ajutor... 20 Diniştea lui Apostol însă nu avu viaţă lungă, în aceeaşi seară, retrăgîndu-se îndată după cină, ca să evite alte discuţii cu doamna Bologa, fu cuprins de îndoieli din toate părţile. Acuma îşi dădu seama că toată ziua gîndurile lui cele mai tainice au alergat 25 mereu departe, ca şi cum acolo ar fi căutat sprijin. Oare, dacă n-ar fi fost Ilona în inima lui, s-ar mai fi grăbit să înapoieze Martei inelul de logodnă? Nu s-a revoltat că Marta a venit însoţită de un bărbat străin, ci fiindcă a venit cu un ungur şi a vorbit ungureşte. 30 Atunci nu din gelozie n-o mai iubeşte, ci numai pentru că i-e dragă cealaltă, iar revolta lui împotriva 175 ungurului şi a limbii ungureşti a fost o comedie. Ba comedia a început mai demult... de cînd nu i-a părut rău de loc că boala 1-a oprit a doua oară să treacă la români... Mai rău i-a părut cînd a plecat 5 încoace, acasă, parcă axa vieţii lui ar fi rămas acolo, în Lunca... Şi chiar viitorul nu-1 mai interesează decît întîmplător... Deşi peste o lună va trebui să se întoarcă tot pe frontul românesc, nu mai e îngrozit de fel, ca şi cum i-ar fi indiferent sau... Atunci poate o că iubirea e pricina tuturor zbuciumărilor omului şi a tuturor fericirilor? Şi totuşi iubirea femeiei nu poate mulţumi sufletul decît uneori şi cîteva clipe. Odinioară a crezut că într-o privire a Martei se ascunde tot cerul şi pămîntul şi toate tainele universului. 5 De dragul ei ar fi făcut orice prostie, orice sacrificiu, ar fi murit fericit dacă i-ar fi cerut, precum dorinţa ochilor ei a căzut hotărîtoare în cumpăna îndoielilor lui cînd a fost vorba să plece la răzbai. Iubirea ei trăia încă în clipa cînd i s-au sfredelit în inimă pri- io virile spînzuratului, la Zirin, la a cărui moarte contribuise şi dînsul cu un „da" foarte convins, şi totuşi n-a fost în stare să-i potolească zbuciumările, pînă ce a dobîndit o credinţă nouă... „Sufletul are nevoie de o merinde veşnică, îşi 5 zise Apostol, plimbîndu-se în odaia de culcare, îmbrăcat, neîndrăznind să se aşeze în pat de frica gîndurilor. Dar merindea aceasta în zadar o cauţi pe afară, în lumea simţurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiţă a ei, fie în vreo lume o nouă, mai presus de vederea ochilor şi de auzul urechilor..." îndoielile îi roaseră creierii toată noaptea. Cînd stinse lampa, prin perdelele albe tremurau zorile..- Se simţea iar vinovat faţă de Marta şi adormi plă-nuind cum ar putea repara nedreptatea ce i-a făcut-o... Peste gîndurile lui însă se năpustiră, chiar de a doua zi, zvonurile tîrguşorului. Doamna Bologa 5 îi servea la fiecare masă ba că cutare spune cutare, ba că toată lumea îl condamnă, cu drept cuvînt, fiindcă un bărbat nu trebuie să-şi bată joc de o biată fetiţă fără minte, ba că locotenentul ungur o să-i ceară socoteală... Apostol asculta liniştit şi chiar io zîmbind toate veştile, arătîndu-se nepăsător şi hotărît. Numai în sufletul său se revolta: cum se amestecă nişte străini într-o afacere care-i priveşte numai pe ei doi, pe Marta şi pe el? Peste cîteva zile doamna Bologa se aşeză la 4 5 masă cu ochii roşii de lacrimi şi cu atîta spaimă în priviri, că Apostol se tulbură şi, presimţind ceva rău, uită s-o întrebe de ce a plîns, încît doamna Bologa fu nevoită să-i povestească neîntrebată cum a aflat de la oameni ce primejdie îl paşte, cum toată 20 Parva spune c-a făcut de ruşine pe Marta numai fiindcă a vorbit ungureşte şi cum întîmplarea aceasta nu va putea rămîne fără urmări grele, Dumnezeu singur ştie cît de grele... Numai închipuindu-şi urmările, doamna Bologa izbucni iarăşi într-un hohot de 25 plîns. Ca s-o liniştească, Apostol îi zise: — Adică, mamă, eu n-aş avea dreptul să cer logodnicei mele să-mi vorbească româneşte, crezi d-ta?... îţi faci sînge rău de pomană! Pe inima şi pe gîn-gurile mele numai eu sunt şi voi fi stăpîn cît voi trăi! 30 Doamna Bologa, fără să-şi mai şteargă lacrimile, răspunse: — Vai, Doamne, cum poţi vorbi aşa, dragul meu? Apoi doar nu uita că e război şi nimeni nu mai e stăpîn pe nimic... Moartea şi groaza stăpînesc azi 176 12 177 peste toţi oamenii, dragul mamei!... Tu eşti mai învăţat şi trebuie să ştii mai bine... Nu-i vremea acuma să ne arătăm duşmanilor inimile, altfel păţim ca bietul protopop... Că Pălăgieşu ce aşteaptă, decît să facă rău 5 şi necaz oamenilor... Tu, ca tatăl tău, fie iertat, te uiţi numai înainte, dar în război omul se strecoară cum poate... Pînă va trece primejdia trebuie să urlăm cu lupii, altminteri ne mănîncă... Aşa face toată lumea, aşa se cuvine să facem şi noi, dragul mamei... Să nu 10 te superi că te învăţ şi te sfătuiesc, că-s mamă şi numai inima mea ştie cît rabdă de grija ta... Toţi domnii spun că nu-i bine ce faci, că eşti ofiţer şi s-ar putea să ai mari neplăceri pentru asemenea îndrăzneli nesocotite. Chiar directorul de la „Parvana", şi doar ce ro- 15 mân a fost el totdeauna, mi-a spus pe faţă să te povăţuiesc să te astîmperi. Dînsul a fost prieten bun cu bietul tatăl tău, dar azi îşi vede de banca lui şi nu crîcneşte, cum nu crîcnesc nici ceilalţi, aici şi pretutindeni. .. 20 Ascultînd pe maică-sa, gîndurile lui Apostol răvăşeau prin colţurile celor zece zile de cînd e acasă, descoperind deodată lucruri peste care a trecut fără să le ia în seamă. A ieşit puţin prin tîrg, un ceas două pe zi, s-a întîlnit cu mai toţi surtucarii şi toţi i s-au 25 părut schimbaţi şi speriaţi, deşi cu nici unul n-a vorbit decît nimicuri, cum zicea dînsul. Acuma înţelegea şi schimbarea, şi spaima lor, acuma simţea că toţi s-au ferit de el pentru că n-a îngăduit Martei să grăiască ungureşte. Plecă ochii în farfuria goală, ca 30 şi cum n-ar mai fi putut îndura privirea mamei sale. Din clipa aceasta însă toate cuvintele ei i se încuibară în inimă ca nişte spini şi rămaseră, acolo, încremenite într-o durere amară. Apoi cînd glasul doamnei Bologa tăcu, el şopti atît de domol, parcă i-ar fi fost frică să tiu trezească pe cineva: — Rău îmi pare, mamă, c-am mai venit acasă... Pentru doamna Bologa şoapta aceasta a fost ca 5 o lovitură de măciucă. Demult, încă de pe vremea cînd Apostol, în loc să urmeze cariera preoţească, s-a dus la Budapesta, a bănuit ea că lumina ochilor ei, toiagul bătrîneţelor ei n-o mai iubeşte cum a iubit-o odinioară. I se părea rece, închis şi mai ales o înfricoşa cu t o necredinţa lui... Şi iată, azi îi pare rău că a venit acasă, pînă într-atîta s-a înstrăinat de ea!... Se porni pe nişte bocete aşa de sfîşietoare, că Apostol numai cu chiu, cu vai reuşi s-o ostoiască. Totuşi, de atunci Apostol Bologa se simţi străin 15 în Parva. Stătea ceasuri întregi în cerdac, în soare, sorbind albastrul văzduhului, în care îşi plimba neîncetat gîndurile. Deseori ochii lui încercau să se odihnească contemplînd crucea înflorită cu raze din turnul bisericii. Dar sufletul lui era îndată apucat în cleştele 2 o unor remuşcări stranii şi, dornic numai de linişte, fugea spăimîntat mai departe... Mai mult zăbovea împrejurul mormîntului de piatră al tatălui său. Ştia inscripţia pe de rost şi totuşi, de cîte ori o privea, căuta s-o silabisească, pentru că în vremea aceasta îi venea 25 mereu în minte linia dreaptă pe care a urmat-o bă-trînul în viaţă. O linie dreaptă a rîvnit şi el cu patimă, în zadar. între inima şi mintea lui era un zid asupra căruia toate sforţările lui se frîngeau neputincioase. Cînd credea că 1-a dărîmat, atunci îi simţea maidure- 30 ros fiinţa, oricît căuta să se înşele. Apoi, într-o după-amiazi, tocmai pe cînd se pregătea să iasă în cerdac, se pomeni cu notarul Pălăgieşu» cu care se întîlnise o singură dată, în prima zi, şi de-abia schimbase, în piaţă, cîteva vorbe. Peste prietenia 178 12* 179 lor dinainte de război se întinsese, pe nesimţite, un văl cenuşiu. De altfel, de cînd ajunsese notar, Pălăgieşu îşi luase, încetul cu încetul, o purtare sfidătoare chiar faţă cu surtucarii mai în vîrstă. Fecior de ţă-5 ran din Năsăud, sărac şi umilit prin şcoli, s-a îndoit şi s-a căciulit pînă şi-a ajuns ţinta, devenind mîna dreaptă a solgăbirăului ungur care, la izbucnirea războiului, a intervenit să rămîie pe loc, deşi era voinic, spătos şi doar la mers avea puţin beteşug, călcînd 10 prea în afară şi aruncînd picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. Faţa fălcoasă se mîndrea parcă cu mustăţile umflate, pleoştite, care-i ascundeau gura foarte largă, cu buzele duble şi cu dinţii laţi, strungăreţi. Părul lung, negru, veşnic nepiep- 15 tănat, îi atîma peste fruntea brăzdată adînc, acope-rindu-i aproape de tot urechile. în înfăţişarea lui te izbea îndată o încredere în sine impunătoare. Două săptămîni a amînat Pălăgieşu întrevederea cu Apostol. Ar fi fost mai bucuros să-1 fi întîlnit un- 20 deva întîmplător, ca să se achite de însărcinarea ce şi-o luase faţă de solgăbirău. Deşi era cu vreo trei ani mai bătrîn, păstrase lui Apostol Bologa o stimă instinctivă de pe vremea cînd discutau împreună probleme filozofice, pe care el, biet praticant de notar, 25 nu prea le pricepea şi care de aceea îl impresionau profund. — Fiindcă tu nu mai vrei să ştii de prieteni, iată că vin prietenii la tine! zise Pălăgieşu intrînd, cu un zîmbet care-i dezveli toţi dinţii de jos, împreună cu 30 gingia. Apostol se uită la el, uimit. Era atît de neaşteptată vizita aceasta, că îşi pierdu cumpătul şi nici nu-1 pofti să şează. Notarul însă îi apucă voios amîn- 180 I două mîinile, i le strînse puternic şi pe urmă luă 1 loc, nepoftit, cu o siguranţă de stăpîn. | — Mă rog... cum... ce vînt te aduce pe la noi? I bîigui Apostol, în picioare, privindu-1 mereu cu I 5 mirare. | — Ţi se pare aşa de ciudat că vine să te vază prietenul tău din copilărie şi de mai tîrziu? întrebă Pălăgieşu cu o clipire şireată, care lui Apostol îi scapără în suflet o scînteiere de ură. Ehei, straşnic 10 te-ai schimbat, frate... De acum trei ani te-ai schimbat de nici nu te mai recunosc! Siguranţa notarului transformă mirarea lui Apostol într-o nerăbdare ascuţită ca briciul. — Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? ■ 15 zise deodată cu o sticlire în ochi. I — Eu? răspunse Pălăgieşu, trecîndu-şi dege- f tele prin păr şi dezvelindu-şi fruntea. Eu ce vreau?... Nimic... adică mai nimic!... întîi să te văd şi apoi... I să vorbim!... Mă aşteptam însă, spun drept, la o I 20 primire mai... \ — Iartă-mă, Alexandre, te rog! murmură Apos- tol îmblînzit brusc. Dacă ai şti cîte chinuri îmi zdren-ţuiesc sufletul de cînd am venit acasă... — Cine-i de vină, Apostole? întrebă notarul cu 25 alt glas. Crezi că eu nu ştiu? Eu?... Crezi că se mişcă ceva aici fără ştirea mea...? Dar tocmai de aceea trebuie să repari, Apostole! Negreşit trebuie să repari, în interesul tuturor... Schimbarea tonului şi cuvintele notarului în-30 curcară iarăşi pe Bologa, încît se opri la colţul mesei să asculte mai bine. — Prin dibăcia mea, prin munca mea am creat aici o atmosferă patriotică absolut necesară în vreme de război, ca şi de pace, urmă Pălăgieşu privindu-1 scrutător, ca şi cum ar fi vrut să-i zdrobească orice împotrivire. Acuma căzuşi tu ca un bolovan. îhtr-o-apă liniştită şi ai tulburat-o. Ai dat prilej de flecăreală, de aprobări şi dezaprobări, în sfîrşit, tulburare 5 şi iar tulburare... Un ofiţer care vine de pe front nu poate să aibă atitudinea ta fără a demoraliza pe unii şi a aţîţa pe alţii, îţi dai seama, cred, ce înseamnă asta?... Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui e... e jicnitor şi păgubitor! 10 — Aşa ai glăsuit şi cînd ai trimis în internare pe protopopul Groza? îl întrerupse Apostol, vorbind numai din buze, fără să mişte dinţii încleştaţi. — Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare,, căci crima poartă în pîntecele ei pedeapsa, zise nota- 15 rul mai aspru. De altfel, eu niciodată nu mă justific, pentru că înainte de a face un pas, judec... Eu niciodată, mai ales dacă aş fi ofiţer în armată, n-aş rupe logodna cu o fată numai fiindcă a vorbit ungureşte, Apostole! 20 — Nu? făcu iar Bologa, cu buzele albe şi cu ochii aprinşi, parc-ar fi avut friguri. — Nu! reluă Pălăgieşu energic, sculîndu-se în picioare ca să-1 domine pe deplin. De aceea eşti dator să dregi ce-ai stricat prin nesocotinţă! Sîntem prie- 25 teni şi te sfătuiesc prieteneşte să... Notarul se dădu în dosul scaunului şi se rezima de spetează cu mîna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte şi un smoc i se mişca pe sprinceana stînga, gata în fiece clipă să-i acopere ochiul. Vorbind, pie- 30 lea i se întindea pe fălci, iar ţepile nerase de două zile se tot culcau şi se ridicau... Apostol Bologa însă îî vedea numai gura şi mai cu seamă buza de jos, umflată puţin, încît de-abia se mai cunoştea că e dublă. Glasul notarului suna atît de triumfător şi de încrezut,. parcă ar fi împărţit cînd palme, cînd mustrări, cînd laude... Apostol ocoli masa, apropiindu-se de Pălăgieşu, palid la faţă ca un cadavru, dar cu privirile ca două 5 pumnale. îşi muşcă buzele, învineţindu-şi-le şi murmură foarte înăbuşit, parcă şi-ar fi stăvilit respiraţia aprinsă: — Tu?...Tu?... Ajunse lîngă notar, la doi paşi. Apoi, cu o iu-10 ţeală fulgerătoare, îi repezi un pumn îngrozitor în gură, şoptind ca ieşit din minţi: — Tu?... Tu?... Mişelule!... Mişe... Notarul se clătină ca şi cum l-ar fi trăznit din senin. Dovitura a fost atît de neaşteptată, că 1-a bui-15 măcit cu desăvîrşire. Barba i se însîngeră din buza pleznită. O secundă rămase cu ochii holbaţi la Apostol şi cu gura căscată. — Ieşi, mişe... ieşi! gîfîi Bologa, uitîndu-se împrejur după ceva. 20 Glasul înfundat deşteptă pe Pălăgieşu din aiu- reală şi-1 făcu să înţeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de care atîrna în jos o cureluşă galbenă. Se întoarse repede, deschise uşa şi ieşi bolborosind în neştire. 25 — Bine... Bine... Bine... în antreu îşi luă pălăria din cuier şi văzu pe Rodovica, speriată. Din urmă uşa se trînti cu zgomot aşa de mare, că se cutremurară pereţii casei... 10 30 Doamna Bologa, care nu fusese acasă, află de la Rodovica, spre seară, că s-a întîmplat ceva şi că notarul a plecat cu barba plină de sînge. Deşi o mun- 182 183 cea curiozitatea, uu avu curajul să întrebe pe Apostol, perpelindu-şi îngrijorările numai cu servitoarea şi văr-sînd împreună multe lacrimi ascunse, fiind sigură că „buzatul" (aşa poreclise lumea de mult pe Pălăgieşu) 5 n-are să se astîmpere pînă nu-i va face cine ştie ce rău domnişorului. Apostol se dusese puţin să se mişte, dar n-a apucat-o spre piaţă, ci spre capătul tîrguşorului. Se întoarse tocmai la vremea cinei, senin, ba găsi de cuviinţă să şi glumească, la masă, cu Rodovica, amin- 10 tindu-i cum s-au bătut odată, în copilărie, ca orbeţii, pe malul Someşului. Slujnica se zăpăci, rîse, vru să umble mai sprintenă şi scăpă jos farfuriile murdare, lîngă doamna Bologa, făcîndu-le ţăndări. Ca să nu strice cheful domnişorului, stăpîna îşi reţinu dojenile 15 aspre ce-i stăteau pe limbă pentru Rodovica, sperînd în taină că Apostol îi va povesti din fir în păr ce-a păţit cu notarul. Apostol fu drăguţ tot timpul, tăifă-sui cu ea pînă tîrziu, dar numai despre întîmplări din trecut, stăruind mai cu seamă asupra vedeniei 20 lui în biserică, odinioară, întru bucuria mamei, care îndată îi împrospăta toate amănuntele acelei „minuni cereşti", găsind şi prilejul să observe, în treacăt, că „o, Doamne, cu cît învaţă oamenii mai mult, cu atîta se depărtează de Dumnezeu..." Apostol nu întîr- 25 zie să răspundă cu ton de glumă: — Dar şi Dumnezeu se învecheşte, maică dragă, ca toate în lumea asta! Cuvintele acestea spăimîntară atît de mult pe doamna Bologa, că se închină de trei ori şi de-abia 30 pe urmă zise cu glas grav, în care se zvîrcolea evlavia rănită: — Dumnezeu e veşnic nou în sufletul bietului om, dragul mamei... Numai cînd ai pierdut credinţa cea adevărată poţi vorbi aşa despre cele sfinte... Dar 184 deodată cu Dumnezeu se pierde şi liniştea sufletului, şi sufletul pe urmă se chinuieşte şi se zdrobeşte fără reazim în vîltorile vieţii şi bîjbăie în beznă, întocmai ca un copilaş care ar porni singur în lumea largă, 5 în miez de noapte... Apostol îşi dăduse seama, în chiar clipa cînd rostise gluma, că va jigni inima mamei şi îi păru rău, dar nu se mai putuse opri. Răspunsul ei îi răsună ca un glas înăbuşit din însuşi sufletul lui, îngrozindu-1. io îi apucă repede mîna, peste masă, şi i-o mîngîie şi i-o sărută, murmurînd ruşinat: „Iartă-mă"... Doamna Bologa, surprinsă de pocăinţa lui, fu cuprinsă şi ea de ruşine, îngînă cîteva vorbe neînţelese, pînă ce-şi veni în fire, şi apoi continuă povestirea din copilă- 15 ria lui Apostol, fără a mai nimeri tonul de adineaori şi ocolind privirile lui întrebătoare, care o tulburau cumplit şi parcă o mustrau. în sfîrşit se întrerupse în mijlocul unei fraze şi zise brusc, foarte blînd şi cu ochii muiaţi într-un zîmbet ciudat: 20 • — De aceea te chinuieşti şi te topeşti, dragul mamei... numai de aceea... El ca şi cum ar fi aşteptat şi ar fi priceput mai dinainte cuvintele ei, răspunse cu mare uşurare în glas şi de asemenea zîmbind: 25 — Cînd mă gîndesc ce am suferit şi am pătimit în viaţa mea, deşi scurtă, mi se pare că am trăit destul şi că mîine aş putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci şi zeci de ani şi totuşi, cînd închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au 30 fost simpli trecători prin viaţă sau spectatori străini de înţelesul lumii. în schimb pe alţii soarta îi împinge în vîrtejurile cele mai crunte şi-i sileşte să îndure toate torturile vieţii, toate, şi niciodată să nu găsească aici odihna adevărată, liniştea trainică... 185 Urmară trei zile ploioase, urîte, cernind tris- ] tete în lume. De dimineaţă pînă seara, Apostol şedea în cerdac, înconjurat de cărţile lui vechi, în care odinioară îşi pusese toate speranţele şi care, de cîte ori 5 a avut nevoie în viaţă de sprijin, l-au părăsit ca nişte prieteni neputincioşi şi fricoşi. Se plimba grăbit prin sistemele falnice de înţelepciune, bătea la toate porţile, din ce în ce mai înfricoşat, dar îndată ce se oprea şi ridica ochii spre strada biciuită de ploaie şi mînjită : io de noroi, spre cîmpurile şi dealurile înverzite şi spălate, spre văzduhul cutreierat de nouri bolbocaţi, ; simţea deodată cum în sufletul lui se prăbuşeau toate clădirile monumentale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de adevăratul înţeles, nelăsînd în urma 15 lor nici măcar ruine, ci numai un gol sterp, cenuşiu şi nesfîrşit de necăcios. Şi atunci avea impresia clară şi sugrumătoare că îi fuge pămîntul de sub picioare şi că rămîne plutind în neant, agăţîndu-se cu desperare de crucea din turnul bisericii. 20 Deseori, cu cartea pe genunchi, gîndurile i se întorceau în urmă, scrutînd momentele trăite, scormonind cauzele... Atunci toate faptele, gesturile şi dorinţele lui îi apăreau meschine, egoiste, chiar ridicole. Cum l-au indignat, în spital şi după aceea, vor- 25 bele şi întîmplările care nu se potriveau cu aşteptările lui! Cum a împărţit lumea întreagă în două felii, una de iubire şi alta de ură!... Acuma îşi dă seama că iubirea adevărată, adîncă, mîntuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, subt diverse forme... I s-a părut că-i 30 sunt dragi toţi cei de un neam cu dînsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vîntului... Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, pînă în sînul nemărginirii... 1 186 1 Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mînjită de ură, şi în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie... Ploaia răpăia pe acoperişul cerdacului, aspru, 5 poruncitor, ca nişte ciocănituri grăbite la o poartă zăvorită. Ascultînd pierdut, Apostol Bologa se pomeni deodată cu o întrebare înfricoşătoare, pe care ştia desluşit că a purtat-o în suflet toată viaţa, fără să o privească vreodată drept în faţă, ca şi cum i-ar fi 10 fost ruşine şi groază de ea. Straniu era însă că întrebarea cuprindea şi răspunsul pe care Apostol îl dorea cu patimă şi de care totuşi se ferea, ca un copil încăpăţînat care a săvîrşit greşeli peste greşeli şi nu mai îndrăzneşte să apară în ochii părinţilor, poate tocmai 15 fiindcă e sigur de iertarea greşelilor. Vru să se ferească şi acuma, închise pleoapele, dar atunci întrebarea îi aprinse în suflet o flacără albă, în jurul căreia se înşiruiră toate gîndurile vieţii lui, de la crîmpeiele cele mai infime ce i-au murit în creieri înainte de a se 20 limpezi, pînă la cugetările grele, ordonate, mîndre, pe care el le alesese cu încredere drept călăuze de viaţă, şi toate deopotrivă de palide şi de supuse, ca nişte robi împrejurul stăpînului atotputernic... Simţăminte stranii, nelămurite, se trezeau şi se 25 topeau în inima lui, învăluindu-i toată fiinţa într-o mulţumire caldă... în mintea lui încercă să mai ridice capul un gînd, să-i reamintească cuiul ruginit de ură, dar flacăra misterioasă nu-i dădu răgaz să se nască... 30 Apoi i se păru că răpăiala picurilor de ploaie se mulcomeşte, treptat, prefăcîndu-se într-un zgomot dulce, fîşîitor, ca zborul porumbeilor, din ce în ce mai dulce» strecurîndu-i în inimă o vrajă dureros de alinătoare. Apoi deodată începu să se clatine şi să se înalţe,. purtat parcă pe aripi de cîntece. Ochii lui priveau fără mirare, deşi cerdacul dispăruse, şi cîmpurile de asemenea, şi tot pămîntul, şi numai crucea din vîr-ful bisericii lucea foarte blînd şi aproape, încît, dacă 5 ar fi întins mîna, ar fi atins-o. în acelaşi timp flacăra ardea mai albă în sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul şi-i zămislea viitorul... Liniştea şi misterele cerului şi ale pămîntului se întîl-neau şi fîlfîiau în inima lui, şi-i picurau roua bucu- 10 riei eterne, în care străluceau miliardele de lumi văzute şi nevăzute. îşi simţea sufletul legat prin mii de firişoare cu nemărginirea, palpitînd fermecat în ritmul imensei taine unice ca într-o mare de lumină. Apoi o fericire fierbinte îi umplu fiinţa întreagă, 15 mai puternică decît bucuria vieţii şi mai dureroasă decît suferinţa morţii. Şi îşi dădea seama că o clipă din fericirea aceasta e merindea tuturor veşniciilor... Apostol Bologa tresări, ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un farmec. Ochii însă îi erau deschişi şi mari 20 şi umezi, iar pe buzele scăldate în zîmbet simţea neîncetat sărutarea fericirii. Cartea îi alunecase de pe genunchi şi zăcea la picioarele lui ca o zdreanţă fără preţ. Ploaia drămăluia mereu ţiglele cerdacului cu sunete moi, apătoase. Sus, în spatele crucii pălmuite 25 de stropi năvalnici, între nourii suri, rîdea o geană albastră-luminoasă, vestitoare de soare nou. Apostol rămase un răstimp cu privirile obosite. Frînturi de gînduri îi răsăreau în creieri şi se stingeau repede, netrebuincioase. Pieptul îi era greu de 30 un simţămînt nou şi de o năzuinţă nelămurită şi totuşi poruncitoare... îl însufleţea o poftă mare să îmbrăţişeze lumea întreagă, să plîngă de bucurie şi să împartă lacrimile cu toţi oamenii. Se sculă în picioare şi întinse braţele, şi deodată lacrimi îmbel- 188 I şugate i se vărsară pe obrajii uscaţi, în vreme ce I ochii şi buzele lui surîdeau de bucurie. Inima îi tre- I mura blînd, împovărată de iubire şi setoasă de a [ iubi. Şi pe fiece clipă simţea tot mai desluşit rădăci- | 5 nile flăcării albe în sufletul său, pătrunzîndu-i toate i fibrele, topindu-se cu izvorul vieţii şi stăpînindu-i | fiinţa pentru toată viaţa şi în vecii vecilor... Apoi toate simţămintele, cele tulburi, ca şi cele clare, se adunară într-un mănunchi solid, puternic, 10 şi îndată îi apăru în creieri un gînd viu ca un trăznet: „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!" O dîră de raze albe scînteia pe crucea udată de furtună. Flacăra din sufletul lui Apostol se unea cu razele scînteietoare, cu zgomotul ploaiei, cu verdeaţa 15 cîmpurilor, cu albastrul care părea un ochi al infinitului, cu infinitul însuşi, într-o armonie fierbinte. Simţea în sufletul său pe Dumnezeu, precum sufletul său se simţea în Dumnezeu... 11 I 20 Ploaia încetă în amurg, văzduhul înghiţi nourii | şi noaptea toate stelele se aprinseră pe cer ca în ajunul j unei sărbători mari. A doua zi orăşelul se trezi înveş- mîntat numai în flori albe şi trandafirii, care îmbălsămau întreg pămîntul... \ 25 Apostol, ieşind în cerdac şi văzînd atîta bogăţie | de frumuseţe, tresaltă ca în faţa unei minuni. Nu mai Iavea stare şi se mira cum a putut atîta vreme să mocnească pe jilţul din cerdac în loc să alerge în lume, printre oameni sau în mijlocul firii, bucurîndu-se de | 30 fiece clipă a vieţii. Acuma era dornic să-şi poarte, • în văzul tuturor, fericirea, să vestească umil că a găsit taina cea mare, să-şi împartă iubirea cu alţii, căci toţi oamenii au nevoie de iubire şi sînt vrednici de ea. Apoi azi nu-i mai era frică de nimica în lume, nici de singurătate şi nici de mulţumire, doar pretutindeni 5 sufletul lui găsea pe Dumnezeu viu, în toate minunile şi în toate mărunţişurile vieţii. Poftea mereu din adîncimile inimii să se umilească şi să ceară iertare oricui a greşit vreodată cu gîndul ori cu fapta. în fiece minut descoperea prilejuri noi de bu- 10 curie şi iubire, ca un copilaş în faţa căruia lumea şi viaţa de-abia încep a-şi dezvălui tainele. Stătea de vorbă mai ales cu ţăranii, aflînd în inima sa vorbe de mîngăiere prin care să le cîştige încrederea şi să le dăruiască în schimb iubire. 15 Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignată, îi aduse vestea că blestematul de Pălăgieşu 1-a făcut „tîlhar" şi „trădător", şi „agitator" în faţa tuturor domnilor, seara, la „cazina" ba s-a lăudat că are să-1 înveţe minte şi omenie, de să-1 pomenească cît va 20 trăi. Apostol, fără să spună un cuvînt, îşi luă chipiul şi porni grăbit spre piaţă, lăsînd pe maică-sa îngrozită, „că acuma de bună seamă o să omoare pe afurisitul de buzat", regretînd că i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un 25 ceas spăimîntător, frîngîndu-şi mîinile, plîngînd şi mai dojenind pe Rodovica asta, care „s-a obrăznicit şi s-a lenevit de tot, că nu-i chip să mai trăieşti cu ea..." Pe urmă Apostol sosi, senin şi mulţumit. — Ce-ai făcut, dragul mamei? îl întrebă doamna 30 Bologa tremurînd. — I-am cerut iertare, mamă... răspunse Apostol cu bucurie în glas şi cu o flacără de fericire în ochi. 190 Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telegrafic să se prezinte imediat la serviciu. — Se vede că se îngroaşă lucrurile de au înce-5 put să suspende concediile, zise Apostol, liniştit şi încrezător, către maică-sa, comunicîndu-i ştirea. — Ba mare minune dacă aici n-o fi mîna „buzatului" ! strigă doamna Bologa revoltată, mai ales gîn-dindu-se că Apostol s-a şi umilit înaintea bleste- 10 matului. De mult simţea Apostol că mai are o datorie de împlinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma îşi dădu seama că a trecut vremea şovăirii. După-amiazi bătu la poarta avocatului Domşa, găsi pe Marta acasă, 15 îi sărută mîna, o privi în adîncul ochilor şi o rugă să-1 ierte cu atîta patimă, că fata se zăpăci, zîmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi, murmurînd că numai ea a fost vinovată... Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în 20 zori, căci trenul pleca foarte de dimineaţă. Petre, cu povara în spinare, gîfîia mai tare ca odinioară... Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maică-sa, plin de duioşie, şi-i zicea mereu: — Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, 25 mamă, şi pretutindeni te însoţeşte Dumnezeu!... Acuma ştiu, mamă, şi acuma mi-e croită cărarea vieţii, dreaptă şi luminoasă... Cînd şuieră sirena, doamna Bologa, lîngă scara vagonului, îi şopti cu grije: 30 — Ia seama, dragul mamei, că mîine intrăm în Săptămînă patimilor... Du-te şi la biserică, du-te şi nu uita pe Dumnezeu! Apostol zîmbi blînd şi-i răspunse cu o privire fierbinte de credinţă. Trenul pomi încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui încrezătoare, ca o mîngîiere cerească. Apoi coroana în 5 floare a unui măr o învălui ca într-o haină de mireasă, în clipa aceea, prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimţire neagră în mijlocul unei mari veselii... Cartea a treia i Cînd văzu cea dintîi casă din Dunca, după o cotitură de deal, Apostol Bologa tresări iarăşi, parcă 5 fără veste i s-ar fi mohorît sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scînteie, lăsîndu-i în inimă un nou belşug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, avînd siguranţa că îl aşteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireşul bătrîn care, în cinstea 10 sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpînzi de acum o lună... în gară pilcuri de soldaţi se năpustiră asupra trenului ce pufăia şi se smucea c u înverşunare înainte 15 de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetînd aproape cu frică pînă ce, cu o lucire de fericire nestăpînită, se poticniră. Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămîni nici nu s-ar fi 20 clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce în ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe rînd, încît faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai 13 — C Rebreanu, Opere 5 193 aspră şi slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatecă şi buzele îi încremeniră într-un surîs speriat... Apostol Bologa sări jos, mişcat şi zăpăcit, ne-ştiindcesă facă. în inimă îi ardea pornirea de-a se repezi la Ilona şi de-a o strînge în braţe în faţa lumii întregi. Dar o nătîngie stăpînitoare îl ţinu lîngă vagon, să aştepte pe Petre cu bagajele. — Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanţa care se lupta pe scara vagonului cu soldaţii grăbiţi să se urce. Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gîndindu-se cu teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acuma, înainte să-i audă el glasul. Totuşi, cînd ajunse în faţa ei, se opri mirat, prefă-cîndu-se că de-abia acuma a văzut-o, si-i zise cam rece: — Ce cauţi aici, Ilona? Fata se făcu de asemenea a nu-1 fi zărit şi răspunse cu uimire: — Uite, uite, domnul locotenent!... Ai şi venit?... Tata zicea că mai ai vreo trei zile... De altfel pe dumnealui îl aşteptam, că s-a dus la oraş după nişte... Dar poate c-o să sosească cu cellalt tren... îşi sorbiră o clipă privirile cu atîta înfrigurare, parcă între ochii lor s-ar fi întins un fir de mătase roşie. Apostol îi dădu mîna şi văzu că Ilona coboară pleoapele şi că buzele zîmbitoare îi tremură; mîna era însă rece. Apoi Bologa trecu înainte, repede, să nu facă vreo prostie dacă nu se va grăbi. în ulicioara gării, întoarse capul. Fata se ciorovăia cu ordonanţa, cerîn-du-i să ducă şi ea un geamantan, iar Petre refuza cu mîndrie, explicîndu-i că n-are nevoie de ajutorul ni_ mănui şi că de altminteri bagajele sînt mai uşoare fiindcă domnul locotenent a lăsat acasă multe mărunţişuri nefolositoare la război. Apostol nu se putu stă-pîni să nu se amestece: — Lasă, Ilona... De ce să te osteneşti tu? Poate 5 duce soldatul şi mai greu... Fata groparului zîmbi mulţumită, parcă numai atîta ar fi aşteptat, şi pe urmă, în vreme ce Bologa îşi continua drumul, începu să descoasă pe Petre, pe ungureşte, cum au petrecut acasă, deşi Petre nu-i prea 4 0 înţelegea întrebările. Apostol cu vreo cîţiva paşi înaintea lor, auzea bine întrebările ei, ştia că ea de la el ar dori răspunsurile, şi inima îl durea de bucurie. Pînă acasă, din toate grădinile le rîdeau pomii înfloriţi, iar pe marginile uliţelor li se scuturau în »5 cale numai petale uşoare, ca la nunţile din poveşti, în odaia lui, Apostol găsi atîta miros de floare, că se tulbură, suspină şi se uită recunoscător la Ilona care, deodată, încurcată, îi zise, ca şi cum ar fi răspuns la o întrebare: 20 — De cînd ai plecat d-ta, m-am culcat eu aici, c-a vrut să se culce ofiţerul care a venit în locul d-tale, dar şi tata a zis că mai bine să mă culc eu, că d-ta tot trebuie să te întorci şi de ce să o ia un străin şi s-o strice, cînd d-ta azi-mîine... 25 Se opri, roşie foc, parcă i-ar fi spus o taină gro- zavă. Bologa avu aceeaşi impresie, vru să-i mulţumească, dar simţi că, de va rosti o singură vorbă, nu-şi va mai putea stăpîni lacrimile de bucurie şi se va face de rîsul soldatului, care se apucase să-i des-30 carce bagajele şi să aşeze toate cum au fost acum o lună... Atunci, ca o salvare, îi veni în minte serviciul şi trecu grabnic în cancelarie. Cei doi gradaţi se sculară în picioare, iar el, ca să-şi mai reverse generozitatea ce-i umplea sufletul, le strînse mîna zîm- 13* 195 bind şi întrebîndu-i cum merge slujba şi ce s-a întîmplat mai de seamă în lipsa lui. Sergentul dădu să-î explice ceva, dar Apostol, aruncîndu-şi ochii prin nişte hîrtii indiferente, nu-1 ascultă de loc, fiindcă toate gîndurile îi fugeau înapoi, în odaia unde rămăsese Ilona şi de unde Petre nu se mai urnea, ca şi cum anume n-ar fi vrut să-i lase singuri. Apoi, înainte ca sergentul să sfîrşească lămuririle, se întoarse dincolo şi, fără să se uite la Ilona, zise nerăbdător către ordonanţa zeloasă: — Bine, Petre... ajunge... Lasă că mai faci şi altă dată... Acuma... ajunge... — Apoi am şi isprăvit, don locotenent, răspunse Petre, uşurat, ieşind îndată, să-şi potrivească şi culcuşul lui din tindă. Cînd se pomeni singur cu fata, Bologa roşi mai rău ca adineaori Ilona. îşi zicea că atît Petre cît şi fata au înţeles gîndurile lui şi-i era ruşine, parc-ar fi plănuit o crimă. în acelaşi timp însă simţea o trebuinţă arzătoare să-i spuie că i-e dragă şi tot atunci îşi dădea seama că ar fi ridicol să facă declaraţii de amor unei ţărăncuţe care nici nu l-ar înţelege, ba poate ar şi rîde de dînsul. Ilona părea şi mai tulburată. De unde cît a fost şi Petre aici, s-a mai mişcat şi ea, aşezînd cîte ceva, acuma stătea lîngă pat, neştiind ce să facă cu mîinile, uitîndu-se la Apostol cu o curiozitate înfricoşată şi mai ales aşteptînd din clipă în clipă să se întîmple o minune. în sfîrşit, după o tăcere apăsătoare, Apostol Bologa se aşeză pe laviţă, între ferestrele dinspre uliţă şi vorbi deodată cu glas rece şi străin, cum ar fi vorbit cu un soldat oarecare: — Dar tatăl tău ce-a mai dres de cînd am plecat? Ilona se repezi asupra întrebării parc-ar fi fost chiar minunea aşteptată şi răspunse cu o mîndrie grăbită şi aproape jicnitoare: — Tata ce-a făcut, zici?... Apoi, munca şi necazurile, ce crezi că-i nimic? Că doar avem şi noi nişte 5 pămînturi, ca oamenii de treabă, şi trebuie să muncim cum putem dacă vrem să trăim... Numai Dumnezeu ştie... Apostol o privea şi o asculta cu mare luare-aminte şi totuşi nu pricepea nimic. Glasul ei însă cu undulâ- 10 rile aspre ca un cîntec sălbatec, i se prelingea în suflet prin toţi porii, îi alinta toţi nervii. Şi în aceeaşi vreme ochii lui se odihneau pe buzele ei, puţin cărnoase, roşii-închise şi umede, care se mişcau convulsiv, îndîrjite şi cu un fel de imputare tainică. 15 Cînd tăcu Ilona, Bologa se zgudui, ca şi cum i s-ar fi rupt ceva în inimă. î i întîlni ochii şi zări acolo înfricoşarea ce se încuibase brusc şi în sufletul lui. Apoi în tăcerea dintre ei căzu, ca o izbăvire, un strigăt gros din ogradă şi deodată se înviorară amîndoi, 20 iar fata, cu glas mai dulce şi cu ochii rîzători, întrebă: — Dar d-ta ce-ai mai făcut pe^acasă, bine?.., E frumos pe la d-voastră? — Ca şi pe aici, Ilona... doar că la noi e mai departe războiul... puţin mai departe... 25 — De noi ştiu că nu ţi-a fost dor, vezi bine... Cum să-ţi fie dor, că acasă omul... urmă Ilona ascun-zîndu-şi într-un zîmbet întrebarea... — Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zîmbind, dar cu o voce mai groasă ca 3 0 de obicei, care se silea să coboare în inima ei. Ochii fetei pîlpîiau cu luciri nervoase, în vreme ce buzele răspunseră cu grabă: — Vai, Doamne, am avut o presimţire grozavă că ai să te întorci înainte de-a se împlini vremea şi 197 de trei zile am aşteptat toate trenurile, nu ştiu de ce... toate, toate trenurile, toată ziua... Pe fereastra dinspre grădină bătea soarele din asfinţit. O fîşie de aur tremura pieziş, peste masă, pe podeaua gălbuie, pînă aproape de uşă, despărţind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecată. Fericirea tresaltă în inima lui ca nişte junghiuri dureroase şi prin creieri i se învîrtea în cerc acelaşi gînd: dacă Ilona şi-ar da seama ce vorbeşte, i-ar fi ruşine şi l-ar părăsi. Se sculă brusc în picioare, vrînd să o roage să nu plece, deşi fata vorbea mereu, cu aceleaşi străfulgerări ciudate în ochi. Balta de lumină dintre ei rîdea şi-şi oglindea rîsul parcă numai în obrajii Ilonei. Atunci Apostol uită de ce s-a ridicat şi se gîndi cum să treacă el prin pata de soare fără s-o tulbure. Şi tot gîndindu-se, se pomeni c-a şi păşit în şivoiul razelor poleite şi se opri buimăcit, fiindcă şi fata se apropiase, ca şi cum ar fi ademenit-o cine ştie ce putere tainică. Buzele ei se mai mişcau, dar el nici glasul nu i-1 mai auzea. Şopti răguşit: — Mulţumesc... Ilona... pentru că... O privea şi se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică braţul puţin, parc-ar fi dorit să-i strîngă mîna, şi deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrăţişarea lui, cu o rămăşiţă de protestare supusă: — Vai de mine... că şi d-ta, zău aşa... împreunîndu-se, buzele lor fierbinţi se crîm- poţiră, cu o patimă furioasă, cîteva clipe. Apoi Ilona îşi veni în fire, se smulse ca o şopîrlă, îşi potrivi năframa pe cap dintr-o singură mişcare şi pieri pe uşă afară... în acelaşi moment vraja din odaie se stinse ca un vis. Apostol se uită împrejur cu frică şi i se păru că s-a trezit într-o casă străină. Pînza de soare rămă- sese pe loc, dar avea o melancolie de amurg în sclipi-rile-i tremurate. Pe urmă toată odaia se umpluse parcă numai cu gîndurile lui, ca un stol de păsărele scăpate dintr-o colivie. 5 „Ce înseamnă romantismele astea caraghioase de licean amorezat? îşi zise cu o revoltă pe care o simţea el însuşi falsă şi care totuşi credea că o să-i mulcomească părerea de rău ce i se grămădea în inimă. Atîtea mofturi, atîta zbuciumare pentru..." 10 în vremea aceasta însă, în altă parte a creie- rului îi fierbea întrebarea tot mai aţîţătoare: „Unde s-a dus Ilona?" îşi alunecă mîinile prin părul castaniu, ca şi cum ar fi încercat să-şi ostoiască gîndurile. Apoi se 15 apropie de fereastra stînga, să-şi mai răcorească sufletul privind afară. Ograda era îngrădită cu uluci, şi peste drum, într-o grădină, albeau pomi înfloriţi, înviorînd înserarea. Ici-colo coperişuri de case, draniţe mucezite însemnau pete negre la poalele 20 coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase. Lîngă poartă, răzimat de uluci, stătea un infanterist foarte murdar şi zdrenţuros, cu casca pe ceafă, cu o mutră păroasă de maimuţă, vorbind cu cineva din tindă, vesel şi mulţumit şi arătîndu-şi mereu dinţii albi, 25 lucitori. Privirea lui Apostol vru să-1 ignoreze, dar inima lui întrebă: „Cu cine vorbeşte infanteristul?" Era sigur că tăifăsuieşte cu Ilona, şi faţa i se strîmbă de mînie, aproape fără să-şi dea seama. Soldatul îl zări în fereastră şi deodată i se stinse rîsul, şi dinţii 30 cei albi se ascunseră într-o seriozitate puţin speriată; luă poziţie, îşi îndreptă casca, salută grav şi pe urmă, fără grabă, uitîndu-se pe furiş spre geamul primejdios, se tîrî mai departe în ogradă, pînă ce dispăru din ochii locotenentului. 198 199 „Adică ce-mi pasă mie cu cine a vorbit bădăranul, chiar dacă a vorbit cu ea?! răspunse Bologa întrebării care-i tot sfîrîia în minte. Am să ajung de rîsul lumii cu asemenea..."—adaogă apoi nervos, aşezîndu-se 5 iarăşi pe laviţă, unde stătuse adineaori cînd fusese şi Ilona în odaie. Căută să ~e gîndească la altceva, dar simţi că nu e în stare, iar din fundul inimii auzi un glas limpede: „Ilona mi-e dragă..." Apoi nu se mai împotrivi 10 glasului şi sufletul i se însenină şi i se umplu de o nouă bucurie mare, ademenitoare, în care Ilona întruchipa toată lumea. Şi el se lăsă în braţele acestei bucurii cu sfială şi uitare de sine, ca o fecioară în braţele primului iubit. Avea impresia că inima i se 15 topeşte încet-încet, răspîndind în jurul lui fiori de dragoste. Amurgul cenuşiu ploua pe geamuri, printre muşcatele somnoroase, învăluindu-1 într-o reţea de fericire... într-un tîrziu se smulse din ispita visărilor, 20 îşi puse chipiul şi ieşi. în uşa tinzii, infanteristul murdar stătea mereu de vorbă cu un artilerist în capul gol, iar Bologa văzîndu-i, se bucură. în tindă se mai gîndi la Ilona, dar nu se opri şi nici n-o căută din ochi. în ogradă de asemenea se gîndi la ea şi 25 totuşi nu întoarse capul. Răcoarea amurgului parcă-1 dezmetecea dintr-o beţie. Ajunse în uliţă şi nu coti spre mijlocul satului,, ci tocmai dimpotrivă, ca şi cînd ar fi avut să fugă de o primejdie. Merse vreo cinci minute, şi ulicioara se 30 împărţi brusc în două pe malul gîrlei gălăgioase. Pe cer, chiar în vîrful măgurii ale cărei poale se scăldau aici în apele rîului, se ivi luceafărul alb, rece ca un ochi din altă lume. Bologa, parc-ar fi regăsit o comoară uitată, sorbi cu lăcomie lumina cerească... 200 A doua zi, Apostol Bologa, reluîndu-şi serviciul, îşi aduse aminte de obligaţiile reglementare şi înştiinţa, prin telefon, pe aghiotantul regimentu-5 lui că, în urma ordinului telegrafic, ieri după-amiazi a sosit în Lunca. — Va să zică ai luat cunoştinţă, camarade, şi nu mai e nevoie să mă prezint în persoană, fiindcă ni s-au aglomerat lucrările pe aici, sfîrşi Apostol, 10 dar cînd să închidă telefonul, îi veni ceva în minte şi adaogă cu puţină imputare: Apropo, era să şi uit... încă un moment! Ia spune-mi, prietene, de ce mi-aţi mîncat trei zile din concediu?... N-aş putea afla şi eu? 15 — Habar n-am, răspunse, grăbit, aghiotantul, întreabă şi tu la divizie dacă te interesează... Bologa şovăi. în creieri retrăia clipa cînd a arătat doamnei Bologa cuprinsul telegramei şi siguranţa ei că ordinul de chemare a fost provocat de 20 denunţul lui Pălăgieşu. De ce s-a dus el oare tocmai atunci să-i ceară iertare? Şi de ce s-a simţit atît de fericit cînd notarul s-a lăsat rugat pînă a binevoit să-i întindă mîna?... Acum se ruşina puţin în sinea sa de umilinţa de atunci, dar rău nu-i părea, ci mai 25 degrabă c-ar fi săvîrşit o faptă bună prin care şi-a uşurat inima şi a curăţit-o. Atunci nici o clipă nu s-a gîndit la denunţul lui, atît de puţin îi păsa de lume şi de toate cele ce erau afară de sufletul său. Azi Pălăgieşu a sărit brusc deasupra. Dacă într-ade- 30 văr a fost denunţul notarului la mijloc?... Aghiotantul generalului e un laş cu spinarea de trestie şi poate că nu-i va spune nimic, totuşi n-ar strica să-1 descoasă puţin, să facă lumină, orice s-ar întîmpla pe urmă. Drumul drept e totdeauna cel mai bun. — Ordinul excelenţei... personal al excelenţei... Eu nu cunosc motivul, zbîrnăi aghiotantul generalului Karg în telefon. 5 — Atunci să mă prezint excelenţei? întrebă Apostol. — De ce? Tu vezi de serviciu şi taci mulcom! Dacă va fi nevoie, te vom chema, n-ai grije... Acuma sînt în perspectivă evenimente mari, foarte!... Toată 10 lumea trebuie să fie la datorie! Apostol Bologa nu-şi putu stăpîni o strîmbăturâ de dispreţ cînd lepădă receptorul, căci aghiotantul care nu fusese niciodată în tranşee şi care ar fi fost în stare să perie în fiece zi pe toţi generalii armatei 15 numai să nu intre el în foc, pomenind despre „evenimentele foarte mari", îşi îngroşase vocea ca un viteaz de cafenea. Peste un minut, Apostol se trezi studiind cu o atenţie încordată harta nouă, sosită în lipsa lui, 2 0 cu situaţia exactă de pe front. Nu mai era o schiţă aproximativă şi învechită, ca odinioară, ci harta adevărată, precisă, în care se putea ceti locul tuturor unităţilor, începînd de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. îi plăcea mai ales că azi se 2 5 orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atît de mişcat, atît de înfrigurat din pricina hotărîrii de-a trece negreşit. Sau poate din pricina boalei? Dacă nu cumva din pricina laşităţii, fiindcă orice clipă petrecută aici îi slăbea încrederea în pro- 30 pria-i voinţă şi-i rodea însăşi credinţa... Urmări cu creionul drumul de atunci, pînă la adăpostul căpitanului Klapka. A, dar de aici mai e cale bună pînă la infanterie!... Şi ce aproape i s-a părut „pe teren!" Fireşte, pentru că uite ce mai cotituri pînă la primele 202 linii... Dacă ţii drumul principal, uite, dai tocmai la huzarii descălecaţi... Dar escadronul lui Varga?... Al treilea... Uite-1!... Ce curios e aici frontul... Ei pe o muche, ceilalţi pe altă muche de munte, şi la 5 mijloc, gol... gol... peste o mie de metri... Oare de ce s-a fixat aşa linia, de ce nu s-au apropiat, fie huzarii, fie ceilalţi?... „Iacă, pe aici aş fi putut trece atunci dacă aş fi ştiut... Şi dacă mă întîlneam cu Varga?... Mi-a spus doar că m-ar aresta şi..." io „Acuma îmi pierd vremea degeaba, fiindcă numai Dumnezeu ştie ce va fi!" îşi zise deodată Bologa, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva necunoscut. Ridică ochii de pe hartă. în faţa lui, la masa cealaltă, printre vrafurile de registre şi hîrţoage, 15 văzu capul sergentului, cu fruntea încreţită şi cu creştetul ţuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuită, cădea o lumină de argint vechi. Afară, în ogradă, şi mai departe, pînă la picioarele dealurilor ce închideau zarea, stăpînea atîta linişte şi 20 pace, că sufletul lui Apostol Bologa se umplu iar de nădejdi, şi mai ales de o încredere adîncă. îi părea rău numai că nici un petec de cer nu-i înfrumuseţa orizontul. Tocmai cînd inima îi era stăpînită de mulţu-25 mire, în ogradă apăru Ilona, care venea de undeva, îmbujorată, obosită, cu ochii scăpărînd de mînie. Şi parcă ar fi căzut de pe o culme ameţitoare, Apostol simţi că din suflet i s-au deşertat brusc împăcarea şi liniştea, iar în locul lor s-a ivit o îngrijorare ciu-30 dată şi o dorinţă dîrză. Dădu să sară de pe scaun, să alerge la Ilona, s-o ia în braţe şi să n-o mai lase să plece de lîngă dînsul. De aseară, de cînd a fugit din odaie, n-a mai văzut-o de loc... Unde a umblat şi de ce n-a venit? Rămase totuşi la biurou, coborîndu-şi privirile iarăşi pe harta cu poziţiile trupelor. Pe buze îl frigea sărutarea de aseară şi în suflet i se zvîrcoleau urmele liniştei de adineaori, în creieri însă îi cloco-5 teau gînduri şi întrebări furtunoase. îşi dădea seama vag că între Dumnezeu şi iubirea lui e o prăpastie, şi nu era în stare să înţeleagă ce rost are prăpastia aceasta? Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul? 10 3 După-amiazi, Apostol Bologa plecă la depozitul general de muniţii, să ia o înţelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gară, într-o cocioaba dărăpănată, ca să fie aproape de depozitul săpat în 15 pîntecele dealului. Acolo dădu peste locotenentul Gross. — Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strîngîndu-i mîna cu bucurie. — Ducrez, cu un mic detaşament, la amenaja-2 0 rea depozitului, de vreo patru zile, răspunse pionierul, de asemenea bucuros. Comandantul era dus undeva şi Bologa se hotărî să-1 aştepte, mai ales că avea pe Gross să-i ţină tovărăşie. După cîteva întrebări însă, locotenentul 25 zise deodată: — Să nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioară, ştii, în curtea generalului, în Zirin! — Ce imputare? făcu Apostol nedumerit. — Ei, nu-ţi aduci aminte? urmă Gross, aproape 30 batjocoritor. Apoi da, fireşte, atunci numai de frontul românesc tremurai şi poate nici nu ţi-ai dat seama ce mi-ai spus... Dar eu n-am uitat, amice! Uite, şi acuma e aici imputarea ta, ca un cui, aici, în suflet... Şi totuşi n-ai avut dreptate! Şapte luni am rumegat vorbele tale şi de atunci te aştept cu răspunsul... 5 Mi-ai spus, mai pe subţire, că sunt laş pentru că una vorbesc şi alta fac... — A, da, murmură Bologa, ruşinat. Da... adică nu tocmai laş... în sfîrşit, atunci aveam atîta venin în inimă, dragul meu... io — Sînt laş, sînt chiar ipocrit, recunosc! sîsîi Gross aprig, înfuriat parcă de sfiala camaradului. Fiindcă nu mi-a sosit încă vremea!... Dar cînd va sosi vremea, voi fi cumplit, Bologa, n-ai grije!... Acuma primesc ordinele, crîşnesc din dinţi şi execut... 15 Nu mă plîng şi nu plîng pe nimeni, ci adun picăturile de ură pentru ziua care va veni negreşit, care se apropie!... Aici orice sinceritate întîmpină numai gloanţe. Astfel laşitatea mea e o armă de luptă şi de rezistenţă... Trebuie să rezistăm pînă cînd va răsări soa- 20 rele nostru, trebuie să rezistăm şi să trăim dacă vrem să răsară soarele! Bologa se buimăci de ura ce ardea cu flacără în ochii locotenentului şi zise cu tristeţe: — N-ai să fii fericit niciodată, Gross, din pri-25 cina urii tale! — Nici n-am nevoie de fericire... cel mult de răzbunare! Fericirea e pavăza laşităţii, pe cînd răzbunarea... — E tot un fel de fericire, zîmbi Bologa, între-30 rupîndu-1. — Fireşte, dacă înţelegi aşa fericirea, se supără Gross. Atunci cînd ţi-e sete, fericirea e un pahar de apă! 204 205 — Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-1 cu o uşoară mustrare. — Şi iubirea e Dumnezeu, adaogă Gross rî-zînd ironic. Da, da, cunoaştem!... începutul şi sfîr- 5 şitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim şi unde mergem şi, prin urmare, înlocuim întunerecul cu un cuvînt mare şi gol... — Cînd simţi pe Dumnezeu în sufletul tău, nu mai ai nevoie nici de explicaţii, nici de trecut şi viitor, 10 zise iar Bologa, liniştit. Cînd crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vieţii! — Ce-i Bologa, ai nebunit? întrebă brusc locotenentul, foarte serios. — Toate ştiinţele trecute şi viitoare nu vor 15 putea înăbuşi în sufletul omului glasul lui Dumnezeu! urmă Apostol cu o înflăcărare umilă. Pretutindeni te izbeşti de întrebări, numai în Dumnezeu găseşti împăcarea fără îndoieli! Veşnic te chinuieşte rostul vieţii dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet şi nici- 20 odată nu ştii unde-i binele şi unde-i răul, căci ce-a fost bine azi, mîine va fi rău... în clipa cînd Dumnezeu ar părăsi pe om, definitiv, fără speranţă, lumea ar deveni o imensă maşină fără conducător, osînditâ să scîrţîie infinit, fără rost, îngrozitor de fără rost... 25 în asemenea lume viaţa ar fi un chin atît de cumplit, că nici o fiinţă simţitoare nu ar mai putea trăi!... Ar fi într-adevăr sfîrşitul lumii... Gross îl privi cu dispreţ, zîmbitor mai întîi, apoi cu mirare şi în sfîrşit izbucni adînc indignat: 30 — De mii de ani se zbuciumă omul implorînd binefacerile Dumnezeului iubirii, şi din an în an mai rău! Fiindcă iubirea e zestrea fricoşilor şi a neputincioşilor... Martirii întru Hristos primeau moartea preaslăvind pe Dumnezeul iubirii, şi totuşi Dumnezeu... Victoria creştinismului a fost dobîn-dită prin umilinţă şi laşitate, de aceea a întronat pe pămînt domnia falsităţii, prefăcătoriei, nedreptăţii... Dumnezeul iubirii a ucis mai mulţi oameni decît 5 toţi ceilalţi zei împreună! — Iubirea n-a ucis niciodată, Gross, zise Apostol netulburat. Numai oamenii ucid în numele ei! Dar cînd va veni adevărata stăpînire a iubirii... — Dragul meu, îl întrerupse Gross, mai agitat, io stăpînirea iubirii adevărate nu poate veni niciodată, pentru că ar fi o absurditate. Cînd s-ar convinge omul că, în afară de viaţa de aici, de viaţa noastră pămîntească, îl aşteaptă aievea dincolo de moarte o viaţă nouă, fericită, în clipa aceea, da, cu adevărat 15 s-ar sfîrşi rostul nostru pe pămînt. De ce aş trăi eu aici, în ticăloşie, cînd, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge, într-o secundă, în împărăţia fericirii? Cine crede sincer în viaţa de apoi şi totuşi tînjeşte aici, e imbecil, prietene! 20 — Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca şi dincolo, răspunse Bologa. Dacă Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie să alergi la el forţînd zăvoarele morţii! — Da, da... Aşa vorbiţi de două mii de ani! 25 murmură locotenentul de pionieri, iar dispreţuitor. Mereu cu iubirea în gură şi cu sabia în mînă! Mereu ipocrizia... Şi nu ipocrizia ocazională şi temporară a luptătorului, ci ipocrizia dogmatizată, devenită instinctivă şi inconştientă! 30 Plimbîndu-se de ici-colo, prin odăiţa strimtă, Gross se uita din cînd în cînd la Bologa, parc-ar fi şovăit să-i dezvăluie toate gîndurile. Apoi se opri hotărît. Ochii lui mici scăpărau, iar glasul i se încălzi şi căpătă mlădieri stranii: 206 20? — Iubirea a dat faliment, ca şi umilinţa, smerenia... Omul vrea să fie acuma mîndru şi stăpîn şi egoist, să lupte şi să-şi biruiască vrăjmaşii, oricare şi oriunde ar fi ei... De aceea trebuie să măturăm ruinele din sufletul omenesc şi să pregătim venirea zeului nou, care nu cere închinare şi înjosire, ci luptă şi inimă dîrză! Pînă azi ne-a fost ruşine de ura din sufletul nostru, deşi e soră bună cu iubirea... Pînă azi am ascuns-o şi am înăbuşit-o ca pe o biată cenu-şereasă sau ca pe o rămăşiţă animalică!... De azi încolo va trebui să-i dăm locul de cinste în viaţa omenească, fiindcă oamenii nu mai vreau să moară, ci să trăiască şi să lupte... Cînd mori luptînd, moartea e răscumpărată, şi cînd izbuteşti prin luptă, victoria e mai dulce... în locul ipocriziei trebuie să vie francheţea, chiar brutală! Numai ura va zdrobi minciuna care otrăveşte lumea ! Apostol Bologa, uluit, aproape spăimîntat de înflăcărarea locotenentului îngînă: — Bine, Gross, credeam că eşti socialist şi că... — Că sub eticheta mea se piteşte tot un fel de făţărnicie? zise Gross, luînd-i vorba din gură, cu vocea iar aspră şi neplăcută. Dar meritul cel mare al socialismului în istoria omenirii este tocmai îndrăzneala de a propăvădui pe faţă ura, de-a împărţi pe oameni în două tabere, care să se urască în veci! Pe cînd diversele forme ale creştinismului măcelăresc omenirea în numele iubirii, noi am declarat fără ipocrizie că urîm pe cei puternici şi pe cei mincinoşi, că vom lupta împotriva lor fără cruţare pînă îi vom doborî. Voi vorbiţi de iubire şi Dumnezeu, dar numai ca, sub scutul lor, să puteţi urmări mai lesne alte scopuri, nemărturisite! Tu însuţi eşti o pildă vie, de aceea te-am şi observat de cînd te-am cunos- cut. Pentru mine eşti un caz interesant, Bologa, să nu te superi!... Tu, în străfundul sufletului tău, eşti un mare şovinist român, nu protesta, c-aşa e cum zic!... împrejurările te-au aruncat în război, 5 ca şi pe alţii, şi şovinismul tău a fost nevoit să pună, rînd pe rînd, diferite măşti ca să poată scăpa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe şi fapte... pînă cînd războiul sau soarta sau dracul, dorind să-şi bată joc de tine, te-a trimis deodată în faţa români- 10 lor tăi... N-am să uit niciodată desperarea ta cînd te-am întîlnit în curtea generalului, pe frontul rusesc, îţi aduci aminte... Bietul tău şovinism te chinuia, îţi sfîşia inima şi căuta ceva!.... Ai fi ucis bucuros şi cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai 15 să nu fii silit a trage în ai tăi... Aici ţi s-ar părea o crimă să omori, pe cînd aiurea, oriunde, ţi-ar fi indiferent sau ai socoti că ai făcut o vitejie... Ei, şi acuma ai născocit iubirea şi pe Dumnezeu, în dosul cărora să poată dăinui şovinismul, liniştit... pînă se 20 va ivi un prilej bun să-ţi iei tălpăşiţa!... Şi toate acestea, în numele iubirii, Bologa!... Apoi nu vezi că e... e oribil?... Şi nu atîta şovinismul tău, ci tocmai ipocrizia, poate inconştientă, în care se cocoloşeşte ! 25 Apostol se clătină, parcă l-ar fi pălmuit. O mînie nebiruită îi îmbujora o clipă obrajii şi pe urmă se pierdu într-un val de scîrbă. Buzele subţiri.îi tremurau răspunzînd: — Ura te orbeşte, Gross, şi te face să vezi nă-30 luciri! — Acuma mă urăşti, Bologa, zise locotenentul cu un surîs satisfăcut. Dacă însă ai fi sincer cu tine însuţi, s-ar cuveni să-mi mulţumeşti că ţi-am recunoscut taina cea mare. Nu ştiu dacă alţii vor fi tot atît de 14 209 înţelegători ca mine, Bologa!... Eu nu mă supăr că aici îmi vorbeşti de iubire şi Dumnezeu, iar acasă aţîţi pe bieţii oameni nu împotriva războiului în sine, ci împotriva ungurilor... Eu cel mult te voi compătimi 5 cînd generalul.... — Ţi-a spus generalul ţie că eu?... întrebă Apostol necrezător. — Generalul nu stă de vorbă cu mine decît despre afaceri de serviciu... A spus-o însă deunăzi, la popotă, 10 aghiotantul, prietenul tău... — Mie aghiotantul îmi spuse, adineaori, la telefon, că nu ştie nimic! făcu iar Bologa cu puţină îngrijorare în glas. Gross strînse din umeri, dispreţuitor, acuma cu 15 spatele la Bologa, care din ce în ce mai tulburat, ar fi dorit lămuriri şi nu cuteza să i le ceară. După un răstimp, locotenentul de pionieri se întoarse şi continuă liniştit, mîngîindu-şi barbişonul retezat: — Ş-apoi, dragul meu, te-aş jicni dacă aş lua în 20 serios metamorfoza ta religioasă, fiindcă, pentru mine, adevăraţii credincioşi sînt sau proşti, sau şarlatani! Prost şi şarlatan nu eşti, prin urmare ar trebui să te cred smintit ca pe Cervenco... Şi încă Cervenco, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape 25 de mine decît oricare alţii. El iubeşte aşa de mult omenirea, încît, în realitate, urăşte pe toţi oamenii, convins că numai el e om adevărat... D-am văzut ieri şi m-a mişcat... E aici, în spital, cu un glonte în plămîni... Să-1 vezi cu ce pasiune suferă! Parcă ar fi 30 Mîntuitorul, care voieşte să răscumpere păcatele omenirii întregi a doua oară... Şi doctorul Meyer crede că, cel mult în zece zile, trebuie să moară, sărmanul mîntuitor! 210 Apostol Bologa se simţi deodată foarte obosit, nu mai răspunse nimic, ci, sculîndu-se, se uită împrejur, parcă n-ar fi văzut pe Gross şi întrebîndu-se cum a ajuns aici. Pe urmă zise încet, în şoaptă, ca 5 pentru sine: — Nu vine căpitanul... şi nu mai pot aştepta... trebuie să plec... Porni spre uşa deschisă, în prag îşi aduse aminte de Gross, care îl privea dispreţuitor, se întoarse, îi io dădu mîna fără o vorbă şi ieşi afară, în soarele primăverii, în vreme ce locotenentul îi strigă din urmă batjocoritor: — Noroc, Bologa, şi drum bun! „De ce-mi urează drum bun?" se întrebă Apostol 15 peste cîteva minute, strecurîndu-se printre vagoanele din gară, ca şi cum de-abia atunci i-ar fi sosit în creieri cuvintele lui Gross. înainte de-a căuta măcar un răspuns, îl fulgeră o nouă întrebare: „Dar dacă are dreptate?" 20 Acuma ştia că întrebarea aceasta, sub altă formă, şi mai cu seamă ceea ce se ascundea în dosul ei, i-a încolţit în minte din clipa cînd a zărit în gară, ieri, pe Ilona. I se clătina sufletul ca în bătaia unor vînturi neîmpăcate şi în suflet i se răscoleau alte întrebări, 25 mereu altele. Ieşi în ulicioara gării şi se pomeni deodată cu Ilona... în secunda cînd o văzu, gîndurile i se risipiră, ca alungate de o putere irezistibilă şi în inimă îi rămase numai bucurie. — Unde umbli pe aici, Ilona? îi zise el cu lăco-30 mie, parcă ar fi vrut să-şi verse tot sufletul în nişte vorbe care altfel n-ar însemna nimic. Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai arătat de aseară? — Mi-e frică de d-ta, murmură fata plecînd ochii şi ocolindu-1. 14* 211 i I — Şireato, şireato! făcu Apostol, fericit de răspunsul ei. Dar eu tot te-am văzut adineaori, din cancelarie... Veneai de undeva şi erai mînioasă, şi-ţi şedea bine... Ilona trecuse, fără a mai scoate un cuvînt, iu-ţindu-şi mersul şi dispărînd degrabă, în vreme ce Bologa, întorcîndu-se pe loc, o urmărea cu ochii aprinşi. Apoi, de după cotitura care înghiţise pe Ilona, se auzi huruit de roţi grele şi în curînd se ivi o căruţă încărcată zdravăn cu lăzi de muniţii. Apostol tocmai voia să-şi urmeze calea, cînd, lîngă vizitiu, recunoscu pe locotenentul de huzari Varga care, sosind aproape, opri căruţa şi nu se dădu jos. Schimbară cîteva vorbe şi întrebări, cîntărindu-se din ochi cu o curiozitate ciudată. în sfîrşit, Varga zise, în glumă şi totuşi cu o privire iscoditoare: — Te-am aşteptat să te arestez, Bologa... Se vede însă că ţi-ai mutat gîndul... Apostol îi simţi în inimă privirea ca un cuţit. Zîmbi încurcat şi răspunse, de asemenea cu ton glumeţ, dar neputîndu-şi ascunde o tremurare a buzelor: — A, n-ai uitat încă convorbirea de atunci?... Ei da, am lipsit la apel... Crezi că de aci încolo e prea tîrziu? — Nu ştiu... Tu trebuie să ştii! zise Varga, devenind îndată serios. — Aşa-i?... Ş-apoi frontul e mare, prietene... De ce numaidecît pe la tine? urmă Bologa cu acelaşi zîmbet. — Fireşte... negreşit... Dar eu te-am aşteptat, nu ştiu de ce... aşa... îngînă locotenentul de huzari cu o licărire stranie în ochi. Hai, dă-i drumul, băiete! adaogă către vizitiu, întinzîndu-i mîna lui Apostol şi zicîndu-i: Da revedere... Am să te mai aştept, Bologa!... Fii sigur, am să te aştept... Căruţa porni cu zgomot scîrţîitor, în care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdură ca într-o prăbu-5 şire. Apostol Bologa merse pe urmele căruţei, cu su-rîsul zugrăvit pe obraji, parcă ar fi vrut să mai spună ceva huzarului. Tocmai în faţa spitalului îşi dădu seama că doreşte să vadă neapărat pe Cervenco, ca şi cum numai 10 Cervenco ar fi în stare să-i dezvăluie taina liniştei adevărate şi să-i dea un leac împotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat în localul şcoalei avea două săli cu vreo treizeci de paturi. în cea dinspre uliţă, într-un colţ, zăcea căpitanul Cervenco. 15 Un doctoraş cu obrajii pămîntii explică lui Bo- loga, înainte de a-1 introduce, că Cervenco e de două săptămîni aici, cu un glonte, ricoşat, în piept... „Glon-tele, pătrunzînd de-a curmezişul, a frînt două coaste, şi-a pierdut forţa de penetraţie şi s-a oprit în plămînul 20 stîng, în apropierea inimii, aşa că ni-e peste putinţă să-1 ajungem şi să-1 extragem... Pe bolnav îl jenează îngrozitor şi, afară dacă o întîmplare norocoasă nu va interveni, poate să-i provoace o hemoragie mortală... în sfîrşit, noi sperăm... în ajutorul lui Dumne- 25 zeu, dar bolnavul trebuie cruţat şi mai ales n-are voie să vorbească... De altfel are dureri cumplite şi..." Apostol Bologa se apropie de patul lui Cervenco în vîrful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu faţa în sus, avea ochii verzi ţintiţi în tavanul cu grinzi. 30 Obrajii lui erau uscaţi, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, şi atît de albă, că barba cafenie, resfirată peste învelitoarea sură, păi ea neagră. în ochi îi ardea o lumină cu pîlpîiri de suferinţă şi exaltare şi umilinţă, ca nişte tainice respiraţii sufleteşti. 213 Bologa se opri la vreo trei paşi de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dînsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia cînd îi rosti numele, ochii lui Cervenco răspunseră cu o lucire de bucurie. Pe urmă Apostol se aşeză la picioare şi rosti cîteva cuvinte care nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zîmbi cu buzele şi cu ochii, blînd, cu atîta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o pasăre speriată, simţind deodată mustrări dureroase şi încredere mare. Şi Bologa stătu acolo, în faţa bolnavului, aproape un ceas, fără a scoate o vorbă, sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca şi cum din ele ar fi vrut să-şi adune un mănunchi de sprijin. N-ar fi fost în stare să-şi lămurească simţămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca pătruns de o taină nemărginită. Cînd se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cervenco se mişcă fără glas. El totuşi înţelese ce-i spune, şi drept răspuns, îl sărută pe amîndoi obrajii. Şi ochii bolnavului îl petrecură pînă la uşă şi mai departe, prin zidurile sălii, pînă în uliţă... 4 Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraş, unde fusese cu cumnatul său, şi îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că pe aici iar se aud veşti de bătălii. — Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac cei ce n-au cunoscut războiul! în aceeaşi seară, trecînd din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise: — Te-am aşteptat să-ţi spun că nu-s supărată, dar mi-e ruşine... Apostol o luă în braţe şi ea îşi ascunse obrajii pe pieptul lui. 5 — Ilona... Ilona... murmură Apostol, strîn- gînd-o nebuneşte şi căutîndu-i gura. Dar fata se smulse brusc din mîinile lui şi fugi afară, parcă s-ar fi spăimîntat de ceva... Peste cîteva clipe veni într-adevăr Petre să aprindă lampa. 10 Cele două zile următoare Apostol Bologa le petrecu într-o agitaţie cumplită. Serviciul în biurou îl chinuia, ca şi cum ar fi stat pe cuie. în mintea lui se stinseră toate gîndurile care nu priveau pe Ilona, precum inima şi toată fiinţa lui numai pe ea o rîvneau 15 în fiece clipă cu o patimă desperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu speranţa de a o vedea măcar pe Ilona. De cîteva ori incercă sa se gîndească la Cervenco, la Dumnezeu, la iubirea omului... Nu era în stare şi de altfel era convins că, 20 prin asemenea încercări, ar jicni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toată ziua şi de-abia se stăpînea să nu întrebe chiar pe gradaţii din cancelarie ce părere au de „fata gazdei". Cu Petre însă stătea mai liniştit de vorbă, îl iscodea ce face „fetişcana ceea",unde se culcă, 25 pe unde umblă. Amănuntele cele mai mărunte i se păreau nespus de fermecătoare. Groparul nu-1 mai plictisea, ba îl căuta şi-1 stîrnea la taifas şi mai ales se bucura aflînd de la el cîte ceva din copilăria „fetiţei". De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea 30 şi-şi făcea mereu de lucru pe acasă, să fie mereu în ochii şi în calea lui. Totuşi, se ferea să intre în odaia „domnului ofiţer", să n-o prindă tatăl său, dar mai cu seamă fiindcă îi era frică să n-o găsească Apostol iar acolo şi să nu se îatitnple cumva sănu mai poată scăpa 215 din îmbrăţişările lui. Numai de două ori a trecut pragul în cele două zile şi de amîndouă ori Apostol a simţit-o, a alergat şi nu i-a dat drumul pînă ce n-a sărutat-o cu atîta foc, că era să-şi piarză şi ea capul, 5 ba a doua oară a dat şi ordonanţa peste ei. A treia zi, după sfinţitul soarelui, groparul spuse locotenentului că se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai pînă sîmbătă după prînz, că are acolo o „tablă" de porumb şi ar vrea s-o are mîine cu unel- 10 tele şi vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pămîntului şi să fie liniştit de sărbătorile Paştilor. Bologa uitase că e Săptămînă patimilor, cu toate că maică-sa îi amintise chiar şi în clipa pomirii trenului, mai întrebă cîte ceva pe gropar despre sărbători, gîndin- 15 du-se numai că Ilona va rămîne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit, dădu să caute pe Ilona, o aşteptă... Nimic. îl cuprinse o tristeţe chinuitoare cînd îi trăzni prin cap că fata o fi dormind undeva, prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la 20 cină şi întîmplător îi spuse Petre că „fetişcana" s-a încuiat în odăiţa din fund şi nici nu crîcneşte, parc-ar fi îngheţat acolo „cine ştie de frica cui"... Ziua următoare i se păru strîmbă, sfărîmată şi plină de un miros acru. Nu văzu de loc pe Ilona. De-a- 25 bia seara o întîlni, în tindă. Era gătită. în cap o năframă de mătasă verde ca iarba, iar pieptul strîns într-un lăibăraş de catifea roşie, ca în corset. în cancelarie nimeni; în cealaltă odaie însă Petre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care tocmai ieşea din 30 cancelarie, o surprinse pe cînd ea căuta să se strecoare nesimţită. îi veni să ţipe de bucurie şi totuşi încremeni în faţa ei, privind-o doar cu nişte ochi lacomi şi plini de spaimă. Şi ea se opri, îngrozită, şi se clătină puţin I pe picioare... Astfel trecură cîteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanţei din odaia ofiţerului. Apoi Bologa şopti cu o lucire nouă: — De ce te ascunzi de mine, Ilona? 5 Fata, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea, păli, şi răspunse îndată la altă întrebare ce tremura în ochii lui: — Lasă-mă... Trebuie să mă duc la biserică... e Vinerea mare... Denii... Şi poimîine sînt Pastile.. 10 Apostol îi văzu numai buzele şi nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sînii gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată se făcu roşu, o apucă de mînă şi-i şopti cu atîta înflăcărare, că fata îşi feri obrajii: 15 — Ilona, am să te aştept de la biserică... Fiindcă ea tăcu, Apostol continuă mai fierbinte, înfigîndu-şi ochii aprinşi în ochii ei speriaţi: — Trebuie să vii, Ilona... acuma trebuie... de la biserică... negreşit... te aştept... 20 Ilona se cutremură şi dădu să treacă. El îi aţinu calea să-i audă răspunsul înainte de toate. Se ciocniră piept în piept şi Apostol o strîuse brusc în braţe şi o sărută prelung parc-ar fi dorit să-i soarbă tot sufletul dintr-o dată. Fata, cu braţele 25 moarte, murmură aproape deznădăjduită: — Doamne... Doamne, iaită-mă... — Să vii, Ilona... Ilona! bîlbîi Bologa dîndu-i drumul şi în vreme ce ea, cu paşi moi, ieşea din tinda întunecoasă. 30 Apostol Bologa rămase cîteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veşnic nesăturată şi-a bătut joc de dînsul. Pe buze îl ardea sărutarea ei şi în inimă o feri- 216 217 cire atît de vie, că începu să strige, în neştire, ca şi cum ar fi încercat să înăbuşe un glas tulburător: — Petre!... Petre!... Ordonanţa apăru în pragul odăiei, crezînd că s-a 5 întîmplat ceva. Apostol îşi veni în fire, se uită foarte vesel la Petre o clipă şi-i zise, numai ca să nu tacă: — Ce faci, Petre?... Gata cina? Patul?... Mi-e foame, Petre, şi sînt aşa de mulţumit, aşa de;... Soldatul răspunse grav, parcă veselia stăpînului 10 i-ar fi căzut greu: — Am pregătit tot, don locotenent... că pe urmă să mă pot duce la biserică... — Bine, bine, Petre... Du-te... unde vrei! strigă Apostol de-abia stăpînindu-se să nu-1 îmbrăţişeze, 15 într-atîta bucuria din sufletul lui simţea nevoia să se împartă şi să se desfete. Nu intră în odaie, ci se repezi afară, ca şi cînd ar fi vrut să-şi vestească fericirea deodată cerului şi pămîntului. Răcoarea serii îl dezmeteci. Se întoarse 20 înapoi. în faţa casei îi apăru ca o străfulgerare prin creieri să meargă şi el la biserică. într-o clipă se hotărî şi în cea următoare îşi luă seama, zicîndu-şi că va fi mulţime mare acolo şi nu va putea vedea pe Ilona şi poate nici la sfîrşitul slujbei nu o va întîlni, iar pînă 25 să vie dînsul acasă... Pe uliţă treceau din cînd în cînd oameni singurateci spre biserică. în odaia lui era aprinsă lampa şi, prin ferestrele mici, cu perdeluţele albe netrase, văzu patul aşternut. 30 „Dar dacă n-are să vie?" îi răsări prin minte pe neaşteptate şi în aceeaşi secundă îi zburară din suflet toate bucuriile. Un fior de frig îl străbătu din cap pînă-n picioare. Intră în ogradă, mâhnit, cu un cărbune aprins în inimă. 218 Petre plecase. Era singur în toată casa. Pe masă îl aştepta mîncarea rece. Nici n-o atinse. Duă o carte de pe policioara de la căpătîiul patului şi se aşeză la masă să citească, să-şi omoare vremea şi mai ales 5 să-şi ostoiască gîndurile. Literile se încurcau, fugeau şi se vălmăşeau. Şi inima-i era plină de mustrări nedesluşite. „Dacă nu vine, înseamnă că nu mă iubeşte şi atunci..." 10 Ultimul cuvînt îi rămase suspendat în creier ca un vîrf de floretă. Atunci... Atunci... îşi dădea seama că iubirea aceasta îl depărtează de toate credinţele şi năzuinţele lui şi totuşi simţea că fără de ea i s-ar istovi inima şi viaţa însăşi şi-ar pierde orice rost, iar lumea 15 ar deveni un pustiu fără margini. Nici o clipă nu s-a gîndit unde îl va duce iubirea Uonei, ca odinioară cînd a iubit pe Marta şi cînd a ştiut că va lua-o de nevastă. Acum nu era capabil să se gîndească la nimic» căci dorea pe Ilona, cu toate simţurile şi gîndurile, 20 neîncetat, parcă toată fiinţa lui ar fi fost ameninţată de pieire dacă nu i-ar fi jertfit ei toate clipele. Teama că Ilona nu va veni îl ustura pînă în măduva oaselor. Cartea îi tremura în mîini şi lumina lămpii începu să-1 enerveze. Trînti volumul pe laviţă 25 şi se plimbă de ici-colo, din ce în ce mai repede, ca şi cum ar fi vrut să grăbească mersul vremii şi apropierea clipei hotărîtoare. în sfîrşit nu mai putu răbda lumina şi stinse lampa. Mai umblă cîteva minute prin odaie, dar 30 neliniştea nu-1 părăsi. îmbrăcat cum era, se lungi în pat. întunerecul şi tăcerea îl mîngîiau. îşi auzea bătăile inimii, ca nişte gîlgîiri înăbuşite. Ca să înşele vremea, se apucă să numere; nu ajunse nici pînă la zece şi pierdu şirul... 219 Trecu aşa o veşnicie... Apoi deodată auzi, pe I uliţă glasuri.... Vru să se ridice, dar imediat se răz-gîndi şi rămase nemişcat... „Ar fi trebuit s-o aştept afară", îşi zise cu desperare îngrozitoare în suflet. 5 în aceeaşi clipă paşii ei răsunară în ogradă. El îi recunoscu, deşi niciodată nu şi-a dat seama că-i cunoaşte... Paşii intră în tindă şi se înmoaie, apoi se opresc şovăind... Apostol simte şovăirea şi iar îşi aude limpede bătăile inimii... Pe urmă clanţa se mişcă fără zgomot 10 şi nici uşa nu scîrţîie, deschizîndu-se puţin, de-abia atîta cît îi trebuie ei ca să se strecoare... Iar îi fulgeră prin gînd lui Apostol să sară din pat şi iar rămîne ţintuit pe loc, încercînd să-şi mulcomească inima şi înfricoşat să n-o sperie... „De ce nu închide uşa?" 15 îşi zice apucat de o nouă desperare. Dar chiar atunci aude zăvorul şi sufletul i se aprinde într-o scînteiere de bucurie. Ilona încremeni două minute lîngă uşă... în tindă se auziră alţi paşi, grei, tîrîţi... Bologa şi Ilona 20 se cutremurară, ca şi cînd, fiecare în parte ar fi aşteptat ivirea unui vrăjmaş pedepsitor... în curînd zgomotul din tindă se potoli... „A fost Petre", se gîndi Apostol uşurat, auzind îndată foşnet de fustă apropiin-du-se... Fata se opri lîngă pat, mereu nehotărîtă şi 25 îngrozită. Inima în piept i se zvîrcolea atît de aprig, că Apostol îi auzea zvîrcolirile... Apoi Apostol nu se mai putu stăpîni. întinse braţul spre ea şi degetele lui atinseră sînii strînşi în laibăraşul de catifea... Ilona scoase un ţipăt înăbuşit. 30 —Ilona... turturica mea sălbatecă! şopti Bologa răguşit, luîndu-i mîna rece şi încercînd să se ridice. — Mi-e frică... mi-e frică... iartă-mă! murmură fata, vrînd să se ferească, cuprinsă brusc de o voinţă nouă de împotrivire. !* :220 Dar tot atunci simţi că nu mai are nici o putere şi se plecă asupra lui, îngînînd cu patimă: — De acuma nu-mi pasă... chiar să mă omoare! îi alunecă piciorul pe podele şi căzu moale, pe 5 pat, suspinînd lîngă Apostol... 5 A doua zi, Apostol Bologa se simţi ca după o beţie ruşinoasă. îi era silă de sine însuşi, parc-ar fi săvîrşit o crimă. Se repezi de dimineaţă în cancelarie, 10 găsi pretexte să ocărască pe cei doi slujbaşi şi chiar pe Petre... dar de lucru nu se putea apuca. Ieşi pe afară, căutînd să fugă de remuşcări. „Am năvălit ca o vijelie în viaţa ei, am răscolit-o şi nu m-am gîndit decît la mine!" îşi zicea într-una 15 scîrbit, rătăcind de ici-colo. Apoi deodată îi răsări în ochi zîmbetul Ilonei, fericit, supus, strălucitor de iubire şi credinţă. — Nu-ţi pare rău, Ilona? o întrebă dînsul, şovăitor. 20 —Nu! răspunse fata hotărît. — Ai încredere în mine, Ilona? urmă el, tremu- rînd. — Da! răspunsese ea cu înflăcărare. în faţa ei rîdea bucuria întreagă, netulburată de 25 gînduri şi nepăsătoare de lume, triumfătoare şi ispititoare. Uitîndu-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima toată, caldă, simplă, sălbatecă, şi în căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. înţelese că Ilona preţuieşte mai mult decît toate tainele 30 lumii, şi o clipă sau poate mai puţin, i se păru că tot universul se preface deodată în neant, lăsîndu-1 numai pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu. — Acuma însă trebuie să plec, zise apoi fata, că azi am mult de lucru... să fac ouă roşii, cozonaci, 5 pască... Doar mîine e învierea... Mai zăbovi un minut, parcă inima nu ar fi lăsat-o să se despartă de Apostol. Pe urmă fugi încasă, rîzînd... în acelaşi moment Bologa auzi foarte desluşit din cancelarie, pe ferestrele deschise, glasul sergentului: 10 — Mi se pare că locotenentul nostru a pus ochii pe fata groparului... — Ce-i drept, n-are gust rău, răspunse caporalul, rîzînd gros şi înfundat. Apostol Bologa aruncă o privire spre ferestre 15 şi deodată se însenină, ca şi cînd ar fi găsit cheia înţelepciunii, şi mormăi: — E cam de dimineaţă, dar... trebuie! Porni fără să se mai uite înapoi, şi nici nu se opri pînă la poarta preotului Boteanu. în fundul 20 ogrăzii, în uşa grajdului, popa vorbea cu cineva, în capul gol, cu spatele spre uliţă. Apostol deschise portiţa. Scîrţîitul ţîţînilor făcu pe Boteanu să întoarcă îndată capul. Soarele îi umplu faţa de lumină. Mai aruncă două vorbe în grajd şi veni repede spre poartă. 25 Cînd recunoscu pe Bologa, începu să zîmbească atît de vesel, parcă nu l-ar mai fi văzut de pe băncile şcoalei, „cum ar fi trebuit să zîmbească acum o lună", gîndi Apostol fără să vrea. — Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?... 30 Ce vînt bun te aduce? zise preotul, înduioşat. Bologa îi strînse mîna, îmbărbătat de seninătatea lui, bolborosind cuvinte neînţelese. „Cît de străin a fost atunci şi acuma cît e de blajin!" îşi zicea uimit de schimbarea preotului. 222 — Haidem, Apostole, în veranda noastră ţărănească! reluă Boteanu, cuprinzîndu-i mijlocul şi în-dreptîndu-se spre grădiniţa din faţa casei. Parcă acum toată înfăţişarea casei parohiale ar 5 fi fost mai prietenoasă. în cerdac era o masă acoperită cu faţă albă şi trei scaune împrejur, iar pe stîlpi şi pe parmaclîc vrejile şi frunzele viţei-sălbatece îşi sorbeau verdeaţa. — Pofteşte, Apostole, te rog! strigă popa, fre-10 cîndu-şi mîinile cu mare bucurie. Ia loc aici... E foarte bine aici... Şi preoteasa are să ne aducă nişte cafele cu lapte cum n-ai mîncat nici pe la Pesta!... Scuză-mă numai o secundă, Apostole... o secundă! Apostol şezu, în vreme ce Constantin Boteanu se 15 repezi în casă, să vestească pe preoteasă că a primit un oaspe. Cerdacul se răsfăţa în căldura blîndă a dimineţii. Pe masă, cîteva muşte se alungau împrejurul unei pete de cafea neagră. — Deunăzi m-am supărat pe tine, părinte, zise 20 Apostol către preotul care se întorcea mulţumit. Eram atît de amărît, poate mai amărît ca azi, şi n-ai vrut de loc să mă înţelegi şi nici măcar să-mi dăruieşti o vorbă bună! Imputarea din glasul lui Bologa înnouiă o clipă 25 faţa preotului, ca şi cînd i-ar fi reamintit o suferinţă. Răspunse mai blînd, plecînd ochii: — Erai tare aprins, Apostole, iar eu de-abia sosisem... Omul cînd sufere, e mai egoist şi nu simte suferinţa aproapelui... Numai moartea ne împacă 30 aievea cu lumea şi cu Dumnezeu! — Iubirea nu? întrebă Apostol repede, aproape înfricoşat. — Iubirea cea mare şi adevărată e numai la Dumnezeu... Din casă izbucniră deodată plînsete prelungi şi 1 nătînge de copii. Pe uliţă trecea un detaşament de I soldaţi, în direcţia frontului, obosiţi, abătuţi, cu I capetele plecate, ca nişte vite minate spre zalhana. 1 5 în cerdac însă ardea lumina soarelui ca un rîs de fată frumoasă. — Copilaşii... veşnic fără astîmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Şi biata preoteasă toată ziulica trebuie să-i muştruluiască... 10 Apostol zîmbi. Preotul urmă iarăşi înviorat: — Dar am auzit c-ai fost dus pe acasă, Apostole... De aceea nu te-am mai zărit... O, Daamne!... Baremi pe acolo n-a trecut războiul... — îmi amintesc cît erai tu de studios în Năsăud, 15 odinioară, Constantine, zise Bologa, parcă i-ar fi fost frică să nu uite cava. Şi mă gîndesc, cum te-ai putut obişnui aici, departe de lume, fără cărţi, fără oameni de seama ta?... Trebuie s-o duci greu de tot. Pjpa Boteanu roşi, dar în aceeaşi clipă îi izvorî 20 în oehi o lumină smerită, care răspîndea în jurul lui valuri de încredere şi simpatie. Răspunse fără şovăire şi cu un zîmbet de împăcare: I — Grea a fost lupta mea, Apostole, şi lungă a j fost... Dar Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a desehis inima ] 25 şi m-a mîngîiat... Căci viaţa e pretutindeni, în firul I de nisip ca şi în sufletul omului... Şi pretutindeni î oameniiau nevoie de milă, să dăruiască şi să primească. Sînt bune ele şi cărţile, însă numai viaţa poate să te apropie de Dumnezeu! Cît timp trăieşti între cărţi 30 şi din ele, ţi se pare că acolo-i toată înţelepciunea... Apoi, cînd ieşi în lume, îţi simţi sufletul trist şi fără sprijin, măcar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe faţa pămîntului. Aşa am păţit şi m-am zbuciumat cumplit şi am crezut că nu voi găsi alinare nicăiri... j Pe urmă, încetul cu încetul, în mijlocul naturii, m-a luat puhoiul vieţii şi m-a dus prin suferinţe şi amărăciuni, înainte, fără să-mi dau seama încotro.... Şi aşa, într-un ceas, ori poate într-o singură secundă, m-am 5 trezit cu sufletul plin de înţelegere! Am simţit puterea şi slava şi bunătatea lui Dumnezeu în inima mea, şi în simţimîntul acela am aflat dezlegarea tuturor tainelor, Apostole!... De atunci nu mai am nevoie de cărţi ci numai de Dumnezeu. Ş-apoi Dumnezeu e mai 10 aproape de omul simplu, care trăieşte afară, în vîrtejul vieţii... Mult mai aproape!... Credinţa fuge de cărţi şi nu poate sălăşlui statornic decît în sufletele care o doresc cu înflăcărare! Apostol Bologa îngînă cu obrajii aprinşi: 15 — Părinte, simt cuvintele tale în inima mea... le simt, părinte! Preotul clătină din cap şi zise tot zîmbind: —. Dintre toţi oamenii, filozofii simt cel mai anevoie adevărul dumnezeiesc, pentru că ei caută cu 20 mintea cea slabă pământească pe Dumnezeu, şi nu cu inima credincioasă şi atotcuprinzătoare! Cînd omul îşi uită obîrşia cerească şi scormoneşte în noroi ca să afle rostul tainelor lui Dumnezeu, cum să se înalţe sufletul şi cum să culeagă înţelegere şi împăcare? 25 întrebarea preotului pluti un răstimp în razele de soare, apoi se destramă într-o tăcere prelungă. Apostol se uita în pămînt, copleşit de o apăsare crîn-cenă. Popa Constantin stătea în picioare, la cîţiva paşi, cu faţa în revărsarea de lumină... Deodată Apostol 30 Bologa ridică ochii spre el, însetaţi şi îndureraţi. — Constantine, murmură Apostol cu o voce groasă, ca şi cum ar fi vorbit din adîncurile sufletului, eu toată viaţa m-am războit cu Dumnezeu!... Auzi? M-am luptat în fiece minut, căutîndu-1, adorîndu-1 224 15 — L. Rebreanu, Opere 5 225 şi blestemîndu-l! Am simţit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu m-a chinuit îngrozitor!... Am avut clipe cînd l-am simţit în inima mea şi nu l-am putut păstra acolo! De ce, părinte, nu l-am 5 păstrat? De ce n-a alungat el îndoielile, toate, să nu se mai reîntoarcă niciodată?... Şi fiindcă clipele acelea au fost nespus de fericite şi pline de linişte, de aceea, am alergat fără odihnă, blestemînd şi cerce, tînd pretutindeni... Dupta aceasta mă sugrumă mereu io şi frică mi-e că nu se va isprăvi niciodată, poate nici dincolo! Ochii lui Apostol se zvîrcoleau în lacrimi, cu licăriri desperate, aşteptînd parcă izbăvirea supremă de la omul din faţa lor. 15 — Crede, Apostole, şi Dumnezeu va coborî în inima ta cînd va bate ceasul, şi nu te va părăsi în vecii vecilor! zise preotul cu un glas împletit numai din nădejde şi îmbărbătare. Bologa, ca şi cum într-adevăr glasul i-ar fi pi- 20 curat în suflet un balsam minunat, urmă mai liniştit, privind mereu în faţa preotului: — Vreau să cred... Şi uneori îmi simt fiinţa curată şi primitoare ca un potir! Dar zadarnic implor şi zadarnic bat la toate porţile, nimeni nu-mi răspunde!... 25 Cred, cred, părinte! Toate fibrele inimii mele numai credinţă rîvnesc, chiar cînd mă sfîşie îndoielile şi întrebările!... M-am războit cu ispitirile urii şi le-am izgonit din sufletul meu... Sînt în stare să mă umilesc, să mă înjosesc şi să-mi presar cenuşă pe cap, numai să 30 dobîndesc un strop de credinţă neclintită... Tăcu o clipă şi apoi continuă cu o voce nouă: — Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!... Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie 226 în sufletul meu... Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpastiilor... la fiece poticnire!... Şi aşa a fost totdeauna... De cîte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză 5 sigură şi totuşi mereu am încercat!... Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă şi m-am întors înapoi şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers... io — Şi eu am purtat crucea ta, Apostole, şi Dumne- zeu, cînd am fost mai desperat, mi-a trimis credinţa cea tare ca stînca şi m-a mîntuit! rosti preotul limpede ca o vestire, trecînd alături de el. Numai credinţa neclintită mîntuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă! 15 Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu!... Numai în credinţa neclintită vei găsi şi tu călăuza fără greş în viaţă, căci numai ea te poate îndemna la fiece pas şi-ţi poate spune în fiece 20 minut cum să-ţi împaci sufletul! Apostol Bologa plecase iar capul în pămînt, ascultînd cuvintele preotului ca o binecuvîntare. Şi cînd tăcu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parcă în sufletul lui s-ar fi coborît aievea o călăuză fără greş. 2 5 Atunci intră în cerdac preoteasa, aducînd în mînă un coşuleţ cu pîine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrînă, păşind cu mare băgare de seamă ca să nu se verse ceştile pline, aşezate pe o tavă de lemn înflorit. 30 — Pune-o colea binişor! şopti preoteasa după ce zîmbi cu sfială spre Bologa. — încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată preotul cu mîndrie. Poftim, 15* 227 priveşte-o şi spune-mi dacă ai mai văzut aşa căprioară drăgălaşă? — Vai, Constantine, nu ţi-e ruşine? zise preoteasa roşind pînă-n vîrful nasului şi făcînd semn ser- 5 vitoarei să plece. Preoteasa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălaţi şi cu nişte ochi verzi spălăciţi şi foarte blînzi. Apostol îi sărută mîna, murmurînd cîteva cuvinte. 10 — Acuma o să ne ierţi, domnule, adaogă preotea- sa, mereu roşie de ruşine, aranjînd masa. Ca la ţară şi ca în război... Altădată aveam şi noi mai bine, dar cît a fost popa internat, cătanele ne-au prăpădit.. — Lasă, că-i bine, căprioară, zise Boteanu, mîn-15 gîind-o cu drag. Că doar Apostol nu-i străin... Ehe, tu erai în faşe cînd noi puneam lumea la cale în Năsăud ? Preoteasa mai stătu pînă ce se aşezară la masă, avînd mare grijă să spună că ea a potrivit cafelele, dar să mai poftească zahăr ori şvarţ dacă nu li se pare 20 bună, apoi se scuză roşind din nou, fiindcă în casă se porniseră iar nişte scîncete subţiri, şi ieşi zîmbind foarte încurcată. — O femeie rară, Apostole, începu îndată preotul cu o voce caldă de iubire. Ea a fost norocul meu... 25 Am cunoscut-o la un bal de teologi în Gherla, bine-cuvîntat fie balul acela!... De altfel e chiar fata înaintaşului meu de aici, care a murit în anul cînd ne-am cunoscut. Soacra trăieşte... aici, la noi... Nu-ţi poţî închipui tu ce înseamnă o femeie care te iubeşte 30 aievea, pînă la sacrificiu... Preoteasa mea e dintre femeile acelea, Apostole! Cînd ţi-oi povesti odată pătimirile noastre, ai să înţelegi poate de ce o iubesc din tot sufletul... Las' că e şi fată cultă, a învăţat patru ani la Blaj... 228 : '. Apostol îl întrerupse brusc, înfigîndu-şi privirea în ochii lui: — O iubeşti mult... ca şi pe Dumnezeu? Boteanu rămase o clipă uimit, cu linguriţa 5 răzimată în fundul ceştii. Apoi răspunse hotărît, aproape solemn: — Da... mult, ca şi pe Dumnezeu!... Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa! Inima mea cuprinde în aceeaşi iubire pe Dumnezeu, şi pe î0 tovarăşa vieţii mele, şi pe mama copiilor mei!... Prin iubirea adevărată sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului... în ochii lui Apostol se aprinse atunci o strălucire aşa de mare, că preotul Constantin de-abia îşi putu 15 stăpîni mirarea. | 6 Apostol Bologa se întoarse la cancelarie liniştit şi se aşternu pe lucru cu o sîrguinţă de om care şi-a potrivit viaţa pe ore şi minute. Numai din cînd în cînd 20 zvîrlea ochii pe fereastră, parcă ar fi aşteptat pe cineva dar fără nerăbdare şi fără vreo strîngere de inimă, sigur că cel aşteptat va sosi negreşit la timp. Pe la unsprezece groparul Vidor intră pe poartă, posomorit şi cu o legătură în mină. Atunci Apostol 25 se sculă de la biurou şi aşeză tocul în călimară. Doar degetele îi tremurau puţin. Uşa cancelariei era deschisă şi în curînd groparul apăru în prag dînd bună ziua ofiţerului, ca totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăogînd fără să mai aştepte obişnuitele întrebări 30 despre pace ale bătrînului: — Aş dori să-ţi vorbesc ceva... ceva foarte impor tant... acuma... numaidecît... Groparul, curios, vru să intre în cancelarie, dar Apostol îl opri: — Dincolo... la mine... Vin şi eu îndată! — Bine, prea bine, zise Vidor, uitîndu-se nedumerit spre cei doi gradaţi, ca şi cînd ar fi vrut să citească vreo explicaţie pe feţele lor. Bine... Atunci mă duc să dau fetei legătura şi viu... Apostol rămase lîngă biurou, în picioare, pînă ce văzu pe Vidor intrînd în odaia de dincolo, pe urmă trecu şi el, fără şovăire, dregîndu-şî puţin glasul, în mers. Pe faţa groparului citi un fel de spaimă amestecată cu şiretenie. — Bade, vorbi Bologa hotărît, mi-e dragă Ilona şi vreau s-o iau de nevastă, dacă vrea şi ea şi dacă mi-o dai şi dumneata! Groparul Vidor se uită lung în ochii lui, fără să clipească, şi nu răspunse, parca n-ar fi înţeles nimica sau ar mai fi aşteptat lămuriri. — îmi trebuie răspunsul acuma, numaidecît? continuă Apostol, enervat puţin de tăcerea bănuitoare a ţăranului. Să nu crezi că mi-a trăznit prin cap aşa... M-am gîndit bine şi am cumpănit... Vidor întoarse ochii spre ferestrele dinspre ogradă, oftă, se scarpină în ceafă, clătină din cap şi apoi zise rar, uitîndu-se cam pieziş la ofiţer: — De... domnule locotenent, vorbă mare ai spus, recunosc, că ştim şi noi omenia şi cuviinţa, măcar că sîntem oameni de rînd, cum ne-a lăsat Dumnezeu... Apoi, nu zic, ţi-o fi ea dragă d-tale, fata, dar şi eu sînt om bătrîn şi am păţit multe şi cu lingura cea mare am înghiţit necazurile şi de aceea cred că nu-i pentru dumneata fetişcana noastră... Că ea, sărăcuţa, nici avere n-are, nici învăţată nu-i şi nicicum nu se potriveşte cu dumneata, domnule locotenent! — Fiindcă mi-e dragă, ne potrivim, murmură Apostol tulburat, ca şi cum n-ar fi aşteptat împotrivire. 5 Groparul se mai scarpină în cap, mai cercetă din ochi într-ascuns pe locotenent, mereu nehotărît şi bănuitor. în sfîrşit merse la uşă şi, din prag, strigă: — Ilona!... Ilona!... Ia vino-ncoace, iute! Fata sosi îndată, întrebătoare/cu degetele mur- 10 dărite de vopseaua ouălor roşii. Cînd îi spuse tatăl său că ofiţerul o cere de soţie, se spăimîntă, se uită la Bologa şi izbucni în lacrimi. Groparul stărui să răspundă „domnului locotenent", dar toate fură în zadar: Ilona plîngea şi nici în ruptul capului nu voia să des- 15 chidă gura. — Ne pierdem vremea de pomană, domnule locotenent, zise în cele din urmă Vidor cu dispreţ. Muierea tot muiere, din lacrimi n-o scoţi nici cu şase boi... De altminteri, ce să mai lungim vorba, că fata 20 trebuie să facă precum îi poruncesc eu! Se mai uită o clipă în ochii lui Apostol, apoi se duse la el cu mîna întinsă, rostind apăsat: — Mare cinste ne faci, domnule locotenent... De-acu numai să fie într-un ceas bun şi cu noroc şi să 2 5 trăiţi Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care îşi acoperise obrajii cu şorţul, plîngînd mereu înăbuşit. — Ilona! şopti el mişcat. Vrei să fii mireasa 30 mea, Ilona? Ea îşi dezvăli faţa şi-i răspunse printr-o privire fierbinte, izvorîtă din plîns şi împodobită cu un surîs de fericire. Şi Apostol o sărută, fără sfială, pe obrajii umezi de lacrămi. 231 — Atunci să mergem degrabă la preotul satului să ne logodească! zise Bologa, simţind pe buze gustul lacrimilor ei. Vă aştept în cancelarie... Se reîntoarse la biurou, mai liniştit de cum venise. Peste o jumătate de ceas groparul bătu la uşă, vestin-du-1 că sînt gata de plecare. Atît Vidor, cît şi Ilona se îmbrăcaseră în haine de sărbătoare. Apostol observă că fata îşi pusese năframa verde de ieri şi mai ales laibăraşul de catifea roşie care-i rotunjea sînii. Preotul Boteanu se cruci de mirare cînd se pomeni iar cu Bologa, şi încă întovărăşit de Vidor cu fata... întrebă cu glas puţin îngrijorat: — Ce-i, Apostole?... Ce s-a întîmplat?... Că doar nici trei ceasuri n-au trecut.... — Tu m-ai învăţat, părinte, şi ne-am grăbit să-ţi cerem binecuvîntarea! zise Apostol zîmbind. Boteanu, nedumerit, îi pofti în odaia unde odinioară a primit pe Apostol şi ceru nerăbdător explicaţii. Cînd află hotărîrea lui Apostol, se uită pe rînd la toţi trei, neputîndu-şi ascunde mirarea. Apoi se scuză pentru o secundă, ieşi afară, desigur să spuie şi preotesei ce minune s-a întîmplat, şi reveni cu patrafirul, crucea şi cartea de rugăciuni. — Dacă-i aşa, să ne rugăm Domnului să vă blagoslovească unirea, murmură preotul, foarte blînd, deschizînd cartea. Citi rugăciunile obişnuite, căutînd să le înveş-mînteze în cît mai multă evlavie şi solemnitate. Pe urmă sărutară cu toţii crucea, iar tinerii se îmbrăţişară. Preotul mai adaogă cîteva cuvinte, îndemnînd mai cu seamă pe Ilona să preţuiască norocul ce i 1-a trimis Dumnezeu şi să se silească a fi vrednică de bucuria care i se hărăzeşte din mila cerului. Fata plînse şi groparul se înduioşa, — Acuma însă poftiţi şi luaţi loc, să cinstim cu un pahar de vin ceasul acesta de fericire, cum e datina strămoşească! zise Boteanu, scoţînd şi împăturind patrafirul. 