Coperta : AI. Teodorescu
^j-uaik / tcryvncfci
y
tfrtd, 0.
ANT1LE
S-a spus, cu drept cuvînt, că o călătorie e o eliberare. Eliberare de mecanica cotidiană, un mic salt calitativ în şiragul monoton al zilelor. Dar dacă această constatare are partea ei de adevăr în general, ea e cu atît mai valabilă pentru eliberarea temporară din tipicul înăbuşitor al standardizării americane. In presa şi propaganda yankee se face un caz cu atît mai exagerat cu cît nu e fundat pe nimic, despre încurajarea la spontaneitate şi originalitate pe care ar susţine-o modul de viaţă american. Oricine a stat măcar cîteva săptămîni în S.U.A. îşi dă seama imediat de imensa tristeţe a uniformităţii existenţei. Acolo omul a pierit: el s-a transformat într-un sclav docil şi blînd al maşinii; acolo natura nu e transformată şi stăpînită ca să îmbunătăţească condiţia umană, ea devine producătoare de venituri pentru unii, exploatatoare pentru cei mulţi. Maşina coboară adînc în intimitatea vieţii omului. Gusturile, distracţiile, nevoile sînt distribuite
7
în serii absolut regulate, în şabloane definitiv trasate, în canoane care apasă zvîcnirile personalităţii, ca o armură de fier. De la Atlantic la Pacific aceeaşi bucătărie, acelaşi costum lansat în primăvară sau în toamnă, acelaşi film, acelaşi slogan. Gîndirea se fă-rîmiţează în două-trei ticuri verbale care răsună în ecouri mereu şi identic repetate. Aceeaşi înfăţişare la porţia de îngheţată şi la stilul naiv şi grotesc al „comics"-urilor, la uniforma chelneriţelor şi la forma ghetelor, la exclamarea rîsului şi la scîncetul lacrimilor. Ilya Ehrenburg a spus-o pregnant: „Dacă mă pot împăca cu uniformitatea pantalonilor, mi-e mult mai greu să suport pe aceea a gîndirii.“ Din cînd în cînd cîte o manifestare de căutată ori organizată originalitate (căci aici şi „originalitatea" se organizează): o expoziţie de chinuită demenţă în expunerea unoir deliruri plastice, o grămădiră de zgomote cacofonice care vrea să fie o simfonie, o carte în care versurile sînt prezentate sub formă de „re-bus“-uri. Dar tocmai faceste izbucniri neaşteptate seamănă a accese de desperare.! Ele se prezintă ca delirul isteric al unui deţinut. Ele întrec în bizarerie şi absurd orice urmă de logică umană. De pildă, adesea tablourile unei expoziţii de artă „contempo-rană“ reprezintă o seîndură negeluită pe care e bătut un cui, de care e atîrnată o sfoară, la capătul căreia atîrnă un portativ muzical. Alteori căutarea ciudăţeniei se exprimă în îmbrăcăminte : atunci oamenii poartă cravate pe care sînt tipărite un articol de ziar sau note muzicale ale unui cîntec la modă. Alteori, delirul se exprimă în limbaj de bucătărie: atunci restaurantele oferă lapte cu castraveţi acri, sos cu
8
parfum de levănţică şî usturoi, caffle crudă de berbec cu dulceaţă de cuişoare ori cu sos de ismă: mutton chop with mint jelly 1 devine mîncarea silită şi abjectă a orcărui snob. Banalitatea rîncedă a vieţii mecanizate este mascată de aceste ieşiri de ospiciu, ca dorinţa nestăpînită de a ţipa a unui om care se plictiseşte mortal.
Fabricaţia standard a oamenilor, în care nu mijeşte cel mai mic semn de sinceră personalitate, la obţinut o serie de oameni j„fantoşă“, traşi de invizibile sfori, (cu mişcările identice şi puţine ale unui arlechin de tinichea.’ Intr-o zguduitoare nuvelă, inspirat desigur de monotonia tipică a vieţii americane, Edgar Poe povesteşte despre un om care trăieşte această îngrozitoare situaţie: oriunde se duce, în orice împrejurare, el întîlneşte propria sa copie: un om cu acelaşi costum, cu acelaşi surîs, cu acelaşi timbru al vocii, cu aceleaşi gusturi, cu aceleaşi semne particulare. Un alt el însuşi, perfect identic, îl urmăreşte peste tot. Chinuit de această sinistră auto-imitaţie, crezînd că-şi poate distruge tizul, el încearcă să-l străpungă: dar atunci se sinucide în oglindă. Aceasta trebuie să fie starea de spirit a multor americani: urmăriţi de milioane de „ei înşişi11, ei se exasperează de propria lor imagine, difuzată în nenumărate exemplare.
Aşadar, într-o mohorîtă zi cu ploaie, în decembrie, am voit să evadez. Chemarea sudului cu soare şi azur e o înclinare veşnic trează în om. Am plecat către sunetul de sirenă al mărilor calde.
Tocătură de oaie cu dulceaţă de mentă.
12 decembrie
Trenul zboară, îmibătat, de viteză, peste cîmpii, peste coline dezolate de giulgiul brumei. Peisaj ce-2 nuşiu şi adormitor. Rare aşezări omeneşti. Şi mai rară încă, prezenţa istoriei. Nicăieri monumente, biserici vechi, castele. Tablou de natură — neînfiorată parcă de trudă omenească. Pitorescul şi frumuseţea naturii se accentuează cînd e tatuată de-a lungul veacurilor de zbucium uman. Un scriitor francez vorbeşte de farmecul special al unui peisaj „lucrat de istorie11. De la frontiera Mexicului şi pînă la Quefbec în Canada, istoria n-a lăsat urme pe întinsul fără sfîrşit al şesurilor americane. Ni se spune însă că sudul, în apropierea Mexicului, ar prezenta această fuziune între natură şi istorie. In special oraşul 'New-Orleans, capitala unei provincii trecută, în secole de frămîntare, prin mîinile spaniolilor şi ale francezilor, s-ar deosebi de modelul stereotip al oraşelor care imită New-Yorkul. Aici e partea mai veche a Statelor Unite. Aici au descins primii colonizatori englezi, jumătate politicieni, jumătate piraţi de tipul Walter Raleigh. Virginia, Caro-linele, Maryland, Charlestone, poartă nume proprii de regi şi regine, care-şi trimiteau bucanierii să cucerească noi pămînturi şi să extermine alte neamuri. Pe aceste locuri s-au desfăşurat peripeţiile crude ale războaielor de Secesiune, atunci cînd faza feudală a muncii negrilor, pînă atunci integraţi patriarhal în familii, s-a transformat în faza muncă-marfă speculată pe pieţele capitaliste. : Nordul,: mai înaintat eco-v nomiceşte, leu o industrie care cerea braţe de muncă ce trebuiau angajate oriunde j se găseau pe tot întinsul ţării, a pornit lupta pentru eliberarea sclavilor
10
negri, ca să-i poată angaja într-o exploatare ipocrită şi aparent mai blîndă. Libertatea muncii, afi- v şată formal, trebuia să alimenteze nevoia de braţe a nordului industrial. Bineînţeles, lupta s-a dat la umbra unor mari şi generoase principii politice. Nu e mai puţin adevărat că războiul civil, care a durat mai mulţi ani, a zguduit viaţa intimă a familiilor. Margaret Mitchell a descris-o într-un roman stufos şi patetic purtînd un titlu de filozofie fatalistă : Aşa ne poartă viatul.
Trenul trece peste şosele corect aliniate şi printre vile rustice, toate construite la fel, din lemn vopsit cu alb. Case de ţară fără farmec şi fără mister, toate cu aspect de hambar, construite de-a dreptul în inima pădurii sau pe cîmp, fără garduri şi deci fără curţi. Un călător de lîngă mine îmi atrage atenţia că acest popor, aşa de obsedat de proprietatea individuală, arată, în faptul că nu înconjură casele cu garduri, o tendinţă colectivistă. Cred că faptul n-are nimic comun cu simţul colectiv şi că .totul e o măsură de economie.
Ceea ce izbeşte la toate aceste locuinţe monotipe e lipsa de flori. Ferestrele nu sînt împodobite vara cu muşcate sau petunii, ca în atîtea ţări ale Europei, iar în faţa casei ochiul nu e alintat de partere pătate pitoresc de culorile vii ale garoafelor ori begoniilor, v aceste zîmbete suave ale pămîntului. Americanii nu iubesc decorativul numai pentru plăcerea de a-1 privi.
Ceea ce nu rentează nu poate fi plăcut. Apoi, aceste case sînt locuite numai în week-end-uri, de sîmbătă pînă luni. Proprietarul vine cu maşina, cu familia şi cu cutiile de conserve. Stă o zi şi jumătate şi pe urmă pleacă la afaceri ori la serviciu. Casa se în-
11
chide, pustie, şi nu rămîne nimeni ca sa stropească ori să sape florile.
Mlaştini stufoase, pe întinderi fără capăt, anunţă •î apropierea mării. Păsări de vaste dimensiuni zboară * lent şi buimac peste împărăţia stufurilor. Peisaje de deltă care sugerează timpuri arhaice de geneză, junglă de mocirlă cu viaţă pur animală, fără oameni, fără zbuciumul lor, fără istorie.
New-Orlâans
Oraşul e aşezat într-o’ cîmpie fertilă, la şaptezeci de kilometri de la revărsarea fluviului Mississippi în golful Mexicului. Atmosferă stătută de şes mlăştinos. Aşezarea, martoră a unei frămîntate istorii, e mai evocatoare de imagini ale trecutului, mai stimulentă pentru peregrinările imaginaţiei decît restul Amcri-cii. Oraşul a trecut din mîna spaniolilor în aceea a francezilor, care i-au lăsat o pecete mai puţin ştearsă, apoi în aceea a englezilor, în fine, a fost cumpărat de americani. Portul acesta molcom şi indolent, ca un trup gol răsfăţat pe o plajă de nisip calda, conţine în viaţa lui o bună parte din povestea pirateriei spaniole şi anglo-saxone, continuată apoi de colonialismul rasial sălbatic, din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Aici a fost punctul de pătrundere al conchistadorilor iberici şi francezi, care jau înaintat spre nord,1 prin albia fluviului, ajungînd pînă la Saint-Louis, pe mii de kilometri, /masaorîndţ v din sadism sau din beţia tiraniei, populaţiile indiene miratej înfricoşate, în faţa acestui flagel de oameni albi şi cruzi, neaşteptat şi nevestit de mitologiile lor. A urmat apoi jefuirea pînă la sleire a tuturor bogăţiilor care se colectau prin sînge şi se vindeau
12
prin aur, ufnplînd caicele pîntecoase şi pungile armatorilor din Barcelona, Sevilla ori Liverpool. Aven- v turieri, înnebuniţi de mitul aurului şi al condimentelor, soseau cu miile. Au urmat apoi negustorii de carne neagră. Aici poposeau corăbiile cu negri cumpăraţi pe coasta Africii la Dakar sau la Conakry. Oamenii înlocuiau animalele de muncă încă rare, iar fetele lor, mizerabile şi triste, desfrîul sinistru al vieţii de port. Mai mult ca oriunde, aşezările de piatră au crescut din lacrimi şi gemete înăbuşite de frica harapnicului. Cine-şi poate da frîu liber imaginaţiei, ca să-şi închipuie azi muzica infernală de vaiete ale victimelor, de plesniturile de bici ale vătafilor, care au răsunat într-un sabat fără sfîrşit, netulburate, secole de-a rîndul, pe aceste cheiuri ale fluviului lutos, care ducea către marea caldă în ecouri stinse, atîta suferinţă omenească ?
Astăzi, pe kilometri întregi, societăţile maritime şi agenţiile lor etalează liniştite şi mîndre, firme care s-au clădit pe cel mai pervers carnaj al urii rasiale şi al poftei neistovite de bani.
In fine, New-Orleans are o istorie mai feroce de-cît chinurile Inchiziţiei sau decît sfîşierile circurilor romane, dar are o istorie. Aceasta înseamnă că oraşul are două părţi: una modernă, banală pînă la şablonizare, alta plină de fiorul ororii şi îmblînzită de patina ceardacurilor de fier ruginit pe care atîrnă leneş imense ramuri de glicină. N-or fi lipsit, în tineretul clasei celor sătui de băutură şi cruzime, nici serenadele nevinovate, acordurile lascive de chitară sub balcoane romantice în care apăreau, sfioase, fiicele căpitanilor de industrie, chemate de fiorul dragostei. Desigur, poeţii şi romancierii contemporani, zeloşi de a nu tulbura digestia stăpînilor de
13
azi, nu vor nota în acest oraş al iadului sclavagist decît aceste acorduri inocente de chitară. Dar coşmarul e aici prezent: el nu se poate transforma aşa de uşor în idilă.
15	decembrie
Oraşul e tăiat drept în jumătate de un imens şi searbăd bulevard, plin de nenumărate magazine cu mărfuri mediocre şi ieftine. Acelaşi gen ca şi cartierul comercial din F-Street, la Washington, sau capătul estic din Broadway, la New-York. Din cînd în cînd, restaurante populare în serie. Aerul e încărcat cu miros greţos de gravy (sos de carne cu ceapă), de untdelemn, de alune americane şi, ce e mai teribil, de cuişoare. Dacă la această compoziţie olfactivă mai adăugaţi vaporii de benzină, aveţi mirosul obişnuit al tuturor oraşelor americane.
Alături de această parte „modernă", oraşul păs-v trează destul de autentic atmosfera veche franceză, contemporană cu fundarea lui. Aşezarea a fost întocmită la începuturile veacului al XVIII-lea de francezi. Ea a devenit în scurtă vreme capitala unui ţinut larg care cuprinde gurile fluviului Mississippi, trece peste golful Mexicului într-o serie de insule ca Haiti, Martinica şi Guadelupa. Militari de ai regenţei şi ai lui Ludovic al XV-lea, comercianţi veroşi, eva-' daţi din închisori, piraţi, misionari catolici şi călugăriţe aşezate aici din dor de cîştig, din frica de persecuţie religioasă ori urmărire judiciară, s-au amestecat cu populaţia indiană şi neagră şi au dat naştere) ,1a acea cunoscută lume creolă, cu femei frumoase şi provocatoare, de culoarea ciocolatei, cu o muzică populară senzuală şi ritmată, cu o bucătărie
14
plină de ardei roşii şi crustacei, cu o arhitectură colonială neoclasică, amestecînd nostalgia Parisului cu gustul de libertate al savanelor, al mărilor calde şi al romantismului exotic. Piraţii, bandiţi fioroşi de drept comun, recrutaţi din deportaţi evadaţi sau, dimpotrivă, caractere justiţiare de revoltaţi sociali contra asupririi feudale a guvernatorilor, tirani ai poporului după modelul „viceregilor” spanioli, mişunau în aceste regiuni, unii prădînd, ceilalţi împărţind dreptate celor împilaţi şi constituind singura speranţă de justiţie a cohortelor de sclavi torturaţi.
In palatul „Cabildo” din Jackson Square, fosta reşedinţă a guvernatorului spaniol, construită pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, se poate vedea tunelul săpat de faimosul pirat francez Pierre Lafitte care, oa şi Monte Cristo al lui Dumas-pere (inspira-,ţia e evidentă, dat fiind faptul că şi Al. Dumas-ptve era creol) a evadat prin el din închisoare.
Alături de negustorii de mirodenii, de plantatorii de trestie de zahăr, îmbogăţiţi într-o singură generaţie, s-au aşezat aici, îndată după fundare, contingente masive de cler catolic sub toate formele. Iezuiţii s-au bucurat de privilegii pînă la 1762, cînd, izgoniţi din Franţa, au fost deposedaţi şi aici de imensele plantaţii pe care le acaparaseră. La început, femeile „de v' treabă” erau rare. Ele nu voiau să stea prea mult într-o climă umedă şi caldă. Cînd Bienville a părăsit colonia în 1724, plecînd în Franţa, el a făgăduit că va trimite repede un transport de femei albe. In adevăr, în 1727, un transport numeros de fete a sosit în Louisiana sub numele de Filtes ă la Cassette (Casket girls) şi au fundat mai pe urmă ordinul ursulinelor. Capucini, dominicani şi alte ordine călugăreşti au invadat noile provincii. De aici caracte-
15
rul care se poate remarca şi azi al promiscuităţii între feţele clericale, foştii deţinuţi, agenţii viciului şi fetele, care oferă dragoste pentru o noapte marinarilor debarcaţi din toate punctele lumii.
La început, cartierul franco-spaniol, Vieux Carre, era doar un sat cu case de lemn despărţite de şanţuri adînci cu noroi, în care mişunau, după cum ne spun cronicile timpului, reptile scîrboase. Au început pe urmă construcţiile caselor de piatră şi pavarea străzilor. Acestea sînt înguste şi umbroase ca în vechile orăşele de provincie din Franţa şi Spania. Gratii ruginite apără ferestrele. Balcoane de fier sînt suspendate deasupra străzii. Pe ele atîrnă grele tufele bogate ale florii albastre tropicale care poartă, impropriu pentru suavitatea lor, numele unui navigator : bougainvillea. Etajele de jos sînt pitite şi întunecoase. Ca să păstreze pentru uzul „turistic" al acestei aşa de rare atmosfere arhaice în S.U.A., caracterul timpului, municipalitatea, în timpul sezonului, mai trimite cîte un cîntăreţ din chitară care rătăceşte nopţile plictisit, mimînd un repertoriu repetat pînă la saturaţie, pe uliţele înguste unde altădată se înjghebau spontan serenadele. De asemeni oraşul păstrează obiceiurile franceze şi iberice ale carnavalului. De la sfîrşitul lui ianuarie pînă la mijlocul lui martie, ca şi pe Coasta de Azur în Franţa, se organizează sărbători, f ies ta: care împodobite cu fete semidezbrăcate, procesiuni cu torţe şi costume istorice. Apogeul e atins la Mardi gras, ca şi în Franţa, cînd sărbătoarea ajunge la un fel de sabat de baluri în aer liber ori în săli strîmte, unde /răsună/ în tot cursul nopţii /ritmurile primitive şi îmbătătoare ale v acordeoanelor.j
16
Dar şi în cursul anului, viaţa desfrînată de port sudic în ţară imperialistă, unde viciul ţine loc de principiu, se desfăşoară nesupărată de nimeni, în localurile de noapte, triste în falsa lor exuberanţă. Nicăieri, nici la Marsilia, nici la Alexandria, nici la Hamburg, viaţa de noapte nu prezintă un etalaj mai comercial, mai lipsit de chef spontan ca în New-Or-leans. Trei străzi lungi, paralele, adăpostesc cîteva * sute de localuri de petrecere. Cu începere de la zece seara pînă la ziuă, fiecare din ele dă un spectacol din jumătate în jumătate de oră, unde programul e sărac, lipsit de orice imaginaţie, constînd în a asista invariabil, contra unei cosumaţii destul de scump plătită, la dezbrăcarea completă, pe o mică scenă, a cîtorva fete frumoase. Ele îndeplinesc acest ritual cu o plictiseală şi lipsă de avînt, care nu poate să nu fie contagioasă, dacă trupul spectatorilor n-ar fi aţîţat de alcooluri contrafăcute. Alcoolul curge în valuri,
- oameni bestializaţi urlă dement, femeile invită rece v şi practic la plăceri veştede, altercaţiile şi bătăile * grupează o clipă, cînd într-un loc, cînd în altul, călătorii veniţi aci ca să guste „orgia11 vestită a sudului. Totul e organizat şi dominat de un spirit comercial simplist, cinic, obscen. Intr-un colţ, un marinar iankeu vrea să vîndă cui o da mai mult, o pereche de papagali de un verde strălucitor. Ofertele se ciocnesc. Păsările sînt cedate la urmă celui care oferă o sticlă de whisky în plus. Cel care a achizi- v ţionat papagalii e patronul unuia din localurile de noapte de alături. El anunţă că la viitorul spectacol cei doi papagali vor fi situaţi, pentru maximum de efect, pe umerii unei dansatoare goale. O sumedenie de gură-cască se îmbulzesc de pe acum să-şi procure biletele necesare. Tumultul străzii se potoleşte abia
2
17
către zori. Atunci coboară în strada desfătărilor cumpărate dezgustul trist al oboselii şi acel gust rînced de neant pe care îl lasă deşertăciunea acestor petreceri fără viaţă.
16	decembrie
Americanii sînt foarte mîndri de restaurantele şi bucătăria din New-Orleans. Aici se găsesc cîteva restaurante francezo-creole, fundate acum o sută de ani. Se pare că bogătaşii din Wall-Street, cu pălă-tuşul paralizat de gustul sălciu şi invariabil al bucătăriei new-yorkeze, îşi plătesc un drum special la New-Orleans ca să mănînce ia „Antoine“ ori la „Ar-naud“. Aici se serveşte o parodie de bucătărie franceză, lipsită total de nuanţele şi fineţea acesteia, în care s-a introdus însă mult ardei roş şi tot felul de mirodenii care îi dau o savoare extrem de picantă, dar care istoveşte repede orice poftă. Preţurile însă, ca pentru orice lucru la modă în America, cu cît sînt mai ridicate, cu atît mai numeros e publicul pe care îl provoacă. Pentru a ajunge să ai un loc la masă, care pare a-ţi fi- acordat cu o graţie simţitor plătită, trebuie să faci coadă, şi, apoi, odată instalat, să te bucuri de un serviciu în acelaşi timp febril şi neglijent, care te ţine pironit ore întregi. împrejur, negustori şi bancheri graşi, congestionaţi, apoplec-ţici, care mănîncă hulpav, şi înghit după fiecare fel alcooluri tari. Figura lor cianozată, vînătă, cu vinele tîmplelor umflate, sugerează mereu frica unor congestii cerebrale posibile. Această imagine mă urmăreşte încă după o jumătate de oră, cînd, pe unul din cheiurile portului, un vas de lături zvîrlite de la fe-
18
reastra unui cargobot e disputat aprig de cîţiva negri înfometaţi, în luptă cu cîinii cartierului pentru bucăţile de carne rămase printre deşeuri.
17	decembrie
Iarăşi în tren, de-a lungul coastei sudice a golfului Mexic, prin împărăţia papurii, în drum spre Florida. Peisaj care aminteşte delta Dunării. Din cînd în cînd, ferme de crocodili. Reptilele vorace ale apelor sînt oarecum domesticite şi înmulţite ca cîr-durile de oi sau de curcani. Pui mici visează leneş în stufurile calde, lîngă exemplare bătrîne, impunătoare prin dimensiunile lor. Cînd au ajuns la o anumită mărime şi vîrstă, ei sînt sacrificaţi, iar pielea lor e tăbăcită pentru poşetele elegante procurate femeilor în magazinele de lux din Strada a cincea. Mi se spune că unele din aceste ferme posedă cîteva mii’ de crocodili. Proprietarii, subvenţionaţi de bănci importante, investesc în aceste afaceri milioane de dolari, ca, în alte părţi, în turme de oi sau de cai.
lacksonville, 18 decembrie
Jacksonville e portul cel mai important al Floridei. Oraşul e banal şi fără nici un caracter. Aceeaşi grădină zoologică şi aceeaşi grădină botanică. Hoteluri uriaşe şi inconfortabile, de o curăţenie dubioasă, fără serviciu (poţi suna cît vrei, nimeni nu va veni niciodată!), pline de comis-voiajori. După cum în Spania, călătorul e torturat mereu de ofertele „cice-ronilor“ care-ţi oferă pentru o plată modestă explica-
2*
19
ţii fantastice şi inexacte despre operele de artă ale muzeelor, aici, cea mai mică ezitare ori timiditate în holul hotelului îţi precipită de îndată un comis-voiajor care-ţi oferă stilouri, ciorapi nylon, ori cutii de conserve. E adevărat că sînt mai puţin insistenţi şi-i poţi îndepărta mai uşor.
Miatni
Excursie pînă la Miami, celebra plajă popularizată de filmele americane şi jinduită cu oftări nostalgice de fetele europene, care visează o viaţă ca acolo, făcută, cred ele, din tineri miliardari care îşi oferă repede viaţa şi onoarea pentru o fată frumoasă ; lux neîntrecut şi opulenţă paradisiacă. In fond, localitatea e compusă dintr-un oraş comercial, în apropierea cărui s-au construit o serie de hoteluri uriaşe pe marginea unei plaje de nisip de cîteva zeci de kilometri. Climatul sudic, cu palmieri, portocali şi curmali, grămădeşte iarna, în special la sărbătorile Crăciunului, cîteva zeci de mii de vizitatori. In de-* cembrie se pot face băi de mare. Plaja adăposteşte iarna, în permanenţă, zeci de mii de negustori^ din Brooklyn (cartier din New-York) cu familiile lor. Bărbaţii sînt graşi şi îmbrăcaţi cu costume excentrice, în care domină mari pătrate colorate. Femeile, cu o tendinţă agresivă de parvenitism, sînt împo-poţonate dis-de-dimineaţă cu pene de struţ, blăni scumpe, bijuterii ostentative şi farduri costisitoare de la „Elisabeth Arden“. Preocuparea principală e v de a-şi etala bogăţia, apartenenţa la clasa avută, în care banul joacă caracterul distinctiv. Pentru această lume, omul simplu, sărac, sobru, e un ticălos, unul din cei care n-a putut reuşi. Intelectualul ori artistul sînt
20
cîntăriţi tot în bani. Dacă buzunarele lor nu sînt pline, ei sînt consideraţi, în cel mai bun caz, ca nişte bufoni amuzanţi, făcuţi să distreze „spleenul“ şi plictiseala femeilor, ai căror bărbaţi cîştigă frumos din varii afaceri, dar n-au timpul să se ocupe de soţiile lor.
Plaja e plină de zgomot asurzitor, de jovialitate grasă şi indiscretă. Printre grupuri, se adună în movile coji de ou, schelete de pui, cutii de sardele. Totul e gălăgios, fără pudoare, agitat, murdar. La cîţiva kilometri mai la nord, într-un fermecător orăşel spaniol, cu resturi de case şi grădini vechi, s-a instalat plaja „şic“ a marilor burghezi, distanţi, tăcuţi şi duri; Palm-Beach. Aici nu mai e Brooklyn, e Wall-Street în plin. Populaţia e aproape exclusiv feminină. Bărbaţii, obsedaţi de afaceri, nu-şi vizitează familia decît în week-end. Femeile, fără nici o treabă, fără nici o preocupare, rătăcesc pe străzi, imbecile şj absente, îmbrăcate în „toalete*1 care echivalează cu bugetul pe un an al unei familii de muncitori, sau/se adună către seară'la şedinţe de spiritism, de freudism sau Ua partide de bridge.'După o lună, ele se vor întoarce la New-York (protocolul cere obligator iarna o călătorie de o lună la Palm-Beach), tot aşa de inutile şi dezafectate, povestind ce frumos s-au distrat pe coasta caldă a Floridei.
Florida e o provincie joasă, mlăştinoasă. Solul e adesea sub nivelul mării. Vegetaţia e însă superbă. Pădurile tropicale, cu plante rare, bizare, florile de mărime neobişnuită se înşirue una după alta. Caracterul spaniol adaugă un pitoresc care n-a putut fi înăbuşit de mecanizarea stereotipă a „modului de
21
viaţă american". Lipseşte însă diferenţa de nivel, perspectivele de munte şi mare, cu golfurile azurii, v bordate de coline, ale Coastei de Azur în Franţa sau a golfului Neapoli în Italia. Aici solul şi marea se continuă fără surpriză, la acelaşi nivel.
★
Preocuparea „ştiinţifică" ia proporţii de pură naivitate într-o serie de manifestări ale vieţii americane. In unele restaurante, în dreptul fiecărei mîncări, se scrie în paranteză şi formula compoziţiei chimice a felului ; atîta carbon, atîta azot, atîta vitamine A, B, C etc. Apoi se indică şi numărul caloriilor conţinute. Anatole France vorbeşte undeva de perspectiva transformării bucătăriei noastre actuale, într-o alimentaţie cu pilule care ar conţine toate materiile necesare metabolismului, în proporţii chimice exacte. Dar mînearea nu e numai nutriţie, ea e şi o plăcere. Gustul nostru is-a adaptat la anumite excitaţii, la anumite deprinderi. Funcţiunea fiziologică a digestiei s-a ajustat la anumite alimente naturale şi nu chimice. Mecanicismul american voieşte să răpească omului şi această plăcere pentru a putea îmbogăţi cîteva fabrici de hapuri nutritive, chimice.
Această preocupare e de aceeaşi natură cu procrearea artificială prin test-tube, care va realiza par-teno-geneza, adică fecundarea artificială. Natura are însă drepturile ei şi cu dînsa nu se poate trişa.
19 decembrie
Vaporul pe care ne îmbarcăm la Jacksonville pentru Antile e un modest vas canadian, fără confortul transatlanticelor, dar curat şi vesel. Călătorii
22
sînt grupaţi toţi într-o clasă unică, fără ierarhii sociale: şi fără deosebiri de tratament. Vom sta cîte doi sau trei în cabină, în paturi suprapuse. Spre deosebire de englezii distanţi, americanii în călătorie sînt joviali şi sociabili. Conform obiceiului, căpitanul vasului ne-a convocat pe covertă, a citit un fel de apel şi a salutat pe fiecare anunţîndu-i numele, naţionalitatea şi profesia. Americanii admiră titlurile oficiale, mai ales pe cele diplomatice. Acest lucru a provocat un adevărat exod de oameni care s-au prezentat şi au intrat în vorbă. Oameni din locurile cele mai diverse : Texas, Jowa, Minnesotta, Colorado etc., şi din cele mai variate profesii : procurişti de bancă, actuari de la asigurări, profesori de liceu sau institutori etc. Obiectul conversaţiei lunecă imediat asupra situaţiei din ţările de democraţie populară. Urmează întrebările cele mai neaşteptate : dacă copiii sărută mîna părinţilor, dacă preoţii poartă coadă ca chinezii, dacă femeile îşi înşală bărbaţii, dacă se mă-nîncă iepuri etc., etc. Dar sub toate aceste copilării, concluziile fiecăruia sînt aceleaşi ca ale celorlalţi: „Noi ştim că ceea ce se scrie în ziarele noastre despre voi e propagandă mincinoasă : că lucrurile nu pot să fie aşa.“ Dar mai ales, ca un refren unanim : „Conducătorii noştri vor să ne împingă la război. Dar noi nu voim acest lucru. Noi nu credem că putem fi atacaţi peste cele două oceane care ne izolează de restul lumii. Nu avem ce căuta în altă par-te.“ Concluzii instinctiv paşnice, ca ale tuturor popoarelor cînd nu sînt aţîţate de conducători — şi chiar cînd sînt, cum se întîmplă cu poporul american de azi. 1 Din o sută de călători, am vorbit cu
1 Notele sînt luate în 1948 (n. a.).
23
aproximativ şaptezeci. Toţi aveau aceeaşi concepţie. Iată o consultare de tipul celor organizate de Institutul Gallup pentru sondarea opiniei publice! Şi poate mult mai sinceră.
Insulele Bahamas
Bahamas constituie un lanţ de douăzeci şi nouă insule şi insuliţe, împrăştiate în lungul peninsulei Florida. Formal şi oarecum administrativ, ele formează o colonie engleză. In fond, viaţa economică şi culturală e invadată de americani. Coborîm pentru o zi în capitala provinciei: Nassau. Clima e în-cîntătoare: temperatura atinge iarna 25 grade, o Jbriză uşoară, răcoritoare, adie mereu, marea e de un albastru-indigo, vegetaţia tropicală abundentă, de un verde clar şi strălucitor./Nu e de mirare astfel că magnaţii finanţelor din Ndw-York sau bogătaşii din Canada descind iarna aici, ca englezii pe Coasta de Azur a Franţei. Oraşul e un şirag de vile şi grădini de-a lungul malului. Populaţia e veselă şi amabilă. Ca în toate climele dulci, o lene voluptuoasă reţine mişcările devenite astfel domoale şi graţioase.
