ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTF PSALTIREA HURMUZAKI Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de ION GHEŢIE şi MIRELA TEODORESCU EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti 2005 Copyright © Editura Academiei Române, 2005. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5 050711, Bucureşti, România, Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax:4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Psaltirea Hurmuzaki. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005 2 voi. ISBN 973-27-1213-9 Voi. 1 / studiu filologic, studiu lingvistic de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu. - ISBN 973-27-1212-0 I. Gheţie, Ion (ed.) II. Teodorescu, Mirela (ed.) 821.135.1- 97 821.135.1- 141 Redactor: Alexandra ARDELEA Tehnoredactor: Mariana IONICĂ Coperta: Maria CĂLIN Bun de tipar: 15.11.2005. Format: 16/70 x 100. Coli de tipar: 13,5 + 125 pl. color C.Z. pentru biblioteci mari: 223.2.07=59 C.Z. pentru biblioteci mici: 223.2 CUVÂNT-ÎNAINTE Ediţia de faţă a fost realizată în cadrul colectivului de limbă literară şi filologie al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” din Bucureşti. Ea urmăreşte să pună la dispoziţia specialiştilor, precum şi a unui public mai larg, interesat de cultura românească, cel mai vechi şi totodată cel mai interesant monument al limbii şi literaturii române de la începutul secolului al XVI-lea. Ne-am propus să oferim tuturor un instrument de lucru uşor de consultat şi, însoţind textul de un studiu filologic şi de unul lingvistic, ne-am străduit să subliniem importanţa Psaltirii Hurmuzaki pentru limba şi literatura epocii, pentru filologia şi lingvistica românească în general. Pentru mai buna înţelegere a soluţiilor adoptate în transcriere se va putea apela la facsimilele reproduse după textul păstrat la Biblioteca Academiei Române, plasate de noi în partea finală a ediţiei. Suntem conştienţi că soluţiile alese sunt perfectibile, dificultăţile pe care le-am întâmpinat fiind numeroase, greu, dacă nu chiar imposibil de rezolvat uneori. Pentru a uşura accesul specialiştilor la grafie sau la toate atestările întâlnite în text. am considerat că este utilă existenţa unui alt volum care să însoţească ediţia şi să cuprindă indicele exhaustiv de cuvinte, alcătuit tot în cadrul Institutului de Lingvistică din Bucureşti de Rovena Şenchi. Lucrarea noastră a beneficiat de observaţiile competente ale conducătorului departamentului de filologie, dr. Alexandru Mareş, căruia îi adresăm şi aici mulţumirile noastre. Autorii IZVOARE ŞI LUCRĂRI DE REFERINŢĂ Asan, Derivare Psaltirea Hurmuzaki Andrei Avram / Avram, Grafia chirilică Bărbulescu, Fonetica alfabetului chirilic BD Candrea PS, I, II şi CPS C2 cc1 CC2 CP1 CV DA Densusianu, HLR, II şi DHLR, II Finuţa Asan, Derivarea cu sufixe şi prefixe în Psaltirea Hurmuzaki, în SMFC, I, p. 203-212. Andrei Avram, Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice ă primelor texte româneşti, extras din „Studii şi cercetări lingvistice”, XV, 1964, fasc. 1-5. Ilie Bărbulescu, Fonetica alfabetului chirilic în textele române din veacul XVI şi XVII în legătură cu monu- ‘ mentele paleo-, sârbo-, bulgaro-, ruso- şi româno-slave, Bucureşti, 1904. Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975. Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte. Ediţiune critică de I.-A. Candrea, voi. I—II, Bucureşti, 1916. Şerban Coresi, Psaltirea slavo-romănă, [Braşov], c. 1589. Coresi, Tâlcul Evangheliilor, [Braşov], c. 1567-1568, în ediţia: Coresi, Tâlcul evangheliilor şi Molitevnic rumânesc. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Cu un studiu introductiv de Ion Gheţie, Bucureşti, 1998. Coreşi, Evanghelie cu învăţătură, Braşov, 1581, în .ediţia: Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, voi. I. Textul, Bucureşti, 1914. Coresi, Psaltire slavo-romănă, Braşov, 1577, în ediţia: Coresi, Psaltirea slavo-romănă în comparaţie cu psaltirile caresiene din 1570 şi din 1589. Text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Bucureşti, 1976. ■Codicele Voronefean [1563-1583], în ediţia: Coclicele Vproneţean. Ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981. Dosoftei, Psaltire de-nţăles a sfântului împărat proroc David, Iaşi, 1680. Dicţionarul limbii române. Tomul I (părţile I—III), II (părţile I—III), Bucureşti, 1913-1949. Qvide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I—II, ţaris, 1901-1938. DLR DR FC, I, II Gheţie, PH ILRLV LR Mareş, Filiaţia psaltirilor Marin, Compunerea şi schimbarea categoriei gramaticale în PH MI PH PS PV Rosetti, ILR SCL SLLF, I-III SMFC, I-VI Vasiliu, Derivare Coresi VTR Dicţionarul limbii române (DLR), serie nouă, VI-XIII, Bucureşti, 1965-2003. „Dacoromania”, Cluj, I (1920-1921) ş.u. Formarea cuvintelor în limba română, I—II, Bucureşti, 1970-1978. Ion Gheţie, Psaltirea Hurmuzaki - copie sau original?, în SLLF, III, 1974, p. 241-259. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), de Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Constantin Frâncu, Ion Gheţie, Alexandra Roman Moraru şi Mirela Teodorescu; coordonator Ion Gheţie, Bucureşti, 1997. „Limba română”, Bucureşti, I (1952) ş.u. Alexandru Mareş, Filiaţia psaltirilor din secolul al XVl-lea, în VTR, p. 207-261. Georgeta Marin, Compunerea şi schimbarea categoriei gramaticale în Psaltirea Hurmuzaki, în SMFC, I, p. 213-220. Manuscrisul de la leud. Text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Bucureşti, 1977. Psaltirea Hurmuzaki, ms. rom. B.A.R. nr. 3077. Psaltirea Scheiană, ms. rom. B.A.R. nr. 449. Psaltirea Voroneţeană, ms. rom. B.A.R. nr. 693 Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVl-lea. Ediţie definitivă, Bucureşti, 1986. „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, I (1950) ş.u. Studii de limbă literară şi filologie, I—III, Bucureşti, 1969-1974. Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, voi. I-VI, Bucureşti, 1959-1972. Laura Vasiliu, Derivarea cu sufixe şi prefixe în Cartea cu învăţătură a diaconului Coresi din 1581, în SMFC I, p. 221-260. Cele mai vechi texte româneşti. Contribuţii filologice şi lingvistice, de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Ion Gheţie, Alexandru Mareş, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon; coordonator Ion Gheţie, Bucureşti, 1982. STUDIU FILOLOGIC OPINII ASUPRA PSALTIRII HURMUZAKI Cel dintâi care s-a ocupat din punct de vedere filologic de Psaltirea Hurmuzaki a fost editorul Psaltirii Voroneţene, Constantin Găluşcă. In studiul ce însoţeşte ediţia, autorul se opreşte, printre altele, asupra filiaţiei psalţirilor româneşti din secolul al XVI-lea. Conform opiniei sale, Psaltirea Hurmuzaki ar descinde din traducerea originală, reprezentând o copie aparte, mai apropiată de aceasta decât celelalte psaltiri din acelaşi interval de timp1 2. Cel mai detaliat şi totodată cel mai competent studiu consacrat acestei psaltiri îl datorăm lui I.-A. Candrea, în primul volum al lucrării Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, apărută în 1916. Autorul întreprinde o descriere amănunţită a textului, cu o serie de detalii filologice: numărul filelor, al rândurilor de pe fiecare pagină, înălţimea textului, lungimea rândurilor, culoarea cernelii (cafenie, cu excepţia titlurilor psalmilor şi a fiecărui prim verset, scrise cu chinovar). Traducătorul vorbea o limbă apropiată de a versiunii originale a Psaltirii Scheiene. Se trec în revistă trăsăturile caracteristice ale scrierii şi graiului traducătorului, după care se aduc argumente în favoarea părerii că Psaltirea Hurmuzaki nu este copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful traducătorului din slavonă, punct de vedere îmbrăţişat ulterior de mai mulţi cercetători. Autorul presupune că traducerea se va fi făcut în aceeaşi regiune în care s-a tradus Psaltirea Scheiană. în raport cu acest din urmă text, limba Psaltirii Hurmuzaki ar prezenta forme mai puţin arhaice (e vorba despre copistul B). în alt loc (p. XCIII-XCIV), sunt prezentate specimene din filigranul ancoră, aflat pe hârtia Psaltirii Hurmuzaki, care ar data din anii 1500-1520)'. Se poate spune că majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de Psaltirea Hurmuzaki au acceptat opiniile lui Candrea. De aceea, în cele ce urmează vom consemna numai numele celor ce s-au îndepărtat într-o privinţă sau alta de ele. Astfel, Giorge Pascu consideră, fără probe temeinice, că psaltirea nu reprezintă originalul traducerii, ci o copie făcută după aceasta3. După N. Drăganu, un sas care îmbrăţişase husitismul, refugiat în Moldova, a copiat textele rotacizante. în limba acestora întâlnim săsisme (fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale), mai frecvente în Psaltirea Hurmuzaki. Rezultă de aici că textele au fost copiate în Moldova4. 1 Constantin Găluşcă, Slavisch-rumănisches Psalterbruchstiick, Halle, 1913, p. 20-27. 2 l.-A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, Bucureşti, 1916, voi. I, p. XLVI-LVII. 3 Istoria literaturii române din secolul al XVI-lea, Iaşi, 1922, p. 10, 12, 54—66, 203. 4 Recenzie la Thot-Szab6 Pâl, A cseh-huszita mozgalmak es uralom tortenete Magyarorszdgon, în DR, III, 1922-1923, p. 909-929. 9 La o grafie inexistentă în Psaltirea Hunnuzaki se referă Em. C. Grigoraş în 1924, pentru a susţine vechimea acestui text5. în acelaşi an, Al. Rosetti exclude Moldova ca teritoriul unde au fost traduse textele rotacizante, optând, ca şi Candrea, pentru Maramureş şi nordul Ardealului ca patrie a textelor6. Tot Al. Rosetti datează textul în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi combate ideea lui Pascu că textul ar fi copie, şi nu original7. O. Densusianu (1938) susţine că Psaltirea ar fi o copie8, opinie asupra căreia s-a pronunţat A. Avram9. După Şt. Ciobanu (1947), Psaltirea Hunnuzaki ar fi copia unui bruion al traducerii originale, datând dintre 1500 şi 152010. Andrei Avram (1964) aduce ca argument al faptului că Psaltirea ar reprezenta o copie, şi nu originalul traducerii, grafia textului: „Câteva fapte de grafie dovedesc că Psaltirea Hurmuzaki este o copie”. Este vorba de înlocuirea consecventă a lui 4 prin n11. P. P. Panaitescu (1965) crede că, după grafie, textul ar arăta că scribul nu urma tradiţia marilor mănăstiri din nordul ţării12. Conform lui G. Ivănescu (1969) „există fapte care arată că Psaltirea Hurmuzaki a fost scrisă în altă parte decât celelalte texte rotacizante”. Graiul în care a fost scris acest text este greu localizabil. Textul a fost elaborat undeva în nordul Dacoromaniei, dar nu în Maramureş la Mănăstirea Peri13. în mai multe contribuţii, I. Gheţie susţine cu probe că Psaltirea este o copie, şi nu un original (vezi pe larg mai jos, p. 13-19). Tot el aduce noi contribuţii la localizarea textelor rotacizante şi mai ales a Psaltirii Hurmuzaki şi a raporturilor dintre acest text şi unele versiuni ale psaltirii din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea14. Raportul dintre Psaltirea Hurmuzaki şi celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea este precizat de AI. Mareş. Acelaşi cercetător se ocupă pe larg de originalul slavon după care s-a efectuat traducerea15. Amintim în încheiere că în 1979 apare cea dintâi ediţie a Psaltirii Hurmuzaki, datorată lui C. Ciuchîndel. După autor, nu am avea certitudinea dacă textul este original sau copie. Datarea este controversată, ca şi curentul cultural care a stat la 5 Criptografia şi istoria românească. Bucureşti, 1924, p. 29. 6 f tilde sur le rhotacisme en roumain, Paris, 1924, p. 4. 7 Recherches sur la phonetique du roumain au XVIe siecle, Paris, 1926, p. 11-16. 8HLR, II, p. 115. 9 Cf. Grafia chirilică, p. 104. 10 Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, voi. I, Bucureşti, 1947, p. 152-153. ^ Grafia chirilică, p. 111. '' începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965, p. 74-75, 120, 129-140. 13 Studii de istoria limbii române literare, Iaşi, 1969, p. 36. 14 Psaltirea Hurmuzaki - copie sau original?, în SLLF, III, 1974, p. 241-259: Maramureşul anilor 1500, patrie a textelor rotacizante?, în LR, XVII, 1968, nr. 3, p. 251-258; Psaltirea Hurmuzaki şi filiaţia psaltirilor româneşti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în LR, XXV, 1978, nr. 1, p. 51-57; Contribuţii la localizarea psaltirilor româneşti din secolul al XVI-lea, în VTR, 1982, p. 147-182; Moldova şi textele rotacizante, în LR, XXV, 1976, nr. 3, p. 257-268. 15 Originalele primelor traduceri româneşti ale Tetraevanghelului şi Psaltirii, în VTR, 1982, p. 203-205; Filiaţia psaltirilor româneşti din secolul al XVI-lea, în VTR, 1982, p. 207-262. 10 baza scrierii textului. Textul este reprodus în transliteraţie şi prezintă frecvent lecţiuni eronate16. DESCRIEREA MANUSCRISULUI O prezentare amănunţită a manuscrisului PH o datorăm lui I.-A. Candrea17. Vom relua în cele ce urmează unele dintre datele mai importante oferite de acesta, pe care le vom completa cu observaţiile noastre. Psaltirea Hurmuzaki se păstrează în depozitul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi a fost catalogată sub numărul 3077. Este „un volum de hârtie groasă, înalt de 205 mm, lat de 141 mm şi legat între două scoarţe de lemn îmbrăcate în piele”18. Din cele 134 de foi numerotate mecanic, ultimele 9, adăugate mai târziu, cuprind tipicul evangheliilor în slavonă. Textul propriu-zis al PH este scris pe 125 de file, pe ambele părţi, cu excepţia filei 125, din care a fost folosită numai faţa recto. Manuscrisul reprezintă versiunea românească a psalmilor lui David (1-150). Textul PH este lacunar: lipsesc câţiva psalmi, precum şi fragmente din alţi psalmi. Ultimele rânduri de pe fila 125r cuprind cuvintele cu care începe psalmul 151, pe care copistul nu l-a mai scris. Pe fila 125v se găsesc două însemnări fără importanţă pentru text. Pe o foaie ataşată copertei se află o însemnare scrisă, după toate aparenţele, de Ioan Bianu: „mss. Psaltire rotnânească, sec. XVI (limba din Psaltirile Scheiană şi Voronetiană), in 8°, foi 13419, dăruită de Eud. Hurmuzaki. Şed. 9 iulie 1904”. După Candrea, iniţial manuscrisul cuprindea 140 de foi, din care s-au pierdut 1520. Pe fiecare pagină copistul a scris 25 sau 26 de rânduri (cele mai multe pagini având 26 de rânduri), cu excepţia filei 42 verso, unde, din cauza imprimării cernelei de pe faţa recto, spaţiul rezervat primelor patru rânduri n-a putut fi folosit. înălţimea textului este, în general, de 165 mm, iar lungimea rândurilor se înscrie între 23 mm (5726) şi 105 mm (34714), cele mai multe rânduri având între 80 şi 100 mm. Hârtia PH este pătată, murdară, pe alocuri mâncată de cari, cu marginile rupte. Manuscrisul s-a deteriorat din cauza timpului şi a mânuirii defectuoase. El se prezintă mai deteriorat faţă de stadiul de acum circa 40 de ani, când au fost executate fotocopiile pentru Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Hârtia pe care a fost scrisă Psaltirea Hurmuzaki este de provenienţă italiană. Cât priveşte filigranele hârtiei, cea mai recentă cercetare datorată lui Alexandru Mareş precizează că ne aflăm în faţa a două tipuri diferite, primul reprezentând o corabie cu vâsle având în vârful catargului un steag, celălalt, o ancoră simplă21. 16 Psaltirea Hurmuzaki. Transliteraţie, prefaţă şi note de C. Ciuchindel, Bucureşti, 1979. 17 PS, I, p. XLVI-XLVI1. 18 Ibidem, p. XLVI. 19 Cifra a fost scrisă ulterior cu creion albastru. 20 O enumerare atentă a acestor lipsuri în Candrea, PS, I, p. XLVI-XLV1I. 21 Alexandru Mareş, Consideraţii pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki, în LR, XLIX, 2000, nr. 4-6, p. 675-683. 11 Scrisul nu este egal, dar trăsăturile par să ducă la concluzia existenţei aceleiaşi mâini. în text se întâlnesc destul de multe corecţii efectuate de scrib. Este vorba de slove/cuvinte omise şi adăugate ulterior peste rând sau, de regulă, cuvinte scrise în stânga, în dreapta şi în josul paginii (cu totul rar în partea de sus), în spaţiul rămas liber. Există, de asemenea, în text numeroase ştersături: sunt tăiate cuvinte, fragmente de cuvinte, slove. Cerneala utilizată este de culoare cafenie. Titlurile psalmilor, cifrele corespunzătoare şi slova iniţială a cuvântului cu care începe fiecare prim verset sunt scrise cu chinovar. Slova la care ne referim este mai mare şi prezintă adesea ornamente (a se vedea, de exemplu, a de pe fila 4V, cu care începe psalmul 7, sau n, de pe fila T, cu care începe psalmul 10 etc.). Cu chinovar este scris de regulă cuvântul caaba care precedă titlul şi cifra psalmilor sau, dacă psalmul are mai multe părţi, tot cu chinovar a fost scris cuvântul care apare înaintea fiecărei părţi. Regula aceasta nu este totdeauna respectată: de exemplu, pe fila 15716, psalmul 7, se scrie cu chinovar numai prima slovă a cuvântului caaba, în vreme ce pe fila 18v, ultimele două rânduri, 25 şi 26, care cuprind titlul psalmului 23, sunt scrise în întregime cu chinovar. Este interesant de menţionat faptul că, de cele mai multe ori, scribul efectuează unele corecţii tăind un cuvânt, un fragment de cuvânt sau o slovă cu chinovar. Astfel, pe fila 3778, a fost scris iniţial cKoirBmopioAtfH, apoi cuvântul a fost tăiat cu o linie roşie, şi cu cerneală brună s-a scris peste el romimopioAh; pe fila 10711-12, iniţial s-a scris iako nc wciuabhiuh, cuvinte slavone, tăiate ulterior cu o linie roşie etc. Toate aceste tăieturi indică, după părerea noastră, faptul că cel care a copiat textul psaltirii a făcut ulterior o revizie, corectând unele greşeli. Nu o dată, cuvintele adăugate de copist în marginile albe sunt precedate de un semn care există şi în text, în locul unde trebuie introduse acestea (a se vedea, de exemplu, fila 106v, unde jos, în spaţiul alb, a fost scris amimp^ab, precedat de un semn, care se regăseşte în ultimul rând, rândul 16, unde este scris AMNpAmAB, care ar trebui corectat în AVhNptfAe mae etc.). ORIGINALUL SLAVON DUPĂ CARE S-A EFECTUAT TRADUCEREA Diverse opinii s-au formulat în legătură cu originalul slavon al traducerii româneşti a Psaltirii. După Candrea, la baza traducerii s-a aflat o versiune slavonă foarte apropiată de a Psaltirii sârbeşti a lui Branko Mladenovic (1346)". După părerea lui Al. Mareş, ultimul care s-a pronunţat asupra chestiunii22 23, avem a face cu o versiune a unei alte traduceri slavone care păstrează unele particularităţi ale versiunii lui Mladenovic, dar conţine şi trăsături pe care le găsim în cea mai veche traducere slavonă a Psaltirii. Prin trăsăturile caracteristice atât vechii, cât şi noii 22 Candrea, PS, I, p. CXII. 23 Originalele primelor traduceri româneşti ale Tetraevanghelului şi Psaltirii, în VTR, p. 200. 12 redacţii a Psaltirii slavone, Psaltirea Hurmuzaki pare a avea o vechime mai mare decât a celorlalte psaltiri din secolul al XVI-lea. COPIE SAU ORIGINAL ? 1. Cel dintâi filolog care s-a oprit asupra raportului dintre Psaltirea Hurmuzaki şi celelalte psaltiri româneşti din secolul al XVI-lea a fost I.-A. Candrea. în studiul introductiv la ediţia Psaltirii Scheiene (1916), savantul român a afirmat că, în raport cu celelalte texte rotacizante, Psaltirea Hurmuzaki nu este „copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful traducătorului din slavoneşte”24. Punctul acesta de vedere a fost însuşit de majoritatea cercetătorilor români, convinşi de forţa argumentelor prezentate de Candrea. E adevărat că opoziţii izolate au fost semnalate încă în primii ani ce au urmat apariţiei lucrării filologului român. Astfel, după G. Pascu, Psaltirea Hurmuzaki nu ar fi autograful traducătorului, ci o copie după „manuscrisul-bruion” al traducerii originale25. Observaţii critice la adresa punctului de vedere susţinut de Candrea a formulat, nu mult după aceea, Al. Procopovici26. în anul 1964, Andrei Avram a prezentat unele fapte de grafie în sprijinul ideii că Psaltirea Hurmuzaki ar fi o copie27. Nu mult după aceea, Ion Gheţie s-a raliat acestui punct de vedere, pornind de la unele constatări referitoare la filiaţia psaltirilor româneşti din secolul al XVI-lea28. Câţiva ani mai târziu, într-o lucrare de proporţii mai mari consacrate întrebării dacă Psaltirea Hurmuzaki este o copie sau original29, acelaşi autor a ajuns Ia concluzia că „Psaltirea Hurmuzaki nu este autograful traducătorului, ci o copie executată după o psaltire slavo-română”30 (în cele ce urmează vom relua, cu unele completări, argumentaţia din acest articol). De observat că, înainte ca I.-A. Candrea să-şi fi exprimat opinia, O. Densusianu a găsit în aspectul grafic al unor cuvinte un argument pentru a susţine că psaltirea este o copie, şi nu originalul traducerii din slavonă31. 2. Prezenţa alternanţelor grafice în Psaltirea Hurmuzaki nu poate fi socotită ca probă că manuscrisul de care ne ocupăm ar fi o copie, şi nu originalul traducerii32. Aşa cum a arătat Al. Rosetti, fiind întâlnite şi în texte originale, alternanţele nu dovedesc că un anumit text este o copie33. Nici prezenţa lui rrupe (cu mp > p), invocată de Ion Gheţie34, nu poate fi reţinută, de vreme ce autorul 24 CPS, 1, p. L. 23 Istoria literaturii si limbii române din secolul XVI, Bucureşti, 1921, p. 64-65. 26 „Dacoromania”, IV, 1925-1926, partea a 11-a, p. 1166. 27 Grafia chirilică, p. 30-31, 160, 111-112. 28 Cea mai veche atestare a cuvântului săpun şi raportul dintre psaltirile româneşti din secolul al XVI-lea, în LR. XIX, 1970, nr. 3, p. 250. 29 Gheţie, PH, p. 241-259. 30 Ibidem, p. 259. 31DHLR, 11, p. 115. 32 Gheţie, PH, p. 243. 331LR, p. 411. 34 Gheţie, PH, p. 243. a susţinut într-o contribuţie ulterioară că textele rotacizante sunt originare din sud-vestul Dacoromaniei (Banat - Hunedoara), unde, în secolul al XVI-lea, coexistau rostirile rupe şi rumpe*5. 3. Pot fi invocate însă omisiunile de diverse tipuri, frecvente în Psaltirea Humiuzaki. Asemenea numeroase omisiuni din Psaltirea Scheiană au fost citate de Candrea pentru a demonstra că Psaltirea Scheiană e o copie35 36. Iată o parte a acestor omisiuni, care se semnalează de-a lungul întregului text al Psaltirii Humiuzaki. a) Omisiunea se găseşte la începutul cuvântului: zdnele (6571), sărilor (123718), băscu (2475-6), r (49710) etc. b) Omisiunea se găseşte la mijlocul cuvântului: aperi (90724), adăşi (53721), bereca (3715-16), marea (18725), săre (105717) etc. c) Omisiunea se găseşte la sfârşitul cuvântului: bunrăta (2279-10), demâ (7771), margi (11176) etc. Omisiunile de litere sau de grupuri de litere sunt caracteristice persoanelor care scriu în grabă. Ele se explică mult mai firesc în scrisul unui copist decât al unui autor care compune o operă originală. Admiţând că şi scriitorul unui text original poate scăpa uneori o literă sau mai multe dintr-un cuvânt, e greu, dacă nu imposibil, de imaginat că asemenea accidente i se pot întâmpla frecvent, pe fiecare pagină, cum se întâmplă în textul manuscrisului nostru. Unele omisiuni duc, de fapt, la substituirea cuvântului în cauză prin altul. De exemplu, cura pentru curată, bură pentru bucură, călători pentru călcători etc. Alteori o anumită formă morfologică este înlocuită cu alta, cum ar fi, de exemplu, lucru - lucmrile, fecior - feciorilor, dzi - dzişu etc. Nu o dată omisiunile deformează complet sensul cuvântului, făcându-1 cu neputinţă de recunoscut. Cine ar putea ghici oare că ture înseamnă putere (!), iar depte, dereptate (!) ? Greu explicabile, dacă nu se admite că Psaltirea Humiuzaki este o copie, sunt şi frecventele omisiuni ale finalului cuvintelor şi, mai ales, lăsarea la o parte a primelor litere dintr-un cuvânt. Numai un copist poate scrie ta pentru aceasta, mva pentru cumva, r pentru vor, băscu pentru scârbăscu etc. De menţionat că, uneori, scribul a observat omisiunile şi le-a completat (de regulă, deasupra rândului), exact aşa cum procedează şi copiştii Psaltirii Scheiene (cf. Candrea, PS, I, p. XIX). Câteva exemple (adăugirile sunt culese cu aldine): cunoscuiu (47717), pământu (12478), putearea (56722) vrăjmaşii (120726) etc.37 4. într-o serie de cazuri, omisiunile privesc cuvinte întregi: fost (5272-3), vedea (48713-14), se veseli (59715) etc. Uneori, scribul a scris deasupra rândului cuvintele omise: că tu eşti Dumnedzăul mieu (120720), oile pajiştiei lui (8276) etc. Alteori, cuvântul omis este notat marginal: cându se vor adunra oamenrii depreură (84721-22) Aceste omisiuni, ca şi altele, observate şi îndreptate în unele cazuri, trebuie atribuite unui copist neglijent şi grăbit, care, conştient de greşelile sale, revine 14 35 Banatul şi textele rotacizante, în LR, XXXI, 1982, nr. 3, p. 238-246; cf. Gheţie, BD, p. 130. 36 CPS, I, p. XVII. 37 Gheţie, PH, p. 246-249. asupra textului, ca să le corecteze. Se cuvine să arătăm că şi unei persoane care traduce i se poate întâmpla să omită câte un cuvânt şi, eventual, să-l introducă deasupra sau pe marginea rândului. Numărul omisiunilor ne obligă să le atribuim, în marea lor majoritate, unui copist grăbit şi insuficient de conştiincios, şi nu unui eventual traducător38. 