5 Ca şi cum ar fi fost aranjate toate pe rotile, pe dată sosi servitoarea cu sticla plină şi cu paharele, şi peste cîteva clipe, însăşi preoteasa, strălucitoare de nerăbdare. — Uite, căprioară, prietenul nostru şi-a ales mi-10 reasă pe Ilona! strigă preotul, cu totul vesel, umplînd paharele. Preoteasa felicită pe Apostol şi-i lăudă pe Ilona că-i fată cuminte şi... în glasul ei însă era atîta uimire, că Apostol nici un îndrăzni să răspundă şi se bucură 15 cînd „căprioara" trecu la Ilona, s-o descoase şi să-şi astîmpere curiozitatea prin fel de fel de întrebări. După ce preotesa se mai potoli, Boteanu le spuse o veste grozavă, pe care adineaori, îndată ce a plecat Apostol, i-a adus-o un soldat ce se află în gazdă pe 20 aici, prin vecini... Soldatul tocmai se întorcea din Făget şi acolo a aflat că azi-noapte au fost prinşi, nu se ştie unde, trei bieţi ţărani, despre care se zice că sînt spioni şi că au trimis anume ştiri de însemnătate vrăjmaşilor, prin front. Groparul interveni de 25 grabă cu lămuriri mai complecte: el a văzut cu ochii pe cei arestaţi. Generalul cel mare şade doar în casa cumnatului din Făget şi cumnatul, fiind şi primar, ştie tot ce se face şi ce se petrece. Adevărul este că de acum două săptămîni a venit porunca prin sate 30 să nu mai iasă nimeni, nici cu vitele şi nici după lemne, pe aproape de front, dar oamenii, nătîngi şi proşti, nu înţeleg de vorbă bună şi parcă înadins numai pe acolo umblă... Militarii au tot închis ochii şi s-au mulţumit să-i ia la goană. De vreo cîteva zile însă divizia face pregătiri mari pe front, nu se ştie cu ce scop şi din ce pricină. Şi atunci au băgat de seamă că orice ordin se dă aici şi orice mişcare, peste o zi, două, ajunge şi la cunoştinţa duşmanului. în sfîrşit s-a zis că 5 trebuie să fie pe aici spioni, iar spioni nu pot fi decît tocmai ţăranii care, în ciuda poruncilor straşnice, se vîră mereu prin zona frontului. Aşa au pus mîna azi-noaptepetrei şi i-au adus între baionete la Făget. Generalul e atît de mînios, că a poruncit să-i spînzure 10 pe toţi trei, ca să dea o pildă straşnică. Mîine are să-i judece Curtea Marţială, şi dacă generalul cel mare a poruncit, apoi de bună seamă că o să-i şi spînzure... — Cumnată-mea, săraca, a plîns ca o nebună de mila lor, sfîrşi groparul. Doi sînt din Făget, oameni 15 cunoscuţi, români, iar unul e de aci, de la noi... Bietul Horvat, domnule părinte, că trebuie să-1 ştii, de pe uliţa gării...Vai de capul lui! Mă bătea gîndul să-i spun nevestei sale, dar nu ştiu... parcă mi-e groază!... Şi iaca aşa!... Tocmai era să-i povestesc dumnealui, 20 domnului locotenent, dar cum m-a luat cu fata, am şi uitat, uita-m-ar moartea! — Doamne, iartă-ne păcatele şi apără-ne de primejdii! murmură preotul, închinîndu-se cu evlavie. Moartea ţine praznic mare în vremurile de azi... 25 O, Doamne, neînţelese sînt şi prea înţelepte hotă-rîrile tale! Fie-ţi milă de slăbiciunile noastre şi nu ne lăsa fără mîngăiere acum şi pururea, amin! Apostol Boloja îşi făcu cruce de trei ori, cu oehii muiaţi în lacrimi, cu inima însîngerată de o 30 milă mare. Da plecare, preotul îi strînse mîna prelung şi-i zise: — Apoi să vii negreşit la înviere, Apostole... să-ţi mai întăreşti inima şi credinţa în Dumnezeu, 234 că vezi bine cît de cumplite-s vremurile şi cîtă nevoie are sufletul omului de sprijin şi de îndurare! — Negreşit! răspunse Apostol din toată inima. După-amiaza trecu ca părerea, în cancelarie, la 5 lucru. Seara, la cină, spuse şi lui Petre că se va însura cu Ilona. Ordonanţa îi ură noroc numai cu jumătate gura: aflase vestea de la însăşi Ilona şi nu putea pricepe cum să ia „domnişorul" de nevastă o ţărăncuţă şi săracă, şi proastă, cînd ar fi găsit atîta fete de boier, 10 numai să fi întins un deget. Porunci seara soldatului să-1 trezească la vreme pentru înviere. Pe la miezul nopţii se deşteptă în alintările Ilonei: — Scoală, leneşule... Aide, să nu pierzi tocmai 15 învierea! Pînă să se dezmetecească, fata dispăru fără zgomot... Se îmbrăcă în grabă. Răcoarea nopţii îi învioră paşii. Cerul era senin, vînăt, şi stelele pîlpîiau ca nişte luminiţe pe bolta unei imense catedrale. 20 Curtea bisericii era plină de oameni şi totuşi mai soseau mereu, care singurateci, care în pilcuri. Bisericuţa de lemn, veche, lăsată într-o parte şi proptită cu bîrne ca să nu se dărîme, cu turnuleţul răsucit puţin, cu uşa atît de joasă, că trebuia să te pleci in- 25 trînd, de-abia se deosebea în întunerec dintre pomii bătrîni care-şi întindeau ramurile, ca nişte braţe ocrotitoare, pînă deasupra acoperişului... Dinlăuntru, ca dintr-o peşteră, se auzea un glas chinuit, mormă-ind cînd tărăgănat şi dureros, cînd aspru şi ascuţit. 30 — E prea devreme, şopti cineva lîngă Bologa, căci părintele slujeşte aşa fel încît tocmai cînd se crapă de ziuă să isprăvească liturghia! — Mai bine prea devreme, decît să n-ai loc nici măcar în curtea bisericii, răspunse altul cu imputare. Oamenii se îmbulzeau, şopteau. Ici-colo se stă-pîneau rîsete înăbuşite. întunerecul începea să se îmblînzească. în sfîrşit uşa bisericii se lumină şi, peste cîteva 5 minute, preotul, cu Evanghelia pe braţ şi cu o luminare aprinsă în cealaltă mînă, se ivi în prag. Zeci de lumînărele se întinseră nerăbdătoare spre preotul în odăjdii strălucitoare şi în curînd curtea bisericii se umplu de luminiţe galbene, plăpînde, ca o ceată 10 sfioasă de suflete care aşteaptă, tremurînd la porţile cerului, glasul izbăvirii. Printre ţăranii ce se înghesuiau în jurul preotu-tului, Apostol Bologa văzu şi mulţi soldaţi, cu feţele transfigurate de evlavie, bolborosind rugăciuni fier- 15 binţi. Dar mai ales se miră, zărind, Ia o parte, cu lurnî-nărica aprinsă, pe sergentul ungur de la cancelaria lui. Apoi începu slujba. Preotul Boteanu cînta blînd, cu glas subţire, cu ochii închişi sau ridicaţi spre înălţimile cereşti. Dumina juca pe faţa lui slabă, dîndu-i 20 înfăţişarea unui sfînt dintr-o icoană veche. împrejurul lui Apostol buzele oamenilor, uscate, se mişcau repede, nesăţioase. Fumul de tămîie se răspîndea în valuri albastre şi credincioşii îl sorbeau cu bucurie ca o mireasmă din altă lume. 25 — ...S-ascultăm sfînta evanghelie! cîntă preo- tul, trăgănat, uitîndu-se peste capetele mulţimii cu o privire care parcă vestea o taină nouă. Toată lumea căzu în genunchi. Apostol asculta dus, cu ochii pe buzele preotului. Cuvintele se legă- 30 nau, pluteau şi se împreunau într-o melodie stranie, care-i picura în suflet nemărginită încredere. încet, în neştire, plecă fruntea în pămînt, simţindu-şi inima copleşită de ceva5 nespus de amar. Apoi deodată auzi 236 iar glasul preotului, triumfător şi puternic, vesel ca o trîmbiţă de argint: — Hristos a înviat din morţi... Apostol sări în picioare. Toţi oamenii cîntau, cu 5 feţele albe de bucurie. Şi glasurile fîlfîiau ca nişte steguleţe de pace şi se ridicau în văzduhul limpede şi se înălţau tot mai sus, pînă la tronul mîngăierilor cereşti..... 7 10 în dumineca Paştilor avu mai mult de lucru la cancelarie, totuşi la prînz făcu o pauză şi luă masa împreună cu Vidor şi cu Ilona. Groparul îi povesti a doua oară, cu amănunte noi, despre cei trei ţărani arestaţi şi, muncit de curiozitate, se repezi după-amiazi pînă la 15 cumnatul său, să mai afle noutăţi. Putea acuma pleca liniştit, fiindcă nu mai avea grija fetei. — De-aci înainte ai s-o păzeşti d-ta mai straşnic decît mine, zise către Bologa, clipind şiret. Spre seară, înainte de a se întoarce groparul din 20 Făget, se auzi prin sat că cei trei împricinaţi au fost osîndiţi la moarte de Curtea Marţială şi că chiar mîine vor fi spînzuraţi. Vestea umplu de groază pe săteni şi pătrunse ca o ştafetă sinistră prin toate casele, mo-horînd bucuria sărbătorilor. 25 Totuşi, groparul Vidor aduse şi noutăţi. Mai în- tîi că osîndiţii vor fi executaţi într-adevăr mîine dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui. S-au dus rudele, cunoscuţii lor, şi au îngenuncheat şi au plîns în faţa generalului, să-i ierte, să-i fie mila... Aş! Generalul e foc 30 şi i-a alungat cu jandarmii. Pe uimă alta: azi-noapte au mai fost arestaţi încă patru oameni, tot din Făget 237 şi tot în zona frontului, iar mîine o să-i judece şi pe aceştia. — în sfîrşit, se vede că generalul şi-a pus în gînd să ne spînzure pe toţi, rînd pe rînd, oftă groparul, foarte posomorit. Se mai duse pe la vecini să le povestească nenorocirea ce s-a abătut asupra oamenilor din senin, dar se întoarse degrabă acasă, se schimbă şi plecă iar la Făget. — Poate să le fiu de folos bieţilor oameni, cu meseria mea, zise luîndu-şi rămas bun de la Apostol şi Ilona, înehinîndu-se, Doamne ce năpastă!.... Doamne, fereşte!.... A doua zi Vidor veni acasă la amiazi, numai să dea de ştire că cei trei au fost spînzuraţi într-o branişte, la marginea şoselei, jumătate calea între Dunca şi Făget. — Nici nu le-au ridicat spînzurători, povesti groparul, plîngînd ca o babă. I-au agăţat, ca pe nişte cîini, pe cîte o cracă de copac... Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creştinilor, dar nu i-au coborît din ştreang... Zice că-i porunca să atîme acolo trei zile şi trei nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte!... Doamne, Doamne, apără-ne! Pînă ce le-au pus laţul de gît, s-au jurat bieţii oameni că nu-s vinovaţi... Parcă a vrut cineva să-i aseulte?... Ordin şi iar ordin!... Şi uite-aşa, a doua zi de Paşti! Doamne, mare eşti şi mara-i mila ta, Doamne!... Şi mat sînt patru închişi!... Porni numaidecît înapoi, spre Făget, fără să ia ceva în gură, cu ochii arşi de lacrimi, gîrbovit de spate ca şi cum într-o zi ar fi trăit zece ani. Peste vreo două ceasuri, tocmai pe cînd Apostol era mai ocupat, năvăli în cancelarie căpitanul Klapka . strigînd: — Bologa! Fericitule!... Ai sosit din concediu?... 5 De mult?... A, fericitule, fericitule!... Dar baremi eşti sănătos acuma? îmbrăţişa zgomotos pe Apostol, copleşindu-1 cu întrebări. Era puţin slăbit la faţă, numai bărbuţa de miliţian părea mai blcndă, mai rară şi mai neîn- 10 grijită. După cîteva minute, Bologa îl pofti dincolo, să vorbească mai în tihnă. Acolo găsiră pe Ilona, care nu mai lăsa pe Petre nici să intre in odaie, geloasă şi dornică să-şi servească ea singură logodnicul şi să-1 îngrijească. Klapka, văzînd-o, nici una, nici două, 15 o luă ştrengăreşte de guşă, alegîndu-se cu o palmă zdravănă peste mînă. — Aa? Aprigă fetiţă! murmură căpitanul uimit. Ce-i drept loveşte ţapăn!... Dar cine-i frumoasa, Bologa?... Ehei, bine o duci tu aici! De aceea nu-ţi 20 pasă de noi! — E logodnica mea, zise Apostol zîmbind. — Cum? Logodnica... ta? întrebă Klapka complect zăpăcit. Bine, dar asta-i... asta-i nebrnie, Bologa!... Iartă-mă, poate că sînt bădăi£.n, totuşi... nu 25 pricep! Nu pricep nimic! — Ei, dacă ar pricepe emul toate cîte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viaţa? răsprnse Bologa vesel. Mai bine şezi colea, odihneşte-te puţin şi să ciocnim ouă roşii, că e a doua zi de Paşti. 30 Şi, în vreme ce Klapka se aşeză la masă, aiurit, Apostol ieşi în tindă şi se reîntoarse apoi impremă cu Ilona, care aducea o farfurie cu oră icşii şi alta cu pască şi cozonac. Căpitanul se sculă în picioare şi, foarte galant şi încurcat, zise către Ilona: 239 — Adineaori am fost rău-crescut... dar n-am ştiut că.., am crezut că... să mă ierţi... Deşi nu ştia boabă nemţească, Ilona înţelese cam ce vrea Klapka, se uită la el lung şi apoi pufni 5 într-un rîs atît de vesel, că amîndoi bărbaţii rîseră împreună cu ea. — Fetiţa... adică logodnica ta, e mare ştrengă-găriţă! zise Klapka după ce Ilona fugi afară, să rîdă în voie. Oricum, adaogă pe urmă serios, logodna asta 10 e un mister, pentru mine, fireşte... — Şi pentru mine! şopti Apostol cu o fîlfîire de entuziasm. Dar nu numai logodna, ci toată viaţa, începînd cu sufletul meu şi sfîrşind cu infinitul înstelat! 15 Căpitanul îi aruncă o privire mirată şi reluă nehotărît: — Bine...aşa se zice... Astea-s dintre vorbele mari pe care toţi le simţim şi nimeni nu le înţelege aievea... Logodna însă e ceva material, e un fapt precis. 20 Ceea ca na pricep în logodna aceasta sînt motivele care te-au îniemnat să-ţi legi viitorul cu o fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată... în sfîrşit, un om ca tine ce poate găsi într-o ţărăncuţă, şi încă unguroaică? Uite, asta nu pricep, dragul meu! 25 — Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă, răs- punse Bologa cu mai multă însufleţire. Cel puţin în privinţa cuprinsului... Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului?... Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsi- 30 ficat pe o.n şi 1-a înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!... Imensei majorităţi a omenirii civilizaţia nu i-a dăruit pînă azi decît războiul, care pune faţă în faţă milioane de oameni şi care ucide mii şi mii de suflete într-o secundă! Binefacerile civilizaţiei se res-frîng numai asupra cîtorva privilegiaţi suferind de plictiseală şi de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizaţia e o pacoste, dacă nu chiar 5 un rafinat sistem de robire! — Oare fără binefacerile civilizaţiei ai mai putea tu însuţi să te ridici împotriva lor? întrebă Klapka cu un surîs. — Atunci n-aş fi simţit nevoia să le dispreţuiesc 10 şi aş fi fost desigur mai fericit! strigă Apostol îndîr- jit. Civilizaţia d-tale stîrneşte în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ţi ofere nici un răspuns! Fiece „cucerire" a civilizaţiei a dărîmat cîte-o bucăţică din fericirea omului, pînă ce nu i-a 15 lăsat în suflet decît un morman de ruine... în locul credinţei a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să-1 vîre într-o formulă ingenioasă, iar pe urmă să-şi frece mîinile şi să zică: „Poftim, am cucerit şi pe Dumnezeu!"... însăşi muzica divină, care e viaţa, a tot •20 despicat-o şi a explicat-o, încît azi sărmanul om „civilizat" nu mai ştie încotro s-o apuce; dezgustat şi de sine însuşi... Mi-e scîrbă de civilizaţie, căpitane! Zece mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cît o singură clipă de adevărată împăcare sufletească! 25 Klapka îl asculta din ce în ce mai nedumerit, îşi smulgea bărbuţa, nerăbdător, gîndindu-se mereu să-1 întrerupă şi să-i spuie că pentru altceva a venit el aici... — Dragă Bologa, eu... încercă Klapka să zică. 30 Dar Apostol, grăbit, parcă i-ar fi fost frică să nu-şi piarză şirul sau parcă ceea ce spunea îl apăsa pe suflet şi vrea să scape mai repede de apăsare, continuă: — Numai un moment, căpitane... Să înmormîn-tez civilizaţia în inima mea, definitiv. Ea mi-a zdro- 240 16 241 bit viaţa şi m-a chinuit douăzeci de ani, neîncetat.^ Ea m-a îndemnat să-mi călăuzesc viaţa după concepţii şi formule şi principii. De cîte ori viaţa trăgea cu buretele peste construcţiile mele neroade, îmi făceam altele 5 mai năzdrăvane şi mă mîndream că eu... — Eu, cu e mare — am izbutit să-mi croiesc soarta, să mă pun de-a curmezişul vieţii şi al lui Dumnezeu!... A trebuit să mă izbesc cu capul de toţi pereţii pînă să mă smulg, din ghearele rătăcirilor, pînă să mă regăsesc pe mine 10 însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu şi de fericire ! — Da... da... omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmură căpitanul. — Aşa-i? zise Bologa stăruitor, ca şi cum apro-15 barea l-ar fi întărit. Aşa-i?... Aşa-i... Un sprijin, căpitane!... Credinţă, multă, nesfîrşită, oarbă... Credinţa-! Dumnezeu, căpitane! Atunci însă, parcă exuberanţa l-ar fi ruşinat, se uită la Klapka o clipă şi urmă cu alt glas, foarte-2 0 schimbat: — Vorbesc, vorbesc şi... Nu te supăra! Mi-e plină inima... Te rog! adaogă zîmbind şi arătînd farfuriile de pe masă. Sînt făcute de logodnica mea... O cheamă Ilona... Şezi! De ce stai în picioare? 25 Se aşezară amîndoi. Klapka îmbucă din pască, şi vorbi mestecînd: — îmi aduc aminte cînd ai fost pe la mine, pe front... Ştii, cînd cu ofiţerul român... Cît erai de zbuciumat... Am crezut că te-ai supărat pe mine fiindcă 30 nu m-am entuziasmat de planurile tale de fugă... Ţi», minte? Ai plecat furios... — Da... furios, zise Apostol dînd din cap. 242 — Ai avut noroc cu boala, reluă căpitanul înghiţind un gălbenuş tare. Nu ştiu de ce am avut şi mai am încă presimţirea că te-ar prinde dacă ai încerca să treci dincolo... Nu ştiu... De aceea îţi port 5 mereu de grije. Poate că-i o superstiţie... Oricum, te-ai născut într-o zodie cu noroc, Bologa!... Mai întîi pentru că ai scăpat de front... Aici parcă nici n-ai fi în război... — Adevărat, parcă nici n-ar exista războiul! făcu 10 Bologa cu un surîs mulţumit. Sînt ca un funcţionar bătrîn, ori ca un cal de tramvai. Toată ziua cu aceleaşi registre şi foi de muniţii... notez, controlez, adun... O maşină de cancelarie... Adevărat! Nu mă mai gîn-desc la război şi chiar la nimic... în realitate, ferici-J5 rea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi? — Poate... în orice caz pe front n-ai răgaz să uiţi unde te afli, zise Klapka, oftînd şi plecînd ochii, în care apăruse o îngrijorare grea. De vreo zece zile avem fierbere şi pregătiri şi ordine peste ordine încît 20 te trec sudori reci... Ce-o fi, Dumnezeu ştie, vom ataca noi, sau aşteptăm atacul lor?.... Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin... Toţi sînt muţi şi gravi şi ridică din umeri; să-i ia dracul pe toţi!... Şi pretutindeni o vigilenţă extraordinară, mai ales că în 25 ultimele zile au început oamenii să dezerteze la duşman pe capete, cu deosebire românii... Numai azi-noapte am aflat c-ar fi şters-o vreo cinci infanterişti, aşa că-ţi închipui ce-i pe la noi! Klapka se uită la Apostol cercetător, ca şi cum 30 ar fi vrut să vază ce impresie i-au făcut ştirile acestea. Apostol însă asculta liniştit, şi în ochii lui pîlpîia blînd numai milă şi tristeţe. Căpitanul continuă cu mai multă inimă: 36* 243 — Şi aici... cu civilii... Ai zice c-a turbat generalul. Am văzut trecînd spre Făget... Sînt trei spîn-zuraţi, la marginea şoselei, într-o pădurice... Mi-am adus aminte de pădurea spînzuraţilor... Pînă şi calul meu s-a speriat şi a pornit într-un galop nebun... Acuma, la întoarcere, nici n-am mai venit pe şosea, ci am luat-o pe linia drumului-de-fier, ca să nu mai văd grozăvia ceea... Şi Curtea Marţială de-abia şi-a început activitatea! Tocmai cînd să plec încoace, am auzit c-ar mai fi condamnat pe patru ţărani... Un ceas a durat judecata şi într-un ceas patru spînzuraţi! Căpitanul tăcu iar, aşteptînd parcă ceva. Ochii lui Bologa, înecaţi în lacrimi, îl priveau lung, fix, adînc. — Dar tot la cartier, zise Klapka după o pauză, cu faţa înseninată puţin, am aflat că vor să retragă pe toţi soldaţii români din front şi să-i trimită aiurea... Nu ştiu dacă şi pe ofiţeri... Dacă ar fi adevărat, ai putea răsufla şi tu liniştit!... De aceea trebuie să te astîmperi acuma, Bologa, adaogă deodată cu căldură. Să fii mulţumit că eşti aici şi să aştepţi norocul!... Ţi-am mai spus eu odinioară că norocul e salvatorul nostru... — Da... norocul şi Dumnezeu, îngînă Apostol tulburat, închizînd pleoapele, încît două şiroaie subţiri de lacrămi i se rostogoliră pe obrajii palizi şi alunecară pe piept, însemnînd două pete sărate deasupra buzunarelor tunicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic... Acuma Dumnezeu îmi poartă de grije şi mă călăuzeşte... Cum va orîndui Dumnezeu, aşa voi face, căcî toate speranţele mele în Dumnezeu s-au adunat... numai Dumnezeu... Klapka se ridică, vesel, cu o explozie de bucurie, şi-1 îmbrăţişa strigînd: — Ei, atunci pot să-ţi mărturisesc că numai pentru aceasta m-am abătut pe aici, Bologa!... Te ştiam nebun şi muream de frică să nu cazi în capcană!... Dacă ai şti ce bucurie mi-ai făcut, m-ai săruta!... 5 Slavă Domnului, de-aci încolo n-am să mai tremur de cîte ori văd vreun arestat pe front... Apostol Bologa îl sărută, mişcat, pe obraji... în aceeaşi seară sosi ordinul ca Petre să se prezinte în douăzeci şi patru de ore la regiment; în locul 10 lui, regimentul va pune alt soldat la dispoziţia locotenentului Bologa. Cînd află Petre, rugă pe Apostol să nu-1 lase, şi toată noaptea o petrecu citind Visul Maicii Domnului şi zicînd rugăciuni. A doua zi însă trebui să plece... Fiindcă Apostol rămase mîhnit, 15 Ilona îl asigură că nu mai are nevoie de ordonanţă de vreme ce ea e lîngă el, gata să-1 urmeze oriunde, chiar pe front. Groparul veni după-amiazi, zdrobit, şi în loc să mai povestească ce-a văzut, mormăi plîngînd: 20 — Acum sînt şapte... şapte... şapte... 8 Apostol Bologa îşi zicea şi simţea că acuma cea mai mare nenorocire pentru el ar fi despărţirea de Ilona. I se părea că viaţa lui începe undeva, departe, 25 dar de-abia de la Ilona se luminează, ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie. O fericire simplă, tumultoasă şi copilărească îi sălăşluia în suflet... Stătea în cancelarie, lucra cu rîvnă de slujbaş conştiincios, şi vremea îi trecea repede, pentru că la sfîrşit îl aştepta Ilona. 30 Iubindu-se, făceau numai planuri de viitor. Apostol îi zugrăvea cum are s-o înveţe carte, cum va îmbrăca-o mai frumos ca orice doamnă, şi cum va fi ea cea mai frumoasă femeie din lume... Ilona, fireşte, asculta fermecată, se învoia la toate, dar îi cerea mereu să-i jure că o iubeşte şi că niciodată n-are să se uite, nici cu coada ochiului, la altă femeie... Joi după-amiazi, exact la ora patru, Apostol îşi întrerupse lucrul la biurou şi trecu la Ilona, să-i spuie c-a hotărît să facă nunta la Parva, cu alai mare şi cu lăutari, iar de cununat să-i cunune preotul Boteanu... Nu apucă să sfîrşească. Pe uliţa hopuroasă se auzi duduitul unui automobil ce se apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră şi văzu că maşina opreşte brusc în faţa casei. Se întoarse spre Ilona întrebător. în ochii ei, peste rămăşiţele bucuriei, lucea o spaimă. — Du-te repede, că te caută pe d-ta! şopti ea, agăţîndu-i-se de braţ. Apostol ieşi, nedumerit, în uşa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier înalt, deşirat, cu faţa cenuşie şi uscată, fără mustăţi şi cu nişte favorite sure. Dui Apostol i se păru cunoscut, dar nu-şi amintea de unde. — Ordin urgent de la excelenţa-sa! raportă plutonierul, salutînd respectos, cu glas moale şi totuşi aproape obraznic şi poruncitor. întinse un plic. Bologa se uită întîi la plic, apoi la plutonier şi, gîndindu-se unde a mai văzut pe plutonierul acesta cu faţa cenuşie, zise: — Aştepţi răspuns? — Da, domnule locotenent, răspuns foarte urgent! zise plutonierul mai poruncitor parcă şi salutînd din nou. Desfăcînd plicul, Apostol nu se putu stăpîni să nu întrebe, nervos: — Te-am mai văzut undeva pe d-ta, plutonier!... Unde serveşti, la ce biurou? — Da pretura diviziei, răspunse plutonierul cu un zîmbet urît. 5 _ Da? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur că 1-a văzut aiurea, undeva, şi necăjit că nu-i vine de loc în minte unde anume. îşi aruncă ochii în foaia de serviciu, iscălită de un aghiotant. Era invitat să se înfăţişeze imediat 10 la comandantul diviziei spre a primi ordine. — Bine, zise Bologa liniştit. Voi veni mîine dimineaţă, căci acuma tot e tîrziu şi pînă să ajung eu acolo, excelenţa... — Aveţi maşina la dispoziţie, domnule locote-15 nent, îl întrerupse plutonierul, stăruitor. Chiar am ordin si vă... — A, da... aşa-i... Atunci, bine... Atunci aşteaptă puţin, făcu Apostol, plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona. 20 Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona îl aştepta tremurînd, plînsă, cu o bănuială rea în inimă. — Da ce te cheamă? şopti ea atît de încet, parcă odaia ar fi fost plină de vrăjmaşi la pîndă. 25 — Ei, cine ştie ce fleacuri, mormăi Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum. Apoi, după ce îşi puse casca, merse lîngă ea, tulburat şi el acuma, simţind în suflet o prevestire grea. Vru să-şi ascundă însă neliniştea şi bolborosi: 30 — Ilona... la revedere!... N-ai nici o grije... Spune-i şi tatălui tău... Adică... da... el e chiar în Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniştită, micuţo... liniştită!... 247 — Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajiî lăcrimaţi, rugătoare şi înfricoşată. Dumnezeu să-ţi ajute! — Amin! murmură Apostol, închinîndu-se. 5 Pe urmă o strînse în braţe şi o sărută, şoptindu-î în ureche, ca o mărturisire de dragoste: — Liniştită... N-ai grije... Mireasa mea... Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, răzimat într-un picior, cu mîna în şold, cu ochii închişi, parcă io i-ar fi fost teamă de lumina soarelui. Zărindu-1 aşa, Apostol Bologa îşi reaminti brusc că 1-a văzut în Zirin, la execuţia lui Svoboda, instruind în spatele spînzu-rătoarei pe caporalul scund şi negricios care avea să fie călău. Apostol se scutură ca de un gîndac greţos şi se 15 urcă în automobil fără să se mai uite la el. Numai cînd porni maşina, întoarse capul. Ilona era în poartă; gura zîmbea, ochii plîngeau... Pe şoseaua netedă, automobilul zbura. Bologa privea drept înainte, văzînd în acelaşi timp spatele 20 şoferului şi al plutonierului, botul maşinii şi panglica sură, şerpuită, ce venea şi se pierdea sub roţile vertiginoase. Gîndurile lui însă alergau cînd înainte, cînd înapoi, fără astîmpăr, ca un cîrd de păsări rătăcite. Oare de ce îl cheamă generalul? Poate că reclamaţia 25 lui Pălăgieşu... dar tocmai acuma?... Şi Ilona, cum a rămas în poartă... parcă şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna... De ce şi-a luat rămas bun? Şoseaua pătrundea într-o pădure de brazi. înainte de a ieşi din pădure, Apostol auzi un glas care-i risipi 30 gîndurile. în aceeaşi clipă văzu faţa cenuşie a plutonierului, întoarsă spre el, împărţită în două de un rîn-jet. — Numaidecît ajungem, domnule locotenent, la locul unde sunt spînzuraţi spionii, zicea plutonie- 248 rul şi, parcă n-ar fi mişcat de loc fălcile, rînjetul ciudat îi rămînea neclintit. Merită să vedeţi cum atîrnă şi acum ca nişte... Automobilul, trecînd peste o groapă, curmă 5 vorbele plutonierului. Bologa, uitîndu-se mereu în faţa lui, tăcu şi întinse doar gîtul, ca şi cum ar fi vrut să vază mai bine. — Mai este o cotitură, urmă plutonierul, cu mîndrie în glas. 10 —Două, două! strigă şoferul, fără a întoarce capul. — Aşa-i... da... două, exact! zise iar plutonierul, ruşinat, dar cu ochii tot spre locotenent, aştep-tînd, poate un răspuns. 15 Glasul plutonierului enerva cumplit pe Bologa. îşi smulse privirea din faţa lui şi o ridică mai sus, înainte. Sufletul întreg i se ghemui într-o aşteptare chinuitoare. Dar cînd sosiră la cotitura a doua, îi fulgeră deodată prin creieri numele lui Klapka, de 20 care se lega, ca o dantelă în jurul unui nasture, pădurea spînzuraţilor... Şi numaidecît aşteptarea se schimbă într-o groază cu mii de ghimpi, care-i înţepau inima din ce în ce mai dureros. Cotitura rămase în urmă. Şoseaua cobora într-o 25 groapă largă, cu fundul de livezi şi ogoare. în mijlocul groapei, ca un smoc de păr pe o chelie de perucă cu marginile răsfrînte, înnegrea o branişte. Maşina parcă nici nu mai atingea pămîntul... Plutonierul se uită iar înapoi, repede, crezînd că lo- 30 cotenentul va porunci să micşoreze iuţeala. Apostol nu vedea nimic... Panglica sură, copacii braniştii... în cîteva clipe automobilul înghiţi cele patru sute de metri cît ţinea păduricea, şi totuşi lui Bologa i se păru c-a mers o veşnicie, atît de bine a văzut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare pe cîte un copac, toţi cu capetele goale, legănîndu-se foarte uşor, parcă numai de vîntul stîrnit de goana maşinii. Cei doi de la margini întorceau spatele şi aveau opinci în picioare. Unul din mijloc cu nişte bocanci plini de noroi, privea cu ochi negri cît cepele în şanţul şoselei şi, din faţa umflată, violetă, scotea limba vînătă spre trecători. în stînga atîrnau trei, uitîndu-se pe şoseaua dreaptă, nepăsători şi neclintiţi, dar cu creştetele lipite de crengile de deasupra. Doi erau într-un arin bătrîn, mai sus ca ceilalţi, iar mai încolo, pe o cracă subţire, care te miri cum nu se rupea, se vedea unul singuratec, cu mîinile legate la spate, scurt şi slab, ca un copil, cu faţa toată cafenie, ca şi cînd ar fi fost muruit cu lut gras. Din acelaşi copac şi ia aceeaşi înălţime se mai întindea o creangă groasă, liberă... Apostol Bologa îi văzuse pe toţi aşa de lămurit, că ar fi putut spune despre fiecare cîţi nasturi avea pe hainele murdare şi zdrenţuite... Şi totuşi în ochii lui, cei şapte se multiplicau neîncetat, iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfîrşit... Şi în fiece copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfîr-şite, i se părea că atîrnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerîndu-i socoteală... Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe şoseaua dreaptă şi netedă ca o riglă. Braniştea nici nu se mai vedea. înainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Făget şi, ceva mai aproape, roşea coperişul gării, care era chiar în marginea satului. Apostol se uita drept înainte, dar în ochii lui jucau spînzuraţii, numai spînzuraţii, din ce în ce mai mulţi şi mai mustrători... Apoi deodată, în mijlocul lor apăru iar faţa plutonierului, cu zîmbetul supărător, ce-i descoperea dinţii gălbui, cu o gaură neagră în gingia de jos, şi iar auzi glasul enervant, 5 care încerca să fie linguşitor: — Cele două sentinele pe care le-aţi văzut stau numai ziua, ca să nu-i ciugulească corbii, pentru că pe aici sînt mulţi corbi, foarte mulţi... Noaptea le retragem, fireşte,... noaptea nu umblă corbii. întîi 10 fusese ordonat să atîme numai trei zile, dar pe urmă excelenţa, avînd în vedere înmulţirea cazurilor criminale, a hotărît să rămîie acolo spînzuraţii, pînă la noi ordine... Bologa nu zărise sentinelele şi de-abia acuma 15 băgase de seamă că plutonierul e ştirb. Glasul i se părea cu totul străin şi parcă ieşea dintr-un beci umed. înţelegea fiece vorbă şi se mira cum poate vorbi plutonierul atît de liniştit, ca din carte. Apoi simţi o nevoie crîncenă să zică şi el ceva şi bîlbîi 20 răguşit: — îngrozitor! Plutonierul nu auzi bine şi căscă ochii cenuşii spre Apostol care, furios, ţipă aşa de ascuţit, că şi şoferul se uită o clipă înapoi: 25 — îngrozitor! — îngrozitor... am înţeles! făcu plutonierul speriat, fără zîmbet, întorcînd repede capul. îndată ce rămase singur, în faţa lui Apostol începu iară să răsară pădurea spînzuraţilor... Dar 30 acuma părea că toţi sînt la fel şi în privirea tuturor străluceşte aceeaşi însufleţire stranie, ademenitoare, ca şi focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură. „Acelaşi om, spînzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfîrşită..." Şi deo- 251 dată îşi zise: „E Svoboda... privirea lui..." în aceeaşi clipă îşi aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cît a fost de trufaş că a avut onoarea să facă parte din Curtea Marţială, cum s-a amestecat, din exces de zel, şi cum a dat mînă de ajutor la pregătirea execuţiei, cum a apucat ştreangul încercîndu-1 dacă e destul de rezistent... în amîndouă palmele simţea atingerea aspră a funiei. Amintirea aceasta i se prefăcu în suflet într-un sim-ţămînt de ruşine şi părere de rău, atît de cumplit, de mustrător, parcă ar fi stat în faţa lui Dumnezeu în ziua judecăţii de apoi. Simţămîntul straniu îlstăpîni numai o secundă, şi totuşi parcă îi deschise larg porţile adîncimilor nepătrunse, unde clocotesc explicaţiile tuturor tainelor vieţii. Apoi vedenia spînzuraţilor pieri brusc, şi în inima lui Apostol coborî o linişte mare. Privirile lui îmbrăţişau munţii, şi văile, şi cerul... Prin răpăiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag şi clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare. Verdele mohorît al pădurilor se îngîna într-o armonie caldă cu albastrul alburiu al văzduhului... Automobilul opri scurt în faţa unei ogrăzi largi, cu poarta deschisă. Bologa sări jos, aşteptă două clipe pe plutonierul care spunea ceva şoferului, şi intrară împreună, în vreme ce maşina trecea mai departe. Două case mari, bătrîneşti, mărgineau ograda. Cea din dreapta, cu grădiniţă de flori în faţă, văruită de curînd, avea vreo cinci odăi. în trei locuia generalul Karg, iar în celelalte două din fund, proprietarul, însuşi primarul comunei. Casa din stînga era a unui învăţător care a murit, anul trecut, în Italia. 5 Ţinuse pe sora primarului. Văduva cu cei cinci copii a fost nevoită să se mute la o rudă, în sat, fiindcă în casă s-au instalat biurourile comandamentului. Mai înainte ograda a fost despărţită cu un gard de uluci, pe care militarii l-au pus pe foc, încît acuma 10 fîntina cu cumpănă stătea stingheră ca o amenin_ ţare... în fund se vedea un rînd de acareturi noi. Mai încolo era grădina cu pruni înfloriţi, mergînd pînă sub coasta de molifţi. în faţa şoproanelor, maf mulţi soldaţi spălau două automobile, alături de un 15 întreg parc de motociclete. Prin coridorul şi înaintea uşii caselor din stînga se îmbulzeau soldaţi de toate armele, aşteptînd ordine şi, în aşteptare, se trăgeau şi se împingeau, pufnind de rîs şi vorbind în şoapte, căci generalul nu permitea nici un fel de zgomot 20 care să-i tulbure ocupaţiile... Lîngă fîntina, pretorul diviziei stătea de vorbă cu un civil de vreo cincizeci de ani, rumen, chipeş, blajin la înfăţişare, îmbrăcat jumătate nemţeşte^ jumătate ţărăneşte. Pretorul, burtos, cu mustaţa 25 sură, îşi însoţea cuvintele cu gesturi apăsate, iar omul se uita speriat în ochii lui, dînd mereu din cap în semn de aprobare. Cînd văzu pe Bologa, pretorul se întoarse şi-i strigă uşurat: — Ei, bine c-ai sosit, dragule!... în sfîrşit... 30 Am scăpat de o grije teribilă... închipuieşte-ţi, s-a îmbolnăvit locotenentul din Curtea Marţială şi cît pe-aci să nu mai putem funcţiona, deşi mîine avem o afacere extrem de gravă... Excelenţa nu mai îngă- 253 duie să retragem ofiţeri din front pentru complec-tarea curţii... în sfîrşit poţi să-ţi închipui prin ce emoţii am trecut! Dîndu-i mîna, Apostol întrebă: 5 — Pentru aceasta mă cheamă generalul? — Desigur... Probabil vrea să-ţi dea personal instrucţii, ştii obiceiul lui, zise pretorul cu o însufleţire ce contrasta neplăcut cu grăsimea lui. Fiindcă trebuie să stîrpim prin orice mijloc trădarea, Bologa!... 10 Ce-i aici e nemaipomenit! Orice mişcare se face, a doua zi duşmanul o ştie... Pînă şi intenţiile noastre cele mai secrete duşmanul le cunoaşte... Ei bine, asta nu mai merge! Din moment în moment ne aştep. tăm la evenimente importante şi iată-ne înconjuraţi 15 numai de spioni, parcă am fi în ţară inamică... Eu, fireşte, am conştiinţa împăcată! Eu de mult mi-am făcut datoria şi am raportat excelenţei că aici nu miroase a patriotism. Excelenţa nu "m-a ascultat. Avea încredere. Zicea că sîntem acasă... Acuma pof- 20 tim, acasă!... Chiar aseară mi-au adus jandarmii doisprezece bandiţi, adunaţi de prin păduri, din spatele frontului... Doisprezece! Ce zici?... Frumos număr!... Tocmai spuneam primarului cît sunt de revoltat... Un furnicar de trădători... 25 Apostol Bologa îl întrerupse cu imputare şi plictiseală: — De ce nu mă lăsaţi pe mine în pace, căpitane? Ce aveţi cu mine? Primarul aprobă din cap, înviorat puţin. Pre-30 torul însă se supără şi răspunse indignat: — Apoi, fireşte, aşa vorbiţi toţi şi vă codiţi, ca şi cînd Curtea Marţială ar fi ceva... de mîna a zecea! Nu vă daţi seama că, în fond, de noi depinde 254 toată vitejia voastră.... Războiul nu se cîştigă numai cu tunuri şi cu „ura", domnule! Asta a fost odată!... Azi mai mult face creierul decît braţul!... N-ar fi rău să pătrundeţi şi voi serviciile imense pe care le 5 aducem noi patriei, n-ar fi de loc rău!... Numai mentalitatea voastră e de vină că divizia nici n-are o Curte Marţială permanentă, cum scrie la legea de organizare, şi că trebuie să adunăm membrii cu arcanul de cîte ori se ivesc cazuri de judecat! 10 Lipsa de ofiţeri nu poate fi o scuză serioasă... Să muncească fiecare cum muncesc eu şi atunci nu va mai fi lipsă de ofiţeri tocmai pentru o instituţie atît de necesară, atît de indispensabilă, cum e Curtea Marţială la o divizie... Adică eu cum sunt şi pretor, 15 şi magistrat-instructor, şi procurorul curţii, într-o singură persoană? Fireşte că muncesc de-mi crapă ochii... Să facă şi alţii ca mine!... Căci, să ştiţi, băieţi, nu există victorie fără Curte Marţială! Pretorul era căpitan activ şi, ca să scape de 20 front, se convinsese că serviciul lui va hotărî soarta războiului. Se temea cumplit de moarte şi bubuitul tunurilor îl îngrozea, încît îşi astupa urechile. Veşnic i se părea că e prea aproape de front reşedinţa cartierului şi îşi dibuia beciuri speciale unde să se as-25 cundă de aeroplanele vrăjmaşe. Se credea totuşi erou şi avea un dipreţ aproape curajos faţă de barbarii din tranşee. Acuma, văzînd la spatele lui Bologa pe plutonierul cu faţa cenuşie şi deoarece Bologa examina casele şi acareturile, indiferent, parcă nici 30 n-ar fi vrut să-1 mai asculte, pretorul strigă cu mîn-drie şi resemnare: — Haidem, plutonier, la muncă!... Noi nu cunoaştem odihna... Asta-i soarta noastră!... Mai 255 avem cîteva interogatorii şi trebuie să încheiem dosarele, căci mîine e zi mare... Aruncă o privire dispreţuitoare lui Bologa şi pomi grăbit, legănîndu-şi burta, spre casa din stîn-5 ga, urmat de aproape de plutonierul credincios. Apostol oftă uşurat... Apoi, după un răstimp, întrebă pe primarul care nu ştia ce să facă: Generalul e aici?... D-ta poate că... — Doarme, răspunse repede primarul. Tot-10 deauna se odihneşte după prînz cîte două-trei ceasuri... Dar de-acu trebuie să se scoale, că s-a cam înserat... Pe cînd Bologa se gîndea să caute pe aghiotantul generalului, se pomeniră cu groparul Vidor, 15 care tocmai intrase pe poartă. Văzînd pe Apostol, groparul se înnoura: — Vai de mine, domnule locotenent!.., Da' cînd ai venit? — Serviciul, murmură Apostol. Uite, m-au 20 chemat la Curtea Marţială... — Nu mai spune! se spăimîntă groparul. Pe d-ta?... Oare de ce? — Judecător, zise Bologa, zîmbind foarte ciudat. 25 Vidor se închină de trei ori. Cînd află însă pri- marul că „dumnealui vrea să ia pe Ilona", se însenină şi vorbi mai cu inimă: — Apoi, dacă-i aşa, să n-ai grije, domnule locotenent, că n-ai s-o duci rău la noi! De-o fi să zăbo- 30 veşti mai mult, n-o să te lăsăm pe drumuri. Uite, colo, în fund... Arătă cu degetul un mic chioşc de bîrne, cu o uşă şi un geam, cu coridor în faţă şi cu trei trepte de scînduri, lipit de casa din dreapta. 256 — Crezi că aş încăpea eu în coliba aceea? zise Apostol, cercetînd din ochi chioşcul cu luare-aminte. — Cum nu!... La nevoie omul încape şi în gaură de şarpe, urmă primarul blînd. Am făcut-o, 5 acu-s vreo şapte ani, în glumă, fiindcă mă tot ruga nepoată-mea, care nu-i aici acuma şi a crescut fată mare, să aibă şi ea o casă de păpuşi. Ei, azi aşa, mîine aşa, fetiţa nu mă slăbea... într-o zi, hai, zic, să-ţi fac casă de păpuşi, că pe-aici lemne avem destule, şi io de pomană. Şi uite-aşa, am ridicat-o cu mîna mea... Avea înlăuntru pătucean şi măsuţă şi scăunel... toate ca pentru păpuşi... Dar şi omul mare se putea adăposti binişor. Acuma e goală. Dumnealor o păstrează, cum s-ar zice, ca temniţă pentru ofiţeri, şi 15 de aceea stă mereu pustie. Numai vreo săptămînă a stat, astă-toamnă, cînd erau aici bosniacii, un stegar tînăr de tot, cine ştie pentru ce vină. De atunci n-a mai călcat nimeni... Apostol nu-şi mai putu lua ochii de la chioşc 20 Primarul tăcu zăpăcit, iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca şi cum ar fi vrut să întrebe ceva şi n-ar fi găsit cum să înceapă. — Dar ceilalţi unde-s? întrebă apoi brusc locotenentul. 25 — Dincolo, şopti primarul, înţelegînd. Sînt doisprezece... O, Doamne, urgia lui Dumnezeu... Sînt români, săracii, şi nici unul n-are să scape după cît e de înfocat căpitanul... Bologa urmări privirea primarului şi, în faţa 30 unui hambar de piatră, văzu o sentinelă cu baioneta la armă. — Acolo? mormăi el, mai stins. Primarul dădu din cap. Pe urmă, cu glas care parcă voia să şteargă un gînd, zise: 17 — L. Rebreanu, Opere 5 257 — Poate eă s-o fi sculat domnul general... Apostol porni maşinal după primarul satului. Groparul se ţinea de ei, mereu încurcat. în uşa a doua se ivise primăreasa, cu cocul cărunt în creş-5 tetul csvpului. Fiindcă nu auzea bine, primarul ca să nu strige, îi vorbi mişcînd tare din buze şi ară-tînd pe Bologa: — Dumnealui e ofiţerul care vrea să ia pe Ilona... 10 Femeia zîmbi larg, încîntată, spre Apostol. Bărbatul îi puse mîna pe braţ şi continuă: — Acu a venit aci... pentru cei de colo! Zîmbetul primăresei se schimbă îndată într-o strîmbătură de spaimă, în vreme ce primarul îi făcu 15 semn că Bologa trebuie să vorbească cu generalul. — E o fiinţă foarte miloasă nevastă-mea, explică primarul, ca să nu crează locotenentul cine ştie ce despre spaima femeiei. Mai ales de cînd a văzut pe bieţii oameni cum pleacă la spînzurătoare, cu alai, 20 s-a îmbolnăvit de groază. Noi bărbaţii sîntem mai tari la suflet şi răbdăm multe, dar femeile... De altfel chiar domnul general o respectă foarte mult, adaogă puţin mai mîndru. Fa îi găteşte, ea îl îngrijeşte. 25 Atunci groparul, morocănos, ca şi cum l-ar fi oprit cineva să vorbească, reteză scurt avîntul primarului zicînd: — Ia mai stai, cumnate, oleacă... Vorba e, cum rămîne Ilona singură? 30 — Asta-i acuma, făcu cellalt, puţin supărat că 1-a întrerupt. L,as-o sănătoasă, că n-are s-o mă-nînce nimeni... întîi să vedem ce s-alege cu dumnealui... Pe urmă, dacă o fi nevoie, o aducem şi pe ea aici şi isprăvim! Ei, eşti mulţumit? Groparul nu mai zise nimica, ci intră în casă după primăreasa care se retrăsese pe nesimţite. Primarul însoţi pe Apostol pînă la uşa generalului: — Uite-aici! 5 Apostol Bologa deschise. Aghiotantul îl întîm- pină nerăbdător: — Ai venit de mult?... Trebuia să-mi spui... Excelenţa a întrebat de trei ori de tine... Dispăru, mititel, pe o uşă şi, peste trei secunde, io îl introduse în biuroul generalului, cu perdelele lăsate şi lampa, în tavan, aprinsă. Generalul Karg se plimba mulţumit, cu mîinile la spate, cu o ţigară de foi între dinţi, slobozind rotocoale albastre. Avea faţa cam buhăită, ca după 15 un somn lung, cu visuri plăcute. Aghiotantul se strecură la masa de scris şi începu să claseze nişte hîrtii. Generalul mai măsură de două ori odaia, parcă şi-ar fi pregătit un discurs, apoi cu două degete, scoase ţigara din gură şi se opri înaintea lui Apostol. 20 îl privi cîteva clipe, încruntă din sprîncene şi vorbi declamator, dar fără asprime, întocmai ca odinioară, în tren: — Te-am numit la Curtea Marţială în locul celui bolnav... bineînţeles provizoriu, fiindcă nu-mi 25 place să descomplectez serviciile frontului pentru... din principiu... Azi însă Curtea Marţială a devenit tot atît de importantă ca şi biuroul de informaţii, de pildă. Poate chiar mai importantă, căci pînă ce nu vom distruge nesiguranţa în spate, luptătorii 3 0 nu vor avea nici o siguranţă în faţă!... Nu doresc să-ţi dau instrucţii şi nici să te îndemn să-ţi îndeplineşti cu sfinţenie obligaţiile reglementare în noua însărcinare. Te-am chemat la raport numai să-ţi 25S 17* 259 atrag atenţia asupra însemnătăţii covîrşitoare ce o are în clipele acestea justiţia militară în legătură cu mersul războiului!... Da... Din nenorocire, şi spre ruşinea noastră, s-au ivit aici, în ultimul timp, numeroase cazuri triste printre civilii care ne înconjoară... Cazurile acestea sunt mult mai periculoase decît duşmanul cu care ne luptăm cavalereşte, faţă în faţă... împotriva spionilor şi trădătorilor din sînul nostru, vitejii din tranşee ar fi dezarmaţi dacă nu i-ar apăra braţul justiţiei militare... De aceea trebuie să procedăm fără milă faţă de criminalii dinlăuntru! Asta-i datoria sacră a fiecărui soldat conştiincios şi disciplinat! Noi condamnăm!... Sper deci să-ţi faci datoria şi aici ca în luptele cu inamicul din afară, Bologa! Eşti inteligent şi corect, am toată încrederea în d-ta, şi chiar de aceea te-am însărcinat... Ai avut odată o nesocotinţă, dar am tras cu buretele, am uitat-o. De asemenea n-am ţinut seama de anume reclamaţii despre atitudinea d-tale nemilitărească în concediu. Eu judec pe soldat după cum se poartă pe front, iar acolo d-ta... (Se uită la pieptul lui Bologa). Ar trebui să porţi decoraţiile! De-ai dobîndit prin sînge şi vitejie... Prin urmare, atîta aveam să-ţi spun înainte de-a intra în serviciu... N-am obiceiul să mă amestec în dezbaterile Curţii şi nici să călăuzesc braţul justiţiei... Nu cer decît dreptate severă şi fără milă! Atîta, şi nimic mai mult! Generalul tuşi şi tăcu. Apostol se uita în ochii lui cu o strălucire fixă. — Ai înţeles? întrebă generalul, ocolindu-i instinctiv privirea. Apostol Bologa, cu buzele strînse, plecă fruntea. — Atunci, înainte! strigă generalul şi-i întinse mîna. Ţigara i se stinsese. Aghiotantul, care nu fuma, dar purta veşnic chibrituri, se repezi, politicos şi fericit, să aprindă ţigara generalului... 10 5 Afară coborîse întunerecul. Jur împrejur, de după dealurile negre, se înălţaseră nouri leneşi, iar din pădure o ceaţă lăptoasă îşi întinsese peste Făget pînzele prin care de-abia licăreau stelele în creştetul încă senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene, 10 şi găleata fîntînii plutea în ceaţă ca pe apă... Apostol Bologa închise bine uşa. întunerecul de afară i se păru atît de amar, că se înfricoşa. Merse spre poartă, ajunse în uliţă şi porni spre sat. Casele îl priveau cu ochi galbeni, miraţi. Drumul mijea 15 ca o chemare stăruitoare. Nici un gînd nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea; într-una: „înainte!... înainte!..." ca un comandant care nu îngăduie nici o şovăire. îi lipăiau paşii pe uliţă, parc-ar fi fost desculţ, iar pintenii zîngăneau regulat, subţire şi dulce, 20 ca nişte clopoţei de argint într-o depărtare nehotă. rîtă. întîlni cîteva siluete negre şi două căruţe venind de pe front, la pas, cu răniţi... îşi iuţea mersul fără să-şi dea seama, ca şi cum ar fi vrut să ajungă undeva la oră fixă. îi era 25 cald şi toată căldura i se grămădea în inimă. Trecu pe lîngă gara cu coperişul roşu şi ieşi din sat. Unde se încrucişează şoseaua cu calea ferată îşi aduse aminte că, la întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spînzuraţilor. O luă printre şinele care 30 luceau stins ca două săbii nesfîrşit de lungi. Uneori se uita în stînga, dar ceaţa înghiţea zarea, şi întunerecul împreuna cerul cu pămîntul. Se împiedica de traverse şi gîfîia. Pe-aici drumul părea mai greu. Cînd dădu iar în şosea, auzi ropotele rîului, aproape, 5 ca nişte şoapte stranii... înainte de-a intra în Lunca, la gura drumului spre front, se opri brusc, parcă l-ar fi izbit un pumn în piept. Şi în creieri îi zbîrnăi întrebarea: „Adică unde mă duc?... Unde?" 10 Dar în aceeaşi clipă simţi o strîngere de inimă şi murmură chinuit: — Am uitat acasă... Doamne, ce-am uitat acasă?... Şi drept răspuns, pomi mai departe, spre Lunca. 15 Casa groparului de-abia se desluşea în ogradă. Apostol intră grăbit, ca şi cum ar fi întîrziat. Uşa tinzii era dată de perete ca totdeauna de cînd se încălzise vremea. Păşi în odaia lui, căută pe masă, în locul obişnuit chibriturile şi le găsi. Aprinse şi 20 văzu în pat pe Ilona, îmbrăcată, cu ochii deschişi, ca şi cînd l-ar fi aşteptat, sigură că are să vie. De altfel nici el nu se miră. Chibritul se stinse, dar Apostol, şi prin întuneric, vedea ochii ei. Apoi Ilona se ridică şi Apostol o îmbrăţişa cu desperare, sărutîn- 25 du-i gura, ochii, părul... Apoi deodată îi dădu drumul, spăimîntat, mormăind: — Am uitat ceva şi nu ştiu... Nu mai merge... nu mai merge... Auzindu-şi glasul, se linişti, aprinse luminarea 30 şi o aşeză încet pe masă. Ilona îl privea cu nişte ochi speriaţi, simţind că împrejurul lor pîndeşte o primejdie crîncenă. — Oare ce-am uitat, Doamne, ce-am uitat? zise Apostol, uitîndu-se întrebător la ca. 262 Atunci îşi dădu seama că minte şi câ numai pentru Ilona a venit. Dar nu avu puterea să lepede îndată minciuna şi începu să caute cu înfrigurare, răvăşind cărţile pe laviţă, la căpătîiul patului. Din 5 întîmplare îi căzu în mîini harta cu poziţiile frontului, pe care, într-o seară, o complectase şi o uitase aici. — Uite!... Aşa-i c-am găsit? strigă triumfător către Ilona, ca să-şi scuze minciuna. io O desfăşură, îşi aruncă privirea peste însemnă- rile cu creion roşu, o îndoi frumos şi o puse în buzunar. Apoi ridică ochii la Ilona şi se cutremură. îşi zicea: „Trebuie să-i explic", şi cerul gurii îi era uscat iască. Simţea că „trebuie", mii de gînduri îi furnicau 15 în minte, dar toate se îngrămădeau şi se spărgeau, încît nu putea închega nici o „explicaţie". Subt vălmăşagul gîndurilor însă un puhoi năpraznic îi ducea sufletul departe, zdrobindu-i toate îndoielile şi şovăirile. 20 —Ilona... îngînă dînsul, îngrozit ca nu are ce să-i spuie. — Eu cunosc munţii mai bine, şopti deodată Ilona, ghicindu-i gîndurile. Ştiu toate cotloanele, toate potecile, toate pîraiele... Am să-ţi fiu călăuză! 25 — Nu, nu! tresări Apostol uimit. Tu nu trebuie să... îi tremura glasul. Tăcu. Peste cîteva clipe însă zise iar liniştit: — Am să mă întorc, Ilona, să te iau!... Crezi? 30 —Cred! răspunse ea privindu-1 în ochi sălbatec. Bologa îşi puse casca şi se uită împrejur. Odaia parcă trăia şi respira încet amintiri de fericire. Ilona se zvîrli în braţele lui şi-1 sărută... Apoi Apostol ieşi. în tindă se gîndi că ar fi trebuit să se îmbrace mai gros şi să-şi ia revolverul, în mijlocul ogrăzii întoarse capul. Ilona suflase în luminare. L-a poartă simţi paşii ei grăbiţi, desculţi, 5 dar nu se mai opri. în uliţă îi auzi glasul murmurat şi înţelese numai un cuvînt: „Dumnezeu..." îşi făcu cruce cu evlavie, ridicînd ochii în sus. Cerul era negru ca şi pămîntul. Crucea însă îi aprinsese în suflet lumina încrederii, iar împăcarea îi arăta calea... 10 11 Da podul de peste părîul ce venea dinspre front trebui să aştepte trecerea trenului. Ochiul locomotivei, însîngerat, parcă se năpustea asupra lui Bologa, care stătea răzimat de rampă, liniştit, întoc- 15 mai ca odinioară, acasă, cînd aştepta cu maică-sa, seara, sosirea mixtului de Bistriţa. „Nici nu m-am uitat la ceas, se gîndi el, privind vagoanele negre şi ascultînd curios cum scîr-ţîiau roţile, parcă n-ar mai fi fost unse de luni de 20 zile. Trebuie să fi trecut de nouă... Ce-mi pasă? Am vreme destulă... Numai Dumnezeu să-mi ajute să..-Apoi coti la stînga, pe marginea pîrîului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pîclă. Ici-colo, pe dealuri, tremurau pîl- 25 pîiri de lumină, ca nişte licurici, însemnînd case nevăzute. Drumul şerpuia cenuşiu în beznă. în părîu, din cînd în cînd, fulgera cîte-o lucire argintie. Deşi n-a umblat pe aici decît o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătăto- 30 rită de mii de ori. Nu dibuia de loc. Păşea prin întunerec ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obo- sit, în inimă simţea, ca o înţepătrră, dorinţa de-a ajunge mai degrabă. Dar niciodată nu-i apăru în creieri întrebarea „unde", ca şi cum nu l-ar fi interesat de loc sau ar fi ştiut prea bine unde trebuie să 5 ajungă. Drumul urca mereu... Pe urmă pîrîul rămase în dreapta. Cîteva stele albe tremurau, ca o cununiţă de speranţă, pe un colţ de cer, în vîrful unui munte pleşuv. io „Ce-ar face Klapka să mă vază acuma?" îşi zise Apostol cu mare bucurie cînd sosi pe coama unde se aflau bateriile. Pe aici nu mai era ceaţă şi totuşi întunerecul părea mai des. Bologa încercă să găsească adăpos- 15 tul lui Klapka, dar renunţă, fără măcar să se oprească, în creieri începu să i se desfăşure harta cu poziţiile, să-şi cerceteze calea... îşi amintea că drumul principal merge tocmai pînă în spatele regimentului de cavalerie descălecată, care formează aripa stînga a 20 diviziei. Da vreo cinci sute de metri însă se desprinde alt drum, spre sectoarele infanteriei, pe care trebuie, să-1 urmeze dînsul. Pe cînd îşi făcea astfel socotelile, îi veni în minte, fără să vrea, locotenentul Varga şi se gîndi, zîmbind: 25 „Varga mă aşteaptă mereu..." Merse liniştit mai departe. Calea cobora prin-tr-o vale seacă, strîmbă. „Numai de n-aş întîlni vreo patrulă", îşi zise Apostol, fără frică, parc-ar fi vorbit de altul. 30 Pe urmă, după cîţiva paşi, îşi auzi cizmele bocănind pe cărarea bolovănoasă, şi pintenii ca un ţîrîit de greier. Şi iar îi trecu prin minte că undeva trebuie să cotească în dreapta, spre regimentul de infanterie. Dar gîndul acesta i se clătină în minte 264 numai o secundă, ca şi cum n-ar fi găsit de ce să se agate. Se pomeni zicîndu-şi fericit: „Mare noroc de n-am întîlnit pe nimeni... Cu adevărat că sînt născut într-o zodie bună!" 5 îi venea să rîdă şi s-o ia la fugă, să sosească mai degrabă. Drumul însă începuse iarăşi să urce, mai greu. Apostol îşi şterse de două ori, în mers, sudoarea de pe obraji. în sfîrşit, sosi într-o poiană, unde cărarea se pierdea. 10 „Mi se pare că aici se împart căile", socoti Bo- loga, dibuind zadarnic să regăsească drumul. Vîrfurile brazilor se conturau mai negru pe cerul mohorît, descriind cu o linie tremurată margi-ginile poienii. Apostol porni spre punctul cel mai jos, 15 unde trebuia să înceapă altă vale. Şi cum intră iar în pădure, simţi într-adevăr o cărare umblată. Se opri, să se odihnească un minut şi să-şi mai şteargă năduşeala pe gît şi pe faţă. Deodată îşi stăpîni respiraţia şi ascultă. în spate, în poiană, auzi zgomot de 20 paşi. Se piti lîngă un trunchi gros. I se păru că paşii se apropie şi desluşi un glas înăbuşit rostind vorbe străine. Văzu două umbre mişcînd la marginea pădurii... Se depărtau... Apostol mai aşteptă un răstimp. Inima i se zbătea năpraznic. în creieri îi apăru iarăşi 2 5 harta cu poziţiile. Tranşeele infanteriilor sînt pe două creste, dar ale românilor sînt mai coborîte... „Atunci poate că am trecut... am ieşit din liniile noastre! se gîndi, uitînd oboseala, umplîndu-se de o bucurie lină. Slavă Domnului... De acuma pri- 30 mejdia cea mare s-a sfărîmat... Doamne, nu mă lăsa!" Se închină, pătruns de un fior de mulţumire şi recunoştinţă, iar buzele lui murmurau frînturi de rugăciuni fără cuvinte. Plecă înainte pe cărare, cu inima ostenită de bucurie. Peste cîţiva paşi se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcă dinadins de-a curmeziş. îl ocoli. Da zece metri însă alt copac prăvălit închidea 5 drumul. Apoi puţin încolo se izbi de nişte sîrmă ghimpată, întinsă şi împletită între tulpinele brazilor, încercă să se strecoare prin gardul de sîrmă. Nu izbuti. Vrînd să ocolească, o luă în stînga. Făcu Vreo treizeci de paşi şi găsi loc de trecere. Dincolo de sîrmă porni io la dreapta şi înainte, să se întoarcă la cărare. Nu mai dădu de ea. Merse totuşi înainte şi nimeri iar într-un gard de sîrmă. „Se vede că-i un unghi mort şi l-au închis cu mai multe rînduri de obstacole împotriva surprizelor!" 15 îşi zise Apostol cu răbdare şi încredere neclintită. O apucă din nou spre stînga, pe coastă, de-a lungul gardului, socotind că trebuie să fie undeva un locşor de trecere. După vreo zece minute de suiş, se gîndi că prea se depărtează de fundul văii şi se 20 întoarse înapoi, să mai caute şi în cealaltă parte. Coborî pînă în vale şi urcă pe altă coastă, mai piezişă. Pădurea părea mai deasă şi mai tînără. Din cînd în cînd crengile joase se agăţau de hainele lui Apostol ca nişte mîini care ar vrea să-1 oprească. Urcuşul îl 25 ostenea. îşi ştergea mereu gîtul cu batista udă şi sudorile îi picurau neîncetat din păr pe gît, fierbinţi, şi se prelingeau pe sub guler, pe spate... în sfîrşit pădurea se rări şi gardul de sîrmă dispăru tocmai la marginea unei rîpe care se ridica spre 30 cer ca un zid. Bologa stătu acolo să răsufle o clipă şi să se răcorească. Da poalele rîpei găsi altă cărare. Uşurat şi odihnit porni în vale şi coborî pcate cinci minute. Apoi cărarea ocoli o stîncă şi se îngustă ca un coridor între peretele rîpei şi tulpinele brazilor- 266 267 De-abia acuma începea Bologa să simtă aievea oboseala. 11 dureau picioarele, şi genunchii parcă-i erau străini. Se dezvăţase de marşuri şi azi a umblat atît de mult. Părul îi era ud şi de sub casca înfierbîntată 5 i se scurgeau pe tîmple şiroaie. Scoase casca din cap fiindcă îl strîngea de n-o mai putea răbda. O luă de cureluşă, cu mîna stînga, legănînd-o în ritmul paşilor. Deodată casca se lovi de ceva, cu zgomot metalic. Apostol se opri mirat. Pipăi. Un trunchi de brad, răşi- 10 nos, încît îşi murdări degetele... Şi iar sîrmă ghimpată... Trei rînduri, cu împletituri dese... Bologa se tulbură. A nemerit tocmai cărarea pe care umblă patrulele care cercetează valea dintre liniile vrăjmaşe. Dacă s-ar întîlni pe aici cu vreo patrulă de recunoaştere... 15 O clipă se gîndi să se întoarcă înapoi pînă unde se isprăveşte gardul de sîrmă şi acolo să coboare în vale, să-şi piarză urmele. în pădure ar putea chiar aştepta să se facă ziuă... ferit şi adăpostit... Totuşi, îşi continuă drumul ca şi cum gîndul de întoarcere ar fi privit 20 pe altcineva, nu pe el. Cărarea ocoli iar un picior de stîncă şi Apostol Bologa se ciocni piept în piept, cu un om care, sărind brusc înapoi, strigă înfundat: — Halt! Wer da? 25 Dui Apostol i se păru cunoscut glasul şi răspunse: — Offlzier... Urmă o tăcere scurtă, gîtuită. Ochii lui Bologa sfredeleau întunerecul cu priviri curioase. Apoi deo. dată, dintr-o lampă electrică de buzunar, ţîşni o 30 suliţă de lumină albă şi glasul de adineaori răsună iar, mai limpede, cu mirare şi satisfacţie: — A, Bologa!... Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga şi, sub casca ce licărea în reflexele razelor, îi zări şi 268 ochii rotunzi ca două mărgele de sticlă neagră. Şi, în aceeaşi clipă, se cutremură ca un lunatec care s-ar fi deşteptat din somn pe marginea unei prăpăstii. Locotenentul Varga şovăi cîteva secunde, mor-5 măind. în dreapta lui, ţeava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urmă strigă cu o voce ca o lamă de cuţit ce pătrunde în carne vie: — Ia-i armele, caporal! Din spatele lui Varga ieşi un soldat pirpiriu. 10 Apostol murmură leneş: — N-am arme... Omul se opri la doi paşi. Varga sîsîi nerăbdător, furios: — Caporal, percheziţie corporală! 15 Apostol nu mai zise nimic. Mîinile soldatului pipăiră buzunarele, repede, speriate. — Trăiţi, don locotenent, n-are... — Patru oameni la escortă! strigă iar Varga, sec, rece. Caporalul rămîne la urmă! 20 Apostol Bologa se lipi cu spatele de stîncă, să facă drum locotenentului. în trecere Varga se întoarse cu faţa spre Apostol care-i simţi respiraţia aspră, tăioasă, înţepătoare. Apoi fîşia de lumină muri în potopul de întu- 25 nerec... Cartea a patra i Apostol Bologa mergea liniştit, parc-ar ii scăpat de toate grijile. Sudorile i se uscaseră pe faţă şi pe gît. Ii trecu prin minte c-ar putea răci şi îşi puse casca în cap potrivindu-şi bine cureluşa sub bărbie. Se gîndea la gardul de sîrmă ghimpată, îi era frică să nu se zgîrie, şi nu mişca de loc braţul drept. Privea numai înainte, cu capul sus, cu ochii mari sorbind numai întunerec. In spate auzea gîfăiri obosite şi uneori cîte-un clinchet de armă. în faţa lui păşea un soldat mărunt, iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, maî neagră decît bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcîiul soldatului şi mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-şi putea descleşta fălcile să vorbească. De altfel nici o şoaptă nu mai şoptea nimeni ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat şi nici nu se va întîmpla. Numai cînd desluşea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veşnic acelaşi cuvînt, ca un cadavru la marginea apei: „în sfîrşit... în sfîrşit..." Simţea o uşurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine. Drumul i se părea mai uşor înapoi, la deal, de cum fusese înainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parcă o 5 mînă grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc. într-un tîrziu trozniră cîteva împuşcături, aproape, în faţă. Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce în ce mai moi. „Am ajuns!... Slavă Domnului!" îşi zise Bologa, 10 ca şi cînd pocnetele de arme i-ar fi vestit o mare bucurie. Dar bucuria i se înecă pe dată într-un noian de gînduri dezmorţite de ecourile împuşcăturilor. îşi dădu seama că a fost prins pe cînd voia să treacă din- 15 colo şi se spăimîntă. în aceeaşi vreme îşi imputa că a plecat fără măcar să chibzuiască ce face şi chiar fără armă, încît acuma... Se simţi deodată atît de ostenit, că gîndurile toate i se ostoiră într-o nesfîrşit de chinuitoare dorinţă de odihnă. îi ardea cerul gurii de 20 sete şi iar asuda cumplit. îi stătea pe limbă să întrebe dacă mai este mult. îl rodea teama că nu va sosi niciodată şi, chiar în aceeaşi clipă, că va sosi prea curînd. „în sfîrşit... în sfîrşit!" îi bîzăi iar prin creieri drept răspuns la toate gîndurile şi simţămintele văl- 25 măşite. Apoi convoiul se opri într-o poiană. Varga păstră doi soldaţi pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se înapoieze la sectorul escadronului. 30 Apostol, între cei doi soldaţi, porni după Varga, care acuma păşea mai repede şi cu mai multă siguranţă, în pădure drumul era larg, bun şi cobora blînd. Peste cîteva minute cotiră după o coastă. Printre tulpinele rărite licăreau puncte sfioase de lumină 271 gălbejită. Ici-colo, ca nişte bivoli culcaţi, înnegreau colibe pe jumătate scufundate în pămînt şi mascate cu găteje şi crengi. O sentinelă cu arma întinsă ceru parola şi Varga îi zvîrli din mers un cuvînt. Dintr-un 5 adăpost, aşezat chiar la marginea drumului, se auzea un adevărat concert de sforăituri. Pe urmă se abătură la dreapta şi, în faţa unei colibe, Varga mormăi: „Halt". Bologa se opri cu soldaţii, iar locotenentul intră în postul de comandă al divizionului. După 10 cîteva clipe însă se reîntoarse, iar un glas dinlăuntru îl însoţi limpede: — Aşa, Varga... îl predai regimentului, fireşte cu formele reglementare... Mai merseră două minute şi sosiră la postul de 15 comandă al regimentului, un bordei mare, de bîrne groase, înconjurat de colibioare mai modeste. Varga coborî în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult. Ieşi întovărăşit de un ofiţer, zgribulit şi somnoros, care bufnea supărat: 20 — Cel mai cuminte ar fi fost să-1 ţii la tine, la sector, pînă dimineaţa... Dacă o să mă sculaţi din somn pentru toate mărunţişurile... — Dacă-ţi iei tu răspunderea, eu n-am decît să-i dau drumul! zise Varga nervos, mai ales pentru că 25 aghiotantul vorbea de faţă cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria... — Datoria, datoria, murmură ursuz ofiţerul. Ziua, noaptea, datoria... Da vreo treizeci de paşi intrară cu toţii într-un 30 adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol, în faţa unui multiplu telefonic, moţăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scînduri horcăiau alţi trei subofiţeri, toţi cu burta în sus, cu gura căscată şi lucitori de sudoare. în colţ, pe o masă cu multe hîrţoage, dom'na un registru deschis. Telefonistul se trezi brusc şi întoarse capul, uluit, spre intrare. — Ia cheamă, băiete, pe ofiţerul de serviciu al 5 cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuînd apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitîndu-se numai la Bologa care, între cei doi soldaţi, stătea aiurit, cu obrajii albi şi brăzdaţi de năduşeală, parc-ar fi plîns. 10 -Pe cînd telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul îşi curmă deodată imputările şi, punînd mîna pe braţul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat: — Se vede c-a umblat prin sîrme... Şi-a sfî-15 şiat hainele... Poate să fie zdrelit? Varga se uită repede la Bologa, încruntînd sprîncenele, şi şopti cu o strîngere de umeri: — Poate... Atunci Apostol, ca şi cum ar fi simţit privirile, 20 ridică ochii spre dînşii. Varga -întoarse capul şi trecu lîngă telefonist. — Sînt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întîlnind privirea aghiotantului. NU mă mai ţin picioarele... Să stau jos colea 25 puţin? — Da, da... de ce nu... poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui şi adăogînd, mai sigur, către soldaţii de pază: Ia daţi la o parte picioarele celea! 30 — Domnule locotenent... poftiţi divizia... a so- sit divizia! strigă telefonistul, sculîndu-se şi scoţînd receptorul din cap. 272 18 273 Apostol Bologa, istovit, se lăsă pe colţul patului. Sufletul îi era plin de recunoştinţă, în vreme ce buzele-i fripte bîlbîiau în neştire: — Mulţumesc... foarte bine... 5 După ce se odihni o clipă, se simţi mulţumit şi se uită împrejur, întrebîndu-se nedumerit: „Ce caut eu aici?" Văzu pe aghiotant în faţa multiplului telefonic, şi pe Varga, alături, îndoit de şale, plecat puţin înainte, trăgînd cu urechea. Apoi auzi strigă-10 tele aghiotantului şi ascultă cu luare-aminte. — O patrulă de ofiţeri... comandată de ofiţer, fireşte... a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic... Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea... 15 A, pe prizonier?... Cum îl cheamă pe prizonier, Varga? — Bologa Apostol, şopti Varga. — Locotenent Bologa Apostol!... Bo-lo-ga... din artilerie... Nu ştiu... Da, da, fireşte... Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, fireşte... Ce întrebare!... 20 Bine, sigur că trebuie să vi-1 trimitem, dar vreau să ştiu acuma ce facem acuma?... Ce? Să-1 expediem chiar acuma?... Noaptea?... A, da... aşa da... Bine, bine, am înţeles... Va să zică, Varga să tacă un raport despre împrejurările în care 1-a prins şi o schiţă a 2 5 locului... aşa-i?... Fireşte, adresat nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă transmitem raportul cu adresa cuvenită... Foarte bine! Cum? Percheziţie?... Documente?... Nu ştiu... Face Varga tot ce trebuie... Bine, bine... Noapte bună!... 30 Trecîni telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga: — Ai auzit?... înadins am repetat, ca să auzi... Trebuie să-i faci şi percheziţie corporală, dacă n-are cumva documente sau arme sau cine stie ce... Asea- 274 ză-te deci colo, la masă, şi fă-ţi raportul!... Dar scurt, fără vorbărie!... Fu nu te mai aştept, fiindcă sînt mort... Telefonistul are să-mi dea raportul mîine dimineaţă, să-1 ataşez la adresă... Prizonierul rămîne 5 aici subt paza oamenilor tăi şi pe răspunderea ta... — Fu, din moment ce am terminat raportul, nu-mi iau nici o răspundere, zise Varga dîrz. Cel mult pot să-ţi las aici oamenii mei, dar numai pînă de dimineaţă şi cu condiţia să nu mi-i trimiţi cine io ştie pe unde... — Bine, fie a mea şi răspunderea... Toţi fugiţi de răspundere, mormăi aghiotantul; apoi, uitîndu-se la prizonier, urmă: Parcă-i mai arde lui acuma de fugă... Unde să mai fugă? 15 Apostol zîmbi recunoscător şi se gîndi să-i spună să fie liniştit şi fără grije că de-acuma s-a sfîrşit... Dar aghiotantul îşi strînse gulerul mantiei la gît, zicînd iar plictisit: — M-ai sculat din somn pentru... Om fără 20 suflet!... Ei, noapte bună la toţi! Locotenentul Varga rămase încurcat un răstimp. Se gîndea c-ar trebui să pună cîteva întrebări prizonierului, să-i afle intenţiile... îi fulgeră chiar prin creieri că poate nici n-a vrut omul să dezerteze, ci s-a 25 rătăcit, necunoscînd terenul. Altfel, cum ar fi nemerit tocmai în sectorul lui, mai ales după ce 1-a ameninţat deunăzi? Se duse la masă, îşi făcu loc, îşi pregăti cele de scris, mereu nehotărît. Apoi deodată se întoarse şi zise către Bologa, nervos, aspru: 30 — Scoate absolut tot ce ai în buzunare! Apostol cu rămăşiţele surîsului de adineaori pe faţă, se sculă şi-şi goli buzunarele. Un soldat îi luă mărunţişurile din mîini şi le puse pe masă. Varga se uita pe supt sprîncene. Liniştea prizonierului îl 18* 275 supăra. Vru să ordone soldatului să controleze dacă... Pe urmă îşi mulcomi mînia printr-o înjurătură strivită în dinţi, se aşeză şi cercetă pe rînd toate lucru-şoarele. Cînd dădu peste harta cu poziţiile nu se mai 5 putu stăpîni. Sări în picioare şi, arătînd-o lui Bologa, strigă: — Dar asta? în ochii îi fulgera dispreţ şi ură şi triumf... Apoi scrise raportul şi făcu schiţa, liniştit, cu con- 10 ştiinţa împăcată, în vreme ce Apostol, pe colţul patului, îşi trudea zadarnic mintea să ghicească ce-o fi hîrtia pe care i-a arătat-o locotenentul... Dapă ce împacheta toate lucrurile prizonierului şi le dete în grija telefonistului, Varga porunci 15, soldaţilor să ia bine seama, să facă paza cu rîndul şi să nu piarză vremea degeaba pe aici... Vorbind cu soldaţii, îşi încheie cu băgare de seamă nasturii hainei, îşi potrivi casca, îşi puse mănuşile căptuşite şi, fără să vrea, se uita numai la Bologa. Se gîndea 20 că trebuie să-i facă o imputare măcar sau să-i arunce un cuvînt de dispreţ, care să-1 umilească. Şi-i zise deodată cu glas moale: — Vezi, Bologa?... îţi aduci aminte cînd te-am prevenit în tren şi pe urmă şi... Rău îmi pare că... 25 Eu mi-am făcut datoria... numai datoria, precum trebuie să şi-o facă orice om pe lume, oriunde şi în orice împrejurare... întîlnindu-i privirea obosită şi buimăcită, ultimele cuvinte i se încurcară într-un simţămînt de neli-30 nişte. Făcu un pas spre el, să-i întindă mîna. îşi luă seama brusc şi trecu fără să-1 mai privească. Şi, ieşind, tuşi ca şi cum ar fi vrut să-şi cureţe din inimă urmele înduioşării... 276 Apostol şedea pe colţul patului de scînduri ca o stană de piatră. Da spatele lui, horcăiturile reîncepură ca nişte ferăstraie ruginite. Un soldat se lăsă pe vine, în ungherul de lîngă uşă, cu arma în braţe 5 şi adormi numaidecît, pe cînd cellalt, cîrliga cînd un genunche, cînd pe, cellalt, uitîndu-se numai în tavan la pironul de care atîraa lampa. Telefonistul întorcea capul deseori, curios, dorind amănunte şi neîndrăznind să întrebe nimic. 10 Diniştea şi lumina pătrundeau în sufletul lui Apostol ca într-o casă pustie. Osteneala îi omorîse toate gîniurile. Ridică mîna stînga să-şi scoată casca şi auzi un tic-tac. îşi văzu ceasornicul la braţ şi murmură cu bucurie: 15 — Uite că ceasornicul... îşi aruncă ochii pe cadranul alb şi continuă: E de-abia unu... De-abia... Va să zică au trecut şapte ore de cînd... Şapte... Şapte... Uită cu totul ce-a vrut să zică. Braţul îi căzu pe genunchi, amorţit. Apoi pleoapele i se împreu-20 nară, şi capul, cumplit de greu, i se prăbuşi pepiept... Da ora şase şi jumătate, Apostol Bologa, escortat de patru soldaţi, sub conducerea unui subloco. tenent, fu pornit la drum, spre cartierul diviziei. 25 — Dacă am găsi vreo căruţă undeva, poate la artilerie, bine-ar fi, zise sublocotenentul, uitîndu-se înapoi, după ce ieşiră din zona regimentului. Baremi am merge mai repede şi nici nu ne-am osteni! Chiar în dreptul adăpostului lui Klapka întîl- 30 niră cîteva căruţe gata de plecare şi sublocotenentul începu îndată să se tocmească cu un sergent şi să-i 277 arate pentru ce trebuie să-i cedeze o căruţă pînă la Făget... Sergentul fusese odinioară în bateria lui Bologa şi, văzînd pe fostul său comandant între baionete, se zăpăci, nu înţelese de loc lămuririle sublocotenentului şi bolborosi: — Noi, mă rog cu supunere... ordinul, mă rog cu supunere... Sublocotenentul se înfurie şi îl luă la înjurături pentru că „nu se poate să fie un sergent aşa de prost şi să nu priceapă că..." Atunci se apropie căpitanul Klapka, în mînă cu o foaie de hîrtie. Cînd recunoscu pe Bologa, încremeni. Sublocotenentul se grăbi să-i spuie întîi cît de idiot e sergentul, iar apoi îi ceru o căruţă, apucîndu-se să-i povestească pe larg tot ce ştia despre cazul prizonierului. Klapka stătu cîteva clipe, ca şi cum ar fi ascultat sporovăială sublocotenentului, fără să înţeleagă o vorbă. Se uita însă la Apostol cu atîta groază, încît îi dîrdîiau şi braţele şi picioarele. Apoi curmînd cu un gest istorisirea tînă-rului ofiţer, se repezi la Bologa şi-i zise, schimonosit de frică: — Va să zică totuşi ai încercat?... O, o, presimţirea mea!... Şi azi-noapte te-am visat... Apostol plecă ochii în pămînt şi strînse din umeri. Căpitanul îşi frîngea mîinile, bîlbăind foarte repede cuvinte fără şir, pline de milă şi de spaimă, aşteptînd parcă mereu un răspuns. Deodată îşi aduse aminte că Bologa e arestat sub o învinuire crîncenă şi că stînd de vorbă, riscă să fie şi el amestecat, ca odinioară. Vru să se retragă, dar nu putea. — Am să te apăr eu, Bologa! murmură cu o mulţumire adîncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!... Auzi?... Trebuie să scapi! Bologa se cutremură şi se uită la Klapka necre-zător, cu o mirare ca şi cînd l-ar fi văzut întîia oară în viaţă. — Bine... bine... fireşte, şopti dînsul cu o voce 5 ca un suspin prelungit. — Nenorocitule... zise iar căpitanul, clătinînd din cap; adaogă apoi îndată, mai apăsat: Curaj! Curaj, Bologa! Se depărta brusc spre postul de comandă fără 10 a mai întoarce capul... Căruţa se urni curînd şi merse deocamdată la pas, căci drumul avea coborîşuri grele şi multe cotituri. Sublocotenentul, foarte guraliv, căuta să stea de vorbă cu Bologa, „să ne mai treacă de urît şi de neca- 15 zuri". îi spuse că el e sas, fecior de ţăran, dintr-un sat de lîngă Braşov, jumătate români şi jumătate saşi. Ar avea ceva avere, dar tatăl său s-a însurat de trei ori, şi cu fiecare nevastă a făcut cîte-un copil, aşa că averea se va împărţi în trei la moartea bătrînului. 20 Cei doi fraţi vitregi, mai mari, au rămas la plug. Acuma, fireşte, sunt şi ei în război şi trăiesc amîn-doi. Dui i-a plăcut cartea şi e absolvent al Academiei Comerciale din Viena. Avusese asigurat un loc de contabil la o bancă din Sibiu. Nici n-a apucat 2 5 să intre în slujbă, a venit războiul şi i-a zdrobit cariera... Şi baremi de s-ar putea „activa" în armată! Nici cariera militară n-ar fi rea... Isprăvindu-şi biografia, căută să afle cum şi unde a fost prins Bologa şi de ce a vrut să dezerteze. Fiindcă Bologa era scump 30 la vorbă, sublocotenentul începu să-i înşire diferite „cazuri de dezertare": — Am avut chiar în regimentul nostru unul, nu de mult... acum vreo patru luni... Un stegar, polonez de origine... băiat bun... Cine ştie ce i-a venit, destul 279 câ l-au prins, iar el a mărturisit cavalereşte că „da, am vrut să dezertez..." Şi totuşi a fost numai împuşcat!... Vezi?... Căci dezertarea simplă se pedepseşte cu moartea prin glonţ, adică o moarte oarecum onorabilă... militară... In fond, între gloanţele plutonului de execuţie şi gloanţele duşmanului nu-i deosebire decît de calibru şi de calitate, nu-i aşa?... A, fireşte, cîai dezertarea se complică cu trădarea sau cine ştie cu ce crimă capitală, atunci intră în funcţiune ştreangul, fără doar şi poate... în privinţa asta nici o Curte Marţială nu discută, nici nu poate discuta, pentru că şi codul e categoric: ştreangul! Cunosc de altfel un caz precis, de pe cînd eram la Divizia a unsprezecea, în Rusia, un caz tipic, aş putea zice... Drumul se îndreptase şi vizitiul dădu bici cailor. Căruţa prinse să huruie şi să hurduce atît de tare, că sublocotenentul, în focul povestirii, îşi muşcă limba. Se roşi de durere şi înjură în gînd. Vru să continue, dar hurducăturile îi schilodiră cuvintele, silin-du-1 să tacă. în cele din urmă, temîndu-se să nu-şi fi sîngerat limba, începu să scuipe ascuţit spre gîrla din dreapta drumului, întocmai cum fac soldaţii cînd au răgaz să fumeze în tihnă. Zgomotul roţilor şi hurducăturile dezţeleniră gîndurile lui Apostol. „Azi la nouă era să osîndesc iarăşi... Acum alţii mă vor osîndi pe mine! îşi zise dînsul, fără frică, ba chiar cu un fior de plăcere, urmînd numaidecît: Oare cine mă va înlocui azi?" Căută răspunsuri cîtva timp. în gînd îi bîjbî-iau nume de ofiţeri, fiecare cu grade şi cu crîmpeie de amintiri, care de care mai neînsemnate. Apoi uită ce vrea cu ofiţerii şi-şi aduse aminte de Ilona şi de spînzuraţii de pe marginea şoselei, însă numai subt chipul unei păreri de rău ciudate: „Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor şi pe Ilona nu voi mai vedea-o niciodată, dar tre-5 buie să trecem negreşit printre spînzuraţii de care nu voi scăpa pînă-i lumea lume!" Soarele frigea din spate. Munţii îşi tremurau pădurile în mîngîierile razelor. Dîngă şoseaua pietroasă, pîrîul alerga în vale cu clipiri argintii, ca un 10 copil zburdalnic. Din căruţa hodorogită baionetele pe arme se înălţau spre cer, ameninţătoare. Dîngă podul de peste gîrlă, cotind în şoseaua cea mare, Apostol întoarse ochii în dreapta, căutînd baremi casa Ilonei. Dar Dunca era ascunsă după coastă. 15 Apoi se apropiară de braniştea cu spînzuraţii. Apostol nu voia s-o mai vază, şi totuşi o văzu deîn-dată ce trecură de cotitura a doua... Plecă fruntea în fundul căruţei, două scînduri printre care fugea şoseaua înapoi... Caii, obosiţi, cum dădură de umbră, 20 îşi înceteniră trapul, pînă ce căzură la pas. Cînd zări sublocotenentul spînzuraţii, nu-şi mai putu stăpîni uimirea şi chiar o bucurie, parc-ar fi descoperit o mare noutate. — Uite, uite ce interesant! strigă privind cu 2 5 atenţie cînd în dreapta, cînd în stînga. Dasă la pas, băiete, aşa, să vedem mai bine, că-i foarte interesant!... Noi, pe front, trăim ca subt pămînt... habar n-avem ce-i în lume... Toţi trebuie să fie spioni, desigur... A, fireşte, spioni şi trădători!... Uite... da... Cîţi 30 sunt?... Stai... trei... şapte.... Bravo!... Generalul nostru arde, ehei, nu glumeşte! Rîse zgomotos, larg, şi se întoarse spre Bologa, vrînd să-i spuie ceva, ca şi cînd ar fi uitat că-i arestat. Văzîndu-i însă capul plecat şi gîtul alb, lung şi sub- 281 ţire, îşi aduse aminte, îşi curmă brusc veselia şi, cuprins de ruşine, se răsti la vizitiu: — Dă-i drumul, dobitocule! Ce vrei, să ne apuce prînzul aici?...Sau n-ai mai văzut oameni spînzuraţi?... ... Dobitocule, dobitocule!... Apostol, cu ochii în fundul căruţii, zări printre scînduri, pe şoseaua care fugea înapoi, un gătej strîmb, întocmai forma crengii de pe copacul cu spînzuratul singuratec, în stînga. îl cutremură o spaimă ciudată şi, ca o rugăciune, începu să murmure din buze: — Dumnezeu... Dumnezeu... Repatînd acelaşi cuvînt cu nădejde fierbinte, i se coborî în suflet încrederea şi-şi zise, ridicînd capul spre albastrul însorit al văzduhului: I „De ce să mor?... Nu vreau să mor! Viaţa e doar... Viaţa!..." Şi îndată simţi nevoia poruncitoare să vorbească, : să se dezmorţească şi să arate că trăieşte. Se uită înviorat la sublocotenentul amuţit şi zise cu glas umed şi cu ochii zîmbitori, parcă ar fi spus o veste de necrezut: — Frumoasă vreme, aşa-i?... Dumea-i totdeauna frumoasă... toată lumea... Sublocotenentul tăcea, zăpăcit. Apostol îl apucă de braţ şi urmă, grăbit, îngrijorat să nu uite ce vrea să zică: — Vorbeai adineaori despre anume cazuri de dezertare... Ei, camarade, eşti încă tînăr şi... Ştii că eu azi la nouă trebuia să fiu la Curtea Marţială... ca judecător, fireşte... nu-i ridicol acuma?... Am mai fost o dată în Curtea Marţială... cu un caz foarte interesant... Un sublocotenent ceh, unul Svoboda... N-ai priceput?... Svoboda, ceh, spînzurat... ' Căruţa hurduca atît de rău, că gîndurile lui Apostol se încurcară. îşi dădea seama şi totuşi continua cu încăpăţînare să povestească sublocotenentului „cazul" şi să-i explice că intenţia lui... Hurducăturile 5 se înteţeau şi Apostol era nenorocit că vor sosi în Făget îuainte de a fi avut vreme să se lămurească deplin, să înţeleagă şi sublocotenentul cum stau lucrurile, ca şi cum ar fi fost în faţa unui judecător de care atîrna soarta lui. 10 3 Cam în acelaşi loc unde aseară stătuse de vorbă cu pretorul şi cu primarul, Apostol Bologa, între patru soldaţi cu baioneta la armă, aştepta acuma întoarcerea sublocotenentului care intrase să anunţe 15 sosirea prizonierului. în fundul ogrăzii aceleaşi două automobile şi parcul de motociclete, lîngă hambarul cu arestaţii, parcă aceeaşi sentinelă, în coridor şi înaintea uşii din stînga, aceeaşi îngrămădire de soldaţi... Şi pomii înfloriţi în spatele acaretelor şi fîntîna cu 20 cumpănă în mijlocul curţii... Numai soarele lumina mai vesel, şi oamenii, din ogradă, din ferestre şi chiar din uliţă, se opriseră în loc, uitîndu-se la ofiţerul între baionete, cu hainele murdare şi rupte, cu faţa tăbăcită de osteneală şi de emoţii... 25 Apostol simţea toate privirile ca nişte săgeţi drept în inimă şi iar începu să bolborosească: „Dumnezeu... Dumnezeu..." ca o apărare împotriva ruşinii grele ce-i moleşea întreaga fiinţă. Avea privirile ţintite spre vîrfurile prunilor înfloriţi ce se înălţau 30 deasupra coperişurilor din fundul ogrăzii şi astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieşind din casa pri- 283 mărului, se apropie cu capul gol, necrezînd ochilor, îngrozit. — Ce s-a întîmplat, domnule locotenent? bîl-bîi groparul, la cîţiva paşi, cu glas plîngător. Noi 5 am crezut aseară că te-ai dus acasă, pentru Ilona... şi iată că... Vai de mine, vai ce nenorocire! — Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresărind, întorcînd privirea spre Vidor cu opîlpăire de bucurie. în aceeaşi clipă însă îşi aminti că hîrtia pe care 10 i-a arătat-o Varga, azi-noapte, era harta cu poziţiile şi se întrebă, în gînd, ce-a vrut să zică Varga cînd i-a arătat-o şi de ce i-a arătat tocmai harta cu poziţiile? — înapoi! Nu-i voie! bufni un soldat, morocănos, către groparul care încerca să se mai apropie 15 şi care se retrase îndată ca muşcat de şarpe. Printre soldaţii grămădiţi la uşă, apăru sublocotenentul, făcînd semn escortei să înainteze cu prizonierul... într-o odaie plină cu mese de scris de toate 20 felurile, pretorul aştepta nerăbdător. Fusese înştiinţat chiar în cursul nopţii şi pregătise tot pentru accelerarea lucrărilor. în sfîrşit, avea un „caz excepţional"! îşi freca mîinile şi umbla de ici-colo, lovindu-se de colţurile meselor. Pe faţă îi juca mulţumire şi 25 emoţie. Da o parte, lîngă un biurou, şedea plutonierul cu faţa cenuşie, frămîntînd între degete un toc cu peniţa nouă. Cînd intră Bologa, pretorul se opri în dosul unei mese, ascultă grav raportul sublocotenentului, 30 luă pachetul cu „obiectele" prizonierului şi iscăli ceremonios o dovadă de primire. De îndată ce plecă însă sublocotenentul, faţa pretorului îşi recapătă expresia de satisfacţie, încît Apostol zîmbi înseninat şi cu o încredere frăţească. 284 — Ei, domnule, zise pretorul cu un glas blajin, întocmai ca ieri cînd a sosit Bologa cu automobilul, să procedăm repede şi sistematic, să nu pierdem vremea! Nu-i aşa?... Scrie, plutonier!... Dumneata, pof-5 tim, ia loc... colea, mai aproape! în vreme ce pretorul dicta plutonierului introducerea obişnuită, Apostol Bologa se aşeză pe un scaun, între cele două mese de scris, liniştit şi stăpînit numai de un simţămînt supărător de ruşine. Apoi pretorul 10 citi raportul lui Varga de două ori, dînd din cap foarte mulţumit, desfăcu pacheţelul şi examina cu mare atenţie fiecare lucruşor, zîmbind uneori ca omul care-şi vede confirmate presupunerile, crescînd astfel în pro-pria-i preţuire. 15 — Iar acuma te rog să răspunzi, scurt, mili- tăreşte, la întrebările ce ţi le voi pune! murmură pretorul, fără să-1 privească şi continuînd cercetarea „pieselor de convingere". Apostol, cuprins deodată de o dorinţă violentă 20 de a-şi descărca inima, răspundea grăbit, de-abia stăpînindu-şi limba, încercînd la fiecare întrebare să explice pretorului îndemnurile tainice, adînc sufleteşti. Pretorul însă îl întrerupea mereu cu întrebări noi, uimitoare, adăogînd că pe el îl interesează numai 25 faptele precise, clare, nu explicaţiile. Vorbind, Apostol se încălzi şi i se aprinse faţa, iar în ochi i se ivi o strălucire stranie. în cele din urmă întreruperile îl enervară, încît se sculă şi zise cu glas ascuţit: — Domnule căpitan, eu nu vreau să ascund 30 nimic, nici o umbră, nici un amănunt care ar putea contribui la limpezirea... situaţiei! Dimpotrivă, vreau să-mi deschid inima ca în faţa unui duhovnic, domnule căpitan, să se înţeleagă cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc... 285 — Nu uita că eu sînt numai judecătorul care doreşte să afle adevărul şi nicidecum duhovnic! răspunse pretorul cu un suris rece şi puţin batjocoritor. Deocamdată avem un punct cîştigat: încercarea de 5 dezertare, mărturisită, nu-i aşa? Bologa, mirat de surîsul lui, tăcu. — Va să zică, mărturisită şi recunoscută, urmă pretorul. Motivele?... Hm... Sper că vom descoperi şi motivele, încetul cu încetul... D-ta te rog să-mi dai o lucruri concrete, nu... echilibre sufleteşti! în orice caz, numirea în juriul unei Curţi Marţiale, recunoaşte şi d-ta, nu poate fi un motiv de dezertare la inamic, nu-i aşa? Dacă conştiinţa d-tale nu găsea nici o vină acuzaţilor, rămînea liberă să facă opinie separată... 5 A împărţi dreptate sau a pedepsi pe cei vinovaţi nu-i o crimă, ci o datorie pentru orice om! în privinţa aceasta d-ta, om cu studii înalte, care mîine-poimîine aveai să joci un rol de seamă în societate, tocmai d-ta trebuia să... 0 — Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alţii decît să fii judecat! zise Apostol parcă i s-ar fi aprins lumină mare în suflet. — Da, fireşte, cînd cineva... Despre aceasta mai tîrziu! făcu pretorul, frecîndu-şi iar mîinile. Apoi, s luînd harta desfăşurată şi punîndu-i-o subt ochi, adaogă triumfător şi mîndru: Dar aceasta cum se potriveşte cu povestea echilibrului sufletesc?... Eşti bun să-mi explici? Apostol păli. într-o secundă îi trecu prin creieri 0 cum a minţit aseară că a uitat ceva şi cum a luat harta numai ca să-şi acopere minciuna faţă de Ilona... Şi totuşi, cînd a pus-o în buzunar, a simţit că trebuie s-o ia, negreşit îi trebuia. 286 — Asta e schiţa oficială, de la serviciul meu, îngînă dînsul, uitîndu-se pe hartă şi căutînd, instinctiv, drumul pe unde a vrut să treacă dincolo şi locul unde s-a întîlnit cu Varga. 5 — Ştiu... sunt şi eu militar, zise pretorul cu dispreţ. Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Şi tocmai cînd încercai să dezertezi la inamic? — Fiindcă... fiindcă... bolborosi Apostol, încurcat, roşind brusc şi apoi oprindu-se ruşinat că iar 10 era să mintă. — Să-ţi spun eu cum, reluă pretorul, privindu-1 lung, cercetător. Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mîna goală! Nu-i aşa? Bologa nu răspunse şi nici nu se uită în ochii 15 pretorului care, după o mică pauză, continuă, îndoind harta şi aruncînd-o pe biurou. — Şi acuma să-ţi explic tot eu şi motivele cele adevărate pe care d-ta cauţi să le acoperi cu basmele echilibrelor sufleteşti! 20 Mai dinainte de a sosi Apostol, pretorul desco- perise „motivele cele adevărate" şi interogatoriul urmărea numai confirmarea descoperirii sale. Cei şapte spînzuraţi împreună cu cei doisprezece din hambar erau membrii unei vaste organizaţii de spioni şi 25 trădători, cuibăriţi în inima diviziei din pricina indolenţei generalului care nu 1-a ascultat pe dînsul. Fireşte că asemenea grupare criminală nu putea lucra atît de tainic fără o conducere deosebit de iscusită. Cei prinşi nu-şi mărturiseau nici în faţa ştreangului 30 vinovăţia, o dovadă minunată de soliditatea organizaţiei. Ambiţia lui secretă a fost, de la început, să pună gheara pe şeful bandei. Aceasta poate că i-ar dobîndi şi o decoraţie, în afară de creşterea prestigiului înaintea tuturor. în sfîrşit, Bologa! Pretorul se mira numai cum de nu s-a gîndit la el mai demult şi nu 1-a supravegheat. Bologa, român, pe frontul românesc... era la mintea omului!... Dacă n-ar fi venit întîmplarea în ajutorul justiţiei, criminalul 5 şi-ar fi putut continua opera nesupărat de nimeni: ofiţer cu decoraţii, erou... cine să-1 bănuiască? Numirea în juriul Curţii i-a încurcat toate iţele. Cum să condamne el, şeful bandei, tocmai pe complicii săi? Ar fi riscat ca vreunul din acuzaţi, văzîndu-1 10 în juriu, să se revolte şi să-i rupă masca!... Decît să se expună unei eventualităţi atît de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la duşmanul pe care 1-a slujit cu credinţă şi unde îl aşteptau, desigur, recompense şi mai grase. De aceea a luat şi harta, în 15 care a însemnat cu precizie nu numai poziţiile trupelor, ci şi locurile diverselor servicii ale diviziei, pînă şi casa aceasta, unde se află cancelaria pretorului, ca să-1 bombardeze şi să-1 omoare şi pe el într-o zi aviatorii duşmani... 20 Apostol Bologa ascultă întîi uluit construcţia pretorului, pe urmă zîmbi necrezător, ca şi cum ar fi auzit o aventură străină. Cînd înţelese însă că e ţ serios şi că de „construcţia" aceasta depinde poate \ viaţa lui, i se păru că de un ceas îşi terfeleşte sufletul 25 şi-1 cuprinse o silă nespusă de toată lumea. De aci încolo nu-1 mai interesa ce spune pretorul. întoarse ochii spre fereastră şi văzu tocmai chioşcul pe care i-1 arătase ieri primarul şi unde voia să-i dea locuinţă. „Acum nu va mai sta pustie casa de păpuşi", se gîndi 30 el zărind în coridorul chioşcului un soldat înarmat, ajungînd cu capul pînă la streaşină... Pretorul încercă să-1 mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse nimic. x 288 — Bine, nu eşti obligat să răspunzi, zise pretorul, netulburat, clipind repede. Avem dovezi destule şi vom mai avea... Aşa!.... Atunci, citeşte procesul-verbal şi iscăleşte, te rog! 5 Apostol nu se mişcă. Pretorul îl măsură un răs- timp, puţin nervos, stăpînindu-se, şi pe urmă vorbi făcînd ochii mici: — Fireşte, nu te pot sili să iscăleşti... Trebuie să ştii însă că aceasta nu va împiedeca mersul justiţiei!... 1 o Aşa!... Să nu crezi cumva că... Se întrerupse şi adaogă către plutonier: Vei duce pe acuzat la închisoare, fiindcă deocamdată am terminat... Sper că ai luat măsurile?... Apoi vei pleca îndată la Dunca, vei face o percheziţie foarte minuţioasă la locuinţa acuzatului 15 şi-mi vei aduce toate bagajele şi mai ales hîrtiile! Afară, în prag, soldaţii se dădură la o parte. Soarele de mai săruta obrajii prizonierului. în mijlocul ogrăzii, generalul Karg discuta gesticulînd cu un colonel. Plutonierul salută foarte ţeapăn. Apostol 20 simţi bine privirea generalului, furioasă şi indignată, dar nici nu se sinchisi. Trecînd pe lîngă casa primarului, întîlni în uşă pe groparul Vidor şi pe primăreasa, amîndoi cu ochii spre el, îngroziţi şi cu lacrimi de milă. De răspunse cu un zîmbet plin de credinţă, parcă 25 le-ar fi spus că toate acestea n-au nici o importanţă. Urcă treptele căsuţei şi văzu de-aproape soldatul încremenit în coridor: înalt, foarte slab şi deşirat, cu faţa suptă şi galbenă, cu hainele largi şi soioase, dîndu-şi mare silinţă să pară marţial. Plutonierul 30 deschise larg uşa, lăsînd pe Apostol să treacă înainte. — Daca doriţi ceva, vă rog să mă chemaţi pe mine... Am să vă trimit îndată cafeaua sau, dacă doriţi, ceai... 19 — L. Rebreanu, Opere 5 289 Aşteptă două clipe şi, neprimind răspuns, ieşi trăgînd uşa. învîrti cheia de două ori în broască, apoi puse şi un lacăt mare, petrecut prin belciug. Urmară instrucţiile sentinelei, cu glas tare, înadins, 5 să audă şi prizonierul: să nu se mişte din coridor, să privească din cînd în cînd pe fereastră, să-1 strige dacă s-ar întîmpla ceva... Soldatul trebui să repete de trei ori instrucţiile. Pe urmă plutonierul coborî treptele de scînduri... 10 4 Apostol Bologa rămase în mijlocul odăiţei cu ochii la ferestruica de lîngă uşă. Tresări auzind cheia în broască şi ascultă instrucţiile sentinelei, neclintit, parcă ar fi fost ţintuit locului. Mai auzi paşii plutonie- 15 rului, pe trepte, trei, apoi alţii, de bocanci, în coridor şi în sfîrşit, în geam, văzu un pătrat din pîntecele soldatului cu tunica verzuie, încreţită, cu cartuşierele negre şi cureaua armei strînsă de o mînă noduroasă, cu pielea crăpată şi foarte murdară. 20 Se uită împrejur, cum face omul cînd intră în- tîia oară într-o casă nouă. îşi plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul aşternut, în colţ, pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din cellalt colţ... îşi scoase casca, încet, fără zgomot, şi o aşeză 25 cu băgare de seamă pe scaun. îşi netezi părul pe tîmple, cu amîndouă palmele, de multe ori, parc-ar fi vrut să-şi potolească o durere. Apoi merse pînă la uşă, patru paşi, se întoarse lîngă masă. Peretele era văruit cam de mult şi varul plesnise. Se răzimă cu mîinile de 30 dunga mesei. Scîndurile nu se împreunau bine şi crăpătura dintre ele era astupată, neagră, deşi tabla tre- buie să fi fost frecată de curînd cu leşie şi nisip. Pe marginea dinspre perete, în litere săpate cu briceag, scria: „Aici am suferit... zile". „Stegarul bosniac, se gîndi Apostol, amintindu-şi 5 vorbele primarului. Oare de ce nu spune cîte zile?" Simţi atîta lene în creieri, că nu-şi mai urmări gîndul. îşi dădu seama de aceasta şi făcu cîţiva paşi, să-şi vie în fire. îi apăru în minte figura pretorului şi se aşeză pe pat, legănîndu-şi picioarele din genunchi 10 în jo3. Acuma fereastra era o cruce de lemn într-un pătrat alb. „Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, îşi zise dînsul şi, închipuindu-şi iar înfăţişarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc... dobitoc... dobitoc..." 15 Apoi veniră amintiri rînduite frumos, una după alta, toate numai din clipa întîlnirii cu Varga încoace, îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viaţă, ca nişte băşici de sticlă, văzîndu-le conţinutul. Treceau însă cu o iuţeală vertiginoasă, ca un film învîrtit 20 nebuneşte, şi totuşi se deosebeau precis, ameţitor de precis... Erau mii, poate milioane, şi se scurgeau într-o singură clipire, şi reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite... Şi el răscolea prin ele ca într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura: 25 „O secundă mai puternică decît o viaţă de om..." Peste cîteva clipe i se păru că a greşit şi adaogă, clătinînd din cap: „Viaţa omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai 30 sufletul există... Cînd nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul... restul..." Prin geam văzu, în ogradă, doi soldaţi care treceau ţinîndu-se de mînă. Atunci îşi schimbă firul gîndului, urmînd: 290 19* 291 „Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu... Şi restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependenţă... Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mîndreşte cu independenţa cea mai per-5 fectă!... Numai Dumnezeu ..." Cheia se învîrti de două ori în broască, uşa se deschise şi un soldat puse pe masă o tavă încărcată. Plutonierul, înainte de-a zăvorî, zise respectos: — Aveţi şi cafea, şi ceai... la alegere... io Cu mîinile spijinite pe marginea patului, cu picioarele atîrnînd nemişcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă. îşi aduse aminte că n-a mîncat de ieri de la prînz. Se sculă şi sorbi cu poftă ceaiul. Apoi se simţi copleşit de o apatie grea. Nu-i mai păsa că e 15 închis într-o odăiţă, cu sentinela la uşă... Se întinse pe pat cu faţa-n sus şi închise ochii. Stătu aşa, fără gînduri, un răstimp care i se păru o veşnicie. Apoi aruncă o privire pe cadranul ceasului-brăţară. „Unsprezece! se gîndi cu decepţie. De-abia o 20 oră a trecut de cînd sunt aici... Dacă va trece vremea tot aşa de încet, am să-mi pierd minţile!" Sări jos şi începu să umble de ici-colo, încercînd să-şi lămurească deplin situaţia. în creieri i se frămîn-tau numai crîmpeie de gînduri, dar inima îi tremura 25 de frică şi tulburare. Avea acuma intuiţia că îl aşteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi ameninţă însăşi temelia fiinţei... Se opri în dosul uşii, cu ochii în gol, şi deodată îi răsări creanga groasă din copacul spînzuratului singuratec, ca un braţ care arată înainte, în viitor, o 30 ţintă hotărîtă... îi veni să ţipe, să se apere şi anevoie izbuti să pornească de colo pînă colo, din ce în ce mai grăbit, frămîntîndu-şi mîinile încrucişate la spate... Se silea să găsească o apărare împotriva pretorului şi o găsi în faptele din trecut. 292 „O rătăcire întîmplătoare nu cumpăneşte cît o faptă vitejească, murmură cu nouă încredere. Cine a fost în luptă ştie că orice viteaz are şi momente de şovăire,. Dar o singură rătăcire nu poate şterge o viaţă 5 întreagă de fapte, oricît ar umbla pretorul să mă ponegrească..." încetul cu încetul se potoli. Dragostea de viaţă îi născocea mereu argumente şi dovezi salvatoare. Pe urmă va începe o viaţă nouă din temelie, clădită io pe realităţi, nu pe himere. Toată viaţa lui trecută a crescut dintr-o rădăcină bolnavă pe care trebuie să şi-o smulgă din suflet chiar de-acuma. Alt suflet îi trebuie, ferit de veşnicile ezitări şi chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea aşa cum este, iar nu cum o zu- 15 grăveşte o închipuire şubredă. Meditaţiile stîmesc numai conflicte cu lumea. „Atîrnă mult de cine va fi în juriu, îşi zise deodată, curmîndu-şi gîndurile. Precum şi de apărător!... Cine-o să mă apere? A, da... Klapka... I-am spus 2 o pretorulu i... A fost prima întrebare ş i primul răspuns..." Klapka?.;. Poate că ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui cuvinte să zguduie şi să convingă sufletele militarilor din juriu... Klapka?... Cine ştie dacă nu Klapka e pricina prăbuşirii ?! El a 25 venit cu pădurea spînzuraţilor şi i-a picurat în inimă îndoielile... Viaţa e un povîrniş cu un capăt în cer şi cu cellalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare, iar cînd a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul. 30 „M-am amăgit cu vorbe, parcă viaţa s-ar călăuzi cu vorbe..." Atunci îi apăru în suflet Ilona şi îndată simţi o căldură binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriaşă, în care se cuprindeau toţi oamenii şi toată lumea. Fericit, cu privirile strălucitoare, şopti în neştire: „Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfîrşit... Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi 5 pînă la ceruri..." Se scufundă cîteva clipe într-o linişte adîncă, peste care sufletul lui plutea lin şi se legăna ca o frunză pe oglinda unei ape fără unde. Apoi se scutură şi porni iar, prin odăiţă, ascul-10 tîndu-şi paşii, care băteau pe podele cu lovituri regulate, ca limba unui ceasornic... Gînduri subţiri ca nişte ace lungi îi înţepau creierii şi-1 usturau. Se opri. înţepăturile se risipiră brusc, lăsînd în urmă un zumzet apăsător. 15 „Mi-am pierdut cumpătul, îşi zise dînsul cu amă- răciune. Mintea, împreună cu legile şi disciplina ei, se zdruncină ca o maşină între ale cărei roţi ai zvîrlit un bolovan, de îndată ce e pusă în faţa zidului ce desparte fiinţa de nefiinţă... Mai bine să dorm şi să 20 treacă peste mine întîmplările în voia lor!" Se trînti iar pe pat, căutînd să alunge gîndurile, care totuşi veneau să-1 chinuiască, întocmai ca nişte vrăjmaşi fără îndurare. în răstimpuri îi soseau în ajutor zgomote de afară, schimbarea sentinelei, 25 cîte un huruit de motor, cîte un strigăt mînios... Apoi prînzul... Şi iar gîndurile, mereu gîndurile... Spre seară auzi paşii plutonierului: poate că-1 cheamă pretorul... Se bucură. Baremi va mai scăpa de tirania gîndurilor. Plutonierul împinse uşa de 30 perete şi rămase în coridor. în prag însă, cu o tavă de lemn pe care aducea cina, se ivi Ilona... Apostol sări în picioare, fermecat, ca în faţa unei năluciri ispititoare. Ilona se duse la masă, aşeză vasele şi tacî-murile, cu ochii numai la el. Pe obraji avea urme 294 proaspete de lacrimi, iar în ochi şi pe buze un zîmbet de îmbărbătare, umil, sfios, subt care încerca să-şi ascundă o groază cumplită... Goli tava şi mai stătu o clipă, neclintită, murmurînd de cîteva ori, domol, 5 ca un susur: — Dumnezeu... n-ai grije. Dumnezeu... Apoi ieşi cu privirea în pămînt. Apostol o văzu coborînd cele trei trepte. Se frecă la ochi, buimăcit. Plutonierul intră şi, aprinzînd lampa atîrnată de o io grindă, zise încet, să nu-1 audă sentinela: — Atîta mi-a bătut capul primarul, şi fetiţa atîta a plîns, că mi-am călcat pe inimă şi i-am dat voie să vă servească... Fata s-a jurat că se omoară dacă n-o las... Oameni sîntem, domnule locotenent... 15 Numai să luaţi seama, vă rog mult... De-ar afla domnul căpitan, pe cît e de înverşunat, ar fi vai şi amar de mine... Bologa stătea în acelaşi loc, înlemnit, cu faţa aprinsă de o bucurie copleşitoare. Nu se mai simţea 20 singur, şi sufletul îi era înflăcărat de speranţă. Şopti într-un extaz de rugăciune: — Dumnezeu... 5 A doua zi, dis-de-dimineaţă, veni Klapka, ner-25 vos, agitat. Plutonierul stătu afară, cu sentinela, lîngă uşa închisă, cu ceasornicul în mînă. — N-avem decît cel mult o oră, începu Klapka repede, strîngîndu-i mîna puternic. Atîta mi-a îngăduit pretorul, şi încă excepţional... Dar nici n-am nevoie 30 de mai mult, fiindcă ştiu tot, tot... Sînt de-aseară aici şi cunosc toate amănuntele, nu numai din dosarul alcătuit de bunul nostru magistrat... Cînd s-a aflat că eu sînt apărătorul, m-au înconjurat şi groparul, şi primarul, şi fetiţa... logodnica ta... Biata fată!... Ce suflet!.... Acuma nu mă mir cum ai putut să... 5 Acuma înţeleg perfect... S-au sfătuit cu mine ce-ar putea face ei pentru salvarea ta. Groparul, inimos om, s-a oferit să spargă binişor peretele căsuţei, în fund, să scapi prin fugă... Copilării de om bătrîn! Nevasta primarului s-a aruncat aseară la picioarele generalu- 10 lui, a plîns, s-a rugat să te ierte... Generalul se zice că o respectă mult, pentru că femeia îi găteşte nişte mese împărăteşti... A obţinut atîta, ca generalul să nu intervie împotriva ta, să lase Curtea să judece în deplină independenţă. Va să zică soarta şi viaţa ta 15 se află în mîinile juriului! Cu o apărare viguroasă şi isteaţă sper să evităm... Dar depoziţia ta e îngrozitoare şi revoltătoare! îţi bagi gîtul în ştreang, Bologa, de bunăvoie!... Noroc că ai avut prezenţa de spirit să nu iscăleşti... De aceea am cerut un supliment de in- 20 strucţie şi, după stăruinţi colosale, am izbutit. Acuma să mă ajuţi şi tu, înţelegi? întîi vei renega prima depoziţie, dar, ştii, foarte energic, pe urmă vei tăgădui categoric că ai vrut să dezertezi la inamic... Restul rămîne în sarcina mea... Am să găsesc eu explicaţii 25 plauzibile în privinţa rătăcirii tale, noaptea, prin liniile de tranşee pe care nu le cunoşteai... Chiar harta, asupra căreia pretorul se străduieşte să-şi întemeieze acuzaţia de spionaj şi trădare, cred că am s-o spulber cumva din dezbateri... în sfîrşit, trebuie să 30 avem speranţă, Bologa! Trebuie! Klapka, vorbind, îşi trăsese scaunul lîngă masă şi se aşezase. Apostol, calm, în picioare, cu spatele spre fereastră, privea inscripţia zgîriată la marginea scîndurii: „Aici am suferit..." Cînd căpitanul tăcu 296 întrebător, Apostol zise rar, uitîndu-se drept în ochii lui: — Cînd voi fi judecat? — Peste trei ore... da... la zece... negreşit, bîlbîi 5 Klapka, surprins. Bologa întoarse ochii iarăşi la inscripţie, o silabisi şi urmă domol: — Atunci, ce nevoie de...? Nu sfîrşi, dar Klapka înţelese şi sări de pe io scaun, înţepat, aproape furios, îl apucă de umăr şi-1 scutură, sîsăind: — Trezeşte-te, omule!... Eşti nebun? Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă? — Moartea, zise Apostol, privind iar în faţă, 15 cu o umbră de sur îs pe buze. — Ştreangul, Bologa! Auzi?... Ştreangul! şopti căpitanul, roşind şi uitîndu-se, fără să vrea, la gîtul lui strîns în gulerul înalt al tunicii. Numai un om nebun îşi vîră gîtul în laţ, cînd viaţa îi surîde şi-i 20 făgăduieşte... Eşti dator să trăieşti! continuă apoi, după o pauză, mai potolit, bătîndu-1 pe umăr. Cînd ţi se îmbie o portiţă de scăpare aproape sigură, n-ai dreptul să te codeşti, nu ţi-e permis!... Am fost şi eu în situaţia ta, poate puţin mai uşoară... puţin... 25 Vedeam spînzurătoarea în temniţă, da... şi ştiu că moartea, cînd o priveşti prea adînc şi îndelung, începe să te ademenească. Dar trebuie să te smulgi din ademenirea ei, Bologa, căci orice viaţă e mai bună ca moartea!... Ţi-am spus şi altă dată... Viaţa e reală, 30 pe cînd dincolo de moarte... — Cine ştie dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă? răspunse Apostol cu glas trăgănat, leneş. Dacă ai fi venit ieri cu portiţa aceasta, poate că te-aş fi sărutat şi mi-ai fi luat o piatră de pe inimă...Căci ieri viaţa m-a torturat îngrozitor cu nişte cleşte de foc îngrozitoare! Aseară însă am văzut pe Ilona şi... m-am regăsit, mi-am regăsit iubirea... Altfel cum aş fi îndurat o noapte întreagă aici, singur??... Acuma mi-e 5 sufletul liniştit... De ce să reîncep chinurile?... Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăiţa aceasta... O respir în fiecare clipă... E în mine şi în 10 afară de mine, în tot cuprinsul infinitului... Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate... Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpîneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexistente... Poate să mă mai 15 ispitească viaţa, poate să mai sufăr, dar... Klapka îl asculta nerăbdător, îngrijorat. Cuvintele lui i se păreau rodul fricei de moarte. în cele din urmă îl întrerupse: — Dragul meu, nu-ţi dai seama oare că aiurezi?... 20 Asemenea, fantasmagorii poate să-şi îngăduie omul cînd e acasă, la biurou, odihnit, sau în momente de entuziasm, într-o discuţie, nu însă în faţa morţii!... — O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobîndi omul în viaţă! murmură Apostol, cu 25 o strălucire mare în ochi. — Dar bine, omule, tu vei muri ca dezertor şi spion, şi trădător, în sfîrşit ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii! se înfurie iarăşi căpitanul, adăogînd: Să ştii că, de vei continua tot aşa, o să te declar nebun 30 în faţa Curţii şi tot am să te scap! — Criminal? zise blînd Bologa. Orice mormînt e lăcaş de iubire, fiindcă... — Destul, încetează, Bologa! făcu Klapka, indignat. Nu mai vreau să-ţi ascult balivernele! Am 298 venit să te salvez, nu să ascult nerozii... Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia! — Crezi că o viaţă smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec sau vreun preţ? întrebă Apostol, 5 cu altă voce. — Minciuna care poate salva o viaţă de om e mai preţioasă decît toate adevărurile! răspunse căpitanul cu hotărîre. Eu îmi voi face datoria pînă la capăt! Am să te scap chiar împotriva voinţei tale şi io sunt sigur că mai tîrziu o să-mi mulţumeşti!... Pentru tine am trecut peste suspiciunile care mă înconjoară... Nu-mi pasă!... Numai să nu-mi pui beţe-n roate! Atîta te rog... Va veni pretorul... ajută-mă! Te implor!... Rămîi cu bine şi Dumnezeu să-ţi lumineze 15 gîndurile!... îi strînse amîndouă mîinile, privindu-1 lung în ochi, cu îndemn şi căldură, ca un părinte pe un copil nesocotit. De la uşă îi mai şopti: — Voinţă, Bologa! 20 Plutonierul salută şi, îndată ce coborî Klapka, se repezi în odăiţă, se uită împrejur, cercetător, înfricoşat. Pretorul îi poruncise, de repetate ori, să fie cu ochii în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă. Acuma tremura să nu fi lăsat căpitanul vreo 25 armă. Deşi nu mirosi nimic suspect, zise rugător şi moale: — Să nu mă nenorociţi, domnule locotenent, din suflet vă rog!... Eu fac tot ce pot şi chiar mai mult, dar să nu mă nenorociţi... 30 Apostol pricepu şi zîmbi. Răspunse prin o ridi- care de umeri şi se lungi pe pat, obosit. Se odihni vreo zece minute, apoi începu să măsoare cu paşii odăiţa în lung şi-n lat... Aşa îl găsi pretorul, care veni, cu o servietă umflată la subsuoară, ordonînd plutonierului să închidă uşa şi să rămîie înlăuntru. — Apărătorul d-tale, zise pretorul rece, grav, punînd servieta pe masă, ne-a comunicat că mai ai de făcut 5 nişte declaraţii de mare importanţă, care ar putea să modifice radical convingerea mea chiar în privinţa calificării faptei d-tale. Deşi nu-ţi ascund că mă îndoiesc, totuşi, cu permisiunea şi din ordinul excelenţei-sale, sunt gata să înregistrez orice ai mai avea de spus 10 asupra... — M-am răzgîndit... Nu am de adăogat nimic! răspunse Apostol repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu întîrzie. Pretorul, care tocmai făcuse semn plutonierului 15 să treacă la masă şi să scrie, se întoarse brusc spre Bologa, întîi mirat, pe urmă cu o satisfacţie triumfătoare: — Eram sigur! izbucni falnic. I-am şi spus căpitanului Klapka... Parcă nu cunosc eu psihologia... vino- 20 vaţilor?... De altfel, nici n-ar fi demn pentru un ofiţer, chiar în cazul d-tale, să recurgă la minciuni. Omul, cînd a săvîrşit ceva, să aibă curajul răspunderii! Apostol nu-şi putu stăpîni un zîmbet auzind sfaturile pretorului şi mai ales tonul marţial cu care 25 i le spunea. Pretorul însă, mulţumit cum era, nici nu se mai uită la el şi dădu să plece. îşi aduse aminte c-a lăsat servieta pe masă. — A, da, să nu uităm, zise atunci, căutînd în servietă şi scoţînd o scrisoare: Poftim! s-a găsit de ieri 30 la locuinţa d-tale...probabil că ieri a sosit...Nu ţi-am putut-o da pînă ce n-am găsit cine să mi-o traducă, fiindcă e în- româneşte... După ce rămase singur, Apostol desfăcu scrisoarea de la maică-sa şi o citi, încet, rar, să o priceapă 300 mai bine sau să-şi încerce inima. O citi a doua oară, şi tot nu înţelese nimic. Cuvintele îi pătrundeau în creieri, fără sens, ca nişte semne moarte. în vreme ce-i alunecau ochii peste rîndurile negre prin minte i se 5 plimba un singur gînd, stăpînitor şi tulburător: „Acuma plutesc între viaţă şi moarte, între cer şi pămînt, ca omul care şi-a tăiat craca de sub picioare şi aşteaptă să cadă fără să ştie baremi unde va cădea..." 6 io — Bologa, te implor, ajută-mă! şopti Klapka, în cancelaria pretorului, transformată în sală de şedinţe, înainte de-a începe dezbaterile. Apostol avea ochii mai adînciţi în cap şi roşii, încercuiţi cu dungi vinete, şi obrajii de o paloare 15 străvezie, în care se desemnau vinele albastre şterse. Pe vîrful limbii îi stăruia un gust sărat de lacrimi, iar în cerul gurii, o uscăciune necăcioasă, ca după un somn cu coşmare. în suflet însă îi sălăşluia liniştea, ca o domniţă cu mîinile moi şi calde. 20 Se simţea foarte bine şi se uita cu mare curiozi- tate împrejur, ca şi cum niciodată n-ar mai fi umblat pe aici, deşi odaia era ca şi ieri, doar că birourile fuseseră adunate în fund spre a face loc mai larg înaintea unei singure mese lungi, învelită cu postav verde şi 2 5 împărţită în două, la mij loc, de o cruce albă de metal!... Apostol examina pe toţi ofiţerii care şedeau la masa lungă, ţepeni, drepţi, solemni şi aproape speriaţi. Se bucură văzînd că preşedintele juriului e colonelul de odinioară, cu faţa colţuroasă, din tren, pe care-1 30 întîlnise în compartimentul generalului şi care îi luase apărarea... Acuma părea mai palid, şi în privire avea ceva... Pe ceilalţi nu-i cunoştea nici baremi din vedere, afară de locotenentul Gross, care ţinea capul în jos, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine. Apostol se uită mai îndelung spre dînsul, vrînd să-i întîlnească negreşit privirea, să-1 întrebe cum se face că a primit să judece pe un camarad şi să-i arate că, iată, el nu-i nici şarlatan, nici smintit, fiindcă mai bucuros a fugit decît să mai osîndească... Cînd îşi auzi numele, rostit cu glas tare, tresări, mirat: de ce strigă tocmai numele lui? Răspunse „prezent" şi nu se dumeri nici cînd colonelul îi puse între, bări neobişnuite, ca unui străin. Totuşi, fără a se gîndi la ce spune, răspundea corect, se uita în ochii colonelului, îşi dădea seama că în clipele acestea se cîntă-reşte viaţa lui şi auzea parcă un fîlfîit straniu de aripi care stîrnea un vînt rece în sală. Dar în inimă îi picurau de undeva, neîncetat, stropi de amărăciune, din care i se răspîndea în tot corpul o frică lentă, ca o caracatiţă dezgustătoare. încerca să se apere şi nu putea şi, din pricina aceasta, simţea că va trebui să izbucnească într-un hohot de plîns. I se părea că preşedintele vorbeşte atît de tărăgănat, că trece un secol pînă ce sfîrşeşte o întrebare la care el răspunde în trei cuvinte vertiginoase. Apoi, lîngă mescioara pretorului, cineva începu să citească ceva, cîteva minute, cu glas ciudat, pronun-ţînd vorbele ciudate. — Acum spune motivele şi împrejurările dezertării! zise deodată colonelul, ţeapăn, mişcînd buzele ca un automat. Bologa auzi întrebarea, strident, ca un cuţit ce cade pe o sticlă şi o sparge. Şi zgomotul acesta îi trezi toate gîndurile şi simţirile, ascuţindu-i-le ca nişte brice gata să-i ciopîrţească trupul şi sufletul. Se uită spre fereastră şi întîlni capul pretorului, mîndru şi încrezut, parcă el ar fi dezlegat de mult toate tainele lumii. îl supără atîta suficienţă şi întoarse ochii 5 în cealaltă parte, unde era Klapka, apărătorul, care, vrînd să-1 îmbărbăteze, îi făcu un semn atît de ciudat, că i se strîmbă faţa, iar Apostol se cutremură şi se simţi îndată părăsit şi singur ca într-o cîmpie nemărginită, plină de mărăcini şi buruieni otrăvitoare. Şi 10 totuşi atunci i se stinseră toate îngrijorările şi sufletul i se pătrunse de încredere mare. — Dezertare? şopti privind cu ochii strălucitori crucea albă dinaintea preşedintelui. Apoi plecă fruntea şi, în tăcerea amară ce se 15 împînzi, întrebarea lui pluti cîteva momente, ca o mustrare blîndă. Şi iarăşi răsună glasul colonelului, tremurat, parcă o mînă nevăzută i-ar fi strîns beregata: — Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa... 20 Şi, după o tăcere mai grea şi ameninţătoare, glasul urmă, tot şovăitor: — Vina e covîrşitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare-aminte apărarea d-tale... Prin urmare, vorbeşte.... 25 O mişcare grăbită umplu o pauză scurtă. Pe urmă ţîşni, ca un glonţ, glasul pretorului, revoltat, rotunjind cuvinte care se înălţau pînă-n tavan, se izbeau de pereţi şi plezneau capetele tuturor ca nişte palme umede. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, 30 protestînd stăruitor... Şi amîndouă se învîrteau ca două suliţe în inima lui Apostol care, nemaiputîndu-le răbda, murmură, fără să ridice capul: — Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu... 303 Deşi îi era gîtul uscat şi în aer se încrucişau încă fl urmele glasurilor de adineaori, şoapta lui zbîrnăi ■ prelung în toate urechile şi atrase asupra lui toate B privirile, întrebătoare şi nedumerite. ■ Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai B aspre şi mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ■ ca nişte gheare ascuţite şi-1 strîngeau de gît să-1 su- B grume. Cînd simţi că se înăbuşe, tresări, îngrozit, ■ galben la faţă. Gulerul tunicii i se păru un laţ nesu- ■ ferit. Cu o smucitură desperată îşi rupse gulerul şi I strigă răguşit: I — Omorîţi-mă!... Omorîţi-mă!... ■ Gestul şi strigătul lui stîrniră uimire şi indig- V nare. Colonelul se sculă în picioare, cu ochi fulgeră- I tori, şi bătu cu pumnul în masă, în vreme de Apostol I căzu grămadă pe scaun, respirînd greu, cu obrajii ca I varul stins, cu privirile roşii agăţate de crucea albă. m în sală se restabili curînd solemnitatea şi toată 1 lumea îşi reluă înfăţişarea gravă dinainte. Incidentul 1' fu dezbătut calm cîteva minute, apoi trecură mai 1 departe, conform procedurii obişnuite, pe care au tul- 1 burat-o puţin zvîrcolirile unei vieţi. Şi Apostol stătu I pe scaun liniştit şi nemişcat. în urechi îi susureau < cuvinte şi fraze care nu-1 interesau de loc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mîngîiere. Apoi preşedintele rosti deodată, sever: — Acuzatul mai are ceva de spus? !' Bologa auzi şi înţelese întrebarea; nu se clinti ! însă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el. — Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare 1 zise iar colonelul, supărat. Pretorul făcu un semn şi plutonierul se apropie de Apostol. — S-a sfîrşit? întrebă el, ridicîndu-se brusc de pe scaun, încît plutonierul se sperie. Da?... S-a sfîrşit!... Se înclină foarte adînc în faţa juriului şi ieşi 5 afară grăbit, sprinten.. 7 — Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit şi asta!... De-acuma o să fiţi mai liniştit! zise plutonierul, cu un zîmbet misterios, în odăiţă. Poftim prînzul... vă 10 aşteaptă... s-o fi răcit... Apostol se uita lung la el şi vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-şi fi hotărît el întrebarea în minte. „Oare ce-a zis plutonierul? se gîndi Bologa, 15 singur. Poate că el ştie ceva... E vechi în serviciu şi a văzut multe cazuri... " Cînd îşi dădu seama ce speranţe se împletesc în gîndul acesta, îl părăsi mormăind: 20 „Prostii... Uite ce prostii mă apucă..." îşi aruncă pe pat casca şi rîse scurt, sec, fals, frecîndu-şi coşul pieptului cu palmele, ca şi cînd ar fi încercat să-şi mulcomească bătăile inimii. Simţi în buzunarul tunicii fîşîit de hîrtie şi se opri voios: 25 — Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o în- ţelegem... Doamna Bologa îi scria numai mărunţişuri de prin Parva, despre cunoscuţi şi necunoscuţi. Că Pălăgieşu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta 30 vine mereu pe la ea şi se consideră tot logodnica lui, că Domşa îi zice tot „cuscră", că a făcut multe bunătăţi 20 305 de sărbătorile Paştilor şi că o să-i rămîie neatinse fiindcă e singură şi amărîtă, că 1-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urît şi a dat o slujbă chiar în ziua întîia de Paşti ca să-1 ferească bunul Dumnezeu 5 de primejdii... „Biata mamă! îşi zise Apostol cu un zîmbet umed. De-ar şti ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!... cînd va afla vestea.... Trebuie s-o afle de la mine... să afle baremi că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile 10 din urmă, ca şi în cele dintîi ale vieţii mele pămîn-teşti!" Trase scaunul lîngă masă şi, gustînd din mîn-cările răcite ce-1 aşteptau de mult, mai citi de cîteva ori scrisoarea oprindu-se de fiecare dată la visul urît 15 şi căutînd să ghicească ce anume o fi visat maică-sa. Cînd veni plutonierul cu un soldat să ia vasele, Apostol ceru hîrtie şi cerneală. Peste cîteva minute hîrtia albă rîdea pe masă ca o pată de speranţă, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici-colo, cu mîinile 20 la spate, cu gîndurile vălmăşag... De cîte ori zărea hîrtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, cînd simţea în suflet frica morţii, a scris mamei sale scrisori lungi, luîndu-şi rămas bun... De scria cu teamă şi îngrijorare, şi totuşi printre rîndu- 25 rile întristate, scriind, citea numai speranţe bune. Dragostea de viaţă era atunci mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea „testamentul" şi zîmbea fericit şi rupea în bucăţi foarte mici foaia cu gîndurile posomorite. Cîte „testamente" de 30 acestea a rupt?... Pe cînd acuma trebuie să scrie un testament definitiv... Acuma, din moment în moment, poate să vie pretorul, să-i citească nişte paragrafe şi să-1 anunţe că la ora cutare va muri negreşit,, cu deplină siguranţă, fără pic de nădejde. Iar la ora hotărîtă, 306 precis, nişte oameni vor sili sufletul său tînăr să se despartă de trup pentru totdeauna, la o oră precisă... Acuma cînd va sfîrşi scrisoarea, va şti că mîinile care au scris-o nu vor mai rupe-o şi nici ochii nu vor 5 mai vedea-o, pentru că mîine pe vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pămînt sau va atîrna undeva, iar mintea lui, care îşi dă seama de toate acestea, mîine nu va mai naşte nici un gînd, ci va fi o grămăjoară de creieri morţi, năpădiţi de sînge închegat... io Şi totuşi hîrtia rîdea pe masă, parcă ar mai fi fost vreo speranţă undeva... Apostol Bologa depăna amintiri de prin romane şi cronici, unde, în clipa supremă, soseşte în goana calului solul aducător de iertare şi de viaţă. Descoperirea îl bucură numai 15 cîteva clipe, pe urmă se înfurie şi rosti răspicat: — Voi muri negreşit peste... Peste cîte ore? Atunci îl îmbrăţişa groaza, din ce în ce mai strîns şi mai sălbatec, îngheţîndu-i sîngele. Şi în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu „ine- 20 xorabilitatea morţii", cu „dezgustul" de viaţa aceasta pe care el însuşi, conştiinţa lui împăcată, a azvîrlit-o, cu credinţa în viaţa de dincolo, unde sufletul mîntuit se va uni cu Dumnezeu... Dar toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rînd, ca nişte castele de cărţi de joc, 25 numai groaza rămînea sfidătoare, stăpînitoare, şoptin-du-i în suflet un singur cuvînt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea... îi venea să plîngă mereu şi nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiazi... „Şi încă nu mi-au comunicat sentinţa... De ce 30 nu vine pretorul?... Cel puţin să ştiu sigur... Adică de ce să ştiu?" Siguranţa ar spori doar chinurile groazei. Mai bine aşa. Orice întîrziere e un cîştig, chiar de suferinţă. Apoi întîrzierea poate avea şi motive bune. Adică de 20* 307 r i ce n-ar fi înţeles Curtea că e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine să vorbească, să dovedească... Dar ce nevoie e de vorbe cînd trecutul lui vorbeşte singur, baremi prin cele patru medalii de vitejie? în asemenea cazuri Curtea e datoare să trimită la plimbare pe pretorul dobitoc şi să hotărască achitarea în unanimitate... Sau cel puţin cu majoritate de voturi. Colonelul i-a luat apărarea şi în faţa generalului, atunci... Gross nu poate să voteze pentru condamnare. Apoi de partea preşedintelui trebuie să mai fie cineva... Şi uite majoritatea!... Uite şi pricina întîrzierii! Hîrtia, subt o călimară ruginită şi murdară, rîdea într-una. Apostol, înviorat, se duse la masă, se aşeză pe scaun, luă tocul şi încercă peniţa. îi tremurau degetele cumplit şi nici un gînd nu i se arăta limpede. „Mai tîrziu... mai e vreme!" îşi zise după un răstimp, liniştit, pornind iar să umble de ici-colo. Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără urme de sînge în obraz, cu privirea spre uşa în care cheia se învîrtea scîrţîind mai ascuţit ca totdeauna. „Acuma vine siguranţa!" îi ţîşni prin creieri ca un fior de foc, încît parcă simţea cum îi sfîrăie celulele cenuşii. Era plutonierul cu un soldat care aducea cina. — Aţi isprăvit de scris? întrebă vrînd să strîngă masa, fără să se uite la Bologa. — Nu, nu... nici n-am înce... zise Apostol deodată foarte agitat, adăogînd repede, cu nişte ochi ieşiţi din orbite: Aşa-i de mare graba?... S-a hotărît sentinţa, s-a... — Sentinţa desigur că s-a hotărît de mult, răspunse plutonierul trăgănat şi parcă cu glas neobişnuit. Se aşteaptă numai aprobarea de sus... de la Marele Cartier... Aşa-i regulamentul pentru domnii ofiţeri... Dar mult nu mai durează, nu, nu... Trebuie să pice răspunsul din minut în minut, căci în război şi în ca-5 zuri d-astea merge repede... în război toate merg repede... Apostol Bologa vedea că omul acesta îi cunoaşte soarta, dorea să-1 întrebe şi nu cuteza. Soldatul se strecură afară, în vîrful picioarelor, ca dintr-o casă 10 de mort. Plutonierul zise mai încet: — Fetiţa plînge şi se zbate, vai de sufletul ei... Dar nu mai pot, domnule locotenent, să mă iertaţi şi să nu vă supăraţi!... Eu aş fi lăsat-o, ca şi ieri... dar domnul căpitan tot prin ogradă se învîrteşte şi, 15 dacă ne-ar prinde, Doamne fereşte... Am să vă aprind lampa cînd o veni băiatul să ia farfuriile, că încă nu s-a întunecat de tot. Glasul plutonierului rămase în sufletul lui Apostol şi după ce se închise uşa, ca un izvor de speranţe 20 luminoase. îi bătea inima năvalnic, voioasă.. îi părea rău că n-a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se mîngăia că poate în curînd îi va spune el însuşi mai multe. „Cine ştie? îngînă cu bucurie. Numai Dumnezeu 25 ştie ce poate aduce ceasul..." Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea pe furiş obloanele întunerecului. 8 După miezul nopţii, Apostol Bologa, istovit, 30 se întinse pe pat. O tăcere imensă îl împresura, parcă toată lumea ar fi încremenit într-un somn de mor- 309 mint. Lumina galbenă din tavan îi picura în ochi şi îl ustura. Aţipi. Deodată se trezi. Afară răsunau paşi, pe trepte, în coridor. Sări în mijlocul odăiţei şi rămase pironit acolo, cu inima zgribulită, murmurînd din buzele-i albe: — Doamne-Dumnezeule... Dumnezeule... Uşa se deschise larg, cu zgomot mare, izbin-du-se de perete. Din întunerec apăru pretorul cu o foaie de hîrtie în dreapta, în ţinută de campanie, cu ochii stinşi în obrajii bolbocaţi sub casca de fier. în dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu cască, ţinînd ceva pe braţul stîng şi în mînă, cu privirea speriată, ca şi cum ar fi fost sigur că pretorul are să-i facă vreo observaţie aspră. în întunerecul uşii, afară, se zvîrcoleau capete multe, sclipeau ochi înfriguraţi, ca o vedenie dintr-o baladă sîngeroasă. în mijloc, neclintit, cu părul lung, puţin vîlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învîrti în orbite, cu luciri repezi, faţa pretorului, hîrtia din mîna lui, casca plutonierului. Şi, în fiece clipă, milioane de gînduri îi răsăreau şi mureau în creieri, parcă toţi atomii materiei cenuşii s-ar fi aprins şi ar arde cu flăcări clocotitoare. Pretorul se apropie de masa pe care hîrtia albă rîdea neatinsă, ridică sentinţa subt lumina lămpii şi, fără introducere, începu să citească rar, cu voce clară, întorcînd ochii spre Bologa după unele cuvinte pe care le apăsa ca şi cînd ar fi fost subliniate. Apostol asculta şi se uita numai la buzele pretorului, roşii, late, uscate, netezite uneori cu vîrful limbii trandafirii. înţelese desluşit „în numele împăratului", „crimele săvîrşite, dar neizbutite, de trădare şi dezertare la inamic", /_______ prin ştreang..." — Sentinţa va fi executată imediat! sfîrşi pretorul, îndoind hîrtia şi aruncînd o privire furişă în 5 faţa lui Bologa. — Imediat... imediat, repetă Apostol foarte domol, adăogînd în gînd: „Dar ora?... De ce nu spune ora?" Atunci surprinse un gest al pretorului şi văzu 10 că plutonierul se apropie atît de umilit, că părea un necunoscut rătăcit aici cine ştie cum. — Conform sentinţei... degradare... tunica militară... trebuie haină civilă, zise iar pretorul, începînd cu glas sever, zăpăcindu-se de ochii lui Bologa şi 15 isprăvind rugător. ] Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, îşi $ descheie încet tunica, îşi scoase gulerul şi-1 puse pe ; masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o aşeză pe pat şi o 20 netezi de două ori cu dosul palmei. Cămaşa îi era umedă de sudori calde, ridicată şi cocoloşită la spate, între bretelele vărgate. îşi potrivi cămaşa în spate şi-şi îndreptă bretelele, care-i alunecaseră puţin de pe umeri. Atunci, uitîndu-se întrebător în faţa pretoru-25 lui, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gîtul alb, subţire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întindea ceva şi observă că şi plutonierul se uită la gîtul lui. Se tulbură şi se întrebă în gînd de ce se uită amîndoi la gîtul lui? 30 — Şi haina... şi pălăria sunt din partea primaru- lui, bîlbîi plutonierul înfricoşat, întinzîndu-i-le deodată, ca şi cum n-ar mai fi îndrăznit să le ţie. 311 Apostol Bologa luă haina pămîntie şi o îmbrăcă repede, dîrdîind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfîrşească, o aşeză binişor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hîrtia albă, 5 lucitoare. Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. în sfîrşit, pretorul îşi drese puţin glasul şi vorbi, încurcîndu-se îndată: — Dacă ai vreo dorinţă... eu... noi... conform 10 legilor... orice dorinţă în clipa... Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator şi apoi brusc, se întoarse cu spatele, parcă şi-ar fi adus aminte că pe pat e ceva... Pretorul avu o mişcare de curiozitate, să vază ce va face, dar îşi reveni în fire 15 şi ieşi cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet uşa, fără să mai învîrtească cheia în broască. Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, şoptind: — Oare de ce n-au încuiat şi n-au pus lacătul?... 20 Oare... Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încîntătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decît să pună mîna pe clanţă şi să plece... departe... să trăiască... 25 Poate că nici sentinela nu mai e pe coridor... Poate că afară îl aşteaptă Ilona şi Klapka şi preotul Boteanu. Dar, în vreme ce-şi depăna nădejdile strălucitoare, uşa se deschise iar, şi în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuţ, cu patrafirul pe 30 piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mînă. O clipă se uită blînd, nedumerit, apoi intră, închise uşa şi merse drept la Apostol, murmurînd cu glas cîntat, pătrunzător: 312 1 — în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor... Apostol crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit 5 de povara suferinţelor, se prăbuşi în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plîns înăbuşit. Pieptul i se umfla sub puterea loviturilor inimii rănite în care sîngele se zvîrcolea ca într-o temniţă de 10 plumb. Şiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămîie, ca un rîu desfundat de o furtună năpraznică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale şi mîngîietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeşteşu-15 gite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o linişte ca pînza de zăbranic, străvezie şi totuşi destul de deasă spre a cerne şi a arunca la o parte toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti. Cînd îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol 20 avea faţa albă ca hîrtia, şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite. Văzu o broboană de sudori pe tîmplele lui Boteanu care se aşeză pe scăunel lîngă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori şi, de frică să nu se ivească iarăşi stafiile cu 25 care s-a luptat atîtea ceasuri, se tîrî în genunchi la picioarele preotului. — Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ştergîndu-şi fruntea cu o batistă mare, că în Dunca nu se ştia ce s-a întîmplat cu tine... M-am 30 pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă cheamă degrabă să te binecuvîntez... Of, inima omului!... Dar Ilona venise din capul ei la mine... Domnii de aici hotărîseră să-ţi trimită un preot militar, de altfel i tot slujitorul Domnului.. Ne-am rugat cu toţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv... — Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să scriu mamei şi uite, colo, hîrtia neîncepută... n-am fost în stare... din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi... după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grije de logodnica mea... să aibă mare grijă... Căci ele, amîndouă mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare... şi... şi... îşi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămîie, murmurînd cuvinte fără şir. Preotul îi mîngîie părul umed, îngînînd: — în mijlocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sîngele tău fierbinte... Ţi-aduci aminte cum ne spunea, de cîte ori venea prin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi: „Niciodată să nu uitaţi că sînteţi români!"...? Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!... Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor! — Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adîn-cindu-şi obrajii în mirosul de tămîie, uitînd îndată cuvintele, ca şi cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze nici un înţeles... într-un tîrziu uşa se deschise singură, se învîrti molcom în ţîţîni şi se propti de perete. în bezna per- vazului stătea pretorul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blînd ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit: 5 — Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos... Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită împrejur cu ochi întrebători. Desco- 10 perind în uşă figura pretorului, îşi aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără panglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrase brusc mîna, desfăcu binişor cureluşa şi-1 dădu preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, 15 zicînd încet: — Constantine, să nu mă uiţi... Popa strînse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura. Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi 20 spre pretorul din coridor. — Bologa... a sosit ora... Curaj! zise pretorul, disparînd imediat. Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul şi, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de 25 soldaţi cu făclii aprinse, cu căşti lucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfîrăiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei îşi însemna contururile în coasta dealului din spate peste care 30 vîrfurile plopilor bătrîni se înălţau ca nişte mîini negre imploratoare spre cerul vînăt, ciuruit de stele. 315 Priveliştea înfiora inima lui Apostol, iar în corp simţi privirile tuturor oamenilor. îl cuprinse frigul, tresări şi, cu amîndouă mîinile, îşi îndesă pălăria în cap, trăgînd-o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, 5 foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gîtul gol. — înainte! răsună deodată peste sfîrăitul torţelor, glasul pretorului, undeva, departe. Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotul era lîngă el. Se agăţă de braţul lui, 10 mulţumit c-a găsit sprijinul, şi coborî treptele. Merse un răstimp. împrejur auzea numai sfîrăit de făclii şi z7gomot de bocanci tîrîţi anevoie. Apoi, din stînga, izbucni brusc un hohot de plîns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplînd văzduhul ca un 15 cîntec de mort. Apostol îşi zise că e Ilona, strînse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii. Ieşiră în şosea... Făcliile nu mai fîlfîiau aşa de sfîrăitor, parcă li s-ar fi risipit lumina şi le-ar fi rămas 20 numai fumul. în spate însă gemea mereu plînsul, tot mai stins şi mai depărtat. Apostol văzu că au apucat-o în dreapta, se minună şi şopti preotului limpede şi cu părere de rău: — Unde mergem, părinte? 25 în suflet îi încolţi, lîngă] părerea de rău, un firicel de nădejde, care-i spunea în taină: „Poate că totuşi!..." Curînd însă părăsiră şoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeţ de scînduri noi. „Doamne, unde mergem?" se întrebă Apostol 30 acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată. Nu-şi simţea de loc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare şi i se părea că pluteşte în aer, 316 ca în vis. în aceeaşi vreme zise iarăşi preotului, care-i ţinea crucea în faţă: — Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te oboseşti atîta... atîta... 5 Drept răspuns, Boteanu murmură un crîmpei de rugăciune. Apostol nu înţelegea nimic, voia să-1 întrebe ce zice, dar ţinutul necunoscut îl necăjea atît de rău, că uită ce-a vrut şi iar se gîndi, amărît: „Unde mergem?" i o O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Părîul de sub podeţul de scînduri noi acumgîlgăia gălăgios, îndreaptă, la picioarele coastei... Auzind cum gîfăie oamenii împrejurul lui, Apostol şopti la urechea preotului: 15 — Nici nu-mi simt picioarele... parc-aş pluti... Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoşat de cuvintele lui Apostol care atîrna tot mai greu pe braţul lui amorţit... Urcuşul se isprăvi. Părîul iar murmura alături, 20 somnoros. Dui Apostol i se părea că merge de o veşnicie pe o cărare fără sfîrşit şi din nou îi răsări în creieri întrebarea: „Unde mergem?" Atunci preotul parcă se poticni şi îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite. 25 — Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii. — Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plîngător. Apoi Apostol simţi iarbă sub tălpi. Şi deodată 30 picioarele începură să-1 doară, ca şi cînd ar fi dus o povară peste puterile lui. 317 — Faceţi loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răguşit, glasul pretorului. Atunci Bologa, nerecunoscînd glasul şi vrînd să vază cine a strigat, ridică fruntea şi dădu cu ochii, de-abia la vreo zece paşi, de un stîlp alb şi lucios, cu un braţ cîrligat în vîrf. Ştreangul se legăna puţin şi legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mîinile, rezistenţa funiei. în lucirea albă a lemnului se desluşea ceva straniu, încît Apostol lăsă repede capul în jos. Cînd deschise iar ochii, se pomeni lîngă stîlp. Mîna dreaptă atinse întîmplător lemnul rece şi umed ca pielea de şarpe. Se scîrbi şi începu să-şi şteargă umezeala pe dunga pantalonului. în timpul acesta însă îşi plimba liniştit privirea peste mulţimea de feţe ciudate şi necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omeneşti, care se ascundeau sub căşti lătăreţe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de răşină arsă îi gîdila nările şi fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puţin capul şi, aproape de picioare, văzu pămîntul deschis ca o rană urîtă, gălbuie. Groapa nu părea adîncă şi lutul era azvîrlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălţîndu-se deasupra tuturor, ca şi cum el ar fi trebuit să... în stînga, la marginea gropii, un cosciug de brad, gol, descoperit... Capacul cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strîmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin şi se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?" — Gata?... Gata! strigă pretorul, pe movila de pămînt fluturînd o foaie de hîrtie. Apostol ascultă numai începutul sentinţei, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gîndindu-se că generalul n-a venit şi probabil că doarme... Lîngă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mînă: 5 „Nu-i doctorul Meyer... nu, nu..." La picioarele groapei recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plînşi, îngroziţi, care-1 obosiră, încît întoarse capul. La doi paşi, în stînga, stătea un ţăran sprijinit în hîrleţ cu capul gol, cu părul asudat şi lipit pe frunte, cu obrajii 10 umezi de lacrimi. „Uite groparul... Vidor..." se gîndi dînsul cu bucurie şi vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfîrşi citirea cu glas ascuţit şi strident ca un scîrţîit de uşă cu ţîţîni ruginite, şi Apostol îşi luă seama, întrebîndu-se speriat ce-o să fie acuma... 15 Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce şovăitoare: — Trebuie... pe scaun... Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lîngă genunchii lui şi nu-1 observase pînă acum. îi era teamă că iar nu va putea mişca picioarele... 20 „Trebuie... trebuie să încerc", îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mustăţile ude. — La o parte! răcni pretorul, spăimîntat, ridi-25 cînd braţele. Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atîrna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă în groapă. în aceeaşi clipă izbucni un plîns gros, desperat, nestăpînit. „Cine 30 plînge?" se gîndi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept. 319 Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorîtă parcă din rărunchii pămîntului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întîrziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu 5 dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pămîntul i se smulse de sub picioare. îşi simţi trupul atîrnînd ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdă- 10 toare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: — Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol... ADDENDA î Caiete de creaţie B.A.R.,l. Ms.2b,f.51ll Spînzurătoarea, în lumina făcliilor, e ca o cruce enormă, neagră, chemătoare. Pădurea spînzuraţilor 70 Catastrofa 50 Trădătorii 30 Ucigaşii 30 Dezertorul, Iţic Ştrul 30 [Ura]2 45 [Da popotă ofiţerii vorbesc de dezertările sol- daţilor români şi deodată toţi se uită la Bologa.]3 [Cînd îi vorbeşte, Clapca se uită fără să vrea la gîtul lui Bologa şi se cutremură.]4 1 I Ms. 2 b este un caiet maculator, cartonat, cu hîrtie îngălbenită, pe care însemnările sînt făcute cu creion negru şi chimic. în afara paginilor privitoare la Pădurea spînzuraţilor, reproduse de noi integral, caietul mai conţine cîteva însemnări referitoare la nuvela Cîntecul lebedei, o listă de nume ardeleneşti, patru titluri de lucrări, precum şi proiectul unei schiţe (nuvele ?) Ea şi el. 2 Anulat ulterior. 3,4 însemnări marginale. 21* 323 într-un capitol: discuţie despre moartea eroică şi moartea infamantă... Moartea-i moarte. Clapca e apărătorul lui Virgil: —Vorbeşte, omule... Spune o vorbă, că scapi... O minciună. Cînd vine primăvara se înviorează cîmpul de bătaie. într-o zi se răspîndeşte ştirea că sectoarele din faţă au fost ocupate de trupe române. Virgil e chemat într-o zi să audieze trei prizonieri români, să afle secrete etc. Dezertările încep. într-o dimineaţă se pomeneşte că ordonanţa lui a fugit dincolo, împreună cu alţi cîţiva. B.A.R.,1 Ms. 2 b, f 52-53 PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR Virgil Bologa, subit, [artilerie]1, 24 ani, frumos, deştept etc. 1. Pe frontul italian, în ziua cînd vine ordinul de plecare pe frontul românesc, Virgil roagă pe căpitanul croat Franasovici, cu care este prieten bun, singurul său prieten, să-1 scape de oroarea de-a merge să lupte contra fraţilor. Are un frate în România, poate că e pe front, poate că vor fi faţă-n faţă... Căpitanul nu se poate expune; e deocheat şi el. Virgil roagă pe colonel, un ungur furios. îl ocăreşte. Trebuie să lupţi contra duşmanilor patriei... 2. întiia zi pe frontul românesc. Privire spre România, pămîntul făgăduinţei. Singurătatea. Deznădejdea. Toamnă tîrzie. Duptele stagnează. Atîta 1 Adăugat ulterior; iniţial: „infanterie". i-e mîngîirea. Dar cînd vor începe, atunci ce va face? 3. Traiul lui. Singur. Urmărit pretutindeni. E suspect. De întîrzie la masă, repede vin să-1 caute. Ordonanţa, un sîrb prost, dar suflet bun. De vorbă. 4. Familia lui. Tinereţea lui. Examenele pe front. Ajutoarele trimise acasă. Visurile. 5. Crăciunul acasă. Tristeţea lui. Gîndurile de scăpare. Mamă, mamă, nu mai pot... încurajarea... Ar vrea să plece. Urmărit. 6. Pe front. Mai abătut. Groaza. Trimite soldatul pe-acasă. Gîndul de fugă. 7. Primăvara vine. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 52 r. Simţea că de gîndurile acestea va atîrna toată viaţa lui, că a sosit momentul, acesta-i, care-i va tăia viaţa în două ca un cuţit. Ochii lui ascuţiţi îl înţepau ca nişte ace. De un ceas de răbdare depinde viitorul; o clipă de speranţă sau de hotărîre pecetluieşte viaţa. Vru să vorbească, dar glasul lui se frînse. Călăul e soldat român, care-i şopteşte blînd: — Curaj, d-le locotenent... Acu se sfîrşeşte... B.A.R., I Ms. 2 b, f. 53 r. Alerga cu limba scoasă ca un cîine ce se ţine după o căţea. Bologa umbla de ici-colo prin odaie, cu paşi grăbiţi, nervoşi; umbra lui sălta pe pereţii albi, cînd zgîrcită, cînd întinsă şi se frîngea pe tavan. îi venea să plîngă, dar lacrămile nu-i veneau. Inima lui ardea şi-i seca lacrămile, precum o piatră fierbinte usucă apa. 324 325 închise ochii pe jumătate şi sufletul lui se pierdu într-o semiinconştienţă, într-o prăpastie neagră dintre somn şi deşteptare, în care sălăşluiesc umbrele trecutului. Precum umbrele trec pe un perete alb cînd pătrunde o rază de soare în odaia întunecoasă, astfel îi defilau amintirile şi vedeniile. Şi toate erau dominate de o imagine teribilă — ştreangul. Dar deodată faţa lui se crispa, buzele-i tremurară. Cu hohote scurte şi seci, căzu la picioarele... • Se simţea uşurat, ca şi cînd ceva foarte puternic i-ar fi luat o povară de pe suflet, ca şi cînd ceva uşor ar fi atins cu degetele ranele conştiinţei sale, vindecîn-du-le; inima-i era aprinsă. B.A.R., 1 Ms. 2 b, f. 54 PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR Partea întîi — Datoria Virgil Bologa, student în filozofie, locotenent de artilerie ceh: Otto Clapca, căpitan — naţionalist furios, dar ascuns, laş — izbucnire la sfîrşit Ion, ordonanţa lui Bologa — fatalist [german]1: Doctorul Meyer — sceptic, german ovreu: Gross, sublocotenent, inginer — socialist fanatic [ungur]2: Varga — un războinic aprins rutean: Cervenco — un pacifist umanitar Bologa urăşte3 pe duşmanii ţării şi de-aceea îşi face datoria, deşi măcelul î\ îngrozeşte. 1 Adăugat ulterior; iniţial: „ungur". 2 Adăugat ulterior; iniţial: „german". 3 Sublinierea aparţine scriitorului; reprodusă de noi prin litere cursive, ca în toate cazurile similare din „Caietele de creaţie". Dragostea de viaţă, pătimaşă Alexandru Pelagiaşu — notar Monor B.A.R., l Ms. 2 b, f. 54 v. Urletul surd al mortierelor, ca un hămăit răguşit de lup flămînd de carne Ghearele războiului, însîngerate şi nemiloase, răscoleau măruntaiele pămîntului de atîtea luni. Din război nu se întorceau decît oamenii crestaţi cu cruci roşii de răni. De pe front soseau înapoi trupuri zdrenţuite de oameni, ca nişte gunoaie netrebnice Trecutul se furişa în sufletul lui ca o rază de soare într-o odaie de bolnav. O simfonie de milă îi frământa inima: — Omul!... Omul!... Omul! îşi zicea. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 55 PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR Partea a doua — Datoria dincolo de hotare. Dragostea de neam — Naţionalismul Ura lui moare şi în locul ei naşte iubirea pentru cei de un sînge cu dînsul. Ura lui a fost ura contra războiului, pe care el o deformase în ura duşmanului. Ce-i duşmanul? Nu există duşman. Există numai omul, acelaşi, chinuit, alergător după fericirea care nu există. Aici nu există ura, ci numai frica cea mare, care se transformă uneori în groază nebună. Numai groaza e sangvinară, bestială. Ura e nobilă. Frica e brutală. 326 327 B.A.R., I Ms. 2 b, f. 56 PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR Partea a treia — Iubirea pentru toţi oamenii. Iubirea lui cuprinde pe tot ce e om în lume. B.A .R., I Ms. 2 b, f. 57 PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR Partea a patra —- Iubirea morţii. Nu-i bună alcătuirea aceasta care ucide pe om mai rău ca* însăşi natura, care pune civilizaţia în slujba măcelului omenesc. B.A.R.,I Ms. 2 b,f. 58-59 Bătălia e ca un dans năprazuic Somnul! Dar moartea e mai rea ca somnul? Sîntem ca nişte porci, porniţi spre zalhana. Nu poţi tăgădui că omul poate să aibă presimţiri, ia este ceva în noi care ne face semne, din care aflăm ce o să fie? Aş, presimţirea e negura creierilor, un abur greu în clădirea clară a lumii. Ce folos să vrei să ştii, cînd totuşi se va întîmpla ceea ce trebuie să se întîmple? Aici nici n-ai vreme să te pregăteşti de moarte, căci moartea te fură, fără să iai seama. îmbrăţişări care trăiesc cîteva minute. Azi lumea e prea indulgentă! Indulgenţa, în sine, totuşi e frumoasă. Aşteptarea, neactivitatea... otrava asta te prăpădeşte mai repede ca setea, chiar ca glontele. Ce facem noi oare, decît îndeplinim partea de muncă ce ni se cuvine în apărarea ţării? Viaţa e scurtă. Nu ţi-o mai îngreuia de bună voie. Nu o tulbura însuţi. Ce să mai plîngem după mame şi neveste, cînd ele plîng de ajuns pentru noi? Poate că el vede ce nu vedem noi... poate că într-în-sul se petrece ceva ce noi nu simţim în noi înşine — Vrei să faci ceva şi eşti nehotărît? Porneşte-o brusc, fără întrebări multe. Nu căuta întîi cuvintele care să-ţi spună că e bine, ci croieşte-ţi calea fără şovăire. Vrei să dormi? închide ochii. întîi unu, pe urmă celălalt. Altfel, ţi-e frig. Dacă nu-ţi lucesc ochii, nu-ţi tihneşte mîncarea. Frica de moarte nici nu mai există. Cine a avut-o, s-a dezobişnuit de mult. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 60-61 Frica e o vorbă azi la noi. Indiferent ce are omul în cap sau în inimă, fapta lui interesează. Aş, ce boală? Cum încep bubuiturile, îi trece. ® Ce-ar fi dacă într-o clipă am porni cu toţii acasă, şi duşmanul, şi noi? Cu toţii! Poporul ar simţi? ® Niciodată poporul nu vrea război. Numai conducătorii vor, fiindcă ei stau acasă şi trimit la moarte numai poporul. Au numai gînduri folositoare. Creierul e pentru ei ceea ce e nasul pentru un cîine. (® Cîinii miroase în loc să cugete.) Ce vreţi voi? Luptă, fără să ştiţi cum şi de ce. Adevărul e oare un lucru de care să te sperii? în aer sînt lucruri care-şi aşteaptă vremea şi apoi pătrund în toate casele, fie ferestrele deschise, fie închise, şi se strecoară în sufletele oamenilor. Trebuie să ne dezbrăcăm de toate zdrenţele, căci numai goi şi fără vanitate ne vom putea furişa pînă dincolo. Ori vrei, ori nu vrei, eşti tu însuţi. Sufletul veghează cînd te pierzi în marea desperării. Ia seama! Nu vezi cum îmi tremură inima şi aproape mi-e frică să mai vorbesc? — Sînt ca un copil pe un drum necunoscut. — Copii [sic!] merg fără şovăire pe căi unde cei mari se împiedecă şi şovăie. — De ce nu putem oare să eliminăm din suflet tot ce nu ne place? — Fiindcă sufletul nostru e cuprins şi cîrmuit de altceva, mai înalt. Noi înşine ne făurim destinul. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 61 v. Bologa şi cehul vorbesc de execuţia cehului, la care au asistat. Bologa a fost în Consiliul de război şi spune cum cehul a tăcut mereu, numai cînd preşedintele a rostit vorba „trădător" i-au lucit îngrozitor ochii şi a repetat cuvîntul cu o mulţumire teribilă, ca şi cînd i-ar fi zis „erou". — Vezi ce puţină deosebire e între erou şi trădător ! Poate că chiar acelaşi lucru... Atîrnă după cum văd ochii sufletului, după perspectiva inimii. — Ochii lui erau fierbinţi şi străluceau straniu din adîncime. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 62 Cumplită e puterea unui cuvînt şi a gîndurilor. Ele călăuzesc spre bine sau spre rău pe individ şi popoare întregi. Dacă am găsit sîmburele vieţii, gîndirea ne deschide aievea fiinţa, ca drumurile şi canalurile într-o ţară bogată. ® Am fi morţi dacă n-am cugeta şi multe milioane de suflete sînt moarte, fiindcă nimeni nu le-a obişnuit să cugete sau n-au curajul să cugete. — Ce cere patria, trebuie să facem! — Da, căci patria nu-ţi cere să faci decît bine. Pe rînd, unul cîte unul, păşim în faţa morţii. A muri nu-i aşa de rău. Dar cine sîntem şi ce am fost şi ce vom fi} Numai prezentul are putere B.A.R., I Ms. 2 b., f. 62 v. în tranşee mirosul era atît de greu, încît îşi închipuia că în văzduh desigur că se ridică un zid de duhoare ce urmează în zig-zag linia frontului. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 63 încă nu fusese pe front şi trăia într-o adevărată groază că războiul se va sfîrşi înainte să-i fi venit lui rîndul. Zîmbetul lui era o stafie de zîmbet, care înfricoşa pe toţi. — Raiul şi iadul sînt în sufletul omului. îngerii şi diavolii rătăcesc pe pămînt, ademenind cu iubirea şi cu forţa lor; probleme veşnic nedezlegate pun în mişcare nevăzute secolele. — Trecutul e tot atît de misterios ca prezentul şi viitorul. — Pulberea cîmpurilor de luptă se înălţa pînă la marginile văzduhului, apăsînd ca un munte pe creierii omenirei, încît minţile nu mai funcţionau. — Clipi, zîmbinâ, din genele-i încărcate de praf. Din tranşee respiră o suflare de gheaţă. Casele asudau igrasie. Oamenii îşi tuşeau moartea în faţă. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 64 E faţa uriaşă a morţii care pluteşte peste cîmpu-rile de pîlnii de obuze. Groaznica frică de moarte, cînd ţi-e dragă viaţa. Vremea alerga sub tălpile ghetelor sale. Razele de lumină îl izbiră drept în inimă. Mai departe ca cele mai depărtate stele. E gata fierul care-ţi va străpunge inima. Nici speranţa şi nici Dumnezeu nu potolesc groaza morţii. Ştim că-i nebunie şi crimă tot ce facem şi totuşi nu şovăim. Ştii ce-i moartea? O vorbă care trece. Singur nu merge nimeni bucuros. Unii însă trebuie să meargă. Fapta e totdeauna o lovitură în beznă. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 65-66 Cel ce stăruie pînă la pămînt — biciuieşte stelele. Erou sau laş — e vreo deosebire? Sîntem nişte ceasornice hodorogite cu minutarele stricate. Da început, Apostol Bologa e fanaticul războiului, nitzschean înflăcărat: — Dumea, universul întreg e un veşnic război... Sorii se atrag şi se resping, se ciocnesc, se luptă etern... în univers cît de dese sînt cataclismele? Materia anorganică se luptă într-una: apa sapă piatra, stîncă schimbă cursul rîului, marea spală ţărmii etc. Toate regnurile vii se luptă permanent cu materia anorganică. Plantele o transformă în materie organică, o ucid. Animalele se războiesc cu plantele. Animalele, însăşi, toate se luptă între ele, se mănîncă una pe alta. Numai omul să facă excepţie? Sfîrşitul războiului ar fi sfîr-şitul civilizaţiei. —Şi dacă se sfarmă o civilizaţie, nu-i nici o pagubă. Din ruinele ei răsare alta, mai strălucitoare. Progresul nu e evolutiv, e revolutiv. — Mintea omului nu progresează. în ea se află toate civilizaţiile trecute şi viitoare şi toate se aseamănă. De aceea nu-i nimic nou sub soare. — D-zeu e omul, precum diavolul e început tot omul. Sufletul omului e raiul şi iadul. Depinde de om, pe care-l alege. B.A.R., I Ms. 2 b, f. 67 Da sfîrşit Apostol găseşte echilibrul sufletesc în1 Socialistul: Un vers de Goethe e mai preţios ca o bătălie cîştigată. B.A.R., Arh. L. R. PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR „Viaţa însăşi nu e decît o închipuire, un vis. Nimic nu există, totul e vis. D-zeu — omul — lumea, soarele, luna, puzderia de stele — un vis, toate sînt visuri, n-au fiinţă. Nu e nimic în afară de spaţiul gol şi de tine. Iar tu nu eşti, tu n-ai corp, n-ai sînge, n-ai oase, eşti numai o gîndire, o idee. Nici chiar eu n-am 1 Fraza e întreruptă. 332 333 fiinţă. Şi eu sînt doar un vis — visul tău, creaţia închipuirii tale." Războiul e cea mai crincenă dovadă a iresponsabilităţii omului şi a nonsensului vieţii. Fiinţa n-are nici un rost şi nici o valoare. Azi nu conştiinţa călăuzeşte viaţa, ci conştiinţa se îndoaie după poruncile vieţii. Sîntem victimele cuvîntului. Din nenorocire, viaţa nu se conduce după teoriile noastre. Trebuie să vie o beţie, o nebunie, o mişcare entuziastă. Nimic nu va deveni, afară de ceea ce va fi dobîndit. B.A.R., Ms. 2 541, f. 205 F .DUREA SPÎNZURAŢILOR roman [Bunicul Bologa de mamă — tribunul lui lancu 1848. Unul Bologa a fost tras pe roată ca adept al lui Horia.]1 [Klapka e din Znaim]2 [O mînă spală pe alta]3 B.A.R., Ms. 2 541, f. 206 [5. Caută argumente reci ca să-şi justifice schimbarea caldă. îi pare rău c-a intrat în război. Se gîn-deşte la românii lui etc. Atunci vine Clapca: mergem pe frontul român]4 Pai tea I [1. Execuţia unui ofiţer ceh. Apostol întîl-neşte pe Clapca. 2. în sat. Reflexii asupra mortului cu ofiţeri. 1,2 Şters ulterior. 3 încadrat în chenar, cu creion negru. 4 Adăugat ulterior, în cerneală. 934 Cercul lui Apostol: Meyer, ungurul, ovreiul, ruteanul etc. 3. Apostol şi ordonanţa. Clapca îi face o vizită. Zdruncinarea. 4. Reflectorul. Biografia. Meditaţia: război şi iubire. 5. Decoraţia. Scena cu generalul. 6. Hotărîrea. Moartea eroică şi infamantă.]1 7. încercarea de-a trece. [în ultimul moment nu poate „dezerta". Rănit grav.]2 [— Au uitat să desemneze călău. [—Ce internaţională? Nu Cine-i călău? sîntem noi aici inter- Să fie caporalul. naţionala? - Scoate tunica... — Da... internaţionala Groaza caporalului]3 crimei!]4 [Parcă vor să ne ispitească cu lumina lor]5 B.A.R., Ms. 2 541, f. 207 Partea III 1. In vraja iubirii umane. Cum se schimbă. 2. Comunitatea cu soldaţii. Oameni. 3. Iubeşte o fată de ţăran şi o va lua de ne-L 4. Nu trage în duşman. 5. Chemarea lui. Pădurea spînzuraţilor. vastă. 1 Deasupra textului, pe verticală, scriitorul notează ulterior: „Războiul zguduie, zdruncină şi răstoarnă cuprinsul conştiinţelor. Niciodată pacea nu te sileşte să cugeti cît te îndeamnă războiul. Credinţele şi convingerile cele mai solide, dobîndite în ani de meditări şi studii, se dărîmă ca nişte jocuri de cărţi în lumina roşie arzătoare a unui cîmp de luptă presărat cu cadavre şi mine... Cartea II — Doctorul Meyer." 2,4 Calitatea creionului indică adăugarea ulterioară a acestor rînduri. 3 Notaţie ulterioară (în cerneală). 5 însemnare ulterioară (în cernerlă), pe diagonală, în colţul din dreapta. 335 6. Groaza lui. 7. Fuga. [Apostol găseşte mîngăiere pe front: înfrăţire cu soldaţii şi cu duşmanii. Viaţa lui. La 4) un concediu acasă de 10 zile. E plin de nădejdi. Cînd se întoarce vede pădurea spînzuraţilor. Groaza. Soseşte la comandament îngrozit: ordin să ia parte la Consiliul de război. Convorbire cu generalul; nu mai are curajul din cartea I, căci iubirea e umilă şi laşă}1 B.A.R., Ms. 2541, f. 207 r. {Cartea Illf 1. Sosirea. Ilona. Acasă. Sărutarea. Mama lui i-a pus o biblie în cufăr, [între cărţi — (Pălăgieşu nu-i vinovat?) 2. Gros — Clapca — Cervenco — Varga — La biserică cu Ilona. 3. Pregătirile de luptă. Trădările. Primii spîn-zuraţi. Groparul şi Bologa. Unirea Apostol — Ilona. Cu popa. 4. Doisprezece spînzuraţi. Groaza. Apostol cere pe Ilona. Biserica şi convertirea la Dumnezeii. Mutarea lui Petre. 5. Automobilul îl cheamă la general. Pădurea spînzuraţilor. Teama Bologa. întrevedere cu generalul. Apostol se întoarce noaptea în Făget. Despărţirea de Ilona. 6. Fuga. Iu ultimul moment întîlneşte patrula lui Varga.]3 a fost colegul lui Apostol!!! 1 Calitatea creionului indică adăugarea ulterioară a acestor notaţii. în stînga ultimului alineat însemnarea: „200-vizitiu, căruţă; 100-conducător; 100-serviciu". 2 însemnare ulterioară. 3 Rînduri adăugate ulterior (în creion). 22 33 [Popa îi spune (C. IV) că fata groparului 1-a chemat, spunînd că-1 cheamă generalul. în realitate, nu fusese adevărat; dar, fiindcă a venit, l-au lăsat să-i dea el ultimele îngrijiri sufleteşti.]1 B.A.R., Ms. 2541, f. 208 UN OM PARADOXAL2 Fiindcă e vorba de război, am să povestesc cîteva păreri de-ale unui prieten care trece drept un om paradoxal. Are un caracter ciudat: e visător, îmi amintesc o convorbire ce-am avut-o cu dînsul acum cîţiva ani: apăra războiul în general, poate numai de dragul paradoxului. Şi să băgaţi de seamă că prietenul este cel mai paşnic om din lume, cel ce nu se sinchiseşte cîtuşi de puţin de urile internaţionale şi nici măcar de cele interpetersburgheze. — Trebuie să fii sălbatec să spui — zise dînsul între altele — că războiul este o pacoste pentru omenire. Dimpotrivă, e tot ce se poate mai folositor. Un singur război este cu adevărat deplorabil, războiul civil, care descompune statele, durează totdeauna prea mult şi abrutizează poporul pentru secole întregi. Dar războiul internaţional e excelent subt toate raporturile. Este indispensabil. B.A.R., Ms. 2541, f. 209 — Ce indispensabil vezi tu în faptul ca două popoare să se încaiere şi să măcelărească? 1 Fragment şters ulterior cu o linie sinuoasă. 2 Fragmentul, mai puţin legat de restul paginilor „Caietului de creaţie", pare să fie mai curînd traducerea unui text încă neidentificat, ipoteză pentru care pledează cîteva particularităţi sintactice şi de vocabular. Unele idei ale presupusei tălmăciri vor fi întîlnite în replicile unor personaje ale romanului, care încearcă să justifice necesitatea războiului. j1 338 — Tot, absolut tot! Mai întîi nu e adevărat că combatanţii se încaieră pentru a se măcelări sau, cel puţin, nu aceasta e prima lor intenţie. înainte de toate îşi sacrifică propria lor viaţă, iată la ce trebuie să te gîndeşti întîi şi întîi, şi nimic nu e mai frumos decît a-ţi da viaţa spre a-ţi apăra fraţii şi patria sau măcar interesele patriei. Omenirea nu poate trăi fără idei generoase şi de-aceea îi place războiul. B.A.R., Ms. 2541, f. 210 3. Frontul românesc. Prima vizită. Docuinţa. Clapca şi revoluţia rusă. Scrisoare de la Marta. Fata groparului. Popa. Boala şi îngrijirea. Concediul. Prizonierii. 5. Acasă. Monorul şi intelectualii. Pălăgieşu şi jandarmii. Maiorul polonez. Marta. Da club. 6. Mici aspecte de laşitate. Delaţiuni. Marta cu ofiţerul ungur. Pălăgieş îl face tîlhar, criminal, trădător. 7. Dezgustul. Reacţiunea. Renunţarea de-a mai dezerta. [7. în tren. Omul.]1 [Civilizaţia a falsifi- [Omul e o jucărie în r- ^ cat pe om, făcîndu-1 mîna soartei — zice ^ g< fiară; omul naturii e Bologa cînd toate îi £3 p bun şi blînd.]3 ies pe dos.]4 Convorbirea cu popa despre dezertare şi altele Ordinul secret despre dezertarea românilor; 1 Şters ulterior de pe pagină. 2 Adăugat ulterior, cu creion albastru. 3 însemnare ulterioară (în cerneală), pe diagonală. 1 Ulterior anulat, cu o linie sinuoasă. 22* 339 4. [Petre dezertează şi-i lasă o scrisoare.]1 Boala — Doctorul — Clapca Fata şi groparul — Concediul Soldaţii care-i scot cizmele şi pantalonii, zi-cînd: „Acu tot e mort şi nu-i mai ţin de cald..." [înainte de-a se rosti sentinţa, porneşte scrisoare de-acasă]2 Moartea eroică şi moartea infamantă în Cartea I! [La capitolul următor — tăbliţa regimentului românesc no. 16. Bologa simte că e egoist cînd, din pricina situaţiei lui precare, vrea să amestece şi pe alţii, să-i facă să sufere.]3 B.A.R., Ms. 2541, f. 210 v. [Nici un nume de localitate de pe front, spital etc.]1 Pait:a II 1. Locuri noi şi vechi camarazi. Privelişti. Amărăciune. Iubirea naşte. Clapca mereu. în faţă tot ruşi. 2. O ciocnire de idei: ce-i patria. Apostol zice că-i neamul, sîngele omului. 3. Iubirea arde cu flăcări. Urăşte tot ce nu e sînge. Se singularizează. Clapca totuşi. 4. în faţă sînt românii. înduioşare. Primăvara vine. Dezertează românii şi ordonanţa lui. Gîndurile de plecare. Prizonierii. 1 Ulterior anulat. 2 însemnare ulterioară (în creion). 3 Şters ulterior. 4 însemnare ulterioară (în cerneală). 15. Concediul. Acasă. Pălăgieşu. Apostol îi încurajează. Pălăgieşu trădător. Iubita lui cu ungur. Toţi se ploconesc. Scîrba lui. 6. Revirimentul. Iubirea lui devine atotcuprinzătoare. Omul. [Cînd şovăie, în Cartea I, îşi aduce aminte c-a ' citit undeva că în forma embrionară inima e alături (de creier. Ce fericire ar fi să fie aşa în toată viaţa. Clapca îi scrie că în faţa lor sînt numai ruşi. Bologa e vesel şi merge liniştit.]1 [A învelit credinţa-i veche în linţoliul de pur-| pură în care se înmormîntează zeii morţi.]2 IB.A.R., Ms. 2541, f. 211 Ideea răsare spontan din sufletul omului, al omenirei. Zbuciumările [III Klapka]3 noastre, în aceeaşi clipă, ţîşnesc desigur din numeroşi alţi creieri în diferite colţuri ale pămîntului. Lui Apostol, sub ştreang, groparul îi strînge mîna şi-1 sărută frăţeşte. D.A.R., Ms. 2541, /. 212 17. XI. 1921 Ucraineanul? [Sufletul trăieşte după moartea individului, dar nu ca individualitate conştientă, ci ca energie psihică difuzată. Toate manifestările [psihice]4 respiră în atmosferă, unde vagabondează ca nişte atomi de energie animistă. Reconstruirea acestei energii [psi- I 1 Notaţiile ulterioare (în cerneală); cuvintele: „şovăie, i în Cartea I", adăugate ulterior; iniţial: „iubeşte pe om". M Calitatea creionului indică adăugarea ulterioară a i însemnărilor. 1 Adăugat ulterior; iniţial: „sufleteşti". 1 i hice]1 împrăştiate este baza şi explicaţia fenomenelor spiritisto-teozofice. Asociaţia mai multor suflete vii, cu energie mai puţină, poate să provoace adunarea energiilor risipite ale unui suflet mort, recunstituin-du-i astfel fizionomia [psihică]2. Facultatea aceasta se află potenţată în aşa-numitele medii spiritiste. O formă specifică a acestei facultăţi ar fi şi hipnotismul.]3 PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR în război, fiindcă mor deodată mii de oameni, energiile psihice vagabonde [III Klapka]4 îmbibă atmosfera, de aceea rezultatele războaielor sînt revoluţii, nemulţumiri, fierberi populare. B.A.R.,Ms. 2541, f. 212 v. [Am citit undeva că, în primul stadiu al embrionului uman, inima se află în cap, între creieri şi de-abia mai tîrziu coboară în piept. Ce minunat e să fie inima şi creierul alături, în legătură imediată, să nu facă inima ce nu vrea creierul şi, mai ales, creierul ce nu vrea inima.]5 Viaţa e o muzică divină [IV]6 [Un dispărut — Apostol a fost martor; o bombă grea a căzut şi un locotenent a fost literalmente nimicit; doar un toc de cizmă s-a găsit dintr-însul, care, însă, nu e sigur c-a fost al lui.]7 1 Adăugat ulterior; iniţial: „sufleteşti". * Adăugat ulterior; iniţial: „sufletească". 3 Ulterior, scriitorul notează deasupra textului (încadrat de noi între paranteze drepte): „Nu aici". * Adăugat ulterior, cu creion albastru. 5 Fragment şters cu două linii verticale. 8 Adăugat ulterior, cu creion albastru. 7 Fragment şters cu o linie sinuoasă; calitatea creionului indică adăugarea ulterioară a notaţiei. B.A.R., Ms. 2541, f. 213 De pe buzele lui se înălţau, ca nişte păsări speriate, vorbe de însufleţire. Păşea pe drumul îngust din pădure... în război, fiindcă mor deodată A căutat să-şi conducă singur viaţa şi s-o îmbrace în formule Klapka. Ideea răsare spontan [Civilizaţia...]1 B.A.R., Ms. 2541, f. 214 [Duarea în primire, vede pe Ilona Vidor 4. Masa, Ilona, groparul Doctorul]2 [Spre front 5. Prizonierul Klapka Preotul]3 Boala — Ilona 6. Doctorul — concediul — Klapka plecarea B.A.R., Ms. 2541, f. 215. Privea lucrurile ca şi cînd le-ar fi văzut întîia [IV]4 oară, cu nişte ochi bolnăvicioşi şi plini de curiozitate. Privirea aceasta izvorea din ochii negri, mari, dintr-o adîncime îngrozitoare, ca dintr-un izvor plin, abondent. B.A.R., Ms. 2541, f. 216 Gross 8. Pădurea spînzuraţilor. Cervenco 9- Pretorul, generalul. 1 Cu vînt anulat ulterior. *i3 Fragmente şterse ulterior. * Adăugat ulterior, (cu creion albastru). Ilona Groparul Consideraţii 10. Plecarea şi Ilona. 11. Fuga şi arestarea. Preotul Biserica Pastele Varga Klapka Ştiri B.A.R., Ms. 2541, f. 216 v. ÎN AMINTIREA FRATELUI MEU EMU, SPÎNZURAT DE UNGURI PE FRONTUL ROMÂNESC ÎN ANUL 1.917 B.A.R., Ms. 2541, f. 217 f .x De pe buzele lui se înălţau, ca nişte păsări speriate, vorbele de însufleţire... [I se părea ceva nespus de minunat că undeva, departe, într-o odaie afumată, se află acuma o fată care se gîndeşte la el şi-i păstrează o taină mare.]2 Umbre moi, tremurătoare Odaia parcă trăia şi respira încet îl supăra corpul lui, mirosul hainelor Sentimentul său încă nu era desluşit, încă n-avea rădăcini, era tînăr şi verde ca o frunzuliţă neisprăvită la începutul primăverii Minutele treceau în somn metalic şi fiecare [IV]3 era plină şi umflată cu viaţa lui... Simţea că inima lui le plăzmuia una după alta, neîncetat... 1 Adăugat ulterior, cu creion albastru. 2 Fragment şters cu o linie sinuoasă. 3 Adăugat ulterior, cu creion albastru. 344 [III Fuga]1 îi bătea inima, era palid şi respira anevoie, iar gîtul parcă-i era zu-grumat. B.A.R., Ms. 2541, f- 217 v. [Munca adevărată e respiraţia omenirei, e o religie veselă şi curată.]2 B.A .R., Ms. 2541, f. 218 [Clapca a fost ofiţer activ, locotenent, s-a amorezat de fată săracă şi la vîrsta de 23 ani a demisionat din armată, a făcut dreptul şi s-a făcut avocat la 28 ani, însurîndu-se cu fata şi avînd în fiece an cî-te-un copil, încît azi are patru, căci de la începutul războiului a încetat regularitatea.]3 Bologa n-a avut nici un pic de voinţa; îndoiala 1-a ros şi i-a ros temeliile vieţii. Chiar cînd a făcut vreun gest, 1-a făcut dintr-o exasperare de îndoială, nu din voinţă. Bologa a căutat mereu să-şi conducă [III singur soarta, şi viaţa veşnic atras Cu Klapka]4 cu buretele peste toate construcţiile lui. Căci [viaţa]5 nu primeşte artificii. Parcă orice om, cînd moare nu vede moartea cu ochii? Nu merge popa şi ^ la ei? Doar că moartea nu o dau Cu popa] oamenii, ci îşi ia singură victima; dar şi chinurile sînt mai mari... 1 Adăugat ulterior, cu creion albastru. 2 Şters ulterior, cu o linie sinuoasă. 3 Fragment şters ulterior cu o linie sinuoasă. 4,6 Adăugat ulterior, cu creion albastru. 5 Iniţial: „creierul". 345 B.A.R., Ms. 2541, f. 218 v. Partea IV 1. Cum e prins şi adus la închisoare. 2. în închisoare. Singur. Unde-s oamenii? 3. [Clapca. Scrisoarea mamei. Judecata.]1 4. în faţa judecătorilor. 5. în închisoare. Sentinţa. 6. Cu preotul. 7. Execuţia. Zorile. [Apostol scrie o scrisoare mamei sale, înainte cu cîteva ore de-a muri. Scriind, se gîndeşte că a mai scris de atîtea ori asemenea scrisori de adio, înaintea atacurilor mari, cînd se aştepta să moară, dar totdeauna speranţa aurea rîndurile negre. Curios e că speranţa şi acuma se îmbulzeşte să-1 mîngăie, deşi el ştie precis că totul s-a sfîrşit. Zîmbeşte şi continuă scrisoarea: mor pentru că-mi sînt mai dragi oamenii ca viaţa.]2 B.A.R., Ms. 2541, f. 219 [O convorbire „interesantă", care-ţi usucă cerul gurii şi gîtul.]3 [Colonelul mic, cu mustăţi mari negre, care se pierdeau în nişte cotlete dese, lipite parcă cu cocă. Pe degetele-i scurte avea păr şi inele multe, ca o femeie.]1 Paşii lui erau moi, fără putere şi fără zgomot, ca un vis. Cu inima plină de o răceală sărată. în fiece dimineaţă şi în fiece seară parcă aştepta ceva. 1 Adăugat ulterior, iar apoi şters; iniţial: „înspre proces. Clapca apără." 3 Calitatea creionului indică adăugarea ulterioară a acestor însemnări; apoi anulate. 8s4 Rînduri şterse ulterior de pe pagină. Retezate de cuţitul vremii, frunze mari şi triste zburau fîşîind ca un drapel. Bucuria mare şi suferinţa mare sînt acelaşi lucru. In mine totul era clar. Mirosea a somn, a stradă şi a piele, birjarul. B.A.R., Ms. 2541, f. 219 r. [Numai trecutul e real.]1 [Se simţea legat de Varga (?), parc-ar fi săvîr-şit împreună ceva urît şi nelegiuit, ceva ce i-a încătuşat împreună pentru toată viaţa.]2 îşi simţea gîtul încleştat, iar în gură simţea un gust amar. [Avea păr roşcovan şi atît de aspru, că nicicum nu se putea pieptăna.]3 [IV]4 Vorbind, simţea că glasul lui coboară într-o prăpastie fără fund. în glasul lui auzi neliniştea şi frica. [Mescioara de subt fereastră parcă s-a transformat într-o ladă, cînd diformă, cînd topită în ceaţă. Geamurile s-au făcut sure, moarte, plicticoase, desperate. Crucea neagră din pervazul ferestrei se desenează aspru şi desluşit.]5 [Omul straşnic, de care se temea o lume şi care azi nu mai există decît într-o fotografie. Toată ziua părea strîmbă, sfărîmată, plină de un miros acru.]3 [Femeile se simt totdeauna mai aproape de morţi ca bărbaţii.]7 1i2i3>6.6.7 Fragmente şterse ulterior. * Adăugat ulterior, cu creion albastru. B.A.R., Ms. 2541, f. 220 Păşea pe drumul îngust din pădure, fără să-şi dea seama, pierdut, cu gînduri pierdute [IIIJ1 şi fără să-i pese încotro merge. Dacă i-ar fi ieşit în cale un copil, l-ar fi biruit, într-atîta îi slăbise deodată trupul şi sufletul. [IV]2 Da, răspunse distrat, se uită la hîrtie şi uită îndată întrebarea lui Varga. [Şi gîndul acesta i se sorbea în suflet]3 [Dar clipa aceasta zbură ca o scînteie]4 Şi deodată se apucă de cap cu amîndouă [IV]3 mîinile. Gîndurile lui împrăştiate se adunară brusc, toate simţămintele lui se topiră într-unui singur şi toate împreună făceau lumină. [Parcă avea un cărbune aprins în suflet]'3 Şi, iată, că i se aprinde inima toată şi sufletul întreg i se năpusteşte spre o anume lumină, şi i-e dor să trăiască şi iar să trăiască, să se tot ducă pe o cărare spre o lume nouă care-1 cheamă, să plece repede, cît mai repede, imediat, chiar acuma! B.A.R., Ms. 2541, f. 220 v. [Da, ştiu — zise Apostol nepăsător. Şi deodată îi fulgeră în minte chipul Ilonei, dar numai îi fulgeră, şi cu toate că-şi aduse aminte de ceva, de o afacere foarte urgentă, care nu mai suferă nici o amî-nare, de o datorie, o datorie îngrozitoare, totuşi nici amintirea aceasta nu-i făcu nici o impresie, nu-i ajunse la inimă, ba chiar îi dispăru din memorie în aceeaşi clipă şi fu uitată. Mai tîrziu, însă, îşi aminti de aceasta. 1>2's însemnări ulterioare, cu creion albastru. 3>4>6 Rînduri şterse ulterior. Nu veţi afla niciodată ce s-a petrecut în inima mea. Nimeni în lume nu ştie ce am şi nici nu poate să ştie. Sufletul său era pretutindeni, dar se simţea foarte tulbure şi nici o simţire nu-i apărea independentă, singură şi desluşită, dimpotrivă, una pe alta se alungau într-un cerc anume hotărît, liniştit şi egal. Crîmpeie de gînduri îi fulgerau în suflet, sclipeau ca nişte steluţe şi se stingeau iarăşi îndată, fa-cînd loc altora; în schimb, în sufletul său stăpînea ceva întreg, solid, mîngăietor, despre care-şi da bine seama... Uneori începea o rugăciune.]1 B.A.R., Ms. 2541, f. 221° 48 000 hîrtia 32 000 compoziţie 16 000 tiraj 16 000 broşat 4 000 coperta 116 000 B.A.R., Ms. 2541, f. 222' A aminti undeva că odinioară, chiar cu 50 ani în urmă, asemenea discuţii nici nu s-ar fi putut pune în nici o armată din lume; conştiinţa naţională e ceva nou... internaţionalismul a produs naţionalismul, adică internaţionalismul material a produs naţionalismul material. Internaţionalismul religios, cu baza de iubire, a avut ca rezultat un naţionalism sufletesc. 1 Alineate şterse ulterior. 2 Pe aceeaşi filă, planul unei case cu 6 camere. Pe versoul acesteia, un plan de construcţie cu nouă încăperi, cu menţiunea destinaţiei:„biurou", „dormitor", „Puia", „coridor", „inten- < dent", „bucătărie", „antreu", „liber"; în plus, „verandă". '| 3 Notaţii pe pagini „de gardă" a Cărţii a IlI-a. PĂDUREA SPÎNZURAŢILOR Cartea III 234 173 = 61 în Răscoala: O mulţime de ţărani, vociferînd, alergînd nebuneşte. Din gălăgia lor se desprinde, departe, ca un tunet sălbatec, vag şi impresionant: Pămînt! Pămînt! B.A.R., Ms. 2541, f. 223 pag. 6 în amintirea fratelui meu Emil, spînzurat de unguri pe frontul românesc în anul 1917. B.A.R., Ms. 2541, f. 224 [— Patria... Dar mai presus de patrie şi chiar mai presus de tot universul e omul! Ce-ar fi pămîntul fără om, fără omul care să-1 vadă, să-1 îndrăgească, să-1 măsoare şi să-1 cîntărească... Universul numai prin om a devenit o realitate interesantă... Altfel, fără om, e o zbuciumare fără ţintă de energii oarbe... Toţi sorii din univers nu servesc decît să încălzească trupul omului, care adăposteşte grăuntele divin dintr-însul: ideea. Omul e Dumnezeu, fiindcă prin-tr-însul materia a ajuns la conştiinţa eului ei propriu, a ajuns să se cunoască.]1 B.A.R., Ms. 2541, f. 224 v. [Apostol are cvartir la un gropar ungur, care sub spînzurătoare îl sărută pe amîndoi obrajii. Clapca pe jos, iar popa român, înfricoşat, în genunchi, ascuns, după un copac, se roagă pentru sufletul lui Apostol. 1 Anulat ulterior, prin două bare diagonale (cu cerneală). Generalul doarme, iar ceilalţi nu mai spun [nimănui]* de sărutarea groparului. Apostol caută adevărul în faţa căruia sufletul lui să se bucure.]1 B.A.R. Ms. 2 541, f. 225 [artiler]2 Apostol Bologa — fiu de popă, mă-sa I văduvă; student în filozofie, locotenent 24 ani. I [artil.]3 Otto Clapca — căpitan, ceh, avocat \ acasă, de pe Moldova bohemă. ' Dr. Meyer — medic, căpitan, filozof sceptic, | născut Insbruck, trăia Mimchen. I [husar]4 Varga — locotenent, ungur de pe pustă, I şovin furios — moare în luptă laş. I ' [infanterist]5 Cervenco — rutean, mistic, pacifist ■ umanitar, din Galiţia — anarhist [geniu]6 Gross — ovrei, socialist-comunist [inginer]7 Petre, ordonanţa lui Apostol — religios mistic. Generalul Karg — laş, sever, persecutor Cehul executat Pălăgieşu — notar în Monor Virginia — fata unui avocat român Mama lui Apostol Un plutonier — laş în faţă, viteaz acasă Preotul. B.A.R., Ms. 2541, f. 226 [Tatăl condamnatului a fost spînzurat în Bo-hemia]8 1 Rînduri şterse ulterior. 2,3,4,50,7 Cuvinte adăugate ulterior. 8 însemnare marginală. 351 B.A.R., Ms. 2541, f. 225 Vj [Internaţionala urii — Gross crimei — Varga iubirii — Cervenco] 352 Principiu: Apostol e cetăţean, o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiţă într-o maşinărie mare; omul nu e nimic, decît în funcţie de stat. Apostol devine român: pe cînd statul e ceva fictiv şi întîmplător, putînd întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii; neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului; pe cînd neamul presupune o dragoste frăţească. Apostol devine om: în sînul neamului, individul îşi regăseşte eul său cel bun, în care sălăşluieşte mila şi dragostea pentru toată omenirea. Numai într-un eu conştient poate trăi iubirea cea mare, universală — religia viitorului. [Patria nu e pămîntul; patria înseamnă oameni. Şi nu pot alcătui o patrie oameni care nu se iubesc, care se urăsc ca la noi.]1 B.A.R., Ms. 2541, f. 226 v. A vrut totdeauna ca sufletul lui să fie în concordanţă cu gîndul, gîndul cu vorba şi vorba cu fapta. Se însufleţea repede, dar îşi măsura apoi însufleţirea, întorcînd-o pe toate părţile. Astfel, orice însufleţire se mai răcea. Era sigur, însă, că numai aceea e veritabilă care rezistă tuturor examenelor minţii, rece, care şi după contactul cu judecata îşi păstrează căldura. Ieşind de la popotă cu Clapca, se vede dinspre front lumina reflectorului şi se aude bubuit de tun: — Lumina vine de-acolo... 1 însemnare marginală, referitoare la realitatea istorică a Imperiului austro-ungar. 23 — L. Rebreanu, Opere 5 353 — Lumina vine cu forţa... Omul e născut barbar şi trebuie să-1 sileşti să se lumineze. [E tip meditativ, contemplativ; acţiunea îl atrage totuşi, dar numai ca experiment.]1 Alte însemnări:2 [îi clocotea măduva în oase]3 [Zirin sat; Servieci gîrla]4 [în copilărie Apostol a fost extrem de credincios... (cartea I)]5 Cîntecul lebedei Cînd am aflat, era prea tîrziu. Aproape trăgea să moară. Am iubit-o ca un nebun. Am luat-o. Doream un copil. Şi acum avortul care o duce la groapă. De ce? înainte de a închide ochii, înduioşată poate de lacrămile mele sincere, murmură: — Nu te-am iubit niciodată1 1 Reproducem aceste fragmente, aparent străine de obiectul cercetării noastre, pentru a întregi informaţia cu privire la preocupările scriitorului din vara anului 1919, cu prilejul călătoriei în Transilvania. Acelaşi Ms. 2b conţine proiectul unei proze cu un pronunţat caracter umoristic [Ea şi el), schiţînd etapele iubirii între 10 şi 70 de ani. B.A.R., 1 Ms. 2 f Mi se pare c-o iubesc de cînd lumea şi că voi iubi-o cît va fi lume. Nici nu-mi puteam închipui că am putut trăi înainte de-a o iubi... Egoism. Utalea Zohorca Ciorba Şorobetca Bîrna Lupoae Nume ardeleneşti. Sîngeorz Sîngeorz Deşertăciunea deşertăciunilor Cîntecul lebedei Caz de divorţ Două lumi 1 Cuvinte şterse ulterior. 2 Notaţii extrase de noi de pe diversele file manuscrise ale romanului. 3 Ms. 2541, f.l. 4 Ms. 2541, f. 2. 6 Ms. 2541, f. 118. 6 V. p. 354, n. !. 23* EMIL REBREANU EPISTOLE. ALTE DOCUMENTE. CRONOLOGIE. C.M.L.R., 346 E iarnă. Zăpada e groasă şi începe a îngheţa. Sînt singur într-o odaie, unde nu am foc şi e chiar aşa de rece ca afară... E încă dimineaţă. Mă scol să studiez cu lampa, însă astăz nu pot. Afară e frig, în casă poate şi mai tare şi eu stau lîngă o masă plină de poze... Şi e ceva grozav, cînd începe a vorbi liniştea!... Un cuget te îndeamnă la ăsta, altul la altceva şi a trecut timpul aşa, că s-a făcut dimineaţa... Nu-i nimeni, nu-mi ştie nimeni durerile mele. Din cînd în cînd îmi vine, îmi tresare prin minte o persoană pe care atîta o iubesc şi de care mă leagă atîta iubire. Cum nu, doară mi-e sorioară, e sorioara mea Livia, care atîta sacrifică pentru mine! Atîta aş vrea să trăiesc, să-ţi pot reîntoarce tot binele făcut cu mine... Şi acuma, te rog lasă-mă să-ţi sărut fruntea întru mulţămirea pentru sacrificiul făcut. Lasă-mă, te rog, să te sărut, dar numai în chibzuire!... Să vede bine afară, e dimineaţă. Ce aud? Da! Trag clopotele! A murit o femeie... Am visat rău 356 azi-noapte... Mă scăldam la Heitaşi1 prin vis — în Năsăud — cu Octavian Pop; vine o undă mare şi ne duce!... îndată trag perdeaua la fereastră şi mă pun în pat: nu încă, încă nu, nu mă chemaţi la viaţa pămîn-tească... Mergeţi, vă depărtaţi voi dureri pămînteşti şi suferinţe mîrşave!!... Şi numai Divia mă plîngea!... Pe mine şi pe Octavian... Aşa e de frumos a visa cu moartea!... Şi-ţi tre-mit călduroasele mele salutări din depărtare. Emil Pata, 26. XI. 1910 M.L.R., 1643 Dragei mele verişoare: Virginia Todoran Fellak / Szolnokdoboka megye2 Spre aducere-aminte de la petrecerea din Bro-triţă din 27 mai 1912 n. verişoarei mele. Cu drag: Em. Rebreanu B.A.R. 144319 D-sale D-lui Liviu Rebreanu / redactor al Rampei Bucureşti / 7, Strada Sfîntu Ionică 7 România Năsăud, în 3 oct. 1912 n. Iubite Liviu! Cu toate că nu ai scris acasă de cînd ai promis că vei da semn de viaţă despre Tine în toată săptămînă, totuşi te cerc eu cu scrisoarea prezentă. De cînd nu 1 Stăvilarul unei mori pe Someş, lîngă Jidoviţa. 2 Fotografie reprezentînd un grup de fete şi băieţi (printre care şi Emil Rebreanu). îmbrăcaţi în costume naţionale. 357 ţi-am scris, sau mai bine-zis, nu mi-ai răspuns scrisorilor mele, eşti însurat, fericit, iar eu am trecut preste cele mai grele condiţiuni şi încercări a vieţii. După multă trudă şi suferinţe sînt pe clasa a opta aici, în Năsăud, înscris de elev ordinar. Pe mîne avem petrecerea — jubileul gimnaziului de 49 ani — şi tot mîne vine şi episcopul din Gherla, Dr. Hossu, aici în N. Nu vreau să-ţi înşir multe, pentru că tu mi-ai spus odată că să vorbesc îndată, fără multe ceremonii, că ce vreau. Iulius mi-a tremis 130 cor., taxa de examen de pe cl. VH-a, cînd am depus-o. De la dînsul nu mai pot cere altul. Ţin de o datorinţă frăţească să mă întorc la Tine şi să te rog de cîteva parale. Clasa VH-a am făcut-o acuma, în 1 sept. a. c, cu succes bun. Am rămas gol în toată privinţa. Haine nu am, ghete, pălărie iară nu, şi acuma sînt octavan. Te rog deci să fii atît de bun şi să-mi tremiţi cîteva coroane spre a-mi putea soloi1 la păpucari, căruia îi sînt dator cu 20 cor. Cu ocaziunea petrecerei, am fost silit să-mi fac o pă-reche de ghete şi mai ales că am rol într-un trilog — şi încă rolul principal — pe care-1 jucăm mîine seara înaintea episcopului. De la tata nu pot să cer, că nu are de unde să-mi deie; Iulius mi-a dat numai acuma de o lună 130 cor., iar din alt loc nu am de unde să cer, decît de la tine. Mai am anul acesta şi apoi voi scăpa cu matura atît de mult dorită. Nu-ţi amintesc cîte lipse am, fără eu mi-am luat îndrăzneala să mă rog Ţie să binevoieşti a mă ajuta cu cîte ceva pînă la absolvirea liceului. Mă rog Ţie, care are de unde a mă ajuta din cînd în cînd cu oarece, A pingeli, a repara încălţăminte (germ. sohlen). ca pe un frate. Să am celea trebuincioasă nu ţi-aş cere şi nu te-aş incomoda cu rugări... Poate că nu-ţi convine că te năcăjesc cu scrisoarea-mi prezentă şi te rog să mă ierţi! Trebuie să cugeti că şi Tu ai fost vreodată năcăjit şi cît de bine ţi-a căzut cînd te-a ajutat cineva. Ţi-aş scrie mai multe noutăţi de pe aici, dar mă păzesc. îndată merg la proba de chor şi de teatru. Te-aş ruga, dacă poţi, tremite-mi cîteva parale să-i plătesc păpucarului, care mă aşteaptă de bani o săptămînă, în nădejdea că-i voi da. Şi cîte neajunsuri am eu, Doamne!... Dar nu mai zic altele. Cred că tu ai inimă de frate. Te sărută şi sărut mînile la D-na: Emil Rebreanu / oct. P. S. Iartă-mă că-ţi tremit scrisoarea nefrancată, însă numai astfel pot. B.A.R. 144312 Năsăud, în 21. IV. 1913 n. Iubite Frate! Cred că te-a găsit scrisoarea aceasta după cum am adresat-o. Cetesc Rampa cînd ne vine, de unde am aflat că eşti redactorul ei. Să apropie vremea de examene. în 8 mai avem examenul de clasă şi îndată (a 3-a zi) după aceasta, examenul scripturistic de maturitate. Am scris în tot locul de unde am avut nădejde că voi putea căpăta taxa de maturitate şi pentru tablou (unde ne-am pozat clasa întreagă), dar nu capăt de la nimenea banii aceştia.... Iulius zice să-i cer de la tine, pentru că el mi-a dat 130 cor. astă-toamnă, unchiul din Feleac mă îndrumează la tine, iar tata nici la un caz nu mî-i poate da, deoarece nu are. Sînt foarte năcăjit!... Am făcut 4 clase din propria-mi diliginţă şi pe 358 359 cheltuielele mele şi acuma, cînd sînt silit la un biet ajutor de 50 cor., nu mi-1 pot da nici părinţii, nici fraţii, nici rudeniile... Tata zice că, dacă nu capăt banii aceştia de la tine, să nu fac maturitatea... Să-mi pierd un an, eu de 22 de ani de bătrîn!... Ţi-am cerut astă-toamnă cîteva coroane să-mi plătesc nişte ghete, cari şi astăzi îmi sunt neplătite, dar ai zis să mai aştept... Aştept, aştept... Dar pînă cînd? După ce voi ieşi din şcoală? Atunci m-a feri D-zeu să cerşesc mila altora, ca astăzi... De-atîtea ori m-am întors cătră tine cu rugăminţi şi niciodată nu mi-ai dat nici 2 fileri... Nu mi-ai dat tu, care ai avut şi ai... Dar fraţii noştri mai în grabă ajută streinii... Dar las' că aceia te ştiu linguşi mai cu multă artă decît noi, bieţii săteni din Ardeal! De la cine să cer eu acestea 50 coroane? Sau să nu mă supun examenului de maturitate? Te rog spune-mi ce să fac? Scrie-mi dacă ai vreme şi dacă crezi că viitorul unui frate de al tău e mai mult decît un articlu din Rampa. Numai în cazul acela te rog să-mi scrii, dacă merit să te gîndeşti pe 5 minute la viitorul meu... în sfîrşit, ce folos aş avea de sfat, dacă acuma, în cel mai grav caz, nu m-ai putea ajuta cu acestea 50 cor., de cari am lipsă?... Pînă în 1 main. trebuie să plătim taxele amintite. în caz contrar, nu suntem admişi la scripturistică... Dacă într-adevăr ai avut gînd să mă ajuţi vreodată să scap din gimnaziu, te rog şi fă-mi dorinţa, fă-mi binele acesta de a-mi tremite 50 cor. pînă în 1 mai st. n., a. c. O să-ţi înapoiez suma dacă voi scăpa şi-mi voi cîştiga un oficiu, oricare ar fi acela... Nu ţi-aş fi cerut banii aceştia, dacă i-aş fi căpătat din alt loc... Şi acuma îmi vin în minte cîţiva conşcolari cari... deşi bogaţi de acasă, primesc în toată luna cîte 10—15 cor., bani de buzunar, de la fraţii lor mai mari... Da noi — mai săraci — nu mai este atîta iubire, la noi există o uitare de toţi, cari odată ni-e erau dragi, îndată ce ne depărtăm de ei... Am multă încredere că vei fi atît de bun şi-mi vei tremite suma aceasta, îndată după primirea scri-soarei, ca pînă în 1 mai eventual să pot cere ceva bani de la vreun cunoscut... strein. Nu te voi năcăji altul cu cereri, niciodată! Acuma dacă poţi să-mi împlineşti cererea — bine, dacă nu, din partea ta iară poate fi bine... Te salută cu drag, fratele tău: Emil cl. VIII gimn.1 B.A.R. 144313 N.[ăsăud], în 8.V. 1913 n. Iubite Diviu! Iartă-mă că te năcăjesc atîta cu scrisorile mele, dar nu am ce face... îţi scriu poate de cea din urmă dată şi cred că mă vei ierta pentru atîta neplăcere cîtă ţi-am cauzat — acum de 3 ani — cu rugăminţile mele fără rezultat. Ţi-am scris o epistolă de vreo 3 săptămîni pe adresa „str. Sîntu Ionică, 7". Cred că ai primit-o... Da, e imposibil să nu mi-o fi primit. Şi te-am rugat frumos în scrisoarea aceea să mă ajuţi cu taxele de maturitate, acuma de întîia şi ultima dată... Examenele sunt aicea, scripturistică de maturitate se începe marţi, în 13 1. c. st. n. şi banii de lipsă nu-i am — eu singur în toată clasa a opta. Ştiu că, dacă ţi-ai da seama şi tu cît de puţin de însemnătatea maturităţii mele, 1 Pe ultima pagină a epistolei este notat cu creionul: „Trimes 70 cor. la 20. IV. 1913. I,.R." 360 361 mi-ai fi răspuns dacă nu poţi să mă ajuţi... închipuie-ţi că pentru banii aceştia să-mi pierd un an de zile, eu, care-s acum de 22 ani aproape!! Acuma nu-s în Turda să mă supun examenelor cînd voi vrea... Dacă pînă în dimineaţa cînd se încep scripturisticele — şi încă înainte de începerea lor — nu plătesc taxele, nu pot să fiu admis la scripturistice... Tu vei avea de lucru, desigur, şi nu vreau să te reţin de la afacerile tale. Deci te mai rog frumos să binevoieşti a-mi tremite 50 cor., de cari te-am rugat în scrisoarea precedentă... Dacă poţi, te rog şi-mi tremite suma asta pînă luni după amiaz... Dacă nu mi-ai primi scrisoarea aceasta decît duminecă, te rog tremite-mi-i telegrafice. îţi voi mulţămi totdeauna şi o să ţi-i înapoiez încă în decursul verii acesteia. De la tata nici în cazul cel mai rău nu-i pot să-i capăt, pentru că e de tot amărît, de la Iulius nu mai pot să-i cer, avînd şi dînsul năcazul lui. De altcum, el mi-a dat taxa examenului de pe cl. VH-a şi încă şi de altă dată... Ţie — cu toate că încă ai lipsă de parale — nu ţi-ar părea atît de mult dacă mi-ai tremite banii aceştia şi cel puţin vei vedea că un frate de-al tău a absol-vat gimnaziul din Năsăud... Cel mai nenorocit om de pe globul pămîntesc aş fi dacă nu m-aş putea supune examenului de maturitate şi întreaga mea viaţă poate nu aş face altceva decît aş blăstăma soartea şi oamenii cari văd că-s atît de răi şi nemiloşi. Astăzi încă avem examen de clasă, deci iartă că ţi-am scris atît de fregmentar şi urît... Ultima oară te rog să-mi tremiţi banii de maturitate ceruţi. După primirea lor şi după examenul de maturitate o să te întreb referitor la alegerea carierii. Te sărută fratele tău: Emil U.L.R. 2181 [mai, 1913] i-.-i' Nu pot descrie adînca părere de rău pentru nepar-ticiparea Anuţei la Maial2... Am ştiut cu o zi înainte de petrecere că nu va veni şi totuşi o aşteptam... Am auzit că nu vine din cauză că iubita ei mamă ar fi bolnavă.. . şi am auzit că nu vrea să vină pentru că a făcut un complice să nu vină cu nişte d-şoare tot de pe valea aceea... .