\ SAU TRAS DIN ACEASTĂ CARTE, DOUĂZECI ŞI ŞASE DE EXEMPLARE, NEPUSE ÎN COMERŢ, NUMEROTATE DELA 1 LA 26. 1 I IS4 C/ 0. EMIL ISAC OPERE EDIŢIE DEFINITIVĂ ÎNGRIJITĂ DE MIRON R. PARASCH1VESCU BUCUREŞTI FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 19 4 6 Zo1* 05V (S>.) CUVÂNTUL EDITORULUI Deşi na ajuns la vârsta patriarhală — Emil Isac are astăzi // de ani neîmpliniţi — prezentarea întrun volum a operei sale complete îşi află temeiuri îndoite. Este mai întâiu unul de istorie propriu zisă, Emil Isac reprezentând un moment din conştiinţa Ardea* lului nostru, a acestui Ardeal care*şi întăreşte şi ve* rijică astăzi, pe câmpul de luptă, drepturile lui de succesiune în efortul de ridicare în libertate şi uni* tate a României. In această perspectivă a ţârii ro* mâneşti, ridicată — după scurta dar greu păgubitoarea rătăcire a unei clase sociale, ce nu poate fi niciodată identificată cu naţia — în lupta comună a popoarelor pentru libertate, independenţă şi progresul istoric, Ardealul rămâne, ca întotdeauna, parte integrantă şi factor hotărîtor. Lupta de libertate a României se leagă de lupta pentru Ardeal, exact în măsura în care lupta Ardealului este lupta de eliberare a ţării întregi. Şi nud o simplă coincidenţă istorică, nu e doar un joc al hazardului, că momentul trădării Ro* mâniei a trebuit să coincidă şi să înceapă prin vân* zarea unei părţi a Ardealului. Iată de ce astăzi când, România reintră pe dru* murile fireşti ale istoriei sale, cuvântul pe care Ar* dealul îl aduce de patruzeci de ani prin lira unui poet de mărimea şi forţa lui Emil Isac, constitue o proclamaţie de aceeaşi însemnătate cu marşul anului 6 CUVÂNTUL EDITORULUI 1848, strigat de Andrei Mureşanu şi cu cântarea Oltului, rostită de Octavian Goga. Şi al doilea înţeles al tipăririi operei complete a lui Emil Isac îşi are şi raţiunile ei, nu mai puţin însemnate, deşi aparent mai intime: este momentul şi orientarea cu adevărat nouă şi modernă, pe care tânăra poezie românească este ţinută să o cunoască şi să o înregistreze. Iar acest moment ce depăşeşte limitele geografice şi sufleteşti ale unei părţi de ţară, cunoaşte, prin poezia lui Emil Isac, accentul unei puternice şi reale personalităţi. Contribuţia poetului clujean este astfel de două ori istorică: întro istorie a României libere, democratice şi unitare, pe de o parte şi în aceea a desvoltării organice a poeziei na* ţionale, pe de alta. In paginile de faţă vom căuta să arătăm în ce măsură se leagă şi se condiţionează reciproc această contribuţie a poeziei lui Emil Isac de creşterea şi desvoltarea duhului românesc în întregul lui. Dela Eminescu la Arghezi, lirica românească a cunoscut o linie de evoluţie aproatye directă, poezia argheziană rămânând cel puţin tributară dacă nu deadreptul înfeudată poetului moldovean. Mai cu seamă pe laturea aşa zis modernă, poezia argheziană dovedeşte izvoarele eminesciene; preocuparea formală, artizanatul poetic, potriveala gingaşă a vorbelor şi o anumită lâncezeală de sentiment: Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru, bucuros de moarte... (Miciodatâ toamna^ sau: Departe eşti, departe ca fluturii ce*şi lasă In ramuri crisalida, în piersicul natal. . . (Fiara marii> CUVÂNTUL EDITORULUI 7 sau: Străbatem iarăşi parcul la pas, ca mai 'nainte. Cărările 'nvelite>s cu palide>oseminte. . . {Toamna) Asemenea versuri identifică un întreg punct de plecare al poeziei moderne, prin care Tudor Arghezi descinde în noua lirică românească şi ele definesc dela început un accent ce nwşi putea căuta reîmprospătarea decât în potrivitul vorbelor, după ce a părăsit sfion tarea de a se sprijini pe o atitudine. Trebuia să vină de peste munţi Coşbuc cu al său «Moi vrem pământ» şi Octavian Goga, pentru ca poezia românească modernă să cunoască şi un alt ton: acela al cântecului de luptă. Dar dacă Arghezi rămânea închis între penum* brele firidelor şi dantela mucigaiurilor, Octavian Goga suna o trâmbiţă ale cărei ecouri nu le*a ştiut prelungi decât atâta timp cât a durat sunetul de oţel al armelor. Trâmbiţa înăbuşea prea ades glasul poet tului, iar după 1933 poezia lui Goga rămânea străină şi chiar potrivnică luptei sale de început: pentru cauza poporului asuprit. Odată cu Arghezi şi Goga, un alt poet îşi încerca lira în România dinaintea războiului trecut. In 1908, apărea la Cluj prima culegere de poezii a lui Emil Isac} poet ce atrăgea luarea aminte a criticei şi a artiştilor români — între care O vid Densuşianu şi I. L. Caragiale — prin îndoitul sentiment de noutate al liricei sale: de revoltă socială şi de spargere a tipat re lor poetice. El îşi încheia primul volum cu un le* gământ şi o chemare: V'am spus o doină nouă, juraţi de vreţi pe ea! Era vremea când poezia naţională se smulgea greu din fesele eminescianismului. Experienţele poetice ale 8 CUVÂNTUL EDITORULUI lui Emil Isac erau grele, şi ele au adunat mai mult materialul necesar eliberării. Poetul îşi făcea prin stu* diile sale sociologice eşua luat licenţa printrun studiu asupra « Comunei Dumbrava », apărut în publicaţia franceză « Vingtieme siecle » şi tradusă în Buletinul Ştiinţelor Sociale din TSLetvt York) proviziile de cantu tate care aveau săn înlesnească saltul spre o altă calu tate, spre o « doină nouă» a liricei naţionale. Emil Isac avea să realizeze în poezia sa, un îndoit efort: ruperea de eminescianism şi formularea acestui sunet nou în lira românească. Actul lui poetic nu este, astfel, doar exferienţa proprie de strângere şi pre* lucrare interioară a unui material poetic dela izvoa* rele vieţii populare, dar şi de integrare a acest i ma* terial întro aspiraţie nouă a poeziei universale. Dar acesta e doar efortul creaţiei în care Emil Isac avea să se sprijine şt să lupte cu moştenirea şi bună şi rea, a poeziei ardelene. Era bună această moştenire fiindcă poezia ardeleană a păstrat întotdeauna închisă îm trînsa revolta socială şi politică a asupritului, dar era şi dăunătoare, întru cât nu stăpânea o limbă lite* rară închegată, sprijinită pe cronici şi cazanii (de care sa folosit atât de bine Arghezi), ci venea după experienţa Şcoalei latiniste şi după poezia lui Budau Deleanu, Anton Mureşanu şi Coşbuc. Accentele acestei limbi sgrunţuroase, sburlite încă şi informe, se recunosc în toată opera poetului. El le*a folosit însă cu un simţ caren este propriu şi care împrumută poeziei sale stângăcia ce ţuo dă doar liben tate a talentului, îmbinată cu credinţa: de a forţa cu* vintele pe tiparul ideilor, iar nu de a amputa ideile pe măsura cuvintelor. Ceea ce e într adevăr admirabil la Emil Isac, este acest stil, cu atâta mai personal cu cât îi aparţine fără săd fi căutat. Este dispreţul lui pentru vorbele frumos orânduite, pentru sonorităţile poleite, pentru împere* CUVÂNTUL EDITORULUI 9 chierile savante şi în general pentru o arhitectură poetică stilizată. Arhitectură este în lirica şi în proza lui, şi din plin. Dar ea seamănă mult cu arhitectura târgurilor noastre româneşti, în care barocul se înalţă pe temelia de bolovani şi se leagă cu grinzile de stejar, pentru ca să împlinească o funcţiune organică, proprie locului şi oamenilor. Poetul nu renunţă nicăiri la materialul prim pe care id oferă vieaţa poporului în întregul ei: folclorul şi mitologia, alături de influenţa directă a economiei politice şi de înregistrările ştiinţelor sociale. Merită să fie semnalat un amănunt: scriind de pătrunderea produselor străine la sate, Emil îsac pomeneşte de cacaoa lui Van Houten, înainte de Maiacovschi, care enumeră şi el produsele negustorului olandez în ver* şurile pentru Burluk. Spre deosebire însă de poeţii timoraţi, sclavi ai unui sentimentalism sau populism firav, el nu se sperie de răsturnarea pe care economia capitalistă modernă o aduce în vieaţa satelor; e mândru şi voios să vadă ţăranii vorbind la telefon, conducând tractorul sau umblând în automobil şi simte pulsul nou al vieţii de pionieri americani, pe care o asemenea răsturnare o inaugurează în sate. Poetul ştie să pă* streze de asemeni toate valorile profund lirice ale artei populare, ştie anume că folclorul şi mitologia sunt forme suprastructurale care durează şi cresc după legile unei dialectice proprii. Dacă în primele poezii întâlnim la el versuri ca acestea: Sufletul mi#l porţi Prin stele şi morţi, deduse deadreptul dintr un folclor mioritic, în poet mele în proză şi în articolele de ziar— care şi ele sunt mai toate adevărate poeme, nelipsindwle nicio* dată fiorul liric — Emil Isac îl coboară pe lisus IO CUVÂNTUL EDITORULUI Hristos, pe Dumnezeu şi Maica Domnului cu toată €scorta lor de îngeri, să stea de vorbă cu sentinelele din posturi de noapte, cu văduvele şi orfanii cărora le ară ogoarele înţelenite şi le ascut fierul plugului mâncat de rugină. Dar ce sunt toate acestea decât legătura poeziei sale de vieaţa reală a poporului şi instaurarea unui accent nou de realism în poezia şi literatura modernă? Parafrazând un gânditor englez, am putea spune că pe când lirica idealistă, abstractă şi metafizică, ret prezintă oglindirea unor lucruri comune, văzute de personalităţi mai mult sau mai puţin extraordinare, folclorul şi mitologia sunt lucrurile extraordinare văi zute de oamenii comuni. Cele spuse mai sus nu trebue să dea impresia că poezia lui Emil Isac reprezintă o înnăbuşire a per sa nalităţii poetice şi închinarea ei unor ţeluri sau unor năzuinţe de nivel redus. Refuzul poeziei aşa zise pure, de a vedea şi a simţi realitatea materială şi so* cială, de a asculta şi transmite gândul neformulat al poporului, voinţa şi visul lui, nu dovedeşte tăria unei personalităţi creatoare, ci mult mai sigur slăbiciunea ei. O personalitate e cu atât mai mare, cu atât mai adânc ea însăşi, cu cât se poate firma pe locurile cele mai comune, cu cât adică va şti să dea corp şi expresie unor dorinţe, unor aspiraţii şi unor realităţi mai cot mune.Nu întorcând realităţii spatele vom da măsura personalităţii noastre, ci înfruntând această realitate şi participând la transformarea ei. Poezia lui Emil Isac aceasta e: participarea directă a unei personalităţi poetice în vieaţa şi procesul de transformare socială, de luptă şi libertate a naţiei sale. Libertatea pe care o dă poeziei o astfel de participare, este nelimitată. E singura liberate într adevăr fără margini şi ea este mai cu seamă prielnică unui spirit înnoitor în poezie. întemeiată pe o conştiinţă colectivă, CUVÂNTUL EDITORULUI pusă în serviciul unui popor, câruian cântă dorurile, voinţa si visul, o personalitate creatoare va cunoaşte cea mai deplină libertate de expresie, tocmai fiindcă ştie în permanenţă că e eliberată de orice altă cenzură. Cenzura cuvintelor frumos orânduite, e singura grijă a poetului care n are grijă de cenzura conştiinţei populare. Dar ea e chiar moartea lui ca poet, limitarea şi înnăbuşirea posibilităţilor de invenţie şi de apel poetic. Ceea ce se petrece cu unii poeţi ce vor să descindă din preocuparea lor exclusiv lirică, la tribuna poeziei sociale, este unul din spectacolele cele mai puţin îm* bucurătoare: plin de bunăvoinţă dar şi de formule, un asemenea poet versifică în ritmuri şi cuvinte alese, sentimente, idealuri şi năzuinţe colective ale poporului, pe care tocmai el era chemat să le desluşească şi cărora avea să le dea o formulare nouă. Şi asistăm astfel la cel mai penibil anacronism: adaptarea unei forme poetice învechite, la nişte realităţi sociale în plină zămislire, cuprinderea în tipare vechi a unor sentu mente care nici nu s au născut. In asemenea cazuri, nu numai că tendinţa (sau ceea ce ne* am obişnuit a numi astfel) nu e dăunătoare artei, dar arta aceasta e dăunătoare tendinţei. Acest lucru Ia înţeles foarte bine Emil Isac.Modern şi revoluţionar într o vreme când prin modernism se în* ţelegea spargerea cuminţilor tipare de factură mai mult sau mai puţin clasică, măsurată şi îngrijită, el a ştiut şi a putut să fe profund personal tocmai fiindcă, odată cu poporul, privea în viitor. Versurile lui Emil Isac au prea puţin sau de loc deaface cu poe* tica modestă şi anonimă, care e astfel tocmai fiindcă e făcută pe tipare învăţate; versurile lui sunt invenţii poetice ale unei personalităţi care şi*a luat curajul şi libertatea de a fi ea însăşi, fiindcă e în numele tuturor. Şi aici e bine să facem o paranteză. Dacă e vorba să căutăm ceea ce se numeşte influenţa politică în 12 CUVÂNTUL EDITORULUI lirica lui Emil Isac, atunci, în afara fio fiorului — fot losit, cum arătam mai sus, ca un material prim — un nume din poezia mondială pe care ui putem alătura, este cel al lui Rainer A/laria Rjlke. E interesant de observat că, spre deosebire de majo* ritatea poeţilor ardeleni, Emil Isac nu sua făcut uce* nicia poetică în Germania sau în Austra Ungaria, ci în Franţa. Socialist întro vreme când majoritatea car* turarilor ardeleni erau membri ai partidului naţional, el cunoştea suflul si sensul real al libertăţii aşa cum le transmitea şi cultura franceză. De aici şi supe* rioritatea lui Emil Isac faţă de ceilalţi poeţi ardeleni. Tonul just al poeziei moderne nwl putea da Gen mania, îmbâcsită până în zilele noastre de vechea corn cepţie medievală, a burgurilor şi baladelor gotice, a tuturor sistemelor şi specializărilor, ci gândirea şi arta franceză care creştea organic şi care descoperise cu intuiţiile bergsoniene, limitele subconştiente ale libertăţii personale. Şi e semnificativ că freudismul de asemeni sua aflat corespondenţa pe plan artistic, nu atât în Germania, cât în mişcarea suprarealist mului francez, al cărui spirit mai puţin scolastic, mai puţin înclinat spre scheme şi sinteze fixe, folosea investigaţia subconştientului ca o primenire şi elibet rare a artei şi a personalităţii artistice. Procesul poatefi urmărit şi la Rilke, cel mai francez după Heine, dintre poeţii de limbă germană. Din această infuzie a spiritului francez, Emil Isac sa întors în ţară cu o perspectivă într adevăr modernă a poeziei. O seamă ain versurile sale, mai ales cele intitulate « Cântece », aduc înfiorarea subtilă şi dra* matică, memoria stârnită de dincolo de osul frunţii, dintro tulburare a cărnii şi a lucrurilor, ca un duh necuprins şi tainic, ce aminteşte de formulările şi aurele rilkeene: CUVÂNTUL EDITORULUI 13 Pe lângă apa care trece, Cu tine cine astăzi trece, Cu cine treci în noaptea rece? Cui îi şopteşti vieaţă bună, Al cui nume îl spui în lună, Şi lacrimi cine îţi adună? Pe sânul cui plângi tu iubirea? Cu cine lauzi înflorirea, Cu cine blestemi veştejirea? Cu cine numeri tu arginţii? Cu*ai cui dinţi îţi tremură dinţii. Când ţi se stinge glasul minţii? Oricine te*a răpit din mine, De te#ar fi cumpărat oricine, El mă va regăsi în tine. In asemenea versuri, e rilkean mai ales sentimentul gingaş de formulare a lucrurilor greu de exprimat, efortul de a da corp şi plămadă unor realităţi insezu sabile, ca vieata care naşte, ca tot ce e nou si neînre* gistrat încă. Altmintrelea, poezia lui Emil Isac — cu adevărat modernă — sparge tiparele şi dă curs liber unei ex* presii în care înşiruirea cuvintelor se face după un limbaj interior, ce ţine de automatismul suprarea* liştilor prin libertatea' enumerării, prin aglomerarea de imagini şi prin unele alăturări neaşteptate, care surprind şi emoţionează prin simplitatea lor elemem tară: > > el e chemat săn aducă primele formulări. In acest înţeles, Emil Isac e un poet universal şi un mare poet naţional, întru cât a ştiut să toarne într o nouă şi proaspătă limbă românească, năzuinţele şi dorurile poporului său, purtând neclintită credinţa într o lume şi o omenire ce trebue să meargă pe calea progresului istoric şi a ridicării ei prin lupta împotriva tiraniei. Fiindcă — uitam să spun — Emil Isac a fost şi a rămas în toţi anii de dictatură din Europa, un sta* tornic democrat. Iar cartea de faţă apare şi din acest punct de vedere, la timpul cuvenit. 12 Decembrie, 1944 MIRON R. PARASCHIVESCU POEZII IMPRESII ŞI SENS AŢII MODERNE (1908) CÂNTECE I Afară vânt negru. Şi moartea plânge. Vai, tot sânge. In tot locul sânge. . . Şi tot păcat. .. Şi tot râde noaptea, Mă chiamă să viu. . . « Atâtea piepturi goale. Pat moale, nu vrei pat moale, Ori vrei sicriu? ». II In odaia noastră moartă, Am venit noi cei mai morţi, Să aducem viaţă 'n piatră, Deschizând a nopţii porţi. Şi când ne 'nvăţăm cu taina, Azi oftăm în traiul nou. Azi odaia iat' trăeşte, Şi de rele ne grăeşte. POEZII 18 III Braturi moi si ochi sătui. . . Nu mai vrem cântare. Am trăi şi n'avem cui, Soare, dulce soare. In zadar te chem să vii, Draga mea la mine. Nici nu te*ar mai şti iubi, Trupul meu pe tine. Nu mă 'mbată sânul tău, Nu mai vreau plăcere. Poated bine, poated rău, Că*s sătul de miere. IV Primăvară, iară soare. Unul vine, altul moare. Unul plânge, altul cântă, Primăvara cea mai sfântă. . . Unul frânt de foame piere, Altul tot dragoste cere. Unul râde, căci îi place. . . Altul sufere şi tace. V Noapte neagră. . . Ochi adânci. Tot mă strânge. POEZII 19 Braţele*ţi sunt moi. Şi nu plânge. Lumea este ’n noi. Mă sărută. Mă sărută. Ardă 'n noi viaţa. . . Să ne afle dimineaţa Sângerată faţa, sângerată faţa. VI E plin păharul nost de vin, E plin. Şi plin e pieptul nost' de dor, D'amor. . . O, zori albastre plângeţi voi, Cu noi. Tu Soare! râde, căci tu poţi, De toţi. VII Mbe greaţă de*acei bolnavi, Mbe greaţă. îmi plac acei ce sânt De viată. > Destul am plâns, să ştiu Azi râde. Eu vreau cântare şi dragoste, Nu lacrămi şi feţe hîde. 2* Destul îmi plouă ’n viaţă, A morţii vecinică noapte; POEZII za Azi vreau să mă renasc în soare; Aduceţbmi cântec şi floare, Şi şanuri coapte. BOIERUL ROMÂN Paris. Paris. Paris e leagănul tău sfânt, Trăieşti între braţe de cocotă. Şi ele te 'nvaţă la cânt. Păpuşa altora în viaţă, Iţi scurgi zilele 'n chef şi boli discrete. Tu din întreaga lume nu vezi altceva Decât fete. . . Crierul tău ţid destramă şampania şi grogml, Şbţi strânge gâtul fumul de ţigară. Tu nicicând n'ai înţeles strigătul Acelor ce nu vor să piară. Parfumul ţba otrăvit suflarea. Tu nu simţeşti mirosul de ogor. . . Tu, nicicând n'ai văzut a zilei muncă, Tu n'ai văzut sclavi, care asudă 'n luncă. Şi n'ai văzut flămânzi, ce mor. . . Paris. Paris. Paris e mormântul tău de jele. El ţba furat privirea, să nu mai ştii privi la [la stele. Pieri între braţe de cocote stoarse de plăcere. . . Şi moartea ta o plângem în durere. . . POEZII Nu plângem trupul tău, ne plângem soartea [crudă, Din care ţi,s'a dat, ca tu să prăpădeşti Averea celor ce asudă. . . AŞTERNE,MI... Aşterne,mi patul mamă, Şă dorm pe albe perne. Eu am păcate negre, Şi lacrăme eterne. Zadarnic vreau lumină, Tot numa ciaţa,mi vine. Eu am murit în alţii, Ori ea muri în mine. . . SPLEEN Toţi se sărută, toţi se resfaţă. Eu sunt judecat la neviaţă. Eu sunt judecat la bucuria altuia. Să văd fericirea altuia, Şi să,mi văd jelea mea. Eu nu pot culege flori şi sărut, Vai, sunt osândit la pace. Să,mi fie păharul plăcerii neumplut, Şi să nu ştiu ce face. . . 22 POEZII T ABES I Stau lângă mare şi privesc în soare, In ochi îmi râde*o fată şi pieptul ei e'n flokre. Şi fata râde. Şi floarea sânului e caldă. . . Sufletul meu în mare se scaldă. Şi fata plânge blăstemul de floare. Ea plânge, că nu mai ştiu privi decât la soare. . . II Apune soarele, apune. Vine umbra. Vai, tremur. Umbra vine. Şi taina care spune. . . Mor toate gândurile bune. îşi cască 'ntunerecul gura spurcată. Apune, soarele, apune Şno fată Plânge în umbră. Şi tot plânge*o fată. Apune soarele, apune. . . III A fericirii lume Nu ne mai povesteşte. In noi nu este viaţă. Şi dragostea posteşte. Nu ne mai cheamă noaptea. La cânt şi 'mbrăţoşare. In suflet ne e moarte, Si bătrânetă mare. » » POEZII 23 Şi ochibmi nu au cearcăni — Plăcerea nu ne fură. . . Tu tiuiţi mai muşti iubirea Pe tânăra mea gură. Instreinaţi cu totul, Şedem plângând la masă. Un pat îşi umflă perna, Şi nouă nu ne pasă. . . VIITORUL Toţi oamenii ies la poartă. Geriul e roşu. . . Plâng toţi. Şi râd şi blastămă toţi. Arde. Arde. Ori renaşte lumea moartă. > Geriul arde şi zeii pier toţi. Vine un nou soare. . . Vine o dimineaţă mare. . . Şi oamenii blastămă şi plâng şi cântă. * Geriul tot arde şi vin de departe Oamenii noi şi doinele moarte Apun în noaptea frântă. NAVA ROŞIE Pluteste*o navă roşie > > Pe*a vieţii neagră mare. Nud soare — râslaş pierdut în gânduri Zadarnic vrei s'ajungi la zori 4area trăeşte: tu mori. SINISTRU CLOPOTELE îistru clopotele sună, ocanele mai sfinte, sună ocanele mai sfinte sună. clopote e numai pace. ocanul nici când nu mai tace ocanul nici când nu mai tace intarea clopotului sună vreme si a lume bună > intarea clopotului sună. ocanele vai, câte*ar spune î le*ar fi glasul rugăciune, POEZII 25 LUNA Lunari varsă tot argintul Pe lumea 'ntristată, Eu privesc plângând, la lună, Lunad minunată. . . Lunad albă, lunad sfântă, Strălucităd luna. . . Şi în sufletul meu plânge Noaptea totdeauna. ARDE... Arde n sobă focul Şi privesc în el. Foc. Foc. Eu privesc în foc. Ardă lumea 'ntreagă, So privesc râzând. Foc. Foc. Să privesc la foc. Dar ş'atunci în moarte. N'aş putea privi. Foc. Foc. Moartea n'are foc. BEAI... Beai. . . Beai. . . Şi tot mai turburi ţns crierii. . . Afară cântă grierii. . . Beai. . . Tot beai. . . 26 POEZII Se face noapte şi tot beai. S'aşează noaptea pe tine. . . Altă ziuă vine. Şi tot beai. Şi tot zadarnic beai. Acelaş suflet îţi geme. . . Tu, picur în vreme, Zadarnic veşnicia vreai s'o beai. . . AL AMINTIRILOR Mbai zis: tot mă sărută, Sărutămii sufletul din mine, Sămii curgă toată viaţa ’n tine, Mbai zis: tot mă sărută. Şi tot te*am sărutat. Te*am si cântat, te*am si muscat. __ > > ) > Te*am stors. . . Din sângele^ţi am tors Al amintirilor biciu minunaţ, Cu care tot te bat, tot te bat. . . AŞTEPT Aştept mereu şi nu ştiu ce aştept. Aştept o fată sămii vie la piept. Aştept un blestem, ori un cântec aştept. Şi nu ştiu ce aştept. POEZII 27 Cu ochi aprinşi aştept. Şi tot nu vine. Nu vine nici rău, nu vine nici bine. Mor toate morţile în mine. Şi renasc toate vieţile. Şi tot nu vine. Aştept, aştept. Şi nu ştiu ce aştept. Aştept, lumină ori noapte? Aştept, viaţă ori moarte? Aştept, Aştept. Şi de departe Mă chiamă ale beznei şoapte. . . MARIA MEA Maria mea frumoasă, Maria mea păgână In ochii tăi e noapte şi aur ai în mână. Ieri, dragă, n’aveai aur. Şi astăzi eşti bogată. Maria mea frumoasă, Maria mea curată. Ai fost. . . Parfum revarsă vestmântul tău [de floare Tu vii dela iubire, căci faţa tad cu zare. . . Şi tremuri de ruşine, Maria mea păgână . . . Aduci atâta jele în aurul din mână. Pemn aur tu vândutei iubirea ta de fată, Maria mea frumoasă, Maria mea curată. 28 POEZII CURATĂ NOAPTE Curată noapte, plină de 'ntristare, Ascultă draga mea cum plânge. . . Eu plâng, căci nu mai cred în soare, E vestejita vieţii floare, Şbmi sună 'n suflet A trecerilor veştedă cântare. Afară vântul, Şi stelele nu ştiu să râdă. Şi luna 'năduşită 'n ciaţă hâdă, Nu luminează cu argint, pământul. Vai, tot mai stinsei visurile noastre, Şi tot mai neagră geme huma. Să ştim, am blestema acuma Cântările şi zorile albastre, Ce ne*au legat de*olaltă, La fericire sfântă. Să fim vâslaşi pe o navă frântă, Ce pe*a durerii mare saltă. . . Să fim priebgii jelilor intime, Vrăjiţii unei primăveri, Când serile erau ale iubirii seri, Când nu credeam în adâncime. Azi suntem morţii vieţii noastre moarte, Absint, opiu şi morfină Durerea noastră o alină, — Şi zorile*s tot mai departe. . . POEZII 29 TRENUL Tren, vine tren negru. Aduce lumină. Vin oameni noi, elei, elei, Tren, vine tren negru. Vă 'nchinaţi 'naintea lui. Aduce viaţă. Vin oameni morţi, elei, elei, Tren, vine tren negru. IN SÂNGELE.MI DORM In sângele^mi dorm morţii Şi viaţa lor mă bate. . . In mine râde moartea. Eu sunt, c'am fost odată. Voi fi şi nu ştiu cum. Am fost să fiu. O viaţă începută, Eu o sfârşesc în mine. In sângele*mi dorm morţii. VINE, VINE Vine, vine, cine vine? Vine vremea după mine. 30 POEZII Şi mă cere, şi mă cheamă, A pământurilor mamă. . . Şi în mine vieaţa plânge, Am atâta creer şi sânge. . . Sângele la vis mă cheamă, Creerul visul mid destramă, PRIMA... « Arată*ţi sînul ». — Tremura feciorul. Şi learfa bătrână râdea. « Arată*ţi sînul». — Tot plângea feciorul. Şi learfa tot râdea. L*a dus la un pat mai alb c'a ei viaţă. Şi ba spus să facă ce vrea. . . Şi feciorul tot tremura. Şi sângele murea în sfânta lui faţă. Si când se trezi din amorţeală, Feciorul a 'nceput să plângă de greaţă. Learfa bătrână, sătulă de viaţă, Sta goală. CI AŢA, CIAŢA... Nu mai cred în tine. Sunt robit de morţi. Ciaţa vine. POEZII 3* Sufletul mi A porţi, Prin stele şi morţi. Tot aş cere viaţă. Şi se stinge 'n mine A iubirii dimineaţă. Vine alba ciată. > Şi plutesc mereu Valurile jelii, Mirele Ophelii Nu mai cred că*s eu. . . Nu mai cred în tine, Sunt robit de ciaţă. Moare 'n mine, moare ’n mine, Dragostea de vieaţă. Vine alba ciaţă, Viaţă, neagră viaţă. AŞTEPTARE y In bordeiu s’a stins lumina, S'a sfârşit pânea pe masă — Şi flămânzi bocesc copiii, Tatăl nu vine acasă! Viscol geme la fereastră. . . Şi e frig. Şi reced soba. . . — Sună /n curtea puşcăriei Sub spânzurătoare, toba. . . 3* POEZII NOAPTEA Geme noaptea Şi luna lăcrăma, Argintul ei, Pe ramuri curgea Şi jelnicii tei Plângeau de taină. A morţilor daină, Pe căi se sbuciuma. Un om tăcut venea. Şi par'că zâmbea. Păşea sfios, Şi nu se oprea; In mână avea O cruce şuo secure. . Şi crucea o săruta, Când tremura. . . Iar din săcurea sângerată. Citea o dragoste de fată. . PLUGARUL Plugul ară, plugul ară. . . Şi în urma lui e sară. Plugul ară, plugul ară. . . In zadar ari măi frăţâne. Soarta ta e tot de câne. Tot de câne. . . Plugul ară. . . Şi boerul Munca ta o odihneşte. Bogăţia lui tot creşte. POEZII 33 Plugul ară, tot . te ară. Ară viaţa ta amară, Plugul ară, tot te ară. Şi când vieaţa ta se curmă, Plugul râde şi tot ară. . . Vesel, căct rămâi în urmă. . . STRIGOII... In mănăstire, pustnicii bătrîni, Hohotesc şi beau şi se sărută. Afară urlă câni. Noaptea de altcum e mută. Fereştile strălucesc în zare — Şi cine le vede tremură şi plânge. Acolo s'adună la nunta de sânge, Pustnicii gârboviţi de soare. Şi râd şi hohotesc şi vântul tot urlă, Şi noaptea e tot mai adâncă. Se bat valuri de lună pe*a schitului stâncă. Ş'un diavol nebun cântă ’n turlă. . . PRELUDIUL EXTAZULUI Blestămând m'ai părăsit Aleluia dragă. Şi zîmbind te*am regăsit, Mândro, tu, pribeagă! 3 34 POEZII Nu te mustru, nu te bat, Soaţa mea păgână. . . Ochiul tău nu km uitat, Nici alba ta mână. Sânul tău, ce a bătut L'al meu piept odată. . . Astăzi iar m'a renăscut, Să<ţi cer trupul, fată. Să te am, să nu te pierd, Să trăieşti în mine. Beat de cânt să te desmierd Până noaptea vine. . . Aleluia! ai venit Să mă speli de jele. Te iubesc, căci m/ai iubit, Fără gânduri rele. Te iubesc. Şi nu te las, Să te duci din braţă. Până ai în suflet glas, Şi sânge în faţă. Să*ţi storc viaţa, să te plâng Soartea mheste dată: Cu iarna mea să îţi stâng, Focul tău de fată. . . Ii In odaia mea tăcută Te aşteaptă patul moale. Perini albe, perini bune. . . Vino dragă, vino dragă Să păşim pe*a nopţii cale. . POEZII 35 Sângele îmi arde trupul, Pieptumii: floare irosită. . . Vino, să te muşc cu dinţii, Vino dragă, vino 'n braţe^mi, Dragostea mea veştejită! — Să uităm, că suntem bolnavi De cântare şi iubire, — Tu să*mi fii mireasă albă, Cea mai bună, cea mai albă, Eu să fiu negrul tău mire. . . In tăcerea minunată, Numai pieptul nost' să bată, Şi 'ntr'o 'mbrăţişare sfântă, Să uităm viata toată. SIRENA FABRICII. .. Fum gros se 'nalţă 'n cer. Sirena fabricii sună. Oameni palizi de visul nevisat, La poartă se adună. . . Şi nu grăesc, şi nu se căesc, Ai crede că nu trăesc; îşi şterg ochii şi n'au răgaz să plângă, Fum gros se 'nalţă 'n cer. . . Palatul din vecini De chiote şi de pocnet de sticle răsună. Lăutarii cântă dragoste din strună. . . Sirena fabricii sună, tot sună. . , POEZII A VENIT UN DOMNIŞOR A venit un domnişor La ogor. Fete vru să ’mbrăţoşeze, A venit un domnişor. » Tot privea la sânul lor, Domnişorul, domnişor, Tot privea cu dor, cu dor, Domnişorul, domnişor. ... Şi când vru să ’mbrătoseze, Fetele^au fugit ţipând, Le veneau în gând Domnii care râd văzând, Mamele născând, .Mamele născând. . . A venit un domnişor. ORAŞ BOLNĂVIT... Oraş bolnăvit de viaţă, Tot oameni stinşi pe uliţele tale, Tot jale, Pe fiecare faţă. Şi oamenii aşteaptă plângând de slăbiciune, Aşteaptă senzaţie mare. ... Şi vine din apusul otrăvit de soare, Un car de fân cu miros tare. Oraşul tresare. POEZII IN ZORI I Bordeiu bătrân de jele Copiii dorm de trudă. Visează visuri grele. Şi faţa lor, şi faţa lor, De lacrămi lin udă. Şi mama îi sărută, Trezindud tremurând: «Treziţbvă la muncă, L/a domnilor poruncă». . . li tot sărută. Copiii se trezesc pe rând. II Palat trufaş de aur. . . In sală de mătasă Copii bolnavi de miere Visează de balaur. Şi mama lor la masă, Ii tot priveşte blând: « Dormiţi, dormiţi în pace. In făşii de mătasă ». Ii tot priveşte blând. Şi vieaţa par'că tace. 3» POEZII VIAŢA DE MAHALA I 'Naintea caselor de larmă. Doi oameni s'au aprins la ceartă. Femeile la poartă Ţipând, tot mâinile îşi sfarmă. Deodată' cutitul străluceşte, Un om răcneşte. Şi unul cade plin de sânge. Intr'un bordeiu lângă perdele Atâtea fete rele. Şi una plânge. II A murit copilul lui Ştefan. Mare boală: ciuma ba dus. Venit*au chiar domnii din sus Să vadă copilul lui Ştefan. Şi lumea se mira şi invidioasă Priveşte l'a lui Ştefan casă. Atâţia domni la 'nmormântare. . . Vezi, ce noroc cu boala mare!. . . III Vine o căleaşă bogată. In ea o fată. .. Toţi o cunosc, toţi râd de ea; Doar s'a făcut rea. . . POEZII 39 Şba vândut trupul şi azi e bogată. Şi haina ei e parfumată. . . Şi trupul id poartă căleasa, De mâncări şi beuturi e grea masa. . . . . .Dar când n'o vede nimenea, atâta [plânge Şi'n mână haină sdrănţuroasă strânge Şi tot o sărută, visând copilăria, Când întindea în colţuri pălăria. . . FLORILE Am cumpărat flori. Mi le*a vândut o fată. Erau albastre zori. Şi dormea lumea toată. . . Şi când mi le*a 'ntins O mână firavă şi mică, Florile le*am privit, Cu dragoste şi cu frică. . . . . .Simţeam că în ele Au înflorit lacrămile mele, A 'nflorit a fetei jele; Un vis de stele, Şi toate gândurile rele. . . Şi mă 'ngrozeam de flori. . . Căci mi le*a 'ntins o fată, O fată care nu doarme în zori. . . O fată care nu visează 'n pernă, O fată care vede foame. 40 POEZII Fugiţi fantoame. . . Am cumpărat flori. Erau albastre zori. HUMANITAD Veneau tăcuţi din depărtare, Bărbaţi bolnavi de#o sete mare. . . In urma lor râdea cântare: Şi flori şi râu şi ochi şi soare. . . 'Naintea lor răcnea pierire: Şi chin şi lanţ şi răstignire. . . Mergeau tăcuţi în depărtare Bărbaţi bolnavi de*o sete mare. . . Se tot duceau cătând o cale, Pe care nu mai este jale. . . Şi căutând cărarea sfântă Au tresărit în noaptea frântă. . . ... In cimitir aflau o cale — vŞi nu mai lăcrămau de jale. . . POEZII 4i MORS MAGNA O fată roşie, Mă tot goneşte, Mă tot goneşte, In clipe rele, Şi tot rânjeşte, O faţă roşie. O faţă roşie, îmi râde jele, In clipe rele, îmi râde jele. Şi mă goneşte, Şi tot rânjeşte. O faţă roşie. O faţă roşie. O faţă roşie, Cu negre creţe, O faţă roşie, Im mii de feţe, Mă tot goneşte, Şi tot rânjeşte. . . NAVA VIEŢII Nava vieţii, nava vieţii Mi s'a frânt, Am avut catarg prea tânăr, A fost mare vânt — Nu*mi zîmbeşte de departe Nici un far, Vânturile tot mai aspre*mi par. 42 POEZII Şi răcneşte marea vieţii, Valuri mii. . . Dimineaţă a credinţii Nu mai vii?. . . A NOPŢILOR A nopţilor adâncă pace, A nopţilor poveste sfântă, In sufletul mieu moarte cântă, A nopţilor adâncă pace. Cântarea primăverii mele S'a stins în bulgări de ţărână, M'a prins a morţii albă mână — Şi tot privesc plângând la stele. Acolod viaţa mea de viaţă, Acolo jalea n'are faţă, Acolo nu e chin şi ciaţă. Acolod viaţa ne ’ncepută. Acolo moartea nu e mută. . . O, de*aş fi stea în veci pierdută! CURG... Curg valuri de lumină pe uliţa mea moartă, Pândeşte dimineaţa să nu mai stau la poartă, Pe mine nu mă cheamă a patului căldură, M'a sărutat a nopţii înfierbântată gură. POEZII 43 Când toată lumea doarme în pace ’nvăluită, Eu stau visând la poarta de nopţi îmbătrânită. Şi tot privesc cum vine albastra dimineaţă, Inaurând cu soare a 'ntunecimii viaţă. Curg valuri de lumină pe uliţa mea moartă, Pândeşte dimineaţa să nu mai stau la poartă, « Sărman sclav al durerii cu inimă deşartă. . . Te aşteaptă, tot te^aşteaptă o veşnic mută [poartă ». PARALIZIE Odaia 'mbracă haina nopţii. . . Pe patul alb un om se sbate. . . Tiotaoul ciasului adoarme. Şi clipe vin nenumărate. . . Vedenii roşii de mânie Se ’nşirue pe patul rece —■ Şi omul simte că în suflet, Al morţii lung fior îi trece. Vai, câte nopţi bătrâned cheamă La visuri negre de durere. . . Şi nicio rază de lumină Privirea stinsă n'o mai cere. . . MUNCITOARE... Sdrenţe negre, sdrenţe hâde, Nu e lumea de mătasă. . . Câte fete nu ştiu râde, Câte fete plâng şi coasă! POEZII Alta lenea lor şbo poartă In căleasă parfumată, Lumea voastră este moartă, Viaţa blestem vă arată. . . Visul vostru nu răsare, Fiorul de*a cere pane II omoară. — Şi cântare Gura nu ştie să ’ngâne. . . Şi munciţi;................... muncind în taină. Trece#a tinereţii floare, îmbrăcând a nopţii haină Dispăreţi în umbră mare. Voi pieriţi. Dar sdrenţe hâde Tot mai sunt lângă mătasă. . Vin fete ce nu ştiu râde, Şi tot plâng, tot plâng şi coasă. EVENING STAR Te iubesc. Mai mult nu ştiu spune. Tu eşti a vieţii dimineaţă, Ş'al vieţii mele soare*apune. Te iubesc. Cu blestem şi cu rugăciune Ţbaş tot spune Te iubesc, te iubesc. POEZII 45 Te iubesc, căci eşti altar ce nu mă 'nchină, Te iubesc, căci fugi de mine, O, de te*aş şti lovi cu tină, Eu cred că te*aş iubi mai bine. NOAPTE IN CRÂNG Aus meinen grossen Schmerzen Macii* ich die kleinen Lieder. . . Noapte tot mai noapte; Tremură plopii, Fâşâie suflete rele. Vai, tot jele. Simţesc că te apropii, Ochibmi tot mai tulburi. . . Tremură 'n sânge. Braţele mele, braţele mele Te^aşteaptă să ştiu plânge. Să ştiu plânge. PARIS I bam dat aur şi mărgele, briliante şi rubine. Ea trăia în bogăţie. Mă iubea numai pe mine. îmi spunea poveşti atâtea, când o ’mbrăţoşam [cu jele. Se mira de focmmi tânăr şi de lacrămile mele. 46 POEZII îmi zicea că sunt Apolon, că altar mbe pala faţă. Eu cetiam din ochiid vineţi, poezia mea de viaţă. Ii ziceam că e ca Esther, pătimaşe ca Iudita, Ea râdea de lumea veche şi râdea ca Fericita. A trecut iubirea... şi azi Esther e uitată. Azi e lumea iarăşi nouă. Viata are nouă fată. y y y I Luna încă doarme albă pe*a cerului pânză sură, Tu zaci încă tot la sânmmi, gura*ţi geme pe*a [mea gură, Ne iubim cmatâta viaţă şi tot ni se stinge faţa. Mă sărută. Vine ciaţa. . . Vine bezna. . . Morţii zilei. . . Tot trecutul [nostru vine Vinemn blestem, ori o rugă după tine. Şi tu tremuri. De departemn plâns te cheamă. Plânge, plânge*o mamă. DELA SAPĂ VIN... Dela sapă vin ţeranii De pe faţă le plâng anii, Câte chinuri, câtă trudă, Şi de lacrimi faţă udă. . . Vin ţeranii cu sfială, Suflet plin şi străiţă goală. . . Şi cum vin din depărtare înroşeşte sfântul soare. . . POEZII 47 Şi cum vin storşi de*oboseală, O căleasă vine ’n fală. . . In căleasă domni şi doamne, Cât parfum şi aur, Doamne. . . Şi pe lângă ei când trece, . li atinge fior rece. « Vai, acei ce*s pe căleasă, Mâncă grâul nost' pe masă ». . . SECERIŞ Plaiuri de verdeaţă, viaţă, multă viaţă, Lacrimi pe*a mea faţă; Vai, eu nu văd plaiul, eu văd numai sclavul, Cum asudă 'n plaiuri de verdeaţă. Şi când muncad trudă, şi când toţi asudă, Când recolta de durere şi de plâns e udă, Domnii cei mari la răcoare, Se ascund de vânt şi soare Şi râd de a vieţii trudă. . . QUOD VULT DEUS... A vuit codrul. Codrul a urlat. Teii lui, mii şi mii, Albi s'a scuturat. . . 48 POEZII Intr'o casă. Ghiaţă. S'a stins o viaţă, Căminul s'a stins de ghiaţă. A vuit codrul. Codrul a urlat: « Eu am tei mii şi mii Şi un cămin totuşi a îngheţat » Un cămin a îngheţat. A vuit codrul. AZI Azi, ne răpeşte viaţa Maşina şi fabrica, Ne veştejeşte faţa. . . Azi, n'avem somn şi tihnă, A domnilor odihnă Ne fură dimineaţa. . . > Azi, plângem storşi de boală, Nevastra noastră, pală, Nesărată masa goală. . . Azi, da, . . .Dar vie mâne Lanţ greu, ori albă pane, Să ne aducă mâne. Ori să murim în sânge. . . Copilul azi de plânge, Dar mâne lanţud frânge. . . POEZII 49 EGO HOMO... V'am spus o doină nouă, juraţi de vreţi pe ea. Vam arătat că lumea e bolnavă şi rea. Din sufletul mieu stors^am dureri ce n'aţi simţit, Juraţi de ştiţi pe cruce: cântarea a minţit? Voi aţi văzut mătasa eternelor măriri, Eu am văzut cununa martirilor martiri, Voi aţi căzut la tronul de aur bolnăviţi, Eu vreau să spun că altcum de*acuma săd [priviţi. Să înţelegeţi spusa Hristosului Hristos: « E carnea numai carne şi osul numai os ». Prăţân e împăratul cu cerşetorul sclav, Din doi, se face^odată veşnic tăcutul prav. V'am spus o doină nouă, juraţi de vreţi pe ea, V'am arătat că lumea n'ar fi să fie rea. Din sufletul mieu stors*am dureri ce n'aţi simţit. * Cu doina cea mai doină, eu, omul, am venit. . . POEZII (1914—1944) DIN VERSURILE TRISTE: ANNIE Contesa şedea pe un scaun de argint. Ochii ei [erau albaştri. Am băut şampanie multă. Contesa a vrut să plângă. A poruncit lăutarilor să cânte vesel, căci veselia [lăutelor stoarce lacrimi. Şi la masa de aur au cântat ţiganii negri, din [lăute roşii. Strunele străluceau în soare, căci lacrămi tre* [murau pe ele, ori zâmbet. Şi merele coapte din grădină răsuflau; parcul [verde. . . crinii albi. . . Şi am băut şampanie vreo zece pahare; şi lăutele [au început să cânte. Contesa ofta şi eu am cântat: — Sânt feciorul popii dela Cluj, mama mea [foarte bătrână. Biserica de lemn — pâinea amară. Brazda nu fuge după plug — doinele triste, [căci fetele vin grele acasă, Şi în curtea noastră plâng şapte dureri. Dureri cresc în nucul bătrân si el ne vorbeşte > j [de lancu, Durere curge din izvor — Dureri cresc din flori si în munţi dureri > > [se ridică, Căci durerea a făcut morţi pe morţii noştri. 54 POEZII Sânt feciorul popii dela Cluj — tata s'a dus [cu furtuna, Mai departe s'a dus decât moartea. In biserica de lemn cântă bătrâne, căci nu creşte [grâul tânăr, Şi în urma plugului cad mereu plugarii. Pe unul îl opreşte boala, pe altul femeile rele, [pe altul oraşul, Şi 'n brazdă licăresc lacrămile mele. Ob, durerile, durerile, contesă, mă omoară. Căci sunt feciorul. . . popii. . . dela. . . Cluj. . . Contesă, Contesă adesea mă mustră ochii tăi, Căci sunt atât de frumoşi cum hâzi numai [plugarii pot fi, Adesesa, când văd mătasea hainelor taie roşii Mbaduc aminte cât de palidă e mama. Contesă, Contesă, adesea când vă îmbrăţişez [în delir, Mbaduc aminte de acei pe care îi resping [suliţi. . . Adesea, când curge şampania râu pe masa ta, Mbaduc aminte de acei ce nu mai au lacrămi. Contesa şedea pe un scaun de argint. Ochii ei [erau albaştri. Insera. . . începu să numere stelele. Stelele frumoase. Şi lăutele cântau, cântau Şi un ultim adio venise din soare, Căzuse pe strune, Fugi prin sufletul meu, ca o verigă gonită [într'un cavou, Oh, şi m/a ars raza muritoare de soare. Oh, raza aceea m/a chemat înapoi. . . La mamă... In ogradă. . . Sub nucul bătrân. . . Acolo este o bancă. . . Mai trăeşte Anicuţa? POEZII 55 Şi Contesa număra stelele: două, trei, zece. . . Mai latră după corbi dulăul? Spune, roză, [ce faceţi voi acasă, Mă mai cunoaşteţi şi mă mai iubiţi? Se ’ntinde seara hora 'n jurul casei noastre? Mai cântă fetele când moare*o fată mare? Mai sunt copii ce*asvârl flori roşii după [necunoscuţi ? Contesa porunci să cânte lăutele mai tare. Contesa înţelese că în mine s’a trezit cuvântul Ce*a adormit în sufletmmi ucis. Contesa înţelese că ’n mine vrea să râdă mama Cum numai mama ştie să râdă când sunt singur. Contesa înţelese că în mine şbau trimis [chemarea florile, Pădurile şi stâncile şi morile, Şi fetele cu flori de busuioc, moşnegii cu toiag [de nuntă, Şi soarele ce m'a trezit şi m’adormise de atâtea ori Contesa porunci lăutarilor. Şi lăutele au început [să ţipe, Căci strunele lor se luptau cu sufletmmi. Şi am rămas învins. S’a înserat în parc. Doar scaunul de*argint mai lumina. . . Contesa. . . Contesa. . . Lăutele. . . Lăutele. . . UNDE SE DUC? Unde se duc morţii, unde se duc? In o altă lume, în care întunerecul este soare In care nu împietreşte piatra, nu înfloreşte floare, Şi toate sunt pentrucă nu sunt, Morţii unde se duc? 5<> POEZII Pământul îi leagă, se fac praf şi cenuşe, Şi poate nu ajung până la tainica uşe Ce închide izvorul luminii şi împărăţia deştele? . . . Unde se vor duce cântecele şi durerile mele Ce, trecătoare, în mine le port, Unde mă voiu duce de voiu fi mort? De voiu fi mort, simt unde mă voiu duce, Voiu sbura din pământ, de sub cruce, Un zâmbet voiu fi pe buze de copil, Voiu fi poate o înserare de April, Voiu fi o frunză . ori voiu creşte ca un munte, Voiu fi un val de mare, ori brazdă pe*o asudată [frunte Voiu fi un cântec ce voiu amorţi pe strune, Ori voiu fi codru ce plânsul îşi spune, Ori poate nu voiu mai fi nici moarte, nici viaţă Numai deasă şi neînţeleasă ceaţă In care va porni copilul meu să*mi caute amin* [tirea. . . Unde se duc morţii să nu ajungă nicăirea? PARCUL Parcul îmi era prieten, cunoşteam Toate cărările lui; Se cutremurau brazii când visam Şi zorile de*atâtea ori m’au găsit în geam, Fără urma somnului. Toate florile din parc m/au iubit Şi fiecare, ca o femeie înflorită mi se oferea, Florile cunosc pe*acel ce mult a pătimit. . . POEZII 57 Fiecare frunză, fir de iarbă, cântecele mi le [cunoştea, Chiar şi vântul să*mi asculte cântul, Din grăbitud drum înainte*mi se oprea. Totuşi am avut în parc şi eu duşmani, Si furnici cu treburi mari Cu inimi mici, Mult s’au supărat pe mine, Căci adesea stăm visând în calea lor. . . O, iertaţbmă, furnicilor!... SCRISOAREA MARIANNEI... Am primit scrisoarea*ţi bună Şi închis în plicul ei, Mi*ai trimis parfum de tei, O, Paris. Eşti numai vis, Adormit, un glas de lună A adus plicul închis. . . Reapare viaţa noastră Dispărută sub perdea Cerul stă deasupra mea. . . Bulevardele uitate Reapar iluminate De*a trecutului lumină. Poatemn glas de mandolină Şi acum stă sub balcon. Poate a rămas în uliţi Tinereţea noastră bună 58 POEZII Ca un glas de gramofon. Poate e aceeaşi lună Ce sărută piatra rece A lui I. H. Mac*Mahon. . . In tavernele de noapte Carmencita ne aşteaptă Şi, frumoasă şi deşteaptă, Ne oferă mere coapte. . . Joseph Lindreaux, e tot chelner Şhi e tot mai verde fracul, Pe Pierre nud duce dracul Când ascunde ’n pernă acul... Tot aceleaşi fete triste Sânt în Cafeneaua Mică Şi acelaşi as de pică Stă în mâna doamnei Nora, Când aşteaptă 'n lacrimi sora... Conciergeml e tot Orbul? Şi Japonia e^acasă? Tot mai ai narcişi pe masă? Ai uitat pe Poe, cu Corbul? A fugit un veac ’nainte, Anii mei cu dânsul fug. Şi ca Huss sânt azi pe rug Pus, pentru păcate sfinte. . . Pe obraji mor trandafirii Vremea brazda ei o ară, Nu se întoarce rostul firii Iarna nu e primăvară, Zâmbetul dispare ’n noapte, Cum a dispărut odată . .. Citta cu mereled coapte* Vântul a ’nceput să bată. Bate cineva la poartă: POEZII 59 Loviturile^ sunt dese. Poate e femeia moartă Şi vrea sufletul să*mi ţese. Clocotesc păduri afară Vânturi urlă ’n horn şi 'n turlă, Nu mai vine primăvara, Şi afară lupii urlă. Ce faci tu pe vremea asta In ai cui ochi tu te miri? Mâinele^ţi sunt trandafiri, Cine bea mirosul lor? Eu în plâns de fluer mor Şhmi aşterne 'n noapte vântul Sufletul ţesut în nor. Când e prea curată lună Sufletmmi la uşă*ţi sună Ca un plalid călător. . . Mhriannă. . . Mariannă. . . VERSURI (DUPĂ EDGÂR VAN LESTER) I Afară viscoleşte şimn diavol plânge ’n horn. Eu în paharul chinurilor, din sângele meu torn. Beţi voi, ce sunteţi mari şi tari, voi, fericiţi [şi sănătoşi, Eu tac şi sufăr în lumea celor sgomotoşi. 6o POEZII In cap mi se*adună vedenii din trecut. . . O, totdeauna am fost slab si totdeauna am fost [mut. Femei, arginţi, beţii şi pofte, pe mine nu m'au [aşteptat — Ca un sfânt de piatră la poart' am stat. Afară viscoleşte. . . Ninge, ninge, o cât de mult I Şi, vântule, cmatâta poftă te ascult. O, bate ’n loc de mine la ticăloasele fereşti, Tu frângi catarguri, tu nu taci, tu nu cerşeşti. In tine glasul celor morţi în chinuri, s’adunat. Şi te vor asculta acei ce niciodată nu m'au [ascultat. Răsbună^mă. . . O, scuturăde lung, fereastra lor, Să se trezească speriaţi, râzând că o să mor. . . ii Poate mâine dimineaţă Va fi ceată > Pe un drum necunoscut. Tu, frumoasă viaţă, Mă vei părăsi Alt ortac îţi vei găsi. Voiu porni la drum. . . Ceaţă, ceaţă. . . Trupmmi fum şi scrum. De departe, soare. Şi miros de floare. Te*oiu simţi acum?. . . POEZII 61 BALADĂ ARDELEANĂ « La noapte ne vor ataca urşii ». Cu groaza [în ochi Ne spunea Mitru. în vârful Muntelui, aproape de Dumnezeu Simţind mirosul parcă al stelelor, închişi într'o colibă, am venit din Cluj, Ca să ne vindecăm plămânii ciuruiţi de războiu, Să ne mirăm în calicea florilor albastre de munte, Să ne adâncim privirea fierbinte în apa de izvor [rece Biciul vântului începu să are dâre de plâns. Şi în vârful muntelui, Noi, doi, botezaţi de Rousseau şi de Eau de [Cologneml doamnei de Stael, Strângeam mâinile bunului şi prostului Mitru. Am fost şi noi treimea îngrozirii: « Ne vor ataca la noapte urşii, « Şi cu trupul nostru îşi vor toci ghiarele, « Vor suge din craniul nostru creerul, « Ne vor bea ochii şi părul nostru (Pe care ba mângâiat Madame la Comtesse [de Segur) « Se va ciufuli în botul urşilor ». Glontele războiului ne*a ridicat la munte, Şi ne va coborî falca ursului în pământ. — Mitrule, Mitrule, Cu săcuri, ori cu rugăciuni să ne apărăm. Să nu ne dăm vieaţa scumpă! Să nu ne dăm vieata! > In zorii zilei ne*am trezit. Viforul de astănoapte a dispărut ca un vis. Mitru a început să doinească Era frumos şi tare şi bun şi prost Ca un om de prasilă. Eu am început să cetesc o carte de Voltaire, Iar prietenul meu, îşi scoase din buzunări oglinda Şi se privi lung. Cu batista îşi şterse gura, pe care străluceau roşii, [stropi de sânge, mărgăritare T. B. C* — Războiul. . . Daţime tinereţele! — Ursii. . . Ursii. . . Ursii!. . . > » » 64 POEZII VÂNTURILE NOPŢII... Vânturile nopţii scutură afară Arborii tăcerii. O, încete plânsul! Sufletele doarmă!... Nu mai vine zarea, tot mai noapted noaptea Mă cufund în lacrămi, Unded mâna albă care să mă scape? E miros de moarte, nimeni nu răspunde, Nu e om pe lume. . . A pornit furtuna pe 'nverzite ape. Sufletu*mi de spaimă în bucăţi se sfarmă, Unded Ceriul, unde? A ’nceput blestemul groapa să mbo sape. De ce numii răspunde?. . . Vânturile nopţii scutură afară Fără încetare. Unded alba mână, să mă scape, să mă scape? Nu este scăpare. Soare nu răsare. Beznad tot mai mare. Şi în zorii zilei, mă trezesc cu groază: Am murit azi noapte. . . M'am trezit în soare, rătăcit din umbră. Am rămas pe buze*ţi, alba mea femee, Am rămas în şoapte. Să mă porţi la sânmţi ca pem sfântă chee. . . POEZII 65 CĂTRE IDEAL Să nu vă supăraţi: e un adagio de toamnă, Cum sunt cântările copiilor orfani pe uliţele [italiene, Când trecemn automobil. In blănuri, încălzit de termofor, e poate sufletul [celor bogaţi, In străluciri de briliante ochii stinşi ai unchilor [americani. Să nu vă supăraţi, că stăm de vorbă, Voi cetitori şi eu ce spun cuvinte grele, Pietre aruncate în abis, Strigătele celor ucişi, Blestemul mamelor înşelate; Nu pot să fiu prea blând şi dulce, Ca o bomboană oferită de*o fecioară După o menuetă, palidului student Ce*şi face primul pas al ghetelor de lac. . . Să nu vă supăraţi. M’am închis cu 'n mort în camera mea tristă, C'un mort ce doarme în pământ bătrân Şi nu ba rămas decât o amintire: o icoană. O, cât a suferit şi cât a tuşit şi s'a luptat Cu buze vinete de dureri, cu braţe fslăbite [de chin, Cu fruntea brăzdată de*al gândului minuscul Să nu vă supăraţi, Că nu vă spun poveşti de lacuri şi prinţese, De lebede, de sclavi, de tronuri de mătase, De baluri surde de râsete şi ţipete de violine Pe care cântă arcuşul fericiţilor nuntaşi, 66 POEZII E un adagio de toamnă, E mângâierea de*a mă umili cu plâns, E dorul de*a*mi îngenunchia trufia Strămoşilor ţesuţi din umbră. O, a murit un frate, singurul pe care bam avut, O jumătate a dragostei părinţilor moşnegi, S'a dus chemat de stele şi de sfinţi, De adierea cipresului bizar, Ce*şi leagănă ramura în vântul nopţii negre, Ca dimineaţa s'o boteze cmal soarelui sânge. Să nu vă supăraţi: Vă spun un necrolog pe care mi bau scris Ale veşniciei mâini tirane, Ce frâng catarguri, năruesc turnuri, răstoarnă [munţi, Ridică apele în lună, ca să sădească viorele; C'un mort eu stau închis în casă, A fost un frate bun ca pâinea, cuminte ca [o carte, Cheltuitor de lacrămi multe pe perna asudată, Şi nimeni poate n'a ştiut căd chinuit Copil al lui Hristos, a cărui mamă a fost Preacurată, Şi care este mama noastră a tuturor. . . Să nu vă supăraţi, Că ’n loc să vă spun de iubiri şi cântec, De flori, de cerbi, de primăveri şi plimbări [în călească, Vă vorbesc cu cea mai obositoare oboseală: [patima, Amintirea unui mort, care în vieaţă, Era al bolii frate şbal gândurilor tovarăş, Şi niciodată n'a ştiut zâmbi Ridicând în slavă buchet de trandafiri Miresei care na sosit din depărtare Aducândud zodii norocoase în sânud alb, In părud blond, POEZII 67 In dinţii de mărgele. Mba murit un frate, singurul între atâţia fraţi, Care se duc pe calea eternelor tăceri. A pornit. Simt că a pornit sufletul uruind, Ca un car împovărat de inimi grele, A pornit la judecata de apoi, Se înclină la soare, Se recomandă Celui de sus, Ducând înapoi moştenirea lui: un creer In care au fost atâtea voinţe mari, Incercuind lumile cu gândul lui, Apropiind soarele de izvor, taina de plâns, noaptea [de dimineaţă Mila pentru săraci, ura pentru cei răi, dragostea [pentru orfani, S'a dus înapoi de unde a venit: în viaţă, Strălucindmşi nefiinţa în crepuscul, Şi mii de flori îl salută, mii de ciocârlii îl cântă, Toţi morţii învie ca săd întâmpine mort, Toate porţile de argint i se deschid, Şi pătrunde pretutindeni luminos. Căci pentru mine n’a rămas decât ca o şoaptă [sărutată Pemn veşted crin. . . NOAPTEA FANTASTICĂ A adormit copilul, închid cu cheia nopţii usa, Să nu mai intre nicio vorbă Din lumea care mai trăeşte. Dormi tu, copile, şi visează A soarelui beteală de aur 5* 68 POEZII Ce ’mbracă mielul şi păstorul Pe veşnicia văii albastre. Visează fragi mai dulci ca viaţa Şi ochii căprioarei blânde Şi cozonac şi torturi mari Soldaţi declamă, indieni, Castele mici Cu lebede şi mauri. Ţinând în curte un păun, Visează porumbel ce mâncă Din mâna ta miezul de pâine, Viseazămn prietenos câine Visează că eşti copil încă, Ce nu ţbai lovit capul De*a morţii stâncă Visează pe Arghir şi Elena, Visează cetăţeanul din Atena, Ce 'mparte portocale şi medalii Sclavilor săi. Visează ochii mei Gura mea, caldă de vinul iubirii, Visează pe mama, căci niciodată IST ai văzut*o Cât de bătrână şi frumoasă era. A adormit copilul. Şi am intrat pe uşa nopţii In roşul nost' salon, Pereţii roşii poate de sângele Vărsat de strămoşii strânşi în icoane In cadre de bronz. Strămoşii mei: jăfuitori de viaţă, O, cât de mulţi şi cât de tari, Cu coifuri şi cu lance, Inarmuraţi — ca Sfântul Gheorghe, Salonul roşu. POEZII 69 Acbşi jura popa Valdimir Credinţa albei jupâne din Balom, Când arse Haţegul şi Dumbrăul De flacăra voivodească. Aci şba băut vinul amar Vornicul Isac, bătut de turci, Şi turcul aci, ba cerut femeia Ca glonte săd sboare ’n piept. Aci îşi plimba în insomnie Viaţa de noapte pristavul Isac, Cititor de Ars aurea lui Ptolomeu Şi al lui Ulrich von Hutten ortac, Humanistul valah, surghiunit de Rakoczi Ca să măture curtea domnească Şi tras apoi pe furci, Ca o barză friptă. * Salonul roşu — bătrânul salon, Cu oglinzi din trecut şi cu perdele de umbre, Cu statui învăluite în taină Cu scaune pe care trecutul a şezut. Cu canapele, pe care dormea frumoasa Matronă din Roşesc. Cea căreia bau adus Evrei mătase de Venezia Şi parfum de viorele din Macedonia; Salonul roşu cu cărţi vechi Cu scrin din tinichea si pistoale In care doarme legenda uci Cu masa de marmură Pe care şba scris răvaşul Alexandru Isac înainte de*a fi spânzurat. Salonul roşu — y Bătrânul azil al sufletelor vagabonde, Care roiesc, ca fluturi, împrejurul lumânării, Lumânare, ce arde în sfeşnicul adus Din temniţa turcească din Stambul. Salonul roşu — 70 POEZII Şi mă cufund într’un scaun Şi chem în mine duhul strămoşesc Sabie s'o apuc, pistol să încarc, Cărţi să citesc, femee să seduc, Să făptuesc ori să fiu bun, Să fiu blestem pe sate ori binecuvântare In calea peregrinilor atacaţi de hoţi. Duhul strămoşesc, O ce*ar face din mine, Săd simt în mine să*mi pornească Sângele la luptă ori la supunere, Să*mi aprindă focul îmbogăţirii în ochi, Sămii îndulcească buzele de cântec spaniol, Să#mi îndemne degetele să caute In scrin, ori să mângâie bucle de fată. Să mă facă generos Ori crud, ca un spadasin, Laş roi curajos, Bătrân ori tânăr, Munte de sănătate, ori vierme ce se târăşte, Duhul strămoşesc In salonul roşu. Şi adormit, cu lacrămi în ochi, Dimineaţa şi copilul intră; In salonul roşu a intrat Viata. Deschideţi obloanele Să iasă stafiile. Să sboare pasărea morţii Ce toată noaptea mba cântat! POEZII 7i Mânuţele tale, mânuţele tale Copilaşul meu sfânt, Mă cuprind în lumea lor eternă, Zâmbetul tău deschide poarta ceriului Şi intră, de noapte chinuitul tău tată, Să râdă cu tine, moştenirea stelelor. CÂNTECE DE TOAMNĂ Câţi nu te*au cântat, câţi nu te*au iubit, Tu veşnică vestejire! Şi atâtea cu tine*au veştejit! Aducătoare de ceaţă şi vânturi, de ploi şi de jale, Toamnă, eşti tristă doamnă, Ce te plimbi pe*a veşniciei cale. Duci cântecul şi floarea şi aduci plânsul pădurii, Eşti blestemul urii, Culoarea ţbo scrii pe buzele murei. Aducătoare de tristeţă şi ’ndemn de*a ne închide [în casă, Eşti stafia ce stă la masă, Eşti zâmbetul de suferinţă al gurii. Câţi nu te*au cântat, câţi nu au murit Cu tineî Toamnă, fii bună cu mine. 72 POEZII VOI, MORŢILOR, CARE AŢI MURIT... Voi, morţilor, care aţi murit Spuneţi cum aţi murit? Aţi fost fericiţi când v'a sărutat Pe buze veşnicia? Vi s'a deschis soarele, ca să pătrundă Cu toate chinurile voastre? Ori v'a înrădăcinat pământul Cu îmbrăţişare de fier? Aţi auzit cântând slava, şi miros de floare V'a acoperit privirea smulsă din lume? V'a chemat în adânc, în abis, un glas strein Dulce? O, cum este moartea, bună ori rea, Durere ori plăcere? Chiot ori tăcere? Şuer de vânturi de mare, ori zâmbet de mare Vaţi ridicat, ori v’aţi cufundat? Cum a fost moartea voastră? Bat la mormântul vostru cu plânsul meu! II auziţi? De ce nmmi răspundeţi? Incurajaţime pe cei ce tremurăm şi aşteptăm Şi nu ştim ce ne aşteaptă. Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu nimic. Voi toate le ştiţi şi tot nu ne spuneţi. Sbier răguşit: cum aţi murit? De cedaţi murit? De ce murim? Mamă, tu care m'ai iubit, căci din iubire m'ai [născut, De ce nmmi răspunzi? Tu, care aveai atâtea [cuvinte Pentru copilul iubit, cum ai murit? POEZII 73 Unde te*ai dus, căci în pământ nu te^ai oprit, Creşti în floare, împietreşti în piatră, ori te*ai ţesut [în vânt, In stele Străluceşti Ori ai înnoptat în noapte, In lacrimile unei căprioare eşti, Ori poate ca val spargi catarguri, O flacără de foc te*ai făcut, ori te topeşti ca fulg [de zăpadă, Ori, poate eşti chiar hârtia pe care fuge gândul corn [deiului meu ?. . . 7 Unde te*ai dus, cum ai murit? De ce nu răspundeţi? Nu răspundeţi. . . Morţilor, voi mulţi, mâinile voastre Feţele voastre triste Trupul vostru stins. . . Unde plutiţi, unde v’aţi ascuns De nu vă regăsesc ?. . . Şi stelele se aprind. Şi noaptea înfăşoară lumea [chinuită. Pe cărarea albă de razele de lună mă duc tăcut, Şl sună paşii mei veseli, Gura^mi cântă: trăesc. Trăesc. Morţilor, voi aţi murit, eu trăesc, Mă aşteaptă gură caldă de femee, Braţele femeii aşteaptă. Iubirea este cheia morţii, Şi ’ncerc să deschid cu ea poarta veşniciei, Să văd izvorul care curge necontenit. 74 POEZII NOAPTE DE IUNIE Fragi coapte ne*au servit la masă. Şi către miezul nopţii: vin. In fumul de ţigare, ascunse Femeia capul ei frumos. Abatele dormi pe scaun Şbalături în odăi dansau. Bărbatul a ’nceput să joace Cu cavalerul doamnei, cărţi. Râmasem singuri în odaie Femee ea, şi eu poet. Femeia tânără ca focul Şi dulce ca un vis de iarbă. Şi fragile 'ncepură vorba: E miezul nopţii şi e vin Pe buzele ce*aşteaptă glasul, Ori poate şbau ucis cuvântul. Pe scaun doarme unchiul grav Şi numai horcăitul lui E conştiinţa ce păzeşte. Alături: dans şi cărţi de joc. încearcă şi tu#al tău noroc. Şi fragile. . . Femeia îsi deschise ochii Ca să pornească noapte*aprinsă Din sufletul adânc. Şi mâinile lui gâtuiră Un trandafir nevinovat. Petalele cădeau pe capmmi Parfumul ce îndeamnă sânul. POEZII 75 ‘Şi fragile. Vieaţă dulce, roşie şi caldă, Dulce şi trecătoare, Parfumată şi frumoasă. Clipele trecătoare — fragi dulci, Sărutări — fragi dulci. Fragile îndemnau. . . Şi luna îşi adormea strălucirea Şi vântul porni afară să trezească zorile Vuiau afară arborii Noaptea clocotea în mrejele infinitului. Fragile. . . Şi femeia mba strâns tare şi lung mâna. Şba luat rămas bun dela noapte. Şi dela mine. Şi s'a trezit abatele. Dansul alături a contenit. Părechile înfierbântate intrau la tisană. Bărbatul şi prietenii năvăliră In salon cu pofta trecută a norocului Şi eu priveam tremurând fragile, Dulci. . . roşii fragile Pe care nu le*am putut gusta. Şi Abatele le>a mâncat. Femeia lumina albă în noapte, Şi de departe auzeam Fluerând trenul. 76 POEZII VOIU FI SINCER... I Să fiu sincer si să cânt asa cum ştiu mai bine, Nu voiu cânta de lacuri, de lebede, de aur, [ci voiu cânta de mine. Sunt si eu om, cum sunt oamenii — dureri si [năzuinţe şi lacrimi port, Şi tremur cu voi, când mă gândesc că şi eu [voiu fi rece şi mort. Am moştenit şi eu păcate şi brazdele mbau [arat chinul pe frunte, încremenesc şi eu când arunc o piatră în abis, înfiorată mi se ridică privirea la munte. Mă trezesc adesea plângând din vis, De câte ori n'am visat îngeri în paradis! M'a bătut şi pe mine ploaia, cum ne bate [în vieaţă pe toţi, Şi florile mbau fost surori şi am blestemat [arginţii. M'a istovit şi pe mine vremea şi mba răguşit [glasul minţii Şi îmi iubesc copilul cmaceeaşi căldură, cum [mă iubiră părinţii. Sunt şi eu verigă în lanţul, care în mâna [ceriului sună. . . Simt bine: mă voiu întoarce în lună. Voi, palide, dulci şi tainice raze de lună, Impletiţbmi pe frunte cunună. Şi cimitirule, cu brazii tăi, şopteşte^mi, şop* [teşte^mi: noapte bună! POEZII 77 VISURI Team visat copilărie, te*am visat, scumpă Mărie Visul mi*a clădit altarul, ce vieaţ' a dărâmat. Mi*a cântat din depărtare 'n codru glas de [ciocârlie, Apele venind din munte, ce frumos au murmurat!... Ne duceam cu mâna ’n mână, eu Satir şi tu [o zână, Mii de gânduri, rândurhrânduri, pe şoptite [ne*au urmat Părul tău avea mirosul unui măr purtat în mână, Şi în ochii tăi albaştri, ceriul serii s'a 'necat. . . Te*am visat, mireasă albă, albă cum este mireasa Ce se duce 'n lumea nopţii să renască dorul mort. Lumina fiinţa*ţi caldă, floarea, bradul, fruntea, [casa, Şi parcă părea zâmbetu*ţi prea de tot greu [ca săd port. O, Mărie, ciocârlie, primăvară, tinereţe, Tot ce*a fost mai scump în lume, totul iar [a re 'nviat, Şi au revenit în vieaţă, palidele — triste feţe, Cărora, Mario bună, tu vieaţa le*ai fost dat. . . Visul ziua îl destramă şi Maria iar dispare. Mă trezesc simţind în mine, cum aluneci tot [mai mult. Moartea bate 'n poarta vieţii tot mai tare, tot [mai tare, Cum am îndrăznit în noapte, graiul florii [săd ascult? 78 POEZII DE VOIU MURI.. . De voiu muri, copilul meu, Să nu plângi după mine Căci eu sunt tu şi tu eşti eu Voiu rămânea cu tine. In lume glasmmi te*a chemat Din vieaţă ţi*am dat vieaţă. Cu lacrămi eu te*am botezat Şi chinumii porţi în faţă. . . Şi ochii mei sunt ochii tăi Din sânge ţi*am dat sânge. — De voiu muri copilul meu, In tine eu voiu plânge. . . FLORI, FRUMOASE FLORI... Flori, frumoase flori, nevinovate flori, înfloriţi şi veştejiţi de*atâtea ori, Flori, gingaşe flori. In voi înfloresc dureri şi fericiri Uitări şi amintiri: Garoafe, crini, viorele, trandafiri. In voi creşte credinţa şi glasul vost* senin Adoarme pe cel ce se sbate în chin Parfumul vostru: al veşniciei dulce vin. In voi se duce solie de iubire Mireasa vă trimite îndepărtatul mire Copiii voi îi faceţi de lacrămi să se mire. POEZII 79 încununaţi şi morţii cu dulcea voastră faţă; O, cine v'a dat vieaţă, o, cine v'a dat vieaţă? — Voi, flăcările roşii în noapte, 'n vânt, în ceaţă? Flori nevinovate şi frumoase flori, A voastră milă o cerşesc de*atâtea ori Când dela mine pleacă suferinţa ’n zori. O, duceţimiă într o noapte pe drumul vost* [de taină O, daţi sufletului meu curata voastră haină. Să cresc şi eu la ţărmul lacului vieţii ca altă [floare Ce străpunsă de*o rază de lună moare, . . .Şi copilul meu să mă regăsească, să mă sărute [şi la sân să mă strângă. Şi fără să ştie de ce, să 'nceapă să plângă. CÂNTEC DE TOAMNĂ Copilul meu încearcă să prindă o rază de soare Şi plânge că n'a putut să o prindă. . . Şi mă întreabă: cinema aprins soarele, Cinema aprins soarele ca raza lui să aprindă? . . Copilul prinde o floare gingaşe şi albă floare . . . Şi înţelege glasul neprihănitei comori. Sărută floarea şi râde cu lacrimi. O, de*atâtea ori In vieaţă, vei săruta râzând şi plângând, flori!. . . 8o POEZII VARIANTĂ Se desprind frunze de pe copac Şi toate (neînsufleţite) cad. Se scaldă stafiile ’n lac Şi se aşează tăcerea pe brad. Vin tot mai dese dureri Şi dureri vin tot mai multe. Sună plânsu ’n pământ şi cer Soarele surd nu vrea săd asculte. îmi aşez capul pe sânul tău Şi simt că trandafirii lui fac dreptate, Şi uit tot ce este trist şi rău Şi inima mea cu inima ta bate. CÂNTEC DE TOAMNĂ Acum când cad nucile coapte în mâinile copiilor [buni, Şi aerul are miros de oţet albastru şi în boabe [de struguri se mişcă sâmburii In apele adânci, între trestiile albe, paseri moarte [adună cotoiul vagabond Şi 'n jurul buţilor se 'nşiră joc de cărţi [şi se aprind pipele. Eternă, banală, duioasă toamnă, iar m*ai chemat [în codrul aurit Să tresar atingând apa rece a izvorului; răcelă, [o, răceală, Eterna desfrunzire şi părăsire şi îngălbenire [şi amorţeală, POEZII 81 Soare îmbrobodit în ceaţă ca faţa unei bolnave [bătrâne, Şi creapă ramurii fagului şi rotesc ţânţarii [obosiţi Nici viespele nu mai atacă, asemeni unei [neputincioase raze. Foaia de lipan îşi ascunde petalele în spinii [trandafirului. Pământul miroase a fân şi somn şi scârţâie roţile [carelor ce duc rodul; Popi călare şi cai schilavi duc grâul la moară. Şi morăriţa cu sucnă roşie stă la pândă după [lăutari. Hoinăreţ, câtemn greer colindă prin găurile [crucilor de mormirte. A murit poate cineva: convoi de haine negre [şi svâcnesc lacrimi în batiste. O cruce arde ca focul, încinsă în beteală [palidă de soare. Şi corbii deasupra mea trec ca amintiri negre [de viaţă. —■ Am fost şi eu de douăzeci de ani Şi toamna o râdeam. Fierbea mustul tinereţii în braţmmi tare, Şi vinul dragostei nebune mă amăgi. Toamnă, împlinirea sânilor albi, Toamnă, plimbări până 'n zorii tremurânzi [cu femeea. Toamnă, gondolări pe Someş, făcând din Cluj: [Atena Şi din casele lui: muzeul din Firenze. O, am fost şi eu de douăzeci de ani. Şi treaz de orice adiere de poftă, veghind la [fereştile iubitei. Plâns de ghitară, zâmbet ieftin de mulţumire [sub balcon 82 POEZII Când cheia de poartă cădea pe jobenul meu. Purtam beţişor de trestie cu inel de argint, Şi cravată cu perlă şi veston de paradă Şi ocoleam sfinţii şi tămâia: evviva Boccaccio, Jurător pe Faublas şi Galiani. O, tinereţe, trăsură frumoasă în care am şezut [odată, Ca acum să gem strivit sub roţile ei; — Acum alţii şed în ea. Şi mie*mi creşte părul alb şi barba, Şi voiu iubi soba, Şi voiu acoperi oglinda, Să nu mă privesc parcă uitat de cineva, Şi când va fi vânt îmi voiu ridica gulerul [paltonului Sgriburind de frigul ce ţăncăneşte dinţii [moşnegilor — O, vară trecută, cerb rănit de săgeata nopţii, Trandafir veşted pe evantaiul dantelat al [miresei moarte, Sborul ciocârliei ce nu mai coboară, Stea ce duce depărtarea 'n depărtare. Draperii de aur ce nu se mai deschid să apară [faţa rumenă şi părul buclat. —•, Cântec ce nu mai răsări pe buzele mele. . . A ’nceput să însereze. . . — Se duc acasă fericiţii şi îndrăgostiţii Ii cheamă sărutarea închisă ’n priviri. Se duc acasă tinerii. Se aprind împrejurul lacului felinarele. Vâsleşte Amor în barcă magică. Daţbmi lopeţile să tai şi eu dâre albastre, Daţbmi tremurul sânului, pofta adâncă a pernei [de mătase, POEZII 83 Daţbmi fiorul degetelor albe, în vârful cărora [este chemare! — A coborît întunecimea. Şi nu intră nimeni cu lumânare! Numai frunzele cad şi se desprind una câte una Şi răguşit încep să cânt plângând, cântecul [toamnei: — O, tinereţe, de ce m'ai părăsit? De ce m ai aruncat în drum? Cu păr cărunt, cu umeri gârboviţi, cu ochii [roşii de plâns? Căci am îngropat douăzeci de anii mei. Şhau fost atât de frumoşi şi ham pierdut [atât de uşor. La poartă, îngândurată, mă aşteaptă bătrâneţea. UNUI FRATE DIN AFRICA Scumpul meu frate, tu, ce dormi în nisip, Şi porţi povara pe spete de tristă camelă. Las* să te invidiez, deşi mă poartă Espresul, Şi să*ţi ador fesal. Liniştea ta proastă — ca pemn înger o admir, Şi invidiez Sahara ta lungă şi lată. — Ce folos de*atâta soare si de^atâta miros > [de trandafir Când mâna noastră a tuturor e sângerată? La noi sunt statui şi multe*multe*amintiri, Cultura până la ceruri se avântă. Străzi pline de bogăţii şi străluciri, Europa totuşi plânge şi plânsul şid cântă. 6* 84 POEZII Africă, tu, sălbatecă, tăcută, dar bună, Şi tu, om de*acolo, dă*mi somnul tău de sub [pal mieri! Dă*mi dulceaţa smochinei tale, dă*mi clara [ta lună, Să uit furtuna de sânge a Europei de ieri, Să aud cântând sincer îngerii în cer. CÂNTEC In inimă să mă închizi Cu cheia fericirii, Şi să mă porţi în tine. — Pe drumul stelelor odat', Tu vei porni cu mine. Căci eu sunt tu şi tu eşti eu, Ne*aşteapt*aceeaşi cale; — De voiu muri, voiu străluci In lacrimile tale. CÂNTEC De voiu muri, sicriul meu Să fie albă floare, Căci niciodată nu mor eu, Căci nimenea nu moare. Voiu rămânea în trandafiri, In zâmbet şi în noapte; — De ochii mei să nu te miri C’avură*atâta noapte. POEZII 85 TOAMNA Pădurile cu morţi sunt pline: Sunt morţii zilelor senine. Sunt moarte: visuri, paseri, flori. Tu, om, cu ele o să mori. Şi soarele e bolnav mare, Mai e leac pentru dânsul oare? Şi urlă*a vânturilor neagră gură. Cum ai îmbătrânit, natură ! Nud cine să te 'ntinerească, S'a închis farmacia cerească. Eu ştiu un leac bun pentru tine: Să vii în lumea mea cu mine. In lumea mea nud primăvară, Nud iarnă, ziuă şi nud seară. In lumea mea nms flori şi şoapte, Şi diavolii nu râd în noapte. In lumea mea nu sună banul, Din zile, nu se face anul. In lumea mea nud nici jale, Şi nu s'opresc drumeţii 'n cale. In lumea mea nu curge sânge, Din rana pruncului ce plânge. 86 POEZII E lumea care 'n cer se 'ntinde, Şbo vedeţi când stea s'aprinde. Şi îngerii grijesc de stele, Acolo*s cântecele mele. Moş*Petru e portar cu cheia Şi nu lasă să ’ntre femeea. FEMEIA PREŢIOASĂ I Iubirea mea bătrână a înflorit din noapte, Şi a chemat^o 'n braţe femeia cu clavir. Era iubirea morţii vorbită făr' de şoapte, Cântată de Lord Byron, uitată de Shakespeare. Iubirea mea de noapte a fost bătrână floare, Şi braţele femeii chemau puterea mea. Simţeam că rugăciuneamxi în patima ei moare, Femeia în delirul cântărilor plângea; (Shakespeare iubise moartea iubită prin vieaţă Femeile din Windsor pe Byron bau ucis!. . .) Eu îl purtam pe Heine în palida mea faţă. Simţeam căd port pe Byron în al iubirii vis Şi când furtuna vieţii spăla din mine viaţa, Femeia preţioasă zăcea pe canapea, Şi floarea 'ndestulării îi veştejise faţa. Era aşa de bună, că*atât era de rea. . . In patul meu dormea poema nopţii rele. îmbrăţişări flămânde. . un suflet sfâşiat. De/asupra noastră, albe, nevinovate stele Şi trupurile noastre în noapte*au luminat. . . POEZII 87 II Femeea preţioasă cu preţul vieţii mele, Şba cumpărat o poftă de*a fi iubita mea. Femeea preţioasă cu cîntecele rele, Din vieaţa mea cea bună făcuse vieaţă rea. Cu preţul vieţii mele, cu trupul şi cu sânge, Am învăţat că pofta de*a fi iubit e grea. Femeea preţioasă în mine plânsmşi plânge, Cerândmşi pofta vieţii din tinereţea mea. Şi tot îmi curge somnul, durerea şi iubirea, In braţele ei calde comorile#mi dispar. . . Mă caut în vieaţă şi nu sunt nicăirea. Femeea preţioasă m'a închis în sine, iar. . . NOPŢILE MELE Nopţile mele nu trec uşor — Simt că afară florile mor. Stelele toate de pe cer cad, Mor şi licuricii de pe brad. Lebedele se 'neacă în lac Se luptă un înger şi un drac. In vale fierbe strigăt şi plâns, Focul în sobă negru s a stîns. Nopţile mele nu trec uşor Stafii din umbră cobor', . . — Copilul meu zâmbeşte visând, Se va trezi cu mine plângând . . 88 POEZII CÂNTECE I Paşii morţii îi aud Tot mai de aproape. Mă va săruta încet Cineva, pe pleoape. Mă vor mângâia uşor Mâinile ei sfinte. — Şi de lume, ca demn vis Mimiu aduce aminte. II Vine toamna ploi şi vânturi Vine amorţirea, Lacul poartă frunze moarte. Eu port amintirea. Amintirea unui cântec Ce s'a dus din lume. — Prea frumoasă*a fost cântarea Ca săd spui pe nume. COPIILOR Copii, voi fraţi cu dulcele meu fecioraş, Copii, cu fecioraşul meu prieteni buni şi fraţi, Voi aurul vost’, cântecul, mid daţi! Copii, când glasul vost' îl ascult, O, cum aş vrea să cer un cântec de demult. POEZII 89 Ştrengari, zglobii şi palizi îngeraşi, O, vă iubesc pe toţi, căci sunteţi fraţi, Cu singurul meu copilaş. Veniţi cu toţii să vă îmbrăţişez la piept; O, nici nu ştiţi cât vă iubesc şi vă aştept! Veniţi voi, mii şi mii ştrengari copii, Veniţi să pot cânta şi să mai ştiu zâmbi! Căci zâmbetul vost' e un cer deschis, Şi ’n trupul vost' e Dumnezeu închis. CÂNTEC Plouă hicet de plictiseală, Şi asfaltul străziid spală Felinarele aprinse, Cântecele mele stinse. Nimeni nu mai e pe stradă, Nimeni nu vrea să mă vadă. Plouă 'ncet şi nu înceată. . . Cum aş vrea să văd o fată!. . . COPII DE MOŢI PE STRĂZILE DIN CLUJ Copii mulţi şi orfani şi flămânzi şi palizi [si timizi si trişti Opresc cu mâinile lor pe trecătorii străzilor [din Cluj. . . 90 POEZII Şi domni cu monoclu şi doamne cu buze [vopsite cu ruj, li ameninţă de*atâtea ori cu poliţişti. E vina lor că sunt săraci şi foamea îi alungă [pe străzi? Că nu îi aşteaptă pat de mătase şi ochiul lor [este atent, Că nu au dela vieaţă patent, Să aibă lacrămi în loc de comori şi aur în lăzi? Cerşesc... şi arare*ori cade în mânuţele lor ban, Căci cine ar crede că nu este sport Să stea copiii în noapte. . . să le fie tatăl mort, Şi mama moartă de oftică 'nainte cu un an? O, fie*vă milă de copiii palizi şi slăbiţi, O, credeţi în ochii care atâta au plâns. O, credeţi în focul lor negru şi stins De lacrimi. . . Şi credeţi că nu mint, că sunt [părăsiţi! O, dacă nu aveţi măcar un ban, Lăsaţid fără ocară, dacă nici o lăscae nu le daţi. Căci şi ei au, ca voi, surori mici şi neputincioşi [fraţi, Si dacă sunt mici, e mare durerea de*a fi orfan! Copiii în sdrenţele lor, Copiii flămânzi nu sunt vinovaţi. Şi dacă de milă pe orfani nud ascultaţi, Lăsaţid să plângă cu plâng îngeraşii în cor. POEZII 9i CÂNTEC Te iubesc cu dragoste de tigru, Te iubesc cu blestem şi cu rugăciune, Te iubesc pentru că tot ce gura ta spune Este cuvântul ce păcatul îmbracă. Te iubesc şi te chem cu plâns şi şoapte, Dar să nu vii, căci frumoasă de vei veni, Te voiu gâtui în noapte. CÂNTEC M‘ai învăţat să nu mai cred în flori, Să fiu şi eu crezător în aur şi păcat. Mi*ai furat cerul şi visurile ce fugeau în nori. Mi*ai dărâmat altarul: inima de copil, Şi m’ai făcut sclavul trupului tău. Şi sunt ce n’am vrut să fiu’ păcătos şi rău. Dă*mi înapoi privirea mea de altă dată, Să mă pot mira de ciocârlii şi trandafiri, Şi las* ca lacrămi şi zâmbet să mă bată. Dă*mi înapoi credinţa în neprihănitul soare Dă*mă înapoi să fiu iar ceea ce*am fost: Să arunc aurul lumii întregi pentru o floare. FRAGILE Acum au miros fragile, miroase a roşu şi a jale: Fragile sunt picuri de sânge ce te opresc în cale, Şi te fac să*ţi aduci aminte de buzele iubitei tale. 92 POEZII O, dulci şi trecătoare nimicuri, o mirositoare [şi tainice fragi, Sunteţi ca glasurile de fecioară şi nu ştiu de [cernii sunteţi dragi. Sunteţi prea trecătoare nimicuri şi gustul vost' [părăseşte vinetele*mi buze. Poate sunteţi sărutările mici ale unei necunoscute [muze. O, fragilor, parfumul vost' e rugăciune dulce [pe*o roşie cunună, Pe care*o botează cu argint un zeu plictisit în lună. CÂNTEC Copilul meu, ce*ţi las eu ţie E scumpă moştenire. Iţi las un glas de ciocârlie Şimn crin subţire. Ciocârlia te va ridica la stele, Şi la pământ te va sili crinul. Cântecele mele Iţi vor îndulci pânea şi vinul. Copilul meu, să iubeşti pasări şi flori. Şi lor să le facă semn mânuţele tale. E moştenire, fără comori, Dar te vor petrece cu veşnicia lor în cale. Iubeşte pasări şi flori Iubeşte pasări şi flori. Şi fericit o să trăeşti şi fericit o să mori. POEZII 93 CÂNTEC Mi se duc anii: porumbei cu aripi sângerate, Şi inima tot mai obosită bate. Somnud greu pe perne ’nlăcrimate. Chinul cu ghitarad cântă la ureche: Cât de nouăd suferinţa veche! La fereastră primăvara mă pândeşte: «Veştejeşti şi ghiocelul creşte! ». ««Tu te duci şi 'n urma ta rămâne « Lumea bună ca un miez de pâne ». Inima mea tot mai obosită bate Ce depărtez zorile curate! Ce depărtez anii mei, frumoşii: Intr'o noapte neagră, flăcările roşii. . . CÂNTEC Pe lângă apa care trece, Cu tine astăzi cine trece, Cu cine treci în noaptea rece? Cui îi şopteşti vieaţă bună, Al cui nume îl spui în lună, Şi lacrimi cine îţi adună? Pe sânul cui plângi tu iubirea? Cu cine lauzi înflorirea? Cu cine blestemi veştejirea? 94 POEZII Cu cine numeri tu arginţii? Cu*ai cui dinţi îţi tremură dinţi Când ţi se stinge glasul minţii? Oricine te#a răpit din mine De te*ar fi cumpărat oricine, El mă va regăsi în tine. COPILUL LUI ŞTEFAN Copilul lui Ştefan a murit azi noapte, Un câine negru sufletul La dus. . . Codrul de*atunci şopteşte şoapte, Şi tremură ’n aur stelele de sus. împrejurul mortului se*adună vecinii ŞLşi fac cruce şi îngroziţi plâng, — Nimănuia nu Le foame şLi vremea cinii; O stafie albă s'a strecurat în crâng. . . Copilul lui Ştefan a murit azi noapte Căci ba chemat frăţiorul din pământ. — Şapte ani oile nu vor da lapte, Şi miros de sânge va pluti în vânt. . . «Vom lega blestemul cu 'n băţ de ţernă » Spune fruntaşul şi oamenii cucernic se închină. — Copilul lui Ştefan doarme frumos pe pernă, Şi simte că nu el este de vină. CÂNTEC (VARIANTĂ) Primăvară. . . flori. . . şi soare, Unul vine, altul moare. POEZII 95 Unul plânge, altul cântă. Primăvara este sfântă. Unul frânt de foame piere. Altul e sătul de miere. Unuia zâmbetud place. Altul suferă si tace. » ŞI EU VOIU MURI... Şi eu voiu muri cum mor alţii, Şi eu voiu dormi nepăsător în pământ. Totul se va frânge ca un carpen frânt. Floarea sufletului meu se va ofili Si 'n urmămii vor rămâne^aice toate: > — Lupte trecute, visuri uitate. Cenuşe şi scrum, toate trec, toate se duc. Ochii se închid, gura se închide, sângele s'opreşte. . . Din umbra mea amintirea creşte. Amintirea mea, — parfum dulce de floare, O las copiilor buni cadou de primăvară. Binecuvântaţi să fiţi, copii de soare! CÂNTEC Moartea este dulce vin In paharul vieţii, Eu paharul îl închin!. . . 96 POEZII Am fost bun şi am iubit Rostul tinereţii. De departe am venit. . . Lacrămi multe mbau udat Sufletul de floare. Zâmbet^cântec eu am dat, Am tăcut şbam suferit Am visat în soare. A fost glumă c’am trăit. MAMA Te *am visat azi noapte, mama mea moartă. Ai stat ca o umbră de aur la a cerului poartă. Nu aveai fiinţă, numai sufletul tău era lumină. Şi erai uşoară ca o şoaptă ce întristează struna [de mandolină. Te chemam: vino mamă, ca braţe, ca sânge, [ca gură, Vino, ca mamă ce n'ai băut din paharul cu ură, Vino, şbmi mângâie părul şi*mi spune poveste Vino, şbmi spune că moarte şi cimitir nu este. . . Te*am visat azi noapte, mama mea bună, Tu care trăeşti poate cu celelalte mame în lună, Voi, albe femei, voi blânde, ce aruncaţi [din cer zare,. Din bunătatea voastră mare. Tu, care trăeşti poate departe în stele Te*am visat cu stângace visurile mele. — Şi dimineaţa când m/a trezit durerea de*a te [şti pierdută pe veci, Mna trecut amintirea^ţi fierbinte ca un cântec [pe uliţele reci. POEZII 97 UNEI MAME PĂRĂSITE Crăciunul ţba răpit copilul Şi tu de*atunci aştepţi să vie. Aprinzi lumini pe brazi în noapte, bai pus pe masă*o jucărie. Dar nu mai vine copilaşul Căci el cu sfinţi în cer se joacă — Şi nu porneşte vaporaşul O, cine ba făcut să tacă? Ajunul trece ’n grea durere Si trează ziua te trezeşte. — Pe masă, mort e vaporaşul, Şi niciodată nu porneşte! . . . BUBI E BOLNAV Bubi e bolnav şi ard ochii lui Cu focul negru al suferinţii. Ii asudă fruntea, îi clănţină dinţii Şi nu mai răspunde nimănui. Mânuţele lui pe sân obosite zac Şi parcă nici glas nu mai are. Şi suferinţa lui Bubi este mare, Căci buzele lui (cireşe coapte) tac. . . — Trist stă elefantul şi maimuţa lângă dânsul. Şi cu ochii veşniciei se uită păpuşa. — Şi în noapte deodat' se deschide uşa: A intrat, cu mii de diamante, plânsul. 98 POEZII VERSURI PENTRU COPILUL MEU I Copilul meu doarme şi visează pe Barbă*Cot. Cum Laş visa şi eu să mai pot! Copilul meu vede pe Ileana*Cosînzeana. Mie lacrămile*mi udă geana. Copilul meu cu flori şi fluturi se joacă. II desmiardă soare şi aur îl îmbracă. Zânele îl prind în horă şi îngerii îi cântă. Ce sfântăd copilăria sfântă! Tot mai adânc cade copilul meu în fericirea dulce. — Şi tatălui nimeni nud spune să se culce. . . II Vânturile arbori bat, norii fug pe cer, bătrâni. Ii alungă spaima mea. Sună ploaia, urlă câni. Nu mai arde nicio stea. — E târziu şi tot nu dorm, dormi co pi\ e ’n loc [de mine! Doarmă dragostea*mi în tine. Şi te^acopăr tot mai bine. Nu pătrundă niciun glas, niciun plâns până [la tine, Nu simţi vremea ce vine Şi te va trezi plângând cu mine. — Dormi frumos cum doarme mielul, dormi ca [pasărea ’n pădure, Nani, nani, dormi uşor! — Nu las* somnul să ţid fure Vântul nopţii călător. POEZII 99 III «— Şi când te trezeşti în zori Manile ţi le sărut. — înfloriră ’n noapte flori Din priveghiul meu tăcut!. . . CÂNTEC Tot mai noapted noaptea Tot mai albăd luna. Trandafirii ard în noapte Dragostea de foc. Arborii se miră, cresc tăcuţi alături Făr' să se cunoască, Lebăda îşi pierde umbra albă 'n lac. Toatei tot mai triste Toate ce n'au cântec In inima*mi tac. CÂNTEC Floarea şi steaua Mult s'au iubit. Noaptea întreagă Şbau tot zâmbit Zâmbetul florii Totuşi s'a stins — Steaua de^atunce Nu s'a aprins. IOO POEZII CÂNTEC DE CĂPRIOARĂ Ochii trişti de căprioară Sunt ochi de copii nevinovaţi. De^aceea sunt blânzi şi de *aceea sunt miraţi. Copiii când vor să moară, Ii cheamă îngerii albi să se joace. Şi copilul este o căprioară. . . Şi întunericul pe copii îi pândeşte Şi pe dânşii cinevad loveşte. Şi, nevinovaţi, ei trebue să moară. O, lăsaţi căprioara să se ascundă Căci inimă de copil e ’n privirea ei rotundă. . . AM SĂRUTAT ÎN PIATRĂ Am sărutat în piatră un cântec bun şi cald. Am dat fiinţei moarte căldura gurii mele. Am dat vieată pietrei si ham ucis tăcerea Ea nu mai este piatră, căci cântecmmi trăeşte. Nesimţitoare piatră, simţi tu ce este focul Ce a sădit în tine al gurii mele cântec? Te scutură trezită, căci nu mai poţi fi moartă Căci vieaţa mead mai tare decât tăcerea ta. închide ’n tine glasmmi şid vei păstra pe veci. Am sărutat în tine un cântec bun şi cald. A veşniciei taină cântarea mea ţba spart. . . Şi te*am ucis pe tine, ce*ai vrut să mă ucizi. POEZII IOI POEZIE DE MAI Cânta pădurea, căci o femee s'a cufundat în ea, Şi liniştea ei de^atunci nu mai are astâmpăr. Femeea este neagră şi dinţii albi şi flori roşii [are în păr. Femeea a sămănat păcatul într’ale pădurii cărări, Şi de*atunci nici apele nu mai sunt curate. Şi florile cu mierea lor sălbatecă pe dragoste [sunt jurate. * * O, poate va veni o dimineaţă care va alunga [femeea din pădure Să se trezească senini iar cerbii sub ramuri [de brad. Femeea se va întoarce de^acolo de undeva [pornit; în iad. CÂNTEC Numai pe tine te iubesc, numai pe tine te [doresc. Numai pe tine te aştept, numai pe tine [nu te uit. Numai tu nu eşti aici, numai tu nu te întorci. Ploi şi vânturi şi nopţi te*au răpit. Vino acasă ’n cuibul tăcut, iartă*mi păcatul [ce ţnam făcut, Iartă*mi şi gura ce te*a cerut Braţul ce atâta te*a bătut. Vino, căci inima e goală acum Vino şi cazi în inima mea Cum cade în noapte o prea tristă stea. 102 POEZII EVANTAIUL MIRESEI MOARTE Un evantaiu cu dantele, mătase bătrână, Şi flori moarte, Evantaiu al miresei moarte, Mâinile cui o să te poarte Cum te*a purtat odată a ei mână? Cum şba ascuns faţa şi zâmbetul când ba spus Cavalerul galante cuvinte. Cine o săd mai minte Dulci nimicuri sufletului apus? Evantaiu al miresei frumoase. Frumoasă mireasă, Tu eşti pentru totdeauna rece. Şi degetele tale, zece, Nici' nu mai ating, nici nu mai resping. Parfumul trece. Balul a trecut. Şi uriaşa lăută a vieţii Care îndemna pasul la horă A amorţit. . . Şi veştedăd floarea tinereţii, A sosit a veşniciei oră. Şi sărut evantaiul şbmi mângâi faţa. Evantaiu cu dantele, mătase bătrână, Mâinile cui o să te mai poarte, Cum te*a purtat a ei mână, Evantaiu al miresei moarte? . . . CIASORNICUL Ciasornicul bătrân al mamei Tic*tacul tineresc îl spune: « Spun clipe rele, clipe bune ». POEZII 103 împarte în bucăţi trecutul Şi taie vremea, tot o taie, E veşnicia în odaie. Afară vântul sboară ’n lună Şi arborii vuesc a noapte. Şi joacă ’n umbră triste şoapte. Iţi spun, ciasornic, noapte bună! Tu străjueşte lângă mine. Şi sufletul îl trec în tine. Tiotacul tău nu obosească Dar glasul tău să nu încete Ciasornic trist de pe părete. Tu eşti a veşniciei pază Si sufletmmi în tine bate > In tine*s gândurile*mi toate. . . .Si de voiu mai fi alb ca luna 1 Şi inima mea va fi rece Vei bate poate doisprezece. De^atunci încolo?. . . Vânt şi ciaţă. . . Trezire ’n nouă dimineaţă? Ori poate numai munţi de ghiaţă. . . CÂNTEC DE SPITAL In noapte ziduri albe stau Şi umbre negre multe. Şi vânt şi pasări tot sburau Şi se duceau şi iar veneau. 104 POEZII Suna un clopot ne 'ncetat Şi flori şi stârvuri miroseau. Pe cer o lună alb' a stat, De ce vedea, ea a ’ngheţat. Si ziduri albe se ’nălteau » ) Şi umbre negre tot fugeau Şi sufletele ce veneau Pe lângă ziduri dispăreau. Eu stăm în noapte şi plângeam Căci mâine altul stă în geam. Şi va muri cum mor şi eu: Cu trup uşor, cu suflet greu. LACRA MI FIULUI MEU... Lacrămile moştenite, şi tu, fecioraşul meu Le vei plânge când vor cere chinurile rostul lor, Lacrămile moştenite, dragul meu, nici când [nu mor, Ţi le dăruiesc curate cum le*am moştenit şi eu. Lacrămile mele toate, nici nu le*aş putea prăda. Şi ţie o să*ţi rămâie din bogata mea durere. Să le plângi când suferinţa 'n nopţi târzii [ţi le va cere. Şi în zorile albastre şi tu te vei uşura. E o moştenire sfântă, singura ce nu ne minte, Tainica lor zestred zestrea celor ce iubesc cu chin, Plânsul este glasul celor care nu mai au cuvinte, Nu prăda din moştenire pentru orice glas străin. POEZII 105 Lacrămile moştenite le păstrează dragul meu. Şi de ţi le cere*o noapte când femeea*ţi va jura Tu, eu simt, şi necerute fericit i le vei da Cum le*am dat eu mamei tale, cum le*ai dat [şi tu şi eu. Dar să nu crezi că atunce când pe toate [i le*ai dat, Nu va mai rămâne una ce din nou va porni! — Moştenirea este mare şi 'n zadar tu le*ai [prădat Lacrămile moştenite, alţii le vor moşteni. IN STRADA MEA I A murit cineva, alături în ogradă, S'adună lumea mortul săd vadă. Mortul este un copil cu zâmbet pe buze, Cu ochii albaştri, cu părul bălai Ca un faun tânăr ce cânta din nai. Nu cumva este copilul tristelor Muze? . . . Nu este copilul Muzelor, este copil de stradă. Şi se ’ngrozeşte lumea ce*a venit săd vadă. Şi sdrenţe îl înfăşoară. Si poate nici n'a putut în pat să moară. & păpuşe sfârtecată strânge subsuoară, înmormântarea nu va fi paradă! ✓ Frăţiorii lui împrejurud plâng şi minţile^şi sfarmă,. In curte o ceartă, a celor săraci larmă. Tatăl beat, mama uscată ca un fus, Şi tiumai stelele şi sfinţii de sus Privesc copilul ce s'a dus. io6 POEZII A murit cineva. . . Flaşneta şi plânsul se luptă Şi mortul în cămăşuţa ruptă Parcă cu privirea lui blândă se întreabă: « Oameni buni, de ce nu vă vedeţi de treabă? » Copil bălan, copil mort înainte de*a creşte [la viaţă, Moartea a scris povesteaţi pe îngălbenitaţţi faţă: Ai -murit frumos, căci urît şi blestemat ţi*a fost [traiul — Şi zâmbeşti, căci auzi cum îţi deschide [poarta raiul. II Intră în rai, acolo sunt la un loc regii şi săracii, Acolo cresc flori de aur şi catifea sunt fluturii, [macii. Lapte curge 'n râuri şi zahăr sunt munţii — Şi copiii poartă cunună de zare 'mprejurul [frunţii. Sfinţii slujesc pe Dumnezeu la masa veşnic [plină. Şi îngeri frumoşi cântă din fermecată violină, Diavolii şi sufletele rele nu au aici intrare (Căci se frânge nava păcatului pe*a răsplătirii [mare. . . >. A murit cineva, alături în ogradă, Fulgi de zăpadă au început să cadă. Convoiul va porni îndată: la groapă cine te va [petrece ? Poate numai dricarul, vreo doi nebuni şi [vântul rece Şi frăţiorii tăi, toţi palizi, toţi schilavi, toţi zece. POEZII 107 CÂNTEC DE IUNIE Pragile acum sunt dulci Şi stelele acum sunt strălucitoare, Acum este parfumul mai tare în floare Şi acum nu te lasă noaptea să te culci, Porneşte vântul şi trezeşte arborii din vis, Şi izvoarele se scaldă în raze de lună. Şi lumea îţi pare mai bună. Şi se deschide poarta dragostei ce s'a închis. O, noapte, ce mii de taine ne spui, Acum ne îndemni la cântec tăcut, Ne faci buni după ce rele am făcut Ne 'nveţi la tăria văzduhului. O; Iunie, frumoasă mireasă, te cânt, O, dă*mi din cuvântul tău bun Şi fă*mă cu tine să spun: Că nu se sfâşeşte nimic în pământ. MEDALION Iubesc tot ce este frumos Iubesc suferinţa căci este frumoasă. Şi ea mă iubeşte căci îi sunt credincios Şi ea*mi este mie credincioasă. Dacâ n'aş pătimi, poate n'aşi înţelege Graiul florilor, strălucirea stelelor şi şoaptele [iubiţilor morţi Şi nu ţhaş aduna în buchet ai suferinţei roşii [trandafiri Pe care tu niciodată la sân n'o săd porţi. io8 POEZII CANTATE O, forest cool. .. (Oscar Wilde) E întunerecul cumplit, nici n'ar încape întunerec [mai mult Undezi luna? a fugit cu vreun amant, cmo stea? Şi graiul nopţii, un grai ciudat de plâns, îl ascult. Şi mă gândesc: cine se gândeşte la noaptea mea? Toate dorm amorţite de*a zilei povară grea, Şi oamenii acum, cum îi simt dormind: sunt buni. O, cât de fericit aş fi să văd de pe cer căzând [o stea, întunecimea să nu toarcă tot mai negre cununi. Un sgomot. . . Poate în mormânt un nou mort Nu s'a obişnuit să doarmă singur în pământ. Ori poate inima mea, pe care grea de chinuri [o port, Ar vrea să spună un cuvânt. CÂNTEC îngeri să te desmierde, soare să te bată, Mătasea să te şteargă. Să fie a ta lumea largă. Simn sfânt să*ti fie tată. > > Noaptea să*ţi fie ochii şi piatra să ştii s'o [deochi, Mielul mâna să ţbo sărute. Să*ţi vorbească florile mute. Să înflorească tot ce ţii în mână, Când te*or vedea copiii, în genunchi să cadă, Şi orbii să te vadă. POEZII 109 Să fii a tuturora şi a nimănuia să fii, Să fii blestem şi să fii rugăciune şi să trăeşti » [în veci. Şi trandafir sălbatec să fii, ce pe sufletul meu [trist te pleci. CÂNTEC Miroase a nuci oriunde te duci. Stau corbii pe cruci Pe morminte. Nu crede razei de soare: Te minte. E mort sufletu ’n floare Ca doru ’n cuvinte. Cad foile, udate de ploile Nopţilor de strajă. Şi se întorc din munţi oile. Nu se întoarce soarele, al doile Aducător de vrajă? Pădurile baună, ca mari cavouri In care nu se împacă morţii, Vântul încearcă zăvorul porţii. 1 Ori poate eu încerc norocul sorţii. Tremură luciul apei parcă străpuns De săgeţile luminii stinse. . . — Stelele pe cer aprinse Sfinţii cu aur le*au uns. no POEZII TOAMNA Se apropie toamna, aducătoare de vânturi, Aducătoare de foi moarte şi palidă lună, In codru apele bătrâne sună, Şi se aud de departe cânteceTrânturi. . . Pornesc Tinereţa şi Bătrâneţa îmbrăţişate tare. Şi umezeală şi boală şi rugină în urmăde rămâne. Pe poteca pădurii, se duce singur un câne Unde se duce oare ?. . . Desnădăjduită îşi scutură podoaba natura Şi păsările se duc în lumea mai caldă. Lacrămile mele fierbinţi ochii mid scaldă, Şi plânsul înecat îmi învineţeşte gura. Toamna mi*a răpit iar cântecele toate, Şi cu argint îmi vopseşte părul, îşi întinde fructele roşii mărul. ÎNMORMÂNTARE in oraş mic A murit fata preotului anglican, sună prelung [clopotul, Convoiul a pornit. Logodită cu mirele alb al stelelor, în sicriu [albastru, Purtată cu flori şi muzică de tineri şi urmată [de întreg norodul de bunici, Arde parcă parcul de focul verde al Sfântului [Junie, Fata preotului anglican se duce la izvorul veşnic Să*şi spele părul şi să spună Celui Etern: POEZII iii M’ai chemat să viu, să slujesc fecioară, In liniştita ta împărăţie, Voiu arunca raze de soare celor îndrăgostiţi, Voiu arunca florilor coloare, copiilor le voiu [spune poveşti, Voiu bate prelung în clopot Să răsune vieaţa mea pe care o dau înapoi: Pământului, cerului, furtunii şi soarelui. BAIA MARE Case mici, pieţe curate, porţi ovale, In, grădini, copii mulţi şi iarbă de mătase verde, Se plimbă noaptea cerbii în ozonata vale, Şi 'n apa de munte, inima pietrelor se pierde. Turnul bisericii se înalţă ca un văduv bătrân, Şi rândul de plopi cu mestecenii se salută, Petele poartă amintirile dragostelor în sân Porumbii albi pe streşini lung, lung, se sărută. O, s'a întors lumea din ţâţâni, Dar aci, nevinovată stă vremea în poartă, A veşniciei apă se adună în fântâni Şi de nuntă visează logodnica moartă. CÂNTEC Am fost azi noapte ’n pădure, Şnam cules cu o zână.mure. 112 POEZII bam spus cântecele mele, Şi zâna mi*a dat multe stele. Iar când m/am trezit în zori, Au veştejit inimi şi flori. BUDDHA Pe soclul marmurei cernite, priveşte Buddha [maestos, Pagodele se scaldă 'n aur — şi fâşâie drapele [multe. Poporul se închină leneş, căci rugăciunea [o s'asculte Eternii zei cu ochi de onyx, în mâini cu sceptru [de*abanos. Urezul îşi trimite plânsul şi ţipă lung cocori [bătrâni Şi surle, tobe sună 'n vale — sub baldachin dorm " [mandarini: Pe elefantul alb, Prinţesa, îmbrăţişează maci [şi crini, Şi Prinţul o urmează n taină cu slugi, cu [lăutari şi câni. Braminii îşi ridică braţul — poporul se închină mut, Şi Buddha râde 'n zare*albastră, coroanad [străluceşte oare? Cântarea tace. Parfumul păcii se 'nalţă [ca o tristă floare. A veşniciei poartă neagră în infinit s'a desfăcut. POEZII 113 Izvorul vieţii de departe ţâşneşte ;n sânge [şi în lapte, Şi negre suflete coboară 'n gânduri negre [peste mare. Si Buddha ’n marmură cernită înmărmureşte » > [tot mai tare, Şi mii de ochi svâcnesc în lacrimi, pătând cmargint [frumoasa noapte. CAD. . Cad frunzele şi sufletele cad, e toamnă hidoasă. Miroase a stârv, a putred, a oase. — Femeea mea cămaşe de moarte îmi coase. Sânge murdar a căzut pe văi, pe dealuri, . [pe munte, Şi arborii au îmbătrânit, căci sunt albi de brumă. — Nu mai pot trece prin înflorită punte! Vântul îmi scutură portiţa, intră cineva [cu scrisoare, — Cine mba trimes^o, din cer ori de pe [pământ ? Şi cum o cetesc, simt că pasărea sufletului [meu moare, Cad frunzele şba amorţit focul în soare. COPILULUI MEU Copilul meu cu bucle blonde, ' Cu ochii moşteniţi din mine, Ce faci acum? Se joacă cineva cu tine? Sărutări degetele fine? Când treci pe liniştitmţi drum? POEZII 114 . . Nu alunga cu pietre paseri, Şi lasă fluturii în pace, Culege flori. îmbrăţişează mieii stânei Şi dăde din căldura pânei Să nun loveşti, orice ţnar face! Culege flori şi te 'ncunună Cu trandafiri. Şi bradului zui « ziuă bună », Trimite dorul tău în lună Când seara la fereşti te miri! Pârâul fierţi frate dulce, Şi valul lui Cu plânsul mamei să te culce, Trezeşte*te când codrul sună De clopotele vântului! Vei creşte şi tu ca o floare. . . Te*or bate lacrimi şi iubiri Pe drumul tău udat cu soare Stă pândă 'ntunecimea mare, — îmbrăţişează trandafiri! Şi roagă mama să*ţi cetească Răvaşul ce*ţi aducemn corb. — Copilul meu, cu ochi albaştri, Să nu*ţi uiţi că priveşti la aştri Ca şi tu să fii mort şi orb. POEZII 115 FEMEIA Femeia ce*a iubit odată, Nu mai iubeşte niciodată Nu mai iubeşte niciodată. Asemeni florii veştejeşte, Femeia care te iubeşte, Femeia care te iubeşte. Parfumul ei ca floarea trece, Şi inima se face rece, Şi inima se face rece. Ca floarea e femeia bună, Fereşte^o, albă, de furtună, Fereşte^o, albă, de furtună. La sânul tău femeia moare, Căci şi femeia este floare, Căci şi femeia este floare. Femeia las*o neiubită, Atunci trăeşte fericită, Atunci trăeşte fericită. IOSIF Chelnărul bătrân ce purta pe tavă -Dulcele absint, A pornit pe o navă de argint. Şi s'a dus departe, E pe stele călător, E poate în Marte. s* POEZII 116 Picură*mi din ceruri Veşnicul absint! Picurămni din stele Minunat argint! Şi privesc în noapte, aşteptând să vii. Chelnăre bătrâne, nu mai poţi servi? NINGE Ninge liniştit, cum de veacuri a nins. . . Cad fulgii de zăpadă, suflete mici şi trecătoare, Paseri albe taie cerul cu albastru stins, In pădure, zâna din poveste moare. Vântul cântă cum de veacuri a cântat; Se clădesc din diamantele ghieţii, palate. . . Râul tace ca un musafir întârziat Inima pământului rănită tace. Seara îşi trimite fetele s’adune nori, Şi s'arunce 'ntunecimea ’n munţi şi vale; Sufletele negre au pornit cu negre flori, Să oprească toate zâmbetele ’n cale. LA HANUL TINEREŢII A trecut balul şi tu, chefliule, te trezeşte. .. Alţii vin la rând, tu pleacă si plăteşte, Nu vezi că noaptea creşte? POEZII 117 Chelnării murmură: ai băut prea mult vin, Şi ai crezut că trezirile nu vin, Nu vezi diavolul cum de râs se tăvăleşte? Mese noui, vin bun, dragoste. . . alţii vin la rând, Pleacă, doar pentru alţii sunt locurile toate, Şi tremurând, Te vei trezi în şanţ aruncat poate. Şi ’n jurul tău se vor aduna copii şi fete, Şi vor râde cu hohot, chefliule, de tine, Ce musafir nebun, a vrut de veşnicie să se [îmbete, Şi s'a trezit în noapte singur. Şi vei vedea cum alţii vin în locul tău, Cum vor cânta îmbrăţişând femee. Tu vei căuta scrâşnind din dinţi, a cavoului chee. PRIMĂVARA DOMNIŞOAREI BĂTRÂNE Primăvara domnişoarei bătrâne o simt în mine. Ce tristăd floarea ce nu cunoaşte albine! Ce tristăd gura pe care n'o umezeşte sărutare, Ce slab e braţul, ce nu s'a întărit de îmbrăţişare! Primăvara, ce singură în odae se sbate Inima ce nicno patimă nu bate, Ochii cari nu râd şi pe nimeni nu aşteaptă. Domnişoara bătrână ce stă la fereastră, Şi* udă cu lacrimi viorelele din glastră. Blestemul pe umerii ei se aşează. Domnişoara bătrână coasă şi visează. In oglindă caută fătTrumosul şi se vede numai [pe sine, n8 POEZII Floare ce ofileşte fără albine, Îşi muşcă perna, chemând un diavol fierbinte, Şi uită de toate şbşi aduce de toate aminte: Toţi se iubesc, toţi aşteaptă, toţi îşi au dorul [în vieaţă. Numai felinarul stă singur şi se mistue în ciaţă înfloresc flori, cântă privighetori, curg râuri [în desfrâuri, Numai pe ea nu o cere nimeni şi nimeni n’o [îndeamnă, Nici n'o minţeşte, nici n'o petrece cu gânduri [uşoare... Ce*ar căuta albina în veşteda floare? FEMEIA LUI NAARIP Şapte lumânări au aprins la far. Şi n'a sosit din vifor pescarul. Baună marea, cerneala ei stropeşte casele albe. Şi peşti sdrobiţi în bucăţi se lipesc de stânci. Femeia lui Naarip Cu părul despletit, cu mâinile blestemate, Sbiară răguşită *n noapte: Maică Precistă, [lasăd acasă, i» L Dacă e în ceriu, aruncăd din ceriu, Căci locul lui e lângă vâslă. Bătrânii pescari tremură de mare şi de nebunia [femeii, Tinerele odrasle cu mâinile apără flăcările [lumânărilor Ce ard sub icoana lui Dumnezeu. Şueră ploaia ca plumbul ciuruit, Morţii râd în pământ şi se cutremură pământul, POEZII 119 Valurile poartă suflete albe ieşite din fundul [mării, Se frâng catarguri, odgonul creapă, miroase [a pucioasă. Femeia lui Naarip nu mai sfârşeşte; Aruncă pietre grele în apă: anii ei. îşi smulge de pe sân crucea: copilul ei, îşi scuipă sângele: dragostea ei. Şi baună marea moşneagă şi rea, Surdă ca bătrâneţele, furioasă ca fecioara [bătrână. Femeia lui Naarip nu se mai luptă, nu mai ţipă, Se cufundă tot mai adânc, O adânceşte durerea şi se cufundă în fundul [mării, Inima ei atinge clopotul pământului: [clincăneşte lung. Se desfac uşile: şid revede pe omul ei, întins pe scoica de argint a vremii. Iar dimineaţa, când s'au stins stelele Şi s'a liniştit apa, au pornit copiii la şcoală. Un trandafir de sânge pluti pe valuri Luminos ca aurul, mirositor de femee înflorită, Frumos ca păcatul, cu parfum dulce ca [primăvara. Şi trandafirul roşu n'a putut fi prins. Plutea pe valuri sburând, în urma lui pescarii [îşi făceau cruce, Arborii se îndoiau pe ţărm şi, înconjurată [de rândunele, Plutea femeea lui Naarip înflorită 'n trandafir. 120 POEZII OCHII TĂI ALBAŞTRI Ochii tăi albaştri Anii cum bau înegrit. Clipele dulci au murit. Mâinile tale albe Străină pâine altora taie, Şi ciocârliile le*a învins o cucuvaie. Părul pe care bam mângâiat De amintiri grele, se albeşte. Părul tău ca un gând creşte. Unde te*ai dus? Doar ai rămas. . . Doar ceva s'a dus din tine: Iubirea s'a dus, că n'a vrut să rămâie cu mine. O, dacă am putea*o prinde Ca pe*o pasăre vrăjită şi călătoare, Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare? CALUL ALB Calul alb, bătrân şi mare, Aştepta săv viu în gară. — O, acele nopţi de vară!. . . Ne ducea tăcut în noapte Dela gară pân' acasă. — Mama ta plângea la masă. Calul alb, bătrân şi mare, Ne ducea tăcut povara. — O, cum cunoscuse gara.. . . POEZII 121 Când soseam din drum cu bine, Calul necheza cuminte. — Si tu nu aveai cuvinte. y Dacă nu soseam în gară, Calul alb, bătrân şi mare, Nu plângea cu tine oare? AQUARIUM In borcanul de cristal Sunt peşti de aur mici. Nud dulce al mărilor val, In jurul lor Stau statui, — şăgalnici pitici, Şi flori ce visează şi mor. Şi sclavi ai borcanului: peşti; E oceanul închis în borcan, Şi pasări aduc din Australia veşti, Sunt suflete ce nu găsesc liman. Şi peştii, sclavi ai borcanului de cristal, îşi joacă sclavia de veci, Şi apa lor e fără val, Şi tu, când pe lângă peştii tăi treci, Umbletul tău cade Pe trista închisoare de cristal, Privirea ţi se face^al apei val. Si peştii de aur, robiţi în borcan de cristal, Nu mai sunt singuri. 