5. Nu am întreprins o colaţionare a Psaltirii Hurmuzaki cu originalul slavon, pentru a consemna toate omisiunile de versete sau fragmente din textul românesc, explicate de Candrea, în cazul Psaltirii Scheiene, prin neglijenţa copistului39. Am remarcat totuşi că la f. 70r, în psalmul LXXX, ultima pffte a versetului 15 lipseşte {rădica-vrea mâna mea, în Psaltirea Scheiană). La f. 60v(ps. LXX, v. 18), au fost omise cuvintele Dzeul mieu nu păr<ă>si tnenre, care IU fost întregite marginal, făcându-se un semn în locul unde trebuiau intercalate. Altă observaţie. Scribul notează, de regulă, titlul fiecărui psalm, specificând, marginal, prin cifre, despre al câtelea este vorba. Pe f. 119v, după ce termină de scris psalmul CXL, el omite să scrie titlul următorului (înţelepciunea lui David), numărul psalmului (piwa) şi chiar prima literă din cuvântul cu care începe psalmul. Psalmul CXLI începea, în Psaltirea Hurmuzaki, în momentul scrierii textului, în felul următor: u glasul mieu chiemaiu. Ulterior, scribul a adăugat deasupra rândului cuvintele cătră Domnul, aşa că în momentul de faţă se poate citi: u glasul mieu cătră Domnul chiemaiu (în Psaltirea Scheiană: Cu glasul mieu cătră Domnul chiemaiu). Asemenea omisiuni le putem pune tot în seama unui copist grăbit şi neatent, chiar atunci când încearcă să-şi îndrepte greşelile. O persoană care traduce un text nu sare porţiuni întregi din lucrarea pe care o are înaintea sa40 (vezi Candrea: scribul omite „rânduri şi pasaje întregi”41). 6. Un tip special de omisiuni îl constituie aşa-numitele, în franţuzeşte, bourdons. Bourdon-ul este o omisiune explicabilă prin repetarea în rânduri diferite a aceluiaşi cuvânt. Un bourdon dovedeşte dependenţa unui text de un altul după care a fost copiat, prin urmare, indirect, că textul este o copie, şi nu originalul. Aceasta a fost concluzia lui Candrea, care a remarcat în textul Psaltirii Scheiene foarte multe omisiuni de acest tip42. Asemenea situaţii se întâlnesc nu o dată în Psaltirea Hurmuzpki. Vom cita numai două exemple: Pe fila 94v au fost omise cuvintele scoală orgoane şi ceterile, care au fost adăugate apoi marginal. întregul context arată astfel (pasajul adăugat se află în paranteze drepte): Scoală, slava mea, [scoală orgoane şi ceterile], scoală de demânraţă. în textul după care se copia, scoală din propoziţia a treia se găsea imediat dedesubtul lui scoală din propoziţia a doua. După ce a cris scoală, scribul a continuat cu de demânraţă în loc de orgoane şi ceterile. Ulterior şi-a dat seama că a sărit câteva cuvinte şi a împlinit lacuna. 38 Ibidem, p. 249-250. 39 Ibidem, p. 250. 40 Ibidem, p. 251. 41 CPS, I, p. XLVIII. 42 Ibidem, p.'xXII-XXVIII. 15 în exemplul următor (f. 64r), scribul era pe punctul de a face un bourdon pe care l-a evitat în ultima clipă: ... sale şi nu cunoscură că în ieşit lăcuiră. Autorul a scris cură..., a şters printr-o linie pe ră şi a continuat cu noscură, deci: cunoscură. Cu din cunoscură trebuie să se fi aflat deasupra lui cu din lăcuiră, în rândul imediat superior. După ce a scris cu, scribul a continuat cu ră din lăcuiră, apoi şi-a dat seama că a greşit şi a corectat eroarea. Vom recunoaşte că un bourdon poate fi săvârşit şi de un traducător, repetarea cuvântului având loc în acest caz în textul original. în orice caz, corectura din exemplul de pe f. 64r nu se explică decât presupunând existenţa unui copist care transcria un text românesc43. 7. în textul Psaltirii Hurmuzaki se observă şi alte situaţii când scribul, după ce a scris unul sau mai multe cuvinte, le şterge, fără a pune în locul lor altele, socotite a fi mai potrivite. Aşa bunăoară în pasajul următor (f. 45v), cuvintele în pust au fost şterse: adecă ine delungaiu, fugiiu tn-pmi şi sălăşuiiu în pustie. Iată cum s-au petrecut lucrurile. După ce a scris fugiiu, scribul a continuat cu în pust, sărind un rând şi omiţând pe sălăşluiiu. Şi-a dat seama îndată şi a evitat iminenta omisiune tăind cele două cuvinte. La f. 62v citim: că revniiu pre fărălege, că nu c mdzimarc în moartea lor, pacele greaşnicilor vădzu, că nu e rrădziniare în moartea lor. Copistul a trecut peste cuvintele pacele greaşnicilor vădzu, sărind probabil un rând, şi a continuat cu că nu e rădzimare în moartea lor. A observat îndată greşeala şi a şters aceste cuvinte ce nu se aflau la locul lor. Se mai pot cita şi alte exemple. Asemenea greşeli şi corecturi trebuie puse şi ele pe seama unui copist care transcrie grăbit un text44. 8. în sprijinul părerii că Psaltirea Hurmuzaki e o copie pot fi invocate o serie de fapte de grafie. Astfel, Densusianu (loc. cit.) a explicat grafiile curioase: cenre (= cere; < quarere), împănratul (= împăratul; < imperator) şi Tynr (= Tyr; numele unui oraş, în care n nu are ce căuta), prin intervenţia unui copist. Acesta înlocuia prin nr pe r (provenit din rotacizarea lui -n-), care figura în original. Din grabă şi din neatenţie, l-a extins pe -nr şi la cuvinte în care r nu provenea din -n- (cf. dintre cele câteva exemple citate de Avram, grafia lumi.pninredzi (Grafia chirilică, p. 111), în care n era notat prin 4, pe care copistul îl modifica consecvent prin n. După ce a scris lumi+, a repetat ultima silabă, înlocuindu-1 pe 4 prin n, dar fără a mai şterge literele devenite inutile. Există în Psaltirea Hurmuzaki o serie de alte grafii în care scribul corectează o anumită slovă, fără a o şterge pe cea care i se părea greşit folosită. Iată câteva exemple: va adaudzge (75717), dzgice-vor (2979), dzgiceţi (53716), voiu fudzgi (117711-12), limbilile (39724). în dzgice (45726) scribul l-a şters pe dz, iar va tradze (20716) a fost corectat marginal, unde au fost notate slovele ue. Sunt corecturi tipice de copist, prezente şi în alte texte copiate din secolele al XVI-lea - al XVII-lea (cf. purene din Codex Sturdzanus sau vereni din Catehismul Marţian). 16 43 Gheţie, PH, p. 251-253. 44 lbidem, p. 253. Dacă acceptăm ideea că Psaltirea Hurmuzaki e o copie, atunci prima slovă poate reda sunetul din graiul copistului, iar a doua se explică prin conformarea acestuia faţă de original. Nu e exclusă nici cealaltă explicaţie posibilă: prima slovă provine din original, iar cea de a doua reprezintă rostirea copistului. Prima din cele două interpretări ni se pare mai aproape de adevăr. Scriind deci dzgiceli şi limbilile, autorul şi-a notat întâi rostirea proprie (dz, respectiv i, rezultat din închiderea lui -e), dar apoi, dându-şi seama, s-a corectat, notând slova ce se găsea în locul respectiv din manuscris45. 9. In Psaltirea Hurmuzaki apar foarte frecvent cuvinte sau grupuri de cuvinte slave, a căror prezenţă întrerupe cursivitatea textului românesc, de ex. oko moe (2475-6), vidite (27724), konecu (3875) etc. în toate cazurile, este vorba despre cuvinte slave corespunzătoare termenilor româneşti care urmau să fie scrişi în locurile respective. într-o serie de situaţii, cuvintele slave sunt şterse printr-o bară şi după ele urmează cuvintele româneşti corespunzătoare: zio (4722) şters şi înlocuit prin rreu, do (777) şters şi înlocuit prin pără,jako ne ostavisi (10711-12) şters şi înlocuit prin că nu veri părrăsi etc. Alteori peste cuvântul slav este scris cuvântul românesc, prin modificarea unor slove. Aşa de pildă strely (12713-14) este modificat în săgeatele, jako (275) schimbat în că etc. Se întâmplă ca scribul să noteze numai prima literă a cuvântului slav, pe care o şterge uneori, de ex: z(ivo) (2171), alteori o lasă neştearsă, adăugând îndată cuvântul românesc, care se prezintă într-o grafie bizară, de ex.: kdepreunră (31715; k provine din sl. kupno). Prezenţa cuvintelor slave în textul românesc, corectările şi grafiile hibride citate mai sus au constituit principalul argument pe care şi-a întemeiat Candrea convingerea că Psaltirea Hurmuzaki este autograful traducătorului, punct de vedere combătut de Procopovici. Traducerea unui text (îndeosebi când această operaţie se face pentru prima oară într-o anumită limbă sau, în orice caz, fără a se apela la o altă versiune) este o operaţie foarte dificilă, care presupune un remarcabil efort de creaţie. Ea se face în timp îndelungat, şi nu în cea mai mare grabă, aşa cum a lucrat scribul Psaltirii Hurmuzaki. De aceea, chiar dacă am admite că, în mod cu totul neobişnuit, traducătorul ar fi putut scăpa ici şi colo câte un cuvânt străin, faptul acesta nu se putea petrece în nici un caz atât de frecvent, cum se observă în Psaltirea Hurmuzaki. într-o singură împrejurare ar fi fost normală notarea cuvintelor slave, şi anume dacă traducătorul, necunoscând exact sensul cuvântului slav sau negăsind corespondent românesc, l-ar fi consemnat cu intenţia de a se informa şi a-1 traduce ulterior, la revizia textului. Dar scribul Psaltirii nu a notat cuvintele slave cu acest scop, deoarece îndată ce observă că ele i-au „scăpat” le şterge cu o bară, adăugând cuvântul românesc corespunzător (care nu era deci de negăsit) sau schimbă cuvântul slav cu cel românesc, modificând (şi adăugând) unele litere. Faptul că autorul notează sintagme foarte uşor de tradus ca oko moe, de pildă, pledează în favoarea acestei interpretări, ca şi prezenţa literelor de la începutul cuvintelor slave (şi nu a cuvintelor înseşi). 45 Ibiclem, p. 253-254. ... .. „ 17 Prezenţa cuvintelor slave în textul românesc se explică în modul cel mai simplu, dacă admitem că scribul copia o psaltire cu traducere românească intercalată (posibil interliniară, cum crede Al. Mareş)46. După cum se ştie, în acest gen de scrieri, unui grup de cuvinte slave îi urmează traducerea românească, după care urmează din nou un grup de cuvinte slave, având alăturată traducerea românească şi aşa mai departe. „Extrăgând” versiunea românească dintr-un asemenea text slavo-român, operaţie pe care o îndeplinea în grabă şi fără atenţie, copistul „depăşea” din când în când fragmentul românesc şi scria cuvântul slav (sau cuvintele slave) aflate în fruntea fragmentului următor. El se oprea îndată, uneori fără a fi scris întreg cuvântul, şi se apuca să transcrie fragmentul românesc corespunzător. Apariţia cuvintelor slave „la tot pasul în mijlocul propoziţiunilor”, observată de Candrea, nu anulează, aşadar, ipoteza că Psaltirea Hurmuzaki a fost copiată după o psaltire slavo-română. Un alt argument invocat de Candrea în favoarea opiniei că Psaltirea Hurmuzaki reprezintă originalul traducerii nu rezistă nici el criticii. Faptul că scribul şterge uneori câte un cuvânt românesc şi-l înlocuieşte cu altul nu este o dovadă peremptorie în acest sens. El putea transcrie textul slavo-român reţinând numai partea românească, dar, având în faţă textul slav, făcea unele corectări în versiunea pe care o copia. Copistul efectua un control al versiunii româneşti, confruntând uneori traducerea anumitor cuvinte sau sintagme cu originalul. Neatenţia şi graba cu care lucra îl duceau uneori la grafii hibride, bizare, cum ar fi şi ne se astupnut sq (31721-22), contaminare între şi nu se astupă şi i ne zapnut sq (= zapnqt sq). în concluzie, apariţia cuvintelor slave în textul Psaltirii Hurmuzaki nu dovedeşte câtuşi de puţin că textul ar reprezenta autograful traducătorului, ci constituie, dimpotrivă, o probă puternică în favoarea opiniei că el este copiat după o psaltire slavo-română (cu versiunea românească intercalată/interliniară)47. 10. în fine, un ultim argument împotriva părerii emise de Candrea îl poate constitui legătura de filiaţie între Psaltirea Hurmuzaki şi celelalte psaltiri româneşti din secolul al XVI-lea. Prezenţa lui săpun folosit în locul lui isop, semnalată de Ion Gheţie48, este rezultatul unei lecturi greşite, KoyycconoM = cu issopom (ycconoM, instrumentalul sl. yccorvv), păstrat ca atare în traducerea românească, fiind citit de un copist neatent: KoyconoN = cu sopon (sopon este corespondentul ardelenesc şi moldovenesc al lui săpun). în Psaltirea Scheiană şi la Coresi (1570, 1577) întâlnim cu săpun, în timp ce în Psaltirea Hurmuzaki apare cu sopun. E foarte probabil ca toate aceste texte să descindă din aceeaşi copie în care s-a făcut pentru întâia oară greşeala de scriere amintită mai sus49. 11. în concluzie, vom afirma, pe baza tuturor dovezilor prezentate în cele de mai sus, că Psaltirea Hurmuzaki nu este autograful traducătorului, ci o copie executată după o psaltire slavo-română de un scrib care proceda uneori la 46 Filiaţia psaltirilor, p. 224 şi urm. 47 Gheţie, PH, p. 254-257. 48 Cea mai veche atestare a cuvântului săpun şi raportul dintre psaltirile româneşti din secolul al XVI-lea, în LR, XIX, 1970, nr. 3, p. 250; cf. Mareş, Filiaţia psaltirilor, p. 210, 214-215. 49 Gheţie, PH, p. 258-259. 18 modificări ale textului român (prin confruntare cu versiunea originală sau apelând la altă traducere românească). E adevărat că în unele cazuri argumentele noastre nu exclud cu desăvârşire posibilitatea unei traduceri, ci o fac mult mai puţin probabilă. Luate în ansamblu, probele noastre se întregesc reciproc şi conduc indiscutabil la concluzia că Psaltirea Hurmuzaki e o copie50. DATARE Pentru a stabili când a fost scrisă Psaltirea Hurmuzaki, I.-A. Candrea s-a servit de filigranul ancora de pe filele din caietele 15-18 ale manuscrisului. Dintre ancorele din această parte a Psaltirii autorul a reţinut-o pe cea foarte asemănătoare, care figurează în dicţionarul lui Briquet sub numărul 436, de provenienţă veneţiană şi datând din anul 1501. Cele două filigrane, din Psaltirea Hurmuzaki şi din colecţia lui Briquet, sunt foarte asemănătoare, dar nu identice, ceea ce împiedică o datare foarte precisă a manuscrisului. Acesta e motivul pentru care Candrea datează manuscrisul cu aproximaţie 1500-152051. Urmându-1 pe Candrea, P. P. Panaitescu crede că redactarea Psaltirii Hurmuzaki „trebuie datată din anii 1500—1515”52. Recent, Al. Mareş, întreprinzând cercetări în arhivele veneţiene, a ajuns la concluzia că textul ar putea fi datat între 1491 şi 1516, mai probabil în primul deceniu al secolului al XVI-lea. De remarcat că nici Al. Mareş nu a găsit un filigran absolut identic cu ancora înregistrată de Briquet sub numărul 43653. Celălalt filigran întâlnit în Psaltire (reprezentând o luntre) n-a putut fi folosit pentru datare în lipsa unui filigran identic sau foarte apropiat cu cel reprodus de Briquet (şi care a circulat în a doua jumătate a secolului al XV-lea). Rămâne ca investigaţii viitoare să stabilească cu exactitate anul când a fost copiată Psaltirea Hurmuzaki. LOCALIZARE Deşi există mai multe încercări de a localiza textele rotacizante, luate în ansamblu, începând cu N. Iorga şi I.-A. Candrea, nu deţinem nici una singură care să aibă în vedere exclusiv Psaltirea Hurmuzaki. Lucrul nu trebuie să ne mire atâta timp cât din 1904 până în prezent, deci în o sută de ani, prezenta ediţie este a doua care a văzut lumina tiparului. Pentru a întreprinde încercarea de faţă am raportat fenomenele de limbă din Psaltire la datele furnizate de dialectologia istorică. Numai în lipsa unor informaţii certe în acest sens, am avut în vedere circulaţia fonetismelor, a formelor şi a termenilor în zilele noastre şi, în acest caz, numai pe unele dintre acestea. Circulaţia fenomenelor poate fi obţinută prin consultarea 50 Ibidem, p. 259. 51 CPS, I, p. XCII-XCIV. 52 Op. cit., p. 75. 53 Consideraţii pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki (v. sttpra, nota 21), p. 682-683. 19 lucrărilor menţionate în fiecare caz în parte. Pe lângă aceste indicaţii, repartiţia fenomenelor lingvistice mai poate fi obţinută prin consultarea unor lucrări de strictă specialitate, cum ar fi: Baza dialectală a românei literare (Bucureşti, 1975) şi Introducere în dialectologia istorică românească (Bucureşti, 1994) de Ion Gheţie, şi Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea (Bucureşti, 1974) de Ion Gheţie şi Al. Mareş. în cele ce urmează, vom grupa fenomenele examinate pe zone dialectale. Urmează ca, în final, din confruntarea acestora, să stabilim care grup de fenomene aparţine originalului şi care copiei. Pentru a avea deplină certitudine în această privinţă, vom invoca unele date de istorie (culturală) în favoarea uneia sau alteia dintre localizări (a originalului şi a copiei). 1) Fenomene aparţinând graiurilor de tip nordic (având circulaţie în Transilvania de nord şi în Moldova) [a] aton trecut la [ă] în câteva cazuri: pălatul, psăltire; [ă] a fost conservat în blăstema, fămeie; [ă] aton netrecut la [a] în păharul; [e] medial aton trecut la [i] în brazdile, pagubile; [î] etimologic conservat în îmblaiu, împlu; [î] a trecut la [u] prin asimilare în currundw, [o] aton a evoluat la [u] în aţi adurmi; diftongul [-ga] trecut la [ş] în căde; [-ţa] > [-iş]: voiu tăie-, [n] intervocalic a evoluat la [nr], [r]: bucinreli, rugăciure-, [n] a trecut la [m] în sâmf, [rr] frecvent în arrunc; [s], [dz], [ţ] duri: sara, Dzăul, viţăl; [dz] urmat de [i] a trecut la [g]: gice; [j] latin urmat de [o], [u] a evoluat la [g]: gioc, giudeţ-, substantivul mână are singularul mânru, iar pluralul mânrule. Din lexic reţinem pe băsădui „a vorbi”, băsău „mânie, ură”, bicilu „rămăşiţă”, buigui „a aiura, a îngăima”, celui „a înşela”, la „a spăla”, op „nevoie”, sfadă „ceartă”, tină „noroi”, vipt „grâne, hrană”. Tot nordice, dar având circulaţie mai ales în Moldova, sunt trecerea lui [ă] aton la [a]: banat, hrani-me-, [e] > [ă] în Dumnădzău, dănrăoară-, [-e] > [i] în limbili-, [uă] a trecut la [uo] în nuor, termenii arină „nisip”, ogradă „curte”, şugui „a glumi”, vicol „viscol”. 2) Fenomene bănăţene-hunedorene, răspândite uneori şi în sud (Muntenia) Sincopa lui [ă] şi acomodarea lui [s] la [z] în zborulu (săborulu); [ei] > [ii] în striinri; [u] a evoluat la [î] în frămseţea-, labiale moi în să isprăvească; răpească; [b] moale în beutura; [mp] > [p]: rupe; [ş] a evoluat la [s] în deschide; [ş] rostit dur, urmat de [e]: deşărtu; [ş] rostit dur, urmat de [ea]: şapte; [n] în cuvinosul; art. hot. Iu; loc. conj. pren ce „pentru că, deoarece”; cuvintele apuţi „a mirosi”, încăreşte (ase ~) „di se încălzi”, lărgământ „loc larg, întins”, pănăta „a se tângui, a plânge”. Aşa cum s-a demonstrat cu alt prilej, textele rotacizante au fost copiate în Moldova54. Este limpede de altfel că stratul de limbă conţinând elemente nordice, unele dintre ele răspândite mai ales sau exclusiv în Moldova, aparţine copiei, şi nu originalului. în acest caz, se pune întrebarea în ce fel se explică prezenţa elementelor bănăţene-hunedorene în textul Psaltirii. Există două răspunsuri la această întrebare: Banat-Hunedoara este locul unde s-a efectuat traducerea textului, iar în cazul unui răspuns negativ, în această zonă se plasează elaborarea unei copii 54 Ion Gheţie, Moldova şi textele rotacizante, în LR, XXV, 1976, nr. 3, p. 257-268. 20 intermediare. în acest din urmă caz, traducerea textului s-ar fi efectuat în Moldova, ceea ce e discutabil, de unde el ar fi peregrinat prin Banat-Hunedoara, fiind copiat în graiul local, pentru a reveni apoi în Moldova şi a fi pentru a doua oară „moldovenizat”, în ceea ce priveşte limba. Dintre aceste două interpretări, a doua, deşi posibilă din punct de vedere teoretic, e mai complicată şi are nevoie de noi dovezi de ordin filologico-lingvistic şi de istorie culturală pentru a fi acceptată. Vom spune, aşadar, că originalul Psaltirii Humiuzaki provine din colţul sud-vestic al ţării (Banat-Hunedoara), fiind copiat apoi în Moldova. Existenţa unui intermediar nord-ardelenesc rămâne incertă în stadiul actual al cunoştinţelor noastre de dialectologie istorică a limbii române. Traducerea Psaltirii Hurmuzaki (ca şi a celorlalte texte rotacizante) în Banat- Hunedoara nu va surprinde prea mult pe aceia care ştiu că în această regiune s-a desfăşurat, în cursul secolului al XVI-lea, o remarcabilă activitate de traducere a cărţilor religioase în limba română. Aşa cum s-a arătat în ultimul timp, Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553), originalele Cazaniei I şi Molitvenicului lui Coresi şi al Cărţii de cântece apărută la Cluj în jurul anilor 1570, precum şi Palia de la Orăştie acuză o certă origine bănăţeană-hunedoreană55. De remarcat că în timp ce Banat-Hunedoara a fost un centru cultural înfloritor în cursul secolului al XVI-lea, ne lipseşte orice informaţie istorică privitoare la desfăşurarea vreunei activităţi cărturăreşti în Maramureş şi Ardealul vecin înainte de 1600. PROBLEME DE FILIAŢIE Problema filiaţiei psaltirilor româneşti din secolul al XVI-lea a constituit obiectul unui studiu semnat de Al. Mareş, la care ne vom raporta, pe scurt, în cele ce urmează56. Este în general admisă opinia efectuării traducerii în româneşte a Psaltirii după un original slavon (al lui Branko Mladenovic din 1346). Aşa cum am demonstrat în cele de mai sus şi cum admite şi Al. Mareş, originalul era slavo- român. Este deasupra oricărei îndoieli că Psaltirea Hurmuzaki are o legătură indiscutabilă cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea. Admiţând că Psaltirea Hurmuzaki este o copie, există două ipoteze care se pot susţine în ceea ce priveşte relaţia dintre acest text şi celelalte psaltiri româneşti din secolul al XVI-lea: 1) Psaltirea Hurmuzaki este o prelucrare a traducerii din care descind celelalte psaltiri contemporane şi 2) Psaltirea Hurmuzaki derivă dintr-o altă traducere care a suferit la un moment dat unele modificări prin folosirea versiunii din care descind Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi cele două Psaltiri tipărite de Coresi. Din comparaţia Psaltirii Hurmuzaki cu Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi cele două Psaltiri coresiene (1570 şi 1577) se observă: 1) greşeli de traducere în comun tuturor versiunilor; 2) omisiuni în comun proprii tuturor versiunilor; 55 Ion Gheţie, Banatul şi textele rotacizante, în LR, XXXI, 1982, p. 243. 56 Mareş, Filiaţia psaltirilor, p. 207-261. 21 3) traduceri particulare proprii tuturor versiunilor; 4) traduceri particulare, greşeli de traducere, omisiuni, adaosuri în Psaltirea Hurmuzaki şi una sau două din celelalte versiuni. Există dovezi că Psaltirea Hurmuzaki este o prelucrare a traducerii care e folosită şi în celelalte versiuni din secolul al XVI-lea. Acest izvod este bilingv (slavo-român). Psaltirea Hurmuzaki este deci rezultatul unei prelucrări, care a fost confruntată cu o altă versiune slavonă. Versiunea slavonă pe care s-a întemeiat prelucrarea era diferită de cea similară aflată la baza celorlalte versiuni ale psaltirii. Prelucrarea conţinută în textul Psaltirii Hurmuzaki a cunoscut o răspândire relativ extinsă, nu numai în secolul al XVI-lea, ci şi în cel următor. Cercetând aparatul critic al ediţiei Candrea a Psaltirii Scheiene, vom fi frapaţi de numeroasele concordanţe între Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea slavo-română atribuită lui Şerban Coresi (1588-1589) şi Psaltirea lui Dosoftei din 1680. într-un articol consacrat acestei probleme, au fost furnizate un număr mare de asemănări (mergând uneori până la identitate) între Psaltirea Hurmuzaki şi cele două psaltiri din circa 1588-1589 şi 168057. Nu le vom relua aici, întrucât au fost înşirate, pe larg, în articolul nostru menţionat mai sus. Desigur, relaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în mod simplist, în sensul că Şerban Coresi şi Dosoftei s-au folosit de manuscrisul aflat actualmente în Biblioteca Academiei sau de vreun manuscris foarte asemănător, aflat în ascendenţa sau în descendenţa lui imediată. Rămâne însă sigur că versiunea conţinută de Psaltirea Hurmuzaki a cunoscut o anumită răspândire atât în secolul al XVI-lea, cât şi în secolul următor. Ea se bucura de o mare notorietate şi de un deosebit prestigiu, de vreme ce Şerban Coresi se referea la ea, deşi avea la dispoziţie două tipărituri similare ale tatălui său. Utilizarea ei de către Dosoftei (eventual de un cărturar moldovean anterior acestuia) dovedeşte în mare măsură că psaltirea de tip Hurmuzaki avea o anumită răspândire la mai bine de o sută de ani după realizarea copiei aflate în posesia noastră. Nu este cu desăvârşire exclus ca Psaltirea să fi fost pusă sub tipar. Aşa s-ar explica mai bine păstrarea şi folosirea ei până după jumătatea secolului al XVII-lea. 57 Ion Gheţie, Psaltirea Hurmuzaki şi filiaţia psaltirilor româneşti din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, în LR, XXVII, 1978, nr. 1, p. 51-57. 