Zarea de uscat pe care a văzut-o întîi, după trei luni de navigare, Christofor Columb, a fost acest grup de insule. Prin această poartă a intrat în lumea nouă în octombrie 1492, debarcînd la San Salvador, care se chema atunci în limba indiană Gua-nahani. Frumuseţea locurilor l-a încîntat, deoarece el scrie despre aceste insule: „Ţinutul întrece pe departe pe toate celelalte şi zilele întrec nopţile în splendoare. Indigenii îşi iubesc vecinii ca pe ei înşişi; convorbirea cu ei e cea mai dulce posibilă ; feţele lor sînt mereu zîmbitoare, afectuoase şi ama-
24
bile. Juri că nu există popor mai bun în lume." Ceea ce n-a împiedicat însă evident pe stăpînitorii spanioli să extermine iute populaţia autohtonă, trans-portînd-o să muncească pînă la istovire în mine sau în morile de zahăr din Hispaniola (San Domingo). Din secolul al XVI Mea înainte, posesiunea engleză a adus cu ea şi flagelul pirateriei : faimosul Edward Teach, zis şi Barbă-Neagră, care a înspăimîntat toată marea Caraibă, a fost împuşcat aici în 1718. Atunci ţărmurile mişunau de gazde complice, care ţineau hanuri fioroase, ca în romanele lui Stevenson, unde tulburătoare creole îşi dovedeau dragostea lor piraţilor, ascunzîndu-i de străşnicia poterelor. Literatura exotică romantică din Anglia, la începutul secolului trecut, a povestit aceste furtunoase poveşti de dragoste şi frică. Pentru o bucată de vreme, bucanierii stăpîneau coastele jefuind şi cîteodată, împărţind dreptate celor săraci. Guvernatorii englezi nu erau siguri nici în palatele lor de reşedinţă ; ei îşi umpleau camerele de dormit cu puşti şi cu servitori armaţi. Astăzi, oraşul, liniştit şi plat, e locul de desfătare al bancherilor la pensie. Pe străzile vecine mării se pot vedea cărucioare cu două roate trase de negri asudaţi, în care se lăfăieşte un domn gras cu ţigară de foi în gură. Există desigur şi un „Country Club“ cu terase splendide deasupra coastei. Aerul, dulce şi răcoritor ca un lichid, ne alintă frunţile. Dulceaţa de a trăi e irezistibilă. Calmul voluptuos al valurilor, lumina irizată în refracţii infinite, ne ţine într-o blîndă legănare. Doar cîţiva privilegiaţi ai soartei, răspîndiţi pe terase, au voie să guste minunea naturii, căci şi aceasta a fost de mult cumpărată, monopolizată şi revîndută în fracţiuni bine retribuite.
25
22 decembrie
Mările europene au istoria lor. Ele sînt populate de mitologie greacă, de duhul eroilor lui Homer, de expediţiile] crudade. Ele au fost bătute în lung şi larg de omul istoriei pe care o învăţăm. Aici marea e splendidă şi străină, frumoasă şi inexpresivă, astrală, geografică. Ea n-are poveşti de sugerat. Pe punţile vaporului, călătorii au început să se plictisească. Unii din ei citesc. Mă uit indiscret la coper-ţile cărţilor. Sînt romane poliţiste în broşuri cu tar-taje violent şi ordinar colorate, reprezentînd o femeie despletită ţipînd de teroare, umbra unei mîini negre, profilată pe un perete alb, un uriaş păianjen... O tînără femeie, frumuşică şi vădit ameţită de alcool, îmi spune că ^e ffSriceză de origine, deşi şi-a uitat limba ancestrală, şi că iubeşte lectura şi literatura, îmi vorbeşte de o traducere engleză a lui Nana de Ţola, apoi de o carte minunată care s-ar chema Fol-ter şi al cărui autor e Candys (care înseamnă bomboane pe englezeşte). După povestirea conţinutului, mă dumiresc că e vorba de Candide de Voltaire.
Un german american, cu ochi metalici de hipnotizator, ghiceşte în palmă femeilor de pe bord şi, sadic, le prevesteşte mari nenorociri iminente. Cineva lămureşte că neamţul se răzbună de înfrîngerea lui Hitler. Cum prevesteşte tuturor o catastrofă apropiată, se răspîndeşte fără îndoială pe promenadă zvonul că vom naufragia în curînd. Fiicei mele îi prevesteşte că în cîteva zile îi va muri părintele (adică eu). Am observat deja că magul păros nu mă iubeşte. Această prorocire îndeamnă însă pe fata mea la mai multă solicitudine filială faţă de mine. In ziua fixată pentru .Împlinirea prorocirii, fata e nervoasă
26
şi gînditoare. Abia la douăsprezece noaptea, cînd trecem în ziua următoare, ea îşi recapătă veselia. Dar, o călătoare îi atrage atenţia, cu candoarea americană, că, dat fiind faptul că e romîncă, poate să fie vorba de stilul vechi şi că mai are deci de aşteptat îndeplinirea prevestirii încă treisprezece zile.
Nopţile sînt calde şi parfumate cu sucuri de alge aromate. Constelaţiile strălucesc pe un cer limpede, sticlos, de un albastru violet. Caut pe cer constelaţiile cerului patriei mele: carul mare, carul mic, Cassiopeea.* Nu le găsesc pe harta siderală. Ele nu se văd aici în această lună. Mă simt străin şi rătăcit între oameni, moravuri şi stele de la care n-am nici o amintire.
Haiti
Sosirea unui vapor la Port-au-Prince, capitala republicii negre Haiti, e un eveniment. încă de la o distanţă de. un kilometru înainte de acostare, o puzderie de ambarcaţiuni de tot felul : pirogi, bărci late, altele cu pînze mici cît un prosop, întîmpină şi apoi însoţesc vasul. Negrii din bărci, majoritate-a copii, fac un zgomot asurzitor : unii ţipă şi cer alimente, alţii cîntă singuri sau în cor, alţii, acompaniaţi de chitare şi bajTjouri, intonează o muzică melancolică. Toţi se agită frenetic într-un paroxism de mişcări ale corpului întreg. Mîinile, picioarele, trunchiul, capul, se zbat ca într-un acces delirant. In port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă : fundul se vede clar la o adîncime de cincizeci de metri. Copiii şi tinerii sar din bărci şi cer, în dialectul lor franco-negru, să le zvîrli o mică monedă de argint, pe care — aşa e ritualul — o scot cu gura din adîn-
27
cimea apei. După această operaţie, moneda le aparţine. Cei mai bătrîni, din bărci, îi încurajează, îi stimulează la acest meci, bătînd din palme şi repetînd ritmic anumite strigăte. Vaporul acostează într-un vacarm asurzitor.
Ni s-a spus maliţios înainte de a ajunge, că vom fi întîmpinaţi de funcţionari negri de la vamă ori poliţie, în cămaşă, cu picioarele goale şi cu un joben pe cap. In fond, agenţii care ne ies înainte sînt negri corect îmbrăcaţi, în uniforme, politicoşi, binevoitori. Formalităţile odată făcute, ’sîntem acostaţi de o liotă de gazetari care/cu toţii în cor, simultan, în toate limbile pămîntului, schimbîndu-le repede una după alta, asurzindu-ne total,/ne cer interviuri asupra felului cum am călătorit,j asupra ceea ce aşteptăm să vedem în Haiti, asupra ţării de unde sîntem. Se pare că Port-au-Prince, oraşul reşedinţă, e un potolit tîrg de provincie, unde evenimentele cele mai importante sînt sosirea vaselor de turişti, iar materialul cel mai senzaţional al gazetelor constă din declaraţiile pasagerilor.
Haiti e una din puţinele republici „autonome1* negre din lume şi singura din America. Ocupaţia franceză a fost cea mai lungă. De aceea, limba naţională e un patois1 francez, vorbit de negri. Insula întreagă cuprinde două ţări : Haiti şi San Domingo (Hispanolia), despărţite de o frontieră artificială şi în permanentă rivalitate. Descoperită de Columb, populaţia indiană a insulei a fost repede nimicită, încă din 1512, s-a început importul de negri din Africa pentru plantaţiile de ananas, trestie de zahăr, cafea. Ocupată o bucată de vreme (pînă la tratatul de la Ryswick 1697) în condominiu de englezi şi
1 Dialect.
28
francezi, a fost cedată, de la acest tratat, Franţei. Unii muliatri şi negri au reuşit să se elibereze în decursul secolului al XVIII-Iea şi să formeze un embrion' de populaţie liberă. In 1789 li s-au acordat oarecare drepturi politice. Un general şi om politic negru, devenit apoi celebru, Toussaint l’Ouverture, a apărat ţara contra spaniolilor şi englezilor. Dar Napoleon l-a destituit şi înlocuit cu un general francez. Condusă de Toussaint l’Ouverture, devenit erou naţional, populaţia neagră a luptat brav cu armatele franceze. La urmă, prin diferite şiretlicuri, conducătorul negru a fost prins şi dus în Franţa, unde a murit în închisoare. De atunci el încarnează simbolul eroismului indigen şi e privit ca un fel de Jeanne d’Arc negru. Şi astăzi poporul haitian îl consideră ca pe un rival temut al lui Napoleon. In orice caz, /revoluţia anticolonialistă din Haiti e prima manifestare de suveranitate naţională la o populaţie neagră./ In secolul al XlX-lea Haiti a cunoscut istoria fră-mîntată a Americii Centrale şi de Sud: pronuncia-mento de generali, răsturnat de conspiraţia altor generali. In 1843, San Domingo s-a declarat independent şi a format un alt stat. Intre timp, imperialismul ametican s-a infiltrat în plantaţiile de bumbac, indigo, zahăr şi cafea. In 1915, |o nouă revoluţie a voit să alunge pe albi din insulă./Represiunea Statelor Unite ă fost înfiorătoare. Pentru o mînă de răsculaţi s-au utilizat gaze asfixiante, bombardamente de aviaţie şi de tunuri marine de mare calibru. Populaţia capitalei a fost pur şi simplu masacrată. De atunci, Haiti are un preşedinte de republică şi un guvern, pretins suveran, controlat de aproape de consulatele americane şi de reprezentanţii trusturilor cointeresate în producţia ţării. La cea mai mică ve-
29
leitate de independenţă, guvernele sînt schimbate prin telefon de la Washington. De altfel nici nu e nevoie de astfel de măsuri. Partidul guvernant, compus din cele cîteva familii negre mai bogate, e asociat cu firmele americane la exploatarea economică a insulei. El e mulţumit sau, în orice caz, resemnat. Preşedintele are puteri discreţionare; el n-a convocat Parlamentul de ani de zile şi guvernează cu un Consiliu de Stat care înlocuieşte Parlamentul, votează şi ratifică legile, se constituie în Adunare Constituantă, alege pe preşedinte. Acesta la rîndul său numeşte pe care vrea în Consiliul de Stat. Opoziţia, slabă şi înfricoşată, primeşte închisori, amenzi şi expulzări ; astfel totul merge de minune la sugestiile ferme ale Washingtonului. Şi totuşi republica se făleşte a fi independentă ! Haiti oferă, fără surpriză, votul său de stat „suveran" la hotărîrile O.N.U. totdeauna în sensul S.U.A.
*
Insula e muntoasă. Imediat, din mahalalele oraşului, şoseaua urcă la mari înălţimi. Aerul e răcoros şi cald în acelaşi timp, tonic şi viu. Coastele sînt pline de flori. De departe ele apar ca un perete uriaş de care s-au agăţat covoare de flori tropicale : „point-setter" mari cît floarea soarelui, de un roş crud ; „hybiscus" de un roz potolit şi suav; „bougainvillea" violete, cu flori isteţe ca nişte ochi inteligenţi, larg deschişi. Balsamul florilor şi puritatea aerului formează o atmosferă paradisiacă. Te întrebi cum e posibilă în această lume de rai, ura, lăcomia şi exploatarea. Şi totuşi la marginea şoselelor, cu sape în mînă, schelete bătrîne de negri trudesc din greu. Ca în toată lumea colonială sălăşluiesc alături, asigu-
30
rate de o putere ascunsă în culise, luxul arogant şi mizeria resemnată cu ajutorul terorii şi a narcozei fetişiste. Aceste populaţii prăpădite sînt cotropite de superstiţii fioroase, de credinţa într-o forţă magică răutăcioasă şi răzbunătoare, care simbolizează probabil asprimea stăpînilor. Şcoala şi cultura laică lipsesc, ca nu cumva să deştepte pe aceşti sărmani somnambuli care practică riturile magiei negre, groaza de strigoi (zotnbi), credinţa vaudou. Figurile poartă mereu, în acest climat de paradis, .spaima de forţe malefice supranaturale, care ajută de minune supunerea oarbă la porunca tiranilor. Dar din loc în loc, conştiinţa se iveşte uneori firavă şi instabilă, de cele mai multe ori însă de o violenţă reţinută, gata să izbucnească.
★
Sus în vîrf de munte, un hotel curat şi confortabil e ţinut de un patron francez. Figură dură, aspră, corp uscat şi sănătos de muntean, privire oţelită de om care ştie ce vrea. Ne explică că a venit în insulă acum treizeci de ani, cînd era copil, şi că de atunci n-a mai fost niciodată în Franţa. Nu citeşte ziare străine şi abia dacă ştie că între anii 1914-18 a fost un" război mondial. Trăieşte din veniturile hotelului singuratic, cocoţat pe o stîncă, din vînătoare prin pădurile virgine. Soţia lui e o indigenă cu urme de mare frumuseţe. Iubeşte natura şi afişează un dispreţ cinic faţă de aşezările urbane şi de progresele industriei. Trăieşte într-o stare naturală, nu recurge la poliţie şi la legi, făcîndu-şi, cînd trebuie, singur dreptate. Casa e plină de arme albe şi de puşti. Porunceşte scurt şi tăios . servitorilor negri, care-1 ascultă aiuriţi şi supuşi. Are şi o mică bibliotecă unde zărim pe Voltaire, Stendhal şi Anatole France ală-
31
turi de «multe volume de Jules Verne şi Fenimore Cooper. Tipul colonialistului de vreme veche, de acum o sută de ani, egoist, împietrit, cu o morală şi filozofie proprie, insociabil, taciturn şi ursuz. Doar alcoolul — coniac francez — dacă mai face să-i rătăcească pe faţă flacăra, repede stinsă, a unui su-rîs. Mizantrop, trăieşte numai între flori, cîini şi sclavi de culoare. Rarii clienţi sînt trataţi corect şi rece, aşteptîndu-se parcă nerăbdător plecarea lor. Tip din ce în ce mai rar, între comis-voiajorii şi agenţii colonialismului imperialist, care sosesc joviali şi mieroşi, protejaţi de armate ascunse, utili-zînd prestigiul lor ca să-şi vîndă mărfurile cu maximum de cîştig.
★
Limba republicii e oficial cea franceză, un dialect negro-francez. Prin unele sate mai mari prin care trecem apar pe străzile principale librării unde se vînd ultimele numere (întîrziate cu două-trei luni) din Nouvelie revue frangaise sau din Mercure de France. In unele vitrine am zărit şi volume de Va-lery şi Paul Morand. Franţa apare ca un fost stă-pîn patriarhal detronat. Cercurile de intelectuali sînt de cultură franceză : copiii lor şi ai oamenilor bogaţi îşi perfecţionează studiile la Paris. Ei se întorc cu nostalgia Cartierului latin sau a cafenelelor din Montparnasse. Prestigiul cultural francez e foarte puternic. O revistă literară, Revue indigene, în limba franceză, e larg citită. In schimb, şi populaţia, şi intelectualii întreţin o ură surdă dar tenace contra americanilor. Ei simt direct pe pielea lor exploatarea economică fără milă şi imixtiunea directă în viaţa politică ia acestora. Pedepsele sînt clemente atunci cînd nu insultă ori lezează vreun interes iankeu —
32
în care caz, acei ce cer libertate ispăşesc cu greu acest păcat grav.
Preşedintele partidului comunist din Haiti, mort de curînd, purta numele de Jacques Roumain. Am încercat să aflu dacă numele său nu reprezintă vreo legătură cu ţara noastră. N-am putut afla nimic clar. El a fost un scriitor de talent, ale cărui romane sînt publicate în majoritate de edituri pariziene, în limba franceză. O parte din viaţă şi-a petrecut-o ca funcţionar administrativ, întretăiată de dese arestări. Partidul, simpatizat de mase, cu mulţi aderenţi ascunşi, e cînd legalizat, cînd interzis. Influenţa sa e însă mare, chiar în formă clandestină, asupra maselor exploatate. Apropierea Cubei, care are un partid puternic organizat, îi oferă ajutor şi încurajare.
*
Noaptea cade lină ca o apă, unind uscatul cu oceanul, într-o pînză luminoasă,- punctată ici-colo de focuri, de lumini pe bărci, de muzica blîndă a greierilor, care pretutindeni pe pămînt umplu nopţile de melopeea lor guralivă şi uşuratică. Tăcere aproape completă către miezul nopţii. Oraşul n-are nimic din atmosfera marilor centre coloniale: Havana, San Francisco. El pare un orăşel de provincie francez cu viaţă de familie, cu cancanuri între grupuri, cu bîrfeală între femei, cu culcat devreme şi cu serate demodate. Din cînd în cînd, undeva într-o stradă depărtată se aud canţonete spaniole sau italiene de mult uitate în Europa, de tipul Palomei sau O sote tnio. Haiti n-a fost încă revoluţionat de o mare industrie. Insula e mică, o grădină de fructe şi zarzavat, sub egida capitalului străin, cu viaţă patriarhală şi învechită.
3 — In Extremul Occident
33
★
Muzica populară haitiană, care se pare că e remarcabilă, a fost înregistrată pe discuri modificat ori fals, în genul „beguinelor“ ori „rumbelor" la modă în dancingurile din New-York. şi retrimisă în Haiti. Dar indigenii nu-şi recunosc aceşti bastarzi, care răsună zi şi noapte prin localuri.
*
Sub atmosfera politică ipocrit liberală care voieşte să predomine, se ascunde înăbuşită ura contra colonialiştilor americani. Gîndul răfuielii e mereu prezent. Amintirea torturilor din trecut se păstrează intactă într-o tradiţie istorică veşnic vie. Un scriitor francez contemporan relatează că amintirea colonelului Rochambeau, unul din ultimii guvernatori francezi, e încă vie. Acest despot a invitat o serie de femei haitiene la un bal funebru, într-o sală decorată cu draperii negre, în dosul cărora erau aşezate cadavrele bărbaţilor lor, împuşcaţi în timpul cînd ele dansau.
O serie de activişti progresişti zac în închisori de decenii. Bătaia şi tortura fizică fac parte din procedura normală a anchetelor. Aceasta nu împiedică gazetele guvernamentale să proslăvească libertatea politică, garanţia drepturilor individuale după modelul constituţiei americane.
*
Visul populaţiei negre e împăcarea cu albii într-o adevărată fraternitate. Magia neagră (în special ritul vaudou care numără mii de aderenţi) e fundată pe ideea uniunii mistice între albi şi negri.
34
Cum la aceste ceremonii secrete, albii nu participă (deşi nimic nu le-ar interzice-o), ei sînt prefiguraţi în simbol prin negri unşi pe faţă cu făină şi înfăşuraţi în lungi giulgiuri albe.
Intr-o dimineaţă radioasă, orbitoare de lumină, ne îmbarcăm iarăşi în drum spre insula Jamaica. Trecem prin strîmtoarea caraibă între Haiti şi Cuba. Spuma albă ^încalecă molcom răsturnarea valurilor. Diin cînd în. cînd peştii zburători descrîiu o. traecto-rie curbă şi se cufundă iarăşi în adîncimi. E regiunea ceia mai populată de rechini. Ni se povestesc istorii marinăreşti, care egalează în fantezie pe acelea ale vînătorilor. Anul trecut, ne spune un ofiţer de pe bord, un rechin a sărit într-o corabie de pescari şi a furat un om, ducîndu-1 în abisul apei. In fund, la orizont, lanţuri de vulcani vestesc apropierea de Jamaica. In golful din ce în ce mai liniştit, apar pescari în bărci cu pînze aşteptînd zile întregi prada. Aproape de ţărm, pe o insulă, se conturează o citadelă-castel, mărturie fantastică, ameninţătoare, a unui trecut neuitat încă. De aici plecau poterile contra piraţilor. In sus, la mal, se zăreşte capitala insulei Jamaica, Kingstown.
Jamaica, 25 decembrie
Azi dimineaţă, marea Caraibă îşi dezvăluie toate tainele: o întindere strălucitoare, de o claritate elenă, fără confuzie, fără opacitate, fără mister. Totul înfăţişat pînă la evidenţă. Soarele, în mii de reverberaţii, lămureşte orice umbră, dizolvă toate veleităţile întunericului. Lumină universală, implacabilă, care nu iartă nici o obscuritate. Lumina
3*
35
Oitloara culoarea. Marea Caraiba e mai puţin dulceagă ca Mediterana, dar mult mai incandescentă. Abia către amiază, încep să se reveleze culorile: mai întîi un albastru azuriu, apoi un verde deschis ca frunzele proaspăt ieşite d,in muguri primăvara. In fund, la poalele unui lanţ de munţi care se desenează la orizont, începe să se zărească o aşezare omenească. In faţă, pe o mică insulă stîncoasă, ruinele unei citadele, martor întîrziat al supremaţiei spaniole. Vaporul abordează uşor, lent, visător, în capitala insulei Jamaica, Kjngstown. La prima vedere, mai puţină culoare locală ca în Haiti. Nici pirogi cu copii negri, nici banjouri, nici alaiul acela de oameni care cer, strigă, cîntă la sosirea străinilor. La debarcare, numai, femei negre tinere oferă produsele etnografice ale insulei: cutii împletite din rafie, păpuşi de idoli răutăcioşi şi încruntaţi, pumnale cu mîner de lemn dur şi rar, vase de aramă care n-au nimic comun cu arta neagră, fabricate fără îndoială în serii standardizate la Pittsburgh ori la Detroit; „triade in U.S.A.", pentru a comercializa ultimele pîlpîiri autentice ale folclorului ca-raib.
Kingstown, dărîmat de numeroase cutremure, a fost reclădit după uniforma tipică a oraşelor americane. Reclamele uriaşe de coca-cola, de ţigarete „Camel“, de automobile „Studebaker“, astupă necuviincios şi trivial cerul încîntătoir al locului. Acelaşi miros de gravy, de ulei de alune americane, de cuişoare, ca şi în S.U.A. Insula e o colonie a coroanei britanice. Dar pecetea engleză dispare aproape complet. Profitînd de criza economică engleză, după cel de al doilea război mondial, Statele Unite au expulzat aproape complet comerţul englez.
36
Dovadă clară a contradicţiilor economice anglo-ame-ricane, mărfurile engleze nu se văd nicăieri. De la pasta de dinţi „Kolynos“ pînă la stămburile colorate sau la ţigaretele „Lucky Strike“, de la vitrina aranjată ca în F. Street la Washington pînă la barurile automate, în genul „cafeterias“ din New-York, totul înfăţişează fără nici o jenă modul de viaţă american.
Nu se găsesc nicăieri nici măcar mărfurile prin excelenţă ale exportului englez: stofe de lînă sau briciuri „Shefields“. Totul e înlocuit cu o imitaţie americană. Numai hotelul de la marginea mării mai păstrează un stil vechi colonial englez. Ca în toate coloniile, englezii au clădit, pentru uzul metropolitanilor şi a comis-voiajorilor lor, un loc de adă-postire confortabil, lăsînd restul oraşului în mizeria lui nativă. Pe terasele hotelului oameni cu priviri absente, leneşe, sorb din băutura tradiţională : rom slab (ca ţuica noastră) cu gheaţă. In fundul grădinii o piscină separată de mare cu ziduri înalte. Întreb de ce nu s-a amenajat o plajă deschisă în locul îngrădirii ferecate care serveşte drept loc de scăldat. Mi se spune că baia. pe ţărm deschis e foarte periculoasă din cauza rechinilor care se avîntă chiar pe plajă şi atacă oamenii. O dată, un rechin a sărit chiar peste înaltele ziduri pînă în mijlocul bazinului.
Pe străzile oraşului furnică o mulţime febrilă. Negresele sînt mult mai urîte aici ca în Bahamas sau Haiti. Pe lîngă trupurile armonioase din celelalte insule, cele de aici apar ca nişte schelete rahitice cu braţe lungi, slabe, cu picioare subţiri ca de păianjen. Insula fiind mai bogată, s-a exercitat o exploatare cu mult mai nemiloasă; corpurile de-
31
formate şi firave sînt rezultatul muncilor supraomeneşti la care erau supuşi strămoşii. Insula a trecut din mîini în mîini, de la spanioli la englezi, şi fiecare stăpîn a căutat să întreacă pe predecesori în asprime şi cruzime. Ca şi în celelalte oraşe coloniale, Kingstown are trei părţi : una comercială, o alta de locuinţe mizerabile a populaţiei de băştinaşi şi în fine alta cu vile superbe, cu grădini tropicale de un nestăpînit elan de vegetaţie, pline de flori imense şi de arbori seculari. Umezeala şi căldura exasperează izbucnirea de viaţă a plantelor. Mi se spune că aici omul, în anumite părţi mai înapoiate ale insulei, n-are de luptat numai cu animalele junglei, dar şi cu îndărătnicia vegetalului. Dacă nu stă în fiecare zi cu sapa ori cu securea ca să stîrpească năzuinţa de creştere a plantei, o cabană dispare sub ramurile lacome ale lianelor şi ale bălăriilor în cîteva săptămîni. Viteza de creştere a vegetaţiei e de cîţiva centimetri pe zi. Fără o grijă cotidiană, omul se pomeneşte cu un arbore sub pat ori cu o agăţătoare care a apărut în cadrul uşii.
Jamaica, 27 decembrie
Povestea Jamaicii seamănă cu~ aceea a tuturor Antilelor. Descoperită de Columb, insula trece apoi în mîna conchistadorilor spanioli în solda regelui sau a feudalilor, pentru ca o dată cu decadenţa spaniolă să intre încă din secolul al XVII-lea în mîna englezilor. Traficul cu sclavi negri s-a practicat aici mai mult ca oriunde. Secole de-a rîndul a fost cea mai mare bursă a sclavajului negru. Azi populaţia neagră numără 70 la sută negri de origină afri-
38
cană. Clasa dominantă, în afară de funcţionarii englezi şi de agenţii trusturilor americano-engleze, e aceea a corciturilor hispano-indiene, care formează patriciatul insulei. Pînă în secolul al XlX-lea, Jamaica a fost cel mai important centru de exploatare sclavagistă. La începutul secolului trecut se găseau aici 320.000 de sclavi. Mişcarea antisclavagistă a reuşit să obţie la începutul secolului trecut, eliberarea isclavilor. Dar dacă liberarea formală, juridică, era atinsă, foştii robi, îndatoraţi la cămătari, exploataţi în angajamente grele, au schimbat o sclavie pe alta.
Insula produce pînă la secătuire indigo, zahăr de trestie, rom, cafea, cacao, piper etc. Majoritatea exploatărilor aparţin unor societăţi engleze, dar cea mai mare firmă este faimoasa „United Fruit Com-pany“, societate americană, care are monopolul culturii şi exploatării bananelor, portocalelor, lămîilor etc. Ca şi în Guatemala, Cuba, Nicaragua, firma e un stat în stat, cu puteri şi privilegii nediscutate. Guvernele sau guvernatorii sînt timizi şi prudenţi în faţa acestei puteri imense a banului, care dictează legi, moravuri şi guverne.
★
Vegetaţia din Jamaica mi e tropicală, cu toată situaţia ei pe hartă, ci ecuatorială. Orgia de sevă, puterea şi varietatea esenţelor e imperioasă, implacabilă. De la lianele împletite în savante stofe, la plantele agăţătoare care se caţără pînă la patruzeci metri înălţime, la florile uriaşe de infinite culori, la măreţii arbori de pîine, cocotieri cu imense nuci, coprah, bărbile spaniole, convolvus, totul formează un miraculos haos vegetal, o dezordine aşa
39
de bogată încît viziunea pare astronomică, supră-planetară, în desfrîul ei copleşitor. Vigoarea exploziei de verdeaţă şi sevă atinge pe aceea din Congo ori Brazilia. Orhideele, paraziţi graţioşi ai arborilor, cresc pe coaja copacului sau printre crengi, ca vîscul la noi.
Pădurea miroase a suc de floare, de vanilie, de mirodenii. Prin acest paroxism de vegetaţie curg vertiginos printre stînci roşii ca sîngele închegat, rîuri albastre de culoarea peruzelei. E greu de închipuit ceva mai grandios, mai sublim în desfătarea nestăpînită a forţelor firii. Cînd pădurea încetează o clipă, apar cîmpurile simetric desenate de truda omului: cacao, ceai, cafea, trestie de zahăr, cola, vanilie.
Din cînd în cînd iferme cu mici distilerii de rom din trestie. Cele mai multe au la şosea un debit care vinde trecătorilor rom proaspăt, puţin tulbure, dar foarţe aromat, care se bea în pahare mari, îm-blînzit cu sifon. In dosul tejghelelor, oameni cu faţa ca a ciocolatei, cu pălării mari pe cap, cu fular colorat la gît, cu priviri aprige, fără omenie, ori atunci blazate şi indiferente, ca în filmele americane.
*
Pe ţărm jos, sălăşluieşte o altă populaţie decît sus în munte. Pe înălţimi s-au refugiat, la repetatele invazii, autohtonii. Trăiesc în ferme închise, bănuitori, avari şi duri. Chiaburii locului. Jos la ţărm, domină spiritul anglo-saxon. Cîteodată scoţian. Peisajul e presărat cu capele şi biserici anglicane, sobre, aspre, cu pastorii lor austeri şi cu cimitirul înflorit alăturea. Sub scuza şi adăpostul acestor locaşuri s-au efectuat, în compromisuri de
40
conştiinţă, împilările coloniale. Faptul de a ţine legătura cu un pastor şi de a dota o capelă oarecare, cu o zecime din averea dobîndită prin sudoarea şi sîngele iloţilor de culoare, era presupus a răscumpăra cruzimile şi crimele.
La malul mării, cîteva plaje luxoase pentru odihna familiilor din Wall-Street, care o dată cu luna decembrie, încep să sosească în cîrduri către căldura din sud. Cîţiva englezi veniţi pentru încheierea unor noi contracte, cîţiva potentaţi creoli din Mexic ori Cuba. Majoritatea însă preşedinţi şi vicepreşedinţi de trusturi, cu fetele lor frumoase şi anoste. Pe promenadele care se întind de-a lungul mării, profuziune d,e blăni de vizon, de castor, purtate de fermecătoare manechine mute, făcute parcă din ceară colorată, inexpresive şi insensibile la farmecul naturii şi la legea umană. Trecînd prin viaţă, rătăcind cu nişte suflete postume în toate locurile elegante, fără ecouri sufleteşti, fără frămîntări şi fără problematică. Viaţa lor vegetativă şi goală se scurge monoton şi inutil între croitor, coafor şi bar.
