MIHAI RALEA MIHAI RALEA SCRIERI SCRIERI VOL. 7 VOL. 7 Va Ediţie, prefaţă şi note de FLORIN MIHAILESCU 1959 BUCUREŞTI EDITURA MINERVA I. STUDII ŞI ESEURI DE FILOSOFIE IDEEA DE TIMP ÎN CONŞTIINŢA MODERNĂ REFLECŢII IN MARGINEA LUI EINSTEIN ŞI BERGSON Un dramaturg francez contemporan, H, Lenormand a plăzmuit, într-o piesă a sa, Le temp n'est qu'unsonge, ipoteza ca toate eveminentele existenţei s-ar produce simultan. Contemporanii cu trecutul cel mai îndepărtat, eroii săi îşi cunosc, pînă în adinei amănunte, destinul cuprins în desfăşurarea viitorului. Problema aceasta, care a preocupat pe Eminescu în Sărmanul Dionis şi care I-a făomV pe marele Kant însuşi să declare că timpul e cea mai subiectivă din formele „a priori" ale sensibilităţii, nu e o fantezie răsărită din mintea cîtorva cugetători modemi. Ea tinde să devie o realitate de toate zilele. Bineînţeles nu sub forma simultaneităţii. Această idee presupune un proces de abstracţie şi de imaginaţie complicată pe care nu-1 vom găsi în trecut. Ideea sucesiunii evenimentelor şi mai ales obiectivarea ei e o apariţie relativ recentă. Oamenii n-au perceput întotdeauna schimbarea din natură, din ei sau din societate. Mentalitatea lor era statică. Eternitatea trebuia să repete într-o exasperantă monotonie . aceleaşi clişee, aceleaşi legi inexorabile. Puţine mărturii antice ne arată o concepţie dinamică a universului. S-ar putea cita, printre gînditori, desigur, pe Heraclit. Dar Heraclit era un filosof şi ceea ce gîndesc filosofii ajunge abia după secole în mentalitatea comună. Existau în antichitate şi istorici care însemnau evenimentele în desfăşurarea şi curgerea lor treptată. Unii din ei aveau chiar sentimentul transformării şi-1 mărturiseau cu amărăciune sau melancolie. Dar dacă privirea lor era aţintită către trecut, niciodată nu şi-au aruncat-o spre viitor. Nu aveau sentimentul că univer- 1 sul cu legile lui e supus sdiimbârii veşnice. Nu aveau mai ales ideea unui progres treptat, a unei continue ameliorări. Va trebui să treacă secole pentru ca ideea de progres să apară. Abia oamenii eleganţi şi fericiţi ai secolului al XVIII-lea, pentru care viaţa era o continuă desfătare, au proiectat mulţumirea lor în viitor, visîndu-1 în continuă perfecţionare. Pentru un Condorcet sau Turgot, genul omenesc e îndreptat fatal către progres, fiecare epocă aducînd o nouă achiziţie de fericire şi perfecţiune. Pe urmă a venit evoîuţionismul sub diferitele forme ale sec. XIX. De cîteva decenii însă, noţiunea timpului se afirmă din ce în ce mai fundamentală pentru spiritul nostru. O mulţime de directive, pornite din colţuri diferite, se reunesc într-un mănunchi din ce în ce mai complex, dar mai unitar. în primul rînd, istorismul. Ştiinţele acestea despre trecu s-au furişat, oglindind o trebuinţă a- minţii noastre, peste tot. Nu numai că au măsurat şi au evidenţiat vicisitudinile efemere care schimbă faţa societăţilor, nu numai ca au întrebuinţat ca să o poată spune — metode viguroase şi sistematice, dar au intrat şi în domeniile acelea, care au fost crezute pînă atunci nestrămutate în eternitate. Avem, de pildă azi, o istorie a fizicii şi, ceea ce e mai teribil, o istorie a matematicii. Ni se arată nume că adevărurile acestei ştiinţe au fost căpătate pe îndelete, că s-au format încetul cu încetul din diferite trebuinţe. Ni se arată astfel că adevărurile — nu adevărul — au o curbă de creştere şi decadenţă, cu alte cuvinte o viaţă pieritoare. De aici relativismul modern. Nu mai există adevărul, cu A mare, ci adevăruri ; nu mai există dreptate „imanentă", ci diferite dreptăţi, nu mai există frumos, ci frumosuri. „Le vrai, le beau et le bien" nu ne mai îngr02esc prin maiestatea lor eternă. Fiecare epocă le schimbă, adoptînd ce-i trebuie sau ce crede că-i trebuie, ceea ce e acelaşi lucru. Progresul ştiinţelor istorice a fost formidabil în ultimul secol. Inexistente la începutul său, aceste discipline au devenit azi un fel de metodologie aproape apriorică a oricărui început de studiu. Nici o ştiinţă n-a avut atît succes. In orice chestie, explicăm, azi, actualul prin trecut. După acelaşi trecut ne permitem supoziţii pentru viitor. Inducţia modernă e istorică. în relativisnrul lor adevărurile au ajuns aproape o modă. Nu dezlipim ideea devenirii de nici un fenomen. Dar dacă pentru idealismul german ideea devenirii este o metafizică, pentru conştiinţa modernă, ea a încetat de a fi o dogmă, ea e o ipoteză, un punct de vedere. Dar un punct de vedere devenit o a doua natură a conştiinţei moderne, o categorie a cugetării aproape. Sau mai bine spus poate, ea a devenit o formă a sensibilităţii noastre. Ca urmare a acestei forme în care se modelează realitatea pentru noi, această realitate nu mai poate fi concepută ca ceva dat odată pentru totdeauna, ea se face, devine. Categoria, pe care metafizicienii o numesc a existenţei, e înlocuită prin categoria devenirii. Astfel noţiunea aşa de temuta de toate sistemele metafizice statice, vrem să spunem noţiunea timpului, se furişează pe nesimţite ca factor activ în toate colţurile cugetării noastre. Lucrurile nu mai sînt aduse toate pe un singur plan şi judecate după un singur etalon fix, căci noţiunea timpului diversifică, individualizează, introduce pretutindeni categoria relativului, acolo unde ne plăcea să împlîntăm pe aceea a absolutului. Noţiunea absolutului, conceput ca ceva definit şi fix, e izgonită astfel fără posibilitate de întoarcere din conştiinţa omului modern, al cărui simbol de credinţă n-are decît un singur articol : acela al relativismului universal. Şi, dacă axioma lui Aristot că nu există ştiinţă decît despre universal, sau aceea a lui Platon că „nu există ştiinţă despre ceea ce trece" rămasă * variabilă pentru ştiinţele care operează cu cantitatea pură, ea constituie un postulat prea rigid şi sterp pentru ştiinţele morale l. Astfel concepţia absolutului e aproape complet ruinată. Cel care ne-ar vorbi azi de substanţă, inerentă sau imanenţa ne-ar trezi în minte doar un demodat ton scolastic. Relativismul modern, care măsoară viaţa adevărurilor, şi-a găsit, alături de istorism, un alt criteriu de * Probabil : rămîne (n.ed.). 1 D. D. Roşea, Reflecţii pe marginea unui interview, Viaţa Româneasca, februar, 1924, p. 201. ■1 3 evaluare : pragmatismul. E adevărat numai ceea ce e fecund, ceea ce răspunde la o aplicare practică şi e .confirmat de un succes ca atare. Şi cînd necesitatea de aplicaţie încetează, dispare şi adevărul. Cu fiecare zi timpul pătrunde peste tot. De curînd Einstein 1-a implintat în chiar domeniul ştiinţelor care erau considerate ca cele mai imuabile : fi2ica şi matematica. S-a demonstrat acolo, că timpul e, nici mai mult, nici mai puţin, decît o a patra dimensiune a spaţiului. Obişnuinţa noastră de a concepe spaţiul sub trei dimensiuni trebuie să înceteze. O nouă noţiune, aceea a „spaţiului-timp" a fost elaborată şi, în calculele noastre, va trebui să ţinem seamă, de acum înainte, şi de dînsa. Nicăieri însă această noţiune n-a căpătat o tratare mai centrală ca în sistemul filosofic cel mai plin de succes astăzi, în sistemul lui H. Bergson. După cum se ştie, marele filosof francez concepe existenţa într-o veşnică curgere, într-o continuă devenire. „Rien n'est faît, mais en train de se faire'1 Funcţia noastră principală de cunoaştere, inteligenţă, adaptată mai ales nevoilor acţiunii, nu poate prinde pulsul acesta de veşnice transformări ale realităţii, decît tăind din, ea porţii detaşate pe care Ie studiază izolat. Dar acest mod de cunoaştere e arbitrar. Existenţa e într-o continuă curgere. Analiza spaţială, cantitativă nu-i convine. Schimbarea permanentă nu poate fi exprimată matema-ticeşte. Ea nu poate fi redată decît prin intuiţie, care singură ar fi capabilă să prindă ritmul transformării. Dacă materia inertă poate fi analizată după categoriile inteligenţei, lumea interioară, psihică depăşeşte puterile de comprehensiune ale acesteia. Viaţa sufletească intră în categoria timpului. Caracteristica ei e durata şi nu extensia. De aici libertatea ei creatoare. Viaţa e şi ea asemenea sufletului. Şi ea nu poate fi prinsă decît sub criteriul timpului. Elanul vital în tendinţa lui generoasă descrie o curbă veşnic alta. Uniformitatea e o invenţie practică a inteligenţ&i. Ea nu există nicăieri. De aici dualismul cunoaşterii, de aici dificultatea percepţiei juste a existenţei. La baza cosmosului trebuie recunoscută schimbarea şi măsura ei, care e durata. Facultatea care le poate reda nu poate fi alta decît intuiţia. Indiferent de adevărul doctrinei bergsoniene, ea nu e mai puţin simptomatică. Tendinţele ei generale se reduc la un fel de „pan-temporalism", la o viziune metafizică exclusivă a timpului, cu caracterele sale de durată şi de schimbare. Dar dacă e adevărat că un sistem filosofic nu poate apărea izolat de ambianţa sa spirituală, bergonismul nu face decît să teoretizeze într-un sistem o stare de spirit mai generală. Ca şi relativismul, istorismul sau evoluţionismul, el traduce necesitatea mentala generală, care constă în a introduce din ce In ce mai mult, în toate judecăţile noastre despre lume, ideea timpului. Febra modernă de activism, schimbarea mai mult decît periodică a valorilor, succesiunea efemeră a modelor de tot felul, necesitatea mereu crescîndă de a recunoaşte originalitatea ca o valoare în sine, constituie un mediu moral, în care noţiunea timpului e centrală. Americanismul, industrialismul, adaptările iuţi şi improvizate, nevrozitatea contemporană ne obligă să părăsim din ce în ce mai mult concepţiile despre absolut. Conştiinţa modernă e obligată să împrumute în interpretările ori lămuririle sale ajutorul ideii de durată. Einsteinis-mul ori bergsonismul traduc tocmai această trebuinţă, -devine aproape morală. Sub ruinele geometriilor care cad, trebuiesc căutate mai întîi cerinţele sufleteşti ale vieţii moderne. n Cînd constatăm că timpul se bucură de o importanţă specială în structura cugetului actual, nu înseamnă că formaţia lui nu e mai veche. Primitivul ca şi copilul îl cunosc. Există elemente în construcţia noastră psihică care-1 presupun. Tot ce se întîmplă în viaţa noastră vegetativă ori sufletească se desfăşură după legea ritmului. Respiraţia şi circulaţia în primul rînd. Oscilaţiile atenţiei, tensiunea psihică, intensitatea senzaţiei au urcuşuri şi scoborîşuri mai mult or mai puţin regulate. Intre momentele succesive ale acestui ritm, subiectul a trebuit să perceapă porţiuni de durată. Pe de altă parte, aprecierea kinestezică între un efort făcut şi realizarea rezultatului său e susceptibilă de o apreciere 4 5 în durată. Toate comparaţiile senzoriale pot duce la percepţia timpului. Intre zgomotul sau lumina trăsnetului şi prăbuşirea lui există o distanţă în timp pe care o percepe oricine. Alături de aceste date psiho-fiziologice, o serie de atitudini biologice de adaptare duc la formaţia recepţiei de durată. Printre altele, trebuie amintit în primul rînd aşteptarea. Cînd un animal îşi pîndeşte în tufiş prada care întîrzie, interesul său în creştere măsoară instinctiv timpul pînă cînd ea va fi în faţa lui. Cînd aşteptăm să ne vie rîndul la o vizită medicală, sau cînd la o întîlnire dată persoana aşteptată întîrzie, măsurăm în permanenţă curgerea timpului. Interesul ne face să lungim sau să scurtăm percepţia subiectivă a duratei. Tot el trebuie să fie la baza distincţiei pe care o facem între epocile timpului : trecut, prezent, viitor. Aceste trei momente nu sînt decît nerăbdarea febrilă a interesului nostru. Ceva care ne interesează intens ne absoarbe într-atît atenţia încît ne conformăm cu el, credem în existenţa lui, la care participăm şi cu care facem una. Acel obiect sau moment e, pentru noi, prezent. Actualitatea e gradul cel mai intens al interesului nostru. Din contra, trebuie să tragă cu puşca n-ar fi un vînător serios. Un comerciant care s-ar conduce după alte criterii decît -Af acele al cîştigului ar fi un comerciant fără seriozitate. Ţ La fel un călător care, voind să meargă din România la Paris, ar lua-o prin Moscova. Există în fiecare atitudine, în fiecare acţiune, în fie- a reuşit să o realizeze." Pentru înfăptuirea acestei activităţi e nevoie de voinţă şi de credinţă. James le-a reunit într-o formulă de sus-pinătoare aspiraţie, care e titlul unui volum al său : voinţa de a crede. Căci nu e aşa de uşor, pentru un om complex, inteligent şi cultivat, să creadă cu uşurinţă. Dintr~un om evoluat şi complet nu se poate face^ cu uşurinţă un om bigot. Filosoful american a găsit însă un minunat artificiu. Gîndindu-se la „rămăşagul" lui Pascal relativ la existenţa lui Dumnezeu, aplicîndu-1 peste orice ipoteză, a judecat cam aşa: dacă credinţa mea e verificată de fapte, cu atît mâi bine : am cîştigat. Dacă e contrazisă, n-am pierdut nimic şi pot oricînd începe din nou cu altă presupunere. Dar faptul că ai o credinţă sau măcar pariezi pe una, are imense avantaje pentru fortificarea sufletească. Voinţa e semnul libertăţii, e degajarea noastră din subordonarea materiei recte a boalei. Ceea ce 1-a entuziasmat pe James în filosofia lui Renouvier e tocmai această autonomie a voinţei, pe care filosofia franceză o luase de la Kant. Li- 60 bertatea voinţei îţi deschide căile optimismului, adică îţi spune că nu eşti condamnat la o fatalitate de determinare şi că oricînd poate interveni o posibilitate nouă care să-ţi justifice speranţa. Dar ca să ajungi la această libertate trebuie să crezi în 'ea, să te exercitezi adunînd — cum spune el — zi cu zi, ca un avar, hotărîri de voinţă. într-un capitol al Psihologiei sale, Despre obişnuinţă, James dă printre alte maxime pentru întărirea voinţei şi pe aceasta : „fă în fiecare zi un act inutil, absurd, dezagreabil pentru tine, pentru ca marile hotărîri din viaţă să nu te prindă nepregătit, adică fără o voinţă elastică şi ascultătoare". Libertatea voinţei e astfel un puternic sprijin moral. A crede în ea înseamnă a nu despera. Ajutorul în lupta contra deprimării nu poate veni numai de la resursele interioare, oricît ar fi ele de eroice. Avem nevoie şi de susţineri din afară. Cel mai minunat lucru pentru acesta e succesul acţiunilor noastre. James a vorbit mult de succes şi a fost adesea rău interpretat. Dar faptul că a recurs la o asemenea noţiune e şi el semnificativ. O bună parte din tensiunea noastră nervoasă e menţinută de aprobarea pe care ne-o dau faptele ori societatea. Reuşita unui plan e oarecum examenul exterior care ne probează meritul. Şi cei care au mai ales nevoie în îndoiala în care se zbat de această probă obiectivă sînt mai ales neurastenicii. Neîncrezători în ei, veşnic sugestionabili firi pance terorizate de simple bănuieli, le trebuie mereu dovada palpabilă a capacităţii lor, ca să fie remontaţi, încurajaţi. Punînd succesul în centrul filosofiei sale pragmatiste, James a arătat încă odată nevoia de sancţiune exterioară pe care o simţea, căci semnul cel mare al adaptării, deci al sănătăţii, e reuşita. Această stihia pentru tot ce e exterior, simbol al nevoii de evadare din el, a dovedit-o James şi prin făinoasa sa teorie a emoţiei. Emoţia e ceea ce se exprimă exterior, ceea \ ce se vede. Această expresie provoacă abia în urmă stări interioare, simple .reflexe, ecouri ale celei dintîi. Dar această teorie îi mai dă un ajutor şi în altfel. Dacă e adevărat că sîntem trişti, fiindcă plîngem, ridem sau veseli fiindcă rîdem şi nu invers, cum se credea pînă la el, înseamnă că e de-ajuns să afectăm optimismul şi fericirea pentru 61 ca să devenim efectiv. Sănătatea morală se exprimă prin gesturi sănătoase. Teoria emoţiei are adinei aplicaţii pe^ dagogice şi morale. Purtaţi-vă in viaţă bine dispuşi şi veţi fi în adevăr. Fă ca şi cum ai fi şi vei fi mulţumit, într-o cuvîntare către studenţi, James le recomandă această întrebuinţare a teoriei emoţiei. De fapt nici una din ideile sale nu a rămas pur teoretică. Aproape toate au semnificaţia etică de însănătoşire morala. Robusteţea şi vigoarea sufletească : acest unic scop 1-a preocupat mereu. Tendinţa către obiectivare, către evadare de sine, nu poate fi completă dacă nu ni se stimulează interesul, dacă nu se creează în afară de noi, în spectacolul lumii, variate şi seducătoare atracţii. Un univers uniform şi monoton ne adoarme atenţia şi curiozitatea. De aceea James s-a muncit — fiind ajutat la aceasta şi de temperamentul său aventuros, — să să creeze o existenţă complexă şi multiplă, combătînd monismul. Concepţiile metafizice — în special hegelianismul —, care'reduc pluralitatea aspectelor firii la un singur caracter, i se par înăbuşitoare. El conespe o lume cu infinite culori, cu simfonice armonii, o lume multiplă de sensuri şi aspecte. Nu există unitate şi centralizare, ci pluralitate şi descentralizare — originalitatea fiecărui lucru şi a fiecărui moment îl atrage cu chemarea ei ademenitoare. „Faceţi din univers — scrie el prietenului său Howison, un pluralism şi creaţi imediat un obiect de adoraţie. Faceţi însă o unitate şi iată-vă în faţa a două atitudini egal de parţiale şi legitime amîndouă : adoraţia şi oroarea. în prezenţa unui astfel de univers, o singură concepţie : indiferentismul şi oricît aţi întoarce chestiunea şi toate sensurile, nu văd cum o filosofie a absolutului în raport cu marele său idol ar putea să evite această alternare de misticism ori satanigm pe care istoria ne-o arată în toate timpurile." Dezavantajul tuturor filosofiilor moniste care reduc totul la unitate e, după James, acesta ; în cazul cînd caracterul care crezi că se găseşte la baza tuturor lucrurilor nu te mai atrage, eşti pierdut fiindcă un altul nu mai e posibil, toate uşile îţi sînt închise şi nu-ţi mai rămîne decît negaţia nihilistă. Dar dacă universul e plural, o decepţie de azi relativă la o ipoteză poate face loc mîine unei alte iluzii în legătură cu un alt aspect. Şi apoi o lume variată şi vaş- tac nouă ne atrage mereu spre ea, ne excită mereu curiozitatea şi simpatia, creează veşnic alte interese, ne face cu alte cuvinte să trăim mereu în afară, uitîndu-ne mizerabila noastră persoană. Astfel toate drumurile filosofiei pragmatiste duc către aceeaşi ţintă. James şi-a creat filosofia care-i trebuia. Ea a format medicamentul unic care 1-a salvat. Şi, în adevăr, înainte de sfîrşitul vieţii, James a învins neurastenia. Ultimele sale lucrări, preocupate de esenţa psihologică a religiei, dovedesc din nou exuberanţa vieţii şi a sănătăţii. Dumnezeu reiese din adoraţie, adică din plenitudinea vieţii, care se revarsă în iubire, în creaţii de îndrăgostit. Experienţa religioasă e acel „trop plein de vie", care plăzmuieşte din abundenţă perfecţiunea. Cînd ajungi să iubeşti tot ce te înconjoară, cu frenezie, Dumnezeu e creat. Fireşte William James a reuşit să distrugă răul care-1 rodea fiindcă a găsit în temperamentul său candid, artist şi fugos resursele de sănătate pe care le avea. Dar dacă n-^ar fi fost lovite de boală, poate aceste Izvoare de vieţi nu s-ar fi potenţat aşa, nu s-ar fi îndîrjit teoretizîndu-se într-o filosofie de sănătate şi iubire, asemenea fagocite-lor, care neatacate de nici un microb vegetează amorţite. Fiindcă pe fondul său nativ s-au depus alterările neurasteniei, de aceea s-au răsculat puterile de viaţă. Filosofia sa e rezultanta unui temperament fericit, alarmat de pericolul descompunerii. * * * Nici un veac n-a dezadaptat mai puternic pe om de ambianţa sa ca cel de al nouăsprezecelea. Atunci s-au efectuat mai multe transformări brutale în destinele omenirii decît s-au întîmplat din antichitate şi pînă în zorile lumii moderne. Oamenii secolului trecut au trebuit să rupă brusc cu o serie de deprinderi. Din toate aceste zguduiri au rezultat frămîntate procese de conştiinţă, dureroase amputări, oribile izolări. Firile delicate au fost, în perioada romantică, secerate de acel „mal du siecle". S-au alcătuit atunci hecatombe de sinucideri propriu-zise ori măcar morale. Kleist, Byron, Musset sînt învinşii acestei perioade. «2 Viaţa însă învinge, pe încetul, totul. Către sfirşitul secolului forţele de readaptare au început a se reorganiza. Omul sensibil chiar nu s-a mai oferit fără rezistenţă victimă pe altarul noii culturi create. Lupta de reacţiune contra disoluţiei sufleteşti şi contra boalei s-a dat cu minunate mijloace de rezistenţă. Cîţiva mari martiri au pregătit readaptarea noastră, a generaţiei liniştite de acum, pentru care amărăciunile şi decepţiile vieţii nu duc numaidecît la sinucidere şi nici măcar la pasivitatea stoică: Omul secolului al XX-lea luptă şi se adaptează. Dar pentru ca să ne ofere această minunată reţetă magică de împăcare cu viaţa, mucenici ai ideologiei au plătit scump. William James e al treilea mare spirit al secolului trecut care a învins, printr-o filosofie de viaţă, rănile mortale ale sufletului său. Primul e Nietzsche. Fiindcă e primul, victoria sa n-a fost deplină. Şi el îngrozit de umbrele nebuniei, a inventat o filosofie de năvalnică pulsaţie vitală. Blîndul şi inofensivul Nietzsche a visat o lume plină de brute, fără milă şi fără cruţare, un elan vital impetuos, violent şi barbar. Voinţa către putere e visul monstruos şi inocent al unui teuton cu nervii slabi. E soluţia germană a nevoii de readaptare care trebuia să vie. Şi ca atare, o vede în proporţii mitice* de epopee nordică, în halucinaţii hieratice de Dumnezeu beţi de forţă, sfărmînd furios debilitatea schilozilor, călcînd în picioare slăbiciunea şi îngăduirea. A doua tentativă e a adolescentului tuberculos Guyau. Viziune de bucurie epicureică, de gustare rapidă a bunurilor pămînteşti, sub presiunea zilelor din ce în ce mai scurte. Guyau adoră viaţa cu nostalgia ftizicului primăvara. Adoră nu atît forţa brutală cît exuberanţa, veselia, petrecerea. Dorinţă virginală de fecioară care n-a apucat încă să iubească, cînd moartea i-a trimes vestitorii. Miraj clorotic, debil, difuz, servit de un temperament modest şi dulce şi Care aminteşte prin resemnare şi surîs blînd unele pagini din jurnalul identic ca stare sufletească al Măriei Baskirtchef. Viaţa şi bucuria sînt visare calm, blînd, cu luciditate şi stoicism. E oarecum soluţia franceză la aceaşi problemă, diluată de o personalitate fără prea mare energie. A treia soluţie e aceea anglo^saxonâ. E soluţia lui W. James. E un remediu mai puţin patetic şi, poate, mai puţin dramatic, mai modest, dar în orice caz mai eficace. Fără să dea lumii un spectacol unic de zbucium sufletesc, filosoful american, cu metodă şi încăpăţînare, şi-a adunat rezervele latente de tinereţe şi naivitate şi le-a ridicat contra lui însuşi cucerind bucuria şi împăcarea. Fără brutalitate şi fără blîndă resemnare, cu tenacitate, sforţare şi voinţă, utilizînd tot ce poate să scoată din viaţă un randament- practic de sănătate şi voioşie, dar mai ales înţelegînd că originea tuturor suferinţelor e o boală a eului hipertrofiat care se aşează cu un obsedant narcisism în centrul lumii, James a priceput repede cum gangrena sufletească a secolului al XlX-lea nu poate fi remediată decît cu preceptul bătrinului Pascal: „le moi este haissable". Şi fugind într-o noapte din el, a scăpat descoperind lumea. C. RADULESCU-MOTRU, FILOSOF AL CULTURII Secolul trecut a fost, în toate domeniile culturii, secolul individualismului. Procesul de formare a ideii de personalitate e mai vechi : el pleacă, fără îndoială, încă de la Renaştere, dar gestaţiunea sa a fost lentă. Şi apogeul n-a venit decît în al nouăsprezecelea secol. în toate aspectele artei şi culturii, a dominat noţiunea individului, ajunsă pînă la maximum de potenţare. Romantismul exaltase eul şi dăduse literaturii toate drepturile care decurg din libera dezvoltare a subiectivităţii. Kant crease etica personalistă, fixase autonomia personalităţii, indicase ca normă respectul omului în sine, luat ca scop respectabil, nu ca instrument de exploatare. Liberalismul manchesterian bîntuia oa singura dogmă economică posibilă. Individualismul politic revendicase şi câştigase libertăţi sacrosancte înscrise în Constituţie. „Caută şi fii o personalitate" era imperativul categoric al valorii supreme. Filosofia pleca şi ea de la acest postulat, în special psihologia, către sfîrşitul secolului tre- 64 65 cut, introdusese noţiunea de individualitate ca o axiomă de la care nu se putea abate nici o explicaţie. Sufletul omenesc era conceput azi ca o unitate specifică. „Psihologia diferenţială", „psihologia formei", „psihologia structurală", toate aceste curente, mai mult ori mai puţin deosebite între ele, exprimau în fond aceeaşi idee : viaţa sufletească e în funcţie de specificul individual. în domeniul creaţiei culturale, dl. C. Rădulescu-Mo-tru a dovedit, prin însuşi cazul său personal, aceste adevăruri. D-sa e singurul gînditor român care ne-a oferit un sistem filosofic unitar şi consecvent. Viziunea sa a lumii morale e de o coerenţă şi de o unitate desăvîrşită. în orice lucrare a d-sale, revine ca un leit-motiv ideea centrală care-1 preocupă şi-1 animă : ideia de individualitate, în cursul său de psihologie, prima sarcină pe care şi-o ia dl. Rădulescu-Motru e de a defini fenomenul sufletesc. Şi d-sa ia un exemplu : pe o plajă de nisip o serie de urme. Dacă aceste urme ar fi rezultate din mişcarea unui obiect neînsufleţit, ele ar avea o regularitate mecanică ; dacă urmele ar fi ale unui animal încă s-ar putea constata o anumită regularitate. Paşii făcuţi de om însă au schimbări, variaţii, reveniri, capricii. Orice gest şi orice act sufletesc al omului e legat de o anumită particularitate de structură. Sufletul omenesc nu e explicabil decît în funcţie de individualitate. Dacă depăşim terenul psihologiei individuale, pentru a ajunge la acela al psihologiei colective, ajungem la concluzii identice. Societatea e şi ea un tot organic unitar şi sufletul ei, conştiinţa ei îmbracă tot o haină indi- : viduală. Expresia acestui suflet colectiv concretizată în valori obiective şi permanente se cheamă cultură. Dar ; după cum inndivizii nu ajung totdeauna fie la fuziunea bine închegată a elementelor lor sufleteşti într-o personalitate autonomă, fie la conştiinţa acestei fuziuni, tot aşa j nu toate societăţile au conştiinţa specificităţii lor su- j fleteşti. Sînt societăţi amorfe, societăţi haotice, societăţi j impersonale care nu-şi pot manifesta un fel propriu de j a concepe viaţa, o atitudine originală în faţa fenomenelor j lumii. Aşadar nu orice popor are un stil de viaţă perso- j nală. Nietzsche contestă pînă şi germanilor un stil de \ cultură proprie, după el singurul popor cu adevărat cui- j tural nefîind decît francezii. în lucrările sale recente | asupra culturii Europei, contele H. Kayserling arată că j un popor cu adevărat cultivat e acela care posedă formule personale de expresie pentru orice domeniu al vieţii sociale, îneepînd cu plastica, muzica şi filosofia şi sfîrşind cu bucătăria. După el numai chinezii şi francezii au formule complete şi originale de expresie pentru toate trebuinţele vieţii. Dl. Rădulescu-Motru identifică si d-sa cultură şi individualitate. D-sa scria încă acum 30 de ani : „Credinţele religioase, obiceiurile, instituţiunile şi valorile morale, operele de artă şi adevărurile ştiinţei sînt singurele care înving moartea. Individul luat de sine ar fi o arătare fără înţeles, dacă în viaţa socială nu i-ar fi dat lui să se asocieze şi să contribuie la existenţa bunurilor sufleteşti deşi transformă şi înnobilează activitatea individului, nu nimicesc însă şi raţiunea de a fi a acestuia, adică individualitatea. Ele constituiesc pentru societate o armătură care îşi are individualitatea sa proprie... Nişte bunuri sufleteşti, care s-ar impune oriunde şi oricum, oricărui popor în genere, ar înceta dc a mai întreţine spontaneitatea individului, ele s-ar asemăna cu legile determinismului mecanic, care nu permit decît o veşnică repetiţie de fenomene. Constituită din aşa bunuri generice, cultura ar înceta să mai fie un criteriu pentru judecata faptelor istorice. Succesiunea acestor fapte ar apare identică cu succesiunea fenomenelor din natura fizică." (Cultura română şi politicianismul, pag. 7). Sau în altă parte : „Cultura adevărată, prin mijlocirea căreia un popor se ridică şi se prosperă, se prezintă totdeauna ca o individualitate puternică. în ea găsim rezumate toate însuşirile caracteristice ale societăţii, toate creaţiunile mari şi orginale ieşite din sufletul acesteia. Amintirea zilelor trăite, precum şi idealurile proiectate în viitor; împresiunile venite din lumea externă precum şi cele izvorîte din spontaneitatea sufletească se contopesc în ea ca într-un tot armonic şi indivizibil. Cultura desăvîrşită hotărăşte diferenţierea permanentă între popoare : ea .'este, neîndoios, cea mal înaltă manifestare a individualităţii. Exemplele în care ea se întrupează sînt tapetele de operă ale naturii sînt justificarea vieţii omeneşti însăşi" (Cultura română şi politicianismul, pag. 8). Preocupat de această idee a personalizării vieţii sufleteşti, dl.. C. Rădulescu-Motru a verificat-o mai tîrziu îri domeniul vieţii profesionale, ocupîndu-se recent de fenomenul vocaţiei. 66 Vocaţia nu e numai specializare : în cadrul acesteia, omul e de multe ori silit să efectueze mecanic o muncă pe care n-a voit-o. Vocaţia nu e nici măcar aptitudine. Ea e mai mult decit aceasta, e valorificarea aptitudinii prin creaţiune de bunuri spirituale, e conştiinţa unei misiuni şi a unui destin. Creaţiunea fără vocaţie nu e posibilă, după cum nu e posibilă nici cultură fără vocaţie. Dar caracterul individualist al vocaţiei nu mai are nevoie de a fi demonstrat. O asemenea concepţie despre cultură presupune o serie de corolare. A individualiza ceva înseamnă a-i da o formă specifică. Cultura n-ar fi altceva în acest caz decît năzuinţa unui fond amorf pentru a se cristaliza în singura formă care îi convine. Dar căutarea unei forme de expresiune pentru valorile sociale nu e totdeauna uşoară. Dibuind la întîmplare, substratul sufletesc al unui popor e supus la erori, nu-şi găseşte totdeauna forma adecvata, necesară, singura posibilă. Erezii, abateri pot urma. Influenţele străine, sugestiile, modele poţi impune popoarelor forme care nu le convin. E problema arhi-dezbă-tută Ia popoarele tinere a împrumuturilor artificiale şi gratuite din cultura marilor popoare, prin simplă imitaţie. Dar a importa valori nepotrivite, haine făcute pentru alte corpuri, înseamnă a mutila sufletul propriu al unui popor. Importarea improvizată a instituţiilor constituţionale şi libertare europene, după 1848, a adus la noi în ţară acea viaţă ridicolă satirizată în opera lui Caragiale şi denunţată de critica culturală a junimiştilor. Dl. Rădulescu-Motru e în aceasta un junimist, fiindcă cere pentru un popor, în speţă cel al nostru, o dezvoltare specifică, în Cultura română şi politicianismul, D-sa face o critică severă acelei filosofii sociale vulgarizată de politi-ciani, după care societăţile îşi pot împrumuta, călcînd peste individualitatea lor, valorile şi instituţiunile. Problema se pune deci în modul următor : se pot imita popoarele neajunse încă la conştiinţa individualităţii lor un stil de viaţă străin ? E mai preferabil o lungă dibuire prin întuneric, decît o auto-definire fie chiar sumară şi artificială cu ajutorul unor elemente eterogene ? Fireşte dl. Rădulescu-Motru, partizan al definiţiei culturii prm individualizare, va prefera drumul lung şi lent unei transformări rapide cu ajutorul altora: f>8 Cu toate că concluziile ultimei sale lucrări, Vocaţia* se deosebesc întru cîtva de acele formulate acum 30 de ani în Cultura română şi politicianismul. D-sa nu mai e contra europenizării cu orice chip, ci numai contra unei europenizări greşite, cum i se pare a fi fost aceea a liberalismului român de după 1848. Dar problema comportă şi o discuţie teoretică. In căutarea individualităţii sale pentru a ajunge la conştiinţa acestei individualităţi, un popor poate să se clarifice asupra lui însuşi prin anumite împrumuturi străine, înainte de a crea o cultură proprie, un popor se poate ajuta şi de ceea ce au făcut alţii. E un lucru cunoscut că patriotismul român, adică conştiinţa unei naţionalităţi autonome, s-a făcut la noi prin imitaţia naţionalismului francez izvorît din marea revoluţie de la 178**. Boierii români, înainte de 1848, n-aveau nici conştiinţa românismului, nici mândria lui. Naţionalismul român a fost adus după imitaţia celui francez de către bonjurişti şi patruzecioptşti. Aristot deja observase că uneori forma e creatoare de fond. Şi dacă în psihologia socială se permit analogii cu ceea ce se patrece ân psihologia individuală, putem spune că simpla afectare a unei stări sufeteşti poate provoca pe cea adevărată. într-o carte adresată studenţilor şi în care îşi aplica teoria sa asupra naturii emoţiei, în paza căreia „nu plîngi fiindcă eşti emoţionat, ci eşti emoţionat fiindcă plîngi", W. James recomandă acest procedeu pedagogic care constă în a simula o acţiune pentru ca acţiunea însăşi să apară. Se poate spune în ordinea culturii : „comportă-te ca un om cultivat şi vei deveni în scurt ca atare. Imită la început instituţiile şi manierele culturii şi vei reuşi să provoci la tine acasă cultura propriu-zisă". Numai că, şi în această privinţă dl. Rădulescu-Motru are perfectă dreptate, nu orice simulaţie şi orice imitaţie e bună. Trebuie o ajustare între ceea ce eşti şi ceea ce vrei să devii. Un plop nu poate deveni măr şi un om blond un om brun prin nici un tratament posibil... Importul trebuie să respecte legea eternă a afinităţilor, rezistenţa individuală, vocaţia cum ar spune dl. Rădulescu-Motru. Dar împrumuturile culturale sînt mai justificate astăzi decît erau în trecut şi pentru alte motive. Ţările se dezvoltă iute, cadenţa progresului e alta astăzi. Civili- 69 zatia tehnică de azi nu mai e civilizaţia agrară, idilică şi patriarhală de altădată, care putea permite transformări lente Sn profunzime, evitind transformări rapide în suprafaţă. Popoarele lumii formează azi o unitate. Ele sînt împinse cu forţa în vîrtejul accelerat al evoluţiei mondiale. Azi nu s-ar moi putea tolera stagnări lente şi un popor care ar refuza să ţie pasul timpului ar constitui un adevărat scandal şi s-ar expune la severe represiuni din partea celorlalte popoare. Astăzi de altfel, în epoca aeroplanelor, a cinematografului, a radiofoniei, cînd invenţiile sînt transmise şi uniformizate de îa un colţ la celălalt al pămîntului, cum s-ar mai putea izola un popor numai în formula sa specifică de viaţă, fără să primească oarecum silit toată civilizaţia pămîntului ? Definiţia culturii adoptată de dl. Rădulescu-Motru mai pune şi alte probleme. Dacă cultura e expresia individuală a vieţii unui popor, ţări care n-au un stil prea particular de viaţă, cum sînt de pildă Elveţia sau Belgia, încetează a mai fi ţări de cultură. In schimb, popoare cu o viaţă foarte originală cum sînt Spania sau Rusia, devin prin aceasta ţări de mare cultură. Individualitatea şi specificitatea nu sînt valori. Cultura e desigur o individualizare, care însă trebuie să se obiectiveze în crea-ţiuni. De aceea, preferăm definiţia recentă a culturii oferită de dl. Rădulescu-Motru în cartea sa despre Vocaţie celei oferite acum 30 de ani numai cu ajutorul noţiunii de individualizare. Căci vocaţia e mai mult decît individualitate, e o individual ta te care creează valori. în căutarea trudnică în care se găseşte poporul nostru spre a se lămuri asupra specificului său etnic, punctele de reper teoretice pe care i le oferă dl. Rădulescu-Motru constituie un sprijin preţios. n. ATITUDINI CULTURALE EUROPA ŞI RUSIA Centenarul lui Dostoievski, sărbătorit sobru şi modest la teatrul „Vieux Cblombier" la Paris şi poate ceva mai fastuos în restul Europei, a adus din nou la ordinea zilei problema raporturilor politice şi intelectuale între Rusia şi Europa. „Mai de vreme ori mai tîrziu, Europa va devora Rusia", scria profetic Dostoievski cu 60 ani înainte de blo-cusul cu care occidentul a condamnat la asfixie noua Rusie. Antagonismul între misticul scoborîtor din stepele Asiei şi între felul greco-latin de a concepe viaţa al Apusului e mai vechi decît se crede. El nu e numai de ordin politic, ci mai ales de ordin intelectual. Nu e numai vorba de aspiraţiile geografice ori politice ale unui popor tînăr care îşi revarsă hoardele peste grădinile manierat cultivate ale Europei. E vorba, mai ales, de o profundă logică, de un hotar mental şi moral care desparte două intepretări contradictorii ale lumii şi ale vieţii. Intre Rusia şi Europa e o chestiune de teoria cunoaşterii. Primele influenţe europene asupra lumii slave fură bine primite. Se ştie solicitudinea Caterinei II pentru enciclopediştii francezi şi rolul „voltairianetz"-ilor la curtea ei. îndată după marea revoluţie, raporturile se răcesc. Caterina II începe să înţeleagă pericolul pătrunderii ideilor democratice în imperiul slav. Bustul lui Voltaire e sfărâmat, „enciclopedia" arsă. Nobleţea şi o serie de intelectuali fideli ei înfierează influenţa nefastă a Europei ; curentul imperialist slavo-fil e format. Teoreticianul acestui curent, Axakov, are accente care amintesc exclusivismul judaic din epoca lui de aur : „istoria rusă are valoarea istoriei sfinte ; eâ trebuie citită ca o hagiografie", istoria poporului rus e 71 istoria unicului popor creştin din lume" -etc. După el, aproape toţi intelectualii se vor resimţi de acest exclusivism naţional. Dacă un Herzen, atras de generozitatea mişcărilor socialiste din Europa sec. XIX, va arăta simpatie Occidentului, către sfârşitul vieţii, va nega tot ce a afirmat în tinereţe, preconizînd revenirea la unulitatea (sic J) ortodoxă, oa şi la reacţionarismul ţarist. Un filosof ca Soloviev va cere subjugarea ştiinţei europene la religia rusă. Un critic literar ca N. Strakhov, prieten intim al lui L. Tolstoi, într-o carte Lupta contra Occidentului în literatura noastră, vrea să demonstreze că întreaga evoluţie a literaturii ruseşti n-a avut decît un scop : abjurarea Europei. Gogol pe patul de moarte condamnă operele sale satirice, opiniunile literare şi invită intelectualitatea rusă să se prosterneze în faţa ţarismului. Dostoievski merge mai departe. El afirmă că : „niciodată poporul nu va recunoaşte ca pe unul din ai săi pe un rus europenizat" sau „Rusia e o ţară care nu seamănă întru nimic Europei. Cum vreţi ca Rusia să se pasioneze pentru o civilizaţie la care n-a contribuit?"1 La recenta sărbătorire a lui Dostoievki la Paris, romancierul D. Merejkovski a declarat cam aceleaşi lucruri, înfăşurate doar într-o serie de eufemisme literare. Cînd armatele bolşevice invadaseră Polonia, în vara trecută, toată nobilimea rusă exilată la Paris, uitînd duşmănia ei contra guvernului sovietic, ceea ce providenţei, înainte de toate, triumful Rusiei. De cealaltă parte, simpatiile nu sînt nici acolo prea mari. După entuziasmul unui Melchior de Vogiie, gustul pentru literatura rusă a scăzut. Scriitorii francezi de azi se apără cît pot de invaziunea obscurităţii nordice ori a sentimentalismului slav care tulbură claritatea viziunii lor latine. Care e natura acestui proces ? în ce constă el ? Să vedem pentru aceasta care e spiritul culturii europene şi care e acela al mentalităţii ruseşti. *■ * * Popoarele din apusul continentului, care alcătuiesc ceea ce Nietzsche numea „râme europeenne", şi-au reconstituit o civilizaţie din resturile lumii greco-romane. Cu mici deosebiri etnice, cu mici infiltraţii străine, ele au adunat arheologiceşte bucăţică de piatră lîngă altă bucăţică de piatră, le-au îmbinat, le-au lustruit, au perfecţionat detalii şi şi-au refăcut din ele templele, muzeele, palatele. în morală, au atenuat egotismul elen prin fraternitatea creştină şi au obţinut un individualism mai modest şi ceva mai mediocru. în filosofie au perfecţionat pe Aristotel, în drept pe Justinian. Apoi le-au împrăştiat în masele populare. Peste toate acestea au aşternut minunile tehnicii, ale industriei şi ale confortului. Dacă la cei vechi numai elita gusta din binefacerile culturii şi ale artei, din generozităţile moralei, azi, numărul participanţilor e imens. între cei vechi şi noi, e mai ales o chestie de democratizarea culturii. Deosebirea e cantitativă, nu calitativă. Propagandişti, vulgarizatori, pelerini ai culturii, iată ce au vrut să fie europenii. Educaţia barbarilor în spiritul antic fu religia lor, — căci ceea ce moşteniseră li se părea definitiv. Ca să se îndoiască de postulatul sacru al eminenţei elenismului, doar cîţiva izolaţi : Pascal, Lu-ther, Rousseau, Tolstoi. Ceea ce îi interesa era să clarifice, să perfecţioneze, pentru ca crezul antic să fie mai acceptabil, mai seducător. Pentru această misiune de profesori, de pedagogi, le trebuiră în primul rînd o dialectică logică, care să insinueze în mintea celui care se iniţiază adevărurile — ; în al doilea, o formă impecabilă care să ademenească, să seducă noii aderenţi. Astfel au exploatat pînă la subtilizare logica, ca şi retorica bătrânului Aristot. Adevărul e că, cu această ocazie, au descoperit un alt postulat pe care grecii doar îl întrevă-zuseră : acela al determinismului cauzal. Galileu şi Descartes au făcut posibilă marea revoluţie industrială din sec. XVIII. Şi aici e poate singura noutate, singura invenţie de la antici încoace. încetul cu încetul însă, nevoia de logică a devenit pentru europeni o manie, o obsesie. Cînd lucrurile nu erau clare, le clarificau, cînd deveneau clare, le voiau evidente, cînd ajunseră evidente, le voiră implicite... Perfecţiunea vertiginoasă a acestor facultăţi e minunea Apusului. Un om inteligent în sensul occidental neagă cea mai uşoară contradicţie : prin aceasta, omoară complexitatea ; nu cunoaşte cea mai slabă impreciziune; prin aceasta, distruge nuanţele; ignorează cea mai mică T2 73 şovăială : prin aceasta omoară evoluţia. Pe măsură ce omul devenea un perfect manechin logic, viaţa, viaţa fecundă cu absurditatea ei creatoare, cu elanul ei neîn-frînat de silogisme ori de norme îl părăsea. Singur, cu sterilitatea uscată a raţiunii drept tovarăş, se înăbuşea, pierea, sub propria sa desăvîrşire. Atunci, remediul suprem era găsit în simţuri. Lipsit de hipnoza unei ideal pe care nemiloasa sa analiză ştia să-1 distrugă înainte de a-1 iubi, logicianul devenea fatal epicureu. Dacă atenţia nu e preocupată de o valoare care o depăşeşte, ea revine cu furie la viaţa imediată, pămîntească. Dovadă : toţi deziluzionaţii marilor idealuri devin „deboşaţi". încurajat de un confort care-i satisface integral necesităţile şi luxurile, neîncurcat cu nici o valoare religioasă, europeanul şi-a făcut un ideal din ceeea ce trebuie să ră~ mînă un miijloc. Dacă anticul era lubric, modernul e numai „jouisseur". De la epicureism la egoism e numai un pas. în adevăr, dacă orice senzaţie, orice plăcere e personală, individul a început să o cultive numai pe a sa „Cultivons notre jardin", prin care sfîrşeşte Candide al lui Voltaire, are mai mult decît un înţeles propriu. In această stare sufletească, europeanul se simţea de multe ori singur. [ Atunci îşi amintea de creştinism. Nu mai găsea însă în 1 el umilinţa în faţa misterului, nici modestia primelor | timpuri: europenii eterizaseră creştinismul. Odată reîn- J viaţi în timpul Renaşterii, zeii continuau să trăiască şi 1 azi. Dacă Christ s-ar coborî astăzi intre noi, ar constata J uşor că a reînviat omenirea pentru ca să-i arate calea 1 plăcerilor. Os car Wilde povesteşte undeva : „Cînd Isus 1 voi să revină in Nazareth, oraşul era aşa de schimbat, că 1 ' nu-1 mai recunoscu : Nazarethul în care trăise odată era plin de lacrimi şi de plîngeri, oraşul nou pe care-1 revedea acum răsuna de rîs şi cîntece — şi Christ mergând în oraş văzu sclavi încărcaţi de flori care se grăbeau către palate de marmură albă. Intrînd în una din aceste case, în fundul unei săli de porfir, culcat pe un pat de purpură, văzu un om a cărui păr era împletit cu trandafiri roşii şi a cărui buze erau încă umede de vin. Christ se aproprie de el, îl atinse pe umăp şi îi zise : — «Pentru ce duci o astfel de viaţă ?«• Omul se întoarse, îl re- I cunoscu şi ii spuse : '■— «Eram lepros şi tu m-ai tămăduit. | Pentru ce aşi duce o altă viaţă ?«• | Christ ieşi din această casă şi iată că în strada văzu o femeie a cărei faţă şi veşminte erau zugrăvite, ale cărei picioare erau împodobite cu perle. In urma ei mergea un om a cărui ochi erau încărcaţi de pofte vinovate. Şi Christ se apropie de el îl atinse pe umăr şi-1 întrebă : — «Pentru ce urmăreşti această femeie şi pentru ce o priveşti aşa ?» Omul se întoarse, îl recunoscu şi răspunse : — -«Eram orb şi tu m-ai tămăduit. Ce vrei să fac altceva cu vederea mea ?» Şi Christ se aproprie de femeie : — «Drumul pe care-1 urmezi e acela al păcatului, de ce-1 urmezi ?» Femeia îl recunoscu şi îi răspunse rîzînd : — ■« Drumul pe care merg e plăcut, căci tu mi-ai iertat toate păcatele». Atunci Christ îşi simţi inima plină de întristare şi voi să părăsească acest oraş. Dar pe cînd ieşea din el, văzu în sfîrşit, pe malul unui şanţ, un om care plîngea. Isus se apropie de el şi atmgînd buclele părului său îi zise : — «De ce plîngi ?» Şi Lazăr ridicînd ochii îl recunoscu şi răspunse : — «Eram mort şi m-ai înviat. Ge aş putea face altceva cu viaţa mea ?»" ...Aceasta e ironica istorie a creştinismului. încetul cu încetul, saturaţia elenismului se înfăptui. Logica începu să-şi spună ultimul cuvînt. Claritatea de-săvîrşită, sterilitate strălucită, ea nu mai putea da naştere la" nici o creaţie. Cu o ultimă speranţă, eforturile s-au îndreptat către perfecţiunea formei. Arta pentru artă a apărut. Eleganţa, armonia, cizelarea trebuiau să acopere neantul creaţiei. Căci perfecţiunea şi progresul se exclud. „La perfection n'engendre que l'inertie ; la gene este le principe du mouvement", zicea Renan — că numai obscuritatea e fecundă, iată ce-au înţeles foarte tîrziu europenii. * * în Nord ca şi în Orient însă, se găsesc societăţi cara au scăpat de sugestiunea imperioasă, de contagiunea irezistibilă a prestigiului elen. Ele îşi trag originea din societăţile tinere anterioare invenţiunii logicii greco-romane. Viaţa lor nu se bazează pe principiul contradicţiei ori al raţiunii suficiente. Fa- 75 cultâţile lor de cunoaştere sînt sentimentul ori credinţa mistico-religioasă. Actele cele mai opuse, ideile contradictorii coexistă perfect in mentalitatea lor. Se ştie că triburile primitive, care judecă după organizarea mintală prelogică, admit foarte bine miracolul. Pentru ei, un lucru poate să existe şi să nu existe în acelaşi timp; un fenomen se poate întîmpla simultan in două locuri deosebite ; un obiect poate ocupa acelaşi loc în spaţiu împreună cu un altul. Lucrurile participă unele la altele, fiindcă ei nu cunosc raţiunea noastră care le clasifică, le opune, le exclude. Filosoful francez Levy-Bruhl a numit această lege a psihologiei primitivilor legea participaţiei. Privind caracterul rus al eroilor celor mai caracteristici din literatura lor, al unui Dimitri, de pildă, din Fraţii Karamazov, ajungem la aceeaşi concluzie. Rusul poate urî şi iubi, crede şi se îndoieşte, neagă şi afirmă în acelaşi timp. Fiecare din europeni conţine în el atîta contradicţie cîtă e firesc să aibă orice suflet. Contradicţia lor e însă succesivă, ea se observă în timp, de la moment la moment. La ruşi contradicţia e simultana. Prin aceasta ei intră în legea participaţiei a lui Levy-Bruhl. Dar dacă logica ca facultate de cunoaştere le lipseşte, ei au în abundenţă altele. în primul rînd, sentimentul şi intuiţia. Acolo unde raţiunea se opreşte fiindcă nu mai poate stabili raporturi, sentimentul întrevede posibilităţi infinite, nuanţe fragile, momente delicate şi fugare. Cunoştinţa mistică depăşeşte pacea logică, căci ea se exercita deasupra ei, după hotarele ei. în plus, ea nu cunoaşte critica ori analiza dizolvantă. Prin aceasta, entuziasmul nelimitat de critică urcă vertiginos culmile adoraţiei, lăsînd departe în urmă calculele meschine ale cîntărelii logice. Iubirea, adoraţia infinită, iată ce nu cunoaşte individualismul european. Ruşii n-au critici literari ori filosofi; au în schimb apostoli. Astfel, ei nu cunosc epicureismul situaţiilor comode. Nici o ţară din lume nu cunoaşte uriaşa hecatombă de sacrificii benevole a Rusiei de o şută de ani încoace. Singurul epicu-reism al rusului superior e voluptatea sacrificiului. Ceea ce pentru noi e o corvoadă, pentru el e o fericire şi o onoare. Gîndirea şi acţiunea lor e obscură şi absurdă. Spiritul lor religios e inform : se caută încă. De aici absurditatea generoasă a acţiunii lor, de aici stupiditatea sublima a sinuciderii lor colective. Nu trebuie uitat însă că numai obscuritatea e fecundă. Din neantul perfecţiunii nu poate ieşi nici o creaţie. Astfel progresul devine imposibil. Din contră, el ţîşneşte victorios din căutarea dureroasă, din chinul neastâmpărat. Nietzsche, privind viaţa eroică, zicea „Nimic nu ne-a devenit mai străin decît acest ideal al trecutului : pacea sufletului ; nimic nu ne face mai puţină poftă decît morala de ruminant şi fericirea lîn-cedă a unei conştiinţe liniştite". Iată două mentalităţi perfect antipodice. Romancierul englez J. Conrad, într-un admirabil roman, Sous Ies yeux d'Occident, arată cît e de incomprehensibil acest mod de a pricepe viaţa, pentru bunii cetăteni ai Europei. Fiindcă e vorba de o luptă deschisă, ne putem întreba unde va fi victoria ? Nici un răsnuns nu s-ar putea da azi. A natale France, ca să ne arate cît de mică era influenţa creştinismului în primele timpuri, povesteşte de Pilat care nu-şi amintea de Hristos după cincizeci de ani de la moartea lui, iar Renan în Saint-Paul * ne descrie mediul elen netulburat, senin în olimpianismul său, chiar după o sută de ani de la afirmarea idealului creştin. Influenţele uriaşe trec pe lingă noi nebănuite. Nici un simptom prea serios nu le anunţă. Şi într-o zi, pe neaşteptate, asistăm la o .lume nouă; fără să înţelegem cum s-a realizat. Poate că sîntem aproape de agonia spiritului logic şi tot aşa de aproape de afirmarea unei noi religii. Un Tolstoi sau un Dostoievski, care au făcut posibil [un] Romain Roland chiar în sînul ţării celei mai europene din Europa, pot cuceri bătrînul continent mai uşor decât toate armatele oricărui imperialism. * Pentru citaţiile de mai sus, să se vadă Th. Massaryk : Europa und Russland. Zur russischen Geschichts uhd Reliqions-philosophie. ■ Soziologische skizzen; ca 'şi Alexinski: La'Russie et L'Europe, Flamarion, 1918, Paris. C. BOUGLE După E. Martoiaie şi Mărio Rocques, un al treilea membru al Sorbonei, prieten entuziast al românilor, C. Bougle, profesor de istoria doctrinelor sociale şi sociologie la universitatea din Paris, va veni să ţină 4 prelegeri în Bucureşti. Societatea română de filosofie, căreia îi datorăm această invitaţie, a avut o inspiraţie nu se poate mai fericită. Nu e vorba numai de strîngerea relaţiilor noastre cu Franţa cultă sau de cutare reclamă diplomatică. Mai mult decît atît, în atmosfera morală a ţării noastre, pustiită de rătăciri pătimaşe, cuvîntul drept, imparţial, omenesc ai unui occidental va aduce, prin imboldul pildei şi prin autoritatea raţiunii, înţelepciunea calmă ca şi înţelegerea blinda care de multe ori ne lipseşte. Niciodată un occidental nu va fi mai bine venit la noi ca acum. în lumea oamenilor de ştiinţă socială, personalitatea lui C. Bougle e de mult cunoscută. împărtăşim aici marelui public cultivat, care va asista la conferinţele sale, cî-teva informaţiuni despre activitatea şi doctrina acestui învăţat. După un scurt stagiu de profesorat universitar Ia Tou-louse şi Montpellier, C. Bougle a fost numit conferenţiar La Sorbona. Odată intrat în viaţa Capitalei, el s-a alipit de -şcoala sociologică a lui Durkheim şi, împreună cu alţi elevi ai acestui savant, a contribuit la elaborarea colecţiu-nei de documentaţie sociologică, L'annee sociologtque, cel mai bogat repertoriu de informaţie socială din zilele noastre. Imediat după moartea lui Durkheim, Bougle i-a urmat la oatedra de sociologie de la facultatea de litere din Paris. In timpul acesta, a publicat o serie de lucrări, astăzi devenite clasice în ştiinţele sociale, precum : Les idees egalitaires (1899), Le solidarisme (1906), Le democraţie de-vant la science (1907), Qu'est-ce que la sociologie (1907), La sociologie de Proudhon (1911), Lecons de sociologie sur | l'evolution des veleurs (1921). în 1917, încă în timpul războiului, C. Bougle şi-a dat seama că ceea ce lipseşte mai ales culturii franceze e organizaţia metodică a documentării. în acest scop, el a | fundat pe lîngă „Şcoala normală superioară14 un centru d««| documentaţie socială, care [a] devenit astăzi cea mai remarcabilă instituţie de acest fel din Franţa. în afară de o imensă organizare de fişe, bibliotecă, publicaţie de buletine asupra chestiunilor actuale, conferinţe etc., acest centru lucrea2ă, sub direcţia sa, la retipărirea ediţiilor critice ale operelor lui Proudhon, Saint-Simon şi Fourier. In alte direcţii, activitatea sociologului francez e tot aşa de fecundă : el stă în fruntea diferitelor legi pentru instituirea învăţămîntului muncitoresc, a universităţilor populare ; în fine, după o activitate intensă, el a reuşit să introducă în programul şcolilor normale din Franţa — sociologia. în ce priveşte doctrina sa, deşi elev al lui E. Durkheim, C. Bougle nu s-a oprit nici la metoda maestrului său, nici la rezultatele la care a ajuns acesta. Se ştie că E. Durkheim concepe realitatea socială sub un punct de vedere cu totul mecanist. El exclude voinţa individuală, finalismul creat de urmărirea scopurilor particulare. Societatea nu e o simplă colecţie de indivizi. Din contra, acesta din urmă, prin opera tradiţiei, a educaţiei, a instituţiilor de tot felul, e un produs al societăţii. Individul contribuie cu foarte puţin la determinismul social. în schimb, el primeşte mai totul din afară. Caracteristica principală a fenomenelor sociale e că se impun individului de afară, din exterior, într-o acţiune de constrîngere. Moda, religia, limbajul, dreptul, nu se impun din afară, de către mediul social. Orice încercare de abatere e sancţionată printr-o reprimare socială, încît conformismul social e totdeauna asigurat. C. Bougle adoptă toate aceste adevăruri. Dar el nu le consideră ca ultimul cuvînt al ştiinţei sociale. Pentru dîn-sul, societatea nu e numai un fenomen de constrîngere sau de acţiune. El vede chestiunea socială în alt fenomen, anume în faptul ca indivizii care trăiesc în aceeaşi societate recunosc idealuri, valori comune. Respectînd acelaşi cod, aceleaşi instituţii economice, aceeaşi religie membrii unui grup social se simt solidari. Dar valorile adoptate de o societate nu rămîn imuabile. Din contră, ele se găsesc într-o perpetuă transformare. 78 79 Două mari legi prezida în această evoluţie : aceea a diferenţierilor valorilor şi aceea a conjuncţiunii valorilor. în societăţile primitive, o singură valoare domină : cea religioasă. Ea face funcţiune de valoare juridică, economică, politică. încetul cu încetul însă, din ea se desprind, diferenţiindu-se autonom, valorile juridice, morale, economice. Diferenţierea nu se face însă în mod anarhic, căci, astfel ar duce la atomizarea societăţii. Un alt fenomen intervine şi compensează acest proces de individualizare. Valorile sînt legate într-o strictă interdependenţă unele de altele. E greu de conceput o organizaţie economică care să nu fie sancţionată de o organizaţie juridică. Aceasta din urmă, la rîndul ei, depinde de starea moravurilor într-un moment dat. Astfel, diferenţierea valorilor e compensată de conjuncţi un ile lor. Societatea normală — în starea ei de prosperitate — e determinată de echilibrul acestor două mari legi. Nu mai insistăm în acest scurt articol asupra caracterului celorlalte idei ale savantului francez. Două din prelegerile sale vor fi consacrate explicaţiunii concepţiilor sale despre societate. Publicul va înţelege mai bine decît din aceste succinte rînduri. Sperăm că lumea luminată din Capitală va şti să-i facă primirea pe care o merită acestui învăţat prieten al României. OBSERVAŢII DE BUN SIMŢ ASUPRA CULTURII „La culture, c'est ce qui reste apres avoir/ce qu'on a appris". Iată o definiţie izvorîtă pe alte ţărmuri şi perfect străină nouă. Repetată printre erudiţii noştri savanţi ea ar apărea ca un paradox ieftin şi, pe deasupra, enervant. Se ştie doar, — şi aceasta e credinţa unanimă, — că un om cult e acela care posedă multe cunoştinţe şi care le poate servi, pe toate, la orice ocazie. Cultura trebuie să fie un repertoriu enciclopedic automat. Ea e sinonimă cu erudiţia, adică cu etalarea permanentă a avuţiei intelectuale prin citaţii, recitaţii şi note. Cu cît acest debit e mai variat, cu cât e mai disparat, cu atît stima pentru autor trebuie să fie mai mare. Se înţeleg cu greu aici, la noi, articolele occidentale de 15—20 pagini de revistă, care nu conţin nici o citaţie ? Puţini înţeleg că cunoştinţele sînt un mijloc, nu un scop. Transformările acestea ale mijlocului în scop sînt foarte frecvente în istoria moralei omeneşti. Cel mai la îndemînă exemplu ni se pare adoraţia avară a banului pentru ban. Zgîrcitul care adună comori fără să le utilizeze, e un sărac mental, lipsit mai ales de imaginaţie. Asemenea şi eruditul. El se opreşte la prima întrebuinţare a averii sale şi nu-şi închipuie o clipă că ea poate să-i aducă senzaţii infinite, din infinite puncte de vedere. După definiţia de mai sus, cultura e aproape identificată cu ignoranţa. Aproape, fiindcă nu e vorba de orice ignoranţă, ci numai de aceea care urmează, nu de aceea care precede o înmagazinare de cunoştinţe. E vorba de reziduul acela, compus din predispoziţii fecunde, din virtualităţi îngrăşate cu viitor potenţial, pe care-1 lasă exerciţiul reflecţiilor pe marginea lecturii. Odată ce cunoştinţele precis limitate au dispărut, rămîne atitudinea sufletească. Aceasta singură importă. Cultura trebuie să însemne posibilitatea reacţiunii noastre sufleteşti. Rareori un om de mare şi exactă'memorie e un om cu adevărat cult. Studenţii negri reproduc enorm şi exact. O memorie fidelă este duşmana culturii. Ea împiedică prefacerea, adăugarea acelei „attitude du moi" în faţa spectacolului existenţei. Cîţi lectori au atitudini în faţa lecturilor ? E şi firesc să nu le aibă. Reflecţia în marginea cititului e o operaţie gratuită, inutilă şi reacţiunile nu se trezesc decît atunci cînd sîntem interesaţi, adică flataţi ori ameninţaţi. O idee trecută indiferent prin mintea noastră, fără să trezească o poziţie a individualităţii e pierdută pentru noi, chiar dacă memoria o păstrează pasiv. în schimb o alta, care ne excită atenţia şi interesul, din care adoptăm ce ne convine, devine proprietatea noastră. în viitor trebuie să ne comportăm faţă de ea ca faţă de o proprietate, adică trebuie să o apărăm cu toate riscurile, cu toate pierderile. O idee nu-ţi poate produce adevărată cultură în suflet, decît dacă ai suferit pentru ea. Cheltuiala morală pe care ai făeut-o ca s-o păstrezi îţi arată că o meriţi. Ideea de valoare conţine în bună parte ideea de risc. Ca orice valoare, ideea adevărată nu se capătă, ci se cucereşte. Adevărul ei se constată şij5e plăteşte cu o expe- 80 81 rieriţă pe pielea proprie. Idealul culturii e martirajul. O idee pentru care n-ai suferit nu-ţi aparţine : e a societăţii, a ambianţei care ţi-a sugerat-o. De aceea martirul creştin din primele veacuri ale erei noastre, sau jacobinul pios în credinţa lui, care a pregătit marea revoluţie, mi se par mai aproape de drumul culturii, decît cutare savant neamţ, îmbuibat cu mii de inscripţii siriace ori formule sanscrite, pe care nu le poate iubi, fiindcă n-a riscat nimic pentru ele. De asemeni şi diletantul. Numai că acesta are o scuză în dragostea sa senzuală pentru idei. E un egoist, dar nu un indiferent. Cultura înseamnă transformarea ideilor în sentimente. Pentru noi, începători în toate cele, asemenea consideraţii vor părea exagerate. Rcnunţînd la expoziţia publică a tot ce ştim, s-ar pierde cea mai însemnată din armele demagogiei culturale. Ceea ce face o reputaţie populară e zăpăcirea maselor cu tot bagajul de cunoştinţe, zvirlit deodată, ameţitor, la suprafaţă. Odată creată reputaţia, ea se poate valorifica politiceşte. Doar scopul ultim e : prin erudiţie la politică. Succesul politic pare a fi singura şi ultima sancţiune a înobilării sufleteşti. Şi de ce n-ar fi aşa ? Prea sînt vitale interesele în joc, pentru ca de dragul culturii adevărate să se renunţe la dulcea, ipocrita, comoda erudiţie. CREDO QUIA ABSURDUM In ultimul număr al unei importante reviste, un publicist ajunge la următoarele concluzii: „Toată istoria civilizaţiei ne stă desfăşurată înainte ; şi dacă este ceva râu în ea, a fost plămădit din scremuşul acela al minţii — care se numeşte raţionalism şi se patentează ca raţional. Şi dacă este ceva măreţ şi impunător în ea e anume acel credo — care niciodată nu este o absurditate, în patosul său moral, cît şi în rezultatele sale practice". Aşadar, iată declarate, nu numai inutile, ba chiar periculoase geometria greacă, logica aristotelică, determinismul cartezian care âu făcut posibil progresul tehnic. De atîta pitoresc în simplitate sîntem lipsiţi de multă vreme, poate de pe timpul obscurantismului ţarist, cînd guvernul pravoslavnic, indignat că la una din universităţile ruseşti se profesa darwinismul, a trimis ca profesor un comisar, pentru ca ştiinţa sâ devină mai... sigură, sau poate de pe vremea cînd Joseph de Maistre sau De Boriald cereau alianţa călăului şi a preotului contra omului de ştiinţă. De la o vreme încoace, printre publiciştii noştri, se remarcă o tendinţă din ce în ce mai accentuată către obscurantismul religios. Nu e vorba desigur de personalităţi ca d-nii Galaction ori Nichifor Crainic — ca să cităm pe cei principali a căror educaţie s-a format în sensul acesta şi la care temperamentul religios, împletit cu cultura laică, dă o interesantă compoziţie sufletească. E vorba de o serie de arlechini ai condeiului, afectaţi pozeuri, care cred că e elegant şi nostim să afişeze peste tot nu ştiu ce misticism vag, aliat cîteodată cu un despotic ortodoxism oriental. Şi aceiaşi care dispreţuiesc Rusia pentru misticismul bolşevic o adoră pentru cel pravoslavnic. Ca aproape tot ce se simte şi gîndeşte în ţara noastră, şi această stare de spirit e luată de aiurea. După marea încercare a războiului, ţările Occidentului, eminamente raţionaliste, au simţit profunde îndoieli în misiunea educativă a ştiinţei exacte, aceea care preparase cu sinistră luciditate asfixiantele şi explozibilele semănătoare de moarte. Apoi valorile legate de dînsa, individualismul democratic în special, căzuse şi el grav rănit. Bergson, uimitor prestidigitator al dialecticii, a căpătat trecere. In Germania disperată şi chinuită, privirile s-au întors către fachirismul Extremului Orient, de unde ne-a fost adus Rabindranath Tagore. Contele H. Kayserling ca şi O. Spen-gler au invitat pe toţi cetăţenii Apusului să se expa-trieze sufleteşte, alegînd a doua patrie în misterele brahmane ori budiste. Era un „pis allertt tranzitoriu, un paleativ trecător, fruct al deznădejdii şi dezorientării. A existat totdeauna la noi un grup de snobi fără personalitate, care au pîndit, minut cu minut, tot ce se petrece peste hotare, care au adus aici fără selecţia, îndeosebi tot ce e recent. Aceşti mondeni ai scrisului se numesc însă tradiţionalişti, poate fiindcă aii, îri furia lor de import, o preferinţă pentru valorile reacţionare. încântaţi că au găsrt aiurea o nouă maimuţăreală, au inventat, „de toutes pieces", ortodoxismul români Şi cărâghioslîcul e imens: aceşti excelenţi atei, aceşti superbi imorallşti se' 82 83 duc la biserică, propovăduiesc, în plină lipsă de credinţă, datine şi obiceiuri fără aderenţă cu mentalitatea lor banal păgînă, cred că le stă bine, că e picant să amestece, cu intonări de Tartuffe, un Dumnezeu în care nu cred la indiferenţa lor. E cazul de a ne întreba cu Voltaire : şiretenie ori cretinism ? Optăm pentru cea dinţii alternativă, deşi avem serioase motive să înclinăm către a doua. Există totuşi ceva sincer în fervenţii adoratori ai noului cult. E nevoia lor de a se băga Ia un stăpîn. Omul liber poate trăi singur ; sclavului îi trebuie veşnic un despot care să-1 pălmuiască. Şi divinitatea e un stăpîn comod, care satisface nevoia, fără să facă insuportabilă experienţa. Am deplîns în chiar această revistă lipsa de educaţie religioasă a poporului nostru. Masele nu pot trăi cinstit fără religie. Dar tocmai acest ateism popular ne face să suspectăm teismul rafinat al esteţilor de sus. Individul nu e cauza, ci efectul societăţilor. O elită religioasă nu poate fi produsă de un popor ateu. O asemenea mişcare cînd va începe se va produce de jos în sus, nu de sus în jos. Şi ea va începe pentru alte motive, decît de gustul cîtorva dezorientaţi care afişează impersonalismul mistic ca să mascheze ceva mult mai modest şi mai concret; lipsa lor de personalitate. Trebuie deosebit odată ceea ce se întîmplă după legi organice şi fatale în structura adîncă a societăţii de ceea ce atinge cu o uşoară cută suprafaţa ei. în toate societăţile, elitele şi masele au avut destinuri deosebite. în tot timpul Renaşterii, masa adîncă a crezut, în timp ce gânditorii au judecat. Noi nu avem, ca Franţa ori Germania, o puternică tradiţie raţionalistâ, excesivă poate azi acolo, ca să ne putem permite reacţiuni mistice de temperare. Noi trebuie abia să începem a învăţa să gîndim. în sărăcia actuală de logică şi bun simţ, tocmai misticismul ne mai lipseşte ? în criza formidabila de libertate în care ne zbatem, tocmai intoleranţa ortodoxă ne trebuie ? Popoarele tinere nu-şi pot permite luxul intelectual al celor mature. Nouă ne trebuiesc valori clare, sigure, controlabile. Nu dibuiri vagi şi sterpe în cîmpul dogmelor caduce. Cînd n-ai 84 nici o idee, misticismul e indispensabil. Ce minunat derivativ ! Istoria e o perpetuă creaţie ca şi viaţa, spune unul din stupii doctrinari ai neo-misticismului. Dar dacă e aşa, riu se soluţionează nimic cu vechituri de mult uzate. Adevărul e altul însă. Credinţa religioasă a acestor domni nu e decît expresia reacţionarismului lor. Sceptrul şi sabia nu s-au părăsit o clipă In Istorie. Toţi cei care tremură de frica libertăţii, ca să nu rămînă fără stăpîn, afişează azi moda religioasă. E o ipocrizire comodă care scuteşte de atitudini făţişe. Astfel, cel puţin, sub scutul creştinismului, se pot rezerva viitoare şi probabile schimbări de front. IARĂŞI CRIZA DE AUTORITATE Exista o serie de butade gregare, care revin periodic la ordinea zilei. Fiindcă trec din gură în gură cu puterea automatismului par grave probleme. Spirite eminente, veşnic setoase de a suporta o autoritate, se plîng de anarhia timpului nostru. Se pare că nu mai avem nimic sfînt, că nu mai respectăm nici o valoare, că nu ne mai închinăm nici unul idol. Dezorientată total, societatea noastră se zbate în negare, îndoială şi cinism. Înţelegem pînă la un punct îngrijorarea. Cultura românească s-a desfăşurat totdeauna sub ocrotirea unor potenţaţi de origine divină. Am avut totdeauna o cultură cu patroni. Mai întîi Hasdeu, pe urmă Maiorescu, mai târziu alţii, actuali încă. La universitate, la academie, la minister nu era permisă intrarea decît cu recomandarea marelui maestru. Pe urmă, după răaboi, individualităţile s-au mai socializat. în loc de un singur atotputernic, au apărut mai mulţi şi mai mărunţei. In locul monopolului de putere absolutistă, s-au substituit intrigi mai mici, cu caracter mai local şi mai provizoriu. Pentru bietul client intelectual, aspirant Ia onoruri academice, care e dispus să servească sub pulpana caldă a unei protecţii, calamitatea e enormă. Nu ştie unde să se adreseze şi cum să lucreze, pe cine să respecte şi pe cine să înjure, pe cine să iubească şi pe cine să deteste. 