22 STUDIU LINGVISTIC GRAFIA. La scrierea Psaltirii Hurmuzaki a fost folosit următorul inventar de semne chirilice: A,B,B,r,A,e,E,>K,s,3,H,Y,i,K,A,Ai\,N,©,w,©,©,oo,n,p,^,c,T,m,tf,oY,wy, 2f,<|>,x,i|i,u. M,ui,T>,i»,bi,4,io,K,ia,A,;R,\|r,Asv,y,v,y,u,.f. Literele duble apar cu totul rar. Mai frecvent apare pp la iniţială sau în corpul cuvintelor notând, probabil, un [r] lung1. Dat fiind faptul că cele mai multe dintre slovele întâlnite în text sunt folosite cu o singură valoare, curentă în textele vechi, ne vom opri mai ales asupra slovelor care prezintă valori multiple sau valori mai greu de precizat. e, e Cele două slove notează pe [e] în diferite poziţii ale cuvântului: eftiwriÎA (5778), EAO'vOsVts’H (116715), caab4€h (19724), b4mY€ (2777), shaeae (11273), 4>a«ie (9713) etc. La iniţială şi în corpul cuvântului după vocală, valoarea celor două slove este, de regulă, [ie]2: bai» (11716), eu (28725), eiuu (62711), EuuuncAţA (121713), ca* (42717), boe (7573), uha-ka^^ok^ (75720) etc. Nu foarte rare sunt cazurile în care apare în corpul cuvântului sau la finală un e în locul slovei 4 cu valoarea [ea]: (kaae) Armeni, (=dereaptă, 92719), m»Nps (a\a) 0=pânrea, 35718), npECA’hBHm'h {-preaslăvită, 73719) etc. Tot e a fost notat uneori şi în situaţiile în care ar fi trebuit să existe un diftong, rezultat al coarticulării unor forme verbale cu pronume sau alte cuvinte: MEfc’AAT'h (= ce-au dat\ 116716), hem nc^ct (=ne-ai pus\ 6873), bhnpe 8’4>T»K©Y,rb (=binre-au făcut, 47711) etc. N-ar fi exclus ca în asemenea cazuri să avem a face cu o inadvertenţă explicabilă printr-un amestec de semne 4 şi e (amestec caracteristic unor texte de redacţie ruso-slavă3 şi, posibil, la un scrib neromân). Dificilă este interpretarea valorii lui e sub accent în poziţie metafonică: a eu a (75711; numai trei exemple, faţă de multe în care a fost notat 4/a: aau4, 104717, a4u4, 80720 etc.), ^p&Weue (12273; numai cinci exemple, faţă de multe în care a fost notat 4 sau a: 4>p7a\caue, 97718, 4>ptfat» (79716) etc. Se poate observa o frecvenţă ceva mai ridicată a formelor care prezintă la iniţială un w. Există cuvinte care sunt scrise la iniţială exclusiv cu w. Este cazul lui: oborri, om, omenesc, omidă, omorî, organ, os. Dimpotrivă, în scrierea unor cuvinte ca: obicni, orb, oscârbi, se folosesc la iniţială deopotrivă © şi w. Nu rareori © sau w au valoarea [u]: e©npe (110718), c©4>A£m©»fA,h (8875), wn (49710), Etp'UHîHA\AUj©YAWM (9277-8) etc. Argumentul pe care se bazează afirmaţia 4 Vezi mai jos, p. 27-29. 5 Vezi Densusianu HLR, II, p. 71; Rosetti, ILR, p. 495. 6 Vezi capitolul Fonetica, p. 36. 24 noastră este prezenţa formelor în care o/w alternează cu otf, uneori chiar pe aceeaşi filă şi chiar în scrierea aceluiaşi cuvânt: Awpii (89724) şi Aoyp'u (89721); A^nt (80711-12) şi AO'f0’11 (92717) etc. Un alt argument îl constituie fenomenul invers, folosirea slovei oy, care notează de regulă pe [u], cu valoarea [o]: Auo\fmo\fpio (=agiutoriu, 80722), NoytppH (= noştri, 3776), koyaph (=codri, 8679) etc. Este evident că scribul confundă cele două categorii de slove, ceea ce explică substituirile semnalate de noi. Notaţii cu o/w cu valoarea [u] apar frecvent în unele texte din secolul al XVI-lea, ele reprezentând, după Al. Rosetti, simple grafii7. în unele cuvinte o/w au valoarea diftongului [oa]8: momt (8674), *mopME (86726), wceae(8372), ppwAA (86710) etc. Ne întemeiem în această afirmaţie pe constatarea că, în alte exemple de acest fel, copistul notează diftongul [oa] prin două slove oa/wa: moAnrk (3477-8), ţoAAt (94723), gpwaijje (89717), wamehph (8072-3) etc. Uneori cele două maniere de notare a diftongului [Qa] se pot întâlni pe aceeaşi pagină: ^oaab (94723), dar şi: 4>opmE (94725) şi chiar în scrierea aceluiaşi cuvânt: waa\enp'i'h (81719) şi wa\enphh (81723); ^mwApns boio (5672) şi ^mopsE boio (5671-2); aoamne (109722) şi a«a\ne (109716) etc. Un argument în plus îl constituie corecţiunile aduse de copist, care adaugă deasupra cuvântului slova a omisă: peste momi (33714), scris iniţial, a fost adăugat un a etc. Nu trebuie uitate nici notaţiile greşite, „hipercorecte”, ale unui copist obişnuit să scrie o/w în locul lui oa/wa: NOAntţH (=nop(i, 4722), BOApt (=vor, 6710). O situaţie mai specială o constituie prezenţa, în anumite cuvinte, a succesiunii slovelor ow cu două valori distincte: [o], în cele mai multe cazuri: NowcmpV (=nostru, 123712), AoyA-Bowph (=lua-vor, 118720), Aowpi (=lor, 6972) etc. şi [oa]: NowcTpE (=noastre, 110726), Nownm-k (=noaptea, 64711). în formele accentuate de dativ ale prenumelor personale de pers. 1 şi 2 plural now (8717 etc.), bow (11277) este dificil de precizat segmentul/segmentele notate de o. Având în vedere dubla valoare a acestei slove, ea poate fi interpretată atât ca [o], cât şi ca [oa], [uo] sau [uă], cu atât mai mult, cu cât în text cele două cuvinte apar scrise uneori noa (3874), hwa (37711), boa (69710), iar uneori: hoaw (379), wwaw (39724). în cazuri izolate apare ceea ce se poate numi un dublu o: npoopKb (171) o\f, wy, 2f Sunt folosite deopotrivă pentru notarea vocalei [u] şi a semivocalei [y] în diverse poziţii ale cuvântului: V (70715), jfti (68716), o^-Mmi^t (37710); mtoy (38715), m-htf (1576), Aiîîejf (75713); BT»so\(‘inoY(297l5), ^wcmoyAwyn (119720-21), APakVa^h (38722), cKAOYH^A'h (38723) etc. 7 Vezi Rosetti, ILR, p. 486-487; cf. DHLR, II, p. 73. 8 Situaţie curentă în secolul al XVI-lea. Vezi Densusianu, HLR, II, p. 48; Bărbulescu, Fonetica alfabetului chirilic, p. 406; cf. şi Rosetti, ILR, p. 506, care explică grafiile respective prin greutatea de a nota un diftong [pa] inexistent în slavă. 25 Se poate observa totuşi o preferinţă pentru una sau alta din slove, în funcţie de poziţia ocupată în cuvânt. Astfel, la iniţială absolută apare în cea mai mare parte a exemplelor ©y, în mai mică măsură tf şi accidental (din 117 exemple înregistrate în PH, 91 prezintă la iniţială pe ©y, 22, pe V şi doar patru pe jf). La finală absolută se manifestă clar preferinţa pentru (de exemplu, din 219 atestări cercetate, 212 prezintă pe la finală, 5, pe ©y, şi numai 2 au un 2f). Considerăm că la finală absolută tf/©y ar putea avea valoarea [u] după consoană sau după un grup consonantic9: apumimV apctf (8723), AAEB'hpoy (9874) etc. Asemenea grafii alternează în text cu cele în care a fost notat la finală tA: npeuii (41715-16), npd3NHKb (10272) etc. sau, accidental, un t» cu valoarea [u]: Nowcmpi (=nostru, 12376), Bocmpii (—vostru, 8876). în unele cuvinte apare notat oy sau, mai rar, cu valoarea [o], în corpul cuvântului, de regulă sub accent, după (39720-21) şi a^«vhVai> (96714), după m: .fmoypujtf (108725), după alte consoane: KoyApw (8679), NoyippH (3776), noyp-uHMHmtAe (10474) etc. Interpretarea noastră se bazează pe numărul mare de atestări (ale aceloraşi cuvinte sau ale altora) în care, în asemenea situaţii, apare o sau w. După Al. Rosetti10, grafiile cu tf/oy cu valoarea [o] se explică prin alternanţele grafice oMoy în notarea unui [o] accentuat. Pe lângă aceasta, am putut constata că există exemple în care copistul a scris iniţial oy, care a fost corectat ulterior în o. Mai neobişnuite şi mai rare sunt cazurile în care copistul a notat ©y cu valoarea diftongului [pa]: riHHoypEAE (10676), iioycTpe (111714), coypsAE (124719) etc. Explicaţia acestor grafii bizare ar putea fi următoarea: în general, copistul PH face confuzie între o /w şi tf/oy, folosindu-1 pe © cu valoarea [u]. Am semnalat, de asemenea, situaţiile în care apare © cu valoarea [Qa]. în consecinţă, având în vedere echivalenţele semnalate de noi (© = tf/©y, © = ©a), ni se pare firesc ca oy să apară în cuvinte în locul unui © folosit cu valoarea [pa]. Mai puţin uşor este să precizăm tipul de fonem pe care îl notează oy într-un cuvânt ca N£oycm©nm (11975). Aici ©y ar putea avea valoarea [o], dar, în ipoteza că scribul are în minte sau în faţa ochilor cuvântul slavon corespunzător (ustojati), ©y poate nota pe [u]. N-ar fi exclus să ne aflăm aici în prezenţa unei rostiri regionale, cu o trecut la u. într-un exemplu singular ca AtfoyNAtf (11271), ©y apare în locul unui [î], probabil ca efect al acomodării lui [î] la [u] precedent. Tot accidental, în locul unui ier final (mare sau mic) a fost scris tf: K-hmptf (=cătră, 2478). în asemenea cazuri, credem că scribul a notat arbitrar un (greu de acceptat într-un text ca PH, care oferă, de regulă, forma etimologică a prepoziţiei, cătră). Nu putem neglija, în plus, faptul că i» este folosit uneori în locul unui ©y/tf: KiiBENmEAE (=cuventele, 4671), Btm'hpb-uiH u©ki» (=bătură-şi gioc, 1775) etc. Este 26 9 Avram, Grafia chirilică, p. 43. 10ILR, p. 486. posibil, de asemenea, să ne aflăm în faţa unei confuzii grafice între i» şi tf, care poate explica şi folosirea celui dintâi semn cu valoarea celuilalt. h, V, i, v, y în general sunt folosite deopotrivă pentru notarea vocalei [i] în diferite poziţii ale cuvântului, după consoane, sau a semivocalei [i] din structura unor diftongi sau de la finala cuvintelor: HcnttmH (10374-5), Moyauh (2715), chumb (15724), cKocfe’N'bH (37710-11); ciwi'iimi' (1714), nÎEpsumwpio (178)/ cVwnVaVh (677), beu'î rupţi (277); cywNb (5723), ervnmoY (90721-22); iakobb (17724), lepEAUA (116725), iwcH<ţ>b (88712), icufAa (50712). Din cele cinci slove amintite, frecvenţa cea mai mare o înregistrează h, urmat, în măsură mai mică, de î. i, v, y apar destul de rar, prima dintre ele fiind utilizată mai ales la iniţială absolută. Celelalte două slove apar extrem de rar şi numai în scrierea anumitor cuvinte. * Are în PH ca, de altfel, în toate textele vechi, multiple valori. Ea poate nota atât vocala [î]: ,f.A\m»pAmk’Ak’H (14717-18), ^.HpAHHm'k (4378-9) etc., segmentul fonetic [în]: 4 (673), ^ptAiţa (8713) etc., segmentul fonetic [îm]: (1715) etc., consoana [n]: ah^c^ (1715-16), a*4 (6716) etc., mai rar consoana [m]: cmp'h^Bfc’ (3711) sau poate servi la notarea fazei [nr] a rotacismului lui [n] intervocalic: ijENptf^pt (58721). O valoare mai specială are 4 în cuvinte ca cnoy^io (5718), ce bV.^e (83722) etc. în asemenea cazuri 4 ar putea nota un [n]1 Există, pe lângă exemplele mai sus menţionate, şi unele cazuri în care prezenţa slovei 4 este bizară şi nu are nici o justificare fonetică. Exemple ca: wAVE^Hpu (5571), a^h (72711), ava ACbAVh^Hpdio (120712) etc. prezintă un 4 (sau n) parazitar a cărui prezenţă s-ar explica numai dacă am putea admite faptul că scribul nu era suficient de familiarizat cu valoarea unor slove chirilice specifice textelor scrise în limba română12. La fel de neobişnuite sunt şi exemplele în care după * nu a fost notată, aşa cum era normal într-un text rotacizant, consoana [r]: ce no^t (6574), uh^e (28710) etc. Am putea fi în faţa unor omisiuni întâmplătoare, care ne-ar întări convingerea că scribul era o persoană foarte puţin atentă şi insuficient de calificată pentru munca efectuată11 12 13. •fc Ca în toate textele vechi, -b este utilizat pentru notarea diftongului [ga] după consoană, în diverse părţi ale cuvântului: a^aVa-b (66723), B-kicV (6771), Aep'bnT'u 11 Cf. Andrei Avram, Grafia chirilică, p. 112. 12 După I. Pătruţ (LR, 1955, nr. 4, p. 82), +h s-ar explica prin amestecul unor deprinderi grafice. 13 în legătură cu slova 4, interpretarea dată de Andrei Avram (op. cil., p. 130-132) explică multitudinea de valori pe care ea o prezintă în textele vechi româneşti şi, implicit, în PH. 27 (108720), MtcmA (121711) etc. Acelaşi semn este utilizat pentru notarea diftongului [ga], rezultat al contragerii celor două sunete aparţinând la cuvinte diferite, articulate împreună: nbu AtfKpamV (=ce-ai lucratu, 36720), -t-mopctf H-bw (=întorsu- ne-ai, 37717) etc. Textul nostru prezintă şi destule exemple în care valoarea lui b este [e]: cKoamt {-scoate, 5571), Mtiipt (=menre, 5878), ApA\bAe (=amiele, 37710), AErnim-bch (=lepite-s, 8377), rpbuiEAEAE {=greşelele, 56726) etc. Există situaţii când valorile [ea] şi [e] ale acestui semn chirilic nu pot fi stabilite decât în funcţie de contextul în care apar exemplele respective. Aşa se întâmplă cu (j^ptA^Aeijb (=lege, 108710-11) şi AEub (=legea, 108711) etc. Pe de altă parte, t alternează adesea cu t în scrierea aceluiaşi cuvânt. Este un argument pentru a-i atribui lui b în asemenea cazuri valoarea [e]: iip-beu (27712) şi npeBH (27714, notaţiile cu c fiind majoritare); koactIiae (24711) şi koaciueae (1776-7; notaţiile cu e sunt majoritare); B-bnie (872) şi bem'îe (23722; toate exemplele, cu o excepţie, sunt cu b); npb prep. (35717) şi npE (35718; notaţiile cu e sunt cele curente, cele cu b sunt accidentale) etc. Mai dificil este de stabilit ce valoare are h în poziţia e în silaba următoare, când segmentul notat b este accentuat în cuvânt: ^-tp-uACAbub (48726-4971), dar şi: <|>T»pT»A8<\eub, 4972, cu cele mai multe atestări), ntpbmEAE (1374, dar şi n^pcrm, 5174), oifpbKA (10711, multe exemple, dar şi ©\fpEKb, 38713, un singur exemplu). în aceste cazuri orice interpretare este posibilă, cu atât mai mult cu cât în text slova e are, pe lângă valorile ei curente ([e] şi [ie]), şi valoarea [ea]: MotfpuccK'hA'b 0=murgească-l, 58719), MipEcm» (=mărească, 34716), Abys Aoyn (=leagea lui, 65714-15) etc.14 în multe cazuri însă valoarea [ga] este singura de acceptat. Ne referim la pronumele şi adjectivul posesiv feminin, în care apare scris, de regulă, b (A\bAs, 9725 etc., ca şi în singularul A\b, 60711) sau, mai rar, a (aaaae, 23715 etc.), dar niciodată e. Interpretarea valorii lui b este îngreunată în situaţiile în care acest semn alternează în scrierea aceluiaşi cuvânt nu numai cu a sau e, ci şi cu a15: 4>buE€H (3579), 4>aue€h (38720), *EueeM (28720), *aue6h (12478-9). Există şi cazuri izolate în care scribul foloseşte pe b în locul lui a: KiNTbp£ (76712). în câteva cuvinte, prezenţa lui b ar putea fi pusă pe seama grafiei cuvântului corespunzător din slavonă, unde apare scris un b. Iată câteva exemple: a ce HcnosbAH (120713-14; cf. slav. HcnoBbAATwcA, din Coresi, Psaltirea slavo-română, 14 Cf. Andrei Avram, op. cit., p. 13-24, 81-83. 15 „Neglijenţa sau nepriceperea celui care a scris sau a copiat textul (eventual, imperfecta stăpânire a limbii române) explică suficient şi în egală măsură atât grafiile «pM-b = arme sau aa\€ =dede, cât şi pe cele de tipul Atut” (Avram, Grafia chirilică, p. 22). 28 p. 392), noMtNH (81720; cf. slav. ncxwkH^xi», Coresi, Psaltirea slavo-română, p. 320), Bpt (=pre menre, 45724), NoiţMAAoifH (=numelui, 81724) etc., formele atone de acuzativ ale pronumelor reflexive şi personale16: a\a (6715 etc.), iha (26716 etc.), cnapijE-mA-BA (44710), ca (1472 etc.), Bk’Kfc'pk-cA (8722) etc. Aceeaşi valoare [e] sau [je] pare să aibă a într-un. exemplu ca: «Afuj'iAH (119721). Argumentele pe care ne bazăm pentru interpretarea la care ne-am referit sunt oferite de alternanţele grafice ale textului. Astfel, dacă copistul notează de regulă în formele pronominale de acuzativ a, există şi cazuri în care în 16 Vezi explicaţia lui Densusianu în HLR, II, p. 49. 29 aceleaşi forme apare c: ^Bi'e-Me-BEpH (120723-24), ce (21720), im (6074) etc. De altfel, în scrierea cu a a formelor pronominale atone de acuzativ, scribul a putut fi influenţat de forma din textul slavon corespunzător. Astfel, lui mA din textul PH (npE AVhNptf rtV<\-mA-Bop'K, 78726-7871) îi corespunde în versiunea slavonă ta (cf. ha pAKdjţh bti3«*tta, Coresi, Psaltirea slavo-română, p. 390), iar lui ca, din PH (dA^Hpdpb ca, 175), ca din versiunea slavonă (cf. ci>gpaiiiaca, Coresi, Psaltirea slavo-română, p. 36) etc. Mai dificilă de stabilit este valoarea aceluiaşi semn în exemple ca: cup^AipE (4974—5), M'hNmtfAipE (5874-5), iobai|je (71724), ^AHEp-h (679) etc. înclinăm în a-i atribui lui a în asemenea exemple (când notează un segment vocalic sub accent, după care există un [e] în silaba următoare) valoarea [ea] sau [ia]. în unele cazuri n-ar fi exclusă realizarea diftongului final [ga] ca [g] în exemple ca: beaa (977), aha (8721) etc. sau chiar în posesivul ma (10725 etc.), dat fiind faptul că PH oferă o seamă de particularităţi fonetice, morfologice sau lexicale specifice graiurilor de tip moldovenesc. Preferăm în transcrierea noastră să notăm şi în aceste cazuri diftongul [ga], aşa cum am notat de regulă, indiferent de posibi- litatea realizării în exemplele respective a unui [g], a cărei certitudine nu o avem. Textul nostru prezintă tot felul de alternanţe grafice, ceea ce îngreunează foarte mult interpretarea valorii semnelor chirilice. în cazul în care, după ui, a alternează atât cu a, cât şi cu e, într-un cuvânt ca: auia (1716), auia (3574), auje (71712), de exemplu, este foarte greu de spus cu certitudine dacă a are valoarea [ga] sau nu. în ceea ce ne priveşte, preferăm să interpretăm pe a şi în acest caz drept [ea]. A Este foarte rar folosită de copistul PH. Am întâlnit foarte puţine exemple în care acest semn are valoarea [ă]: caaba (7276), NtfcmiBMpi (3675-6) aak^h (376), sau [î]: np-tMsuiApHH (41720), wcjrnah (32725; peste * din acest cuvânt copistul a notat un t, semnul folosit curent în text atât pentru notarea lui [ă], cât şi a lui [î]). în cele mai multe cazuri în care a fost notat », ne aflăm în faţa confuziei iusurilor17 18: * apare în loc de a, iar valorile lui sunt [ia], de cele mai multe ori: Apt (-iară, 2718), mosn, (=toiagă, 1724), mipiA (=tăriia, 84725), mhaVxipe 0=miluiaşte, 54717), m’hA/HiAovfACK'E (=tămăduiască, 43721-22) etc. şi [e], mai rar: ca a uoyA£KA (= se a giudeca, 771) . hi Notează, în poziţie medială sau finală, după consoane, pe [i]: .fpbiAu (7713-14), cKpuE-BA (34710), muNpE (1372), ctfcnuNpb’Afe’ (6872), x^KA^HoipAb (977-8), H’femEpw 30 17 Vezi Bărbulescu, op. cil., p. 231; Densusianu, HLR, II, p. 49; Avram, Grafia chirilică, p. 46. 18 DHLR, II, p. 49. (2679) etc. Aceeaşi slovă apare şi în scrierea unor cuvinte de origine slavă, unde ar putea avea o altă valoare, [î]: noycmuHA (23716), mhaocitiliha (19713-14) etc. Şi în aceste cazuri înclinăm să atribuim slovei hi aceeaşi valoare [i]. Argumentele noastre sunt constituite, în unele cazuri, de prezenţa formelor alternante cu h sau e: alături de HcnbimHmb, în total 6 exemple cu hi, apar şi 9 exemple cu h: HcmmiHp'h (66716 etc.); alături de novfcmhiNA (23716 etc., în total 11 atestări), apare şi ntfcrmiNA (23717, cu h, ca şi în alte 6 exemple); alături de AVHAocmbiNA (19713-14 etc.), apar şi două exemple cu t în loc de hi: MAcmeNhiA (8574-^S, 26716). Prezenţa în text a unei forme singulare cu bi: cTpbiHNpHAwp’b (12175), faţă de toate celelalte atestări ale cuvântului unde a fost notat cu consecvenţă m, vine în sprijinul interpretării noastre, ca şi cazurile în care copistul a scris iniţial un hi şi l-a corectat în h: AwpbieH (26723), devenit Aiapue». Desigur, rămân o serie de cuvinte în care este posibilă oricare din cele două interpretări date lui hi: [i] sau [î]. Ne referim, de exemplu, la plurale de tipul KOAphiH (39718 etc.), sau la un cuvânt ca am^aiua (125723). După părerea noastră, şi în aceste exemple rare, ca şi în altele, interpretarea lui hi ca [i] are mai multe şanse să reflecte cu exactitate limba textului19. •b Valorile curente ale acestei slove sunt [ă], [î] şi zero. Iată câteva exemple pentru b = [ă] şi [î]: chtf (=său, 676), at» (=dă, 1713), irump-h (=cătră, 23718), n'hAVhNmtfA'h (=pământul, 36724—25), wpeKbHAtf (=oarecându, 77726) şi pentru ■u = zero: AfAi/irbrAto (4577-8), .(jrhp'hUMp'h (=împărliră, 1778-9; al doilea t» are valoarea zero), npeivh (41715-16) etc. în PH t» alternează în scris1 cu b folosit cu aceleaşi valori: ^bpb (45724), 4>hpb (45715), 4/hpb (45718); niAMirnitfAb (31722-23), n'bAX'hHinVA’b (36724-25) etc. Există cuvinte în care este greu de precizat dacă b notează pe [ă] sau pe [î]. Aceasta înseamnă că este greu de afirmat, pe baza datelor furnizate de grafia PH, dacă în graiul scribului se realiza distincţia între cele două foneme. Andrei Avram afirmă că în PH această distincţie nu se realiza20. într-adevăr, ne lipsesc argumentele pentru a proba contrariul. Sunt în PH şi cazuri în care este greu să ne pronunţăm asupra valorii ierului mare. în exemple ca: Ko\fB-hnmeAe (1074-5 etc., în total 7 atestări, faţă de alte 42 în care apare un t înainte de nazală), cHANbKh (19721), sau •rhNcmmţH (118712), în care % pare să noteze o vocală palatală (sau, mai puţin probabil, vocala centrală [î] ), dacă nu cumva scribul a omis să noteze vocala dintre cele două consoane şi, în schimb, a scris, conform unor reguli ortografice slave, un b între ele. Tot către o vocală de tip palatal ne trimite b şi într-o formă ca AVte (perf. s. al lui da\ 1477), 19 în legătură cu valoarea acestui semn în textele vechi româneşti, vezi Bărbulescu, op. cit., p. 361-362. 20 Vezi Andrei Avram, Grafia chirilică, p. 55, 73. 31 care ar putea fi interpretată ca: dede sau deade (dacă avem în vedere posibilitatea unei confuzii între ii şi 4). Slova i» are, pe lângă valorile consemnate mai sus, şi altele. în câteva cuvinte cum ar fi: •fBiovk ea (2071; al doilea t»), rvbpnvk (22721), mminH^p'hp'k (14712; al doilea v), t notează pe [a]. Aceeaşi slovă ar trebui să noteze un [u] în: oypsHm'biafe’ (1974; cf. mai jos, pe aceeaşi pagină, rb^1H^lOYlab,, 1974-521), KTiBfiimfAe (4671), Eiimiiph-iuH uoKt (1775; cf. BtmV-ujH yo«b, 1711-12) sau Hocmpt (4073; alături de Nocmptf, 13712 etc.), BocTp-b (=vostru, 59718; alături de Bocrpoy, 69721). într-un cuvânt ca n'hp'bNHHmeA ([=porâncitele, 10972), primul i» apare în locul unui [o], iar în HUtHcm-k (=cinstea, 4172), în locul unui [i]. Probleme dificile pun şi cuvinte de tipul bunru, fânru, linru, urulu, scrise uneori cu ierul mare Ia finală în locul unui tf sau oy: Btfnpi» (10573, alături de GoyNptf, 44724), ^iipt (123715-16), AHNp'b (9475), î/pi (55726, alături de VptfAoy, 71721). în asemenea exemple, ierul mare ar putea avea valoarea zero sau [u]. Nu se poate afirma cu certitudine că în toate exemplele de acest fel ierul mare final ar nota un element de timbru [u], aşa cum nu este obligatoriu ca slovele finale tf/oy să noteze în PH un segment de tip velar22. în sfârşit, există cazuri în care avem a face cu ceea ce s-ar putea numi un i» parazitar (scris după consoană şi înainte de vocală, fără valoare fonetică): ^nAtls' (=împlu, 26718), a ppocm'utfAk’H (=a rrostului, 26721), KtA (=ca, 26722) etc. în acest ultim exemplu t» a fost scris la sfârşit de rând, după k, el fiind adăugat automat de copist, după consoană, iar a este prima slovă din rândul următor. Există şi alte exemple care par să confirme faptul că ne aflăm în prezenţa unui scrib care notează automat un "u după consoană (sau la final de silabă). b Ierul mic apare notat între două consoane sau la finală absolută cu valoarea zero\ K”bHAbBA (99722), ppeEbAAio (33713), npA3NHKb (10272) etc. La finala cuvântului sau în interiorul lui b este adesea folosit (alături de t») cu valoarea [ă]: Airb AivtfAmb (26710-11), ypANb (123713), mbtf (34723), oynoBLMio (12179), AOMNESbtf (122718), 4>brbAtfn (2271) etc. sau [î]: c^miiua (2175). Există şi exemple în care valoarea ierului mic pare a fi [u]23: ppocTEAtf (33718-19), coycbA (86710), ţocTb Aop,b(11973) etc. în unele cazuri însă este mai greu de precizat dacă prin b a fost notat un [u] sau valoarea lui este tot zero\ noAMNHmbN'fcV ([=pomenitu-ne-au sau pomenit-ne-au, 99719) etc. 21 Situaţia semnalată de noi este similară celei întâlnite în textul românesc al Manuscrisului de la Ieud, unde -u are valoarea [o] în Btcmpts’. explicată de noi printr-o atitudine hipercorectă a unui copist ucrainean al cărui grai prezenta vocalizarea ierului mare în [o] (MI, p. 72). Nu este exclusă posibilitatea ca şi în celelalte situaţii similare din PH prezenţa -u în locul unor vocale să reflecte vocalizarea lui în anumite limbi slave, iar notaţiile respective să fie tot o dovadă de hipercorectitudine din partea unui scrib neromân. 22 Vezi Avram, Grafia chirilica, p. 43. 23 Cf. mai sus capitolul despre ierul mare şi nota 21. 32 în altă serie de exemple b pare a avea valoarea ierului mic din alfabetul rusesc. Este vorba de cuvintele în care el a fost notat după h (şi unde s-are putea să ne aflăm în faţa unui [n]): cnoifNbio (60722), ce ce enorme (81724), ntfcmHNbe (66719-20, dar şi no\fcmHN'b€, 66713, cu un t»), cmwkhnk£<\6 (89724) etc.24 Valorile lui b menţionate mai sus nu sunt singurele întâlnite în text. Ele sunt cele obişnuite, prezente într-un număr mare de exemple. Există şi cazuri în care acestei slove i se pot atribui şi alte valori: în AAtBbp'hAis' (=adevărulu, 123724), primul b are valoarea [e], iar în h«a AMpb (3578); ierului mic ar trebui să i se confere tot valoarea [e] (sau [i], dacă, aşa cum se constată în alte exemple menţionate de noi, copistul era originar dintr-o zonă în care se vorbea un grai de tip moldovenesc). în exemple ca: a\6n>4oypb (48722; formă de plural), b ar trebui transcris prin i. într-un exemplu ca: ^ocmbtf (22716), b trebuie să fie interpretat drept [a], dar mai probabil este faptul că scribul, aici ca şi în alte multe locuri, a omis să-l noteze pe a de dinaintea slovei (=au), iar prezenţa ierului este normală după consoana finală a cuvântului fost. Dacă acceptăm această posibilitate, atunci şi aici valoarea ierului mic este zero. Şi într-un exemplu ca: KtfBbNmiAe (26719) s-ar părea că scribul a uitat să noteze vocala dintre cele două consoane, în schimb a scris un b între ele, aşa cum a procedat în alte cazuri. Evident, nu este exclusă posibilitatea ca b să fie interpretat aici drept o vocală: [i], [e] (sau, mai puţin probabil, [î]). IA Nu apare frecvent în PH. Ea notează diftongul [ia] în corpul cuvântului, la iniţială de silabă, după vocală: moiartfA'b (11174), dnponimp'h (93726), AOAfiACKi» (28722) etc. sau, mai des, la iniţială absolută: raKOB’b (39717), ia3epb (99717), tapna (30718) etc. Aceeaşi slovă se foloseşte, rar, pentru a nota diftongul [ia], rezultat prin sinereză: AVbpHmoifratf (=măritu-i-au, 111718-19). Apare în nume proprii: e^Ywnid (5778), «•AptfAfa’H (61715) etc. şi într-un singur nume comun: ka«-hcaaa (59723), cu valoarea Itl. Consoane duble Cel mai des este întâlnit în text pp, la iniţială sau în corpul cuvântului, urmat atât de vocale centrale, cât şi de palatale: bok> App-hmA (78714) şi AppcuiA-BA (49720); ppAHt (52712), ce ApptfNKT» (33716-17), ppetf (2272), ppocmb (109719), mApptfrtb (179-10) etc. în scris pp alternează cu p: paneaî (6275), pcbhuio (6271) sau cu ţ: ţANEAopb (5973), Bopi» <ţ£6bAA (31712-13) etc. 24 Cf. Avram, Grafia chirilică, p. 100. 