122 POEZII CERŞETORI Cerşetori — mamă şi copii, înaintea castelului, portarul cu mătura vrea [săd alunge. Mama palidă şi sdrenţele ei Fac câinii să mârâie. Copiii flămânzi, toţi copiii flămânzi din lume Sunt ai mei. Legaşi da şampania şi pastelul Ce*a rămas dela banchetul De ieri. Poate, Dumnezeu din cer Mba spus să le dau tot ce cer. Lacheul priveşte ’n salon la palmieri: I*a stropit cu şampanie banchetul de ieri. Şi copiii flămânzi şi femeia la poartă, In castel nu au intrare. Ce*ar spune Contele şi Milionarii Săd poftesc la gustare? — Portarule, nu da cu mătura, Căci prea mulţi bau bătut. De sdrenţele lor ţbe ruşine? Cerşetorii din faţa porţii să vie cu mine. Mamei îi voiu da blană, Şi ’n loc de lacrămi, cu parfum va fi udată. De ceea ce se va ’ntâmpla în castel Vor sta toţi servitorii cu gura căscată. POEZII 123 SIRENA FABRICII Sirena fabricii mă trezeşte 'n zori. Şi pornesc roţile şi oamenii se duc la muncă, Vin fete, flăcăi din înflorită luncă. Să se întoarcă seara, ca veştede flori. Sufletul satului în fabrică se cufundă, Sirena fabricii sună, tot sună. In salonul castelului, servitorii De sub mese, pe musafiri îi adună. Inima mea tace şi binecrescuta mea gură Uită, la toate acestea, ceva să spună. Sirena fabricii răguşită sună. . . MIKLOŞ Grădinarul era voinic bărbat. Cu pălărie mexicană, Şi hyacintele după ce le*a udat, Băuse şi el, lung, din cană. De vorbă cu el când am stat, îmi spunea căd este surdă fata; In zadar el cântece dulci ba cântat, In zadar a întrebat Visurile pe care le*a visat. Gura ba rămas întotdeauna mută. ■Şi sădea, tăcut şi trist, flori pentru tine. 12! POEZII Grădinarul a vorbit cu mine, Cu durerea lui pierdută. Şi stropea grădina Poate şi cu lacrămile fetei pe veci mută. . . MUREŞUL Mureşul curgea în vale. Erau lacrămile tale. Mureşul cu apă lină, Fermecată violină. —■ O, tu, cea mai sfântă apă, De*ţi voiu cere să*mi fii groapă, Peştişori juca*mi*vor sprinteni, Solzii lor îmi vor fi pinteni. înecat în Mureş*dulce, Sufletu*mi o să se culce. Fermecata violină O să*mi facă moartea lină. Mama*Mureş mă va duce Să am urmă fără cruce. Mureş*Apă, Apă*Sfântă, Veşnicia tu mi*o cântă! > POEZII ACELOR CE SUFERĂ... Acelor ce suferă acuma, Departe de linişte şi de somn, Acelor ce nu visează, Acelor ce stau pază In noapte, în ceaţă, în vânt, O, cum aş vrea să le cânt Cu harfă de aur, cu strune d'argint Şi să le răsară din pământ Al visului minunat Domn. O, spunede, spunede toate: Că fericirea va fi al lor, Că ’n bucurii o să 'nnoate, Fecioare le vor cânta ’n cor; Porţile li se vor deschide, Pernele le vor fi calde, Trudită lor faţă în zâmbete o să li se scalde Şi sufletul lor se va ’ntoarce Cu al pasării cântec şi al cerului nor. Suferiţi, suferiţi, suferiţi, căci dacă Vă veţi întoarce, — al vostru va fi: pământ [şi casă, Buzele cele mai dulci de femeie Vă vor fi pe fruntea rece, fierbinte cheie, Şi cea mai albă pâine pentru voi se dospeşte, Pentru voi aşteaptă mama, pentru voi copilul [creşte, Pentru voi nimic nu va fi scump, Căci staţi pază'n frig, în noapte, Cu ochii umezi, cu slăbite şoapte De ndi departe, de moarte aproape, Cu 'lacrămile ascunse în ale voastre pleoape. 126 POEZII — Mă gândesc la voi, ne gândim la voi, Ştiu că vă aduceţi tot mai des aminte de noi. Nu uităm că sunteţi statui vii în ceaţă, Ştim că vieaţa voastră este grea de vieaţă. Tot vă veţi întoarce cu senină faţă Şi vă vom îmbrăţişa cu umilă duioşie. — Şi fiul meu o să*mi povestească mie O noapte 'ntreagă, o zi întreagă, poate o vieaţă ['ntreagă Numai mie. . . FIULUI MEU... Când nidi nud voiu aştepta Atunci va veni Atunci va veni Şi palid şi bun înainte^mi va sta. Nu va vorbi, numai buzele i se vor mişca Cuvântul va fi mut Cuvântul va fi mut Şi tăria lui va fi să mă poată ’mbrăţişa. — O, ce trişti sunt ochii tăi, Aşad că au fost mulţi oamenii răi? Şi în zadar îl voiu întreba! II voiu tot mângâia şi el va lăcrima Simt, că va tot lăcrima. Şi după ce gura lui vânătă se va deschide, Poate pumnul lui se va 'ncleşta. Dar mânia în ochii lui tot nu se va aprinde Şi ca să uite, va începe şi va cânta. POEZU 127 IN NOPŢI TÂRZII In nopţi târzii, Când florile negre se miră De luna albă, Glasuri mii şi mii Pe drumul tăcut porniră. Sunt cântecele copiilor ce nu se pot naşte Căci s’au înnecat în sărutări De părinţi încărcaţi de păcate. In nopţi târzii, Aud plânsuri de copii Ce*ar fi vrut să vină pe lume Să aibă ochi şi mâini şi nume, Să poată grăi, Să poată trăi. Şi nu pot să se nască niciodată Sufletul nu poate înflori Inima lor nu poate să bată. In nopţi târzii, Aud glasuri mii şi mii De copii Ce nu se pot naşte, oricât ar fi vrut. Duh fără lut. Plutesc suflete neînfăptuite, Cântece fără trup dăruite. Se* vor face blesteme. Căci fiinţa lor Pe buzele mamelor Qeme; 128 POEZII Născătoare nu s'au putut face Să guste lacrămile copiilor Să simtă îmbrăţişarea braţelor Să simtă a sărutărilor dulceaţă. Mii şi mii de suflete de copii Ce totdeauna colindă în ceaţă, Fără de moarte, fără de vieaţă. FECIORULUI MEU Iţi dormi visele tale pe perne de vrajă Şi stelele îţi sclipesc ca licurici pe fereastră, Luna e un măr de argint Noaptea o răsuflare neagră, pe care*o simţi [ca pe*o linişte, Şi nu te cere chinul înţelesului. Ochi buni, ochi mici, voi nu vedeţi în [lume^afară, Privirea voastră se opreşte la zâmbetul [de mamă, Mâini albe, mâini gingaşe, voi n'aţi ridicat * [greutatea cărţii, Şi n'aţi închis în degetele voastre chemarea şi [îndemnul condeiului; O, fecioraşul meu, tu, liniştit şi alb copil, Cu mâinile tale n'ai ridicat încă sabie şi biciu, Să loveşti, să ucizi la comandă, Cu mâinile tale încă n'ai numărat arginţii Ce ţi se dau pe visuri şi dureri. In paşii tăi sunt amorţite ţintele Ce te vor duce la izbândă ori la moarte, POEZII 129 Piciorul nu ţba sângerat de spinii drumului, Căci numai raze de soare ţi hau sărutat. Trupşorul tău sfânt si virgin legat în fese, O, de *ar rămânea în albul lui lăcaş, De nu bar smulge vântul nemilos în noapte Să crească jalea ta ca floarea, Să*U crească zâmbetul în ură, Şi 'visele să ţi se scurgă ca borcane, Căzândmţi sufletul din ele Ca singur să rămâi cu lacrămi. Tu dormi. Afară luptad mare: înăbuşiţii au căzut la ţernă, Căci s’au ucis iubindmse. Ascultă cum răsună valea lumii de strigăte Şi câte hoituri se leagănă în ceaţă. Câte guri calde pecetluesc cu blestem pământul Vopsind firele de iarbă cu sângele lor tânăr, Câte braţe se frâng pe grilajul de fier al temniţei, Şi se înneacă în abis sufletele albe, dornice [de vieaţă. Urue grele roţi, lanţurile sună, Pornesc cu vuet mările să frângă catarguri, Şi pretutindeni jertfa: un suflet, O vieaţă jertfită pe fiecare altar, Tu dormi. Fluturi de aur. . . câmpii de mătase. . . râuri [de miere îngeri ce fâlfâie aripi, ca *n teatru. Tu dormi. Şi cântecul mamei ete simfonia bizară Ce te leagă de noi. 130 POEZII Tu dormi. . . O, trezirea ta cu mine, Trezirea ta în vieaţă! Să fii şi tu pândaş al roţii morţii, S'aştepţi ieşirea unui număr fericit Din loteria sorţii. Să te lupţi şi tu cu sfinţii de pe părete, Să te închini şi tu, când te#a strâns în braţe [suferinţa Să te târăşti în genunchi pentru pâine, Să#ţi gârboveşti spinarea ca să#ţi mistue plăcut burta. Să maimuţăreşti eterna prostie omenească, înfulecând lacom cozonacul tradiţiei, Să lauzi păcatele strămoşeşti, Şi să fii un coeficient al celor mari, Cu care să se joace totdeauna: In foc trimes, în şanţuri aruncat, Cu nopţi nedormite, cu păr cărunt, Trudit să cazi, asemeni unui dulău râios. Să fii şi tu, ca noi cei mulţi, Ce am venit trimişi de stele, Să gâfâim în mocirlă afundaţi. Să fii şi tu om, unul care are trecut şi viitor, Jucător la loterie, nemoştenind decât numărul 13. Să colinzi şi tu în lume Cu cântece, cu vin, cu femeie, Să te bată vântul, să te ardă frigul, Să te obosească dealul, să te adumbrească [claia de fân, Să te bucuri când vezi înmormântarea: că nu tu [ai murit, Să te bucuri de portofelul găsit, Să culegi miezul după alţii, să dormi în pat somnul [uitat acolo, Să fii şi tu ca noi, cei ce#am fost şi suntem [şi vom fi. POEZII 131 O, fecioraşul meu. . . In întunerecul în care te apuc în braţe, Şi numai dragostea ne încălzeşte, — Iţi fac eu bine, că te sărut lungdung [cu lacrămi, Ori cel mai mare bun ţi başi da, Dacă te*aşi gâtui? MAMĂ... Mamă dragă, tu te duci, Şi mă laşi aici în lumea largă, Ca să caut inima în care 'ncape Dragostea ta pentru mine. Mâna albă care m'a păzit, Şi care*mi făcu semnul iubirii Când furtuna scutura fereastra S'a răcit. Pieptul cald, perna păcii şba iubirii, S'a albit şi capul meu odihnă In zadar va căuta. Tu te duci, Căci te cheamă steaua şi pământul Ca să ţi se 'nchidă ochii Pentru veşnicia strălucită. Mamă dragă, tu te duci, Şi rămâi în inima^mi acasă Ca un musafir Ce nicicând nu părăseşte casa lui, Şi te voiu chema Când va bate < vântul şi va înflori grădina'. Când va plânge codrul. Mamă dragă, tu te duci, Căci te cheamă glasul ce e veşnic şi curat, 132 POEZII Glasul vremii, ce colindă deasupra noastră. Şi zadarnic te reţin. Tot mai reced fruntea ta senină, împletitura cununa Suferinţelor eterne. Tu te duci. Pe*a chinurilor navă, Tu pluteşti pe marea veşniciei La liman de ceaţă, şi licăreşte vraja, Flori de moarte ţnau trimis salut, Ţi se ’nchină frânt Arborele vieţii mele. In zadar te cer şi te reţin, Braţele nu pot să te oprească, Tu te*ai desfăcut, Şi nu te mai leagă De iubirea mea nicio gândire. Tu te duci, Mamă bună. Maica Precistă nu se îndură. In zadar îl poartă 'n sân pe fiul ei, In zadar aş cere glas de clopot Si mirosul de tămâie. t Tu te duci, Unde te voiu urmări Şi te rog măicuţă să*mi cauţi loc de odihnă, Unde mă voiu odihni, Unde ne vom revedea Căci e totuşi revederea Unde ne vom recunoaşte In îmbrăţişări, Unde voiu depune piatra grea A durerii, ce m'apasă. Mamă dragă, tu te duci POEZII 133 Şuţi spun somn uşor şi somn frumos, Linişte, pe care nu o turbură Decât fâsâitul aripelor Sufletelor ce vin şi se duc. UŞĂ Uşă, care de atâtea ori te deschizi, Spune*mi, cine a intrat şi a ieşit prin prag? Al cui zâmbet ţha fost mai drag? A cui mână încet te*a desfăcut? Cine te*a trântit când a dispărut? Uşă, De câte ori ai scârţâit când te*ai deschis, Tu ascundeai şi boală şi linişte şi bucurie, Cunoştead pe toţi pe cari nai închis Şi trează ai stat în zorile albe, în noaptea târzie. Uşă, Tu ştii că de câte ori veneam în zori Păşeam tiptil cu zâmbet pe buze, în mâini cu flori Şi tremurând te rugam să mă închizi cu ea Cu dragostea şi femeea mea. Şi ceea ce atunci ai închis Se făcu cântec, se făcu vis. i34 POEZII FURTUNA Crengile se băteau între ele, le#a înfuriat vântul, Şi cădeau frunzele pradă certei din pom. Şi 'n vârful de deal râdea cu hohot un brad, [parcă era om, Şi umplură mii de săgeţi de apă pământul. Din nările stâncilor porneau aburi de lut Şi râul începu să fiarbă galben de ură, Fiecare lemn începu să aibă gură. E furtună. . . Spuneau cerbii în fuga lor. E furtună. . . Croncăneau corbii în cor. E furtună. . . Urlau lupii şi se ascundeau. Numai în cimitir morţii nimic nu spuneau. O, cum se plictiseau ! • MORTUL Ştii cine era mortul pe cared vezi în sicriu, Cu faţa albă, cu plete de argint? L*au adunat cu lopeţi în faţa unui altar pustiu Şi câinii au mârâit de ochii lui trişti. Şi a fost poate odat' numai în glumă viu. Ştii cine era mortul pe care pe uliţi bau purtat Ferindmse trecătorii de mirosul lui de sărăcie? Atâţia au râs de sicriul lui şi atâţia bau scuipat Un astfel de om nici nu putea muri ’n pat. Şi străinul, pe care bau aruncat în groapă [fără alaiu, Fără tămâie. Şi cântec şi lacrămi nu i s'au dat. Când în pământ s'a deşteptat Morţii, dearândul, toţi bau sărutat. POEZII i35 PASTEL Cocostârcul lângă mal pândeşte. Ucigaş bătrân, pe cine vei răpune? Trestiei nun pasă, liniştită creşte. Şi aleargă 'n râu jucăuşul peşte. Trandafirul părăsirea^şi spune. Cad alune. Cocostârcul îşi găsise hrana. Ochii verzi ai broaştei se ’nfioară Sună apa ca un plâns la moară. Soarele cu nor îşi leagă rana. GRĂDINATARC Era aşa de frumos copacul în grădină Pe ramuri paseri roşii, verzi şhalbastre. A ceriului rugină Cădea pe bătrâne porţi — Pe cărări se plimbau suflete sihastre Şi albine înţepau fluturii morţi. . . Statuia de piatră a unui zeu furios O 'mbrăţişa un tânăr necunoscut. O veveriţă în vârful unui brad căuta scut Şi privea la un câine alb curios. — Lebăda taie linii de zare în apă, Şi nespus de trist un fluer în vale răsună.. . . Grădinarul hăuleşte şi sapă, tot sapă. Să aibă unde să doarmă la noapte obosita lună. 136 POEZII PERNELOR... Pernelor albe, prietene triste, Cât vam îmbrăţişat! Voi toate le ştiti: si ce*am pătimit Şi ce*am visat. De câte ori ne*am spus durerea, Şi de câte ori ne*am mângâiat! Vouă v'am spus ce nu spuneam nimănui, Şi când eram obosit şi când eram înşelat. Suferinţa în voi mbam uşurat, Şi nopţile mbau trecut cu voi. De atâtea ori v^m îmbrăţişat Căci totdeauna aţi fost blânde şi moi. Pernelor albe, cu mine veţi veni Şi atunci când nu va mai fi plâns şi dor. Şi nu mă veţi trăda, nu mă veţi vorbi, Pernelor albe, pernelor. Dar dacă ar avea glas Acei ce au murit fără pernă, Ar mai putea fi linişte 'n cer Ar mai putea fi tăcere în ţernă ? • Şi câţi au îmbrăţoşat In loc de perne moi Pământul însângerat, Aceştia cari n’au visat, Aceştia cari n'au putut iubi Flămânzi, furaţi şi goi. POEZII i37 COPIII SĂRACI Copiii săraci, cari nu s'au săturat Niciodată, Cari numai au plâns, au tuşit şi au măturat Ziua 'ntreagă, seara întreagă, Copiii săraci, pe cari soarta n'a uitat Să*i bată. Şi pe cari nimeni nu na sărutat. — Copiii săraci, s'au deşteptat. Al lor era plânsul, frigul şi boala Şi povara ce*o purtau în spate. Colţul străzii le*a fost şcoala Şi îi scuipau cei din palate. — Copiii săraci s'au deşteptat. Acum în zadar le veţi spune poveşti Cu îngeri, cu sfinţi şi cu răbdare. S'au săturat de multele rugăciuni cereşti Şi copiii săraci cer un blid mai mare. Dar nu plin cu răbdări prăjite Şi cu binecuvântarea Domnului părinte. Copiii săraci au prins şi dânşii minte Să nu mai creadă în lucrurile vrăjite. Copiilor, mâncaţi, beţi şi cântaţi, Căci destul aţi aşteptat rebegiţi de frig. Decât o mie de rugăciuni, Este mai sfânt şi mai dulce un covrig. POEZII 138 SUNT DE,O MIE DE ANI Sunt de,o mie de ani Mai bătrân ca marea, mai urît ca o boală, Şi pe atâţia îi port în mine Făr’ să pot scăpa De povară, de durere, de ’ndoială. Fiecare răsvrătit ce n'a fost fericit In mine îşi trăeşte plânsul. Tot ce fac e al altuia Tot ce zâmbesc e al altuia Sunt străin în mine însu,mi. Dacă odat' mă voiu cutremura Şi,i voiu arunca din trupu,mi pe toţi, Toate drumurile Se vor umplea de sfinţi, de cerşetori şi de hoţi. Şi atunci când voiu fi iar numai eu Voiu mângâia capul unui copil: Ce mult am aşteptat Până ce am lepădat Ce era în mine trecutul greu. DUMNEZEU Aşa mi s'a poruncit demn înger cu paloş Şi cu lumânare în mână, să mă duc în cer. Era o vreme cumplită de ger Şi stelele, de frig, palide se făcură. Se plimbau suflete negre în arătură. Şi îngerul mi,a spus să nu scot niciun cuvânt [din gură. POEZII i39 Ne duceam cu îngerul pe drumuri lungi [şi 'ntunecate, Pretutindeni erau case şi oase sfărâmate. Mirosea a mucedă vreme Şi auzeam că ’n abisuri adânci noaptea geme. Unde ne ducem? întrebam îngerul şi el [răspunse: Ne ducem să vedem oile sfinte, tunse, Să căutăm la Dumnezeu — stăpânul mare — Loc pentru sufletul păcătos şi iertare. Când am ajuns în cer, Dumnezeu şedea pemn [scaun de aur, II păzea un Arhanghel. La picioare dormea [un balaur. Şi Domnul cetea dintr'o carte. Şoptea îngerul: acum soarte împarte, Aruncă fulgere şi vânturi şi apă Rupe o bucată de duh Şi răsuflă să fie pe pământ văzduh, Şopti îngerul: vezi, acolo sfinţii grădina minţii [o ij^pă. II. * Când Dumnezeu mă văzu, clipi una din gene Poate de gânduri, poate de lene Şi se întreba: ce să facă din mine Munte, mare ori miere de albine, Să mă facă lemn ca să cresc în pădure Ori să mă facă a ucigaşului săcure? Ce vreai să fii fiule? m/a întrebat Dumnezeu Şi ham răspuns: eu nu, vreau să fiu decât «eu» 140 POEZII « Aceasta nu se poate, socoate Ce*ar fi dacă ar rămânea toate neschimbate Dacă nu ţi s'ar desluşi rostul, Să rămâie aşa cum a fost: fostul? » Şi îngerul mba şoptit: roagăd să te facă păzitor [de stele. Şi m'am gândit la dragostele mele. Dumnezeu mba înţeles gândul Şi ne mai rugândud Mba dat un băţ de*argint în mână: « Acum să te duci şi să păzeşti o stea păgână. Să*o păzeşti, căci totdeauna pe pământ vrea [să cadă Vrea să audă ce fac cei de jos şi vrea să vadă Ce fac flăcăii de care s'a îndrăgostit prosteşte. Vezi de stea şi o păzeşte ! - Să ştiţi voi, care pe lume m'aţi cunoscut Că trebue să fiu păzitor de stea ce n'are scut. Şi dacă va încerca să fugă dinaintea mea, Atunci va trebui să fur, ca s’o păzesc, o altă stea. «Vreai să furi stele? » mba înţeles Dumnezeu [gândul Şi făcu semn balaurului, ne mai rugândud: « Acest răsvrătit nici în cer nud scăpat de sânge Şi crede că aici va putea râde şi plânge. Inghited! ... Şi m'a înghiţit fiorosul balaur. Iar Dumnezeu şba pus ochelarii de argint Şi a cetit mai departe în scaunul de aur. POEZII MEMENTO Sufletul în carte ham închis, Să fii cu grijă, oricând să n'o desfaci. Tot ce e aici cu dragoste scris Te va face să plângi şi să taci. Adulţi aminte că fierbinţile cuvinte Intr'un buchet de litere le*am împletit. Şi dacă ai terminat cartea care nu te minte, Să ştii că din filele ei, vieaţa mea ai cetit. * MAICA CEA TÂNĂRĂ DRAMOLETÂ NEROMANTICĂ INTR'UN ACT 4 O SCRISOARE A LUI I. L. CARAGIALE către EMIL ISAC Iubite amice, cu mare bucurie am aflat că «Maica cea tânără » este o strălucită promisiune. Rpg cu stă< ruinţă pe tânărul autor să caute a o îndeplini — si să nu se îndoiască un moment de dragostea mea pă* rinteascâ, pe care se poate rezema cu încredere oru când. Cu distinse salutări, al d*tale prieten CARAGIALE Berlin. 1 (14) Febr. 1912. 10 PRIMA DISTRIBUŢIE (1912) MAICA CEA TÂNĂRĂ: Getta Chernbach MĂRIOARA: Aristizza Rcmanescu CHELĂREASA: Dma BrâneanwAchaune Regia: P. Gusty Muzica de A. Bena MAICA CEA TÂNĂRĂ PERSONAGII MAICA CEA TÂNĂRA, MĂRIOARA, CHELĂREASA Decorul reprezintă grădina unei mănăstiri. La stânga se vede mănăstirea cu cinci fereşti către scenă. La dreapta o portalâ, proptită de un zid, pe care atârnă flori. Portala are un geam către sat, a cărui lumină se vede. Lângă portalâ e un iconostas, cu icoana sfinteiMaici —, deasupra căruia arde un felinar. înaintea iconostasului e un scaun. Acţiunea se petrece în zilele noastre MAICA CEA TÂNĂRĂ. — Apoi MĂRIOARA MAICA CEA TÂNĂRĂ (Sade în scaun şi priveşte prin geam la sat. Dinspre sat se aude o cântare sglobie de nuntă, lăutele cântă urmate de chiote. Maica cea tânără priveşte tăcută la sat, se joacă cu crucea dela sân şi se vede pe toată făptura ei o nelinişte mare) MĂRIOARA (Intră. Vine dinspre grădină. O femee mai în vârstă, dar tot frumoasă. In păr are flori roşii şi în mână o cofiţă. Vine lălâlăind. Priveşte în jur şi când observă pe maica cea tânără, tace •— se duce încet la maică şi fâcândwi temenele, spune tare): Bună seara maică, seara bună! io# 148 MAICA CEA TÂNĂRĂ MAICA (Tresare). Cine eşti tu? MĂRIOARA (Blând). Nu mă cunoşti ?. . . Sunt nevasta lui losif. Soţia argatului domnesc, care vă aduce lapte. MAICA Şi ce vrei?... De ce vii aşa de târziu? N'ai întâlnit pe cbelăreasa? MĂRIOARA Şi dacă aşi fi întâlnite? Astăzi e nuntă în sat şi nu*mi pasă de alţii. . . Aşa sunt eu, nmmi pasă de alţii. . . MAICA E nuntă în sat? E nuntă în sat? MĂRIOARA A doua uliţă de*aici. . . Ascultă, maică, şi cum chiotesc nuntaşii. . . (Se duc mai aproape de geamul portalei. Mârioara o prinde de mână pe maica). MĂRIOARA Vino mai aproape. . . Destul de departe e vieaţa ta de vieata noastră. Nmti fie teamă. . . E slobod să priveşti şi tu măcar la lumina nunţii noastre. . . Nrnţi fie teamă. . . Acolofi nuntă. . . Acolod nuntă... şi zece lăutari cântă la masă şi două mese încărcate şi optzeci de nuntaşi... Şi cântă lăutarii şi joacă bătrân şi tânăr, căci tânărul joacă căci va fi bătrân şi bătrânul joacă, căci vrea să fie iarăşi tânăr. . . Ascultă, maică, am venit din nunta mare, ca să duc apă. . . Apă sfântă... Se spune că MAICA CEA TÂNĂRĂ 149 apa voastră e sfântă, doar la fântâna voastră nu aşteaptă flăcăii şi nu cântă fetele. Şi mba spus mireasa că vrea să bea din apa voastră — căci setea o arde şi setea ei nu se astâmpără decât cu apa voastră. . . După apă sfântă am venit, maică. . . MAICA Ai adus cofiţă ?. . . MĂRIOARA Tu nu o vezi? Doar o ţin în mână! (I*o arată). Maică, maică, nu vezi cofiţa? MAICA Ah, da, cofiţa. . . MĂRIOARA O ţin în mână şi n'ai văzut*o? (Lăutele cântă mai tare). Auzi, maică? O, ce nuntă frumoasă... O, ce nuntaşi frumoşi. . . O, să vezi mireasa. . . E bătrână şi urîtă şi firavă — dar are parale. Şi în haina de mireasă, cu fachiol pe faţă, pare şi mai urîtă. Are ochi mari şi bătrâni — şi priveşte parcă ar vrea să muşte cu privirea. Căci vede lumea fru* moaşă şi ea e atât de urîtă. . . Dar, parale, parale. . . In lumea de astăzi toate le poţi cumpăra pe ar* ginţi: mătasă şi grâu şi bărbat. Şi astfel s'a în* tâmplat şi cu mireasa asta. Şba cumpărat un flăcău frumos, ba fost sete de sărutarea unui flăcău să* nătos. . . L*a cumpărat. . . Şi bineînţeles că la nunta asta, unde toate sunt cumpărate, venit*au atâţia musafiri. Venit*au domnii, domnii. Dascălul! cel negru. . . Popa cu domnişoara cea firavă, eres* cută la pension. (C’un dispreţ vădit). Domnişoara* bălaie ca luna, care vorbeşte pe nas şi spune la toate: mersi, mersi. 15° MAICA CEA TÂNĂRĂ MAICA Nu duci apa? De ce*mi povesteşti lucrurile acestea ? MĂRIOARA Ei, dar ce te zoreşti? Mie nu*mi arde de horă. Las' joace la horă cei ce vor să joace. . . Eu mi*am jucat hora. Acuma numai la hora altora pot privi. . . Ei, maică, aşa sunt bătrâneţele. Am îm* bătrânit, m'am făcut mai rea, dar văd mai bine. . . Văd că lumea nu e atât de frumoasă, cum o ve* deam când dormeam în fân — când eram fetiş* cană, căreia hau ars obrajii. . . Dar tu, maică, tu eşti un boboc de floare. MAICA Ce vorbeşti? (Speriată; în turn, ornicul bate de nouă ori). Se apropie rugăciunea de seară. . . Ne* vastă, du apa şi nu mai vorbi! MĂRIOARA (Pune cojiţa în jos si priveşte în jur). Aici e aşa de rece. . . Brr! Ce albi sunt păreţii! Şi ce întu* necime e lângă ziduri! (Lăutele cântă iarăşi mai tare). Şi acolo nuntă şi flăcăi şi vin. . . Să vezi, losif al primarului joacă tot cu Vanda. Din hora lor se va face iar o nuntă. MAICA Nu duci apa? Femeie, te aşteaptă mireasa... Nud duci apă? Apă sfântă? MĂRIOARA Las' e destul de bătrână ca să mai poată aştepta. . . Dar tu eşti un boboc de floare. Păcat de tine să stai aci. . . Tu eşti tânără şi frumoasă. . . Spune, maică, ce*ar fi să vii cu mine la nuntă? MA.ICA. CEA TÂNĂRĂ i5i MAICA La nuntă?. . . La nuntă? (Cu glas stins). Sunt fata lui Hristos. . . Torc cunună din flori albe. Şi tămâia mă trezeşte şi mă adoarme clopotul de seară. In mine a murit lumea. Şi vieaţa ei. In mine a murit: sângele şi sânul meu nu are pofte fier* binţi. La nuntă?... Se apropie rugăciunea de seară. Corul va cânta. . .Du apa, femeie, şi mă lasă pe mine, biată femeie cu inima moartă. MĂRIOARA Maică, o, ce frumoasă eşti tu! Ochii tăi sunt calzi de suflet. In faţa ta e mai multă vieaţă şi primăvară decât într'o floare. Şi veştejeşti aici. Vino la nuntă! La nuntă! Păcat de tine! Tu veştejeşti făr' să*ţi fi sărutat cineva urma. . . MAICA Femeie, femeie. . . MĂRIOARA Şi frumuseţea trece. (Lăutele iarăşi cântă). Şi când vei fi bătrână, vei plânge de atâtea ori că ai fost frumoasă când ai fost tânără. Vino la nuntă! Auzi lăutele? Doar' chelăreasa nu te*ar vedea. . . Şi maicele toate sunt bătrâne. . . Sub scufia lor, păr de argint. Şi tu eşti atât de frumoasă! De ce stai aici în răceala asta? Nu simţi ce rece e între zidurile albe? Vino la nuntă! MAICA Femeie, femeie. . . MĂRIOARA Ţi*aş da haina mea de sărbătoare. . . Şi floare roşie ţipaşi pune în păr. 152 MAICA CEA TÂNĂRĂ MAICA Floare roşie, floare roşie, femeie? Să*mi vând sufletul? Să fiu păcătoasă? MĂRIOARA Nu te va vedea nimenea. . . Desbraci gluga. Şi nud păcat. Nud păcat să desbraci gluga, ca să îmbraci haina vieţii. Vino cu mine, ne vom duce pe furiş. . . Oh, tu eşti atât de frumoasă! Fru* moaşă şi tânără. . , Şi părul tău e negru. . . Va sta bine în părul tău trandafirul roşu. MAICA Să*mi vând sufletul? MĂRIOARA Aşi! Ţi bai afla! Doar bai pierdut când ai venit la mănăstire. ‘ MAICA Dar Hristos? MĂRIOARA Hristos iubeşte pe cei ce vor să se pocăiască. MAICA Dumnezeu? MĂRIOARA Te va ierta, maică, te va ierta! MAICA Oh, eu sunt fata lui Hristos. Sunt credincioasa lui. MAICA CEA TÂNĂRĂ i53 MĂRIOARA Şi nu*i poţi fi cu credinţă? Dar nu poţi fi ere* dincioasa lui numai în mănăstire ?. . . Toate sunt păgâne câte joacă, iubesc şi răsuflă afară? (Lăutele cântă). Acolo*i vieaţa. . . Nunta. . . Nunta caldă. Vino şi tu, eşti prea frumoasă ca să poţi sta aici. . . MAICA Du apa. . . Eu mă duc la rugăciune. . . MĂRIOARA Ascultă lăutele, maică! Lăutele. Du apa! MAICA MĂRIOARA Pari prea frumoasă ca să nu cunoşti vieaţa. (Pauză). Spune, n'ai iubit nicicând? MAICA In mănăstire. . . \ MĂRIOARA Ei, nu vorbi de mănăstire. . . Spune, n'ai iu* bit ? . . . Ai iubit ? . . . Ai iubit ? MAICA Ce este iubirea? MĂRIOARA Iubirea ?. . . Iubirea este când dormi în fân şi când miroşi flori roşii şi priveşti în luna albă. MAICA Şi este fericirea iubirea? 154 MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA Si suferinţa iubirii este fericire! j y MAICA (Aplecândwsi capul). Atunci eu sunt fericită. MĂRIOARA (Ii strânge mâna cu compătimire). A fost dragoste ? MAICA A fost. MĂRIOARA Şi de ce*ai venit aici? MAICA Părinţii mei au vrut. . . A fost flăcău sărac şi eu bogată. MĂRIOARA De mult? MAICA De doi ani, de când stau la mănăstire. MĂRIOARA Şi ai uitat? MAICA (După o pauză lungă, isbucnind). Nu pot uita. . . Nu pot uita...Ah, femeie, femeie, de ce m'ai trezit? Am adormit. . . Şi m'ai trezit. M'au trezit poate lăutele păgâne. . . Căci nu sunt maică în felul celorlalte maici. . . Şi în lumânări şi în tămâie doarme trecutul meu. In rugăciuni îl văd pe dânsul. Hristos seamănă cu el. . . Şi pernele pa* MAICA CEA TÂNĂRĂ i55 tului meu sunt ude de lacrămi şi*mi spune stariţa de multe ori: «tu eşti păgână, tu eşti păgână, căci vorbeşti cu luna si dormi în fân si mirosi > » > y flori roşii». Ah, şi nopţile, nopţile mele nedor* mite... Şi dimineţele posomorite. . . Aici nu sunt grădini albe de flori, nu sunt ciocârlii, nu su\it cântări sglobii de copii. . . Numai păreţi bă* trâni. . . Şi seara, când mă duc la rugăciuni, cori* doarele lungi răsună de paşii mei — ca un cavou. . . Şi totdeauna mă tem că o să*mi prindă mâna rece o mână caldă. . .Femeie, femeie bună. . . Du apa! Aici toate sunt ale morţii. . . femeie, du apa ! MĂRIOARA Ai suferit aşa de mult. MAICA Sunt zile şi nopţi când uit că sunt în vieaţă. Atunci cânt în cor. . . Şi*mi fac rugăciunile. Dar când privesc la trandafirii roşii — mă trezesc din somn. Atunci simţesc, cu lacrămi în ochi, că eu dorm atunci când afară toate sunt frumoase. . . Atunci vine în mine putere de vieaţă: aşi gâtui. . . Căci vreau îmbrăţoşare. . . înţelegi, vreau îmbră* ţoşare! MĂRIOARA Şi flăcăul ?. . . MAICA « Sîtu? ». MĂRIOARA Ii zici Sîtu? MAICA Sîtu, feciorul brutarului. . . 156 MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA E căpriu? MAICA Căpriu, femeie, căpriu. MĂRIOARA Şi are ochi albaştri? MAICA Albaştri, femeie, albaştri. MĂRIOARA Şi când râde i se văd dinţii albi? MAICA Albi, femeie, albi. MĂRIOARA Buzele îi sunt roşii? Roşii ca fragile? MAICA Ca fragile, femeie... Are ochi albaştri. Are cuţit la sân, e fecior rău, căci nu plăteşte la câr* ciumă şi scuipă când vede preot. Are cinci inele de argint, căci atunci îşi cumpără inele de argint când bate sţrajnic pe cineva. Are dinţi albi şi glas dulce şi braţe tari. . . Sîtu. . . Sîtu... ( Visă* toare). Flăcău sărac! MĂRIOARA Ciudatăd lumea asta şi ciudaţi sunt oamenii. Aici o inimă frântă pentru un Sîtu acolo, la nuntă un alt Sîtu. MAICA CEA TÂNĂRĂ i57 MAICA Aşad chiamă pe mirele? Sîtu îl chiamă? MĂRIOARA O fi. E Sîtu cel vestit. Are ochi albaştri şi bea cu cofiţa vinul. S'a vândut pe arginţi. Pe arginţi buni s'a vândut. Fata cămătarului. . . MAICA L*a cumpărat pe Sîtu cu arginţii ei? MĂRIOARA L*a cumpărat. MAICA N'a cumpărat pe Sîtul meu? Pe Ionul meu? Femeie, nu ba cumpărat? MĂRIOARA Al tău să fie?. . . Dar alţi Ioni, care se numesc Sîtu, să nu fie? Va fi un alt Ion, maică, dar ţie*ţi place să crezi că bai regăsit. MAICA Simţesc că numai el poate fi. . Simţesc că numai el poate fi cel ce s'a vândut. MĂRIOARA Cum poţi simţi ? MAICA Simţesc, ca femeile care iubesc. Ah, de ce*ai venit după apă? Femeie, de ce*ai venit, de ce mbai spus? 158 MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA Ei, nu gândeşti că e de prisos frica ta? . . Pre* simţirea poate să te înşele. (Lăutele cântă). MAICA Şi cum e nunta? E frumoasă? MĂRIOARA Frumoasă şi bogată. MAICA Şi la masa încărcată cum şed mirele şi mireasa? Ce vorbesc? MĂRIOARA Ce să vorbească un mire ? Mirele îşi sărută mireasa şi tot « turturica mea» îi zice. MAICA «Turturica mea» îi zice şi o tot sărută? Sîtu spune astfel când sărută. . . Ah, Sîtu sărută. Pe fata cămătarului o sărută. . . MĂRIOARA E bătrână fata cămătarului. . . Dar îl iubeşte pe Sîtu. Şi Sîtu o tot sărută. MAICA Şi tot « turturica mea » îi zice ? MĂRIOARA Pe arginţi mulţi ba cumpărat. . . MAICA Şi poate n'a vrut să se vândă? MAICA CEA TÂNĂRĂ i59 MARIOARA Dar a fost flăcău sărac şi s’a vândut. MAICA Nu mai grăi. . . Umple cofiţa ta de apă. Şi vino să ne ducem. Vreau să văd pe mirele. Pe mireasa vreau să o văd. Nunta vreau s'o văd. . . Sîtu tot «turturica mea» îi zice şi o tot sărută? MĂRIOARA Dar dacă va fi un alt Sîtu? Maică, poate fi alt Sîtu! MAICA De ce te*ai vândut, de ce te*ai vândut? MĂRIOARA Poate fi un alt Ion. . . Un alt flăcău. MAICA Vreau săd văd pe mirele. . . MĂRIOARA Maică, nu fi copilă. Dar dacă e un alt MAICA Atunci viu înapoi şi voiu îmbătrâni între zidu* rile aceste mucede. MĂRIOARA Şi dacă ar fi al tău? MAICA Atunci. . . Atunci. . . Nu mai vin nici când înapoi. . . Nici când. i6o MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA Nu, maică. . . Stai, a fost o şagă rea că te*am chemat la nuntă. MAICA Te temi că e Sîtu? MĂRIOARA Nu mă tem> căci chiar dacă ar fi al tău, tu nud mai poţi cere. El este mire şi tu eşti maică. MAICA Dar sub glugă trăieşte cineva. MĂRIOARA Dmte la rugăciune, măicuţă! Maică dragă, dmte la rugăciune! Şi roagă^te pentru cei ce au murit şi roagă*te pentru acei ce*or să se nască. Roagă*te pentru toţi. . . (Lăutele cântă iarăş). MAICA Să mă duc la rugăciuni. Şi (arată către sat) acolo nuntă. . . Nuntă. . . Fata cămătarului. . . Hâdoasa. . . Bătrâna... cu arginţii... Şi Sîtu tot « turturica mea » îi spune şi o tot sărută ?. . . MĂRIOARA Un mire cum să nmşi sărute mireasa? Astad rânduiala lumii... Dar eu mă duc... Umplu cofiţa de apă sfântă şi mă duc. Mă aşteaptă num taşii. Măicuţă dragă, tu te du la altar. . . Şi uită. . MAICA Dar nu ţbam spus că m'am trezit? « Turturica mea » îi zice şi o tot sărută ? (Lăutele cântă tare). Vino, vino. . . Imbracă*mă în haina ta de sărbă* MAICA CEA TÂNĂRĂ 161 toare! Să ne ducem la nuntă căci sunt tânără si y e păcat de mine să stau aici, între zidurile aceste reci. . . Vreau săd văd pe Sîtu. . . Vreau săd văd cum joacă, cum râde, cum sărută. . . Vreau săd văd ochii, în cari zac rugăciunile mele visate. . . Vreau să văd pe mireasa cea bătrână, care ha cumpărat, pe arginţi ha cumpărat. «Turturica mea » îi zice şi o tot sărută ? MĂRIOARA Maică, dude la rugăciune! Va fi un alt Ion. . . Un alt Sîtu. . . Va fi un alt flăcău. Nu e al tău. . . S'a aprins în tine sângele. . . Şi el îţi spune po* veşti... El te îndeamnă. . . Dude la rugăciune, maică. . . . MAICA Mă trimiţi înapoi (Arată la mănăstire). Să plâng nopţi şi zile ?. . . Să nu văd bucurii, să nu mai văd răsărind soarele pe câmpii? Să plâng la fe* reastră, s’aştept mereu şi să nu vie nimeni. . . (Lăutele cântă). Şi «turturica mea» îi zice... Vino, să ne ducem! Vino, să ne ducem, femeie, la nuntă. . . Vino, căci vreau săd mai văd! O şingură dată să privesc în ochii lui. Numai odată săd mai văd râzând. O, când râde Sîtu — toată lumea pare mai curată şi mai bună! Vino la nuntă, femeie, ar fi păcat să mor aici. . . MĂRIOARA Rămâi, maică, să nudi spurci sufletul! MAICA Sufletul ? 11 162 MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA Te*ar putea vedea cineva fugind din mână* ştire. Şi ce*ar zice cel ce te*ar vedea? MAICA Ar putea zice: iată o maică, care se îndepăr* tează de Dumnezeu, căci vrea să se apropie de inima sa. MĂRIOARA E păcat... E păcat mare... MAICA Iubirea să fie păcat?... «Turturica mea» îi zice şi o tot sărută. înţelegi, femeie, s'a vândut pe arginţi mulţi. . . S'a vândut că a fost sărac. . . Sîtu. Femeie, Sîtu. . . MĂRIOARA încetează, că ne vor auzi maicele cele bătrâne! MAICA Mă vor cunoaşte. Şi vor înţelege că nu vreau să fiu ca dânsele. MĂRIOARA Du*te la rugăciune, du*te la rugăciune! (Lăut tele cântă de tot tare). MAICA (Apucă de mână peMârioata sin vorbeşte agitată}. « Turturica mea » îi zice şi o tot sărută. Vino să ne ducem la nuntă. Vom sta ca leproasele la poartă, vom privi de*afară fericirea dinlăuntru. Vreau săd văd. Pe el şi pe mireasa. . . Vreau săd MAICA CEA TÂNĂRĂ 163 văd gura şi dinţii şi mustăţile şi ochii. Ochii, femeie, ochii lui frumoşi vreau săd văd. Vreau săd văd ochii mari, în cari a căzut inima mea. . . Oh, ochii, ochii. . . Vino să grăbim, să fugim. . . MĂRIOARA Şi dacă nu va fi al tău? Dacă va fi un alt Sîtu? Atunci ce*ai să faci? MAICA Atunci viu înapoi şhmi macin cenuşe pe cap. MĂRIOARA Şi dacă va fi el? MAICA Atunci. (Pauză). . . Vino. (Maica se duce la iconostas şi îngenunchind se roagă). MA CA Sfântă Mărie. . . Sfântă Mărie. . . lartă*mă, iartă. . . Nu sunt de vină. Tu eşti femeie ca mine. Tu vei înţelege. . . A fost flăcău sărac. Sărac. Şi hau cumpărat cu arginţi, ca pe Iuda. (Lăutele cântă). Ascultă, Sfântă Mărie, cum cântă lăutele.. Şi tot «turturica mea» îi zice şi o tot sărută, lartă/mă, iartă*mă, Sfântă Mărie, dar trebue să-mă duc la nuntă. . . Dacă va fi un alt Ion, atunci iartă*mă, Mărie. . . Iar dacă va fi S'ltu. . . Atunci să nu mă mai aştepţi. Voiu fugi în noapte. Şi voiu fugi şi voiu cădea, ca să nu mă mai pot ridica nici când. . . Mireasa lui Hristos te roagă, Mărie.. «Turturica mea» îi zice şi o tot sărută. Mărie,, s’a vândut Sîtu, s'a vândut. L*a cumpărat pe ar/; ginţi. L*a cumpărat fata hâdoasă a cămătarului. Âh, şi « turturica mea » îi zice. Vreau să* citesc 164 MAICA CEA TÂNĂRĂ în faţă. Vreau săd mai văd, Mărie. Ah, vreau să vioasă. încetul cu încetul, toate se cernesc. Doar felinarul licăreşte pe portală). CHELĂREASA (Ridicândwse). Unde poate fi? S'a dus. . . O, ce bătrână şi neputincioasă^'. . . Mă dor ochii. (Cască) Ce obosită*s. . . Toate trec, toate. Când eşti tânăr, toate le vezi altcum. Când eşti bătrână, le uiţi pe toate. Trece vremea. . . Mâine vor fi rugăciuni mari. Va cânta şi orga. Vor arde o sută de lumânări în biserică. Vine st ar iţa. . . Stariţa. Şi vine poate Vlădica. O, vor fi rugăciuni frumoase. . . Vor veni mulţi, mulţi la rugăciune. . . Şi până seara târziu vor ţine rugăciunile. . . Oare, adormita mireasa? (îşi face cruce). ... Şi iartăme nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm păcatele altora. . . (Se aşează în scaun. . . Adai face o cruce. Bolboroseşte din când în când. Adoarme. In turn, ornicul bate: unu. Linişte. Pauză lungă. Toate se cernesc). IJO MAICA CEA TÂNĂRĂ SCENA III MĂRIOARA fi CHELĂREASA MĂRIOARA (Intră speriată. Părul ei despletit, îi cade pe umăr. AIărio ara priveşte în jur, la mănăstire, cu privire uluită. Apoi se duce la iconostas şi priveşte la che* lăreasă. Se miră parcă de bătrâneţea ei. . . După o pauză de tot lungă, prinde pe chelăreasa de mână şi o scutură puţin). MĂRIOARA Maică. . . Maică. . . Maică, trezeşte^te! (Timidă, chelăreasa se trezeşte). MĂRIOARA Maică! Să nu te sperii. . . Să nu ţipi! Să nu se trezească. . . Să nu se trezească celelalte maici. . . O, maică, maică. . . CHELĂREASA Ce s'a întâmplat? De ce tremuri? MĂRIOARA Maica cea tânără a ucis. A ucis la nuntă! CHELĂREASA A ucis? MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA I7I A ucis pe mireasa. . . Pe fata cămătarului a * CHELĂREASA A ucis pe mireasa? Sss!. . . Taci, să nu se trezească maicele. . . Oh, a ucis! (Se îmbrâşiţeazâ). CORTINA POEME IN PROZĂ 1912—1923 VÂNTUL Vântul este început şi nud sfârşit. Vântul vine ca să nu se ducă, vântul bate peste câmpii ca să se urce la stele, şi este nepătruns. El vine din înăL ţimi aducând şoaptele lui Dumnezeu şi îl co* boară pe pământ ca să ducă plânsul celor chinuiţi. Vântul niciodată nu se opreşte — căci mişcarea lui este veşnică, — el a suflat în faţa lui Adam când s'a dus răcnind din Paradis şi el îmi mângâie faţa mea palidă, căci el va mângâia faţa tuturor ce vin după mine. Vântule, oh, vântule — tu ai văzut atâtea nopţi şi dimineţi, — tu ai intrat pe atâtea porţi, ca să nu mori nicicând pe prag, —■ tu ai stins atâtea lumânări în mănăstiri, căci ai aprins atâtea focuri în păduri, — tu vii din ceaţa trecutului şi suflarea ta e aceeaşi, sub tine pier rugăciunile şi bleste* mele —, sub tine se dărâmă atâtea altare şi se clădesc cavouri, şi tu eşti acelaşi, tu plângi în fluerul de păstor, căci tu duci balaurul copilăriei noastre, tu niciodată nu aştepţi, nu cazi, nu stai — tu eşti totdeauna nou, căci eşti acelaşi vechi —, tu scuturi codrii, şi tu cazi în peşteri ca să tre* zeşti din somn sălbătăciunile — şi tu te înalţi tot* deauna căci nu te sfârşeşti, nu eşti trimis căci veşnic te duci; oh, vântule albastru, oh, vântule tare şi încet, tu vânt frumos pentru catarguri şi 176 POEME IN PROZĂ vânt năprasnic pentru flori — tu duci ploi căci aduci primăveri, şi tu duci fulgi de zăpadă căci duci raze de soare, tu duci cântări de fecioară, căci duci oftarea din urmă a bătrânilor — şi tu eşti veşnic acelaşi, care nu ai seară şi vreme, tu treci peste fiorduri ca să te duci în deserturile arse ale Africei, tu duci aripile corbilor, căci frângi aripi de ciocârlii —, tu toate le*ai văzut şi totuşi eşti mort, căci vieaţa ta e veşnicia — oh vântule, vântule numai tu eşti frate cu sufletul rriieu, numai pe tine te înţeleg şi numai în tine cred, căci numai tu mă înţelegi, când vii la mine în nopţi triste şbmi flueri în urechi visurile unei fecioare moartă sub piramida lui Os iris. — căci tu îmi flueri în urechi Tranata şi Deşteaptâfte Kpmâne, auzit de atâtea ori la banchete. . . Oh, vântule, vântule, când flueri la vitrina ca* fenelei, vezi, musafirii nu se gândesc că în tine flueră veşnicia. . . Ei se gândesc că eşti un dru* meţ urît care scuturi pălării şi plete, . . Dar eu tremur şi mă bucur ascultându*te, căci în tine ascult sufletul meu, care s'a născut ca să nu moară şi care trăieşte în trupul meu ca odată, când eu voiu cădea frânt, cu ochii fierţi — el să sboare mai departe, din praf la stele. Oh, vân* tuie, vântule. . . UN CÂINE. . . Un câine cu ochii bolnavi, un câine cu părul zbârlit. Bate cu botul în uşă, în zorii reci ai zilei — plânge săd dau drumul — şi când îl las să intre, se aşează modest lângă sobă, priveşte la mine cu privirea mută a celui ce suferă: POEME IN PROZĂ 177 — Stăpâne dragă, iartă că sunt bolnav, iartă că sunt neputincios — zece ani am lătrat ca să poţi dormi liniştit — zece ani am păzit curtea ta, zece ani am gonit oamenii răi din grădina ta. — Zece ani am fost frumos, isteţ, drăgălaş. . . Zece ani am fugit după prepeliţe când mbai po* runcit şi am jucat în labe ca să râdă prietenii tăi — am dus corsetul iubitei tale în dinţi şi m'am gudurat, când mbai arătat pâine — dar acuma nu mai pot, acuma nu mai pot lătra, râde, juca la comandă — oh, căci mă omoară bruma şi mă dor oasele... Oh, lasă#mă lângă sobă — să sorb. căldura din ea, să#mi' încălzesc spinarea la locul ei. . . Stăpâne dragă. Şi. . . mângâi câinele acesta bolnav bătrân ii dau zahăr şi doarme pe canapea — soţia lui a murit astăvară, şi de atunci nu mai iubeşte vieaţa — îi vorbesc din inimă, cum n’asi vorbi cu nicio * > femeie— îi dau cea mai bună parte a cinei mele — căci, bietul... a dus de atâtea ori corsetul de mătase al drăguţei mele în dinţi şi niciodată n'a fost indiscret, cum ar fi un bun prieten care să ducă un corset. . . II mângâiu, îi vorbesc frumos, parcă ar fi un moş albit *în vijelia vieţii — îl acopăr cu lână de Holanda, bas da ţigări bune, Cointreau, femeie, bas comanda lăutari să*i cânte, i*aş da păstrăvi să mănânce, să bea şampanie — bas da tot ce am mai scump — numai săd văd teafăr, cu ochii sclb pitori — cu falca de fier, cu lătratul vesel, acest glas de clopot adevărat. . . O, şi în zadar îl chem pe nume, în zadar îi fluer sănătate în urechi, în zadar îi ar cu degetele mele iubire în peri — în zadar îi întind carnea cea mai moale şi pâinea cea mai dulce — câinele meu, gâfâie neputincios, se zgribureşte înaintea 12 178 POEME IN PROZĂ sobei —* poate că aude fluerând moartea după el. Din codrii adânci, din înălţimi luminoase îl chiamă glasul tainei — şi ziua întreagă, noaptea întreagă, geme, plânge, se sbate fără odihnă ■— în ochii lui vorbesc focuri blestemate, în trupul lui curge durerea. . . Adesea, în dimineaţă intră asudând, cu nările umflate, sângeroase — şi priveşte la mine cu pri* virea frântă a celui obosit. . . Un câine bolnav. . . Bate cu botul în uşă, în zori brumate — cere căldura mea şi ho dau întreagă. Pentru mine, câinele acesta este mai mult decât un om, căci un om nu m’ar sluji zece ani, nu mi*ar păzi zece ani somnul — nu m’ar iubi zece ani. Un om m'ar înşela după fiecare clipă — m'ar muşca după ce mă mângâie — mi*ar fura comorile şi ar râde de suferinţa mea — iar câinele acesta zece ani a dat din vieaţa lui, ca să sară la porunca mea — noaptea târziu şi 'n dimineaţa albă, să nu cunoască altceva decât chemarea mea — să fie fericit dacă mă vede şi să plângă, dacă nu m'a văzut o zi — o, câine, câine — în zadar spun oameni că eşti animal şi n'ai suflet — în tine sufletul a fost adevărata credinţă faţă cu slăbi* ciunea mea omenească. . . Gâfâie. Este mort pe jumătate. Pe ochii lui joacă ceaţa albă a atotliniştitoarei morţi. . . Mă* selele lui clănţănesc de călduri, perii lui sbârliţi, labele slăbite, ghiarele neputincioase. . . Şi. . . In momentul acesta, intră un străin. . . un străin în odae. . . un străin care poate să*mi facă rău. . . Şi câinele bolnav. . . uită că moare peste câteva minute, câinele bolnav îşi aduce aminte că eu trebue să trăiesc. . . uită că îl chiamă fluerătura eternei întunecimi. . . el vede înaintea POEME IN PROZĂ 179 lui un străin, pe care nu l#a mai văzut niciodată. . . I se aprind ochii... îşi ascute urechile. . . Latră. . . Latră pe străin. . . Latră. . . Latră încet, ca dintr'o adâncime mare. Glasul lui iese din depărtare lungă şi se opreşte pe figura străinului care stă înaintea mea. . . Şi moare câinele. . . Cade mort înaintea mea. Străinul a adus corsetul iubitei mele. . . Un câine. Numai un câine. O BATISTĂ O batistă am găsit pe stradă. Danteleled par# fumate spuneau că este a unei femei. — A cui ai fost şi cine te#a purtat? Câte lacrimi ai uscat si ale cui sudori le#ai sters? » > De ce nu poţi vorbi?. . . Batista parfumată am pus#o în buzunar. Am închis în buzunar o iluzie. Şi a fost cu mine. Oare n'a fost a unui ucigaş, care şi#a ucis lo# godnica? Ori n'a fost a unui copil, care#şi plânge mama? Ori n'a fost a unui cămătar, care#şi mângâia faţa cu ea? A cui ai fost, a cui ai fost? Batistă enigmă. Iluzie necunoscută. Cine te#a purtat, cine te#a avut, a cui ai fost? . . . A fost a unei prinţese căreia i#a murit căţelul. Şi am dat#o unui soldat, ca să#şi şteargă sângele de pe rană. i8o POEME IN PROZĂ DE ÎNCHIRIAT Ne ducem să căutăm locuinţă. O grădină cu două odăi. Şi în întreg oraşul găsim camere goale. Mii şi mii de cuiburi, deci. Toate camerele goale-—întreg oraşul gol. Mii şi mii de camere goale. . . De închiriat. . . De închiriat. . . Mii şi mii de cuiburi goale. . . In cimitir nu sunt morminte de închiriat. Toate sunt pline. Toate sunt ocupate. Mii şi mii de morminte sunt pline. PASTEL E noapte. . . Şi nu pot dormi. Stelele vorbesc cu ochii mei, sufletul este gura lor. Ochii mei spun: durere,— stelele răspund: veşnicie. Din mine plânge vieaţa, din ele râde moarte de aur. Pe perdelele roşii, joacă o muscă. Aripile ei ah bastre sbârnâie. O, ce vieaţă subţire! In sobă arde focul — deasupra ei, samovarul. In foc ard lemnele din pădurile lui lancu, în samovar fierb foile de crisanteme ale Dai Nipo* nului verde. Din unghere răsuflă întunecimea. Şi tigrul de pe canapea vorbeşte de valurile Gangelui. Tigrul din odae vorbeşte cu trandafirii aduşi dela iubită. Tigrul spune de Sahara — trandafirii, de paradis. Şi pe scaun, punândmmi capul în mâini, şed obosit. O, nici eu nu sunt de*aici. Simt că am un frate departe — foarte departe. Vâslaş alb pe mări negre, se duce tot mai departe ca săd simt POEME IN PROZĂ 181 tot mai aproape ■— şi în somn, adesea, ne regă* sim. Atunci vorbim de pământurile în care tră* ieste el, şi spune că am o iubită în depărtarea de# părtării, care toarce o cunună de lacrimi de o mie de ani. Mha sădit un piersic cu flori de argint. Şi mha făcut un pat din părul ei blond *— ţesut din raze de soare. . . E noapte. Şi singur în odae. Annie s'a dus. Annie m'a părăsit. Trupul ei lumesc a lăsat o amintire: un vestmânt. Apuc vestmântul, acest magnet al feri# cirii şid sărut. In fiecare sărutare sărut o veşnicie din mine. Să fie aici Annie acuma, bas săruta ochii şi bas povesti. — A fost odată un rege şi avea un palat de ametist. Porţile de bronz, lacurile de parfum, grădinile de catifea. Şi avea regele o fată, albă ca un crin, tânără ca o iluzie, caldă ca o dorinţă. Şi iubea fata un păstor, cu bucle negre. Ochii lui erau albaştri, ca marea cerului în luna Mai. Şi regele, auzind că fata lui iubeşte un păstor — porunci poterei ca săd spânzure în codru pe păstor. Şi^potera ha spânzurat. Şi păstorul mort,, spânzurat pe bradul cel mai înalt ■— şba răsuflat: vieaţa în păduri. Şi pădurile au început să vuiască.. Şi au vuit trei nopţi şi trei zile. Regele porunci să întrebe cărturarii soarele, de ce vuiesc codrii? Şi cărturarii au răspuns că în inima fetei de rege este răspunsul plânsului de codru. . . O, parcă văd — cum ar fi lăcrimat Annie as* cultând povestea, cum m’ar fi sărutat, că ar fii înţeles că eu sunt păstorul şi ea fata de rege — m’ar* fi sărutat de multe ori, numărând stelele pe gur^ mea. . . 182 POEME IN PROZĂ Să fie aici Annie acuma — în noaptea aceasta rece — mbar mângâia fruntea asudată, mbar cânta iubirea ei în suflet — şi aş amorţi în braţele ei, beat de vinul dulce al buzelor ei roşii. . . E noapte. Şi nu pot dormi. In zadar mă tolă* nesc pe pat—'n zadar îmi aduc aminte de toţi morţii cei mai iubiţi. . . sunt tot mai treaz, tot mai treaz. In sobă clocoteşte samovarul — şi ceaiul este gata, îl torn în pahar şi încep săd sorb pătimaş. Musca de pe perdele observă ceaiul meu şi simte mirosul zahărului — tovarăş de veghe — se aşează lângă ceaşca mea de ceai. Aş putea^o strivi — cu un gest, cu un deget bas putea curma firul vieţii. . . Şi n'o ucid. O, atunci noaptea întreagă aş fi şi mai singur. Atunci n’aş simţi că ceaiul ne*a legat laolaltă pe noi: eu suflet, ea muscă — şi căldura ne*a adus aproape. Cât de departe era musca sbârnâind pe perdele — şi cât de aproape de vieaţa mea, acuma, când priveşte şi ea, atentă, ca mine, aburul parfumat al ceaiului. Şi tigrul de pe canapea vorbeşte cu ungherele negre şi le spune de lacurile sfinte de lângă Hb malaia. E U Un popă bătrân. Doi copii bălani în jurul lui. Unul numără arginţi. Al doilea întreabă vântul: de unde vii? Şi popa, priveşte peste ochelari, cu privire blândă şi bună şi râde cuminte. In sobă arde focul aducător de lene, se aud lătrând câinii — luna e foarte albastră, când intră argatul şi POEME IN PROZĂ 183 aşează o lumânare pe masă. Cei doi copii se duc să se culce. Unul şopteşte rugăciuni când adoarme. Al doilea tot priveşte luna şi întreabă: de ce eşti atât de moartă?. . . Şi se aud lătrând câinii răgu/ şiţi, ca prinşi într'o mreajă de ceaţă. Popa pune capul între mâini şi citeşte ceaslovul — ornicul bate grav, cu sunet de aramă stinsă. Pace. . . Copilărie, mham adus aminte de tine. Când eram copil, când nu aşteptam plângând dragostea, căci nu râdeam de Biblie, când florile erau visu* rile mele si când scoici si timbre adunam, când mă gândeam la vânt şi la lună — când eram copil. . . Şhmi sună parcă o rugăciune uitată, un vis împlinit îmi plânge parcă, oh, unde s'a dus aurul zâmbetului meu, unded câmpul de flori, pe care alergam fericit — oh, unde*s ciocârliile dimineţelor şi bucuriile apusului de soare, oh, unded lacul în care înnota lebăda poeziei, când între trestii fluera Pan?... Oh, unde sunt dra* gostele mele dintâi? Unde e ura şi credinţa mea de atunci?. . . Copilărie. Ai trecut. Şi privesc ca peste*o perdea la anii morţi. Sirm ţese în mine vieaţa trăită, căci a murit în mine copilăria. Sucul tinereţii mele ham jertfit pe ah tarul vremii — - sângele meu a îmbătrânit, căci steaua lui Adam mha întărit şi mha murdărit braţele. Odinioară îmi ridicam braţele la soare, la stele — astăzi strâng în braţele mele iubirea femeii — căci vieaţa mha chemat privirea dela stele la ochi, dela soare la femeie. . . Popa cel bătrân a murit. Şi cei doi copii nu mai sunt copii. Unul numără arginţi. Al doilea îşi întreabă sufletul: de ce suferi? Unul are joben şi datorii şi femeile altora—iar al doilea are o POEME IN PROZĂ singură femeie, şi aceea a tuturora. Unul adoarme, fără să se gândească că poate să nu se mai tre* zească — iar al doilea ar vrea să adoarmă în uitare, să uite în vieaţă visurile ce le*a avut. Oh, popă Irimie, popă Irimie!... Unul are multe procese şi aur şi casă şi loc de frunte în biserică, iar al doilea îşi osândeşte trupul în jertfă, doarme la alţii şi nu se mai poate spovedi nicio* dată. Unul vorbeşte cuminte, râde discret la tea* tru şi face complimente la senatori — al doilea vorbeşte cu florile, nu zâmbeşte decât morţilor şi nu*şi ridică pălăria niciodată. Oh, popă Irimie, popă Irimie, ai crescut alături iezii tăi — şi totuşi s'au dus departe. Unul se duce în fiecare zi la « promenadă » să*şi plimbe iubita şi căţeii — iar al doilea, se duce, cu faţa palidă şi cu ochii moi de plâns, pe drumul Nirvanei. . . ❖ Gânduri nostalgice, pline de romantism. Beau şvarţul meu, şi cum îl beau încep să râd. Sunt feciorul Popei Irimie, leagănul mi*a fost opinca şi m'a nutrit mămăliga. Citeam minunile Sfântului Sisoe, aveam cocostârcii şi rândunelele pe care le aşteptam primăvara şi aveam izvor în pădurea de toamnă. Cunoşteam durerea pădurii începută de topor, cântam «doi ochi albaştri», am învăţat buchile la Blaj şi la Năsăud — şi iată astăzi, su* fletul meu sboară la Lima, gândul meu e oţelit la flacăra lui Rousseau, mă mir de zâmbetul Mona*Lisei, şi plâng cu Ariosto. Căci sufletului meu baţi crescut aripi şi vântul veşniciei mi le*a desfăcut, să străbat peste bor* deele, bisericuţele, cafenelele, şantanurile şi ba* lurile pământului şi să caut tihnă la izvorul lu* mimi, lângă sâmburul veşniciei. Sufletul meu m'a POEME IN PROZĂ 185 desbrăcat de copilărie şi m'a îmbrăcat 111 vieaţă — oh, pe haina mea port diamantul gândirii şi în mâna mea e sceptru de împărat. Oh, cu scep* trul meu, pot intra pe orice poartă — dar numai în biserica lui Mammon n’am loc de frunte, cum ai tu, drag şi sfânt împărţitor de durerea mamei noastre. Copilărie. Mbam adus aminte că am fost. ŞOAPTE DE CODRU . . .