85 Acestea în cultură. Căci în politică, slavă Domnului, un anumit fel de autoritate există. Ziarele de opoziţie strigă într-una în contra încălcărilor de libertate. Se protestează veşnic contra sugrumării presei, contra interzicerilor de întruniri, contra stării de asediu şi legilor înăbuşitoare de libertate. Aşadar, paradox complet. Pe de o parte, în cultură, libertate deplină pînă la anarhie. Dincolo însă, opresiune tot aşa de definitivă. Publiciştii care se lamentează asupra crizei de autoritate nu mai înţeleg nimic în acest haos de fapte contradictorii, Ei se întreabă veşnic cum e posibilă o asemenea totală opoziţie de fapte. * Răspunsul e totuşi foarte uşor. Cu condiţia însă de a face o distincţie. Ceea ce domneşte la noi în politică nu e autoritate. Trebuie să evităm a confunda spiritul absolutist cu autoritatea. Aceste două noţiuni nu numai că sînt diferite, dar opuse. Nu e de ajuns să porunceşti ca să fii crezut, nu e de ajuns să ameninţi ca să fii iubit. Dominaţia poate aduce supunere, sclavie, nu poate aduce însă aprobare. Autoritatea e cu totul altceva. Ea înseamnă liberă adeziune, acceptare voluntară şi deliberată. E greu de conceput autoritate fără libertate. Cutare general poate fi temut de soldaţii săi. Raportul dintre dînşii nu e însă unul de autoritate. Aceasta reiese din libera alegere a cuiva, din determinarea sa nesilită de către o anumită valoare. Autoritate şi selecţie sînt noţiuni aproape echivalente. * Şi atunci e foarte uşor de văzut de unde va veni soluţionarea crizei. Cînd valorile nu vor mai fi impuse cu de-a sila, cînd viaţa publică va căpăta libertăţile constituţionale de oare are nevoie, cînd atmosfera generală va putea să se orienteze fără constrîngere către idealurile urmărite, procesul natural de selecţie va funcţiona şi el normal. Atunci autoritatea va ieşi din jocul afinităţilor, al simpatiilor, al ideilor comune. Fiecare se va îndrepta acolo unde menirea firească îl împinge. Nu ni se va mai ordona pe cine să iubim şi pe cine să stimăm. In plină libertate, se vor selecta valorile cu bună credinţă şi cu sinceritate. Atunci, ipocrizia celor care stimează tare şi dispreţuiesc încet va lua capăt. Şi cu aceasta se va purifica minciuna generală a vieţii publice. Ca şi concurenţa în economia liberală, autoritatea se va desemna în raport cu aptitudinile, gusturile şi idealurile poporului nostru. Numai că o astfel de autoritate e mai greu de căpătat. Şi cum vor renunţa la cea actuală, aşa de comodă şi de dulce, cei care o deţin la umbra puterii şi a poruncii ? RELIGIE ŞI POLITICĂ D. G. M. Ivanov răspunde în Gîndirea la o notă publicată în V. R. relativ la articolul d-sale Europă jără cruce. Lăsînd la o parte exerciţiile d-sale de spirit şi ironie, vom discuta numai principiile, discuţia fiind, astfel, cu mult mai utilă pentru cetitori. Mărturisim că ceea ce ne surprinde în primul rînd la o revistă, care se afirmă „tradiţionalistă", e călcarea tradiţiei prin ignorarea trecutului nostru. Căci, se ştie, niciodată, luptele politice din istoria noastră nu au avut un obiectiv religios. Niciodată nu s-au format la noi, ca în alte ţări, partide religioase, disensiuni între grupuri p© motive confesionale ori teologice. Dacă pătura superioară a societăţii noastre s-a dezinteresat de religie, dacă mai adăugăm că poporul e superstiţios, dar ateu, ne întrebăm de unde se poate lua la noi tradiţia unor lupte pe tărîmul religios. Ne luminăm îndată, dacă ne gîndim puţin la ceea ce se petrece peste hotare. Sînt croite aşa moravurile noastre culturale, încît chiar o revistă „tradiţionalistă" trebuie să-şi ia de aiurea principiile. Doar, după cum a arătat în Spiritul critic dl. Ibrăileanu, şi naţionalismul l-am luat din străinătate, fiindcă de la 1840, Kogămioeanu scrie câ a auzit mulţi boieri zicind că dacă s-ar şti cu o picătură de sînge românesc în vine şi le-ar deschide, ca să curgă 86 87 afara şi aceea. Ce să ne mai ascundem după degete ? Sîntem europeni cu toţii în ţara asta. împrumutăm tot de peste hotare. Deosebirea dintre noi şi ceilalţi e că Unii împrumutăm idei democratice, ceilalţi credinţi reacţionare; unii ne inspirăm idei de la principiile din 1789, alţii de la Joseph de Maistre, de Bonald, Charles Maur-ras ori Maurice Barres. Amici, tineretul tradiţionalist a primit o nouă provizie de „religiozitate", de data aceasta din Rusia, prin persoana d-lui Ivanov. Şi toţi băieţii lacomi de noutate au şi adoptat atitudinea mistică. Există două feluri de snobism. Unul, propriu-zis, care se declară ca atare. Mai există însă şi un al doilea : snobismul de a nu fi snob. Din acest de al doilea fel, face parte şi misticismul nostru naţional, autohton şi tradiţionalist. Lipsa lui în realitatea noastră naţională ne arata clar aceasta. Dar să admitem un moment, că starea de opinie sus citată nu e o simplă manieră elegantă, 6 modă artificială. Să mai admitem, contra oricărui determinism istoric, că se pot provoca din simpla bunăvoinţă a unui grup de elită, fără nici o pregătire în mediul social, curente care cuprind mai în urmă societatea întreagă. Să admitem deci, că Hegel, Karl Marx şi Durkheim sînt gîn-ditori nuli şi neaveniţi pentru misticii români şi că lucrul e posibil. Ar fi util un asemenea curent ? Să utilizăm astfel metoda preconizată de W. James, după care un lucru se justifică prin utilitateta lui. Se ştie că. după gînditorol american, religia are sens de a fi numai dacă se dovedeşte fecundă, utilă, dacă adoptarea ei aduce succese practica celui care o adoptă. Criza teribilă în care se zbate azi omenirea e o criză prin excelenţă economică şi anume de sub^producţie. Stocurile au fost epuizate de marele măcel, iar anarhia monetară lăsată ca moştenire n-a putut fi încă echilibrată pînă astăzi. Transformări sociale adînci, deplasări de clase au urmat, burghezia s-a transformat, proletarizarea a crescut, şi cu ea şomajul, grevele, sabotajul. Ce va putea face religia şi „democraţia creştină" faţă de soluţii care trebuiesc să fie precise, deci de ordin raţional ? La mine în sat, unei ţărance i se furase un cal. In loc să reclame pe hoţ jandarmului, s-a mulţumit să dea trei rînduri de acatiste preacuratei. în urma acestui rit, cel care furase ar fi trebuit să moară în trei zile. Dacă nu murea, însemna că nu era vinovat ori că Dumnezeu vrea aşa şi, deci, nici o împotrivire nu mai avea sens.. Evident, hoţul n-a murit şi ergo a rămas cu calul. Ce vor misticii români, să ne întoarcem cu toţii la mentalitatea australiană ? Oricît am vrea să fim pe placul neomisticismului literar, autentic insiprat de Paul Claudel, nu putem sta cu braţele încrucişate şi cu privirile către cer, faţă de ruina avutului nostru şi de mizeria generală. Şi îndrăznim atunci să cerem sfaturi economiei politice, această oribilă disciplină materialistă, care ne învaţă că omul sănătos, cînd îi e foame, mănîncă şi nu face literatură mistică. Dar o renaştere religioasă, pornită aşa de sus în jos, nu e numai ineficace, dar chiar periculoasă. Ea ar complica cu încă un element nenumăratele motive de disensiune din ţara aceasta. La lupta de clasă, de rasă, de partid, ar adăuga pe aceea de credinţă, întoreîndu-se înapoi, faţă de progresul continentului, înainte de pacea de la Westfalia, care a soluţionat încă de atunci, pentru Apusul luminat, tirania majorităţii religioase. Nu ne mai lipseşte acum altceva decît să reînviem inchiziţia şi pogromurile, cum zicea Joseph de Maistre, „alianţa călăului, a preotului şi a săbiei" ! A fi religios nu înseamnă numaidecît a fi religios contra cuiva, a dori partide religioase,, inchiziţie de stat, ori „democraţie creştină". Credinţa, în zilele noastre, fatal luminată de cultură, nu poate fi decît o stare sentimentală, intimă, personală. La4 urma urmei, cei care cred la fel pot forma o sectă şi nimeni nu se supără de aceasta. Dar a forţa pe alţii să-ţi adopte credinţa cu ajutorul forţei politice înseamnă să călcăm înapoi istoria cu cîteva; sute de ani, pînă în obscuritatea evului mediu. în Anglia, cea mai religioasă ţară, separaţia religiei de politică e deplină. Acolo, partidele se formează numai pentru principii politice şi nici unul din ele nu sprijină vreun curent confesional. De altfel, neo-misticismul apărut după război în Europa are raţiune de a fi numai acolo. In ţările de veche tradiţie raţionalistâ, unde excesul de mecanism în gîndire-anchilozase forţele vii «ale sufletului, a apărut misticismul ca o reacţiune. De ce reacţiune poate fi vorba la noi, cînd încă nu am trecut nici măcar prin faza raţionalistâ» prin faza aceea în care se clarifică valorile, se precizează 89 noţiunile, se lămuresc sensurile ? La noi, obiectivitatea raţională nici n-a fost atinsă : lipsa de logică, contradicţia, logica afectivă, subiectivă, impulsivă domină nederanjată. Ne trebuie deocamdată puţină civilizaţie cu ajutorul raţiunii. Pe urmă, cînd vom ajunge acolo, generaţiile care vor veni după noi vor vedea ce trebuie de făcut. REFLECŢII PESIMISTE ASUPRA MENTALITĂŢII POSTBELICE E un loc comun al lamentărilor publice constatarea că moravurile s-âu înăsprit, s-au depravat după război. Nici o urmă de disciplină de nici un fel. Nimeni nu mai acceptă vreo regulă obiectivă, vreo normă morală, vreun canon de constrîngere spirituală. Raţiunea de a fi a fiecăruia e într-însul. Un individualism anarhic bîntuie societăţile. Undeva prin vreun colţ de provincie uitată sau la ţară, abia dacă se mai supune cineva tradiţiei ori unor credinţe de opinie publică deja formată. Familia e în completă disoluţie. Autoritatea paternă se închină umilită în faţa reproşurilor de patruzecioptism, formulate cu suficienţă de fiii prematur emancipaţi. Pentru bărbaţi, specialitatea e avantajul material, gloria uşor cîştigată. Dezinteresarea artistică, morală ori socială sînt excepţii din ce în ce mai rare. Pasiunea pentru ceva absurd, eroic, la fel. La femei, senzualitatea, întovărăşită de lipsa de ţinută a moravurilor, se afirmă clară, impudică, cinică. Plăcerea imediată, de orice natură, alungă efortul lent, răbdarea susţinută a bucuriilor ce vin tîrziu. Fiecare se achită cu cele mai uşoare mijloace, trişînd unde şi pe cine poate. Şi oricine îşi creează legea lui, făcută din proprie justificare, din enorma Indulgenţă pentru propriile sale slăbiciuni. Acesta e peisajul pe care generaţiei noastre îi e dat să-1 contemple. Auzim din istorie povestea extravagantă a unui Conde, flagelîndu-se cu voluptate parcă, in spasmele unui viril ascetism cu vorbele ; „Tremble, vieille carcasse". Şi ne place acest îndepărtat ecou ca o curiozitate arheologică.' 90 Un austriac, istoric al filosofiei, defineşte cinismul ca o pornire contra a tot ce e convenţional, artificial, făcut, contra a tot ce se îndepărtează de la natură. Era cinic Diogene care voia traiul simplu aproape de animalele pe care le preţuia; era cinic Rousseau care voia întoarcerea la omul primitiv, cel dinainte de societate, la idilicul, „bon sauvage" pe carc-1 pervertise societatea şi civilizaţia : era cinic Tolstoi şi al său Bolkonski, care dispreţuia orice plăsmuire factice, sarbâdă, orice invenţie a culturii şi tehnicii. Dar dacă acesta e cinismul, niciodată n-a fost el mal preţuit ca astăzi. Reîntoarcerea la natură, cîntată de Rousseau s-a realizat. In literatură, cum vrea A. Gide, ne trebuiesc barbari. Timpul artei perfecţionate, al lui „ecrî-ture artiste", al prefacerii savante s-a isprăvit. Ne trebuie materie primă, brutală, directă. De aceea au fost dezgropaţi Dostoievski şi Balzac şi de aceea moare Flau-bert, In moravuri, politeţa scrobită, „vieux jeu", a dispărut. Gluma brutală, jovială, de o neruşinată sinceritate^, înlocuieşte în societăţile cele mai distinse, între tineri, eticheta pudrată ori fagotată de altădată. Cine ar îndrăzni azi să ofere buchete de flori, înmănuşat, fără să roşească ? Cine ar putea formula complimentele emfatice, formulele de acră politeţe de altădată. Femeile ca şi vîr-sta au pierdut orice prerogativă. Sîntem cu toţii buni camarazi şi ne tratăm jovial cu cîte-o viguroasă şi francă palmă pe umeri (în cel mai bun caz). Nici costumul n-a scăpat de această simplificare naturistă. A dispărut crinolina, corsetul, jaboul şi toate culorile decorative, ca să se facă loc unui monoton costum în sărace linii americane. In arta plastică, simplificarea e aşa de mare, că s-a ajuns la geometrie, adică la minimum de linii posibile pe o suprafaţă dată. Dacă cinismul înseamnă, cum vrea Theodor Gomperz,, revenirea la natură şi la animalitate, epoca noastră îi ilustrează de minune definiţia. 91 * * Citeam zilele trecute rpmanele lui Artzibachev de o falsa senzualitate, de o rece isterie sexuală. Se vede uşor opera unui fumist. Dar Artzibachev scria după 1905, adică într-o epocă exact analoagă cu a noastră. Şi atunci mari ambiţii şi mari iluzii umanitare dăduseră faliment. Decepţia socială întoarce individul fulgerător către -dînsul. în locul devotamentului şi al luptei, apare plăcerea şi egoismul senzual. Rusia dezamăgită a produs pe Artzibachev. Europa, răscolită de marele cataclism, înşelată moralmente după pace, a produs neocinismul contemporan. Şi în alte ţări solide în cultură mai subsistă ceva din vechile valori. La noi, tabula rasa completă. Sîntem o ţară înoită, totul trebuie început din nou. Dar tocmai de aceea se poate pescui în apă tulbure. Faptul că un ofiţer de jandarmi pălmuieşte un fost ministru, că prin protecţia unui guvern te poţi îmbogăţi într-o noapte, că morala sexuală coboară ultimele trepte, toate acestea sînt afirmaţii ale egoismului românesc. Dar egoismul colectiv nu-şi face apariţia decît cînd entuziasmul social, idealul public e deprimat. Şi îneă pretenţiile senzualismului individualist nu sînt destul de mari c't ar trebui să fie într-o ţară în care e o pură deşertăciune şi un adevărat pericol să te interesezi independent şi sincer de trebile publice. Toate aceste ca simple corelaţii sociologice... CONSIDERAŢII ASUPRA EPOCII NOASTRE E aşa de veche şi de popularizată credinţa că nimeni nu poate scrie istoria exactă a timpului său, încît ea a intrat de-a binelea printre adevărurile indiscutabile. Contemporanii evenimentelor le văd defectuos fiindcă le văd de aproape. în istorie ca şi în arta fotografică, trebuie perspectivă. Secolul XIX s-a iluzionat excesiv asupra probabilităţilor obiectivitătii ştiinţifice. A inventat atunci o serie de canoane draconice care să ţină în lanţuri veleităţile veşnic treze ale subiectivităţii noastre. <)2 Nici o disciplină n-a fost mai pedepsită, mai mutilată cu precauţiune, mai strivită în cămăşi de forţă ca istoriografia. Critica provenienţii textului, a sincerităţii, a autenticităţii, a interpolărilor au luat tot timpul cercetărilor propriu-zise. Mijlocul a devenit scop şi ca să afirmi, de pildă, că Ştefan cel Mare s-a născut cu trei zile mai înainte decît se crede trebuie mai întîi dărîmate într-un infolio de cinci sute de pagini argumentele şi procedeele adversarilor. Bine înţeles, printre alte precauţiuni de imparţialitate, s-a interzis contemporanilor să-şi scrie istoria timpului. Vom obiecta totuşi, timid, că dacă aprecierile prea apropiate pot fi interesante, ele au însă alte avantaje. Viaţa e adaptare practică la realitate. Acţiunea nu permite abateri iluzioniste ori utopice. Sancţiunea vine imediat cînd e vorba de activitate. în speculaţiile teoretice, cu subtilitate ori autoritate, poţi sili ambianţa să te asculte. în viaţă, digresiunile teoretice, construcţiile abstracte ori fanteziste capătă imediat severe dezminţiri. Poţi înţelege trecutul cum vrei : la urma urmei e o chestie de imaginaţie ori de talent. Tot ce se poate întîmpla e o aspră execuţie de la un coleg de specialitate. Nu poţi falsifica prezentul însă, fără o excomunicare radicală din domeniul normalului. Cel care scrie despre timpul său îl cunoaşte practic adică adaptat. Şi ori cîte ar fi erorile imaginaţiei ori interesului său, el e mai aproape de realitatea sa contemporană decît Mas-pero de epoca lui Tutank Amon, construită după categoriile logicii actuale, din trei patru fărîmături sporadice de piatră măcinată ori de papirus spălăcit. E adevărat că, prins în curantul evenimentelor în curs de săvîrşire, contemporanul nu poate vedea rezultatul final. Anatole France a arătat cu profunzime care erau opiniile martorilor oculari asupra viitorului creştinismului. Cine poate şti astăzi viitorul bolşevismului ? Cine poate şti dacă nu cumva chiar sub ochii noştri, nu se năruieşte în deplin o civilizaţie şi nu începe alta pe care nici ri-o bănuim. Renan ar fi vrut să mai trăiască măcar cincizeci de ani ca să-şi întrezărească profeţiile. Voitaire, cu răceala intelectualităţii sale veşnic lacomă de inedit, fericea generaţiile care vor apuca un aşa de pitoresc spectacol ca revoluţia franceză pe care o prevedea. E mai bine poate că aceşti filosofi fără înţelepciune au 93-. muritfcla timp. Propriu-zis, nimeni nu-şi înţelege adevărat decît timpul său. Poate chiar numai generaţia sa. Istoricii antichităţii scriau cu predilecţie despre timpul lor. Paginile rămase de la dînşii nu sînt însă din cele mai viciate ca adevăr. * * * Un publicist francez, Lucien Romier, a publicat recent o carte care a făcut oarecare vîlvă : Explication de nostre temps (Bernard Grasset ed.). în baza consideraţiilor de mai sus, sarcina ca şi titlul acestei lucrări nu ne par „a priori" prezumţioase. Conţinutul ne-a decepţionat puţin, dar aceasta e altceva. Legitimitatea întreprinderii nu ■dispare prin realizarea ei defectuoasă. Vom transcrie aici cîteva note în marginea acestui volum. O trăsătură comună a tuturor scrierilor despre timpul prezent e pesimismul. Puţini scriu ca să-şi laude epoca. Majoritatea constată un declin. Mergem cu siguranţă către decadenţă, spun ei. Viaţa devine din ce în ce tot mai grea, mai complicată. Istoriile contemporane aproape sînt lamentări. Trecutul imediat ori îndepărtat apare frumos, idilic, paradiziac. Fiecare se gîndeşte cu nostalgie la „le vieux bon temps" cunoscut direct sau din auzite, la timpul de aur al diligentei, al hanurilor, al raporturilor patriarhale. Eroii lui Homer încă vorbesc de un trecut simplu, agreabil, uşor de suportat. Şi ei se plîng de complicaţia, de greutatea vieţii pe care o duc. Cîţiva autori fac excepţie însă. Sînt scriitori dirft burghezia franceză a secolului al XVIII-lea, un Condorcet, un d'Holbach, un Helvetius, cu toţii inspiraţi de „ideea de progres", cu toţii încredinţaţi că omenirea merge indefinit către perfectibilitate. Dar acestea sînt ecourile reprezentative ale unei clase prospere, în ascendenţă. Ascultaţi însă nu glasuri din burghezie, ci din nobleţă. Lamentarea începe. Şi e normal să fie aşa. Ca şi individul, omenirea civilizată are sentimentul trecutului. Bătrîneţea o înspăimîntă. Trebuie să presupunem că într-un vag viitor va veni o epocă grea de tot (nu numaidecît reîntoarcerea la caverne, pe o planetă lipsită de căldură, cum vrea A. France), cînd această istovită unitate va trăi din amintiri, ca modestul nostru pensionar, citind uriaşele opuri ale istoricilor. Inocenta utopie a viitorului va fi, poate, trecutul. Fenomenul începe să fie vizibil chiar de pe acum la iubitorii exclusivist! şi lumii antice. Faimoasa „querelle des anciens et des modernes" durează pînă azi. Un Maurras, un Anatole France, un Croiset, un Gomperz, sau mai ştiu eu cine, sînt convinşi că civilizaţia antică a epuizat toate valorile. De atunci şi pînă azi, s-au pus doar virgule la un text perfect în afară de aceasta. De aici începe inventarierea achiziţiilor în adevăr noi pe care o civilizaţie le are şi pe care nu le are cealaltă. Turgheniev, european convins şi antipanslavist, spunea că singurul lucru pe care 1-a inventat Rusia şi nu-1 cunoaşte Europa e samovarul. După acelaşi model s-au făcut alte comparaţii. Pierre Louys a spus că n-avem în plus, ca voluptate,' faţă de antichitate, decît fumatul. A. Thibaudet a mai adăugat cititul. Lista s-ar putea prelungi. Deja Perrault avea una mai lungă. E mai legitim probabil să credem cu berg-sonismul că viaţa e o perpetuă creaţie. Nici un moment nu seamănă întocmai altuia. Că nu toate creaţiile sînt utile ori superioare, de acord. Achiziţii însă, facem tot timpul cît durăm. E mai cuminte să spunem nu că antichitatea e superioară ori inferioară, dar că e altceva. „Adevăr â la Palisse" ceea ce dovedeşte încă, pentru a combate o gravă discuţie filosofică, e necesar de multe ori un simplu truism. Aşadar, ca să revenim, d. Lucien Romier, e pesimist, în consecinţă, face reproşuri, dă sfaturi, indică remedii. Ca şi O. Spengler, ca şi Kayserling, el dă alarme. Bă-trîn noastră Europă i se pare ameninţată. Centrul de gravitate -se va deplasa în altă parte, Europa rămînînd ceea ce e în realitate, adică „un cap prelungit al continentului asiatic", după expresia lui Paul Valery. Prejudecata civilizaţiei, concept inventat de romanii colonizatori contra barbarilor şi de creştini contra ereticilor, pare în criză. In orice caz, recunoaştem şi altor societăţi, indiană ori chineză, atributele culturii. Mulţi publicişti contemporani cer chiar o adăpare la aceste învăţături, pe care le cred superioare celor europene. Volumul de care ne ocupăm nu merge însă aşa de departe. Se mulţumeşte să descrie caracterele civilizaţiei actuale, fără să-i nege importanţa ori viabilitatea. 95 Din aspectele analizate, n-am putea da o definiţie a timpului nostru. Autorul indică o mulţime de observaţii de detaliu fără să le închege într-un mănunchi. E vorba de rolul presei, de importanţa democraţiei, a femeii, a naţionalismului etc. Din toate acestea nu rezultă un caracter precis. întrebarea e alta. Dacă un asiatic ar veni în Europa, ca persanul lui Montesquieu altădată, ce l-ar impresiona oare mai întîi ? Cred că prima impresie ar fi aceea a dominaţiei tehnice, a mecanizării vieţii. în adevăr, iată ce scrie undeva In această privinţa Rabindranath Tagore : „Legăturile vii ale societăţii europene sînt rupte şi înlocuite printr-o organizaţie mecanică. Mecanismul producător de prosperitate se dezvoltă fără încetare în afară de orice proporţie cu celelalte trebuinţe ale societăţii şi omul e strivit de greutatea sa. Omul moral, omul complet face loc omului politic şi comercial, adică omului cu intenţii limitate. In timp ce spiritul Occidentului merge către libertate, naţiunile Occidentului prepară lanţurile cele mai barbare pe care le-a fabricat vreodată istoria". Şi de la mecanicism s-ar putea trece la mercantilism. Invenţia monedei a lichidat complet orice sistem patriarhal. Alte tipuri de civilizaţie se definesc prin aceea ca tolerează între membrii societăţii relaţii gratuite, sentimentale. Raporturile chiar materiale se reglează moral. Cadoul ori recunoştinţa sînt mijloacele de plătit un serviciu. Mercantilismul contemporan dizolvă încetul cu încetul putinţa de a cere ori de a face o îndatorire, chiar între membrii unei familii, fără o recompensă palpabilă pecuniar. G. Simmel susţine că invenţia monedei a dus omului şi libertatea, fiindcă 1-a dezrobit de dependenţa aceea strictă a trocului, care te lega de anumite persoane. Cu bani în buzunar poţi cumpăra ce-ţi trebuie la Londra, la Paris, ori la Bucureşti. Poţi circula, avînd asupra dumi-tale cea mai mobilă dintre forţe. Avantajul e mare. E cazul să zicem, însă, că există şi cealaltă faţă a monedei. Banul a adus libertatea, dar a izolat omul, a distrus solidaritatea şi afecţiunea. A trivializat relaţiile întinzînd peste toate perspectiva interesului material. Finanţa a devenit monarhia secretă a societăţii. Lucrul se simte pînă şi în dragoste. D. P. Zarifopol a avut dreptate să afirme că Don Juanul modern e bancherul. Fireşte, lucrul e de prevăzut, inutilul e în decadenţă. Prima, între toate, arta suferă. Pierderea gustului artistic e un fenomen normal al timpului nostru. Arhitectura bizară, pînă la macabru informă, masivă cu obezitate, de o deşănţată fantezie, arhitectura care umple cu încetul spaţiile goale ale marilor metropole americane ori europene ; muzica savantă, dar stridentă, rece ca un obiect de curiozitate, inspirată de împerecherile de sunete barbare ale jazz-band-ului, industriile de artă, fabricarea de serie a trecutului prin imitaţie, cubismul, toate dibuirile acestea delirante sînt tot atîtea victorii ale prostului gust. Cineva spunea că tot ce s-a creat artistic de la Renaştere afirmă o fidelă decadenţă. Nu ştiu dacă victoria urîtului a început atunci. Azi, ea e reală. Odată cu dezinteresarea a decăzut şi morala, adică credinţa aceea, în acelaşi timp absurdă şi fecundă, într-o inhibiţie liber voită a animalităţii noastre. în majoritatea ţărilor civilizate, raţionalismul excesiv a liberat omul de toate prejudecăţile, întorcîndu-L brusc cu faţa Ia biologie. Morala modernă constă într-o sinceritate deplină faţă de tot ce se considera impudic, ruşinos, acum cîteva decenii. Dar această sinceritate a fiziologiei c o simplă brutalitate. Relaţiile dintre sexe au devenit de o rectitudine, de o lipsă de complicaţie socială ori psihică, care exclude complet imaginaţia în favoarea simţului tactil. Cu un cuvînt, de la politică la economie şi de la artă la dragoste, misterul dispare pe nesimţite din lumea contemporană. Cetăţean în loc de revoluţionar, femelă în loc de amantă, meseriaş în loc de artist, omul modern e prea cuminte ca să se mai aventureze, cavaler de legendă, către cucerirea necunoscutului. Azi, la birou, cu creionul în mînă, socoteşte prudent şansele de pierdere ori reuşita şi nu avansează decît pe teren sigur. Copleşiţi de griji, fricoşi, intimidaţi de mizerie, contemporanii noştri au uitat complet plăcerile divine ale riscului... Viaţa lor e prea colectivă, prea socială ca individul să mai poată întreprinde ceva pe forţele proprii. Temeritatea a devenit ridicolă în această viaţă de mase, de mulţimi, de sancţiuni publice. Dar iată că şi aceste note au început să devină lamentări. Se vede deci că e o fatalitate. Nemulţumit de grijile zilei, ori de cîte ori vorbeşte de timpul său, omul 96 trebuie să se plângă, răzbunîndu-se pe istorie de mizeriile menajului ori ale profesiei. După ce 1-a înşelat soţia, d. Bergeret, făcînd astronomie, nega viaţa din celelalte planete. Noi ne mulţumim să negăm progresul. Colectivism, biologism, inestetism... cine ştie ce semnificaţie vor avea mîine aceste aspecte. Antiteze, azi, cine ştie căror sinteze superioare vor servi drept pretext mîine. Elemente ale procesului în curs, nu putem măcar bănui cum va aprecia civilizaţia noastră arheologul care va veni peste două mii de ani, ca să dezgroape pietrele, instrumentele, operele, criticile şi criticile criticilor noastre. Va găsi ca cea mai caracteristică umbrela, maşina cu aburi, galoşii, aeroplanul ? Dacă am putea şti, Uam pregăti dinainte, pentru comoditatea investigaţiei, un muzeu bine garnisit. Ar fi o politeţă delicată adresată viitorului, pe care înaintaşii noştri nu s-au grndit să ne-o facă. Dar poate şi această atenţiune li s-ar părea o puerilă grandomanie... FILOSOFIE ŞI URBANISM W. Sombart descrie undeva tipul filosofului evreu modern : vivacitate, spirit logic excesiv, lipsit de contactul cu realitatea, subtilitate exagerată, nervozitate în mînuirea ideilor, împrumutînd pînă şi speculaţiei abstracte nu ştiu ce agitaţie febrilă. într-un articol din Revue de rnethaphysique et de morale, V. Iankelevitch, comentînd această caracterizare a lui Sombart, crede că nu există un tip etnic de filosof evreu. El crede că ceea ce Sombart înţelege prin tip ju-daic în filosofie trebuie înlocuit prin filosoful ca produs al mentalităţii oraşelor mari. „Există, spune el, în această gîndire mobilă, un element de febră, de îngrijorare, de vibrare care e specific modernă". Aşadar, iată cum oraşele, care au produs pînă acum primul poet în Ch. Baudelaire (după opinia lui Thibau-det), nu s-au mulţumit să se oprească acolo şi au început să-şi creeze şi filosofia lor. De o bucată de vreme se fac mereu distincţiuni între spiritul urban şi cel rural în diferitele producţii culturale. în ce priveşte filosofia, dacă distincţiunea e adevărată, ne rămîne să aşezăm în cele două compartimente diferiţii filosofi moderni. Cine ar fi gînditorii urbani ? în primul rînd, desigur, însuşi teoreticianul mobilităţii, adică Bergson. Apoi Georg Simmel, spirit eminamente subtil, de o ascuţime formidabilă, adesea greu de urmărit. Sistemele acestor doi gînditori sînt ingenioase, de o formă scăpărătoare, minunate la citit pentru excitaţia la propria gîndire pe care o produc. Ele se aseamănă cu condimentele în alimentaţie. Sînt cel mult alimente ner-vine ca ceaiul, vinul ori cafeaua. Dar după excitaţie vine deprimarea. Astfel de producţii sînt trecătoare, ca şi spiritul agitat sau superficial al marelor metropole. Tensiunea lor e ridicată, dar de scurtă durată. Ele favorizează de obicei preocupările unei actualităţi scurte, adesea o modă, o slăbiciune, ori chiar un viciu. Te entuziasmează repede şi te obosesc la fel. Revii după aceea la filosofii care au o valabilitate mai lungă. La cei care n-au scris în case „zgîrie-nori", în zgomot de tramvaie ori în concerte de radiofonie, ci în mici orăşele de provincie, aproape de natură, făcîn-du-şi plimbarea cotidiană într-o alee de nuci ori de tei, alături de curgerea leneşă a unui rîu. Ca Mr. Bergeret şi Lantaigne într-un mic orăşel de provincie, undeva în Franţa, ca marele Kant, la Konigsberg, între turnul orologiului şi lunca din marginea tîrgului. Tihnite colţişoare de provincie, voi aţi furnizat, din modesa voastră monotonie, materie de gîndire, celor mai orgolioase capitale ale continentului. FILOSOFIA CULTURII CU APLICAŢII ROMÂNEŞTI D. Nichifor Crainic scrie în primul număr'al Gîndirii un remarcabil articol-program în care caută să justifice, după consideraţii generale, esenţa şi legitimitatea tradiţionalismului. Amintim în treacăt, cu ocazia acestui articol, cîteva din calităţile eminente ale autorului : pă- 98 99 trundere, logică, cultură, talent şi mai ales seriozitate. Majoritatea intelectualilor se pot împărţi în două categorii : acei care în fiecare problemă înţeleg deodată fenomenul fundamental şi acei care rămîn întotdeauna la un aspect auxiliar, explicînd totalitatea printr-o slabă fracţiune. D. Nichifor Crainic e dintre cei dintîi. Nu i-a fost prea greu să măture dintr-o dată bagajul fantezist, gratuit şi debil cu care un publicist din speţa cronicarilor mondeni se cramponează astăzi de sociologie, ca să dea o interpretare, făcută din cîrpeli ciupite de ici şi colo, fenomenelor culturale româneşti. D. Nichifor Crainic arată perfect de ce un publicist aşa de eclectic (ca să fim politicoşi) nu poate fi decît pentru o teorie a imitaţiei sociale, probabil justificare teoretică a aptitudinilor sale personale. Argumentele d-lui Crainic merg direct la ţintă. D-sa nu se joacă cu limfatice arabescuri schiţate pe marginea tuturor ideilor emise de alţii în ultimul sfert de veac. La concluziile d-lui Crainic, care ajung la constatarea specificului naţional în manifestările culturii, subscriem bucuroşi fără nici o rezervă. Aceste concluzii coincid în bună parte cu însăşi poziţia noastră. Cu o rezervă însă. Nouă ne e de ajuns să constatăm că sufletuL fiecărei naţiuni e particular, individual, ireductibil. Acest suflet se poate defini foarte bine prin toate manifestările actuaie ale vieţii culturale naţionale D. N. Crainic vrea mai mult. El crede că acest suflet e fundamental înscris undeva în alcătuirea naţiei, e acelaşi în trecut ca şi în prezent, el dă continuitatea şi unitatea neamului. Diferitele momente din evoluţia unui popor pot fi variate; ele sînt simple aparenţe. Sub acestea însă se păstrează un principiu inalterabil, unitar care e caracterul, temperamentul însuşi al poporului. Cum spune d-sa foarte frumos : „Oricît de prielnică sau neprielnică ar fi atmosfera, organismul îşi păstrează dezvoltat sau închircit caracterele fundamentale ce-i dau specificitatea. Om cu om seamănă şi nu seamănă, dar antroplogia studiind conformaţia craniană, stabileşte în medie un tip caracteristic al familiei, al rasei. (Fie zis în treacăt că indicele cranian a în'mormîntat cu el şi noţiunea de rasă, de cînd un antropolog berlinez măsurînd peste trei sute de cranii în care se găseau evrei, armeni şi turci a găsit la toate acelaşi indice cefalic !). Această osatură ce păstrează trăsătura unitară în varietatea formelor unei culturi e tradi- ţionalismul... în vechile religii ale Indiei există învăţătura reîncarnărilor. Eul individual, ca să se purifice, trece printr-o serie de întîmplări, de trepte ale desăvîrşirii. Nici o întrupare nu seamănă cu cealaltă, dar în toate trăieşte acelaşi eu ce-şi caută perfecţiunea şi în fiecare din ele îşi recunoaşte conştiinţa de sine. In re încarnări le succesive ale generaţiilor, doctrina tradiţionalistă concepe eul colectiv al unei naţii ca străbătîndu-le cu amploarea creseîndă a unui torent de viaţă, a unui elan viu ce-şi păstrează neîntreruptă conştiinţa existenţei. Ce este ceea ce numim noi conştiinţă naţională, dacă nu o simbioză a încarnărilor istorice cu reîncarnarea din prezent in care se recunosc ?". Cum ar zice cu alte cuvinte Spi-noza, aceeaşi substanţă care se exprimă prin variate atribute. Căci, în adevăr, probabil familiarizat cu o anumită filosofie religioasă medievală, d. N. Crainic e substan-ţialist. Aşadar definiţia specificului naţional trebuie făcută prin continuitatea lui cu trecutul. Ni se pare că acest mod de a vedea introduce în problemă o cantitate de dificultăţi. Ne obligăm atunci la o verificare istorică, care ar trebui să dovedească empiric, prin fapte, că nu există lacune, viduri în curba evoluţiei poporului nostru. Ar mai trebui încă ceva şi mai greu de probat pentru ca teoria să fie adevărată, anume că epoca noastră se recunoaşte, în fond, identică, (fiindcă ceea ce o deosebeşte sînt doar variaţia atributelor) cu, de pildă, epoca lui Alexandru cel Bun ori Ştefan cel Marc, sau în epoca fanarioţilor. Dar oricine va recunoaşte că un român mijlociu ca cultură din secolul al XX-lea e mai aproape înrudit cu un portughez ori american din acelaşi secol, decît cu un boier sau un plăieş de al lui Alexandru cel Bun. Că există realităţi particulare naţionale e sigur şi firesc. Popoarele au personalitatea lor ca şi indivizii, personalitate activă, făcută dintr-o voinţă proprie. Psihologia voluntaristă, care susţine că psihicul nostru e unitar şi că în orice act sufletesc cît de mic se învederează specific colorată contribuţia activă a individualităţii temperamentale, a structurii noastre sufleteşti, a făcut imposibilă cealaltă explicaţie, asociaţionistă, după care psihicul nostru e o pastă maleabilă, pasivă, alcătuită atomistic din bucăţele care se adaugă intre ele ca să se formeze o sumă ceva mai complexă (cum trebuie să se recunoască d. Lovinescu în această doctrină parcă anume 100 101 inventata pentru d-sa !). Adevărat pentru individ, ace- 1 laşi lucru trebuie să fie adevărat şi pentru societate, £ pentru popor. Dar dacă realitatea noastră sufletească e m individuală, caracteristică, specifică, veşnic colorată de 1 întreaga personalitate, ea n-are nevoie să se aplice prin- I tr-o ficţiune substanţialistă, afirmînd că sufletul nostru Ş e o substanţă unică, aceeaşi ieri ca şi azi. Wundt, care e fundatorul voluntarismului psihologic, şi-a intitulat teoria actualistă, tocmai ca să se deosebească de vechea concepţie substanţialistă. Niciodată nu trebuie probat într-o teorie mai mult decît ai nevoie. Altfel rişti să introduci elemente în discuţie, care trebuiesc ele înseşi explicate la rîndul lor, se poartă ingrat cu teoria care le invocă, încurcînd-o şi deformînd-o. Ca să probezi realitatea specificului naţional n-ai deloc nevoie de ideea trecutului. Acesta nu poate fi invocat fără ideea de substanţă, care la rîndul ei face imposibilă ideea evoluţionistă şi, în fine, chiar progresul. Tradiţionalismul e una şi naţionalismul e alta. Ele s-au întîlnit la începutul secolului trecut, cînd o bună parte din nobleţă franceză vroia să demonstreze că noul naţionalism burghez al lui tiers-etat (ideea de naţie e o invenţie a revoluţiei franceze) e suspect, deoarece singurul naţionalism valabil e cel întemeiat pe tradiţie. Nobilul însă e internaţionalist ca şi muncitorul. Cutare Rohan ori Montmorency e mai legat de rudele sale din Austria ori Spania decît de conaţionalul burghez. Lucrul s-a văzut cînd emigranţii s-au întors în contra patriei lor cu armatele oferite de rudele din Prusia şi Austria. Se poate spune astfel că conservatismul, într-atît e nobiliar, e antinaţional şi antipatriotic. Dar ca să dovedeşti permanenţa trecutului trebuie să dovedeşti inexistenţa iluziei progresului. Atunci de Bonald şi Joseph de Maistre, teoreticienii restaurării şi ai lui Carol al X-lea, au demonstrat pur şi simplu, contra ideologiei progresiste a secolului XVIII (în special a lui Condorcet şi Turgot), că omenirea stă pe loc. I-a obiectat însă cineva lui de Bonald : .1 — Cum explici diferenţa de la primitivul din Austra- 1 lia pînă la noi. 1 — Foarte simplu : Australienii sînt decadenţi, dege- I neraţi, nu sînt primitivi. i Că un tradiţionalist neputînd evita logica e silit să ajungă la substanţialism, ne-o dovedeşte cel mai recent conservator, Cn. Maurras, care neagă şi el progresul, ne-o dovedeşte şi d. Nichifor Crainic, care nu poate evita această teorie şi, fără să vrea să-şi dea seamă, cu toate nuanţele introduse, trebuie să nege evoluţia şi progresul, sau să le explice printr-o ficţiune : variaţia aparenţelor (deci fondul rămîne acelaşi). Ca să stabilească realitatea specifică actuală, de ce are nevoia d-sa de o teorie aşa de imposibilă, aşa de învechită, teorie care discreditează tot sistemul ? Pentru că naţionalismul s-a deprins din inerţie, lăsînd de-a gata, prin alţii, doctrina lui De Bonald şi Joseph de Maistre, să asocieze numaidecît tradiţia şi naţiunea. Americanii n-au un trecut desigur, dar astăzi ei au fizionomie şi o civilizaţie specific naţională. Şi noi ca să dovedim că ne deosebim de ruşi, unguri, bulgari ori sîrbi nu avem nevoie să probăm că sîntem aceiaşi ca pe timpul lui Juga Coriatovici, fiindcă n-arr. putea-o face şi am oferi adversarilor un punct slab în cu> cutie. Cu atît mai mult cu cît cînd e vorba de noi, de români, trebuie să constatăm că trecutul e prea puţin al nostru. Nu putem să ne recunoaştem în multiplele influenţe străine — greceşti, turceşti, slavoneşti —- care tne-au bîntuit. Noi am început de foarte. puţină vreme istoria noastră adevărată. E mai cuminte şi mai comod să ne consideram un popor mai recent, să grupăm toate forţele noastre în prezent şi viitor. Nietszche zicea despre poporul german (care, fie vorba între noi, are alt trecut decît al nostru) : „Nu avem nici ieri, poate nici azi, numai mîine". Găsesc că formula ni se potriveşte de minune. S-ar putea răspunde insă că există în trecutul unui popor o anumită trăsătură de caracter constantă, că există ceva neschimbat de-a lungul vicisitudinilor istorice. De exemplu spiritul galic, la francezi, aceiaşi pe timpul lui Cezar, Rabelais, Moliere, Courteline, sau „furor teutoni-cus" de la Tacit la Wilhelm II. De acord. Dar în cazul acesta ; 1) sau caracterul pe care-1 găsim în trecut e identic cu cel de azi şi ipoteza tradiţionalimului e inutilă ca să explice specificitatea de azi, 2) sau acel caracter s-a schimbat (şi ar fi contra istoricismului, ca şi a evo-luţionismului întreg să nu se schimbe) şi atunci avem de-a face astăzi cu un alt caracter, cu o altă particulari- 102 101 tate. Cea mai conservatoare producţie colectivă, poezia populară, s-a schimbat veşnic şi ea, împrumutînd descoperirile vremii. Ultimele variante ale Mioriţei vorbesc de pistol şi alte invenţii tehnice moderne şi însuşi sufletul ei e transformat după vremuri. începutul articolului d-lui Crainic începe cu o distin-cţiune foarte bergsoniană între cizilizaţie şi cultură. Cea dintîi e totalitatea achiziţiilor practice, a perfecţionărilor tehnice aduse de ştiinţă şi de măsurătorile ei materiale cantitative. Cultura, din contra, reprezintă bunurile sufleteşti interioare, considerate după valoarea calitativă inimitabilă. Prima e maşinismul, a doua e sufletul. E tocmai deosebirea pe care o face Bergson între suflet şi materie. Dar după acelaşi filosof materia brută se caracterizează prin mecanism stereotip, prin automatism repetat, viaţa sufletească spre deosebire de materia moartă e un elan veşnic creator, veşnic inedit. -Nimic din ce a fost ieri nu se mai menţine astăzi. în impulsiunea ei tumultoasă, viaţa crează veşnic noutate, depăşind o zi pe alta, un moment pe cel imediat anterior, grăbindu-se către viitor. Se pare că d. Nichifor Crainic a admis distincţiu-nea filosofului francez. De ce nu admite atunci şi concluziile sale inevitabile de veşnică reînnoire ? Sufletul naţional nu poate fi determinat, nici opus altora decît în prezent, în forma lui actuală. Ce a fost ieri sau ce va fi mîine nu ne e dat să ştim. MISTICISM Sînt acum douăzeci de ani, un credincios trebuia să-şi ascundă înclinaţiile. Altfel ar fi fost aspru ironizat, căci ateismul se bucura atunci de cea mai considerabilă trecere. Era timpul speranţelor ilimitate în pozitivism, în atotputernicia postulatelor ştiinţifice. Spencer, Darwin, Haeckel, Moleschott erau zeii zilei. Spiritele mistice sau religioase erau demodate, considerate ca anacronisme ruginite într-un secol de lumină şi claritate. Acum lucrurile s-au schimbat, oscilînd pînă la polul opus. O întreagă discuţie cu aderenţi fervenţi s-a încins şi la noi asupra sufletului mistic. Consideraţi toată isto- ria culturii moderne : veţi constata acelaşi ritm aproape regulat între inteligenţă şi mistică. Faze instabile în care gîndirea nu s-a fixat, se caută, se dibuieşte încă ; faze tulburi, de fecunditate dubioasă, în care se plăzmuieşte din mii de contribuţii anonime, inconştiente, un nou suflet. Atunci fiecare presimte în jurul său veleităţi vagi, nedeterminate, aspiraţii confuze către ceva neştiut încă. Omul simte nevoia să schimbe cu orice preţ ceea ce a fost, chiar dacă schimbarea îi va aduce ceva mai rău. Şi apoi urmează faze în care căutarea şi-a găsit obiectul, gîndirea s-a realizat în valori precise bine contu-; rate. Inteligenţa speculează pe clar. Odată găsit noul program, raţionalismul îşi ia locul de tălmăcitor, de interpret, de comentator. El ajută la propaganda noului ideal, îl difuzează, îl insinuează peste tot. Ch. Peguy deosebea două aspecte ale istoriei ; perioadele şi epocile. Primele sînt liniştite, clasice, stabilite. Cele din urmă sînt eroice, zbuciumate, înfiorate de o nelinişte stranie, în căutare de noi orizonturi. împărţind istoria în „epoci organice" şi „epoci critice", Saint-Simon se gîndea la acelaşi criteriu. înţeles astfel, misticismul ar fi numai o predominare a sentimentului. Orice entuziast, orice înflăcărat, orice generos chiar poate fi considerat atunci ca un mistic. E de ajuns să fii sentimental, să ai sufletul larg, ernoţiu-nea adîncă, ca să intri în categoria de mai sus. Dar astfel prezentat, misticismul capătă o accepţiune prea largă. Jean-Jacques Rousseau, care gîndea perfect clar şi strîns raţional, era totuşi, ceea ce se cheamă un om de inimă. Gînditor lucid, Michelet se înflăcăra, cu ajiju-torul unei adînci simpatii umane, pentru tot materialul istoric care-i trecea pe dinainte. Umanist consumat şi spirit logic prin excelenţă, marele Jaures avea totuşi accente de lirism, colorate de puternicul său temperament meridional, ori de cîte ori se ridica contra unei nedreptăţi. Evident, toţi aceştia nu erau mistici. Adevărul e că această stare de suflet trebuie înţeleasă altfel. în orice caz, mai strîns. A o. considera astfel, adică numai din punctul de vedere al generozităţii, înseamnă a fi atent numai la aspectul etic. Un entuziast nu e mistic. Acesta din urmă se caracterizează mai ales printr-o anumită particularitate a felului său de cunoaştere. 104 105 Sfînta Tereza, Sf. Bonaventura, Saint Jean de la Croix (adus la modă de Jean Baruzzi) se deosebeşte mai ales prin experienţa lor intelectuală. Misticismul e o problemă de cunoaştere şi anume cunoaşterea prin funcţiunile inconştiente. Inspiraţia, revelarea, sugestia sînt instrumentele de contact cu lumea exterioară ale acestor deliranţi. Cercetările moderne de patologie mentală (cele mai concludente în această privinţă sînt acelea ale lui Pierre Janet) dovedesc cu prisosinţă alianţa strânsă între o anumită detractare nervoasă, (Jacques Rivierei fostul director al revistei Nouvelle Revue Franeaise, nu s-a convertit decît după chinurile şi debilitatea căpătată în prizonieratul din Germania), care aduce o scădere a conştiinţei şi o afirmare a forţelor inconştiente şi în-clinaţiunile de ordin religios. Am arătat altădată intr-o serie de cercetări, plecînd de la un punct de vedere evoluţionist, că inconştientul e o revenire în suflet, datorită oboselii centrilor nervoşi, a unor stări ancestrale, primitive, de mult depăşite de evoluţia psihică. A cunoaşte însă nu prin ultimele achiziţii, ci prin mijloacele vechi, lăsate în urmă în istoria rasei tocmai ca imperfecte (daca nit s-ar fi prezentat necesitatea n-ar fi apărut conştiinţa) nu înseamnă nici un motiv de îmbucurare. Nu văd nici o ocazie de laudă pentru reapariţia sau măcar pentru preconizarea cunoştinţei mistice. Dacă îmbrac astăzi un palton vechi, ros în coate, scos dintr-0 ladă uitată, e fiindcă n-am altul. Nimeni nu va prefera însă să-l îmbrace în locul unei superbe blăni, cumpărate acum cîteva zile. Pentru ce am părăsi mijloacele conştiinţei clare, mai ales că de acelea ale inconştientului nu e scutit nici cel mai excelent cap logic, în momentele sale de slăbiciune ? Se poate spune însă că nimic nu există fără să servească măcar o utilitate cît de indirectă. în mersul evoluţiei de la simplu la complex, se părăsesc o serie de forme pentru altele mai perfecţionate. Aceasta nu în-, seamnă însă că noile achiziţii nu sînt pătate de oarecare inconveniente şi că, pe de altă parte, instrumentele devenite caduce, părăsite, nu mai aveau încă oarecare avantagii. Perfecţiunea omului se realizează în dauna multor calităţi, la care trebuie iă renunţe. Primitivii şi animalele ne sînt superiori prin ascuţimea simţurilor, prin siguranţa instinctului, prin presimţirile inconştientu - 106 lui. A conserva unele vechi forme sufleteşti, dîndu-le un loc rezonabil, fără a le cultiva în dauna stărilor psihice actuale şi moderne (singurele capabile să ne dea a adaptare perfectă a momentului prezent), poate fi de multe ori util. Mai ales că inconştientul poate completa cîteo-dată raţiunea, dîndu-i un preţios ajutor. Numai că şi această preferinţă pentru misticismul inconştientului e simptomatică. Nu apare la în timpi are. Ea presupune realizarea anumitor condiţii. Unele sociale, care se înfăptuiesc în ambianţă, altele psihice care presupun o anumită structură sufletească. Nimeni nu contestă că astăzi, după botezul războiului, n-am rupt-o, dacă nu definitiv (căci după acelaşi ritm vechile valori revin, puţin schimbate), dar cel puţin temporar, cu credinţele de ieri. Cadenţa istoriei a luat fizionomia altei măsuri. în zilele noastre, fiecare caută o orientare şi cei mai eminenţi se străduiesc către soluţii care, după ce vor fi găsite, vor fi împărtăşite şi altora. Motive de misticism există, fără îndoială, nenumărate. Ne dăm seama că ceva tulbure pluteşte aproape de noi, că împrejur un haos tinde să se precizeze într-o formă şi că sforţările lui sînt încă neputincioase. Ambianţa sugerează o învălmăşeală de elemente. Şi, ca să nu disperăm, ridicăm această stare de fapt pînă la rangul unei valori şi teoretizăm dezorientarea contemporană, numind-o misticism. Snobii, cei slabi de fire, su^estiona-bilii, se grăbesc se recunoască ca singura legitimă, ca singura definitivă, noua stare de sensibilitate. Cum contagiunea e puternică, chiar spiritele tari, lucide se intimidează şi cedează. E, printre multe altele, cazul lui Jean Cocteau, scriitor clasic, limpede pînă 'la evidenţă, care s-a convertit la catolicism — cu cîtă pro-funzime rămîne de văzut —, printr-o faimoasă scrisoare către amatorul de prozeliţi J. Maritain. Să nu ne mirăm dacă ultimele rezerve ale raţionalismului, Paul Valery, Ch. Maurras, A. Gide, Levy-Bruhl, nu vor deveni şi ei mistici. Mai este şi altceva. Cînd a izbucnit războiul mondial, raţionalismul era in plină floare (cu excepţia cîtorva 107 şcoli filosofice minoritare). El pătrunsese adînc in masele culturale. De evocarea lui se leagă toate ororile marelui cataclism, îi păstrăm o anumită rancună. îl asociem mereu mentalităţii care a prezidat şi pregătit războiul. Ne zicem foarte simplu că dacă oamenii de mentalitate raţionalistâ au fost cei care au voit războiul, misticismul — antipodul acestora — nu poate să aducă decît efecte contrare. S-a întîmplat o asociaţie la fel cu republica. Multe popoare au asociat-o la mizeria postbelică, regretând imperiul sau regalitatea legate aparent de prosperitate şi linişte. Şi pe urmă mai este legea ritmului — pare-se indispensabilă astăzi. Cînd o stare de lucruri durează prea mult, se simte nevoia de schimbare şi reacţiunea se desenează. Lucrurile vechi sînt readuse la modă. Anticul devine nou printr-un simplu decret al sensibilităţii colective, saturată de un anumit abuz. Excesele raţionalismului în ţările occidentale de veche tradiţie a inteligenţei au adus — ca şi unele tiranii care provoacă revoluţia — negarea intelectului şi preamărirea forţelor sufleteşti obscure. La această condiţionare de ordin sociologic, se mai alăiurează o alta de ordin psihologic, o problemă de temperament. Dacă observăm mai de aproape, opoziţia dintre mistică şi inteligenţă nu e altceva decît duelul intre spiritul critic şi cel creator. Fertilitatea inconştientului, cînd debordează în elanuri vitale, nu ştie niciodată precis încotro merge. Ea se manifestă ca o explozie : în toate direcţiile. Un Tolstoi, un Nietzsche, un Carlyle? un Dostoievski sau Balzac nu-şi dau perfect seamă dc semnificaţia operei lor. Ca toate expresiile vieţii, ea e confuză. Un torent în revărsare depăşeşte albia exactă pe ^ care îi e desenat cursul. El aduce cu dînsul aluviuni de tot felul, arbori, dar mai ales, bucăţi rupte din propriile sale maluri. E. Renan spunea cu bună dreptate : „TI n'y a que l'obscuTite qui est feconde". Aceasta e valabil pentru toate temperamentele mari creatoare. Dar în epocile revoluţionare, de dibuire, misticismul, adică aprecierea forţelor inconştiente şi afective, se generalizează chiar la spiritele necreatoare din simplă imitaţie. Spiritul critic, din contra, trebuie să fie mai raţionalist. El explică şi dă expresie la ceea ce este, nu ghi- ceşte ceea ce va fi. Vă puteţi închipui pe un Sainte-Beuve, Eaguet, Brandes ca mistici ? Raţionalismul e mai puternic în timpul şi după marile epoci de construcţie, afară dacă el însuşi nu inspiră un asemenea entuziasm încît devine obiect de misticism, cum a fost cazul marii revoluţii franceze. Cu toate acestea, dacă misticismul exprimă starea de pregătire premergătoare creaţiei, el nu o determină direct. Producţia spirituală, ca oricare alta, presupune două etape : una de inspiraţie, de profeţie şi o alta de organizare. Cea de a doua e cea mai importantă. Fără o formă anumită, fără o expresie, o creaţie nici nu e perceptibilă, se îneacă în oceanul tentativelor ratate in stare de proiect. Pînă nu devine conştientă, o contribuţie spirituală n-are drept de cetăţenie în istoria culturii. O bună parte de inteligenţă trebuie să intre în orice creaţie. în această privinţă, au dreptate şi A. Gide, şi P. Valery. Bergson n-a putut da o lovitură serioasă suveranităţii inteligenţei decît uzînd tot de inteligenţă. Argumentele sale în favoarea misticismului sînt de natură raţionalistâ. Misticismul e perioada de incubaţie a actului creator. El serveşte drept termometru spiritual. De îndată ce o astfel de stare sufletească se răspîndeşte într-o societate, e semn că o revoluţie se va produce. Dar atîta tot. în ce sens se va produce nu putem şti. Pentru realizarea ei trebuie să intervină raţiunea. Ea singură poate isprăvi o încercare, ea singură dâ formă, expresie, realitate. Cînd astăzi misticismul e la modă în Europa, lucrul nu trebue desconsiderat. Faptul că această modă există e simptomatic. El înseamnă oricum ceva. Altfel, nu s-ar fi produs. Modele nu sînt cu totul absurde. Sînt stări de opinie, indicii de diagnoze sociale. Cînd misticismul face însă ravagii în publicistica noastră, nu înseamnă altceva decît că scriitorii atinşi de această boală sînt prea slabi de înger ca să nu fie o sucursală a ceea ce se întîmplă în Franţa Ori Germania. Ei sînt barometrul sensibil care anunţă norii strînşi în 108 109 alta parte. Căci condiţiile indicate mai sus pentru apariţia misticismului nu sint în nici un caz realizate aici. La noi n-a fost niciodată exces de raţionalism ca să vie reacţia mistică. Sintem într-o epocă de lămurire, dc auto-interpretare. Trebuie să ne cîntărim forţele şi să ne identificăm temperamentul. Sufletul nostru nu e încă lămurit. Avem nevoie de o definiţie a fenomenidui românesc. A. Gide a spus că atunci cînd e vorba dc arătat o delimitare, o frontieră care desparte un suflet de altul e nevoie de desen, care separă şi deosebeşte şi nu de muzică, apanagiul misticismului, care topeşte şi amestecă. Trebuie să ne trasăm, pe terenul mic snu mare pe care-1 avem, deocamdată hotarul. Contribuţia originală va veni mai pe urmă. Creaţia românească c un fenomen de viitor. Ca să existe creaţie (care înseamnă numaidecît originalitate) trebuie individualitate. Dar care e individualitatea noastră ? Să ne înţelegem întîi. Dar pentru aceasta trebuie inteligenţă, logică, intelectualitate. Trebuie mai ales critică şi iar critică. Aceasta e cerinţa românească cea mai urgentă. Doar patetic, extaz de fachiri, teosofie şi magic, altoite pe sălbăticie, vedeţi bine ce se poate da. Problema creaţiei fiindcă c încă departe la noi, să ne propunem cu mai mult bun simţ, scopuri mai modeste, fiindcă sînt şi mai fecunde. Ele sînt croite pe talia noastră. Pentru că prinţul Kayserling a fondat la Darmstadt o şcoală a înţelepciunii bazată pe principii teozofice, sau fiindcă Coctcau a trecut Ia catolicism, cutare intelectual din Bucureşti tremura de frică că a rămas în urmă şi, ca să nu fie handicapat, învaţă ebraica şi se înscrie numaidecît la facultatea de Teologie, îşi dedică, dacă face, poemele lui Isus, cîntă duminică în strana stingă, seara şi-o petrece în compania domnişoarelor quinquagenare apăsînd cu degetele pe o masă umblătoare, îşi chinuieşte sintaxa ca s-o facă obscură şi înfricoşătoare, jură pe învăţămintele lui Sf. Toma d'Aquin sau Sf. Bonaventura, pe lîngă care Descartes e un simplu gogoman, se ocupă cu mare grijă de politica sfîntului Sinod relativ la repausul duminical etc. ete. Toate aceste mofturi sînt pur şi simplu dezgustătoare ori caraghioase, după cum te pui. Am fnţelege toate acestea, dacă misticismul s-ar manifesta la cine ştie ce. spirite creatoare. Dar misticii noştri sînt cei mai us- .i. ca ţi critici. Cum nu există nici un fior de viguroasă creaţie, decît la foarte puţini din susţinătorii misticismului la noi, aceste strîmbături nu sînt d«ecît mahalagisme. Misticismul şi mediocritatea nu se împacă. Pentru o asemenea stare de suflet trebuie bogăţie şi vitalitate de titan. Un zbîrcit intelect de zgîrie-hîrtie e de-a dreptul caraghios cînd îşi dă aere de mediu în transă. Vorba lui Caragiale : „a se slăbi". Românul nostru e bonom, mucalit, ascuţit în observaţie şi, ca tot meridionalul, extrem de lucid. De unde atîta temperament de delirant, mă rog ? Se poartă anul acesta misticismul. E evident. Din punctul de vedere al cochetăriei, aceşti domni sînt impecabili. Dar să nu-şi dea aere de intelectuali. Aceştia sînt tragic sinceri cu stările lor sufleteşti şi nu fac din idei o chestiune de toaletă. Pe lîngă servilismul imitativ al unei culturi care trăieşte „â l'instar des autrfls**, secretul ultimului entuziasm pentru mistică trebuie căutat şi, în altă parte. Obscuritatea şi anarhia sentimentală nu e numai cel mai minunat „trompe l'oeil", praf de zvîrlit în ochii naivilor, dar oferă o mască sub care realitatea devine incon-trolabilă. E cea mai comodă dintre poze. în planul in-telectualist, talentul sau inteligenţa se compară, se măsoară. Fiecare posedă un rang în ierarhia generală. Des-fiinţînd cu Bergson posibilitatea măsurătorii în domeniul actelor sufleteşti, misticul modern scapă de bilet de legitimaţie, scapă de penetraţia criticii, a denunţării. El e intangibil, irezistibil. Pentru mistic, toate talentele sînt egale. Nimeni astfel nu rămîne cel puţin sub media contemporanilor. Cine ştie ce ar da o demascare raţio-nalistă ! Există loc, astfel, în misticism pentru toate tartufe-riile, pentru orice şarlatanism. Oamenii de la care n-a rămas o carte, o idee, o sugestie, o propunere, n-au decît sâ se convertească la misticism : reputaţia lor e salvată. 