33 hn a fost întâlnit în scrierea pluralului cuvântului an: annîh (7776), annYhawpi (77715), în total 7 exemple, faţă de numai 2 cu n, şi accidental într-un cuvânt ca: cnoHHe (92721). Cât priveşte valoarea lui nn, ea poate fi [n] sau [n] „lung”. Pentru a doua posibilitate pledează grafiile n/nb şi 4. cu care nn alternează în text, urmate fie de k>: cno^io (1717), cnc^Nbio (60722), fie de vocală palatală precedată de b: atibu (76723). Grupuri de slove Ca şi în alte texte vechi româneşti, şi în PH se întâlnesc, în câteva cuvinte, succesiunile de slove ai şi pi, notate conform unor deprinderi grafice slavone: cmAini (82711), Bpimocb (4715), Bpicaio (35713), KpimoAdpio (3878) etc. Considerăm că ai(ab) notează pe [îl], iar pi(pb), pe [îr] sau [ăr]. în această interpretare ne sprijinim pe faptul că şi în alte texte vechi româneşti ai sau pi sunt particularităţi de grafie slavonă aplicate cuvintelor româneşti25. Semne diacritice Accentul nu este decât rareori notat. Există puţine exemple în care este prezent accentul ascuţit: Mi'ASbNo nmt (104713) etc. şi ceva mai multe cuvinte cu accent grav (însoţit sau nu de un spirit): -t-nipAum (11779-10), wmcnpYh (119725), AepenmA mâ (120724) etc. (fără ca el să coincidă cu accentul de intensitate al cuvântului). Spiritul lin a fost întâlnit mai frecvent pe vocala iniţială: vva/venp'îh (119725), iepcAHA\e (116710) şi mai puţin frecvent pe alte vocale: MpuH (12071), AMpfnoypHH itiaae (108714) etc. Chendima apare uneori notată în locul unui accent ascuţit: mimiNpHAoya '(38715), KVBbNmoyA (104722-23) etc. Prezenţa ei nu este legată totdeauna de accent. Există destule exemple în care chendima este scrisă peste o slovă care aparţine unei silabe atone pîcipwpi (7975) etc., aşa cum adesea este scrisă peste o consoană: 3BoppfcW (51718), nipicHA\i (64714) etc. Vrahia apare destul de rar în textul nostru. Am întâlnit exemple ca: ao^shma (108726) sau Âcnie (2078) etc. Paiericul apare notat după consoană, uneori după consoană suprascrisă, mai frecvent între două consoane în corpul cuvântului: ciaânui (19715), AAfâptfAtf (30720) etc. AxoyÂmi (27717) etc. El are, de regulă, valoarea unui ier (1 sau b) şi de cele mai multe ori trebuie interpretat drept [ă] sau [î]. Paiericul nu marchează întotdeauna sfârşitul silabei. în exemple ca: kinhhh (=câmpii, 5374-5), 4piÂuA ce ba (=înrălţa-se-va, 98720-21), A\o\fÂmi (=multă, 27717) el nu are 25 Vezi Bărbulescu, op. cil., p. 421. 34 valoare fonetică26. Avem şi câteva exemple în care paiericul a fost scris între o consoană şi o vocală: (77722), a^hes^aV (50726). Aici interpretarea lui drept [ă] ni se pare potrivită. în schimb, într-un exemplu ca Ko\fBYAwc©\fAtfM (10714) valoarea lui pare a fi zero. Punctuaţia > Semnele de punctuaţie folosite în PH sunt: punctul, virgula şi două puncte, frecvenţa cea mai mare înregistrând-o punctul. Folosirea semnelor de punctuaţie este, în general, arbitrară. Punctul, ca şi virgula, separă anumite unităţi sintactice mari în frază. El poate să apară la finalul unei propoziţii, dar şi după un grup de cuvinte legate între ele din punctul de vedere al înţelesului. Virgula este mult mai puţin utilizată în raport cu punctul şi apare la finalul unor propoziţii sau între unele unităţi sintactice. Două puncte, urmate de o titlă, apar, de regulă, în titulatura psalmilor, după numele propriu David. Ele pot să apară în egală măsură la finalul unui psalm, după ultimul cuvânt scris. FONETICA V o c a 1 i s m [a] [a] aton apare trecut la [ă] în câteva cazuri: izmăilteanii (70718), palatul (8971), psăltire (4876)27. [ă] aton a fost păstrat în blăstema (31723), blâstemul (96723), fărecaţii (93T 15), fămeaia (96710), fămeile (65719), părete (5174). A trecut la [e], de regulă prin asimilare, în beserecă (56714), besereca (94711), nedejde (66720), nedejdi (2710-11), nedejdiră (16723), neprasne (ST12, 63714), paserile (5712)28. [ă] aton netrecut la [a] în paharul (10076), păharrul (18720), păharrele (871-2)29. [ă] a fost păstrat în fălos (55722), făloseaşte (23719-20), fără a evolua la [o], în schimb [ă] > [o] în luo (93721-22), luom (4078, 57724-25)30 [ă] proton a trecut la [a]: banat (9373-4), cadea-va (7774-5), hrani-me (1879), izbăvi (27723-24), nu laşa (21723), pascu (67712), plaţi (116721), rratăciră (92711), rrugaciunrea (84711-12), vrajimaşul (1178-9) etc. Fenomenul 26 Vezi Rosetti, ILR, p. 408. 27 DHLR, II, p. 75, 77. 28 DHLR, II, p. 104, 158; CPS, I, p. CXLII1. 29 DHLR, II, p. 77; CPS, II, p. 450; ILRLV, p. 88. 30 DHLR, II, p. 104; cf. p. 344; CPS, II, p. 380; ILRLV, p. 88-89. 35 cunoaşte o largă răspândire. Păstrarea lui [ă] este de asemenea frecvent atestată: bărbatul (174), bunrătatea (3710), va izbăvi (28725), va învăţa (13725), păcatul (2076-7), săracul (123718), vrăjimaşii (12722-23) etc.31 [ă] apare conservat în va lăcui (98717), lăcui-va (50717), lăcuiaşte (62713), lăcuiescu (2772); [ă] este etimologic (magh. lakni); ulterior [ă] trece la [o] prin acţiunea lui [o] din loc32. [ă] nu [î] în întăile (67713), întâiul (8976), mângăiare (92718), mângăieturile (105726), mângăios (8579)33. [e] [e] aton medial conservat în arepile (7873), capetele (56723), casele (9673), clevetele (10875), feciorii (99724), fratele (41713), lepi-se (5275), oamenrilor (7720), pagubele (9376), pântecele (20712-13), preceapere (4176), previ (3471), preveghere (50716-17), sălbatec (68724), sprejiniră (34724), tremease (9879-10). [e] aton a trecut la [i] în câteva cazuri: brazdile (53725-26), continritul (79714), oamiri (4878), pagubile (41719), soarile (8779), veri videa (11274), vinri-voiu (3479-10)34 35. [e] aton final apare păstrat în marea majoritate a cazurilor: cuventele (1376), pace (3715), putredire (23721), scoate (4718) etc. în câteva situaţii [-e] > [-i]: Doamni (473), limbili (9722-23), menii (82718), mântuiaşti (96713-14), mumânri-mea (60714), se ni ispoveadim (92721-22; ne este aton în frază) etc. în limbi[li]le (52725), autorul a scris întâi limbili, apoi l-a şters pe li şi l-a adăugat pe lei5. [e] aton s-a diftongat în îngânarie (7471)36. [el a evoluat la [i] prin asimilare în astriinraţi (48719-20),striinri (4574-5, 121722), striinru (69713-14) etc. Hiatul [i] - [i] s-a redus la [i]: strinri (15710), strinrilor (41723), strinru (37718) etc.37 [en] precedat mai ales de o labială şi urmat în silaba următoare de [e] se întâlneşte relativ frecvent: amente (16714-15), cuventele (43712, 102724), cuventelor (85718-19), menre (44725), menciunroasă (33725), menciurile (2723), mentea (11778), smenteşti (36717-18); [en] trece la [in]: minre (32722), tinre (4719-20, 104717); cf. o dată tinri (73711). [i] [i] > [iu]: cuiubu (7174, 86723), iuvi (42722), ai iuvit (6174), iuvitu-me-ai (43718)38. 31 DHLR, II, p. 75, 103-104; CPS, I, p. XLIX. CLX1X; ILRLV, p. 87-88. 32 DHLR, II, p. 106; CPS, II, p. 425; ILRLV, p. 88-89. 33 CPS, II, p. 418. 34 DHLR, II, p. 84; CPS, I, p. CXLV; ILRLV, p. 89-90. 35 DHLR, II, p. 84; CPS, I, p. CXLVIII; ILRLV, p. 90-91. 36 DHLR, II, p. 53; CPS, II, p. 424. 37 DHLR, II, p. 108; CPS, I, p. CLXIX, II, p. 488; ILRLV, p. 90. 38 DHLR, II, p. 109-110; cf. 298; CPS, I, p. CLXX, II, p. 372,407; ILRLV, p. 95. 36 [î] [î] etimologic a fost păstrat în gâcirea (4178), fără a trece la [i] prin asimilare: ghicirea39. De asemenea [î] nu a trecut la [i] prin acelaşi accident fonetic: înrima (18712), înrimile (374), intraţi (8271), se între (5279), întru (20718) etc.40 [î] etimologic a fost conservat, fără a trece la [u] în îmblaiu (2079), îmblară (102716), îmbla (873, 33716), împle (71714), voia împlea (69718), împlu (1577, 26718)41. în cuvintele cânri (1772), cânreşti (66725), cânrilor (5675-6), pânre (9713), pânrea (8375), pânreei (3672) etc., [î] nu apare „diftongat” la [îi] prin anticiparea elementului palatal din silaba următoare42. [î] tonic trecut Ia [u] prin asimilare: curritndit (4711, 67713)43. [o] [o] nu a evoluat la [e] în dostoiniciei (63720-21)44. [o] aton a trecut la [u] în se-aţi adurmi (55722-23), arburii (12475), cum<ân>darea (43717), cuntinit-ai (102725), cuperi (57725), durmită (103717), înfluri-va (62710), îngruparea (67725), micşurare (104714-15), ustenita (74721), usebiu (125725), zdrubi (2873)45. [u] [u] final păstrat: aurulu (8979), me bucurii (5720), ai părrăsitu (5720), tuturoru (8576) etc. Nu e notat în deşert (5277-8), nevinovat (12719). tremurat (11717-18) etc.46 Sincopa lui [u] este generală în frumseţe (23'19),frumseţilor (42710) etc.47 48 [u] > [o] în coprindeţi (40717); mai puţin probabil este ca [o] să se fi păstrat (cf. lat. comprehendere)41. [u] > [o] în căotă (45716), căotaţi (65713). în luoa (117714) am putea avea a face cu trecerea diftongului [ua] la [oa]: luua > luoa49. [u] nu a trecut la [o] în preufii (8278)50. [un] a trecut la [în] în porâncita (14721, 2074), porâncitele (107724, 10274-5)51. 39 CPS, II, p. 396; ILRLV, p. 93. 40 DHLR, II, p. 53; ILRLV, p. 93. 41 DHLR, II, p. 42,44,65; CPS, I, p. CXXX; ILRLV, p. 93. 42 DHLR, II, p. 113; CPS, II, p. 364; ILRLV, p. 96. 43 DHLR, II, p. 124; CPS, II. p. 374; ILRLV, p. 93. 44 DHLR, II, p. 433; CPS, II, p. 384. 45 DHLR, II, p. 89; CPS, I, p. CL; ILRLV, p. 93-94. 46 DHLR, II, p. 95; CPS, I, p. CCI; ILRLV, p. 95. 47 DHLR, II, p. 91; CPS, I, p. CLXX1V; ILRLV, p. 94. 48 DHLR, II, p. 90; CPS, I, p. CLI; ILRLV, p. 95. 49 CPS, I, p. CXXXVI1, CLI; ILRLV, p. 95. 50 DHLR, II, p. 45; CPS, II, p. 44; ILRLV, p. 95. 51 DHLR, II, p. 92; CPS, II, p. 457; ILRLV, p. 94. 37 Vocale în hiat Hiatul [ă] - [u] a trecut la [u] - [o]: luontrulu (5672-3) şi apoi la [o]-[o]: lootrul (84717-18)52. Hiatul [u] - [ă] a evoluat la [u] - [o] în luo (93721-22)53, nuor (65723), nuori (57719). [u] - [o] prin asimilare, la [o] - [o]: noorulu (89714)54. Diftongi Diftongul [ga] se păstrează în ceare (6576-7), a creade (91713-14), greaşnicului (6078), leage (82722), se vor teame (44714) etc. Destul de frecvent [ga] > [e]: cere (71715-16), deşerte (80718), greşelele (56726), pomeneşte (7673^4), şede (81719) etc.55 Diftongul [-ga] apare destul de frecvent: aşea (50720), mea (20722), şedea (8378), a ţinea (10271-2), va vedea (5277). într-o serie de cazuri [-ga] > [e]: aşe (71712), va căde (773-4), învârtoşe (100724)56. [ia], conservat ca atare în mângăiare (92718), şoptiia (35712), topiia-se (9372). Mai rar, [ia] > [ie]: încheietul (33719), voiu tăie (75718)57. [ie] accentuat apare trecut la [e]: pele (8679), pelifa (10710), peri (12073)58. Diftongul [Qa] este redat prin [ya]: rruada (3713), scuaterea (16716). Diftongul [uă] > [uo]. De la fonetismul noauă s-a ajuns la noao (56718, 10271), care ar putea acoperi, eventual, rostirea noauo, iar apoi la noo (72724, 99719), grafie interpretabilă ca nouo. De la grafiile neatestate doao şi voao s-a ajuns la doo (5174), voo (5472, 11277), grafii care ar putea fi considerate mai degrabă ca douo, vouo, decât ca două vocale în hiat59. Consonantism Labiale Labialele urmate de o vocală anterioară nu se palatalizează: binre (28713), biruitul (122723), fi-va (98710), firile (7878-9), înfierbânta-se-va (6774—5), mila (9275), piiatră (86726), pierdură (91710), învie-me (5578), vita (63721) etc.60 Labialele sunt rostite moale în poziţie tare sau la finală, în majoritatea cazurilor: arame (93720), blagoslovescu (121721), iubescu (476), se-l izbăvească (1777-8), me (33713), merg (9978), spoveadă (123711), veacului (9871, 10473) 52 DHLR, II, p. 72; CPS. II, p. 429; ILRLV, p. 97. 53 CPS, I, p. CLIV. 54 DHLR, II, p. 100; CPS, I, p. CLIV; ILRLV, p. 98. 55 CPS, I, p. CXXXIX-, ILRLV, p. 98. 56 DHLR, II, p. 99; CPS, I, p. CXXXIX; ILRLV, p. 98. 57 DHLR, II, p. 74-75; CPS, I, p. CXXV; ILRLV, p. 99. 58 CPS, II, p. 433, 453. 59 DHLR, II, p. 100; CPS, I, p. CLIV. 60 DHLR, II, p. 11-112; CPS, I, p. CLIV; ILRLV, p. 100. 38 etc. Cf. însă acopărărnăntul (89714-15), se învăscu (96725-26) şi în poziţie „moale”: măserătatea (37725, 9475)61. [b] este rostit moale înainte de [e] în poziţie „moale”: beşici (6973), care poate fi considerat normal, dar şi în poziţie „tare”: beutura (83718)62. [f] > [v]: rrăsvira (79711), dacă nu avem cumva a face cu o notare accidentală a lui [v] în loc de [f]63. [v] a căzut sau s-a asimilat la [u] anterior, în văcluo (95726), văduole (8074), văduolor (55724), iar [ă] a trecut la [o] prin acomodare64. [m] > [n] în sinţiiu (29724), strânbi (2175), dacă nu e vorba de o notare aproximativă a lui [m]. In primul exemplu am putea avea a face cu păstrarea lui [n] (lat. sentiref5. Dentale [d] urmat de [i] nu a evoluat la [dz]: putrediră (973-4,4471)66. [d] moale în înderret (5979, 112716), înderretu (5724, 99712)67. [t] moale în înterritară (64718, 66714)68. Rostirea dură a lui [t], după care [ga] a trecut la [a], apare îndeosebi în aştaptă (2771, 10773, 120715); vezi şi însetadză (8675), smientală (7871)69. Propagarea lui [n] este exclusă din cauza rotacizării lui [n] în genruchele (96719-20, 11073-4), geruchiul (62715), genruchiulu (89710)70. [n] a evoluat la [m] în sârnt (10378), sâmtu (43714, 8476) etc. Modificarea s-a produs, probabil, prin diferenţiere consonantică. Fonetismul cu [n] nu este atestat71. în arinii (7776, 84712), annilor (77715), am putea avea a face cu un simplu fapt de grafie (vezi, de exemplu, spaime (9272), dar nu putem exclude posibilitatea, ţinând seama de etimonul latin (annus), că avem în locul respectiv un [n] „lung”72. [n] intervocalic în cuvintele de origine latină sau autohtonă s-a rotacizat, trecând la [nr]: bucinraţi (69719), înrima (34718), hmnnrarea (77710), omenreşti (40710), spinrarea (6972), spinrul (2672), ţinrură (17717-18) etc. într-o serie de cazuri, [nr] > [r]: bătrâru (10673), înturecat (64724), margirile (875), pară (1074), rugăciurea (3276), spureţi (81712) etc. La mijloc ar putea fi evoluţia lui [nr] la [r] sau omiterea lui [n]. într-un cuvânt avem a face cu un [nr] hipercorect: Tinr {-Tir, 73723). în alte trei cazuri [n] a fost păstrat ca atare: asăm<ă>na (3473), îngânare (37725), suspinarea (8718-19)73. 61 DHLR, II, p. 79-80; CPS, I, p. CXLIV; ILRLV, p. 100-101. 62 DHLR, II, p. 22, 79; CPS, I, p. CXLIV; ILRLV, p. 101. 63 CPS, II, p. 468. 64 DHLR, II, p. 30, 148; CPS, I, p. CLIV. 65 DHLR, II, p. 126; CPS, II, p. 480. 66 DHLR, II, p. 113; CPS, I, p. CLV; ILRLV, p. 102. 67 DHLR, II, p.55, 124 ; CPS, I, p.CXXXII. 68 DHLR, II, p. 83; CPS, II, p. 419. 69 DHLR, II, p. 55; CPS, I, p. CXLI; ILRLV, p. 107. 70 DHLR, II, p. 135, 142-143; CPS, I, p. CLX; ILRLV, p. 10. 71 DHLR, II, p. 26; CPS, I, p. CLX VIII; ILRLV, p. 135. 72 DHLR, II, p. 109; CPS, I, p. CLXIII; ILRLV, p. 109. 73 DHLR, II, p. 113-114; cf. p.45, 53; CPS, I, p. CLX, CLXI; ILRLV, p. 102. 39 [rr] forte apare frecvent, mai ales la începutul cuvintelor: arrată-mi (120715-16), arruncă (33716-17), rrăpaiisul (100720-21), rrăsipi (44716-17), rrealele (34725), rruşinre (60711), surripaşi (47710-11) etc. [rr], [r] moi: agiutoriului (69714-15), altariul (43725), arreta (3579), călcătoriu (30710), ceriu (1710), ceriului (89718), fărrimaşi (278-9), izvorritul (1712), a oborri (91719), rreabdă (22713), rride (1975), rrebdarea (51711), rreu (2272), rriul (53722), stringe (26722), vistiiariul (1174), ţerrina (33716), urreaşte (43719-20) etc. Mai puţin frecvent apare rostirea dură a lui [rr], [r]: acoperitor (60715), voiu arrăta (78714), cerul (42714), deinânraţa (120714), lacrămile (35710), luminrază (10877), rrăbdătoriu (122710), rradzimă-te (32710), rrăpaos (54721)74. [s], [dz], [z], [ţ] apar rostite dur, în special cea dintâi consoană: deschisără (17718), dzisără (3578), întinsără 4875-6), sama (576), sara (23711), şocurile (6476), sângur (20718), Dumnedzău (1278), dzua (19715). Destul de frecvent consoanele apar rostite moale, în special [ţ]: înseta (3576), oasele (17721), secaiu (83724); audzi (11713), Dumnedzeul (35725-26), flămândzit (92725-26); zidu (83713); greşiţilor (78717), înţelesul (67713-14), ţinrutul (77720-21), viţelulu (23712) etc.75 [dz] urmat de [i] a trecut la [g]: va gice (776-7), vor gice (44715) etc. (alături de exemple ca: dzice-vor (122717), cu [dz] conservat76. [s] nu a evoluat la [ş] în: ispăşire (10077), ispăsitoriul (21723-24)77. [s] a evoluat la [ş] în: deşchide (102719), deşchise (65724-25), deşchisu (3722-23) etc., probabil printr-o acomodare la [k’] palatal. La rândul lui, [ş] > [s] prin diferenţiere consonantică: deschide (87726), deschise (65724-25)78. Prepalatale [ş], [j] moi în cămeaşe (8678), deşertu (57712-13), greşitiloru (176-7), grije (5718), jealea (5871-2), mişelului (5716-17), şed (9373),' şerbeei (100723), şerpilor (6474), tânjiiu (10476), uşea (8276). [ş], [j] duri, după care [ga] > [a]: deşartă (95722), greşala (107717), se nu greşască (30711), oteşască (105724), şapte (109712). în jărtvă (100716) rostirea dură a lui [j] provine din etimonul slav zrutyva79. [ş] > [c] în: scrâcica-va (98723-24), scrâcică (31720)80. [g] provine din [j] latin urmat de [o], [u]: agiuta-i-va (3572-3), agiutătoriu (3479), gioc (87722), giudeţ (9878), giunria (8573-4), se va giura (52714) etc.81 în alte cazuri, [g] provine din [d] latin urmat de [i]: giumătatea (8471), îngiumătăţi (46713-14)82. 74 DHLR, II, p. 18,43,121-122; CPS, I, p. CXXXVII; ILRLV, p. 105. 75 DHLR, II, p. 58, 70, 80, 88, 112; CPS, I, p. CXLV, CLIV; ILRLV, p. 103. 76 DHLR, II, p. 133; CPS, I, p. CXCV ; ILRLV, p. 104-105. 77 DHLR, II, p. 43; CPS, I, p. CLV; ILRLV, p. 104. 78 DHLR, II, p. 12, 126; CPS, I, p. CLXXII; ILRLV, p. 108. 79 DHLR, II, p. 54, 55, 56,61,75,81,151; CPS, I, p. CXXX, CXXXI; ILRLV, p. 1. 80 DHLR, II, p. 529-530; CPS, I, p. CLXVII. 81 DHLR, II, p. 122-123; CPS, I, p. CXLVI; ILRLV, p. 108. 82 DHLR, II, p. 104, 123. 40 [g] latin urmat de [i] a evoluat tot la [g]: cungiurară (10725), cungiurat (26715), denpregiuru (11171)83. [g] urmat de [e] a trecut la [dz]: adaudze (60713-14), plândzere (23711-12), va tradze (20716; în dreapta textului apare corectată finala cuvântului în: ge). N-ar fi exclus ca acest [dz] să redea un [j ]84. în aceajderi (5572-3), [ş] din aşeaşderi pare a fi trecut la [c]. E posibil ca în grafia de mai sus [c] să reproducă un [ş-]85. Palatale [n] a fost păstrat în cuviniosul (876-7), cuvinioşii (122715), întănii (11574), întăniul (7573), necuvinioasă (36722-23), pustini (5576-7), pustinie (58725), se spunie (9377), spuniu (36719), vinia (6878-9) etc. Mult mai rar, a evoluat la [i]: cuvios (122726), cuviosul (2679), mângăios (9874), pustie (4579)86. [1] păstrat în liubiţi (2721); a trecut la [i] în uitaiu (105718), uitară (9174-5)87. Laringale [h] s-a păstrat în hicleanul (977-8), hicleniră (7079), hiclenitu (63725), hiclenşigu (43710) etc. Nu se semnalează cazuri cu [h] trecut la [v], prin stadiul [f]88. [h] nu a evoluat la [f] în: pohta (8572), pohtiiu (107725), prahul (1717), vihorru (45712), vihorit (93719), vihorrulu (5774), vârhul (56724-25)89. Grupuri consonantice Grupul consonantic [mp] s-a păstrat ca atare: rrumpe (14724), rrumpu (100715). Există şi câteva cazuri în care [mp] a fost redus la [p]: rrupe (3876), rrupeşi (2471)90. Grupul [fs] în fsat, atestat frecvent în Psaltirea Scheiană, apare redus întotdeauna la [s] în PH: satul (3678), satele (41725, 73718)91. Grupul consonantic [hv]: hvala (68714) nu a evoluat la [f|: fala. [v] conservat de regulă în grupul [sv]: svatulu (175), svaturi (53726), svânt (2774), svârşit (4972), se vor svii (73712), svinţiei (81712-13) etc. Grupul a trecut la [sf] în sfatul (9717), sfenţiia (5077), sfii-se-vor (4710), sfânta (5375) etc.92 Grupul [zd] s-a conservat în bezdnele (6177)93. 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 DHLR, II, p. 122; CPS, 1, p. CLXVI; ILRLV, p. 109. DHLR, II, p. 127; ILRLV, p. 108. DHLR, II, p. 254; ILRLV, p. 108. DHLR, II, p. 119-120; CPS, I, p. CLXII-CLXIII; ILRLV, p. 109. DHLR, II, p. 121,124; CPS, I, p. CLXIV; ILRLV, p. 109-110. DHLR, II, p. 123,133; CPS, I,p. CLXVI; ILRLV, p. 110-111. DHLR, II, p. 123; CPS, I, p. CLXVI; ILRLV, p. 110. DHLR, II, p. 125; CPS, II, p. 472; ILRLV, p. 110-111. DHLR, II, p. 125; ILRLV, p. 110. DHLR, II, p. 73, 130; CPS, I, p. CLXXI; ILRLV, p. 111. DHLR, II, p. 131; CPS, II, p. 357. 41 MORFOLOGIA Substantivul Genul şi numărul substantivelor. Toiag este de genul feminin: toiaga (18716)94 Substantivele feminine arome (13719, 93720), grindire (12710) prezintă la nominativ singular vechea formă etimologică cu desinenţa -e. Tot o formă mai apropiată de etimonul latin prezintă şi un singular ca salce (11672). Văduo (95726) are la plural formele articulate: văduole (8074), văduolor (55724). Substantivele feminine şi neutre au pluralul în -e, nu în -i: afundătoare (83711), centrelor (14711), glasure (125722), margirele (18715-16), omide (8972), rranele (33725), săgetele (32724), talpele (1079), tăure (8672) etc.95 Substantivul mână are la singular forma mânru (78726), mâru (2176), iar la pluralul articulat: mânrule (4721, 81711), mârule (29711, 9275-6) etc.96 Declinarea. în câteva cazuri, pentru exprimarea genitiv-dativului se apelează la o formă identică cu nominativul: Domnulu (32721). O eroare grafică (omisiunea lui -i) nu trebuie exclusă. O flexiune specială prezintă tată, înregistrat tătânrilui (38715) la genitiv- dativ articulat. Forma de nominativ-acuzativ nearticulată este înregistrată în combinaţie cu un posesiv: tătânri-său (96713-14). La genitiv-dativul singular articulat al substantivelor feminine terminate în -ă şi -e apar terminaţiile -eei şi -iei. -eei: agonisiteei (88723), apeei (1712), curseei (2971), dzileei (14724), laudeei (3079), slaveei (2376). Cu totul rar, -eei este redus la -ei: slavei (94718). -iei: carţiei (60716), chemariei (21714), legiei (376), lumiei (1475), morţiei (674-5), puteriei (97720), vieţiei (10715-16)97. Mumă prezintă la genitiv-dativ singular atât forme ca mumeei (17710-11), cât şi forme ca mumânriei (11871-2). Nominativ-acuzativul nearticulat mumânre se întâlneşte alături de un posesiv: mumânre-mea (17713). După locuţiunile pre mijloc de, pren mijloc de, apare forma de acuzativ cu valoare de genitiv: pre mijloc de codri (8672-3), pre mijloc de ea (11674), pren mijloc de ubra morţiei (18713). [a] nu a trecut la [ă] în formele de genitiv-dativ singular şi în formele de plural ale femininelor terminate în -i: arrătariei (104724), bogataţiei (41712), suspinrariei (8376), caile (2071-2, 78725-26), cărţile (11879-10), cetăţile (579), cântările (2679-10), dumbrăvile (23719), pacele (62v13), părţile (11672), carrarile (1078) etc.98 Vocativul masculin în -e este prezent în substantive ca oame (4672) şi în nume proprii ca: Eghipte (11577), Sioane (123726). 94 DHLR, II. p. 143; CPS, II, p. 495. 95 DHLR, II. p. 151; CPS, I, p. CLXXX; ILRLV, p. 119. 96 DHLR, II, p. 147; CPS, I, p. CLXXXII; ILRLV, p. 118. 97 DHLR, II, p. 154-155; CPS, I, p. CLXXX-CLXXXI; ILRLV, p. 122. 98 DHLR, II, p. 155-156; CPS, I, p. CXXVIII-CXXIX. 42 Vocativul lui Domn este atât Doamne (46715, 11171), cât şi Doamnele (3724, 15717, 100715, 116724). Pe lângă Dzeule (61710, 121724-25), Dzeu are la vocativ o formă identică cu nominativul: Dzeu (6172, 7075, 94725). Vocativul plural este egal cu nominativul: necuraţii (1716)". Articolul Articolul enclitic. Forma articulată a substantivelor masculine nu îl notează uneori pe întocmai ca în limba vorbită de astăzi: Domnu (21713), Dumnedzeu (35712, 82722), lucru (36720), rrostu (60718), sufletu (4776-7), veacu (77710). Substantivele articulate cu -l(u) sunt mai numeroase: braţulu (3771), bărbatulu (9875-6), glasulu (2721), izvorrulu (56715-16), prahul (1717), vântul (1718) etc.99 100 Articolul proclitic de genitiv-dativ lui (65711, 82723, 99711 etc.) este concurat de lu (14723, 99714 etc.)101. Articolul posesiv prezintă uneori forme variabile: al (5079,10, 76721, 106726, 114715), a (66717), ale (75717). Există unele situaţii în care al este folosit în locul lui a (88711, 11072), ai (111717), ale (9676). Foarte des întâlnită este notarea lui a invariabil (8725, 27724, 2872, 3077, 46717, 8479, 9873, 10071, 101710 etc.)102 103. Adjectivul Prea puţine observaţii pot fi făcute în ceea ce priveşte adjectivul în Psaltirea Hurmuzaki. Adjectivul nou prezintă la pluralul feminin forma noao (69719). Forma de plural actuală noi, identică cu masculinul, nu este cunoscută în limba secolului al XVI-lea. Adjectivele mare şi tare au uneori pluralul identic cu singularul: a mare frumseaţele (122720), coapsele... tare (38714—15). Pluralul în -i se întâlneşte de asemenea: cuvente mari (3073), dudelor mari (115711; scris marii)m. Pentru exprimarea superlativului este utilizat uneori adverbul multu: multu milostiv (7371-2). Pronumele Pronumele personal. Acuzativul pronumelui personal însu, însă este precedat adeseori de diverse prepoziţii cu care face uneori corp comun: câtrâ nus (82712), 99 I. Gheţie, Vocativul doamnele, în LR, XV, nr. 3, p. 305-306; DHLR, II, p. 151; CPS, I, p. CLXXIX; ILRLV, p. 123. 