coperta de : Dumitru f erdes
f
K
C. RĂDULESCU—MOTRU
MĂRTURISIRI

Ediţie de
VALERIU RÂPEANU şi SANDA RÂPEANU Cuvînt înainte, note şi comentarii de VALERIU RÂPEANU
S>

Editura Minerva 1990
ISBN 973-21-0176-8
Cuvînt înainte
Apariţia în anul 1984 a culegerii C. Rădulescu-Mo-tru, Personalismul energetic şi alte scrieri, „Biblioteca de filozofie a culturii româneştiEditura Eminescu (studiu, antologie şi note de Gh. Al. Cazan, text stabilit de Gh. Pienescu) a reprezentat cea dinţii retipărire, după 1944, a unei selecţii din opera marelui nostru gînditor. De la publicarea ultimei sale cărţi (Etnicul românesc, comunitate de origine, limbă şi destin, Casa Şcoalelor 1942) trecuseră patruzeci şi doi de ani, între 1943—1947 numele său figurînd numai pe coperta cîtorva extrase ale unor comunicări academice. Antologia apărută la Editura Eminescu în 1984 includea cinci volume reprezentative pentru gîndirea filozofică şi socială a lui C. Rădulescu-Motru (n. 2 februarie 1868 comuna Buto-ieşti, decedat la 6 martie 1957) şi un capitol de studii şi articole.
După cinci ani, înfăţişăm marelui public o culegere din textele lui C. Rădulescu-Motru care au un caracter autobiografic, memorialistic, de evocare a unor personalităţi ale culturii noastre, de teorie şi critică literară. C. Rădulescu-Motru nu şi-a redactat memoriile într-un voîum de sine stătător. Ultimii zece ani ai vieţii sale au fost umbriţi de izolarea socială impusă de eliminarea lui în 1948 din rîndul membrilor Academiei Române al cărui membru era din 1923, între 1938—1941 fiind preşedintele acestui înalt for ştiinţific, de #interdicţia de a publica, de condiţiile penibile ale existenţei sale mate-
5
riale şi de agravarea stării sănătăţii. Numai generozitatea unor intelectuali, precum profesorul Constantin I. Parhon, a contribuit la ameliorarea acestor împrejurări atît de triste ale traiului său. Şi totuşi, aşa cum ne încredinţează Eugeniu Speranţia, în aceşti ani, C. Rădu-lescu-Motru a scris un studiu despre bătrîneţe din punct de vedere psihologic, studiu dedicat medicilor din spitalele unde fusese îngrijit (vezi Eugeniu Speranţia, Figuri universitare, Editura Tineretului, 1967, p. 31—32). Nu avem nici o indicaţie privitoare la faptul că în această perioadă şi-ar fi scris memoriile, iar un demers al nostru în primăvara anului 1989 pe lîngă descendenţii savantului a rămas fără nici un rezultat.
Am căutat, deci, să reconstituim din paginile încredinţate de C. Rădulescu-Motru tiparului sau difuzate de posturile noastre de radio în timpul vieţii, începînd din 1924 pînă în 1944, memoriile sale. Aceste pagini au formule publicistice deosebite : răspunsuri la anchete, interviuri, confesiuni în cadrul unor conferinţe publice, ■amintiri despre anumite perioade ale existenţei sale, discursuri academice. Această diversitate, precum şi faptul ■că textele adunate de noi sînt răsfirate în presa interbelică timp de doua decenii, au făcut ca unele repetiţii să fie inevitabile, de cele mai multe ori aceste „reluări" reprezentînd puncte obligate pentru înţelegerea biografiei sole, nu o dată memorialistul aducînd nuanţe şi- precizări preţioase în conturarea atmosferei intelectuale care a determinat formarea sa ca filozof şi om de acţiune.
Publicăm, deci, integral aceste texte, lăsînd cititorului posibilitatea să cunoască perspectivele lui C. Rădu-lescu-Motru asupra cîtorva din momentele esenţiale ale vieţii sale, asupra oamenilor pe care i-a întîlnit şi i-a cunoscut. Pentru că un om de cultură cu o prezenţă atît de dinamică în viaţa noastră socială nu-şi putea restrînge evocările doar la drumul propriei persoane, ci le integra în mediul românesc şi străin care s-a răsfrînt asupra opţiunilor sale. Amintirile reprezintă o adevărată istorie a mentalităţilor sfîrşitului de secol XIX în România, de unde şi modernitatea scrierilor reunite în antologia noastră.
6
'Dar caracterul de document de epocă trebuie extins şi asupra altor pagini care nu se încadrează la prima vedere în sfera memorialisticii. Şi aceasta pentru că adeseori, fie în articole ca acela dedicat receptării operei lui Nietzsche în România, fie în alocuţiuni academice C. Rădulescu-Motru înfăţişează reacţiile unor scriitori precum I. L. Caragiale în faţa unor opere ale filosofiei universale sau încadrează personalitatea celui despre care vorbeşte în structurile societăţii româneşti aşa cum, le-a cunoscut. C. Rădulescu-Motru nu a practicat critica literară, dar direct sau indirect scrisul şi acţiunea sa au fost implicate în istoria literaturii noastre din 1890 pînă în 1944. Perspectivele deschise de filozof şi de psiholog în cunoaşterea ştiinţifică a fiinţei umane, în determinarea specificului naţional, a categoriilor sociale şi politice care au acţionat în România modernăf însuşirile sale de animator, toate laolaltă şi fiecare în parte s-au repercutat asupra vieţii noastre intelectuale.
Despre personalitatea şi filosofia lui C. Rădulescu-Motru s-au scris numeroase studii şi articole unele caracterizate prin obiectivitate şi rigoare ştiinţifică. Am ales un fragment mai amplu din acest substanţial eseu pe care Tudor Vianu l-a dedicat în 1938 fostului său profesor : „întreaga filozofie a d-lui C. Rădulescu-Motru. se reazemă pe o viziune a omului, pe un concept normativ al'persoanei umane pe care interpretul primului nostru sistem original de gîndire are datoria să-l extragă şi să-l pună în lumină. [...]
In primele sale lucrări d. C. Rădulescu-Motru adera la punctul de vedere, al «Junimii», dezvoltîndu-l pînă la consecinţe originale. Lupta pe care o dă în Cultura română şi politicianismul este inspirată de gînduri care erau şi ale conducătorilor junimişti. Construcţiei juridice a cetăţeanului român, văzut prin prisma raţionalismului şi speculat de politician, d. C. Rădulescu-Motru îi opune fiinţa concretă a ţăranului, a cărui fire trebuie cunoscută înainte de a întreprinde lucrarea de organizare a statului. Din astfel de îndemnuri pornesc toate acele cercetări pe care le publică d. Rădulescu-Motru într-un lung şir de ani, în legătură cu structura sufletească a românului şi care au întemeiat la noi studiul sistematic al
7
psihologiei popoarelor. Adunarea lor intr-un singur volum ar completa cu adaosuri de mare preţ sinteza încercată în Românismul.
D. C. Radule seu-Motru n-a rămas însă la viziunea istorică a omului, aşa cum ea a fost formulată în naţionalismul lui Eminescu, unul din roadele cele mai de seamă ale junimismului politic. Poate şi faptul că întreaga cultură în numele căreia vorbeşte gînditorul român este susţinută mai mult de ştiinţele naturii decît- de istorie, a îndrumat cugetarea sa către o viziune ne formulată mai înainte în gîndirea românească. Personalitatea umană, aşa cum este desemnată. în filigranul filozofiei mai noi a d-lui Răului eseu-Motru şi aşa cum este înfăţişată în chip mai explicit în Personalismul energetic, este o specificare a energiilor naturii. Personalitatea nu este atît produsul istoriei, cît produsul naturii. Admi-ţînd, aşadar, critica pe care antropologia filozofică a Restauraţiei o aduce concepţiei clasice a omului, d. Rădu-lescu-Motru diverge de linia istorismului, pentru a urma pe aceea a unei antropologii naturaliste.
Omul întrevăzut şi propus de filozofia d-lui C. Ră-dulescu-Motru este, aşadar, producătorul, creatorul de bunuri, «homo faber». Această înţelegere este confirmată de ştiinţa, modernă, care ne înfăiţişează fiinţa umanei băltind la porţile istoriei cu o unealtă de muncă şi însem-nind fiecare etapă a dezvoltării ei prin cucerirea unui nou instrument de producţie. Dar această, concepţie este mai ales coordonată, cu realitatea românească, mai nouă, care, fiind aceea a unui moment în care energiile naţionale au fost intens solicitate de temele constructive ale unei noi aşezări, a trebuit să producă, şi echivalentul ei filozofic. Cred căi istoria, ideilor în România, aşa cum o va scrie viitorul, va înfăţişa în filozofia d-lui C. /Ră-duleseu-Motru, în aceastăi puternică, şi personală sinteză inspirată. d,e viziunea omului ca energie desprinsă din marele rezervor iu al naturii şi destinată muncii şi creaţiei, limpedea expresie sistematică, a civilizaţiei române şti în epoca transformărilor ei contemporane
Deşi a fost contemporan cu unii din cei care au ilustrat în cel mai înalt grad catedra universitară, românească începînd cu magistrul săiu Titu Maior eseu, C. Ră-dulescu-Motru a fost — din 1897 pînăi în 1941,— unul din acei profesori care şi-au pus amprenta asupra sufle-
8
tulul mai multor generaţii ce s-au succedat la cursurile şi seminariile sale înainte şi după cea dintîi conflagraţie mondială. Pentru că, aşa cum arată unul din foştii săi studenţi, Ion Zamfirescu, C. Rădulescu-Motru a exercitat asupra generaţiei sale „în perioada dintre cele două războaie mondiale, o influenţă la fel de caracteristică, şi tot atît de edificatoare, ca şi aceea resimţită de generaţii anterioare, la începutul secolului. Nu străluciri, efecte, impresii ori judecăţi de moment; nu trăsături putînd să trezească în noi admiraţie şi adeziune imediată; nu vreo expresivitate retorică ori alta, în stare să ne încînte exterior ; altele, în cazul de faţă, sînt elementele grăitoare cu adevărat. E vorba, anume, de personalitatea gîndi-toare a profesorului: cu masivitatea ei înceată, cu durata ei continuă, cu înlănţuirile ei de adîncime. Această gîndire avea să ni se dezvăluie treptat treptat: cu mergeri din aproape în aproape, fără salturi ori discrepanţe, ca dintr-o desfăşurare naturală şi într-o integrare organică. Pe scurt: nu dintr-o dată, ci în timp; acesta este ritmul în care aveam să ne legăm de C. Rădulescu-Motru, şi de el ca om, şi de gîndirea lui. Am rămas legaţi de C. Rădulescu-Motru, mulţi dintre noi, şi după ce ne-am încheiat perioada de studenţie. In calitatea sa de preşedinte al Societăţii de filozofie, implicit şi de conducător al revistei, ne-a fost patronul bun, înţelegător, al unora dintre primele noastre manifestări, publicistice ori orale.“
Culegerea noastră conţine, în cea de-a doua parte a ei, pagini dedicate unor scriitori şi gînditori, precum Eminescu, Titu Maior eseu, N. lor ga, Caragiale, Mihail Sorbul. Pe unii dintre ei i-a cunoscut îndeaproape, influenţa lor asupra formaţiei sale fiind determinantă, şi mă gîndesc aici în primul rînd la Titu Maiorescu. De alţii, precum Nicolae Iorga, a fost nu o dată apropiat, acţio-nînd împreună în primul deceniu al secolului nostru, so-cotindu-se ca făcînd parte din punct de vedere al idealurilor sociale din aceeaşi generaţie, ce-şi îndrepta atacurile împotriva „politicianismului“ deşi mai tîrziu drumurile lor au fost nu o dată divergente. Pe alţii, precum dramaturgul Mihail Sorbul, i-a sprijinit în anevoiosul început de drum al carierei lor literare. Pentru că filosoful C. Rădulescu-Motru a fost un om de o mare generozitate, care în paginile publicaţiilor înfiinţate şi
9
conduse de el (Noua revistă română, Ideea europeană, Revista de filozofie) a încurajat tinere talente, a deschis drumul afirmării unor eseişti, gînditori, filozofi, critici de o mare anvergură culturală.
Om de acţiune şi de atitudine, C. Rădulescu-Motru şi-a exprimat opţiunile nu numai pe plan social şi politic ci şi pe cel cultural. Două din aceste texte reprezentative pentru gîndirea sa legate^de istoria literaturii sint incluse şi în ediţia noastră. Primul este o ripostă la opiniile lui Duiliu Zamfirescu asupra poeziei în primul deceniu al secolului nostru, cel de-al doilea dedicat filozofiei lui Lucian Blaga în anii 1942—1943. Ambele sînt de natură să completeze imaginea receptării operei acestor scriitori şi să definească ecoul lor în epocă. De aceea, în notele şi comentariile ediţiei, am căutat să reconstituim „dosa-rulcc acestor polemici, pentru a da cititorului de azi posibilitatea să aibă o privire obiectivă asupra punctelor de vedere exprimate de o parte şi de alta.
Cele mai multe pagini ale antologiei au apărut o singură dată, şi nu au mai făcut obiectul unei retipăriri după 1944. Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că am izbutit să dăm cititorului o imagine inedită asupra drumului vieţii şi al constituirii operei uneia din figurile marcante ale culturii româneşti moderne.
Nu ar fi exagerat acum cînd din filele revistelor am adus la lumină aceste pagini uitate sau ignorate să ne întrebăm ce loc ocupă Constantin Rădulescu-Motru în istoria memorialisticii româneşti ?'
Mărturisirile sale de mai mare amploare ca şi textele de mai mică întindere şi nu o dată chiar răspunsurile la interviuri demonstrează faptul că însuşirile savantului pentru care orice ipoteză, orice afirmaţie, orice interpretare trebuia să-şi afle validarea prin proba de foc a cercetării ştiinţifice şi-au pus amprenta pozitivă şi asupra paginilor sale memorialistice ca şi asupra celor în care şi-a propus să înfăţişeze oamenii reprezentativi ai culturii româneşti pe care i-a cunoscut. Citindu-le îl vedem parcă pe C. Rădulescu-Motru profesorul aşa cum ni l-au înfăţişat cei ce l-au ascultat în amfiteatrele universitare : metodic, riguros, strict în demonstraţie, comu-
10
nicînd adevărurile la care ajunsese nu prin revelaţii ci la capătul unui îndelung proces de reflecţie, de studiu, de verificare. Amintirile sale poartă pecetea evidentă a sistemului său filosofic şi tocmai aici aş spune că aflăm interesul lor pentru cultura românească. Fără să fie uscate şi rigide, fără să se transforme într-un proces-verbal al etapelor parcurse, ele nu-şi permit nici o evadare din limitele adevărului trăit pe care îl reconstituie în datele lui esenţiale, definitorii, caracteristice, renunţînd la detalii: fie la cele pitoreşti, fie la cele legate de fluxul comun al existenţei. Manifestîndu-şi tranşant, fără ezitare dar şi fără patimă polemică, opţiunile sociale, filosofice şi umane, C. Rădulescu-Motru conturează epoca şi trasează portretul moral şi intelectual al omului fără să. cadă nici o clipă în mrejele subiectivismului ce vrea să ofere cititorului prilejul compătimirii pentru dificultăţile întimpinate şi nedreptăţile îndurate în viaţă. Dacă din perspectivă artistică, facultatea dominantă a mărturisirilor sale este sobrietatea, lipsită de orice artificiu metaforic şi tentaţie 'sentimentală ceea ce situează aceste pagini la cotele cele mai înalte ale memorialisticii româneşti şi le conferă un caracter de model — trăsătura esenţială din punct de vedere psihologic este seninătatea. Dacă, aşa cum am subliniat, C. Rădulescu-Motru a fost în tot ceea ce a scris şi în tot ceea ce a înfăptuit un om de acţiune şi de atitudine, scrisul său memorialistic, re-prezentînd integral aceste două însuşiri, nu cedează nici o clipă atracţiei pamfletului, caricaturizării sau dezvăluirii insidioase. Îşi expune cu francheţe opţiunile ceea ce l-a impresionat şi ceea ce l-a lăsat indiferent, ceea ce l-a determinat spiritual, moral, şi intelectual şi ceea ce a trecut pe lingă el fără să-i stîrnească vre-o vibraţie. Priveşte totul din unghiul său de vedere dar situează totul în perspectiva generaţiei sale şi a structurilor societăţii româneşti fără ostentaţie şi arbitrar. Filosoful care, aşa cum spunea Tudor Vianu, ne dăduse acea perspectivă românească asupra Omului vădeşte şi în paginile sale memorialistice organicitatea sistemului şi concepţiei sale. Mai precis, omul aparţinînd unui context social, moral, politic, intelectual şi psihologic. Şi din punctul de
11
vedere al altitudinii gîndirii, al orizontului larg cuprinzător asupra fenomenelor sociale în multitudinea res-frîngerii lor aceste pagini au o valoare exemplară. Ceea ce l-a impresionat pe Mircea Eliade care, avea să publice (sub pseudonimul Ion Plăieşu) un articol salutînd încă din titlu faptul că Dnii Iorga şi Rădulescu-Motru îşi scriu memoriile. împrejurarea se lega de coincidenţa apariţiei, în acelaşi timp, a monumentalei autobiografii O viaţă de om de N. Iorga (reamintim că istoricul s-a născut îiT 1871 deci făcea parte din aceeaşi generaţie cu filosoful) şi a paginilor intitulate Amintiri, din vremea studiilor de C. Rădulescu-Motru (vezi ediţia noastră p.31—48 nota p. 238—243) ceea ce îi prilejuieşte tînă-rului Mircea Eliade nu atît o analiză literară, ci una de natură ideologică. . Aşezarea laolaltă a celor două personalităţi chiar dacă se datora unui hazard editorial este tro/ns-formută de Mircea Eliade într-un prilej de a dezbate raporturile generaţiei sale cu acelea ale generaţiei reprezentată de N. Iorga şi C. Rădulescu-Motru.
„Săptămînă trecută s-au petrecut două, fapte culturale de mare însemnătate şi a căror semnificaţie o vom cerceta în acest articol. D. profesor N. Iorga, neobosit şi proaspăt ca întotdeauna cînd scrie lucruri personale, a tipărit în trei volume un soi de auto-biografie, stăruind mai cu seamă asupra activităţii sale culturale. Cartea se numeşte O viaţă de om, cu subtitlul: Aşa cum a fost.
Trei volume, de peste o mie de pagini, scrise de d. Iorga nu se citesc uşor. Dar pe măsură, ce înaintez în lectură, descopăr lucruri importante şi semnificative, şi nu mă pot îndura, săi nu le comentez aici.
Ad doilea fapt important; deşi aparent de o mai mică proporţie, sînt Amintirile din vremea studiilor ale d-lui C. Rădulescu-Motru, publicate în nr. 2 a Revistei Fundaţiilor Regale.
Dacă d. Iorga a mai publicat pînă, acum nenumărate volume de amintiri şi note personale, apoi d. prof. Rădu-lescu-Moiru avînd altă structură spirituală a fost mai sobru.
După cîte ştiu, acestea sînt primele pagini autobiografice pe care le publică.
12
Să începem cu Amintirile d-lui Motru. Nu le vom analiza aici. Atacă prea multe probleme ale culturii româneşti spre a ne încumeta a le comenta cum s-ar cuveni.
Ne vom limita la un singur fapt, impresia avută de d-sa, tînăr fiind, în străinătate.
Citez dintr-o scrisoare adresată părintelui d~sale, prin 1890, din Paris : «Nu ştiu ce aş putea începe... Sîn-iem aşa de înapoiaţi, noi românii, că orişice specialitate aş lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamă... îordache Golescu, cu toate că se gîndea la sărăcia spirituală şi materială a României, era totuşi un om fericit, fiindcă avea credinţa că prin bunăvoinţă, starea românului se poate îndrepta. Eu nu am această credinţă. Eu cred că sîntem meniţi să rămînem printre popoarele etern sărace.
Roata norocului nu se va învîrti niciodată pentru noi. Alţii, care au deschis înaintea noastră ochii la civilizaţie ne-au furat norocul... La Bucureşti mă credeam învăţat; acum văd că nu ştiu nimic... Să mă apuc de drept ? De filosofie ? Orişice aş face, avocat adevărat, ori filosof adevărat, n-am să fiu. Am să fac pe avocatul şi pe filosoful, dar n-am să fiu [un] avocat sau filosof...»
Şi apoi în altă scrisoare, trimeasă unui coleg : «Nu am credinţă să ajung la ceva...
Noi sîntem ursiţi să trivializăm cultura pe care alţii au creat-o din adîncul lor sufletesc. Egiptul face pe toţi oameni bruni, Balcanul face pe toţi oamenii balcanici, adică uşurei, zeflemişti, juisori...»
Aceste două mărturii au o deosebită importanţă pentru generaţia tînără. Nu cred că a fost tînăr român la studii în străinătate care să nu fi gîndit întocmai ca d. Motru în primul citat «Orişice aş face, avocat adevărat sau filozof adevărat, n-am să fiu(i. Aşa spune orice tînăr, în străinătate, sau după întoarcerea de la studii. Şi pentru acest motiv; d. Motru se situează foarte aproape de tînăr a generaţie. Numai că, pentru tineri, deprimarea aceasta nu e definitivă. Noi avem credinţa, ca şi Îordache Golescu menţionat de d. Motru, că ceea ce lipseşte acum românilor nu este substanţa sufletească sau norocul, ci instrumentele de lucru ştiinţific, mediile culturale, milioanele pentru cultură şi tinerii de azi îşi dau seama că, în România, sînt ursiţi ratării. Din alte motive decît ale d-lui Motru, însă.
13
în cartea d-lui N. Iorga, este mereu vorba de tinereţe şi de bătrîneţe. De mult cred că nu s-a mai scris la noi ceva mai brutal şi mai decisiv care să arate ce funestă este bătrîneţea şi osificarea spirituală. Dascălii d-lui Iorga, pînă la internatul de la Iaşi, sînt cele mai definitive portrete de profesori, dar mai sînt şi altceva, sînt cele mai uluitoare portrete ale «generaţiei bătrîne». Ale oricărei «generaţii bătrîne»; dinainte de N. Iorga, dinainte de noi, de după noi. Sînt oameni morţi, în plină descompunere, superstiţioşi, fără o viaţă etică, fără o conştiinţă etnică. D. N. Iorga a suferit după urma lor tot atît de mult cît am suferit noi după urma «generaţiei» d-lui Iorga. Veţi^ spune : istoria se repetă. Asta n-ar fi nimic; e ceva mai rău : istoria stă pe loc, în ceea ce priveşte «generaţiile bătrîne». Oamenii vii şi oamenii morţi se vor război deapururi.
Dar mai e un lucru asupra căruia vreau să atrag atenţia: aceste încercări ale celor mai reprezentativi gînditori şi oameni de acţiune ale generaţiei care a pregătit generaţia războiului — aceste încercări de a-şi retrăi şi înţelege viaţa. Un simptom foarte caracteristic şi foarte important pentru noi, cei tineri. Ne dovedeşte că generaţia şi-a consumat eroismul acolo. Cei mai buni au murit; ceilalţi au fost înecaţi de politică, de cea mai deşănţată politică ce s-a făcut vreodată.
Oameni crescuţi de d-nii Iorga şi Rădulescu-Motru nu-i mai înţeleg. Mai mult: îi duşmănesc, îi sabotează sau îi compromit. Fără să vrea, fără să o ştie poate, aceşti doi maeştri ai vieţii spirituale româneşti încep să se adreseze din nou tineretului. Peste generaţia de politicieni, încearcă să lege continuitatea organică cu generaţia postbelică, pradă tuturor experienţelor şi tuturor păca' telor, totuşi, prin forţa lucrurilor, cea mai liberă şi mai înzestrată din cîte a dat pînă acum România.
începem să ne înţelegem mai bine cu bunicii. Semne bune peste semne bunea.
înainte de a încerca o succintă evaluare a memoria- > listicii ilustrului filosof, s-ar cuveni pomenit faptul aparent surprinzător că omul de ştiinţă şi-a încercat posibilităţile şi în aria literaturii beletristice.
Ca şi colegul său I. Petrovici, C. Rădulescu-Motru a crezut că înzestrările sale se pot fructifica şi pe tărî-
14
mul teatrului. O primă piesă Domnul Luca — comedie intr-un act — a văzut lumina rampei, împreună cu altă piesă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909—1910. A fost tipărită ca supliment la Noua revistă română voi. 7, 12 p.
în stagiunea 1910—1911 a fost reprezentată tot pe prima scenă a ţării Păr de lup. A fost tipărită în colecţia Biblioteca pentru toţi, nr. 666 cu titlul: Păr de lup dramă în patru acte, 71 p.
Poate şi pentru că dramaturgia epocii era dominată mai puţin de scriitori profesionişti şi în primul rînd de amatori l-a îndemnat pe C. Rădulescu-Motru să caute ca formă de expresie a ideilor sale teatrul. Mai ales Păr de lup, care vădeşte unele similitudini cu nuvela în vreme de război de I. L. Caragiale reprezintă tipul dramei teziste, la modă nu numai în ţara noastră dar şi în Europa pe vremea studiilor lui Constantin Rădulescu-Motru. Indicaţia privitoare la locul şi anul desfăşurării piesei, „acţiunea se petrece în Oltenia în anul 1860“ ne-ar putea duce cu gîndul la biografia autorului. Dacă Barbu Colfescu, „boier moşnean“, se situează din punct de vedere al stării sociale în aceeaşi lume cu tatăl filo-sbfului, din perspectiva concepţiilor, a modului de a se comporta se află la polul opus, reprezintă negativul imaginii pe care o conturează memorialistul părintelui său.
Departe de noi gîndul de a considera piesa o autobiografie deghizată dar nu putem omite faptul că Tra-ian fiul lui Barbu Coflescu este judecător, cum a fost foarte puţină vreme şi C. Rădulescu-Motru în anii tinereţii lui, şi să nu facem o legătură între rîndurile din evocarea Un început de carieră în care ne vorbeşte despre intransigenţa magistraţilor din alte ţări şi presiunile care se fac asupra celor din ţara noastră (vezi ediţia de faţă p. 50). De altfel, Traian este purtătorul unor idei de bunăvoinţă faţă de ţărani, idei pe care într-un fel le profesa în articolele sale din acea perioadă şi autorul. Literar, însă, piesa nu se susţine fiind mai degrabă o expunere didactică a unor idei sociale, vădind o evidentă simpatie pentru opiniile radicale ale tinerilor intelectuali din anii ce au urmat Unirii Principatelor. Şi, mai ales, o netă antipatie exprimată direct faţă de corupţia generaţiei dinainte care riscă să molipsească şi pe acei ti-
15
neri ce urmăresc doar obţinerea unor profituri materiale fără să se întrebe care e sursa lor.
Neavînd vocaţia unui om de teatru, C. Rădulescu-Motru n-a speculat o situaţie dramatică în adevăratul înţeles al cuvîntului: faptul că generosul şi onestul Tra-ian îşi dă seama că drumul său în viaţă a necesitat însemnate investiţii materiale cerute de studiile sale ceeace ar putea justifica afacerile oneroase ale tatălui. Iată pricinile pentru care piesa neconvertită în imagini dramatice a eşuat şi nu a trezit interesul spectatorilor. De aceea nu avem nici un motiv să acordăm credit afirmaţiei lui loan Massoff (Teatrul românesc, IVy p. 332) care socoteşte că replica finală a muribundului vizionar: „Ce încet răsare soarele şi ce reci sînt razele lui de dimineaţă !“ a stîrnit nemulţumirea forurilor oficiale : „Vorbele acestea, se pare, n-au plăcut autorităţilor şi'piesa (de altfel cu destule confuzii) a dispărut repede de pe afiş.(( Repertoriul începutului de secol, atît în ceea ce priveşte dramaturgia originală cit şi cea străină, cultiva, aşa cum am arătat, umanitarismul social.
Comedia intr-un act Domnul Luca se conformează, şi ea „direcţiilor de ataci( ale epocii care nu mena ja clysa ,,noilor îmbogăţiţi“ prin speculaţii funciare şi bancare. în alta. gamă, defectele rămîn aceleaşi: expunerea didactică a ideilor autorului şi absenţa caracterizării individuale prin datele psihologice ale personajelor.
Ion Anestin (Schiţă pentru istoria teatrului românesc, 1938 p. 101) avea dreptate să spună că „Domnul Luca nu este decît un debut cronologic al scurtei cariere teatrale a valorosului în alt domeniu — profesor C.^Ră-dulescu-Motru<(.
Ne-am oprit asupra acestor două încercări dramatice pentru a contura aria legăturilor lui C. Rădulescu-Motru cu literatura. Păstrînd proporţiilef vom spune că, asemenea lui N. Iorga, nu atunci cînd încerca să abordeze genurile literare propriu-zise C. Rădulescu-Motru era scriitor. Contribuţia lui pe acest tărîm trebuie căutată în primul rînd în zonele memorialisticii şi a judecăţilor de natură ideologică asupra unor scriitori şi gînditori.
Paginile autobiografice ale lui C. Rădulescu-Motru au în perspectivă contemporană valoare de mărturie asupra vremurilor prin care a trecut, a oamenilor pe care i-a
16

cunoscut, cu citit mai mult cu cit C. Radulescu-Motru nu se întoarce în timp nici cu nostalgia celui ce vrea să-şi retrăiască anii începutului, nici cu voluptatea recreerii unui univers edenic, nici cu sentimentul eliberării de fantasmele unei copilării 'chinuite. Ori de cîte ori trasează itinerariile ' vieţii sale o face din perspectiva filosofului care a meditat asupra evoluţiei culturii, una din componentele esenţiale ale societăţii româneşti.
Integrate în evoluţia memorialisticii noastre, amintirile lui C. Radule scu-Motru se înscriu la capitolul mărturiilor depuse de un mare intelectual care cu sobrietatea specifică stilului său şi cu francheţea pe care a avut-o întotdeauna, îşi „revede"'trecutul încadrîndu-l în frămîntările unei societăţi care atunci îşi căuta drumurile specifice.
Deşi operaţia valorificării gîndirii sale se află abia la început, deşi asupra filosof iei sale au fost rostite şi judecăţi lipsite de temeiuri ştiinţifice trebuie să afirmăm că în persoana lui C. Rădulescu-Motru cultura românească a numărat unul din cei mai de seamă gînditori, cu o influenţă hotărîtoare în dezvoltarea cîtorva ramuri ale vieţii noastre intelectuale. Cunoaşterea itinerariuluî unei asemenea personalităţi nu din perspectiva detaliilor biografice ci a împlinirii spirituale reprezintă una din. acele fapte cu care sîntcm datori culturii româneşti. Pentru că C. Rădulescu-Motru a fost, cel definit de Nicolae Bagdasar, în concluzia capitolului pe care i-l dedica în Istoria filosofici româneşti : „Concepţia lui C. Rădulescu-Motru e o concepţie deterministă teleologică, energetică, personalistă. Ea este totodată o concepţie dinamică avînd ca tendinţă practică răscolirea energiilor româneşti pentru a descoperi vocaţiile şi a le face fecunde dezvoltării neamului şi, prin el, omenirii. Căciy deşi determinist, C. Rădulescu-Motru nu numai că nu este, cum am văzut, adversarul intervenţiei umane în mersul societăţii şi al naturii, dar, din contră, prin filosof ia lui tocmai cere o atare intervenţie. E un determinist care nu înţelege sa lase totul pe seama naturii, ci face loc şi rolului activ şi înnoitor al omului. Filosof ia.
17
personalismului energetic este, cu alte cuvinte, o fzZoso-fie activistă.	%
Gînditor robust, profesor cu mare prestigiu şi autoritate, întemeietor de reviste de cultură şi de specialitate, sprijinitor, neprecupeţit al tuturor iniţiativelor filosofice şi spirituale, C. Rădulescu-Motru este cea mai înaltă şi cea mai distinsă figură pe care a dat-o pînă acum cugetarea românească
Permanenţa lui C. Rădulescu-Motru în viaţa noastră spirituală, mai presus de perspectivele şi de opţiunile generaţiilor avea să fie subliniată de Mircea Vulcănescu într-un articol, nu lipsit de note patetice, publicat în ziarul Cuvîntul (an VIU, 7 nov. 1932, p. 2) în momentul cînd magistrul sărbătorea treizeci şi cinci de ani de prezenţă la catedră: „Profesorul Rădulescu-Motru înseamnă în viaţa culturii româneşti două lucruri: o ţinută intelectuală şi un sistem de filosofie“.
VALERIU RÂPEANU
Nota editorilor
în transcrierea textelor s-au utilizat normele ortografice azi uzu> ale. Au fost păstrate unele forme de limba specifice epocii şi de rostire ale culegătorului. Menţionăm, printre acestea: „al-minieri", „complectă'1, „vestmînt„imaginară", „origină", „ces-tiuni", „ederă“, „vieaţa", „bunioară", „soluţiune", „personagii", „difer enţiare".
18
I
FIGURI OLTENE
DL RĂDULESCU-MOTRU IN
AUTOBIOGRAFIE
Dl Sextil Puşcariu, directorul revistei Cultura din Cluj, a voit, anul trecut, să întreprindă o anchetă în lumea oamenilor noştri de ştiinţă, în scopul de a afla date mai principale din biografia acestora. Ancheta n-a reuşit, din cauză că nu s-a primit decît un singur răspuns : acela al dlui Rădulescu-Motru. Dl Puşcariu renunţînd la întreprinderea sa Arhi-vele Olteniei sînt în plăcuta situaţie de a comunica cititorilor răspunsul dat de dl Rădulescu-Motru. Avem astfel autobiografia unui distins oltean, de care pe mulţi ne leagă sentimente de prietenie personală izvorîte din cunoaşterea şi cinstirea omului, iar pe toţi simţimîntul de stimă şi respect pentru profesorul învăţat a cărui viaţă de muncă a fost pusă în serviciul ştiinţei româneşti şi• al învăţămîntului nostru, universitar.
Iată răspunsul trimis de dl Rădulescu-Motru, în decembrie 1923, revistei Cultura din Cluj :
Am avut să răspund la multe chestionare în viaţa mea, dar n-am fost supus încă la un chestionar mai greu ca acela pe care mi-1 trimite revista Cultura'din Cluj. O judecată obiectivă şi dreaptă asupra operelor cuiva este totdeauna anevoioasă, cu atît mai mult cînd ea este cerută asupra operelor sale proprii. A fi judecător în propria sa cauză nu este oare interzis ? Dar fiindcă redacţia revistei urmăreşte un scop cultural cu acest chestionar, mă grăbesc să răspund. Rămîne ca redacţia, în concluzia
19
ce va trage din anchetă, să facă rectificările cuvenite într-o materie aşa de delicată.
Vocaţiunea mea de scriitor şi profesor de filozofie o datoresc tradiţiei din familie. Tatăl meu, proprietar rural, originar din comuna Butoeşti, jud. Mehedinţi, a fost crescut de egumenul mînăstirei Gura-Moţru, de cunoscutul cărturar Eufrosin Poteca 1, primul profesor de filozofie în şcolile româneşti. Fără această tradiţie, aş fi studiat matematicele, pentru care aveam o deosebită aplicaţie în clasele secundare. N-am publicat nimic înainte de a ajunge la sfîrşitul studiilor universitare, pe care le-am făcut la Universităţile din Bucureşti, Paris, Miin-chen şi Leipzig. 2 Prima mea contribuţie originală la ştiinţa filozofiei se cuprinde în teza de doctorat şi este publicată în revista ce apărea sub direcţia lui Wilhelm Wundt, Philosophische Studieri.3 Această lucrare a fost continuată apoi în scrierea Elemente de Metafizică, pe care am publicat-o în 1912 în Bucureşti, şi din care un extras s-a publicat şi în Revue de Metaphysique et Morale din Paris. Direcţia acestor lucrări nu caracterizează întreaga mea activitate. Încă de la începutul carierei mele am fost atras de problemele sociale, şi mai ales de problemele sociale ale ţării mele. Am contribuit pentru înţelegerea acestora din urmă cu cîteva articole în ziarul Epoca,4 dirijat pe vremuri de N. Gr. Filipescu^ şi de G. Panu ; articole care, apoi complectate, au apărut în-tr-un volum la librăria Socec, în anul 1904, sub titlul Cultura română şi politicianismul.
La 1900 am întreprins publicarea unei reviste, tribună liberă, în care aveau să se discute mai ales cesti-unile sociale. Aceasta, Noua Revistă Română,5 a avut 16 volume şi a durat pînă în preziua participării României la războiul mondial, în 1916. Articolele şi studiile pe care le-am publicat în această revistă sînt numeroase şi cu un conţinut foarte variat. Tot de la 1900 am întreprins şi publicarea periodică a unor lucrări de filozofie, la care am avut colaborarea celor mai distinşi din foştii mei elevi, sub titlul Studii Filozofice. Publicaţia aceasta a avut opt volume. La 1923, aprilie, s-a transformat în Revista de Filosofie, ce se găseşte în curs de apariţie. In Studii Filosofice se găseşte Puterea sufletească, pe care a prerniat-o Academia Română în 1908. Pe cînd activitatea mea de scriitor se extindea asupra unor subiecte
20
variate : politică, literatură, ştiinţe sociale şi metafizică, activitatea mea profesională, de profesor la Facultatea de filozofie şi litere din Bucureşti, se îndreptă cu deosebire spre cercetările psihologiei şi logicei. Rezumatul cursului de psihologie l-am tipărit în anul 1923 la Bucureşti, editura „Cultura Naţională46, sub titlul Curs de psihologie. Am nădejdea să pot tipări anul viitor şi cursul de logică, al cărui manuscript îl am aproape gata. Ce lucrări aţn în gînd să mai scriu pe viitor ? Ce aş putea răspunde ? Deocamdată cîteva asupra culturei româneşti şi asupra păturei ţărăneşti, lucrări care îmi vor servi şi de 'bază6 la alcătuirea discursului de recepţie la Academia Română, unde am fost ales în iunie 1923. Alte lucrări ? Dumnezeu ştie. La vîrsta de 55 ani, în care mă aflu, unii sfîrşesc orice activitate, alţii atunci încep pe cea serioasă ; — ce voi face eu ? — încă o dată, Dumnezeu ştie. Care este opera vieţii mele ? Nu sînt mulţumit de nici una din cele tipărite pînă acum. Nădejdea îmi este în cele viitoare.	*
Lucrez ziua, mai ales dimineaţa. Şi noaptea, când este urgenţă. Nu întrebuinţez fişe. înainte de a începe să scriu, mă documentez prin lecturile cele mai variate. De multe ori mi se întîmplă să deschid şi cărţi cu totul străine de materia ce voiesc să tratez. Nu odată, din asemenea cărţi străine am primit inspiraţii fericite. Nu urmez o metodă propriu-zisă, dar păstrez veşnic o atitudine de concentraţie asupra subiectului ce studiez. Zi şi noapte nu gîndesc la altceva decît la ce ' am de scris. După ce am tipărit însă lucrarea, m-am despărţit de ea definitiv. Nu mă recitesc, iar cînd mi se întâmplă să-recitesc cîte o pagină din cărţile publicate de mine, am aceeaşi impresie ca şi cum aş citi pe un străin. Cu toate acestea, nu mi-a semnalat încă nimeni o contradicţie între cele ce am afirmat la diferite intervale.
Am avut multe momente de descurajare, dar prin crize sufleteşti, datorite carierei mele, n-am trecut. Sînt, ca toţi ţăranii români, un optimist înnăscut, deşi am scris poate cele mai severe aprecieri asupra timpului în care am trăit. Acest optimism m-a făcut probabil să ajung Ia ipoteza „personalismului energetic41, pe care am schiţat-o în scrierea mea de metafizică. împrejurările vitregi prin care a trecut şi trece statul român nu au permis înzestrarea catedrei mele de psihologie şi logică de la
21
Universitatea din Bucureşti cu tot aparatul ştiinţific necesar. Din această cauză sînt lipsit de colaboraţia sistematică a elevilor mei. Nu pot întreprinde cercetări experimentale la care, ani de-a rîndul, să ia parte mai multe serii de elevi, şi din care să rezulte apoi o mai intensă preocupare de ştiinţa sufletului omenesc în România. Cred totuşi că activitatea mea personală, cu toată vitregia împrejurărilor, a înlesnit calea celor cari vor veni în urmă. Sînt convins că o adevărată cultură românească se va consolida pe măsură ce munca intelectuală in România va lua un contact mai adînc cu problemele filosofice.
19 dec. 1923
INTERVIU CU DL PROF.
RĂDULESCU MOTRU
Studenţii români de la 1895. Cercul Unirea. Socialismul. Wilhelm Wundt. Societăţile universitare din Germania. Inaugurarea Fundaţiei Carol. Despre Take Ionescu. Titu Maiorescu şi elevii săi. Primatul practicei. Criza europeană. Lenin. Un nou criteriu de valori politice.
[Academicienii se] deosebesc de ceilalţi oameni.
Prestanţa lor, încărunţită de vreme, le dă un aspect olimpic, senin.
Sînt inumani, pentru că se ridică deasupra umanităţii.
Am avut întotdeauna un deosebit respect pentru academicieni. Nu i-am invidiat însă niciodată. Pentru că de pe culmea unde ajunseseră nu mai puteau năzui spre alte culmi, si viaţa lor îmi apărea învăluită de amara melancolie a unui ideal împlinit.
Academicienii au un trecut prea bogat spre a-l mai putea urni pe drumuri noi.
Ei reprezintă toate cuceririle trecutului. In ei venerăm moştenirea primită de la înaintaşi.
Dar privirea ne e îndreptată spre alte orizonturi.
Rădulescu-Motru nu e însă numai un academician.
Profesorul universitar nu s-a mulţumit să ră-mînă numai o figură caracteristică a culturii naţionale, ci a coborît în vîltoarea lupteTor politice şi a acţionat, a combătut, a purtat un steag în jurul căruia s-au strîns credincioşii.
Filosoful a coborît ades din sfera noţiunilor abstracte şi a luat pana gazetărească pentru a în-
23
druma, a sfătui, a semăna o idee şi un gînd generator de fapte.
Acum cîtv.a timp, într-un cerc de prieteni, 'se discuta cari ar fi personagiile cele mai preponderente, ale vieţii noastre publice, cari ar putea patrona o acţiune de purificare a mentalităţii politice de la noi.
Şi numele lui Rădulescu-Motru fu pe buzele tuturora.
Spre el se îndreptară toate gîndurile şi toate nădejdile tinerilor cari voiau să întroneze o nouă eră de prosperitate în ţara lor.
Lucrul acesta e semnificativ.
El ne arată că profesorul Rădulescu-Motru nu e un simplu academician, ci o valoare în viaţa noastră publică.
a	Şi mai e ceva.
S-a pus de multe ori problema existenţii unei ’	culturi româneşti.
S-a spus că întreaga noastră viaţă intelectuală e produsul unor influenţe străine, că nu avem valori europene printre gînditorii şi artiştii noştri.
Unii au mers atît de departe, încît au pretins că sîntem o colonie intelectuală a Franţei. Alţii au vorbit de influenţele germane, ru,seşti şi franceze din cele trei fragmente ale României Mari şi au pus ca un postulat al viitorului edificarea unei culturi româneşti.
Ei bine, Rădulescu-Motru ne-a permis să susţinem că avem o cultură românească. In personalitatea lui am găsit argumentul „valorilor noastre europene".
El, integrîndu-se mişcării de la Gândirea, a luptat pentru împrăştierea prejudecăţilor care ne făceau să ne îndoim de noi.
Trecutul unui astfel de om poate atrage pe istoriograful unei epoci culturale.
Şi curiozitatea „Majestăţii Sale Publiculu poate găsi în amintirile unei personalităţi care a participat atîta vreme la viaţa publică a ţării noastre nenumărate ocazii de satisfacere.
24
De aceea ne-am adresat profesorului Rădulescu-Motru, cerîndu-i să ne vorbească despre el şi despre alţii.
Am trecut peste banala parte a datelor biografice, a căror importanţă e redusă şi am- abordat capitolul amintirilor.
STUDENŢIMEA ROMÂNA PE LA 1895
—	Am foarte frumoase amintiri din viaţa mea de student. Numai că, pe atunci, prin 1895, studenţimea română era cu totul diferită de cea de azi.
Pe vremea aceea nu se pomenea student-funcţionar. Traiul uşor şi ieftin permitea tuturor să trăiască în afara grijilor materiale şi să se dedice exclusiv preocupărilor intelectuale.
Acum, aproape toţi studenţii ^ sînt funcţionari. Se •abrutizează jumătate de zi în atmosfera imposibilă a ministerelor noastre şi de aceea nu mai pot învăţa cum se cuvine.
• Nu mai au curiozităţi intelectuale, nu se mai pot ocupa cu problemele spiritului.
Au o singură ambiţie : aceea de a-şi lua diploma.
Şi nici nu poate fi altfel.
Eu înţeleg ca un student să aibă o ocupaţie manuală care să-i permită să se gîndească la altceva şi să nu-1 obosească decît fizic. Dar funcţionarismul e în contrazicere cu viaţa de student.
___ ?
—	Pe vremea noastră domina pasiunea discuţiilor sociale.
Era la modă socialismul.
Aveam un cerc de lectură „Unirea“ unde încingeam interminabile discuţii cu Nicu Săveanu, Stavri Predescu, Bălănescu şi atîţia alţii !
Socialismul, pe atunci, era numai doctrinar. Se deosebea cu totul de cel de azi. La noi era privit ca o formă superioară de înţelegere a societăţii. Orice om inteligent, în curent cu mişcarea ştiinţifică a vremii, trebuia să fie socialist.
Azi, însă, socialismul e o problemă de organizare a maselor, o tactică de luptă.
25
Pe vremea noastră era o simplă şi generoasă speculaţie intelectuală.
__ _ ?
-— Şi mai era un lucru, la 1895 *, care nu mai există astăzi.
Era complecta independenţă a studenţimii faţă de partidele politice, De-abia după ce m-am întors din •Germania, am asistat la cele dintîi imixtiuni ale politicei în studenţime.
Guvernul voia să inaugureze Fundaţia Carol I. Şi — lucru curios ! — studenţimea, instigată de opoziţia care voia să producă încurcături guvernului — nu voia să primească această instituţie de cultură. N-am înţeles niciodată această atitudine a studenţimii care voia să refuze poate cel mai important dar pe care l-a făcut vreodată vreun guvern român.
îmi amintesc că a trebuit să recurgem la o mulţime de stratageme pentru a evita manifestaţiile . ostile ale studenţimii cu ocazia inaugurării.
Fusesem numit bibliotecar al Fundaţiei şi astfel participam direct la succesul ei.
Regele Carol a putut să-şi ţie în voie discursul® şi incidentele de cari ne temeam nu au avut loc. Aceasta, deoarece se aflau foarte puţini studenţi în sală, toate locurile fiind ocupate de „invitaţi1**
DESPRE WILHELM WUNDT 1
— La Leipzig, unde am plecat îndată după luarea licenţei, am lucrat în laboratorul marelui Wilhelm Wundt.
Pe atunci, toate lucrările se făceau în vederea experimentării psiho-fizicei, pentru confirmarea legii lui Fechner. 2
Din seria mea au făcut parte mulţi tineri distinşi cari au cucerit în urmă un renume european prin lucrările lor de specialitate.
* In textul de bază : 1805. Deci evidentă eroare (n.ed.).
** Vezi în ediţia noastră Un început de carieră sub regele Carol I, p. 49—55 (n.ed.).
26
Astfel am fost coleg cu Titchener, 3, cu Neuman, cu Kruger, cu Wirth.
Asistentul lui Wundt era vestitul Kulpe. 4
In laboratorul din Lipsea domnea un spirit foarte liberal. Wundt era un profesor minunat, care nu căuta să-şi impună părerea lui, ci dădea libertate deplină elevilor săi.
Se mulţumea doar să sugereze soluţii posibile şi nu făcea nici un caz de părerile lui personale.
__ ?
—	Pe vremea aceea, în Germania, întreaga viaţă studenţească, era organizată în corporaţii.
Unele aveau coduri de onoare foarte complicate, practicau duelul şi menţineau în veacul al XlX-lea o mentalitate perimată.
Totuşi aceste organizaţii îşi aveau importanţa lor, căci nivelau diferenţele dintre clasele sociale, punînd pe nobili în directă legătură cu intelectualii de origine burgheză sau proletară.
__ _ ?
—	Paneermanismul nu-si făcuse încă apariţia pe la 1898.
Această mişcare e datorită progreselor excesive ale industrialismului în Germania şi necesităţii de expansiune economică
AMINTIRI DESPRE TITU MAIORESCU
__ ?
—	Cînd m-am întors în ţară, am fost numit bibliotecar al Fundaţiei Carol. Acolo am constatat lucruri destul de interesante. Studenţii erau lipsiţi de curiozitate intelectuală. Nu cereau cărţi care le-ar fi permis să aprofundeze vreo problemă, ci se mulţumeau numai să înmagazineze cunoştinţele satisfăcătoare pentru trecerea unor examene.
__ _ ?
—	Pe Titu Maiorescu l-am avut profesor şi coleg. 5 Era un om excesiv de inteligent şi foarte talentat. Aceasta îi permitea să suplineze lipsurile sale de lectură din ultimul timp.
27
Căci Titu Maiorescu, din cauza multiplelor sale ocu-paţiuni, nu mai putea fi în curent cu ultimele cuceriri ştiinţifice.
impunea însă studenţilor prin inteligenţa sa strălucitoare, prin talentul oratoric, prin probitatea şi exactitatea în îndeplinirea obligaţiunilor sale de profesor.
Şi mai avea o mare calitate.
Se interesa de elevii săi.
Acolo unde vedea că mijeşte un talent, îşi îndrepta toată atenţia şi aducea tot sprijinul său.
Maiorescu se bucura în mod sincer de succesele elevilor săi, ştia să facă diferenţa dintre om şi artist. îl preţuia pe Caragiale ca scriitor şi îi aplauda succesele, deşi nu-î putea suferi ca om.
îmi aduc aminte de bucuria pe care i-au produs-o primele succese ale lui Brătescu-Voineşti.
Era un Iscoditor de talente.
De îndată ce le afla, le încuraja, le îndemna, le ridica la suprafaţă.
Aceia care au intrat în casa lui Maiorescu îşi pot da seama de lucrul acesta.
___ _ ?
— Dintre oamenii politici pe cari i-am cunoscut, Take Ionescu6 e desigur figura cea mai sesizantă. Era un om prea mare pentru noi. O inteligenţă vastă, un talent oratoric extraordinar, o pasiune de luptător, o ambiţie de cuceritor !
Take Ionescu a însemnat foarte mult în istoria noastră politică.
El a fost primul om nou care şi-a cîştigat un loc, îndepărtînd pe cei care conduceau poporul în virtutea originei şi a relaţiilor lor.
Take Ionescu, cînd şi-a făcut partidul lui politic, nu s-a mulţumit să lanseze un program şi să-şi aştepte aderenţii. S-a adresat personal tuturor acelora de cari credea că avea nevoie şi i-a luat cu sine. Era un „charmeurtt.
îmi aduc aminte că, atunci cînd a făcut disidenţa conservatoare, Take Ionescu, fără să mai întrebe, m-a socotit printre partizanii săi. Şi lucrul acesta mi-a părut atît de natural, încît nu m-am gîndit nici un moment să protestez în contra acestei încălcări a personalităţii mele, D-rul Istrati mi-a mărturisit acelaşi lucru.
28
Atît de mare era farmecul acestui om, incit nu puteai concepe posibilitatea de a nu-1 urma.
Take lonescu n-a fost înţeles cum se cuvine la noi. A fost poate cel mai desăvîrşit om politic pe care l-a avut ţara românească.
ABDICAREA INTELECTUALILOR PRIMATUL PRACTICEI
___ _ ?
Se vorbeşte de o abdicare a intelectualilor de la puritatea preocupărilor abstracte.
Bineînţeles. Intelectualii vor să trăiască. Necesitatea îi forţează să coboare din turnurile lor de fildeş şi să se arunce în viitoarea vieţii, să se supună şi să slujească pe cei cari îi conduc.
Primatul intelectualităţii a dispărut. Practică îşi impune domnia ei.
In vremurile noastre, o individualitate puternică nu-şi mai găseşte posibilităţi de manifestare decît în cadrul unei organizări.
Căci masele ne conduc.
Criteriul de alegere al guvernanţilor nu mai e valoarea individuală, ci forţa de influenţare a mulţimii.
Şi la aceasta nu se poate ajunge decît prin disciplină şi organizare.
în privinţa aceasta, Lenin a fost un adevărat precursor. El a dispreţuit orice valoare etică, şi-a organizat milităreşte partidul său şi a dominat un întreg imperiu.
Lenin a înţeles exigenţele vremii si a clat un splendid exemplu lumii.
___ ?
— Toate teoriile noi care caută să impună primatul raţiunii sau al inconştientului, al spiritului european sau al celui asiatic, nu sînt decît încercări de justificare a faptelor care au încercat să schimbe istoria.
intelectualii, în slujba oamenilor politici, încearcă să justifice acţiunile lor. De aici, toate teoriile asupra nevrozei intelectuale a Europei.
Dacă există o criză, apoi ea nu e intelectuală, ci politică. Succesul practic e singurul criteriu de alegere a valorilor politice.
29
Un om ca Mussolini nu îşi are raţiunea de a fi în calităţile sale intelectuale, ci numai şi numai în succes. Şi pretutindeni e la fel.
Iată marea criză prin care trecem. Personalităţile puternice trebuie să abdice în faţa organizatorului practic.
Politica devine o întreprindere industrială. „Ideia^ dispare. Nu mai are importanţă, nu mai are succes. Totul e organizarea.
Aceia cari m-au urmat pînă aci şi-au dat seama,, desigur, că profesorul Rădulescu-Motru e încă un luptător.
Nu i-am cerut soluţiuni, pentru că nu veneam în numele unui ziar politic.
Şi dacă preţioasele observaţii în marginea „Politicei şi a literaturii“ nu le-am folosit aci, e pentru că am vrut să le rezervăm pentru o altă ocazie.
A reda o convorbire cu d. prof. Rădulescu-Motru înseamnă a aborda o mulţime de probleme, nespus de variate: căci această multilateralitate e caracteristica spiritelor vaste.
IONEL JIANU
AMINTIRI DIN VREMEA STUDIILOR
IN ŢARA
LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, 1885—1889
în ultimii douăzeci de ani ai secolului trecut, tinerimea din vechiul regat român îşi avea un ideal de cultură bine fixat. Ea îşi avea inima şi mintea îndreptată spre Europa apuseană. Aceea ce în Europa apuseană era valorat ca ideal, era valorat şi în România. Şcolile superioare din Germania, Franţa şi Italia erau imitate pe cît era posibil. Nu era dorinţă mai legitimă pentru un tînăr român, decît dorinţa de a-şi desăvîrşi studiile în străinătate.
In aceşti douăzeci de ani, 1880—1900, avem^ în splendoarea sa domnia regelui Carol I. O domnie liniştită, cum nu găsim în tot trecutul nostru. Liniştită, mai ales, prin supunerea întregii activităţi româneşti la un ritm. comun. De la nestaşnicul * cioban, badea Cîrţan,1 pînă la marele industriaş, D. Bragadiru, 2 de la ultimul cîntăreţ de biserică pînă la cel mai talentat profesor de Universitate, toţi cîţi munceau şi cugetau în România aveau credinţa că viitorul şi-l croieşte fiecare, după cursul unei ordine sociale, stabilit odată pentru totdeauna. Tinerii nu aşteptau miracole sociale ; cel mult cariere productive. Viaţa politică îşi împrumuta ideologia din Apus. Tot aşa, viaţa artistică şi economică. Spiritele cele mai revoluţionare nu întrezăreau pentru cultura românească un ideal diferenţiat, necum opus, culturei europene. Chiar din punct de vedere naţional, dacă românii aspirau să se unifice, aceasta nu era pentru a tur-
* Nestatornicul (n.ed.)
31
bura ordinea politică a Europei, ci pentru a întări această ordine, după exemplul dat de alte popoare.
Un tînăr român, prin urmare, care avea să intre în şcoala secundară şi apoi în Universitate, avea o cale bine indicată. El intra în şcoala Europei. Interesele de clasă, de confesiune, de familie, le lăsa tînărul acasă la ei, în grija părinţilor. în şcoală toate aceste interese erau fără rost. Viaţa lui de mîine urma să fie ca la orişice român, aceeaşi : viaţa imitată după Apus.
Aşa îmi explic pentru ce tatăl meu, care era o fire autoritară, nu şi-a permis un sfat măcar, cînd a fost momentul să-mi aleg specialitatea studiilor din Universitate. Am ales Facultatea de Filosofic şi de Drept cum aş fi putut alege pe orişicare alta, în deplină libertate. Şcoala, care avea să mă desăvârşească pentru viaţa de mîine, n-avea pentru el o legătură cu interesele mele de proprietar de pămînt, de ortodox, sau de fiu al unei familii numeroase în copii, fiindcă toate acestea erau bune pentru România trecută, iar nu pentru România care avea să fie pregătită de şcoala europeană. în urmă numai, după ce alegerea era făcută, tatăl meu şi-a dat curs sentimentelor. Oa vechi discipol al lui Eufrosin Poteca, de care şi fusese crescut de mic copil, el era mulţumit. Scrisoarea ce mi-a scris-o la Bucureşti, cu această ocazie, este poate cea mai caldă scrisoare din. cîte mi le-a scris. Mă felicita de alegere. Filosofia şi dreptul erau, după el, ştiinţele care încununează geniul omenesc. în special, alegerea filosofiei îl incinta. Ea ar fi încântat, scria el, şi pe Eufrosin Poteca, dacă ar mai trăi, căci el ar fi văzut că lecţiile date tatălui n-au trecut pe deasupra fiului, ci ele au pregătit un nou iubitor al filosofiei. Tatăl meu era vădit mulţumit, cred eu, şi la gîndul că el îşi putea oarecum plăti din datoria de recunoştinţă către Eufrosin Poteca.
Desigur că influenţa lui Eufrosin Poteca a fost determinantă şi în hotărîrea pe care eu am crezut-o Luată într-o deplină libertate. Tatăl meu, în orele cît am fost lingă dînsul, şi aceasta s-a întâmplat fără întrerupere în intervalul vacanţelor şcolare, pînă ia vîrsta de douăzeci de ani, nu pierdea ocazie ca să-mi repete lecţiile pe care şi el le auzise de la fostul egumen al mînăstirci Gura-Motru, care lecţii erau făcute în spiritul lui Jean-Jac-
32
ques Rousseau. Din cît pot să judec acum, aceste lecţii nu mi-au dat impulsul pentru a cerceta anumite probleme filosofice. Tatăl meu nu mi-a transmis cunoştinţe sistematizate. El se mulţumea să facă aplicaţii practice, şi aceasta probabil după exemplul lui Eufrosin Poteca. Atît cît mi-a dat a fost suficient însă ca să-mi întreţină interesul pentru filosof ie *.
Timp de patru ani, între 1885—1889, am urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere, precum şi ale Facultăţii de Drept din Bucureşti. Nu în mod tocmai regulat. Dimineaţa, între orele 9—12, se ţineau cursurile la drept. Am fost aproape regulat la cîteva dintre ele. Dar nu pot zice : cu folos. Pe vremea aceea profesorii nu făceau discuţii cu studenţii, ci rosteau de pe catedră expuneri nesfîrşite, pe care era foarte greu să le înregistreze cineva, în mod metodic. Mai ales eu, care am suferit totdeauna, la ascultarea lecţiilor, de lipsă de atenţie. Eram, în primii ani la drept, regulat la curs, dar gîndul îmi era în altă parte. Singur Danieleanu 3 izbutea să mă fixeze şi cu gîndul. La el, profesor de drept roman, n-am audiat însă dreptul roman, ci dreptul internaţional. Cu seria mea, dreptul roman l-a făcut N. Crătunescu,4 care repeta aidoma cele scrise în tratatul lui Demangeat. O puternică impresie mi-a lăsat profesorul de procedură civilă, Alexandru Şendrea,5 deşi l-am avut în ultimul an al vieţii sale. Constantin Dissescu6 mi-a fost mai de folos prin biblioteca sa, pe care cu multă liberalitate mi-a pus-o la dispoziţie.
Despre suplinitorul profesorului de drept civil, C. Nacu, 7 care era ministru, nu-mi amintesc aproape
* Asupra spiritului în care erau ţinute aceste lecţii ale tatălui meu, adaog următoarele. In cele imai multe din ele a predominat un spirit critic. Deşi crescut în mînăstire, mai întîi ca învăţăcel şi apoi ca secretar al 'lui Eufrosin Poteca, tatăl meu iubea discuţia liberă. Era, în religie, un deist din şcoala raţionaliştilor. Politiceşte, un conservator; dar un conservator fără entusiasm pentru tradiţia boierească. Era, mai curînd, un antiburghez. Adesea l-am auzit vorbind cu dispreţ de albăstrimea de la oraşe. Tatăl său, adică bunicul meu, a făcut parte din oastea lui Tudor Vlâdimirescu, şi avea un suflet de revoltat. Pentru _a-şi pierde urma, după înfrîngerea lui Vlâdimirescu, el s-a făcut preot. Dispoziţiile unui suflet revoltat, mi s-a părut că le are şi tatăl meu.
33
nimic. Nici de bătrînul Alexandru Vericeanu. 8 In genere amintirea studiilor mele în drept, în ceea ce priveşte contribuţia profesorilor, îmi este foarte vagă. Totuşi studii de drept am făcut. Le-am făcut prin lectura unor cărţi serioase şi originale pe acea vreme. Am fost de altmintreli între puţinii studenţi care îşi cumpărau cărţi de la librărie. Cei mai mulţi dintre colegii mei se mulţumeau cu vechile tratate recomandate la curs, şi pe care le găseau la bibliotecă. Eu aveam curiozitatea să răsfoesc cataloagele noilor publicaţii şi să cumpăr ceea ce mi se părea, după titlu, mai original. Aşa am căzut peste celebra scriere a romanistului. von Ihering despre Spiritul dreptului roman,9 în patru volume. Tot întâmplător, am descoperit pe H. Sumner Mâine,10 care face în mai multe volume filosofia dreptului vechi indian şi roman. Toate monografiile juridice, expuse în vitrinele librăriilor, mă ispiteau să le răsfoiesc şi pe unele chiar să le citesc. Aşa, în cele din urmă, ajunsesem să-mi cîş-tig o oarecare cultură juridică. Dar o cultură fără mare valoare practică şi, în orice caz, cu totul departe de a fi pe placul profesorilor mei. Aceasta am putut-o constata la examenul de licenţă. Răspunsurile mele la acest examen au pus pe profesori în aşa de rele dispoziţii încît, desigur, aş fi fost respins, dacă nu intervenea marea bunătate de suflet a lui N. Crătunescu. Acest profesor de drept roman era un fervent adept al individualismului [juridic. Consecvent cu educaţia pe care o primise la Facultatea de drept din Paris, el considera dreptul roman ca chintesenţa acestui individualism juridic. Auzindu-mă pe mine susţinînd teoria proprietăţii colective în vechea Italie, după ce criticasem codul lui Napoleon pentru excesul lui de individualism, şi după ce ofensasem pe bătrînul Vericeanu, exprimîndu-mi părerea că legile economice nu au eternitatea legilor fizice, profesorul Crătunescu, după un moment de indignare reţinută, începu să se uite la mine cu o bunătate de părinte. Indignarea a făcut, în sufletul său, loc compătimirii. Mă lăsă să termin cu teoria mea asupra proprietăţii colective, şi apoi îmi ţinu o cuvîntare cam în felul acesta : Tinere, te-au rătăcit nemţii cu teoriile lor asupra colectivismului primitiv. Ei, fiindcă au avut la origine „marca44, un fel de obşte, cred că toată lumea a fost ca ei. Află, tinere, că între dreptul roman şi sufletul nemţesc este o prăpastie.
34
Nu te lua după nemţi. Noi, latinii, sîntem individualişti prin sînge. Îndată ce legile noastre se vor abate de la spiritul individualist, sîntem pierduţi. Sapă bine în mintea ta aceste adevăruri pe care ţi le spun acum. Am credinţa că nu le vei uita. Văd că ai muncit, deşi pe o cale rătăcită. ,„Rog pe colegii mei să te declare admis cu bile albe. Fii sănătos".
Cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere se ţineau, între anii 1885—1889, după un orariu mai liber decît acelea de la Facultatea de Drept. înainte de amiază erau acele de limba latină şi greacă, precum şi unele de istorie. După amiază erau acele de filosofie şi cîteva de literatură. Coincidenţa cursurilor de dimineaţă m-a obligat aproape tot timpul să am o frecvenţă neregulată, atît la o facultate cît şi la cealaltă. Un curs însă nu l-am absentat niciodată : acela al lui Titu Maiorescu, de Logică şi de Istoria filosofiei contemporane. Nu atît fiindcă acest curs se ţinea între 5—8 seara, cînd eram liber, cît mai ales fiindcă el m-a atras din primul moment. Titu Maiorescu a fost singurul profesor pe care l-am putut urmări vorbă cu vorbă, într-o atenţie susţinută. Lui Titu Maiorescu îi datoresc şi faptul de a fi persistat pînă la sfîrşit cu urmarea cursurilor Facultăţii de Litere. Căci, deşi mă înscrisesem ca student regulat la Facultatea de Litere, în primul an n-am urmat totuşi de la această Facultate decît pe Titu Maiorescu. Probabil că aş fi rămas şi pe viitor cu acest curs, dacă la sfîrşitul anului nu s-ar fi întîmplat să-mi vină o încurajare specială pentru studiul filosofiei tocmai din partea lui Titu Maiorescu.
La sfîrşitul fiecărui an, Titu Maiorescu obicinuia să dea studenţilor o lucrare ce trebuia în timp de o oră scrisă în faţa lui, şi pe care dînsul o considera ca examen. O asemenea lucrare am făcut şi eu la sfîrşitul anului şcolar 1885—1886. Subiectul lucrării era raportul dintre Im. Kant şi David Hume. Nu-mi amintesc conţinutul foilor scrise de mine. Am păstrat însă în amintire adînca impresie pe care mi-a lăsat-o aprecierea lui Maiorescu. Lucrarea a fost găsită de un merit excepţional. Ea aducea, pe lîngă un bun rezumat a celor auzite la curs, o gîn-dire personală.v Cu această apreciere superlativă, Titu Maiorescu m-a fixat la Filosofie pentru tot restul studiilor mele universitare.
35
în anii următori, mi-am rărit frecvenţele la Facultatea de Drept şi le-am multiplicat la aceea de Litere. Am avut astfel ocazia să cunosc la faţă pe bătrînul Fran-cudi,11 pe Quintescu,12 pe Tocilescu,13 pe V. A. Ure-chia,14 şi pe Crăciunescu. 15' în anul 1885, prin luna noiembrie, a fost transferat de la Iaşi la Bucureşti şi profesorul C. Dimitrescu-Iaşi,16 pe care de la al doilea an am început să-l urmez regulat. Un alt profesor, la care urmam regulat, era B. P. Hasdeu.17 Din nenorocire însă, lecţiile lui Hasdeu erau foarte rare. Cîteva pe an.
Baza culturei mele filosofico-literare n-a fost însă formată din cunoştinţele cîştigate la cursuri. Ca şi în formarea culturei juridice, cetirea cărţilor a mers înaintea audierii lecţiilor. Eram, de la al doilea an de Universitate, un pasionat cetitor. De altminteri cetitul îmi plăcuse încă din liceu. Pînă la bacalaureat, îmi trecuse pe sub ochi aproape toate volumele din biblioteca naţională franceză.
Profesorii de la Facultatea de Litere, ca şi aceia de la Drept, nu făceau lucrări practice cu studenţii. Toată activitatea lor se mărginea la expuneri orale de pe catedră. Studenţii, cei mai mulţi, din această cauză erau dezorientaţi. Nu ştiau cum să-şi completeze şi să-şi corecteze notele luate la curs. La examene, ei se serveau de nişte caiete, în care adeseori nu se afla o pagină scrisă ca lumea. Numele autorilor erau redate după pronunţarea românească. Aşa, în caietele de la cursul de psihologie, numele psihiatrului englez Maudsley18 era scris Moţlei. Francezul Chareot19 era scris Şarco. Fiziologul Beaunis 20 era scris Boni. Studenţii care luau notele nu-şi dedeau osteneala să controleze cele auzite cu cărţile originale ale autorilor citaţi.
Au trecut prea mulţi ani de atunci pentru ca să mai pot găsi, în amintirea mea, date precise despre cele învăţate în Facultatea de Filosofie şi Litere. Atitudinea intelectuală a profesorilor o păstrez cu toate acestea. Pare că îi am înaintea ochilor şi acum.
Profesorul de psihologie, de pedagogie şi estetică, Ion Crăciunescu, era tipul expresiv al vremei : profesorul mijlocitor al ştiinţei apusene. Punctual în îndeplinirea obligaţiilor şcolare, el se ţinea la curent cu publicaţiile noi în psihologie, pedagogie şi estetică. De pe catedră,
36
expunea obiectiv tot ce cetea, şi cetea mult. Din nefericire pentru vremea noastră, era lipsit de talent şi de originalitate. Lecturile lui se mărgineau la aceea ce publica editura Felix Alean din Paris.
Cu mai mult orizont, în altă direcţie, era atitudinea intelectuală a lui Grigore Tocilescu. Acesta era un mijlocitor al cercetărilor de istorie antică şi de epigrafie din Apus, dar nu un mijlocitor servil şi unilateral ca Ion Crăciunescu, ci cu avînt şi ceva originalitate.
C. Dimitrescu-Iaşi, profesorul de filosofie veche şi modernă, mergea ceva mai departe ca Tocilescu. El avea ambiţia nu numai să mijlocească, dar să şi completeze ştiinţa apuseană. A creat un curs de sociologie la Bucureşti, cînd un asemenea curs nu se găsea încă la Paris. A organizat şi seminarul de pedagogie, după o ştiinţă nouă.
Totuşi Dimitrescu-Iaşi n-a egalat în strălucire pe Titu Maiorescu, deşi atitudinea acestuia a fost cu mult mai modestă. Titu Maiorescu n-a ambiţionat să deschidă orizonturi noi filosofiei, cum a ambiţionat într-o oarecare măsură Dimitrescu-Iaşi. El a fost, în schimb, un realizator mai cu succes decît Dimitrescu-Iaşi. Titu Maiorescu stăpînea auditoriul, Dimitrescu-Iaşi îl captiva numai. Maiorescu era magistrul înnăscut care transforma pe acel care îl apropia ; Dimitrescu-Iaşi era un fermecător •partener de discuţie. 21
Atitudinile intelectuale ale celorlalţi profesori de la Facultatea de Filosofie şi Litere, pe care i-am cunoscut între 1885—1889, sînt mijlociile celor descrise mai sus. Excepţie fac Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Alexandru Odobescu. Pe amîndoi i-arn ascultat foarte puţin. Hasdeu era un amestec curios de geniu şi de nebunie. Odobescu un profesor de o competenţă rară în arheologie, dar cu o activitate şcolară prea intermitentă. Amîndoi, şi cu preocupări străine Universităţii.
In anul 1888, am absolvit Facultatea de Drept şi în 1889, în iunie, Facultatea de Filosofie şi Litere, trecînd înaintea fiecăreia cîte un examen de licenţă.
37
IN străinătate
PARIS, HEIDELBERG, MUNCHEN, LEIPZIG 1889—1893
Continuarea studiilor universitare în străinătate era pentru toată generaţia mea un lucru aşa de natural, incit ea nu cerea aranjamente prealabile. Tinerii care erau independenţi, din punctul de vedere al mijloacelor materiale, plecau când voiau. Părinţii lor n-aveau nimic de obiectat şi nici tinerii n-aveau sfaturi de cerut. Plecau, fiindcă aşa făcea toată lumea. Tinerii fără mijloace materiale aşteptau ocaziuni de burse, care se iveau foarte des. O mică stăruinţă la un ministru, şi bursa era gata pentru orişice specialitate. Intrau direct în carierele lor, fără să mai meargă în străinătate, aceia care erau grăbiţi.
Este curios că această plecare în străinătate se făcea aproape în mod mecanic, fără să fie însoţită de obicinuitele anticipări sentimentale. Tînărul român pleca ; nu fiindcă era dornic să vadă ceva ce nu mai văzuse încă, sau fiindcă avea nostalgia unei culturi despre care îi vorbiseră alţii şi pe care el nu o avea în ţară, ci el pleca pur şi simplu luat de curent. Ajuns în străinătate, în afară de şcoala unde avea să urmeze, el nu cunoştea de-cît cafeneaua şi restaurantul. Iniţierea în viaţa culturală a străinătăţii interesa pe foarte puţini. Cei mai mulţi, chiar dacă întîrziau cu anii prin străinătate, se înapoiau în ţară, din punctul de vedere cultural, aşa cum fuseseră la sosire. Aveau o diplomă şi cu aceasta erau mulţumiţi.