*
Magia joacă un rol important în viaţa insulelor vest-indice. Societăţile de cult secret numără zeci de mii de membri. Simboluri, embleme, amulete se văd sculptate pe case, prin grădini. In timpul zguduirilor geologice, uragane, cutremure, erupţii vulcanice destul de frecvente, populaţia în masă recurge la servicii publice de incantaţii, practici vrăjitoreşti, procesiuni bizare, în care mulţimea se încadrează înfiorată de o isterie colectivă. Nenumăraţi oameni, unii cu roluri publice importante, cu cultură ştiinţifică : medici, ingineri, exercită în as-
41
cuns practica de vraci, oficiind în adunări secrete noaptea, rituri fioroase cu descîntece, cu mumii şi măşti, cu figuri de morţi şi adesea, zice-se, cu cadavre autentice. Baza acestor credinţe, pe care ştiinţa nu le-a putut încă împrăştia, e fetişistă : adoraţia unor idoli, în general răutăcioşi şi înfricoşători şi amestecul lor la anumite acţiuni implorate de credincioşi. Ori atunci baza magică este ideea unui determinism ascuns şi revelat numai iniţiaţilor, formule verbale sau practici stranii cu efect asupra forţelor naturii sau conduitei oamenilor. Apoi, ca în toate riturile magice, se crede în influenţa miraculoasă a băuturilor preparate, în fil-truri, otrăvuri, narcotice cataleptice, asceze fachirice, costume complicate cu mimici şi grimase înfiorătoare. Baza comună a tuturor acestor credinţe e aceea într-o jumătate de supravieţuire a fiinţelor după moarte, un fel de strigoi (zombi) maligni şi nepotoliţi, cadavre care, în anumite condiţii, continuă să trăiască cu o porţiune de viaţă şi să satisfacă anumite blesteme la care sînt condamnaţi ei şi familiile lor. In riturile nocturne, un vraci, costumat, imită comportarea cadavrului : faţa vopsită cu cenuşă, ochii ieşiţi din orbite, mişcările mecanizate etc. Aceste semifiinţe rătăcitoare ies la miez de noapte din cimitire şi se dedau la o serie de acţiuni, bîntuind în anumite locuri, case blestemate, cimitire, grote etc., scoţînd gemete îngrozitoare şi prezen-tînd o gesticulaţie epileptoidă, în timp ce corul adepţilor pronunţă formule de vrajă, ciocnind asurzitor din diferite metale. Bineînţeles totul se petrece pe clar de lună, acest astru avînd, după cum se ştie, în diferite credinţe populare, anumite influenţe somnambulice.
42
Pe vapor toată lumea nu vorbeşte de altceva de-cît de misterele magiei negre. Se pare că bogătaşii americani vin pe insulă, cheltuiesc sume considerabile, spre a putea să fie introduşi noaptea ca spectatori la aceste fantastice rituri. Secta principală a magiei negre de aicii e aceea numită Voodoo (Vau-dou), a cărui sediu e iîn Haiti. In Jamaica se găseşte un fel de filială practicînd o variantă puţin deosebită. Credinţa e, zice-se, foarte veche, adusă din Africa, din Dahomey, o dată cu sclavii negri. Ea e acceptată în ascuns de mulţi care pe faţă s-au convertit la creştinism.
Cultul principal e acela al şarpelui, animal fioros, care trebuie îmblînzit printr-o serie de ceremonii şi sacrificii. Animalul sacrificat e de obicei capra.
Ceremonia e grandioasă. Ea se desfăşoară cu mase mari de iniţiaţi, de obicei într-o pădure, la miezul nopţii, condusă de preoţi superiori. Preotul se nuimeşte papaloi sau hugan oînd e bărbat şi mamaloi cînd e femeie. După uciderea victimei, sîn-gele e băut de cei care oficiază. O muzică de trompete şi de tobe agită ritmuri stranii, fetele tinere dansează goale, după care mulţimea, ajunsă la paroxism, se dedă la orgii sexuale în tot cursul nopţii, strigînd incantaţii în versuri după dialectul creol. Această formă primitivă de religie a îmbogăţit folclorul şi chiar literatura cultă cu versuri, muzici şi scene- dramatice. Ea tinde totuşi să scadă sau să se transforme. Articolul 249 din Codul Penal haitian pedepseşte atentatele magice la viaţa omului, fie prim administrare de băuturi cataleptice, fie .prin alte practici magice, asimilîndu-le cu asasinatul,
43
Magia a fost importată o dată cu sclavii cumpăraţi din Africa. Dar fără îndoială, ea are o semnificaţie socială. Clasa exploatatoare are o deosebită toleranţă pentru aceste practici : totdeauna oprimaţilor li s-a permis să clădească o lume supranaturală în care să-şi compenseze suferinţele palpabile ale existenţei lor reale. Cum religia oficială, întreţinută de misionari creştini, e religia clasei dominante, masele arată un spirit de rezistenţă — singurul permis în condiţia socială a Antilelor — opu-nînd vechiul fond popular al magiei, dogmelor creştine. Magia în Antile e o formă de rezistenţă socială la injoncţiunile colonizatorilor. Ceremoniile cuprind de obicei şi apelul la rezistenţă şi luptă contra stăpînilor albi. Numai aşa se explică de ce aceste practici absurde sînt acceptate şi efectuate chiar de oameni cultivaţi. Magia oferă o vastă reţea de societăţi secrete, conspirative, unica formă de' opoziţie posibilă la absolutismul colonial. E adevărat că unele culte propovăduiesc pacific unirea totală a omului alb cu omul de culoare. Dar această concepţie pare subversivă stăpînilor care doresc să întreţie segregaţia, izolarea şi chiar prigoana rasială.
Căpitanul vaporului ne-a recomandat să asistăm în seara aceea, la Kingstown, la un teatru negru de periferie. E o trupă populară care vine de la ţară şi care joacă un fel de „misteru (în sensul teatrului medieval) plin de teme folcloristice de nuanţă magică. E vorba de o tînără fată posedată de un demon. Ea e adusă pe scenă într-un sicriu, în stare de catalepsie, de un grup de fete tinere între cincisprezece şi optsprezece ani, prietenele şi tovarăşele ei de generaţie. Ele vin acoperite de flori, cu dansuri şi cîntece, care reprezintă incantaţiile ne-
44
cesare spre a alunga demonul din fată. Vin apoi, costumaţi în culori pitoreşti, băieţi, apoi bătrîni şi bătrîne. Cu toţii cîntă formulele care trebuie să trezească corpul din sicriu. Fetele au corpuri perfecte, de o mare frumuseţe plastică. Rareori am putut vedea un mai desăvîrşit simţ coregrafic. Dansuri populare de o dinamică şi graţie remarcabilă sînt efectuate în jurul catafalcului. Muzica ritmică intonată din banjouri, chitare, tam-tamuri şi fluiere e tulburătoare. Amestec de dans, cor, melopei cîntate ca refrene individuale, formează un spectacol de o profundă sinceritate şi spontaneitate, autentic ca tot ce e popular. In ansamblu, o reprezentaţie originală de o stranie frumuseţe.
*
Cu toată bogăţia ei, Jamaica se găseşte într-o situaţie materială şi culturală destul de grea. Concurenţa mondială a regimului capitalist o face să vîndă ieftin produsele. Cafeaua e concurată de Brazilia şi Cuba, trestia de zahăr de toate ţările ecuatoriale, dar mai ales de cele din Africa şi Oceania. Industria zahărului, altădată aşa de prosperă, e azi în decădere pe tot cuprinsul insulei. Romul, pe vremuri în regim aproape de monopol, e azi în rivalitate cu cel din Martinica, Haiti, Cuba şi Brazilia. Ţăranii autohtoni cultivatori de fructe sînt ruinaţi de concesiile pe care le au trusturile americane şi engleze. Proprietatea rurală ţărănească e ipotecată pînă la un coeficient destul de ridicat din valoarea ei. Salariatul agricol e speculat pînă la limita extremă. Şomajul bîntuie în plin, iar organizaţiile sindicale, slab organizate, nu sînt în măsură să or-
45
ganizeze un ajutor de şomaj. In domeniul sanitar, bolile sociale fac ravagii : malaria dezolează populaţia ţărmurilor joase, sifilisul mulţuminduse cu oamenii de pe înălţimi. Frigurile galbene apar din cînd în cînd, plus o serie de boli tropicale caracteristice regiunii. Spitalele sînt rare iar medicii, unul la 500.000 de oameni. Mortalitatea infantilă e îngrozitoare. Ea seceră mai mult de jumătate din noii născuţi.
Situaţia culturală nu e mai bună. Cifra analfabeţilor atinge încă 40—50 la sută. Dorinţa fierbinte a Jamaicii de a avea o universitate n-a putut fi încă îndeplinită. Atîţia tineri negri ori mulatri, plini de talent şi de năzuinţa de a învăţa, rămîn la ocupaţii manuale ori, în cel mai bun caz, la un autodidac-tism haotic, lipsit de metodă pedagogică. Numai fiii înalţilor funcţionari ori ai bogătaşilor îşi pot permite luxul de a merge la universităţile europene ori americane.
Astfel, cuceritorii metropolitani, ca pretutindeni în regimurile coloniale, n-au fost preocupaţi decît să culeagă roadele bogate ale Jamaicii, fără a se gîndi să întoarcă măcar ceva înapoi din beneficiile realizate. Mulţi dintre oamenii de afaceri anglo-sa-xoni rămîn în insulă doar cîţiva ani, atît cît le trebuie ca să se îmbogăţească. După aceea ei pleacă în metropolă priacticînd regula „după mine potopul". Chiar cei care rămîn pe loc trăiesc cu gîndul de a părăsi într-o zi colonia. Prosperitatea insulei le e perfect indiferentă, de vreme ce gîndul plecării nu-i părăseşte o clipă. La aceste condiţii speciale, se adaugă desigur şi condiţiile generale ale exploatării capitaliste, în care profitul individual şi nu progresul colectiv e singurul ţel.
46
Havana, 30 decembrie
Intrarea în portul Havana e grandioasă, festivă. ÎDeasupra gurii de apă care se strîmtează între stînci, domină cu zidurile sale neclintite, citadela spaniolă Morro Castle. Clădită acolo în vremea cînd intrarea corăbiilor cu pînze într-un port putea să fie stînjenită de cîteva tunuri de lemn, fortul a rămas glorios şi dezafectat, mărturie a unei tehnici militare de mult dispărută.
Vameşii cubani nu sînt prea harnici. Sub climatul tropical, mişcările sînt lente, proiectele amînate, grijile risipite. Nimeni nu se prăpădeşte pentru tre-bile publice, nici chiar pentru cele personale. Astfel, după două ore de aşteptare, funcţionarii vămii apar indiferenţi şi plictisiţi.
La prima vedere oraşul arată măreţ: bulevarde somptuoase, largi, de o perfectă acurateţe, brăzdate monumental de clădiri impunătoare. Aspectul modern al Havanei întrece toate oraşele spaniole : Madrid ori Barcelona. Acolo unde clasa stăpînilor îşi are locuinţele sau birourile de afaceri, oraşul e împodobit şi somptuos. Palatele, magazinele, cluburile, laudă ostentativ puterea clasei dominante. De jumătate de veac, capitalul yankeu s-a plasat abundent în economia insulei, prefăcînd-o într-o provincie niţel exotică, dar plină de imense resurse pentru banii investiţi. Miliardele de dolari s-au abătut asupra Cubei, transformînd-o la suprafaţă, într-o prosperă Elveţie. Nicăieri luxul potentaţilor americani şi al cozilor lor de topor din burghezia spaniolă, creolă ori metisă, nu se desfăşoară mai insolent, într-o naivă deşertăciune, care provoacă dezgustul sau în cel mai bun caz, surîsul. Cele mai
47
scumpe mărci de automobile, în care dormitează neveste obeze de bancheri ori de negustori, sau se agită neastîmpărat frumoase fete indigene, urîţite de un lux de prost gust, se perindă toată ziua, în monom, la pas, mulţimea lor împiedicîndu-le orice viteză. Totul e construit cu un vizibil parvenitism, din materii scumpe: marmură, esenţe rare de lemn, metale preţioase, evidenţiate ostentativ, vizibile, ca nu cumva să scape atenţiei.
Adevărul e, că atrase de fertilitatea locului, capitalurile americane au acaparat, lăsînd cîteva fărî-mituri şi indigenilor, tutunul, cafeaua şi trestia de zahăr, care fac bogăţia insulei. Dar pentru cine vrea să aibă imaginea exactă, a „prosperităţii11 cubane, n-are decît, atunci cînd iese din port, să nu meargă direct înainte spre luminile orbitoare ale oraşului, ci să se întoarcă în mahalalele de dincolo de port. Acolo, deodată, pavajul cu lespezi de marmură încetează, vitrinile strălucitoare se transformă în du-ghene mizere cu marfă ieftină, automobilele sînt înlocuite cu tărăboanţe în care schelete negre ori cafenii transportă gîfîind, cîţiva cartofi ori un sac cu cărbuni. Praful străzii, niciodată stropit, acoperă cu o pulbere cenuşie o slabă vegetaţie asfixiată. In faţa colibelor care amintesc şatrele de ţigani, copii sordizi şi palizi, aproape goi, împart cu gîştele sau cu porcii răcoarea unui smîrc de glod. Acesta e preţul luxului de dincolo.
*
Cuba a rezistat oarecum mai mult decît celelalte Antile la curba de nimicire a unei istorii autohtone aproape identice. Şi aici au poposit mai întîi Co-lumb, apoi, hidalgii spanioli, atraşi de faima auru-
48
lui, dar mulţumindu-se şi cu plantaţiile de zahăr şi banane, furate de la indienii striviţi şi completate cu importul de sclavi negri. Populaţia albă spaniola, sau aceea uşor colorată în tonul ciocolatei prin amestecul cu resturile indiene, e în număr mult mai mare ca în Martinica, Haiti ori Jamaica. Sînt aici, la o populaţie de peste două milioane, şapte sute de mii de albi, adică o treime. Ea formează aristocraţia insulei, cumpărată şi asociată apoi cu afaceriştii americani. Astfel, în masa poporului tradiţia spaniolă se menţine încă vie şi viabilă. Americanii şi englezii sînt detestaţi. Dacă te adresezi în limba engleză unui om pe stradă ori chiar unui agent de poliţie, îţi va spune invariabil în limba spaniolă ori în argoul spaniol al insulei, că nu cunoaşte limba engleză, deşi relaţiile de serviciu ori de afaceri îl cresc de mic în cunoaşterea limbii engleze. Limba reală, oficială, a locului rămîne cea spaniolă. Oamenii de aici ţin îndărătnic la mitul spaniol. In afara tradiţiei, călcată în picioare de invazia capitalistă, după războiul hispano-american, mitul iberic serveşte ca armă de rezistenţă, ca o opoziţie dîrză la acapararea năvălitorilor.
E evident că, în sine, spiritul latin n-are nimic comun cu populaţia mulatră, care, ca şi în Mexic, e mai aproape de Montezuma decît de Fernando Cortez. Totuşi, utilizat ca spirit de rezistenţă, el îşi are valoarea lui.
*
Capitalismul înaintat aduce cu el fatal, conştiinţa de clasă a muncitorimii. In mahalale, din zece case, şapte şi-au pictat pe zidurile albe secerea şi ciocanul. Adevărul e că din toate ţările Americii Centrale şi de Sud (ceea ce se cheamă America La-
4
49
tină), Cuba are mişcarea sindicală cea mai bine organizată. Convorbirile cu cîţiva oameni ai muncii sînt edificatoare. Oamenii vorbesc răspicat şi clar cu admiraţie de Ţara Socialismului, de întocmirea politică din U.R.S.S. şi de persoana lui Stalin. Pentru orice jignire adusă unui salariat, el se adresează imediat Confederaţiei Muncii, care are dreptul de a convoca în faţa sa pe agresor şi a întreprinde o anchetă. La hotelul nostru, un membru al legaţiei egiptene a acuzat pe un chelner că i-a furat o sumă de bani. A doua zi, după cum ne-a povestit el, a fost chemat la Confederaţie şi obligat să probeze acuzaţia adusă. Abia calitatea sa diplomatică a contribuit să-l scoată din încurcătură.
★
Havana nu oferă numai aspectul unui oraş modern şi prosper. Lîngă cartierele ridicate sub semnul urbanismului contemporan, vestigii ale trecutului se înfăţişează în toată autenticitatea lor. In jurul catedralei, o piaţă înconjurată de vechi palate sprijinite pe galerii de coloane, sub care se adăpostesc cafeterias şi restaurante, transportă deodată călătorul în atmosfera veacului al XVI-lea.
Multe edificii, palate ale guvernatorilor, închizînd splendide grădini tropicale sau măcar curţi interioare, patios, pavate cu dialiaj de lespezi colorate, răcoroase, îmbuibate cu poveşti romantice de amor eroic ori măcar aventuros, au rămas neclintite, de la data clădirii lor. Ele sînt pline de amintiri şi excitante pentru imaginaţie, prin parfumul romanelor de dragoste creolă, violentă şi absurdă pe care-1 răspîndesc şi acum. Stilul arhitectural al bisericilor e acela al Renaşterii spaniole, amestecat cu acel
50
rococo iberic care se numeşte „curiguresc“. Ca şi în Spania, idar poate mai exasperat de exotismul colonial, acelaşi mod de viaţă totodată auster şi senzual, laceeaşi ardoare mistică în care dragostea şi moartea, sîngele şi voluptatea, îşi amestecă chemările. Mentalitate feudală, sterilă şi vanitoasă a „hi-dalgilor“ leneşi, care se odihnesc douăzeci de ore pentru cîteva exhibiţii de spectaculos cavalerism. Viaţă dezordonată şi infecundă de bogaţi a căror viaţă goală de preocupări adînc omeneşti se refugiază în aventuri căutate şi în bravade inutile.
Ce avea de făcut altceva un nobil spaniol, cînd vătafii vîinau uşor aurul prin sclavi negri şi-l ofereau pe tavă acestor nemernici decorativi 1 Evident, dueluri şi tournois-uri pentru mrejele grandomaniei ori pentru graţia înadins ridicată la preţ, ca la o licitaţie de moarte, a unei femei ? Lenea şi desfrîul, favorizate de aurul furat prin asasinarea indigenilor, au adus repede descompunerea acestor aprigi „con-chistadori“, a acestor nesăturaţi vînători de aur. Fascinaţia acestui metal umplea de mirare pe naivii indigeni. Montezuma, împăratul aztecilor din Mexic, consternat de lăcomia nesăturată a spaniolilor pentru aur, l-a întrebat pe Fernando Cortez de ce soldaţii săi întreţin o asemenea pasiune pentru un simplu metal. La care cuceritorul spaniol, ruşinat, a răspuns printr-o minciună : spaniolii sufăr de o ciudată boală, al cărei unic remediu e numai aurul. Şi Montezuma, de bună credinţă, a comunicat îndată vracilor săi acest preţios secret medical.
★
Dacă -în cartierele vechi se păstrează încă atmosfera feudală a vechiului colonialism,! în cartierele
4*
51
de Îînga mare se întind suburbiile luxului indecent al lumii capitaliste. Aici se răsfaţă abundenţa directorilor de bancă, a cultivatorilor de cafea, a fabricanţilor de ţigări de foi, în vile de toate stilurile, inundate de glicine imense, de tufe incandescente de „point setter“. In grădini, peste tot, jocuri de ape, fîntîni arteziene, chioşcuri japoneze, tot ce poate oferi o consolare pentru plictisul iremediabil al proprietarilor satisfăcuţi în toate, sătui pînă la blazare. Singurul accent de contrast în acest paradis fără întrebuinţare sînt cerşetorii, care prin gratiile grilajului, privesc cu jind către toate aceste bogăţii de care nu se bucură nimeni.
★
In tendinţa de a o transforma în marfă, capitalismul a creat prostituţia elegantă sau mizeră, la tarifuri ierarhice, după vîrstă, frumuseţe sau notorietate. Dintr-o conduită biologică şi psihică, cochetăria feminină s-a transformat într-o aptitudine economică. Intre lux şi sărăcie, Havana, „oraşul dragostei" exotice, a aşezat pentru toate gusturile şi pungile, o scară de valorificare erotică a celor cîteva mii de fete care, în orele de promenadă, parcurg în sus şi în jos bulevarde elegante : creole de culoarea pămîntului roş al insulei şi formînd un ton cu el, spaniole brune şi albe, enigmatice ori expansive figuri mongoloide cu farmec minuscul şi delicat, de origine pur indiană sau importate din China şi Japonia, malaeze cu sprîncene arcuite şi ochi cîrpiţi, cu mişcări muzicale pe trupuri leneşe şi lascive, toate îşi prezintă seara, între şase şi opt, făgăduielile de fericire unei clientele de bogătaşi care le privesc de pe terasele cluburilor sau unor
52
tineri şi arătoşi samsari de femei, cu care împart banii şi plăcerile. Vine apoî plaga prostituţiei, oroa^ rea mercenatului feminin în regim capitalist, unde demnitatea şi condiţia umană au rupt orice contact cu vreo licărire de conştiinţă etică. Acestea apar către ora unsprezece seara, cerşind mai mult decît invitînd parteneri săraci sau bătrîni, pentru o bucată de pîine ori pentru o cafea la bistroul din colţ, din mizerie materială, din frică de singurătate, din nevoia de a ajuta un copil bolnav ori o mamă bătrînă...
Ca şi la Madrid, cluburile de afţicionados (şic) sînt situate la parter, cu ieşire la stradă, pe terase late, unde exemplare putrede de lene, josnicie şi animalitate, care n-au muncit în viaţa lor o singură oră, stau răsturnate pe confortabile foteluri de rafie, cu imense ţigări în gură, profanînd cu priviri abjecte omenirea necăjită care se perindă în valurile străzii dinaintea lor. Fete ahtiate de cîteva perechi de ciorapi nylon sau de un elegant evantaliu (acolo se mai poartă aşa ceva), zîmbesc complice acestor hoituri sătule, invitîndu-le la plăceri ce vor să pară necunoscute, inedite. De sub pleoape grase, cu greu ridicate ca să descopere un ochi aton şi opac, porneşte drept răspuns o privire obosită,’ cinică ori ofensatoare. Şi acest dialog infam se repetă, după un orar fix, în fiecare seară a anului, cu un ritual de bursă în care trupuri omeneşti se oferă umilite pentru sume meschin tîrguite, cîştigate prin traficuri sinistre, din care nu lipsesc nici furtul, nici viciul, nici crima. Acesta e peisajul imediat vizibil al modului de viaţă colonial, la latitudinea tropicelor. E acelaşi şi la Rio de Janeiro şi la Saigon sau altădată la Şanhai, Nevoia de puritate, de austeritate
53
principială, de profilaxie morală, devine brusc o sete organică. In călătorul încă necorupt, se înfiripă deodată dorinţi aprige de răzvrătire, de antisepsie, de dezinfectare severă, fără cruţare.
Localurile de noapte aştern peste această putreziciune un văl de voluptate mai subtilă. Havana e oraşul dansului, moştenit de la două popoare cunoscute prin marele lor talent coregrafic: indienii şi spaniolii. Dancingurile cu numere, show-mi, se aliniază îndată după amurg, una după alta. Folclorul muzical cu instrumente bizare şi tulburătoare, stîr-neşte frenezia dansului. Fete splendid făcute mimează în pantomime ritmate pînă la beţie şi spasm, dansuri populare, aranjate modern după legea jazului. Accente de melopee jalnică, malaieză sau indiană, se întretaie cu iureşul nestăpînit al cadenţei negre. Deasupra, furişate printre crengile bananierilor, în aceste grădini impregnate de copleşitoare voluptate, stelele cerului sticlesc rece, clar şi neîndurător ca o remuşcare. Alcoolul se revarsă abundent peste aceste accese de ebrietate musculară, care nu se istovesc decît în zori. Sabatul întreţinut pentru desfătarea oricui plăteşte, din cîştiguri abjecte, se lăfăieşte fără nici o limită. Către miezul nopţii, de pe cheiurile pustii, oraşul întreg răsună de o petrecere parcă silită de stimulenţi artificiali, ca un ultim chef improvizat pentru un bolnav condamnat, întorşi tîrziu la luxosul hotel „Naţional*1, superb căţărat pe o stîncă deasupra mării, găsim în diferite baruri luminate în clarobscur, aceleaşi gemete de de banjo, aceleaşi figuri congestionate de rom, aceeaşi negură groasă a fumului de ţigări de foi, plutind apăsătoare peste creiere încîlcite de somn şi băutură.
54
Ca şi altădată religia, diversiunea muzicalo-se-xuală abundent stropită cu alcool formează narcoticul care abate atenţia de la preocuparea esenţială : aceea a inegalităţii sociale.; ToatIL regimurile exploatatoare au întreţinut cu'toată perfecţiunea, arta diversiunii. Unii : extazul religios ; alţii : panern et circenses; în zilele imperialismului: jiazul, tangoul şi cocktailul.
Ziua de azi e consacrată unor excursii în autocar, afară din oraş, de-a lungul insulei, printre hacien-das, ferme ale produselor indigene. Şoselele sînt perfect asfaltate pentru nevoile transportului de mărfuri. Cîmpurile în care aceeaşi „Fruit-Compa,ny“ a investit capitaluri imense sînt lucrate cu muncă ieftină, după ultimele reţete agronomice studiate în institutele din Middle-West. Comerţul a oprit pentru moment dezordinile sociale : totul e regulat, stă-pînit de o mînă de fier invizibilă, care, fără îndoială, e aceea a banului. Mîna omului şi frumuseţea naturii dau un tablou corect, minuţios lucrat, de prosperitate aparentă. Tovarăşii mei de drum nu se lasă furaţi de vraja naturii dimprejur. Parcă fac siliţi aceste excursii. Cu toţii sînt adînciţi în lectura ultimelor ediţii ale ziarelor comerciale. Tablouri întregi arată fluctuaţiunile cursurilor zahărului, tutunului şi romului la bursa din Havana, care îmbogăţesc ori ruinează într-o noapte. Aceasta îi interesează exclusiv chiar în ceasuri de excursie şi recreaţie. Din cînd în ciîind apar pe drum vile somptuoase ale conducătorilor de trusturi şi carteluri. Reclamele numeroase vestind binefacerile romului „Baccairdi“ sau ale ţigărilor de foi „Partagas“ sau „Upmann“ atrag atenţia, dacă mai e nevoie, că za-
55
hăruî, tutunul şî cafeaua cubană sînt în mîinile băncilor din Wall-Street. E adevărat, însă, că din cîştigurile imense pe care le scot americanii din produsele insulei, o parte, adevărat mică, se reîntorc în Cuba sub forma cheltuielilor de plăcere pe care acest Monte Carlo al Statelor Unite le întreţine pentru petrecerile de iarnă ale bogătaşilor din New-York, sosiţi aici în cohorte masive înainte sau îndată după sărbătorile Crăciunului. Magnaţii din Hollywood, din Cleveland ori New-York, petrec aici cîteva săptămîni în tovărăşia blondelor lor secretare. Aici se pregătesc divorţurile cu scandal ori ruinarea unui ■ adversar temut. Carnavalul, mai lung ca la Nisa, durează o lună. Duminicile, baluri mascate ori costumate se răspîndesc peste străzi, localuri, inun-dînd cu o factice bună dispoziţie acest oraş al plăcerilor cîtorva.
Astăzi clientela care plăteşte a hotărît să se deplaseze la ţară. E o excursie tipică de prezentare a prosperităţii agrare din Cuba. Poposim la o fermă model, cu un restaurant aşezat la marginea şoselei. Cele cîteva hectare sînt împărţite în lanuri mici, fiecare cultivînd o plantaţie diferită : aici un cîmp de ananaşi pitici ca grădinile noastre de varză, un cîmp de arbuşti de cafea, alături curmali înalţi de douăzeci de metri, fără crengi, cu o coroană pe vîrf ca un pămătuf. Pe trunchiul lui, contra unui sfert de dolar, un copil negru se caţără în viteză pînă sus. Vin apoi tufărişuri de ceai, lanuri de trestie de zahăr, arbori de pîine, păduri de banani cu frunze imense. Ni se culeg, sub ochii1 noştri, aoanaşi proaspeţi, care, presaţi la o maşină specială, se oferă sub formă de sucuri spumoase de o prospeţime delicioasă. Putem să bem cafea culeasă atunci din fermă sau
56
zfeatna de grepfrut şi portocale. Pentru o mică suriiâ putem lua cu noi pachete de cafea cubană, puternic aromată, de cîteva ori mai bogată în cafeină ca aceea din Brazilia. In jurul nostru, numeroase cuşti cu păsări tropicale: canari, papagali etc. Intr-un vacarm imens, păsările cîntă sau şuieră .în limbajul lor. Mai potolite le răspund alte glasuri piţigăiate ascunse în arborii dimprejur.
★
In toate ţările iberice, de formă şi civilizaţie spaniolă, calul joacă un rol eminent. Un etnograf a observat că există două tipuri de cultură primitivă : a boului şi a calului. Cea dintîi molcomă, resemnată, legată de lucrarea lentă şi răbdătoare a pămîntului. Omul împrumută acolo ceva din comportamentul animalului cu care se ajută : blînd, tăcut, oarecum inert, fără iniţiativă, fără aventuri cu deplasări mari şi lente de nomad. Popoarele iberice folosesc calul nu numai pentru lucrarea pămîntului, nu numai ca mijloc mai rapid de transport şi circulaţie: calul aici e o formă a vanităţii, un panaş, rămăşiţă militară a feudalismului trainic încă, la aceşti mari latifundiari de pampas ori haciendas; conduită de comandă mai întîii a gaucho-ului faţă de turmele de animale şi apoi faţă de turmele de iobagi. Viaţa neospanioiului se petrece în bună parte călare. Deplasarea, plimbarea, dragostea, comandamentul, toate se fac de pe cal. Pe bulevarde (paseos) unde seara mulţimea se revarsă în plimbări infinite, printre măreţe „Rolls“-uri şi „Cadillac“-uri apar călăreţi mîndri, îngîmfaţi pe şeaua lor (montura) cu scări şi pinteni de argint, cu harnaşamente şi costume scumpe. Ei se dedau, pentru efectul făcut asupra fetelor de pe trotuar, la rodomontade impresio-
57
nante, la acrobaţii de echitaţie, adevărate spectacole în care se arată foarte dibaci.
Un scriitor francez întors din Peru povesteşte că acolo din grandomanie şi cavalerism, cerşetorii cerşesc călare, oferind de pe şa trecătorilor o farfurie de argint (metalul e foarte ieftin acolo) pe care colectează monezile sunătoare. Aici, în Havana, se pot vedea şi preoţi călări. Calul e un fel de animal sfînt, de totem, care deserveşte megalomania feudală.
Arhitectura hispanică reflectă şi ea cei doi poli ai concepţiei de viaţă feudală : biserica şi cazarma, sabia şi crucea, cele două mari instrumente de ameninţare permanentă cu care se păstrează ordinea feudală. Stăpînii care trag sforile în culise, yankeii, au tot interesul să păstreze această orînduire. Sub pretextul de a venera pitorescul local şi istoric, ei îşi servesc prin această anacronică rămînere în urmă, interesele lor palpabile, lăsînd populaţiei iluzia că i se respectă trecutul şi folclorul.
Cuba a fost vizitată de Columb încă din prima sa călătorie. Cubanii se mîndresc cu cuvintele pe care le-ar fi pronunţat acesta despre insula lor: „E cea mai fermecătoare ţară pe care ochii omului au vă-zut-o vreodată". Numai că aceleaşi cuvinte au ifost spuse de marele navigator şi despre insulele Bahamas şi despire Porto-Rico, ceea ce dovedeşte firea entuziastă şi grandilocventă a lui Columb.