100 DHLR, II, p. 168-169; CPS, I, p. CLXXXV; ILRLV, p. 124. 101 DHLR, II, p. 70-72; ILRLV, p. 124. 102 DHLR, II, p. 168-170; CPS, I, p. CLXXXV; ILRLV, p. 124. 103 DHLR, II, p. 167-168; ILRLV, p. 125-126. 43 cătră-nşii (lv/13), cunrusul (12712-13), de-ns (97724), ditis (5676, 113713), dinsul (6276), pre-nsul (94718), pri-nsul (2871), pre-nsa (81710), spri-nsul (11725), spri-nşii (99711)104. La acuzativ pronumele personal apare şi în forma lu, în loc de îl: lu micşuraşi (573). Pronumele posesiv de persoana întâi apare frecvent în forma mieu (15716, 79713, 100723). Mult mai rar apar miu (1072, 97715) şi meu (21715)105. Mai trebuie consemnată forma atonă de dativ a pronumelui personal de pers. 1 singular, folosită cu valoare posesivă: agiutoriu-mi (21722), dodeitori-mi (2714-15). Pronumele reflexiv apare frecvent în forma şie (27711, 5274, 7177 etc.)106. Pronumele demonstrativ. Pe lângă formele de plural curente şi astăzi (acei, aceia), notăm pe acii (74720), ciia (59725), în general puţin folosite107. Pronumele relativ. Alături de carea (6724), carele (175, 77716), carile (7714), carii (3075, 6376, 79717), sunt consemnate şi: ce (76723), cinre (5477 etc., folosit frecvent în locul lui care), cuişi (5177, cu valoarea pronumelui nehotărât „fiecare”)- Pronumele relative compuse: cela ce (61714), ceaea ce (71712), cei ce (5573), celea ce (7672) sunt frecvent utilizate108. Pronumele negativ „nimic" apare în forma nemică (75715)109. Pronumele nehotărât „oarecinre" (=cineva, 74710-11)110 111 apare rar. Adjectivul nehotărât feminin altă este consemnat o singură dată la genitiv: alţiia (40721). Adjectivul nehotărât în dativ tutor este consemnat de două ori (16719,21)U1. Numeralul Dintre numeralele cardinale remarcăm pe întunrearecu (7879), unturearec (272) „zece mii” (calc după v.sl. tima). De reţinut şi sintagma: întunrearecu de întureace („mii, zeci de mii”; 56710). Singularul mie (71726, 105714) are pluralul articulat miile (56710-11), spre deosebire de alte texte din secolul al XVI-lea care prezintă la singular şi la plural forma mie. Forma de numeral ordinal întăniu (7573), întănii (11574) apare şi cu n trecut la i: întâie (173), întăile (67713), întâiul (8976). Numeralul ordinal apare fură -a: (şedearea) a noaspredzeace (11479): al doile (1725)112. Verbul Verbe reflexive. Textul PH prezintă acelaşi verb folosit când cu pronume reflexiv, când fără reflexiv. Este cazul lui a nedejdi (21724 etc.) şi a se nedejdi 104 DHLR, II, p. 182-183; ILRLV, p. 127. 105 DHLR, II, p. 54; CPS, I, p. CXXX. 106 DHLR, II, p. 184-185; CPS, I, p. CLXXXVI; ILRLV, p. 127. 107 DHLR. II, p. 186-188; CPS, I, p. CLXXXVI; ILRLV, p. 128. 108 DHLR, II, p. 188-190; CPS, I, p. CLXXXVI, CLXXXV1I; ILRLV, p. 129. 109 DHLR, II, p. 270. 110 DHLR, II, p. 194; cf. CPS, p. CLXXXV1I. 111 DHLR, II, p. 192. 1,2 DHLR, II, p. 177-180; CPS, I, p. CLXXXV; ILRLV, p. 130-131. 44 (4778), a şopti (35712) şi a se şopti („a se supăra”, 171), a învăţa (1075 etc.) şi a se învăţa (61716 etc.)- A chinui (93712-13) este folosit fără pronume reflexiv, dar are valoare reflexivă. Timpuri şi moduri. La prezentul indicativ pers. 3 sg., a împrumuta are forme cu -ez: împrumuteadză (31718-19), iar a preveghea, fără -ez: preveaghe (11276). A trebui cunoaşte o flexiune cu -esc: nu trebuieşti (9718). A răpi are la prezentul conjunctivului atât forme cu -esc: se rrăpească (9676), cât şi fără -esc: se rrapă (4716, 6725-771). Verbul a fi prezintă formele de indicativ prez. pers. 3 sg. e (80712, 81723, 10976 etc.) şi, mai rar, iaste (78716, 10979). La pers. 1 pl. au curs formele sem (37721, 85725), săm (8275), la pers. 2 pl. seţi (2721, 99725), iar la pers. 3 pl., forma scurtă -s(-su): câte-su (9675-6), multe-s (108722). Verbul a şti are la ind. prez. 3 sg. forma şti (1722, 3179, 117715)"3. La indicativul şi conjunctivul prezent norma lingvistică la verbele de conjugarea a Il-a, a IlI-a şi a IV-a cu radicalul terminat în d, t, n şi, uneori, în r o constituie iotacizarea la pers. 1 sg. şi 3 sg. şi pl. (persoana a 3-a e iotacizată numai la conjunctiv): se audză (27711), se cadzu (4722-23), se ceaie (978), piaie (55714), se... piiardză (91712), prindzu (10077), să scoaţă (45710), spuniu-me (11872), se ţiniu (106716), se nu vadză (103712), se vine (2973) etc.113 114 Indicativul imperfect prezintă la pers. 1 sg., 3 sg., 3 pl. forme în -a (-ia, -ea): isprăvia (3 sg.; 83713), şedea (3 pl.; 5879), dar şi în -(i)ia: goniia (3 pl.; 108723- 24), grijiia-se (3 sg.; 10376), viia (3 pl.; 53717) etc.115 La perfectul simplu, pers. 1 sg., cunosc o largă răspândire formele „tari”: adaş (82720-21), ascunşu (10275), curşu (4972-3, 103726), deşchişu (33723), dzişu (3575), întorşu (10476-7), puşu (5876), scoş (8373), traşu (107724), uciş (83714—15), unşu (75r/13). La pers. 2 sg. notăm pe: feceşi (8771). La pers. 3 sg. apar formele deade (92718), fece (27715, 70724). La pers. 1 pl. consemnăm forme fără -ră: audzim (4074), înţeleasem (65718), fum (67725), plătisem (11671), străbătum (54719-20), vădzum (4075). La pers. 3 pl. notăm pe feceră (94723), feceră-me (105716)116. Perfectul compus indicativ prezintă la pers. 3 sg. auxiliarul au (în unele cazuri auxiliarul urmează participiului): cerşutu-ţi-au (1676-7), au datu (55717), fapt-au (99726), au fost (17722), luatu-l-au (67710) etc. De câteva ori (ceea ce exclude o eroare de scriere) auxiliarul prezintă forma a: a dat (54712), a vrut (45724)117. La indicativ viitor pers. 2 sg. l-am notat numai pe veri: adauge-veri (50715), căuta-veri (78716), veri dobândi (70725-7071), lăcui-veri (83726), giudeca-veri 113 DHLR, II, p. 202,204,210,239-240; CPS, 1, p. CLXXXIX, CXC, CXCV; ILRLV, p. 135-136. 114 DHLR, II, p. 211-213; CPS, I, p. CLXXIX-CXC; ILRLV, p. 133-134.. 1,5 DHLR, II, p. 213-215; CPS, I, p. CXC; ILRLV, p. 136-137. 116 DHLR, II, p. 215-222; CPS, I, p. CXCI; ILRLV, p. 137-138. 117 DHLR, II, p. 222-223; CPS, I, p. CXCI; ILRLV, p. 138. 45 (54723-24). La pers. 1 pl. l-am notat pe vrem: întra-vrem (113711-12), scoşi vrem fi (69713) şi pe vem: chema-vem (69721), lepăda-vem (179). La pers. 2 pl. l-am consemnat pe vreţi: luminra-ve-vreţi (27717) şi pe veţi: cânta-veţi (57711). La pers. 3 sg. pe lângă va, folosit curent, apare uneori a: a ţinrea (10271-2)118. Conjunctivul prezent pers. 3 a verbului a sta apare numai în forma se stea (95717), nu se steie119. Condiţionalul prezent sintetic prezintă formele: străjuire (3sg.; 11275), giudecaret (2 pl.; 48715), grăiretu (2 pl.; 48715), lasare (3 pl.; 75710). Condiţionalul analitic prezent se construieşte cu auxiliarul a avea plus infinitivul, ca şi în limba actuală, cu deosebirea că acesta prezintă la pers. 3 sg. şi pl. forma ară: aşu uita (11679), aşu vie (7271-2), ară... curre (5172), ară dodei (7073). Perfectul analitic al condiţionalului se construieşte cu perfectul compus al auxiliarulului a vrea: a vrutu... asculta (69724-25), au vrut fi (11177), au vrut îmbla (69726), au vrut neca (111713)120. Imperativul prezent prezintă la pers. 2 sg. formele: învii (778, 113714), vinro (68721). La verbele de conjugarea a IV-a desinenţa obişnuită este -i: acoperi-me (52720-21), descoperi (3171). A curăţi are forma: curăţeaşte (1579-10, 4374). La pers. 2 pl. se înregistrează: vă bucuraţi (2672), vă lăudaţi (2673), veseliţi-vă (2671). Imperativul prezent negativ se construieşte cu forma lungă a infinitivului: nu vă atingereţi (8875), nufireţi (26718), nu greşireţi (373), nu iubireţi (5171), nu nedejdireţi (51725-26) etc.121 Infinitivul scurt este întocmai ca în limba de azi: a face (975), a piiarde (106718-19), a pomeni (4719), a vedea (10714) etc. Fac infinitivul în -i: a oborri (91719), a omorri (32723-24), urri (50724). într-o serie de cazuri, infinitivul ţine locul conjunctivului ca în limba actuală. Infinitivul lung are forma terminată în -a: de-afălosirea (79719), de şebirea (106711)122. Participiul verbului a face, în componenţa perfectului compus, este de regulă fapt: aifaptu (64v/13), fapt-ai (85715), fapt-au (99726), au fapt (12379) etc. Există câteva atestări cu forma actuală a participiului verbului a face: ai făcut (7478)123. La gerunziu sunt de consemnat formele iotacizate ceindu (3276-7), păindu (21717), pieindu (41722)124. Foarte numeroase, întâlnindu-se practic pe fiecare pagină, sunt formele inversate la diferite moduri şi timpuri, mai ales ale unor verbe reflexive: arrătaiu-me (51715), bucurămu-ne (15745), cumpliră-se (83726), încinse-se (7975-6), înrălţase-vor (7571-2), întorsu-i-ai (76711-12), întra-vor (101715-16), învie-ne-ai (72722), pus-ai (7778), sălăşuise-va (20711), umbri-te-va (7872), vinovăţi-va (5179-10). Există şi cazuri în care auxiliarul, precedat de o formă atonă a unui pronume personal cu funcţie sintactică în propoziţie, este repetat după verb: i-ai mântuitu-i-ai (16723-24). 118 DHLR, II, p. 225-228; CPS, I, p. CXCII; 1LRLV, p. 139. 119 DHLR, II, p. 247; CPS, II, p. 486; ILRLV, p. 139. 120 DHLR, II, p. 228-232; CPS, I, p. CXCII-CXCIV; ILRLV, p. 139-140. 121 DHLR, II, p. 232-236; CPS, I, p. CXCIV-CXCV; ILRLV, p. 140-141. 122 DHLR, II, p. 236-238; CPS, I, p. CXLV; ILRLV, p. 140. 123 DHLR, II, p. 244-245; CPS, I, p. CXCI; ILRLV, p. 141. 124 DHLR, II, p. 238. 46 Adverbul şi locuţiunile adverbiale Foarte numeroase, adverbele/locuţiunile adverbiale sunt, de cele mai multe ori, proprii limbii secolului al XVI-lea. Bună parte dintre ele sunt cunoscute şi în româna actuală, dar au în PH forme sau sensuri diferite de cele curente astăzi. Iată o listă cu cele mai importante adverbe/locuţiuni adverbiale întâlnite: acicea „aici” (11477), acie „aici” (1878), aciia „aici” (56716, 116726), acmu „acum” (8719, 11277), adecă „iată” (21711), aiave „într-adevăr” (42711), ainte „înainte” (97726), aşe „aşa” (71712), aşeaşi, aşeşi „în zadar” (29710, 10976), atunce (1712), a „oare” (37718), ca „cum” (1711), căîru, cătruo „încotro” (117710,11), cu unra „o dată, o singură dată” (75723), de acie „apoi” (8574), de-a dereapta (95717-18, 9774-5), de neprasne „deodată” (5272, 63714), den crucişu „din toate părţile” (872), depreunră „împreună” (24722, 11072), de sârg „repede” (12475), înde „atunci când” (41719), iuo „unde” (9715), mainte „înainte” (4576-7), necedănră „niciodată” (80711), pănră la foarte „mereu” (106721), pre deşert „în zadar” (19710), pren puţin „imediat” (8077-8), pururile „totdeauna” (4379), tutindinre (10871), vârtos „mult, foarte mult” (15725), volnic „de bună voie” (55711)125. Prepoziţia şi locuţiunile prepoziţionale Merită a fi notate: a dereapta de „la dreapta de” (97717), cătră (1713, 7475), den crucişul „împrejurul” (42713), depregiur de „împrejurul” (273), dereptu „pentru, din cauza” (8717-18 etc.), despre „de pe” (1718), den crucişu de „împrejurul” (1276), într-aleanul „împotriva” (12478), fără de „în afară de” (4972, 51714), mainte de „înainte” (6173), spre „către, peste” (177, 16), suptu „sub” (579-10 etc.). Conjuncţia Conjuncţiile din cuprinsul psaltirii care merită a fi notate sunt: au „iar, sau” (80714, 95717), e „şi, iar” (35719, 8574, 109711), nece (57721-22, 10074-5), nice (69712), se „dacă” (26725, 11279). Menţionăm tot aici locuţiunile conjuncţionale: cu ce obraz „în ce chip, cum” (3573), în ce dzi „când” (15720), derep ce „deoarece” (7714, 5971), mainte de ce „înainte de ce” (33710-11) pănra ci „până ce” (8710), pren ce „pentru că” (89713)126. Interjecţia în textul PH există trei interjecţii: o (100715, 101724), oi (100712) şi vai, urmată de prepoziţia de: vai de e mie (109725). 125 DHLR, II, p. 248-275; CPS, I, p. CXCVI; ILRLV, p. 141-143. 126 DHLR, II, p. 408-410; CPS, I, p. CXCVI; ILRLV, p. 144. 47 SINTAXA Mai mult ca alte compartimente ale limbii, este dependentă direct de conţinutul unui text. Este ceea ce se poate observa în cazul sintaxei PH. Psalmii presupun o adresare directă către Creator, utilizarea unor procedee mai degrabă specifice limbajului vorbit: interogaţia, exclamaţia, în primul rând, apoi o exprimare mai simplă, în fraze mai puţin complicate, cu predominarea coordonării. Pe lângă această dependenţă de conţinut, sintaxa reflectă modelul străin, în cazul unei traduceri. PH oferă şi astfel de exemple. Fireşte că particularităţile sintactice semnalate de noi se regăsesc în alte texte din secolul al XVI-lea. Avem a face cu nişte particularităţi comune tuturor/celor mai multe texte ale epocii. în sfârşit, nu pot fi trecute cu vederea unele particularităţi sintactice proprii limbii traducătorului (eventual a copistului, dacă se implică în emendarea textului pe care îl redă). Măsura în care traducătorul cunoaşte slavona şi româna, măsura în care este şcolit sau nu se reflectă bine în sintaxă. în cele ce urmează vom menţiona câteva particularităţi sintactice mai interesante. Selectarea lor a fost făcută în funcţie de câteva criterii: a) posibilitatea încadrării lor în categoria fenomenelor caracteristice limbii literare vechi, necunoscute aspectului modern (păstrate uneori în graiurile dacoromâne de astăzi sau în vorbirea populară); b) frecvenţa apariţiei unor categorii proprii limbii literare vechi (sau proprii PH); c) posibilitatea atribuirii lor unui model străin. Nu am semnalat decât accidental fenomene sau forme cunoscute deopotrivă limbii vechi şi aspectului modern al românei literare, în afara situaţiilor, cu totul rare, în care ele prezintă în PH o frecvenţă deosebită. SINTAXA PROPOZIŢIEI Subiectul O particularitate a textului nostru, prezentă şi în alte texte vechi127, o constituie exprimarea relativ frecventă a subiectului printr-un infinitiv: Binre iasîe a se ispovedi lui Dumnedzeu şi a cânta numele tău (78v/16-18) etc. Construcţiile infinitivale cu valoare de subiect sunt adesea prezente în PH: Nu e cinre a face burătate (975); nefiindu cinre a izbăvi (4717-18) etc. Predicatul O caracteristică a PH este constituită de apariţia relativ frecventă a predicatelor exprimate printr-un verb la imperativ. Explicaţia este dată de conţinutul specific al textului, în care psalmistul se adresează direct, nu o dată, atât divinităţii, cât şi credincioşilor: Nu d&rrui fieriloru sufletul (64719-20); Preveaşte pre porâncita ta (64722-23); Varsă mâniia ta pre păgânri (6776-7) etc. 127 Vezi ILRLV, p. 147-148. 48 Infinitivul apare foarte frecvent în locul unui predicat verbal care ar trebui să facă parte dintr-o propoziţie subordonată completivă directă, indirectă şi, mai ales, finală: A face voia ta, Dzeul mieu, vrui (34711-12); Gata e înrima lui a nedejdi pre.Domnulu (98712-13); previ Domnul a vedea toţi feciorii omenreşti (27712-13); plecaiu-me a cădea (10171-2) etc. Explicaţia preferinţei pentru infinitiv în locul unui predicat verbal exprimat printr-un verb la un mod predicativ este dată de modelul oferit de textul slavon din care se traduce şi unde, conform normelor, după un verb la un mod personal apare un infinitiv. Astfel, previ Domnul a vedea ar putea corespunde lui: npH3pi rb bma^th (cf. textul corespunzător din Coresi, Psaltirea slavo-română, p. 145); plecaiu-me a cădea ar putea corespunde lui: np'bKAOHHxcA nacTH (cf. Coresi, Psaltirea slavo-română, p. 492) etc. în mod cu totul deosebit, în PH infinitivul apare frecvent în locul unui predicat verbal şi în propoziţii independente (interogative, de exemplu) sau în subordonate de alt tip faţă de cele menţionate mai sus (subiective, temporale, de exemplu): Prentru ce a derepta giunrele calea sa? Cându a ţinrea cuventele tale (102726-10271-2); Ispovedeascu-me ţie în dereptatea înrimiei, cându a me învăţă giudecatelor dereţilo tale (102721-24). Fenomenul acesta nu se poate explica prin prezenţa unui infinitiv în textul slavon. Este de remarcat faptul că alte versiuni româneşti ale psalmilor, din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, prezintă în locurile respective forme verbale personale. Un element în plus este oferit de Psaltirea în proză a lui Dosoftei, cu care PH are multe elemente comune128: în acelaşi psalm şi în acelaşi loc apar verbe la viitor sau la condiţional. Toate acestea ne obligă să privim cu circumspecţie exemplele la care ne-am referit, apartenenţa lor la infinitiv nefiind certă. Exemplele noastre (sau poate numai unele dintre ele) ar putea fi forme dialectale ale pers. 3 sg. de viitor cu circulaţie în Moldova. Cu totul excepţional, gerunziul apare în locul unui predicat verbal: acie lângoarea ca cei ce născându (4071-2). Alte psaltiri contemporane cu PH oferă aici lecţiunile: ca născătoare (PS), ca o născătoare (Coresi), ca ceia ce naşte (D)129. Altă particularitate demnă de a fi reţinută este absenţa verbului copulativ în destul de multe predicate nominale, absenţă explicabilă, cel mai adesea, prin fidelitatea traducătorului faţă de textul slav din care s-a tradus. în alte situaţii însă, verbul copulativ apare exprimat într-un predicat anterior, ceea ce explică omiterea lui: Rruga lui Dumnedzeu, viiaţa mea (3677-8); împărăţia ta, împărăţie întru toţi veacii (122722-23); Dereptu eşti tu, Doamne, şi derepte, giudecale tale (108711-13). Acordul subiectului cu predicatul în cea mai mare parte a cazurilor, acordul între subiect şi predicat se realizează ca în româna literară modernă. O caracteristică a sintaxei textului PH, 128 Vezi Ion Gheţie, Psaltirea Hurmuzaki şi filiaţia psaltirilor româneşti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în LR, XXVII, 1978, nr. 1, p. 51-57. 129 Candrea, PS, II, p. 91/13, 38. 49 întâlnită destul de frecvent, o constituie nerealizarea acordului în număr între subiect şi predicat130. Există exemple în care unui subiect la singular îi corespunde un predicat la plural (sau invers): Dereptu ce rruga-se-vor cătră tinre tot cuviosul (2678-9); preagreşirea mea de tinre nu se ascunseră (57v—18—1S>); Câtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale (10679-11); înr-aceaie peri-va toate gândurile lui (12374-5) etc. S-ar putea ca în unele cazuri explicaţia să o constituie slabele cunoştinţe de slavă ale traducătorului. Astfel, de exemplu, s-ar putea ca el să confunde o formă de plural ca np’krp'kujeNÎA cu un singular, de unde traducerea: preagreşirea, în locul formei de plural. Pe de altă parte, un text slavon de tipul kwal caaaka rp-fcTANH A\oeA\tf CA0B6CA tboa, care prezintă elipsa verbului copulativ afi, determină o mai slabă relaţie între subiect şi predicat, ceea ce face ca traducătorul, în funcţie de capacităţile sale sau după gradul de atenţie acordat textului, să scrie: Câtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale (10679-11)131. Textul PH oferă şi exemple în care nu se realizează acordul în gen între subiect şi numele predicativ: Ciudata e continritul măriei (79713-14); cereţi Dumnedzeu şi vie va fi sufletul vostru (59717-18); Muţi se fie ustnele prilăstitoarele (25710-11) etc. Nu puţine sunt şi cazurile de acord prin atracţie, fenomen întâlnit şi în alte texte ale epocii132. Iată câteva exemple: vara şi primăvara tu o feceşi (64714-15); urdzirea codrilor smentiră-se şi se duplecară (11718-20); Arrâtarea cuventelor tale luminreadză şi dau mente pruncilor (107v720-23) etc. Atributul Cunoaşte, în general, aceleaşi categorii întâlnite în aspectul modem al românei literare. Există însă şi unele particularităţi care merită să fie reţinute. Atributul substantival a) Atributul substantival genitival care urmează unui substantiv articulat este precedat foarte frecvent de articolul genitival: urdzirea a lumiei (12717); toagul a dostoiniciei tale (63720-21); voiu spunre lucrul a lu Dumnedzeu (10179-10) etc. Fenomenul este cunoscut şi altor texte vechi redactate în diferite zone ale dialectului dacoromân133. b) Textul PH oferă şi exemple de folosire adnominală a dativului: fecior şerbeei tale (100714); leagea ta e luminră cărrarilor meale (106717-18) etc., fenomen de asemenea prezent în textele epocii134. 130 Vezi şi DHLR, II, p. 393-394; 1LRLV, p. 149. 131 Semnalăm faptul că în versiunea în proză a psaltirii lui Dosoftei, în exemplele citate de noi se realizează acordul. 132 Vezi ILRLV, p. 149 şi nota 10. 133 Vezi DHLR, II, p. 385-386. 134 ILRLV, p. 150. 50 c) Acuzativul precedat de prepoziţia de apare mai rar folosit cu valoarea unui atribut substantival genitival: în dzua de rreulu [=răului] mieu (1271); Pristăniră împăraţii de pământu [=pământului] (173-4). d) în ceea ce priveşte apoziţia, ea apare adesea acordată în caz cu substantivul determinat, aşa cum se întâmplă în limba veche135: Partea lu Israil, şerbului său (116717-18) etc., dar deopotrivă şi neacordată, în nominativ: Ispovedescu-me ţie, Doamne, Dzeulu mieu (73718-19) etc. Atributul pronorpinal a) Atributul pronominal exprimat prin pronume personal în genitiv, ca şi atributul substantival în genitiv, primeşte articol genitival, chiar şi când este plasat după termenul determinat: Cântaţi numelui a lui (53714-15); A izbăvi de la moarte sufletul a lor (27723-24) etc. Există deopotrivă şi exemple fără articol genitival: fecioarele lor (12177-8); de toate grijile lor izbăvi ei (28719-20), ca în româna literară modernă. b) In puţine cazuri, atributul pronominal exprimat prin pronume reflexiv este legat direct de substantiv: cu mânrule-şi (112721-22); cu dinţii-şi scrăcica-va (98723-24); înraintea părinţiloru-şi (65718). Atributul adjectival a) Atributul exprimat prin adjectiv propriu-zis este frecvent precedat de articolul adjectival, particularitate prezentă şi în alte texte vechi136: Feciori cei striinri (1472-3); mânra cea dereaptă a mea (63723-24) etc. Interesant este şi faptul că uneori, în asemenea cazuri, aşa cum se întâmplă în limba veche137, adjectivul este articulat: Domnul cel tarele (19725); Dumuedzeule cel tarele (69711-12) etc. b) Atributul exprimat prin adjectiv posesiv prezintă două particularităţi demne de semnalat. Este vorba, în primul rând, de legarea lui directă de substantiv, în unele exemple ca: iubi-l în viaţă-sa (11475); mânrule doamnă-sa (110724) etc. Semnalăm apoi, întocmai ca în cazul atributului postpus exprimat prin substantiv şi pronume în genitiv, prezenţa articolului posesiv: veseli-se înrima a mea (1079); pre cuvântul a lui tău izbăveaşte-me (109726-10971); du-me la dereptatea a ta (3717) etc. Complementul direct Ca şi în alte texte redactate în secolul al XVI-lea, şi în PH complementul direct (exprimat prin nume proprii sau comune, pronume personale sau reflexive, demonstrative şi nehotărâte) apare, de regulă, fără prepoziţia pre: Lăudaţi Domnulu toate limbile (100722-23); cu băsăul său sminti ei (1714) etc. Cu totul rar, textul oferă exemple de complement direct construit cu prepoziţia pre: Ferice cinre va înţelege pre cel measer (34722-23). 135 Ibidem. 136 Vezi DHLR, II, p. 387-388. 137 Ibidem. 51 Reluarea sau anticiparea complementului direct prin formele atone de acuzativ ale pronumelui personal nu se realizează, de regulă: cei ce gilăluiescu menre (12724); graiurile meale socoteaşte, Doamne (3720-21) etc. Alături de asemenea exemple se întâlnesc şi cazuri de reluare: putearea ta grăi-o-vor (122716-18), sau de anticipare: Ascunde-i-veri ei în furişeafeaţei tale (25718-20). O trăsătură caracteristică a sintaxei PH (întâlnită în special în textele din Moldova şi Transilvania138) este dublarea complementului direct exprimat prin pronume personal neaccentuat: me înacoperi-me (2176), i-ai mântuitu-i-ai (16723) etc. Complementul indirect O particularitate prezentă în textul PH (ca şi în alte scrieri contemporane) este construirea unor verbe nu cu acuzativul-complement direct, aşa cum se întâmplă în limba literară actuală, ci cu dativul. în această categorie intră, în primul rând, verbe ca: a crede: porâncitelor tale credzuiu (104725-26); a iubi: Nu iubi hicleanilor (30716); a judeca: giudeca-va oamenriloru (5714-15; dar şi un exemplu singular ca: Giudeca-va limbile, 9777, unde este utilizat acuzativul); a ponoslui: ponosluiră sufletului mieu (2972); a vence: cându va vence mişeilor (774). Tot printr-un substantiv/un substitut al substantivului în dativ este exprimat complementul indirect după un verb/locuţiune verbală, care în limba literară actuală se construieşte cu un acuzativ precedat de prepoziţie, cum ar fi: a-şi bate gioc: bătu-şi gioc lor (1711-12); a se bucura: bucură-se limba mea dereptaţiei tale (43712-13); a se îndulci: îndulceşte-te lui Dumnedzeu (30724-25); a se învăţa: a me învăţa cuventelor tale (10876); a se lăuda: mulţiei bogataţiei sale laudă-se (41711-12); a se lepi: mie iaste a me lepi lui Dumnedzău (6379-10); a lua aminte: ia-mi amente sufletului mieu (5872-3, dar şi: ia amente rrugăciunrea a mea, 10720-21); a pleca: plecă ureachea sa mie (10079-10); a râde: Domnul rride-i lui (31721, dar şi rride-şi de ei, 1711). O bună parte din exemplele pe care le-am menţionat până acum se pot explica prin influenţa exercitată de corespondentele slave ale verbelor româneşti139. La cele spuse mai sus se pot adăuga şi alte particularităţi specifice atât textului de care ne ocupăm, cât şi, în general, limbii vechi. Ne referim la faptul că există destule exemple în care complementul indirect se construieşte cu altă prepoziţie decât cea curentă în aspectul modem al românei literare. Astfel, către are valorile: „în”: a punre cătră Dumnedzeu nedejdea mea (63710-11), „la”: la amente cătră rrugăciunrea mea (12078-9); prepoziţia de are sensul „despre”: grăiiu de mărturiile tale (10475); prepoziţia compusă de la este folosită cu sensul „de”: de la omul nedereptu şi lăstitoriu mântuiaşte-me (36723-24); dereptu are sensul „de” în: dereptu vrăjimaşii mântuiaşte-me (5874-5); după este folosit cu sensul „de”: Lepi-se sufletul mieu după tinre (5275-6); pre are sensul „în”: a se nedejdi pre Domnul (101717) etc. 52 138ILRLV, p. 351-352. 