Şi a fost seară grea, seară care plânge şi oftează, când luna aruncă raze tari, suliţi de argint... Norii erau de fier negru, îmi era teamă să nu cadă pe noi — ah, şi te ţineam atât de sfios în braţele mele, parcă aş fi ţinut în braţe aur. Şi 'n iarbă răsufla parfumul fragilor. . . Fragi dulci, fragi roşii, fragi mari, ca sâmburi de rodii uriaşe. In ele vorbea dragostea coaptă, mirosul lor adânc ne chema, ne fura sufletul şi ne cânta în urechi imnurile vieţii: «veniţi veniţi şi sărutaţi dulceaţa fragilor coapte, sărutaţi roşeaţa lor, căci vin anii albitori, vin anii aducători de alte pofte şi dureri... Veniţi, veniţi» — şoptiau în iarbă fragile. Draga mea, ţbai aşezat capul pe pieptul meu dospit de suferinţe, şi priveai cu ochii tăi flămânzi în faţa mea palidă şi şopteai: — Fragile, fragile. . . simţi parfumul lor 1 Şi aşezândmţi mâna rece pe fruntea mea fier* binte, ai fi vrut să*ţi răspund plângând: i86 POEME IN PROZĂ — Mbe teamă de chemarea lor. . . Ah, ele ne cheamă la înţelepciunea fierbinte a miezului de noapte, ele ne lămuresc razele de lună şi bătaia svăpăiată a inimii. Ele ne ameninţă cu dulceaţa lor, ne ameninţă cu trecerea eternelor treceri — ele spun că vine rostul vremii: vine trecerea trecerilor. . . Şi ţbam îngropat în mâini faţa ta fecioară şi am zis încet, tremurând de sângele înfierbântat: — înger. . . înger. . . Vino să ne ducem de*aci, la plopii cei cuminţi, la ramurile lor bătrâne, peste care a trecut de atâtea ori fâlfâitoarea moarte... Vino să ne ducem la plânsul de izvoare, pe cared veghiază teii cu miros mort — răsuflarea lor e potolită — răsuflarea lor nu cheamă la păcat... Nu ne cheamă la vieaţă. . . Şi cum ţbam prins mâna mică, vedeam că ’n ochii tăi ard boabe de lacrimi — de departe însă, vuia atât de cuminte codrul. . . Şi în zadar vorbeau fragile, ademenitoarea lor căldură o simţeam tot mai de departe. . Şi prinzândume de mână, am ajuns cântând în cimitirul cu taine bătrâne. . . Atâtea cruci şi morminte. . . CREDINŢA In faţa lui Dumnezeu care şedea pe un tron roşu, îngerii au târît un suflet legat în lanţuri. — De ce baţi adus în faţa mea legat în lanţuri? întrebă Tatăl ceresc, cu compătimire şi interes. — L*am legat în lanţuri şi ham adus în faţa ta, pentrucă spunea pe pământ, că nu crede în tine, căci nu te vede ?. . . POEME IN PROZĂ 187 — Dumnezeu a început să râdă încât se cutre* murau cerurile: — Vechea poveste? Şi de ce nu credeai în mine? întrebă pe sufletul răzvrătit. Acela îşi ridică privirea: — Nu te*am crezut căci nu te*am văzut nicio* dată. Dar acum. . . văzândmte, îţi cer iertare. — Iertare! Iertare! Sunau vânturi, suflete, gla* suri. . . Umbrele tremurau şi ape triste murmur rau: iertare. — Te*am iertat! spuse Dumnezeu. Şi făcu semn să se ridice sufletul răzvrătit. — Acela îşi desfăcu braţele şi spuse în plâns: — Arată^te tuturora, câţi vor să te cunoască! — Iar Dumnezeu răspunse şoptind: — Nu se poate. — Şi de ce nu se poate? îngână sufletul. — Pentrucă dacă m'ar vedea fiecare om, nici unul nu şbar aduce aminte când lipsesc, că sunt. — Şi un înger începu să fugă după un curcubeu. Şi îngeraşii adunau în tolba lor de aur săgeţile soarelui, iar orga cerului începu să sune. Dumnezeu pe tronud, făcu semn nopţii să plece pe pământ. Şi sufletul se furişă în urma nopţii: FEMEIA Se plictisea. Nici bal, nici cavaler, nici flori, nici danţuri, nici lăute. Şi plânsul o podidi. Stai singură ca o idee, eşti părăsită ca un om bun, eşti caldă ca pâinea. Nici iubire, nici îmbrăţişări. . . i88 POEME IN PROZĂ Pe pernă, observă două muşte. Şi se jucau şi bâzâiau a dragoste. —■ Se iubesc! Se iubesc! Şi degetele ei se deschiseră. O muscă este sclava femeii. A prins*o. Ii smulge aripile, îi smulge pi* cioarele şi muscali moartă. Şi femeia râde, i se înroşesc obrajii de bucurie şi murmură îndestulată femeia: — Să nu vă mai iubiţi!. . . > UMBRA In soare se ducea omul şi florile îi râdeau în cale, îl atacau trilurile privighetorilor şi omul îşi ţâra în urmă, ca pe o neînfăptuită fiinţă, umbra. — Şi umbra îl urmărea şid petrecea cu ere* dinţă, cum cu credinţă urmăreşte visul noaptea şi căldura tinereţea. Şi nedespărţiţi, om şi umbră, ca o conştiinţă neagră a unui suflet alb, se pe* treceau om şi umbră. — Omul şi umbra lui, când unul înainte, când altul în urmă — numai noaptea, când luna era gâtuită de noapte, nu s'au urmărit. Omul şi umbra lui, prieteni şi duşmani, fugind şi gonin* du*se când umbra mai mică, când omul mai mare. — şi soarele lumina deasupra lor. — Şi când au uruit lanţuri în curte, şi au pornit ţipete să semene pământul, soarele aprins de sânge a văzut îngrozit că umbra fugea singură, căutând omul, care i*a dat fiinţă şi nu*l găsise nicăirea. Şi, părăsită, sbura căutându*şi omul. — Şi omul se cufunda tot mai adânc. Şi umbra se ridica tot mai tare în ceaţă. . . POEME IN PROZĂ 189 OMUL CARE,ŞI ÎNTINDEA MÂINILE — Când zăcea în fâşii în poala mamei, îşi în, tindea mâinile după soare, vrând să smulgă stră, lucirea lui rotundă de pe cer. Şi zarea nu i,a răspuns niciodată. — Când a făcut întâii paşi, văzu pâine în mâinile unui copil. Şi i,a întins mâinile după pâine. Dar nu i,au dat*o. — Când a început să simtă chemarea florilor şi adâncul rost al cântecului binefăcător, si,a întins mâinile după floare. Dar spinii florii bau respins şi a simţit săgeata durerii dintâi în inimă: era durerea leului alungat din vizuini. — Când îi crescu credinţa şi dorul de luptă, îşi întinse mâinile după argintul răsplătirilor şi după aurul biruinţei. Şi bau alungat, bau bătut, bau chinuit. — Omul care,şi întindea mâinile şi niciodată n'a cules decât lacrămi şi blesteme şi niciodată n'a putut râde fericit. — Şi trist şi obosit, bătrân şi chinuit, şi,a întins mâinile plângând după soare. . . şi soarele s'a des, prins de pe cer, a căzut în braţele,i, micşorat de cădere, <^a un măr şi omul care,şi întindea tot, deauna mâinile în zadar. . . simţi că i se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ţinând strâns la sânu,i soarele,măr. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Flori dc sânge, culese pe câmpia morţii, letam legat în cunună si le depun pe mormântul bunului meu dascăl, Ioan L. Caragiale Cluj, la 1 o Iunie n. îpw. RĂSFOIND TESTAMENTUL NOU Dumnezeule, te*am uitat de atâtea ori! Şi n'a fost vina mea. Vieaţa este vâltoarea în care te înneci, dacă nu ai credinţă în puterea braţelor şi a sufletului. Dacă nu te cheamă un cântec, dacă nu te înalţă o rază de soare şi dacă nu te cutremuri de fiorul unui codru — dacă gura caută pătimaşe o altă gură ca să stingă într'o sărutare idealul unei vieţi întregi, ce viitor te poate aştepta ?. . . Dumnezeule, pe tine trebue să te regăsesc în melodia tinereţii mele, în plânsul mărilor şi în suspinul unei ciocârlii, tu eşti plutirea luminii albastre pe ceriu, tu eşti stânca împietrită de veş* nicie, tu eşti sângele meu, tu eşti furtuna ce spargi talazuri, tu eşti leagănul ce adormi copilaşul şi tu eşti primăvara, ce trezeşti din amorţeală firea. Şi te*am uitat de atâtea ori!... Vâltoarea nfa dus, beţia profană m'a adormit, şi de dragul unei femei, ori de dorul unui vis am uitat că deasupra mea şi supt mine, în mine şi în toţi, în lume şi în moarte, în vieaţă şi veşnicie, tu stai totdeauna şi trăieşti în veci, vieaţa ta e moartea mea şi glasul tău este tăcerea mea din mormânt — Dumne* zeule, tu m'ai trimes ca să aduc din lumi depăra tate o vieaţă, pe care să ţuo dau înapoi şi tu măi vei trimite mai departe. Poate voi fi un val pe oceanul nervos şi pe mine va pluti răvaşul cuiva,, 13* ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 196 care se va înneca — poate voi creşte ca brăduiul pe creştetul unui munte şi mă va frânge trăs* netul. . . Poate voi străluci în aurul unei stele şi mă vor privi cu ochean lumeştii — ori poate, Dumnezeule, după ce mă vei chema înapoi, vei întreba: ce*ai făcut pe lume? Avut^ai duşmani şi muritmţba logodnica părăsită, blestem a curs în urma ta ca puhoiul, ori flori au aruncat după tine copiii? Şi poate, Dumnezeule, eu numai cu lacrămile mele voi dovedi că am fost bun, că am iubit pe toţi, că am vrut să mă iubească toţi, Dumnezeule. . . V CLACA Lui Cofbuc Şapte fete torc din fuior, şapte fete plâng. Bătrânul scripcar îşi sdrăngăneşte strunele, căci vântul urlă la fereşti. Şi şapte fete torc din fuior şi firul îl deapănă din suflet. Şi firul este tot mai negru şi lacrimile se leagă în salbă. Bătrânul scripcar cântă din strune, căci vântul urlă la fereşti. Au fost şapte flăcăi rumeni, inima lor curată, ochii frumoşi, părul ca pana corbului, dinţii ca mărgelele. Şi plugul fugea sub mâna lor şi doina lbo goneau ciocârlii şi brazda pe care^au arat*o, încercuia o lume. Au fost şapte flăcăi şi şapte leşuri s'au făcut şi nimeni nu ba sărutat, căci corbii sătui au zăcut pe inima lor şi ciocul corbilor ba îndrăgit. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 197 Şi şapte fuioare sbârnâie şi şapte fete plâng. Şi bătrânul scripcar aruncă lemnul sunător şnşi îngroapă faţa bobotind în mâni. . . Firul se ţese din suflete, şapte fete torc, toată noaptea torc. Şi palide le află zorile, căci firul nu se mai sfârşeşte. ORBII De câte ori yăd înaintea mea un orb, totdeauna îmi aduc aminte că el nu mă vede. Orice naş face ar rămânea rece — săd mustru ori săd zâm* besc cu zâmbet dispreţuitor, lui nu i s'ar schimba privirea. El nu mai vede nici faţa, nici lumea, nici soa* rele; nu se mai sperie de privirea sfârşită a mor# tului, căci întâia mirare a noului născut nud înveseleşte. y Soldaţii orbi. Ii văd înaintea mea şi aş vrea s'o împrumut fiecăruia privirea mea: dude şi cautădi fericirea, dude acasă la mama ta albă şi o sărută, dude la logodnica ta în poiana sunătoare şi numărădi sărutările tale pe stelele cerului. . . Şid văd înaintea mea neputincioşi. Li se dilată nările căci simt fiorii primăverii, puterile adormite îşi trimit solii lor: vânturile sunt parfumate şi flori şi cântece şi soare făgădueşte primăvara şi soldaţii orbi, cu faţa îmbujorată şi înlăcrămată îşi ridică la soare braţele: ob, veşnică lumină, dăme înapoi prisosul tău, aruncăme o rază din ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 198 veşnicia ta, cu care să reaflăm lumea, pe care ne*a închism cu cheia tăcerii taina! Lumea pentru noi este o grădină neagră, în care auzim bucuria altora — simţim, că alţii se iubesc — şi pentru noi toate sunt întunecate, pentru totdeauna. . . ❖ Un soldat orb. li prind mâna şi simt din cinstea căldurii ei, că este Român. — Frate, şi tu eşti Român? îşi ridică ochii morţi la mine şi întreabă cu glas stins: — Şi tu eşti orb ? II mint căci nu vreau să lăcrimeze: — Da, orb şi eu. Şi atunci se aruncă în braţele mele, îmi caută pieptul cu pieptul lui, îmi pipăeşte mâna/ bra* ţele, fruntea şi zice plângând: — Noi niciodată nu vom mai vedea! Şbi spui încet, ca să nu ne audă nimeni: — Mai bine că nu vedem lumea. Nu vom vedea păcatele ei, nici durerile, nici mormintele. Nici feţe de duşman, nici tun, nici puşcărie, nici sânge. Nu vom avea nici dimineaţă, nici noapte — vieaţa noastră va fi neagră dar numai una. . . Vom vedea numai o lume care nu va avea bu* curii roşii, nici înţelesuri, nici viclenii — vom simţi vieaţa şi cu sufletul vom trăbo. — Nu plânge dragă! — Nu plânge! — Am pierdut lumea, dar ne*am regăsit su* fletul. Nu vom mai vedea vieaţa, dar vom simţbo. Ii vom simţi adânciled poveţe şi frumoaseled înţe* lepciuni. Şi ne îmbrăţişem, căci suntem Români. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 199 Şi văd că orbul nu mă vede. Ii văd durerea şi neputinţa. (Doamne, săd apuce flăcările ori po* topul, ar rămânea tot atât de rece, ca şi atunci când i#aş aprinde un chibrit). Şi soldatul orb îşi ascunde în mâni faţa şi plânge cu hohot. Plânge. II las să plângă. Sfânt este izvorul ce răsare din adâncul sufletului. . . Inserează. Un opaiţ se aprinde în ungherul spitalului ca o credinţă într’un suflet. Soldatul orb priveşte tăcut în amurg, de parcă ar căuta pe cineva. Buzele lui se mişcă ritmic şi ca o rugăciune ies cuvintele: — Numai odată, numai odată să#mi văd co# pilul, apoi nu mbar păsa vieaţa întreagă să fie noapte! Şi ochii lui morţi privesc ca două diamante negre. Şi razele mor roşii pe* ferestrele spitalului. FÂNTÂNA Holdele ruginite — ceriul albastru — vântul rece. Compania păşeşte obosită. Trâmbiţa nu sună, căci ar răspunde tunurile. . . Tram. . . Tram. . . Tram. . . Se aude ca un bâlciu al sângelui, pasul nostru. In fruntea companiei, se duce ofiţerul purtând în mână stindardul. Panglica tricoloră fâlfâe, ca un semn al bu ruinţei. In ochii flăcăilor, zarea oboselii — ah, cunoaşte# veţi vreodată voi, pe care vă umbreşte palmierul 200 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN şi care jucaţi zi şi noapte poker, cuvântul acesta: oboseală? Iţi ard tâmplele, te mustră sângele, ţi se usucă buzele. Ai vrea să*ţi ridici în slavă mânile ca să blestemi ceva bun ori rău, ai vrea să scrâşneşti din dinţi, căci duci parcă toţi morţii în trup — şi nu poţi. Nu poţi. Oboseala te face neputincios — numai în ochii tăi arde puterea, ochii. Ochii în care arde obo* seala, sunt jeratec aprins cu ură, căldura lor ame# nintă.. . . > Veneam obosiţi pe câmpie. Şi din toate părţile se auzeau fluerând gloan* ţele Fi. . . i. . . i. . . fau. . . fau. . . fau. . . Şi parcă nu purtam frică. Pentru noi gloanţele n'ar fi însemnat mai mult decât o moarte — şi moartea o cunoaştem din faţa rece a camarazilor tăcuţi. . . Când vedeam soldaţi morţi, niciodată nu*mi aduceam altceva aminte, decât că în ochii stinşi, în fruntea rece, în părul pieptănat de veşnicie, sunt eu. Şi eu, şi tu, şi toţi câţi ne ducem şi venim — putem zăcea tăcuţi, somnul nostru nu har turbura nici granatele, nici fluerul trenului, comanda milifă* rească — şi ştiind toate aceste, ploaia gloanţelor nu ne înfricoşa. Cădeţi, cădeţi, căci sunteţi trimise — şi dacă n'aţi avea ţintă, să loviţi în noi, poate nici mar fi războiul Tram. . . Tram. . . Tram. . . — Iosif, n'ai apă? — Petre, n’ai nici tu? — Dar, tu, Ioane ? ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 201 Nici eu, nici tu, nici ceilalţi. Un nor ar putea pluti din gândurile noastre pe cer. Pe buze ne fuge dorul: oh, apă! De câte ori te*am văzut măruntă în ochii mamei noastre — de câte ori te*am văzut, — mare, oh, apă, apă. Tu sfânt izvor, care izvorăsti din taină si care ai menirea de*a te întoarce în soare, ca să cazi iarăşi la pământ. . . — losif, n'ai apă? Numai un picur. Parcă ne simţeam flăcări, pe care le*ar putea stânge picur de apă. Şi în paşii noştri se duceau parcă toţi morţii. Oh, apă, apă, de ce nu poţi resări în drumul nostru, cu valuri vesele să speli din noi durerea — să ne jucăm cu sunetul tău, să ni se înmoaie părul, faţa şi inima în tine, să ne stingi blestemul războiului: setea, Tram. . . Tram. . . Tram. . . Noi suntem turma morţii şi ne cârmueşte ble^ sternul. Din codru va ieşi poate stafia mormin* telor şi ne va râde în faţă: — Apă, vreţi apă, soldaţi? Beţi lacrămile ma* melor voastre! Şi albastră se ducea compania pe câmpia ru* ginită. Şi cum ne ducem încet pe drum, încet, să nu ne*audă duşmanul — din gura unui soldat, a sburat un strigăt ca o ciocârlie din colivie: — Fântână! — Fântână! strigă losif. — Fântână! strigă Petre. 202 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN — Fântână! Fântână! strigau feciorii. Şi ochii se făcură moi de apă, oh, lacrămile sunt apa sufletului. Fântâna stătea înaintea noastră ca o fecioară înaintea altarului. Zăplazul roşu, cu margini verzi — şi în fundul lui: apă. Găleata începu să umble. Şi din mână în mână trecea cofiţa. Şi băuse, ce parcă şbar bea soarta într'o duşcă, losif şi Petre şi toţi ceilalţi, pe care îi cheamă: soldat. . . Holdele ruginite — cerul albastru — vântul rece. Compania pare mai veselă. Trâmb.iţa nu sună. Tram. . . Tram. . . Unui soldat îi vine în minte să*şi ia rămas bun dela fântână. Oh, doar apa ei sfântă, ne*a dat vieaţă nouă! Şi se duce înapoi la fântână Românul şi înge* nunchiază. Priveşte în fundul fântânei, la apă — dar se gândeşte, în sus la Dumnezeu. îşi face cruce. Şi ochii tuturora sunt uzi. . . FOCUL, PÂINEA, SOMNUL Când nu bubue tunurile şi gura puştii amu* ţeste, flăcăii se adună în jurul focului, pâinea caldă, pâinea dulce de suferinţă este scoasă din straiţă şi începe: — A fost odată. — A fost odată o lume bună, cu oraşe albastre, cu primăvară frumoasă şi cu oamenii fericiţi — a ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 203 fost odată vieaţă, care curgea în vad de aur — a fost odată un vis: lume bună. Şi când soldaţii îşi aduc aminte de lumea tre* cută, în ochii lor lacrimile lor sunt tot mai dese, pâinea le pare amară şi în foc privind caută som# nul: oh, aduceţi înapoi lumea moartă, cu dra* gostile şi durerile ei! A fost odată. . . * Focul. Altfel pâlpâe decât în soba logodnicei noastre — afară, pe câmpul de luptă. Flăcările focului par limbi de rugină, care spun cu graiul lor trecător: soldaţi, pentru voi acuma eu sunt vieaţa — eu fac diii voi morţi tăcuţi ori visători, cuvintele mele intră în sânul vostru rebegit ca reginele în biserică, voi mă ascultaţi cu 'evlavie. . . Şi ardea focul, pocneau crengile uscate. . . Flă* cările zugrăveau pe feţe suferinţa: soldaţii şedeau împrejurul focului blagoslovindud căldura. Oh, Doamne, de ce nud lumea întreagă un cămin, în jurul căruia să*şi încălzească trupul obosit ome* nirea ? ❖ Pâinea. . . înţelesei vreodată fiorul pâinii? Ge* muţeai în nopţi flămând şi căutatad, cu 'degetele amorţite o bucată de pâine? Oh, nu. . . Voi care cunoaşteţi pâinea din vitrinele brutăriilor şi pentru care pâinea înseamnă un leu dat servitorului ca să vbo aducă — voi, care pâinea o daţT cailor şi căţeilor voştri — puteţi înţelege că pentru o bu* cată de pâine se jertfeşte mai mult decât' pentru câştigarea unui premiu la concursul Academiei ? . . . Puteţi voi înţelege, care cunoaşteţi pâinea din viersuri banale, ce înseamnă a da în războiu pâine 204 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN caldă şi dulce soldatului, care nu poate avea nici inimă, nici ochi, nici creer, care este numai o baionetă cugetătoare? O, să vedeţi, cum am văzut eu bucuria soldaţilor, când li se aducea pe front pâinea! Feţele se înmuiau de lacrimi — în pâine era dospită dragostea de casă, în mirosul grâului vorbea vatra părăsită, dumbrăvile sunătoare, de poezie, izvoarele, plaiurile — în pâine era dulcea vieaţă de acasă. Şi poate de aceea, nicio fărâmi* tură de pâine nu cădea din mâna soldaţilor — aci, pe câmpul de luptă, nu sunt porumbei care să ciugulească din palmă miezurile — aci păsările sunt ale călăului: corbii, corbii, pândesc. O, pâine! Să pot, aş dospi în pâinea soldaţilor sufletul meu. O, Hristos, acuma te înţeleg cât de sfânt şi Dumnezeu ai fost, jertfindu*ţi vieaţa pentru plămădeala pâinii. O, pâine! Tu eşti vieaţa — fii dulce, tot mai dulce, celor ce te doresc. * Veneam dintr'o luptă crâncenă, pe care nu voi uita*o niciodată. Ah, omul! Nu, fiara. Răcnetele şi Sângele! Ochii care mor! Şi ză* pada. Feţele negre de praf de puşcă. Morţii obosiţi. Şi ne ducem sub pământ, căci vieaţa noastră este de sgbol. Sub pământ nu este bal, nici audiţii muzicale, nici inamici literari. Sub pământ nu este nici foyer de teatru, nici amantă preţioasă, nici prieteni galanţi. Sub pământ nu ne aşteaptă decât somnul. Oh, somnule! Tu eşti prinţul din poveste, care ne duci cu tine din durere în uitare — tu ne deschizi poarta parfumată a fanteziei, rădăcina soarelui în ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 205 pământ, să vedem îngeri şi trâmbiţa lor de argint să sune, să îngenunchiem în faţa tronului de aur, din care mâna înţelepciunii şi a Veşniciei împarte răul şi bunul. . . Şi în somn am regăsit tot ce războiul mi*a dus. Eram iarăşi în braţele tale, tu fată pe care te*a smuls din braţele mele porunca şi chemarea împăratului. Am regăsit în somn, tot ce*am lăsat acasă: mamă dragă, de ce eşti atât de palidă şi de ce mă cauţi în nopţi târzii, cu lumânarea în mână? Tată, tu ai îmbătrânit de când nu te*am văzut — şi toate, toate le*am regăsit poleite cu albastrul visului: în cerdac aceleaşi flori care se miră de luna albă, aceeaşi apă în râu, în careţi scaldă tinereţea un flăcău — războiul, războiul în visul meu a încetat să clocotească, în vis nu mai eram soldat, ci eram visătorul de odinioară. . . . Somnule, crai drag, când vii pe la soldaţii noştri, dud pe bieţii cu căleaşca ta de catifea acasă, dud acasă la mama, la soţie, la co pil. . . fiecăruia, somnule, crai bogat, împarted din da* rurile tale bogate: amintirea, trecutul, iubirea. . . Făd să simtă în vis, soldaţii, bieţii soldaţi, că o jumătate din vieaţa lor este aceeaşi ca mai dinainte: nu sunt tunuri, nici morţi, nici griviţe, nici răc* nete, nici rane ce dor — numai horă şi plaiu al* bastru şi casă fericită şi cântec şi primăvară şi grâu înalt în care cântă pitpalacul. * Foc. . . pâine. . . somn. . . 206 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN LĂUTA LUI ŞTEFAN Preotul aprinse lumânarea şi începu să citească din vieaţa sfinţilor. In sobă mocnea focul şi fia* cările albăstrui vopseau cercuri de tristeţe în un* ghere. Preoteasa adormise şi răsuflarea ei cu abur cald se auzea tot mai liniştită — ciaslovul strălucea părăsit şi opaiţul de sub icoana Maicei Preciste pâlpâia ca o credinţă aprinsă într’un suflet de ateu. . . Noaptea colinda la fereşti şi în horn fluera viforniţa, arborii şuierau afară biciuiţi de vânt şi se scuturau ferestrile. . . — Ce viforniţă. . . gândea în sine preotul şi în sufletul lui vedea lumea de afară. . . Zăpada troenea drumurile, o, şi atâţia îşi proptesc sufe* rinţa pe puşcă, sună tunuri şi se ucid oamenii, suliţele nu iartă şi plouă plumbul, sânge, tot sânge... Lumânările pe masă picurau lacrimi de său pe sfeşnic şi preotul aţâţa fitilul cu unghia, cartea sfântă era umedă de lacrămile moşneagului şi în ele se micşora parcă suferinţa lumii întregi. Preo* tul stinse o lumânare şi apucă sfeşnicul celălalt şi se duse la patul preotesei. Se duse încet, cu paşii mărunţi, la un scrin verde de mucegaiul vremii, deschise un sertar şi scoase din fund lăuta lui Ştefan. Ştefan a murit şi lăuta i*a rămas mută ca gura lui, strunele erau amorţite şi arcuşul zăcea mort lângă lăută — degetele au rebegit, doina s'a urcat în ceriu, şi niciodată, niciodată nu va mai cânta Ştefan din lăută. — Niciodată nu va mai cânta. Şi şoptind cuvintele, preotul simţise că în suflet i se trezeşte un mort şid îmbrăţoşează: tată dragă! ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 207 O, Ştefan. Era frumos şi în ochii lui ardea bunătate, şi în părul lui era pieptănat rostul vieţii, o, serile de Maiu, în care plângea la lună lăuta şi ascultau doina, — el şi preoteasa... O, în nopţi de iarnă pe vremea asta, Ştefan le cânta din doină şi vântul asculta afară la fereastră doina vrăjită şi o ducea în codrii bătrâni. . . Lăuta. Lăuta. . . Acum a rămas orfană şi niciodată n'o să mai plângă, n’o să mai râdă. . . Căci lăuta ştia plânge şi ştia cânta, căci pe strune fugea sufletul lui Ştefan. . . Apucă bătrânul preot lăuta, o şterse de colb şi o săruta. Săruta pe strune faţa lui Ştefan, în lem* nul tăcut simţise căldura degetelor albe, care zac îngheţate de rictusul morţii. . . ❖ Preoteasa dormea şi în vis, zâmbise. Şi preotul luă în braţe, ca pe un copil blând lăuta, şi se duse în odaia de alături. . . Noaptea, când adormise preoteasa, scotea din sertar lăuta şi o ducea cu sine, o mângâia, îi vor* bea, o întreba, îi săruta strunele de parcă ar fi vrut să cheme înapoi glasul rătăcit între stele — o aşeza lângă dânsul în pat, şi adormea cu lăuta în braţe. . . Preotul duse lăuta în odaia lui. îşi făcu rugă* ciunea şi se culcă. Lăuta o aşezase în pat, ca pe un bolnav obosit, îşi făcu cruce şi adormi. . . ... Şi Ştefan coborî din stele şi apucă lăuta în mâni şi unse cu răşină arcuşul şi începeau să plângă strunele: — Tată dragă, m'a ucis cineva, căruia nicio* dată nu i*am greşit. 208 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN — Tată dragă, în zori, a sunat goarna şi au început să bubue tunurile şi mii de glasuri au răguşit. — Şi ochii au început să ardă de ură şi braţele au început să gâtue, şi pumnii se încleştau pe suliţi şi în faţa mea a venit un străin, căruia nicio* dată nu ham făcut rău, şi pumnul lui tare, m'a isbit la pământ. Şi mba sbierat în urechi cuvântul morţii şi am înţeles că nu vrea să mă ierte, căci nu bam greşit niciodată, şi suliţa lui a fugit prin pieptul meu. Şi mba ţâşnit sângele şi faţa mi s a făcut roşie de sânge şi curgea din mine căldura. . . Şi "simţeam că mă duc tot mai departe de satul meu, îmi murea de*a*rândul mama, Maria, nu mai auzeam glasul tău, tată, şi nu mai suna clo* potul bisericii albastre, Ardealule, Ardealule!. . . Şi cel ce m’a ucis privea la mine şi rânjea sătul că m'a învins şi sângele meu curgea mereu, oh, curgi, curgi sânge, căci mă doare, oh, tot mai tare curgi sânge, —şi. . . m'a ucis. . . Şi Ştefan arunca arcuşul, strunele nu mai ge* meau, lemnul era mort. Şi ca o şoaptă, se urca sufletul lui Ştefan către stele şi dispăruse în ar# Preotul se trezi tremurând. ❖ Noaptea era albă şi răsuflarea preotesei o auzea din odaia de alături. In sobă tăciunii, ca ochii roşii ai suferinţei, îşi închideau pleoapele. Ornicul de pe părete ticănea somnoros, zăpada lumina afară ca o câmpie de cimitir. Se ridică din pat preotul şi apucă lăuta cu grai blăstămat, îi strânse fruntea şi pocnea lemnul. Rupse arcuşul şi aruncă lăuta în foc. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 209 Flăcările adormite se trezeau din tăciuni şi trosnea vioi lemnul pe jăratec — se luminau un# gherete şi răşina topită avea mirosul priveghiului, preotul privea în focul sobei cum arde lăuta şbşi ascunse faţa în mâni şi hohotea de plâns. . . Pe preoteasă o trezi din somn plânsul şi se duse la preot, îl sărută pe faţă şbi mângâia părul nins de vreme, lacrămile ei porniră cu ale moşnea# gului. . . Blândă întrebă preoteasa: — De ce plângi? Şi preotul îngâna sughiţând de plâns: — Lăuta. . . Lăuta lui Ştefan. . . Am aruncat#o în foc. . . Căci mbau spus strunele ei cum ba ucis. . . Sângele lui. . . L#au ucis. . . Şi în sobă se mistui focul, de pe părete numai icoana Maicei Precise palide mai lumina şi o stea singuratică ardea pe ceriu parcă mai luminoasă decât celelalte. . . HAI LA MURE... HAI LA MURE.. . Pe vremea aceasta, pe străzile Clujului răsu# nau chemările Moţilor noştri: hai la mure, hai la mure!... Aduceau în corfe de tipanduş roa# dele bogate ale codrilor parfumaţi şi copitele că# luşelului mocănesc aruncau scântei pe pardoseală. « Hai la mure, hai la mure. . . ». Moţii erau înalţi ca brăduţii, faţa lor arămie strălucea de bunătate, cu dinţii lor albi nau muşcat niciodată din mărul păcatului şi în părul lor era pieptănată liniştea munţilor. O, de che# marea lor se cutremurau palatele baronilor şi se 14 210 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN deschideau porţile şi norodul cumpăra cu arginţi grei povara căluşeilor. « Hai la mure, hai la mure! » Şi vă aştept în zădar să veniţi pe străzi. Moţilor, brădui de munte, pe voi v'a culcat cineva. Murele au rămas neculese în codri şi în vizuini îşi doarme sătul somnul, ursul. Moţilor, ciubărari, pescari, cireşari, mămulari, curelari, strugari, voi, cei mai înţelepţi şi cei mai buni Români, voi care vă întoarceţi din America bo* gată ca să muriţi în sărăcia colibei voastre, o, voi, pe*a căror plute mba fugit tinereta (Sebeşule, ce mai faci?. . .) o, voi, pe care vă aşteptam de^atâtea ori în zilele tinereţii ca să aduceţi vişine, cireşe şi mure şi fluer şi păstrăv şi floare de lipan şi cântece de lotri şi tămâie de brad, o, voi, cari aţi fost pentru mine fantazia şi eroismul, făgă* duiala bărbăţiei şi energia admirată — o, unde sunteţi ? — « Hai la mure. . . hai la mure. . . ». Nu se mai aude pe străzi. Poezia codrului e îmbrăcată în uniformă, Moţul este soldat, şi undezi copi* lăria noastră ? . . . — O, Moţilor dragi! DE VEŢI VENI ACASĂ. .. Lui Agârbiceanu De veţi veni acasă fraţilor, românasilor, vă vom aştepta cu flori. Şi în braţele noastre vă vom strânge la sân şi nu vă miraţi dacă vor curge lacrămi de bucurie. De veţi veni acasă, poate nici nu vă vom recu* noaste, căci am uitat faţa voastră de când nu v’am văzut, şi am uitat privirea voastră şi zâm* ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 211 betul vostru, căci v'aţi dus de mult. . . De când v'aţi dus, în curte a crescut bălăria şi neghina bântuie în grâu şi plugurile au ruginit şi în un# ghere sunt aruncate lăutele şi săcurile, cântecele şi împlinirile. De când v'aţi dus, soarele e parcă mai rece şi lacrămile sunt tot mai fierbinţi şi vântul e parcă blestemul cuiva, scutură plopii desnădăjduiţi. Măi frate, de când te*ai dus, Mărioara poartă năframă neagră pe cap şi nu mai sărută flori roşii şi a uitat hora şi stă ziua şi noaptea la portiţă şi plânge şi aşteaptă. Măi frate, de*ai şti cum te aşteaptă şi cât plânge, ai chema toate ciocârliile lumii şi le*ai trimite să o mângâe, ori poate ţi*ai pleca capul pe puşcă şi ai plânge, ai tot plânge. Măi frate, de când te*ai dus, ţi*a murit tatăl şi mama ta duce cununi nu numai pentru dânsul ci şi pentru tine la mormânt — şi toate, toate s'au schimbat de când te*ai dus. In cârciumă nu*şi sdrăngăneşte scripca ţiganul şi nu sboară cupa peste masă, nu#s viclenii de flăcău şi uneltiri de fecioară. In biserică poporul de copii priveşte prin lacrămi la poporul de vă* duve şi cât de trist este Hristos! Dela fântâni fetele duc apă şi scapă lacrămi în găleată şi nu mai ţine isonul vieaţa. Şi palide*s toate fetele şi supăraţi foarte moşnegii şi în zadar ştie răvăşi dascălul, nu mai vine nicio carte dela cel mult aşteptat. Măi frate, s'a schimbat lumea ca mustul rău şi nud dulce vieaţa. In pâine se dospeşte durerea şi, vai, cobeşte toată noaptea buhna. Măi frate, de când te*ai dus fecioarele nu mai adună fragi, căci cui li*ar aduna?. . . Şi ’n crâng nu mai sună cântarea dragostei din gura lor. 14 212 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Măi frate, de când te*ai dus, vieaţa e blestem mată şi clipele ei sunt grele ca ciocanul şi nu mai trec, căci tot lovesc. Măi frate, de când eşti că* tană şi te*ai dus în război, inimile s'au închis ca porţile bătrâne încuiate de moarte şi poate gurile au uitat să cânte, ochii să râdă, sufletul să creadă. . . .De vei veni acasă, ostaş obosit, ostaş însân* gerat, ostaş chinuit, să nu te miri că nu te vor întâmpina zâmbete. De vei veni acasă, vei afla atâtea schimbări. Şi vei afla străine flori, ce nu mâinile tale le*au sădit — şi plugul amorţit, bă* tătura năpădită de cucută, şopronul gol şi ochii plini de lacrămi. Dar vino totuşi acasă, căci feţele să vor înse* nina ca soarele după ploi, şi mâinile vor învăţa să îmbrăţoşeze, gurile să sărute, ochii să zâm* bească peste plâns. Vino acasă cât de curând ostaş obosit, ostaş însângerat, ostaş chinuit, şi veniţi cu toţii acasă, blând şi bun popor român! Şi dacă nu vor putea mulţi să revină, dacă pe mulţi i*a prins mreaja mormântului — să nu ere* deţi că dânşii nu se vor întoarce. Cu toţii revin în Ardeal să*şi doarmă somnul veşnic. Vor veni pe aripi de ciocârlie; în picuri de ploaie se vor strecura din cerul unde au urcat; vor veni pe valurile Murăşului, căci nu e mort cel ce*a murit. Doar nu numai o vieată i s'a dat celui ce s'a stins, românul are şapte vieţi şi dacă pierde una, îl aş* teaptă alta mai bogată, mai mare, mai fericită. . . . De veţi veni acasă fraţilor, românaşilor, vă vom aştepta cu flori. Şi vă vom strânge la sân şi vă vom recunoaşte din zâmbet prin suflet. Şi va ţâşni un nou izvor din inima mamelor: bu* curia că vam regăsit. Şi noui cântece vor suna şi nou dangăt de clopot vă va mângâia şi se va înşira o horă lungă şi din voi, care vă întoarceţi ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 213 şi din cei ce*au rămas pentru totdeauna în pă* mânt străin. De veţi veni acasă. . . UN PLUG RUGINIT AM VĂZUT Un plug ruginit am văzut în bătătură. Stătea tăcut şi obosit. Roţiled încinse în noroi, fierul tocit şi plugul pleoştit: unde*i cel ce ba cârmuit, cel ce şba arat brazda credinţei în scârţâitul lui, unde*i doina care ba purtat şi unde*s mâinile ce bau dus? Plugul stătea tăcut şi obosit. — Avuţia ochii albaştri şi plete bălaie, frunte de zăpadă şi buze ca fraga cel ce te ducea, piu* gule? O, câtă rugăciune s'a pus pentru truda şi izbânda roţilor tale, o, câte lacrămi şi zâmbete au svâcnit în brazda ta neagră, o, plugule, plugule al cui ai fost? Şi stă tăcut şi obosit plugul în bătătură, corbii coboară pe el şi rugina îl roade. Roţiled nu se învârtesc, fierud nu se aprinde, doina nud trezeşte. Şi nu sună pocnet de biciu şi nu hău* Ieste flăcăul. . . O, plugule, al cui ai fost? Cine te*a dus, cine te*a muncit, cine s’a bu* curat de brazda ta? Şi noaptea, când lumea doarme şi colibele tac, din negură, din mormânt vine cineva acasă şi apucă fierul şi înjugă boii şi ară, tot ară. . . Şi toată noaptea ară şi scânteiază plugul şi brazda se lungeşte, tot se lungeşte. Şi brazda duce în cimitir. Un plug ruginit. . . 214 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN HRISTOS ŞI SOLDATUL Soldatul sta în pază şi privea la stele: — O, stelele, sunt curate ca ochii de fecioară şi nu cunosc războiul. Stelele priveau în jos şi*şi spuneau triste: — Ce soldat obosit şi frumos! Şi stelele îşi sărutau argintul lor pe fruntea soldatului şi sentinela se făcu frumoasă ca o amin* tire. Baioneta îi strălucea în întuneric ca un semn de durere — din văi se ridica adâncul parfum al fragilor şi plânsul izvoarelor răsuna ca un clopot de aur. Dinspre apus se auzeau răguşite urletele tunului şi de câte ori auzea câte un durduit, sol* datul îşi făcea cruce. Ochii sufletului i se deschiseră mari şi văzu în noaptea albă o fantomă. — Mario! oftă soldatul şi în privire i se aprinse focul durerii. Tu în zadar aştepţi la portiţă! — In zadar aştepţi la portiţă, sunt soldat şi nu pot veni, Mario, plângi mult? Nu plânge! In curând mă voi întoarce şi*ţi voi lega din florile cele mai frumoase cunună şi prin fluerul meu va cânta durerea ta de*acum. . . Mario, nu plânge! Soldatul îşi strânsese la inimă puşca, singura lui prietenă în noaptea albă: — Tu eşti acum ocrotirea mea şi tu trebue să*mi aperi vieaţa, căci sunt dator să i*o duc îna* poi! Mă aşteaptă la portiţă. . . Mă aşteaptă. — Niciodată nu te*oiu părăsi. O, Mario, să te pot revedea numai pentru o clipă. Să aud înfiri* pându*se cuvântul pe buzele tale!. . . Mario, ce faci tu pe vremea asta? Soldatul se înneacă parcă în potopul de gânduri. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 215 — Mario, să părăsesc locul de veghe ? Să fug în braţele*ţi ?. . . Dar căsuţa ascunsă între plopi este atât de departe. Două nopţi şi două zile m’au dus roţile. Portiţa. . . — Mario! Sufletul i se închise într'un cuvânt. Din văi se auzea lătratul vioi al tunului. Atâta sânge! Sânge. . . Tot sânge. Soldatul îşi aducea aminte de morţii albi ai câmpului de luptă negru. îşi aducea aminte de înfrăţirea morţii — duşman lângă duşman, zăceau lângă olaltă. După ce s'au ucis, zâmbetul lor din urmă ba înfrăţit. . . Soldatul îşi aducea aminte de plugul morţii, care ara brazde umede de la* crămi şi sânge — şbşi aducea aminte de croncă* nitul corbilor, ce se încălzeau pe noianul de sânge. Şi mirosul florilor morţii. . . — Mario, Mario, de voiu muri, cu lacrămile tale să speli faţa mea şi mâinile mele. Şi tunurile bubuiau tot mai tare. Stelele se făceau tot mai palide şi se legănau în veşnicie, ele, sufletele eterne. . . Soldatul îşi strânse la inimă puşca şi şoptea: — Apără*mă, apără*mă! Nu mă lăsa să mă sfâşie căţeii morţii! Maria mă aşteaptă. Nu lăsa să cad. . . — Mario. . . Şi în faţa soldatului stătea un bărbat îmbrăcat în togă albă, în ochii lui se oglindea cerul pri* măverii şi în mâini ţinea o ramură de măslin. Şi soldatul întrebă tremurând pe străin: — Ce vrei şi de unde vii? Paşii tăi nu i*am auzit şi nu te*am văzut niciodată, dar simţ că te cunosc. In ochii tăi râde durerea mamei mele şi ramura de măslin ce*o ţii în mână a învins arma 2l6 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN mea. Şi zâmbetul tău este atât de curat, încât aş vrea să*ţi sărut mânile. De unde vii? Hristos răspunse încet: — NTam nume şi sunt veşnic călător. Oamenii spun că am murit pentru dânşii. Sunt mort, dar trăiesc şi tuturora aş vrea să fac bine. Am venit să*ţi stau într’ajutor. . . — Cum vrei tu să*mi ajuţi, străine, doar nu poţi! Dorinţa mea este mai înaltă ca un munte şi mai lungă ca un râu. Mario. . . — Ştiu — zise Hristos şi zâmbetul lui răsări — vei vedea*o. Dă*mi puşca ta şi voi sta în locul tău. Du*te, căci te aşteaptă la portiţă! — De unde ştii? întrebă soldatul. Hristos nu răspunse. Soldatul zise desnădăjduit: — Străine, tu nu ştii cât de departed Maria. Chiar dacă ai sta pază în locul meu, n'aş putea*o revedea. Tu nu ştii, că două nopţi şi două zile au fugit roţile, pâiV m/au adus aici?. . . — Şi totuşi vei vedea*o! Căci vei urca pe că* leaşca dorului. Şi înaintea soldatului stătea o călească neagră, pe a cărei capră stătea un înger şi îngerul ţinea frânele smeilor, pe cared îndrepta în sbor cu un crin. Soldatul începu să tremure. Ceaţă albastră, deasă se lăsă în fata lui — si nu mai auzea dur* y y duitul tunului. Luna ardea ca argint aprins pe candela nopţii — şi primăvara îşi înalţă ca o rugă* ciune, mireasma. Hristos luă puşca soldatului şi*o puse pe umăr şi zise încet: — Du*te şi sărută pe frunte pe logodnica ta şi vino înapoi. . . ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN *i7 Şi îngerul îi făcu semn să urce în căleaşca clorului. Smeii începură să se neliniştească, îngerul îi lovi peste aripi cu crinul şi căleaşca porni, ricin când în slavă pe soldat. Hristos stătea cu puşca pe umăr şi privea în ceriu. Căleaşca dorului se avânta tot mai sus şi în* gerul cârmuia smeii cu crinul. Hristos surâse: — S'au întâlnit. Acum o sărută pe Mar ia. Maria plânge şi soldatul îi şterge lacrămile cu faţa lui. Sună clopotele şi cântece se ridică în slavă. — S'au despărţit. Soldatul a urcat în căleaşca dorului şi sboară înapoi. îngerul păzeşte cu crinul smeii. . . Căleaşca era iar în faţa sentinelei. Soldatul scoborî din călească şi căzu în genunchi. — Hristos, simt, că numai tu poţi fi, fiul lui Dumnezeu, mi*am adus înapoi vieaţa şi sufletul, ca să ţi le închin. Şi soldatul sărută plângând cu bucurie mâinile lui Hristos. — Nu plânge! De câte ori îţi vei aduce aminte de Maria, cheamă*mă şi totdeauna te voiu duce la ea pe căleaşca docului! Soldatul îşi frecă ochii. . . Erau umezi de lacră* mile plânse în vis. îşi strânse la inimă puşca şi auzea din vale urlând tunurile — pământul tremura, şi duhoarea sângelui plutea în vale. . . Soldatul îşi făcu cruce, căci între norii negri ai cerului sbura un porumb alb. . . 2l8 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN CLOPOTELE, TUNURILE... Când oamenii s'au iubit foarte mult şi simţeau că gurile lor nu pot lăuda îndeajuns pe Dum* nezeu, au turnat clopote. — Vestiţi clopote iubire şi dragoste şi rugă şi nădejde şi în glasul vostru vorbească sufletul lui Isus! — Clopotelor! — Şi aţi vestit totdeauna pace şi vieaţă şi aţi petrecut la nuntă pe mireasă şi la mormânt pe obosit. Şi aţi chemat din întunecime pe noul născut. Clopotelor blânde, clopotelor. . . — Şi când oamenii nu s'au mai iubit şi simţeau că gurile lor nu mai pot lăuda îndeajuns pe Dum* nezeu, au turnat din clopote tunuri. — Şi tunurile turnate din clopote au început să laude pe diavolul. Şi gura tunului a făcut din copil, orfan şi din mireasă, mamă văduvă. Şi graiul tunului a vestit pe lume: ură şi sânge, păcat şi durere. — Şi când oamenii iar se vor iubi, din tunuri se vor turna iară clopote. Şi Isus va scoborî din înălţime şi vor îngenun* chia noroadele: şi sufletul celor ucişi de tun se va ridica în ceriu în dangătul clopotelor. Iubiţhvă şi nu vă ucideţi, oamenilor! Nu mai turnaţi tunuri din clopote! DOAMNA MATILDA Am un prieten, cum poate niciodată n'am avut. Nu este ministru şi nud profesor universitar. Dar parcă are legătură mai intimă cu moartea şi veş* nicia: este cioclu. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 219 L*am cunoscut, când mi*am înmormântat im birea în o fată palidă, care cântă în nopţi târzii cântarea lunii. . . Şi de atunci cioclul mi s'a făcut prieten. L*am rugat frumos când a săpat groapa iubitei mele, săd sape groapa adâncă şi după înmormântare, bam rugat săd facă mormânt curat, să sădească flori şi să ude florile, când lacrămile mele ar uita să le ude. Cioclule, tu m/ai înţeles şi mi*ai înţeles durerea. Tu te miri că în cimitirul tău caut musafirii albi — în tăcerea pământului virgin regăsesc ceea ce am pierdut: sufletul. O, cimitirul. Când dl vezi de departe cu cru* cile albe, cu mormintele ninse de flori, cu tăcerea mistică şi fluentă, te cutremuri de taina nefiinţei. Este cu putinţă că aci, mormânt lângă mormânt, zace împărat şi cerşetor, ca să banalizeze versul caustic — în morminte zace liniştită şi stinsă seva revoltei, nu sunt nici gesturi, nici patimi, nici pasiuni — luna păzeşte singuratătea şi privighe* toarea cântă cu dureroaseled triluri primăvara — şi acei ce dorm, cu zâmbetul ori cu lacrima din urmă în ochi, nu se mai urcă până la cărările vieţii — în cimitir sunt numai musafiri tăcuţi, care nu pretind, nu aiurează, nu cugetă, nu se iubesc, căci nu se pot urî. — O, cioclule, tu păzeşti fericirea eternei în* frătiri Şi într'un amurg, m'am dus în cimitir. Soarele îşi vopsea aerul pe cruci — în cavouri străluceau stropi de lumină. Cioclul mă aşteaptă la poarta cimitirului şi*mi spune cu ochii închişi: 220 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN — O doamnă! O doamnă! In fiecare zi vine din oraş şi duce flori multe, multe flori şi caută mormintele părăsite ale soldaţilor morţi şi le îm* podobeşte. Şi cu cât este mai părăsit un mormânt cu atât îl împodobeşte mai frumos. O, să o vezi, e o femee tânără şi frumoasă, ochii ei sunt albaştri şi părul negru. Ce obiceiu să împodobească morminte. . . Şi cioclul începu să ude mormintele. Din cană curgea belşug de apă — florile îşi scuturau capul proaspete. Deodată cioclul îmi şopti încet arătându*mi o femee: * — Doamna Matilda! Venea dinspre poarta cimitirului, era jerpelită în haină neagră, şi*mi părea mai frumoasă ca o regină îmbrăcată în beteală de aur. In ochii ei lumina albastrul tinereţii şi în mâinile firave adu* cea un buchet de flori. ^ Pe mormântul cui? Pe cine nu poate uita şi pentru cine vrea să*şi aducă aminte de cei uitaţi? ba murit logodnicul ori tatăl în luptă şi de atunci caută mormintele sihastre? împodobeşte mormintele cu flori, pen* trucă pe ea niciodată n'a dăruit*o vieaţa cu florile roşii ale bucuriei? Şi când s'a apropiat de mine i*am făcut te* menea: — Doamnă, am auzit că iubeşti morţii şi le aduci flori. . . Femeia îsi ascunse în buchet fata si mâinile*i y y y tremurau. Dintr'odată, ca dintr’un şipot, îi sbucni plânsul şi strângându*mi mâinile îmi spunea: ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 221 — Flori, flori! Ce să le aduc ? Numai flori le pot aduce. Le*aş aduce vieaţa să pot, căci s'au dus nevinovaţi — s'au dus ucişi. Au fost buni şi au trebuit să piară. Atâtea. . . mii. . . tineri. # Doamna Matilda aduce flori în fiecare zi si > caută mormintele părăsite ale soldaţilor. Cu cât este mai părăsit un mormânt, cu atât se face mai *bogat de flori. . . Cimitirul întreg este plin de flori, albe, flori roşii, flori albastre. Crini, trandafiri, liliaci, tube* roze, garoafe, catifeluţe. . . Şi tot mai multe flori, căci tot mai multe morminte părăsite — şi trenul negru aduce mereu morţi albi. Doamna Matilda nu oboseşte. O, dragostea cui, ori blestemul cui vrea săd uite ? De cine vrea să*şi aducă aminte — aducân* du*şi aminte de moarte? Poate şi logodnicul ei zace uitat într'un cimitir şi poate o inimă de femeie îi poartă şi lui flori pe pământ— inimile se cunosc şi*şi trimet şoapta pe aripi de vultur, în freamăt de codru, pe valurile râului. . . Şi cioclul — prietenul meu — într’o seară săpa o groapă adâncă — lacrimile lui svâcneau pe sapă. Când bam întrebat cui sapă groapa adâncă, îmi răspunse oftând: — Doamna Matilda! O, morţii ei, morţii ei, o să fie uitaţi. N'o să le mai poarte flori nimenea. Şi aiurit, îl întrebai pe cioclu: — Nu ştii de ce*a murit? Bătrânul cioclu îmi privea în ochi cu privirea care spune rostul vieţii: 222 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN — Săraca! A vrut să*şi aducă aminte de cei uitaţi şi o s'o uite şi pe ea! Când nu mă vede nimenea, duc flori în ci* mitir. . . Doamnă Matilda, ţi*am adus flori. Flori albe, flori roşii, flori albastre. . . Trandafiri, garoafe, tuberoze, catifeluţe. Şi ţi le aştern pe mormânt şi mă gândesc la vieaţă: ei fost o enigmă şi în mormântul tău zace o po* veste pe care a povestit*o soarta. Doamnă Matilda. CIOCÂRLIA ŞI CORBUL Ţie — Getta In faptul dimineţii, ciocârlia începu să cânte. Cântarea ei tremura în azurul luminos şi vieţui* toarele ascultau fermecate melodiile vrăjite. Cio* cârlia lăuda pe Dumnezeu în cântarea ei şi sfântă era înduioşarea paserei măiestre, şi razele de soare legau cunună pe ciocul ciocârliei. Pe*un arbore, asculta ironic corbul cântarea ciocârliei şi*şi spunea: — Cântă, cântă nebuno, dar să nu crezi că oamenii preţuiesc cântarea ta. Puţin îi interesează pe dânşii trilurile tale şi te*ar goni cu pietre fecioa* rele, dacă le*ai cânta. Şi bătrânul corb îşi scărpina ochiul, căci îl irita un picur de sânge. — O, — croncănea vesel corbul—niciodată n’am fost atât de sătul ca acum. Altădată trebuia să ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 223 sbor zile şi nopţi, până ce găseam vreo bucăţică de carne — şi acum, maţele îmi plesnesc de mi* stuirea bună. Ciocârlia sfârşi cântecul şi sbură pe arbore. Corbul o apostrofă zicând: — Ei, cântăreaţă neobosită, tu nu vrei să înţe* legi, că împărăţia ta s'a sfârşit? Nu ştii că oamenii nu mai iubesc glasul tău, căci eu le cânt zile şi nopţi întregi? Ciocârlia răspunse tremurând: — Adevărat că oamenii S£L_ncid şi nud mai înduioşează plânsul meu, dar numai războinicii nu pot suferi glasul meu. . . — Războinicii? --- se înnecă de râs corbul. Dar ceilalţi oameni ascultă evlavioşi cântarea ta? Te înşeli, cântăreaţă regină, glasul tău nu mai are preţ.. . întristata ciocârlie îşi scutură aripile, pe care nu se mai uscau lacrămile văduvelor. Deodat' din depărtare, corbul, observă venind pe drum un soldat.» Venea din luptă şi haineled erau sfâşiate — mondirul îi era pătat de sânge şi în ochii îi ardea focul durerii. Corbul zise agitat: — Vrei să ne prindem că oamenii nu te mai iubesc ? — Vrei să te convingi că glasul meu îi intere* sează mai mult decât al tău? Cântăd soldatului întâi tu, si lasă*mă în urmă să*i cânt eu si vei observa osebirea între glasul nostru!... Şi corbul râdea îndestulat, căci soldatul venea din luptă crâncenă. Apropiindu*se soldatul de arbor, ciocârlia începu să cânte. Niciodată poate n'a cântat atât de frumos, căci din ea cânta du* rerea primăverii, duioşia primăverii, duioşia flo* rilor şi duioşia suferinţei. 224 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Soldatul se opri sub arbore şi asculta fericit cântarea, careţi picura mângâere în suflet — ochii i se umpleau de lacrămi şbşi ridică evlavios prb virea în ceriu: — Ciocârlie, pasăre măiastră, Ciocârlie, dragă ciocârlie!. . . îngână în extaz soldatul. Ciocârlia conteni cu cân* tarea. Soldatul o rugă blând: — Mai cântă, mai cântă, cântă din mine spaima şi durerea! Ironic spuse corbul: — Las' acum său cânt eu! Să vezi cum o să se bucure de glasul meu. Şi corbul începu să croncănească. . . Ciocârlia îşi sbârli aripile de teamă "şi se uita la soldat. Soldatul apucă o piatră şi aruncă în ramurile arborelui: — înceată, pasăre a morţii, blestem pe ciocul tău! Şi corbul sbură ruşinat. Iar ciocârlia începu să cânte de nou — cânta primăvara în glasul ei şi soldatul căzu în genunchi şi hohotea de plâns, căci în cântarea ciocârliei i se ridica sufletul în ceriu. . . DOCTORUL SANDRU Intr'o colibă lângă un pârâiaş de munte zăceau patru răniţi. Doctorul Sandru m'a rugat să stau lângă ei şi săd încurajez. — Curaj, curaj, camarazi, a muri nu este lucru mare; mai mare lucru e să trăieşti! Răspunde cu clipirea ochilor un greu rănit:. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN •225 — E foarte greu să trăeşti. * Răsuflă neputincios un altul: — E foarte greu să mori. . . Şi am răspunde cu toţii, într'un cor ca să se scuture munţii şi să se audă glasul nostru în cer: — Vrem să trăim, vrem să trăim. Vrem flori, cântare, dragoste, căci suntem tineri! Vrem vieaţă, nu mormânt! Şi intră doctorul Sandru şi se face pace în colibă. Pe*o laiţă zace un soldat şi plânge. Plânge cu hohot, repede că parcă s'ar teme că nud va ră* mânea timp ca să*şi plângă vieaţa, — şi lacrimile lui svâcnesc în umbră ca boabe de lumină. — Nu plânge, frate, îl mângâie doctorul Sandru şi glasul lui curat porneşte din suflet. Soldatul îl recunoaşte pe doctor, îi strânge mâinile parcă ar vrea să culeagă căldura din ele, dinţii fui clăn* ţănesc şi aiurează pe jumătate: — Domnule. . . Doctor. . . Irina. . . cu doi copii. Doi copii. . . Şi două plânsuri plâng din el — plâng o sută de plânsuri în el. Părul vâlvătăi, ochii tulburi, faţa albă cum e creta. Doctorul Sandru îmi şopteşte în urechi: — Va muri. Pe colibă a coborît din mister îngerul morţii şi trâmbiţa lui sună. — Vino înapoi, caporal losif Sglinbea, în cer, vei şedea pe canapea de aur, vei avea lulea de argint în gură, vei mânca pâine coaptă cu soare şi vopsită cu sânge, cu sângele tău, losif Sglinbea, vino înapoi în împărăţia măritului împărat al 15 226 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN lumii şi al cerului, şi sună trâmbiţa îngerului morţii şi soldatul zâmbeşte peste lacrimi: — Lulea de argint. . . Viu, viu. . ., Dumne# zeu. . . Dumnezeu. Şi doctorul îmi şopteşte tot mai cald în urechi: — Aiurează. Ceilalţi trei soldaţi privesc speriaţi la cama# radul lor, căci le pare atât de străin — un soldat al morţii face exerciţiul, şi trâmbiţa morţii sună mereu. Ca un fulg se stinge vieaţa. Ochii se închid şi răsuflarea înceată — pe frun# tea asudată, e stampila morţii. Este atât de frumos losif Sglinbea, încât doc# torul îl împodobeşte cu crengi de brad, îl spală, îl rade, îl îmbracă, petele de sânge i le şterge de pe faţă — şi toate aceste le face noaptea, la lumina lunii şi a unui gogoloi de său. Şi cade în genunchi doctorul Sandru. Şi se roagă pentru cel ce s’a dus. Şi#i pune cruce pe sân. Şi stă noaptea pază şi nu doarme nici un mo# ment şi nu se mişcă de lângă mort — iar ceilalţi trei soldaţi dorm liniştiţi. Şi departe sună tunurile. Şi doctorul Sandru zice încet: — O, nu cumva să cadă un obuz pe bietul mort. . . Doctorul Sandru îl temea pe mort de obuz — vieaţa lui nu era atât de preţioasă ca liniştea unui mort. Şi când au sosit surorile albastre ale Dimineţei, ca să vopsească pe fereşti lumină — doctorul San# dru şedea neclintit pe un scaun. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 227 Cu un ochiu pândea pe cel mort — cu celălalt ochiu privea la soldaţii adormiţi şi tunurile bu* buiau, ca uriaşe lovituri de inimă. Iar când s'a făcut dimineaţă, doctorul Sandru a luat în braţe pe soldatul mort, gingaş ca pe un copil, ba săpat o groapă şi ba înmormântat. Pe mormânt ba pus o creangă de brad — şi pe creanga de brad şba sărutat amintirea, poate, când nu bam văzut a vărsat câteva lacrimi pe pământul tăcut. * Şi astfel face de şapte luni în fiecare zi şi noapte doctorul Sandru. Căci este doctor şi este Român. PĂDURILE Pădurea. . . Ab, de câte ori oftarăm plimbândume cu iubita pe cărările ei. In pârâiaşul de munte se scălda infinitul, în foşnetul frunzelor se mişca parcă taina. In plânsul ramurilor de fagi, plângea tre^ cutul întreg, şi luna poleind argintul ei pe faţa palidă a femeii, într'o privire a ei citeai rostul: vieţii. O, pădurile cu lacurile tăcute, cu văzduhul cu flori fantastice roşii, în care roşeaţa era mai roşie decât buzele îndrăgostitei fete — ah, pădurea cu colibele bătrâne, din care în nopţi de Sep* temvrie se auzea fluerul de păstor. Ah, pădurile, pădurile, cu cerbii blânzi, spe* riaţi de vieaţă, cu freamătul foilor şi cu plânsul] curat al izvoarelor. Ah, pădurile. 228 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Pădurile sunt jertfele războiului — fagii, oa* menii tăcuţi, au căzut supt lovituri de săcuri. Brazii, care înălţau cununa lor verde în tăcere — cad morţi, ca buchetele pieirii la pământ, izvoa* rele cântă altfel ca odinioară şi sfânta tăcere bise* ricească, pe care am furat*o şi am închis*o în suflet, s'a spart ca un borcan, de bubuitul tunului. In fapt de seară, soldaţi răniţi fug printre co* păci şnşi caută trecuta sănătate în liniştea de mor# mânt — zăpada este vopsită cu pete de sânge, urme, urme, tot urme de luptă — tot sânge, tot sânge, — pădurile au murit ca şi patriarhala lor poezie, cerbii sunt surghiuniţi din ele — pădurile sunt moarte. # Câte păduri, în care n’a intrat încă păcatul, ca într'un sân de fată dorul — zac violate, virgin nitatea lor jertfită pe altarul lui Marte. Cine va readuce apele curate curse cu sânge, molipsite de rănile morţilor — cine va readuce fagii căzuţi, ca ostaşii trecutului? In Carpaţi, pe a căror coaste n'a urcat nicio* dată suflarea omenească — pădurile sunt arse şi pe cărările ninse fuge hohotind moartea, pădurile străbune, pe care le*a botezat cu rouă eternei poezii vremea, ascund în sânul lor sâmburele focului: pădurile nu mai sunt păduri, pădurile sunt moarte. . . LA CÂRCIUMA LUI MOŞ PETRU Pe vremea asta, când înfloresc merii şi ceriul se scaldă în lac, mă duceam la cârciuma lui Moş Petru şi mă aşezam tăcut la o masă. Şi lăutele ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 229 sunau şi juca fecioară şi flăcău, prinzândmse de mană, şi în ochii lor se micşora ceriul şi în faţa lor înflorea primăvara. O, Dumineci liniştite, o, cântece de lăută, o, fete şi flăcăi, unde sunteţi? Şi Moş Petru mă aşteaptă în poarta cârciumei şi mă aşez la o masă. In loc de lăutari, în ungher cântă greerii şi în loc de fată joacă pe două labe un căţel, şi Moş Petru îmi pune vin amar pe masă şi mid îndulceşte cu zâmbetul: — S'au dus! S'au dus! Şi hori, şi lăutari, şi fete, şi flăcăi! Am rămas singuri, singuri. Şi Moş Petru se aşează lângă mine. Şi numai acum văd cât de bătrânăd faţa lui: în faţa lui a 'mbătrânit vieaţa şi în pletele lui albi noaptea durerilor tăcute. . . In ochii lui lacră* mile strălucesc curate şi glasul lui e înmuiat de plâns: — S'au dus. Cu toţii s'au dus. . . — Şi spune, moş Petre, nu mai rătăcesc oamenii în cârciuma ta? Nu vin musafiri veseli, lovind cu pumnul masa ca să le*aduci vin? — Nu vine nimeni, ziua şi noaptea, nu vine nimeni. Şi în zadar stau în poartă, nu mai vine nimeni. . înainte cu câteva zile, am stat lângă dughiană şi inima a 'nceput să*mi bată repede. . . Auzeam fluerând un om. Şi flueratul lui ştrengă* resc suna a chef: O, intră şi cere vin! mi*am gândit. Şi când ham văzut, inima mi s'a făcut parcă de ghiaţă: era un cioclu bătrân şi venea din cimitir. Şi voios, căci munca lui este cu deasă răsplată — îmi ceru o ocauă de vin. Şi a băut până dimineaţă. Şi de atunci, în fiecare seară se adună în cârciuma mea cioclii si cântă si beau si > ) ! chefuesc. Şi munca lor e cu deasă răsplată şi flueră plugarii morţii — o, cum aş vrea să vie flăcăii bătăuşi, să*i apuce de ceafă şi săd sboare 230 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN afară! O, cum aş vrea, în loc de cântecul lor de mormânt, să sune iar doina proaspătă şi să văd cuţite în loc de sape în unghere aruncate. Moş Petru conteneşte. In vale a pornit tăcerea şi seamănă sămânţa măruntă a păcii. Fereştile cârciumii sunt văpsite de sângele soarelui, şi*şi leagănă merii ramurile înflorite. Toaca a ’nceput să sune şi gâgâie gâş* tele în râu, roţile morii fredonează plânsul apelor moşnege. Moş Petru începe să tremure şi*mi strânge mâna: — Iatăd, vin cioclii la chef! Şi intră cioclii la cârciumă şi se aşează la masă. Sapele lor, lutoase, aburesc de îngropare. . . Şi Moş Petre aduce cupele pline de vin. Şi închină groparii. Şi mă strecor din cârciumă, în amurgul obosit. — Unde sunteti, flăcăi si fete, veţi mai veni? > * > > > INTR’O SEARĂ FRUMOASĂ Veneam acasă cântând. Veneam dela iubita mea, din grădina ei albastră, din grădina cu tran* dafiri roşii şi aduceam cu mine cântecele ei, zâm* betul ei, şi visele ei ca aurul strălucitoare. Ve# neam dela iubită şi paşii mei erau uşori, căci duceau greutatea fericirii. Şi strada era moartă — dormeau casele negre şi nu mai sunau roţile negre ale trăsurii şi mirosul verde al codrului întindea văl de taină pe oraşul adormit în farmecul primăverii. Felinarele ar* deau ca suflete aprinse, cu răsuflări roşii — rătă* citor un câine alb, cu perii sbârliţi se strecura pe ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 23 lângă zidurile negre gonit de singurătate, şi toate se întunecară cu încetul, ca întunericul pe care nud poţi frânge nici cu vesel cântec, nici cu glas de durere, nici cu şoapte. Veneam cântând şi văzui în fundul străzii o casă cu ferestre luminate. Zarea se scurgea palidă din geamuri, erau parcă razele unui soare mort de oboseală — şi casa cu pereţi trişti şi zidită în tăcere, se ridică sihastră. Şi lumina ferestrelor luneca pe stradă ca sclipirile din urmă ale unuia care nu se mai întoarce în vieaţă — şi cum mă apropiam de casa cu ferestre luminate, mă gân* deam că în casa cu ferestre luminate cântă lăută. . . botez. . . nuntă . . ori joc sglobiu. . . fericire. . . se sărută îndrăgostiţii. Şi conteni cântecul pe buzele mele, căci am vrut să aud cântecul din casa cu ferestre lumi* nate. . . şi lumina geamurilor se apropia de mine. Şi ajungând în faţa casei, m/am oprit la geamul luminos şi am privit înlăuntru. Era o odae tristă. Şi ’un sicriu era în mijloc. Şi când privii înlăuntru văzui doi dricari care puneau pemn mort bătrân în sicriu. Un dricar îşi şterse fruntea. . . un altul aprinse două lumâ* nări la căpătâi şi sfâşietor se auzea că în odăile de alături plâng mulţi. Şi tremurând am sărutat trandafirii ce mi i *a dat iubita şi am început să fug. Intr'o seară frumoasă. PLUGUL Şi niciodată nu se întoarce. Irina privea la plug şi ofta: nimeni nu o săd ducă. 232 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂNj Plugul rugineşte în ocol, boii furaţi, ţarina nă* pădită de bălării şi Irina se roagă Maicii Preciste: Maica Domnului, copiii mor lihniţi de foame! Omul meu zace alb şi rece în depărtare, războiul ha târît, şi a căzut asemeni unui măr roşu de pe pomul vieţii. Braţele i s’au încrucişat în tăcere. Şi Maica Domnului dă poruncă îngerilor sprin* teni: să apuce plugul Irinei. Şi coboară din cer în cârd de nori şi ară pământul Irinei din zori şi până seara târziu. Şi ’n dimineaţă, Irina priveşte la ogorul ei şi isbucneşte strigături de bucurie: plugul s'a făcut de aur şi brazde de argint trase în ţărână. Şi Irina trezeşte satul cu ţipetele ei: veniţi, veniţi şi vedeţi minune! îngerii au arat cu plug de aur pământul nostru. Şi oamenii priveau cu ochii înlăcrămaţi la Irina. Copiii ei lihniţi de foame, plângeau împrejurul plugului ruginit. Şi Irina binecuvântă cu mâinile ei uscate pe Maica Precista. POVESTE DE IANUARIE Zăpadă albă multă, frig albastru, lună de ar* gint. Cărarea neagră se scaldă în razele de lună. Din depărtare se aud clincănind săniile care duc la nuntă ori la durere pe cineva. Stelele ca briliante presărate pe firmamentul de catifea neagră a veşniciei. Arborii sueră ca scheleturi mari, uscate — şi mângâierea verde a brazilor miroase a taină. Acum ne vom întâlni, frumoasă doamnă, după cum ai dorit în pădure. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 233 Vreai să auzi din gura poetului vorba caldă a vieţii ? bai adus toată bogăţia de tinereţe, focul greu al privirii tale, perlele zâmbetului tău care va alu# neca pe marmura nopţii. Părul tău ca o cunună împletită din şerpi, pielea ta ca petala trandafirilor, pasul tău un ritm de picioare de gazelă. Poetul te slăveşte. E Ianuarie. E iarnă. Şi tu ai venit, femee, în pădure săd aduci în corfă de aur merele clipelor dulci. Poetul te slă# veste şi tu te miri de căldura cuvintelor care s’au născut pentru tine. Zăpadă multă. . . frig albastru. . . lună de ar# gint. Iar după ce ai ascultat oda şi te*ai săturat de mierea graiului, ai spus cu râsetul tău nevinovat ca al tuturor femeilor: — E frig... şi altădată nu*o să viu până ce nu va fi înflorită pădurea, căci iubesc mai mult gura roşie a sobei, decât gbiaţa drumurilor. . . Iar poetul a însemnat în cartea inimii, cu slovă de sânge, amintirea serii de Ianuarie: — Femeia iubeşte mai mult soba decât sufletul de poet. • Şi poetul auzea cum în depărtare clincănea o sanie, care ducea sufletul lui chinuit. ORBUL Orbul zăcea între florile primăverii şi se juca nepăsător cu un fir de iarbă. Zâmbetul lui era parcă zâmbetul ceresc mic# şorat. .234- ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Şi num apropiat de orb şi bam întrebat sfios: — De ce zâmbeşti? Vezi frumuseţi? — Văd multe flori... şi în locul iubirii se scaldă lebăda vieţii. . . din celelalte ţărmuri îşi trimite parfumul lumina şi sună fluerul lui Pan şi îndrăgostiţii înşeală clipele cu îmbrăţişarea lor. Cântă păsări albastre deasupra unui soclu de mar* mură albă, şi sclavi şi sclave joacă împrejurul mesei încărcată cu vin, fructe, şi în cupele de argint, stropii de nectar strălucesc ca diamante rare, ca lacrămile dimineţii între ramurile pădurii. Şi strălucirea soarelui înconjoară feţele tinerei pe* recbi, căci a sosit mireasa din ţara apelor bătrâne pe spetele elefantului şi heruvimi o însoţesc. — O, cât de frumoasă*i vieaţa!... păduri de portocale. . . flori de vis. . . case fericite. . . pri* măvară şi vieaţă. Şi orbul zâmbea şi mă întreba: — Şi tu, ce vezi tu ? Şi nu i*am răspuns orbului nimic. N’am vrut să*i spun că am văzut un copilaş, care dormea părăsit pe piatra străzii şi că alături de dânsul dormea un câine flămând, care cu'n ochi deschis păzea pe orfan. SINGUR IN CODRU — Bătrânule fag, am venit la tine. Trăeşti de mult şi ai uitat să vorbeşti cu mine ieri noapte. Acum am venit la tine, ca să*ţi vorbesc: moşnea* gule, dojeneşte paserile căci prea mare larmă fac! Spune*i izvorului să tacă, să nu se certe mereu cu frunzele, şi dacă poţi ameninţă cu braţele tale uriaşe, oraşul! ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 235 — Fagule, fagule, oraşul pe cared vezi în de* părtare, te urăşte. Mereu se gândeşte să trimeată securi împotriva ta. Căci lemnul tău îi trebueşte pentru spânzurătoare şi sicriu. — Fagule bătrân, cuminte şi frumos, tu, tată al pădurii, pe care te*a sădit furtuna, fagule cuminte şi frumos, am venit astă noapte să*mi vorbeşti. Spune, unde este Dumnezeu? Tud cunoşti căci în tine este seva veşniciei, în tine este creşterea şi puterea, în tine stă vremea şi rădăcinile tale sunt morţii cu şoaptele lor. — Fagule bătrân de ce nu*mi răspunzi? Doar' şi eu sunt din neamul tău: cresc şi eu ca tine tăcut, iubesc, cânt, pătimesc. . . Nu mă cunoşti? Sunt cel ce culeg flori şi zâmbetul copiilor îl închid în cutia inimii mele, sunt jurător pe stele şi pe vise, fagule bătrân nu mă cunoşti? Am venit la tine să vorbeşti cu mine. Linişteşte*mă! Spune*mi poveştile tale: tu ştii multe!. . . — Şi ramurile tale încep să tremure, un fior dulce te*a cuprins pe tine şi*l simt şi eu, ne uneşte durerea şi iubirea, sufletul tău moşneag cheamă sufletul meu, vieaţa ta şi vieaţa mea s'au recu* noscut. Pe ochii mei, sărută noaptea vis dulce. Am adormit în poala ta. Şi tu păzeşti somnul meu. Dojeneşti vântul ca să nu*mi turbure odihna, florilor le spui să*mi reverse miresme,' stai ca un tată bun şi veghiezi la căpătâiul meu. Şi dimi* neaţa mă trezesc îmbrăţişând ramurile tale. Fagule, fagule, de voiu mai veni la tine, fhvei cum ai fost astă noapte? Şi când am mai venit odată, zăceai învins. Se* curile t.e*au mistuit. — Oraşul blestemat! oraşul. . . 236 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN MOŞNEAGUL L*au întrebat pe rege: ce săfi dea. — Daţbmi împărăţia celuilalt rege! L*au întrebat pe savant: — Datbmi rostul vieţii si cheia morţii. > > > > Pe poet: — Toate ciocârliile lumii şi toate florile. Pe erou: — Cunună de dafin după biruinţă. Şi bau întrebat pe artist: — Daţbmi zâmbetul copilului care vede pe mamjbsa. Iar când bau întrebat pe moşneag, acesta răs* punse trist: — Nu*mi daţi nimic. > FIERUL, AURUL ŞI PIATRA Fierul şi piatra erau vecini. Şusi spuneau odată: — Eu — zise fierul — sunt cel mai tare prieten al oamenilor. Din mine fac oamenii unelte şi chei, cu care închid casele lor. Aurul nu se putea stăpâni: — Fără mine vieaţa ta de fier nu este vieaţă. Eu sunt cel mai sincer prieten al oamenilor şi oamenii sunt cei mai sinceri faţă cu mine. Glasul meu este cel ce face să se închine trupul omenesc. Piatra rece răspunse cu glas stins: — Tu fier, tu aur, voi sunteţi vieaţă căci în voi se topesc numai voinţele oamenilor. Oamenii topesc în voi patimile lor şi fiinţa voastră se trans* formă după porunca şi placul omenesc. Azi chee, ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 237 lanţ, unealtă. . . azi. inel de logodnă şi mâine ban de aur ce plăteşti păcatul. Eu însă, piatra moartă, sunt veşnicia în care au murit toate visurile şi chinurile, şi chiar dacă sunt tăiată în bucăţi, rămân totdeauna numai piatră. Şi inima veşniciei tresări în ritmul fericirii în munte. Iar aurul şopti fierului: — Numai prostia este veşnică. Poate de*aceasta se numeşte piatră şi ori în câte bucăţi e tăiată, rămâne aceeaşi. DUMNEZEU MbA ZÂMBIT Căutam fericirea în grădina vieţii — izvorul sân* gelui ţâşnea în întunerec — şi era sfântă, adâncă tăcerea. Cărările din grădina vieţii respirau tainice — şi de pe copaci atârnau frânghii: şi*au făcut capăt atâţia care ar fi vrut să facă altora capăt. Creşteau flori bogate, grase şi grele de parfum — lacurile de lacrămi abureau şi în iarbă strălu* ceau oase, ah, în grădina vieţii sunt multe stâr* vuri pe care grădinarul a uitat să le măture din cale. Căutam fericirea. Chemam vântul să*mi spună unde*i fericirea şi cerul îşi trimetea vânturile sale reci — chemam noaptea să mă ducă în braţele fericirii: fecioră cu ochii de foc şi plete de şarpe. Căutam fericirea. Şi în iarbă străluceau oasele şi frânghiile şuierau pe crăcile copacilor —* şi în nisipul grădinii sim# ţeam zâmbetul de aur ce a murit în copii. Sim* ţeam că păşesc cu pasul celor cari au venit şi s'au 238 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN dus fără să ştie de ce au venit şi de ce s'au dus — simţeam că fiecare pas al meu fura un strop din sângele meu, un zâmbet din gură. Niciodată stropul de sânge nu va mai fi al meu — zâmbetul va fi al altuia, grădina vieţii cu zăplaz de aur, cu lacuri de lacrămi, cu bisericile tari ale minţii şi cu râurile de sânge cald, în care pluteşte lea* gănul şi sicriul fără rost. . . Căutam fericirea. Şi deodată. . . In mine a crescut sufletul şi sân* gele, muşchii şi oasele. Simţeam că trupul meu creşte peste flori, râuri, copaci, dealuri. Mi s'au desfăcut aripile sufletului şi sub ele simţeam toată lumea — clocotea sub aripile mele inima. Cerul s'a luminat. A dispărut bolta, stelele, luna, soarele lui, şi s'a topit lumea în cer şi cerul într'o zare fier* binte — şi eu pluteam în zare ca o pasăre a veş* niciei. Dumnezeu mi*a zâmbit. Mi*a zâmbit din veşnicie şi simţeam că zâm* betul lui mă soarbe, mă bea, storcea din mine sângele şi creerul şi nervii şi sufletul — şi aripile mele fâlfâiau blânde. Mi*a zâmbit Dumnezeu. Şi zâmbetul nfa ridicat în slavă. . . Şi când a dispărut zâmbetul — umblam lăcră* mând pe cărările din grădina vieţii. Am regăsit fericirea. Şi lângă lacul lacrămilor, am aflat un copil care se juca în nisip cu o ramură de măslin şi fluera ca un tren de jucărie tânăr. Şi când mi*a văzut privirea, când a citit din privirea mea zâmbetul lui Dumnezeu, copilul a aruncat ramura de măslin. A smuls de pe pomul iubirii o floare albă şi a sărutat*o pătimaş. Părul ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 239 lui blond lumina ca mătasea de aur ce s'a ţesut fragedă şi pe cărările vieţii veneau cântând uşu* raţi călători palizi purtând pe umeri coşuri pline de fructe dulci. CASTANII DIN PARC Castani ruginiţi, trişti, bătrâni — anii mei. Frunzele voastre au înegrit în aur, ca inimi mici — durerile mele. Le scutură vântul şi cad castane sălbatice. Aşa mbau căzut din ochi privirile dulci şi de pe buze mărgăritarele de cântece. — Castanilor, anilor, unde vă duceţi? Casta* nilor, voi staţi şi totuşi vă duceţi, ca anii care stau şi totuşi se duc. In jurul vostru răsună cântare de păsări întâr* ziate, râset de copii, cerul e încă albastru şi soa* rele vesel — numai voi, castani şi ani, ruginiţi, îmbătrâniţi. Poate v'a sămănat durerea strămoşească, ori v’a uitat primăvara, ca să întristaţi tristeţa noastră, a mea, a ta, a tuturor. Castani ruginiţi, trişti, bătrâni — soldaţi cărunţi, cine vă va înflori din nou? Să fiţi uşori ca fulgii, să vă ridicaţi în slavă, şi să vă topiţi în soare ca o amintire trecută a înrădăcinatei voastre bătrâneţi, umedă şi galbenă? Castanilor, nu m’aş mira dacă de crengile voastre s*ar lega sufletul unui trecător obosit. Căci frunzele voastre cad, ca sărutările pe care nu le*am înţeles, şi crengile voastre trosnesc ca oasele morţilor într'un sicriu prăbuşit. Castanilor, anilor trecuţi. 240 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN ÎNTÂLNIRE Glontele ba pironit. In nările nasului pătrundea mirosul adânc al pământului deasupra căruia piu# teste veşnicul albastru. In piept începu să#i plângă inima, căci simţise şi ea că se desparte cineva. Puşca zăcea moartă, cu gura tăcută, scânteetoare de tăcere. Şi se împleteau cununi de raze de soare, sunau toate apele şi toţi arborii şi toate, păreau învăluite în roşu. Ochii soldatului se aţinteau în praf. O floare. . . Un trandafir veşted, aruncat de vânt ori de mâini necredincioase. Un trandafir alb, ca o mireasă. Degetele răcite îşi adună cea din urmă putere şi ridică floarea până la gură. Buzele soldatului rănit sărută pătimaşe şi frâng cuvântul: — Trandafir. . . frate. . . Şi mor alături, floare şi soldat. Parfumul florii învălue trupul chinuit de om. Dormiţi. . . ZÂMBETUL L#au legat în lanţuri, bau dus în faţa Tiranului. — Care este vina lui? întrebă Tiranul pe hale# bardieri. — A ucis o femee! — A ucis o femee — strigă îngrozit Tiranul, căci şi dânsul avuse femee. Şi de ce a ucis#o? Halebardierii n'au ştiut să răspundă. Atunci Tiranul întrebă pe ucigaş: ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 241 — De ce ai ucis*o ? Era bogată şi bai dorit arginţii ? — Nu, stăpâne — răspunse ucigaşul. Arginţii ei nu mbau trebuit. — Ai vrut să o umileşti? A fost prădalnică şi uşoară la minţi? De ce ai ucis*o? Ucigaşul îşi ridica lanţurile, făcând un gest cu mâna: — Am ucis*o pentrucă am vrut săfi fur zâm* betul. — Său furi zâmbetul? — Ultimul ei zâmbet am vrut să bl fur. — Şi de ce ai vrut său furi ultimul zâmbet? — Ca să nud prade pe trubadurul careu cântă nopţi întregi. — Şi ce*ai făcut cu trubadurul? întrebă Tiranul. Ucigaşul spuse încet: — Âm furat zâmbetul din urmă al femeii ca să răsară cea dintâi lacrimă curată în ochii tru* badurului. Şi Tiranul porunci halebardierilor săd taie în bucăţi pe ucigaş. Iar pe buzele ucigaşului apăru zâmbetul furat dela femee şi Tiranul se cutremură de pofta sălbatecă a furtului. . . POETUL Gulerul paltonului ridicat. Flueră vântul, flueră şi poetul, flueră sărăcia. Se duce palid acasă în zorii zilei. Acum, o odae caldă ca o femee primitoare, cu sobă fierbinte, cu masa încărcată. . . Un somn lung aducător de ochi curaţi, de inimă uşoară. 16 242 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Şi când se gândeşte că se întoarce acasă, poe* tului i se face şi mai rece. Odaia mucedă, patul obosit, flăcările din sobă au fugit. Şi se duce poetul pe stradă, singur palidul felinar de gaz, din colţ, îl salută. Intr'o trăsură cântă cei ce se întorc dela nuntă. Şi poetul ajunge acasă. In faţa porţii îl aşteaptă un câine. Cine ba trimes săd aştepte în poartă? Câinele se gudură în faţa lui, poetul îl mângâie. Intră în odaie. Câinele îl urmăreşte. Câine şi poet se aşează în pat. Câinele îşi lipi botul fier* binte de mâinile reci ale poetului. Aceeaşi trăsură cu aceeaşi nuntaşi se întoarce şi fuge cântecul de lăută în urma lor. Glasul de femee se aude de departe pe stradă ? Cine bo duce pentru totdeauna? — Femee bună, femee frumoasă, femee, femee. Şi lacrămile curg din ochii poetului. Şi spune încet, lunecândmşi degetele pe capul câinelui: « Dormi, câine, dormi!...» CEL CE,ŞI SAPĂ GROAPA Noaptea întreagă şba săpat groapa. Aburea lutul. Luna se mira pe cer. Corbii crom căneau prin ramuri. — O, lume, te părăsesc. Caut limanul alb unde pasc oile sufletului şi vremea ca o fecioară, stă neatinsă pe covorul strălucirii. Şi sapă necontenit. — îmi fac groapa să scap de straiţa durerii şi să*mi odihnească trupul. Amin. Şi zăngănea sapa. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 243 In zori era săpată groapa. Ca o gură neagră ce aşteaptă carne însângerată. Şi soarele vopsi aur pe pământ. Şi omul văzu în iarbă un portofel pierdut. — Bani, Bani, Bani. Sbiera răguşit de fericire. Şi aruncă sapa în fundul gropii, apucă banii şi fluerând părăsi cimitirul. Iar când în faţa cimitirului ceru un moşneag bani dela dânsul, cel ce vru să*şi curme vieaţa, spuse cu dispreţ moşneagului: — Du *te tu şi sapă mai departe groapa. iMAMA ŞI COPIL Mama şi copilul dormeau îmbrăţişândmse, aşa cum erau doi îngeri, unul mare, altul mic. — Ce frumos este copilul ce doarme la sânul mamei. Visul ce răsare este, floare care nu are nume şi care înfloreşte numai atunci când un suflet se cufundă în pământ. Şi dormeau mamă şi copil, uitând vântul, fru gul, foamea care îi va trezi. Şi vântul rece, de primăvară bolnavă, ba trezit. Copilul începu să plângă şi spunea tremurând de greutatea lacrimilor: — Mbe foame. Şi din înălţime nu coborî tavă de argint încăr* cată cu bunătăţi, nu se aşternu masă, mama şi copilul simţiră că numai în vis erau fericiţi, acolo pomii erau plini de floare, cântecul păsărilor alerga cu valurile apelor şi spuma mărilor — iar pe pă* mântui bătrân, copilul era bolnav şi mama isto* vită, şi amândoi părăsiţi. 16 244 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN DE CE NU DORMI? — Mama mea intră cu lumânarea în mână, arde sufletul ei cald în lumânarea ieftină şi se face bo# gată lumina când intră biata femee şi mă în# treabă sfioasă: — De ce nu dormi ? — Mamă, ai vrea să doarmă băiatul tău un somn alb ca atunci, când dormea în braţele tale şi când nu gonea nopţi întregi somnul ca pe#un fluture de aur, care nu mai vine. Mama mea, femee cu inima frântă — intră în odaie cu lumânarea în mână şi spune încet : — De ce nu dormi ? Afară călători albaştri rătăcesc pe poteca gra# dinii noastre, câinele latră răguşit — poate acum se desfac morminte şi ies tăcuţi, să ne vadă pe noi, cei vii. Vânturile sbiară. Din păduri adânci, vin dureri mari si mama tine în mână lumânarea, > > ' şi iar intră şi iar mă întreabă: — De ce nu dormi? Ce vijelie! Şi alunecă mama din odaie ca o umbră caldă — parfumul iubirii ei îmi leagă cunună de amin# tiri pe frunte. O, când eram copil, somnul meu sbura ca un vultur măiestru prin slavă la ceruri. Şi deodată simt că se face întuneric şi strig ncremenit: — Mamă, de ce#ai stins lumânarea? Şi nu#mi răspunde nimenea. Toate sunt întunecate. Departe, departe, foarte departe pluteşte o fla# cără albă. E din lumânarea mamei mele. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 2+5 FEREŞTILE SATULUI Ce tăcutăd tăcerea! In lacul de alături arareori cade câte*o frunză de salcie. Stelele au pătat cu aur luciul apei, sălciile sunt parcă ţesutul negru al unei mâini măiestre — drumul ţării ridică praful ca un fum alb. Vântul lunecă prin firele de iarbă, periind ţarina. Ce tăcutăd tăcerea! Şi fereştile caselor sunt toate, toate cernite. Dorm obosiţii îmbrăţişând visele frumoase pe pernele lor. Şi trec pe uliţi, cu umbra mea care mă urmă* reşte şăgalnică. Fereştile licăresc negre, iar razele de lună, lumina lumească le*a uitat. Fereştile cernite. Şi deodată, din fundul satului, porneşte un dru* meţ. Toiagul lui este de argint. Barba de spumă, cunună de smeură pe frunte — în urma lui ciri* pese păsările, apele încep să sune, florile îşi desfac petalele — albine zumzesc şi drumeţul bate cu degetul la fiecare fereastră. Şi ferestrele se deschid, feţele zâmbitoare apar la geam — se luminează uliţele, câinii latră, co* coşii bat din aripi. — Drumeţule, bate şi la fereastra sufletului meu şi trezeşte de dimineaţă somnul meu! Şi drumeţul este în vârful munţilor, apucă o rază de soare şi se urcă în slavă, în urma lui ră* mâne mirosul de smeură şi vântul care neliniş*. teste codrul. LACUL MORŢII ... Şi oamenii arătau în depărtare: «Acolo e lacul morţii, acolo este lacul morţii care tace cu apa lui neagră ». ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 246 Şi spuneau oamenii fiecărui călător: « Acolo e lacul morţii, să nu te apropii de el, căci acolo se scaldă pasărea întunecimii. Acolo e apa de sânge negru, şi luna ce râde deasupra este ghiaţă, căci niciodată nu s’a apropiat de ea privirea caldă a omului ». Şi când întrebau călătorii unde este lacul morţii, oamenii ziceau tremurând: « Acolo, acolo, departe, ne cheamă pe toţi. Şi cu toţii vom ajunge la ma* lurile lui ». Şi când a întrebat un călător pe unde să se ducă pentru ca să vadă lacul morţii, un moşneag cu plete albe ba răspuns: «învaţă să iubeşti şi priveşte la pletele mele albe. Când vei fi alb ca mine, vei încerca să te întorci de pe calea care duce la lacul morţii şi nu vei putea». Şi călătorul tânăr simţea că duce în pletele lui negre, greutatea anilor albi, simţea că în sângele lui roşu ducea vieaţa întunecată şi se înfioră, căci simţea în privirea lui, îndepărtata lumină a lacului morţii. . . PĂPUŞA DOARME — încet. . . tiptil. . . să nu o trezeşti. Doarme păpuşa. Şi se strecoară lângă mine fetiţa, cu de# getele puse pe buze, cu obrajii îmbujoraţi de grijă de mamă şi în ochii ei arde veşnicia focului de femee, care iubeşte, adăposteşte şi apără. Moartă în vieâţa jucăriei, doarme în micul ei pătuşor, în hăinuţă de mătase, cu horbotă de dantelă la gât, cu mânuţele puse laolaltă: doarme păpuşa. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 247 Şi parcă şi ceasornicul ticăeşte tăcut, parcă şi perdelele de fereastră au uitat să legene mirese mele de seară, parcă şi pasărea moartă de pe soclu închide în ciocul ei tăcerea. . . doarme păpuşa. . . tiptil, să nu se trezească. Şi apuc în braţe fetiţa şi număr clipele cu săru* ţări dese, răsuflarea mi se leagă de răsuflarea ei, privim cu iubire şi teamă păpuşa care doarme. . . doarme dusă. — O, dacă s'ar trezi... ar începe să plângă, căci n'are mamă ca noi, căci bar fi sete şi foame, căci ar nelinişti*© dureri, căci ar cere şi ea cum cerem noi: pâine, zahăr, flori, căldură, argint. . . poate ar scutura*o furtuna şi ar cădea lacrămile ei ca picuri de durere pe măsuţa albă. — încet. . . tiptil. . . Doarme păpuşa. Şi alungăm musca să nu trezească bâzâitul ari* pilor, păpuşa. Doarme păpuşa. POEMĂ DE CRĂCIUN îngerii se adună împrejurul unui copil mic care a venit de pe pământ flămând, bolnav, părăsit. Şi plângea cu plâns subţire copilul ajuns în cer şbi întreba cu sfială pe îngeri: _ — De ce este asa de frumos aci? Toate sunt de 7 aur, argint, mătase... O, nu aş putea aduce aci şi pe frăţiorii mei? îngerii cu lacrămi în ochi priviră la sufletul pruncului venit şi răspunseră în cor: — Vor veni şi frăţiorii tăi aci, căci tuturor acelor care sunt flămânzi, bolnavi şi părăsiţi şi 248 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN copii, şi mor cu suferinţe pe pământ, li se des* chide poarta de lumină să vadă pe cel înţelept. Şi îngerii bau mângâiat pe copil, bau şters la* crămile şi din zâmbetul copilului căzu pe pământ o rază de stea, pe care frăţiorii lui au simţit*o, căci plânsul lor se opri. In ochii lor începu să ardă focul îndepărtat al stelelor, pe care copilul ajuns în cer le văzu de aproape, şi din lacrămile celor părăsiţi, flămânzi şi bolnavi copii de pe pământ, se făcură multe stele pe cer. vântul — Ghitara cântă şi ascultă cântecul ei, femeea mea albă: — Sub balconul tău, stătea în vremuri un ar* bore şi avea ramuri verzi şi frunze mii şi mii. Şi arborele s'a încovoiat, i*a crăpat spinarea şi frunzele i le*a risipit vântul. Căci vântul risipeşte frunzele, sufletele micşo* rate — şi vântul a mângâiat fruntea lui Adam. Şi vântul a fluturat părul blond al Cosânzenei şi vântul a fluturat drapelul negru al celor învinşi. Acelaşi vânt pe fruntea lui Adam, pe faţa rumenă a Cosânzenei. Vântul, acelaşi vânt. Şi*am apucat ghitara şi am frânt*o. Zăngăniră lung, cu ţipăt, strunele. Şi vântul dusese ţipătul ghitarei ucise şi duse plânsul femeii pe care nu o mai iubesc. Vântul duce în veşnicie plânsul — şi poate îl va opri zâmbetul de pe buzele copilului meu, pe care îl va trezi sunând la fereastra lui, cu n clo* poţel de argint. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 249 BĂTRÂNUL CABOTIN Vin mult, vin, vin! Şi bea şbşi cufundă sufletul. Odinioară pe vremea asta, tunau aplauzele, tre* murau pereţii de uratele entuziaştilor. . . plouau flori pe scenă. . . şi apărea la rampă chemat de multe*multe ori. Acum ? Alături râd soldaţii, ţinând în braţe femei. . . fumul de ţigare se urcă 'n tavan. Ceaţa beţiei toarce văl deasupra meselor, pe părete icoana unui amorezat cufundat în uitare. . . paharele zăn* gănesc. . . se ciocneşte iubire şi spaimă. Al zecelea pahar de vin. . . Şi iese bătrânul Cabotin din cârciumă. Strada luminată ca un bal rece din care*au dispărut nuntaşii. Trăsuri, în blănuri trupuri calde de femei. Ies bătute, cu plete desfăcute parcă din han, cânte* cele de lăută. — Dumnezeule, Dumnezeule! Bătrânul Cabo* tin îşi ridică ochii la cer. Şi nu se deschide cerul să i se arate Dumnezeu cu faţa lui bună şi veşnică. Şi se târăşte pe străzi gâfâind şi tuşind. Picioarele îi sunt grele. Şi flueră vântul prin sdrenţele lui. Şi se târăşte pe străzi gâfâind şi tuşind. Picioa* rele îi sunt grele. Şi flueră vântul prin sdren* ţele lui. Şi bătrânul Cabotin se opreşte. Un afiş de teatru. Ca unui tigru rănit, i se înroşesc ochii, încearcă să înţeleagă afişul: «Romeo şi Julieta ». — Romeo. Dar altul! Romeo... Shakespeare mort, mort şi dânsul, toţi şi toate. Numai afişul trăieşte. Şi rupe cu mâinile întărite de slăbiciunea sufe* rinţelor, afişul. Scârţâie hârtia sfârticată, ca un suflet junghiat. Ninge. 250 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Dimineaţa bau găsit mort în faţa afişului pe bătrânul Cabotin, strângând în mână ca pe o biblie, o bucată de afiş: « Romeo ». . . POEMA IN PROZA Copiii au căutat lacrămi în nisip. — De ce căutaţi voi lacrămi în nisip ? ba în* trebat femeia bătrână. — Căutăm în nisip lacrămile pe care le*a pier dut mama noastră, şi nu le mai găsim. — Şi de ce căutaţi lacrămile mamei voastre ? — Pentrucă un cămătar vrea să le cumpere, spunând că sunt mărgăritare. Şi au plâns copiii, căci n’au regăsit lacrămile mamei lor, lacrămi care erau mărgăritare. Iar după ce s'au dus copiii, femeea a căutat în nisip lacrămile copiilor, căci lacrămile de copii sunt mărgăritare. . . Şi femeea a găsit în loc de mărgăritare numai lacrămi care erau mărunte şi sărate şi soarele începu să le usuce. — Dar când se vor face din lacrămile mamelor şi ale copiilor, mărgăritare ? a întrebat femeea bătrână pe zefirul care adia. Şi zefirul a răspuns adiind: — Lacrămile mamelor şi copiilor se fac măr* găritare numai în sufletul poeţilor, care nu vor să ştie că lacrămile sunt numai apă, numai sare, numai mişcare din ochi în nisip, şi nu mai au nici atâta preţ ca o frunză veştedă ce se spulberă in vânt. ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 251 Şi femeea bătrână începu să plângă şi ea, căci se văzu în luciul apei cât de bătrână este şi cât de tânăr răsuna cântecul copiilor, care se duceau botezaţi de razele de soare în nisip. . . HARFA DE ARGINT — Să nu vă apropiaţi de harfa de argint. Numai când vă simţiţi moartea, să atingeţi harfa de ar* gint cu degetele voastre păcătoase, oamenilor, căci harfa de'argint răsună în noapte şi trezeşte viforul în codru, scutură vânturile din somn şi cerneşte norii pe ceriu. — Să nu vă propiaţi de harfa de argint, care este a veşniciei, căci vai, sunetul ei este semn de plecare de pe pământ! Şi dacă aţi atins cu dege* tele voastre păcătoase, oamenilor, strunele harfei de argint, nu mai este scăpare pentru trupul vostru istovit, se stinge în inima voastră opaiţul vieţii şi porniţi pe drumul stelelor, care nu iartă întoarcere. . . — Şi eu, totuşi, într'o noapte de Mai, am atins harfa de argint. Cu degetele mele şi revolta sufletului meu, nesupus voinţei celor de deasupra mea, am atins strunele harfei de argint. Şi a început să sune harfa de argint a veşniciei, ca un plâns bătrân, răsunau văile, se cutremurau munţii de plânsul harfei de argint, o harfă mă* iastră a sunat în nemărginita lumină a dimineţii, ca să*şi aducă aminte de vieaţă morţii şi oamenii să*şi uite de moarte. Harfa de, argint am atins*o cu degetele mele, care au şters lacrămile copilului meu, şi lacrămile copiilor pe care le şterg degetele noastre sunt veşnice în cântarea harfei de argint. . . 252 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN GLOSSE PENTRU FLOAREA DE LOTUS Aproape de Oradea*Mare, se poate vedea o minune. Este floarea de lotus, răsărită din India, de pe malurile Gangelui, ajunsă în apele termice ale Băilor Episcopiei. . . Unii spun, că ar fi numai o variaţie a floarei, ori poate chiar un bastard al faunei asiatice. Iar alţii susţin cu înverşunare că sunt cele mai autentice moşteniri, înrudite cu pa* goda, elefantul, crocodilul, trestia şi. . . ciuma Indiei. Teoria mediului, cum spune Edgar Allan Poe. . . Dar şi teoria infinitului, a tainicei şi ine* fabilei naturi. De unde a răsărit floarea care nu*şi găseşte rubedenii între florile noastre: bu* suiocul, ochii de căprioară, liliacul, rosmarinul, izmă dulce, floarea de căpşun ?. . . Garofiţele noastre, gingaşe ca visurile, trandafirii somnoroşi de parfum, minunatele flori de munte, toate*toate privesc la floarea de lotus şi*o întreabă: de unde ai venit? Poate a fost un bramin surghiunit şi a adus în exilul lui dureros, floarea nufărului din Asia? Ori poate natura, care răstoarnă de atâtea ori teoriile, a creat anume isvoarele calde din băile Episcopiei şi a presărat acolo flori de lotus?. ... Mângâiere pentru morţii cari mor în străini, pen* tru străinii cari mor la noi — un deget al desti* nului, care face semn omului: tu spui Linne şi teorii botanice, eu spun, taină ţie, vieaţă şi lume şi tot ce trăieşti, tu, închinător la teoria maxima* listă, eu arunc sâmburele necredinţei în locul cu* noştinţelor voastre: şi vei găsi acolo floarea de lotus, unde nu o aşteptai şi va trăi acolo, unde nu ar fi putut să trăiască. Acum înţeleg, de ce poate trăi adesea, în mij* locul celei mai dezolante inculturi, câte*un luceafăr al gândirii... Trăieşte geniul — floarea de lotus ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 253 surghiunită — acolo unde nu ai crezut său vezi, natura dăruindume problema inexactităţii, a infi* nitului, a imposibilităţii posibile. . . .Floarea de lotus! GÂSCĂ Mă aştepta cu privirea ei rotundă, ce izvora din ochii ei albaştri*verzi. Când mă vedea că mă apropii, îi tremura gâtul de bucurie şi dădea din aripi ca sunetul lor să semene cu loviturile cren* gilor în vânt. Eram prieteni, ea gâscă, eu poet. Strămoşii ei erau din Asia şi ai mei din fumul alb al Romei. Şi ne*am înţeles. Gâgâitul ei era cald şi când îşi scărpina ochii cu piciorul, părea o femee bătrână care întâmplător, s'a umplut de pene şi poartă cioc. Şi într'o zi — când grădina era beată de stră* lucirea soarelui şi de mirosul macilor roşii, nam mai văzut gâscă. Numai două, trei pene albe au rămas din ari* pile ei care spuneau prietenia noastră. Tristă*i vieaţa, mbam spus. Şi o pană de gâscă am ascuţit şi ceea ce scriu acum cu ea, este amintirea unei pasări care nu avea suflet şi a unui suflet care nu'mai are pasăre. VAGOANE Câte bucurii au dus, câte feţe fericite au privit din geamul lor, câţi călători au intrat şi ieşit pe uşile lor!. . . Şi ce*a rămas din vagoanele pustii din gară? Geamurile sparte, uşile rupte, roţile frânte. 254 ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN Stau moarte, cadavre de oţel, lemn şi piele arsă, vagoanele din gară. Vor mai porni la bucurie sgobie, le va mai duce cineva să ajungă la destinul feeriei, ori vor rugini tot mai mult şi se vor face tot mai negre? Cine le*a răsturnat, cine le*a sdrobit, cine le*a făcut cadavre de oţel, lemn şi pele arsă? De ce nu au putut rămânea întregi, să ducă la bun sfârşit dorinţa călătorlor, ca acum să stea în ploaie şi 'n frig, părăsite, cu gurile ştirbe? Vagoanele moarte din gară. Sicrie de oţel, lemn şi piele arsă, fără morţi în ele. Unde sunt călătorii? Au murit şi dânşii? Şi pe un vagon se aşează un fluture roşu. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roşu. Cu cât sunt mai tari aripile lui, decât vagoa* nele mari, răsturnate, ruginite, părăsite din gară ? . . . V I S Am visat că am murit. Plângeau la sicriul meu copilul, femeia şi toţi care m'au iubit ori m/au hulit. Lumânări şi tămâie, dangăt de clopot au* zeam, se mirase de faţa mea galbenă, de ochii mei de sticlă, de degetele lungi, de ceară. îmi era milă de mine însumi cum mă vedeam mort, singur în sicriu, aruncat nu peste mult în pământ, ca pe vecii vecilor să nu mă scap din adâncime. Şi m'am trezit. A fost numai un vis că am murit. Trăiesc, trăiesc, trăiesc! mi*am spus cu faţa îmbujorată şi în inimă îmi bătea mai fierbinte sângele. Aşi fi sărutat şi pe diavolul cu gura care numii îngheţase de răsuflarea veşniciei. . . ARDEALULE, ARDEALULE BĂTRÂN 255 Şi cum stăteam la geam cu ochii strălucitori de lacrămile fericirii, văzui pe stradă ducând un mort în sicriu. Oare mortul nu visează că trăieşte ? Oare se va trezi şi el, cum nTam trezit eu, ori visul lui este fără trezire? ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ — Dacă ar fi numai noapte şi nu s'ar mai trezi soarele ? Ce*ar face oamenii? — Dacă ar fi numai lumină şi n'ar mai fi întu* neric, ce*ar face oamenii? — In întuneric ce*ar face soarele şi ce*ar face întunerecul dacă ar fi numai lumină? — Ce*ar face oamenii fără lumină şi fără întu* neric ? — Intre lumină şi întuneric ar fi altceva, mai puţin decât lumină şi mai mult decât întuneric si între oameni ar fi ceva mai mult decât vieată y y şi mai puţin decât moarte. CARTEA UNUI OM ARTICOLE DE ZIAR 1918—1925 Lectorul revede o materie literară pe care pro* babil, o cunoaşte din risipirea ei în reviste şi jur* nale. Alu uam dat nici o formă de catalog şi nu am respectat obiceiul vechiu, deta nu amesteca versul cu articolul politic şi esseul cu necrologul liric. Cine vrea să mă cunoască, mă va putea vedea de sub peri dea, pândind steaua aducătoare de pace şi iubire înt tre oameni. Şi chiar din pricina aceasta, spun colea ţiei de impresii: f românescul înţeles şi preţuit, forţă şi formă, vieaţă şi împlinire — fi#va altcum? — Nu vor fi ticăloşii şi puşcării şi suliţi de călău, nu vor mai fi inchizitori şi persecutori, nu va mai fi bătut ţăranul român şi glasul lui nu va mai fi learfă, cultura română va fi un nou Ar# deal, cuminte, melodios ca o Duminecă în pro# 262 CARTEA UNUI OM vincie, ca o cântare de orgă în Vatican, fin ca un vers de Galiani, cald ca o menuetă de Bocche* rini, — vor dispărea feţele odioase ale spionilor, ale trădătorilor, ale speculanţilor nefericirii ome* neşti — vor muri blestemurile, chinurile, tortu* rile — şi în loc de idealul lui Kimenes, vom moş* teni din nou pe feciorul din Nazareth, care rostea cu buze rebegite, în rictusul morţii: eli, eli, lamma sabacthani. . . Yes, my dear, astfel ai visat, căci ai fost poet şi n'ai învăţat meşteşugul cinismului dela stăpânii zilelor de azi, dela samsarii şi paraziţii politicei şi ai culturii, oui, mon cher, ţie ţi*a fost părinte Bossuet, Montaigne şi nu arareori ai rătăcit în codrul de simţăminte al lui Saint*Simon, ai cules ciuperci cu Dordentor Clovis, dar ai înjurat cu Shelley când, si, mio caro, nu*ţi părea destul de dulce apa, ori poate îţi păreau prea sărate lacră* mile. . . Tempora mutantor, ar spune fericitul meu pro* fesor de latină, dacă n'ar fi ori « pulbere», ori asteroid undeva în jurul Meteorului X. Vremurile de sclavie au trecut. Din iobagii ardeleni s'au făcut miniştri, cei cu merite minuscule, microsco* pice, au crescut ca semizeii — Ardealul s'a unit la Albadulia cu mama lui duioasă şi Ardealul. . . Ardealule, drăguţule, tu, ştrengar, chinuit, tu, fecior vitreg, să fii cuminte! învaţă, frate, dela Olanda, unde odată — înainte cu două sute de ani, a avut curajul un cardinal, să ridice bâta împotriva celor ce necinsteau virgina din Am* sterdam. Ardealule, frumosule, nu lăsa să intre în bra* ţele tale cu zâmbet făţarnic pe cei ce vor să te necinstească. . . Uite: nu auzi că în puşcării sunt mulţi hoţi, că se fură si se bea — nu auzi, că ar CARTEA UNUI OM 263 trebui să se lucreze mai mult. Şi cei ce asudă sub povara muncii, nu se pot lupta cu cei ce înşeală, vă invidiez şi vă admir preoţi ai luminii, care în Ardeal sămănaţi cultura!... Fie blagoslovit cel ce jură pe slovă, cel ce poartă penel, condeiu ori daltă în mână, cel ce îşi arde degetele cu argint viu în laboratorii ori cel ce tuşeşte în praful biblio* tecii. Ardealule, scumpule, pe aceşti ostaşi ai tă* cerii, să*i încălzeşti cu sânul tău fraged. Dar loveşte cu pumnul tău gingaş în faţă şi în ochii celor ce sboară în automobil şi taie cupoane şi se fudu* lese ca nişte cocote pe perne asudate de truda celor proşti şi flămânzi. . . . . . Un şvarţ înaintea mea, uleiul^poetuluj rom*ân în candela sărăciei vieţii de literat. . . . . .Stele pe cer. . . Şi veşnicia în ele. . . .Speranţă, numai tu mai eşti floarea albastră a lui Hecadat, tu eşti călăuza conştiinţei mele. . . .Şi mi se înalţă ruga ca un fir nevăzut tors din fuiorul fanatismului: — Ardealul botezat cu foc şi sânge, Ardealul închisorilor şi al spânzurătorilor, Ardealul barba* riei seculare, trebue să fie Ardealul nou, copilul cel mai frumos al României. Să nu*l învăţaţi să arate două feţe, să lovească, să înşele, să se trufăşească — ci învăţaţi*l să fie cum a fost născut: bun, frumos, cuminte. . . Ardealule! Ardealule! UN SAT ROMÂNESC... . De multe ori mi*am propus, să vizitez satul M.... Ii pun cruce şi*i tac numele, ca să nu supăr pe nimeni, lăudându*! poate prea mult. Satele 264 CARTEA UNUI OM noastre din Ardeal, bântuite de pelagră şi oftică, atât de des şi frumos deplânse de poeţi — s'au trezit. . . ... La începutul satului, la răscruci, îmi râde în faţă un ţăran voinic. Şi în gură are dinţi de aur. întors din America, a adus din acea adâncă civitate americană, pe care nu o putem înţelege niciodată noi, europenii. . . La marginea satului, în curtea jandarmeriei, două ţărance citesc co* piilor « Lumea Copiilor». Gheorghe Filip cum s’ar bucura, să audă, că zece poşte de Cluj, într'un sat, deasupra căruia sboară azi aeroplanul şid în* tretaie şinele de fier ale trenului, două ţărance citesc o revistă pentru copii. Şi în stânga, sub un arin teatral, preotul cu das* călul descos politic^ din cinci, şease jurnale. Popa este ţărănist: laudă cu înfocare « Aurora » şi arti* colele lui N. Lupu; dascălul — prieten cu popa — liberal, se inspiră din foiletoanele ale profesorului Simionescu. Şi pretutindeni, unde se opreşte pasul şi atenţia, observi lumea schimbată. Ori luna s'a întors, ori morţii s’au trezit, ori inima pământului s’a crăpat, dar minunea s’a făcut. Ochii înlăcrimaţi şi*au des*^—^ chis privirea. Unui ţăran, pe care ham văzut în revoluţie în Garda Naţională a consiliului Na* ţional din Clui, — pe când profesorul Emil Ha* ţeganu iscălea « Comisar militar al poporului » şi pe străzile Clujului patrulau intelectuali români ca în cele mai autentice tragedii greceşti —« Mi* tru» cum îi spunea atunci, acum i se spune: « domnul notar ». Căci amalgamul de cultură ce şi l*a adus ca un aport de civilizaţie din oraş, ha făcut semidoct, coarnele boilor nu*l mai atrăgeau, sila de*a fi intelectual, minunatul destin al trans* formării sociale ha împins spre algebră, fizică, CARTEA UNUI OM 265 istorie şi tot obscurantismul scolastic... şi acum îi spun şi eu « domnule notar ». Şi poartă ochelari şi este atât de simpatic, când spune cu un patois ardelean: « bonjur». . . înainte cu zece ani, purta poate covata după purcei şi acum spune « bonjur ». Şi idealul lui politic este: Cogălniceanu (Domnul Dragnea dela «Patria» să nu se supere că se găsesc şi alţii, cari sâd admire pe marele Kogăb niceanu), « Kogălniceanu era un politician serios şi în zilele noastre am avea hP să de astfel de energii». Sentenţe ce parcă le*ar spune Gladstone ori Cavour şi spuse cu eleganţa unui diplomat al Foreign*office*ului. . . Să nu mă opresc însă la dascălul autodidact. . . In satul botezat de ploaia torenţială, a civilizaţiei precipitate, sunt multe minuni. Două şcoli curate — o fabrică de sti* dărie. . . cu tennisground pentru fetele ţie fa* brică. Upton Sinclair ar fi mulţumit că în ţara lui Vâlcea*Popă, se găseşte, astfel de « Kaviar for people ». Prăvălii multe şi în fiecare găseşti recla* mele Ciocolatei Zamfirescu. E poate imitată re* clama după a lui Van Houten şi pastişată după modelul elveţian al lui Suchard, de*a imprima în cele mai uitate colţuri ale ţărilor firma — am avut însă şi o statisfacţie mare, văzând reclamele unei fabrici româneşti, care înaintează glorioasă în urma puternicilor Tobler, Kixerle, Stollwerk, Suchard, Van Houten. . . < ... In sat sunt mulţi intelectuali: un avocat, care are toate operele lui Hamangiu şi m'a în* cântat cu modestia cu care a vorbit de cunoştin* ţele sale politice, doi medici. . . unul « cercual » şi altul « privat ». Doctorul privat — este similar cu « Docteur prive? » — este om mai. în vârstă. Are patru fete şi toate cântă la pian, şi toate îl adoră pe Grieg şi pe Debussy — ai crede că 266 CARTEA UNUI OM însăşi natura şi*a bătut joc de mine, adunând la un loc atâtea posibilităţi imposibile. Soţia medicului este singura anacronie în fa* milie: poetul ei predilect a fost Iosif Vulcan şi ar fi poate, săd cunoască, domnul Radu Cosmin. Un copil al medicului este student la liceu şi cercetaş. Cum se cuvine unui cercetaş cuminte, a făcut din toţi băieţii disponibili ai satului (in* clusiv copiii ţiganilor) cercetaşi şi este comic, în* duioşător, să vezi « cohorta » cu pălării fantastice, în lipsa postavului, făcute din paie. . . cu enorme măciuci... şi desculţi. . . cutreerând codrii, poe* nele şi auzindude cântarea « floarea albă de noroc ». Satul are trei, gatru mii de suflete. Casele, cu uriaşa disproporţie socială, te frapează. Ţăranii bătrâni, cari au trăit urgia feudalismului, trăiesc în căsuţele lor scunde, jerpelite cu paie mucegăite. In poartă îi vezi şi azi cu pălăria în mână, când trece « nădrăgerul » — intelectualul idealizat de sclavia lor mentală. Ţăranii tineri, pe cari Piave şi Galiţia bau învăţat la reforma agrară, şi pe cari neastâmpărul unei noui lumi i*a făcut neîn* fricoşaţi — se folosesc de binefacerile independen* ţei sociale. Aci, în satul acesta, .aproape, fiecare ţăran şi*a renovat casa. . . în bătătură îi behăesc oile. . . la plug îi stau boii, te salută, numai c*un şuer din măsele, care seamănă şi cu înjurătura, când treci pe lângă dânsuh— şi totuşi parcă m/a bucurat mai tare îngâmfarea trufaşe a ţăranului care nu mă salută, decât umilirea de origină tur* ceaşcă a clăcaşului bătrân, în al cărui ochiu dor* mea toată jalea unei dureri înoptate. In jurul caselor arbori, flori, zaplazuri de lemn, fântâni cu găleţi noui, în şopron se auzea gâlgâitul dră* găstos ai porumbeilor. . . dar în fundul unei gră* dini ţipa deja sirena unui motor de benzină, co* CARTEA UNUI OM 267 mandat de o «însoţire a plugurilor», ca să di* strugă legenda braţelor omeneşti. . . Raiffeisen a făcut şi aci minuni. Ţăranii exportă ouă. . . în Elveţia, cu ajutorul unui fost demnitar al Statului, căruia îi rentează mai mult, oul decât tribuna parlamentară, oricât de impozant ar fi scaunul de catifea. . . Sunt ţărani, care au fonograf şi când cântă fonograful se adună fetele şi însoţesc cân* ţările artificiale cu dănăitul monoton al clăcii. îmi făcea impresia unui ciudat anacronism, ceva ce văzusem odată în Ronancher*ul din Vîena: ţăranii din Tirol, urcându*se în Roata uriaşă, aveau în ochii lor frica şi admiraţia faţă de pro* greşul tehnic. Şi cu fiecare pas făcut se nărue un nou turn al prejudiţiei. Satul românesc de odinioară, satul umilitor şi al dejosirilor, a crescut victorios şi a învins asupra cinismului orăşenesc. Se desvoltă o nouă, specifică vieaţă intelectuală — mai primi* tivă în formele ei de exteriorizare, dar infinit mai sinceră şi mai serioasă ca a noastră, a blazaţilor oraşului. Ţăranul, care odinioară lumina cu go* goloiul de său ascuns în baston şi alunga grindina cu laturea securii, — a acaparat pentru intuiţia lui fragedă toate binefacerile culturii. Este aceeaşi luptă tacită între oraş şi sat, ca între civilizaţia europeană şi cea mongolă. Chinezul cu mâini păroase şi japonezul cu ochii de migdală, a raţio* nat cultura europeană, transformând*o pentru uti* litatea lui. Ţăranul a copiat vieaţa oraşului şi a transformata în utilitas. Ceea ce la oraş se cheamă Club, la dânsul este « clacă », dar depărtarea între fotoliul cenaclului şi între laviţa celor din clacă este tot mai mică. Ţăranul priveşte la aeroplan şi spune liniştit: « sboară». înainte cu zece ani, ar n spus: «dracul». 