110 111 Dar publicistul mistic, care nu e aşa de inconştient j cum s-ar crede, în ce priveşte anumite comodităţi, nu m şi-ar permite toate aceste delicioase grimase, dacă ele .1 n-ar coincide şi cu o anumită atitudine reacţionară foarte 1 favorizată în momentul de faţă în ţara noastră. Alianţa ţ dintre religie şi politica de dreapta e de mult cunos- | cută. Obscurantismul e de cînd lumea instrumentul cel Jf mai agreabil al autocraţiilor. Pe de altă parte, balanţa a politică nu înclină către democraţie astăzi în ţara noas- Ml tră. Cu atît mai bine pentru adepţii noilor tendinţe. m Misticismul lor poate deveni utilitarist. La urma urmei, M de ce nu ? Ce poate fi mai dulce decît să susţii o idee, M care să fie în asentimentul opiniei publice şi chiar al m guvernului ? E o simplă coincidenţă desigur, dar cu atît M\ mai plăcută. E, nu ştiu cum, cam ca cineva care ar iubi jH la nebunie o domnişoară care s-ar întîmpla să fie şi mi- M\ lionară. Ce e de vină un mistic român dacă ideile sale II sînt pe placul oficialităţilor ? Să le abjure ? îl credeţi M aşa de puţin serios ? Din contra, le va da maximum de M dezvoltare în aplauzele oficialităţii. Misticul român e ■ destul de sceptic şi de critic ca să înţeleagă că o idee H care nu are asentimentul guvernelor, e, prin aceasta în- ■ saşi, mai puţin adevărată. ■ CULTURA GERMANA ŞI CULTURA FRANCEZA Citim undeva că premiul „Nobel" pentru pace a fost decernat anul acesta d-lor Briand şi Stresemann, miniştri de Externe ai Franţei şi Germaniei. E adevărat că ambii au depus serioase şi răbdătoare insistenţe pentru ameliorarea raporturilor dintre cele două ţări. Sînt acum trei—patru ani, — nu se vedea un singur neamţ în Paris. Ni se afirmă că astăzi cîteva mii de germani urmează universităţile franceze, iar dintr-o recentă călătorie în Franţa am avut impresia. că anumite cartiere din Paris sînt locuite exclusiv de germani, într-atît se aude peste bot îri capitala luminii limba vecinilor de peste Rin. Mai mulţi scriitori celebri ai Reichuiui» Th. Mann, Rilke, Unruh, Kayser, dau mereu Interview- uri gazetelor-franceze, iar unii din ei au ţinut conferinţe şi prelegeri la College de France sau chiar la Sor-bonna. In congrese, savanţii celor două ţări îşi întind mîini de colaborare, iar manualele au început să se citeze reciproc. Din notele de călătorie ale lui H. Beraud la Berlin reiese că şi acolo francezii sînt bine priviţi, primiţi cu atenţie, gentileţă şi simpatie. Aşadar raporturile dintre cele două mari ţări culturale s-au ameliorat simţitor. Ici şi calo jurnale din ambele părţi vorbesc chiar de colaborări şi alianţe econo-mico-culturale. Acestea din urmă singure ne interesează astăzi. Sînt ele posibile ? Ce poate oferi viitorul ? E perfect adevărat că formele de înţelegere ale vieţii, atitudinii în faţa existenţei, ale Franţei sînt cu totul deosebite de acelea ale Germaniei. E vorba de două filosofii generale interpretative, două mentalităţi deosebite, diferenţiate etnic şi istoric. Aceste două mari naţiuni sînt singurele care au oferit celorlalte popoare marile reţete morale şi intelectuale, activitatea Angliei fiind mai ales de natură practică ori strict locală. în ce au ele mai excesiv, cele două culturi sînt poate inconci-Iiabile. Şi cîtă vreme aceste popoare vor specula şi exploata numai ce au ele mai specific, înţelegerea, cu atît mai puţin colaborarea, nu vor fi posibile. Cultura franceză, printr-o tendinţă do izolare şi autodefinire impusă de ostilităţile războiului, se prezintă sub egida latină a noţiunii de raţiune. Pe aceasta e bazată cultura şi literatura ei. Spiritul de claritate, de desen şi contur (cum zice Gide), de limitare lucidă, de arhitectonică şi compoziţie simetrică, de raţionalism logic, de dialectică şi silogism sînt motivele de fală ale spiritului galo-latin. Secolul XVII, Boileau, Racine, Corneille, La Rochefoucauld, clasicismul cu un cuvînt, caracterizează mai ales această cultură, care e o operă cerebrală, de propoziţie, bun-simţ şi intelectualism. Fireşte, tot ce e sentiment, imaginaţie, spirit mistic, tot ce constituie atitudinea romantică, de la Rousseau la Chateaubriand, sînt pentru spiritele autentic franceze importaţii străine mai ales teutonice. Idee pur franceză e cea de raţiune şi corolarele ei, ordinea şi ierarhia socială. Revoluţia franceză, ca şi romantismul care pleacă de la ideea individului, introduce o nouă noţiune, aceea de libertate, şi deci pe aceea de dezordine. Romantismul, revoluţia 112 113 şi reforma (de la Calvin la Luther) sînt mesaje germane trimise să dizolve raţiunea şi ordinea latină. Ideile acestea sînt ale Iui Charles Maurras, ale lui J. Bainville, G. Valois de la Action frangaise, şi sînt în acelaşi timp ideile lui H. Massis şi ale lui J. Maritain, acesta din urmă pledînd în numele neothomismului. Dacă extrema dreaptă e ostilă oricărei apropieri culturale de Germania -— ostilitatea susţinută în numele noţiunii de raţiune, de tradiţie greco-latină, — multe curente franceze de stînga (vezi cunoscuta lucrare asupra Germaniei a lui Vermeil, profesor la Strassburg) fac opoziţie curentelor de peste Rin în numele democraţiei. Germania ar fi total lipsită de educaţie politică. Pasivitatea maselor care poate fi exploatată de orice naacţiune (se repetă mereu cazul social-democraţiei care a votat credite pentru război), maleabilitatea opiniei politice, totdeauna la ordinele guvernelor, fac din Germania o ţară reacţionară lipsită de cultul libertăţii (vestitul instinct gregar al nemţilor e mereu amintit), de afirmaţia individualităţilor. Vermeil crede că vina războiului nu e numai a citorva potentaţi, ci a întregului popor german, educat de secole într-o mentalitate de servilism, de şovinism şi militarism. Germania e datoare umanităţii cu o adevărată şi adîncă revoluţie politică pe care n-a fa-cut-o încă. Democraţia care s-a înfiripat acolo după război e nesinceră, în orice caz precară şi provizorie. Acestei concepţii de civilizaţie, clădită pe ideea de raţiune, de tradiţie greco-latină, de invididualism şi democraţie, Germania [îi] opune o altă filosofie şi o altă noţiune de civilizaţie. In locul intelectualismului şi a logicii clare, se prezintă dincolo o doctrină bazată pe istorism, pe ideea de devenire organică, pe un anumit psihologism cultural. Cultura latină exclude ideea de perfecţionare, de evoluţie, de relativism istoric. Ea se crede depozitara unor valori eterne, imuabile, recunoscute, ca neschimbate de categoriile noastre logice. Se ştie că, după Maurras, nu există progres, fiindcă nu există decît idealuri fixe. (Bergson, cel care a declarat că „le monde n'est pas fait, mais en train de se faire", a fost excomunicat ca „înstrăinat" de naţionalismul francez). Libertatea politică şi democraţia ea însăşi e bazată pe o noţiune permanentă şl definitivă a dreptului natural. 114 Nimic mai îndepărtat în această privinţă decît concepţia de viaţă, „Weltanschaungw-ul german. Cartea lui Troltsch : Dreptul natural şi umanitatea in politica mondială e reprezentativă în această privinţă. Iată cum pune el faţă în faţă cele două concepţii. „Acolo, o organizaţie eternă, raţională şi o lege divină contopind în comun morala şi dreptul, dincoace, o in-caraaţie individuală a spiritului istoric şi productiv, veşnic nouă şi vie : iată o distincţie ultimă. Acela care crede în dreptul natural etern şi divin, în asemănarea oamenilor, în determinarea unică a umanităţii concepe doctrina germană ca un straniu amestec de mistică şi brutalitate. Din contra, acela care vede în istorie o abundenţă veşnic vie de individualităţi — abundenţă care topeşte legăturile individuale într-un drept veşnic nou ■— va concepe lumea ideilor occidentale ca un raţionalism arid, ca un atomism egalitar, ca o platitudine şi ca un fariseism." în aceste cuvinte, Troltsch nu face decît să rezume concepţia de viaţă a unui Goethe, Herder, Hegel, No-valis, după care viaţa popoarelor e într-o continuă prefacere, se dezvoltă după o dialectică organică, inconştientă, în care sufletul popoarelor, confuz definit, se dibuieşte veşnic, se caută într-o semiconştiinţă tragică, revelînd parcele dintr-un suflet general, cosmic- Iată dualismul, iată antagonismele faţă în faţă. Evident însă că nimic nu e aşa de clar opus. între teza şi antiteză sînt posibile nenumărate căi de sinteză. Pe de o parte, sufletul francez nu e numai sufletul latin. Cum constată comprehensivul critic german Ernst Robert Curtius într-un articol din Revue de Geneve {Civilizaţie şi germanism), mai ales în Franţa şi sufletul gotic — acela al catedralelor, al sculpturii lui Rodin etc., şi apoi sufletul celtic, nelămurit, religios, mistic, admirat de Renan, de Jullien, de Dubois d'Urbainviile. Prin sufletul său breton şi gotic, Franţa se apropie de mentalitatea germană. Prin nevoia şi astăzi indispensabila de lumină şi seninătate meridională, care atrage veşnic omul de nord către sud, — Nietzsche e caracteristic —, Germania admiră şi înţelege sufletul latin. A fost întotdeauna dincolo de Rin, o admiraţie, adesea tăinuită, pentru eleganţa, sobrietatea şi graţia literaturii şi artei franceze. Nenumăratele traduceri din literatura franceză cea mai recentă şi vizitarea universităţilor franceze de către germani, astăzi după marele război, arată că această „atracţie către sud" e încă actuală în Germania. Dacă la acestea se mai adaugă şi motive mai serioase ca cointeresarea industriaşilor germani la economia franceză şi colaborări politice, cum e vorba, înţelegerea celor două ţări e foarte apropiată. Din ea, întreaga Europă n-are decît de câştigat. IARASI MISTICISMUL Cronica noastră despre misticism dintr-un număr trecut se pare că a fost rău înţeleasă. Există fără îndoială în toată Europa o reacţiune contra raţionalismului excesiv. Aşa se explică succesul teoriilor lui Bergson, gustul pentru anumiţi autori ruşi, în frunte cu Dostoievski, studiu din ce în ce mai accentuat a literaturilor, teosofiilor extrem orientale etc. etc. Tinerii noştri distinşi care citesc literatura franceză şi germană au luat imediat cunoştinţă de această stare de lucruri. Noua atmosferă europeană, justificată pe deplin acolo prin excesele raţionaliste anterioare, e altoită uşor la noi, fiindcă a găsit in tineretul nostru cîteva motive de afinitate. Ameninţat de felurite pericole străine, sentimentul nostru naţional e în creştere. Instinctul de conservare al unui popor se trezeşte. O nevoie de entuziasm, de creaţie, de luptă se desinează la ultima generaţie. Tinereţea mai completează .ceea ce lipseşte factorilor pur obiectivi. Vitalitatea bogată se revarsă confuz. Ea nu poate fi ţinută în frîu de meschine legi de logică, de bun simţ ori de prea filtrat gust estetic. E dreptul tinereţii să se cheltuiască. Aşadar un curent care poate fi asemuit misticismului se desinează la unii tineri, cu alte cuvinte există. Şi nu vom cădea în păcatul de a combate fenomenele. Pe de altă parte, nici noi nu facem parte dintr-o familie spirituală de voltarieni uscaţi, de raţionalişti exclusivi, la care drepturile logicii sînt ultimul cuvînt. Acum cîţiva ani, într-O serie de scrisori din Paris, am arătat inconvenientele intelectualismului excesiv din Franţa. Am arătat ce e viu şi proaspăt în aerul Europei şi către care Franţa trebuie să-şi deschidă ferestrele. Am dat totdeauna o deosebită atenţie ideologiilor care dădeau oarecare loc subconştientului în viaţa sufletească, am discutat şi analizat adeseori pe acele care constatau criza personalităţii moderne, disocierea şi mul-plicitatea ei şi, mai ales, complexitatea adesea contradictorie a eului contemporan, care nu poate fi închis în formule prea clare de Caracter unitar şi sărac. Iar în ce priveşte entuziasmul şi căldura, V. R. nu s-a mulţumit cu atitudine de simplă constatare. Ea a luptat, adesea singură, pentru chestiuni care şi-au căpătat soluţionarea, tocmai prin inima pe care a pus-o în serviciul idealului, şi acum în urmă admiraţia ori indignarea ne cearcă adeseori pentru marile probeme la ordinea zilei. Nu sîntem oameni reci şi egoişti: moldovenismul şi basarabenismul nostru se opune la aceasta. S-a gustat aici multă literatură rusă : ceea ce presupune anumite înclinaţii sufleteşti şi anumite preferinţe morale şi estetice. Numai că trebuie să evităm o confuzie. Misticism şi entuziasm nu e acelaşi lucru. Cei care ne-au înţeles rău transpun valori de sentiment în valori intelectuale. Confundă inima cu capul. Dar aceste domeniii trebuie să râ-mînă separate. Idealul unei perfecte organizaţii sufleteşti, orice s-ar zice, rămîne tot aceea care întruneşte o minte rece şi o inimă caldă. Dar misticismul, cum am mai spus, nu înseamnă o problemă etică, o aptitudine către creaţie şi entuziasm, o tonalitate sufletească sentimentală. Misticismul e numai o problemă de cunoaştere. EI se caracterizează prin desfiinţarea precepţiei individvxilului, specificului, concretului. Pentru mistic totul e amestecat, totul participă la tot, relieful şi caracterul sînt desfiinţate, înecate într-o lumină cenuşie care acoperă totul. Fenomenele nu se deosebesc unele de altele, aspectele infinit de variate ale existenţei alcătuiesc marele „tot" uniform şi omogen. Mintea turburată nu mai percepe diferenţe şi nuanţe. Dacă această cunoştinţă e o problemă de temperament, ea nu poate fi în nici un caz un ideal de urmărit. Tot progresul omenirii, de la faptul că umblăm cu trenul sau automobilul, ne luminăm cu electricitate, ne încălzim cu- calorifer, ne distrăm ou „radio* şi pînă la faptul că ne putem delecta intelectual cu o teorie filosofică ori cu o demonstraţie matematică, sînt datorite acelei unice calităţi a inteligenţei care constă în a găsi deosebiri şi asemănări între lucruri. Superioritatea biologică a inteligenţei constă în faptul că : pe cînd instinctul ori reflexul, mijloace rudimentare de conduită, au totdeauna aceleaşi re acţiuni tipice de adaptare, inteligenţa se ajustează la variaţiile infinite ale mediuLui, la diferenţele unui moment faţă de celălalt. Să păstrăm astfel autonomia minţii faţă de încălcările inimii. Să le ajutăm să colaboreze, dar să nu le transpunem una în alta, confundîndu-le specialităţile. Gine are temperamentul croit în direcţia aceasta confuză n-are ce face. Dar cerebralii curaţi nu trebuie, dintr-un simplu snobism, să-şi muncească mintea ca să-i dea delirul care-i lipseşte în mod natural. FENOMENUL ROMÂNESC S-a vorbit de nenumărate ori aici despre existenţa specificului naţional în literatură. Discuţiunile purtate în jurul acestei probleme se înfăţişau mai ales sub un aspect metodologic. Din ele reieşea, cu evidenţă, mi se pare, caracterizarea naţională a literaturilor. Iar din acest, adevăr de ordin general, aproape formal decurgea un altul : că literatura noastră (într-atît întrucît merită acest nume) conţine un anume specific sufletesc ireductibil, deosebit cu totul de acela al altor popoare. Dar în ce constă această particularitate a sufletului nostru naţional ? Iată-ne ajunşi de la o problemă de metodă estetică la una de psihologie. Fazei preliminare a certurilor pentru stabilirea regulii de urmat în studiul literaturii, trebuie să-i urmeze o alta mai pozitivă, care să intre direct în miezul, în conţinutul problemei. Analiza şi caracterizarea fenomenului sufletesc românesc e poate una din cele mai urgente şi mai imperioase probleme ale culturii noastre începătoare. întregirea naţională ne-a dat schiţa definitivă a formei noastre geografice şi politice. Cadrul exterior e de- senat. Sforţările noastre viitoare vor consta în a perfecţiona această schemă acum întrupată. Vom adînci detaliile, vom umple lacunele, vom elimina inutilul şi prisosurile. Rămîne însă de alcătuit un alt desen : acela al vieţii noastre interioare. Care e sufletul nostru şi cum gîndeşte el lumea ? Cum ne entuziasmăm şi cum ne deprimăm ? Cum se oglindeşte lumea în noi şi ce sens atribuim acestei oglindiri ? Care sînt credinţele, iluziile, speranţele şi miturile noastre ? întrebări urgente, care râmîn frără răspuns ori cu sporadice şi superficiale răspunsuri ieşite din bunul simţ empiric ori din fugitiva observaţie a vieţii de toate zilele. Şi cu toate acestea, perioada preparaţiei, timpul lui „scriţi băieţi, scriţi", toată lumea simte că a trecut. Din toate părţile se ridică veleităţi de creaţie. Voim să producem în toate ramurile, să lucrăm, să ajungem din urmă ritmul omenirii cultivate care ne-a handicapat cu secole de civilizaţie. Voim să ne ridicăm în muncă sufletească la rangul celorlalte popoare ale lumii. Ce am făcut pînă acum a fost numai dibuire şi pregătire. După consolidarea politică însă aşteptăm cu toţii ceea ce trebuie să fie justificarea noastră ca unitate etnică, adică înfăptuirea valorilor culturale româneşti. Ştim cu toţii însă cum cultura nu e posibilă fără conştiinţă, .adică fără acel stadiu de sinteză şi de critică a vieţii sufleteşti, fără de care orice încercare de invenţie rămîne ori dezorientată, ori se reduce la o eternă repeţire de locuri comune. Trebuie să ştim ce s-a mai spus de către alţii şi ce rămîne să spunem noi; trebuie să ne dăm seama de ce sîntem în stare, de ce sînt capabile aptitudinile noastre, care ar fi domeniul şi mijloacele care ne convin. Căci producţie spirituală fără specialitate nu e posibilă. în ce direcţie şi după ce metodă vor deveni fecunde facultăţile noastre ? Puteţi educa cu cele mai perfecte mijloace un neamţ să devină romancier în felul francez sau un francez să devină compozitor în felul german, ei nu vor face decît să împrăştie în sforţări penibile o energie degeaba cheltuită. Avem nevoie, aşadar, de o clarificare, de o definiţie a puterilor şi forţelor noastre. Şi, mai ales, avem nevoie să ştim în ce stadiu, în ce fază a culturii ne găsim. 118 119* Totuşi nimic mai neglijat decît studiul vieţii noastre sufleteşti. Nu cunosc decît prea slabe tentative 1. Dacă sociologia noastră e relativ destul de înaintată fiindcă, datorită unor cercetători ca Radu Rosetti, Ghe-rea, Ibrăileanu, Zeletin etc., cunoaştem aspecte din rostul şi formaţia unora din clasele noastre, a boierimii, a boierinaşilor, a ţărănimii şi a burghezilor, psihologia românească nu conţine încă nici un capitol, nu şi-a adunat material pentru nici o problemă, fiindcă această problemă nu s-a pus încă nimănui. Şi cu toate acestea nimeni nu va contesta că psihologia românească e tot aşa de necesară ca şi sociologia românească. Fireşte, explicaţii se găsesc. într-o cultură începătoare ca a noastră, e mai uşor de făcut studiul uniformităţilor sociale, decît pe acela nuanţat şi capricios al diferenţelor individuale. Simţul şi observaţia psihologică presupun mai mult „esprit de finesse" decît presupune „esprit de geometrie" «sociologia. Apoi psihologia e mai îndepărtată de revendicările politice şi de luptele sociale care-şi fac de multe ori din sociologie o disciplină justificativă. Tot ce e mai dezinteresat e fatal mai inutil. Şi încă alte şi alte motive. Faptul e însă în picioare, în faţa noastră : nulitatea studiilor de psihologie naţională. Rîndurile ce urmează n-au alt scop mai dorit decît să stimuleze zelul cercetătorilor în această direcţie. DIFICULTĂŢI SI POSIBILITĂŢI DE DETERMNARE A SUFLETULUI NAŢIONAL în studiul său asupra lui David Strauss, din primul volum al Consideraţiilor neactuale, Nietzsche scrie : „Cultura e, înainte de toate, unitatea stilului artistic în toate manifestările vitale ale unui popor. A şti şi a fi învăţat multe lucruri, nu c totuşi un mijloc necesar pentru a ajunge la cultură şi nici un semn al acestei culturi. Din contră, câteodată aceste două lucruri se împacă perfect cu contrariul culturii, cu barbaria, adică cu lipsa de stil 1 D. Drăghicescu : Psihologia poporului român. (Tulul exact ■e Din psihologia poporului român, 1907, n. ed.) sau cu amestecul haotic al tuturor stilurilor". Pe Nietzsche, ca şi pe noi, pentru români, îl preocupa găsirea unităţii de stil a poporului german, pe care nu-1 considera încă suficient de format, astfel ca să prezinte un suflet naţional unitar şi original. Dar tocmai acest amestec haotic de stiluri îl trăieşte germanul de astăzi. Cum poate el să nu observe aceasta, cu toată ştiinţa sa profundă, cum poate să se bucure din toată inima de ştiinţa sa actuală. Totul ar trebui totuşi să-i atragă atenţia : orice privire svîrlită asupra hainelor sale, asupra interiorului şi casei sale, orice plimbare prin străzile oraşelor sale, orice vizită în magazinele de artă şi de modă ; în relaţiile sale sociale, ar trebui să-şi dea seama de originea manierelor şi mişcărilor sale, să aibă conştiinţă de groteştile încărcături şi de juxtapunerea tuturor stilurilor de neînchipuit pe care o găsim în stabilimentele noastre de artă, în plăcerile pe care ni le procură concertele, teatrele, muzeele noastre. Germanul acumulează în jurul lui formele şi culoriler produsele şi curiozităţile tuturor timpurilor şi tuturor regiunilor şi naşte astfel acel modernism tărcat care pare că vine dintr-un bîlci şi pe care savanţii îl definesc şi—I analizează pentru a vedea «ceea ce e modern în sine»-... Dar cu acest gen de cultură care nu c de fapt decît o flegmatică insensibilitate faţă de cultură nu se poate învinge un inamic ca francezii care posedă o cultură veritabilă... Pentru moment, ne e de ajuns să constatăm că pentru tot ce e formă, înainte ca şi după război (rîndurile sînt scrise după 1870), depindem încă de Paris. Fiindcă, pînă în prezent nu există cultură germană originală". Şi în altă parte (Pe deasupra binelui şi a răului} aceleaşi constatări asupra lipsei de formă, de caracter, de stil a culturii germane. Nietzsche exagera fără îndoială dinţr-o pornire, lesne de înţeles, faţă de convingerile şi temperamentul său. însă problema lui Nietzsche de după 1870, momentul întregirii germane, ne-o punem şi noi astăzi. Dar mai înainte de aceasta trebuie elucidată o problemă încă şi mai generală, de care preocuparea noastră e strîns legată : E posibil de determinat sufletul specific al popoarelor ? Fiecare din noi, în viaţa zilnică, cînd în-tîlneşte un german, un evreu, un turc, se gândeşte numaidecît la anumite trăsături de caracter, la o anumită struc- 120 121S tură sufletească. Simpla experienţă i-o indică. Diplomaţii, negustorii, sau chiar simplii călători care au văzut multe taţii de stil a poporului german, pe care nu-1 considera de discriminare etnică. Oricine ştie cum se comportă 5n anume ocazii un francez, un grec ori un italian. Deosebirea de specificitate sufletească e evidentă chiar pentru bunul simţ. Cu toate acestea, acum vreo două decenii, psihologia popoarelor era complet negată. Foarte mulţi cercetători, deziluzionaţi de rezultatele insuficiente ale antropologiei, refuzau dreptul de cetăţenie ştiinţifică noţiunii de rasă. Dimensiunile membrelor, culoarea pielii, chiar faimosul indice cefalic dăduseră faliment. La aceleaşi măsuri anatomice ori fiziologice, care se puteau găsi la popoarele cele mai diferite, se găseau mari diferenţe psihologice. Sa constatase un amestec teribil de rasă, amestec ce nu putea fi dozat cu cît de puţină precizie. Astăzi puţină lume mai crede în dohcocefalul blond, om de nord şi în brachicefalul brun, om de mijloc, sau dolicocefalul brun, om de sud. Toate măsurătorile n-au dus la nici o construcţie pozitivă. Atunci în locul indicelui cefalic s-a găsit un criteriu : compoziţia chimică a sîngelui. S-au dozat albuminoidele şi sărurile. Dar nici acest rezultat n-a fost mai fericit. Acest faliment al antropologiei ducea fatal la un anume scepticism. Dacă nu există din punct de vedere fiziologic deosebiri de rasă, fatal nu există nici deosebiri prea mari psihice, dat fiindcă sufletul şi corpul sînt acordate într-un perfect paralelism. Problema raselor a fost considerată atunci ca o simplă invenţie reacţionară, menită să întreţină ura dintre popoare. Şi poate acest gînd n-^a fost complet străin unor publicişti ca H. Cham-berlain sau discipolilor germani ai contelui de Gobineau. In consecinţă, noţiunea de rasă, ca şi corelatul ei, sufletul etnic, au fost considerate ca concepte neştiinţifice, într-o carte amuzantă şi superficială care a făcut oarecare vîlvă acum vreo douăzeci de ani, un scriitor francez trata problema raselor drept o simplă prejudecată. (J. Fi-not : Prejuge des races). Dar antropologi serioşi s-au muncit să dovedească că popoarele nu se deosebesc în mod clar între ele nici anatomic, nici sufleteşte. Chiar despre un popor aşa de clar diferenţiat sufleteşte de celelalte cum sînt evreii, un antropolog ca F. Hertz scrie că el se simte „incapabil, în trei sferturi din cazuri, cînd se găseşte în prezenţa unor evrei instruiţi şi de o clasă socială superioară, să le ghicească originea evreiască numai după trăsăturile exterioare". (Modeme Rassentheorien). E adevărat că o deosebire strictă a popoarelor nu se poate face după datele actuale ale antropologiei. Această ştiinţă n-a reuşit încă să ne dea puncte de sprijin sigure. Dar ceea ce n-a putut face antropologia, poate să facă astăzi perfect psihologia popoarelor. De fapt sufletul etnic, care cu aspectele sale imediate sare în ochi la toată lumea şi pe existenţa căruia emitem în fiecare zi judecăţi de tot felul, pe baza căreia se sprijină diplomaţia, negoţul, politica şi chiar relaţiile de la un popor la altul, n-a fost complet negat de nimeni. Oamenii care caută soluţiuni practice presupun în permanenţă ca un postulat nediscutabil acest imponderabil specific, în ultimul război mondial, ca să luăm primul exemplu care ne vine la îndemînă, toate speranţele germane se sprijineau pe anumite trăsături de caracter ale francezului sau rusului, iar aliaţii scontau mereu o anumită lăture a caracterului german. Un negustor englez cînd tratează o afacere cu un român ori italian pariază pe anumite calităţi ori slăbiciuni ale stucturii lor sufleteşti. Dar într-o simplă călătorie de plăcere ipotezele de „psihologia popoarelor" încep chiar de la prima vamă. Intuiţia deosebirii sufleteşti dintre popoare e de cînd lumea şi se menţine aceeaşi Ia literaţi sau oameni de ştiinţă de la Herodot pînă la Paul Morand. Socialiştii ei înşişi, cu toate că voiau ştergerea definitivă a graniţelor, n-au putut nega aceste deosebiri evidente. Karl Marx a vorbit deseori de particularităţile naţionale cînd s-a ocupat de problema polonă. Undeva arată procesul de deznaţionalizare al vechii culturi provensale de către francezi. Chiar în rîndul evreilor aşa de omogeni în aparenţă, el distinge două tipuri sufleteşti: ceea ce numeşte el evreul de sărbătoare şi evreul din celelalte zile ale săptăminii. K. Kautsky a arătat clar că sufletul naţional se diferenţiază după limbă, iar O. Bauer a scris chiar o întreagă monografie arătînd că socialismul ţine seamă de deosebirile etnice. 122 123 Aşadar nimeni nu neaga cu notările deosebirile psihologice între diferitele popoare. Dificultatea începe atunci cînd trebuie să găsim o bază ştiinţifică acestor cercetări. Pe de altă parte însă rezultate fecunde nu putem aştepta de la antropologie cel puţin în faza actuală a acestei ştiinţe. „Rasa" ca noţiune anatomică sau filozofică nu poate fi precizată. Cum observă foarte just R. Miiller Freienfels, (Psychologie des dcutschen Men-schen, p. 20), şi brachicefalul Luther cu figura sa de slav, şi brunul Goethe şi mai brunul Beethoven sînt cu toţii germani, adică ar trebui să fie dolicoccfali blonzi f Nu ne rămîne altă resursă decît psihologia popoarelor. Toate cercetările psihologice moderne se îndreaptă din ce în ce mai hotărit către punctul de vedere diferenţial. Nu mai considerăm astăzi sufletul ca ceva omogen, ca pe o unitate matematică invariabilă. Veşnic avem de constatat diferenţe : după vîrstă, după sex, după popor, după individ. Fiecare om nu seamănă complet cu vecinul său. Tot ce putem face astăzi ca generalizare e doar stabilirea de tipuri: Putem fixa anumite structuri sufleteşti — tip după care putem clasifica şi pe celelalte. Fiecare om e o individualitate unică. Totuşi între anumiţi indivizi exista afinităţi, asemănări, puncto comune. Pe aceştia îi putem deosebi în cîteva specimene ceva mai generale, care ne vor servi drept orientare. Toată psihologia modernă inspirată de ideea de individualitate nu poate merge în generalizările ei decît cel mult pînă la o tipologie. Bazat pe structuri sufleteşti individuale, un Dilthey a desenat fizionomia diferitelor momente culturale. Discipolii săi, E. Spranger ori O. Spenglcr, au împins cercetările mai departe în aceeaşi direcţie. Psihologia popoarelor devine şi ea un capitol al acestei tipologii a structurilor sufleteşti colective l. Dacă sufletul indivizilor e aşa de ireductibil deosebit, sufletul popoarelor nu poate fi nici el identic în spaţiu şi în timp. Caracterul unui popor poate fi determinat după aceleaşi legi şi procedee ca şi caracterul unui singur individ. El se ctegajă tot aşa de evident ca şi acesta. Pentru a-I găsi 1 Psihologia modernă a popoarelor e altceva decît ceea ce înţelegea Wundt prin „VolkerpBychologie", care ou era altceva de**ît o psihologie socială nediferenţială pe naţiuni. nu avem nevoie de noţiunea răsuflată şi discreditată de „rasă", pe care ne-o oferea altădată antropologia. Deosebirile între popoare sînt prea puţin fiziologice şi mult mai mult sufleteşti. La aceeaşi structură a naţiunii pot corespunde o infinitate de suflete după cum, cu o expresie a lui Bergson, in acelaşi cadru pot intra o mulţime de tablouri de aceeaşi dimensiune. în afară de aceasta, „rasa" pare ceva fixat, etern, o achiziţie definitivă şi invariabilă a speţei. Sufletul etnic din contra e rezultatul unei culturi, al unei vieţi sociale anumite. Schimbaţi cultura şi moravurile, se va schimba cu încetul şi sufletul poporului. Nu imediat, evident. Sufletul colectiv odată fixat are o anumită tendinţă de rezistenţă, de conservare faţă de variaţiile -ambianţei. El nu e în funcţie directă şi imediată de schimbarea mediului. La acelaşi mediu diferite popoare se vor adapta în mod deosebit. S-a zis că sufletul evreiesc aşa cum e eî constituit e efectul persecuţiei. Dar persecutaţi au fost, de pildă, şi ţiganii. Reacţiunea e însă alta. Răspunsul, adaptarea e diferită. Această rezistenţă a particularităţilor etnice ne permite să-1 fixăm şi să-1 studiem mai bine. * Faptul că sufletul etnic e determinabil nu înseamnă însă că fixarea şi studierea lui nu implică o mulţime de dificultăţi. Mai înainte de toate, trebuie de avut în vedere că structura psihică nu e eternă. Germanul de pe timpul lui Barbarosa, sau francezul din epoca primilor Oapeţinî, românul de pe timpul lui Alexandru cel Bun şi, respectiv, germanul, francezul şi românul de astăzi sînt complet deosebiţi. Găsim de multe ori mai multe puncte comune între popoare diferite, dar contemporane, decît între momentele depărtate în timp din viaţa aceluiaşi popor. Aici stă eroarea tradiţionaliştilor. Sufletul etnic se preface mereu ; nu există un singur şi acelaşi suflet românesc, după cum nu există un singur suflet teutonic. Continuitatea vieţii sufleteşti nu se poate stabili decît între momente imediat învecinate în timp. Istoria e creaţie veşnică. Concepţia ciclică după care viaţa popoarelor se mai poate întoarce în urmă e o veche naivitate. Cînd Eminescu cerea 124 125 să ne întoarcem la epoca lui Alexandru cel Bun, aceasta avea doar o semnificaţie simbolică. Considerată în mod propriu, această dorinţă ar fi echivalat cu desfiinţarea noastră. Nimic nu e reversibil în viaţa socială. Fiecare fază se stinge şi dispare odată pentru totdeauna. De aceea cînd vorbim de „suflet colectiv" înţelegem psihicul unui popor considerat în prezent, adică într-o porţiune limitată de timp. Fără îndoială ca există linii mari de evoluţie, care sînt mai stabile, mai puţin supuse schimbării. Sînt trăsături de caracter care durează secole. Altele însă dispar după cîteva decenii. De toate acestea psihologii trebuie să ţină samă. v E tot aşa de important de ştiut, atunci cînd se determină psihologia unui popor, vîrsta sa. Mentalitatea unui popor tînăr nu e aceeaşi cu mentalitatea unui popor bătrîn. Psihologia evreului e aceeaşi de peste două mii de ani, dacă trebuie sa credem argumentele lui Som-bart1. Dar aproape toate celelalte popoare îşi schimbă sufletul pe măsură ce înaintează în cultură. De cînd datează această cultură ? Este ea mai veche ca la italieni ori francezi ori recentă ca la ruşi ? Şi ceea ce e încă mai interesant de ştiut din viaţa popoarelor e tempo-u\ lor de dezvoltare. Unele naţiuni trăiesc febril şi repede. Misiunea lor istorica e repede secătuită. Printre altele, e exemplul Spaniei. Ea a dat ce a avut în două-trei secole. Dar altele se dezvoltă într-o cadenţă mai lentă, într-o măsură mai puţin nervoasă, mai puţin rapidă. E, daca vreţi, exemplul Germaniei. Franţa şi Anglia chiar au dat produsul lor civilizaţiei mult mai repede, deşi au început viaţa naţională odată cu poporul german. Afară de aceste complicaţii care pot devia viziunea limpede a psihologului şi care se referă mai ales la con-diţiuni de timp, putem menţiona şi altele relative la diferenţierea spaţială a popoarelor. Oricât ar fi de unificat sufleteşte un popor, — Franţa ne dă pilda cea mai ilustrativă, — există în masele sale adinei diferite curente centrifugale, separatiste, autonomiste, care tind mereu să se constituie aparte. Există la orice popor o nevoie de descentralizare sufletească locală, un suflet regional. Alte condiţii de trai, resturi de vechi 1 W. Sombart, Die Juden und ăas Wirtschaftsleben, tradiţii neasimilate, alt mediu geografic desenează în marea masă a unei naţiuni insule de sine stătătoare. Sufletul breton, sau provensal, sau gascon, sau loren tind să se opună sufletului francez. Dincolo, peste Rin, mentalitatea prusacă se deosebeşte de cea sud germană. La noi, moldoveanul şi basarabeanul n-au acelaşi suflet ca olteanul ori ardeleanul. Mai mul decît atît, oraşul şi satul prezintă două mentalităţi cu totul antipodice la orice popor. Intr-o carte recentă, Cudenhove Calergi a arătat psihologia specifică a tipului urban şi pe aceea opusă acesteia, a tipului rural. Orăşeanul trăieşte nervos, cerebral şi mobil, ruralul e moale, reacţionar şi sentimental. Cînd facem psihologia unui popor, trebuie să ţinem seamă de toate aceste devieri, de toate aceste abateri de la regula mijlocie. La fel cu diferenţierile produse de mediul fizic, de climă. Nu e nevoie să ne gindim la cine ştie ce modificări lamarckiene ale mediului asupra individului. E de ajuns să ne menţinem la cîteva simple observaţii luate direct din viaţa popoarelor. Multe naţii au în configuraţia lor geografică munte, au mare, şes şi deal. Dar Nietzsche a observat încă demult că alta e psihologia înălţimilor, a omului care trăieşte la aer pur şi alta a omului de şes. De curînd, bazată pe aceste deosebiri de mediu fizic, W. Helpach a Inaugurat o nouă ştiinţă, geopsihologia, care e menită .să studieze sufletul oamenilor după locul unde trăiesc. într-o parte peisajul e mai dulce, în altă parte mai aspru. El modelează după dînsul sufletul oamenilor. Dar alături de mediul cosmic, diferite curente se pot stabili în sufletul colectiv al aceluiaşi popor şi datorită 7nediului economic şi politic. Nobilii şi burghezii aceleiaşi naţiuni sînt aproape tot aşa de deosebiţi unii faţă de alţii ca şi un popor faţă de altul. Un prinţ francez din sec. al XVII-lea se simte mai aproape sufleteşte de vărul său austriac ori spaniol, decît un burghez de acelaşi neam cu el. Şi se ştie că proletariatul, deasupra graniţelor voieşte să stabilească solidaritatea de clasă, care i se pare mai fundată, decît aceea de naţiune. Educaţia politică a unui membru al unei clase subjugate îi dă o altă psihologie, făcută din servilism şi laşitate, pe cînd acela care a exercitat secole de-a rîndul rolul de despot, de stăpîn, va avea o psihologie de comandant. Iată, deci, alte diferenţe esenţiale de suflet fn sînul aceluiaşi popor. 126 127 Nu trebuiesc uitate nici influenţele străine, care se exercită în mod diferit asupra teritoriului unei naţiuni. O parte a poporului poate suferi o influenţă, alţii alta. Moldovenii sînt mai influenţaţi de polonezi şi ruşi, ardelenii de unguri, rhenanii de francezi, prusacii orientali de slavi. O anumită parte a poporului suportă o cultură» altă parte o altă cultură. In fine şi alţi factori mai mărunţi pot devia psihologia popoarelor. Iată, de pildă, ideea pe care şi-o face un popor despre „chemarea" lui. Exemplul tipic e Germania după 1870. Dintr-un popor de visători romantici, această ţară se transformă într-o naţie de comercianţi după modelul american, numai fiindcă mentalitatea prusacă credea că Germania e menită să cucerească lumea după ideea de organizare1. Să mai amintim de transformările pe care le-a adus în sufletul rusesc ideea panslavistă şi acum, mai în urmă, ideea transformării Europei după metoda bolşevică ? Sau de psihologia evreului prelucrată secole de-a rîndul după concepţia religioasă a „poporului ales" ? Din toate acestea se vor vedea complicaţiile şi dificultăţile care se ivesc în cercetarea psihologiei sufletului popoarelor. Acest suflet etnic nu e niciodată de o unificare perfectă. Se găsesc în el atîţia factori care introduc variaţiuni şi creează subspecii, suflete particulare, ipostaze, forme şi aspecte diferite în timp ori în spaţiu. Urmează atunci că sufletul etnic nu e posibil de fixat ? Evident că nu. Toate aceste abateri nu sînt de fapt decît variaţii pe aceeaşi temă. Există o structură fundamentală, „eine Grundstruktur", un tip mijlociu de aptitudini şi funcţiuni. Sub toate variaţiile există un fond comun. N-avem decît să însemnăm toate facultăţile unui popor cu litere de la a la z. Facultatea a o vom găsi în toate momentele şi în toate aspectele poporului. Facultatea z vom găsi-o rareori reprezentată. Pe aceasta o putem lăsa deoparte. Putem lua ca bază facultatea a. Pe ea putem clădi psihologia etnică specifică a acelui popor. Cînd am indicat toate aceste dificultăţi, n-am avut în vedere imposibilitatea acestui fel de cercetări, ci numai 1 R. Muller Freienfels, Psychologie des deutschen Menschen* p. 130—194 ; în acelaşi sens : A. Fouiillee, Psychologie des peuptes europâens, cap. referitor la Germania. am voit să facem atent pe cercetător asupra lor, arătînd că sarcina nu e aşa de uşoară şi soluţia nu poate fi, fără îndoială, aşa de simplă. Dacă psihologia etnică întîmpină atîtea greutăţi în general, aplicarea ei la descoperirea sufletului românesc e şi mai grea încă. La toate dificultăţile inerente obiectului şi metodei disciplinei, se mai adaugă încă o mulţime de piedici specifice împrejurărilor de la noi. A găsi ce e original, ce e particular la un popor de cultură înaintată şi de compoziţie etnică consolidată, lucrul nu e, după cum am văzut, uşor. Dar a înfăţişa în caracterele sale ireductibile structura psihică a unui popor ca al nostru e încă şi mai greu. Priviţi o clipă felul cum căutam să ne înţelegem, priviţi cit de puţin conduita curentă a unui român, atunci cînd vorbeşte de oamenii, de instituţiile, de moravurile ori de cultura noastră. Veţi observa numaidecît două tipuri de apreciere bine caracterizate, dar în acelaşi timp perfect opuse. O categorie din conaţionalii noştri, dintre acei care şi-au făcut studiile superioare în străinătate şi fac parte din clasa avută, ori de cîte ori vor trebui să facă o judecată asupra vreunui fenomen românesc oarecare, vor lua aproape sistematic aceeaşi atitudine : scepticismul radical. Cunoaşteţi cu toţii acest monoton discurs : Sîntem în urma tuturor popoarelor. Structura noastră etnică e inferioară şi nici un viitor mai bun nu e de aşteptat. Caracterul nostru e laş şi servii. Instituţiile noastre sînt simple maimuţăreli după străinătate. Moravurile sînt aici primitive şi brutale, aici decăzute şi perverse. întâlnim sălbăticia şi decadenţa, minciuna şi perversitatea. Totul e anarhie şi hoţie, cînd nu e despotism şi tiranie. Sus o clasă care se îmbogăţeşte neruşinat din bugetul statului jos o clasă de iobagi abrutizaţi neieşiţi încă din negurile evului mediu, incapabili de viaţă demnă şi civilizată. Caracterul nostru, printr-un lung contact cu Bizanţul, cu grecii şi evreii s-a pervertit la culme. Sîntem inferiori chiar şi celorlalte popoare balcanice, care n-au cel puţin pospăiala aceasta de civilizaţie falsă, menită să zvîrle praf în ochii nepreveniţilor. 128 129 N-avem trecut, n-avem artă, n-avem literatură. Ceea ce se cheamă literatura noastră e o debilă pastişare a celor occidentale. N-avem nimic. Totul trebuie importat, făcut din nou. Singura noastră salvare ar fi tutela de o jumătate de veac cel puţin a unei ţări civilizate care ne-ar învăţa cum să trăim... Cu siguranţă că nu se poate aştepta nici o înţelegere a fenomenelor româneşti de la aceste nobile specimene. Din nenorocire însă acest scepticism, care pare cu atît mai distins cu cît e mai radical, e destul de frecvent în ţara noastră. Era poate încă şi mai obişnuit înainte de război. Discuţia cu aceşti oameni e evident inutilă. Ea are la bază o anumită insensibilitate naţională şi socială, denotă un egoism definitiv, o nevoie de comoditate, cînd nu e vorba de o ieftină poză : în toate cazurile, o lipsă totală de interes, de curiozitate măcar pentru societatea în care trăiesc. înţelegere fără simpatie nu e însă cu putinţă. Exact opusă acestei mentalităţi, apare o alta, care cu tot aspectul ei profund patriotic, rămîne aproape tot aşa de obtuză, tot aşa de refractară la priceperea sufletului naţional ca şi cea dintîi. Dacă scepticilor le lipseşte demnitatea şi aplicarea cu bunăvoinţă la realităţile de aici, celorlalţi, de care vorbim acum, le lipseşte vederea clară, din cauza unui factice sentiment de orgoliu naţional, de grandomanie şovină. Toată lumea iarăşi cunoaşte şi discursul demagogului naţionalist şi cultural. Nimic în lume n-are preţul lucrurilor de aici. Sîntem un popor unic care ne ignorăm. Siena, Niirenberg şi Toledo la un loc abia dacă pot fi comparate bisericii Stavropoleos ori celor Trei Ierarhi de la Iaşi fam auzit această afirmaţie la un conferenţiar român la Paris). Românii sînt singurul popor care se înjoseşte, se critică mereu. Trebuie să descoperim valorile naţionale, care sînt suficiente ca să putem trăi din ele, închizînd graniţele influenţei străine. Literatura noastră are nume ce se pot egala uşor cu marile genii ale străinătăţii. Sîntem bogaţi ca nimeni (povestea petrolului şi a griului), sîntem viteji („Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă"), sîntem poeţi („Românul e născut poet") etc. etc. Orice critică, chiar făcută cu intenţia de a aduce o ameliorare şi exprimată doar aici, între noi, devine o crimă supremă contra siguranţei statului ; iar cel care o face, chiar cu blîndeţe, cu durere şi cu intenţie de a îndrepta ceva, e un trădător. Această grandomanie poate are rostul ei în momentele politice prin care trecem. Poate că îşi are şi folosul ei educativ-naţional, deşi şi acest folos e mai mult decît discutabil. Poate... E lesne de înţeles însă că, pentru priceperea clară a caracterului nostru naţional, ea e tot aşa de periculoasă ca şi scepticismul de mai sus. în general atitudinea celor mai mulţi români faţă de evenimentele şi lucrurile noastre oscilează egal de vinovat între scepticism şi grandomanie. Ceea ce ne trebuie e o atitudine critică justă. O înţelegere bazată pe simpatie, dar şi pe discernământ. Scepticismul şi iluzionismul viciază optica observatorului. Dar dificultăţile nu stau numai în subiectivitatea celor chemaţi să studieze, ele nu formează numai vina lor. însuşi materialul de studiat prezintă o mulţime de oonfuziuni, de complicaţii pe care ne vom sili să le indicăm. Toate popoarele moderne sînt produsul unui amestec de rase. La noi însă multiplicitatea raselor şi influenţelor care au plămădit poporul de astăzi a fost mai mare ca oriunde. S-a zis că aici a fost coridorul de circulaţie al popoarelor între Orient şi Occident. Dacă în altă parte combinaţia de rase n-a avut loc decît la formarea poporului, aici, chiar şi după aceea, teritoriul nostru a fost rînd pe rînd invadat pacific ori războinic de slavi, turci, greci, tătari, ruşi, germanii poloni, evrei, armeni etc. etc. Dintr-o aşa de enormă variaţie de influenţe şi contribuţii reiese desigur o anumită neutralizare de caractere. Nu s-a format încă un nucleu central, o tonalitate preponderentă. Cel ce va voi să facă psihologia poporului nostru va trebui să se lovească numaidecât de acest haos de elemente străine, incomplet digerate încă. Un caracter esenţial nu se afirmă şi nu se impune decât după secole de libertate care urmează consolidării definitive ca stat. Psihologia noastră nu e complet întocmită, e în devenire, nu e precizată, ci în curs de precizare. Avem azi abia. indicaţii asupra direcţiei către care mergem, veleităţi, simptome vagi de ce va fi „mîinett. 131 130 Această confuzie primară e greu de limpezit şi din cauza lipsei instrumentelor obiective cu care am putea-o constata. Psihologia popoarelor nu se poate face plecînd de la sufletul fiecărui individ în partea Ar fi o metodă nesigură, şovăitoare, fiindcă indivizii nu numai că sînt supuşi influenţelor străine, dar eîteodată factorul diferenţial e aşa de accentuat încît nu se pot stabili serii de caractere omogene. Psihologia etnică se face studiind producţiile culturale ale unui popor, în care sufletul său s-a exprimat obiectiv, s-a condensat ca o esenţă abstractă. Raţionalismul francez se evidenţiază perfect din opera lui Moliere, Racine, Voltaire, iar romantismul german, sentimentul devenirii permanente, al spontaneităţii existenţei se poate prinde perfect din marii săi autori. Literatura, arta, filosofia unui popor sînt sursele cele mai importante pentru determinarea mentalităţii sale. Literatura noastră e însă prea tînără ca să ajute la aşa ceva. Nu avem tradiţia literară şi culturală din continuitatea căreia am putea extrage semnul permanent al deosebirii noastre de alţii. Cultura noastră tînără nu ne poate da puncte de reper. Ne lipsesc şi individualităţile eminente, rezumative ale aspiraţiilor adîncului maselor naţionale. Oamenii mari, dacă nu creează naţiunile, în orice caz le exprimă. Schiller, Fichte, Goethe, Beethoven n-au creat sufletul german, dar în operele lor putem să-1 citim. Lipsa culturii naţionale proprii mai are şi un alt inconvenient. Foarte mulţi români sînt siliţi să studieze după cărţile şi metodele occidentale. Ei îşi formează sufletul după măsura Apusului. Dar viaţa românească e alta decît cea occidentală. De aici un dualism puternic între realitatea românească a faptelor şi cultura străină pe care o înmagazinăm şi care ne indică cu totul alte criterii de judecata si valorificare decît cele care se obişnuiesc aici. Fiecare român cultivat e prin definiţie oarecum dezadaptat : el trebuie să plutească nehotărât între principiile raţionale pe care le învaţă din cărţile străine şi moravurile autohtone de la noi. Realitatea românească rezistă oricărei asimilări. Cînd o privim prin prisma Apusului, e fatal să înţelegem prea puţin din ea,, adică din particularităţile ei orientale, explicabile numai prin influenţele şi condiţiile de viaţă de aici. Se petrece la noi acelaşi lucru care avea loc în Rusia lui Turgheniev, de pe la mijlocul secolului trecut, pentru aşa-numitele spirite europene, care trebuiau să trăiască în exil — în străinătate ori chiar în propria lor ţară —, fiindcă pierduseră legătura cu realităţile naţionale ruseşti. Şi la noi, acest fenomen e încă şi mai grav din cauza aptitudinilor speciale de mimetism pe care le are clasa superficială de intelectuali, gata oricînd la importarea oricărei mode franceze ori germane. N-am avut doar, aied, într-o ţară monarhică, unde nu există nici o opoziţie în acest sens, un curent regalist, numai fiindcă există unul reprezentat de Ch. Maurras în Franţa republicană ? Dificultatea cea mare a cercetărilor de psihologie naţională vine însă din altă parte. Sufletul nostru etnic e greu 'de indicat din cauza diferenţelor sociale prea mari din trecutul nostru, diferenţe care au creat cel puţin două suflete în loc de unul. Arătam mai sus că clasele sociale se diferenţiază între ele în sînul aceluiaşi popor creînd mentalităţi deosebite. Nobilul, burghezul şi ţăranul au suflete deosebite în orice ţară. Logica de clasă e alta la aristocraţi, unde viaţa e restrînsă la un număr limitat de membri, unde cercul e închis prin endogamie şi dispreţ şi unde atîtea prejudecăţi şi principii feresc orice ames^ tec ; alta la burghezul liberal şi bonom, dar preocupat mereu de buna stare materială, de averea şi proprietatea pecuniară, alta în fine în păturile ţărăneşti legate de pă-mînt şi de datini ancestrale. S-a mers aşa de departe încît unii sociologi — cităm în primul rînd pe Gumplovicz .— au susţinut că deosebirile de clasă socială sînt de fapt deosebiri dc rasă. Rasa învingătoare care impune legile şi regimul său formează nobleţea, iar rasa învinsă, supusă, formează plebea, clasa de jos, ţărănimea, după cum în antichitate forma sclavii. Nu ştiu dacă această constatare se verifică în toate ţările, în orice caz deosebirile de la clasă la clasă, chiar dacă ar fi La început de sînge diferit, la popoarele înaintate, se şterg mcetul cu încetul prin evoluţia socială. Cercuri închise la început, clasele încep să comunice cu timpul între ele. Clasele de jos se ridică în ascensiunea socială, capătă drepturi şi ajung în contact cu clasa de sus. Burghezia se amestecă cu timpui cu nobleţea. încă din secolul XVII, în Franţa şi Anglia, legăturile nobleţei cu burghezia sînt frecvente. La rîndul ei, prin aripa sa de jos, burghezia comunică cu ţărănimea şi proletariatul. Burghezia, cum s-a spus, e o clasă tam- 132 133 pon, care constituie continuitatea socială, legînd prin intermediul ei clasa de sus cu cea de jos, uniformizând astfel sufletul naţional. Prin pătura sa de sus care e marea burghezie, ea se confundă cu nobleţea, iar prin pătura sa de jos, mica burghezie, ea se confundă cu grosul poporului. La noi, prin lipsa burgheziei care sa facă legătura, nobleţea şi ţărănimea au trăit una in faţa celeilalte secole de-a rîndul ca două popoare deosebite şi vrăjmaşe. E greu de constatat vreo legătură între boierul latifundiar, rafinat în cultura grecească ori occidentală, adeseori absenteist şi ţăranul iobag, rămas prin obiceiurile şi credinţele sale încă la epoca vechilor traci. Astfel, in loc de un singur suflet naţional, pregătit prin aceeaşi cultură şi aceeaşi viaţă politică şi sociala, avem două suflete juxtapuse, dar străine. Cînd psihologul vine azi să constate specificul românesc, unde trebuie să se adreseze ? Nobleţei ori ţărănimii ? în fond, şi una, şi cealaltă clasă pot revendica, cu argumente proprii pentru fiecare din ele, autenticitatea sufletului naţional. Dar atunci unitatea investigaţiei dispare şi, fireşte, cercetătorul răimîne dezorientat. Iată deci atîtea şi atîtea piedici în calea psihologului român. Pe lingă cele inerente ştiinţei în genere, se mai adaugă şi cele caracteristice mediului românesc. Urmează de aici că sufletul nostru e insesizabil ? Credem că nu. Toate aceste greutăţi există fără îndoială, dar nu sînt de neînlăturat. Clar sau confuz, pregnant ori hibrid, simplu ori amestecat, acest suflet trebuie să existe. N-avem decît sâ-1 căutăm. Pentru aceasta, n-avem decît să lăsăm cu totul la o parte şi scepticismul, şi grandomania, să ne ferimn de criteriile raţionaliste oferite de-a gata de cultura occidentală şi să privim direct şi liberi de orice idei preconcepute realitatea vie aşa cum se realizează ea aici. Dacă ne lipseşte literatura şi cultura, să observăm totuşi pe aceea care este şi să o completăm cu observaţia moravurilor noastre actuale. Dacă nu avem individualităţi rezumative care exprimă naţia, să privim de aproape omul obişnuit. Dacă există prea mari diferenţe sociale de clasă, să vedem totuşi dacă nu sînt puncte comune totuşi între ele, şi, evitînd extremele, să studiem românul mijlociu, aşa cum statistici anul Quetelet voia să studieze „l'homme moyen". Cu aceste precauţii, vom găsi cu si- guranţă ceva. Fireşte, o asemenea cercetare va ddgaja un specific sufletesc actual. Caracterizarea psihologică va fi valabilă pentru perioada contemporană. Am văzut mai sus că sufletul unui popor nu e o substanţă eternă, neschimbătoare. Cum a arătat Diltbey sau Spengler pentru cultură, fiecare epocă, are sufletul său. Rezultatele obţinute vor indica structura noastră de astăzi. Ce va fi mîine vor arăta alte cercetări, făcute atunci. n încercare de caracterizare psihologica Sub diferite variaţii de detaliu, omul care locuieşte azi continentul nostru se prezintă sub două tipuri bine definite : occidentalul şi orientalul. în apusul şi centrul Europei, domneşte o mentalitate, iar către răsărit, către posturile cele mai avansate ale Asiei o alta. Englezul, francezul, germanul, italianul, scandinavul, cu toate deosebirile dintre ei, constituie Ia un Ioc acelaşi fel de civilizaţie. Tehnica lor, felul de a vedea viaţa, felul adaptării la mediu sînt comune. Dincolo, la frontierele Asiei, ca o peninsulă intrată în viaţa Europei, turcii, ruşii,' o parte din popoarele balcanice oonstituiesc o altă lume cu alte legi, cu alt suflet, cu altă filosofie. Toată civilizaţia occidentală stă într-un singur cuvînt : aptitudinea creatoare. Ridicat deasupra mediului, domi-nîndu4 prin stăpânire de sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă, occidentalul e spirit activ mai înainte de toate. EI preface ambianţa, sfinţeşte locul, căruia ii impune legea şi ideea sa şi care îl ascultă docil, şi învins. Apuseanul e stăpânul voinţei sale elastice şi ferme îh acelaşi timp şi pentru aceasta e şi stăpînul lucrurilor înconjurătoare. Curajul său e cînd temerar, cînd rezonabil. Ştie să rişte şi să fie în acelaşi timp prudent El subjugă forţele naturii, sezoanele, fauna şi flora. Dar mai ales a inventat tehnica, care i-a devenit aliată ascultătoare. Natura e aşa de prefăcută în mîna sa încît devine reprezentanta ideilor, artificiilor şi ficţiunilor sale. Prin tehnica industrială şi capitalistă, occidentalul ţine toată planeta la dispoziţia sa. 134 135 în asemenea condiţii, filosofia sa nu poate fi decît voluntaristă. El crede că totul e posibil, e optimist în încrederea pe oare o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea înţelepciunii sale ; forţează evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără îndoială, idealul său ultim. Psihologia orientalului e exact contrară. Ea se reduce de obicei la o resemnare pasivă. Dacă occidentalul impune mediului, orientalul se supune. Forţa naturii îl zăpăceşte, îl zdrobeşte, îl apasă. Recunoaşte într-însa cine ştie ce forţă religioasă misterioasă, contra căreia i se pare inutil să mai lupte. Ordinea evenimentelor i se pare mai dinainte stabilită de un zeu infailibil. Fatalismul, adică constatarea acestei aşezări prestabilite şi pe care voinţa omului e prea slabă ca să o îndrepte, i se pare singura soluţie. Totul e acceptat aşa cum se prezintă. Nici un orgoliu, nici o ambiţie, nici o rezistenţă. Imaginaţia şi voinţa nu prefac deloc realitatea înconjurătoare. Filosofia vieţii e supunerea, resemnarea Ia forţele care ne depăşesc şi pe care nu le putem schimba, ci doar îm-blînzi prin ascultare. Idealul său e confundarea în masa anonimă, în colectivitatea absorbantă. Intre aceste două tipuri extreme de civilizaţie, între aceste două interpretări ale existenţei, datorită a două structuri deosebite, între creaţiunea occidentalului şi resemnarea orientalului, se poate găsi o valoare intermediară. Să numim această structură sufletească adaptabilitatea. Această aptitudine nu e încă activitate creatoare. A te adapta la mediu nu înseamnă chiar a preface mediul, înseamnă cel mult a rezolva un conflict cu ambianţa, înseamnă a ajunge la un fel de armistiţiu. E o activitate, dacă vreţi, pe jumătate creatoare. Cel care se adaptează e oarecum pasiv, fiindcă imita în bună parte mijloacele de existenţă ale mediului, acceptă ceea ce i se impune, stabilind un echilibru printr-o cedare, printr-un compromis. Adaptarea înseamnă pînă la un punct o uşoară în-frîngere. A accepta ceea ce ţi se impune, a primi punctul de vedere al altuia, a renunţa la al tău se reduce mai ales la a renunţa la o contribuţie de noutate. Prin aceasta adaptabilitatea se îndepărtează de voluntarismul occidental şi se apropie de resemnarea orientală. Cu toate acestea însă, nu oricine se poate adapta şi mai ales nu e suficientă pentru aceasta o pasivitate desăvîrşită. Ca să ajungem Ia o înţelegere cu mediul, la echilibrul acela pe care-1 aduce adaptarea, trebuiesc cunoscute condiţiile realităţii, alese instrumentele cele mai indicate, trebuie să ştim la ce să renunţăm şi ce trebuie să cîştigăim ca să putem crea armonia necesară , între mediu şi noi. Căci mediul nu acceptă orice. îi trebuiesc numai anumite conduite care trebuiesc selectate dintr-o mie, trebuiesc conduse, valorificate. Un oriental nu e un adaptat, el e un învins. Adaptarea presupune un acord bilateral, un fel de contract acceptat, presupune o satisfacţie şi o mulţumire, deci un început de libertate. Orientalul e zdrobit, e terorizat, e silit să se desfiinţeze în favoarea împrejurărilor. Resemnarea înseamnă încetarea vieţii. Adaptarea din contră, e o formulă care permite continuarea activităţii, a producţiei. A unei producţii limitate de rezerve şi de constrîngeri, de omisiuni şi de sacrificii desigur, dar totuşi a unei producţiuni oarecare. Dacă faţă de creaţiunea pură adaptarea e relativ o înfrîngere, faţă de desfiinţarea totală ea'e o victorie. Ea nu e încremenită, terorizată de un fatalism orb. Nu e retrogradă, ruginită, inaptă de progres. Ea înţelege progresul, pe care nu-1 construieşte singură, dar pe care îl adoptă şi-1 perfecţionează. E o putere tînără şi vie. Prin aceste caractere, adaptabilitatea se apropie de voluntarismul occidental. Dacă observăm bine, cu toată atenţia, moravurile, instituţiile, felul de a reacţiona al poporului nostru, vom ajunge uşor la concluzia că psihologia sa intră în acest fel de comportare echidistant între voluntarismul activist al Apusului şi pasivitatea, fatalistă a Orientului. Aşezaţi geograficeşte şi sufleteşte între influenţe care ne vin .dintr-o parte şi din alta, sufletul nostru şi-a alcătuit un echilibru din caractere luate- şi dintr-o parte, şi din alta. Aceste influenţe duble n-au rămas însă între ele în conflict, în dualism. în sufletul nostru s-au topit fbrmînd o sinteză nouă, un echilibru. Echilibrul nostru sufletesc se cheamă adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de aceea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali.. Pe de altă parte, găsim în noi iniţiative, 136 137 o anumită hărnicie în a pricepe ce e bun în altă parte şi a ni-i apropia, o vioiciune în a pricepe imediat mecanismul unei noutăţi, o agerime în a nu fi dezorientaţi şi nici intimidaţi în faţa neprevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului. N-am avut timpul să construim noutăţi, dar am avut meritul de a pricepe şi asimila imediat ce au făcut bun alţii. Această adaptabilitate am perfecţionat-o făcind din ea arma noastră de luptă în existenţă. Să verificăm prin observaţii luate direct din viaţa poporului nostru această constatare. Să începem cu o trăsătură de caracter pe oare o auzim repetată pînă la saturaţie, de dimineaţa pînă seara, în toate jurnalele, în conversaţiile noastre particulare, în discursuri, în articole. E vorba de absenţa opiniei publice la noi. Cînd spunem „opinie publică" nu înţelegem atît curentele de aprobare a cutarei hotărîri oficiale, cit mai ales înţelesul ei negativ de protestare, de indignare, de rezistenţă. Lucrurile sînt prea cunoscute ca să mai insistăm. Puţine popoare se pot acomoda mai uşor la suferinţe, la nedreptăţi, la erori ca românul. Orice i s-ar întîmpla, nu protestează. Cînd pentru motive sociale prea justificabe s-a făcut exproprierea pămînturilor în favoarea ţăranilor, nici un proprietar n-a protestat. Reforma era, bine înţeles, necesară, indispensabilă chiar. Cu toate acestea, în alte părţi, nu există precedent ca o clasă deposedata de o serie de drepturi, chiar pentru un scop social prea drept, să nu fi rezistat cît de puţin. Ne aşteptam atunci la sindicalizări, la întruniri, la campanii. N-a fost nimic. Atî-tea masuri financiare, impozite, prohibiţii etc. care lovesc pe bancheri, pe comercianţi. Aţi văzut vreodată cea mai mică opoziţie? S-a spus, şi lucrul e perfect adevărat, că sîntem singura ţară care n-a avut încă o revoluţie. (Cea din 1907 e mai mult o răscoală, o „jacquerie" bazată pe desperare). La toate neregulile ori nedreptăţile, românul se adaptează. Nu se resemnează complet fiindcă de obicei încearcă să obţină o ameliorare a situaţiei pe cale individuală, căutînd pe cît se poate un aranjament prin stăruinţe ori favoruri care trebuiesc să facă din el b excepţie, un privilegiat. Şi odată acest ţel ajuns, situaţia generală nu-1 mai interesează. Aşa se explică cum guvernele, cînd vor să obţină un sacrificiu de la o categorie de cetăţeni, promit câteva excepţiuni celor mai influenţi şi le închid gura pe această cale. Combativitatea îndelungată şi îndărătnică nu e în caracterul nostru. în toate luptele pe care le duce, românul preferă totdeauna spiritul tranzacţional. în justiţie, în procese, prevalează ca o axiomă această maximă ieşită ca o expresie a caracterului popular, făcută parcă sâ-1 justifice : „o împăcare dreaptă e totdeauna mai bună ca o judecată strîmbă", Şi în colecţia de proverbe a d-lui Zâne s-ar putea găsi incă multe alte proverbe care sînt ieşite din practica apucăturilor noastre tranzacţionale. Urmăriţi rubrica tribunalelor dintr-un jurnal. Nu veţi găsi niciodată procese de zeci şi zeci,de ani, duse cu perseverenţă, cu încăpăţînare, procese care ruinează mai degrabă decît îmbogăţesc pe cei oe îe poartă, procese purtate numai pentru ambiţie,.pentru orgoliu, aşa cum se întîmpla în alte ţări. Şi nu veţi găsi inai ales — spre onoarea noastră desigur —, procese criminale de răzbunări îndelungate, de vendetta lent, premeditate, care spală o injurie. A existat cîndva şi la noi această rezistenţă judiciară : era spiritul răzăşesc. Dar acela e în descompunere peste tot. Doar în cîteva locuri din Basarabia dacă se mai menţine. Spiritul tranzacţional nu e caracteristic numai domeniului juridic. îl găsim şi mai dezvoltat încă în lumea politică. Cu toată violenţa lor formală, luptele între partide sînt destul de moderate în fond. în ultimul timp, mai ales după război, ele au fost ceva mai duşmănoase. Dar, mai înainte, sistemul rotativ al venirii la putere între conservatori şi liberali ce era altceva decît acceptarea tranzacţională, mai dinainte stabilită, a guvernării, împărţită succesiv între cele două partide aşa-zise de guvernămînt ? Energia combativă nu începea decît cînd unul din ele călca tranzacţia, stînd la pubere mai mult decît se înţelesese. Atunci începeau cîteva înscenări care atrăgeau atenţia regelui că a sosit timpul celuilalt partid şi lucrurile erau puse din nou la punct. Să zicem însă că politica înseamnă compromis prin definiţie şi că lucrurile se petrec la fel în toate părţile. 