Dar exuberanţa poetică a primului descoperitor, vizionar al ţărmurilor necunoscute, a ifost repede utilizată ipentru scopuri mai practice. De îndată ce Diego Velasquez, cuceritor mai realist, a colonizat irepede ţărmurile între 1511 şi 1519 la Baracoa, Santiago şi
58
a fundat în 1515 Havana, malurile mării Caraibe din jurul Cubei s-au umplut imediat — la cincisprezece ani de la prima debarcare — cu bănci şi contoare de comerţ. Apoi, .de îndată au apărut bisericile şi misionarii, ca să dea .geşeftului şi traficului baza spirituală de care avea nevoie. In adevăr toată povestea colonizărilor debutează simultan, ori succesiv — cu aceste 'două instrumente, care aduc bietei idile primitive semnul înaltei civilizaţii: banca şi dumnezeu. Mai întîi, lăcomia de bani şi isinistra beţie de putere a acestor aventurieri, care în ţara lor îşi ‘înlfrînase ambiţiile sub loviturile hidalgo-ului local, fundează un oficiu de zărăfie. Asasinatul, incendiul, tortura sînt promt alături pentru a face „educaţia11 financiară a indigenilor, ipentru a-i deprinde eu noua „libertate11 a trăitei, a amanetului, a ipotecii. Dar conchistadorii erau oameni mărinimoşi. Cînd exterminările în masă -pentru succesul traficului ajungeau un anumit nivel, care îngrozea chiar cruzimea lor sadică, ei ‘chemau în ajutor biserica. Misionarii debarcau cu mierea pe buze şi cu un nou dumnezeu în suflet. Explicau iblînd şi siropos, cum numai iezuiţii ştiu s-o facă, că noul idol, cel mai puternic şi mai mare dintre toate zeităţile pămîntului, iubeşte şi ajută pe cei care acceptă pe stăpînul recent debarcat şi-i primeşte operaţiile de comerţ şi de băncă. In noile liturghii, printre psalmi şi canoane, se formulau în predici pline de farmecul paradisului, dar şi ide teroarea apocaliptică a iadului, blesteme înfiorătoare alături de făgăduieli de deplină fericire. Cu biciul, cu carcera şi cu cuvîntul lui dumnezeu, treburile începeau să meargă bine. Ani şi secole de-a rîndul, valuri peste valuri de aventurieri, ide ocnaşi, de sătui de mizeria lor natală, suflete nepotolite în setea lor de
59
aur şi tiranie, cu dorul de a răzbuna suferinţele, visurile şi umilinţele de acasă, poposeau în ţara făgăduinţei, străini unii de alţii, cu aceeaşi pesimistă ură pentru om care-i alungase de pe pămîntul copilăriei. In hanuri lugubre, unde patronul era şef de bandă, noii veniţi cunoşteau de la început dulceaţa noului climat. La un pahar de rom inimile înoheiau pentru o clipă armistiţiul. Secretele ferecate în suflete stinghere, în luni de singurătate pe pustiul mărilor, se deschideau şi spovedaniile curgeau nestîmjenite. Se poate ca cei mai dinainte stabiliţi, porniţi să primească pe cei proaspăt coborîţi de pe o navă plină de ciumă, cu pumnalul în buzunar, să se înduioşeze o clipă ascultînd o poveste care era şi aceea a lor, mai Veche cu zece ani şi, străini cu totul unii de alţii, să se sărute, într-o omenească capitulare, cu cei ajunşi de curînd.
A doua zi însă, cei care din mărturisirile lor reie-şeau că au adus cu ei un mic pecul erau găsiţi asasinaţi la poarta gazdei lor ospitaliere.
Pe ţărmurile Cubei mai există cîteva asemenea hanuri pomenite în vechi cronici spaniole şi reluate în romanele lui R. L. Stevenson. Astăzi asemenea locuri sinistre, care închid atîtea existenţe, de la început zdrobite, sînt motive comerciale pentru excursiile romantice ale unor turişti prea bine păziţi de poliţia acestor timpuri de exploatare, făţarnică şi sălbatică.
★
In acest ţinut de cuceritor pitoresc, zidurile clădirilor, cerul nopţii înstelate, paginile ziarelor, sînt pătate de reclame, imprimate izbitor în felurite chipuri. Reclama e una din cele mai grosolane impertinenţe ale modului de viaţă capitalist, Propaganda silnică a
60
produselor marilor trusturi, sigure de isîne, insolente tn afirmarea puterii lor, se lăfăieşte neoprită de nimic, ca un ţipăt strident de victorie. Parcă ar vrea să spună că însăşi reclama e un haitîr, amintind1 doar puterea nemărginită a capitalului. Ea se infiltrează indiscret, siluieşte făiră permisiune pe cei pe care ou-i poate interesa, vorbeşte tare ca o poruncă de stăpîn. E ca un om care ar striga într-un 'sanatoriu sau în-tr-un concert, fără politeţe, fără menajamente.
Urmează apoi elementul de pungăşie, de exagerare ari de minciună, necesar în concurenţa diferitelor firme între ele. Mijloc în special necinstit al regimului laissez-faire, laissez-passer.
Secretul psihologic al operaţiei constă desigur în izbirea bruscă a atenţiei. Indiferenţii, distraţii, preocupaţii de altceva nu pot scăpa. Pe un zid sau într-o jumătate de pagină de ziar de pildă e scris cu litere mari : „MOARTE" şi apoi alături, în continuare cu litere mici, „acelora care nu vor consuma ţigaretele Camei"."Dar reclama nu e numai o puternică zguduire a atenţiei. Ea înseamnă şi o popularizare a „eroilor" regimului la putere. Cocktailurile au nume de şefi de pironunciamente: Mendoza, Fernandez, Orosco; parfumurile poartă în Antile şi în America Latină numele nevestelor lor : Valentina, Carmencita, Beatrice. Ţigările de foi arată pe cutie o fotografie violent colorată, a unui tiran de o clipă, de obicei călare şi cu o isabie ameninţătoare la brîu. Poporul, fumînd ori bînd, e silit să se gîndeaseă la marile personalităţi care i-au adus o nouă fericire.
★
Articolul 24 al Codului Civil cuban garantează stră-’ inilor drepturi egale în ce priveşte libertatea, proprietatea şi protecţia intereselor. Despre sinceritatea aces-
61
tor prescripţii trebuie întrebaţi noii sosiţi ai imigraţiei pînă îşi capătă drepturile de cetăţenie, adică după cinci ani de convieţuire „loială*1. Dar la aceaista trebuie să adăugăm pe acei cetăţeni, care, în fapt, ră-mîn totuşi „străini** toată viaţa lor, adică negrii şi indienii.
Nevasta ambasadorului Cubei în Statele Unite îmi spunea într-o zi, cu o delicioasă candoare, că negrii în Cuba sînt rasişti, deoarece numai ei vorbesc de persecuţie rasială întreţinînd mereu actualitatea acestei idei. Ca şi cum dacă n-ar vorbi, situaţia s-ar schimba ca prin minune! E cazul de a cita zicala noastră despre hoţul de păgubaş. Sînt, desigur, o serie de „'străini** care nu sînt numai apăraţi de lege, dar chiar favorizaţi de autorităţi contra indigenilor. In primul rînd, bineînţeles, cetăţenii din S.U.A. scutiţi de paşaport şi de declaraţie la poliţie, care bat cu pumnul în masă autorităţilor cubane, crezuţi pe cu-vînt în justiţie, pe o simplă afirmare, adică ceea ce se cheamă un afidavit. Dacă afinnarea e dovedită falsă, cel care o formulează se face vinovat de sperjur. Numai că între timp cetăţeanul american dispare fără adresă. Vin apoi cavalerii de industrie din toată lumea, care poposesc aici cu un capital de afaceri oarecare, intră apoi într-o serie de traficuri ilegale, dar care au grijă să corupă copios autorităţile. Aceştia sînt aşteptaţi, bine primiţi, au intrări libere în orice birou, tutuiesc funcţionarii şi sfidează victimele indi-digene.
*
Oraşul Havana s-a dezvoltat mai întâi în jurul şi în apropierea portului. Acolo ise găsesc monumentele istorice cele mai importante, grupate în jurul lui Piaza de Armas. Acolo, î.n partea de apus a pieţei,
62
s-a ridicat în 1574 o biserică, care a luat locul alteia mai vechi distrusă. In 1777 locaşul de cult s-a mutat într-o altă biserică şi vechea structură a capelei s-a utilizat pentru o clădire care a reunit în ea palatul guvernatorului spaniol, camerele consiliului şi o închisoare. Guvernatorul nu-şi tulbura digestia cu gemetele victimelor din pivniţele de sub apartamentele sale. Din contră, din exces de vigilenţă, prefera să-i aibă mai aproape de el spre a ifi mai bine supravegheaţi şi, cum era vorba adesea de duşmani personali, să se bucure sadic de suferinţele lor. Doar Fer-nante, regele iNeapolului ţinea într-o vitrină de sticlă, pirintre bibelouri scumpe, în camera sa de culcare, inima celui mai înverşunat duşman al său. După «guvernatorul general ‘spaniol a venit după 1898 în aceeaşi clădire administraţia Statelor Unite, care, mai ■sensibilă decît conducătorii iberici, a desfiinţat închisoarea. Astăzi, palatul .serveşte de City Hali, adică de primărie. Sălile de recepţie sî.nt bogat decorate cu fresce pictate de artişti spanioli, reprezentînd generali şi prezidenţi care s-au răsculat contra dominaţiei spaniole. Evident, nu se găseşte nici unul din cei care au protestat contra exploatării coloniale americane. Uşile şi ferestrele sînt din lemn rar de mahon, 'zidurile din stuc şi piatră, lucrate cu o deosebită mă' •iestrie. In cealaltă parte a pieţei se găseşte iarăşi — •abundenţa acestor localuri e în adevăir grăitoare în Cuba pentru trecutul de libertate al poporului — o închisoare: fortăreaţa La Fuerza. E cea mai veche clădire a Havanei şi a întregului Extrem-Occident, după cum -ni se spune, ceea ce dovedeşte că prima grijă a colonizatorilor a fost claustrarea indigenilor neconfor-mişti. Citadela a rezistat eroic atacurilor piratului •francez Jacques de Sorres în 1555. In 1558, coroana
63
'spaniolă a comandat un nou fort ca să întărească pe cele vechi. Acum, fortăreaţa a Ifost restaurată şi serveşte de bibliotecă centrală, unde cititorii au pe lîngă cărţi şi amintiri istorice care trebuie să le-excite imaginaţia.
Un alt edificiu impunător e tot o fortăreaţă, punct de apărare şi... evident, iarăşi fostă închisoare, Cas-tillo del Morro. Ea e aşezată pe un promontoriu (morro înseamnă loc înalt) dominînd măreţ şi pictural portul şi intrarea în Havana. De-a lungul veacurilor, cetatea a servit ca avertisment celor care soseau, ca să «ştie de la început despre ce era vorba în Cuba. Aşa cum e acum, Morro Castle o întăritură ridicata deasupra mării pînă la şaptezeci-optzeci de metri. Interiorul e un labirint de culoare şi celule. Din turnul său, vederea e măreaţă, dominînd oraşul, colinele înconjurătoare şi întinderile nesifîrşite ale golfului Me-’xic, de unde se poate observa pînă la zeci de kilometri mişcarea năvilor.
*
Se poate face o strînsă apropiere între concepţia de viaţă şi felul fumatului. Există un fumat trist şi necăjit ca o desperare mută, ca o vană consolare. Ţigări ieftine şi sărace, fumate fără ţigaretă, cu degete îngălbenite de nicotină. E fumatul derivativ, calmant al oamenilor sărmani, tovarăşi de griji, făcut să alunge imaginea scîncetului copiilor înfometaţi de acasă, sau monotonia tîmpită a unei "munci fără bucurie. Există apoi fumatul nervos ca un tic neconţinut al intelectualilor care au stabilit nedespărţite asociaţii între fumat şi munca cu capul. Există fumatul cochet şi provocator al femeilor frivole. Şi mai ştiu eu cîte. Cel mai important export de tutun al lumii îl
64
oferă Cuba. Aici toată lumea, 'fireşte, 'fumează. Fabricile de ţigări de foi abundă la tot pasul. Firme celebre : „Partagas", „Corona-Corona“, „Henry Clay“, „Romeo şi Julieta““, „Upmann" et-c. se întrec în perf'ecţionarea produselor. Ţigările de foi de Havana sînt cele mai scumpe şi depăşesc în calitate tutunul „olandez" din Indonezia sau cel din Brazilia. Cum ţigăirile de foi sînt o instituţie naţională şi o ’stare de moravuri, fumatul lor trebuie să prezinte un anumit stil social, o diferenţiere evidentă de clasă. In adevăir, de îndată ce zăreşti un domn gras, îmbrăcat în costum strigător cu stolfă desenată în mari cairouri, ţinînd blazat în colţul gurii o imensă ţigairă de foi, care poate ajunge la treizeci de centimetri, zvîrlind fumul neglijent ori arogant, poţi îi sigur de identitatea personajului: e un stăpîn din acei care hotărăsc cuirsul bursei, cantitatea producţiei sau numărul şomerilor. Fumatul devine astfel o insignă insolentă a putorii, înainte de a se recomanda, omul ştie că intimidează sau sperie, că provoacă complexe de inferioritate care, în tratativele comerciale au irostul şi utilitatea lor.
★
• Agricultura insulei iproduce zahăr, cafea, rom şi tutun. .Din patru produse, trei sînt stupefiante. La acestea ise mai adaugă şi .altele : cola şi coca. Toxicele excitante sau calmante joacă un rol important aici, ca de altfel la toate popoarele cu regimuri aspre de clasă. AsjaUcii de altădată utilizau haşişul şi opiul. Europenii, ca şi ţările Americii Latine în genere, alcoolul. 'Aici oamenii pe lîngă tutun mestecă foi de cola sau de coca, care după cum se ştie, întreţin o continuă euforie. Hitleriştii în timpul războiului prescriau soldaţilor lor virtutea dinamică a pervitinei.
5 — In Extremul Occident
65
Clasele dominante lasă libere maselor aceste intoxicaţii care întreţin paradise artificiale de un moment. ■Practica loiysporeşte temporar randamentul muncii 'iar pe de altă parte(contribuie la abrutizarea conştiinţei; la întunecarea spiritului de rebeliune.
★
In lumea iberică domină încă moravuri feudale cu întrecerile la lupte crîncene, sporturile cu ciocnire violentă, cu succes final pir in răpunerea Ifizică mortală a concurentului. Luptele de tauri n-au putut fi interzise nicăieri. Circurile romane cu luptele între om şi fiară continuă. Dar chiar acolo unde astfel de exhibiţii nu pot avea loc, ciocniri mai inofensive sînt mereu prezente. Un public numeros, de oameni în toată firea, asistă aici la luptele de cocoşi. Aceste biete păsări, mulţumite cu irodbmontadele lor domestice, .sînt excitate pînă la paroxism, după ce sînt îmbătate cu rom îşi puse să se sifîşie între ele. Alte jocuri 'de adresă şi violenţă adună un public veşnic curios şi lacom de senzaţii tari. Cubanii sînt foarte mîndri de jocul lor naţional Jai-Alai. După cum în Turcia e aproape necuviincios să nu fi asistat la oroarea care se cheamă ,,dervişii uirlători“, după cum la Sevilla ori 'Granada nu poţi pleca decît ruşinat dacă n-ai asistat la o luptă de tauri, a,ici Jai-Alai e obligator pentru turist. Altfel portarul hotelului, cunoştinţele printre băştinaşi, bărbierul care te rade ori chelnerul caire te serveşte, te-ar trata cu un zîmbet dispreţuitor ori compătimitor, dacă i-ai mărturisi că n-ai asistat măcar o singură dată la jocul menţionat. E adevărat că Jar Alai nu e un sport absurd şi brutal şi că presupune şi anumită virtuozitate. E o variantă a vechiului joc basc şi francez cunoscut sub numele de jeu de
66
paume în Franţa, de pallone în Italia, de fives în An* glia, de pelota în Spania. El constă în a prinde o minge zvîrlită cu putere ori cu .abilitate într-un zid şi de a o izvîrli din nou în acelaşi perete. Jocul constă ‘într-o teribilă viteză şi -se joacă întir-o mulţime de clădiri speciale care se numesc frontones. Un public, în special de rentieri, trece dintr-un local în altul în fiecare zi.
★
Astă-seară am fost invitaţi la „Country Club". Aid .se adună lumea „şic" a oraşului şi a provinciei, corpul diplomatic, musafirii americani de vază. Ni se dă însă a înţelege, pentiru ca situaţi-a să jfie clară de la început, că titlul de diplomat constituie un passe-partout, indiferent de ţara pe care o reprezinţi. Locul e de o rară frumuseţe : un palat cu terase înflorite, înconjurat de un parc tropical în orgie de vegetaţie, garnisit cu toate florile şi esenţele ca o grădină botanică. Sala de mîncare străluceşte de argintării, flori şi cristaluri. Oamenii care iau parte parcă -ar -constitui tacit o înţelegere de complicitate, de solidaritate de interese. In linii foarte generale, deosebim două tipuri fizice : -tipul slab, us-cat, degenerat uşor sau mai grav, cu un fel de eleganţă exterioară în costum şi alură, ceea ce în lumea #„bună“ se numeşte în limba franceză : race, siau cînd descompunerea fizică e mai avansată : fin de race. Aceşti oameni siînt în genere spanioli sau englezi. Ei vor să reprezinte tradiţia, nobleţea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. La ei totul e măsurat şi preocuparea de a face impresie e vizibilă. Trăiesc pe o serie de cancane, de prejudecăţi de clasă (toţi se trag -cel puţin .din Co-lumb, dacă nu din- Cortez sau iPizarre) sîn-t plini de ceremonial, de maniere distante şi închise. Pireocupa-
o*
67
rea lor principală e de a sublinia înalta lor bunăvoinţă, după grade şi ierarhie socială. Unora le acordă un simplu surîls din cap ifără să le întindă mîna, altora le întinde imîna întreagă ţfără 'surîs, cu tir ei degete, cu două degete, după gradul de importanţă a convorbitorului, în fine — maximum de graţie — altora li se oferă şi surîs şi mîna întinsă. Aceştia, cred ei, sînt făcuţi fericiţi pe cel puţin o zi întreagă datorită acestei imărinimoase atenţii. De la celelalte mese mai puţin distinse, femei frumoase ori numai elegante pîn-'desc cu ochi -aprigi aceste distribuţii de -favoruri protocolare şi dacă originea lor e numai aceea a unui re-’cerit îmbogăţit, privirea lor exprimă dorinţă şi gelo-fzie. Tot acest deşert manej anacronic e de un comic 'irezistibil. Poate diistira pe un turist o seară întreagă.
O a doua categorie e compusă din oameni graşi, chei, îmbrăcaţi în costume stridente, care debutează în sală joviali, zgomotoşi, fără nici o timiditate. îşi isusţin grandomania nu pe criterii de vechime rasială, ci pe avere. Vor să dispreţuiască ,pe cei dintîi pnintr-o expresivitate exuberantă şi vulgară, ca oameni care ştiu că moifturile aristocratice sînt de cumpărat ori de vîndut cu o anumită sumă. Femeile .lor sînt pline :de bijuterii, de blănuri şi nu beau la masă decît şampanie. Chelnerii, ca să le facă plăcere, deschid sticle cu pocnituri de arme de foc, ceea (ce face ca prima categorie, mult îhîai sobră în consumaţii, *să strîmbe din nas sau să zîmbească indulgent. Se înfruntă astfel, în fiecare seară, în ,duel mut, două momente isto-rico-sociale, trecutul şi prezentul. (Dar bucuria şi a unora şi -a altora conţine neagra presimţire a unei a treia dimensiuni în timp : viitorul.
★
68
#
„Insula pinilor" se găseşte la vreo şaizeci de mile 'de coasta Cubei. E o grădină tropicală de o exuberanţă vegetală, irară chiar în aceste ţinuturi. Numele 'său vechi era „C-amaraco", dar mai pe urmă, sub influenţa religioasă, a fost rebotezată „Evanghelistul". 'Legenda spune că aici îşi îngrop au piraţii comorile lor, după prădairea corăbiilor. Aici îşi situează Robert Louis Stevenson, faimosul său roman Insula comorilor. Aşa cum e acum, insula e un adevărat paradis: imunţi de marmuri policrome, vegetaţie luxuriantă în care imii de păsări cîntă toată ziua şi toată noaptea, papagali de culori tari, flori superbe irăspîndite în orgii de risipă, cerul de un azur neprihănit. Contagiunea mediului (e irezistibilă în euforia pe care o transmite celor mai uscate sau mai Împietrite ifiri. O broşură de piropagandă turistică exclamă înduioşător : „Cum pot fi comparate comorile infinite ale naturii cu bietele comori legendare îngropate aici de piraţi?" Ceea ce nu împiedică pe turiştii graşi şi ignari veniţi de pe Broadway să nu fie atenţi o clipă la minunile locului şi să întrebe de o sută de ori, obsedanţi şi pi-sălogi, pe bietul cicerone care-i conduce, dacă cirede ’că mai sînt comori în insulă şi unde crede că ar fi îngropate. Stafiile piraţilor voinici, romantici, aprigi în aventură ş,i dragoste, umplu insula cu duhul lor. Ceea ce risipeşte visul acestor zile şi nopţi de vară eternă e un izvor radioactiv de ape minerale, în jurul căruia mişună arătări infirme, care se tîră'sc în cîrje. Datorită acestor ape, se zice că nu s-a văzut niciodată un caz de cancer în insulă.
★
Santiago de Cuba e cel de al doilea oraş important al insulei şi aşezat în partea ei de sud. Şi aici tronează citadele îngîmifate care apărau privilegii: Cas-
69
$
tillo del Moirro, la So-c op a Bateria de ia Estrelle. La începutul secolului al XVIII, douăzeci şi cinci de mii de emigranţi 'francezi au poposit mai întîi aici. yO bună parte din ei au plecat mai departe şi au colonizat Louisiana pe continent, fundînd New-Orleans. Dar o parte au rămă’s pe loc, lăs’înd oraşului o anumită atmosferă, un stil francez de «viaţă. Aici s-a născut cunoscutul poet de sonete .parnasian, Jose Maria Heredia. Contez, înainte de cucerirea Mexicului, a trăit cîtăva vreme aici. Tot aici a fost scufundată faimoasa flotă spaniolă în timpul .războiului hispano-american şi tot aici a fost semnată pacea care a trecut Cuba, cu toată pretinsa ei independenţă, în stăpânirea efectivă a Statelor Unite. Oraşul e construit pe coline, adesea abrupte, incit stirăzile devin cîte-odată inaccesibile pentru vehicule. Trepte de scări au fost tăiate pentru ascensiunea pietonilor. In acest oraş s-a îmbogăţit şii a domnit cunoscutul Emilio Baccardi, ţRegele romului, „băutură aurie ca razele soarelui şi subtilă ca ritmul unui dans nativ cuban“, 'spune o poetică reclamă. Apucat de remuşcăiri — totdeauna după moarte, ca toţi marii speculanţi — Bac-cardi a fundat o mare bibliotecă, un muzeu şi o serie de spitale. Oraşul aminteşte prin stilul caselor :cu eear4dacuri de fier acoperite de glicine, de Vieux MHarre >din New-Orleans. Ca şi acolo, cînd cade brusc noaptea tropicală, aştepţi concerte de chitară, serenade cîntate de amorezaţi sub «balcoane în care se 'strecoară fete diafane şi intimidate.
★
Astă-seară părăsim Cuba pentru a ne întoarce în S.U.A. 'Pe puntea vaporului, privind cum vaporul părăseşte pămîntul miraculos al insulei, îndreptîndu-se
70
'către largul golfului Mexic, îmi trec ea un caleidos-'cop înaintea ochilor peisajele încîntătoare ale acestui paradisiac colţ de lume. Munţi de roci straniu colorate în zeci de nuanţe, duri albastre prăvălite în torente tumultoase, vulcani ameninţători în negură, apoi mare nesfîrşita de azur, lumină cînd orbitoare, cînd tamizată, colorînd voluptuos o vegetaţie în exuberanţă nebună, citadele «şi castele fermecate de piatră cenu'şie îmbrăţişate de liane agăţătoare, >sub care persistă patina timpului, toate iformînd halucinant, un miraj de atracţie iirezistibilă. Cîte valuri şi valuri de omenire frămîntată s-au revărsat aici în decursul veacurilor, ca să istovească un vis de fericire care-i chinuia şi-i chema aici ca o obsesie. In aceste locuri menite pentru voluptate şi calm, s-a ciocnit şi <sfă-dmat sub pumnal şi otravă, sub teribile boli .şi neîndurate chinuri, în violuri şi asasinate perfide, atîta omenire. Nicăieri poate, istoria n-a ifost mai crudă şi mai aprigă. Aici am înţeles, pentru experienţa mea umană, mai bine ca oriunde, într-un tablou sinoptic şi semnificativ, legea şi esenţa colonialismului. Oriunde .a (fost un colţ mai înzestrat pe lume pe care l-au deiscoperit visătorii, clasele puternice s-au năpustit asupra lui şi l-au stors pînă la ultima picătură, neîmblîozite nici de ,surîsul naturii, nici de curăţenia populaţiei, nici de răcnetul de agonie al victimelor. In zilele capitalismului, ipocrizia a devenit insinuantă, acorsdînd luxul aparent al şoselelor asfaltate şi al hotelurilor somptuoase, al constituţiilor false, libertăţii-‘lor iluzorii numai pentru membrii aceleiaşi clase, acordînd tocate aceste minciuni cu realitatea unei plebe care geme strivită sub călcîi, culegînd firimituri de la un banchet copios, de la care doar indigestia stă-pînilor mai salva cîteva lături pentru cîini şi oameni.
71
Aid însă domneşte ‘fără nici o îndulcire contrasăil cel «mai violent între zdrenţe 'şi mătase, între coliba sordidă şi palatul de basme. Lumile stau faţă în faţă : unii înspăimîntaţi de coşmarul viitorului cu mîinile încleştate pe comorile adunate, alţii gemînd de indignare şi suferinţă şi clădind alscuns în suflete mî-ni a nestăvilită de răzbunare. Se trăieşte aici preludiul care vesteşte marile furtuni, răgazul liniştit caire precede încăierări finale. Lupta e pregătită şi atacul va iporni sigur în izori de zi.
Vaporul taie calm şi sigur ape liniştite, tulburîn-'du-le în valuri de spumă. Un lanţ de insule ca un pod întretăiat de braţe largi de apă, Kay-West, arată urmele unui pămînt prăbuşit, care altădată, în viaţa geologică, apărea ca o prelungire a uscatului, neîntreruptă, între Florida şi Cuba. Oamenii pe vapor se întorc .din vac'anţele lor, absorbiţi de grijile reîntoarcerii la muncă şi ifrămîntare. Fiecare îşi deapănă preocupările personale, ca şi cum viaţa lor ar fi eternă, printre atîtea pirăbu'şiri ale istoriei şi geologiei. El nu cugetă că legea inexorabilă a dialecticii firii a cufundat în neant, aici sub ochii lor, pămînturi, imperii, ambiţii şi veleităţi.
Pentru noi înisă acest rezumat de distorie şi geologie, unde :se prepară şi azi, latent şi inevitabil, o nouă fază de viaţă, rămîne o lecţie acfîncă de politică. Spasmul colonial se concentrează şi se precizează în ultima sa zvîcnire. Pentru dine ştie să înţeleagă, An-tilele devin un cîmp experimental pentru o repetiţie generală.
CALIFORNIA
Intr-o zi limpede de iunie, sub o boltă de cristal azuriu, am plecat spre Occidentul îndepărtat. -Călătorul icu dare de imînă de azi, care are la dispoziţie un tren confortabil, nu cunoaşte decît din literatură dramul anevoios al caravanelor de emigranţi mucenici, care, acum un veac, au pătruns peste Munţii Stîncoşi .şi deşerturile Arizonei înspre „Far-Wdst“.
Acum, aşezat la fereastra unui ,,Pullmaon“, turistul priveşte un peisaj monoton de păduri mediocre, de coline turtite, repetat aidoma în aceleaşi imagini zile de-a rîndul.
Aşezările omeneşti sînt rare: Iferme izolate la zeci de kilometri una de alta. Casele sînt neglijate, Ifără grădini, fără flori, ifără cochetăria vilelor europene, în caire gospodina casei se munceşte să amestece agreabilul cu utilul, după sfatul dintr-un vechi adagiu. Fuziunea omului cu pămîntul nu s-a putut face în America din lipsa de tradiţie şi istorie a unor locuri în care n-au locuit bunicii şi strămoşii. Dar mai ^les preocuparea pur capitalistă a exploatării a inter-
75
zis orice sentimentalism rustic. Aici, fermierul locuieşte la oraş, cultivă lanurile cu maşini, cu zileri negri aduşi de cine .ştie unde. El vine o dată sau de două ori pe săptămînă, controlează posibilităţile istricte de randament şi se întoarce acasă, la oraş, unde-1 aşteaptă cinematograful, bursa şi, duminica, stadionul de sport. Fiindcă viaţa lui e în altă pairte, el nu cunoaşte bucurii şi speranţe legate de un loc. Amintirile copilăriei şi ale «vieţii de familie lipsesc. Nimeni nu se gî«ndeşte să-şi 'înfrumuseţeze o casă ca-re-1 găzduieşte -doar din cîrid în cînd, ca pe un comils-voiajor într-un /hotel în care 'îşi va petrece o noapte.
Peisajul agricol nu e punctat nici imăcar de icoana duioasă a cirezilor de vite care însufleţesc un peisaj. Pustietate de lanuri fără vieţuitoare şi fără oameni. Singurul caracter uman al acestor întinderi fără sfîr-şit e din cînd în cînd un coş de fabrflcă. Şi apoi iarăşi deşert fecundat de sătmînţă, pentru o producţie anonimă, în care omul e un intermediar indirect şi invizibil. Clima continentală dogoreşte ivara şi îngheaţă viaţa iarna. iDacă mergi cu automobilul şi nu cu trenul, tăcerea de mormînt, stepa fără sfîrşit, nu e întreruptă de glas voios de ciocîrlie ori de ţîrîit de greiere. Pasărea n-are ce imînca, fiindcă iose'cta a fost, ca şi ■musca, răpusă de un toxic. Numai /zgomotul ritmic al motorului umple văzduhul cu aceeaşi cadenţă adormitoare. D-in cînd în. cînd, la marginea şoselei perfect asfaltată, un han curat, elegant, în care se serveşte pe mii şi mii de kilometri o formă identică a porţiei de îngheţată ori a paharului de coca-cola. Fata care te serveşte, îmbrăcată în aceeaşi uniformă, cu acelaşi surîs standard, cu aceeaşi graţie stereotipă, nu poate fj alta decît aceea care te-a servit şi cu două mii de kilometri -mai înainte, pe malurile Atlanticu-
76
lui. Asemănarea halucinantă îţi !face oarecum frică: îţi vine .'să' crezi că aceste ifiinţe umane au ifost fabricate în serie pentru p anumită, trebuinţă şi dacă pe una o cheamă Francis şi pe alta Wilhelmina, totul e o simplă iluzie, persoana Ifiind una singură, cu darul vrăjitoresc al ubicuităţii.
Cînd coşurile de fabrici se înteţesc şi atmosfera pluteşte într-un abur ,negru de cărbune, cînd gările sînt aglomerate de sute 'de vagoane de marfă, drumul către Pacific înt'îlneşte primul popas : Chicago.
Chicago
E un oraş întins cît un judeţ, cu o populaţie extrem de deasă. înainte de a ajunge la gara centrală, trenul parcurge, timp de aproape o oră, suburbanele înecate în fum îşi într-un jeg păstos şi negru. Elevatoare, fabrici, linii de cale ferată suprapuse pe poduri, pe diferenţe de niveluri, mormane uriaşe de gunoaie şi de deşeuri azvîrlite, movile înalte dte cocs, nes-fîrşite bazine de petrol. După ce intri în oraşul pro-priu-zis, infernul furnicarului de oameni şi fierărie n,u se schimbă..'Pe ici şi colo, cîte o veleitate de grădină, visată într-o primăvară, pătată aipoi de ulei <şi cărbune, înăbuşită de fum în cursul verii. Oamenii umblă iute, agitat, ca să nu piardă o clipă; ţi'pă ca să fie auziţi 'de alţii în acest haois de izgomote, de mirosuri grele, de tonuri cenuşii. (Centrul se vesteşte doar prin prezenţa zgîrie-norilor cu treizeci-patruzeci de etaje îngrămădite, răsturnate unele peste altele ca de ravagiile cosmice ale vreunei zeităţi furibunde, supărată pe om şi pe îndrăzneala lui.