268 CARTEA UNUI OM Ţăranul nu se mai sperie de medic, telefon, poştă, tren, civilizaţie. Noţiunile lui metafizice de odinioară (balaur, pitici, vrăjitori, etc.), s'au făcut practice: aeroplan, fonograf, jurnal. Şi numai astfel am putut înţelege, că în satul pe care bam vizitat, şi despre care mbam însemnat multe în carnet, ţăranii cumpără copiilor minge de foot#ball şi jocul de*a surda, de#a baba oarba, îl înlocueşte viteazul strigăt al micilor americanişti: « corner ». Este aceasta un câştig pentru noi, Românii, ori un deficit? Dacă nu se va usca în călimară cerneala, voiu continua. II Mă interesa mai ales, ca pe un sociograf pa# sionat, starea intelectuală în care se găseşte satul M. . . Situat la poalele munţilor Crailor moţi, arterat de cinci linii ferate, şi totuşi nespus de vitreg tratat de stăpânitorii lui din trecut, abia acum încearcă să#şi revină în fire. Chamberlain ar ayea un argument mai mult, ca să dovedească, că ^pacificarea oricărui teritoriu se poate face numai cu ajutorul civilizaţiei. Statistica este rece şi lipsită de patimă. M. . . are 3.700—3.800 de locuitori. Dintrânşii 83* la sută sunt români. Sunt şi vreo 2 la sută ori# ginari francezi. Odinioară poate au fost colonizaţi de vreun rege şăgalnic, ca Primulus. Şi nu este interesant? Petru Grand#Pierre? losif Jovin? Şte# fan şi Maria Vacbotte? Ai crede, că este artista cutărui teatru din Metropola latinismului şi e. . . ţărancă. Figura ei cere penelul lui Bayros. Deca* denţa este stilizată, rafinată până la frumuseţe. Copiii de ţărani, frumoşi şi slabi, cu racbitismul şi laringita lor. . . cu feţele interesante, par palide CARTEA UNUL OM 269 copii ale tablourilor lui Murillo. Mi se pare, Renan spunea că frumuseţea este origina cea mai naturală a omenimii. Altfel nu înţeleg ca ţăranii pelagroşi, palizi şi slăbiţi, să poată avea copii atât de frumoşi. Oamenii pe care îi văd în jurul meu, carac* terul latin: ochii bruni, părul negru şi buclat, J strălucitor ca fierul albastru, dinţii mari şi putere nici, cu falcă de lup. Umerii laţi şi robuşti şi totuşi mâini afemeiate, pasionate pentru clavir ori chitară. Neliniştea din ochii lor e deja altuire slavonă. Românul de fire' este liniştit ca ^apa. de ‘ munte. Sătenii din M. . . sunt însă botezaţi, de civilizaţii trecătoare. E rasa puţin cunoscută a intelectualilor rămaşi în glugă şi surtuc, cum gă* seşti în Apenini destui ţărani de genul acesta. Intr'o Duminică după masă, am încercat să intru în vorbă cu ţăranii « cuminţiţi ». Am obţinut Ităspunsuri corecte şi seducător de inteligente. Ma* joritatea ţăranilor ştia că ţara românească are rege, pe cared cheamă Ferdinand. Puţini, doar, cei Să* trâni rămaşi cu Solferino în suflet, spuneau şi azi Regelui român: «împăratul». Ţărancele amin* teau pe Regina românească, pe care unele din ele o văzuseră la Turda. Şi nu spuneau: «Re* gina», ci cu ’n aer de confidenţă: «Crăiasa noastră ». Copiii cântau uşurel cântece patriotice. «Deşteaptă*te române!» era îndeosebi cântar^ predilectă. Fetele tinere aveau mai puţind cunoş* tinţe de constituţie: confundau uşor noţiunea de* rege cu a prinţului şi abia trei mi*au ştiut spune ce este Marea Neagră şi Constanţa. In schimb, * cunoşteau bine istoria: o fetiţă de 13 ani, Ileana, mi*a povestit o scenă din Vlad Ţepeş. . . care ar face onoare fanteziei oricărei poete a noastre. Aproape toţi bărbaţii au fost soldaţi. Războiul cu 270 CARTEA UNUI OM uriaşele lui peripeţii, a trezit în inteligenţa oamenilor de rând, concepţii sublime de tehnică şi altruism. «Motor», «Aeroplan», «Tank», «Telefon»... erau lucruri îndeobşte cunoscute. Un ţăran fusese angajat în Viena şi cunoştea la perfecţie dactilografia. Acum face pe contabilul unui mare proprietar şi copiază actele judecătorului de ocol. La (poştă fac serviciul tele* fonic exclusiv ţărani: unul a învăţat şi telegrafia fără fir şi amintea că în Italia a văzut reprodusă, într'un jurnal fotografia lui Marconi, despre care ştia că este inventatorul telegrafiei fără fir. Ocu* paţia ţăranilor este şi azi (89 la sută) agronomia. Cei mai mulţi cultivă şi azi numai pentru pro* ducţia casei lor. Am văzut la 3 case ţărăneşti: legume mai fine (conopidă, sfeclă de zahăr, ridichi albe) — stupărit era la fiecare casă, în curte am găsit în 30 case iepuri domestici. Canar aveau două case. Am aflat într'o casă de ţăran clavir. (Fata urmează cursul la un liceu de fete din Cluj). Lee* turile ţăranilor sunt uşoare: cărţi cu ilustraţii, din vieaţa sfinţilor, Sf. Genoveva, Arghir şi Elena. Istoria României de Xenopol o avea un singur ţăran. Aproape înr fiecare casă am găsit ziare: « Libertatea » din Orăştie foarte răspândită, « Solia Satelor », « Poporul român », « Gazeta Transil* vaniei », « Patria », « Albina » din Bucureşti o abonau două ţărance. Dintre Reviste, mai citită era « Revista Ilustrată », « Lume şi ţară ». La antistia comunală găsii şi ziare din vechiul Regat: « Dimi* neaţa», «Viitorul » şi « Universul». Ziare un* gureşti citesc numai intelectualii străini: dascălul şi rabinul citesc o foaie germană din Bistriţa, medicul—jurnale ungureşti din Cluj, iar baronul nu citeşte decât « Neue Freie Presse » din Viena. Răspunsuri geografice. CARTEA UNUI OM 2 7 La întrebarea ce este Sofia? mi*au răspuns exact 12 ţărani. Cinci spuneau că este în Turcia, iar n’au ştiut să răspundă. Copiii de şcoală, afar' de 3—4 inşi, au răspuns corect. Africa o confundă cei mai mulţi cu celelalte părţi ale lumii: cu America, Asia şi Australia. (Un moşneag spunea consecvent Australia în loc de Austria). Aproape toţi ţăranii ştiau însă că Bucureştii sunt capitala României. Memoria poporului pare totuşi a fi limitată şi foarte apocaliptică: puţini ştiau precis că războiul a pornit între Austria şi Serbia şi că Turcii erau adversarii Românilor. Instinctul democratic s’a desvoltat enorm. Ţă* rănii din M. . . aminteau multe lucruri, pe care azi nu le pot scrie — dar le va sosi odată vremea. Un fior de civitate americană a pornit şi în su* fletul lor, şi dintele de aur din Chicago a des* voltat şi aci conştiinţa cetăţeanului libertin. După muncă, distracţia sătenilor este variată şi interesantă. Durere, cei mai mulţi sunt şi azi clienţii lui Forel şi nu dispreţuesc massicul numit acum « vinars de prune », « şliboviţă » ori «tur* cui». Bere puţină, rachiu mai mult — femeile stau la mesele cârciumii separate de bărbaţi şi beau şi dânsele până seara târziu. Anabaptiştii, sectarii, sunt antialcoolici. Dânşii se adună la Antistie împreună cu alţi ţărani ab* stinenţi, şi citesc jurnale, discută, joacă cărţi. Am văzut ţărani jucând şah. . . făcându*şi câteva regule noui, pe care nu cred că le*ar accepta Aljechin ori Lasker. . . Bigoţia şi frica de cultură a dis* părut uşor. Fără excepţie, toţi copiii erau vacci* naţi în contra vărsatului. La doctor se duce şi femeea în speranţe, şi ţăranul atăcat de ftizie ori năpăstuit de accident. Mitul leacurilor de vrajă (citiri, unsori, diferite presumpţiuni mistice) dis* 272 CARTEA UNUI OM pare. Oamenii îşi leagă rana cu tifon şi utili* zează. . . sublimat. Medicul este foarte apreciat şi ascultat, şi în genere, toţi intelectualii cumse* cade: preotul, dascălul, inginerul hotarnic (de*o vreme încoace mai ales acesta. . .) farmacistul, morarul, etc. O aversiune are însă poporul faţă cu orice păzire brutală a autorităţilor şi mai ales, sunt recalcitranţi faţă cu molestările guarzilor financiari, cari caută mereu tutun, sare şi spirt la ţărani. Oamenii sunt altfel foarte aninaţi de soarta lumii, muncesc mult şi cu spor. Dimineaţa, munca ogorului se începe la crăpatul zorilor şi durează până seara. Ţăranii se nutresc mai bine ca înainte de războiu, căci consumă productele pe care până acum le exportau în oraş. Dimineaţa: lapte, ouă fierte, slănină cu pâine. La dejun: ciorbă de le* gume şi nu arareori cu păsări. La cină: caş, brânză, pâine cu jumări, este un menu obişnuit şi negreşit mai omenos, ca înainte cu io—12 ani, când ţă* ranul era silit să ofere produsele casei oraşului hrăpăreţ, în schimbul unui biciu ori jpiroane de car. Emancipaţia satului se va vedea însă şi din altele. 1918. CLUJUL Stau pe terasa cafenelei New*York, noaptea târziu, în mijlocul oraşului... în inima Ardea* lului. . . Lumea a adormit. Se aud numai paşii gardiştilor români. Statuia lui Mathia Corvinul străluceşte în bătaia razelor de lună. Palatele albe, ca dinţi uriaşi într'o gură neagră, se înalţă ca o CARTEA UNUI OM 273 cunună de clădiri împrejurul meu. Clujul răsuflă în mocneala somnului nervos. Este al meu, este al nostru, viitorul lui este în mâinile noastre. Tre# cutul îl dăm aţelor ce niciodată n au înţeles graiul vremii. Frumos şi liniştit oraş. Se ridică pe lângă ma# lurile Someşului care se scurge, ca o durere bă# trână, din munţii Gilăului. In mijlocul oraşului: catedrala gotică, romanţioasă, predestinată parcă pentru piese jefuite. Din piaţă, radiază patru străzi largi, cu contur american, cu larmă asur# zitoare şi cu vitrine luxoase. La stânga, ascunsă de lume, biserica românească, cu sfinţi albaştri şi cu cântecele duioase ale inimelor bune. Rătăcind pe străzi, arareori ai găsit vreo inscripţie româ# nească. Doar la cârciuma bătrânului Aciu, se mai ciocnea paharul de veselie. Savanţii spun, că oraşul acesta era al lui Claudiu, pe care, burghezii colo# nişti germani hau reclădit ca Burg. Şi numit a fost întâi Claudiopolis iar mai târziu Klausenburg, ca azi să fie Cluj. Când eram copil, mă plimbam totdeauna cu tata în livada lui Banffy. . . Odinioară, familia asta feudală, avea în stăpânire o mare parte a oraşului. Clujul, locuit de conţi şi baroni, are parcă şi azi caracterul unui cuib al aristocraţiei. Palatul baronilor Banffy, cea mai arhaică şi cea mai frumoasă clădire a Clujului, cun şir de colo# nade, a devenit azi locaşul generalilor români. Şi în faţa lui, azi e cofetărie de lux, în care se ţes amoruri între feciorii cu păr negru şi între Ungu# roaicele cu ochii de foc. Evoluţie. . . Universitate. . . cazărmi. . . şcoli. . . parcuri. . . automobile. . , magazii. . . cabareturi. . . două 18 274 CARTEA UNUI OM teatre. Şi 'n teatrul de azi, se joacă « Năpasta ». De ce nu s'a jucat niciodată?. . . Intreabău? Eu în zadar ham întrebat. . . Vedeţi, ce rea politică a fost pumnul şi lanţul şi puşcăria ?. . . A noastră politică va fi condeiul, dalta, penelul, retorta. . . Şi inima iertătoare. .. * Mai de mult, când chefuiau la Biasini baronii, înaintea porţii aşteptau căleşti cu şease aripi. Şi pe capră, vizitiul îmbrăcat în laibăr cu nasturi de argint şi cu cisme de lac. Şi trei zile şi trei nopţi au sbierat lăutele şi sburau cupele peste fereşti. Şi vai, dacă trecea vreun biet plugar, «valah»! N'ar fi scăpat cu capul întreg. Baronii îşi petrec — era atunci povestea Clujului — şi de dragul beţiei şi clopotele călugărilor ar fi sunat. . . S'au schimbat vremurile. Baronii fuduli şhau băut moşiile, şhau pierdut averile. Au venit negu* storii, iscusiţi cu tiparul, cu hârtia, cu argintul lor şi Clujul vechiu a dispărut. Au năpustit asupra oraşului speculanţii politici: renegaţii lui Bach, Schmerling, şoviniştii din Pesta, imperialişti, fam taştii, nebunii, aventurierii. Şi în loc de glăsui* torul Kemeny Zsigmond, a sosit, cu glăs de piţi* goiu, persecutorul. Burete peste tăbliţa vremii. A fost, a trefcut. In cimitirul din Cluj, dorm somn adânc şi neturburat cadavrele. Şi cât o vrea, pe ruinele din Carthago!... să hohotească Marius. Preotul luminii va boteza Clujul cu apa culturii. Pace tuturora... Azi, am văzut plimbândmse pe străzile Clm jului un japonez. Dar ce cauţi tu, fiu al lui Dai* Nipon, cu sufletul tău de taifun la noi? Auto* CARTEA UNUI OM 275 mobilişti americani... câte un ofiţer francez, cu şapcă graţioasă şi cu şold de viespe. . . Se stre* coară pe uliţă mucalitul dascăl, venind la cursuri. . . Trupe vesele de actori români, copiii lui Millo. Iatăd şi pe pictorul Atanasescu. Poeţi, simbolişti ne*au vizitat. . . Furios şi activ, iatăd şi pe Bog# damDuică. . . Şi, ciudat, poliţaiul feudalismului unguresc, nud mai goneşte. Tempora mutantur. In Cluj, azi sunt multe cârciume la « Mărăşeşti » şi la « România Mare». Şi pe străzi, ţigănuşii strigă cu voce de argint: «Glasul libertăţii», «Solia satelor»... Clujule, te*ai trezit. Stau pe terasa cafenelei şi noaptea mă acoperă cu vălul ei obosit şi vrăjit. Vântul sensual flutură prin ramurii de oliv. Luna, ca un ocbiu de opal al veşniciei, îşi aruncă privirea în ochii mei. . . O prind. . . Voi, care luminaţi în stele, voi care sunteţi vântul, norii, florile, noaptea, sufletele strămoşilor mei. Vă trimet acest glas emoţionat din Clujul nou: noapte bună! CINSTIREA LUI AVRAM IANCU De câte ori privesc la munţii Gilăului, în fam tastica lor depărtare, văd parcă viitorul nostru de^aproape. In munţii aceia, botezaţi de taină — cu fluerul în mâini, colinda din viziuni în viziuni, cerşind din poartă 'n posyrtă, cel mai mare erou al libertăţii româneşti: Avram Iancu. Şi după ce bau gonit renegaţii Vienei şi ciocoii unguri împreună cu tovarăşii lor romani, bau bătut, bau chinuit, până ce şba pierdut minţile 18* 276 CARTEA UNUI OM în drum. . . ca numai fluerul şi sufletul său ră# mâie al lui. . . al lui Avram Iancu, spaima dom# nilor, leacul proştilor — cum îl numeau în împă# răţia Moţilor. . . Memoria lui Iancu o auresc în fiecare an. . . Când încă îmi pândea scrisul procurorul ungur. . . şi când «fruntaşii» noştri ardeleni se mistuiau de dorul mare ced aveau faţă de scumpul lor Habsburg. . . Am spus că sărbătoarea inimii mele este Horia, Cloşca şi Crişan. . . şi cinstitul lor frate de mai târziu, Avram Iancu. . . dânşii trei, cu suman de vidră şi cu tainele foii de lipan, şugubeţii logofeţi ai Babei Dochia, care au putut vârî cuţitul în puhoiul oligarhiei — şi cu cel dela Abrud: Iancu, în nopţi fantastice, după discuţii nesfârşite cu revoluţionarii români, ne aduceau iluziile hbertăţtî, care trebuia să sune ca un cea# sornic bătrân. . . Şi ceasul a bătut: au căzut de pe frunţi cununile de martiri, s'au deşteptat Car* păţii ca să alunge din viziuni buhnele şi pasările de pradă şi să înflorească roşu pomul Ardealului, pentru care atâtea lacrimi şi sânge a curs. Cinstirea lui Avram Iancu este nu numai cin* ştirea trecutei robii, ci şi spaima de orice robie. Avram Iancu este pentru Ardealul unit cu mama sa, un vecinie şi neprihănit ideal de dreptate, şi un memento mori al tuturor tiraniilor, ori ale cui ar fi. Căci dacă atunci sufletul nostru chema într'ajutor pe Avram Iancu, când în Cluj, numai cu perdelele lăsate se putea juca hora şi când şi pe fraţii tăi îi puteai bănui ca vânduţi şi plătiţi — acum, când Clujul este al nostru, Avram Iancu trebue să fie asemenea al nostru, care să poată rămânea aci pe vecie. Statuia lui Avram Iancu (nu un « torso », ci o statue glorioasă)—va fi ridicată în Cluj, ca o CARTEA UNUI OM 277 fântână de veşnică lămurire şi veşnică împrospă* tare: la statuia lui, — statuia democraţiei române care a învins vremea veche — se vor putea închina sufletele care cred în progres şi lumină şi care nu vor trăda niciodată cauza democraţiei. . . Avram Iancu: Românul chinuit de ciocoi, cu fluerul în mână, care cântă: biruinţa luminii. De aceasta mă bucur, că se va ridica în Cluj! Ca o ameninţare pentru ciocoi — ca o mângâiere pentru noi, misera plebs. Căci. . . deşi « nava este deasupra valurilor, totuşi apa e stăpână. . . ». AUGUSTIN PAUL * Montesquieu spune că, de oamenf ne aducem atunci aminte, când dispar. Moartea ne obligă să recunoaştem meritele fie* căruia şi să ne oprim cu ochii înlăcrimaţi în faţa mortului. «Da, a fost un om cumsecade!». Nu a fost mai mult: a fost un exemplu al cinstei! Şi dacă emoţia ne scuză exagerarea, asta e iarăşi vina psihologiei omeneşti, pe care o caracterizez astfel: ignorare faţă cu prezentul şi laşitate nemărturisită faţă cu trecutul! Augustin Paul este încă un crud argument pen* tru cele spuse. Bătrânul redactor al « Gazetei Transilvaniei», care pentru noi, scriitorii tineri din Ardeal, a fost cunoştinţa cea mai simpatică* una dintre acelea care te leagă cu prietenie de « redactor » — a zăcut pe pat de moarte în ago* nia durerilor şi a eternelor regrete — şi nimeni: nu ştia de această tăcută luptă a lui cu suferinţa şi moartea. Şi după ce hau tăvălit chinurile şi în 278 CARTEA UNUI OM ochii lui s'a stins lumina, ce trezeşte la pornire sângele — lumea se întreabă cu mirare şi duioşie prefăcută: da, a murit bietul Augustin Paul? Şi mundus vuit dicipi, mormântul îşi deschide gura şi înghite trupul hodorogit. Şi noi, cronicarii, ne numărăm pe degete fap* tele bunului, albului, cinstitului Augustin Paul, sfântul Augustin al cavicurnei ardelene, acolitul lui Diogene în întunecimile publicisticei române. Ne reamintim « Gazeta Transilvaniei », în strada Prundului, redacţia anonimă şi cu ungherele so* nore, în care trona inteligenţa lui Aurel Mură* şanu — şi în care, cu siguranţă matematică, aşeza rândurile de gazetă, Augustin Paul. îmi reamintesc primul meu « succes », foiletonul publicat asupra lui Edgar Allan Poe, şi cei doi « zloţi » onorariu, care pe atunci — sunt doisprezece ani? — însem* nau serioasă bucurie. Şi parcări aud şi azi întâia dojană: Corbul? Poe? Shakespeare? Pentru noi Românii? Parcă tot e mult!. . . Căci cine şi*ar fi adus aminte, cine ar fi cutezat a*şi aduce aminte atunci, în Ungaria lui Tisza şi Banffy, că va fi o vreme, când la Braşov, intelectualul român îşi va face excursiile şi în labirintul Europei, nu numai la Noa?. . . Şi valurile, vânturile care aruncă departe, hau aruncat şi pe dânsul. Aurel Murăşanu şba închis ochii şi s'a trezit în ţara pe care numai noi, poeţii, ne*o imaginam. Soarta românismului ardelean a fost pusă în mâinile sorţii, care s'a încumetat să frângă lanţurile şi să deschidă porţile închisorilor. Balteş, nu în zadar şba scuipat plămânii în maca* damul puşcăriei din Cluj. Augustin Paul a putut avea mulţumirea sufletească să vadă între Prut şi Someş ţară românească şi să fie consilierul Ar* dealului, în guvernul României Mari. «Dela* CARTEA UNUI OM 279 letea»— anonimatul sobru şi bisericesc al lui Paul, — a putut vedea minunea pe care au visat?o numai Gheorghe Bariţiu şi Moş Aurică, să se întindă horă în piaţa lui Mathia din Claudiopolis. Lui Augustin Paul ba ajuns atâta, ca să spună: «îmi caut steaua odihnei!» Şi ne?a părăsit. S'a retras ca un maestru al modestiei: pas de larmes. . . Nu şba făcut reclamă cu boala, cu suferinţa, cu caracterul « integru » cum se spune şi azi la Blaj. Dimpotrivă, a murit, cu exemplul celor mari: tăcut şi liniştit. Curate lacrămi să fie, care deplâng un astfel de mort! ARDEALUL NOU « Bade Toader, tu subiectul banal al banalului poet ardelean, tu, al cărui sânge hau băut de atâtea ori la banchet « fruntaşii» tăi, — tu, blând şi bun bade Toader, ascultă vorba mea. In toate plaiurile şi dealurile lumii a trecut un nou svon, pe aripa şoimilor şi în strălucirea stelelor, pe un? dele de apă şi în şoaptele vânturilor, se duce noul svon. Şi clincăneşte în calicea florilor un nou clopoţel şi răsună în codrii un nou şi frumos plâns: bade Toader, noul svon este al sufletului omenesc. . . Acest suflet nu are nici păcat, nici întindere, nici trecut — este vieaţa. Şi bade Toa? der, te chem pe tine mărturie, că tu cinsteşti vieaţa. Tu împărechezi doina ta cu creşterea spi? cului de grâu — tu legi cunună de flori din cân* tece... tu niciodată n ai greşit împotriva razelor de soare... bade Toader, de asta te admir pe tine, te iubesc pentru ochii tăi frumoşi, în care 280 CARTEA UNUI OM arde focul iubirii. Iubesc tăcerea ta şi te*aş în* demna, să arunci sacul de bolovani de pe spate, cu care te*au încărcat fariseii şi vameşii Ardea* lului ». Am rupt aceste file dintr’un carnet al meu, scris când era încă stăpânire ungurească şi vieaţa noastră românească se scurgea în alvia monotonă a vieţii de provincie. . . Pulsul uriaş al vremii era strâns în braţul românesc, se pregătea trăznetul să se descarce.- Norii negri porneau pe firmamentul Habsburgilor şi simţea buna inimă românească: sfârşitul şi începutul unui cuminte « raison » de stat. Acum, nu mai e lispă de argumente. Sfârşitul unui proces istoric care a slăvit elementul latin şi începutul lui Horia, Cloşca şi Crişan. Şi nu mai e necesar ca intelectualul român din Tran* silvania să joace jocul hibrid şi ruşinos al oportu* nismului. Supt măştile căzute, recunoşti faţa înlă* crimată a lui badea Toader, devenit în forţa îm* prejurărilor un Teodori Sclavul de odinioară îşi trânteşte furios opinca şi apucă ghetele de lac, fără să*i se potrivească poate şi imitând pe celebrul negru din Camerun al cărui joben acopere între* gile lui lipsuri de îmbrăcăminte. Şi tot astfel, din letargia intelectuală, în care hau îmbâcsit procu* rorii şi sbirii unguri — deodată intră în « claire* voyence »*ul unei culturi, care nud aparţine, căci imită pe Potemhin şi pe Schmerling. . . După eliberarea Ardealului de sub robia po* litică, trebue să urmeze eliberarea lui de tradiţiile romanţioase — şi mai ales, trezirea unei conştiinţe culturale în vieaţa acestui bogat corp al ţării. Dar dacă « trezirea lui» nu va însemna decât o CARTEA UNUI OM 281 transplantare a vechilor concepţii de cultură, dacă în Ardealul eliberat politiceşte se va subjuga iar ideea progresului, — numai firmele străzilor şi numai etichetele sufleteşti se vor schimba, sufle* tele, creatoare de*o nouă societate, vor rămânea aceleaşi cuiburi de odihnă ale întunecimii. Nu doresc săd văd caraghios pe badea Toader, cu joben în cap şi cu nimic altceva, în genul lui Cook. . . dar vreau ca ardeleanul să fie român, deplin contopit culturaliceşte cu toţi fraţii lui, o forţă considerabilă pentru progresul omenirii, că* reia numai popoare compacte şi unite, pot să*i folosească. Trezirea unei noui conştiinţe în sufletul arde* leneşe, o poate face uşor de tot arta. Cât de ade* vărat, cuvântul lui Byron: frumosul îl poate citi oricine. Daţi*i acestui Ardeal, căldura culturii! Daţi*i avântul de aur al poetului, viziunea colo* rată a pictorului, marmura gânditoare a sculpto* rului, tăcerea divină a operei savantului. Dar feriţi*l de*a fi California « desperaţilor » — feriţi*vă a face amanet din dragostea de pământ a ţăranului şi a clădi castele de Spania în loc de case de cui* tură. Experimente nu se fac cu o provincie cum este Ardealul, acestuia nu i se poate da decât ' ceea ce cere: o nouă vieaţă românească. Vieaţa românească pe care, însă, nu o poţi izola de cele* lalte vieţi ale popoarelor. Şi poate de aceasta, îl feresc pe badea Toader de... joben. Căci i se potriveşte de minune jobenul de Leon — dar numai după ce s'a tuns. Dar să nu*l tunzi ca pe*o oaie. 282 CARTEA UNUI OM Şi dacă în Ardealul frumos se vor revărsa va* lurile luminii culturii moderne. . . dacă în colibele de lângă Criş, nu va mai fi mosafir statornic pe* lagra şi Diavolul, dacă vor urui rotative în oraşe. . . vor clincăni trenurile de curent. . . vor spumega râurile la irugă, ca să frângă voinţa naturii şi să prindă în jug forţa, ca să lumineze, să încălzească, să răsleţească graiul, să micşoreze depărtarea, dacă se vor aduna, într'un uriaş mormânt pletele de anahoreţi şi se vor arde clenodiile unei lumi de robie şi fantazie, — atunci vom putea vorbi demn nou Ardeal. . . Dar pân' atunci, drum greu, drum lung. Cucuta a crescut pe altarul lui Toth. Se învâr* tesc în «tempul muzelor» discipolii lui Caglio* stro. In oficinile, unde se prepară nutreţul sufle* tesc — salahorii cântă isonul minciunilor. Unde ai crede că se naşte în Betleemul său Hristosul nostru > ardelenesc — e poate un embrion de sat diform, cu capul pleoştit şi cu ochii mucoşi. Din depărtare porneşte însă vântul liberator care va mătura panoramele, şi mâinile viitorului, vor clădi măreţul templu al culturii româneşti. « Bade Toader, până ce va sosi vremea asta, să tragi brazdă cu plugul de lemn, să*ţi încârligi spinarea, ca să asculţi graiul pământului, să lauzi în bisericuţa din răzoare, sub icoanele albastre ale sfinţilor, milostiva vreme şi înţelepciunea ei, care te*a ferit să pieri, să fii tu, coeficientul răb* dării în marele logaritm al vieţii omeneşti, să fii tu subiectul banal al banalului^ poe.t ardelean, care îşi prepară deja «harakiriml». Căci Teodor te vei numi şi Ardealul va fi inima românească, care va încălzi trupul României». CARTEA UNUI OM 283 Numai vampirul — reacţiunea — să nud ame* ninţe sângele! f OCTAVIAN BOBLETEC O tânără floare smulsă de mâinile morţii. Iertaţi cuvintele uzate. Durerea şi înduioşarea rămân aceleaşi. Şi să vă spui ce simt eu în noaptea aceasta neagră, motnoasă, rece, ca un răsuflet de cavou uriaş? Luminează de departe crucile cimi* tirului — pâlpâie o candelă albastră la căpătâiul unui mort tânăr pe ale cărui buze şi*a sărutat dulceaţa veşnicia. . . Un sculptor ardelean cu plămânii ciuruiţi de plumb şi oftică. Plumbul i ba dat Tisa. Oftica na dăruit*o Ardealul legat în lanţuri. Tragedia geniului ardelean, răstignit pe crucea durerii, înainte cu câteva zile încă bam văzut la « Salonul de artă ardeleană ». Cu mondir plouat de vreme, cu obrajii îmbujoraţi de boala mizeriei, îşi privea sculpturile cu sfială şi încredere, bam strâns mâinile înfrigurate: te vei duce în Italia, să te boteze de nou soarele, să*ţi râdă trandafirii, să*ţi mângâie şuviţele vântului mării! Şi lui Octavian Bobletec îi străluceau ochii de bucurie. Ce înseamnă să promiţi văzduh şi lumină unui tânăr careţi tuşeşte tinereţele în culoarele spi* talului! Şi în zorii dimineţii de azi ba îmbrăţoşat moartea. L*a făcut şi pe dânsul o statue doborîtă, în care nu mai palpită inima, nu se mai încălzeşte sân* gele, nu mai pornesc în slavă cântecele. Te*ai cufundat în abisul întunericului în care se cioc* nesc tăcute lumile şi credinţele, fără să le auzim. 284 CARTEA UNUI OM Te#au chemat înapoi puterile care te#au trimes şi care au dat mâinii tale graiul daltei, ca să spuie marmura rece ceea ce simţi. y Ardealule, Ardealule bătrân, ai pierdut iar un preot al zărilor albastre! In şirul celor ce poartă drapelul luminii, se face un gol: dalta a căzut din mâinile unui creator. Douăzeci de primăveri bau adus, şid duce o clipă neagră — capul lui fru# mos şi gânditor şi trist, ba pironit la pământ suliţa eternei nopţi Ardealule al culturii, al luminii, al artei ade# vărate, în cartea bătrână a comorilor tale înscriu tremurând, cu litere de aur, numele lui Octavian Bobletec. Stelelor, arătaţbi calea! ARISTIZZA... Ne#am trimes şi noi sufletul, când aţi sărbătorit la Teatrul Naţional memoria Aristizzei. . . Căci ea a fost cea dintâi solie a unui nou văzduh, în Ardealul umilirii. A venit cu zece ani înainte la Blaj... şi a spus versuri duioase, atunci când în şoaptele codrilor şi freamătul frunzelor, se ame# steca în slavă şi oftatul după libertate al golaşilor! Atunci, vorba românească era o pasăre străluci# toare ce scapă din colivie. Atunci, versul roma# nesc, era scandat de paşii jandarmului şi preţuit de ochii pândaci ai spionilor. Şi Aristizza a venit totuşi între noi, acasă. Ne#a turnat de pe buzele ei dulci încrederea în suflet, ne#a aprins obrajii cu farmecul verbului românesc! O, este mai fru# moaşă durere, decât să aştepţi împlinirea unui vis ? Artistizză, îţi mulţumesc şi azi, pentru clipele de CARTEA UiNUI OM 285 atunci. Umbra ta se ţese în Blaj, ca o amintire veşnică — şi glasul tău s’a închis în florile câm* piilor. Aristizză, solia libertăţii noastre, azi, îngă* duiascămhse şi nouă, Transilvănenilor de atunci, să*ţi trimitem înduioşarea noastră, căci tu ai fost cea dintâi rază fierbinte pe fereastra mucegăită şi ruginită de ploi a temniţei milenare. Aristizză, priveşte din lăcaşul tău şi vei vedea, cum se întinde gândirea românească până la Tisa şi cum s’au prăbuşit spânzurătorile, lanţurile, pus* căriile, s'au năruit turnurile de trufăşie în a căror clopotniţă suna în zadar clopotul minciunii, lacri* mile româneşti au lămurit ceaţa şi a reapărut soarele latin. Aristizză, roagă Ceriurile, să ne trimeată tot mai multă lumină! V CONTESĂ Contesă, de câte ori te întâlnesc dimineaţa pe stradă, îmi aduc aminte de Paris. Iţi mai aduci aminte de Sena somnoroasă, de ceaţa celor şapte poduri, de durerea cea dintâi la concertul Tita Ruffo?... Iţi aduci aminte de zâmbetul pueril al Mona Lisei?. . . Parisul. . . Contesă, acum, tu ai început altă vieaţă — uitân* du*ţi strămoşii, te gândeşti la nepoţi. Cusăto* reasă. . . Cu degetele tale albe, tu coşi şi descoşi fire de mătase şi coşi şi descoşi visele ţesute în borangic. . . Eşti şi tu muncitoare, ca surorile tale palide de pretutindeni, căci pământul ţi bau luat, lacheii te*au părăsit, părinţii ţi*au murit şi te*ai făcut cusătoreasă. . . O, să ştii că de când şi tu eşti soră cu noi, muncitorii, de când ştiu că şi 286 CARTEA UNUI OM pâinea ta este dulce căci ţbo dau clipe amare, de când ştiu că sirena te trezeşte şi te adoarme ornicul din turla bisericii — uit pe strămoşii tăi careţi chinuiau pe strămoşii mei, iert, pentru munca mâinilor tale, păcatele braţelor care loveau şi asu* preau, şi de câte ori te întâlnesc în dimineaţă, ducândmte la atelier, Contesă, îmi aduc aminte de Paris. Contesă, tu semeni acum cu femeia, pe care o înfrumuseţează gândirea, munca şi truda. IN FAŢA VITRINEI Am privit într'un colţ de stradă, cum trecea lumea. In faţa vitrinelor, se opreau paşii grăbiţi. Fe* meia se uita la briliante, un bătrân cu barbă lungă, se uita la fotografiile soldaţilor tineri. Un cavaler sclivisit, parfumat, privea cu interes la şerpii de mătase ce se legănau deasupra jobenelor strălucitoare. Samsonului i se făceau ochii rotunzi, văzând bancnote albastre*roşii*verzi şi monete de aur şi argint. Fetiţa ofta, căci văzuse atâtea pălării, atâtea horbote şi pufuri şi stofe multe^multe, închid zând în taina lor atâta bal, atâtea plimbări, atâta frumos. Poetul de primăvară, îngălbenise ca ceara de ură, văzând romanele altuia în vitrină şi copi* laşii scoteau un lung oftat din sânul lor, căci soh daţi minusculi se înşiruiau cu puşti mici şi cu coifuri ca un degetar. Şi văzui un soldat olog, proptit pe cârje. Şi se opri în faţa unei vitrine. O, câte cisme! Câte cisme! Şi bocanci! CARTEA UNUI OM 287 Soldatul olog se uită la bocancii pe care îi vor purta alţii. Unde ţbai lăsat picioarele, camarade? Târăşte*te mai departe! Şi suna, cop*cop, cârja. Primăvară. . . primăvară. . . DOMNULE PROCUROR... Pe vremea ungurească, Măria Sa Procurorul — kyrie eleyson — trecea pe străzi ca un rege. II salutau sergenţii, birjarii, notabilii — şi bietului popor îi jingăneau oasele de spaimă, când îl vedea pe Procuror. Căci Măria Sa, era sluga lui Hab* sburg şi degetul lui cel mic făcea semn călăului, ca visul cel mai frumos să se înăbuşe ’n ştreang. Măria Sa procurorul, închidea îţi beciuri primă* vara tinerească şi citea liturghia morţii valahului puturos — Măria Sa. II revăd acum; de multă, multă vreme nu ham văzut. Nud mai salută nimeni şi cine ba cunoscut îl ocoleşte ori îşi apleacă privirea să nud vadă. Bătrân ca un corb, cu ochii stinşi, cu obrajii uscaţi, sdrenţuros şi stângaciu, mbe milă parcă de tragedia vieţii, cared face străin şi umilit. Şi se furişează într’o prăvălie, îşi cumpără o porto* cală — o beleşte de coaje şi începe să sugă Faliile. Dar parcă şi Italia se răsbună, ba dat portocală cu carne seacă amară ca otrava. Şi Măria Sa aruncă portocala. Şi se duce gâfâind. O ţigancă îi oferă ghiocei. Domnul procuror se sperie parcă de fio* rile albe. îşi grăbeşte paşii. Se furişează pe lângă case. .11 goneşte blestemul celor morţi pe spânzurători. — Domnule Procuror, n'ai teamă de soare! 288 CARTEA UNUI OM ANTAGONISM? De o vreme încoace, frumoasa Ţară Roma* nească, pe care ne*a dăruit*o războiul — răsună în patru părţi de larma asurzitoare a certei « între fraţi ». In vechiul regat, s'a încuibat o mentalitate ciudată, de*a vedea în fiecare ardelean un răz* vrătit, un duşman al unificării şi un sectarist. Pe de altă parte, Ardealul se obişnuieşte a dispreţui aportul sufletesc al vechiului regat, a compătimi « orientalismul» importat de pionerii românis* mului, înzestraţi cu « patru clase primare », etc. Aceste simptome nu sunt nici periculoase, nici supărătoare cum cred unii, ci sunt naturale. Ro* mânii trăiau până azi patru deosebite vieţi naţio* nale. Românii din Ardeal au moştenit sectarismul istoric al monarhiei dualiste. Democraţiile Tinere din Polonia, Cehoslovacia si chiar din Croaţia, şi*au terminat evoluţia, formându*şi clasele so* ciale fără de revoluţie; chiar de asta, la dânsele provinciile alipite, s’au unificat mai uşor, deşi problema ţărănească din Croaţia suferă şi aci seri* oase obstacole. Din pricina aulicismului feodal, care n’a dispărut. La noi însă, unde clasele sociale nu sunt formate, ori dacă sunt formate — sufăr inegalităţi, — anta* gonismul dintre unele părţi ale românimii din vechiul regat şi Transilvania, se poate atribui şi unei evoluţii sociale, căci până ce nu se unifică socigliceşte un popor, până ce nu se contopesc definitiv tendinţele sociale, nu se împlineşte uni* ficarea unui popor desmembrat. Ardealul nu cunoaşte clasa românească feodală. Dacă există unii «latifundiari» (risum feneatis...), aceştia nu şi*au putut forma o clasă de stăpâni* tori. In vechiul regat însă, a fost elementul de CARTEA UNUI OM 289 conducere totdeauna feodalismul şi acesta şba format o clasă puternică, cu toate atribuţiile de stăpânire. Această clasă a susţinut instituţii pentru apărarea stăpânirii sale, a avut influenţă covâr* şitoare asupra vieţii parlamentare şi culturale a României. Disensiunea cea mai mare o produce azi în România, imposibilitatea clasei feodale de*a se aşeza în noua democraţie română care, invo* luntar, duce lupta cea mai grozavă împotriva oii* garhiei româneşti. Antagonismul între ardeleni şi cei din vechiul regat, ba produs poate numai feo* dalismul, căci numai feodalii au interese de clasă si dânşii s'au distrus, ori se vor distruge în urma intrării marilor mase cetăţeneşti din Ardeal în vieaţa Ro* mâniei. Antagonismul acesta însă nu va putea produce aici un efect de slăbire în vieaţa Statului unitar român, căci îndată ce se va desfiinţa clasa feodală, vor dispărea privilegiile istorice care au făcut atâta nedreptate maselor productive, men* talitatea românească se va descăera de orientalis* mul susţinut cu dibăcie de o clasă conştientă, se vor concretiza concepţiile de existenţă ale indivi* zilor, cari nu iartă herbertismul ruşinos de până acum, va dispărea definitiv din vieaţa publică românească principiul feodal şi toate elementele democratice ale acestei ţări se vor uni pentru a doborî altarul ciocoismului, care azi îşi caută pre* tutindeni alianţă şi nu găseşte nicăiri prieteni, căci aristocraţia ungară e sdrobită, şleahta poloneză nu*şi mai ridică capul de hidră de când ţărănis* mul polon, înfrăţit cu muncitorimea, a terminat cu comedia feodală din Varşovia — reacţiunea din Ucraina cerşeşte milă bourbonismului şi devine din ce în ce mai ridiculă, ori câţi Krupensky ar avea. . . Singurul reazim al oligarhiei româneşti ar fi popimea catolică din Ardeal, dacă aceasta, i) 290 CARTEA UNUI OM din nefericire pentru neamul românesc, ar fi laţi* fundiară. Democraţia română însă nu mai poate suferi «lupta» între fraţi. Trebue să se înţeleagă că între români nu mai pot exista osebiri sociale, căci un singur duşman mai are România: cioco* ismul. Niciun alt duşman nu mai există şi este păcat a nu accelera procesul de unificare democratică, cu un ultim asalt împotriva oligarhiei care în agoniad, încearcă să*şi mai arate colţii. Şi veţi vedea, că îndată ce se va curăţi văzduhul de mi* rosul leşului oligarhiei — « antagonismul » de azi dintre ardeleni şi fraţii din regat va dispărea ca un fulg. Căci aci este vorba de*o mică perturbaţie a unificării sociale, produse de desfiinţarea feu* dalismului. SATELE CU FEREŞTI CERNITE. .. Sbura automobilul. . . O, ce noapte înoptată, n'a mai rămas niciun colţ lumesc pe care să nud fi acoperit întunerecul. Cerul nu*şi mai deschide ochii de aur, luna vagabondează ca să inspire pe un poet al slavei, norii, sunt deşi pe boltă, ca o alianţă de suflete negre şi ipocrite care şhau jurat să nu lase să treacă nicio rază de lumină. Automobilul sbura. . . Mirosul proaspăt al pă* mântului ne scutura părul şi în suflet ni se ascunse teama de vieaţă căreia nud dă înţeles fiinţa. O, noapte, câtă frumuseţe este în tăcerea şi veşnicia ta, şi câtă putere în consolarea ta. Tu cunoşti balsamul tainei şi dai adânc înţeles şoaptelor. Tu eşti poate singura înţelepciune, căci sărutării îi dai dulceaţa şi îmbrăţişării rost. . . CARTEA UNUI OM 291 Dar nu fugi, fantezie, căci ai face concurenţă automobilului. Trecem prin holde semănate cu tăcere, prin cărări prăfuite de urmele morţii, prin satele lungi şi mari româneşti, ca durerile. Şi multe*multe sate am străbătut, degetele mi s'au obosit numărândude: unu, două, zece, două* zeci. . . Şi nicăeri, nici o lumină în fereşti. Nu e încă noapte, e numai seară: au murit, ori se iu* besc şi n'au lipsă de lumânări. Dar ochiul meu caută lumină — aş vrea să văd citind, vorbind la fereşti oameni, să văd în sufletul lor prin fereş* tile tăcute, să le văd dorul de seară, să*i văd. . . Şi automobilul fuge. . . Prin sate cu fereşti cer* nite. . . Au murit satele noastre? Ori au jurat credinţă întunecimei? Ori nu vor să trăiască decât ziua? Noaptea le*a cucerit? Şi trecând printr’un sat, am văzut totuşi fereşti luminoase. In momentul când am privit prin geam, văzui că un cuţit se cufundă în pieptul unui om. Mai bine să nu fi privit înlăuntru. .’. Sburaţi roţi, purtate de motor, şi duceţi*mă tot mai adânc în noapte! Dimineaţa ne va găsi. DUMNEZEU Eram în Italia, aproape de moarte. In ochii mei negri, străluceau firul morţii. Dimineaţa voiu fi alb, îmi vor spăla trupul cu burete, îmi vor lega fălcile cu batista, îmi vor încrucişa mâinile* şi vor telegrafia acasă: a murit. Ziarele vor scrie două trei cuvinte, în faţa sicriului meu se va în* china jobenul cutărui impresar literar — vor spune că m'am dus tânăr din lumea asta îngustă. 19* 293 CARTEA UNUI OM Şi eu mă voiu ridica din sicriu — voi da la o parte capacul şi căutândud pe Voltaire, ne vom duce înaintea cortinei negre. — Unde eşi, meştere ? — voi întreba, căci în dosul cortinei negre voi auzi fluerând pe un ser* vitor ceresc, care curăţeşte stelele de privirile omeneşti, ce le*au molipsit strălucirea. Meşterul, pe tronu*i de briliante, va face semn eu «Degetul Destinului» celor ce vin şi celor ce se duc, sufletele vii şi moarte. — Trăgeam de moarte pe Riviera. O lady şedea la patul meu şi în ochii ei se micşora albastrul imperiului britanic — şi medicul lăsa perdelele sure pe fereşti. Afară răsuna carnavalul, suna >:eata celor beţi, ploua cu flori şi confetii, şi eu simţeam că inima mea o strânge mâna osoasă a morţii. îmi amorţise sângele, îmi căzuse din cap tâlcul gândirii ca limba unui ceasornic, îmbătrâ* nise şi se făcu neputincioasă iubirea mea — şi sufletul meu simţeam că îşi ţese în soare aripile. Şi prin lacrimile mele ceţoase, am văzut că în faţa spitalului se opreşte un camion moşneag. Din camion se coborî un domn cu bundă albă şi la subsuoară. . . ah, coasă de argint. Şi fugi parcă, peste spinarea mea spaima din urmă, până ce auzii paşii lui pe scară . . Un câine negru lătra în urma lui şi şuierau afară plopii, ca biciuiţi de blestemul cimitirului — şi străinul intră în camera mea şi*mi zâmbi cu un zâmbet pe care ham mai văzut odată pe buzele mamei, când a murit. — Domnule — spuse grav—iartă*mă că te tur* bur — dar stăpânul, Dumnezeu, m'a trimes. Să vii cu mine! Şi*mi prinse mâinile. îşi desfăcu bunda. Acum văzui că este schelet şi Moarte. In ochii lui ardea pucioasă verde... of* CARTEA UNUI OM 293 tatul lui părea răsuflarea de guzgan. . . coasa îi era însângerată. M'a scuturat din pat. M'a îm* brăcat în haina durerii, îmi dădu o floare cu miros dulce, cum are părul de copil — şi*mi rânji: — Poţi aduce cu tine tot ce este în vieaţă în sufletu*ţi. Poţi să*ţi aduci dragostea, cuvintele vir* gine şi lăuta de aur a cântecului, pe a cărui strună ţi*a plâns versul — poţi să*ţi aduci revolta ta lumească, visele de curcubeu ale copilăriei şi du* rerea ta ce o să vie. Şi m'a izbit cu pumnul şi căzui pe scară. . . şi m'a apucat furios şi m'a smucit în trăsură. A sbierat vizitiului: — Mână până 'n soare. . . peste stelele albe ale lui Elmo să treci, şi în faţa purgatoriului să opreşti. Şi simţii că arapii pornesc în sbor. Trecurăm peste văi, munţi, ape sălbatice şi lacuri liniştite — şi caii sburau uşori şi pluteau toate împrejurul nostru. Şi moartea spuse cu ironia învingătorului: — Uite, acolo ai fost? Şi privii la: pământ şi numai pe mama mea o văzui cum mă căuta cu o lumânare în noapte şi numai plânsul ei se urcă până la mine. Trăsura se opri. Nările cailor abureau de sânge. Ajunserăm în împărăţia stelelor albe. — Acum te voi preda duhurilor — spuse moar* tea — căci eu numai până la stele mă pot urca. Aci nu mai moare nimeni. Şi scoase un fluer de diamant din sân şi şueră. Un înger se apropie: — Du*l în faţa lui Dumnezeu — dar să*i speli inima cu lacrămile fericirii, căci a suferit mult. îngerul îmi spuse evlavios: — Vino în faţa meşterului! Te*a chemat, dar să nu tăgădueşti dacă te întreabă şi să nu te revolţi dacă te pedepseşte, căci dânsul este cel ce croieşte sorţile cu foarfecile vremii. 294 CARTEA UNUI OM Şi mă târî în faţa cortinei negre, în dosul căreia auzea larma divină. Şi înaintea cortinei, deodată apăru Voltaire, aşa cum îl cunoşteam din cărţi, şi isbucni furios: — Frăţioare, să nu intri! Nud locul potrivit pentru noi. Neagă, neagă! Revoltă*te, dacă vor să te pedepsească. Şi dacă nu te vor primi în sa* Ionul sufletelor umilite — să vii la noi, în car* ciuma lui Asmodeu. Acolo îi vei găsi pe Kant, Diderot, Dante şi vei auzi discuţia lor asupra moralităţii. Şi vei putea bea masicul celor răi — vei cunoaşte pe nemuritorii care nu au loc în cer şi în iad, căci nicăeri nu suferă umilire. Şi vei vedea în loc de suflete ipocrite, care cântă osanale fără să critice strălucirea stelelor, furtuna si bolile — vei vedea în cârciuma roşie a necredinţei pe nemu* ritorii vieţii omeneşti. Şi în cârciuma roşie, han* gioaica e Laura lui Petrarca şi acolo beau vin din beciul morţii Heine şi Musset şi mereu ascut rime. Acolo vei găsi pe Savonarola jucând table cu Martin Luther, — şi Rubens pictează îngerii pe pereţii făcuţi din piele de copii morţi. Şi în cârciuma necredinţei vei fi fericit o veşnicie, căci nu te umileşte nimenea. Voltaire îmi strângea mâinile şi mă rugă atât de frumos încât sufletul meu se împerechea în madrigal cu al lui. Şi îngerul cu aripi albe; suflă în trâmbiţa de rubin: — Vii cu noi, ori te duci cu dânşii? O, mamă de ce nu te*am putut întreba? Unde să mă duc? In cer, să fiu umilit, ori în cârciuma necredinţei, să fiu afurisit de suflete? Tu mi*ai da în mână un crin alb să mă conducă. Şi genunchii mi se făceau grei, ce se fac, să mă închin — şi mă târăsc CARTEA UNUI OM 295 înaintea draperiei negre şi dând la o parte con tina, să mă linguşesc până la tronul Lui, săd laud strălucirea, puterea şi înţelepciunea? Ori să mă duc în cârciuma lui Asmodeu, să fiu elevul lui Voltaire, să fiu formulul marelui meşter al tăgă* duirii care nu vrea săd recunoască pe Zeus? In dosul draperiei negre, răsuna imnul. Mii şi mii de milioane suflete încercuiau cu cântarea lor tronul ceresc. Şi ca o furtună a durerii ţipa orga credinţei. Şi auzii cum în cârciuma roşie râdeau cu hohot nemuritorii. Diderot isbi înfuriat în capul lui Kant cărţile de joc sin sbiera sălbatec: « Şarlatanule! Ai prostit omenirea cu raţiunea ta pură! »Petrarcaîşi frânse harfa, căci Laura dădu o sărutare lui Heine — şi sufletele rele din cârciuma roşie deşteptau ecoul imnurilor din cer. . . M’am trezit tremurând. Fereastra era deschisă. Şi medicul îmi pipăia O călugăriţă tânără îmi ungea fruntea cu ulei şi marea se întindea ca un gând nemărginit în faţa mea. Carnavalul a murit. Străzile italiene arse de soare — m/au rechemat. Lady mba dat să miros petala unui trandafir. — O, vieaţă dulce, bună, bună, bună. Nu vreau nici cer, nici cârciumă roşie. Vreau să mă ridic din pat. NOTIŢELE MELE Sunt notiţe tipărite în cursul celor din urmă ani, în diferite ziare şi reviste literare. Mu au pretenţia unor opere de artă, sunt poate numai bucăţi ale unei oglinzi sufleteşti pe care şua sărutat stampilul vremea trecătoare. Le adun totuş la un loc căci sunt ale mele şi iubesc amintirile care să nu supere pe nimeni, -— nici pe cei lăudaţi, nici pe cei mustraţi. In lacrima unui zâmbit se reflectă veşnicia căci şi clipele trecătoare sunt veşnice. Cluj, la 2j Aprilie 192 p EUROPA CEA NOUĂ Am rămas puţini, de tot puţini. Arborele lumii este desfrunzit şi vânturi negre şueră între ramuri. Undezi ciocârlia iubirii? Pretutindeni ţipă buha, pretutindeni' curge sânge şi pier florile vieţii. Beznă acopere văile şi se sting flăcările căminului popoarelor, în jurul căruia ne adunarăm odinioară cu totii. > Nu este vina noastră a celor buni, că s’a încins bora drăcească. Noi am vrut totdeauna: soare, floare, cântec, pâine. Noi am preţuit ciocanul, care făcea clopotul — noi am ridicat totdeauna flamura credinţei în faţa ucigaşilor, noi nam vrut să facem orfani şi văduve şi schilavi, noi am vrut să fie pace între popoare, iubire între fraţii străini de limbă şi neam. Dar este vinovat porumbelul, căruia i se frâng aripile? Şi este vinovat cadavrul pentru glontele ucigaş? Nu, nu suntem vinovaţi. * Să nu ne căim şi să nu aruncăm cenuşe pe capul nostru. Am suferit destul, ca să putem suferi şi mai departe. Suferinţa mare înalţă sufletul şid ridică în zarea jertfei. Am suferit nu ştim de ce şi nu ştim pentru cine, soarta ne*a plouat cu 302 NOTIŢELE MELE lacrămi şi ne*a botezat cu sânge. Izvorul luminii ne va premeni. Oricât de dârz ar fi diavolul, oricât ar vrea să ne umilească, trâmbiţele unei noui lumi vor suna în curând. Se vor prăbuşi altarele vechi, idolii mucegăiţi vor pieri, şi un stârv bătrân: morala naţionalismului barbar va fi pus pe gunoiu. In zadar vor încerca sclavii trecutului să oprească torentul vieţii noui, cu mâinile lor păroase, în zadar amintesc zeii lor din trecut, în zadar ridică tămâia sclaviei în candelă ruginită — lumea nouă îşi desface aripile ca să acopere sub ele minciu* nile, barbariile, rugăciunile strămoşeşti. Europa cea nouă. Ea este mângâierea sufletului bun. Renaşte o Europă nouă, în care nu vor fi duşmănii şi sufe* rinţi, în care nu vor mai trăi fiare şi cezari îngâm* faţi. Europa cea nouă va fi un praznic al popoa* relor, o mare sărbătoare a omenimei, în care preotul va fi dreptatea şi nuntaşii vor fi copiii ţernei înfrigurate. Europa cea nouă nu poate fi decât o altă lume, în care ciocanul şi condeiul vor fi mai tari arme ca tunul şi puşca, în care nu după galoanele uni* formelor vor fi preţuiţi oamenii, ci după munca pe care vor produce*o. Să nu mai fie cerşetori pe străzi, să nu mai fie sapă de lemn, să nu mai fie lanţuri şi temniţi, să nu mai geamă copiii flă* mânzi şi desculţi când automobilul fuge peste dânşii, să nu mai asude muncitorul când brili* antele ibovnicilor domneşti strălucesc în văzduh. Europa cea nouă va da condeiu şi pâine în mâna fiecărui, va răsturna cruci de pe morminte ca în NOTIŢELE MELE 3°3 locul lor să se înalţe şcoli, Europa cea nouă va face om din fiecare om, demn ca să trăiască si în stare să*şi apere vieaţa cu creerul şi cu inima. Nu este o întâmplare că vorbesc în coloanele unui modest şi onest ziar. Şi nu este un capriciu şi nici nu vreau să fie cochetărie cu socialismul, corn vingerea pe care v'o spun. Durere, la noi, Românii din Ungaria, intelectualismul a fost străin de po* vetele divine ale socialismului. Oamenii noştri si > > > adesea cei mai iscusiţi, vedeau pericol în flamura roşie a internaţionalismului şi tremurau când au* zeau « Internaţionala». Dogme vechi, susţinute cu laşitate. Astăzi, după consecinţele războiului, putem vedea că solidaritatea popoarelor este mai puternică pavăză a naţionalismului şi a popoa* relor mici, decât Constituţia pe hârtie. Astăzi, când existenţa unui popor nu mai depinde de forţa militară şi nici de graniţele apărate cu eroism, se dovedeşte, că un popor, mic ori mare, numai atunci poate exista, dacă poate să conlucre la frăţietatea celorlalte naţiuni si dacă astfel, ridică prestigiul culturii omeneşti. Nu există decât o vieaţă, una singură, sfântă şi scurtă, pe care trebue să o aperi în om ca şi în popor. Şi nu poate exista în popor şi în naţiuni decât numai o vieaţă a conştiinţei naţionale, care însă nu poate fi decât însăşi conştiinţa umană şi legile nu schimbă cursul râurilor, nu prăbuşesc munţii, nu preschimbă nici sufletul, nici trupul omenesc. Socialismul nu este program de partid, nu este filosofia practică a forţei şi a puterii maselor, el este singurul efort al cugetării, al raţiunii, al minţii. A te înstrăina de poveţele minţii este a te desarma, căci mintea 3°4 NOTIŢELE MELE este mai puternic fort decât parapetele de piatră şi fier, căci tunul poate nărui turnul cel mai înalt, dar nu va putea ucide ideea ascunsă în gândire. ❖ Nu faceţi vinovată sociabdemocraţia pentru fia* gelul barbar. Dacă toti oamenii ar fi fost socialişti — războiul > > n'ar fi izbucnit niciodată. Dacă în sânul fiecărei naţiuni s'ar fi încuibat ideea solidarităţii ome* neşti — zadarnică ar fi fost porunca de a muri la comandă. Dar poveţele minţii n'au fost primite de fiecare popor şi « rivalitatea », « interese eco* nomice şi strategice », « probleme naţionale », etc., etc., tot atâtea lozinci blestemate au aprins clă* direa acoperită cu şindile a Europei vechi. Jertfa de sânge a fost mare, şi milioanele de vie* time ce au devenit regimentele morţii le vom putea deplânge o sută de ani. Au căzut poate cei mai buni din toate colţurile lumii, s'au nimicit cele mai scumpe comori ale lumii, s'a deslănţuit furtuna durerii deasupra fiecărei naţiuni şi zâm* betul este străin pe buza omenească. Coasa pieirii a secerat grâul de aur al lumii şi scrumul a năpădit pământul. O, plânsul n'ar ajunge să regreţi vie* timele — şi mult, foarte mult va trebui să are plugul până ce nu va mai găsi în humă sche* leturi. . . Dar cine nu vede că răsare în depărtare o nouă lumină, cine nu aude că porneşte un nou glas, cine nu simte proaspătul miros al mugurului pe copacul moşneag al lumii — cine nu crede într'un nou vis, într’o nouă şi mare lume este duşmanul Europei noui. Şi cine se îndrăgosteşte şi azi de răcnetul celui junghiat, cine vrea şi azi ţâşnirea NOTIŢELE MELE 305 izvorului de sânge al celor ucişi mişeleşte — cine se roagă şi azi la altarele vechi şi se închină la zeii din trecut, pe*acela îl va înăbuşi aerul nou al dimineţii ce răsare. . . Europa cea veche se cutremură din temelii — şi Europa cea nouă se ridică din pământ, strălucită, curată, sfântă. Blagoslovită fie mâna care te binecuvântă! Fericită fie inima care te crede! Curaţi fie ochii care te vor vedea. Şi blestemat fie cel care nu te vrea, cel ce nu te aşteaptă, cel ce nu te doreşte! O, vino Europă nouă şi cădeţi corbi şi buhne cu spânzurătorile şi călăii voştri, opreşte*te fier# binte fluviu al sângelui, încetaţi tunuri cu glasul vostru şi popoare, daţbvă mâna!... Â HENRI BARBUSSE Nous reproduisons cet article de toute beaute, non sans relever, avec un sentiment de grande tristesse d&revante, qu'il repr£sente, jusqu'â present, la seule adh&ion roumaine au magnifique appel des intellectuels fran^ais. 