139 DHLR, II, p. 396-398. De semnalat în plus faptul că există şi exemple în care acuzativul precedat de cătră este echivalent cu un dativ-obiect indirect: me închinr cătră bereca (3715); dzise cătră Avraamu (89723-24) etc. Cât priveşte anticiparea sau reluarea complementului indirect prin formele atone de dativ ale pronumelui personal, se observă că ea nu se realizează, de regulă: Leage punre mie (2271); Aduceţi Domnului slavă (2371); Domnulu ce mie au datu precepere (1073-4); Ţie lăsatu e săracul (7715-16). Există însă şi cazuri de anticipare sau de reluare a complementului, indirect: Agiuta-i-va lui Domnulu (39724-25); săracului tu-i fii agiutoriu (7716-17); Audzului mieu da-i-veri bucurie (43721-22). Complementul circumstanţial de loc Este exprimat prin adverbe/locuţiuni adverbiale sau substantive. Se poate vorbi de existenţa unei mari varietăţi de mijloace utilizate pentru construirea acestui complement, varietate dată şi de numărul mare de prepoziţii care precedă un substantiv cu această funcţie sintactică. în plus, sunt de semnalat sensurile speciale pe care le au unele prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale, sensuri specifice perioadei vechi din istoria limbii române literare140: cătră „spre”: cătră tinre chemaiu (5072-3); de „din”: Audzi den besereca ceaea sfântă a sa (11713-14); dentr „din”: rrădicatu-me-ai dentr-apă multă (12721-22); despre „de pe”: prahul cela ce-l mătură vântul despre faţa pământului (1717-19); de cătră „de Ia”: întoarce faţa ta de cătră păcatul mieu (43723-24); în mijloc de „între”: în mijloc de dumnedzei împarte (7079-10); între „în, pentru”: dat-ai veselie întru înrima mea (3712-13 etc.) şi „înaintea”: se vor închinra între tinri (73710-11 etc.); la „prin”: la rriuri treace-vor cu picioarele (5472-4) şi „peste; deasupra”: Glasu lui Dumnedzău la apă (2374-5); pre „către, spre”: previ pre feciorii oamelor (976) şi „deasupra”: înralţu-me pre pământu (39714-15). în rândul exemplelor semnalate frecvenţa cea mai mare o au complementele de loc construite cu prepoziţiile: cătră, între, pre. Complementul circumstanţial de timp Se exprimă frecvent prin adverbe sau locuţiuni adverbiale: amu, atunce, currundu, în veac, în vecie, (până) în sfârşit, oarecându, pururea etc. Frecventă este şi folosirea adverbială a substantivelor: demânreaţa, dzua, noaptea, sara etc. Un tip particular de circumstanţial de timp este cel exprimat printr-un substantiv urmat de acelaşi cuvânt în genitiv: dzuoa dzileei (14724), noaptea nopţiei (14725), având valoarea unei locuţiuni adverbiale: „zi de zi” şi „noapte de noapte”141, alături de locuţiunile: dzi den dzi (50722), dzi pre dzi (50714). Se pare că, cel puţin în unele cazuri, am putea explica prezenţa acestei construcţii printr-o 140 DHLR, II, p. 249-282; ILRLV, p. 154. 141 De remarcai faptul că în alte versiuni contemporane ale psaltirii (PS. CC1, CC2) traducerea locuţiunii din slavonă este ca în româna modernă: zi de zi şi noapte de noapte, cu o singură excepţie, Psaltirea în proză a lui Dosoftei, cu care PH are şi alte particularităţi în comun. 53 traducere literală din slavonă (a se vedea, în acest sens, Psaltirea slavo-română a lui Coresi, unde noapte de noapte din psalmul 18, versetul 2, traduce pe: aoip» Hotpu din textul slavon). Complementul circumstanţial de mod a) Complementul circumstanţial de mod propriu-zis prezintă puţine particu- larităţi demne de a fi reţinute. în rândul acestora sunt de menţionat folosirea adverbului mai cu sensul „mai mult” (sens primar, care reproduce pe lat. magis): rrostului mieu mai laudă-te (51718-19) sau locuţiunea pănră la foarte „foarte mult”: smeriiu-me pănră la foarte (106720-21). Superlativul este exprimat uneori şi prin adverbul nespus „foarte mult”: iubitu-me-ai nespus (43716-17). b) în construirea complementului de mod comparativ apare adverbul ca, cunoscut deopotrivă aspectului modern al românei, dar şi ca şi: înrălţă-se ca şi chedrii Livanului (3276-7). c) Complementul de conformitate se construieşte frecvent cu prepoziţia după: după curăţiia mânruloru meale plăti-mi (1276-7 etc.) sau dereptu: scoate-me dereptu mila ta (4718). Complementul circumstanţial de cauză Se construieşte frecvent, ca şi în alte texte ale epocii, cu prepoziţia dereptu: Dereptu carile, Dzeul, împeseşi-ne pănră în cu plit? (63 f 14-15): dereptu prilăstirea lor pusu-l-ai lor rreu (63710-12) etc. Frecvent sunt folosite şi locuţiunile adverbiale: derept-acea/aceaea: Derept aceaea ispovedescu-me ţie (14714-15 etc.) sau Prentr-acea (39716 etc.) cu funcţie sintactică de complement circumstanţial de cauză. Complementul circumstanţial de scop Este frecvent întâlnit în text şi este exprimat printr-un infinitiv: rasfira-se a mânca (4979 etc.)142. Complementul circumstanţial instrumental Pe lângă construcţia cu prepoziţia cu, cunoscută şi în româna modernă, PH oferă exemple de complemente Circumstanţiale instrumentale alcătuite dintr-un substantiv precedat de prepoziţia de: de ascunsele tale împlu-se zgăul (11712-13). Complementul circumstanţial sociativ Merită a fi reţinut, pe lângă exemplele în care apare prepoziţia cu şi un substantiv, un caz singular în care acest complement este introdus cu ajutorul prepoziţiei de: Că cu tinre izbavi-me-voiu de năpaste şi de Dumnedzău mieu străbate-voiu păreatele (1372-4). 142 Pentru alte exemple, vezi capitolul referitor la predicat. 54 Complementul circumstanţial opoziţional Cunoaşte, în afara unei modalităţi curente şi astăzi (în locu de iubov, menciuros me feceră, 95710-11) şi o construcţie specifică limbii vechi, în care substantivul este precedat de prepoziţia derep(tu): puseră pre menre rreu dereptu binre (95712-14 etc.). Complementul circumstanţial de excepţie Se construieşte cu prepoziţia compusă fără de „în afară de”, curentă în epoca veche143: cenre e Dumnedzău fără de Domnulu (13710-11). SINTAXA FRAZEI în ceea ce priveşte sintaxa frazei sunt de semnalat câteva particularităţi cu caracter general. Ne referim la frecvenţa mare a raporturilor de coordonare în frază, realizate în egală măsură prin parataxă şi joncţiune. Sunt de reţinut apoi preferinţele pentru o structură mai puţin complicată a frazei: subordonarea nu este o modalitate frecvent întâlnită, iar dintre propoziţiile subordonate numai câteva apar mai des în text (atributivele, cauzalele, finalele, condiţionalele). S-ar mai putea reţine, ca fapt caracteristic, stereotipia unor construcţii sintactice (a se vedea în acest sens psalmul 135) şi, nu în ultimul rând, o particularitate a tuturor textelor vechi: folosirea conjuncţiilor introductive în fruntea frazelor. Coordonarea Se realizează mai ales în cazul principalelor, dar şi între subordonate. Coordonate copulative Conjuncţiile cele mai des întâlnite sunt: şi, e, de, iară, nece/nice (frecvenţa cea mai mare fiind dată de propoziţiile legate prin şi). Ele apar în construcţii ample, combinate cu parataxa: Ispiteaşte-me şi me miluiaşte, Doamne, şi me află, înfierbântă pântecele mieu şi înrima mea (20710-13); Şi acmu, împăraţii, înţeleageţi, învăţaţi-vă toţi giudecătorii pământului, şerbiţi lui Dumnedzău cu frică şi vă bucuraţi cu tremuri (273-5); lăuda-vor Domnulu cei ce-l vor ceare e vie va fi înrima loru (18711-12); Ceare de la menre de-// voi da limbile partea ta (1721-22); Ceriurile spunru slava Dzăului, iară făptura mănruloru lui vestescu vârtos (14721-23); Nece ştiură, nece înţeleaseră (70718-19). Coordonate adversative Se întâlnesc ceva mai rar şi folosesc ca element de legătură conjuncţia ce, în primul rând, şi, rareori, însă: Mâniiaţi-vă, ce nu greşireţi (372-3); Adecă iată cu obrazul îmblă omul, însă în deşertu se arruncă (33715-17). 143 Vezi ILRLV, p. 158. 55 Coordonate disjunctive Nu sunt nici ele foarte frecvent întâlnite. Conjuncţiile utilizate pentru legarea lor sunt au şi sau: previ pre feciori oamenriloru a vedea au iaste cenre se înţeleagă sau se cele Domnedzeu (4474—7). Nu o dată avem a face în text cu false disjunctive, propoziţiile introduse prin au/sau exprimând alternative posibile: au feciu acestea, au iaste nedereptate în mânrule meale, au dediu celor ce-mi deaderă rreu (4719-22). Subordonarea Propoziţia subiectivă Se introduce mai ales prin pronume relative: cine, care, ce, cel ce (mai frecvent fiind întâlnite relativele cine şi care): nu era cinre se-i scoaţă (13716-17); doară iaste cinre se înţeleagă (977-8); se upovăiască spre tinre carii vor şti (5718-19); Ferice e ce va lua şi va răzbi pruncii tăi (116721-23); se se ruşinreadze depreunră cei ce vor cere sufletul mieu (3476) etc. Nu rareori subiectiva este reluată printr-un subiect în regentă: cei vor rrebda Domnul acei vor dobândi păm<â>ntul (31711-14). Propoziţia predicativă Nu apare frecvent. Este de menţionat adverbul ca în multe exemple, introducând astfel de subordonate: Se fie ca e prahul (28719-20); fi-va ca e arburele (1711) etc. Propoziţia atributivă Este foarte frecvent întâlnită în text. Elementele prin care se leagă de regentă sunt pronumele relative: cine (folosit adesea pentru care), ce, care, cât, cel ce: Blagoslovitu e Domnulu Dumnedzeul Israililor, cinre face ciude sângur (62717-18); Aproape e Domnul de toţi cinre-1 cheamă (122712-13); prahul cela ce-1 mătură vântul (1717-18); Fericatu e bărbatul carele nu mearse la svatulu necuraţiloru (174—6); se veseliră toţi câţi upovăiră spre tinre (473-4); unturearec de oameri cei ce cădzură depregiur de menre (272-4) etc. Propoziţia completivă directă Nu este frecvent întâlnită în text. Elementele introductive sunt pronumele relativ cine (mai frecvent utilizat), conjuncţia că (cu o frecvenţă mare) şi adverbul au: nu ai părrăsitu cinre va cere tinre (5720-21); cunoscuiu că me-au iubit (35721); previ pre feciori oamenriloru a vedea au iaste cenre se înţeleagă sau se ceie Domnedzeu (4474-7) etc. Propoziţia completivă indirectă Nu este, de asemenea, des întâlnită. De regulă, se introduce prin pronume relative: cine, care, cel ce: Mântuiaşte-me de mânrule vrăjmaşilor miei, de cinre 56 me goneaşte (2573-4); Ferice cărora se lăsară fărădelegile (25715-16); Măntuitu-me-au...de cei ce gilăluiescu menre (12722-24) etc. Propoziţia circumstanţială de Ioc Nu intră nici ea în categoria propoziţiilor frecvent întâlnite. De regulă se leagă de regentă prin adverbe relative (uneori având şi un corelativ în regentă): Acie înfricară-se de frică iuo144 nu era frică (44714-16) etc. 4 Propoziţia circumstanţială de timp Cele mai frecvent întâlnite sunt temporalele care exprimă o acţiune simultană cu cea din regentă. Ele se introduc, de regulă, prin adverbul când, prin conjuncţia până sau prin locuţiunea conjuncţională în ce zi: Când va muri, peri-va numele lui (3578-9); preveaşte pănră se va loa lunra (6179-10); ne ascultă în ce dzi te vem chema (15720-21) etc. Temporala de anterioritate se construieşte cu locuţiunea mainte de ce (nu): se poposescu mainte de ce nu me ducu (33710-11) etc. Propoziţia circumstanţială de mod Se introduce de obicei prin ca sau ca şi şi cu totul rar prin locuţiunea cu ce obraz (=în ce chip, cum): Ca se cumple fumul, se se cumplă ei (55711-12); suspinru loru ca e prahul (13719); caile meale ţinru, ca şi rrebdară sufletul mieu (4778-9); Cu ce obraz pohteaşte cerbul Ia izvorul apelor, aşa pohteaşte sufletul mieu cătră tinre (3573-6) etc. în ultimul exemplu apare în regentă şi un corelativ: aşa. Propoziţia circumstanţială cauzală Este mai frecvent întâlnită în text în raport cu alte circumstanţiale. Se construieşte de obicei cu conjuncţia că: împege-i, că te mâniiară, Doamni (472-3); Ţinre-me, Doamnele, că pre tire nedejdiiu (9715-16) etc. Există şi alte exemple de cauzale introduse prin locuţiunea conjuncţională derep ce şi pren ce: rride-i lui, derep ce preveşte că vinre dzua lui (31721-22); întunrecă, pren ce mâniară cuvântul lui (89712-14) etc. Propoziţia circumstanţială finală Se construieşte cu conjuncţiile de, să şi ca să: Giudecă loru, Dzăule, de cadză den cugetele sale (3724-471); învii. Doamne, se nu se întărească omulu (6718-20); ascunşu cuventele tale, ca se nu greşescu ţie (10275-7). Propoziţia circumstanţială condiţională Se introduce în cele mai multe cazuri prin se „dacă”: Se aşu meage în mijloc de bănat, învie-me-veri (117716-17); Se aşu sui în ceriu, tu acole eşti 144 Cf. ILRLV, p. 165, unde se remarcă prezenta frecventă a lui i(u)o în textele nordice, dar şi în unele texte sudice şi în cele din zona Banat-Hunedoara. 57 (117712-13) etc. Foarte rar, condiţionala se leagă de regentă prin când: cându Ie va ţinrea, plată e multă (1576-7), au: Că a nu e leagea ta învăţătură mie, atunce iată perit ş fi în smerenia mea (106711-13); sau prin ca: se-l scoată, ca-1 va vrea (1778). Propoziţia circumstanţială concesivă Se leagă de regentă prin se sau prin locuţiunea se nu cumva: Se ară scula pre menre oaste, pre el eu nedejdescu (21722-24); nu mai tăcea de la menre, se nu cumva mai tăcea-veri (22716-17). Topica PH oferă numeroase exemple de topică a părţilor de propoziţie diferită faţă de româna literară modernă. Explicaţiile sunt mai multe. în primul rând, traducătorul urmează îndeaproape topica modelului slavon din care s-a tradus. Aşa s-ar explica, de exemplu, frecvenţa propoziţiilor care au predicatul la sfârşit: numele Domnului chemu (10077-8); Rrugăciunrile meale Domnului da-Ze-voiu (10078-9); A face voia ta, Dzeul mieu, vrui (34711-12) etc. Chiar când în propoziţie există un predicat nominal, după modelul textului slavon, verbul copulativ apare la sfârşit: şi cu bărtul nevinovat nevinovat veri fi (12718-20; cf. textul slavon corespunzător din Psaltirea slavo-română a lui Coresi, p. 87: h ci> M/K?K6Mh HcnoEHHHWM HenoBHHBHb e^acuim); Domnulu nedejdea lui iaste (9718) etc. Aceeaşi explicaţie are şi plasarea subiectului pe ultimul loc în propoziţie, în unele cazuri: Agiutoriul mieu şi sprejenitoriul mieu eşti tu (10779-11); agiuta-i-va lui Domnulu (39724-25) etc. Cât priveşte tipul părţii de propoziţie plasate pe primul loc, constatăm următoarele: Pe lângă topica normală subiect-predicat-obiect, întâlnim destul de frecvent cazuri de abateri. Astfel, pe primul loc poate fi plasat numele predicativ: Ciudată e mărturiia ta (107718-19); Mormântu deşchisu e grumadzul loru (3721-23) etc. sau complementul direct: cetăţile zdrobit-ai (579); nedereptate mânrule voastre împletescu (48718-19); Toate-m plecatu suptu picioare lui (579-10) etc. Şi în cele mai multe dintre aceste cazuri explicaţia trebuie căutată tot în textul slavon. Nu este exclusă însă dorinţa expresă a traducătorului de a scoate în relief un cuvânt mai important din text145. Cât priveşte topica altor părţi de propoziţie semnalăm ca un fapt des întâlnit antepunerea atributului substantival/pronominal în genitiv, ca şi antepunerea atributului adjectival: a împăratului feate (38725-26); ale lui blăstemi (6717); rruga-se vor cei bogaţi oamenri (38720-21); citire se va muta în cel svântu dealu al tău (9725-971). Explicaţiile sunt similare celor indicate mai sus, cu specificarea faptului că uneori ne putem afla şi în faţa unui procedeu întâlnit în limbajul neliterar. Relativ frecvent prezente în text sunt şi exemplele de chiasm: adunra-le-veri şi le veri schimba (84710-11); Miluiaşte-me, Doamne, şi me vindecă (4712-13) etc. 145DHLR, II, p. 411-416. 58 Sunt de asemenea relativ frecvente exemplele de dislocări. Ne aflăm nu o dată în faţa unui hiperbat146 147 explicabil prin modelul slavon urmat. Avem a face atât cu dislocări în grupuri morfosintactice, cât şi în grupuri sintactice nominale: Se nu oarecându dzică dracul mieu (8717-18); Nu te vor morţii lăuda (10073-4); de ce me-ai nedejde dat (104713-14); Se aşu amu mearge (18712-13), pentru dislocări în grupuri morfosintactice, şi: iubi-va dzile a vedea bunre (2879-10); toate cuplăturile vădzuiu margi (106719-20), pentru dislocări în grupuri sintactice nominale. Frecventele dislocări, inversiuni, precum şi alte particularităţi ale ordinii cuvintelor în propoziţie pot afecta uneori înţelegerea textului. Se observă însă că acestea nu sunt predominante, ceea ce înseamnă că în destul de multe cazuri ordinea părţilor de propoziţie este cea cunoscută limbii vechi din alte texte 147 contemporane . Conjuncţii introductive Textul PH, ca şi alte texte contemporane148, oferă numeroase exemple de repetare a unei conjuncţii prin care se introduce o frază. Cele mai frecvent întâlnite sunt conjuncţiile coordonatoare şi, în primul rând, şi/e: Şi Domnulu în veaci va lâcui... (5711); Şi acela va giudeca lumiei... (5713); Şi va fi Domnul agiutoriu (5715-16); E mie iaste a me lepi lui Dumnedzău (6379-10); E tu în sfinţie vii, lauda lui Israil (16720-21); Iară eu... întru în casa ta (3711-13); Ce noi, viii, blagoslovim Domnulu (10076) etc. Destul de des se întâlnesc în fruntea frazelor conjuncţii subordonatoare, în primul rând că (uneori însoţit de adecă): Că ţinruiu caile lui Dumnedzău şi nu necurăţiiu de la Domnulu mieu (1278-10); Că eu cunoscuiu că e mai mare Domnul (114718-19); Că adecă împăraţii de pământu < ... > deştiseră (40723-24) etc. LEXICUL Cuvinte dispărute din limba literară actuală sau mai puţin cunoscute (folosite regional sau în vorbirea populară) Latine arinră (< lat. arena) „nisip”: mai decâ arinra mulţi-se-vor (118715). ceteră (< lat. cithera) „instrument cu coarde; harfa”: cântecu frumos cu ceterele (69718). cumpli (a se ~ ; < lat. compleo, *-ire) „a se stinge, a pieri”: Cându se cupliia de la menre aburul mieu (119723-24); „a se pierde”: cumpliră-se în Endor (7171-2). 146 Vezi Dragoş Moldovanu, Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul, în Studii de limbă literară şi fdologie, I, p. 25-50. 147ILRLV, p. 171-173. 148 Vezi DHLR, II, p. 416-419. 59 deştinge (< lat. descendere) „a coborî”: toţi carii deştingu în păm<â>ntu (18722-23). dupleca (a se ~ ; < lat. duplicare) „a se clătina; a se apleca, a se îndoi”: se duplecară ca şi beaţii (93724-25); nu se va dupleca (16718). e (< lat. et) „şi; dar”: e leagea ta iubii-o (109711-12). gint (dat. gens,-tem) „neam, popor, seminţie”: pomeana ta pre gintul ginturelor (115715-16). giunre adj. (< lat. juvenis) „tânăr”: Giunre eu sâm (108717-18). i (< lat. ire) „a merge, a pleca”: voiu i (117710). iuo (io) (< lat. hic ubi) „unde”: iuo umbreaşte (10272-3); iu e Dumnedzău lor ? (99723). încări (şi a se ~ ; < lat. *incalescere) „a încălzi”: Incărescu-se înrinia mea (3374-5). înveaşte (şi a se ~ ; < lat. investire) „a (se) îmbrăca”: Sfintitorii lui înveaşte-i- voiu în spăsenie (114710-11); înveşte-me în saci (29716). measer (< lat. miser) „sărac”: Că nu pănră în cap uitat va fi measerul (6716-17). mă(n)reca (< lat. manicare) „a se scula de dimineaţă, a se îndrepta devreme spre ceva”: Dzeul mieu, cătră tinre mărecaiu (5179-10). moare (< lat. muria) „zeamă de varză (?)”: Că fuiu ca foalele în moare săre (105716-17). op (în expresia e op „e necesar, trebuie”; < lat. opus): rruga-se-vor cătră tinre tot cuviosul în vreame ce e op (2678-10). prunc (< lat. *puerunculus) „copil": lăsară rrămăşiţele pruncilor săi (11714-15). sunru (< lat. sonus) „sunet, zgomot”: în glasulu bucuriiei <şi> ispoveadeei sunrului prăznuindu (35716-18). şerb „rob” (< lat. servus): şerbul tău ţinre-le (1575-6). şerbi „a sluji” (< lat. servire): şerbiţi lui Dumnedzău cu frică (273-4). vence/vânce (< lat. vincere): tuturor vrăjimaşilor săi vence-va (6713-14); Cuventele bezaconicului vâncură-ne (52726). visti(i)ariu (< lat. vestiarium) „tezaur; cămară”: punre-le în vistiiariu bezdneluiu (26725); Scoate vânturile den vistiarele sale (11572-3). vie (< lat. vivere) „a trăi”: Cinre e omul ce va vie şi va vedea moartea? (76723-24). vipt (< lat. victus) „hrană, grâne, roadele pământului”: mulţi viptul lui (5371). Slave149 aspidă (< v.sl. aspida) „viperă”: venri de aspidă (11879-10). băsădui (< v.sl. besedovati) „a vorbi, a se sfătui”: preţul mieu băsăduiră a-l rrăni (5175-6). 149 Deşi în majoritate sunt cuvinte intrate din slavonă, în paranteze am indicat, de regulă, corespondentele din vechea slavă (cu excepţia cuvintelor împrumutate din limbile slave moderne, sârbă sau bulgară). * 60 beseadă (< v.sl. beseda ) „cuvânt, vorbă”: beseada mea (87719). blăzni (< v.sl. blazniti) „a înşela, a amăgi, a ispiti”: şi-i blăzni (9474). cislă (< v.sl. cislo) „număr”: înr-acea cisla (125726). ciudi (a se ~ ; < v.sl. cuditi sq) „a se minuna, a (se) mira”: Ciudeşte mila ta (10712). clevetă (< v.sl. kleveta) „calomnie, defăimare”: Mântuiaşte-me de clevetele oamenrilor (10874-5). cluciu (< v.sl. kljuci) „tâmplă”: rrăpaos cliucirelor meale (11376-7). conob (< v.sl. konobu) „vas”: Moav, conob, nedejdea mea (95712-13). covrag (< srb. kovrag „tufiş”) „smulgere, rupere”: iarba... ainte de covrag şi seacă (112717-19). deală (< v.sl. delo) „lucru, lucrare, faptă”: învăţaiu-me întru toate dealele tale (12074-6). dodei (< v.sl. dodejati) „a face rău cuiva, a face scârbă; a molesta, a supăra”: Mulţi-s ce me goniia şi-mi dodeiia (108724); dodei ră-/ vrăjimaşi (9278). draghicame (< v.sl. dragokameninu, s.cr. dragikamen) „topaz”: îndrăiu porâncitele...decât aurul şi draghicamea (107714-15). gadină (< bulg. gadinu) „fiară, animal sălbatic”: gadinele şi pasările pănoase (12477). găvozdi (< v.sl. gvozditi) „a bate în cuie; (fig.) a pătrunde”: Găvozdeaşte frica ta peliţa mea (107725-26). gunosi (a se ~ ; < v.sl. gnusiti sq) „a se scârbi”: De toată mâcarea gunosiră-se sufletu lor (93724—26). inorog (< v.sl. inorogii) „animal cu un corn în frunte, unicorn”: cornulu inorogului (17718—19). ispolin (< v.sl. ispolinu) „uriaş”: ispolinul ce cumpeteadză calea (1479-10). iuboste (< v.sl. Hjubostî) „dragoste, iubire”: iubostea înrimiei (62713-14). iubov (< v.sl. Ijubovî) „dragoste, iubire”: In locu de iubov, menciuros me fecerăi95710-11). niâzdă (< v.sl. mîzda) „mită, ciubuc”: dereapta lor împlu-se de mâzdi (2177-8). miloste (< v.sl. milostî) „milă, îndurare”: făcu milosti bunrului său (14718-19); pre milostea ta upovăiiu (8721-22). nădăi (a se ~ ; < v.sl. nadejati sq): „a nădăjdui”: Nădăiţi-vă pri-nsulu tot zborrulu de oamenri (51717-19). năstăvi (< v.sl. nastaviti) „a conduce, a dirija”: Năstăveaşte-me pre cărrarea porâncitelor tale (10376-8); „a sprijini”: mânra ta năstăvi-me-va (117717-18). neiasită (< v.sl. nejesyti) „pelican”: Asămănraiu-me neiasiteei de pustinie (8379). neprasne (< slav. naprasino) „nenorocire”; în locuţiunea de neprasne „năpraznic”: pustiinre de neprasne (63713-14). obicni (< v.sl. obyknqti) „a petrece; a locui”: Doamne, cinre va obicni în viiaţa ta? (9724); „a deprinde”: obicniră lucrul lor (91713-14). oborri (şi a se ~; cv.sl. oboriti) „a distruge”: Derep ce oborrişi gardu ei (68719-20); „a arunca, a pierde”: oborri ei în pustinie (91718); „a rătăci; a aluneca”: puţinei nu mi se oborriră picioarele (62725-26). 61 ogodi (< v.sl. ugoditi) „a cruţa, a respecta”: pizmi, nu ogodi (30719); „a plăcea; a se îngriji”: ogodescu între Dumnedzău în lumina acelor ce ei viu (47v/2-4). oscârbi (< v.sl. oscrubiti) „a jigni, a supăra; a zdrobi”: oscârbi-/-voiu (1376). oteşi (< v.sl. utesiti) „a mângâia, a consola”: varga ta şi toiaga ta iele me oteşiră (18715-17). pamente (< v.sl. pamqtf) „pomenire, amintire”: se piiare de pre pământu pamentea lui (96717-18). plean (< v.sl. plenu) „captivitate”: pleanul oamenrilor săi (44722-23). piesa (cv.sl. plasaţi, s.cr. plesati) „a bate din palme”: Toate limbile plesaţi cu mânrule (39718-19). pojeri (< bg. pozarjan, s.cr. pozariti) „a arde, a fi distrus de foc”: în trufăşiia necuratului pojerri-se-vor measerii (671-2). potribi (a se ~ ; < v.sl. potrebiti) „a pieri, a se prăpădi”: A-legeei-păşitori potribi-se-vor depreunră (32713). poveli (< v.sl. poveleti) „a porunci”: acela poveli şi clădirâ-se (2773-4). premândi (< v.sl. *premqditi, premuditi) „a locui, a trăi”: premândeaşte pre codru ca o pasere (779-10). preseci (< v.sl. presesti) „a tăia”: Glasulu Domnului preseceaşte cu parră de foc (23714). pridădi (< v.sl. predaţi) „ a da, a preda”: Pridădi-se-vor în mârule armeloru (52710-11). prilăsteţ (< v.sl. *prelîstîcî) „viclean”: Bărbatul strâmbu şi prilăsteţ (3711-12). prilăsti (< v.sl. prelîstiti) „a vicleni”: nu prilăsteaşte cu limba sa (974). pristăni (< v.sl. pristati) „a se aduna; a se ridica împotriva cuiva”: pristăniră împăraţii (173-4). proslăvi (< v.sl. proslăviţi) „a lăuda, a slăvi”: săm<â>nţa a lui Iacov proslăviţi-Zit (17724-25). răsvări (< v.sl. rastvarjati) „a amesteca”: beutura mea cu plângere o răsvăriiu (83718-19). sever (< v.sl. severă) „vânt de miazănoapte”: severul şi marea (92710-11; glosat pe marginea textului: austrul). slatină (< v.sl. slatina) „apă sărată”: însetă păm<ân>tul celui rrodit la slatină (94716). spăsenie (< v.sl. supasenije) „mântuire”: Dătătoriului spăsenie împăraţilor (12171-2). tâmpană (< v.sl. tqpanu) „tobă”: daţi tâmpănele (69717). upovăi (< v.sl. upuvati s noştri (16721-22). ustnă (< v.sl. ustîna) „buză”: Cu ustnele meale spuşu toate giudecarile (10278-9). zăpodie (< v.sl. *zapodije) „vale”: In zăpodiia plângeriei (71713-14). zlac (< v.sl. zlaku) „iarbă, pajişte”: ca veardzele zlacului currundu cădea-vor (30719-20). 