în timpul ultimilor doi ani de studii universitare în Bucureşti, am fost adeseori primit în casa lui Titu Maio-rescu, împreună cu alţi cîţiva colegi. Doamna Ana Maiorescu (a doua soţie, născută Bengescu şi soră cu doamna Negruzzi) era de un tact atît de afabil, că distanţa dintre noi şi profesorul, pe care îl preţuiam mai presus de oricare altă personalitate, era scăzută pînă la dispariţie. Mă simţeam ca un copil al casei. După ce am trecut examenul de licenţă în Filosof ie la 18 Iunie 1889, în condiţiile de familiaritate în care mă găseam cu Titu Maiorescu, ar fi fost natural ca acesta să se intereseze de cariera pe care trebuia să mi-o aleg. Cu toate acestea n-a făcut-o. Era în spiritul vremei lipsa de interes pentru orientarea profesională a tinerimei. Cum ştia însă
38
că plecarea mea in străinătate este asigurată, Titu Maio-rescu mi-a făcut deosebita cinste de a mă lua cu dinsul pe timpul vacanţei în voiajul pe care îl facea, împreună cu soţia sa, prin Tirol şi Elveţia, şi aceasta mi-a compensat cu prisos lipsa sfatului său de orientare profesională.
Titu Maiorescu obicinuia să voiajeze în fiecare vacanţă. Era un pasionat amator de peisaje pitoreşti, de soare, de aer şi de perspective. Un răsărit de soare îl ţinea în extaz. Aerul rece de dimineaţă era pentru el un deliciu, pe care vedeai cum îl soarbe prin porii pielii. în faţa unei frumoase perspective de munte, se bucura ca un copil. In timpul voiajului, Titu Maiorescu făcea impresia unui om care şi-a găsit libertatea de a se mişca în natură, departe de tortura vieţei orăşeneşti. Vorbea puţin în voiaj, ca şi cum n-ar fi voit să-şi aducă aminte de multiplele obligaţiuni la vorbă pe care le avea la oraş. Nici o discuţie politică sau filosofică, care să amintească pe fruntaşul politic sau pe profesorul din Bucureşti ; în schimb, nici o ocazie pierdută în care el să nu atragă atenţia asupra frumuseţe! unui vîrf de munte, sau a unei căderi de apă. Atenţia lui era tot timpul solicitată de impresii periferice. Lumina, temperatura, umezeala, liniştea, culoarea peisajului îi captivau tot interesul. Adeseori m-am întrebat dacă această extraversiune nu era la dînsul provocată de starea 'bolnăvicioasă a uneia dintre urechi, de care ştiam că suferă şi ale cărei senzaţii neplăcute trebuiau să fie învăluite prin configuraţia exteriorului.
Timp de două luni, iulie şi august 1889, am însoţit pe Ana Maiorescu şi Titu Maiorescu în voiajul lor de vacanţă. Am vizitat Viena şi poziţiile dimprejur, cîteva localităţi din Tirol, şi la urmă Elveţia. Am învăţat să cunosc prin ei, din cultura europeană, laturea de confort care pînă aci îmi era ascunsă.
Frumuseţi de ale naturei văzusem şi în ţara mea. Dar în Tirol şi Elveţia le vedeam în alte condiţii de cum le văzusem în România. Aci nu ajungi la frumuseţile naturei după ce ai sîngerat la picioare, din cauza drumurilor rele, şi nu stai în faţa lor cu corpul obosit şi flămând, neavînd casă şi masă confortabilă ; în aceste ţări ajungi să guşti frumuseţile naturei după ce asperităţile luptei cu natura le-ai învins prin ajutorul celor mai în-
39
drăzneţe aplicaţii ale ştiinţei. Pe urcuşul cel mai periculos de munte găseşti un drum de fier, şi în colţul cel mai pustiu, dar potrivit pentru a gusta natura, găseşti un hotel. Această întregire, în confort, a naturei cu munca ştiinţifică a omului, poate să nu fie un ideal, din punctul de vedere al moralei sau al esteticei autonome, ea este însă o bună şcoală pentru tînărul român, ieşit pentru prima oară din ţara lui şi obicinuit să vadă în faţa celor mai splendide peisaje ale naturei poteci glon-ţuroase şi case sărăcăcioase, în care nu există o saltea măcar pentru dormit. Astăzi, o şcoală a confortului o poate găsi cineva şi în România. La 1889, însă nu. Mulţumită lui Titu Maiorescu eu am cunoscut-o pe cea mai bună.
La jumătatea lui septembrie 1889 sosesc la Paris. Aci, era tocmai pe sfîrşite expoziţia, făcută pentru comemorarea marei revoluţii franceze din 1789.
Titu Maiorescu, după o şedere de zece zile, se înapoiază în ţară, după ce mi-a recomandat insistent să-l ţin în curent cu tot ce voi face, fără însă să-mi indice nici la despărţire ce direcţie să dau studiilor mele.
Păstrez o vie amintire a stărei mele sufleteşti din primele zile după sosirea la Paris.
Eram într-o stare de deprimare completă. Motivele acestei deprimări le-aş fi pierdut probabil din amintire, dacă după mulţi ani în urmă ele nu mi-ar fi fost împrospătate de o scrisoare trimisă pe aceea vreme tatălui meu, şi pe care am găsit-o printre hîrtiile sale, după moarte.
Deprimarea este redată prin cuvinte grele. Copiez cîteva : „Nu ştiu [cu] ce aş putea începe... Sîntem aşa de înapoiaţi, noi românii, că orişice specialitate aş lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamă... Iordache Golescu, cu toate că se gîndea la sărăcia spirituală şi materială a României, era totuşi un om fericit, fiindcă avea credinţa că, prin bunăvoinţă, starea românului se poate îndrepta. Eu nu am această credinţă. Eu cred că sîntem meniţi să rămînem printre popoarele etern sărace. Roata norocului nu se va învîrti niciodată pentru noi. Alţii, care au deschis înaintea noastră ochii la civilizaţie, ne-au furat tot norocul... La Bucureşti mă credeam învăţat ; acum văd că nu ştiu nimic... Să mă apuc de Drept ? De Filosof ie ? Orişice aş face, avocat adevărat, ori filosof adevărat n-am
40
să fiu. Am să fac pe avocatul şi pe filosoful, dar n-am să fiu avocat sau filosof...“
în o altă scrisoare, pe care am găsit-o în corespondenţa unui prieten, coleg de universitate de mai tîrziu, deprimarea se îmbrăca în cuvinte de un negru pesimism : „Mu am credinţa să ajung la ceva... Noi sîntem ursiţi să trivializăm cultura pe care alţii au creat-o din adîncul lor sufletesc. Egiptul face pe toţi oamenii bruni, Balca-nul face pe toţi oamenii balcanici, adică uşurei, zeflemişti, juisori../4
în cursul lunilor de iarnă am vizitat cîteva cursuri la Facultatea de Drept, la College de France şi la Hautes Etudes, fără să mă fixez definitiv la o specialitate. Mă duceam cu mai multă plăcere la laboratorul de psihologie, pe care îl înfiinţase provizoriu fiziologul H. Beau-nis la Sorbona şi la lecţiunile psihiatrului Charcot de la Salpetriere. Propriu vorbind, mă comportam ca un diletant în voiaj. Teatru, muzee, cursuri pe la diferite şcoli, şi în restul timpului cetire de romane. N-am cetit în viaţa mea atîtea romane cît am cetit în primele luni de iarnă la Paris.
Abia în primăvara anului 1890 am început să mă .scutur de diletantism, şi aceasta o dator esc lui Jules Soury, 22 conferenţiar la Hautes Etudes.
„Ecole des Hautes Etudes44 este o instituţie croită pe o fericită inspiraţie a geniului francez. O şcoală liberă de specializare. Aci, alături de mulţi alţi specialişti în limbile moarte şi în arheologie, făcea Jules Soury un curs despre sistemul nervos. De la prima sa lecţie am fost captivat. Aveam înaintea mea un bătrîn grăsuliu, chel, cu figura complet rasă ca a unui preot catolic ; cînd vorbea închidea puţin ochii; în genere, un fizic omenesc lipsit de orişice expresivitate ; în * schimb însă, o minte de o agerime extraordinară. înainte de toate, un savant de o obiectivitate ştiinţifică, cum nu întîlnisem încă pînă aci. Jules Soury mi-a trezit interesul pentru ştiinţa psihologiei. Un interes pentru psihologie aveam eu încă din Bucureşti, dar aveam un interes haotic. Jules Soury mi l-a precizat. De la el am învăţat cum trebuie să..învăţ psihologia.
Cu patruzeci de ani în urmă, psihologia ştiinţifică era la primele sale începuturi. Perioada primelor începuturi, aproape la toate ştiinţele, este caracterizată prin-
41
tr-un naiv optimism. Pe drumul abia început, omul de ştiinţă are multe iluzii. I se pare că ştiinţa sa este deja în apogeu. Cu acest optimism venisem şi eu din Bucureşti. Eram gata să susţin că psihologia se afla la înălţimea orişicărei ştiinţe exacte. Jules Soury m-a adus la realitate. El a fost primul care mi-a dat şi sfaturi cum să-mi dirijez studiile pe viitor. In urma acestor sfaturi, am frecventat, în tot restul timpului cît am mai stat la Paris, clinicele de la Salpetriere ale celebrului Charcot, între asistenţii căruia se găsea dr. G. Marinescu, şi clinicele de la Sainte-Anne ale profesorului Ball,23 unde mă duceam adeseori în tovărăşia lui Georges Dum-as,24 astăzi profesor de psihologie la Sorbona şi cu care făceam împreună, de două ori pe săptămînă, lucrări în laboratorul de psihologie al lui H. Beaunis.
Jules Soury mi-a scurtat şi şederea la Paris. De la prima noastră convorbire el mi-a atras atenţia că ştiinţa psihologiei nu se poate face la Paris. Laboratoarele de fiziologie şi de fizică,- în care trebuie să lucreze psihologul, sînt în Paris rezervate mediciniştilor şi studenţilor în ştiinţe ; un student în filosofie nu poate pătrunde în ele, în nici un chip. El mi-a recomandat să mă duc numaidecît în Germania, unde organizarea facultăţilor permite ca filosoful să intre, ca student regulat, în orişice laborator voieşte. Ceea ce am şi făcut de la sfîrşitul lui iunie 1890.
Anul cît am stat la Paris a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul studiilor ; el mi-a fost totuşi de un mare folos pentru cultura mea sufletească. Am trăit un an de viaţă cosmopolită, în care am simţit binefacerile unei civilizaţii cu adevărat ospitaliere. Parisul este singurul oraş mare din Europa, în care străinul se simte ca la el acasă. Nimeni nu-1 jicneşte aducîndu-i aminte continuu că civilizaţia pe care o gustă este opera altora. Francezii n-au ostentaţia bogăţiei lor. Nu insistă asupra originalităţii lor naţionale. Geniul francez n-are nevoie de reclamă. Tendinţa spre general şi uman, de care vorbesc adesea aceia care vor să caracterizeze geniul francez, este ieşită din această particularitate a francezului de a nu face paradă de însuşirile lui naţionale. Un ungur, un bulgar, un sîrb şi chiar un român la orişice ocazie se pun înainte, ca valori de comparaţie ; un francez
42
niciodată. Aceasta nu însemnează că francezul nu-şi iubeşte naţionalitatea, sau nu'se interesează de însuşirile lui naţionale ; dimpotrivă, el face şi una şi alta, dar nu ca să-l ştie toată lumea ; el simte o jenă de cîte ori este nevoit să strige pentru ca alţii să-l audă. Această politeţă înnăscută a francezului constituie sociabilitatea franceză, fără pereche în lume. Cu un om superior francez, poţi sta la masă ; poţi convieţui în aceeaşi casă zile şi luni în şir, niciodată el nu te va face, în mod intenţionat, să-i simţi superioritatea. Cu un om superior german, italian, şi chiar englez, simţi distanţarea intenţionată chiar de a doua zi. Este în viaţa Parisului un ritm de umanism care lipseşte din toate celelalte oraşe mari ale Europei. Amintirea acestui ritm o păstrez şi astăzi, după patruzeci de ani, fără să-mi fie dezminţită de amintirea celorlalte două vizitări ale Parisului, făcute mai tîrziu.
în iulie 1890 mă găseam la Heidelberg. Cursurile universitare erau pe sfîrşite. Am apucat, să audiez cîteva lecţii de istoria filosofiei la Kuno Fischer 25, un renumit orator de catedră, iar restul timpului l-am întrebuinţat pentru a mă iniţia în obiceiurile vieţii studenţeşti şi a mă pune la curent cu exerciţiul limbei germane.
Limba germană îmi era cunoscută din copilărie, de la internatul Gustav Arnold din Craiova. O vorbisem prin clasele primare. Intrat însă în liceu, deşi pe vremea mea germana era obligatorie de la clasa l-a gimnazială, am sfîrşit prin a o uita. în liceu, cu aceea ce ştiam din clasele primare, eram socotit aşa de tare în nemţeşte, că profesorul îmi da notă fără să mă mai asculte. La aceasta, adăogîndu-se şi lipsa mea de talent pentru limbi străine, am ajuns ca, în ceea ce priveşte exerciţiul limbii germane, să fiu într-o situaţie paradoxală. înţelegeam destul de bine pe aceia care îmi vorbeau, dar nu mă puteam eu face înţeles. Multă vreme a trebuit să lupt pînă să mi se dezlege limba.
în Heidelberg de altfel o nimerisem cum nu se poate mai rău, pentru învăţarea limbii germane. Erau aci, peste tot, aşa de numeroşi turişti englezi, încît mai curînd aş fi învăţat englezeşte decît nemţeşte. Chiar studenţii germani preferau să se exercite ei într-o limbă străină, decît să înlesnească străinilor învăţarea limbii lor.
43
Dacă în exerciţiul limbii germane mergea greu, cu iniţiarea în obiceiurile studenţeşti mergea, la Heidelbergs> cum nu se poate mai bine. Timp de trei luni, cît am mai stat aci, mi-am primit botezul de comiliton, după cel mai strict ritual. Nopţi petrecute cu cîntece şi băutură de bere ; excursii pe rîul Neckar, în mijlocul celor mai încîntătoare poziţii ; serbări de tot felul la vechiul castel, şi prin localităţile învecinate ; o viaţă — cu un cuvînt — de pierde-vară, dar o viaţă nu lăsată la voia mea liberă, ci regulată ca un ceasornic de canonul „Burschenschaftului“ *.
La începutul lui octombrie, acelaşi an, am trecut la Munchen. Aci începe o altă viaţă. Frecventarea cursurilor devine regulată. Vizitarea teatrelor şi a pinacotecelor se face, de asemenea, după un plan ordonat. în sfîrşit, un factor important de cultură universitară, şi poate cel mai important pentru mine, biblioteca, intră în toate drepturile sale. Devin un cetitor statornic în biblioteca Universităţii. Poate că la aceasta am fost adus şi de buna organizare pe care biblioteca Universităţii o avea la Munchen. Studentul, cînd cetea la bibliotecă, era servit repede ; avea loc comod ; linişte perfectă. Cînd voia să ia cărţile acasă, nu era obligat decît la o declaraţie scrisă. în tot timpul cît am practicat cetitul în biblioteca Universităţii din Munchen, aveam şi obiceiul să scot note. Acest obicei l-am păstrat cît am fost student şi la Leipzig. La venirea mea în ţară, am adus cu mine un cufăr plin de notiţe, de care m-am servit însă foarte puţin. Probabil că aceste notiţe trebuiau puse şi ele într-o ordine pentru a putea fi utilizate la nevoie. Dacă n-am ajuns să le dau o ordine, aceasta s-a datorit desigur na-turei mele. N-am lucrat niciodată după notiţe. Chiar cînd am pregătit notiţe pentru o scriere, îndată ce începeam scrierea, uitam de notiţe. Pînă acum de curînd, păstram încă din ele un maldăr. La ultima mea schimbare de locuinţă, în 1931, s-au risipit în cea mai mare parte. Le-am văzut chiar risipindu-se sub ochii mei. Am rămas cu puţine, care sînt rătăcite prin diferitele colţuri ale bibliotecii. File îngălbenite de vreme, cînd întâmplător dau peste vreuna, am o strîngere de inimă. Găsesc inele extrase din cărţi, de care nu-mî amintesc să le iii
* Asociaţia studenţească (n.ed.).
44
citit; observaţii de completare ; proecte de viitor ; şi peste tot, avîntul tineresc al studentului care se măsoară cu cei mai mari filosofi ai lumii... Anilor, anilor, unde v-aţi dus ?
în martie 1891, eram la Leipzig, pentru a face practică in laboratorul de psihologie al profesorului Wilhelm Wundt.
Studiile mele universitare, din dezordonate cum au fost la început, au ajuns să se facă mai mult sau mai puţin ordonate. La Miinchen mă deprinsesem să audiez cursuri întregi. Am audiat : fizica lui Lomel, antropologia la Johannes Ranke şi psihologia la Cari Stumpf 26, pe lîngă alte cursuri de estetică şi filosofie. Pînă aci însă, nu studiasem cu dinadinsul şi sistematic opera unui filosof. Nu mă pusesem adică sub influenţa directă a unui gînditor filosof. Profesorii pe care i-am audiat pînă aci erau unii cu mare prestigiu, însă fără scrieri, cum era bunăoară Titu Maiorescu ; alţii cu multe scrieri şi cu multă elocvenţă la cursuri însă fără putere de suges-iiune asupra mea. în Wilhelm Wundt am găsit, în sfîr-şit, pe profesorul care îndeplinea ambele condiţii : prestigiu ca profesor şi gîndire bogată ca filosof.
Prestigiul lui Wilhelm Wundt era stabilit pentru mine încă înainte de a ajunge la Leipzig. Lâ Bucureşti, profesorul Crăciunescu jura în numele lui Wundt. Adeseori el jura fără să înţeleagă bine pe Wundt, căci din scrierile lui Wundt era tradus în limba franceză, singura limbă străină pe care o cunoştea Crăciunescu, numai tratatul învechit de Psihologie fiziologică, şi acesta într-o traducere foarte defectuoasă. Apoi, la Paris, Soury cita adeseori pe Wundt. La Munchen, ilustrul patolog Hugo von Ziemssen27, în calitate de rector, cînd i-am fost prezentat la începutul rectoratului său — cum era pe atunci obiceiul să fie prezentaţi noului rector toţi studenţii — auzindu-mă că eu am venit pentru studiul psihologiei, mi-a recomandat să mă duc negreşit şi la marele Wilhelm Wundt, la Leipzig.
Formal, prestigiul lui Wundt exista aşadar pentru mine înainte de a ajunge la Leipzig... Ajuns la Leipzig, el a devenit, în fapt, covîrşitor. Nu prin înfăţişarea personală a lui Wundt. Nici prin felul cum vorbea el în particular, sau la curs. Prestigiul lui Wundt a devenit
45
covîrşitor pentru mine după ce am cunoscut şcoala lui Wundt : pe asistenţii lui de laborator, pe docenţii şi pe toţi care îşi primeau inspiraţia de la Wundt : pe O. Kulpe, Ernest Neumann, F. Kiesow, Titchener, Mentz şi alţii. Pentru prima oară, am cunoscut vraja din jurul gîndirei unui filosof. Tot ce se discuta între noi ; tot ce se proiecta, ca muncă în viitor, se lega de gîndirea lui Wundt. La curs şi în laborator, el era sufleteşte vecinie prezent între noi. Din prima lună am şi început să cetesc şi să recetesc scrierile lui Wundt. Nici n-aş fi putut altminteri. Wundt era izvorul din care ne alimentam cu toţii.
In jurul persoanei unui gînditor, am întîlnit şi aiurea, cerc de prieteni sau şcoală de discipoli. La Bucureşti, în jurul lui Titu Maiorescu ; la Paris, în jurul lui Ri-bot28 : la Heidelberg, în jurul lui Kuno Fischer. De ce însă am fost tocmai aci atît de impresionat ? Ce era nou în jurul lui Wundt, pe care nu-1 întîlnisem aiurea ? Era atmosfera de gîndire pură, în care nu trăisem încă. Pînă aci, peste tot, fusesem obicinuit să găsesc în legătura acelora din jurul marilor mei profesori motive de cea mai variată provenienţă. Pe unii i-am văzut legaţi de profesor prin interesele lor personale ; pe alţii prin interesele de clasă socială, sau de tradiţie. Profesorul gînditor este adulat mai peste tot locul. Dar nu pentru munca lui proprie, ci pentru contribuţia pe care el o aduce la realizarea idealului social sau etic pe care îl apreciază mai dinainte adulatorul. Wundt era adulat pentru munca lui proprie. Nimeni din jurul lui nu-i făcea injuria să-l bănuiască că este în serviciul unui ideal străin adevărului. El făcea filosof ie pur ştiinţifică. Era prototipul cercetătorului obiectiv.
Această atmosferă de gîndire pură, obiectivă, m-a cîştigat din primul moment. Am început să studiez opera lui Wundt, nu cu intenţia de a găsi în ea sistematizarea definitivă a filosofiei, ci cu credinţa că ea reprezintă ultimul cuvînt al cercetării ştiinţifice. în această credinţă mă potriveam cu toţi colegii mei din laboratorul lui Wundt. Toţi ne permiteam teorii personale, dar cu o condiţie subînţeleasă : mai întîi, aveam să ţinem seamă de ce a spus Wundt. Orişice construcţie nouă, personală, trebuia verificată în lumina gîndirei magistrului. Nu
46
fiindcă el cerea aceasta, ci fiindcă noi eram convinşi de puritatea acestei lumini.
Timp de doi ani şi jumătate, cit am rămas la Universitatea din Leipzig, prestigiul lui Wundt a rămas neştirbit în sufletul meu. Am cetit toate scrierile şi am urmat toate cursurile lui. După reeomandaţia sa, mi-am completat cunoştinţele de fizică începute la Munchen, precum şi acele de matematică. Am urmat apoi toate cursurile care aveau o înrudire cu psihologia. Niciodată, în timpul acesta de filosofie ştiinţifică, nu mi-a trecut prin gînd să adun, material de cunoştinţe pentru a susţine o anumită direcţie politică, sau chiar etică. Sub influenţa lui Wundt, am muncit ca cetăţean ideal al unei republici a adevărului, dezbrăcat de orişice consideraţie personală. Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă munca mea va profita într-un mod, sau într-altul, persoanei mele, neamului meu. Influenţa lui Wundt mă ţinea deasupra orişicărei contingenţe pămînteşti.
Această atmosferă de obiectivitate pură am încercat să o păstrez, ca ideal pentru munca mea, şi după ce am părăsit Leipzigul şi am venit în ţară. Dar nu cu acelaşi succes. Condiţiile de viaţă ale României nu se potrivesc cu acelea în care se afla Germania între anii 1891—1893. Obiectivitatea pură este o floare rarisimă în viaţa popoarelor. Condiţiile în care trăiesc popoarele tinere sînt cu deosebire puţin prielnice obiectivităţii.
Chiar în Leipzig, ea n-a durat mult.
După declararea războiului mondial, din anul 1914, am primit din Leipzig multe scrieri de propagandă în favoarea Germaniei. Scrierile acestea, ca toate scrierile de propagandă, erau redactate în spiritul celor mai şo-viniste tendinţe. într-o zi primesc un mare pachet de jurnale. Nu mă surprinde atît mărimea pachetului, cît mă surprinde scriitura adresei. Scriitura îmi era cunoscută. Era a lui Wundt. Deschid pachetul. Tăieturi din articole înflăcărate pentru dreptatea germană şi pline de ură la adresa beligeranţilor francezi şi englezi. în zilele următoare, din nou alte pachete. Aceleaşi tăieturi, pline de laude la adresa germanilor şi de invective la adresa adversarilor. Şi la toate pachetele adresele scrise de marele Wilhelm Wundt...
Doamne, cît este de plăpîndă floarea obiectivităţii în chinuita viaţă a omenirei !
47
In luna iulie 1893 am trecut examenul de doctor în filosofie la Leipzig. Se încheiau, la această dată, opt ani de studii universitare.
Dacă ar fi fost după mine, studiile ar mai fi continuat. Dar atît tată-meu, cît şi Titu Maiorescu, cu care eram în corespondenţă, găseau că am studiat destul. Foştii mei colegi îşi începuseră cariera de doi-trei ani. Venise şi rîndul meu. Grabă, la drept vorbind, nu avea nimeni din acei care studiau în străinătate. Pe acea vreme nu exista şomaj. Mai curînd sau mai târziu, fiecare îşi găsea un rost. Am studiat la Universitate timp de opt ani, fără ca un moment să-mi treacă prin minte că, accelerând studiile, aş fi putut avea vreun avantaj.
împrejurările s-au schimbat. De aceea nu pot da tinerilor de astăzi, ca exemplu de imitat, durata studiilor mele.
15 decembrie 1933.
UN ÎNCEPUT DE CARIERĂ SUB REGELE CAROL I
Că un tînăr, care a dat destule dovezi că a utilizat cu profit cărţile pentru a-şi dobîndi titluri înalte universitare, poate în acelaşi timp fi şi un bun bibliotecar, aceasta era o părere împărtăşită mai de toată lumea la noi, înainte de a se fi produs ştiinţa cea nouă a muncii raţionalizate. Cum eu dădusem destule dovezi, că sînt un stăruitor iubitor de carte, nici o îndoială nu mai putea să aibă fostul meu profesor Titu Maiorescu că voi putea fi şi un bun bibliotecar. De aceea la rugăciunea pe care i-a făcut-o regele Carol I, de a găsi un bun bibliotecar pentru Fundaţia Universitară Carol I, care urma să se inaugureze în 1894 *, Titu Maiorescu nu a ezitat un moment să răspundă regelui, că are persoana aleasă gata : un tînăr, care şi-a trecut de curînd doctoratul în Germania şi care îşi petrece ziua, mai toată, în tovărăşia cărţii.
Fundaţia universitară Carol I nu s-a inaugurat însă de îndată, aşa cum fusese proiectat. Primul meu început de carieră n-a fost în ramura bibliotecii, ci... în magistratură. Ministrul de Justiţie de pe atunci, Al. Marghiloman 2, auzind că eu posed şi o diplomă de licenţiat în. drept, pe lîngă aceea de doctor in filosofie, s-a gîndit, că pînă la inaugurarea Fundaţiei, n-ar fi rău să fiu judecător de pace în Bucureşti. Pe vremea aceea, nu se cunoştea şomajul ; dimpotrivă, oferta de serviciu la stat,, era mai mare decît cererea. Dar după puţine luni de la numirea ca judecător de pace (la ocolul II de Galben, Bucureşti), d. Maiorescu îmi aduse aminte de promisiunea făcută de dînsul regelui şi îmi recomandă să fiu
49
pregătit în orice moment pentru a trece la Fundaţie. In adevăr, judecătoria mea n-a ţinut decît vreo şase luni, şi prin iunie 1895 am primit, prin d. I. Kalinderu3, administratorul Domeniilor Coroanei, invitaţia să mă prezint M. S. Regelui Carol I în audienţă la castelul Peleş. Numirea mea ca bibliotecar era în principiu fixată. Totuşi regele ţinea să-mi dea cîteva sfaturi, în vederea primului contact pe care îl va avea tinerimea universitară cu Fundaţia. Erau în acea epocă, — aproximativ acum cincizeci de ani în urmă, — în atmosfera culturală a ţării cîţiva nouri de îngrijorare, în ceea ce privea sentimentele cu care tinerimea universitară va primi să participe la inaugurarea instituţiei înfiinţate din generozitatea regelui. Auzisem şi eu înainte de audienţă, cîteva zvonuri ; ele mi se păreau însă atît de absurde, încît nu voiam să le dau crezare. Auzisem că studenţii universitari vor scoate un manifest, prin care vor refuza donaţia regală şi că se vor lega cu jurămînt să nu calce cu piciorul în bibliotecă. în ziua audienţei, de la primele cuvinte, regele mi-a precizat aceste zvonuri, adăogînd : sînt zburdălnicii de ale tinereţii, care pot lua un curs neplăcut, dacă sînt primite fără tact. Am înţeles gîndul regelui, de îndată. L-am asigurat că pentru mine Fundaţia nu este o bibliotecă numai, ci o instituţie de educaţie, în care tinerimea să se deprindă cu respectul pe care îl datorează suveranului. în tot timpul de o oră, cît a durat audienţa, nu a mai fost vorba de bibliotecă, ci de studiile universitare pe care eu le făcusem în străinătate. Regele a luat informaţii detaliate despre profesorii pe care-i audiasem şi despre ştiinţa psihologiei în care făcusem studii de specialitate. M-a întrebat, la sfîrşit, dacă regret părăsirea carierii ce mi se deschisese în magistratură, şi la răspunsul meu negativ, regele Carol I îmi mai pune următoarea întrebare, pe care mi-o amintesc aproape cuvînt cu cuvînt, deşi au trecut de atunci atîţia ani : judecătorii noştri tineri din provincie, de ce nu au aceeaşi tărie de caracter ca aceia din Germania ? La care eu am răspuns, după o amintire tot aşa de credincioasă, cu cuvintele : Fiindcă, Majestate, judecătorii noştri nu sînt feriţi de tentaţiunile celor din jurul lor, aşa cum sînt feriţi acei din Germania. La noi, cum intră un judecător in funcţiune, de a doua zi încep intervenţiile, dacă nu chiar plocoanele.
50
Am avut impresia, decum am ieşit de la audienţă,, că M. S. Regele fusese mulţumit de mine. Aceasta mi-a confirmat-o de altminteri, după o oră, d. I. Kalinderu, care a venit să mă vadă la hotel (hotelul Windsor de pe atunci). Dar de ce nu mi-a vorbit regele nimic despre un plan de sistematizare al bibliotecii, şi despre cataloagele ce trebuie utilizate ? Această întrebare nu mi-a venit deloc în minte după audienţă. Ea mi-a fost pusă însă de prietenul Francois Robin4, colaborator cu mine la Convorbiri literare şi bibliotecarul M. S. Regina Elisa-beta, cîteva zile în urmă. Cum m-a întîlnit, Robin care ştia de audienţă, m-a întrebat la repezeală : Ei ce catalog preferă Majestatea Sa ? Cînd i-am spus, că nici n-a fost vorbă de cataloage la audienţă, bibliotecarul reginei 'Elisabeta a avut o mare decepţiune : „Ei, atunci are să te facă altceva, nu bibliotecari Robin a avut dreptate. Dar tocmai după trei ani eu m-am convins că avea dreptate.
La două luni, după audienţă, am primit numirea de bibliotecar al Fundaţiunii Universitare Carol I, avînd ca director general al Fundaţiei pe G. Dem. Teodorescu5, profesor la liceul Matei-Basarab, şi fost ministru, iar în Consiliul de administraţie pe Titu Maiorescu şi I. Ka~ linderu.
Inaugurarea s-a făcut în primăvara anului viitor, 1895. Nici un incident la inaugurare din partea studenţilor. Ei s-au mulţumit în cea mai mare parte să privească din stradă. Cîţiva au fost însă prezenţi. Unul dintre ei a şi vorbit în numele studenţimii : d. Ilie Băr-bulescu, care a fost în urmă profesor de limbile slavice la Universitatea din Iaşi, iar astăzi pensionar.
După inaugurare, biblioteca a fost deschisă studenţilor. Localul, pe care generozitatea regelui îl punea la dispoziţia studenţilor, era pentru acea vreme socotit atît de luxos, încît puţini din studenţi puteau rezista dorinţei de a-1 vizita. De aceea, de a doua zi, vizitarea bibliotecii a început. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Voia le-a fost pe deplin respectată. Personalul bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile dăruite de M.S. regina Elisabeta, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi scaunele confortabile destinate cetitorilor... fără nici o aluzie răută-
51
cioasă la atitudinea luată de studenţime ; cu tact, aşa cum ceruse regele. După o săptămînă gheaţa a fost ruptă. Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi, în mare parte dintre acelea pe care biblioteca nu le avea. Aceasta m-a îndemnat să înfiinţez un registru, în care erau trecute cărţile ce urmau Să fie comandate. Erau însă aşa de multe cărţile cerute, cu bugetul bibliotecii întreit chiar de ar fi fost,, nu ar fi putut ajunge. Aceasta m-a obligat, că în raportul bimensual pe care trebuia să-l fac personal regelui în primele luni de funcţionare, să aduc la cunoştinţa Majestăţii Sale faptul pentru a avea o soluţie. Soluţia Regelui a fost simplă, dar potrivită. „Vei face şi d-ta cu studenţii, aceea ce fac eu cu miniştrii mei. Cînd vine la mine un ministru şi îmi aduce o propunere de ce trebuie să facem, eu nu refuz, ci zic : lăsaţi aici; vom vorbi la prima ocazie. Miniştrii care aduc ceva serios, revin asupra propunerii... Aşa să faceţi şi d-voastră cu studenţii. Scrieţi în registru toate cărţile care se cer, dar comandaţi numai pe acelea asupra cărora s-a stăruit a doua oară“. Registrul de comenzi a mers înainte, comenzile reale însă n-au întrecut bugetul bibliotecii. Mai grav mi s-a părut, în primele săptămîni, faptul ruperii foilor din cărţile date spre citire. Manualele de drept roman, în special manualul Demangeat, care se asemăna cursului pe care îl făcea profesorul N. Crătu-nescu, după o întrebuinţare de cîteva săptămîni numai, era redus la jumătate. Capitole întregi erau rupte. Cu multă jenă a trebuit să raportez faptul. Şi l-am raportat regelui Carol, înainte de a-1 aduce la cunoştinţa Consiliului de administraţie al Fundaţiei, fiindcă o presimţire nelămurită mă făcea să cred că şi de astă dată soluţia regelui va fi cea potrivită. In adevăr, dacă aş fi adus faptul la cunoştinţa Consiliului, foarte probabil acesta ar fi luat măsuri de rigoare. S-ar fi îndoit numărul supraveghetorilor şi s-ar fi început o anchetă severă pentru descoperirea culpabililor. Regele Carol m-ă sfătuit să-mi păstrez liniştea. „Respectarea lucrului public nu este intrată în obiceiurile noastre. Va veni şi vremea ei. Peste cincizeci de ani va părea drept şi la noi, ca un tînăr să-şi compromită viitorul pentru că a rupt o foaie dintr-o carte. Astăzi însă să facem ca americanii : fiindcă înlocuirea cărţii rupte costă mai ieftin, decît salariul unui
52
supraveghetor special, să cumpărăm o nouă carte în locul celei ruptew. Aşa am şi făcut.
Trecuseră trei-patru luni de la inaugurare, cînd cu. ocazia unui nou raport, sînt întrebat de regele Carol de ora în care studenţii sînt mai numeroşi în sala de bibliotecă. Crezînd că este vorba de o simplă curiozitate statistică, am indieat orele de seară, între 8—10. A doua zi, pe la 9 seara, mă trezesc cu vizita neaşteptată a d-lui I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, care pe un ton supărat mă întreabă : ce însemnează întunericul în care se află sala de lectură ? I-am dat lămurirea, care era' şi deplina justificare, că d. Gh. Dem. Teodorescu din motive de economie, a dat ordin personalului de serviciu să nu aprindă decît luminile strict de folos. „Să se aprindă peste tot, a poruncit d. Kalinderu, căci regele' este peste drum şi vă vede“. în adevăr, regele văzuse de mult, că era puţină lumină, dar crezuse că în bibliotecă nu sînt studenţi.
în cele cîteva luni care au precedat inaugurarea,, regele Carol I a vizitat în diferite rînduri localul Fundaţiei, uneori singur, uneori însoţit de un membru al familiei regale, sau de cîte un oaspe străin. Vizitele sale erau anunţate numai cu cîteva minute înainte. Erau mai mult vizite pornite din dragostea pentru localul, iar nicidecum pentru controlarea lucrărilor noastre pregătitoare. Niciodată- n-am fost întrebat cum înţeleg să conduc biblioteca din punct de vedere tehnic. După inaugurare, mă aşteptam ca vizitele regale să înceteze cu totul, sau să se producă la zile mari, anunţate cu mult înainte, din cauză că localul era, de la opt dimineaţa pînă la zece seara, ocupat de publicul cititor. Aşa s-a şi întîmplat. Totuşi, la vreo şase luni după inaugurare, regele a mai făcut o vizită fără ceremonie. însoţit de aghiotantul de serviciu, a intrat în sala cea mare de lectură pe la orele trei după amiază, fără a fi anunţat. întrarea sa a fost aproape neobservată. Studenţii, vreo 15 la număr, şi-au continuat lectura. Numai după ce regele a vorbit unei d-şoare studente, întrebînd-o din ce facultate face parte, — pe timpul acela, nu erau mai mult de 3—4 studente în toată Universitatea, numai atunci s-a observat prezenţa regelui şi studenţii s-au sculat în picioare. „Citiţi mai de-partew, le-a zis regele, făcînd semn să stea jos. După ce a terminat înconjurul sălii, a plecat. Avea figura radioasă
53
de mulţumire. La prima audienţă, după această vizită, cînd am fost să-mi fac raportul, strîngîndu-mi mina, — regele Carol nu era prea darnic cu strîngerile de mină, — mi-a spus : Am fost sigur, că totul va merge bine cu d-ta. Acum sînt liniştit.
Făcusem vreo doi ani de bibliotecărie, cînd am început să-mi dau seama că această profesiune nu-mi făcea mare plăcere. A ceti cărţile este una ; a servi pe alţii ca să cetească pe cărţi,- este alta. Primul la care mi-am destăinuit decepţiunea a fost Titu Maiorescu,, pe care l-am rugat să-mi înlesnească intrarea în profesorat. Dar Titu Maiorescu n-a împărtăşit deloc părerea mea. „Are să fie foarte mîhnit regele, îmi zicea dînsul. Rămîi unde eşti, ca să vadă şi Majestatea Sa că avem tineri consecvenţi. Ai fost judecător, acum eşti bibliotecar, bine apreciat de cine trebuie ; cîte vrei să schimbia ?
Insistenţa mea de a intra în profesorat mi-a înstrăinat simpatia pe care protectorul meu, T. Maiorescu, mi-o arătase pînă aci. Apoi moartea fulgerătoare a lui Gh. Dem. Teodorescu, din iulie 18976 a răcit şi mai mult pentru mine atmosfera de la Fundaţie. Am cerut voie d-lui I. Kalinderu să nu mai locuiesc în însăşi clădirea Fundaţiei, aşa cum locuisem pînă aci. I-am vorbit şi dînsului de profesorat.
I. Kalinderu m-a rugat să nu fac nimic, pînă ce dînsul va pune la curent pe suveran. Această punere la curent mi-a istorisit-o mai tîrziu, aşa cum s-a petrecut, el însuşi, I. Kalinderu. D-abia a deschis vorba de intenţiile mele, că regele i-a spus : „pentru tînărul bibliotecar am vorbit cu d. Haret7“ (care devenise în acest timp ministru de Instrucţie publică). „Eu cred, că cine scrie cărţi de filosofie, este bun de profesor, nu de bibliotecar44. I. Kalinderu tocmai făcuse, în anul acela, raport la Academia Română pentru premierea primelor mele scrieri filosofice.
M-am dus să văd pe d. ministru Spiru Haret, care mi-a comunicat, că este în căutarea unui loc de profesor pentru mine, — „spre a fi folositor educaţiei tinerimii universitareu — aşa cum a cerut M. S. Regele, şi că pentru moment nu vede posibilitatea de a avea acest loc decît la Seminarul pedagogic universitar, ce urma să fie înfiinţat prin noua lege a învăţămîntului universitar. Aceea ce s-a şi realizat la începutul anului 1898,
54
Astfel a început cariera mea de profesor „pentru educaţia tineretului universitar44. La Biblioteca Fundaţi-unii unde am fost înlocuit prin d. A. Tzigara-Samurcaş, 8 n-a rămas nici un plan de organizare, după urma mea. Am plecat fără nici un regret.
Cînd după trei ani mai tîrziu, ministru Spiru Haret a prezentat spre semnare decretul prin care am fost numit definitiv, în corpul didactic al Facultăţii de Litere din Bucureşti, M. S. regele Carol I aducîndu-şi aminte de studiile mele în laboratoarele de psihologie din străinătate, a recomandat ministrului să-mi dea tot sprijinul pentru înfiinţarea unui laborator.
în anii, care s-au mai scurs de aci înainte, în toate audienţele, cu care am fost onorat de M. S. regele Carol, principalul subiect al întreţinerii a fost rolul educaţiei pentru consolidarea viitorului nostru cultural. De acest rol, Regele Carol avea o idee, cu un caracter aproape imperativ. Educaţia, pentru dînsul, era singurul mijloc prin care un popor poate să ajungă a fi stăpîn pe destinul său. Din amintirea, lăsată de aceste audienţe, spicuesc ca afirmaţii, credincios păstrate din gura marelui Rege, următoarele :
„Popoarele tinere cred mai mult în dorinţele lor de-cît în realitatea lucrurilor44.
„Baza unei bune educaţii o dă caracterul44.
„Logica gîndirii a fost şi va rămîne principalul obiect al filosofiei44.
„Situaţia geografică explică destinul popoarelor*4.
PRIMELE MELE ÎNDRUMĂRI
Primele îndrumări, care probabil au hotărît în bună parte mersul carierei mele de profesor şi publicist, le-am primit de la tatăl meu. Zic „probabil44, fiindcă despre propria sa viaţă cine face mărturisiri nu poate să nu amestece în ele şi o mare doză de subiectivitate.
Tatăl m-a crescut foarte sever. Severitatea era în firea sa şi era şi în metoda educaţiei de pe acea vreme. Acum şaptezeci de ani nu era la modă pedagogia indulgentă de astăzi. Copiii nu aveau dreptul să-şi facă toate plăcerile. Mi-a fost interzisă astfel orice distracţie prelungită şi cu deosebire eram ferit de orice distracţie care se putea preface în obicei. Un servitor al casei, un bătrîn ţigan, scripcar în ceasurile lui libere, îşi pusese în cap să mă înveţe şi pe mine meşteşugul lui, dar tatăl meu prinzînd de veste, l-a certat straşnic şi l-a mutat numai-decît cu serviciul. Aveam pe atunci trei ani şi mi-aduc aminte bine de vorbele cu care l-a certat pe ţigan ; este una din primele mele amintiri de copilărie : „Ce vrei, ţigane, să faci din copilul meu un pierde-vară ?“ Severitatea aceasta ceda în cazul cînd eram bolnav. Atunci era de acord şi tatăl cu pedagogia indulgentă.
Prima clasă primară am făcut-o în şcoala satului meu natal, Butoieşti,1 în judeţul Mehedinţi, la vîrsta de şase ani. Aveam ca învăţător pe un bătrîn, care ştia citi şi scrie potrivit, dar de socotit era rămas la cele patru operaţii aritmetice elementare. Cînd am terminat anul primei clase primare, ştiam mai mult decît învăţătorul, dar nu fiindcă tatăl mă ajutase, ci prin munca mea pro-
56
prie, făcută sub ochiul lui sever. Acest ochi sever m-a urmărit în tot cursul studiilor mele. N-a fost moment, chiar cînd mă găseam la studii universitare în străinătate, în care să nu-1 simt îndreptat asupră-mi.
De la a doua clasă primară înainte, pînă la terminarea claselor secundare, am fost în şcolile din Craiova ; apoi patru ani în Universitatea din Bucureşti ; tot timpui de vacanţă însă, şi timpul de vacanţă şcolară la noi este destul de lung, eram din nou la ţară, la Butoieşti, în tovărăşia tatălui meu. Pînă la vîrsta de douăzeci şi unu de ani, am fost astfel sub continua lui supraveghere. Independenţa totală de sub influenţa tatălui a început la mine după această vîrstă, deodată cu plecarea în străinătate pentru continuarea de studii.
îndrumările tatălui pe timpul vacanţelor şcolare nu-mi erau date sub formă didactică. Nu eram nici examinat, nici obligat să ascult lecţii în toată regula. Dacă ar fi procedat aşa, desigur că influenţa lui asupra mea ar fi fost foarte scăzută. Eram prea sătul eu de lecţiile auzite în timpul şcolii; apoi şi cunoştinţele lui ştiinţifice se mărgineau la acele primite în şase clase secundare urmate la liceul Rîureanu din Bucureşti şi acestea încă nu în mod regulat. Procedarea tatălui consista în folosirea oricărei ocazii pentru a-mi atrage atenţia şi a-mi da explicaţiile sale asupra faptelor care întîmplător ieşeau înaintea noastră şi care prezentau pentru dînsul un interes. Atît interesul cît şi explicaţiile sale îşi aveau însă pregătirea nu în cele învăţate la liceul Rîureanu din Bucureşti, ci în cele învăţate de la egumenul mînăstirii Gura-Motru, 2 filozoful Eufrosin Poteca, pe lîngă care el fusese ca secretar, şi mai ales ca unic confident în anii de surghiun. Căci Eufrosin Poteca, fost coleg cu Heliade Rădulescu în şcoala lui Gheorghe Lazăr, profesor de filozofie la Colegiul Sf. Sava şi nelipsit din toate adunările de sărbătoare ale înaltei societăţi din Bucureşti, şi-a trăit ultimii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii sale ca egumen de mînăstire, pentru a nu fi la Bucureşti unde putea face umbră înaltelor feţe bisericeşti din acea vreme. Foarte probabil deci că, prin gura tatălui meu, eu am luat cunoştinţă de lucrurile de care legase un interes Eufrosin Poteca, precum şi de învăţămintele pe care acesta le-a tras din experienţa vieţii sale.
57
în două direcţii îmi atrăgea de regulă tatăl meu atenţia, fără îndoială în cele două direcţii în care fusese orientată şi gîndirea egumenului de la mînăstirea Gura-Motru : prima mergea spre cunoaşterea dumnezeirii, prin mijlocirea raţiunii ; a doua spre cunoaşterea sufletului românesc. Foarte adesea îl auzeam pe tatăl meu închein-du-şi explicaţiile cu cuvintele : „Vezi, această neregulă din natură este în legea firii dumnezeieşti totuşi o regulă ; raţiunea divină este peste logica omului“. Deduc, după amintirile păstrate de atunci, că Dumnezeu după Eufrosin Poteca avea multă asemănare cu dumnezeirea aşa cum o concepeau raţionaliştii francezi din epoca lui Jean-Jacques Rousseau. Dar mult mai atrăgătoare pentru mine erau explicaţiile ce se raportau la cunoaşterea sufletului românesc. în acestea se amestecau şi observaţiile culese de tatăl meu din propria sa experienţă. Aveam astfel o experienţă continuă pe două generaţii, şi continuată cu un interes crescînd. Eufrosin Poteca, de cîte ori avea de regulat la mănăstire, în prezenţa tatălui meu, vreo afacere cu călugării, sau cu ţăranii, nu uita ca după plecarea acestora să-şi facă observaţiile sale psihologice. Erau explicate vorbele şi atitudinile fiecărui călugăr sau ţăran ; buna credinţă sau şiretenia care se ascundeau sub vorbele lor ; întreaga afacere era refăcută şi explicată ca o scenă de teatru. După aceste observaţii urmau apoi generalizări asupra însuşirilor şi defectelor sufletului românesc, întregite comparativ cu observaţiile făcute asupra sufletelor întîlnite în străinătate, aşa cum făceau în vremea aceea mai toţi cari aveau ocazia să iasă peste hotare. Problema sufletului românesc l-a preocupat pe Eufrosin Poteca toată viaţa. Pe patul său de moarte, ultimele cuvinte pe care le-a pronunţat exprimau grija că naţiunea română, care se trage din multe neamuri, va ajunge cu greu la o unitate desăvîrşită. Tatăl meu a împrumutat de la Eufrosin Poteca aceeaşi preocupare de a cunoaşte sufletul oamenilor cu care venea în atingere. Ca agricultor, el a avut ocazia să observe mai aids pe ţărani. Cît am fost împreună, n-a fost împrejurare în care^să nu-mi atragă atenţia asupra felului de a gîndi şi de a se purta al acestora. în această privinţă, el a fost pentru mine un adevărat îndrumător. Multe din caracterizările pe care le-am dat mai tîrziu despre sufletul ţăranului român şi pe care le-am publicat în Personalis-
58
mul energetic, în Ţărănism, în Românism, precum şi în scrierea ce pregătesc acum despre Psihologia etnicului românesc, 3 îşi au baza de documentare în experienţele făcute dimpreună cu tatăl meu.
Mai slabă a fost influenţa lui în direcţia filozofiei speculative. Problema dumnezeirii, aşa cum o expunea dînsul după cele auzite de la Eufrosin Poteca, era cam nebuloasă. Totuşi ea n-a trecut asupra mea fără a lăsa urmă. Din multiplele lui explicaţii am reţinut spiritul raţionalist. Acest spirit mi l-am însuşit, poate, nu atît ascultînd explicaţiile sale teoretice, cît văzîndu-i conduita în viaţa de toate zilele. Tatăl meu, deşi crescut în mănăstire, nu practica ritualul obişnuit călugărilor. Nu avea în el nici o urmă de bigotism. Nu citea din Vieţile Sfinţilor şi nu avea cultul icoanelor. Bănuiesc că prin aceasta nu se depărta prea mult de însuşi egumenul pe lîngă care crescuse.
Acest spirit raţionalist s-a tradus la mine în neţărmurita încredere în valoarea ştiinţei. Sînt şi astăzi convins că părticica de dumnezeire, pe care o are sufletul omenesc într-însul, consistă în funcţiunea raţionamentului. Aceasta este unica funcţiune nepieritoare din sufletul omenesc.
Acestea au fost îndrumările pe care le-am primit în casa părintească, pe timpul cînd făceam studii secundare şi universitare în şcolile din ţară, între anii 1875 şi 1889. Ele nu aveau nimic de-a face cu cariera mea de mai tîrziu, ci planau oarecum deasupra contingenţelor de viaţă practică. Grija carierii pe vremea aceea nu conta. Orice carieră era bună, fiindcă toate aveau înaintea lor drumul deschis. De un singur lucru se ţinea seama şi încă strict, anume : ca fiul să se ridice deasupra situaţiei profesionale a părintelui şi, în orice caz, să nu rămînă a locui la ţară ca şi părintele său. Afară de această restricţie, orice altă alegere de carieră era bună. Putea tatăl să aibă mii de hectare proprietate rurală, fiul trebuia totuşi să ia o carieră de oraş ; să se facă avocat, medic, inginer, magistrat, profesor, pentru a nu fi de rîsul lumii. La ţară rămîneau numai acei care se dovedeau incapabili de a învăţa carte, sau mai bine zis incapabili de a trece examene regulate în şcolile superioare. Aşa se explică de ce tatăl meu, cu toate că-mi vorbise adesea de nebunia celor ce dezertează de la ţară,
59
nu s-a amestecat cîtuşi de puţin în alegerea carierii mele.. Cînd am plecat la Bucureşti să trec examenul ide bacalaureat, eram hotărît pentru inginerie. După bacalaureat însă, m-am înscris la Facultatea de Filozofie şi Litere şi la Facultatea de Drept. Nici astăzi nu-mi dau seama ce m-a determinat la aceasta. Poate că în mod inconştient, am voit să fac plăcerea tatălui meu. Precis nu pot şti. Dar tatăl, îndată ce a primit de la mine ştirea că voi urma Filozofia şi Dreptul, a fost foarte mulţumit. Mi-a scris o scrisoare plină de entuziasm, prin care mărturisea că alegerea de carieră făcută de mine este nu numai pentru dînsul o răsplată, pentru care mulţumeşte lui Dumnezeu, dar şi pentru memoria lui Eufrosin Poteca un prinos de recunoştinţă, cum el nu spera să-i poată aduce vreodată.
Studiile mele universitare au ţinut opt ani, patru la Universitatea din Bucureşti şi patru la diferite universităţi în străinătate, iar activitatea de profesor a ţinut de asemenea un număr respectabil de ani, aşa că la îndrumările primite în casa părintească s-au adăugat bineînţeles multe altele ; unele datorite celebrităţilor pe care le-am cunoscut, altele lecturilor proprii. Şi poate că acestea tocmai ies mai în lumină în cărţile ce am publicat. Persistenţa primelor îndrumări s-a continuat în toate acestea. Cum imaginea casei părinteşti se păstrează în minte, sub pragul conştiinţei, mulţi şi mulţi ani de-a rîndul, după ce casa nu mai este văzută, şi de aceasta îţi dai seama atunci cînd o ai din nou înaintea ochilor, fiindcă atunci constaţi că este schimbată aceea ce probează că ea n-a stat fixă, uitată într-un colţ al memoriei, ci a fost continuu prezentă şi într-una comparată cu imaginile asemănătoare ei, aşa şi cu îndrumările primite în casa părintească. Ele par uitate după un timp, în realitate însă ele trăiesc continuu şi sînt puse alături de cele noi. Despre sufletul românesc şi chiar despre dumnezeirea, aşa cum o concepea Eufrosin Poteca pe baze raţionaliste, nu mi s-a vorbit în universităţile în care am fost, şi nici de citit, referitor la ele, n-am găsit prea mult în cărţile care mi-au trecut prin mînă, dar aceasta n-a înlăturat prezenţa lor din mintea mea ; şi probă că n-au înlăturat-o este tocmai faptul că spre ele s-au îndreptat, în ultimii ani, cercetările mele psihologice, din
60
ale căror rezultate unele au fost publicate, iar altele sper să fie publicate în curînd.
Cu privire la aceste rezultate ţin să mai adaug încă un cuvînt, înainte de a termina confidenţele. De insuficienţa lor, eu cel dintîi sînt convins. Primele mele îndrumări mă duceau spre două probleme, deopotrivă de grele. Una, aceea a dumnezeirii, care va fi poate în vecii vecilor nerezolvată de mintea omenească, şi alta, aceea a sufletului românesc, care se poate în principiu rezolva, dar nu prin simple raţionamente teoretice, ci pe bază de numeroase observaţii, anchete şi măsurători antropologice. şi etnografice făcute de echipe de specialişti pe teren, adică după cercetări pe întreg teritoriul ţării. Numărătoarea şi clasificarea statistică a locuitorilor nu ajunge. Eu nu am avut la dispoziţie aceste observaţii, anchete şi măsurători decît într-o mică măsură : în consecinţă am.fost obligat să mă mărginesc la raţionamente teoretice. Acestea toate le spun spre a scuza insuficienţa mea şi spre a atrage luarea-aminte a celor care vor veni după mine.
17 ianuarie 1942
AMINTIRI ACADEMICE
Am fost ales membru al Academiei Române în iunie 1923, la vîrsta de cincizeci şi cinci de ani. Prin urmare amintirile mele academice nu aduc în ele nimic tineresc şi aventuros, aşa cum de regulă aşteaptă să găsească ascultătorul în literatura amintirilor. De la cincizeci şi cinci de ani înainte, omul mai mult reflectează decît activează ; îşi întăreşte mai mult vechile relaţii sociale decît umblă după altele noi. Nici n-a fost in dorinţa mea ca să ajung la Academie mai devreme... Dacă ar fi fost chiar după mine, n-aş fi ajuns nici la 1923. Fiindcă părerea mea de totdeauna a fost că o activitate culturală nu trebuie să fie reprezentată în Academie înainte ca ea să fi dat dovezi că este şi reală în sufletul ţării. Filozofia de-abia acum este înfiripată la noi în mod temeinic. Cu treizeci de ani în urmă, comparată cu istoria, filologia şi literatura, era ca şi inexistentă. Titu Maiorescu, ilustru profesor de filozofie, a fost printre primii membri ai Academiei, dar în calitate de literat nu de filozof. Statutele Academiei nici nu prevedeau locuri pentru filozofi. De aceea, cînd mi s-a propus de către Dimitrie Onciul un loc de membru corespondent în secţia istorică, am refuzat, aşteptînd ca mai întîi o mişcare filozofică să existe în ţară. Unii dintre membrii secţiei istorice, în special profesorul D. Guşti, care mai tîrziu mi-a făcut şi răspunsul la discursul de primire, au persistat totuşi să mă propună, în anii 1921 şi 1922 încă, nu ca membru corespondent, ci ca membru titular. Propunerea lor s-a izbit de crîncena opoziţie a lui Nicolae
62
lorga, care credea, ca şi mine, că vremea filozofiei n-a sosit încă. Nu păstrez vreun resentiment contra lui lorga, pentru opoziţia ce mi-a făcut-o. Ca fruntaş al istoriei naţionale, el avea dreptate. Fiecare ramură de activitate culturală este geloasă pentru rangul său ; fiecare ţine să fie cît mai numeros reprezentată în Academie. După ce am fost ales în 1923 în secţia literară, n-am mai constatat la Nicolae lorga vreo opoziţie în contra filozofilor. El a susţinut chiar în anii din urmă, în propria sa secţie, alegerea unui filozof în contra unui istoric.
Cu mulţi ani însă înainte de a fi ales membru al Academiei, m-am bucurat de cinstea de â fi socotit bun pentru Academie. Se pare că aveam în felul meu de a fi ceva din ţinuta de academician; sau, după vorba populară, călcam a academician, altminteri nu-mi explic următoarea împrejurare. într-o întrunire publică, ţinută prin 1911, în vederea alegerilor pentru parlament, şi la care asistam în calitate de candidat la deputăţie, am fost apostrofat de un alegător cu cuvintele : „Du-te la Academie, domnule, nu veni în politică ; nouă în politică ne trebuiesc oameni care să ne uşureze grijile familiei şi ale gospodăriei, iar nu filozofi, care să ne înveţe a număra stelele pe cer !cc Noroc că alţi alegători mă cunoşteau, că sînt şi eu cu familie şi cu gospodărie în judeţ, căci altfel nu ştiu ce s-ar fi ales de candidatura mea.
Am intrat în 1923 în Academie, dar nu ca reprezentant direct al mişcării filozofice. Mişcarea filozofică încă nu era destul de impunătoare. Am intrat ca reprezentant al publiciştilor care au contribuit la propăşirea culturii naţionale prin scrieri, literare şi editare de reviste. Succedam iui Andrei Bîrseanu, autor de scrieri de folclor şi fost preşedinte al Asociaţiei transilvănene Astra, şi care aparţinea secţiei literare.
G. Bogdan-Duică, susţinătorul alegerii mele, în raportul său de recomandare, a expus numai în treacăt activitatea mea filozofică, insistînd în schimb foarte pe larg asupra aceleia de la Noua revistă română şi de la îdeea europeană. Tot ca literat mai mult, şi tot în secţia literară, a intrat mai tîrziu şi Ion Petrovici.1 De asemeni Lucian Blaga,2 care de altminteri avea ca< poet o mai vădită îndreptăţire. De-abia la 1935, cu ocazia schimbării statutelor Academiei, s-a recunoscut filozofiei dreptul de a-şi avea reprezentanţii săi proprii, fără a mai fi nevoită
63
să-i strecoare sub haina literaturii. Primul filozof alesy în aceste condiţiuni noi, a fost profesorul P. P. Negulescu în secţia istorică, unde are de coleg pe profesorul D. Guşti, ales cu mult înaintea noastră a tuturor, dar iarăşi nu ca filozof, ci ca reprezentant al ştiinţelor sociale. Astfel că filozofi sîntem cinci, doi la secţia istorică şi trei la secţia literară.
Vorbesc sub formă de amintiri, de împrejurările în care filozofia a' reuşit să-şi aibă reprezentanţii săi în sinul Academiei, fiindcă de-acum înainte, cred că aceste împrejurări nu se vor mai repeta, şi că ele au trecut pe vecie în rîndul amintirilor. Transformarea nouă de statute, prin care se proiectează o nouă organizaţie a Academiei, va face ca filozofii să fie trecuţi cu toţii la un loc, avînd secţia lor proprie. A sosit, în sfîrşit, ceasul ca filozofia să-şi revendice dreptul de a se mişca în hotarele sale proprii şi pe răspunderea sa proprie.
Personal, mărturisesc că nu credeam că acest ceas îl voi apuca eu să-l trăiesc. Cu cincizeci de ani în urmă, eram aşa de departe de o mişcare filozofică românească, încît aceea ce constat astăzi este pentru mine o adevărată revelaţie. în atmosfera ţării nimic nu o încuraja. Este adevărat că în organizarea universităţilor noastre erau prevăzute la facultăţile de Litere catedre de filozofie ; dar aceste catedre îşi datorau existenţa lor faptului că organizarea universităţilor era împrumutată pe de-a-n-tregul din străinătate, nu era cerută de o nevoie internă. De altminteri, învăţămîntul filozofic, legat de aceste catedre, era mai mult un învăţămînt de completare pentru istorie şi filologie. Şi la acest rol ar fi rămas el mai departe dacă nu l-ar fi ridicat activitatea profesorilor de filozofie prin lecţiuni şi scrieri cu un caracter din ce în ce mai specialist. Catedrele puse la început, oarecum de formă, în număr restrîns, s-au înmulţit, după cerinţele înseşi ale titraţilor universitari, care an după an erau cîştigaţi în număr din ce în ce mai mare pentru filozofie.
La această ridicare a învăţământului filozofic, am luat şi eu parte, în măsura puterilor mele. Am fost dintre acei care au fost cîştigaţi pentru filozofie prin lecţiunile lui Titu Maiorescu şi apoi, la rîndul meu, am cîştigat şi eu pe alţii prin lecţiunile şi scrierile publicate în decurs de aproape cincizeci de ani. Prin scrierea publicată în 1908 sub titlul Puterea sufletească, am atras şi atenţia
64
Academiei care, pentru prima oară, după cîte ştiu, a hotărît să acorde un premiu pentru o scriere filozofică. Raportor pentru recomandarea la premiu a fost Ion Kalinderu. La patru ani după Puterea sufletească, am publicat Elemente de metafizică, scriere care a găsit la public o primire încă mai favorabilă de cum găsise cea precedentă. Domnul Ion Kalinderu, sub sugestiunea prietenului D. Drăghicescu, autor şi el de cărţi filozofice, a recomandat-o şi pe aceasta la premiere. De astă dată însă, majoritatea academicienilor s-au opus. Prea multă filozofie ; ajungă un premiu la zece ani ! Ion Kalinderu, ofensat că i s-a respins recomandarea, s-a supărat şi a hotărît să se retragă de la Academie, rupînd şi testamentul făcut în favoarea acesteia. Pus în cunoştinţă de doctorul C. Istrati de incidentul provocat, am alergat la domnul Ion Kalinderu ca să-l rog să revină.. Bătrînul a rămas neînduplecat. Am plecat de la dînsul însă liniştit, fiindcă din explicarea pe care mi-a dat-o, am putut să mă încredinţez, că supărarea lui avea o origină cu mult mai veche ; Metafizica mea fusese numai un pretext.
Cînd privesc acum în urmă asupra activităţii din aceşti cincizeci de ani, impresia pe care mi-o lasă amintirile este departe de a mă mulţumi. Colaborarea mea la mişcarea filozofică nu este aşa precum ar fi trebuit. Am avut ezitări ; am cheltuit mulţi ani de muncă pentru lucrări care puteau foarte bine să nu vadă lumina publicării, am trecut de multe ori pe lîngă problemele mari filozofice, ocupîndu-mă în schimb de chestiuni mărunte de actualitate. Sănătatea fizică şi intelectuală cu care m-a dăruit natura ar fi putut duce la o producţie mult mai folositoare pentru viitorul culturii româneşti. Am însă o scuză. îndemnul de a persista în filozofie, îndemn care izvora din firea mea proprie, a fost lipsit de încurajare. Ideile mele se citeau, şi se citeau de un public foarte numeros, dar în practică nu se realizau. Cu patruzeci de ani în urmă, am arătat nefasta influenţă pe care o are politicianismul asupra culturii române ; şi tot cu atîţia ani în urmă, am atras atenţia asupra greşitei îndrumări date învăţământului primar; iar ceva mai de curînd, am atras atenţia asupra importanţei pe care o are, în organizarea muncii naţionale, selecţionarea muncitorului manual şi intelectual, pe baza psihotehnicii; dar toate acestea scrise şi propagate prin viu grai au
65
trecut pe deasupra, fără a prinde rădăcini în viaţa noastră publică. Soarta mea au avut-o şi alţii, continuatori ca şi mine ai şcolii germane, reprezentată atît de strălucit prin Titu Maiorescu. Un motiv, dar, de descurajare mai mult. Unde n-au putut reuşi atîţia, şi încă mai talentaţi, de ce tu să persişti ?
Iată că de la amintiri am trecut pe nesimţite la jeluiri. Cam aşa se întîmplă de regulă cu toate amintirile, încep cu frumosul şi sfîrşesc în recriminări.
Mă grăbesc însă să adaug că acesta n-a fost scopul meu. Jeluirile pe care le fac nu mă mai privesc personal, ci ele privesc pe aceia care vor colabora pe viitor la mişcasea filozofică românească.
Aş dori ca publicul nostru să se deprindă cu ideea eă filozofia nu este o activitate pe planul văzduhului, ci este o activitate care caută o realizare pe pămînt, şi chiar realizare care nu se poate amîna, după voie, de azi pe mîine.
Conducerea popoarelor trece astăzi prin o grea criză de direcţie. Ea a fost pînă acum mai mult instinctivă, avînd de bază comunitatea de origine dintre popoare. Aceeaşi origine aducea cu sine tradiţii asemănătoare, care se realizau apoi în tendinţe asemănătoare pentru viitor. Conducerea instinctivă a fost înlocuită treptat cu conducerea conştientă. Cele mai multe dintre popoarele culte se conduc astăzi în mod conştient, pentru a-şi apăra nu atît originea care se pierde în negura timpurilor, cît limba şi cultura lor naţională... Şi aci intervine rolul filozofiei. Filozofia este chemată să pregătească în sufletul românului conştiinţa de* sine şi bărbăţia de care un neam are nevoie pentru a-şi făuri destinul.
Nu ţin să apar de aci înainte ca un vizionar, pentru a mă pune în contrazicere cu trecutul meu. Dar după amintirile pe care mi le-au lăsat ultimii ani din viaţa mea profesională şi academică, cred totuşi că pot să afirm de pe acum, fără teamă de exagerare, că filozofia românească se va arăta la înălţimea rolului care o aşteaptă în viitor.
11 iulie 1942
MĂRTURISIRI
FĂCUTE LA
ASOCIAŢIA CREŞTINA A TINERILOR IN 4 DECEMBRIE 1943
Aşteptaţi de la mine mărturisiri, nu simple amintiri. Mărturisirile sînt şi ele amintiri, dar sînt amintiri garantate, ca fiind legate în mod permanent de fondul sufletesc al cuiva, iar nu aruncate şi păstrate la întîmplare în magazia memoriei, pentru a fi apoi scoase şi expuse, iarăşi la întîmplare, înaintea publicului. Mărturisirile decurgînd din firea eului implică în ele şi multă răspundere ; de aceea ele nu se fac de obicei decît prin con-strîngere : pentru o apărare, sau pentru o pocăinţă ; şi numai în puţine cazuri, în scop educativ.
Probabil, domniile voastre mi le cereţi în scop educativ, fiindcă în cea mai mare parte sînteţi tineri şi vedeţi în mine numai pe profesor. în afară de domniile voastre, eu ştiu însă că sînt alţii ; unii care mă iubesc şi alţii care mă urăsc, care cu toţii aşteaptă mărturisirile mele pentru a le folosi şi în alte scopuri. Regret că nu pot satisface de astă-dată pe toată lumea. Nădăjduiesc că va veni timpul şi pentru aceasta. Deocamdată să vă satisfac pe domniile voastre.
Las ia o parte mărturisirile pe care le-aş putea face privitor la perioada studiilor universitare. Despre această perioadă am scris cu altă ocazie (Amintiri din vremea studiilor în Revista Fundaţiilor Regale, 1 februarie 1934, *
Textul este publicat în ediţia noastră p. 31—48.
67
precum şi în ziarul Timpul în cursul anului 1940). Despre profesorul Wilhelm Wundt, de la Universitatea din Leipzig, care în special a contribuit la pregătirea specializării mele în psihologie experimentală, am scris de asemeni mai multe articole. * Ultimul tot în Revista Fundaţiilor Regale, 1 ianuarie 1944. ** Mărturisirile de faţă privesc perioada vieţii de după terminarea studiilor universitare ; încă şi această perioadă, mărginită la activitatea de publicist şi de profesor de filosofic. Bineînţeles, într-un rezumat concis, pentru a cuprinde un şir cît mai lung de ani.
începutul activităţii mele publicistice, care a precedat pe aceea didactică, datează de la 1893, adică de acum cincizeci de ani, de cînd cu terminarea studiilor universitare. înainte de terminarea studiilor universitare, am publicat numai tezele de licenţă, în drept şi în litere, cerute pentru obţinerea diplomelor respective de la Universitatea din Bucureşti, şi teza de doctorat în filosofie cerută de Universitatea din Leipzig. Pe vremea şcolarităţii mele, studenţii nu obişnuiau să scrie la ziare, sau reviste. Ei nu obişnuiau să citească măcar ziare sau
* Cum este de pildă necrologul intitulat Wilhelm Wundt amintiri cu prilejul morţii sale în Ideea europeană, II, nr. 50, 26 sept.—3 oct. 1920 p. 2, (n. ed.).
** Wilhelm Wundt şi filozofia ştiinţifică în Revista Fundaţiilor Regale, ari. XI, nr. 1, ianuarie 1944, p. 32—38 : „în aceea ce priveşte ţara noastră, Wundt a avut ca auditori şi in parte ca elevi, continuatori ai operei sale, nu numai pe aceia care au lucrat în laboratorul său de psihologie experimentală, ci pe mulţi alţi intelectuali, care au studiat la Universitatea din Leipzig şi i-au citit scrierile. Nu cred să mă înşel afirmînd că Wundt este, dintre filosofii străini, unul dintre cei mai cunoscuţi la noi. Aş putea afirma că el nu este numai un profesor al profesorilor noştri, ci este profesorul multora dintre profesioniştii noştri de frunte14.
La începutul evocării, C. Rădulescu-Motru amintind cîţiva din elevii lui Wundt din diferite ţări ale lumii, spune : „In România la ambele universităţi unde au fost înfiinţate laboratoare de psihologie, la Bucureşti şi la Cluj, profesorii titulari au fost formaţi la şcoala lui Wilhelm Wundt. Profesorul de la Cluj este astăzi d. Florian Ştefănescu-Goangă, iar cel de la Bucureşti a fost pînă de curînd însuşi autorul care are cinstea să scrie rîndurile de faţă. Şi la Universitatea din Iaşi profesorul de psihologie C. Fedeleş a fost elev al lui Wundt. In această universitate însă un laborator de psihologie nu s-a înfiinţat pînă acum“. (n. ed.)
68
reviste, necum să scrie la ele. Chiar după ce terminau studiile şi îşi începeau cariera, tinerii din acea vreme nu erau zoriţi să dea lucrări la tipar. Generaţiei mele îi lipsea interesul să se afirme prin publicaţii, fiindcă nu exista între membrii ei concurenţa de astăzi. Oricine avea un titlu universitar, mai ales luat în străinătate, găsea înaintea sa cariera deschisă gata. Nu era nici o nevoie ca, pentru a-şi asigura un loc în învăţămîntul universitar, bunăoară, tînărul titrat doctor să se mişte, să dea din coate, sau să ameninţe. Erau timpuri patriarhale, cînd nu se cunoştea lupta între generaţii. încalţe, conştiinţa de a aparţine unei generaţii reformatoare, cu o misiune a sa proprie, nu exista. Generaţia mea avea conştiinţa pe care o avea neamul românesc întreg, şi pe care o găsea exprimată la lumina zilei, în şcoală : conştiinţa veche istorică a unităţii şi a* eternităţii neamului românesc. Niciodată n-am fost tentaţi să ne atribuim o menire proprie, pe care să voim a o realiza prin mijloace alese de noi. Generaţia mea era, cu un cuvînt, fără ambiţii în ordinea vieţii istorice. Ea se integra fără murmur în starea de fapt pe care o găsea stabilită înaintea sa de generaţiile care au precedat-o.
De aceea publicaţiile tinerilor erau rare. La începutul carierei lor, inginerii, avocaţii, magistraţii, medicii, profesorii chiar, aproape că nu tipăreau. Rareori tipăreau şi după ce se învecheau în carieră. Eu n-am. publicat în timpul studiilor, dar am publicat îndată ce am terminat studiile, şi încă cu ceva grabă. Ce m-a făcut să ies din regula comună ? încrederea exagerată în însuşirile mele excepţionale de scriitor ? Nu. Dimpotrivă. Destinat carierei de profesor universitar, am simţit din primul moment că însuşirile, pe care tineretul nostru universitar le cere de la un profesor de filosofie, mie-mi lipsesc. Nu eram orator, şi pe deasupra, eram şi timid. Acest complex de inferioritate trebuia compensat prin manifestări de publicistică. Astfel, din îngrijorarea pe care mi-o da inferioritatea, am grăbit cu tipărirea de lucrări înainte de a începe cariera didactică. Bineînţeles, nu cu pretenţia de a speria publicul cu lucrări originale. De altminteri, publicul nici nu pretindea lucrări originale. El nu pretindea nici personale măcar.
La sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului de faţă, atît mie, cît şi oricăruia care se ocupa de filo-
69
sofie, nici prin vis nu ne-ar fi venit ideea să creem sisteme filosofice personale. Aceia care erau profesori se mărgineau să expună sistemele filosofice străine, învăţate din cărţi. Aceia care nu era profesori, nici măcar atît. Ambiţia noastră era satisfăcută dacă ni se recunoştea meritul că am înţeles bine pe un Kant, pe un Hegel, pe un Schopenhauer, sau pe vreunul altul dintre filosofii celebri. Ar fi fost chiar discreditaţi, mai ales aceia care erau profesori, dacă li s-ar fi atribuit idei personale. Aceasta ar fi însemnat că nu-şi cunoşteau bine materia ce aveau de predat. în climatul cultural de acum 30—50 ani în urmă, nu erau condiţii prielnice pentru originalitatea filosofică. Vasile Conta, Titu Maiorescu, I. Crăciu-nescu, C. Dimitrescu-Iaşi, I. Găvănescul, Alexandru D.
• Xenopol n-au năzuit la creaţii personale ; ei s-au mulţumit să expună în mod credincios cele împrumutate din filosofia Apusului, permiţîndu-şi numai în mod excepţional să facă complectările ce le cereau, nu convingerile lor personale, ci cunoştinţele pe care le aveau auditorii sau cititorii lor. Aceia dintre filosofi care îşi permiteau să facă mai mult decît simple modificări îşi alegeau ca limbă de publicare o limbă străină, şi nu cea românească. Aşa, dintre cei citaţi mai înainte, au făcut Vasile Conta şi A. D. Xenopol.
Aceasta a fost situaţia pe care am găsit-o la începutul activităţii mele publicistice, şi în care am persistat în primii ani. Scrierile dintre anii 1893—1900 sînt, în cea mai mare parte, note marginale pe cărţile străine de filosofie, şi numai într-o foarte mică parte, încercări de gîndire filosofică personală. Astfel articolele din Convorbiri literare din 1893, 1894, 1895 şi 1896 aduc rectificări, completări pentru o mai bună înţelegere a problemei psiho-fizice ; a crizei ştiinţifice contimporane ; şi a practicei pe care trebuie să o aibă pedagogia în şcoală. Broşura despre Viaţa şi filosofia lui Fr. W. Nietzsche, din 1897, de asemenea, este o expunere obiectivă a teoriilor acestui filosof ; — aşa de obiectivă, încît colegul meu de universitate şi de Academie, Nicolae Iorga, mi-a mărturisit o dată că lectura acestei broşuri i-a fost de ajuns ca să-l orienteze în dedalul bibliografiei nietzscheene contimporane. Amintesc că în broşura despre Nietzsche sînt adunate articolele apărute în Epoca literară.2 de dumineca, de sub direcţia lui I. L. Caragiale, care se arăta
70
entuziast la cetirea lor. Tot aşa de entuziastă era şi regina Eiisabeta, după destăinuirile ce nai-a făcut bibliotecarul palatului regal, Francois Robin. în schimb, regele Carol a comunicat lui Titu Maiorescu, şi acesta mi-a comunicat de îndată şi mie, că găseşte ideile lui Nietzsche primejdioase şi că se miră că eu le-am dat publicităţii. Caragiaie totuşi a adunat articolele în broşură şi a îngrijit ca tipărirea să se facă în condiţiuni excelente. în aceeaşi categorie intră şi articolele cuprinse în primul volum de Studii filosofice, care se ocupă de Valoarea silogismului, de Problemele psihologiei, de Problema sufletului, de Concepţiunea energetică asvjpra naturii, de Psihologia martorului, de Psihologia industriaşului, etc. articole care sînt apărute în diferite reviste înainte de a fi reunite în primul volum de Studii filosofice.
în această situaţie aş fi continuat poate să persist şi ca profesor în urmă mulţi ani, dacă în destinul vieţii mele nu s-ar fi produs o schimbare, care a adus după ea consecinţe neprevăzute. Şi anume : în 1900 am izbutit să intru în învăţămîntul universitar, ca profesor agregat de filosofie, dar în acelaşi timp am devenit directorul unui organ de publicitate, Noua revistă română. Cu începere de la 1 ianuarie 1900, mi-am luat obligaţii la o muncă regulată de publicistică, pe lîngă aceea profesorală. Ce m-a îndemnat să-mi extind astfel raza activităţii ? Numai complexul de inferioritate pedagogică despre care am vorbit, sau şi cerinţele unei vocaţii, care-şi făcea apariţia ? Probabil şi una, şi alta.
Dar să încerc a istorisi faptul, fără a insista asupra cauzelor care l-au produs.
încă din anul 1893, cînd m-am înapoiat de la studii din Leipzig, pe cînd nici nu gîndeam să încep o activitate publicistică, mi s-a oferit de către Vintilă C. A. Rosetti1 direcţia ziarului Românul, un ziar liberal vechi şi bine cunoscut. Cum a ajuns Vintilă C. A. Rosetti să-mi facă această propunere, n-am priceput atunci, şi nici n-am stăruit a pricepe mai tîrziu. Relaţiile mele cu Vintilă C. A. Rosetti se stabiliseră de abia din toamna acestui an 1893, prin mijlocirea unui prieten, profesorul C. lonescu, care a fost mai tîrziu, mulţi ani, directorul Liceului Lazăr din Bucureşti ; şi se mărginiseră la o colaborare sporadică. Mi se pare chiar la un singur articol, care a apărut în Românul din 18 decembrie 1893. Să fi
71
încîntat acest articol aşa de mult pe Vintilă C. A. Ro-setti ? Să fi fost insistenţele lui Ionescu ? N-am stăruit să aflu, fiindcă propunerea n-a avut o urmare în aceea ce priveşte raporturile mele cu Românul. Ea a avut însă o însemnată urmare în aceea ce priveşte raporturile mele cu Titu Maiorescu.
Titu Maiorescu a fost profesorul meu preferat în timpul studiilor făcute la Universitatea din Bucureşti. Cred că n-a fost lecţie, conferinţă publică, sau publicaţie, pe care Titu Maiorescu să le fi făcut, din toamna anului 1885 pînă în vara anului 1889, pe care eu să nu le fi luat la cunoştinţă. în vara anului 1889, terminînd cu Universitatea din Bucureşti, el m-a luat cu dînsul în voiajul de vacanţă în Elveţia ; şi apoi, după ce am rămas în străinătate pentru continuarea studiilor, m-a urmărit tot timpul, prin corespondenţă, la Paris, Miin-chen şi Leipzig, interesîndu-se de aceea ce lucram. Prin repetate scrisori, el mă îndemnase să vin cît mai repede în ţară, pentru a începe cariera de profesor la Universitate. El era dar mai mult decît protectorul meu, era ca şi părintele meu. Cui puteam dar comunica mai întîi propunerea lui Vintilă C. A. Rosetti, decît lui Titu Maiorescu ? M-am dus la dînsul şi, după ce i-am expus-o, i-am cerut sfat. Nu voi uita niciodată ochii mari pe care i-a făcut Titu Maiorescu auzind de combinaţia cu Românul. Dar Românul este un ziar liberal, au fost primele sale cuvinte. Noi avem ziarele noastre. Cum te-ai gîndit tocmai la un ziar liberal ? La explicaţiile mele că intenţionez să fac din Românul o tribună culturală, iar nu politică, şi că această transformare o voi anunţa răspicat de la primul număr care va începe seria nouă, Maiorescu s-a mai liniştit şi, lăsînd la o parte consideraţiile politice, şi-a luat atitudinea lui obişnuită îngăduitoare, men-ţinîndu-se la sfaturi practice. Direcţia unei gazete zilnice cere o muncă brută şi deci istovitoare. Un filosof nu este pentru aşa ceva. Un filosof scrie cînd vrea, nu cînd i se comandă. Ziariştii, chiar cînd sînt directori, sînt salahori, nu sînt scriitori. Gîndeşte-te bine. Promite-mi că te vei gîndi bine, a sfîrşit prin a-mi spune apăsat Maiorescu. Dar n-a fost nevoie de multă gîndire pentru ca să iau o hotărîre. Faptul că l-am văzut întristat pe Maiorescu a fost deajuns ca să renunţ la direcţia Românului. A doua
72
zi nici nu m-am mai gîndit la propunerea dlui Vintilă C. A. Rosetti. Titu Maiorescu s-a gîndit la ea însă multă vreme, şi negreşit în defavoarea mea. Faptul că eu am avut un moment intenţia să iau direcţia unui ziar, care nu era prieten politicei sale, a fost prima sa mare deziluzie asupra mea.
Acestei mari deziluzii a urmat apoi a doua, la scurt timp după aceea. Iată cîteva detalii şi asupra acesteia.
Doritor de a-mi începe cît mai repede activitatea profesorală, am cerut să fac, cîţiva ani înainte de 1900, un curs liber de filosofie ; favoare ce mi-a fost numai-decît acordată. In acest curs aveam să mă ocup de curentele filosofice noi din Germania. în prima lecţie aveam să vorbesc, mai întîi, despre rolul pe care l-a avut Titu Maiorescu în învăţămîntul filosofic românesc, prin lecţiile ţinute asupra lui Kant şi asupra şcoalei idealiste germane apoi, în a doua parte a lecţiei, aveam să dau o caracterizare nouei filosofii germane, în deosebire de aceea a secolului aşa zis al Luminei (Aufklărung). Am pregătit lecţia în toate amănuntele. Pentru prima parte a ei, eram îndestul de documentat prin audierea cursului lui Titu Maiorescu timp de patru ani; iar pentru a doua parte, cetisem mai tot ce se scrisese atunci în Germania asupra divergenţei dintre spiritul istoric, caracteristic secolului al XlX-lea, şi spiritul raţionalist, caracteristic secolului al XVIII-lea. Aveam în memorie această primă lecţie, ca o lecţie gata să fie expusă la un examen. Din nefericire n-am aşternut-o pe hîrtie. M-am încrezut în puterea memoriei. Şi memoria m-a trădat. Emoţia de a face prima lecţie, în faţa unui public numeros, în rîndul căruia se găsea însuşi Titu Maiorescu, mi-a eclipsat prima parte a lecţiei. Am început direct cu partea doua. După patruzeci de minute de abia am observat că Iacob Negruzzi îmi face semne disperate, arătînd spre Titu Maiorescu. Atunci mi-am dat seama de gafa făcută. Mi-a trecut un moment prin minte să cer scuze publicului şi să viu la partea întîi ; dar neexperimentat cum eram, această învîrteală nu mi-a reuşit. Poate că altuia, mai puţin timid, i-ar fi reuşit cu uşurinţă. Am sfîrşit astfel lecţia după patruzeci de minute. Şi nu m-am mulţumit cu atît. Mustrat de conştiinţă că n-am vorbit despre Titu Maiorescu, am avut naivitatea să adaog la sfîrşit că voi repeta ora viitoare aceeaşi lecţie, completînd-o cu toate
73
datele care se cuvin. Acest adaos a pus vîrf la toate. Acum toată lumea a ştiut că am uitat să vorbesc despre Titu Maiorescu !
După această a doua deziluzie, eram ieşit din sufletul lui Titu Maiorescu. Şi nu numai am ieşit, pentru a-i rămîne un indiferent, ci pentru a-i apare ca duşirian. Din cauza acestor deziluzii, produse una după alta la un interval scurt, activitatea mea profesorală a întîrziat cîţiva ani. Când a început în 1900, nu Titu Maiorescu a mijlocit-o ; dimpotrivă, el a împiedecat-o pe cît a putut.
în timpul cît am stat în afară de universitate, am scris studii de filosofie, ca şi cum aş fi fost în universitate ; în aceşti ani însă, direcţia mea spirituală a suferit o mare schimbare. De unde eram pregătit să fiu profesor de şcoală şi numai profesor de şcoală, ţinerea în afară de universitate m-a deprins să privesc şi dincolo de zidurile universităţii, la publicul român doritor de instituţii europene bazate pe simţul dreptăţii şi al răspunderii. Poate că această schimbare s-ar fi produs şi altfel. Ea s-ar fi produs, în orice caz, mai tîrziu. Greutăţile întîmpinate cu intrarea în universitate, ca profesor, au accelerat-o desigur.
Astfel am venit la hotărîrea de a înfiinţa Noua revistă română, la 1 ianuarie 1900 ; care a avut drept consecinţă extinderea activităţii mele în diferite direcţii. Programul Nouei reviste române era, pe cît de vast, pe atît de curajos, după cum vă puteţi convinge din următoarele rînduri pe care le citez din el : „Pe terenul politic aceea ce lipseşte statului român este practica publicităţii. Legile se fac şi se desfac fără vreo prealabilă consultare a opiniunii publice şi chiar fără o sinceră consultare a parlamentului. Pe terenul literar situaţia şi aci > nu este prea încîntătoare. înstrăinată de aspiraţiile şi interesele marelui public, literatura noastră imitează pe întrecute modele străine ajungînd a fi o literatură de distracţiei Programul se încheie cu aceste mari cuvinte : „Dorim României de mîine o cultură potrivită geniului său ; ferită de ademenirile falşului patriotism ; o cultură bazată pe respectul adevărului şi al dreptăţii, avînd un ideal înţeles şi împărtăşit de toate straturile sociale ale neamului românesc. Pentru pregătirea acestei culturi apelăm la întreaga inteligenţă română.u
74
Am căutat să realizez acest program cu multă rîvnă cu toată sinceritatea. Noua revistă română, apărută în 16 volume, continuată apoi prin Ideea europeană, 3 în şapte volume, după războiul din 1916—1918, a fost organul de publicitate, poate unicul organ de publicitate, în vremea sa, care oferea coloanele sale scriitorilor care nu erau înrolaţi în partide politice, sau şcoli literare. Nu voi înşira aci numele scriitorilor şi felul lucrărilor care au fost publicate în ea ; este destul să spun că Noua revistă română era revista de actualitate a epocei sale, pe care tineretul universitar mai ales o aştepta cu nerăbdare, ca să-i citească fiecare număr. 2
De la 1900 înainte aveam o îndoită ocupaţie. Devenisem deodată în acest an profesor şi director de revistă. Cum aveau să se împace aceste două ocupaţii ? Cînd bine, cînd rău, aşa cum era de aşteptat. Rău, prin surplusul de muncă, şi mai ales prin munca împrăştiată pe care mi-o impuneam. Căci revista, deşi apărea de două ori pe lună, avea un conţinut enciclopedic : politică, literatură, ştiinţă şi artă. Citirea numai a articolelor variate care se prezentau spre publicare aducea ea singură destulă pierdere de timp. Apoi contactul cu scriitorii, care după cum se ştie nu este totdeauna de o natură amicală, ba nici măcar de o natură civilizată, aducea pe lingă pierdere de timp şi griji noi. Un scriitor se simte jignit că i-a fost amînat articolul, altul că nu i s-a pus articolul în fruntea revistei ; unul prinde bănuială din orice observaţie, altul se umflă în pene — cu deosebire poeţii — după cele mai banale complimente ; în sfîrşit o lume aparte, în care fiecare ins se crede a fi centrul universului, şi cu care trebuie să te porţi diferit de cum te porţi cu alţii. La toate acestea adăugaţi greutăţile materiale. Abonaţi care nu plătesc ; depozitari improvizaţi, care nu ţin nici măcar registru de ce primesc spre vîn-zare ; absenţa unui personal pregătit pentru o bună administraţie, toate acestea adunate la un loc dau măsura grijilor pe care trebuie să le suporte un director de revistă ; încă un director improvizat şi el în bună parte, aşa cum eram eu. Cu toate acestea, mărturisesc că nu am să-mă plîng. Activitatea de director al Nouei reviste române şi al Ideei europene 2 a avut şi o latură bună. Ea mi-a înlesnit documentarea în chestiuni privitoare la viaţa românească ; şi nu o documentare scoasă din cărţi,
75
ci din viul grai al oamenilor cu experienţă. Ca director de revistă puteam intra în relaţie cu oameni politici de mina întîi. Căci oamenii politici sînt foarte sensibili la aprecierile publiciştilor. Deşi ocupaţi toată ziua cu fel de fel de afaceri, ei găsesc totuşi timp să stea de vorbă cu un redactor de gazetă sau de revistă. Astfel mi-a fost dat să mă documentez din experienţa unui Vasile Lascăr, G. Panu, Take Ionescu, P. Carp, Al. Marghiloman şi mai ales din aceea a lui Nicolae Filipescu. In acelaş timp, tot activitatea de la revistă mi-a dat ocazie să trăiesc îndeaproape cu I. L. Caragiale şi Angheî Demetriescu, doi dintre cei mai adînci cunoscători ai obiceiurilor noastre» Activitatea publicistică a desăvîrşit adaptarea gmdirii mele filosofice la condiţiile de existenţă ale neamului românesc; a făcut din mine un profesor de filosofie pentru români, dacă nu chiar un filosof român. Activitatea împrăştiată de la revistă m-a făcut atent asupra aplicaţiilor pe care gîndirea filosofică le poate avea asupra vieţii poporului românesc. Pe planul acestor aplicaţii asupra vieţii poporului român, am scris articolele despre rolul social al Universităţilor; despre patriotism; despre doctrina conservatoare şi, în sfîrşit, broşura Cultura română şi politicianismul din 1904, care, răspîndită în nenumărate ediţii, m-a fixat definitiv în rîndul acelora care cercetează sufletul românesc. Fără activitatea de la revistă, aş fi rămas probabil cercetător al problemelor pur filosofice, şi n-aş mai fi scris între anii 1932—1942 : Vocaţia, Românismul şi Etnicul românesc. Că a fost un bine, această influenţă a activităţii de la revistă, o cred eu. Eu pot însă să fiu greşit. Aici sînt ţinut să spun numai ce cred eu, iar nu ce cred alţii despre mine. Alţii vor face, la rîndul lor, mărturisirile pe care le vor crede de cuviinţă.
Pe lîngă desăvîrşirea de mine însumi, pe care mi-a adus-o activitatea de la revistă, mi-a fost dat să trăiesc, în cursul acestei activităţi, momente de nepreţuită fericire pe care nu le voi uita niciodată. Manifestarea tinerelor talente, care roiau în jurul Nouei reviste române şi Ideei europene, îmi înviora zilnic sufletul şi îmi sporea încrederea în roadele muncii ce depuneam. Toate grijile şi greutăţile dispăreau odată ce eram intrat în atmosfera redacţiei. Aici îmi găseam răsplata oboselilor. Tovărăşia tinerelor talente, pe care am trăit-o în acei
76
timp, o trăiesc şi astăzi ca pe o vie nostalgie. Nae fonescu M. Beza, G. Georgescu-Breazu. Perpessicius, Bragoş Protopopescu, Virgil Barbat, Emil Isac, Octav Onicescu, Rarniro Ortiz, Mircea Florian, C. Sudeţeanu, Emanoil Bucuţa, Cora Irineu, Nemo, Ştefan Neniţescu, Max Costin, C. Beldie, [Şt.] Zeletin, C. Antoniade şi alţii, învăţăcei trecuţi, cum îşi ziceau dînşii, prin şcoala mea „de carte, de condei, sau de omenie numai“ ; strînşi in jurul Ideei europene „în acelaşi gînd pentru biruinţa adevărului", de mulţi ani s-au risipit, şi unii dintre ei nici nu mai sînt în viaţă, dar în amintirea mea ei stau nedespărţiţi şi în plină lumină, ca şi cum i-aş fi văzut ieri.
* *
Cele două activităţi sfîrşiră prin a se armoniza de la sine, după cîţiva ani. După publicarea Elementelor de 'metafizică (1912), în care duc mai departe discuţia asupra apriorismului kantian, începută prin teza de doctorat din 1893, scrisul meu, în aceea ce priveşte filosofia, se subordonează definitiv intereselor culturii româneşti. Problema culturii, de altminteri, sub aspectul ei filosofic o tratasem în Puterea sufletească, apărută încă din 1908, aşa că tranziţia spre cultura românească îmi era înlesnită. După războiul din 1916—1918, deodată cu întregirea neamului, mă dedic în special intereselor de cultură românească ; şi cum între aceste interese educaţia ocupă primul loc, mă dedic chestiunilor şcolare şi de reformă sufletească. începutul în această direcţie îl face Personalismul energetic, din 1927, în care aştern principiile de bază ale operei de educaţie ; şi anume : constituirea personalităţii omeneşti şi corelaţia acestei personalităţi la condiţiile mediului său de viaţă. După Personalismul energetic, au urmat Vocaţia (1931), Românismul (1936) şi Etnicul românesc (1942), în care problema culturii româneşti este urmărită mai departe sub diferite alte puncte de vedere. între aceste scrieri, îndreptate spre problemele culturii, se intercalează aceea despre Timp şi destin (1940), în care reiau şi închei vechea discuţie asupra apriorismului kantian, discuţie pornită încă de la teza de doctorat în filosofie. Publicarea acestor lucrări
77
de filosofie nu m-a împiedecat să dau şi toată atenţia cuvenită laturei curat profesionale a îndatoririlor mele de profesor. Am ţinut cursurile de Logică în 1914—1915 (tipărit însă numai în acest an, 1943, în ediţie definitivă) şi de Psihologie, care aparţineau catedrei mele, nu după lecturi ocazionale şi improvizate, ci după cercetarea amănunţită a bibliografiilor în limba germană şi limba franceză, pentru a da astfel auditorilor mei o cît mai fidelă rezumare a progreselor realizate de aceste doua ştiinţe. Cursurile acestea sînt astăzi amîndouă tipărite şi, după cît mi se spune, nu sînt deloc învechite, deşi ele au fost ţinute cu 20 de ani în urmă.
Pentru a înlesni apoi o colaborare mai strînsă între toţi acei care se ocupau de studiul filosofiei, am transformat colecţia de Studii filosofice, pe care o făcusem să apară chiar înainte de a fi numit profesor, de la ai VII-lea volum al acestora (în care se cuprind Elemente de metafizică, 1912), într-o publicaţie trimestrială, care apare şi astăzi în al XXVIII-lea an, ca Revistă de filosofie. în Revista de filosofie şi-au văzut lumina tiparului cea mai mare parte din articolele şi studiile filosofice produse în ultimul pătrar de secol. Trebue să completez însă mărturisirea mea cu adaosul că pentru îndelunga durată, precum şi pentru selecţionarea materialului acestei publicaţii, meritul îl are în primul rînd secretarul de redacţie, dl profesor N. Bagdasar, care s-a dăruit ei cu toată competinţa şi puterea sa de muncă.
Ce m-a făcut să prefer problema culturii, şi nu o altă problemă, din multe altele pe care le poate oferi viaţa sufletului românesc ? De ce mi-a plăcut ipostaza de educator, şi nu aceea a unui antropolog, care luminează obîrşia, sau a unui profet care descifrează destinul acestui suflet românesc ? Nu ştiu eu singur de ce. Probabil, că menirea de pedagog zăcea în firea mea, aşa cum crede Vasile Băncilă. Aceea ce pot mărturisi însă este că dacă astăzi ar fi să încep din nou activitatea mea filosofică, tot spre problemele culturii româneşti m-aş îndrepta. în greşelile de direcţie ale acestei culturi continuu eu să văd piedecile care stau în drumul consolidării statului românesc.
Direcţia culturii noastre, de pînă acum cel puţin, în loc să se fi îndreptat spre ridicarea forţelor de producţie, în agricultură şi în industrie, care ar fi asigurat un trai
78
civilizat populaţiei, şi numai pe urmă treptat să se îndrepte spre formarea cadrelor de conducere (adică de boierie) ale statului, cadrele funcţionăreşti, a făcut tocmai da-a-ndoasele. Direcţia culturii noastre s-a îngrijit să sporească numărul şcolilor, din care să iese cîţi mai mulţi boieri şi cîţi mai puţin producători. De fapt n-au ieşit din ele boieri, ci cerşetori în haine boiereşti. De aceea am ajuns acum să începem o nouă politică culturală, care ar fi putut să înceapă demult.
Direcţia greşită de pînă acum a fost favorizată de indolenţa orientală, care în curs de atîtea veacuri s-a furişat şi a pus stăpînire pe sufletul românesc. Românul nu urăşte munca ; dimpotrivă îl vedem ostenind în tot felul de muncă, dar el munceşte pe improvizatele, fără persistenţă. Zicătorile populare îl zugrăvesc ca pe un om care se apucă greu de un lucru, de care apoi se lasă uşor ; că este născut poet; adică visător, fără simţul realităţii. Zicătorile exagerează negreşit. Un pic de adevăr totuşi stă în zugrăveala lor. Personalitatea românului reprezintă o eneregie de producţie dezordonată, care pare condusă de un eu mistic, neadaptat cerinţelor tehnicei de muncă modernă. Personalitatea românului trebue educată în vederea unei producţii ordonate. Energia ei, din anarhică, trebuie transformată într-o energie canalizată spre o muncă profesională şi vocaţională bine orientată, din care să rezulte plusul de producţie cerut de programul culturii. La direcţia veche, care ne da şcoli pentru pregătirea cadrului de funcţionari, avem să opunem o direcţie nouă, care să ne dea şcoli din care să iese profesionişti de elită şi oameni de vocaţie.
în această nouă direcţie mărturisesc că sînt concepute scrierile Personalismul energetic şi Vocaţia. La această mărturisire mă grăbesc să adaog însă că, dacă ar fi să încep din nou activitatea mea educativă în vederea nouei direcţii, m-aş strădui să o fac mai cu pricepere şi mai cu metodă de cum am făcut-o pînă acum. Pe viitor aş evita întrebuinţarea termenilor de fond şi formă, pe care i-am împrumutat din frazeologia şcoalei junimiste, şi care nu prea sînt de folos pentru înţelegerea culturii. Prin opoziţia dintre fond şi formă, opoziţie de care m-am servit adesea, îşi poate cineva explica nereuşita unei opere de artă — şi, cum se ştie, junimiştii
79
erau mai toţi iubitori de artă — dar nu şi cauza care ţine pe loc cultura unui popor. Cultura unui popor pro-' gresează cînd în viaţa, poporului există un plus de producţie asupra consumaţiei. La noi însă era o disproporţie între producţie şi consumaţie. Pentru acei faguri de miere pe care-i avea stupul românesc erau prea mulţi trîntori şi prea puţine albine. Apoi, dacă ar fi, cum zic, să mai reîncep activitatea, nu mi-aş pierde vremea, scriind articole şi comunicări academice, de la care să aştept, ca de la o mană cerească, îndreptarea greşelilor ; cuvîntul tipărit nu are în publicul nostru o prea adîncă pătrundere ; ci aş începe o propagandă directă în mijlocul celor însărcinaţi cu educaţia tineretului ; aş continua să fac aplicaţii psihotehnice în serviciul raţionalizării muncii profesionale, cu o energie îndoită de cum am făcut pînă acum, insistînd asupra acestor aplicaţii la cursuri şi examene, în scopul de a răspîndi printre studenţii mei, viitori membri ai corpului didactic, convingerea, atît de puţin împărtăşită astăzi, că şcoala care nu se întemeiază pe selecţia elevilor şi ai cărei absolvenţi nu primesc o bună orientare profesională, este de un prea mic folos pentru cultura românească. Dar bun este-Dumnezeu ! Dacă aceste toate nu le pot face eu, se va găsi un altul care să le facă şi să le ducă la un bun sfîrşit.
Ce va rămîne oare din activitatea mea filosofică culturală, cînd nici cel mai mic amendament în legile învă-ţămîntului public ; nici o cit de mică inovaţie în practica instituţiilor culturale nu-şi reclamă o directă filiaţie din filosofia mea ? Filosofia mea culturală pare a fi trecut pe deasupra, fără a avea o priză asupra sufletului românesc, aşa cum trece cîteodată vara, pe deasupra pămîntului ars de secetă, cîte un nour încărcat de ploaie, dar din care nu cade un strop măcar de apă. Eu nu ştiu, şi nu voi şti niciodată, dacă această aparenţă redă adevărul, sau este înşelătoare. Asupra ei vor face alţii mărturisiri. Eu mă mărginesc a mărturisi numai că nu am gîndit niciodată de mai nainte la data cînd va avea să dea roade munca mea filosofică. Dacă ea va da roade mai curînd, sau mai tîrziu, sau chiar niciodată, îmi este indiferent. N-am sămănat pentru mine, ca să aştept rodul sămînţii cu nerăbdare, ci pentru acei care vor veni după mine : şi aceştia sînt fără sfîrşit.
80
Unul dintre gînditorii cei mai perspicaci din lumea literaţilor noştri, dl Emanoil Bucuţa, intr-o cronică a sa vorbită la Radio Bucureşti, spunea, acum de curînd, că înfăţişarea mea de muncitor pe arena culturii îi aminteşte statuia lui Perseu din loggiile Lanzi de la Florenţa, în această statuie, Perseu este reprezentat de Benvenuto Cellini, în mîna dreaptă avînd spada cu care a retezat capul frumoasei Meduze, şi pe care el îl ţine sus în mîna stingă ; iar la picioarele lui Perseu se văd şerpi care înconjurau, în loc de păr, capul Meduzei ; şi care aveau darul de a pietrifica pe toţi cîţi îi vedeau. Bucuţa a avut o vedere justă, dar ea nu se potriveşte numai mie, ci tuturor cîţi ostenesc pe arena culturii. Pe această arenă se întîlnesc, nu una singură, ci multe Meduze. Multe chipuri frumoase de Meduze, înconjurate cu şerpi ucigători, se ascund în idolatriile ce ie păstrează în sufletul lor pretinşii apostoli ai culturii ; Meduze care împietresc pe acei care le apropie. Dacă eu personal am izbutit să tai, sau nu, capul vreuneia din aceste Meduze, nu ştiu ; aceea ce ştiu, însă, este că nu mi-a lipsit curajul să le denunţ, orişiunde le-am întîlnit, înlesnind astfel altora după mine sarcina de a curăţi de ele terenul culturii româneşti.
V-am făcut destule mărturisiri; poate chiar prea multe ; totuşi simt din privirea domniilor voastre că mai aşteptaţi una : aceea pe care eram chiar de la început să o fac, dacă aş fi ascultat în mod strict de regulile protocolului. Domniile voastre, în cea mai mare parte, sînteţi membrii unei Asociaţii creştine a tinerilor. Se cuvine dar să aflaţi care este raportul filosofiei mele cu ideea de Dumnezeu'şi cu problema metafizică, în genere. Sînt din şcoala ateilor materialist!, sau a credincioşilor creştini ; şi dacă sînt din aceasta din urmă, care-mi este crezul ? Aveţi tot dreptul să-mi puneţi aceste întrebări şi, fiindcă aveţi dreptul, eu am obligaţia să vă răspund cinstit aceea ce gîndesc.
Încep cu problema metafizică, pe care să-mi daţi voie să o rezum în cîteva cuvinte, şi în mod cît se poate de popular.
Problema metafizică stă în întrebarea : cum se face că omul cu mintea sa mărginită şi cu o existenţă aşa de vremelnică poate să ajungă la adevărurile universale şi.
81
necesare pentru toate timpurile, precum şi la legile morale care să-l ridice deasupra vieţii animale ?
La această întrebare filosofii antici răspundeau foarte simplu. Omul este dotat cu raţiune ; şi prin raţiune el ajunge la adevărurile universale şi necesare, precum şi la legile morale de conduită. Filosofii moderni înlocuiesc raţiunea cînd cu formele şi categoriile kantiene ; cînd cu structurile şi funcţiunile psihice, sau psihofizice, ale gîn-dirii omeneşti, fără a face apel la apriorism, şi aceştia aparţin cu deosebire şcolilor filosofice care se fundează pe metodele experimentale. Eu aparţin acestora din urmă. Intre ei însă filosofia mea prezintă cîteva diferenţieri : pentru mine, universalitatea şi necesitatea, atlt a adevărului cî-t şi a legilor morale, sînt garantate nu numai de psihofizica sufletului individual, ci de corelaţia în care stă experienţa omului individual cu condiţiile întregului mediu cosmic. Cum pentru existenţa omului, ca fiinţă individuală biologică, trebuesc date anumite condiţii ale mediului cosmic, fără de care această existenţă n-ar fi posibilă ; tot aşa, pentru ca din experienţa conştientă a omului individual să se poată ajunge la adevăruri universale şi necesare, precum şi la legi morale, trebue ca această experienţă să fie susţinută pe o corelaţie cu întreg mediul cosmic ; trebue ca structura şi funcţiunile inteligenţei omeneşti să fie produsul evoluţiei întregului mediu cosmic. Aceasta este teoria metafizică de la baza sistemului de Personalism energetic. Cu alte cuvinte, adevărurile de cunoştinţă şi legile morale de conduită nu-şi deţin caracterul lor de universalitate şi de necesitate de la anumite forme şi categorii ale minţii, presupuse de natura apriorică şi transcendentală ; ci de la faptul că operaţiile sufleteşti prin care ele au fost stabilite fac parte integrantă din existenţa întregului cosmos. între Cosmos şi persoana omenească este o corelaţie strînsă, şi această corelaţie garantează depăşirea de sine la care izbuteşte să se ridice mintea omenească, atunci cînd ea stabileşte adevăruri şi legi morale cu caracter de universalitate şi de necesitate.
Mărturisesc că, înainte de a ajunge la aceste concluzii, am avut o ispită, o mare ispită. M-am gîndit un răstimp să înlocuesc apriorismul şcoalei kantiene cu structura etnicului, sau a mentalităţii de rasă, şi să pun astfel, în locul corelaţiei dintre mintea omenească şi cos-
82
mos, corelaţia dintre mintea omului şi structura lui sufletească de membru al unui popor, sau al unei rase, aşa. precum fac unii filosofi astăzi, străini şi chiar români, în cazul acesta, ar fi fost să consider adevărurile şi legile morale ca avînd o universalitate şi necesitate în marginea firii sufletului românesc şi nu mai întinse. In consecinţă, ar fi trebuit să vorbesc de timp şi de spaţiu românesc, de o logică românească etc. N-am căzut în această ispită, deşi căderea în ea mi-ar fi fost plătită cu multă popularitate de către public. Şi nu regret. Oricîi şi-ar iubi cineva neamul, în filosofie totuşi trebue să avem în vedere că neamul face parte din omenire.
Aceasta în aceea ce priveşte problema centrală a metafizicei.
De această problemă însă se leagă numaidecît o întrebare care duce la ideea de Dumnezeu.
Iată această întrebare.
Fie că depăşirea de sine a minţii omeneşti se face prin mijlocirea raţiunii, ori prin mijlocirea apriorismului transcendental, ori prin mijlocirea corelaţiei în care stă mintea cu întreg mediul cosmic, este totuşi de neînţeles cum această mijlocire persistă să se facă în mod identic cu sine, în tot decursul timpului ? înainte de a ajunge să mijlocească adevărurile şi legile morale, cu caracter de universalitate şi necesitate, de unde îşi iau : raţiunea, apriorismul, sau energetismul cosmic puterea lor de a sta deasupra timpului ? Cine le asigură identitatea cu ele înseşi pentru veşnicie ? Asemenea întrebări se pun aproape de la sine ; mai ales astăzi, cînd oamenii de ştiinţă vorbesc de discontinuitatea mersului naturii, şi cînd. determinismul universal este pus la îndoială şi înlocuit chiar cu indeterminismul.
Răspunsul la această întrebare ne pune în faţa rolului pe care-1 împlineşte ideea de Dumnezeu în concepţiile filosofice moderne.
Aceea care garantează, în cele din urmă, ridicarea minţii omeneşti deasupra vremelniciei şi mărginirii sale este puterea divină. Dumnezeu nu ne poate înşela,, schimbînd de la o zi la alta datele pe care noi ne întemeiem raţionamentul. El, stînd deasupra Timpului, este singurul în măsură să asigure minţii noastre identitatea cu sine însăşi. Ideea de Dumnezeu este principiul suprem care fundează ordinea universului şi, dimpreună cu
83
aceasta, care dă conştiinţei omeneşti absolutul de care ea are nevoe pentru a avea încredere în sine.
Eu mă mulţumesc cu această definiţie a ideii de Dumnezeu. Dar sînt şi unii care nu se mulţumesc. între aceştia, unii neagă cu desăvîrşire rolul pe care ideea de Dumnezeu îl are la fundarea adevărului şi a moralei. Aceştia sunt ateii materialişti. După aceştia, adevărul şi morala, pentru a fi stabilite, n-au nevoie de ordinea iniţială, dată de ideea de Dumnezeu, ci se stabilesc de sine din haosul iniţial al universului. Apoi sînt alţii care nu neagă ideea lui Dumnezeu ; o amplifică însă eu tot felul de momente scoase din experienţa omenească. Astfel, fiindcă omul în viaţa sa are de luptat cu tot felul de rele şi de nedreptăţi, aşa ei cred că şi Dumnezeu are de luptat cu un diavol care încearcă la fiece moment să-i zădărnicească opera ; sau fiindcă omul, în mărginirea şi vremelnicia sa, se vede ameninţat în avutul şi puterea sa, şi pentru aceasta îşi zăvoreşte uşile casei pe cît poate, tot aşa ar avea şi Dumnezeu teama de a fi tulburat în A-Tot-Puternicia sa şi în consecinţă fiinţa sa stă înconjurată cu tot felul de oprelişti, care îi asigură puterea.
în scrisul meu filosofic, n-am căzut în asemenea exagerări. Părerea materialiştilor, că universul este un haos, mi se pare absurdă. Iar amplificarea ideii de'Dumnezeu eu tot felul de atribute niciodată n-am avut seme-ţia să o încerc. Am lăsat-o pe seama altora. M-am mărginit, în problema religiunii, să pun în acord ideea de Dumnezeu cu principiile fundamentale ale raţionamentului şi am fost mulţumit că am putut să stabilesc acest acord. Personalismul energetic presupune că în univers există o corelaţie între evoluţia energiei fizice şi procesul personalizării; adică o finalitate de ordin psiho-fizic, iar nu un haos. Această finalitate postulează ideea de Dumnezeu. Pe ideea de Dumnezeu apoi se fundează adevărurile minţii şi legile morale de conduită, cu caracterul lor de universalitate şi de necesitate. Ideea de Dumnezeu rămîne astfel în limitele gîndirii luminate.
Ştiu prea bine că problema religiunii prezintă şi alte aspecte importante, care se referă nu numai la gîndirea luminată ci şi la dedesubtul gîndirii sau la inconştientul omului. Dar aceste aspecte cer, de la acela care cutează a le pătrunde, însuşiri extraordinare. Ele cer : o vedere demonică, prin care să-şi desluşească, în inconştient şi
84
dincolo de inconştient, lucruri pe care nu şi le desluşesc ceilalţi muritori, şi mai cer încă, dacă lucrurile sînt desluşite, ca acel care le vede să le poată şi îmbrăca în haina mistică a metaforei pentru a le da prestigiul revelaţiei. Sufletul meu simplu de oltean n-are aceste însuşiri extraordinare. N-am printre însuşirile mele nici vederea demonică, nici stilul poetic al metaforei. Ceva mai mult. Nu le simt nici măcar lipsa. Ce a voit Marele şi Bunul Dumnezeu cu mine, lipsindu-mă de aceste însuşiri ? A voit să mă pedepsească, sau să-mi arate o favoare ? Dacă a voit să mă pedepsească, atunci nu înţeleg pentru ce, în ioc să mă certe, mi-a dăruit o sănătate şi o linişte sufletească deplină, care mi-au permis ca şi după vîrsta de 75 ani să pot folosi toate facultăţile mintale şi să pot vorbi despre ideea lui chiar înaintea fiilor săi iubiţi, cum o fac astăzi, vorbind creştinilor români adunaţi în Asociaţia creştină a tinerilor ?
Dacă n-a voit să mă pedepsească, atunci, ferindu-mă de demonism şi de misticism, a voit să-mi facă o favoare. în cazul acesta, cum i-aş putea arăta recunoştinţa mai bine decît îmbrăcîndu-i înţelesul ideii în logica raţionamentului luminat, iar nu în metaforele izvorîte din plămada inconştientului întunecat; şi să îndemn totdeodată şi pe alţii să facă la fel ? Cu acest îndemn, sînt convins că fac operă de bun creştin. Căci ce a adus creştinismul în lume, schimbînd prin aceasta faţa lumii ? A adus liniştea în sufletul omenesc, îndestul de torturat pînă aci, în timpul păgînismului, de superstiţiile demonice, izvorîte din spaima misterului. Creştinismul a avut ca rezultat pacea în sufletele credincioşilor. Orice filosof, care stă în acord cu religia creştină, trebue să urmărească acelaşi rezultat. Mai ales un filosol român, care ştie rolul, nefast avut de superstiţii în viaţa poporului său. 3
II
Jubileul
lui I. L. Caragiale
Ziarele politice anunţă pentru seara de 15 februarie a.e. sărbătorirea aniversării a douăzeci şi cinci ăe ani de activitate literară a lui Caragiale.
Nu ne îndoim, adaogă aceleaşi ziarey că numeroşii admiratori şi prieteni ai acestui fruntaş al literaturii române vor ţine să-i facă o demnă şi frumoasă manifestaţie de simpatie cu prilejul acestei c&tiversări...
Şi eu aceste puţine rînduri, informaţia ziarelor se termină. Asupra modului cum se va face manifestaţia nu ni se spune alta nimic, decît că se va face în seara de 15 februarie, probabil la un banchet; iar numele persoanelor ce au luat iniţiativa sînt ţinute în cel mai strict incognito.
în asemeni condiţiuni, admiratorii şi prietenii lui Caragiale trebuie să fie foarte optimişti, ca să nu se îndoiască că manifestaţia proiectată are să fie întocmai precum ar dori-o dînşii.
De altfel jubileul lui Caragiale cade în momente cum nu se poate mai nepotrivite.
Ţara întreagă este cuprinsă de frigurile politicei; o ameţeală generală stăpîneşte pînă şi capetele inteligente. Cine să aibă timp să se mai gîndească la litera-, tură, cînd fiece moment este ocupat de surprizele politicei ? Fără îndoială, nimeni. Ameţeala produsă a din impresii meschine este mai tiranică decît aceea pe care ţi-o dau înălţimile.
87
Pe lingă această,piedică, se mai alătură şi altele !
Proiectatul jubileu, după cit se întrevede, nu corespunde cu genul scriitorului. Cu banchete şi toasturi, poţi sărbători în mod demn şi frumos pe un membru al Academiei, pe un fost sau viitor ministru, pe mulţi oameni respectabili în sfîrşit, dar nu pe un Caragiale ! Gloria unui nume ca al acestuia cere o demonstraţiune mai impunătoare. Apoi lui Caragiale îi lipseşte aceea ce poate să aducă pompă unui banchet. Din jurul lui nu vor face parte ilustraţiunile. *
Şi e uşor de înţeles pentru ce. Caragiale este un revoltat în contra societăţii ; un intelectual care n-a ţinut niciodată seamă de judecata morală a contimporanilor săi. Mai mult chiar, conduita lui a jignit adînc pe toţi oamenii serioşi ai ţării ! Caragiale e un imoral.
El n-a înşelat pe nimeni, nici n-a furat, nici n-a omorît; averea sa personală n-a prosperat în paguba tezaurului public şi nici pe vreunul dintre prietinii săi nu l-a îmbogăţit; în culisele frecventate de oamenii de afaceri, numele său nu e niciodată pronunţat; şi în definitiv, nimeni nu-1 poate acuza de egoism. Dar el a comis ceva mai grav !
în mijlocul unei societăţi semiorientale, el a nesocotit un lucru esenţial : aparenţa moralităţii, prestigiul ! Dacă şi-ar fi cultivat prestigiul, multe ar fi putut el comite, lumea bună l-ar fi iertat. Dar această deşteptăciune, care abundă la politiciani şi în genere la cei serioşi, Caragiale n-a posedat-o. El, cel mai mare dramaturg al nostru, a nesocotit rolul cel mai de efect.
Lumea întreagă l-a văzut mergînd pe stradă ca toţi oamenii; glumind cu prietenii la un pahar de bere ; scriind la gazete de cinci parale !
Şi cînd el a avut curajul să comită atîtea, cine mai voiţi să asiste la banchetul lui ? Aş dori să mă înşel.
Nu, jubileu cu toasturi nu se potriveşte pentru Caragiale. Şi nici jubileu cu culegeri literare sau omagiale ; nici albumuri cu dedicaţii !
Aceea ce s-ar potrivi cu el ar fi o manifestare pornită din toate stratele societăţii ; o erupţiune sinceră de entuziasm care să arunce la o parte orice morală convenţională ; un delir generos de cîteva momente.
* Personajele ilustre (n. ed.).
88
Dar de asemenea manifestaţie măreaţă sărmana noastră ţară nu este capabilă în zilele aceste.
Iubite maestru, aşteaptă timpuri mai bune !
Aş dori ca prietenii care te vor înconjura în seara de 15 februarie să-ţi dea curajul ca să poţi aştepta cu răbdare convalescenţa spiritului public român.
In ultimul moment aflăm că jubileul dlui Cava-giale s-a amînat pentru ziua de 23 februarie.
DE CE LITERATURA ROMÂNĂ E LIPSITĂ DE ACTUALITATE ? '
Aceea ce întristează pe iubitorii de literatură românească nu este atît faptul că literatura la noi nu rentează, cît faptul că literatura nu are nici o actualitate în viaţa noastră socială. Rentabilitatea este o împrejurare externă, care uneori favorizează o mişcare literară deja începută, dar care lipsind nu este totuşi o condiţiune ho-tărîtoare pentru existenţa literaturei. Un popor poate să aibă scriitori de valoare, deşi obiceiurile sau întocmirile sociale nu permit îmbogăţirea lor materială — inutil să citez cazuri, mai totdeauna a fost aşa — niciodată însă nu găsim o mişcare literară într-o ţară unde literatura e lipsită de actualitate. Este drept că lipsa de rentabilitate împiedică într-un mod absolut producerile literaţilor de profesie, dar acestea pot la nevoie foarte bine şi lipsi, pe cînd lipsa de actualitate este cu desăvîrşire nimicitoare. Ea seacă, pe de-o parte, izvorul «cel mai limpede al creaţiunilor literare : entuziasmul inteligenţelor dezinteresate ce produc după îndemnul spontan al inimii ; iar, pe de altă parte, grăbeşte peirea literaturei ce a apucat să vadă lumina zilei.
Căci, în definitiv, o creaţiune literară care nu reuşeşte să ocupe o părticică de actualitate din viaţa unei societăţi de fapt e ca şi cum nu ar exista. Şi cam acesta e cazul la noi.
Că se tipăresc scrieri literare, nimeni nu contestă ; dar că există o viaţă literară, cine ar putea să afirme ? Viaţa literară, dacă ar exista, ar trebui să se asemene vieţii sufleteşti ce cunoaştem : să fie o continuitate de
90
clipite luminate de conştiinţă ; să intre în preocupările actuale ale activităţii noastre. în cîmpul vieţii sufleteşti, zice; un ilustru filozof contemporan, este numai atîta realitate cită este şi actualitate. * Şi cu drept cuvînt. O împreunare de clipite fără conştiinţă, petrecute în întune-rec, nu pot să deie o viaţă reală, fie ea chiar numai literară!
Din nenorocire, aproape în afară de cercul conştiinţei sociale şi petrecută la întunerec, este viaţa noastră literară * Ce fel de realitate să aibă o aşa viaţă ?
Mă tem ca realitatea ei să nu fie o simplă figură oratorică...
Din cînd în cînd, ne cade sub ochi cîte o revistă sau un volum în care se cuprind bucăţi literare şi ni se în-tîmplă uneori să ie citim ; dar feritu-ne-a Dumnezeu pe noi românii să facem din aceste lecturi un subiect de actualitate. Citim fiecare pentru sine, izolat, şi lăsăm apoi ca dimpreună cu impresiunea momentului să dispară şi urmele acestor lecturi. în restul vreme! vorbim cu prietinii şi cunoscuţii noştri despre toate, despre politică şi despre cele mai mici fleacuri întîmplate : despre literatură însă niciodată şi nici un cuvînt. în preocupările noastre zilnice, literatura nu există sau, cînd există, este totdeauna aceea care vine cea din urmă.
Ocările pe care şi le aruncă între dînşii politicianii, nu e una pe care să n-o auzim de a doua zi ; dar cîţi ani ne trebuiesc pînă a auzi de o poezie bună ? Moare adeseori poetul înainte ca marele public să audă de numele lui ! De saloane literare, nu mai vorbesc. Legenda spune că a fost odată ; dar acele timpuri noi nu le-am apucat.
între noi literatura nu e nicăieri la ea acasă. Chiar şi aceia cari şi-au ales cultivarea ei drept ocupaţiune profesională nu îndrăznesc faţă de alţii să se abată de la regula comună. Cel mai neînsemnat fapt divers primează orice convorbire cu subiect literar.
Aceasta este situaţiunea ; cari să fie cauzele cari au produs-o ?
în scrierile cunoscutului publicist rus Lavrov, găsesc o observaţiune care îmi pare a fi de folos în ocaziunea
* W. Wundt, Das Prinzip des psychischen Aktualităt Logik, 1895, III, p. 259.
91
de faţă, şi pe care o împrumut. Lavrov deosebeşte în fiece societate două pături sociale distincte : una formată din elemente cari ,conştient sau instinctiv, participă la temelia istorică a statului; şi o altă pătură, formată din elemente disparate, care duc o viaţă individuală şi egoistă. Pentru elementele acestea din urmă, nu există interese sociale propriu-zise ; activitatea lor egoistă se pierde fără a contribui cu ceva la întărirea culturei generale. Numai pe elementele cari participă la temelia istorică a statului se poate sprijini evoluţiunea normală a societăţii ; căci singure aceste elemente sînt în măsură să concretizeze în fapte convingeri adînci şi să persiste în tendinţe pornite din motive altruiste. Cînd pătura elemntelor disparate predomină, atunci nu poate fi vorba de o continuitate în mersul societăţii, ci toate transformările sociale se produc brusc şi violent. Societăţile ce se găsesc în această situaţiune sînt expuse la un viitor nenorocit. în schimb, cu noroc' sînt societăţile în care conducerea o are pătura formată din elementele legate de baza istorică a statului ; acestea pot privi cu încredere înspre viitor.
Nu voi să examinez mai deaproape dacă ţara noastră este în categoria celor conduse de pătura elementelor disparate şi egoiste sau în categoria celorlalte cu noroc. Problema e prea covîrşitoare pentru puterile mele.
Cu toate acestea, nu pot să-mi interzic cumpănirea cîtorva îngrijiri pe care mi le dă simpla observare a unor lucruri prea izbitoare.
Pentru cazul cînd ţara noastră ar fi trecută în categoria celor conduse de elemente sănătoase, altoite pe temelia istorică a statului, mi se pare că numărul oamenilor de afaceri este afară din cale prea mare ; gustul pentru imitarea obiceiurilor străine, prea răspîndit; şi prea ne cunoaştem puţin noi între noi, acei ce locuim pămîntul românesc. Iar, ă propos de literatură : mi se pare că, în cazul cînd ţara noastră s-ar conduce de elemente mai puţin heterogene şi egoiste, nu ar fi atît de lipsită literatura de orişice fel de actualitate. Umila mea judecată nu poate concepe că un public conştient de continuitatea sa istorică poate să arunce la o parte orice preocupare care i-ar trezi în suflet emoţiuni şi imagini plăsmuite de inteligenţele de elită ale neamului său. Această aruncare la o parte e caracteristică numai ele-
92
menielor heterogene cari duc o viaţă individuală si egoistă.
Dar nu insist mai mult.
Deosebirea stabilită de publicistul rus între cele două pături sociale nu a fost împrumutată în scopul de a o aplica la societatea românească. Intenţiunea noastră a fost numai ca să pregătim prin ea o altă deosebire, analogă, dar nu atît de radicală. în constatarea acesteia nădăjduim să ne găsim, cu toţii de acord.
Condiţiunile istorice au produs la noi, cu deosebire în cursul ultimilor treizeci de ani, o împărţire a societăţii în două pături foarte distincte. O pătură de jos, care continuă viaţa semiinconştientă a trecutului şi pentru care nu există preocupări sau chestiuni de .actualitate decît în momentul cînd alţii vin s-o jignească în cele mai sfinte credinţe ale sale ; şi o a doua pătură, cea de sus, care se află cu desăvîrşire sub influenţa civilizaţi-unii apusene. Mă grăbesc să adaog, încă de pe acum, că n-am nici un fel de gînd ascuns în contra uneia sau alteia dintre aceste două pături. Le consider pe amîndouă ca pe nişte produse necesare ale condiţiunilor istorice şi voi judeca astfel lucrurile pe cît îmi va fi posibil cu stricta obiectivitate ştiinţifică.
Pătura cea de sus a societăţii noastre nu poate fi învinovăţită că în majoritatea elementelor sale ea duce o viaţă individuală şi egoistă. Sînt, dimpotrivă, în mijlocul său foarte multe elemente cu dor de binele public şi gata de muncă. Fiecare membru al societăţii noastre de sus s-ar simţi atins dacă i-ar bănui cineva pe faţă dezinteresarea pentru literatura naţională şi nu e unul care n-ar protesta pentru sentimentele sale patriotice. Cu toate acestea, în afară de protestările verbale, care de altmintreli pot fi foarte sincere, chipul de viaţă al păturei de sus trădează o înstrăinare complectă de temelia istorică a poporului român. La noi, cu cît este cineva mai instruit în civilizaţia apusului, cu atît îl vedem mai înstrăinat de cultura naţională. Cu toate dorinţele subiective ale fiecăruia, legile naturale îşi urmează cursul lor inexorabil. Ar fi o fericire, într-adevăr, pentru omenire dacă influenţele ce au loc între popoare s-ar putea întrerupe după voie : să se ia numai ce e bun şi să se lase la o parte aceea ce e rău. Din fatalitate însă, pentru
93
viaţa omenirei este aceeaşi lege neschimbată ca şi pentru restul energiei cosmice : o cauză nu se poate separa de efectele sale. „
Intre efectele necesare pe care le-au avut asupra noastră împrumuturile făcute din civilizaţia apuseană este şi înstrăinarea păturei de sus a societăţii de puţina cultură pe care neamul românesc o adunase în trecutul său istoric. în sine faptul împrumutării dintr-o civilizaţi-une străină nu e de osîndit, de osîndit e numai modul în care el s-a operat la noi. Civilizaţiunea cea nouă n-a avut timpul necesar pentru a se adapta cerinţelor vieţii noastre, iar aluatul culturei de baştină era prea slab pentru a plămădi după firea sa elementele venite din afară. Astfel, grăbiţi şi nerăbdători, am ajuns ca din contactul cu o lume mai bătrînă, în loc să primim un îndemn în a ne afirma şi mai mult caracterul naţional, dimpotrivă, ne-am rupt de tulpina ce ne susţinea pînă aci şi ne-am împrăştiat gîndurile fără nici un rost, după bătaia vîntului. Aşa se explică astăzi de ce nimic de seamă nu ne preocupă ; de ce literatura nu are la noimei o actualitate.
Cînd eram în gimnaziu, am asistat o dată la o scenă care m-a impresionat într-atît, îneît mi-a rămas pentru totdeauna întipărită în minte. Şi nu ştiu de ce această scenă îmi obsedează continuu memoria de cînd am început articolul de faţă şi mă sileşte să o istorisesc. De altfel ea nu va surprinde pe nimeni ; asemenea scene se repetă, cum am avut ocaziunea mai tîrziu să constat, foarte des şi sub ochii tuturor.
Aveam un coleg de bancă, un şcolar eminent din toate punctele de vedere. Sîrguitor la studii şi cu o conduită de camarad excelentă : un model de băiat în puterea cu vîntului. Toţi camarazii îl iubeau şi cu deosebire eu mă mîndream cu prietenia lui.
Curînd însă îmi fu dat să-l cunosc sub o înfăţişare nouă pe care n-aş fi bănuit-o.
La poarta şcoalei se prezintă într-o zi un muncitor de ţară, îmbrăcat în hainele lui simple de sătean. întîm-plarea făcu să-i ies eu înainte. Străinul mă întrebă de fiul său, şcolarul X... Şcolarul X ! prietenul meu, modelul clasei ! îneîntat de cunoştinţă, însoţesc pe tatăl său pînă să-şi găsească pe doritul fiu. „Dragă X, iată pe
94
tatăl tău care te caută.“ „Tatăl meu ?w răspunde mirat colegul, îngălbenit de ciudă. „Unde ? Cine ?“ Săteanul lăsă ochii în jos şi privea cu întristare hainele lui simple. Fiului îi era ruşine de hainele ce purta tatăl său !
De cîte ori de atunci nu m-am gîndit la fapta acestui şcolar model !
Cînd mi s-a întîmplat vreodată să aud pe compatrioţi denigrîndu-şi ţara ; să văd pe tinerii reîntorşi din străinătate cu diplome dispreţuind cultura românească, fără voie scena colegului meu de şcoală îmi revenea în minte.
Şi acum aceeaşi obsesiune mă stăpâneşte cînd discut despre lipsa de actualitate a literaturei. Mi se pare că aceeaşi psihologie motivează toate aceste cazuri, oricît de diverse par ele în aparenţă.
Atitudinea publicului nostru faţă de literatura naţională este atitudinea colegului meu de şcoală faţă de îmbrăcămintea tatălui său. Ambele sînt rezultatul aceleiaşi judecăţi pervertite.
Dezrădăcinat din mediul său natal, colegul meu de la tară deveni în mediul cel nou al şcoalei din oraş un prea eminent şcolar. în mintea lui, copleşită de atîtea lucruri noi, se distruse orice urmă de încredere personală. El se obişnui să considere noul mediu ca o lume superioară lumei cunoscute de dînsul pînă atunci. Totul deveni pentru dînsul relativ : viaţa internă sufletească în aceeaşi măsură ca şi cea externă materială. în oraş el găsise locuinţele oamenilor mai mari şi [mai] frumoase, drumurile pavate cu piatră şi tot confortul material mai bogat ; pe cînd la ţară, în satul lui natal, casele erau mici şi fără confort, drumurile primitive. Logica lui simplistă îl aduse atunci să generalizeze : numai la oraş poate fi adevărata viaţă, viaţa dorită. Numai o casă frumoasă poate fi arătată drept casă părintească ; numai un om bine îmbrăcat poate fi declarat fără înjosire drept tată. Şi cînd judecata lui fu complect aiurită, în zadar i-ar mai fi spus cineva că pe lume el nu are decît un tată şi o singură casă părintească şi că, prin urmare, acestea trebuiesc iubite înainte de orice comparaţiune ; eminentul şcolar nu ar mai fi avut puterea să-l asculte.
Aceeaşi aiurire mi se pare că stăpîneşte şi publicul nostru în ale literaturei.
95
Obişnuit să vadă totul prin prisma culturei apusene, publicul nostru nu consideră de actualitate decît aceea ce se potriveşte lucrurilor văzute la străini. Cum literatura naţională e mai puţin înflorită, are un veştmînt mai simplu, ea nu există pentru dînsul, cum nu exista în ochii colegului meu de şcoală tatăl care venise să-l caute.
Dar nefericitule ! mă adresez aceluiaşi coleg care desigur ar despreţui şi el astăzi literatura naţională, îndată ce ar cunoaşte o alta străină, literatura nu este un lucru care se iubeşte prin comparaţiune. Poţi să compari şi să preferi organizaţiunea materială a ţărilor străine, să admiri la ele aplicaţiunile aburului şi ale electricităţii, să adopţi confortul material al străinului ; dar sufletul lui tu nu poţi să-l adopţi, fără a înceta să fii acela ce eşti. Literatura naţională este expresiunea sufletească a întregului tău neam şi pe acesta tu nu poţi să-l schimbi în manifestările sale intime. Fii convins că nu te înjoseşte literatura naţională, cum nu te înjoseşte nici îmbrăcămintea cea simplă a tatălui tău ! Dă-i actualitatea pe care o merită, fiindcă în această actualitate trăieşte cea mai bună parte a sufletului tău : sufletul naţiunei tale.
CULTURA ROMÂNĂ ŞI
MIHAIL EMINESCU
Notiţa biografică scrisă de d. Titu Maiorescu pentru Poesiile lui Mihail Eminescu, ediţia Socec din 1889, începea cu următoarele cuvinte, care serveau şi drept motivare a notiţei :
„Tînăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm seama de individualitatea omului care a personificat în sine cu atîta strălucire ultima fază a poeziei române de astăzi*4.
Cuvintele dlui T. Maiorescu au fost acum douăzeci de ani o curajoasă apreciere a poetului, atît de contestat pînă atunci ; astăzi însă, spre gloria acelui a cărui moarte se comemorează în momentul de faţă, ele au nevoie de o complectare încă mai curajoasă. Convingerea noastră, a celor de astăzi, este că sub influenţa operei poetice a lui Mihail Eminescu se vor afla, de acum înainte, nu numai generaţiunea sau generaţiunile cari l-au apropiat, ci toate generaţiunile care-1 vor urma, şi prin acestea, întreaga cultură română. Opera lui Eminescu a pătruns pînă într-atîta mentalitatea celor ce vorbesc şi scriu româneşte, că urma ei nu se mai poate şterge pe veci : frumuseţea „verbului44 eminescian va sta încrustată dea-pururea între podoabele sufletului românesc, cît timp acesta va exista.
Aceea ce face însă să crească şi mai sus valoarea operei lui Eminescu este şi faptul unicităţii sale. In istoria culturei române de pînă astăzi, influenţa lui Eminescu este unica influenţă durabilă care are de origină o per-
97
sonalitate vor,lână; celelalte influenţe pe care le întâlnim, şi care sînt foarte numeroase şi foarte intense, sînt, cu toate, venite din origină sau străină sau anonimă. Trăim, acei ce aparţinem culturei române, sub o presiune puternică de influenţe diverse — unii pretind chiar că aceste influenţe sînt aşa de diverse, că ele suprimă unitatea culturei însăşi — şi cu toate acestea, cînd încercăm şi stăruim să cunoaştem persoanele care au creat aceste diverse influenţe, ne găsim înaintea unor nebulozităţi, pe care, în lipsă de altceva, le botezăm cu denumirile vagi de „apusul*, „spiritul timpului'4, „progres*, etc. Nici un nume de persoană română de care să se lege o influenţă durabilă şi de la care să pornească o şcoală în adevăratul înţeles al cuvîntului. Eminescu, doar, singurul. Cînd un poet, un orator, sau un gînditor român, îşi dă un vestmînt sentimentelor şi gîndirei lui, sub acest vestmînt se regăseşte cu uşurinţă aceea ce vine de la Eminescu ; restul vine de la anonimi, sau de la persoane creatoare ce aparţin altor neamuri — căci de acestea sunt multe, negreşit ! Singura influenţă personală recunoscută este aceea a lui Eminescu. Pecetea pe care a aplicat-o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc este singura pecete care nu s-a ros de dintele vre-mei şi care are caractere citeţe pentru orişicine ; pecetea altora a durat cît a durat şi viaţa lor trupească... Nemuritor în înţelesul permis al cuvîntului este numai Eminescu.
Pe seama cărei cauze se poate pune această deosebire în favoarea lui Eminescu ? După părerea noastră, pe seama următoarei cauze :
Mihail Eminescu este dintre toţi scriitorii noştri acela care a reuşit să exprime cel mai bogat fond de gîn-dire şi de emoţiune idealistă în cea mai curată limbă românească. Cînd cuvîntul limbei sale materne era insuficient pregătit ca să îmbrace fondul unei gîndiri înalte, el n-a sacrificat fondul şi nu a schilodit nici cuvîntul, ci a muncit şi le-a făcut pe amândouă să se corespundă. Limba sa este muncită dar nu chinuită ; ea este cum trebuie să fie în viitor, în urma transformării naturale venite prin cultura timpului. Mihail Eminescu a anticipat munca pe care, după dînsul, o va face inteligenţa gene-
93
raţiunilor viitoare ; el şi-a găsit pentru patimile şi dorurile sale vestinintul cel mai trainic care să le asigure viaţa.
Multe flori sunt, dar puţine Rod in lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
Ca şi florile sînt dorurile şi patimile unui suflet :
Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gîndirii,
Toate cer intrare’n lume,
Cer veştmintele vorbirii.
Dar clte nu se scutură moarte, lipsite fiind de vestmîntul trainic al vorbire! \ Şi aşa s-au şi scuturat dorurile şi patimile atîtor alţi scriitori, cari au socotit că este de prisos să mai muncească, pentru a-şi croi veştmintele vorbirei.
Mihail Eminescu a muncit, în această privinţă, mult. •Nu este alt scriitor, care să fi controlat ca dînsul întocmirea fiecărei propoziţiuni şi a fiecărui cuvînt. Poate numai Caragiale, şi poate cîţiva puţini dintre cei de astăzi ; dAnire cei dinaintea lui însă, nici unul. La toţi, cei din trecut mai ales, sau forma vorbirei era pusă de mântuială, pentru a acoperi un fond de gîndire adesea şi acesta de împrumut, sau fondul era sacrificat formei. Scriitorii noştri, în majoritate, cînd nu ciripesc flecării în dulcea limbă românească, par foarte grăbiţi să-şi vadă gîndurile ieşite în lume ; şi de aceea ei cam uită să le mai îmbrace...
Eminescu a muncit la alegerea fiecărui cuvînt şi a fiecărui sunet chiar. Manuscrisele sale, cîte le avem, sînt o dovadă pentru, aceasta. Cînd te găseşti înaintea acestor manuscrise şi priveşti la mulţimea corecturilor aşezate pe mai multe caturi ; cînd citeşti nesfîrşitele variante ale atîtor versuri şi poezii întregi, ai impresia că te găseşti înaintea unui om care caută cu stăruinţă ceva. Imagină după imagină se înşiră, „bat la porţile gîndirii* ; maestrul controlează, înlocuieşte ; în sfîrşit alege. Reciteşti versul ; era tocmai ce trebuia pentru ca gîndirea
99
să apară limpede ca un cristal... Eminescu căuta, în adevăr, ceva : căuta o formă personală şi adecvată gîndirii sale ; se căuta pe sine însuşi. Şi s-a găsit.
Aci stă tot misterul nemurirei acestui poet.
Procesul culturei române întregi s-a depănat în mic, dar concentrat, în munca lui Mihail Eminescu. Acea „căutare de sine" a lui este „căutarea de sine" a culturei române întregi. Bat la porţile acestei culturi atîtea gînduri şi atîtea doruri... Vîntul de apus le aduce pe unele, suflul pământului, în care se odihnesc strămoşii, le ridică pe altele ; toate cer vestmintele vorbirei ca să poată intra în viaţa poporului nostru. Eminescu a fost cel dinţii care a deschis acestor gînduri şi acestor doruri o poartă de intrare spre o viaţă durabilă.
De aceea este şi natural că acei care vin după dîn-sul, şi sînt împinşi spre misiunea aceleiaşi „căutări de sine“, să fie sub influenţa lui. Şcoala lui Eminescu este prin excelenţă şcoala culturei neamului.
POEŢII ABSTRACTIVI ŞI
POEŢII SENSORIALI DUPĂ D. DUILIU ZAMFIRESCU
D. Duiliu Zamfirescu, literat distins, are şi un gust pronunţat pentru problemele filosofice. în romanele sale întâlnim foarte adesea ori personaje cari discută pe larg cestiuni de metafizică şi psihologie ; în toate scrierile sale se întrevede preocupaţiunea omului care vrea să găsească o soluţie la problemele actuale ale culturei europeneşti.
împins de această preocupaţiune, d. Duiliu Zamfi-rescu a mers pînă acolo că a făcut o comunicare cu cuprins filosofic la... Academia Română. Se ştie că Academia Română are oroare de filosofie. Este unica Academie pe lume în care nu se găseşte o secţie a ştiinţelor morale şi filosofice.
Dar, în sfîrşit, cu toată oroarea pentru filosofie a academicienilor români, d. Duiliu Zamfirescu şi-a ţinut în mijlocul lor cuvîntarea sa despre Metafizica cuvintelor şi estetica literară. (Rezumatul acestei cuvîntări se găseşte în no. de la 22 Mai trecut al Nouei Reviste Române, după care sînt luate şi citaţiunile de mai jos).
în aceeastă cuvîntare sînt de deosebit două părţi. O parte, cea principală, care priveşte teoriile filosofice ale autorului asupra Metafizicei cuvintelor şi esteticei literar ey şi o parte, cea secundară, care priveşte aprecierile pe care, pe baza acestor teorii, d. Zamfirescu le face asupra literaturii şi literaţilor noştri români. Negreşit academicienilor li s-a părut mai interesantă partea aceasta din urmă, cea secundară, şi de aceea au şi aplaudat pe d. N. Iorga, care s-a ridicat, ca istoric, să corecteze apre-
101
cieriie dini Zamfirescu. Nouă să ne fie permis a ne ocupa de partea cea dinţii.
Dl Duiliu Zamfirescu cercetează mai întîi formarea graiului omenesc şi ajunge la următoarea încheiere :
„Vorbirea, care de la început, a fost o trebuinţă a vieţii curat animale, a devenit cu timpul o necesitate a intelectului nostru, nu atît pentru a împărtăşi altora mişcările sufletului, cit pentru a îndestula pe acesta în avînturiie sale.
Omul si-a complectat graiul în raport direct cu creierul său, şi se poate afirma că nici una din născocirile sale nu a fost mai mare, pentru propria sa înălţare, ca vorbirea. De unde viaţa sa lăuntrică era un cîmp numai de materie experimentală, cu întinderea şi abstragerea înţelesurilor, ea a putut să se idealizeze.
Cele mai înalte speculaţiuni au devenit posibile ; sisteme ştiinţifice, morale şi estetice s-au alcătuit pe temelia lor.
Relaţiunile ideale şi interne între obiectele gîndirii noastre, care sînt cu totul în afară de ordinea experienţei externe, au făcut din om o fiinţă unică în univers/4
La aceste teorii avem o singură observatiune de făcut.
După d. Zamfirescu s-ar părea că vorbirea copiază cu atît mai bine lucrurile din afară cu cit omul este mai nedezvoltat în inteligenţă, şi. că vorbirea se depărtează de această copiare servită cu cît inteligenţa a creat mai multe relaţiuni ideale şi interne între obiectele gîndirii.
Dacă aceasta este părerea dlui Zamfirescu, noi o credem eronată. Omul, prin vorbirea sa, nu copiază niciodată obiectele din natură, ci el se copiază totdeauna pe sine, adică copiază totdeauna reprezentările pe care el le are de la obiectele sau de ia experienţa externă. Vorbirea nu se leagă niciodată direct de obiectul extern, ci ea se leagă de starea sufletească pe care obiectul o deşteaptă în suflet ; din această cauză se şi numeşte vorbirea un mijloc de expresiune a sufletului.
Cu această observaţiune nu voim să aducem dlui Duiliu Zamfirescu o simplă ceartă de cuvinte, ci voim sâ ajungem la constatarea unui adevăr mai generai şi
102
anume : vorbirea omenească, în orice stadiu de inferioritate s-ar găsi ea, este totdeauna dominată de legea relativităţii. Omul exprimă prin cuvinte stările sufletului său, in ordinea proprie pe care le-o dă acestora sufletul, şi nu în ordinea pe care o au lucrurile în lumea din afară. Orişicît de intuitive ar fi stările sufleteşti care se exprimă prin cuvinte, adică orişicît de copii după lucrurile externe ar părea stările sufleteşti, în realitate modul grupărei lor în suflet, şi mai ales ordinea în care ele se exprimă, este propriu subiectivă. Vorbirea omenească nu este niciodată un reflex direct al sensaţiuniior care ne vin de la lucrurile externe, ci este un reflex condiţionat de asociaţiunile pe care ic stabileşte creierul între diferitele stări sufleteşti. Cu un cuvînt, vorbire sensorială nu există. Aceea care s-ar putea numi senso-rială se mărgineşte Ia gest şi interjecţiune.
După stabilirea acestui adevăr general, să trecem la teoria diui Zamfirescu despre poeţii abstractivi şi poeţii senzoriali, teorie care face miezul comunicării sale de la Academie.
Iată cum îşi formulează dl Zamfirescu teoria sa :
„Poezia este, ca matematica, materie mintală, şi este de pură origină abstractă. Emotivitatea noastră, ori-cît de puternică ar fi, nu devine poezie, adică operă de artă, decît clacă intervine puterea creatoare, care este o operaţiune mintală de aceeaşi natură cu comparaţia ia matematici. Istoricii * lui Newton presupun că c-1 găsise un sistem al său de calcule, pe care nu-1 destăinuise nimănui, ca să ajungă la Principiile matematice. Desigur, fiecare mare poet are un fel al său de a statornici relaţiuni în . răsfi îngerea sa lăuntrică, pe care nu şi-l însuşeşte de la nimeni, nici de la oamenii ceilalţi, nici de la lucrurile din afară.
Asupra acestui singur punct se diferenţiază marii poeţi de poeţii obicinuiţi, poeţii abstractivi de poeţii sensoriali.
Este evident că forma în care se exprimă gîndirea este ca însăşi o parte însemnată a frumuseţii gîn-direi ; dar poeţii sensoriali rămîn la formă, ca într-o
* Aici în sens de biografi (n. ed.).