77
Urcaţi într-un taximetru, sîntem conduşi iarăşi/printre elevatoare şi polduri zvîrlite peste canaluri cu apă peagră şi unsuroasă. iDupă o jumătate de oră ise deschide un bulevard mare, arătos, (pe malul lacului Mi-chigan. Aici se găsesc hotelurile de lux, magazinele somptuoase, muzeele şi restaurantele.
; Hotelul la icare tragem e un caravan-serai cu patruzeci de etaje, imens şi impersonal, neprietenos şi lipsit de orice intimitate. Camerele sînt luxoase dar nu prea curate, înzestrate cu toate subtilităţile tehnicii americane : aparat de ascuţit briciul, aparat de făcut spumă, foarfeci pentru manicure, trei feluri de duşuri etc. In fiecare măsuţă de noapte, la locul în care în Europa se găseşte un anumit irecipient, aici apare un exemplar Ide biblie, din care poţi citi seara înainte de a adormi, cîteva precepte calmante. Pe pereţi, cîteodată, psalmi ori citate din evanghelie, conţin consilii de sobrietate, smerenie şi pietate. Acest lucru apare necesar probabil într-un oraş ca Chicago, unde în fiecare zi se comit zeci de .asasinate. Culoarele sînt pustii. în S.U.A. serviciul se face numai o dată pe zi, la o anumită oră. Dacă te scoli după, camera se face tocmai a doua zi. Nenumăratele sonerii nu servesc la nimic, deoarece dacă suni, nu vine nimeni niciodată. Imaginea — şi aici — a travaliului mecanic care trebuie să se facă singur, fără mină de lucru. Dacă te îmbolnăveşti şi ceri ceva, inu poţi căpăta nici un ajutor. Astfel camera pare un compartiment mecanic în care contribuţia omului e suprimată. In zadair aştepţi să vezi o urină de prezenţă omenească, ceva uitat, o greşeală comisă, o scăpare din vedere dar mai ales acea „bună dimineaţa” întovărăşită de un surîs binevoitor, cu care te lîntîmpină femeia de serviciu ori chelnerul în hotelurile europene. Omul în-
78
deplineşte un ritual de maşină timp de un sfert de oră pe zi şi pe urmă se evaporează discret, probabil ca să nu piardă cîteva momente în conversaţie cu pasagerii. Dacă ai greşit etajul sau numărul «ămerei, nu găseşti pe nimeni ca să-ţi dea o indicaţie. In schimb, în holurile imense de la parter, mişună o aglomeraţie enormă de oameni. Aici găseşti tot ce-ţi trebuie, ca intr-un mic oraş: librării, dentist, doctor, farmacie, ma-gazine de confecţiuni, baruri şi, bineînţeles, mai multe săli de restaurant cu diferite tarife şi calităţi.
★
In afara mairelui bulevard -de pe maladie lacului Michigan, oraşul e sumbru şi misterios. In străzi întunecoase, între depozite şi magazine prăfuite, se furişează baruiri suspecte, unde figuri interlope de felul celor descrise în romanele poliţiste pirivesc provocator clienţii care intră. Aici a fost patria aleasă a boot-tegger-llQr pe timpul prohibiţiei alcoolului. Acest regim coborîse practica beţiei la niveluri subterane, clandestine, vecine cu crima, raptul şi şantajul. Gangsteri faimoşi, italieni sau germani, aici îşi aveau cartierul general. A trebuit intervenţia lui Roosevelt ca să aducă alcoolul la o suprafaţă legală, spire a stîrpi asociaţiile de bandiţi. Dar fărădelegile au obiective variate. Comerţul clandestin cu băutura nu era singura ocupaţie a bandelor. Mai rămîneau Kidnapping-ul (furturile de copii) şi şantajul, devenit aproape o instituţie naţională. Oricine avea în trecutul său un păcat, o slăbiciune, a lui sau a familiei sale, putea primi o scrisoare prin care i se făcea cunoscut că discreţia relativă la un fapt oarecare din trecut costă o anumită sumă.
79
Gazetari -serioşi, mi-au afirmat că în acest oraş există o societate pe acţiuni, eu o firmă şi cu un fals scop comercial, scop aparent, sub care reala activitate constă în suprimarea contra bani a unor anumite persoane. Un concurent într-o afacere bănoasă, un rival în dragoste, pot dispărea într-o bună dimineaţă dacă se plăteşte suma cuvenită. A doua zi cadavrul persoanei în chestie e găsit plutind pe lacul Michigan sau zvîrlit lîntr-un canal. Mi s-a mai afirmat că astfel de societăţi dau dividende acţionarilor şi că în consiliul de -administraţie figurează şi congresmeni (deputaţi) ba chiair şi membri ai poliţiei.
★
Duminică, ora zece dimineaţa. Vizită la muzeul de arte de pe bulevardul lacului. Clădire somptuoasă, cu săli largi, minunat luminate. Arta muzeologică a expunerii e excelentă în institutele de pictură din S.U.A. Tablourile sînt expuse în cele mai favorabile condiţii de lumină, grupate rar, neîngrămădite, cu mult spaţiu şi perspectivă împrejur. Americanii au dobîndit tîir-ziu gustul pentru colecţionare, după ce existau Lu-vrul, Prado, Ufizzi şi Pitti, National Gallery şi muzeele din Viena. Totuşi, dispunînd de sume imense, ei au reuşit să adune o serie de tablouri interesante din arta mai veche şi piese eu totul remarcabile din plastica contemporană. O serie de artişti ca Manet, Monticelli, Modigliani, Pioasso au cele mai multe şi adesea din cele mai bune pînze ale lor în muzeele americane. Expunerea artei unai vechi este aci mult mai aproape de evocarea vieţii trecute, decît în muzeele europene. Pictura, arta mobilierului, faianţele, statuile, nu sînt expuse separat, după genuri. Produsele de artă din evul mediu, de pildă, sînt reunite într-o ca-
80
meră, reprezentînd o sufragerie ori un salon întocmit aşa cum erau ele într-o casă din acea epocă, după uzul obişnuit al vieţii omului de atunci. O sală de mmcare aire atîrnate faianţele timpului. Mobila e aranjată ca pentru a priimi mosafiri, cu vase de cositor ori de airaimă, cu masa pusă plină de argintării şi cristaluri, cu naturi moarte pe pereţi. La Chicago^, Fi-ladelfia ori Boston au fost cumpărate, transportate şi expuse, biserici gotice întregi. Admirăm aceste capodopere cu entuziasmul necesar. Dar fiindcă e duminică, direcţia muzeului s-ia gîndit să mai facă o plăcere vizitatorilor. In sala cea mare de la parter, s-a instalat o fanfară care suflă cu toată violenţa alămurilor, uvertura din Cavaleria rusticană sau un vals de Stirauss. Şi aceasta, timp de ore întregi. Nimănui nu-i trece prin cap că contemplaţia artistică presupune reculegere şi tăcere.
Acest procedeu de trivializare a .nivelului superior de artă se găseşte şi în compoziţia programelor de concerte simfonice. O lipsă totală de gust în ierarhizarea valorilor artistice face ca, într-un concert de filarmonică, o cântăreaţă armatoare, să cînte bună-oară după Siegfried Idtjll sau Parsifal, o arie din Traviata sau chiar o canţonă italiană.
★
Trenul care merge spre California se cheamă cu un nume spaniol : El Capitan. E un tren de lux pentru fericiţii acestui pămînt, un tren de milionari. E prevăzut cu tot ce trebuie unui om deprins cu viaţa confortabilă : vagoane speciale de jucat bridge, vagoane de lectură, duşuri şi băi, infirmerie şi doctor ataşat la tren. Călătorii sînt taciturni şi aroganţi, deprinşi cu porunca şi reprirnanda. Trenul
6
81
parcurge mai întîi nesfîrşitele şesuri din Middle-West, pe o parte şi alta a rîului Mississippi. Cît poţi vedea cu ochiul, se întind lanuri de grîu şi de porumb. Apoi, vegetaţia devine din ce în ce mai debilă, mai rară, mai ofilită. In fine ajungem într-o regiune plată, care însă urcă încet. E apropierea Munţilor Stîncoşi. Stîncile şi vîrfurile pietroase lipsesc aproape cu totul. Urcăm pe un platou fără înălţimi şi fără depresiuni. La un moment dat, trenul atinge o altitudine de peste două mii cinci sute de metri. Peisajul însă are înfăţişarea de stepă a Bărăganului nostru. Privirea se pierde în infinituri de orizont. Nici un obstacol n-o opreşte. Se avîntă liberă şi nesfîrşită. In regiunea aceasta, înălţimea nu cunoaşte urcuşuri bruşte.
Pe acolo au trecut acum un secol, caravanele mizere şi desperate ale emigranţilor în căutarea aurului Californiei şi Alaskăi. Oamenii porneau în căruţe cu coviltir, cu copii, cu boarfe şi bagaje, cu merinde. Mergeau în cuptorul de iulie ziua întreagă, şi noaptea poposeau la un foc de vreascuri, unde trebuiau să îngrijească bolnavii, bătrînii şi copiii. In crucea nopţii, triburile indiene se furişau după jnepeni şi deschideau pe neaşteptate focul ucigător. Cînd lupta înceta în zorii zilei, se numărau şi se îngropau morţii, fiinţe scumpe, care trebuiau părăsite în pămîntul pustiului. Şi caravana pornea mai departe în scîncetul copiilor bolnavi, al femeilor istovite şi al cîinilor flămînzi. Ajunşi aproape de malurile oceanului, noii veniţi găseau pământurile ocupate. Stăpînitorii aprigi îi alungau de pretutindeni sau îi angajau cu salarii de mizerie într-o nouă robie. Tragedia aceasta fără nume a durat decenii întregi. La cohortele triste ale emigranţilor, se adău-
82
gau cîleodată şi ţărani expropriaţi cu forţa din gospodăriile lor pentru săparea unei mine de petrol sau instalarea unei uzine. Li se făgăduiau pămîn-turi grase şi fertile ca să colonizeze Occidentul îndepărtat. Ajunşi acolo, nu găseau nimic decît o birocraţie aspră ori cel mult indiferenţă, aşa cum a fost evocată î;ntr-un zguduitor roman, Fructele mîtiiei de scriitorul oalifornian Steinbeck. Clima dulce a Californiei n-avea destule virtuţi ca să în-blînzească sufletul acestor desperaţi, pentru care moartea era o izbăvire. Cîţi turişti joviali şi fericiţi, alintaţi de briza oceanului Pacific, furaţi de bucuria de a trăi, îşi mai închipuiesc azi durerile mute care i-au precedat pe acest pămînt, unde înfloreşte portocalul şi mîngîie duios soarele de aprilie ?
★
Convorbire interesantă în tren, cu un celebru medic, profesor la o universitate californiană. El îmi descrie moravurile medicale din S.U.A., organizate după norma capitalistă. In foarte multe locuri, medicii, dentiştii, laboratoarele de analize şi farmaciştii au încheiat un cartel. Bolnavul se prezintă la un doctor. înainte, chiar de a-1 examina, acesta îi explică noua descoperire a ştiinţei medicale: cele mai multe boli sînt pare-se provocate de o proastă dantură. Nu se poate pune nici un diagnostic pînă cînd nu se pronunţă cutare dentist (asociat cu el). Atunci omul se prezintă la dentist care, totdeauna, îi va găsi o serie de defecte ale gurii. După ce el este îngrijit o săptămînă şi plăteşte cincizeci de dolari, se întoarce la medic. De data aceasta i se spune că acum urmează analizele la cutare laborator (tot asociat). Pentru alţi cincizeci de dolari,
&
6»
83
cetăţeanul capătă o puzderie de analize cu sau fără raport cu boala de care suferă. Se reîntoarce la doctorul curant, care acum îi pune un diagnostic, de asemenea gras plătit, şi-i prescrie mai multe reţete cu cel puţin zece medicamente, toate invenţii „arhirecente“, ultimul cuvînt al ştiinţei. I se recomandă cel mai corect farmacist (evident, tot asociat). Bolnavul îşi procură medicamentele. Dacă acestea i-au făcut bine, el doreşte să le repete !a farmacistul în chestie, lucru rar, fiindcă de obicei, acesta reţine la el ordonanţa. Dacă totuşi bolnavul insistă să-şi procure leacurile, farmacistul îi spune că numai medicul poate şti dacă repetarea e indicată. Trebuie deci să meargă din nou la el. Ajuns la acesta, i se spune că între timp s-a putut ivi un nou defect stomatologic şi atunci reîncepe turul : dentist, anali'ze, farmacist. Şi aşa mai departe.
Gran Canion
Cei vechi credeau că există şapte minuni pe lume. Dacă ar fi văzut Giran Canion, desigur că ar fi admis şi pe a opta. E greu de închipuit o asemenea potrivire de împrejurări geologice, qapabilă să dea naştere la un astfel de miracol al naturii. închipuiţi-vă oişte chei săpate într-un platou de piatră la o adiindme de două mii de metri, cu o lărgime d!e un kilometru pînă la doi, pe o întindere de circa două sute cincizeci de kilometri. In fund, curge fluviul Colorado. De proporţiile Dunării el pare totuşi, văzut de /sus, un irîuşor îngust cît o panglică. Acesta e faptul brut şi extrem de simplificat, la proporţii geometrice. Impresia care ţi-o produce însă e plină de rezonanţe, de infinite com-
84
«
binaţii picturale, de asociaţii mitice, de grandoare, de spaimă şi de un sentiment straniu de mirare, de măreţie strivitoare şi de groază.
Platoul în care mii de milenii natura |a săpat apelor un drum nestăvilit e un pustiu dezolat la o altitudine de două mii şi ceva de metri. De jur împrejur, doar arbuştii cu frunza rară, jnepeni şi cactuşi. întindere fără nici un obstacol pînă departe, oît poate vedea ochiul în linia zărilor. Nici aşezare omenească, nici urmă de cultură. Tăcere adîncă de astru mort, încremenit în veşnicia spaţiilor siderale, viziune astronomică întrezărită parcă de poveştile astrale care în-cîntau copilăria noastră—ale lui Jules Verne. In adevăr, prima impresie e aceea de ceva cu totul străin planetei noaste, de imagine lunară, ou fantasmagorii cosmogirafice halucinante, coşmar de somnambul. înainte de a te apropila de hieratica prăpastie, tăcerea vrăjită îngăduie să-ţi auzi paşii şi să te sperii de zgomotul lor. Cînd ai văzut năprasnicul abis, îţi apare a doua icoană : de mitologie şi de basm. începi să întrezăreşti ca în copilărie figuri de zîne, de balauri, adăpostite în castelele şi fortăreţele de piatră din malurile adîncimilor. Ţărmurile defileului sînt dantelate în uriaşe amfiteatre de piatră cioplită, în peşteri, în ziduri parcă fermecate, în temple pentru zei uriaşi.
După ce străfundurile ancestrale au ifost potolite, urmează impresia artistică a unui spectacol simfonic de mii de forme şi culori. Pirăp'astia săpată la mii de metri taie sute de straturi geologice, de roci viariate în toate culorile curcubeului. După cum se mişcătoarele din răsărit pînă în amurg, ţesuturile telurice de materii diferite capătă mereu alte culori. Unele apar în roz delicat, altele în albastru puternic, altele în verde de tonul vegetaţiei de primăvară ; în fine între
85
ele se strecoară fîşii de violet ca în apusuri de soare pe întinderi marine. Peste cîteva minute, caleidoscopul culorilor s-a schimbat. Refracţia luminii în structura pietrei s-a mutat, şi un alt taiblou, cu (alte efecte picturale, se formează. Aceeaşi atracţie hipnotică, asemenea :aceleia a valurilor mării, dar cu mult miai variată şi mai intensă, te menţine ore întregi nemişcat. Contemplarea unei atare splendori air trebui să lase călătorului integritatea impresiilor s|ale, fără nici o pată de preocupare meschină, fără calcul socotit în avantaje utilitare. Dar acest lucru nu e, după cît se pare, posibil în S.U.A. Punctul cel ma{ grandios al locului e comercializat de hoteluri, ^agenţii de spectacole triviale în care nu lipsesc nici producţiile de dans folcloric ale unor bieţi indieni tuberculoşi, împodobiţi absurd şi ridicol cu pene în evantai pe cap, siliţi să ţipe oişte melopei care vor >să fie sălbatice, dar care şi-iau pierdut orice urmă de spontaneitate şi pe clare bieţii actori le execută ca o corvadă penibilă de care sînt sătui pînă la exasperare. Populaţia de aici a fost de mult diecimată de furia colonialistă. S-iau păstrat doar cîteva exemplare debile, roase de mizerie fiziologică, de boli misterioase, ca să menţină o ambianţă, un cadru adecvat comerţului turistic. în pauze, dansatorii vînd nişte obiecte de aramă, desigur fabricate la Detroit sau New-York, drept opere de artă populară făcute de mîoa meşteşugarilor indieni. Călătorul pleacă deprimat, chemat prea repede din visul său la o irealitate triviială.
★
Numele Arizona vine de la Arizonac care în dialectul indian papago însemană „ţara nurilor mici“, denumire Improprie, deoarece regiunea e apiro)ape stearpă, avînd doar un singur fluviu mai important care
86
o udă, şi acela situat pe frontiera de vest: Colorado... Primăvara, deşertul se colorează de tufe pline de flori: yuca, mesquîîe7 palo verde şi cactuşi care se împodobesc cu flori imari roşii şi cu frunze foarte dulci de forma unui ananas spinos. Printre aceste boschete înflorite mişună şerpi şi „şopîrle cu coarne*1 de culoarea smaraldului. Populaţia e de aceeaşi origine ca aceea a Mexicului, sub influenţa căruia provincia a trăit cîteva secole. Cam a zecea parte din cei cinci sute mii de locuitori iai provinciei sînt indieni din triburile navajos, hopi şi hualpa. Ei ocupau altădată, în majoritate absolută, ţara şi se ocupau cu creşterea unor enorme cirezi de vite. Instruiţi şi încurajaţi de puterea de stat americană, imigranţii şi aventurierii de pe coasta Atlanticului s-au năpustit asupra acestor pămînturi sub care zac mine imense de plumb, zinc, aramă şi argint. Indienii au încercat să se apere, dar vorbla lui La Fontaine: „aceşti oameni sînt foarte răi: dacă-i ataci, ei se apără*1. Masacre în masă au urmărit exterminarea lor totală. Un secol de lupte inegale, în care unii luptau cu arme moderne, iar băştinaşii cu arcul şi săgeata, a adus reducerea aproape completă a mîndrelor triburi, stăpîne altădată pe acele locuri. Reduşi lla mizerie, la foamete şi şomaj, intoxicaţi cu alcool şi sifilis, pe care colonizatorii li-1 dădeau ca un mesaj al civilizaţiei europene, cantonaţi în rezerve anume fixate ca în ghetouri, indienii, cîţi mai rămăseseră, deprinşi cu vilaţa liberă şi aerată a platoului, au început, ca păsările codrului închise în colivie, să degenereze, sub povara unor boli misterioase şi a unei triste abrutizări. Cîţiva dintre ei s-au „adaptat** şi au devenit doctori, ingineri sau lagenţi electorali pentru voturile indiene în slujba unuia sau
87
altuia din cele două pair ti de de guveirnămînt. în schimb, noii veniţi şi-au mărit turmele acoperind ima-şurile ; apoi, au început să le vîndă înspre răsărit, iar de cînd industria frigoriferă a făcut posibilă carnea congelată, au devenit, din cow-boy romantici, pozitivi milenari-. Ei joacă şi azi poker pe sume uriaşe în cari-tlnes şi saloon-urile regiunii; poartă cizme cu toc înalt şi pinteni de argint şi-s înlarmaţi cu revolvere, în preajma unor fete frumoase şi venale caire acordă graţiile lor cîştigătorilor. Degeneraţi şi piperniciţi, vechii autohtoni indieni fac slujbă de chelneri şi privesc vindicativ, melancolic ori absent, desfrîul noilor stăpî-ni. Din vechea civilizjaţie aztecă au mai rămas ruinele castelului lui Montezuma şi Casa Grande, resturi uitate de arhitectonică Pueblos. Cînd pierderile la joc erau masive, foştii cow-boy se despăgubeau pînă acum cincizeci de ani prădînd diligenţele sau caravanele. Justiţia şi poliţia de stat erau neputincioase. Singurii justiţiari respectaţi erau acei din secta Vijilantes, curajoşi şi duri, care suprimlau repede, fără judecată, pe acela care asasina laş pe la spate ori pe acela care trişase prea grosolan la jocul de cărţi. Etica prin aceste părţi de ţară consta în respectul pentru gentilo-mia locală a celui ce suprima curajos, pe faţă, un ticălos înarmat. La Toimbestone, şi azi, alături de lapor-turile „civilizaţiei", a automobilelor de lux, a barurilor pline de oglinzi şi a „institutelor de frumuseţe", se găseşte un cimitir fiaimos, „Boothill Cemetery", unde inscripţiile pe crucile de lemn deasupra mormintelor conţin epitafe de tipul acestuia : „A tratat pe Bill Smith (un fioros bandit) de mincinos", „a atacat cu curaj pe Abraham Samuel care era înarmat" etc.
88
iulie 1948
*
Prin geamurile trenului pătrunde o dimineiaţă radioasă şi^blîndă. Gările, acoperite de agăţătoare meridionale, sînt umbrite de palmieri. Trecem în viteză peste văi aşezate perpendicular pe direcţia apus, plantate cu nesfîirşite păduri de portocali şi lămîi. Pe coaste, mlai sus, abundă viţa de vie. Oamenii, sculaţi de dimineaţă, privesc o clipă, fără multă mirare, trenul care fuge şi pe urmă se întind' leneşi şi vo-luptuos. Pluteşte în iaer o moleşeală dulce, o mîngîiere catifelată de răcoare călduţă. Lumina e ca un^balsam, ca o ^dezmierdare. Oamenii sînt deschişi, veseli, expresivi. E* aceelaşi atmosferă plină de bucuria de a trăi ca şi în Italia, în sudul Franţei sau în Andaluzia, ceva mai comercial: camioanele încarcă febril fructe şi legume pentru coasta rece şi bogată la Atlanticului, vagoanele se umplu cu mărfuri şi pachete ; şi ceva mai industrial: din cînd în cînd apar sonde de petrol şi coşuri de fabrici.
Americanii nu pot -lăsa un peisaj, un ţinut, să ră-mînă stăpînit exclusiv de farmecul şi graţia sla naturală. In cel mai bun caz se amestecă utilul cu agreabilul, dacă nu se înăbuşă total acesta din urmă sub exigenţele rentabilităţii. Americanii nu uită o clipă că scopul suprem al vieţii e de ia cîştiga bani. Orice năzuinţă umană, de la artă la dragoste, de la sport la imuzică, orice finalitate e simplificată la un singur punct de vedere : acela al profitului. Nu e considerată în sine, în l^gda ei proprie, ci în posibilităţile sale de producţie. O femeie frumoasă, un gest curajos, o statuie reuşită, o invenţie ştiinţifică, nu-s aproape niciodată analizate în specificul lor particular, în frumuseţea ori ingeniozitatea lor, ci în posibilităţi de profit
89
ori pierdere. Aşezat în vagonul restaurant la o masă cu cîţiva americani, îmi permit să apreciez frumuseţea peisajului, culorile, dulceaţa lui. Mi se răspunde invariabil: da, terenul e extrem de productiv : rentabilitatea cfapitalului poate merge pînă la zece la sută. Un vecin de ,1a o altă masă, ca să învedereze şi mai clair indiferenţa sa pentru contemplarea estetică a locurilor, îmi oferă să-mi vîndă o duzină de stilouri, cu cinci la sută mai ieftin decît în magfazinele din New-York ori Chicago.
★
Los Angeles e unul din cele mai urîte oraşe din America şi probabil din lume. Nu se poate distingea m aşezarea lui o linie istorică de devenire. Oraşul e nou. La 1850 nu avea decît tirei mii de locuitori. Azi 'are două milioane şi e al patrulea din S.U.A. Dezvol-tarea lui nu s-ia făcut treptat, sub imperiul a diferite cerinţe: militare, artistice, politice. Un singur ţel a dominat apariţia şi creşterea lui : cîştigul exploatărilor, moi întîi de aur, lapoi de petrol. Lipsit de curbă istorică în viaţa sa trecută, Los Angeles nu cunoaşte nici o regulă de urbanistică şi edilitate. Clădirile au / apărut fără preocupare de aliniere. Aici, un bloc modern de douăzeci de etaje, alături, o magherniţă veche, dărăpănată, cu un singur etaj, în care s-a instalat un depozit de mărfuri ori un .atelier de reparaţii. Străzile . * sînt murdare, pline de hîrtii, de băltoace de petrol, de resturi de alimente azvîrlite de undeva. O forfoteală comercială mai isterică decît oriunde. Oamenii, înne-. buniţi de gustul cîştiigului, aleargă, vînd, cumpără, mijlocesc, anunţînd ţa telefoanele veşnic ocupate cîş-tig ori ruină, mereu preocupaţi, mereu grăbiţi.
In anumite mahalale, oraşul însă e locuit, în vile mai retrase, de pensionari şi de rentieri re-
90
traşi din afaceri. Cartiere liniştite ca în oraşele de provincie din Europa, în care oamenii se mişcă molcom, parcă ireal, pe un plan de vis. Dar această parte a oraşului e izolată şi aproape inexistentă ca importanţă.
Astfel, Los Angeles e un amestec de viaţă : viaţă intensă, rafinată şi provincialism stătut, rutinier. Prosperitatea afacerilor, de la comerţul cu fructe şi conserve (cel mai important din Los Angeles) şi pînă la petrolul recent forat, a împins aglomeraţia urbană la o expansiune uriaşă, patru sute cincizeci de mile pătrate, a doua din S.U.A. Acum mai în urmă, s-a adăugat şi industria turistică. Vecinătatea studiourilor din Hollywood, vecinătatea plajelor calde de la Santa Monica ori Santa Barbara atrag în fiecare an sute de mii de vizitatori. Centrul e plin de restaurante de noapte cu preţuri fabuloase, unde parvenitul din Middle-East şi romantica lui fată pot vedea pentru cincizeci de dolari, dan-sînd în cursul nopţii pe Charles Boyer, pe ,,sublimul lungan44 Garry Cooper, pe ,,bestialul Clark Gabie, pe enigmatica Greta Garbo ori pe lasciva Marlene Dietrioh. Los Angeles şi cartierul său Hollywood au căpătat, de cînd filmul american cu crime şi desfrîu sexual a devenit formula de fericire supremă visată de orice m-me Bovary, o aureolă de paradis modern. La Ferte sous Jonarre siau la Eisenach, mii de fete oftează nostalgic că lire acest punct al lumii, unde înfloresc „vampele44 şi primii-amorezi într-o viaţă de lux şi feerie. Din toate colţurile lumii capitaliste, fete şi băieţi tineri trimit acestui oraş de legendă, încărcat cu toate reveriile lor, sufluri pline de admiraţie şi concupiscenţă ano-
91
nimă. Cei care reuşesc să vină pînă aici se întorc desigur acasă cu visurile sfârîmate.
Magazine de lux cu vitrine orbitoare, hoteluri fastuoase, şiruri nesfîrşite de automobile, standuri uriaşe pentru luat gustări, femei care vor să pară originale mergînd ziua în amiază mare în pijama, cu un imens ţigaret în gură, toate acestea dau cartierului Hollywood un caracter specific american. Către ora dejunului, „staruri“-le se adună la un mic restaurant la modă, unde lumea aşteaptă în picioare ore întregi ca să găsească un loc şi pe care-1 exploatează un aventurier din Brooklyn, pe nume Mike Romanoff, pretins văr al ultimului ţar. înăuntru, de la masă la masă, actorii care se cunosc se apostrofează amical ori trivial, femeile pozează grav ori exuberant, sub privirile unei clientele de negustori plictisiţi, pe care obezele lor matroane, în vecinătatea vîrstei critice, aiurite de admiraţia acestei lumi de siniştri cabotini, i-au tîrît pînă aici, făcîn- ' du-i să piardă între timp cine ştie ce afacere fructuoasă.
★
Un celebru studio, R.C.A., ne invită să vizităm v atelierele şi scenele de filmare. Un cîmp de cîteva zeci de hectare cuprinde pavilioane cu mobile : saloane, sufragerii, biblioteci din ţoale timpurile şi stilurile. Alte încăperi conţin tot ce trebuie pentru regizoratul filmului : aparate de imitat ploaia şi vîn- • tul, munţi în miniatură care pot fi măriţi pînă la iluzia naturalului, străzi de oraşe care, sub efectul unor legi optice, capătă fizionomia străzilor obişnuite, aparate care măresc, micşorează, reduc ori sporesc vitezele etc., etc. Asistăm la cîteva scene ale unui film senzaţional : un hoţ pătrunde într-un
92
tren şi asasinează un milionar. Scena e repetată de douăzeci de ori, fie că milionarul a strănutat cînd nu trebuia, fie că hoţul nu l-a gîtuit cu destul temperament, fie că soţia n-a ţipat destul de expresiv. In majoritatea standurilor e linişte şi nu se lucrează nimic. Printre pavilioane, în curţile imense, cresc bălării şi ierburi necălcate de picior omenesc. Activitatea generală e extrem de redusă. Sîntem invitaţi la dejun la cantina studioului. Directorul, un italian extrem de gras, gîfîie cînd vorbeşte. Ne explică criza în care se zbate industria cinematografică americană. După un deosebit avînt între anii 1930—1940, producţia a intrat într-un profund marasm. Mai întîi războiul. Apoi criza de subiecte şi de scenarii. La Hollywood sînt cîteva zeci de mari societăţi de industrie cinematografică. Ele au sporit enorm producţia şi au epuizat toate romanele detective aflate în colecţii populare pe piaţă. La feb cu romanele istorice şi cu cele senzuale de adulter, incest şi toxicomanie. Dar publicul a început să se sature de aceste teme convenţionale, repetate, standardizate. Ar trebui ceva nou : o altă imaginaţie, o altă sensibilitate. Dar acestea au început să devină rare ; numeroşi buni scriitori de scenarii, regizori şi mari actori ca Charlie Chaplin, Catherine Hepburn etc., au fost concediaţi sau boicotaţi pentru convingerile ori simpatiile lor democratice. De îndată ce un element de valoare e bănuiTcTe- păreri de stînga, F.B.I. (Siguranţa americană) se amestecă şi cere îndepărtarea lui. N-au rămas decît mediocrităţile oficiale, protejate de vreun bancher cu participare financiară grasă la vreuna din societăţi. De altfel, adeseori proprietarii studiourilor sînt comercianţi îmbogăţiţi sau societăţi de petrol, bumbac
93
etc., care n-au în comun cu arta cinematografului decît dorinţa de a cîştiga parale. Firme celebre sînt bunăoară filialele lui Rockfeller ori Ford. Magnaţii îşi impun rude netalentate sau femei întreţinute pentru rolurile principale. Evident că în asemenea condiţii arta cinematografică stagnează. Concurenţa franceză, engleză sau italiană ar distruge pur şi simplu industria de filme americane dacă n-ar fi condiţiile draconice impuse de tratatele de comerţ şi care limitează producţia acelor ţări. De pildă, împrumutul acordat Franţei în 1947 o obligă a reprezenta 75 la sută filme americane şi abia 25 la sută filme franceze. Actorii celebri se expatriază şi, se angajează în alte ţări din cauza persecuţiilor politice.
Ultimul film a lui Charlie Chaplin, Monsieur Verdoux, a trebuit să fie realizat cu banii personali ai marelui actor, într-un mic studio. Mi-aduc aminte că la una din sălile din New-York unde in-am dus să văd filmul, indivizi fioroşi, cu bastoane de cauciuc, aparţinînd Ku-Klux-Kjanului, se postaseră la intrarea principală şi alungau brutal publicul cafe voia să intre în sală, sub privirile indiferente sau aprobative ale poliţiei. A trebuit să arăt cartea de diplomat ca să pot intra. Sala era, fireşte, goală.