62 Maghiare adămană (< magh. adomâny) „camătă”: Argintul său nu va da într- adămană (9710-11). bănat (< magh. bănat) „supărare, mâhnire, necaz, durere, scârbă”: Dereptu carea în bănatu ieşti sufletul mieu? (36712-13); Bănat şi nevoi aflară-me (108721); în bănatul mieii chemaiu Domnulu (11711-12). băsău (< magh. bosszu) „mânie, urgie, răzbunare”: Mânie-se băsăul tău pre oile pajiştiei tale (63715-17). celoşag/celăuşag (< magh. csalatsâg) „vicleşug, înşelătorie”: nu se va blăstema cu celăuşagu vecinrului său (19711-12). celui (< magh. csalnî) „a înşela, a amăgi”: că limbili sale celuiia (3722-23). gilălui (< magh. gyiilolni) „a urî”: Gilăluişi toţi făcătorii fărădelegiei (377-9). giloşag (< magh. gyiiloseg) „ură”: de sfârşit giloşag gilăluiiu ei (118723-24). hastnă (< magh. haszon) „folos; pradă”: aflaiu hastnă multă (10979-10). izeclean (< magh. izetlen) „dur, aspru, greu”: eu voiu ţinrea caile izecleane (1076). ponoslui (< magh. panaszolni) „a face observaţii, mustrări; a se plânge”: în deşert ponosluiră sufletului mieu (2971-3). tarr (< magh. târ) „povară, greutate; jug”: lepăda-vem de la noi tarrul lotru (179-10). tău (< magh. to) „iaz, lac”: tremeţi izvoarrele în tăure (8671-2). viciui (< magh. vicsogni) „a murmura, a cârti”: viciuiră în satele sale (91714-15). Greceşti (intrate, de regulă, prin slavonă) casie (< gr. Kaoîa; slav. kasija) „scorţişoară”: stactie i casie de veşmintele tale (3874-5). catismă (< ngr. KdGiopa; slav. kathisma) „una dintre părţile în care sunt împărţite psaltirile”: catisma 10 (59723). erodie (< gr. epcoStoţ; slav. jerodijevu) „cocostârc, barză”: erodiei viaţă biruiaşte lor (86723-24). onagru (< gr. ovaypoţ, slav. onagru) „măgar sălbatic”: însetadză onagrile în seta sa (8675-6). org(o)an (< gr. opyavov, slav. oruganu) „instrument muzical cu coarde (lăută, harfă)”: lăudaţi-l în strune şi orgoane (125719-20). schimosi (a se ~ ; < ngr. âcxf|ţicoaa, aor. lui doxiipatvco) „a se strâmba, a se schimba”: peliţa mea schimosi-se (96720-21). stactie (< ngr. axaKiiţ, v.sl. stakti) „ulei de mirt”: stactie i casie de veşmintele tale (3874-5). vasileiu (< gr. paoiAâoKOi;; v.sl. vasiliskî) „vasilisc, reptilă fabuloasă”: pre aspidă den vasileiu călca-veri (7873-4). 63 Cuvinte de origine obscură sau cu atestări dubioase bicil „rămăşiţă”: în bicilu tău (1678-9; cf. magh. becsiilni „a evalua, a estima”). preatpişi „a convinge” (?): me preatpişi că me voiu giudeca (43712-13; cf. CADE prepreti „a convinge”). sclăncini (a se ~ ) „a se clătina, a se legăna”: se nu me sclănciniu (1078; probabil derivat din ucr. sklucen „înclinat, îndoit”150). sinrecu: „bătrân” (?) pănră la bătrânreaţele de sinrecu, Dzeul mieu, nu păr<ă>si nienre (60724; cf. Giuglea, după Densusianu, HLR II, p. 561: < lat.*senicus )151. zgău „pântece”: de zgăul mumânri-mea (60713-14). Cuvinte cu forme sau sensuri deosebite de cele curente în limba literară actuală Latine acicea „aici”: acicea me voiu muta (11477). austru „vânt de miazănoapte”: austrul (92v, scris marginal) bucinru „bucium”: glasulu de bucinru (4072-3). cerşi „a cere”: cerşuiu tinre (10273). codru „munte”: me audzi dentru codrul svântu al său (2722-23). corn „filector”: cornu ispăeniei meale (1171-2). cuntinri „a pedepsi”: cuntinrişi limbile şi peri necuratul (574-6). cure „a alerga, a fugi”: curseră în seate (5177). despărţi „a împărţi”: Ploa volnic despărţi-veri, Dzeule (55711-12); (a se ~) „a se îndepărta”: Despărţiţi-vă de la menre toţi lucrătorii fărădelegiei (473-4). drac „vrăjmaş, pizmaş”: Dracii miei dzisără rreu mie (3577-8). fămeaie „familie; oamenii dintr-o casă; copiii”: se fie fămeaia lui în pagubă (96710-11). ferice „fericit”: Ferice de cei nevinovaţi în cale (102711). ge(n)ruchi „neam, rudă”: geruchiulu lor (89710). giudeţ , judecată”: va face Domnul giudeţ measerilor (11979-10); „domn, boier”: Giudeaţele omenreşti adunra-se cu Dumnedzeul lu Avraam (40710-11); .judecător” (?): giudeaţele şi toţi giudecătorii pământulu (12479). întoarce „a da, a restitui, a plăti”: întoarce-va lor Domnulu (80723). limbă „popor; popor păgân”: toate limbile cari vor uita Dumnedzeu (6714-15). lângoare „boală; durere”: lângoare într-înrima mea dzi şi noapte (8711—12); Prinseră-me lângorile morţiei (100711-12). mai „mai mult”: Mai iubit-ai rreul decât bunrătatea (4475-6). mişel „sărac”: nu uită chemarea mişeiloru (671-2). rrost „gură”: cuventele rrostului mieu (15715-16). 150 DHLR, II, p. 530. 151 DHLR, II, p. 561. 64 sat „sălaş, reşedinţă, domeniu”: satul Dumnedzeului (11378-9); Se aşu întră în satul caseei meale (11372-3). sămânţă „neam”: săm<â>nţa semenţelor (6174); „generaţie”: mie alte semenţe plecară-se (50715). scuti „a apăra”: scuti-re numele Domnului (15721-22). spământa (a se ~ ) „a se speria”: spământă-se înrima mea (10977-8). spunre „a mărturisi”: Spuniu-me/i'e (101716). ţară „ţinut, împărăţie” (?): trecură... den ţară într-aţi oamenri (88726- 8871-2). ţinre „a păzi, a îngriji”: Ţinre pruncii Domnulu (100718). untu „ulei”: uns-ai cu untu capul mieu (18719-20). unturearec/întunrearec „cantitate, număr mare”: Nu mă temuiu de unturearec de oameri (271-2). urdzi „a crea”: lunra şi stealele, carile tu le urdzişi (571-2). vale „izvor, pârâu” (?): Vale trecu sufletele noastre (111714). vas „instrument”: ispovedescu-me ţie în oaminrii, <...> în vasele cântecelor adevărulu tău, Dzeule (6179-11). vârtos „foarte mult, foarte tare”: micşuraiu-me vârtos (10071-2). vârtute „putere, tărie”: Iubiiu-te, Doamne, vârtutea mea (11721). Slave bez(d)nă „prăpastie, abis”: punre-le în vistiiariu bezdneluiu (26724)\faptu- le-au... în mare şi toate beznele (114722-25). boluan „idol”: Boluanii limbilor (115718-19). ciudat „minunat”: Doamne, Domnulu nostru, că e ciudat numele tău (5714-15). ciudă „minune”: spuniu toate ciudele tale (5718-19). clăti (şi a se -) „a se mişca”: Clăti-se şi tremurat fu pămătul (11717-18); „a clătina”: clătiră cu capul (1776). dihanie „suflare”: Toată dihania se laude Domnul (125723-24). dobândi „a moşteni”: că tu veri dobândi în toate limbile (70726-7071). dospi „a spori, a prospera”: întinde şi dospeaşte <şi> împărăţeaşte (38716-17). ispiti „a cerceta”: Ispitit-ai înrima mea (10724-25). ispovedi (a se - ) „a se spovedi”: ispovedescu-me ţie (14715). iuvi (a se ~ ) „a se arăta”: iuvi-me-voiu feaţeei tale (11716-17). obiduit „nedreptăţit, asuprit”: cela ce e obiduit blagoslovim e (676-7). previ „a căuta”: eu previiu pre vrajimaşii mie (101713-14). săbor „sobor, adunare”: Nu voiu adunra săborul de strîbi (9722-23). sfârşi „a face, a săvârşi, a crea”: tu sfârşit-ai zorile şi soarele (64711-12). smenti/sminti/smânti „a tulbura”: văile fărădelegilor smentiră-me (1177-8); „a se clătina, a se mişca”: nu ne teamemu cându se va smenti pămâtul (39716-17); „a se agita”: se smentiră apele lor (39719). zborr „adunare”: Nădăiţi-vă pri-nsul tot zborrulu de oamenri (51717-18). 65 Cuvinte aparţinând substratului abur „duh, suflet, suflare”: nece amu e abur în rrostul lor (115722-23); Rrostul deşcheiaiu şi traşu abur (107723-24). cursă „laţ; (fig.) uneltire”: aflară-me cursele morţiei (11710-11). grumaz „gâltej”: Lepeascâ-se limba mea grumadzilor miei (116711-12). moş „strămoş, părinte”: Moşii noştri... nu înţeleasără dudele tale (90721-22). Maghiare bănat „tristeţe, jale, durere, părere de rău”: în bănatul mieu chemaiu Domnulu (11711-12). bănui „a se căi, a regreta”: Cătră Domnul cându bănuiiu chemaiu (109716-17). hiclean „viclean”: Frâge braţul greşitului şi hicleanului (7717-19). lăcui „a locui”: lăcui-va în veacii veacului (98719-20). ponoslu „mustrare; ruşine, oprobriu”: Pusu-ne-ai ponoslu vecinrilor noştri (37724-25); adurându ponoslu trufaşilor (11175-6). secriniu „raclă, chivot”: tu, secriniul sfinţiei tale (113715-16). tămădui „a zidi”: înrimă curată tămăduiaşte întru menre (43726-4371). Greceşti fălos „folos, dobândă”: împărţi-va fălos (55722). Cuvinte formate în limba română fricos „înfricoşător”: Domnul celor de sus, fricos împărat (39720-22); câtu e fricos lucrulu tău (53717-18). grai „cuvânt”: ai scultatu toate graiuile rrostului mieu (116726- 11771). mândrie „înţelepciune”: şi tot cu mâdriitfapt-ai (87714-15). Cercetarea listelor noastre permite formularea unor observaţii: In rândul cuvintelor dispărute din limba literară actuală (păstrate în unele graiuri sau prezente în vorbirea populară), numărul cel mai mare îl dau cele slave (53). Este, în primul rând, o situaţie normală pentru un text vechi tradus din slavă. Pe de altă parte, dat fiind faptul că majoritatea textelor religioase ale epocii reprezintă traduceri din aceeaşi limbă, toate (sau aproape toate) cuvintele semnalate de noi sunt proprii limbii de cultură a epocii. Ele apar nu numai în texte nordice, cum ar fi cele rotacizante, ci şi în textele coresiene, în Palia de la Orăştie sau în alte lucrări din secolul al XVI-lea152. Cuvintele latine din text necunoscute aspectului modern al limbii literare sunt în număr mult mai mic (24); urmează, în ordine, cele maghiare (13), greceşti, intrate, de regulă, prin slavonă (8) şi un număr neînsemnat de cuvinte de origine obscură (sau atestări dubioase). 152 DHLR, II, p. 502-537. 66 Interesant de semnalat este faptul că în rândul celor 54 de termeni slavi cea mai mare parte (30) acoperă noţiuni concrete. Ele au fost folosite în locul unor cuvinte mai vechi, moştenite din latină (cluciu, pentru tâmplă, beseadă, pentru cuvânt, conob, pentru căldare etc.), aparţinând chiar substratului (ustnă, pentru buza) sau împrumutate mai târziu (prilăsteţ, pentru viclean etc.). în alte cazuri însă, ele exprimă noţiuni pentru care nu exista în limba literară a epocii un corespondent (draghicame, pentru „topaz”, inorog, pentru „animal cu un corn în frunte” etc.). Şi în rândul cuvintelor de origine latină -sunt foarte numeroase cele care exprimă noţiuni concrete. Unii termeni au dispărut complet din româna literară modernă (e „şi”, i „a merge”, deştinge „a coborî”), alţii circulă în unele graiuri dacoromâne actuale (ceteră, moare, prunc etc.). Cât priveşte termenii de origine maghiară, ei au fost semnalaţi, de obicei, în epocă, în textele rotacizante (PS, CV, PV, PH). Situaţia este diferită pentru giloşag şi tău a căror prezenţă nu a fost semnalată în secolul al XVI-lea în afara Psaltirii Hurmuzaki153. Cuvintele greceşti sunt prezente atât în textele nordice, cât şi în cele sudice. Situaţia este diferită dacă ne referim la cuvintele incluse în cea de a doua listă, cu forme sau sensuri deosebite faţă de cele curente în limba literară actuală. Numărul cel mai mare (34) îl dau cele latine; urmează cele slave (17), de două ori mai puţin numeroase. Proporţia în care apar cuvintele de diferite origini este normală: ea reflectă continuitatea elementelor latine, precum şi scăderea importanţei anumitor elemente slave în româna literară modernă. Nici termenii de origine maghiară, cu forme sau sensuri deosebite de cele din româna modernă, nu sunt foarte numeroşi (6). Ei sunt urmaţi de cuvintele aparţinând, probabil, substratului (4), un cuvânt de origine grecească şi numai câteva creaţii româneşti demne de a fi luate în consideraţie (3). Semnificaţiile deosebite ale unităţilor lexicale reţinute în această categorie sunt cele obişnuite pentru vechea română literară. Evoluţia lor semantică ulterioară îşi găseşte explicaţia în polisemia termenilor semnalaţi (ea fiind, nu o dată, rezultatul unui calc semantic după slavă: drac „satana; vrăjmaş”; ge(n)ruchi „articulaţie a gambei; neam, rudă”; limbă „organ al vorbirii; popor”; întunrearec „obscuritate; număr mare” etc.). în multe cazuri a fost abandonat în limba modernă sensul dobândit din slavă şi a fost menţinut cel din latină. în general trebuie spus că sensurile celor mai multe cuvinte semnalate în cea de a doua categorie sunt curente în limba literară veche. în epoca noastră, unele se regăsesc în graiurile dacoromâne. Cât priveşte formele deosebite ale unor termeni incluşi în liste, ele se explică printr-o apropiere mai mare de etimonul latin (bucinru, cerşi, cure, ge(n)ruchi etc.) sau prin aplicarea unor legi fonetice specifice românei (a neaccentuat > ă, e...e > ea etc.), prin apropierea mai mare faţă de structura fonică a cuvântului străin împrumutat, din slavă, cel mai adesea, sau din maghiară (bez(d)nâ, iuvi, secriniu etc.). 153 DHLR, II, p. 540, 542; DA, DLR, s.v. giloşag şi tău. 67 Formarea cuvintelor Derivarea Derivarea cu sufixe este procedeul cel mai des utilizat pentru formarea unor cuvinte noi. Numărul sufixelor întâlnite este relativ mare, ele apar în multe derivate, iar câteva dintre acestea au o frecvenţă deosebită. Am selectat sufixele pe care le vom prezenta în funcţie de câteva criterii. Ne-au interesat, astfel, în primul rând, sufixele întâlnite în creaţii româneşti, iar dintre acestea am acordat o atenţie specială celor mai productive (fără a neglija însă sufixele care apar într-un singur cuvânt sau într-un număr redus de derivate, dacă prezintă un interes special pentru cercetare). Am semnalat şi cuvinte împrumutate (derivate în limba de origine, cu structură analizabilă), dacă au putut constitui modele pentru formarea unor cuvinte româneşti sau dacă sunt folosite frecvent. în text (când nu se indică explicit originea lor, exemplele de acest fel apar precedate de cf). Ne-au interesat apoi şi formaţiile cu circulaţie largă în epocă, cu sensuri proprii limbii vechi sau limbii PH, mai ales în măsura în care ele nu mai apar în româna literară modernă sau sunt mai puţin cunoscute astăzi. -a154 155 derivă verbe de la substantive, adjective sau adverbe: apătoşa (a se ~ ; 89721-22), bucinra (69719), deluga155 (şi a se ~) „a (se) depărta” (85720, 109725-26), învârtoşa156 (a se ~) „a se întări” (26720, 100724), unturoşa „a unge” (86717). -ământ157 (-emânt, -imânt) serveşte la formarea unor substantive, ataşându-se, de regulă, la forme verbale sau la adjective: acoperemânt „învelitoare, acoperiş; (fig.) ocrotire” (2176-7, 9, 77717-18), cuntiimânt „dojană, mustrare” (12718). încălţământ (95714), lărgâmânt „larg, lărgime, amploare” (101710). -ătate158 intră în structura unor substantive formate, de regulă, de la adjective: bogătate „belşug, bogăţie” (3175,41712), meserătate „sărăcie” (7474, 9375-6). -dune, în forma cu -n- rotacizat: -ciunre/ciure, apare în substantive derivate de la verbe: îmbrăcăciure „îmbrăcăminte” (5877), urriciunre (urreciunre) „batjocură, ocară, defăimare” (1773-4, 10372)159. -eală160 serveşte la formarea unor substantive de la teme verbale: greşală (109715 etc.), smenteală (54712-13, 7871). -ean (-lean, -itean) intră în structura unor substantive derivate de la substantive, de regulă împrumutate din slavă: agarrean (70718-19), etioplean (61713), izmailtean (70718)161. 154 în legătură cu derivatele de acest tip vezi Laura Vasiliu, Observaţii semantice asupra „derivatelor" fără sufixe, în SCL, XXXII, 1984, nr. 6, p. 495-505. 155 Delunga este un compus parasintetic. 156 învârtoşa este un derivat parasintetic. 157 Vezi şi Elena Carabulea, Sufixele -mânt şi -ment, în SMFC, V, p. 47-55. 158 -ătate este un sufix destul de productiv în limba literară veche (v. Magdalena Popescu- Marin, Contribuţii la studiul derivării cu sufixele din seria -(t)ate, în SMFC, VI, p. 53-68). 159 Alte derivate cu acest sufix în limba secolului al XVI-lea sunt consemnate de Densusianu, HLR, II, p. 317-318; Vasiliu, Derivare Coresi, p. 239; cf. şi Asan, Derivare Psaltirea Hurmuzaki, p. 204. I6° Vezi şi Elena Ciobanu, Sufixul -eală, în SMFC, I, p. 129-138. 161 Referitor la productivitatea acestui sufix, vezi Vasiliu, Derivare Coresi, p. 227. 68 -el apare în adjective sau adverbe cu valoare diminutivală: nişchiţel (11710), puţinei162 (31714, 95722-23). -enie/-inie se întâlneşte în substantive împrumutate din slavă: blagoslovenie „binecuvântare” (71715, 96724), (i)spăsenie (14717, 2978), milostenie/milostinie (19713-14, 8574-5), smerenie (20721-22, 76720). -esc formează adjective de la substantive: chidăresc (11071; derivat de la numele propriu Chidar), omenresc „de om, care aparţine omului” (61726, 6978)162 163. -et este înregistrat într-un substantiv derivat de la o temă verbală: îmblet (5677-8, 8-9). -eţ apare într-un adjectiv împrumutat din slavă: prilăsteţ „înşelător” (3712). -i164 165 derivă verbe de la substantive şi adjective: gloti (a se ~) „a se strânge, a se aduna” (11878), meseri „a sărăci” (2874, 67715), şerbi „a sluji” (18725, 82724), trufăşi (a se 63713), urmi „a moşteni” (20712, 31717), vinovaţi „a supune” (1478-9) etc.; cf. şi pojerri (a se ~) „a se aprinde, a arde” (671-2). -ie/<55 se ataşează la adjective, substantive sau la teme verbale, formând substantive: bescisnicie „josnicie, ticăloşie” (29715), giunrie „tinereţe” (36710-11, 12177 etc.), mărie „slavă, mărire” (6173), mulţie „mulţime” (3713, 53718 etc.), şerbie (88711), trufăşie (671, 25712 etc.); cf. şi piscupie „episcopie; eparhie” (95723)166. -ime se ataşează, de regulă, la adjective, formând substantive: mulţime (471, 27720), necurăţime (471-2). -inţă intră în structura substantivelor derivate de la verbe: upovăinţă „speranţă” (33723-24, 60711-12)167. -iş/-îş este prezent în substantive sau adverbe derivate de Ia substantive sau teme verbale: crucişu adv. (872), furiş adv. (5271), pârriş s. „cel cu care te judeci, reclamant” (6721). -iţă serveşte la formarea unor substantive (ataşat la forme verbale): rrămăşiţă (11714-15) etc.168 -nic intră în structura unor substantive sau adjective reprezentând împrumuturi din slavă: bezaconic „nelegiuit” (52725-26), clevetnic „clevetitor” (6172), greaşnic „păcătos” (6078, 11175 etc.), pravednic „drept” (80718, 10176 etc.), ugodnic „plăcut” (59713) etc. -oi, în forma -oniu, apare într-un singur cuvânt: păsoniu „apăsare, greutate” (3875-6)l69. 162 Româna literară veche oferă numeroase exemple cu acest adjectiv/adverb. Vezi ILRLV, p. 212. 163 Alte exemple curente în secolul al XVI-lea la DHLR, II, p. 321: Vasiliu, Derivare Coresi, p. 229-231. 164 Vezi Laura Vasiliu, Observaţii semantice asupra „derivatelor" fără sufixe..., p. 495-505. 165 Vezi şi Elena Slave, Sufixele -ie, -ărie, în SMFC, 111, p. 163-174. 166 -ie este un sufix foarte productiv în limba veche (vezi DHLR II, p. 322-327; Vasiliu, Derivare Coresi, p. 232-235 ; ILRLV, p. 213, 215). 167 Sufixul -inţă este bine reprezentat în textele vechi (vezi DHLR, II, p. 328-329; Vasiliu, Derivare Coresi, p. 237 ; ILRLV, p. 213, 216). 168 Alte exemple de derivate cu acest sufix în secolul al XVI-lea la DHLR, 11, p. 330-331. Vezi şi Vasiliu, Derivare Coresi, p. 241; ILRLV, p. 213-214. 169 în legătură cu baza acestui derivat nu există un consens al specialiştilor. Vezi în această privinţă DHLR, II, p. 331; Asan, Derivare Psaltirea Hurinuzaki, p. 206. 69 -os, fem. -oasă, formează adjective de la substantive sau verbe: fricos „straşnic, înfricoşător” (9178, 98712 etc.), mângăios „milostiv” (7373, 6676), pănos „acoperit cu pene” (12477), tinos (33716), unturos (51722-23,79725) etc.170 -oşa formează verbe de la substantive sau de la adverbe (locuţiuni adverbiale): înluotroşa „a afunda” (678), neoşa (a se~) „a se acoperi cu zăpadă” (5672). -şag apare în două cuvinte de origine maghiară: celoşag „înşelătorie, viclenie” (30715-16) şi giloşag „ură” (118723-24). -şig apare într-un singur cuvânt împrumutat din maghiară: hiclenşig „viclenie” (2274-5, 80725)171. -toriu(-tor)172, fem. -toare173 intră în structura unor substantive şi adjective derivate de la verbe (substantive): aflâtoriu s. (6373), celuitoriu adj. „înşelător, viclean” (10721-22, 4479), dodeitoriu s. „duşman, bârfitor” (66719-20, 50725), dzicătoare adj. „vorbitoare” (8714-15 etc.), gilăluitoriu s. şi adj. „(persoană) care urăşte” (9277, 9577-8), mărturisitoriu adj. (2277), prilăstitoriu s. şi adj. „viclean” (8713-14, 46712-13), ponosluitoriu s. „ocărâtor, dojenitor” (3776-7, 103721-22), spunietor s. „proroc” (8876-7), ugoditoriu s. „om plăcut, care place” (44717-18) etc. -ui apare în verbe derivate de la substantive: obidui „a jigni, a face de ocară” (676), plenui „a prăda; a robi” (92719), ponoslui „a dojeni, a mustra, a ocărî” (5873, 64719), sârgui (ase ~) „a grăbi; a se strădui” (9722, 90712)174. -ură (-ătură, -etură, -itură) formează substantive de la teme verbale: cuplătură „sfârşit” (106720), începătură (9271), învăluitură „greu, tulburare” (25720), lăstitură „înşelăciune, vicleşug” (29712), mângăietură „milă, îndurare” (58724, 105726), săpătură „groapă” (74714—15, 120713), zdrobitură „sfarâmătuiă (49724) etc.175 Lista noastră cuprinde un număr relativ mare de sufixe (în total 26), cu o productivitate diversă. Există sufixe foarte productive: -tor, în primul rând, care este prezent într-un număr extrem de mare de derivate (unele cu multe atestări) de la baze de origini diferite: latină, slavă, maghiară, greacă. Aproape toate sunt formate în limba română. Urmează, în ordine descrescândă: -ură, -ie, -i, -os. -nic apare într-un număr relativ mare de derivate, dar, ca şi în cazul lui -enie (mai puţin bine reprezentat), cuvintele semnalate au fost împrumutate ca atare din slavă. 170 Pentru alte derivate cu -os vezi Vasiliu, Derivare Coresi, p. 243; Asan, Derivare Psaltirea Hurmuzaki, p. 206; ILRLV, p. 214. 171 Despre formaţiile cu -şug (variantă a lui -şig) în limba română vezi Marius Sala, In legătură cu originea sufixului românesc -şug, în Omagiu lui Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958, p. 763-764. 172 -tor se întâlneşte în foarte multe derivate în vechea română literară. Alte exemple la DHLR, II, p. 332-340. 173 în legătură cu acest sufix vezi Magdalena Popescu-Marin, Sufixul -oare şi -toare (-ătoare, -etoare, -itoare), în SMFC, III, p. 175-186. 174 Vezi şi DHLR, II, p. 349; Laura Vasiliu, Sufixul verbal -ui şi compusele lui, în SMFC, IV, p. 113-116; ILRLV, p. 215. 175 Şi acest sufix este productiv în vechea română literară. Vezi DHLR, II, p. 340-348; Vasiliu, Derivare Coresi, p. 249-251; Asan, Derivare Psaltirea Hurmuzaki, p. 207; Luiza Seche, Sufixul -ură (-atură, -ătură, -etură, -itură, -sură, -tură), în SMFC, III, p. 187-196. 70 Există sufixe prezente într-un singur derivat (sau numai în 2-3 derivate). Unele prezintă un interes special: apariţia lor în textele scrise ale epocii este frecvent remarcată. în această categorie ar intra: -el (cu valoare diminutivală), -eală,-ime, -inţă, -şag, -şig. în ceea ce priveşte originea sufixelor, semnalăm faptul că şapte din ele (-eală, -ean, -enie, -eţ, -iţă, -nic, -ui) sunt slave, -şag şi -şug, de origine maghiară, trei (-iş/îş, -ie, -esc) au origine multiplă, restul, în număr de 15, sunt latine, ceea ce reprezintă un procent de peste 50%. De menţionat apoi şi faptul că din cele mai productive sufixe (-tor, -ură, -ie, -i, -os) numai*unul, -ie, are origine multiplă (în parte latină, în parte slavă), celelalte toate fiind latine. Este un element important de reţinut pentru un text vechi, tradus, fără urmă de îndoială, din slavonă. Derivarea cu prefixe176 este mult mai rar întâlnită în textul cercetat. Numărul prefixelor este destul de mic, iar productivitatea lor (cu o excepţie) este scăzută. a- este prezent în verbe (derivate de la verbe), precum şi în substantive şi în adjective (provenite din infinitive, respectiv, participii): apuţi „a mirosi” (9976), astriinrai „înstrăinat” (48719-20); v. şi amistuire „salvare, scăpare, mântuire” (24712-13, 78720 etc.), amistuită „refugiu, azil” (26712), amistuitoriu adj. şi s. „care scapă, care mântuieşte” (24711, 6074 etc.)176 177 178. des-/dez- se întâlneşte în câteva verbe (derivate de la alte verbe) sau în substantive (provenite din participii): descumpărat s. „răscumpărare” (119710), dezlupi (şi a se -) „a vesti” (12278 etc.); cf. şi despărţi (3978 etc.)179. în- a fost notat în verbe derivate de la alte verbe sau de la substantive/adjective (realizându-se, în acest din urmă caz, derivate parasintetice), mai rar în substantive provenite din vechile infinitive lungi: înacoperi (a se ~ ; 2176), înarreta (a se ~ ; 11971), înderepla (62726, 77712-13), înfrica (a se ~) „a se speria” (21716), înglotire s. „adunare” (?) (12175), împuţina (ase ~ ; 94726)180. ne- apare într-un număr mare de cuvinte (substantive, adjective, verbe, adverbe) derivate de la substantive, adjective181 182: necurăţim vb. (1279), necurăţie s. „murdărie, ticăloşie” (62711), necuvinios adj. (36722-23), nederegător s. „care nu lucrează” (102714-15), neîmblatu adj. (51714), nemânie s. (32710), neputere s. (9721, 45711 etc.), nespus adv. (43717) etc. Uneori adjectivele derivate cu ne- sunt folosite substantival: necuratul (7722), nemânioşii (2073), neprecepuţii (108726) etc. pre- apare în două derivate de la verbe: prespunre „(?) a învăţa; a mustra” (80714) şi prevedea (11773)183. 