103
gratie deasă, prin câre sufletul lor nu străbate, ci se mlădie, ca edera şi ia contururile balconului sau porţii de care atîrnă ; pe cînd poeţii abstractivi străbat cu sufletul dincolo de formă, trec prin gratii şi luminează bolta castelului în care scînteie păienjenişul de ani.t;
Spre a dovedi valoarea acestei observaţiuni, a întinderii înţelesului cuvintelor şi-a relativităţii lor în structura gîndirii, d. Duiliu Zamfirescu examinează două poezii ale lui Leopard! : Alia luna şi La sera del dl di festa, pe care le dă în originalul italienesc, în traducere franceză (F. A. Aulard) şi în traducere română.
„Puterea străbătătoare af acestor poezii nu stă in sensibilisarea imaginelor, căci s-ar putea zice că nici nu au imagini, în înţelesul poetic ; ea stă într-o exasperare sufletească a iui Leopardi, de pură origine intelectuală şi, mai cu seamă, într-o infinită superioritate de elocuţiune, pe care o dă deprinderea zilnică cu abstracţiunile.
Rudă de aproape cu acest mare poet este Eminescu al nostru. Nici unul, nici altul nu au sisteme filozofice, dar şi unul, şi altul se hrănesc de la acelaşi izvor : nefericirea, dar nefericirea intelectuală şi aprioristică. La Leopardi, se cheamă Vinfelicită; la Eminescu, s-ar putea chema nemîngîiere. Amîndoi trec dincolo de Schopenhauer, cel dinţii pentru că, la 1819, cînd a scris La sera del dl di festa, materialmente nu putea cunoaşte teoria Lumei ca voinţă şi ca reprezentaţiune ; cel de al doilea, pentru că poezia sa are o structură organică atît de personală, incit ea nu poate fi, cu nici un preţ, reflexul unei alte personalităţi şi cu atît mai puţin al unui sistem rece de filozofie. Amîndoi trec dincolo de Kant şi Platou, pentru a ajunge pînă la Sakia Muni şi, dincolo de acesta, pentru a atinge vastele depărtări ale sufletului omenesc.^
E). Duiliu Zamfirescu examinează mai multe poezii ale iui Eminescu, printre care Freamăt de codru. D-sa se exprimă cam astfel :
104
„Deodată vedem cu toţii cum se înfiripează scena încîntătoare a teiului ce-şi pleacă ramul pin’ la dînsa; cum ramul îşi dă vînt şi o ia în sus de braţe, pe cînd florile plouă peste umerii ei. Ce sugestive expresii ! Cită sfială în eleganţa plastică a femeii, zburată în vînt de tei, sau a izvorului care îşi aduce aminte cînd îl atingea, visătoare, cu piciorul !... Acesta este darul tuturor marilor poeţi ; însă darul acesta, cercetat mâi de aproape, izvorăşte din puterea sufletească a proclucţiunei lucrurilor nemateriale. Toate cuvintele din strofa întîi cheamă imagini concrete : un tei, un ram, o fată tînără şi florile teiului. Ceea ce însă alcătuieşte poezia din cuvinte este puterea lăuntrică a relativităţii lor, adică un lucru nu numai abstract, dar transcendentală*
Să ne oprim aci.
Este evident că ci. Duiliu Zamfirescu, în toate aceste explicări, confundă la un loc două ipoteze, care pot sta separat şi care n-au aceeaşi valoare ştiinţifică.
Prima ipoteză este expusă la început : Fiecare mare poet are un fel al său de a statornici relaţiuni în răsfrângerea sa lăuntrică, pe care nu şi-l însuşeşte de la nimeni, nici de la oamenii ceilalţi, nici de la lucrurile din afară.
Această ipoteză o primim pe de-a-ntregul ; ea este în acord cu adevărul general stabilit mai sus.
Omenirea chiar, în totalitatea ei, are un fel al său propriu de a statornici relaţiuni în răsfrîngerea lăuntrică sufletească, pe care nu-1 împrumută de la lucrurile din afară ; dar înlăuntrul acestei omeniri, cei mai mulţi cad în rutină, şi îşi împrumută mijloacele de expresiune unii de la alţii ; numai cei puţin rămîn originali. între aceştia, puţinii sînt, în primul rînd, marii poeţi.
Cu această ipoteză suntem dar de acord.
A doua ipoteză este mai curînd subînţeleasă decît expusă clar ; ea s-ar putea formula astfel :
Cu cit cineva face un uz mai mare de puterea de a statornici relaţiuni în răsfrîngerea lăuntrică, cu atît el devine mai abstract... Poetul cel mare, ca şi matematicianul, se depărtează din ce în ce mai mult de lumea simţurilor pentru a intra în lumea abstracţiunilor. Sau cu
105
vorbele dlui Duiliu Zamfirescu : poezia este, ca matematica, materie mintală, şi este de pură origine abstractă.
Cu aceasta de-a doua ipoteză nu sîntem deloc In acord. Noi credem că acea „putere de a statornici reia-ţiuni în răsfrîngerea lăuntrică a omului" poate să intervină şi între intuiţiuni sensoriale, iar nu numai între elemente abstracte ; şi mai credem că acela care statorniceşte o relaţie nouă între lucruri obişnuite şi intuitive dovedeşte o putere creatoare mai mare decît matematicianul care se învîrteste printre abstracţiuni. Un epitet sensorial care, alipit la un cuvînt banal şi intuitiv, reuşeşte să schimbe perspectiva sufletească a acestui cuvînt şi ne face să vedem obiectul denumit prin acesta altfel de cum îl vedeam mai înainte, cere mai multă muncă intelectuală din partea aceluia care îl găseşte şi denotă o putere mai mare de invenţiune decît o socoteală de înmulţire între două numere abstracte x şi y !
După părerea noastră, cu un cuvînt, puterea lăuntrică a relativităţii nu ne constrînge să intrăm numaidecât în lumea abstracţiunilor, ci ne procură şi perspective noi pentru mult cunoscuta şi vechea lume a simţurilor. Această lume a simţurilor, tocmai fiindcă ni se pare nouă prea cunoscută, o trecem prea uşor cu vederea, sau o vedem falş — prin prisma rutinei învechite ! Poeţii cei mari, dacă se ridică prin ceva deasupra noastră, apoi se ridică tocmai prin aceea că ei văd lucruri interesante acolo unde noi ne-am obişnuit să nu vedem nimic...
Prin urmare, poetul cel mare nu este acela care se depărtează de lumea simţurilor şi rătăceşte prin cîmpi-ile cele vaste ale speculaţiunilor abstracte, ci este acela care are darul să înnoiască aceea ce simţim şi gîndim fiecare dintre noi, în mod rutinat şi învechit !
Leopardi este un poet mare, nu fiindcă a fost abstract, ci fiindcă a înnoit gîndirile noastre asupra nefe-ricirei ; iar Coşbuc şi Goga de asemenea ; cu toate că nu sînt abstracţi, sînt poeţi mari, fiindcă ei ne-au făcut să vedem cu alţi ochi pe ţăranii pe cari, de bine ce-i cunoşteam, aproape că uitasem că mai există !
Evident, sînt mulţi poeţi sensoriali cari rămîn în forma cea banală de expresiune a sensibilităţii ca într-o gratie deasă, din care nu pot să iasă, şi se mlădie ca edera pe edificiurile învechite şi construite de alţii ; şi
106
pe aceştia cu drept cuvint îi dispreţueşte d. Duiliu Zamfir eseu l Dar specia acestor poeţi o regăsim şi între cei abstractivi ! Clţi dintre aceştia nu s-au prins ca într-o gratie deasă, în clişeurile vechilor abstracţiuni făurite de alţii, pe care ei le reproduc în chipul cel mai servil î ? De ce ar fi mare poet un imitator de-al lui Eminescu, şi nu ar fi, cu acelaşi drept, un imitator al poesiei populare ? Clnd sînt originali, sînt deopotrivă mari şi poeţii sensoriali, şi poeţii abstractivi ; cînd sunt imitatori, sînt deopotrivă mici, şi unii şi alţii.
In rezumat dar, critica pe care o aducem noi dini Duiliu Zainfirescu este că dînsul a confundat originalitatea cu abstracţiunea.
Puterea creatoare a poetului, după d. Zamîircscu, este cu atît mai mare cu cît ea se aplică la abstracţiuni ; pe cînd, după părerea noastră, puterea creatoare a poetului este cu atît mai mare cu cît ea este mai originală. Un poet, după noi, este cu atît mai mare cu cit izbuteşte să introducă o perspectivă nouă în organizarea experi-enţii obişnuite, pe cînd convingerea dlui Zamfirescu ar părea să fio, din contră, eă un poet este cu atît mai mare cu cît se depărtează de lumea obişnuită şi se pierde în lumea unor abstracţiuni de elită. D. Duiliu Zamîi-rescu consideră desăvîrşirea poesiei ca un fel de migra-ţium de la concret spre abstract, în loc să o considere, cum credem noi că ar fi mai adevărat, ca o potenţare a întregii vieţi sufleteşti.
Din această cauză, găsim neîntemeiată şi judecata de condamnare în bloc a tuturor poeţilor poporanişti, cum o pronunţă dl Duiliu Zamfirescu.
Un poet nu se condamnă la inferioritate prin faptul că-şi alege subiecte din lumea celor săraci şi inculţi, fiindcă nu în valoarea subiectului, ci în originalitatea felului de a simţi şi înţelege stă valoarea cuiva ca poet ! Un subiect, cît de banal, poate servi totuşi ca motiv unei foarte frumoase poezii ; şi de altă parte, un foarte frumos subiect poate servi ca motiv unei foarte banale poesii ! Alegerea subiectului nu decerne gloria.
107
Lumea celor săraci şi inculţi, de care se ocupă poeţii poporanişti, este desigur, în multe privinţe, o lume aşa de oropsită, că trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu cînd poţi să ieşi din ea ; dar această lume, aşa de oropsită, este cu toate acestea destul de bogată în insipraţiuni pentru a'atrage pe poeţi ! Poetul care vrea însă să ne-o cin te să fie în stare să o vadă cu alţi ochi de cum o vede orişicine.
ce Înseamnă eminescu
PENTRU CULTURA ROMÂNEASCĂ *
Doamnelor şi domnilor,
Timpul, care în genere duşmăneşte gloriile omeneşti, s-a arătat a fi cel mai bun prieten al lui Mihail Eminescu. Timpul s-a însărcinat cu răspîndirea operei şi cu înălţarea numelui lui. Tot el a întreţinut flacăra entuziasmului în cîteva inimi de elită, aci în Galaţi, cari i-au ridicat un monument, primul monument public. Tot el va ajunge să-i ridice şi alte monumente. El, timpul, care face să se uite multe şi mulţi, are o enormă putere de a ţintui aducerea aminte a lumei asupra unora dintre aleşii lui. între aceştia, asupra lui Mihail Eminescu.
Talentatul artist Fritz Storck, căruia i se datoreşte monumentul inaugurat acum cîteva ore, a avut presimţirea acestei bune prietenii pe care a legat-o timpul cu Eminescu.
în monumentul pe care l-am admirat cu toţii, figura lui Eminescu iese ca dintr-un bloc inform şi, la lumina geniului, ea merge cu încredere spre viitor...
Cu cît va trece timpul, cu atît figura lui Eminescu va apare mai luminoasă şi mai conturată în conştiinţa celor cari vor vorbi şi vor seri româneşte pe acest pămînt.
Un literat îmi spunea mai adineaori : s-a scris şi s-a spus aşa de multe asupra lui Eminescu, că va fi
* Conferinţă ţinută la festivalul inaugurării monumentului iui Eminescu, la 16 octombrie, la Galaţi.
109
greu să mai găsească cineva o notă originală. Eu cred, dimpotrivă, că s-a scris şi s-a spus încă prea puţin asupra Iui Eminescu. Adevărata cunoaştere a acestuia stă de aci înainte să fie scoasă din masa informă a părerilor care circulă. Aştept cu încredere pe viitorii oameni de ştiinţă literară cari să vină şi să ne arate : 1) izvoarele de inspiraţie ale Iui Eminescu ; 2) constituţia psihologică a geniului său poetic ; 3) legătura istorică a Iui Eminescu cu literatura dinaintea şi din urma lui ; 4) arta versificării la Eminescu, cu un studiu comparativ asupra mulţimii corecturilor şi variantelor poeziilor sale ; 5) cercetarea imaginilor cari predomnesc în poezia Iui ;	6) influenţa geniului lui Eminescu asupra
limbii şi mentalităţii româneşti ; 7) legătura cauzală a. operei Iui Eminescu cu întreaga cultură românească ; şi alte multe ca acestea, aşa cum s-a făcut şi în străinătate cu toţi poeţii şi cugetătorii de seamă.
Igoi, pînă azi, ne-am mărginit să-I admirăm şi să-l edităm pe Eminescu. Timpul ne cere ca de acum înainte să-l şi studiem.
Se înţelege că eu nu am. pretenţia să împlinesc prin conferinţa de faţă lipsa pe care o constat. Avem destui bărbaţi destoinici între acei cari se ocupă cu literatura cari gîndesc desigur la împlinirea acestei lipse. Este destul că ei ştiu acum că publicul aşteaptă cu impacienţă cercetările e,eminescianei4.
în conferinţa de faţă, scopul meu este foarte modest. EI se rezumă în dorinţa de a ilustra înaintea d-voastră, prin opera lui, Eminescu, clefiniţiunea adevăratei culturi româneşti. Cu alte cuvinte, doresc ca la întrebarea pe care ne-o va pune-o cineva : ce însemnează Eminescu pentru cultura românească ? întrebare pe care orişice român are dreptul să ne-o facă, mai ales astăzi când îi sărbătorim memoria marelui poet, — să putem răspunde de acord cu toţii : un exemplu pentru viitoarea cultură românească, iată ce însemnează pentru noi Eminescu !
Doamnelor şi domnilor,
In definiţiunea culturei unui popor intră cel puţin două elemente : un element naţional care, izvorînd din
firea poporului, dă culturei întregi o caracterizare proprie ; şi un element fără origină bine statornicită, care reprezintă un avut comun între mai multe popoare. Aceste două elemente merg totdeauna împreună. Nu există cultură pe suprafaţa pămîntuiui — fie că am avea orişice popor în vedere — care să fie constituită numai dintr-unul din aceste elemente. Totdeauna aceste două elemente le găsim împreună şi anume, unul condiţionind pe celălalt. Cultura poporului francez, bunioară, pe care admiratorii săi o consideră ca una dintre cele mai bogate în elemente universale, este totuşi, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai naţionale, fiindcă nu există produs al geniului francez, care, împrumutat de cultura altor popoare, să nu se recunoască totuşi ca propriu francez. Acelaşi lucru se poate zice şi despre cultura poporului german şi a poporului englez. Toate popoarele mari, cari au moştenit avutul unor culturi anterioare lor şi din al căror avut propriu împrumută acum o omenire întreagă, au culturile cele mai naţionale. Nu este un singur caz in istoria omenire! în care să găsim o cultură care să nu poarte caracteristica geniului naţional. O cultură absolut internaţională nu există. Dar tot aşa de puţin există si o cultură proprietate absolută a unei singure naţiuni.
Acestea sunt, doamnelor şi domnilor, adevăruri cunoscute de toţi şi cari nici nu se discută. Dacă mi-arn permis să vi le amintesc aci, cauza este că, într-o serbare prezidată de domnul ministru al Instructiunei Publice, eu, ca profesor, nu puteam să nu mă conformez regulilor nouei pedagogii, după care orişice tratare a unui subiect trebue începută numai după o introducere sistematică.
Prin urmare, analiza cea mai sumar făcută asupra definifciuhei culturei ne duce Ia constatarea acestor două elemente : elementul naţional şi elementul universal, adică elementul propriu şi elementul comun între mai multe naţiuni.
Acum venim la marea cestiune de unde încep discu-ţiunile.
Elementele constatate nu stau alături unul de altul, fără ca între ele să se stabilească o îmbinare, poate chiar o luptă. .Caro este legea după care se face această îmbinare ? Care este norma după care noi vom trebui
111
să judecăm valoarea unei culturi ? Pînă unde să crească elementul universal şi pînă unde cel naţional ? Toate aceste întrebări duc la una şi aceeaşi cestiune, anume : la cunoaşterea procesului organic din care rezultă cultura. Şi asupra acestei cestiuni, precum am zis, încep discuţiunile.
Cu discuţiunile încep, natural, să se afirme şi solu-ţiuni diferite.
Să vedem pe care dintre acestea o putem noi adopta.
Intre primele soluţiuni care s-au afirmat în această cestiune, au fost două pornite din sentiment. Ele sînt şi astăzi răspîndite în anumite cercuri refractare la metodele obiective ale ştiinţei. Aceste două soluţiuni reprezintă fiecare o atitudine sufletească antagonistă, aşa cum sînt de regulă atitudinele sentimentelor omeneşti. Una zice : adevărata cultură nu este decît cultura universală, adică este cultura în care elementul naţional e redus 1a ultima expresie, iar elementul universal este predominant. Ce altceva însemnează naţionalismul, zic partizanii acestei soluţiuni, decît o îmbrăcăminte trecătoare pe care, după timp şi împrejurări, o ia elanul spre progres al conştiinţei omeneşti ? Unde se mai păstrează urmele vechilor culturi naţionale dinaintea noastră ? Noi abia dacă putem distinge naţionalismul a două-trei popoare mari, cari sînt astăzi pe suprafaţa globului, şi încolo nimic ; incaite de naţionalismul popoarelor vechi aproape că nu mai avem nici o cunoştinţă ! Tot ce a fost propriu naţional a dispărut, iar în conştiinţa noastră, a celor de acum, n-a izbutit să pătrundă decît produsele culturii care au fost izvorîte din fondul etern omenesc ! Prin urmare, conchid partizani acestei soluţiuni, elementul naţional nu este decît un element accesoriu, un rău necesar legat de îngustimea minţii şi a inimii popoarelor ! Cultura adevărată este aceea care planează deasupra deosebirilor naţionale !
Dimpotrivă, răspund partizanii soluţiunei naţionaliste : elementul universal este un element fără realitate ; dacă îl cauţi, nu-1 găseşti nicăieri. Oriunde există o cultură, există şi un suflet individual care o produce, şi acest suflet individual este un suflet naţional. îngustimea de minte şi inimă nu este de partea naţionalismului, ci este de partea celui care studiează superficial
112
istoria spiritului omenesc. Fiindcă individualitatea naţională se umbreşte în perspectiva istorică, nu însemnează că ea n-a existat; ea este singura care a existat. Omenirea este o himeră : realitatea o constituiesc individualităţile naţionale !
Care dintre aceste două soluţiuni este cea adevărată ?
Niciuna, luată în total ; şi fiecare are totuşi în parte cîte ceva adevărat.
Ne vorbeşte soluţiunea internaţională de elanul spre progres al conştiinţei omeneşti luate în total, şi are dreptate. în creierul şi inima fiecărui individ omenesc bate pulsul unei vieţi, ce vine dintr-o adîncime unde nu se cunosc hotarele naţionale. Pămîntul n-a fost acoperit de la Adam şi Eva cu entităţi naţionaliste separate, ci naţionalităţile s-au format cu vremea ; se diferenţiază şi se contopesc cu vremea ! Dar nu e mai puţin adevărat că pulsul care bate în conştiinţa omenească nu-1 găsim nicăieri în stare eterică de puls umanitar, ci totdeauna el este întrupat într-o viaţă individuală. Mai mult încă. Pulsul conştiinţei omeneşti nu numai că se întrupează într-o viaţă individuală, dar el tinde, prin viaţa individuală, spre o continuă creştere. Elanul spre progres nu se datoreşte decît elementului individual. Fără întrupările lui individuale pulsul conştiinţei omeneşti n-ar fi un avînt spre progres, ci ar fi o simplă mişcare mecanică, o mişcare fără sens şi fără ideal.
Cu constatarea a ceea ce este adevărat în fiecare din aceste două soluţiuni, ajungem doamnelor şi domnilor, la o a treia soluţiune, care nu se mai bazează pe sentiment, ci pe ştiinţa obiectivă a timpului nostru.
Cu această nouă soluţiune, punem cultura popoarelor în rîndul celorlalte manifestări ale vieţii.
într-adevăr. Viaţa organică pe care o constatăm pe suprafaţa pămîntului nu este, după cum ne spune ştiinţa, nici mişcare vitală în sine, independentă de mediul biologic în care ea se produce, şi nu este nici un simplu reflex al mediului biologic, ci este împreunarea acestor doi factori : viaţa şi mediul. Viaţa se continuă şi se intensifică prin mediu, iar mediul se pune în valoare prin germenii vieţii. Un germene de viaţă, numai unul, şi tot mediul biologic capătă o direcţiune : din îmbinarea germenului cu mediu se ridică forme peste forme, vietăţi peste vietăţi, aşa că în cele din urmă
113
germeneie de la început, transformat prin mediu, ajunge un tîriaş, care are dorinţa, şi unii zic şi puterea, ca să stăpînească tot universul î Sau, cum zice în limba lui frumoasă, Mihail Eminescu :
Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintîi si singur.
Xată-1
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela ele mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii,
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De-atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi pînă astăzi, colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute,
Şi în şiruri luminoase izvorînd din infinit,
Sînt atrase în vieaţă de un dor nemărginit.
De unde vine cel dintîi germen ? De unde ? Să zicem de la Dumnezeu, pentru a ne ascunde ignoranţa.
Tot astfel este, doamnelor şi domnilor, cu procesul cui tur ei.
De unde vine pulsul conştiinţei omeneşti spre ridicare şi spre ideal ? Nu ştim. Dar la ce ar ajunge acest puls fără întruparea lui în individualităţile omeneşti ? La nimic. El s-ar pierde în infinitul spaţiului, ca orişice oscilaţiune mecanică. Individualitatea omului este pentru avîntul conştiinţei aceea ce este mediul biologic pentru viaţă !
Iată colo germeneie unei vieţi elementare, care îşi caută un Ioc sub soare ! îi trebue o formă, fără de care n-ar putea exista. Pe aceasta i-o dă mediul.
Iată dincolo un artist, muncit de gîndul de a-şi realiza o concepţie poetică. îi trebue o formă, fără de care concepţia sa n-ar exista. Pe aceasta i-o dă cuvin-tul, culoarea, tonul, piatra, metalul, lemnul ; cu un cuvînt : mediul care îl înconjoară.
Germeneie vieţii se încrustează în mediu pentru a se propaga. Tot astfel şi concepţia artistului.
Dar mediul nu este pasiv. Prin forma pe care el o dă organismului biologic, acesta este capabil de diferen-
114
ţiare şi de adaptare ; prin forma pe care el o dă concepţiei artistului, acesta se lămureşte şi se perfecţionează.
însuşirile marmorei şi însuşirile fierului, bunioară, sugerează artistului motive cu totul diferite. Cele dinţii înlesnesc formele graţioase, iar cele din urmă formele mari şi grandioase. Sîmburele concepţiei vine din cine ştie ce lectură a artistului, dar stilul şi caracterul operei de artă vin din îndemlnarea cu care artistul întrebuinţează materialul. O operă, cu adevărat artistică, este aceea în care se găseşte o armonie perfectă între gîndul din concepţie şi însuşirile materialului.
Poporul, luat in întregime, este şi el, într-o privinţă, un artist : este artistul culturei sale proprii. Procesul prin care se înfăptuieşte cultura sa proprie, este analog procesului prin care se înfăptuieşte şi viaţa sa organică.
De.unde vin germenii vieţii noastre de români? La începutul lumii este un lucru dovedit că n-am existat ; deci Dumnezeu ştie !
De unde vin gîndurile cari se înfăptuiesc în cultura noastră românească ? Dumnezeu ştie : din toate colţurile lumii.
Libere sunt gîndurile să se plimbe pe suprafaţa pămîntului, precum liberi sunt şi germenii vieţii. Aceste ginduri constituesc elementul cornun al fiecărei culturi. A le opri să se coboare şi între ai tăi, este o nebunie tot aşa de mare ca şi acea de a voi ca la graniţele ţării tale să purifici vîn-tul pentru a nu-1 lăsa să-ţi aducă pe teritoriul tău nici un germine de viaţă, străin ! Generaţi unea. spontană în domeniul culturei, mi se pare tot aşa de dubioasă ca şi în domeniul vieţii organice.
Dar gîndurile cari zboară pe deasupra naţiunilor, nu sunt alimentele cu care se poate satisface foamea sufletească a poporului român. Gîndurile acestea trebuiesc întrupate în limba, în obiceiurile şi în mentalitatea noastră naţională, pentru ca ele să existe pentru noi şi pentru ca ele să dureze şi după noi, pentru omenire.
Iată dar opera pe care noi românii suntem chemaţi a o îndeplini : să dăm trup românesc gîndurilor izvorî te din fondul etern al omenire! !
La săvîrşirea acestei opere putem lua ca pildă munca lui Mihail Eminescu.
115
De la el putem învăţa multe, căci el este tipul măiestrului.
Mintea lui Eminescu a fost deschisă la toate gindu-rile cari frămîntă omenirea. El a cunoscut adînc fîlosofia, istoria şi ştiinţele exacte din timpul său. Nimic din ce interesează omenirea nu i-a fost lui străin.
Un om de stat al nostru, a zis mai anii trecuţi, că toate mediocrităţile sunt ştiinţifice *. Nu ştiu pe ce şi-o fi bazînd omul nostru de stat judecata sa prea favorabilă mediocrităţilor. Dacă ţinem însă seamă de fapte, adevărul este tocmai contrar. Numai inteligenţele alese sunt de regulă ştiinţifice. In special geniile creatoare, chiar cînd au creat în literatură, au stăpînit totdeauna ştiinţa timpului lor. Aşa a fost Dante ; aşa a fost Mon-taigne ; aşa a fost Goethe ; aşa a fost Victor Hugo, etc.
Profund ştiinţific a fost şi Eminescu. Cît a stat în universităţile germane, dînsul a studiat, nu a duelat. Cine citeşte scrierile sale nu mai are în această privinţă vre-o îndoială. .
Din ce s-a inspirat Eminescu ? Din întreaga cultură omenească a timpului său. Din filosofia lui Kant, şi din filosofia budistă ; din istoria medievală şi din cea contimporană ; din durerile şi din aspiraţiunile omenirei întregi !
Şi cu toate acestea el a rămas poetul nostru naţional, fiindcă peste tot locul la dînsul constatăm cum se armonizează de bine trupul românesc la gîndirea universală.
El este poetul care ne-a cîntat pe cavalerul medieval :
Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de
veacuri
Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul
Ce încărcat era cu frunze, de îi spînzură prin ostreţe '
* E vorba de Petre P. Carp, fruntaş al Partidului Conservator care, în 1910, la banchetul dat iui T. Maiorescu cu prilejui celei de a 70-a aniversare a criticului, a spus, printre altele : „Ştiinţa nu e niciodată mediocră dar mediocrităţile sînt totdeauna ştiinţifice44, (n. ed.)
116
Roze roşie de Siras şi liane-11 fel de feţe.
Cînd se petrecur’ aceste ? La o mie patru sute !
La o mie patru sute, şi unde ? Desigur că nu în România. Dar, citească cineva poezia toată : parcă ar fi aci la noi, aşa de bine este turnat sentimentul străin în sîngele nostru !
El este poetul care ne-a cîntat înţelepciunea budistă, cum rar a cîntat-o alt poet al omenirei :
Vremea trece, vremea vine,
Toate-s vechi şi nouă toate ;
Ce e rău şi ce e bine,
Tu te-ntreabă şi socoate ;
Nu spera şi nu ai teamă ;
Ce e val, ca valul trece ;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămîi la toate rece.
Nu vi se pare, că tot ce limba românească a avut în sine mai potrivit cu gîndul filosofiei budiste, a fost strîns aci în acest mănunchi de versuri ? Cînd citeşti această admirabilă glos.să, nu şti unde încetează izvorul inspiraţii străine şi unde începe izvorul inspiraţii naţionale. Gîndul a venit de aiurea negreşit, dar fiorul cu care acest gînd îţi străbate sufletul vine de la arta propriului tău grai românesc, din elementul naţional.
Multe trec pe dinainte In auz ne sună multe.
Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte ?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cînd cu zgomote deşarte Vremea trece, vremea vine.
El este poetul care a cîntat vitejia războinică. Dar cîţi poeţi înainte de el n-au cîntat vitejia războinică ? începînd de la Homer şi pînă la Victor Hugo, faptele războinice au avut totdeauna favoarea poesii. Toate podoabele literare cîte s-au putut inventa de imaginaţiu-
117
nea omenească, toate au fost întrebuinţate pentru cultul vitejilor !
Ce a putut să mai inventeze acum, după atîţia alţii, imaginaţiunea lui Eminescu ? O podoabă curat românească, care izvorăşte din istoria trecutului românesc, iată ce a* putut inventa Eminescu.
Ascultaţi numai.
Un Împărat oarecare, plin de glorie, şi de putere, ameninţă ţara românească. Viteazul domn al Ţârei Româneşti ii iese înainte şi-i propune pacea. Împăratul, plin de glorie şi de putere, priveşte cu dispreţ la adversarul lui, un moşneag.
Şi purtat ele biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag ?
E rindul acestui adversar moşneag să-şi arate puterea.
Toate acestea sunt conflicte cunoscute şi prea cunoscute de poeţi.
Ascultaţi însă cum în poezia lui Eminescu, adversarul moşneag îşi arată puterea faţă de acea a marelui împărat :
De-un moşneag, da, împărate ! Căci moşneagul ce
priveşti
Nu e om de rînd, el este Domnul Ţării Româneşti ! Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti. După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Lstaspe ; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vr-un pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod ; împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pămînt. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val vîrtej Ostile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji ?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?
* Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-a voit acel Apus ? Laurii voiau să-i smulgă ele pe fruntea ta de fier, A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
118
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este ; Duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste ; N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nîioară de-a ta faimă, Baiazid !
Şi abia plecă bătrînui... Ce mai freamăt, ce mai
zbucium !
Cine nu simte că în aceste versuri tresare întregul trecut al neamului nostru românesc ? Cine nu simte că eroul, care avea să-şi apere
sărăcia şi nevoile şi neamul !
nu poate fi altul decît eroul român ? Cine apoi, nu simte, că alianţa cu natura :
tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prietin numai mie, iară ţie duşman este ;
nu o putea invoca decît eroul plaiurilor româneşti !
Apoi vitejia potolită, adevărata vitejie românească, descrisă în aceste versuri :
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod ; împăraţi, pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pămînt.
Cîţi n-au cîntat pe războinici şi cîţi nu-i vor cînta încă ! Izvorul inspiraţii este universul. Dar în corul acesta universal, Eminescu aduce nota noastră românească. Geniul său alege pe războinicul român : potolit la vorbă, îndîrjit la faptă.
Iată, doamnelor şi domnilor, poetul pe care voiesc să-l dau ca pildă culturei româneşti.
Imitîndu-1 pe el, învăţăm a cunoaşte adevăratul drum al naţionalismului !
119
Căci nu dînd veşmînt românesc unui gînd de nimica, ajunge cineva să facă operă naţională.
Frunză verde, şi-o lalea Mult mi-e dragă Floarea mea Of ! leică, of !
este scrisă în româneşte, dar nu e poezie naţională. Aşa ceva este o flecărie internaţională !
Operă adevărat naţională, face numai acela, care îmbracă în veştmînt românesc gînduri de valoare etern omenească, aşa precum a făcut Eminescu.
FILQSOFIA
LUI FRIEDRICH NIETZSCHE
ÎN ROMÂNIA
Scrierile lui Friedrich Nietzsche mi-au atras atenţiunea numai către sfîrşitul studiilor mele universitare, la 1893, după ce urmasem timp de opt ani cursurile de filosofic la diferite universităţi, — atît de puţin erau aceste scrieri recomandate de oficialitatea şcolilor superioare. De la înălţimea catedrei, cit timp am fost student, n-ani auzit niciodată pronunţîndu-se numele lui Nietzsche. Timp de patru ani, între 1890—1894, am avut ocaziunea să audiez pe mai toţi profesorii celebri de filosofie din Germania, cu unii am avut chiar raporturi personale destul de îndelungate, nici unul nu mi-a pomenit de filo-sofia lui, Nietzsche, aşa că deşi vedeam numele acestuia prin cataloagele librăriilor, niciodată n-am avut curiozitatea să mă opresc asupra lui, ci l-am considerat ca făcînd parte din numărul diletanţilor în ale filosofici, de @ari se găsesc aşa de mulţi prin Germania.
Prima oară mi-a vorbit de el Paul Mentz, un student ca si mine în seminarul de psihologie al lui W. Wundt ; un coleg dintre cei mai tăcuţi, dar un reprezentant pur al tipului german şi care, mai tîrziu, în scurta vieaţă pe care a avut-o, a ajuns numai privat-docent la Universitatea din Leipzig. Acesta, cînd mi-a vorbit de' Nietzsche, a avut aerul că mă iniţiază într-o taină a sufletului său.
îmi aduc aminte, de parcă ar fi ieri, de această ini-ţiare. Plecasem cu Mentz din laborator, seara tîrziu, după o muncă de o jumătate de zi, în care partea cea mai grea o avusese el, fiindcă el servise drept subiect de expe-
121
rienţă psihologică. Mă credeam obligat, după oboseala la care îl constrînsesem, să-i dau o reparaţie. L-am invitat să luăm masa de seară împreună, pe care, sub pretextul ploii mărunte ce cădea afară, am prelungit-o pînă târziu noaptea.
Cîte sisteme filosofice n-am clădit şi dărîmat în acele ore de discuţie între noi doi ! Kant, în special, era cînd ridicat pînă la nori, cînd doborît fără milă. La un moment dat — cam pe la ora două din noapte — eu expuneam lui Mentz critica pe care în teza de doctorat aveam să i-o aduc lui Kant, fiindcă acesta a subordonat conştiinţa individuală conştiinţei universale. în tot timpul expunerii mele, Mentz sta într-o atenţie încordată. Cînd am terminat, Mentz, cu un aer grav, îmi zise :
—	Dragă prietene, tu, ca străin, nu eşti ţinut la rezerva pe care trebue s-o aevm noi aceia cari vrem să ajungem ia universităţile germane ; ei bine, fă tu începutul şi nu ocoli numele lui Nietzsche ; pune-1 tu în faţa Iui Kant, aşa cum aş fi vrut s-o fac şi eu !
Şi ochii lui Mentz priveau ţintă intr-ai mei, aşteptând cu încredere răspunsul.
—	Care Nietzsche ? zisei eu mirat.
—	Friedrich Nietzsche !
—	N-am auzit încă de dînsul, dar poate că nci străinii îi pronunţăm altfel ; fii bun şi mi-1 scrie.
Mentz îmi scrise numele filosofului, sperînd încă la un răspuns afirmativ din parte-mi.- Cînd văzu însă că mirarea mea persistă, nu mai pronunţă nici un cuvânt, între noi era de acum o prăpastie. în zadar mai încercai eu să revin la discuţie, gândul prietenului meu era aiurea... Ne despărţirăm înstrăinaţi. în ochii lui Mentz eram un prieten trădător.
Cum ajunsei acasă, răscolii toate cataloagele librăriilor. Numele Iui Nietzsche era pretutindeni, dar alăturat la titluri de cărţi bizare : Also spracii Zarathus-tra ! Jenseits von Gut und Bâse ! Morgenrote ! Die jronliche Wissenschaft ! Menschliches, Allzumensckli-ches! 1
Ce putea să scrie un filosof serios sub asemnea titluri ? Sfârşii prin a crede că Nietzsche trebuie să fie un fel
122
da Sâr-Peladan *, pa care cu drept cuvînt îl ignorează oficialitatea filosofică !
A doua zi, primul client în librăria lui Liebisch, librăria mai tuturor studenţilor din acea vreme, eram eu.
—	Herr Liebisch, îmi trebuiesc operele lui Nietzsche.
—	Da, da, tocmai a apărut o ediţie nouă, zise el.
Eu însă, care îmi aruncasem ochii la preţul volumelor şi văzusem că fiecare volum costă cîte patru mărci, adăogai :
—	Nu,- Herr Liebisch, clă-mi deocamdată ceea ce ai 9)antiquarisch“ şi pe urmă aştept pînă să mi le complectezi pe toate.
—	Nietzsche „antiquarischtt ? î exclamă librarul; dar nici peste şase luni nu-1 veţi putea avea ; am pînă acum înscrise treizeci de persoane înaintea dumitale !
Si bunul meu Liebisch pusese aşa intonaţie în glas că înţelesei că este de prisos orişice altă tocmeală. Eram gata să cumpăr toate operele lui Nietzsche, într-atît ajunsesem ele nerăbdător să fac cunoştinţa filosofului de care nimeni nu vorbea şi pe care cu toate acestea toţi îl citeau. Dar librarul, în virtutea nestrămutatei credinţe de client pe care i-o arătasem, se simţi dator să-mi dea un sfat :
—	Nietzsche nu se poate citi fără metodă, îmi zise el ; trebuie să te îndrumeze cineva dintre acei care îl cunosc. Chiar în casa aceasta, deasupra librăriei mele, este drul Lauterbach,. un nietzschean convins ; du-te şi-l vezi. N-ai să regreţi.
După cîteva minute eram în faţa drului Lauterbach, un bărbat ca ele vreo patruzeci de ani, mărunt şi slăbănog, cu figura inteligentă a evreului de profesiune ziarist. Acesta îmi vorbi cu pasiune de Nietzsche timp de vreo două ore. Era însă atît de hiperbolică lauda ce el aducea filosofului că, pentru moment, simţeam că-mi scade entuziasmul. Totuşi Lauterbach, pe lîngă lista scrierilor sale proprii, îmi dete şi preţioasa recomandaţie
* Joseph Peladan (1859—1918) scriitor francez, autor al unui mare număr de romane, piese de -teatru, eseuri pătrunse de misticism, străbătute de idei stranii şi bizare ceea ce a determinat considerarea lui drept un personaj ciudat pînă la impostură (n. ed.)
123
ca să încep citirea operelor lui Nietzsche cu Jenseits von Gut unei Bose şi cu Zur Genealogie der Moral“.
Trei luni după aceasta, n-aveam în minte decît pe Nietzsche. Poate că aş fi continuat încă dacă nu venea epoca examenelor de doctorat, care mă readuseră forţat la filosofia profesorilor... După examene, venii în ţară, unde Nietzsche era cu desăvârşire necunoscut şi unde era greu să faci din filosofia lui un debut.
Intîmplarea însă mă ajută să revin la dînsul. In 1894—1895, Caragiale era redactor la Epoca şi avea sub îngrijirea lui în special ediţia de duminecă, care apărea sub titlul de Epoca literara2. Tînăr, proaspăt venit din străinătate şi încă vechi prieten cu Caragiale, fusei invitat să colaborez.
—	Dar vezi tu, mă băiete, nu filosofie de aceea transcendentală, cum învăţaţi voi prin Germania, şi de care publicul românesc nu o să se intereseze nici peste o sută de ani, îţi cer eu, ci ceva pipărat, care să facă pe adormiţii noştri să strănute ; o gîdilitură straşnică pentru creierul prea suculent în apetituri şi prea sărac în idei, al parvenitului de la noi ; ştii tu, băiete, ceva care să ne amuze dar să ne şi dea „le rire jaune“.
—	Te-am înţeles, nene Iancule.
Şi a doua zi îi adusei la redacţie primul articol despre Nietzsche, căruia îi urmară în fiecare vineri dimineaţă cîte un altul.
De la primul articol, Caragiale fu entuziasmat de ideile filosofului :
—	Măi. neamţ cu adevărat să fie acesta ? Prea e spirt. Şi totuşi spirt care nu stă la suprafaţă ; neamţ trebuie să fie !
Am scris timp de vreo trei luni la Epoca despre Nietzsche, nu atît de dragul de a vedea filosofia acestuia răspîndită la noi, cît de dragul lui Caragiale... Fiecare articol îl citeam împreună de două, trei ori. Caragiale îl sorbea cu ochii şi se bucura ca un copil de cîte ori ideile lui Nietzsche îi erau pe plac.
—	Măi, neamţul tău spune lucruri pe care le-am mai citit şi eu ; dar cum le spune de frumos şi de adînc l *
* Dincolo de bine si de rău, 1886 ; Pentru genealogia moralei (1887) n. ed.)
124
Apoi Caragiale lua articolul, îi punea punctele şi virgulele după cum trebuia, cu o minuţiozitate pe care n-am mai văzut-o la nici un alt scriitor, şi pleca să-l citească şi lui Anghel Demetriescu, de două ori cel puţin. Imprimarea se făcea sub paza lui ; nu i-a scăpat o greşeală de virgulă măcar. Cînd am terminat articolele, Caragiale singur le-a adunat într-o broşură pe care a tipărit-o tot la Epoca,3 în formatul’şi cu litera aleasă de dînsul. Această broşură, tipărită într-un număr restrîns de exemplare, a fost împărţită pe la prieteni şi cîteva exemplare numai au fost puse în librărie.
Nu ştiu dacă broşura a fost citită de toţi prietenii ; în tot cazul, filosofia lui Nietzsche n-a avut ecou în publicul românesc. Puţinul interes pe care l-a deşteptat atunci în unele cercuri a fost defavorabil. Filosofia lui Nietzsche părea puţin serioasă şi cîţiva nu-şi ascundeau mirarea că un candidat la profesorat, cum eram eu, putea s-o propage ! După cîteva aluziuni pe care mi ie făcu regele Carol I, cu ocazia vizitelor .sale la Fundaţie, unde mă găseam în vremea aceea ca bibliotecar, decisei să nu mai pomenesc de numele lui Nietzsche. Caragiale îl abandonă şi el de fapt, fiindcă nu putea şă-1 citească în limba germană, iar în limba franceză nu existau traduceri. Astfel, publicul român scăpă pentru cîţiva ani de filosofia lui Nietzsche...
Această filosofic reveni la cunoştinţa publicului prin traducerile franceze de după 1900, dar fără să provoace o literatură nietzscheană în limba română. Numai războiul cel mare european din zilele noastre impuse pe Nietzsche atenţiunei întregii lumi culte, şi prin aceasta şi nouă. Astăzi, cititorul român are prilejul să vadă expuse ideile lui Nietzsche pînă şi în cele mai populare ziare şi reviste. Cercurile înalte nu mai au nici o pre-venienţă împotriva lui, iar teoriile sale se pot expune liber de la înălţimea catedrei.
în aceste condiţiuni, am crezut oportun să reeditez, sub acelaşi titlu, vechea broşură : Fr. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, 4 apărută odinioară sub îngrijirea lui Cara-giaie. N-am făcut într-însa nici o modificare. Fiecare rînd al ei mi-aduce aminte de vorbele şi gesturile lui Caragiale. Această broşură a fost scrisă de altmintreli de dragul lui ; să rămînă dar aşa cum a cunoscut-o.
125
Dimpreună cu broşura mea (apărută zilele acestea în editura librăriei H. Steinherg), unul dintre inteligenţii noştri ziarişti, d. M. Negru, a tipărit şi dînsul, cam în aceiaşi timp, o broşură în care pune în paralelă tipul „omului superior după Nietzsche şi după CarlyleT Literatura nietzseheană este dar în curs...
Trebuie să notez apoi că la familiarizarea publicului cu Nietzsche contribuie şi gestul dlui Anastase Simu, generosul creator al muzeului cu acelaşi nume, care acum trei ani, prin o fericită inspiraţie — cum de altfel a dat foarte des probă pînă acum — a achiziţionat"' şi expus în muzeul său bustul lui Nietzsche, lucrat de marele artist Max Kiinger. Acest bust, pe care îl reproducem mai sus, a fost executat în 1904 şi a figurat la ultima expoziţie din Veneţia, de unde apoi transportat Ia Berlin, a intrat în proprietatea dlui A. Simu. Vizitatorii muzeului au ocazia să vadă chiar de Ia intrare pe acela care pînă mai ieri era o figură enigmatică apărută la orizont şi care astăzi este un colos ce impune tuturor. *
* In textul de bază evidentă eroare a rechiziţionat (n. ed.)
„PATIMA ROŞIE" *
Patima Roşie este patima-fatalitate care, după concepţia dlui M. Sorbul, se desfăşură mecanic in viaţa omenească, după legea eredităţii.
Din sufletul straşnicului hingher Sbilţ — cel care-şi făcea meseria de omorîtor de clini ca un artist — a căzut prin ereditate nepotului Sbilţ luciditatea inteligenţei — şi nepotul a ieşit un cinic ; iar nepoatei Tofana, frenezia emoţiunilor violente — şi ea a ieşit o criminală calculată. Nici o putere din lume nu va reţine pe nepotul Sbilţ ca să fie cinic cind ocazia se prezintă şi nici pe nepoata Tofana să se aprindă de patimă şi să vadă roşu Înaintea ochilor de cite ori va fi contrariată.
Cei doi moştenitori ai fatalităţii .stau desprinşi de restul l'umei şi, ca doi somnambuli, merg spre sfârşitul ce ie fusese destinat. Mihail Sorbul i-a pus numai de formă în mijlocul oamenilor, căci asupra lor nimeni nu are vreo influenţă. Oriunde si ori cu cine ar fi trăit ei, nepotul Sbilţ tot aşa de cinic ar fi fost, iar nepoata Tofana tot aşa de criminală. Două firi ca acestea nu se uită pe unde calcă şi cu'cine merg, ele se prăvălesc spre ţintă după legea lor mecanică.
Nepotul Sbilţ îşi păstrează luciditatea în toate ocazi-uniie. Este cinic cu vara şi cu amanţii verei sale, cum *
* Patima Roşie, comedie tragică în trei acte de Mihail Sorbul. Reprezentată pentru prima oară la Teatrul Naţional din Bucureşti în ziua de 7 martie 1916. Apărută în volum (Editura Steinbcrg, Bucureşti 1916, preţul 2 lei. Se poate procura şi de la administraţia revistei). (N.a.)
127
este cu sine însuşi. Verei sale îi procură revolverul cu -care aceasta va avea să se ucidă, fără cea mai mică mus- ^ trare de cuget. „Tot ce se petrece pe pămîntul acesta se petrece cu socoteală^. Sbilţ, prevăzînd că vară-sa se va împuşca după ce-şi va împuşca amantul, cu cea mai deplină seninătate în suflet, îi pofteşte : „Somn veşnic, fetiţe !“ — după ce mai întîi o uşurează de banii pe care îi avea asupra ei : „Dă-mi banii şi nu mă mai ţine de vorbă. Acuma pică dobitocul ăla frumos şi reprezentaţia se va amina pe cine ştie cînda. Dobitocul ăla frumos este amantul Iiudy, pe care Tofana avea să-l ucidă din capriciul ei de criminală înnăscută. Cu amanţii Tofanei, Sbilţ este la aceeaşi înălţime. Lui Castriş, primul amant, îi spune în faţă : „Mulţumesc pentru pol... Ţi-1 primesc cu plăcere, pentru că tocmai voiam să-ţi dau şi eu cîteva ir,formaţiuni, care vor echivala cu onorariul acordat. Rudy e cel mai ticălos om de pe pămînt. Mi-a furat pe Crina, mi-a necinstit pe vară-mea, iar pe tine te-a încornorat...44 Şi acestea toate ies din gura lui Sbilţ aşa, dintr-odată, ca un torent de adevăruri, care nu poate fi oprit. Cu Rudy, cel de-al doilea amant, este la fel. Din primul moment, îl face prost. Apoi, fără jenă, îl previne de urmările grave pe care le va aduce iubirea lui pentru Tofana : „Noi pedepsim ! Executăm ! Haralambie Sbilţ, bunicul nostru, făcea parte din puterea executivă !... Haţ cu sbilţul ! Salve !“ Tot aşa de cinic este nepotul lui Haralambie Sbilţ cu sine însuşi : „Şi eu sînt un ticălos, Crino... Sînt leneş, dar leneş de tot ! Mai sînt şi Beţiv ! Beau... beau foarte mult...“
Nepoata Tofana, de asemenea, nu are nevoie de motive pentru a fi o criminală. Ea nu evoluează, ci se prăvăleşte brutal, după legea gravitaţiunei : „Vreau să fiu fericită şi atîta tot‘\ Castriş îi oferă averea şi numele său ; ea le respinge. „— Ţi se oferă o partidă.mai strălucită ? o întreabă Castriş. — Nu. — Atunci ? — Simt că viata pe care o ducem împreună nu e tot ce se poate oferi unui suflet ca ai meu. — în ce fel vezi o viaţă mai frumoasă ? — Deocamdată schimbînd-o...44 Nepoata lui Sbilţ vrea aventura de dragul schimbării, ca şi bunicul hinger care nu se uita la zloţii pe care-i cîştiga de fiecare cap de cîine, ci se topea de fericire la zvîcnitu-rile dobitocului sugrumat de sbilţ ! Cel dintîi bărbat care îi intră în casă este şi prima sa victimă.
128
Rudy, Crina, Castriş, adică celelalte personagii ale piesei nu trăiesc de sine, ci în funcţie de excitaţie pentru nervii iritabili ai Tofanei şi pentru cinismul veşnic gata de a se exercita al lui Sbilţ. Acţiune propriu-zis omenească nu există ; există doar fatalitatea care îşi face drum prin argila lipicioasă şi sfărâmicioasă a celor ce se numesc personagiile piesei.
Cu o asemenea înţelegere a teatrului, d. Mihail Sorbul nu poate să trezească în sufletul spectatorilor nici o altă emoţiune în afară de groază. Spectatorii n-au pe cine urî şi nici pe cine iubi, fiindcă ceea ce se petrece pe scenă se petrece într-o lume stranie de spital, în care stăpînesc păcatele morţilor iar nu voinţile celor vii.
Spre norocul spectatorilor români însă, intervine Sbilţ (Iancu Brezeanu). Acest Sbilţ face o legătură cu viaţa românească actualizată în anumite cercuri sau, mai bine zis, în anumite cafenele. Sbilţ este un tip reprezentativ curat românesc, ale cărui exemplare trăiesc lingă noi, şi ca atare ne interesează. Cinismul lui nu este cinismul clasic âi grecilor din antichitate, nici humorul englezesc pe care îl imitează mai toate popoarele culte, nici jemanifişismul francez, nici rîsul albastru (Galgen-hv^mor) pe care îl pune în relief ironia unor anumite împrejurări în viaţa oamenilor de pretutindeni, nici isteţimea lui Zeilig Şor *, samsarul : cinismul lui Sbilţ este fructul care însoţeşte la noi caricaturizarea civilizaţiunei europene, este revanşa pe care neisprăvitul intelectual român şi-o ia în contra culturii şi a bunului simţ. Sbilţul nostru este un produs al degenerării morale, provo-.cată la noi prin contactul prea brusc cu civilizaţia apusului. Pe stradă, el îţi spune o trivialitate cu liniştea cu care îţi dă bună-ziua. în gazetărie, a scris la Moş Teacă a lui Toni Bacalbaşa şi acum scrie la Cronica lui Arghezi şi la Fada lui Cocea. în politică, face pe agentul de club cu leafă lunară. în cafenea, îl găseşti întotdeauna la aşa-zisa masă a intelectualilor... Dar, în definitiv, Sbilţul român nu este un criminal şi este departe de a fi chiar un revoluţionar în felul anarhiştilor ruşi. Sbilţul român este, în fond, un copil viţios, care n-are curajul cinismului său decît atunci cînd se ştie susţinut pe la spate de un protector care plăteşte...
* Personaj din drama Manasse de Ronetti Roman (n. ed.).
129
Cu acest Sbilţ, d. Mihail Sorbul ne scapă de groaza care altmintreli ne-ar cuprinde la vederea tragediei sale cerebrale ; cu el uităm puţin de trista patimă roşie pe care ne-a hărăzit-o Haralamb hingherul. Cînd Sbilţ intră pe scenă, intră şi puţin aer : aer viciat, negreşit, dar aer în care se mişcă şi respiră oameni cunoscuţi nouă : cu Sbilţ sîntem în plină actualitate ! Pe Tofana a scos-o d. Sorbul din lecturi trudite : pe Sbilţ l-a găsit de-a gata la cafenea, la masa vecină, şi l-a copiat glumind. Sbilţ va rămîne printre caracterele teatrului românesc, alături de Farfuride, de Pristanda şi de Cetăţeanul turmentat ai lui Caragiale, pe cînd Tofana se va duce...
Opera dlui Mihail Sorbul nu este o capodoperă shakesperiană, cum cîţiva prieteni de-ai autorului au avut prostul gust să o afirme, dar este o operă originală plină de frumoase promisiuni pentru activitatea viitoare a autorului. Ea se aseamănă, sub un anumit raport, cu Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. Ca şi aceasta din urmă, ea zugrăveşte dintre tipurile româneşti pe acelea tocmai care par mai trecătoare, fiind mai legate de momentul în care trăim. Cînd s-a reprezentat pentru întîia oară Scrisoarea pierdută, prima critică adusă lui Caragiale a fost că tipurile zugrăvite de el sînt produsele vremelnice ale politicei româneşti şi că, peste cîţiva ani, cînd această politică se va schimba, spectatorii nu le vor mai putea înţelege. Au trecut însă mulţi ani de^atunci şi, cu toată schimbarea politicei româneşti, tipurile lui Caragiale trăiesc şi sînt înţelese mai bine decît orişicînd. Aceeaşi critică, dacă n-am avea experienţa lucrului, s-ar putea aduce şi lui Mihail Sorbul : Sbilţ este un produs vremelnic, ieşit din ascensiunea prea repede a intelectualităţii româneşti şi, ca atare, condamnat să nu mai fie înţeles peste cîţiva ani... Eroare : Sbilţul din Patima roşie va trăi chiar cînd modelele lui din cafeneaua de astăzi vor dispare, aşa cum trăiesc multe alte tipuri de oameni din teatrul clasic, cu toate că modelele lor au dispărut de mult.
Să sperăm că va veni şi timpul cînd Mihail Sorbul va zugrăvi tipurile permanente ale vieţii româneşti. Tipurile permanente sînt în genere mai greu de prins decît
130
cele vremelnice, mai ales într-un mediu social atît de nedefinit şi de împestriţat cum este cel românesc. Cînd însă cineva scrie Patima roşie la vîrsta la care a scris-o Mihail Sorbul, nu este un risc prea mare să ne mărturisim speranţele, de pe acum chiar. Mihail Sorbul, sîntem siguri, îşi va lua în curînd rămas bun de la Sbil-ţul cafenelelor şi va intra cu încredere în mijlocul oamenilor normali la cari dacă nu va găsi patimi roşii, va găsi în schimb o gamă mai variată de emoţiuni şi un orizont sufletesc mai larg, de la care să se inspire puternicul său talent.
SPIRITUL NOSTRU CRITIC
INTERVIU CU DL
C. RĂDULESCU-MOTRU
Dl C. Rădulescu-Motru ne-a răspuns prin poştă la cîteva întrebări pe cari i le pusesem din dorinţa de a lămuri unele probleme culturale. Le redăm întocmai :
Spiritul critic românesc înainte de război se liberase el, în literatură, filozofie, ştiinţă, de influenţa generoasei culturi apusene ?
Scriitorii cu adevărat originali nu sînt preocupaţi de întrebarea dacă sînt originali sau nu. Originalitatea este izvorîtă dintr-un adînc sufletesc — dincolo cu mult de hotarele conştiinţei luminoase. Preocuparea de originalitate o au însă, în mare măsură, scriitorii plătiţi cu linia la foile periodice şi diletanţii în genere.
în timpul din urmă, adică în anii imediat înainte de război, nebunia imperialismului economic viţiase atmosfera senină a scriitorilor originali pînă şi în ţările cele mai culte. Reclama comercială începuse să se întindă pînă şi în domeniul filozofiei şi al ştiinţei. La marile cotidiane susţinute de finanţa intereselor imperialiste erau chiar scribi plătiţi înadins să laude arta şi ştiinţa naţională şi să defaime aceea ce era străin, cam în aceleaşi fraze în care se lăudau mărfurile naţionale şi se defăimau fabricatele importate.
De acest imperialism comercial am fost atinşi şi nai românii înainte de război — cum era foarte natural.
132
Ca un preludiu al viitorului concert politic, Marea şi Mica Antantă, au apărut şi la noi cîteva privighetori care ne-au cîntat superioritatea unei culturi faţă de alta — şi în urmă chiar superioritatea culturei noastre faţă de toate culturile.
D-voastră numiţi cîntecul acestor privighetori răzleţe liberarea spiritului critic românesc... Alţii au anunţat chiar primăvara noastră literară. Eu cred că în nici o vreme n-am fost mai aserviţi influenţelor străine ca în anii aceştia din urmă. Numai^că astăzi aspirăm mai mult florile veninoase ale culturei apusene, pe cînd înainte aspiram pe cele generoase...
Ce atitudine a avut acest spirit critic în timpul neutralităţii şi întru cit a posedat adevărul, adică întru cît a fost profetic ?
Atitudinea spiritului critic românesc în timpul neutralităţii a fost lăsată hazardului. Fiecare matematician îi poate calcula direcţiunile ei aplicînd ecuaţiunile din calculul probabilităţilor. Singura manifestaţiune care nu intră în nici un fel de calcul este aceea a spiritului dlui Take Ionescu. Memoriile acestuia au întrecut în profe-tism cele mai reputate oracole ale antichităţii şi ale timpurilor moderne, şi rămîn astfel un monument al vanităţii omeneşti.
Spiritul critic de după război — leşinat o clipă în proză şi poezie ministerială — îşi recîştigă independenţa ? Ce forme a luat ?
Spiritul critic de după război... îl aştept. Ce forme a luat ? Să fi luat deja o formă ?
Sînt convins că înainte de a-şi lua o formă îşi va lua o firmă politică — şi atunci o vom afla-o din gazete.
E necesară o uniune intelectuală a tuturor gîn-ditorilor lumei ? Spiritul critic românesc poate nădăjdui într-o exuberantă înflorire originală — poetică, filozofică, ştiinţifică — în sînul acestei uniuni ?
Uniunea intelectuală a gînditorilor lumei va veni deodată cu uniunea muncitorilor din lumea întreagă. Dar este mult pînă atunci. Lumea va fi încă multă vreme stăpînită de prostie şi vanitate...
Pînă la uniunea tuturor gînditorilor, care va veni deodată cu judecata cea de apoi, este posibilă uniunea gînditorilor Europei pe afinităţi de rasă sau pe profesiuni. în asemenea uniune — sau mai bine-zis în asemenea uniuni diferite — gînditorii români vor avea un loc onorabil. Sînt convins chiar că, intraţi în asemenea uniuni, gînditorii români şi dacă vor produce mai puţin vor produce însă mai valoros.
De ce pînă azi grupul „Clarte“, pe' care la un moment dat era vorba să-l întemeiaţi la noif nu s-a înfăptuit ? Am rămas aceiaşi indolenţi ?
Grupul „Clarte44 nu s-a întemeiat încă la ndi din cauza „neclarităţii* din direcţia grupului care poartă acest nume în Franţa. Francezii se mulţumesc adeseori cu nume sonore, fără a-şi preciza prea mult direcţiunea activităţii. Grupul „Clarte44 ar fi trebuit, după nume, să fie grupul oamenilor emancipaţi de orişice prejudecată şi de sub orişice interes de partid. în fapt, el este Clica unui mic număr de aderenţi ai Partidului Socialist Francez.
Această deziluzie a fost primul obstacol. Numele „Clarte* ne-a venit discreditat, înainte de prima noastră întrunire.
Aceea ce încercasem totuşi nu este părăsit. în loc de sonorul „Clarte44, vom av^a modesta „Uniune* a intelectualilor români, sau mult utilizatul „sindicat44 al intelectualilor — în care să ne regăsim, deasupra atmos-ferii de afaceri, de prostie şi de turpitudine politică, toţi aceia care simţim nevoia unui cuvînt liber, de scris, sau măcar de spus între noi.
134
S-a văzut cred, că de cîteva ori d. C. Rădulescu-Motru a trecut dincolo de răspunsuri. Era în dreptul său. Ideile sale însă, acelea care ating însuşi miezul vieţii noastre intelectuale — politica şi cultura, uniunea sindicală ■— le vom discuta mai pe larg în numărul viitor
1920 *
* Nici în numărul viitor al Cuvîntului liber, nici aiurea n-a mai apărut vreun comentar. (Notă F. Aderca.)
ANDREI BÂRSEANU SI
NAŢIONALISMUL
Sire,
Doamnelor şi domnilor,
Un lanţ de momente dramatice, încheiat din griji şi dureri, a fost trecutul istoric al poporului român. Timp prielnic pentru dezvoltarea firii sale bogate, poporul român n-a avut. Veşnic în războaie ; veşnic în luptă cu vitregia împrejurărilor ; de cîte ori n-a stat în cumpănă pînă şi existenţa sa ! Şi cu toate acestea în trecutul acestui popor, cînd se aşează cîteodată o punte de răgaz între zbuciumările ce se ţin şir, întîlnim un fapt de o uimitoare măreţie. Poporul acesta veşnic martirizat, în loc de a-şi petrece momentele de răgaz la adăpostul unei izolări, sau iscodind mijloace pentru îndulcirea traiului material, cum i-ar fi fost iertat, se îndârjeşte în a birui cu gîndul întrebarea cea mare a naţionalismului, pe care noua plămădire a conştiinţei europene o aducea după sine. încă din secolul XVIII, pentru poporul român, care trupeşte era împărţit între diferite stăpîniri, unitatea sufletească a neamului românesc nu făcea îndoială ; iar curînd după aceea, găsim la acest popor lipsit de orişice avantaj material după urma culturii, o rîvnă stăruitoare pentru dobîndirea unei culturi naţionale. Tendinţa spre cultura naţională este tendinţa care caracterizează viaţa Europei moderne. înfiripată la început din optimismul sentimental deşteptat de invenţiunile ştiinţifice ale secolului, XVII, optimism care aducea credinţa în regenerarea lumii morale şi sociale, pe măsură ce se în-
136
tindea puterea tehnică a omului asupra lumii materiale, această tendinţă pătrunde atît de adine conştiinţa Europei moderne, că în jurul ei cristalizează idealul cel mai popular european. A ceea ce Orientul şi Europa antică încercau să realizeze prin puterea supranaturalului, Europa modernă avu aspiraţia să realizeze prin cultura naţională, transformată intr-un ideal creator. Cultura naţională este mediul sufletesc de care are nevoia europeanul pentru a-şi păstra neclintită credinţa în progres. Afirmată la început ca un deziderat sentimental, ea a sfîrşit prin a domina politica tuturor popoarelor europene. Ultimul război a consfinţit locul ei de frunte printre marile scopuri ale conştiinţei omeneşti.
Este uimitor şi în acelaşi timp, pentru noi, este măreţ să constatăm că la afirmarea acestui ideal, aşa de caracteristic european, poporul român a contribuit din vreme şi într-o bună parte. Viaţa ce s-a desfăşurat aci, între cele trei rîuri din sud-estul Europei, Dunărea, Tisa şi Nistrul, a avut aceeaşi pulsaţie cu viaţa Europei întregi. Fără rodul acestei vieţi, multe din cele înfăptuite prin marele război nu s-ar fi putut cu bine sfîrşi, şi poate că nici nu s-ar fi pornit din capul locului să se înfăptuiască. Dar s-a pornit, fiindcă se ştia că aci, între cele trei rîuri cari hotărăsc neamul românesc, existau de mult pregătite suflete pentru războiul idealului naţional. Se ştia că aci o seînteie este destul ca să aprindă focul. Şi aşa a fost. România a dat unul din fronturile pe cari s-a rezimat biruinţa finală a idealului european.
Biruinţa finală să nu ne fie însă un narcotic prin care să ne adormim conştiinţa datoriei faţă de menirea noastră. Idealul naţional, pentru care am luptat şi am suferit, este realizat în noi, atît pe cît el ne deschide orizonturi pentru o nouă înălţare sufletească. In ordinea morală nu există final, ci numai finalitate ; adică : tensiune continuă spre ceva mai de valoare. Să ţinem trează în sufletul nostru conştiinţa menirii noastre. Spre acest sfîrşit să profităm de fiecare sărbătoare, care ne adună pe mulţi la un loc, spre a cinsti memoria înaintaşilor, prin ale căror vorbe şi fapte sufletul poporului nostru a fost îndrumat în trecut; şi 1a şcoala lor apoi să ne pregătim la rîndul nostru spre împlinirea operei ce ne rezervă viitorul.
137
Numeroase sînt numele înaintaşilor cu cari ne putem mîndri. Naţionalismul a crescut la noi din pămîntul însuşi al ţării. De la umilul cărturar de sat, pînă la cel mai înalt învăţat de oraş pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit, în fiecare epocă găsim apostoli de-ai naţionalismului pe toate treptele sociale. în mintea acestor apostoli, toate nuanţele credinţei. Pe tulpina naţionalismului s-a ridicat la noi o floră sufletească de o bogăţie cum întîlnim foarte rar aiurea. Dintre aceşti apostoli însă, rog să-mi fie îngăduit a evoca singura figură a celui din urmă dispărut pe care o păstrăm într-o duioasă amintire de colegialitate membrii Academiei Române, figura lui Andrei Bârseanu.
Distinsă şi simpatică mi se înfăţişează această figură a naţionalismului român. Născut în 1858, în Dîrstele Braşovului, Andrei Bârseanu, fecior de preot, după ce-şî completă studiile gimnaziale din Braşov, cu cîteva semestre de lecţiuni audiate la Universităţile din Viena şi Munchen, veni să se aşeze ca modest profesor provizor tot la gimnaziul unde învăţase şi a cărui istorie avea dînsul să o scrie, între noiemvrie 1899 şi octomvrie 1902, cu o deosebită pricepere şi tragere de inimă. Trecut de la 1886 ca profesor definitiv la şcoala comercială, o şcoală strîns legată cu gimnaziul Braşovului, Bârseanu desfăşură aci o activitate atît de productivă că el se impuse atenţiei tuturor intelectualilor din Ardeal. Cînd „Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român", organul în care se concentra înainte de război mişcarea naţionalistă din Ardeal, rămasă fără preşedinte, persoana lui fu aclamată unanim în rolul pe care mai înainte îl îndepliniseră bărbaţi de vrednicia unui arhiereu ca Andrei Şaguna, de erudiţia unui Timotei Cipariu şi de patriotismul unui George Bariţ. Modestul profesor de la şcoala comercială din Braşov, ales în acest interval, în 1908, membru al Academiei Române, se sui la locul ce-i fusese încredinţat avînd din primul moment înţelegerea rolului, pe care îl aştepta lumea de la dînsul. Locul de preşedinte al Asociaţiunii pentru literatura şi cultura română din Transilvania", nu era, în apropierea anului 1914, o distincţie menită să mulţumească o vanitate sau să dea încurajare unui talent plin de făgăduieli, ci era punctul de miră asupra căruia se încrucişau focurile acelor ce duşmăneau cultura română, era locul oare aştepta
138
pe omul gata de jertfă. O lume întreagă avea dreptul să şovăiască înaintea primejdiilor — şi multe primejdii se grămădeau asupra românilor din Transilvania în acele clipe, — singurul care n-avea dreptul să şovăiască era preşedintele „Asociaţiunii44. Ceva mai mult chiar. Cu cît primejdiile se înmulţeau, ameninţînd să slăbească încrederea membrilor „Asociaţiunii44, cu atît preşedintele trebuia să fie mai dîrz în exprimarea convingerilor naţionale. Şi aşa a fost Andrei Bârseanu. Regulat, în fiecare an, începînd ca vicepreşedinte din 1906, prin discursurile de deschidere la adunările generale, el îşi ia asupra sa riscul de a trîmbiţa lumii nădejdile nestrămutate ale neamului românesc. Feciorul preotului din Dîrstele Braşovului, indiferent la trăznetele ce se grămădeau asupra capului său, cetea regulat, la marile zile de sărbătoare ale „Asociaţiunii44, în evanghelia sufletului său naţionalist, cu credinţa nestrămutată cu care nenumărate generaţii de preoţi au cetit în bisericile neamului român din evanghelia lui Hrist. „Aceea ce este apa pentru peşti ; aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele ; ce este lumina pentru vedere ; soarele pentru creşterea plantelor; vorba pentru cugetare, aceea este naţionalitatea pentru fiecare popor44, zicea el în marele discurs de la Şimlău în 7 august 1908, repetînd vorbele înaintaşului său George Bariţ. Tot în acest discurs, care poate fi considerat ca o sinteză a convingerilor sale, găsim şi următoarele afirmaţii pe care urmaşii vor avea să le repete după dînsul.
1. — însuşirea caracteristică a poporului românesc este dorul său de lumină, năzuinţa sa spre învăţătură. 2. — Jertfele cele mai mari pentru cultură le-au făcut cei de jos, săracii. Pentru Transilvania mai ales, „nu din prisosul averilor feudale, adunate de veacuri, nici din comorile stoarse de la alţii s-au făcut institutele pentru pregătirea preoţilor şi învăţătorilor, ci din obolul fostului iobag44. 3. — „între cărturarii noştri şi între săteni nu poate să fie deosebire de interese, nici deosebire de aspi-raţiuni. Cu toţii sîntem fiii aceleiaşi familii; eu toţii am răsărit din aceeaşi tulpină44. 4. — „Tot din aceleaşi motive nu pot fi deosebiri nici în aceea ce priveşte caracterul culturii noastre naţionale. Cultura noastră nu poate fi decît una şi aceeaşi, întemeiată pe însuşirile caracteristice ale poporului nostru44.
139
Oratorul de la Şimlău, deodată cu fondul convingerilor sale, ne dezvăluie şi mentalitatea generaţiei de luptători naţionalişti de dinainte de războiul pentru întregirea unităţii neamului. Toţi aceşti luptători au mîn-dria originei ; au mîndria tradiţiilor româneşti. Andrei Rârseanu este sigur pe pămîntul pe care îl calcă şi pe vorba pe care o spune, fiindcă la el nimic nu este improvizat : pasul său urmează pe drumul bătut de strămoşi ; vorba sa liniştită, dar respicată, este spusă cu gîndui de a fi săpată în piatră pentru veşnica luare aminte a viitorimii. Cînd un Bârseanu vrea să dovedească un adevăr, argumentul său cel mai puternic este scos din tradiţie. Aşa a spus Şaguna, marele arhiereu ; aşa, după el, Alexandru Mocsonyi ; aşa, G. Bariţ : aceea ce a legat mintea atîtor mari români este sfînt. O mentalitate lipsită de aurora trandafirie a noutăţii ; o mentalitate sobră ; fie, dar ce temelie solidă pentru solidaritatea şi continuitatea muncii gânditorilor pe terenul culturii naţionale. Generaţia, în numele căreia vorbea Bârseanu, n-a cunoscut anarhia gîndului, boala cea mai distrugătoare pentru inteligenţa popoarelor tinere. înseşi motivele inspiraţiei poetice, căci Andrei Bârseanu a fost şi poet, el le găseşte-tot în tradiţie.
Pe al nostru steag e scris unire, unire în cuget şi
simţire.
A noastră stea pe bolţi cereşti lucească în veci
mereu.
Sfînta dragoste de fraţi, aceasta să vă însufleţească.
Un falnic glas răsună din vîrfuri de Carpaţi, e
glasul ţării noastre.
Ardealul nostru mult iubit, scump leagăn părintesc.
Ardealul nostru leagăn scump, dar mult nenorocit.
Nu sînt versurile unui suflet avid de impresiuni originale, dar sînt versurile unui suflet în care s-au topit pînă în adîncul firii aspiraţiile şi durerile unui neam întreg ! Cu o deosebită plăcere, amintea Bârseanu povestea populară a lui Prîslea cel voinic şi merele de aur. Prîslea cel voinic, ca să ajungă la merele de aur, trebuia să dea Zgripţoroaicei, care îl purta pe aripi, o sută de bucăţi de carne să nu slăbească; şi cînd tocmai era aproape de gura peşterei, i se sfîrşeşte carnea ; ca să nu
140
cadă iarăş în întuneric, el nu stă mult la gînduri, ci scoate paloşul şi taie din coapsa lui o bucată pe care o dă zgripfcoroaicei. Aşa ca Prîslea este şi poporul român, In năzuinţa sa de a se ridica de la întuneric la lumină nu arareori a făcut ca Prîslea, cu singura deosebire că bucata de carne n-a fost tăiată din coapsă ci din1 pieptul său. A fost tăiată, trebuie să recunoaştem noi acei de astăzi, din pieptul unui Andrei Bârseanu şi a celor de felul lui, cari cu viaţa lor de martiri au călăuzit năzuinţele poporului român şi au dat tăria de care acesta avea nevoie în momentele sale grele.