"Directorul italian cu care am stat de vorbă despre toate acestea era deprimat şi pesimist în ce priveşte viitorul acestei arte în America. El adaugă că dacă lucrurile nu se schimbă, va pleca şi el în Italia să-şi încerce priceperea şi norocul acolo.
★
La extremitatea vestică a oraşului, pînă la ţărmul oceanului Pacific, se întinde suburbia luxoasă a locuinţelor particulare aparţinînd artiştilor şi regizo-
94
rilor celebri. Beverly Hills cuprinde păduri tropicale şi parcuri artificiale, aşezate pe văi şi dulci coline, pline de flori tropicale rare. Aici, în această vilă stil Tudor, stă Greta Garbo, dincoace, în această ultramodernă construcţie de sticlă se odihneşte Mary Pickford. In această imitaţie de castel feudal îşi are reşedinţa familia Fairbanks. Şi aşa mai de-, parte, pe kilometri întregi. Proprietarii acestor în-cîntătoare proprietăţi, unii îmbogăţiţi suficient ca să nu mai joace, sînt absenţi. Ei călătoresc în Europa şi vin rar, o lună, două pe an, în acest rai pămîntesc. Ceea ce nu împiedică pe turiştii naivi din Nebraska sau Yowa să piardă ore întregi în stradă, pîndind printre grilajele de fier ori punînd repetate şi plictisitoare întrebări personalului, asupra obiceiurilor, felului de viaţă al celebrilor actori. Personalul de serviciu din aceste vile îşi face un frumos venit din relatarea, fireşte fantastică şi mincinoasă, a biografiei intime <a „starurilor4*. Cetăţeanul din Oklahoma pleacă mulţumit că în schimbul a doi dolari a aflat o serie de detalii scabroase despre cutare celebritate, pe care, întors acasă, va putea-o servi, iniţiat şi competent, membrilor clubului său.
In mijlocul acestor aşezări, viaţa se concentrează în jurul unui superb hotel, instalat într-un parc întins cît o moşie. Camerele nu fac parte dintr-un bloc cu multe etaje ca în hotelurile obişnuite, ci sînt împrăştiate în mici pavilioane ascunse în boschete de yuca sau de tufe de hambu. Izvoare răcoroase murmură printre poteci şi bungalow-uri în mici cascade. Sătuii acestui pămînt roditor îşi tîrîie existenţa între ora prînzului şi a cinei în anoste partide de golf,
95
cheltuind într-o zi bugetul unei familii de muncitori negri pe o lună.
Acasă, în uzină, o cerere de cîţiva cenţi pe zi e > / refuzată sub ameninţarea bastoanclor de cauciuc ale poliţiei.	^
Dar principiile sînt principii, şi etica acestor îmbuibaţi în interviuri şi declaraţii publice predică altora abstinenţa şi sobrietatea.
★
Coasta oceanului Pacific, ternă şi lutoasă... Puţine stînci, puţină faleză ridicată. Plajele se succed, pustii, fără vizitatori. Apa oceanului la coasta Californiei e de un albastru murdar, stins, fără efervescenţa luminoasă a mării Mediterane ori Caraibe. Orăşelele sînt spaniole ca înfăţişare arhitectonică, ca moravuri şi chiar ca limbă. Pînă tîrziu către sfîr-şitul secolului trecut, iankeii erau aici în număr mic. Dominau mexicanii şi familiile primilor ocupanţi spanioli atraşi de fascinaţia laurului. Portocala şi derivatele ei au adus un prim lot de oameni de afaceri. In 1891, s-a descoperit în curtea de'intrare a unei case particulare petrol. In scurt timp, semnalul a fost dat şi astăzi, o bună parte a provinciei e acoperită de păduri de sonde. Locuitorii spanioli bătrîni vorbesc de această descoperire în ograda unui modest gospodar, ca de un blestem. Viaţa lor liniştită şi patriarhală a fost invadată de oameni de afaceri, de gangsteri şi de curtezanele lor.
Orăşele potolite de pe coastă, cum e San Diego sau Santa Barbara, au devenit centre luxoase de turism. Vechea linişte a ţinutului nu s-a păstrat de-cît în interior, unde domină netulburat deşertul, O parte a acestuia e cuprinsă de „Valea morţii**, lu-
96
gubră întindere, fără vegetaţie şi fără turme, unde acum o sută de ani au pierit cu miile, de sete ori insolaţie, căutătorii de aur. Numai un original îmbogăţit, pe nume Scotty, azvîrlind o sfidare naturii, şi-a construit în inima pustiului un fel de castel fermecat. Se zice că el cunoaşte încă secretul unor comori de aur ascunse, din care se alimentează din cînd în cînd. El păstrează costumul şi alura de vechi prospector: pălărie mare de cow-boy, cizme înalte şi pantaloni de călăreţ. Ca o umbră romantică a trecutului, el provoacă lumea capitalistă a afacerilor cu o îndărătnică insistenţă.
De la Los Angeles la San Francisco circulă un tren luxos, „Lumina zilei“, făcut numai din sticlă. Poţi privi şi pe dreapta, şi pe stînga, şi în sus, cerul. Dar mai există un drum care se tîrăşte molatic pe malul oceanului sau urcă arogant pe înălţimile muntoase înşirate de-a lungul apei. E vechiul drum al spaniolilor mexicani, care au parcurs litoralele de la San Diego la San Francisco acum patru sute de ani, în numele regelui Spaniei. Drumul se chema atunci pompos „Camino real“. Acum „Drumul regelui*1 se numeşte prozaic şi simplu, în termeni de Baedecker, „Şoseaua numărul 101“. E drumul primilor colonizatori, apoi al bandiţilor jefuitori plecaţi din sud, în fine al căutătorilor de aur. Acum îl parcurge superb morga „Cadillac“-urilor de lux şi-l parcurg nevoiaş mici caravane dte zileri sezonieri care se îmbarcă pînă la refuz, cu toată familia, cu copii şi boarfe, în vechi maşini prăpădite, în căutare de lucru, de la o vie la un cîmp cu tomate şi de la o plantaţie de portocali la o spndă de petrol. Drumul acesta spre nord a fost stropit
7 — In Extremul Occident
97
cu multe lacrimi. El ducea către zăcămintele de aur. Acum o sută de ani, năvala către văile de la Sacra-mento a fost neînchipuită. Oraşe întregi, cu tot ce trebuia unei omeniri pătimaşe, cu biserică şi circiumă, cu şcoală şi spital, răsăreau într-o săptămînă şi apoi erau părăsite iute cînd rîurile îşi istoveau grăunţele galbene. Era pe vremea nuvelelor sentimentale şi umane ale lui Bret-Harte şi a glumelor amare ale lui Mark Twain. După o isterie de cîteva decenii, puhoiul s-a oprit ca să facă loc fîntînilor de petrol, cu aşezări mai lungi, de altă natură, sau a grădinilor de portocali, muncite cu mulţimi necăjite de şomeri, sub conducerea unor vechili cu harapnice generoase, adunînd acţiuni şi bani pentru ei şi pentru stăpînii lor din Chicago sau New-York. Au venit pe urmă casele de sănătate şi turiştii neurastenici ca să-şi potolească nervii sau anghinele pectorale provocate de emoţiile jocului la bursă. Briza mării, azurul cerului şi soarele blînd au adăpostit cu inegală ospitalitate / pe călugării franciscani, pe conchistadorii lacomi de aur, gloata amă-v rîtă a celor fără de lucru alături de regii bursei. In cimitirele semănate de-a lungul drumurilor, moartea a respectat regimul de clasă. Ei dorm cum au trăit, în sectoare diferite : aici monumente de marmură care în scurte epitafe vor să mintă posterităţii asupra misiunii pe pămînt a defunctului, dincolo sărmane cruci de lemn, sau morminte fără cruce, mute în anonimatul lor.
★
Santa Barbara, un orăşel de provincie lipit de ţărmul oceanului, e primul popas pentru turist. După cît se cunoaşte, Don Juan Rodriguez Cabrillo
98
e primul aib care a pătruns aici acum patru sute de ani. Oasele sale se odihnesc uitate în insula San Miguel, în canalul Santa Barbara. De la mijlocul secolului al XVIII-lea o aşezare de albi s-a înfiripat aici. Climatul, în California unde totul — afară de viaţa oamenilor — pare dulce, e desfătător. Munţii, în şiraguri strînse, apără de vînturile de nord. Coasta e presărată de insule care opresc curentele mai aspre stîrnite dinspre largul Pacificului. Iarna plouă cîteodată. Dar în restul timpului soarele luminează cu blîndeţe şi voluptate. Păsările mai guralive ca pretutindeni cîntă fără încetare tot anul în imense masive de flori. Locul a fost acaparat întîi de preoţi şi călugări franciscani veniţi din California spaniolă şi a devenit o capitală eclesiastică în dependenţă de Monterey. O candelă care s-a aprins în 1786, ne spune povestea, arde şi azi. Cutremurele repetate au năruit clădirile, care s-au refăcut, cu îndărătnicie, repede la loc. Din cînd în cînd, oînd prosperitatea creştea, piraţii coborau şi prădau zile întregi. Mai veneau şi hoardele de indieni din împrejurimi. Misiunea călugărească Santa Barbara s-a menţinut chiar după ce în 1824 a fost secularizată. Pe la mijlocul veacului trecut, americanii au cucerit oraşul şi de atunci dominaţia spaniolă s-a sfîrşit. Numele străzilor şi a parcurilor păstrează însă patria, menţine pitorescul local, urme de altădată. O grădină poartă numele lui Cabrillo, primul european care a vizitat regiunea. Strada Janonali aminteşte de şeful unui trib indian care a trăit aici înaintea invaziei ajbe. Figueras e numele unui guvernator spaniol. Nu-s uitaţi nici bandiţi ca Valerio care a îngrozit locul.
7*
99
*
Santa Barbara e plină de flori. Trandafirul înfloreşte abundent la Crăciun, bulgării imaculaţi de zăpadă ai crizantemelor se răsfaţă în largi masive toată iarna, orhideele scumpe pentru care se plăteşte cîţiva dolari firul la New-York, aici trec neobservate. Măzărichea, cameliile şi wistaria, de toate culorile, umplu cu parfumul lor ca un balsam aerul proaspăt. Printre cîmpurile de flori răsar pete negre de chiparoşi sau eucaliptuşi de Australia. In acest rai pă-mîntesc se îmbulzesc vilele de odihnă, bisericile şi hotelurile pentru îmbuibaţii pămîntului, cînd vreun crah de afaceri sau vreo criză de adulter a nevestelor lor le tulbură plăcerea, netulburată altfel, de a trăi. Dar nicăieri, în nici o suburbie măcar a oraşului, nu se poate vedea un loc de odihnă sau de însănătoşire pentru oamenii muncii. Aceştia zac în spitale sordide, oînd simt primiţi şi acolo, pitulate în mahalale înnegrite de fumul marilor oraşe. Nu numai pîinea, dar şi sănătatea sînt repartizate inexorabil de legea de fier a raportului de forţă al claselor.
★
Ca să-şi distreze clientela turistică care plăteşte gras, Santa Barbara întreţine sărbători şi ceremonii spectaculare. In august se organizează în fiecare an al comemorării „zile spaniole11. Atunci străzile se umplu de procesiuni şi costume colorate, de jocuri şi petreceri. Dansurile şi balurile, cursele de cai şi luptele de cocoşi, umplu cu rumoare de carnaval castilian drumurile, pieţele şi răspîntiile. Domneşte o frenezie latină pe care flegmaticii anglo-
100
saxoni vin din toate colţurile ca s-o privească, tn ghiduri se scrie că în acest sabat grijile şi nevoile se uită şi că toată lumea petrece. Doar foamea, ea nu se poate uita şi nici gîndul că tot acest bîlci nu hrăneşte pe nimeni, atunci cînd omul se întoarce acasă seara şi se aşază la o masă goală. Cei necăjiţi, atunci îşi deapănă mut — şi încă deocamdată resemnat — pornirea cînd privesc atîta cheltuială care lor nu le îmbunătăţeşte soarta cu nimic.
★
Oraşul e dominat arhitectonic de zidurile grămădite în jurul reşedinţei eclesiasiice a misiunii Santa Barbara. Pereţii au o grosime de trei metri. Clopotele au fost aduse din Spania şi toate materialele scumpe ale Mexicului şi Californiei au fost grămădite aici. Mormintele împodobite ale episcopilor şi guvernatorilor, care au schingiuit aici cîteva secole, sînt prezentate turiştilor în toată gloria lor postumă. Călugării franciscani se agită peste tot, creează acea atmosferă spaniolă de monahi şi militari care sfidează vremea cu vanitatea lor somptuoasă şi inutilă. Chateaubriand scrie în Memoriile sale că orice clasă are trei faze : aceea a utilităţii, aceea a privilegiilor şi aceea a vanităţii. Clerul spaniol de aici a trecut de mult de epoca utilităţii — dacă a avut-o vreodată — a trecut şi de aceea a privilegiilor, cucerite de businessmen-ii americani. Le-a rămas ceva din faza vanităţii, dar şi aceea la un nivel pur formal. Negustorilor americani le place a tolera, pe ici pe colo, şi pentru interese pur teatrale, aceste spectacole de aroganţă trecută.
101
★
Prima vedere a oraşului Sau Francisco e surprinzătoare. După înşiruirea de la răsărit la apus şi de la nord la sud a oraşelor standard, parcă fabricate toate într-o noapte de aceeaşi maşină, se descoperă deodată un ‘ oraş care nu seamănă cu nici un altul. San Francisco — aceasta îi e principala caracteristică — e un oraş original într-o ţară standardizată. Cînd priveşti de pe una din colinele pe care e clădit oraşul, priveliştea e în adevăr feerică. Oraşul pare la început a semăna cu Nea-poli, dar mai pe urmă se observă şi caracterul său particular pe care l-aş rezuma în formula : farmecul podurilor. In adevăr, construcţiile se întind pe malurile dantelate şi capricioase ale unui golf sinuos, v Aşezările omeneşti obişnuite caută locuri netede pe care se dezvoltă. Aici deosebirea de înălţime şi vale a fost indiferentă. In mijloc oceanul pătrunde cu ape albastre, cînd gîtuit, cînd lărgit printre lanţuri de munţi. Casele se înfundă în depresiuni şi apoi se caţără îndrăzneţe pînă în vîrful colinelor. Patru-^ cinci ondulaţii se alternează ritmic, încolăcite în jurul apei. Diferenţele de nivel sînt aşa de accentuate încît privind din capul de sus al unei străzi în scări, pietonul nu îndrăzneşte să coboare fără baston. Ca de pe o culme de munte. Tramvaiele urcă pe şine v cu dinţi, adevărate ascensoare. Contemplînd de sus această succesiune de vîrfuri şi prăpăstii populate cu clădiri, vederea e concentrată totuşi asupra golfului din mijloc peste care sînt construite, de la un mal la altul, două poduri uriaşe, din care unul se întinde pe o lungime de zece kilometri. Ele se impun aşa de insistent vederii, încît formează centrul
102
de gravitate al tabloului şi grupează ca un nucleu în jurul lor tot restul oraşului.
Cînd cobori înăuntru găseşti o cu totul altă atmosferă decît în celelalte aglomeraţii urbane americane. Lipsesc aproape cu desăvîrşire zgîrie-norii. Distrus aproape în întregime de cutremurul din 1906, oraşul s-a reclădit în case de stil 1900, nu prea înalte, astfel ca un eventual cutremur să producă mai puţine dezastre. Furnicarul străzii e tot aşa de agitat ca în alte părţi: el e încă mai pitoresc, fiindcă oraşul nu are stampila anglo-saxonă, ci pe cea cosmopolită şi latină. Unele cartiere sînt, ca într-un ghetou, populate aproape nurpai cu spanioli, sau numai cu italieni, sau numai cu mexicani, sau exclusiv cu chinezi. Fiecare mahala întreţine o viaţă specifică, cu magazine, mărfuri, moravuri- şi costume proprii originii, locuitorilor. Ici o pagodă, dincolo un palazzo veneţiam sau florentin, alături o biserică împodobită în stil rococo curiguresc spaniol. Dar sub toate aceste aspecte exotice se simte, dură, îndărătnică, voinţa imperialistă americană. Li s-au lăsat popoarelor locuitoare tradiţii de viaţă naţională formală, obiceiuri inofensive de folclor, tabieturi autohtone, ca să se consoleze cu atît, luîndu-li-se în schimbul acestor daruri ieftine, pîinea şi existenţa. Căci toate aceste cartiere „naţionale11 sînt populate cu oameni săraci care îşi cîştigă din greu viaţa. Jos, aproape de apă, clădiri severe şi tăcute anunţă locuinţele stăpînilor şi ocupaţia lor: contuarele de comerţ şi băncile. Dacă New-Yorkul e centrul de exploatare al Europei, cu tarife vamale ruinătoare, cu împrumuturi costisitoare, cu importuri ieftine şi exporturi scumpe în ţările Occidentului, în schimb San Francisco e poarta de expansiune a imperia-
103
Hamului colonialist către zona Pacificului şi a Extremului-Orient. De aici pornesc, la preturi de monopol, către arhipelagul Pacificului, către Australia, India şi pînă acum cîţiva ani spre China şi India, vapoarele cu petrol, cu cărbune, cu grîu, şi tot pe aici intră mătasea, orezul, cauciucul asiatic, toate pe preţuri de camătă. întreaga viaţă economică şi politică a Orientului ^asiatic, cu oesfîrşitele lui companii ide navigaţie, linii aeriene, centrale de telegraf şi radiodifuziune, bănci şi societăţi de „export-import“, se concentrează aici. Oamenii, cînd cîştigă parale multe, vor să şi petreacă. Astfel oraşul e plin de cluburi, tripouri, taverne de fumat opium, case de întîlnire, varieteuri şi teatre, într-un cuvînt, toate sursele, triviale sau perverse, ale viciului, excitat de cîştiguri enorme şi uşoare.
Nimic nu oferă mai concret înţelegerea acestei situaţii ca portul. Sute de vase încarcă şi descarcă, zi şi noapte, mirodeniile, cauciucurile brute; toate produsele coloniale se adună în movile uriaşe spre a fi trimise către interior. Transporturile dinspre coasta Atlanticului, trecînd prin canalul de Panama se sfîrşesc aici. Pacheboturi de mare lux îşi încarcă directorii porniţi în inspecţie, să-şi controleze fiefurile din Extremul-Orient. Deasupra se ridică o colină, mai înaltă ca toate, Nob-Hill, unde palatele de marmură ale îmbogăţiţilor parcă supraveghează mersul aventurilor imperialiste. Lumea din vale numeşte pe aceşti magnaţi de pe Nob-Hill, nabobs, de unde cuvîntul nababi.
Cartierul chinezesc, China-Town, e cea mai mare aşezare urbană din lume, de chinezi, dinafara Asiei. Ea cuprinde trei străzi paralele şi altele mai mici perpendiculare pe ele. Casele au acoperişuri de pagodă
104
şi sînt garnisite cu sculpturi în piatră reprezentînd capete de dragoni, şi cu lungi balcoane de fier lucrat. Oamenii poartă pe lîngă haine europeneşti, halate, papuci şi cozi după vechea tradiţie chineză. Majoritatea) sînt mici negustori cu comerţ de băcă- ^ nie unde se vînd mezeluri importate) ceai, peşti stranii, uscaţi ori afumaţi, şi o serie de zaharicale complicate şi aromate, alţii vînd „mătăsărie, obiecte de artă în fildeş, jad, broderii, şaluri, acuarele etc. Unele din aceste obiecte sînt vechi şi foarte scumpe, altele, imitînd pe cît se poate autenticitatea arhaică, sînt de fabricaţie recentă japoneză ori americană. Negustorii se muncesc să le prezinte drept antichităţi. ^ Din loc în loc localuri de consum şi baruri de noapte, luminate în clarobscur, mobilate cu^ lungi divanuri orientale, oferă fete cu graţii minuscule şi gentile, şi băuturi ameţitoare. O muzică discretă, în care domină chitara şi banjoul, cîntă undeva in- v vizibilă, în culise. Aşezaţi aici, mulţi din ei de un secol, aceşti chinezi americani, cu toată aptitudinea lor de expatriere, păstrează un intens simţ naţional şi o resemnată nostalgie. Cînd am vizitat oraşul,
Cian Kai-şi şi mercenarii lui continuau încă lupta.
Am încercat să deschid discuţii politice cu micii negustori din China-Town. Unii m-au privit bănuitor, căutînd să vadă ce intenţii am şi de unde vin. Cînd le-am spus că sînt reprezentantul democraţiei populare romîneşti, o imperceptibilă mişcare a muşchilor feţei le-a marcat, timp de o frîntură de secundă, o surpriză binevoitoare. Au păstrat însă rezerva şi muţenia. Dar după felul cum ne-au petrecut pînă la uşă, cum ne-au împachetat într-un surplus de hîrtie desenată lucrurile şi după salamalecurile lor suplimentare, am înţeles că nu le fusesem antipatici.
105
,»
*
Mai mult decît celelalte oraşe de trafic comercial, licit sau ilicit (căci în America aceasta e acelaşi lucru, totul fiind o chestiune de nivel al bacşişului — cu excepţia poate a Chicagoului), San Francisco are o viaţă interioară de aventurieri, escroci şi gangsteri. Spaniolii au fundat oraşul Jerba-Bueno în golful San Francisco în 1776. In 1846 marinarii americani au cucerit portul în numele Statelor Unite. A urmat apoi exodul frenetic, fără sfîr-şit, al căutătorilor de aur, ocnaşi, căpitani de industrie, visători şi rebeli din toate ţările pămîntu-lui. Atracţia aurului era aşa de fascinantă încît marinarii îşi părăseau vasele, funcţionarii din interior îşi lăsau slujbele, ca să caute preţiosul metal. „Coasta Biarbiarei“, înlocuită azi cu „Piacific-Street“, forma un fel de cartier general al tuturor aventu-^ rierilor. Acolo s-a constituit centrul tripourilor, al barurilor şi al caselor de prostituţie. De atunci Frisco, numele familiar al oraşului, vorbeşte cu oarecare vanitate de viaţa neregulată a unor faimoşi bandiţi adăpostiţi acolo. In mijlocul apelor golfului, o insulă stîncoasă adăposteşte un penitenciar. Nu fără mîndrie ţi se spune că acolo a fost închis cîtăva vreme faimosul Al. Capone care a onorat oraşul cu o şedere temporară. Naivitatea multor americani, respectuoşi în faţa oricărei notorietăţi, fie ea a unui star de cinema, a unui politician, sportiv ori bandit. Nu trebuie uitat că un grup destul de numeros de cetăţeni au voit să propună candidatura lui Al. Capone la preşedinţia republicii.
106
★
Dincolo de golf, peste podul de zece kilometri care-1 traversează, se întinde oraşul anexă Oakland.
Aici intrăm iarăşi în atmosfera tipic americană. Fabrici se înşiră una după alta. Cerem să vizităm o fabrică de automobile. Un inginer e delegat să ne w explice diferitele mecanisme „ ale producţiei. Operaţiile parţiale sînt descompuse la rîndul lor în zeci de mişcări stereotipe, aşa încît toată contribuţia muncitorului e doar o singură mişcare automată, ca o gimnastică mereu repetată a braţului, a piciorului. El nu cunoaşte nici raportul la ansamblu ia! contribuţiei sale, nici totalul mersului fabricaţiei. Toată viziunea sa se întinde pe un fragment minuscul al operaţiei totale. Charlie Chaplin a arătat într-un film celebru acest mecanism de îndobitocire a muncitorului care se cheamă în termeni ştiinţifici taylorism şi care e unul din gravele flageluri ale producţiei de masă americane. In Uniunea Sovietelor muncitorul este schimbat trecînd prin mai multe faze ale întregului procedeu. Apoi cursuri teoretice, filme ori! demonstraţii experimen- • tale îi arată tot cursul fabricaţiei, pentru ca auto- v matismul limitat al unui singur moment mereu repetat să nu-1 abrutizeze.) Deosebirea provine din aceea că în Uniunea Sovietică totul e făcut pentru ridicarea intelectuală şi materială a lucrătorului, în timp ce în Statele Unite nu importă decît profitul patronului.
★
Pentru ca să dovedească esenţa democratică a bogătaşilor ori a oamenilor politici care conduc America, ţi se spune mereu acelaşi şablon : majoritatea
107
acestor fruntaşi au plecat de jos, de la cea mai modestă condiţie materială : hamali în port, vînzători de ziare sau lustruitori de ghete. Ei au ajuns în capul piramidei prin -muncă şi ingeniozitate. E adevărat, numai că totul e o chestiune de metodă. Im-portant e nu de a promova ascensiunea accidentală a cîte unui individ — pentru unul care reuşeşte, o mie sînt striviţi — ci de a ameliora condiţiile generale de ridicare a masei. De altfel cei care au reuşit să ajungă s-au ridicat prin procedeuri de speculaţie care au ruinat pe atîţia alţii. Pe Nob-Hill, colina nababilor din San Francisco, pe lîngă impunătoare palace-hoteluri, s-au adunat şi palate particulare de milionari. Această colină e arătată ca un exemplu edificator al faptului că originea modestă a cuiva nu e o piedică în urcuşul la cele mai înaintate trepte. Mark Hopkins şi tovarăşul său au clădit — aşa cum altădată regii şi voievozii -înălţau biserici după victoriile lor, doar că acum cu mai mult simţ al profitului — un hotel cu treizeci de etaje. In California-Street, bancherul James D. Fair a ridicat Fairmont Hotel. James Flood, fost chelner ori patron de circiumă, a lăsat o altă clădire impozantă. Toţi aceştia au pornit de jos. Nu ni se spune însă cîte familii distruse, cîte existenţe sfărîmate au zdrobit în calea lor spre îmbogăţire aceşti feroci căpitani de industrie.
*
Golden Gate Park e o grădină dotată cu un înalt accent de parvenitism. Naturii i s-a interzis orice iniţiativă. Nici o spontaneitate n-a fost tolerată. S-a creat un parc cu scopul precis de a se arăta de ce e capabilă bogăţia americană. S-a grămădit aici tot
108
ce se poate închipui ca obiecte, flori, animale rare şi scumpe; aglomerate fără logică şi fără gust, numai „ca să fie de toate“. Plante şi arbori din toate părţile lumii, lacuri de felurite forme, muzee, păsări şi peşti ecuatoriali, mori de vînt olandeze, cascade alpine, rododendroni din Himalaia, cişmele turceşti ori arabe şi o grădină de ceai japoneză, cu poduri în spinare de măgar, din lemnuri rare, cu liane întinse pe ape leneşe. In fine, un muzeu de istorie naturală, cu toate speţele de animale ale pămîntului. Fireşte, o asemenea îngrămădire poate avea pentru coloanele de şcolari care vizitează muzeul duminica utilitatea ei. Pentru omul plictisit ori obosit care caută un colţ de linişte şi verdeaţă, totul aci e enervant, cam aşa cum sînt mobilele ori bijuteriile unui nou îmbogăţit.
*
Parcul Josemite, la cîteva ore cu maşina de San Francisco, e o rezervaţie de sute de hectare, unde sălbăticia grandioasă a naturii a fost respectată, doar uşor corectată ori adăugită. Acolo se găsesc superbe cascade, lacuri albastre ori de un sumbru cenuşiu între munţi acoperiţi de gheţari, animale autentice rătăcesc printre arbori seculari. In altă parte, la Sequoia se găsesc cei mai bătrîni pomi din cîţi cunoaşte planeta noastră. După aprecierile botaniştilor, unii din ei trec de milenii. Americanii, fără viaţă istorică, îi îngrijesc ca pe nişte moaşte sfinte.
★
La frontiera Californiei dinspre Nevada se găseşte un orăşel straniu, dar foarte american ca semnificaţie : Reno. E o localitate care prosperează datorită unui trafic original. Este oraşul divorţurilor.
109
Neavînd venituri suficiente pentru o prosperitate reală, primăria a inventat facilitatea în acordarea divorţurilor. Dacă în alt stat o procedură greoaie sau obişnuitele şantaje ale unuia din soţi întîrzie verdictul final, [Oficiul de stare civilă al oraşului) Reno [acordă sentinţa imediat, contra unei taxe agre-✓ dabile,'şi în cîteva zile, ba chiar, dacă e nevoie şi se acoperă o sumă mai importantă, chiar în cîteva ceasuri. După cum se vede divorţul devine şi el o problemă de clasă. Pentru cine poate plăti mult, divorţul devine un fleac. Numai oamenilor săraci le este rezervată despărţirea plină de greutăţi.
Acest trafic a atras în oraş o numeroasă clientelă flotantă. S-au clădit hoteluri şi restaurante luxoase pentru ca clienţii să aibă unde locui confortabil. în cele cîteva zile cît durează formalităţile, candidaţii, fireşte, se plictisesc. Le trebuiesc atunci distracţii. In consecinţă s-au creat imediat numeroase cluburi şi tripouri unde ei pot, la sume mari, practica diverse jocuri de noroc. E un alt mod de a extorca banii ahtiaţilor, dornici de a desface o căsătorie. Cum la baza acestor divorţuri stau anumite îndrăgostiri exaltate, [oamenii; sînţj nerăbdători şi gata de orice sacrificiu bănesc.; Nu mai vorbim de faptul că o puzderie de avocaţi, intermediari, notari, au afluat spre acest loc de repede îmbogăţire, încheierea unei căsătorii în regim burghez e adesea o combinaţie comercială între părinţi: mărirea prin dotă a unei firme, a unei moşii etc. Dar şi desfacerea ei devine astfel un subiect comercial din care se pot cîştiga bani. *
*
110
Caracterul cosmopolit al oraşului se vede din specializarea culinară a restaurantelor. Există biciuri v chinezeşti unde se servesc toate felurile obişnuite la chinezi. Francezii, italienii, spaniolii, nemţii au fiecare restaurantele lor. Unul din cele mai cunoscute e un birt armenesc, purtînd numele unui poet: Omar Khaiam. Instalat într-un local luxos, dar mic, clienţii trebuie să aştepte, făcînd lungi cozi, într-un bar alăturat. Mîncarea, pretins specifică, e scumpă şi rea. Pilaful şi halvaua costă cît icrele negre la noi. Dar americanii curioşi şi bogaţi ar sta ore întregi aşteptîndu-şi rîndul, ca să guste deliciul bucatelor orientale, şi aceasta numai pentru a putea spune că cunosc şi acest detaliu. Ei nu rezistă mirajului notorietăţii, reclamei, modei, fiind supuşi pînă la sclavie la ceea ce e nou, la ceea ce e actual şi despre care vecinul său vorbeşte. De la un capăt la altul al planetei, oriunde se găseşte o curiozitate despre care 'se face zgomot, sînt prezenţi, plătind bucuroşi ca să nu le scape nevăzut ceva, din care nu înţeleg mare lucru, dar despre care poate spune că are cunoştinţă. Dacă o modă s-a lansat, americanul nu mai poate rezista. De la escroci şi şarlatani mistici, impostori care înfloresc din abundenţă pe solul american — pînă la minunile naturii din Hawai ori Bengal; de la producţiile aberante ale expoziţiilor expresioniste ori futuriste la cabinetele psihanalitice, cetăţeanul american trebuie să ajungă printre primii la faţa locului, dacă despre aceste fenomene „se vorbeşte1*. De unde şi rolul imens al reclamei, devenită aici o adevărată ştiinţă şi ingenioasă artă. Sentiment gregar, faţă de care rezistenţa şi critica personală sînt foarte anemice.