138 139 Dar spiritul tranzacţional domneşte la noi şi în relaţiile morale. Românul e prin excelenţă bun şi într-o măsură tolerant, fiindcă e sceptic. Răutatea, cruzimea, perfidia adîncă şi ipocrită nu e în firea noastră. A fi rău, ranchiunos, răzbunător înseamnă a fi pînă la un punct dez-adaptat. Răutatea angajează la o atitudine de ură consecventă chiar atunci cînd e mai util, mai rezonabil să te împaci cu adversarul. Ea e un fel de nebunie care orbeşte, un lux, pînă la un punct o acţiune dezinteresată, fiindcă presupune o neglijare a intereselor ca să se satisfacă o ambiţie. Răzbunarea e un sacrificiu, în orice caz ea fixează într-o atitudine permanentă, care poate fi incompatibilă cu transformările care se pot efectua în adversar. Omul perfect adaptat nu e nici rău, nici bun, sau e şi una, şi alta, după cum cer împrejurările. Românul nostru e chiar mai mult decît atît : e eminamente bun. El are memoria răutăţii scurtă : uită repede, aşteaptă cea mai mică pocăire a adversarului ca să-i strîngâ mîna şi să şteargă totul. Şi într-o măsură e şi tolerant. Aceasta îi permite să se acomodeze la schimbarea împrejurărilor, îi aduce acea supleţe pe care n-o cunosc popoarele meridionale, pline de ură şi de invidie, nutrind mereu gînduri de crudă răzbunare, cum sînt spaniolii, italienii, grecii, turcii şi chiar multe din popoarele nordice. Bunătatea românească e un fapt evident. Aceasta îl fereşte de la acele pasiuni instinctive, oarbe, care frămîntă în lupte sterile între familii ori coterii viaţa turmentată a altor popoare. Spuneţi un cuvînt familiar care ar putea semăna cît de puţin cu o ofensă unui servitor spaniol, ori grec, ori chiar francez. O explozie de impertinenţă urmează imediat. Blînd şi inteligent, cu simţul relativităţii, românul preferă evitarea acestor conflicte ridicole. Şi în acelaşi timp, înţelegător al naturii omeneşti, preferă cuviinţă prevenientă. „Limba dulce mult aduce", sau „Capul plecat sabia nu-1 taie" (Vezi şi alte proverbe asemănătoare în T. Zâne : Proverbele românilor, ediţie prescurtată). Toate aceste trăsături indică o adaptabilitate pasivă, mai apropiată întrucîtva de pasivitatea orientală. Prin alte aspecte ale caracterului său, românul se arată adaptabil activ. 1 Să urmărim un român în străinătate. Alte popoare îşi asimilează cu multă greutate cultura şi obiceiurile locului. Oricît ar sta în străinătate un englez ori francez, ei vor rămîne la urmă aproape tot aşa de englez ori francez ca atunci cînd au venit, adică sînt capabili de o âbsorbţiune foarte relativă a culturilor străine. E adevărat că sînt popoare care vagabondează sau emigrează mult mai mult decît noi. Dar spiritul de emigraţie nu e datorit facilităţii de adaptare în altă parte, cît mai ales imposibilităţii de a găsi mijloace de trai în patrie. Românul în străinătate e imediat ca la el acasă. învaţă specificul moravurilor şi le mînuieşte imediat cu dezinvoltură. E cunoscută adresa sa în a învăţa limbi străine. Sînt puţine popoare care au mai mare facilitate la deprinderea unei limbi străine. Mi se pare că numai evreii şi ruşii pot sta alături de noi. Desprinderea dintr-un mediu şi intrarea în altul nu aduce nici o turburare românului. El nu cunoaşte acele melancolii ale dezrădăcinării, acele nostalgii după locul natal, acele dorinţe de reîntoarcere în familie şi profesia pămîntească, pe care le cunosc ţăranii legaţi de pămînt ai altor ţări. Nimeni nu se declanşează mai uşor ca dîn-sul. Fiii de-ţărani în prima generaţie adoptă numaidecît idealurile şi manierele claselor celor mai înalte, fără să lase aproape să Ii se cunoască originea. Cutare fiu de modest negustor îmbogăţit intră în cariera diplomatică si apare ca cel mai autentic aristocrat „vieille France". El adoptă pînă şi prejudecăţile şi pozele seci (cîteodată mai ales acestea) ale clasei în care a intrat recent şi cu care are prea puţin comun. Rareori, fiului de ţăran ajuns îi aduce aminte vreo chemare sentimentală de mediul idilic de unde a pornit. Puţini sînt acei care, fiind inteligenţi şi capabili, rămîn Ia muncă şi la profesia strămoşească. Nicăieri n-ar avea mai multă materie M, Bar-res pentru teoria sa a dezrădăcinării ca la noi. Tradiţionalismul, la o populaţie aşa de vie, de mobilă şi de dornică ca a noastră, n-are absolut nici un sens. Burghezului gentilom, Mr. Jourdain, i-au trebuit o mulţime de profesori ca să înveţe limbile, sportul, muzica, gramatica. Confratele român e mult mai apt de progres. Parvenitul nostru lasă repede la Q parte vechile apucături şi se lustruieşte — e drept numai aparent, — cu o viteză uimitoare. Caragiale, dacă ar trăi, ar avea poate o idee mai bună de eroii săi cînd ar vedea ce 140 141 repede se pot transforma, ce capacitate de adaptare şi perfecţionare au. Salturile de la o clasă la alta sînt cele mai curente şi uşoare procese sociale româneşti. Talentul nostru de adaptare se poate constata şi din studiul profesiunilor noastre. E cunoscut de mult că ocupaţiile în care reuşesc (şi sînt şi cele mai căutate) românii sînt avocatura şi medicina. Nici o profesie nu presupune o acomodare mai elastică cu realitatea schimbătoare şi adesea contradictorie ca avocatura. Trebuie pledată azi o cauză şi mîine, cu aceleaşi argumente şi cu acelaşi talent, cauza inversă. Avocatul are nevoie de o fineţe desăvîrşită de inteligenţă. El trebuie să se transpună în toate circumstanţele. Dar românul reuşeşte foarte bine în această meserie. Printre laureaţii facultăţii juridice din Paris se găsesc totdeauna cîţiva români şi nu odată am auzit acolo, de la savanţi emeriţi, că românii au simţul juridic. La fel cu medicina. Această disciplină presupune şi ea un special simţ de adaptare la individualitatea bolnavului. Ca să pui un bun diagnostic, trebuie să ţii seamă de condiţiile specifice ale bolnavului, adică să ai un talent special de a prinde realitatea organizaţiei sale, să nu falsifici situaţia sa după cine ştie ce teorie preconcepută, să ai mai mult bun simţ şi-mai puţină logică gratuită. Se ştie că medicina e mai mult o artă practică decît o ştiinţă teoretică. Ea aplică descoperirile ştiinţelor biologice. Dar aplicaţia presupune tact şi intuiţie exactă. Să mai vorbim de politică şi de talentul nostru special de a o face ? Pentru ca diagnoza să fie exactă, ar mai trebui ca românul să fie şi bun actor. (Şi acesta presupune transpunere în fel de fel de situaţii). Dar ce ; popor tînăr în civilizaţie a avut mai multe celebrităţi ] în teatru care i-au purtat numele dincolo de graniţă ? în legătură cu această funcţie de adaptabilitate se explică şi tot progresul nostru modern. Sînt puţine ţări care să fi efectuat un salt aşa de miraculos de la barbaria orientală la spuma de civilizaţie pe care o avem astăzi, care într-o epocă aşa de scurtă, de la 1848 încoace, să fi făcut atâtea achiziţii occidentale. Cu toate acestea, acest progres rapid n-a fost posibil decît fiindcă a fost efectuat numai formal. Junimiştii au văzut bine acest lucru. Dacă am fi progresat şi în adînc, adică şi In fond, cultura pe care o avem ar fi fost opera noastră, ar fi fost o creaţie. Fiindcă ne-am mulţumit însă de cele mai multe ori numai cu forma, am satisfăcut doar condiţiile adaptabilităţii. Civilizaţia noastră n-a fost inventată de noi înşine pas cu pas, ca o soluţie adecvată la nevoile noasfcce organice, ci adaptată, localizată de aiurea. Avem astăzi instituţii constituţionale, dar numai formal, avem tehnică, comerţ, industrie. Dar tuturor le lipseşte un substrat adînc, rădăcini împlîntate profund. Clădim edificii monumentale, luxoase, dar după un ari ele se ruinează în solidaritate. Aducem vagoane de căi ferate lustruite de noutate : după două săptămînj, le podideşte murdăria. Construim şosele elveţiene care nu se menţin decît un an în stare bună. Occidentalismul e instabil la noi, se dizolvă iute, e efemer în orice, fiindcă îi lipseşte postamentul. Am fost deunăzi la ultima expoziţie de pictură a salonului oficial. La prima aparenţă, nimic deosebit faţa de o expoziţie similară din Paris ori Miinchen. Progres remarcabil. Talente care, dacă n-ar exista undeva modelele lor, ar fi mari pictori. Dar cînd priveşti mai de aproape îţi aduci aminte imediat că există undeva în Apus, Matisse, Vlaminck, Picasso, Gauguin, Van Gogh. Culorile acestea, liniile acestea nu sînt găsite pentru prima oară de un ochi românesc. Cum aş fi vrut ca ele să fie aşternute acolo pe pînză, din experienţa sa sufletească, pur românească, de un pictor incult, naiv şi in-tinctiv ! Dar toate acestea trebuie însă să ne minuneze. Tot progresul formal, care nu poate să nu aducă cu dînsul şi adincul, substratul efectiv, e, oricum, un semn de enormă supleţe. Cine ar fi putut face chiar atît, într-un timp aşa de scurt, fără să cadă in groteşti improvizaţii de care noi am scăpat, salvînd si decenţa şi bunul gust ? S-a găsit o expresie minunată cînd ni s-a zis : „Belgia Orientului". în adevăr, cu puţine ţări avem aşa de multe afinităţi cum avem cu Belgia. Şi acest popor e un popor adaptabil. Şi el şi-a importat cultura fără s-o producă. Octave Mirbeau spunea că Belgia faţă de Franţa e ■ca o contra-marcă faţă de bilet. Dar Mirbeau era nedrept. A importa o cultură pe care o asimilezi perfect şi o duci mai departe echivalează cu a o crea. Cînd vom J42 143 asimila şi noi importaţiile noastre, va fi acelaşi lucru cu o creaţiune. Din toate acestea, trebuie să aducem laude funcţiunii noastre de acomodare. Cît sîntem de deschişi, de curioşi la progres se vede şi din felul cum prind, poate cam excesiv de uşor, modele la noi. De multe ori, Bucu-reştiul întrece Parisul. Dacă se poartă pantalonii largi acolo, la noi devin enorm de largi. Orice modă devine „şarjată" aici. Curentele de idei cam îşi au rostul lor acolo, deşi gratuite, la noi devin si mai febrile. E caracteristică în această privinţă dragostea noastră pentru Franţa, de altfel aşa de legitimă. Paul Mo-rand spune într-o carte a sa că numai românii şi portughezii iubesc Franţa ca pe o femeie : fără rezerve. Să ne aducem aminte ce s-a petrecut în epoca neutralităţii noastre, cînd nu intrasem încă în război. S-au găsit atunci români care au putut să spună că mai bine să piară România decît să nu capete Franţa AIsacia-Lo-rena... Funcţia de adaptare exactă şi rapidă presupune o inteligenţă dezvoltată. Fără nici un fel de exagerare naţională, trebuie de recunoscut că românul e înainte de toate inteligent. Deşteptăciunea sa e vioaie, suplă, dar mai ales limpede. Nici o umbră de misticism ori de nebulozitate nu-i turbură funcţiunea exactă a minţii sale. Cel care se adaptează are nevoie de reflectare perfect clară, de o luciditate neturburată a condiţiilor mediului, îi trebuie o anumită specie de organizare mintală. El n-are nevoie de inteligenţa aceea bazată pe fantezie, pe plăsmuire, imaginativă. N-are nevoie de visuri poetice, de miturile grandioase care falsifică realitatea şi o prezintă altfel de cum este. N-are nevoie nici de inteligenţa abstractă, uscată, prea raţionalistâ, prea logică, făcută numai din concepte şi silogisme, rezultată din exerciţii dialectice milenare ,aşa cum e inteligenţa evreului. Inteligenţa românului, în adevăr, nu e nici prea imaginativă, nici prea abstractă. E inteligenţa imediată, plină de claritate şi mai ales de bun simţ. Bergson a definit inteligenţa parcă pentru uzul nostru cînd a scris că „Vintelligence, c'est le moyen de se tirer d'affaire.1* E ceea ce se cheamă trivial „învîrteală". Nimic monstruos, nimic disproporţionat la român. Nici o ieşire deşănţată, ridicolă. Din contră, un spirit critic foarte dezvoltat pe care-1 găsim şi la ţăran, mai ales la ţăranul moldovean aşa de ironic şi aşa de filosof în faţa societăţii şi a existenţei. Dacă spaţiul ne-ar permite, ar trebui făcut un capitol special asupra zeflemelei în viaţa noastră, asupra .genului de comic românesc. Vom face-o poate cu altă ocazie. O asemenea inteligenţă exclude mai ales naivitatea. Nimeni nu e mai puţin naiv ca românul. Francezul, germanul, mai ales englezul au momente de relaxare în care se joacă cu copiii. Deplasaţi de la ocupaţia sau specialitatea lor, au o candoare înduioşătoare. Au credulitate facilă, emit ipoteze copilăreşti. Se lasă înşelaţi de aparenţe. Românul nu e candid niciodată. Luciditatea sa, spiritul său critic, bunul său simţ, sentimentul de actualitate nu-i permit. Cu o expresie a lui Pierre Janet, românul are prin excelenţă „funcţia realului". El nu prea visează alături de realitate şi e, cum se zice, totdeauna „la pagină", totdeauna în contact cu condiţiile prezentului. E atent şi rareori distrat. Lipsa «fanteziei şi a naivităţii Ia o inteligenţă prea lucidă, adică imposibilitatea de a se iluziona, de a uita realitatea şi prezentul imediat, aduce cu ea scepticismul, în general, românul nu crede în bunătatea oamenilor, n-are o concepţie idilică şi sentimentală a vieţii. Câteodată chiar ideea pe care şi-o face despre oameni, atinsă de bănuială, de mefienţă, are în ea ceva pesimist. El e mai degrabă gata să se apere, decît să se dea. Presupune în cel pe care îl cunoaşte mai întii un duşman şi abia după ce se convinge bine îi acordă încrederea şi atunci încă niciodată complet. Mefienţă ţăranului nostru e proverbială. Propaganda electorală prinde puţin fiindcă el bănuieşte de minciună toate promisiunile candidaţilor. Cînd i se cere votul, ori promite şi face cum ştie, ori răspunde totdeauna la fel : „cîţi ca D-stră ne-au vorbit la fel şi pe urmă nu s-au ţinut de cuvînt!" Creditul ilimitat în cinstea şi bunătatea oamenilor nu e în caracterul românesc. Acest aspect al caracterului său e foarte explicabil prin viaţa de suferinţe şi de exploatări seculare pe care a dus-o. Unui popor mereu asuprit, mereu minţit, mereu deziluzionat, nu-i poate încolţi 144 145 în suflet umanitarismul sentimental sau idilic : încredere în oameni şi în bunătatea lor. O astfel de structură intelectuală din care lipseşte naivitatea şi iluzionismul, exclude fără îndoială şi sentimentul religios. Am arătat în altă parte că credinţa mea e că românii au sentimentul religios foarte slab. Găsim la noi conduite de religie naturistă oii fetişistă primitivă. Superstiţia domină : nu se pleacă marţea la drum, ori nu stau treisprezece la masă. Nu există însă acea pietate sufletească făcută din veneraţie, din adoraţie, din nevoie de comunicare mistică cu marele tot care face esenţa vieţii sufleteşti religioase. Profanarea lucrurilor sfinte prin injurii odioase e foarte curentă la noi şi clerul e foarte puţin respectat. Găsim poate în ţărănime un anumit bigotism bazat pe frică. Dar acesta nu e încă sentimentul religios, făcut dintr-o anumită elevaţiune sufletească. Cînd lipseşte naivitatea şi iluzia şi cînd domneşte luciditatea şi bunul simţ e greu să prindă credinţa. Educaţia noastră religioasă de veacuri a fost neglijată. Ea nu se poate improviza imediat. Va trebui mult de lucrat în această direcţie. Vor trebui poate schimbate condiţiile vieţii *morale ,şi sociale ca să poată începe după aceea educaţia religioasă. Din toate aceste exemple luate la întîmplare din viaţa sufletească a poporului nostru, putem rezuma ară-tînd care sînt funcţiunile sale sufleteşti cele. mai bine dezvoltate. Sînt exact acelea care favorizează adaptabilitatea, în primul rînd, cele intelectuale printre care trebuie să menţionăm puterea de observaţie. Aceasta e evidentă în glumele noastre, în proverbe, în literatura cultă. Ea se exercită în mod egal asupra defectelor fizice, asupra celor morale, asupra corelaţiei între evenimente etc. Apoi înţelegerea exactă şi clară, percepţia iute. în ce priveşte viaţa afectivă — mai mult sentiment şi emotivitate decît pasiune. Voinţa românului n-are puterea de constrângere, educaţia adecvată nu e susţinută şi regulată ca a Occidentului. Dar nu e nici apatică, abulică ca a Orientului. Românul lucrează, mai ales pe accese. Cîteodată nu lucrează săptămîni şi luni şi alte daţi e capabil de eforturi considerabile. Are obiceiul să lase totul pentru ultimele zile, dar atunci îşi pierde şi nopţile ca să isprăvească totul. îi lipsesc tocmai aptitudinile care ar strica adaptabilitatea : imaginaţia şi viaţa interioară. Imaginaţia e mediocră la român. El nu e fantast, el nu-şi închipuie visuri absurde, nu transformă viaţa după plăsmuiri. Deasemeni îi lipsesc viaţa interioară, dedublarea şi turmentarea de conştiinţă, remuşcarea îndelungă, intimitatea gîndului şi a sentimentului. Viaţa sa e obiectivă : se revarsă în gesturi şi acţiuni. Nu pierde timpul să depene în reverie cine ştie ce amintiri ori planuri. Toate aceste aptitudini ne explică cum a putut rezista românul ca fiinţă etnică sub atâtea furtuni care au trecut deasupra capului său, cum a putut să nu-şi piardă caracterul naţional sub atâtea şi atîtea încercări de deznaţionalizare. Din toate acestea 1-a scăpat aptitudinea sa de adaptare. Există în viaţa unor animale un instinct foarte curios care se numeşte simulaţia morţii. Cînd e atacat, animalul capătă o rigiditate, care imită moartea. Cum sînt multe animale care nu mănîncă decît organisme vii, el scapă astfel de a fi devorat. Cînd te gîndeşti la istoria noastră, îţi vine în minte că n-am scăpat decît datorită aceluiaşi instinct. Adaptabilitatea noastră a fost cîteodată în momentele cele mai grele aproape echivalentă cu o simulare a morţii. Ne-am redus individualitatea şi combativitatea la minimum ca să nu irităm inamici prea puternici, ne-am reţinut de la orice afirmare de sine ca să ne putem salva viaţa. De aceea progresul a întârziat atît. Dar caracterul nostru ne-a salvat. Funcţia adaptării e efectul persecuţiilor milenare. Dar cel care se poate adapta înseamnă că poate trăi. Ea e semnul vitalităţii noastre1. + * S-ar putea obiecta caracterizării noastre că nu reprezintă o valoare specifică românească, deoarece o mai găsim şi la alte popoare. Dar această obiecţie ar fi ne- S-ar putea deosebi două tipuri de adaptabilitate in caracterul romanesc. Primul tip, mai apropiat de cel oriental mai pasiv, l-ar reprezpnta moldoveanul şi basarabeanul. Al doilea mai activ, ar fi olteanul şi ardeleanul. Munteanul ar fi intermediar între amlndouă. 146 147 fundată. Singurele popoare care pot fi comparate din acest punct de vedere cu noi sînt popoarele meridionale : spaniolii, italienii, grecii. E uşor de constatat că aceste neamuri nu au ca trăsătură principală adaptabilitatea. Caracterul lor pasionat le opreşte de la acea elasticitate necesară funcţiunii de acomodare. Caracterul lor e prea colorat, prea plin de răutate, de răzbunare, de îndărătnicie în anumite direcţii. Cu popoarele nordice nu poate încăpea comparaţie : acestea ţin mai de grabă de tipul occidental. Alte popoare mai mici de cultură recentă se mulţumesc să imite fără să se adapteze. Căci există o deosebire între imitaţie şi adaptare. Imitaţia e făcută aproape involuntar, e o specie, o sugestie, care primeşte orice fără opoziţie. E o operaţie inferioară de parazit care trăieşte din invenţia altuia. Adaptarea e o prefacere, o ajustare, o localizare. Ea înseamnă trecerea prin-tr-un temperament special al unui sistem de viaţă. Cum am arătat mai sus, adaptarea are un sens activ, presupune o voinţă de transformare. Căci de fapt se poate imita orice. Tu te poţi adapta însă decît la ceva. Adaptarea e o selecţie. Selecţia unicului lucru care-ţi convine dintr-o multiplicitate care ţi se oferă. în fond a alege şi a adapta ceea ce e bun aproape echivalează cu a-l inventa din nou. Un om care are sentimente şi idei frumoase e tot atît de preţuit ca un altul care le produce. Căci pentru a-ţi apropia o idee de valoare trebuie să ai în tine împlinite condiţiile de afinitate cu dînsa. Adaptarea mai înseamnă şi curiozitate şi prin aceasta e semn de tinereţe. Ea ne deschide ochii către tot ce e bun, către tot ce e progres şi noutate. E apanajul organismelor plastice şi tinere să se deschidă mereu achiziţiilor progresului. Sînt multe popoare pentru care progresul şi evoluţia sînt interzise tocmai din cauza excesivei lor personalităţi. încremenite într-o formulă de caracter, ele refuză tot ce se gîndeşte aiurea. Spuneam mai sus că determinarea sufletului naţional nu poate fi decît limitată de timp. Ea e o problemă a prezentului. E probabil că adaptabilitatea noastră să fie un reflex al tinereţii noastre şi că peste cîtva timp să dispară lăsînd locul altor aspecte de caracter. Pentru moment însă trebuie să luăm în consideraţie. Canalizată, condusă, ea poate să ne ducă la perfecţiune. Căci nu e puţin lucru să ai în lupta pentru existenţă, supleţe, elasticitate, tact, bun simţ şi luciditate. Un popor harnic ca Germania transformă în valoare tot ce are : pînă şi cîmpiile nisipoase ale Pomeraniei. Atîtea calităţi, înţelese cum trebuie, pot da foloase remarcabile pentru viitorul poporului nostru, după cum, rău înţelese, ele se pot întoarce către aspectul lor peiorativ. Căci adaptabilitatea e o sabie cu două tăişuri. Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate. în ea se găsesc conţinute virtual şi posibilităţile de progres, şi cele de decadenţă. Totul va depinde de directiva ralturală, socială şi morală care va fi imprimată poporului nostru de conducătorii săi. Destinul care ne aşteaptă e astfel dublu. La raspîntie, se cere mai multă înţelepciune decît oriunde. SOREN KIERKEGAARD O editură pariziană prepară o ediţie şi o revistă franceză publică cîteva fragmente din opera marelui moralist şi filosof danez Soren Kierkegaard : „Enten Eller". Deşi tîrzie, această revelare a unuia din cei mai mari scriitori ai nordului va fi binevenită. Publicul francez pare a descoperi abia acum o serie de mari scriitori, pe care cetitorii limbii germane îi cunoşteau de mult. In orice caz, preocuparea recentă pentru traduceri în Franţa e lăudabilă şi pentru faptul că diverse opere inaccesibile celor care nu ştiu decît limba franceză vor căpăta o popularizare mai mare. Soren Kierkegaard, despre care avem o monografie remarcabilă a compatriotului său Hfîffding şi una mai puţin reuşită a Iui G. Brandes, prezintă o serie de analogii izbitoare cu F. Amiel. Fiu de negustor bogat din Copenhaga, a funcţionat cîtăva vreme ca profesor de liceu. Apoi s-a retras de bunăvoie ca să poată scrie şi studia în libertate. A lăsat o serie de scrieri teologico-filosofice şi o culegere de reflecţii (care apar acum în franţuzeşte) şi care-1 aşează printre marii moralişti ai lumii. 148 149 Ca mai toţi nordicii, spiritul său prezintă o înclinaţie de visătorie vaporoasă şi melancolică amintind ceţurile septentrionale, dar şi, ca o reacţiune firească, o nostalgie către azurul clar al sudului. De aici o preocupare şi o dragoste pentru cultura elenă, altoită pe o organizaţie sufletească de protestant, plină de îngrijorare şi chinuită de probleme metafizice şi religioase. Ca şi Amiel, el ne apare ca o îmbinare de suflet germanic, muzical, îndrăgostit de infinit şi devenire, dar care se exprimă cu o claritate perfect latină. Ca şi profesorul din Geneva, Kierkegaard c un romantic ieşit direct din şcoala germană a unui Schlegel şi Schelling. Aceleaşi problema religioase şi filosofice îi preocupă. Ca şi acesta, el ne apare intelectual pur, lipsit de adaptare practică, de voinţă şi organizare sufletească. Dar, spre deosebire de Amiel, Kierkegaard e mai amar, mai puţin inteligent, mai puţin dulce, mai avid, mai sarcastic, ceea ce dă aforismelor sale un humor şi un gust deosebit. lată cîteva .mostre din aceste reflecţii, luate din culegerea amintită mai sus : Cea mai mare parte din, fiinţele omeneşti se precU pită cu aşa ardoare către plăcere şi fericire încît o depăşesc. Mă ginăesc la acel pitic care furase o prinţesă şi o păstra cu gelozie în castelul său. într-o zi, pe cind se odihnea după masă, prinţesa a dispărut. Atunci se încalţă cu ciubotele sale de şapte leghe; un singur pas şi el se trezeşte mult mai departe decît dînsa. Viaţa mea n-are nici un sens. Cînd analizez diferitele ei perioade, viaţa mea seamănă cuvîntului Schnur din dicţionar: el înseamnă cîte odată centură, cîte odată noră. Atît ar mai trebui ca el să însemne cînd cămilă, cind mătură. Ce e un poet ? Un om nenorocit care ascunde in sufletul său o profundă suferinţă; dar buzele sale sînt aşa făcute, încît oftările şi gemetele sale, cînd ies din ele, suna ca o muzică frumoasă. Poetul seamănă cu nenorociţii care erau torturaţi încet, la un foc mic, în taurul de Phalaris; strigătele lor nu puteau atinge urechile tiranului pentru a-l îngrozi, ci îi ajungeau ca o muzică delicioasă. Oamenii $e adună în jurul poetului şi îi spun : 150 cîntă mereu, adică noi dureri să chinuiască sufletul ta» şi buzele tale să rămînă elocvente... Aladin e tonic, fiindcă această bucată arată îndrăzneala genială, copilărească, în poftele cele mai extravagante. Cîţi oameni din epoca noastră îndrăznesc în adevăr sa dorească, să poftească, să se adreseze naturii cu politeţă puerilă sau cu furia dezesperării ? Cîţi sînt aceia care se simt tari pe sentimentul (de care se vorbeşte atît) că sînt imaginea lui Dumnezeu şi că posedă adevărata voce de poruncă ? Nu sîntem noi mai degrabă asemănătorii lui Nureddin, plini de plecăciuni şi reverenţe, fricoşi că cerem prea mult ori prea puţin ? CONSIDERAŢIUNÎ EUROPENE Acum vreo şapte-opt ani entuziasmul pentru Extremul Orient şi civilizaţia asiatică ajunsese la punctul său culminant. Europa părea, cel puţin în partea sa occidentală,, după diagnozele unui Spengler sau Kayserling, în situaţia unui muribund ce are nevoie de transfuziune de sînge. Bineînţeles serul viguros trebuia să vină din fundul Asiei şi să fecundeze încă o dată, prin ceea ce poate da acest rezervor de viaţă proaspătă şi neuzată, bătrî-nul continent, ca acum cincisprezece secole, pe timpul năvălirii barbarilor. De atunci însă bolnavul a dovedit încă multă sănătate. Europa s-a trezit, şi-a rechemat forţele şi conştiinţa şi, după ce fusese aiurita o clipă, a început să se apere. Chiar din lumea germană unde ideea asiatică era mai puternică, au pornit curente filoeuro-pene. Mişcarea din jurul lui Europaische Revue a Iul Kari Anton Rohan, paneuropenismul lui Kudenhove-Ka-lergi sînt destul de semnificative în această privinţă. Esteţii şi artiştii Germaniei au reînceput să'treacă, ca şi altădată, frontiera dinspre Franţa. Alianţe, armistiţit măcar, ca acela de la Locamo, au favorizat iarăşi vechea solidaritate europeană. Din lagărul francez manifestările de viaţă si de apărare occidentală sînt şi mai afirmative. Cel mai drastic e desigur Defense de VOccident al lui Massis. Au urmat apoi Nation et Civilisation al lui Lucien Romier şi Locamo sans reves a lui Alired Fabre- 151 Luce. La toate acestea se mai adaugă şi criza sau marasmul în care se găseşte lumea sovietică, cu aşa de mare prestigiu chiar şi asupra mediilor reacţionare din Germania, acum şapte-opt ani. Civilizaţia sovietică e departe de a fi constituită şi, cu toate mesagiile pe care le trimite prin G. Duhamel ori Luc Durtain, e departe de a putea oferi un îndreptar de viaţă morală ori intelectuală bătrânei Europe. Reînnoirea prin misticism, prin viaţa instinctului şi a obscurantismului pe care unii îl cred fecund nu e încă posibilă — dacă va fi vreodată. Occidentul e departe de a-şi cînta cin tecul lebedei. De altfel, Europa nu şi-a spus ultimul cuvînt în civilizaţie. Fecunditatea tinerei literaturi franceze şi engleze şi a ideologiei recente germane o dovedesc cu prisosinţă. MISIUNEA UNEI GENERAŢII Timpul creator, acela care făureşte istoria, nu e omogen şi egal. Nu e împărţit după calendare, sau după ceasornice. E mai degrabă o alternanţă de umbră şi lumină în perioade de lungimi nepotrivite. Acum o zvîc-nire impetuoasă de afirmaţie, de tensiune şi de muncă. Mai pe urmă acalmie, indiferenţă şi, marasm : generaţii viteze şi apoi generaţii moi, fără caracter şi fără vigoare. Cu drept cuvînt, Peguy deosebea perioade şi epoci. E un semn al timpului nostru, fără îndoială, că alianţele spirituale între indivizi nu se mai constituiesc după raporturi de vecinătate în spaţiu, ci după potrivire şi simultaneitate în timp. Generaţia e societatea fără legi vizibile a oamenilor de aceeaşi vârstă. Un secol înseamnă atâtea achiziţii aje cugetului cîte generaţii a avut. Progresul se măsoară după destinul acestor oameni născuţi aproape în acelaşi timp. Şi aceştia au programul, acţiunea şi răspunderea lor. Cum gesturile, criteriile, autorii preferaţi, atitudinile sînt cam aceleaşi, în afară de ceea ce aduce specific ca experienţă ori structură mentală fiecare, există o avere în indivizie, care e a tuturor. Şi cei ce vin din urmă au dreptul să ceară verificarea gestiunii. în primele ei manifestări, abia atunci cînd a luat, odată cu adolescenţa, contact cu lumea înfrigurată de viaţa care curge în ea, dibuindu-şi paşii nehotărâţi, o ge^ neraţie nu se poate înţelege. Dar după ani de propriu control, de veşnică comparaţie şi înfăţişare cu alţii, de deziluzii şi triumfuri, grupul spiritual al oamenilor de-o virstâ începe să se priceapă. Pînă la treizeci de ani, orice definiţie e imposibilă. Dar, după aceea, orice intirziere e o inconştienţă. O generaţie presupune o critică, adică o rezistenţă şi un program de idei şi sentimente. Născuţi în ultimii ani ai secolului trecut, am deschis ochii mari şi miraţi asupra lumii în zilele războiului. Puţin înainte şi puţin după. Oamenii care ne precedaseră aveau un anumit fel de a fi. Ei participau oarecum la optimismul celui mai creator dintre secole, acela care fusese al lor. Atunci biruise cî-tăva vreme ştiinţa exactă şi aplicaţiile ei practice. Şi oamenii erau încîntaţi de succesul lor. Multe, foarte multe lucruri erau privite sub prisma pozitivistă, după acea socoteală de struţ, care se face că nu vede problemele insolubile şi chinuitoare, le trece cu vederea, declarîn-du-le neinteresante, printr-o interdicţie ipocrită şi artificială, pentru ca şi ele la rîndul lor să nu tulbure, cu oroarea lor de strigoi, liniştea acestor comozi şi cuminţi burghezi ai cunoaşterii. Fiindcă reuşiseră să aibă electricitate, automobil, cinematograf şi ghete americane, fiindcă continentul era plin de uzine, de hoteluri şi de tramvaie. Dumnezeu fusese umilit, răpus, exilat în azurul inutil al firmamentului, întrebarea metafizică presărată cu naftalină într-un cufăr, năzuinţa către risc şi eroism recompensată cu indulgent surâs, ca şi surorile ei, crinolina sau diligenta, şi, ca şi acestea, tot aşa de simpatic ridicolă. în scurt, pozitivismul plin de bun simţ şi mereu optimist redusese infinitul — înfricoşător pentru Pascal — la o modestă dimensiune, uşor măsurabilă şi mecanic explicabilă. Totul era cauză şi efect, proporţionale după un determinism matematic. Acest mecanism universal nu putea fi înţeles decît numai şi numai cu mintea rece, eliberată de idolii hidoşi care o terorizau. 152 153 înaintaşii noştri au crezut, fără rezerve, în Darwin, în Spencer, în Haeckel, în Comte şi Marx. Noi n-am mai apucat aceste timpuri de o idilică linişte, cînd totul era clar, senin, luminos. Se credea atunci că civilizaţia, făcută din tehnică, ştiinţă, libertate şi capitalism, se va perfecţiona mereu. Fericirea omenească, în libertate democratică, în ameliorare capitalistă, în îmbogăţire ştiinţifică, va creşte tot timpul fără obstacol. Omenirea însă, care are în ea un demon absurd şi capricios, s-a săturat brusc de atîta tihnă şi mulţumire, de atîta echilibru şi speranţă. S-au ridicat atunci o mulţime de cîrtrtori ipohondri şi au cerut altceva. S-a stîrnit apoi o grozavă furtunii care a încurcat iarăşi elementele. Generaţia noastră îşi manifestă crezul în două revendicări principale : antipozitivismul şi ideea de ordine. Pretutindeni unde luptă o tinereţe, ea combate pentru aceste credinţe. Să le examinăm pe rînd în rostul şi valoarea lor şi, pe cît e posibil, în cadrul şi posibilităţile ţării noastre. Am asistat ca adolescenţi la lărgirea treptată a cîm-pului de cunoaştere. Ideea, singurul instrument de pricepere a realităţii, ideea abstractă, redusă la un hidos schelet, sterilizat de abuzurile formale ale logicii, ideea dezbrăcată de viaţa, fantomă imaterială a unor esenţe pure, aşa cum ar fi voit-o un Voltaire care ar fi fost logician, a început, încă din jumătatea a doua a secolului trecut, să fie mai puţin iubită. Raţiunea s-a umanizat, căci în forma ei pură închidea numai cruzime ori mortală indiferenţă. Flăcările ei consumau cu încetul germenul de viaţă. îngrozit de concluziile suprapămînteşti ale minţii sale, Pasteur scria : „J'ai demande grâce ă ma ralson". Această zeitate eterna şi rece a fost scoborîtă de pe soclul ei. Sufletul contemporan i-a găsit şi alţi tovarăşi : instinctul, sentimentul, intuiţia, mai puţin infailibili, dar mai aproape de viaţă, mai blînzi, mai omeneşti, mai vii. Bunul simţ excesiv, critica veşnic trează, disciplina severă s-au mai muiat, descătuşînd viaţa pe care o înăbuşeau. Romantismul cu entuziasmul şi fantazia lui au renăscut. Sub ochii noştri, oamenii au devenit mai puţin politicoşi, mai puţin cumpăniţi, mai puţin înţelepţi, mai puţin prudenţi, dar mai înflăcăraţi, mai neaşteptaţi, mai spontani, mai îndrăzneţi. Dacă generaţia pozitivistă era serioasă şi echilibrată la culme, generaţia noastră a 6*e- 154 venit mai zvăpăiată şi mai liberă. Ştiinţa ne-a fost» fără îndoială, un punct de plecare şi unul de sprijin, dar n-am mai considerat-o unul de ajungere. Nimeni n-a mai crezut în atotputernicia ei desăvîrşită. Porţiuni de necunoscut şi mister s-au furişat iarăşi printre noi. Elementele care ne înconjurau, în caleidoscopică variaţie, erau prea multe şi combinaţiile lor infinite, ca să le mai considerăm pe toate previzibile cu un creion pe un petec de hîrtie. Recunoaşterea complexităţii aducea implicit recunoaşterea hazardului, care e celălalt nume al lui Dumnezeu. Am găsit în atmosferă, ca rezultat al acestei stări de spirit, şi puţină modestie metafizică. Nu mai era optimismul patruzecioptiştilor de pretutindeni şi suficienţa lor beoţiană în puterile intelectului. Spontaneitate, libertate, complexitate, imprevizibili tate, pentru cîmpul cel larg al infinitului, din care abia o mică grădiniţă era cultivată după metodele ştiinţei. Dar chiar peste gardul ei şubred de nuiele se putea privi în zările albastre fără fund. De toate acestea am ţinut seamă cu sau fără voinţa noastră. Dar toate tendinţele au exagerările şi miturile lor mincinoase. Fiindcă raţiunea chema în ajutorul ei intuiţia, sentimentul ori instinctul, nu însemna numaidecît că trebuia proclamată moartea ei. Şi fiindcă hazardul cucerea un loc lîngă determinism, misterul lîngă cunoscut, nu urma deloc în mod necesar că intelectualitatea e o ruşine şi că tot ce se reclamă de la un dubios ocultism trebuie îmbrăţişat. Snobii generaţiei noastre n-au mai vorbit decît de teosofie, metapsihică, teologie, mistică etc. Au renunţat de bună voie, fără să fie siliţi de mane, la toate bunurile minţii. Imploră toată ziua o teologie românească care nu există. E o nenorocire că nu sîntem prea religioşi, dar e un fapt. Au încetat subit să judece ca sâ complacă cu platitudine timpului. Au delirat toată ziua fără motiv, chiar cînd li se întîmpla să fie robuste şi lucide creiere de simpli pozitivişti. Dacă nu sîntem, nu vom deveni religioşi într-o singură zi, fiindcă o cere moda. în ţară la noi s-au înjghebat numaidecît doctori teologi, extatici şi întunecaţi inchizitori. Mascarada începea să compromită achiziţiile drepte ale timpului. Am vorbit în altă parte de această tristă şarlatănie, pe care cu nici un chip n-o putem crede altceva. Dar pe- 155 ricolul se anunţă şi în altă parte. Eliberarea sufletului întreg de stâpînirea excesivă a raţiunii adusese o anumită exuberanţa, un fel de tinereţe. S-a creat încetul cu încetul un nou idol : noţiunea de viaţă. Toată lumea, chiar şi neputincioşii, au voit să probeze temperament. Cu toţii trebuiam să fim bergsonieni, adică neastâmpăraţi, nebuni de forţă, de vioiciune. Cei mai cuminţi au început să zburde din senin. Vioiciunea s-a transformat în violenţă şi violenţa în brutalitate şi grosolănie. Cu Nietzsche şi Bergson in mînă, tinerii neofiţi au început să devasteze şi să spargă capul în stînga şi în dreapta. Dar nimic mai funest într-o ţară fără cultură şi fără disciplină morală decît acest vitalism. Bruma de civilizaţie pe care se muncise să ne-o strîngă generaţia trecută a fost sfârîmată într-o clipă. O barbarie odioasă se ridică de pretutindeni în tineret. Tot ce conţine preţul civilizaţiei : blîndeţe, obiectivitate, politeţe, cuviinţă, reflecţie, e denunţat ori ca învechit, ori ca impotent. Aceşti tineri barbari, scuzaţi teoreticeşte de o falsă interpretare a unei filosofii moderne, au pierdut demult orice scrupul de gust ori de decenţă. Cu cât insulta e mai grosolană, prostia şi inepţia mai definitivă, ignoranţa mai crasă, cu atît sînt mai încîntaţi. Ei dispreţuiesc civilizaţia şi bunurile ei, pentru aspectul ei tehnic, confortabil şi — zic ei — mediocru. Voiesc să o înlocuiască cu cultura, care e o atitudine originală şi spontană a sufletului, pe deasupra confortului, a tehnicii şi a democratizării valorilor spirituale. Dispreţuiesc obiectivitatea şi o voiesc înlocuită de un subiectivism îngîmfat şi personal. Pe un ton de o vulgară insultă, adolescenţi imbecili înjură de dimineaţă pînă seara merite şi valori evidente, ca să dea iluzia de forţă şi tinereţe. Dar cine nu recunoaşte aici altoirea unei mode pe un fond de incultură şi barbarie (?) La această revendicare oarbă n instinctelor unor primari care contrafac ideile timpului ca să-şi scuze sălbătăcia nativă, cîţiva cel puţin din generaţia noastră vor şti să protesteze. Aşadar s-a inventat de cîtâva vreme aici, la noi, un nou dualism : civilizaţie şi cultură. Cea dintîi e dispreţuită pentru mecanizarea şi mediocritatea ei. Dacă aceasta înseamnă ; cultură, atunci sîntem pentru civilizaţie. Ceea ce trebuie poporului nostru însetat de dreptate şi libertate nu e | „cultura" subiectivă de temperament excesiv a cutărui J june, înfrigurat de nerăbdare în arivism. Nu ne trebuie specimene de profeţi, de nietzscheeni, de literaţi disperaţi şi originali, artişti singularizaţi; ideologi cu „par-ti-pris"-uri nostime şi interesante. Dacă aceasta e „cultura" sufletului, preferăm civilizaţia mai modestă a materiei. Ceea ce lipseşte poporului nostru sînt libertatea, şoselele, dreptatea şi curăţenia străzilor. Ne trebuiesc cîţiva oameni de caracter şi cîteva mii de „water-ciosete" sistematice. De atitudini literare, delicioase în subiectivismul lor capricios şi picant, ne putem dispensa la urma urmei. Nu ne trebuie lux, cînd nu avem necesar. Nu ne trebuie capriciu, cînd nu avem normal. Poporul acesta trebuie prefăcut omeneşte în masele sale profunde. Aceasta trebuie să înţeleagă tineretul de astăzi. Vitalitate, energie, da. Dar în serviciul civilizaţiei. Barbaria agresivă nu înseamnă numaidecât tinereţe. Gro-benie şi înjurătură nu înseamnă temperament. A avea douăzeci de ani nu exclude a avea nobleţe, generozitate, cuviinţă. Că energia poate fi dulce, iată ce nu pricepe tineretului nostru. Maurice Barres spunea că tinereţea e timpul în care admirăm şi ne umilim. E timpul delicateţei de suflet, al pudorii virginale, al adoraţiei, al curiozităţii, al sfiiciunii metafizice în faţa infinitului, al elanului generos şi filantrop, al dărniciei de sine şi al iubirii de oameni. Să ne stimulăm forţele şi idealul. Să nu credem numai în critică şi raţiune, mai ales fiindcă poporul nostru, decepţionat de seculare iluzii, tinde către scepticism, către şiretenie, către pehlivănie. Să fim puri şi entuziaşti, să avem imaginaţie, căldură şi romantism, dar să nu cădem pentru asta în profanare şi banditism. Să păstrăm capul pe care-1 avem, în care natura a pus luciditate. Dacă vă trebuie avînt şi eroism, nu e nevoie iarăşi de misticism şi obscurantism. Ordinea intelectuală trebuie lăsată în pace. Altfel, mergem către obscurantism şi tocmai de aceasta n-are nevoie poporul nostru întunecat în masele sale adînci, sau superficial luminat în ceea ce se cheamă, cu indulgenţă de multe ori, elita sa. Să nu urîm informaţia şi spiritul de obiectivitate pe care-1 dă ştiinţa, mult necesară nouă. Ca să justifici subiectivismul trebuie geniu. Şi acela nu e dat oricărui student ori autodidact care a mirosit aroma a două-trei 156 157 ■cărţi subţiri. Jocul e periculos şi nu e hărăzit oricui să reuşească. Geniile sînt două-trei pe secol. Disciplina intelectuală va veni prin supunerea cu răbdare la obiectivitate care e operă a raţiunii. Completaţi pe aceasta cu sentiment, cu instinct, cu intuiţie, cu ce vreţi. Dar nu o desfiinţaţi, fiindcă liberarea noastră din întuneric numai prin ea va veni. Sa culegem tot ce a inventat civilizaţia în cursul ei şi să aplicăm conştient şi muncitor aici. Vi se pare că poporul nostru e nărăvit în şiretenie şi pehlivănie, că e adînc materialist în aspiraţii ? Rămîne lvpta pe cale etică. Acolo trebuie forţe de afectivitate şi simpatie, tinereţe şi luptă. Acolo avem nevoie de mult, mult martiraj moral. Dezastrul e că fiecare îşi zice : „A qui Ie premier ?" Fiecare aşteaptă ca să înceapă camaradul său. în domeniul moral, aplicaţi toate învăţăturile antipozitiviste, mistice, afectiviste. Dar acolo, ştiu bine, e mult mai qreu. F. mai uşor să combaţi raţiunea, luciditatea, spiritul critic în violente articole de superbă teorie filosofică. Dar e infinit mai greu să te expui în domeniul practic. Atîţia tineri, sublimi de adoraţie pentru elanul vital, n-ar risca o iotă din comoditatea lor •ca să protesteze contra unei nedreptăţi, contra unei persecuţii, contra unui favor, ori contra unei ilegalităţi. Din contra, de cele mai multe ori, ei se fac soldaţii tuturor exploatatorilor şi închid ochii, distraţi, la evidente şi strigătoare nedreptăţi. Generaţia noastră, dacă îşi simte vreo chemare, va trebui să dea lupta pe terenul etic. Va trebui să combată cu disperare bizantinismul, fanariotismul, şiretenia, pehlivânia, scepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă cu care românul nostru trece uşor peste cele mai tragice situaţii. Revendicăm pentru onoarea acestui popor puţin sentiment tragic al existenţei şi puţină amărăciune conştientă în locul operetei sinistre care ne macină energiile cu veselă indiferenţă şi nesimţită inconştienţă. Cu alte cuvinte, să creem o etică românească. » Vezi nota de la paS- 290 (n. ed.) Ideea de ordine, cel de-al doilea imperativ al generaţiei noastre, trebuie lămurită şi ea, ferită de ereziile care o falsifică. Liberalismul manchesterian sub forma sa excesivă duce ia anarhism. Jumătatea a doua a sec. .al 19-lea a văzut peste tot ruina lentă si înlocuirea liberalismului în toate ţările, chiar şi în patria sa de origine, în Anglia. „Laisser faire, laisser passer" în formă absolută a murit peste tot. A fost un vis frumos şi, pînă la un punct, irealizabil. Posibilitatea de libertate absolută pentru individ, aşa cum o visau Renan, Faguet, ori prinţul Kro-potkin, a fost o generoasă utopie. Naţiunile au simţit nevoia să-şi siringă rîndurile într-o disciplină colectivă, în locul dezordinei libertare, a apărut nevoia de solidaritate. Afară de aceasta, „laisser faire" însemna de multe ori libertatea celui mai tare de a exploata pe cel slab-Războiul, care a adus o relaxare a spiritului de orientare al colectivităţilor, a evidenţiat şi mai bine necesitatea unei regrupări organice. Dar ideea de ordine se putea satisface în două feluri : prin dictatură, ori prin cooperaţie democratică. Exemplul unor ţări ca Italia ori Rusia a creat în unele cercuri o stare de spirit favorabilă dictaturilor. S-au creat şi cîteva doctrine „ad hoc". Valuri de imitaţie au ajuns pînă şi la noi. Dar, cum am arătat în altă parte, următorul raţionament e evident: la noi lucrurile nu merg prea bine, democraţie n-am avut, deci nu democraţia e vinovată de cele ce se întîmpla. Realizarea ideii de ordine prin dictatură mi se pare imposibilă, atunci cînd dictatura nu e adusă cu asentimentul majorităţii poporului, adică după o revoluţie. O dictatură care se impune de sus în jos nu poate să fie decît o exploatare de clasa. Şi, ceea Ce e mai grav, se confundă foarte des, mai ales la noi, ideea de ordine cu ideea de oprimare. A călca legea oricînd în favoarea nu importă a cui, a trăi în nestabilitate şi imprevizibilitate juridică, cînd guvernele schimbă mereu legile, nu înseamnă a favoriza ordinea. Aceasta e înainte de toate legalitate. Dictatura e de cele mai multe ori, după cum s-a exprimat foarte fericit un om politic al nostru, „anarhie tiranică". Nu ne putem abţine aici de a mai repeta 358 159 încă ceva. Că toate ţările care se găsesc în fruntea civilizaţiei se guvernează democratic şi că, în schimb, toate jx poarele râmase în urmă se găsesc sub regim de dictatură abuzivă. De o parte Franţa, Anglia, America, Germania, Elveţia, Belgia, Austria. De cealaltă Grecia, Rusia, Italia, Ungaria, Spania, Turcia. Ordine şi regrupare da, dar sub semnul solidarităţii organice a întregului popor. Cooperaţie strînsă, dar admisă şi acceptată de toţi. Căci ordinea nu poate fi o corrtrîngere. Ca să fie definitivă şi durabilă, ea trebuie să fie o adeziune. Să ne dăm în deplină qugetare şi libertate de alegere disciplina care ne trebuie şi ne convine. Iată un minunat program pentru generaţia noastră : să realizeze ordinea prin acceptare nesilită. Să organizăm forţele de cooperare ale neamului, solidaritatea naţională pe un principiu fecund de unire şi pace. Să cugetăm cu răbdare şi cuminţenie la toate aceste constatări. O generaţie nu trebuie să fie prea pornită pe o singură cale. Rezistenţa ei la unele deviaţuini e tot aşa de preţioasă ca şi-avîntul ei creator. VASILE PÂRVAN ŞI TÎNARA GENERAŢIE Asistăm de aproape un deceniu, cînd cu curiozitate, cîr.d cu nedumerire la amplificarea proporţiilor din ce în ce mai nepotrivite care se acordă cu extremă bunăvoinţă personalităţii lui Vasile Pârvan, al cărui scurt destin cultural s-a desfăşurat în anii nervoşi şi agitaţi de după război. După ce am auzit de V. Pârvan filosof, „cel mai mare de la Conta încoace", de Pârvan artist, estetician, etician etc. etc, acum ni se prezintă un Pârvan — ştiţi ce ? — un Pârvan jurist. Această sarcină şi-o ia în ultimul număr din Gîndirea d. P. Marcu-Balş. Fiindcă printre rînduri a pomenit în treacăt cîteva linii şi despre noţiunea de stat, iată-1 teoreticianul român cel mai autorizat ca să distrugă concepţia de drept constituţional a lui C. Stere. „Poziţia lui Vasile Pârvan se deosebeşte în această privinţă de constituţionalismul d-lui Stere care se reclamă de la constituţionalismul englez". Adică de ce se deosebeşte tocmai de poziţia d-lui Stere şi nu de a scriitorului I. Dra-goslav, a pictorului Tonitza sau a doctorului Babeş fiindcă e vorba de comparat, cum se zice, scripca cu iepurele ? D. Stere e un jurist, iar V. Pârvan n-are nimic comun cu aşa ceva fiindcă nu s-a gîndit niciodată să se ocupe cu o teorie a statului. Deci poziţia sa poate ii opusă oricui şi nu numai d-lui Stere. Aflăm însă cu această ocazie că doctrina statului constituţional care apără libertatea, elaborată de poporanist!, duce direct la pieirea neamului. „între cultul exagerat al eului — cum se practică în cultura românească contemporană cu pericolele aferente anarhism, egoism, criticism dizolvant şi cultul desfiinţării statului este întotdeauna prietenie". Aşadar, a adopta principiul constituţiei engleze înseamnă a voi desfiinţarea statului. După D. Petre Marcu, Anglia, de unde ne-am inspirat noi, a urmărit trei secole propria sa desfiinţare, iar astăzi se zbate într-o oribilă anarhie, mai rău decît Rusia bolşevică. Noroc că s-a găsit un remediu la toate acestea doctrina lui V. Păr-van, a statului istoric şi organic bazat pe disciplină si lege şi care va salva simultan Anglia şi România. Dar cînd eram pe punctul de a ne face reproşuri că am susţinut atît de excesiv drepturile individului anar-hizant contra statului, tocmai citim două pagini mai jos că „această spiritualizare a conceptelor de drept şi stat în sistemul (sic !) iui Pârvan nu mai este concepţia «statului — jandarm» şi ospiciul claselor marxiste împărtăşită de poporanism". Iată-ne acum vinovaţi de greşeala exact opusă : după ce am susţinut anarhismul libertar, de data aceasta susţinem statul autoritar care bagă individul în ospicii şi-1 desfiinţează. Rugăm pe d. P. Marcu-Balş să precizeze odată, cînd sîntem criminali : în prima ori în a doua ipoteză. Sau poate ni se aplică ceea ce spune un boier despre ţăran într-o nuvelă de d. Al. O. Teodoreanu : „Pe ţăran, bine o face, rău o face, tu să-l sudui". Dar d. P. Marcu nu e vitreg numai cu noi. Chiar pe idolul său V. Pârvan îl pune mereu, în suscitatul articol, in poziţii foarte contradictorii. Aici îl prezintă ca pe un apărător al „educaţiei nuanţă" şi al drepturilor individului superior, contra democraţiilor etatiste, aceste „ge- 160 161 norale superstiţii" care creează „oameni de sută", aici îl ridică contra noastră ca să ne fulgere cu concepţia statului organic şi istoric, ieşit din tradiţia românească, menit să distrugă anarhismul nostru individualist. Şi ca să-1 salveze pe Pârvan şi să dovedească că e bun student la Berlin, d. P. M. B. mai citează cîteva duziru de autori germani. E evident, mi se pare, că misticismul anticristicist e bun la orice, numai Ia operaţiile de logică şi la delimitarea conceptelor nu. Cu ocazia acestei grave discuţii juridice, d. P. M. B., extrem de pornit contra spiritului critic, face o aspră critică aproape tuturor curentelor culturale româneşti din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Cei mai criminali sînt junimiştii, pe care-i execută şi individual şi colectiv : Pogor, egoist şi spiritual, Ma-iorescu, poliţist cultural etc. Se pare că vina lor cea mare e că au avut spirit critic şi că şi-au permis să spuie că sînt şi directive rele în cultura noastră, în loc să se mulţumească să o admire delirant. Poporanismul nu face decît să continue şi el această fărădelege. De o parte, criticiştii care sînt vinovaţi de toate nenorocirile poporului nostru. De cealaltă, adoratorii tuturor aspectelor vieţii româneşti. Ostile stau faţă în faţă. Ele sînt Zarifopol, Aderca, Ralea, Branişte, Su-chianu pe deoparte şi dincolo — descoperi ţi-vă — Pârvan, Iorga, Creangă, Eminescu. Cîţiva caraghioşi, în faţa atîtor genii naţionale. Ne permitem să întrebăm insă ce caută glumeţul, „voitairianul" Creangă printre atîtea spirite mistice şi credincioase ? Dar Kantianul Eminescu, criticul acerb din punctul de vedere junimist ? Dar Ră-dulescu-Motru (1-a citit vreodată d. P M. B. ?) care se declară şi el kantian, raţionalist şi care de curînd a scris un hotărît articol contra misticismului ? Uitasem că d. Radul eseu-Motru e oltean. Ca patriot regionalist nul lasă inima pe d. Petre Maicu-BaJş să-i permită să se terfelească în rîndul necredincioşilor şi critioiştilor. Şi atunci părinteşte îl trece în partea cealaltă. Procedeul e simplu : fără nici un alt criteriu de clasificare d. P. M. B. aşează pe cei care-i iubeşte, indiferent de conţinutul cugetării lor în rîndul misticilor, iar pe cei dispreţuiţi îi trimite în lada cu '] gunoi a voltairienilor. Tot după acest procedeu mai aflăm \ 162 ca Kogălniceanu şi Bărnuţiu, Dumnezeu ştie pentru oe, sînt trecuţi în tabăra d-lui Pârvan. Probabil numai ca să rămînem noi cu d. Aderca în braţe, cu care d. Balş nu poate să nu ştie că trăim în excelente raporturi ! Discuţiunea devine însă mai gravă cînd încep principiile. Aşadar lupta se dă între criticism şi credinţa oarb# ori admiraţia delirantă. înainte de toate îndrăznim să atragem politicos atenţia d-lui. P. M. B. că d-sa face critică. Şi încă ce critică ! Deunăzi iarăşi, în legătură cu nu ştiu ce gravă problemă, de filosof ie juridică, după ce a citat iarăşi cîteva duzini de autori germani, netam-nesam, fără nici o legătură cu problema de care era vorba, s-a năpustit asupra d-lui P. Zarifopol, cu o serie de amabilităţi... hipereritice. Desigur însă că critică nu e decît atunci cînd combaţi ceea ce nu iubeşte d. P. M. B. Cînd combaţi ceea ce îi place atunci e altceva, e orice, dar nu e critică. Nu-şi dă seama d-sa, că pentru ca să fie consecvent, ar trebui să fie poet liric, â la Hugo, (şi nu polemist ori pamfletar), închinînd mereu imnuri toată ziua tuturor fenomenelor din jurul său ? Să admitem însă că d-sa critică critica şi că e în dreptul său s-o facă. Aşadar tot ce se întîmpla rău astăzi în ţara românească e fiindcă unii din noi protestăm contra abuzurilor, nedreptăţilor, infamiilor. Ar trebui să tăcem şi totul s-ar îndrepta. Tot aşa de rău au făcut junimiştii că nu au lăsat să triumfe latinismul, lipsa de gust estetic, şarlatanismul în ştiinţă, maimuţăreala formelor constituţionale etc. etc. ? Fiindcă s-au găsit oameni care să denunţe răni, de aceea merge prost neamul românesc ? Desigur că d. P. M. B. e patriot. Ca patriot d-sa voieşte progresul acestei ţări. Chiar dacă delirul său optimist e ca acela al lui Candide că „tout est pour le mieux, dans le meilleur des mondes", tot trebuie să cenceadă că lucrurile nu merg aşa perfect în ţara noastră. Cum va fi posibil de îndreptat ceea ce e rău, dacă ne interzicem chiar gîndul măcar că ceva poate fi rău. Şi dacă suferim astăzi de atîtea imperfecţiuni vina nu poate fi a criticiştilor. Negativi prin firea lor, ei s-au abţinut sau n-au putut produce. Au produs numai spiritele constructive, „creatoare" cum spune d-sa. Şi dacă 163 totuşi nu e bine, cine e de vină ? Criticiştii care nu s-au amestecat ? Sau constructorii care au construit rău ? Noi ştim însă, fiindcă e vorba de opoziţia critică-creaţiune că nimic nu se poate crea fără conştiinţă. Conştiinţa e postulatul oricărei invenţii. Dar conştiinţa e o cîntărire de bine şi rău, o ierarhizare de valori, o percepţie netă şi exactă a realităţii aşa cum este, o apreciere justă a puterilor şi forţelor, cu un cuvînt conştiinţa se confundă cu critica. Ce doreşte d-sa de la noi şi de Ia generaţia din care face parte ? Admiraţie, admiraţie şi mereu admiraţie beată în faţa „forţelor obscure" ale neamului ? E de-a-juns atît ? Această abdicare de a lupta şi combate e programul generaţiei sale ? N-o credem atît de laşă. Atunci ? Nu vede d-sa că clasificaţie critică şi creaţie n-are sens, fiindcă creaţia începe cu critică ? D. P. M. B. se declară pentru misticism, instinct, conîuziune. E dreptul său. Dar e şi interesul patriei noastre ? Am spus-o de atîtea ori ca toate directivele mistice care se recomandă acum poporului nostru îi vor fi fatale Tinerii care încurajează acest lucru nu gîndese deajuns cît râu fac, în numele unui patriotism bizar ' pe care-1 invocă ţării lor. Căci de fapt revenirea la misticism "înseamnă preconizarea instinctului, a obscurantismului şi a barbariei. Vitalismul, temperamentul fugos nu sînt valori în sine. Sînt simple instrumente care valorează atît cît valorează cauza în serviciul căreia se pun. Unui popor care abia a deschis ochii la lumină, i se închide orice posibilitate de civilizaţie. I se spune de-a dreptul : nu mai judeca şi nu mai gîndi, nu-ţi îmblînzi apetiturile şi poftele, bestializează-te cît poţi, căci totul o puterea dc viaţă inconştientă. Revino la barbaria în care ai zăcut veacuri de-a rândul. Grosolănia, brutalitatea, canibalismul, domnia pumnului îţi vor merge de minune. Ai grijă numai să presari deasupra puţină ortodoxie şi niţel misticism. Nu te debilita cu sentimente nobile şi cu idei : acestea sînt semne de decadenţă. Pune mina pe ciomag, sparge geamurile şi profanează templele. Acolo e chemarea ta. Şi cînd te gîndeşti că toate aceste criminale invitaţii care, slavă domnului, la noi pot fi uşor ascultate, sînt pornite numai pentru anumite efecte literare! E adevărat, cum susţine d. Petru Marcu-Balş, că poporul nostru e infectat de pehlivănia zeflemistă a elementului orăşenesc. Frivolitatea trivială rîde de orice. E grav. Dar d-sa uită că alături de această nenorocire există o alta mai adîncă; absenţa totală de reacţiune a opiniei publice la orice rău, răbdarea pasivă a unui popor pînă mai ieri iobag, care primeşte orice abuz. Să favorizăm prin, anihilarea spiritului critic începuturile demnităţii româneşti, germenii firavi ai caracterului naţional care se va desina odată ? Să ne idiotizăm complect pînă la asentimentul total, pînă la sugestibilitatea imbecilă care primeşte orice ordin, chiar acela de a se sinucide ? Aceasta e soarta pe care un entuziast şi talentat tînăr al ultimei generaţii o doreşte patriei sale ? Aceai^ta e daru] vîrstei lui ? Noi ne îndărătnicim să refuzăm a crede, chiar dacă acest refuz va fi o amară înşelare. Nu putem crede că ţara aceasta care se zbate azi în cele mni tragice greutăţi morale — corupţia, necinstea şi laşitatea care ne învăluie pe toţi, — nu va avea instinctul de conservare destul de treaz ca să-şi producă tineretul care-i trebuie. Dar nu un tineret de atitudini literare, susţinînd curente Ia modă, nefaste nouă, un tineret de artificial temperament, abătut pe căi auxiliare de lupte religioase şi mistice, de care nu ne arde acum, un tineret reacţionar şi obscurantist, ci unul bărbătesc şi conştient, luminat, uman şi progresist, care combătând practic, sacri fieîndu-se pentru dreptate şi libertate, să eKbereze caracterul românesc şi să prepare o morală românească. REGIONALISM între publicistul Nichifor Crainic şi cîţiva intelectuali ardeleni s-a încins în ultimul timp o polemică destul de aprinsă, dusă în ziarele Curentul şi Patria, pe tema limitelor şi drepturilor regionalismului. S-a redeschis astfel vechea ceartă, mereu deschisă de la unire încoace, între o parte din opinia publică a vechiului regat care acuză pe transilvăneni de regionalism şi cercti- 164 165 rilc politice şi inteletcuale ardelene care ne acuză, pe noi regăţenii, de imperialism şi exploatare tiranică a noilor provincii alipite. S-au produs şi de-o parte şi de alta statistici şi argumente. Cineva în ziarul Patria arată cu cifre cît de puţini sînt funcţionarii ardeleni în diferitele instituţii ale statului, în administraţie, magistratură, şcoală etc. Şi în afară de această proporţie numerică care are darul de a prezenta fenomenul mai ales subt aspectul sau cantitativ, trebuie să recunoaştem că spiritul de unitate excesivă a structurii de stat, sub dominaţia exclusiv a vechiului /regat domneşte încă în multe cercuri de partea aceasta a Carpaţilor. Discuţia aceasta comportă, fără îndoială, şi consideraţii mai teoretice. Fireşte, nici un român nu va tăgădui necesitatea unităţii sufleteşti şi organice a statului român. Şi de autonomi: prea exagerate, din acelea care duc direct la federalizare nu poate fi măcar vorba, în situaţia actuală a statului nostru. Depinde însă de felul cum trebuie înţeleasa această ,,umtate", în pură logică chiar, trecînd pe deasupra f.iptelor care ni se prezintă, un sociolog imparţial şi in?pirat de spirit ştiinţific va trebui să recunoască că un o-ganism diferenţiat e superior altuia prea omogen. Triburile primitive sînt extrem de uniforme, de conformiste şi de asemănătoare în diferitele lor aspecte. Dar tocmai aici stă slăbiciunea lor. Diviziunea muncii sociale aduce încetul cu încetul diferenţierea diferitelor straturi sociale ori regiuni, fiecare cu o altă specialitate şi tocmai din această complexitate reiese superioritatea organismului evoluat. Cu cît un popor conţine mai multe note diferenţiale cu atît viaţa sa e mai bogată şi mai inîensă. Oare Franţa nu stă aşa de sus în scara culturii omeneşti, anume fiindcă aportul sufletesc breton sau auvergnat sau provensal nu seamănă cu acela normand, loren sau alsacian ? Şi cîte suflete regionale nu se pot deosebi în Germania, aşa de unită sub aspectul ei eta-tist, de la bavarezul şi badezul vioi şi temperamental la prusacul pozitiv şi brutal sau rhenanul uşuratec ? Popoarele mari nu sînt popoare omogene. Uniformitatea e semn de sărăcie sufletească. Care ar fi avantajul pentru noi românii ca basarabeanul, ardeleanul şi mol- 1 doveanul să fie toţi turnaţi pe'" acelaşi calapod care ar fi fabricat invariabil la Bucureşti ? Credem, din contra, că icspectind cît mai mult posibil tradiţia istorică, moravurile locale, sufletul specific al fiecărei provincii vom alcătui o Românie complexă şi bogată sufleteşte. Dar să trecem de la deziderate la realităţi. Nu numai că ar fi mai bine dacă regionalismul ar fi respectat şi la noi ca şi aiurea (şi ar înceta de a mai fi o acuzaţie şi un cuvînt de ocară), dar Cred că n-am putea chiar de am voi să facem altfel. N-am putea fiindcă se opun faptele. Evoluţia noastră istorică — din punct de vedere sufletesc, al mentalităţii, — s-a realizat în mai, multe trunchiuri. Dar două din ele sînt evidente. Aici în vechiul regat, infiltraţiile slave, de-alungul veacurilor, ca contopire directă de rasă şi ca influenţă în moravuri, au fost mai frecvente. Peste acest fond pe care filosoful Kayserlmg îl crede de-a dreptul sud-rusic ca mentalitate, s-a suprapus cultura bizantină. Dominantele vieţii sufleteşti de aici sînt fondul slav şi formă bizantină. Dincolo, în Ardeal, influenţa slavă în popor e mai mica. Cea germană saU ungurească ceva'mai puternică. Iar ciutura şi moravurile n-au nimic bizantin. Din contra, un caracter pronunţat german. Iată deci două curbe de dezvoltare istorică care nu se aseamănă. Le putem noi contopi arbitrar astâzî, după metode artificiale, cînd un mileniu le-a despărţit ? Nu e mai bine oare ca fiecare provincie să cultive ceea ce are ea profund original şi particular creator, bineînţeles întreţmirfd un fond comun de românism ? Nu e mai folositor şi mâi fecund să stimulăm tocmai ceea ce e specific creator în fiecare din provincii ? Se pare însă că preferăm metoda cealaltă, a unui raţionament excesiv, care' crede că se pot tăia picioarete Basarabiei, Ardealului ori Bucovinei, punindu^Ie cu de-a sila într-un pat de Procust, ori impunlndu-le tipare gata făcute cărora trebuie să se potrivească de 1 azi pe niîne. Să ne ferim de orice grandomanie regionalistă' care face ca una'flih provincii să se creadăJBuperioară-celorlalte. Să admitem toleranţa, şi înţelegerea notelor specifice din fiecare. Sufletul românesc îmbogă^tcu'-cîtmai multe aspecte particulare nu va fi decît mai armcmros şi mai prosper. 