Şi m-am resemnat. în după-amiaza Maialului a fost un timp frumos... Soarele îşi arunca sulii săi de raze fierbinţi pe pămîntul încă umed şi cei cari au dansat în „lager" desigur i i-au fost mulţămitori. Cătră 6 oare am mers să văd cum joacă căluşerii?... Acolo era o lume de oameni privitori şi alta de dansatori, toţi atît de necunoscuţi parcă... M-am uitat puţin la ei, apoi la jocul câluşerilor, cari i au dansat... bine... Se zice că nu ar fi ştiut toţi să joace şi era cît p-aci să nu-i lese să se producă... După jocul lor a urmat o Someşeană, dar nu am putut să stau acolo pînă la sfîrşit, căci stoluri de gînduri îmi frămîntau mintea şi... deodată m-am trezit pe drumul trenului... j Monstruosul bivol de foc sosise, care adusese un „ilvan" I şi numai atuncea a trebuit să mă conving pe deplin că \ spusa aceea a fost adevărată: Anuţa nu vine... !Seara îşi slobozise mantaua sa plumburie, ce se înnegrea văzînd cu ochii... Prin văzduh plutea un vînt lin, care ondula întreaga natură... Ca trezite din somn, 1 începutul epistolei nu ne este cunoscut, j .2 zhm de 1 Mai. | 363 adierile unui vals clătinau frunzişurile, şoptind tainic, ca un suspin de dragoste... Mi se păru că nu auzisem niciodată valsul acela... Atîta înduioşare la auzul unui cîntec de vioară nu mă cuprinse decît o dată în viaţă: cînd am auzit o serenadă, acuma nu de mult... Publicul se împrăştiase... Vedeam fete trecînd pe lîngă mine, ca umbrele... Nu-i Anuţa, iară nu-i ea!!!... Dar stai numai! Văd o d-şoară care____ din depărtare seamînă cu Anuţa... Din depărtare... M-apropii de dînsa... Mă priveşte lung, crede poate că nu-s cu toate minţile... Parbleau!... Şi rămîn iară singur... în sală dansul se începe la nouă oare... Some-şeana întîie din sală merge bine, ca totdeauna... Am dansat cu Deontina B., care amintea des pe d-şoarele Slăvoacă... Vai, numai atunci văzusem cît de gol e prin sală! Muzica îmi părea un urlet de durere, fetele nişte fantoame, tinerii — monştrii nesuferiţi... După Someşeană voisem să plec acasă... dar ceva parcă mă ţinea legat... Şi dacă totuşi va veni Anuţa? Voi şti că dînsa a fost la petrecere şi eu am mers acasă... Am stat pînă la trei ceasuri dimineaţa... Am vorbit multişor cu Zoe Suceava, dar nu ştiu ce, căci gîndurile îmi erau departe şi confuze... Cugetu-mi cald şi doru-mi puternic zburau în jurul casei, unde mi-am dat seama că Anuţa e cea mai desăvîrşită fată din cîte cunosc pînă acuma... Am dansat mult, căci dacă stam dus pe gînduri începeau să mă năcăjească toţi cu... zîna din poveşti... Toată petrecerea a fost un chaos... Dansam cu d-şoara care-mi ieşea în cale; dansam pînă mi-o cerea altul; dansam ca o maşină — fără nici o vlagă... Ici-colo mai vedeam vreo păreche şoptindu-şi tainic cîte-un cuvînt —poate de dragoste—iar în alt loc rîdeau şi cochetau... O seamă poate să-şi fi petrecut bine, dar mie: Ce-mi pasă că Phoebus cu milă împarte Pe ţermuri şi insuli lumină şi flori, Cînd ceriul speranţei e veşnic cu nori Şi-Anuţa veşnic departe?!!... Gîndurile îmi umplură sufletul... M-am retras într-un colţi de sală şi mă cugetam la o după-amiază petrecută în Ilva Mare... Stam la fereastră... Eram răzimat cu spatele de geam, iar Anuţa şedea pe un fotoliu înaintea mea... Eu aţineam cu trupul ultimele raze ale frumosului soare de primăvară, iar peste umerii mei străbăteau cîteva zmocuri de raze aurii cari luminau fruntea ei albă şi liniştită... şi ochii ei atît de clari şi senini şi frumoşi cum nu am văzut asemenea niciodată... Mi s-au umezit genele... Simţeam nenorocirea ce-mi era în apropiere, simţeam bine că inima Anuţei 1 e pierdută pentru mine... Capu-mi fierbea, iar pămîn- tul părea că-mi scapă de subt picioare... M-am pus pe un scaun... apoi mi-am luat pălăria şi... am părăsit locul nenorocirii mele... Astfel a decurs Maialul... Rău, atît de rău că nicicînd nu mi-am petrecut mai slab ca acuma... Pustiul şi urîtul îmi erau tovarăşi de cruce şi erau mereu cu mine... Şi cred că nimeni nu va spune că a fost fru- , mos ca altădată... Zoe Suceava mi-a amintit de Anuţa şi a zis că dacă ar fi Anuţa, ar fi mai plină sala... Nu t ştiu ce-am răspuns, dar cred că foarte i-am acceptat vorbele... Ar fi mai plină sala, ar fi mai plin sufletul meu de bucurie... Oare de ce nu a venit Anuţa la Maial?... De ce? Şi atît de mult să se fi înstrăinat de Năsăud că nici nu vrea să-1 vadă pînă voi fi eu pe aicea?... într-adevăr să fi silit atît de mult pe nişte d-şoare să nu vină la Maial? Sau doară fetele acelea să aibă atîta influinţă asupra d-şoarelor Slăvoacă?... Pe mine Anuţa nu poate fi supărată; că-s altele? îmi pare rău, dar desigur, fără mare greşală... Să-şi închipuie orişicine, eu să-arăt scrisorile nu ştiu cui, la lumea de studenţi!.. Nici nu am decît un singur prietin între toţi studenţii.. A primit o scrisoare anonimă şi... totul e limpede.. Sînt vinovat... criminal... Nu mi-a rămas altceva decît puşcăria — pe viaţă... Aşa cred o seamă de oameni. Da, şi mi-ar părea nespus de rău dacă Anuţa într-adevăr m-ar crede un om „fără de caracter", după cum însuşi are îndrăzneala oarecine să-mi spună — dar totuş nu chiar în faţă... ca oamenii de omenie... Nu înşir mai multe... Numai cît atît de mult aş regreta dacă ar trebui să constatez că Anuţa încă ar fi ca toate d-şoarele de pe aici... Eu sînt cu cea mai bună impresie posibilă despre Anuţa... o cred perfectă în toate celea... dar să-mi aud conţinutul scrisorilor de la alte fete, să trebuiască să ştiu că tot ce am mai scump şi mai sfînt să devie o profanare, mă doare, nespus de mult mă doare... Ce i-am făcut eu Anuţei?... Singura greşală îmi este poate că prea mult o stimez şi... mi-e simpatică nespus de mult... Nu vreau să mai zic deocamdată nimica... Trebuie să îndur calomniile cîte să fac pe contul meu, să le mai îndur vreo două săptămîni — pînă la plecarea mea la Bucureşti... Apoi... desigur mi-or da pace... gurile... rele... De Anuţa nu pot să-mi presupun nimica rău... Atît de mult o ţin de o perfecţiune femeiască, atît de mult o stimez, încît nu poate să intre în sufletul meu nici umbră de bănuire... că dînsa m-ar calomnia cu alte fete împreună... Nu-i mai frumos să-i leagăn în suflet amintirea Anuţei, dulcea amintire? Şi crede, vai, crede, scumpa mea prietenă, că oare cîndva ne vom întîlni încă... şi ce frumos va fi atuncea să ne revedem veseli şi cu inimă bună!!! Foarte aş vrea să ştiu de unde ştie d-şoara respectivă ce i-am scris eu Anuţei... Şi aş dori să ştiu că-i supărată Anuţa pe mine de mă dă cu totul uitării?... Sau nu mai vrea să-i scrie „criminalului" care-ţi trimite scrisoarea de faţă?... Va fi atît de gentilă să-mi spună?... Şi aşa-i că să aştept răspunsul în zilele acestea? Multe salutări familiei Slăvoacă. Anuţei îi sărut minutele de nenumărate ori: Em. Rebreanu B.A.R. 144311 D-sale D-lui Diviu Rebreanu / publicist Bucureşti / 7, Strada Sfîntu Ionică, 7 România Năsăud, în 8. VI. 1913n. Iubitul meu Frate! Dacă te-ar putea interesa ştirea că am făcut matura, pot să ţi-o spun şi totodată vreau să-ţi comunic că prin 5, 6 iunie st. vechi voi fi în Bucureşti... Nu-ţi ştiu adresa, pentru că nu mi-ai făcut-o cunoscută şi prin urmare nici nu voi putea să te cercetez pe tine... Cu Al. George stau în corespondenţă de mai multă vreme, care mi-a schiţat întrucîtva viaţa de pe acolo, dacă tu — la atîtea scrisori de ale mele — nu mi-ai putut-o spune... în Ungaria nu am voit să stau nici la un caz, pentru că nu mi-aş fi putut afla o carieră potrivită mie, afară de profesura şi dreptul. Iar a mă scrie la una dintre acestea carieri, aicea mi-e cu neputinţă... Totodată ca unui frate îţi pot spune că vreau să mă dedau cu viaţa de acolo pînă la toamnă — pînă la înscriere — şi afară de aceasta vreau să-mi cîştig un post mai bunişor, să mă pot susţinea... îndată, dacă voi sosi la Bucureşti, te voi cerceta şi te voi ruga să-mi cîştigi undeva un loc, ca să-mi pot asigura viaţa pe cîtva vreme... pînă voi afla un post mai potrivit cu mine... Nu-ţi scriu altceva, decît că în 5—6 iunie, după călindarul nostru, voi fi în Capitală... Celealalte le voi isprăvi în persoană... Pînă la revedere, te sărută fratele tău: Emil/ stud. abs. C.M.L.R. Năsăud, în 12. VI. 1913 Dragii mei! Credeam că o să merg pe la voi în zilele acestea, însă mi s-au schimbat lucrurile, astfel că mîine trebuie să plec la Bistriţa ca să-mi pot scoate paşaportul, iar pe duminecă, în 15 1 .c. dimineaţa, plec spre Bucureşti... îmi pare nespus de rău că nu pot să-mi mai văd încă o dată [înainte] de a pleca, verişorii mei dragi şi îndeosebi cu Iuliu aş fi vrut să mă întîlnesc, să-1 pot întreba mai multe cele referitor la cariera de profesor... Dui Diviu i-am spus că plec acuma duminecă şi, prin urmare, nu pot să-1 fac să mă aştepte pe la gara din Bucureşti de-atîtea ori. Das' că o să vă scriu de prin Bucureşti, iar cînd voi veni la asentare1 — pe anul viitor — vă voi face vizita... Primiţi, iubiţii mei, deocamdată o fotografie de a mea în semnul celei mai mari dragoste ce v-o port... Nu am corespondat cu voi, pentru că aţi fost poate prea aproape, dar o să vă scriu mai des din Bucureşti... Un- 1 Recrutare (germ. Assentierung). chiului îi puteţi spune că din religiune am eminent şi purtarea morală bună. Vorbele ce ie-a auzit au fost nişte fraze goale şi fără căpătîi... Şi trebuie să se ştie şi aceea că sînt creştin bun. Cînd veniţi pe la Năsăud? M-au invitat şi pe mine la petrecerea din Bistriţa pe a doua zi de Rusalii, însă pe vremea aceea voi fi la Teatrul Naţional din Bucureşti... Sărut minele mătuşei şi unchiul[ui], iar pe voi vă sărută verişorul vostru, Emil Rebreanu/ stud. abs. C.M.L.R. Steaua mea... Dar iată, piere al ei foc Se sting, precum s-a dus Şi-al meu noroc1... C.M.L.R Adio la Năsăud...2 într-un amurg posomorit părăsesc Năsăudul poate pentru totdeauna... Mă despart de leagănul durerilor mele, dar o jele fără margini mă cuprinde... Părăsesc văile romantice, pădurile seculare,cerul senin, părăsesc şi puţinii oameni de cari m-a legat vreo simţire mai caldă. Părăsesc pe Anuţa... cel mai scump tezaur al visurilor mele. Dar iată, abia se mai vede din locurile părăsite. ...Atunci îmi vin întîiaşi dată în minte că pămîntul acesta a fost apărat de vitejii grăniceri de legiunea a doua... Parcă văd oamenii aceştia robuşti, cu mîinile nobile, dar a căror urmaşi sunt slăbiţi şi destrăbălaţi. 1 Versuri scrise de Emil în anul 1913.J 2 Este de presupus că textul a fost conceput în 1913, an în care Emil Rebreanu a absolvit gimnaziul din Năsăud. f Noaptea se lasă de-a binele şi-mi pune hotar [ochilor]*, dar inima îmi va iubi locurile de suferinţă şi tot atît de plăcute cînd trebuie să le las... B.A.R., 144314 Năsâud, în 19. VI. 1913 n. Iubite lyiviu, Astăzi am primit scrisoarea de la tine şi mă grăbesc să-ţi şi pot răspunde... Cu toate că am renunţat cu totul la tine, totuşi am mai avut de gînd să te mai rog de ceva... Dacă nu mi-ai fi împlinit cererea aceea, desigur că nu mai încercam niciodată să trec graniţele Ungariei. E vorba de paşaport. Mi-am făcut rugarea, am plătit taxa obicinuită şi cînd e să-1 capăt — cu toate că am fost în persoană, avînd de protector pe Scridon, protonotar — mi-au băgat de vină că stau subt miliţie... De-am spus că la asen-tare, la primăvară, iară o să viu şi cîte toate le-am îndrugat, dar nu am putut face nimica. Zic domnii aceia că au căpătat o ordinaciune ministerială foarte severă cu privinţă la emigrări în ţări străine, fie ele chiar şi călătorii mai scurte, şi nu pot căpăta paşaport decît bărbaţii trecuţi de 42 ani... Cu toate acestea, mi-a promis vicecomitele că, dacă îi voi putea motiva rugarea — cu care trebuie să mă adresez Ministrului — cu motivele ce urmează, mă asigură că în decurs de o lună voi fi posesor de paşaport. Ascultă, te rog, condiţiunile: Mai întîi de toate, am lipsă de un atestat de la tine, în care trebuie scos în relief faptul că tu, ca frate, vreai şi ai mijloacele ca să mă porţi la Universitatea din Bucureşti — ori şi la ce facultate — care atestat trebuie subscris de cătră primarul Bucureştilor şi totodată şi din partea Consulatului austro-ungar de acolo... Cred că atîta treabă îmi vei putea isprăvi îndată şi-mi vei tremite atestatul acela ca să-mi pot înainta şi rugarea şi, totodată, să-mi caut o slujbă peste vară... în mai mare tihnă. De aicea trebuie să alătur un atestat de paupertate, unul medical şi o de-obligare cum că la primăvară mă voi prezenta la asen-tare... O să-mi isprăvesc eu cu toate, numai să am scrisoarea de la tine... Te rog dară şi, înainte de toate, îmi umblă şi-mi capătă un atestat în înţălesul de mai sus... şi dacă poţi, numaidecît mi-1 tremite... Să-ţi spun dar planurile mele, cari văd că te interesează şi pe tine şi de care îmi pare foarte bine... Da Conservator nu am vrut să merg niciodată, pentru că nu simt în mine vreun talent extraordinar... de artist... Poate că atîta ispravă aş face şi eu, ca cei mai mulţi elevi ai Conservatorului, însă dacă nu m-aş putea ridica la ceva mai mult, de ce să fiu un om stricat? „Decît un vis sarbăd, mai bine un nimic", zice Eminescu... Şi dacă merg la Bucureşti, apoi desigur voi face treabă... Visul meu, încă de la începutul anului şcolar trecut, a fost ca să urmez filozofia şi anume: să fiu profesor de limba română, maghiară şi istorie... din cari am fost mai tare decît orice eminent din clasă... Am povestit cu Dr. Seni şi cu directorul Gheţie, cari îmi spun că profesori de limbi nu pot fi aici în Ungaria, dacă nu am învăţat limba greacă, ci numai studiile suplinitoare de limba aceasta... Nu ştiu, aşa-i şi în România? Şi nu am învăţat greacă, pentru că am fost privatist pînă în clasa a opta, iar suplinitoarele — din cari am nota eminent — mi-au fost mai uşoare, propunîndu-se în limba maghiară... Mie-mi place filozofia, însă dacă nu voi putea fi profesor de limbile şi studiile amintite, adăugind şi geografia în locul limbei 370 24» 371 maghiare, va trebui să renunţi la ea... Mi-ar plăcea nespus de mult şi medicina — unde pot merge şi fără de limba greacă — dar la această facultate nu am visat niciodată... Nu, pentru că o ţineam mai pe sus de mine... Credeam că voi fi în vreo cancelarie în vremea cît voi fi liber şi totodată voi putea studia şi filozofia — o ştiinţă care nu mi-ar fi fost grea nici la un caz şi la care m-aş fi priceput... foarte bine... însă acuma cînd îmi spui că aţi fi dispuşi să mă înscrieţi la Facultatea de medicină, acuma cînd văd că totuşi te interesezi de viitorul fratelui tău... nu aflu cuvinte cum să-ţi mulţămesc bunătatea ta... Da medicină — din lipsa paralelor — nu am putut să mă cuget niciodată... Ştiu atîta, că e o carieră frumoasă şi o ştiinţă tot atît de faină... Nu ştiu, îţi baţi joc de mine, însă parcă nu pot să-mi cred ochilor... că eu — pribeaguL — să am noroc... Cetindu-ţi epistola de mai multe ori, trebuie să cred că totul va fi aşa... Deci, îmi aleg Facultatea de medicină şi-ţi mulţămesc din inimă, asemenea şi cumnatei Fanny, de interesarea ce mi-a arătaţi... Şi ca să mă cunoaşteţi mai bine — doară nu ne-am văzut de trei ani — Vă tremit o fotografie de cînd m-am pozat ca maturizant... Trebuie să-ţi declar, iubite frate, că toată silinţa mi-oi pune-o la studiatul medicinei şi-ţi voi arăta rezultatele cele mai frumoase posibile... Cu literatură încă mă ocup şi încă foarte mult... Şi eu scriu: poezii, nuvele, frîn-turi de teatre... Am trimis o dată lui Bornemissa. Nu mi s-a publicat din pricina limbii, care cred că mi s-a tocmi trăind mai multă vreme între români, cari îşi ştiu vorbi limba. îmi spune că îmi vede talentul în scrisul meu şi de dat, voi da lucrări bune cu siguranţă... 372 Peste vară voi merge într-o cancelarie, undeva. O să-ţi scriu cînd voi şti că unde... Te rog să-mi scrii că pînă cînd staţi în Bucureşti şi unde veţi merge peste vară?... Pot să te întreb că în 15 august vechi să merg la voi?____ Nu ar fi rău să primesc o bursă, nu-i vorbă, cît de tîrziu, dar bine-ar fi să-mi afli şi postul acela de meditator la Seminarul Nifon... Pot să-ţi spun că-s corist şi mă mai pricep şi în ale bisericii... Te rog şi-mi cîştigă atestatul de care am vorbit mai sus, ca să-mi isprăvesc cu paşaportul, să pot umbla liber de aicea în România şi să pot trece cu siguranţă la toamnă... După primirea atestatului o să-ţi mai scriu mai multe... Vă mulţămesc amîndurora de atenţia ce mi-o daţi şi aflaţi că m-aţi făcut atît de fericit!... Şi cum aş vrea că îndestulirea aceasta să nu-mi fie tulburată!... Oare într-adevăr va fi? Sărut minele cumnatei necunoscute, pe tine te îmbrăţişează fratele tău iubitor: Emil C.M.L.R ODA GIMNAZULUI DIN NĂSĂUD Astăzi virtuţii belice străbune Fiii lui Marte de pe valea Rodnei Ştiind să-nsoţească două redivive Virtus Romana! Dacă romanii, domnitori ai lumei, în mima noastră, acea veche Romă, Zidind altare şi temple măreţe Sacrei Minerva... 1 Oda — scrisă de preotul Ion Lazăr de Roma, în anul 1863(—a fost copiată de Emil în 1913. O reproducem, consi-derînd-o semnificativă pentru relevarea sentimentelor patriotice ■de care era animat. 373 Astăzi strănepoţii, Ţie, o, Minervă! Ţie-ţi consacră brava sa junime, Ea va fi ţie auriul templu în Dacia veche! Sălteze Blajul, mica noastră Romă, Braşovul ante, cu tine Beiuşe! Ca să poată-ntinde mîna de frăţie Soţului june... Durmiţi în pace venerînde umbre Din legiunea a două română, Căci răsplătire Vouă acuma mare Este la ceruri!... c.M.L.R CÎNTEC O, inimă, ce mai zvîcneşti De-o dulce amintire, Ce vrăji te-ndeamnă să-mi vorbeşti De trista mea iubire? De ce vreai rana s-o scorneşti Dusă spre vindecare Doi ochi divini să întîlneşti vŞi-o jale atît de mare! Cînd ruga-mi nu află echo în inima ei bună De ce nu-i zici pe veci adio Tu, inimă nebună! Ce te învîrţi cu-atîta drag în jur de sfînta-i casă Cînd ştii bine că pe-un pribeag Nenorocit îl lasă... ...Ci du-te, du-te pe-al tău drum, Pe-a plîngerilor cale, Mai "bine-ţi va fi ca acum în valea ast' de jale... Ori rătăceşte s-o întîlneşti De cea din urmă oară Şi spune-i cît o mai iubeşti Inimă călătoare!... Apoi... vino într-al tău sicriu De-mi adu trista veste Că sufletul ei e pustiu... Şi-al meu se veştezeşte... Năsăud, în 12. VII. 1913 B.A.R., 144315 Iubite Diviu,1 Te rog să nu te îngrozeşti de atîtea scrisori ce primeşti de la mine... Nici eu nu te-aş conturba atît de des, însă timpul e sosit şi nu mai pot aştepta mult... Paşaport nu capăt... Se scandalizează toată inteliginţa română că pentru continuarea studiilor domnii unguri nu vreau să mă lese în altă ţară... Mi se spune că dacă aicea am fost atît de „fericit" şi am făcut matura, tot aicea să mi-o şi validitez. Dozinca li-e aceasta: „itt elued, haluod kell"2. Cu toate lozin-cele lor, eu sînt pe deplin hotărît să trec în România, cum mi-a ajuta D-zeu... De sărit pot destul de bine, pe clasa VIH-a fiind comandant la gimnastică... De altcum, lîngă Zerneşti, am un prietin bun — student octavan — care, cu toate că acuma e în Năsăud, 1 Pentru datarea episto'ei poate servi însemnarea marginală de pe prima pagină: „Răspuns 11. IX. 1913. L.R.". 3 Aici trăieşti, aici mori (magh.). 374 375 mi-a promis că părinţii lui mă vor trece cu siguranţă... Servitorul domnului respectiv de lîngă Zerneşti, în schimb pentru 10 coroane, mă trece pînă în Sinaia. Deci trecerea nu ar fi mare lucru... Notarului, unde sînt azi, i-am abzis şi în 1 oct. îi soseşte un nepot care m-a înlocui în cancelarie... Aşa cred că în 1—2 oct. eu voi pleca de aicea... Cînd şi la care tren să mă aştepţi, îţi voi telegraf ia din Braşov. Te rog să-mi dai adresa precis, să ştiu unde să te caut în caz dacă — din ceva motive neprevăzute — aş întîrzia cu trecerea vreo zi, două şi să-mi scrii, iubite frate, circulaţia obişnuită de la gară pînă acasă la voi. Să trec acuma la finanţe... Bani de călătorie am pînă la graniţă... Mai departe şi dacă aş avea nu mi-ar fi buni... De altcum nu mă incomodează prea tare... Uite, după cum te-am rugat şi în scrisoarea închisă din urmă, te rog a-mi tremite biletul tău de liber percurs sau de jumătate — cum ai —să nu am de plă-t't mult pentru tren... Nu ştiu cît m-a costa mersul din Sinaia pînă în Bucureşti, însă te-aş ruga să-mi tremiţi 20—30 lei într-o scrisoare recomîndată pe adresa mea... Banii să fie de hîrtie, ca în caz dacă nu aş putea folosi biletele de la tine, cel puţin să fiu asigurat că voi putea străbate pînă în Bucureşti... Banii aceştia nu mi-i tremite cu mandat poştal, căci eu am lipsă de parale din România... Motivul că voiesc să plec mai de timpuriu e că vreau să-mi aleg o carieră potrivită firei mele... Aştept de la tine biletul acela de tren — dacă crezi că am nevoie de el — sau bani de călătorie de la graniţă pînă la Bucureşti şi... un sfat bun... pentru călătorie... Ai amintit într-o epistolă ce ai scris acasă că nu mi-am schimbat planul de a trece la tine? Ce plan?... Eu nu am planuri, ci numai un scop spre a cărui realizare vreau să muncesc şi să sufăr... numai şi numai ca să-1 ajung... Şi acesta scop mi-e să trec în România, într-o ţară cu totul necunoscută mie, în a cărei serviciu doresc să-mi pun toate puterile şi de la care îmi aştept binele ce-1 putem avea în viaţa asta vremelnică, ori îmi aştept suferinţele, cari m-au urmărit totdeauna ca umbra trupului meu... Nu, iubite frate, eu nu mi-am schimbat planul, căci unica dorinţă mi-a fost — acuma de trei ani de zile — să ,trec în România, să studiez şi... să scriu... Aicea ce să fac? Să fiu vicenotar o viaţă întreagă? Părinţii sunt mînioşi pe mine că am făcut matura şi că vreau să studiez mai departe... Aicea nu voi avea viitor, nu voi avea mîngîiere şi nu-mi rămîne aicea altceva decît un nimic îngrozitor... Nimica... Vai, te rog şi sloboade-mi o rază din lumina zilelor bune ce trebuie să vină, ori spune-mi că nu mai vreai să ştii altul de fratele tău... pribeag... Spune-mi, căci acuma vreau să ştiu... Tristeţa mea de pînă acum a fost tăcută ca luna şi neştiută de nimeni... Am suferit în tăcere umilinţă şi mizerie, căci în viitorul îndepărtat mi se arăta o rază: nădejdea că, pe cînd paserele călătoare pleacă în teri streine şi frunzele arborilor zgriburesc de vîntul de toamnă, şi eu voi fi în Bucureşti.. .Dar eu sînt tot aicea şi de-atîta amar de vreme de la nimenea nici un cuvînt de mîngîiere,nici o şoaptă... Rîndunelele s-au dus şi tristeţa toamnei ce se apropie îmi învăluie sufletul cu melancolia-i obişnuită... Veşnic rămas de cîrdurile visurilor mele, m-am obiş- 376 377 nuit cu amăgirea şi acuma să mi se distrugă şi cea din urmă nădejde ce mi-a mai rămas? Năpustească-se întuneric nemărginit asupra trecutului meu vitreg, nu-mi pasă cînd din zi în zi raza nădejdii ce mi-ai lăsat se măreşte şi îmi luminează tot mai tare cărarea întunecoasă a viitorului meu şi atît de dulce mă cheamă!... Mă atrage o viaţă cu totul necunoscută mie, dar pe care o doresc atît de mult!... O, dar simt că cuvintele îmi sunt prea slabe să-ţi pot descrie dorinţa mea cea mare de a trece munţii ce ne despart... Ce-mi pasă că voi fi [dezertor]*, ce-mi pasă că voi zgriburi nopţi întregi între stîncile Car-paţilor şi ce-mi pasă de moarte, cînd ştiu că mă jertfesc pentru realizarea unui scop sfînt şi nobil? !... Aştept, dragă Liviu, scrisoarea de la tine şi tot de ce te-am rugat... Vai, dar tu îmi vei sta în ajutor... Tu-mi eşti frate şi mă vei ajutora, dacă astăzi sînt încă neputincios... Tu mă vei ajuta cu tot ce poţi şi eu îţi voi fi mulţămitor... Te rog de răspuns grabnic... şi aştept tot ajutorul ce mi-1 poţi da... Sărut mîinele D-nei Fanny, iar pe tine te îmbrăţişează cu drag: Emil Apanagyfalu.Szolnokdoboka. B.A.R., 144315 D-sale d-lui Liviu Rebreanu/publicist Bucureşti/16, Strada Dr. Raţiu, nr. 16 Dragul meu,1 îţi scriu... iară eu. Şi, vezi cum... pe o corespondenţă... Şi ce să-ţi scriu?... Mă aflu rău pe aicea... 1 Epistola poartă ştampila poştei din Apanagyfalu: 10 septembrie 1913. nespus de rău... Vai... şi nu-i nimeni cine să-mi ţese vreo dungă de rază de lumină cît de palidă în întunericul traiului meu!!... Mi-am petrecut viaţa într-o noapte continuă... şi acuma... după ce mi-am zărit — pe un moment — cărarea adevărată a zilelor ce-ar trebui să vină, să renunţi la toate?... Ori poate şi acuma te afli în umbra dubietăţii de-a-mi continua studiile în Bucureşti?... Te rog scrie-mi ceva ce gîndeşti că poţi şi împrăştie umbra ce s-a aşezat deasupra mea... Spune-mi să trec cum pot, dacă nu mai mult... Văd că întîrziu cu toate... şi totuşi nu a sosit timpul să plec... Ho-tăreşte... şi va fi făcut!... 0 frăţească strîngere de mîini: Emil Apanagyfalu1. Szolnokdoboka. 1 C.M.L.R. D-şoarei Livia Rebreanu/Naszod3 Am rugat pe Miţi să-mi cîştige un atestat de paupertate şi un „beleegyezes"3 din partea tatei, că se învoîeşte a-mi continua studiile la Universitatea din Bucureşti. Acestea le capătă de la Pălageşu — fără nici o taxă şi libere de timbru. Apoi, un „âlbitasi bajstrom-kivonat"4 de la protojude... Am scris de mult după atestatele amintite şi le aştept de mult. Te rog pe tine să mi le cîştigi tu, dacă vorbele lui Miţi au fost prea slabe... De altcum, nu „forţa" nimica. Eu voi putea trece şi fără certifica- 1 Nuşfalău, Nuşeni. 2 Pe adresă, ştampila poştei din Apanagyfalu: 16 sept. 1913. 3 Consimţămînt (magh.). 4 Certificat, extras (magh.). tele cerute pe cari dacă nu le primesc pînă vineri la amîaz, nu mai am lipsă de ele... Dacă aveţi timp, mi le trimiteţi, dacă nu, aminteşte-mi... Şi eu voi fi mulţămit oricum... Şi voi primi bucuros orice scuză... Ce am de prisos la mine o să le căpătaţi în" zilele viitoare... şi apoi... Te sărută, Emil M.L.R., 21S2 Nuşfalău, în 12 oct. 1913 n. Dragă Divie, Nu ţi-am scris cum am sosit aicea de-acasă, nu mi-ai spus cum v-aţi petrecut la serată şi nu mi-a scris nimenea ce-i cu Riţa... Numărîndu-mî zilele cîte am de a mai sta pe aicea, am aflat că astăzi e ziua naşterei tale... îţi doresc să fii îndestulită şi fericită, nu ca mine!... Viitorul meu e negru şi străin de mine... Drumul pribegiei mele e spinos şi obositor... Vai, cît de îndestulit aş fi cînd aş şti că tu tot te mai legini în nădejdea de mai bine... Dar să grijeşti că speranţa numai pînă atunci e dulce pînă ce-ţi vezi sfărîmat idealul... După aceea viaţa nu mai e altul viaţă,noi nu mai suntem noi...Nu-mi pasă dacă chiar astăz mi-a fi trupul pămînt, cum dinceput a fost; facă D-zeu piatră ori viermi din mine — mi-e tot una mîe... Şi eu am avut un vis frumos şi poate prea frumos a fost ca acuma să-1 urmeze atîta părere de rău şi atîtea suferinţe!!! îţi doresc să nu te deştepţi din visurile tale — fie acelea cît de bizare — căci prea amară e deşteptarea... M-am înşelat în toate visurile mele; sînt obişnuit cu înşelarea şi acuma toată — singuratica — nădejde mi s-a distrus!!... Eu nu mai am ce spera: n-am viitor, n-am nici o mîngîiere... Viitorul meu ar fi fost în Bucureşti, mîngîierea în scris... Şi-acuma simt că le-am pierdut pe amîndouă, plus şi cea mai dragă fată de pe globul pămîntesc... Sînt în corespondenţă cu Man, călugărul din Mănăstirea Prislopului... Acolo e linişte şi pace, de unde — după dureroasa-mi pribegie — mă pot muta mîngîiat în leagînul fericirii noastre: în pămînt... Diviu — unealta nenorocului meu — crede că dacă treceam Carpaţii îi eram spre greutatea lui... Tu ştii că m-am susţinut şi am învăţat fără ajutorul nimănui şi acuma — cînd într-adevăr aş fi putut ocupa un post mai binişor — să nu fiu în stare să urmez filozofia? ! Şi apoi atîta contrazicere şi răutate de la un frate!!!... Să-mi fi spus dinceput că nu mă poate sprijini nici într-un fel, eu m-aş fi înscris la iură în Cluj, ori mergeam pe altă carieră... Şi eu am fost atît încrezător de mi-am pus toată nădejdea în trecerea la Bucureşti, ca să rămîn de tot ce-aş fi putut să fac... încrederea prea mare în ceva e caracteristica oamenilor fără noroc... O să merg de pe aicea — nu peste mult... Poate în jurul Dugoşului sau al Făgăraşului... Şi de-acolo... nu mai ştiu nici eu unde... Astăz e ziua natală a ta... Niciodată nu m-am simţit mai străin şi mai amărit ca în această zi... Boaita cerească e plină de lumină; nicăiri nu-i umbră şi negură, numai asupra vieţii mele... In odaia mea e linişte; oamenii ce mă încunjură sunt destul de buni cu mine... Poate liniştea aceasta îngrozitoare, ori poate oamenii aceştia buni îmi ridică vălul trecutului dureros; poate pacea aceasta apăsătoare îmi răscoleşte adînc cenuşa sufletului meu ars de fo- 380 cui durerilor trecute... Am nevoie de zgomot ca să-mi acopere glasul lăuntric şi de aceea umblu în tot locul unde e ceva veselie... Şi atît de mult mă bucur cînd îmi spun mulţi că sînt vial... Ce ştiu ei ce se petrece în mine!? Şi acuma să te rog ceva... Pantalonii mei cei negri îi tiveşte şi mi-i tremite — neplătiţi, căci cu hainele acestea sure mi-e frig... Poate să merg de pe aicea pînă prin 20 l.c. şi nu am bani să-mi cumpăr alţii... Adevărat zice Talmudul că „orbii şi săracii se numeră între cei morţi"... Neputincios şi mort sînt şi eu... Dacă vă înţelegeţi acasă, aş zice să nu vii pe aicea... Odată poate-ţi vei auzi imputări____ Eu nu mai pot sta pe aicea... Simt că ceva mă cheamă în alte lumi necunoscute... Poate să trec în Italia sau în Germania... D-zeu te binecuvinteze şi să-ţi dăruiască un viitor mai bun decît al meu!... O să ne mai revedem cîndva, atuncea cînd pribegii se reîntorc acasă. Atunci o să-mi văd iar surorile mele iubite... Pentru voi, aici în Ungaria e o fericire — pentru mine un blăstăm. Rămîneţi cu bine, sărutîndu-vă pe toţi cîţi îmi sunteţi dragi! Emil C.M.L.k. Dragă Divie,1 Să-mi scrii te rog adresa lui Iulius, pentru că aş avea să-1 întreb ceva... Voauă trebuie că vă mai scrie din cînd în cînd şi voi trebuie că-i ştiţi locuinţa... 1 Carte poştală cu ştampila din Apanagyfalu: 19 oct. Totodată, trimite-mi şi adresa lui Erdei. Scrie-mi şi în caz negativ. Salutări, Emil C.M.L.R., 361 Signorina Divia Rebreanu/Naszod Nuşfalău, în 24 oct. 1913 st. n. Dragă Divie, Ţi-am primit ambele scrisori... îţi mulţumesc de ele... Nu pot să-ţi spun nimica, căci durerea mea că sînt tot pe aicea mă zugrumă, mă omoară înainte de ce aş vrea să-mi dau eu un glonţi... Pentru mine nu este mîngîiere, norocul meu m-a părăsit de mult... Ce-mi scrieţi de Reghinuţa1 nu consimt de loc... Mi s-a şters din suflet ca gîndul fără urmă... Să nu crezi — cum poate crede şi Miţi — că m-aş gîndi la Reghinuţa. Poate fi frumoasă cît Aphro-dite, nu-mi pasă... Mi-a fost dragă „odată", pentru că a fost bună... Cîteva cuvinte reci, apoi un şirag de înjurături în epistole mi-au fost destule... Nu rog altul, nici cuvinte tăiate din fagure de miere, nici înjurături de subretă din mahala... Zici că prelegerile în România nu-şi iau începutul decît peste o lună? N-am întîrziat oare?... Mă duc şi mă înscriu la Conservator... Dacă nu voi avea talent, mă împuşc şi-i gata... Atît de pustiu e aicea, chiar şi cînd dorm.... Mă trezesc de multe ori cu lacrimi în ochi, fără să-mi dau seama de ce... Viaţa noastră mizerabilă e atît de scurtă şi suferinţele 1 Reghina Hangea: cumnata notarului Alexa Candale din Ilva Mică unde atît Liviu, cît şi Emil Rebreanu au lucrat ca ajutor de notar. 382 383 atît de lungi... Pentru ce să fiu notar, ori profesor, ori advocat? Odată trebuie să închidem pleoapele pentru totdeauna şi ce va rămîne din lutul ce-1 purtăm? Ştiu că odată voi regreta amarnic că rămîn notar... Să fiu teatralist, ori orşice, numai un an, mi-ar fi de ajuns. Dar oficiile pe aicea sunt condamnabile. Nu ştiu ce-oi face, dar mă simt rău, rău din cale afară... îţi mulţumesc de scrisori şi cearcă-mi totuşi un loc la vreun notar în jurul Năsăudului... Poate atuncea să nu mă simt atît de uitat şi nemîngîiat... Roagă-1 pe tata — în numele meu — să-mi capete un post... Aicea capăt puţine parale... Mi-am cumpărat un pardesiu şi astfel trebuie să ajun două luni pînă voi veni iară în văgaş cu leafa puţină... ori dacă nu aflaţi loc pentru mine acolo, merg în jurul Braşovului, de unde voi putea trece mai lesne. Te sărută cu drag, Emil C.M.L.R., 332 Bokseg, 1914 1/28 Dragă Divie, Am primit scrisoarea de la tine, pe care o aşteptam demult... Ce e drept, am mai căpătat o corespondenţă scrisă de tine de cînd sînt aici, însă dacă ar fi rămas aceea era mai bine...M-am supărat pe tine că-mi scrii aşa, dar te-am iertat iute, fiind convins că v-au primit foarte bine doamnele acelea şi în entuziasmul acela îmi scrisesei de o fată fină (??) şi ideală (???), pe care am pierdut-o şi o pot regreta. Trebuie să notez că pe d-şoara aceea nu am pierdut-o, ci am lăsat-o, fiindcă observasem că-i lipseşte fineţa şi idealizmul... calităţile ce le atribuieşti ei... Adu-ţi aminte de scri- soarea ei, unde zicea că nu mai vrea nici să-mi audă de nume... Ei bine, acuma de ce boceşte?? De una te rog: nici tu, nici altcineva să nu-mi mai amintiţi de fata aceea ideală, căci nu aş vrea să-i urăsc chiar amintirea... Timpul slăbeşte ura şi poate ci odată să fiu şi eu de părerea ta, dar acum suntem de nişte păreri curat diametral opuse. Deci să punem cruce pe mormîntul unei iubiri ce nu s-a mai întoarce altul... Una vreau să-ţi spun: nu pe Reghina Hangea o înţelegeam cînd îţi scrisesem că am pierdut pe cea mai dragă copilă de pe pămînt. înainte de a-ţi ceti poezia Idilă, te felicit cu drag şi-ţi doresc din tot sufletul să ai tăria şi darul să mai scrii multe... Necondiţionat să mi-o trimiţi cît de timpuriu... Despre mine în privinţa asta nu vorbesc... Dar cred că nu peste mult o să citeşti. Sînt invitat la o nuntă din Bănat, lîngă Oraviţa, la un protopop — se mărită o fată după un teolog, absolvent de aicea, din Bocsig... Cununia va fi prin 15—20 iebr. şi m-au rugat foarte mult să merg la ei. Fiindcă mi se dă ocazia să văd Bănatul şi vestitele bănăţence, te rog şi spune-i tatei să-mi scoate un semibilet din Arad pînă în Oravicabanya1... O să vă scriu de pe acolo şi vouă... Poezia ta mi-o trimite, căci poate s-o declamez la nuntă. Obiceiul său că „mai este vreme" de-a scoate biletul vă rog să vă faceţi că-1 uitaţi baremi acuma... Românii de pe aici sînt cam leneşi, vicleni, bătăuşi... Ţin mult la naţionalitatea lor şi pe mine mă au foarte drag, fiindcă-s de viţa lor... Părul mare mi-1 atribuie obiceiului vechi al românilor. Reprezen- 1 Mina din Oraviţa (magh.). 25 — L. Rebreanu, Opere 5 385 tant al românilor din Ardeal — după cum zic ei... Visează mereu de împreunarea ţinuturilor locuite de români cu Ţara mamă... Dar este şi oarecîtva rivalitate între uniţi şi neuniţi, căci satul ăsta e locuit de ambele confesiuni... Aicea fiecare om are vin propriu... Prin urmare, ca să-şi arate dragostea faţă de mine mă cheamă toţi pe un pahar de vin, însă pînă acuma nu am mers decît la 2—3... Ştii că eu nu folosesc lichide spirtuoase... şi mai ales vin nu pot bea... Cu atît mai puţină rachie de care încă se fierbe pe aicea foarte multă... îmi pare bine că mi-a sosit indexul din Cluj subscris de toţi profesorii la cari m-am înscris... Acuma pe drept sînt „egy eterni polgâr"1 din Cluj... Nu ştiu merge-voi la curs notarial ori ba, însă aicea o să stau pînă mi-oi împlini anul de praxă, apoi mă voi retrage iară cătră voi: în Beclean, la avocatul Racz... Da asentare voi sta în cercul ăst de aicea... Mi-am cerut scrisorile de asentare din Rodna şi pe baza indexului, chiar de-oi fi asentat, nu merg cătană pînă peste doi ani... Ar trebui să se intereseze tata de vreun stipendiu sau ajutor din fondul grăniţerilor sau din alt loc, căci cum capătă Engeberg şi nu ştiu care j îdan ajutoare, cred că şi eu aş căpăta... Cel puţin să capăt taxele de înscriere: 300—400 cor. anual. Scrie-mi, te rog, ce faceţi în privinţa asta?... O să vă mai scriu şi de altă dată... Acuma îţi mai spun atîta că să le ţineţi voi cărţile de la compactor. Eu le-am cetit şi n-am lipsă de ele... Vă sărută cu drag pe toţi, Emil. 1 Un cetăţean intelectual (magh.). C.M.L.R. Stim. D-şoare Divia Rebreanu/ Gyulatelke/u. p. Bonczhida1 Dragă Divie, Ţi-am primit epistola şi nu-ţi pot răspunde numai aşa... cum vezi. Dui Erdei nu i-am scris din octomvrie... şi nici el... Te rog dă-mi adresa... Scrîe-mi cînd ai de gînd să mergi de la Susana — pe care o salut cu drag, asemenea pe toţi ai ei — ca să-ţi pot împlini cererea, căci acuma nu pot de locul locului... Mi-o scris Miţi mult, mult... Te sărută, Emil 1914 III 26 C.M.L.R., 369 Cătina, în 24 april 1914 st. n. Dragă Miţi, Am ajuns bine. în Beclean am stat pînă în ziua următoare... Cu Petrea am vorbit şi din 1 iulie aş şi putea să-i ocup locul, însă după cum mi-am calculat, ar trebui să-mi duc viaţa în mizerii continue şi veşnic fără parale. Căci dînsul capătă ajutor de acasă şi cu toate acestea e plîn de datorii... Aicea, unde sunt acum, totuşi e mai bine, că cel puţin îmi pot face şi eu cîte ceva pe mai multă vreme... Atîta căci viptul2 e foarte slab, care constă mai mult din „galeş leves"3 şi din tăieţei fierţi în apă şi iară din tăieţei... Afară de asta ujină nu capăt — şi cît e de mare ziua!... Notariul e prost — cum ţi-am mai scris — 1 Carte poştală francată, cu ştampila din Katona (Cătina n.n.), 26 mart. 1914. 2 Hrană (reg.). 3 Supă de gulaş (magh.). 25* 387 dar şi un semidoct idiot... cu cîteva clase ţivile — un nemeş scăpătat, ajuns notar... şi acuma se cred D-zeul din ceriu. Apoi, să-i vezi femeia!... Trăieşte Soaşa lui Neuman din Trădam? Crede-mă că dacă ar fi lîngă olaltă, nu le-ai putea deosebi...O osîndă în miniatură, cu un nas cît un barabou de-a geminea, îţi face impresia celei mai scîrboase creaţiuni omeneşti... Şi fata !... Moştenindu-i nasul mamei sale, zice că dînsa nici nu se uită pe un iurist, medicinist, filozofter etc... De altcum, dacă ai vorbi şi tu cu ea numai o dată, mi-ai afirma părerea, cînd îţi spun că mintea toată îi a tatălui ei... Aceştia îmi sunt azi stăpînii... Şi, de multe ori ca să mă înşel pe mine însumi, le fac hazuri şi-mi închipui că-s de tot în alte locuri; dar în sfîrşit totuşi trebuie să mă trezesc la urîta realitate. Dar nu mă impoartă cum sunt, iar pe tine şi mai puţin, dar să nu fiu avizat la vreo cerere „Doamnei" notăreasă, ori ţanţoşului nemeş, te rog şi-mi umblă să-mi cîştigi rufe de pat... De-am folosit pe ale lor pînă acuma, dar nu mai vreau să le iau în considerare facerea de bine. Şi mai ales că mi-au dat o veriugă de buci şi nişte perini poate de a servitoarei... Te rog, dragă Miţi, şi te uită pe la prăvăliile de rufe să-mi alegi un poplon1 bunişor de o persoană, dacă este în culoare vînătă deschisă... şi un lepedeu2 pe el. Cumpără-mi o faţă de perină albă şi 2 colorate (iar albastre), iar o perină îmi trimiteţi voi, căci într-adevăr nu ştiu de unde să comand şi totodată mi-e frică să nu fiu înşălat prea simţitor... Apoi încă 2 veriugi de desubt, de ceva pînză bună... Aces- 1 Plapomă (magh. papion). 2 Cearceaf (magh. lepedo). tea mi-ar trebui pentru pat... Cum ştii, cămeşi încă am numai două şi duc lipsă mare de ele... Mai tîr-guieşte-mi deci şi cîteva cămeşi, batiste, ciorapi... Ştergare o să-mi cîştig de aicea din sat... In 2 ori 3 mai o să primeşti 30 cor. de la mine pentru tîrguirea rufelor amintite. Nu ştiu, putea-vei cumpăra toate celea din banii aceştia, dar mai mulţi nu pot acuma nicidecum... A trebuit să-mi fac o pereche de ghete, căci cari le am îmi mănîncă picioarele şi nu-mi ajung paralele de mai mult. Să-i cer notarului înainte nu vreau, dar mi-ar fi şi zadarnică cererea, căci e sărac şi el ca şi mine şi abia aşteaptă şi el prima... îţi scriu mai înainte, ca să te poţi cugeta mai bine ce fel de rufe să-mi cumperi... Te rog, cînd le trimiteţi, cereţi de undeva o şcătulă de nîrtie tare, ca nu cumva să se spargă hîrtia şi să mi se piardă din ele... Poşta de aicea constă din un măgar (asin) pe care încarcă toate pachurile şi pe care îl conduce un bătrîn tot atît de măgar ca şi animalul, plus că omul mai şi bea... Acuma să-ţi mai spun o părere, ori pot să-i zic şi un plan din ceea ce vreau să fac... Văzînd că notarii ăştia — toţi — prea îşi arată albul dinţilor faţă de scriitorii lor, m-am hotărît ca la toamnă să merg la cursul de notar. După aceea cel puţin nu dispun aşa liber cu omul... Apoi un an va trece oricum şi voi avea folos, că şi leafa îmi va fi mai mare... Dreptul îl voi asculta şi după aceea, deşi ştiu că nu-i voi lua folosul... Din punctul acesta de vedere nu-i rău să am albiturile mele şi să nu fiu nevoit la binefacerea altuia. De aceea acuma îmi voi strînge tot creţarul, ca să 388 am cînd v0i fi la curs, căci ştiu bine că atîtea mizerii va trebui sa îndur şi acolo... Fă tu cum vei şti mai bine, căci odată o să-ţi răsplătesc eu tot ce faci bine cu mine... Te sărută cu drag, Emil Katona/KolOS2 megye1 C.M.L.R., 370 Cătina, în 14 mai 1914 n. Dragă Miţi, Se apropie a doua „primă" şi pachul tot nu-1 capăt... Nu înţeleg ce-i cu voi!... îmi scrii de o săptămînă că îmi pui rufele acele pe poştă şi tot pot aştepta... Atîta vreme ai putut să-ţi iei ca să-mi pachetezi ce mi-ai cumpărat. Or dacă nu aţi avut bani, să fi trimis pachetul neplătit... Apoi v-am scris o corespondenţă să-mi telefoneze tata despre timpul cînd se ţine asentarea în Rodna şi nici la această scrisoare nu capăt nici un răspuns... Iulius mi-a promis că o să-mi trimită haine de pat (pentru bani), dar şi ei tace... Să nu-mi promiteţi nimic, m-aş resemna... Atunci le-aş scrie străinilor, care totdeauna s-au arătat mai punctuoşi decît voi... Stau pe loc, fără să ştiu că ce-i cu mine... Promisiuni primesc, dar altceva... nimic... Spune-mi, mi-ai cumpărat de ce te-am rugat? Şi pentru ce nu-mi trimiţi odată rufele acelea? Ori spune-mi că te-ai folosit tu de banii aceia şi atuncea ştiu ce să fac... 1 Ju<îeţui Cluj (magh.). 390 Sînt înconjurat de o lume de idioţi, de ce mă laşi să bănuiesc şi despre tine şi despre voi toţi... ce nu aş vrea?... Pe telegraf aştept răspuns... despre asentare, dacă nu mi-aţi răspunde la telegrama ce-o dau azi... Emil B.A.R., 178186 Domniţei Gingaşe: Nelica Dănilă Doco1 Domniţă bună şi scumpă, Aş vrea s-o văd îndată după prînz şi să-i citesc o scrisoare... Dacă nu o supăr, o să fiu acolo, o s-o plictisesc... Sărutări de mînuţe: B.A.R., 118177 Stim. D-şoare: Nelica Dănilă/ Katona Vineri noaptea2 Stimată D-şoară Nelică, am plîns mult după ofenza căpătată, am plîns pînă seara tîrziu... D-ta, deci, rîde!... Rîde cu hohote largi, rîde şi-apoi spune că-s bătucit fără măsură!... M-aş simţi foarte satisfăcut dacă aş şti că D-ta ţi-ai bătut joc de mine, cîtă vreme îmi curgeau lacrămile duioşiei... Şi acuma... aş putea pune punct şi-aş putea subscrie, fără zăbavă, fircălitura neînsemnată 1 Epistolă scrisă pe verso-ul unei cărţi de vizită „Emil Rebreanu — iurist", trimisă într-un plic mic, fără ştampila poştei. Loco = Katona = Cătina. 2 După ştampila de pe un plic, ce pare să fi însoţit epistola, aceasta a fost scrisă în jurul datei de 13 iun. 1914. ce-o vezi, însă n-o fac asta, ci te rog şi ascultă încă ceva. Am pretins un sacrificiu atît de mic din partea D-tale (dacă merită acest nume) şi nici atîta — pe cel dintîi — nu te-ai îndurat să mi-1 faci... O subscriere... pe-o ilustrată... e un păcat aşa de mare, cînd toate gîndurile, cînd atîtea vise întraurite mi se învîrt în jurul ei, numai şi numai într-al ei?!... Şi-ţi mulţămesc... Acum ştiu tot ce-am vrut să ştiu; acum văd aievea spulberarea viselor unui vierme atît de neînsemnat, care cutezase să se înalţe — cu gîndirile-i numai — să se ridice la luminosul zenit al boaitei cereşti... Şi eu — copil necopt şi-ncrezător — eu n-am observat mai nainte imenza distanţă dintre humă şi ceri!!!... îmbătat de-un surîs, scos din minţi de-un cuvînt şoptit în bătaia vîntului de vară a unui frumos amurg — după o petrecere ungurească — eu, chinuitul fiu al durerilor neţărmurite, eu credeam că atîta pot să-i cer celei mai adorate dintre toate femeile cîte cunosc pînă acum... Dar sosit-a ceasul cînd trebuie să-mi dau seama că sufletu-mi nutreşte nădejdi prea îndrăzneţe, imaginea mea are visuri prea răzleţe... Şi de-acum înainte pustiul şi durerea leva ocupa locul... Dar uite ce destăinuire îţi fac, pe cînd D-tale atît de puţin îţi pasă de efectul durerilor ce împărţi nepriceputului ce-ţi trimite aceste rînduri!!!... De una te rog: ascunde-te, ori fugi de mine oriunde m-ai vedea, să ştiu că înă urăşti... Dar nici ura ce-aş vedea-o, poate, nici aceasta viperă nesăţioasă n-ar fi mai grea decît ofenza mea de azi... Iţi mulţămesc pentru toate nostimele priviri, pe cari te-ai forţat să mi le arăţi, dar de-acum nu ţi-oi mai umbri altul seninul primăvăraticei D-tale vieţi... Şi-atît de rău îmi pare că am pierdut pentru vecie, vai, am putut pierde firul de aur al tuturor nădejdilor ce mi-au mai rămas!!!... De-acuma n-o să mai văd doi ochi frumoşi şi veşnic zimbitori şi n-o să mai zăresc, poate nicicînd, admirabilul chip, pe care am dorit să-1 văd de-atîtea ori în vise!... Plec de pe aicea... căci ce-aş putea să mai fac într-un sat, unde cel din urmă azil de mîngîieri mi s-a prăbuşit pentru vecie??!... Mă duc cît de în grabă din Cătina, să nu ştie nimeni de calea mea, precum asemenea nu se ştie nici de căderea unei neînsemnate stele rătăcite... Căci rătăcit şi fără ţintă sînt şi eu în neînduratele valuri ale vieţii mele fără scop şi fără căpătîi... Mister ţi-a fost chinuitul meu suflet, pe care atît de grozav l-ai batjocurit, mister îţi va rămînea şi iubirea-mi fără margini, ce veşnic ţi-oi purta. Am sfîrşit... iar D-ta poţi reîncepe hohotul. Mă iartă — atîta poţi să faci — pentru oboseala ce-ţi cauzez cu citirea scrisorii mele, dar arunc-o în foc imediat, ce tot atît de uşor poţi să faci... Iţi sărut mîinile: Emil Rebreanu/iurist M.L.R. Stim. D-şoare Nelica Dănilă Katona/Kolozs megye1 Năs ăud, în 17 I.c. Iartă-mă, Te rog, că numai acuma îţi scriu — contra promisiunei făcute — însă durerea ce m-a stă-pînit mi-a tîmpit mintea... şi numai acuma am putut 1 Epistola, expediată din Năsăud, este scrisă pe o ilustrată din Duisburg — Ruhrort. Ştampila poştei din Katona are data: 19 iun. 1914. 392 393 să mă reculeg încîtva. Mîine plec spre Cătina, pe-un drum sămînat cu atîta jale, dar totodată cu atîtea mîngîieri... Rugăciunile-mi nu au fost ascultate de cîrmuitorul lumii, căci m-au asentat. Sărutări de mînuţe: Emil M.L.F. Domniţei adorate: Nelica Dănilă Katona/Kolozs megye1 Cătina, în 22. VI. 1914 st. n. Ţie! Pentru extraordinara bunătate ce mi-ai arătat de la începutul prieteniei noastre. Em. Rebreanu M.L.R. Stim. D-şoare: Nelica Dănilă Doco2 Serenada o primeai cu toată siguranţa... dacă... Acuma trebuie să te îndestuleşti cu ilustrata ce am căpătat-o şi eu... pomană, care de altcum ţi-e foarte simpatică (chipurile de pe ea)3, cum însuţi mărturiseşti... Ziua onomastică să ţi-o serbezi atîţa ani, cîţi D-ta doreşti... şi aşa... cum D-ta voieşti... Asta mi-e şi a mea dorinţă: E.R. a * ,\Ep*St°!a este scrisă Pe ° Mustrată reprezentînd Port de Tulgheş", tipărită de Ed. Librăriei „Concordia" din Arad SSVSSn. f914Plla P0?tei' A f°St 6Xpediată C" ^ 3 iul. 1914^ P°Ştală UuStratâ' cu ?ta»pila poştei din Katona: 3 Ilustrata reprezintă un tînăr şi o tînără călări pe cai. C.M.L.R., 363 Cătina, în 6 aug. 1914 st. n. Scumpă Divie şi Miţi, Vă scriu iară... şi nu ştiu nici eu ce? Să fiţi bune, să vă aveţi dragi, voi, surorile şi fraţii şi să nu mergeţi nicăieri de-acasă — iată ce doresc eu de la voi... Surori de caritate vor merge altele; din casa noastră e destul că plecăm subt steaguri doi... Dada cu toate hainele, cărţile şi cîte le am, le-am lăsat în gazdă la o femeie, care îi dăduse cost învăţătorului român din loc, cătană şi el. O cheamă Ioana Deuca şi locuieşte lîngă protopop. E o femeie curată şi s-a prins că mi-a griji cum o şti mai bine de tot ce am. De altcum, tot ea m-a şi spălat... De spun toate acestea ca, eventual, dacă nu mă mai întorc să ştiţi de unde să le cereţi... Nu am teamă că voi muri în bătaie, dar v-am scris numai din precauţiune... Cu mine nu-mi duc nimica, căci cine ştie unde m-or trimite şi am eu destule gînduri spre a nu mai griji şi de nu ştiu ce nimicuri. Deafa de pe luna trecută nu am căpătat-o şi poate nici s-o capăt, căci notarul meu n-are parale de prezent cu logodna fetei sale, care a fost duminecă... Mai tîrziu voi scrie şi despre banii cu cîţi mi-a rămas dator... Eu mă aflu bine... cu toate că am multe năcazuri şi griji... Sînt sănătos, azi m-am mărturisit şi cuminecat la îndemnul protopopului... Eu v-am scris, încă dacă aţi putea scrieţi-mi şi voi pînă duminecă, dacă-mi primiţi epistola la timp... Acasă tot nu pot să merg căci, după cum aud, comunicaţiile s-or schimbat de tot, apoi... mai bine-i aşa... Din Cătina voi porni duminică după ameazi, ori luni dimineaţa la Bistriţa, iar de-acolo la Sibiu... 395 394 Mă miră însă mult o epistolă primită azi de la Hoşda, în care mă întreabă că vreau să merg la miliţie, ori ba şi în care an? Nu ştiu ce vrea să zică cu asta, însă eu merg la Bistriţa la tot cazul, unde voi şti adevărul... Da tot cazul, aş dori să ştiu unde va fi şi Iulius? Aşa-i că-mi veţi da adresa? Mergînd prin Sibiu, o să-1 cercetez şi pe Virgil... Dacă-mi ajută D-zeu şi scap din războiul ăsta, nici nu vin de la miliţie pînă pe anul viitor şi totodată îmi fac şi anul de voluntar. Ce vă scriu de prin Bucureşti ? Diviu nu vine să se înroleze? „Astra" desigur se va amîna, deci nici pe Nelica nu-i vedea-o în grabă. Te sărută şi ea şi pe Miţi... Toată ziua sînt la ei şi aşa-s de buni cu mine... Dacă mă întorc sănătos de subt steaguri, voi cere-o necondiţionat şi voi lua-o de nevastă — dacă mi-or da-o. V-o spun şi vouă, să ştiţi cine mi-a mîn-gîiat zilele petrecute în Cătina şi pe care am iubit-o atîta de mult... Şi poate îmi veţi cunoaşte odată — şi dacă nu mă voi mai întoarce altul — logodnica visurilor mele şi-i veţi putea spune şi voi — cînd euvoifipămînt — cît denesfîrşit de mulţam iubit-o... Toate scrisorile care-mi vin în Cătina, le va primi familia Dănilă... protopopul... Deci de la D-lor să-mi cereţi şi testimonul de maturitate, pe care-1 aştept să-mi sosească de la ministru, dar pe care eu nu-1 voi vedea poate... Să nu credeţi că vorbeşte frica din mine, însă vouă trebuie să vă dau seamă despre tot ce am... Nu mă tem de război, ba din contra: Trăiască Austria!... Trimeată-mă în Moscova, acolo voi merge!... De nenumărate ori vă strîng la sînu-mi şi Vă sărut cu drag şi dor: Emil 336 M.L.R. Delicatei D-şoare Nelica Dănilă, Katona/Kolozs megye Bistriţa, în 12 aug. st.u. Nelică scumpă, Te ştiu atît de bună, încît cred că-mi vei ierta această cutezanţă că-ţi scriu închis, însă mi-e gîndul să-ţi descriu cîteva tablouă din viaţa de militar... nu doară că te-ar interesa, ci numai din simpla curiozitate de a şti şi tu mai mult cu ceva. Cel dintîi militar inteligent, cu care m-am în-tîlnit cînd am plecat din Cătina, a fost Macedon. în haine largi, cu „bochonci"1 şi mai largi, nu-1 cunoşteam dacă nu m-ar fi agrăit dînsul... Acuma suntem într-o odaie care de altcum e numai a noastră, locuită de 25 voluntari — jumătate din ei români... Care de care se" năzuieşte să spună hazuri mai gălăgioase (se înţelege cătăneşti, prin urmare proaste) ca să rîdem şi noi — cei mai neîndestuliţi dintre toţi... Feciorii de rînd joacă după fluier în odaia învecinată şi rîd şi atîta voie bună au. (Zis în paranteză, ei bieţii nu ştiu că în Galiţia răsăriteană o brigadă întreagă, iar în Bosnia un regiment, nu va mai vedea altul ziua de mîine... Ieri or plecat patru batalioane de la armata comună din loc, ca să înlocuiască încîtva pierderea suferită... între ei a mers şi Oct. Saivan, de care a fost vorbă.) „Zâczlos"-ul2, care ne instruiază, se făcuse „pertu" cu toţi voluntarii, ofiţerii tractează cu noi ca şi cu nişte mirese gingaşe... şi totuşi... Atîta pus- 1 Bocanci (magh. bahancs, germ. Bakantschen). 2 Stegar (magh.). 307 tiu, atîta urît... şi atîta dor după o viaţă trecută atîta de iute!... Ieri ne-or învăţat să păşim!... Ştii, Nelică adorată, eu umblu destul de „cătuneşte" şi totuşi aicea trebuie şi mai şi... M-or durut genunchii toată ziua cum am aruncat piciorul... dar las' că nu o să mă mai doară... Dacă aş mai sta aicea, pe poimîne m-ar împărţi (cum de altfel o să fie împărţiţi toţi voluntarii) să instruiez „boacele"... căci noi deja am şi învăţat mişcările mai de lipsă... Am zis dacă aş rămîne aicea, căci mîine plec la Oşorhei, împreună cu alţi doi colegi — tunari şi ei... O, dar nu vreau să te plictisez mai mult cu poveşti din viaţa de aicea, obositoare şi mie... Aş vrea să-ţi pot scrie despre altceva... Despre ceea ce nu pot în toiul ăsta şi n-am putere să-ţi scriu... Din Oşorhei o să-ţi scriu mai mult — conform promisiunilor multe — dar acuma chiar să fiu dispus n-aş putea, căci toată voinţa mi-e înăbuşită de gîndurile ce se învîrt în jurul casei cu patru brazi... Multe complimente iubiţilor şi bunilor D-tale părinţi, însă minutele cele mici şi frumoase le sărut cu dor de cîte ori se cugetă la Tine. Emil Af.Z_.fi. Gingaşei D-şoare Nelica Dănilă Katona/Kolozs megye1 Sc. N... Astăzi — în ziua natală a Maiestăţii — am depus jurămîntul toţi militarii din loc. Artileriştii 1 Epistolă scrisă pe o carte poştală ilustrată, expediată la 20 aug. 1914 din Tg.-Mureş (Maros-Vâsarhely), după cum indică ştampila poştei şi primită în 22 aug. 1914, la Cătina. de aicea mîne pleacă, probabil în România. în locul lor or veni recruţii — alţi candidaţi de moarte... Suntem numai doi români, mai bine-zis, numai eu singur, căci confratele meu a dispărut şi nu mai dă nici un semn de viaţă. N-am pe nimenea... şi singur mă plimb în oarele libere, cătîndu-ţi amintirea. Şi parcă te văd — întruparea idealului meu — în haina albă din dumineca de despărţire, cînd ochi-mi te-au sorbit, poate de cea din urmă oară şi cînd... ai fost mai drăguţă ca totdeauna. Sărutări de mîini, Emil B.A.R., 118178 Oşorhei, în 25 aug. 1914 Scumpa mea Nelică, Toată ziua mă gîndesc să-ţi scriu şi atît de greu mi-e să aleg cîteva cuvinte din chaosul acestor gînduri... şi să ţi le trimit... Căci cui alteia aş putea să-mi dezvălui sufletul decît Ţie?... Ţie şi numai Ţie... Iartă-mă că te tutuiesc, însă pe o prietină bună cum mi-ai fost tu, n-aş putea-o agrăi per D-ta. Prea străină mi-ai părea atunci şi poate nici n-aş fi în stare să-ţi comunic ceea ce astfel îmi permit... Şi aicea e locul să notez că te stimez mai mult ca pe întreaga lume de fete ce cunosc şi pe cari nu le tutuiesc... Dar să ştii că m-am supărat pe Tine... Şi tu vei şti de ce... Adevărul să-1 spun, totdeauna am fost indiferent de soartea scrisorilor ce trimiteam pe vremuri, acuma însă aşa aş vrea să ştiu dacă-mi primeşti epistolele?... Nu Te-aş fi năcăjit cu ele, dacă nu-mi dădeai voie să-ţi scriu, dar trebuie să ştii că în pustiu nu scrie nimenea şi cu atît mai puţin eu... Repet, cu atît mai puţin eu, care-ţi aştept scrisoarea 398 cum aştept dimineaţa şi cum îmi aştept scurgerea zilelor cîte trebuie să le trăiesc aici... Nu din vanitate doresc şirurile Tale (căci, spune-mi, la ce bine mi-ar folosi aceasta deşărtăciune acuma, cînd stau în gura morţii), ci aşteptîndu-ţi scrisoarea, pe Tine te aştept... Epistola Ta ar mai reînnoi acele clipe sfinte, cînd mi-aş fi dat ce-aveam mai scump pe lume numai să te pot vedea şi... iară să te văd... Parcă te-aş zări din nou prin huceagurile gradinei dragi, cum te retragi să nu te observ îmbrăcată în costum mai dezordonat; frămîntata-mi fantazie te-ar vedea iar pe laiţa de subt tue şi te-ar adora la culme, găsîndu-te subt neuitabilii patru brazi, de cari mă leagă cea mai gingaşă promisiune de care am fost în stare s-o rostesc cuiva. Şirurile Tale mi-ar reda — pe-o clipă doar — toată viaţa trăită în Cătina, cu toate durerile şi bucuriile ei... Şi acuma ştii de ce-ţi aştept a Ta scrisoare? O, şi crede-mă, Nelică adorată, nu lauri vreau să-mi cîştig cu primirea şirurilor Tale!... t Toată ziua împingem la tunuri şi atît de mult ne oboseşte! Ba luni am făcut prostia că am ridicat un tun şi de-atunci mă dor braţele şi gîtul, mă doare pieptul şi inima din el... De-acuma însă nu o să fac asemenea prostii şi-o să fiu mai calm, ca nici inima să nu mă mai doară atît de des... Duminecă i-am scris D-lui Protopop... iar azi i-am primit o corespondenţă, care m-a îmbucurat din cale-afară... Nu lauda ce mi s-a dat şi pe care n-o merit, ci altceva... nici eu nu ştiu ce... Poate ştirea că nu-s uitat cu totul de aceia, pe cari veşnic o să-i am în inimă... îi mulţămesc de şiruri, pe cari şi de-acuma înainte o să i le citesc cu aceea plăcere cu care am cetit-o cea de azi... Mă miră însă mult că eşti atît de precaută şi atît de puţină încredere ai în mine!!... Dar.... n-am zis nimica... Vei face ce voieşti şi-ţi vei asculta ne-conturbatâ de nimenea glasul rece al minţii tale înţelepte... Ţi-aş mai scrie încă, dar... nu ştiu cum... nu. pot... Nu mă lasă inima să-ţi scriu, cînd trebuie să Te cunosc altcum decum Te-am cunoscut... De altcum amurgul îşi sloboade mantaua sa plumburie şi-mi rupe firul povestei ce-am vrut să-ţi spun... Ce-am vrut să-ţi spun şi... pe care — aşa văd — nu vreai s-o înţelegi... O, dar absolut ştiu, că odată — poate prea tîrziu — vei înţelege pe acel „Don Juan", care veşnic te va stima şi pe care — vai! — l-ai .şters atît de timpuriu din şirul amintirilor Tale. Multe sărutări de mînuţe: Rebreanu c.m.r .r Stim. D-şoare Divia Rebreanu Naszod/Besztercenaszod m. Oşorhei, în 29. VIII. 1914 Dragă Divie, Sabia am primit-o şi mi-e foarte bună. Spune-i cumnatei că-i mulţămesc frumos de ea... Zici că nu ţi-or luat pachul la posta de-acolo. Nu ştiu de ce se prostesc oamenii aceia, căci la toţi colegii le sosesc pachuri cu mîncări — tot pe un kir posta. Cred că cea din Năsăud nu face, ori n-ar trebui să facă excepţie... Mai multe îţi voi scrie poate mîine (duminecă), cînd voi avea mai multă vreme, acuma numai aceea vreau 400 26 401 să te întreb, că ce sabie mai are Iulius acasă, căci dacă ar fi cît de cît bună, ar putea-o vinde unui prietin cu un preţ bun... El îmi dăduse corespondenţa asta şi mă roagă să-ţi cer răspuns urgent. Sărutări, Emil B.A.R., 118179 Oşorhei, în 31 august 1914, st. n Nelică scumpă, îţi scriu... nu deznădăjduitul de ieri, ci fericitul posesor a unei epistole de mult aşteptată şi primită cu atîta bucurie... îţi scriu... şi nu ştiu cum să încep şi nu ştiu ce să-ţi scriu... Eram chiar la exerciţiile de seară cînd îmi dăduse ofiţerul scrisoarea ce mi-ai trimis. Am pus-o în buzunar necitită, căci era „vigyazz" şi atuncea trebuie să stăm drepţi ca lumina... Exerciţiile s-or terminat deodată cu coborîrea amurgului — frumos, cum n-am mai văzut încă în anul ăsta. Am cetit scrisoarea scumpă şi atît de frumos scrisă, am cetit-o de-atîtea ori!!! Amurgul ce se lăsa nu-mi mai părea întunecat şi Nelica nu-mi mai părea altul arogantă... M-am plimbat singur la lumina lunei pe nişte cărări — noaptea neumblate de nimeni, dar atît de romantice — şi Te-am chemat şi Tu n-ai venit... Am sărutat scrisoarea mută şi am plîns şi iară am sărutat-o... îmi cade oarecum că n-am espresiuni potrivite să-Ţi pot comunica gîndurile şi sentimentele ce mă stăpînesc uneori şi cari în toată clipa îmi zboară spre Cătina. Şi mi-e ruşine să-Ţi mai scriu, cînd D-ta eşti în stare să-mi comunici în cîteva cuvinte potrivite vrerile şi mulţămitele ce crezi că am dorit. Dar repet şi acuma: nu mulţămiri am aşteptat eu... ci scrisoarea 492 D-tale, semnul de viaţă şi... că nu focului îi scriu... Şi eu pricep atît de bine tot ce-ai scris... şi eu ştiu cîtă milă e amestecată în şirurile trimise... Dar nu mai vreau să zic nimic... îţi mulţămesc de scrisoare... Epistola despre care credeam că s-a pierdut, zici că ai primit-o... Bănuiala mea a fost destul de justă căci, mergînd la scăldat, am băgat-o într-o ladă de postă, însă numai de jumătate, căci colegii or trebuit să păşească după mine, iară din rînd — cum mergeam — n-am putut ieşi.... Am fost năcăjit nespus de mult, însă acuma mă bucură ştirea că tot nu a ajuns în mîini străine... îmi pare trecută atîta vreme de cînd nu Te-am văzut!!! Cîtă va trebui să mai treacă pîn' ce voi întîlni iară chipul drag, atît de drag!?! Nu mă rog lui D-zeu acuma decît să scap „voinic şi sănătos" din războiul ăsta... şi să mai pot vedea o dată băiata scumpă şi dulce, care atît de puternic îmi stăpîneşte sufletul!... S-o ştiu a mea pentru totdeauna... S-o simt lîngă mine într-un sat liniştit, unde ni s-ar scurge zilele încet, fără umbră de durere... pînă la întoarcerea la viaţa de veci. Cîte amintiri duioase aş fi în stare să aşez pe hîrtie, ducînd o viaţă mai liniştită... şi cît de fără sfîrşit aş putea iubi băiata aceea!!... Aceasta mi-e dorinţa şi eu Ţi-o spun D-tale, s-o ştii, dacă Parcele — aceste neîndurate ţesetoare a sorţii omeneşti — altcum mi-ar toarce firul norocului... şi nu Te-oi mai putea vedea... Aşa departe... şi totuşi am fost supărat pe D-ta.., Aşa-i că-s interesant? Nădăjduiesc că nu-i aştepta să mă mai supăr, mai ales că ne desparte o distanţă atît de mare... Aşa-i că nu vei mai aştepta??... Şi 26* 403 D-ta ştii bine cîtă bucurie şi cîte „clipe senine" îmi ■ produc şirurile D-tale... şi mai ales în starea în care ■ mă aflu... ■ Apropos! Mă simt necesitat a-ţi comunica şi un ■ secret, acum ştiut de tot oraşul şi poate de întreaga ■ lume... mai ales că e vorba şi de învăţătorul din Că- I tina... Regimentele 21 (din care face parte şi Pascu), ■ apoi 22,23 şi 24 de honvezime, e de ştiut că sunt în ■ Galiţia subt scutul regimentului nostru de artilerie... ■ Regimentul 21-lea însă s-a purtat foarte ridicol, puş- ■ cînd mai multe plutoane de soldaţi de-ai lor, crezîn- 1 du-i duşmani... Cînd şi-a văzut colonelul greşală ire- 1 parabilă, s-a puşcat momentan... Nu ştiu dacă fratele 1 Pascu a scăpat teafăr din „lupta aceea"... Se zice că 1 tot în ziua aceea muscanii or făcut puzderii şi bate- 1 riile noastre... 1 Ofiţerii despre cari amintisem Domnului Pro- fl topop în epistola din urmă, desigur nu se vor mai l| reîntoarce altul între noi... Poate or presimţit ei bieţii că vor rămînea pe acolo... prin ţări străine... Unui căpitan un şrapnel îi zdrobise capul pînă la necunoaştere, alţii pierise în alt chip... O jale şi o teamă ne cuprinse inimele tuturor... celor neatinşi încă... Duna lui septembre poate s-o mai petrecem aici, însă de război nici noi nu vom scăpa... O să vedem ce-o fi, însă pe mine mă frămîntă multe presimţiri neînţelese şi atît de bine ştiute... De nenumărate ori îi sărut mîinile Doamnei, salutări calde Domnului, iară D-tale îţi sărut cu drag mînuţa bolnavă, dacă nu s-or fi vindecat de tot... şi pe cea sănătoasă, pentru că mi-or fost atît de dragi... Emil 1 C.M.L.R., 364 Oşorhei, în 4 sept. 1914 st.n. Dragă Divie, Au trecut trei sâptămîni de cînd sînt aicea, avînd mereu să-ţi scriu mai pe larg despre viaţa ce-o duc, însă am tot amînat scrisul, cugetînd că pentru voi e tot atîta, oricînd şi orice v-aş scrie... Acuma însă am puţină vreme, dar n-am cerneală — după cum vezi... Pînă cînd voi sta aicea, apoi, după ce m-or denumi de căprar, unde mă vor trimite, n-am idee. Acuma ştiu că avem mult de studiat, pentru că ne pregătim de-un examen, care ne-a cvalifica să putem fi totodată şi ofiţeri în rezervă, dară că ce va fi după examenul ăsta, nu ştie nimeni. Cu disciplina militară eu n-o duc rău, căci sînt învăţat cu disciplina şi cu mizeria. Studiatul nu-mi cauzează nici-o greutate, cu toate că nu-i uşor ce învăţăm... Aş duce-o bine cu toate, dar n-am ce e mai de lipsă unui militar şi mai ales acuma: bani! N-am fost pregătit de miliţie şi astfel mi-au împărţit cîtă biata parale am avut... iar acuma trebuie să flămînzesc formal... închipuieşte-ţi, capăt 8 cor. 25 fii. pe 10 zile pentru vipt şi altfel nimic... Amează mă coastă cel puţin 1 coroană, unde-i dejunul şi cina? Iar să mănînce omul numai o dată într-o zi, după atîta oboseală fizică (cu puşca, cu tunul, cu călăritul) şi psihică, e ridicol... Cum zic, bani n-am nici un creţar, pach nu mi-aţi trimis şi... aşa-mi cade de rău să mă ştiu atît de neputincios!! Peste 3—4 săptămîni vom căpăta stele şi atuncea n-a mai trebui să mîncăm ameaza laolaltă, ci vom fi împărţiţi poate la vreo companie, unde voi avea doară atîtea parale, cît să nu mor de foame. Apoi, cîte cheltuiele avem noi voluntarii nici nu poate şti numai cari sunt între noi. Acuma trebuie o cimpoaie militară, acuma asta, acuma ceea, aşa I că nu poate trăi omul fără bani nici un ceas. M Am noroc că un coleg român, care mă mai îm- ■ prumută cu sume mai bagatele, altcum nu ştiu ce-aş ■ face... ■ De altcum mă aflu destul de sănătos şi voinic ■ (al doilea mai tare între 30 de voluntari cîţi suntem) I şi mi-ar trece vremea oarecum, căci sunt convins I despre atragerea voastră ce-mi arătaţi... Mă miră I însă mult că voi nu-mi puteţi trimite din vreme în I vreme cîte-un pach cu de-ale mîncării şi cu prune, ■ cînd aţi putea fără mare sacrificiu. 1 Colegii mei primesc în toată ziua pacbeturi cu 1 mîncări şi nu le are nimeni grija... în cazul cel mai I rău şi tu ai putea scrie de partea deasupra a „szâllibo- I leveT'Milui „sajât felelâsegemre"2 şi e imposibil să 1 nu-1 primească la poştă. Ori scrie pe pachet că conţine I rufe şi pachetează-1 de nici să nu se observe ce-i în I el... Căci să tot cer de la prieteni cîte-o bucată de 1 pîne seara şi dimineaţa, nu-mi cade bine... 1 Miţi — cumnata — are vacă şi astfel mi-aţi I putea trimite unt, brînză, slănină etc... Voi trimite şi eu pe zilele acestea hainele ţivile... ... Acuma să te rog altceva... M-am tot cugetat cum şi de la cine aş putea căpăta ceva bani să mă pun în rînd cu miliţia... Atîtea nimicuri îmi trebuiesc, că nici nu le pot înşira... în sfîrşit, am ajuns la concluzia să cer 30 coroane împrumut de la cumnata Miţi, care cred că acuma — după seceriş — dispune de mai multe parale... Tu ştii că n-aş cere bucuros de la nimeni şi că împrumutul acesta mi-e neapărat de lipsă... dar ce să fac? 50 cor. le-am dat lui Iulius, de 1 Scrisoare (magh.). 2 Pe propria mea răspundere (magh.). I cari şi eu am avut nevoie, dar i-am dat... Acuma ar fi datorinţa ei să mă ajutore, ceea ce o să-i răsplătesc nu peste mult... E aicea şi Bot, bărbatul Susanei Pop, care mă îndeamnă să fac pasul ăsta, căci el ştie cită lipsă duc... O roagă frumos pe cumnata şi spune-i că o să-i dau şi o să-i ajut şi eu desigur, căci am prospecte... Pach te rog şi-mi trimiteţi cît de iute şi nu întîr-zieţi nici cu trimiterea paralelor... O să mă scăpaţi din mocirla mizeriei unde am căzut — fără să fiu pregătit... Dar că mi-oi ţine promisiunea o să vedeţi... Aş merge acasă barem pe o zi, dar nu capăt concediu... Atuncea v-aş putea descrie mai lămurit starea în care mă aflu şi nu cred că aţi mai sta în cumpănă să-mi întindeţi ajutorul cerut... Pe Virgil îl sărut şi-mi pare rău că nu mă pot intimi cu dînsul, însă va trece şi acest an de lipsuri, apoi te-oî cerceta şi pe tine şi pe el în Sibiu... îţi scriu pe fugă şi nici nu mi-s acasă minţile, atîtea gînduri am, dar ştiu că sunt lipsit în gradul cel mai înalt de orice bun lumesc. îţi aştept răspunsul şi ce v-am cerut, sărutîn-du-vă cu drag pe toţi: Emil B.A.R., 118180 Oşorhei, în 10 sept. 1914 st. n. Iubita mea, Astăzi ne-o venit porunca să ne văpsim cu negru săbiile. Acuma nu mai stă nimenea în cumpănă, că peste cîteva săptămîni nu vpm pleca în faţa ucigătoarelor gloanţe duşmăneşti. Toţi ofiţerii şi toţi voluntarii ne trimitem săbiile văpsitorului de puşti... Peste 407 cîteva zile nu vom mai trece pe străzile oraşului cu capul ridicat şi nici săbiile n-or mai străluci subsuoară, cum le purtam pînă acum. Culoarea aceasta a „necunoaşterii" ne dă atîta de gîndit!... Tunarii fercheşi — la aparinţă fără gînduri — nu peste mult vom trece tăcuţi — ca o umbră — printre zgomotoşii oameni ai oraşului secuiesc, dar nimenea nu va bănui cîtă jale vom duce subt genele plecate... Toţi ofiţerii de la artileria din loc sunt rezervişti, oameni cu familie şi atît dc îngroziţi de război!... Mulţi colegi de ai mei sunt logodiţi şi cît n-ar da să nu se depărteze de aleasa lor!... Căpătăm revolvere, ne ascuţim săbiile şi vreau să ne toarne minte cu cofa, că unde şi cum să ţintim şi să omorîm oamenii duşmănoşi ai ţării noastre... Niciodată nu puteam nici cel puţin să mă uit cînd tăiam vreo găină... si-acuma va trebui să omor oameni pe cari nu-i cunosc!!! Şi poate să mă reîntorc ca ofiţer din campania aceasta, dacă voi şti omorî mulţi semeni de-ai mei... Cătunie — măgărie... Dar Tu ce mai faci, iubita mea Nelică? Ce fac florile şi cărările frumoasei grădini? Veştede şi ruinate vor fi şi ele, întocmai ca şi viaţa mea... Căci toamna se apropie şi soseşte şi toamna mea... în schimb Tu vei rămînea senină şi fără gînduri — copilă gingaşă ce eşti... Căci orizontul vieţii Tale nu e umbrit de griji şi sufletul Tău nu poate fi chinuit de jale... Aseară am fost şi eu de faţă la plecarea în război a rezerviştilor de la regimentul 62. Da 7 oare era adunată în gară o lume întreagă de oameni şi la început era un zgomot de ne asurzea... Se linişti tumul- ţ, tul acesta, cînd se ţinură mai multe vorbiri de însu- I f leţire şi se cîntară imnul regal şi „Himnus"-ul ungurilor... Toţi aceşti soldaţi erau oameni însuraţi, cu nevestele lîngă ei... Plîns-au bieţii „candidaţi de moarte" şi plîns-au şi nevestele lor de-ţi era mai mare mila de ei... Apoi plecară tăcuţi... unul lîngă altul... cu faţa întunecată şi cu capetele în piept, ca şi cînd ar fi voit să asculte amarul ce se petrecea în inimile lor pline de tristeţa înmormîntării... Abia se clătinau din loc în loc ca fiecare să ajungă mai tîrziu la vagonul destinat; nevestele mîhnite din cînd în cînd îşi opreau iubiţii în cale, apoi porneau din nou — încet, ca şi cînd i-ar însoţi pe ultima cale... într-adevăr, înmormîntare părea acest trist Convoi, fără dangăt de clopot... Puteam să văd bine cum — în publicul de faţă — îşi ştergeau femei lacrămile şi bărbaţii cum îşi ridicau pe ascunse batistele la ochi. Nici n-am stat pînă la plecarea trenului, căci prea mare jale mă cuprinse văzînd aceşti nefericiţi, ci am plecat să nu-i mai văd... Şi cum mergeam — aşa singur — în bezna nopţii plină de presimţiri funeste, îmi zburau gîndurile la Tine... îmi repetam mereu întrebarea care Ţi-o puneam de-atîtea ori: „vei fi a mea?" Dar noaptea pustie nu-mi dădea răspuns, doar vîntul îşi bătea joc de mine, şoptindu-mi încet cuvintele „vei fi al meu?"... „Vei fi a mea?" Astfel Te-aş putea întreba şi acuma şi Te voi întreba şi după dubioasa-mi reîntoarcere... Dar azi — mîini, ne-o veni şi nouă porunca de plecare... Şi cu cîtă jale voi repeta versurile ce Ţi-am lăsat: „Căci astăzi plec să nu mai viu Din lumile străine, Căci astăzi plec să nu mai viu..." 408 409 O droaie de întrebări îmi roiesc la uşa minţii, dar nici eu nu ştiu care să Ţi-o pun?... Că eşti bună, eşti drăguţă fără seamîn, le ştii atît de bine... Dar n-am cuvinte destul de moi să-Ţi pot tălmăci iubirea fără margini ce-Ţi port şi care nu s-a stinge decît cu viaţa-mi deodată... Şi acuma nu doresc altceva, decît cîţiva ani de pace şi de linişte, ca să-mi pot aduna gîndurile şi minţile şi să scriu... Să mi Te aleg de crăiasa visurilor şi de îngerul de pază ale deznădăjduitelor mele zile de azi... şi-apoi să mor... în ziua cînd mi-oi lua doctoratul şi cînd Tu, băiată iubită, desigur, vei fi a altuia... Dar nu mai continui, căci prea mult mă amă-reşte gîndul că nu Te-ol mai vedea... şi nu-Ţi voi mai auzi cuvintele despre povestea fermecătoarelor zile ce-am aşteptat... Şi acuma, cînd trebuie să-mi termin epistola, Te rog să-mi mai scrii... Mai povesteşte-mi, Nelică scumpă, de florile ce-or îmbobocit, de orice nimicuri şi-mi scrie mult despre cea mai frumoasă şi mai scumpă floare ce-am lăsat în Cătina... îmi vei povesti? Iţi sărut mînuţele mult, mult şi dulce: Emil B.A.R., 118181 Oşorhei, în 20 sept. 1914 Nelică iubită, Spune-mi de „locul locului", nu Te superi că Te plictisesc atît de des? Nu-Ţi încrunţi sprîncenele cînd îmi vezi sosind epistolele una după alta? Dar uite, îmi propun să nu Te supăr cu nimic, să-ţi scriu ceva trandafiriu şi să mai încetez a-Ţi comunica unele impresii negre şi neplăcute — esperiâte de cînd sînt subt steaguri... Nu vreau să-Ţi înşir grozăveniile văzute în spitalul militar de aici în cele două zile cît am stat acolo, nici vreau să-Ţi descriu monotonia fără nume a zilelor de toamnă, ci aş dori să-Ţi pot comunica ceva senin, ceva ce să ne facă să uităm aceste zile grele în cari trăim... Chiar mă pregăteam să-Ţi scriu o epistolă lungă, lungă, cînd colo, iată că-mi soseşte cu mare greu scrisoarea aşteptată... Am vrut să-Ţi spun o poveste [...]* — se înţelege — era pesimist peste măsură... însă cu primirea epistolei Tale conjur pesimismul prea de timpuriu, cîtă vreme îi fi bună şi aşa de scumpă... Duasem scrisoarea ieri dimineaţă, la 9 oare: cînd terminasem cu călăritul... Am cetit-o mult şi încet, ca fiecare cuvînt să mi se imprime în minte... îmi plac mult unele părţi din ea şi-mi place toată scrisoarea, precum îmi sunt dragi ochii Tăi şi Tu toată... Şi mă bucur nespus de mult că acuma nu eşti atît de străină faţă de mine... O, dar nu crede că şirele Tale îmi produc numai o simplă distracţie, cum zici... Ţăranului român Evanghelia i-e cea mai sfîntă scrisoare; mie, epistolele Tale... Şi o să plec în război şi o să mă reîntorc iară cum voi pleca, căci acuma ştiu pentru cine va trebui să trăiesc... Acolo va fi băiata iubită şi bună, care e în stare să-mi îndulcească atît de mult viaţa şi care, vai, mă poate face cel mai nenorocit om. Dacă aş şti că m-ai uita, n-aş dori să mă reîntorc din călătoria primejdioasă ce o să fac, dar convingîndu-mă pînă acuma •de contrariul, o să vin şi din fundul pămîntului lîngă aleasa sufletului meu, să simt din nou farmecul dumnezeiesc ce-mi pătrundea întreaga fiinţă cîtă vreme eram în apropierea ei... Poate îţi par exagerat în espresiuni şi deosebit •de masa tinerilor de azi, cînd mă simt necesitat a-mi reînnoi cuvintele de-atîtea ori spuse şi atît de bine ştiute de Tine, că Tu-mi eşti sufletul sufletului... Toate gîndurile, toate nădejdile îmi sunt concentrate în Tine: comoara iubirii mele!... Şi ascultă de ce mă rog lui D-zeu şi mă voi ruga cît timp trupu-mi ce cunoşti va fi a lui Emil Rebreanu... Doresc să treacă cît de iute războiul acesta — fără nici un interes pentru noi românii — şi-apoi să-mi văd de cariera începută şi să te ştiu a mea... Să stăpînesc cel mai scump suflet de femeie şi cel mai drag chip de băiată ■de pe întreg globul pămîntesc... Ori, străpungă-mă •cele mai ascuţite săbii duşmăneşti, zdrobească-mi trupul cele mai fierbinţi gloanţe de tun... dacă nu-i scris să fii „stăpîna vieţii mele"... Aceasta mi-e rugăciunea de cînd sînt în armată... şi aşa cred, mi-e destul de bazată, căci spune-mi Tu, iubita mea, ce înţeles poate avea o viaţă moartă? Şi tu vei şti destul de "bine că după o asemenea pierdere toată viaţa mi-ar fi un ţimiter pustiu şi fără preţ... O, dar eu mă încred în vorbele Tale, cred absolut în tot ce-mi spuneai pe vremuri şi nădăjduiesc că nu vei fi „schimbătoare ca vremea"... Aşa-i că nu vei fi? Tu iubită, Tu scumpă, Tu adorată!... Apropos! Ni s-or schimbat din nou ofiţerii —profesori, iar ăşti noi nu-s îndestuliţi de loc cu rezultatul ce-am dovedit în ştiinţele militare... Săbiile ni le-or adus îndărăpt — nevăpsite, semn că nu vom pleca poate pînă la sfîrşitul lui octombre... Se vestea 412 la început că pe cîţiva inşi ne-or denumi dintr-o dată cădeţi, însă după cum aud acuma, cei mai buni dacă vom căpăta două stele... Volbura să-i ducă cu stelele lor cu tot, numai să nu ne trimită la cîmpul de belit... îmi ceri poza... Bine, dar nu merită s-o vadă frumoşii Tăi ochi... Dacă Ţi-aş trimite fotografia, ai vedea un tunar cu nişte pantaloni largi şi cu părul tăiat pînă în piele, cu camaşli1 de piele gălbuie şi cu „bochonci" tot de aceea coloare, iar pe deasupra şi o-sabie lungă şi grea... Prost chip, dar interesant... Ori întors... Das' că în zilele aceste o să mă fotografez în haine „extra" şi o să-Ţi trimit un esemplar necondiţionat... Astăzi vreau să dorm una bună, de aceea după prînz mă culc, fiind şi aşa vreme ploioasă... Dar pînă pe cealaltă duminecă o să mă pozez negreşit, mai ales că-mi aştepţi chipul... Ştii că Oct. Saivan a murit în urma rănii căpătate în Galiţia?... îmi închipuiesc cîţi prietini şi cunoscuţi or putut cădea în gigantele lupte cu ruşii, cînd aud că din cutare regiment 50% sunt incapabili de luptă... Cît am stat în spital, am cunoscut un român [...]. Mi-a povestit bietul om (piciorul stîng i-e zdrobit de mai multe gloanţe de şrapnel, iar prin piept i-a trecut două gloanţe de puşti ungureşti', că întreg regimentul lui e român şi trebuie să se lupte cu fraţii lui din Monarchie — pentru interes străin... Şi... mai scrie-mi cînd ai vreme cît de mult şi orice, căci n-ai idee cît de mult mă bucură rîndurile frumoase ce-mi trimiţi... Şi-apoi nu trebuie lăsat să slăbească prietenia şi iubirea sfîntă ce ne leagă 1 Jambiere (magh. Kamasli, germ. Gamaschen). 41» laolaltă... Iubirea ce ne leagă şi pe care doar moartea ar mai putea-o înceta... închipuie-ţi, Nelică dulce, îţi ştiu pe dinafară ambele scrisori — cu atîtea nădejdi ast' din urmă... „Toate depind însă în primul rînd de la o reîntoarcere norocoasă..." Ei bine, şi-apoi de la mai ce încă? Crede, iubita mea, că voi şti să-mi fac cale prin oricîte piedici pînă la Tine, copilă dragă şi mîndră!... Şi voi fi vrednic de iubirea Ta, de iubirea celui mai ales suflet ce-am întîlnit vreodată, pe a cărui stăpînă voi iubi-o veşnic şi mult din cale-afară... cum nimeni altcineva n-a fi în stare s-o iubească... Nimenea, pe întreg rotogolul pămîntului... Sărut mînile iubiţilor şi bunilor Tăi Părinţi, iar Ţie îţi trimit toată văpaia sufletului meu cu toată dragostea din el. Al tău: Emil B.A.R., 118182 Oşorhei, în 27 septembre 1914 n. Prietină iubită, Mă vei ierta că Te agrăiesc în atîtea chipuri, Misă eu cred că această agrăire e cea mai potrivită ce Ţi-o pot da... „Prietină iubită!" Numai acuma îmi dau mai bine seama că Tu nu mi-ai fost numai iubită, ci şi o prietină bună... Şi eu vreau să continuăm veşnic această prietenie, acest foc, care nu ne pîrjileşte sufletele, ci dimpotrivă, le încălzeşte numai... Dacă mă voi reîntoarce cu bine, voi şti să păstrez dulcea prietenie ce mă leagă de un suflet atît de bun... Şi aşa-i că nici Tu nu eşti contra dorinţei mele? Doară şi tu, copilă dulce, îmi urezi „norocoasă reîntoarcere", ce zici că-mi doreşti să mi se împlinească... Şi-mi pare nespus de bine că nu eşti de părerea majorităţii sufletelor omeneşti, să zici că cine se depărtează, de-a pururi străin rămîne... Iţi vorbisem de multe ori de „idealele" fără număr ce aveam pe vremuri: tot atîtea buburuze de dragoste. Astăzi sînt, mîine nu... Ştii, Nelică scumpă, de la fire sînt înzestrat (nu-mi vine la îndămînă o altă espresie mai potrivită) cu un suflet mai larg. Apoi... asemenilor oameni multe se pot ierta. Dar mă simt necesitat a-Ţi spune că astăzi un singur ideal — Tu — e în stare să-mi satisfacă visului dorit... Eu gîndesc că timpul viselor fără rost mi s-a sfîrşit cu terminarea liceului deodată... Şiraguri de vise mi-au murit atunci şi tot atîtea păreri de rău mi-au sfîşiat sufletul... Unde-mi sînt planurile de filozofie, unde cele de publicist? După sfărîmarea fantasticelor icoane pierdute, credeam că nimic şi nimenea nu va mai avea preţ înaintea mea. Am păşit pe cariera de notar din simplul motiv să am şi eu o ocupaţiune ca toţi oamenii, dar încolo străină îmi părea toată lumea... Aşa am ajuns şi în Cătina... întîi — se înţelege, pînă nu Te-am cunoscut — credeam că nu o să mă mişc din cancelarie; voi scrie şi voi studia drepturile şi atît... Dar tu ştii destul de bine cum mi s-or schimbat planurile... Tu ştii, iubită Nelică, că-mi eşti osia tuturor viselor şi planurilor de-acum şi din viitor... Bunătatea sufletească ce-am observat la Tine şi deosebita simpatie de ochii, de faţa, de mişcările, de gesturile Tale şi în genere de Tine toată, mi-or schimbat cu totul programul zilelor ce aşteptam. Cu chipul Tău în suflet plec în război şi cu caldul dor de a Te revedea mă voi reîntoarce din cam- panie să-mi întîlnesc comoara iubirii, în casa cu patru brazi... Cît de fericit voi fi în apropierea celei mai scumpe şi dulci copile de pe întreg nemărginitul univers!!! Voi revedea iară ochii frumoşi şi scumpi, din cari blîndeţa şi bunătatea iesă la iveală întocmai cum se ridică oleul pe suprafaţa apei; voi auzi din nou cuvintele calde şi mai vibratoare decît dulcele murmur al izvoarelor de munte şi... şi-i voi săruta cu atîta căldură minutele ei de spumă... Unicul, cel mai perfect şi mai scump vis mi-e întrupat în Tine... Mă iartă, scumpă Nelică, că-Ti fac atîtea imnuri, dar eu nu-s de vină... Nu-s vinovat nici cît de puţin că-mi stăpîneşti atît de nemărginit de mult sufletul şi n-am nici ovină că-mi eşti atît de dragă... Am zis... Dar iată că mi-a sosit timpul plecării... Pînă în 3 oct. va pleca o nouă baterie spre Serbia, după ce în 26-lea l.c. se duse şi bateria de rezervă... De două ori — în răstimp de cîte două săptă-mîni — începînd cu 3 oct. plecăm şi noi, cei asentaţi în anul acesta — ultima nădejde a zăpăcitei Ţări... Căci, după cum se ştie, ruşii or trecut Carpaţii prin mai multe păsuri, iar ai noşti n-or fost în stare să-i oprească. Nu vreau să Te mai plictisesc cu ştiri războinice — atît de diametral opuse sufletului meu — dar trebuie să-Ţi spun, Nelică iubită, că şi eu va trebui să pornesc, dacă nu in 3, dar în 15 octombre. O să-Ţi scriu mai lămurit despre plecare mai tîrziu... Şi o să-Ţi mai vorbesc, de cea din urmă dată, despre dragostea mea neţărmurită ce-Ţi port cu atîta sfinţenie!... Nădăjduiesc însă că pînă atuncea îmi vei mai scrie — frumos şi drăguţ, cum numai Tu ştii — 416 şi mă vei mai întări în credinţa că n-a fost o halucina-ţiune iubirea mea. Sărut mînile bunilor şi iubiţilor Tăi Părinţi, iar pe Tine... ori Ţie, îţi pupă admirabilele mînuţe, precum Te iubeşte, Emil C.M.L.R. Divie dragă,1 Azi te-am rugat de nişte rufe moi de iarnă. Am uitat însă să te rog a-mi cîştiga şi un pieptar de cel ţărănesc, fie cît de folosit. Se încep frigurile cele mari, iar noi tunarii trebuie să fim îmbrăcaţi foarte bine, căci dormitorul nostru e pămîntul de lîngă tun... Umblă te rog şi cîştigă-mi şi nişte mînecări de haraz, căci încă mi-ar prinde bine... Inchipuie-ţi, va trebui să petrec o iarnă întreagă fără foc şi fără acoperiş... Toţi ne pregătim de plecare, căci nu ştiu cari vom fi cei aleşi să mergem în 5 oct. Vei face cum vei putea şi-mi vei trimite rufele cerute, căci în caz contrar nu glonţul, ci frigul m-a doborî mai întîi... Eventual trimite-mi şi o şapcă de flanel, de care am mai avut, căci e iertat să ne îmbrăcăm cum ne place. Te sărută, Emil C.M.L.R. Livie dragă,2 Astăzi am primit o epistolă de la Ilona ^neni în care mă întreabă că am „hosapka"3? Deci şapcă 1 Carte poştală; ştampila poştei: 30 sept. 1914. 2 Carte poştală nefrancată. După conţinut ar putea fi datată la sfîrşitul lunii septembrie sau începutul lui octombrie 1914. ; Căciulă pentru iarnă (magh.). 27 — L. Rebreanu, Opere 5 417 nu-mi trimite şi nici mînecâri, căci şi de acestea am cerut de la doamna aceea... Dar pieptar te rog şi-mi cîştigă cum vei putea, căci — după cum cetesc în gazete — foarte mulţi să îmbolnăvesc de frig... Şi încă unde-i iarna? De pach nu te mai îngriji, căci am cerut din Feleac şi-mi vor trimite ei... Aşa cred că tot nu voi porni luni, mai ales că le-am declarat că-s scurt de vedere. Plecarea mi-o aştept cam prin 10— 15 oct. Cred că mi-ai primit corespondenţa în care te-am rugat de pantaloni şi cămaşă de tricău. Aşteptîndu-ţi răspunsul şi cele cerute, te sărută, Fmil B.A.R., 118183 Murăş-Oşorhei, în 26 oct. 1914 Nelică dulce, Am fost năcăjit că nu mi-or dat concediul dorit şi — dacă-mi aduc bine aminte — tot în zilele acele Ţi-am trimis şi o corespondenţă, de care-mi pare rău azi. Dar încîtva totuşi mi-a fost motivată trimiterea acelei scrisori. Mi-a părut oarecum că, după atîtea epistole, abia te înduri să-mi scrii cîteva rînduri reci, mai reci decît zilele de iarnă. Vai, şi cîte seri înrourate or văzut şi cîte lacrimi zadarnice or vărsat ochii mei! în ceea ce priveşte traiul, duc o viaţă cu mult mai bună şi mai regulată decît cea din Cătina, deci motiv n-aş avea să slăbesc şi vezi... totuşi sînt slăbit... îţi păstrez cu cea mai mare sfinţenie amintirea — şi poate degeaba. Dar nici nu pot pretinde ca cineva — şi cu atît mai mult Tu — să se coboare din lumea eternelor visuri, în iadul realităţii mele. Puţin apasă în cumpănă acuma o viaţă de militar, însă se poate că şi oamenii aceştia — floarea oricărei ţări — să se reîntoarcă odată la vetrele lor 418 părăsite şi atunci, desigur, alt preţ şi altă stimă vor avea şi ei... Am observat că eşti foarte precaută faţă de nune, fără să ştiu motivul. Cred că mă cunoşti încîtva şi-mi ştii neţărmurita iubire ce-Ţi port şi totuşi îmi arăţi atîta neîncredere... Părăsit-am cărările pe cari mă plimbam gîndindu-mă cu atîta drag la Tine, ca să le schimb cu fotelele din cafenele. Şi aşa aş vrea să nu mai fiu altul, căci ce rost ar mai avea să trăiesc mort? Fără Tine: fără viaţă. Dar stai numai! Ducă-mi volbura toate gîndurile acestea, căci în bătaie nu mergem doar pînă la primăvară, după cum se aude acuma... Apoi... rămîn ofiţer la tunari dacă învingem noi şi dacă Tu vei fi tot cea [de azi, ori voi fi praetore ori altceva, dacă vom fi bătuţi şi Tu vei fi cea de la despărţire... Căci rău nu mi-a părea niciodată după cineva, despre care ştiu că şi-a bătut joc de mine... Uite, Nelică scumpă, dacă Tu crezi că n-ai putea fi niciodată stăpîna mea, dacă crezi că capacitatea (dacă o am) n-ar fi în stare să mă ridice la un rang social mai înalt, de ce nu-mi spui? Aş dori să ştiu odată tot... Te mărită după teologi, ori după cine vreai, fă ce vreai, dar Te rog şi nu-mi trudi atîta inima şi mintea ce mi-a mai rămas... Una s-o ştii: totdeauna, ori între ce împrejurări ale vieţii voi fi, Te voi avea dragă, precum Te am azi. Iar dacă va fi să mă însor vreodată, desigur voi căuta numai interesul, căci cu tine voi îngropa ultima-mi iubire adevărată... îmi vei scrie, dar mai rar! Mersi! Şi ca să-Ţi împrăştiu teama că Ţi-ar ajunge doară în mîni străine scrisorile, trebuie să-ţi comunic că — contra celor spuse mai nainte — deocamdată, poate pînă la primăvară, nu mergem în război. 27* 419 De încheiere îmi iau voia să Te întreb, care-i motivul că nu mai eşti Nelica cea scumpă şi dulce, pe care am iubit-o şi o iubesc mai mult ca ori pe cine în lume şi care începe să mă abată de la planurile de aur ce aveam cît mă ştiam prietinul ei?... Sărut mînile iubiţilor Tăi părinţi, asemenea pe ale Tale de nenumărate ori. „Emil" B.A.R, 144317 Mult Stim. Domn Diviu Rebreanu/publicist Bucureşti/19, Str. Primăverii nr. 19 Murăş-Oşorhei, în 1 novembre 1914 st. n. Iubitul meu Diviu, De trei luni sînt cătană — voluntar la artileria de honvezi. Trei luni de zile aicea îmi pare cît 3 ani în civilie. Iulius e în Serbia, tunar în 1 regiment, de unde îmi scrie mereu, ba mi-a mai trimis şi cîteva parale. Să fie acasă, aş duce-o bine, căci dînsul m-a sprijinit în toate încercările ce-am săvîrşit... Dar acuma, orfan înaintea lumii şi orfan în toate privinţele, duc lipsa celor mai elementare lucruri de cari are nevoie un om. Cîte dejunuri le-am plimbat şi cîte cine le-am durmit, neavînd un biet creţar în buzunar !... Apoi eu sînt unicul dintre 34 de voluntari cîţi suntem, cari n-am nici o păreche de pantaloni mai de dă Doamne... Mi-e ruşine de colegi şi de toţi cîţi mă cunosc că trebuie să umblu în bochonci şi în hainele ce-am căpătat de la regiment. Eu sînt singurul român între voluntari şi cel mai calic... Tu ai fost ofiţer în armata austro-ungară, deci ştii cîte nimicuri ne trebuie voluntarilor... Şi mai ales la artilerie... E aici iarna şi cîte ar trebui să-mi cîştig, căci ne poate veni telegramă în tot momentul să urmăm bateriile trimise pe cîmpul de luptă... Se zvoneşte că ne-ar trimite în şcoala de ofiţeri în rezervă din Pesta şi numai la primăvară să plecăm în război, ca ofiţeri. Nu ştiu ce o mai fi, dar atîta ştiu că duc mare lipsă de parale, cari — oricum — mi-ar mai însenina zilele negre ce trăiesc ca ostaş în armata ungară. Năcăjit am fost totdeauna, căci singur a trebuit să urc spinoasele trepte a societăţii, fără vreun ajutor material. Astfel am ajuns să pot zice că-s iurist de anul al doilea... Şi nu ştiu cum, prea străine îmi par sferele în cari m-am ridicat, căci nimeni nu-mi înţelege scopurile... „De ce studiezi atîta?" mă întreabă ai noşti şi rudenile noastre, cînd colo, dacă m-aş îndestuli cu un post de notar, aş trăi cu mult mai liniştit... Nu ştiu şi tu eşti de aceea părere, dar planul meu e să pun doctoratul în ştiinţele iuridice şi-apoi... voi mai vedea eu ce-oi face, căci stăm înaintea marilor schimbări politice şi sociale... Dar toate acestea mai tîrziu... Acuma vreau să te rog de un ajutor material. Să nu fiu cătană m-aş mai putea mişca oarecum, dar tu ştii cît de legate îmi sunt mînile... Iubite frate, ajutoră-mă acuma cînd sînt mai năcăjit ca totdeauna... Dacă mi-a ajuta bunul D-zeu să scap teafăr din băile de sînge ce se urmează din zi în zi, o să-ţi reîntorc odată tot ce tu îi binevoi să-mi împrumuţi acuma, iar dacă e scris în stele să mi se stînga viaţa în urma armelor duşmanului, ţi-a mul-ţămi sufletul meu, oriunde ar ajunge... Cred că-ţi va părea oarecum să rupi 100 coroane şi să-mi trimiţi, însă, dacă vei cumpăni bine starea în care mă aflu, nu cred să nu-mi trimiţi... Dacă mi-ai trimite telegrafice, adresa mi-e: „Rebreanu tuzeronkentes Maros- 420 4 vâsârhely"1, iar dacă mi i-ai pune cu mandat postai, adresa poţi să mi-o scrii întreagă (Rebreanu Emil egyeves2 tuzerbnkentes, Marosvâsârhely, Sătortâbor3). Nu mă îndoiesc că îmi vei satisface cererea şi nu peste mult o să-ţi pot mulţămi... Tu cu ce te ocupi, mai bine zis la ce lucri acuma? în epistola ce-a scris acasă Riţa, cînd am înmormîn-tat pe tata, amintea că-ţi merge foarte bine, ceea ce îţi doresc şi pe mai departe. Riţa ce face? Cum îi merge cu cartea? Despre Fanny nu pot să întreb nimica, necunoscînd-o. Scrie-mi, te rog, ce sfîrşit va avea războiul nost cu ruşii şi ce gîndeşti, cît va mai dura oare? Dar aştept şi paralele cerute, le aştept în toată ziua de-acuma înainte. Vă sărută şi îmbrăţoşează toată familia: Emil B.A.R., 118184 Murăş-Oşorhei, în 8 novembre 1914 st. n. Nelica mea cea scumpă, Ai luat ştire de condamnarea iubirii mele? Ştii Tu oare că nemiloasele mîni ne gîtuieşte senina noastră dragoste? Şi ştii Tu, sufletul sufletului meu, ştii Tu, unica mea mîngîiere, că eu va trebui să-mi zmulg părul de pe cap, va trebui să-mi pierd minţile? Eu să abzic de Tine? Chipul Tău scump, ce mi-e veşnic înaintea ochilor mei sufleteşti, ochii Tăi blînzi şi sublimi, umbletul de crăiasă şi gingăşiile Tale fără nume şi fără număr — toate acestea să le îmbrobodesc în 1 Artilerist voluntar — Tg.-Mureş (magh.). 2 De un an (magh.). 3 Tabăra de campanie (magh.). vălul uitării? Şi unde să aşez apoi comoara asta şi unde, în care iad să mă refug? Vai! mă prea obosesc gîndurile!... Trebuie să poposesc niţel şi să-ţi declar că şiroaie de lacrămi îmi spală supţii mei obraji. Sînt singur în odaie. Cu peana în mînă trebuie să mă opresc în scris şi să-mi şterg acest potop de lacrămi, pornite din adîncul sufletului meu ce Te adoară. Plîng ca un băiat... Pe Tine Te plîng, sublima noastră dragoste o plîng. Căci ce-aş putea face altceva în faţa droaielor mele visuri în agonie?... Nu ştiu, gîndeşti că mi s-or împainjinit ochii, prin ai căror sîtă deasă Te zăresc pe Tine, suflet ales şi fără pată. îmi apari în haină albă... în haina din dumineca de despărţire, cum vii cu floarea din grădină şi cum — îmbujorată la faţă — mi-o întinzi înaintea uşii... Aş putea fi oare atît de mizerabil să Te pot şterge vreodată din minte? Puteu-aş să uit lumea gingăşiilor fără seamîn cu cari ne-am despărţit? Dar să ştii Tu, logodnica visurilor mele de aur, să ştii Tu, copilă bună ce eşti, că chipurile sfinte, împreună cu floarea veştezită ce mi-ai dat la despărţire, le-am purtat totdeauna deasupra inimii şi le voi purta în tot decursul războiului. Şi numai acuma pricep eu ce suflet escepţional de ales eşti şi numai acuma înţeleg ce aş putea pierde cu Tine. în lupte nu voi putea să cad, fiind întotdeauna cu mine spiritul Tău, iar dacă totuşi de gloanţe ori de sabie o fi să mor, îmi vei simţi poate nemărginita părere de rău după Tine. în iad de voi ajunge, la Tine mă voi ruga de scăpare, în rai Tu-mi vei fi îngerul de pază, pe pămînt Tu-mi eşti totul. Ţi-am cerut de la iubiţii Tăi Părinţi mînuţa ta de spumă. Te-am cerut să-mi fii nevastă, să fii 422 423 stăpîna mea. Poate nu făceam pasul ăsta pînă după terminarea războiului dacă nu primeam dezastroasele şire de la iubitul Tău tată. Şi iată, a sosit ceasul cînd Te rog să Te manifestezi. După celea spuse în epistola trimisă domnului Protopop, îmi vei cunoaşte planurile de viitor, cari de altcum Ţi le tălmăcisem şi cu graiul viu odată. Tu vei ştii cumpăni importanţa pasului ce-am făcut şi vei fi atît de Tare să le spui iubiţilor Tăi părinţi voinţa Ta. Şi acuma, ca şi cînd m-ar mai însenina încîtva nădejdea în hotărîrea Ta. Ştiu că aceea va fi tot atît de clară, întocmai ca şi promisiunea ce mi-ai făcut subt romanticii patru brazi: subt „mărturia înfrăţirii dragostei noastre". Şi-Ţi aduci aminte de 26 april — de dumineca cînd Ţi-am scris întîi în album — cînd mi-ai dat voia să Te mai cercetez, spu-nîndu-mi că „nu, d-le R., nu-s ocupată!"