Andrei Bârseanu a trăit ca să-şi vadă visul cu ochii. Tot el este preşedintele care ţine cuvîntul de deschidere la Asociaţiune în 1920, după ce cu cîteva luni înainte, la 31 mai 1919, avusese fericirea să primească în Sibiu, la instituţia ce conducea, vizita M. M. L. L. regele şi regina 'României întregite. Zidul despărţitor între fraţii de acelaşi sînge acum nu mai era : în locul frînturilor geografice de mai înainte, era un stat în care se cuprindeau toţi românii la un loc, uniţi nu numai în cuget şi simţire, după vorba poetului de mai înainte, ci şi într-o realitate politică recunoscută de toată lumea. Bucuria lui Andrei Bârseanu este nespus de mare. „Dar, zice el în discursul acestui an, dacă am avut fericirea să ajungem la aceste zile mari si să ne vedem oameni liberi în ţară liberă şi întregită, trebuie să ne dăm seama că acest mare favor este împreunat şi cu anumite îndatoriri. Moşia străbună liberată trebuie îngrijită şi cultivată, altcum nu ne arătăm vrednici de stăpînirea ei. Trebuie să facem din-tr-însa o grădină frumoasă, plină de rodiri bogate pentru noi şi pentru alţii, o podoabă a acestor părţi de către răsărit ale Europei. Aceasta o pretind de la noi legile nestrămutate ale progresului, aceasta o pretinde menirea noastră istorică, de a fi strajă neadormită a civilizaţiei omeneşti în aceste părţi ale lumii.“ Şi imediat el adaugă : „Dar, spre a putea îndeplini cu vrednicie această menire, spre a asigura pentru toate timpurile existenţa şi prosperitatea statului nostru întregit şi a face dintr-însul un zid de apărare al civilizaţiei omeneşti, se cere o muncă intensivă şi statornică, făcută cu pricepere, care muncă nu se poate îndeplini fără o pregătire serioasă. Pe lingă biruinţa cu arme a vitezei noastre oştiri se cere o biruinţă tot atît de strălucită a culturii româneşti, spre a
141
putea asigura pentru toate timpurile aceea ce am avut norocul a înfăptui şi a da înfăptuirii noastre un timbru special românesc. “
în aceste cuvinte avem testamentul politicei culturale a lui Andrei Bârseanu. Puţin timp în urmă, la 19 august 1922, el închise pentru vecie ochii. Rareori un. testament mai frumos. Cine, cunoscîndu-1, nu are să revendice onoarea de a se număra printre executorii lui ? Biruinţa culturii cine n-o doreşte ?
Sire,
Doamnelor şi domnilor,
Trecerea de la o generaţie la alta a sarcinei de a realiza un ideal a fost adeseori comparată cu trecerea torţelor din mînă în mînă aşa cum se făcea în cursele din lampadaforiile antice.
Et quasi cursores vitae lampada tradunt,
zicea Lucretius *, înaintea atîtor alţi poeţi moderni.
Dar această comparaţie corespunde adevăratelor fapte istorice numai întrucît acestea sînt văzute de departe. De aproape văzute, faptele istorice se petrec diferit. Intre activitatea vechei generaţii şi activitatea nouei generaţii se interpun incidente numeroase. Generaţia viitoare nu este grăbită să primească torţa purtată de vechea generaţie, aşa dintr-odată ; ea o găseşte uneori că luminează prea slab ; alteori că nu este bine aprinsă ; foarte adeseori are dorinţa să o aprindă ea însăşi din nou. Generaţia veche de asemenea nu transmite torţa totdeauna cu voie bună. Prea adeseori îi par mîinile cari au s-o primească slabe sau rău conduse. La vederea de aproape, între generaţii găsim zigzaguri, împotriviri şi chiar revoluţii. Lamartine vedea mai bine, cînd zicea :
...Vhumanite ne vit pas dfune idee
Elle eteint chaque soir celle qui Va guidee.
Cu atît mai mult este cazul generaţiilor despărţite printr-un război urmat de mari transformări politice, cum
* De rerum natura, II, 79 <n. ed.).
142
este războiul dintre 1914—1918. După războiul întregirii neamului este natural dar să ne aşteptăm la o schimbare în concepţia naţionalismului nostru. La o încercare, în tot cazul. Semne prevestitoare se arată de pe acum. Încrederea de sine este mare, atît la aceia cari vin, cît şi la aceia cari se duc, pentru ca o ciocnire să nu se producă. Tinerii au între ei prea mulţi nerăbdători ; bătrînii au între ei prea mulţi laudatores temporis acti * ; unii şi alţii au în ei prea mult gigantism moral ca să-şi poată trece de bunăvoie torţa idealului. Necunoscutul ne stă înainte. Este bine să-l mărturisim sincer, căci tăgăduin-du-1 el nu dispare şi nici nu se micşorează. Necunoscutul însă nu este absurdul. Orişicîte contraziceri s-ar produce între manifestările generaţiilor succesive ale unui popor, o logică imanentă există totuşi între ele toate, fiindcă fără o asemenea logică nu ar fi cu putinţă viaţa însăşi a poporului. Iată dar un punct de reazim din care putem privi la necunoscutul din faţă şi putem încerca o conciliere între el şi trecut.
Naţionalismul român, după cum am avut cinstea să spun mai înainte, îşi are rădăcina într-o credinţă caracteristică spiritului Europei modeme. Europeanul modern are credinţa că stă în puterea lui să schimbe condiţiile vieţii în care trăieşte ; el crede în progres. îndreptată spre lumea materială, această credinţă a dus la cîştigarea tehnicei industriale, la aşa numitul mecanism ; îndreptată spre lumea socială, ea a dus la respectul autonomiei personale, din care a ieşit prin extindere naţionalismul. Europa este industrială şi naţionalistă, fiindcă ea crede că invenţiunea şi personalitatea sînt factorii cei mai puternici ai progresului. Cum invenţiunea şi personalitatea sînt factori în veşnică devenire, — de aceea şi aspectul pe care îl ia spiritul Europei este acela al unei frămîn-tări. Europeanul, văzut de departe, apare ca fiind perpetuu în război : în război cu natura materială, pentru a o supune mecanismului din fabrică ; în război cu aşe-zămintele politice şi religioase pentru a asigura libera desfăşurare a autonomiei sufleteşti. Spiritele contemplative şi doritoare de linişte regretă desigur aceasta ; unele chiar nu s-au sfiit să vorbească de o ruină apropiată ;
* Lăudători ai vremurilor trecute, Horaţiu, Ars poetica, 173 <n. ed.).
143
dar aceasta nu împiedică să se urmeze drumul început. Aceea ce numim cultură europeană este armătura pe care şi-a dat-o credinţa în progres.
Popoarele Europei sînt înfrăţite prin această credinţă în progres, dar tocmai din cauza acestei înfrăţiri este o luptă între ele mai vie decît aiurea, între popoarele de pe celelalte continente. Căci progresul aduce după sine întrecerea care nu convine orişicărui suflet. înţelepţii orientali o dispreţuiesc. Cei slabi în genere o urăsc. La popoarele Europei încă, ea n-are peste tot locul o egală intensitate. înarmarea fiecărui popor este rezultatul experienţei. La unul experienţa a fost tristă şi dificilă pe terenul vieţii materiale, şi în consecinţă din ea a rezultat o preferinţă pentru înarmarea industrială ; la altul,, experienţa s-a lovit de multe dificultăţi pe terenul politic şi, în consecinţă, a rezultat o preferinţă în această direcţie. Şi aici, cîte diferenţe. Un popor a trăit izolat sau în hotare naturale ; altul la încrucişări de drumuri, în calea tuturor răilor ; un popor şi-a avut pe membrii săi adunaţi la un loc ; altul şi-a avut pe membrii săi risipiţi sau alipiţi la trupuri străine. Cum putea în aceste-condiţii ca toată lumea să-şi pună pe umeri aceeaşi, armă ?
Poporul român a fost hărăzit de Dumnezeu pe un, pămînt bogat şi frumos, aşa că experienţa lui în cele materiale n-a avut prilejul să fie înteţită spre industrie.. Dar în schimb experienţa avută în cele sufleteşti i-a fost din cale afară de grea. Risipit, hărţuit din toate părţile, cutropit cind de unii, cînd de alţii, pînă şi îngenuncheat politiceşte lungi perioade de timp, ar fi fost un popor nimicit, dacă el nu şi-ar fi făcut din naţionalism o armătură de apărare. Idealul naţional l-a salvat. Acest ideal a dat forţelor sale împrăştiate o cristalizare, care l-a scos la liman. Astăzi iată-1 popor întregit şi cu o suveranitate deplină în mijlocul popoarelor mari ale lumii.
Menirea sa însă de-abia începe. Pînă acum el n-a dobîndit decît dreptul să aibă o menire. Menirea sa adevărată începe cu autonomia naţiunii întregită după război. Dar acum încep şi incidentele de cari vorbeam că se pot întîmpla, cînd generaţiile îşi trec torţa idealului din mină în mină. Generaţiile vechi s-au împărtăşit din spiritul vremii lor, şi tot din spiritul vremii lor au
144
dreptul să se împărtăşească generaţiile noui : rămas-a» oare spiritul vremii acelaşi ?
Mişcarea naţionalistă a luat în Europa diferite forme, după împrejurările istorice în care s-a produs şi după psihologia claselor sociale în care şi-a găsit agentul de propagare. Intr-un fel a fost ea şi mai este încă în Armenia şi Albania ; în alt fel în Italia, Grecia, Serbia ; şi. cu totul în altfel în Germania, Franţa şi Anglia. Intr-un loc ea este o mişcare de apărare ; într-alt loc o mişcare iredentistă ; în alt loc imperialistă. La unele popoare o găsim condusă de interese dinastice, la altele de interese politice şi economice personale, sau de clasă ; la altele de interese pur culturale. Care dintre aceste forme se va impune la noi ?
Spiritul european a devenit apoi sensibil la multe critici. în numele idealului naţional cîte fapte urîte şi cîte nedreptăţi nu se comit ! Pentru o nedreptate mai ales a început lumea europeană să se intereseze. Mişcarea naţionalistă, în buna intenţie de a realiza mai repede autonomia fiinţei naţionale, nu respectă îndestul celelalte fiinţe sufleteşti, — cari au şi ele dreptul la autonomie.
In special ea uzurpă foarte adeseori libertatea personală, la care are dreptul să aspire fiecare - individ. Apare cu atît mai nedreaptă această din urmă uzurpare, cu cit istoria ne învaţă că succesul idealului naţional a fost în bună parte înlesnit prin lupta pe care înaintea Iui a dus-o idealul personalităţii omeneşti. Autodeterminarea naţiunilor nu a venit decît ca o extindere a autodeterminării voinţei personale. Apoi între fiinţa naţiunii şi fiinţa individului sînt multe alte fiinţe sufleteşti, de natură religioasă şi culturală, cari toate au dreptul să fie respectate şi cari nu sînt îndestul. Pentru a garanta dezvoltarea liberă a fiecărei naţiuni, popoarele europene prin pacea de Ia Versailles din 1919 au creat Societatea Naţiunilor; nu este oare acum momentul de a ne îndrepta atenţia şi către celelalte fiinţe sufleteşti pe cari nevoile politice ale momentului le-au aruncat în umbră ?"
Românii de dinainte de marele război aveau destule motive ca să înlăture din conştiinţa lor aceste critici. Pentru ei naţionalismul era totdeauna drept, fiindcă naţionalismul era însuşi criteriul dreptăţii. Dar românii de după război1 vor găsi în conştiinţa lor şi alte motive. Cri—
145
teriul dreptăţii la aceşti români va fi, cu spiritul vremii, mai sus, şi astfel ei vor simţi, pentru naţionalismul lor, nevoia justificării.
Şi cu această nevoie a justificării ajungem la răscrucea de unde generaţiunile României viitoare vor apuca pe un drum altul decît cel trecut. Naţionalismul de pînă acum a fost naţionalismul celor bine intenţionaţi, instinctiv ; pe cînd naţionalismul vremii viitoare va fi al acelor conduşi de raţiune : înţelegînd prin raţiune nu cumpătarea gestului, ci cumpănirea judecăţii în interesul prevederii. Temelia naţionalismului, ieri ca şi azi, este zidită pe tradiţii.. Dar tradiţiile, afară de cele religioase cari sînt poruncile dumnezeirii şi, prin urmare, în eternitate aceleaşi, se zidesc în două feluri : prin repetarea lor oarbă, fără alegere, şi prin repetarea lor luminată, cu alegere. Ele sînt ca şi deprinderile de care are nevoie orişice suflet individual ca să se formeze : deprinderi pasive, involuntare, şi deprinderi active, voluntare ; unelef< formează obişnuinţa, celelalte caracterul moral. Naţionalismul viitor va fi pentru popor aceea ce este caracterul moral pentru un individ : va fi voinţa luminată de conştiinţa morală, iar nu gestul plămădit în subconştientul obişnuinţei. Fiecare popor îşi va căuta menirea sa în tradiţiile justificate de raţiune, iar nu în orişice tradiţie. Aceasta este de altminteri calea pe care o constatăm în diferenţierea progresivă a orişicărei personalităţi. Pe omogenitatea primitivă a sufletului se crestează influenţele materiale ale mediului cosmic şi ale rasei ; pe urmă vin diferenţierile spirituale, care rămîn, fiindcă sînt cele mai durabile. Ultimul cuvint în conducerea mişcării naţionaliste îl va avea deci, nu bine intenţionatul, ci bine priceputul în ale adevărului.
La această schimbare asistăm noi astăzi. Ea este cheia care ne explică aşa numitul „egoism sacru44 din politica popoarelor de după războiul mondial. Dar schimbarea nu se face uşor.
Naţionalismul trecut este de un sentiment mai cald în comparaţie cu cel nou. Tradiţia care nu se alege păstrează un colorit local mai prietenos, decît tradiţia care se alege. Interese de clasă, drepturi cîştigate, năravuri rele chiar ; orgoliu şi ambiţie, toate merg împreună învăluite în vechea tradiţie naţionalistă. „Fie pîinea cît de rea, tot mai bine în ţara mea“, sună nelogic şi, cu toate astea,
146
sună prietenos. Raţiunea este o seceră nemiloasă pentru asemenea tradiţie. Acela care îndrăzneşte să ia în mînă această seceră fie sigur că-1 aşteaptă o muncă. Şi ce răspundere mare pentru el ! Raţiunea nu tolerează linguşire şi ură ; afirmările ei trebuiesc dovedite ; criteriul ei este o cumpănă dreaptă. Acela care vorbeşte în numele ei are ca singur prieten adevărul. Şi adevărul cere argumente, nu bune intenţii. Minciuna cea mai bine intenţionată pentru el este tot minciună.
Tradiţia, potrivit adevărului, este atunci naţională cînd se explică din firea poporului şi se acordă cu manifestările acestuia pe întreg cîmpul culturii. întocmai cum munţii şi rîurile unei ţări formează o unitate energetică, în care o parte explică pe cealaltă, tot aşa şi tradiţiile naţionale, în lumina adevărului, constituiesc o personalitate reală şi consecventă ; ele apar ca desfăşurarea unui suflet ieşit din evoluţia energiei cosmice. Tradiţia în acest înţeles se confundă cu însăşi originalitatea poporului. A munci pe baza tradiţiei naţionale este a munci la adîncirea originalităţii naţionale. Un artist, un bărbat politic, un inventator tehnician, un om de ştiinţă, cînd rămîn credincioşi tradiţiei, renunţă la originalitatea de suprafaţă pentru originalitatea de adîncime : nu se trudesc să spună ce n-a mai fost spus pe lume, ci se trudesc să continue pe înaintaşii lor, spunînd încă mai frumos şi mai adînc decît aceştia. în lumina naţionalismului raţional, tradiţia este pulsaţia regulată, din ce în ce mai caldă, a vieţii care se continuă din generaţie în generaţie, şi nicidecum contracţia rigidă a trupului lovit de răceala morţii. Tradiţionalul este mărturia energiei în potenţialitate.
Bine înţeles, pentru a avea conştiinţa unui asemenea naţionalism se cere o pregătire serioasă, cum zicea cu amărăciune Andrei Bârseanu în ultimul său discurs. Naţionalismul, în înţelesul vechi, era un scut de conserva-ţie ; el se dezvăluia sentimentului şi realizarea lui era lăsată tot inspiraţiei sentimentului; era impulsiv şi subiectiv. Naţionalismul viitor va fi o armă de ofensivă : va fi calculat şi obiectiv. Cel dintîi ia fiinţă din venerarea trecutului ; cel de-al doilea, din acordul inteligenţilor în conducerea statului. Cel dintîi se întreabă : de unde sîntem, cel de-al doilea : încotro mergem. Conştiinţa tradiţiei este cu deosebire schimbată în naţionalis-
147
anul raţional. Pentru acesta, nu orişice tradiţie este naţională, aşa cum nu orişice cuvînt uzitat în vreo regiune a ţării româneşti este românesc. Tradiţiile trebuiesc purificate, ca şi cuvintele, prin raţiune, cînd nu este deajuns bunul simţ. Cînd este conflict de tradiţii, purificarea se impune fără milă. Astfel am procedat noi în scriere şi chiar în vorbire. Am ales litera latină şi am alungat pe cea chirilică; am preferat în vorbire să întrebuinţăm neolatinisme în loc de slavonisme. Cu tradiţiile politice şi morale nu avem să procedăm decît la fel. Sămînţa cea bună trebuie aleasă din neghină. Vom elimina tradiţiile care nu se potrivesc firii noastre şi vom lăsa pe acelea care ajută dezvoltării noastre. Tradiţiile venite prin influenţe străine vor trebui cernute : mai ales după înfăptuirea României-Mari. In sufletul României de mîine nu pot trăi de-a valma balcanismul şi influenţa Europei apusene ; bizantinismul şi idealismul. Românul de mîine trebuie să se hotărască între tradiţia umilinţei, „capul plecat sabia nu-1 taie“, şi între tradiţia mîndriei de om şi de neam, care a stat în firea lui originală mai nainte, şi care după ce s-a pierdut a fost reînviată prin influenţa idealismului apusean. Dar mai presus de toate, trebuie să se hotărască românul de mîine ca să gonească, clin practica vieţii sale politice, tradiţiile fanarioţilor şi a paşalelor turceşti, adică să înceapă din nou să cinstească precum se cuvine lucrul public, — res pvMica; — fiindcă în cinstirea lucrului public stă sănătatea orişicărei tradiţii şi, prin urmare, a orişicărui naţionalism. Sufletul României Mari nu poate fi o împestriţare de motive adunate după bătaia vîntului, ci o unitate de aspiraţii spre cucerirea unui ideal; el va trebui să fie un cristal, nu un mozaic.
Pentru definirea sufletului României de mîine, — şi mai ales pentru găsirea mijloacelor prin care acest suflet să ajungă la o deplină desfăşurare, sentimentul este •de un ajutor secundar. Sentimentul poate intui o cale dreaptă în viaţa religioasă, dar nu şi în viaţa politică. El poate aci, cel mult, să pregătească buna dispoziţie pentru a se merge pe calea cea dreaptă, cînd aceasta va fi găsită ; calea cea dreaptă însă în politică o găseşte judecata ştiinţifică. Iată de ce, pe viitor, naţionalismul va fi raţional la toate popoarele cari sînt menite să ajungă la o deplină desfăşurare a sufletelor lor.
141
Generaţiile trecute au înţeles naţionalismul ca o credinţă ^izvorîtă din sentiment; generaţiile viitoare vor înţelege naţionalismul ca o convingere politică întemeiată pe ştiinţă.
Aci este răscrucea despre care vorbeam.
Care ar fi fost atitudinea lui Andrei Bârseanu, în , zilele noastre ? Multe pasagii din discursurile sale, şi mai ales din ultimele, mă fac să cred că el ar fi fost de partea viitorului. Adeseori el s-a arătat amărît de puţinele rezultate dobîndite prin propaganda naţională pe care o prezida. O dată a avut curajul să dea conaţionalilor săi de exemplu activitatea altor neamuri. Bârseanu avea presimţimantul că sentimentul singur nu aduce biruinţa-în viaţa popoarelor. Pe viitor va trebui „o muncă intensivă şi statornică, făcută cu pricepere44,; acestea sînt cuvintele lui ; ele vor rămîne. N-a fost Andrei Bârseanu un precursor, dar un presimţitor a fost, şi dintre cei mai limpezi. Sub acest titlu generaţiile viitoare îl vor revendica printre înaintaşi, şi îi vor cinsti memoria.
Sire,
Doamnelor şi domnilor,
Am socotit că n-aş fi putut în mod mai pios cinsti memoria lui Andrei Bârseanu decît insistînd asupra însemnătăţii idealului căruia el şi-a închinat viaţa întreagă, îmi dau eu însumi seama însă că mai înălţătoare i-ar fi fost cinstirea dacă, în loc de a insista numai, aş fi şi expus roadele culese după urma unei' munci intensive şi statornice, făcută cu pricepere pentru întărirea idealului naţional, aşa cum dorea dînsul. N-am făcut-o eu astăzi, dar odată şi odată se va face şi aceasta. Simt că nu este departe momentul cînd, în loc de fraze sentimentale vom avea pentru sprijinirea naţionalismului român o muncă ştiinţifică serioasă. La popoarele culte ale Europei, această muncă este începută. Va începe şi la noi, sînt sigur. Şi va începe mai curînd decît se crede, fiindcă avem nevoie de argumentele puternice ale ştiinţei pentru a ne susţine drepturile naţionale faţă de alte popoare. Pe valurile mişcătoare ale sentimentelor orişicît de adinei ar fi acestea, nu se clădeşte nimic durabil.
149
Drepturile naţionale se dovedesc astăzi prin raţionament ştiinţific. Ştiinţa dă criteriul cel mai sigur, atît pentru cunoaşterea cit şi pentru călăuzirea vieţii unei naţiuni. Afirmările ei n-au nevoie să fie întărite prin plebiscit, pentru a fi valabile ; ele sînt valabile prin logica lor proprie. Principiul autodeterminării, despre care se vorbeşte astăzi aşa de mult în politică, a fost de mult la baza ştiinţei ; el nu este bine aplicat decît în ştiinţă. Cel mai consecvent autodeterminist este acela care făptuieşte conform convingerilor ştiinţifice.
Fundamentul unei naţiuni îl constituesc : înrudirea de sînge ; vieaţa cu tradiţii şi influenţe comune ; corela-ţiunile strînse cu pămîntul, şi multe alte legături de minte şi de inimă, stabilite în decursul unei lungi convieţuiri între locuitorii unei ţări. Toate aceste fapte constituiesc tot atîtea obiecte de ştiinţă. înrudirea de sînge poate fi discutată, cită vreme ea este lăsată la aprecierea sentimentului, ea încetează de a fi discutată îndată ce a făcut obiectul experienţei de laborator. Ştiinţa a găsit mijlocul să ne demonstreze de visu înrudirea de sînge între membrii aceleeaşi naţiuni, fără ură şi fără părtinire. Tot aşa şi cu celelalte fapte. Istoria, geografia, etnografia, sociologia, antropologia le studiază pe rînd, în toată amănunţimea şi obiectiv. Celor cari vor protesta totuşi susţinînd că sînt legături de inimă la fundamentul naţiunii pe cari ştiinţa nu le poate explica, vom răspunde : este mare misterul care leagă inimile omeneşti, în adevăr, dar el nu este mai mare decît misterul care leagă atomi orişicărui corp. A fost ştiinţa în stare să treacă peste acesta din urmă şi să ne dea explicarea legilor naturii, tot aşa va fi ea în stare să treacă peste misterul inimii omului şi să ne dea explicarea vieţii sociale omeneşti. Ştiinţa nu se opreşte însă la cunoştinţă. Savoir c’est pr&voir. După cunoştinţă, prevederea. De ce poate fi capabil sufletul unei naţiuni va şti bine acela care vede clar în acest suflet.
Dar unde rămîn atunci entuziaştii, improvizatorii şi bine intenţionaţii ? Oriunde, numai în fruntea mişcării naţionaliste nu.
*
Şi aceasta nu din cauză că, punîndu-se cercetarea ştiinţifică la baza naţionalismului, omul de ştiinţă are
150
ambiţia să păstreze pentru el locul din fruntea mişcării. Cauza este mai adîncă. Punîndu-se ştiinţa la baza naţionalismului, conducerea acestuia trebuie să se conformeze organizării muncii ştiinţifice. Ea trebuie să treacă din mina individului în mîna asociaţiilor sau instituţiilor. Un individ singur poate conduce mişcarea naţionalistă pe cîtă vreme această mişcare consistă într-o atitudine sentimentală ; dar de îndată ce în locul sentimentului vine argumentarea minţii, rolul individului singuratic scade. Rolul de căpetenie îl are acum colaboraţia dintre indivizi : organizarea muncii specialiştilor în institutele mari de cultură. O mişcare naţională va fi în viitor bine condusă cînd în fruntea ei vor sta institute bine înzestrate din punct de vedere ştiinţific, în care munca este împărţită între specialişti competenţi. Entuziasmul şi improvizaţia nu sînt gonite din aceste institute, dimpotrivă sînt căutate, dar ele sînt tovarăşele, iar nu călăuzele muncii ştiinţifice. Munca ştiinţifică are nevoie să fie întovărăşită şi de multe alte dispoziţii sufleteşti. O colaboraţie rodnică există numai între oameni cari se stimează reciproc şi cari, modeşti şi perseverenţi, se supun disciplinei cerute de scopul comun al operei. Unde nu există stima reciprocă, modestie şi perseverenţă, nu există nici putinţa unei colaboraţii în vederea unei opere vaste. Aşa noi, românii, avem nevoie, în primul rînd, de o mare Enciclopedie naţională în care intelectualul de la sate să găsească, la fiece moment, şi în mod uşor, cunoştinţele trebuincioase lui : de ce nu se începe o asemenea operă ? Ea ar avea asupra culturii naţionale o mai mare influenţă decît toate publicaţiile pe care le împrăştiem cu dărnicie satelor. Generaţia trecută a rămas datoare răspunsul la această întrebare, îl va da oare generaţia de mîine ?
Necesitatea colaboraţiei a fost de altmintreli simţită chiar şi în mişcarea naţionalistă veche. Individul s-a văzut pe sine totdeauna prea mic faţă de un scop aşa de mare, ca acela al mişcării naţionale. Dar organizarea colaboraţiei privea, în trecut, mai mult găsirea mijloacelor materiale de propagandă şi în special apărarea drepturilor cîştigate, decît aprofundarea argumentelor pe
151
care să se sprijine convingerile şi tendinţele naţionaliste. Organizarea veche ducea la formarea de ligi sau de partide politice iredentiste, iar nu la instituţii de creaţie naţională. Foarte rar cînd aceste ligi sau partide îşi luau şi rolul de a înfiinţa instituţii. De regulă mijloacele lor materiale nu se ridicau aşa de sus. Statul singur dispune de mijloace suficiente pentru a susţine institute potrivite cu cerinţele ştiinţei moderne. De aceea o mişcare naţionalistă, întemeiată pe ştiinţă, nici că este posibil să se înfăptuiască decît în mijlocul poporului care se bucură de un stat naţional. La această regulă au fost şi vor fi încă excepţiuni negreşit, dar aceste excepţii sînt plătite cu enorme sacrificii. Noi românii ştim cu ce enorme sacrificii a trebuit să susţinem puţinele institute de cultură pe care le aveam în Transilvania, înainte de întregirea neamului ; institute care erau însă departe de a fi bine organizate ştiinţificeşte pentru a da creaţii în cultura naţională.
Popoarele cu state naţionale puternice sînt singurele în măsură să aibă o mişcare naţională bine condusă, fiindcă ele sînt singurele care dispun de mijloace pentru a susţine înalte institute de ştiinţă. Pretutindeni vedem, în adevăr, statele luînd asupra lor cultivarea naţionalismului. Aceasta este şi logic. Ligile şi partidele naţionale dispar din momentul ce statul ajunge să adune pe toţi membri unei naţiuni în conştiinţa aceleiaşi meniri.
Dacă la noi mai vedem încă ligi şi partide naţionale, cauza existenţei acestora trebuie căutată în faptul supravieţuirii trecutului. De altmintrelea denumirea de naţional, pe care şi-o iau partidele la noi, nu indica deloc un program special de activitate pentru cultivarea naţionalismului, ci un program politic pentru vremea cînd aceste partide vor avea să guverneze. Aproape toate partidele şi asociaţiile noastre sînt naţionale, aceeace însemnează că în denumirea de naţional nu mai stă o diferenţiere.
Prin urmare cultivarea naţionalismului pe viitor o are statul prin instituţiile sale ştiinţifice. De valoarea
152
instituţiilor depinde valoarea mişcării naţionale. Să nu aşteptăm o întărire a naţionalismului acolo unde statul dispreţuieşte organizarea muncii ştiinţifice, lăsîncfcu-se condus de nădejdea că toate au să meargă bine iimdcă este bună intenţie la mijloc. Cu bune intenţii se dobîn-deşte iertarea de păcate, poate : niciodată însă drepturi la viaţa naţională. Muncă intensă şi statornică, făcută cu pricepere : iată dar tot programul viitor al naţionalismului. Andrei Bârseanu a presimţit acest adevăr, viitorul are să-l realizeze.
DE VORBĂ CU
d. C. RĂDULESCU-MOTRU
O istorie a civilizaţiei române... — Kant şi Nietzs-che. — Cine va scrie o „Morală44 ? — Magia cuvintelor. — Avem oare o burghezie ? Debacle !	—
Ţărănismul. Şcolile noastre literare. — Romanul — caricatură.
„Trebuie de văzut dacă nu cumva cei doi termeni ai problemei, care ne par nouă a se găsi în antiteză, conştiinţa, de o parte, şi lumea lucrurilor în sine, de altă parte, nu sînt în fond aspectele uneia şi aceleiaşi realităţi care trece prin momente dif erite; trebuie văzut dacă cei doi termeni ai problemei nu pot fi explicaţi printr-o unitate superioară, în care antiteza lor să apară ca o relaţiune logică.“
„Conştiinţa omenească este o carte deschisă în care se poate ceti evoluţia realităţii
(C. RADULESCU-MOTRU,
Elemente de metafizică, pag. 270)
„Pînă acum, influenţa kantiană a produs la noi această concepţie personală !“
(I. PETROVICI,
Kant şi cugetarea românească — in Revista de filozofie, voi. V, no. l—2f
154
O figură cu trăsăturile destul de accentuate, dar din care orice asperitate a dispărut. Culorile s-au înfrăţit în acest chip de om, apropiindu-se de nuanţa argintului vechi. Nu trebuie să uiţi, cînd te apropii de C. Rădulescu-Motru, că ai înaintea ta un om care e la capătul contemporan al unui întreg şir de ră-zăşi olteni, care n-au fost miluiţi de nici un fel de politică şi care au transmis odată cu pămîntul şi puterile lor aspre sufleteşti. E ceea ce explică poate caracterul personal al concepţiei dlui Motru în studiile sale de metafzică. Glasul domol al acestei energii sufleteşti are o rezonanţă de parcă profesorul de psihologie ar tot vorbi într-o vale împrejmuită cu păduri tăcute. Soare de toamnă. Fire de lumină aurie se îmbină într-o geometrie ciudată pe figura cugetătorului, pe hîttiile si cărţile dinaintea lui.
O ISTORIE A CIVILIZAŢIEI ROMÂNE...
...Da, citesc noua carte a dlui E. Lovinescu. Sînt aproape de sfîrşitul ei. Dar problemele nu-mi sînt necunoscute — şi credeam chiar că au fost de-acum mai mult sau mai puţin rezolvate. Regretul postum al dlui Lovinescu, precum că civilizaţia noastră a rămas cu atîtea veacuri înapoi, numai din pricină că n-am ştiut să fim catolici în vremea cînd catolicismul domina întreaga civilizaţie europeană, e un regret frumos. Dar e numai regret. A seri istoria căutînd argumente pentru o idee centrală e ceva foarte lesnicios, căci istoria oferă argumente pentru toate părerile ; e de-ajuns să ai răbdarea să le cauţi. Evident, ar fi fost foarte bine să fi apărut pe plaiurile noastre un Luther sau un Calvin, care să ne fi dus dintr-o dată în mijlocul civilizaţiei europene... Ar fi izbutit oare să ne facă ' pe toţi — să zicem — catolici, de la Nistru la Tisa, de la Cernăuţi la Bazargic ? N-ar fi rămas oare insule ortodoxe printre noi ? E mai mult ca probabil — şi spectacolul de peste munţi cu românii ortodoxi şi cei uniţi cred că ar trebui să ne vindece radical de regretul dlui Lovinescu. Ortodoxismul nostru — cu toate insuficienţele lui culturale — a avut meritul de a ne fi menţinut unitatea. Fără
155
acest ortodoxism — aşa îmbibat de superstiţii cum era — noi am fi avut soarta Poloniei, care a fost sfîşiată spre a fi „ocrotită44 : o regiune de ruşi, alta de austrraci» alta de germani ! Ortodoxismul ne-a ţinut, fie şi vegetativ, întregi — ca un mare adăpost spiritual. Dacă am fi fost mai culţi în sînul bisericei catolice, se poate presupune ; dar că existenţa noastră unitară de azi ar fi fost compromisă — e sigur.
KANT ŞI NIETZSCHE
...Kant m-a preocupat de mult. O problemă kantiană e subiectul tezei mele de doctorat... Evident,' ell Petrovici n-a enumerat pe toţi kantienii români în articolul d-sale din ultimul număr al Revistei de filozofie... In cursurile mele sînt silit să continui a vorbi de Kant, întrunit în logică intră în chip necesar teoria cunoştinţei» formele de gîndire etc.
Pe Nietzsche l-am descoperit la Lipsea pe la 1892, într-un chip destul de caracteristic pentru evoluţia ideilor noi în epoca noastră. Pentru prima oară am auzit pronunţîndu-se numele lui Nietzsche din gura lui Mentz, un discipol al lui Wundt, în laboratorul căruia lucrasem amîndoi. Germanii nu sînt atît de lesne comunicativi. Faptul că într-o seară ploioasă, la o halbă de bere, ajunsesem la oarecare amiciţie, a făcut pe Mentz să exclame :
—	Se cunoaşte că l-ai citit pe Nietzsche !...
—	Nietzsche ?... Care Nietzsche ?
Şi a urmat apoi căutarea unei cărţi de Nietzsche la Libisch, librarul din Lipsea, librarul meu familiar. Cum auzi numele lui Nietzsche, Libisch îmi spuse :
—	E un autor nou, dar nu e bine să citeşti prima carte care ţi-o cădea în mînă ; n-ai să-l prea guşti. Vorbeşte întîi cu Lauterbach, stă aci deasupra mea, el ţi-ar putea fi de folos...
Lauterbach era un fel de traducător. Trăia mai mult din traducerea tezelor elevilor englezi, italieni, români, în limba germană, şi mai cu seamă din desăvir-şirea genurilor la textele germane ale acelora ; englezii scriau în faţa substantivelor numai un d. ; Lauterbach punea, după nevoie, der, die sau das... Era o meserie ca
156
oricare alta. Tot Lauterbach mUa recomandat să încep cu Genealogie der Moral şi Jenseits von Gut und Bose...
Cartea pe care am scris-o asupra lui Nietzsche n-a influenţat organic, la noi, pe nimeni. Nici oamenii politici, nici oamenii de cultură, nici oamenii de artă n-au fost, la noi, transformaţi în vreun fel oarecare de Nietzsche... Nimeni n-a simţit că Nietzsche anticipa asupra biologiei raselor, teorie care avea să aibe atîta curs în restul Europei. Numai Caragiale a simţit că în Nietzsche se ascundea în primul rînd un temperament extraordinar...
CINE VA SCRIE O „MORALA* ?
...Pînă la construcţia unei noi morale, pe cele mai noi date de psihologie şi sociologie, cred că va trece vreme.
Psihologia noi o facem încă teoretic. Laboratoare de psihologie experimentală noi n-avem, şi abia ni s-au pus la dispoziţie 180.000 lei pentru instalarea primului laborator, în noua clădire a facultăţii. Dar şi localul e încă nesigur. în el aud că s-a mutat laboratorul de fizică, pentru că în localul laboratorului de fizică ar fi fost instalat un sculptor fără locuinţă...
Dar la celelalte facultăţi ale noastre se fac lucrări experimentale, originale ? Nici la fiziologie... Şi ceea ce mă îngrijorează nu e atît legea laboratoarelor, cît lipsa oamenilor doritori de experienţe şi cercetări personale. Nu e un rău individual, ci unul obştesc. Noi nu dăm nici o perspectivă cercetătorilor originali. Studentul îşi ia licenţa în litere sau doctoratul în medicină, şi fuge. Experienţele trebuiesc începute din licee şi şcoli normale, ca studenţii să găsească o raţiune unor cercetări ştiinţifice experimentale. Şi nu se mai poate spune că un laborator de psihologie experimentală ar fi un lux pentru o ţară ca a noastră. în Germania îndrumarea profesională se face numai pe temeiul expertizei psihologice. Poşta, telegraful, aviaţia, mai cu seamă, nu se mai pot lipsi de datele laboratoriilor de psihologie. Muncitorul calificat, care începe să joace un rol atît de important în civilizaţia contimporană, se îndreaptă sin-
157
gur spre laboratorul care-1 luminează asupra adevăratelor lui însuşiri !
...Da, Cursul de psihologie s-a epuizat. Voi scrie un „abrege44 pentru elevii de liceu, şi voi complecta ediţia cea mare în curînd. Logica e aproape gata şi o voi da ia tipar. O Morală ? Nu, nu mă încumet — cu datele ştiinţifice de azi — să complectez sistemul filozofic cu o „morală44... E cea mai grea carte de scris, şi nici nu văd azi cine ar putea-o scrie ! Căci e vorba de criteriu : care e criteriul, în vremea noastră, pentru a face o selecţie şi a stabili o preferinţă în alegerea valorilor ?... Şi care sînt, azi, valorile lumei ?
MAGIA CUVINTELOR
...Apoi starea de azi a conştiinţelor, la noi, e atît de primară, încît a nu voi să scrii o morală e încă o acţiune morală ! „Revoluţie44, „democraţie44 etc. — sînt cuvinte care încă operează magic în lumea noastră. Cine nu e democrat ? Care guvern ? Şi care guvern nu spune o dată la patru ani, ţărei noastre, că e suverană ?...
AVEM OARE O BURGHEZIE ? DEBACLE !
E ceea ce viciază întreaga noastră viaţă socială şi culturală. Sîntem dominaţi, falsificaţi, insultaţi şi jefuiţi de o burghezie factice creată de politică, susţinută de ea şi acoperită de ea. Noi n-avem acea burghezie normal evoluată, după o apariţie firească, precum sînt burgheziile ţărilor apusene. Acele burghezii au în sufletul lor dorul aprig de cîştig, dar susţinut de un spirit de economie şi de o putere de muncă legendare ! Fiul moşteneşte nu numai averea, dar şi spiritul de a o menţine şi multiplica. Burghezia noastră, născută din şansă şi din trafic politic, e întemeiată esenţialmente pe risipă, desfrînare şi echilibrul între desfrînaţi. Ce crezi că e corupţia de azi, ale cărei scandaluri — izbucnite în viaţa publică dintr-o momentană neînţelegere între juisori — răsună în toate ziarele ?... Înainte de război, oamenii din aceeaşi tagmă vindeau indigenate; azi au vîndut paşapoarte.
158
Faptul extraordinar, poate unic în istoria lumii, ca proprietarii să fie cu atîta uşurinţă expropriaţi de pă-mînturile lor, se datoreşte aceluiaşi spirit al norocului. „Vom depune banii la bănci !“ şi-au zis aceşti oameni. Banca, se ştie, e „norocul" vremurilor noastre... Ceea ce vedem că se petrece azi în viaţa publică e semnificativ : sîntem de faţă la prăbuşirea unei false burghezii — e aceî debacle pe care ţara asta trebuia să-l vadă !
In ultimii ani inginerii noştri au cîştigat foarte mulţi bani. Crezi că şi-a făcut vreunul o fabrică ? Nu. Toţi au case — şi acum se-ntreabă cum să le vîndă mai avantajos ! Negustorul român, protejat de omul politic de aceeaşi teapă, nu-şi plăteşte datoriile în străinătate — dar întreţine cai de curse ! Iar deputatul ţărănist X şi-a cumpărat un palat — şi acuma nu ştie cum să iacă rost de parale să-şi instaleze un calorifer...
îţi închipui oare că ţăranul de azi, eu spiritul lui aprig de cîştig, cu forţele lui toate treze, pentru că nu se glumeşte cu munca pămîntului, va putea fi el vreodată expropriat de cineva ? îşi va cumpăra el vreodată cai de curse înainte de a-şi fi plătit ratele la Credit ? Sau clădi o casă, înainte de a şti cu ce o va încălzi ?
Spiritul de creaţie, coloana vertebrală morală a ţăranului român, el va regenera această ţară. Numai burghezia ţărănească, întemeiată pe aceleaşi însuşiri ca burgheziile ţărilor înfloritoare, va mătura definitiv farsa care se joacă de un veac în această patrie a noastră !*
ţărănismul, şcolile noastre literare
...înţeleg prea bine nedumerirea dtale. E drept că de Ia 1900 încoace literatura românească a fost „tiranizată" — zici dumneata — de ţărănism. E domnia micului boier incult, a hoţului de cai, a ţăranului umil şi pela-gros, a preotului imoral. Un roman de curînd premiat de dnii Sadoveanu şi Ibrăileanu cu banii ziarului Dimineaţa e plin de raţe, gîşte şi plăcinte moldoveneşti. Fie
* C. Rădulescu-Motru era însuşi proprietar rural la Buto-ieşii—Mehedinţi (Notă F. Aderca).
159
că se numeşte, adaugi dumneata, sămănătorism (Samă-nătorufy, poporanism (Viaţa românească) sau tradiţionalism {Gînăirea) — şcoala literară ţărănistă apare endemic şi domină cu toată zestrea rustică şi, ce e mai grav, cu toată insuficienţa ei artistică. Progresul real artistic al literaturii române din ultimele decenii, susţii dumneata, s-a făcut împotriva ţărănismului literar care, din vreme in vreme, pentru a nu pierde de tot prestigiul, îşi apropie cite un nelegiuit de artă... Citezi cazul Vieţei romaneşti care a publicat, după Artur Stavri, pe T. Arghezi şi revista Gîndirea, care, alături de arta ră-zăşeascâ a dlui Cezar Petrescu, publică pe Adrian Man-iu şi Lucian Blaga, un simbolist şi un expresionist... Te întrebi ce ar putea înnoi literatura român în ziua cmd spiritul rural' definit mai sus ar regenera şi ar pune stâpînire pe întreaga noastră viaţă publică, şi socială ? Patriarhală, ar rămîne să cinstească mai departe ta Crlşma lui Moş Precu...
Că în literatura ultimilor douăzeci de ani predomină viaţa ţărănească e semnificativ. In afară de alte cauze, să semnalăm pe aceasta : e mult mai uşor, la nai, să scrii o nuvelă sau un roman ţărănesc. Ţăranul are o psihologie unitară şi un decor în care se mişcă firesc. Nu vreau să spun că toţi ţăranii sînt la fel dar cind vei descrie un ţăran — toii ţăranii te vor înţelege !
romanul-caricaturA
Se petrece oare acelaşi lucru cu orăşeanul nostru ? în afară de mahalagiu, care imită moravurile boierilor., „boierii", care au fost creaţi de şansă9 întîmplare şi
javoritism — burghezia noastră de azi — oferă exemplare cu întîmplătoare trăsături sufleteşti, ale hazardului... Ţi-aş putea cita pe Caragiale, care a scris două comedii de moravuri orăşeneşti, dar cind a voit să scrie o tragedie, şi-a ales un mediu ţărănesc. Dumneata îmi citezi cazul a trei scriitori de mare talent care de Ia război încoace au publicat trei romane orăşeneşti. Eu nu le cunosc — dumneata mă asiguri că romanele sînt slabe, nu în ce priveşte meşteşugul scrisului sau viziunea artistică, ci în privinţa personagiilor, care nu trăiesc... E romanul-caricatură, al acestei caricaturi de burghezi f
160
Nici nu se poate să fie altfel ! Singurul roman viu care s-ar putea scrie cu lume de la oraş şi care roman să aibă răsunet în lumea orăşenească e un roman cu cheie : personagiile să fie aidoma, cele din roman cu cele din viaţă, aşa ca cetitorul să ştie cine se ascunde sub nume, să-i identifice. O recunoaştere prin mijloace pur mintale — singura posibilitate de artă superioară — e cu neputinţă în oraşele noastre unde oamenii au comun între ei numai farsa acestei vieţi publice !... Legi de umanitate nu se pot naşte într-o colectivitate masacrată de hazardul cu cele două măşti : şansa şi favoritismul !
Nn, nu aştept invadarea oraşelor de către sate. Ci altceva : invadarea oraşelor de către spiritul burgheziei rurale, care să creeze şi la ’ oraşe o lume dominată de legi organice. Nu ştiu dacă se va mai face atunci literatură ţărănistă cu acelaşi brio ca în ultimii douăzeci de ani — dar literatura română nu va mai cunoaşte roma-nul-caricatură de care am vorbit...
Ultimile cuvinte d. Motru le-a rostit în picioare. Vorbea sufletul lui. Şi atunci o veche imagine, care ne făcea uneori să sur idem, ne-a venit înaintea ochilor : d. Motru, pe un deal din Mehedinţi, priveghind culesul porumbului... Autorul Elementelor de metafizică se adăpostea de soare sub o umbrelă neagră, alături de carele ţărăneşti cu boii dejugaţi, încărcate cu drugi de aur.
Cu d. profesor Rădulescu-Motru, despre destinele culturii româneşti
D. prof. C. Rădulescu-Motru a răspuns la multe in-terviewuri cu prilejul recentei sale sărbătoriri. Ne-am apropiat cu oarecare sfială de d-sa. Nu ne temeam de un refuz, căci profesorul nu refuză niciodată ; ci de o inevitabilă oboseală în discuţie, acum, în chiar săptămîna cînd d-sa a ascultat cele mai multe discursuri şi cele mai ciudate întrebări. L-am găsit cum nu se poate mai dispus să asculte problemele pe care le implicau cele patru întrebări ale noastre.
— Ce-aţi fi aşteptat de la noua generaţie şi ce credeţi despre orientările ei actuale ?
— Eu nu cred că generaţiile se deosebesc atît de mult între ele, după cum par la prima vedere. Cred, de asemenea, că o generaţie nu activează global şi nu se defineşte pe sine decît întrucît e antrenată de o elită, de anumite spirite originale şi puternice, în sensul acesta, fiecare generaţie îşi are misiunea ei de împlinit, adică instinctele spirituale ale poporului cată să se realizeze cît mai mult prin fiecare nouă generaţie, prin elita ei. Sentimentul religios, care deosebeşte noua generaţie de generaţia noastră, e şi el un instinct profund, şi reînsufleţi-rea lui se dator este, după cum se ştie, războiului, întotdeauna, după războaie, se observă o renaştere religioasă. Acum, ce de dreptul, tot războiul poate da naştere şi la o renaştere industrială. Aşa că nu se poate spune la ce ne-am fi aşteptat de la gene-
162
raţia tînără, pentru că aceleaşi împrejurări pot da naştere la fenomene spirituale diverse.
—	Acceptaţi preocupările politice, şi mai ales de politică extremistă, printre tineret ?
—	Tineretul a fost întotdeauna radical, şi e firesc. Citeam de curîncl o carte a lui Wilhelm Steme asupra tineretului german, singurul tineret, de altfel, care acţionează din proprie iniţiativă, şi spre
dreapta şi spre stingă. în Franţa şi în celelalte ţări tineretul nu e atît de radical, iar în Italia el este sub influenţa lui Mussolini, deci nu are liber-tatea de a distinge şi activa. Mă gîndesc dacă se poate spune acelaşi lucru şi despre alt tineret decît cel german. Germanul are întotdeauna un instinct de a d.eveni, das Werden al germanului e un Wer-den &are se schimbă foarte repede. La noi, mişcările extremiste sînt mai mult de imitaţie. Şi, dacă s-ar face statistici, cred, că s-ar găsi cam aceeaşi proporţie şi la bătrînii extremişti din România, ca şi la tineri.
—	Există o filosofic românească, astfel ca să se distingă de celelalte filosofii europene, cu tendinţele ei, cu instrumentele ei de investigaţie şi cu originalitatea ei nestingherită de imitaţii ?
—	Cred că preocuparea, aceasta, de a şti dacă avem o filosof ie originală, e oarecum bovarică. Numai după o trecere de cîteva sute de ani, numai după
ce gîndirea românească se va realiza şi va avea o istorie, se va putea spune ce este filosofia românească şi ce are ea original. Ce-ai fi zis dacă s-ar fi pus întrebarea, pe timpul• lui Descartes, dacă există o filosofie franceză ? Problema imitaţiei este foaste dificilă. E uşor de spus, acum, că cutare autor român e kantian sau hegelian, pentru că filosofia românească, n-a avut încă o istorie, cose să lămurească adevăratele forme. Toate plantele seamănă, cînd sînt de-abia ieşite din germen. Speciile sînt aproape imposibil de deosebit. Trebuie să le laşi să crească, şi de-abia atunci, cînd dezvoltarea lor va fi complet realizată, vei înţelege că forina pe care o are la maturitate se putea ghici din conturul plăntuţei. Acum, cînd filosofia românească stă să se înfiripe, este imposibil de spus ce structură
163
va avea ea, cu ce altă filosofic se va asemăna. Asemănările sînt greu ele făcut, cine ar spune, dacă nu cunoaşte biologie, că pisica şi tigrul e din aceeaşi familie ? Asemănările se observă numai tîrziu; Karl Ivîarx se observă hegelian numai mult după ce opera lui a fost încheiată şi depăşită. Generaţiile viitoare vor trebui sa descopere structura adevărată a filosof iei pe care o facem noi astăzi. O filosofic trăieşte prin ceea ce inspiră ea în viaţa unui popor: cultura, artă, instituţii, reforme. Mă îndoiesc, de pildă, dacă spiritul filosofici franceze a influenţat gîndirea românească. Procedăm prea repede cu analogiile. Pentru că se vorbeşte franţuzeşte în cîteva saloane si penirucă citim literatură franceză, iar studenţii noştri învaţă la Paris, credem că claiorim şi filosofici franceze. Nu avem echilibrul şi obiectivitatea francezilor.
Despre influenţa kantiană se poate spune că a prins nu pentru că avem ghidatori cari se declară influenţaţi de Kant, ci mai ales pentru că gîndirea opusă lui Kant n-a prins în şcolile si universităţile noastre.
De' altfel, drept să spun eu nu cred că există o influenţă apuseană cu adevărat ser loază la noi. Pentru că nu avem, încă, nici un rezultat serios în ace castă privinţă, nu ne-am manifestat în direcţia ciilturii apusene. De aceea n-avem nici un profit. Se vorbeşte despre influenţa franceză. Dar unde e obiectivismul, universalitatea, simţul dreptăţii al francezului — în cultura romanească ?
Noi suntem covîr.fitor de subiectivi. Priveşte presa, care oglindeşte perfect publicul, şi îi dă ceea ce cere. Noi avem mimai o cultură franceză de salon.
— Regretaţi vreo lipsă din activitatea* d-stră ? Credeţi că ar fi trebuii să accentuaţi alte aspecte din opera d-siră ?
— Regret în primul rînd că n-am aprofundat mai mult matematicile. în liceu aveam mori aptitudini, dar după universitate am neglijat matematicile pentru biologie.
în ultimul timp, cred, că nu m-am ocupat îndeajuns
* In textul de bază - evidenta eroare : obiectivitatea
164
de anumite aspecte ale culturii româneşti, explicabile prin mentalitatea specială a românului. Pentru mine, cultura, se desfăşură în două feluri, determinată de două mentalităţi, cu două structuri spirituale deosebite :
1)	există culturi în care individul progresează printr-un efort personal ;
2)	şi există ale culturi în care progresul e colectiv, o o creştere globală. M~am întrebat d.e ce analfabetismul e răspindit la anumite popoare, sau e organic, cum e la noi ?
Uite de pildă pasiunea cărHi la anglo-scsoni şi germani, şi compar-o cu cea de la italieni, francezi, români. La anglo-saxoni şi la germani, progresul e individual, fiecare lucrează şi se luminează singur, se izolează de societate şi progresează singur. La celelalte popoare unde iubirea de carie nu este organică, se observă o ridicare cu masa.
Acestea nu apreciază instinctele individuale. Românul pare individualist, dar el e în fond un colectivist. Românului nu-i place să progreseze, singur prin efortul lui, dintr-un instinct individualist. De aceea analfabetismul nostru se va înlătura anevoie*.
* In volumele sale memorialistice Mircea Eliade se referă la personalitatea lui C. Răduiescu-Motru care i-a fost profesor ia Facultatea de Litere şi Fiiosofie şi, alături de P. P. Negu-lescu şi D. Guşti, unul din membrii comisiei în faţa căreia şi-a trecut, în anul 1928, teza de licenţă. Reproducem această referire şi pentru faptul că întâlnirea la care se referă poate să fie •prilejuită de interviul de faţă : „Îmi amintesc de primele lecţii ale lui Rădulescu-Moiru. Avea atunci numai vreo şaizeci de ani dar arăta mult mai bătrîn. Vocea îi era stinsă, aproape nu mai vedea, mergea anevoie, rezemîndu-se în baston, şi nu recunoştea figurile, nu reţinea numele. Cîţiva ani mai tîrziu, în urma unei operaţii,	reîntinerise	complet. Cînd,	în	1932, la reîntoarcerea din India,	m-am dus	să-l văd părea	cu	zece . ani mai	tînăr.
Dar lecţiile lui clin toamna 1925 mă descurajaseră. Am preferat sâ citesc cu atenţie Cursul de Psihologie, care apăruse cu puţini ani mai înainte.“ (Mircea Eliade, Amintiri, colecţia „Destin11, 1966, p. 113). In Lcs promesses de Vequinoxe (Gallimard, 1980), Mircea Eliade relatează şi alte întîlniri cu C. Răduiescu-Motru după întoarcerea din India, aminteşte în	cîteva rîndiiri de	sprijinul pe care	profesorul	i l-a dat cum	ar	fi publicarea	unor
studii în Revista de Fiiosofie etc.
Răspunsul
d-lui RĂDULESCU-MOTRU
(la discursul de primire în Academia Română a lui loan Petr-ovici)
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor,
Domnilor colegi,
Mulţi consideră discursurile de recepţie ale membrilor Academiei Române, precum şi răspunsurile făcute la aceste discursuri, ea simple complimentări reciproce între academicieni. Ar fi de aşteptat ca acei cari consideră discursurile noastre de recepţie în această lumină să meargă pînă la capăt şi să recomande încetarea lor, cît mai devreme. Complimentările care se ţin lanţ sînt obositoare şi de prost gust. Noi sîntem la al 70-lea an de practică. Mai avem totuşi mult pînă să ajungem Academia franceză, care este la al treilea secol de practică, dar şi 70 ani constituiesc un lanţ de ani destul de lung. Ar îi timpul să le rărim, sau în tot cazul să le ţinem cu uşile închise. Cu toate acestea constatăm că pînă la capăt nu merge nimeni. Discursurile de recepţie atrag public care să le asculte, şi încă un public numeros. în ele trebue să fie ceva c'are să intereseze. Este drept că, în formă, cele mai multe sînt complimentări. Dar complimentările nu sînt toate la fel. Pe lîngă cele banale, sînt unele care sînt ascultate cu atenţie încordată şi chiar cu emoţie. Căci în complimentările cele mai asemănate ca formă, se pot exprima gîndurile cele mai variate. Nuanţele, reticenţele, superlativul laudei, lipsurile şi mai ales insistenţele intenţionate sau neintenţionate, pot transforma în mintea publicului o complimentare în contrarul
166
ei. A complimenta este o artă grea poate cea mai grea artă, cînd ea îţi pretinde, cum este în cazul de la Academie : să elogiezi, ţinîndu-te în marginile adevărului.. Şi încă a adevărului, nu a aceluia din mintea ta, ci a adevărului care are curs în mijlocul instituţiei unde vorbeşti.
Iată de ce, scumpe coleg, eu am ascultat cu emoţie discursul de recepţie pe care ni l-ai făcut. Ai avut să vorbeşti despre un bărbat de ştiinţă, asupra căruia, cît timp a fost în viaţă, rar dacă întîlneai, la doi specialişti,, aceeaşi apreciere. Alexandru Philippide era, pentru unii, creatorul învăţămîntului ştiinţific al limbii române ; pentru alţii, un filolog prolix plin de răutate şi de subiectivism. Teoriile lui erau primite cu încredere oarbă de unii ; cu totală neîncredere de alţii. Scrierea sa din urmă, tipărită între 1923 şi 1928 în două volume, Originea romă-nilor. Ce spun isvoarele istorice ? * stă şi astăzi ca un mare semn de întrebare înaintea noastră. Nu ştim dacă avem de-a face cu lucrarea unui geniu, necunoscut de către aceia în mijlocul cărora a trăit, sau cu lucrarea unui original care n-a ştiut să utilizeze metodic materialul ştiinţific ce a adunat. Discursul de astăzi deschide drum pentru formarea unei aprecieri nepărtinitoare. El este drept pentru Philippide, fără să fie o mustrare pentru detractorii lui. Din caracterizarea pe care ne-ai făcut-o, toată lumea va înţelege. pe savantul solitar de la Iaşi, precum şi rostul muncii lui în evoluţia culturală a ţării. Philippide a fost un bărbat de ştiinţă de o probitate excepţională. .Din nefericire, la el metoda de lucru, prin exces de rigorism, ajunsese neumană. Era un ascet al adevărului.
Discursul de astăzi ne dă însă ocazia de a arunca o privire şi în bogata zestre intelectuală pe care o are acel care l-a pronunţat.
Iubite coleg,
Eşti profesor de Logică şi de Istoria filosofiei contimporane la Facultatea de Litere din Iaşi, şi autorul mai
* Volumul al doilea se subintitula Ce spun limbile română şi albaneză şi a apărut în anul 1927 (n.ed.).
167
multor scrieri filosofice, mult apreciate de cetitori, fiindcă cele mai multe. dintre aceste scrieri s-au tipărit în mai multe ediţii. Cu aceste două calităţi avem tot dreptul să te socotim filosof, şi încă filosof de rasă. Cu toate acestea, literaţii te sărbătoresc şi te revendică ca pe unul de ai lor, invocînd acelaşi drept. Ai publicat şi în ramura literaturii-mai multe scrieri, tot aşa de mult apreciate de cetitori. în filosofic, ai publicat remarcabila monografie asupra Noţiunilor, care a fost urmată la intervale scurte de : Cercetări filosofice, Probleme de logică, Introducere în metafizică, Studii istorico-filosofice, Deasupra zbuciumului şi de multe alte articole şi conferinţe ; iar în literatură : Amintiri universitare, Simţiri rostite, Figuri dispărute, Raite prin ţară, Amintirile unui băiat de familie, Văzute şi trăite, ş.a.
N-am deloc intenţiunea să intru în proces cu literaţii. îmi este teamă că şi dacă voi cîştiga procesul contra literaţilor, se va ridica să te revendice un nou competitor, faţă de care mă simt de mai înainte dezarmat. Literaţii cunosc şi ei prea bine pe acest competitor, fiindcă el nu se prea ascunde de ei, şi nu se ascunde nici de publicul cel mare. Domnia-ta însuţi, iubite coleg, nu faci nimic ca să-l ascunzi. Căci cum ai putea să-l ascunzi ? Ei este talentul de orator, cu care te-ai născut, care îţi dă triumfuri în viaţa politică, şi care poate are tainice legături cu destinul ce-ţi este rezervat.
De aceea, ca om prevăzător, nu insist în proces, şi las literaţilor dreptul să se bucure, în rînd egal cu filosofii, la sărbătoarea cc ţi se face astăzi.
Iubite coleg,
în diferite ocazii, ai indicat singur influenţele care au contribuit la formarea bogatei zestre intelectuale pe care o posezi. în Amintirile unui băiat de familie, găsim portretul psihologic al părinţilor, Ortansa şi Dimitrie Petrovici, de la care au venit primele treziri sufleteşti. Mama Ortansa, rudă de aproape cu poetul T. Şerbănescu, trăise în pensionatele franţuzeşti şi era o admiratoare a lui Victor Hugo. De la dînsa s-a moştenit, desigur, atracţia către o exprimare frumoasă verbală pe care o constatăm în toate scrierile d-tale, chiar de la cele mai
168
tinereşti. Dimitrie Petrovici, tatăl, întrupa o fire opusă, dar care dădea o minunată completare la zestrea, fiului. El era tipul magistratului de profesie, chibzuit la vorbă, punctual la datorie. Dela el vin calităţile de profesor, de mai tîrziu. In Amintiri universitare găsim portretele profesorilor de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, unde ai studiat între anii 1899—1903. Aci ai cunoscut marea personalitate a lui Titu Maiorescu, care a fost hotărîtoare pentru restul carierii d-tale. în 1906, luna noiemvrie, deschizi cursul de Logică şi Istoria filo-sofiei contimporane, la Facultatea de Litere din Iaşi, mai întîi în calitate de conferenţiar, dar curînd, în urmă, în calitate de profesor titular. Cursul era o creaţiune nouă şi a constituit, în 1912, deodată cu numirea d-tale ca profesor titular, o catedră similară cu aceea ocupată de Titu Maiorescu la Bucureşti. în Iaşi ai avut o activitate, ajunsă acum Ia douăzeci de ani, încununată de cele mai mari succese. Lecţiile d-tale sînt audiate de tot ce are laşul mai de elită. Ai ridicat problemele filosofice la rangul unor probleme de imperioasă actualitate culturală. în anii 1926—1927, în calitate de ministru al Instrucţiei Publice, filosofia era chiar pe punctul de a deveni, prin proiectul de lege al învăţămîntului secundar, întocmit de d-ta, un obiect de studiu central, menit să facă legătura între celelalte obiecte de studiu ale şcoalei secundare. în tot timpul profesoratului n-ai pregetat apoi ele a-ţi oferi contribuţia, şi încă o contribuţie bogată, literaturii şi culturii în genere. Ai dus o luptă victorioasă pe mai multe fronturi. Alegerea d-tale ca membru al Academiei Române, în sesiunea generală din anul trecut, a fost consacrarea unor merite unanim recunoscute.
Şi cu toate acestea, iubite coleg, după o activitate atît de merituoasă şi atît de rodnică, sînt departe de a încheia răspunsul meu recomandîndu-ţi odihna, aşa cum ar trebui să se recomande fiecărui om care şi-a făcut datoria. Elita intelectuală a ţării noastre, tocmai fiindcă te-ai dovedit că ai talent şi competenţă, are nevoie de d-ta de astăzi înainte, mai mult decît pînă acum. Căci de astăzi începe pentru ea o perioadă de adinei frămîntări sufleteşti, din care va trebui să iasă rezolvată problema culturii române. Aceea ce Societatea Junimea de la Iaşi, prin şeful ei spiritual, Titu Maiorescu, a pus în discuţie, a fost numai una din laturile acestei probleme, şi nu cea
169
mai esenţială. Junimea a pus în discuţie valoarea împrumuturilor culturale, întru cît acestea, fiind lipsite de fond, erau simple decoruri înşelătoare, lăsînd să se înţeleagă că aceste împrumuturi, dacă ar fi fost îndeajuns de pregătite prin educaţie, ar fi fost folositoare. Problema culturii noastre este cu mult mai cuprinzătoare. Fondul, pe care societatea Junimea cerea să-l armonizăm formei, este pe un plan mai adine decît forma. El nu se lasă să fie transformat prin educaţie. El este propriu fiecărui popor, fiindcă se leagă de destinul acestuia. După societatea Junimea, împrumuturile culturale făcute de noi apusului, erau pripite. După dînsa, ar fi trebuit să aşteptăm pînă ce sufletul populaţiei noastre ajungea să aibă fondul potrivit. în lumina zilei noastre, problema se pune altfel. Pripite sau nu, dacă împrumuturile se fac între popoare cu aceeaşi structură sufletească, ele prind şi sînt folositoare ; dacă împrumuturile se fac însă între popoare diferite ca structură sufletească, ele rămîn în veci sterpe şi deci nefolositoare. Junimea se preocupa de vîrsta culturii şi în consecinţă condamna imitaţiile pe care le fac unele popoare tinere după altele bătrîne, pe cînd noi acei de astăzi ne preocupăm de însăşi fiinţa culturii. Pentru Junimea, cultura este una şi aceeaşi, avînd numai diferite vîrste, pe cînd pentru noi cultura omenirii prezintă anumite tipuri, între care pot exista raporturi, dar nu şi asimilări.
Nimeni altul, ca d-ta, iubite coleg, nu este mai în măsură să contribuie cu folos la rezolvarea problemei care se deschide înaintea noastră. în studiile şi conferinţele d-tale, ai venit pînă aproape de această rezolvare, ţi-ai rezervat însă formularea definitivă. în lucrările ce ai publicat, o mare parte din materialul problemei este pregătit gata. Rămîne de făcut construcţia sintetică a acestui material. Timpul te va constrînge foarte curînd şi la aceasta.
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor,
Domnilor colegi,
La orice popor cultura nu începe deodată cu primele produse spirituale. Căci dacă ar fi să înceapă cu primele produse spirituale, atunci n-ar exista popor fără cultură.
170
Toate popoarele, fie cit de înapoiate, au credinţe religioase, obiceiuri şi o tehnică de muncă rudimentară, în care pătrunde spiritul, prin urmare toate ar avea cultură. Cultura, în înţelesul adevărat, începe din momentul ce între produsele spirituale ale unui popor se stabileşte o unitate de creştere şi de continuitate. Aceasta se întîmplă la câteva popoare numai. Unitatea de creştere şi de continuitate, care dă fiinţa culturii adevărate, se stabileşte în două moduri, după care şi avem două tipuri de cultură : lipul culturii raţionaliste şi tipul culturii autohtone individualiste. Modul în care unitatea se stabileşte în tipul culturii raţionaliste, un tip de altmintreli rar, este acela pe care îl mijloceşte factorul raţiunii. Acest factor tinde să emancipeze pe producătorul spiritual de condiţiile pămînteşti şi să-l ridice la impersonalitate. în tipul culturii raţionaliste producţia spirituală creşte şi se continuă, conformîndu-se unor anumite norme susţinute pe autoritatea raţiunii.- Raţiunea este aci factorul hotărîtor. Ea face din producătorul spiritual o fiinţă în veşnică goană după aceea ce este mai conform adevărului şi ordi-nei logice în genere. în tipul culturii autohtone individualiste — tipul cel mai răspîndit — modul în care se stabileşte unitatea de creştere şi de continuitate este cu totul diferit. în acest tip de cultură predomină instinctul de conservare al individualităţii poporului. Produsele spirituale urmăresc aci nu să se conformeze adevărului, sau or din ei logice, ci vocaţiunii poporului ; adică însuşirilor sufleteşti şi condiţiilor pămînteşti ale acestuia. în amândouă tipurile de cultură, unitatea îndeplineşte aceeaşi funcţiune. Ea asigură creşterea şi continuitatea producţiei spirituale a poporului. însă prin mijloace deosebite, în cultura raţionalistă, unitatea se sprijină pe ordinea întrevăzută de raţiune, pe cînd în cultura autohtonă individualistă, unitatea se sprijină pe afinitatea de sînge şi de tradiţie dintre membrii poporului şi pe legătura acestuia cu pămîntu! pe care îl locuieşte.
Aceste două tipuri nu se găsesc niciodată pure, ci totdeauna împreunate, avînd cînd unul cînd altul pre-cumpănire-a. Tipul raţionalist este rar, rar chiar sub forma tipului care are numai precumpănirea. Tipul cel mai răspîndit este acel autohton individualist. Aceasta a şi făcut pe mulţi etnografi să definească cultura în genere prin caracterele culturii autohtone individualiste.
171
Tipul culturii raţionaliste totuşi, deşi rar, a jucat un rol foarte mare în istoria* omenirii. Prima lui ilustrare, şi pînă acum cea mai strălucită ilustrare, o găsim în Antichitate, ia poporul clin. Idealul suprem al elinului de odinioară era înţeleptul, adică omul care îşi regula viaţa după raţiune. Toată producţia spirituală elină era dirijată după normele unei armonii raţionale, armonii care îmbrăţişau cerul şi pămîntul. In sufletul elinului domina măsura. Arta şi ştiinţa lui erau expresiunea credinţei in măsură şi în armonie.
Această cultură raţionaiistă a elinilor s-a întins asupra imperiului roman, şi apoi, după distrugerea acestuia, asupra tuturor popoarelor europene. Influenţa ei a fost însă variată de la popor la popor. Mai adîncă, decit asupra oricăruia altul, pare să fi fost asupra poporului francez. Dar şi celelalte popoare europene au primit-o îndeajuns. Ea s-a manifestat mai ales în epoca Renaşterii, care a dat, deodată cu reînvierea interesului pentru Antichitate, un impuls hotărîtor dezvoltării ştiinţei moderne, o bază încă şi mai temeinică pentru tipul culturii raţionaliste.
în opoziţie cu tipul raţionalist, care este răspîndit la popoarele europene, cu deosebire la cele occidentale, avem tipul autohton individualist care predomină în orient, începînd cu poporul rus. în tipul acesta, raţionalismul este înlocuit cu mesianismul, adică cu credinţa în unicitatea de - destin a poporului. Mesianismul, într-o oarecare măsură, există şi la popoarele din occidentul european. Bunăoară, el se afirmă foarte mult, în timpul din urmă, la germani. Mesianismul occidental însă nu influenţează dezvoltarea culturii. Messianismul oriental, în schimb, influenţează şi dă unitate culturii. Poporul rus n-are conştiinţa culturii lui decit sub forma menirii pe care el o are de realizat pe lume. Tot aşa şi celelalte popoare orientale care s-au ridicat ia conştiinţa unităţii lor culturale. Culturile de tip raţionalist se susţin pe credinţa în puterea eternă şi invincibilă a raţiunii, iar culturile de tip autohton individualist, pe credinţa în unicitatea destinului lor.
Aceasta este problema culturii, pe latura ei teoretică, cu care toată lumea este de acord.
Există şi o a doua lăture. Aci nu toată lumea este de acord, fiind vorba de viaţa practică.
172
în cultura realizată, adică în viata culturală pe care o trăieşte de fapt un popor, cele două tipuri sînt veşnic in luptă. Tipul de cultură naţionalistă nu poate amnap ia dominare decît dezorganizînd cultura de tip autohtorT Iar aceasta din urmă, pentru a se menţine, trebui** si discrediteze raţionalismul. O luptă surdă se dă in evoluţia fiecărui popor între raţionalism şi autohtonism. Tipul m'*’ "-’alist are de partea sa prestigiul raţiunii care A îii u r , progreselor ştiinţei aplicate, este din ce în ce mai impunător. Tipul autohton are de partea sa tenacitatea instinctului dc conservare al poporului. Victoria unui* tiu asum'' altuia nu este tocmai uşoară, ea se obţine duoă Irămă .aii adinei. Popoarele, care prin poziţia’ i0r aeV,_ )Cd mu prin predimoziţiile lor sufleteşti, sînt adnlo ca sa servească drept teren pentru o asemenea hiehf trec prin mari crize sufleteşti, tragice deseori. De ia o generaţie la alta, elitele lor intelectuale se întreabă ' "încotro mereern ? O generaţie este entuziasmată de cultura raţio'^ . t • a apusului, pe care o imitează în mod ser-rid pe MM a*lă generaţie revine la vechea cultură autohtonă v. rha îi găseşte virtuţi miraculoase. O .~Pnaraţi e cere m mergem cu apusul, pe cînd altă generaţi o cere si m.	după destinul nostru propriu.	v ~
Mi se pare că fără să vreau am revenit la problema culturii noastre, pentru rezolvarea căreia aşteptăm con-tr.il ^ io colegului nostru Ion Petro viei.
. Ti m ă îndoiesc că el ne-o va da.
Tormonii problemei sînt puşi chiar de el în muH^ din seue'M ■«. care le-am citat mai înainte. Jn urm si toarck cu ' m mai ales, cu care începe studiul săuţ "intitulat : Filo Oj.a naţionalismului. „Orice fenomen cip~p.? lume, scrie Ion Petrovici, se poate legitima din două puncte ele vedere : din natura împrejurărilor şi din firea lucru:Por. întâiul fel de legitimare, îndestulător perrPu o clipi, sau chiar pentru o epocă îndelungă, nu palm însă ă statornicească un drept etern ele existenţă. NnmM cel de-ai doilea chip de întemeiere, acel din firea lucrurilor, urnite singur să sfinţească dreptul unui fenomm^ nu perhmi. azi, nu pentru mîine, ci pentru totdeauna*^1 *V'\ tema celor două tipuri de cultură este pusă W* toată latura ci teoretică în aceste cuvinte.	r'~
Tipul raţional îşi legitimează dreptul la o eternă existenţă pe faptul că este în firea lucrurilor ; el fiind
173
statornicit nu de pe azi pe mîine, ci pentru totdeauna.
Tipul autohton se legitimează doar de natura împrejurărilor !
Şi cu toate acestea, ce ar fi să însemneze oare o cultură pentru eternitate ? O cultură care iese din firea eternă a lucrurilor, este ea potrivită popoarelor, ■— acestor efemere grupări etnice, destinate să trăiască perioade lungi, în adevăr, dar perioade care totuşi au un sfîrşit ? Eternitatea este ea oare de esenţa culturii ? Cu aceste două întrebări venim la a doua latură a problemei. Cine ar putea răspunde afirmativ ?
A se conforma cu firea eternă a lucrurilor a fost de cînd lumea suprema ambiţie a omului. Dar şi suprema lui vanitate. Conformarea aceasta nu o poate realiza, în orice caz, cultura omenească, care este un produs al timpului. Pentru produsele timpului împrejurările sînt hotărîtoare.