166 RASPUTINISM într-un număr mai vechi din revista germană Afeue Rundschau, criticul german E. Robert Curtius demonstra cu destulă elocvenţă şi dreptate că ceea ce constituie esenţa spirituală a poporului francez e, în mod unic, literatura. Dacă pentru neamţ totul se reduce la muzică ori la filosofie, dacă la ruşi coeficientul preponderent în viaţă e religiozitatea,, la evreu comerţul, poporul francez nu trăieşte sufleteşte bine şi intens decît prin fenomenul literar. Veche sucursală, în multe privinţe, a culturii franceze, lumea intelectuală de la noi nu se .simte bine decît atunci cînd concepe viaţa şi categoriile - ei prin prizma uter a turismului unei şcoli oarecare. E aşa de adîncă această viciere a vieţii, încît orice tînăr în ascensiune cerebrală şi care doreşte numaidecît să emită o „bombă:i se crede obligat să ne surprindă printr-un capriciu de literatură. E asa de înrădăcinat acest nărav, încît chiar trei studenţi, care se adapă la viaţa pură a filosofiei germane, au debutat tumultos şi naiv lunile trecute sub semnul literaturii cu un manifest ce trece peste realitatea vieţii noastre prin gratuitatea lui. Literaturismul e, o teorie a cunoaşterii : e falsificarea intuiţiei şi percepţiei exterioare după legi de efect, de exagerare şi artificial. „Manifestul Crinului alb" e un nechezat de literatu-rism excesiv. Originea lui socială se găseşte în acele multiple j,manifeste" franceze (suprarealist, dadaist, catolic etc), pe care se cred datoare să le lanseze cenaclele de cafenea, atrăgînd atenţia universului întreg asupra genialităţii lor precoce şi al adevărului imanent pe care numai ele l-au prins în mrejele lor isteţe. , Literatură'şi iar literatură. Chiar şi noi care nu sîntem pragmatişti, ne-am săturat de attîea poze pe cît de verbale, pe atît de ineficace. O insistenta nostalgie de viaţa practică, de: realizări şi de fapte începe să ne domine. Căci, d-lor. tineri revoluţionari care voiţi etică înainte de toate, trebuie să ştiţi că etica e fapt, realizare, exemplu, nu grimase mai mult ori mai puţin sublime. Ne7am săturat de literatură şi inanitatea ei. Voim luptă ?i ri sc care dă autoritate prin cheltuiala de sine, nu viaţă ia& imensă presărată, fie şi cu talent, pe pagini elegant ţj-imertate1 rtaFe de ePicure* de la datori?: grave'^i Şi totuşi acest „manifest" trebuie înţeles în semnificaţia lui, pentru a-i desemna' originea, caracterul şi prin aceasta puterea lui operantă. O sumă de gazete cotidiene au judecat aspru acest gest de tinereţe. Pentru ele, „manifestul Crinului alb" e o colecţie de inepţie, de contraziceri absurde, de ieşiri ridicole, de răţoieli în vînt a unor oameni care n-au nici chemarea, nici autoritatea s-o facă, în fine un produs mental cel mult amuzant prin inconştienţa şi suficienţa lui. Nu ne vom alipi acestui punct de vedere. Orice manifestare chiar una literară, îşi are cauzalitatea el. Orice fenomen care reuşeşte să existe e Înscris într-un rost. Şi, pe urmă, în accentele penibile ale acestui, manifest nu totul e literatura. Cîteodată se desprind spasmuri de chin şi de bună credinţă ce trebuiesc discutate, luminate. Intîi de toate, pentru psihologie, Manifestul Crinului alb e un document extrem de interesant: inepţie de logică, temperament ce vrea să fie fanatic şi accese de critică ultraascuţită, grosolănie şi oarecare înduioşare, efecte literare căutate, voite, şi totuşi bună-credinţâ, insolenţă simplistă şi oricum niţică seriozitate : toate acestea se găsesc, amalgamate şi mestepate în pasta foarte eterogenă a aceluiaşi articol. Incoerenţa aceasta, fecundă e simptomul evident al unei crize de. pubertate. Dopo-. mentul ar interesa pînă în cele mai mici amănunte un amator de freudism. u;. , - • Charlotte Buhler,, o prea onorabilă . femeie privat-dozent de la Viena, a publicat o.culegere de „îuxnale intime" de adolescenţi şi domnişoare. de,.pension In faza critică, riDacă aş avea timp şj loc, aş înşirat pe dpuă coloane tejtte din aceste două surse^ (Voi _face-p poate altădată^' Aspmănarpa ' ^iirnalnln. —" ' — •* 1 - 160 care descoperindu-se pe sine Intfia oară se crede centrul de'grayitiite al lumii, (îptr-o. serie de articole anterioare unde d. Petru Marcu-Balş combate „spiritul critic", ni se dă şi toată etalarea bibliografiei foarte „noi" pe care o capătă d-sa de la profesQrii berlinezi şi aflăm printre altele că sursele dreptului roman sînt: Decretales, Corpus juris civilis etc. etc.) aceleaşi preocupări „chinuitoare", pentru, .probleme, de înaltîr metafizică care, —1.vai^.— figurează palide şi fanate pa şi femeile dezafectate care par sublime la douăzeci de ani, — pînă şi în m; nualele de popularizare. . Cu un cuvînt o criză de • fiziologie care se ia drept revelaţie a secretului, cosmic, în. loc să ducă la o că-..sătorie (fetele sînt mai fericite!), sau la simplă petrecere. ... Dar mai este ceva. Tonalitatea sufletească a „crinilor albi" nu e numai aceea a unor adolescenţi. Fiindcă, In definitiv, nu toţi tinerii reacţionează la fel într-o anumită virată; Sînt-tineri şi tineri. E;vorba şi de o anumită calitate -a. < structurii sufleteşti. Aceasta, în bună parte e-sareen a multor participanţi la manifestaţiile studenţeşti • care. se soldeazâtcu geamuri sparte, cu bătăi şi cu profanări do lucruri sfinte. Un elan de barbarie şi huliganism înficară'de lâ un capăt la • celălalt. cu accentele de pam-îlet:prea cunoscut-(în ţara noastră, a injuriei) paginile • manifestului. ta sfîrşitul lecturii acestui prea imaculat „crin alb" o imagine bruscă mi s-a întipărit în minte : un sarmat hirsut, acoperit cu piei de capră, păros peste măsură, cu o ghioagă enormă în mînă, intră într-un muzeu de artă decorativă. într-un • acces de „sublimă" violenţă sfarmă întf-^c clipă rînd pe rînd vitrinele fragile în care răbdarea şi voinţa de artă â omenirii a îngrămădit vase de Sevres, porţelanuri de Italia, vase de Cipru şi de Persia. Rgreori mi-a fost dat să văd un accent mâi preistoric, lin glas maj1 cavernos pătrunzînd' îndărătnic peste straturile milenare ale culturii, o revanşă absurdă a pitecantropului, refulat de dogme religioase şi de discipline sociale,' ca ţn profesia de credinţă a cavalerilor . «purltt şi. neprihăniţi âi „Crinului alb*. M-^am gîndit o 'clipă la Proud1ion,ţin Proudhbnîără generozitate, tem-'perarnent excesiv de rural semidoct, în care raţiunea şi Vor înţelege tinerii mei amici din tristeţea cu care spun aceste lucruri că jemanfişismul nu e în firea mea...; Manifestul începe cu un război feroce declarat generaţiei mai vechi, care e gratificată de la început, simplu şi curat, cu epitetul de „boi". (Aici e utilizată o veche comparaţie a lui âorne cri boii lui Pitagora), Dar cine constituie generaţia veche ? S-ar părea, cum e şi firesc, că e vorba de oamenii care au acum cel puţin cincizeci de ani. Dar imediat aflăm după semne prea evidenţe, că e vorba şi de^oi cei mai tineri din care unii au depăşit abia treizeci de ani. $tiam mai demult că o generaţie înseamnă cel puţin, treizeci de ani diferenţă şi că, unii istorici consideră un, secol compus din trei generaţii. Şa admitem că lucrurile merg mai repede acum. Sîntem în secolul automobilului şi nu al poştalionului. Generaţiile deci s-ali scurtat. Cu cît ? Veţi crede p(ate că s-a stabilit o diferenţă măcar de 20 de ani. Eroare, profundă. Generaţiile ' se" caracterizează altfel acuru, din trei în trei ani. Iată, de pildă, cazul nostru să zicem tragic. Tinerii care semnează manifestul trebuie să aibă douâzecişîşaşe ori dpuăzecişişapte de. arii. Noi cei care am trecut cu un an sau doi 'peste treizeci sîntem pur şi simplu daţi afară din arena vieţii ca secătuiţi de forţe, ramoliţi, învechiţi, ruginiţi', paşoptişti etc. Iar tinerelul mai fraged care are acum douăzeci de ani,începe să murmure contră senilităţii precoce a; semnatarilor* manifestului. Recunoaşteţi că mergem repede1?'" Dar manifestanţii, treeînd uşor peste chestiuni de cifre şi de vîrste, ne indică un 'criterîti obiectiv pentru a diferenţia generaţiile: cel dinainte de război' şi' cei care aii început să trăiască spiritual îrV epoca postbelică, cu toate caracterele ei de extremă noutate,' aparte comparabilă cu epoca romantică ce-a succedat războaielor napoleoniene. , , _ Ne împăcăm şi cu acest criteriu, şi dacă se admite un recurs contra izgonirii noastre din cetăţenia culturală i?0 171 bazata pe_ acest criteriu, introducem o contestaţie prin care arătăm că şi noî am început a produce după război, că şi noi am apucat în prima noastră tinereţe valul de misticism şi de revoluţie.' Subsemnatul chiar a semnat un articol în Gîndirea (Rusia şi Europa) şi cîteva Scrisori din Paris în Viaţa românească, care ar satisface poate pe exigenţii manifestanţi. ,Cerem, deci, tribunalului suprem, dacă există şi unde există, să ne introducă şi pe noi în rîndul tineretului şi să nu ne dea afară, crud şi nemilos, înainte de a ne fi valorificat forţele şi de a dă ceea ce putem să dăm. Să admitem deci că avem dreptul, măcar pe jumătate, să luăm parte şi noi în instanţa în care se face procesul vechii generaţii. Cu atît mai mult ne îngjiesuim la această rară onoare cu cît pontifii sarbedei generaţii (cea veche) au văzut prea puţin din „splendoarea şi dimensiunile generaţiei în care naţiunea, îşi regăseşte în srîrşit destinul şi drumul ei istoric*. Cine nu s-ar băga la asemenea onoare ? Cine ar putea rezista tentaţiei ? Dar de ce oribila crima sînt vinovaţi aceşti degeneraţi senili, aceşti odioşi strigoi ai trecutului, care „în lqp să plîngă cu ţarina pe creştet (mie mărturisesc că ml s-:i făcut deja milă !),. i-au ieşit întru întîmpinare numai cu venin gălbui, ţjşnind din rădăcina cariată a gurii lor jîmbate de zîmbetul acru al unei semi-bună vbinţi sinistre, cu ocări jalnice ?...". Răspunsul, îl avem îndată. Aceşti mizerabili sînt vinovaţi de jemanfişism şi ,ip diferenţă, de scepticism şi criticism, de individualism şi în fine de egotism volup- tubs. ■ E de ajuns, nu-i aşa ?r, . Să luăm lucrurile în serios şi să le analizăm după criteriul adevărului,, care nu e încă cel mai prost, în orice caz nu e rmrK mai prost decît, acel al fanatismului ori al credinţei oarbe. Jemanfişişmul ori indiferentismul cui? Al personalităţilor eminente din generaţia trecută ? IndrferentismuJL unui Maiorescu, pedantul şi gravul Ma-iorescu, C Stere,. N... Iorga, S. Mehedinţi, al unui Iuliu Maniu, Vintilă Brătianu ori I. Mihalache ? Dar aceştia toţi pot fi acuzaţi de aere pontificale, de moralişti, de pedanţi, de tot ce vreţi afară de indiferenţă şi gust pentru gîume. Viaţa românească, ca şi. Semănătorul, pe vre- muri a strigat mereu morală şi iar morală într-atît încît toţi finii esteţi ne-au atacat cu tot dispreţul de care' dispun adoratorii subţiri ai artei pure. Dacă e cineva care cu enorme surse de religiozitate a crezut pînă la naivitate în „ţăran", „popor" „dreptate", „libertate" etc., apoi a fost Viaţa românească şi colaboratorii ei. Sau poate nu e vorba de personalităţile proeminente, ci de marea mulţime, de unii samsari politici, de pehlivanii cluburildr. în acest caz, sîntem cu toul alături de manifestanţii crinului alb. Am scris de nenumărate ori şi aici şi auirea că nenorocirea cea mare a ţării noastre e spiritul acesta de pehlivănie, de operetă, scepticismul glumeţ şi vulgar cu care se profanează — cele mai serioase, adînci ori tragice iniţiative. Ne-am ridicat de atîtea ori contra fanariotismului subtil ori şiret, contra ipocriziei orientale care ne roade ce e mai curat şi mai nobil în naţia aceasta. în privinţa aceasta, întindem o mînă loială tinerilor manifestanţi şi le urăm succes în lupta lor — dacă vor da-o — pe acest tărim. Criticismul. Aici chestiunea se complică, fiindcă nu putem simplifica lucrurile printr-o pornire plină numai de elan fără a o privi în complexitatea ei. Dacă e vorba de uscăciunea sufletească a unora, de neputinţa lor lucidă şi stearpă, o plîngem şi o dispreţuim în acelaşi timp. Nimic nu se poate face fără credinţă, fără generozitate. Iubim lupta şi sufletul ei plin de patos şi de pasiune. Impotenţii sterili sînt departe de gustul nostru. Dar căldura inimii nu trebuie sa,însemne confuziu-nea capului. Una e generozitatea şi avîntul şi alta e îndobitocirea mistică prjn suprimarea conştiinţei şi prin ridicare la suveranitate a inconştientului şi a instinctului. Am spus-o de atîtea ori şi trebuie să o mai repetăm încă o dată şi aici. Sîntem adepţii unui evpluţionism psihologic, Care ne arată că formele inconştiente sînt vephî structuri depăşite,, dezafectate, (actuale azi abia în regresiunile mentale ale nevrozelor religioase ori simple) şj că formele de conştiinţa sînt cele maj perfecţionate şi mai complexe (fiindcă le cuprind si pe celelalte) de viaţă sufletească. Nici o existenţă vitală nu se întoarce înapoi, de bună voie, la forme inferioare. Nu e contradicţie, cum crede prea repede Manifestul Crinului alb, între evoluţibnis-1 mul relativist şi recunoaşterea raţiunii supreme. Credem evoluţionism, a cărui ultimă formă e raţiunea şi conştiinţa. Mîine cind aceste forme de evoluţie vor fi. depăşite se vor pune alte probleme de valorificare. Credem că totul se schimbă, dar ceea ce avem astăzi e totuşi ultima achiziţie şi e deci cea mai bună. Criticismul e o formă a raţiunii. El e premergător actului creaţiei fiindcă curăţă terenul de resturi mai vechi. E indispensabil din punct de vedere teoretic. Dar el e necesar şi din punct de vedere practic românesc. Criticismul e o formă de protestare. Cum vom scăpa de mizeriile descrise în manifest, d& indiferentism, jemanfişism, scepticism, dacă nu le vom critica, combate şi denunţa. Să î abdicăm printr-o accepţiune totală, printr-un act de adoraţie mută .şi extazică ? Dar atunci nimic din ceea ce doreşte să distrugă manifestul nu se va înlătura. Cum nu observă semnatarii filipicei adresate societăţii româneşti că dispreţuind criticismul, ei fac totuşi o aspră critică, care merge aşa de departe, cîteodată, încît deviază în injurie,? Sîntem acuzaţi, mai ales noi moldovenii, de criticism acut. Ce să facem ? E probabil o fatalitate. Dar se poate face oare un proces unei provincii întregi că e aşa şi nu e altfel. Se poate combate o anumită tipologie provinciala? "Nu văd altă soluţie decît să se asasineze în masă toţi moldovenii ca eretici şi păcătoşi (cum a făcut Ferdi-nand Catolicul cu arabii) şijsă colonizeze ţinutul cu români mai mistici şi mai ortodoxi. E mai util aşa decît să se facă proces fenomenelor naturale. Dar noi credem că o naţiune cîştigă în bogăţie şi în complexitate' cu cît e mai diferenţiată^ provincial sau regional. Unii dau sufletul românesc romantic, liric, alţii pe acela critic ori clasic şi componenţa românească care rezultă e cu atît mai interesantă. Goana contra raţiunii şi spiritului critic e aşa de mare, încît marafesţarjţii declară împrumutat tot ce ţine de iluminismul fraricez,şi de spiritul marii revoluţii. Cu alte cuvinte, sînt declaraţi trădători şi înstrăinaţi toţi cîţigîndesc aşa. Vina cea mare a generaţiei trecute e că a împrumutat aceste idei. „Au uitat prea mult aceşti oameni că luptau pentru nişte idei care-şi pierduse din lu- ciu şi vitalitate prin faptul împrumutului"... sau r „Generaţia părinţilor noştri a trăit din împrumuturi necernute şi din gînduri neisprăvite", etc. Împrumutat poate. Dar tot a fost împrumutat aici, Şi ideologia raţionalistâ şi civilizatorie franceză ca şi romantismul german reacţionar pe care l-au avut semănătoriştii d-lui Iorga şi pe care voiesc să-1 reintroducă tinerii manifestanţi, crezînd că aduc ceva nou. împrumut şi iar împrumut. Şi ceea ce a făcut generaţia vechea şi ceea ce ne propun tinerii revoluţionari. Numai că trebuie să fim atenţi la consecinţele acestor împrumuturi. Misticismul şi ortodoxismul vor aduce obscurantism şi sălbăticie. De bine de rău iluminismul sec. XVIII francez ne-a adus bruma de civilizaţie, rea sau bună cum e, pe care o avem astăzi. Şt tot e preferabil ceva la nimic. Dar mai este ceva. Cei trei autori ai manifestului se declară pentru specificul naţional, pentru determinarea proprie şi particulară a naţiunii noastre. Dar precizarea sufletului naţional e percepţia unei individualizări, a unei diferenţieri bazate pe o operaţie de discriminaţie. Nu pot deosebi ce e al meu de ce e al altuia decît printr-o operaţie de limitare raţionala. Misticismul care urăşte individualizarea, care amestecă şi contopeşte iotul, nu permite diferenţieri, între mistică şi specificul naţional e o enormă incompatibilitate. Ştim însă că recenţii reformatori nu cred în ştiinţă şi în civilizaţie. Buna dispoziţie şi simplitatea cu care stabilesc ecuaţia ştiinţă — banalitate e o fericire pentru filosof şi sînt demne, în adevăr, de individ. Nici Bourget-în romanele sale de veselă memorie (conflictul medic-preot) nu regula mai expeditiv problema ştiinţei. Trebuie să mergi pînă la Mr. Homais pentru asemenea efecte, „Ştiinţa se străduieşte, prin urmare, zic manifestanţii, oricîte foloase ne-ar aduce şi oricîte imnuri i-am închina, să banalizeze fără scrupul lumea". Aşadar, dintr-o lovitură de condei, administrata elgant de un tînăr român, student la începutul veacului al XX-lea la Berlin, se desfiinţează străduinţa întregii omeniri de patru secole, tot ce formează progresul şi năzuinţa umanitiăţn. Şi aceasta se face, să se ţină minte, în România, în revista Gîndirea în luna octombrie 1928. Nu le e frică acestor tineri religioşi şi plini de „angoisse" de atîta eternitate strivită ? Dar, mai ales, nu-i supără atîta prost 174 175 gust? * „Falimentul ştiinţei" e tot aşa de răsuflat, de banal şi de jenant pentru un om bine crescut intelectuali-oeşfce ca şi ateismul celor din tabăra adversă. D-rul Tiron din Iaşi, mare ateu pe vremuri, combătea cam aşa existenţa lui Dumnezeu. De pe catedra de unde profesa patologia generală se punea să înjure propriu-zis şi ţigăneşte pe Dumnezeu. Apoi se adresa triumfător studenţilor : — Vedeţi că nu există. Căci, dacă ar exista m-ar trăsni imediat. Probă experimentală şi irefutabilă. Cam de acelaşi calibru intelectual şi dovedind aceeaşi complexitate e şi chestiunea „falimentului ştiinţei", de partea cealaltă a baricadei. In fine, generaţia veche mai e vinovată şi de o altă crimă. A fost individualistă. S-a dedat la viaţă bună. A fost, cum zic semnatarii manifestului, apucată de egotismul voluptuos. „încoronaţi cu trandafiri roşii pătaţi de vărsături vinete, în mâini cu cupe şi pe buze cu neruşinate surâsuri, generaţia veche se amuză". A se slăbi î Am văzut noi multiple orgii ale tineretului vitalist, pentru care „viaţa" e un scop în sine, ale tineretului postbelic, tumultuos şi frenetic fără rezervă şi fără pudoare, care ar fi lăsat mult în urmă, modestele petreceri bă-trîneşti. Numai de aceasta n-are să se plîngă ultima generaţie ! Accesele acestea de ascetism puritan ni se par cu totul deplasate în generaţia recentă, pentru care orice limită e exclusă, pentru care noţiunea de viaţă intensă, de destrăbălare vitalistă, de etalare a tuturor apetituri-lor e o regulă de conduită morală. Şi poate în acest lucru stă eroarea lor cea mai gravă. Preamărirea vieţii, a euforiei şi exuberanţei, încurajarea biologiei primare din om sub formă de efuziuni dezordonate, paroxismul permanent al instinctelor justificat de o vagă metafizică bergsoniană ori nietzscheiană dezumanizează şi înjoseşte. Cultivarea bestialităţii desfiinţează ceea ce e propriu omului. Am arătat altă dată mai pe larg, într-un eseu intitulat Definiţia omului, că ceea ce situează pe om aparte în natură, ceea ce constituie tocmai omenia lui specifică e faptul de a merge contra instinctului de conservare, de a opri prin bariere de inhibiţie şi amânare poftele imediate şl năzuinţele năvalnice. Omul e om fiindcă se refuză, fiindcă se opreşte şi se înfrâna, fiindcă e absurd din punctul de vedere al logicei biologice. Nu pe calea cultivării şi exasperării vitalităţii vom ajunge la valorile supreme etice şi metafizice, ci pe aceea ale înăbuşirii ei. Altfel omul e o simplă conţi-1 nuare a animalului. „Viaţa" cîntată de Nietzsche, Guyau, James ori Bergson nu e o valoare în sine. E, din contra, un simplu mijloc pentru o realizare spirituală ce ne depăşeşte. Oei vechi ştiau aceasta. Ei îşi dădeau viaţa pentru ceva, ştiau să moară pentru ceva. Toate religiile şi moralele au considerat viaţa ca un simplu instrument pentru a atinge ceva superior nouă. Numai deceniile postbelice, cu lăcomia lor libidinoasă de plăceri au făcut din principiul vital un idol, o zeitate cu atît mai respectabila cu cît le linguşea nevoia de juisare. Dar tineretul trebuie să ştie că nimic mare nu e posibil fără un minimum de ascetism, adică de ucidere relativă a bestialităţii imediate din noi. După acest lung rechizitoriu adus generaţiilor anterioare, manifestul se termină cu o declaraţie de principii tradiţionaliste. „Ceea ce ne îndreaptă către istorie este credinţa că totul e istoric, (aşadar evoluţionism relativist) de Ia cel mai umil gînd şi mai timid gest pînă la raţiunea absolută şi dacă ne simţim autohtoni ne constatăm solidari cu trecutul acestei naţii pe un pămînt românesc". Mărturisim că nu mai înţelegem nimic. Tinerii semnatari încep prin a batjocori trecutul şi generaţiile anterioare şi pe urmă se declară solidari cu dînsul. E oare tot un efect al logicii vitaliste ? Căci, cu care trecut se leagă d-lor ? Pe cel recent, de la 1848 încoace îl blestemă şi -l distrug. Cel înainte de 1848? Dar acela e cel mai plin de fanariotism, scepticism etc, adică de defectele pe care le denunţă manifestul. Nu văd altă scăpare pentru autorii „Crinului alb" decît să fraternizeze, (declarîndu-1 ortodox şi mistic), cu Ştefan cel Mare. Fireşte gestul acesta nu e lipsit de o semnificaţie mai larga. El a încadrat într-un curent ceva mai amplu care voieşte sa reformeze metodele si spiritul vechi prin leacul salvator al ortodoxismului. Sînt convins că printre propagandiştii ortodoxi sînt oameni serioşi, luminaţi şi de bună credinţă. Nu mă îndoiesc o clipă că bunul meu prieten Nichifor Crainic nu e animat de toate aceste virtuţi. Şi totuşi sensul suszisei mişcări îmi apare cu totul altfel. Amestecul de viaţă bestială, de preamărire a plenitudinii de vitalitate, de lubricitate senzuală şi de instinct primar cu aspiraţia către religiozitate, mă face să mă gîndesc, fără să vreau, la eroul tuturor orgiilor pravoslavnice, la voinica brută siberiana, animator rustic şi viguros etalon de reproducţie care a fost Rasputin. După o copioasă mîncare, în care devora două curci şi un purcel fript, doi litri de vutcă şi zece împreunări sexuale, Rasputin cădea în extaz şi vedea pe Dumnezeu. E fenomenul obţinut prin în-tîlnirea unei primitivităţi adînc native cu un delir al trupului excitat pînă la paroxism. E poate şi nevoia de scuză, de justificare pe care orice suflet, fie el cît de zoologic, o simte în faţa păcatului, dar mai ales un început de oboseală : bestia extatică după ravagiile spasmului. Şi Rasputin e o singură pildă rusească printre atîtea altele. Amestecul de viaţă intens animală şi de sublimitate mistică e caracteristic ortodoxismului rusesc. Alianţa între vitalismul orgiac şi năzuinţa către extaz în acelaşi tirhp este şi caracteristica, cel puţin teoretică, a tinerei mişcări ortodoxe româneşti. Filiaţiunea se impune deci. Dar trebuie să se ştie că aceasta n-are nimic de-a face cu flacăra pură a religiozităţii adevărate făcută din veneraţfe, ascetism, respect, iubire de oameni, prosternare umilă şi modestă în faţa eternităţii şi generozitate . fără margini pentru existenţa mizeriei omeneşti. Oboseala ebrietăţii sau tristeţea actului sexual împlinit nu e religie, în orice caz nu e o religie evoluată. Misticismul d»3 sflrşit de clief, misticismul de ora cinci dimineaţa, misticismul orgiac cînd îngerii şi cu prostituatele, se amestecă din belşug ca să confirme „eterna tinereţe" sau elanul vital, toate acestea, o spun cu amărăciune, prieteni ortodoxi şi tineri frenetici de viaţă, nu ne vor aduce mîntuirea. 178 PRECIZĂRI Intelectualism, ortodoxism, misticism ; cuvinte şi formule noi pentru realităţi vechi. Ca şi Rusia, ţara noastră, drum de tranziţie între Europa şi Asia, îşi pune deodată în faţă două metode de realizare. Ca şi pe timpul opoziţiei între Dostoievski şi Turgheniev, ni se deschid şl nouă acum două căi către perfecţiune : prin pilda Occidentului sau prin aceea a Orientului, cu mijloacele conştiinţei, civilizaţiei şi raţiunii, sau cu acelea ale bizantinismului ortodox, transformat arbitrar şi ilegitim în naţionalism autohton. De şaptezeci de ani se pune mereu, Ia fiecare deceniu, această alternativă. E, către 1870, aceea dintre Junimea şi liberalism. O găsim apoi, spre 1900, între sămătorism şi socialism, în politică ori simbolism în literatură. Acum după război vechea dispută se formulează între ortodoxism tradiţionalist şi europenism progresiv. Cu excepţia formelor literare şi limbistice, care urmează fatal o curbă de evoluţie strict locală, m-am declarat totdeauna cu hotărîre şi simpatie către conştiin-ţionalismul european. — Fiindcă naţionalismul extremist nu-mi indică nici o soluţie. în plus, el închide o gravă contradicţie, aş zice un non-sens, atunci cînd cere deopotrivă pe de o parte realizarea misticismului, adică domnia inconştientului, a forţelor instinctice [sic] şi oarbe ale sufletului, iar pe de altă parte consacrarea specificului naţional. Definiţia fenomenului specific românesc nu stă, la noi, în trecut. N-o putem găsi pe calea tradiţionalismului. Sîntem cu toţii de acord că n-am trăit încă momentul naţional culminant, că trecutul nostru e impur şi înstră-nat şi că aşteptăm realizarea noastră sufletească integrală de la viitor. Românismul, adică ceea ce e particular, unic românesc, nu e făcut, nu e închegat încă, d, cu o formulă bergsonianâ, e pe cale de a se face. E încă în acea devenire care se dibuieşte, se caută pe sine. Dar orice precizare într-o formă, orice încercare de definiţie e o operă de conştiinţă. Numai prin cultivarea formelor superioare sufleteşti, prin adăparea la culturile Apusului vom crea cultura românească, adică instrumentul de percepţie, care să ne indice, să ne spună cm» şi 17* ce suntem. Specific naţional fără conştiinţă şi fără raţiune nu e posibil. întîi să ne cultivăm şi pe urmă ne vom înţelege. Adică ne vom înţelege pe măsură ce ne vom crea. Specificitatea naţională e o operă de desprindere, de diferenţiere, iar percepţia diferenţierii nu se poate obţine decît prin raţiune. începînd a fi buni europeni, vom sfîrşi prin a fi buni români. Românismul se învaţă prin europenism. Aşa a fost în trecut aşa e şi astăzi. Patruzecioptis-mul bonjurist şi jacobinit ne-a dat conştiinţa naţională. Români ne-am descoperit mai întîi în Franţa. Opoziţia crează determinările şi precizările. Suprimînd însă orice posibilitate de evoluţie culturală orice tentativă de civilizare, scoborîndu-ne din contra în jos, către faza instinctului, a animalizării cres-cînde, a obscurantismului triumfător, vom îneca în întuneric amorf orice veleitate de distincţiune naţională. Misticismul, cu formula lui românească recentă, ortodoxismul, suprimă comparaţiile paralele, individualizările, contopind totul în neant. Dar să nu se uite însă că situarea noastră într-o formă naţională precisă e un procedeu de discriminare. Mistica distruge complet naţionalitatea, care e o formă de individualitate colectivă. După ameţeala imediat postbelică, a unui fachirism vag, stupid, inform, urmează astăzi peste tot repriza conştiinţei, a lucidităţii virile, a principiului sufletesc activ, demn şi stăpîn pe sine. Din aceste cîteva consideraţii generale, corolarele se impun de la sine. Fiindcă cultura românească nu e determinată specific încă, ci abia pe calea de determinare, cred că nu există încă nici un tip de intelectual particular român. Aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că nu avem ici colo individualităţi eminente, intelectuali eminenţi. Voiesc să spun că nu avem un tip colectiv, comun, de intelectual român. Căci, orice s-ar spune, diferenţierea tipologică pe naţiuni e puternică prin coloratura ce-o da, nu numai în artă, dar chiar şi în filosofie şi ideologie. Kayserling şi Nietzsche nu seamănă cu Anatole France. Tipul'nostru de intelectual nu e caracterizat prin semne locale. El e tributar Apusului, fie că e umanitarist, fie că e, ceea ce e şi mai interesant, naţionalist integral, importând formula Daudet-Maurras. Ceea ce dovedeşte ISO încă o dată că pînă şi naţionalismul ori antisemitismul tot din străinătate l[e]-am învăţat. Intelectuali propriu-zişi — călugări ai spiritului, „cle--rici", cum le zice Benda —, avem prea puţini, fiindcă există prea puţine organizaţii cerebrale, care &ă poată gîndi complet dezinteresat. Utilul, practicii], patrioticul sînt încă valori care eclipsează adevărul pur. Aplicaţia şi pedagogia ne domină încă în bună parte. Intelectualul autentic gîndeşie universalul prin particular, adică creează adevăr general uman cu mijloace locale şi naţionale. Prin aceasta, adevărul e confirmat prin probe varii, luate din toate mentalităţile naţiunilor. La acest ideal vom ajunge cu încetul, considermd pilda altora şi perfecţionîndu-ne facultăţile mentale superioare. Obscurantismul ortodox şi mistic, cu întoarcerea lui la naţionalul şovin şi la forţele aşa zise „creatoare" ale instinctului bestial, e cel mai prost serviciu ce se poate oferi culturalităţii haotice şi dezorientate în care trăim. Ca şi ruşii pe timpul lui Petru cel Mare, ca şi mahomedanii lui Kemal Mustafa, vom învăţa să fim români, în-văţînd mai întîi raţiunea Occidentului. DESPRE „MISTICA STATULUI" SAU BASMUL CU COCOŞUL ROŞ D. Petre Marcu-Balş trebuie să fie un om perfect fericit. Mai întîi fiindcă e tânăr. Tinereţea îi ţine loc de tot : de logică, de gust, dar mai ales de decenţă. Există oare fată urîtă la şaisprezece ani ? Cu o nobilă şi fragedă candoare zburdă de nu ştiu cîte numere în paginile Gîndiri, nechează frenetic şi îşi închipuie că judecă. Insultă, afirmă, emite judecătoreşti sentinţe şi, totuşi, crede, fără pic de îndoială, că raţionează. Student sîrguitor la Berlin, transcrie toată bibliografia de la curs şi ne-o serveşte caldă-călduţâ. Trage de ureche, admonestîndu-i părinteşte, oameni bă-trîni care se cheamă Maiorescu, Stere, Carp. Aici lăfăindu-se „nonchalant", aici înfuriindu-se intempestiv şterge cu o simplă lovitură de condei din istoria culturii iluminismului francez, marea revoluţie, 18! constituţionalismul englez, filosofia raţionalistă şi alte cîteva năzbîtii şi gogomănii de acestea de care face haz cu nespusă poftă. Debitează cu emfază şi vorbe definitive toate „noutăţile" gazetăriei actuale relativ la istoria recentă a culturii noastre cu arhicunoscuta luptă între influenţele romantismului german şi raţionalismului francez (vezi Ibraileanu, Sanielevici, Zeletin, pînă şi P. Şei-caru etc. etc. etc), „noutăţi" de care s-ar jena însuşii d. Lovinescu, şi i se pare că a prins pe Dumnezeu de picior. Dar d-sa e încă şi mai fericit. Căci doar e descoperitorul vesel a lui Pârvan jurist şi filosof al statului. Iar acum în urmă a avut imensul noroc să facă o nouă descoperire : „statul istoric" ! ! Vedeţi, mă rog, „statul istoric". (Sînt oare şi altfel de state"?!) Dar ceea ce provoacă în adevăr stupefacţiunea cea mai violentă şi taie pur şi simplu răsuflarea e „găselniţa" — cum ar zice d. E Bucuţă, — după care, teoreticianul acestui faimos „stat" nu e numai, după cum se credea, Simion Bărnuţiu, Pârvan, moş Ion Creangă şi Savigny, dar însuşi... marele rege Carol. Citind aşa minunate lucruri, cine se poate bucura singur ? Căci doar există un altruism al frumosului. Prieteni şi cititori, vă conjur, pentru interesul vostru, citiţi pe d. Petru Marcu Balş ! Şi dacă sînteţi amatori de logică, de bun-simţ, atunci, cum zic francezii, „c'est une fete pour Tesprit". * * * D. Petre Marcu-Balş. ca mulţi din oamenii generaţiei recente, confundă temperamentul cu inteligenţa. Aici e poate eroarea sa cea mai gravă. Avînd nervi, crede că face silogisme. Cu oarecare aptitudini pentru pamflet, în loc să capete un loc onorabil în coloanele uneia din numeroasele gazete-revolver, cu care, spre slăvirea lui Dumnezeu, şi a patriei noastre, sîntem tot mereu mai dăruiţi, d-sa se încurcă în teorii, în argumente, în opere de construcţie mentală. în loc ca, între o înjurătură şi o doină, să ne invectiveze brav, neaoş şi olteneşte, aşa cum face cu talent printre veştede rînduri de doctrină şi de limfatică gîndire, (dîndu-ne măsura adevăratei sale meniri) d-şa? asudă în compoziţii cerebrale, lipsite de afinitate cu fiziologia sa robustă, nativă, instinctivă, neenervatâ încă de jocul subtil al gîndirii. lluzionîndu-se că aduce elemente noi într-o discuţie arhiînvechită, d-sa nu e de loc conştient că „radotează*-ceea ce spun de douăzeci de ani toţi discipolii d-lui Cuza : supremaţia neamului, necesitatea ortodoxiei, goana contra, anarhiei bolşevizante, ordinea [în] stat, trădare de neani, pericolul evreiesc, etc. etc. De ce să ne ascundem după deget ? Toată confuziunea, toate ezitările şi contorsiunile,, toată erudiţia de proaspăt şi prea recent doctor, adesea complet inoportună, toate contradicţiile din articolele d-lui Petre Marcu-Balş nu confirmă decît un singur lucru : jena de a merge deadrepfcul şi de a spune ceea ce spun toţi studenţii din Liga creştină. Dar un văl aşa de subţire poate fi foarte uşor înlăturat si fondul nud, fără intelectualitate, fără nuanţe, fără pătrundere filosofică şi umană, apare în toată splendoarea lui. E foarte probabil chiar, ca însuşi d. Petre Marcu-Balş să fie victima acestei amăgiri. Evident că în asemenea condiţii, o discuţie principială. e de prisos, fiindcă discuţia presupune argumentaţie şi judecată şi d. Petre Marcu-Balş n-are decît credinţe. O facem totuşi, cu tot riscul de a fi acoperiţi de injurii grosolane, — oricum atît martiraj măcar merită orice idee, — cu sentimentul că tineretul trebuie sfătuit şi luminat, oricare ar fi situaţia în care se află. Doar Sf. Măria Egipteanca s-a prostituat — zic Vieţile Sfinţilor — cu 12 bandiţi pentru cauza creştinătăţii. Să bem paharul pînă la capăt şi să fim profesori pînă la sfîrşit. * * * D. Petre Marcu-Balş voieşte să lumineze istoria doctrinelor noastre culturale din ultima jumătate de veac. Cu scopul de a se lumina şi mai ales de a găsi, în ce priveşte viitorul, îndreptare pentru o conduită socială şi etică practică. Dar cum de profesie e jurist în faşă, el caută, cu nenumărate digresii care dovedesc neastîmpă-rata sa aptitudine de pamfletar, sa privească această evoluţie ideologică prin prizma ideilor despre stat, aşa cum le-au preconizat diferiţi gînditori naţionali. Şi găseşte 182' două concepţii despre stat: una juridică, luată din constituţionalismul englez, bazată pe raţionalismul francez şi pe postulatul legalităţii şi al libertăţii individuale, şi alta istorică, iraţională, sprijinită pe concepţia evoluţionismu-lui istoric de tip Savigny. Pe acest Savigny pe care 1-a •descoperit cu un amor tardiv, la Berlin, îl prescrie d. Petre Marcu-Balş obligator tuturor publiciştilor din România, fie că s-au ocupat, fie că nu, cu cercetările juridice şi sociologice. Că îl găseşte la Simion Bărnuţiu nu e de mirare, dar nu permite nici unuia din idolii săi : Pârvan, regel Carol, d. N. lorga, Ion Creangă, d. R. Dragnea etc. să nu-1 adopte. Şi, fireşte, toate aceste docile personagii se grăbesc să-1 satisfacă. Aşadar dualismul straşnic şi iremediabil între cele două concepte, dualismul care are infinite consecinţe pentru destinul neamului nostru. Fericite, prin propaganda istoriştilor, nefaste prin aceea a constituţionaliştilor fi-loenglezi şi filofrancezi. Repartiţia e simplă si simetrică, nimic de zis. Dar cine sînt criminalii răspînditori ai le-galismului şi ai individualismului anarhic, după reţeta anglo-franceză ? Sînt junimiştii şi poporaniştii. Europe-nizanţi fără măsură, raţionalişti înguşti, spirite abstracte fără pricepere pentru realităţile şi specificitatea naţională, poporaniştii şi junimiştii sînt ca „jacobinii" lui Taine, spirite matematice şi gratuite. Ei nu pricep două lucruri : 1) Faptul că statul nu se încarnează într-o formulă unică oferită de raţiune şi că astfel n-au pricepere pentru devenirea istorică şi naţională, care îmbracă mereu alte forme particulare, după circumstanţe de loc şi timp, şi; 2) Faptul că acceptarea legalismului (teribile ironii are d. Petre Marcu-Balş la adresa formulei steriste ^domnia legii" !) şi a libertăţiilor individuale ruinează spiritul colectiv, unitatea organică a statului, autoritatea acestuia şi că duce la un anarhism deghizat. Să observăm, în treacăt, că, dacă în aceste articole d. Petre Marcu-Balş se declară adept al istorismului, tot d-sa, în teribilul manifest al „Crinului albw, denunţă cu violenţă relativismul istoric, sursă de scepticism şi decadenţă, şi se înscrie printre credincioşii unui transceden-talism absolut şi imuabil, revelator de adevăruri eterne şi neschimbate. Sau poate acolo s-a lăsat ademenit de d. Sorin Pavel, admirator acum al filosofiei lui Husserl ? Ne e dator d-sa, în orice caz, cu o precizare, fiindcă alt- 184 fel, apucat mereu de capricii cum îl ştim, nu vom mai putea şti ce vrea ? Să vedem însă, dacă acuzaţii d-sale, junimiştii şi poporaniştii, sînt aşa de puri Uuminişti şi aşa de lipsiţi de concepţia istorismului pe de o parte şi de aceea a specificului naţional pe de alta. După d. Zeletin, în cartea sa despre burghezia românească (şi acesta nu afirmă numai, ci se sprijină şi pe texte) ca şi într-un articol recent din revista Minerva, junimiştii — lucrul îl ştie toată lumea, — s-au adăpat adînc in preparaţia lor culturală, la romantismul german. Aceste influenţe sînt evidente asupra lui Maiorescu, Carp,. Negruzzi, adică conducătorii şcolii, care şi-au făcut studiile la Berlin într-o perioadă în care revoluţia romantică şi istoricistă, a cărui singur scop aproape, era combaterea revoluţiei franceze şi a raţionalismului său excesiv (postulatele sale se cunosc : revenirea la evul mediu, an-tiburghezismul, istoricismul etc.), se găsea în deplină înflorire. Acelaşi Savigny este citat în discursurile lui Petre Carp. Reacţionarismul lor ca şi concepţia lor despre viaţă sînt acelea ale romantismului german. Carp şi Maiorescu îşi justificau conservatismul şi antirevoluţio-narismul lor tocmai pe postulatul evoluţiei treptate, deci istorice şi specifice după moment, evoluţie care în momentul acela nu justifica, după ei, primirea constituţionalismului abstract european, fără afinitate cu lipsa noastră de pregătire. Ironiile lui Carp, Maiorescu, Ernî-nescu, Caragiale, care au ajuns astăzi de pomină, se îndreptau contra importului politic european forţat şi excesiv, neadmisibil în condiţiile de atunci ale specificului nostru naţional şi epocal. Sprijiniţi tocmai pe un exagerat autohtonism local, refuzau junimiştii europenizarea şi oc-cidentalizarea noastră. Nu mai insistăm asupra unor astfel de banalităţi. Toată lumea le cunoaşte afară de d. Petre Marcu-Balş, care se dă la paradoxe numai ca să-i iasă o anumită construcţie D. Petre Marcu-Balş scrie : „Către sfîrşitul veacului al XlX-Iea şi începutul lui al XX-lea forţele se grupează în alt mod... Ca o contrapondere se înfiripează istorismul şi organicismul filosofic în România cu inspiraţii germane, în deosebi din Savigny". Dar această influenţă e cu mult mai veche. Ea datează de după 1860. Junimiştii tocmai au adus-o şi popularizat-o. Mai de- 185 parte găsim şi această afirmaţie şi mai gravă : „Istoria influenţei germane în România însemnează o mai deplină cunoaştere şi conturare în sens românesc, spre deosebire de influenţa franceză care este sinonimă, — în afară de vremea bonjuriştilor, — cu diformaţie sufletească şi de-zaxare". Aici se pare că d. Petre Marcu-Balş a plagiat pur şi simplu pe d. Iorga (Ceea ce devine amuzant e că, din „germanofili", devenim acuzaţi de excese francofile !}. Problema astfel pusă e de un simplism aşa de definitiv, încît refuzăm s-o mai discutăm spre a nu sparge uşi deschise. Dar să vedem cum stau poporaniştii faţă de aceeaşi acuzaţie ? Acceptarea raţionalismului revoluţiei franceze şi al libertarismului englez le întunecă oare complet viziunea istorică a lucrurilor ? Sau, ceea ce e şi mai grav, ajung ei ia acea incomprehensiune a naţionalului şi la acea desfiinţare a statului organic şi n autorităţii sale? Aici ne poate apăra mai întîi îosuşi d. Petre Marcu-Balş care în „manifestul Crinului alb" ne acuză de prea mult relativism istoric şi evoluţionist. în articolul Vasile Pârvan şi concepţia statului*, după re ne acuză mai întîi că prin individualismul anarhic desfiinţăm autoritatea statului, sîntem apoi iarăşi pironiţi la stîlpul infamiei ca marxişti autocraţi şi despotici care înăbuşim expansiunea individului. Dumnezeu să-1 înţeleagă pe d. Balş. Poporaniştii antiistorişti ? A citit d. Petre Marcu-Balş cronicile interne ale d-lui Stere dinainte de război unde, ca să se justifice exproprierea, se arăta evoluţia dreptului de proprietate, ce nu poate fi considerat imuabil şi ■etern ? Sau opera sa, Evoluţia individualităţii, unde e vorba de dezvoltarea istorica a drepturilor individuale ? Dar toată doctrina politică a Vieţii româneşti s-a sprijinit pe această axiomă, că fiecare moment şi fiecare ţară au specificitatea lor particulară. Doar Taine, a cărei influenţă asupra V. R. e cunoscută, a familiarizat de mult pe colaboratorii noştri cu noţiunile de mediu şi moment istoric. D. G. Ibrăileanu, care a introdus de fapt punctul de vedere istoric în critică, a fost teribil de atacat pentru aceasta de partizanul „transcedentalismului" în critică, d. M. Dragomirescu. Aş putea cita în această privinţă zeci şi zeci de texte ale „Miscellaneelor" de altă- * Titlul exact: Pârvan şi filosofia statului (n. ed.) dată, dar discuţia, poate deja numai pe jumătate utilă, s-ar lungi peste măsură. Au fost străini poporaniştii de înţelegerea realităţilor naţionale ? Aici d. Petre Marcu-Balş se va lovi de esteţii d-lui Lovinescu care ne acuză, pur şi simplu, de şovinism şi sălbăticie strict locală. Mi se pare însă, că nimeni nu va nega lupta noastră, de două decenii, adesea acerbă, pentru determinarea şi recunoaşterea acestui specific naţional, pe care astăzi seninul domn Balş ne-o contestă, pur şi simplu, cu o lovitură de condei. Mai departe însă d-sa nu ne mai neagă acest umil merit, dar ne atrage atenţia că ne contrazicem teribil atunci cînd susţinem în acelaşi timp raţionalismul anti-istoric (aţi văzut cît sîntem de antiistorici !) şi teoria specificului naţional. Am fi curioşi să vedem cum argumentează tînărul doctor jurist această incompatibilitate între raţionalism şi specificul naţional. Raţionalismul, cînd nu e exagerat, nu exclude devenirea. El poate spune numai atît: în stadiul actual al evoluţiei facul taţilor noastre, de cunoaştere, raţiunea e cea mai perfectă din aceste facultăţi. Mîine, poate, ea va fi depăşită. Astăzi însă nu avem altceva mai bun. Raţiunea c ultima şi cea mai desăvîrşită formă de cunoaştere. Ia care am ajuns pînă astăzi, trecînd peste forme inferioare ei. Dar aceasta nu exclude de loc evoluţionismul şi istorismul. N-a văzut d. Petre Marcu-Bals, în istoria fi-losofiei, atîtea împerecheri între atitudini raţionaliste şi evoluţioniste. E, mi se pare, cazul clasic al lui H. Spencer, al lui Pierre Janet şi al altora mulţi. In ce priveşte re-laţiunile dintre teoria specificului naţional şi raţionalism, nu numai că nu sînt acelea de contradicţie, dar aceste două atitudini se găsesc într-o perfectă corelaţie. în adevăr, determinarea unui fenomen naţional e o operă de; discriminare şi de diferenţiere care nu se poate obţine decît cu mijloace raţionale de comparaţie, adică de stabilire de analogii şi deosebiri. în orice caz recunoaşterea unei individualităţi naţionale nu poate fi rezultatul unei cunoaşteri mistice care contopeşte, confundă în marele ..tot" deosebirile şi diferenţele. Pentru un mistic nu există român, bulgar, german ori grec. Există un singur om egal în spaţiu şi timp. Contradicţie evidentă nu e decît între misticism şi teoria specificului naţional. în nici un caz, între raţionalism şi această teorie. 187 186 Dar d. Petre Marcu-Balş ne mai prinde şi cu aice contradicţii. Cea de a doua între antipozitivism şi democraţie, Antipozitivismul, în speţă kantismul, crede d-sa, e atitudinea ultimei generaţii. încă o inexactitate. Kantismul e o veche simpatie a Vieţii româneşti. D. C. Stere s-a declarat în nenumărate articole kantian. El povesteşte undeva, patetic, cum s-a familiarizat cu Critica raţiunii pure, singurul volum [pe] care-1 avea cu sine printre gheţurile polare ale exilului său siberian. Şi apoi îl utilizează mereu pe acest Kant (care se poate concilia, de altfel, perfect cu A. Comte) pînă în rapoartele ori expunerile sale de motive la diferite legi. „Zuriick nach Kant" e strigătul reformiştilor germani •contra lui Kautsky pe timpul discuţiei între acesta din urmă şi Bernstein. Dar în critica făcută de C. Stere socialismului român, acesta se sprijină exclusiv pe neokan-tienii germani şi îndeosebi pe Bernstein. Dar de unde legătura obligatorie între pozitivism şi democraţie şi mai ales contradicţia între alte doctrine nepozitiviste, (cum e de pildă Kantismul), şi democraţie ? Pozitivismul, ■cel sociologic mai ales, e numai una din justificările teoretice aduse în sprijinul democraţiei. Kantismul însă poate şi el justifica perfect aceeaşi atitudine politică. Mi se pare că neokantJenii germani erau destul de democraţi. Un sociolog rus, Tugan-Baranowski, pretinde chiar, cu multă dreptate, că la baza oricărei revendicări democratice şi a socialismului în genere stă morala kantiană cu vestitul ei precept : „Consideră pe aproapele tău ca pe un scop în sine şi nu ca pe un mijloc". Din această apreciere kantiană a omului iese toată generozitatea democratică. In fine, iată şi cea de a treia contradicţie în care cădem : problema eului nu s-ar potrivi cu garantarea libertăţilor. Mărturisim că nu mai înţelegem nimic şi credem că, mai ales, d. Petru Marcu-Balş nu pricepe nimic. Cum ? între dezvoltarea vieţii interioare şi a eului (cum vrea Pârvan) şi garantarea libertăţilor nu e nici o legătură ? Ba chiar o contradicţie ? Adică perioadele de oprimare sufletească, de coerei-■ţiune socială, cînd individul e silit prin toate mijloacele ■să accepte „doctrinele oficiale", conformismul nivelator, să fie oare mai favorabil dezvoltării personalităţii interi- 138 oare decît asigurarea libertăţii spirituale ? Crede în adevăr acest lucru d. Balş ? Fiindcă atunci e îngrijitor pentru structura sa mintală. Să citească d-sa şi să mediteze puţin măcar clasicile cercetări ale lui Durkheim în privinţa lormârii şi apariţiei personalităţii omeneşti şi a eului, care s-a format tocmai pe măsură ce conformismul social s-a micşorat. Să citească acest lucru, pentru că e inadmisibilă această lacună culturală la un tînăr care, totuşi, se pare că citeşte. Undeva, în acelaşi articol, d. Petre Marcu-Balş combate complexele antinomice de idei. Dar toată istoria fi-losofiei e plină de sinteze şi de conciliaţii între sisteme. Dacă ar fi cugetat mai profund şi mai puţin simplist ar fi văzut că totuşi de antinomie nu poate fi vorba. Că însuşi complexitatea ii repugnă robustei sale structuri mentale, o înţelegem. Dar aceasta e altceva. Să ne ridicăm pe o treaptă mai sus. Există în adevăr două concepţii duşmane despre stat, care se ciocnesc ireductibil în cultura noastră socială contemporană, una a statului istoric şi organicist şi alta a statului juridic individualist şi antiautoritar ? Noi credem că acest conflict e inventat de d. Petre Marcu-Balş. D-sa obligă oamenii care n-au nimic comun cu ştiinţele sociale, d. N. lorga, Pârvan etc, să fie reprezentanţii unei teorii la care nu s-au gîndit. Dar acest conflict nu exista, maî ales pentru că teoria statului după poporanişti n-are nici unul din caracterele pe care i le impută d-sa. ; d. Petre Marcu-Balş simplifică enorm lucrurile. El ciopleşte cu o secure nemiloasă toate nuanţele şi toate aproximaţiile. Spiritul său de geometrie extrem de simplificator (bun poate pentru gazetărie, periculos pentru adevăr şi ştiinţă), ignorează realitatea sau o schematizează şi o desfigurează-In fond trebuie deosebit o politică şi o sociologie poporanistă. Cea dintîi e consecinţa logică a celei din urmă. Dacă ar fi studiat geneza acestei doctrine ca istoric şî nu ca pamfletar, ar fi aflat că cei de la Viaţa românească sînt înainte de toate sociologi care pleacă dc la starea naturală şi de la dezvoltarea istorică a societăţii. D. Stere şi noi cei mai tineri ne luăm izvoarele investigaţiei noas- 189 tre sociale din etnografie şi din istorie. Lucrarea d-lui C. Stere Evoluţia individualităţii e prima lucrare bazată pe etnologia comparată în ţara noastră. Subsemnatul a publicat multe studii sociologice sprijinit pe aceeaşi metodă etnografică istorică şi trece astăzi drept un reprezentant al durkheim ismului în România, adică al acelui cercetător care utilizează numai metoda istorică şi etnografică, descrie evoluţia instituţiilor sociale în funcţie de spaţiu şi timp, şi determină specificitatea acestor forme de stat şi societate. Aceasta e şi originalitatea lui Dur-khein faţă de ceilalţi sociologi. Iar d. C. Stere utiliza acum treiasci de ani materialul oferit de antropologii englezi dc pe atunci : Morgan, Liibock, Mac Lennan etc. Dar, etnografia şi istoria arată că fiecare stat are o evoluţie istorică specifică, originală şi ireductibilă. N-am aşteptat astfel să ne înveţe d. Petre Marcu-Balş acest lucru. Fireşte că şi statul român intră în acest punct de vedere. Iu ce priveşte cea de a doua imputare care ne atinge, aceea a individualismului anarhizant, să afle, dacă nu ştie, <; d. Marcu-Balş următoarele : Politica constituţională a | d-lui Stere fiind o consecinţă a concepţiei sale sociologice mai generale, ea pleacă de la ideea solidaristă, formulată 1 de Comte, de Durkheim şi de acel Duguit pe care îl dis- | preţuieşte d. Balş. Acest solidarism a fost lansat drept 1 axiomă de nenumărate ori de d. Stere, vezi studiile sale 1 Social-democraUsm şi poporanism, Evoluţia individuali- ' taţii, Cronicile interne din Viaţa românească, Expunerea , de motive la legea exproprierii etc. etc. J Dar solidarismul ca şi sociologismul înseamnă prima- | tul societăţii asupra individului. Cum se exprimă L. Bour- I geois, individul se naşte debitor societăţii. Durkheim, pe j care l-am popularizat la noi, arată mereu că societatea J e cauza şi individul efectul. Individul nu trăieşte decît 1 prin societate, sociolog care pleacă de la individ nu I există. Fireşte, solidarismul nu concepe statul autocrat I şi poliţist ca Hegel, dar totuşi el subordonează individul I grupului din care face parte. Pe baza acestui drept pri- 1 mar al societăţii a cerut d. C. Stere exproprierea, care I numai în interesul individului nu era. Conservatorii de 1 pe atunci pretindeau că drepturile individuale sînt sfinte, 1 chiar cînd lezează societatea. Dar s-ar putea spune cum a se armonizează acestea cu constituţionalismul englez şj libertarismul său ? Trebuie să înţeleagă d. Petre Marcu-Balaş, că drepturile individuale nu sînt un scop în sine, un ideal, ci o simplă limită peste care nu se poate trece. Tocmai pentru a feri solidarismul social de dezagregare, adică de oprimare autocrată şi poliţistă, adică pentru a întări acest solidarism s-a cerut garantarea drepturilor individuale. Căci e un adevăr banal în sociologie, faptul că dacă în societăţile primitive solidaritatea iese din asemănare, în cele civilizate şi evoluate, solidaritatea iese din deosebire creată din diviziunea muncii sociale, din faptul că fiecare individ, fiind specializat numai în ceva, depinde strict de celălalt care-1 completează cu specialitatea lui. Şit apoi, garantarea drepturilor individuale şi urgenţa lor exagerată la noi se bazează şi pe faptul ultimei noastre evoluţii politice, prin care totul s-a călcat în picioare cu un arbitrar fără seamăn şi ţara întreagă a fost scobo-rîtă la rangul unei despoţii orientale. Libertarismul a fost o reacţie şi nu numai o revendicare morală. Acuitatea oprimării politice a făcut din libertarism punctul cardinal al luptelor noastre politice pentru civilizare şi democraţie. Iată la ce ar trebui să mediteze mai serios şi mai puţin pripit d. Petre Marcu-Balş, înainte de a emite cu atîta simplă suficienţă opinia d-sale. * Morala fabulei ? D. Petre Marcu-Balş nu mai. e în prima perioadă a juneţei pentru a se deda la jocuri mentale de calitatea celor de mai sus. Perioada inocenţei a trecut şi d-sa nu mai poate fi privit sub acest unghi. Zburdălniciile acestea „nevinovate" încep să nu-1 mai prindă. Oarecare responsabilitate ar trebui să-1 anine. A zvîrli în dreapta şi în stînga sentinţe, pe cît de teribile şi de incoerente, pe atît de necontrolate, înseamnă, din orice punct de vedere ne-am pune, simplă neseriozitate. Astfel de articole se pot scrie in patimă cotidiană la gazetă. Ele nu pot fi privite în nici un caz ca istorie culturala românească. încă atunci cînd semnase „Manifestul Crinului alb", d-sa călcase cu stînguL Dar susnumitul manifest era cel puţin amuzant în unele din aspectele sale. 190 191 Era un gest, o bravadă de tinereţe. Unei serii de articole grave, pedante, încărcate de erudiţie, unde ar trebui, în intenţia autorului, să se vadă tot ce el învaţă la Berlin, articole ce urmăresc adevărul, li se cere altceva. Şi e regretabil, fiindcă, oricum, d. Petre Marcu-Balş are talent, un mod frenetic şi patetic de a vedea lucrurile, şi, desigur, ne place să credem, bune intenţiuni. Mai multă meditaţie, mai multă concentrare, mai multă sfială metafizică şi morală, mai multă disciplină de gîndire şi gust şi, mai ales, mai putină suficienţă primitiv-agresivă, evident, nu i-ar strica. IARĂŞI ORTODOXISMUL D. Nichifor Crainic a răspuns prieteneşte unor rînduri publicate la această rubrică în chestia ortodoxismului şi a certei între atitudinea mistică şi raţionalistâ. Dar cu toată buna sa voinţă prietenească, d-sa n-a înţelas exact atitudinea noastră. După portretul pe care ni-1 schiţează, înţelegem că apărarea raţionalismului faţă de o reacţi-une nefundatâ şi snobistică 1-a făcut sa ne creadă suflete uscate şi limitate la cel mai strict pozitivism. Mai mult, ne-a bănuit simplismul şi prostul gust al ateilor, la modă acum douăzeci, treizeci de ani. în ce priveşte atitudinea revistei, îl rugăm să răsfoiască colecţia de prin anii 1909—1910 şi să citească două „Miscelanei" intitulate Pentru revista Catolică şi între atei şi teologi şi va vedea nu numai sarcasmul revistei noastre pentru atei în genul răposatului Dr. Tiron. dar profesii de credinţă precise de religiozitate, adică de recunoaştere a complexităţii infinite a cosmosului, a posibilităţii de existenţă a unei fiinţe supreme care ne depăşeşte, a modestiei cunoştinţei şi acţiunii noastre pămînteşti. Prea ne presupune d. Nichifor Crainic sufletul unui Mr. Homais ! A susţine raţionalismul nu înseamnă a nu-i cunoaşte limitele : înseamnă numai a-i recunoaşte utilitatea. Şi nu înseamnă iarăşi a elimina celelalte forţe sufleteşti aşa de importante în creaţiunea spirituală : intuiţia, sentimentul şi chiar instinctul. Nu sîntem aşa de sterilizaţi cum s-ar crede ! De atîtea ori ne-am entuziasmat violent 192 pentru atîtea lucruri, pe care publiciştii mistici, veşnic cu Dumnezeu pe buze, le-au disecat cu atîta răceală critică \ Am avut chiar şi slăbiciuni mai grave ; cineva ne-a acuzat că sîntem hipnotizaţi de „mistica democratică 1" Vezi, d-le Crainic, ce complicate sînt lucrurile ? Dar d. Nichifor Crainic e foarte puţin pretenţios în răspunsul său. Ne pare aproape rău că ne cere aşa de puţin. Pentru d-sa a fi religios înseamnă a-ţi aduce aminte că ai avut o mamă pioasă, a-ţi aduce aminte de făcliile aprinse din dealul cimitirului în noaptea învierii, a te înduioşa de icoanele copilăriei tulburi şi speriate de vise urîte, a avea pietate pentru credinţa strămoşilor etc. etc. Noi credem că religiozitatea e ceva mai mult şi că d. Crainic o prezintă prea ieftin. Dar, în orice caz, dacă atît înseamnă a fi religios, sîntem şi noi din cei mai fervenţi adepţi ai d-sale. Şi dacă ne-ar citi paginile citate mai sus, şi chiar acelea ale colaboratorilor noştri Galaction, Sadoveanu etc., pe care nu i-am publicat numai pentru forma lor literară, ar vedea că sîntem chiar şi mai pretenţioşi. Dar toate acestea nu înseamnă că credem în eficacitatea neoortodoxismului preconizat de Gîndirea. în orice caz, nu vedem legătura teoretică, doctrinală între ortodoxism şi naţionalism. Nu credem că ortodoxismul ne duce la cunoaşterea şi cultivarea specificului nostru naţional — pe care şi noi îl cerem în literatură, dar pe căi laice. Identitate între sufletul nostru naţional şi ortodoxism ? E dar mi se pare că : 1) Nu toţi românii sînt ortodocşi, deci că a identifica românism cu ortodoxism înseamnă a lăsa în afară de patria lor o mulţime de români. Sufletul nostru naţional e mai larg decît formula ortodoxă. 