... Dacă ai fi fost deja angajată, pe lîngă toată părerea mea de tău, nu aş fi umblat atît de des în casa D-voastre... Iar acuma, cînd îmi eşti atît de înrădăcinată în inimă, acuma să fiu silit să te părăsesc? Nu ! Aceasta ar fi cea mai mare laşitate ce mi s-ar putea atribui. Dacă Tu îmi vei rămînea şi pe mai departe îngerul de pază ce mi-ai fost de cînd Te cunosc , iar altul ar vrea să mi Te răpească fără voia Ta, în rai de-aş fi şi încă aş veni să-1 fac bucăţi în duel. Dragostea mea faţă de Tine şi scopurile mele sunt mai mult decît o simplă „jucărie de copil", cum o poreclisă D-nul Protopop. Precum nu cuvîntul „toamnă" scutură frunzele arborilor, ci receala ei, aşa nici nu anumită etate aduce maturitatea unui om, ci forţele lui de a şti lucra serios şi de a se cugeta cu cumpănire. Deci, protestez cu tot dreptul în contia cuvîntului „prematur", dacă iubiţii Tăi Părinţi îşi vor mai aminti de vorbele zise,că nu Te-or mărita pînă cel puţin peste doi ani de zile. Şi vezi, nu pot să-mi adun gîndurile împrăştiate, dar ar fi de prisos să mai repetez cuvintele de simpatie ce Ţi-am spus şi Ţi-am scris de-atîtea ori... Te rog să-mi dai şi Tu un răspuns decisiv, care să fie în stare de-a-mi alunga funestele presimţiri ce zboară în jurul meu, sau care răspuns mi-ar aduce sentinţa de moarte... Tertiumnon datur... O eventuală tăcere din partea Ta aş considera-o ca pe cel mai josnic dispreţ ce mi-ar putea arăta un suflet de femeie. Atît... Transmiţîndu-Ţi tot focul iubirii mele, mai curate decît cele mai limpezi izvoare de munte, îţi sărută mînuţele de mii de ori — de-a pururea al Tău: Emil P.S. Adresa mai nouă mi-e „egyeves fotuzer onken-tes"1, căpătînd cîte-o stea mai mulţi inşi. E. M.L.R, 1659 Scumpă Iyivie,2 Azi i-am scris cumnatei Măriţi o epistolă în care îi cer acele 30 cor. de care avem lipsă fiecare voluntar pentru plătirea cărţilor şi recvizitelor comandate deja din partea locotenentului! Şcoala de ofiţer mi s-a început, care va ţinea pînă în 1 februarie. Motivele şi condiţiunile i le-am comunicat cumnatei. Te rog şi faceţi cît de iute de suma cerută, ca să nu aştepte toţi după mine. îmi 1 Artilerist fruntaş voluntar (maga.)- 2 Carte poştală cu ştampila din Maros-Vâsârhely :30 nov. 1914. cade nespus de greu că am ajuns să vă cer ajutorul, dar aşa cred, acesta va fi cel din urmă. Nou n-am nimica pe aicea. Vă sărută: Emil C.M.L.R., 352 Dragă Miţi,1 Corespondenţa Ţi-am primit-o, de care m-am bucurat, amintindu-mi de aflarea în viaţă a lui Iulius din Feleac. Dar îţi aşteptam epistola lungă, ce-mi promiteai într-o scrisoare, care nu mai vrea să sosească. Cît de curînd vom pleca în Pesta, la şcoala de ofiţer. Am căpătat deja o stea mai mulţi inşi (nu toţi), cari desigur vom merge în şcoala susnumită. Dar ce folos de toate astea, cînd eu sînt atît de bolnav? Ce folos, cînd mă aflu cu un picior în groapă?... Ce mă doare? Toate cele mă dor... dar mai rău inima, pentru că am rămas singur, fără nici un ajutor în valurile vieţii, reci ca sloiul... Tu poţi să-mi scrii ce vreai şi cum vreai, eu nu pot numai atîta... Pe toţi vă sărută: Emil C.M.L.R. Murăş-Oşorhei, în 23 decembrie 1914 st.n. Divie dragă, Nu căpătăm vacanţa pe Crăciun, cu toate că ne-a promis cîteva zile locotenentul nost. Cu tot năcazul, aş fi mers pînă acasă să vă mai văd şi să mă satur bine odată. Căci de cînd sînt cătană, pot zice, mereu am dus lipsa celor mai elementare lucruri, de care nu se poate lipsi nici cel mai calic om. Dar acuma. 1 Epistola poartă ştampila poştei din Tg.-Mureş (Maros-Vâsârhely), cu data indescifrabilă. 6 nu voi putea să-mi împlinesc nici aceste dorinţe... Şi nu mă miră de loc, căci eu veşnic am sperat şi veşnic m-am înşălat... Vreau să-ţi spun că mîne mai capăt o stea şi e balansată mîhnirea mea... Aşa cred domnii cari ne-au surprins cu ştirea de avansare... Deci adresa mi-a fi mai lungă cu ceva... Vez-o pe plic... Paralele de care îţi amintisem le-am cerut din Feleac şi de'la Ilona neni. închipuie-ţi cît de greu mi-a căzut s-o fac asta! Şi-am făcut-o şi asta în zadar! în numele felecanilor mi-a răspuns Miţi, iar Ilona neni mi-a promis că poate să-mi deie suma cerută, după ce şi D-nei a căpăta-o de undeva, căci de prezent nu dispune de parale... îşi esprimă părerile de rău că nu-mi poate satisface cererei, iar din cuvinte-le-i sincere înţeleg perfect bunăvoinţa ce-mi nu-trejte... Acum toată nădejdea mi-e în promisiunea lui Ilona neni... Voi nu vă închipuiţi cîtă lipsă duc şi cîtă foame rabd aicea. Mă doare capul de flămînd şi nu am nici o voie la nimic. Mă bătucesc din zi în zi la minte şi aştept cu o oarecare dorinţă să plec odată în război. Ce mă aşteaptă pe mine aicea? Să flămînzesc ca un lup, să fiu veşnic trudit de gînduri negre? Pe cîmpul de luptă cel puţin mi s-a alege firul viitorului: ori voi rămînea acolo, ori voi scăpa odată de atîtea mizerii zilnice... Apoi mi-e indiferent dacă mai trăiesc ori dacă n-aş mai fi, căci toată viaţa şi tot traiul mi-e o povoară grea şi neagră... Odată tot va trebui să mor şi de ce nu acuma? Să nu crezi că prin necompetentă prizmă judec viaţa, dar spune-mi tu, mi-i pe partea mea adevărul? Acuma nu mai este cine să mă plîngă, dacă eventual aş rămînea în vreo margine de pădure din Galiţia; n-am nevastă şi băieţi cine să rămîie văduvă şi orfani... Cel mult dacă vouă, surori dragi, v-ar părea rău că fratele vost, care a îndurat atîtea mizerii, s-a dus prea curînd din mijlocul vost, fără să-şi fi ajuns vreo părticea din aşteptările sale. Apoi... doară mai este un alt suflet tot aşa de bun ca al vost... un suflet fără pată... deznădăjduit şi acela că l-or despărţi cu forţa de celălalt care-1 pricepuse... în Serbia ne-or bătut straşnic... Am pierdut foarte mulţi oameni, muniţiune neasămănată şi arme multe. Mi-e teamă de Iulius, să nu fi căzut şi el în luptele de retragere generală. Şi ar fi păcat de el, copil bun, şi ar fi păcat de nevastă şi de băiata drăguţă... Scrie-mi ce-i cu el, cînd v-a scris mai în urmă şi de unde?... Noi ne-am convorbit mai mulţi să ne cerem pe cîmpul de luptă la raportul de mîne. Acuma nu am mai mare dorinţă decît să ne sloboadă. Ştiu că pînă prin 1 februarie nu ne-or lăsa, dar cel puţin ne-or denumi de cădeţi. Am datorii la colegi, căci de foame nu mă pot lăsa să mor. Dar cred că aţi putea să-mi trimiteţi cîte-un pachet cu de-ale mîncării, ştiind că nu capăt de nicăiri nici un ajutor. îmi trimiteţi orice, numai să fie mîncare... DinFeleac mi-or promis, acuma-s trei luni, că-mi vor trimite un pach, dar acela nu mai soseşte şi-i atîta vreme de cînd mi s-a promis!... Nu am rudenii cine să mă ajutore cu cîte ceva, căci acuma am trebuinţă de sprijin material... Nu voi putea tălmăci niciodată lumea mizeriilor ce trebuie să duc de cînd sînt cătană... Credeam că vacanţa promisă va aduce timpul cînd v-aş fi putut povesti mai lămurit traiul meu. în scris nu am voie să înşir multe, apoi mă oboseşte să scriu mult. Acuma mă aflu bine, numai cît capul, capul mă doare de dimineaţa pînă ce-1 aşez pe perină... '428 Dada mi-a sosit, pentru aducerea căruia a trebuit să-mi dau toate paralele cîte le-am primit pe zece zile... Şi 1 ianuarie e departe şi eu n-am cu ce să trăiesc pînă atuncea. Pardesiul şi mai ceva haine i-aş trimite lui Virgil, dacă aş avea parale cu ce să i le trimit. Bineînţeles şi eu voi avea lipsă de hainele aceste, dacă mă voi reîntoarce în viaţa de ţivil, dar fiindcă mai curînd cred contrariul, i le voi trimite bucuros cînd voi avea parale... Cînd voi avea... Şi bietul băiat cred că-i duce lipsa... Mă iartă dacă şi faţă de tine pot să-mi iau această espresiune, mă iartă că-ţi comunic atît de verde amărîtul meu trai gol, fără lumină şi fără miez de căldură de viaţă... Te sărut cu mult drag, Emil B.A.R., 1443U Dragul meu Diviu şi Fanny, Epistola, respective fotografia, am primit-o cu mare bucurie. Mi-a părut bine de ambele. Pe sora Fanny n-am cunoscut-o pînă acuma, iar şirele Tale nu le-am văzut de-un an de zile. Dacă-i scris în stele să nu mă reîntorc din calea atît de dubie ce voi face-o în curînd, cel puţin din fotografie voi putea spune tatei că-mi cunosc sora din Bucureşti... Pînă acuma îmi făcusem diferite chipuri despre Fanny; îmi povesti de dînsa o femeie din Năsăud de origine, care-Ţi era şi găzdoaia Ta odată... şi mi-o descrisese după cum ştiuse ea. E foarte drăguţă şi spune-i că-i mulţămesc frumos de cadoul scump ce-a binevoit să-mi trimită... Scrisoare de la Tine n-am primit din august 1913. Pot zice, am fost destul de năcăjit, nu ca nu mi-ai putut satisface cererilor mele, dar lăsîndu-mă 429 atît de mult în aşteptare... Acuma îmi pare bine că iară Te interesezi de fraţii şi de surorile Tale: orfani şi singuri... Livia îmi scrie tot a doua zi: bine, totdeauna bine, căci nu vrea să-mi mai amărască şi ea zilele cu veşti neprietinoase... Mama e tot cea veche: nervoasă şi adeseori sufere de halucinări absurde. Pe toţi ne crede de nebuni şi cu „idei fixe". De altădată — pe cei depărtaţi — ne doreşte şi ne laudă... Cu atît mai rău e de cei de faţă, pe cari nu-i vede niciodată cu ochi buni. Din motivul acesta e dusă şi Miţi de-acasă — în Feleac — iar Livia merge des în Ilva Mică la Candale, notarul. E prietină bună cu Doamna şi cu fetele Hangea, cărora le făcusem curte pe vremuri şi cari poate nădăjduiesc că doară iară... se vor reîntoarce vremurile... trecute. Acasă deci afară de Livia e Luţu (în I-a gim-naz) şi Tiberiu, cel mai mic frate, de a cărui creştere o să mă gîndesc eu... Iulius e în Serbia, respective în Ujvid^k... E în foc de la izbucnirea războiului. Nu a fost rănit niciodată, căci şi dînsul e la artilerie, iar tunarii se vulnerează mai rar. Mi-a scris mereu, însă de la o vreme încoace nu-mi mai trimise nici o veste. Despre aflarea lui îmi aminteşte Livia, care-mi scrie că mai trăieşte şi că Miţi — nevastă-sa — îl cercetase în Ujvidek în zilele trecute. Trupele noastre, după predarea poziţiunilor atît de cu greu ocupate, se retraseră în Croaţia şi Bacica. Aşa ajunse şi Iulius în oraşul amintit. De el nu e rău, căci e împărţit la tren, iar viaţa acelora nu e periclitată... Cel mult dacă cad în prinsoare. Nevastă-sa locuieşte în Năsăud... Şi fiindcă distanţa spirituală a ei de a Liviei e ca pămîn- 430 tul de ceriu, nu se prea are bine cu ai noşti... E cam îngîmfată şi prostuţă... Cel puţin aceasta e părerea mea şi fiindcă a trebuit să-mi iau această părere, eu încă nu prea stau mult de vorbă cu ea... De Iulius numai îmi pare rău, că el — băiat atît de bun — şi-a legat viaţa de stăpîna lui de azi. Iulius din Feleac s-a reîntors rănit de pe cîm-pul de luptă din Galiţia. A fost într-un spital din Pesta, iar acuma se află într-o companie de rezervă din Dej... Ţi-am scris, ce-am putut să-Ţi scriu, despre cine poate să Te intereseze. A rămas să-Ţi mai amintesc niţel despre mine şi planurile mele. După cum Ţi-am amintit şi în epistola precedentă, sînt singur, fără ajutor. Sînt unicul român voluntar în tot regimentul şi poate cel mai năcăjit. Duc mereu lipsă, lipsa celor mai elementare lucruri, căci ajutor nu capăt de nică-iri, iar eu nu pot să mă ajut. Avem speze multe. Trebuie să ne cumpărăm cărţi, multe recvizite de cari avem nevoie, cari toate costă parale. Apoi, nu mi-e asigurat nici traiul de toate zilele, căci bani căpătăm puţini, iar de foame nu putem pieri. Nu-Ţi mai înşir alte spese, căci mă prea oboseşte înşirarea şi repetarea lipsurilor mele de toate zilele... Cred că şi vouă v-a adus greutăţi războiul actual, dar în sfîrşit, un om liber poate să-şi vadă de cap mai uşor. O să-Ţi mul-ţămesc frumos de paralele promise şi Te rog să mă mai cercetezi cu scrisori şi cu bani. Douăzeci de coroane m-ar mai ajuta în toată luna să pot trăi. De altcum mult nu va trebui să-mi trimiţi, căci în martie mi se va termina şcoala, cînd vom fi denumiţi de cădeţi şi trimişi la front. Cu şcoala o duc destul de bine, căci 431 niciodată nu mi-a prea convenit să ştiu că sunt alţii înaintea mea. De prezent am două stele. Sînt între cei dintîi călăreţi, am un cal ofiţeresc foarte frumos. Avem mult de studiat; neasămînat mai mult ca la infanterie. Studiem din zece cărţi cari ne costă 30 cor. de persoană. De altcum viaţa mi se scurge destul de mono-toană. îmi fac mereu planuri de viitor şi poate în ■zădar. Dacă voi absolvă drepturile, voi fi advocat, ori pretore, ori mai ştiu eu ce-oi fi? Capul lucrului, să-mi iau doctoratul dacă cumva voi scăpa din luptele ce-or să vină. Ni se spune că la primăvară vor fi lupte uriaşe, unde desigur sute de mii vor rămînea morţi... Veştile despre luptele de lîngă Telciu şi Rodna nu-s prea fantastice, căci ruşii or fost pe-acolo, dar acuma nu-i nici o primejdie... Mai multe nici eu nu pot să-Ţi spun, mai ales că-s ostaş din Monarchie. Riţa ce face? Studiază şi cum se poartă? Cînd o lăsaţi să meargă la Năsăud? O să-Ţi mai scriu şi de-acum înainte, dar prea des poate că nu, deoarece numai recomîndat îţi pot scrie şi asta mă costă parale. Sînt foarte obosit de călărit şi de împinsul la tun, care mă opreşte de-a-Ţi mai putea scrie. Cu altă ocaziune o să-Ţi comunic mai mult şi despre viaţa mea şi despre a tuturor românilor din armata Monarchiei... Scrie-mi Tu, Fanny şi Riţa. Scrie-mi cum o duci, cu ce Te ocupi şi cum trăieşti?... Eu o să-ţi scriu totdeauna cu aceeaşi dragoste, care mă leagă de toţi fraţii şi de toate surorile mele... Vă sărută cu mult drag pe toţi, cari se ţin de Tine: 9. I. 1915 st. n. Emil 432 C.M.L.R., 349 Stim. D-şoară Miţi Rebreanu Fellak — u.p. Apanagyfalu/ Szolnokdoboka megye Scumpa mea soră, îţi scriu aceste şire în pripă, ca un sol a plecării mele la Praga, în Boemia. Ziua nu o ştiu, dar se zice că în săptămînă ce vine o să meargă tot regimentul de tunari acolo. Şi în general aproape întreg [corpul]* a XH-lea o să fie transportat în Ţara [nemţească]*, căci în corpul* ăsta cu majoritatea română, nu se încred îndeajuns. E vorba de războiul cu Ţara unde-i Diviu. Divia e în Beclean, dar neştiindu-i adresa mai de aproape, îţi scriu ţie schimbarea ce-o aştept şi te rog să-mi scrii de tot ce-i pe-acolo. Scrie-mi aicea încă, căci şi dacă aş fi plecat, eventual o să capăt scrisoarea unde oi fi. Din cauza aceasta s-a amînat şi examenul de ofiţer pînă pe cealaltă săptămînă şi care poate-1 vom face în ţară străină. Cu mult drag, 31. I. 1915. st. n. Emil B.A.R., 144319 D-sale D-lui Diviu Rebreanu/ publicist Bucarest/ Str. Primăverii, nr. 19/ Românien Scumpii mei,1 Am tot aşteptat scrisoare de la voi, dar se vede că aţi uitat cu totul de mine. N-am primit de la voi decît epistola cu fotografia lui Fanny şi de-atunci nici o ştire... Eu v-am scris de două ori de la primirea epistolei voastre. în epistola din urmă v-am comuni- 1 Pe prima pagină a epistolei, o însemnare străină: „I/iviu i-a trimis 60 cor. la 29. III. 1915". 28 433 cat ştirea că în luna lui martie voi pleca pe cîmpul de luptă şi că examenul de ofiţer l-ram făcut. Acuma vă scriu de cea din urmă dată, căci pînă în 20 l.c, st. n. suntem gata de plecat. Aicea nu mă vor înainta numai de „szakaszvezeto"1, înaintările de ofiţer se vor face la front. Din pricina asta Vă mai rog o dată să binevoiţi a-mi trimite barem 40 coroane telegrafice, ca să-mi pot cîştiga unele rufe mai călduroase şi alte celea de cîte are nevoie un soldat care pleacă în foc... Şi poate nici acuma n-aş merge încă la front, dacă aş fi avut parale şi dacă n-ar fi trebuit să îndur atîta foame. Tu-mi înţelegi situaţia în care pot fi azi, fără un miez de ajutor, chiar de asta te rog şi trimite-mi o sumă mai conziderabilă, căci unui om liber îi este de-o sută de ori mai uşor, ca unui biet ostaş al unei ţări beligerante... Crede-mă, dragul meu frate, că să fii tu în locul meu, iar eu numai un sărman practicant de notar, sute de coroane ţi-aş fi trimis, mai ales că pe aicea e o scumpete de tot mare. Azi, mîni, plec în faţa duşmanului ţării noastre, dar cine ştie că mă voi reîntoarce vreodată la locurile părăsite? Iulius al nost acuma e în Galiţia, la „hados-ztâly loszer oszlop"2 unde, oricum, nu-i periclitat aşa [ca] mine, care-s împărţit ca comandant de tun. Aceasta mi-a fi poate ultima rugare cu care mă adresez ţie, pe care cred că-mi vei împlini-o fără şovăire... Pe-acasă sunt bine. O să-mi iau rămas bun şi de la ei, cari mi-au fost atît de dragi. Sînt foarte ocupat, nu-mi sunt toate gîndurile acasă, de aceea iartă că nu pot să-ţi scriu mai mult. Livia e în Beclean la cumnata (nevasta lui Iulius), căruia ai putea să-i 1 Sergent (magh.). 2 Coloana de muniţii a corpului de armată (magh.). scrii şi care apoi îţi va comunica lista rudenilor noastre trecute din viaţă. Ca bun creştin m-am mărturisit şi te rog şi pe tine şi pe Riţa să mă iertaţi dacă în decursul vremurilor v-aş fi vătămat vreodată... Calea ce trebuie s-o fac e atît de întunecoasă şi în jurul ei sunt atîtea prăpăstii, că poate niciodată n-o să mai văd romantica vale a Someşului bătrîn, n-o să mai revăd doară niciodată surorile şi fraţii mei dragi, pe cari am ştiut atît de mult să-i iubesc... Atît... Am sfîrşit... Rămîneţi bine, scumpii mei, şi aduceţi-Vă uneori aminte că aveţi un frate, poate ciuntit, poate mort, pe cîmpurile pustii ale Galiţiei. Vă sărută şi îmbrăţişează de mii de ori: Adresa: Rebreanu tuzeronkentes Marosvâsârhely. Emil 10 III 1915 st. n. C.M.L.R. D-şoarei Livia Rebreanu Fellak u.p. Apanagyfalu/ Szolnokdoboka m. Scumpă Livie, Sînt în călătorie spre Lugoj, unde sînt împărţit. De-acolo voi pleca imediat pe cîmpul de luptă. M-or denumit de cadet aspirant. Sînt bine. Lada mi-am lăsat-o în Oşorhei, în locuinţa unde am stat pa urmă. Suzana Şfagău ştie... unde. O să-ţi scriu îndată ce voi ajunge în foc. Am căpătat scrisoare de la Liviu; parale nu mi-a putut trimite, dar îmi scrie că Aurel Sassu1 e acolo 1 Student medicinist; din pricina lui, Livia va rupe logodna cu George Pteancu, al cărui nume apare în ms. romanului Ion (cf. Rebreanu, Opere, 4, Ion, 1970, p. 622) 434 28* şi 1-a cercetat. Cumnata Măriţi mi-a trimis orologiul, 10 coroane şi ceva rufe de iarnă, de cari îi mulţămesc frumos. O să-ţi scriu mereu şi-ţi voi comunica şi adresa pe care acuma încă nu mi-o ştiu. Vă sărută cu drag pe toţi mult, mult, Teiuş, în 23 martie 1915 Emil c.m.l.r. Stim. D-şoare Livia şi Miţi Rebreanu Fellak. u.p. Apanagyfalu/ Szolnokdoboka megye Scumpelor mele, Din gara1 unde a studiat Pteancu ca teolog începător, vă sărută cu mult drag şi vă comunic că sunt în cale spre frontul de la nord. Dacă voi sosi acolo, o să vă scriu mai mult. Acum nu am vreme, căci trenul pleacă îndată... Emil 30 martie 1915 c.m.l.r. Stim. D-şoare Divia Rebreanu Bethlen/ Szolnokdoboka megye/ Ungarn Scumpă Divie, De pe ţevea tunului îţi scriu această corespondenţă că sînt bine şi sănătos. Sîntem într-o margine de sat şi... astăzi e a doua zi de Paşti... Cu Iulius nu cred să mă întîlnesc, căci trupa lui e în Carpaţi, iar noi ţinem spre capitala ţării jidoveşti... Hainele ţivile îmi sunt la Suzana Şfagău, lada am lăsat-o la gazda unde am stat în urmă... Ţi le comunic acestea, ca la un caz de lipsă... 1 După ştampilă se pare că este gara Oradea. Pe aici acum se face vreme frumoasă, e soare pretutindenea, numai gloanţele de-ar mai înceta... Sînt comandantul unei secţii în rang de cadet aspirant. De m-ar face odată cadet, căci atunci aş încasa o sumă bunişoară de parale... Pe cînd să vin acasă? Te rog? Cred că peste două luni o să ne revedem... după un an de depărtare... Voi ce faceţi, cum trăiţi? Scrie-mi mereu, pe adresa de pe cealaltă parte... Dacă eventual mi s-or întîmpla ceva, o să te înştiinţeze colegii mei... Vă sărută cu mult drag pe toţi de multe ori, Emil 5 april 1915 st. n. c.m.l.r. Scumpă Divie,1 Ţi-am scris o dată, de cînd sînt aicea în Galiţia, dar răspuns n-am primit pînă acuma. Tu ai mai multă vreme, te rog deci şi-mi scrie mereu... despre toate planurile tale şi alor noşti... Voi ceti cu multă plăcere rîndurile tale, care mă vor încălzi desigur în frigul morţii ce ne aşteaptă... Am fost bolnav cîteva zile; acuma mă aflu bine din nou... Pe mîne seară va trebui să plec cu două tunuri în „rajvonal"2-ul pedestraşilor, ceea ce nu se pomeneşte la noi la artilerişti. Dar porunca trebuie împlinită, cu toate că ştim toţi nimicirea acestor două tunuri. Faptul acesta mă pune pe gînduri, mai ales că eu ca sergent-cadet va trebui să conduc secţia aceasta, pe cînd la celelalte secţii comandanţii sînt toţi sublocotenenţi... (ha-dnagy). 1 Epistolă scrisă pe două cărţi poştale militare reunite. ■ 2 Formaţie1 de luptă desfăşurată (magh.). ■ ■ • 436 437 O să-mi sap groapa înainte... Poate a înmormîn-tării veşnice, poate a scăpării... Vei şti... Căci adresa ta o dau cîtorva ofiţeri să-ţi scrie despre soartea mea, dacă eu nu voi putea să mai scriu... Traiul mi-e foarte bun de altcum, căci ocup post de ofiţer... Leafă capăt 27 cor. pe lună... Puţin, dar dacă voi scăpa teafăr din lupta ce se aşteaptă, voi fi denumit de cadet... Atunci, apoi o să-ţi trimit toate paralele, căci aici n-am ce face cu ele... Miţi pe unde-i? Iulius ce vă scrie? Cînd voi avea timp, îţi voi scrie totdeauna; m-ar îmbucura însă să primesc scrisori de la tine cît de des... îmi poţi scrie orice, căci pe aicea nu ştiu româneşte... Vă sărut cu mult drag pe toţi, 15 april 1915 st. n. Emil B.A.R., 144320 Stim. Domn Liviu Rebreanu / publicist Bucureşti /Nr. 19, Str. Primăverii, nr. 19 Romănien Scumpii mei, De la frontul nord-vestic al Galiţiei îţi trimit aceste rînduri. Sînt bine: comandantul unei secţii (szakaszparancsnok. Ceilalţi colegi sunt în rangul de sublocotenenţi şi absolvenţi de Academia Ludovi-cană... Traiul mi-e foarte bun... Am trecut deja prin botezul de sînge, numai bubuiturile dese de tun îmi sunt cam neobişnuite... Timpul e cam urît, căci plouă des, ceea ce pentru noi e o piedică mare. Nu ştiu dacă-mi vei primi corespondenţa aceasta, cred însă că-mi vei răspunde şi tu... Acasă scriu mereu şi scriu şi cunoscuţilor... Unica distracţie ce avem în „rajvonal"-ul pedestraşilor unde suntem... Se aşteaptă lucruri mari, de aceea ne-or aşezat aicea... Mai multe nu pot să-ţi comunic de frica cenzorului... Sărut pe Fanny, pe Riţa şi pe tine de nenumărate ori, Despre Iulius nu ştiu nimica... Emil 17 april 1915 st. n. C.M.L.R., 348 19 april 1915 st. n. Scumpă Miţi, Liviei i-am scris de mai multe ori pe adresa din Beclean, răspuns însă n-am căpătat... Încerc acuma la tine... Sînt bine, numai prea aproape de muscan, ceea ce la tunari e de tot rar... La stînga şi la dreapta întîlnesc mereu oameni de la regim. 32-lea, feciori din [Chirales]*, dar cu Iulius nu mă întîlnesc... Sînt comandantul unei secţii, am o odaie foarte frumoasă (se-nţelege, sub pâmînt) cu fotele, ba am şi-un pian cu note şi cu cîntări muscăneşti... Traiul mi-e foarte bun... Scrieţi-mi ce aveţi nou pe-acolo şi cum trăiţi?... Mi-e dor, aşa de dor mi-e de voi toţi!!!... Căci şi aicea sînt singurul român între ofiţeri... Ji salut cu drag pe felecani, pe tine te sărută mult, mult şi cu drag: Emil B.A.R., 144321 Stim. Domn: Liviu Rebreanu Bucureşti/Str. Primăverii, nr. 19/România 29 april 1915 Scumpii mei, sînt în partea nord-vestică a Galiţiei: pînă acuma bine şi sănătos... V-ammai scris;nu ştiu, pri-mitu-mi-aţi corespondenţele? Sînt comandantul alor două tunuri în linia primă de foc — alăturea de pedes-trime... Poziţia nu ni-e ceva splendită, căci locul nost nu-i, unde-i... Traiul mi-e destul de bun; locuinţa mi-e o groapă, dar frumos aranjată... în curînd voi fi denumit de cadet (scrisorile îmi sunt înaintate deja) şi-atunci mi se va îmbunătăţi şi starea materială. Bineînţeles, aicea nu am lipsă de parale, dar or fi bune după terminarea războiului, dacă voi scăpa teafăr... Am presimţiri rele, dar mai bine tunuri sfărî-mate decît o viaţă stinsă. Cred că mă înţelegi... Divia îmi scrie mereu... Scrieţi-mi şi voi... Atîta plăcere îmi fac epistolele scumpilor mei! 1! Sasu Aurel ce mai face pe-acolo? îl salut... şi Vă sărut şi pe voi de nenumărate ori... Emil B.A.R., 144307 Mult Stim. Doamnă: Fanny Rebreanu Bucureşti/Str. Primăverii, nr. 17/Romănien 3 mai 1915 st. n. Fanny dragă, nu vreau să par romantic cînd trebuie să-ţi declar că bubuitul tunurilor de 18, 15, 12 şi 8 cm. îmi sunt contrabasul gîndurilor ce vreau să-ţi tălmăcesc. Obişnuitu-m-am cu acest bubuit, dar efectul groaznic ce-1 face mă înfioară şi acum. Măreţ? Se poate că-i măreţ, dar nu cînd eşti subt puterea lui crudă. Nu desperez eu niciodată, cu toate că de multe ori aş fi îndreptăţit cînd... ne ploauă, ne plouă din toate părţile ploaie de oţel... îţi mulţămesc din inimă de ambele scrisori, ce-ai binevoit a-mi trimite şi te rog să-mi mai scrii din vreme-n vreme, dacă nu mai mult, barem un cu-vînt: căsînteţibine, voi, scumpiimeidin lumi senine... Divia îmi scrie în toată ziua de dulce, asemenea şi Miţi îşi mai aduce aminte de fratele ei înstrăinat. Pînă acuma sînt bine. Am avut şi unele neplăceri, cari nu merită multă amintire, dar spre liniştirea voastră, dragii mei, o să vă comunic şi aceste peripeţii ale vieţii mele de artilerist ungar, mai ales că acuma sînt sănătos pe deplin. Am asurzit de urechea dreaptă şi-am fost rănit la piciorul drept de-un glonţ de puşcă. Instrumentul auzului nu mi-a funcţionat vreo două săptămîni, iar rana de la picior a fost neînsemnată, pentru că a fost numai de puşcă. Acuma, cum zic, sînt bine. Multă vreme a trecut de cînd locuisem subt pămînt. De-atuncea am luat parte în mai multe lupte sîngeroase. Văzut-am cum trag să moară atîţa oameni şi cum cădeau duşmanii subt puterea focului ce slobo-zeam din tunuri... Şi pe mine m-a durut atît de mult inima că trebuie să omor... Ţi-am scris cam liberal, dar nimic ce-ar putea cauza confiscarea corespondenţei... Sărut pe Diviu, pe Riţa, pe Puia, saluturi lui Aurel şi pe tine te pup cu acelaşi drag de mii de ori: Emil B.A.R., 144322 Mult Stim. Domnului Diviu Rebreanu/ publicist Bucureşti/Str. Primăverii, nr. 17/Romănien Scumpul meu, Coresp. ta am primit-o demult, asemenea şi epistola recomîndată. Cu fruntea sus am plecat şi tot cu aceeaşi seninătate o port şi acuma, cînd s-or împlinit trei luni de zile de cînd am pornit de-acasă. Mă aflu bine. Pe ruşi îi fugărim mereu. Am trecut deja Dnistrul, dar şi duşmanul încearcă rezistenţă. Cu toate acestea cred că în curînd îi vom mătura din Galiţia. Amănunte despre luptele ce le purtăm nu pot să-ţi scriu, dar o să-ţi povestesc după terminarea războiului... Camarazi de-ai tăi nu cunosc. De altcum sînt cam izolat de pedestrime şi în altă diviziune unde ai fi tu şi unde sunt foştii tăi colegi. Magos Sândor loc. a căzut în luptele de la Uzsok. Atîta ştiu numai. Capitala o să cadă azi, mîni şi cred că nici războiul cu ruşii nu va ţinea mai mult de două luni. în schimb pe italieni trebuie să-i facem puzderii. Ziarele scriu multe despre încercările diplomatice ale Rusiei cu România. JNToi sîntem gata pentru orice eventualităţi şi va fi vai de aceia cari ar mai încerca să vie în contra noastră. învingem pe toată linia şi acesta e începutul sfîrşitului războiului. în curînd o să-ţi mai scriu, dar acuma trebuie să merg înainte. Cu mult drag, vă sărută: Malul Duistrului, 22. VI. 1915 Emil1 Stim. D-şoare Livia Rebreanu Bethlen / Szolnokdoboka megye / Ungarn2 De-acuma nu o să scriu nimănui în lume, decît ţie. E destul dacă-ţi cauzez ţie neplăceri şi tristeţă... Ţi-aş mai scrie, dar nu ştiu ce... şi nu mai pot... 1 Pe cartea poştală militară numele şi adresa expeditorului au sînt scrise de Emil Rebreanu. 2 Fragmentul final al unei epistole scrise pe 6 cărţi poştale militare (după numărul discret plasat în colţul scrisorii), din care primele 5 nu le cunoaştem. Ca şi la epistola precedentă, numele şi adresa expeditorului sînt scrise de o mînă străină. Datarea de pe ştampila poştei este incertă (1 iulie?). în orice caz, Emil se afla în continuare la aceeaşi unitate cu oficiul poştal militar: Tabori posta 44. în epistola următoare va avea o nouă adresă: Tabori posta 63. M-am obosit în scris, căci mintea mi-e tîmpită, sufletul mi-e sîngerat, barem de mi-ar fi şi trupul. Sărut cu mult drag familia lui Iulius, iar pe tine te îmbrăţişez şi sărut mult, mult, Emil C.M.L.R., 350 Stim. D-şoară Miţi Rebreanu Naszod-Beszterce-naszod m./ Ungara Scumpă Miţi, Am căpătat scrisoare de la Virgil, în care îmi cere parale de călătorit. I-aş scrie lui, dar nu-s sigur că 1-a afla scrisoarea mea şi i-aş descrie toată starea mea... De-o săptămînă zac într-un spital din Bucovina, unde foarte mare lipsă am de cele zece coroane de care dispun. I-am promis şi lui mereu că-i voi trimite parale cînd voi avea, dar vremea aceea încă nu a sosit, îmi cade foarte rău că nu-i pot să-i dau ajutor, căci ştiu şi eu cît de rău e să călătoreşti gol. îi daţi voi cît aveţi şi ce puteţi, căci — după atîtea suferinţe — voi fi denumit de cadet şi atuncea apoi voi remunera eu pe toţi. Spune-i mamei să-i deie vreo 20—30 cor., căci o să-i trimit eu paralele acelea îndoite... Am aprindere de intestine, dar nădăjduiesc să scap teafăr şi nu peste mult. Virgil să-mi comunice adresa, să ştiu apoi unde să-i trimit din vreme parale. Dar toate acestea, după denumire, căci acuma de-abia trăiesc eu. Scrie-mi şi tu pe adresa nouă... Vă sărută pe toţi, 9. vii. 1915 Emil 442 443 C.M.L.R. ■ 17. VII. 1915 ■ Dragă Miţi,1 ■ Astăzi i-am scris şi Diviei că sînt iară sănătos m şi tare. Ca „felderito"2 ce sînt, am umblat foarte mult H călare şi ăsta a fost motivul poate că m-am îmbolnă- m vit şi am fost atît de obosit. în zilele trecute am trăit ■ din nou zile grele, căci am făcut un mare atac astfel, ■ că a trebuit să facem armisticiu pe o zi ca să putem 1 îngropa morţii. 1 Cum trăiţi, ce faceţi? Divia îmi scrie că acuma 1 trăiţi cu toţii bine şi nu mai există neînţelegerile fără 1 căpătîi, care ne înstrăinară atît de mult odată... I îmi pare tare bine că sînteţi bine şi vă ştiţi înţelege. 1 Iuliu îmi scrie că se află bine. Prin oct. o să merg ,- acasă pe vreo cîteva zile şi o să rămîn cîteva luni în ş Ungaria ca să pot face vreun examen de iură. I Vă sărută cu drag pe toţi: Emil | B.A.R., 144323 > D-sale D-lui Diviu Rebreanu / publicist Bucureşti / 19, Str. Primăverii, nr. 19 / România 20. VII. 1915 st. n. Iubitul meu Diviu, corespondenţa ţi-am primit-o şi mă simt foarte fericit că vă gîndiţi cu atîta drag la cei trei fraţi plecaţi subt steaguri. Ghilu e marinar şi poate a şi plecat, bietul băiat, la Pola. Tare i-am recomandat să se ceară 1 Numele şi adresa expeditorului sînt scrise de o mînă străină. 2 Cercetaş, soldat în recunoaştere (magh.). , la artilerie, însă nici ca matroz nu-i va fi periclitată viaţa. în prima scrisoare ce ţi-am trimis de la front, am amintit că în scurt timp voi fi denumit de cadet, dar din motive pe cari nu vreau să Ţi le comunic decît cînd voi coasă pantlica de aur la gît, am fost înlăturat. Acuma cînd am dovedit prin curaj demnitatea de a fi denumit, acuma nu poate întîrzia mult. Am fost rănit la piciorul stîng. Un glonţ obosit de puşcă mi-a trecut prin gheată şi mi-a sîngerat niţel piciorul... Toată viaţa-mi o să Ţi-o descriu şi toate luptele în cari am luat parte şi din cari n-am crezut să scap întreg — după denumire. Atuncea toate. Acuma mi-e teamă că m-ar trăda şi un cuvînt scăpat şi atuncea: adio rang de ofiţer în rezervă! Sorei Fanny îi mulţămesc de simpatia ce-mi arată, iar în epistola lungă, lungă, ce-o s-o scriu, cred pe la începutul lunei lui august, o să-i scriu şi D-sale. îi sărut mînile şi pe voi, pe toţi, vă sărută cu mult drag: Emil C.M.L.R., 354 Stim. Doamnă Dudovica Rebreanu Naszod/ Besztercenaszod megye / Ungarn 24 iulie 1915 Iubită mamă, Epistola scrisă împreună cu Miţi am primit-o. îmi închipui greutăţile cu care trebuie să vă luptaţi, însă acuma nu am nici o putere să vă ajut. Acele 50 cor. ce le-am trimis Diviei mi-or fost leafa de pe două luni, iar acuma am lipsă de tot creţariul, căci se recer multe de la un voluntar. Nădăjduiesc să fiu denumit de cadet barem în luna lui august şi-apoi, i de-atunci înainte voi trimite parale cîte mi-ţi cere şi totdeauna. Voi putea trimite în toată luna vreo 50— 60 coroane cît va ţinea războiul, mai bine-zis cît voi fi în viaţă. Unde-i Virgil? Aţi putut să-i daţi ceva parale de drum? Liviu, Fanny şi Iulius îmi mai scriu şi ei. Mă aflu bine. Face-ţi ce-ţi putea, căci doară mi-a sosi şi mie denumirea aşteptată şi atît de mult meritată. Vă sărut pe toţi de multe ori: Emil. C.M.,L.R 20 aug. 1915 Dragă Livie, Am primit o epistolă şi o fotografie de la Iulius. îmi descrie şi mie viaţa lui sufletească şi-mi aminteşte şi de mersul tău la Bucureşti. Dacă poţi, ascultă-i rugămintea şi nu merge pînă după sfîrşitul războiului. Nu-i vorba de bani, dar nu i-ar plăcea absolut să laşi pe Miţi şi pe băiată singură acuma cînd el nu-i acasă. Cum zic, nu merge acuma. Iulius nu peste mult va căpăta concediu, eu voi merge în spital pe la începutul lui septembrie şi-apoi, pe cîteva zile, acasă. în 1 sept. pot să-ţi trimit parale de cîte ai lipsă, dar acum e vorba de ceva ce-i mai mult ca banul, de rugămintea lui Iulius, care de un an sufere pe cîmpul de război. De altcum fă cum vreai, eu îţi trimit bani, numai nu-i nevoie să mergi chiar acuma. Mă aflu tot mai rău, dar 1 sept. şi denumirea mi-o aştept pe cîmpul de luptă. Vă sărută cu drag, Emil. 446 C.M.L.R. 24. VIII. 1915 st. n. Scumpa mea Miţi,1 Epistola şi corespondenţa ta am primit-o aseară, în 23-lea, căci m-or întristat destul. Voi nici acuma nu puteţi să vă înţelegeţi, cînd trei fraţi pot să moară în toată clipa, cînd toată lumea simte povara grea a vieţii şi cînd tata e mort. Nu credeţi că mie îmi place să vă împac prin scrisori, aceea trebuie să o faceţi voi, fără să ştie şi a treia persoană. De două luni de zile mă chinuiesc cu morbul de stomac şi intestine şi aştept urgisita aceea de denumire numai ca să vă ajut pe voi şi să vă ştiu mîngîiaţi. Nevindecat m-am reîntors la baterie şi asta o simt şi acum. Apoi cîte dureri sufleteşti m-or mîncat de cînd port rufele acestea pe mine! Numai denumirea mi s-a cuvenit s-o capăt cu 3—4 luni înainte de asta, nemaipomenind neplăcerile că eu sînt român. Sînt în prima linie de foc ca meghfigalo2 de 3—400 de paşi de ruşi. Dacă s-ar întîmpla să ne atace duşmanul şi să ne bată pe frontul ăsta, atunci ori mă omoară, ori mă prind, ori trebuie să sar în rîul care e la spatele noastre şi peste care nu-i pod. Prevedeţi deci starea mea, care mă face aproape să înnebunesc şi nu-mi mai cauzaţi şi voi dureri. Eu vă rog, care mîne poate nu-s mai între cei vii, înţelegeţi-vă, căci altcum nu vă mai scriu niciodată altul şi nu mă reîntorc acasă cît îi lumea. Asta tot nu-i frumos să vă muşcaţi şi acuma cînd aveţi lipsă de mîngîieri. Cu începutul lui sept., cu toată siguranţa voi pleca în spital. Nu vreau să fiu neom pe veci. Apoi doresc să vă văd şi pe voi, dacă nu veţi face scandalu- 1 Epistolă scrisă pe 5 cărţi poştale militare. 2 Observator (magh.); lectură nesigură. 447 I rile vechi. Comunicarea lipsei de bani din partea voastră o ţin şi-acuma de justă, căci de unde să ştiu ce vreai tu să-ţi cumperi? Eu vreau să-ţi trimit 30 cor. şi ţie îţi trebuie 50... Ori mai mult. Apoi nu vreau să-mi cheltuiesc paralele cîştigate cu atîta durere şi oboseală. Căci după război, ca şi pînă acuma, cine m-a ajuta să absolv iura? Şi un an, doi, toate celea vor fi mai scumpe. Eu nu aflu nimica jidovesc într-aceea că te întreb de cîte parale ai lipsă?! Ştiu că nu vei cheltui banii pe nimicuri trecătoare. Pentru aceea tu-mi scrie totdeauna de ce ai lipsă şi să nu dai nimănui nici un filer din ce-ţi trimit eu. Vezi cît a trebuit să mă rog la rudenii pînă ce s-or îndurat să-mi deie cîteva coroane. în 1 sept. îţi voi trimite 50 cor. numai ţie. Dar n-aş vrea să aud că ai dat cuiva din suma aceea, că atuncea nici ţie nu-ţi trimit altul parale. Mamei o să-i trimit iară 50 cor. şi nişte postav şi catifea neagră pe seama lui Tibiţi şi a lui Duţu. Das' să fie îmbrăcaţi frumos şi băieţii ăştia. Adresa lui Virgil aş vrea s-o ştiu, ca să-1 ajut mereu. Dui îi va fi mai bine decît mine, pe cînd eu a trebuit să sufăr atît de mult ca voluntar. Dui Diviu nu i-am scris de mult şi nici nu-i voi scrie pînă ce nu voi merge în spital, căci nu i-aş primi scrisoarea aicea. Zici că Divia e gata de plecat. Iulius mi-a scris că lui nu-i convine de loc să lese pe nevastă-sa singură acuma cînd el nu-i acasă, însă dacă vei înlocui-o tu, atuncea poate să meargă fără gînduri. Tu nu merge încă, pînă după ce voi vedea o dată. De altcum e şi mai bine să mergi toamna ori iarna, cînd vei putea vedea şi teatru. Dacă voi avea zile, după terminarea războiului şi eu le voi face vizita bucureştenilor. încă o dată vă mai rog să trăiţi bine, precum se cuvine în zilele acestea grele. Iar tu nu trebuie să desperezi aşa tare de toate celea. De-acuma nu vei mai duce lipsă de nimica, iar după reîntoarcerea mea o să avem un trai mai senin şi mai liniştit. Morbul meu nu-i aşa de greu, dar nu vreau să îmbătrînească. Nu-mi mai scrie altul aicea, căci aici nu ţi-aş primi epistola. Din spital o să-ţi scriu iar. Din catifeaua ce trimit puteţi să le faceţi un rînd de haine băieţilor, iar din postav lui Duţu şi lui Tibiţi. Mama va şti să le croiască nişte vesminte elegante. închiu scrisoarea asta cu nădejdea că nu veţi mai provoca scandaluri şi neînţelegeri fără rost. Vă sărută cu drag pe toţi: 24 aug. 1915 st. n. Emil. c.M.L.r., 331 Scumpă Miţi, Am primit şi corespondenţa în care zici că plîn-geţi pe Ghilu, pentru că vine şi el între noi. E cam trist că n-a putut ajunge la marină, ori cel puţin la artilerie, dar i-a ajuta şi lui D-zeu. E cam periculos la pedestrime, mai ales cînd trebuie să facă asalturi, dar niciodată nu capătă atîtea gloanţe de tunuri mari ca noi. Toţi, cîţi am plecat în război, am putut să ne luăm rămas bun pe veci, căci nici unuia nu-i asigurată viaţa, însă noi credem mai mult decît voi — cei rămaşi acasă — că ne vom reîntoarce la vetrele părăsite. Mi-e jale de Ghilu săracu, pentru că-i infanterist simplu şi astfel îi porunceşte tot freiterul1. Vouă nu va fi iertat să vă arătaţi că-1 compătimiţi, căci atuncea îi scade curajul, ci trebuie să-1 îmbărbătaţi mereu. 'Fruntaş (germ. Gefreiter). 418 29 — L. Rebreanu, Opere 5 Căci el, bietul băiat, are lipsă de îmbărbătare. Adresa necondiţionat mi-o comunicaţi în spital, unde voi pleca în grabă. Ieri ţi-am scris mai mult; cred că mi-ai primit şi acele corespondenţe. Cu mult drag, 25 aug. 1915 Emil. B.A.R., 118185 Stim. D-şoară Nelica Dănilă Katona/Kolozs megye/Ungaria Peste o oară plec la Viena — greu bolnav. Iartă-mă că încă o dată îţi mai adresez o corespondenţă — însoţită cu multe, multe salutări: 31 aug. 1915 Emil Rebreanu/ofiţer în artilerie. C.M.L.R. . Stim. D-şoare Livia Rebreanu Bethlen/Szolnokdoboka megye Scumpă surioară, Deşi ţi-am trimis 50 coroane să le foloseşti împreună cu Miţi noastră, mîne voi trimite 200 cor. să-i pui în poştă. Acuma îmi cîştig rufe de iarnă şi îmi fac cizme şi un rînd de haine, apoi bani ce mi-ar mai rămînea o să-ţi mai trimit. Mult nu voi sta nici aicea, aştept în toată ziua să plec mai departe, însă acuma mă aflu mai bine. Dacă voi putea, voi merge şi acasă. Scrie-mi aicea. Tot mîne voi trimite catifeaua promisă. Cînd voi avea mai mult timp, o să-ţi scriu mai mult. 5 sept. 1915 Cu mult drag, Emil. C.M.L.R., 372 Iubită mamă, Sînt în spitalul din Siget. Voi sta aicea vreo 2—3 săptămîni, apoi voi merge iară îndărăpt pe cîmpul de luptă. Poate să mă trimită la Pesta, însă nu ştiu cu siguranţă. Am năcaz cu stomacul, însă cred că mă vor cură. Ieri am trimis pe adresa D-tale 50 cor. Azi trimit catifeaua promisă pentru Luţu şi Tibiţi. Trebuie să-mi cumpăr haine de iarnă, cizme şi multe mărunţişuri. Nu-s greu bolnav. îmi poţi scrie aicea pe adresa de pe plic. Vă sărută cu drag pe toţi, Emil Mâramorossziget, 1915 . IX/5 C.M.L.R., 371. Mâramorossziget, în 15 sept. 1915 Scumpa mea Miţi, Epistola lungă am primit-o, de care-ţi mulţă-mesc frumos. Am tot aşteptat să-mi scrieţi, căci aici e tare uricios şi plictisitor. Apoi nici n-am ştiut ce să vă scriu, cînd voi tăceţi toţi. De la Livia încă n-am primit nici un rînd, cu toate că i-am cerut telegrafic 50 cor., pe cari i-am şi primit. Un sublocotenent de la Vânătorii împărăteşti, care e într-un cabinet cu mine, tare m-a rugat să-i împrumut 50 cor., căci în 1 sept. nu şi-a căpătat leafa şi nu poate ieşi pînă în drum. Dacă voi merge mai curînd de 1 oct. pe cîmpul de luptă, banii aceia îi va trimite Liviei ori ţie. Mă aflu mai bine şi din zi în zi mă. întăresc. Cu toate acestea cred că pînă la mijlocul lui octom-bre nu voi părăsi spitalul. Vacanţă e esclus să capăt, dar înainte de a pleca la baterie şi cînd voi fi pe deplin sănătos, o să vă telegrafiez să veniţi voi la mine. Caută te rog în lada verde, acolo-i indexul? O carte verde cu fotografia mea. Şi acolo-i testimoniul de maturitate? De altcum te rog să nu prea umblaţi în ladă, să ştiu ce-am primit şi ce-mi lipseşte... Catifeaua am trimis-o de mult, cred că aţi şi primit-o. Cu pachul ăst din urmă am trimis şi epistolele ce-am primit pe cîmpul de luptă. Te rog şi le aşează lîngă cele aşezate în lada verde şi păstrează-mi şi cureua de mitraieză rusească, ce-i vei găsi-o între catifea. Am aicea nişte şrapnele ruseşti şi mai multe suveniri din Rusia, pe cari nu-i iertat să le trimit, dar cînd veţi veni la mine le veţi putea duce acasă. Mi-am făcut nişte haine frumoase şi cizme şi albituri mi-am cumpărat. Sînt în rînd cu toate. Das' că de-acuma nici tu nu vei duce lipsă de nimic! Din banii ce-am trimis Diviei, cumpăraţi-vă ce vreţi şi de acuma voi trimite în toată luna 200 cor., ori şi mai mult, Nu-i vorbă şi mie mi-ar trebui parale dacă mă voi întoarce în ţivilie; cred însă că voi nu-i veţi cheltui pe toţi. Căci după război [necondiţionat voi absolvă iura. Tu îmi găteşte numai odaia şi aşteaptă-mi reîntoarcerea. Multă vreme va jtrece pînă ce voi scăpa de hainele militare, dar aş fi bucuros să mă întorc cît de curînd. Voi aşteptaţi-ne în pace şi în deplină armonie, căci de acuma nu veţi mai avea lipsuri materiale. Te rog să-mi trimiţi însemnările de iură: „A magyar jog es alkotmâny tortenete"1 şi cartea roşă de iură cu numele latinesc: „Modestimus". Vestea că Nelica s-a logodit cu un teolog nu m-a surprins şi nu m-a amărît mult. Am ştiut-o asta încă 1 Istoria Dreptului şi a Constituţiei ungare (magh.). 452 din noiemvre anul trecut, că ea nu-mi va fi nevastă niciodată. Acum, cînd ştiu pozitiv că am pierdut-o pe veci, mă resemnez cu părerea de rău al unui pribeag, care cel mai scump tezaur şi 1-a scăpat în mare, de unde nu-1 mai poate nimeni pescui. Şi atît!... Da ce bine să-ţi mai povestesc despre iubirea-mi zadarnică şi ce-ar ajunge să-ţi scriu jurămîntul fetei, care acum e a altuia? Voi putea eu trăi şi fără persoana dragă, căci nu mai trăim lumea trubadurilor. Astăzi întreaga lume se cîrmuieşte după interes şi mai ales căsătoria e un tîrg, un tîrg rafinat... După terminarea războiului voi reînvia. O să mă pun pe carte, voi face doctoratul şi-apoi o să-mi creez o carieră mai aleasă. Iulius s-a reîntors din război? Şi Virgil nu vă scrie? Trimiteţi-i parale. Sărut pe Duţu şi Tibiţi, pe mama si pe tine. Cu drag: Emil C.M.L.R. Stim. D-şoară Divia Rebreanu Naszod/Szolnokdoboka megye [Nu peste mult] o să mă reîntorc pe cîmpul de luptă, de unde o să vă trimit întreaga leafă. Aicea mai am lipsă de parale. Cu mult drag vă sărută pe toţi, Emil1 M. Sziget, 1915. IX/22 1 Fragmentul final al uuai epistole, scrise pe mai multe .cărţi poştale, din care primele nu ne-au parvenit. Cele două .cuvinte de la început sînt adăugate după T. Rebreanu, Geneza ■romanului „Pădurea spînzuraţilor" de Liviu Rebreanu, Stsz%a, 453 C.M.L.R Scumpă Livie,1 Am sosit la baterie cu bine. Mă aflu în putere şi sînt sănătos. în zilele proxime o să vă trimit nişte parale. Aştept şi eu. Acuma am de toate şi nu voi spera pe nimic. Cărţile de iură nu mi le trimiteţi. Care-i adresa lui Iulius şi a lui Virgil? Scrie-mi despre toate: cum vă aflaţi, cum sînteţi? Cu mult drag vă sărută pe toţi, 6 oct. 1915 £mil Mi-aţi primit lada? B.A.R., 144324 Stim. Domn: Liviu Rebreanu/publicist Bucureşti/Str. Primăverii,nr. 19/Românien2 Scumpii mei, Nu V-am scris de mult. De cînd beau apa Prutului şi apoi a Dnistrului! De-atunci am fost în spital în Mâramorossziget, greu bolnav. Şi acuma sînt în apropierea cetăţilor sud-estice ale Rusiei. Acasă n-am putut merge, ci îndată ce-am fost mai bine m-or trimis la front. Acuma mă aflu în putere. Mi-am făcut nişte haine frumoase verzii, culoarea nouă a armatei noastre şi cizme şi m-am pregătit bine de iarnă, căci pace nu nădăjduim în grabă. Apoi şinoara de aur arată mai bine pe haine mai frumoase. XI (1960), nr. 9 (sept.), p. 71, care menţionează că epistola afost expediată din Sighet unde Emil se afla internat în spital. Se pare că, iniţial, scrisoarea adresată Liviei a fost primită de Măria (Miţi), o altă soră a scriitorului, deoarece pe ea se află însemnarea „Vă salut cu drag, Miţi" şi o modificare de adresă: Nasz6d, în loc de Bethlen. 1 Destinatarul nu este găsit la adresa din Beclean (Bethlen) şi epistola, ca şi cea precedentă, este trimisă la Năsăud (Naszod) unde se găsea Livia. 2 Epistolă scrisă pe 4 cărţi poştale militare. Iulius a fost acasă pe două săptămîni. N-am putut să mă întîlnesc cu el şi aşa de mult aş fi vrut să-1 văd!... îmi scrie mereu că eu uit de el, fiindcă-i scriu cam rar. Bar eu nu uit nici de el şi nici de unul de-ai noştri. Pe-aici e o vreme urîtă: plouă şi suflă un vînt rece. Şi-mi vine în minte vremea cînd eram acasă şi cînd era asemenea timp. îmi aduceam apa din fîntîna de subt podul din Prislop, lemnele tăiate le trimeteam cu Ghilu în casă şi-apoi mă aşăzam lîngă foc şi visam despre Lisandra Pletos şi nu ştiu de mai cine. Dar acuma trebuie să stau în ploaie şi să supraveghez cum sapă tunarii şi cum aşează tunurile. Apoi mă gîndesc la bietul Ghilu, care încă-i în Rusia. Cît trebuie să sufere el ca infanterist în urîta vreme a toamnei reci!... Nu l-am văzut de cînd am fost septiman şi cine ştie dacă-1 voi mai vedea? ! Căci soartea pedestrimei în război e de tot tristă. Şi e numai de 18 ani şi străin şi orfan. Şi nu vă am eu dragi pe voi pe toţi, cînd de multe ori lăcrămez gîndindu-mălavoi? Iulius ela o coloană de muniţiune, dar Ghilu şi eu veşnic în foc. Acuma nu-mi pasă de nimic. De multe ori deasupra capului se sparg şrap-nelele şi de cîţiva paşi esplodează granatele fără să le iau seama. Un noroc mi-e toată viaţa. Apoi mult preţ nu pot să-i dau, căci bunăoară războiul mi-a nimicit toate planurile. Cărunţesc şi poate voi pleşuvi pînă cînd se va face pacea. Traiul mi-e foarte bun, parale capăt 260 cor. lunar, dar ce folos, cînd cu atîta amar trec zilele!?! Acuma am trei tunuri, cari urlă neîncetat, de-abia mai aud. Şi să vezi efectul!... Coborîră de pe un deal cîteva companii de ale duşmanului, iar subt deal or fost aşezate tunurile mele, cu cari pînă atuncea nu dădurăm nici o puşcătură, prin urmare duşmanul nu ştiură de ele. I-am cosit formal de nu rămaseră oameni din toate trei compănile. Pînă acuma îmi era greaţă de oamenii morţi. Şi acuma? Trec indiferent printre oameni spintecaţi ori bucătăriţi. Numai o dată m-a înduioşat vederea cîtorva soldaţi ruşi cînd trecurăm Dnistrul. Un tunar de-al nost i-a ridicat cu piciorul capul unui soldat rus — putred, dar cu şapca încă în cap. Şi i-a sărit capul de-o lăture. L-am îngropat: trupul separat de cap. Nici acuma nu ştiu de ce. Foarte mulţi morţi am văzut, cari probabil or căzut cu cîteva săptămîni mai nainte, dar fiindcă moartea i-a ajuns între liniile de foc, n-or putut să-i îngroape. De la tunurile mele n-or murit mulţi oameni, doar patru şi s-or vulnerat vreo 15. Pe doi i-a îngropat „şverele"1. Am suferit mult de ele. De 18, 15 şi 12 cm. Odată era să călătoresc spre Hades. M-or apucat la foc de trei părţi şi numai cu sănătoasa am putut scăpa. Plouă şi suflă vîntul şi-acuma. Stau în colibă cu dinerul2 de limba mea şi ne gîndim. cînd o fi şi fi-va odată pace? Şi va încăpea în sufletele noastre atîta fericire? Scrieţi-mi tu, Fanny, Riţa. Atîta de bine îmi cad şirele voastre... Cred că scrisoarea-mi v-a afla în pace şi nădăjduiesc că şi-a voastră pe mine... Cu mult drag vă sărută: io oct. 1915 Emil/cadet artilerist 1 Tunurile de mare calibru, artileria grea (germ. schwer). 2 Ordonanţa (germ. Dien.r). c.m.L.r. Scumpă Livie, Tot aştept răspunsul şi nu mai soseşte. Ţi-am scris de vreo două săptămîni, dar fiindcă epistola ta întîrzie, îţi scriu din nou. Mă aflu bine, sănătos. Pe-aicea e cam rece, iar în săptămînele trecute a fost un vînt care pare-mi-se că venise din Siberia. Acuma avem locuinţe bune, facem foc în ele, numai cît sînt pline de şoareci de cîmp. Sînt „also szakaszparancrnok"1, deci tot lîngă tunuri. în săptămînă trecută am avut o luptă de trei zile. Atuncea a fost mai rău. Parale n-am căpătat încă, dar las' că aicea e şi la nu peste mult. Scrie-mi despre Ghilu, unde-i bietul băiat. Şi mai scrie-mi noutăţi ce m-ar interesa. Aud că Nelica se mărită. Şi mai cine încă? Ce veşti din Bucureşti? Adresa lui Iulius nu s-a schimbat? Vă sărută cu drag: 21 oct. 1915 Emil B.A.R., 144325 Stim. Domn. Diviu Rebreanu /publicist Bucureşti/Str. Primăverii, nr. 19/Românien De pe cîmpul de luptă din Rusia, în 2 nov. 1915 Iubiţii mei, v-am mai scris, nu de mult. Şi ca să ştiţi şi voi că mai trăiesc, iată, Vă scriu din nou. M-am reîntors din spital şi de-o lună de zile sînt iară la tunurile-mi dragi. Mă aflu bine, sănătos şi tare. Un glonţ de puşcă nu-i în stare să mă trîntească la pămînt, dar cred că nici două. Numai de Ghilu mi-e jale, care încă e într-o diviziune cu mine, dar pe care nu-1 găsesc nicăiri. I-aş da haine de iarnă, i-aş da parale, l-aş încurăjea 1 Ajutorul comandantului de pluton (magii.). 456 457 pe bietul băiat, dar nu ştiu unde-i?... De-acasă primesc veşti bune, numai de Iulius îmi scrie Divia că zace într-un spital din Pesta, greu "bolnav. Toate ar trece, numai războiul nu vrea să treacă. Ne plouă, ne ninge, ne bate vîntul. Răbdăm frig şi ploaie de gloanţe. Toate durerile îndurate le-am răbda uşor, dacă am şti că vom ajunge pacea. Dungimea războiului ne amă-reşte pe toţi. Acuma-s „zugskomandant"1. După cum v-am scris, căzut-or destuii oameni şi din bateria noastră, căci honvezii sunt totdeauna înainte. De cele mai multe ori sîntem într-un rînd cu boacele. Mai ales „schwe-rele" fac multe „găuri" şi produc multă spaimă în rînduri. Cred că nici tunurile noastre nu-s mai slabe, ba din contră. Ce crezi, înmormîntarea Serbiei va aduce pacea dorită? O rog frumos pe cumnăţica Fanny să-mi scrie mult şi des, asemenea pe tine şi pe Riţa. îndată ce se va încheia pacea, voi merge la voi să vă cunosc pe toţi. Vă sărut cu multă căldură: Emil C.M.L.R., 353 D-Sale D-lui Emil [Isac]/ publicist Kolosvar / Bartha Miklos utca 22 Stimate Domn !2 Trenu-mi a plecat la 9 oare, vizita de la 11 deci a trebuit să rămînă. Da Universitate am umblat 1 Comandant de coloană (germ.). 2 Epistola (reda: ată de noi la „bunul de tipar") se intercalează, cronologic, la p. 514. 496 bine. Pe Crăciun voi face examen. De soartea d-lui Chirilă am întrebat — în scris — de la un bun prieten, răspuns n-am primit încă. Aicea nimic nou. Stăm pe loc. îmi pare foarte bine că am avut onoarea să [vă] cunosc. Nădăjduiesc că pe Crăciun ne vom întîlni. Sărut mînile Doamnelor, salut pe Domni. Cu deosebită stimă te salută pe D-ta Emil Rebreanu 14 noiembrie 1916 C.M.L.R., 373 Cîmpul de luptă de la Nord, în 25. XI. 1915 Scumpa mea soră, Ţi-am primit epistola din 13 nov. şi multe corespondenţe din 2 nov. şi de la sfîrşitul lui octombrie, dar acestea numai după epistolă. Multe scrisori mi-or sosit dară după o vagabundare de cîte-o lună. întîrzierea asta o presupun şi le-o datorez domnilor leneşi din Bistriţa, de la cenzura militară. Destul de mare greşală din partea lor că opresc acolo cu săptămînile scrisorile adresate cătanilor de la fronturi. Zici într-o corespondenţă că eşti îngrijată de soarta mea, nescriindu-ţi aproape de patru săptămîni. De mai multe ori ţi-am trimis scrisori mai lungi, pe cari nu le vei căpăta doară pînă la Paşti. Mulţămită cenzurei care — după cum se vede — mai mult stă cu mîinile în buzunar, decît îşi vede de lucru. Zici că ai primit acele 150 cor. cari le-am trimis. Mi-am făcut un „cavalerie mantei" cu 140 cor. şi de aceea n-am putut trimite mai mult. E cam 459 scump, dar e cu guler de oposan şi foarte călduros, de care am avut mare lipsă. îl voi putea purta şi în ţivilie cînd va fi frig şi dacă vom ajunge acele zile. în 1-a dec. cred că voi trimite mai mult, dar şi acuma voi avea cheltuieli cu punerea dintelui care mi-a picat. Ştii, dintele dinainte, care era cam negru şi care în bătaie mi s-a rupt de jumătate. Medicul zice să-mi pun unul de aur care e mai tare. Lucrul nu trebuie să-1 plătesc, dar preţul dintelui da. Leafa mea e de 255 cor. lunar, în toată luna pot să trimit 200 cor., iar cînd nu voi avea spese şi mai mult. Numai trebuie să ştii că am şi purş1 şi om care-mi îngrijeşte calul. La acestea le dau laolaltă 20 cor. pe lună. Apoi nu pot fi fără nici un creţar în buzunar. (Pungă nu am nici acuma, ca niciodată.) Să nu te miri că-ţi fac socoteală de tot creţarul, dar uite, aicea, nu vreu să ţin bani la mine, căci în tot momentul poate să mă ajungă un glonţ, apoi obiceiul soldaţilor e îndată să caute în buzunare. Mai bine să-i folosiţi voi, dacă eu nu voi mai fi. Şi încă ceva. Mai bucuros decît mine nimeni în lume nu vă trimite parale, aştept însă să-mi rămînă şi mie ceva din ele. Nu zic să nu vă folosiţi din ei de ce aveţi lipsă, dar trebuie să ştiţi toţi că paralele aceste sunt o parte din viaţa mea — viaţa-mi de pe front — plătită de regele ungar. Tu ştii bine că dacă sunt mulţi bani, toţi se cheltuiesc, iar omul se ajunge şi cu mai puţini, dacă ştie că nu are alţii. Pe tine te rog deci să împărţi din paralele ce trimit, iar restul să-1 păstrezi tu. în paranteză îţi mai spun, că dacă s-ar întîmpla ceva cu mine să nu-mi mai trebuiască niciodată bunuri 1 Ordonanţă (germ. Bursche). lumeşti, tot în mîna ta să rămînă ce-ar rămînea după mine. Lui Ghilu o să-i trimit 20 cor. pe adresa ce mi-ai dat: în Dobricin. i Fă dacă poţi ceva în interesul lui. Nici eu nu mă simt prea bine. Am reumă în mîna stîngă: în cot şi în umăr. Dimineaţa nu mă pot scula, ci trebuie să mă îmbrace purşul, un băiat tare cumsecade, român de lîngă Deva. Pînă acuma a fost mai bine, că am şăzut mai mult în decung1 cît am fost la tunuri, dar de-o săptămînă sînt în „rajvonal" ca „tiizersegu megfigyelo"2. Douăzeci şi patru de oare stau acolo în frig şi în zăpadă, pe atîta vreme stau[ într-o casă din satul apropiat. Toată ziua beau ceai fierbinte, dar nici aceasta nu-mi ajută, i De mers în spital nu vreu, căci nici acolo nu-i j mai bine, ba trebuie să-mi iau masa în vreo ospătărie, | dacă vreau să nu mă ieie dracul de foame. Astfel i, a fost şi în Sziget. Apoi am nădejde să merg acasă pe urlab\ După serviciu de şase luni, fiecare ofiţer poate să meargă acasă pe 20 de zile, însă numai cîte unul dintr-o baterie. Pe mine cade rîndul să merg în 22 ianuarie ori în 11 februarie. Mai bucuros aştept deci urlabul, decît să merg în spital. De altcum mă aflu bine. Mi-am cumpărat multe cărţi. Deci cetesc mereu. Lupte nu prea avem, căci zăpada e pînă în brîu. Stăm şi privim unul la altul din ocheane. Iulius mi-a scris, asemenea şi nevasta lui. Le-am răspuns la amîndoi. Lui Liviu i-am scris de vreo trei ori, dar răspuns n-am căpătat încă. Nici nu le trimit alte cărţi, pînă ce nu-mi răspund ei. 1 Adăpost (germ. Dekung.) 2 Observator de artilerie (magh.). :■■ 3 Concediu (germ. Utlaub). De la Botean, preotul, am primit o epistolă, în care te laudă pe tine pentru frumoasele poezii ce scrii în Gaz. Trans., iar pe mine tare mă doresc oamenii din Nuşfalău în frunte cu baronul Bânffy, care vrea să le fiu notar. Zice că îndată ce-aş merge acasă m-ar alege dintr-o mie numai pe mine. Alătur şi o fotografie, unde-s luat de pe treptele căsii mele subtpămîntene cu un alt cadet şi cu Pe-trea, purşul meu. O trimit să mi-o păstraţi nu pentru că-s pe ea, dar vreu să am o suvenire din război. Nu am numai ezemplarul acesta. Fotografia lui Miţi am primit-o. E foarte frumoasă şi o ţin mereu la mine, „în buzunarul de partea stînga". Asemenea am primit şi recenza ce ţi s-a făcut în Românul, de care-s tare mîndru. Cred că-i de prisos să te felicit, cînd ştii că de toate succesele tale mă bucur alăturea cu tine. Dui Tibiţi îi voi face un rînd de haine militare, din stofă de coloarea verde ca şi ale mele şi cu rangul de zâszlos, pe care mi-1 aştept cît de în grabă. Bineînţeles, cu cizme şi cu coardă. Dar numai dupe ce voi merge acasă pe urlab. Dacă voi afla, o să-i cumpăr şi pinteni, să se ştie că-i soldat cu cal. Nu-i amintiţi de asta, căci el va aştepta prea iute să i să facă. Apoi să ne plimbăm laolaltă prin Năsăud. Şi lui Duţu îi voi cumpăra eu ceva frumos, numai să înveţe bine. Dui nu-i iertat să umble în uniformă militară, dacă odată umblă în gimnaz. Cred că trăiţi în armonie deplină şi nu aveţi certe... Sărut mînile la mama, sărut pe Miţi, pe Duţu, pe Tibiţi şi pe tine de nenumărate ori. Emil 462 B.A.R., 144326 D-sale D-lui Diviu Rebreanu Bucureşti/Str. Primăverii, nr. 19/R6manien Frontul italian, în 13 dec. 1915 n. Iubiţii mei, Din 5 I. c. sînt pe frontul italian. Plateul Do-berdo! E un ţinut frumos. Toate dealurile-s de stînci si cu catacombe de pe vremea romanilor. Văd Marea Adriatică şi oraşul Triest. Războirea aicea e mai cu multă osteneală decît în Rusia. Aproape în toată ziua trebuie să respingem atacurile vehemente, dar fără multă bărbăţie, ale duşmanului. Pînă acuma o duc bine. Pe Crăciunul nost voi merge acasă pe vreo 20 de zile. V-am scris de mai multe ori, de ce nu-mi răspundeţi? Cred că sunteţi bine şi nu purtaţi frică de urletul granatelor grele. Şi vai, cîte mai pică în jurul meu!!... Pe-aicea e vreme moale: plouă mereu şi nu-i frig de loc. Numai tina ne cam dezgustă. Şi schwerele. Vă sărută cu multă căldură: Emil B.A.R., 144327 Frontul italian, >n 3 ian. 1916 st. n. Iubiţii mei, Epistola Voastră din 6 dec. am primit-o în 30 dec. şi nu pe frontul Rusiei, ci aicea lîngă Marea Adriatică. Bateria mea a fost trimisă la frontul Italiei, unde sunt şi cele şapte din regiment. Am aşteptat mereu ştiri de la voi şi mai ales de la Fanny, care ştie să-mi scrie atît de drăguţ şi de cald. 463 Sînt în serviciu de noapte, deci am vreme să Vă comunic starea mea de aici. Pînă acuma am puşcat un reflector de-al italienilor, care ne incomoda mult şi pentru care faptă sînt înaintat să capăt o medalie. Şi fiindcă pînă acuma nici unui ofiţer nu î-a succes să-1 nimerească, tot a două noapte veghez în „megfi-gyelo", cum îi zicem noi. Alt lucru nu am, dar e destul că toată noaptea nu pot să-mi închid ochii pînă ce colegii mei dorm ca morţi. Am un tun de 8 cm. şi cu acela lucrez. Cît am fost în Galiţia (la Zalescyki, apoi în apropierea Tarnopolului) şi eu aveam lucru în sînul bateriei. Acuma despre toate cele îi referez unui vicecolonel. Regretez foarte mult că am părăsit muscalii, cei mai cumsecade duşmani ai Monarchiei. Cu ei ne băteam, apoi iar ne dădeam pace şi era bine. Mai ales că nu au atîtea tunuri grele cîte italienii. Cu ei ne băteam în toată dumineca, iar aicea nu încetează niciodată focul. Nu putem să ne mişcăm nici oleacă, căci îndată soseşte „sortvtz'^-ul lor de „schwere". Bateria noastră de regulă o puşcă cu tunuri de 21 şi 24 cm. închlpuie-ţi cîtă spaimă produce şi cît sînge! Mai multe nu-ţi scriu despre mine, numai atît că ne aflăm lîngă oraşul Gorz, bombardat de mai multe ori de către italieni. [...]* spune-i că acolo aştept o viaţă mai bună ori nu aştept altceva. în Gorz umblu mereu. Ghilu e în Pesta, într-un spital milităresc. Cu el dară nu ştiu cînd voi putea să mă întîlnesc. De altcum nu cred să-i fie rău acolo. Eu în toată luna trimit 150—200 cor. acasă şi totdeauna le scriu să-i 1 Salvă (magh). deie şi lui Ghilu din ei. Livia acuma e în Pesta, unde va sta pînă la terminarea războiului. Iulius e în cancelarie la regim. 1 de tunari, unde s-a mutat si nevastă-sa si cu ea s-a dus si Livia. Acasă trăiesc bine, mai ales de cînd sînt cadet. Şi cred că nu vor duce lipsă de nimica cîtă vreme voi trăi. în 1 martie ori în 1 mii, voi fi sublocotenent. Atuncea iară voi căpăta vreo mie de coroane. Nu-i vorbă, după război voi avea nevoie de multe parale, iar acuma am ocaziune să adun. Traiul mi-e foarte bun. Ar fi păcat să-mi trimiteţi orice de ale mîncării. Ţigări am mai bune decît ale voastre din România. Egyptische, Khedive, Dames etc. Pe toată ziua căpătăm 25 de bucăţi. Apoi nici nu-s eu fumător. Lui Ghilu i-aş fi trimis şi eu ceva de Crăciun, dacă ar mai fi fost prin Galiţia. Trai mai bun ca acesta nu doresc niciodată (tunarii totdeauna trăiesc mai bine decît alţi soldaţi). De-acasă primesc ştiri bune. Sunt sănătoşi toţi. Pe Livia o ridică în slavă lumea românească din Ardeal. îmi scrie că acuma îşi purizează volumul ce 6 să-lscoată. Fotografii de cînd sînt soldat nu prea am. M-a pozat un locotenent în pragul decungului meu din apropierea Tarnopolului, dar nu a putut să-mi deie decît un ezemplar, pe care l-am trimis acasă să mi-1 păstreze pînă la reîntoarcere. Dacă voi mai puşca şi reflectorul care ne nelinişteşte încă, voi cere urlaub pe vreo două zile la Triest, unde îmi voi face cîteva chipuri. Atunci o să vă trimit şi vouă. Nu-mi trimite nici o gazetă, căci atuncea nu voi fi niciodată sublocotenent. Cunoşti şovinizmul honvezilor. Din contră, abonez Peşti Hirlap-ul 464 463 şi am o bibliotecă întreagă, însă — regret — ungurească toată. Haine de iarnă am prea multe. Tare îmi place „ulanca", care a costat 180 cor., dar aicea nu le prea iau folosul, căci nu-i frig. Plouă mereu şi e o tină proastă şi ceaţă. Un an aş petrece mai bucuros în Gali-ţia decît o lună aicea, pe plateul Doberdo. Şi a trecut o lună de cînd am părăsit ruşii simpatici. Sorei Fanny îi voi scrie separat, cînd voi fi mai dispus şi prea puţin obosit. îi voi scrie mult, mult. Acuma trebuie să mă uit după lucrul meu. Sărut pe Fanny, pe Riţa, pe Puia şi pe Tine de nenumărate ori, cu drag: Emil C.M.L.R., 374 Frontul italian, în 6 ianuarie 1916 Dragă Miţi, Epistola închisă a ta şi a mamei am primit-o de mult. Acuma am mai multă vreme şi nici nu mai vreau să amîn scrisul. Mă aflu bine, sănătos. Aştept în toată ziua ofensiva duşmanului, care ne vizitează mult. Vă scriu acuma, căci dacă s-or începe din nou luptele uriaşe, nu voi putea nici să dorm. De altcum şi acuma duc o viaţă pariziană: noaptea veghez şi ziua dorm. Sînt despărţit de baterie cu un tun şi toată noaptea puşc reflectoarele cari luminează tranşeele boacelor. Dimineaţa apoi mă culc, dar nu pot dormi, căci bubuitul tunurilor mari, ce se sparg în preajma colibelor noastre, ma trezesc în tot momentul. Am şi slăbit de cînd împlinesc această slujbă. Apoi şi vremea e urîtă. Mai în toată ziua plouă, în urma căreia se face o tină urîtă şi rece. Noaptea e foarte frig, căci nici munţii Tirolului nu-s departe de noi. Ziua e cald 46G Ide nici nu purtăm mantăl pe noi. Numai tina ne amăreşte mult. Nu ne putem ţinea nimic curat, iar decungul mi-e plin de murdărie. Grinzile căsii mele sunt de fier, deasupra beton şi stînci, dar şi un granat de 15 cm. mi-o poate sparge. Siguri nu sîntem nicâi-rea, numai norocul ne mai ţine în viaţă. Concediu nu capăt, căci vremea cîtă am fost în spital mi-or degradat-o de întrerupere de serviciu. Deci numai în 1 april aş putea merge acasă, însă dacă pînă atuncea nu voi fi leutnant1, nu voi pleca în concediu decît în mai. Mult nu mă supără că nu merg să vă văd, căci ştiu cît de rău îi cade omului cînd trebuie să se reîntoarcă la front. M-am obicinuit cu străinătatea, dar şi mai bucuros voi merge ca sublocotenent. Numai de aş ajunge acelea zile. Divia mi-a scris din Pesta, asemenea şi Iulius. Diviu încă mi-a scris cu Fanny dimpreună. Ar vrea să mă vadă barem la chip. Eu v-am trimis vouă o fotografie de pe frontul rusesc, dar nu mi-aţi amintit nimica de ea, că aţi primit-o. Mi-o păstraţi pînă la reîntoarcere. Reghinuţa şi mai multe fete îmi scriu din tre-< cere de vreme. Să nu crezi că le iau în serios scrisul, dar vreau să fiu în contact cu oameni din Ardeal. în 1 martie ori cel mult în 1 mai voi fi leitnant. Barem de n-ar ţine războiul să mai ajung şi gradul de oberleitnant2. Pe aici se vorbeşte că la primăvară vom trece în Africa, în Egipt. Despre mine v-am scris destul, acuma să va întreb, cum trăiţi voi? în luna asta, din mai multe cauze, nu vă pot trimite parale niciunuia. Scrieţi-mi, duceţi lipsă de ceva? Cît puteţi, cruţaţi şi voi, căci 1 Sublocotenent (germ.). 'M * Locotenent (germ. Oberleutnant). după război va fi mare scumpete şi atuncea nu voi avea plată. Chiar dacă voi avea să-mi cîştig diploma de notar, îmi vor trebui cîteva sute de coroane, iar acuma pot să adun. Folosiţi-vă, dacă aveţi lipsă, numai nu vă cumpăraţi lucruri cari nu sunt neapărat lipsă. Deci nu mă aşteptaţi în grabă. Trăiţi voi bine şi în pace şi vă gîndiţi cînd nu vă convine ceva, că sunt alţii cari trebuie să îndure mii de suferinţe şi de dureri şi totuşi trebuie să le suferim fără zgomot. Seara de Crăciun voipetrece-olîngătun — singur. Mi-a veni atunci în minte cît de departe sunt de voi şi de cîte ori va trebui să aştept moartea, pînă ce voi fi ţivil. Şi voi ruga pe D-zeu că barem Crăciunul viitor să-1 ajung de-a-1 petrece cu voi împreună. Sărbători şi an nou fericit vă doreşte Emil C.m.l.R., 365- Stim. D-şoară Livia Rebreanu Budapest / VI Kartâcs, utca 13, fâldz. 3 Frontul italian, în 7 ian. 1916- Dragă Li vie, Epistola ţi-am primit-o de mult şi tot am avut de gînd să-ţi răspund, dar pînă acuma n-am putut. Apoi nici nu prea am voie să scriu, cînd toată noaptea trebuie să zgriburesc de frig lîngă un tun şi cînd aicea plouă în toată ziua. Tina asta îmi ia toată voia. Am scris şi acasă mai pe larg şi am scris şi în Feleac. Şi lui Liviu i-am scris, căci şi de la ei am primit o epistolă lungă, în care-mi scriu că vreau să-mi trimită pe Crăciun un pachet cu de-ale mîncării, cu ţigări etc. Bineînţeles le-am mulţămit, dar nu le-am primit ofertul. Dacă-i vorba de mîncare, am eu acuma să mănînc ce vreau. Vezi, dacă am scris tuturora unde am aflat de lipsă să scriu, de aceea poate nici nu mai am voie să fircălesc. La toţi Ie scriu pe-o cartă, căci fiecăruia să le povestesc ceva nou, nu ştiu. Avem vreme urîtă şi veghez toată noaptea la tunul cu care puşc reflectoarele ce apar la horizont. Toată ziua se repeţesc aceleaşi bubuituri de tun, aceeaşi viaţă de dobitoc se repeţeşte noaptea. Atunci se întîmplă schimburile de boace, cari frămîntâ şi mai bine tina pînă peste glezne. Crăciunul unguresc l-am petrecut bine şi scump. A trebuit să particip la o masă comună cu mai mulţi ofiţeri din regiment. Prinţul Eugen a trimis fiecărui ofiţer de pe frontul italian un inel din şrapnel italienesc cu monogramul său, cadou de Crăciun. Crăciunul nost l-am petrecut la tun între feciorii tunului. Cred că voi v-aţi aflat mai bine decît mine. Concediu nu capăt, căci timpul cît am fost în spital mi l-or degradat de întrerupere de serviciu. Voi merge pe Paşti să vă văd. în 1 martie ori în 1 mai voi fi sublocotenent. Mă aflu bine. Nu-mi purtaţi grija, căci soartea şi aşa nu mi-o poate schimba nimeni. Dacă voi avea noroc, mă voi reîntoarce. Mă bucur de succesele tale şi aştept să mă informezi despre tot ce te interesează pe tine. Şi-mi pare bine că primeşti şi parale. V-am trimis şi o fotografie de pe frontul rusesc, nu ştiu, aţi primit-o...? Aş dori să mi se păstreze, pe cînd va veni vremea să părăsesc rufele milităreşti. Altceva n-am ce si-ţi mai scriu. Lui Iulius îi gratulez 459 de oficiul nou, pe care va trebui să-1 poarte mult, I căci n-am ajuns încă nici la jumătatea parte a războ- I iului. I Cam tîrziu, vă doresc sărbători şi an nou fericit. 1 Cu drag vă sărută: 1 1916/17 Emil 1 CM .L.R.,355 \ Stim. Doamnă Dudovica Rebreanu l Naszod/ Besztercenaszod megye/ Ungarn Dragă mamă, Am căpătat epistola trimisă, de care-ţi mulţămesc. Acuma n-am vreme să scriu mai mult. Mă păzesc. Nu-mi scrieţi mai mult pe adresa asta, iar cea nouă voi scri-o. M-am cerut iar pe cîmpul de luptă din Rusia. Nu ştiu cînd plec...? Mă aflu bine. Mi-a scris şi Ghilu. Vă sărută: 16 1/1916 Emil C.M.L.R. Frontul italian, 23 ianuarie 1916 st. n. Iubită mamă, Am primit epistola ce ai binevoit a-mi trimite şi care am aşteptat-o de mult. Aseară i-am scris lui Iulius şi Diviei, iar azi am vrut să-ţi scriu D-tale. Serviciul de noapte tare m-a slăbit, dar nici n-am prea avut poftă de scris. Acuma m-am mai adus în ori, deci pot să vă descriu starea j mea de aici. De cînd sînt în Italia trăiesc foarte slab. De multe ori nu mănînc zile întregi, căci mîncărilece lepregă- ; tesc cătanele sunt teribil de greţoase. Şi nici nu prea avem din ce să pregătească. Căpătăm carne de vită şi ' io altceva nimic. Acuma să ne facă de mîncare nişte tunari, cari în ţivilie or fost zidari şi băieşi! Docuitori nu sînt în apropiere, căci italienii or surpat toate căsile din satele vecine cu tunurile lor, mari cît oamenii. Suntem siliţi să ne provedem cu mîncări aduse din Gorz, scumpe şi greu de căpătat, fiindcă oraşul acesta îl bombardează italienii zilnic. Alta a fost viaţa în Rusia, dar acolo nu m-or denumit în grabă. Am urît carnea de vită, de să nu o văd nici la tîrguri, mai ales că înaintea noastră zac zeci şi sute de italieni, morţi din luna lui novembre, pe cari nu-i pot înmor-mînta, fiindcă italienii sunt la o apropiere de 30—40 de paşi de noi. Or probat cătanele noastre sâ-i fure şi să-i îngroape, însă italienii or puşcat asupra lor. Cîte la unul îi vedem capul cum i se desface de pe grumaz, în alt loc cîte un picior, cîte-o mînă. Aicea nu cade zăpadă niciodată. Ziua e foarte cald, iar noaptea e ca la noi iarna. Şi ar putea avea cineva poftă de mîncare, cînd e silit să miroase aerul acest stricat şi greu? I-or stropit cu var, dar nici aceasta nu plăteşte nimic. Concluzia e dară că mîncarea mă costă mult aicea. în 2 ianuarie un granat mi-a spart decungul şi mi 1-a aprins. Nefiind aicea (pe vîrful muntelui San Michele) apă, a trebuit să-mi privesc arderea hainelor, albiturilor, cizmelor şi tot ce am avut în casă eu, 2 sublocotenenţi şi încă un cadet. I-am mulţămit lui D-zeu că atuncea am fost toţi la tun şi am scăpat cu viaţă. Cu cîştigarea rufelor ce mi-or lipsit, mi s-a dus plata de pe luna asta. Bănuirea D-tale nu-i bazată de loc. Eu nu vorbesc la spatele D-tale despre D-ta: rău. Cum aş şi putea să critizez slăbiciunile părinţilor cari mi-or dat viaţă şi pe cari eu totdeauna — pe lîngă toate asupririle — i-am iubit? Pe mine nu mă sileşte nimenea să vă ajut şi eu asta nu o fac, ca apoi să împutcuiva. Tot sufletul meu vi l-aş trimite şi vă voi ajuta totdeauna cu cel din urmă creţari. Iar dacă or fost neînţelegeri între părinţii mei si între mine pînă acuma, cred că acestea vor fi alungate în veci din casa noastră. Cred că şirele acestea îţi vor împrăştia eventualele bănuiri şi vei avea mai multă încredere în mine. în 1 februar voi trimite toate paralele de cari nu voi avea neapărată lipsă. Acuma trebuie să vedeţi toţi că totuşi a fost bună ambiţia mea. Sînt domn şi la cătane şi voi fi oriunde, căci mi-am cîştigat — vai, cu cîtă trudă! — maturitatea, îmi închipui scumpetea mare ce poate fi şi acasă, dar cu socoteală puteţi trăi bine şi să-mi şi adunaţi parale. După război voi avea mare nevoie de bani şi n-aş vrea să cer de la nimeni. Eu voi trimite dară de-acuma paralele pe numele D-tale. Acum nu-i lumea de umblat în gală şi de beut şampanie, de aceea cît puteţi cruţaţi tot cruceriuP. Dacă voi trăi, îi voi folosi cu D-voastră împreună, iai dacă nu, vă vor prinde bine cîteva sute de coroane o-dată. , Luţu să înveţe bine şi să fie ascultător. Acuma poate vedea şi el cît de amărît e Ghilu, dacă n-a vrut să înveţe____ Scrieţi-mi şi pe mai departe pe adresa asta, căci transferarea mea la regimentul 5-lea nu va fi în curînd. Acasă voi merge pe Paşti. Vezi dară şi D-ta, dragă Mamă, că eu nu mai ţin minte trecutul atît de negru mie. îmi voi alege o carieră — după război — scurtă, să vă pot ajuta. Dacă aş fi numai eu, desigur aş absolvă iura mai nainte. Mă aflu bine. în 1 februar, deci aşteptaţi parale. Cu mult drag vă sărută: Emil C.M.L.R., 347 Stim. D-şoară Miţi Rebreanu Naszod/ Besztercenaszod/ Ungara1 Vă sărut cu drag 6. n. 1916 Emil C.M.L.R Stim. D-şoară Virginia Todoran Fellak/u .p. Apanagyfalu/Szolnokdoboka megye/Ungarn Frontul italian, în 8 febr. 1916 Dragă Virgo, N-am primit de mult scrisori de la tine. Acuma am eu puţină vreme, deci îţi scriu. Mă aflu bine, sănătos, în zilele trecute m-a fotografiat un coleg de al meu, iar eu văd şi aflu de bine să-ţi trimit şi ţie un chip. La spatele mele e un tun ascuns între crengi de brazi, ca nu cumva să-1 vadă aeroplanele italiene. Tunul acesta îl vei vedea la Tinuţa, căci şi ei i-am promis un chip încă cînd dînsa mi-a trimis o fotografie în Rusia. Nu-i ceva elegant, căci aicea nu prea are nimeni vreme să-1 prelucreze ca acasă. O suvenire de pe vestitul munte San-Michele. 1 Creiţar, ban (germ. Kreuzer). 1 Ilustrată trimisă de pe frontul italian (Gorizia). Acasă n-am mers, dar nici nu voi merge pînă ce nu mă vor trimite. Acuma a venit o ordinaţiune ministerială că fiecare baterie e îndatorată să trimită un ofiţer în rezervă în toată luna la cader. Pe mine va cădea rîndul în mai ori iunie. Atuncea deci voi merge acasă de tot şi voi instrua recruţii. Apoi nici n-aş şti ce să fac acasă, cînd colegii mei sunt la fronturi. Dacă voi avea noroc, voi scăpa cu viaţă şi de aici, dacă nu, ce-aş putea face? în 1 mai voi fi leitnant. Atuncea am de gînd şi eu să părăsesc cîmpul de luptă, unde acuma aproape un au mă războiesc cu diferiţi duşmani. Ghilu nost aud că-i într-un spital din Bistriţa, dar aşa-mi scrie de rar, ca şi cînd n-ar şti încă literile. Divia e în Pesta la Iulius, care — după cum îmi scrie — nu va mai merge altul la front. Numai Ghilu de-ar scăpa teafăr. Voi încă puteţi fi liniştiţi, căci Iulius, ■ca prinsoner — deşi nu poate să-i fie de tot bine — e sigur de viaţă. Apoi Emilul vost nu-i cătană. Ce mai vreţi? Eu pot muri în tot momentul, asemenea şi Ghilu. Numai cît eu nu prea am frică de moarte. în zilele trecute un glonţ de tun a omorît 7 oameni şi a rănit 21. Chiar lîngă mine. Dar eu tot sunt pe credinţa aceea că pe seama mea încă nu s-a pregătit nici un glonţi în ""ume. Clima pe-aicea e foarte plăcută de o bucată de •vreme. Numai noaptea e cam rece. Voi ce faceţi? Cum vă merge gospodăria? Da ai noştri nu le prea merge bine, căci sunt scumpe toate celea. De aceea le trimit eu parale. Cum să află unchiul? Tare aş vrea să vă văd, dar acuma încă nu pot, nu mă lasă împrejurările. I-aş scrie şi lui Iulius, dar nu-i ştiu adresa, apoi nici nu am corespondenţele sea^ ma priusonerilor. Aşa-i că lor altfel de corespondenţe le trimiteţi? Ce petreceri ai tu? Cînd ai fost la noi? Ce face Ştefănuc, Chitta, Denica? Spune-mi numai, unde e Iulian preot? Scrie-mi mai mult, căci revederea noastră va fi cam tîrzie— Noutăţi nu ştiu ce să-ţi scriu. Acelaşi bubuit de tun, aceeaşi viaţă de toată ziua: sînge şi iar sînge. Sărut mînile unchiului, sărut pe Denica, pe Iulian, pe Ştefănuc, pe Emil şi pe tine, cu drag: Emil B.A.R., 144308 Frontul italian, în 12 febr. 1916 n. Scumpă Fanny! Am promis în epistola ce-am trimis lui Diviu, îndată după Crăciun că-Ţi voi scrie deosebit şi-Ţi voi trimite şi o fotograf ie cătănească de care am. împrejurările nu m-or lăsat să-mi împlinesc datoria mai de timpuriu, de aceea te rog să mă ierţi. Nu prea am vreme, iar cînd totuşi ar fi, mai bucuros îmi odihnesc oasele trudite, ori ascult gramafonul. Acuma însă sînt mai dispus, deci îţi scriu cîteva rînduri, ce cred că vor trece hotarele fără multă întîrziere. Mă aflu bine. Trăiesc la fel. Zilele-mi trec uneori greu, de altă dată mai bine, precum avem ori nu avem lupte. Numai alergarea asta multă de n-ar fi! Ziua în „schwarmlinie"1, noaptea ori tot acolo, ori la tun. Şi suntem puţini ofiţeri, astfel că tot a doua zi sînt în slujbă. Cu toate acestea mă bucur că încă mai trăiesc. Seara avem cină bună, iar gramafonul ne cîntă cîte „csârdâs"-uri din lume şi e bine. Dar lungimea războiului, grija zilelor ce vin, aceasta ne ocupă mai mult — pe noi rezerviştii. 1 Linie 4e atac în trăgători (germ.). 475 Apoi-poate că nici n-a trebui să-mi văd de viitor, dacă va ţinea mult războiul. Sfîrşitul boalelor îndelungate e moartea. Aşa va fi şi al meu sfîrşit, dacă vor fi multe ofenzive. Nici nu-mi trece prin gînd să-ţi descriu viaţa mea de azi. Poate n-ai crede-o, ori doară nici nu mi-ai primi scrisoarea dacă aş încerca să Ţi-o descriu. Ră-mîne deci tăcerea. Cred că ai cetit din luptele şi din viaţa soldaţilor de la Doberdo. Acest cuvînt din urmă c de-ajuns să-ţi trezească în minte legioanele noastre de suferinţi. Despre viaţa-mi sufletească: nu mă pot împăca cu gîndul că pacea e atît de departe, iar moartea deasupra mea. Şi unde-mi sunt visele visate, pentru cari a trebuit să îndur atîtea, atîtea dureri ? îţi trimit trei fotografii: într-una sunt pe-un tun călare, în alta între colegii din baterie: un sublocotenent şi doi cădeţi, iar în a treia fotografie sînt singur la umbra unei hilze1 de tun, calibru 28 cm. italienesc. Tare îţi mulţămesc de scrisoarea ce mi-ai trimis cu Liviu deodată şi-Ţi doresc asemenea mult, mult bine. De soartea-mi nu vă bateţi capul; căci ar fi în zădar. Dacă voi avea noroc să scap cu viaţă din acest război, eu — soldat bătrîn — voi merge şi la voi să Te cunosc şi pe Tine, dragă Fanny. Dar toate planurile-mi par nişte poveşti seci şi fără căpătîi. Nu mai ştiu să mă cuget mai departe de ziua de azi şi nici nu nădăjduiesc să-mi realizez visul de pe vremuri, îmbrobodit în atîtea raze de aur. 1 Ţeava (germ. Hiilze). Scrie-mi dacă-mi primeşti epistolele şi seri-eţi-mi toţi cît de des. Sărut pe Liviu, Riţa, Puia şi pe Tine Te sărută cu mult dor şi drag: Emil B.A.R., 144309 Frontul italian, în 25 febr. 1916 Scumpă Fanny! In săptămîna trecută Ţi-am trimis epistola promisă şi trei fotografii de pe frontul unde mă aflu. Cred că mi-ai primit scrisoarea „promisă", iar acuma, văzînd atîta gingăşie şi grijă ce-mi porţi, vreau să-Ţi mai scriu şi să-Ţi mulţămesc. Lui Liviu îi scriu tot în plicul ăsta, Riţei îi voi trimite o ilustrată din Gorz, pentru oraşul care s-or dat atîtea lupte sîngeroase. Nu aflu cuvinte destul de potrivite să-Ţi mulţămesc atenţia şi dragostea ce-mi dovedeşti prin scrisorile Tale scumpe. Un pribeag amărît şi fără noroc am fost eu veşnic, scrisorile Tale îmi cauzează deci bucurii înzecite acum şi aicea — departe de voi, cari îmi sunteţi atît de dragi!... Nu crede că sînt indiferent faţă de tine! Eu mă cuget tot cu atîta dor la autoarea scrisorilor frumoase şi calde, dar împrejurările nu-mi permit să-Ţi scriu mai des şi vezi... nici cuvinte atît de drăguţe nu am de cînd aud atîtea bubuituri de tun. Mi-a scris Livia şi Miţi că eşti un suflet ales şi idealist. Scrisoarea Ta din urmă îmi dovedeşte pe deplin presupunerea lor. Mă bucur nespus de mult că gîndurile Tale mă însoţesc în tot locul şi-Ţi presupui atîtea despre mine. Dar nu crede că aş fi ceva persoană deosebită. Nu-s Adonis şi nu-s Socrate. Tot atîta de ordinar sînt şi eu ca lumea toată. Mă deosebesc de oa- 476 477 menii de soiul şi etatea mea într-atîta că cea mai mare parte a vieţii mele a fost o luptă uriaşă cu mii de neajunsuri şi mizerii. Multe dureri sufleteşti, vai! Şi cîte lipsuri ale bunurilor lumeşti am îndurat ani îndelungaţi! Nu doresc nimănui o asemenea viaţă, iar Tu, Tu n-aş dori nici prin vis să trăieşti viaţa mea trăită. Fotografii Ţi-am trimis în epistola precedentă, nu ceva bune, dar Liviu şi Riţa desigur mă vor recunoaşte şi în hainele împăratului. Mi-ar face o plăcere deosebită să-mi trimiţi şi Tu fotografie, fie aceea chiar şi mai veche. în sfîrşit, tot cumnăţica mea e înfăţişată pe chipul aşteptat. Riţa şi voi, nici una nu mă plîngeţi pînă ce nu-mi veţi şti sfîrşi tul. Iar acesta desigur nu va fi ceva plăcut, dacă va mai ţinea mult războiul. Gînduri multe şi înalte nu am, vezi doară din scrisoare cît de mărginit sînt de cînd am intrat în armată. Uneori îmi vine să scriu lucruri frumoase, dar obdseala îmi taie firul gîndirilor şi... nu fac altceva decît că port un jurnal laconic despre ce să în-tîmplă în sufletul şi în jurul meu. Apoi de un an şi jumătate nu prea ajung la cărţi româneşti. Niciodată n-am ştiut limba mamă, dar acuma uit şi ce-am ştiut pe vremuri. Pe Puia o sărut, că şi ea, mititica, să roagă pentru mine. Tare aş vrea s-o văd şi să-i cumpăr o păpuşă mare, mare cît ea. Lui Liviu îi scriu separat. Vă admit însă să-mi cetiţi reciproc scrisorile. Mă aflu bine şi cu gîndul veşnic la Tine şi la ai noştri. Te sărută cu drag, asemenea pe Riţa şi pe Puia: Emit 478 B.A.R., 144328 Frontul italian, în 25 febr. 1916- Dragul meu Liviu, Ar fi de prisos să-ţi amintesc separat cît mi-a părut de bine de scrisoarea Voastră din 12 febr. n. M-am bucurat mai ales că epistola trimisă am căpătat-o închisă, fără să fie cenzurată. Adevărat că acuma or mai încetat luptele aicea pe Doberdo. Dar numai luptele boacelor. Noi ne duelăm veşnic. Duptele artileriştilor nu încetează ziua-noaptea, mai ales din partea italienilor. Nu înţeleg şi nu voi şti niciodată tactica duşmanului năuc, care şi-acuma — noaptea întreagă — ţine subt foc drumurile ce duc spre tranşee. înţeleg prada aceasta de muniţiune cînd şi boacele sunt în acţiune, cînd fac atacuri^ Nu vezi barem un cap de italian, decum să îndrăznească a ieşi la asalt. Hotărît că noi suntem superiori faţă de ei în toate privinţele. Acuma fac slujbă în prima linie de foc, unde nu ne desparte de duşman mai mult de 15—20 de paşi, aşa că boacele toată ziua aruncă granate de mînă asupra 'nimicului neastîmpărat. N-am observat nicăiri atîta-ură între duşmani ca pe frontul italian. Trebuie să ştii că pentru noi nu există retragere. Ori murim toţi, ori învingem. Un infanterist de-al nost e în stare să alunge trei italieni, dar boacele... nu prea fac mulţi prinzoneri. De regulă le dau paşaportul spre Hades.. E înteresant cum vînează iagerii1 împărăteşti după duşman. Şi de regulă cu succes. Numai artileria grea. îi cam spărie pe vînătorii aceştia şi Ie face pagubă în şirele lor voiniceşti. 1Vînători (germ. Jiiger) 479" Alaltăieri am fost iar între boace fără să mi se întîmple ceva şi ieri... ieri mi-a omorît comandantul bateriei trei gloanţe de mitraieze, în locul de unde privim. Sărmanul meu căpitan! în luna trecută un gra-nat greu a căzut pe coliba divizionarului bateriei mele, pe care 1-a făcut bucăţi şi turtă. Acuma căpitanul, în zilele trecute cîţiva colegi. Doi am mai rămas din vestita baterie combinată. Satele de pe aicea sunt în ruine. Nu vezi turnuri de biserici, nu vezi picior de ţivil şi n-ai vedea vreun dobitoc pe lîrigă vreo casă părăsită. Gloanţele tunurilor marine inimice or pustiit nu numai satele de prin jur, dar cît vezi cu ochii: or arat cîmpurile şi-or sfărîmat stînci uriaşe. Nu-i mirare: de nouă luni de zile stau pe loc şi nu-i lăsăm să ne răpească nici un pas de pâ-mînt. în zădar au vreo 800 de tunuri concentrate numai aicea, de la Gorz pînă la mare. Noi avem colibe săpate în stînci, lîngă tunuri. Crede că mai bucuros aş fi făcut ofensiva ruşilor, decît să stau aicea lipit de stînci, aşteptînd în tot momentul esplodarea vreunui granat de 28 in. Cu ruşii ne-am înţeles perfect şi au fost nişte duşmani neasămînat mai cinstiţi decît italienii. Cu ei ne luptam dumineca şi încolo era frăţietate. Traiul mi-e destul de bun, dar nu mîncăm cald numai seara, căci turbaţii ăştea ar fi în stare să puste o mie de granate grele după o trăsură ce-ar vedea. Mă bucur mult că-ţi vei scoate un volum nou, dar — iartă-mă — nu mi-1 trimite încă. După 1 mai apoi Te voi ruga să mă cinsteşti cu unul şi cu vreo gazetă. Ştii, atuncea voi fi denumit de sublocotenent. Livia încă îşi scoate un volum de poezii. Ea îmi scrie des din Pesta, asemenea şi ceilalţi de-acasă. 480 Nu peste mult voi merge acasă pe concediu de 20 zile şi-atuncea îi voi face lui Tibiţi haine de ofiţer în artilerie. Lui Ghilu îi trimit mereu parale, căci lui săracul i-e mai greu. Numai e cam nătîng şi nu-mi prea scrie. Tu ştii că sînt sănătos, iar în baterie pe mine mă ţin mai în putere şi totuşi... oboselele m-or muiat şi zecile de mii de gloanţe mi-or slăbit nervii. Simt dureri în pept, mă războiesc cu stomacul şi reuma şi de multe ori sînt foarte nervos. Dar să nu uiţi că în bateria mea numai un locotenent activ şi eu am dus 11 luni neîntrerupt. Umbletul vremii pe aicea e foarte schimbăcios. Uneori soare şi cald, de altădată bate un vînt rece şi plouă încet şi mărunt. Poate în 1 april ori în 1 mai mă vor trimite acasă, unde voi fi transferat în alt regiment ce se formează acuma („honved tabori nehez tiizerezred"). Şi mi-e gîndul să dau şi vreun examen, dacă voi ajunge în Ungaria. Ştie D-zeu ce-o mai fi din planurile mele, cînd pot să-mi piară în tot momentul!... Dacă mi se va întîmpla ceva, va scrie Miţi ori Livia, dacă eu n-aş mai putea să vă scriu. Dar să sfîrşesc! Mîne merg iară în schwarm-linie. Socot că mă voi reîntoarce sănătos. Şi-acum... rămîi cu bine. Scrie-mi. Te îmbrăţişez cu drag, fratele tău Emil P.S. Sînt transferat la artileria comună. Peste o oară plec. Adresa mi se va schimba în curînd. îţi voi mai scrie. Emil 31 — L. Rebreanu, Opere 5 481 C.M.L.R., 346 Scumpă Miţi, Epistolele le-am primit. în zilele trecute ţi-am scris că m-or transferat la artileria comună. Mi s-a schimbat deci şi adresa. Parale v-am trimis o sută de coroane, te previn însă, că daruri în vremurile de-acuma — nu se prea dau din partea oamenilor de soiul nost. Banii ce-i trimit îi folosiţi voi împreună, fără ceartă şi în pace. Eu îmi voi aduna separat. Regretez moartea Sabinei Slăvoacă. în zilele trecute a căzut al treilea comandant de baterie ce-am avut în război: „Trei Doamne şi toţi trei". De Ghilu vă îngrijiţi şi voi. Parale îi voi trimite eu, numai nu-mi prea scrie nici acuma. Mă aflu bine. Concediile s-or închis. De-acum nu mai poate merge nimeni acasă. Bănuim că vom începe vreo ofensivă puternică. Vă sărut cu drag pe toţi, mai ales pe Tibiţi: 1916/III. 5 Emil 10 martie 1916 Scumpă Divie! Tu aştepţi, eu aştept şi nici unul nu primim nimica. Mi s-a schimbat adresa, mi s-a schimbat sufletul şi aş vrea să nu mai fiu ! Sînt şi eu cu o cătană mai mult, dar mai încolo nimic. Veţi vedea şi veţi şti voi toţi într-o zi că eu nu mai sînt. Tu-mi eşti cea mai dragă din lume şi totuşi... Ţie nu pot să-ţi dau ce-aş vrea, pentru că soarta altcum voieşte... Sînt slab, mizerabil, pentru că nu pot face ce voiesc. Nu întreba motivul, nu întreba de ce mă mănîncă atît de mult dorul după voi, ori după moarte!... Zilele grele mi se spălăcesc din minte, dar şi visurile mi s-au şters... iar eu am rămas fără trecut şi fără viitor şi fără căpătîi. Atît. M-am săturat de toate şi de viaţă! Cu bine: Emil1 B.A.R., 144305 Dragei mele sorioare Riţa Rebreanu Bucureşti / Strada Primăverii, nr. 19 Romănien'2 Scumpă Riţă! I-am scris sorei Fanny şi lui Diviu. Mi-or primit scrisorile? Sînt bine şi sănătos. Scrieţi-mi pe adresa nouă de pe cealaltă faţă. Vă sărut pe toţi cu mult drag: 28 martie 1916 n. Emil C.M.L.R., 375 Iubită Mamă, Miţi şi băieţi! Tare de mult nu mi-aţi mai scris. Am tot aşteptat că doară mi-a scrie ceva mama, ori doară Miţi, dar nimic. Acum am vreme destulă, deci vă scriu mai mult. în 17 l.c. v-am trimis o corespondenţă, în care v-am înştiinţat că pe-o săptămînă merg în swarmli-nie. Niciodată nu mi-a prea păsat de nimic, dar atuncea am avut un presimt rău, mai ales că a trebuit să merg în cel mai periculos loc de pe întreg frontul ita- 1 Reproducem această epistolă după I. Rusu, Colecţiile documentare George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, în Probleme de muzeografie, Cluj, 1960, p. 108. 2 Carte poştală militară cenzurată, avînd într-un colţ o reproducere de artă cu inscripţia „Isonzo-Armee-1915". 482 31* 483 Han şi, pot zice, din toată lumea. Poate aţi auzit denu-mele Doberdo. Un sat mic, dar plin cu sînge de om, o ruină şi o cenuşă, de la care şi-a luat numirea întreg platoul, unde se dau luptele cele mai mari. Cît ţine orizontul na vezi altceva decît pietrii şi stînci, iar printre bolovanii ăştia uriaşi o dungă mai întunecată: swarmlinia unde trebuie să merg. Ziua n-ai vede un suflet de om mergînd într-acolo. Dar n-ar ajunge nimenea în swarmlinie să-i vadă italienii. Noaptea a trebuit să merg şi eu şi a trebuit să mă tuplic la tot pasul cîte după o stîncă, căci granatele veneau ca ploaia. Am ajuns în pace la locul destinat, dar s-a pornit o ploaie şi a curs şapte zile. Cîtă vreme am stat în swarmlinie. Cine poate durmi în apă, în tină, în frig? Nu vreau să amintesc minele uriaşe cu care ne-or puşcat şi cari or stîns atîtea vieţi din jurul meu. M-am îngreţoşat pînă la gît de atîta sînge şi creieri de om ce am văzut şi mi-or stropit hainele. M-am săturat de război şi de viaţa animalică ce-o duc acuma mai bine de un an de zile. Un glonţ de tun-revolver mi-a spintecat partea superioară a mînei stîngi, dar nu fiţi îngrijorate: nu mă mai doare şi mi se vindecă. Am căpătat recunoştinţă de la superiorii mei şi-i bine. Dar enervările peste măsură, oboseala şi nesomnul m-a slăbit rău. Am însă un comandant de baterie bun, care-mi recunoaşte tot meritul, de aceea m-a trimis acuma aicea îndărăpt la cai, să mă recreez. Aicea am o sobă din scînduri, tapetată cu hîrtie... şi curată. N-am nimic de lucru, decît supraveghez ce lucră subofiţerii şi tunarii de la cai. Am un bucătar care îmi fierbe tot ce doresc. Deci nu trăiesc rău. Aştept în tot ceasul denumirea de stegar, dar acuma nu numără mult, căci în 1 mai şi aşa voi fi I leutnant. Ca stegar nu am plată mai multă decît am I avut pînă acum, iar leutnant (rangul acesta) îl voi I recăpăta din 1 ianuarie a.c. Sînt îndestulit cu gradurile I ce le-am ajuns aicea la cătane. Mai bine n-a aranjat I nimenea. ' I Eu v-am trimis 100 cor., în 1 martie. Nu mi-aţi ■ scris că primit-aţi ori nu. Rog să mă înştiinţaţi. în I 1 april voi trimite iar pe-atîta şi Liviei şi lui Ghilu, 1 iar în 1 mai o să vă trimit 200 cor., ca să puteţi face ceva haine. Aş vrea să-mi depun undeva vreo 6—7 sute de coroane, cînd voi primi banii pentru hainele de leutnant, dar încă nu ştiu unde. Dacă voi scăpa cu I viaţă, mi-or trebui parale, căci vedeţi cît de singuri ; suntem, iar dacă nu mă voi reîntoarce, veţi avea : voi. Pe concediu nu pot merge încă, căci s-or închis. Nădăjduiesc că în mai vă voi revedea. Cel puţin atuncea voi avea la grumazi şi steaua de aur... De mine nu vă bateţi capul, căci totdeauna am fost bun gimnastic; deci mă ştiu feri de gloanţe, i Trăiţi bine şi în linişte, căci după semnele ce se arată nici pacea nu-i departe şi atuncea toate vor fi bune. Aştept cu atîta dor barem concediu să vă pot vedea şi să vă povestesc multe, multe. Ştiu că şi Tibiţi aşteaptă, dar o să-1 fac stegar la tunari, cît ce voi ajunge acasă. Numai de i-aş găsi nişte pinteni frumoşi şi nişte cizme de tunari. Dar să sfîrşesc, căci mi-e somn. Scrieţi-mi îndată. Vă sărut cu mult drag, 28 martie 1916 Emil 485 B.A.R., 144306 Dorita mea sorioară Riţa Rebreanu Bucureşti / Strada Primăverii, nr. 19 Roman ien Dragă Riţă! Ţi-am scris şi Ţie şi sorei Fanny şi lui Diviu, dar nici unul nu mi-aţi răspuns. Poate Vi s-a schimbat adresa, ori doară nu mai e iertat să treacă graniţa României scrisori de pe fronturi? In toată ziua aştept porunca de plecat acasă, pe concediu de 20 de zile şi de voi nu ştiu nimic... M-or denumit de sublocotenent cu rangul de 1 ianuarie 1916, iar medalea mare de argint o s-o capăt azi-mîni. Mă aflu bine, dar tare mă doresc acasă, unde n-am fost chiar de doi ani de zile. Scrieţi-mi şi nu mă uitaţi. Vă sărută cu mult drag: 12 mai 1916 Emil C.M.L.R., 344—345 Scumpă Miţi1! Epistola am primit-o. îţi mulţămesc de ea. Fotografia încă am primit-o încă în epistola precedentă. Sînteţi tare bine reuşiţi. Tibiţi văd că-i fecior mare şi frumos. Tare doresc şi eu să vă văd şi să vorbesc cu voi, căci în zădar vă pun întrebări, fotografia nu-mi răspunde... Apoi doresc cîteva zile liniştite şi să vă ascult durerile şi bucuriile ce le aveţi, ori să vă povestesc suferinţele ce-am îndurat de 14 luni. Doresc să văd oameni care nu şi-or văzut consorţii murind de fiare fierbinţi şi doresc, atît de mult doresc să văd Ardealul. Dar nu ştiu nici eu cînd va veni vremea aceea... Concediile sînt închise şi ştie D-zeu 1 Epistolă scrisă pe 2 cărţi poştale militare. cînd s-or da din nou urlaburi. Acuma nu-mi lipseşte nimica şi nu-i nici o piedică la mergerea mea acasă. Am stele de aur, iar în zilele proxime voi căpăta (aşa cred) medalia mare de argint. Unicul dor mi-e să merg pe concediu după atîta amar de vreme trăită în lumea diametral opusă firei mele. De două zile avem lupte mari. Tunurile urlă ziua întreagă şi ţevile sunt fierbinţi ca focul de-atîta puşcat, astfel că trebuie să le recim cu lepedeauă muiate în apă. Nu auzim altceva decît urletul zecilor de tunuri şi de şuieratul granatelor ce zboară peste capul nost. Pînă acuma sînt bine şi cred că nu mi s-a întîmpla nimica. Sînt prim-ofiţer în baterie, dar în 17 l.c. trebuie să merg din nou în sehwarmlinie. Nu voi lăsa nici o ocaziune să pot merge pe concediu. Nu mă aşteptaţi, dar voi scrie cînd o fi să plec. Necondiţionat o să-ţi aduc cadoul aşteptat. Dui Tibiţi un tun. Trăiţi în pace şi fiţi liniştiţi că odată voi merge şi eu să vă văd. Vă sărut cu mult drag: 15 mai 1916 Emil Stim. D-şoară Miţi Rebreanu Naszod / Beszterce—Naszod / Ungarn Salutări din Gorz1 C.M.L.R. Emil C.M.L.R., 358 Doberdo, în 18 mai 1916 n. Dragă Virginie şi Unchiule! Astăzi după-amiazi plec din nou în sehwarmlinie pe o săptămînă şi înainte de a mă depărta de la tunuri vreau să vă trimit rîndurile acestea. Avem 1 Pe o ilustrată trimisă de pe frontul italian (Gorizia). 