De aceea culturile autohtone individualiste nu vor putea fi niciodată înlocuite în mod radical de cultura raţionalistă. Aceste două tipuri de cultură vor trebui să vieţuiască laolaltă în compromisuri mai mult sau mai puţin durabile.
Un asemenea compromis este însăşi cultura naţională română.
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor.
Domnilor colegi,
Prin intrarea în Academie a lui Ion Petrovici* se accentuează în sinul secţiei literare o schimbare care a început de vreo cîţiva ani. Această secţie avea, prin vechiul statut al Academiei Române, sarcina de a se ocupa cu diversele chestiuni literare şi filologice, făcînd în acest scop publicaţiuni critice şi lexicografice, în primul rînd publicînd un dicţionar al limbei române, care să servească drept îndreptar scriitorilor pentru mai tîrziu. Prin alegerea noilor săi membri, această secţie şi-a exprimat intenţiunea de a-şi lărgi planul de activitate. Din o secţie pur literară-filologică, ea intenţionează să devină o secţie culturală, în care alături cu preocupările pentru literatură şi filologie, care rămîn, bineînţeles şi
174
de aci înainte, pe prima linie, să meargă unele noi pentru artă şi filosofie. în noul statut al Academiei schimbarea începută a şi fost legalizată. Secţia literară are, de aci înainte, în grija sa cultivarea şi punerea în valoare a creaţiunilor filosofice, deopotrivă cu a celor literare, artistice şi filologice.
Socotesc că această lărgire de plan este fericită, şi mă bucur că pot să o justific, fără a mai recurge la alte argumente, prin primirea în mijlocul nostru a unui coleg de valoarea profesorului de filosofie Ion Petrovici.
Iubite coleg, cum vezi, eşti bine venit.
Răspunsul d-lui prof.
C. RĂDULESCU-MGTRU
(ia., discursul de primire în Academia Română a lui Gh. Petraşcu)
Domnule preşedinte,
Domnilor colegi,
Onorat auditoriu,
La frumosul discurs rostit do colegul Gheorgae Petraşcu, prin care s-a evocat cu o caldă şi sinceră admiraţie contribuţiile aduse de primii noştri artişti pictori Ia dezvoltarea artei plastice în -România, s-ar fi cuvenit să urmeze discursul unui coleg, care cu o egală compe-tinţă în specialitate să înfăţişeze amănunţit şi marea contribuţie adăogată de însuşi dl Gheorghe Petraşcu la opera predecesorilor săi. Poate că acest răspuns ar fi făcut pe dl Petraşcu să sufere în modestia sa, el ar fi fost însă o binemeritată r cunoaştere a muncii încordate pe care dînsul o susţine do mai bine de treizeci de ani. Dar Academia are în momentele acestea inconvenientul de a nu avea în mijlocul său un artist pictor pe care să-l însărcineze cu un asemenea răspuns, seria membrilor săi, din specialitatea picturii, fiind inaugurată de abia anul trecut cu alegerea sărbătoritului de astăzi. Dl Petraşcu va trebui să asculte răspunsul unui coleg care, străin de atmosfera muncii de atelier şi deci fără o iniţiere ir- ’.im 1 în tainele creaţiei picturale, va fi departe de a-1 judeca şi clasa ia justa sa valoare, aşa cum ar fi făcut-o un artist de seamă. Va fi nedreptăţit. Nimeni strică. Sînt inconveniente de care nu putem scuti pe acela care vine cap de serie. Să fim mulţumiţi că, odată seria începută, şi încă într-un mod aşa de strălucit, Aca-
176
Domnule Preşedinte,
Domnilor Colegi,
Onorat Auditoriu,
Secolul trecut, în care s-au aşezat la noi începuturile artei plastice, a fost dominat de imperioasa poruncă a afirmării naţionalităţii. în toate ramurile vieţii noastre publice se urmărea, înainte de orice, dovedirea dreptului pe care neamul românesc îl are la o suveranitate naţională. Sub influenţa acestui scop, constatăm că, între primii noştri pictori cu renume, mulţi, fără să-şi schimbe metoda de lucru învăţată la străini, ba de multe ori imi-tînd chiar pînă îa serviîitate metodele străine, alegeau totuşi pentru pînzele lor motive cu caracter naţional : pe unele, din istorie ; pe altele din înfăţişările actuale ale pămîntului şi ale populaţiunii româneşti. De multe ori chiar artiştii, străini de origină, după ciţiva ani de şedere la noi, făceau Ia fel. Toată lumea era mulţumită, cînd pe pînzele pictate vedea răsfăţîndu-se : figuri, scene sau peisaje naţionale. Afirmarea naţionalităţii se credea prin aceasta pe deplin satisfăcută. Pictura era naţională, fiindcă pe ea se înfăţişau subiecte naţionale. Secolul trecut nu mergea mai departe cu cerinţele sale naţionaliste.
Noi acei de astăzi sîntem mai pretenţioşi. Naţionalismul nostru merge spre un adînc sufletesc necunoscut celor din secolul trecut. Originalitatea pe care o are artistul în concepţia realităţii, şi măestria tehnicei lui, sînt pentru noi cu mult mai importante, la determinarea naţionalităţii, de cum este alegerea subiectului. Acelaşi subiect poate fi tratat de pictori cu totul străini unii de alţii. Scenele din Biblie, bunăoară, au servit drept subiecte pentru pictori din toate ţările şi din toate timpurile. Aceasta n-a împiedicat despărţirea acestor pictori în diferite şcoli naţionale. Căci în vederile timpului nostru, repetăm : nu culoarea etnică a subiectului pictat, ci tipul sufletesc la care aparţine originalitatea creatoare a celui care pictează, precum şi acel „ce“ particular, care diferenţiază măiestria tehnică a unui pictor faţă de alt
177
pictor, constituiesc criteriile care hotărăsc cărei naţionalităţi aparţine pictorul.
In activitatea comercială lucrurile se petrec altfel. Aci categoria etnicului se confundă cu categoria naţionalului. Aci produsul muncii unui român, fie original sau nu, se socoteşte produs naţional şi intră în circulaţia valorilor din comerţ. In activitatea artistică însă nu orice produs ieşit din mîna unui român este şi naţional. în această activitate caracterul naţional este rodul unei cuceriri spirituale : naţional în artă este produsul care corespunde unui anume tip de creaţie şi unei anumite măestrii de tehnică. Comerţ naţional au toate popoarele ; artă naţională au numai popoarele dotate cu originalitate. Aceste adevăruri sînt banale pentru cunoscătorii în ale artei, ele trebuie totuşi să fie repetate, fiindcă se găsesc încă mulţi în publicul nostru care judecă în problemele de artă cu mentalitatea formată la şcoala materialismului economic.
Dacă subiectul nu hotărăşte de caracterul naţional al unei picturi, el hotărăşte încă şi mai puţin de valoarea acesteia. Un pictor original poate face dintr-un subiect luat din viaţa obişnuită, zilnică, o operă de mare valoare, pe cînd un pictor fără originalitate poate face dintr-un subiect cît de majestuos o operă fără nici o valoare. Pentru pictorul mare, nu există pe lume scene din viaţă potrivite artei şi scene nepotrivite, peisaje artistice şi peisaje neartistice, căci armonia frumosului nu stă în afară de ochiul lui, pentru a fi prinsă cum prinde fotograful pe placă forma lucrurilor externe, ci stă în constituţia sa internă sufletească. Lumea înfăţişată de el pe pînză este o realitate nouă pe care el şi-o construieşte singur dinlăuntrul sufletului său, iar nu o simplă copie. Arta cea bună, cea adevărată, este izvorîtă dintr-un suflet original. Fie cît de bogat în impresiuni, mediul în care îşi petrece viaţa un popor prin el însuşi nu determină caracterele artei pe care o va produce poporul. Sub cerul limpede al Egiptului s-a produs o artă rigidă, monumentală ; sub cerul nouros al Olandei, dimpotrivă, o artă plină de colorit şi de vioiciune. Cum este sămânţa originalităţii aşa este şi arta. Dintr-o sămînţă amestecată şi impură, iese o artă dezordonată, fără personalitate şi fără caracter naţional ; dintr-o sămînţă curată ca lamura,
178
iese o artă care se continuă şi face admiraţia lumii. Sunt popoare cu vocaţie artistică, şi popoare fără o asemenea vocaţie !
Iubite Coleg,
Felul natural în care Domnia-Ta ai început cariera de artist, completa lipsă de afectare în alegerea subiectelor, precum şi succesul crescînd obţinut din partea publicului, la fiecare operă nouă, fără nici o sforţare sprijinită pe reclamă, sau pe mijloace nepermise, ne dau. dreptul să afirmăm că munca d-tale de pictor este încă unul dintre strălucitele momente prin care trece realizarea vocaţiunii artistice a poporului nostru. Alături de Nicolae Grigorescu, I. Andreescu, Ştefan Luchian, Ştefan Popescu, Camil Ressu, J. Al. Steriadi şi alţii, sînteţi printre forţele creatoare care dibuiesc drumul picturii naţionale, cu care avem să ne mîndrim în viitor.
Sînteţi născut în Tecuci în anul 1872, unde v-aţi făcut şi primele studii şcolare. Merituosul profesor de ştiinţele naturale, Teodor Nicolau, care mai tîrziu s-a distins ca director al Liceului Internat din Iaşi, a fost cel dintîi care vă semnalează talentul la desemn şi vă. îndeamnă să urmaţi o Şcoală de Arte Frumoase. Minte aşezată cum eraţi, şi cu obiceiurile potrivite vieţii liniştite şi patriarhale, vă menţineţi pe linia studiilor care duc la cariere sigure. Faceţi bacalaureatul în 1892 şi vă înscrieţi la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în secţia Ştiinţelor Naturale ; atras la aceasta în bună parte, desigur, de afecţiunea pe care o păstraţi vechiului profesor de ştiinţe naturale de la Liceul din Tecuci. Talentul la desemn însă semnalat de profesorul Nicolau nu vă dă pace. Anul următor, pe lîngă Facultatea de Ştiinţe, vă înscrieţi într-o doară, cum zice românul, şi la Şcoala de Arte Frumoase.
Acum eraţi prins de arcanul lăuntric al vocaţiunii. Şi pentru totdeauna.
Primele încercări pe care le faceţi în Şcoala"-"de Arte Frumoase, astăzi Academia de Arte Frumoase, atrag atenţia lui Nicolae Grigorescu, care se găsea pe atunci în culmea gloriei. Marele artist vă cinsteşte de îndată cu protecţia şi prietenia sa. Prin recomandaţia lui, iată-vă
179
înlesnit de Ministerul Instrucţiei Publice, pe care îl deţinea atunci Spiru Haret, cu mijloacele de a putea merge să continuaţi studiile în străinătate. După o scurtă şedere la Miinchen, vă găsiţi Ia Paris, în Academia Julien, printre elevii Iui Bourgoureau şi Gabriel Ferrier. în Paris staţi patru ani, muncind în ateliere de pictură şi vizitînd muzeele.
In 1900, împreună cu alţi colegi, constituiţi ^Societatea Tinerimea Ardsiicăg căreia i-aţi rămas tot timpul credincios luînd parte la toate manifestările ei artistice.
în acelaşi an faceţi prima expoziţie personală la Ateneul din Bucureşti. Din primul moment sînteţi apreciat si încurajat. Barbu Delavrancea, primar al Capitalei pe acea vreme, urm în d recomandaţiile prietenului neclintit pe care îl aveaţi în Nicolae Grigorescu, reţine pentru localul municipiului cîteva pînze, între care După ploaie la Agapia, un admirabil tablou, în care verdele de smarald pe care îl au arborii din grădina unei maici din Agapia se armonizează în mod măiestru cu rosul fructelor pe care le poartă mărul de la mijlocul gradinei, cu negrul în care se înfăţişează gardul din faţă şi cenuşiul munţilor din fund ; iar bine cunoscutul arhitect loan Mincu scrie, cu aceaşi ocaziune, un articol în revista Literatura şi arta română care sfîrşeşte astfel : „Plini de încredere în talentul real al dlui Pe trase u îi urăm şi pe viitor aceeaşi dragoste şi putere de muncă de care ne dă astăzi o probă atît de convingătoare şi care mai tîrziu îi vor asigura, sîntenr convinşi, un Ioc de frunte printre maeştrii reprezentanţi ai artei române44.
Arhitectul Mincu nu s-a înşelat. Dragostea de artă şi puterea de muncă nu v-au părăsit; dimpotrivă ele s-au .accentuat an după an. Motivele picturale devin din ce în ce mai variate, dar aceea ce vă atrage mai mult sînt motivele patriarhale : casele albe bătrîneşti, cu ceardacele înflorite şi cu acoperiş de şindrilă, clopotniţele vechi şi curţile tihnite de mănăstire, în care culorile joacă liber în voia unui desemn, fără conture ţepene, ca muchiile de cuţit. Culorile vă fascinează prin infinita lor varietate de nuanţe şi prin profunda sensibilitate pe care v-o deşteaptă în suflet. Acolo unde ochiul obişnuit vede suprafeţe colorate la fel cu toate celelalte d-ta vezi o lume. întreagă de mister ; o lume în care fiecare
100
culoare îşi are firea şi afinitatea sa proprie ; acolo unde ochii altora n-au ce vedea, fiindcă sufletul care îi poartă, stăpînit de vulgar şi de practic, îi face să fie orbi la frumuseţe, măiestria d-tale transformă tot ce stă înaintea ochilor în lumină şi poezie : natura moartă, la d-ta, îşi recîştigă viaţa ; lucrurile risipite, cînd pe o masă, cînd într-un colţişor de atelier, încetează de a mai fi moliierente unele pentru altele şi se structurează laolaltă unitar şi ritmic ; tăbăcăria, care stă să o sufle vintui do pe rlpele aspre ale Balcicului, precum şi casa dărăpănată a olarului ■ din Turtucaia, prin ce vrajă ascunsă a: reuşit d-ta să le scoţi din realitatea lor banală, pentru a le da farmecul cu care trăiesc pe pînza d-tale ?
Iubite Coleg,
Ai Învins vulgarul, indiferentul, urîtul, transfer--irundu-le în lucruri frumoase. Ai adăogat astfel încă o piatră de temelie la clădirea culturală a poporului nostru.
Zilele trecute, vizitîndu-ţi elegantul atelier clin Bucureşti, pe cînd priveam Ia operile de valoare din jurul meu, fără voie gîndul meu a fost tentat să scruteze în genealogia d-tale izvorul care ţi-a adus atîtea daruri sufleteşti. Priveam îndelung pînzele şi, cu cît mă adânceam în privirea lor, un cortegiu întreg de imagini îmi răsărea în minte. Parcă vedeam apleeîndu-se asupra lor figuri blajine de femei, care căutau în împerecherea culorilor pictate modelele de rîuri pe care Ie aveau brodate pe cămăşi ; mai vedeam figuri de ţărani, care aveau ochii mari deschişi la perspectivele de lumină, nebănuite sub cerul ţării lor ; şi mai vedeam încă cum în chip stăruitor se aplecau asupra pînzelor d-tale figuri de oameni mulţumiţi ca şi cum ar fi voit să pipăie cu mina carnaţia suavă a trupurilor sănătoase şi fericite pe care le-ai pictat. Astfel te-am văzut ieşind, cu darurile d-tale artistice, din anonimul suflet artistic ai poporului românesc ; picătura chemată să mărească izvorul de inspiraţie al generaţiilor viitoare de pictori.
181
Domnule preşedinte,
Domnilor colegi,	(
Onorat auditoriu,
Rareori, la primirea unui membru nou, s-a stabilit intre membrii Academiei noastre un acord aşa de repede, ca în cazul primirii colegului Gheorghe Petra-şcu. Specialiştii şi opinia publică îl indicau deopotrivă. A fost destul ca noua organizare a secţiilor Academiei să rezerve artiştilor pictori un loc pentru ca numele lui Gheorghe Petraşcu să fie pus înainte.
Succesele sale erau în continuă ascensiune.
După primele expoziţii organizate în ţară, ia parte în 1906 la expoziţia internaţională din Munchen unde este remarcat.
Apoi expune din nou în ţară în anii 1909, 1912 şi 1915. în acest din urmă an, într-un mod masiv, cu numeroase lucrări, dintre care 70 sînt reţinute din chiar ziua deschiderii.
Apoi, de atunci şi pînă astăzi, urmează cincisprezece expoziţii anuale, însoţite toate de preţuirea amatorilor de artă şi a specialiştilor. în studiile apărute în gazetele şi revistele timpului reputaţia îi este stabilită. Gheorghe Petraşcu este socotit tot mai indiscutabil ca un fruntaş al picturii noastre contimporane, recunos-cîndu-i-se calităţile rare de colorist ; cunoştinţa meşteşugului ; seriozitatea, adâncimea şi dragostea cu care îşi priveşte motivul ; viziunea largă, sintetică şi, pe deasupra de toate, conştiinciozitatea întregii sale opere.
în 1925, la salonul oficial din ţară, juriul îi decerne premiul naţional pentru artă.
Activitatea sa nu slăbeşte însă.
La 1930 îl găsim prezent la expoziţiile din Haga, Amsterdam şi Bruxelles, şi semnalat cu elogiuri. La 1933, cu împlinirea vîrstei de 60 de ani, deschide o expoziţie retrospectivă în sala Dalles din Bucureşti, cu aproape 400 lucrări, tablouri şi desemne. La doi ani în urmă participă cu zece lucrări la expoziţia din Bruxelles, unde i se rezervă unul din panourile principale în sălile pavilionului român.
în fiecare an, dacă nu cu o expoziţie, vine în orice caz cu o lucrare nouă. Gheorghe Petraşcu este unul
182
dintre cei mai productivi, dacă nu cel mai productiv artist al nostru.
Productivitatea nu-1 împiedică însă să se perfecţioneze. Cu cît înaintează în vîrstă, el devine mai exigent faţă de sine însuşi.
Frumoasă şi rară însuşire, mai ales la un artist care ar avea tot dreptul să se odihnească pe laurii cîştigaţi.
Iubite coleg,
Intrarea d-tale în sinul Academiei Române a însemnat pentru toată lumea românească o binemeritată consacrare a muncii stăruitoare şi productive pe care timp de mai bine de treizeci de ani ai susţinut-o pe terenul artei picturale.
Alături de genialul nostru coleg George Enescu, d-ta reprezinţi în mijlocul nostru ceva mai mult deeît consacrarea unei munci bine întrebuinţate. Domniile-voastre, cei doi reprezentanţi ai artei, ne daţi o frumoasă promisiune pentru viitorul culturii artistice române. V-aţi ridicat amîndoi cu atîta siguranţă, prin propriile d-voastră puteri ; v-aţi pus la întrecere, în condiţii egale de luptă, cu cei mai renumiţi artişti ai lumii, unul în concerte, altul în expoziţii internaţionale, şi aţi reuşit să smulgeţi aplauze de la un public, care în parte prin voi afla de existenţa artistică a neamului care v-a născut ; aţi fost atît de siguri pe talentul vostru, încît aţi risipit şi ultimele ezitări asupra puterii de creaţie artistică a poporului românesc.
Aşteptăm, de astăzi, cu toată încrederea pe viitorii noştri creatori artişti.
Iubite coleg,
La sfîrşitul discursului d-tale, la plăcerea de a te fi ascultat ai adăugat şi o surpriză. Ne-ai dăruit un tablou, Interior de atelier, de care ştim că te leagă amintiri duioase. Este înfăţişarea interiorului de atelier, în care ai lucrat la Tîrgovişte atîtea lucruri frumoase. L-ai dăruit ca să ne fie o primă piatră de fundaţie la viitoarea
183
galerie de artă din Palatul Academiei. Pentru noi, el este ceva mai mult. Este simbolul nemărginitei dragoste cu care primul artist pictor, ales membru al Academiei Române, aduce cu el, ca prinos acestei instituţii, tot ce avea mai scump în practica carierii sale : munca de atelier.
Fii bine venit, iubite coleg, în noul interior de muncă, pe care ţi-1 oferă Academia Română.
ACTUALITATEA
LUI
TITU MAIORESCU *
I
Viaţa lui Titu Maiorescu, căruia zilele acestea i se ■cornomorează o sută de ani de la naştere, pentru un amator de evenimente senzaţionale, nu prezintă date prea interesante. Născut în 1840 la Craiova, unde tatăl său, Ion Maiorescu, ocupa locul de director la gimnaziul local, el îşi face şcoala secundară la Viena, în vestitul gimnaziu Theresianum, unde a fost primit ca o favoare făcută de guvernul austriac tatălui său. şi din care gimnaziu a ieşit ca premiant de promoţie. A continuat apoi studiile universitare în Germania, la Berlin, şi o scurtă vreme apoi la Paris. Venit în ţară cu titlul de doctor în filosofie şi licenţiat în drept, a fost numit întîi magistrat la Bucureşti, apoi în 1863 merge la Iaşi, ca profesor la şcoala de la Trei Ierarhi şi ca profesor la Facultatea de Litere. La 1873, este ministru de Instrucţie Publică pentru prima oară. Rămîne în Bucureşti de aci înainte, unde practică avocatura pentru a-şi susţine viaţa, deoarece locui de la Universitatea din Iaşi îl pierduse. Este reintegrat la universitate în 1884, de astădată la Bucureşti. Ocupă în diferite rînduri din nou locul de ministru al Instrucţiunii Publice, de ministru de Justiţie, de ministru de Externe şi, către sfîrşitul vieţii, de
* Conferinţă ţinută la Radio-Bucureşti, în ziua de 17 februarie 1940 {n. a.).
185
prim-ministru. Moare în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, în vara anului 1917.
Dacă, din punctul de vedere al evenimentelor externe, viaţa sa nu prezintă date interesante, din punctul de vedere al desfăşurării ei sufleteşti însă, viaţa lui Titu Maiorescu este aproape dramatică.
în ea ni se înfăţişează un bărbat care, fiind înzestrat de la natură cum nu se poate mai fericit şi cultivat în şcolile cele mai bune ale timpului său, pus de împrejurări să-şi facă o carieră într-o ţară în oare era absolut nevoie de bărbaţi cu talent şi cu cultură, lupta totuşi din greu şi, departe de a fi îmbrăţişat de toată lumea, este dimpotrivă duşmănit şi pus la carantină.
Viaţa lui Titu Maiorescu va rămîne, pentru multă vreme la noi, ca un exemplu clasic pentru a ilustra destinul nenorocit pe care îi au aceia cari, prin valoarea lor, depăşesc nivelul de mediu în care sînt aduşi să trăiască.
Lui Titu Maiorescu, i se poate aplica zicătoarea : într-ai lui a fost, dar ai lui nu l-au cunoscut.
II
De trei ani se vorbeşte de Titu Maiorescu aproape tot aşa de mult, dacă nu şi mai mult, de cum se vorbea în timpul vieţii lui. Se pare că adevărata lui actualitate, pentru opinia noastră publică, începe de acum înainte. A format, mai întîi, persoana iui un subiect de aprinsă discuţie după publicarea primului volum din Însemnările zilnice, în 1937. Cititorii acestor Însemnări îl cunoscuseră sau nu, personal, nu-şi puteau ascunde mirarea, că figura lui Maiorescu aşa cum se desprinde din însemnări este cu totul deosebită de figura păstrată în amintirea contimporanilor. în amintirea contimporanilor, trăieşte un Maiorescu olimpian, rece şi mai presus de patimi, pe cînd în Însemnări, întîlnim un Maiorescu, 'om ca toţi oamenii, în luptă cu greutăţile vieţii şi în unele clipe pe pragul disperării. S-au găsit chiar unii care au făcut dlui I. Rădulescu-Pogoneanu, acela care a îngrijit publicarea, o acuzare din faptul că s-a purtat prea cre-
186
dinei os în executarea însărcinării sale şi n-a distrus pa-sagiile care contraziceau figura fixată de amintire.
După discuţia asupra persoanei, acum a venit la rînd discuţia asupra operei sale, cu ocazia centenarului sărbătorit în săptămâna trecută.
Şi în privinţa operei, aceeaşi schimbare de perspectivă.
Cei mai mulţi dintre contimporanii lui Titu Maio-rescu au avut, şi poate unii dintre aceia cari mai trăiesc au încă, despre opera literară a lui o idee cu totul falsă. Ei au considerat-o ca fiind opera unui teoretician conservator, care a scris-o sub influenţa filosofiei cosmopolite şi pesimiste a lui Schopenhauer, fără pic de iubire şi înţelegere pentru sentimentele naţionaliste. Lupta lui Maiorescu contra poeziei de declamaţii patriotice ; stăruinţa lui îndîrjită pentru a pune în concordanţă scrierea limbei cu logica erau, după aceşti contimporani, interpretate cu totul de-a-ndoaselea. Toate in-tenţiunile lui au fost bănuite. El a fost, în viaţa noastră parlamentară, unicul ministru care, la prezentarea unui proect care şi astăzi ar face cinste unui ministru, a primit vot de blam din partea reprezentanţilor propriului său partid. O ilustrare a nepopularităţii cum nu se poate mai pe faţă. Acolo unde oricare alt ministru ar fi reuşit, Titu Maiorescu n-a reuşit. Astăzi însă lucrurile s-au schimbat. Opera lui Titu Maiorescu este pe deplin recunoscută. Nu se mai vorbeşte de cosmopolitismul şi de pesimismul schopenhauerian, ci, dimpotrivă, se recunoaşte într-însul unul dintre principalii îndrumători ai culturei naţionale. Aceea ce el numea „naţionalismul în limitele adevărului^ s-a constatat că este singurul naţionalism potrivit cu destinul neamului românesc.
In felul acesta, atît în aceea ce priveşte persoana, cît şi în aceea ce priveşte opera, o schimbare de perspectivă s-a săvîrşit, care îl readuce în plină actualitate. Il vedem, ca persoană, mai puţin convenţional de cum îl vedeau cei dinaintea noastră. Iar ca autor de critică literară, orator şi om politic, îl înţelegem de-abia acum în adevărata sa valoare.
187
III
Care este cauza acestei schimbări- ? Ce s-a petrecut în anii care au urmat mor ai lui ?
S-a petrecut un lucru foarte îmbucurător pentru noi. Obiceiuri c i1 :ile şi idealurile noastre au ajuns să se pună, în am pas cu obiceiurile, ideile şi idealurile lui Titu Mairru . \ Acum cl este de actualitate, fiindcă noi ne-am aprc_ In de el.
A urît el m' miima şi nesinceritatea ; şi-a îndeplinit profesiunea de ;rAesor şi avocat cu punctualitate şi conştiinţă, aceasta a fost îndeajuns pentru ca figura sa să apară’ în • ochii contimporanilor, într-un văl de legendă. S’-a făcut din el o statuia în atitudine olimpică ; i s-au atribuit gesturi studiate Ia oglindă ; şi o inimă rece la tot ce este românesc. Astăzi însă, cînd minciuna şi nesinceritatea au devenit mai rare în viaţa noastră politică ; cînd şi la noi s-au înmulţit profesioniştii conştiincioşi, astăzi Ivlaiorescu reintră în rîndurile noastre, ale oamenilor naturali ; ei rămîne mare fără a mai avea nevoie totuşi de vestmântul legendei. Iar însemnările îl fac actual.
Mai interesante sînt împrejurările care aduc asupra operei sale lumina actualităţii. Aci, întîlnim o adevărată revelaţie în orientarea opiniei publice.
Scrierile privitoare la ortografie şi la limbă au fost totdeauna urmărite la noi cu interes. Dar cu un interes altul decît acela de astăzi. înainte, autorii lor urmăreau să dovedească printr-însele latinitatea noastră şi de~ aceea, în ceeace priveşte vocabularul, ei îngroşaţi numărul cuvintelor de origină latină în paguba cuvintelor do altă origine ; iar în aceea ce priveşte ortografia, din aceeaşi intenţiune, ei recomandau un scris care să semene unei limbi neolatine pentru a face impresie Ia vedere. Titu Maiorescu urmăreşte alt scop în scrierile sale asupra ortografiei şi limbei române. El vrea o limbă, scrisă şi vorbită, nu în vederea documentării istorice, sau a plăcerii estetice, ci în vederea extensiunii culturei în rîndurile poporului. Pentru dînsul, menirea limbei este nu numai de a asigura continuitatea cu trecutul, ci mai ales de a mijloci progresul pentru viitor. Limba românească, după Titu Maiorescu, trebuie vor-
188
bila şi scrisă aşa cum poate fi înţeleasa de o cit mai întinsă populaţie. Ea este un factor de cucerire a spaţiului naţional, iar nu un testimoniu al origine!.
Nu ştiu dacă în această părere opinia noastră publică este alături de Titu Maiorescu. Ştiu însă că oamenii de ştiinţă de specialitate slnt de partea lui. Şi mai ştiu ca, zilele trecute, unul dintre cei mai de seamă filologi de limbile romanice, profesorul Gamilhcheg din Berlin a sus'imit, în şedinţa de deschidere a Academiei de Ştiu ne din capitala Germaniei, tocmai părerea lui Titu UT vescu. Limba română vorbită, a zis Gamillscheg, a Tos. .accorul viu prin care s-a format şi s-a extins cultura românească. Unitatea poporului român, în hotarele lui v. e astăzi, este o creaţiune a unităţii lui ele limbă. Ac''-.că unitate a constituit matricea în care s-au con-iu;ii seminţiile diferite de la origină.
Iotă cum Titu Maiorescu izbuteşte să se menţină în net"” litate.
im dc'irea cu care s-a sărbătorit comemorarea lui în ne acescea poate fi considerată ca o revanşă, care i s-a acordat după moarte.
însufleţirea nu împiedecă, bineînţeles, lauda peste măsură, adică fetişismul. EI însuşi, spirit critic, dacă ar trăi, ar fi primul care să respingă laudele peste măsură caro i s-ar aduce. A fi îndrumător în viaţa de cultură a unui popor nu însemnează a fi caducă de copii. 'Elevii lui Titu Maiorescu, adevăraţii lui elevi, nu sînt aceia cari jură în numele lui, ci slut aceia cari înţeleg şi muncesc cu propriile lor mijloace in orizontul luminat de mintea lui.
Şcoala maioresciană nu continuă, după el, un devotament de clientelă, ci continuă o atitudine de cinste şi. de încredere în puterea de creaţiune a intelectualităţii româneşti.
[N. lorga]
La 29 noemvrie 1940, ziua înmormântării rămăşiţelor pământeşti ale profesorului Nicolae lorga, Academia Română a ţinut o memorabilă şedinţă, omagiind, prin cuvîntarea dîui profesor. C. Rădulescu-Motru, preşedintele înaltei instituţii, pe nemuritorul cărturar care, de la Dimitrie Cantemir încoace, a fost românul care a adus ţării sale cel mai mare prestigiu în cultura universală, impunînd în întreaga lume valorile şi sensurile existenţei româneşti.
Reproducem după revista Conferenţa, anul V, nr. decemvrie 1940, recent apărută, textul cuvîntării dlui prof. C. Rădulescu-Motru :
Domnilor colegi,
Nicolae lorga nu mai este printre noi.
Este tot ce putem spune în aceste momente tragice pentru ţara noastră. Viitorimei îi este rezervat să judece, cu un suflet liniştit, împrejurările morţii sale. Noi, care am fost atît de aproape de el, sub povara durerii abia ne putem aduna gîndurile pentru a-i adresa ultimele cuvinte de despărţire.
Nicolae lorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul ei cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni pînă astăzi, şi încă mulţi ani de aci înainte nu-i va întrece nimeni. Rîvna lui adîncă de a.
190
cunoaşte şi de a împărtăşi şi altora cunoştinţele sale l-a făcut : cercetător în cele mai variate ramuri de cultură ; creator, în scris şi în cuvînt, de o fecunditate fără seamăn. Nu este răstimp, fie cît de întunecat, din trecutul poporului român, în care înţelegerea lui ageră să nu fi pătruns pentru a aduce lumină. Contribuţia lui în acest domeniu se poate socoti la sute de volume. Ea formează baza de granit pe care vor clădi istoricii de mîine. în legătură eu istoria poporului român, cu intenţia de a o face tocmai pe aceasta mai închegată şi mai documentată, N. Iorga a studiat deopotrivă şi istoria popoarelor învecinate, punînd între ele multiple corelaţii, pe care ridica pe urmă sinteze, care pot fi discutate, dar care totdeauna vor rămîne interesante.
Alături de cercetarea pe cîmpul faptelor istorice, merge la Nicolae Iorga cercetarea în domeniul literaturii şi al artei. Toate manifestările literare şi artistice îl ating şi îl pasionează. El vibrează cu cele trecute , şi cu cele actuale, destul dacă ele sunt manifestări de adevărată cultură românească.
însuşirile de cercetător nu întunecă pe acelea de creator. Dimpotrivă. Incomparabil cetitor de documente este tot atît de incomparabil ca animator şi gînditor. Au fost mpmente, şi încă des repetate, în care el a trecut, pentru toată lumea, ca reprezentantul necontestat al culturii române. La congresele ce se ţineau în străinătate ; la locurile de cinste, oferite de academiile străine României, persoana căreia nu i se discuta niciodată întâietatea era aceea a lui Nicolae Iorga. în cuvîntul lui se traduceau pentru toată lumea. isteţimea şi originalitatea geniului românesc. A fost gînditorul care, prin scrisul şi prin cuvîntul lui, a răscolit cel mai adînc în inima conaţionalilor săi. Din această răscolire s-au trezit în sufletele contimporanilor săi multe sentimente nobile, dar şi destulă ură. Asupra ţării au mers sentimentele nobile naţionaliste pregătind înarmarea morală a generaţiei care a făcut războiul de întregire a neamului ; asupra lui a mers ura. Acum, că omul, nu mai este, rămîne ca opera gînditorului să trezească mai departe sentimentele nobile naţionaliste, ca şi altădată. Este frumoasa moştenire pe care el o lasă deschisă generaţiilor viitoare.

191
Domnilor colegi,
Rolul lui Nicolae Iorga, în dezvoltarea culturii româneşti din ultimii patruzeci de ai, este considerabil; în dezvoltarea Academiei Române, el este covîrşitor.
De la alegerea sa ca membru activ, în 26 Mai 1910, nu este an, nu este aproape lună, în care să nu-1 găsim dîndu-şi contribuţia în publicaţii, sau făcînd comunicări în şedinţele de vineri ale Academiei. Scriitor şi orator fecund, în acelaşi timp, coleg cu intimitatea cea mai comunicativă, prezenţa lui dogorea ca un foc. Era sclipitor în glumă ; fermecător în tot ce spunea. Sincer, mai presus de toate. Critic tăios, dar fără răutate. Iar cînct recunoştea cuiva un merit, nimic pe lume nu l-ar fi împiedicat să-l proclame. Figură ce se proiecta pe diferite planuri şi care, cu toate acestea, era de o unitate perfectă. O figură de legendă, încă din timpul vieţii, şi care va cîştiga în grandoare cu cît timpul va trece.
înmormântarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Iorga se va face astăzi, peste o jumătate de oră, Ia cimitirul Bellu. Rog pe anii colegi să asiste în corpore la serviciul religios'4
Mihail Kogălniceanu 50 ani
de la moartea lui.
Zilele acestea se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Mihail Kogălniceanu. Cu această ocaziune, figura marelui moldovan va fi evocată cu entuziasm în toate instituţiile culturale, precum şi de toate organele de publicitate româneşti, aşa după cum se cuvine. Se vor arăta diferitele însuşiri ale lui Kogălniceanu ca scriitor, ©m politic şi patriot.
Profit de coloanele Timpului pentru a pune în actualitate o însuşire a lui Mihail Kogălniceanu asupra căreia nu s-a insistat îndeajuns pînă acum ; însuşire care, prin efectele produse încă din viaţa lui, este de o importanţă deosebită pentru mersul culturei noastre pe viitor. Voiesc să amintesc de simţul critic pe care l-a dovedit Mihail Kogălniceanu în înţelegerea ştiinţei şi a ideologiei politice europene.
S-a vorbit foarte des de uşurinţa cu care bărbaţii politici din epoca renaşterii noastre naţionale au împrumutat din Apus legi şi instituţii, fără a ţine seama de trecutul nostru istoric, amăgiţi numai de expresivitatea pe care aceste legi şi instituţii o dădeau propriilor dorinţe şi interese. Prin aceasta s-a făcut o mare nedreptate lui Kogălniceanu. în scrierile, discursurile şi actele politice ale acestuia lipsesc atît frazele bombaste, pline de optimism naiv, ale unora, cît şi îngrijorările pesimiste ale altora ; în toate predomină un simţ critic care ar face şi astăzi cinste unui bărbat de înaltă cultură. Mihail Kogălniceanu a fost cel dintîi român care s-a adăpat la izvorul civilizaţiei apusene, fără să-şi ameţească mintea
193
cu proiecte care să-l dezrădăcineze din sufletul ţării sale. înapoiat de la studii din Berlin, în primăvara anului 1838, după ce, în timpul studiilor chiar, publicase cîte ceva asupra literaturei şi istoriei poporului român, prima sa preocupare a fost să deştepte interesul concetăţenilor săi asupra literaturii şi documentelor de istorie naţională. Aceea ce va face cu douăzeci de ani mai tîr-ziu Titu Maiorescu, publicînd reguli de gramatică elementară pentru copiii de clase primare, face Mihail Kogălniceanu în 1839, înfiinţînd o foaie sătească. în 1845, începe publicarea Letopiseţelor Moldovei, punînd astfel bazele metodei critice în studiul istoriei. Iar în ceea ce priveşte activitatea sa politică, pentru a arăta cît de adîncă este această activitate fixată în sufletul ţării, este destul a spune că numele lui Kogălniceanu este legat de două înfăptuiri hotărâtoare în destinul României : actul Unirei din 1859 şi legea împroprietăririi ţăranilor din 1864.
De unde a venit la Mihail Kogălniceanu acest patriotism, împreunat cu simţul critic, într-o măsură cum nu-1 găsim aproape la nici un alt patriot român din generaţia dintre 1830—1860 ?
Firea lui de moldovean trebuie luată în consideraţie, în primul rînd, fără îndoială. Critic literar şi profesor la Universitatea din Iaşi, Ibrăileanu a scris ceva o dată în această privinţă. Cercetarea lui ar trebui reluată şi adîncită. Această fire de moldovean, îmbogăţită apoi cu însuşirea personală a unei gândiri care nu se oprea la suprafaţa lucrurilor, ci mergea pînă la temelia lor, a făcut din Kogălniceanu aceea ce a fost : mare orator, fără să cadă în declamaţie ; propagator al liberalismului, fără demagogism. El a dat cea mai strălucită ilustrare a laturei realiste din dinamica sufletului românesc.
Să nu ni se spună că acest simţ critic, dovedit în opera lui Kogălniceanu, este datorat educaţiei ponderate pe care el a primit-o în şcoala germană. în momentul cînd Kogălniceanu studia la Berlin (între 1835—1838), şcoala germană de aici era stăpânită de filosofia lui George Wilhelm Friedrich Hegel, o fiiosofie care în atmosfera tinerimei de atunci, mai ales a celei de origină străină, numai invitaţie la ponderaţie nu era. Berlinul în 1835—1838, ca centru de influenţare ideologică, era
194
cu totul altul de cum este Berlinul cunoscut de tinerii moldoveni din generaţia : Dimitrie Balş, Leon Negruzzi, Ion Sţrat, Iacob Negruzzi, Alex. C. Şendrea şi alţii, cu douăzeci de ani în urmă. în timpul lui Kogălniceanu, hegelianismul, în special metoda lui dialectică, era un animator de curente extremiste politice ; dacă nu chiar un fel de cheie magică pentru deschiderea drumului în. soluţionarea tuturor problemelor de la ordinea zilei, întrebuinţarea dată de tinerii ruşi acestei filosofii, cînd s-au înapoiat la ei în ţară, este bine cunoscută. Hegelianismul a fost în Rusia focarul din care s-au aprins toate ideile revoluţionare. Tot aşa în Franţa, prin interpretarea dată de anarhistul Pierre Joseph Proudhon, de publicistul Pierre Leroux şi alţii. De la aceştia a fost inspirat şi Ion Heliade Rădulescu, cînd a aşternut pe hîrtie dezordonatele lui gînduri asupra istoriei ome-nirei în Echuilibru între antiteze, sau Spiritul şi materia, între anii 1859—1869. După douăzeci de ani, cînd a început să vină la Berlin generaţia de tineri moldoveni cari aveau să constituie Societatea Junimea din Iaşi, hegelianismul era mult temperat de alte şcoli filosofice, mai pozitiviste. în culmea lui de glorie şi în acelaşi timp de falsă interpretare, hegelianismul a fost,, dintre români, cunoscut numai de Mihail Kogălniceanu. Şi care a fost întrebuinţarea pe care acesta i-a dat-o ? Departe de aceea pe care i-a dat-o Ion Heliade Rădulescu ! Cam în aceiaşi ani cînd, sub influenţa dialecticei hegeliene, Heliade se lupta să găsească un echilibru între cele mai paradoxale antiteze, Mihail Kogălniceanu ţine neuitatul Discurs asupra îmbunătăţirei soartei ţăranilor ! Ar zice cineva că ne aflăm înaintea a doi gîn-ditori din epoci diferite ; de fapt sîntem numai înaintea a doi gînditori contemporani, dar cu un simţ critic de grad diferit.
Cu această însuşire de simţ critic, Mihail Kogălniceanu a folosit vremei sale, şi totodată el rămîne şi pentru viitor un exemplu de imitat. Dacă tinerii români porniţi în străinătate pentru studii ar fi avut faţă de ideologiile politice cumpănirea judecăţii avută de Kogăl-
195
niceanu, multe dezamăgiri ne-ar fi fost evitate. Iar*astăzi, cînd Europa îşi croieşte o nouă organizare, statul român ar fi mult înlesnit în îndrumarea politicei sale spre o direcţie mai potrivită cu interesele superioare ale neamului dacă în mijlocul nostru el ar găsi o tradiţie formată în spiritul lui Mihail Kogălniceanu. Este bine să ne amintim de acestea în zilele cînd îi vom comemora 50 de ani de la moarte.
DIN AUTOBIOGRAFIA LUI
EUFROSIN POTECA
însemnările autobiografice pe care le scrie Eufrosin Poteca, înainte de a părăsi Pesta, în aprilie 1829, despre Ideile faptelor mele ele la anul 1828 piua la aprilie 1829, pentru ştiinţa mea şi pentru cunoştinţa, de sine-mi, au o deosebită importanţă, prin aceea că ele adaugă multe date, nouă şi interesante, la acelea pe care le avem despre spiritul în care funcţiona prima şcoală românească academicească de la începutul secolului trecut şi în care se găseau ca profesori Gh. Lazăr, I. Heliade-Rădulescu, Marcovici şi Eufrosin Poteca ; precum şi prin aceea că ele dezvăluiesc, cu o sinceritate care nu are pereche în literatura noastră, trăsături caracteristice din figura lui Eufrosin Poteca ; figură rămasă încă pînă astăzi în bună parte enigmatică. însemnările, scrise cu litere chirilice, formează un manuscris de 54 pagine, împărţite în şapte capitole. în capitolul I este petrecerea iernii de la Crăciunul anului 1827 pînă la Paşti în 1828. în capitolele II şi III sînt cele întîmplate de la Pastile anului 1828 pînă la venirea ruşilor în ţară. în capitolul IV este vremea de la intrarea ruşilor în Bucureşti pînă la închiderea şcoa-lelor. în capitolele V, VI şi VII, ducerea şi petrecerea la Pesta, de la iulie 1828 pînă la aprilie 1829. Durata timpului, asupra căruia se extind însemnările, este scurtă, în schimb evenimentele ce se petrec în această durată sînt, atît pentru istoria culturii româneşti cît şi pentru viaţa lui Eufrosin Poteca, de o vie intensitate. Pentru una ca şi pentru cealaltă, în aceşti doi ani, se plămădesc rosturile lor de viitor.
197
Eufrosim Poteca a mai lăsat cîteva însemnări pentru anii 1846 pînă la 1851, al căror manuscris se află la Academia Română în colecţia M. Gaster şi care au fost publicate în 1937 de d-1 Vîrtosu în revista Biserica Ortodoxă Română, dar acestea sînt departe de a avea importanţa acelor cuprinse în manuscrisul datat din Pesta în 1829. în acesta din urmă, pe lîngă date referitoare la istoria politică şi culturală a ţării pe care le găsim şi în manuscrisul din colecţia M. Gaster, avem cîteva pagini de autobiografie sinceră, în genul Confesiunilor lui Jean-Jacques Rousseau, şi încă nu scrise cu gîndul de a servi mai tîrziu pentru justificare, cum sînt sorise Confesiunile lui J. J. Rousseau, ci sînt scrise numai pentru ştiinţa şi pentru conştiinţa de sineşi, ceea ce le face să fie deosebit de preţioase pentru cunoaşterea personalităţii lui Eufrosin Poteca. Acestei intenţii de a fi scrise numai pentru sine se datorează faptul că nu s-a ştiut de ele pînă astăzi, deşi datează de la 1829. Eufrosin Poteca nu le-a comunicat nimănui. Cu doi, trei ani numai înainte de a-şi sfîrşi zilele, le-a încredinţat tatălui meu care i-a servit ca secretar în ultimii săi ani, recomandîndu-i în mod expres de a le păstra, departe de ochii lumii, cît se poate mai multă vreme. Tatăl meu le-a păstrat timp de 50 de ani, şi mi le-a transmis mie cu aceeaşi recoman-daţie. înainte de a lua şi eu o hotărîre, am aşteptat pînă să treacă o sută de ani de la redactarea lor, apoi le-am comunicat colegului şi prietenului meu părintele Niculae M. Popescu, pe care îl ştiam că se interesează de aproape de memoria lui Eufrosin Poteca. Depun la biroul Academiei Române manuscrisul original al acestor însemnări dimpreună cu o transcriere a lor cu litere latine, care serveşte de text comunicării mele de astăzi.
De la hotărîrea de a comunica părintelui Popescu manuscrisul şi pînă la hotărîrea de a-1 face cunoscut publicului au trecut cîţiva ani. Căci nu fără o minuţioasă cumpănire, între argumente pro şi contra, putea fi făcut acest ultim pas. Paginile de autobiografie scrise de Eufrosin Poteca nu sînt destinate orişicărui public. în orice caz, nu publicului român din secolul trecut, care de abia *
* Nicolae Popescu (1881—1963), profesor universitar, membru al Academiei Române din anul 1923, cînd îi urmează lui !.D. OnciuL Studii despre istoria bisericii româneşti (n. ed.).
198
ieşit de sub influenţa obiceiurilor orientale era departe de a înţelege cum se cuvine sinceritatea lor. Pentru acest public, călugărul, — şi călugăr era tocmai Eufrosin Poteca —, se judecă după haină, nu după conştiinţă. De aceea Eufrosin Poteca le-a ţinut ascunse. De aceea şi îndelunga ezitare din partea acelora, care le-au avut în păstrare. Dar puteau fi ele ascunse la nesfîrşit, sau publicate în mod fragmentar ? în mîna lui Eufrosin Poteca a stat să le ţină ascunse la nesfîrşit, distrugîndu-le ; dar aceasta el n-a făcut-o. Să fie publicate fragmentar, adică pe ales : ar fi fost o soluţie ; asupra ei' am şi reflectat, dar în cele din urmă a trebuit, să o înlătur pentru următoarele consideraţii. Autobiografia lui Eufrosin Poteca,, deşi este mărginită la doi ani de viaţă, redă totuşi din personalitatea acestuia trăsături aşa de caracteristice, că orice amputare făcută i-ar scădea valoarea. Prin frumuseţea de limbă în care e scrisă, este mai întîi o operă literară, şi ar fi fost din parte-mi o impietate să aranjez după gustul publicului o operă literară postumă ; apoi ea înfăţişează o analiză de conştiinţă, atît de sinceră, în-cît orice atingere i s-ar aduce, ar da naştere la bănuiala că atingerea e pornită din făţărnicie ; şi, în sfîrşit, autobiografia lui Eufrosin Poteca, nu este autobiografia unui om de rînd, ci este aceea a unui om de elită, de sînge neaoş român, cărturar de frunte printre cărturarii români ai timpului trecut, şi cu un prestigiu aşa de ridicat, încît în zilele de grea cumpănă a anului 1848, membrii guvernului provizoriu al ţării, între cari se găseau I. Heliade, Chr. Teii şi Ştefan Golescu, s-au simţit obligaţi, ca prin-tr-o adresă specială, publicată prin Monitorul Oficial din 30 iulie 1848, să-i ceară binecuvântarea asupra patriei ; aşa fiind, autobiografia lui Eufrosin Poteca nu mai este un document particular, ci este un document care priveşte cunoaşterea sufletului românesc însuşi, şi atunci cu ce drept aş fi hotărît eu dacă el trebuie să vadă sau nu lumina zilei ? Documentele, care privesc cunoaşterea sufletului de neam, sînt documente sfinte ; a le desfiinţa cu voinţă, este un sacrilegiu.
Din aceste consideraţii m-am hotărît să aduc la cunoştinţa Academiei Române, şi prin aceasta publicului român, însemnările autobiografice scrise de Eufrosin Poteca în 1829.
199
înainte de a trece la citirea lor, îmi iau îngăduinţa de a adăuga cîteva mici observaţii asupra personalităţii şi epocii în oare a trăit Eufrosin Poteca, în scopul de a înlesni publicului, care va lua eventual cunoştinţă de aceste însemnări din publicaţia Academiei, un criteriu cît mai just de apreciere. La observaţiile acestea sînt în bună parte ajutat de informaţiile pe care le deţin de ia tatăl meu, care a fost pe lîngă Eufrosin Poteca, timp de mai bine de treisprezece ani, întîi ca elev şi apoi ca secretar.
Eufrosin Poteca a dus o viaţă de filosof singuratic, într-o epocă în care toată lumea din jurul său, încurajată de perspectiva prefacerilor politice care mijau la orizont, fierbea de dorinţa să-şi ridice situaţia prin cultivarea prietenilor, sau prin organizarea de partide, în vederea participării la conducerea statului. N-a făcut parte din nici un partid şi poate nici prieteni sinceri n-a avut. înclinat să asculte numai de convingerile izvorîte din propria sa conştiinţă şi de nimic altceva, el era predestinat singurătăţii. Avea o adîncă credinţă în Dumnezeul creştin ; a fost poate cel mai credincios creştin din epoca sa ; dar Dumnezeul său era identificat cu ordinea naturii, aşa cum credeau filosofii din secolul luminii, şi cu ei împreună Jean-Jacques Rousseau, filosoful ale cărui scrieri Eufrosin Poteca le cunoştea bine ; în consecinţă nu se putea împăca cu instituţia călugărilor, care prin impunerea celibatului contrazicea ordinea naturii. El însă era călugăr, şi tot dintre călugări era ales şi şeful său, mitropolitul. De aci o nepotrivire firească între el şi mitropolit. Era un supus slujitor al învăţăturii creştine ; era desigur cel mai competent în timpul său în cunoştinţe de teologie, dar pentru dînsul învăţătura creştină se întemeiază pe conştiinţa dreptăţii şi‘ a libertăţii şi deci cine îşi zice creştin, îşi impune datoria să practice dreptatea şi libertatea, aceea ce nu era tocmai pe placul proprietarilor latifundiari, care-şi munceau moşiile nedreptăţind pe ţărani, avînd pe deasupra şi ţigani robi. Prietenii care-1 înţelegeau şi-l apreciau erau însă tocmai boieri latifundiari. Era de asemeni un suflet revoluţionar, format la şcoala revoluţionară, din care ieşise şi Tudor Vladimirescu, dar el era un revoluţionar care voia schimbarea năravurilor, abrogarea legilor nedrepte, împrăşti-erea luminii la sate, iar nu simpla înnoire a oamenilor
200
din dregătoriile statului. Tocmai aceasta din urmă însă era dorită de cei mai mulţi dintre contemporanii săi. Singurătatea pîndea pe Eufrosin Poteca la fiece pas, fiindcă ea era cerută de propria sa fire. Ea l-a şi stăpînit foarte curînd în chip desăvîrşit.
Pînă la plecarea la Pesta în 1828, atitudinea sa favorabilă partidului revoluţionar care pregătea pe 1848 îl făcură nesuferit înaltelor feţe bisericeşti, care-1 denunţară ca ateu. După ce soseşte de la Pesta, încărcat de gloria publicaţiilor, în loc de a fi îmbrăţişat şi invitat la intrare în acţiune, independenţa cu care el continua să-şi exprime convingerile, îl înstrăină şi de partidul revoluţionar, ca element pe care nu se poate conta. Astfel, toată lumea, retrograzi şi revoluţionari deopotrivă, au căzut de acord în 1832 să-i ofere pentru restul zilelor o viaţă de linişte completă în singurătatea de la mănăstirea Gura-Motru. Bineînţeles, cu multe menajamente şi laude, aşa cum se cuvenea unui bărbat care strălucea prin înţelepciune şi ştiinţă cărturărească mai mult decît oricare altul.
De ia 1832 înainte, cu toate încercările sale de a reveni la Bucureşti, Eufrosin Poteca rămîne ca egumen la mănăstirea Gura-Motru, unde moare la 1858. Acordul pentru a-1 ţinea veşnic în singurătate era aşa de unanim luat, încît nici înaintarea ca episcop la o eparhie, fie cît de depărtată de Bucureşti, nu-i fu îngăduită, deşi această înaintare era pe deplin îndreptăţită. La alegerile ce avură loc în 1850 pentru trei locuri de episcop, vacante la eparhiile din Rîmnic, din Argeş şi din Buzău, faţă de concurenţi cu mult inferiori lui, el nu izbuti să întrunească un singur vot măcar.
Locuitorii satelor din împrejurimea mănăstirii Gura-Motru, au păstrat multă vreme amintirea fostului egu-# men, care, darnic cu sfatul şi cu punga sa pentru toţi cîţi îl apropiau, ducea o viaţă de sfînt. veşnic ocupat cu citirea cărţilor, cînd nu privea de pe terasa ridicată pe partea de răsărit a curţii mănăstireşti, spre cîmpurile întinse ale şesului oltenesc dinspre Craiova. Cartea şi priveliştea naturii au rămas credincioasele lui prietene de singurătate.
Şi acum dau citire autobiografiei.
OFENSIVA
CONTRA FILOSOFIEI ŞTIINŢIFICE
Mersul culturii omeneşti nu ţine o direcţie dreaptă, ci oscilează într-un ritm de înaintări şi reveniri înapoi, cor i e ricorsi*, cum le numea filosoful Giovanni Battista Vioo, încă de acum două sute de ani. Lucrul este natural şi se explică cu uşurinţă. Munca pe terenul culturii nu atinge niciodată perfecţiunea, ci rezultatele ei lasă totdeauna să se întrevadă că ea ar fi putut ajunge la ceva şi mai perfect. Acesta „ceva şi mai perfect* la care s-ar fi putut ajunge, dar la care nu s-a ajuns, se transformă adesea într-o pornire contra rezultatelor obţinute, şi sfîrşeşte la adevărată duşmănie contra acestora. Omul de ştiinţă ; filosoful; artistul; tehnicianul de astăzi, în loc de a fi lăudaţi pentru progresele obţinute prin munca lor, sînt dimpotrivă huliţi că n-au obţinut toate progresele posibile. Omul de ştiinţă este hulit că n-a rezolvat problema sufletului, bunăoară ; filosoful, că n-a descurcat pe deplin începutul şi sensul omului în lume ; artistul, că n-a creat opera care să mulţumească pe oricine şi aşa mai departe, cu toţi inovatorii. Şi concluzia ? Concluzia este revenirea, sub o formă oarecare, la drumul din trecut. Acesta, cel puţin nu deschidea speranţe.
Ilustrarea acestei oscilaţii pendulare o poate da, destul de bine, mersul culturii europene din ultimii patru secoli. Noi însă n-avem ambiţia să întărim cu o ilustrare mai mult legea lui Vico, destul de întărită ea şi^ fără
* i corsi e i ricorsi della storia = cioturile istorice, ciclurile istoriei (n. ed.).
202
aceasta prin generalizarea, pe care a cîştigat-o pe multe alte terenuri, în afară de acela al culturii. într-un studiu apărut de curînd al profesorului Ernst Wagemann din Berlin, aflăm că această lege de alternare ritmică stă-pîneşte şi creşterea în densitate a populaţiei, pe lingă multe alte procese din lumea organică. înaintările şi revenirile, în principiu, nu se discută ; ele sînt aşteptate ca fapte naturale, de care nu este scutită orice mişcare culturală. De aceea şi cercetarea unui caz special din aplicarea acestei legi de alternare în mersul culturii noastre, pe care o încercăm aci, nu o facem în scopul de a ne arăta mirarea sau supărarea, ci o facem numai în scopul de a lumina publicul cetitor, şi anume : publicul cetitor de scrieri filosofice, într-o chestiune care-1 priveşte de aproape. Este vorba de ofensiva care de cîţiva ani se duce la noi în ţară, contra filosofici ştiinţifice şi în genere contra spiritului ştiinţific în organizarea învăţământului, prin tot felul de publicaţii de cultură generală, în care se dă loc cu o vădită preferinţă speculaţiilor metafizice, puse în legături cu etnicul şi în onticul (!) din sufletul românesc. Se spune, şi mai ales se lasă a se subînţelege, că filosofia care se face de mai bine de cincizeci ani la noi, este superficială, fiindcă nu ţine seama de nevoia pentru om a misterului ; că este înstrăinată de sufletul românesc, fiindcă în loc de a-şi face un sprijin din credinţele poporului românesc, aşa cum acestea se înfăţişează în folclor şi în ritualul ortodox, îşi ia ca model filosofia reprezentată prin Kant, Hegel şi alţii ; în sfîrşit, că filosofia românească contimporană nu are un stil propriu, un stil tineresc, aşa cum se cuvine la un popor tînăr, ca acel românesc. în locul acestei filosofii, care seamănă mai mult a bazar cu marfă adunată de prin diferitele centre europene, este timpul să se afirme o filosofie, în care deasupra adevărului ştiinţific şi a metodelor ştiinţifice, să troneze misterul şi aspiraţiile de dincolo de ştiinţă ; în care problemele dezbătute altădată de Descartes, Kant, Leibniz, Hegel şi alţi filosofi europeni, să fie înlocuite cu problematica eresurilor din descântecele şi miturile populare ; iar în ceea ce priveşte stilul, în locul plicticoasei proze raţionaliste, să scînte-ieze stilul poetic plin de metafore, care la fiece rînd deschide orizonturi noi.
203
Nu este aci locul, şi pînă la un punct nici nu este cu putinţă, a indica anume scrierile care susţin această ofensivă contra filosofiei ştiinţifice. Scrieri speciale în care această ofensivă se susţine sistematic, nu avem ; avem numai scrieri cu un conţinut amestecat de teologie, de metafizică, de estetică literară, care luminează, în această direcţie ofensivă, ca nişte rachete ; nu o scriere de gîndire sistematică, pe care să o analizăm mai de aproape. Poate că şi aceasta să vină, cu timpul, de la colaboratorii revistei Saeculum, înfiinţată anul acesta de către d. Lucian Blaga, aşa cum ni se promite prin cuvîn-tul de introducere publicat în primul număr apărut. Pînă ia o asemenea scriere, avem însă, din cele publicate pînă acum, indicaţii suficiente asupra direcţiei şi valorii argumentelor cu care se duce ofensiva ; nu avem planul acesteia, aşa cum Statul Major din spatele ei l-a conceput, sau este pe cale să-l conceapă în mod definitiv; dar avem cunoştinţă de felul armelor ; ştim că aceste arme sînt vechi, vechi de tot, şi aceasta ne este în deajuns. Să luăm la rînd argumentele.
Filosofia ştiinţifică nu se ocupă de mister ; ea neglijează deci un fapt esenţial din firea omenească. Omul este o fiinţă setoasă de apa misterului, căci în această apă a luat naştere viaţa lui spirituală. De la prima ochire pe care omul a aruncat-o asupra lumii, misterul l-a preocupat. în primul cuvînt, pe care el l-a pronunţat, o mică parte de înţeles privea cunoştinţa, tot restul celălalt era o invitaţie la mister. Căci cuvîntul a fost la început metaforă. Iar metafora este o invitaţie la mister. Filosofia ştiinţifică a uitat misterul şi astfel ea a pierdut pentru om, pentru spiritul omului, orice interes. Ea este bună pentru oamenii cari nu cunosc ce este frămîntarea pentru problemele mari filosofice ; pentru fericiţii naivi ursiţi să se creadă într-un veşnic paradis.
Aşa să fie oare ?
Care este misterul pe care-1 neglijează filosofia ştiinţifică ? Căci misterul poate fi luat în două înţelesuri, cel puţin. Este mai întîi, în ordine cronologică, misterul simţit de mintea omului primitiv, denumit de etnologi : tabu; lucrul oprit ; lucrul de care nu trebuie să te atingi ; al cărui nume să nu-1 pronunţi, fiindcă el te expune la mare primejdie. Acest mister constituie fondul mitologiei vechi şi se păstrează şi astăzi în credinţele populare,
204
oglindite prin folklor. Cînd Sir George Grey, * în anul 1845, a primit însărcinarea să organizeze colonia din Noua Zeelandă, asupra căreia a şi scris în 1855 o carte, intitulată Mitologia polynesiacă şi a vechilor tradiţii din Noua Zeelandă, carte care a constituit un prim început ştiinţific de etnologie şi a fost urmată, în spiritul ei, de multe altele, el s-a găsit din prima zi, faţă în faţă, cu misterul din mintea omului primitiv, şi n-a putut face un pas în îndeplinirea misiunii lui, pînă ce nu s-a descurcat cu acest mister. El istoriseşte că nu putea înţelege nimic din limbajul autohtonilor, cu tot ajutorul ee-1 avea de la tâlmaci iscusiţi ; din cauză că despre foarte multe lucruri autohtonii erau opriţi să vorbească. Apoi multe alte lucruri, afirmate de autohtoni ca existente, aveau o existenţă vădit absurdă la lumina raţionamentului. Lucrurile existau pentru autohtoni, cu toată absurditatea lor, fiindcă erau transmise prin tradiţie, iar tradiţia se funda pe mister. Autohtonii îi istoriseau, bunăoară, că lumina zilei este datorită gălbenuşului vărsat din cui unei paseri, care a trăit la începutul lumii ; dar de ce a fost o pasere la începutul lumii, şi de ce a fost un ou, din care să iasă lumina zilei, aceasta n-o explicau autohtonii ; aceasta era dat ca mit sau mister. Şi aşa sînt date lucrurile în toate cosmogoniile populare. Constatările lui Sir George Grey au fost verificate după aceea de toţi etnologii şi găsite valabile pentru toată lumea primitivilor. în prima fază a culturii omeneşti, aceea ce există pentru om nu este faptul dovedit prin experienţa simţurilor, sau prin raţionamentul inteligenţei, ci este faptul dat prin tradiţie. Şi tradiţia n-are nevoie să dovedească, fiindcă la originea ei stă o autoritate fundată pe mister. Dacă tradiţia vine în conflict cu experienţa, nu experienţa înlătură tradiţia, ci tradiţia înlătură dovezile-experienţei.
Acesta este primul înţeles al misterului. Cu el începe mintea omenească, şi el este pînă astăzi duşmanul neîmpăcat al ştiinţei. Tîrziu după aceasta ajunge mintea ome-
* Sir George Grey (1812—1898), om de stat englez. Guvernator în Australia de Sud. Din 1861 guvernator al Noii Zelande. Destituit în 1867 pentru simpatia dovedită populaţiei locale. Premier al Noii Zelande între 1877—1878. A publicat mai multe cărţi (n. ed.).
205
nească la -un al doilea înţeles al misterului : la misterul care răsare în mintea omenească, după ce aceasta a practicat raţionamentul ştiinţei şi a ajuns la convingerea că, dincolo de domeniul celor ştiute, este încă un domeniu a celor rămase neştiute. Acest de al doilea mister, nu este o oprire de la cunoaştere, ci esţe o depăşire a cunoaşterii. La înţelesul acestui mister au ajuns unii dintre filosofii Indiei vechi, iar în Europa vechii filosofi elini. Cînd Socrate, zice despre sine, că el este omul cel mai învăţat, fiindcă ştie că nu ştie nimic ; adică ştie că aceea ce ştie este prea puţin, faţă de aceea ce i-a rămas neştiut, ia acest mister se gîndeşte. La el se gîndesc şi filosofii moderni, care vorbesc de incognoscibil. Ei nu constată misterul ca pe un tabu, de care le este frică să se atingă, ci ca pe un hotar pe care-1 definesc în funcţie de ştiinţă. Acela care ştie pînă unde merge ştiinţa, şi de unde începe neştiinţa lui este cel mai desăvîrşit om de ştiinţă ; titlu pe care nu-1 merită pînă acum nimeni, dar la care rîvneşte filosoful care face filosof ie pe baza ştiinţifică.
Care este atunci misterul pe care-1 neglijează filo-sofia ştiinţifică ? Evident, este misterul simţit de mintea omului primitiv, misterul tabu. Pe acesta filosoful ştiinţific nu numai că-1 neglijează, dar contra lui luptă cu înverşunare. Pentru filosoful ştiinţific nu există oprelişte legală înaintea raţiunii ; există greutăţi în înaintarea raţiunii, dar nu oprelişte consimţită. Tot ce intră în cîmpul conştiinţei omeneşti, fie prin canalul simţurilor, fie prin intuiţia inteligenţei, trebuie verificat la lumina raţiunii ; şi nu verificat de unul singur, ci de oricine, fiindcă dreptul la verificare constituie însăşi suveranitatea raţiunii omeneşti. De la primele lor începuturi progresele culturii n-au consistat în nimic alta, decît în întinderea dreptului de verificare al raţiunii în cîmpul acoperit de misterul tabu. Abandonarea acestui drept o cere misterul tabu, iar nu incognoscibilul. Incognoscibilul cere, dimpotrivă, extinderea dreptului de verificare. Socrate, primul filosof care a presimţit sfera incognoscibilului, a fost iniţiatorul raţionamentului de verificare prin noţiuni abstracte bine definite. In loc de a abandona metoda ştiinţifică, dimpotrivă el a încercat o perfecţionare a metodei ştiinţifice. Deşi prea cunoscută din scrierile lui Plato, este bine totuşi să repetăm această argumentare, fiindcă ea nu strică, oricît de mult ar fi repetată. întrebuinţăm,
206
zice Socra'te, calificativul de „bun“ la determinarea unor lucruri şi fapte cu totul diferite între ele : un om, o masă, o milostenie, o laudă, o negustorie... pot fi oricînd împreunate cu calificativul de bun. In ce stă atunci acest „bun* ? Intr-o simplă impresiune individuală, pe care n-avem drept să punem temei ? Sau avem înaintea noastră un mister ? Nu, zice Socrate. Deasupra acestor diferite întrebuinţări ale calificativului de „bun“, cuprinzîn-du-le pe toate ca pe nişte momente ale ei, stă noţiunea abstractă a aceea ce este bun (şi pe care Plato o numeşte apoi idee) stă definiţia a aceea ce este bun, iar nu misterul ascuns şi nepătruns al „bunului*.
Cazul lui Socrate, în această împrejurare, este cazul tipic al filosofului ştiinţific. înaintea unei greutăţi ivite în calea sa, filosoful ştiinţific apelează la metode ştiinţifice mai perfecte ; — deasupra impresiilor stă raţiunea ; deasupra unor metode de verificare, stau alte metode mai perfecte de verificare ; — nu îndemnul de a recădea în mister şi în tradiţie. Dacă destinul inteligenţei omeneşti ar fi că, la fiecare greutate ivită în cale, inteligenţa în loc de a reduce din cîmpul misterului prin înmulţirea cunoştinţelor de prevedere, dimpotrivă l-ar spori : atunci la ce folos ar mai fi omului inteligenţa ? Din cîte ştim din istoria culturii, creşterea inteligenţei este o garanţie, că viaţa omului pe viitor devine din ce în ce mai liniştită faţă de neprevăzutul misterului ; că ea pune la adăpost sufletul omului de mîine de neîntrerupta spaimă, în care a trăit omul primitiv şi în care trăieşte încă omul sălbatec de astăzi ; oare să ne aşteptăm de aci înainte la un mers de-a-ndoasele în istoria culturii ; să reînvie oare din nou în sufletul nostru tremuriciul misterului ? Tristă perspectivă. Mai ales, pentru timpurile grele prin care trece neamul românesc astăzi ! Dar despre această perspectivă vom avea ocazia să vorbim ceva mai la urmă.
Filosofia care s-a făcut pînă acum în România, şi pe care o numim ştiinţifică, nu pentru că ea se confundă cu ştiinţa, căci dacă s-ar confunda cu ştiinţa n-ar mai fi filosofie ci ar fi ştiinţă, sau ar fi enciclopedie ştiinţifică are încă, după aceia care duc ofensiva contra ei, un mare păcat, anume : nu este în destul de românească. Problemele ei sînt împrumutate din filosofia europeană
207
şi sînt aceleaşi cu ale marilor filosofi cunoscuţi în toată lumea ; nu sînt probleme curat româneşti, ieşite din fră-mîntările sufletului românesc. în filosofia românească, esenţial este aceea ce a fost esenţial pentru Aristotel, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Schopenhauer, Herbart, Wundt şi alţii, iar nu aceea ce este esenţial pentru românul crescut în satul românesc şi în biserica ortodoxă românească. Orizontul de pînă acum al filosofului român este, cu un cuvînt, străin de orizontul ţării sale. în el nu se arată linia ondulată şi armonică a văilor şi dealurilor pe care au colindat strămoşii păstori în perioada Ier de transhumanţă, ci este un orizont uniform cu acela al tuturor oamenilor de astăzi. Filosofia va începe să fie românească, cu adevărat, numai atunci, cînd în ea îşi va simţi românul sufletul oglindit, aşa cum şi-l simte în literatura populară. Sau, pe scurt şi apăsat : în filosofia românească trebuie să ni se dezvăluie misterul românesc. Fină ce nu ni se dezvăluie acest mister, avem profesori de filosofic străină, nu însă filosofi români. La o parte dar cu toate încercările făcute de către unii dintre gîn-ditorii români de a contribui la înţelegerea marilor probleme, care au preocupat pe filosofii străini ; în mişcarea filosofică românească nu contează, ca real, decît pasul care ne apropie de misterul ascuns în adîncul etnicului românesc. Şi acest pas rămîne să se facă de acum înainte,
Ofensiva are, precum vedem, o fanfară răsunătoare, care impune auzind-o de ia distanţă ; să vedem dacă şi armatura ei în argumente este tot atît de impunătoare.
Se cere filosofului român să-şi ia, ca ţintă a activităţii sale, dezvăluirea misterului românesc, ascuns în etnic ; şi în acest scop să părăsească, bineînţeles, munca de contribuţie la progresul filosofiei universale. Filosoful român să se închidă în etnicul neamului său, şi ca şi melcul în scoica sa, fiindcă numai astfel*el poate fi original şi prin urmare, demn de a fi ţinut în seamă.
Să fie oare adevărat acest lucru ? Să vedem cum ne aflăm pe celelalte terenuri ale culturii româneşti.