2) Sînt şi alte popoare ortodoxe. Această credinţă nu e numai a noastră : o au şi grecii, ruşii etc, — popoare care se aseamănă prea puţin cu noi. Inconvenientul cel mare însă al neoortodoxismului teoretic şi cultural e altul. Ortodoxism fără bizantinism e greu de conceput după cum recunoaşte într-un articol din Gîndirea şi d. Radu Dragnea. Dar credem că nu e român care să nu recunoască influenţa nefastă pe care a avut-o bizantinismul asupra caracterului nostru. Să întărim şi să re- 193 înviem aceste funeste curente levantine, care ne-au descompus sufletul în pehlivănie, scepticism şi ipocrizie ? Voieşte d. N. Crainic o etică nouă, bazată pe descompunerea bizantină şi, în mod serios, aşteaptă de acolo mîntuirea ? Aceasta am voi să ştim. MISIUNEA GENERAŢIEI TINERE Viaţa românească a apărut acum douăzeci şi patru de ani cu un program ideologic care, astăzi, e inspirat demult în istoria ţării noastre. în România feudală şi neoiobăgistă de atunci, revista noastră a susţinut, în ordinea socială, dezrobirea spirituală şi materială a clasei ţărăneşti. După o luptă de zece ani, poporanismul s-a realizat prin înfăptuirea exproprierii şi a votului universal. Cititorii mai vechi cunosc lupta înverşunată, de fiecare zi, pentru aceste principii ; ştiu cîtă risipă de energie sufletească s-a cheltuit aici, în aceste coloane chiar, pentru cucerirea celor două mari înfăptuiri ce stau la baza constituirii sociale a României de astăzi. De atunci a trecut vreme şi mulţi au putut spune că Viaţa românească şi-a sfîrşit misiunea ci — deoarece idealul pentru care a luptat s-a putut realiza şi că, de-aici înainte, ea va rămîne un simplu magazin literar şi ştiinţific, un organ de publicitate neutru şi anodin, fără de program ideologic. Cine studiază cu pătrundere istoria ideilor sociale şi morale în România postbelică, poate observa cu uşurinţa în tineretul actual — nu vorbesc de cel foarte recent — două curente. Aceste două curente, în care se împart aproape toţi publiciştii noştri, se deosebesc neted prin-felul cum se concep problemele naţionale. E o deosebire de metodă. Unul, ai cărui adepţi sînt mulţi din elevii d-lui prof. N. lorga, pune punctul de greutate al realităţii noastre naţionale în aspectul etnic. Ei presupun o idee de rasă şi civilizaţie autohtonă pură şi afirmă unitatea statului nostru pe dominanţa noastră etnică. Ei caută elementele sintezei naţionale în tradiţii, datine, prejudecăţi şt instituţii arhaice. Perspectiva lor în timp e trecutul. Pe orgoliul acestui trecut stabilesc realităţile de astăzi, pe care le doresc expansive şi dominante în ceea ce au ele exclusiv autohton. Un alt curent — şi din acela face parte şi tineretul grupat în jurul revistei, tineret care a învăţat să gîn-dească cu ajutorul conducătorilor de altădată ai revistei, d-nii. C. Stere şi G. Ibrăileanu, — fundamentează rali-tatea românească, avînd mai ales în vedere punctul de vedere social. Sociologi ca mentalitate şi metodă, ei cred că individualitatea unei societăţi, ca şi destinul ei, e determinat de felul, de proporţia, de raportul elementelor ei componente, de echilibrul în care se găsesc. Noi credem că o viaţă românească se va realiza atunci cînd păturile care o compun vor ajunge la conştiinţa de sine prin libertate; când raportul dintre ele va fi dominat de regule de dreptate şi legalitate. Altfel, oricîtă afinitate etnică ar exista între diferitele clase componente ale acestui popor şi ale acestui stat, şi oricît s-ar exalta orgoliul lor naţional, oricît în fine s-ar exaspera cu ajutorul urei de rasă şovinismul latent din orice popor, dacă condiţiile vieţii sociale ar fi viciate de apucături tiranice, nedrepte, arbitrare, viaţa naţională ar fi periclitată. Căci nu există nimic mal antinaţional decît o operă dc nedreptate sau de exploatare. Solidarităţi bazate pe stăpînire de o parte şi robie de alta nu există şi nici un imperativ naţionalist de ordin ideologic, nici un mit spiritual nu se poate opune unei stări de inechitate. Prin social la naţional, — acesta e crezul nostru. Dar, fiindcă pornim inspiraţi de această metodă, ajungem iute la concluzia că regimul politic care, potrivit timpurilor noastre de conştiinţă şi de cultură, poate ajuta solidaritatea şi coeziunea noastră de stat c democraţia. Cîtă cerneală vărsată de atîţia aristocraţi de ocazie, de snobi slabi de înger sau pur şi simplu de oameni fâră cap, în contra democraţiei! Dar în repetate rînduri noi ne-am ridicat în apărarea democraţiei cu toate zîmbetele superioare ale subţirilor dictatori. Şi aceasta pentru că : a) Toate ţările civilizate sînt democrate ; toate ţările semicivilizate ori primitive sînt dictatoriale. 194 195 b) Pentru câ, la noi în ţara, acest regim n-a fost experimentat ca să-şi arate roadele. Dacă astăzi suferim, efectele sînt ale reacţionarismului care a domnit, nu ale democraţiei care abia s-a înfiripat. c) Civilizaţia noastră e condiţionată de europenizarea noastră cu ajutorul regimului democratic. Am susţinut specificul naţional numai în artă. în toate celelalte domenii, de la ştiinţă pînă la politică, credem că apropierea strînsă de Apus ne va ajuta în progresul nostru, Şi nu cerem atît o perfecţionare calitativă, o cultură fină a elitelor, cît, deocamdată, o difuzare a civilizaţiei în mase sub forma ei tehnică sau spirituală. tn ultimul timp, cedînd unor influenţe ruseşti ori germane, un vînt de obscurantism mistic cutreieră Europa. Moda s-a abătut şi la noi. Avem stăzî aici toate grimasele neobergsonismului, ale fachirismului, ale neo-medievalismului etc. Se preamăreşte viaţa, instinctul, forţele primare ale sufletului, inconştientul. Dar, mai ales, se coboară prestigiul raţiunii şi al conştiinţei. Adepţi al unei concepţii de viaţă mai puţin libidinoase, am preconizat oarecare ascetism, fără de care nu există: morală. „Viaţa" nu e un scop în sine. E un simplu mijloc. Nu „viaţă pentru viaţă", ci viaţă pentru ceva : pentru un scop care ne depăşeşte. Acest scop trebuie ales însă cu luciditate şi claritate. Rolul raţiunii la popoare de civilizaţie tânără, cum e al nostru, e imens. Conştiinţa lămureşte şi individualizează. Pe o discriminare de valori se bazează cultura. Şi cultura românească, cel puţin în această fază se va sprijini pe raţiune. Raţionalism, democraţie, europenism, iată valori culturale pe care Viaţa românească le va apăra şi susţine- INTELECTUALII COMICI Noi, lucrătorii intelectuali, ne dăm seama* fireşte, de comicăriile proprii situaţiei noastre, mai mult decît cei de meserie pur practică îşi pot da seama de comicăriile stării lor. înţeleg: intelectuali de vocaţie naturală, nu prin carieră, aleasă ori impusă cine ştie cum. !196 Fiind animale care observa, disting, judecă, aşa numai fiindcă nu putem face altfel, noi observăm şi distingem gratuit — e o activitate de lux. Cei de meserie practică observă şi judecă minimum, cît le trebuie ca să nu-şi strice afacerea ; ei gîndesc, individual sau grupaţi, în cafeneaua de lîngă bursă, sau cînd se pun la cale cu tovarăşii, înainte de a întîlni pe concurent sau pe onorabilul cu care au să contracteze. Ei reflectă economicos, atît cît le trebuie pentru a socoti păcălelile ce au să constituie afacerea. Adeseori, noi, muncitorii intelectuali, ne minunăm nesfîrşit cît de proaste minciuni îşi spun şi ne spun negustorii. Dar ei ştiu ce ştiu. Omul practic nu-şi bate capul, de exemplu, să înţeleagă meseria noastră intelectuală, pe care el a rubri-cat-o, din .capul locului, sub un dispreţ general şi definitiv, un dispreţ fără iritare (dar nu totdeauna, fiindcă există — curios lucru ! — negustori cu acces de ambiţii literare, de pildă). Aici e locul unei prime comicării ce ne distinge pe noi, lucrătorii intelectuali : cu acea mirare şi curiozitate care, precum au spus înţelepţii vechi, este începutul şi semnul distinctiv al filosof iei, noi observăm şi căutăm a înţelege maşinăria şi puterile cugetului negustoresc. între diversele noastre metode de a pierde vremea cu multă şi complicată osteneală, această aplicaţie ia filoso-fare pînă şi asupra negustorului este desigur, particular de comică. Meserie negustorească numim aici nu numai comerţul propriu-zis, dar şi industria politică, samsarlî-cul de orio3 fel, avocatura, consiliile de administraţie — în sfîrşit tot ce constituie regularisirea valorilor create de partea producătoare a omenirii. Ne cuprinde aici mare mirare, ce pînă la moarte nu ne slăbeşte, chiar dacă pătrundem şi noi uneori — se întîmpla — prin samsarlîc sau industrie politică, în tagma negustorească. Sau poate : mai ales după ce pătrundem acolo şi sîntem în situaţie să privim afacerile ca prin microscop. Sînt încă alte diverse afurisite şi infinite comicării. Pe un intelectual de rasă care, printr-un frumos hazard, are puterea să practice, nici mai mult nici mai puţin, decât ceea ce constituie norma de acţiune şi purtare a unui negustor bine considerat, dar care nu-i decît negustor, îl înfierează numaidecît negustorimea ca escroc. — sau, dacă vrea să judece blînd, îl dispreţui*şte 197 pentru neruşinata lui lipsă de idealism. Aceasta e una. Vine apoi mirarea, pe care intelectualul nu o poate ascunde totdeauna : mirarea faţă de simplicitatea mijloacelor de succes, şi naturale, şi de cultură, ale omului de afaceri. Scoasă dintr-un caz individual, formula lui Eminescu : „două clase şi un curs de violoncel" e, ca atîtea alte observaţii şi gînduri născute în capul acelui mare pieritor de foame, universală şi adînc valabilă. Celui ce nu poate şi nu vrea să confunde şmecheria cu vreun talent pozitiv oarecare, neputinţa inteligenţei şi mizeria prăpăstioasă a cunoştinţelor unui „homme en place" în meseriile negustoreşti îi vor rămîne, pe viată, un spectacol unic miraculos. Fără îndoială, va fi obiect memorabil, de curioasă cercetare, vremilor tîrzii ce se vor deosebi mult de a noastră, selecţionarea aceasta prin simplă învîrteală, care stăpîneşte în lumea celor ce se ocupă, ştiinţific şi vesel vorbind, cu distribuirea bunurilor. Şi istoricii din viitor, cînd vor studia viaţa economică în intensitatea ce o distinge astăzi, dacă izvoarele le vor permite să vadă amănunte decisive, vor fi cuprinşi de un dor neastîmpărat de a vedea, păstraţi în spirt, creierii multor oameni practici, mai mult ori mai puţin iluştri, dar cu maximum de succes în afaceri; şi de a cunoaşte prin placa gramofonică ce au fost convorbirile lor, care era măsura şi calitatea inventivităţii celor ce, sub chip şi formă de organizatori, absorb, fără ingeniozitate şi chiar fără pic de diplomaţie, valori a căror-structură şi calitate sînt pentru ei de nepătruns şi indiferente, cum ar fi pentru un porc kilogramul de bomboane Capsa, fabricate pe comandă specială. Legenda antică spune că un poet comic grec a murit rîzînd de un măgar care înghiţea, cu liniştită lăcomie* florile unei mîndre tulpine de roze. Mai des decît ne închipuim, negustorul, astfel cum l-am înţeles aici, consumă totul cu inocenţa perfectă a urechiatului din povestea greacă. Judicios e, pentru muncitorul intelectual, să fie, pe potriva lui, şi negustor, deoarece măsura fundamentală de capacitate este pretutindeni cea negustorească. Fiindcă fatal trebuie să fii şi negustor, e problemă de viaţă să nu rămînă aşa, încît să funcţionezi ca simplu obiect de consumaţie al negustorului exclusiv, sau ca lichea elementară. Pentru aceasta neapărat, muncitorul intelec- tual va trebui să se simplifice fără jenă, să se fleghizeee astfel ca să nu mai aducă deloc a intelectual, o travestire ce, şi dacă e perfectă, şi dacă nu, tot comică rămîne, ca orice travestire. Soarta cea mai bună — de vreme ce e totuşi un fel de vază ciudată să treci drept intelectual — o au intelectualii, de carieră, nu din născare : intelectualii de carieră sînt animale negustoreşti, pe care familia, împinsă de orientarea momentană a ambiţiilor sociale, le-a înhămat la jugul prestigios al vreunei ocupaţii din domeniul spiritului. La aceşti indivizi, apucătura negustorească triumfă singur : e specia decorativă a negustorului mascat sub titluri, brevete şi funcţiuni academice. Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci. Mare negustor Horaţiu ! Dar cîţi alţii şi mai şi —- filosofi hirotonişti oficial, şi poeţi, chiar, de acelaşi soi... AMERICA ŞI EUROPA Acum douăzeci de ani, nu mai departe, Europa elegantă, conservatoare şi aristocratică, considera invazia americanismului ca supremul flagel. Moravurile comer-cial-burgheze, criteriul mercantil şi pecuniar cu care căutau să se răsplătească pînă şi elanurile sufleteşti cele mai pure, fabricaţia lucrurilor, a oamenilor şi a gesturilor în serie, inspira pe vechiul continent o profudă oroare. Cuvîntul „americanism" însemna trivialitatea materialistă. In adevăr, şi astăzi cînd Europa, ea însăşi ca să poată trăi are nevoie de raţionalizare, cînd o parte din idealurile americane au fost adoptate şi aici, America e încă ţara care înseamnă pentru noi mai ales două lucruri : triumful materialismului în viaţă şi desfiinţarea individualismului. Parcurgînd istoria în timp şi etnografia în spaţiu e uşor de stabilit două tipuri de civilizaţii : a) religioase, în care sufletul ca esenţă spirituală e divinizat aşa cum e în India şi în alte societăţi extrem orientale ; b) economice în genul germano-american unde goana după avere, după posibilităţi pecuniare din ce. în ce mai mari a creat o viaţă de confort. După război cînd continentele s-au legat aşa de indisolubil printr-o mie de fire invizibile, cînd Europa a încetat de a deveni centrul tuturor iniţiativelor, sistemul 198 199 celor două tipuri de civilizaţie a avut entuziaştii şi detractorii lui. Atunci s-au cîntat mai întîi osanale culturilor extrem orientale. Au apărut puzderie de adepţi ai filosofiei lui Cafcya Muni. Am văzut brahmani, fakiri şi înţelepţi, mişunînd cu „melon" în cap şi cu ghete americane în cele mai comerciale centre ale Europei. Apoi moda extrem orientală a căzut şi a venit rîndul americanismului. Preoţi noi au apărut. Dar a apărut şi reacţiunea. Oameni imparţiali, dar serioşi şi-au spus cu-vîntul. Cartea lui A. Siegfried, indulgentă în aparenţă, dar aşa de severă în nepărtinirea ei a dat semnalul. Au venit apoi Duhamel şi Kayserling. în privinţa Americii, trăim astăzi între imnuri şi înjurături. Continentul nou ne trimite de dincolo de ocean chemările misterioase ale unei societăţi în devenire. Celelalte popoare şi-au găsit formula lor definitivă de viaţă. America îşi dibuieşte încă stilul naţional. Acolo nimic nu e fixat, nimic nu e făcut, ci pe punctul de a se face : material prin excelenţă indicat pentru orice experienţă bergonianâ. Nu ştim ce va fi mîine America. Azi, ea ne oferă o luptă sfîşietoare între vechiul spirit puritan, conservator şi religios şi o formă de viaţă quasi-socialistă, de un modernism feroce, dărîmător al tuturor prejudecăţilor. Pînă la ultima criză, lumea transoceanică prezenta două calităţi perfect atrăgătoare amîndouă : fericirea şi tinereţea. E incontestabil că astăzi tinereţea nu se mai găseşte decît în două locuri : în Rusia şi în America. Despre fericire e greu de găsit măcar un singur loc. Dar tinereţea cîntâ şi se joacă chiar cînd nu e fericită. Ea conţine în ea însăşi intrinsec, ca o finalitate proprie, fericirea. Unii au numit americanismul puerilitate şi primitivism. Se poate. Dar aceste două ipoteze presupun şi-o graţie : tinereţea. Priviţi filmele americane : Sînt singurele stenice, tonice aşa cum erau altădată romanele englezeşti. Şi aceasta fiindcă eroii, eroinele, genul de viaţă sînt adolescente. In faţa acestei uriaşe calităţi se opune, ca o antiteză, ca o revanşă a morţii şi a bătrlneţii, despotismul tehni- cii, maşinisml. Automatismul regulat pînă în cele mai mici mişcări unde e strivită complet spontaneitatea e o formă de scleroză. Asistăm astfel la un al doilea contrast formidabil care agită viaţa americană : lupta între maşină şi tinereţe. Tinereţea care creează, eîntă, se joacă, inventează şi maşina care înghite, anihilează suprimă relieful, aduce regula implacabilă, ofilirea şi moartea. îngerul şi demonul american. Gîndiţi cîte visuri, cîte generoase şi duioase tinereţi pornesc spre Holywood. Şi cîte existenţe sfărîmate pier umilite şi zdrobite, din acest teribil iad, mîncător de idealuri tinereşti. Desigur şi maşinismiul cu proporţiile lui uriaşe, cu exagerarea lui enormă, cu lipsa lui de tact e tot fructul unei imaginaţii puerile. Şi tot pueril e şi scientismul american, care se coboară absolut în toate detaliile vieţii, cu rost sau fără. Cfind se pune în gura a o sută de călători aşezaţi cazon pe două rînduri, chiar la debarcarea de pe vapor o sută de termometre in gură; cînd unui funcţionar care cere un post i se pretinde pe lîngă act de naştere şi analiza globulelor roşii din sînge, e evident că ştiinţa devine ridiculă, compromisă de un spirit copilăresc care nu cunoaşte măsura. Şi tot de acolo pornesc preocupările obsedante de eugenică, de prohibiţio-nism, de antidarwinism etc. Viaţa americană e azi o viaţă de masă. Individul a dispărut aproape. Sufletul său e incorporat. Independenţa şi solitudinea sînt noţiuni care au murit. Dar aglomerarea e tot un efect al tinereţii. Copiii se joacă. Cine se joacă trebuie să se joace în mai mulţi. Adulţii pot suferi şi adesea caută singurătatea. Tineretul nu poate suporta izolarea. Camaraderia e pentru el o condiţie de viaţă. Contele Kayserling pretinde că America n-are încă un suflet. S-o aşteptăm puţin să mai crească. 200 20} NU PENTRU D. NICHIFOR CRAINIC, CI PENTRU CITITORI într-un articol omagial, dedicat d-lui Octavian Goga, cu prilejul împlinirii a 50 de ani, adică într-un articol de pură literatură, d. Nichifor Crainic printr-o asociaţie de idei greu de înţeles, azvîrle asupra mea o serie de insulte incalificabile. Cu ocazia alegerilor pentru Cameră sau judeţ — la care am avut ocazia să candidez in ultimul timp — unele partide politice au obiceiul să angajeze sărmani mercenari cărora li se încredinţează misiunea de a acoperi cu noroi adversarii. Mărturisesc că din cei care m-au atacat pe mine nici unul n-a atins in această privinţă talentul şi subtilitatea d-lui N. Crainic, prestigiosul director al prealiterarei reviste Gîndirea. în prima parte a articolului, în contrast cu toată ticăloşia noastră, d. N. Crainic îşi alcătuieşte, desigur cu 2gîrcenie, un inventar al impunătoarelor d-sale virtuţi : sărăcie lucie şi benevolă ca a Sfîntului Francisc, dezinteresare, lipsă totală de pofte lumeşti, spiritualitate şi idealism, consecvenţă, politică, sobrietate în viaţa particulară, intransigenţă în chestiuni pecuniare, lipsă de ambiţie, dispreţ de consideraţii, umilitate creştină etc. etc. Nu ne interesează portretul moral al d-lui Nichifor Crainic şi nu vom retuşa cu nimic din ceea ce cunoaştem şi noi liniile de umbră sau de lumină. Şi nici nu vom polemiza cu d. Nichifor Crainic. Vorbim două limbi diferite şi cu siguranţă, aparţinem la două tipuri de civilizaţie deosebite. Polemica ar fi inutilă. Mai mult decît atît, mărturisim că avem şi toama de a nu fi, pe acest teren, în deplină inferioritate şi de a ieşi complet înfrînţi. Nu vom putea mînui niciodată culoarea şi dezinvoltura pe care o poate practica dl. Crainic în atacurile sale. Ne aducem aminte de polemicile d-sale cu d-nii Dem. Thecdorescu, Rcbreanu, Arghezî, unde era vorba de mamele, nevestele şi surorile respective, de alimentaţia unora şi a altora, de acuzaţiile copioase de furt, asasinat, delapidări, traficuri. Ajunsă pe asemenea culmi, ce savoare ar mai putea avea polemica cu noi ? D. N. Crainic nu voieşte să stea de vorbă cu ceilalţi colaboratori ai V.R. şi-mi face onoarea să mi se adre- seze numai mie, ca coleg de universitate. Nu voi sta de vorbă cu d. N. C. nici chiar ca coleg, fiindcă şi în această privinţă am de expiat o teribilă crimă. Cine cunoaşte lucrurile din această ţară şi biografiile fiecăruia va judeca şi va pune la locul său pe fiecare, indiferent daci se inversează rolurile, sau dacă se schimbă pe dos numele noţiunilor. Pentru mine cazul Crainic e încă o experienţă instructivă asupra tipologiei societăţii româneşti în aceste timpuri de criză. Atîta tot. Dar mai sînt cititorii. D. Nichifor Crainic are aerul de a cita fapte contra mea. Voi răspunde deci pentru oamenii cinstiţi care mă cunosc şi mă citesc. 1 Se face mereu aluzie la nu ştiu ce odioase trădări. Nu cunosc vreun om, vreo idee, vreo adevărată prietenie pe care s-o fi trădat. Mi se parc că insinuările d-lui Crainic privesc prietenia mea pentru d. C. Stere. Dacă acesta e obiectivul aluziilor atunci e necesar să se ştie că nimeni niciodată n-a întunecat admiraţia, prietenia şi devotamentul pe care le am pentru d. C. Stere. Dacă vreo neînţelegere ar fi survenit, n-aş mai scrie în revista pe care acesta o fundat-o. Şi nu e greu să păstrez azi prietenia d-lui Stere. Am făcut-o altădată, cînd simplu suplinitor la Universitate, am luat cuvîntul în public, ca să apăr anumite calomnii aduse d-sale, şi cînd un mare cotidian cerea mereu ministerului de pe atunci să mă destituie din invăţămînt. Dar d. Crainic n-are ce căuta între mine şi dl. Stere. 2 Aş fi un profitor de situaţii şi am acceptat un post într-un consiliu de administraţie. în adevăr. Fac parte din consiliul de administraţie al unei societăţi anonime care nu mai dă dividende şi tantieme. Evident, un astfel de post dl. Crannic l-ar fi refuzat. 3 Am acceptat misiuni parazitare în Europa. Nu-mi aduc aminte să fi acceptat subvenţii ca să reprezint Ro-românla la... serbările lui Mistral (!), dar am fost odată delegat la sesiunea extraordinară a Societăţii Naţiunilor şi odată la Conferinţa panbalcanică la Atena, fiindcă probabil guvernul care m-a trimis m-a găsit util. 4 Am scris în Adevărul literar de la 1 noiembrie următoarele : „Capitalismul care în prima Iui fază conservase virtuţile patriarhale ale vechii nobleţi. In partea ultimă a dezvoltării sale, a desfiinţat cu totul simţul de permanenţă şi prin aceasta ataşamentul faţă de lucruri '5#2 203 şi oameni. Azi sentimentalismul retrospectiv adică duioşia faţă de trecut a murit. Nu ne mai interesează decât prezentul în care trăim exclusiv. Prezentul nu poate insă nici crea, nici conserva fidelitate. Epoca actuală e e epoca trădărilor11. Orice om cu cîteva clase primare, mai mult: orice homo sapiens pricepe că în aceste rînduri e un regret şi o amărăciune. Numai d. Crainic înţelege că în aceste rînduri am făcut... apologia trădării!! Şi mă denunţă ca atare, într-o conferinţă, studenţilor de la Cluj. Nu ştiu ce să cred : sfîntă simplicitate, sau rea credinţă ? Probabil şi una, şi alta. Cititorii, care singuri mă interesează, să judece. DECĂDEREA FORMELOR Nimic nu e mai instructiv pentru înţelegerea istoriei moravurilor şi a civilizaţiei decît o istorie a costumelor. Ceea ce purtăm noi azi e, fără îndoială, tot ce se poate închipui mai urît, mai sărac în motive decorative. Lipseşte în îmbrăcămintea masculină mătasea, dantela, jaboul, peruca albă, ciorapii lungi, pantalonii scurţi de catifea, lipsesc culorile deschise ori violente : roşu, albastrul, verdele aprins etc. La femei corespunde părul scurt, costumul „tailleur", copiat de la bărbaţi, în genere virilizarea costumului. Simplificarea e brutală, fără înduplecare. Această transformare în ordinea vestimentară nu e fără semnificaţie. Toate aspectele unei civilizaţii sînt solidare între ele, interdependente. O cultură omenească formează o structură, un bloc unitar. Un simplu detaliu dacă se schimbă, totul se resimte. Simplificarea costu-mulu corespunde la o caracteristică mai generală a timpului nostru : decăderea formalismului. Acest aspect se poate verifica în condiţii foarte variate. Părinţii noştri, cu siguranţă mai civilizaţi decît noi, în momentele lor de sinceritate, ne consideră mojici. Acum, trei sau patru decenii domnea maniera. Exista un decalog al politeţii, un protocol detailat şi dezvoltat pentru toate împrejurările sociale. Se mînca aşa peştele, aşa 204 carnea, aşa legumele. Vizitele se făceau altfel după cura era vorba de anumite ore, de anumite persoane, ori de.anu-mite scopuri. în saloane domnea un ceremonial aspru de sunsuri, de acolade, de atitudini, drămuit strict convenţional şi sancţionat sever penal. Exista un cod al conduitei distinse în tren, in ascensor, în băcănie sau farmacie, faţă de femei, de copii, de animale ori de servitori. Totul reglementat punctual, cu îngrijită precizie, fără de eroare posibilă. Omul de rînd, încurcat în aşa labirint de "reguli, era demascat de îndată şi catalogat ca atare. Citiţi în Marcel Proust ce păţeau bieţii soţi Ver-durin, burghezi TObuşti, plini de francheţă, în mediul subţire din faubourg Saint-Germain. In acea vreme domnea forma. Nu numai în etichetă. Literatura se prezintă la fel. Genurile erau precis delimitate. Nuvela era nuvelă, romanul roman şi poezia lirică, poezie lirică. Brunetiere le scrisese exegeza către sfînşitul secolului. Dar el a fost desigur mai indulgent decît La Harpe, Nisard ori Saint Marc Girardin. Chiar zbunlalrricul Faguet, plin de bunăvoinţă pentru libertate, a fost foarte ortodox în cartea sa despre teatrul antic comparat celui modern. în acele timpuri clare şi previzibile, nu se admitea amestecul anarhic de astăzi, cînd o bucată de literatură participă la toate genurile, cînd un roman e de multe ori confesiune lirică exprimată sub formă de dialog dramatic. Şi nici nu se vorbea încă de genul întru toate hibrid care se cheamă eseu. Stilul era şi el măreţ, retoric, plin de alură, făcut din o mie de reţete, de proceduri şi de trucuri. Fraţii Goncourt scriau intenţionat un amalgam foarte colorat şi foarte aromat în care erau puse la contribuţie toate cuvintele tehnice ale ştiinţelor şi artelor. Şi această mixtură se chema „ecriture artiste". Iar fanfaronul Barbey d'Aurevilly (de altfel un mare artist!) arbora în scris cu o regală îngîmfare toate panaşele care intimidează şi impun. Erau reguli severe de stilistică, de oratorie, de bună cuviinţă, de cochetărie, existau chiar forme precise de spontaneitate şi de sinceritate. Omul era încătuşat într-o carceră de fier care-i împărţea sufletul în bucăţele determinate, îl silea să se mişte regulat şi simplu ca o maşină. Căci însuşi sistemul social era astfel alcătuit. Democraţia nu frînsese încă barierele şi societatea era Smpăr- 205 ţită în caste disciplinate, în clase care nu permiteau exodul din una în alta. Ierarhia era forma supremă a ordinei colective. Se întâmplau din cînd în cînd mezalianţe, dar se expiau greu. Iar cînd vreun arivist rupea regula şi „ardea etapele* — cum a scris Bourget într-un roman, —■ el era ţinut multă vreme în anticameră. Evident, secolul al XIX, a fost un secol revoluţionar, un secol care a făcut mult pentru eliberarea vieţii spirituale şi sociale de cătuşele formalismului. Dar el n-a putut face totul şi a păstrat încă caracterul pro-cedual. După marele război aspectul lucrurilor s-a schimbat brusc. Nimeni n-a mai ţinut seamă de etichetă. Tineretul a devenit brutal, driic, grosier, zvîrlind la coş tot ceremonialul de maniere. Artiştii au amestecat voit genurile. A început să se scrie simplu, simplu de tot. Nici o frînă, nci o regulă nu mai maschează francheţea rudimentară a moravurilor sexuale. Religia a devenit o simplă problemă de conştiinţă fără cult şi fără ritual. Nu se mai oficiază în nimic. Dragostea tinde să se elibereze de ultima formă impusă : căsătoria. Nimeni nu mai trimite cărţi de vizită, felicitări, flori şi acel schimb delicios de cadouri care făcea farmecul ipocriziei vechiului regim. Au decăzut ironia, aluzia, toate formele indirecte de exprimare. Epitetul de ruginit învechit, demodat, pîndeşte, din umbră, orice. Lucrurile au luat un aspect direct, brusc, sincer, simplu. Fireşte, ţările de mare cultură au rezistat mai mult. Tradiţia mai domină încă pe acolo. Popoarele tinere care-şi aleătuiseră o brumă instabilă de civilizaţie, au pierdut-o numaidecît. De ce au decăzut formele ? Toate regimurile conservatoare păstrează şi respectă formalismul; toate regimurile progresiste le neglijează, în India ori China, în toate civilizaţiile sacerdotale forma e sacrosanctă. Petru cel Mare ori Kemal paşa au prigonit bigotismul. Revoluţia franceză a creat versul liber şi revoluţia romantică în teatru. în civilizaţia noastră de viteză, e firesc ca formele, îneurcînd invenţia şi iniţiativa, să fie dispreţuite şi înlăturate. Dar de la Descartes nu mai credem în argumentul de autoritate. Timpul nostru este acela al liberului examen, al criticismului, al analizei ferită de idei preconcepute. Democraţia şi ştiinţa au 206 egalizat, din punctul de vedere al prestigiului, oameni şi fenomene. Decăderea formelor pune şi o altă problemă : aceea a sincertăţii. Formalismul e o mască, adică o ipocrizie. A purta o mască, nu e numai plăcut — evita indiscreţiile, — cum spune Nietzsche, dar e indispensabil. Nimeni nu poate fi sincer integral. E o necesitate inevitabilă a sufletului nostru de a ne da contenenţe şi atitudini false. Minciunile caracterului au un formidabil avantaj defensiv. Trebuie, de atîtea ori, să ne înfăţişăm furioşi cînd sîntem calmi şi invers. Nimeni nu e scutit de a nu juca un rol. A fi complet sincer, e ca şi cum ai ieşi gol pe stradă, oferindu-ţi vederii tuturor urîţeniile corpului — spune, cu dreptate, Anatole France. Azi însă, masca e urîtă, şi atacată. Se preconizează sinceritatea maximă. Mai întîi faţă de alţii. Apoi faţă de tine însuţi. De cînd s-a descoperit inconştientul, — reabilitat de Freud, — au început să se încetăţenească forţele inferioare ale sufletului, să se justifice vicii şi porniri ascunse. „Refularea", marele instrument al oricărei civilizaţii, e denunţată ca primejdioasă. Nu vă refuzaţi nimic ca să nu vă pervertiţi. Nu vă înfrîngeU poftele, nu vă comprimaţi instinctele, căci pot rezulta adinei turburări sufleteşti. Psihanaliza a dovedit-o şi secolul e al psihanalizei. Ja-cques Riviere a spus-o limpede : sinceritatea înseamnă facultatea de' a accepta şi spune tot. Ceea ce altădată, nu îndrăzneam să ne mărturisim nici nouă înşine, pornirile satanice care înfricoşau într-atît, încît nu voiam să le admitem, fie măcar pentru noi înşine, existenţa, azi pot fi discutate public, admise, adesea legitimate. Sîntem la o fază de nudism moral. E aceasta sinceritate ori cinism ? Va putea trăi sufletul nostru plăpînd, gol, expus, fără pavăză, tuturor intemperiilor ? Dar, mai ales, prin această acceptare integrală a oricăror porniri, nu se compromite însăşi civilizaţia, această ipocrizie superioară această domesticire a instinctului, făcută din forme şi _frîne ? Vom examina altă dată. 207 CIVILIZAŢIE ŞI BARBARIE (Decăderea formelor, Iî) Nici o epocă n-a discutat atît asupra naturii şi esenţei civilizaţiei ca epoca noastră. Definiţiile, delimitările, comentariile, criticile curg din toate părţile. Predilecţia pentru o astfel de discuţie e o prelungire a mentalităţii războiului. Atunci un grup de beligeranţi zvîrlea mereu celuilalt şi vice-versa acuzarea de barbarie. După război, au început să se confrunte civilizaţiile între ele, spre a li se verifica valoarea. Unii au optat pentru valorile asiatice, alţii pentru tehnica americană, alţii pentru zorii de mîine ai civilizaţiei bolşevice. Discuţiile se înfiripau in jurul distincţiei între cultură şi civilizaţie, cea dintîi înglobind valori sufleteşti, cea de a doua numai perfecţionări tehnice. Unii cu sufletul, alţii cu maşina. Se uita însă că maşina, ca să existe, presupune mult, foarte mult suflet şi că popoarele care n-au confort şi maşină, n-au deobicei nici carte, nici tablou, nici muzică. In orice caz maşiiiismul întreţine discuţia. Charles Louis Philippe scria acum douăzeci de ani: „Timpul rafinăriei de tot felul a trecut. Ne trebuiesc acum barbari". Proclamaţia a fost gustată de A. Gide şi prin el de o întreagă şcoală. De multă vreme ea constituie un strigăt de bătălie şi o lozincă pentru literaturile europene. Cu excepţia lui Paul Valery în Franţa, scriitorii excesiv şi laborios artişti, îngrijitorii maniaci ai formei n-au mai fost gustaţi. S-a cerut militantă, spontaneitate, brutalitate şi sinceritate nativă. Sufletul cernut prin sită, elaborat cu trudă şi strădanie nu mai avea credit. Se prefera un suflet instinctiv, năpustit, impetuos sau candid, în orice caz unul care trebuia să aibă aroma primitivităţii. S-a preamărit bergsonJsmul şi o etică extrasă din el, care ar fi recomandat şi justificat viaţa intempestivă, tumultoasă, instinctul primar, inconştientul fecund şi obtcur, intuiţia mistică. Scriitori perfecţi în genul Ana-tole France, n-au mai avut nici o trecere. Prin aceasta însuşi noţiunea de civilizaţie aşa cum o înţelegem în Occident s-a găsit în criză. Fenomenul nu e complet nou. Excesul de rafinărie al vieţii cultivate 208 provoacă astfel de reacţiuni. Civilizaţia suprasaturată a regenţii cu viaţa ei delicată şi urbanizată a adus reacţia rousseauistă, care cerea întoarcerea la natură, iubea idila, florile, animalele, tot ce e pur, tot ce nu e corupt de o viaţă socială prea complicată. Viaţa obositoare şi complexă „fin de siecle" de acum trei decenii a produs o reacţie analoagă prin bergsonism. E caracteristic cum un element rural, naiv şi sentimental ca Ch. Peguy, pe care viaţa pariziană îl obosea şi la care nu s-a putut adapta niciodată, a devenit, teoretizînd oarecum neputinţa ţăranului de a suporta viaţa prea urbanizată, un bergso-nian fervent. Prin această tendinţă se suprima tot ceea ce oprea cît de puţin spontaneitatea rudimentară. Spuneam altădată, că decăderea formalismului în toate domeniile, poate aduce zguduirea însăşi a culturii moderne. în adevăr, dacă în ţările arhicivilizate, astfel de reacţiuni pot fi necesare unui echilibru firesc între fondul natural şi artificialitatea formei, în ţările de semicultură, orice suprimare de ritual ori de formalism poate dizolva bruma instabilă de civilizaţie recent achiziţionată. Cînd fiecare brută se va reclama „imoralist", cînd fiecare barbar va găsi o justificare a lipsei de înfrînare într-o pretinsă sinceritate, atunci viaţa nu mai e posibilă. Civilizaţia înseamnă două lucruri: inhibiţie şi dominarea socialului. Inhibiţia care la început înseamnă oprirea pornirilor animalice, înseamnă mai tîrziu obiectivitate şi justiţie. Formele sînt constrîngeri. Obligaţii de a respecta reguli, proceduri. Viaţa socială e şi ea constrîngere. Constrîngere de a primi un patrimoniu al altora, o serie de valori comune. Cultura nu e posibilă fără creaţiune de simboluri artificale. Acestea ţin în frîu, opresc ca un zăgaz, pornirile ru-dumentare ale fiinţei omeneşti. Ele opresc, complică, provoacă bogăţia vieţii sufleteşti. Atîtea rituale care par absurde, a căror utilitate nu e vizibilă direct, ritualuri religioase, mondene, juridice, estetice, au adus îngrădirea năzuinţelor canibalice. Există o , vîrstă cînd orice artificialitate e dispreţuită. Dar forma artificială e o disciplină. E o obligaţie impusă de a părăsi căile prea directe ale apetitului bestial. Ceremonialul, eticheta sau maniera pot părea comice, ipocrite, inutile. Ele formează fetişuri, simboluri care antrenează pe de o parte la cre- 209 dinţa dezinteresată, iar pe de altă parte reţin un moment, pentru a o supune reflecţiei şi cumpănelii, impulsivitatea naivă, sursa tuturor grosolăniilor, crimelor, lăcomiilor vulgare de consideraţie ori de avere. Forma înăbuşă gorila din noi. Lăsaţi liber de aceste constrîngeri o brută colonială ori un oacheş balcanic condus numai de savuroase pofte : canibalismul se dezvoltă vertiginos. Spontaneitatea pură e un principiu de barbarie. Şi nu trebuie să ne înşelăm : sinceritatea nu e un efect direct al spontaneităţii, nu e o forţă de exprimare naturală. A fi sincer înseamnă a fi specific, a fi tu în toată puterea cuvîntului. A reuşi să te exprimi în ceea ce reprezinţi particular, deosebit, ireductibil. A te feri de tot ce e influenţă străină, imitaţie searbădă a unui model propus. Dar acest lucru nu e uşor. Omul cu cît e mai primitiv, cu atît e mai sugestionabil, cu atît primeşte mai uşor cu deplin asentiment, fără nici o opoziţie tot ceea ce îi vine de la vre-un prestigiu oarecare. Sinceritatea presupune un lung antrenament la stăpî-nirea de sine, Ia cunoaşterea de sine, la curaj, Ia simţul de flreptate. Sinceritatea e o operă de lungă elaborare sufletească. Ea e un produs obţinut prin lupte, prin conştiinţă, adică un produs al civilizaţiei. Actul rectiliniu al satisfacerii unui apetit, al profesării unor insulte, al răzbunării imediate, sînt manifestări instinctive, legate de un simplu mecanism biologic. Nu sînt în nici un caz acte de libertate spirituală. Dar sinceritate fără libertate e greu de conceput. Ţările înaintate ale apusului pot vivifica carcanele de fier care Ie înăbuşă Sn reguli şi discipline, printr-o revenire relativă la o oarecare izbucnire spontană. Sufletul s-ar chîrcî sub atîtea farduri. Dar culturile tinere, instabile au nevoie indispensabilă de acea politeţă sufletească care conţine fără îndoială o doză de ipocrizie dar conţine şi mari virtuţi de omenie. Orice constituie un zăgaz, o întîrziere a acţiunii directe, e un început de stilizare a materialului uman amorf încă în starea de barbarie. Reacţiunea modernă contra culturii excesive va trece cînd o aşezare spirituală mai potrivită va stabiliza nervii omenirii febrile de azi. Cultură fără cadra artificiale, adică fărâ simboluri nu e posibilă. Aplicaţiile 210 directe ale eticii bergsoniene, dar pragmatist» sînt expediente utile perioadelor de tranziţie. De îndată ce un tip nou de tivilizaţie se va fi închegat el va trăi, adăpostit şi protejat de forme adecvate. Goana contra formelor are această simplă semnificaţie : cristalizările de azi sint insuficiente şi trebuie să facă Ioc altora. TOMISMUL Tomismul e din ce în ce mai la modă. Pînă şi la noi are preoţii săi. Cercurile mondene, catolicii fervenţi, intelectualii sugestionabili de ultima descoperire, savanţii medievalişti, cu toţii răspîndesc mereu noua dogmă. Unii, ca Maritain bunăoară, l-au opus şi l-au situat deasupra lui Descartes şi a revoluţiei sale ideologice. Fireşte, Descartes, cel care a ruinat argumentul de autoritate, va fi denunţat ca şi Rousseau sau Luther, ca anarhişti destructivi ai ordinei morale şi sociale. în schimb, tomismul cu ierarhia sa strictă consacră privilegii şi tradiţii. Savanţi serioşi însă ca Brehîer creî* că ne aflăm în faţa unei filosofii mediocre, a unui sistem de argumentaţie disparată şi lipsită de unitate. înfrigurarea contemporană care, în dezorientarea ei, caută puncte de sprijin către toate orizonturile ideologiei crede a fi găsit în doctrine demult îngropate o călăuză. Ne amintim peripeţiile tragi-comice de acum cîţiva ani ale scriitorului Jean Cocteau şi schimbul de scrisori între el şi Maritain, în care s-a invocat autoritatea Sf. Toma din Aquin. la care s-a solidarizat o parte din intelectualitatea franceză, lacomă de certitudine şi credinţă, pentru ca, în afară de semnificaţia pur snobistică a cazului, să înţelegem afinităţile pe care le prezenta un anumit aspect al gîndirii contemporane cu cea medievală. Tomismul, dezgropat de negurile evului mediu, capătă astfel o valoare de actualitate. îngrozită de relativism şi de evolu-ţionism, adică de tot ceea ce e trecător şi pieritor, ideologia contemporana se îndreaptă către feţele transce-dentale ale existenţei şi, în nevoia de a funda valori 211 permanente caută o liniştire a nevoii sale de eternitate la sistemele filosofilor care s-au îndepărtat mai mult de această relativizare a cunoaşterii omeneşti. A găsi precursori înseamnă a justifica necesităţi actuale. între to-mism şi prezent trebuie să existe deci anumite coincidenţe. S-a ales tocmai tomismul poate şi din acea nevoie modernă a afundării în primitivitate, care a făcut ca şi în pictură, de pildă, să se revie la arta graţioasă şi simplistă a unui Botticelli sau Giotto sau prerafaeliţilor în genere, să se vorbească de către Berdiaev de un nou ev-mediu, să renască în preocupările istoriei de azi vădite predilecţii pentru istoria evului de mijloc. în filosofie, modelul a fost găsit într-un sistem teo-logico-filosofic din sec. XIII. Era pe vremea cînd oraşele născînd o noua burghezie începeau să înflorească, pe vremea cînd Papa Inocenţiu al III-Iea, gelos de unitatea credinţei, înfiinţase inchiziţia, cînd filosofia oficială întronată în universitatea din Oxford sau Paris voia să dovedească infailibilitatea doctrinei catolice. Dogma era intangibilă şi nu trebuiau decît mijloace, argumente pentru a o justifica. Totuşi filosofia în acest secol catolic încearcă să-şi păstreze oarecare autonomie. Din acest compromis reiese o discuţie sui generis al cărei punct maxim îl formează tomismul. Curentele erau totuşi împărţite : pe de o parte franciscani în frunte cu Sf. Bona-ventura predicau contactul prin revelaţia mistică directă cu divinitatea după doctrina neo-platonictană sau aceea a lui Sf. Augustin, pe de altă parte dominicanii reprezentanţi de Albert cel Mare, „doctor universal", dar mai ales de către Sf. Toma de Aquin, „doctor angelic", voiau o justificare raţională şi logică a firii şi a divinităţii după metoda lui Aristotel, Sf. Toma din Aquin, născut la 1227 la Roca Secca, din familia conţîlor de Aquin, elev al lui Albert cel Mare, profesează la celebra universitate din Paris. El scrie o serie de opuri filosofice dintre care Suma teologica. Suma contra qentiles, Comentariul sentinţelor lui Pierre Lombard sînt operele sale principale. După el, adevărurile teologice sint axiome, premise indiscutabile care trebuiesc primite ca atare. Adevărul nu poate fi decît unul singur. Adevărul nu poate fi contradictoriu adevărului. Adevărul raţiunii şi adevă- 212 rul credinţei au, deci, puncte comune. Dacă, totuşi, între ele apare o contradicţie posibilă, ea trebuie limpezită. Intre revelaţie şi demonstraţia raţională, există un teren comun. De pildă : existenţa lui Dumnezeu, care e un adevăr revelat şi care totuşi se poate proba prin argumente. Dumnezeu există fiindcă ceea ce e mişcat şi ceea ce face să se mişte nu e unul şi acelaşi lucru. Trebuie deci un motor iniţial care nu poate fi altul decît divinitatea. Fiinţele se nasc unele din altele şi pier. Dar care e fiinţa născătoare iniţială alta decît Dumnezeu ? Cînd comparăm două lucruri care ni se par unul mai fals şi altul mai puţin, plecăm de la un criteriu de adevăr absolut. Acest criteriu nu poate fi altul decît însuşi Dumnezeu. Ce face apoi ca lumea aceasta compusă din lucruri contradictorii să concorde totuşi la o armonie, dacă n-ar exista un Dumnezeu care o conduce către un ţel final. Lumea aşa cum o vedem noi e manifestarea existenţei, dar această existenţă prin simplul fapt al existenţei sale nu coincide cu adevărul absolut. Ea caută să se perfecţioneze. Pei fecţionarea poate fi o simplă intenţie posibilă sau o adevărată realizare. Sf. Toma face deosebirea între act şi putere, puterea fiind tendinţa şi actul realizarea. Transformarea actului în putere dă naştere unui proces evolutiv de devenire. în această privinţă, Sf. Toma se arată bun aristotelici an copiind de la maestrul său distincţiunea dintre materie şi formă. In această devenire, existenţa se realizează în trepte ierarhice .între Dumnezeu, punctul maxim, şi neant, punctul minim, există o serie de trepte pe care le ocupă natura neînsufleţită, oamenii şi apoi îngerii. Cum a spus Lemaître despre Taine, se poate spune că Sf. Toma e un poet logician al firii. înalt, corpolent, taciturn, contemplativ aşa cum ni-1 descrie E. Gilson, el a scris poezii raţionaliste căutînd să-i încorporeze gîndirea revelată raţiunii. A introdus aristotelismul în creştinism. A conciliat creştinismul cu opera civilizaţiei elene şi a progresului intelectual. Frumuseţea senină a filosofieî greceşti s-a putut ajusta umilinţei creştine. De aceea toţi cei care simt în eijfek-^sâd simultan şi contradictoriu nevoia raţiunii şi 213 nevoia credinţei religioase vor aproba pe Sf. Toma. In special, acei francezi iremediabili raţîpnalişti, ca un Maritain de pildă, care simt totuşi nevoie de o certitudine religioasă îşi vor găsi izbăvirea lor în doctrina filosofului medieval. In genere, timpul nostru încărcat de îndoială, dar şi de complexitate intelectuală neputînd primi pur şi simplu prescripţiile inocente ale misticismului după reţeta franciscană şi care caută să concilieze ştiinţa şi religia, vor găsi în tomism ceea ce trebuie unei naturi dualiste care nu vrea să sacrifice nici ştiinţa şi nici religia. Tomismul interzice creştinismului de a fi un principiu obscurantist şi formează o armonioasă curbă de continuitate între raţionalismul grec şi civilizaţia creştină. LA RASPÎNTIA IMPERIILOR MOARTE In ţara noastră, vin adesea călători grăbiţi, care improvizează pentru un public şi o gazetă ce abia au auzit de noi, monografii complete, în două săptămini de şedere în Bucureşti. Unii mai primesc, ca să li se consolideze imparţialitate, cîte o agreabilă subvenţie de la un partid sau altul. Şi după ce apar aceste frugale improvizaţii, scrisori din Occident continuă să ajungă în ţară cu adresa : Bucarest-Bulgarie. Evident, puţini din aceşti vizitatori şi-au dat osteneala să ne cunoască ; pe puţin i-a interesat specificul şi particularul vieţii care zvîcneşte aici. Unii din ei nici nu şi-au controlat informaţia, astfel încît citim adesea numele unor scriitori de care noi n-am auzit sau aflăm că Chişinău e în Bucovina. In ultimul timp doi călători au vizitat România. Şi s-au străduit să priceapă ceva. Unul, care a fost în Bucureşti acum vreo cinci ani e celebrul filosof contele Hermori Kayserling. Cartea sa, care voieşte să schiţeze o fizionomie a Europei, Das Spektrum Europa, cuprinde cu cîteva rezerve un capitol judicios despre noi. H. Kayserling e un impresionist temperamehtos pe care-1 pot înşela aparenţele. Diagnoza sa e justă numai în parte. Dar oricum e o sforţare de a înţelege rostul şi firea noastră. Acum un an, în toamna, a fost pe aid şi a timblat pe îndelete peste tot» Lucien Romier, unul din essaiştii şi jurnaliştii francezi contemporani din cei mai eminenţi. Cartea acestui străin, scrisă cu simpatie şi cu comprehensiune, ţine locul alteia care va trebui scrisă într-o zi de un român. D-I Romier a călătorit peste tot: de la Porţie de fier la Sibiu, la Cluj, în Maramureş, Bucovina, la Iaşi, Chişinău, Cetatea Albă, în Deltă, apoi la Sinaia si Braşov. A fost entuziasmat de costumele bogate în tonuri vii, de afabilitatea şi graţia ţărănească, de frumuseţea femeilor, de pitorescul moravurilor. Dar ceea ce 1-a entuziasmat mai mult e muntele nostru. Pe această bază a încercat şi o caracterizare : poporul român e „poporul Carpaţilor", neamul care trăieşte pe ambele ver-santuri ale munţilor, ale acelor munţi care au constituit oarecum graniţa între patru imperii apuse: Turcia, Austria, Rusia şi Germania. Pe aici a fost drumul tuturor năvălirilor. Toate seminţiile s-au năpustit ca o furtună şi multe din ele au lăsat cîte-o urmă. De aceea caracterul particular al acestui popor e greu de găsit. In cartea sa pomenită mai sus, H. Kayserling neagă complet latinitatea noastră. Ochiul unui străin distinge mai bine acest lucru. Scriitorului german, poporul român îi apare stratificat astfel : la bază elementul slav, iar deasupra suprapusă o clasă levantină, bizantină. Ţărănimea noastră t se pare o prelungire a ţărănimii ucrainiene. Costumele, dansurile, bucătăria sînt, după el, aceleaşi. Aceeaşi e şi indolenţa, pasivitatea, resemnarea. Peste această clasă inertă, onestă şi visătoare, s-a aşezat o pătură subţire teribil de activă, pătura grecească care s-a aglomerat în-oraşe. Şi Romier şi Kayserling sînt imediat impresionaţi de inaptitudinea totală a românilor pentru comerţ şi pentru viaţa economică în genere. Astfel se explică de ce aceste ocupaţii sînt în mîna evreilor. Kayserling povesteşte în legătură cu aceasta o poveste a lui Gogol,. potrivită Ucrainei, dar tot aşa de potrivită şi României. Odată, dracul s-a gîndit să fure pe toţi evreii din Rusia. La început lumea era îneîntată că a scăpat de ei. Dar după dispariţia lor au observat că le merge prost şi că le lipseşte ceva. Cînd au gîndit mai bine, au observat că le lipsesc evreii. Şi s-au dus de s-au rugat de diavol ca să-i aducă înapoi. 214 215- Lucien Romier observă şi el două puternice caracteristici : lipsa aptitudinilor economice şi lipsa atitudinilor religioase. în ce priveşte economia, România a avut viaţa monopolizată de colonii străine : armeni, evrei, greci. „Românul se interesează prea puţin de comerţ, nare nici gust, nici pricepere, deosebeşte cu greu elementele şi regulile, se simte stîngaci*4. Dar nu numai omul de rînd nu-şi simte nici o chemare pentru astfel de ocupaţii. Călătorul francez crede că şi oamenii de stat, din aceeaşi cauză, s-au înşelat grozav asupra organizării practice a statului şi naţiunii noastre în anii de după război. Şi faptul că e vorba de ceva comun întregului neam românesc, un coeficient de rasă, se vede şi din aceea că în Ardeal elementul românesc n-a putut înfiripa un comerţ, ci 1-a lăsat aproape exclusiv saşilor. Ca şi slavul, românul nu e econom, nici avar, e generos şi cheltuitor. E lucid, critic, senzual, amator de viaţă bună şi veselă. Acestea aduc o a doua caracterizare : absenţa misticismului şi a religiozităţii. Un străin, cu ochiul neprevenit şi imparţial, a putut vedea imediat acest lucru. Noi l-am scris de atîtea ori ! Nu ca, în funcţie de un stil ieftin şi facil ateism, să fericim poporul nostru de această lipsă. Mai degrabă poate să regretăm absenţa unui aşa de puternic factor de civilizare Ia un popor numai pe jumătate civilizat. Dar faptul e fapt şi nu se poate nega. D-l L. Romier n-a putut observa toate motivele care militează în sensul indiferenţei religioase la români. Mai întîi faptul că românul e lipsit de funcţia respectului şi a veneraţiei. E extrem de critic, cu simţ ascuţit de observaţie, cu gust de glumă. Dar niciodată zeflemeaua şi persiflarea nu merg împreună cu adoraţia mistică. Un studiu al înjurăturilor româneşti, cu justul lor specific pentru profanare a tot ceea ce e sacru, ne arată acelaş lucru. Extrem de inteligent, în sensul meridional, românul n-are nimic sfînt, adică nu se simte obligat de a-şi interzice faţă de ceva gluma ori bătaia de joc. Anticlericalismul român e alt fapt regretabil. Toate acestea au făcut că noi n-am putut crea niciodată nici cel mai slab început de civilizaţie religioasă. D-l Lucien Romier observă că singura religie constatată Ia noi e tradiţia satului, religia ca factor social strămoşesc. Ca la multe popoare nierimonale noi am acceptat aspectul pragmatist al religiei : foloasele ei sociale. Foloase de solidaritate, coeziune şi apărare naţională. Cînd Ch. Mauras spune că e catolic şi anticreştin, înseamnă că apreciază avantajele ierarhiei sociale catolice, dar nu etica şi religia creştină. Cam acelaş e şi punctul de vedere românesc. Dar aceste două caractere negative : absenţa aptitudinii economice şi a celei religioase nu sînt suficiente pentru a indica o caracteristică naţională. S-ar părea că absenţa spiritului economic ar trebui să ofere avantaje celui religios. Cine se gîndeşte la viaţa de dincolo de mormînt, nu se gîndeşte la viaţa imediată. Dar faptele stau altfel. Englezii aşa de comercianţi în firea lor, sînt în acelaş timp şi foarte religioşi. Românul e plin de caractere moderate şi adesea contradictorii, constată în ultima analiză d-l L. Romier. „(Poporul român) e critic fără realism, liric fără misticism, ambiţios fără machiavelism, religios fără fanatism, iubitor de plăceri şi de parale, dar şi cheltuitor fără cinism. Puţin scrupulos pentru principii, dar uman şi sensibil, ei violează morala fără brutalitate...^ Toate aceste calităţi disparate şi puţin concentrate, împiedică poporul nostru de a avea o specificitate pronunţată. Dar toate acestea îi dau tocmai, după noi, caracterul său particular : adaptabilitatea, supleţea. Am' arătat altădată (Fenomenul românesc, Viaţa româneasca, 1927) că între occidentalul care îşi supune natura şi orientalul care i se supune, românul ştie să se adapteze. Nimic excesiv, nimic brutal, nimic violent în firea noastră. Totul, în drept, politică, moravuri, e tranzacţional. Nici o cruzime, nici o pasiune, nici o răutate, nici o consecvenţă prea exagerată. Sîntem mereu disponibili. Asta a şi făcut poate ca îndelungul veacurilor, poporul acesta să păstreze o aşa de formidabilă vitalitate. Au trecut pe-aici, în valuri nesfîrşite, toate neamurile. Sub ele pătura românească a supravieţuit. Cineva compara poporul nostru cu plantele de pavaj. Sînt cele mai rezistente. Peste ele trec automobile, căruţe, sînt sfărîmate-de copitele cailor, călcate de picioarele trecătorilor, acoperite de praf. Ele trăiesc totuşi mereu. Adaptabilitatea românească a reuşit să supravieţuiască un mileniu. 316 MISIUNI PENTRU VIITOR Istoricul aplecat peste evenimente, ca şi pescarul pe marginea rîului, descoperă, din cînd în cînd, valuri asemănătoare. Generaţiile care se leagă între ele prin afinităţi reiau piobîemele zilei, prin conţinut altele, dar prin metodă aceleaşi. Poporanism, europenism, concepţia socială a artei, iată atîtea probleme, pentru care a sîngerat o eroică generaţie de acum douăzeci de ani şi care azi apar perimate. S-a schimbat conţinutul preocupărilor. Dar atitudinea care judecă evenimentele de azi sau metoda care le tratează s-a schimbat şi ea oare, tot aşa de radical ? Telescopul e acelaşi în faţa altor astre, mereu schimbătoare, care trec la rînd. Intre înaintaşii noştri şi între noi cei de azi sau cei care vor veni miine există maniere şi reacţiuni de familie. William James spune că orice om, chiar şi umilul măturător de stradă, care acum strînge gunoaiele în faţa mea, are o concepţie specifică de viaţă, un mod individual şi unitar de a interpreta evenimentele şi de a compune un anumit mănunchi din ele. Fără să arboreze o filosofie, Viaţa românească a avut totuşi una, o concepţie despre lume în care preocupările ci disparate şi în aparenţă contradictorii se topeau intr-o unicitate desăvârşită. Există două moduri de a privi omul : pe dinăuntru şi pe dinafară. Temele personaliste, cu variaţiile lor nenumărate, consideră individul o lume în lume. Privindu-1 mai ales în interiorul lui, se descoperă acolo un sistem închis de perspective sufleteşti, omul cu individualitatea lui devine o axă de gravitaţie, un centru într-o mişcare de rotaţie. Conştiinţa lui, de care se minunează, devine un idol, o divinitate. Eul ajunge o feerică grădină care trebuie cultivată pentru ea însăşi. 218 Ceea ce-1 înconjoară: societatea, natura, universul, devin instrumente docile şi secundare pentru perfecţiunea personală ori decoruri menite să pună în valoare, prin perspective de contrast, divinitatea originalităţii personale. O singură grijă să aibă omul : să-şi ipertrofieze conştiinţa şi să-şi găsească o formulă particulară, diferenţială, de existenţă. E nevoie în orice caz de originalitate, căci aceasta deosebeşte, singularizează individualitatea,, făcînd din ea o insulă inabordabilă. După aceea, cuprins de frenezie autonomistă, omul n-are decît să formuleze mereu drepturi şi să protesteze faţă de atingeri şi de încălcări. Literatura va veni să-1 studieze în ipostazele lui rare şi stranii, psihologia îl va studia „diferenţial", morala îl va decreta „erou" sau „supra om", economia îi va consacra puteri de a exploata şi de a fi liber s-o facă. Persoana, declarată sacrosantă, va avea o civilizaţie, un ritual, o ştiinţă şi un cult. Cobden, Carlyle, Robespierre, Nietzsche, H. Spencer, dl. C. Rădulescu-Motru, Barres, Rousseau, N. Iorga vor fi după puteri, după ţări, după talent şi moment, preoţii variaţiunilor pe tema personalismului. Dar omul şe poate privi şi din afară. Atunci, peisajul sc schimbă. în faţa ochilor, apare un firmament înstelat de miriade de lumi. O varietate infinită şi haotică în care sînt totuşi cîteva concordanţe. Universul nu mai e o mobilă pentru un domn. Individul, bietul individ, e. un infim detaliu dintr-un tot. Modestia, precaritatea Iui ajung evidente. Societatea mai întîi şi apoi natura ÎI copleşesc. Ipocondriile de conştiinţă, capriciile şi moftu-turile individuale par sinistre,' dacă nu cumva se pierd neobservate în imensitatea siderală. Lumea începe să existe. Omul, timid, aşezat la locul lui tinde să se completeze cu ceea ce îl înconjoară, să se extindă în afara, năzuieşte către realitate. Căci realitatea aceasta există : ea nu e un simplu caz de interpietare a cunoaşterii' noastre. Realitatea este o rezistenţă care ne sileşte să o admitem, să o respectăm, o rezistenţă care ne aşează la locul nostru. Concepţia universalistă e astfel obiectivistâ şi realistă. Ea ne obligă să recunoaştem necesităţi, nu să for- 219 mulăm capricii. No interzice să traducem valori din dorinţe nesecate. Universalismul realist nu e desigur universalism mistic. Departe de noi concepţia unei contopiri amorfe între om şi natură sau între om şi divinitate. Univeralismul nostru obiectiv şi realist presupune o mentalitate pluralistă şi descentralizată, recunoaşte diferenţe calitative şi cantitative între fenomene, admite discrepanţe şi individualizări. Numai că autonomia fenomenelor ne pare relativă : o strictă interdependenţă face ca un simplu fir să fie ţesut cu tot restul. Admiterea realităţii obiective a lumii presupune supunerea la ea, deci curiozitatea şi dorinţa de a o cunoaşte. Universalismul mistic din contră e tendinţa confuză şi sentimentală de contopire cu lumea, fără analiză, fără oV.cernămînt, adică proclamarea unui obscurantism instinctiv cri intuiţionist. Punem la baza cunoaşterii ultima formă perfecţionată de cunoaştere : conştiinţa şi raţiunea. Aceasta, desigur, nu înseamnă negaţiunea utilizării altor forme ajutătoare ca intuiţia ori sentimentul. Sociologismul vechii Vieţi româneşti, adică primirea postulatului supremaţiei societăţii asupra individului, cu forma sa specifică românească, poporanismul, (socialismul pleacă de la acelaşi sociologism, diferind numai asupra caracterului specific), concepţie socială a artei, acceptarea culturii europene, a democraţiei sînt tot atîtea forme de universalism şi tot atîtea protestări de anti-p?rsonalism. Probleme noi se ridică azi de pretutindeni. Caracteristica sec. XIX a fost triumful individualismului. Pecetea particulară a sec. XX este apusul individualismului şi victoria formelor colective de viaţă. Universalişti realişti, sîntem îneîntaţi că vremea ne aduce o confirmare adincă a crezului nostru. în orice caz nu vom pierde vremea să pledăm pentru forme moarte. Vom da toată atenţia, sprijinul şi simpatia noastră ■sistemelor, în care socialul cu corelatele lui de solidari- zare şi cooperaţie domină individualismul anarhic şi incoerent. Etatismul, economiile dirijate, cooperatismul etc., etc. au toată adeziunea noastră. A admite preponderenţa grupului asupra individului înseamnă a primi legea majorităţii. Ca şi în trecut, Viaţa românească va milita pentru democraţie. Fireşte nu atît pentru acea democraţie politică formală, care e atentă mai mult la drepturi decît la datorii, care consfinţeşte mai mult abuzuri decît fructuoase obligaţii, ci pentru democraţia socială, care realizează filantropia şi justiţia. Vom combate cu toată energia tendinţele cezariene, dictatoriale, oligarhice, „forme romantice ale disperării", cum le numeşte Ferrero, justificări pentru voluntarisme personaliste, în care întîrzie încă un vechi cult al „eroilor" omnipotenţi, reziduri magice ale unei mentalităţi primitive. In vremuri cînd stăpîneşte starea de mulţime şi imperativul opiniei publice, ne vom subordona legilor fireşti ale societăţii actuale. Nu ne seduce nici corporatismul, organizaţie feudală, atomistică, cu aspectul ei de „egoisme â plusieurs", după care fiecare breaslă tinde să exploateze pe celelalte. Tendinţa noastră către universalism nu şe va putea opune la năzuinţele de completare ale grupurilor naţionale prin viaţa continentală a Europei de azi. Recunoaştem specificul naţional ca un fenomen. Dar nu putem fac? din cultivarea şi exaltarea particularităţilor naţionale un scop în sine. Interdependenţa contemporană va ajunge, desigur, să atenueze stigmatele locale. Regrupări continentale, sub o formă sau alta, vor urma. Europe-nismul e, pentru noi, un ferment de civilizare. Prin el s-a realizat tot ceea ce avem. Nimeni nu are dreptul ca, de dragul întreţinerii unor moravuri autohtone mai mult ori mai puţin pitoreşti, să menţină la infinit imbecilitatea poporului său. Din aceeaşi concepţie generală, de subordonare la ambianţă, la exterior, concepţie deterministă care respinge voluntarismul naiv şi donchişotesc al cezarilor de carton care cred că pot modela lumea după poftele lor, ca sculptorul bronzul, vom respecta legile materiei, ale 220 221 tehnicei, ale mediului geografic ori economic. O veche şi falsă antiteză, între civilizaţie şi cultură, asignează civilizaţiei perfecţia tehnică şi culturii desăvîrşirea sufletească. Să ne scutească toţi mandarinii de fineţe sufletească, care se raliază budismului ori brahmanismului, invocînd butada renaniană : „prefer liniştea sufletească a unui vogi păduchios, decît ştiinţa unui inginer american". Tehnicitatea e şi ea o formă de suflet condensat. Dar în acelaşi timp e un mare instrument de eliberare socială. Preferăm o civilizaţie cantitativă de şosele, de fabrici, de căi ferate, de băi publice, în locul unor sporadice apariţiuni de genii rafinate, paradoxale şi perverse, suprapuse unei mizerii generale. Şi, în fine, pe baza aceluiaşi universalism, cerem o concepţie integralistă a sufletului omenesc. . Nu credem în facultăţi izolate ale sufletului, care e un tot indecompozabil. Nu credem în ştiinţă pura, în artă pură, în filosofie pură. Există, fără îndoială, dominante şi specializări. Dar, cum spune undeva G. Sim-mel, un om care nu e decît deştept, fără a fi şi bun, fără a fi şi artist, nu e complet deştept. Un artist care e numai artist nu e mare artist Diferenţierile excesive şi monstruoase duc la opere fără mare semnificaţie. Specializări da, dar deasupra lor trebuie să primeze omenescul. Exemplarul cel mai perfect e exemplarul uman. Fiecare producţie trebuie să aibă preocuparea sa specifică. Dar în dosul ei trebuie să palpite o inimă omenească. Pretenţiile lombroziene, care militau în favoarea unei genialităţi identificate cu monstruozitatea, puteau mulţumi o societate uşor degenerată ca aceea de la sfîrşitul secolului trecut. Azi, mai ales în România, unde dezvoltarea unei aptitudini chirceşte implicit pe celelalte, cerem oameni integrali, fiinţe totale. Iată cîteva consecinţe, pe lîngă altele, ale universalismului Vieţii româneşti. Corolare teoretice, dar şi imperative militante pentru care vom lupta. Ele ne leagă de înaintaşii noştri şi ne dau şi posibilitatea de a desena perspective viitoare. PRIN GENERAŢIE SAU TALENT Fără îndoială trăim timpuri de regrupare socială. In toate domeniile, în sînul tuturor profesiunilor sindicalizări şi iarăşi sindicalizări. Individul izolat a ajuns mizer şi precar. N-are drept la viaţă decît cine e înscris într-o corporaţie. Nimic de zis dacă aşa e semnul timpului. Dar noi credem că aceste revendicări sindicale privesc aspectul material al vieţii. Profesia are mai ales un aspect de „gagne-pain". Şi aici omul are dreptul ca în toate luptele pentru cucerirea unui codru de pîine să substituie forţa numărului solitudinii anarhice şi impotente. Iată însă că o serie de persoane grăbite, nu totdeauna tinere, dar pretinzîndu-se din oportunitate tinere, cu sau fără talent, găsesc că sindicalizarea se poate obţine şi în domeniul valorii artistice. Nu te citeşte nimeni ? N-ai nici un dram de duh ? Nu ştii să scrii sau să gîndeşti ? Nu e nimic : tinere debutant, nu te descuraja ! Adună-te la un loc cu alţi prieteni tot aşa de înzestraţi de la natură! Nu uitaţi să luaţi cu voi şi unul ceva mai dotat, chiar dacă e mai bătrînel. Zece ani mai mult ori mai puţin ce importă ? Formaţi împreună o corporaţie a generaţiei voastre şi, numaidecît. veţi putea desfiinţa coşurile revistelor serioase, veţi putea intra în toate redacţiile, editurile, ca la voi acasă. Reţeta e simplă şi fructuoasă. Uitam însă ceva : mai trebuie şi puţină gălăgie, multă batjocură contra corpurilor intelectuale serioase ca de pildă universitatea, academia, oamenii cu talent consacraţi etc. Astfel veţi da impresia de revoluţionari. La toate acestea nu neglijaţi un anume limbaj, din care, în orice caz, să nu lipsească cuvintele magice : „ritm nouw, „tempo", „problematică", „mistică", „găselniţă", „constructiv", „creator", dar mai ales : „complex". Banda astfel aranjată va pătrunde în împărăţia Uterelor şi, ca şi trupele condottierilor, va avea dreptul să-şi împartă toate bogăţiile cucerite. Un domn^ Polihroniade, crede, într-un eseu publicat în revista Azi, în misiunea divină a ilustrei generaţii care are azi douăzeci şi cinci de ani, — deşi bagă într-însa, cînd îi convine, şi oameni care au patruzeci. Nu există adolescent debutant care, vrînd să intre buluc fără bilet de intrare, ca studenţii la teatru, să nu fi invocat drep- 222 223 tul sacru al generaţiei. Aşa că „găselniţa" d-lui Polihro-niade e un sinistru loc comun. Ne-am săturat ca de mere acre de acest permanent apel la ideea de generaţie. De cînd lumea şi istoria, toţi oamenii de aceeaşi vîrstă au idei mai mult ori mai puţin comune. Dar azi ca şi totdeauna unii au avut talent, iar alţii — închipuiţi-vă scandal, — deşi din aceeaşi generaţie, n-au avut. Cei care au ceva de spus n-au invocat niciodată dreptul de a se sindicaliza într-o generaţie. Fiindcă pătrund şi fără asta. Mediocrităţile contemporane au găsit însă un mijloc : au inventat corporaţia generaţiei. Adică vor şi ei să se strecoare in cîrd, neobservaţi, în mulţime, sub girul celor înzestraţi de Dumnezeu. Oricit de util o fi sindicalismul, el poate oferi o pîine şi un drept la existenţă. Tn nici un caz, el nu poate dărui talent celor care n-au. IMPORTUL NAŢIONALISMULUI Un publicist, din tabăra reacţiunii şovine, ne anunţă într-o revistă că, spre deosebire de ceilalţi tovarăşi de ideî, d-sa nu înţelege un naţionalism care să răsară din „bălegarul naţional", ci unul european, mondial, adus de peste hotare. Fără să-şi dea seama, tînărul în chestiune, revelează un profund adevăr. Dacă ar fi pornit de Ia „băligai", naţionalismul român n-ar fi avut accente retorice asa de puternice. El s-ar fi mulţumit să creeze o cultură şi p.r fi dovedit prin fapte existenţa sa. N-ar fi avut nevoie de atîta prozelitism. Nu e nevoie de convins oameni gaia convinşi. Dar naţionalismul nostru e desigur importat. Şi încă din diferite ţări. Există, atunci, diferite naţionalisme. Unii îl vor ca Maurras şi Daudet. Sînt cei care au studiat recent la Paris. Alţii îl vor ca Mussolini. Unii, în fine, ţin morţiş la Hitler. Mi se pare că avem şi ceva juni gandhişti. Toţi aceşti eminenţi patrioţi, fiecare cu altă manieră, ţin să se convingă unii pe alţii. Poporul român îşi permite totuşi să existe şi fără să cunoască aceste ideologii. Dar cum la noi totul se importă, am ajuns cu iobăgia ideologică pînă acolo încît ne importăm şi existenţa de peste hotare. CULTURA IN CRIZA* E caracteristic şi explicabil în acelaşi timp că un popor ca germanii, despre care Nietzsche spunea că nu au ajuns încă la un stil cultural, la un tip specific şi original de civilizaţie, să vorbească mereu, pînă aproape de obsesie despre cultură, să încerce mereu o definiţie a acesteia, să creeze chiar o ştiinţă a culturii. Toate insuficienţele se justifică în teoretizări. Şi după cum, puţin înzestraţi în ce priveşte gustul artistic, germanii au vorbit şi scris mai mult decît orice popor despre estetică, tot aşa, necristalizaţi încă într-o speţă lămurită de cultură, s-au întrebat excesiv asupra fiinţei şi rostul acesteia. Aşadar, dacă n-ar fi decît literatura germană şi încă am avea nenumărate definiţii în această materie. Nu urmărim un scop didactic, instructiv şi, prin urmare, nu vom discuta diferitele teorii asupra culturii. Flora e extrem de bogată : Pentru unii (pentru antropologii rasişti ca Gobineau ori Chamberlain) — reveniţi siniştri la modă, de la Hitler încoace, — ea e un apanagiu al rasei, pentru alţii — pragmatiştii —, ea se confundă cu progresul tehnic, la alţii — marxiştii —, cu buna stare materială, pentru alţii din contră cu victoria spiritului asupra materiei, cu triumful voinţei, al raţiunii, al ştiinţei de carte, al productivităţii artistice, al eliminării egoismului etc. etc. Dacă ne uităm bine la toate aceste definiţiuni, observăm îndată că toate presupun mai întîi un dualism şi mai în urmă existenţa unor inhibiţii. Cultura e un raport, o confruntare între două elemente în luptă, o ciocnire între doua tendinţe dintre care una e învingătoare, iar cealaltă învinsă, refulată. Definiţiile raţiona- * Introducere la o lucrare mai mare asupra crizei culturii contemporane. 