486 487 lupte mari noi tunarii: ţevile tunurilor sunt fier- M binţi de-ai putea fierbe o amiază pe ele şi de multe ori ■ pe minută dăm'maî mult de 80 de gloanţe. Cu un I cuvînt avem de lucru şi—mirare — italienii nu puşcă I decît foarte puţin. Aşa cred că dacă vom înceta noi. ■ Să vă spun ce aud pe aicea. Italienii vreau pace. ■ Dacă le dăm ce-am ocupat pînă acuma — foarte puţin — ei se îndestulesc. Şi de ce? în Tirol îi batem, aicea iară am ocupat cîteva tranşee şi am făcut prinsoneri. în Tirol or prins un general, 141 ofiţeri, 6.400 oameni, 13 tunuri, mai multe zeci de mitraieze (gepfegvrer) de ale italienilor. Acuma se tem de-o ofenzivă, cum am făcut în 5 Rusia anul trecut şi cer pace. Dar nu cred să fie ceva din ce se vorbeşte, căci prea mult ne-or chinuit cu mulţimea tunurilor lor cît am fost puţini. O bătaie strajnică trebuie să le f! dăm şi să ne deie ei pămînt, nu noi lor. în Tirol or trecut graniţa Italiei, iar dacă înaintează mai departe trupele noastre, vom înainta şi noi aicea de la Doberdo. Concediile nu se mai deschid. Şi aşa de mult aş vrea să vă văd! Dacă s-a începe ofenziva, va trebui să merg înainte cu infanteria, căci în baterie eu sînt „felde-ritokeszt". Dacă cumva totuşi s-ar deschide concediile, o să-ţi scriu necondiţionat cînd voi merge la voi. Mi-ar părea bine să pot merge înainte de a pune tu examenul, căci atuncea te-aş examina şi ţi-aş mai esplica una-alta. învaţă şi arată că şti face ispravă. Virgil se însoară? Ce draci! Şi cine va fi doamna? Ba, zici că şi Tinuţă se mărită?... Frumos! Să le fie de bine! Eu să mă supăr? Foarte te-ai înşăla dacă crezi că m-aş putea supăra că o fată se mărită. Fiecare om face după cum îi vine mai bine. Apoi eu... eu nu-s de însurat— întîi şi mai întîi sînt cătană, apoi eu nu mi-am terminat studiile începute, cari trebuie să le gat. Trebuie să ştii: doctor în studiile iuridice voi fi cît de tîrziu. O fată ori o altă piedecă nu m-a putea abate niciodată de la planul visat. în cazul cel mai rău aş rămînea cătană şi în 1 august aş fi oberleutnant. Dar tu... şi voi—nici unul nu ştiţi cîtă ambiţie zace în mine. După terminarea războiului, într-un an, doi, voi fi doctor. Cît despre Tinuţa: să-i fie de bine. Nu mi-a fost, cel dintîi, dar nici cel din urmă vis. Pe-aicea e cald şi vreme frumoasă. E mai cald ca pe la noi în iulie. Nici nu umblăm în hainele militare, ci... în cămaşă şi în ghete de noapte. Mi-am căpătat rangul cu 1 ianuarie 1916. Sînt îndestulit cu toate. Numai de Iuliusul vost mi-e jale că trebuie să trăiască ca prinsoner în ţări străine. Dar, în sfîrşit, nici mie nu mi-e mai bine. Şi dacă socotim bine, poate mi-e cu mult mai rău, căci lui cel puţin viaţa i-e asigurată, pe cînd a mea., cine ţi-ar putea spune? Poate nici să nu mă reîntorc din schwarmlinie, dar ce-aş putea face? Cel mult deodată cu mine mi-ar peri ambiţia şi toate planurile ce-am visat. N-a mai trebui să scriu în cancelarii ca să-mi pot realiza ţelul dorit şi n-a trebui să învăţ nopţi întregi. Mă aflu bine. în zilele acestea îmi aştept medalia mare de argint. Alte noutăţi nu am. Sărut pe unchiul, pe Emil şi pe tine, cu drag, Emil 488 489 Scumpă Miţi i1 Văd că concediile nu se vor deschide în curînd. Am început ofensiva şi poate că nu pot merge acasă pînă prin august. Să nu te superi pe mine că ţi-am dat sfatul să mă aştepţi, dar mîne o să te recompensez. O să-ţi trimit parale să ai de una-alta. O veste bună! Astăzi am fost decorat cu medalea mare de argint pentru vitejie. Dacă voi avea vreme o să-ţi scriu mai multe, dar acuma mă păzesc. Vă sărută cu mult drag pe toţi: Emil P.S. Lui Virgil i-am trimis de două ori din 1 mai cîte 20-20 cor. Emil C.M.L.R. 31 mai 1916 Scumpă Livie, Astăzi a fost să plec în concediu — l-am avut în mînă şi tot astăzi m-or închis din nou. Bateria ni s-a împrăştiat în toată lumea. Am ajuns aicea ca comandant de tren, dar mîne plec cu întreaga diviziune — poate, unde durează cea mai mare vărsare de sînge. închipuieşte-ţi părerea mea de rău că nu pot merge să vă văd. Bolnav mi-s, astfel trebuie să merg mai departe, pe-o cale necunoscută şi cu un sfîrşit neştiut. Ştiu că mă aşteaptă mulţi cunoscuţi, căci aproape de doi ani de zile nu m-or văzut. Acuma n-au ce mai aştepta; am medalia mare de argint, sînt leutnant, dar trebuie să aştept vremi mai bune. Nu fi năcăjită de soartea mea. Destul năcaz am eu că n-am 1 Carte poştală militară cu ştampila din 22 mai 1916. putut merge acasă. Şi nici nu-mi scrie pînă ţi-oi da adresa nouă. Rămîneţi cu bine şi nu mă uitaţi, dacă soartea n-ar fi şi pe mai departe bună cu mine. Cu mult drag vă sărută Emil M.L.R., 5980 D-şoarei Titi Halită / studentă la preparandie Szamosujvâr/Szolnoc—Dobokam. [Aromân-tanitonăkepezdu internatna ban]* 19 IV [1917]1 Dragă Titi, Am petrecut 40 zile în [Trencsen]*, unde m-am simţit destul de bine, iar astăzi am plecat la o baie de munte, la „Bârtfa-fii-rdo". In drum a trebuit să aştept o jumătate de zi în mijlocul slovăcimei în Zsolna, de unde te salut. Cu drag / Emil C.M.L.R., 356—357 Dragă Virginie! Scrisorile ţi le-am primit numai acuma, aproape după o lună de zile. Din Italia am plecat în 8 iunie la Tirol şi de-acolo aicea în Volynia. Posta am căpătat-o de tot neregulată — de-aicea întîrziarea epistolelor tale. Mă aflu în cea mai bună sănătate şi pace, dar am foarte mult de lucru. Acuma sînt comandant la sapeuri, 1 Ştampila poştei: 19 apr. 1918 (dată la care Emil nu mai era de mult în viaţă). Epistola (redatată de noi în faza „bunului de tipar") se va intercala, cronologic, la p. 526. 490 491 aproape de şvarmlinie. M-or pus în locul ăsta ca să mă odihnesc niţel după atîta vreme ce-am fost la tunuri, fiindcă pe urlab nu pot merge cît ţine ofenziva ruşilor, dar aicea am mai mult lucru decît la tunuri. Doară voi mai scăpa cumva şi eu pînă s-a mai linişti frontul, apoi voi merge acasă pe o lună de zile. E foarte interesant ce-mi scrii despre stările voastre din Feleac. Se vede că domnii aceia nu ştiu ce-i a fi în gura morţii. Nu ştiu nici unul prin cîte chinuri trecem noi şi nu ştiu cît de rău ne doare că acasă să fericesc toţi netrebnicii pînă ce noi facem istoria lumii. Ştiu că multă mulţămită n-am avea nici după reîntoarcere înaintea ăstor feli de domni, dar vom fi remuneraţi de rege, cel mai înalt Domn al nost. Şi voi fi măreţ cîtă vreme mi-a curge sîngele curat de român prin vine, că am fost ofiţer în armata austro-ungară şi am luat parte în luptele războiului mondial. Ca ofiţer la tunari în rezervă voi fi totdeauna mai mult decît nişte neghiobi cari fură vremea lui D-zeu pe-acasă, cînd tot omul întreg e subt steaguri. Şi acuma trebuie să panzez niţel şi să vă rîd pe toţi, cari credeţi că eu aş fi supărat pentru oricare fată. Ce gîndiţi voi de mine? N-am eu alt lucru decît să fiu mereu cu gîndul la însurătoare? Bineînţeles, îţi mulţămesc că-mi scrii una, alta, să ştiu ce-i pe la voi, dar eu să mă ţin cu ambele mîni de o rochie care zboară, ar fi o prostie nemaipomenită. Ţi-am scris în alt rînd planurile mele şi eu mă ţin de ce-am zis. Sînt condamnabile toate forţările ce se fac cu Tinuţa, dar în sfîrşit... nu-i de mirat. Tot omul face după cum îi vine mai bine. Şi-apoi eu pe Tinuţa am lăsat-o în ceaţa uitării deodată cu depărtarea-mi din Nuşfalău. Şi nici eu n-am reînceput co- respondarea cînd am fost voluntar în Oşorhei. Mi-a zis că acuma, deşi nu-i încă de 16 ani, dar totuşi vrea să corespondeze cu mine. Aicea la mine îi este şi acuma scrisoarea aceea. Şi că „de-apururea e cu gîndul la mine". Ce zici tu la acestea? Apoi eu am corespondat şi corespondez cu zeci de fete, şi ce-ar mai rămînea din mine dacă pe toate le-aş lua de neveste? Repet, îţi mulţămăsc de atenţie, dar n-am să-i mai trimit altul nici un şir, niciodată. înmormîntarea Ţinutei în sufletul meu e făcută şi am îngropat-o pe veci, ca pe-atîtea altele. Astăzi e în 24-lea, cred că ţi-a succes bine examenul. Te felicitez înainte. Nu ştiu ce gînduri şi planuri ai, dar eu îţi doresc din inimă să-ţi realizezi tot ce doreşti, ca la verişoară bună ce eşti. Despre schimbările ce se pregătesc în casa voastră nu pot zice nimica. Cînd voi merge pe concediu o să ştiu mai multe. Trebuie să te previn că şi dacă voi merge acasă, la voi nu voi sta mai mult de-o zi. Să nu-şi presupună nimeni că sînt un căţel neputincios, ce aşteaptă umilit o bucată de pîne de pe masa domnilor ce-şi petrec. Şi în general cu preoţi de pe nişte sate înlăturate nu mai vreau să convin. Aceştia sunt rămaşi cel puţin cu un veac de lumea societăţii moderne. Apropos! Dacă totuşi ar cuteza vreun Bichigean să-mi scrie, îl voi prinde de urechi şi nu-1 voi slobozi pînă îl va lua dracu. Lui Iulius al vost i-am scris de mult, dar n-am căpătat nici un răspuns. îmi pare bine că îmi aminteşti de el şi se află bine. Scrie-mi mereu şi cît de mult, căci citesc cu mare plăcere tot ce-mi scrii. Fie epistolele tale cît de lungi, 492 nu mă supăr eu de loc. Chiar astăzi am primit scrisoare şi de-acasă, lungă cît a ta. Fetele din Feleac să mă aştepte numai, căci doară va sosi odată şi ziua plecării mele acasă. Cu ce-ţi petreci tu vremea? Umbli pe la Cămila? Spune-i că o salut şi îi sărut mîinile. îi voi scrie şi ei. Pe-aicea nu-i atîta de cald ca prin Italia. Şi e mai bine aşa. Trăiesc bine ca un ofiţer în artilerie. Te sărut cu drag de multe ori, sărut mînile unchiului şi pe Emil îl sărut. Cu drag: 24 iunie 1916 Emil M.L.R., 5935 D-şoara Titi Halită/ Naszod1 Astăzi plec. Fotografia o să Ţi-o trimit din alt loc. N-am vrut să-mi iau rămas bun în persoană, căci poate prea mult mi-ar fi părut rău. Dar odată, cînd nu s-or mai auzi bubuiturile de tun, ne vom revedea iarăşi, dacă astfel mi-a fi scris în stele. Rămîi cu bine! 25 iulie 1916 Em. Rebreanu, subloc. M.L.R., 5936 Gingaşei Domniţe Titi Halită Naszod/Beszterce—Naszod m.2 Prietina mea dragă, Ţi-am mai scris astăzi o ilustrată, nu ştiu dacă ai primit-o. Sînt tot în Pesta şi numai la noapte voi putea călători mai departe spre 1 Carte poştală militară, semnată şi de „Ovidiu, student filosofie". 2 Carte poştală ilustrată. nord şi spre întuneric. închipuie-ţi cît de tulburată mi-e liniştea sufletească, cînd ştiu ce-am lăsat în Năsăud şi nu ştiu dacă voi mai vedea-o??! Sărut mînile Doamnei, miresei şi D-tale Ţi le sărut cu mult drag, Emil M.L.R., 5949 Delicatei Domniţe Titi Halită Naszod / Beszterce—Naszod m.1 30. vii. 1916 Mort de obosit, mă plimb prin grădina zoologică, din Pesta, de unde mă gîndesc cu o deosebită dragoste pretinească la D-ta. Sărutări de mînuţe: Em. Rebreanu M.L.R., 5979 Gingaşei Domniţe Titi Halită Naszod / Beszterce—Naszod m.2 Din apropierea Carpaţilor îţi sărut,minutele de nenumărate ori: Munkâcs, 31. vii. 1916 Em. Rebreanu M.L.R 5937 Gingaşei D-şoare Titi Halită Naszod / Beszterce—Naszod m. / Ungarn3. Rawa-Ruska, 1. viii. 1916 Prietina mea dragă, află că mi-or închis drumul de unde am plecat pe concediu, astfel că a trebuit să fac un încunjur bunişor. Da noapte voi ajunge la 1 Epistolă pe verso-ul unei vederi din Budapesta. 2 Vedere din Munkâcs. 3 Epistolă pe verso-ul unei reproduceri de artă (Teodor Axentowicz). 494 495 trupa mea, de unde îţi voi scrie mai mult. M-am întîl-nit cu mai multe trenuri pline cu vulneraţi de pe unde-i Ghiţă, dar nu m-am întîlnit nici cu un cunoscut să-1 întreb despre el. Sărut mînuţele-Ţi frumoase de nenumărate ori: Emil M.L.R. 5957 Stim. Doamnă Alesandru Halită Naszod / Beszterce—Naszod m / Ungarn Stimată Doamnă, Nu pot să nu vă mulţumesc şi pe astă cale de buna primire ce mi-aţi dovedit, cîtă vreme umblam în casa D-voastre. Mă gîndesc cu atîta părere de rău la zilele ce vin, pe cari sînt silit să le trăiesc departe de cei dragi — şi în ţări străine. Complimente D-lui vicariu, D-voastre vă sărut mînile cu o deosebită stimă: 2- vin- 1916 Emil Rebreanu, sublocot. M.L.R., 5938 Stim. D-şoare Titi Halită Naszod / Beszterce—Naszod m / Ungarn Titi dragă! Am sosit aicea cu bine. Sîntem în rezervă. Locuinţa mi-e într-un castel medieval frumos şi romantic din cale-afară. Păcat că vom sta mult cu mînile în sîn, căci aicea aş putea visa atît de frumos! De-o băiată cu ochi ca marea şi cu părul pînă la genunchi. De-un suflet bun şi ales, cum n-am întîlnit altul pînă acum. Şi, după cum se aude, voi vedea iarăşi pămintul de care m-am despărţit cu genele udate, dar poate nu voi vedea niciodată băiata pentru care mi-or fost uzi o-brajii. Sînt cam obosit de drumul lung ce-am făcut, dar sînt şi cam ocupat ca să-Ţi pot scrie mai mult acum. Cît ce voi dispune de o vreme mai lungă şi de o dispoziţie sufletească mai potrivită, o să-Ţi trimit o epistolă lungă, lungă de tot. Pînă atuncia aş dori să ştiu ce-ai mai însemnat în ziar? Eşti şi-acuma o pesimistă, cînd e vorba să mai faci cîte-o critică, ori doară mă judeci mai real? Oricum ar fi, aş vrea să ştiu că eşti bine şi că nu-i nimeni cine să-Ţi tulbure urzirea viselor ideale. îţi sărut mînuţele cu mult drag: 2. viii. 1916 Emil M.L.R., 5958 Stim. D-şoară Titi Halită Naszod / Beszterce—Naszod / Ungarn1 9 aug. 1916 îţi sărut mînuţele din Przmysl. Emil M.L.R., 5939 Ştim. D-şoară Titi Halită Naszod. / Beszterce—Naszod m/Ungarn2 Sc. Titi! M-a ajunge toamna pe drum. D-ta vei merge în internat, iar eu voi rămînea şi pe mai departe nemîn-gîiat şi neştiutor ca pînă acum. Trenul se mişcă greoi, ca un elefant invalid, înstrăinîndu-mă şi de puţina paciinţă cîtă mai aveam. în schimb D-tale îţi doresc petrecere bună, bună, sărutîndu-ţi mînuţele cu mult drag: Jaroslaw, în 9 aug. 1916. Emil 1 însemnări pe verso-ul unei reproduceri de artă (S. Adams). a Epistolă pe verso-ul unei reproduceri de artă (A. Mas- tyrki). 496 32 497 M.L.R., 5959 Stim. D-şoare Titi Halită Naszod / Beszterce-Naszod megye1 10 aug. 1916 Din Nyiregyhâza Te salut cu drag: Emil M.L.R., 5952 Stim. D-şoară Titi Halită Naszod / Beszterce-Naszod2 Prietena mea bună! Mă apropiu cătră noi, dar nu ştiu încă cu siguranţă unde? Sibiu, se crede. Nu te vei supăra dacă-ţi voi trimite o serie de ilustrate din romanul Quo vadis? Petrecere bună, adieu: [Sâboraljarybely]*, în 10 august 1916. Emil M.L.R., 5960 Stim. D-şoară Titi Halită Naszod / Beszterce-Naszod megye3 Sărut mînuţele cu drag: Cucerdea, în ii aug. 1916. Em. Rebreanu Sărut mîinile4 14 aug. 1916 M.L.R., 5961 Emil tin . 1 Carte poştală ilustrată. 2 Epistolă pe verso-ul unei reproduceri de artă (L,. Kres- 3 Carte poştală ilustrată. 4 începînd cu această epistolă. Emil Rebreanu realizează o promisiune anterioară (v. M.I,.R., 5952), trimiţînd la aceeaşi adresă 8 ilustrate, inspirate de romanul Quo vadis ' de H. Sienkiewicz (M.L.R., 5861—5968). 14 aug. 1916 14 aug. 1916 14 aug. 1916 Cu mult drag, Multe sărutări de mînuţe: Sărutări de mînuţe îţi pup mînuţele cu mult drag: 14 aug. 1916 14 aug. 1916 14 aug. 1916 14 aug. 1916 Cu drag: Cu drag: M.L.R., 5962 Emil M.LR., 5963 Emil M.L.R., 5964 Emil M.L.R., 5965 Emil M.L.R., 5966 Em. Rebreanu M.L.R., 5967 Emil Rebreanu M.L.R., 5968 Sărut mînuţele: Emil C.M.L.R Alfalu,înl5 august seara, 1916 Scumpii mei, Să nu vă spărieţi de dinerul meu, care soseşte pe neaşteptate. N-am murit încă şi nici nu am de gînd să pier aşa iute. Dar să vă spun de ce l-am trimis. Suntem în Alfalu, un sat săcuiesc, dar frumos, lîngă Gyergyozentmiklos. Ne-or adus aicea de frica Româ- 498 32* 499 niei, dar mai ales ne-or adus aicea, pentru că ruşii or bătut foarte strajnic întreaga diviziune (în 16 iulie) cît am fost eu acasă. Zece mii de oameni ne-or prins, restul lor l-or omorît, aşa că nu au rămas numai două mii de soldaţi din 20.000, cîţi au fost. Ne-or adus aicea ca să ne întregească, dar şi pentru România. Ne-or dat mape cu Iaşii, Tîrgoviştea, Ploieşti, Craiova, Bucureşti etc, semn că nu stăm prea bine cu cei de peste Carpaţi. Avem poruncă foarte aspră că nu-i iertat să ne mişcăm nicăieri şi mai cu seamă noi ofiţerii. Satul în care sînt e foarte mare şi frumos, dar ce folos? Sînt aproape de voi şi tot nu pot merge acasă. De altcum trăiesc bine, mă aflu de tot bine şi mă îngraş mereu. Nu voi fuma mult, de aceea vă trimit şi cinci pachete de purzician. Pînă acuma am avut foarte mult lucru, n-am putut învăţa nimica, dar o să mă pun pe carte. De la graniţa României suntem de 25 km. Vă trimit şapte bucăţi de talpă să aveţi toţi pentru „tălpălit" şi o piele din care puteţi face o păreche de ghete lui Tibiţi şi lui Luţu. Pielea e groasă şi tare, bună pentru ei. Cum v-am mai scris, îmi fac mereu încălţăminte, căci după război vor fi şi mai scumpe, apoi acuma am ocaziune. In Rawaruska (Galiţia) mi-am cumpărat piele de patru părechi de ghete şi acuma sînt mai gata. în zilele trecute am căpătat pentru coloana mea piele şi talpă (cam groasă piele), aşa că acum îmi voi mai putea face vreo şase părechi de ghete şi una de cizme. Talpă mi-oi rezerva să am pe mai mulţi ani. Atîta e rău că n-am păpucari, care să-mi ştie face ghete cumsecade, de aceea trebuie să-i dau în oraş la păpucar. Astfel mă coastă şi parale ghetele aceastea, dar ce sunt spezele acestea pe lîngă preţul ghetelor de azi? I Altceva nu am ce să vă trimit, dar nici nu vreau m să ştie şi dinerul ce fac. Va să zică, aţi luat în seamă I ce v-am trimis? m Pe 18 aug. avem paradă mare, dar şi de altcum I avem poruncă că nu-i iertat să umblăm fără sabie. m Deci: trimiteţi-mi sabia, bluza braună (asta verde o trimit eu acasă), şapca şi mantălul cel frumos. Nu vreau să fac paradă, căci n-ar avea nici un înţăles aicea între săteni şi între străini, dar vreau să fiu în rînd dacă ne vine la vizită generalul. Nu-mi bat capul cu nimenea (afară de Titi), fără mă pun pe carte. Ş Ce-aţi isprăvit cu Academia din Viena? Eu vă trimit mîne, poimîne, învoiala şi certificatul de la diviziune: unul pentru înscrierea din Viena, iar altul pentru înscrierea din Cluj. Scrie-mi, Livie dragă, ce-aţi (isprăvit, că dacă n-aţi putut face nimica, voi merge eu la Viena în persoană. Bineînţeles, poate cu mare greu voi căpăta dreptul ăsta să merg, dar trebuie să fac ceva. Pe Iovan — dinerul meu — îl trimiteţi deloc îndărăpt, pentru că poate veni pe orice tren, fie de povoară, fie de transport şi am lipsă de haine şi poate să ne ducă altundeva în orice moment. Mi-e dor de voi, cu toate că numai acuma v-am văzut. Poate apropierea asta mă ispiteşte atîta. Corespondenţa lui Luţu am primit-o, dar nici altă scrisoare de la voi. De ce nu-mi scrieţi. Spuneţi-mi tot ce-aveţi nou pe-acolo. Ghilu sosit-a, scrie-vă Liviu şi Iulius cum se poartă? Lui Ghilu îi voi mai trimite nişte ghete; pe acelea ce-am lăsat acasă să ţ le cruţă că-s mai slabe şi mai frumoase. 1 Lui Titi i-am scris scrisori multe, ilustraţi multe. Ce face ? Alteia nu vreau să-i mai scriu. De ea îmi place, că-i cuminte şi mi-a arătat atîta simpatie. Puteţi vedea că mă păzesc. încă nu-s pus în rînd cu toate celea. Acuma îmi fac o trăsură nouă „şta-ier", căci caii şi trăsura ce-am avut înainte de-a merge acasă, mi-or insinuat şi acuma nu-i mai am. Dar o să-mi cîştig eu alţii. Cu retragerea din Volynia ne-or puşcat vreo zece cai. Să nu uit. Vă trimit încă cîţiva saci. Cu Iulius aşa m-am înţeles să trimită Liviei două viguri de pînză albă, unul ei şi unul mie. I-aţi primit? O să-i trimit paralele îndată ce voi avea ştire că vi i-a trimis. Parale v-am trimis 100 cor. Cu făcutul ăst de ghete am mai multe speze, încolea v-aş fi trimis mai mult. Apoi îmi mai ţin şi pe lingă mine 1—2 sute de coroane, cine ştie ce-o mai fi şi unde voi ajunge. Pune-te, Livie, pe scris şi îmi comunică tot ce vreai, căci scrisoarea care-o aduce Iovan, nu va fi cenzurată de nimeni. Lui Iovan îi grijeşti un pui să aibă merinde pe drum. întrebaţi-1 şi pe el una, alta, că el îmi ştie de tot ce am. îl trataţi bine să vă pomenească. Liviei îi trimit separat cu Iovan 50 cor. să aibă parale de ce-i trebuieşte. Trimit şi nişte cărţi ce-am cetit. Dacă ştie Divia, unde se capătă volumul ei, să-mi scrie, să-1 abonez eu şi doi subofiţeri români ce am în coloane. Nu ştiu ce să vă mai scriu? Mă păzesc şi nu-mi vine nimic în minte. Scrieţi-mi voi mai multe. Pe toţi, unul cîte unul, vă sărut cu mult, mult drag: Emil M.L.R., 5940 Stim. D-şoară Titi Halită Naszod / Beszterce-Naszod megye 16 august 1916 Prietina mea bună! I-am trimis mai multe scrisori, nu ştiu dacă or ajuns la locul dedicat? Şi fiindcă nu pot merge la Năsăud — după cum am mai scris mai adineaori — trebuie să mă îndestulesc cu epistola ce-i trimit acum. Nu pot merge nici pînă în satul vecin fără ştirea generalului, iar cu învoirea lui nici atîta. Nu ştiu momentul cînd va fi nevoie de noi şi mai ales de ofiţeri. Vai, şi cîte nădejdi avusesem, cînd îi pusesem telegrama în Dobriţin! Credeam că în toată săptămînă voi putea merge acasă, cel puţin acuma pînă e prin Năsăud. Căci la ce-aş merge după ce odată rîndu-nelele s-or dus — la vrăbii? Şi cine ştie ce mai poate fi pînă la Crăciun? Parcele nu vreau să-mi comunice nimica din cartea-mi zilelor ce vin... Aş vrea să ştiu: nu-i cauzează neplăceri scrisorile mele dese? Uite, ca mîne merge la Gherla, şi-apoi nu-mi voi mai putea scrie altul? Mă înţelege D-şoara Titi de ce-i sosesc atîtea scrisori? Apoi eu cred că nu mi s-ar schimba tactica sufletească, chiar şi dacă n-ar fi să meargă de curînd. Mai ştiu eu ce-i cu mine? Ştiu atîta, că mă plimb în toată seara singur. Dumina lunei misterioase mă cheamă mereu şi-mi umple sufletul cu amintirea unei băiete scumpe. Cît am stat acasă n-a fost niciodată bună, dar nici să viseze atîta ca acuma n-am ştiut. Simt cum gîndurile — înfrăţite de dorurile-mi multe — îmi roiesc împrejurul ei, dar vai, trebuie să simt şi depărtarea ce mă despărţeşte de ea. Nici trei săptămîni n-or tre- cut de cînd am văzut-o mai pe urmă şi totuşi... mi se pare un veac de cînd n-am povestit şi nu m-am mai certat cu ea. Ceartă dulce, poveste dulce, unde sunteţi? Cine ştie dacă voi mai ajunge Crăciunul s-o mai văd şi să-i mai ascult poveştile ei frumoase, căci dunga drumurilor noastre e atît de întunecată şi pustie! Umblăm prin ţări streine şi prin locuri necunoscute, ne facem nimica cea mai frumoasă vreme din tinereţa noastră de aur, care nu s-a mai repeţi altul niciodată. Şi am mai putea întreba care ne-o fi viitorul, cînd ştim că un petec de pămînt, la o 1 margine de drum, ne-o fi răsplata?... j N-am obiceiul să cer de la nimenea nimica, dar 1 vreu să-i amintesc de fotografia ce mi-a promis. Şi 1 doresc, atît de mult doresc, să-i văd cîteva rînduri — I — o parte din sufletul ei ales. N-aş vrea să fiu ridicol, I nici chiar înaintea D-şoarei Titi, dar nici să alerg după porumbi cu aripi iuţi n-aş vrea. Aşa-i că mă pricepe? Florile ce-am căpătat, s-or uscat de-a binele. Toată ziua le privesc — pe contul meu, căci prea des îmi vine în minte cine mi le-a trimis şi prea iute se sfărîmă... O fi atît de bună să-mi spună: cine mă înlocuieşte acum, care-i fericitul din poveste s-o însoţească seara la plimbări? Numai acuma îmi dau bine seama cît de cu noroc am fost acu trei, patru săptămîni, cînd o vedeam în toată ziua, ştiam ce păreri şi impresii (dacă-i iertat să folosesc acest termin) slabe avea despre mine şi cînd — cît de cît — mai puteam să-i slăbesc din critica aspră ce-mi făcea. Acuma? Nu-mi place să-mi descriu moartea, cînd sîntem atît de îndepărtaţi. J Şi acum să sfîrşesc. Poate îi sînt inoportun, ori nu are vreme să-mi citească rîndurile „banale", dar nici vîntului nu am voie să-i scriu? îi sărută mîinile: Emil Rebreanu, lt. M.L.R., 5953 Stim. D-şoară Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod megye1 Prietena mea bună, îţi sărut mînuţele şi Te rog, nu-mi întuneca veşnic ceriul nădejdilor mele cu tăcerea-Ţi fără înţeles. Em. Rebreanu, lt. 18 august 1916 M.L.R., 5941 Domniţei gingaşe Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod 20 august 1916 Prietina mea bună! Am primit rîndurile ce mi-ai trimis cu servitorul, dar pînă acuma n-a sosit scrisoarea de care Te îndoieşti că voi primi-o. De pierdut nu cred să se piardă, dacă ai trimis-o cu inimă bună. Mă rog? De aicea încă Ţi-am adresat o epistolă... nu prea trandafirie, dacă-mi aduc bine aminte. Mă iartă, Te rog, Titi dragă, că mi-am luat voie să-Ţi tălmăcesc zbuciumările-mi multe, cari n-ar trebui să le ştii niciodată, dar eu mă ţin de promisiunea făcută. Apoi ne-am făgăduit sinceritate reciprocă. Ar avea înţeles să-Ţi scriu altceva, decum simţesc? 1 Carte poştală militară. în 18 l.c. am fost la biserică, unde ne-am mai topit de cald. Mi s-a făcut rău şi-am fost condus acasă de doi locotenenţi. De-atuncea apăs patul, pe care nu-i iertat să-1 părăsesc, afară de cînd îţi scriu D-tale i — Ţie. Capul, capul mă doare mereu... şi-am fier- !; binţeli şi mă dor picioarele şi toate membrele trupu- f lui obosit. Tare mi-e groază de spital, nu doară că mi-ar fi rău acolo, ci că va trebui să merg iar la tunuri şi în tranşee. Dorul de tunuri da, dar de omorît nu mă mai frămîntă altul, nici să mai fac bravuri nu-s dispus. Spitalul mi-ar distruge toate planurile visate în nopţi cu lună. Nădăjduiesc însă că voi putea învinge toate neplăcerile de azi. Ducem o viaţă socială foarte zgomotoasă. Vizite peste vizite, jururi, joc. Fete drăguţe, doamne cochete, domni complezanţi. Ceva senzaţie, 15 ofiţeri şi vreo 800 de soldaţi într-un sat ca Năsăudul. Toţi ofiţerii şi medicii căsătoriţi şi-or adus nevestele aicea. Aş duce-o foarte bine să nu fiu bolnav, mai ales cînd ştiu că Titi e bună şi nu-mi va abzice prietenia de curînd legată. Pe la începutul lui septembre — dacă voi fi mai bine — voi merge la Cluj şi la Viena. Socotelele făcute trebuie să le îndeplinesc chiar şi dacă s-ar sparge ceriul. j Nu crezi că ar fi binevenită fotografia ce mi-ai promis cînd, afară de acel chip, nu mai are încăpere j altul în sufletul meu? Şi nu crede niciodată, Titi ! scumpă, că acum, cînd am dat de-un suflet cald şi bun, ar fi în stare să mi-1 depărteze cineva afară de j D-ta — de Tine!... Mă mir că-mi scrii atît de „laconic". Poate Te-ai grăbit, ori poate Te-ai bazat că voi primi scrisoarea de care-mi aminteşti?! în sfîrşit, asta nu se ţine de mine. Zici că nu-Ţi petreci rău. Ei bine, spune-mi o dată ce faci, pe unde umbli? Mă interesează toate nimicurile D-tale — ale Tale. Şi aşa-i că acuma să aştept o scrisoare lungă, lungă — de opt feţe — după cum ai obiceiul să scrii prietenilor??... Salutări familiei, iar Ţie îţi sărut mînuţele cu mult drag: Emil M.L.R., 5954 Sublimei D-şoare Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod m.1 Titi dragă, aşa-i că e un tip adevărat de jidan bigot chipul astă2? Mie [foarte]* îmi place. Şi tot ce-mi place mie vreau să vezi şi Tu. Şi tot ce ai Tu, îmi place mie. Sărut mînuţele delicate cu drag: 24 august 1916 Emil M.L.R., 5942 Stim. D-şoară Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod megye Titi scump, Astăzi am putut părăsi patul şi aşa-mi pare de bine! După prînz voi putea să mă plimb cu trăsura, dar încă nu-s în stare să mă încalţ. Am slăbit oleacă poate şi de morb, dar mai întîi cred că de dorul după Năsăud. Să nu fie legătura asta de tren aşa anevoioasă, ar fi cu totul altfel. închipuie-ţi, servitorul meu a călătorit două zile pînă la Năsăud!... Dar pînă în 5 sept., e lungă vreme, poate... poate... 1 Carte poştală ilustrată. 2 Este vorba de reproducerea tabloului Talmudistul, aparţinîud pictorului A. Marcovicz, aflat atunci în Salonul de pictură poloneză din Cracovia. 506 507 Tare aş vrea să Te mai văd şi să-Ţi povestesc multe... de astă dată eu... Şi aş vrea să citesc un ziar aspru, în care un biet pribeag al Ţării e condamnat la veşnică depărtare... Mai scrii în el? O, dacă ai vedea pe-al meu, cît de blînd şi de senin e!... Petrecere bună, bună şi sărutări de mînuţe: 24 august 1916 Emil M.L.R., 5969-5971; 5973-5976 Sublimei Domniţe Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod m.1 Sărut mînuţele 25. viii. 1916 Emil Sublimei Domniţe Titi Halită Naszod/ Besztercenaszod m.2 îţi pup mînuţele cu mult drag: M.L.R., 5972 25. VIII. 1916 Emil Sublimei Domniţe Titi Halită Naszod/ Besztercenaszod m.3 Pardon, asta-i artă naţională. M.L.R., 5977 25.VIII. 1916 Sublimei Domniţe Titi Halită Naszod/ Besztercenaszod m.4 Cu drag: Emil M.L.R., 5978 1 însemnări pe verso-ul unei reproduceri de artă (Adolf Hering). La 25 august 1916, Emil Rebreanu expediază alte „10 ilustraţi", între care şapte au aceeaşi formulă de salut 2 Reproducere de artă (Rich. Klingen). 3 însemnări pe verso-ul unei reproduceri de artă, repre-zentînd o scenă de război (Garay A.). 4 Reproducere de artă (Rudolf Weber). 5C8 Titi dragă! îţi trimit vreo zece ilustraţi, mai toate... artă bulgară. Nu-s ceva extraordinare, dar sunt interesante în felul lor. Adieu: 25. viii. 1916 Emil M.L.R., 5955 Ca mînuţele să-ţi rămînă de-a pururea frumoase şi eu să le am dragi ca azi.1 25. viii. 1916 Emil M.L.R. 5950 D-şoarei Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod2 Titi dragă! Regret mult că n-am putut să Te văd astăzi, dar nu-i vina mea. Trenul a plecat la 9%, astfel că mie mi-a trebuit să plec atunci. îţi sărut mînuţele şi-Ţi zic un lung rămas bun: Emil Rebreanu Domniţei alese Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod3 Titi! M.L.R., 5943 16. sept. 1916 De părere de bine că Te-am aflat bine şi că nu mai eşti nervoasă ca în seara de 28 aug., am repezit un chef strajnic, curat de şampanie. Sublocotenentul 1 însemnări pe un bileţel. 2 Ilustrata poartă ştampila poştei din „Bethlen" cu data, incertă, de 1 sau 30 august, fără specificarea anului. în plus, conţine însemnarea străină: „Dragă Titică, din Bethlen, unde iau masa în societatea D-lui Emil, vă trimit la toţi ai familiei salutări şi doresc să vă ştiu bine. Progres la călărie. Valică". 3 Carte poştală militară, semnată de încă alţi 6 comeseni. 509 Bânzzy încă-i la masa noastră, iar ţiganul îmi zice la ureche „bolondos Ris gyermekarcu hadnagy". Pe ţivili i-am dat afară din cafenea, n-a rămas decît farmacistul Mera. Dar o ţivilă scumpă a mai rămas... aicea în sufletul meu, care mă însoţeşte ca o umbră, chiar şi cînd e vorba de-un chef de şampanie. Sărut mînuţele: Emil M.L.R., 5944 Domnişoara Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod megye Dată din 16 Scectembre 1916 aciasta karte ăi Skisă ku numele De la mine al Domniavoastră drag şi iubit kunoskut ben-Hur. Şi eu Pînă akuma lasta kar-tie Sunt viu şi Sănătos, karie şi domniei voastre doresk Din inimă multă Dorită Şi voie bună De la mine şi De la bunul şi duratul dumnezeu Şi După mine să Nu fiţi supărate kumkă ieu sunt amu la lok bun şi trăiesc numai cu karul de Sore şi mai departe ieu rămîn, Sărutîndu-vă ku drag plăkut. de la mine Ben-hur M.L.R., 5956 D-şoarei Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod megye Sărut mînuţele: 28. sept. [1916] noaptea. Emil1 1 Pe aceeaşi carte poştală militară mai semnează alţi 8 camarazi. într-un colţ, E-R. adaugă: „Unul lipseşte, şi-am fi zece. Un pahar e gol, îl umplu, iar „banda" să scoală şi strigăm: trăiască Titi! Tai! Emil M.L.R., 5945 D-şoara Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod 29. IX. 1916 n. Dragă Titi! Aseară am făcut o petrecere frumoasă — în odăile mele. Adevărat că ţigani n-am avut, dar gramofonul ne-a făcut aproape acelaşi serviciu. Aşa-i că nu strîcă cîte-o noapte „strîmbă", cînd ştii că poate ca mîni ne-om stinge şi noi de pe faţa pămîntului? Am pretext şi mă folosesc de el. Nu ştiu dacă Te-or afla pe-acasă rîndurile acestea? Dar, oricum o fi, eu vreau să-Ţi povestesc una-alta. în Inda a murit Antal, tata lui Gogu, ca refugiat. Tot acolo mi s-a rupt ruda trăsurii şi era cît pe-aci să păţesc rău. Adevărat că nu mai merg altul la Năsăud, pînă la Crăciun. Mi-e cam searbădă puţin lumea asta, ori doară numai aşa-mi pare azi? Din 1 oct. o să încep şi eu la studiat. Prea mi-e milă de vremea asta, ce trece nefolosită, dar visurile-mi de aur nu le voi putea ajunge niciodată fără trudă şi suferinţă. Titi bună, Titi dragă, să ne vedem cu bine pe Crăciun! Adieu: Emil Rebreanu subloc. de art. C.M.L.R. D-şoarei Divia Rebreanu Naszod 2 oct. 1916 „Sînt sănătos şi îmi merge bine."1 Dt. Emil Rebreanu 1 Acest text este tipărit în 9 limbi, vorbite în imperiul austro-ungar, însoţit de o notaţie marginală (de asemenea tipărită): „Pe această carte nu este iertat a se face alte împărtăşiri". M.L.R., 5946 D-şoara Titi Halită Naszod / Beszterce-Naszod „Sunt sănătos şi îmi merge bine."1 C.M.L.R. 3. X. 1916 Scumpă Livie, Mă aflu bine pînă acuma. Nu-mi lipseşte nimica, dar n-am nici o voie. Poate vremea asta urîtă mă face atît de indispus. Am vrut să merg mîne la Cluj, dar plecăm mai aproape. Testimonul acela mi-1 trimite, dacă-i în ordine şi-mi trimite şi cartea de botez. Parale poate nu voi putea să vă dau pînă mai încolo, căci posta nu primeşte astăzi. Cum sunteţi şi ce-i nou pe acolo? Pe-aicea urlă tunurile de minune. Are moartea de lucru. Pare-mi-se că şi ucenici a trebuit să-şi angajeze. Scrieţi-mi. Vă sărut cu drag Emil M.L.R., 5957 D-şoara Titi Halită Naszod/ Beszterce-Naszod2 Dragă Titi! Sînt în Sighişoara, unde nu capăt nici barem o corespondenţă pe care să-Ţi pot scrie, iar din tabără nu se poate de loc. Ce mai faci şi pe unde eşti? Azi mă reîntorc la front. îţi pup mînuţele de nenumărate ori: 17 oct. 1916 'Text tipărit (v.n.1, p. 511). Ştampila poştei poartă data: 3 oct. 1916. 2 Adresă pe plic. Conţinutul epistolei se află pe verso-ul unei cărţi de vizită: „Emil Rebreanu — subloc. de art.". 612 D-şoara Titi Halită / Szamosujvâr M.L.R., 5947 23 oct. 1916 Zilele ploioase, cu adevărat de toamnă, îmi trezesc în suflet multe amintiri triste. Vremuri urîte, reci şi cu vînt or fost pe-aicea, de cînd am părăsit Năsăudul. Grupurile de prinsoneri şi de răniţi la tot pasul şi mai ales neliniştea că Liviu mai trăieşte, ori a căzut şi el în luptele înverşunate ce se dau în apropierea mea, îmi aţîţă nervii şi-mi aprind fantezia ca niciodată altul. Apoi ştiu că acuma s-or sfîrşit şi drumurile mele şi revederile nostime, pe cari numai acum — cînd or încetat de-a se mai repeţi — încep a le preţui după valoare... şi-mi amintesc despre ele ca şi despre nişte poveşti neasămînat de frumoase, cari „or fost odată". Turbatul vînt al războiului m-a aruncat şi pe mine departe de Năsăud şi de iubiţii ce-am lăsat acolo... Bat drumurile fără ţintă şi nespus de triste, ca un slugă fără stăpîn, zi cu zi mă depărtez de ţinuturile cunoscute şi atît de scumpe mie... E toamnă tîrzie pe-aicea. Ramurile or rămas goale şi pustii, iar fulgişorii albi se amestecă cu plo-iaca alungată de vînt. întocmai cum visurile şi nădejdile mele sunt doborîte de neîndurătorul război... Simt cum melancolia îmi cuprinde întreg sufletul şi cum visurile-mi mor unul după altul. Dar să nu uiţi, să nu nesocoteşti toamna. E toamnă tîrzie în sufletul meu. Bonjour: Emil Rebreanu 33 — L. Rebreanu, Opere 5 5ia ■ • M.L.R., 5948 D-şoara Titi Halită / Szamosujvâr Aşa-i că nu vei lua în nume de rău dacă Te mai cercetez din vreme în vreme cîte cu o scrisoare. Cel puţin vei şti că mai trăiesc. în zilele trecute a căzut al treisprezecelea ofiţer din bateria cu care m-am luptat şi eu 16 luni de zile. Dintre ofiţerii de atunci n-am rămas în viaţă decît eu. îţi aduci aminte de chipul unde-s fotografiat eu trei camarazi? Şi cadetul care şedea lîngă mine pe tun şi cela cu granatul în mînă şi toţi ceilalţi pe cari nu i-ai văzut niciodată — toţi băieţi buni şi cumsecade — or căzut pe frontul italian. Ei cel puţin nu mai au de îndurat mai mult. S-or stîns cu glorie, iar pe mine numai de-acum mă poate aştepta gloria lor. Ca mîne voi merge şi eu la baterie, iar dacă mi-e scris să mor şi eu pe-aicea, cre-de-mă: nimenea, niciodată nu va avea moarte mai urîtă decît a meav Dar înainte de a pleca la baterie, aş vrea să mai merg o dată acasă, să văd satul unde-am crescut, oamenii cari mi-s dragi şi Someşul şi pe T. s-o mai văd o dată aş vrea. , Pe Crăciun voi merge la Cluj să dau un examen şi de-acolp voi repezi şi pînă la Năsăud..Cînd mi se începe vacanţa şi pînă cînd ţine? îţi sărută mînile: Emil Rebreanu 21 noiembrie 1916 ... C.M.L.R. Scumpă Divia, Epistola din 14 1. c. am primit-o şi cred căacuma şi tu scrisoarea mea tot cam de pe vremea aceea. O să-ţi răspund de altă dată, căci după aceea voi mai răsufla şi eu. în 20 de zile am isprăvit examenul prim, acum urmează repetirea. Şi dacă mi-a succede bine 4 examenul ăsta, în iunie voi face celălalt. Dar mi se pare că nu voi fi mult aicea. Va trebui să merg din nou la tunuri. Barem de-aş rămînea la coloana asta pînă la Crăciun. Acuma nici n-am vremea să-ţi scriu mai mult, dar şi capul mi-e turbur. Sînt abătut şi slab. Cîte-odată îmi vine să nu mai învăţ nimica, dar — fără să vreau — ceva mă mînă mereu înainte. înainte, tot înainte. Vă sărut cu drag: 29.XI. 1916 noaptea Emil C.M.L.R. II1 Nu vă pregătiţi voi cu nimica pe cînd vin eu. Mi-e destul dacă vă aflu în pace. Dar domnilor ce-a veţi în odaia de primit, se înţelege de sine, îi poftiţi să se facă nevăzuţi. Nici un motiv: eu sosesc acasă pe concediu şi nu doresc de loc să-i aflu la noi. Dacă s-or cuminţi mult, îi voi pofti eu mai cătuneşte. Dui Hulea scrie-i să vină dacă poate. Vom locui împreună în casa dinainte, ori el va sta la ceva hotel, în sfîrşit, vom afla loc şi pentru el. Numai să vie. Dar ceva mai cuminte. Dacă ai vreme, repe-zeşte-te pînă la cuscra în Beclean, ori pînă în Fe-leac la unchiul şi cumpără un porc. Toate vor fi bune, dacă va fi purcel. Rom, zahăr voi aduce eu şi mai ce trebuie pe lîngă casă. Capul lucrului, să capăt concediu şi să-mi succeadă examenul. Şi de astea mă îngrijesc eu cît pot. 1 Finalul unei epistole, al cărei început nu-1 cunoaştem. Despre Emil Isacu îţi voi povesti, dacă vom merge acasă. M-or invitat să stau la ei pînă voi face examenul, dar nu voi merge. într-un hotel nu incomodez pe nimeni, apoi ca ofiţer nu mă costează decît 70 fileri la zi. N-ai primit fotografiile de la Mera? Nu-mi trimite nici una pînă ce voi sosi acasă. Cu Titi bineînţeles vreau şi doresc mult să mă întîlnesc. O să-ţi povestesc mai mult despre ea, mai bine-zis despre urmele unui ideal — fie acela chiar prost în felul lui — ce mi-a lăsat în suflet. Atîta pot să-ţi spun că dacă n-aş fi fost astă-vară acasă, n-aş face acuma nici un examen. Dar e tîrziu. Sînt obosit. îţi doresc petrecere bună şi vă sărut pe toţi cu drag: 2 dec. 1916 Emil M.L.R., 2186 Dragă Miţi soră, Iulius şi iară Miţi! Scrisoarea Ta am primit-o încă înainte de a fi pe concediu, dar n-am avut vreme să-Ţi răspund. Acuma am mai mult timp, deci urmează: Concediul mi-a fost de tot scurt: patru zile şi şase pentru călătorit. în 7 l.c. am ajuns la Năsăud, unde am stat pînă în 11-lea. I-am aflat în pace pe toţi, chiar şi Livia e mai bine. Am aşteptat mult pe Hulea, dar cît am fost acasă n-a venit. în 15-lea, la 10 ore, am avut examenul în Cluj, care mi-a succes bine. Har D-lui, am scăpat de-o grijă mare. Adevărat că în decursul războiului nu mai pot face alte examene, dar şi aşa e bine. Să fie după mine, în iunie aş mai face unul, ca prin decemvrie să fin gata cu iura, dar nu-i iertat. Mi-am adus cărţi şi mă pregătesc de examenul următor, dar ştiu eu că ani vor trece pînă-1 voi putea face, ori poate nu-1 voi face niciodată. ■516 Războiul va ţinea cel puţin încă doi ani şi cine ştie dacă-i voi ajunge sfîrşitul? De altcum, acuma nu-mi pasă de nimic. Termineze-se despre mine peste zece ani, mie mi-e totuna. Ce poate să-mi mai strîce mai mult? Că voi absolvă cu un an, doi, mai iute, tot acolo xămîn. Visurile şi aşa îmi sunt zădărnicite, apoi scopuri înalte nu mi-au mai rămas. Şi cel puţin va învăţa omenirea să nu înceapă aşa fără de cap războaie; s-a sătura de sînge şi de amar. Generaţia asta a fost fără noroc, baremi copiii şi nepoţii noştri vor avea linişte. Aicea îmi merge bine: mănînc şi dorm şi nu-s în foc. Ce să mai vreau între astfel de împrejurări? Planuri mari nu mă muncesc, visuri nebune nu mă bat, ci trăiesc ca o adevărată cătană, ca un dobitoc. Nu-i vorbă, am uneori şi clipe de părere de rău, dar ce să fac? în legea lui Erdei, fetele cele mai alese vor fi măritate pe cînd ne vom întoarce la viaţa noastră adevărată şi lumea va fi schimbată cu totul. Mi-am adus cărţi multe de citit, dar mai bine ar fi fost să nu-mi fi adus nimic. Să dorm toată viaţa asta, să uit că mai trăiesc şi unde trăiesc. Acuma nu am altă dorinţă, decît să mă îmbolnăvesc şi-apoi să merg la vreo scaldă, ori în Tatra. Cel puţin să mai văd lume. Pe Ghilu l-am cerut de diner. Mi-a răspuns că a fost chemat la raport, îl lasă, numai trebuie să-i ceară şi învoirea de la regiment. La mine i-a fi bine şi cu el voi mai putea trimite una-alta şi acasă. îl voi putea concedia cîte pe-o lună la Năsăud, să facă examene din gimnaz, dacă va avea voie. Numai e cam greu să faci spori dacă nu ai un ideal, o ţintă, cum bunăoară el nu are. 5L7 Eu mi-am făcut examenul mai mult din ambiţie. Poate să nu-i am folosul niciodată, dar oriunde voi ajunge voi putea zice cu drept cuvînt că am fost iurist. Dacă războiul va ţine încă mai mulţi ani/mă voi activa. în caz că voi putea ieşi cu rangul de căpitan din război. Ori, după război, voi trece în armata engleză, în India. Mai ştiu eu? De moarte nu mi-e frică de loc; am fost de-atîtea ori în gura ei! Cu Titi mi s-a stricat prietenia, precum a fost de prevăzut. E de tot fantastică şi a fost totdeauna contrară cu ideile mele. Certîndu-ne ne-am împrietenit şi tot aşa ne-am despărţit — acuma, cînd am fost acasă. Dînsa vrea poate să nu corespondez cu Du-cica Pletos şi cu nimenea în lume afară de ea, căci numai aşa i-aş putea dovedi un „caracter firm". Şi m-a asămînat cu eroul romanului Patimi: un pungaş şi un om într-adevăr fără caracter. Tot ce face ea e bine şi ce fac alţii e rău, chiar de-ar fi întors. A doua mamă, cu care n-aş putea ieşi la cale niciodată. Apoi e caragios că ea să mă „crească", care abia a început să ştie vorbi. Mi-a plăcut de ea că a fost cuminte şi am observat că încă îi sînt simpatic, dar acum îmi indisplace pentru că-i prea cuminte. Diviei i-am sfătuit să meargă la Feleac ori în Telciu, să se mai recreeze, căci mama e tot cea veche, cu toate că le dau cel din urmă creţar, iar pe Crăciun le-am trimis zăhar, rom, petroleu şi tot ce s-a putut. Scrieţi-mi şi voi. Vă sărut cu drag: 20. i. 1917 Emil C.M.L.R. 3.II.1917 n. Scumpă Divie! Am promis că în 1 febr. o să-ţi trimit 300 cor., dar nu se primeşte la poştă. Mamei i-am trimis 200 să aibă de trebuinţele căsii. Foloseşce din paralele ce-ai la Tine. Cu altă ocaziune o să trimit; cred că nu aveţi lipsă acum. Aş fi dorit mult să-ţi pot trimite suma promisă — împrumutată pînă acum — dar Iovan nu se reîntoarce de pe concediu decît în 14 febr., atunci cînd ziua Ta onomastică e trecută. Aştept scrisoarea Ta lungă. Ovidiu a sosit deja? Spune-i că-1 sărut şi să-mi dai adresa lui. Am să-i comunic ceva. Sînt bine, ceea ce vă doresc şi vouă. Vă sărut cu drag: Emil C.M.L.R. Dragii mei,1 6 febr. 1917 Am primit corespondenţele Diviei, în cari îmi spune ce porcării or făcut boii aceia de jandarmi. Sunt aşa de proşti... Chiar am vrut să trimit pe Iovan să-mi aducă ţoalele lăsate acasă şi mai nişte haine, dar el e în concediu şi nu se reîntoarce decît în 15 l.c. Ce m-a înfuriat mai tare e că or dus chiar şi sticla de şampanie ce-am dus-o acasă, cînd am fost pe Crăciun... Nu cumva mi-or dus şi din haine? Păcat că nu pot merge acuma pe concediu. De-aş arăta eu lor să-mi jăfuiască şi să-mi viziteze ce biată am dus acasă. Scrieţi-mi lămurit tot cum s-a întîmplat, căci vreau să fac şi eu arătare în contra lor. Şi o sfătuiesc şi pe Divia să-i arete la Bezirks Komando cît de în grabă. 1 începutul unei epistole scrise pe mai multe cărţi poştele militare, dintre care ne-a parvenit numai prima. 618 519 C.M.L.R. 11 febr. 1917 Scumpă Livie! Am tot aşteptat scrisoarea ce-ai zis că-mi vei trimite, dar pînă astăzi n-a sosit nimica. Şi-s curios să ştiu că ce vor dus boii aceia? Scrie-mi despre tot ce s-a întîmplat! Şi fii liniştită, că nu poate să se întîmple nimica rău. Sînt bine, dar mi-e urît pe aicea. Voi cum vă aflaţi? Vă sărută cu drag: Emil C.M.L.R. 7 martie 1917 Dragii mei, Sînt în Gyergyoszentmiklos la un curs, unde învăţ atacarea şi apărarea contra gazurilor otrăvitoare, în 11 l.c. mă reîntorc la front. Azi trimit 300 cor. de aicea. Sînt bine. Arătarea jandarmilor e la mine. Să rămînem după cum v-am scris. Nu va fi nimica. Dar am multe [albe]* gînduri. Pe Iovan îl voi trimite mai tîrziu. Primit-aţi fotografiile? Voi scrie mai mult de la front. Aicea am mult de studiat şi de scris. Vă sărută: Emil M.L.R. 1657 Stim. D-şoară Miţi Rebreanu Budapest/ VI, Kartâcs utca 13 T/31 Dragă Miţi, 10 martie 1917 De cinci zile sînt în Gyergyoszentmiklos, unde am ascultat un curs în contra atacurilor cu gaz otrăvitor. Astăzi am căpătat diploma şi mă reîntorc îndă-răpt la front. Poate să merg şi la Braşov. 520 Sînt bine. în curînd o să vă trimit nişte fotografii bunişoare. Celea din Reghin. Livia a plecat acasă? înştiinţarea din Năsăud e la mine. O să vă scriu mai pe larg despre afacerea aceea. Atîta pot să spun, că nu mi s-a întîmplâ absolut nimica. Vă sărut pe toţi, Emil C.M.L.R., 340—342 Dragă Miţi! 26 martie 1917 Acuma mă simt mai bine de cînd mi-am adus medicină din Braşov. Capul m-a durut vreo 10 zile încontinuu, iar pieptul două săptămîni, de nu puteam să răsuflu. Acum nu mai simt nici o durere, numai cît am slăbit foarte tare. N-am apetit, prin urmare slăbesc. Medicul — român şi el — mi-a interzis fumatul şi a zis că medicina asta s-o folosesc vreo patru luni încă. Am fost aproape să mă şperg în Hades, dar acuma sînt voinic iară. în spital nu vreau să merg cît mai pot zăcea, pentru că de acolo desigur merg la tunuri. Să fiu în 1918, martie, aş fi de mult în spital, pentru că atuncea ştiu că nu ar trebui să mă reîntorc pînă la sfîrşitul războiului pe cîmpul de luptă, dar acuma ca să mai îndur şi să tac. Chiar în momentul ăsta îţi primesc scrisoarea lungă din 22 martie. Nu-mi aminteşti dacă ai primit cele 200 coroane, care ţi le-am trimis pentru cadoul Liviei şi cele 100 coroane trimise în 20 martie pe seama lui Ghilu? Spune-mi dacă ai primit, să nu mî se piardă paralele acelea. Cumpără-i lui Ghilu ce-i place mai bine şi scrie-mi cînd vi se gată paralele, să vă mai trimit. Sînt tot în pasul Ghimeşului, la graniţa Moldovei. De vreo cîteva zile tunurile lucrează mai straşnic 521 şi sosesc tot mai mulţi răniţi. Noti nu am nimic, decît că şi pe aicea se face primăvară. Suflă un vînt puternic de duce acoperişurile caselor. Am făcut testament şi l-am trimis acasă. Poate să mă prindă, ori să mă omoară la primăvară duşmanii cu cari stau faţă şi cel puţin să fiţi în curat cu mica mea avere. Dar sînt sătul prea tare de viaţă şi sînt atît de apatic, că nu mă mai interesează nimic. Sărut pe Ghilu, pe Iulius, pe Miţi şi pe nepoată, iar pe tine te îmbrăţişez cu mult dor Emil C.M.L.R., 33g 30. III. 1917 Scumpă Miţi! Vei fi ştiind poate şi tu că fratele nost Duţu1 ne-a părăsit pe veci, fără să-şi poată lua rămas bun de la noi, fraţii şi surorile lui înstrăinaţi. Din familia noastră mare n-a fost cine să-1 însoţească pe ultima-i cale decît o soră şi un frate, în ceasul înmormîntării poate nici Unul n-am vărsat lacrămi — noi, pe cari soarta ne-a învrăjbit în toate colţurile lumii: D-zeu să-1 ierte! Aş scrie mai multe, dar nu-s în stare. Cu altă ocaziune, da. Mă aflu bine, dar slăbit amar. Vă sărut cu drag pe toţi: Emil C.M.L.R., 367 Scumpă Divie! 1 april 1917 Acuma am mai mult timp şi sînt dispus să scriu, dar mîna mi-e cam slabă şi tot nu cred să-ţi pot scrie cît aş vrea. 1 Este vorba de Sever Rebreanu. 522 . Sînt bine de tot, dar morbul ăsta m-a slăbit mult. Acuma încep să mă întremez, mai am poftă de mîncare. Vreo trei luni va trebui să folosesc medicină, semn că nu m-am curat de tot. Nu mă doare nimic, dar voie n-am niciodată. Despre moartea lui Duţu n-am ce zice. S-a stins fără să fi avut lupte cu viaţa, a murit că aşa i-a fost scris. Dam plîns şi-1 voi jăli un jumătate de an, ca pe-un frate şi-un sînge ce mi-a fost. Poate mai bine-i aşa, decît să fi avut şi el atîtea suferinţe cîte am avut noi. D-zeu să-1 ierte! Totuşi mi-e jale că noi — familia mare — n-am putut să-1 petrecem pe ultima-i cale, fiecare sîntem împrăştiaţi în toate colţurile lumii. Nu ne vedem cu anii de zile, vai şi nu ştim nici noi că oare trăim toţi! Şi cu toate că-s prea sătul de viaţă, doresc ca la moartea mea să fiţi toţi, samă petreceţi toţi fraţii şi surorile. Am primit scrisorile tale şi pe aceea în care zici că spitalul se mută la Dej, cu Wagner cu tot. Aşa mi-e de urît pe aicea, că aş asculta bucuros orice poveste ce zici că ai de gînd să-mi scrii. îmi cam dau cu socoteala la ce-i în stare „familia aristocrată", numai să-şi arete eleganţa, de aceea Te rog să-mi scrii mai precis. Pe Titi am uitat-o de tot. Poţi să-mi spui tot adevărul despre ea. Acuma îmi pare rău că mi-am dezvăluit o parte din suflet uneia ca ea şi mă bucur că nu ne-am continuat „prietenia vecinică". Am primit şi fotografia Ta. E foarte bună şi drăguţă. Trimit 100 coroane pentru trai. Să bagi de seamă că indexul e cu cărţile ce le-a dus Iovan. Acolo e şi cartea lui Cornel Patimi, pe care te rog să i-o dai. O să-ţi cer o dată măsură de ghete. Ţie şi mamei, să vă fac cîte o păreche de box de purtat. Bineînţeles, 523 numai cînd voi fi mai bine şi voi putea să mă repe-zesc pînă la Braşov după marfă. Iovan a sosit bine şi mi-a povestit tot ce-i pe acolo. Pe Titi — baremi că n-o cunoaşte — o ureşte amarnic. Despre Tibiţi mi-a referat bine. Zice că-i voinic. Pe-aicea e vreme frumoasă de primăvară. Zăpada încă nu-i topită, dar soarele e de vară şi vuitul cald. Scrie-mi ce mai ştii despre Ghilu. Miţi mi-a amintit că acuma îşi poate mişca mîna dreaptă. I-am trimis 100 cor. lui Miţi ca să-i mai cumpere una-alta. Mai am o afacere foarte neplăcută, dar cred că voi scăpa şi de asta şi-atuncea eu voi fi cel mai norocos om. Acuma apoi, va trebui necondiţionat să sece izvorul. De altcum de mult e săc, numai lunile din anul trecut mă năcăjesc mult. Am prieteni şi nu va fi nimic. Scrie-mi dacă poţi. Sărut pe mama, pe Tibiţi şi pe Tine cu neţărmurit mult drag, Emil C.M.L.R., 368 Scumpă Livie, 10 april 1917 îţi primesc — aşa gîndesc — toate scrisorile, dar pînă acuma n-am prea fost dispus să scriu. Sînt ocupat mereu cînd cu una cînd cu alta şi-mi place mult să umblu pe-afară, prin soare, mai ales acuma, de cînd s-a mai desprimăvărat şi pe aice. Nu mai stau prin casă, nu citesc, ci mai bucuros privesc rîul Trotuş, care-mi duce dorurilejîncolo, în jos, spre Şiret, la 524 Liviu şi familia lui. Mă scald în razele soarelui care ne încălzeşte pe toţi fraţii îndepărtaţi, dacă mai trăim toţi. Şi simt din zi în zi cum mă întremez, mă chiar îngraş şi mă simt mai uşor şi mai bine. De mers în spital acuma, nici poveste. O să-mi vin eu în fire cu vremea, căci Soartea m-a înzestrat cu un fizic tare si vînjos. Nu trebuie să-mi mai purtaţi grija în ce-mi priveşte sănătatea. Barem de-aţi fi voi şi mai ales tu atît de rezistentă cît mine. Adevărat că într-o vreme eram de tot slab. Iovan mă cerceta toată noaptea şi-mi asculta răsuflarea. îi era frică că odată m-a afla rece şi el va trebui să meargă în schwarmlinie. Acum am trecut peste ce-a fost mai greu. Nu mă prea bat gîndurile, dar nici nu vreau să-mi făuresc planuri, cari apoi să-mi rămînă nerealizate. Trăiesc, ori mai bine zis: vegetez. Trimit o fotografie de cînd eram bolnav — cu subofiţerii din coloana mea şi cu cei doi servitori ce-i am. Cealaltă fotografie vă arată feciorii, ai căror comandant sînt. Nu ştiu Ovidiu cît va sta la voi, dar îi spune că-1 sărut şi sînt supărat pe el, că nu mi-a scris niciodată. Pe concediu aş putea merge oricînd, dar nu vreau pînă la cununia voastră, ori nici nu voi merge chiar pînă la sfîrşitul războiului, cu toate că ştiu că aceea va fi peste vreun ah, doi. Să nu crezi că aş fi amant pentru Titi, ori nu ştiu pentru cine. Toate-mi par ca nişte visuri trecute cu zeci de ani, iar să bocesc visurile acelea n-are înţeles. Aş vrea să ştiu ce ai de gînd să-mi scrii despre ea, ca să uit chiar şi amintirea ei. Pe Şeulean îl regretez. A fost prost, D-zeu să-1 ierte. Am cerut un concediu de opt zile să merg la 525 Bucureşti, să ştiu ceva despre Liviu, dar nu mi-or permis. Poate mai tîrziu. Repet: să nu vă bateţi capul de soartea mea,căci eu grijesc de mine cît se poate. Scrieţi-mi mereu... şi tot ce se întîmplă pe la voi. Sărbători fericite! A treilea Paşti le petrec aicea — departe de voi. Dar capul lucrului: sînt bine. Vă sărută cu drag Emil Scumpă Miţi! Ţi-am trimis o corespondenţă în 81.c. Nu ştiu dacă ai primit-o. Mîine merg mai departe. Poate că nu vă mai scriu mai multă vreme, dar să [nu fiţi îngrijoraţi de soarta mea. O să mi-o fac eu cum voi şti mai bine. Micile neplăceri trecătoare să nu vă aţîţe, căci n-are înţeles. Rămîneţi cu bine! Şi te sărut cu dor. Ubald, 10 mai 1917.1 ADTE DOCUMENTE c.M.L.r., 395 Bucureşti, 2 iunie 1913 Dragă băiete, Am primit tîrziu scrisorile tale, fiincă am fost la Craiova cîteva săptămîni. Aflu deci acuma că ţi-ai luat bacalaureatul. Te felicit cu drag. Să-ţi spun însă trei cuvinte cu privire la planul tău de-a veni numaidecît în ţară. De altmintrelea 1 Reproducem această epistolă după I. Rusu, Colecţiile documentare George Coşbuc şi Liviu Rebreanu la Arhivele Statului am Nasaud, în Probleme de muzeografie, Cluj, 1960, p. 108. 526 mi-a spus şi Al. Gheorghe că vrei să vii şi să te înscrii la Conservator. ■ Un lucru să ştii: vremea de acuma pînă la 1 septemvre e cea mai proastă pentru orice mijloc de trai. Se închid şcolile, toate autorităţile iau vacanţă: e sezonul mort. Nu te poţi învîrti de nimic şi nu poţi face nimic. Or, tu dacă vii aci, desigur vii ca să faci vreo treabă. întrebarea este ce treabă crezi că ai să faci? Să te înscrii la Universitate, neapărat. Dar asta n-o poţi face decît prin septemvre. Să iei vreo slujbă? E imposibil pînă la toamnă. Am vorbit şi cu nevas-tă-mea de tine şi uite ce ne-am gîndit. Acuma degeaba ai veni. Stăm şi noi provizoriu la soacră-mea, fiindcă pe vară, Fanny neavînd serviciu, plecăm din Bucureşti. Aşa că ne-ar fi peste putinţă să te putem găzdui acuma. Iar aiurea n-ai avea unde să stai, că pe prieteniile lui Al. Gheorghe nu poţi să contezi serios. Atunci ce e de făcut? Stai acasă pînă la 15 august. Nu mai e mare treabă 2—3 luni de zile. Da 15 august vii la noi şi vom face cum se va putea mai bine. Noi credem că ar fi bine să te înscriem la Facultatea de medicină. Ţi-am da noi casă, masă, îmbrăcăminte, timp de doi ani. După dor ani faci examenul de intern la spital, unde apoi ţi se dă casă, masă, plus ceva parale. Şi în şase ani eşti doctor. Asta ar fi cariera cea mai bună şi cea mai tru-moasă pentru tine. Dacă ai studia şi te-ai sili, poate că ţi-am face rost şi de vreo bursă ca să ai de cheltuială. Dacă n-o fi rost de bursă am să-ţi găsesc un post de meditator la Seminarul Nifon, al cărui director este un unchi de-al lui Fanny şi unde, pentru meditaţiile de seara, o să-ţi plătească vreo 60 lei lunar. Sau poate în altă parte. 527 Dacă nu vrei să urmezi la medicină, atuncea o să-ţi găsesc vreo slujbă la vreun minister sau altundeva pe lîngă care să poţi urma dreptul sau filozofia. în sfîrşit, toate astea să le vorbim mai lămurit. Scrie-mi unde vrei să te înscrii ca să ştiu ce să fac. Iar pentru venire te pregăteşte să ai 2—3 rînduri de rufe şi alte celea, şi la 15 august vom şti să te aşteptăm şi vei veni cel puţin pe ceva sigur. Tot atunci poate să fac rost să vie şi I/ivia, dacă i-aş găsi şi ei vreun post de copistă sau aşa ceva. Dar o să mai vedem pînă atunce. Scrie-mi deci îndată ce gînduri ai jca eu, la rîndul meu, să pot face tot ce-mi stă în putinţă. Cu dragoste pentru toţi, Liviu B.A.R., 144577 Luni, 11 aprilie st. n., a doua zi de Paşte Iubitul nostru Emil1, Am primit cu toţii ştirile tale şi nici nu-ţi poţi închipui cîtă bucurie ne-ai făcut tuturor. Cu gîndul sîntem mereu la tine şi veşnic vorbim de viaţa ta, de aşteptările tale; în ziare cele dintîi ştiri ce le citim sînt comunicatele austriace şi italiene care privesc frontul armatelor de pe Isonzo. s !-P? pl,'£„0 aotă cu creion ro?u: -Această scrisoare este începută în 1916, aprilie 11. Găsită neterminată, între scrisorile lui Emil. F.L.R. 1948." 38 C.M.L.R. COMANDAMENTUL SUPREM AL HONVEZIMII REGALE MAGHIARE (Executarea sublocotenentului de rezervă Emil Rebreanu) ORDIN DE ZI OFIŢERESC Curtea Marţială a Comandamentului Brigăzii 16 Honvezi pedeştri a pronunţat la 14 mai 1917, sub nr. 189/17/21, următoarea SENTINŢĂ Emil Rebreanu, născut în Major, judeţul Bistriţa-Nă-săud, la 17 decemvrie 1891, domiciliat în Năsăud, de religie greco-catolică, necăsătorit, student în drept, din Regimentul 5 Artilerie uşoară de honvezi regali maghiari, repartiza în timpul din urmă la coloanade tranşee a Brigăzii 16 Honvezi pedeştri, sublocotenent de rezervă, legat prin jurămîntul de credinţă prestat în virtute a prevederilor Codului Justiţiei Militare, a fost găsit vinovat — de crimă de dezertare, prevăzută în § 183 şi calificată § 191 din C.J.M. .comisă prin aceea că la 10 mai 1917 a părăsit fără permisiune infirmeria Brigăzii 16 Honvezi pedeştri regali-maghiari, care i-a fost desemnată ca domiciliu obligator, avînd intenţia de a trece printre tranşeele armatei noastre de pe frontul românesc pentru a intra în serviciul inamicului. Trecînd la executarea dezertării, nu a reuşit să pună în practică această intenţie, fiind prins în noaptea de 10/11 mai de către o patrulă de ofiţeri ai armatei noastre; — de crimă de spionaj, prevăzută în § 321 C.J.M. şi de tentativă, prevăzută în § 15 C.J.M., comisă prin aceea că tot cu această ocazie a spionat poziţia aruncătoarelor de mine ale armatei aliate Cezaro-Germane, precum şi situaţia magaziilor de muniţii ale acestora, în scopul de a culege date despre gazele de luptă, despre mijloacele de apărare contra acestora, despre poziţiile secrete ale armatei noastre, precum şi alte date tehnice, pe care intenţiona să le predea inamicului. 34 52» Pentru toate acestea. Comandamentul Suprem al Armatei Cezaro-Crăieşti, potrivit ordonanţelor referitoare la starea de război nr. 32183, pe baza aliniatului 2 al § 444 din C.J.M., a § 191 şi 322 din C.J.M., prin aplicarea aliniatului 1 al § 45 C.J.M. din 15 martie 1915 îl degradează din rangul de sublocotenent de rezervă; îi retrage toate decoraţiile militare şi anume: Medalia de argint clasa a I-a, Medalia Militară de Bronz şi Crucea de război „Carol"; îl şterge din rîndurile honvezimii; îl condamnă la moarte prin spînzurătoare. Această sentinţă, întărindu-se prin semnătura comandantului de Mare Unitate respectiv, s-a executat la Ghimeş, în ziua de 14 mai 1917, ora" 10 p.m. Această sentinţă se comunică spre ştiinţă întregului corp ofiţeresc al Honvezimii Regale Maghiare. Budapesta, la 23 iulie 1917. General s.s. Karg conte M.L.R., 2188 14 august 917 Onorată Domnişoră Divi, Iaca iou Huriei Iovan vă ştinţez precum că astăz am fost la Cluj. Am venit dela încisore şi mă duc la cadar1 dar am fost închis dela 29 april pînă la 13 avgust şi să ştiţi că pre Domnu lainant l-au spunzurat încă în 14 mai şi de acuma să nu mai trageţi nădejde că el din 14 mai să odineşte la graniţa Rumunului întră Gimeş şi întră Palanca. Acolo e îngropat şi iou de atuncia am fost tot închis pînă ier în 13 avgust şi ier am scăpat şi mă duc la cadar. Şi iou am căpătat pediapsă un an de zile după bătaia şi pre Domnu lainant l-au spunzurat. Acuma alte nu vă pot scria ce-i şi cum decît să ştiţi că el e mort. 1 Partea sedentară a unităţii. Domnişoră Divi îmi pare reu după el de o mie •de ori decît după casa me dar n-am ce face decît mă rog la bunul D-zeu să-i iertă pacatile şi D-zeu să azute Drepteţii. Acuma sărut pe toţi şi răspunz să-mi tremeteţi. Kurici Iovan M.L.R., 1660 Data din 7 oct. 917 Onorată Domnişoră Divi, Veţi şti despre mine, Kurici Ion că mă aflu în spital în Segedin. Mi-s puşcat în amundovă piciore de napoi şi nu mi pre tare re boia dar domnişoră dragă iou te rog forte frumos să-mi seri D-ta vro carte mie aicia pînă mi-s, să aud or aţi căpătat voi cherţi de la mine ce vi-am tremes iou cum s-au zgodit cu domnu lainant că eu v-am scris tate cum au fost şi te rog domnişoră Divi să-mi scriaţi răspuns şi aicia iară vă scriu ca să ştiţi că pre domnu lainant l-au spunzurat la granica rumunului pentru că au vrut să fugă la Rumunia noptia şi l-au prins şi l-au spunzurat şi pe mine m-or ţinut închis 3 luni şi 2 săptămîni şi de acolo drept la cadar m-or tremes şi dela cadar m-or tremes drept în frunt şi acolo am căpătat puş-cîtura şi acuma mi-s aicia în spital şi aicia mi tare reu că murim de fome. Acuma te rog Domnişoră Divi să-mi scriaţi răspuns şi pe domnu lainant să nu-1 mai aşteptaţi că el se odineşte la granica Rumunului întră] satul ruminesc Palanca şi întră a nostru Gymes. Acuma vă las cu D-zeu. Sărut muna. Kurici Iovan Mă rog de răspuns cît de grabă. 34* M.L.R., 2189 917/18.X Onorată Domnişoră I/ivi, Epistola de la d-ta am primit-o pricepund tote ce au fost într-însa. Domnişoră Livi tare mi-s supărat şi cu inimă re, pintru că trebuie să-mi aduc aminte iar despre reul care l-am petrecut cu mare năcaz şi astăzi îl port cu mare dor dar cu tote suferinţele am să mă apuc să vă scriu o pricepere între noi şi ca să vă fac inima aşezată la parte slabă şi să vă spun să ştiţi cum ste capăt cu domnu lainant. Dar Domnişoră Livi iou vă rog să mă credeţi ce vă spun că aşa gîndes că iou nu-s astăz copil numa să vă fac voia re decît vă spun pre porinca a lui domnu lainant că el cînd au fost la mortia lui el s-au rugat de mine că iou dacă scep viu să vă scriu cum ste traba cu el. Domnişoră Livi cu Domnu lainant aş e cum v-am scris în cele două epistole da să nu gîndiţi că io am auzit dela alţi numa io am văzut mortia lui cu ochii mei şi am stat la mormuntare lui lînga el şi ştiu şi unde-i îngrupat unde-i mormuntu lui. După îngropare lui am fost de 2 ori i-am chitit crucia cu flori şi iou am mai stat după mormuntare lui acolo 3 luni pînă au ieşit zudecata şi la zudecată iou am căpătat robie un an după bătaia pintru că or gîndit la geriht că iou am ştiut că el are de gînd să facă aia dar iou sîngur n-am ştiut că ce are el de gînd să facă decît o dată m-am pomenit că el aduc cătane şi aia au fost în 12 mai sara s-au dus şi dimineaţa în 13 mai l-au prins şi în 14 l-au zudecat nainte de amiazaz şi după [....]* adecă sara lâ 8 ceasuri i-au 532 fost mormuntare şi aşa au fost cu el şi voi nu trebuie să căutaţi după el la alt loc că el s-a odineşte din 14 mai şi el atuncia cînd i-au fost zudecata, el au scris la voi multe cherţi, dar voi dacă n-aţi căpătat nici o carte de la el atuncia bag sama i-au lapadat zen-? zura la poştă şi bani au avut la el nu ştiu sigur aşa gîndes vro 700 de corone şi bani şi czolye au rămas la geriht. Aia ramune la stat şi veţi şti că iou am cînd am vaait la cadar de loc la 3 zile m-au dus cu marskompani la Italia şi acolo la 6 zile am fost puşcat şi acuma mi-s aişa im Segedin în spital Şi de acasă dela nevastă am căpătat astăz carte. Ei îs toţi în pace. Vă poftesc şi la voi la toţi voia bună şi tot binele. Salutare la toţi. Mă rog de răspuns cît de grabă. Sărut muna. Kurici Iovan Continuîad investigaţiile istoriografice, Cezar Apreo-tesei (autorul cronologiei publicate mai jos) a luat cunoştinţă, pînă la data „bunului de tipar", de conţinutul a încă 23 de epistole originale (aflate, actualmente, în posesia sa), scrise de Emil Rebreanu. Una dintre ele este expediată din Rawa Ruska, la 7 aug. 1916, lui Titi Halită. Celelalte 22 epistole sînt adresate Liviei Rebreanu. Dintre acestea 3 sînt trimise din Tg -Mureş (17 sept. 1914, 17 febr., 19 mart. 1915), 2 de pe frontul din Nord (una din Galiţia, la data de 3 aug. 1915 şi alta de la spitalul din Sighetul Marmaţiei în 19 sept. 1915), 5 de pe frontul italian (8 febr., 28 febr., 6 apr. ,19 apr., 6 mai 1916) şi 12 epistole de pe frontul românesc (9 sep., 8oct., 5 nov., 14nov.,23 dec. 1916, 18ian., 1 febr., 22 mart., 30 mart., 13 apr., 17 apr., 23 apr. 1917). Conţinutul lor confirmă, în general, trăsăturile principale ale profilului psihologic al lui Emil, aşa cum rezultă din scrisorile reproduse de noi mai sus, şi complinesc unele date biografice din Cronologia ce urmează. Reţinem astfel că, aflat la Şcoala militară de artilerie din Tg.-Mureş, Emil — profund decepţionat după neîmplinirea dorinţei de a trece în 533 România (1913) şi de a se căsători cu Cornelia Dănilă (1914) — a cerut de trei ori să fie trimis pe front. Dorea să scape de spectrul foamei şi să obţină o soldă mai bună, ca ofiţer, spre a-şi ajuta familia. Dar, în ciuda eroismului său şi a rănilor căpătate pe frontul rusesc şi italian, avansarea sa a fost tergiversată pînă la începutul anului 1916, pricinuindu-i amărăciuni şi: iritări. Frămîntările lui Emil sporesc atunci cînd este mutat pe frontul românesc: „Rănile mi s-or mai vindecat, dar ce-s acestea pe lîngă cele sufleteşti de-acum? Şi nu mă voi afla bine şi nu voi fi liniştit pînă durează acest război şi cît mă va mustra conştiinţa că poate chiar eu voi omorî pe... Liviu..." (9 sept. 1916). ' * EMIL REBREANU - CRONOLOGIE1 1891, decembrie, 17. Se naşte în. satul Maieru, lîngă Sîngiorz şi Rodna Veche, fiind al cincilea dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai soţiei sale, Ludovica. (întîiul născut, Liviu Rebreanu, era cu şase ani mai în vîrstâ.) 1898 — 1900. Urmează primele două clase ale şcolii primare din satul Prislop. (Tatăl său fusese numit aici învăţător titular prin decizia nr. 75.948 din 27 dec. 1897' a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.) 1900 — 1902. Absolvă ultimele două clase ale cursului primar la Năsăud. (Tatăl, suspendat din învăţămînt pentru practică notarială ilicită şi înlocuit cu învăţătorul Teodor Zăgreanu, se angajase temporar în cancelaria avocatului David din Năsăuci.) 1902—1903. Primul an de studii medii la liceul românesc din Năsăud. 1903 — 1904. Urmează clasa a doua la „Polgâri fiu iskola" (Şcoala civilă de băieţi) din Bistriţa, în care studiaseră şi fraţii săi mai mari, Liviu (pînă în iun. 1900) şi Iulius. 1 Selecţia datelor biografice are la bază cercetarea unor documente aflate în arhive, muzee, biblioteci, case memoriale, colecţii particulare (documente publicate în reviste sau inedite), precum şi lucrarea luiTiberiu Rebreanu: In marginea unei cărţi — Geneza romanului „Pădurea spînzuraţilor" de Liviu Rebreanu, pe care autorul a avut amabilitatea să mi-o încredinţeze (înainte de achiziţia ei la B.C.S.) spre consultare. îi mulţumesc şi pe această cale — Cezar Apreotesei. 1905. Eliminat din toate şcolile statului, cu puţin înainte de a termina clasa a treia liceală, în urma unui conflict între elevi cu substrat naţionalist. 1905 — 1908. Traumatizat sufleteşte, e nevoit să rămînă trei ani acasă, îndeletnicindu-se cu treburi gospd-dăreşti şi sarcini umilitoare de „îngrijitor" la şcoala din Prislop.' (într-un concediu, Liviu, avansat la 1 sept. 1905 sublocotenent de infanterie şi repartizat la regimentul 2 de honvezi din Gyula, îl accidentează din imprudenţă, strivindu-i falanga degetului arătător de la mîna stîrigă. După acest semn, romancierul avea să-1 reidentifice, la 14 mai 1923, cu ocazia exhumării de la Ghimeş.) 1998. Angajat la garda financiară din Zombor, in postul rămas liber după recrutarea fratelui său, Iulius. în acelaşi an, la 12 februarie, Liviu era nevoit să demisioneze din armată, sporind greutăţile împovăratei familii a învăţătorului Vasile Rebreanu. 1909. Ajutor de notar la Măgura Ilvei pe lîngă Alexa Candale, prieten şi coleg de clasă al lui Liviu. (Cu ocazia serbărilor „Astrei", scriitorul obţinuse un permis de călătorie pentru opt zile şi, la 15 oct. plecase la Bucureşti, lăsînd liber postul notarial din Măgura Ilvei.) 1910. Primsle complicaţii sentimentale. După ce cunoaşte pe Reghina şi Valeria Hangea (surorile Anucăi Candale), pe Anuţa şi Letiţia (fiicele protopopului Ieronim Slăvoacă din Ilva Mare), se decide, în urma unei intrigi amoroase, să se mute, tot ca ajutor de notar, la Pata, lîngă Cluj. septembrie. Se înscrie ca elev în clasa a treia a liceului din Turda, ambiţionînd si recupereze, prin examene particulare, anii pierduţi. noiembrie, 26. Cea mai veche scrisoare a lui Emil, adresată din Pata sorei mai mari, poeta Livia Rebreanu. Un coşmar povestit actualizează din adîncurile subconştientului episodul propriei sale salvări de la înec, pe cînd se scălda în Someş, la „hăitaşul lui Bărduţ". Stranie « reflecţia finală a lui Emil, ademenit de spectrul morţii: „Atîta e de frumos a visa cu moartea!". împreună cu învăţătorul Emil Miclea, pe care-1 preţuia ca luptător pentru „scopurile sfinte ale neamului", desfăşoară o activitate culturală, considerată subversivă: înjghebează o formaţie de teatru pentru „mîndrul popor de la Pata", organizează o „petrecere română" cu declamări ş.a. învăţătorul este sancţionat disciplinar, iar Emil, plecat la Turda, se teme de urmările unui denunţ. 1911, ianuarie, 26. Susţine examene la liceul din Turda. E profund îngrijorat de denunţul „domnilor din Pata", care vor să-i dea „lovitura de moarte", să facă „chestie de agitaţie", să-1 nefericească, să-1 „arunce în prăpastie", „să-1 omoare sufleteşte...". 535 mal, 30. Se află la Năsăud. Plănuieşte să plece la Bucureşti sau la Iaşi. decembrie, 16. E înscris în clasele V—VI la gimnaziul romano-catolic din Şimleul Silvaniei (adeverinţa nr. 226/1911 atestă achitarea taxei şcolare). îşi dă examenele cu eforturi supraomeneşti, leşinînd în cancelarie. 1912, mai, 27. Participă la o serbare în Bistriţa, împreună cu verişoara Virginia Todoran, fiica preotului din Feleac. (Se afirmă că acum era îndrăgostit de Virginia Dumitru, fiica preotului din Runcul Salvei, găzduită la familia Miţi Sotel din Năsăud.) septembrie, 1. Promovează clasa a Vll-a şi revine ca „elev ordinar" la liceul românesc din Năsăud, început cu zece ani în urmă. octombrie, 12. Solicită lui Liviu un modest ajutor pecuniar. Nu are bani nici măcar pentru a-i expedia scrisoarea francată. (Prima epistolă păstrată către Liviu, după o serie de alte scrisori, rămase fără răspuns.) 1913, aprilie, 21. îl imploră pe Liviu să-i trimită bani pentru examenul de maturitate şi pentru tabloul absolvenţilor. mai, 1. Ia parte cu Leontina Bachiş şi Zoe Suceava, la serbarea populară „a maialului", dar e întristat de absenţa Anuţei Slăvoacă. mai, 8. Revine cu o nouă epistolă către Liviu, insis-tînd disperat să-i trimită bani de taxe, întrucît numai el din „toată clasa a opta" nu-i are. mai, 13. începe „scripturistica de maturitate". Reuşise să-şi procure bani pentru taxă (de la Liviu, ori din altă parte?), dar nu şi pentru participare la banchetul absolvenţilor. Era singurul care, umilit, avea să lipsească de la tradiţionala sărbătorire. iunie, 8. A „făcut matura" cu rezultate foarte bune. Pe tabloul de promoţie — „Abiturienţii de la gimnaziul superior fundaţional din Năsăud 1912/1913" — fotografia lui Emil Rebreanu e aşezată central, sub a profesorului de clasă Dr. Nicolae Drăganu. îl înştiinţează pe Liviu că prin 5—6 iunie st. vechi va fi în Bucureşti, urmînd să descindă la prietenul său Al. George cu care se afla în corespondenţă. iunie, 12. îşi ia rămas bun, printr-o epistolă însoţită de o fotografie, de la verişorii din Feleac (Virginia, Elena, Emil, Iuliu Todoran, fiii unchiului Ştefan Todoran), vestin-du-i că nu-i mai poate vizita şi nici nu va lua parte la petrecerea din Bistriţa, a doua zi de Rusalii, cînd speră să fie la „Teatrul Naţional din Bucureşti". îl anunţase şi pe Liviu că pleacă „acuma duminecă". Acesta însă nu era la fel de pregătit să-şi primească fratele, pe cît era Emil dornic să plece. îl previne să nu caute adăpost nici la altcineva, îi propune, în schimb, să vină la 15 august şi să se înscrie-la medicină, drept sau filosofie. iunie, 19. Dificultăţi în obţinerea paşaportului. îi cere lui Liviu o serie de acte suplimentare pentru completarea şi urgentarea formalităţilor. Reflecţii în legătură cu propunerile fratelui său privind alegerea viitoarei profesii: la Conservator n-a vrut să meargă niciodată, visul său a fost să urmeze filosofia — subînţelegând prin aceasta şi filologia — dar i-ar plăcea „nespus de mult" şi medicina la care, din lipsa paralelor, nu putuse nicicînd să cugete. îşi exprimă opţiunea pentru medicină, cu recunoştinţă, dar şi cu îngrijorare: „Oare, într-adevăr va fi?" (Temerile s-au dovedit însă a fi îndreptăţite. Şovăirile fratelui şi tergiversarea eliberării paşaportului de către autorităţi stîrnesc indignarea lui Emil.) Liviu îi va răspunde, la 24 iunie 1913, că n-a obţinut certificatul solicitat din pricina izbucnirii conflictului cu Bulgaria, că nu e posibil ca Emil să vină „în România" cît va dura starea de război, că nici medicina n-ar putea-o urma, fiindcă n-a făcut greaca, subliniind totodată că „în împrejurările grele prin care trece ţara, nici nu ne putem gîndi la afacerile particulare". îi cere în schimb lui Emil să-i facă „repede şi cu toată conştiinciozitatea" un serviciu: să găsească o cameră mai bunişoară şi nu prea scumpă pentru cumnată, profesoara Marioara Rădulescu, care ar dori să petreacă, după 15 iulie 1913, vreo două luni la băile din Sîngiorz. Emil 1-a servit cu promptitudine. Semnificativă în scrisoarea lui Emil e mărturisirea referitoare la preocupările sale beletristice: „Cu literatura încă mă ocup şi încă foarte mult." iulie, 12. Exprimă într-un cîntec tristeţea despărţirii de Anuţa (al cărei nume îl vom întîlni în fragmentul „Adio la Năsăud".) Poezia Steaua mea confirmă preocupările şi exerciţiile literare ale lui Emil. Activase, de altfel, în cadrul societăţii de lectură a elevilor „Virtus romana rediviva", împreună cu prietenul său Dumitru Nacu, care-1 aprecia cape un „extraordinar talent scriitoricesc." Unul dintre preşedinţii cenaclului amintit fusese, cu ani în urmă, George Coşbue. august. Ajutor de notar la Nuşeni (Nuşfalău, magh. Apanagyfalu) lîngă Beclean, la 3 km. de Feleac. Locuieşte la fierarul Bicsok şi ia masa la văduva Ilona Nyakas; face curte fiicei sale, Ema. Cunoaşte aici pe preotul Ion Botean, originar din Beclean. (în roman, preotul care conduce spre supremul supliciu pe Bologa va purta numele Constantin Boteanu, personajul fiindu-i sugerat autorului, de preotul Victor Gherghely din Ghimeş Făget.) Epistole cu accente pesimiste către Liviu şi Livia. Bazîndu-se pe ajutorul părinţilor unui coleg din Zărneşti, se decide să treacă clandestin munţii în România, în al cărei serviciu doreşte să-şi pună „toate puterile" şi de la care aşteaptă „binele ce-1 putem avea în viaţa asta vremelnică". (O adnotare arată că Liviu i-ar fi răspuns la 11 sept. 1913, dar scrisoarea lui nu s-a găsit.) 536 537 septembrie, 10. O nouă şi insistentă revenire către Liviu, întrebîndu-1 dacă se mai află „în umbra dubietătii" de a-şi continua studiile în Bucureşti. septembrie, 16. Cere Liviei să intervină pentru urgentarea obţinerii unor acte de la Pălageşu.dar e decis să treacă în România şi fără ele „vineri laamiaz". (Figura notarului din Năsăud va servi ulterior romancierului pentru crearea tipului literar al renegatului şi delatorului Pălăgieşu din Parva, denumirea unei localităţi reale. Plecarea lui Emil nu se realizează. La Bucureşti reuşise în schimb să ajungă, fără paşaport, sora sa, Florica (Riţa). Profund deprimat: „Eu nu mai am ce spera: n-am viitor, n-am nici-o mîngî-iere... Viitorul meu ar fi fost în Bucureşti. Mîngîierea mea în scris... şi acum simt că le-am pierdut pe amîndOuă, plus cea mai dragă fată de pe globul pămîntesc". Reproşuri fratelui din Bucureşti. Poartă corespondenţă cu Man, călugărul de la mănăstirea Prislopului, căutînd un liman pentru criza sa sufletească. octombrie, 24. Doreşte un post pe lîngă Năsăud; în caz contrar va merge în jurul Braşovului, de unde va „putea trece mai lesne". Gîndul plecării la Bucureşti îl obsedează încă. Va ajunge însă ajutor de notar la Bocşa (magh. Bokseg), după ce, resemnat, se înscrisese în anul I ăl Facultăţii de drept din Cluj. Se afirmă că ar fi venit aici cu o scrisoare de recomandare de la Virgil Şotropa, orofesor la liceul din Năsăud, către un prieten al lui I.L. Caragiale, Ilie Dăianu, redactor la săptămînalul Răvaşul şi fost director al Tribunei din Sibiu. Cunoaşte pe poetul' Emil Isac, pe protopopul Clujului şi mecenatul Petreanu. Ar fi citit — se zice — o schiţă şi două nuvele la sediul Societăţii studenţilor români din Cluj. 1914, ianuarie, 28. Notează că românii îl „au foarte drag", fiindcă-i de viţa lor, că ţin mult la naţionalitatea lor şi „visează mereu de împreunarea ţinuturilor locuite de români cu Ţara mamă". Bucuros de sosirea indexului din Cluj, intenţionează să rămînă în Bocşa pînă va „împlini anul de praxă", apoi se va retrage în Beclean, la avocatul Râcz. (Peste cîteva săptămîni va sosi aici, reflectează să se angajeze în locul unui cunoscut, Petrea, dar renunţă din pricina retribuţiei prea mici.) martie, 26. Ajutor al unui notar maghiar din Cătina (Katona) lîngă Cluj. aprilie, 24. Intrigat de ignoranţa şi trufia „şefilor", intenţionează să urmeze în toamnă cursul de notar. aprilie, 26. O însemnare în albumul fiicei preotului din sat, Cornelia Dănilă, atestă înfiriparea unei noi idile. mai, 14. Se interesează telegrafic de „asentarea" (recrutarea) de la Rodna. iunie, 16, ora 2 p.m. în Năsăud, la cimitirul bisericii greco-catolice, ia parte la înmormîntarea tatălui său, decedat duminică, 14 iunie, ora 3 dim., în urma unui atac de cord. (în roman, memorandistul Iosif Bologa, tatăl lui Apostol, moare „de inimă" spre Crăciun, pe cînd unicul său fiu era în clasa a cincea la liceul din Năsăud.) iunie, 17. Se află în Bistriţa, recrutat împotriva dorinţei sale intime. Ă doua zi pleacă spre Cătina. iulie, 28. Izbucneşte războiul mondial. august, 6. în prima duminecă sau luni după această dată va pleca din Cătina spre Bistriţa. Lada cu cărţi şi lucruri o lăsase la gazda Ioana Leucă. Afirmă că, dacă se va întoarce sănătos de sub steaguri, o va cere necondiţionat de soţie pe Cornelia Dănilă (Nelica), „logodnica visurilor sale". august, 12. încorporat ca voluntar, face instrucţie la Bistriţa. august, 13. Pleacă la şcoala militară de artilerie din Tg.-Mureş—Oşorhei. august, 20. Depunerea jurămîntului „de Ziua Maiestăţii". E singurul român în întreaga unitate. august, 25. Stăpînit de sentimente contradictorii, se bucură de primirea unui răspuns de la tatăl Nelicăi, protopopul Ieronim Dănilă, care nu 1-a uitat, dar reproşează fetei „precauţia" faţă de el. august, 31. Efuziuni romantice într-o epistolă adresată Nelicăi. septembrie, 4. Lipsuri materiale elementare îl umilesc şi-i sporesc deprimarea: „bani n-am nici un creţar, pach nu mi-aţi trimis...", „să tot cer de la prieteni cîte o bucată de pîine, seara şi dimineaţa, nu-mi cade bine...", „sînt lipsit în gradul cel mai înalt de orice bun lumesc". septembrie, 10, orele 19. Ia parte la plecarea în război a rezerviştilor de la regimentul 62. Descrie într-o pagină emoţionantă, cu vădite calităţi literare, scena despărţirii ostaşilor de familiile lor: „într adevăr, înmormîntare părea acest trist convoi, fără dangăt de clopot". septembrie, 20. Internat două zile în spitalul militar. Trimite Nelicăi o fotografie în ţinută de cadet artile-rist. Ar dori să nu fie trimis pe front, spre a-şi vedea de cariera începută şi a se căsători cu aleasa inimii sale. septembrie, 27. Aşteaptă plecarea pe front în 3 sau 15 octombrie, împreună cu cei „asentaţi anul acesta", „ultima nădejde a zăpăcitei Ţări". Singurul ideal care i-a rămas e Nelica: „Unicul, cel' mai perfect şi mai scump vis mi-e întrupat în tine". Preocupări mai prozaica în scrisoarea adresată Liviei: cere rufe de iarnă „căci, în caz contrar, nu glonţul, ci frigul m-a doborî mai întîi". octombrie, 26. A solicitat un scurt concediu, dar nu i s-a aprobat. Pe front nu va pleca pînă la primăvară. Deprimat de epistola Nelicăi, de perspectiva căsătoriei ei cu un teolog: Liviu Stupineanu. 538 539 noiembrie, 1. Prima epistolă "către Liviu (pare-se că după mai bine de un an de la întreruperea corespondenţei lor). îi solicită un ajutor material, care „i-ar mai însenina zilele negre" ce trăieşte ca ostaş în armata ungară. îl înştiinţează că e „iurist pe anul al doilea" şi ar dori să-şi dea „doctoratul în juridice" şi apoi va mai vedea ce va face, căci „stăm înaintea marilor schimbări politice şi sociale". noiembrie, 8. Refuzul protopopului Ieronim Dănilă de a-i acorda mîna fiicei sale îl îndurerează profund. O conjură pe Nelica să intervină energic. noiembrie, 30. Solicită un ajutor de 30 coroane de la cumnata Măriţi, anunţînd o că va termina şcoala de ofiţeri de rezervă la „1 februarie". A primit o stea, însă se simte bolnav, îl dor toate, dar mai rău inima „pentru că a rămas singur, fără nici un ajutor, în valurile vieţii, reci ca sloiul...". decembrie, 23. Avansat din nou, primeşte încă o stea, dar nu capătă vacanţă de Crăciun. împărtăşeşte Liviei gînduri sumbre: „Aştept cu oarecare dorinţă să plec odată în război. Ce mă aşteaptă pe mine aicea? Să flâmînzesc ca un lup, să fiu veşnic trudit de gînduri negre?...". Sătul de amărîtul său „trai gol, fără lumină şi fără miez de căldură de viaţă", intenţionează ca a doua zi, cu alţi cîţiva colegi, să ceară la raport trimiterea pe cîmpul de luptă. 1915, ianuarie, 9. Trimite lui Liviu ştiri despre toată familia. în ce-1 priveşte, e tot „singur, fără ajutor", „unicul român voluntar în tot regimentul şi poate cel mai năcăjit". ianuarie, 31. Aşteaptă plecarea la Praga, în Boemia, cu tot regimentul de tunari şi corpul al Xll-lea în care „nu se încred îndeajuns", avînd „majoritatea română". martie (?). „Tu nu ştii ce înseamnă să trăieşti între străini, să lucrezi sub apăsarea străinului" — scrie prietenului său Dumitru Nacu, care izbutise să treacă în România. martie, 10. A dat examenul de ofiţer, dar avansarea se va face pe front. Constrîns de greutăţi materiale, solicită lui Liviu telegrafic 40 de coroane. E îngrijorat de „calea atît de întunecoasă", „cu atîtea prăpăstii în jurul ei" pe care va porni şi are temeri că poate niciodată nu va mai vedea „romantica vale a Someşului bătrîn". martie, 22. Pleacă spre front (lada cu lucruri a lăsat-o la Tg.-Mureş, în locuinţa ştiută de verişoara lui, Susana Şfagău, căsătorită Nistor). martie, 23. în Teiuş, în drum spre Lugoj unde se află regimentul 5 artilerie de cîmp, la care e repartizat. A fost numit cadet aspirant. martie, 30. în drum spre frontul din nord, scrie din Oradea. aprilie, 5. Prima epistolă de pe front către Livia, aflată în Beclean. E comandant de secţie. Aşteaptă să fie numit cadet, căci atunci ar încasa „o sumă bunişoarâ de parale". 540 aprilie, 15. Este sergent-cadet, pe post de ofiţer, cu 27 coroane pe lună. îndeplineşte misiuni riscante. aprilie, 17. Prima epistolă adresată lui Liviu de pe front. îl înştiinţează că toţi ceilalţi colegi, comandanţi de secţii, sînt sublocotenenţi, absolvenţi de Academie Ludo-vicană (pe care o absolvise şi scriitorul — n.n.J. aprilie, 19. E instalat într-o odaie foarte frumoasă, dar ... sub pămînt. E bine, numai „prea aproape de mus-cani". (îşi întocmise un carnet din care s-au păstrat 14 file. Găsim în el: adrese, nume de soldaţi, socoteli băneşti, versuri în limba maghiară, note pentru studiul limbii cehe, titlurile unor cărţi, de ex: C. Rădulescu-Motru, Viaţa şi filozofia lui Nietzsche, cîteva date: 29 mart. 1915, 2. iun. 1915, 1. febr. 1916 şi diverse citate.) aprilie, 25. Pe front întîlneşte colegi şi cunoscuţi: Ion al lui Macedon Cercetaşu din Prislop, Niculiţă Pop din Rebrişoara ş.a. aprilie, 29. Aflat în prima linie de foc, mărturiseşte lui Liviu: „Am presimţiri rele". mai, 3. în toiul luptelor. A fost rănit de un glonţ la piciorul drept şi a surzit vreo două săptămîni de urechea dreaptă. A văzut cum cădeau duşmanii sub puterea focului ce slobozeau din tunuri. („Şi pe mine m-a durut atît de mult inima că trebuie să omor".) Promite că va povesti mai tîrziu celor de la Bucureşti peripeţiile „vieţii sale de arti-lerist ungar". E conştient că a scris „cam liberal", „dar nimic ce-ar putea cauza confiscarea corespondenţei". mai, 11. Doreşte şă se întoarcă acasă, nu „cu rang de căpitan, ci cu viaţă", să lepede hainele militare şi să înceapă o viaţă nouă. A primit o scrisoare „proastă şi dură" de la tatăl Nelicâi şi i-a răspuns „cu o satiră de 1-a frige cît va trăi". După o lucidă introspecţie, o concluzie de viaţă: „Şi nu voi mai fi altul atît de romantic ca pînă acum şi nu voi mai fi nici idealist în atîta măsură ca pînă acuma". mai, 16. Evocarea unei lupte „sîngeroase din cale afară", în care era să se prăpădească. mai, 29. Lîngă Prut, aproape de graniţa Bucovinei, mai, 31. Generos chiar şi în suferinţă, comunică: „Şi de foame am răbdat, căci ce am avut de mîncat pe lîngă mine am împărţit cîtorva prizonieri ruşi, rupţi de foame şi ei". Arătînd că întîlneşte mulţi oameni inteligenţi, dar că „şovinismul lor este de netolerat", conchide că se simte „străin între străini" şi se miră ce caută „în luptele dintre slavi şi germani", el, un român. iunie, 10. înaintează cu frontul, după lupte îndîr-jite care au durat 10 zile neîntrerupte. iunie, 22. Un răspuns, cu afişată demnitate, lui Liviu: „Cu fruntea sus am plecat şi tot cu aceeaşi seninătate o port şi acum, cînd se vor împlini trei luni de cînd am .pornit de acasă". Entuziasmat (cu adevărat sau de circumstanţă?) de succesele vremelnice repurtate pe front:„învin- 541 gem pe toată linia şi acesta e începutul sfîrşitului războiului". Aceeaşi idee o regăsim şi într-un răvaş către cei de acasă: „Ar fi rău acum să intervie oricare naţiune, mai ales dacă n-ar fi în stare să ne bată hotărîtor. S-ar prelungi războiul, dar sfîrşitul ar fi al nostru. Asta-i părerea mea." Nu vrea prelungirea războiului. Dimpotrivă: „Dorim să se încheie pacea cît de grabă. Suferim mult. în special păduchii ne omoară. Apoi e vremea să mai înceteze şi vărsarea de sînge (cel puţin aici, la nord) şi dacă vom face pace cu ruşii, pe italieni vrem să-i batem straşnic, să-i batem total. După cum vezi, pe noi nu sînt în stare să ne bată opt state, ba îi cam îmblătim noi." E mai precaut în lupte: „Cît pot mă feresc, căci n-aş vrea să-mi las măselele prin Galiţia, şi mai ales acum, cînd războiul e pe sfîrşite". iunie, 26. Peste patru zile, în prada unei puternice depresiuni sufleteşti, se confesează Liviei: „Nu-mi pasă, oricare îmi va fi sfîrşitul, numai doresc să vă mai văd o dată...". Se simte nedreptăţit şi persecutat: „Sînt slăbit şi obosit greu şi nu am nici o recunoştinţă, pentru simplul motiv că sînt român, iar ceilalţi ofiţeri şi voluntari sînt mari şovinişti. Eu nu pot fi făţarnic. N-am fost niciodată şi nu voi fi. De trei luni sînt mereu în foc şi încă nu m-au făcut cadet, deşi ştiu cît oricare ofiţer şi am curajul şi tăria să stau mai mult în ploaia gloanţelor". iulie, 2. Internat într-un spital din Bucovina cu „aprindere de intestine." iulie, 9. Speră că „după atîtea suferinţe" va fi avansat cadet şi atunci îi va „remunera" pe toţi ai săi. iulie, 17. Refăcut după boală, se simte iar „sănătos şi tare". A luat parte la un mare atac, astfel că a trebuit să se facă „armisticiu pe o zi", ca să poată fi îngropaţi morţii. Ar vrea să meargă acasă în octombrie pe vreo cîteva zile şi să râmînă cîteva luni în Ungaria, ca să poată face „vreun examen de iură". iulie, 20. Aşteaptă avansarea; din motive pe care nu vrea să le comunice decît cînd va coase „pantlica de aur la gît", fusese „înlăturat", dar acum, cînd a dovedit prin curaj demnitatea de a fi denumit, speră că „nu poate în-tîrzia mult". iulie, 24. Nădăjduieşte că „denumirea aşteptată şi atît de mult meritată" în gradul de cadet să-i sosească în luna august şi de atunci, cît va fi în viaţă, va trimite acasă „parale cîte vor cere şi totdeauna". august, 6. în perspectiva internării în spital la Viena sau Pesta. Anunţă pe Livia că va fi înaintat cadet la 1 septembrie, fiind nespus de fericit că-i va putea ajuta pe toţi „scumpii fraţi şi surori". E de acord cu plecarea Liviei la Bucureşti, amintindu-şi cu regret de visul său neîmplinit. august, 20. Rugat de fratele său Iuliu, stăruie ca Livia să nu mai plece la Bucureşti, spre a rămîne cu soţia acestuia. Cu sănătatea o duce „tot mai rău", aşteptînd să intre în spital pe la începutul lui septembrie şi apoi să plece pe cîteva zile acasă. august, 24. Mediator de la distanţă în neînţelegerile familiale („Voi nici acuma nu puteţi să vă înţelegeţi, cînd trei fraţi pot să moară în toată clipa, cînd toată lumea simte povara greaca vieţii şi cînd tata e mort"). Reîntors de două luni nevindecat la baterie se chinuie cu „morbul de stomac şi intestine" şi aşteaptă „urgisita aceea de,denumire" cu viaţa mereu în pericol şi necurmate „dureri sufleteşti" („Numai denumirea mi s-a cuvenit s-o capăt cu 3—4 luni înainte de asta, nemaipomenind neplăcerile că eu sînt român"). august, 25. Regretă că fratele Virgil (Ghilu) a fost încorporat ca simplu infanterist. august, 31. Comunică laconic Nelicăi că peste o oră pleacă la Viena greu bolnav. septembrie, 5. Internat în spitalul din Sighet. septembrie, 15. Planuri mai optimiste de viitor, deşi nu capătă vacanţă şi crede că va rămîne în spital pînă la mijlocul lui octombrie. în schimb (şi, în fine), e asigurat materialiceşte, oferind generos ajutor familiei. „Voi trimite în toată luna 200 coroane ori şi mai mult, de acuma nu veţi mai avea lipsuri materiale..." Expediază acasă lucruri, trofee şi cere cursurile de drept („După război, necondiţionat voi absolvi iura"). Vestea că Nelica s-a logodit nu 1-a surprins şi nu 1-a amărît mult. septembrie, 22. Anunţă pe Livia că în curînd se va întoarce pe cîmpul de luptă. octombrie, 6. Din nou la baterie. octombrie, 10. în apropierea cetăţilor sud-esţice ale Rusiei, pe o vreme ploioasă şi rece, deapănă amintiri din Prislop, învăluind pe toţi ai săi cu nemărginită dragoste. îl îndurerează soarta bietului Ghilu, în vîrstă de numai 18 ani, aflat pe frontul din Rusia. Amîndoi sînt veşnic în foc. Nu mai ia seama la exploziile şrapnelelor şi granatelor. A devenit fatalist: „Un noroc mi-e toată viaţa". Are acum în baterie trei tunuri; într-o singură luptă a „cosit cu ele trei companii". De la bateria sa a avut patru morţi şi 15 „vulneraţi". După atîta măcel îşi constată o anumită atrofiere a repulsiei faţă de orori: „Pînă acuma mi-era greaţă de oamenii morţi. Şi acuma? Trec indiferent printre oamenii spintecaţi ori bucătăriţi." octombrie, 21. A avut o luptă de trei zile, fiind ajutorul comandantului de pluton. noiembrie, 2. E comandant de coloană (Zugskoman-dant) revenit de o lună la „tunurile-i dragi". Fratele Iuliu se află în spital la Pesta, Ghilu, care la 20 noiembrie va semna cu tristeţe o epistolă, „pribeagul Virgil", e în aceeaşi divizie cu el. ÎI întreabă pe Liviu: „Ce crezi, înmormîntarea Serbiei va aduce pacea dorită?" ' . noiembrie, 25. Iritat de întîrzierea scrisorilor, face imputări „domnilor leneşi" din Bistriţa, de la cenzura militară. Trimite o fotografie cu un alt cadet şi cu Petrea, ordonanţa sa, „un băiat tare cumsecade, român de lingă Deva". ^Nu se simte prea bine, avînd „reumă" în mîna stingă. Dimineaţa trebuie să-1 îmbrace „purşul". Nu vrea să meargă în spital, să nu rabde de foame ca în Sighet. O felicită pe Livia pentru poeziile publicate în Gazeta Transilvaniei şi recenzate în Românul. I-a scris preotul Botean că tare îl doresc oamenii din Nuşfalău, în frunte cu baronul Banffy, care vrea să le fie notar. Recomandă ca banii trimişi acasă să fie folosiţi cu chibzuinţă. Formulează un testament, lă-sînd totul Liviei. Spera să vină acasă în concediu pe 20 de zile, în 22 ianuarie ori în 11 februarie. decembrie, 5. Mutat pe frontul italian, pe platoul Doberdo, lîngă Gorz şi Triest. („Războirea aicea e cu mai multă osteneală decît în Rusia" — scrie el lui Liviu la 13 dec. 1915.) decembrie, 29. A distrus un reflector inamic şi e propus pentru decorare (episod reţinut în roman). I-a trimis Liviei, aflată la Budapesta, 150 de coroane. 