'Le Populaire, 31 August 1919). C'est â vous que j'adresse ces lignes. Je viens d'un pays etranger; jamais je n'ai preche la haine ni sacrifie sur l'autel de Marş. Et maintenant que Ies plus belles eglises sont en ruines, que la jeu* nesse est descendue au tombeau, que Ies chants se sont transformes en maledictions et en râles 20 3°6 NOTIŢELE MELE d'agonie, et que Ies veuves et Ies orpbelins se la* mentent — je pense au Christ: Si tu fus homme, tu devais souffrir autant que nous qui souffrîmes pour autrui. Je suis un poete roumain, mais je ne chante pas le passe des Boyards. A bas Ies lances! Le fils du peuple roumain n'a pas de châteaux bleus â admirer, pas de konaks enchanteurs, et il ne connaît pas la vie navrante de Fhistoire. Rien ne rend plus malheureux que Thistoire. Les ombres du passe nous couvrent Favenir. Les guerriers du passe chevauchent sur * leurs forts chevaux dans le musee magnifique de Favenir, et leurs fers pie* tinent les statues et les precieuses images. Nous qui voguons sur la mer libre avec nos navires libres, nous qui filons le fii de Famour entre les coeurs, qui nous reconnaissons Fun et Fautre par dessus Fabîme et par dessous les ponts, nous auxquels le petit doigt de Faimee est plus cher que cent drapeaux, comme dit notre frere Babits, nous devons nous reconnaître, maintenant, et nous tendre la main. Mes freres ecrivains dans le vaste monde: toi l'Anglais eu poing osseux, toi Tltalien amoureux, toi le Franc;ais altier et vainqueur, toi le Germain perspicace, toi le Russe revolutionnaire, vous les poetes d'Asie, d^me* rique, d'Afrique et d'Australie, partout ou s'ex* priment, ou souffrent, ou palpitent les âmes, prouvez au monde que les poetes ne sont pas plus lâches maintenant qu'ils ne Fetaient au temps de Medicis. Barbusse, vous avez inspire tout ecrivain et tout coeur qui s'est tu sous la contrainte et dans la douleur pendant la guerre. Ce n'est plus un crime de dire pourquoi je fus mis en prison: A bas la guerre! NOTIŢELE MELE 307 Transformez de nouveau en fer pacifiques Ies armes, et faites avec Pairain des cloches, au lieu de canons. Le sourire d'une femme est plus pre* cieux que la discipline militaire aux plumes de perroquet. Le langage d'une seule fleur est plus beau que le fracas de miile trompettes. Barbusse, il nous est permis, de nouveau de nous entendre n’est ce pas? Goethe n'est pas res* ponsable de ce qui se passe maintenant â Weimar, et il nous faut pardonner au sanguinaire Kluck, pour Tarnour de Heine. Les soldats de la litte* rature n'ont jamais detruit d'anciens chefs d’oeuvre, n'ont pas fouille les maisons, n'ont pas chasse â coups de fouet les vieillards dans la rue, comme dans les quartiers sombres de Lodz et de Var* sovie. A la fontaine litteraire les justes se rencon* trent et la Laure de Petrarque converse meme avec le valet de Wotan. . . Pouchkine n’est pas plus triste que Kierkegaard, et â Melbourne le soleil est tout aussi radieux qu’â Montevideo. Les larmes se valent partout et le baiser, la raillerie, la modestie et la douleur pesent de meme partout. Ceux qui vont au pays de Poubli ne rencon* trent jamais ceux qui viennent des contrees du secret; jamais ces voyageurs eternels ne se don* nent la main. Humanite, telle que tu te manifestes des cor* nues, des folios, par la plume des ecrivains et les oeuvres des peintres; humanite, telle que tu te refletes en petit dans Poeil bleu des jeunes filles et en toute ta puissance dans les profondeurs de la mer; humanite, telle que tu consideres Nep* tune et scrutes en pensees le secret du sage Akiba; Barbusse, apotre de Phumanite, je te salue! Nous nous rencontrerons, nous nous sommes rencontres. A travers le tonnerre du canon, Ta* 20' 308 NOTIŢELE MELE verse de sang et le nuage pestilentiel, a perce ton appel. Hommes de plume, tendez#vous la main et annoncez la parole: que l'amour, la paix, la joie et la beaute viennent orner Fautel de l'hu# manite perissable et condamnee â se fletrir! Freres, repondez â Barbusse! PE PERONUL GĂRII... La Paşti am aşteptat pe un bun şi nepreţuit amic, care se întorcea din Franţa. . . O, tu, care readuci memoria gnoufurilor, şi care ai fost de atâtea ori în « Regie de trois ». . . Tu, care aduci amintirea lui Dranem Fragson şi poate a lui Bedier, — mai trăieşte papa Sillon, ori este şi dânsul în « le musee des refroidis ?. . . » Am aşteptat să#mi vină prietenul, ortacul se# rilor şi camaradul duios, cu care am trezit de atâtea ori dimineaţa, când ne înnecam în noapte. Şi cartea inimii mele se deschide, căci nicăiri atâtea impresii, ca aci, unde vin şi se duc vieţile, ca într'o tragică piesă de teatru. . . Aici vei vedea pe seladonul orăşenesc, parfumat cu Ylang#Ylang, purtând trestie uşoară în mâini şi pe buze un zâmbet arogant şi gol, cum au samsarii şi amorezaţii. Vei întâlni pe ilustra ma# troană înconjurată de nepoţi şi nepoate — plecând la ţară, cu o cruce de aur demn metru la sân, ca o ispăşire a lungii vieţi. latăd şi pe distinsul amfibiu politic, cu jobenul Leon pe ceafă, învă# luit în mister şi purtând ziare subsoară şi un ale# gător, pe care#l pisează cu pilde din Smiles încât îi ţiuie urechile. Şi dumneata eşti aci, fost ex# ministru, cu cap de crap: ai vrea să înghiţi parcă NOTIŢELE MELE 309 întreg peronul, după ce ai tot înghiţit sinecure în scurta şi nebleznica#ţi vieaţă. Fireşte că n'ai putut lipsi nici tu, straşnic nepot al marelui ge# neral X. Y. Z., cu pardesiul tău ce miroase a benzină şi cu ochii roşii de Saturnalii. Mai faci şi alte observaţii. De pildă, vezi un domn maior, lung, lat, mare, ca un Bramarbas, urlând fioros şi aplicând cele cinci degete ale lui pe faţa blajină şi galbenă a bietei ordonanţe. Vezi oameni negri, cu felinare ce ard în ziua mare — fluerând, agi# tând, fugind de ici şi colo, de parcă ar fi nebuni. Un şef de gară galonat cu aur până la buric, tot scrie într'un carnet şi face semne: este Mag, ori numai şeful unei gări? Fug călători, cu privirea disperată a tuturor călătorilor lumeşti, cu cufere şi pachete *n spate şi şarpele de fum al locomo# tivei se ridică deasupra lor. Iar când era să mă cufund cu desăvârşire în impresii, două braţe m’au legat, doi ochi mhau zâmbit şi ham revăzut pe prietenul meu: — Vii dela Paris? Glasul mha fost evlavios, şi amicul mha răspuns râzând: — Acasă! Şi a simţit imediat că este acasă, căci cineva ha dat un ghiont, de*a început să vadă stele verzi şi cai roşii. — La noi acasă. . . Monsieur Yetow, du#te în locul meu la Luvru şi spuned Mona Lisei: salut! DASCĂLI ARDELENI... Iatăn adunaţi şi pe dânşii la congresul lor. Clujul vede rari musafiri: dăscăli anonimi, intelectualii 3io NOTIŢELE MELE ascunşi în negura satelor, pionerii culturii roma* neşti şi azi ca totdeauna năpăstuiţi. Căci, să mă credeţi, este grozav să ştii că în toate locurile unde saltă inima românească sunt idealişti recru* taţi din cea mai bună speţă a omenirii: tăcuţi, trişti, blânzi şi buni, de*ai crede că într'adevăr sunt ucenicii lui Hristos. Şi mă gândesc: nu -aceasta este armata noastră adevărată? Nu aceştia sunt luptătorii luminaţi, dânşii, pe cari nu*i di* stinge nici măcar o pălărie mai bună de alţi mun* citori de rând? Şi vedeţi oamenii ăştia, care sea* mănă săminţia luminii în văile adânci ale Some* şului, în munţii tainici ai Făgăraşului, în dum* brăvile sunătoare ale Gilăului şi în poenele Mure* şului — dascălii români, pe care urgia vremii de legat odinioară cu lanţuri şi i*a osândit la moarte (Pompiliu Dan, ce zici?...) s'au adunat şi de astădată ca un popor de civitate în Cluj; era: o plăcere săd asculţi, că dânşii, cari poate aduceau în gură amăreala pâinei uscate, aruncau cele mai suverane cuvinte, de glorie şi lumină, adevărat povestea ciocârliei oarbe. . . Dascălii români s'au adunat la congres. Şi ceea ce s'a vorbit acolo, a fost mai mult decât un discurs, a fost un program. . . S'a opus şi de astădată un verdict oportunis* mului levantin şi tunicele modeste, rustificate de lip sa textilelor, au vestit şi de astădată dispreţul idealiştilor faţă cu desfrânarea îngâmfată a celor avuţi. Zeghea şi capătul dăscălesc şi beţişorul de trestie, au paradat şi azi în faţa mea, ca să admir idealismul, să*l preţuesc, să simt cu zecile de mii de oameni cinstiţi şi curaţi. Nu se va cutremura Kant de înţelepciunile spuse, nu s'a fiiosofat pre* ţios, poate nici oratorii n'au însuşit maniere dela Pitt şi Gladstone — a fost însă o sărbătoare NOTIŢELE MELE 3ii a inimilor bune româneşti, să auzi cuvinte sincere!. .. Duceţi*vă acasă la cuibul vostru, dascăli români din Ardeal. Şi duceţi din casă ’n casă praporii voştri albi şi ucideţi întunecimea sufletească! Căci voi sunteţi zămislitorii ideei şi în voi sălăşlueşte sufletul româ* nesc pe cared veţi altoi în inimi gingaşe de copii. Şi spuneţi inimilor mici iubire mare, şi încurajaţi zâmbetul cântecul, veselia, credinţa şi pofta de vieaţă a copiilor noştri, voi, care poate purtaţi în inimă multă, multă durere, căci mult aţi suferit şi suferiţi şi azi pentru lumina căreia i*aţi jurat credinţă. . . y OUCHY... In Ouchy, lângă lacul Leman, mi*am adus aminte de Lacul din Sfânta*Ana. . . Aci, lac de lume elegantă, yacbturi, fete de bronz, ciorapi fii d'Ecosse, Americani romanţioşi, dineuri galante, mătase, iubiri cu şoapte, parfum Houbigant şi ţigarete Gianaclis. . . La noi acasă, la lacul Sfintei Ana, ţărani bătrâni, copii palizi, cai sălbatici, flori de munte, apusuri de sânge, sărăcie, sărăcie, sărăcie.. . Plimbându*mă în Ouchy, pe ţărmul lacului, cu o engleză blondă, — Miss Ethel ori Miss Fio* rence o cheamă, şi tatăl ei are holde de postavuri în Glasgow, — Miss Ethel săruta câinele ei favorit şi*i dădea zahăr şi clincănea automobilul şi suna sirena navei ce pleca spre Franţa. . . Şi Miss Ethel mă întreba: 312 NOTIŢELE MELE — Străinule cu ochi trişti, de ce eşti trist, aci, unde sună gavota şi fetele sunt frumoase şi calde şi iubitoare; de ce eşti trist, aci, unde plouă aurul şi spumegă pretutindeni şampania?... — Sunt trist, Miss, pentrucă acasă, la ţărmul lacului Sfintei Ana, este o cârciumă cu fereşti albastre şi acolo, toată noaptea ţipă lăute sălbatice. Şi, vai, cântecul lor, cântecul lor este imnul celor flămânzi, celor proşti, celor săraci şi cântecul lău* telor acestora mi*a pecetluit cu amar inima. . . La noi acasă, pe vremea asta, Moş Vasile se uită în soare, căci ceasornicul uriaş al celor săraci este soarele şi Lelea Irina citeşte din foaia de mură sorocul Irinuţei. . . Miss Ethel face ochi rotunzi ca două safire şi sânii ei se umflă şi glasul ei oftează. — La noi, Miss Ethel, nu sunt dineuri galante şi corăbii trufaşe şi nu^s brăţări de argint, căci pluta a fost corabia noastră şi pâinea uscată în* muiată cu lacrămi ne*a fost dineul şi brăţări ne*au fost lanţuri, lanţuri. Şi Miss Ethel picură o lacrimă pe mâna mea. O, cât de grea a fost şi cât de bună a fost o lume de compătimire micşorată într'un picur de suflet de femeie. — Dar, Miss Ethel, odată... de vei veni la lacul Sfintei Ana, să vezi că vor pluti pe valuri, corăbii de bronz, vor suna fanfare, vor lumina felinare roşii, verzi, albastre, galbene, pe ţărm se vor plimba sătui şi fericiţi feciorii şi fetele, şi moş* negii vor privi îndestulaţi primăvara, căci şi noi vrem lacuri magice, aur, fericire, bogăţie, lumină, văzduh... Şi Muma Pădurii se va spânzura atunci de un brad, disperată că au părăsit*© pe veci Românaşii. . . NOTIŢELE MELE 313 Plimbându*mă în Ouclr , lacul Leman a înnop* tat. Şi simţeam că mâinile firave ale Miss-ei Ethel trec în mâinile mele şi ni s*au legat degetele. — Uite stelele, stelele, stelele... Şi ’n sufletul meu a început să cânte pasărea nemuritoare a înduioşării. . . MOŢII Aţi ajuns şi voi la modă, urmaşi ai lui Avram lancu. Până azi nu prea mult s'a ştiut despre voi. Aţi fost coeficientul naţional, des folosit în mate* maticile naţionaliste — dar puţini, foarte puţini s'au interesat de voi. Puţini ştiu că aţi fost eroi la Fântânele. Palide amintiri sunt Dumbrăvenii. Moşoaicele dela Abrud sunt uitate si fluerul amortit în mâinile celui dintâi > y luptător social al Ardealului, Avram lancu, a ajuns în Museu. Acum, în urma meritului, că trimeteţi câţiva deputaţi în Cameră. . . Cookrnl român vă cerce* tează şi pe voi; păcat că lipseşte Baedekerul român, care să constate că voi, Moţii, sunteţi urmaşii legendarilor legionari — că formaţi în sânul româ* nimii din Ardeal măduva, că sunteţi tari la braţ şi spinare şi vă duceţi în America, ca să vă în* toarceţi cu dinte de aur. . . Şi conştienţi, iscusiţi şi inteligenţi de fire, uitaţi de obiceiu de toate regimurile. Să sperăm că regimurile oropsitoare ale Ungariei moarte nu vor fi profesate de Români. Moţii sunt poate elementul cel mai preţios al ţărănismului ardelean. Aceşti anahoreţi, ajunşi la oraş, produc uimitoare progrese ale culturii ro* 3i4 NOTIŢELE MELE mâneşti, căci Moţul este născut genial, dar firea lui suverană, temperamentul deschis şi nobil nud face bun orăşan; şi revoluţionar, purtând în sine graiul pământului, această ramură sfântă a româ* nismului niciodată nu se supune unui regim de nedreptate. Ungurii niciodată nu bau putut înfrb coşa: s'a retras de ameninţări în munţii săi. Ata* vist. Moţul: ciubărar, pescar, hoinar, miner şi păstor, — nomad latin a fost şi este însuşi româ* nismul ardelenesc: se ascunde, se izolează, se emancipează de orăşenismul trivial, dar trăieşte o vieaţă plină de poezie, armonioasă. Ascultaţid pe Moţul din Dumbravă cum îşi îngroapă mortul, obiceiurile lui sunt ale fraţilor arvali (fratres arva* Ies). Ascultaţi doinele Moţoaicei din Câmpeni, inte* resaţbvă de pescarul din Iara, duceţbvă în munţii Gilăului şi vedeţi vânător pe Moţul llic care gâ* tueşte lupul şi prinde păstrăvul cu mâna, — pă* trundeţi munţii ca să cunoaşteţi această familie onestă ţinută în izolaţie splendidă. . . Şi veţi înţe* lege teoria lui Rousseau: numai popoarele neobo* site pot produce progres. . . Aceşti Moţi, pe cari îi vom chema din munţi ca să ne reîmprospăteze energiile intelectuale, au fost de multe ori ameninţaţi de spectrul foametei. Numai singură foamea este duşmana Moţului, moartea îi este «prietenă şi soră, A/foţwo joacă ’n horă ». In munţi nu cresc frunzele, cum cred unii — şi pâinea spune mult când lipseşte. Să fie o datorie românească prin excelenţă ca acestui popor visător, care ne*a dat cele mai mari suflete şi cei mai curaţi idealişti — săd sărim în ajutor. NOTIŢELE MELE 3i5 Trenul care duce dela Turda la Abrud puţin, foarte puţin grâu şi multe promisii — să ducă din câmpiile binecuvântate ale malurilor dunărene pri* nosul vechiului Regat. Acum, Moţilor nu le tri* meteţi nici sfaturi, nici vorbe frumoase — ci pâine căci o cer. Iar dacă s'au săturat, veţi vedea ce vor promite copiii lor. Să priviţi în ochii Moţilor şi vei vedea uriaşa sete a luminii — şi te vei bucura, Verhaeren român, de atâta promisie intelectuală, ce ţi se vesteşte. Dar acum daţide pâine! MITRU In apropierea Clujului este un sat, curat ca un cârltec de fată mare şi nespus de armonios. Răsună acolo apele, văile, codrul — e mai dulce fraga ce se ascunde ca un dor în iarbă, e mai strălucitor parcă şi soarele ce trezeşte dimineaţa, ca în alte părţi. Intelect muncit de praful biblio* tecilor, obosit de truda învârtirii foliantelor şi a volumelor, închină*te în fata altarului naturii si uită pe Kepler, pe Thomas Morus, pe Galileu şi pe toţi cei ce ţi*au muncit cu grelele lor moşte* niri tânărul tău creer!... Şi fugi după şoaptele vântului, lasă să ţi se îmbujoreze faţa de sărutarea rumenă a zorilor — ascultă în claia de fân adân* cindu*ţi capul, adâncul şi bun grai al pământului, care te cheamă înapoi ca să crească în amintirea ta un mac roşu cum ţi*a fost avântul şi curajul tineresc. De câte ori mă întristează oraşul — refugiul meu e la Apahida. Aci mi*au trăit strămoşii, albii pur* 316 NOTIŢELE MELE tători ai hrisoavelor, botezaţi cu apa culturii. Şi parcă mă petrece în tainica mea plimbare umbra lui Avram, care fusese atât de iubit de Mihai Viteazu, încât ba dăruit doi cai albi. O, tu, copilărie de aur, ai sburât pe aripi de fluturi, te*ai veştejit în foi de mesteacăn şi din întreaga curte domnească n'a mai rămas decât un cârd de corbi, cari croncănesc îngrozitor. ... Şi Mitru. Bătrân servitor, moştenit ca o boală, cu bătrân neţea lui este amintirea tinereţii mele. Slujitorul moşiei româneşti, în marea urgiei şba împilării ungureşti, el ne*a învăţat la cântece, el ne>a tăiat fluer din soc, el ne*a fost dascălul deochiului, al descântecului, al tuturor moştenirilor sufleteşti. Şi trist totdeauna, că parcă ar fi păzit munţi de du* rere ori că parcă ar fi fost însuşi un vameş al sufe* rinţei, — dânsul mba spus povestea bunicei mele şi a tatălui pe care niciodată nu bam cunoscut, dânsul mba istorisit din lumea trecută. — Mitrule, Mitrule! Şi bam îmbrăţoşat. . . O, cât de bătrân este! Şi păzeşte sărăcia. Moşioara noastră a curs pe va> lurile Someşului, nu mă mai cunosc flăcăii şi fetele satului, câinii mă latră din portiţe, se miră copiii din jocul lor de nisip când trec pe lângă dânşii — numai Mitru, bătrâna slugă, credincioasă ca umbra şi moartea, mă petrece prin uliţele satului. — Mitrule, Mitrule, s'a întors soarele şi altă lume s'a desfăcut din pământ, s'a ridicat tulpina răutăţii şi pier, pier florile cântecului. — Mitrule, Mitrule, vezi toţi au murit dintre stăpânii tăi şi pe mine, botezul străinătăţii m/a botezat, căci pipăesc în pulsul tău pelagra care te istoveşte, mă doare sclavia ta pe care nu ţbai putut*o lepăda, aş vrea să fi venit şi tu cu mine NOTIŢELE MELE 3i7 prin ţările albastre să auzi fluerând motor, să*ţi înmoaie ochii melodia Capitalelor, să te sui în electric, să fii părtaş cu evlavia şi oboseala Europei. . . — Tu, Mitrule ai rămas slugă, slugă, slugă. . . In apropierea Clujului este un sat. Acolo nu mai are moşie bunica mea şi acolo mba murit tinereţea. 9 ŢĂRANII IN AUTOMOBIL Automobilul era până acum termometrul bunei stări sociale. Puţin gând na făcut până azi ţăra* nului român, poate doar în gâştile şi în puii lui a băgat groază... «Tempora mutantur». Am trecut în epoca sentimentală, când demagogii şi guralivii îşi pot câştiga reputaţia fără de*a fi îndrum maţi la ordine de critică. Totuşi, dacă nu este manoperă electorală, tre* cătoare ca un fulg de zăpadă. . . dacă nu este decât un balon de încercare, şi tot m/a bucurat scena pe care o văzui zilele trecute. Un automobil trecea în goană pe străzile Clujului şi pe pernele de piele se tăvăleau patru moţi bătrâni. Privirea lor spunea mulţumirea ce ţno dă perfecţiunea tehnicei: badea Gheorghe s’o fi gândind că, vezi Doamne, cu cât mai repede fugi pe drum cu o astfel de maşină isteaţă, decât în picioarele goale. . . Vezi, bade Gheorghe, senzaţia ce*ai simţit#o atunci cu cei trei ortaci au tăi, este fiorul culturii. Acel fior pentru care sute şi mii de capete frumoase au fost sdrobite cu pietre şi măciuci. 318 NOTIŢELE MELE Acest fior sfânt care a născut atâtea cântece şi imagini, atâta îndestulare, micşorând depărtarea, ucigând noaptea, prinzând în jug izvorul, este fiorul care te va străbate şi pe tine, popor român, care azi îţi trimeţi solia cu frunzele râurilor, răvă* şeşti pe coajă de mesteacăn, şi te va face mare şi fericit. Câte perspective într'un drum de automobil, făcut de patru ţărani bătrâni J.. . GEORGES BOOYS îmi scrie un prieten din Paris că Georges Booys a murit de gripă spaniolă. O boală spaniolă ba dus pe Georges Booys, olandezul altoit în mlă* diţa franceză. O, vremuri frumoase, când ne plim* bam fluerând cei douăzeci de ani pe bulevardele Parisului — o, feciorească şi sfântă pubertate, pe care nu te mai regăsim niciodată. Copiii fericiţi s'au făcut bărbaţi serioşi — odinioară se luau la trântă ca motanii sburdalnici, azi se luptă cu brp* ţele vieţii. Odinioară purtau de braţ cusătorese, printr'un paiu subţire, sugeau clipa trecătoare din apa gazoasă — azi, na resfirat vântul sorţii, cum spun nemuritorii poeţi ai banalităţii. Georges Booys! Parcă te văd şi azi înaintea Cafenelei Păcii, picior peste picior, ghete de lac, ciorapi fii d'Ecosse, haină Shantung, ochii de căprioară nevinovată, buze dulci de nevinovăţie, şi un zâmbet în care se închidea iubirea. Şi glasul tău copilăresc, ca argintul sunător al bucuriei, cântecul tău de gamin, vorbele tale muşcătoare, glumele tale de matroz din tablourile lui Van Dyk. . . Şi masa noastră NOTIŢELE MELE 3i9 rondă, la care şedea înfrăţită China cu Spania şi România cu Rusia şi Hans cu Marianne!. . . Şi chelnerul bătrân, pe care îl sărutam şid îmbrân# ceam ca berbecii, Monsieur Jean, care ne împru# muta câte un franc să ne putem duce la Cinema. . . Şi Madame Bovary; cum o numeam pe văduva căpitanului — şi profesorul de astrologie, chiro* manţie, spiritism şi criptografie. . . Şi Afendakis, grecoteiul, care ne cinstea cu şampanie şi cu rahat şi cu cachou — şi a cărui gură, părea un rictus de rinocer. . . Şi discuţiile noastre de zori, cu ha# malii, sergenţii de stradă, birjarii — tinereţea noa# stră, care curgea în Sena. . . A curs Parisul ştren# găresc. Parisul de chef şi dispreţ, Parisul juneţei noastre ilustre. Parisul primelor noastre ahtieri după oceanul plăcerilor, Parisul celor dintâi emoţii şi înfrigurări în muzee şi teatre —Parisul celui dintâi amor tragic, cu aşteptări la gări şi cu adio spus cu sughiţ de plâns în geamul de vagon, Pa# risul nostru, a murit. Acum, alţii sunt în locul nostru, alţii se ceartă în zori cu birjarii, alţii amă# gesc fetele cu castane 'şT“bdmboane, alţii dorm până îi trezeşte furioasa proprietar easă, alţii poartă trandafirii sfintei tinereţi în obrajii lor rumeni — noi, am îmbătrânit puţin. Cleanthys este consul în Elveţia. . . Iosif este inginer şi are copii. . . Mircette s'a măritat cu un fabricant de ciocolată. . . Veuve Albertine este profesoară. . . Pierre este orb, şi#a pierdut ochii în Louvain. . . Emile este slujbaş al ţării româneşti. Şi Georges a murit. . . A murit tinereţea si a murit omul. Am murit cu * > toţii poate pentru vieaţa noastră de atunci. . . Georges Booys. Noaptea de azi este a amintirii tale. Recitesc carnetul prăfuit şi sărut filele gălbinite. Biblia 320 NOTIŢELE MELE trecutei, neuitatei, nemuritoarei tinereţe, care mi s a făcut necredincioasă. . . O, Georges Booys! Numai odată, numai odată să mai pot cânta ca atunci, când — îţi mai aduci aminte? — ne*am întors acasă dela balul mascat, doi flăcăi şi două fete, şi în camera noastră rece ne*a încălzit săru* tarea!.. . DOMNUL JULES Cu ochii verzi, cu fracul verde, cu zâmbetul lui mucalit, îl văd parcă şi acum înaintea mea. Veşnic vesel, afecţios, subţire — uns parcă cu toate alifiile vieţii, nespus de bătrân, cu nervii sleiţi, mulţumit şi în nemulţumire, visător al Ca* fenelei clujene. Şi sta noaptea întreagă cu capul proptit pe braţ, suflicând un păhărel de Coin* treau şi murmurând între dinţii gălbui versuri de Jehan Rictus. Şi gesturile lui furate parcă din ga* lantarul unei curtizane, înduioşările lui de abate care*şi vede măritată amanta, cuvintele elegante, lustruite cu peria bunelor maniere, vicleniile lui de moşneag fecioresc! Domnul Jules. Nu ştiu cine l*a adus la Cluj. Poate l*a trimes un cântec ori un blestem în oraşul nostru, în oraşul vechiu, cu « conţii flămânzi » pe uliţi... Şi, prea bătrân pentru a da lecţii de scrimă, era poştarul celor amorezaţi — scria pentru un franc în limbajul lui Racine, răvaşuri de dragoste. Neîntrecut în fraze, îţi asemuia pe fiinţa adorată cu stelele şi marea şi nu arareori cu moartea, făgăduia cerul şi pă* mântui, cucerea parapetul inimilor gingaşe, în aforisme culese din hrisoave, cu pilde din Biblie NOTIŢELE MELE 321 si cu lozinci din Coran. . . Cunoştea toate amo* » > rurile mari şi era intimul madamei Recamier, căci pe evantaiul oricărei zeiţe scria citate din de Stael. O, poate dacă ar fi trăit înainte cu cinci sute de ani, ar fi murit sub geamul unei castelane cu mirosul din urmă al unui crin — şi a fost un simplu postilon de amor, o strună pe lăuta dra* gostei lumeşti. Domnul Jules. De câte ori, de câte ori, îl văzui beat în zori, cu ochii aprinşi de focul spirtului, cu mustăţile sbârlite, ca ale unui cotoi furios? Şi plângea lacrămi amare: la France, la France. . . bocea cu sughiţuri şi afară, în terasă, se certau vizitii săcui. Domnule Jules. . . de câte ori mă gândeam la soarta ta: vagabond pe ţărmul sălbătăciei sufle* teşti, tu, care nu puteai ucide niciun ţânţar. . . . . . Cu ochii verzi, cu fracul verde, cu zâmbet mucalit — nud voiu mai vedea niciodată aiurând pe străzile Clujului, pe domnul Jules. L*a şters de pe tăbliţa vremii buretele uitării. Şi fracul lui verde, îl va purta vreun cerşetor. 1 Monsieur jules, adieu. RUŞI i9ij... Prizonieri ruşi. Despre voi am citit undeva, că sunteţi sălbateci şi cruzi şi încălziţi sub şea trupul celui ucis de voi. Şi în curtea puşcăriei, umblaţi cu lanţuri pe mâini şi sentinela în urma voastră. . . Un copilaş a rătăcit între voi. O, dulce şi nemăr* ginit este zâmbetul copiilor — şi voi baţi înţeles. Unul dintre voi, cel mai păros şi cel mai întu* 21 322 NOTIŢELE MELE necat în privire, apucă pe copilaş. Sentinela îşi ridică suliţa săd apere. Iar tu, sălbatec şi tare ca un urs, săruţi copilul şi plângi şi plângi. Şi trece din mână 'n mână căldura vieţii de copil, şid sărutaţi şi lăcrămile svâcnesc. Suliţa şi puşca sen* tinelei cade ruşinată. Dar ce*am citit despre voi? Şi copilaşul vă răspunde cu zâmbet. . . Numai copiii înţeleg sărutarea celor legaţi în lanţuri şi a celor părăsiţi. . . ORE DE SEARĂ Doamnă!. . . Nu ţi*am răspuns până eri la scrisoarea ce mbai trimis*o (frumoasă şi tristă. . .) pentrucă de câteva săptămâni m'a legat în lanţuri durerea. Poate ai auzit de undeva, că mi*a murit mama. Nu*mi pot declara confesiunile intime în fior, şi nici n'ar fi prudent. Poate m'ar bănui cineva, că vreau să întristez pe cititori. . . Dar oricât de pasiv ar fi cititorul faţă cu suferinţele şi intimităţile vieţii unui scriitor, stilul ne trădează. . . Nu este îngrozitor să*ţi pierzi azi mama, iar mâine să ţi se prezinte, râzând, fericită de beţia tinereţii, subreta de teatru şi să*ţi ceară sprijinul pentru debutul ei?. . . Nopţi întregi nedormite, zile scurse în aşteptare, consult cu medicii care nu mai pot răspunde la stăruinţele tale decât cu'n gest, ce promite sicriul. . . să miroşi parfumul greu al florilor aduse în zadar, căci nu mai înseamnă vieaţă. . . să asculţi cum suflă greu, tot mai greu pieptul pe care ţi*ai dormit copilăria de aur — să o vezi în sfârşit rece, stinsă, cu pecetea eternei NOTIŢELE MELE 323 taine pe buze, pe mama, careţi lumina de atâtea ori cu felinarul în cale, când soseai din călătorii lungi şi obositoare. . . să vezi oameni negri, care o aşează în sicriu, punândud la sân crucea de mozaic a Veneţiei nunţilor şi cântecelor. . . să vezi adunându*se lumea, ca să*ţi strângă mâinile, să*ţi măsoare cununile, să*ţi trimeată cuvinte de îm* bărbătare care în fond nu sunt decât laşităţi mic* şorate. . . şi porneşte convoiul, cu popi, cu poli* ţişti, cu cunoscuţi, cu duşmani, şi o gură neagră aşteaptă în cimitir, ca să uruie barbar bulgării de ţărână. . . si a doua zi numai o cruce de lemn > * ninsă şi o grămadă de pământ mai înseamnă pe ceea ce a fost cineva, totul, senina iubire şi încre* dere, căldură şi îmbărbătare în ore de părăsire. . . Nu ţi*am răspuns până azi, Doamnă. Şi acum, când prind condeiul ca să*ţi trimet câteva cuvinte, parcă pare greu şi blestemat. De altă dată con* deiul mă servea, îi spuneam dorul şi neastâmpărul sufletesc, lega inima mea de inima voastră a tu* turor. Acum, poate nici nu ştie spune ce simte, poate vorbeşte din adâncul unei întunecimi, unde aleargă chinuit visul. De altă parte, pe vremea asta, când corbii alungă nori roşii pe cer şi ză* pada se întinde ca un covor virgin afară, mama sta la fereastră, şi privea îngândurată. Pe cine aştepta ?. . . Ii spunea ceva seara ce se apropia. . . I se adunau lacrimile în ochii frumoşi şi trişti de mamă, şi. . . condeiul meu ara hârtia cu plugul ideei. . . Acum la fereastră nu mai stă mama, căci seara a înserat*o pe vecii. Sufletul ei cu norul se depărtează, sufletul ei poate va înflori la pri* măvară şi un copilaş, îl va smulge râzând. Simţi*vi* că este mama mea? Călătorul obosit, care pan* deşte norul, gândeşte*se că poate norul este trb misul cuiva? 21* 324 NOTIŢELE MELE Nu ţi*am răspuns până azi, Doamnă, la seri* soarea în care*mi cereai sfatul, ca să crezi ori nu în visuri? Crede, Doamnă, în visuri, crede în visul care este vieaţa, care nu se sfârşeşte niciodată, care nu -este niciodată lugubru. . . Crede în ceea ce nu pot crede: în vecinicia sufletească, autosugestia divină care*ţi scuză înmormântarea. Chinejii — pe cari îi numim păgâni — nu respectă moartea; pen* tru dânşii respectul începe la vieaţă, căci aceasta este ţinta morţii. Şi petrec cu veselie la mormânt pe mort şi*şi sfâşie hainele când se naşte cineva. Şi păgânii aceştia pe cari ni*i eternizează Lafcadio Hearn, poate m/ar mângâia şi pe mine. Dar poate*se închipui o moarte pentru o mamă? Iu* birea ei neţărmurită nu veghiază deasupra noastră a tuturor? Şi pământul, care închide cadavrul în locaşud tăcut, poate închide gura sufletului, care spunea totdeauna «frumuseţă? ». Doamnă, nu murim, ci ne îndepărtăm de vieaţă şi ne apropiem de vecinicie. Mamă dragă, la revedere. ORE DE SEARĂ Am întâlnit azi un prieten de mult uitat. Vine din California. . . Ani de zile nu ne*am văzut. Ne*au crescut durerile, ca arbori tainici, la cari privim uimiţi. Ni s'a albit părul, cu tinereţile în spate, căci California lui şi .Ardealul meu, au aceeaşi poveste. . . Dorul de luptă de#atunci a sburat ca o pasăre necunoscută — şi ne împăcăm încetul cu toate. De ce să te lupţi mereu cu bă# laurii, când este moale canapeaua şi aromată cafeaua?. . . NOTIŢELE MELE 325 Şi ne strângem mâinile şi ne privim. Ne*am văzut de*atâtea ori în ore de seară, în sunetul lăutelor ori în amorţeala de criptă a bibliotecilor şi parcă nu ne*am fi văzut niciodată. — Şi tu, alb la păr ? — Şi eu! — Şi ani treizeci şi doi. . . — Ca şi tine. Ne aşezăm pe canapeaua roşie: — Şi ce*ai făcut în America? — Retour au foret! spunea Rousseau. Şi am îm cercat şi am isbutit. Departe de sgomotul lumesc, m/am retras într'o mănăstire de codru, unde numai sufletele rele pândesc liliecii. O casă pară* sită. . . Era cândva mănăstire. Şi subt alcovurile bătrâne, în liniştea primitivă a pădurilor secu* lare — am început să iubesc vieaţa. O, numai văzând*o aproape, în fiecare floare păstrândmse eterna taină şi esenţă a fiinţei, am început să iubesc soarele care trezeşte ochii să vadă, urechile să audă, gura să cânte. . . Văzând de aproape vieaţa, simţindufi căldura şi binefăcătoarele ei poveţe, cultura pe care o preţuiam mai mult ca pe toată lumea, mha părut o copie slabă a unei minunate fotografii. Şi m'am întrebat: de ce Voltaire, Montesquieu, Pascal, Montaigne, Kant, Schopenhauer?. . . Când iată flori de aziz, opalul în mijlocul lor, în sfânta ză* mislire a naţurii adâncile taine ale firii. . . Şi ham uitat pe Antoine, am uitat Revue des deux Mondes, jobenul de Leon, parfumul Houbigartf, ţigările Laurens şi Gianaclis, am uitat întreaga civilizaţie, cu biserici, cazărmi, spitaluri şi şcoli. . . biserică mba fost dumbrava, cazarmă mba Fost şiragul de platani, spital mi s'a făcut pajiştea rară cu cati* 326 NOTIŢELE MELE feaua ierbii şi şcoală mi*a fost codrul, cu mii şi mii de învăţături. — Cu alte cuvinte te*ai făcut antiintelectual. — Cum era firesc. Am admirat aşa de mult zâmbetul Monei Lisa, Salomeea lui Carlo Doici şi a lui Gustave Moreau, în cât mi s'a făcut sete de*o nouă senzaţie; arta de*a fi primitiv. Acum înţeleg primitivismul şi pe Horaţiu, care a putut înainte cu secole de fier, să spună: procul ne* gotiis. . . — Şi de ce te*ai întors, amice, în Europa, ce nt ori destin te*a adus? Prietenul meu privi în văzduh. Căuta un motiv de răspuns. Un oftat lung îi scapă din piept: — Este ultima svâcnire a omului cult, a inte* lectualului muncit, înainte de*a se cufunda. Tu ştii, că am iubit pe cineva. — Voilâ tout. — Femeia cu ochii albaştri, pe care ar fi imor* talizat*o Lenbach. . . Tu ştii că în codrul secular m/a alungat chiar dânsa. Un bal, cu cotilioane şi cu souper, cu paradă şi flori. . . M'a umilit odată. Şi am danţat cu ea, ducând în braţele mele dis* preţul ei pentru mine. O aveam aproape de mine, pe sânul meu bătea sânul ei, şi totuşi braţele mele nu duceau numai trista şi grozava mărturie a unui dispreţ suveran. — Şi--- — Pentru dânsa m’am făcut antinomist şi hedon. Pentru dânsa am început să vâslesc pe apa dure* rilor, care nu are întindere ţărmurită şi furioa* sele valuri. . . -Şi... — Femeea de*atunci s'a făcu mamă. Şi mater* nitatea a făcut*o sfântă, căci depărtarea înfrumu* NOTIŢELE MELE 3*7 seţează. Trăieşte cu'n Spaniol în Andaluzia, este fericită şi bogată, bam scris din California, ală* turând în scrisoare o floare veştedă. Poate era sufletul meu. — Şi mba răspuns trimiţându*mi fotografia co* piilor ei. Ştii când trimet femeile fotografiile co* piilor lor? Când vor să se scuze, ori când vor să argumenteze pentru trecutul lor. Şi fotografia aceasta este preţios amulet al unei vieţi nenoroc cite. . . M’am făcut farmer, căci eram prea euro* pean. . . şi te rog să nu râzi de mine. Orele de seară au început să cadă ca fantastice draperii. Se învălea odaia în giulgiul de moarte al unei zile obosite. . . Statuia lui Apolon, birui* toare, cu braţele deschise, începu să lumineze. Servitoarea aduse paharele de grog, cutia de ţigări — şi o lumânare aprinse, pe masă. Două suflete s'au recunoscut. Mâinile se strângeau tare, cu căldura tainică, a orelor de seară. Şi în ochii lui erau lacrămi. Lacrămi burghe* zeşti, sincere, mari. . . ORE DE SEARĂ (FERIKE) Acolo unde mă găsesc eu acuma, este un orăşel creştinesc, cu puţine case şi cu mulţi copii. Copiii sunt podoaba acestui oraş, ca florile câmpului, sunt ai nimănui. Bone engleze gu maniere bune nu urmăresc pasul acestor nevinovaţi, nud dojană binecrescută dacă asvârlu cu pietre copiii după pasări, fetiţele aci nu îmbrăţoşează păpuşi cu păr 328 NOTIŢELE MELE de aur. . . Aci copiii sunt ai părăsirii şi ai nopţii. Dacă piere oricare dintre ei, sicriul lui nud petrec mulţi,*mulţi oameni, doar patru ochi se umplu de lacrămi când se duce câtemn suflet. Sunt copiii de minieri. Tatăl lor coboară în mină ca să aducă aur, mama lor se ofileşte şi tuşeşte acasă, petre* cerea lor este vara care aduce căldură şi privesc cu groază când se îngroaşe norii, aducând iarnă. Şi prietenul meu este Ferike, orfanul de trei primăveri botezat, palid ca minierul care se ridică din gura ocnei, firav ca trestia prin care flueră viforniţa — nici n’ai crede că are numai trei ani, căci zâmbetul lui e bătrân ca lumea. Ochii mari, aprinşi de focul frumos al celor părăsiţi, mânuţe albe şi slabe ca fusul, picioare vinete, ca ale unui cocostârc moşneag, prietenul meu este filosofia zilelor mele de odihnă, prietenul meu este argu* mentul de*a fi nemulţumit, prietenul meu este: minciuna umanitară care pluteşte deasupra noastră. — Ferike! Spune ce*ai mâncat astăseară? — Pâine? — Şi dimineaţa ? — Pâine. — La prânz ? — Nimic ? — Nu. — Dar de ce? — Tata. . . mama. . . nu este. — Tata, mama, nu este tata, mama; dar sunt orfelinate şi doamne ilustre, care îşi citesc dis* cursul peste lorgnon şi*şi dau la gazetă sufletul bun ced au, există sociologi, teologi, tradiţiona* lişti, pacifişti. . . cari laudă progresul şbşi vântură cravata şi părul la congrese, există orânduire so* cială, legi, etc., notabili, etc., miniştri, etc.... NOTIŢELE MELE 329 care toţi la un loc, constată că orfanii sunt pără* siţi, iar dânşii constată şi tu, trei ani, suferi şi taci, fiecare zi te îmbătrâneşte şi te face mai palid — şi tot nu se frige puiul pentru tine, laptele nu*ţi miroasă plăcut, cozonacul nu te veseleşte — nu, nu, nimic nu te fericeşte, căci eşti orfanul oc* nelor, ocnele ţnau furat părinţii, aurul ţna furat zâmbetul şi să ştii Ferike, că în fiecare inel şi ceasornic şi brăţară este zâmbetul tău, în fiecare ban de aur s'a ascuns copilăria ta care niciodată nu este copilărie, totdeauna este durere. — Ferike! Eu nu sunt milionar, si n'am fost . * » ministru. N'am palate şi automobil şi amantă cu blănuri şi incultură pe spate. N'am nici mulţi prieteni, căci nu mă împrietenesc cu ceata de săb bateci şi proşti cari alcătuiesc aşa numita societate. — Ferike! Ţie niciodată nu ţba spus cuvinte dulci trecătorul, nu te*a îmbrăţişat căldura, nu te*a vegfiiat iubire. Dar pentrucă eşti părăsit, pri* meşte^mă ca prieten. Tu vei creşte încet ca floarea sădită cu greu, te vor stropi multe chinuri şi mirosul sufletului tău: parfumul cavoului în care doarme vremea învinsă. Primeşte^mă ca prieten. — Şnmi dai mânuţa, o, ce bărbat eşti, simt din mâna dată. . . Ferike, noi suntem prieteni. Şi când vei fi tare şi mare adulţi aminte că tu niciodată n'ai alergat după fluturi, n'ai adunat mărci poştale, n'ai avut soldaţi de plumb, n'ai jucat de bucurie că ai ghete noui şi haină de matroz. . . cum fac copiii lor, ai acelor ce trimet , pe tatăl tău în ocnă, ca să ducă bucuria ta pe veci în întunerec. — Ferike, nu mai plânge!... 330 NOTIŢELE MELE UN-VARDISŢ ROMÂN Primăvară. O, scrieţi imnuri către vieaţă ca Verhaeren, lăudaţi ca Hafiz sărutarea, femeea, vinul şi florile — căci scurtăd vieaţa şi lung este drumul ce duce prin Patalam la Nirvana. Toate*ţi par mai frumoase, poate pentru că toate sunt frumoase—ori, pentru că având avântul tine* resc îţi împinge fantezia spre « culmile albastre » şi intelectul muncit de parafrazele filosofiei de catedră, se închină în faţa buchetului de viorele şi lăcrămioare. . . O, azi ochelarii şi lupa şi bistu* riul îţi par unelte antipatice — căci afară cântă corul de copii şi se joacă în soare fetele cu flăcăii, niciodată n'a fost atât de puternic ecoul reîntoar* cerii la natură ca acum, când primăvara îşi arată sânii goi şi braţele parfumate de taină. . . ... Şi strada parcă a înebunit, mulţimea elec* trizată de uriaşul ritm al sensualismului, parcă se grăbeşte la Saturnalii. Râsetele petrec umbrele oamenilor şi un fum albastru de lumină şi de parfum de păr de fată se ridică deasupra cape* telor — tinerii studenţi, asemeni unor cerbi ne* > ’ astâmpăraţi, aleargă după foşnetul rochiei de fetiş* cană. . . . Cui i*ar veni în minte că în colţul străzii, pândeşte după milă o bătrână ţigancă? Ochii ei stinşi, ca două case părăsite de melc, părul piep* tănat cu argintul foamei, brazdele feţei mai multe ca desele ei clipiri de gene. . . .Un vardist român. Nu l*a văzut nimeni. . . O, şi ce gest frumos! Cumpără poate pentru co* pilul lui o portocală. Şi*o oferă bătrânei ţigance. Ruşinat, căci l*am observat: — De ce bai dat portocala? Şi i se deschide calicea sufletului frumos: NOTIŢELE MELE 33i — Pentrucă este bătrână şi bătrânele se bucură de astfel de nimicuri! (Nimic o portocală, sărman vardist român? Tu care ai dat poate truda unei zile ca să faci să se bucure câteva minute o femee bătrână?. . .). Primăvară. . . Vezi, că totuşi n'au murit toate inimile? Păzeşte inimile noastre, tu bun si curat vardist român!. . . ARDEALUL — Era un flăcău frumos, cu obrajii albi, cu ochii negri, cu buzele roşii. — Şi braţele lui erau tari, ucidea ursul cu îm# brăţişarea, dar în mâna nimănuia nu odihnea atât de bine porumbelul ca în a lui. . . — Frate cu soarele, îi era soră luna şi stelele îi erau visele, frunzele fagilor erau dorul lui şi cân# tarea lui era izvorul, pădurea şi depărtarea. — Şi bau legat în lanţuri şi bau bătut şi bau chinuit. Şi prin geamul închisorii privea stolul cocorilor şi vântul îi aducea mirosul fragilor şi plânsul tălăngilor şi el suferea tăcut, căci deasupra lui era cerul şi stelele îi erau visele şi sora îi era luna şi cântarea lui era pădurea şi izvorul şi de# părtarea. — Şi odată. . . porţile ruginite ale închisorii s'au prăbuşit. A năvălit lumina cu potopul ei de beteală, mii de guri cântau osanale şi toate cio# cârliile lumii înălţau imnul lor. Trâmbiţele sunau a glorie, pornea cu prapori norodul scăpat de urgie şi clopote de bucurie dăngăneau feri# cirea lor. 332 NOTIŢELE MELE — Şi flăcăul îşi săruta lanţurile care bau dat putere, lacrămile lui porniră, gura lui se deschise ca o scoică în fundul mării, şi pătrunseră cuvintele fierbinţi: > — Scăpat de urgie, daţbmi ogorul şi plugul, şi odihna nopţii, şi lăsaţi să fie dimineaţa şi lumina a mea! E BOLNAV BUBI... Elefantul mic stă trist în colţul odăii şi nud mai uruie vesele rotişoarele. Caii mici, căprioa* rele de hârtie, trenul care pleacă în ţara fragilor uriaşe şi are locomotivă ca o nucă, păpuşile cu ochii miraţi de cântecul lui Bubi. . . toate lebe* dele albe, puişorii, camelele, soldaţii de alamă, pe care v'a adunat dragostea de tată şi v'a dăruit prietenia prietenilor buni — jucării strălucitoare şi sărutate de mii de ori, îmbrăţişate şi iubite de Bubi. . . Bubi este bolnav şi vă respinge. . . Ochii lui sunt plini de lacrămi, obrajii plânşi şi roşii ca piersicile după arşiţa de soare, pieptul hârîie ca o harmonică. Bubi nu mai adună pietre şi scoici şi nu mai rupe timbre de pe scrisori, Bubi nu mai priveşte mult, lung în flori, văzând acolo o lume minusculă roşie^parfumată şi ţesând cu ima* ginile lui pânza fantastică a viselor de copii. . . Lui Bubi nud trebueşte paharul de argint, pe care mama a gravat plăcuta amintire a Bavariei. . . lui Bubi nu i se face sete după zeamă de cireşe şi sifon şuerător în pahar. . . Bubi nu mai cere stăruitor zahărul din scrin, ascuns de Elty. . . Bubi este bolnav. Asemeni unui puişor beteag, îşi lasă jos mânuţele*aripi desnădăjduite, refugiat NOTIŢELE MELE 333 în pernele canapelei albastre îşi numără pe degete cântecile pierdute, se uită trist cu tristeţa ochilor de căprioară, care cer iertare. . . şi Bubi este bolnav. 