224 225 liste presupun comprimarea ignoranţei şi victoria inteligenţei, cele morale reuşita altruismului contra egoismului, a spiritului contra materiei, adică contra instinctelor josnice, contra poftelor fizice, a trebuinţelor organice şi aşa mai departe. E şi drept ca orice delimitare a noţiunii de cultură să cuprindă această idee de luptă şi de refulare. Cultură înseamnă secole de zbucium, de aspiraţii, de veleităţi către scopuri superioare, realizări penibile obţinute prin sforţări penibile şi uriaşe, prin renunţări, prin sacrificii, prin înfringeri şi victorii succesive. Cultura e o stare ultimă şi rară a genului omenesc căpătată prin dibuiri milenare, prin lente şi grele perfecţionări. Cum însăşi numele său o indică, ea e foarte asemănătoare cu arta grădinăriei unde speţele rare de flori ori de fructe se obţin prin mii şi mii de încercări răbdătoare, în pepiniera societăţilor speţa cultivată e omul. Cultura e realizarea în gradul cel mai înalt a umanităţii, adică a valorilor omeneşti. Se cuvine însă să avem mai întîi o lămurire a calităţii de om. Ceea ce se opune omeniei e noţiunea de natură. Natura e directă, rectilinie. Legea cea mare după care se conduce e conservarea vieţii. Logica ei e simplă, fără complicaţii şi fără înconjur. Calitatea de om, — să o numim omenia —, învinge, depăşeşte natura. Am arătat altă dată 1 că ceea ce caracterizează omul e fenomenul absurdităţii sale. El e primul animal care merge contra instinctului de conservare, primul animal care opreşte reflexul, instinctul şi impulsia, care nu răspunde instantaneu la tendinţele de păstrare ale vieţii. E primul animal care se sinucide, — considerîncî sinuciderea ca o hotărîre conştientă, — care se torturează în ascetism, care ingurgitează toxice : alcool, cocaină, opium, deşi e lucid asupra dezastrului care poate urma, deşi ştie că otrăvurile H distrug. Omul adeseori dispreţuieşte apărarea sa imediată şi urmează căi mai întor-tochiate, desigur nu zadarnic, dar obţinînd, — e adevărat, fără să vrea numaidecît —, succese mai tardive, dar şi mai apreciabile. Tot ceea ce se cheamă în etică : obiectivitate, nobleţe, imparţialitate, justeţe, generozi- 1 M. Ratea, Definiţia omului, Viaţa românească, 1927. tate • tot ce se cheamă în ştiinţă : economie, prevederea viitorului, strategie etc. sînt efecte ale acestei amînări a instinctului imediat de conservare. Cristos a fost cel mai uman dintre oameni, fiindcă din punct de vedere biologic, a fost cel mai absurd. Cultura e forma colectivă a omeniei, e exprimarea socială a calităţii specifice de om. Şi ea, în limbajul grupului social, înseamnă refularea naturii şi asigurarea acestei absurdităţi superioare „în care o societate îşi uită impulsiile imediate, pornirile lacome, instinctele animale, pentru a le sublima în acţiuni şi principii spirituale de nobleţe şi mărinimie". Rostul oricărei culturi e asigurarea omenescului şi înlăturarea naturalului. Evident că acest proces poate lua aparenţe diverse, se poate turna în stiluri diferite după popoare şi după epoci, după caracteristici naţionale şi după momente istorice. Ceea ce se întîmpla sub ochii noştri e disoluţia unui stil şi a unui moment de cultură. O serie de valori, care consacrase o anumită înţelegere a omului, a destinelor şi misiunilor sale aici pe pămînt, apun. Altele, năvalnice, se înghesuiesc să la locul celor moarte. Nici un veac n-a prezentat o mai mare bogăţie, o [mai] mare variaţie de bunuri culturale ca cel trecut. Creaţia a fost luxuriantă. Produsele abundente şi copioase ne-au zăpăcit adesea prin diversitatea lor. Şi, totuşi, în această pădure tropicală a tuturor bunurilor spirituale, încîlcite in opulenţa lor, se pot deosebi tendinţe, directive, voinţe clare. Trei mari idei au dat o culoare particulară culturii secolului al XlX-lea : individualismul, relativismul şi mecanicismul. îndiviflaalismul datează ceva mai de mult. El e o moştenire a Renaşterii care 1-a luat la rîndul ei din civilizaţia elină. Concepţia după care în centrul societăţii omeneşti stă individul care e în acelaşi timp temelia şi scopul ultim al acesteia, concepţia după care ultimul rost al moralei şi pedagogiei este perfecţionarea personalităţii, înglobarea în ea a tuturor idealurilor era, fără 226 227 îndoială, o predilecţie a Renaşterii. Dar niciodată nu s-a visat mai grandios, mai monstruos la noţiunea „omului total", a omului integral care să cuprindă în complexitatea lui, toate aspectele, toate atributele omeneşti ca în romantismul sec. [al] XlX-lea. Individul devenea o deviză, un ideal, un scop suprem, o insulă izolată în mijlocul societăţii, cu o evoluţie aparte, cu legi de dezvoltare anarhică. Liberalism economic, individualism pedagogic, individualism etic, cultul eului, excesele originalităţii, ale singularităţii, au fost principii supreme ale secolului trecut. Ibsenismul, wagnerismul, nietzscheis-mul au consacrat axioma că omul e cu atît mai puternic cu cît e mai singur. Supraomul era viziunea monstruoasă, cancerul care trebuia să roadă orice coeziune colectivă. In politică asigurarea drepturilor divine ale omului. In economie liberalismul manchesterian cu: „laissez faire, laissez passer". în etică : „caută şi devină o personalitate" sau : „suprema lege e să devii tu". în estetică căutarea morbidă a bizareriei voite cu : «6pa-tons le bourgeois" adică a elementului social comun. în pedagogic : „respectaţi individualitatea copilului". In psihologie : concepţii diferenţiale, individuale, structurale etc. Socialul începuse să se surpe. Solidaritatea grupului se clătina. Atunci revenire, brusc pendulară, frenezia opusă — cum ar zice Bergson —, pentru valorile adverse. Cultura de azi afirmă un punct de vedere net colectivist şi socializant. Vom vedea mai departe diferitele Iui modalităţi. Relativismul a fost o consecinţă a individualismului. Individualism înseamnă particularism, diferenţiere. Secolul al XÎX-lea a scoborît pe pămînt toate valorile absolute. A introdus variaţiunile de timp şi, în locul transcendenţei, a introdus istoricismul cu condiţiile sale de moment şi epocă sau evoluţionismul cu variaţiile sale succesive. în lotul eternităţii, a apărut temporalul. In locul noţiunii abstracte de om în sine, egal şi omogen peste tot, la care ţinea în mod deosebit sec. {al) XVIII-lea a introdus etnografia, ştiinţa popoarelor şi principiul naţionalităţilor. In locul teoriei cunoaşterii şi a logicei impersonale şi abstracte am avut psihologismul. In locul moralei universale a apărut relativismul etic după care un lucru „e bun dincoace de Pirinei şi râu dincolo". Speţele animale nici ele nu mai sînt fixe ; darwinismul şi lamar-ckif-mul le-a zdruncinat. Contingenţele de timp şi de loc erau amestecate în orice punct de vedere. Ştiinţe întregi cu caracter relativist: geografia, etnologia, istoria, psihologia, sociologia, biologia evoluţionistă au acaparat dominant şi despotic cîmpul cercetărilor. încheind seria acestei tendinţe, matematica ea însăşi s-a relativizat. Dar excesul de relativism — care e o formă de scepticism ■— a uscat sufletele. Bagatelizarea şi zeflemizarea cosmosului, a existenţei nu pot dura nepedepsite. Credinţele năruite trebuie să facă loc altora. Şi deodată omenirea s-a trezit însetată de eternitate, de absolut, de fixitate, de imanenţă. Cultura care se încheagă sub ochii noştri se defineşte printr-o puternică năzuinţă către absolut. Mecanicismul a însemnat apoteoza raţionalismului şi a instrumentului său suprem : ştiinţa. Cucerind viaţa, ştiinţa s-a realizat în uriaşe aplicaţii practice. Nevoia de confort şi furia productivităţii economice a industrializat lumea. Tot ce e natural idilic a fost alterat, mutilat în legi inexorabile de maşină. Un determinism înăbuşitor, fără nici o speranţă de surpriză, de mister, de poezie a apăsat lumea. Hazardul a murit. Spontaneitatea a fos* stîrpită. Continentele, rînd pe rînd — cu excepţia Asiei poate —, s-au americanizat. Sufletul omenesc cu enigmele, frăgezimele şi duioşiile lui s-a taylorizat. A început atunci şi aici o reacţiune către spontaneitate. Cr. şi lucrătorii de la începutul sec. [al] XlX-lea, Ma-hatma Gandhi a preconizat distrugerea maşinilor şi revenirea la industria vîrtelniţei, iar Bergson, preamărind forţele primitive ale sufletului ca şi Tolstoi ori Rousseau, a cerut întoarcerea la viaţa simplă a naturii. Revenirea la spontaneitate e evidentă. Astfel trei serii de valori : individualism, relativism, mecanicism tind sa fie înlocuite cu alte trei: colectivism, absolutism, spontaneitate. Trecerea nu e încă efectuată. Sîntem situaţi în timpuri •de dibuire, de tranziţie. Sîntem aşezaţi între hotare mişcătoare care se schimbă. De aici criza morală la care asistăm. 228 229 PENTRU CITITORI, NU PENTRU GÎNDIREA Am sfătuit adeseori pe tinerii mei colegi de redacţie să nu mai polemizeze cu directorul Gîndirii. O diferenţă de stadiu de civilizaţie face orice discuţie imposibilă. Dl. N. Crainic, deprins din gazetărie să „spurce" la comandă, onoare, familie, reputaţie, e un maestru neîntrecut al genului. Nimeni în ţara aceasta nu poate rivaliza cu el. O simplă rezervă asupra unui argument întrebuinţat într-un articol al său de filosofie ori de ştiinţă poate aduce surorii d-tale minore sau mamei d-tale moarte o profanare abjectă. Aşa s-a întîmplat odată cu gazetarul Dem. Teodorescu, mi se pare. Dar tinerii mei prieteni, împinşi de combativitate juvenilă neconţiriiută, mai mult decît de înţelepciune şi mai ales de acea funcţie estetică şi morală a dispreţului care dă senzaţia de dezgust şi oroare, au căzut în păcatul de a se ocupa de dl. N. Crainic. D-sa crede însă că eu personal l-am atacat. Pentru mine, dl. N. Crainic nu există şi, pînă la sfîrşitul zilelor mele, nu mă voi ocupa de el, nici să-i fac bine (cum obişnuiam), nici să-i fac rău. Crezîndu-mă autorul notiţelor, de altfel decente, din V. R., dl. N. Crainic mă înjură fără nici o reticenţă. N-aş fi luat condeiul să răspund — şi o fac pentru ultima oară, orice s-ar întîmpla şi oricît de înjurat voi mai fi — decît pentru a lămuri odată pe cititorii mei. Dl. N. Crainic mă acuză că n-am nici o activitate universitară. Inexact. Chiar dacă n-ar fi decît faptul ■— evident meritos ! — de a-1 fi făcut pe d-sa, după recomandarea şi lupta mea, profesor universitar, şi tot aş bine merita de la învăţămînt. Mă mai face d-sa obligat nu ştiu căror societăţi industriale. Declar aici, sub sancţiunea verificării din partea oricui, că niciodată n-am fost în vreun consiliu de adminisitraţie, numit ori ales de societate, sau de acţionari (deci nu am nici o obligaţie pentru nimeni şi nici o favoare de recunoscut) ci de stat, în numele căruia am exercitat un control efectiv şi riguros. Aşadar am fost acolo ca să opresc abuzuri, nu ca să le favorizez. Mai pretinde d-sa că sînt superficial.. Dar aceasta e, o chestie de gust şi de pricepere. în orice caz, o impresie subiectivă., Atrag atenţia numai că am fost numit la Universitate pentru lucrări premiate la Sorbona şi nu pentru articole de gazetă. Cititorii să se documenteze şi să judece. NOI FORME DE NAŢIONALISM i. Ni se afirmă mereu că am intrat într-o eră naţionalistă. Numai că această eră durează cam demult. Teoreticienii naţionalişti vor să ne convingă că perioada contemporană a avut două epoci : una democratică care acum e perimată, şi alta naţionalistă care abia acum începe. Istoria arată însă că democraţia n-a fost niciodată separata de naţionalism. Vechiul stat feudal era de esenţă patrimonială. Internaţionala albă a aristocraţiei e un fapt cunoscut. Abia revoluţia franceză a realizat totdeodată şi democraţia şi naţionalismul, două expresii ale aceluiaşi spirit individualizant, una aplicată la individ, cealaltă la tipurile colective diferenţiate după stiluri naţionale. Nu există, aşadar, opoziţie istorică între naţionalism, şi democraţie. Din contra ambele ideologii s-au determinat şi condiţionat reciproc, ca două feţe ale aceluiaşi' principiu apărut simultan pe scena istoriei. Conflictul între democraţie şi naţionalism e de dată recentă. El a apărut atunci cînd marile burghezii, avînd nevoie să guverneze în mod autoritar şi dictatorial naţiunile pentru a lupta contra proletariatului, au invocat diversiunea naţionalistă. Pentru a găsi o antinomie puternică şi instinctivă problemei sociale, marea burghezie a recurs la excitaţiile şovine. însă în afară de un mic procent de intelectuali şi de unul de mică burghezie, matadorii naţionalismului în formă extremistă nu sînt sinceri. Ei nu apară convingeri, ci interese care se dau drept aspiraţii ideale. De altminteri, naţionalismul nici nu are a se apăra. El e o stare de fapt. Şi stările de fapt nu dau naştere la doctrine. Elementele biologice : trebuinţe, instincte, im- 230 231 pulsii pot forma baze inconştiente pentru teorii. Ele nu se pot transforma direct în ideologii. Nu există o doctrină ori ideologie a setei ori a somnului. Naţionalismul e deci din domeniul realităţilor, nu din domeniul valorilor. Sînt român după cum sînt blond, înalt ori şchiop. Nu pot fi altceva ori altfel. Românismul e o fatalitate fenomenologică. Şi după cum nu pot să mă sustrag gravitaţiei ori umbrei, nu pot evita de a fi ceea ce sînt, adică de a mă fi născut cu un anume temperament antropologic modelat de o serie de deprinderi ale unui anume stil cultural. Judecăţile de constatare, cum li se zice în filosofie, judecăţile existenţiale, „de realitate", nu pot fi niciodată obiectul unor speculaţii de ordin doctrinar. Aici stă, după cum am arătat altă dată, neputinţa dreptei, bazată numai pe naţionalismul extrem, de a alcătui o ideologie proprie. Partidele de dreapta au deosebite tactici, dar n-au şi nu pot avea programe. Ele guvernează poate cu îndrăzneală, dar empiric, fără orizont. Ceea ce creează teorie politică şi socială e domeniul valorilor. Valorile singure sînt reformatoare, fiindcă ele urmăresc să obţină ceva mai bun decît ceea ce există, cu alte cuvinte, să modifice ori să perfecţioneze natura umană. Forţa naţionalismului stă aşadar în menţinerea sa pe domeniul realităţilor. El trebuie să-şi spuie că faptul de a constitui o anumită tipologie particulară, o anumită specificitate individualizată e suficient pentru a constitui o întreagă raţiune de a fi. Căci omenirea are datoria să nu oprească varietatea şi complexitatea în sînul ei. Cu cît vor fi mai multe tipuri de societăţi şi de oameni, putinţa de creaţie va fi mai mare, pitorescul va creşte, sursele de fericire vor spori. Dar în loc de a constata aceste diferenţieri în sînul familiei umane, care singure sînt suficiente pentru a justifica naţionalismul, acesta se munceşte să treacă în domeniul valorilor. Nu e deajuns să spun : sînt francez, sînt englez, sînt român şi nu pot fi altfel. Cu o orbire fanatică şi misionaristă se spune mereu : sînt francez ori sînt român fiindcă aceasta constituie singurul mod posibil de a fi, fiindcă a fi român ori francez ori german constituie o supremă valoare care exclude pe toate celelalte. Tipul meu naţional e singurul admisibil : celelalte sînt ori inutile ori inferioare. Exclusivismul şi fanatismul, 232 şovinismul rasist urmează ca formă firească a oricărui naţionalism. Şi candidind astfel la afirmarea de valori pe care caută să le interpreteze exclusivist şi să le confişte numai pentru sine, formula naţionalismului intră în conflict cu toate valorile umane. A fi naţionalist după ultima formulă înseamnă a nu ţine seamă nici de adevăr, nici de iubire, nici de dreptate, adică a distruge din suflet toate idealurile pentru care a luptat de veacuri omenirea. în condiţiile acestea, examenul naţionalist e prea greu de susţinut. Prea puţini vor fi aceia care vor accepta să se simplifice într-atît sau să opteze pentru o poziţie anticulturală. Reduc înd la atît naţionalismul, inferiorizîndu-1, înseamnă a recruta pentru el o clientelă mai ales primitivă, a-i forma partizani de ţinută sufletească rudimentară. Ceea ce, cu timpul, îl va compromite. Nu merită naţionalismul atîta decădere. Şi nici nu trebuie să-şi oblige partizanii la o alegere aşa de grea. Una din crizele sufleteşti cele mai puternice de azi stă în faptul că naţionaliştii n-admit decît oribil mutilate idealurile de adevăr, dreptate şi iubire, pe cînd orice om, care are în suflet respect pentru aceste bunuri spirituale, trebuie să renunţe la acest fel de naţionalism. Sau — ceea ce e şi mai grav — să-şi aibă mereu sufletul sfîşiat într-un etern dualism. Sarcina cea mai urgentă constă în a normaliza situaţia, împăcînd naţionalismul cu celelalte virtuţi umane în care omenirea cultă crede ca într-o religie. Pentru aceasta : înapoi la naţionalismul realist, la naţionalismul de constatare a unor specificităţi individuale. PROBLEMA GENERAŢIILOR Una din originalităţile luptelor sociale şi culturale e aceea de a fi introdus rivalitatea între generaţii. Istoria a cunoscut lupta de rasă, lupta de clasă şi lupta pentru credinţa religioasă. Azi asistăm la un capitol inedit : lupta de generaţie. întreaga istorie a omenirii civilizate se caracterizează prin continuitatea generaţiilor. Toate popoarele, înospînd cu cele primitive, urmînd apoi cu lumea greco- 233 romană şi apoi cu popoarele din evul mediu, au întreţinut rituri de iniţiere : cei batrîni ajutînd pe cei tineri să se dezvolte, cei tineri respectînd experienţa şi înţelepciunea celor batrîni. Mitul transmisiunii torţelor din antichitate simboliza această continuitate a generaţiilor. Chiar perioadele revoluţionare au păstrat o parte din tradiţii şi din experienţele celor în vîrstă. Adunări speciale de veterani, de seniori, au fost menţinute şi consultate şi în astfel de timpuri tulburi. Au existat totdeauna deosebiri de mentalitate între tineri şi batrîni, dar nu ca azi. O opoziţie în adevăr ostilă. Asistăm astăzi la o ruptură, Ia o sciziune între generaţii. Tineretul de pretutindeni pare că se crede învestit cu o misiune specială. El se consideră animat de o mentalitate complet originală, de o structură sufletească complet nouă, care nu are nimic comun cu a celor batrîni. Dispreţul tineretului pentru cei ce i-au precedat e un fapt notoriu. Se pleacă de Ia ideea că generaţia actuală nu poate colabora cu înaintaşii, deoarece ea are altă morală, altă logică, altă politică. Surse vechi cum e de pildă romanul lui Turghenieff Părinţi şi copii arată că procesul exista şi în secolul trecut. Dar nu cu aceeaşi acuitate. Să se excludă astfel din comunitatea naţiei aproape tot ce trece de vîrstă oamenilor ? Cine a trăit cît de puţin înaintea războiului să fie considerat străin de timpul şi de naţia Iui ? Generaţia în sine ar forma astfel un cerc închis, cu o mentalitate proprie, cu ţelul şi idealuri străine de celelalte generaţii. In orice ocazie se invocă o sociologie a generaţiei, pentru a justifica refuzul de colaborare a celor tineri cu cei batrîni. N-am putea spune că fenomenul e general, dar trebuie să constatăm că el e destul de răspîndît pentru a fţ reflectat. O astfel de stare de spirit e cu deosebire periculoasă pentru dezvoltarea normală a unui popor. A) Mai întîi ea e falsă din punct de vedere al adevărului. Generaţia tînără nu vine azi cu un program care să fie cu totul străin generaţiilor anterioare. Amintind faptul că nici o revoluţie morală nu înseamnă rupere absolută de tradiţii şi că fiecare din ele păstrează o bună parte din trecut trebuie să constatăm că revendicările şi credinţele actuale ale tineretului sînt de caracter conservator. în adevăr, ceea ce voieşte să apere o parte a tineretului de azi : naţiunea, religia, ordinea sînt ;234 valori pe care omenirea ie-a înscris în programul ei politic şi social de mai bine de 100 de ani. Cum să nu găsească atunci generaţia actuală puncte de contact cu cei mai batrîni care au avut aceleaşi idealuri ? B) Continuitatea între generaţii e singura chezăşie a progresului. Dacă din douăzeci în douăzeci de ani s-ar rupe mereu cu trecutul şi tineretul ar începe viaţa din nou, ştergînd cu buretele ceea ce au făcut înaintaşii, naţiunile ar îndeplini o muncă de sisif şi progresul care înseamnă adăugare şi acumulare, iar nu anihilare de bunuri spirituale, n-ar fi posibil; C) Prosperitatea naţiunilor se bazează pe un echilibru între experienţă şi entuziasm. O societate însufleţită numai de avînt duce la anarhie, după cum ura condusă numai de experienţă şi înţelepciune duce la anchilozare şi scleroză. Proverbul francez : „si jeunesse savait et si vieillesse pouvait", exprimă necesitatea acestui just dozaj între cele două elemente; D) înlăturarea din cîmpul muncii naţionale a oamenilor de o anumită vîrstă duce la o ruină economica a naţiei. Căci, dacă munca înseamnă avuţie, neutilizarea tuturor vîrstelor duce la o teribilă risipă. în ţările de mare civilizaţie, bătrînii sînt întrebuinţaţi pînă la ultima putinţă de randament. A renunţa la jumătate din acest randament de muncă şi a întreţine atîţi pensionari, fie chiar în mizerie, înseamnă a reduce capacitatea de lucru a naţiei pînă aproape de ruină ; E) Dar aspectul cel mai grav al acestei mentalităţi ar fi următorul : Generaţia actuală, chiar cînd cu tot şomajul intelectual i s-ar da de lucru, ar refuza de a se mai pregăti să cucerească treptele unei cariere prin stagiu muncă, examene. Modul acesta de afirmare individuală i s-ar părea lung, lent şi mediocru. Ea. âr voi o cucerire colectivă în numele generaţiei a tuturor posturilor de comandă din stat. O suprimare^, a virtuţilor de luptă personala pe baza meritului, a muncii şi a răbdării. O transformare totală care să îndepărteze pe toţi înaintaşii lor şi să le ofere locurile Uşor, 'fără sforţare, cu maximum de comoditate. Aceste perspective paradiziace i-ar face să adere la orice perspectivă revoluţionară pentru a avea repede şi facil totul. 235 Suprimarea efortului individual înseamnă anihilarea personalităţii. Dacă fiecare, fără răspundere individuală, vrea să pătrundă în viaţă, indiferent de merit, pe căile colective şi iresponsabile ale generaţiei, aşa cum se intră în bloc fără bilet la teatru, orice emulaţie, orice dezvoltare a individualităţii e suprimată. Cînd cineva îşi asigură succesul, nu pe ideea de merit, ci pe o invazie brutală a tuturor, însăşi ideea de civilizaţie e periclitata. Această mentalitate periculoasă are desigur cauzele ei. Sciziunea şi izolarea generaţiilor e un efect al şomajului intelectual, al unei rele organizaţii şcolare şi sociale, al barbarizării societăţii din motive economice şi morale. Combaterea ei trebuie făcută simultan şi economic şi moral, în orice caz, această prejudecată gravă a războiului între generaţii formează oarecum platforma teoretică, postulatul de la care pleacă toată dezorientarea tineretului de azi. Ea e prefaţa şi justificarea tuturor tulburărilor de azi. Dar cei care în numele unui stat puternic cer solidarizarea tuturor claselor neamului într-o perfectă unitate naţională, nu pot exclude generaţiile mature din comunitatea naţională şi nu pot ajuta, sprijiniţi pe acest principiu, o dictatură a tineretului. Prin toate mijloacele, profesorii sînt datori să arate cu orice ocazie inepţia şi pericolul concepţiei luptelor intre generaţii. Prin exemplul şi cuvîntul lor, ei trebuie să cheme în deplin solidare toate generaţile la muncă, în deplină înfrăţire şi iubire. SĂRBĂTORIREA D-LUI I. PETROVId La Fundaţia Carol s-a sărbătorit, în ziua de 13 februarie, în mod călduros şi entuziast, de către foştii elevi şl admiratori opera filosofică şi activitatea de 30 ani a profesorului Iv Petrovici. Foştii elevi au oferit un volum omagial cu contribuţii din istoria filosofiei. Ne asociem şi noi, pe această cale, la manifestaţia făcută profesorului ieşean, unul din prietenii şi vechii nos-trii colaboratori. 236 O activitate de filosofie pură şi una culturală mat largă, despărţită atent de injoncţiunile vieţii practice, au pasionat totdeauna pe dl. I. Petrovici. Cercetări adinei de filosofie specializate ca şi eseuri ingenioase şi atrăgătoare au făcut din dl. I. Petrovici acel amestec de înclinare adînc contemplativă de metafizician cu sclipirea artistică a literatului. Şi mai trebuie să menţionăm ajci, în aceste timpuri tulburi de misticism, credinţa sa inalterabilă raţionalislă. Gîndirea sa se fundează pe categorii lucide de cerebralitate, ferită de invaziile barbare ale intuiţionismului şi vitalismului. în toată mişcarea filosofică română, cu excepţia decanului filosofiei române, C. Rădulescu-Motru, d. I. Petrovici rămîne azi figura cardinală. Prietenii şi foştii elevi îi aducem încă odată omagiul nostru. DATE DESPRE O RENAŞTERE A CULTURII EUROPENE De o bucată de vreme se afirmă mereu că am intrat, că trăim chiar un nou ev mediu. O serie de caractere ale vremii noastre ar justifica poate această analogie. Un nou ev mediu tehnic şi maşinist; acesta e surprinzătorul peisaj istoric al timpului de faţă. Dar dacă sîntem în plin ev mediu se cuvine să aş-, teptăm şi o nouă renaştere. Toate renaşterile se caracterizează printre atenţie deosebită acordată omului şi destinului său, toate se silesc să reînvie un nou umanism.. Orice cultură valorează prin tipul de umanism pa care-1 creează. în adevăr, ceea ce a decăzut mai ales în ultimele decenii în Europa e mai ales umanismul sub toate formele lui. Valoarea omului a scăzut pînă aproape de anulare. Viaţa, demnitatea, persoana s-au topit sub atacul a nenumărate forţe adverse. Revoluţiile, războaiele, crizele economice au avut alte preocupări mai urgente decît să preţuiască problemele omeneşti. Dar nd numai evenimentele. Doctrinele au făcut şi ele tot oe au putut în această privinţă, Decăderea indl- 237 vidualismului a tîrît cu ea în prăpastie şi eminenţa persoanei umane. Biologismul şi evoluţionismul secolului trecut, explicînd superiorul prin inferior, admiţind teoria descendenţei omului din animal, a contopit omenia cu animalitatea. Omul nu mai are un rost şi o calitate specifică. El se îneacă în materialul amorf şi tulbure al zoologiei. S-a uitat astfel că omul îşi cîştigâ o viaţă sufletească, ceea ce constituie valoarea lui, tocmai fiindcă se opune impulsurilor biologice. Omul trebuie ridicat din ruina lui. Trebuie reînviată omenia şi repusă în drepturile ei. * * * Vom reveni la vechiul umanism ? E greu de conceput. Individualismul fiind dizolvat, a atras cu el şi concepţia adecvată despre menirea omului. Exagerind valoarea acestuia, dintr-un romantism ultra-individua-list, s-a ajuns la delirările sublime despre „supraom". Secolul trecut a susţinut cu tot entuziasmul concepţia eroică a omului. Legată de individualism, concepţia de umanism apune şi ea. Valoarea ei morală şi pedagogică a fost netăgăduită. Dar aşa cam tind să se organizeze societăţile, ea prezintă o serie de inconveniente, cu toată importanţa ei etică şi cu toată splendoarea ei estetică. Eroismul nu poate fi o stare endemică.El lucrează intermitent, prin accese. în afară de clipele de frenezie mistică, restul timpului rămîne pierdut. Şi noi facem parte dintr-un veac meschin care e obligat să-şi numere şi sa-şi cîntărească clipele cu cea mai mare putere de folosinţă. Umanismul eroic nu poate fi o stare normală de funcţionare etică a unei societăţi. Fatal, el rămîne o ipoteză excepţională care se poate obţine sau nu după împrejurări şi pe care nu se poate sprijini în mod obişnuit. Afară de aceasta eroismul pleacă mai mult de la ideea de risc, decît de Ia ideea de eficacitate. Ceea ce interesează e mai mult dificultatea, decît creaţia. Dacă e vorba să salveze un om de la înec, eroul nu-1 va salva pur şi simplu, ci în condiţiile cele mai gTele, pentru ca meritul să fie şi mai mare. Eroul îşi provoacă greutăţile, îşi înmulţeşte piedicile, din spirit de aven- tură, din nevoie estetică, din cerinţe etice pe cate le crede superioare. De aici şi un anumit teatralism, nevoia unei morale spectaculoase care adaugă la atîtea acte splendide o nuanţă de cabotinaj şi de bovarism, o atmosferă de nesinceritate sau de facilă sugestie. Iată de ce un eroism curent, un eroism ca act obişnuit, de toate zilele, nu e de conceput. El ar obosi, ar dezgusta, ar blaza oamenii şi popoarele. Prin esenţa lui, eroismul trebuie să apară excepţional. Dar cel mai grav inconvenient al concepţiei eroice despre viaţă e că neglijează, lasă părăginit sufletul celor mulţi, cultivînd numai speţe rare, care, fatal, nu pot fi masive. Ea e o soluţie pentru prea puţini. O societate nu poate trăi echilibrat, atunci cînd e alcătuită ori din sfinţi, ori din brute. Noul umanism va trebui să se afirme sub alte forme, în locul eroului superb, propunem mai modest ceea ce aş numi misionarul constructor. Ch. Peguy vorbea adesea despre „le deşir de sauver", despre nevoia de a sari în ajutor, de a asista în clipe grele indivizi ori popoare. Un om care s-ar gîndi să-şi ofere jertfa, puterea de sacrificiu, cu maximum de folos, cugetînd nu atît la frumuseţea gestului, cît la utilitatea şi cerinţa lui; un oia modest care s-ar oferi în anonimat, ca zidarii medievali care puneau cărămida lor la o catedrală al cărui plan final nici nu-1 cunoşteau măcar ; un om creator din nevoia de a ajuta, de a se dărui, din dragoste de oameni, din devotament. Ceva mai puţin mediocru ca „l'honnete homrne" al veacului al XVIII-Iea, adică făcut din mai multă iubire şi mai multă conştiinţă de datorie, din nevoia unei misiuni de generozitate. * Omul creator şi devotat e sănătos şi vesel. Umanismul „constructorului misionar" — gîndiţi-vă la Solness — trebuie să fie împăcat cu sine, senin, să realizeze un ideal clasic de viaţă. Reînvierea înseninării e prima lui datorie, Un marasm înfiorător roade de cîtăva vreme orice aspiraţie senină către viaţă. Se amestecă în tot, ca o sinistră datorie, ideea de tragic, de desperare şi de anxie- 138 239 tate. Nu e preţuit decît omul bolnav sufleteşte, acela care tremură, care se chinuie în nesfîrşite accese de neputinţă. S-a dezgropat ca un apostol al acestor vremuri de apocalips un confuz şi delirant filosof danez, care trebuie să umple lumea cu gemetele şi blestemele lui. „Anxios" şi „demoniac" sînt cele două supreme virtuţi morale. Ni se prezice păcatul, prăbuşirea, toate felurile de dezastre, de viţii şi de rătăciri, pentru ca apoi să avem ocazia să ne mîntuim de această înfiorătoare experienţă. Nimeni nu contestă purificarea prin durere atunci cînd prilejurile atît de dese a[le] acestei epoci de nenorocire şi damnare o oferă. De ajuns câ dezastrele ni se impun fără să le provocăm. Trebuie să le suportăm, demn si resemnat, concentrat şi stăpînit, fără să facem din taina intimă a durerlor reale material de literatură snoabă şi diletantă; carâcaturizînd prin nefireşti porniri către durerea gratuită reala durere a celor care în adevăr n-au încotro. M. Heidegger poate susţine, ca un reflex al vremurilor, că baza vieţii morale e îngrijorarea. E de ajuns că este. De ce s-o mai sporim prin poză artificială ? De ce fără motiv să invităm la desperare ] ? în surisul blînd şi ofensat al acelora care în adevăr au grave dureri de ispăşit. Tineri, reveniţi la echilibrul bărbătesc; motivele desperării vă pîndesc oricum, fatal, fără să le chemaţi voi — ca o cobîre — din joc amuzant de filosof fără răspundere. Misionarism modest şi constructor fără van eroism, seninătate şi stăpînire clasică fără poză tragică, iată datele noului umanism care va vindeca omenirea de lunga ei boală şi poate şi de mai lunga ei convalescenţă. in. RECENZn C. RADULESCU-MOTRU, F. W. NIETZSCHE, VIAŢA ŞI FILOSOFIA SA, 1916, Bucureşti. Nietzsche a ajuns la modă. E poate cel mai răutăcios prinos ce i s-ar fi putut aduce. Ignorat atunci cînd judecata obiectivă i-ar fi putut face dreptate, Nietzsche e comentat, azi, cînd febra arzătoare a războiului a întunecat şi minţile cele mai largi. Puţini au gustat frumuseţea morală a acestei personalităţi. O mică elită doar şi-a făcut din gîndurile sale de foc, din curajul său supraomenesc, din mîndria superbă a inimii sale o consolare mîngiietoare. în Germania însăşi — a spus-o dl. Motru într-om articol — Nietzsche a rămas departe de flosofia oficială a catedrelor universitare ; la noi câţiva i-au cunoscut abia numele. Războiul însă 1-a făcut celebru. Toată Europa îi impută mentalitatea militarismului german. Broşura d-lui Motru e o indirectă şi consecventă pledoarie. Ar fi fost aproape imposibil de a-1 apăra mai bine pe Nietzsche decît lâsîndu-l să vorbească singur. Şi dl. Motru a retipărit o veche broşură, cu acelaşi conţinut, rezistînd tentaţiei de a face vreo apreciere personală, ca să nu apară subiectiv. Cartea d-sale e confesiunea directă a lui Nietzsche, către oamenii înţelegători. Cei cu idei preconcepute nu vor citi broşura d-lui Motru; celor ce vor să-şi facă o părere obiectiva însă, contactul acesta intim şi prietenesc pe care-1 mijloceşte d-l Motru cu marele gînditor le va fi suficient. 241 EUG. SPERANTIA, CONTRIBUŢWNÎ IA FILOSOFIA MAGIEI, Buc., 1916. Renan şi Anatole France credeau într-o magie viitoare. Inteligenţa lor antemergătoare depăşea graniţele înguste ale ştiinţei, sentimentul lor intelectual exaltat se odihnea doar în atotştiinţa magiei. Istoria se repetă în liniile ei largi şi cazul celor două inteligenţe exasperate de mersul timid al ştiinţei, strămutîndu-şi dincolo de hotarele naturalului setoa de adevăr, nu e decît o serie istoric tipică. D. Speranţia a scris în româneşte, sub formă ştiinţifica, istoria puţin dramatică ca sens a acestor cazuri de conştiinţă. D-sa a văzut problema din toate punctele de vedere sub care o priveşte azi ştiinţa. Părerile lui Leuba şi Frazer îşi dispută de-a-lung-ul cărţii rolul principal. In general, cartea e foarte interesantă fiindcă îndeamnă la gîndire. In prima parte, se arată definiţia care se poate da magiei, diferenţiind-o de religie pe de o parte, de ştiinţă pe de alta. Criteriile sînt şovăitoare. S-a găsit o caracteristică în faptul că magia are o valoare individuală, pe cînd religia una socială. S-a spus pe urmă că religia presupune liber-arbitrul urcai divinităţi atotputernice ; pe cînd magia e oarecum deterministă. Deosebirile nu sînt exclusive întrucît nu delimitează strict două domenii. Ştiinţa, religia, magia au părţi comune. în a doua parte, se caracterizează mentalitatea magică. Ceea ce o defineşte e amestecul arbitrar de subiectivism şi obiectivism : magicianul face inducţiuni pripite şi subiective. în fine, în ultima parte, ni se vorbeşte de obiectivarea forţei magice şi de mijloacele ei exterioare de exprimare, în concluzie, autorul încearcă să arate că magia e un rudiment de ştiinţă, o ştiinţă primitivă, o stare embrionară precedentă elaborării ştiinţifice : „Fenomenele magice sînt încercări teoretice cu destinaţie unilaterală, insuficiente din punct de vedere logic din pricina unei inerente ignorante despre limitele şi cîmpul subiectivităţii". Astfel privită, magia e o fosilă redusă la un simplu interes istoric. Ea a însemnat un moment în prepararea mentalităţii ştiinţifice, moment care şi-a întirziat dispariţia, odată ce şi-a făcut datoria, încă pînă la poalele timpurilor moderne. Probabil că aşa a trebui să fie. Magia, ca multe alte moravuri primitive, a fost primul sim-tom al gîndirii deterministe şi cauzale. Totuşi redusă numai la rolul său istoric, magia ni se pare unilateral privită. Nouă ni se pare un fenomen oeva mai general. Existentă în trecut, magia are perspective şi către viitor. Mai mult decît o formă moartă, abia tolerată alături de ştiinţă, magia e o trebuinţă general omenească. E ştiut că gîndirea evoluează mai repede ca realitatea. Nevoia de anticipare, nevoia de proiect care chinuieşte minţile ce depăşesc seria strîns cauzală a timpului lor se cristalizează adesea în magie. Magia e utopia ştiinţei, — Ko-pernic, Bacon etc. au fost priviţi ca vrăjitori în timpurile lor. E caracteristic cum cîteva din descoperirile moderne au fost prevăzute de utopişti ai ştiinţei, care au scris romane : Jules Verne şi Wells. Dacă n-ar fi aşa, mentalitatea magică a alchimiştilor evului mediu nu s-ar putea explica, deoarece magia medievală trăia alături de ştiinţă, ca un rudiment întîrziat, ci ca o nevoie veşnic vitală, ţîşnind din însăşi evoluţia ştiinţei. Magia nu era tolerată, era necesară. Multe din bizareriile alchimiei, au devenit azi banalităţi în chimie. Forma restrînsă a ştiinţei medievale, împingea spiritele înaintate către domeniul ademenitor al magiei. Privită din acest punct de vedere, magia se apropie mult de artă. Poate că dl. Speranţia ar fi trebuit să evidenţieze mai mult legătura magici cu arta, decît legătura magiei cu religia. Magicianul e mai mult un artist decît un preot. Două lucruri ne fac să credem aceasta : elementul estetic în obiectivarea magiei şi preocuparea de succes a magicianului. Estetica genetică ne arată pretutindeni amestecul elementelor estetice în magie : desenul în simbolurile magice, costumul totdeauna împodobit al magicianului, zareria gesturilor, frumuseţea aproape artistică a baghetelor magice. în afară de acestea moravurile magicianului sînt acelea ale unui actor. Miracolele se săvîrşesc în faţa unui public, execuţia e anume aleasă ca să facă efect. Astfel magicianul e un romantic primitiv. Cîteodată îl 242 243 preocupă succesul, de cele mai multe ori însă creaţiunile sale sînt sincere şi de bună credinţă. Izolat în mentalitatea epocii sale, el o întrece cu creaţiile fanteziei ; iar plăsmuirile imaginaţiei consolează adesea neputinţa timpului său. Ridicat pe un vîrf de stîncă, magicianul îşi potoleşte revolta şi mîndria, poruncind cu două, trei simboluri copilăreşti întregului univers. „Ne pouvant la eonquerir, il ruse avec la nature". Magicianul dă exemplul unei grandomanii, ridicolă în pretenţii, tristă în neputinţa ei. De aceea cartea d-lui Speranţia trezeşte uneori colţuri melancolice în suflet. PIERRE JANET, LA MEDECINE PSYCHOLOGIQUE, Bibi. de philosophie contemporaine, Paris, 1923. în acest volum, marele psihiatru francez oferă un rezumat, vulgarizat pentru marele public, al operei sale apărută anterior sub titlul Les medications psycholo-giques, 3 voi., Paris, 1920. Ca şi acolo, se studiază şi aici mijloacele sufleteşti, psihologice, care alături de celelalte prescripţii medicale, pot ameliora, ori vindeca maladiile nervoase. P. Janet e astăzi poate cea mai ilustră personalitate a ştiinţei psihologice şi psihiatrice. încă în opera sa de tinereţe, VAutomatisme psychologique, el descrie pentru prima oară în mod luminos fenomenele inconştientului. Psihologul vienez Freud, după mărturisirea sa proprie, îl consideră pe Janet ca pe precursorul său. Concepţia „psiho-nanalizei" şi acţiunii de inhibiţie („refouLe-menta), din care Freud face baza sistemului său, au fost formulate pentru prima oară de psihiatrul francez. Studiul vindecării nevrozelor conţine după el două mari momente : conseruarea vieţii sufleteşti, terapeutica morală care ne fereşte de epuizări excesive şi reeducarea, achiziţionarea de forţe nouă, la subiectele deprimate şi istovite. în primul capitol, P. Janet trece în revistă toate actele sufleteşti care obosesc şi care istovesc forţele noastre psihologice. în această privinţă cele mai obositoare acţiuni sînt acelea prin care se începe şi acelea prin care se termină o acţiune. Şi unele şi altele presupun coordo- nări, eforturi şi adaptări considerabile. Pentru a prezerva un nevropat de oboseală, ar trebui ca, măcar dtăva vreme, să i se înceapă şi să-i ajute la sfîrşirea acţiunii de către alţii. în această privinţă, sugestia poate juca un rol preţios. Cu aceeaşi ocazie, autorul ne dă o remarcabilă definiţie a sugestiei. El înţelege prin acest fenomen primirea cu un deplin asentiment a oricărei influenţe exterioare. Sugestibili la extrem, nevropaţii pot fi uşor influenţaţi. Aici stă rolul medicului. Conştient însă de limitele acestui procedeu, P. Janet nu concepe sugestia ca un panaceu, aşa cum se obişnuia in şcoala lui Charcot sau în aceea de la Nancy a d-rului Bernheim. Din contra, el îi arată, prin multiple exemple, inconvenientele. în partea [a] doua, care se ocupă cu studiul achiziţiu-nilor mentale, se studiază reducerea nevropaţilor. Se trec în revistă acţiunile utile care sporesc tensiunea psihologică, care înlătură deprimarea. Cu această ocazie* se arată rolul medicamentelor nervoase propriu-zdse : bro-mura, alcoolul, stricnina, a căror influenţă după autor se reduce tot la acţiunea morală. Ceea ce e interesant mai presus de orice în această lucrare e că, alături de procedeele ştiinţifice, rezultate ale unei experienţe de o viaţă întreagă, autorul, cu o fineţe în adevăr artistică^ schiţează analizele psihologice, care, depăşind ştiinţa exactă, se apropie de intuiţiile unor moralişti literaţi ca La Rochefoucauld, Chamfort ori Nietzsche şi la care trebuie adăugat desigur minunatul W. James. GIOVANNI PAPINI, LE CREPUSCULE DES PHÎLO-SOPHES, 1922, Paris. Se întreprinde în acest volum, nici mai mult nici mai puţin, decît eliminarea din filosofie a lui Kant, Hegel, Compte, Spencer şi Nietzsche. Şi nu e doar o refultare sistematică de texte sau o migăloasă dialectică critică. Metoda e următoarea : Papini se leagă de o slăbiciune oarecare a sistemului ori a omului. Cu cea mai perfectă reacredinţă o exagerează, o complică, o hipertrofiază, pînă îi dă proporţiile de caracter dominant al operei. De 244 245 celelalte calităţi dri aspecte ale operei nici nu vorbeşte ori, cel mult, Ie execută în treacăt cu un epitet puţin amabil. Cu o astfel' de metodă nici o valoare nu poate rezista. Lui Hegel, care ajunsese în secolul trecut o „instituţie prusacă", i se reproşează aspectul oficial, grav, rigid ; lui Kant pedantismul, lui Spencer burghezia, lui Nietzsche, boala şi neputinţa. E aşa de bătăios, în ardoarea sa juvenilă, Papini — că consideră, cînd îi trebuie, şi boala ca o vină personală. Se reduce la atît opera lui Kant, Spencer ori Nietzsche ? întrebare ou care vioiul filosof italian nici nu se încurcă. Inutil de adăugat că nimeni nu e zdruncinat în convingerile sale asupra viabilităţii filosofilor. O asemenea lectură e, însă, de multe ori amuzantă. Papini aduce aminte de. vîrstă de 18 ani, cu revoltele ei zadarnice adresate imposibilului, împrăştiate generos, elegant, fără grijă de viitor, de economie ori de igienă. E o vîrstă cînd omul se măsoară în lupte teoretice cu modele mari, îşi descoperă limitele în gigantice aventuri gratuite. în acest moment falsitatea inspirată de romantism, neexactitatea însăşi, devin valori prin graţia lor. Dar mai tîrziu ? Poate şi mai tîrziu, fiindcă tinereţea oricînd vine e bine venită. Un adolescent filosof: iată ce a rămas Papini. O rezervă însă. Ceea ce supără destul de des în lectura lui Papini, ca la toţi italienii, e temperamentul său excesiv. Exclamaţii, injurii, blesteme, aproape vociferate, aproape fizice. în plus o nevoie irezistibilă de a atrage atenţia prin efecte drastice sau prin „coup-de tete"-uri literare. E slăbiciunea filosofîei, ştiinţei, poate şi literaturii italiene. E ceea ce a împiedicat pe Lombrozo să fie un criminolog, pe Sighele sau Pareto un sociolog, pe D'Annunzio un scriitor de gust şi de pudoare. Temperamentele prea acuzate, fără balanţa discreţi-unii şi a bunului gust obosesc a doua zi după primul contact. Cine ar putea să-şi alimenteze gastronomia, o lună în şir, ou aroma leşinată a ansamblului ori a bananei ? A. HESNARD, L'INCONSCIENT, ed. O. Doin, 1923, Paris. De vreo zece ani, toată ştiinţa psihologiei e monopolizată de cercetările asupra naturii inconştientului. Decadenţa raţionalismului, care explica totul numai în lumina conştiinţei şi a „ideilor clare" a cartezianilor, a încurajat încă această directivă. Cercetările lui Freud au adus la destinul teoriilor şi concursul modei. Chestia însă împrăştiată în nenumărate articole sau notiţe de detaliu nu era tratată nicăieri integral, în ansamblul ei. Lucrarea lui P. Janet Automatisme psychologique, aşa de merituoasă pe vremuri, e azi mult învechită. Cercetările lui Freud rămîn unilaterale... O încercare a lui Dwelshau-wers de a prezenta totalul cercetărilor făcute e departe de a fi complet. Lucrarea de faţă e un repertoriu care cuprinde aproape toate experienţele şi observaţiile publicate. Scrisă pentru marele public, într-o colecţie de vulgarizare, era fatal ca unele puncte să fie doar menţionate şi nu discutate. Materialul e ordonat în limitele unei clasificări a cărei legitimitate se poate discuta. Se întrebuinţează prea multe puncte de vedere, prea multe criterii. S-ar putea strînge toate aceste subdiviziuni în cîteva tipuri mai rezumative, care ar clasifica înţelegerea şi ar uşura expunerea. Autorul nu are nici o atitudine, nu oferă nici o explicare. Se mulţumeşte să înregistreze şi să expuie clar explicaţiile deja oferite. Informaţie conştiincioasă şi obiectivă, acesta e dezideratul autorului şi se poate spune că îl atinge. I. PETROVICr, PAGINI FILOSOFICE, ed. Alcalay, Bucureşti. Caracteristica fundamentală a filosofiilor tinere e pedantismul. Ca şi adolescenţii intelectuali, care la optsprezece ani aborda cu temeritate şi satisfacţie problemele mari ale firii — realitatea democraţiei, existenţa lui Dumnezeu ori natura frumosului — probleme pe care Ie re- 246 247 zolvâ cu numeroase calificative în ism, culturile filosofice recente arată o predilecţie puternică pentru terminologia barbară, pentru clasificări infinite, pentru distincţiuni şi subdistincţiuni sterile. Se creează comportamente numeroase în care se închid ermetic bucăţi de realitate mai dinainte etichetate. Existenţa numenală devine o farmacie cu rafturi pline de borcane şi de tipice saltaraşe. Această atmosferă de medievală alchimie îndepărtează speculaţia de la viaţă, o lasă în marginea acesteia. Tînâra noastră mişcare filosofică, vorbim de cea mai recentă, a fost, de cele mai multe ori, inspirată de o anumită filosofie germană. Psihologia vîrstei noastre ne-a făcut să selectăm din uriaşul efort de gîndire al Germaniei, mai ales osatura pedantă, terminologia barbară şi con-fuziunea iremediabilă. Ce poate fi mai impresionant decît să vorbeşti altfel decît toată lumea, mai ales cînd aceasta adaugă la viteza reputaţiei prestigiului necontestat pe care-1 aduce misterul sau incomprehensibilul ? Ce poate fi mai uşor decît să rezolvi o dificultate de fond, botezînd-o cu un alt nume sau divizînd-o în cinci categorii, fiecare categorie fiind subdivizată prealabil în alte cinci sau mai multe subdiviziuni. Dintre cei puţini care se abat de la această regulă, dl. I. Petrovici ocupă un loc de frunte. D-sa a înţeles că filosofia nu poate fi separată de viaţă, că face parte integrantă din aceasta, râspunzînd la întrebările pline de închietudine pe care existenţa le pune la tot pasul. Menirea ei e înainte de toate umană, esenţa ei ultimă, fiind, ca şi aceea a religiei, nevoia de consolare. Nietzsche, Schopenhauer sau Bergson vor rămîne totdeauna mai mari filosofi decît Christian Wolf sau Victor Cousin. Nici o umbră de dogmatism ori de pedantism la dl. I. Petrovici. Un idealism energetic şi optimist, conştient însă de relativitatea lui, străbate tot ce a scris d-sa. Consecvent tendinţei de umanizare a filosofiei, dl. Petrovici introduce în scrisul său un element emotiv : entuziasm de cele mai multe ori, ironie pe alocuri. Inutil să mai adăugăm că stilul d-sale e clar, figurat, adesea înaripat. Se vede că autorul ţine să fie înţeles şi nu să-şi creeze în dosul obscurităţii un fals renume plămădit tocmai din neînţelegere. Cele mai multe din studiile reunite în volumul de faţă (Mai multă filosofic, O convorbire asupra filosofiei, 248 FUosofia piesei „Chantecler") corespund acestui caracter. O excepţie face studiul Problema conştiinţei la H. Spen-cer", care e de o ţinută ştiinţifică mai severă. Calea pe care o deschide dl. I. Petrovici culturii filo- || sofioe române e aceea care trebuie urmată : profesori de- |î filosofie avem de ajuns, gînditori însă ceva mai puţini. H I G. DUMAS, TRĂITE DE PSYCHOLOGIE, tome 1, 1 964. Alean, Paris, 1923. Munca ştiinţifică franceză se deosebea, înainte de război, de cea germană, mai ales prin lipsa ei de organizare colectivă. în timp ce peste Rin instituţiile publice, centrele de documentaţie şi asociaţiile ştiinţifice grupau toate forţele naţionale într-o colaborare care asigura continuitatea efortului, în Franţa individualistă pînă şi în cercetarea ştiinţifică, şi poate mai ales acolo, investigaţiile se produceau izolat şi contradictoriu. Se făcea prea multă polemică între cele cîteva monografii care apăreau, disparat, ici şi colo, de cîteva ori pe an. De cele mai multe ori autorii se suspectau sau se ignorau. Nici o colaborare, nici o continuitate. „L'union sacree" a războiului, care a produs solidaritatea naţională în faţa inamicului, pare să se fi perpetuat şi după încheierea păcii. Au apărut în epoca postbelică, la Paris, o mulţime de biblioteci, de centre de documentaţie, de colecţii ştiinţifice care ştiu să unească într-o strînsă cooperaţie eforturile izolate. Din aceeaşi stare de spirit face parte şi monumentalul „Tratat" întreprins de profesorul de la Sorbona G. Dumas, cu ajutorul tuturor psihologilor francezi. Mai înainte, Franţa era patria monografiilor — acelea ale lui Ribof sînt o dovadă —, în timp ce Germania era patria manualelor de ansamblu, al „Grii?idms"-urilor de tot felul. în acest manual, fiecare specialist a scris capitolul în care e mai familiarizat, utilizînd toată bibliografia şi tra-tînd toate curentele naţionale şi străine cu o perfectă obiectivitate. Logicianul A. Lalande epuizează — se poate zice — într-un capitol introductiv problema „metodelor psiho- 249- logici". Se analizează acolo toate metodele, de la „beha-viorismul" american pînă la metoda neointrospecţionistă de la Wurzburg. Biologii şi fiziologii Rabaud, Lapicque, Langlois, Wallon tratează fiziologia nervoasa şi evoluţia biologică a conştiinţei. Senzaţiile ocupă un capitol scris de B. Bourdon, cunoscut prin cercetările sale asupra percepţiei vizuale a spaţiului. Stările afective formează preocupările unor G. Dumas şi Dugas. Primul mai scrie şi capitole despre asociaţii, expresia emoţiunilor, orienta-ţia şi echilibrul, rîsul. în fine, H. Pieron tratează memoria iar Revaull d'Allonnes atenţia. Volumul se încheie cu articolul lui P. Janet asupra „tensiunii psihologice şi oscilaţiilor sale", în care ilustrul psiholog şi psihiatru îşi expune teoriile sale ingenioase, subtile şi profund originale, care au format obiectul cercetărilor sale în ultimii zece ani şi care n-au fost publicate nicăieri, pînă acum. Aşa cum se prezintă acest prim tom al doilea trebuie să apară în cursul acestei toamne —, constituie un excelent instrument de muncă ştiinţifică. El poate fi comparat tratatului colectiv de istorie a lui Lavisse et Ram-band ori minunatei colecţii Annâe Sociologique. I s-ar putea obiecta, pînă la un punct, lipsa de unitate materialul fiind prelucrat după diferite concepţii şi diferite metode. Acest inconvenient e compensat însă prin avantajul pe care-1 prezintă diversitatea şi pluralitatea punctelor de vedere, mai instructive decît uniformitatea unilaterală a unui spirit prea sistematic. MIHAIL MOLDOVAN, DOCTORUL FREUD ŞI PSIHOLOGIA INCONŞTIENTULUI, Bucureşti, 1924. Această broşură reprezintă conţinutul unei conferinţe făcuta în luna mai la Ateneul român din Bucureşti. Ca atare, caracterul ei e cel de vulgarizare ştiinţifică. Cu toate acestea expunerea e clară şi, pentru cadrul unei conferinţe, completă. Se face întîi un rezumat al doctrinei generale a lui Freud pe urmă se indică în mod rapid aplicaţiile acestei doctrine la psihologia maselor, la visuri, la spirit (Witze) etc. Ar fi trebuit însă schiţată şi starea cercetărilor anterioare asupra inconştientului pentru ca să se vadă mai bine de unde porneşte contribuţia în adevăr originală a psihiatrului vienez. De asemeni autorul pare a nu cunoaşte influenţele care au determinat psihanaliza : aceea a lui Pierre Janet în primul rînd. D. BADARAU, ESSAI SUR LA PENSEE, Jassy, 1924. Studiul de faţă reprezintă o teză de doctorat în Litere în Sorbona. Această ipostază e, prin ea însăşi, o reco-mandaţie, „a priori", dat fiind seriozitatea cu care se obţine un astfel de titlu academic. Şi trebuie s-o spunem încă de la început că lectura lucrării d-lui D. Bădărău nu ne aduce nici o decepţie. Doctoratele de stat din Paris pot păstra mai departe aceeaşi glorie neştirbită. Ne aflăm în faţa unei lucrări serioase, fruct al uneî gîndiri personale şi, ceea ce e mai rar, a unui distins talent filosofic. Aceste aprecieri prejudiciale sînt necesare ca să compenseze impresia înfricoşătoare pe care titlul dat de d. Bădărău studiului său ar putea s-o facă asupra multora dintre cititori. încercare asupra gindirii, iată o temă care închide în oa, cel puţin o jumătate din toate problemele filosofice. Ne-am aşteptat la un fel de enciclopedie rapidă şi sumară ca toate enciclopediile, la un repertoriu lipsit de consistentă tocmai fiindcă îmbrăţişează orizonturi nelimitate. Ori condiţiile unui studiu bine făcut stau tocmai în precizarea materiei de cercetat, a problemei de rezolvat. De fapt studiul de faţă îşi corespunde titlului. E în-acelaşi timp general, dar totuşi se sprijină pe o serie de argumente luate dintr-o anumită zonă a psihologiei. Intenţia d-lui Bădărău e să definească natura gîn-dirii — în sens larg — luînd poziţie între cele două curente dominante ale filosofiei contemporane : raţionalismul şi intuiţionismul. Ca să lămurească acest proces, autorul, într-o primă parte a studiului său, arată exagerările intelectualismului asociaţionist care reduce gîndirea la o înlănţuire de imagini. Inspirat de experinţele lui Binet la Paris şi de acelea ale lui Marbe, Buhler ori Messer la Wurzburg, 251 adueînd şi o serie de exemple şi analize noi, d. Bâdărău arată că imaginea e un factor auxihar gîndirii, că aceasta din urmă are o natură specifică independentă de acompaniamentul imaginilor, simple puncte de reper ori de precizare dar în nici un caz părţi integrante din esenţa judecăţii. De fapt există două feluri de gîndire : una introspectivă, o gîndire care se analizează şi se lămureşte prin imagini, o alta care se desfăşură spontan, care tinde către acţiune si care e lipsită de concursul imaginilor. E astăzi opinia tuturor psihologilor. Detaşată astfel de conţinutul excesiv intelectualist, reprezentat prin teoria „pensee-image" gîndirea ar putea să cadă în cîmpul explicaţiilor intuiţioniste, mistice, care o prezintă puternic influenţată de intuiţie ori instinct, sau să fie redusă la rolul secundar de acompaniament al unei realităţi sufleteşti mai generale, mai profunde, consolidat în subconştient. Atitudinea autorului e eclectică, conciliantă. El ţine seamă şi de intuiţionism şi de raţionalism, dînd pînă la un punct preponderenţă celui din urmă, căci scopul său final e „nu de a introduce intuiţia în raţiune, ci raţiunea în intuiţie" (p. 299). Extensiunea intuiţiei la toată viaţa mentală aduce, pur şi simplu, desfiinţarea acesteia. Critica bergsoniană care atacă imaginea ca pe o „fixare încremenită", ca pe o fragmentare a unei realităţi de fapt curgătoare, apare ca nefundată. Gîndirea nu se confundă cu imaginea, desigur. Dar aceasta îi aduce însemnate servicii. "Această fixare care se cheamă imagine e o perversiune a gîndirii, dar o perversiune extrem de fecundă. Ea nu e, după cum se crede, o solidificare a realităţii, o diviziune artificială într-o succesiune de momente, din contră am încercat să arătăm că imaginile, aceste pietre care nu aderă la sol, lasă să curgă sub ele fluviul realităţii. Ceea ce fixează, ceea ce reprezintă e acţiunea noastră asupra lucrurilor, e gestul nostru care e limitat prin el însuşi, findcă ocupă o parte din durata noastră şi locul pe care-1 deţinem în univers", (p- 300). Caracterele, pe care bergsonismul le impută ca defectele gîndirii, se găsesc şi în natura intuiţiei: principiul identităţii, al raţiunii suficiente, al categoriilor. Un eterogen absolut, în care nu s-ar putea distinge nici o comparaţie nici o asemănare, s-ar transforma într-o masă 252 confuză, obscura, absurdă, care ar înceta a mai avea Mţ vreun interes pentru noi. %|5 „Intuiţia şi raţiunea sînt în fond surori, aproape unul Ş şi acelaşi lucru" (p. 302). Concluzii uşor raţionaliste după cum se vede, căci f/- rezultatul la care se ajunge astfel e raţionalizarea intu- l| iţiei. Animat de prudenţă filosofică, autorul nu vrea însă §Ş să fie trecut în rîndurile intelectualismului perimat. El M arată defectele atomismului asociaţionist. Viaţa mentală M nu e o sumă chimică a imaginilor. Sub orice act psihic, m integralitatea personalităţii noastre e veşnic prezentă. Ik. Aceasta e problema. Adevărul ei e desigur încă discuta- ||, bil cu toate problemele mari de filosofie. Ceea ce e im- W portant e că în această punere la punct filosofică, plină II de bun simţ, d. D. Bădărau aduce argumente luminoase M şi mai ales exemple ingenioase care dovedesc imaginaţie m suplă şi adesea simţ literar, cîteodată alterat de o uşoară W preţiozitate. Traducerea cărţii în româneşte ar îmbogăţi literatura noastră filosofică, aşa de săracă, cu o contribuţie de valoare. E. PITTARD, LES RACES ET L'HISTOÎRE, (collection „Evolution de Inumani te"), Paris, 1924. D. E. Pittard profesor la universitatea din Geneva, e primul savant care a întreprins o caracterizare antropologică a ţării noastre. Monografia sa asupra României conţine un studiu bazat pe măsura a cîteva sute de Cranii, al căror indice nu i-a permis, încă, o caracterizare completă a rasei noastre. Indicele cefalic românesc e comun cu acela al tuturor popoarelor balcanice : bulgari, sîrbi, albanezi. De unde se poate trage concluzia amestecului, a infiltraţiei de secole intre popoarele de mai sus. Şi totuşi aceste popoare sînt deosebite între ele. Dovadă mai mult că rasa e un concept ştiinţific prea larg care nu explică diferenţieri mai adînci ; dovadă de asemenea că ceea ce deosebeşte n popor de altul e felul vieţii sociale adică al civilizaţiei, al psihismului său colectiv şi 253 tiu structura sa anatomo-fîziologică. Două corpuri asemănătoare pot produce suflete foarte deosebite. în această nouă lucrare, care conţine ultimele date asupra antropologiei preistorice şi moderne, aşa de necesară de la epuizarea cărţii, altădată clasică a lui Deni-ker : Les races de î'Europe, se face în primul rînd procesul noţiunii de rasă aşa cum îl înţeleg de obicei istoricii. El arată cîte prejudecăţi şi cîte erori se ascund sub acest concept în aparenţă clar şi evident. Se studiază apoi ■compoziţia tuturor popoarelor din Europa şi celelalte continente, cu un material bogat şi modern. Deşi subtitlul operei e „Introduction ethnologique", nu se expune starea cunoştinţelor relative la originea şi natura indogermani-Jor, a celţilor sau a slavilor, care, dacă nu fac parte direct din antropologie, fac în orice caz din etnologie. Autorul a înţeles să-şi limiteze subiectul la aspectul strict anatomic. Sub acest aspect însă, lucrarea poate fi considerată ca unul din cele mai complete manuale de iniţiere. H. KAYSERLING, PHILOSOPHIE ALS KUNST, Darmstadt, 1923. Contele H. Kayserling a devenit celebru prin Jurnalul de călătorie al unui filosof, operă originală, bogată şi plină de temperament. în legătură cu o călătorie în jurul lumii de-a lungul Indiei, Chinei, Japoniei şi Americii, autorul notează în variate impresii şi cugetări superioritatea spiritului extrem oriental, putînd servi ca îndreptar pentru decadenţa culturală a Occidentului. Atitudinea, se înţelege, e mistică, combătând individualismul -ji raţionalismul. Totuşi el se exprimă prin observaţii pătrunzătoare, prin judecăţi profunde, de ordin raţional însă. Lucrarea de faţă conţine cîteva încercări asupra unor subiecte foarte variate, unite prin ele doar prin tonul şi credinţele autorului. Filosofia i se pare o artă în a prepara cuminţenia. O astfel de şcoală de înţelepciune a şi fundat autorul la Darmstadt şi deja numeroşi discipoli au şi fost formaţi. Oamenii mari sînt prezentaţi şi ei în această lumină : după cum pot sau nu propaga înţelepciunea (Zeitliche, Zeitlose, Etvige Gefs-ier). m. altă încercare (Germanische und romanische Kultur), compară civilizaţia latină cu cea germanică, în-ciinînd uşor in favoarea celei din urmă, mai spiritualistă, imai idealistă şi mai mistică, deci mai aproape de preferinţele autorului. Celelalte eseuri se ocupă de interesul studiului istoriei, despre teozofie, despre problema destinului etc. Talentul cu care sînt scrise nu e de loc inferior celui din Jurnalul unui filosof. C. RADULESCU-MOTRU, ANDREI BlRSEANUL ŞI NAŢIONALISMUL (Discurs de recepţie), ANALELE ACADEMIEI, „Cultura Naţională", 1924, Bucureşti. Problema naţionalismului, la ale cărei extreme figurează în stînga internaţionalismul umanitarist, iar în dreapta şovinismul, n-a fost niciodată mai discutată ca în zilele acestea, care au urmat războiului mondial. Şi dacă internaţionalismul în ţară la noi s-a bucurat de un credit moral veşnic descrescînd, şovinismul a avut norocul unei curbe veşnic cresc înde, Feluriţi factori au contribuit Ia aceasta. Războiul a schimbat graniţele. Alte configuraţii etnice şi teritoriale au apărut. Statul nostru a căpătat o altă înfăţişare. Numeroase şi variate elemente minoritare au fost sortite să ia o parte comună la viaţa acestui nou organism politic. Deprinşi cu unitatea compactă a vechiului nostru regat, sîntem înclinaţi să o impunem şi noii formaţii a României întregite, considerînd elementul nostru majoritar ca pe acela care trebuie să dicteze nediscutat. Noua unitate trebuie să iasă din ascultare şi supunere şi nu din cooperaţie, această posibilitate din unmă, zădărnicită, de altfel de o politică de neînţelegere reciprocă şi mai ales de suspectare şi reavoinţă respectivă. Afară de aceasta dificultăţile economice au strecurat suferinţa şi ură în rîndurile populaţiei. Economia de după război, puţin productivă dar puternic colorată de speculaţia comercială, dădea preponderenţa unei clase care se în-tfmpla să fie de o altă religie. Intelectualii, funcţionarii micii rentieri plătiţi în salarii derizorii priveau cu ură Ia 254 255 câştigurile normale, evaluate în aur, ale comerţului şi erau 1 înclinaţi să-1 considere ca pe unicul duşman. Pe de altă i parte, anii de violenţă trăiţi sub arme au simplificat cu I mult mentalitatea comună, accentuînd rolul pasiunii şi i al sentimentelor în dauna judecăţii şi a intelectualităţii. 