1916, ianuarie, 1. Avansat sublocotenent printr-un decret care i se va comunica la mijlocul lui martie. Steaua de aur o va putea coase la guler abia după 1 mai. ianuarie, 2. Explozia unei granate îi sparge „decun-gul" şi-1 incendiază. Fiind la tun, a scăpat cu viaţă. ianuarie, 3. Vesteşte pe Liviu că i-a primit epistola din 6 decembrie abia în ziua de 30 decembrie şi nu pe frontul Rusiei, ci lîngă Marea Adriatică. „Pînă acum am puşcat xtn reflector de-al italienilor, care ne incomoda mult şi pentru care faptă sînt înaintat să capăt o medalie." Regretă foarte mult că a părăsit pe ruşi „cei mai cumsecade duşmani ai Monarchiei". Cu ei se băteau „în toată dumineca, iar aici nu încetează niciodată focul". Dă ştiri despre restul familiei. Ghilu e în spital. Iuliu e în cancelarie la regimentul 1 de tunari, Livia e la Pesta şi îşi pregăteşte volumul de poezii: „o ridică în slavă lumea românească din Ardeal". Semnificativă e invitaţia la prudenţă: „Nu-mi trimite nici o gazetă, căci atuncea nu voi fi niciodată sublocotenent. Cunoşti şovinismul honvezilor. Din contră, abonez Peşti Hirlap-ul şi am o bibliotecă întreagă, însă — regret — ungurească toată." ianuarie, 6. Speră să fie avansat „leitnant" la 1 martie sau 1 mai şi să plece în concediu la 1 aprilie sau luna următoare. Poartă corespondenţă cu Reghinuţa şi mai multe fete din Ardeal. Din pricina nesomnului a slăbit: toată noaptea „puşcă" reflectoarele care luminează tranşeele. ianuarie, 15. Suspiciuni şi neînţelegeri îl determină să-şi ceară mutarea („Nu mă pot înţelege cu domnii de aici, deci nici avansarea nu aş obţine-o rămînînd pe loc", comunică el familiei). ianuarie, 16. îşi impune prudenţă şi precizează unde şi-a cerut mutarea: pe cîmpul de luptă din Rusia. ianuarie, 23. Scrie mamei că transferul la regimentul 5 nu va fi curînd şi că va veni acasă de Paşti. Serviciul de noapte 1-a slăbit mult; de cînd e în Italia trăieşte „foarte slab". Alta a fost viaţa în Rusia, dar acolo nu l-or „denumit" în grade. încearcă o clarificare a relaţiilor familiale şi exprimă noi elanuri de generozitate („Pe mine nu mă sileşte nimenea să vă ajut şi eu asta nu o fac ca să imput cuiva. Tot sufletul meu vi l-aş trimite şi vă voi ajuta cu cel din urmă creţar"). februarie, 8. Fotografiat lîngă un tun camuflat între crengi de brazi, trimite verişoarei Virginia Todoran „suvenire de pe vestitul munte San-Michele". Manifestă optimism: glonţul nu-1 va răpune. februarie, 12. Trimite la Bucureşti trei fotografii şi o epistolă care exprimă aceleaşi stări sufleteşti. „Nici nu-mi trece prin gînd să-ţi descriu'viaţa mea de azi. Poate n-ai crede-o, ori doară nici nu mi-ai primi scrisoarea, dacă aş încerca să ţi-o descriu. Rămîne deci tăcerea. Cred^că ai cetit din luptele şi viaţa soldaţilor de la Doberdo." îşi reaminteşte dorinţa, neîmplinită în 1913, de a trece în România, pentru care a trebuit să îndure atîtea dureri. februarie, 14. Trimite bani lui Virgil (Ghilu), grav rănit şi internat în clinica din Cluj. februarie, 25. Scrisoare către Fanny Rebreanu, prilej de evocare a mizeriei şi durerilor sufleteşti de o viaţă întreagă. Poartă un jurnal laconic despre cele ce se întîmplă în sufletul şi în jurul său. De un an şi jumătate nu prea ajunge la cărţi româneşti. „Niciodată n-am ştiut de-ajuns limba mamă, dar' acuma uit şi ce-am ştiut pe vremuri." în aceeaşi zi scrie şi lui Liviu, relatînd aspecte ale luptelor. Regretă încă o dată frontul rusesc. Se bucură că Liviu va scoate un volum nou (în 1916 au apărut volumele de nuvele Golanii şi apoi Mărturisire), dar îl roagă să nu-i trimită pînă la 1 mai, cînd va fi avansat sublocotenent, nici un volum sau vreo gazetă. Şi Livia va scoate un volum de poezii. Emil se află în baterie de 11 luni neîntrerupt; sănătatea îi este şubredă. Speră ca la 1 april ori 1 mai să meargă acasă; doreşte să se transfere la un alt regiment; are de gînd să dea şi vreun examen, dar planurile „pot să-i piară în tot momentul". martie, 1. Trimite acasă o sută de coroane şi îşi exprimă regretul, aflînd de moartea Sabinei Slăvoacă. martie, 10. Scrisoare pesimistă către Livia, fiinţa „cea mai dragă din lume". Ar dori s-o ajute, dar „soarta altcum voieşte"; se simte apăsat, sufocat, slab, „o cătană" şi mai mult nimic. I s-a schimbat adresa, i s-a schimbat şi sufletul şi ar vrea să nu mai fie. „Veţi vedea şi veţi şti şi voi toţi într-o zi că eu nu mai sînt..." martie, 17. Stare sufletească diametral opusă, de-monstrînd parcă o anumită labilitate psihică: e tare bucuros S44 35 — L. Rebreanu, Opere 5 54 de ştirea că a fost avansat sublocotenent de la 1 ianuarie 1916. „Am uitat parcă toate chinurile ce-am îndurat." Cu „un presimt rău", a trebuit să meargă în „Swarmlinie", în cel mai periculos loc de pe frontul italian, platoul Doberdo. martie, 28. Un glonţ de tun-revolver 1-a rănit, spin-teeîndu-i mîna stînga. A căpătat recompensă de la superiorii săi; are un comandant de baterie bun, care-i recunoaşte meritele. L-a trimis îndărăt, mai departe de linia întîi, ca să se recreeze. După 17 martie a stat, pe o ploaie care a durat 7 zile, în „Swarmlinie". Vrea să-şi depună prima de echipament, 6—7 sute de coroane, s-o aibă dacă va scăpa cu viaţă, iar dacă nu se va reîntoarce, să rămînă familiei. aprilie, 10. Scrie ultima carte poştală la Bucureşti, rămasă însă fără răspuns. Anunţă că e rănit (Liviu intenţionase să-i scrie „luni, 11 aprilie, st. n., a doua zi de Paşte", dar n-a mai terminat epistola începută). mai, 9. Laitmotivul exasperării şi saturaţiei de front. „Aş vrea, dacă s-ar putea, să nu mă mai întorc niciodată pe Doberdo. M-am săturat de război pînă peste cap şi mai ales de ăsta de aici, care-mi mănîncă nervii pe zi c'e-trece." (Denumirea platoului Doberdo, care revine în numeroase scrisori ale lui Emil, va apare şi în roman.) mai, 12. E sublocotenent şi aşteaptă medalia mare de argint. Iritat că nu primeşte răspuns de la Bucureşti. mai, 15. Din nou năpădit de nostalgia locurilor natale. „Unicul dor mi-e să merg în concediu după atîta amar de vreme trăită în lumea diametral opusă firei mele." Are stelele de aur ale gradului de sublocotenent, iar în zilele următoare crede că va primi medalia mare de argint. E primul ofiţer în baterie. mai, 18. Din nou efuziuni belicoase şi patriotarde într-o epistolă către rudele din Feleac. După ce enumera capturile de la italieni, adaugă: „O bătaie straşnică trebuie să le dăm şi să ne deie ei pămînt, nu noi lor". Află de măritişul Ţinutei (Leontina Bachiş?), dar nu-i pare rău. Fiind „cătană", el nu-i de însurat, nu şi-a terminat studiile începute, vrea să ajungă doctor în „studiile juridice", sau în cel mai rău caz, ar rămîne militar şi în 1 august ar fi „ober-leutnant". „Dar tu şi voi, nici unul nu ştiţi cîtă ambiţie zace în mine." mai, 22. Decorat cu medalia mare de argint pentru vitejie. mai, 31. E pe punctul de a pleca acasă, dar concediile se suspendă, bateria se desfiinţează şi a doua zi, fiind „comandant de tren", pleacă cu întreaga diviziune. Bolnav, trebuie să meargă mai departe „pe o cale necunoscută şi cu un sfîrşit neştiut". iunie, 8. Pleacă din Italia în Tirol, apoi în Vol- hinia. iunie, 24. Comandant la sapeuri, aproape de linia întîi. De aici scrie verişoarei Virginia Todoran, cu nedi- 546 I simulat, orgoliu, despre calitatea sa de „ofiţer în armata au- ■ stro-ungară." I iulie, 16. în Năsăud, aflat pentru prima oară într-un I -concediu de cîteva zile, după doi ani de armată şi front. I Acum se înfiripă idila cu Elena (Titi), fiica vicarului din I Năsăud, Alexandru Halită. I iulie, 25. Prima carte poştală militară către Titi I Halită, semnată şi de „Ovidiu, student în filozofie" (Ovidiu I Hulea, viitorul soţ al Liviei Rebreanu). I iulie (?). în Beclean; regretă că n-a putut s-o vadă I pe Titi la despărţire. 1 iulie, 30. în Pesta. 1 iulie, 31. Se află în apropierea Carpaţilor. I august, 1. Din Rawa-Ruska (Galiţia) anunţă pe I Titi că i s-a închis drumul, pe unde venise în concediu, I astfel că a trebuit să facă un înconjur bunişor. I august, 2. Sosit la unitate. I august, 9. Din Przmysl ajunge cu trenul în Jaroslaw. 1 august, 10. Trece prin Nyiregyhaza şi Sâboraljarybely. I august, 11. Se află la Oradea, în drum spre frontiera 1 românească. I august, 14. Trimite Elenei Halită 8 ilustrate cu re- i produceri de artă. I august, 15. în Alfalu, lîngă Sf. Gheorghe, la 25 km. I de graniţa României. Primeşte mape cu Iaşii, Tîrgovişţe | Ploieşti, Craiova, Bucureşti etc. Se interesează de Academia 1 din Viena şi va trimite un certificat cu „învoiala" pentru înscrierea la Viena şi Cluj. Cere volumul de versuri, recent apărut, al Liviei pentru el şi doi subofiţeri români din coloană. Scrie că o duce bine, se îngraşă şi că se va apuca de j «tudiu, fără să-şi mai bată capul cu nimeni, afară de Titi, j de care îi place că-i „cuminte". Epistola şi alte lucruri le ' trimite cu ordonanţa Iovan Kurici (un sîrb, al cărui nume va i fi reţinut de Liviu Rebreanu într-o listă de personaje ale ; Tomanului, înlocuit cu Ion, Ionică şi, ulterior, Petre). august, 16. Severe restricţii privind deplasarea din unitate („Nu pot merge pînă în satul vecin fără ştirea generalului, iar cu învoirea lui nici atîta"). Regretă că nu poate vizita pe Titi la Năsăud, aşa cum sperase cînd îi trimisese telegrama din Dobriţin. august, 20. Deşi bolnav, nu se internează în spital, fiindcă de acolo va trebui iarăşi să meargă la tunuri şi la tranşee. Intenţionează să meargă la Cluj şi la Viena, la începutul lui septembrie. august, 24. Convalescent, părăseşte patul, august, 25. Expediază din nou Elenei Halită 10 ilustrate cu reproduceri de artă. august, 27. România declară război Austro-Ungariei. septembrie, 4. înaintează spre munţi şi cu strîngere de inimă întîmpină coloanele de refugiaţi. îngrijorat, în- 35* P*7 treabă pe cei de acasă: „Nu sînteţi încă siliţi să părăsiţi Năsăudul?" septembrie, 10. Se adresează din nou familiei: „Nu ştiu baremidacă mai sînteţi prin Năsăud", „Sînt neliniştit mereu şi nu dorm nopţi întregi. Nu sînt departe de voi." septembrie, 16. Justificare sentimentală a unei petreceri: „De părere de bine că te-am aflat bine şi că nu mai eşti nervoasă ca în seara de 28 august am repezit un chef strajnic", scrie Elenei Halită. Din conţinutul epistolei, ar rezulta că Emil s-ar fi dus fără permisie la Năsăud, a doua zi după declararea războiului, în 28 august. septembrie, 18. Revenit în unitate, „fără să ştie cineva de călătoria" sa. septembrie, 28. O nouă petrecere cu un grup de camarazi. septembrie, 29. Altă justificare a unui chef nocturn: „Nu strică cîte o noapte strîmbă, cînd ştii că poate mîni ne-om stinge şi noi de pe faţa pămîntului"'. De la 1 octombrie se va apuca de studiat, pentru că „visurile de aur" nu le va putea ajunge niciodată „fără trudă şi suferinţă". octombrie, 2. Trimite Liviei şi lui Titi două cărţi poştale militare-tip, cu un text tipărit în nouă limbi: „Sînt sănătos şi îmi merge bine". octombrie, 3. In zona frontului. A voit să meargă la Cluj, dar marşul continuă. Cere Liviei acte: „testimonul" şi „cartea de botez". octombrie, 17. La Sighişoara, de unde scrie lui Titi. In aceeaşi zi se întoarce pe front. octombrie, 23. Stare depresivă, provocată de zilele urîte, reci, cu lapoviţă de toamnă. „Grupurile de prizonieri şi de răniţi la tot pasul şi mai ales neliniştea că Liviu mai trăieşte ori a căzut şi el în luptele înverşunate ce se dau în apropierea" lui îi „aţîţă nervii" şi-i „aprind fantezia". noiembrie, 8. Primeşte o scrisoare de la un camarad de arme de pe frontul italian, sublocotenentul Tass Gydrgy din regimentul maghiar de obuziere al honvezimii nr. 20, bateria 4, secţia 14. „Gyury" îl informează amănunţit pe „iubitul" său „prieten Rebri", de la care primise o carte poştală, despre luptele de pe frontul italian, despre unitate şi camarazii de baterie (locotenenţii Stugl şi Zombor, stegarul Manusichi, sublocotenentul' Nagy Ios'if, ofiţerul Matei Murai, comandantul de baterie Polony, Novodny, Bodnar, Preiszner). Se pare că Emil împărtăşise în epistolă şi gîndul chinuitor că ar putea să se afle în' luptă, faţă în faţă cu Liviu, că este silit să lupte împotriva fratelui' şi a fraţilor săi. „îmi pare rău, dragă Rebri — scrie Tass Gyo'rgy — că trebuie să lupţi contra acelora pe care îi iubeşti." Calificînd cu termeni aspri pe aceia care i-au atacat în „momente atît de critice", Gyury încearcă să justifice situaţia şi să-1 convingă pe Emil, adăugind, fără temei: „Tu nu lupţi împotriva fratelui tău mai mare, ci împotriva acelei «ţări» care ne-a cotropit şi pe noi şi pe tine". (S-a afirmat că Tass Gyorgy a servit drept prototip locotenentului Varga din roman.) _ noiembrie, 13. Primeşte o epistolă de la Lucia Ple-tosu (fiica preotului din Bistriţa, Grigore Pletosu, fost profesor al lui George Coşbuc). Se pare că această corespondenţă va contribui, între altele, la ruptuţa cu Elena Halită. noiembrie, }4. Scrisoare către poetul Emil Isac în legătură cu examenele la Universitate. îl informează, printre altele, că s-a interesat, în scris, la un prieten de soarta domnului Chirilă, dar n-a primit răspuns. noiembrie, 22. Stranie prefigurare a sfîrşitului său. noiembrie, 29. „Abătut şi slab", cu capul „turbur", studiază. Scrie Liviei că în 20 de zile a isprăvit examenul prim. decembrie, 2. E îngriiorat că nu va putea da examenele. Concediile au fost suspendate din cauza ofensivei pe frontul românesc. Trimite 300 de coroane şi îndeamnă pe Miţi să plece la Budapesta, unde va putea asista la încoronarea succesorului lui Franz Iosif al Ungariei şi frecventa teatrele. decembrie, 8. Speră să obţină concediul cerut. Scrie Liviei să insiste pentru eliberarea camerei ocupate de militari, să-1 invite pe Ovidiu Hulea, logodnicul ei, şi să facă pregătiri pentru sărbătorile de iarnă. îi va povesti despre poetul Emil Isac, care 1-a invitat să stea la el în timpul examenelor, despre Titi şi „urmele unui ideal". 1917, ianuarie, 7. Se află în Năsăud. A obţinut un scurt concediu de 10 zile (dintre care şase pentru călătorit). Acum se produc precipitat, poate şi ca urmare a unei deosebite irascibilităţi a lui Emil, incidentele cu notarul Pălăgieşu, cu yecina Veronica Istrate, precum şi ruptura cu Titi Halită, (în roman scriitorul a creat tipul renegatului în persoana lui Alexandru Pălăgieşu din Parva, imaginînd conflictul cunoscut. în realitate, conflictul cu Pălăgieşu avusese un alt mobil, iar ruptura cu Titi, deşi pricinuită în parte de cochetarea ei cu medicinistul Richard Wagner, şvab găzduit la familia Halită şi mutat ulterior la Dej, nu a jucat în viaţă rolul pe care episodul corespunzător îl are în roman.) ianuarie, 15. Susţine cu succes examenul la facultatea de drept a Universităţii din Cluj. Ar dori să mai treacă un examen în iunie, iar în decembrie 1917 să termine „iura". Crede că războiul va mai ţine pe puţin doi ani şi cine ştie dacă-i va „ajunge sfîrşitul". ianuarie, 20. Proiecte de viitor, sub semnul incertitudinilor. Cu toate că-i merge bine, că nu-i „în foc", totuşi e blazat şi nesatisfăcut, căci visurile-i au fost zădărnicite, „scopuri înalte" nu i-au rămas şi trăieşte „ca o adevărată ■cătană, ca un dobitoc". Şi-a adus cărţi multe de citit, dar mai bine ar fi fost să nu-si aducă nimic, să doarmă toată 548 549 viaţa asta, să uite că mai trăieşte şi unde trăieşte. Nu are altă dorinţă decît să se îmbolnăvească şi apoi să meargă la vreo scaldă, ori în Tatra. Dacă războiul va mai ţine încă mai mulţi ani, se va activa. Detestă războiul: „Generaţia asta a fost fără noroc, baremi copiii şi nepoţii noştri vor avea linişte". Explică motivele rupturii cu Elena Halită» Locuieşte în Făget, la Iosif Crăciun. Cunoscuse aici pe-llona (n. 6 iun. 1898), fiica primarului Grigore Lăszlo. (în roman Ilona — fiica groparului Paul Vidor.) ianuarie, 26. Un nou act de mărinimie, vizînd logodna sorei Livia pe care o socoteşte cel mai ales suflet din lume>:-„Am două mii şi atîtea coroane cîştigate pînă acum; pe-acelea i le dăruiesc toate ei". Apelează la fratele Iulius şi cumnata Miţi să contribuie şi ei la cumpărarea mobilei. februarie, 3. Cere Liviei adresa logodnicului ei, Ovidiu Hulea: „Am să-i comunic ceva". februarie, 4. Confesiune amplă, pe alocuri contradictorie, despre concepţia sa de viaţă, experienţa războiului şi iubirile-i trecătoare. Un răspuns la încercările surorilor Livia şi Miţi de a-1 mîngîia, „ca şi cînd ar fi în agonie". februarie, 6. Revoltat de percheziţia la domiciliul familiei şi de confiscarea unor obiecte de către jandarmi, scrie Liviei să se adreseze cu o reclamaţie la „Bezirks Komando". februarie, 11. Indignat, cere Liviei noi precizări în legătură cu lucrurile confiscate cu ocazia percheziţiei. martie, 7. în Sf. Gheorghe, la un curs de apărare contra gazelor toxice. martie, 10. îşi linişteşte familia, convins că nu i se va întîmpla „absolut nimic". Le spune că reclamaţia jandarmilor se află la el. martie, 11. Reîntors pe front. martie, 22. Grav bolnav, refuză să se interneze în spital, înduplecat de rugăminţile insistente ale subalternilor să nu-i părăsească. martie, 26. Se află tot pe frontul românesc, în pasul Ghimeşului, Convalescent. Şi-a făcut un nou testament şi 1-a trimis acasă. martie, 30. Vesteşte pe Miţi de moartea lui Luţu (Sever). Numai un frate şi o soră l-au însoţit pe ultima-i cale. Pe ceilalţi, soarta i-a „învrăjbit în toate colţurile lumii". aprilie, 1. Regretă încă o dată relaţiile cu Titi. Ancheta deschisă în urma denunţurilor din Năsăud1 îl îngrijorează: „mai am o afacere neplăcută, dar cred că voi scăpa şi de asta, şi atunci eu voi fi cel mai norocos om". 1 T. Rebreanu afirmă că la denunţurile din Năsăud se adaugă şi un incident care ar fi avut loc la popota ofiţerească. Bmil ar fi pus la gramofon o placă cu cîntec românesc. Se afirmă că ar fi fost suspicionat şi în legătură cu o explozie la depozitul de muniţii local. aprilie, 10. A solicitat un concediu de 8 zile pentru a merge la Bucureşti (ocupat de trupele austro-ungare) să afle ceva despre Liviu, dar nu i s-a aprobat. aprilie, 13. Din spital anunţă familia că-i merge mai bine unde se află, cu toate că are „cîteva neplăceri" şi acestea îi dau mai mult de lucru. aprilie, 22. însănătoşit, vrea să fie naşul pruncului aşteptat de Iulius. aprilie, 29. Iovan Kurici, ordonanţa lui Emil, este arestat. mai, 8. Epistolă semnată criptic „Ubald". Anunţă pe cei de acasă că a doua zi va pleca, deocamdată la Miercurea Ciuc (Csikszereda), iar de acolo mai departe, nici el nu ştie unde. E informat de anchetă şi percheziţia de acasă. Va scrie mai mult cînd va avea adresa stabilă. îşi ia rămas bun „pînă Ia o lungă, lungă revedere". în aceeaşi zi scrisese sorei Miţi la Budapesta „o corespondenţă datată în 8 l.c". mai, 10. Anunţă pe ai săi că a doua zi va pleca în spital, fiindcă boala i s-a agravat. Crede că va merge în Abazia, ori la băile din Tatra. Le spune să nu-i mai scrie pînă cînd nu va şti cu siguranţă unde se va stabili pe mai multă vreme. Ştie ce s-a întîmplat acasă. „Un scandal nemaipomenit, dar să nu luaţi în socoteală prostiile acelea. Tot ce-au dus de la voi, veţi căpăta îndărăt." Le va scrie mai pe larg dacă va ajunge într-un spital mai mare. încheie cu speranţa: „Curagiu şi resemnare. Toate Ie vom învinge..." Semnează din nou: „Ubald". mai, 10. Ultima scrisoare către Miţi, cu aceeaşi semnătură. îi aminteşte de epistola trimisă cu două zile înainte, pe care nu ştie dacă a primit-o. O înştiinţează că mîine va merge mai departe. Poate nu va scrie mai multă vreme, dar să nu fie îngrijoraţi de soarta lui. mal, 10 — 11. Părăseşte noaptea infirmeria brigăzii 16 honvezi pedeştri maghiari, care îi fusese desemnată ca domiciliu obligatoriu, cu intenţia de a trece linia frontului. Este prins de o patrulă de ofiţeri. mai, 12 — 13. Acuzat de crimă de dezertare şi spionaj, judecat de Curtea Marţială a brigăzii. Prin sentinţa nr. H. 189/17/21 (difuzată prin ordinul de zi din 23 iul. 1917, semnat de generalul Karg, al cărui nume a fost reţinut de autor în roman) este degradat din rangul de sublocotenent de rezervă, i se retrag toate decoraţiile şi e condamnat la moarte. mai, 14, ora 10, p.m. Executat prin spînzurătoare. Pădurea spînzuraţilor Dramă în trei acte şi [şapte]1 tablouri Un platou la marginea satului Zirin, pe frontul rusesc: in fund, dmtr-o pînză de fum şi pîclă se ridică vîrfuri de pomi desfrunziţi', coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii spintecat de un obuz. In dreapta, un cimitir militar înconjurat cu sîrmă ghimpată, cu crucile albe uniforme. în stingă se vede cimitirul satului, îngrădit cu [mărăcini]2, cu crucile rupte, putrezite. In^ slînga — fund, se înalţă spînzurătoarea nouă, cu ştreangul atîrnînd deasupra groapei, la care lucrează doi soldaţi bătrîni si un ţăran rus supravegheaţi de un capi ral'. Se înserează. Toamnă tîrzie. Cerul cenuşiu. Din cînd în cînd bate un vînt aspru. Atmosferă grea, mohorîtă. Cînd se ridică cortina, oamenii sapă la groapă, scuipîndu-şi des în palmă şi hîcăind la fiece lovitură de tîrnăcop. O pauză. caporalul (scund, negricios, ţanţoş; se uită mereu împrejur, cercetător şi cu dispreţ \ r'ăsucindu-şi mustăţile. Intorcîndu-se spre gropari şi privind cu necaz la rusul care se oprise să răsufle): Urîtă ţară aveţi, muscale! (Arată cu mîna ţinutul şi adaogă scîlcin-du-şi graiul.) Auzi?... Ţara... locurile... niet frumos! 1 îu var. anterioară: „opt". 2 îu var. anterioară: „spini". ţăranul rus (cu faţa păroasă şi roşie, cască ochii mari la caporal, nedumerit, cu un zîmbet umil şi bolboroseşte ccv\a> rb&înCtlzs). soldatul i (miliţian uscat, mustăcios, îndreptîndu-se din şale, ocrotitor): Nu pricepe ăsta, don căprar, limba noastră, degeaba-i vorbeşti! soldatul ii (bătrîn, neras, sur; proptindu-se în lopată): Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă... Că ei ar fi oameni de treabă şi paşnici, dar de... a venit războiul peste dînşii. Un răstimp, toţi trei militarii privesc cu mare dispreţ la ţăranul care pleacă ruşinat capul în groapa în care stă cu picioarele afundate pînă peste genunchi. caporalul (luîndu-şi seama, izbucneşte deodată foarte sever): Ei, ce staţi, măi creştini?... Ce leneviţi?... Asta-i groapă?... Nu vi-e ruşine?... Uite — acu pică convoiul şi nici groapa nu-i gata... Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră?... Atîta v-ar mai lipsi, c-apoi nici Dunărea nu vă spală!... Hei, pune osul, nu te holba la mine! soldatul i (izbind cu tîrnăcopul, mormăind): Aşa-i, don' căprar, bine zici... Dar nici asta nu-i armată, don' căprar... S-ajungem noi, militarii, gropari... de... caporalul (văzînd că oamenii iar lucrează, mai prietenos ): Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război... Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socoteşte... De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întîr-zierea?... Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toţi... (Alt glas) Ce-i drept, sînt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spînzure oameni aşa, aproape pe întunerec... (Tace brusc. Privirea is-a oprit asupra 552 553 spînzurătoarei, fiindcă ştreangul începuse a se legăna uşor de vînt. întoarce capul şi vede crucile din cimitirul militar. Buimăcit, se întoarce iar şi dă cu ochii de cimitirul civil. Are un mic fior, apoi scuipă cu scîrbă, murmurînd:) Ce viaţă mai e şi asta... încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi... (Vîntul suflă ca un plîns înăbuşit. Caporalul încremeneşte cîteva clipe cu privirea pierdută. Apoi, deodată tresare, auzind paşi pe cărarea din dreapta. Aruncă o privire şi se întoarce spre gropari. Cu glasul răguşit de nelinişte.) Aide, daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer... De-acu trebuie să sosească şi convoiul... Of, baremide-amscăpa mai repede!... Degeaba, asta nu-i treabă de militar! Din dreapta se apropie căpitanul Otto Klapka. Are 35 ani; statură mijlocie, faţa rotundă bălaie, ochii mari cafenii, barbă mică, tunsă, blondă. Cască de război, manta cu guler de blană. klapka (intră şovăitor, privind înfrigurat stîlpul spînzurătoarei) . caporalul (salută ţeapăn, bătindu-şi zgomotos tocurile bocancilor). klapka (se opreşte la cîţiva paşi, răspunde dînd uşor din cap; cu privirea mereu la ştreang): Da ce oră e hotărîtă execuţia? caporalul (vorbeşte cu glas atît de tare, că ofiţerul întoarce ochii spre dînsul): Da patru a fost, trăiţi, domnule căpitan... Dar văd că a trecut de cinci şi încă n-au sosit... klapka (coborînd privirea asupra groparilor care lucrează mereu, murmurînd:) Da... da... bine... (Mai sigur.) Şi cine va fi spînzurat? caporalul (încurcat): Noi nu putem şti, domnule căpitan... Se aude c-ar fi un domn ofiţer, dar nu putem şti bine... 554 klapka (privindu-l cercetător, aproape mînios): Şi pentru ce fel de vină? caporalul (zăpăcit dc tot, cu un xittibei de t*i*lJi jHttjtrZ) • De, domnule căpitan... noi de unde să ştim?... Noi am primit poruncă să săpăm groapa şi abia am putut [isprăvi]1 munca... în război, viaţa omului e ca floarea, se scutură te miri de ce... Păcatele-s multe de la Dumnezeu şi cEircmi nu iartă... klapka (se uită lung la dînsul, mirat parcă de vorbele lui. Ridicînd apoi ochii şi văzînd iar spînzurăioa-rea, se retrage cîţiva paşi, ca în faţa unui vrăjmaş.) în acelaşi timp, din stînga, de pe ulicioara dinspre sat, se aude glasul aspru şi poruncitor al lui Apostol Bologa. bologa (de-afară): Caporal!... Gata, caporal? caporalul (întorcîndu-se spre stînga, cu mîna la cozoroc): Gata, domnule locotenent! bologa (24 ani, locotenent de artilerie, în ulancă strînsă pe corp, guler de blană sură, cască de război; intră foarte grăbit, aproape alergînd şi vorbind mereu): Gata tot, caporal?... Convoiul a pornit adineaori şi în cîteva minute va fi aici... Dar plutonierul,unde-i? De ce n-a venit înainte să...? Dacă eu, care n-am nici o însărcinare directă, m-am putut osteni... (Tace brusc, văzînd pc Klapka, necunoscut, care-l priveşte [neliniştit. Salută simplu şi apoi înaintează pînă la marginea groapei, cercetător. Izbucneşte foarte nervos, cu glas zgîrietor.) Scăunelul, caporal! Unde-i?... Ce te uiţi ca un nerod?... Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?... Ce oameni! Atîta nepăsare n-am 1 în var. anterioară: „să isprăvim". 555 mai văzut!... Din pimînt să-mi scoţi un scăunel, ai înţeles? Şi în două minute să fii înapoi! ... Aide, mişcă, ce mai căşti gura? Caporalul (iese, fugind pe unde a venit Bologa.) bologa (cu o privire spre Klapkz, mzi calm): Cu astfel de oameni nu batem noi Europa... Unde nu-i conştiinţa datoriei... (Vorbind, trece lîngă stil-pul de brad al spînzurătoarei, examinează groapa, mormăind ceva nemulţumit, ridică ochii şi apucă cu amîndouă mîinile funia, încercîniu-i rezistenţa, întîlnind însă privirea căpitanului, dă drumul ştreangului, ruşinat şi umilit. Două clipe mai stă pe loc, nehotărît, apoi merge drept la Klapka, prezentîndu-se.) Locotenent Apostol Bologa, am onoarea să... klapka (întrerupîndu-l, cu mina întinsă): Klapka... Otto Klapka... Adineaori am sosit, şi tocmai de pe frontul italian... în gară am aflat că aveţi o execuţie şi, nici nu-mi dau bine seama cum, am nemerit aci... bologa (cuo vioiciune silită): Va să zică sînteţi mutat în devizia noastră? klapka; Da... la al cincilea de artilerie de cîmp... bologa (cu bucurie neprefăcută): A, chiar în regimentul nostru!... Atunci, bine aţi venit! klapka (după o clipă, cu glas aproape înfricoşat): Pe cine spînzuraţi? bologa (cu o indignare abia stăpînită): Un sublocotenent ceh, Svoboia... Mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc... A fost prins tocmai cînd voia sa treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!... (După cîteva clipe, fiindcă Klapka tace.) Nu-i aşa? klapka (tresărind, nesigur): Mda!... da... poate... 556 bologa (îndîrjit, cu o volubilitate care nu i-e firească, vrîni să convingă cu orice preţ): Am avut onoarea să facparte din Curtea Marţială care 1-a judecat şiprinurmare... De altfel, nici el n-a tăgăduit... Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A fost, în plus, de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea şi n-a vrut să răspundă măcar la întrebările preşedintelui. Ne-a privit sfidător, pe rînd, cu un fel de dispreţ suveran. Chiar sentinţa de moarte a primit-o zîmbitor şi cu nişte ochi... Fireşte, asemenea oameni nu se spăimîntă nici de moartea infamantă... Cînd l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se împuşte... Ce dovadă mai palpabilă decît încercarea de sinucidere?... Curtea 1-a condamnat la moarte în unanimitate, fără deliberare, atît a fost de evidentă crima... Eu însumi, deşi sînt o fire excesiv de şovăitoare, de data asta am conştiinţa pe deplin împăcată,absolut deplin... klapka (buimăcit): O, Doamne... dovezile... cînd e vorba de o viaţă de om... bologa (cu un amestec de ironie şi dispreţ): Uitaţi, domnule căpitan, că sîntem în război şi pe front!... O viaţă de om nu e permis să primejduiască viaţa patriei!... Dacă ne-am călăuzi după consideraţii sentimentale, ar trebui să capitulăm în faţa tuturor... Se vede însă că sînteţi ofiţer de rezervă, altfel n-aţi vorbi aşa despre o crimă care... klapka (repede): Da, adevărat. Am fost avocat... în vreme de pace... Acuma însă... bologa (cu mîndrie): De altfel şi eu sînt ofiţer de rezervă. Războiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la Universitate, unde aproape pierdu- 557 sara contactul cu viaţa reală. Dar eu m-am des-metecit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii! klapka (zîmbind, cu o ironie blinda): Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii! bologa (jignit, ezita o clipă, căutînd un răspuns aspru.) Caporalul vine gîfăiad, cu ua scaun fără spetează. bologa (triumfător): TJn moment, domnule căpitan... (Se întoarce spre caporal. Mînios.) E prea înalt, nu vezi?... Cum să se caţăre condamnatul pe asemenea... în sfîrşit, ce-mi fac eu sînge rău cînd nici nu e în atribuţiile mele execuţia... Să vedeţi voi ce va zice domnul general, să ţineţi minte!... Acuma ce mai stai?... Aide, potriveşte cel puţin locul şi trage mai sus funia!.. .Ce oameni! (Ridică mîinile revoltat şi-i întoarce spatele.) Mi-e şi scîrbă!... (Se potoleşte brusc, zărind în stingă apariţia convoiului.) Vine convoiul!... (Către Klapka, încet.) Uite şi generalul! Din stînga intră un grup de ofiţeri cu gravitate solemnă. In frunte vine generalul Karg, mic, gras, cu picioarele foarte scurte şi foarte roşu la obraz, bătîndu-şi nervos carîmbul cismei cu o cravaşa. Alături de el vine pretorul, uu căpitan burtos, cu mustăţi sure, gesticulîud cu mîua dreaptă, în care ţine o foaie de hîrtie. Klapka se retrage spre dreapta, în vreme ce Bologa iese îu îatîmpinarea generalului. bologa (salutînd cu importanţă): Din întîmplare am venit mai devreme, excelenţă, şi am constatat că lipsea scăunelul... GENERALUL (cu o privire nemulţumită spre pretor): Lipsea?... pretorul (desperat): Se poate? bologa (repede): Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, aşa că... ge: eralul (nu-l mai ascultă, ci se întoarce la colonelul de-alături, cu care se opreşte la mijloc.) pretorul (murmurînd către general): Scuzaţi, excelenţă, să văd ce...(Se duce repede la spînzurătoare, unde caporalul a înţepenit într-o salutare înfricoşată, pe cînd cei trei oameni s-au retras mai în fund. Două clipe examinează tot, mulţumit. Deodată întreabă speriat.) Călăul unde-i, caporal? caporalul: Noi nu ştim, domnule căpitan... Noi am avut ordin să facem groapa şi... pretorul (răstindu-se): Cum nu ştii, dobitocule! (Răcnind.) Dar unde-i plutonierul? Ce-a făcut plutonierul?... Plutonier! (Desperat şi zăpăcit către general.) închipuiţi-vă, excelenţă, n-avem călău!... Atîta neglijenţă mă spăimîntâ. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, dacă oamenii nu-şi mai fac datoria! plutonierul (cu faţa cenuşie şi uscată, a sosit în fuga mare şi s-a oprit, tremurînd, lîngă stîlpul spînzu-rătoarei.) pretorul (zărind pe plutonier, se repede scrîşnind): Unde-ai fost, ticălosule, şi ce-ai făcut?... Unde-i călăul, auzi?... Călăul!... Am să te... am să... generalul (smulgîndu-şimustaţa stingă şi ameninţînd cu cravaşa): treizeci de zile de înch'soare!. ..Acuma însă, trebuie comandat un om nuiraidecît... pretorul (mai uşurat, repede către caporal): Caporal, tu vei fi călăul! Ai înţeles? caporalul (îngălbenind, îngrozit, cu umilinţă): Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertaţi-mă... Eu, domnule căpitan, vă (rog cu supunere... pretorul (fârăsă-l asculte, apropiindu-se de general): Nu mai e de trăit cu oamenii aceştia, excelenţă... în zadar te munceşti cu ei, îi înveţi, îimustru- 558 559 luieşti, nimic! Am ajuns să lucrez singur, fiindcă nu mai pot avea încredere nici măcar în subofiţerii vechi, care erau modele de disciplină... generalul (stăpînindu-şi indignarea, aspru, mor-măind) : Von vorbi mai tîrziu. Acum la datorie! pretorul (salutînd): Da, excelenţă, la datorie! (Mer-gînd spre fund, strigă.) înainte!... înainte! Generalul se apropie de groapă. Ofiţerii, împrejurul lui, se îngrămădesc, încît acoperă cu totul locul. Numai stîlpul spînzurătoarei se vede deasupra zidului gros de spate militare. Scena s-a umplut de soldaţi. în timp ce oamenii se grupează, se aude numai glasul pretorului. PRETORUL (nervos şi răguşit): Pe dincolo, părinte, vă rog!... Trebuie ordine!... Plutonier, ia seama! Nu-ţi cunoşti datoria?... (Răcnind.) Faceţi loc!... Doc!... Toată lumea trei paşi înapoi! încolo, tăcerea e apăsătoare. dr. meyer (se strecoară printre oameni, căutînd să pătrundă mai în faţă.) bologa (care a rămxs în urmă, agăţîndu-se de braţul doctorului): Doctore, doctore, durează mult? dr. meyer (plictisit): Ai să vezi... Acuma nu-i vreme de... (Zbătîndu-se.) Domnilor, puţin loc, ei, ce Dumnezeu... Eu sînt doctorul şi trebuie să fiu de faţă ca să constat... Faceţi loc!... (Dispare.) bologa (rămas în stînga, în faţă, se ridică în virfiil picioarelor, amărît şi desperat): Ce-i asta?... Ce se întîmplă?... O, Doamne... Şi ce repede s-a întunecat! klapka (înfipt în dreapta, cu ochii peste capetele oamenilor, priveşte fascinat.) Pretorul (nevăzut, în mijlocul mulţimii, cu glas speriat): Gata?... Atunci... da... atunci... în numele Maiestăţii Sale... o clipă s-a zărit mîna lui ridicată, cu foaia albă de hîrtie. în tăcerea mare, glasul pretorului zbîrnăie. întunerecul s-a îngroşat de tot. Pe ultimele cuvinte s-a lăsat Cortina TABLOUL II Popota diviziei, într-o fostă circiumă. O odăiţă simplă, cu tavanul cu grinzi, din care atîrnă o lampă de petrol cu abajurul de tinichea. E popota trecătorilor, a celor ce merg spre front sau se întorc de-acolo. în dreapta, o uşă dă în sala cea mare, unde mănincă ofiţerii de la cartierul diviziei şi de unde se aude în răstimpuri zgimot de veselie. în fund, dreapta, altă uşă, intrarea principală. La stînga, două ferestre, fără perdele şi cu obloane. Pereţii goi. în colţul stînga-fund, o canapea hodorogită, pe care zace un morman de mantale, căşti, revolvere, baionete. In stînga, o masă mare, rotundă, în jurul căreia şed Klapka, Varga, Gross, Cer-venho, dr. Meyer. La dreapta, o masă lungă, ocupată de patru ofiţeri tineri. Cînd se ridică cortina, trei dintre ofiţerii de la masa lungă se pregătesc de plecare, plătesc, se scoală, îşi aleg obiectele lor de pe canapeaua din colţ şi după primele replici ies prin fund, salutînd pe cei ce rămîn. La masa lungă rămîne singur un siiblocotenent de infanterie, foarte tînăr şi pos morît, care nu vorbeşte nimic,dar consumă cîteva sticle de vin, cu o lăcomie de beţiv precoce. Un soldat, cu capul ţuguiat şi cu fruntea de un deget, strînge alene tacîmurile şi resturile de la masa lungă. gross (locotenent de pioneri, uscăţiv, slăbuţ, cu bar-bişon retezat şi cu ochii mici, negri, fulgerători): Nu i-a fost frică de moarte, ăsta-i adevărul!... Nu ştiu cît a fost de vinovat, dar a murit ca un erou! varga (locotenent de husari, brun, tînăr, frumos, mustăcioara tunsă, înfăţişarea încăpăţînată; cu dispreţ): Cum să nu fie erou Svoboda, dacă şi-a trădat ţara! 560 36 561- gross (aprins): Eu constat că a avut curaj pînă-n ultima clipă! Ce are a face asta cu trădarea?... dx. meyer (ursuz, taciturn, suflet bun): în orice caz a murit greu. A avut o energie vitală extraordinară. Generalul şi-a pierdut răbdarea şi mă zorea să constat moartea mai repede, ca şi cînd moartea s-ar produce la comandă. cervenko (căpitan, voinic, spătos, barbă mare, cafenie şi ochi în care parcă plînge o suferinţă tainică; cu căldură): Eu l-am cunoscut mai dea-proape pe bietul Svoboda. Un suflet generos, mîndru. Cine ştie ce 1-a împins în braţele păcatului şi a morţii... Cei trei ofiţeri de la masa lungă s-au îmbrăcat şi salută. klapka (către cei trei, colegial): Servus, băieţi!... Servus!... C ei trei ofiţeri ies. o pauză. klapka (parcă ar vrea să schimbe conversaţia; către soldatul carestrînge mereu la masa lungă): Ascultă, băieţaş... soldatul: Ordonaţi, don' căpitan! klapka: Eu parc-aş vrea să mai iau ceva şi nu prea ştiu ce... soldatul: Să vă servim un vin bun, domnule căpitan? klapka; Bine, fie şi vin, dacă domnii o să-mi facă plăcerea să-mi ţie companie... (Soldatul iese în fund.) Am picat aici tocmai într-o zi nenorocită... E natural să fiu foarte... cum să zic... varga; Din fericire asemenea întîmplări sînt destul de rare pe-aici, domnule căpitan!... Soldatul, de-afară, deschide uşa şi lasă să treacă Apostol Bologa, apoi intră şi el cu sticla de vin pentru Klapka. 562 bologa: Bună seara, domnilor! Intrarea lui a produs o tăcere puţin speriată. gross ([după o clipă,]1 jumătate în glumă, jumătate serios): Mi se pare, Bologa, că ţi-a fost ruşine să apari mai devreme între noi? Spune drept! bologa (care se dezbrăca, se opreşte înţepat): Ruşine? Mie?... De ce? gross (zîmbind, cu glas mai dulce): Parcă noi nu ştim că şi tu ai votat pentru moarte? bologa (mereu dîrz): Ei şt?... în orice caz n-am să dau socoteală decît conştiinţei mele, care 1-a găsit vinovat! cervenko (cu un oftat, tînguitor): Conştiinţa!... Cine mai are azi conştiinţă? bologa (se întoarce brusc spre Cervenko, parcă ar vrea să-i dea o replică aspră. întîlnindu-i privirea, se îmblînzeşte. Se aşează între Klapka şi Gross, murmurînd): Fiecare îşi face datoria cum crede... (Către soldatul care s-a apropiat pe la spate.) Adă-mi şi mie ceva de mîncare, orice! Soldatul dispare. gross (după o clipă, puţin încruntat): Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad... varga (sărind revoltat în picioare): Camarad?... Trădătorii şi dezertorii sînt camarazii d-tale?... Domnilor, vă întreceţi cu glumele!... Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător asemenea... asemenea... vorbe compromiţătoare pentru orice militar care mai are în suflet un pic de iubire de ţară... (Toate privirile se întorc uimite şi întrebătoare spre el; orgoliul lui e satis- 1 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. 36* 563 făcut; urmează cu o voce calmă, care parc-ar vrea să şteargă impresia indignării, adresîndu-se lui Bologa.) închipuieşte-ţi, dragul meu, de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim şi, ce crezi, dumnealor găsesc vinovaţi, ştii pe cine? Pe cei ce l-au condamnat! (Sfîr-şeşte, surîzînd batjocoritor spre Gross.) bologa (gîniitor): Nimeni nu osîndeşte cu inima uşoară, dar cînd vina e evidentă, eşti silit. Căci mai presus de om şi de interesel; lui particulare e statul! gross (grăbit şi puţin declamator): Nimic nu e mai presus de om, Bologa! Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul !... Ce-ar fi pămîntul acesta fără de omul care să-1 vadă, să-1 iubească, să-1 măsoare? Chiar universul, numai prin om a devenit o realitate interesantă. Toţi sorii universului nu pot avea altă menire decît să încălzească trupul omului, care adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, a ajuns să se cunoască... Pe cînd statul! (Dispreţuitor.) Statul care ucide!... în spate statul nostru, în faţă statul duşman şi la mijloc noi, cei osîndiţi să murim ca să asigurăm hizureala cîtorva tîlhari, care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi! Mă mir că... varga (întrerupînd, cu superioritate): Noi apărăm patria, amice, moştenirea strămoşească! gross (cu mare dispreţ): Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? bologa (timid): Unde-i datoria, acolo e patria! | cervbnko (blînd, convins): Patria noastră e moar- i tea... pretutindeni şi mereu moartea... ' Gross (înflăcărat): Fiindcă sîntem laşi!... O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mişeliilor! varga (rîzînd cu mare poftă, încît toţi se înseninează): Dacă lumea ar fi ca tine... Din fericire, noi, cailalţi, încă n-am uitat că, [înainte de toate]1, sîntem fiii şi apărătorii patriei, dragă anarhis-tule!... (Către Klapka.) Domnule căpitan, vă rog să nu ne judecaţi după vorbele noastre, ci după fapte! Sîntem toţi prieteni şi, cînd ne întîlnim, ne permitem mai mult decît ar fi permis. Aşa ne mai răcorim şi noi pentru cîte îndurăm... Dar în faţa duşmanului, toţi ne facem datoria cu inimă, chiar şi Gross, deşi el vrea să pară un răzvrătit. în al treilea an de război, după ce am dat atîtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie trecute cu vederea! în acest moment intră soldatul cu mîncarea lui Bologa. Se face o pauză. Klapka răspunde lui Varga, dînd din cap cu un surîs indulgent. Gross vrea să protesteze, se ridică, dar se stăpîneşte şi face cîţiva paşi între mese, agitat, mormăind. în cele din urmă izbucneşte, ca şi. cînd ar vorbi pentru sine. <îross (patetic, gesticulînd, mişcat): Şi totuşi, izbînda trebuie să vie! O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriaşă de răzvrătire universală... Trebuie! Şi atunci, peste tranşeele pline de sînge, peste graniţele brăzdate cu morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii îşi vor strînge mîinile şi se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani şi în sîngele lor vom înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi! T 1 în var. anterioară: „mai presus de orice". bologa (ostenit, foarte blînd): Lumea urii, camarade? gross (cu faţa strîmbată de patimă): Da, ura!... Numai ura poate stîrpi nedreptatea! bologa (înfiorat): Ura naşte veşnic ură!... Pe ură nu poţi clădi, precum nu poţi pe mlaştină... varga (sculîndu-se brusc, zîmbitor): Staţi!... Daţi-mi voie!... Anarhistul nostru vrea o internaţională... Aşa-i, camarade?... (Cu mîndrie, ridicînd glasul şi arătînd cu mîna pe toţi cei de faţă.) Ei bine, uite internaţionala!... Tu eşti evreu, Gross, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sînt ungur... Aşa-i (Se întoarce deodată către soldatul care nu mai isprăveşte de strîns masa lungă.) Tu ce eşti, băiete? soldatul (speriat, luîndpoziţie reglementară): Soldat! varga: Fireşte, toţi sîntem soldaţi... Dar te întreb, ce neam eşti? soldatul: Croat, să trăiţi! varga (către ceilalţi): Ei, va să zică croat... Şi sînt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă vom găsi şi polonezi şi sîrbi şi italieni, în sfîr-şit, toate neamurile, nu-i aşa?... Şi cu toţii luptăm, umăr la umăr, pentru un ideal comun, contra duşmanului comun. Iată internaţionala adevărată, tovarăşe! (Se aşează triumfător.) gross (grav): Internaţionala crimei!... (Ironic.) Degeaba, Varga, tu nu poţi pricepe! Ne pierdem vremea. Tu eşti băiat de treabă, eşti erou, dar încolo... varga (repede, rîzînd mulţumit): încolo, adică înspre ideile tale nici nu doresc să mă apropiu, fiindcă pe-acolo te poţi întîlni cu Curtea Marţială! o tăcere. Apoi, deodată, ca o mustrare tîrzie. 5C6 CBRVBNiCO (tînguitor): Suferinţă ne trebuie, multă, imensă... Numai în suferinţă creşte şi uneşte iubirea cea mare, adevărată şi mîntuitoare... bologa (uitîniu-se în ochii lui Cervenko, pierdut): Iubirea... iubirea... gross (cu o asprime răutăcioasă): Iubirea voastră ne hrăneşte cu gloanţe sau cu spînzurători... Azi Svoboda, mîine eu sau poate voi, cei cu iubirea... Şi încaltea Svoboda cel puţin a încercat să se smulgă din murdărie, pe cînd noi ne bălăcim mereu... varga (întrerupînd grav): Sper că nu vei face acuma [şi]1 apologia trădării? Gross (amar): Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, nişte ticăloşi ar spînzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda? bologa (întinzînd gîtul spre Gross, cu ochii mari): Adică, tatăl spînzuratului a... Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce? gross (înăbuşit, cu scîrbă): Şi dacă ar fi vorbit?... Cel mult o circumstanţă agravantă... bologa (bolborosind): O, o, dar e... este... (Se opreşte aiurit.) varga (sculîniu-se): Nimic nu poate scuza trădarea şi, de altfel, un ofiţer care dezertează e mai criminal decît... (Nu găseşte comparaţia.) mai criminal! (Alt glas.) Dar, fiindcă mîine dimi-neiţa trebuie să fim la datorie, eu v-aş propune, domnilor, să [ne cărăbănim]2 ... Nu de alta, iar mi-e teamă să nu mă convingeţi, pînă la \ în var. anterioară: „chiar". 2 în var. anterioară: „ne cam cărăbănim" 567 urmă, că dezertarea la duşman e o faptă vitejească! încearcă să rida; se duce la canapea să-şi aleagă hainele şi armele. Gross (se uită la ceas, după o mică pauză către Cer-venko): Ce facem?... E tîrziu... De-abia o să putem dormi trei ore... Se scoală de la masă Gross şi Cervenko, pregătin-du-se de plecare. varga (îmbrăcîndu-se): Mergem împreună anarhis-tule!... (Salutînd). D-le căpitan, am onoarea să vă salut... Doctore! Servus, Bologa! Strîngeri de mînă, la revedere etc. Gross şi Cervenko de asemenea. în acelaşi timp sublocotenentul de la masa lungă se hotăreşte şi el să plece, aruncă bani soldatului, dă de duşcă băutura ce i-a mai rămas, se îmbracă, salută, iese şi el îndată după cei trei. Rămîne o dîră grea de tăcere. Klapka începe să tambureze cu degetele pe masă; Bologa se clatină pe scaun, sfîşiat de gînduri. Deodată, din sala cea mare, se aud rîsete gălăgioase şi apoi un glas răguşit cîntînd o romanţă la modă, acompaniat de pian. DOCTORUL; Asta înseamnă c-a plecat generalul cu bătrînii şi c-a rămas tineretul... klapka (căutîni un ton glumeţ): Ar trebui să plec şi eu dar, cum n-am cvartir, pot sta aici pînă la ziuă, mai ales că [şi]1 bagajele mi-au rămas în gară subt paza ordonanţei. bologa (repede, parc-ar vrea să-şi ascundă o vină): Dacă sînteţi obosit, vă puteţi odihni la mine, domnule căpitan... Vă cedez bucuros patul, căci eu... eu am de gînd să plec mai degrabă la... la datorie... De altfel, mi-am şi adunat toate catrafusele şi soldatul mă aşteaptă cu ele aici, pe la bucătărie, pe undeva... 1 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. 560 klapka: Atunci, de ce n-am pleca împreună, prietene?... Eu nu cunosc de loc terenul şi am nevoie de o călăuză... Mi s-a spus că voi comanda divizionul al doilea... bologa (înviorat): Va să zică, sînteţi şi comandantul meu!... U-i motiv mai puternic să vă repet invitaţia! doctorul (sculîndu-se): Dacă plecaţi şi voi, nu-mi rămîne decît să trec dincolo... Mi-e mai drag aici, între trecătorii care vin de pe front sau pleacă într-acolo, dar singur nu pot sta... Mi-e urît... Şi somnul nu-mi vine de loc... Ei, noapte bună! Dă mîna cu amîndoi şi iese în dreapta. Cînd deschide uşa, zgomotul veseliei şi cîntecele răbufnesc înlăuntru atît de brusc, că cei doi au o tresărire. Apoi urmează o pauză cu ecourile estompate ale veseliei de-alături. klapka (într-un tîrziu, domol, aproape în şoaptă): Ce efect ciudat a avut execuţia de azi asupra domnilor!... Şi doar au fost aduşi de pe front înadins ca să se întoarcă cu groaza în tranşee şi să spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanţele duşmanului decît ştreangul patriei... Foarte... foarte ciudat!... Dar dacă tatăl osîn-ditului a fost într-adevăr spînzurat, atunci... bologa (murmurînd, aproape rugător): A fost vinovat... Domnule căpitan, a fost vinovat... (O pauză. Apoi fierbinte, ca o spovedanie.) Domnule căpitan, vă rog, am fost întîia oară în Curtea Marţială, judecător... Şi conştiinţa mi-a poruncit să... A fost vinovat, domnule căpitan! klapka (privindu-l în ochi foarte stăruitor; după o mică pauză, cu căldură vibrantă): Eşti o inimă de aur, Bologa!... Da, da, o inimă... De aceea mi-eşti i drag, ca un frate! (Bologa are o tresărire nervoasă.) Te-am văzut cum te-ai chinuit toată seara. Şi te-am înţeles. Poate că numai eu te-am înţeles, fiindcă eu... Da, da!... Nu te uita că am tăcut! Trebuie să tăcem! Mereu să tăcem! Altfel... bologa (reveniniu-şi, aspru, aproape cu ură): Domnule căpitan, cred că vă înşelaţi, cred că... Şi nu ştiu ce vă face să-mi atribuiţi mie nişte... klapka (zîmbind cu bunătate): De la primul schimb de priviri, acolo, subt ştreang, am [observat]1 că vezi în mine un duşman. Nu mi-ar fi păsat de duşmănia ta dacă pe urmă, cînd bietul Svoboda, fratele meu de sînge, se lupta cu moartea, nu ţi-aş fi zărit ochii plini de lacrimi... Nu mai protesta! Nu ţi-ai dat seama, poate, dar ai lăciă-mat... Iar lacrimile acelea ţi-au dezvăluit inima întreagă____ bologa (protestînd mai slab): Cu toate astea, domnule căpitan, vă rog să credeţi că... klapka (insistent, sincer): Inutil să te scuzi, prietene! Eu simt, auzi, simt că trebuie să-mi fii prieten adevărat, frate bun, Bologa!... Un căpitan ungur, cînd ne întorceam de la execuţie, mi-a spus că eşti român, dar ofiţer model şi patriot ireproşabil... bologa; îmi fac datoria, domnule căpitan! Trebuie să ne facem datoria! klapka: Da, datoria, fiindcă nu se poate altfel!... Aici, la masă însă am priceput, Bologa, fiindcă la fel mă ascund şi eu de doi ani de zile şi mă feresc, ca un actor bătrîn, să-mi arăt sentimentele cele fierbinţi... Pentru mine însă primej- 1 In var.anterioară: „înţeles". 570 dia e şi mai mare, întîi fiindcă sînt ceh şi toţi cehii sînt suspecţi, apoi fiindcă... (Se opreşte. După o mică pauză, alt glas.) O, dacă n-aş fi însurat, dacă n-aş avea patru copilaşi... (înduioşat, cu ochii scald iţi în lacrimi.) Din pricina lor şi de dragul lor sînt cum sînt, Bologa!... Altfel, Dumnezeu ştie, poate că şi eu aş fi avut soarta... Aşa însă nu pot!... Sînt capabil de orice laşitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrăţişa, să mă pot întoarce la ei... Ce vrei! Sînt un nenorocit... Şi totuşi, în doi ani, o singură dată am fost acasă, cinci zile! Înţelegi?... O, cîinii, cîinii! (Scrîşneşte din dinţi, cu lacrimile gîrlă pe obraji.) în tăcerea care urmează, izbucnesc deodată bubuituri de tun depărtate, care continuă un răstimp. klapka (tresărind mirat): Ce-i asta?... Mi se spusese că pe-aici e linişte absolută... Cînd colo, în miez de noapte, tunurile... bologa (aproape bucuros că s-a schimbat vorba): Nu-i nimic... nimic! Ceva caraghios, o, mai mult decît caraghios! Se pare că ruşii noştri au nebunit... închipuiţi-vă, domnule căpitan, că de vreo săptămînă, aproape în fiecare noapte, ne sîcăie cu un reflector, parc-ar umbla să-şi bată joc de noi!... Auzi, reflector la nişte poziţii fixe, unde se cunoaşte orice muşuroi!... Ridicol!... Dar şi mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi nu sîntem în stare să le zdrobim jucăria! Am stricat pînă acuma atîtea obuze de ni-e ruşine şi, în zadar! Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă... Şi generalul e furios că nu se mai isprăveşte scandalul cu reflectorul, vă închipuiţi! 571 klapka; Desigur, dacă tunurile se aud pînă aici... îi deranjează somnul! De altfel, are o mutră oribilă, încît mă gîndesc cu spaimă la clipa cînd are să mă întrebe pentru ce anume am fost mutat aci... bologa (nedumerit): în interes de serviciu, fireşte, în război nici nu se mai ţine seama de alte interese... klapka; Ei bine, generalul trebuie să ştie şi, totuşi, sînt sigur că are să mă întrebe şi atunci va trebui să mint sau să mă ascund sau... (Tace, aşteptând un răspuns sau măcar o întrebare.) bologa (uluit): Domnule căpitan... klapka (oftînd greu, cu faţa totuşi luminată): Mă înăbuşe laşitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea şi acuma, iată, mă gîtuie... Ai văzut privirea lui Svoboda subt ştreang? Dispreţul şi mîndria şi nădejdea...? Asta-i moartea noastră eroică, Bologa! Pe frontul italian un român a fost spînzurat pentru aceeaşi vină... Am văzut perfect, a avut aceeaşi privire în faţa morţii... Atunci însă n-am priceput nimic. Abia peste cîteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate... Trei ofiţeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toţi cehi, au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi hărţi şi cu secrete. Du eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de-acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea... Cum să risc eu toate acestea pentru... pentru ceva... pentru un vis?... Totuşi pe urmă am fost trimis şi eu cu dînşii în faţa Curţii Marţiale, ca complice. Şi acolo m-am lepădat de ei ca de lepră şi am tăgăduit şi m-am agăţat cu desperare de viaţa asta ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dispreţuit... Apoi, cînd li s-a citii ameninţarea spînzurătorii, au strigat toţi trei, într-un glas, „Trăiască Boemia!", în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă... Ba, ca să dovedesc tuturor cît sînt de nevinovat, m-am dus şi la execuţie... Vezi pînă unde poate merge laşitatea!... Dîngă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplanele italiene, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană largă. M-am uitat împrejur să caut stîlpii spînzurătorilor. Stîlpi nu erau dar, în schimb, în fiecare copac atîrnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capet le goale şi cu tăbliţe de gît, pe care scria „trădător de patrie" în trei limbi. Mi-a îngheţat inima-n piept şi totuşi n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd cîţi sînt... închipuieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, cînd toată pădurea era plină de spînzu-raţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?... Atunci am închis ochii, gîn-dindu-mă cu mirare stupidă: „Asta-i pădurea spînzuraţilor..." Apoi i-au spînzurat pe toţi-trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrîn, cu tulpina scorburoasă. Cînd le-au pus ştreangul de gît m-am uitat bine în ochii lor: străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, încît toată faţa lor părea scăldată într-o lumină 572 573 de glorie. Atunci m-am simţit mîndru că sînt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit şi eu moartea cu o însetare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvîrcolirile trupurilor, am auzit pîrîi-tul crengilor şi numai inima îmi tremura încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă cineva... Paste cîteva zile am fost mutat aci, ca suspect... Acuma vezi, Bologa, de ce am fost mutat şi de ce are să mă întrebe generalul?... Şi crezi că am plîns cel puţin după ce m-am întors de la pădurea spînzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace?... M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spînzuraţilor! Pînă adineaori m-am bucurat, pînă cînd am nemerit la execuţia lui Svoboda. Acolo de-abia mi-am dat seama că a venit după mine pădurea spînzuraţilor, că mă ispiteşte mereu, că... Klapka se opreşte brusc, cu ochii mari şi plini de groază. bologa (înduioşat, mişcat, şoptind): Domnule căpitan, pădurea spînzuraţilor.... klapka (simplu): Acuma înţelegi, Bologa? De-afară se aude o doină, cîntată de un glas simplu, o tînguire tărăgănată. bologa (după ce ascultă un răstimp, frămîntat): Şi Patre nu mai îacatează cu cîntecul lui!... Cîntec de la noi!... Nu mai încetează... Cortina TABLOUL III Un adăpost subpămîntean — postul de comandă al bateriei Bologa. în fund, mijloc, intrarea. în colţul sting, fund, un pat de scînduri; alături, pe perete, cuiere cu haine, arme ele. In dreapta. în faţă, o masă improvizată cu hărţi, compasuri, cărţi, farfurii goale etc. Pe peretele din dreapta, telefonul. Două-trei scaune, fără spetează. E noapte. O lampă de petrol atîrnă din tavan. Cînd se ridică cortina, se aude un bombardament viu, de artilerie. Bubuiturile se răresc însă treptat şi apoi încetează complect, în scenă se află Petre, ordonanţa lui Bologa. petre (înalt, spătos; ghemuit într-un colţ, citeşte „Visul Maicii Domnului"; cînU bubuiturile sînt mai puternice îşi face cruce.) După ce încetează bombardamentul, urmează o tăcere mai lungă. Apoi năvăleşte înlăuntru un sublocotenent, radios. sublocotenentul (cu casca de oţel în cap, asudat şi murdar cum vine de la tunuri, foarte agitat, se repede la telefon): Alo!... Comandamentul regimentului, repede, repede!... Alo! Regimentul?... Da! ... Raportaţi imediat domnului colonel că bateria locotenentului Bologa a distrus reflectorul duşman... Da, 1-a distrus!... Cînd?... Acuma, adineaori... n-aţi auzit tunurile?... Cinci minute, maximum zece de cînd... Nu, nu, acuma trebuie să raportaţi! Nu ştiţi cît de mult se interesează domnul colonel de scandalul cu reflectorul rusesc?... Ei, atunci... (Surprins.) Cine?... Excelenţa inspectează linia artileriei?... Acuma, noaptea?... Foarte bine ! Noi sîntem la datorie... Cu atît mai mult trebuie raportat rezultatul d-lui colonel ca să-1 poată comunica şi generalului cînd va veni... O veste bună nu strică niciodată... Bine, bine!... Noapte bună!... (Vorbit.) Au un dar ăştia de labiurouri să lungească vorba de ţi-e şi silă!... Şi, mai ales, li-e [necaz] 1 cînd află vreo faptă eroică, parcă ar fi duşmani... (Către Petre, care s-a ridicat vesel.) Ei, ce zici, Petre? S-a dus reflectorul! 1 în var. anterioară: „un necaz". 575 petre (simplu): Bine c-a dat Dumnezeu, că prea mult sînge rău i-a făcut domnului locotenent... sublocotenentul (scoţîndu-şi casca şi aşezîndu-se): Pe toţi ne-a sîcîit, fiindcă era o bătaie de joc... Dar stăpînu-tău i-a venit de hac... Degeaba, are [noroc!]1... Te pomeneşti că mai ia o decoraţie sau, cel puţin, o citaţie pe divizie! petre: Mai bun ar fi un concediu, don' sublocotenent, că n-am mai fost pe-acasă de nici nu ţiu minte şi... Intră Bologa, obosit, ud, murdar. sublocotenentul (cu avînt): Domnule locotenent, toate felicitările!... A fost [admirabil!]2 Vine a patra decoraţie... De altfel, eu am şi raportat la regiment... bologa; Mulţumesc, camarade... Numai norocul... sublocotenentul: Drept să vă spun, vă invidiez, domnule locotenent... Cum n-am avut eu norocul să fiu la postul de observaţie! Nu vă închipuiţi cît aş fi dorit să-1 distrug eu. Poate că, în sfîrşit, primeam şi eu o medalie... N-am nici una pînă acuma... în sfîrşit! Bine, cel puţin, că onoarea revine totuşi bateriei noastre... bologa; Sînt obosit... Trei ceasuri am stat în ploaie. Teodolitul e ferit, dar coperişul observatorului e numai spărturi şi şivoaiele de apă rece mi s-au scurs în spinare tot timpul. Pe urmă, cînd a stat ploaia, a început vîntul... (Schimbînd tonul.) [Eu mă bucur]3 mai ales pentru comandantul nostru, care ajunsese să creadă că e suspectat de colonel din pricina reflectorului.... 1 în var. anterioară: „şi noroc". 2 în var. anterioară: „ceva admirabil". 3 în var. anterioară: „în orice caz mă bucur". 576 sublocotenentul: Apropos... îmi spuse de la regiment adineaori, cînd am raportat, că generalul are să inspecteze în noaptea asta linia artileriei şi că... bologa: Asta e ceva nemaipomenit!... Excelenţa să-şi tulbure somnul cu inspecţii nocturne?... Se vede că tot din cauza reflectorului... Atît mai bine! Noi sîntem întotdeauna gata şi de lupte şi de inspecţii... Totuşi, du-te tu şi ia seama puţin să fie toate în ordine!... Aşa, dragul meu! sublocotenentul (privindu-şi casca): încă o dată, toate felicitările!... bologa (strîngîndu-i mîna cu căldură): Eşti un băiat de inimă... Ai, du-te!... Vin şi eu pe urmă, numai să mă încălzesc puţin!... Sublocotenentul iese. bologa (dezbrăcîndu-se): Hai, Petre, dă-mi altă tunică!... Mi-a îngheţat spinarea!... (în vreme ce Petre îl serveşte.) Ce s-a mai întîmplat pe-aici?... Bine toate? petre: Bine, don' locotenent... Aţi primit şi o scrisoare... Uite-o colo, pe masă; am pus-o s-o găsiţi, dacă cumva n-aş fi aici cînd veniţi... bologa (înviorat): Unde?... (Repezindu-se la scrisoare şi desfăcînd-o.) De ce nu spuneai, bre creştine? (Citind, se înduioşează, iar la urmă se mo-horeşte de tot.) petre (supus): E vreo veste rea de-acasă, don' locotenent? bologa (izbucnind furios): Ce veste, măgarule?... Ce-ţi pasă ţie?... Numai acasă îţi umblă gîndurile, afurisitule, mereu acasă!... 37 — L. Rebreanu, Opere 5 577 petre (înlemneşte în poziţie, speriat). bologa (după o pauză, întîlnind ochii soldatului, i se potoleşte mînia; se duce pînă la intrare, se întoarce; trist, ca unui prieten): Sînt amărît, Petre, şi nu ştiu ce am... O, doamne, războiul ăsta... (Se cutremură înfricoşat.) petre (liniştit, cu lucire sumbră de pocăinţă în ochi): Pedeapsa lui Dumnezeu e războiul, don' locotenent, pentru păcatele oamenilor. bologa: Dar dacă nu-s pedepsiţi păcătoşii, ci tocmai cei asupriţi? petre (cu mare credinţă): Dumnezeu ţine cumpăna dreaptă... Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă, don' locotenent. bologa (continuînd să se îmbrace, simplu): Tu ştii pe protopopul Groza de la noi, Petre? Moşneagul cela de optzeci de ani... petre: Cum nu, don' locotenent... bologa: Ei, îmi scrie mama că l-au ridicat ungurii şi l-au dus cine ştie unde să-1 interneze, din ordinul notarului Pălăgieşu, pentru că a predicat de pe amvon să nu-şi părăsească oamenii limba strămoşească şi nici credinţa în Dumnezeu... Parcă nici nu-ţi vine a crede! Şi în vremea asta noi, aici, ne primejduim viaţa pentru... Intră căpitanul Cervenko. cervenko: Mergeam spre tranşeele mele şi am auzit c-ai distrus reflectorul ruşilor... Frumoasă ispravă, Bologa, dar eu nu te felicit. Nu ştiu de ce, dar mie îmi pare rău c-aţi nimicit jucăria muscălească... Aţi ucis lumina, Bologa! bologa : Şi eu am avut o clipă de remuşcare, domnule căpitan, mărturisesc, dar mi-am luat seama. (Bătîndu-şi inima cu palma.) Aici e lumina, domnule căpitan! CERVENKO: Da, da, ai dreptate! Aici e lumina şi suferinţa... Aici e toată lumea... Din nenorocire, prea puţini vor să înţeleagă asta... A, dar astea-s vorbe, Bologa... Realitatea e alta... Realitatea e că la noapte, auzi tu, în noaptea asta, iar o să ne atace ruşii! bologa (necrezător): Nu se poate... N-avem nici o informaţie... Şi de ce ne-ar ataca tocmai acuma?... N-are r.ici un sens... CERVENKO (plîngător): Bologa, e sigur... O patrulă mi-a adus ştirea, pe înserat, că dincolo se fac pregătiri grăbite... De-aceea am venit pe-aci, să [dau de veste]1 colonelului... A rîs! Zice că astea-s sperietori, zice că... Şi totuşi, Bologa, ai să vezi! Aşa a fost totdeauna... BOLOGA: La urma urmelor... CERVENKO: Da, fireşte, la urma urmelor... Toate-s în zadar. Măcar de-aş putea dormi... De cîteva nopţi n-am închis de loc ochii... Stau cu Biblia în braţe şi mă chinuiesc...Noapte bună! Cînd dă să iasă, intră căpitanul Klapka. klapka (foarte vioi): Ei, camarade, pe-aici, aşa tîrziu?... Cel puţin mai stai cîteva minute şi cu mine... CERVENKO (ieşind): Eu sînt o fire tristă şi amărîtă... De ce să-ţi stric buna dispoziţie... Noapte bună! klapka (uitîndu-se după el): Bine zici!... Noapte bună!... (Către Bologa.) Ciufut bărbat ruteanul ăsta! într-adevăr, [m-ar fi plictisit mai ales 1 în var. anterioară: „dau de veste discret". 578 37* 579 acuma]1 cînd, în sfîrşit, am motive să fiu cel puţin liniştit! bologa: Desigur, am scăpat de reflector, aşa că... klapka (luîndu-şi seama): A, adevărat! Iartă-mă [Bologa]2... Fireşte, ai salvat onoarea diviziei întregi... Dar, îţi spun drept, [uitasem]3... Aşa-i omul! Cîtă spaimă am tras [şi totuşi]4... Că doar ştii prea bine [cum]5 îmi închipuisem că colonelul umblă să mă mănînce şi alta nu, [din pricina reflectorului]8. Ce vrei, ca omul cu buba... în sfîrşit, [astăzi]7 i-am spus verde pentru ce am fost mutat aci, bătîndu-mă în piept, fireşte, că sînt nevinovat, că... M-a ascultat, m-a ascultat şi la urmă mi-a zis, fără pic de imputare, înţelegi, mi-a zis: „Ştiu... Aşa vin nenorocirile asupra oamenilor..." Şi atîta tot!... Apoi, [am conversat]8 despre Viena, despre operete, despre americani, în sfîrşit, absolut prieteneşte... Ba se vede că a prins şi simpatie de mine, fiindcă mi-a dat o dovadă definitivă de încredere, o dovadă hotărîtoare... Anume, în mod absolut confidenţial, mi-a comunicat o mare taină oficială... aşa că, de-acuma încolo, nu mai am nici o grije, [sînt asigurat!]9 bologa (indispus, aproape cu imputare): Ce importanţă are pentru noi o taină oficială?... Şi încrederea şi bănuiala sînt deopotrivă de chinuitoare... 1 în var. anterioară: „ar fi fost în stare să mă plictisească tocmai acuma". 2 în var. anterioară: „Bologa, nici nu te". 3 în var. anterioară: „uitasem reflectorul". 4 în var. anterioară: „din pricina lui". 5,6 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. 7 în var. anterioară: „azi". 8 în var. anterioară: „am vorbit". 9 în var. anterioară: „sînt liniştit". klapka (cu căldură): Nu, nu! Să nu exagerăm. Oameni de treabă sînt pretutindeni şi în toate neamurile. De ce să exagerăm!... (Abia acuma vede pe Pt-tre, care aranjează lucrurile la pat; repede.) Du-te, băiete, şi lasă-ne singuri că avem de vorbit... O să mai aranjezi pe urmă! (Petre iese.) Fi bine, dragul meu, colonelul, indiferent de situaţia lui, e un om, asta trebuie s-o recunoaştem!... De altfel, secretul ne interesează şi pe noi, fiindcă e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosită, care vine să ne înlocuiască... bologa: Atunci noi trecem iar pe frontul italian? klapka (repede, cu oarecare mîndrie): Nu, nu pe frontul italian. Pe frontul românesc... bologa (îngălbenind, repetă maşinal): Pe frontul... klapka (dîndu-şi seama, murmură): Iartă-mă, prietene... Am uitat că tu... Sînt un... bologa (sărind brusc în picioare, aleargă de ico-colo, frîngîndu-şi mîinile şi şoptind desperat): Nu se poate... nu se poate... nu se poate... klapka (zăpăcit, fără convingere): Dinişteşte-te, Bologa, ce Dumnezeu... Da urma urmelor, viaţa nu merge fără compromisuri, fără jertfe şi... bologa (oprindu-se deodată în faţa lui, cu glas arzător): Orice... orice, numai asta nu se poate!... Asta ar fi o... o... o..-. klapka (îl apucă repede de braţ, vrînd să-l facă să vorbească mai încet). bologa (se încurcă, pleacă fruntea, sfîrşeşte murmurînd): O... o crimă! klapka (înăbuşit, cu ochii spre intrare): Aşa e, dar ce putem noi face?... Eu pricep şi împărtăşesc zdruncinarea ta. To?uşi, voi aveţi şi mîngăierea 580 581 că baremi există şi în tabăra cealaltă fraţi care luptă pentru mîntuirea voastră. Pe cînd noi nici n-avem încotro să ne aruncăm privirea! Pentru noi singurul mijloc de-a fi eroi este să murim spînzuraţi!... bologa (copleşit, se lasă pe un scaun, bolborosind): Cu toate astea... klapka (cu mai multă siguranţă): O crimă imensă e războiul în general, dar, mai ales, războiul Austriei! Cînd un popor de acelaşi sînge ia armele, cu sau fără dreptate, cel puţin se ştie că izbînda va fi spre folosul tuturor şi, prin urmare, fiecare om poate muri cu credinţa că s-a jertfit pentru binele neamului său. La noi însă, în Austria asta bolnavă, iu^te stăpîni urîţi şi-au trimis robii să moară, ferecîndu-şi propriile lor lanţuri... Atunci? în mijlocul vălmăşagului de crime, ce mai contează o crimă micuţă relativ, care-ţi striveşte ţie sufletul? Cui îi mai pasă aici de sufletele noastre? bologa (nerăbdător): Atunci urmează să... klapka (grav, cu resemnare îndurerată): Să mergi unde vom merge toţi! Să faci ce vom face toţi şi să-ţi închizi ermetic toate porţile sufletului, pînă ce va sosi pacea sau se va prăbuşi lumea, sau pînă ce-ţi va veni şi ţie rîndul să mori şi să scapi, în sfîrşit, de toate chinurile! bologa (tresărind, cu protestare în glas): Dar dacă eu nu vreau să mor?... Nu vreau, nu mai vreau!... Acuma trebuie să trăiesc! Acuma nu mai vreau să mor! klapka (după o clipă de tăcere, cu o fluturare de zîm-bet sfios): Mie nu-mi şade bine să-ţi vorbesc ţie de moarte, ştiu... De frica morţii sau de 5ft2 dragul vieţii, poate câ-i acelaşi lucru, eu sînt laş... da, da, recunosc şi mărturisesc, sînt în stare să înghit orice ruşine, orice umilire... Totuşi, mi-am zis de multe ori, uite-aşa cum mă vezi, mi-am zis că morţii sînt cei mai fericiţi, fiindcă ei cel puţin au pus cruce tuturor durerilor... Mi-eşti drag, Bologa, şi dacă n-ai fi fost tu aici, n-aş fi avut atîta încredere în mine însumi... Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinţe comune, şi noi trebuie să ne împărtăşim pînă şi zbuciumările cele mai tainice într-o limbă străină, duşmană! Atunci cum să nu-i invidiem pe cei morţi, Bologa? bologa (nemaiascultîndu-l de mult, cu un fir de nădejde): Şi d-ta crezi că e sigur...? klapka (după o scurtă ezitare, hotărît): Din nenorocire, nu încape nici o îndoială, dragul meu... Divizia de schimb a plecat din Italia. Mîine, poimîine, are să sosească. într-o săptămînă ne va lua locul şi peste alte cîteva zile noi vom fi în Ardeal, pe frontul... (Subt focul privirii lui Bologa, tace brusc şi lasă capul înpămînt.) bologa (porneşte de colo pînă colo, respirînd greu. O pauză. Se opreşte iar în faţa lui Klapka, hotărît): Domnule căpitan, te rog... te implor... Scapă-mă... D-ta mă poţi scăpa! ... Nu vreau să mă duc pe frontul... klapka (ridică ochii la el, neînţelegînd ce vrea.) bologa (tot mai înfrigurat): Trebuie să se găsească un mijloc de salvare!... Mutaţi-mă la un regiment care rămîne aici!... Ori trimiteţi-mă înapoi în Italia, oriunde, numai acolo nu!... Voi lupta ca şi pînă azi, jur! Voi... Am trei me- 583 dalii de vitejie, toate trei dobîndite cu... Numai acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc! (Cade -pe patul de scînduri, cu obrajii în palme, biruit de lacrimi. 0 pauză punctată de suspinele lui.) klapka (într-un tîrziu): Ei, te-ai mai răcorit?... Atunci putem vorbi ca doi bărbaţi, ba chiar ca doi soldaţi... Adevărul este că în război nu trebuie să gîndeşti, ci să lupţi... Cel puţin aşa perora deunăzi, la cvartir, un general care, fireşte, nu prea văzuse încă frontul. Totuşi lucrurile astea e nevoie să le cumpănim bine, bine şi fără pripire, altfel... De-ai chibzui puţin, ai vedea că eu n-am nici o putere. Eu nu pot propune nimic, fiindcă sînt stigmatizat: ceh, adică trădător... Pentru cei de seama noastră s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite să ne aţîţe elanul eroic în caz de şovăire... Dacă aş îndrăzni eu să te propun pentru mutare, imediat am fi suspectaţi amîndoi! Imediat! Un ceh, cu antecedentele mele, să ia partea unui român?... Nici nu-ţi închipui ce tămbălău, ce... Numai generalul te-ar putea salva, dacă ar fi om şi ar avea inimă... Crezi însă tu că tocmai generalul Karg... bologa (care se ridicase şi ascultase ursuz, strigă deodată): Am să mă prezint generalului... Zicea că vine să inspecteze linia artileriei... Tocmai bine soseşte... Adineaori am distrus reflectorul şi, prin urmare... klapka (speriat, în şoaptă): Astîmpără-te, Bologa!.. Te rog!... Ce, tu nu cunoşti pe generalul Karg? Doar ţi-e comandant de aproape un an... Karg? Un cîine, un... Ar fi capabil, drept răspuns, să te trimită direct la Curtea Marţială... bologa (furios, scrîşnind dinţii): Atunci ar urma să plec fără să încerc cel puţin a mă împotrivi sau a ocoli ticăloşia? klapka (liniştit): Ascultă sfatul meu, prietene... Sînt mai bătrîn ca tine şi am îndurat multe în viaţă... Războiul n-are altă filozofie decît norocul. Lasă-te deci în grija norocului. Parcă în doi ani de zile moartea nu ţi-a cîntat la urechi pe toate glasurile? Şi totuşi norocul te-a ocrotit. Poate că te iubeşte norocul, Bologa, mereu... Nu-1 zgîndări, nu-1 stîrni... Lasă-1... bologa (abătut deodată, cutremurîndu-se, murmură): Şi cum simt că acolo mă aşteaptă o primejdie cumplită!... Niciodată n-am avut presimţiri atît de... klapka.- Primejdiile sînt azi pretutindeni, în aer, pe front, acasă, în toată lumea. însăşi bătrîna noastră planetă se pare că trece printr-o zonă de primejdii... Ce să facem? Norocul singur e scutul tuturor... Aşa!... Ascultă-mă pe mine... Mai chibzuieşte şi o să-mi dai dreptate!... Dar fără patimă! Fără pripire!... Calm! Calm!... (S-a sculat încet, şi-a pus casca în cap, gata de plecare.) bologa (privindu-l în ochi, în şoaptă): Decît să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! klapka (calm): Uşor de zis, dar dacă nu izbuteşti, ştii ce te aşteaptă...! Ţi-am povestit deunăzi despre cei trei... Şi ei au vorbit ca tine, ba şi mai năzdrăvan... Iar azi poate că sînt tot în pădurea spînzuraţilor, ca să îngrozească pe alţii! bologa (cu încredere): în privinţa asta eu n-am nici o grijă. Cînd ar fi să mă prindă, m-aş împuşca şi aş isprăvi repede comedia... în orice caz, eu n-am să mor spînzurat, asta ţi-o garantez! klapka: Aşa mi-au garantat şi ei, dragă prietene, dar împrejurările au fost mai puternice decît hotărîrea lor... De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sînt mii şi zeci de mii în situaţia ta şi destinul le poartă de grije tuturor cum crede de cuviinţă... (AUglas.) Vezi, dacă cumva vine într-adevăr, generalul în inspecţie, să găsească toate în ordine... Şi... sus capul, Bologa! (îi strînge mîna fierbinte şi iese repede.) bologa (rămîne pironit în acelaşi loc, cu ochii în gol. 0 pauză. Se Irînteşte pe pat şi rămîne cu faţa în sus, şoptind dîrz): Nu se poate... nu se poate... petre; (intră uşor şi continuă să aranjeze în cuiere hainele stăpînului său.) bologa (ridicîndu-se şi privind lung pe soldat, zice apoi iscoditor): Ştii vestea, Petre? Peste vreo săptămînă, cel mult două, mergem acasă, în Ardeal... petre (începînd să se închine): Bogdaproste! Bine c-a dat Dumnezeu şi Maica Precista, că alţii tot au mai fost cîte-o săptămînă, unii şi mai mult, numai noi parcă sîntem ciumaţi... bologa (zîmbind răutăcios; batjocoritor): Da' ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune-ţi pofta-n cui, bădiţă! Ne ducem tot la bătaie... să ne batem cu românii... petre (speriat): Vai de mine, don' locotenent! Doamne fereşte! (închinîndu-se.) Doamne apă-ră-ne şi nu ne părăsi!... Mare păcat, don' loco- tenent... Apoi să nu-i trăznească Dumnezeu din senin?... bologa (satisfăcut de indignarea soldatului, trist): Aşa-i, Petre... Mare păcat... Şi cu toate astea... (Umblă agitat de colo pînă colo.) latră locotenentul Gross. gross (intrînd cu băgare de seamă, se apropie ironic): Unde eşti, eroule?... Bună seara!... Vezi că soseşte generalul... Moment istoric! Moşul [s-a deranjat]1 să inspecteze frontul şi încă noaptea... Probabil că rîvneşte o decoraţie mare şi umblă să o merite. bologa: Şi tu, fireşte, faci parte din suită... GROSS: Da... A, dar uitasem ce e mai de seamă... Bravo, filosofule! Ai mai omorît cîţiva o meni pentru o tinichea... Are să te felicite generalul, bravo! bologa (ofensat): Ascultă, Gross! Cînd vei înceta tu să execuţi ordinele, atunci să faci imputări altora! Pînă atunci, puţină modestie... gross (mereu batjocoritor): Eu execut ordinele, adevărat. Eu săvîrşesc sau ajut barbaria, dar cu greaţă, amice! Nu cu entuziasm, ca alţii!... Eu nu caut să mă disting! bologa (privindu-l drept în ochi): Mai bine ai căuta să-ţi potriveşti fapta cu vorba!... E uşor să vorbeşti, dar... GROSS (cu un zîmbet acru): Am să te văd mîine, poi-mîine, pe frontul românesc! Acolo să te văd... bologa (tresărind): Eu nu voi merge niciodată acolo... GROSS: Parcă cineva are să te... Gross trebuie să-şi curme vorba, fiindcă intră precipitat Klapka. 1 în var. anterioară: „s-a deranjat aevea". 58« 587 klapka (oficial, milităros): Locotenent Bologa, atenţie... Excelenţa Sa... (Intorcîndu-se spre intrare, către generalul care încă nu se vede.) Poftiţi, excelenţă... Pe-aici... Aici e postul de comandă al bateriei Bologa... Apare generalul Karg, însoţit de cîţiva ofiţeri, care rămîn în fund, unde se furişează şi Gross. Petre a înlemnit într-un colţ. bologa (salutînd): Excelenţă... karg (se apropie de el, examinîndu-l; îi întinde apoi mîna, voios): Bravo, Bologa!... Mi s-a raportat fapta d-tale şi am ţinut mult să te felicit personal... Am ţinut... da... negreşit... bologa (simplu): Vă mulţumesc, excelenţă! karg (îl măsoară mulţumit de sus pînă jos de cîteva ori, îl bate prieteneşte pe umăr): Te voi propune pentru medalia de aur... Fii sigur că vei avea-o!... Un militar ca d-ta merită toate distincţiile, un om al datoriei... Bravo, Bologa!... Sînt mîndru că am onoarea să comand asemenea ofiţeri viteji... (Tace, căuttnd cuvinte. După o pauză scurtă, repetă mai apăsat.) Sînt mîndru... foarte mîndru... (Ii întinde iar mîna, vrînd să încheie convorbirea.) bologa (liniştit, limpede, privindu-l drept în ochi): Excelenţă, vă rog daţi-mi voie să vă fac o rugăminte! karg (neplăcut surprins, face doi paşi înapoi, încrun-tînddinsprîncene; apoi, totuşi, amical): Da, da... te ascult ... Un erou... cum nu... toată bunăvoinţa... (Se întoarce spre grupul de ofiţeri de la intrare.) Un moment, domnilor! Ofiţerii dispar; de asemenea şi Petre. karg (continuînd): Da... Poftim! bologa (are o mică ezitare, pleacă fruntea, tuşeşte puţin; apoi, în ochii generalului, vorbeşte repede, sacadat): Ştiu, excelenţă... am aflat că divizia noastră, peste cîteva zile, are să plece în altă parte... pe alt front... karg (nedumerit): Exact... bologa (cu un nou imbold): Atunci, excelenţă, vă rog să-mi faceţi favoarea de-a mă lăsa pe mine aici... Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian... karg (îl măsoară mirat): Bine... Deşi îmi pare rău că te pierd... Un ofiţer eminent, viteaz, ca d-ta... Dar, fiindcă doreşti mult... Totuşi, cred că ar fi mai bine aici decît în Italia... bologa (cu bucurie şi nădejde): Chiar şi acolo, excelenţă... Am fost cîteva luni pe Doberdo şi, la urma urmelor, aş prefera... karg (gînditor): Bine... bine... Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfîntă în Ardeal! O misiune măreaţă... Da!... Duşmanul a pîngărit pămîntul ţării... Acolo, valahii... (Se întrerupe brusc, se retrage cîţiva paşi, scormonind cu privirea pe Bologa. O tăcere grea, cîteva secunde. Apoi izbucneşte deodată, aproape răguşit.) Dumneata eşti român? bologa (repede): Da, excelenţă! karg (repetă uimit şi enervat): Român! bologa (mai hotărît, întinzîndu-se şi scoţînd puţin pieptul): Român! karg (după cîteva clipe, bănuitor, cercetător): Da... bine... fireşte... De... desigur... Dar atunci mă miră rugămintea d-tale... foarte mult... Mi se pare că d-ta faci distincţie între duşmanii patriei? 5S8 589 bologa (calm, neclintit, simplu): Excelenţă, am conştiinţa că douăzeci şi şapte de luni am luptat aşa încît să pot sta cu fruntea sus în faţa oricui. Nu mi-am cîntărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul şi tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală... karg (se cutremură, parcă l-ar fi pălmuit, se repede furios la el cu braţele ridicate, răcnind): Ce?... Imposibilitate morală?... Ce vorbe sînt astea? Cum îndrăzneşti?... Eu nu cunosc asemenea fleacuri care ascund pur şi simplu laşitatea unor oameni fără sentimente patriotice... Nu cunosc, înţelegi?... Nu vreau să cunosc! bologa (vrînd să protesteze): Excelenţă... karg (congestionat de mînie): Nu-ţi permit să mai vorbeşti, ai înţeles?... Fiecare cuvînt al d-tale ar merita un glonte! Gîndurile ce se ascund în dosul vorbelor d-tale sînt criminale!... înţelegi?... Criminale!... O, o!... Va sa zică asta e vitejia d-tale?... Uite pe cine vreau eu să propun pentru medalia de aur! Poftim!... Medalie de aur!... Glonte, nu medalie! (îi aruncă o privire dispreţuitoare şi-i întoarce spatele, strivind în dinţi o înjurătură şi smucindu-şi mustaţa cu mîna.) bologa (după o pauză, mereu senin): V-am făcut o rugăminte, excelenţă, în credinţa că veţi binevoi a înţelege starea mea sufletească... De aceea mi-am îngăduit a vă vorbi ca de la om la om... karg (care se oprise lîngă masă pufnind, se întoarce iar spre dînsul, mai stăpînit): Eu nu ascult astfel de rugăminţi şi nici nu stau de vorbă cu astfel de oameni!... înţelegi?... De altfel, am vorbit prea mult cu d-ta... (îl măsoară cu sârbă din cap pînă-n picioare.) Nerecunoscătorule! (Iese mormăind, fără să-i dea mîna.) bologa (îl urmăreşte din ochi pînă dispare, mai rămîne un răstimp pe loc, apoi ridică din umeri, murmu-rînd singur): Excelenţă, vă rog mult să... (Iar ridică din umeri, desperat. Pe urmă umblă un răstimp lung prin încăpere, cu ochii în pămînt, gînditor. în sfîrşit se opreşte lîngă masă şi se uită împrejur, parcă s-ar mira că se găseşte aici. Se simte uşurat şi hotărît. Murmură.) Petre... Petre... adică nu... n-am nevoie... (Se aşează la masă, găseşte hîrtie şi începe să scrie cu febrilitate.) o pauză. klapka (intră încet, se opreşte puţin în uşă şi priveşte lung pe Bologa. încet, cald): Bologa... eşti singur... bologa (sare în picioare speriat, parcă l-ar fi surprins asupra unei fapte urîte, încercînd să ascundă hîrtia pe care scriz; nesigur): Da, domnule căpitan.. Ordonaţi!... klapka (se apropie cu mîinile întinse, foarte cald): Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene. Din toată inima! (îi strînge mîinile.) bologa (zîmbind amar): Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă... adevărat! Pentru vitejia... klapka (întrerupînd, cu un fior): Pentru vitejia de-a fi spus generalului ce i-ai spus! bologa (mirat): Ai şi aflat?... Oficial?... V-a spus generalul ce... klapka: Aş, ce general?... Generalul, cum a ieşit de-aci, a şters-o la cartier... A venit un ofiţer de stat major, i-a şoptit ceva şi a uitat de inspecţie. Se vede că i-a adus o veste gravă, cine ştie 590 591 ce... Poate că, într-adevăr, au să ne atace ruşii sau poate altceva... Indiferent! Să-1 ia dracul!... Nu de la general, dragă Bologa... [Din înfăţişarea]1 ta, din mîndria şi liniştea ta... Nici nu e nevoie să-mi povesteşti ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!... O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat!... Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărîma lanţurile!... îmi închi-puiesc cum s-a zborşit şi cum s-a înfuriat moşul... Trebuie să fi fost interesant şi... (Deodată, cu o curiozitate entuziastă.) Ei, şi acuma ce ai de gînd să faci? bologa (după cîteva clipe, poarte calm): Acuma?... Acuma voi trece la muscali! klapka (rămîne o clipă uluit, parcă nu s-ar fi aşteptat la acest răspuns, apoi se uită speriat împrejur să nu fi auzit cineva vorbele lui Bologa, pe urmă cu glas rebegit de spaimă, şoptit): Ai nebunit, omule?... Să nu mai spui astfel de copilării, că ne pomenim amîndoi atîrnaţi în vreun copac, ca doi coceni stricaţi! bologa (surîde, apoi simplu): Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă gîn-desc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintîi... Fiindcă pînă [în clipa asta]2 am fost alt om... îmi face impresia, cînd mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi deschise, fiindcă celelalte sînt zăvorite cu lacăte grele şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine însă golul m-a înfricoşat, ca şi întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Numai că şi comorile sînt înşelătoare. îndată ce ai descoperit una, rîvneşti pe cele mai ascunse... Poate că pe cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decît moartea şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului... O fi zadarnică chiar şi rîvna aceasta... Fără de ea însă viaţa n-ar mai avea nici o valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gîngănii!... [Acuma]1 simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă! klapka (întrerupînd nerăbdător): Ce comori? Ce comori? .. .Astea-s nerozii, prietene!.. .Fraze, Bologa, şi visuri bolnave!... Realitatea e războiul cu moartea la braţ!... Dasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică şi amărăsc viaţa aceasta destul de afurisită! bologa (enervat): Domnule căpitan, dacă ţii la mine, te rog din suflet să nu-mi mai dai nici un sfat!... (Mai liniştit.) Te rog foarte mult!... Crezi că mi-a fost uşor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, şi să rămîn gol în mijlocul furtunii? Crezi că n-am încercat să mă înşel că sînt îmbrăcat, chiar după ce am simţit frigul şi ploaia biciuindu-mă?2... Aşa!... Te rog!... Şi... Poate că zilele acestea va începe schimbul de trupe, va să zică nu mai e timp de pierdut. 1 în var. anterioară: „Am aflat din înfăţişarea". 2 în var. anterioară: „azi". 1 în var. anterioară: „Azi". 2 în var. Ms. 5982 se afla şi următorul fragment: „Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea convinge să-mi arunc straiele noi şi călduroase şi să zgribulesc iarăşi în zdrenţele cele vechi şi lepădate". 592 38 593 Aş risca să fiu silit a te însoţi în Ardeal... Şi asta, domnule căpitan, asta nu se poate! klapka (îngrijorat, murmurînd): Te ascult şi tot nu pot crede că vorbeşti serios!... Se vede că ţi-ai pierdut minţile, ori că umbli să mori spînzu-rat?... Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după întrevederea ta cu generalul, eşti urmărit pas cu pas şi că vei fi prins chiar în clipa cînd vei încerca să... bologa (neclintit): Tocmai de aceea trebuie să plec acuma, înainte de-a fi urmărit! klapka (desperat, pipăindu-şi gîtul): Atunci te cheamă spînzurătoarea!... (Cu frică.) în orice caz, eu nu vreau să ştiu nimic... nimic... Eu mă spăl pe mîini... bologa (liniştit): Aşa... Foarte bine... Nici nu vreau altceva. klapka (deodată poruncitor): N-ai să pleci nicăieri, Bologa!... Am să te împiedec eu!... Sînt comandantul tău şi te voi opri cu forţa! bologa: Poate că vrei să mă denunţi?... Să ştii însă că am să te împuşc dacă... klapka (cu furie neputincioasă, lovindu-se cu pumnii în cap): E nebun!... A nebunit!... Ce să fac cu nebunul?... Doamne, Doamne, ce să fac? bologa (apropiindu-se, mişcat): [Cred]1 că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan... Sînt ingrat că nu te ascult, dar acuma... zi-mi adio şi îmbrăţişează-mă! klapka (potolit brusc, îl priveşte lung, apoi îl sărută pe amîndoi obrajii plîngînd şi mormăind): Adio, dragă prietene... Adio... (îl îmbrăţişează pînă ce se potoleşte. Apoi rugător.) Poate că te mai răz-1 în var. anterioară: „Poate". 1 gîndeşti, Bologa?... Făgăduieşte-mi cel puţin f că ai să mai chibzuieşti, te rog... te implor!... f Ar fi îngrozitor să cazi în mîinile lor... să... să... Spăimîntător! ) bologa (parcă nici nu l-ar fi auzit): Adio! klapka (îi mai strînge mîinile, apoi iese repede. După o pauză, se aude afară glasul lui, strigînd): Petre!... Petre!... Soldat!... o pauză. bologa (care a stat pe loc nemişcat, se duce iar la masă, ia scrisoarea începută şi o reciteşte. Se aşează să continue. E nervos. Mototoleşte brusc hîrtia, mormăind): Inutil!... Mai bine să... (Desfăşoară o hartă şi începe să o studieze cu mare atenţie.) pbtre (intră): Trăiţi, don' locotenent... M-a trimis domnul căpitan să... bologa: Adevărat... Unde [umbli şi tu]1, Petre?... Tocmai cînd am nevoie de tine... Hai, hai, vezi că trebuie să plec la... (Se întrerupe.) petre: Nu vă culcaţi, don' locotenent?... Că mîine, cine ştie... Trebuie să fiţi odihnit... bolo ga: Da... da... mîine, cine ştie, Petre... Dar acuma nu se poate... Acuma trebuie să plec... la postul de observaţie... poate să ne atace muscalii şi... (Deodată, cu alt glas.) Petre, ştii ce foame mi-e?... Aş fi în stare să te mănînc şi pe tine, Petre. petre (căutînd îndată merinde): Lăsaţi, don' locotenent, că avem ceva de îmbucat... numaidecît... bologa (răzgîndindu-se brusc): Nu, nu... lasă, Petre... Am să mănînc pe urmă... Acuma sînt grăbit... Nu mai pot zăbovi... (Se îmbracă bine, ajutat de Petre.) Unde mi-e revolverul, Petre?... Să ' 1 în var. anterioară: „umblaşi". 38* 595 1 ş nu-1 uit... Nu se poate să plec fără revolver... (Petre i-l dă.) Aşa... E încărcat?... Foarte bine... petre (simplu): De ce nu îmbucaţi ceva, don' locotenent?... Astă-seară nici n-aţi mîncat şi... bologa: Nu mai e timp, Petre... Nu mai... (E gata de plecare. Se uită prin încăpere, parcă şi-ar lua rămas bun. Porneşte spre ieşire. Se opreşte, bate pe umăr pe soldat; puţin mişcat.) Ei, rămîi sănătos, Petre! petre (cald): Doamne-ajută, don' locotenent!... bologa (a trecut spre ieşire, fără să se mai uite la el; iese murmurînd ca pentru sine): Doamne-ajută... petre (aşează lucrurile în încăpere, tacticos, bombănind cine ştie ce. în cele din urmă, scoate „Visul Maicii Domnului" şi începe să citească.) o pauză mai lungă, în care nu se aude decît şoşăitul buzelor ordonanţei. Pe urmă, brusc, de departe, porneşte un viu bombardament de artilerie. Ici-colo, cîte-o răbufnire: sînt exploziile proiectilelor căzute prin apropiere... Deodată, se aude de-afară un glas, apropiindu-se „Domnule locoten nt... Domnule locotenent". Pe urmă năvăleşte înlăuntru foarte agitat. sublocotenentul (strigînd mereu): Domnule locotenent!... Atacul ruşilor, domnule locotenent!... (Văzînd pe Petre.) Unde-i domnul locotenent, băiete? petre (s-a ridicat): A plecat... sublocotenentul: Unde să plece?... N-auzi că ne atacă ruşii?... N-auzi că... petre: Aud, don' sublocotenent, dar... (Sună telefonul.) sublocotenentul (la telefon): Da... Bateria Bologa... Da... Nu e locotenentul Bologa... Docotenentul Bologa a plecat... Unde?... Nu ştiu, domnule căpitan... Probabil că... Da, fireşte, iau eu comanda bateriei... negreşit... Imediat dau ordine... Da, răspundem la focul artileriei duşmane... vom răspunde... Se pare că atacul e general, da, pe tot frontul diviziei noastre. Focul inamic e foarte violent... Sîntem încadraţi complect... Da, am înţeles! (Lasă telefonul.) Unde să fie Bologa?... (0 explozie foarte puternică zguduie adăpostul.) Aha, asta a fost chiar în bateria noastră... (Se repede spre ieşire, dispare cîteva clipe. 0 pauză. Se aude tot mai puternic bombardamentul, apoi focul artileriei amice, rar, cu răbufniri mai apropiate. Apoi, năvăleşte iar înlăuntru sublocotenentul, râstindu-se la Petre.) Unde eşti, soldat?... Ce trîndăveşti aici, idio-tule?... Hai, mişcă să dai o mînă de ajutor... E grav rănit domnul locotenent... O explozie de obuz 1-a... petre: Vai de mine... Doamne Dumnezeule, don' locotenent... Sublocotenentul: Aide, să-1 ducem într-un adăpost... Repede!... A început urgia lui Dumnezeu... Au înnebunit de tot muscalii, mama lor!... (Iese urmat de Petre.) Cortina TABLOUL IV Casa groparului Paul Vidor, în Lunca. O odaie curată, luminoasă, simpatică. Muşcate roşii în ferestre. Uşa din stînga dă în odaia gazdei. în colţul sting, fund, o sobă mare ţărănească, în care arde focul. în colţul drept, fund, un pat cu multe perne. Uşa dintre sobă şi pat, în fund, dă spre tindă — e intrarea principală. în dreapta, două ferestre; subt ele o laviţă lungă. Lîngă laviţă, în faţă, masă pătrată cu cîteva scaune de lemn. 596 597 Se desprimăvărează. Afară e soare. După amiazi. Cînd se ridică cortina, scena e goală. Apoi, intră Bologa şi locotenentul. locotenentul: Va să zică odăiţa de alături cu registrele şi imprimatele, plus sergentul cu caporalul, constituie biuroul coloanei de muniţii... Asta, aici, e odaia ta, încît numai tinda te desparte de biurou. E foarte practic aşa şi agreabil. Eu a trebuit să locuiesc la un vecin, fiindcă proprietarul mie n-a vrut să-mi cedeze şi camera asta. Tu ai avut mai mult noroc. Atît mai bine... bologa (slăbit şi obosit): Mulţumesc, prietene... Sper însă că n-am să stau mult pe-aici... M-am obişnuit cu frontul şi serviciul de biurou parcă mă îngrozeşte... locotenentul: Ba eu mă simţeam bine aici, că şi de front se satură omul... (Bologa s-a aşezat pe laviţă, lîngă masă.) Şi cu asta s-a şi terminat predarea coloanei de muniţii. Mai este doar schiţa cu planul frontului şi cu poziţiile tuturor unităţilor ce aparţin diviziei noastre... (Scoate schiţa din buzunar şi o întinde pe masă.) bologa (înviorat): A, da... Tocmai voiam să te întreb... (Priveşte cu aviditate planul, încercînd să urmărească cu degetul liniile. Istovit, se scoală; nehotărît.) Nu pricep nimic... îmi huruie creierii... Am să mă orientez mai tîrziu... locotenentul: Desigur, nici vorbă... De altfel, şi schiţa e învechită şi va trebui s-o copiezi şi s-o complectezi... (Arătînd pe plan.) Iacă, de pildă, colea, tocmai la margine, la sud, sectorul acesta... uite, e ocupat acuma de husarii descălecaţi, deoarece umblă zvonul că românii se pregătesc să ne atace... în sfîrşit, ai să te lămureşti şi să 598 te familiarizezi cu situaţia... Fireşte, schiţa e numai pentru orientare, căci pe tine aici nu te interesează decît artileria noastră... bologa (plictisit, cu un surîs nereuşit): Desigur... Vom mai vedea... Da revedere, camarade! locotenentul: Da revedere... Servus!... Eşti însă foarte palid şi slăbit, dragă Bologa. Eu cred că nici nu eşti încă vindecat deplin, cel puţin după înfăţişare... Ar trebui să te îngrijeşti foarte, foarte serios! în clipa aceasta se aude din tindă glasul lui Klapka. glasul lui klapka (de-afară): Domnul locotenent Bologa aici şade, băiete? un glas (afară): Aici, don'căpitan... Uşa cealaltă! Bologa, înviorat, se repede spre uşă. Pînă să ajungă el, Klapka intră. Uşa rămîne deschisă larg: se vede, în fund, tinda, apoi altă uşă deschisă unde, la o masă, lucrează un sergent şi un caporal — e biuroul coloanei de muniţii. klapka (rămîne cîteva clipe în prag, privind cu drag pe Bologa, apoi se repede la el, îl îmbrăţişează şi-l sărută, cu glas lăcrămat de bucurie): Bine-ai venit, Bologa... Sănătos?... Adevărat?... Ia să te examinez!... De ce eşti aşa de palid? bologa (zîmbind confuz): Ce bucurie îmi faci, domnule căpitan, că... locotenentul (retrăgîndu-se): Pe mine să mă iertaţi că... Am onoarea să vă salut, domnule căpitan ! klapka (dîndu-i mîna): A... camarade... servus!... Iartă-mă... Nici nu te-am văzut... Din pricina lui Bologa... LOCOTENENTUL: Fireşte... Tocmai îi spuneam şi eu să se mai îngrijească... Vă salut!... Servus, Bologa ! (Dau mîna. Locotenentul iese şi închide uşa.) 599 KLAPKA (aşezîndu-se): Fusei pe la divizie, în satul vecin, la Făget. Acolo am aflat că ai sosit, de la Varga care e cam plictisit că nu i s-a dat un concediu după atîtea luni de spital. Are să vie şi el să vază cum [te-ai instalat., .j1 Crezusem că ai să-ţi reiai bateria. Mîine, poimîine, vom începe lucrul, ştii, serios... Dar stai, aşează-te colea şi să-mi povesteşti tot, tot, din fir în păr... Să începi din noaptea aceea, ţii minte?... Ehe, cît ţi-am purtat de grije... Ai avut noroc, ai avut ghinion? Dumnezeu ştie! De plătit însă, ai plătit scump încercarea şi cu grele suferinţi, dragă Bologa... Fi, te rog, treci colea... Aide... A, dacă ai şti ce veselă mi-e inima că te văd teafăr ! Căci, doctorul Meyer ne spunea şi ne asigura, fireşte, cu părere de rău, că dintr-o grămadă de carne omenească tăvălită prin noroi, cum ai fost tu cînd te-a vizitat dînsul, îndată după respingerea atacului bruscat al ruşilor, e imposibil — zicea — să se mai ticluiască un locotenent de artilerie, chiar dacă şi-ar aduna ştiinţa toţi medicii din lume şi că numai mila lui Dumnezeu ar mai fi în stare să te facă iar om ca oamenii... Mai tîrziu, cînd am aflat că eşti pe cale de vindecare, tot Meyer a zis că trebuie să-ţi fie nespus de dragă viaţa... bologa (zîmbind): Poate că avea dreptate doctorul... Pe cît m-a urmărit nenorocul în noaptea aceea, pe atîta m-a favorizat soarta pe urmă. Cîteva ore dacă ar fi întîrziat atacul muscalilor, acuma n-ar mai trebui să fiu aci, în faţa...2 Cînd am 1 în varianta anterioară: „te-ai instalat, cînd va trece spre fron t". 2 în var. Ms. 5982 se afla şi următorul fragment: „Cînd a pornit bombardamentul, am înţeles că planul meu s-a prăbuşit şi m-am bucurat". I auzit obuzul care m-a doborît, [m-am bucurat]1. I Cel puţin mor şi isprăvesc, mi-a fulgerat prin I gînd. M-am deşteptat [apoi]2 abia la ambulanţa diviziei şi numai pentru o clipă, pe urmă iar o clipă într-un tren sanitar şi, în sfîrşit, înconjurat de medici, într-un spital alb. Atunci am simţit fericirea de-a trăi atît de intens, că parcă mi-e ruşine. Am şoptit plin de bucurie: nu mă ' doare nimic... nimic... Aveam plămînul drept sfîrticat de o schijă de obuz, apoi o sfărîmătură de os la piciorul stîng şi o scrijălare adîncă în coapsă. Şi totuşi nu mă durea nimic!... Şapte săptămîni am fost mai mult al morţii decît al vieţii; [cu toate astea]', cînd piciorul şi coapsa mi s-au vindecat puţin, am fost trimis la un spital mai aproape de divizia noastră. Trei luni am fost complect oprit să vorbesc, din pricina plămînului [beteag. într-o bună zi]4 m-am pomenit cu Varga, grav rănit şi el, în aceeaşi noapte, [ştii bine...]5 (clapka: Da, da, mi-a spus... Şi mi-a mai spus că [ieri]6 aţi călătorit în acelaşi tren cu generalul şi că generalul... Bologa (întrerupînd, puţin ironic): [că]7 generalul m-a chemat în compartimentul său... Exact. Mi-a luat un fel de interogatoriu: cum am fost rănit, prin ce spitale am umblat, cum m-am vindecat... [Mi-a arătat]8 un interes aproape 1, 2 Cuvinte adăugate ulterior, în textul dactilografiat. 