111
Astă-seară ne găsim într-un restaurant mexican la modă, cu numele de „Sinalca". Fiind unul din punctele de senzaţie ale oraşului, locurile se ocupă prin asalt. Sala e mică, decorată în chip amuzant v cu mobile mexicane. Se serveşte o mîncare extrem de pipărată care cere multă băutură. La mese, lume elegantă, deşi localul se menţine intenţionat la un nivel popular. Pe ici pe colo se presară şi cîte un bărbat sau femeie în pitoreşti costume mexicane, pe care desigur direcţia restaurantului îi plăteşte anume pentru figuraţie. Intre feluri apar „numere" de dans şi cîntec, executate de artişti aduşi din Aca-pulco sau Vera Cruz. Femeile grase, brune, mustăcioase sînt de-a dreptul urîte. Ele se muncesc însă să arate un temperament drăcesc, care reuşeşte să fia expresiv, chiar dacă se'simte'în el ceva factice, aranjat rece şi artificial. Bărbaţii au înfăţişare de cow-boy, plesnesc dintr-un bici sau mimează gesturi * de azvîrlitari de lasso. Totul într-un zgomot infernal ; toată lumea ţipă, aprobă ori şuieră, dezlănţuind împotriva bietului cîntăreţ care n-a plăcut, un bombardament susţinut de coji de portocale, de banane ori bucăţi masive de pîine. La unii plata se soldează cu echivalentul unui costum de haine ori al unei săptămîni de alimentaţie pentru o familie săracă.
★
Turistul care părăseşte California păstrează un sentiment general foarte precis. Acum o sută de ani a început aici, în aceste locuri minunat înzestrate de natură, o teribilă aventură. In căutare de aur, petrol sau fructe, cu infinite sacrificii, omul a reuşit să-şi subjuge natura. Peisajul, duşmănos şi rebel la început, a sfîrşit prin a deveni docil. E
112
desigur o victorie umană asupra naturii. Dar, ca scop moral şi ştiinţific, această cucerire s-a făcut aici mai anarhic, mai haotic, mai absurd decît oriunde. A fost o victorie de pur stil capitalist, dezlănţuită în energia sa individualistă, promovînd triumful persoanei, fără scrupul, fără finalitate etică şi cu o rară sălbăticie în dorinţa de a se îmbogăţi. A fost ceva din gestul unui director de menajerie, care ar deschide fiarelor uşile unui abator, lăsînd haitele lacome să sfîşie grămezile de carne. A fost izbînda unui moment de feroce individualism. Nici un gînd nobil sau umanitar, nici o perspectivă morală în riăpustirea individului aprig şi ahtiat din perioada „Raubkapitali'sm-ului“ asfupra unui colţ de lume, unde populaţia dezarmată a indienilor n-a putut opune nici o rezistenţă, dar unde sfîşierea s-a produs mai ales între chiar elementele haitei. A fost o ciocnire de junglă, unde cei puternici au triumfat. Nicăieri, experienţa unui sinistru egoism, fără lege, fără ruşine, fără milă ori remuşcare n-a fost mai elocventă pentru anarhia şi lăcomia caracteristice primelor începuturi de capitalism. Cînd porţile s-au deschis asupra acestui El Dorado, guvernanţii au recomandat cuceritorilor : „Iată un nou pămînt, nă-pustiţi-vă asupra lui cum credeţi, cu ce mijloace puteţi, fără nici o restricţie. Comparaţia cu cealaltă cucerire, cu supunerea metodică a naturii, fără su-ferinţi, regulată şi logică, umană şi egală pentru toţi, aşa cum se îndeplineşte într-un regim socialist — această comparaţie se impune de la sine cui ştie a înţelege legile istoriei.
California, acum domesticită de puterea banului, pare istovită şi cuminţită. Organism care a obosit repede după o teribilă devastare. Această provincie,
8
113
în fond aşa de tînără, pare îmbătrînită înainte de vreme. Elanurile de tinereţe s-au epuizat în eforturi excesive. Apusurile de soare mi s-au părut în California sfîşietoare. O femeie tînără şi frumoasă care şi-a trăit prea repede viaţa. Un amurg prematur care acum răspîndeşte melancolie. Deja, ochii lacomi ai bancherilor privesc cu jind la alte colţuri proaspete ale planetei. In Wall-Street, California e considerată acum un loc liniştit de turism, puţin demodat, aşa cum e Coasta de Azur în Franţa. Ţărmurile unde altădată conchistadorii nesăţioşi manipulau crima sau sinuciderea, au ajuns un loc de repaos pentru pensionari. Bancherii visează alte continente, poate Africa. Dacă vor putea...
CANADA
Cînd treci graniţa Statelor Unite spire sud, decorul se schimbă brusc întir-un scenariu spaniol: munţi de granit goi şi dezolaţi, căldură toridă, lipsă de apă, case cu patio, pălării mari sombrero etc. Cînd treci frontiera dinspre nord, în Canada, peisajul îmbracă deodată un aspect scandinav. Lumina scade pînă la ^ o umbră de crepuscul, aerul e viu şi răcoros, cîmpiile poartă un covor de iarbă grasă, de o verdeaţă crudă îmbibată cu apă. Pe lîngă natură, aşezările omeneşti au şi ele cu totul altă înfăţişare. Nu mai e vorba de ferme comerciale, fără gospodărie personală a proprietarului, ci de conacuri îngrijite, cu tot ce trebuie, de la vită la floare şi la arbori fructiferi. Acolo stă, iarnă şi vară, o familie de agricultori legaţi de păimîntul pe oare-1 muncesc, pe care s-au născut şi pe care, fără îndoială, vor muri. Vecină cu Statele Unite, Canada aminteşte totuşi de Europa, de bătrîna Europă capitalistă, sclerozată a Occidentului. Dincolo de linia frontierei, zgomotul şi agitaţia se potolesc. începe o tihnă, un elan odihnitor şi tăcut, Oamenii umblă mol-
117
com, gesturile sînt rare, fiirile introvertite, vorba do-moală şi înceată. Dar nu numai omul, paircă şi natura e ma.i reculeasă, mai calmă, mai decentă. Păsările cîntă mai şoptit, vîntul suflă moale, vitele par gînditoare şi melancolice. E o atmosferă de sedentarism european. Nu e de mirare că atunci cînd americanii vor să se odihnească, pleacă în Canada. E singurul loc din continentul american, de la sudul Argentinei, de la Ţara de Foc — îngheţată — urcînd spire miazănoapte pînă la graniţa Canadei, unde omul nu e în febră, frămîntare şi gesticulaţie, unde nervii vibrează leneş şi aşezat. Nu fiindcă clima e răcoroasă sau imigraţia provenită din elemente nordice. Aici chiar şi emigrantul italian sau grec. ia stilul locului, se concentrează şi se linişteşte. Telefoanele sînt mai rare, trenurile umblă mai încet. Aparatele de radio sînt mai puţin desfrînate în orgia lor sonoră. Oamenii nu ţipă şi nu se îmbrîncesc ca să nu întîrzie o clipă mai mult. Ei se mişcă ca în familie au ralentL Timipul curge încet, domol şi, desigur, tic-tacul ceasornicului bate mai rar şi el. Concentrarea urbană de zgîrie-nori, importantă în anumite centre, nu dă totuşi caracteristica locului. Tipul omului nu e acela atît de des întîlnii al magnatului industrial occidental, arogant şi sigur de sine, ci al fermierului duir, îndărătnic şi timid.
în vagonul-restaurant chelnerii servesc fără grabă mîncări de altădată cu sosuri englezeşti sau franceze. E o atmosferă niţel arhaică, plină de datini şi tradiţii de old good tirne, de tabieturi şi moravuri care rezistă înnoirii vremii cu o vizibilă tenacitate. Alungat de peste tot de suflul progresist al proletariatului în ascensiune, spiritul conservator s-a refugiat aici. In gări, momentul plecării nu e febril aşteptat,
118
iar timpul de oprire e întrebuinţat în taifasul între funcţionarii trenului şi sal gării. Giraba halucinantă, specifică businessimenilor yankei nu se întâlneşte aici ; omul nu se zoreşte ca un obsedat către făgăduielile clipei următoare, ca să-şi epuizeze iute viaţa şi să se apropie vertiginos de moarte. In toate, el îşi ia răgaz. Răsuflarea lui nu e accelerată de acea nerăbdare chinuitoare care animă manechinele vii, lăsate în turmă, nu mai departe decît la cîteva zeci de kilometri, mai la sud, la vama de unde începe iadul american. Călătorul care a plecat ieri seară din Central Station şi ia venit Într-un	de treizeci de per-
soane, bărbaţi şi femei, culcaţi pe paturi suprapuse, care nu dorm o clipă toată noaptea, intră deodată într-o linişte chinuitoare, parcă ar fi ajuns în alt continent.
Această bruscă schimbare e datorată unei cu totul alte speţe de aşezare şi ocupaţie omenească. Deşi în ultimul timp industria canadiană s-a dezvoltat ame- ^ ţitor, ţara a rămas totuşi la un caracter agrar.
Desigur, în regiunea lacurilor, Canada a devenit în ultimul timp o ţară puternic industrială. Acolo a pătruns într-o măsură apreciabilă caracterul american. Dar această insulă de uzine coexistă cu o structură ţărănească de tradiţie europeană ; şi în aceasta, Canada se deosebeşte de mentalitatea Statelor Unite. Acolo se spune cu un fel de mîndrie : „Noi nu mai avem ţărani“. In adevăr, munca agricolă se face de , antreprenori de culturi, fără legături stabile -cu pă-mîntul, locuind la oraş, exploatînd aspru muncitori sezonieri care cutreieră America după lucru.
Vechea datină europeană a omului legat de sol, păstrînd simţul naturii, închistat în datine vechi de secole, se menţine în Canada. El e simbolul fixării
119
de pămînt cu toate prejudecăţile, inconvenientele in raport cu lumea modernă, legate de acest fel de viaţă. Ţăranul canadian, dur, zgîrcit, producînd larg pentru consumaţie şi mai restrîns pentru piaţă, a rămas în urmă cu un secol. El lucrează terenul cu fiii, fetele şi nurorile sale : defrişează noi ţinuturi, tăind pădurile, fără să angajeze din avariţie salariaţi. La dejun sau seara, familia se adună patriarhal în jurul mesei unde fumegă supa şi prezidează, grav sau jovial, tatăl. Copiii sînt supuşi şi cuviincioşi. Morala grupului se menţine severă şi absurdă în raport cu timpul. Intr-un continent unde ferma se vinde, se cumpără, se schimbă de la un vînzător la altul, ţăranul canadian are pentru glie ataşamentul tenace al proprietarilor din tată în fiu. Americanul voieşte să se îmbogăţească repede, prin orice mijloc. El seamănă, culege şi pleacă aiurea, agricultura fiind doar o speţă de comerţ. Ţăranul canadian aliază nevoii de cîştig o serie de tradiţii sentimentale. Aceasta împrumută situaţiei lui sociale un caracter mai aprig. Chiaburul e un duşman tot aşa de feroce al ordinii socialiste ca şi marele capitalist. El e legat de pămînt prin tot felul de sentimente, un ataşament aproape animal, în timp ce marele capitalist aire o atitudine abstractă faţă de pachetul său de acţiuni, pe care le vinde sau le cumppră oricînd diintr-o bursă oarecare. In jurul familiei ţărăneşti se concentrează medicul rural, învăţătorul, dar mai ales preotul catolic, alcătuind un , mediu bigot la fel cu acela din Franţa ori din Ţările Scandinave. Un geograf francez descrie astfel acest mediu : „în regiunea franceză din Saint-Lauirent se ajunge la un tip curent de ferme de patruzeci de hectare, exploatate de ţărani proprietari. Ele se întind în fîşii dreptunghiulare, perpendiculare pe şosea, în mar-
120
ginea căreia se găseşte casa. Producţia comportă o agricultură variată, cu cereale, vaci de lapte, poiată de găini, legume şi pomi fructiferi. E ceea ce nemţii numesc Naturalwirtschaft. Se trăieşte înăuntrul mo-şioarei care formează o unitate de resurse, consumînd o largă parte a produselor obţinute şi vînzînd restul la piaţa învecinată, care e adesea un mare oraş. Chiaburul lucrează ajutat ş.i de nevastă, de fii şi de fiice, fără maşinism excesiv, totdeauna în contact cu ceea ce se numeşte în Franţa retrogradă din unele provincii esprit de docher. Practic, dă rezultate satisfăcătoare : tehnica e inferioară aceleia din S.U.A., dar întreprinderea e agricultură, nu „industrie deghizată**.
De aceea, peste tot pluteşte un caracter demodat, vechi, parcă împietrit, sfidînd vremurile şi goana lor. Totul s-a oprit la o formulă mediocră de bunăstare, ca în versurile poetului: „Oh, temps, suspend ton voi". Lipseşte doar diligenţa. Preotul e stăpînul locului. El pătrunde adînc în viaţa familiară, prin femei, o conduce de fapt, o dirijează pe căile unui conservatorism gelos şi strict. ^Domneşte astfel o atmosferă retrogradă care aminteşte viaţa bucolică a unei Europe legendare din alte veacuri/ susţinută de o populaţie de mici proprietari, aspira/ îndărătnică, plină de duşmănie faţă de inovaţii, de o etică severă şi implacabilă. Spiritul de întreprindere în limitele acestui mod de a concepe viaţa e aprig. Ţăranii francezi fură în fiecare an pădurilor din nord cîte o porţiune defrişată. Ei se vor întinde pînă la hotarele tundrei.
In acelaşi timp, în regiunea Ontario sau Toronto, spiritul industrial a pătruns victorios. A construit numeroase uzine, oraşe tentaculare cu blocuri uriaşe, a întins mentalitatea americană, împingînd spre nord
121
idila ţărănească. Coexistenţa acestor două lumi, sfi-dîndu-se una pe alta, constituie caracterul particular, atît de original al acestei ţări.
★
La frontieră trenul se opreşte şi călătorii coboară în rînd'uri ordonate la inspecţia vamală. Paşapoartele sînt minuţios examinate. Cînd ne vine rîndul, poliţistul ne examinează din cap pînă în picioare, cu toată mefienţa. A auzit că venim dimtr-un ţinut unde se plămădeşte o lume nouă. Apoi sîntem poftiţi într-un birou special. Cu toate că avem paşapoarte diplomatice, sîntem supuşi unui interogatoriu riguros. Sîntem întrebaţi dacă în ţara noastră a fost introdus comunismul şi dacă avem vreo misiune specială în Canada. La răspunsul nostru că facem o simplă excursie de plăcere, funcţionarul zîmbeşte sceptic, avînd aerul să spună : „Asta s-o spui la alţii". In fine, un altul ne găseşte o lipsă : nu avem nu ştiu ce viză specială pentru ţările din sud-estul Euiropei şi nu putem intra în Canada. Abia după ameninţările mele de a reclama cazul sindicatului diplomatic, de a cere reparaţii etc, după un lung telefon, probabil cu poliţia din oraş, sîntem eliberaţi cu un fel de resemnare plină de regrete.
In vagonul-restaurant care ne duce la Quebec(oamenii sînt tăcuţîjd'in aceeaşi familie,(stau unii în faţa 1/ altora şi nu-şi adresează un singur cuvînt.i Isteria americană a încetat. (Oamenii citesc reculeşi biblia ori cîte un vechi roman j)de Fieldimg ori de Dickens. Abia dacă ridică ochii sa privească pe fereastră, posac şi indiferent, peisajul. Sînt îmbrăcaţi cu stofe primitive şi rustice, probabil ţesute în casă. Altfel, deferenţi şi
122
serviabili, strict corecţi, fără nici o bună dispoziţie faţă de „veneticii" care pot, să le aducă noi mesaje tulburătoare.
*
Căţărat pe o stîncă care se prăvăleşte abrupt pînă la apele fluviului Saint-Laurent, un vechi castel, transformat azi în hotel, „Chateau Firontenac", adună la poalele sale, în străzi înguste şi întortocheate, oraşul Quebec, capitala spirituală a populaţiei franceze din Canada. Hotelul-castel şi-a păstrat porţi şi ziduri medievale. De pe terasele lui înalte privirea fuge departe peste coline, peste fluviul încolăcit ca un şarpe leneş, peste oraşul revărsat în vale. Aici e un punct istoric măi vechi. Din Mexic şi pînă aici, pe o lungime de trei mii de kilometri nu vom mai întîlni urme arhitectonice de viaţă trecută. Acest aspect de vechime se adaugă la caracterul european, neamerican, al ţinutului. Cuibul de piraţi a servit desigur altădată drept citadelă, loc de sprijin al cuceririlor spre vest şi de,apărare a celor cîştigate pînă atunci. Astăzi, pe culoare cu ogive s-au instalat calorifere, în odăi cu nişe ascunse în pereţi s-au aşezat paturi confortabile cu telefoane la cap. Peste tot răsună strident şi nepotrivit, aparate de radio. In sala restaurantului cu bolţi vechi de capelă mişună femei v somptuos îmbrăcate în rochii de seară şi cu şiraguri de giuvaere. ţLa o masă ; alături, jo tînără milionară cu păr spălăcit şi ochi bulbucaţij ar avea chef de v' stafii şi strigoi rătăcind pe coridoare pentru ca amintirile istorice să aibă un sens. In preţul ridicat pe care l-a plătit pentru cameră, ea ar dori şi astfel de senzaţii. Cînd i se spune că aşa ceva nu se poate, ea îşi apleacă capul ondulat pe umărul tatălui său, atotputernic bancher american, şi cu un glas răs-
123
făţat cere insistent să i se procure stafii. Bătrînul afacerist mormăie ceva neînţeles care seamănă cu refuz, apoi scoate din buzunar un stilou de aur şi începe socoteli de afaceri cu vecinul său. Fata răsfăţată priveşte pierdut, departe, ridică din umeri şi se resemnează cu durere la o viaţă aşa de aspră în care i se pot refuza astfel de mici capricii.
★
Oraşul aire străzi strimte, cu case mici, cu magazine modeste. Clădirile importante, monumentale, pentru autorităţile de stat sînt rare. Totul are un caracter provincial. Alături de dezvoltarea vertiginoasă a centrelor urbane americane, chiar a celor canadiene ca Montreal sau Toronto, Quebec aminteşte de Orleans, de Tiroyes, sau de orice altă urbe de provincie din Franţa. Pe străzi apar femei bă-trîne, cu şaluri arhaice pe umerii, cu vechi bonete v bretone pe cap, cu saboţi în picioare. Bărbaţii poartă* v berete sau caschete de mult uitate în ţara de baştină. Dughenele, ca în mici orăşele, vînd de toate : şireturi de ghete, salam, funii, cuţite, stambă. Lipseşte doar fitil de lampă cu gaz. 'Negustorii ambulanţi îşi strigă şi îşi laudă cu glas ascuţit marfa.’ Reclama e v/ acustică ca în evul mediu, nu vizuală, fără vitrinelşi caractere luminoase, electrice ca în secolul nostru. Populaţia e 80 la sută franceză. Dacă te adresezi cuiva pe stradă, în englezeşte, ca să ceri o informaţie, ţi se răspunde invariabil: „Je suis cana-dien franţais, monsieur", ceea ce înseamnă că cetăţeanul, deşi ştie limba engleză, nu vrea să răspundă decît în limba sa natală. E o lume franceză veche, rămasă intactă la ceea ce a fost în secolul al XVIII-lea, cînd a fost colonizată Canada. E o felie
124
de viată păstrată în felul conservelor de un reactiv chimic care o fereşte de cofupţia aerului. Cine vrea să înţeleagă retrospectiv istoria Franţei, trebuie să vină aici. Va întîlni un colţ de muzeu viu, ca un acvarium, în care o frîntură de viaţăj rămasă la caracterul epocii iluminismului, h-a păstrat nealterată./
După cedarea Canadei către englezi în veacul al XVIII-lea, populaţia franceză s-a retras pe această parte a ţării, s-a închis ermetic în ea însăşi, cu îndărătnicie conservatoare în moravuri, cu preoţii ei catolici, cu agricultura sa minuţioasă, cu ritualul sobru şi ferecat al vieţii de familie, cu limba sa ferită de orice evoluţie.
Evident, viaţa e mai îndărătnică decît orice rezistenţă şi în fiecare an vlăstare tinere franceze coboară către lacul Ontario şi către Toronto, ca să lucreze lîn fabrici şi să ducă o viaţă mai pasionantă şi mai temerară. Cei care rămîn acasă, însă, păstrează neschimbate legile şi moravurile vechi, ou toate influenţele populaţiilor înconjurătoare de alte neamuri. Faţă de englezii şi americanii din jur, ei se menţin printr-o economie patriarhală, prin religie, limbă şi moravuri tradiţionale. Cel mult dacă gustul pentru agricultură Ie dă un impuls la pionieratul defrişării pădurilor dinspre nord, unde suprimă arbori superbi ca să semene în locul lor orz şi secară.
Aşa cum se conservă închişi, vorbind o franceză curată, ferită de imixtiuni impure, canadienii francezi au pierdut simţul solidarităţii cu patria mamă. Ei nu se simt legaţi de patrimoniul social şi intelectual al Franţei europene. Sentimentul naţional nu-i uneşte cu metropola. O nouă imigraţie nu întreţine raporturi vii cu patria de origină. De ase-
125
meni, străini fata de anglo-saxoni, (ei rămîn singuri întir-o lume cu care nu se pot înţelege, dar cu care J conlocuiesc într-un armistiţiu civilizaţi' Sînt în Canada aproape trei milioane de francezi fa o populaţie de zece milioane şi jumătate. Canadienii britanici sînt cinci milioane patru sute de mii. Restul de două milioane sînt proveniţi din diferite popoare europene ori asiatice. Astfel elementul francez reprezintă * aproape o treime a populaţiei. Ei provin din vreo şaizeci de mii de francezi pe care tratatul de la Paris în 1763 i-a cedat coroanei engleze. Franţa i-a uitat cu totul, mai bine de un secol. Abia în 1855, fregata „La capricieuse“ a făcut o vizită în fosta colonie şi cu această ocazie, francezii au început a descoperii pe canadieni abia către sfârşitul secolului trecut.
Ei au rămas masiv pe teritoriul pe care-1 ocupau la sosirea lor în regiunea dintre Quebec şi Montreal, emigrînd parţial şi în alte cîteva provincii învecinate. In regiunea Ontario nu sînt decît trei sute de mii la o populaţie de trei milioane una sută de mii, ceea ce reprezintă abia 9 la sută, în schimb ei reprezintă două milioane două sute şaptezeci de mii la o populaţie totală de două milioane opt sute şaptezeci şi patru de mii, adică 80 la sută în provincia Quebec. In alte părţi, în Manitoba, Saskatchewan, Alberta etc, ei nu figurează decît cu un procent de 6 la sută. In ţară, la nord de Montreal, concentrarea franceză e aşa de puternică, încît reprezintă 95 la sută. înspre vest, dincolo de regiunea lacurilor, populaţia engleză şi originară din alte popoare e absolut masivă, elementul francez fiind aproape total absent.
126
★
La Montreal, caracterul francez e cu mult mai şters. Şi acolo se vorbeşte cuirent şi peste tot franceza. Dair se aude des şi limba engleză. Imitaţiile pariziene nu lipsesc : „cutii*41 cu chansonieri, localuri de (noapte care se numesc „Quartier latin", mîn-caire -franceză în restaurante, cîteva sucursale ale caselor de mode din Paris, ba, cîteodată, pe străzi mai lăturalnice, cîtje o birjă cu un cal, condusă de un vizitiu bătrîn cu favoriţi ori cioc şi care ou vrea să vorbească decît franţuzeşte. încolo însă, oraşul are un caracter auglo-saxon, mai mult englez decît american. Clădiri uriaşe cu zeci de etaje, alături de locuri virane, pe care nu se construieşte nimic, deoarece \terenul se arendează foarte scump, cu metrul pătrat,'/' pentru staţiuni de automobile, dau impresia aceea^caracteristică în S.U.A. de proiecte îndrăzneţe neisprăvite, oprite în realizarea lor. In cartierele mărginaşe, în suburbii, o populaţie mai puţin sordidă, mai puţin mizeră ca în oraşele din S.U.A. Femei curate, case cu flori, copii voinici şi coloraţi la faţă.
★
Convorbire interesantă cu un profesor universitar progresist. El îmi spune că ideea de pace e în Canada mult mai agreată, mai răspîndită ca în S.U.A. Intelectualii, muncitorii, ţăranii sînt pacifişti convinşi. Dependenţa economică de S.U.A. e hotărîtoare. Metropola engleză cumpără grîul şi făina canadiană în mare parte. Importul însă e făcut din mărfuri americane. Deşi dominion englez, Canada face un comerţ dublu cu Statele Unite faţă de acela pe care-1 1
1 In franfuzeşte boîte — local, în genere de noapte.
127
face cu Anglia. Apoi, capitalul american participă la cele mai multe întreprinderi canadiene în proporţii considerabile. Totuşi, yankeii nu sînt prea iubiţi. Caracterul social şi economic al ţării, cu toată evoluţia rapidă către industrializare — în special extractivă — rămîne încă agrar. Mentalitatea — în rîndurile proprietarilor de pămînt — e aceea a unei democraţii burghezo-conservatoare, mentalitate specifică chiaburilor rurali, bogaţi şi egoişti ca orice chiaburi, negustorilor duri, lipsiţi de orice fel de sentimentalitate. Un partid social-democrat de nuanţă laburistă, lipsit de viziune revoluţionară, face o politică oportunistă, fără principii, mulţumindu-se să apere de la zi la zi un minimum de drepturi destul de reduse, ferindu-se să supere cu atitudini prea radicale patronatul. Influenţa religiei e încă foarte puternică. In ultimii ani se observă în rîndurile proletariatului o conştiinţă de clasă care aduce multe tulburări conducerii birocratice a „bossii“-lor socialişti. Intelectualii siînt în mare parte progresişti şi au început să militeze energic. De aceea sînt bănuiţi, suspectaţi şi neglijaţi în toate revendicările lor aci ca şi în S.U.A. Nevoia de libertate şi de pace e mai puternică însă ca la vecinii din sud, şi glasul intelectualilor progresişti începe să fie ascultat.
*
Religia catolică în elementul francez e expresia acestei baze economice de mică producţie de mărfuri pe de o parte, pe de alta a nevoii de conservare naţională a unui grup minoritar într-un complex statal de populaţie majoritar engleză. Preotul catolic intervine în viaţa intim familială, dă sfaturi, intervine insistent şi activ în perioadele electorale spre a de-
128
termina un vot în favoarea reacţiunii, preia sume importante pentru întreţinerea bisericii. Cu alte cuvinte e amicul şi susţinătorul ipocrit al familiei. Politica religioasă catolică nu e reprezentată numai de un cler francez. Mulţi dintre episcopi şi arhiepiscopi sînt irlandezi, adică mai preocupaţi de puterea bisericii decît de conservarea naţionalităţii franceze.
Limba acestei populaţii e o limbă franceză care se menţine în familii şi în relaţiile economice şi sociale. In birouri şi în şcoli) însă, (limba oficială e cea engleză 'şi aceasta reprezintă un puternic element de deznaţionalizare. /Puritatea exprimăriii suferă şi prin faptul că se adoptă adesea un argou mixt franco-englezy aşa cum am constatat şi la romînii din De-troit sau Cleveland. In domeniul sportului, cinematografului, utilajului tehnic, apare clar acest jargon amestecat.
*
Ca la toate popoarele tinere de pionieri, care au transformat un continent primitiv prin lupte grele şi crude cu populaţiile autohtone şi forţele rebele ale unei naturi străine, unde elementul masculin trebuie fatal să facă faţă greutăţilor, femeile în Canada sînt inferioare ca număr bărbaţilor. Numărul relativ redus le aduce şi o preţuire mai mare. In S.U.A. legislaţiile sînt făcute ca să protejeze femeile (trebuie să înţelegem : femeile aparţinînd claselor posedante) în toate domeniile. Statistica arată că în Statele Unite marele capital se găseşte în proporţie de 68 la sută în mîinile femeilor. Rezultatul e că acolo femeia — dar numai cea bogată şi alintată, a rămas într-un stadiu medieval de parazitism, de lene şi inutilitate socială. Le poţi vedea la recepţii sau preumblări,
9 — In Extremul Occident
129
împopoţonate, fără preocupări generale, dornice numai de petrecere, sport sau flirt.
In Canada, La 105 bărbaţi sînt doiar 100 femei. Diar aici femeile nu s-au mulţumit să fie întreţinute din munca bărbatului, ci s-au înrolat activ nu numai ca gospodine harnice, colaboratoare egale în muncă cu bărbaţii la ţară, dar au pătruns şi în viaţa publică ^ şi socială. Multe femei sînt avocate, inginere, medici. Există o puternică mişcare a femeilor pentru cîştigarea integrală a drepturilor politice şi sociale. Dincolo, element exclusiv de agrement pentru unii, ea aşteaptă să fie servită, întreţinută, adorată. Aci, robustă, energică şi conştientă, ea devine un factor social modern de îmbunătăţire a condiţiilor sociale pentru toţi. Aspectul ei exterior e niţel masculinizat, dar total deosebit de înfăţişarea de păpuşă imbecilă, încărcată cu bijuterii şi blănuri, de dincolo.
★
O radioasă zi cu soare de sfîrşit de iunie. Excursie în împrejurimile oraşului Quebec. Drumul curge curat şi drept printre grădini cu pomi în floare. E duminică şi oamenii au ieşit la soare ca insectele primăvara. în vremea cînd la noi se coc cireşele, aici au înflorit liliecii. Tufe uriaşe de violet închis se revarsă peste case şi grădini. în aer pluteşte mireasma amară şi suavă de floare. (Fete grase, blonde, rumene la obraz, rîd cu poftă) Băieţii în haine negre, curate, le ţin isonul. E o atmosferă de sănătate şi de voie bună care umple văzduhul de voioşie şi tinereţe. Grupurile sînt aşezate de o parte şi de alta a şoselei ca la noi duminica la sate. Printre pilcurile de tineret se strecoară o arătare în negru, un corb straniu pe un tablou de verdeaţă luminoasă, care/spune
130
fiecăruia cu un zîmbet mieros, convenţional şi făţar-^ nic, cîteva vorbe ademenitoare/ (E pastorul satului] k care reprezintă încă coneepţia^de viaţă a altei generaţii, (în faţa căruia glasurile amuţesc respectuoşi şi ¥ pălăriile băieţilor se ridică «de pe capete, ca la "un ordin militar brusc. Rămăşiţă sumbră, care îngheaţă rîsetele şi amuţeşte viaţa ca o remuşcare. După ce a trecut, ca ofiţerul la regiment sau pedagogul la şcoală, hazul porneşte parcă mai înteţit, ca să compenseze intimidarea. Viaţa îşi reia impetuos drepturile.
Intr-o grădină-restaurant unde prînzim, mesele sînt grupate pe familii, oamenii beau alcool tare, whisky canadian, dar decenţa opreşte gesturile nepotrivite şi înăbuşă ţipetele. Veselie nordică, potolită, reţinută.
Cînd ne întoarcem spre oraş, către ora trei după amiază, umbrele crepusculului coboară încet peste oameni şi locuri. Noaptea septentrională se vesteşte după această scurtă bucurie diurnă.
*
Un negustor canadian francez cu care stau mai mult de vorbă, mă întreabă, curios de a se documenta, dacă am fost vreodată în Franţa. El n-a fost niciodată. Ca o rudă îndepărtată care' vrea să afle veşti de la o familie ingrată, îmi pune nenumărate întrebări. Laudele mele asupra strălucirii franceze îl lasă bănuitor. La urmă sfârşeşte conversaţia cu aceste cuvinte : „O fi aşa, dar oamenii de acolo au pierdut credinţa în dumnezeu. De aceea au mereu războaie şi cer ajutorul nostru cu care obţin victoria fiindcă noi sîntem credincioşi şi dumnezeu ne ajută".
131
Apoi, pentru toate aceste informaţii binevoitoare de la familie, şi probabil fiindcă e credincios, îmi cere un preţ mai ridicat deoît cel anunţat în vitrină.