11 apuc în braţe: — Ce te doare ? — Doare. . . In cuvântul acesta a spus totul. In durerea lui s'a confundat lumea, s’au năruit turnurile, au dispărut mările şi s'au stins toate focurile, în durerea lui s'a topit durerea lumii întregi. —— Bubi este bolnav. Spune canarul în colivie perdelei, perdeaua spune razei de soare, raza de soare se ridică în slavă şi spune în Ceriu, mamei. Şi mama aruncă din ceriu multe, multe dia* mante: lacrimi pe case, pe arbori, pe fereastra lui Bubi, pe genele lui Bubi şi lacrima pe genele lui Bubi apare ca să lămurească toate. Bubi e bolnav. . . MOARTEA UNUI DOCTOR BUN... Sună clopotele afară, se ceartă sfinţii cu oamenii, vântul scutură perucile matroanelor, şi pe galoa* nele domnului maior a căzut din cer un picur de vieaţă — în vecini sunt scoase în curte buţile albe şi scări negre şi mătase şi candelabre. . . îndată sosesc dricarii, cari vor pune în sicriu pe doctorul bun, după ce bau spălat cu burete şi şbau luat rămas bun dela ţigările lui orientale. Servitoarea intră plângând, soţia mea plânge, copiii doctorului plâng — a murit irevocabil şi 334 NOTIŢELE MELE frumos, ca un erou de teatru: cu fălcile îngălbe* nite, legate cu cârpă de pe perină — în văzduh, miros de iodoform şi trandafiri roşii, parfumurile distanţelor, a morţii şi a vieţii. Clavirul negru, cu sfeşnice de argint — închis pentru totdeauna, căci degetele firave, care apăsau clapele, s'au legat de firul nevăzut al morţii — statuia lui Apollon, pe care se depuneau atâtea bancnote după vizite scurte şi discrete — acoperită cu un shawl de persă neagră, şi cutia cu scrisori, pentru totdeauna uitată. A murit doctorul bun. încă un prieten mai puţin şi mai mult cu o amintire arzătoare, ca rana de foc şi ca făţărnicia omenească. In lumea clădită din păcate şi susţinută cu minciuni, cu străluciri ieftine, cu blesteme şi cu răcnete de animal, în lumea aceasta mare în care nu găseşti inimi la loc, numai oglinzi de magică minciună, cu reflexele grozave ale urii — dispare un om curat, cu ochii de onyx în care nu s'au adunat privirile duşmăniei, cu mâinile, care coseau tot* deauna stofa sufletească sfârticată de bestia ome* nească — omul care stătea alături de mine ca om, ca floarea lângă floare, ca noaptea lângă noapte — omul de care mi se proptea omenia mea, sufletul care era deschis sufletului meu, mi* nunatul salon în care nu intră păcaţ, nici întuneric, nici ură, numai şuvoiul de soare şi imensa căi* dură a primăverii, acum tăvălit ca un brad de codru, pironit la pământ ca un mare copil — îmi zice un ultim adio cu ochii închişi, cu părul vâlvoi şi cu mustăţile sbârlite ca ale unui pisoi urmărit de dulăi. II privesc mort şi*mi aduc aminte de vieaţa lui: câtă răutate a trebuit să aibă lumea, ca să fie atât de bun! Câte nopţi nedormite ale lui se plimbă NOTIŢELE MELE 335 în carnea tânără a femeilor, care au uitat săd deplângă! De câte ori, a trebuit săd bată inima mai tare, ca să ajungă în urma durerilor — şi câte mâini reci au spus adio vieţii prin mâinile lui calde!... Câte dureri a putut sdrobi cu taina cunoştinţei şi câtă lumină a pornit alături de dânsul, ca în cavouri să scârţie porţile de rugină şi să aştepte în zadar plugarii nopţii veşnice!. . . II privesc mort: tu ai fost, care mbai cusut rana, când sabia brutală mba fugit prin coaste. . . tu mbai cusut sufletul, cu acul de aur al iubirii, când soarta mba năruit turnul viselor deasupra mea. . . tu mbai dat odihnă pe pernele asudate şi plânse cu lacrămi grele. . . tu mbai fost poate unul dintre acei « prieteni» pe cari îi voiu numi cu hotărîre totdeauna: prieteni. . . Ce liniştit şi frumos dormi, aşa dorm morţii care nu se gră* besc să se trezească, care se cufundă în somnul dulce al eternităţii în care stele dorm alături de javre moarte, şi doarme apa, vântul, dragostea. . . floare de sânge. . . sân de fată pe pulpă de şo* bolan. . . într’un amestec de vâltoare, deasupra tuturor împlinirilor. Şi ard lumânări în juruiţi şi ard ochii copiilor cari te*au pierdut. . . miros de oleandru şi granilă să prindă de luptă. . . un Watteu râde din um gherul opalos, cu ramele inteligent negre, scârţâie afară poarta şi se aud paşi grei. Vin jeluitorii, bocitoarele... pălării cu tube^rose şi jobene... feţe înduioşate. . . jachete impecabile. . . câte o faţă,de Mona Lisa. . . ochii ascunşi în pleoape. . . dese sughiţuri. . . Şi dacă tu ai sări din sicriu şi ai ridica deodată capacul clavirului şi ai începe să cânţi un cântec sglobiu italian. . . căci a fost o glumă. . . moar# tea ta!... 33^ NOTIŢELE MELE Doctorule bun, nu toate sunt glume aici... unde toate au înţelesul, ca să*ţi piardă înţelesul ?. . . BADEA GHEORGHE Poate alţii îi vor fi spus: domnul Gheorghe Pop de Băseşti, Ilustritatea Sa, Magnificul, etc., etc., cum se obişnuia în Ardeal, dar mie mi*a fost totdeauna « Badea Gheorghe». Prieten cu tatăl meu, îl vedeam adesea la Cluj, şi*mi aduc bine aminte că*i invidiam teribil (cu invidia geloasă a copiilor) barba*cioc şi minunatele geamantane de piele de porc, ori cum se spunea în Ardealul de odinioară; cufărele. Badea Gheorghe reprezenta eleganţa, bătrâneţea şi aristocraţia politicianismului, era extraordinar să te gândeşti la moşia ce*o avea, la caii de rassă, la Castel. . . Noi, oamenii ghindei de pădure, ai cimpoiului şi ai galeriei, ne gân* deam cu o evlavie, care umilea conştiinţa până la suferinţă, la moşierul şi marele domn din Băseşti, înconjurat de o droaie de nepoţi nobili, nobilie în toată regula: cu emblemă, cavouri familiare, coroane cu şapte suliţi. Şi Ungurii, cari venerau nobleţele şi titlurile, îi spuneau cu respectul tra* diţiei: « Ulesfalvi Popp Gyorgy », membru al Ca* merei Deputaţilor şi însuşi descendent al unei familii cu armură. Figura lui de bătrân savant persian, cu mustăţi sbârlite şi cu nări nervoase, barba patriarhului tunsă cu grijă, îţi făcea im* presia unui prinţ arhaic, pe care*l întâlneşti în variaţii, pe pereţii Pinacotecilor. Niciodată nu*l voiu putea uita, de câte ori îl vedeam solemn şi impunător la diferite serbări — şi totdeauna cu eleganţa liniştită a omului ma* NOTIŢELE MELE 337 nierat, cârmuind interesul publicului. Delicat şi politicos faţă cu cei mici şi cei mari, iubitori de tot ce suna a cântare, a vieaţă, a plăcere — un adevărat cârmuitor, predestinat ca să fie monarh, şi bunul lui simţ nu se angajase decât de ceea ce simţea şi propaga totdeauna: o desăvârşită iubire a românismului. Ultima dată ham văzut în 1917 şi cu o părin# tească căldură îmi recomanda să îmi feresc vieaţa. . . să păzesc ce este al vieţii pentru atunci, când va fi lipsă de mult cântec... şi iat#o: vieaţa am pă# strat#o, iar el o dă înapoi. Cu acelaşi gest cu care se restitue paharul de nectar, după ce ham golit până ’n fund. ŢĂRANI LA TELEGRAF Poşta este pentru mine, casa vieţii. Dacă omul are o inimă, civilizaţia are un suflet: poşta. Acolo se îngrămădesc şi se descarcă dure# rile şi bucuriile tăcute ale omului modern. O, fir sbârnitor de telegraf, câte suferinţi şi idei se însubţiază în tine, ca să le redai întocmai. Tu, fir mort, legi lumi şi popoare, apropii gândiri şi voinţe, împărechezi în minunata ta taină accen* tele lumii. Duci vestea, duci îmbărbătarea, aduci răspunsul celui învins, ori mustrarea logodnicei, aduci ştirea învingerii, decepţia şi încurajarea. . . Şi cum se îmbulzesc oamenii împrejurul cuştilor de oţel. Domnişoara, care pune ştampilul şi lipeşte timbrul pe plic, este însuşi destinul căruia îi încre* dinţăm secretul nostru, ea este însăşi teama noa# stră de viitor, poate de asta este atât de frumoasă şi atât de tristă când scrie, scrie. . . Şi sbârnâie firul telegrafului. O, să pot, aş trimite glasul 22 338 NOTIŢELE MELE tăcut al inimii mele pretutindeni, pe firul tele* grafului eternei iubiri: daţbvă mâna popoare, oameni, şi ascultaţi cum se apropie primăvara, aducătoare de flori trecătoare, de vieaţă trecă* toare. Dar proza zilei îşi zăngăneşte teaca şi cade iluzia, privighetoarea rănită. Simbolul se cufundă în larma asurzitoare a celor ce trăiesc şbşi înfig unghiile în inimi şbşi muşcă ura în faţa celui învins. Te trezeşte din visul aromat al umanităţii şi vei vedea că lumea e un bâlciu cu multe pano* rame, cu mulţi tigri şi cu foarte puţini crini şi trandafiri. In casa vieţii, la poştă, îşi arată aurul şi lacră* mile lumea şi pe văduva cu orfanul ei la sân, o îmbrânceşte samsarul lihnit de beţia banului. > » O, cum se luptă, cum se grăbesc, cum se alungă! Şi cum aşi dori săd întreb pe fiecare: student sfios, cu ghiozdanul subsuoară, cui îi trimeţi solie? Cui îi lipeşti taina iubirii tale în plicul albastru, gingaşe şi blondă necunoscută ? Cui îi trimeţi salutul ori ameninţarea ta, împovărat de gânduri, savant, poet, artist, militar şi, cămătarule, pe cine vreai săd tragi pe sfoară, cu răvaşul roşu? AUREL VLAICU In luna viitoare, se plănueşte o frumoasă şi înălţătoare sărbătoare la Orăştie. Şi apelul care prevesteşte sărbătoarea este iscălit nu numai de diverşii protagonişti politici, ci de întreaga suflare românească. Căci dacă Occidentul avea pe Chavez, noi îl aveam pe Vlaicu, eroicul luptător al văz* duhului, pe care bau învins vânturile. Carpaţii, pe care dânsul nu ba putut trece cu sborul, au NOTIŢELE MELE 339 fost trecuţi de*atunci de paşii dorobanţului şi unitatea, care era numai în inimi, este azi o rea* litate geografică, pe care n'o contestă nici Justus Pertbes dela Gotha. . . In alte ţări, martirii unei idei sunt idolatrizaţi. Un Curie, un Edison, un Ramsay, sunt gloriile naţiunii cărei aparţin. . . şi Bleriot, care a sburat pentru întâia oara peste La Manche, este glorificat cu plachete şi statue. La noi, fiul ţăranului ardelean care a construit cea dintâi «maşină de sburat» şi care a plătit cu vieaţa birul incomparabilului său eroism, nici cruce frumoasă n'are pe mormânt. Statuile se dau azi poate numai miniştrilor şi politicianilor. . . gânditorii şi eroii ideii româneşti dorm şi acum în uitare şi indiferenţă. Şi un Vlaicu nu este şi dânsul erou? Şi încă unul al unei minu* nate idei: unitatea naţională? Sborul lui, neîn* făptuit atunci, nu era o idee, o tendinţă, un scop?... Şi azi, la mormântul lui, recunoştinţa este musafir tot mai rar. . . bălăria ameninţă ţerna. . . şi stră* jueşte alături de geniul românesc şi bufniţa!... In epoca tuturor congreselor, banchetelor şi inter* minabilelor discuţii, opriţi*vă, oportuniştilor, cu evlavie la mormântul fiului de ţăran din Bin* ţinţi. . . Aurel Vlaicu, care a vrut să sboare peste Carpaţi, vă îngenunchiază... Şi înţelegeţi cu toţii, bogaţilor epicurei, că statuia lui Aurel Vlaicu trebue ridicată ca să eternizeze voinţa, curajul şi visul unui suflet mare care a ridicat sufletul ro* mânesc în slava eternei dimineţi, pe care suflet voi îl adânciţi în păcate şi murdărie. Dedal şi Icar au poveste românească. . . dar aripile vultu* rului totuşi au învins. Indreptaţi*vă rugăciunea spre Orăştie şi depu* neţi obolul cu toţii!... 340 NOTIŢELE MELE VILI ŞORBAN Noi, Ardelenii, suntem oameni sentimentali. Este caracteristica tuturor vieţuitorilor care au trăit în opresiune. Ni s'a desvoltat simţul solida* rităţii, şi de aceasta, Ardelenii se cunosc şi ţin seamă de toate bucuriile şi durerile ardelenism mului. Un intelectual român era o cetăţue,*~şi dacă pierdeam unul din rândurile noastre — îl deplângeam ca pe un frate. « Frate » ne spuneam şi aşa simţeam că suntem fraţi. Şorban era unul dintre intelectualii români arm deleni a cărui vieaţă era întruchiparea frumuseţii, fire de artist, compozitor de mare talent, bărbat demo largă cultură europeană, şi pe lângă toate acestea un om de o rară modestie. Atunci când alţii îşi vârau cu cotul neputinţa şi câştigau tikete dema fi «fruntaşi»— Şorban s'a mulţumit cu puţin: înalta demnitate de Stat ba făcut numai prefect (şi câte neplăceri! câte duşmănii!. . .), deşi era unul dintre aceia care se propteau pemo edu* caţie de care puţini se pot bucura în această ţară. Unul dintre intelectualii români din Ardeal care vedeau idealul românesc în desvoltarea culturii româneşti — a creat opere de solidă factură şi compoziţiile lui au putut cuceri interesul Apu* sul ui, editândumimse de către cele mai de seamă case de editură din Germania şi Austria, « Viii », cum îi spuneam noi, intimii, trăia în Dej — dar reprezenta oareşcum Occidentul cu toate farme* cele lui, era un muncitor neobosit al culturii ro* mâneşti, impresionat de progres şi un convins luptător pentru triumful civilizaţiei. II cunoştea tot Ardealul şi era iubit de Ardeleni, şi deşi înregimentat în vieaţa partidului naţional, avea simpatii unanime, căci era un vechiu şi pro* NOTIŢELE MELE 34i bat muncitor, demn caracter sobru şi nordic: tem# peramentul lui nud pasiona pentru liră, totuşi era un suflet bogat de căldură şi iubire. . . .Şi omul acesta a trebuit să moară otrăvit. Anii nu bau putut învinge, căci era bărbat voinic şi viguros; o întâmplare nenorocoasă ba întins mâna morţii. Cântecul a murit pe strune, mâinile au căzut neputincioase pe piept, în ochi s'a stins sclipitoarea inteligenţă şi vândut veşniciei ba suflat sufletul în vâltoare. — Dragă Vili, îţi mai aduci aminte de discuţia noastră despre Buddha? Dovedeşte că aveai dreptate!. . . O FETIŢĂ In parc rătăcesc arareori. Doici grase, sergenţi ahosnici de dragoste gratuită, îmbogăţiţi de răz* boiu purtând pe degete briliante şi în inimă un gol. Parcul este parcă ceva din adaosul unei lumi de trândăvie şi lux făcut anume să prostească lebedele în lac şi să cucerească jobenul seladonului, care niciodată n’a învârtit dfowfmrile culturii, ci numai afaceri şi femei. Parcul este gustul artificial şi de obiceiu gustul prost al celor ce n’au înţeles niciodată codrul şi. poiana. Şi Duminecile! Parveniţii năpădesc căile, în trăsuri doamne şi domni care niciodată n'au fost flămânzi, larma asurzitoare a flaşnetelor, strb gătele de panoramă, mirosul îngheţatei, al frip* turii arse, al iilor, al cismelor. . . In parc rătăcesc arareori. Iubesc, ador, mă im chin în faţa culturii. Iubesc, ador, mă închin în faţa naturii. Ţu, codrule, ori tu, Hyde#Park. . . Ori Bois de Boulogne! Dar nu tu, artificiu natural, 342 NOTIŢELE MELE tu, bazar al naturii, tu panoramă, a lipsei de estetică. . . Şi totuşi m'au dus odată paşii prin parc. Era aproape de seară — fetele de fabrică ocoleau că* rărite domneşti. Pe dânsele, bietele, nu le reţine banca şi complimentul cavalerului sclivisit. Acasă le aşteaptă sărăcia, logodnic credincios. Şi grăbit, pe bănci, dragostea cunoscută din romane, luxul celor sătui, mătase, dantele, parfum. Şi privirea mi se pironi pe*o bancă uitată în parc, ca o faptă bună în bâlciu. Dar cine eşti tu fetiţo? Ochii tăi serioşi ca două înţelepciuni lumi* noase, în poală caiete, în mână creion şi multe, multe cărţi. » Şi mă opresc în faţa ta. . . tu nu mă observi, căci eşti în gânduri amorţită, creionul tău ară rânduri*rânduri, într’un caiet. Eşti slabă şi fru* moaşă, părul tău negru, sânii tăi fragezi ca pier* sicile de toamnă, picioruşele tale strânse în ghete mici şi ieftine. . . şi scrii şi scrii. . . şi citesc titlul cărţilor: Bossuet. . . Montaigne. . . Kant, Voltaire, Bentham, tu nu citeşti pe Sherlock Holmes, nici pe Paul de Kock, nici măcar aventurile lui Nick Carter ori pe Maupassant, ca fetele de pension, şi comisvoiajorii, ca lumea uşoară, tu scrii şi scrii şi culegi ca o albină, din calicea sfintelor şi nemu* ritoarelor suflete ale clasicilor, mierea narcotică a culturii. . . Fetiţo! Scumpă, tânără, frumoasă ardeleancă. Tu ai rea* bilitat parcul. . . Căci cu siguranţă, tu te trezeşti în zori şi vii în parc, în buzunări cu o coajă de pâine, tu nu asculţi fanfara şi nu te plimbi de braţ cu Faublas, ci consulţi pe Shakespeare, şi vei fi cuminte şi tare, şi vei răzleţi cu mâinile tale albe sămânţa culturii în ogorul Ardealului. NOTIŢELE MELE 343 Văzându*te pe tine în parc — cu caietele şi car* ţile şi creionul tău, cu tăcerea ta, cu murmurul buzelor, cu ochii tăi înduioşaţi de vedenia ştiinţei — văzui parcă o statuie a Pallas Athenei în parcul nostalgiei şi al lenei. . . Fetiţo! LĂSAŢI COPIII SĂ DOARMĂ... Am fost eri seară la teatru. Arareori mă duc să văd teatru, căci nu iubesc făţărnicia şi teatrul este şcoala clasică a minciunii. Spectacolul începu cu o piesă fantastică şi du* ioasă, cum sunt piesele de teatru moderne: prinţ amorezat, croitoreasă obişnuită, ministrul grav care se opune dragostei, eticheta spaniolă degradată la mascaradă, etc., etc. După primul act, când noap* tea îşi îmbrăţoşa pământul cu « sete şi voluptate », apărură pe scenă copiii. Era noaptea târziu, pe la orele 12. Pe vremea aceasta, termometrul beţiei sare peste grade/Jazz*band*ul ameţitor, bestial şi anticultural al vârieteurilor, sileşte musafirii la comenzi şi nebunii pe care le regretă a doua zFl Chelnerii fug isterici cu tăvile umplute de narco* tice, femeile se oferă, burghezii îşi prepară nevasta şi portofelul de plecare, iar afară, lumea cinstită doarme în adâncul elan al întunecimii. Şi pe scenă apar copiii. Sunt vreo şapte. Ase* meni Euerelor din orgă. Şi ce duios este cântecul lor! Feţele palide, ochii miraţi de noaptea târzie, buzele vinete ca mura, de somnul nedormit. Mâ* nuţele albe, slabe ca lumânările — şi publicul din sală, bestia flămândă cu mii de guri, soarbe tine* reţea învinsă. Nu se găseşte nimeni, niciunul 344 NOTIŢELE MELE măcar, care să sbiere răguşit şi indignat: « Lăsaţi copiii să doarmă! ». . . Lăsaţi, că se vor trezi odată, şi grozavă va fi trezirea. Lăsaţiu să viseze la baluri, grădini, fântâni, nuci uriaşi, paseri de aur cu cioc de argint, zâne şi diavoli mici, dră# guţi, gonind mierla fantastică şi cocostârcul meş# ter. . . Nu, nu s'a găsit nimeni, care să observe o nouă plagă a omenimii: nimicirea copilăriei, reducerea ei la brutal şi inepuizabilul actualism. Curentul antiddealist, ce a cuprins omenimea, alungă copiii în noapte, şin vezi în cafenele ofe# rind somnul lor în garoafa veştedă, îi vezi în cob ţuri de stradă plângând titlul unei gazete şi imbe# cilele ei ştiri politice — îi vezi pretutindeni unde se plimbă nemiloasă şi sălbatecă vieaţa de noapte, duşmana Ilenei Cosânzene si a lui Barbă#Cot. Dar nu se va găsi vreun ministru, care să im# prime cu litere de foc în conştiinţa înoptată a Societăţii noastre: lăsaţi copiii să doarmă?... « EXCELENŢA SA DOARME »... Deunăzi am căutat acasă pemn fost ministru. Soneria tresări ca un ţipăt isterical de femee, în anticameră m’a primit o faţă speriată, cu degetele puse la buze: — Pst. . . Pst. . . Excelenţa Sa doarme! — A sosit cineva străin la voi, tu fată? Poate vreun general neamţ, cu multe galoane pe umăr, ori un popă mare dela Roma, cu ciorapi de mă# tase şi cu obrajii stinşi? Vă temeţi să nud treziţi?. . . Fata mi#a răspuns, cu accentul ced au fecioarele şi maicile sfinte (în icoanele lui Tintoretto): NOTIŢELE MELE 345 — Nu, n'a sosit nimeni, dar Excelenţa « noa# stră » doarme, stăpânul meu! — Aşa! Am înghiţit una, cum a putut înghiţi anahoretul Sfântul Antoniu în viziune, când îşi adusese aminte de puii fripţi de Asmodeus. — Aşa! Bine, foarte bine! Excelenţa Sa, marele nostru democrat, jurător pe opincă, descendent al familiei lui Horea, progresistul « sui generis ». . . etc., etc., după ce a terminata de#a fi ministru, s'a făcut: «Excelenţa Sa». O, halal de tine de# mocraţie, care eşti apărată de Excelenţiile Lor, de astfel de snobi şi parveniţi care îmbracă hainele oligarhiei prusace, se închid în casele lor muce# găite cu sfinţii morţi şi se intitulează « Excelenţă » — căci suntem în epoca democraţiei, etc., etc., a egalităţii. . . etc., fraţi Români, votaţi pe opincă. . . etc., cum ham auzit ţipând, roşu de democraţie, pe ilustrul « fost Ministru#Excelenţa Sa ». Fata mă privea cu interes şi poate în sufletul ei se trezi ecoul drăciei româneşti, sfântul instinct de dispreţ al conţiunii, căci m'a întrebat cu zâm# bet isteţ: — Să trezesc pe « Excelenţa Sa »? (Să fi auzit, Excelenţă, cum ţi#a exprimat po# recla româncuţa asta. . . te#ai cufunda de ruşine. . .). — Nu, merţi! Excelenţa Sa, las' să doarmă! Din partea mea poate dormi şi cinci sute de ani! Pe astfel de oameni nici nu#i poţi trezi. . . IN ZORII DIMINEŢII In zorii dimineţii mă trezesc. Câteva minute de fricţiune, de fum de ţigaretă. . . Ne povestim visurile. (Case de aur, grădini de mătase, râuri de 3*6 NOTIŢELE MELE parfum, etc....). Şi iată*mă pe stradă. Iubesc dimineaţa şi zâmbetul virgin ce apare pe buzele oamenilor ce se trezesc din o lume curată. Iubesc munca tânără ce porneşte uruind, şi mâinile ce duc înainte scânteetorul plug al progresului!... Şi dimineaţa, în adierea vântului de primăvară, aducător de şoapte de codru şi de răsuflarea câm* piilor simt parcă toată durerea trecerii în beteala de aur a razelor de soare. Sunt un trecător nu numai pe lângă case ci şi pe lângă toate frumu* seţile lumeşti: toate, toate rămân aci! Dar filosofia se opreşte cu cea dintâi impresie. Vieaţa nu mai iartă romanţele trecute. Uzinele învăluite de mantaua de scrum şi ceaţă, cu ochii de foc ai infernalului cazan — îşi sună sirenele. Poporul palid, cu visurile neisprăvite în ochi, cu sufletul rămas în bucuria divină a somnului, se adună pe lângă poartă. Copii cu buzele vinete de rachitism, femei cu botezul vieţii în sân, băr* baţi trudiţi, moşnegi istoviţi ca un decor de teatru uzat — se înşirue aşteptând să se des* chidă gura molohului: fabrica. Fumul hornului se amestecă cu praful drumului, durerea ochilor întunecă parcă văzduhul, razele de soare nu în* drăsnesc să se aşeze pe hainele sdrenţuroase ale muncitorilor, ferindu*se parcă şi primăvara de dânşii, şi în cartea sufletului meu, scriu, tot scriu, observaţiile mele. ... Un automobil trece îh goană pe lângă poarta fabricii. Cavaleri beţi, cu jobenul turtit, cu graiul răguşit de cântece, — un buchet uriaş de tranda* firi la sânul unui cavaler. Şi parfumul trandafirilor roşii săgetează o linie de miresme dulci pe feţele dela poartă, privirile se ridică pentru un moment, poporul intră în gura fabricii, ce gâlgâie parcă de trupurile înghiţite.. . NOTIŢELE MELE 347 Apuc un trandafir roşu ce a căzut rănit din automobil. II întind unei muncitoare. II respinge. — Ce luminăd pretutindeni!. . . BUCAREST—BULGARIE... Zilele trecute mi#a adus poşta o scrisoare dela un vechiu prieten, din Paris. « Unul dintre poeţii de talent ai generaţiei tinere » cum ar spune cu# tare critic al presei noastre literare. Nu ne#am văzut de mult. . . de#o veşnicie, de opt ani! Câte zile şi câte minute! Câte lacrămi de isbândă şi câtă scrâşnire de dinţi — cât inutil şi cât dispa# rent! Opt ani! In veşnicie poate nici însemnă# tatea unui picur nu#l are atâta belşug de vreme, iar în vieaţa noastră ?. . . In opt ani, poţi să fău# reşti o nouă geografie şi s'o uiţi cu desăvârşire. Căci bunul mei prieten, a uitat#o. Răvaşul elegant, parfumat cu Chypre, scris cu peniţa Klapps, ex# pediat cu grijă, poate trimes cu toată căldura, dar nu fac pe şovinistul, —jur, că niciodată nam fost la Champigny, nu#l ador pe Deroul&de, şi am de# testat totdeauna orbia sufletească. . . Ci numai constat, cum constată omul întristat, care vede floarea crescută între urzici şi sufletul deformat, intelectul revoltat. . . Camaradul meu parisian, mi#a intitulat răvaşul în toată forma, dar mi#a adresat#o la Bucureşti, în Bulgaria. Să#l scuz pe parisian, poate că a fost la l’heure d’absyr.the, după un ceai literar, şi poate l#a ameţit rotunjimea unui sân ori cognacul unei cafele. Ori, în sfârşit, nu poţi pretinde ca fiecare poet francez să fie un 348 NOTIŢELE MELE Elisee Redus; s'a putut întâmpla miracolul, că Bucureştii s'au transportat cu toate bulevardurile, Capsa plus rataţii, Parlament şi Cişmigiu, în Buh garia. . . Nu mă supăr pe tine căci nu e vina ta, prietene parisian, cu adorabilele tale simpatii şi multele şi desele tale lunecări în ale geografiei. Voi, Francezii, sunteţi cunoscuţi ca oameni de geniu — dar Cook nu se sperie de voi! Este vina noastră poate, că românismul nostru literar, nici azi nu s'a impus la Paris, că tu şi alţii (poate cei mai mulţi intelectuali francezi) să vă daţi seamă de fiinţa noastră. Contactul nostru literar cu Franţa şi în genere cu străinătatea este inexistent, deşi apar la Paris reviste franco*române, cu tra* gedia mestitzismului modern: se citesc poate numai la legaţiuni. Avem la Paris « propagandişti» (cum se numesc dânşii, cari propagă herbertismul şi tradiţia divanului turcesc. . .), dar aceşti fanţi, dansatori de Sbimmy şi corecţi în duelurile lor cu marquisii — puţină apă turbură în Sena. Poate atâta numai, cât turbură lopeţile unei bărci de promenadă. . . cu lampioane Sygis şi cu ancoră de dragoste şi leşin. Noi avem însă iluzia că oglinda latină arată si fata ursuză a lui Badea Toader cu » > sumanul şi cu opincile lui... Noi abonăm «Je sais tout» nu ca să observăm graţiozităţile ami* cului de Lorde, citim inepţiile Madamei Rachilde din « Mercure de France », răsplătim cu aplaus orice banalitate sterilă a admirabilului neputincios Sacha — din neamul Guitry — iar, onoare excep* ţiunilor, dragii noştri confraţi, şi vai, cei tineri, nu cei ramoliţi, ne confundă nu arareori cu ve* cinii noştri. . . —" Nu exagerez din vina aceasta minusculă, ca un ochiu de furnică. Francezii sunt adorabili în toate defectele lor, chiar şi atunci, când pozează, ori NOTIŢELE MELE 349 joacă pe distraţii. . . Sunt convins, că prietenul meu a vrut să*mi tragă o şarjă: cunoaşte pedan* teria noastră romanţioasă şi amorul propriu vub nerabil cu orice vorbă. Dar se poate întâmpla şi contrariul. . . Poate că, « propaganda culturală » (ori cum săd spun, ca să nu fiu suspicionat că vânez cu arcul tolbei mele), nu este suficientă, cum se spune la modă în oraşele Ardealului. Şi atunci este ceva de reparat. Şi foarte, foarte de grabă şi cu multă prudenţă. Nu mă gândesc să pornim cu o ofensivă de presă pantru a cuceri Parisul. Poate nu este talent tot ce se mişcă în om — adeseori j sunt limbrici, spune maestos şi graţios Dickens. . . Nu fiecare pânză românească îl va înspăimânta pe Abel Faivre şi nu fiecare vers românesc îl va ameţi pe eminentul poet de prăsilă, Bataille. Dar. . . avem în California, Arizona şi Texasul nostru, alături de atâţia panoramagii politici şi ramoliţi ai oficia* lităţii — destule talente tinere şi viguroase care se înneacă în orientalism şi cer soarele parisian! Acestora, sufletelor candide, cu petale vrăjite — să le dăm Parisul, ca Parisul să ne răspundă să ne înţeleagă, să ne aprecieze să nu ne confunde cu vecinii noştri. » Căci zău, Bucureştii sunt în România, şi ţara aceasta merită să fie iubită. Pentru sufletul lui Avram lancu, pentru înţelepciunea lui Conta, pen# tru pânza lui Grigorescu şi pentru Eminescu. Pentru că sângele şi lacrămile au botezat*o. Pentru că e a noastră. IOSIF losif este servitor. A coborît din munţi când cu «insurecţia românească» din 1918. Atunci ba 350 NOTIŢELE MELE atins şi pe dânsul vântul culturii care face din unii martiri, iar din alţii şarlatani. A venit la Cluj, căci auzise ori simţise, cum aude şi simte sufletul celui chinuit, că se prepară în inima Ar# dealului, nouă nuntă care va lega deolaltă două vieţi înstrăinate. Şi a luptat, alături de ceilalţi anonimi, în clă# direa « Consiliului Naţional », a priveghiat noap# tea, a pândit ziua, a alergat cu puşca în mână şi a crescut în sufletul lui floarea iubirii de frate. « Voluntar ». A fost şi losif un soldat al vremurilor turburi, n'a râvnit la glorie şi la galoane, la mondir sţră# lucitor de nasturi şi fireturi de mătase, n'a cerut nici aur, nici argint, nici răsplată cu oca de vin, ori cu pogoane de pământ, când sta şi păzea vieaţa Românilor din Cluj. îndrăgit de soare, stele, floare şi sân de fată — prieten cu balauri şi cule# gător de ismă mirositoare, losif a fost prea losif ca să poată fi mult mai decât un Român cu sufletul de crin. . . .După ce s'a potolit furtuna, şi cei mărunţi au crescut mari, şi cei mai mulţi s'au aşezat îm# prejurul clondirului cu vin, şi şi#au înfulicat co# zonacul nemeritat, după ce s'au liniştit apele, codrii, vetrele şi vieţile, ca după grindină florile de mac, după ce s’a sfârşit urletul tunului şi ţicăitul de piţigoi al mitralierei, pe losif ham revăzut la « Resort ». . . « Resort » se făcea * treaba Statului în palate improvizate, cu audienţele şefilor, şi la porţi se plimba nervoasa santinelă, iar automo# bilul aştepta pe agerii « şefi de cabinet», ca să pornească razna la Hughes. . . ori la Ocna#Sibiului. losif adăpostit la un astfel de « Resort», slugă domnească, purta plicuri mari, cu ştampile roşii, ducând multele şi grelele « secrete oficiale ». Uni* NOTIŢELE MELE 35i formă nu avea nici acum, poate numai uriaşa geantă de piele de porc La deosebit de ceilalţi ciobani. Ochii lui luminoşi de albastrul zilelor de vară, duceau blândeţa caldă a celui chinuit, aşa cum zâmbeau în icoanele lor cufundaţi sfinţii italieni. Multă vreme nu neam mai văzut. Poate sunt cinci ani de*atunci, de când nu bam mai întâlnit. Acum, după cinci ani, în toamna ruginei şi a ceţei, îl revăd din nou. Este tot numai servitor la o Bancă. Şi poartă şi azi plicuri poate şi mai mari, ca atunci la Sibiu, când slujea Consiliul Dirigent. Şi ce credeţi, cu ce se ocupă losif, când greaua lui sarcină nud apasă pe umeri? Aţi crede că se duce la cârciumă, ori joacă la popiei, ori s'a bur* ghezit cu totul, mestecând în paharul de vin pâinea ţăranului vândut? losif este cel mai sincer prieten al teatrului românesc. losif este zilnic la teatru. Dânsul, care a văzut atâta glumă şi atâta tristeţă şi care a figurat în teatrul facerii Statului român, determinat de soartă ca să fie numai un figurant. . . losif, este habitue. . . Nu are bani grei ca să se ducă la teatru cu limuzină şi să ceară la bufet icre şi cointreau, nu se trudeşte, cum o fac alţii ca să laude ori să distrugă pe artişti. Este un simplu spectator, ca atunci (îţi mai aduci aminte?...) când într’o noapte de Decemvrie, în Clujul tur* burat, a privit proptit pe puşcă, Someşul îngheţat, liniştit, ca luna care se privea în oglinda apei de ghiaţă. . . Este un simplu spectator losif, dar îmi 352 NOTIŢELE MELE umple şi azi inima de căldură fiinţa lui. Se duce la teatru. . . Şi nu se numeşte nici ministru, nici şef de par* tid, nici mare, nici mic savant, nu scrie la ziare cronici dramatice, nu este nici azi mai mult ca atunci, când a coborît din munte. Dar sufletul lui Iosif dela galerie este mai veritabil diamant ca al parvenitului din fotoliu, care bate tactul la sunetul orchestrei şi degetul lui gras se ridică în întuneric ca un semn de întrebare, antipatic mie şi ţie, care iubim sufletul anonim. . . IOSIF VULCAN Se va ridica statuia lui Iosif Vulcan. Aşa mi se .spune de către un devotat amic al celui dintâi literat român din Ardeal. A scos « Familia » timp de 40 de ani, a tipărit pagini emotive din trecutul istoriei literare româneşti, a publicat permanent, fără întrerupere patruzeci de ani în fosta Un* garie a lui Jeszenskzy, Bânffy şi Tisza o publi* catie literară românească, si acesta este meritul cared apropie de memoria oricărui mare luptător al civilizaţiei. N'a fost un Brunetiere, nici un Taine al literelor româneşti Iosif Vulcan, avocatul, propagandistul şi poetul, cu ale cărui lucrări dor* meau supt pernă bunicele noastre, bunica mea şi a ta, ardeleanule care ai citit, ai abonat şi ai uitat «Familia», revista tuturor îngăduinţelor şi ine* galităţilor, în care au debutat Eminescu, Slavici, Coşbuc şi în care a găsit sălăşluire şi poezia Elenei din Ardeal, a Măriei Ciobanu, nuvela lui Ranta* Buticescu, folklorul lui I. P. Reteganul. . . Câtă «emoţie în paginile vechi ale publicaţiei şi câte NOTIŢELE MELE 353 amintiri duioase dela adunările « generale» ale Astrei, ţinute în toate colţurile Ardealului! De câte ori |« Familia » aplica în « număr festiv » în# cadrat în tricolor! Şi aceste numere le ascundeau intelectualii români, ca să nu le vadă procurorul, jandarmul, ori demagogul maghiar. . . Şi losif Vulcan era iniţiatorul, susţinătorul, instigatorul sufletesc al acestei propagande estetice, care ra# ţiona pentru naţionalismul aristocratic al inimii. Poate nici n'a fost atât de înoptat «Cavalerul * nopţii », cum îl cred azi urmaşii, cari în loc de sentinţa procurorului ţin în mână cupoane şi în loc de zuruitul lanţurilor s'au obişnuit cu larma trivială a jazz#band#ului! Ardealul nu poate uita sufletele frumoase! Ardealul n’a dat numai poli# ticiani, Ardealul avea oamenii săi mari, care nicio# dată nu şi#au agitat cravata pe tribună. O apariţie sobră, de pură intelectualitate şi desăvârşit bun simţ cum era a lui losif Vulcan, merită ca să fie prinsă în marmura care a ajuns ieftină de tot, recompensând merite electorale. Pentru noi, « Fa# milia » şi losif Vulcan, sunt amintirea unei vieţi frumoase familiare, a idealismului, a abnegaţjunii. N'a fost poate artist şi poet adevărat losif Vulcan, dar a fost un Român adevărat, care a ridicat cu tăria mâinilor sale curate făclia luminii în bezna care se întindea deasupra Românilor din Ardeal. POTOP DE IARNĂ . . . Ce glumeaţă#i natura! De multe ori mi#am spus, că natura glumeşte cu noi. După ce ne#am trudit zeci de mii de ani să înregimentăm « po# runcile » naturii în cărţi grele de ştiinţă, şi după 354 NOTIŢELE MELE ce s'a făcut lumea aşa cum şi#o imaginează sa# vanţii: puternică şi străbătută de fiorul civiliza# ţiei, răsare într'o bună zi de iarnă, când logica de fier a doctrinei meteorologice ne prescrie în# gheţul sub zero, răsare un vânt năprasnic şi aduce 20° Celsius, topeşte gbiaţa, desfundă alvia şi por# neşte vuind apa ferecată în lanţurile iernii. Vioaie, sprintenă, sălbatecă, glumeaţă, pătrunde peste văi şi dealuri, înneacă în nomsens intelectul, şi dă# rueşte omenimii sărbători negre, în loc de Viflee# mul dulce şi cald. O, ce Crăciun! Şi câte lacrămi, câte dureri, câtă moarte! Jocul glumeţ al naturii a răsturnat trenuri, altare, şcoli, case, a stârpit liniştea şesului şi a umplut de hârîituri de moarte dumbrăvile! îngrozitor. Şi toate acestea s’au petrecut iarna; potop de iarnă; parcă aşi spune: zâmbet pe buze de mort, miros de floare în cavou, ori sare dulce, zahăr acru. . . Potop de iarnă ! Rolul tragediei îl ia ope# reta naturii, care se distrează cu ruinarea nervilor noştri orăşeneşti. Şi natura, despre care noi poeţii cântăm osa# nale că este exactă, că nu cunoaşte decât reguli de bronz care nu se schimbă de pe o zi pe alta — natura, căreia i s'a făcut elogiul seriozităţii de către fiecare cap gânditor, s’a purtat ca un ber# bant care răstoarnă călimarul pe măsuţa de ma# hagoni a tatălui, a făcut glume în urma cărora rămân orfani şi văduve, vetre stinse, ziduri dă# rîmate, poduri rupte în două, şi mii şi mii de vieţi de oameni şi de dobitoace, pierdute în risipa unui moment de groază. . . Şi toate acestea, când călindarul spune că este iarnă, apa moare şi irugile se opresc, morarii îşi dorm somnul ca peştii în fundul apelor bătrâne. . . Potop de iarnă, potop în iarnă. Omenimii chinuite de atâtea blesteme, NOTIŢELE MELE 355 omenimii maltratate. . . i s'a dat iar o lovitură cu toporul suferinţelor. Şi nu au fost aleşi cei tică* loşi şi cei răi să sufere, nu s'a făcut selecţiune de pedeapsă. . . au fost năpăstuiţi poate iar cei să* raci şi cei curaţi. Când se vor sfârşi glumele na* turii care a înfipt pe cer un mare semn de între* bare ? De ce se întâmplă toate acestea, de ce ?.. . FILATELIA Priveşti la hârtiuţele mici, albastre, roşii, gal* bene, sure.. minuscule fotografii ale ţărilor mari, reprezintă parcă tichetul unei fericiri absolute. Nimic obsedant, nimic neplăcut în aceste mici monitoare ale umanităţii, ale apropierii între su* flete. Şi ne vine petecul colorat pe răvaşul care a trecut peste aburii Oceanului, simţi parcă în pipăitul lui răsuflarea caldă a celuia ce ţi*a trimes mesagiu!, şi*ţi leagă amintirea cu ţări îndepăr* tate, care nu trăiesc decât în imaginea noastră albastră. Preşedinţi de republică, cu bandiere şi multe medalii pe piept, bărbaţi de stat ap uşi pentru totdeauna şi strălucitori în paginile isto* riei, mări, munţi, lacuri miraculoase cu umbra de dantelă a cipreşilor, piramida cu lung şi trist convoi de cămile şi cu Arabi cu priviri adânci de tristeţă, imagini colorate, solii ale unor minuni ale depărtării, iată ce poate evoca în sufletul unui sensibil, o singură bucăţică de hârtie, pe care imensul colos al necunoscutului îşi stampilează; pecetea. Filatelia. . . Unii o dispreţuesc ca pe un obiceiu inutil. Să*ţi pierzi timpul, şi să încerci să cunoşti 23# 35* NOTIŢELE MELE ţări, popoare, oameni, când poţi învârti cu furie ori cu resignare paharul de bere ?. . . Alţii râd de filatelişti, ca de nişte bieţi anahoreţi ai secolului XXdea, care uită că răsboiul nu se termină nicio* dată şi nu vor înceta lacrămile să curgă. Dar fie* care lucru frumos are apostolii lui, şi propagatorii acestui cult al păcii sunt chiar copiii şi, nu râdeţi, savanţii şi poeţii mari ai lumii. Datorez informaţiile unui mare ziar englez, care constată că filateliştii cei mai de seamă sunt gloriile culturii moderne, care în clipele lor liniş* tite, nu se sfiesc să umple filă de filă, golurile din albumul lor de timbre poştale. Şi cine înţelege, ce anume foloase poate avea pentru un stat civi* lizat, poşta lui şi tichetul ei: timbrul poştal, se va bucura cu mine împreună că România noastră a avut în anii din urmă strălucite succese cu fru* moaşele serii de mărci jubiliare. Şi să nu dispre* ţuim propaganda discretă şi tăcută a unui simplu petec de hârtie. Marca poştală în principiu nu cunoaşte pasportul şi străbate îndrăsneaţă acolo unde se opreşte voinţa unui popor ori a unui individ. Ea se duce şi spune în lumea întreagă, ceea ce i se încredinţează în scrisoarea albă, în* chisă de atenţia noastră profană. Şi aşa cum se adună, într'o configuraţie ciudată, miile şi miile de timbre, sunt atâtea pagini ale civilizaţiunii, ale unei linişti mondiale, şi poate de*aceasta sunt cu atât de multă pasiune adunate de sufletul sfânt al copiilor şi de celelalte suflete sfinte ale savan* ţilor şi poeţilor. Copiii, savanţii şi poeţii visează totdeauna că lumea este bună, că în lume va tre* bui să fie pace, că tu, frate din Australia, Ame* rica, Africa şi Europa, îmi trimeţi mie şi ţie, răvaş de iubire, înţelegere, pace, pace multă. Italia a tipărit nu de mult timbre cu portretul NOTIŢELE MELE 357 Sfântului Francisc din Assisi, care şba jertfit vieaţa pentru fericirea omenească. Şi noi am tipărit anul acesta, minunatele timbre ale Unirii şi aceste mărci poştale ale bucuriei noastre au pornit în întreaga lume, să ne ducă vestea bună. E inutilă, aşa dar, filatelia ?. . , UNUI SUFLET TÂNĂR CARE A MURIT IN RĂZBOIU Ai murit pe frontul abisinian, departe de plâm sul văilor din Florenţa, departe de cerul azur, ca ochii marii veşnicii. Să fiu sentimental, când pe tine te*a doborît glontele la pământ şi copitele de cămilă ţbau strivit pieptul, şi răcnetul sălbatec al celor ce se ucid la comandă cu mirosul greu al sângelui vărsat nevinovat, a fost sunetul cel din urmă pe care bai auzit în vieaţă? Cine te*a dus atât de departe, peste ţări şi mări, ca să*ţi uiţi logodnica blondă, Mario Delagrave ?. . . Am cunoscut pe unchiul tău, pescarul din Bordighera, căci dânsul mba scris că tu, Mario (căprioară neagră cu dinţii albi pe stânca vieţii) ai murit sub razele de soare ale cerului african. . . Să fiu sem timental, şi să încerc uneltele lacrămilor alături de mame şi copii, orfani şi bunici, acum, când iar au început să bubuie tunurile şi în loc de clo* pote să cânte iar gura lor?. . . Lumea care abia s'a liniştit după îmbrăţoşările războiului, abia şba văzut calea mântuirii în odihnă — se cutremură din nou şi se nărue turnul de fildeş al iubirii, în 358 NOTIŢELE MELE a cărui clopotniţă veghea Pacea peste stele şi noapte. Mario Delagrave. . . Fiu de pescar, te*ai cu* fundat în mare de sânge. Trupul tău firav a fost corăbioara care se ducea pe valuri de furie. . . Buzele tale care au şoptit poate durere şi spaimă în faţa morţii, au învineţit şi viorelele care s'au adăpostit în privirea ta frumoasă, s'au veştejit. Şi de câte ori va vedea logodnica ta chipul unei cămile îşi va aduce aminte de copitele ei, care au sfărîmat lumea ta, căci lumea ta tânără a curs ca sânge pe nisipul dogorit. . . De ce te*au rupt din Italia zâmbetului, al farandolei, al dolce far* niente*ului, să te acopere cu linţoiul abisinian, murdărit de paşii hienelor ?. . . Dragul meu Mario. Ai murit şi tu, şi a murit cn tine credinţa mea în pace. Nu este pace pe pământ. Furtuna care s'a potolit pe mări s'a ascuns în suflete, furtună neagră, mai mare decât aceea care frânge catarguri, copaci şi distruge stânci. Este furtuna întunecimii. . . Sufletul meu se închide într'un porumbel care în zadar bate din aripi, ducând în ciocul lui roşu ramură de măslin. Hristoase, încearcă paşii tăi pe nisipul fierbinte al Africei şi redă tuturor neamu* rilor pacea bună ca pâinea, iubirea fierbinte ca soarele, tăcerea dulce ca piatra de mormânt. Şi unchiul tău, în Bordighera, va arunca în marea tainică undiţa seducătoare, poate va prinde înţelesul morţii tale tinere. . . TABLA DE MATERII Cuvântul editorului Pag. S POEZII. IMPRESII ŞI SENS AŢII MODERNE (1908) Cântece.............................................................. 17 Boierul român ....................................................... 20 Aşterne#mi........................................................... 21 Spleen........................................................... 21 Tabes............... . . ........................................... 22 Viitorul............................................................. 23 Nava roşie........................................................... 23 Sinistru clopotele................................................... 24 Viaţa................................................................ 24 Luna ................................................................ ij Arde................................................................ 23" Beai............................................................. 2 j Al amintirilor....................................................... 26 Aştept............................................................... 26 Maria mea............................................................ 27 Curată noapte ....................................................... 28 Trenul .......................s.................................. 29 In sângele Copilul lui Ştefan.................................................. 94 Cântec (variantă)................................................... 94 Şi eu voiu muri..................................................... QJ Cântec.............................................................. 9J Mama................................................................ 96 Unei mame părăsite.................................................. 97 Bubi c bolnav....................................................... 97 Versuri pentru copilul meu.......................................... 98 Cântec.............................................................. 99 Cântec.............................................................. 99 Cântec de căprioară ............................................... 100 Am sărutat în piatră............................................... ioa Poezie de Mai...................................................... 101 Cântec.......................................................... 101 Evantaiul miresei moarte........................................... 102 Ciasomicul......................................................... 102 Cântec de spital .................................................. 103 Lacrami fiului meu................................................. 104 In strada mea ..................................................... ioţ Cântec de Iunie ................................................... 107 Medalion 107 Cantttte........................................................... 108 Cântec............................................................. 108 Cântec............................................................. 109 Toamna.............................................................. no înmormântare în oraş mic........................................... no- Baia mare............................................................ m 362 TABLA DE MATERII Pag. Cântec......................................................... iii Buddha ........................................................ 112 Cad............................................................ 113 Copilului meu .................................................... 113 Femeia............................................................ 113 Iosif............................................................ 113* Ninge............................................................. 116 La hanul tinereţii ............................................... 116 Primăvara domnişoarei bătrâne..................................... 117 Femeia lui Naarip................ . ........................... 118 Ochii tăi albaştri............................................. 120 Calul alb...................................................... 120 Aquarium.......................................................... 121 Cerşetori ........................................................ 122 Sirena fabricii .................................................. 123 Mikloş............................................................ 123 Mureşul........................................................... 124 Acelor ce suferă............................................... 123 Fiului meu..................................................... 126 In nopţi târzii................................................... 127 Feciorului meu.................................................... 128 Mamă........................................................... 131 Uşă............................................................... 133 Furtuna........................................................... 134 Mortul............................................................ 134 Pastel............................................................ 133 Grădina#Parc...................................................... 133 Pernelor.......................................................... 136 Copiii săraci..................................................... 137 Sunt de#o mie de ani.............................................. 138 Dumnezeu.......................................................... 138 Memento ........................................................... M1 MAICA CEA TÂNĂRĂ Dramoletă neoromantică într'un act. O scrisoare a lui I, L. Caragiale către Emil Isac.............. 145 Maica cea tânără.................................................. *47 POEME IN PROZĂ 0912—1923) Vântul............................................................ J73 Un câine.......................................................... l7& TABLA DE MATERII 363 Pag. O batistă............................................................ 179 De închiriat ....................................................... 180 Pastel.............................................................. 180 Eu................................................................ 182 Şoapte de codru...................................................... i8j Credinţa............................................................. 186 Femeia............................................................... 187 Umbra................................................................ 188 Omul car&şi întindea mâinile ..................................... 189 Ardealule. Ardcalule bătrân Răsfoind testamentul nou............................................. 19J Clacă ............................................................... 196 Orbii ............................................................... 197 Fântâna ............................................................. 199 Focul, pâinea, somnul................................................ 202 Lăuta lui Ştefan .................................................... 206 Hai la mure... Hai la mure... 209 De veţi veni acasă................................................... 210 Un plug ruginit am văzut.......................................... 213 Histos şi soldatul................................................... 214 Clopotele, tunurile.................................................. 218 Doamna Matilda....................................................... 218 Ciocârlia şi corbul ......................................... 222 Doctorul Sandru...................................................... 224 Pădurile............................................................. 227 La cârciuma lui Moş Petru ........................................... 228 Intr'o seară frumoasă............................................. 23° Plugul............................................................ 231 Poveste de Ianuarie.................................................. 232 Orbul............................................................. 23 3 Singur în codru...................................................... 234 Moşneagul......................................................... 23<> Fierul, aurul şi piatra.............................................. 23^ Dumnezeu mi^a zâmbit.............................................. 2 57 Castăfiii din parc................................................... 239 întâlnire......................................................... 2 4° Zâmbetul.......................................................... 24° Poetul............................................................... 24r Cel ce*şi sapă groapa ............................................ 242 Mamă şi copil..................................................... 243 3^4 TABLA DE MATERII Fag. De ce nu dormi? ................................................ 244 Fereştile satului............................................... 24.5- Lacul morţii.................................................... 243* Păpuşa doarme................................................... 246 Poemă de Crăciun................................................ 247 Vântul.......................................................... 248- Bătrânul Cabotin................................................ 249 Poemă în proză.................................................. 2jo Harfa de argint ................................................ 251 Glosse pentru floarea de lotus.................................. 232 Gâscă........................................................... 2 33 Vagoane......................................................... 2 33 Vis............................................................. 234 întuneric şi lumi r.ă........................................... 233 Cartea unui om articole de ziar 1918—1923 Spre un nou Ardeal.............................................. 261 Un sat românesc................................................. 263 Clujul.......................................................... 272 Cinstirea lui Avram Iancu....................................... 273 Augustin Paul................................................... 277 Ardealul nou ................................................... 279 *(* Octavian Bobletec........................................... 2S3 Aristizza.......................................................... 284 Contesă ........................................................ 28 ţ In faţa vitrinei................................................... 286 Domnule procuror................................................ 287 Antagonism?..................................................... 288 Satele cu fereşti cernite.......................................... 29© Dumnezeu........................................................ 291 Motiţele mele Europa cea nouă....................................-............ 301 A Henri Barbusse................................................... 303 Pe peronul gării ...........................................'. . 308 Dascăli ardeleni .... .... . .309 Ouchy........................................................... 311 Moţii........................................................... 313 Mitru.............................................................. 313 Ţăranii în automobil............................................ 317 TABLA DE MATERII 365 Pag. Georges Booys...................................................... 3 *8 Domnul Jules....................................................... 320 Ruşi 191/. . . .................................................. 321 Ore de seară....................................................... 322 Ore de seară....................................................... 3 24 Ore de seară (Ferike )............................................. 327 Un vardist român................................................... 330 Ardealul........................................................... 331 E bolnav Bubi.:....................... ............................ 332 Moartea unui doctor bun............................................ 333 Badea Gbeorgbe..................................................... 336 Ţărani la telegraf................................................. 337 Aurel Vlaicu....................................................... 338 Vili Şorban........................................................ 340 O fetiţă........................................................... 341 Lăsaţi copiii să doarmă............................................ 343 Excelenţa sa doarme................................................ 344 In zorii dimineţii................................................. 34J Bucarest* Bulgarie................................................. 347 osif............................................................... 349 Iosif Vulcan ...................................................... 33*2 Potop de iarnă..................................................... 337 Filatelia ......................................................... 337 Unui suflet tânăr care a murit în războiu ......................... 337