3 în var. anterioară: „Totuşi". 4 în var. anterioară: „sfîrticat. în sfîrşit, într-o bună zi". 6 în var. anterioară: „ştii bine, şi care, din spital în spital, a nemerit tocmai în camera mea..." *,7 Cuvinte adăugate ulterior, în textul dactilografiat. i 8 în var. anterioară: „îmi arăta". 600 601 [suspect]1 de sincer. Ba în cele din urmă, într-o formă glumeaţă şi zîmbind, m-a întrebat: „Ei, vezi că nu s-a prăbuşit lumea dacă vii acuma aci, unde nu voiai?..." [I-am spus fără înconjur]2 că în sufletul meu s-a prăbuşit într-adevăr o lume... Nu s-a supărat de data asta, mai ales că un colonel de stat-major care era de faţă, [a făcut observaţia]3 că el înţelege amărăciunea mea şi e regretabil că cei în drept n-au luat măsuri generale ca să se evite asemenea situaţii delicate... [Excelenţa]4, fireşte, s-a grăbit să fie de aceeaşi părere şi, ca să-mi dovedească pe loc cît e de uman, m-a mutat la coloana de muniţii... Cum vezi, am ajuns un răsfăţat al soartei! klapka: Foarte rău îmi pare că nu eşti aproape de mine, dar pentru tine e mult, mult mai bine aici, în sat... (Mai domol.) De altfel, sînt sigur că te-ai săturat de visuri? Soarta ţi-a dat atunci un avertisment... bologa (simplu, mulţumit): Da, m-a duşmănit atunci, fiindcă nici sufletul meu nu era suficient de pregătit!... în cele trei luni cît n-am putut să vorbesc, ci numai să meditez, îţi închipui cît mi-am examinat situaţia pe toate feţele. Pînă ce, într-o noapte fără somn, am găsit împăcarea. Adică, de ce aş fi trecut eu la ruşi, unde aş fi fost privit ca un simplu şi dispreţuit dezertor, cînd mi se oferă prilejul, aici, să trec la români, unde voi fi primit ca un frate?... Va să zică spaima mea de frontul românesc a fost fără 1 în var. anterioară: „nefiresc". 2 în var. anterioară: „Aştepta drept răspuns un „nu" categoric. Am văzut. De aceea am şi şovăit o secundă, dar numai atîta; pe urmă, i-am spus verde." 3 în var. anterioară: „a observat". 4 în var. anterioară: „Generalul". temei. [Datoria]1 mea e să trăiesc şi să triumf. Nu viaţa, ci moartea înseamnă laşitate pentru omul care are un ideal în lume... Ani de zile m-am călăuzit după cărţi, mi-am făurit concepţii de viaţă savante, abstracte. Acuma, după atîtea chinuri, am ajuns să-mi dau seama că toate au fost zadarnice, artificiale.2 [Căci viaţa]3 merge mereu înainte, nepăsătoare, sfîrşind nu numai sistemele savanţilor, ci chiar minţile oamenilor. [Am început]4 să-mi fie frică de mine însumi. [Fiindcă toate]5 credinţele şi hotărîrile se macină dacă le cîntăreşti mult şi eu nu pot să nu le cîntăresc! De aceea trebuie să plec repede, înainte de-a avea vreme [să mă]3 controlez prea de aproape, altfel, cine ştie, poate că... klapka (întrerupînd, cu un surîs nerăbdător): Te-ai făcut mai lung la vorbă, chiar decît mine... Toate bune şi frumoase, dragă Bologa, deşi consideraţiile tale mi se par cam... copilăroase, ca să nu zic mai rău. Idealul rămîne, ici, la inimă, şi realitatea e realitate, Bologa! Realitatea [acuma]7 e revoluţia dincolo, la muscali, 1 în var. anterioară: „Noroc că soarta m-a ocrotit. Datoria." 2 în var. Ms. 5982 se află şi următorul fragment: „Nicăiri, în nici o carte, n-am găsit de ce binele nu e bine pretutindeni şi totdeauna! In toate cărţile omul apare izolat de viaţa adevărată, singuratec şi abstract ca o formulă matematică. Cineva s-a aşezat la o masă şi a decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine cînd faci cutare lucru şi e rău dacă faci cutare, în schema lui, acest cineva vrea să vîre cu de-a sila sufletele vii; parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva". 3 în var. anterioară: „Dar, viaţa". 4 în var. anterioară: „Azi ştiu bine că numai credinţa căreia îi jertfeşti fără ezitare însăşi viaţa ta, numai aceea te poati mîntui. Am ajuns însă". 5 în var. anterioară: „Căci şi". 6 în var. anterioară: „să le" . 7 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. 602 603 înţelegi?... Da-aseară forfoteşte vestea prin telefoane. Azi e confirmată oficial. în Rusia a izbucnit revoluţia... Va să zică speranţele noastre, uite-aşa, în vînt!... Plecăm grumazul şi continuăm, Bologa! bologa (mai nervos): Ce mă interesează pe mine ce se petrece acolo?... Nu vreau să ştiu şi nici n-am încercat niciodată. Tocmai necunoscutul mă ispiteşte, în care locuiesc toate posibilităţile... Ş-apoi eu nu caut în lume, aici ori dincolo, decît mîntuirea sufletului meu! klapka: Nu te-ai lăsat de visuri, Bologa, de loc... de loc... bologa (cu o privire sfredelitoare): D-tale ţi se par visuri goale, pe cînd pentru mine, în visurile acestea, palpită tot rostul fiinţei mele! N-aş vrea eu să nu mă mai gîndesc la nimic şi să trăiesc aşa... mulţumit! Uneori îmi zic că sînt ridicol şi totuşi nu mă pot opri... Asta-i nenorocirea ! klapka (fard elan): A, fireşte... Ştii bine că şi eu... Dar destinul e... bologa: Azi dimineaţa am debarcat aci... Ei bine, nedormit, frînt de oboseală cum eram, primul gînd mi-a fost să văd frontul, să examinez locurile, să-mi pregătesc plecarea cît mai degrabă... Am luat calul doctorului şi m-am dus... klapka (uimit): Ai fost pe front? Aici?... Cînd? bologa: Acum o oră m-am întors... M-am prezentat colonelului... klapka: E om foarte cumsecade... De altfel, toţi băieţii te iubesc mult, dragă Bologa, foarte mult!... Nici nu-ţi închipui cît s-a vorbit despre tine şi cu cîtă afecţiune... (S-a sculat să plece.) Dar am abuzat. Eşti istovit şi ai nevoie de odihnă, iar eu, pînă la liniile noastre, am cîteva ore de drum... Aşa că, dragă Bologa, îţi urez sănătate multă şi răbdare la fel! bologa: Negreşit, domnule căpitan!... Mai ales răbdare ! Bologa îl petrece pînă în uliţă. Scena rămîne cîteva clipe goală. Apoi intră Petre urmat de Ilona. pbtrb (cu farfurii şi tacîmuri, grăbit): Aide, repede, repede!... Pînă se întoarce don' locotenent, să găsească masa pusă... ilona (18 ani, ochii mari negri, buzele pline, năframă roşie-aprinsă în cap; vioaie, aer puţin ştrengăresc): Atunci lasă-mă pe mine, că singură fac mai iute... pbtrb: Gura, gura!... Parcă d-ta ştii gusturile domnului locotenent... Hai, pune mîna! ilona (aşezînd masa, cu ajutorul neîndemlnatec al soldatului): Mi se pare c-a fost tare bolnav ofiţerul d-tale? pbtrb (cu mîndrie): Ehe, fetiţe.. De peste patru luni zace prin spitale... D-a zdrobit rău un obuz rusesc de te miri cum nu s-a prăpădit de tot! ILONA; D-apoi, că nici acuma nu e vindecat bine, se vede cît de colo! pbtrb: Nu e, parcă eu zic că e?... Dar dacă ne-a sosit porunca să pornim încoace? ilona: Doctorul şade numai colea, peste drum... Bologa revine. Ilona s-a retras lîngă sobă. petrb: Don'locotenent, am pregătit ceva de mîncare, că trebuie să vă fie foame rău, că nici azi dimineaţă n-aţi mîncat şi la amiazi n-aţi fost aici... bologa (bucuros, spre masă): Bine, Petre... Chiar mi-e foame, că de-aseară... (Rotindu-şi privirea prin odaie, se întrerupe brusc, văzînd pe Ilona.) Dar asta? petre: B fata gazdei, don' locotenent... bologa (înviorat, îi întinde mîna): D-ta ai făcut aşa de frumos aici? ilona (cu un surîs ştrengăresc, privindu-l în ochi): împreună cu soldatul d-tale. bologa (ţinîndu-i mîna într-a lui): Şi cum te cheamă pe d-ta? ilona: Ilona... bologa: Ilona... Da... Şi nu ţi-e frică între atîţia militari? ilona (simplu): De ce să-mi fie frică? (Cu mîndrie.) Mie numai de Dumnezeu mi-e frică. bologa (aşezîndu-se la masă, începe să mănînce): Da... foarte frumos... ilona (s-a oploşit lîngă sobă, fără a-l pierde din ochi, parc-ar fi fermecată.) bologa (mîncînd, o priveşte pe furiş, întîi cu curiozitate, apoi cu duioşie.) o pauză. petre [(văzînd toate în ordine, iese făcînd semn Ilonei să-l urmeze; ea rămîne.)]1 o pauză. bologa (întîlnind privirea veselă şi ciudată a fetei, pleacă nasul în farfurie, ruşinat parcă de gîndurile sale. în sfîrşit, fără să o privească): Văd că ştii bine româneşte, fetiţo? ilona (repede, aproape speriată): Ştiu puţin, dar pe-aici toată lumea mai mult ungureşte vorbeşte, c-aşa-i obiceiul... (Fiindcă Bologa tace, după o 1 în var. anterioară: „(cînd vede că totul e în ordine la masă, iese afară după treburi. Ieşind, face semn şi Ilonei să iasă; ea, însă, nu se mişcă, cu ochii numai la Bologa)". clipă continuă mai liniştit.) De altfel, la noi biserica e românească şi popa în româneşte face slujba totdeauna, numai predica o spune pe ungureşte, ca să pricepem mai bine... bologa (învâluind-o cu o privire caldă): Da... Chiar m-am întîlnit ieri, în tren, cu părintele Boteanu şi mi-a părut bine, că am fost colegi de şcoală odinioară, la Năsăud. ilona (dulce şi mîngăietor): E tare bun om domnul părinte... tare... bologa (se uită stăruitor în ochii ei; privirea [lui]1 o încurcă, încît glasul ei se stinge.) o pauză. Apoi se aude un ciocănit energic în uşă. ilona (se ridică şoptind): A venit tata... Paul Vidor intră. Bologa, furios, se scoală în picioare. vidor (faţa osoasă, cu multe zbîrcituri subt ochii în care joacă deşteptăciune şi şiretenie; mustăţi puţin cărunte, dar groase şi cu vîrfurile ascuţite. Se apropie jovial, cu mîna întinsă): Bine-ai venit în casa noastră, domnule locotenent! Şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, c-am auzit c-ai fost rănit greu de tot... bologa (potolindu-se brusc): Bine v-am găsit, bade... Ia poftim, şezi puţin! vidor (uitîndu-se dacă toate sînt în ordine): D-apoi că toată iarna am tot şezut... (Dînd cu ochii de Ilona care se apucase să scormonească în foc cu mare rîvnă; poruncitor.) Ilona, aide, şterge-o!... Ce mai cauţi aici? Altă treabă n-ai decît să stai pe capul domnului ofiţer? ILONA (ursuză, fără să se întoarcă): Parcă eu de dragul dumnealui stau... 1 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. 607 I VIdor (sever): Aide, aide, lasă vorba! (Ilona iese în fund, bombănind. După ce s-a închis uşa, blajin.) Trebuie s-o ţinem de scurt, altfel cum am trăi între atîtea cătane?... E tînără şi fără minte, domnule locotenent, şi nu pricepe că d-voastră aveţi de lucru şi că n-aţi venit pe-aci să pierdeţi vremea cu palavre... bologa (încurcat): Nu face nimic dacă... vidor: Ba, o fată trebuie să se poarte ca un înger, mai ales cînd e şi orfană de mamă... Că eu sînt gropar, ce-i drept, dar sînt şi om cu stare şi am pămînt destul şi bun, măcar de l-aş putea munci cum se cade în vremurile astea grele. Meseria mea adevărată însă e tîmplăria şi am învăţat-o la oraş, de copil, că tata, Dumnezeu să-1 ierte, a vrut să-mi dea în mînă o pîine mai bună decît orice avere... Dar decît tîmplai într-un sat sărac, mai bine gropar, că masă şi scaune şi pat îşi mai ticluieşte omul şi singur, dar pentru groapă tot are nevoie de altul. De aceea tîmplarul merge mînă-n mînă cu groparul ; unul face cosciugul şi cellalt groapa... Nu-i ocară să munceşti, ci să leneveşti... Numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curînd... bologa (cam plictisit): Aşa-i, bade, fireşte... vidor (moale, misterios): Oare ce-o mai fi cu paceat 1 în var. Ms. 5982 se afla şi următorul fragment: „Toate au mers cum au mers, şi mai bine şi mai rău, pînă ce a dat pacostea războiului peste bieţii oameni... Băiatul meu era tocmai gata de oaste şi numaidecît mi l-au luat şi l-au dus de s-a prăpădit nici nu se ştie pe unde, prin cele ţări muscăleşti. Cît l-am plîns şi eu şi fata, o, Doamne! Dar, parcă lacrămile şi bocetele au înviat pe cineva din morţi? Acu Dumnezeu să-odihnească şi să-l ierte... Altfel, pe-aici a fost linişte, pînă cînd au sărit şi românii în bătălie. De-atunci, apoi vai şi-amar ! Mulţi au fugit de frică mai spre inima ţării, care cum a putut... Eu am rămas acasă, ce-o fi să fie, că nu m-am îndurat să-mi las avutul domnule locotenent?... Prin oraş nu se aude nimic?... Aseară fusei puţin prin Făget, pe la cumnatu-meu, şi-am prins un zvon cum că muscalul s-ar fi dat bătut şi că vrea să se împace... Da cumnatul, chiar în casa lui, şade generalul cel mare în gazdă şi alături e cancelaria diviziei... poate d-ta nu ştii, că eşti nou... Uite-aşa umblă vestea pe-acolo, printre ofiţeri, daspre muscali! Ce-o fi, ce n-o fi, Dumnezeu ştie, dar bine-ar fi să fie ceva! bologa; Eu vin direct de la spital şi nu ştiu ceri prin lume... Dar bine nu-i, bade, asta o văd! viddr (dînd din cap, grav): Aşa-i, chiar aşa!... Multă durere şi multe necazuri sînt, aşa-i!... Măcar de-ar da Dumnezeu celor mari milă şi înţelepciune să bage sabia-n teacă şi să ne scape de pieire! Că ei stau colo şi dau porunci, iar oamenii suferă, şi se chinuiesc, şi mor... bologa (sculîndu-se să-l concedieze): Ai dreptate, baie, dir acuma eu trebuie să mă duc pînă la părintele Boteanu, că... vidor (repede, serviabil): Ba de ce să te duci d-ta, domnule locotenent, că eşti slăbit şi obosit... Dasă că mă reped eu îndată şi-1 poftesc încoace. de haram... Nici n-au făcut românii multă stricăciune, ce-i drept nu-i păcat. Doar de-ale gurii, ca toate cătanele, şi mai cu seamă cînd s-au retras în ţara lor... Mai fără milă au fost ai noştri, dacă-i să vorbim cu dreptate, că, îndată ce au sosit, una-două au şi spînzurat cîţiva oameni din sat că, zice, ar fi făcut semne duşmanilor. Ba cît p-aci să dau şi eu de bucluc, fiindcă românii mă puseseră pe mine primar în locul celui care fugise. Parcă e vină să-ţi faci datoria? Dar dincolo, în Făget, în satul vecin, cine-i primar? Cumnatul meu... Atunci de ce să-mi impute mie c-am fost primar cîteva săptămîni ?... Au trecut însă toate şi o să treacă şi altele, numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curînd... BOLOGA (indiferent)". 608 39 — L. Rebreanu, Opere 5 609 că dumnealui e zdravăn, măcar că a avut destule necazuri... (îşi ia pălăria şi iese repede, înainte ca Bologa să se poată împotrivi.) bologa (singur, rămîne puţin gînditor, apoi se duce la o fereastră şi priveşte afară, parc-ar căuta pe cineva.) petre (intră încet din fund şi strînge masa.) bologa (întorcîndu-se brusc, puţin decepţionat): Dar... fata unde-i, Petre? PETRB: Pe-aici trebuie să fie, don'locotenent... Că tot pe-aici se învîrteşte... bologa: Atunci să... (Se întrerupe şi începe să se plimbe agitat.) Nu ştiu ce am, măi Petre, că nu mi-e bine de loc... petre: Sînteţi bolnav, don' locotenent... Nu trebuia să ieşiţi din spital... Se aud glasuri în tindă. varga (bate şi intră îndată): 13 voie?... Servus, Bologa!... Te-ai instalat?... Eu am pornit-o spre front. Ce să fac, dacă generalul nu s-a îndurat să ne dea un concediu... E o nedreptate revoltătoare! bologa; Adevărat, Varga... Dar (puţin ironic) datoria mai presus de toate...(Alt glas:) Are să-mi fie urît aici singur, fără voi... varga; Te cred. în fond, mai bine e pe front, dacă e vorba să-ţi faci datoria... Aici sînt numai ispite şi cancanuri şi vorbe... bologa; Ispitele sînt pretutindeni... varga; Am încercat să mă prezint generalului, dar n-a fost chip... în schimb Gross mi-a bătut capul pînă ce m-a alungat... M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, dragă prietene!... Nu poţi vorbi cu el trei minute fără să-şi bată 6ie joc de tot ce avem noi mai sfînt, ţară, credinţă, tradiţie... A început să-mi fie greaţă şi frică, zău, Bologa! Dacă ar trebui să stau mai mult în tovărăşia lui, într-o bună zi m-aş pomeni că mi-am pierdut şi eu toate sentimentele patriotice ! bologa (apăsat): Sentimentele adevărate trebuie să reziste tuturor ispitelor. varga (zîmbini): Aşa se zice, dar în realitate nimic nu rezistă la infinit... Asta chiar tu mi-ai spus-o odată, într-o discuţie, la Budapesta, la unchiul meu, şi n-am uitat-o. Picătura de apă găureşte stînca... Ş-apoi tu însuţi parcă nu te-ai schimbat? Poate că tu nu-ţi dai seama, dar eu, care am stat cu tine la spital într-o odaie aproape două luni şi ţi-am înghiţit toate curiozităţile, ehe, prietene, întreabă-mă pe mine!... Unchiul, profesorul tău de filozofie, care te-a iubit ca pe copilul lui, dacă te-ar întîlni azi, nici nu te-ar mai recunoaşte, Bologa, crede-mă!... Repet, poate că tu nu-ţi dai seama, poate că... bologa (aproape cu ură, grav): îmi dau seama prea bine că m-am schimbat... Cum să nu-mi dau seama cînd schimbarea s-a săvîrşit în chinuri, ca o nouă naştere?... Dar eu abia prin schimbarea asta am dobîndit adevăratele sentimente fireşti, cum ziceai tu... De-abia, Varga! varga (tulburat, după cîteva clipe, încet, sec): Bologa, sentimentele tale mi se pare că sînt nefireşti... Ia seama! bologa (ironic): Mă ameninţi? varga (privindu-l lung): Sentimentele tale te mînă drept în braţele duşmanului... bologa (mai batjocoritor): Care duşman? 39* 611 varga (puţin mai aspru): Duşmanul ţării, oricare ar fi!... în clipa aceasta tu, prietene, eşti dezertor în gîndul şi sufletul tău! bologa (tresare scurt, apoi îl apucă de mînecă şi cu glas cald, înfigîndu-şi privirea în ochii lui): Ascultă Varga... Tu ai fost odinioară om şi te lăudai că, subt mundirul militar, vei purta veşnic o inimă! De aceea îţi zic acuma: dă la o parte raţionamentul cazon şi spune ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind în armata rusească, te-ar trimite să te baţi cu ungurii, care ar fi pornit să te dezrobească? varga (încurcat, roşind): Stai, stai... nu-i aşa, prietene! Mai întîi patria... bologa (stăruind, triumfător): Nu ocoli întrebarea, răspunde cinstit! în astfel de cazuri nu pot fi două răspunsuri! varga (tace un răstimp, apoi şovăitor): Există o lege pentru toţi şi o singură datorie, care ne leagă prin jurămînt. Cînd începe cineva să le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci... bologa (întrerupînd cu vioiciune): Dege, datorie, jurămînt sînt valabile numai pînă în clipa cînd îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta! Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului, iar dacă totuşi încearcă... (Sfîrşeşte brusc cu un gest vag, care spune orice şi nimic.) varga (surprins, cu ochii mari): Atunci bănuielile mele... Atunci umbli cu gînduri de dezertare? bologa (murmurînd cu un surîs straniu): Gînduri? Gîndurile sînt schimbătoare, Varga! Am însă o credinţă vie în suflet... asta da! Şi dacă ea îmi va porunci să trec... să... dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată... De altfel, chiar voi, judecind cinstit şi fără pornire, îmi veţi da dreptate şi mă veţi aproba! Sînt sigur că şi tu, în sufletul tău... varga (iar sec): Nu, nu, Bologa, te înşeli amar! Eu nu te voi aproba niciodată! Eu dispreţuiesc crimele! bologa (cu o mirare nepotrivită): Da?... (Ton jovial.) Fii sigur, Varga, că n-am să-ţi cer aprobarea!... Cel mult, de s-ar întîmpla să trec prin sectorul tău şi dacă aş avea ghinionul să te întîlnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba... Dar atunci, cine ştie, poate că am vorbi altfel... varga (grav şi ameninţător): Să te ferească Dumnezeu, Bologa! Eu te-aş aresta, ba te-aş şi împuşca dacă ai încerca să te împotriveşti, cu toate că mi-ai fost prieten! bologa (iar ironic): Fii liniştit!... Am să mă feresc de sectorul tău ca de foc... Acuma eşti mulţumit? varga.- Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu... bologa (deodată sfidător): Nu glumesc de loc! varga (după o pauză, cu [glas] schimbat şi cu veselie silită): Astea-s prostii, prietene!... Mai bine să ne gîndim la... bologa (surîzînd îmblînzit): Aşa e... prostii!... Prostii sînt toate vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieţii... varga (prietenos): Ascultă, Bologa... Ştii că, de fapt, eu m-am abătut pe la tine cu un scop mai serios... Am -văzut în tren că generalul te-a chemat. Am impresia că a prins simpatie de 612 613 tine. Pe-aici o să ai ocazia să-1 întîlneşti mai des. Ei bine, dacă vine vorba de concediu, Bologa, te rog frăţeşte, nu mă uita! împreună am suferit două luni de zile. Tu eşti slăbit, dar nici eu, slavă Domnului, nu sînt prea zdravăn... BOLOGA; Dacă ar depinde de mine... VARGA; înţelegi, dacă se iveşte ocazia... E o barbarie să iai din spital pe nişte oameni grav răniţi şi să-i arunci pe front fără o zi de convalescenţă. (Strîngîndu-i amîndouă mîinile; foarte cordial.) Mă duc, Bologa!... Rămîi sănătos şi nu mă uita! bologa (conducîndu-l): Cum o să te uit tocmai pe tine, Varga?... Se poate? Ies amîndoi. Cîteva clipe scena e goală. Apoi Bologa se întoarce împreună cu preotul Boteanu. bologa (introducînd pe preot): Portim înlăuntru, părinte... poftim! botbanu (şovăind): Mulţumesc, Apostole... bologa (oferindu-i un scaun, cu căldură): Ia loc, Constantine, te rog... Aici putem vorbi în tihnă... (Vesel şi misterios.) Şi fără primejdii! boteanu: Cînd m-am pomenit cu Paul Vidor, că mă cheamă un ofiţer, m-am şi speriat. De-abia m-am întors acasă, ştii bine, şi-mi era că iar se abate asupra mea vreo nenorocire... bologa (cu faţa aprinsă, buzele tremurînd într-un surîs nervos; glasul lui are o asprime aproape răguşită): Părinte Constantine... Am vrut să viu eu la tine... să mă spovedesc... Groparul, gazda mea, nu m-a lăsat, că sînt prea slab... Şi chiar sînt, Constantine! Numai sufletul îmi arde cu flăcări... boteanu; Am venit bucuros, Apostole... Dar omul care a suferit cît am suferit eu, are dreptul să se ferească şi de umbra lui! bologa (strigînd deodată, parcă i-ar fi pleznit inima): Dar atunci eu, care am fost adus aci să-i ucid din depărtare, eu ce trebuie să sufer? Nu te gîndeşti, Constantine? boteanu (speriat, cu o privire spre uşă): O, Doamne, Doamne! bologa (lacom, fără să se uite la preot, ca şi cînd şi-ar descărca sufletul): Acuma s-a împlinit paharul, părinte! Acuma nu mai pot! O ură istovitoare îmi roade inima. Urăsc tot ce-i aici, pe toţi oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot! Aerul de-aici mi-e nesuferit şi mă înăbuşe... Dacă voi mai sta în lumea asta, simt că ura mă va pierde, trebuie să mă piarză, fiindcă va trebui să izbucnească odată, chiar împotriva voinţei mele! Şi atunci... boteanu (face o mişcare involuntară: pune amîndouă mîinile, încrucişate, pe masă.) bologa (se opreşte o clipă, întrebător. Apoi continuă mai grăbit): Ascultă-mă bine, părinte!... Eu la noapte voi pleca de-aici... Voi trece dincolo... Tu ştii unde, căci şi inima ta trebuie să... Da!... Sînt pregătit! Numai pe mama n-am cum s-o vestesc... Să-i scriu nu pot; scrisorile mele vor fi examinate şi cine ştie ce ar pătimi din pricina mea... De aceea m-am gîndit să te însărcinez pe tine să-i dai de ştire, Constantine... mai tîrziu, cînd va fi posibil... Am să-ţi las adresa mamei, iar tu vei găsi o formă să-i comunici că am trecut... Poate prin cineva, prin vreun om de încredere, pe urmă, cînd se va ivi ocazia... 614 615 boteanu (plin de groază, cîteva clipe nici nu poate vorbi, mişcînd doar buzele neputincioase; apoi răbufneşte cu glas lăcrimat, ridicînd braţul drept într-o protestare fricoasă): De ce vrei să mă nenoroceşti, Apostole?... Eu abia azi-noapte am sosit acasă din internare, că doar ţi-am spus în tren... Am fost nevinovat şi totuşi am ispăşit... Cum să ascult acuma planurile tale şi încă să mă fac părtaşul tău? Am şi familie, şi necazuri grele... şi tocmai eu să... bologa (înmărmurit): Dar eşti român, părinte! botbanu (mai liniştit): Sînt numai om astăzi, Apostole... Un biet om mîncat de nevoi, cu frica veşnic în sîn şi cu credinţă în milostenia cerească. Noi nici nu putem fi decît oameni şi numai în Dumnezeu avem nădejde să ne poarte de grije, dacă soarta ne-a aruncat aci şi ne-a oropsit... bologa (s-a sculat în picioare năucit şi a lăsat capul în piept): Numai... om... botbanu (s-a sculat de asemenea, cu glas hotărît, aproape dîrz): De aceea, tu să faci cum te îndreaptă Dumnezeu şi să nu ne amesteci pe noi întru nimic!... Că noi avem destule primejdii şi ameninţări... bologa (ridicînd capul şi privind uimit, murnură pierdut): Bine zici, Constantine... foarte bine... bine... Ai dreptate... toţi aveţi dreptate... toţi... boteanu (pregătindu-se să plece): Eşti supărat pe mine, Apostole, văd... Dar să nu te superi... Tu eşti om învăţat, se auzea că ai să ajungi profesor universitar... Tu trebuie să-mi înţelegi situaţia, să... bologa (trist, îndurerat): înţeleg... vă înţeleg pe toţi... Numai pe mine nu mă înţelege nimeni! Du-te, du-te şi lasă-mă. (întoarce spatele.) botbanu: îmi pare rău că... Mai tîrziu ai să vezi şi tu că... (Fiindcă Bologa nu mai zice nimic, preotul ridică din umeri şi iese cu băgare de seamă, parcă să nu-i simtă plecarea.) bologa (singur, rămîne cu privirile în gol, desperat. Se aşează la laviţă, lîngă fereastră, istovit.) ilona (intră nesimţită, din fund, bucuroasă. Cînd vede pe Bologa bolnav, se schimbă la faţă. Blînd): Domnule ofiţer, d-ta eşti bolnav rău! bologa (ridică ochii întrebători, spre ea. Schiţează un zîmbet): Nu... nu... ilona (stăruitor): Eşti galben şi prăpădit... Trebuie să te odihneşti... bologa (o soarbe din ochi, apoi se scoală deodată, mînios): Dascultă, fetiţo, altă treabă n-ai decît să-mi baţi mie capul?... (închide pleoapele şi se prăvăleşte pe un scaun ca o grămadă de carne.) ilona (se repede să-i ajute;se opreşte la mijloc, bîlbă-ind): Vezi, dacă nu vrei să... bologa (se apucă cu mîinile de masă, să nu se prăbuşească.) petre (intră din stînga): Dom' locotenent... bologa (mormăind): Potriveşte-mi patul, Petre, şi trage-mi cizmele, să mă odihnesc un ceas... numai un ceas... că peste un ceas trebuie să plec... să... petre (trăgîndu-i cizmele): Dăsaţi, don' locotenent, că am eu grije... ilona (aşternînd patul, agitată, şoptind): Bolnav, nu vezi?... Du-te la doctor... Stau eu lîngă el... bologa (se ridică de pe scaun, se tîrăşte pînă la pat şi se lungeşte): Să nu uiţi, Petre... Un ceas... un... (Pleoapele i se închid singure.) în vreme ce Ilona îl înveleşte. Petre iese repede. 616 61Î bologa (murmurînd): Te pomeneşti că, într-adevăr, sînt bolnav şi... ilona (foarte blînd şi mingăietor, înveliniu-l): Foarte bolnav... (îi mîngăie uşor fruntea cu mîna.) Intră uşor, pe vîrful picioarelor. Paul Vidor, cu figura speriată. vidor. (în şoaptă): Da' ce-i cu ofiţerul?... S-a dus [cineva]1 după doctor? ilona (tot în şoaptă): I-e rău de tot... Are căldură mare... îi arde fruntea ca focul... vidor. (îngrijorat): Hm, hm,... Apoi asta nu-i bine... Trebuie să luăm seama... Dar parcă e cam frig aici, Ilona? (Zgîndăreşte focul, pune lemne.) ilona: Eu am băgat de seamă de azi-dimineaţă că e bolnav... de cînd a sosit de la gară şi a lăsat aci bagajele, cu ordonanţa... Săracul!... Păcat de el... vidor: Păcat... pare om tare cumsecade şi de omenie... Intră Dr. Meyer cu Petre. doctorul (către Petre): Trei minute dacă mai întîr-ziai, băiete, nu mă găseai, că tocmai ieşisem să plec la Făget, la divizie... Bine că ai venit la timp cel puţin... ILONA (lîngă pat, cu o mişcare de bucurie): Domnule doctor, uite, uite că s-a deşteptat! doctorul (se aşează pe marginea patului; bate pe Bologa amical pe obraz, cu* imputare jovială): Ei, ce-i, amice? Ce-ai păţit? Aşa te vindeci d-ta? Asta ţi-e voinicia?... Cînd ţi-am spus azi-dimineaţă că ai febră şi să te cauţi, n-ai vrut să mă asculţi... bologa (şoptind): Cîte ceasuri sînt, doctore? 1 Adăugat ulterior, îu textul dactilografiat. doctorul: Ce-ţi pasă? Stai liniştit, nu-i nimic grav... nimic... Epuizarea şi surescitare nervoasă, atît! Dar îţi trebuie linişte, multă linişte... bologa (murmurînd amărît): Doctore, vreau să mor... doctorul (cu o vioiciune neobişnuită): Ce, ce?... Să mori?... Zi mai bine că ai vrea un concediu de convalescenţă, precum ţi se şi cuvine! (Se duce la masă, scrie ceva, mormăind.) Ce ticăloşie! Să trimiţi pe front oameni bolnavi!... Uneori parcă într-adevăr îţi vine s-o iai razna şi să dai dracului toate!... (Către Petre.) Uite, băiete! Aleargă pînă la mine acasă şi spune sanitarului să-ţi dea ce am scris aici!... Te-ai întors? (Petre iese repede.) bologa (trist): Doctore... doctorul: Nimic!... Să stai în pat, să iai doctoria ce ţi-am prescris şi să aştepţi cîteva zile pînă ce ţi-oi aduce leacul cel adevărat, o lună de concediu... Fiindcă asta e sănătatea ta, băiete!... Ce, nici nu te bucuri?... Ei, poftim recunoştinţă militară! Mă bucur eu şi dumnealui face mofturi!... Bravo!... Va să zică', răbdare! Cum ai răbdat atîtea luni prin spitale, mai rabdă şi aici cîteva zile... Văd că ai şi soră de caritate, aşa că... Şi fiindcă adineaori mi-ai şoptit o prostie, află de la mine, tinere prietene, că viaţa nu e niciodată o povară şi că moartea e * povara cea mai grea!... Aşa!... Ţine minte ce-ţi spune un doctor bătrîn şi ursuz: moartea cea mai eroică nu preţuieşte în realitate cît viaţa cea mai ticăloasă!... Aşa... Da bună vedere!... (îl mîngăie pe obraji; dă să plece.) ilona (îngrijorată): Dar oare, dacă pleacă, se mai întoarce aici, domnule doctor? 61» doctorul (jovial, luînd-o de bărbie): Desigur, fe- tiţo! N-ai grije, că nu fuge! ilona (roşind): Nu de alta, dar... Dr. Meyer iese însoţit de Vidor. ilona (stă la picioarele patului, privind pe bolnav; cînd vede că deschide ochii, întreabă, apropiindu-se): Ţi-e mai bine?... Aşa-i că te-ai mai uşurat? bologa (închizînd ochii): Da, foarte bine... ilona (mîngăindu-i fruntea): Stai să vedem dacă... bologa (pune mîna pe mîna ei): Aşa... aşa... ilona (mişcată): Vai, ce caldă ţi-e mîna... bologa (cu un suspin): Ilona... Petre intră cu o sticluţă şi o linguriţă. ilona (se repede, umple linguriţa şi vine lîngă pat): Acuma trebuie să bei din zeama asta, că-i dulce... am gustat-o şi eu... bologa (rugător): Dasă, Ilona... ilona (cu o supărare drăgălaşă): Dacă nu iai doctoria, . să ştii că plec şi nici nu mai dau pe-aici!... bologa (înghite medicamentul.) ilona (foarte drăguţ): De azi încolo, eu sînt mai mare şi trebuie să faci tot ce-ţi poruncesc, pînă cînd ţi-oi spune că eşti sănătos şi că... Cortina TABLOUL V Casa groparului Paul Vidor, în Lunca. Aceeaşi odaie, ca în tabloul precedent. Muşcatele din ferestre sînt înflorite. Prin geamuri se vede peisagiu de primăvară cu pomi înfloriţi. După-amiazi. Cînd se ridică cortina, Ilona se află singură în scenă. Pe urmă intră Petre cu cizmele lui Bologa., ILONA (repezindu-se): Dă-le încoace... Dasă că le pun eu... petre (se opreşte jignit): Bine. Poftim... Văd că m-ai scos de tot din slujbă. ilona (drăguţ): Ba nu, bade... Dar acuma e datoria mea să am grije de dumnealui. petre: Apoi da... cum nu... Dacă s-au întors aşa vremurile... ilona: De altfel, şi dumnealui ţi-a spus să mă asculţi. petre (amărît): Mi-a spus, cum să nu-mi spuie... De cînd ne-am întors din concediu, toate s-au schimbat aici. Numai de-ar da Dumnezeu sase isprăvească bine. ilona: Să te-audă Dumnezeu... C-am suferit destul cît aţi fost plecaţi acasă. Eram în stare să mă şi omor dacă nu se întorcea. petre: Apoi femeile aşa sînt... Nu se lasă cu una cu două... ilona; Eşti ursuz, bade... Ori ţi-e necaz că s-a logodit cu mine? petre: De, nici n-am de ce să mă prea bucur, că don' locotenent e tînăr şi putea să se însoare după rangul dumnealui, că găsea zece domnişoare, nu una... Dar dacă i-a căşunat pe d-ta, ce pot să mai zic? ilona: Uriciosule!... Mai bine mi-ai povesti ce-aţi făcut şi cum aţi petrecut în concediu, că dî zece zile te tot rog şi tot nu mi-ai spus nimic! petre: Ba ţi-am spus, dar d-ta nu te mulţumeşti cu ce-ţi spun eu... De ce nu-1 întrebi mai bine pe don' locotenent? ilona: D-aş întreba, dar mi-e ruşine... Mi-a spus că i-a fost dor de mine... petre: Apoi atunci... Intră repede Bologa. 620' 621 BOLOGA; Ilona dragă, vreau să... (Vede pe soldat.) Hai, Petre, du-te şi vezi de ale tale... PBTR.B: Bine, don' locotenent (Iese.) BOLOGA: Ştii ce voiam să-ţi spun, Ilona mică?... M-am gîndit şi am hotărît că nunta s-o facem în tîr-guşorul meu, în Parva, cu alai mare şi, fireşte, cu lăutari; de cununat însă, să ne cunune preotul vostru de-aici, Boteanu [că el ne-a şi logodit].1 Tu ce zici, turturico? Vrei? ilona (lipită de el): Eu vreau cum vrei d-ta! BOLOGA; Toată după-amiaza am chibzuit cum ar fi mai bine şi, în sfîrşit... ILONA; Dar d-ta juri că mă iubeşti şi că n-ai să te uiţi niciodată la altă femeie, nici măcar cu coada ochiului? bologa (îmbrâţişîni-o): Nu mai ai încredere în mine? ILONA; Am, dar mi-e frică să nu-ţi pară rău mai tîr-ziu că m-ai luat pe mine în loc să-ţi ahgi 0 domnişoară frumoasă şi bogată... BOLOGA; Nu există pe lume fată mai frumoasă catine, Ilona... Cînd vei fi îmbrăcată în rochii scumpe, încît nici o doamnă să nu te întreacă, cînd vei merge cu mine la toate balurile şi petrecerile, cînd... ILONA (fermecată): Da... dar n-ai să mă părăseşti niciodată? bologa: Niciodată... Acuma, pentru mine, cea mai mare nenorocire ar fi să mă despart de Ilona. Mi se pare că viaţa mea începe undeva, departe, dar de-abia de cînd te iubesc pe tine mi s-a luminat ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie. Acuma tu eşti tot pentru mine, porumbiţa mea sălbatecă! înţelegi? 1 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. ilona: Nu înţeleg, dar simt. bologa: Eram la marginea prăpastiei... Cînd am plecat acasă în concediu, credeam că mi-am pierdut definitiv rostul vieţii. Nu mai aveam speranţă nici în oameni, nici în Dumnezeu. Apoi, împreună cu credinţa în Dumnezeu te-am găsit pe tine şi... Zgomot în tindă. bologa (întrerupîndu-se): Ce-i asta?... C.ue... ilona (cu o lucire de spaimă, agăţîndu-se de braţul lui): Du-te repede, că te caută cineva! bologa (se duce la uşă, în fiind, o deschide. In tindă se vede Klapka. Cu bucurie): Domnule căpitan... klapka (intrînd, cu elan): Bologa! Fericitule... Ai sosit din concediu?... De mult?... A, ferici- tule... fericitule!... Dar baremi eşti sănătos acuma? (îl îmbrăţişează zgomotos.) bologa: Cum vezi, sînt ca un atlet! klapka: Aşa-mi placi, prietene, uite-aşa... (Zărind pe Ilona, care s-a dat la o parte, o ia ştrengăreşte de guşă.) A... a... ilona (îl [loveşte]1 peste mîna): Nu-i voie! (Iese.) klapka (uimit): O... o...! Aprigă fetiţă!... Ce-i drept, loveşte ţapăn!... Dar cine-i frumoasa, Bologa?... Eh;i, bine o duci tu aici! De aceea nu-ţi mai pasă de noi! bologa (zîmbind): E logodnica mea. klapka (complet zăpăcit): Cum?... Logodnica... ta? Bine, dar asta-i... asta-i nebunie, Bologa!... Iartă-mă, poate că sînt bădăran, totuşi... nu pricep! Nu pricep nimic! bologa (vesel): Ei, dacă ar pricepe omul toate cîte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viaţa?... 1 în var. anterioară: „loveşte aprigă". 622 623 Mai bine şezi colea, odihneşte-te puţin şi să ciocnim ouă roşii, că sîntem abia a patra zi de Paşti!... Un moment! Iese. Klapka singur, uluit, se uită împrejur, parc-ar fi căzut într-o lume necunoscută. în sfîrşit, se aşează pe un scaun, fluierînd. bologa (revenind): Aşa... Imediat aduce Ilona... M-am întors de zece zile de-acasă şi alaltăieri m-am logodit... A mers repede, ca la război. O iubesc. Poate că numai ei îi datorez viaţa şi în orice caz liniştea sufletească de azi... ilona (intră cu o farfurie cu ouă roşii şi alta cu pască şi cozonac, pe care le pune pe masă.) klapka (sculîndu-se în picioare, galant şi încurcat): Adineaori am fost rău crescut... dar n-am ştiut că... am crezut că... Să mă ierţi că... ilona (se uită lung la el, apoi pufneşte într-un rîs atît de vesel, că amîndoi bărbaţii rîd împreună cu ea, pe urmă o zbugheşte afară ca să poată rîde în voie.) klapka: Fetiţa... adică logodnica ta e mare ştrengărită. (Serios.) Oricum, logodna asta e un mister, pantru mine, fireşte... bologa (în şoaptă, cu o fîlfiire de entuziasm): Şi pantru mine! Dar nu numai logodna, ci toată viaţa, începînd cu sufletul meu şi sfîrşind cu infinitul înstelat! klapka (nihotărît): Bine... aşa se zice... Astea-s dintre vorbale mari pa care toţi le [spunem]1 şi nimeni nu le înţelege aevea... Dogodna însă e ceva material, e un fapt precis. Ceea ce nu pricep în logodna asta sînt motivele care te-au în var. anterioară: „simţim". îndemnat să-ţi legi viitorul cu o fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată... în sfîrşit, un om ca tine ce poate găsi într-o ţărăncuţă, şi încă unguroaică?... Uite, asta nu pricep, dragul meu! bologa (cu mai multă însufleţire): Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă. Cel puţin în privinţa cuprinsului. Tocmai forma a schimbat-o civilizaţia. Dar eşti sigur d-ta că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului?... Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsificat pe om şi 1-a înrăit. Omul primitiv e bun, şi drept, şi credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat. Binefacerile civilizaţiei [de altfel]1" se răsfrîng numai asupra celor privilegiaţi, suferind de plictiseală şi de spleen. Pentru imensa mijoritate a omanirei civilizaţia e o nouă sclavie... Zace mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cît o singură clipă de adevărată împăcare sufletească! klapka (smulgîndu-şi bărbuţa, nerăbdător): Dragă Bologa, eu... bologa (grăbit): Numai o clipă, căpitane... Să în-mormîntez civilizaţia în inima mea, definitiv! Ea mi-a zdrobit viaţa şi m-a chinuit necontenit douăzeci de ani. Ea m-a îndemnat să-mi călăuzesc viaţa după concepţii, şi formule, şi principii. Da cîte ori viaţa trăgea cu buretele peste construcţiile mele neroade, îmi făceam altele mai năzdrăvane şi mă mîndream că eu, cu E mare, am izbutit să-mi croiesc singur soarta, să ma pun da-a curmazişul vieţii şi a lui Dumnezeu!... klapka: Da... da... omul are nevoie de un sprijin sufletesc... 1 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. 624 40 625 bologa (întărit): Aşa-i?... Un sprijin, căpitane!... Credinţă multă, nesfîrşită, oarbă... Credinţa-i Dumnezeu, căpitane! (Se uită o clipă la Klapka şi apoi cu glas complect schimbat.) Vorbesc, vorbesc şi... Nu te supăra!... Mi-e plină inima... (Zîmbind şi arătînd farfuriile.) Te rog! Sînt făcute de logodnica mea... O cheamă Ilona... Şezi!... De ce stai în picioare? (Se aşează el şi apoi Klapka.) klapka (îmbucă şi vorbeşte mestecînd): îmi aduc aminte cînd am fost rîndul trecut pe la tine... Cît erai de [zbuciumat]1!... Am crezut că te-ai supărat pe mine, fiindcă nu m-am entuziasmat de planurile tale de fugă... Ţii minte?... Erai furios... bologa (dînd din cap): Da... furios... klapka: Ai avut noroc cu boala... Nu ştiu de ce am avut şi mai am încă presimţirea că te-ar prinde dacă ai încerca să treci dincolo... Nit ştiu... De aceea îţi port mereu de grije. Poate că-i o obsesie... Oricum, te-ai născut într-o zodie cu noroc, Bologa!... Mai întîi, pentru că ai scăpat de front... Aici parcă nici n-ai fi în război... bologa (cu un surîs mulţumit): Adevărat, parcă nici n-ar exista războiul! Sînt ca un funcţionar bătrîn, ori ca un cal de tramvai. Toată ziua cu aceleaşi registre şi fond de muniţii... Notez, controlez, adun... O maşină de cancelarie, adevărat. Nu mă mai gîndesc la război şi chiar la nimic... în fond, fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi? klapka: Poate... (îngrijorat.) Pe front nu-ţi dă mîna să uiţi unde te afli... De vreo săptămînă avem 1 în var. anterioară: „schimbat". fierbere, şi pregătiri, şi ordine peste ordine, încît te trec sudori reci... Ce-o fi, Dumnezeu ştie... Vom ataca noi, sau aşteptăm atacul lor?... Am fost pe la cartier; de-acolo vin... Toţi sînt muţi, şi gravi, şi ridică din umeri, să-i ia dracul pe toţi!... Şi pretutindeni o vigilenţă extraordinară, mai ales că în ultimele zile au început oamenii să dezerteze la duşman pe capete, în special românii... Numai azi-noapte am aflat c-ar fi şters-o vreo cinci infanterişti, aşa că-ţi închipui ce e pe la noi! bologa (ascultă liniştit, cu milă şi tristeţe): Da... da... klapka; Şi aici... cu civilii... Ai zice c-a turbat generalul. Am văzut, trecînd spre Făget, trei spînzu-raţi, la marginea şoselei, într-o pădurice... Mi-am adus aminte de pădurea spînzuraţilor... Pînă şi calul meu s-a speriat şi a pornit într-un galop nebun... Acuma, la întoarcere, nici n-am mai venit pe şosea, ca să nu mai văd grozăvia ceea. Am auzit la cartier că mai sînt patru ţărani condamnaţi, care urmează să fie executaţi azi. Se zicea că numai un ceas a durat judecata, într-un ceas, patru spînzuraţi!... Poate că în clipa asta şi cei patru sînt morţi!... Şi Curtea Marţială abia şi-a început activitatea! bologa (cu ochii înecaţi în lacrimi priveşte lung, adine, pe Klapka.) klapka (puţin înseninat, după o pauză): Dar tot la cartier am aflat că vor să retragă pe toţi soldaţii români din front şi să-i trimită aiurea... Nu ştiu dacă şi pe ofiţeri... Dacă ar fi adevărat, ai putea răsufla şi tu liniştit... (Deodată cu căldură.) De aceea trebuie să te astîmperi acuma, Bologa!... 40* Să fii mulţumit că eşti aici şi să aştepţi norocul... Ţi-am mai spus eu odinoară că norocul e salvarea noastră... bologa (tulburat): Da... norocul şi Dumnezeu! (închizînd pleoapele, lacrimile i se rostogolesc pe obraji.) Acuma nu mai vreau nimic... Acuma Dumnezeu îmi poartă de grije şi mă călăuzeşte... Cum va orîndui Cel-de-Sus, aşa voi face, căci toate speranţele mele acolo s-au adunat... klapka (se ridică vesel, cu o explozie de bucurie; îl îmbrăţişează strigînd): Ei, atunci pot să-ţi mărturisesc că numai pentru asta m-am abătut pe-a-ici, Bologa!... Te ştiam nebun şi muream de grije să nu cazi în capcană!... Dacă ai şti ce bucurie mi-ai făcut, m-ai săruta!... Slavă Domnului, de-acuma n-am să mai tremur de cîte ori văd vreun arestat pe front... bologa (îl sărută mişcat pe obraji, îngînînd): Mulţumesc... mulţumesc... Ies amîndoi. Scena rămîne goală. Glasurile lor se mai aud de-afară cîteva clipe, pierzîndu-se treptat. Apoi glasul lui Bologa se amestecă cu alte glasuri şi se aude din ce în ce mai limpede, pînă ce intră Bologa, Vidor şi preotul Boteanu. vidor (cu glas plîns, cu ochii roşii): Acuma sînt şapte, domnule locotenent... şapte... şapte... botbanu (ostoindu-l): Taci, mulcom, Vidor... Taci... Fii liniştit... vidor (neputîndu-se stăpîni): Nici nu le-au ridicat spînzurători... Dau agăţat ca pe nişte cîini pe cîte-o cracă de copac... Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creştinilor, dar zice că-i porunca să fie lăsaţi să atîrne acolo trei zile şi trei nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte!... Doamne, Doamne, apără-ne!... Pînă ce le-au pus laţul de gît s-au jurat bieţii oameni că nu-s vinovaţi... Parcă a vrut cineva să-i asculte? ... Ordin şi iar ordin!... Şi uite-aşa, a patra zi de Paşti!... Doamne, mare eşt; şi mare-i mila ta, Doamne! bolo ga (uluit) : Dar bine, oameni buni, pentru ce urgia asta?... Ce vină li se impută nenorociţilor? botbanu (mirat): Cum, Apostole?... Tu nu ştii nimic?... Tocmai tu, care deunăzi... bologa (cu ochii în pămînt, aproape umil): Nu mai ştiu nimic, părinte... Acuma eu trăiesc numai... Adineaori abia, căpitanul Klapka mi-a pomenit despre... vidor: Apoi aşa-i, că nici eu n-am mai fost pe-acasă de cînd i-ai logodit d-ta, domnule părinte, alaltăieri... Ş-apoi, doar de-atunci s-au petrecut toate, în două zile... Eu fusei la Făget, la cumna-tu-meu, primarul, şi de la dînşii am aflat tot, tot, că generalul cel mare şade [în casa]1 lor... boteanu: Mie mi-a adus prima veste chiar atunci, îndată ce aţi plecat voi de la mine, un soldat ce se află în gazdă [prin vecini]2. Soldatul tocmai se întorcea de la Făget şi acolo a auzit că au fost prinşi, nu ştiu unde, trei bieţi ţărani, despre care se zicea că sînt spioni şi că ar fi trimis anume ştiri de însemnătate vrăjmaşilor, prin front... vidor (cu importanţă): Eu i-am şi văzut cu ochii mei! Doi erau din Făget, oameni cunoscuţi, români, iar unul de-aici, de la noi, bietul Horvat, domnule părinte, că d-ta îl cunoşteai prea bine... 1 în var. anterioară: „chiar în casa". 2 în var. anterioară: „în vecini". 629 boteanu: Adevărat este că de acum două săptămîni a venit poruncă mare prin sate să nu mai iasă nimeni, nici cu vitele şi nici după lemne pe aproape de front, dar oamenii, nătîngi şi proşti, nu înţeleg de vorbă bună şi parcă înadins numai pe-acolo umblă... Militarii au tot închis ochii şi s-au mulţumit doar să-i ia la goană. De cîteva zile însă, se pare că se fac pregătiri mari pe front şi s-ar fi băgat de seamă că orice ordin se dă aici şi orice mişcare, peste o zi, două, ajunge şi la cunoştinţa duşmanului. Atunci s-a zis că trebuie să fie pe-aici spioni, iar spionii nu pot fi decît tocmai ţăranii care se vîră necontenit prin z#na frontului. Aşa, apoi, au pus mîna pe cei trei şi i-au dus la Făget... vidor (aprobînd): Chiar aşa este... cum spune domnul părinte. Cumnată-mea săraca, miloasă şi blîndă, a plîns ca o nebună cînd i-a văzut între baionete şi a rugat în genunchi pe generalul cel mare să-i ierte. De unde! Generalul fierbe şi clocoteşte şi a poruncit să-i spînzure pe toţi trei... Pe urmă, ieri, au mai prins patru, iar azi-noapte doisprezece... boteanu: Acuma cel puţin pe cei doisprezece să-i putem scăpa cumva de la moarte, că ceilalţi sînt acolo, în braniştea ceea, spre spaima şi groaza lumii, Dumnezeu să-i ierte! bologa (îndurerat, stins): Trebuiesc salvaţi, Constantine ! vidor: Apoi, de aceea am şi adus pe domnul părinte la dumneata, să ne sfătuim... boteanu: Ba, Apostole... S-au dus pînă acuma rudele [şi]1 cunoscuţii celor năpăstuiţi şi au încer- 1 Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. cat să înmoaie inima generalului cu lacrimile lor. în zadar. I-a alungat cu jandarmii... Nu ştiu, poate dacă m-aş duce eu?... Cu toate că eu n-am să fiu bine văzut ca unul care am fost internat... bologa: Şi totuşi trebuie făcut ceva... E păcat să moară atîţia nevinovaţi! VIDOR: Numai dacă ne-ar sări într-ajutor şi vreun ofiţer cu trecere, să arate generalului că oamenii n-au nici o vină... Altfel, noi, civilii, nu mai facem nimic! boteanu: Vidor se gîndea chiar la tine, Apostole, să ne dai tu o mînă de ajutor... Dar eu i-am spus că tu... bologa (după o pauză, resemnat): Eu n-am nici o putere, oameni buni... Eu nu sînt în stare să mă apăr nici pe mine de ispite... Primesc ordine şi trebuie să le execut... O simplă maşină de... boteanu: Fireşte. Eu te înţeleg, Apostole... Doamne, apără-ne de primejdii şi ne iartă păcatele!... Moartea ţine praznic mare în vremurile de azi... VIDOR: Se vede că generalul şi-a pus în gînd să ne spînzure pe toţi, rînd pe rînd... Dar eu tot mă reped iarăşi la Făget, că poate să le fiu de folos cumva bieţilor oameni... boteanu : Am să merg şi eu, Pavele! Dacă altceva nu, cel puţin ca duhovnic să le uşurez soarta... Rămîi sănătos, Apostole! bologa: Du-te, părinte, du-te şi... Boteanu a ieşit cu Vidor. Bologa rămîne pe loc ca o stană de piatră. Aproape în aceeaşi clipă intră Ilona. ilona (îngrijorată, agăţîndu-se de el): Să nu cumva să te amesteci dumneata în lucrurile astea, pentru < Dumnezeu, că se poate întîmpla cine ştie ce primejdie... Dasă-i pe dînşii să se zbuciume, iar dumneata... bologa (ruşinat): Eu... da... să stau aci, să-mi închid sufletul şi să... Bătaie în uşă. ilona (repezindu-se şi strîngînd jar juriile, cu care se îndreaptă spre stînga): Iar vine■ cineva... Ai jurat că mă iubeşti, aşa că... (Dispare.) bologa (zîmbind trist): Fireşte... (Tare.) Intră! un sergent (vîră capul pe uşa din jund): Un domn locotenent de pioneri întreabă de d-voastră... bologa (mergînd spre jund): Cine?... (Deschide larg uşa. In camera din jund se vede Gross.) A, tu erai, Gross?... Ce cauţi pe-aici, prietene?... Vino-ncoace, sîntem mai liniştiţi aici... Te rog! gross (intrînd, în vreme ce Bologa închide uşa): Am primit ordin să amenajez depozitul vostru de muniţii, de urgenţă... Se vede că o să vie provizii mai importante... îmi trebuiau de la voi oarecare date şi... bologa: M-aş fi supărat dacă mă ocoleai, Gross! gross: Cum să te ocolesc, Bologa?... Crezi că am uitat imputarea ta de odinioară, ştii, cînd aşteptai inspecţia generalului? bologa (nedumerit): Ce imputare? gross (aproape batjocoritor): Ei, nu-ţi aduci aminte? ... Apoi da, fireşte, atunci tremurai de frontul românesc şi poate nici nu ţi-ai dat seama de ce mi-ai spus... Dar eu n-am uitat, amice! Uite, şi acum e aici imputarea ta, ca un cui, aici, în suflet!... N-ai avut dreptate! Şapte luni am rumegat vorbele tale şi te aştept cu răspunsul. 632 M-ai făcut, mai pe subţire, laş, pentru că una vorbesc şi alta fac... bologa (jenat): A, da... Adică, nu tocmai laş... în sfîrşit, atunci aveam atîta venin în inimă, dragul meu... gross (aprig, înjuriat parcă de sjiala lui): Sînt laş, sînt chiar ipocrit, recunosc! Fiindcă nu mi-a sosit încă vremea... Daşitatea mea e o armă de luptă şi de rezistenţă. Trebuie să rezistăm pînă cînd va răsări soarele nostru! bologa (buimăcit, cu tristeţe): N-ai să fii fericit niciodată, Gross, din pricina urii tale! gross: Nici n-am nevoie de fericire, cel mult de răzbunare. Fericirea e pavăza laşităţii, pe cînd răzbunarea... bologa (cu uşoară mustrare): Fericirea e totdeauna iubire! gross (rîzînd ironic): Şi iubirea e Dumnezeu... Da, da! Cunoaştem! începutul şi sfîrşitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim şi unde mergem şi, prin urmare, înlocuim necunoscutul cu un cuvînt mare şi gol... bologa: Cînd simţi aevea pe Dumnezeu în sufletul tău, nu mai ai nevoie nici de explicaţii, nici de trecut şi viitor. Cînd crezi aevea, te-ai ridicat deasupra vieţii! gross (joarteserios): Ce-i, Bologa, ai nebunit? bologa (cu înflăcărare umilă): Toate ştiinţele trecute şi viitoare nu vor putea înăbuşi în sufletul omului glasul Dumnezeului iubirii! gross (a ascultat cu dispreţ, apoi indignat): Dumnezeul iubirii a ucis mai mulţi oameni decît toţi ceilalţi zei împreună! 633 bologa: Iubirea n-a ucis niciodată, Gross! Numai oamenii ucid în numele ei! gross (dispreţuitor): Aşa vorbiţi de două mii de ani. Mereu cu iubirea în gură şi cu sabia în mînă! Mereu ipocrizia... Şi nu ipocrizia ocazională a luptătorului, ci ipocrizia dogmatizată... (Plim-bîniu-se de ici-colo şi uitîndu-se din cînd în cînd la Bologa.) Iubirea a dat faliment, ca şi umilinţa şi smerenia... Omul vrea să fie acuma mîndru, şi stăpîn, şi egoist, să lupte şi să-şi biruie vrăjmaşii, oricare şi oriunde ar fi ei... Numai ura va zdrobi minciuna care otrăveşte lumea! bologa: Bine, Gross, credeam că eşti socialist şi că... gross: Şi că subt eticheta mea se piteşte tot un fel de făţărnicie? Dar poate că meritul cel mai mare al socialismului" este tocmai îndrăzneala de-a propovădui pe faţă ura, de-a împărţi pe oameni în două tabere, care să se urască etern! Voi vorbiţi de iubire şi Dumnezeu, dar numai ca, subt scutul lor, să puteţi urmări mai lesne alte scopuri nemărturisite!... Tu însuţi eşti o pildă vie, de aceea te-am şi observat de cînd te-am cunoscut. Pentru mine eşti un caz interesant, Bologa, să nu te superi!... Tu, în străfundul sufletului tău, eşti un mare şovinist român — nu protesta c-aşa e, cum zic! împrejurările te-au aruncat în război, ca şi pe alţii, şi şovinismul tău a fost silit să pună rînd pe rînd diferite măşti ca să poată scăpa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe şi fapte, pînă cînd soarta, vrînd să-şi bată joc de tine, te-a aruncat deodată în faţa românilor tăi... N-am să uit niciodată desperarea din noaptea aceea, îţi aduci aminte? Bietul tău şovinism te chinuia, îţi sfîşia inima şi căuta ceva! Ai fi ucis bucuros şi cu entuziasm o mie de muscali, numai să nu fii silit a trage în ai tăi... Ei, şi acuma ai inventat iubirea şi pe Dumnezeu, în dosul cărora şovinismul să poată dăinui în tihnă, pînă se va ivi un prilej să-ţi iai tălpăşiţa!...Şi toate astea în numele iubirii, Bologa!... Apoi nu vezi că e... e oribil? Şi nu atîta şovinismul tău, ci tocmai ipocrizia, poate inconştientă, în care se cocoloşeşte! bologa (cu scîrbâ): Ura te orbeşte, Gross, şi te face să vezi năluciri... gross (cu un surîs satisfăcut): Acuma mă urăşti, Bologa!... Dacă însă ai fi sincer cu tine însuţi, ar trebui să-mi mulţumeşti că ţi-am recunoscut haina... Nu ştiu dacă şi alţii vor fi tot atît de înţelegători... (Afară se aude un automobil apropiindu-se în goană mare şi stopînd brusc. în vreme ce claxonul sună prelung şi strident.) O maşină... Probabil pentru tine... Atunci eu o şterg... (Porneşte spre ieşire. Se întoarce şi-i întinde mîna.) Noroc, Bologa, şi drum bun! (Iese repede.) bologa (gînditor, pe loc): De ce-mi urează drum bun? (Claxonul reîncepe. Se duce la uşă, deschide. în tindă se vede pretorul.) A, vă salut, domnule căpitan! pretorul (intrînd, gîfîind, asudat) : Uf, bine că te-am găsit, dragule!... în sfîrşit... Am scăpat de o grije teribilă... închipuieşte-ţi, s-a îmbolnăvit locotenentul din Curtea Marţială şi cît pe-aci să nu mai putem funcţiona, deşi mîine avem o afacere extrem de gravă... Excelenţa nu mai permite să retragem ofiţeri din front pentru 635 complectarea Curţii... în sfîrşit, poţi să-ţi închipui prin ce emoţii am trecut! bologa (tulburat): Cum, şi tocmai eu să... pretorul: Da, puiule, tu trebuie să ne dai o mînă de ajutor... De altfel, nu pierzi mult timp. Şedinţele durează o oră, maximum două... Aşa că nici serviciul tău n-are să sufere. I-am explicat excelenţei, fiindcă a cam strîmbat din nas cînd te-am propus —■ înţelegi, adică nu vrea să dezorganizeze alte servicii pentru... D-am convins, fireşte. Uite şi ordinul: să te prezinţi la raport... Mă gîndisetn să trimit plutonierul să te aducă, pe urmă mi-am zis că e mai prudent să vin eu însumi. Cît vă ştiu eu de nepăsători faţă de sărmana justiţie militară, mi-a fost frică să nu-mi faci şi tu pocinogul, să refuzi sau să te eschivezi... (Vorbind, i-a dat o hirtie, pe care Bologa o pune pe masa fără să se uite la ea.) bologa: Pentru aceasta mă cheamă generalul? pretorul (cu aceeaşi însufleţire): Desigur... Probabil vrea să-ţi dea personal instrucţii, ştii obiceiul lui... Fiindcă trebuie să stîrpim prin orice mijloc trădarea, Bologa!... Ce-i aici e nemaipomenit! Pînă şi intenţiile noastre cele mai secrete duşmanul le află... Ei bine, asta nu mai merge! Din moment în moment ne aşteptăm la evenimente importante şi iată-ne înconjuraţi numai de spioni, parcă am fi în ţară inamică... Eu, fireşte, am conştiinţa împăcată. Eu de mult mi-am făcut datoria şi am raportat excelenţei că aici nu miroase a patriotism. Excelenţa nu m-a ascultat. Avea încredere. Zicea că sîntem acasă... Acuma, poftim, acasg^.. Chiar azi-dimineaţă mi-au adus jandarmii 8fcl|i doispre- zece bandiţi, adunaţi de prin păduri, din spatele frontului... Doisprezece! Ce zici!... Frumos număr... Tocmai spuneam plutonierului cît sînt de revoltat... Un furnicar de trădători... bologa (întrerupînd cu imputare şi plictisit): De ce nu mă lăsaţi pe mine în pace, căpitane? Ce-a-veţi cu mine? pretorul (supărîniu-se): Apoi, fireşte, aşa vorbiţi toţi şi vă codiţi, parcă justiţia militară ar fi ceva... de mîna a zecea! Nu vă daţi seama că, în fond, de noi depinde toată vitejia voastră... Războiul nu se cîştigă numai cu tunuri şi cu „ura", domnule! Asta a fost odată!... Azi mai mult face creierul decît braţul!... Numai mentali- Itatea voastră e de vină că divizia nici n-are o curte marţială permanentă şi că trebuie să adunăm membrii cu arcanul de cîte ori se ivesc cazuri de judecată! Dipsa de ofiţeri nu poate fi o scuză serioasă... Să muncească toţi cum muncesc eu şi atunci nu va mai fi lipsă de ofiţeri. Adică, eu cum sînt şi pretor, şi migistrat-instructor, şi procurorul Curţii, într-o singură persoană? Fireşte, muncesc de-mi crapă ochii... Să facă şi alţii ca mine!... Căci să ştiţi, băieţi, nu există victorie fără Curte Marţială! bologa (resemnat): Bine... Am să vin mîine, şi la raport, şi la... pretorul: Se poate?.. .Apoi dacă nu citeşti ordinul!... Trebuie să te prezinţi de urgenţă la excelenţa... Altfel aş fi venit eu însumi? Maşina ne aş- (teaptă. bologa: Cum să plec aşa?... Am şi eu... pretorul: Ce are a face! Te prezinţi şi te întorci, iar mîine... i bologa (nehotărît): Şi nici măcar... Da... atunci bine... Numai să... pretorul : Lasă, n-ai nevoie de ţinută specială, sîntem doar în război... îţi dau trei minute, iacă!... Te aştept în maşină!... (Iese.) bologa (iese pe urma pretorului, lăsînd uşa deschisă; din pragul uşii a doua, către cei doi gradaţi din biurou): Eu trebuie să plec pînă la cartier... Duaţi seama la toate! (Se întoarce în odaie.) Aproape în aceeaşi clipă intră din stînga Ilona, plînsă, tremurînd. lona (şoptind, parcă să n-o audă vrăjmaşii): De ce te cheamă? bologa (gâtindu-se de drum, cu glas indiferent): Ei, nişte prostii de-ale... (O pauză. îşi pune casca în cap. Se duce la ea, tulburat, încercînd să-şi ascundă neliniştea.) Ilona... la revedere!... N-ai nici o grije... Spune-i şi tatălui tău... Adică... da... el trebuie să fie chiar prin Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniştită, micuţo... liniştită... Ilona (rugătoare şi înfricoşată, printre lacrimi): Ia seama pe-acolo!... Dumnezeu să-ţi ajute!... bologa (închinîndu-se): Amin!... (O strînge în braţe şi o sărută, şoptindu-i.) Liniştită... N-ai grije... Mireasa mea... (Apoi, deodată, îi dă drumul spăimîntat, mormăind.) Am uitat ceva şi nu ştiu... Nu mai merge... nu mai merge... (Uitîndu-se întrebător la ea.) Oare ce-am uitat, Doamne, ce-am uitat?... (De-afară se aude chemarea grăbită a claxonului.) Poate că... (Caută printre cărţi, prin hîrtii; dă peste harta cu poziţiile frontului.) Uite!... Aşa-i c-am găsit?... (Desfăşoară o clipă harta, îşi aruncă privirile pe ea, apoi ridică ochii la Ilona, care-1 priveşte îngrozită.) cm Trebuie să-i explic... trebuie să... (îngrozit, ingînînd.) Ilona... ilona (ghicindu-i gîndurile, şoptind deodată): Eu cunosc munţii mai bine... Ştiu toate potecile, toate cotloanele, toate pîraiele... Am să-ţi fiu călăuză! bologa (tresare uimit): Nu, nu!... Tu nu trebuie să... (0 pauză. Iar liniştit.) Am să mă întorc, Ilona, să te iau... Crezi? ilona (privindu-l în ochi, sălbatec): Cred! bologa (se uită prin odaie, parcă şi-ar lua rămas bun.) ilona (se aruncă în braţele lui şi-l sărută.) bologa (se desface blînd, îşi potriveşte casca, iese.) ilona (după o clipă, izbucneşte în plîns, se stăpîneşte, se repede la fereastră, priveşte afară, muşcîndu-şi mîinile; lacrimile ei curg pe obraji.) S; aude de afară zgomotul motorului. Cortina TABLOUL VI Cancelaria pretorului, transformată în sala Curţii Marţiale. O cameră largă, simplă, rece. In stingă, planul întîi, uşa principală; în dreapta, spre fund, altă uşă. Peretele din fund are două ferestre, care dau înspre e curie. In colţul sting sînt strînse vreo patru biurouri, ca să se cîştige spaţiu. De-a curmezişul colţului drept, o masă mai lungă, învălită cu postav verde şi cu un crucifix alb de metal la mijloc. La stînga acestei mese, dreapta, planul întîi, un biurou cu scaun pentru pretor; la dreapta mesei mari, cu spatele spre biurourile îngrămădite, este masa apărătorului. în stînga, aproape în linia uşii principale, scaunul acuzatului. Dimineaţa. Cînd se ridică cortina, pretorul se plimbă prin faţa meselor, în vreme ce, la biuroul lui, plutonierul scrie. pretorul (oprindu-se în faţa plutonierului): Gata, plutonier? plutonierul (citind): La percheziţia corporală făcută în adăpostul regimentului de husari, de către locotenentul Varga, s-a găsit asupra acuza- 639 tului, locotenent Bologa Apostol, o schiţă foarte amănunţită cu poziţiile tuturor unităţilor diviziei... pretorul: Aşa... diviziei... (Dictînd.) Dovadă că acuzatul intenţiona să trădeze duşmanului secretele noastre militare... (Vorbit.)Aşa... Ajunge! Trebuie să ne grăbim, căci la zece intră Curtea... Acuma să-mi introduci pe acuzat pentru suplimentul de interogatoriu, deşi n-am multe speranţe. E valah încăpăţînat. Pe urmă, trebuie să-i dăm răgaz să ia contact cu apărătorul său... Cine e apărătorul? plutonierul: Domnul căpitan Klapka! pretorul: Aşa-i. Uitasem, cu toate că numai adineaori am vorbit cu el... Aide, repede, plutonier! Plutonierul iese în stînga şi introduce pe Bologa. bologa (intră; palid, ochii roşii, adînciţi în cap. Se opreşte lîngă scaun.) pretorul (frecîndu-şi mîinile, în vreme ce plutonierul a trecut la biurou; cu glas onctuos): Ei, domnule, să procedăm repede şi sistematic, să nu pierdem vremea! Nu-i aşa?... Scrie, plutonier, introducerea de rigoare!... Dumneata, poftim, ia loc! (îi arată scaunul.) Iar acuma, te rog să răspunzi scurt, milităreşte, la întrebările ce ţi le voi pune!... bologa (s-a aşezat; stins): Da!... pretorul (a luat de pe biurou o hîrtie): Raportul locotenentului Varga spune că... (Se opreşte şi parcurge, mormăind satisfăcut, conţinutul hir-tiei.) Da... că te-a arestat ieri noapte, ţoe cînd încercai să te strecori prin liniile noastre... bologa (sculîndu-se, puţin nervos şi cu glas ascuţit): Domnule căpitan, eu nu vreau să ascund nimic, 640 nici o umbră, nici un amănunt, care ar putea contribui la limpezirea... situaţiei. Dimpotrivă, vreau să-mi deschid inima, ca în faţa unui duhovnic, domnule căpitan, să se înţeleagă cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc... pretorul (cu un surîs rece, puţin ironic): Nu uita că eu sînt numai judecătorul care doreşte să afle adevărul şi nicidecum duhovnic!...Deocamdată avem un punct cîştigat: încercarea de dezertare, mărturisită, nu-i aşa? bologa (mirat de surîsul lui, tace.) pretorul: Va să zică, mărturisită şi recunoscută! Motivele?... Hm... Sper că vom descoperi şi motivele, încetul cu încetul... D-ta te rog să-mi dai acuma lucruri concrete, nu... echilibre sufleteşti, ca la primul interogator. în orice caz, numirea în juriul unei curţi marţiale, recunoaşte şi d-ta, nu poate fi un motiv de dezertare la inamic, nu-i aşa?... Dacă conştiinţa d-tale nu găsea nici o vină acuzaţilor, rămînea liberă să facă opinie separată... A împărţi dreptate sau a pedepsi pe cei vinovaţi nu e o crimă, ci o datorie pentru orice om! In privinţa aceasta d-ta, om cu studii înalte, care mîine, poimîine, aveai să joci un rol de seamă în societate, tocmai d-ta trebuia să... bologa (iluminat): Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alţii decît să fii judecat! pretorul (frecîndu-şi iar mîinile): Da, fireşte, cînd cineva... Despre asta însă mai tîrziu, în faţa Curţii! (Luînd harta desfăşurată şi punîndu-i-o subt ochi.) Dar aceasta cum se potriveşte cu povestea echilibrului sufletesc?... Eşti bun să-mi explici? 41 — L. Rebreanu, Opere S 641 bologa (pălind): Asta e schiţa oficială, de la serviciul meu... PRETORUL (cu dispreţ): Ştiu... sînt şi eu militar... Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Şi tocmai cînd încercai să dezertezi la inamic? bologa (încurcat): Fiindcă... fiindcă... (Tace brusc.) pretorul (privindu-l lung, cercetător): Să-ţi spun eu cum!... Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mîna goală! Nu-i aşa?... (0 tăcere.) Bine, nu eşti obligat să răspunzi... Avem dovezi destule... prea multe... Aşa!... Atunci, citeşte procesul-verbal şi iscăleşte, te rog! bologa (nu se mişcă). pretorul (îl măsoară un răstimp, nervos şi stăpînin-du-se; apoi): A, iar nu vrei să semnezi?... Fireşte, nu te pot sili... Trebuie să ştii însă că toate acestea nu vor împiedeca mersul justiţiei!... Aşa!... Să nu-ţi închipui cumva că... (Către plutonier.) Pofteşte pe domnul căpitan Klapka şi noi, pînă atunci, să complectăm dosarul! Plutonierul aleargă. Pretorul se plimbă de colo pînă colo. o pauză. klapka (intră repede, agitat): în sfîrşit... pretorul (dîndu-i mîna): Te las cu acuzatul, camarade... Cum ai dorit... Dar, te rog mult, ţine seama că şedinţa Curţii e fixată şi nu se poate să... klapka: Bine, voi căuta să mă conformez... Pretorul iese repede. klapka (strîngîndputernic mîna lui Bologa): Ai auzit, n-avem timp de pierdut... Dar nici n-am nevoie de mult timp, fiindcă ştiu tot, tot... Sînt de aseară aici şi cunosc toate amănuntele, nu numai din dosarul alcătuit de domnul ăsta... Cînd s-a aflat că eu am să te apăr, m-au înconjurat şi groparul, şi primarul, şi fetiţa... logodnica ta... Biata fată!... Ce suflet!... Acuma nu mă mir cum ai putut să... acuma înţeleg perfect... S-au sfătuit cu mine ce-ar putea face ei pentru salvarea ta? Groparul, inimos, s-a oferit să spargă el binişor peretele închisorii tale, să fugi... Copilării de om bătrîn!... Nevasta primarului s-a aruncat aseară la picioarele generalului, a plîns, s-a rugat să te ierte... Generalul se zice că o respectă mult, pentru că femeia îi găteşte nişte mese imperiale... A obţinut atîta, ca generalul să nu intervie împotriva ta, să lase Curtea să judece în deplină independenţă. Va să zică, soarta şi viaţa ta se află în mîinile juriului. Cu o apărare viguroasă şi isteaţă sper să evităm... Dar depoziţia ta de ieri e îngrozitoare şi revoltătoare, îţi bagi gîtul în ştreang, Bologa, de bună voie !... Noroc că ai avut prezenţa de spirit să nu iscăleşti ... Acuma însă trebuie să mă ajuţi şi tu, înţelegi? întîi vei renega complect depoziţia buclucaşă, dar, ştii, foarte energic, pe urmă vei tăgădui categoric că ai fi avut intenţia să dezertezi la inamic... Restul rămîne în sarcina mea... Am să găsesc eu explicaţii plauzibile în privinţa rătăcirii tale, noaptea, prin liniile de tranşee pa care nu le cunoşteai... Chiar harta, asupra căreia pretorul se străduieşte să-şi întemeieze irizaţia de spionaj şi trădare, cred că am s-o spulber cumva din dezbateri... în sfîrşit, trebuie să avem speranţă, Bologa! Trebuie! Vorbind, Klapka s-atras cu scaunul lîngă Bologa, care stă în picioare, cu spatele lîngă biuroul pretorului, cu ochii în gol. 41* 643 bologa (uitîndu-se în ochii lui, rar): Cînd voi i"i judecat? klapka (surprins): Acuma... la zece... da... negreşit... peste... bologa (mai domol, iar cu ochii în gol): Atunci, ce nevoie de...? (Tace.) klapka (sare de pe scaun, aproape furios, îl apucă de umăr şi-l scutură, sîsăind): Trezeşte-te, omule! Eşti nebun?... Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă? bologa (privindu-l iar, cu o umbră desurîs): Moartea. klapka (şoptind): Ştreangul, Bologa! Auzi?... Ştreangul!... Numai un om nebun îşi vîră gîtul în laţ cînd viaţa îi surîde şi-i făgăduieşte... (După o pauză, mai potolit.) Eşti dator să trăieşti! (Bâtîndu-l pe umăr.) Cînd ţi se îmbie o portiţă de scăpare aproape sigură, n-ai dreptul să te codeşti, nu ţi-e permis!... Am fost şi eu în situaţia ta, poate puţin mai uşoară... puţin... în temniţă vedeam spînzurătoarea mereu, da... şi ştiu că moartea, cînd o priveşti prea adînc şi îndelung, începe să te ademenească. Dar trebuie să te smulgi din ademenirea ei, Bologa, căci viaţa e reală, pe cînd dincolo de moarte... bologa (trăgănat, leneş): Cine ştie dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?... Dacă ai fi venit ieri cu portiţa asta, poate că te-aş fi sărutat şi mi-ai fi luat o piatră de pe inimă... Căci ieri, viaţa m-a torturat îngrozitor! Aseară însă am putut vedea pe Ilona şi... m-am regăsit... mi-am regăsit iubirea... Altfel,cum aş fi îndurat o noapte întreagă aici, singur?... Acuma sufletul mi-e liniştit. De ce să reîncep chinurile?... Nu mai vreau nimic. Poate să mă mai ispitească viaţa, poate să mai sufăr, dar... klapka (întrerupîndu-l nerăbdător): Dragul meu,-nu-ţi dai seama oare că aiurezi?... Asemenea fantasmagorii poate să-şi îngăduie omul cînd e acasă, la biurou, odihnit, sau în momente de entuziasm, într-o discuţie, nu însă în faţa morţii! bologa (fierbinte): O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobîndi omul în viaţă! klapka (iar furios): Dar bine, băiete, tu vei muri' ca dezertor şi spion şi trădător, în sfîrşit, ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii!... Să ştii că, de continui tot aşa, am să te declar nebun în faţa Curţii şi tot am să te scap! bologa (blînd): Criminal?... Orice mormînt e lăcaş de iubire, fiindcă... klapka (indignat): Destul, încetează! Nu mai vreau să-ţi ascult balivernele! Am venit să te salvez, nu să ascult nerozii... Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia! bologa (cu alt glas): Crezi că o viaţă smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec sau vreun preţ! klapka (cu hotărîre): Minciuna care poate salva o viaţă de om e mai preţioasă decît toate adevărurile!... Eu îmi voi face datoria pînă la capăt! Am să te scap, chiar împotriva voinţei tale şi sînt sigur că mai tîrziu o să-mi mulţumeşti!... Pentru tine am trecut peste toate suspiciunile care mă înconjoară... Nu-mi pasă! Numai să nu-mi pui beţe-n roate! Atîta te rog!... (Cu o privire spre uşă.) Vine pretorul... Ajută-mă! Te implor!... (îi strînge mîinile, privindu-l lung.) Voinţă, Bologa! pretorul (deschizînd uşa, din prag): Ai terminat, camarade? klapka: Da, mulţumesc... am terminat, sper... pretorul: Atunci... (întercîndu-se către plutonierul de-afară.) Să dai pe acuzat în paza sentinelei, plutonier, şi vino imediat să aranjăm... Mai sînt doar cîteva minute... în vreme ce pretorul intră, Bologa iese. Peste o clipă vine şi plutonierul. pretorul: Iavezi, plutonier, să fie ordine aici... Eu mă duc să vestesc Curtea... (Indreptîndu-se spre uşa din dreapta, către Klapka, arătîndu-i masa lui.) Asta e masa apărării!... (Către plutonier.) Potriveşte la locul lui scaunul acuzatului!... (Dispare.) klapka (după o pauză, către plutonierul care aranjează mesele): Aş vrea să mă mai uit puţin în dosarul afacerii înainte de-a intra Curtea! plutonierul: Poftiţi, domnule căpitan... (I-l arată pe biuroul pretorului.) o pauză. Klapka răsfoieşte grăbit dosarul. în momentul cînd îl pune la loc, pe uşa din dreapta intră juriul: un colonel, cu faţa colţuroasă, un maior mustăcios, un căpitan ţanţoş şi doi locotenenţi, dintre care unul este Gross. La masa lungă se opresc, la locurile lor, în picioare, pînă ce pretorul trece prin faţă şi ajunge la biuroul său. Căştile de război le-au aşezat toţi pe masă. Klapka şi-a luat locul la masa apărării, iar plutonierul rămîne lîngă uşa din dreapta. colonelul (grav): Domnilor, deschid şedinţa! Colonelul se aşează la mijloc. în dreapta maiorul, la stînga căpitanul, etc. COLONELUL: Domnule pretor, aveţi cuvîntul! pretorul (care a rămas în picioare): Domnule preşedinte şi onorată^Curte! Da ordinea zilei avem azi afacerea locotenent Bologa Apostol, acuzat pentru încercare săvîrşită, dar neizbutită de 646 dazertare la inamic, spionaj, trădare. Instrucţia complectă. Acuzatul se află arestat. (Ducînd grav dosarul şi oferindu-l colonelului.) Iată dosarul cu toate actele!... (Revenind la locul său.) Conform legii, dezbaterile sînt secrete. colonelul (după ce-şi aruncă ochii în dosar; simplu): Să fie introdus acuzatul! pretorul (cu importanţă): Plutonier! Să intre acuzatul ! Plutonierul iese şi peste o clipă revine precedat de Bologa care înaintează, ezitînd, pînă aproape de Klapka, klapka (şoptind): Bologa, te implor, ajută-mă! colonelul (privindu-l): Docotenent Bologa Apostol... bologa (revenindu-şi, oprindu-se lîngă scaunul liber, militareşte): Prezent! colonelul (maşinal): Vîrsta d-tale? bologa (repede): Douăzeci şi cinci de ani. colonelul: Naţionalitatea? bologa: Român. colonelul: Studiile? bologa: Doctorand în filosofic colonelul: Mobilizat? bologa: [Eram]1 scutit de armată, ca fiu de văduvă, [dar]2 m-am angajat de bună voie în primele zile ale mobilizării generale. Două luni am urmat şcoala de artilerie, pe urmă am fost trimis pe front, pe urmă am fost numit ofiţer, pe urmă... colonelul (întrerupînd): Rănit? bologa-. O dată uşor, o dată grav, cu două luni de spital, ultima oară foarte greu cu [patru]3 luni de spital. 1 în var. anterioară: „Deşi eram". ■ Adăugat ulterior, în textul dactilografiat. •> în var. anterioară: „şapte". 64? colonelul: Decorat? bologa: Patru medalii de vitejie. colonelul (cu glas blînd): De ce nu porţi decoraţiile?... Le-ai dobîndit prin sînge şi vitejie... bologa (cu o umbră de zîmbet): Acuma... colonelul (iar ţeapăn): Locotenent Bologa, eşti acuzat de dezertare la inamic, spionaj şi trădare... Te simţi vinovat? bologa (şoptind): O, Doamne, să mă simt... colonelul (parcă n-ar fi auzit nimic): Spune mai întîi motivele şi împrejurările dezertării! bologa (se uită pe rînd la ofiţerii din juriu, la Gross care a plecat fruntea, la pretorul mîndru şi încrezut, la Klapka, apărătorul care îi face un semn de îmbărbătare; în sfîrşit, privirea i se opreşte pe crucea albă; murmurînd): Dezertare? (Lasă capul pe piept.) colonelul (după o pauză): Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa... (După altă tăcere grea; cu glas puţin tremurat şi şovăitor.) Vina e covîrşitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare aminte apărarea d-tale... Prin urmare, vorbeşte! bologa (rămîne nemişcat în aceeaşi poziţie.) o pauză. pretorul (ridicîndu-se brusc): Domnule preşedinte, fiindcă acuzatul, probabil subt povara conştiinţei sale vinovate, refuză să răspundă, recunos-cînd prin acest refuz crimele săvîrşite, dar neizbutite, vă rog să-mi permiteţi să vă expun eu, în cîteva cuvinte, desfăşurarea faptelor! (Colonelul aprobă din cap.) klapka (intervenind): Tăcerea locotenentului Bologa, domnule preşedinte, nu poate să însemne în nici un caz o confirmare a acuzaţiilor ce i se aduc, ci mai curînd... colonelul (oprindu-l): Vă rog... pretorul (cu superioritate): Eu nu insist, domnule apărător! Sînt [faptele]1 care vorbesc... (Către curte.) Va să zică... Alaltăieri, în urma propunerii mele, excelenţa sa a delegat, în locul vacant din juriul Curţii Marţiale, pe locotenentul Bologa, comandantul coloanei de muniţii cu reşedinţa în comuna Lunca şi deci uşor disponibil pentru noua însărcinare. Fiind la mijloc 0 extremă urgenţă, căci a doua zi, adică ieri, urma să fie judecat un lot de criminali periculoşi, m-am transportat eu însumi la Lunca, am comunicat verbal locotenentului Bologa însărcinarea ce i s-a dat şi l-am adus, conform ordinului, ca să primească instrucţiile necesare personal de la excelenţa sa... Am observat o oarecare şovăire din partea locotenentului Bologa în acceptarea însărcinării, dar nu i-am atribuit motive criminale. S-a prezintat la raport la excelenţa pe la ora 6 seara, în vreme ce eu, cu personalul meu, am continuat munca pînă la 10 seara, liniştit că mi-am făcut datoria, ca totdeauna... Pe la ora două noaptea am fost deşteptat din somn: telefonul de pe front îmi comunica laconic că o patrulă de ofiţeri a prins chiar atunci pe locotenentul Bologa încercînâ? să dezerteze la inamic... Mărturisesc, nu-mi venea, să cred, atît de grozavă şi de inexplicabilă mi s-a* părut vestea. în sfîrşit, ieri, la ora nouă dimineaţa, acuzatul a sosit aci, subt bună escortă, împreună cu raportul ofiţerului care 1-a prins- 1 în var. anterioară: „faptele însăşi". Din raportul care se. află la dosar, se constată că locotenentul de husari Varga, întorcîndu-se dintr-o patrulare, la ora 23, a găsit pe locotenentul Bologa pe o potecă, aproape de cota 935, adică dincolo de liniile noastre cele mai înaintate. Avînd în vedere că prezenţa locotenentului Bologa în acel punct şi în miez de noapte nu avea nici-o justificare, comandantul patrulei 1-a daciarat arestat şi 1-a predat regimentului său pantru cela 1 agale. klapka: Credeţi, domnule pretor, că comandantul coloanei de muniţii a diviziei, un ociţer brav, care da aproape trei ani luptă numai pe front, trebuie să aibă neapărat intenţii de dezertare cînd se găseşte printre tranşee? pretorul. (întîi surprins, apoi ironic): Eu nu cred nimic. Rezum un raport oficial. Da altfel, aşteptaţi puţin şi... (Reluînlu-şi firul.) Cu prilejul percheziţiei corporale ce i s-a făcut la comandamentul regimentului de către acelaşi ofiţer, s-a găsit asupra acuzatului o hartă cu poziţiile exacte ale tuturor unităţilor diviziei. Schiţa se găseşte de asemenea la dosar şi constituie (Către Klapka:), domnule apărător, dovada hotărîtoare că prezenţa printre tranşee a acuzatului n-a fost întîmplătoare, ci voită, că ne aflăm [deci] 1 nu numai în faţa încercării de dezertare, ci şi intenţiei de trădare... klapka (sărind în picioare): Domnule preşedinte, daţi-mi voie... Schiţa, din care domnul pretor vrea să scoată o dovadă de crimă, ţine de serviciul pe care-1 îndeplineşte locotenentul Bologa 1 Adăugat ulterior, în text dactilografiat. şi e natural şi chiar obligatoriu s-o aibă totdeauna asupra lui! pretorul: Vă înşelaţi!... Schiţa trebuie să se afle la sediul serviciului, mai ales cînd comandantul vizitează frontul şi riscă să... bologa (fărăsă ridice capul, murmurînd): Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu! Pretorul se întrerupe. Toate privirile se concentrează asupra lui Bologa o clipă, întrebătoare. pretorul (continuînd cu alt ton): De altfel, pe harta în chestiune sînt însemnate cu precizie, nu numai poziţiile trupelor, ci şi sediul diverselor servicii ale diviziei, pînă şi casa aceasta în care se află cancelaria justiţiei militare! klapka (cu un zîmbet ironic): Desigur... pretorul (devenind patetic): Raportul locotenentului Varga [de altfel]1 nu face decît să confirme constatările dobîndite de noi prin cercetări minuţioase. încercarea de dezertare a acuzatului era o consecinţă logică a crimelor sale. Domnule preşedinte, acuzatul însuşi nu îndrăzneşte să-şi tăgăduiască faptele. întrebat stăruitor asupra motivelor, a căutat să invoce zdruncinarea echilibrului sufletesc şi alte asemenea lucruri fantastice. în realitate, motivele adevărate sînt altele... D-voastră ştiţi că aici am descoperit o vastă organizaţie da spioni şi trădători, cuibăriţi în inima diviziei din cauza... Nu insist asupra cauzelor. Fapt este că toată forţa combativă a diviziei noastre era paralizată [de o reţea]2, de spionaj ce ne înconjoară. Şapte inşi au putut fi capturaţi şi sancţionaţi. Chiar 1 în var. anterioară: „însă". 2 îa var. anterioară: „din cauza reţelei". d-voastră i-aţi judecat. Prin urmare... alţi doisprezece ne-au căzut în mînă alaltăieri şi-şi aşteaptă pedeapsa meritată. [Criminalii]1 nu şi-au mărturisit vinovăţia nici în faţa ştreangului, o dovadă minunată de solidaritatea organizaţiei. Ambiţia mea a fost, mărturisesc, să pun mîna pe şeful bandei. Dacă n-ar fi intervenit întîmplarea, criminalul şi-ar fi putut continua opera nefastă, nestînjenit de nimeni. Cine să bănuiască pe un ofiţer de asemenea crimă? Şi totuşi e de mirare cum nu ne-am gîn-dit mai de mult la Bologa şi nu l-am supravegheat. Gîndiţi-vă, Bologa e român şi noi, aici, sîntem pe frontul românesc! E la mintea omului că trebuia să trădeze. Numirea lui însă în Curtea Marţială i-a încurcat deodată toate iţele. Cum să condamne el, şeful bandei, tocmai pe complicii săi? Ar fi riscat ca vreunul din acuzaţi, văzîndu-1 în juriu, să se revolte şi să-i rupă masca!... Decît să se'expună unei eventualităţi atît de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la duşmanul pe care 1-a slujit cu credinţă, şi unde îl aşteptau, desigur, recompense şi mai grase. De aceea a luat şi harta frontului nostru. Era ultimul serviciu pe care-1 făcea stăpînilor săi! ; klapka: Domnule preşedinte şi onorată Curte, vă rog să ordonaţi producerea dovezilor! Construcţia domnului pretor este atît de stranie, atît de... bologa (nemaiputîni răbda, cu o smucitură îşi rupe gulerul şi strigă răguşit): Omorîţi-mă!... Omo-• rîţi-mă!... 1 în var. anterioară: „Cei prinţi îvrsă* 652 colonelul (ridicîndu-se în picioare şi lovind cu pumnul în masă): Locotenent Bologa, ce înseamnă asta, locotenent Bologa? bologa (palid, respirînd greu, cu ochii la crucea albă, cade grămadă pe scaunul de care se răzimase.) klapka (repezindu-se la dînsul, încet): Bologa, Bologa, nu te pierde! Se face o mişcare generală. Cortina TABLOUL VII Un luminiş într-o pădure de brazi, în munţi, in faţă, o potecă urcă, de la dreapta la stînga, lărgindu-se spe mijlocul scenei. Un părîu de munte curge, nevăzut, dincolo, tra-versînd poteca pe subt un podeţ primiţi' in dreapta şi apoi pier-zîndu-se. Gîlgăitul apei se aude în răstimpuri. Dincolo de părîu, imediat, munţii se înalţă brusc spre cer, închizînd orizontul. Numai sus, la m jloc, un triunghi de cer vtnăt, înstelat, înainte de revărsatul zorilor. Lumină palidă şi rece de lună răs- pîndeşte o atmosferă apăsată. Cînd se ridică cortina, scena e goală. După cîteva clipe intră din dreapta Klapka şi dr. Meyer. klapka (pe podeţ, oprindu-se): Mai este mult, doctore? meyer : Nu.... Vreo sută de paşi... (Arătîndspre stînga.} De altfel, se şi zăreşte printre copaci, uite colo, licărirea de lumină... Oamenii care lucrează la... klapka: îngrozitor drum... Dacă pentru noi e aşa, ce trebuie să mdure bietul Bologa!... O, Doamne, Doamne! meyer: Da, desigur... Moartea în sine poate că nu e atît de spăimîntătoare, dar drumul pînă la ea... o, drumul şi gîndul morţii... (0 pauză.) Am 653 impresia totuşi că Bologa [dorea]1 de mult moartea... klapka: în orice caz, era sătul de viaţa asta... Altfel şi acuma s-ar fi putut salva! Ar fi fost suficient să declare că n-a vrut să dezerteze şi Curtea l-ar fi achitat cu siguranţă. Chiar aşa a avut două voturi pentru achitare... me yer: [Exact aşa se şi vorbea]2 ... Era foarte iubit şi stimat. klapka: în zadar l-am implorat să mă ajute, să... Mai ales cînd pretorul, imbecil cum e, s-a apucat să ticluiască o poveste cu o organizaţie de spionaj şi să-l acuze pe Bologa că ar fi fost şeful ei, asta 1-a îngreţoşat definitiv. S-a prăbuşit copleşit de scîrbă... meyer: Totuşi juriul putea să ţină seama de... klapka: Curtea e alcătuită din oameni care judecă după aparenţe. Atitudinea lui Bologa avea toate aparenţele vinovăţiei. [Pretorul] 3 s-a şi repezit să exploateze situaţia, încît apărarea mea a fost complect paralizată. meyer: Fatalitatea, căpitane! împotriva ei orice luptă e zadarnică... (După o clipă, alt glas.) Ce idee să fixeze execuţia la ora asta!... Uman ar fi fost să nu-1 mai lase să se chinuiască în aşteptarea morţii. De la unsprezece dimineaţa pînă acuma... Cît e ceasul?... Patru... Adevărată barbarie. klapka : Sentinţa trebuia confirmată şi de comandantul armatei, mai cu seamă că e dată numai cu majoritate şi e vorba de un ofiţer... 1 în var. anterioară: „doreşte". 2 în var. anterioară: „To mai aşa se vorbea" 3 în var. anterioară: „Pretorul, de altfel". 6.V4 M5 YER: Da, da, formalităţile, pînă dincolo de mor-mînt! o pauză. Apoi zgomot de paşi grăbiţi din dreapta. klapka: Mi se pare că se apropie convoiul... (Intră Vidor.) A, nu... e groparul! Gazda lui Bologa... S-au purtat admirabil şi el şi fata, toţi... (Către Vidor:) Ei, bade, se apropie? vidor: Dam lăsat la cotitură, colea... Doamne sfinte, iartă-ne şi păzeşte-ne!... Nu mai ştiu ce să fac... cui să mă rog... Şi biata fată, Ilona, vai de sufletul ei! meyer: Acuma nu mai e nimic de făcut... Acuma... klapka: Dar pe Ilona unde [ai lăsat-o?]1. Să nu cumva să apară pe-aici şi ea, să-i îngreuieze mai rău ultimele momente! vidor. Cum să vie, nenorocita, că şi ea e mai mult moartă decît vie... Am adus însă pe preotul din Dunca să-l binecuvînteze, că dînsul i-a şi logodit şi sînt prieteni... De-abia am putut îndupleca pe domnul căpitan să-l primească. Hotă-rîse să trimită un popă militar... Rău om e domnul căpitan şi fără pic de îndurare, de te miri cum îl rabdă pămîntul!... Uite că vin! Doamne, Dumnezeule! (Se închină.) Din dreapta zgomot de paşi. Pădurea se luminează treptat. Apoi intră convoiul, precedat de cîţiva soldaţi cu torţe aprinse. Plutonierul păşeşte grav şi îngrijorat. Un grup de soldaţi înarmaţi de asemenea, cu torţe. Pe urmă Bologa, cu capul gol, agăţat de braţul preotului Boteanu, care e cu patrafirul pe umeri şi ţine în dreapta crucea. Apoi alţi soldaţi înarmaţi. bologa (pe cînd trece podeţul, încet): Unde mergem pe-aici, părinte?... N-am umblat niciodată... i în var. anterioară: „ai lăsat-o, bade?" 655' Doamne, unde mergem?... (Alt glas.) Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te oboseşti atîta... atîta... boteanu (blîni): Fii tare, Apostole, fii tare... Plăcut este domnului Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bună voie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii-veci lor! bologa (pierdut): Pentru neamul părinţilor... Plutonierul s-a oprit, uitîadu-se speriat împrejur. PLUTONIERUL (cu teamă): Domnule părinte, numai un moment... pînă soseşte şi domnul căpitan... domnul pretor... Convoiul întreg se opreşte. bologa (fără să ridice ochii): Am sosit?... boteanu: Fii liniştit, fiule, şi ai credinţă în milostenia Domnului şi Mîntuitorului nostru... bologa (deodată grăbit şi îngrijorat): Părinte? Am vrut să scriu mamei şi... n-am fost în stare... din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi... după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grije de logodnica mea, de Ilona mea... să aibă mare grije... Căci ele, amîndouă, mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare... şi... şi... (Glasul se stinge.) Peste tăcerea care s-a lăsat o clipă, năvăleşte brusc glasul aspru al pretorului, din dreapta: „înainte îna.nte pretorul (intrăgîfăind): De ce s-a oprit convoiul?... Cine a oprit convoiul?... Plutonier!... Înainte!... înainte!... Părinte, te rog... în"aceeaşi clipă Vidor se repede la Bologa şi-1 sărută pe obraji. pretorul (răcnind, spăimîntat, ridicînd braţul în care ţine un sul de hîrtie): Da o parte!... Da o parte!... Aidem, plutonier!... înainte!... Pretorul iese repede în stînga, în vreme ce convoiul se pune în mişcare. bologa (şoptind preotului): Nici nu-mi simt picioarele... parc-aş pluti... Şi nu ştiu unde mergem, părinte?... BOTEANU (rugîndu-se, frînturi): Doamne, Dumnezeule... mare mila ta... robul tău Apostol... Apostol... Convoiul dispare încet în stînga. Dr. Meyer a plecat îndată după pretor. Lumina torţelor dispare, în scenă rămîne numai Klapka. Cerul în fund începe să se roşească. Luceafărul străluceşte însă ca un diamant. o pauză. glasul pretorului (din stînga, de departe, totuşi ascuţit): Gata?... Gata!... (După cîteva clipe, strident.) în numele Maiestăţii Sale!... Locotenentul Bologa Apostol... (încurcat.) Apostol... Apostol... klapka (izbucneşte într-un hohot de plîns.) Cortina Sfîrşit Textul de mai sus este reprodus după Ms. 5982, aflat la B.A.R., Arh. Liviu Rebreanu. Cît priveşte geneza, paternitatea şi transpunerea scenică a dramei, menţionăm următoarele: Pădurea spînzuraţilor — dramă în trei acte şi şapte tablouri — a fost scrisă de Rebreanu pe verso-ul unei dramatizări anterioare a romanului, realizată de At. Mitric şi jucată în premieră „cu mare succes de presă şi public" la 12 noiembrie 1932 pe scena teatrului din Cernăuţi. Ulterior, vom întîlni, surprinzător, numele lui M. Sorbul şi At. Mitric figurînd în calitate de coautori ai unei dramatizări după Pădurea spînzuraţilor, prezentată în 1937, la Studioul Teatrului Naţional din Bucureşti. 656 42 657 Despre existenţa unei dramatizări a Pădurii spînzuraţilor, realizată de romancier, nu se aminteşte nicăieri în timpul vieţii sale. Abia după achiziţionarea manuscrisului de către Biblioteca Academiei R.S.R. s-a creat posibilitatea studierii şi introducerii lucrării în circuitul bibliografic, elucidării problemelor legate de geneza şi autenticitatea piesei de teatru pe care scriitorul nu a ţinut să o semneze şi nici să şi-o atribuie în vreun mod oarecare. Colaţionarea atentă a celor patru exemplare ale dramatizărilor existente şi anume: lucrarea dactilografiată a lui At. Mitric, manuscrisul lui L. Rebreanu (de pe verso-ul ei), textul dactilografiat, fără indicaţia autorului (atribuit la B. A. R. tot lui Mitric) şi textul „manuscris cu cerneală şi dactilografiat, cu modificări de regie" aflat la Biblioteca Teatrului Naţional, confruntarea lor cu romanul, studierea altor documente arhivistice şi, în special, a corespondenţei lui At. Mitric, ne-au permis să dăm răspuns la cele mai multe dintre întrebările ridicate, dar şi să ne punem altele1. Am ajuns la concluzia neaşteptată că, în pofida tuturor aparenţelor, a consemnărilor din documentele epocii — (epistole, programe, afişe, registre de repertorii, mape şi fişiere bibliografice, note şi cronici dramatice, chitanţe de încasare a drepturilor de autor) textul manuscris şi cel dactilografiat, cu modificări de regie (a cărui foaie de titlu atribuie dramatizarea lui M. Sorbul şi At. Mitric) al piesei Pădurea spînzuraţilor, jucată în stagiunea 1937—1938 la Studioul Teatrului Naţional din Bucureşti, nu a aparţinut celor doi prezumptivi colaboratori şi nici fiecăruia în parte, ci a fost scrisă în întregime de Liviu Rebreanu. Consemnările din toate documentele amintite mai sus nu corespund realităţii, derutînd la timpul său opinia publică şi în prezent pe cercetători. Ele au acreditat ideea greşită că „din cîteva 1 în studiul Realitate şi ficţiune în „Pădurea spînzuraţilor", redactat în iul. 1964 şi depus la Universitatea din Bucureşti pentru sesiunea consacrată centenarului ei,, publicat în 'Orizont, XXII (1971), nr. 207, am citat două pasaje din dramatizarea lui L. Rebreanu (p. 8, 12). N. Liu a publicat în fragment din ea în Gazeta literară, nr. 36, din 3 sept., 1964. Includerea piesei în repertoriul stagiunii 1968—1969 a Teatrului Naţional din Timişoara (în urma sugestiei noastre), ne-a prilejuit o comunicare la sesiunea ştiinţifică a Universităţii din Timişoara (1969) şi un studiu despre Geneza, autenticitatea şi transpunerea scenică a dramei „Pădurea spînzuraţilor" deL. Rebreanu, comunicat la sesiunea ştiinţifică „Teatrul şi cultura" (mai, 1971) şi aflat sub tipar în volumul cu lucrările sesiunii, editat sub egida Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Timiş (1972). Prezentăm aici concluziile comunicării — Cezar Apreotesei. încercări de dramatizare" (ai căror autori nu ne sînt însă indicaţi) a văzut lumina rampei în deceniul al patrulea al veacului nostru aceea semnată de actorul Atanasie Mitric", ignorîndu-se faptul, acum evident, că însuşi Liviu Rebreanu a fost autorul piesei, jucată în 1937. Dar fiindcă drama a fost scrisă pe verso-ul lucrării lui Mitric şi constatîndu-se, în urma confruntării, nu numai apropieri — ceea ce înseamnă că Rebreanu a folosit-o — dar şi deosebiri, se ridică problema paternităţii operei, mai ales că dramatizarea respectivă, lăsată de romancier în manuscris, se consideră că este realizată „după actorul At. Mitric". S-a crezut chiar că scriitorul nu a făcut decît unele „corecturi", ceea ce l-ar fi determinat să nu-şi atribuie lucrarea. Este adevărat că romancierul a voit iniţial să păstreze aceeaşi structură compoziţională, adică tot 8 tablouri, poate şi unele replici, „colaborînd" — dacă s-ar fi menţinut în limitele acestei intenţii — cu autorul primei dramatizări. Dar analiza atentă a textului autograf (76 de pagini), a celui dactilografiat după el şi corectat de Liviu Rebreanu, precum şi confruntarea lor cu dramatizarea acestuia demonstrează clar că romancierul a scris drama printr-un laborios efort propriu de creaţie (dovadă numeroasele ştersături şi rectificări pe manuscris, iar unele chiar pe varianta dactilografiată) . în acest original proces creator (poate unic în felul său în literatura noastră), scriitorul respinge, în fond, „colaborarea" cu At. Mitric, elimină ingerinţele acestuia, readu-cînd lucrarea, prin concentrare, exclusiv la substanţa şi conţinutul ideatic al cărţii sale. Cu toate că Mitric mărturisea într-o epistolă că nu a ieşit „cu nici-o iotă" din paginile romanului, că „în piesă este numai şi numai materialul din Pădurea spînzuraţilor, totuşi, studierea textului său dovedeşte că el, pe lîngă unele stîngăcii stilistice, explicitări inutile, omisiuni, adausuri şi substituiri de replici faţă de roman, sărăcirea unor mijloace de expresie, a subminat logica internă a caracterului unor personaje, atribuindu-le trăsături inexistente în roman, repartizînd o replică unitară la două personaje diferite, a introdus noi personaje şi episoade, unele cu rezonanţă melodramatică sau denaturînd motivaţia psihologică a acţiunilor lui Apostol Bologa. Puţinele replici sau formulări pe care romancierul le-a preluat din dramatizarea lui Mitric constituie în economia piesei o cantitate cu totul neglijabilă. Se poate conchide, aşadar, că dramatizarea lui Mitric i-a folosit scriitorului mai mult ca material de scris, decît ca model. El nu a mai păstrat nici structura şi nici numărul tablourilor, aşa cii.n se pare că intenţionase cînd scrisese subtitlul: Dramă în trei acte şi opt tablouri, operînd ulterior pe textul dactilografiat rectificarea: şapte tablouri. Acţiunea petrecută în Parva, adică ruptura cu Marta Domşa, incidentul cu Pălăgieşu etc, sînt eliminate, iar din tabloul respectiv (al V-lea) nu a fost scrisă decît o singură pagină. Restructurînd conţinutul tablourilor, scriitorul a eliminat de asemenea personajele noi (maiorul Hainstadt, sublocotenentul Micinski), replici şi episoade parazitare, introduse de Mitric (de pildă cupletul cîntat de Gross, scena cu recruţii timoraţi, amintirile „picante" ale ordonanţei Petre, scrisoarea de dragoste a lui Apostol către Marta, împuşcarea lui Gross de către Varga etc). S-ar putea afirma, mai exact, că nici nu este vorba de o eliminare de personaje, replici şi episoade, ceea ce ar presupune că romancierul n-a făcut altceva decît a prelucrat textul lui Mitric, ci mai curînd de orientarea sa exclusiv după roman, atît în reproducerea dialogurilor, în redarea scenică a monologului interior, a vorbirii indirecte sau a partiturii autorului, cît şi în descrierea decorului, a personajelor, în indicaţiile privind interpretarea actoricească. Scriitorul şi-a construit dramatizarea,călăuzindu-se pînă în cele mai mici detalii după textul romanului şi propria viziune, nu după At. Mitric. Ca atare, paternitatea dramei revine în exclusivitate romancierului, chiar dacă el însuşi nu a voit-o şi a atribuit-o altui autor cu care, jără intenţie, în fond a polemizat. După trei decenii, la 10 oct. 1968, pe baza textului autograf, drama Pădurea spînzuraţilor a fost prezentată în premieră la Teatrul Naţional (pe atunci „Matei Millo") din Timişoara, de astă dată (şi pentru prima oară) sub numele adevăratului autor al dramatizării, valorificînd pagini inedite din opera lui Liviu Rebreanu şi marcînd totodată semicentenarul Unirii Transilvaniei.' NOTE, COMENTARII, VARIANTE