1 Iată cîteva numai din cauzele psihologice şi sociale oare 1 au favorizat naţionalismul de extremă dreaptă. 1 DI. C. Rădulescu-Motru, european ca mentalitate, in- I telectual ca mod de a vedea lucrurile, se ridică contra 1 acestui fel de naţionalism. D-sa arată că sînt două feluri 1 de naţionalism. Unul sentimental: acela al urii şi al spi- 1 ritului distructiv. Un altul raţional: acela al colaborării, I al creaţiei, al spiritului constructiv. Primul e impulsiv, j§ instinctiv. Metoda lui e violenţa necugetată. Al doilea f nu e orb : ştie să aleagă, să combine să găsească mij- I loacele cele mai potrivite de îndreptare. 1 ^ Cultura europeană a ultimului secol a afirmat două I principii fundamentale : cultul personalităţii şi corolarul f său, progresismul. I Europeanul crede în progres, fiindcă crede în per- 1 soană şi menirea sa. în baza acestui optimism progresist, | el luptă şi crede că viaţa se poate ameliora, că mediul | se poate transforma. în urmărirea acestui fel, el favori- J zează cooperaţia şi caută colaborarea. „Naţionalismul I viitor va fi pentru popor aceea ce este caracterul moral f pentru individ : va fi voinţa luminată de conştiinţa mo- 1 rală, iar nu gestul plămădit în subconştientul obişnuin- I ţei". Sentimentul de patrie nu va mai fi astfel un auto- f matism tradiţional. Va fi, din contră, un sentiment luminat de raţiune, obiectiv şi oumpănit. Nu mai au sens }. întrebările care se puneau acum cîteva decenii asupra 1 originei noastre. Nu ne mai întrebăm asupra trecutului, : ci asupra viitorului, nu de unde sîntem, ci încotro mer- f gem. Nu mai e vorba de sentiment defensiv, cî de unul ofensiv. Menirea noastră în viitor e cultura. Dar la aceasta sentimentul nu e numai inutil, dar şi periculos. t Raţiunea ştiinţifică singură nu poate călăuzi şi îndrepta. ■> Să ascultăm mai mult de ea, decît de pasiunile oarbe, de f sentimentele necugetate, de entuziasmul improvizat şi nelămurit. Cuvintele autorizate ale unui gînditor ca dl. C. Rădulescu-Motru capătă o deosebită şi semnificativă valoare mai ales în aceste momente. 256 LUCIAN BLAGA, FILOSOFIA STILULUI, ed. „Cultura Naţională". Despre concepţiile d-lui L. Blaga am mai vorbit în această revistă cu ocazia ultimului său volum de versuri. Am arătat atunci liniile mari ale concepţiei d-sale. Ele se rezumă la două tendinţe : antiraţionalism şi antinaţio-nailism. Mistic ca concepţie filosofică, împreună cu un întreg curent contemporan, d-sa neagă raţiunii putinţa unei imagini juste despre universul nostru şi individului dreptul de a se considera drept măsură a lucrurilor. în analiza acestor idei, am anticipat, luînd ca pretext un articol din Arhiva pentru ştiinţa socială, care formează tocmai o parte a acestui volum. Astfel am anticipat critica, care trebuie să vină abia azi. Filosofia stilului e o aplicaţie în estetică a principiului mistic. Dl. Blaga distinge trei stiluri fundamentale : individualul, tipicul, absolutul. Cele două dintîi nu-1 satisfac, fiindcă preferinţele subiective ale autorului merg către al treilea : confundarea în absolut, în marele tot prin anonimat, printr-un fel de colectivism spiritual, care nu diferenţiază, nici nu distinge. în sprijinul acestei preferinţe dl. L. Blaga aduce observaţii ingenioase, cîte-odată argumente, totdeauna o distinsă ţinută intelectuală. Nu e vorba aici de o operă de ştiinţă obiectivă, ci de un eseu plin de personalitate. Poţi fi sau nu de opinia d-lui Blaga. Lectura lucrării d-sale, hrănită de o fină cultură şi de independenţă intelectuală, e în orice caz extrem de plăcută. I. PETROVICI, INTRODUCERE ÎN METAFIZICA, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1924. Progresul remarcabil al ştiinţelor pozitive în tot ■cursul secolului trecut, perfecţionările tehnice cu apli-•caţiile lor industriale, în fine corolarul lor : materialismul, alungaseră dintre preocupările intelectuale legitimitatea metafizicii. De la Auguste Compte care arătase 257 metafizica ca o fază primitivă anterioară ştiinţei, pînă la materialiştii germani şi de la aceştia la Taine şi Renan, cercetarea absolutului, care se ascunde în dosul aspectului trecător al lucrurilor, părea o preocupare puerilă. A trebuit ca să se încerce primele deziluzii în eficacitatea infailibilă a disciplinelor pozitive, să se declare ^bancruta ştiinţei", să apară filosofiile discontinuate ale unui Renouvier şi Boutroux, arătînd partea de convenţionalism a legilor de cauzalitate, pentru ca preocupările metafizice să apară ceva mai legitime. Primul mare gîn-ditor, care a ajutat la renaşterea metafizicii, a fost Berg-son. Dar acesta a încercat aplicarea unei metode mistice, rupînd complet cu tradiţia raţionalistă. Cu drept cuvînt a numit d. I. Petrovici sistemul său un „bolşevism filosofic". în aceste patru studii, publicate mai întîi în revista noastră, d. I Petrovici a încercat să reclădească creditul metafizicii, însă pe baze raţionaliste, rămînînd prin aceasta în linia clasicismului filosofic. D-sa critică cu drept cuvînt confuzia sistemului bergsonian, concluziile sale necesar îndreptate către anularea cunoaşterii prin extaz, contrazi cerile între natura judecatei şi a intuiţiei, nu tocmai aşa de deosebite cum s-ar crede. Din contră, metafizica se poate funda pe baze raţionale. Legitimitatea ei alături de ştiinţă e evidentă. De altfel cele două moduri de cercetare nu sînt aşa de depărtate una de alta. Ştiinţa şi metafizica făuresc icoane despre aceeaşi sau aceleaşi realităţi. Dar ştiinţa le făureşte cu mai mult relativ şi cu mai puţin absolut (punînd accentul pe înfăţişarea lor sensibilă), pe cînd metafizica Ie alcătuieşte, în orice caz tinde să le alcătuiască avînd un maxim de absolut şi un minim de relativ (punînd accentul pe substratul lor suprasensibil) (p. 17). Astfel metafizica poate întregi ştiinţa şi invers. Deosebirea între ele e de punct de vedere. Raţionalismul formează baza şi a uneia şi a celeilalte. Cu această ocazie, d. Petrovici se ridică, cu drept cuvînt, contra începuturilor de misticism în tînără noastră cultură arătînd inconvenientele acestui mod de a vedea. „Osebit de convingerea profundă că bergsonismul, cu tot prestigiul şi cu toate meritele părintelui său, este o teorie unilaterală, mai avem şi credinţa că, în actualul stadiu cultural al ţării 258 noastre, o doctrină intuitivă-mistică nu ar fi cea mai potrivită. Ţările de veche cultură consolidată pot suporta mai lesne acest triumf provizoriu al instinctelor vitale şi al extazului sub forma unei teorii filosofice. Nouă ne convine mult mai bine o teorie raţionalistă în orice caz o filosofie în care raţiunea logică îşi păstrează prestigiul ei nevătămat", (p. 3). Aceste patru studii sînt gîndite şi scrise cu aceeaşi pătrundere, cu aceeaşi apropiere de pulsul vieţii care dau cercetărilor d-lui Petrovici o deosebită valoare în mişcarea noastră filosofică, năpădită de un fel de neoso-cialism pedant şi steril. Activitatea variată şi multiplă a d-lui I. Petrovici, de la preocupările literare la cele filosofice, indică complexitatea vie a personalităţii d-sale pe care înţelege s-o păstreze aceeaşi, chiar cînd e preocupat de cele mai severe probleme. Din această cauză, păstrînd tonul ştiinţific, clar pînă la evidenţă, fără să cadă însă în popularizare, articolele d-sale sînt din cele mai fecunde ca influenţă în tînără noastră mişcare filosofică. CHARLES MAURRAS, VIITORUL INTELIGENŢEI, tradusă de T. Vianu („Cartea Vremii", colecţie îngrijită de N. Crainic). Charles Maurras pe care ni-1 redă în româneşte cu multă pricepere d. T. Vianu, e una din figurile cele mai influenţe şi în acelaşi timp din cele mai reprezentative ale culturii franceze contemporane. Ca la mulţi intelectuali actuali, unitatea sa sufletească, extrem de complexă, e compusă din elemente fireşte eterogene. Maurras e un reacţionar. Filosofia lui socială pleacă de departe : neagă însăşi realitatea progresului. El susţine în Franţa aspiraţiile extremei drepte, teoretizează veleităţile de guvernare ale regalismului legitimist. Fireşte e şi catolic, dar numai adept al ordinei sociale a bisericii, a însemnătăţii politice pe care o are catolicismul şi alianţa sa cu vechiul regim. Altfel e ateu, fiindcă modelul inspiraţiei sale e antichitatea greco-latină. în minunatele sale însemnări de călătorie, Anthinea, de la Florenţa la Atena, 259 ne-a povestit toate vicisitudinile sufleteşti ale unei convertiri artistice ale păgînismului antic. Franţa e pentru el succesoarea directă şi reprezentanta responsabilă a spiritului elen. Cine se apropie de antichitate poate fi considerat ca autentic francez. Secolul XVII a exprimat de minune acest spirit. După aceea, o serie de influenţe străine caracterului specific francez i-au alterat puritatea. Deosebit de funestă a fost influenţele a ceea ce numeşte Maurras „Ies trois R : reforme, revolution, romantisme". Minarea spiritului francez a început cu Calvin, a continuat cu principiile de la 1789, în fine, a culminat cu introduceiea mentalităţii prin excelenţă germană, care e romantismul. Toate acestea Maurras le consideră ca mesagii ale lumii germane, indigerabile pentru francezi, trimise să altereze sau să dizolve seninătatea culturii franceze. E natural astfel ca toţi marii scriitori francezi care nu reprezintă raţionalismul şi clasicismul latin să fie consideraţi de Maurras ca înstrăinaţi, dacă nu ca trădători. Printre alţii, Rousseau, Hugo, Zola Bergson. O stimă, specială se cuvine lui Auguste Comte, teoreticianul pozitivismului, doctrină clară, realistă, plină de bun simţul rasei latine. Omagiul suprem trebuie adus astfel inteligenţei şi doctrinei filosofice care o reprezintă : raţionalismul. Condus de inteligenţă şi încadrat de trecut, care singur e fecund fiindcă a experimentat, individual nu-şi mai simte paşii şovăitori, ci, cu caracterul oţelit, poate păşi drept înainte pe calea destinului său. Patria cu vechile ei tradiţii : regalitate, regim corporativ, (la nevoie exprimat în „etats generaux"), continuitate politică (opusă incoerenţei succesive a regimului republican), toate acestea sînt salvarea. Paginile redate în româneşte sînt din cele mai viguroase. Maurras e un poet, un mînuitor neîntrecut al frazei şi un dialectician de mîna întîi. Toate aceste talente le-a pus la dispoziţia naţionalismului integral francez. Cum spune şi d. T. Vianu, în interesanta introducere cu care însoţeşte traducerea, fără. a fi adeptul ideilor reacţionare ale lui Maurras, complexitatea acestei figuri de veritabil cărturar şi talentul său rafinat îţi impun. D. T. Vianu, care e nu numai un talentat publicist, dar şi un intelectual comprehensiv, a redat în româneşte aceste pagini, aproape de coloritul lor original. A. IEŞEAN, ORGANIZAREA EXPERIENŢEI, (PROCESE SPONTANE ŞI REFLEXIVE), Cernăuţi, 1923. Deşi apărută de mai bine de un an, lucrarea d-lui A. Ieşan n-a atras atenţia criticii decît, dacă nu ne înşelăm, printr-o dare de seamă a Revista de Filosofie a d-lui. C. Rădulescu-Motru. Aceasta fiindcă preocupările de acest fel sînt, la noi, încă un lux cultural mediocru apreciat. Totuşi, în literatura filosofică românească, această contribuţie ar fi trebuit să impresioneze mai mult. Nu e vorba aici de una din acele compilaţii, făcută ou mai multă sau mai puţină compoziţie şi care valorează exact atît cît valorează sursele care au inspirat-o. Cartea profesorului de la Cernăuţi e o încercare de sinteză, care ţine în acelaşi timp de teoria cunoaşterii, de logică şi de psihologie. Se studiază procesele spontane şi cele reflexive în organizarea experienţei. Nu există poate nicăieri în domeniul filosofic literatură mai bogată ca în această materie. Acest capitol e oarecum piatra de încercare a filosofiei. De aici multiplicitatea soluţiilor. Simplificînd, s-ar putea ajunge, totuşi, la două direcţii rezumative ale celorlalte, în opoziţie una faţă de cealaltă. Prima e opinia raţionalismului integral, care priveşte cugetarea ca ceva etern, format, imuabil, do-minînd într-o unitate neschimbată vicisitudinile cugetării. Cealaltă, din contră, priveşte funcţiile spirituale ca un obiect în devenire. Ea studiază genetic procesul formării lente a raţiunii şi a celorlalte funcţii sufleteşti, considerîndu-Ie ca atitudini practice, reacţionale, cerute de adaptarea la mediu. Cunoaşterea nu poate fi izolată de un conţinut sufletesc concret, făcut din aptitudini personale de activitate şi motricitate, mai mult, ea nu poate fi izolată nici de mediul social în care apare. Psihologismul, sociologismul, intuiţionismul, pragmatismul, toate sisteme relativiste, se opun astfel rationalismului integral şi ortodox, care îmbracă şi el la rîndul lui, în 260 261 filosofia contemporană, o serie de variante şi de sub-variante. D. A. Ieşan ia poziţie critică între aceste curente opuse, extremiste. D-sa analizează cu o rară pătrundere, pe rînd, toate contribuţiile sistemelor principale şi ale variantelor şi, înlâturînd exagerările, încearcă o conci-liaţiune. Neokantismul (Natorp, Cohen), spiritualismul francez (Lachelier), solipsismul metodic şi experienţa simţului comun (Volkelt, Driesch), sociologismul (Levy-Bruhl), intuiţionismul (Bergson), toate aceste sisteme sînt trecute în revistă şi plasate la locul pe care-1 merită. Ceea ce impresionează plăcut încă de la început în această lucrare e calitatea informaţiei. Nu numai că sursele sînt de primul ordin (semnalăm totuşi D. Roustan : Legons de Philosophie, care e un simplu manual în vederea bacalaureatului), dar dovedesc un spirit modern de selecţie. Şcoala germană cu ultimele ei contribuţii : Cassi-rer, Kulpe (Realisierung), Volkelt (poate autorul ar fi putut introduce şi o analiză a doctrinei „als ob" a lui Vaihinger) se întîlnese cu cele ale şcoalei franceze : Me-yerson, Brunschwig, Goblot etc. La aceste calităţi de critică, informaţie şi compoziţie, trebuie să adăugăm claritatea stilului. Expresii fericite fac uşor înţeles un material aşa de arid. Autorul a găsit ţinuta stilistică potrivită : nici pedantism, nici impresionism prea literar. Astfel, această lucrare se impune nu numai specialiştilor, dar şi marelui public cult, iar literatura filosofică românească va reţine-o în istoria ei. G. HEYMANS, PSYCHOLOGIE DES FEMMES, Paris, Alean, 1925, traducere de R. le Senne: ■ Lucrarea profesorului olandez, devenită clasică în nemţeşte, era puţin cunoscută în Franţa. Traducerea de faţă umple această lacună. Dezbătută ca subiect de predilecţie în psihologia moraliştilor ca Labruyere, Montaigne, Larochefoucault, Chamfort, Nietzsche etc. tratată în romanul psihologic,, ademenind chiar filosofii sistematici în felul lui Scho- penhauer, cercetările asupra sufletului femeii n-aveau nici o căutare în psihologia experimentală: aceasta fiindcă metoda pozitivă cerea ca substrat un om abstract, omogen, acelaşi în toate manifestările sale. Variaţii de la vîrste la vîrste, sau de la sex la sex nu se admiteau, după cum nu se admiteau de la rasă la rasă. Aiu trebuit progresele psihologiei diferenţiale, în felul inaugurat de W. Stern în Germania, pentru ca individualul, specificul să aibă preţ în psihologie. Ca o lucrare de psihologie diferenţială trebuie considerat şi acest volum. Autorul, metodic şi pozitiv, verifică toate diferenţele dintre bărbat şi femeie. El cercetează deosebirile în ce priveşte sentimentele, emotivitatea, percepţia, reprezentarea, memoria, judecata, imaginaţia, voinţa, activitatea şi sfîrşeşte cu o privire generală asupra originei eterogeneităţii sexelor. Dar toate aceste proprietăţi adunate la un loc, după cum spune şi autorul în concluzie, nu ne dau încă acel misterios suflet feminin, inexprimabil în esenţă, ori exprimabil numai artisticeşte. Fatal, asemenea monografii nu sînt decît un catalog descriptiv de diferenţe sexuale. A. THIBAUDET, LE BERGSONISME, 2 voi., ed. „Nou-velle Revue Francaise", Paris, 1924. Literatura asupra lui Bergson se înmulţeşte în fiecare zi, ameninţînd să rivalizeze cu uriaşele comentarii care s-au făcut pînă acum asupra lui Marx, Darwin, Shakes-peare, Wagner etc. Ca orice mare sistem metafizic, bergsonismul are aplicaţii în domenii'cu mult mai largi şi cu mult mai variate decît cele schiţate de autorul său la început. Cu aceasta s-au însărcinat mai ales discipolii şi continuatorii săi. In afară de această vastă elasticitate care poate să se adapteze la orice disciplină, să ofere explicaţii fecunde în orice domeniu, filosofia duratei şi a mobilităţi mai are pentru noi meritul de a fi cea mai autentică expresie a vremii. Ea a inundat, a impregnat profund litera- f tura, ca şi artele plastice din ultimele decenii. 262 263 Cartea aceasta a cunoscutului critic francez nu e o expunere ori o critică strict filosofică a bergsonismului aşa cum ni-1 prezintă alte lucrări anterioare, ca a,celea ale lui Le Roy, Berthelot, Benda etc. Lucrarea de faţă, scrisă cam descusut, cum trebuie să remarcăm în treacăt, depăşeşte cu mult limitele unei monografii exclusiv filosofice. Ea caută completări la ceea ce Bergson n-a spus. De pildă, se ştie că marele filosof nu s-a pronunţat, asupra problemelor sociologice, morale, de filosofia istoriei şi a artei. D. A. Thibaudet indică cam ce ar fi trebuit să spună Bergson, dacă ar fi rămas consecvent cu moda sa, şi asupra acestor întrebări lăturalnice sistemului său. Ni se arată cum ar fi înţeles el istoria şi estetica. Autorul, convertit de mult Ia filosofia mobilităţii, face operă de epigon. El arată însă, indirect, şi rolul acestui curent de idei, care împreună cu doctrina lui Maurras şi Barresi se pare prin excelenţă reprezentativă a celor ultimi „trente annees de vie francaise". Expunerea nu e nici ea strict filosofică. Apropieri, comparaţii cu viaţa literară arată pe autor mai mult critic literar decît doctrinar filosofic şi aminteşte de comentariile asupra lui Platon şi Nietzsche ale lui Faguet, cu mai multă substanţă însă, dar desigur ou mai puţin spirit. „Această carte e făcută din note scrise pentru mine însumi" ne spune autorul. Se înţelege deci că unitatea compoziţiei lipseşte. Ca toate marile monografii scrise de Thibaudet (articolele sale scurte au cu totul altă factură), această lucrare e încîlcită, cum se zice în limba sa natală „touffue", plină de paranteze, de asociaţii auxiliare şi intermediare. Toate acestea îngreuiază lectura. Dar nenumărate sugestii inteligente excită gîndirea şi o prelungesc dincolo de ceea ce oferă autorul. Dar mi se pare că invitaţia de a-1 depăşi e cel mai preţios lucru pe care ni-1 poate oferi un scriitor... VIRGIL BĂRBAT, şi FL. ŞTEFANESCU-GOANGÂ, EXTENSIUNEA UNIVERSITARA, Cluj, 1926. E o dare de seamă asupra cursurilor organizate de aceşti doi profesori clujeni cu scopul de a răspîndi cul- tura în diferite oraşe transilvănene şi pentru un public extrauniversitar. Măsura e inspirată de lumea anglo-saxonă şi comparată cu cele ce se petrec acolo. Asemenea iniţiative nu pot fi decît lăudabile, mai ales în provinciile alipite unde cultura românească trebuie să capete prestigiu şi să poată fi apreciată şi de minorităţi. Ne mai gîndim însă că în aceste timpuri excepţionale de obscurantism şi criză universitară tot ce se face din universitate e o împrăştiere de forţe, un lux. Toată concentrarea energiilor profesionale trebuie să se îndrepte, prin toate mijloacele, către studenţi. Aceştia trebuie cultivaţi, iniţiaţi, învăţaţi. Criza universitară primează în urgenţă oricare altă iniţiativă. După rezolvarea acesteia, operele de extensiune universitară vor veni de la sine. I. C. PETRESCU, ŞCOALA ACTIVĂ, editura „Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1926. Timpul nostru e entuziasmat de activism. Sporturi, iniţiativă, energie, muncă înlocuiesc preferinţele deceniilor trecute pentru contemplaţie, pasivitate, intelectualism pur. Mai ales în filosofie, care nu e desigur decît ecoul celor ce se petrec în moravuri şi în viaţă, curentul acesta s-a întins cu pretenţii de monopol. Reacţiunea întreprinsă de Wundt, James, Bergson etc. e fără îndoială utilă, cu condiţia să nu înăbuşe însă complet drepturile imprescriptibile ale intelectualismului. Pedagogia s-a resimţit şi ea în aceste influenţe. Puţine curente au fost mai în favoare ca şcoala activă. Lansată de Dewey şi Kerschensteiner, ea are azi adepţi în toate ţările. D. I. C. Petrescu ne-a dat în româneşte un studiu foarte informat şi sistematic compus al acestei doctrine, într-o primă parte îi studiază fundamentele : etic, psihologic, biologic, sociologic etc., apoi în alte părţi direcţiile şi principiile care o conduc : activitate practică, actt -vitate proprie, intuiţie, educaţie naturală. Ultimul capitol se ocupă de şcoala activă în România. Recomandăm tinerilor profesori de liceu această lucrare, care îi va scuti de influenţele unei atitudini pe- 264 26S dagogice osificate care şe mai predă încă ia unele centre universitare, oferindu-le noi puncte de vedere şi experienţe fecunde făcute aiurea. H. STAHL, GRAFOLOGIA, ed. „Cartea Românească". Buc, 1926. Acum cîteva decenii, studiul caracterelor grafologice nu intrase încă în domeniul pozitiv. Diagnostica temperamentelor după scris era considerată ca o preocupare alăturată ştiinţei, ca o „parapsihologic", din aceeaşi familie cu spiritismul, magnetismul animal, fenomenele de materializare etc. etc. De atunci însă grafologia s-a despărţit de surorile ei pentru ca să fie primită în ştiinţa propriu-zisă. Constatările lui Binet că bolnavii atinşi de disociaţie a personalităţii îşi schimbă odată cu caracterul şi caligrafia, au arătat legătura strînsă între caracterologie şi grafologie. Dar1 aceasta n-are legături strînse numai cu individualitatea dar şi cu diferitele stări sufleteşti care modifică tensiunea psihică. Astfel, azi, caligrafia ne poate da indicaţii precise asupra expresiei emoţiunilor. Ea joacă din acest punct de vedere acelaşi rol ca şi mimica ori celelalte gesturi. D, H. Stahl se ocupă de multă vreme cu studiul cu-vîntului scris şi vorbit. Nimeni nu era mai indicat, prin pregătirea sa tehnică, să ne dea în româneşte un manual de grafologie. Dar contribuţia d-lui H. Stahl nu e numai a unui empirist. Experienţele d-sale, în cea mai mare parte originale sînt clasate şi interpretate dintr-un punct de vedere teoretic. Materialul inedit e în cea mai mare parte românesc Mostre de scris ale aproape tuturor personalităţilor României moderne figurează cu exemplificări pentru diagnoze de individualitate stabilite după severe legi de grafologie. Se poate socoti această operă ca o contribuţie la cunoaşterea caracterului românesc după metoda grafologică. Astfel, nu e vorba aici de popu^ larizarea cutărui manual străin, ci de o lucrare vie şi naţională în acelaşi timp. Asupra activităţii practice a volumului, pentru expertize, de tot felul, nu mai insistăm. Ea e de la sine în- ţeleasă. Am vroit să subliniem aici numai valoarea pur ştiinţifică a acestei cărţi. Calităţile de literat ale d-lui H. Stahl ajută la claritatea principiilor şi exemplelor şi la plăcerea cititului. ■ HEINZ WERNER, EINFUHRVNG IN DIE ENTWICK-i LUNGS-PSYCHOLOGIE, Leipzig, 1926. m H. Spencer, teoreticianul evol uţionismuîui, a neglijat K să aplice punctul său de vedere la ştiinţa sufletului. Utili' lîzînd principiile sale general-filosofice, psihologia evo-• luţionistă s-a alcătuit ceva mai tîrziu. Th. Ribot, cu tot w discreditul nemeritat de care se bucură azi, e şi în această m privinţă, ca şi în multe altele, un precursor în metodo-1 logia modernă a psihologiei. I' Numai că Ribot a întrebuinţat o documentaţie spo- li rădică, lipsită de un punct de vedere precis, f Psihologia evoluţionistă modernă porneşte azi din | două surse principale. Una pleacă de la Wundt şi de la |; a sa Vdlkerpsychologie. Se compară mentalitatea primi-™ tivului cu a omului civilizat şi se stabilesc etape de | transformare. O a doua sursă care, cu mult mai multă | precizie şi critică în documentare, a revizuit vechiul ma-J terial etnografic şi 1-a completat cu date noi, porneşte I de Ia şcoala sociologică franceză şi în special de la cu-| noscutele lucrări ale lui Levy-Bruhl; Les jonctions men-I tales les societes primitives şi La mentalite primitive. As-I tăzi, principalii psihologi europeni consideră metoda f evoluţionistă ca indispensabilă investigaţiei ştiinţifice. O întrebuinţează şcoala behavioristă americană, Pierre Janet, în studiile sale asupra ierarhiei tendinţelor şi pînă la un punct Freud şi discipolii săi. In Germania, protagonistul acestui punct de vedere e urmaşul lui Wundt, de la Leipzig, F. Kriiger. Lucrarea de faţă a unui privat docent de la Hamburg caută să ţie seamă de cele două iz-! voare mai principale, adică de curentul «Volkerpsycho-I Iogie», cît şi de rezultatele obţinute de şcoala sociologică ^ franceză, E o lucrare eclectică făcută conştiincios. 267 Se studiază în cele cîteva capitole viaţa simţurilor la primitivi, mijloacele de cunoaştere, conduita magică şi structura personalităţii. Numai că H. W., voind să lărgească punctul de vedere evoluţionist, prea identifică des evoluţia vieţii mentale la copil, la bolnav şi la primitiv, fără să ţie seamă de diferenţele specifice ale acestor diferite condiţii. Asimilările de această natură sînt totdeauna arbitrare. Lucrarea ar fi fost mai precisă dacă problemele se studiau separat fiecare în domeniul său. G. ROFFENSTEIN, DAS PROBLEM DES PSYCHO-LOGISCHEN VERSTEHENS, Stuttgart, 1926, 160 p. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat în ultimul timp, în Germania, de diferiţi filosofi şi în special de urmaşul lui Dilthey, E. Spranger, în a sa Lebensformen. în sociologie, acelaşi punct de vedere a fost utilizat de Max Weber. Lucrarea de faţă prezintă o expunere a situaţiei prezente a acestei directive psihologice. Autorul arată importanţa lui Dilthey şi a altora. Dar uită că acelaşi punct de vedere a fost prezentat, cu tot atîta pregnanţă, de Bergson. Psihologia simpatiei, care caută mai ales înţelegerea calităţi psihice, e reprezentată tot atît de autentic şi de Bergson, ca şi de Dilthey. : F. KRUEGER, KOMPLEXQUALITATEN GESTALTEN UND GEFUHLE, Munchen, 1926, 692 p. Noţiunea de «înţelegere», de comprehensiune, a fost introdusă în psihologie de către Dilthey. Se ştie că gîn-ditorul german concepea această ştiinţa sufletească mai mult din punct de vedere finalist, decît din acela cauzal mecanicist. După el, realitatea sufletului stă mai mult în valorile, pe care le urmăreşte, în scopurile pe care şi le propune, deci, în determinările — materiale ori spirituale —, de care e ţinut să ia seama. El face distincţie între „explicaţie" şi „înţelegere". Cea dintîi e firească ştiinţelor exacte. Acolo principiul cauzalităţii îşi are mai ales rostul. Dar un suflet nu e de ajuns să-1 explici. Trebuie să-1 şi înţelegi adică să te transpui în specificitatea lui individuală prin simpatie. Individualitatea nu poate fi explicabilă. Ea e mai ales susceptibilă de pătrundere directă, de comprehensiune intuitivă în ceea ce are ea mai caracteristic. Fiecare structură sufletească are un sens, adică o directivă specială către o serie de scopuri. A face psihologie înseamnă a lua o atitudine intermediară între artă şi ştiinţă şi care constă tocmai în a ghici pornirile individuale ale cuiva. Psihologia nu poate fi separată de viaţă şi de aspectul ei concret. E mai aproape de înţelegerea sufletească un observator direct şi pătrunzător cum a fost Laroche-foucauld sau Chamfort, decît un pedant măsurător de senzaţii în laborator. Am vorbit în altă parte a revistei de rezultatele la care a ajuns scoală structuralistă germană. în ultimii ani, această directivă s-a lovit de criticile pe care i le aduce şcoala de la Marburg a lui Jăensch, ale cărei cercetări asupra tipului eidetic par a se opune noţiunii de structură. Ca să arate fecunditatea acestei metode, psihologul Kruger de la Leipzig a adunat într-un volum cercetările elevilor săi relative la noţiunea de formă. Volumul începe cu un studiu al lui F. Kruger asupra Ideii de totalitate psihică. Se face un istoric al acestei idei in psihologie, arătîndu-se importanţa contribuţiilor aduse de Kant, Dilthey şi Driesch. Credem că sînt uitaţi Wundt şi voluntariştii care trebuiesc, consideraţi ca precursori ai ultimei scoale. în fond, ideea de individualitate e comună şi voluntariştilor şi structuraliştilor. Ar mai trebui poate adus, in această privinţă, un omagiu şi Iui Th. Lipps. Celelalte studii privesc probleme de detaliu, F. Sander studiază, din acelaşi punct de vedere, fenomene sufleteşti de ritm spaţial; Gunther Ipsen, probleme de înţelegere a cuvintelor fără sens; I. Hermann, senzaţii de totalitate a mirosului iar W. Wurdemarm se ocupă de importanţa sentimentului în amintiri. Lucrarea con,ţine 268 269 în general un material enorm, din care, pe lîngă detalii inutile de tehnică experimentală, se pot reţine preţioase observaţii. G. SIMMEL, FRAGMENTE UND AUFSĂTZE, Leipzig, 1926. Opera postumă a lui Simmel e importantă. Acesta e ultimul volum, jGîndirea subtilă şi stilul strălucitor al unuia din cei mai adinei şi mai ingenioşi filosofi contemporani ai Germaniei apare şi aici, cu tot caracterul fragmentar al acestor note postume cu toate calităţile ei. Se Dublică, printre altele, un jurnal intim de cugetări şi maxime însemnate probabil zilnic în marginea lecturilor. Dar aşa ceva nu se poate rezuma. Ar trebui făcute mereu citaţii. Remarcăm de asemeni o încercare asupra psihologiei actorului, plină de infinite sugestii. Ca şi celelalte volume ale lui Simmel, întru riimic interior şi acesta e un minunat excitant pentru gîndire. EUGEN HEROVANU, ÎNCOTRO NE DUCE DESTINUL, Viaţa Românească, 1926, Iaşi. Broşura lui Herovanu e adresată tinerilor. Ea e fructul meditaţiilor unui cuget onest şi generos asupra mobi-lurilor sufleteşti care animă de o bucată de vreme directivele tineretului nostru. Fără să nege realitatea adîncă a spiritului naţional, d. Eugen Herovanu e un umanitarist. Sfaturile pe care d-sa le adresează tineretului au talîndeţea şi' autoritatea unui profesor şi unui părinte (broşura e dedicată fiului d-sale). Se găsesc în această broşură capitole despre „noviciatul politic", despre „naţionalism", „orientarea morală" etc. Nu dorim altă soartă acestei broşuri decît să fie meditată de tînără generaţie. 27C C. KIRIŢESCU, SOCIETATEA NAŢIUNILOR ŞI ŞCOALA, Ed. Cartea Românească, Buc, 1927.' Se cunosc progresele, desigur cam lente dar oricum sigure pe care Societatea Naţiunilor, ca organism supra-static, le-a realizat in ultimii ani. Sforţările ei se fin-dreaptă către o fecundă coordonare a tuturor activităţilor naţionale. Colaborarea internaţională care va. duce, fără îndoială, Ia o solidaritate internaţională se întinde încet la toate funcţiunile vieţii de stat. Există o cooperaţie intelectuală, muncitorească, politică, juridică. D. C. Kiriţescu, unul din cei mai competenţi oameni de şcoală de la noi, studiază în această broşură posibilităţile unei cooperaţii şcolare internaţionale. D-sa arată limitele şi posibilităţile unei astfel de colaborări, astfel ca nici demnitatea naţională tsă nu fie jignită, dar, pe de altă parte, nici să nu ne închidem în ziduri chinezeşti de extrem şovism. Broşura cumpănită, însufleţită de un spirit luminat indică atitudini rezonabile si realizabile. MAURICE BOUCHER, LA PHILOSOPHIE DE H. KAYSERLING, Paris, 1927. Am cunoscut astă-iarnă, în Bucureşti, cu ocazia conferinţelor sale pe contele H. Kayserling. Un uriaş diform, nu lipsit însă de oarecare pretenţii de eleganţă. Corpul de vareg, dar figura sincer asiatică, de nuanţă tătărască (Contele Kayserling ne spunea, că după mamă, se trage din Gengis-Han). Această masă enormă era agitată de una din cele mai neastimpărate vioiciuni pe care le-am văzut vreodată astfel încît acest om imens şi greoi era într-o perpetuă agitaţie, de cele mai multe ori dezordonată. Avea tresăriri şi bucurii subite de barbar surprins, izbucniri exuberante de copil şi apoi, numaidecît, atitudini de etichetă aspră, provenite probabil din amintirile unei vieţi de curte purtată de el, ori, cîndva, de strămoşii săi. Şi ce vervă, 271 Dumnezeule ! El e purtătorul de cuvînt cel mai fanatic al fiJtoasiatismului. L-am simţit uşor francofob, pentru motivele ştiute : raţionalism, decadenţă etc. Ne povestea că pînă în 1917 a trăit viaţa de proprietar rural : agricultură, lectură, vînat. Ca să nu se anchilozeze sau cum spunea el, să nu devină o personalitate, a făcut întinse călătorii. Dar, după 1917, a simţit, deodată, câ are ceva de spus lumii. Şi atunci a început să scrie şi să vorbească. Un prinţ generos i-a ajutat eforturile, facilitîndu^i o şcoală de înţelepciune la Darmstadt, unde predică din cînd în cînd la discipolii ascultători şi zeloşi. Prima sa operă care 1-a făcut celebru e Jurnalul de călătorie al unui filosof, aprecieri filosofice asupra vieţii din India, Japonia, China, America. Singura sa carte cu adevărat remarcabilă. Simpatia pentru civilizaţiile extrem orientale venea la momentul său. O. Spengler scrisese Decadenţa Apusului. Germania deziluzionată de războiul mondial se refugia însore răsărit. Se înţelege că contele A. Kayserling a devenit numai decît celebru. Au început după aceea invitaţiile de conferinţe, ori măcar, cum se obişnuieşte in Germania, de autografe, de colaborări, scrisorile de admiraţie, etc. Acest „hobereau" instinctiv, muzical, spiritual şi incoerent s-a trezit apostol şi şef de şcoală. Din ziua aceea a apărut în contele chemat să reformeze lumea o nouă preocupare : ceremonialul care trebuia să întreţină noua sa situaţie. De aici acel amestec de instinct primar şi de poză artificială, de uşor şarlata-nism, de mistificare şi de credinţă, combinaţie inerentă poate, tuturor fundatorilor de şcoli şi de dogme, cu un cuvînt tuturor celor care oficiază. Conţinutul acestei doctrine ? D. Maurice Boucher îl analizează cu pătrundere şi imparţialitate. El e greu de rezumat însă fiindcă nu e legat de un sîmbure central. Scrierile contelui Kayserling sînt spirituale, bine scrise, cuprind nenumărate observaţii de detaliu ori reflecţii profunde. Sistemul său însă e mai puţin coerent. El e, în orice caz, foarte modern. Se înţelege, combate ştiinţa dar reabilitează filosofia. E spiritualist. Crede în acţiunea ili-mitatâ a oamenilor mari. „Nu există mediu, există numai personalităţi creatoare". După cum se vede, Carlyle, trecut prin Nietzsche. Realităţile economice sînt sacrificate celor pur spirituale. De altfel influenţa acestui din urmă filosof asupra contelui Kayserling e vizibilă pînă şi în stilul său. Adevărul după ei trebuie conceput în şef de orchestră, adică simfonic. El constă în a intra in toate punctele de vedere, în toate mentalităţile a le pătrunde sensul şi semnificaţia. Toate sînt necesare ca să dea o anumită tonalitate, un anumit simbol. După cum remarcă Maurice Boucher în cartea sa, filosofia lui H. Kayserling e prima filosofie fără conţinut fiindcă el caută să le priceapă pe toatei Fără discuţie, îârâ polemică însă, căci acestea sînt sterile. Totul e să combini între ele diferite mentalităţi extreme, pentru a crea sinteze fecunde. H. Kayserling vrea să apropie între ei şoferul european şi cel american, reprezentantul determinismului economic şi materialist de fachirul extatic al Indiei, simbolul forţei pur spirituale. Astfel se va reconcilia Europa cu Asia, spre binele umanităţii viitoare. După cum se vede, contele H. Kayserling e mai mult un om de temperament pitoresc, decît un filosof propriu-zis. CEZAR PAPACOSTEA, EVOLUŢIA GÎNDIRII LA GRECI, ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1927. Profesorul de limba şi literatura elenă întreprinde o mare lucrare de sinteză asupra gîndirii antice, din care acest volum e numai o introducere. Se arată cu claritate şi erudiţie care sînt elementele orientale şi asiatice care au pregătit inteligenţa elenă. Sînt caracterizate moravurile şi instituţiile. . Urmînd de aproape inspiraţia modernă, d. C. Papa-costca pune în relaţie gîndirea şi manifestările spirituale de tot felul cu ambianţa socială din care au ieşit. Se degajă astfel ca o idee centrală diferenţierea personalităţii umane din mediul omogen şi nedivizat la început. Se verifică astfel cu probe luate din cultura antică un adevăr, fundat bine acum în sociologie, asupra apariţiei şi originii personalităţii. Aşteptăm cu o legitimă curiozitate restul acestei importante lucrări. 272 273 G G. ANTONESCU, DOCTRINELE FUNDAMENTALE ALE PEDAGOGIEI MODERNE, Ed. Casa Şcoalelor, 1927. Sub acest titlu, profesorul de pedagogie de la Universitatea din Bucureşti ne da o istorie completă a sistemelor de pedagogie. Semnul maturităţii oulturale a unei ţări evidenţiază şi mulţimea tratatelor generale. învăţămîntul nostru universitar era silit, pînă mai ieri, să apeleze la manualele germane ori franceze. Înglobarea atîtor minoritari în satul nostru, care nu cunosc nici una din aceste două limbi, a decis pe mulţi profesori să-şi tipărească cursurile. Acela al d-lui G. Antonescu e fructul muncii de două decenii. E inutil să pomenim ce servicii va aduce marelui public cult şi studenţilor. Analiza sistemelor, lăsînd la o parte antichitatea, începe cu John Locke. Sînt studiaţi apoi în toate amănuntele gîndirii lor Comenius, Kant, Rousseâu, Schiller, Pes-talozzi, Frobel, Diesterweg, Herbart şi urmaşii lui, în fine, Spencer. Autorul scoate în evidenţă din toate aceste doctrine mai ales problemele care interesează punctul de vedere modern în pedagogie. Căci în fiecare sistem există aspecte caduoe, care au murit şi al căror interes e pur istoric, şi apoi aspecte, reluate de gîndirea contemporană şi cane fac din autor un precursor. O istorie vie a sistemelor trebuie să ţie seamă mai ales de acestea din urmă şi d. G. Antonescu o face cu prisosinţă, IOSIF GABREA, ŞCOALA CREATOARE, (INDIVIDUA-LITATE-PERSONALITATE), Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti. E o lucrare plină de merit asupra problemei centrale a pedagogiei moderne. Ideea de personalitate activă stă, in adevăr, la baza tuturor valorilor culturale moderne. Individualismul activist e în acelaşi timp preocuparea aproape exclusivă şi a pedagogiei şi a eticii. D. Gabrea ne dă in cartea sa o informaţie aproape completă asupra si- 274 tuaţiei actuale a problemei. Materialul foarte bogat « compus într-o sinteză destui de unificată. Totuşi preocuparea autorului fiind mai ales pedagogică, introducerea filosofică pură ni se pare prea lungă, (mai mult decît jumătate), în ce priveşte informaţia, lipsesc din sursele autorului două lucrări fundamentale : K. Oesterreich : Phă-nomenoîogie des Ich şi W. Stern : Person und Sache, ale căror puncte de vedere ar fi putut întregi concluziile unor capitole. Această merituoasă lucrare a unui harnic cercetător ar trebui mediată de profesorii noştri. Unele prejudecăţi învechite ar putea astfel să dispară. DR. C. VLAD, ÎN DOMENIUL INCONŞTIENTULUI (PSIHO-ANALIZA), Ploieşti, 1926. Puţine doctrine, ţinînd seamă chiar de darwinism, marxism ori bergsonism, au avut o glorie mai formidabilă ca psihanaliza lui Freud. în toate ţările civilizate, s-au creat şcoli, institute, pentru continuarea ori popularizarea acestei teorii. împinsă în unele puncte pînă la o universalizare metafizică a unui fenomen, de fapt mult mai redus, doctrina freudistă prezintă, fără îndoială, numeroase puncte de vedere fecunde şi adevărate. în româneşte lipsea o lucrare completă şi serioasă a acestei materii. Ne-o dă, în acest volum, d. dr. C. Vlad. Scris cu pătrundere şi claritate, colorat cu observaţii proprii, nu ne îndoim că volumul de faţă îşi va atinge scopul. ED. CLAPAREDE, ORIENTAREA PROFESIONALĂ, PROBLEME Şl METODE; Traducere de ing. Stavri Cunescu, Bucureşti, 1928. Grija organizării producţiei a lăsat oarecum în umbră în ultimele decenii pe aceea a reparaţiei mai drepte. Soluţia e desigur burgheză, dar ea nu va aduce pentru aceasta mai puţine foloase. 275 Mai ales după cataclismul distrugător al războiului problema s-a pus în toată amploarea ei. Psihologia, care, cu Munsterberg, începuse să ajute diferite domenii practice, şi-a oferit serviciile şi problemelor de organizare a producţiei. A ieşit de aici oeea ce se cheamă azi psiholo-gia economică care cuprinde o mulţime de probleme, printre care în primul rînd pe aceea a orientării profesionale. Publicaţiile în această direcţie sînt nenumărate în ultimul timp. Institutele experimentale s-au înmulţit şi ele simţitor atît în Germania cît şi în America. Cunoscutul psiholog Claparede ne dă în broşura de faţă, într-un cuprins scurt, cel mai complet rezumat al situaţiei ştiinţifice actuale a problemei selectiunii şi orientării profesionale. Se face mai întîi un istoric, apoi ni se descriu diferitele metode de investigaţie. . Broşura e tradusă cu toată claritatea şi înţelegerea de dl. ing. Stavri Cunescu, directorul general al învăţă-mîntului muncitoresc, iniţiativei luminoase [a] căruia îi datorăm astăzi începuturile acestei organizaţii în România. Broşura lui Claparede e oarecum catehismul acestor preocupări. A avut o idee mai mult decît fericită d. Stavri Cunescu, cînd s-a gîndit s-o traducă. Ea va contribui încă la popularizarea acestei probleme în România. EMIL SAUPE, EINFVHRUNG IN D1E NEVERE PSYCHOLOGIE, Osterwisch am Harz, 1927. Intr-o colecţie de studii, semnate fiecare de cîte un alt specialist, ni se dă un tablou rezumativ al tuturor tendinţelor actuale ale psihologiei. Toate curentele şi toate metodele mai noi sînt înfăţişate una după alta. Volumul începe cu o caracterizare a filosofiei lui W. Wundt, depăşită astăzi şi ca spirit şi ca metodă de lucru. Ni se vorbeşte apoi de noile descoperiri în psihologia simţurilor, a gîndirdi, a asociaţiei^ Apoi fiecare protagonist îşi face o dare de seamă a punctului său de vedere. Astfel, Muller Freienfete ne vorbeşte despre a «a ^Lebensrjsychologie", W. Stern despne „psihologi;? personalisticăK, Ionas Oohn despre „psihologia diferen- ţiaiă", Frietz Giese: psihotehnica, Messer: psihologia, religiei, Erisman: psihologia maselor, Thurnwald : psihologia popoarelor, Hinsche : psihologia evolutivă, Kut-zner : psihanaliza ; Utitz : caracterologia etc. etc. Deşi foarte succinte, aceste schiţe de ansamblu ne dau o idee destul de completă a stadiului îa care a ajuns psihologia. E păcat însă că cercetările sînt limitate la, psihologia germană şi că lipsesc din acest tablou dări de seamă asupra psihologiei tensiunii, aşa de fecund reprezentate de Pierre Janet în Franţa, sau asupra curentului behaviorist în America. AUGUST MESSER, DEUTSCHE WERTPHILOSOPHIE DER GEGENWART, Leipzig, 192fi. A. Messer e excelent popularizator. El a seris aproape în toate domeniile filosofiei de la psihologie şi etică la istoria filosofiei şi metafizică, explicînd şi comentmd cu claritate descoperirile altora. Volumul de faţă e consacrat filosofiei valorilor în Germania. Autorul distinge o doctrină fenomenologică a valorii, reprezentată mai ales de Max Scheler; apoi o alta idealistă, care se leagă de numele lui H. Rickert, una idea-list-realistă, reprezentată de H. Munsterberg, şi, în fine, una realistă cu Wilhelm Stern. Rînd pe rînd, aceste teorii sînt analizate, disecate în importanţa şi slăbiciunea lor, dacă nu prin puncte dej vedere noi, cel puţin prin observaţii critice de ascuţit bun simţ filosofic. C. KIRIŢESCU, CRIZA INVAŢĂMÎNTULUI SECUNDAR ŞI REFORMA LICEULUI, Buc, 1928. Această broşură conţine conferinţa pe care d. Kiri-ţescu a făcut-o la „Institutul social român". Nimeni nu poate să vorbească mai competent şi mai autorizat des- 276 277 pre această problemă, ca acest tehnician al şcoalei româneşti. Lucrarea cuprinde două părţi : o analiză a cauzelor şi O indicaţie a remediilor. După d. Kiriţescu criza învăţămîntului secundar e o criză de creştere. Comparaţia luată din fiziologie e fericită. Şi în bună parte adevărată. Noi credem însă că Criza şcoalei e, de fapt, una din fetele crizei mai generale a statului românesc postfcelic. Şcoala e în interdependenţă strictă de ceilalţi factori sociali şi ea nu se poate feri de influenţa descompunerii altor instituţii politice şi sociale. Mai departe, d. Kiriţescu analizează cu o deosebită pătrundere efectele a ceea ce d-sa numeşte „inflaţia şcolară" şi arată împrejurările care au deter-rninat-o. în privinţa remediilor, d-sa ne sfătuieşte cu drept cuvînt să evităm imitaţia modelelor străine. Educaţia socială trebuie sporită. Educaţia naţională trebuie să fie baza şi spiritul viitoarelor reforme. Dar, mai ales, d-sa preconizează cu drept cuvînt suprimarea treptată a învăţămîntului extrabugetar şi stăvilirea înfiinţării de noi scoale. Trebuie Să lucrăm de acum intensiv şi nu ex tensiv. Această lucrare sinceră, luminată e mai ales un act de curaj intelectual. Ea ştie să spuie verde o serie de lucruri oare, pînă acum, nu se spuneau decît în şoaptă. L. ROMIER, PROMOTION DE LA FEMME, Ed. Hachette, 1930. Autorul, unul dintre cei mai înzestraţi gazetari şi publicişti francezi contemporani, se străduieşte, într-o serie de volume, să desprindă sufletul omului de azi. în două lucrări anterioare : Explication de notre terrvps şi L'Homme nouveau, cu o ascuţime de moralist, el notase toate caracterele ultimelor schimbări în natura sufletului postbelic. în volumul de faţă, el urmăreşte, cu acelaşi talent de observaţie, modificările sufletului femeiesc. Caracteristica bărbatului, e, după el, imaginaţia cu corolarul ei, puterea de creaţie obiectiva, şi cu defectul eVegoismul. Femeia excelează îrisă în ce priveşte iubi- rea, devotamentul, sacrificiul. Dar în urma crizei contemporane, aceste două roluri tind să se confunde. Femeia caută să se dezrobească de tradiţiile seculare care i-au format caracterul şi imită tendinţa către creaţie şi imaginaţie a omului. Urmează un dezechiilbru si o de-zaxare a femeii. Observaţiile de detaliu, subtile si fine, întrec cu mult ideile generale conţinut în această carte! Detaşate, aceste observaţii ar îmbogăţi literatura maximelor franceze. C. KIRIŢESCU, LA PEDAGOGIE DE LA PAIX, Geneva, 1930. Pacea e o operă de educaţie. Ea trebuie" să formeze nu numai un antrenament educativ al tinerelor generaţii, dar, cu timpul — cum zice un pedagog englez, — un instinct. Dintre toţi pedagogii români, dl. Kiriţescu a cultivat de aproape, în calitate de membru al secţiunii pentru Cooperaţia intelectuală de pe lîngă Societatea Naţiunilor, ideea organizării internaţionale a educaţiei. Pacea va putea fi realizată numai în cadrul acestor eforturi. Broşura de faţă, reprezentînd o conferinţă făcută la „Biroul Internaţional de Educaţie", studiază înlăturarea piedicilor care se pun în calea înţelegerii între popoare şi realizarea ei în planul educativ pozitiv, plecînd de la realităţile naţionale şi de la spiritul de înţelegere între popoare. ING. C. STAVRI CUNESCU, RAŢIONALIZAREA SI POLITICA SOCIALĂ, Bucureşti, 1930. D. ing. Stavri Cunescu nu este numai un excelent director general de minister. D-sa nu se mulţumeşte cu rolul de birocrat. Activitatea d-sale depăşeşte prin bogăţia şi energia ei rolul strict oficial. D-sa e iniţiatorul şi încurajatorul preocupărilor psihotehnioe în România. 278 279» D-sa a perfecţionat şi a făcut să progreseze şcolile de ucenici, cursurile pentru lucrători etc. ■ Spirit modern, munceşte pe tărîmul teoretic ca şi pe cel practic să aducă la noi în ţară toate binefacerile Apusului în organizarea muncii. în broşura de faţă, după ce arată avantajele raţio-nanzârii, arată soluţiile unui randament maxim al muncii cu ajutorul raţionalizării : mărirea salariilor, repartiţie dreaptă a beneficiilor, cooperative, institute de credit, etc. Arată posibilitatea aplicării la noi a acestor deziderate, mai mult, necesitatea aplicării lor. Starea actuală a industriilor noastre ne arată că mai avem mult de făcut. H. DE KAYSERLING : PSYCHANALYSE DE L'AMERIQUE. Contele H. de Kayserling e, azi, una din figurile celebre ale Europei, şi, de cînd a scris O călătorie filosofică în jurul pămîntului, se poate zice a lumii. Se spune că d-sa e tot aşa de celebru în China ca şi în Havai, în Spania ca şi în Rusia. Deplasările sale continui, comprehensivi ta tea pe care o are pentru toate psihologiile etnice — ereditar descinde din urmaşi ai lui Gengis-han şi din baroni baltici germani, — l-au făcut să fie un „european" în sensul pe care-1 atribuia Nietzsche acestui cuvînt. Anii trecuţi ne-a dat un potret moral al Europei în Analiza spectrală a Europei, care conţinea o psihologie a tuturor popoarelor de pe continentul nostru. Cartea de faţă e o condamnare aspră a Americii şi o încercare de reabilitare a Europei. Originea sa asiatică, cu misticismul răsăritean cunoscut, adăparea la filosofii germani spiritualişti îi conturează filosofia sa personală ca o protestare contra înjosirii spiritului omenesc prin maşinis-mul contimporan. Mecanizarea vieţii sufleteşti oare omoară în noi orice veleitate de eroism şi spontaneitate, a face să constate cu amărăciune şi ironie că tipul superior, eroic, al civilizaţiei noastre e şoferul. E ceva în atitudinea sa din filosofia gînditorilor indieni, în special a lui Rabindranath Tagore, care detestă industrialismul european şi american- Creaţiunea unui om tip, standardizat, a unui om mijlocii^ statistlic oare (omoară orice nuanţă, orice diferenţă individuală, n-o găseşte realizată în Europa decît la cea mai mediocră întocmire de civilizaţie după dânsul, anume la elveţieni. Dar americanii i se par nişte sub-elvetieni. Spiritul gregar de mulţumire, automatismul, conformismul, mercantilismul au anihilat acolo tot ce e mai nobil în om. Ca şi G. Duhamel şi ca şi A. Siegfried, Kayserling e sever pentru americani. E poate şi mai sever decît aceştia din urmă. In enorma sa carte — peste 500 pagini format mare, — el strînge o imensă documentaţie ant&americană. Chiar (mdulgeniţele îi sunt perfide. Laudă ca să compromită. Anecdote, cugetări paradoxale, observaţii, totul e* făcut să încurajeze pe europeni să-i întărească în credinţa propriei lor valori şi să creeze un scepticism faţă de o civilizaţie îngîm-fată de progresele ei tehnice şi economice, dar inferioară pînă la sălbăticie m ce priveşte elementul uman. Animalitatea, revenirea la instinctele grosolane şi puerilitatea primitivă sînt cei doi poli între care se mişcă viaţa americană. Monografia lui Kayserling nu ispiteşte pe nimeni să facă o călătorie în America, afară decît dacă cititorul nu va fi retras creditul său acestui spirit ingenios, dar parţial pînă la orbire. EMIL CTORAN : SCHIMBAREA LA FAŢA A ROMÂNIEI. O carte curioasă şi plină de promisiuni. Ne despart de d. E. Ci or an varii diferenţe de structură şi de convingere. Mai întîi, d-sa e ceea ce se cheamă un om de, dreapta. Ou toate că în ultimele ipostaze ale vieţii politice de pretutindeni glasurile s-au ajrneStecat, un ora de dreapta se deosebeşte totdeauna de unul de stînga, oricare ar fi celelalte deosebiri de detaliu, prin faptul că cel dintîi e sensibil numai Ia ideea de ordine şi de ierarhie, pe cînd cel de-al doilea mai ales Ia ideea de justiţie. Omul de dreapta urmînd ordinea e în genere un conservator chiar cînd, ca d. Cioran, doreşte o revoluţie eroică. Concepţia naţionalistă nu e numai decît apanajul 280 •dreptei. Ea devine instrumentul acesteia prin diversiunea pe care o produce în mod (demagogic), ^ăutînd să apere privilegii şi situaţii câştigate prin necesitatea unităţii naţionale care trebuie să intervină în orice cucerire. Totalitarismul naţionalist acceptă injustiţia şi se clădeşte pe ea, fiindcă admite implicit drepturi cîştigate şi situaţii de „stătu quo". Intreţinînd mereu o stare de panică naţională, agitând spectre şi pericole ce ameninţă integritatea naţiunii, dreapta face apel la renunţarea îndreptării nedreptăţilor şi cere mereu amânarea revendicărilor lor, în faţa unui pericol presupus mai mare, şi mai urgent, în faţa unui inamic exagerat ca gravitate, dacă nu chiar pur şi simplu fictiv. Stînga, din contră, crede că nici un echilibru social nu se poate funda altfel decît pe dreptate. Dreapta va trebui astfel să facă mereu o politică de expedient, de fascinaţie, de ipnoză socială, prin fast şi propagandă. Stînga va lucra, din contră, mai organic, mai lent, mai modest pentru permanenţă. Nedreptăţile pe care le denunţă stînga sînt de ordin material, în legătură cu prejudicierea cetăteniloj. Evident, dreapta va trebui să nege cu dispreţ aspectul trivial al repartiţiei economice şi să ţie un ton înalt idealist, mizînd pe suflet şi „spiritualitate" şi eliminînd „a priori" vulgarităţile stomacului. In ce ne priveşte sîntem sensibili pînă la indignare şi revoltă la orice nedreptate. Deci 'sîntem oameni de stînga, adică la polul opus d-lui Cioran. în afară de aceste convingeri sociale, ne desparte de d. Cioran o diferenţă de structură. D-sa e, ca să zicem aşa, un temperament dionisiac. Fiinţa sa e contopită mereu de furtună, de devastări, de zbuciumuri. E frămîntat şi chinuit adesea în chip penibil, fără speranţă de înseninare şi calm. Se poate ca d. E. Cioran, în viaţa practică, să fie un om cumpănit şi echilibrat. în scrisul său însă ceea ce iese pe primul plan e temperamentul, care este sau vrea să fie excesiv. Şi totuşi lucrarea de faţă constituie un mare progres faţă de încercările anterioare. Schimbarea la faţă a României nu mai prezintă acel zbucium turbure, nelămurit dureros din Pe culmile desperării. Această primă încercare era un fel de spovedanie endocrinologică. Ea ţinea mai mult de fiziologie. De atunci, echilibrul organic a adus o serie de „refulări", de inhibiţii ale impulsivităţii biologice, încît lucrarea de faţă a ajuns să aibă şi o semnificaţie psihică. Sînt din oamenii care cred că atît arta, cît şi valoarea intelectuală şi estetică a unei opere consistă în comprimarea, în înăbuşirea temperamentului, înăbuşire care singură poate da naştere la sublimări interesante. Temperamentul e material brut. El trebuie prelucrat. în nici un caz nu trebuie prezentat în forma sa nativă. Iată, aşadar, atîtea deosebiri care ar trebui să ne îndepărteze de d. Cioran. Trebuie totuşi să recunoaştem talentul său plin de făgăduieli. Mai echilibrat, mai înseninat, mai ferit de influenţa umorilor organice, d. Cioran ne va putea da reale contribuţii de filosofie subiectivă şi literară în genul Kierkegaard, Amiel ori Nietzsche. Intuiţiile sale sînt adînci ori ingenioase. Expresia lor aproape totdeauna fericită. Cît despre '„ideile" din Schimbarea la faţă, ne rezervăm a vorbi cu o altă ocazie. 282