Pe terenul literaturii, începînd eu literatura populară, noi ştim că toate operele noastre de seamă îşi datorează originea lor unei munci, pe bază de împrumut. Motivele literare trec din ţară în ţară şi de la un secol la altul, constituind un fond comun de explorare ; literaţii nu se deosebesc între ei prin aceea că fiecare îşi inventează un
208
motiv pe care nimeni altul nu l-a mai întrebuinţat pînă la el, ci prin aceea că fiecare prelucrează în mod diferit acelaşi motiv, întrebuinţat de alţii, înainte. în literatura populară română găsim un fond asemănător cu acela al literaturii populare de la multe alte popoare balcanice, deşi literatura populară română fiind cea mai apropiată de etnicul românesc ar trebui să fie singulară, încă de la origină. Cercetările de folclor au dovedit că nu avem legende populare mărginite la un singur popor. Cele mai frumoase, adică cele mai reuşite, sînt acele cu o răspîn-dire mai mare. Aceeaşi legendă este redată în formă diferită, de la popor la popor. Creatorul de literatură populară nu pleacă de la intenţia de a se singulariza, alegînd motive la care nimeni n-a mai gîndit, ci el se singularizează în urmă, fără nici o intenţie voită, prin felul lui natural de a munci.. Originalitatea se produce de sine, fără a fi căutată cu dinadinsul. Dacă misterul sufletului românesc se oglindeşte în folclorul românesc şi nu în cel sîrbesc, aceasta nu vine din cauză că literatul nostru popular a avut în vedere să se apropie de misterul sufletului românesc şi nu de cel sîrbesc, ci din cauză că firea lui de exprimare este românească şi nu sîrbească. Este românească, nu fiindcă ea este o reproducere fidelă a matjicei etnicului românesc, care ca un sigil de aramă s-ar imprima pe tot ce este producţia ei literară, ci este românească fiindcă firea literatului român este o componentă a vieţii româneşti, o componentă, care nu trăieşte pasiv în matricea etnicului, ci care poate, în marginile activităţii ei. libere, să aducă o schimbare etnicului. Fiecare literat popular fie el cît de modest, se crede îndreptăţit să-şi aleagă inspiraţia din orice izvor i-ar veni. Pe comandă nu lucrează nimeni cu drag. De fapt nici o operă de valoare nu se produce pe comandă. Aceasta mai ales, dacă de la literatura populară trecem la literatura cultă. Cui i-ar veni în gînd să reproşeze lui Mihai Emi-nescu că s-a inspirat din pesimismul lui Sehopenhauer şi nu 'din optimismul ţăranului român. Multe din poveştile Iui Ion Creangă, din poeziile lui G. Coşbuc şi ale lui Octavian Goga chiar sînt scrise sub inspiraţie străină, sînt ele cu toate acestea mai puţin româneşti ? Nu. Dacă din istoria literaturii noastre s-ar elimina toate scrierile care au un izvor comun de inspiraţie cu scrierile de la alte popoare, cîte file ar mai rămîne în istoria literaturii nos-
209
tre ? Dar la o asemenea eliminare nu s-a gîndit nimeni. Dimpotrivă istoricii noştri în ale literaturii au o predilecţie de a pune în comparaţie pe scriitorii români cu scriitorii străini, adăpaţi din aceleaşi izvoare de inspiraţie, pentru a le arăta valoarea în parte a unora şi altora. Aşa, profesorul N. Cartojan după ce a dat la lumină originea „legendei lui Avgar“ şi a „romanului Troieh4, după lungi cercetări făcute în biblioteca Academiei Române, încurajat de cunoscătorii şi preţuitorii literaturii româneşti şi-a continuat cercetările sale prin bibliotecile din Italia, din Franţa şi din Anglia, în urma cărora avem astăzi dovedite originile multor opere de literatură populară românească. Nimeni nu s-a gîndit să-l acuze că prin dezvăluirea filiaţiei dintre literatura veche română şi literaturile străine dînsul a scăzut din valoarea literaturii noastre populare. De asemenea, profesorul D. Caracostea în articolele sale de folclor, pe care publicul le-a putut citi în Revista Fundaţiilor Regale, nu scapă odată ocazia de a pune în paralelă, din diferitele bucăţi literare pe care le studiază, versiunea română cu versiunea sîrbă, bulgară sau greacă, nu pentru a slăbi originalitatea versiunii române ci, dimpotrivă, pentru a o întări prin comparaţie. Căci, Doamne, în definitiv prin ce s-ar mai întreţine emulaţia dintre popoare, şi cu ce îndreptăţire am mai vorbi de progresul culturii omeneşti, dacă între diferitele popoare ale omenirii n-ar fi nici o legătură, ci fiecare considerîndu-se că stă pe buricul pămîntului s-ar mărgini la cultivarea etnicului său ? Originalitatea rezultă din diferenţierea pe care o dă lupta de întrecere dintre popoare, iar nu din singularizare. La singularizare sînt condamnate popoarele degenerate şi incapabile de progres ; popoarele capabile de progres pot fi diferenţiate, dar nu singularizate. Pentru diferenţiere se presupune însă existenţa unei întreceri, unei comparaţii, deci a unei colaborări. Cultura europeană, pe toate tere-nele ei, cere colaborarea între popoare, iar nu singularizarea fiecărui popor în etnicul său.
Cu aceste consideraţii credem că am răspuns îndeajuns la imputarea care se aduce filosofiei ştiinţifice de la noi. Această filosofie este românească, aşa cum este vechea noastră literatură populară, şi aşa cum este întreaga noastră cultură, deşi atît literatura veche populară
210
cît şi cultura îşi au izvorul de inspiraţie dincolo de orizontul de deal şi de vale al săteanului român.
Venim, în sfîrşit, la ultima serie de argumente ale ofensivei. Filosofia ştiinţifică este lipsită de poezie. Este scrisă fără abundenţă de imagini metaforice ; n-are stil tineresc. Filosofia unui popor tînăr trebuie să răsară din seva graiului prins pe rădăcinile sufletului. înţelesul filosofic să ţîşnească direct din metaforă. Să fie un joc al imaginaţiei, iar nu un produs chinuit al raţiunii. Să ne pună direct în faţa misterului ; nu după lungi ocoluri şi ţinuţi de mînă să ne trezim în logica aridă a abstracţiei ! „Eu într-o noapte, printr-o străfulgerare de imagini am ajuns să-mi construiesc sistemul -filosofic", îmi mărturisea odată fostul meu coleg şi prieten, Nae Ionescu. „Ca şi Pascal, ca şi mulţi alţi mistici, n-am nevoie de. verificare. Aşa văd ; aşa trebuie să fie". Orice discuţie este în zadar, după Nae Ionescu. „Convingerile mele se potrivesc cu tipul minţii mele, şi cu aceasta totul este terminat". Pe Spinoza îl înţelege acela care are tipul minţii de evreu ; cine nu are acest tip, nu-1 înţelege. Şi într-a-devăr, la o conferinţă publică a Societăţii româneşti de jilosojie, în care Nae Ionescu avea să expună filosofia raţionalistă după Descartes, spre uimirea mea şi a publicului din sală, el a trecut asupra lui Spinoza, dînd ca explicaţie, că pentru înţelegerea acestuia îi lipseşte mentalitatea de evreu.
La aceste argumente, pe care le formulez în mod liber, şi nu literal după scrierea vreunuia dintre acei care duc ofensiva contra filosofici ştiinţifice (pentru a evita în modul acesta polemici inutile), cum se poate răspunde ? Argumentele trec cu mult dincolo de cadrul culturii româneşti. Ele pun în discuţie problema raportului dintre limbă şi filosofie, în primul rînd ; apoi, în al doilea rînd, problema raportului dintre mentalitatea şi filosofia unui popor. Ambele aceste probleme n-au fost studiate în cadrul culturii omeneşti în genere. în special problema raportului dintre limbă şi gîndirea logică ştiinţifică a fost mult aprofundată în timpul din urmă. Şi cea de a doua problemă, aceea a raportului dintre mentalitatea unui popor şi felul său de a filosofa, n-a rămas străină psihologilor şi filologilor. Principii generale, care să ajute în rezolvarea acestcfr probleme avem îndeajuns ;
211
lipsesc numai aplicaţiile la cazul nostru special, românesc. Atunci cum urmează să procedăm noi pentru a răspunde argumentelor de mai sus ?
Pentru a nu deştepta bănuiala de părtinire, credem că singura procedare ce ne rămine este să expunem principiile generale cîştigate de cercetările făcute de specialişti, lăsînd cititorului libertatea să hotărască de ce parte stă adevărul. Această procedare este nu numai nepărtinitoare, dar este şi mai sumară. Nu lichidează ofensiva, dar aduce lumină asupra puterii de argumentare, şi aceasta este de ajuns.
Adevărurile cele mai ele seamă, pe care noile cercetări asupra originii limbajului le-au stabilit cu privire la raportul dintre cuvînt şi gîndirea logică se pot rezuma astfel. Cuvîntul nu este un simbol pe care inteligenţa îl adaogă la imaginea lucrurilor şi faptelor din experienţă, ci el este un factor care de ia început participă la constituirea imaginei lucrurilor şi faptelor. Prin mijlocirea cu-vîntului, inteligenţa îşi structurează datele experienţei în raporturi şi categorii de intuiţie. Structurarea aceasta se face anevoie şi este supusă la multe schimbări, fiindcă de la început ea nu are o ordine stabilă, oarecum apriori. Multă vreme cuvintele ţîşnesc ca nişte seîntei, Uimiri în d fără continuitate cînd o faţă, cînd o altă faţă a experienţei. De la primele cuvinte se produc metafore, adică alunecări de înţelesuri. Acelaşi cuvînt îşi joacă înţelesul într-o largă sferă de aplicaţii, după starea sufletească a aceluia care-1 pronunţă şi mai ales după puterea de imaginaţie a acestuia. Iarba, care iese din pămînt, „răsare64. Soarele, care se arată dimineaţa la orizont, răsarew. Dar, ca şi soarele, „răsare66 şi un om din mulţime. „Răsar66 şi dorinţele oamenilor. Şi cîte alte „răsăriri66 de tot felul. Fără aceste alunecări de înţeles, omul primitiv ar fi dus-o greu, din cauza sărăciei de vocabular. Metafora a fost pentru el, la început, singurul mijloc de a prinde în comparaţii şi analogii datele experienţei, singura ocazie în care îşi pune la încercare funcţiunile sale de cunoaştere. Metafora aducea cu ea primul răspuns la întrebări de natură spirituală.
Ea a dominat o perioadă foarte lungă din istoria omenirii, şi ar domina şi astăzi, cu aceeaşi exclusivitate ca mai ’nainte, dacă rolul limbajului în complexul sufle-
212
tesc al omului nu s-ar fi schimbat. Inteligenţa a ieşit de sub dominaţia metaforei, de îndată ce rolul limbajului s-a transformat din mijloc de expresiune sufletească individuală, în mijloc de comunicare între indivizi. Intensificarea vieţii sociale a dat limbajului un rol schimbat decum îl avea înainte, şi cu aceasta a micşorat şi importanţa metaforei pentru inteligenţă.
Să vedem acum mai de aproape în ce a consistat această legătură dintre rolul limbajului, ca expresiune sufletească individuală, şi importanţa metaforei.
Limbajul la origină este o expresiune emoţională a individului om, la fel cu rîsul; cu plînsul ; cu gestul de furie; de nerăbdare, etc., cu singura deosebire că el'foloseşte articulaţii sonore, pe cînd celelalte expresiuni folosesc mişcări corporale. Ca expresie emoţională individuală, nu cuprinde în el o intenţionalitate voită. Acela care rîde, care plînge, care se înfurie, sau care tremură de frică, nu-şi potriveşte mişcările corporale în mod voit, conştient. Aşa ceva fac numai actorii pe scenă de teatru ; dar la aceştia avem de a face cu expresii emoţionale învăţate, iar nu naturale. Cele naturale sînt instinctive, nu voite. Aşa este .limbajul la origină. Viaţa socială îl sileşte însă să se schimbe. Dintr-un act instinctiv şi de interes individual, el se transformă într-un act cu semnificaţie socială. Acela care vorbeşte începe prin a semnala semenilor săi aceea ce vede şi simte ; sfîrşeşte apoi prin a voi să comunice cu semenii săi, în mod conştient şi continuu.
Din această schimbare în rolul limbajului inteligenţa primeşte o nouă atitudine. De unde mai ’nainte ea nu era forţată să controleze înţelesul cuvintelor, deoarece acestea erau legate, ca înţeles, de starea sufletească a individului, de aci înainte ea trebuie să controleze înţelesul cuvintelor pentru a face posibilă comunicarea între oameni. Aceasta a dus la gîndirea logică. Gîndirea logică nu este altceva, decît vorbirea controlată după anumite reguli. In vorbirea prelogică, înţelesul cuvintelor izvorăşte din însăşi atitudinea vorbitorului ; acesta se preocupă de ce-1 doare pe el, fără a ţine seamă de ce înţelege ascultătorul lui . De aceea el poate întrebuinţa cuvîntul în diferite înţelesuri, destul fiind pentru dînsui corespondenţa dintre cuvînt şi starea sufletească. Dacă cuvîntul nu ajunge pentru a-i exprima starea sufle-
213
tea-scă, el îl însoţeşte atunci cu gesturi. La vorbitorul care se preocupă însă de ascultătorul lui, situaţia este cu totul diferită. Pehtru a fi înţeles, el trebuip să folosească cuvintele după o regulă. Trebuie să dea vorbirii sale o ordine logică.
Iată explicarea faptului că inteligenţa omului nu mai dă astăzi metaforei, aceeaşi importanţă ca mai ’nainte. Metafora nu se poate supune unei regule logice, sau dacă se supune ea nu mai este metaforă : nu mai scînteiază spontan, jucîndu-se eu înţelesurile cuvintelor aşa cum o găsim la origină ; metafora, dacă este logică, pierde din puterea ei de creativitate şi de mister, devine o simplă analogie, supusă metodelor de verificare.
Credem fără folos să mai insistăm după aceste consideraţii asupra importanţei pe oare o are metafora în filosofic. Fiecare ştim doar că o filosofie care nu se bazează pe o gîndire logică, nu este filosofie. Metafora rămîne să fie folosită de poeţi, fiindcă poeţii nu sînt constrînşi la metodele de verificare şi de control. Un poet îşi < poate permite orice metaforă, căci el prin metaforă nu vrea să ne convingă de un adevăr obiectiv, comunicabil în acelaşi înţeles tuturor oamenilor, ci el vrea numai să-şi exprime starea lui sufletească, şi atîta tot. Dacă un poet face alunecări de înţeles îndrăzneţe, asemănînd bunăoară pe visătorul de ideal, cu păianjenul care luînd raza de lună, drept un fir din mătasa toarsă de dînsul, încearcă să se urce pînă la ceruri, de unde nenorocitul cade aşa cum este ursit să cadă şi visătorul, — cu toată îndrăzneaţă alunecare, pe poet nu-1 va certa nimeni, dimpotrivă îl va lăuda că a găsit pentru scara la cer a visătorului o imagine potrivită în firul de mătasă al păianjenului ; dar dacă poetul va veni să scrie filosofie între-buînţînd acelaşi fel de metafore, atunci desigur că numai în rîndul acelora, cari confundă filosofia cu poezia va găsi admiraţia.
De altmintreli întrebuinţarea metaforei în filosofie are o motivare cu totul diferită de cum o are în' poezie. In poezie, ea izvorăşte din spontaneitatea limbajului, ca un semn de bogăţie sufletească ; în filosofie, ea este cerută din nevoia de a masca o sărăcie sufletească, şi anume lipsa unui înţeles cu definiţie precisă. în poezie, metafora este naturală ; în filosofie, ea este forţată. Asupra abuzului care se face, în filosofie, cu asemenea me-
214
tafore forţate, a atras atenţia, încă de mult, Cicero l (comp. Fr. Kainz, Psychologie der Sprache).
Acesta este tocmai cazul la noi. Ofensiva contra filosofici ştiinţifice vrea să facă pe toţi filosofii poeţi. Reuşita ei, dacă ar fi să reuşească, ar 'dovedi numai că românul este născut şi rămîne poet toată viaţa, dar nu că filosofia se confundă cu poezia.
Şi cu acestea am ajuns la cea de-a doua problemă : a raportului dintre filosofie şi mentalitatea poporului, cu care încheiem analiza noastră.
Poporul român este un popor tînăr, ni se spune, şi ca atare este un popor care simte nevoia unei filosofii tinereşti, căreia să nu-i fie teamă de a ataca problemele abisale ale existenţei umane ; el vrea o filosofie care să-l îndemne la risc; care să-l scoată din monotonia vieţii obişnuite şi să-l facă să intre pe poarta misterului... Filosofia pe bază ştiinţifică nu este potrivită cu mentalitatea sa, fiindcă mentalitatea sa are un substrat etnic diferit de al popoarelor care au cultivat o asemenea filosofie; mentalitatea românească, după cum se arată din manifestările ei de pînă acum, este mai curînd înclinată spre speculaţii metafizice şi teologice, decît spre teorii ştiinţifice.
Ce se poate obiecta acestor argumente ? în principiu, nu se poate obiecta nimic. în adevăr, sînt popoare cu o mentalitate improprie pentru o muncă ştiinţifică, aşa cum sînt unele, cu o mentalitate improprie pentru speculaţii metafizice. Dar aceasta este un adevăr de principiu. De fapt, cazuri dovedite de popoare cu mentalitatea improprie pentru o anumită muncă nu avem încă. Avem cazuri de popoare sălbatice cu o mentalitate improprie muncii ordonate ; dar între popoarele civilizate cercetările n-au ajuns să ne dovedească asemeni diferenţieri. în orice caz, asupra mentalităţii poporului român nu avem încă ceva sigur. Dar în afară că nu avem ceva sigur, caracterizarea dată mai sus ne provoacă două mari nedumeriri. întîia, este privitoare la faptul că înclinaţia mentalităţii româneşti spre speculaţiile metafizice şi teologice a aşteptat să se manifeste pînă în zilele noastre şi nu s-a manifestat de la început. în tot cursul secolului al XlX-lea, deodată cu renaşterea noastră culturală a dominat în filosofia românească spiritul ştiinţific, şi
215
numai în mod sporadic acel metafizic, sau teologic. Să -zicem însă că în cursul acestui secol mentalitatea nu şi-a putut manifesta originalitatea. Dar atunci vine a doua nedumerire. Cum se face că ofensiva contra filosof iei ştiinţifice în România, coincide tocmai cu anumite curente filosofice antiştiinţifice din Europa apuseană ? Cur» se face că prestigiul metaforei; atracţia spre mister şi spre ontologia etnicului, care ar fi trebuit de la început să preocupe pe filosofii români, să arate numai de la al doilea sfert al secolului al 20-lea, îndată după apariţia unor scrieri cu tendinţe similare, în centrele universitare din străinătate ?
Punem întrebarea lăsînd pe cititor să-şi explice el singur coincidenţa.
Antagonismul de direcţie între filosofi a fost şi va fi încă multă vreme un lucru obişnuit. Filosofia trăieşte dintr-o continuă străduinţă de înnoire. De aceea şi aparenţa pe care o are istoria ei de a fi o înşirare de sisteme, unele dărîmate prin altele. In acest antagonism nu este nici o primejdie. Aceea ce trebuie să rămînă din numea unui filosof, rămîne ori şi cîte greutăţi i s-ar pune în cale. Vorba cea veche : fluctuat nec mergituv. * Altminteri n-am avea progresul omenesc.
Ofensiva contra filosofiei ştiinţifice româneşti nu se mărgineşte la un simplu antagonism între filosofi. Dacă s-ar mărgini la atîta nu ar fi fost pentru noi motiv de a interveni. Antagonismele dintre filosofii români le-am explicat, cu o altă ocazie, ca un semn al libertăţii de cugetare, care trebuie să domnească în filosofie, şi deci ca integrînau-se în mod normal în mişcarea filosofică a ţării noastre. Sub antagonismele filosofice se ascunde însă, în ofensiva de faţă, o adversitate contra spiritului ştiinţific în genere, care este prezentat ca fiind nepotrivit sufletului românesc. Aci este latura primejdioasă a ofensivei. Pentru a-şi întări argumentările lor, filosofii noştri antiştiinţifici recurg la etnicul românesc şi numai la etnicul românesc, nu la orice etnic de popor ; pe baza acestui etnic românesc susţin ei suveranitatea misterului şi infailibilitatea metodei mistice în filosofie ; aceea ce sugerează negreşit concluzia că poporul român este năs-
* Deşi bătut de valuri nu se scufundă (n. ed.).
216
cui; pentru a avea o filosofie a lui proprie, cu totul deosebită de cea europeană. Aci vedem noi latura primejdioasă a ofensivei. Spiritul ştiinţific întîlneşte, la noi, destule greutăţi în calea sa. Direct prin naştere nu-1 are .nici un popor, căci pentru a-1 avea trebuie o îndelungată pregătire. Obiectivitatea şi independenţa lui au de luptat cu o puternică idolatrie, „idola tribus“ ■*, şi de care poporul nostru, ca orice popor de tînără cultură, nu este străin. Puţin dacă este încurajată această idolatrie, şi răspîndirea spiritului ştiinţific este primejduită. Ofensiva contra filosofiei ştiinţifice este, după părerea noastră, o directă încurajare a acestei idolatrii. Noi, românii, avem o absolută nevoie de răspîndirea spiritului ştiinţific în mijlocul tineretului ; căci numai prin cultivarea acestui spirit vom putea colabora la organizarea Europei viitoare. în această organizare a Europei viitoare aplicaţiile tehnice ale ştiinţei vor fi pe prima linie, fiindcă ele singure pot înlătura distrugerile produse de războiul prin care trecem. Consolidarea statului român, mulţi ani de aci înainte, nu se va putea asigura decît pe baza muncii naţionale organizată după cea mai strictă, prevedere ştiinţifică. Secolul în care trăim trebuie.să sfîrşească dînd neamului nostru o educaţie în spirit ştiinţific.
Preocupările mistice sînt de aceea rău venite în timpul de faţă.
* C. Rădulescu-Motru citează aici una din cunoscutele categorii de erori avînd un caracter general şi adînc înrădăcinat, definite şi clasificate de filozoful englez Francis Bacon (1561— 1626) în lucrarea sa, fundamentală pentru dezvoltarea gîndirii filozofice, Novum organum scientiarum (1620). După Andre La-ianrîe, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, P. U. F. 1972 : „Idola tribus înseamnă să nu se ţină seama decît de cazurile favorabile ; tendinţa de a crede că lumea e mai simplă şi mai uniformă decît este în realitate ; în Novum Orga-num, subiectivitatea senzaţiilor44 (n. ed.).
ADDENDA
RĂSPUNSUL D-LUI D. GUŞTI *
(la primirea în Academie a lui C. Rădulescu-Motru)
Sire,
Domnilor colegi,
Obiceiul prescris de codul desăvîrşitului academician, forma discursului de recepţie şi a răspunsului obligator, l-a împrumutat Academia noastră de la Academia franceză.
Ceremonialul este cunoscut. Recipiendarul adresează Academiei un compliment, reprezentantul Academiei răspunde prin alt compliment, astfel că totul se întîmplă în complimente, — deşi, mai ales în ultimul timp, panegiricul este temperat prin epigrame.
Se zice că un englez ar fi întrebat pe timpuri pe Voltaire unde putea să găsească memoriile Academiei franceze.
Ea nu are memorii, îi răspunse acesta, însă a făcut să se imprime 80 de volume de complimente.
Englezul ar fi parcurs cîteva din ele.
Tot ce întrevăd, zise el, în aceste discursuri este că recipiendarul asigurînd că predecesorul său era un om mare, că un mare om a fost cardinalul Richelieu, reprezentantul Academiei îi răspunde acelaşi lucru şi adăugea că recipiendarul ar putea fi asemenea o specie de
* Reproducem în „Addenda" Răspunsul lui Dimitrie Guşti la Discursul de recepţie în Academia Română rostit de C. Rădulescu-Motru în ziua de 9 iunie 1924, publicat în ediţia noastră p. 136—153 (n. ed.).
219
om mare şi că el, reprezentantul Academiei, nu renunţă la nimic din partea sa
Scumpe coleg,
D-voastră aţi înţeles că a trecut timpul complimentelor pentru complimente, care se mărginesc, cum spune poetul, a te atinge cu cununile şi a te stropi cu imnurile lor. Şi de aceea pentru intrarea dumneavoastră printre noi, odată cu elogiul ce-1 aduceţi predecesorului, debutaţi printr-o concentrare sintetică a preocupărilor dumneavoastră de totdeauna, privitoare la problemele vitale ale neamului nostru.
Vă voi urma p£ această cale. Şi pentru a vă face, la rîndul meu, un elogiu demn de d-voastră, voi încerca să vă pun în cadrul activităţii proprii.
Din cuvîntarea dumneavoastră se desprinde grija participării generaţiei mai tinere, ce primeşte condiţiile moştenirii preparate de alţii, la prosperitatea viitoare a generaţiilor, de care ne despart secole.
Generaţiile, ce se succed, formează un cor veşnic în acţiune, în care executanţii se deprind cu încetul a nu rămînea în afară de ton.
Prezentul este viaţa viitoare a trecutului, iar viitorul anticiparea prezentului. Ne aflăm pe pragul unei noi existenţe, plătite cu fluvii de sînge şi lacrimi. Neamul nostru care timp de secole a visat viaţa sa, este chemat deodată a-şi trăi visul. El are acum datoria şi curajul'să urmărească scopuri pentru care acum o jumătate de secol avea de-abia un presentiment obscur.
'Unitatea politică atrage după sine profunde transformări spirituale şi ‘economice şi provoacă o serie de probleme hotărîtoare pentru viaţa noastră naţională şi de stat. Bazele noilor construcţii sociale pentru a fi însă durabile, şi gata a înfrunta timpul, trebuie să fie solide.
Iată problema naţionalismului, simplă, însă plină de incalculabile urmări.
Naţionalismul este o disciplină, o metodă. România actuală prezintă un spectacol din multe motive demn de atenţia sociologului.
Trebuie spus mai întîi că noi nu avem o cultură naţională unitară. Aşa zisa cultură oficială este, în
220
cazul cel mai bun, teoria unei culturi, căci îi lipseşte ceea ce face cuprinsul şi esenţa adevăratei culturi : contactul intim între viaţa socială şi pătrunderea rodnică a acestei vieţi.
Ceea ce surprinde mai dureros este că aşa-zisa cultură de la noi tinde a răpi neamului viaţa lui culturală proprie, fără ca în acelaşi timp să-i mijlocească o participare la o cultură mai înaltă.
Fireşte că cunoştinţele elementare dobîndite prin şcolile primare şi de adulţi nu ajung.
Cunoaşterea sărăcăcioaselor 25 de litere şi a cîtorva problematice şi superficiale noţiuni de istorie, literatură şi de „ştiinţă44, este, în ce priveşte adevărata cultură naţională, mai rău decît nimic !
Nu numai de acestea e nevoie. Poporul analfabet, cunoscut mai de aproape, înmărmureşte prin bogăţia manifestărilor lui profund culturale, prin basmele, legendele, cîntecele lui, prin simţul frumuseţii caracteristic sîrguinţii şi industriei casnice, prin toate creaţiile sale spirituale.
Ce 4 importă dacă Jupiter olimpianul este tăiat ori nu în marmură ? Nu aceasta îi face frumuseţea. Frumuseţea sa constă în forma ce-1 îmbracă, şi această formă este figura unui zeu.
Se impune deci o totală transformare spirituală, o nouă educaţie, care, pe lîngă ceea ce se dă în şcoli, să conceapă naţiunea ca un tot social şi să provoace desfăşurarea şi desăvîrşirea predispoziţiilor ei fireşti, germi-natoare de energii vitale.
Acest nou sistem de educaţie naţională se bizuie pe faptul netăgăduit, că există o vîrstă a adolescenţilor care este cu totul aptă de o deşteptare spirituală şi anume printr-o metodă specială de predare, de natură etică, care adică se adresează personalităţii întregi, şi nu numai intelectului.
Acest adevăr, simplu l-au înţeles acei 176 de întemeietori ai „Astreh4 (Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român).
în adresa către locotenenţa transilvană, ce poartă data de 10 mai 1860, arhiereii Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu întemeiau cererea lor pentru înfiinţarea asociaţiei, prin următoarele memorabile cuvinte : „că fundamentul întîi al înflorirei fiecărui stat este
221
cultivarea morală şi luminarea poporului, şi cunoaşterea lui prin asta condiţionată14.
Iată un minunat program, genial în simplitatea sa., Bătrîna, dar pururi viguroasa „Astra44, căreia Academia i-a făcut, sub preşedinţia M. S. Regelui, acea mişcătoare recepţie de acum cîteva zile şi-a îndeplinit chemarea într-un admirabil spirit de continuitate, printr-o muncă idealistă susţinută de jertfele tuturor, ale neştiutorilor de carte, ca şi ale savanţilor, ale săracilor, ca şi ale bogaţilor, şi a înfăptuit o generoasă operă cultural-naţională, pildă glorioasă de neînduplecată muncă pentru înfrăţirea sufletelor şi armonizarea vieţii sociale româneşti.
Programul „Astrei44, completat şi adaptat nevoilor de azi, trebuie însă extins în tot cuprinsul ţării româneşti, fericit întregită ; iar realizarea lui trebuie să fie sarcina exclusivă a unui aşezămînt central de cultură integrală naţională, înarmat din belşug cu toate mijloacele de pricepere şi, fireşte, cu toate mijloacele materiale cuvenite.
Acest aşezămînt ar fi, nu un concurent, ci un compliment necesar şi un continuator al şcoalei, şi ar lucra pentru straturile largi populare ale oamenilor trecuţi de 16 ani.
Şcoala nu s-ar mai sfîrşi astfel în gol, ci ar trece mai departe, după ce şi-ar îndeplini ciclul ei, fatal mărginit, în mîini anume pregătite, grija educaţiei morale şi cetăţeneşti şi a ridicării, la vîrsta bărbăţiei, a nivelului general.
O astfel de „Casă a Culturii Poporului44 a fost creată prin lege specială, acum cîţiva ani, din iniţiativa şi după îndemnul luminat al prinţului culturii româneşti, al A. S. R. principele moştenitor. Ea era plănuită să răspîndească în acelaşi timp elemente culturale întemeiate pe biologia naţională : educaţia fizică şi cultura sufletească propriu-zisă.
Urmările practice ale celei dintîi ar fi fost regenerarea biologică, un popor mai sănătos pentru muncă şi pentru apărarea ţării ; micşorarea timpului de serviciu militar prin pregătirea pre — şi postregimentară, ca ideal — naţiunea armată ; ale celei de a doua, o intensificare a productivităţii economice, iar ale celei din urmă, ridicarea obştei, prin creşterea minţii şi a inimii, la cea
222
mai aleasă umanitate, şi la o înălţime mai potrivită de-cît astăzi cu mărimea hotarelor şi cu rostul nostru pe lume.
Casa Culturii Poporului a trăit parfumul unei roze. Legea specială prin care s-a creat „Casau, cîtva timp neaplicată, a sfîrşit prin a fi în grabă abrogată.
Această melancolică constatare poate o clipă deprima, în nici un caz însă ea nu trebuie să descurajeze. Casa Culturii Poporului se va reînfiinţa, negreşit, mai tîrziu, cînd împrejurările favorabile vor permite.
Ceva trebuie totuşi reţinut.
In articolul pe care d-voastră l-aţi consacrat în 1913, în La Revue de Paris personalităţii regelui Carol I, aţi scris, între alte lucruri judicioase şi aceste rînduri : „Regele Carol a crezut, în timpul domniei sale de o jumătate de veac, că în politică cauzele trebuiesc căutate în forţa principiilor şi nu în voinţa indivizilor. El a arătat o indulgenţă constantă în privinţa oamenilor ; însă respect propriu-zis el n-a avut decît pentru principii^.
Apoi continuaţi : „un spirit clarvăzător, ponderat, răbdător, un caracter care regulă purtarea sa după principiile culturii europene4*.
Şi terminaţi studiul d-voastră astfel : „mare muncitor, mare răbdător, mare rege, apostol neobosit al culturii europene la porţile Orientului^.
Acest apostolat inagurat de regele Carol a creat tradiţie. Să mulţumim destinului, că cel dintîi factor de întărire şi propăşire naţională, la noi, a fost, este şi ră-mîne dinastia.
Stimate coleg,
Ne-aţi făcut cu măiestrie tabloul vieţii lui Andrei Bârseanu, fost preşedinte al Astrei.
Salutăm împreună cu dumneavoastră memoria acestui bărbat, care a personificat elanul naţional şi virtuţile patriotismului activ.
îmi amintesc cu emoţie ziua cînd, cu prilejul sărbătorii de 50 de ani a existenţei Academiei noastre, am auzit pentru întîia oară vocea răsunătoare şi m-a im-
223
presionat atunci adine patosul comunicativ al acestui frumos bătrîn, o podoabă a splendidei sale generaţii.
Mă aflu încă şi acum sub vraja verbului său, ecou. vibrant al prelungirii şi continuităţii naţionale, al armoniei istorice, ce nu moare, — un cîntec liric naţional, întovărăşit de murmurul infinit al codrilor Ardealului.
Nimeni mai bine ca dumneavoastră nu era mai indicat să reînsufleţească în faţa noastră nobila figură a fostului nostru coleg.
Prin direcţia vieţii dumneavoastră ca şi prin inimă,, aparţineţi aceleaşi familii. Şi unul şi altul aţi adus servicii însemnate patriei, fiecare în felul său.
Andrei Bârseanu, ca fost preşedinte al celei mai vechi asociaţii culturale a românilor de pretutindeni, simbol senin al acelei paveze puternice de conservare naţională, de care s-au izbit, sfărîmîndu-se, toate asalturile şi atentatele disperate la fiinţa neamului românesc ; simbolul activ al rostului culturii naţionale populare pentru existenţa şi viitorul statului nostru de azi şi de mîine.
îar dumneavoastră, un alt simbol, acel al înălţării, naţiunii prin creaţiile superior culturale, ştiinţifice şi filozofice, fără de care o naţiune n-ar fi stimată şi respectată, ci numai tolerată.
Naţiunea este un fapt şi o speranţă. Ea este : magnet quies in magna spe. Iar naţionalismul este un cult şi o metodă. Naţiunea are o îndoită perspectivă : una către trecut şi alta către vastul -viitor. Eul colectiv, naţiunea, are rădăcini adînci în trecutul lui şi deci nu se poate dezrădăcina.
Toată chestiunea este de a şti, dacă trebuie primită această determinare social-ereditară, ca o regulă şi ca un criteriu absolut. Să fie naţiunea prizonieră inconştientă ori conştientă a vieţii parfumate prin amintirea tradiţiilor totdeauna fecunde ? Trăim oare noi, care facem parte dintr-o naţiune, de pe urma unei umbre, pentru ca cei ce vor veni după noi să trăiască dintr-o umbră a umbrei ?
Consumăm noi oare numai capitolul tradiţiilor înmagazinate ■' în conştiinţa generală socială de lungi secole, cum este înmagazinată căldura soarelui în diamant ?
224
O teorie completă nu poate uita că naţiunea este ca şi stejarul, care are rădăcinile profund înfipte în pămînt, coroana însă vecină cu cerul.
Nu trebuie să se uite că dacă naţiunea este adînc împlîntată într-un univers al tradiţiilor, ea aparţine însă, prin tot ce are mai original şi mai propriu, şi unui univers al idealului, al umanităţii.
Personalitatea şi naţiunea sînt numai fragmente ale unui sistem mai complet.
Personalitatea este un fragment al naţiunii, naţiunea ea însăşi un fragment al umanităţii.
Naţiunea îşi legitimează existenţa prin. participarea la o viaţă mai generală, care este aceea a societăţii celorlalte naţiuni. Umanitatea nu este un mister, ci o fiinţă. Fiinţa umanităţii a fost considerată odinioară ca un scump, dar fictiv deziderat, fiindcă nu era organizată ; azi Societatea Naţiunilor pentru întîia dată în istoria lumii şi-a luat grandioasa sarcină a organiza umanitatea. Aici, fireşte, nu avem în vedere opera politică, ci numai pe cea sociologică, întreprinsă de Societatea Naţiunilor, care prin activitatea ei prudentă şi metodică, invitînd toate naţiunile la o liberă cooperaţie şi colaborare efectivă şi rodnică, pentru a coordona şi face sinteza intereselor şi idealurilor comune tuturor, face din umanitate cea mai reală realitate. Sîntem mîn-dri că cel dinţii cap încoronat şi şef al unui stat, care prin vizita sa a adus recunoaşterea şi consacrarea solemnă a monumentalei opere înfăptuită de Societatea Naţiunilor, a fost M. S. regele tuturor românilor.
Simpla adorare şi conservare pioasă a realităţii naţionale moştenite nu ajung.
Naţiunea tinde la realizarea maximală a geniului ei specific pentru realizarea umanităţii ; ea se îndreaptă cu nesaţ şi nostalgie către ideal.
Idealul este, de fapt, un focar luminos unde converg ideile de mai adevărat şi dorinţele de mai bine şi mai frumos ale naţiunii. Idealul este prelungirea anticipată a direcţiilor pe care naţiunea o ia în virtutea evoluţiei sale însăşi. El nu este decît sensul cel mai profund al realităţii viitoare.
Acest ideal ia conştiinţă de sine în ştiinţă şi filozofie, care dau vieţii sociale şi naţionale un fundament totodată real şi ideal.
225
De aceea ştiinţa pozitivă şi filozofia, „ştiinţa ideilor44' după expresia lui Plato ori „regina ştiinţelor “, după o altă expresie mai îndrăzneaţă, de mult nu mai sînt considerate ca simple aventuri spirituale ori sublime sinecuri sociale, pentru că ele formează adevărata directivă superioară a conducerii unei naţiuni.
Ştiinţa şi filosofia formează forţa hotărîtoare în lupta de toate zilele, ce se dă între naţiuni, fie pe cale paşnică fie pe cale violentă şi reprezintă o şansă sigură pentru victorie.
Lecţia fără precedent ce ne-a dat-o drama războiului mondial, cînd fiecare popor a aruncat în balanţa destinului totalitatea resurselor sale, atît materiale cît şi morale, este dintre cele mai instructive.
Rolul ştiinţei în crearea şi perfecţionarea mijloacelor de luptă a fost determinant; fără ea eroismul trupelor şi concepţia şefilor ar fi rămas sterile.
Dar armătura ştiinţifică este şi în timp de pace un factor primordial de propăşire socială şi economică naţională ; căci, în ultixpa analiză, tot progresul culturii, al industriei, al medicinii, al igienei, ca şi fundamentul unei legislaţii serioase şi al unei politici înţelepte atîrnă de stadiul ştiinţelor pozitive şi al ştiinţelor sociale dintr-un moment dat.
Avem deci nevoie, pentru a asigura şi consolida pacea, de o organizare solidă şi metodică a descoperirilor ştiinţifice. Avem nevoie de un Consiliu naţional de investigaţii ştiinţifice, care să cuprindă o serie de comitete speciale, corespunzătoare fiecărei discipline şi care vor trebui să provoace, să ajute şi să întreţină cercetarea ştiinţifică naţională. La noi, dacă se face puţin pentru învăţămîntul ştiinţific, pozitiv şi social, nu se face nimic pentru creaţia ştiinţifică. Ne trebuiesc novatori, cu cari să ne înfăţişăm cu fruntea sus în faţa tribunalului opiniei publice al Societăţii Naţiunilor.
Ne trebuiesc oameni cari să ne dea vervă şi inimă geniului naţional. Aceştia trebuiesc descoperiţi, încurajaţi şi susţinuţi.
Instituţia proprie unor astfel de meniri naţionale ar fi, cred eu, acea Fundaţie, pe care iniţiativa generoasă a lui Eli as a gîndit-o.
într-adevăr, ce menire mai nobilă poate avea acea Fundaţie, ca atunci cînd se va înfiinţa, să asigure vii-
226
torul ştiinţific al naţiunii, adică tocmai prosperitatea şs siguranţa ei.
In discursul dumneavoastră de azi, stimate coleg, cu viziunea clară, ce vă caracterizează spiritul, preconizaţi că în viitor instituţiile şi nu indivizii vor fi în fruntea progresului naţional. Fireşte, adaug eu, pentru că oamenii cu o existenţă, vai, atît de fragmentară şi efemeră, şi pe deasupra frămîntaţi de ambiţii şi plini de asperităţi, nu înseamnă propriu-zis nimic faţă de instituţia maiestoasă, ce împrumută caracterul veşniciei şi cristalizează în ea tot ce este mai bun şi nobil în om, Casa Culturii Poporului şi Consiliul Naţional al Creaţiei Ştiinţifice, iată două din organele sortite a înfăptui naţionalismul, aşa cum trebuie să fie înţeles.
Scumpe coleg,
Prin opera dumneavoastră sînteţi un eminent reprezentant al ştiinţei şi gîndirii naţionale. Valoarea operei dumneavoastră este importantă, ceea ce justifică reputaţia dumneavoastră bine stabilită, admiraţia şi amiciţia ce vă înconjoară din ce în ce mai frecvent şi totdeauna mai viu.
Vă amintiţi că pe ruinele unui spiritualism, rău apărat, se stabilise o doctrină ce pretindea să nu admită altă interpretare a lumii, decît cea exclusiv materialistă.
Progresul filozofic se face însă printr-o oscilaţie ale cărei amplitudini se micşorează fără încetare şi ai cărei termeni extremi tind a se apropia. „Falimentului filozofiei44 i-a urmat curînd, ca o reacţie, formula „Falimentul ştiinţei^.
Aceste etichete, produse ale farmaciei filozofice şi expresia unor mode vremelnice, s-au propagat din sferele filozofiei, pretutindeni în largul opiniei publice, discreditînd credinţa şi ştiinţa şi producînd adevărate ravagii sufleteşti. Un suflu rece de descurajare, manifestată sub forma unui scepticism deprimant, trecea asupra societăţii româneşti.
Petronius istoriseşte că un roman a pus să se graveze pe mormîntul său următorul epitaf : „Staberius odihneşte aici... El a venit de curînd. El a lăsat treisute
227
de milioane de sesterţi. Niciodată n-a voit să asculte pe filozofi. Fii sănătos şi imită-l“.
Acesta ar fi fost epitaful pe care ar fi putut să şi-l facă şi societatea noastră pe vremea cînd aţi început activitatea dumneavoastră filozofică, — o stare de spirit, care, de altfel, spre paguba noastră, o vedem şi azi reînviată la noi, ca şi pretutindeni, ca o urmare a războiului — a veni de curînd, a cîştiga mult şi a nu asculta pe filozofi, ceea ce înseamnă cu alte cuvinte : arivism şi materialism grosolan, scepticism şi indiferenţă în materie sufletească.
în acest moment intervine gîndirea dumneavoastră filozofică, care este cuprinsă în aceste cuvinte : energie, personalitate, caracter, vocaţie.
Marile probleme ale ştiinţei, considerate din punctul de vedere filozofic, se prind, după dumneavoastră într-o singură formulă : totul este energie.
Aceasta este baza sistemului dumneavoastră de gîn-dire, aşa cum este închegat în scrierile principale : Ştiinţă şi energie, Puterea sufletească, Elemente de metafizică şi Psihologia.
De cînd s-a descoperit şi recunoscut de ştiinţă legea conservării energiei de Robert Mayer, teoreticienii energiei, dintre care cităm pe cei mai cunoscuţi : Thomson, Mach şi mai ales pe cel mai frecvent propagandist Ostwald, au avut ambiţia a îngloba şi lega între ele ştiinţele, care pînă atunci erau separate prin o specializare prea strimtă.
Ştiinţa energiei universale devine astfel domeniul care uneşte într-un tot fenomenele fizice, biologice şi socialpsihice. Energia cosmică, afirmaţi şi dumneavoastră, este una şi aceeaşi şi singura realitate pe care intelectul nostru o poate cunoaşte.
Pe temeiul acestor consideraţii generale dumneavoastră atacaţi problema supremă filozofică, cu perseverenţă şi îndrăzneală, îmbrăţişînd într-un tot natura în imensitatea sa, individul şi colectivitatea în continuitatea lor.
Energia, după dumneavoastră se desfăşoară într-o ordine anumită. Formele energiei .anorganice îşi găsesc continuarea în formele energiei organice, pentru a se încheia cu formele energiei psihice.
228
Energia naturii anorganice culminează în ordinea desoluţiei ei într-o energie totală, globală care este numită de dumneavoastră, cu un termen pe care l-a întrebuinţat şi neocriticistul Renouvier,* de personalism. Natura are deci o finalitate precisă, anume aceea de a transforma treptat energia inconştientă în energia conştientă a personalităţii. Dar fiindcă realitatea, concepută ca o energie care evoluează, îşi confundă evoluţia ei cu procesul de formare a unei personalităţi, în care se rezumă toate corelaţiile cosmice şi organice, de aceea ea se numeşte un personalism energetic.
Aşadar, personalitatea este un ultim produs al evoluţiei totale. Oranizarea şi armonizarea funcţiunilor sufleteşti din personalitate în vederea realizării unui scop conştient este caracterul.
Iată dar caracterul, încoronarea operei la care participă şi spre care evoluează întreaga natură.
Personalitatea are însă, adăugaţi dumneavoastră, nu numai caracter, ci şi o vocaţie.
Dacă în cartea conştiinţei este scris, că fenomenele universului se adaptează la făurirea personalităţii omeneştii apoi această personalitate, la rîndul ei ,se recunoaşte pe sine ca aleasă pentru a realiza un ideal.
Dumneavoastră precizaţi : conştiinţa nu are puterea a-şi alege idealul, ea are numai simţirea sensului energiei cosmice, care merge spre înfiriparea personalităţii.
„Individul44, scrieţi d-voastră, „se simte ca o parte necesară totului ; ca un factor predestinat să fie aşa cum este, fiindcă altfel nici realitatea n-ar fi aşa cum este“.
Conştiinţa acestei re unoaşteri este, afirmaţi dumneavoastră responsabilitatea personalităţii faţă’ de ea însăşi, adică vocaţiunea personalităţii.
Concluzia gîndirii dumneavoastră metafizice este nespus de înviorătoare şi edificatoare, căci ea reprezintă impresionanta conştiinţă a unei armonii totale : a per-
* Charles Renouvier (1815—1903). Autorul unor lucrări fundamentale precum Ştiinţa moralei (1869), Filozofia analitică a istoriei (1896). Se consideră că a inaugurat, în Franţa filosofia istoriei filosofice (n. ed.)
229
sonalităţii, ea însăşi, în cadrul ei armonizată, cu celelalte personalităţi, care constituiesc colectivitatea, şi cu natura.
Metafizica dumneavoastră este impregnată de spiritul teoriei cunoaşterii şi deci e străină de „beţia sfîntă“ a metafizicei absolute, cu primejdiile şi ameţelile ei.
Totuşi sînt întrebări pe care incorigibilul intelect şi le pune sub impulsiunea diabolică a lui „pentru ce“.
Oare simpla formulare a principiului energiei ajunge pentru a explica totul şi a ţine locul tuturor explicaţiilor ? Este energia ultimul cuvînt al analizei ? Apoi, de ce şi cum se produce transformarea energiei anorganice în energia organică şi a acesteia din urmă în energie psihic-socială ? Şi, în sfîrşit, dacă personalitatea umană este ca şi existenţa fizică, energie, este ea însă numai energie ?
Ori, dacă totul este energie, o piatră şi o personalitate, se deosebesc oare numai printr-o încorporare cantitativă de energie ?
Iată chestiuni care pot rămîne încă în suspensie.
In definitiv, gîndirea dumneavoastră ştiinţifică este preocupată mai mult a răspunde la „cum44, decît la „pentru ce“.
De altfel, orice filozofie se poate preta la schimbări şi mişcări susceptibile a lua forme diferite, fără a se contrazice şi distruge ea însăşi.
Şi, dumneavoastră cel dintîi, veţi recunoaşte, desigur, că tot atît de puţin se poate vorbi de o ultimă filozofie ea şi de o ultimă poezie.
Din toate filozofiile, care va rămînea ? Nici una, răspunse un filozof, însă filozofia însăşi va rămînea totdeauna şi chiar va trebui să moară pentru a reînvia.
Cel mai mare elogiu ce vi se poate aduce este tocmai că opera dumneavoastră a fost închinată adevăratei filozofii.
Scumpe coleg,
Vă amintiţi de acel călător, de care vorbeşte Plato în Republica sa, şi oare, fiind prins de vîrtejul unei furtuni, s-a adăpostit după un mic zid pentru a se apăra
230
contra ploii şi a vijeliei şi cum apoi din retragerea sa?, văzînd că nedreptatea înfăşură tot mai mult pe semenii săi, s-a găsit fericit să-şi poată strecura acolo viaţa sa pură şi neîntinată.
Dumneavoastră n-aţi imitat pe acest călător, nu v-aţi închis în „turnul de fildeş" al gîndirii, ci aţi luat contact cu sufletul ţării participînd cît mai activ la luminarea şi adîncirea problemelor ei vitale.
Nu vi se poate însă imputa infidelitatea filozofică, pentru că totdeauna aţi avut o îndoită preocupare : a supune, fără violentare faptele contimporane doctrinei dumneavoastră şi a controla această doctrină prin studiul faptelor contimporane.
In acest scop aţi întemeiat Noua revistă română, care-şi găseşte azi continuarea în Ideea europeană, în coloanele căreia aţi luat atitudine faţă de toate chestiunile zilei, aducînd astfel un tribut larg de lumină vieţii naţionale.
Dumneavoastră faceţi parte din categoria acelor forţe în acţiune, care sînt artiştii constructivi ai vieţii sociale, adică organizatorii. Amintim o altă operă de organizare : aţi întemeiat cel -dinţii organ de publicitate filozofică', Studii filozofice, azi Revista de filozofie, ca organ al „Societăţii Române de Filozofie44, reuşind în acest chip să grupaţi în jurul acestor două organizaţii forţele filozofice ale societăţii româneşti de azi.
Aţi analizat, la început sub influenţa vădită a criticismului inaugurat de „Junimea44, cu deosebită vervă şi pătrundere manifestările vieţii noastre publice. Sînteţi: un pictor neobosit al obiceiurilor noastre politice şi un. judecător necruţător, dar drept al lor.
Amintesc în special acea faimoasă lucrare Cultura română şi politicianismul, un însemnat rechizitoriu pe care-1 faceţi incoherenţei, superficialităţii şi prezumţiei, deşerte a unui anumit fel de a face politică la noi.
Sînteţi apoi teoreticianul competent al naţionalismului conservator, privit în lumina perspectivelor progresului, cum o dovedeşte în special ultima dumneavoastră lucrare în această direcţie, remarcabila conferinţă ţinută la Institutul Social Român, Doctrina conservatoare şi progresul.
In sfîrşit, nu pot trece eu vederea din nenumăratele' dumneavoastră articole şi studii acele serii de cercetări
231
de psihologie socială : psihologia martorului, a revoluţionarului, a industriaşului, a ciocoiului şi, in ultimul timp, analiza problemei ţărăneşti.
Iubite coleg,
Aţi îmbogăţit patrimoniul intelectual naţional prin opere de seamă, pe care dumneavoastră înşivă le socotiţi ca lucrări de filozofie ştiinţifică. După ce aţi primit primele imbolduri filozofice de la marea personalitate a lui Maiorescu, aţi devenit discipolul lui Wundt, în al cărui laborator de psihologie experimentală dumneavoastră v-aţi făcut educaţia ştiinţifică, şi unde am avut plăcerea pentru întîia oară să aud pronunţîndu-se cu elogii numele dumneavoastră. Sînteţi la curent cu toată ştiinţa timpului, cum o dovedeşte cu prisosinţă şi ultima dumneavoastră lucrare, admirabila Psihologie.
începeţi operele dumneavoastră cu expunerea riguros ştiinţifică a datelor ştiinţelor pozitive, continuaţi apoi prin o discuţie de subtilă şi solidă dialectică, pentru a ne da pagini, care nu obosesc, ca acelea produse de imaginaţia greoaie a erudiţiei pure, nici nu subjugă, ca acelea izvorîte din imaginaţia aventuroasă a iluminaţilor, ci cuceresc prin raţionamentele luminoase de care sînt pline.
Spiritul dumneavoastră prudent, temperat şi deschis este pătruns de sentimentul viu al lacunelor şi al limitelor, însuşiri ale înţeleptului.
De aci cristalina claritate a limbajului dumneavoastră filozofic. Stilul dumneavoastră este grav şi nobil, el este ceea ce spuneau anticii : sermo rotundus.
Măsura naturală a spiritului dumneavoastră se fereşte deodată de excesul de rafinărie'* şi subtilitate, ca şi de acela al arbitrarului obscur.
Sînt lucrări filozofice aproape tot aşa de uşor de citit, ca un tratat de algebră, cu diferenţa că limba algebrică, fiind de o precizie absolută, nu cere, pentru a îl înţeleasă, decît atenţie şi răbdare, în timp ce semnele convenţionale ale limbii unor filozofi, obosesc, întunecă gîndirea şi fac imposibilă înţelegerea.
* Aici cu sensuî de rafinament (n. ed.).
232
Obscurantismul face atît de pe nedrept antipatică filozofia, care este ştiinţa prin excelenţă umană ; căci fiecare dintre noi are în conştiinţa sa o interpretare pentru un sistem de filozofie, ce nu este doară o sinecură pompoasă şi o construcţie capricioasă, ci totdeauna rezumă sufletul şi imprimă caracter unei epoci.
Filozofia, care nu parvine să se facă înţeleasă şi care rămîne închisă într-un cerc secret al cîtorva iniţiaţi, nu-şi împlineşte menirea ei splendidă de a socializa sufletele prin adevăr.
Dumneavoastră, scumpe coleg, dimpotrivă, în lucrările publicate faceţi inteligibil şi sensibil tuturor, chiar ceea ce are gîndirea mai abstract.
Aţi reuşit să scrieţi o Metafizică „pe înţelesul tuturor44, un fapt vrednic de adevărată preţuire, cînd bunăoară, azi, în Germania se încearcă a se face înţeleasă, redîndu-se în limba germană curentă, Critica raţiunii pure a lui Kant.
însuşirile operei sînt reflexul pur al însuşirilor personalităţii dumneavoastră.
Din regiunile ridicate pe care le frecventează gîndirea aţi adus şi reţinut acea distincţie calmă, care este demnitatea şi nu mîndria.
Sub o răceală exterioară şi aparentă asprime se ascunde seducţia unui amabil umor, întovărăşit de bonomie, aş adăuga de o mare bunătate.
Graţia cuceritoare a spiritului dumneavoastră egalează delicateţea inimii, însuşire, care în societatea de azi fiind atît de rară face de multe ori oficiul carităţii.
Sînteţi o ilustraţie verificatoare a propriei dumneavoastră teze metafizice a vocaţiunii.
Aţi simţit şi dumneavoastră vocaţia activităţii pe care aţi desfăşurat-o ca scriitor, organizator şi profesor.
Aveţi un succes legitim pe catedră şi forţa didactică a operei, ca şi a cursului dumneavoastră, atrag sufletul tinerimii serioase, nu prin lanţul de aur al verbului seducător, ci prin lanţul de oţel al adevărului în sine impunător.
Codul moral, ce impune imperativul : a primi şi a servi, înlătură radical acele două stări de spirit îngrijitoare, de ieri şi de azi, ale societăţii româneşti, anume scepticismul, ce turbură conştiinţa, şi indiferentismul, ce slăbeşte voinţa.
233
A primi şi a servi înseamnă a se institui pe sine însuşi în adevăratul spaţiu şi timp, în faţa acelui anumit orizont social, ce-1 indică naţiunea din care insul face parte.
Academia Română a primit sarcini grele de la naţiune şi are mari obligaţii faţă de ea ; ea va trebui să o servească exercitînd din ce în ce mai mult o influenţă activă şi binefăcătoare asupra direcţiei viitoare culturale a ţării noastre.
Academia Română se bucură eă vă primeşte în sinul ei, convinsă că se îmbogăţeşte eu un nou, preţios şi luminat sprijin în lupta grea ce o duce pentru înălţarea neamului.
în acest an, pe cît ştiu, împliniţi 25 de ani de cînd ilustraţi catedra universitară ; sîntem fericiţi că . acest frumos jubileu coincide cu intrarea dumneavoastră în Academie, şi admirîndu-vă în plinătatea forţelor de muncă creatoare, vă urăm să vă duceţi pînă la sfîrşit vocaţiunea cu aceeaşi seninătate, ca pînă acum.
Vă zic un cordial : fiţi binevenit între noi, scumpe coleg !
Textul a fost reprodus după Andrei Bârseanu şi naţionalismul, volumul citat, p. 21—35.
234
Figuri Oltene. Dl. Rădulescu-Motru în autobiografie
apărut în Arhivele Olteniei, an III, nr. 14, iulie-august 1924, p. 237—238.
1	EUFROSIN POTECA (1786—1859), considerat unul din iluminiştii români. A avut o bursă în Italia şi Franţa. Din
anul 1825 profesorul de filosofie la Colegiul Sfîntul Sava unde îi urmează lui Gheorghe Lazăr. Din 1832 egumen la mînăstirea Motru — funcţie la care se referă autorul — unde rămîne pînă la moarte, deci, practic, trei decenii. Cursul său de filosofie reprezenta o traducere. A se vedea în ediţia noastră comunicarea lui C. Rădulescu-Motru. Din autobiografia lui Eufrosin Poteca, p. 197—201
2	Cu privire la perioada studiilor în străinătate ale lui
C. Rădulescu-Motru a se vedea mărturisirile sale în ediţia de faţă.
3	în anul 1932 G. Vlădescu-Răcoasa a tipărit în Revista de filosofie, voi. XVII, Viaţa, personalitatea şi opera profesorului C. Rădulescu-Motru, care cuprinde bibliografia scrierilor filosofului. In anul 1984, în „Biblioteca de filosofie a culturii româneşti“ a apărut volumul C. Rădulescu-Motru Personalismul energetic şi alte scrieri, ediţie de Gh. Al. Cazan, text stabilit de Gheorghe Pienescu. în sumarul acestui volum, singurul din opera filosofului apărut în ultimii 45 de ani, se află incluse următoarele volume la care C. Rădulescu-Motru se referă pe parcursul însemnărilor sale autobiografice : Cultura română şi politicianismul, Puterea
235
sufletească, Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiene, Personalismul energetic, Vocaţia, factor hotărîtor în cultura popoarelor. La Editura Dacia a apărut studiul Constantin Rădulescu-Motru filosof al culturii de Corina Hrişcă, 1987, 214 p. + cuprinsul.
4	Epoca, oficios al Partidului Conservator, apare din anul 1884 pînă în 1888. A fost înfiinţat de Nicolae (Nicu) Filipescu (1862—1916), om politic conservator, deputat, primar al Capitalei ,ministru. Prim-redactor al ziarului Epoca a fost Barbu Delavrancea, iar unul din colaboratorii permanenţi, între 1884—1886, Alexandru Viahuţă.
5	Noua Revistă Română a apărut în două serii ; ianuarie 1900— decembrie 1902 şi seria Il-a între iulie 1908 şi ianuarie 1916.
6	Discursul de recepţie al lui C. Rădulescu-Motru ca membru al Academiei Române ,intitulat Andrei Bârseanu şi naţionalismul, este publicat în ediţia noastră p. 136—153.
Interviu cu dl. prof. Rădulescu-Motru
apare în Rampa, XIII, nr. 3068, vineri 13 aprilie 1928
1	WILHELM WUNDT (1832—1920), filosof şi psiholog, fondatorul psihologiei experimentale. A avut o formaţie ştiinţifică. Mai întîi fizician, apoi fiziolog. A predat fiziologia la Heidelberg, filosofie la Leipzig. Este autorul unei' lucrări fundamentale intitulată Bazele psihologiei fiziologice (1867). C. Rădulescu-Motru se va referi pe larg la personalitatea lui Wundt, care i-a marcat în mod evident gîndirea şi sistemul de lucru, în paginile memorialistice din acest volum.
2. GUSTAV THEODOR FECHNER (1801—1887), filosof gerul an, unul din fondatorii psihofizicii. Lui i se datorează legea Weber-Fechner legată de „variabilitatea senzaţiei în funcţie de logaritmul excitaţiei".
3	EDWARD BRADFORD TITCHENER (1867—1927) psiholog englez, elev al lui W. Wundt. A profesat în Statele Unite ale Americii. Se consideră că influenţa sa asupra dezvoltării ştiinţei psihologiei în ţările anglo-saxone a fost considerabilă. A publicat, începînd din 1896, numeroase lucrări de referinţă pe tărîmul psihologiei experimentale.
236
4	OSWALD KULPE (18.62—1915), filosof german. Profesor la Wiirtzburg, Bonn şi Munchen. Filosof ia sa se apropie de sistemul lui Wundit.
5	Despre Titu Maiorescu vezi articolul lui C. Rădulescu-Motru din ediţia noastră p. 185—189.
6	Aşa cum spune C. Rădulescu-Motru, omul politic Take Ionescu nu aparţinea claselor aristocratice sau marii burghezii româneşti. Născut la 13/25 octombrie 1858 în oraşul Plodeşti se numea Dumitru şi era fiul comerciantului Ghiţă Ioan din acel oraş. Fratele său era vestitul neurochirurg de renume internaţional, profesorul Toma Ionescu. Take Ionescu a avut o carieră politică strălucitoare şi sinuoasă.
în 1891, deci la vîrsta de treizeci şi trei de ani, este numit ministrul Instrucţiunii şi Cultelor în guvernul conservator Lascăr Catargiu.
La începutul anului 1908 crează o dizidenţă numită Partidul Conservator-Democrat. Printre cei care au sprijinit activ noul partid, a fost I. L. Caragiale care a rostit mai multe cuvîntări la întrunirile partidului din Iaşi, Ploieşti, Roman (vezi I. L. Caragiale Opere, V, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, 1938, p. 221—242) şi portretul extrem de elogios făcut omului politic semnat tot de I. L. Caragiale în acelaşi volum, p. 151—154. C. Rădulescu-Motru s-a alăturat celor ce l-au susţinut pe Take Ionescu în campania •menită să cîştige aderenţi pentru noul partid, aşa cum spune în acest text.
Deşi a mai fost ministru în cîteva cabinete şi vicepreşedintele consilului de miniştri în guvernul de unitate naţională format la Iaşi de Ion I. C. Brătianu la 10 iulie 1917, iar în 1920 ministru de Externe — prima dată cînd deţinea această funcţie guvernamentală — în guvernul Alexandru Averescu, luînd locul lui Duiliu Zamfirescu după ce acesta a demisionat (în această calitate a contribuit esenţial la formarea Micii înţelegeri care cuprindea România, Jugoslavia şi Cehoslovacia), încercarea de a forma un guvern sub preşedenţia sa s-a soldat cu un insucces. Constituie cabinetul său de miniştri la 17 decembrie 1921. După o vacanţă de o lună, la redeschiderea Camerelor, guvernul condus de el a căpătat vot de neîncredere, ceea ce echivala cu o înfrîngere catastrofală pentru omul politic care a căzut de la putere, practic, înainte de a putea guverna.
237
Amintiri din vremea studiilor
apărut în Revista Fundaţiilor Regale, an I, nr. 2, p. 274—287, 1 februarie 1934.
1 CART AN BADEA-GHEORGHE (1849—1911) fiu de păstor; a fast la rândul său cioban. Analfabet şi apoi autodidact. A călătorit prin ţară făcînd legătura cu -românii din Transilvania, transportând cărţi. A călătorit în Europa. Pentru a avea o imagine asupra acestui personaj pitoresc, reproducem necrologul publicat de N. Iorga, intitulat : Un fanatic ţăran al romantismului naţional: Badea Cârţan (Oameni cari au fost.,- II, p. 23—26. datat 1911).
„Veşnicul colindător de drumuri care gemea sub greutatea cărţilor bune şi rele, dar româneşti toate, pe care le căra pe umerii săi, odată voinici, acuma însă sfărâmaţi de oboseală şi de vîrstă, pentru a le duce Dumnezeu ştie unde si cu ce folos, de multe ori drept în mîna jandarmilor şi vameşilor unguri ce-1 pîndeau, badea Cârţan, n-o să mai bată la poarta nimănui, cu cererile lui stăruitoare şi cu cimiliturile lui isteţe. A avut norocul să moară aici pe păm-întul românesc şi, în loc să-şi petreacă ultimele ceasuri în arestul vechilor săi duşmani, a închis ochii în casa unde-l aşezase mila unei soţii de ministru plenipotenţiar. Iar la mormînt a fost dus cu cheltuiala secţiunii din Sinaia a Ligei Culturale.
A fost odată, la Cârţa lui departe, unde oile, adesea părăsite, şi-au pierdut acum stăpînul, un baci ca orieare[...]
Badea Cârţan nu ştia decît româneşte, dar el era sigur că toţi fraţii latini înţeleg, sînt datori a înţelege accentele lui latine. Şi era încredinţat că iubirea lor, — pe care a şi deşteptat-o ici şi colea prin caracterul impunător al energicei manifestaţii populare -cuprinse în fapta lui, — e aşa de puternică, încît nici bani de drum nu^i trebuie. Aşa a străbătut Italia şi Franţa; a văzut Columna Iui Traian, la care s-a închinat ca la sfintele ii coane din st în a lui, s-a minunat de zgomotoasa măreţie modernă a Parisului şi i-a părut totdeauna rău că n-a trecut Pirineii, dincolo de care alţi fraţi îl aşteptau.
Că lumea-1 privea cu o curiozitate batjocoritoare, că adăpostul i-1 procura legaţia României, astea nu le vedea el, ci se simţea dus pe undele puternice ale simpatiei latine.
238
Se privea pe sine ca un purtător de misiune superioară, ca un îndeplinitor de porunci ce vin mai de sus. Altfel nu se jertfeşte liniştea unei vieţi întregi. Şi, pentru că porunca-i venise prin cărţi, prinse pentru dînsele o dragoste fără margini. Toate-i erau deopotrivă ; chiar după ce le citea, era convins că în fiecare pagină se vorbeşte de maica Roma, de latinitatea înfrăţită, care-n iubire îşi găseşte viitorul (...)
Şi după urma lui va rămânea aceasta, credinţa sălbatecă pe care un ţăran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi nemărginita-i evlavie pentru cartea în care vedea numai , lumină şi mîntuire.“
2	DUMITRU D. BRAGADIRU industriaş român, proprietarul fabricii de bere Bragadiru din Bucureşti care a luat fiinţă în 1894. Enciclopedia României, III, 1939, p. 994 arată că fabrica Bragadiru era a doua fabrică de bere din ţara noastră, producţia sa din anul 1938 reprezentând peste 10°/0 din producţia totală a ţării. Astfel, tot Enciclopedia României voi. cit. p. 901 arată că „în 1914 un grup de ingineri
români /.../ împreună cu marele industriaş D. D. Bragadiru întemeiază societatea anonimă «Dîmboviţa», cu un capital iniţial de 1 200 000 lei /.../ cu scopul instalării unei fabrici moderne de ciment la Fieni (jud. Dîmboviţa) care, din pricina primului război mondial, a început să producă în 1923.
3	DANIELEANU
4	NICOLAE CRĂTUNESCU (1842—1904), profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Bucureşti, începînd din 1876. A fost deputat din partea Partidului Naţional-Liberaî A îndeplinit funcţii în ierarhia administrativă, a publicat articole în ziare aparţinând Partidului Naţional-Liberal.
5	ALEXANDRU ŞENDREA (	—1889) A fost profesor de
procedură civilă mai întîi la Iaşi, încheindu-şi cariera universitară la Bucureşti.
6	CONSTANTIN DISSESCU (1854—1934). După studii făcute la facultăţile de Drept din Bucureşti şi Paris, intră, pentru puţină vreme, în magistratură. Din 1879 suplinitor al catedrei de drept comercial la Facultatea de Drept din Bucureşti (Rădulescu-Motru l-a avut profesor de drept public roman. Deţinea această catedră din 1884). A fost, de ase-
239
menea, deputat şi ministru de Justiţie. Om politie conserva tor-democrat (takist).
7	CONSTANTIN NACU (1844—1920), cunoscut om politic şi jurist. Din 1879 era profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti. In perioada studiilor lui C. Rădulescu-Motru, C. Nacu a avut mai mu'lte acreditări ministeriale în guvernul naţional-Iiberal Ion C. Brătianu între 2 februarie — 28 octombrie 1885 ministru de Justiţie şi ad inte-rim la Finanţe, ca începînd cu 16 decembrie 1885, să fie, pînă la 1 martie 1888, ministru de Finanţe. Pentru scurtă vreme <1—12 martie 1888) a fost ministru al Cultelor şi ad interim la interne.
8	ALEXANDRU VERICEANU (1839—1912). Licenţiat în drept şi economie politică. Intre 1864—1894 profesor de economie politică la Facultatea de Drept din Bucureşti. A îndeplinit, pentru scurt timp, funcţii administrative şi politice. A fost deputat.
9	RUDOLF VON IHERING (818—1892), jurist şi scriitor german, fondatorul şcolii moderne de drept filosofico-istoric.
10	Sir HENRY JAMES SUMNER MÂINE (1822—1888), jurisconsult şi sociolog britanic. Mai întîi profesor de drept civil, apoi profesor de drept internaţional. Aşa cum arată C. Rădulescu-Motru, Sumner-Maine a codificat între 1863— 1869 vechiul drept indian. Se consideră că lucrările sale dezvoltă o concepţie hegeliană asupra evoluţiei dreptului.
11	EPAMINONDA FRANCUDI (1829—1397). Profesor grec, născut în insula Cipru. Studii la Atena. S-a stabilit în România. Din anul 1864 profesor de literatură greacă la Facultatea de Litere din Bucureşti. Director al Şcolii Normale Superioare între 1885—1897.
12	N. QUINTESCU (1841—1913). Doctor în filologie. Din 1869 profesor de limba şi literatura latină la Facultatea de Litere din Iaşi şi din 1881 la Bucureşti. A fost membru al Academiei Române.
13	GRIGORE G. TOCILESCU (1850—1909). Istoric român cu o bogată activitate ştiinţifică, de cercetare, didactică şi muzeografică (a fost directorul Muzeului de antichităţi), a întemeiat în 1881 Revista pentru istorie, arheologie şi filologie. Din acelaşi an profesor de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti. Din 1890 membru titular al Academiei Române. A organizat şi a condus cercetările şi săpăturile complexului de la Adamclisi. A avut numeroase iniţiative şi a publicat un mare număr de volume,
240
studii, manuale. N. Iorga a fost un adversar constant şi înverşunat al său, între ei desfăşurîndu-se violente polemici. Printr-o -ironie a soartei N. Iorga devine membru titular al Academiei în locul rămas vacant în urma morţii lui Grigore Tocdlescu.
14	V. A. URECHIA (Vasile Alexandrescu) (1834—1901). După studii în ţară, la Paris şi Madrid devine profesor de istorie şi literatură română la Universitatea din Iaşi (1862— 1864) şi Bucureşti (1864—1901). A fost membru fondator ai Societăţii Academice Române, a desfăşurat o Largă activitate de organizator al vieţii ştiinţifice, academice şi didactice din România. A scris aproape în toate domeniile, de la istorie la teatru, contribuţiile sale pe tărîmul beletristicii fiind modeste şi repede intrate în desuetudine. O bogată activitate publicistică şi de conferenţiar, rolul său fiind mai ales de animator.
15	IO AN . CRACIUNESCU (1845—1909). A fost profesor de psihologie la Facultatea de Litere din Bucureşti. Jn anul 1874 a publicat la Paris, în 'limba franceză, un studiu asupra poeziei populare româneşti.
16	C. DIMITRESCU—IAŞI (1849—1923) profesor universitar. După studii în Germania devine profesor de - istoria filoso-fiei vechi şi moderne şi de filosofie socială la Universitatea din Iaşi. în anul 1885 — aşa cum arată şi C. Rădulescu-Motru — este transferat la Bucureşti ca titular al catedrei de morală şi istoria filosofiei vechi. A fost rectorul Universităţii din Bucureşti, întemein-d şi organizînd Seminarul pedagogic universitar din capitala ţării. Avea să predea pedagogia şi istoria pedagogiei. Meritele sale sînt acelea de animator şi în primul rînd de profesor, fiind un orator de catedră preţuit, ale cărui cursuri au fost ascultate de studenţii acelei vremi. Ducea o viaţă de boem, ceea ce l-a făcut să nu scrie. în portretul pe care N. Iorga îl dedică lui C. Dimitrescu-Iaşi în O viaţă de om, aşa cum a fost, ed. 1985, p. 169—171 explică prin firea boemă a fostului său coleg : „despreţul pentru lucrul care se publică11. O evocare a personalităţii lui C. Dimitrescu-Iaşi în E. Lovinescu Antologia scriitorilor ocazionali, Casa Scoalelor, 1943, p. 395—400 unde se reproduce p. 401—412 studiul acestuia Nevoia de ideal.
17	B. P. HASDEU era, din 1874, profesor de filologie comparativă la Universitatea din Bucureşti cu o întrerupere, 1875—1876, de un an. Sfîrşitul studiilor universitare ale lui
241
C. Rădulescu-Motru a corespuns cu boala fiicei lui B. P. Haşdeu, Iulia, care încetează din viaţă la 17 septembrie 1888. De altfel, din 1890 catedra lui B. P. Haşdeu va fi suplinită de Lazăr Şăineanu.
18	HENRY MAUDSLEY (1835—1918), psiholog şi medic englez. A publicat lucrările Body and Mind (Timp şi spirit), 1870 ; Responsability in Mental Disease (Răspunderea în bolile mentale), 1874 ; Pathology of Mind (Patologia spiritului), 1883 etc. A fost profesor de medicină legală la Universitatea din Londra. Prin lucrările citate de noi mai sus, ca şi prin altele publicate mai tîrziu, Henry Maudsley căuta să limiteze răspunderea delicvenţilor, considefîndu-i bolnavi.
19	JEAN MARTIN CHARCOT (1825—1893), neurolog francez. Profesor de anatomie patologică la Paris. A avut un rol covîrşitor în istoria disciplinei ilustrată cu rezultate care au revoluţionat acest domeniu. A descris simptomatologia mai multor boli ale sistemului nervos. De asemenea, -mulţi neurologi de renume mondial au fost elevii săi, ceea ce a făcut ca şcoala de la Salpetriere să aibă un rol istoric în evoluţia ştiinţei medicale.
20	HENRI ETIENNE BEAUNIS (1830—1921) anatomist, fiziolog şi psiholog francez. Mai întîi profesor de fiziologie la Facultatea ide Medicină din Nancy, apoi ia Paris a fondat primul laborator de psihologie fiziologică din Franţa pe care l-a condus între 1889—1892. Deşi C. Rădulescu-Motru citează aceste nume cu un interes mai degrabă pitoresc, am conturat cîteva repere bioJbibliografice pentru a
ne putea da seama care erau direcţiile ştiinţifice cunoscute de el în anii formaţiei sale intelectuale. Numele lor revine în paginile următoare ale acestor amintiri cînd C. Rădulescu-Motru înfăţişează perioada studiilor sale pariziene.