★
Preumblare cu automobilul în taiga de la nordul oraşului Quebec. Pădurea de coniferi e sumbră şi posomorîtă. Numai coaja albă, văruită, a mesteacănului aşterne pete de lumină pe un fond clarobscur. Atmosferă grea, hieratică, de catedrală. Sub copaci, muşchi, ferigi şi ciuperci întind un covor palid, limfatic. Din cînd în cînd, maşina surprinde 'fiare cu ^ blană abundentă care ’ se salvează în tainiţele tufi-şurilor ori/fug bujmace sub copaci.; Tăcere deplină, apăsătoare, ca de basm fermecat. Nu cîntă nici o pasăre, iar vîntul s-a oprit şi el înmărmurit. Trecem din cînd în cînd peste rîuri reci şi negre. La maluri plutesc şi acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. Din stufărişuri şi mlaştini, nici o vietate nu-şi ia zborul. Totul e atît de încremenit, încît imişcărilee noastre şi ale maşinii par insolite, stranii. Cînd automobilul se opreşte şi glasul nostru amuţeşte, tăcerea ajunge totadă, abstractă. Totul lasă o impresie de irealitate, de existenţă factice, y artificială; lume adormită, încremenită de bagheta unui vrăjitor ca în poveştile copilăriei!;
Intîlnim în fine o cabană, nu locuită de amorezaţi, fugiţi de lume ca în cîntecul francez, ei de un voinic canadian francez, cu părul roş ca de gal, cu faţa puternic colorată, cu pipa în gură şi cu puşca pe spate. Ne pofteşte înăuntru, nu anţelegern pentru ce, fiindcă după ce ne oferă cafea tare, nu mai spune nici un cuvînt. /Faţa îi e brăzdată cu dungi adinei, săpată de vremuri şi poate de zbuciumi Aflăm atît,
132
că trăieşte aici de doi ani din vînat şi pescuit. înţelegem că omul e mizantrop şi' că a fugit de lume. Veche concepţie individualistă, antisocială, ca la francezii vechi, descrisă în bătrîne cronici şi păstrată aici ca o experienţă rară, nealterată de scurgerea vremurilor. Mod caracterologic francez de a reacţiona la decepţii şi la înfrîngeri, neputinţă de a înţelege cauzele specifice ale unei soarte vitregi, un surîs blînd, rămăşiţă uitată de tinereţe şi speranţă, îi înfloreşte totuşi o clipă în barba încărunţită. Apoi, revenit din această fugară slăbiciune, se încruntă din nou.
★
Aceeaşi rezervă se constată şi în relaţiile celor două popoare dominante: francezi şi englezi. Ele coexistă fără să se amestece altfel decît într-o rece cordialitate. Raporturile, de o strictă şi minimă politeţe, se rezumă la nevoi reciproce pe care le reclamă diviziunea muncii. In acelaşi oraş, în acelaşi birou, în aceeaşi profesie, oamenii se salută glacial, dar n-au relaţii de prietenie sau de familie. E un rnodus vivendi respectuos unul faţă de altul, fără intimitate şi nici afecţiune. Fiecare acceptă situaţia fără să o schimbe cu nimic. Colaborarea nu se înjgheabă decît oînd e cerută oficial de lege sau de ordinea statală. Francezii sînt bănuitori fiindcă sînt în minoritate şi le e frică de asimilare, de încălcarea drepturilor şcolare consfinţite' în 1763 şi 1774, prin garanţii legale. Englezii se îndoiesc de loialismul francez. Nici faţă de patria de origine, canadienii francezi nu sînt mai generoşi. Forma lor socială de viaţă e un provincialism regional în care nici originea naţională, nici recunoaşterea unei naţiuni canadiene nu s-a format deplin. închişi în bîrlogul şi
133
biserica lor, în economia lor agrară, chiaburească, ţăranii francezi amintesc de „Sacul cu cartofi44 al lui K. Marx. Adunaţi la un loc, ei nu se contopesc în ceva care să-i depăşească, geloşi de independenţa lor, meschină faţă de natura umană. Rar, cîte un lider politician federal vorbeşte fîn discursuri de „naţiunea44 canadiană. In viaţa sa privată el se comportă însă regionalist ca orice francez din Quebec. Franţa europeană nu le inspiră multă încredere. Cînd un student canadian care a învăţat la Sorbona revine în ţară, lumea îl suspectează şi, multă vreme, el e supus unei observaţii a tuturor comportărilor lui, ca şi cum — spune un scriitor francez — ar fi adus cu el o gravă boală contagioasă.
*
Dincolo de JViontreal, înspre apus, înspre munţii stîncoşi, unde jacurile albastre şi înălţimile albite de zăpadă aduc aminte de Elveţia; se întinde masiv elementul englez, împestriţat doar ici şi colo cu diferite popoare eterogene. Ottawa(e un centru birocratic, artificial, pentru guvern, autorităţi, parlament "şi corp diplomatic.1] Un oraş-birou şi un oraş-arhivă unde se rezolvă hîrtii. Viaţa se desfăşoară în alte părţi. De pildă la Toronto, mare centru comercial şi industrial. Regiunea lacurilor dinspre nord e o prelungire a Americii dinspre sud. Acolo au năvălit din plin blocurile zgîrie-nori, miile de automobile, consumaţia de coca-cola, comis-voiajorii, băncile şi bursele, pe scurt tot „modul de viaţă american44. In mod sincer şi intim, nici englezii, nici francezii canadieni nu iubesc pe americani. Ii consideră lacomi şi vul- * gări. Totuşi, relaţiile economice strînse, amestecul americanilor în băncile, comerţul şi industria cana-
134
diană, exportul masiv către Statele Unite, exercită asupra Canadei o presiune sp'ecială. Se mai observă şi o slabă solidaritate panamericană. „Complexul dolaru leagă burghezia americană de cea canadiană prin solidaritatea speculaţiei şi a exploatării. Ca de cele mai multe ori în regimul capitalist, solidaritatea de clasă e mai puternică decît conservarea naţională. Anglia şi Franţa oferă sentimentalism gratuit de nuanţă culturală. America propune burgheziei canadiene afaceri şi tantieme. Cu toate acestea se poate observa un surd sentiment de rezistenţă faţă de intenţiile anexioniste,! chiar nemărturisite, ale americanilor sau~3e amestecul în fapt al vecinilor de la sud în treburile lor interne. De aceea Canada îşi permite din cînd în cînd slabe veleităţi de independenţă la O.N.U., în chestiunea recunoaşterii Chinei, în războiul din Indochina etc., ceea ce îi aduce aspre dojeni din partea stapînului camuflat.
Legăturile economice cu Anglia sînt mai slabe. Metropola importă doar cea mai mare cantitate a grîului canadian. Totuşi, spre deosebire de francezi, originarii din Marea Britanie păstrează cu patria mamă unele legături efective de religie, de cultură şi de afaceri. Elementul britanic reprezintă în Canada 53 la sută, iar 11 la sută din aceştia sînt născuţi în Anglia. (Irlandezii,; în număr de un milion şi jumătate, umplu ambiunţa locului de vociferările loir stridente şi de agitaţia lor frenetică.
★
Drumul şerpuieşte acum printre uriaşe lanuri de grîu. Către sfîrşit de iunie, valurile spicelor încărcate se păstrează încă verzi. Pe întinderi de zeci de
135
kilometri peisajul nostalgic, fără depresiuni, fără diferente de nivel, e acoperit de oceanul nesfîrşit al griului. Oameni cu pălării largi pe cap, femei îmbrobodite trudesc din greu ca să smulgă roade pămîn-tului. Pentru ei munca lor nu se transformă, conform legii conservării energiei, în contribuţie fecundă la îmbunătăţirea soartei umane, ci în sordide şi lacome speculaţii de bursă pentru „preţul mondial al grîului“ la tîrgurile din Toronto sau Montreal. Belşugul pămîntului şi cauza umană va forma mîine crahuri, falimente sau îmbogăţiri subite în speculaţii străine în jungla bursei ale unor oameni care n-au nimic comun cu chinurile sau cu nădejdile de pe ogoare.
Rătăcind ceasuri întregi printre aceste cîmpuri de belşug, ale nimănui fără să fie ale tuturor, fără să vrei gîndul zboară către aurora unor timpuri care se prevestesc şi comparaţia cu belşugul uman al colhozurilor se impune inevitabilă.
136
REÎNTOARCEREA
10 — In Extremul Occident
Aseară, la somptuosul hotel unde sîntem găzduiţi la San Francisco, am fost cuprins brusc de o anxietate nostalgică.' Âm cuprins cu mintea, în momente de groază, cefe douăsprezece mii de kilometri care mă despart de patrie. M-am simţit rătăcit şi singur într-o lume care nu e a mea. Ca niciodată, m-au năpădit amintiri din copilărie de mult uitate, pe care nu le-am mai avut niciodată. E curios cum, sub climatul acesta străin, apar ca la bătrîni, cele mai. vechi imagini, şterse sub stratul gros al trecerii timpului şi pe care, după cît îmi dau seama, nu le-am mai evocat niciodată. Ce mă leagă de acest ţinut, desigur interesant, cu veri şi ierni egale în temperatură, pe mine, originar dintr-o ţară unde anotimpurile sînt ^marcate de mari diferenţe, de contraste stimulente/unde îngheţul şi zăpada pregătesc euforia primăverii şi unde căldura toridă a verii cere, în tot organismul, răcoarea lui octombrie. Aici, în plină orgie capitalistă, mi-am adus aminte de zilele molcome din postul Paştelui ale copilăriei mele, de
10 *
139
figurile dragi ale părinţilor, prietenilor şi profesorilor, trecuţi de mult dincolo, in împărăţia umbrelor, de lilieci înfloriţi şi de nopţi grele şi înstelate de vară, de mîncările, de oamenii şi de peisajele noastre, rustice şi patriarhale altădată, în care palpită acum o undă nouă de viaţă proaspătă. Am simţit, ca un om care vrea să iasă dintr-o boală, nevoia reîntoarcerii.
★
La întoarcere drumul nostru trece prin nordul Statelor Unite. După ţinuturi aici înverzite şi umede, aici uscate şi pustii, trenul trece de-a lungul a zeci de kilometri pe un pod construit pe piloţi. Ai impresia de a trece o mare pe şine de cale ferată. Lacul — Salt-lake — e înconjurat de o adevărată Sahară dezolată. Departe la orizont, se profilează şiruri de munţi. Apele sînt dense, groase, încît cei care se scaldă sînt ţinuţi la suprafaţă, ca frunzele moarte, fără posibilitate de înec. Sînt saturate pînă la refuz de săruri. Pe întinderea lor nu zboară păsări şi stufărişurile nu le înveselesc marginile. E o mare moartă, peste care planează doar eîteva păsări de apă. Regiunea dimprejur e locuită masiv de secta mormonilor. In oraşul construit la o margine a lacului, Salt-lake. City, locuitorii întreţin cultul mormon. In mijlocul oraşului se ridică un monument impozant în cinstea unui pescăruş, pasăre care a scăpat populaţia în 1849, de o foamete. Un stol din aceste păsări venind dinspre lac, au distrus un nor de lăcuste care se abătuseră deasupra lanurilor. 'De w atunci,! în Utah, e o crimă să ataci sau să vînezi un pescăruş.,’
In mijlocul oraşului se ridică „TabemaculuU, templul oficial al credinţelor mormone, unde pot intra
140
douăsprezece mii de persoane. Secta mormonă se sprijină pe o dogmă bizară în care intră multe obiceiuri comunitare. Izolarea grupurilor plecate spre apusul îndepărtat, în căutare de aur, i-a adunat, în suferinţele lor, în comunităţi strînse, solidare, în care se păstrează pînă acum, cu toată rigoarea legilor, moravuri de promiscuitate sexuală. împrejur bîntuie orgia capitalistă, dar această insulă umană îşi păstrează cu îndărătnicie credinţe absurde, în alte părţi de mult depăşite.
★
Ziarele pe care le cumpărăm din gări solitare şi pierdute în imensitatea pustiului, sînt pline de aventurile crude şi sălbatice ale gangsterilor. (Aceste societăţi secrete ale crimei duc,? pe lîngă o luptă acerbă cu autorităţile^ un război privat, feroce, între ele. Intr-un han, al cărui patron face parte dintr-o bandă şi unde sînt adunaţi membrii ei, năpădeşte pe neaşteptate, înarmată pînă în dinţi cu mitraliere şi granade, ca într-un război civil, banda rivală. Urmează o luptă după tactică şi strategie militară, care se soldează în zorii zilei cu un bilanţ de zeci de morţi. Cadavrele umplu sala de mîneare sub sfă-rîmături de mobilă şi veselă, curtea unde oamenii ucişi se amestecă cu vitele împuşcate, drumul şi tufişurile înconjurătoare. Şefii sînt furaţi, duşi în bîrlogurile învingătorilor şi mutilaţi cu o cruzime fără seamăn. Stîrvurile zvîrlite pe drumuri nu mai au nasuri, mîini sau organe genitale. Au pe corpuri urme groaznice de arsuri cu fierul roşu, amputări fioroase, urme de torturi înspăimîntătoare. Gangsterul racketeer constituie o profesie curentă în S.U.A. Poliţia, chiar cînd nu e complice, coruptă sau pur şi
141
simplu membră într-una ,din bande, nu poate stîrpi acest flagel. Şefii de bandă sînt oameni lacomi, extrem de voinici, de o rară cruzime. Aderenţii lor nu-i cunosc şi lucrează cu porunci misterioase. E d lume de condottiere, adesea în serviciul cercurilor bancare. Anatole France scrie undeva despre Cezar Borgia, că a fost dat, ca lumea să cunoască de ce ferocitate e capabilă bestia umană, cînd e robustă şi vitală. Gangsterii americani, care mor tineri, întreţin această atmosferă de Renaştere italiană, la dispoziţia marilor magnaţi ai finanţei.
★
Racketeerul nu e singura profesie în solda marilor .interese. Mai există o alta : aceea a spărgătorilor de greve. După cum există detectivi privaţi sau societăţi comerciale pentru organizarea filantropiei sau pentru reuşite în alegeri, se găsesc şi agenţii care au ca obiectiv spargerea grevelor. Putregaiul capitalist a găsit în această privinţă mijloace dezgustătoare. Liniştea exploatării se plăteşte eu bani. Iată ce relatează un reporter belgian, bine informat, în această privinţă : un patron se poate adresa cu toată confienţa comercială unei astfel de societăţi. Dacă cei două sau trei mii de muncitori ai unei fabrici ameninţă cu încetarea lucrului dacă nu li se acordă un dolar în plus pe zi, stăpînul fabricii angajează o societate, care la rîndul ei se leagă să împrăştie greva pentru o sumă mult mai mică decît aceea care ar trebui plătită muncitorilor. Şi, băgaţi seama, agenţia nu primeşte banii decît după ce mişcarea a fost înăbuşită. O astfel de societate e „Bergoff Service" din New-York sau „Pinkerton National" sau „R.H. et Y. Company". Şi nu e vorba de firme neserioase, ci de societăţi anonime cu reputaţie for-
142
mată. „Bergoff Service" are ca reclamă acest delicios subtitlu „fundată în 1907". Ea are la activul său, nu mai puţin de 172 de mari greve înăbuşite. Cele mai mari companii de navigare, de drum de fier, industrii de automobile ori chimice, reputate, se numără printre clienţii ei.
După ce odiosul tîrg a fost încheiat, societatea în chestie îşi începe activitatea. Ea are în serviciul ei un numeros personal de spioni, detectivi, tehnicieni. Toată operaţia constă în a zdrobi moralul muncitorilor, convingîndu-i că acţionează în dauna lor. Echipe de bărbaţi şi femei specializate într-un anumit talent de persuasiune, se răspîndesc printre muncitori în baruri, în cafenele, în cîrciumi şi se silesc să discrediteze pe conducători. Cîteodată şefii sindicatelor sînt atacaţi şi pălmuiţi în public ca să li se ruineze autoritatea sau, mai simplu, ca să fie trimişi în spital. Femeilor li se ţine un limbaj cam în felul acesta : „Da, ştiu bine că nu aveţi bani. Şi eu am fost ruinat de o grevă. Şefii sindicatelor au fost plătiţi în secret de concurenţi ai patronului şi noi, sărmani muncitori, am plătit oalele sparte. Fiţi fericite încă dacă lupte sîngeroase nu încep mîine şi dacă nu vă aduce acasă cadavrul soţului". Cîteodată cîţiva „propagandişti" de aceştia reuşesc să demoralizeze un cartier. Dacă astfel de discursuri nu ajung să convingă, se provoacă tulburări sîngeroase. In nouă conflicte conduse de „Bergoff Service" pierderile s-au stabilit astfel : 17 muncitori omorîţi, 9 spărgători de grevă ucişi, 21 bărbaţi, femei şi copii striviţi de camioanele „spărgătorilor de grevă", 7 trecători şi diverşi omorîţi din greşeală. Alte societăţi sînt mai puţin brutale. Ele utilizează o reţea imensă de spioni. „Noi trimitem reprezentanţii noştri în uzine
143
— se laudă cinic unele din ele — „Serviciul de pre-venţiune al grevelor44 sau „Sherman Corporation44 — pentru ca să se explice dinainte muncitorilor ceea ce îi aşteaptă în caz cînd ascultă pe meneuri, scrie un prospect de reclamă al acestor agenţii. Directorul de la „Judicial Service44 scrie : „Noi trimitem în ateliere agenţi deghizaţi în muncitori. In aparenţă ei par muncitori ca oricare alţii, dar situaţia lor le permite de a raporta în mod eficace, fiindcă salariaţii îi tratează în camarazi (Adrien de Mennus : Amu-sânte Amerique). Iată raiul modului de viaţă american, cu toate rafinăriile lui de escrocherie şi trădare.
★
In tren, majoritatea americanilor nu citesc decît reviste ilustrate. Un text discursiv li se pare lung şi obositor. Preferă o fotografie urmată de o scurtă legendă. Efortul intelectual devine minim. La un grad mai înalt de complexitate intelectuală se trece de la ilustraţie la un scurt rezumat. Se găsesc astfel peste tot, caieţele scurte — tipul lor curent e reprezentat de faimosul Readers Digest unde, pe o pagină şi jumătate se rezumează — popular şi adesea trivial, cele mai dificile probleme pe înţelesul tuturor : relativitatea lui Einstein, psihanaliza lui Freud, marxismul, darwinismul, energia atomică etc. Se înţelege cît de bine pot fi informaţi cititorii nepregătiţi, cu asemenea rezumate. Revistele cuprinzătoare de cultură generală, bine redactate, sînt extrem de rare. Efortul intelectual al comis-voiajorului, al jucătorului de bursă sau al sportivului nu se poate încorda pînă la un asemenea nivel. De aici profunziumea uriaşă de magazine ilustrate, accesibile prin simpla vedere, unui public lipsit de exerciţii cerebrale abstracte.
144
*
Ca în toate ţările de capitalism înaintat, mizeria şi luxul convieţuiesc simultan, nesupărate de nimeni. Risipa, într-o privinţă, e enormă. Americanul acordă cu rară galantonie bacşişuri de tot felul. Dacă cumperi un biftec, el e ales dintr-un kilogram de carne, care apoi e azvîrlită la cîini. Paul Claudel scrie : „Cu ceea ce se aruncă la gunoaie în America, s-ar putea brăni cîteva ţări din Asia“. Legea capitalismului cere risipă, ca să previe crizele de supraproducţie. Dar această dărnicie a bogaţilor care nimiceşte avuţiile, consideră un grav păcat să o acorde şomerilor flă-mînzi. Dacă s-ar proceda astfel, s-ar călca un grav principiu social, de care depinde prosperitatea Ame-ricii.
*
Fiecare stat, din cele vreo patruzeci şi opt, are altă legislaţie în ce priveşte consumaţia alcoolului. Cînd pleci din New-York spre Washington, în statul New-Jersey, băutura alcoolică e permisă duminica. Călătorul din vagonul-restaurant cere astfel o sticlă cu bere. Dar după o jumătate de oră trenul ajunge în Pennsilvania. Acolo alcoolul e prohibit în zi de sărbătoare. Dacă nu ţi-ai băut sticla, ea trebuie vărsată sau predată chelnerului. Peste o altă jumătate •de oră chelnerul anunţă că trenul a intrat în Dela-ware, unde se poate consuma băutură alcoolică. Ea trebuie băută repede, căci în curînd veţi intra în Ma-ryland, unde regimul e iarăşi prohibiţionist. Şi aşa anai departe...
*
Ipocrizia, virtute supremă, învăţată de la englezi, aiu pune nici o unitate logică intre gîndire şi faptă, într-o ţară făcută parcă anume ca să reprezinte lupta
145
acerbă pentru existenţă, unde cei tari suprimă fără scrupul şi milă pe cei slabi (slab e considerat cu dispreţ săracul, care dacă n-a făcut avere pînă la patruzeci de ani, e apreciat ca un ticălos), unde raportul de forţă joacă bestial ca într-o junglă, dar-winismul e o doctrină interzisă în învăţămîntul multor universităţi, e condamnat ca duşmanul numărul 1 al bibliei, denunţat ca criminal în gazete şi în predicile pastorilor. Povestea procesului de la Dayton* aceea a unui biolog din Tennessee dat în judecată fiindcă profesa darwinismul contra bibliei, a pasionat pe vremuri toată opinia publică din S.U.A. Duelul oratoric între avocatul „Ligii americane a libertăţilor civile“, Darrow, şi susţinătorul bigot al bibliei, Bryan, cel mai important şef politic din Tennessee şi-fost ministru, e fără precedent în istoria ultimilor o sută de ani în orice ţară din Europa. Dialogul a urmat cam aşa :
Darrow: Domnule Bryan, cînd biblia susţine că balena l-a înghiţit pe Ionas, interpretaţi ad litteram această afirmaţie ?
Bryan : Cînd citesc biblia, cred tot ce scrie în ea.
Darrow: Dacă biblia ar afirma că din contra* Ionas a înghiţit balena, aţi crede ?
Bryan : Aş crede dacă biblia ar scri-o.
Darrow : Domnule Bryan, biblia susţine că orice fiinţă vie, care n-a fost pusă în arca lui Noe, s-a înecat în timpul potopului. O credeţi ?
Bryan : Desigur.
Darrow : Chiar şi peştii ?
Bryan : Biblia scrie : orice fiinţă vie, deci şi peştii-
Aici urmează o rumoare în public : e greu de crezut că peştii pot muri înecaţi.
146
Şi restul procesului urmează la fel. E greu de ştiut ce trebuie admirat mai mult într-o astfel de dezbatere : ipocrizia, naivitatea sau stupiditatea.
★
După ce treci de Chicago înspre răsărit, ţinuturile uscate, aride, se răresc. încep colinele pline de păduri şi văile acoperite de iarbă grasă. Se simte briza Atlanticului. Ne apropiem de provinciile Connecticut, Rhodeisland, Massachusetts etc, care formează toate împreună ceea ce se numeşte „Anglia nouă“. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o corabie plină de pastori puritani, care nu puteau suferi viaţa din Anglia, cu numele de „Mayflower“ (Floare de mai) a acostat pe acest ţărm. Oamenii au fost harnici şi austeri. In trei secole ei au ridicat regiunea la un nivel mai înalt decît toate celelalte din S.U.A. „Noua An-glie“ e mîndria şi oarecum simbolul esenţei americane. Oamenii sînt severi (cu morala sexuală mai ales), aprigi în afaceri, deşi mereu cu fraternitatea creştină pe buze, industria şi agricultura prosperă. Aici s-a dezvoltat spiritul anglo-saxon în literatură. Longfellow, Emerson, William James, Ghanning şi mulţi alţi scriitori sînt din această provincie. Liniba
engleză vorbită la....Boston, centrul. urban cel mai
importa^	mai,p.ură,cum e franceza
la Tours sau italiana la Florenţa. Mentalitatea conservatoare, reacţionară, e severă şi se manifestă cu aroganţă şi exclusivitate. Familiile sînt închise şi exclusive. Noii veniţi, imigranţi proaspeţi, care nu au cel puţin un secol în S.U.A., nu sînt primiţi în casele vechilor autohtoni. De aici îşi trage un mare coeficient electoral partidul republican, mai reacţionar încă decît reacţionarul partid democrat. Locui-
147
torii din Massachusetts, statul cel mai important din „Noua Anglie“, dispreţuiesc amestecul impur de rase şi popoare din vest şi consideră Chicago şi Los An-geles ca simbolul sfîrşitului lumii. Acoperind vicii şi o teribilă lăcomie de bani, aceşti chiaburi bigoţi şi rutinari se acopăr în orice ocazie cu puritanismul religios formal. Aici e locul tradiţional unde, la începutul secolului al XVII-lea a avut loc celebrul proces al vrăjitoarelor care călăreau pe mături şi în care au fost executate prin groaznice torturi, cincizeci şi două de persoane. încă acum cîteva decenii se incen-diau casele acelora care aveau o femeie de moravuri uşoare (de pildă care surîdea politicos bărbaţilor) sau care se îmbătau în zi de duminică sau chiar dacă făceau o plimbare prin pădure într-o zi aşa de sfîntă. O bună parte din intoleranţa şi agresivitatea americană e nutrită cu idei din această regiune. Mîndria ţinutului se sprijină în primul rînd pe Universitatea Harward din Boston, colonie universitară copiată după viaţa colegiilor din Oxford şi Cambridge. Viaţa studenţilor, aleşi mai ales după criterii de familie şi avere, se desfăşoară în comun, în colegii. Facultăţile sînt înzestrate cu mari averi din donaţii particulare. Un fost elev de la Harward va păstra această vanitate toată viaţa şi va zvîrli asupra , universului întreg şi a semenilor săi un dispreţ distant, îmblîn-zit doar faţă de instituţiile similare de la Oxford. Bineînţeles, toată această fanfaronadă, adesea comică, e bazată şi susţinută pe o avere considerabilă, strînsă de strămoşi cu dumnezeu pe buze şi cu biciul
în mîini. Boston e un centru de..insuportabil snobism.
Pentru cine face parte dintr-o veche familie de negustori sau de piraţi, frecventează o anumită biserică, a învăţat la Hairward, egalitatea naturală a oa-
148
menilor apare ca o absurditate periculoasă. Bineînţeles, eweii, francezii democraţi, noii imigranţi, ca să nu mai vorbim de negri, sînt consideraţi inferiori animalelor — de altfel mai bine tratate aici ca oamenii. Emerson, care a fost totuşi un democrat şi un pacifist, a spus că destinul Bostonului e de a conduce America. Ceilalţi americani s-au lăsat convinşi de această butadă. Dacă spui că eşti din Boston unui cetăţean care ocupă un loc în tren, acesta umilit şi onorat se scoală şi-ţi cedează locul. Contactul cu vechea Europă, în special cu Anglia, e mai ferm pe această coastă a Atlanticului ca oriunde în S.U.A. Bostonienii, cînd îi lasă afacerile, călătoresc mult, din curiozitate şi grandomanie.
Convorbire în tren cu un cetăţean din Boston asupra perspectivei de socializare a lumii. Individul, după cum spune, e un fel de comis-voiajor la o fabrică de textile, prost plătit şi fără avere. Dar, lucrul nu trebuie uitat, e din... Boston. Aceasta îi conferă, ca şi hidalgilor spanioli, un titlu apmric de nobleţe, care-i permite să privească transformarea lumii după învăţătura marxistă, ca un trist păcat, de felul ereziilor religioase, pe care biserica le-a mai cunoscut şi le-a extirpat repede prin autodafeuri şi Inchiziţie. Toate acestea nu-1 împiedică de a vorbi cu jind şi curiozitate plină de interes despre posibilităţile schimburilor comerciale cu lumea din răsăritul Europei.
Boston se făleşte de a fi un oraş plin de monumente istorice. Ceea ce se arată călătorului în această privinţă sînt cîteva case de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, un hambar cu cereale, o bisericuţă modestă şi un fel de teatru, Fanej Hali, fostă sală de întruniri contra exploatării engleze.
149
Astfel de „monumente" mai vechi cu cîteva sute de ani şi, desigur, de o altă importanţă arhitectonică şi istorică se găsesc în cîteva mii de orăşele din jEuropa. Goana după ceea ce e „vechi" e o obsesie ila bostonieni, ca la orice parvenit recent. Mi-aduc aminte de un grup de turişti care întrebau pe ciceronele italian la biserica San Marco din Florenţa dacă edificiul e vechi. La care ghidul italian, cu un surîs superior a răspuns : „Cu trei sute de ani înainte de descoperirea Americii".
★
Newport e un mic orăşel aşezat într-o insulă stîn-coasă din statul Rhodeisland, în mijlocul golfului Narranganset care se înfige adînc în coasta abruptă. Aşezare de pensionari militari, de elevi ai unei şcoli de marină, cîteva asociaţii de pescari. Altădată acest mic port militar, înaintea războiului pentru Independenţă, era considerat cu mult superior New-Yorkului ca centru social şi administrativ. Năvile plecau de aici spre Africa. Incărcau de acolo robi negri, îi vindeau în Antile în schimbul unei încărcături de zahăr şi rom pe care o desfăceau la preţ mare pe coasta apuseană a Americii, pînă în Florida. Acum, în marginea oraşului a apărut o bogată plajă, plină de palatele şi vilele marilor familii de bancheri din New-York. Pe un ţărm accidentat, printre stînci sălbatice, parcurile şi palatele se ţin lanţ. Mai înainte cu cîteva decenii, la începutul secolului nostru, toate aceste somptuoase locuinţe se umpleau de lachei, de, musafiri şi de echipaje. Nopţile răsunau de larma petrecerilor înecate în muzică şi şampanie, care se'' revărsa în valuri prin toate boschetele. Era sabatul orgiac al milionarilor din New-York. Snobii alergau
150
din toate părţile Americii, iar corpul diplomatic venea şi el să petreacă zilele calde de vară aici. Acum parcurile sînt pline de bălării, storurile ferestrelor sînt coborîte. O linişte de moarte pluteşte peste vechea plajă mondenă. Snobii, care afluau altădată, s-au mutat în altă parte. Bogătaşii care veneau aici în perioada izolaţionismului, năvălesc agum în zilele imperialismului în Europa, unde sub pretextul odihnei, tratează afaceri şi cumpără întreprinderile franceze, germane şi italiene.
In iunie, pe străzile pustii, între grădini luxuriante, cîntă acum privighetorile şi cucul. O linişte de moarte prezidează această cotitură a istoriei. Morga trecută e întreţinută de bătrîni generali la pensie, care continuă să sfideze universul, comic, inutil şi fără ecou.
*
Regăsesc Washingtonul liniştit, placid şi umed. Această capitală e un mare oraş de provincie. Vara, cînd pleacă în concediu diplomaţii şi guvernul, cînd Parlamentul se închide, oraşul fermentează înăbuşit, în căldură şi plictiseală. Cancelariile sînt goale şi funcţionarii, dezbrăcaţi în cămăşi, cască şi beau coca-cola îngheţată aşteptînd ora închiderii. Două luni de armistiţiu, în care imaginaţiile lacome din Wall-Street pregătesc noi proiecte de cuceriri, de afaceri, de provocări.
La un debarcader din New-York aşteaptă transatlanticul care mă va transporta către Răsărit, unde se aprind rînd pe rînd, făcliile unei noi lumini.
Responsabil de carte : C. Popescu Tehnoredactor : A. Crişan Corector : B. Cioculescu
Dat la cules 14.06.955. Bun de tipar 31.08.§55J Tir ap 10.100 ex. Hîrtie semi velină ed. mată de 65 gr. m.p. Ft. 840x1080/82. Coli ed. 6,10. Coli de tipar 4,75i Ediţia 1. Comanda 1614. A. nr. 02147. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R—92.
Tiparul executat sub com. nr. 1818 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „I. V. STALIN“. Bucureşti R.P.R.