21	Aceiaşi părere o are şi N. Iorga în portretul lui C. Dimi-trescu-Iaşi din O viaţă de om la care ne-am referit mai sus. Portretul lui C. Dimitrescu-Iaşi este conturat de N. Iorga în comparaţie cu Titu Maiorescu : „O încercare de tineret profesoral organizat o făcea un om între două vîrste, care era socotit ca rivalul în oratorie al lui Maiorescu, deşi fraza lui, fastuoasă şi goală, nu semăna nici cu precizia, nici cu ritmul aceleia a maestrului14 (O viaţă de om, ed. cit, p. 169). Autobiografia lui N. Iorga şi amintirile lui C. Rădulescu-Motru apăreau simultan şi conturau aceeaşi imagine : „De o dispoziţie veşnic gânditoare, bucuros de
242
prieteni cit de mulţi şi careul măguleau prin admiraţia lor devotată, gata, şi recunoscător chiar, să petreacă serile cu dânşii, şi pînă în ziuă“ (ibidem).
22	JULES SOURY (1842—1915), filosof şi psiholog francez.
23	BENJAMIN BALL (1833—1893), medic francez, profesor de patologie mentală (1877), membru al Academiei de Medicină din anul 1883.
24	GEORGES DUMAS (1866—1946), psiholog francez. Doctor în medicină şi în litere. Din 1912 profesor titular la Sor-bona, calitate la care se referă şi C. Rădulescu-Motru. A publicat în 1923 un Tratat de psihologie. Se consideră că a contribuit esenţial la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice şi a psihofiziologiei.
25	KUNO FISCHER (1824—1907), filosof şi critic, literar german. A fost profesor la Berlin şi Jena. Din 1872 pînă în 1906. Influenţat de Hegel a publicat mai multe lucrări printre care o istorie a filosofici moderne în 1860.
26	CARL STUMPF (1848—1936), filosof, psiholog şi muzicolog.
Profesor la Gottingen, Wurzburg, Praga, Halle, Miinchen şi Berlin. A îmbrăţişat mai multe domenii ale vieţii ştiinţifice dar s-a dedicat cu precădere psihologiei, tărîm pe care a publicat numeroase lucrări. Se consideră că Stumpf l-a influenţat pe Husserl.
27	HUGO WILHELM VON ZIEMSSEN (1829—1902), medic german, specialist în medicină internă, boli ale laringelub esofagului. In colaborare cu F. A. von Zenker a fondat Arhiva germană pentru medicină clinică (1865).
28	THEODULE RIBOT (1839—1916). Pentru a înţelege locul acestui savant care a avut un rol hotărîtor în dezvoltarea psihologiei vom reproduce din Dictionnaire de la psycho-logie de Norbert Sillamy, p. 259, „profesor la Sorbona, pe urmă la College de France (1888). Primul teoretician francez al psihologiei experimentale, orientează lucrările sale către studiul pshiho-pshiologiei personalităţii şi descoperă legile disoluţiei memoriei, pe care le putem schematiza astfel, amintirile cele mai puţin stabile, adică cele mai recente, cele mai complexe, fără semnificaţie afective, se şterg cu mai multă uşurinţă decît amintirile îndepărtate, simple şi încărcate de emoţie. Este autorul mai multor lucrări, dintre care, Bolile memoriei, 1881, Bolile voinţeiT 1883, Bolile personalităţii, 1885“.
243
Un început de carieră sub regele Carol I apărut în Revista Fundaţiilor Regale, an VI, 1 mai 1939, nr. 5, p. 274—280
1	Inaugurarea fundaţiei Universitare Carol I a fost privită de
studenţi ca un act de diversiune care urmărea, după opinia unora din ei, să transforme studenţimea într-un corp de agenţi poliţieneşti. în ziua de 7 martie 1895 peste 400 de studenţi adunaţi într-una din sălile Universităţii au . hotărît printr-o moţiune următoarele :
a.	Refuză participarea la inaugurarea Fundaţiunii Universitare Carol I.
b.	Refuză a primi această donaţiune.
După aceea faptele s-au produs aşa cum a arătat C. Ră-dulescu-Motru. C. Bacalbaşa îri Bucureştii de	altădată,
1885—1900, voi. II, p. 176 arată că „Apoi întraltă întrunire studenţii au hotărît ca să elimine din toate societăţile studenţeşti pe toţi acei colegi cari ar asculta, totuşi de ordinul ministrului şi al rectorului şi ar merge la inaugurare (...) Un mare număr de studenţi adunaţi în faţa Palatului Fun-aaţiunei au huiduit pe Take Ionescu“. (ministrul instrucţiunii publice din acea vreme n.n.).
2	AL. MARGHILOMAN (1854—1925), om- politic conservator, fost ministru al Justiţiei în guvernul conservator Lascăr Catargiu, începînd din 18 decembrie 1891 — 4 octombrie 1895, calitate la care se referă şi autorul.
3	I. KALINDERU (1840—1913), administrator al Domeniilor Coroanei, unul dintre oamenii politici cei mai apropiaţi de Carol I. Membru al Academiei Române. Preşedinte al ei între 1904—1907. Autor al unor studii ce au stîrnit hazul epocii cum a fost Barba la romani.
4	FRANCOIS ROBIN A făcut parte din comitetul de redacţie al Convorbirilor literare de la 1 ian. 1895. între ian. 1896— nov. 1906 era membru în „comitetul de proprietate" al revistei ocupîndu-se de „cronica evenimentelor politice".
5	G. DEM. TEODORESCU (1849—1900), La începutul carierei sa-le a fost ziarist. A avut un rol esenţial în transformarea folcloristicii române într-o activitate ştiinţifică. A publicat în 1885 una din cele mai importante culegeri de literatură populară din secolul trecut. Poezii populare române (retipărită în anul 1982 la Editura Minerva). Autor de manuale didactice. Aşa cum spune C. Rădulescu-Motru, G. Dem. Teo-
244
dorescu fusese ministru deţinînd portofoliul Instrucţiunii Publice între 20 februarie — 2 noiembrie 1891 în guvernul condus de generalul I. Em. Florescu.
6	Un lapsus, G. Teodorescu a încetat din viaţă în ziua de 20.VIII.1900.
7	SPIRU HARET (1851—1912), om de ştiinţă, matematician de prestigiu internaţional. Om politic liberal vădind idei generoase, caracterizate printr-un larg şi radical democratism, Spiru Haret şi-a legat numele de reforme hotărâtoare pentru evoluţia înăvţămîntului românesc de toate gradele, cu un accent deosebit asupra celui rural. Toi lui Spiru Haret i se datoresc iniţiative eficiente pe tărîmul îmbunătăţirii soartei ţăranilor cum a fost, în primul rând, cea legată de înfiinţarea Băncilor Populare, ca şi alte iniţiative culturale menite să ridice viaţa spirituală a ţărănimii. După ce fusese, în 1885, secretar general al ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, Spiru Haret devine pentru prima dată ministrul acestui departament la 31 martie 1897 în guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza. Această funcţie va mai fi deţinută tot de Spiru Haret în guvernele naţional liberale din primul deceniu al secolului.
8	AL. TZIGARA-SAMURCAŞ (1872—1952), critic şi istoric de artă, profesor de istoria artelor la Bucureşti şi Cernăuţi, a publicat numeroase lucrări despre arta populară românească. Din 1906 a fost directorul muzeului etnografic şi de artă populară din Bucureşti.
Primele mele îndrumări
Conferinţă rostită la postul de radio Bucureşti în seara zilei de 17 ianuarie 1942. Publicată în volumul Articole vorbite — conferinţe radiofonice — ediţie îngrijită şi prefaţată de Victor Crăciun, Editura Cartea Românească, 1974, p. 163—168. Textul a fost reprodus din volum cu îndreptarea unor evidente erori de tipar.
1	Butoieşti era comună rurală din Judeţul Mehedinţi, plasa
Motru-de-Jos.
2	Mînăstirea se afla la confluenţa râului Motru cu Jiu. A fost fondată la începutul secolului XVI pe locul unde s-a aflat un schit zidit de Nicoddm. Biserica mănăstirii a fost zidită în 1633 de Preda Brâncoveanu şi zugrăvită, în 1705, în vremea lui Constantin Brâncoveanu.
245
Amintiri Academice
Conferinţă rostită la postul de radio Bucureşti în seara zilei de 11 iulie 1942, Publicată in volumul Articole vorbite, ed. cit., p. 169—174. Textul a fost reprodus după volum, îndreptîn-du-se erorile de tipar.
1	C. Rădulescu-Motru a rostit răspunsul la discursul de recepţie, în calitate de membru al Academiei Române, ţinut de îoan Petrovici în ziua de 28 mai 1935. Textul flui C. Rădu-lescu-Motru este publicat în ediţia noastră p. 166—175.
2	în ziua de 28 mai 1936 N. Iorga notează în Memorii (VII, p. 341) cu privire la alegerea lui Lucian Blaga ca membru al Academiei Române, „Trece la a treia votare Blaga. Motru-mi spune că nu înţelege nimic din filosofia lui'4. Cu cinci zile înainte fusese ales membru a'l Academiei filosoful P. P. Negulesou. Tot N. Iorga notează, „Neguleseu declară că nu e sociolog şi că e prea ocupat ca să poată fi de folos. Petrovici e deci pentru a se retrage candidatura. Totuşi se votează, două singure voturi contra41.
Mărturisiri
făcute la asociaţia creştină a tinerilor în 4 decembrie 1943 apărut in Revista Fundaţiilor Regale, an XI, 1 februarie 1944, nr. 2, p. 247—264.
1	Vintilă C. A. Rosetti (1853—1916), unul din cei doi fii ai lui C. A. Rosetti care, aşa cum arată C. Rădulescu-Motru, a urmat tatălui său la conducerea ziarului Românul.
2	Ideea Europeană a apărut începând de duminecă 22 iunie 1919 eu menţiunile „editura Noua Revistă Română44, „apare duminecă44. Revista acorda un spaţiu larg discuţiei din perspectivă filosofică a problemelor sociale, politice, ideologice specifice perioadei postbelice, cum ar fi Drepturile femeii, Democraţia şi partidele politice, Ţăranii şi democraţia, acestea semnate de C. Rădulescu-Motru, Dan învăţămintele votului obştesc de Vintilă I. C. Brătianu, Educaţie şi educatori de Mircea Florian, articole despre Sindicalism şi socialism etc. Alte studii îmbinînd de cele mai mul'te ori observaţia directă, notele de călătorie cu discuţia sociâL-ideologică îşi propun să înfăţişeze situaţia statelor europene ca urmare a primului război mondial, Apusul imperiului bri-
246
tanic, In Germania republicană, Italia din zilele noastreP Epopeea, irlandeză etc. Ca şi Noua Revistă Română, Ideea Europeană însera studii dedicate noilor doctrine şi curente literare, amintirilor literare, prezentării unor scriitori şi filosofi contemporani de peste hotare. Cităm cîteva asemenea contribuţii : Amintiri despre Caragiale de Luca I. Caragiale, Paul Claudel de Cora Irineu, Poeţi englezi de astăzi de Marcu Beza, Expresionismul — o estetică nouă de Tudor Vianu, H. Bergson de Mircea Djuvara, Yeats de Dragoş Pro-topopescu, Hugo von Hofmansthal de Emil Riegler, B. Perez Ga Ide s de Al. Popescu-Telega. Erau prezentate personalităţi ale gîndirii şi literaturii universale, John Keats de M. Beza, Descartes de Nicolae (Nae) fonescu, Dante de Ramiro Ortiz, De la Kant la Nietzsche de C. Rădulescu-Motru. încetarea din viaţă a 'lui Alexandru Vlahuţă a fost consemnată printr-un articol de Tudor Vianu şi amintirea lui A. D. Xenopol printr-un studiu de mai ample dimensiuni, semnat de Dimitrie Guşti. Literatură sau mai bine-zis poezie semnau Emanoiil Bucuţa, Ion Pillat, Ştefan Neni-ţescu, Perpessicius, G. Bacovia. Dintre colaboratorii nenumiţi de C. Rădulescu-Motru mai amintim pe D. (R.> Ioaniţescu, Marin Ştefănescu, Virgiil Madgearu, Tudor Vianu,. Charles Drouhet, Emil Riegler.
Revistă modernă în adevăratul înţeles al cuvîntului, în care preocupările social-politice înţelese dintr-o perspectivă intelectuală, filosofică şi nu a unui partizanat conjuctural,. se îmbinau cu cele de cultură generală, revistă ce analiza curentele de gîndire şi literare ale epocii înfăţişînd, în acelaşi timp, permanenţele 'culturii universale, revistă în care realităţile sociale, politice româneşti erau încadrate în contextul universal, revistă ce a oferit noii generaţii — filosofi, politologi, sociologi, critici, esteticieni — o tribună de lansare şi de afirmare — Ideea Europeană reprezintă un adevărat model de publicistică intelectuală, de concepţie elevată şi dinamică, de integrare a culturii în fluxul vieţii sociale.
3	Aceste „mărturisiri44 autobiografice aparţin perioadei în care C. Rădulescu-Motru a publicat studiul Ofensiva contra filosofici ştiinţifice, prilejuind filosofului afirmarea principiilor care au călăuzit activitatea sa filosofică, definirea concepţiei sale. Către sfîrşitul „mărturisirilor44 — aşa cum lesne se poate vedea, C. Rădulescu-Motru face cîteva trimiteri la discuţia în curs, uneori cu o notă de vădită ironie cînd vor-
247
beşte de „o vedere demonică, prin care să-şi desluşească în inconştient şi dincolo de inconştient, lucruri pe care nu şi le desluşesc ceilalţi muritori, şi mai cer încă, dacă lucrurile sînt desluşite, ca acel care le vede să le poată şi îmbrăca în haina mistică a metaforei pentru a le da prestigiul revelaţiei. Sufletul meu simplu de oltean n-are aceste însuşiri extraordinare. N-am printre însuşirile mele, nici vederea demonică, nici stilul poetic al metaforei. Ceva mai mult. Nu le simt nici măcar lipsa". Şi, tot pe acelaşi ton continuă : „Dacă n-a voit să mă pedepsească, atunci, ferindu-mă de demonism şi de misticism, a voit să-mi facă o favoare".
Ceea ce corespunde unei concepţii consecvent exprimată în volumele, comunicările şi studiile lui C. Rădulescu-Motru, în care savantul român a aşezat la temelia cercetărilor cuceririle ştiinţei, susţinînd aplicabilitatea acestora la toate domeniile cunoaşterii, gândirii şi activităţii umane, în acest sens aş vrea să relev două contribuţii semnificative pentru concepţia raţionalistă, bazată pe o interpretare ştiinţifică a vieţii : cea dintîi se intitulează Reabilitarea spiritualităţii (Revista Fundaţiilor Regale, an. I, nr. 11, 1 noiembrie 1934, p. 305—322) în care, referindu-se la definirea timpului şi la revoluţia adusă pe acest tărîm de Bergson şi Einstein, spune : „Ştiinţele istorice şi sociale, de asemenea, în care fondul obiectiv este constituit din manifestări spirituale, mrpot face un pas fără date cronologice. Orice fapt istoric sau social este legat de o geneză şi de o evoluţie. Orice explicare a lor este o interpretare susţinută pe timp. „Ieri, azi şi mîine" joacă în ele un rol capital. Ce a fost, ce este şi ce va fi : în aceasta se rezumă întreaga cauzalitate istorică şi socială".
Subliniază faptul că : „integrarea spiritualităţii în aceeaşi unitate cu lumea materială, înlesneşte, pe de o parte, cercetărilor ştiinţifice întreprinse asupra materiei, o libertate mai mare, iar pe de altă parte, înlesneşte spiritualităţii posibilitatea de a fi studiată după metode strict ştiinţifice". Susţinînd că astfel : „Dispare pe viitor prejudecata, acreditată de filosof ia materialistă, că materia este singura realitate şi că legile ei mecanice sînt singura bază pentru explicarea cauzală a universului (...) în fond, materia şi spiritul se îmbină în aceeaşi realitate, formând două aspecte ale experienţei". în aceeaşi ordine de idei C. Rădulescu-Mo-tru arată că : „Nihilismul secolului al 19-lea nu mai poate fi luat în serios. Teoriile care au atribuit geniului toată
248
producţia spirituală a omenirii au putut fi tolerate ca un protest contra celor care înjoseau rolul omenesc în mijlocul naturii, dar nu luate drept cuvinte de evanghelie. Este ridicol să recurgem în fiece moment la condiţiile creaţiei divine. Creaţia divină, care a făcut lumea din nimic, a fost una şi singură. Ea a fost aceea a lui Dumnezeu şi de ea ne vorbeşte Biblia. Creaţiunile omeneşti, fie materiale, fie spirituale, formează obiect de ştiinţă, fără excepţie. Există o ştiinţă a spiritualităţii".
Cel de-al doilea text reprezintă comunicarea ţinută de C. Rădulescu-Motru în şedinţa publică a Academiei Române din 28 martie 1947 intitulată : Materialismul şi personalismul în jilosofie. Este, după ştiinţa noastră, ultima manifestare publică a lui C. Rădulescu-Motru şi ultima sa apariţie în viaţa ştiinţifică şi editorială românească. Vom cita cîteva fragmente din această comunicare : „Opoziţia dintre materialism şi personalism, prin discuţii provocate între filosofii ambelor direcţii, a animat mişcarea filosofică europeană în tot cursul desfăşurării ei. In multe ţări ea a dat filosofilor singura ocaziune de a atrage asupra lor atenţiunea marelui public. Ceva mai mult. Ea a întreţinut, prin discuţiile pe care le-a provocat, o apropiere între filosofie şi ştiinţă. In nici o altă discuţie filosofică nu s-a făcut aşa de des apel la rezultatele cercetărilor ştiinţifice, ca în discuţia dintre materialism şi idealism, sau cum preferăm noi a zice : între materialism şi personalism. S-ar putea afirma, fără a comite o prea mare exagerare, că în opoziţia dintre materialism şi personalism s-a dat ocazie omului de ştiinţă să joace rolul de arbitru ; şi prin aceasta s-a adus proba cea mai temeinică în sprijinul teoriei că adevărata formă a filosofiei nu poate fi decît filosofia ştiinţifică". Şi, după ce face o expunere a istoriei filosofiei din acest punct de vedere, C. Rădulescu-Motru conchide : „Aceea ce noi putem însă afirma, cu toată convingerea, este că mişcarea filosofică va da la lumină opere filosofice viabile numai pe măsură ce ea va ţinea seama de adevărurile obţinute şi verificate prin metode cu adevărat ştiinţifice".
Jubileul lui I. L. Caragiale
apărut în Noua revistă română, nr. 28, 15 februarie 1901, voi. III, p. 189—190. In acelavşi număr (p. 147—149) Noua
249
revistă română publică studiuil Foiletoanele d-lui Carageali de H. Sanielevici. A fost retipărit în culegerea „Personalismul energetic şi alte scrieriut 1984, p. 754—755.
In tabelul cronologic al Vieţii lui I. L. Caragiale Şerban Cioeulescu înfăţişează astfel acest episod, „Un grup de prieteni sărbătoresc, printr-un banchet, la 23 februarie, 25 de ani de activitate literară a iui Caragiale ; vorbesc Take Ionescu şi Delavraneea ; Hasdeu îi trimite o felicitare foarte elogioasă şi prietenească ; înaintea banchetului a fost tipărit un număr festiv şi unic, de revistă, cu titlul Caragiale. Evenimentul este sărbătorit şi la Ateneu, Caragiale fiind membru în comitetul instituţiei culturale, în cadrul căreia a făcut şi va mai face numeroase 'lecturi, dîndu-şi concursul şi la cîteva şezători sau serate artistice în scop de binefacere" (Şerban Cioeulescu Viaţa lui /. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, 1977, p. 287.
De ce literatura română e lipsită de actualitate ?
a apărut în Noua revistă română nr. 42, 15 octombrie 190 U voi. 4, p. 241—244 la rubrica „Critica socială14.
Cultura Română şi Mihail Eminescu
apărut în Noua revistă română, nr. 10, duminică 14 iunie 1909, voi. 6, p. 147—148 şi republicat în aceeaşi revistă nr. 4, voi. XVI, duminică 15 iunie 1914, p. 52—53. Articolul fusese publicat eu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la moartea lui Eminescu şi republicat la un sfert de veac de la moartea poetului.
Poeţi abstractivi şi poeţi sensoriali după d. Duiliu Zamfirescu
apare în Noua revistă română, voi. 10, nr. 8, duminică 5 iunie 1911, p. 114—116. Textul comunicării lui.. Duiliu Zamfirescu, intitulată Metafizica cuvintelor şi estetica literară, a apărut mai întîi în Analele Academiei Române, seria II, Memoriile secţiunii literare, tom XXXIII, 1910— 1911, p. 383—416 şi republicată în Duiliu Zamfirescu Opere VI, partea I ediţie îngrijită de Ioan Adam şi Georgeta Adam, hote şi comentarii, indice şi glosar de Ioan Adam, Editura Minerva, 1987, p. 62—95. în nota p. 303—315 edito-
250
rul rezumă reacţia stîrnită de comunicarea lui, citind şi comunicarea academică a lui N. Iorga, Partea românilor din Ardeal şi Ungaria în cultura românească. Influenţe şi conflicte la care se referă şi C. Rădulescu-Motru. Editorul operei lui Duiliu Zamfirescu subliniază în nota citată de noi faptul că, „mai analitic şi mai ponderat este aportul Noii reviste române la discutarea tezelor zamfiresciene (...) Prin introducerea mai netă în discuţie a factorului psihologic, Rădulescu-Motru se raliază, de fapt, vechilor concepte maio-resciene, fără a vedea noutatea de fond a poziţiei lui Zamfirescu. Pledoaria acestuia pentru lirismul abstractiv nu vizează în primul rînd distanţarea de lumea simţurilor şi rătăcirea voluptoasă .«prin cîmpiile cele vaste ale specula-ţiunilor abstracte», ci investirea cuvintelor, printr-o subtilă operaţie de logică poetică, cu noi sensuri (ce pot izvorî şi din noi relaţii între ele)“. Autorul notelor mai subliniază faptul că deşi reticentă fiind, întinsa analiză din Noua revistă română notifica totuşi o stimă reală pentru preopinent. Amănuntul acesta n-a scăpat redactorilor Vieţii româneşti. Intr-o notă inserată la rubrica -«Revista revistelor» adversităţi vechi răbufnesc în formă netă44. Şi apoi se citează conţinutul notei publicată în Viaţa românească nr. 5, mai 1911.
Duiliu Zamfirescu va colabora la Noua revistă română începînd cu numărul 32, 15 aprilie 1901, voi. 3, p. 347—351 cu articolul intitulat O scrisoare publicat la rubrica Literatură, „Domnul meu, la binevoitoarea d-voastră scrisoare din urmă, prin care îmi cereţi să colaborez da Noua revistă română, fie chiar şi cu un paragraf din viitorul meu roman — daţi-mi voie să răspund că aş fi bucuros să o fac, dacă romanul ar fi complect şi dacă ar fi îmbrăcat forma sa definitivă4*. După ce spune că „nu numai	romanul	nu e
gata, dar cred că	ce e gata, nu e definitiv,	— de	oare ce
simt că nu cunosc Transilvania în destul şi sper să-mi com-plectez impresiunile printr-o nouă călătorie în părţile acelea44, trece la subiectul prapriu-zis al scrisorii sale, „Cu toate astea, nu e poate fără folos a vă spune cari sunt cauzele care m-au îndemnat să aleg subiectul acesta11. în finalul „scrisorii44 sale	Duiliu Zamfirescu spunea,	„Viaţa	la	ţară,
Tănase Scatiu, în	Război au trei terne care numai	în	apa-
renţă sunt diverse ; în realitate cîteşitrele urmăresc acelaşi scop, întărirea credinţei în noi înşine.
251
Acum, dacă aceste lucrări sunt opere de artă sau nu, e o altă chestiune, pe care viitorul o va dezlega".
Duiliu Zamfirescu mai publică în Noua revistă română un alt articol Romanul şi limba română, nr. 35, 1 iunie 1901, voi. 3, p. 481—490.
Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească
a apărut în Noua revistă română, duminică 23 octombrie 1911, voi. X, p. 354—357. Cum se indică în notă textul reprezintă „Conferinţa ţinută la festivalul inaugurării monumentului lui Eminescu, la 16 octombrie la Galaţi".
Filosofia lui Friedrich Nietzsche în România
a apărut în Noua revistă română, nr. 24, voi. XVII, 7—14 fe-. bruarie 1916, p. 11—12.
Friedrich Nietzsche, filosof german, a trăit între anii 1844— 1900. A fost profesor la Basel între 1869—1878.
1. C. Rădulescu^Motru citează cîteva din lucările lui Nietzsche după cum urmează, Aşa grăi Zarathustra (1883—1885) ; Dincolo de bine şi de rău (1886), Aurora (1881), Ştiinţa veselă (1882) ; Omenesc, prea omenesc 1876—1877. Titlurile româneşti isînt reproduse după capitolul Nietzsche de Edgar Papu din Istoria filosofiei moderne, voi. III, Bucureşti 1938, p. 486—496. Recomandăm cititorului această sinteză asupra evoluţiei gîndirii lui Nietzsche în care Edgar Papu întreprinde o succintă şi densă analiză a sistemului filosofic al celui pe care îl consideră „una din figurile gîndirii contemporane, care a exercitat o fundamentală influenţă asupra timpului". A se vedea de asemenea studiul lui Tudor Vianu Fr. Nietsche şi filosofia ca formă de viaţă în Idealul clasic al omului, Vremea 1934, p. 59—96.
Bustul lui Nietzsche, bronz de Max Klinger, se afla în sala I, numită sala romană a Muzeului Simu, înfiinţat în anul 1910 de Atanasie Simu, 1854 — 28 febr. 1935, om politic, colecţionar, filantrop care a achiziţionat opere de artă universală şi românească de o valoare excepţională; donate statului român. C. Rădulescu-Motru avea dreptate, Max Klinger (1857—1920), pictor, sculptor şi gravor ger-
252
man este unul din cei mai reprezentativi artişti ai curentului. simbolist în artele plastice. Prima lui sculptură datează din 1883 şi reprezintă un bust all lui Schiller. Din acel moment Max Klinger se va dedica aproape în exclusivitate sculpturii realizînd în 1902 o statuie a lui Beethoven care îi aduce o binemeritată consacrare ca „artist total41, (vezi Journal du Symbolisme Skira, 1977 şi Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid istoric şi artistic, 1938, p. 149).
2	Acest paragraf necesită cîteva precizări : Epoca literară, supliment al ziarului Epoca a apărut între 15 aprilie — 17 iunie 1896 cu menţiunea „apare în fiecare duminecă sub îngrijirea d-lui I. L. Caragiale“ şi nu în anii 1894—1895, cum din eroare se spune în text. Studiul lui C. Rădulescu-Motru a apărut în Epoca literară începînd din primul număr (15 aprilie 1896, p. 2) al revistei cu 'supratitlul Cugetători contemporani semnat C. R.-Motru. In încheierea unei scurte introduceri care precede textul se spune : „Sleit cu desă-vîrşire fiziceşte, Nietzsche s-a stins paralizat, anul trecut, puţin timp după ce numele său devenise european. Astăzi în Europa cultă, scrierile sale sînt obiectul preocupaţiunii generale“. Următoarele părţi ale studiului au apărut după cum urmează : II — Epoca literară, nr. 2, 22 aprilie 1896, p. 2 ; III — nr. 3, 29 aprillie 1896, p. 2—3 ; IV — nr. 4, 6 mai 1896, p. 2 (începînd din acest număr capitolele poartă nu numai indicaţia numărului ci şi un titlu) ; V — nr. 5, 13 mai 1896, p. 2—3 ; VI, nr. 6, 20 mai 1896, p. 2—3 ; VII, nr. 7, 27 mai 1896, p. 2—3 ; VIII, nr. 8, 3 iunie 1896, p. 2—3 (capitolul se intitulează Muzica lui Wagner) ; IX, nr. 9, 10 iunie 1896, p. 2—3 intitulat Obiectivitatea ştiinţei. Deşi în încheiere C. Rădulescu-Motru spune : „Voi expune critica lui Nietzsche asupra ştiinţei privită şi din acest al treilea punct de vedere“, continuarea studiului n-a mai apărut in numărul următor care a fost, de altfel, şi ultimul număr al revistei Epoca literară.
3	Volumul a apărut astfel : C. R.-Motru F. W. Nietzsche — Viaţa şi Hlosofia sa, Bucureşti, Librăria Socec et comp, ; 21 Calea Victoriei, 1897, 108 p. + tabla de materii. Prefaţa datată 16 aprilie 1897 este semnată C. Rădulescu-Motru. Volumul mai cuprinde o notiţă biografică, o bibliografie intitulată Scrierile lui Friedrich Nietzsche şi studiul propriu-zis compus din douăsprezece capitale şi un epilog. Exemplarul aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei are următoarea dedicaţie : „Domnului Spiru Haret, membru al Acade-
253
miei Române, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice, omagiu din partea autorului, 4 iunie 1897“. Cred că trimiterea cărţii cu dedicaţie poate să fie pusă în legătură cu numirea sa în învăţămîntul superior, relatată de C. Râdu-lescu-Motru în evocarea Un început de carieră... reprodus în ediţia noastră p. 49—55.
4	Cea de a doua ediţie a apărut astfel : C. R.-Motru, Viaţa şi filozofia sa, Bucureşti, Editura librăriei şi tipografiei H. Steinberg, 1916. Biblioteca literară şi ştiinţifică, 114 cuprinsul. Două decenii trecuseră de 'la publicarea primei ediţii a cărţii şi apariţia celei de a doua coincidea cu desfăşurarea primului război mondial. Finalul prefeţei era legat direct de acest tragic eveniment al istoriei universale.
„Numele lui Friedrieh Nietzsche a fost foarte adeseori pomenit în timpul din urmă, în polemicile provocate de cercetarea cauzelor războiului actual. Numele 'lui nu mai sperie pe nimeni, ideile lui sînt în atmosfera timpului şi ele se consideră o justificare a evenimentelor. Dacă Germania va fi victorioasă mâine, Nietzsche va avea, desigur, prima mare statuie naţională.
Noi, românii, deşi nu vom merge de bunăvoie să ne închinăm la această statuie, am face totuşi bine să luăm cunoştinţă de figura cugetătorului care va fi reprezentat în ea. Căci statuia filosofului, — simbol al sforţărilor supraomeneşti, făcute de poporul german, — va avea, probabil, privirea sa ameninţătoare îndreptată înspre Balcani14.
Cartea a mai cunoscut şi a treia ediţie, după cum urmează : Nietzsche de C. Rădulescu-Motru, a treia ediţie, Editura şi tiparul Reforma socială, Bucureşti, Pasajul Român, 1922, 117 p. + sumarul. Din prefaţă au fost eliminate ultimele două paragrafe care se refereau la situaţia din 1916 şi din care am citat în nota noastră. Capitolul Viaţa se intitula în sumar Notiţă biografică. în rest cuprinsul era identic ,cu cel al ediţiei a Il-a.
„Patima Roşie"
a apărut în Noua revistă română, nr. 2, val. XVIII, 6—13 martie 1916, p. 38—39.
Premiera comediei tragice Patima Roşie de Mihail Sorbul (1885—1968) a constituit un eveniment ieşit din comun, piesa fiind considerată momentul afirmării teatrului
254
românesc modern. Deşi începuse să scrie de timpuriu şi a publicat în anul 1906 prima sa piesă intitulată Eroii noştri, porţile Teatrului Naţional rămîneau închise în faţa producţiilor dramaturgului care izbuteşte abia după un deceniu să-şi vadă o piesă reprezentată pe prima scenă a ţării. Timp de un deceniu două personalităţi ale culturii noastre din acea vreme — Mihail Dragomirescu şi C. Rădulescu-Motru — au sprijinit efectiv pe tînărul dramaturg —, un om lipsit de înzestări-le sufleteşti ale combativităţii.
Valoarea cronicii lui C. Rădulescu-Motru o aflăm în analiza piesei realizată din perspectiva unei confruntări cu tipologia morală a societăţii noastre, deşi azi nu subscriem la observaţiile sale privitoare la faptul că numai Sbilţ este un personaj specific românesc.
Cronica lui C. Rădulescu-Motru încununa campania dusă de revista Noua revistă română şi care a constat din publicarea unor fragmente ale dramei istorice Letopiseţi a aceluiaşi autor, din lansarea unei liste de subscripţie în coloanele acestei publicaţii pentru a aduna cei 819 lei necesari tipăririi ei, din proteste adresate directorilor Teatrului Naţional din Bucureşti oare nu-i jucau piesele, pînă la articolele lui Ion Trivale dedicate piesei Letopiseţi în momentul publicării acesteia în volum. Toate acestea denotau nu numai încrederea publicaţiei şi a echipei redacţionale în valoarea dramaturgului, ci şi eficienţa demersului acestora.
Spiritul nostru critic — Interviu cu d-1 C. Rădulescu-Motru
a apărut în Cuvintul liber an. I, nr. 41, 1 octombrie 1920, p. 1—3. Textul şi indicaţiile bibliografice sînt reproduse după F. Aderca, Contribuţii critice, ediţie, prefaţă şi note de Margareta Feraru, Editura Minerva, 1983, p. 245—247. Autoarea ediţiei consideră că — probabil — acesta e primul interviu luat de F. Ajderca.
Clarte se referă la gruparea intelectuală cu acelaşi nume întemeiată în 1919, care îşi propunea să realizeze „o internaţională a gîndirii paralelă cu Intrenaţionala popoa-reloru. Aflată sub patronajul iui Amaital France, membrii săi marcanţi au fost Henri Barbusse, Romain Roliand, Paul Vaillant-Couturier, J. Richard-Bloch etc. Majoritatea aderenţilor vădeau idei apropiate sau identice cu cele ale Parti-
255
dului Comunist Francez aşa cum arata şi C. Rădulescu-Motru.
Andrei Bârseanu. şi naţionalismul
Discurs rostit la 9 iunie 1924 în şedinţă solemnă sub pre-şedenţia de onoare a M. S. Regelui de C. Radulescu-Motru cu răspunsul d-lui Dimitrie Guşti, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 3—20. Răspunsul lui D. Guşti p. 21—35.
Pentru a completa imaginea pe care C. Rădulescu-Motru o dă despre Andrei Bârseanu (1858—1922), vom reproduce necrologul datorat lui N. Iorga oare a nutrit o vie şi constantă admiraţie faţă de această personalitate de mare distincţie spirituală a vieţii româneşti din Transilvania : „Andrei Bârseanu, preşedintele «Asociaţiei», părăseşte Ardealul său, acela care l-a născut, l-a crescut şi de care nu s-a depărtat niciodată, fără a se gîndi însă a face din el o armă contra siguranţei marii patrii răsărite ca prin minune. îl părăseşte tocmai atunci cînd e mai mare nevoie de oameni ca dînsul.
Suflet de poezie, el a dat versuri de o liniştită, dar duioasă şi nobilă inspiraţie. Inimă iubitoare de tineret, el, căruia nu i-a fost dat să crească în casa sa copii care să-i ducă numele şi fapta mai departe, a fost, o viaţă întreagă, idealul profesorului care nu ştie ce e supărarea, cum nu ştie ce e oboseala, din graiul lui măsurat şi blînd s-au desfăcut nu lecţii de un ceas, ci învăţătura de o viaţă.
Minte perfect echilibrată, stăpânind armonios însuşiri pe care le făcea să reiasă numai cu cea mai perfectă discreţie, el a trăit între cărţile sale, luînd din ele doar ce era mai potrivit ca să completeze frumoasele cunoştinţi pe care şi le căpătase în studioasa-i tinereţe. într-o lume silită la izolarea provincială, adesea rău sfătuitoare, înteţi-toare la ambiţii şi trezitoare de uri, el a fost totdeauna prietenul celor buni, îndreptătorul celor şovăielnici, acela de la care şi cei mai răi erau siguri că, pornind pe altă cale, vor găsi cea mai deplină iertare şi primirea cea mai frăţească.
Era în fiinţa acestui om palid, cu privirea tristă, cu glasul învăluit de o veche suferinţă, alinată prin cele mai iubitoare îngrijiri casnice, ceva care-'l punea la o parte de trivialele încăierări ale puterilor ce se luptă pentru a
256
stăpîni o societate — şi aeeasta-i crea un loc cu totui deosebit, în care era ceva misterios şi sacru, ca oriunde o mare onestitate stă alături cu o modestie încîntătoare.
«Asociaţia» nu putea să aibă mai bun preşedinte. Pentru întîia oară ea îşi recunoştea într-însul misiunea ei înseşi. Cuvîntările acestui om de adevărată cultură, cu o superioară valoare etică, sînt lecţii de morală publică şi capitolele unui catehism al ideii cultural naţionale. Nimic din nerăbdările, din violenţele şi nedreptăţile acestor timpuri tulburi n^a putut atinge conştiinţa înţeleptului. Jignit crud el însuşi, el n-a găsit un cuvint de protestare contra moravurilor războiului civil în care trăim. Dacă în Ardealul oare şi-a pierdut cumpătul în clasele de sus ar fi rămas numai un singur om mai presus de partidul său, de confesiunea sa, de provincia sa, acela ar fi fost desigur Andrei Bârseanu. (N. Iorga, Oameni cari au fost, III, p. 106—108, datat 1922).
De vorbă cu d. C. Rădulescu-Motru
a apărut în Mişcarea literară, an I, nr. 1, 15 noiembrie 1924 Textul reprodus după F. Aderca : Contribuţii critice, I, ed. cit. p. 176—183.
Cu d. profesor Rădulescu-Motru, despre destinele culturii româneşti
Cuvîntul, an VIII, 13 noiembrie 1932, p. 3 semnat Mircea
Eliade.
Răspunsul d-lui C. Rădulescu-Motru
reprezintă replica filozofului ,1a discursul de recepţie al lui Ioan Petroviei în Academia Română. Textul a fost reprodus după Alexandru Philippide în evoluţia culturii româneşti, discurs rostit la 28 mai 1935 în şedinţa solemnă de Ioan Petroviei cu răspunsul d-lui C. Rădulescu-Motru, Academia Română, Discursuri de recepţie, LXVI, Monitorul Oficial, .Bucureşti, 1935, p. 20—29.
Cu prilejul retragerii din învăţămînt a lui C. Rădulescu-Motru, filosoful I. Petroviei a rostit o cuvîntare la masa colegială din seara zilei de 17 aprilie 1941, din care desprindem aceste rînduri :
„Păstrez cele mai frumoase şi mai durabile amintiri din vremea cînd am fost studentul d-4ui Motru. Am ascul-
257
tat la d-sa cursuri foarte variate, ţinute toate cu o egală competenţă, cursuri de psihologie, estetică, logică, istoria filosofici vechi şi chiar din filosofia modernă cîteva prelegeri despre Taine, gînditor francez de după Auguste Comte, 'la care se oprea îndeobşte expunerea lui Maiorescu. D-l Motru avea o pregătire filosofică multilaterală şi de aceea putea fi utilizat în facultate, în chipu-l acesta variat.
Tot aşa îmi aduc aminte de impresia pe care ne-o lăsau operele sale, dintre care două au apărut chiar în vremea studenţiei mele Ştiinţă şi energie ; Cultura română şi politicianismul. Ultima din ele, gata isă ne facă aderenţi pe toţi, ideilor politice conservatoare — lucru la care contribuia şi prestigiul deosebit al lui Titu Maiorescu; dar oricare din lucrări cucerindu-ne printr-o puternică impresie de proaspăt, — de tot ce putea fi mai străin de izul cutiilor de conserve.
Sînt noţiuni filosofice pe care le port în suflet pînă astăzi în forma în care mi le-a limpezit pe vremuri d-l C. R.-Motru. Pot să mai adaug la inventarul aducerilor aminte, bunăvoinţa cu care d-sa mi-a deschis coloanele Noei reviste române în anii aceia de tinereţe, cînd s-a produs şi la mine ca la mai mulţi alţii, o izbucnire de literatură versificată. Tot aşa mai tîrziu, m-a (acceptat alături de d-sa să public articole de specialitate, în colecţia sa Studii filosofice, — care la început o publica de unul singur. Aşa s-a născut Revista de Filosofie, astăzi în plină dezvoltare şi cu un prestigiu stabilit.
N-aş vrea să conturez figura d-lui Motru numai în funcţie de amintiri personale, care poate aduc cu ele ş-un colorit subiectiv. Deşi, chiar oglindită într-un val de subiectivitate, tot se străvede ceva din valoarea reală a omului, aşa precum ste-lele privite în fundul unei ape. chiar dacă apar mai nelămurite, aduc totuşi o mărturie a splendorii din înaltul cerului.
Independent de orice amintire proprie, d-l Rădulescu-Motru este o însemnată figură a epocii sale, un cugetător care lasă moştenire o întinsă comoară de gînduri luminoase, căci pe orice chestiune — fie cît de măruntă — a pus mina domnia sa, i-a împrumutat îndată un caracter de elevaţie, un timbru de cugetare autentică.
Dar d-l Motru nu e numai nu cugetător personal, ci şi un admirabil tip uman, asociind însuşirilor sale intelectuale, o
258
minunată inimă bună.' Niciodată d-sa n-a cunoscut invidia şi gelozia şi dacă îl concep ajutând din bunătate chiar valori îndoielnice, nu mi-1 pot închipui prigonind ori tăind calea valorilor adevărate.44 (I. Petrovici Momente solemnev ediţie întregită, Casa Şcoaleilor, 1943, p. 116—117)
în Memorii, VII, p. 256 N. Iorga înfăţişează astfel acest moment, „28 mai. Urmează discursul de intrare al iui Petrovici despre Philippide nu fără fineţă şi humor. Motru răspunde cu lungi consideraţii despre «cultura raţionaliste şi“ cultura autohtonă». Foarte multă lume".
Răspunsul d-lui C. Rădulescu-Motru
reprezintă replica filozofului la discursul de recepţie al pictorului Gh. Petraşcu în Academia Română. Textul a fost reprodus după O privire asupra evoluţiei picturii româneşti, discurs rostit la 22 mai 1937 în şedinţa solemna de Gh. Petraşcu cu răspunsul prof. C. Rădulescu-Motru, Academia Românăi Discursuri de recepţie, LXX, p. 15—22.
în Memorii (VII, p. 417) de N. Iorga aflăm următoarele rînduri despre acest moment academic, „22 mai La Academie, pictorul Petraşcu ceteşte un frumos discurs de intrare. Răspunde uimitor de uman Motru, într-o formă plină de poezie44.
Citarea numelui lui George Enescu alături de cel ai Iui Gh. Petraşcu în finalul discursului lui C. Rădulescu-Motru se explică prin faptul că George Enescu era primul muzician membru al Academiei Române, ales în locul rămas liber prin decesul scriitorului lacob Negruzzi (vezi Despre lacob Negruzzi şi despre intrarea muzicei la Academia Română. Discurs rostit la 22 mai 1933 în şedinţa solemnă sub preşedenţia de onoare a M. S. Regelui de George Enescu cu Răspunsul d-lui G. Ţiţeica, Academia Română, Discursuri de recepţie LXIV, Bucureşti, 1933, 17 p.). Gh. Petraşcu era primul pictor membru al Academiei Române. Nicolae Grigorescu fusese membru onorific, avînd un alt statut decît acela al membrilor titulari şi corespondenţi. Gheorghe Petraşcu este ales direct membru titular pe un loc creat special, aşa cum rezultă şi din discursul său, „Anul trecut, chemîndu-mă între d-voastră spre a reprezenta pictura, aţi făcut-o ca o recunoaştere că şi
259
această manifestare a spiritului românesc a cîştigat o însemnătate din ce în ce mai mareu.
Actualitatea lui Titu Maiorescu
apărut în Revista de filosof ie, an XXV, nr. 1, ianuarie-martie 1940, p. 3—6. Aşa cum se indică în nota de subsol aparţinînd autorului, articolul reprezintă textul conferinţei ţinută la Radio Bucureşti în ziua de 17 februarie 1940.
N. lorga
a apărut mai întîi în revista Conferenţa, an V, nr.
decembrie 1940 şi a fost reprodusă în Revista Fundaţiilor Regale, an VIII, nr 1, ianuarie 1941, p. 468—469, d-upă care am reprodus textul. Vrem să precizăm că discursul lui C. Rădulescu-Motru a fost ţinut imediat după asasinarea lui N. Iorga de către o echipă a „Gărzii de fier“, constituind, astfel, un act de curaj şi demnitate. Din Analele Academiei Române, cercetătorul Stancu Ilin, Liviu Re-breanu în Agora, Editura Minerva, 1988, p. 194, a stabilit numele academicienilor oare, conform procesului-verbal, au fost de faţă la adunarea de doliu. Au fost prezenţi : I. Al. Brătescu-Voineşti, Th. Capidan, D. Caracostea, Ştefan Ciobanu, I. Petrovici, Const. Rădulescu-Motru, L. Rebreanu, N. Bănesou, Dimitrie Guşti, Alexandru Lapedatu, Simion Mehedinţi, P. P. Negulescu, Ioan Nistor, preot N. Popescu, Andrei Rădulescu, General R. Rosetti, Victor Slăvescu, Grigore Antipa, M. Ciucă, Gh. Ionescu-Siseşti, Gh. Maco-vei, Ludovic Mrazec, dr. C. I. Parhon, D. Pompeiu, Ioan Simionescu, Gh. Spacu, N. Vasilescu-Karpen, Dimitrie Voinov. Numărul absenţilor se explică prin faptul că şedinţa la oare C. Rădulescu-Motru a ţinut discursul a fost convocată, conform aceleiaşi surse, p. 195, care citează Jurnalul lui Liviu Rebreanu, în dimineaţa zilei pentru orele 15, ceea ce a făcut imposibilă, de pildă, prezenţa celor aflaţi în provincie. Iată şi lista celor absenţi : Lucian Blaga, N. Crainic, George Enescu, G. Murnu, Gh. Petraşcu, Sextil Puşcariu, Mihail Sadoveanu, A. C. Cuza, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, N. Titulescu, Petre Bogdan, dr. Emil Racoviţă, Traian Săvulescu, Ioan Inculeţ.
260
Mai precizăm că în ziua de 15 mai 1941 a avut loc în prezenţa Regelui Mihai I şedinţa Academiei Române dedicată comemorării lui N. Iorga. în calitate de preşedinte al Academiei C. Radulescu-Motru a rostit următorul cuvânt : „Prima şedinţă a sesiunii generale după tradiţie, ar trebui să fie consacrată citirii raportului pe care l-a întocmit dl. secretar general, asupra activităţii Academiei pe anul trecut. O împrejurare extraordinară sileşte însă la o abatere de la această tradiţie. Instituţia noastră a pierdut, în cursul anului trecut, în condiţiuni neobişnuit de tragice, pe profesorul Niculae Iorga, cel mai ilustru dintre membrii săi. Comemorarea sa era în aşteptarea celui dintîi prilej care să o îmbrace în haina unei mari solemnităţi. Ea va ocupa şedinţa de astăzi cînd d. profesor Nicolae Bănescu va expune pe larg activitatea ştiinţifică a ilustrului dispărut". (Timpul, 17 mai 1941).
Mihail Kogălniceanu. 50 ani de la moartea Ini
a apărut în Timpul, an V, nr. 1473, luni 1 iunie 1941 p. 1 şi 3
Din autobiografia lui Eufrosin Poteca
reprezintă comunicarea făcută în şedinţa publică a secţiunii literare a Academiei Române din 12 februarie 1943, tipărită în Analele Academiei Române, Memoriile secţiu?iii literare, seria III, Tom XII—XIII, 1942—1944, Bucureşti, 1944, p. 1—6.
De la pag. 7—28 se tipărea Din autobiografia lui Eufrosin Poteca. însemnări din anul 1828 pînă în aprilie 1829, împărţită în 7 capitole.
Ofensiva contra filosofiei ştiinţifice a apărut în Revista Fundaţiilor Regale, an X, nr. 7, 1 iulie 1943, p. 123—137.
C. Rădulescu-Motru se referă la Saeculum, revistă de filosof ie director Lucian Blaga, apărută la Sibiu în anii 1943—1944, după cum urmează : an I, ianuarie-februarie 1943 ; martie-aprilie 1943 ; mai-iunie 1943 ; iulie-august 1943 ;
261
sept.-oct. 1943 ; nov.-dec. 1943 ; ianuarie-februarie 1944, an II martie-aprilie 1944.
în afara lui Lucian Blaga, care publică în fiecare număr, revista număra printre colaboratori pe Basil Mun-teanu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Petru P. Ionescu, Constantin Noica, Grigore Popa, Victor Iancu, Ion Oană, Radu Stanca, Nicolae Tatu, Nicolae Mărgineanu, Dragoş Proto-popescu, Ştefan Augustin Doinaş, Melania Livadă etc.
Articolul la care se referea C. Rădulescu-Motru, intitulat Despre viitorul filosofiei româneşti de Lucian Blaga, apăruse în primul număr al revistei Saeculum (I, ian-febr.
1945, p. 1—15), cu menţiunea : Întâiul capitol dintr-un studiu in pregătire.
Redăm începutul acestui studiu pentru a ne explica reacţia lui C. Rădulescu-Motru: „Pînă la întîiul mare război, gîndirea românească se găsea, cu excepţia unuia sau altui glndiitor, într-o fază de tatonare, de pregătire, de. exerciţiu. Totul era mai mult un prolog educativ. Sensibilitatea de abia se înfiripa. Uneltele trebuiau făurite. în asemenea condiţii gînditorii români se declarau foarte satisfăcuţi, cind izbuteau bunăoară să citească, sau să-şi însuşească pentru un uz publicistic fără pretenţii vreun mare autor străin. Nu e de mirat că unii intelectuali aveau adevărate accese de bucurie, cînd reuşeau să facă unele comentarii personale în marginea gîndirii apusene. Astfel de exerciţii erau de fapt neobişnuite. Vina tardivei treziri filosofice nu e însă numai a intelectualului român. întârzierea ce a avut ioc la noi, coincide întrucîtva şi cu o anumită perioadă de sterilitate a gîndirii apusene, pe care intelectualul român a ţinut din nenorocire s-o frecventeze cu o fervoare cam infantilă. Vom recunoaşte că filosofia de orientare scientistă — pozitivistă, la modă pe vremea aceea, nu era stimulentul cel mai indicat să pună în mişcare puterile creatoare ale gîndirii unui popor în căutare de sine însuşi. După întîiul război mondial s-a întîmplat însă ceea ce mai înainte ar fi părut un vis prematur. In ultimele două decenii au avut loc unele manifestări, cari mai înainte ar fi părut .aproape cu neputinţă. în ultimele două decenii s-au pus temeiurile unei gîndiri româneşti într-un mod, ce nt singularizează în chip hotărît, atît în răsăritul, cît şi în sud-estul european (...) îmi place să cred, că viitorul gîndirii româneşti va fi determinat de cele mai adînci, de
262
cele mai secrete porniri ale spiritului nostru de o parte, si de poziţia noastră firească în topografia spirituală a Europei de altă parte/4
C. Rădulescu-Motru dăduse o mare parte a operei sale filosofice înaintea primului război mondial, iar lucrările sale din perioada interbelică nu urmau aceste direcţii fără îndoială că rîndurile lui Lucian Bl aga au fost înţelese şi ca un atac la adresa operei sale.
Lucian Blaga a răspuns studiului lui C. Rădulescu-Motru, Ofensiva contra filosofici ştiinţifice prin ampla notă intitulată Automatul doctrinelor (Saeculum, I, sept.-oct. 1943, p. 86—89, semnat L. B.) :
Automatul doctrinelor. — Se spune că omul, a cărui figură cu «ţvicări», potriviţi pe un craniu tăiat în lemn sec, o conturăm în notele de faţă, ar fi o personalitate. Rămîne să se vază, deoarece şi la vîrsta de şaptezeci şi cinci de ani, el trăieşte încă din creditul, cu veşnic prelungite scadenţe, ce i-1 acordă obşteasca naivitate. In orice caz ursitoarele, care i-au tors firul vieţii din cîlţi de cînepă şi prea puţin din in şi mătase, l-au trimis în lumina lumii cu un nume, care anulează dinainte orice noroc şi orice destin : Constantin Mortu. Parcele mitologiei etnice româneşti i-au ales numele de Constantin pentru imperturbabila constanţă, pe care viitoarea personalitate o va dovedi în viaţa frământată a ţării. Celălalt nume i s-a dat pentru împrejurarea că spiritul excepţional al acestui făt-frumos se născuse oarecum pe năsălie. în clipa cînd micul Constantin deschide ochii în vileag s-a nimerit ca orizontul să fie dominat de zodia berbecului şi de corpul alfa, prin ceea ce se constituiau termenii unui horoscop de gospodar care niciodată nu se va dezminţi, ide gospodar cam greoi, dar cu apetituri intermitente de rodii, care se coc în azur. Zodiacul acesta deficient este desigur pricina pen-tru care Constantin a devenit ceea ce este : un onorabil pi'oducător de grîne şi un metafizician-aspirant pînă la adînci bătrâneţe.
La vîrsta de vreo patruzeci de ani i s-a dat omului nostru să avorteze un embrion de sistem filosofic. Gestaţia se cerea lungă, ca la vaca elefantului. Evident embrionul trebuia să aibe un trecut de cel puţin şapte luni ca să fie viabil, din nefericire însă uterul filosofic nu l-a suportat
263
decît o lună. Cu emoţionantă grijă părintele şi-a pus plodul într-un borcan cu spirt, pe oare avea să-l păstreze pe pianul din salon ca să fie apărat de intemperii şi de concurenţă. De la acest borcan, cuprinzînd o schiţă de fiinţă, ieratică şi neînsufleţită, a purces apoi un freamăt în ţară : avem un filosof ! şi ce e mai miraculos : un filosof ştiinţific ! în penuria filosofică de pe la 1900 acest freamăt, ce mîngîia urechile tuturor dăscăliţelor cu ochelari dubli de la sate, era foarte cu putinţă, deşi izvora din neant.
Să precizăm. Constantin Mortu, trebuie să recunoaştem, făcuse un prim pas, si singurul în viaţă, fericit. El a pornit în căutarea «eului transcendental», în căutarea acelui pol cert în lumea incertă a tuturor apariţiilor, pe care Descartes şi mai ales Kant îl identificase în indubitabilul Ego cogitans, sau în conştiinţa în genere. Constantin Mortu a făcut adică enorma descoperire a problemei kantiene — cu bucuria unei femei care izbuteşte să prindă un purece în iie. In adevăr «eul transcendental», a cărui fixitate o postulase gânditorul de la Kbnigsberg, se dovedise nespus de săltăreţ, Se ştie că Fichte a identificat eul transcendental cu eul absolut sau divin, iar Hegel ţinea cu orice preţ să-l recunoască în Ideea dialectică, şi aşa mai departe. După multe peripeţii, neokantienii s^au hotărît apoi să împingă din nou problema în zona iniţială. în acest moment a intervenit şi Constantin, care şi-a muiat degetul în gură ea să prindă insecta nărăvaşă.
Dar să lăsăm la o parte glumele şi comparaţiile zoologice. Constantin Mortu a avut în viaţa sa o epocă de serioasă şi penibilă caznă. El s-a muncit cu plugul, cu grapa şi cu maşina de treierat prin ogorul kantian, ceea ce e de admirat. Dar n-a avut noroc. N-a avut, şi pace ! Căci, după ce a desfăşurat termenii problemei, alegînd cu grijă de oltean cinstit boabele de grîu de cele de neghină, Constantin a călcat cu stîngul, tocmai cînd da să iasă din ogradă. El pornea spre iarmaroc cu sacii de neghină. Sau mai puţin figurat : cînd bătuse în sfîrşit ceasul să rezolve, în chip personal problema, Constantin s-a lăsat copleşit de greul pămîntului şi de circumstanţe care l-au derutat pentru totdeauna. Preocupat prea 'îndelungă vreme de nefastele aspecte psihologice ale politicianismului balcanic, Motru a crezut că şi problema «eului transcendental» e susceptibilă de a fi rezolvată de aşişderea pe plan politic. Din acel moment crucial al biografiei sale, Constantin a
264
prins să-şi caute «eul transcendentali», cum Don Juan îşi căuta, în timpul celui mai frivol rococo, eterna iubită. Filosoful şi-a indentificat de acum eul transcendental, cu convingere şi cu ardoare, pe rînd, în apariţii de ordin fenomenal, ca Petre Carp, Marghiloman, Tache, Averescu, Sterea, Mihalache, etc., etc. Astfel a crezut Constantin că poate să soluţioneze pentru întîia oară, şi cu răsunet continental, marea problemă kantiană, după ce Fichte, Schel-•ling, Hegel, Schopenhauer, Ed. Hartmann, Nietzsche, Na-torp şi atîţia alţii, îşi rupseseră caninii în această fabuloasă nucă de cocos.
In ciuda alunecuşurilor prin vremelnicie, Mor-tu n-a părăsit cu totul nici preocupările sale de strictă specialitate. O viaţă, cu decadele înmulţite, ca proglotidele teniei celei mai indestructibile i-a îngăduit oricum să devină autor a o mulţime de tratate pentru uzul proseminariilor şi autor al unor lucrări, cuprinzînd banalităţi prefiloso-fice, spuse prudent, în fraze şchiopătînde, şi uneori cu aparenţe de savantlîc. Se înţelege însă, şi nu e nevoie să o subliniem, că interesul cel mai viu şi pasiunea cea mai caldă, Mortu şi le îndrepta spre alcătuirea de doctrine în serviciul lui Petre, a-1 lui Tache, al lui Alexandru, al lui Ion şi al celorlalte figuri, în care îşi descoperea, pentru un sezon eul transcendental. Şi astfel Constantin, făt-frumosul cu ţvicări, scos de zânele autohtone din sutece şi chilimuri olteneşti pentru un destin cumsecade de agricultor, s-a transformat încetul eu încetul într-un automat producător de doctrine, pentru cucerirea voturilor săteşti şi suburbane. Era suficient ca un oarecare şef de partid să-i fluture pe sub nas năluca unui portofoliu, pentru că omul să elimine cu promptitudine de maşină bine dresată şi fără de moaşe, cîte o doctrină ad-hoc cu succes de aplicare garantat în oricît de dificile circumstanţe. în vremuri, trecute de mult, cînd ţara avea şi un Circus Maximus, Constantin, stînd vara la moşie, visa adesea îndeosebi plăcerile fără sudoare şi avantajele mirifice ale unui departament despre care în chip foarte eronat se credea că ar fi avut nu ştim ce legături cu cultura. Ah, suspina el, ştergîndu-şi ceafa voiniceşte, dacă ar avea şi el odată la dispoziţie fonduri ca amicul său marele retor de la Circus Maximus ! Ah ! dacă i-ar ieşi şi lui odată la marea loterie — un fotoliu ! Ce n-ar face el pentru înălţarea culturii ! Şi programele creşteau babilonic în imaginaţia sa,
265
înzestrată de altfel cu un debit foarte scăzut. Ce ar face ? Ce întrebare neroadă ! Ar ridica bunăoară toate semina-riide teologice la rang de facultăţi, pentru ca toţi rectorii noilor Academii, adevărate modele de cinste sufletească şi de cuget incoruptibil, să-l proclame telegrafic — cu surle şi ţimbale — cel mai mare gînditor român ! Sau : ar alcătui în jurul său un symposion de juni perfectibili şi mai ales coruptibili, care — în schimbul unei depărtate asistenţe universitare — să^l citeze dintr-o răsuflare şi de zece ori pe zi, alături de Descartes şi de Immanuel Kant. Sau : ar acorda din plinul pungii secrete subvenţii tuturor revistelor literare şi filosofice, cu singura obligaţie ca acestea să-i închine cel puţin un număr special, şi cel mult unul pe semestru. Cîştigul pentru cultura română ar fi formidabil şi ireversibil ! Din nefericire, toate aceste visuri au fost condamnate, nu se prea ştie prin ce nefericite intervenţii ale sorţii, să rămână de fiecare dată simple visuri. Sau poate vina o purta numai acea zodie vrăjită a berbecului, care în anul 1868 s-a nimerit să se holbeze cu mirare peste un leagăn de lîngă o apă oltenească !
E în ordinea firească a lucrurilor, ca noi toţi să ne încheiem odată şi odată fiinţa. Şi senilitatea lui Constantin este de asemenea în ordinea firească a lucrurilor. Ea stă la pîndă în spatele oricui. Numai cît Constantin n-a renunţat cu totul nici acum la gîndul de a-şi găsi întruparea eului transcendental şi-şi îmbie cu aceeaşi stăruinţă puerilă improvizaţiile ideologice, confecţionate cu foarfecele din materia desuetă a celor vechi. Ajuns la o vîrstă, care impune oricui un aer de înţelepciune, Constantin are astăzi şi clipe de contemplare ; el îşi priveşte cu înduioşare embrionul de altădată, ca alţi sfinţi buricul, îl apără de muşte şi speră un miracol care să-i completeze formele şi anatomia. Dar e în zadar copile : spirtul denaturat nu poate să facă, ce n-a putut uterul organic ! Şi cuprins de o tristă presimţire, filosoful cade uneori, în pofida vârstei, la moduri ciudate de furie, fiind apucat apoi de tremurioiuri neputincioase. Cel puţin două ore pe zi filosoful şi le umple în consecinţă cu grijile foarte obositoare ale unei noui ocupaţii : trimite misive nedemne şi ilariante spre cele patru puncte cardinale şi scrie scrisori şi articole împotriva revistei Saeculum. I s-a năzărit omu-
266
lui că filosofia misterului şi a matricei stilistice este cauza principală pentru care el n^a putut niciodată să înflorească în conştiinţa noilor generaţii. Şi iată-1, astfel, pe Constantin Mortu transformîndu-se în polemist, prin incinte academice, în vreme ce omonima !sa îl caută pe-acasă. L. B.
O altă notă îndreptată tot împotriva unui studiu de C. Ră-duIescu-Motru intitulată Wundt şi Bergson a apărut în Saeculum II, martie-aprilie 1944, p. 73 semnată deasemeni cu iniţialele L. B. :
Wund şi Bergson — Cuprins de nostalgia paradisului pierdut al studenţiei, d-1 Rădulescu Motru a publicat într-un număr recent al Revistei Fundaţiilor Regale un articol despre dascălul său W. Wundt. Articolul nu e tocmai aşa de lipsit de actualitate, cum s-ar părea la întîia vedere. Căci d-1 Motru profită de anume împrejurări pentru a vorbi aluziv şi cu stîngăcii puerile despre sine însuşi şi despre alţii. Despre felul său şi despre felul celuilalt. D-1 Motru este, printre altele, de părerea că faima genialului Bergson a fost ca un foc de paie şi condiţionată de strălucirea unor însuşiri care n-ar avea prea mult de a face cu filosofia. Cî-t de altfel se prezintă opera bogată a lui Wundt ! A harnicului, modestului Wundt (pe care de altfel îl preţuieşte destul de just, credem, toată lumea filosofică !) La un moment dat, d-1 Motru se încumetă a face şi o profeţie : va veni o epocă de dreptate, cînd opera lui Wundt se va bucura de-o apreciere neasemănat mai mare elecît a lui Bergson. D-t Motru nu precizează cînd va veni această epocă. Să-i spunem noi : cînd leul va mînca fîn şi paie ca boul. L. B.“
în comunicarea academică intitulată Rolul educativ al filosoţiei, comunicare ţinută în şedinţa publică din 18 februarie 1944. C. Rădulescu-Motru revine asupra filosof iei iui Lucian Blaga în următorul context : „Filosofia românească, din zilele noastre nu putem zice că este fructul spontan al cerinţelor culturii poporului român. Ea n-a fost chemată de antinomiile ieşite la lumină din lucrările oamenilor de ştiinţă români, sau de conflictele sufleteşti latente în societatea românească, .ci ea a fost importată după preferinţe personale, de către tineri români, cari au studiat filosofia la Universităţile străine. Vasile Conta a scris în
267
direcţia filosofiei materialiste, nu fiindcă de acest curent filosofic era nevoie în Moldova pentru a înfrîna exage-raţiide idealiste, ci pentru că la Universitatea din Bruxelles, unde s-a dus isă studieze, acest curent era bine reprezentat şi corespundea preferinţelor sale. Titu Maiorescu, care a studiat la Berlin filosofia, după ce avusese buni profesori de filosofic la Theresianum din Viena, a făcut lecţiile sale strălucite la Bucureşti, în direcţia idealismului german, nu fiindcă acest idealism era cerut de Bucureşti, ci fiindcă în atmosfera idealismului schopenhauerian şi hegelian îşi făcuse el studiile la Berlin. Tot astfel C. Dimi-trescu-Iaşi şi-a făcut studiile la Leipzig şi Berlin, în atmosfera filosofiei lui Duhring, I. Rădulescu-Pogoneanu şi Ştefănescu-Goangă, la Universitatea din Leipzig. Dimitrie Guşti şi Ion Petrovici şi-au găsit stilul definitiv al gîndirii lor filosofice în 'lecţiile profesorilor de la Universitatea din Leipzig şi Berlin. Şt. Zeletin şi-a format concepţia sa filosofică audiind pe filosofii din Berlin, Leipzig şi Erlangen, ■unde şi-a susţinut teza despre Idealismul personalista rămas caracteristic pentru întreaga sa direcţie filosofică. Lucian Blagia studiază în atmosfera Universităţii din Viena, oraş de centru european între Apus şi Răsărit, unde se încrucişează de multă vreme tot felul de curente filosofice : freudiane, cu speculaţii asupra inconştientului ; metafizice, cu preocupări de religie şi mister ; neopozitiviste, întemeiate pe ultimele cercetări din ştiinţele fizico-matema-tice, precum şi pe logistică. Lucrările sale, publicate la scurtă vreme după terminarea studiilor, la vîrstă de tine-reţă, resfrîng în ele toate aceste curente, într-un chip interesant, poetic chiar, dâr într-o legătură artificială cu cerinţele culturii noastre naţionale. Este drept că Lucian Rlaga face deseori aluzie Ia folclorul românesc, dar acest folclor îi serveşte lui numai drept ilustraţie, nu drept bază. Filosofia sa poate înlocui folclorul român cu orice alt folclor european fără să se resimtă.11
(Rolul educativ al filosofiei în Analele Academiei Române, Memoriile secţiuni literare, seria III, tom XII-XIII, 1942— 1944, p. 7—8)
Tot în Saeculum (an I, segtembrie-octombrie 1943, p. 72—75) a apărut la rubrica Recenzii o dare de seamă asupra volumului lui C. Rădulescu-Motru Etnicul românesc.
268
Comunitate de origine, limbă şi destin, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942.
Recenzia semnată Gh. Pavelescu este scrisă într-un' stil ironic, referindu-se mai cu seamă la capitolul din cartea lui C. Rădulescu-Motru care privea fără să-l numească pe Lucian Blaga : „Teoreticienii gândirii magice pleacă de la o greşită înţelegere a gîndirii omeneşti, ca fapt psihologic, şi ide la o şi mai greşită înţelegere a logicei raţionale, şi apoi pe aceste două greşeli construiesc o teorie a gîndirii magice, care nu corespunde :1a ceva real44. Mai departe, C. Rădulescu-Motru, afirma despre „teoreticienii gindirii magice44 : „Pentru că logica raţională este un fel de gândire, potrivită unui anume tip de om, căreia i s-ar opune, iarăşi ca o gîndire potrivită altui tip de om, gîn-direa magică. Odată rătăciţi de această eroare, ei inventează precum am mai spus, pentru această din urmă gîndire : postulate, categorii şi forme de certitudine pentru a face din ea o mentalitate opusă mentalităţii raţionale.44
In volumul respectiv C. Rădulescu-Motru arată : „Tot ce etnicul prezintă ca neînţeles sau greu de înţeles pentru logica raţională, va trece de partea gîndirii metafizice, unde numaidecît găseşte o explicare. Teorii metafizice şi deci inofensive, vor zice unii ! Desigur inofensive, fiindcă sînt metafizice, dar nu pentru toată lumea. Sînt inofensive pentru acei obişnuiţi să se ocupe cu metafizica, dar nu şi pentru acei care-şi propun să facă cercetări asupra etnicului, mai ales când ei sînt la începutul carierei lor, aşa cum este cazul cu mulţi tineri de la noi. In loc de a merge pe urmele unui Simion Mehedinţi, unui G. Vîlsan, Romul Vuia, D. Guşti, mulţi dintre tinerii cari cercetează etnicul nostru sătesc, în loc de documentări şi de judecăţi controlate, se avîntă pe aripile imaginaţiei în tot felul de explicări metafizice.44 (p. 59).
Capitolul citit în şedinţa Academiei Române din 39 ianuarie 1942 se încheia cu o severă punere în gardă care ne amintea de unele intervenţii ale lui N. Iorga în acest for : „Această orientare spre metafizică, pe care o constatăm în scrierile unor dintre tinerii noştri folclorişti şi etnografi constituie, după părerea noastră, o barieră serioasă în calea cercetătorilor asupra etnicului românesc, şi de aceea ne-am permis să aducem întreaga problemă la cunoştinţa Academiei Românei care are datoria să-şi spună cuvântul ori de cîte ori în activitatea culturală a ţării se
269
produc îndrumări greşite11, (p. 60). Este de la sine înţeles că recenzia din Saecuîum va fi negativă la adresa volumului Etnicul românesc de C. Rădulescu-Motru.
Trebuie să arătăm că în deceniul al -treilea numele lui C. Rădulescu-Motru este citat cu deferenţă, respect şi în mod elogios de Lucian Blaga. Altfel în articolul Pe marginea unei cărţi apărut în 1921, Lucian Blaga spune : „Filosofia noastră la început nu poate fi prin urmare metafizică : în chip fatal ea trebuie să fie o filosofie a culturii, încercările nu lipsesc :* Maiorescu, Rădulescu-Motru, Pâr-van“« Doi ani mai tîrziu, în articolul Sadoveanu la Academie, spune : „Academia s-<a scuturat anul acesta ‘de anumite influenţe, ce paralizau orice inţiativă mai personală. Alegerea d-iui Rădulescu-Motru ca membru al ei e un semn că Academia a încetat de a mai fi compusă dintr-o singură persoană44 (cele două citate sînt reproduse din volumul Lucian Blaga Ceasornicul de nisip, ediţie de Mircea Popa, colecţia „Restituiri44, Editura Dacia, 1973).
în studiul Lucrări româneşti de filosofie (Revista Fundaţiilor Regale, anul XI, 1 februarie 1944, nr. 2 p. 413— 425) Petru Comarnescu analizează Trilogia cunoaşterii de Lucian Blaga. Spunînd că „Celor care cred în ideile clare şi distincte (şi aceştia sînt permanenţi filosofi) sistemul acesta le poate părea unul de idei neclare, dar despicate (...) Fără să ne ocupăm de urmările polemice ale ei, am avut recent reaeţiunea venerabilului filosof C. Rădulescu-Motru, care cu vrednicia-i cunoscută şi respectată îşi are locul său în filosofia noastră44.
SUMAR
Cuvînt înainte	.	.	5
I
Figuri «oltene. Dl. Rădulescu-Motru în autobiografie...	19
Interviu cu dl. prof. Rădulescu-Motru............... 23
Amintiri din vremea studiilor................................. 31
Un încqput de carieră sub regele Carol 1...................... 49
Primele mele îndrumări........................................ 56
Amintiri «academice........................................... 62
Mărturisiri................................................... 67
II
Jubileul lui I. L. Caragiale...................................87
De ce literatura română e lipsită de actualitate ....	99
Cultura română	şi Mihai Eminescu.......................97
Poeţii abstractivi şi poeţii sensoriali după d. Duiliu
Zamfir eseu...................................................101
Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească	.	.	. 109
Filosof ia lui Friedrich Nietzsc-he în România .	.	.	.121
„Patima roşie*................................................127
Spiritul nostru critic. Interviu cu dl. C. Rădulescu-Motru 132
Andrei Bârseanu	şi naţionalismul........................136
De vorbă cu d.	Rădulescu-Motru........................154
Cu d. profesor Rădulescu-Motru, despre destinele culturii româneşti...................................................  152
271
Despre Ion Petrovici. Răspunsul d-lui C. Rădulescu-Motru 166 Despre Gh. Petraşcu. Răspunsul d-lui .prof. C. Rădulescu-
Motru .........................................................176
Actualitatea lui Titu Maiorescu................................185
[N. Iorga].....................................................190
Mihail Kogălniceanu, 50 de ani de la moartea lui	193
Din autobiografia lui Eufrosin Poteca..........................197
Ofensiva contra filosofici ştiinţifice.........................202
Addenda : Răspunsul lui D. Guşti (la primirea în Academie a lui C. Rădulescu-Motru)......................................219
Note şi comentarii	.	. 235
Lector : Z. ORNEA Tehnoredactor : CIUCA VASILE
Bun de tipar : 10.04.1990. Apărut : 1990.
Coli ed. : 14,57. Coli de tipar : 17.
Tiparul executat sub comanda nr. 626 la
întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97.
Bucureşti, ROMÂNIA