176 Referitor la formarea de cuvinte noi cu prefixe, vezi Sergiu Drincu, Probleme teoretice ale derivării cu prefixe în limba română, în Studii de limbă şi stil. Timişoara, p. 151-159; FC, 11. Prefixele, Bucureşti, 1978. 177 Astriinrat este un derivat parasintetic. 178 Ultimele trei cuvinte sunt formate fie prin conversiune, fie cu ajutorul unui sufix de la amistui, împrumutat în română din maghiară. 179 Pentru alte derivate curente în epoca veche vezi ILRLV, p. 217. 180 Ibidem. 181 Vezi şi DHLR, II, p. 357-361; Vasiliu, Derivare Coresi, p. 255-256; Asan, Derivare Psaltirea Hurmuzaki, p.210; ILRLV, p. 217-218. 182 Densusianu (HLR, II, p. 358) crede că ne aflăm în faţa unui calc după v.sl. necistvovati. 183 Vezi, în legătură cu aceste două derivate, DHLR, II, p. 361, unde ele sunt considerate calcuri după cuvinte slavone. 71 prea- se întâlneşte în substantive, adjective sau verbe (derivate de la substantive, adjective sau verbe): preacuvios (125712), preagreşire (57718), preaînţelepciunre (43717-18), prealăcui „a dăinui” (2777), preamândru (41720), preamulţie (125716), preanota „(despre corăbii) a se deplasa, a pluti” (87720) etc. Toate derivatele cu acest prefix exprimă intensificarea noţiunii din cuvântul-bază184. pri- intră în structura unor cuvinte aparţinând la părţi de vorbire diferite (substantiv, adjectiv, verb): prilăstire „înşelăciune” (6719), prilăstitoriu s. şi adj. „mincinos, înşelător” (9573-4, 6-7); cf. şi pridădi „a da, a preda” (3571). pro- a fost atestat într-un cuvânt împrumutat din slavă: proslăvi (şi a se 31715-16,42722,73712 etc.). răz-/ră- este rareori prezent în verbe derivate de la alte verbe ca: rrăzfira „a sparge, a risipi” (2774-5), răgloti (ase ~ ) „a se oşti, a se pâlcui” (21720-21)185 186. s- apare într-un verb ca: scupărals6 „răscumpăra” (79722-23). stră- a fost întâlnit în: strămuta (ase ~ ) „a se ruşina” (27718-19)187 188. Şi în cazul prefixelor constatăm posibilitatea unei ierarhizări, în funcţie, în primul rând, de frecvenţa înregistrării formaţiilor prefixate. Pe primul loc, cu o frecvenţă mare, se situează ne-. Pe locurile următoare se plasează prea- şi în-, în rândul derivatelor cu prea-/pre-, multe (sau aproape toate) sunt formate prin calc după cuvinte vechi slave/slavone în a căror structură intră pre-189 (de exemplu, preagreşire după pregresenije-, prealăcui, după prebyvatv, preanota după preplavati etc.). O particularitate a limbii vechi, pe care textul PH o reflectă foarte bine, este prezenţa în număr foarte mare a unor cuvinte fără prefixul în-/îm-190: bogăţi (41716, 53722), dereptare (14719), cungiura (49711, 7874-5), mulţi (a se ~ ; 79724, 118715 etc.), noi (=înnoi) (3374), tinde (50714, 89714), toarce „a întoarce” (9720, 8772), veseli (a se ~ ; 15722-23, 80714), vechi „a se învechi” (471, 41711-12) etc. Alături de aceste exemple semnalate de noi uneori apar şi cuvinte care prezintă pe în-191: înderepta (62726, 77712-13), încungiura (101722), întinde (4875-6 etc.), întoarce (14716 etc.). Cât priveşte originea prefixelor semnalate, cele latine (a-, des-, în-, pre-, s-, stră) sunt mai numeroase faţă de cele slave (ne-, prea-, pri-, pro-, răs-). în schimb, cele mai frecvent întâlnite sunt prefixele slave ne- şi prea-, urmate de unul latin: în-. Derivarea regresivă este un procedeu foarte rar întâlnit în PH (ca şi, de altfel, în toate textele vechi192). Prin derivare regresivă se obţin noi substantive, de regulă 184 Vezi şi DHLR, II, p. 361-363; Rodica Ocheşeanu, Prefixele superlative în limba română, în SMFC, I, p. 33. 185 în legătură cu alte derivate cu răs-, vezi Gh. Bulgăr, Prefixul răs- în limba română, în SMFC, I, p. 17-18. 186 In legătură cu originea acestui cuvânt vezi FC, II, p. 219. 187 Vezi, în legătură cu originea acestui cuvânt, DHLR, II, p. 482. 188 Vezi explicaţia marii frecvenţe a derivatelor cu ne- în ILRLV, p. 219. 189 Vezi şi FC, II, p. 197-198; Rodica Ocheşeanu, op. cit., p. 34-35; Vasiliu, Dericare Coresi, p. 257. 190 Vezi şi DHLR, II, p. 350, 353-357. 191 în legătură cu dubletele prefixate şi neprefixate în limba română, vezi Flora Şuteu, Prefixul în-Hn, în SMFC, II, p. 54—60. 192 Cf. cele spuse în ILRLV, p. 220-221. 72 abstracte, şi, rareori, verbe. Am întâlnit astfel pe: ceartă s. (6978), dosadă s. „ocară” (71715), grai s. (11771), nevoi vb. (8074), pârră s. (572), spoveadă s. (8675, 123711), voroavă s. (13723)193. Compunerea194 Numărul cel mai mare de cuvinte obţinute prin acest procedeu îl dau substantivele. Urmează, în ordine descrescândă, adjectivele, verbele şi adverbele. Pronumele sau conjuncţiile compuse sunt mai rare, 1. Substantive compuse a) formate din două substantive (unul putând fi de origine verbală): batere- gioc (6771-2), legi-călcare (3179), a-legiei-călcătoriu (30710, 105721-22 etc.), lege-dătătoriu (6721-22), a-legiei-frângător(iu) (20717-18), a-legeei-păşitor „care nu respectă, ignoră, violează legea” (32712) etc. b) formate dintr-un adjectiv şi un substantiv: bunră-frumseţe „bunăcuviinţă” (2171), bunră-dereage (65716), bunră-voie (43720-21). c) formate dintr-un adverb (locuţiune adverbială) şi un substantiv. Adverbul/locuţiunea poate fi antepus/antepusă: în-gios-arrucat (123716) sau postpus/postpusă:/âcăfor-rew195 196 „nelegiuit, ticălos” (28716-17). d) formate dintr-o prepoziţie (sau două) şi un substantiv: fără(de)lege (63715, 113715 etc.), fără-de-legit „om nelegiuit” (32713-14, 4378-9), fără-de-legitor „om nelegiuit” (1978-9), fără-de-mente „lipsă de înţelepciune, neînţelepţie” (57v/17). 2. Adjective compuse Semnalăm câteva adjective în structura cărora intră un substantiv (sau două), precedat sau nu de prepoziţii/locuţiuni adverbiale sau articole genitivale: a-legiei- călcătoriu}96 (35714—15), fără-de-mente (64717-18, 7972 etc.), în-lung(u)-răbdătoriu (7374-5, 122710 etc.). 3. Pronume compuse Semnalăm în această categorie pe oarecinre „cineva” (74710-11). 4. Verbe compuse Cele mai frecvent întâlnite creaţii de acest tip sunt alcătuite dintr-un adverb (bine) şi un verb: binre-face (41724-25), binre-grăi „blagoslovi” (38713, 115725-26 etc.), binre-îngădui „a-i plăcea, a se simţi bine” (20715), binre-vesti (34713-14, 55718), binre-vrea „a binevoi” (124726) etc. 5. Adverbe compuse Numărul adverbelor compuse nu este mare. Ele sunt alcătuite din două adverbe, un numeral/adverb şi o prepoziţie sau două: depreunră „împreună” 153 Vezi DEX s.v. voroavă. 194 în legătură cu formarea de cuvinte noi prin compunere, vezi FC, I. 195 Pozi(ia elementelor componente se explică prin urmarea modelului slav (tvorşstyş z.loţ). 196 Cf. mai sus acelaşi cuvânt compus utilizat ca substantiv. 73 (24722, 32713 etc.), necedănră „niciodată” (80711), oarecându „cândva” (8717-18, 77726). 6. Conjuncţii compuse în afara unor conjuncţii cunoscute şi în aspectul actual al românei literare, ar fi de semnalat conjuncţiile: mainte de ce nu (4879-10, 33710-11), derep ce (7714, 108710 etc.). După parcurgerea listelor de mai sus se impune să fie reţinut, în primul rând, faptul că cea mai mare parte a exemplelor noastre (substantive, adjective, verbe) reprezintă calcuri după corespondentele slave (slavone). Este vorba de substantive ca: bunră-voie (după blagovoljenije), fărâ(de)lege (după bezakonije), lege-câlcare (după zakonoprestcţplenije), lege-călcător (după zakonoprestqpîniku), lege- dătătoriu (după zakonodavicî), adjective ca: fărâ-(de)-mente (după bezumije), verbe ca: binre-face (după dobrosutvoriti), binre-grăi (după blagosloviţi), binre- îngădui (după blagougoditi), binre-vesti (după blagovestiti), binre-vrea (după blagovolitî) etc. Explicaţia este, ca şi în alte texte vechi ale epocii, influenţa exercitată de textul slavon al psaltirii care a fost tradus în româneşte şi ulterior transmis printr-o serie de copii. Ceea ce este caracteristic textului PH este frecvenţa relativ mare a apariţiei celor mai multe din compusele semnalate. Schimbarea categoriei gramaticale (conversiunea)197 Procedeul formării de cuvinte noi prin trecerea de la o categorie gramaticală la alta este destul de răspândit în paginile PH. Ne aflăm, în general, în faţa aceloraşi procedee întâlnite şi în alte lucrări contemporane. 1. Forme verbale cu valoare de substantiv198, adjectiv şi adverb Textul PH oferă un număr mare de substantive provenite din infinitive. Semnalăm mai jos numai câteva dintre acestea, şi anume pe cele care prezintă o frecvenţă mai mare în textul PH, sensuri mai speciale, sau sunt formaţii necunoscute aspectului modern al românei literare: amisţuire „scăpare, salvare” (39713, 6076), arretare: „învăţătură” (13722), blăznire „greşeală, rătăcire” (4175-6, 119715), celuire „înşelăciune, viclenie” (25721, 28711-12 etc.), cruţare „milostenie” (34722, 108721 etc.), descumpărare „răscumpărare” (1477-8), luminrare „lumină” (77710), ponosluire (976, 1772-3 etc.), scoatere „mântuire” (2710, 8722-23 etc.), urdzire „bază, temelie” (116717)199 etc. 1,7 Problema a fost discutată şi în ILRLV, p. 224-226, unde există exemple atât din PH, cât şi din alte texte vechi. 198 Referitor la această problemă vezi Elena Carabulea şi Magdalena Popescu-Marin, Exprimarea numelui de acţiune prin substantive cu formă de infinitiv lung şi supin, în SMFC, IV, p. 277-333. 199 în legătură cu prezenţa acestor formaţii în limba literară a epocii, precum şi pentru semnalarea altor cuvinte de acest fel, vezi ILRLV, p. 224. 74 Foarte numeroase sunt şi substantivele provenite din participii sau supine. De regulă, ele se încadrează la neutru, rareori la masculin. Există însă şi destule cazuri în care aceste creaţii au formă de feminin. Mai rar se întâlnesc dublete aparţinând la două genuri: agonisită (62v/6; de agonisită „de locuit”, 94721 etc.), aplecat „copil înţărcat” (113721), arsă „jertfă” (1571, 54722 etc.), cumplit „sfârşit” (774—5, 3378), despus „putere, autoritate” (12576-7), dzisă „vorbă, sentinţă, judecată” (103722, 107726-10771), greşit „păcătos” (7718, 122717 etc.), ieşit „ivire, apariţie” (9971, 53718 etc.), şi ieşită (89712), porâncită „lege, ordin, poruncă” (8579-10 etc.), proidit „pribeag” (8075-6), ustenită „trudă, muncă, osteneală” (77718, 9379-10 etc.), şi ustenit (20722 etc.)200. Există şi exemple de participii folosite ca adjective, din care am reţinut pe: neapărat (34716), proidit „străin, nemernic” (102721 etc.), rruşirat (64726), vihorit (93719) etc. 2. Adjective cu valoare de substantiv201 PH oferă destule exemple de acest fel. Am ales câteva dintre ele pentru exemplificare: blând s.m. „om blând” (12571), derept s.m. „om care nu face rele, nedreptăţi” (79719) şi dereaptă s.f. „mâna dreaptă” (10176), grasu „grăsime” (5376, 62712), dar şi gras „omul cel gras” (18721), rrece „ruşine”202 (34711, 5876 etc.), sătul „belşug, abundenţă” (3073)203 etc. 3. Adverbe cu valoare de substantiv Categoria aceasta este slab reprezentată în textul de care ne ocupăm. Semnalăm, din exemplele care prezintă interes, pe: aproape „semen” (975), afund „adâncime” (53713-14, 58718 etc.) şi destul „îndestulare, belşug” (23713)204. 4. Adjective folosite ca adverbe Cel mai interesant exemplu de reţinut este cel al lui puţinei (31714 etc.), foarte des utilizat în mai toate textele vechi205. Ca şi în alte texte vechi206, ponderea cea mai mare o deţin substantivele provenite din infinitive şi participii, precum şi adjectivele provenite din participii. Procedeul creării unui substantiv (de cele mai multe ori exprimând noţiuni abstracte) dintr-un infinitiv (lung) sau un participiu este cel mai la îndemână mijloc pe care îl au traducătorii unui text în epoca veche. Este motivul pentru care îl folosesc din plin, uneori chiar mai mult decât ar fi necesar. Nu înseamnă însă că printre creaţiile semnalate de noi nu există şi unele care acoperă noţiuni concrete: ele sunt însă minoritare. 200 Cf. şi ILRLV, p. 225. 201 Vezi Ioana Diaconescu, Substantivarea adjectivului în limba română, în SMFC, III, p. 197-218. 202 Vezi DHLR, II, p. 292. 203 Pentru alte formaţii de acest fel, vezi Marin, Compunerea şi schimbarea categoriei gramaticale în PH, p. 215-217. 204 Vezi Marin, Compunerea şi schimbarea categoriei gramaticale în PH, p. 220. 205 ILRLV, p. 226. 206 ILRLV, p. 224-226. 75 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Textul PH pune o serie de probleme editorului. Este vorba, în primul rând, de găsirea celei mai potrivite soluţii pentru transcriere. Am avut de ales între o transliteraţie, mai mult sau mai puţin riguroasă, şi o transcriere interpretativă. Prima soluţie, într-un fel mai comodă, nu este de natură să ofere cercetătorilor şi, în general, cititorilor un text coerent, ci numai o transpunere în alt sistem ortografic, cu utilizarea a tot felul de semne diacritice şi reţinerea, eventual, a unor slove chirilice polifone sau cu o valoare mai greu de precizat. Este motivul pentru care am considerat că este mult mai profitabilă o încercare de interpretare a valorii slovelor chirilice întâlnite în PH, cu toate riscurile la care ea este supusă. încercarea noastră este menită, pe cât ne va fi posibil, să pună în lumină limba textului, în care există o varietate de particularităţi fonetice. întreprinderea aceasta nu a fost deloc uşoară. Am avut de rezolvat, în primul rând, dificultăţile generate de un text în scriptio continua, care ne-a pus uneori probleme de segmentare, un text plin de greşeli şi omisiuni. în al doilea rând, textul PH, scris la începutul secolului al XVI-lea, reflectă greutăţile întâmpinate de scrib, din cauza unei tradiţii româneşti mai puţin îndelungate. Se adaugă la acestea din urmă, din cauza modelului slavon urmat în traducere, o serie de greutăţi legate de unele deprinderi ortografice mai bine fixate, graţie textelor originale folosite. Toate problemele legate de factorii amintiţi se complică, dacă ne raportăm şi la „fantezia” grafică a copistului. Avem, aşadar, în faţă un text cu o grafie lipsită de consecvenţă, greu de descifrat nu o dată, dacă nu chiar imposibil de descifrat pe alocuri. Trebuie să afirmăm cât se poate de clar că, din motivele mai sus expuse, nu putem considera că soluţiile la care am apelat în unele situaţii sunt perfecte. Ele sunt perfectibile, ceea ce înseamnă că noi oferim o ipoteză de lucru, care poate fi oricând înlocuită prin alta, avansată de un cercetător mai avizat. Câteva cuvinte despre segmentarea textului. Pentru a uşura parcurgerea şi cercetarea PH, am considerat că este utilă o demarcaţie clară între un psalm şi altul. Din acelaşi motiv, textul fiecărui psalm a fost prezentat pe versete, după ediţia Septuagintei, împărţire făcută şi de I. Bianu în ediţia Psaltirii Scheiene'. Cifra care corespunde fiecărui verset, inexistentă în PH şi introdusă de noi, a fost culeasă între paranteze în stânga rândurilor. Am scos din text titlurile psalmilor şi cifra corespunzătoare, notată, de regulă, în afara textului, pe care le-am plasat în fruntea fiecărui psalm, la locul cuvenit. 1 Vezi Psaltirea Scheiană (1482), ms. 449 B.A.R., publicată de prof. I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. Tomul I. Textul, în facsimile şi transcriere cu variantele din Coresi (1577). Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1889, p. X1V-XV. 76 Ori de câte ori există o lacună mai importantă în text am marcat-o prin croşete: <...>. Tot astfel a fost semnalată absenţa unui singur cuvânt. Dacă parcurgerea PH sau a altor versiuni contemporane ale psaltirii ne-a putut oferi o informaţie cât de cât acceptabilă despre un cuvânt omis de copist, el a fost notat între croşete. Omisiunile unor slove, extrem de numeroase în PH, au fost semnalate, când lucrul a fost posibil, utilizându-se tot croşetele, între care a fost plasată slova (slovele) lipsă: sp<ă>l, ladele, deptul, înri etc. Trebuie spus că aceste întregiri au fost făcute în spiritul normei textului. Parantezele drepte au fost rar folosite de noi în text. De regulă, cuvintele repetate de copist din neatenţie au fost reproduse o singură dată, cu menţionarea în note a situaţiei din text. La fel am procedat cu repetarea unor silabe în interiorul cuvintelor. între paranteze drepte am trecut, în primul rând, fragmentele mai mari sau mai mici ale textului care reprezintă, de obicei, adaosuri şi nu-şi găsesc justihcare în locul unde au fost întâlnite. Cu totul excepţional am notat între paranteze drepte cuvinte sau slove parazitare a căror prezenţă ar putea justifica o altă interpretare decât cea adoptată de noi: izbavift] ei (27723) etc. Greşelile copistului: înlocuirea unei slove cu alta, cumulul de slove prin care se notează un fonem, cuvintele neobişnuite etc. au fost semnalate în notele din subsolul paginilor. Cuvintele adăugate ulterior de copist deasupra rândurilor sau în afara textului, în spaţiul liber, de regulă în dreapta, în stânga sau în josul paginii, au fost introduse în text, menţionându-se acest lucru în note. Slovele omise iniţial de copist şi adăugate ulterior (de el sau de altcineva) peste rânduri sau în afara textului au fost introduse la locul lor, fără vreo menţiune, dacă nu au fost întâlnite probleme speciale, când am făcut precizările necesare în notele de subsol. Slovele suprascrise au fost coborâte la locul potrivit, cu excepţia celor finale care au fost coborâte în rând şi culese cu caractere cursive. în exemplele din note slovele suprascrise au fost coborâte în rând şi subliniate (la fel am procedat în exemplele scrise cu slove chirilice care apar în textul studiului lingvistic). în situaţiile în care există un cuvânt slavon, în locul corespondentului românesc, el a fost păstrat în text. în notele de la subsolul paginilor am semnalat prezenţa unor slove (sau cuvinte) uitate în text, precum şi cazurile în care copistul a scris iniţial uri grup de slove, un cuvânt sau mai multe (aparţinând uneori textului slavon tradus) asupra cărora a revenit şi le-a şters. Tot acolo am semnalat unele particularităţi cum ar fi absenţa textului pe rândurile 1-4 de pe fila 42 verso, grafiile susceptibile de o anumită interpretare sau de interpretări diferite, explicaţii referitoare la dispoziţia unor titluri ale psalmilor (sau ale cifrelor respective), prezenţa unor cuvinte slavone în text, pentru care am indicat corespondentul românesc. Menţionăm că în transcrierea cuvintelor slavone din textul PH, din studiul filologic şi din cel lingvistic, am aplicat regulile de corespondenţă general utilizate2. în notele care însoţesc textul am reprodus cuvintele slavone cu chirilice. Aşa cum am afirmat, dificultăţile cele mai mari ni le-a pus descifrarea valorilor unor grafii. Există slove a căror valoare este, de regulă, clară. Ne referim 2 Vezi Al. Rosetti, 1LR, p. 71. 77 la slove ca: A,B,B,r,A,>K,3,s,A,A/i,N,n,p,c,T,m,<|>,x,it,uj,H,i|j, pe care le-am redat prin literele corespunzătoare ale alfabetului latin utilizat în scrierea limbii române (sau, în cazul slovei ip, prin grupul de litere şt), cu precizarea că k şi r înainte de e şi i au fost notate, conform regulilor ortografice în vigoare, prin ch, gh, iar pentru h şi u, în aceleaşi situaţii, am utilizat secvenţele grafice ce, ci, ge, gi. Slova *, folosită rar în text apare, de regulă, în locul slovei a cu care a fost confundată şi are valorile [ia] şi, cu totul excepţional, [e]: TtM-hAovfttCK'h (=tăniăduiascâ, 43721-22), iWMrtC’Yttipf (=miluiaşte, 103721), mtpYtf (=târiia, 84725), c;r (=se, 771) etc. Cu totul rar ea se întâlneşte în cuvinte ca: np-kAURNApHH (41720) sau wcknah (32725), unde are valoarea vocalei centrale [î], grafie influenţată de cea a etimonului slav. Tot atât de rar ea este folosită cu valoarea [ă]: caabk (7276), NAcmiiBHpii (3675-6), askSs’h (376). Fiind vorba de puţine exemple, ori de câte ori am întâlnit slova Npi> (87713 etc.), ^miNuo (7573 etc.), în care am transcris cele două slove prin ă (pănră, întăniu), conform realizării [ă] a fonemului (notat după p, respectiv după t) în graiurile actuale de tip moldovenesc. Există în PH şi numeroase exemple în care i» sau b apar în locul vocalelor [a], [e], [i], [o], [u]: ict (=ca, 12476), ivhpm'b (=partea, 22721), ^ocmhtf (=fost-au, 22716), ce Bop (=se vor teame, 105717-18), mea A/wpt (=cel mare, 3578), XCAfAHmkCh (=hulite-s, 63720), H-hNcnrfe (=cinstea, 4172), n’tp'ENiMmEA (=porâncitele, 10972, primul t), Kis'Bi'wckAt (=cuviosul, 2679, primul ier), ^nrhpeKA {-întureca, 117722), nocmpt (=nostru, 12376), BocTpi» (=vostru, 59718) etc. în cele mai multe cazuri de acest fel i» şi b au fost notate între consoane şi rareori la finală absolută, în toate situaţiile de acest fel am restabilit în text vocala nenotată de copist şi am semnalat în note grafia întâlnită. Mai dificilă este interpretarea valorii ierurilor care apar în formele de plural ale lui cuvânt: KCAfETnimEAE (1074-5), KtfBBHm'bAE (26716) etc. în majoritatea atestărilor de plural ale acestui cuvânt (42) apare un e. Exemplele cu ieruri sunt minoritare (7). Este deci foarte probabil că în aceste exemple ierurile notează o vocală palatală [e] (sau [i], mai puţin probabil o vocală centrală, ca în formele de singular). Ierul mare din chan'bkb (19721) pune de asemenea probleme: el ar putea nota pe [i] sau pe (î). în interpretarea acestor cuvinte am ales soluţia care ni s-a părut mai potrivită, semnalând în notele de subsol grafia din text. Probleme complicate apar şi în interpretarea unor cuvinte ca: bunru, fânru, linru, unru scrise uneori cu un ierul mare sau mic la finală, în locul lui V sau oy: BtfNp’h (10573), EoifNpt (62723), ^.ip-u (123725-26), ahnPt> (9473), tfp-B (55726). în asemenea exemple trebuie stabilit dacă ierurile au valoarea zero sau [u]. Rotacizarea lui [n] intervocalic în cuvinte de acest fel presupune existenţa într-o etapă veche de dezvoltare a limbii române a unui [u] final. Problema care se pune este dacă grafii ca cele amintite, cu un ier final, presupun obligatoriu prezenţa unui [u] sau [y] final sau avem a face cu forme prezentând vocala velară amuţită. Pentru prima posibilitate pledează numeroasele exemple din PH cu tf/oy final după un grup consonantic sau după consoană simplă, precum şi cazurile de notaţii de tipul Hocmpi» 0=nostru, 12376), BocTpi (=vostru, 59718), în care este clară valoarea [u] a ierului mare. Nu putem totuşi afirma cu certitudine că în toate exemplele ierurile finale notau un element de timbru [u], aşa cum nu este obligatoriu ca slovele finale să noteze întotdeauna în PH un segment de tip velar3. Mari dificultăţi de interpretare pune slova -t. Ea apare în cuvinte în locul unde ar trebui să existe un diftong de tipul [ea]: a^a^mae (=dealurile, 9978-9), B-kKOAtf (=veaculu, 576), nA^Kt (=pleacă, 6071), a^eae (=dealele, 12075), N'fewA (=neaoa, 12476) a^P^ota (63724) etc. Argumente în favoarea interpretării slovei •k ca diftong şi în alte cuvinte sunt constituite de notaţiile cu care -fc alternează în text, 3 Vezi Avram, Grafia chirilică, p. 43. 79 a, de regulă după consoane dure sau în poziţie „dură”: 4>aue£H (12478-9), AipAirbmb (2771), hea^ka^ckii (113711, alături de: NEA»KA4cKb, 113722-23) etc. Există însă situaţii clare în care 4 corespunde fonemului /e/ : np4 (=pre, prepoziţie, 578), moAmt (=toate, fem. pl., 5721), AvbNpe (=menre, 3477, scris, de regulă, A\ENpe), unele forme pronominale atone ca: m4 (7875) etc. sau notează pe [g] în KAEBCT'bACKt, (10874-5) etc. în general am restabilit diftongul [ga] în exemplele în care prezenţa lui este certă şi am notat pe [e] în celelalte cazuri, în care el ar fi trebuit să apară, cu trimiteri la grafiile din text. Nu o dată interpretarea noastră a reprezentat una din cele două soluţii posibile: [ga] sau [e]. O menţiune specială pentru 4 sub accent în poziţie metafonică. Am transcris în aceste cazuri pe 4 prin ea, fără să excludem posibilitatea ca în asemenea exemple să avem a face cu un [g]: M-bpe (50720) a fost transcris ceare, cA\ep4i|iE (12379) a fost transcris smereaşte etc. Tot prin ea a fost transcris diftongul rezultat în urma coarticulării pronumelui reflexiv/personal cu auxiliarul de perfect compus: 4bYen4h (=învie-ne-ai, 72722), t4h AppEmAmfc’ (=te-ai arretatu, 121711-12) sau cel prezent în poziţie “dură” sub accent: HcnumlcnA (96714). Argumente pentru această interpretare au oferit şi grafii de tipul: KAEBET-bACKb (10874-5) sau moKAurnitfAMAtf (120726) etc. în care este evidentă prezenţa diftongului [ga]. Probleme dificile (uneori de nerezolvat) pun notaţiile diferite, în poziţii similare, eventual în aceleaşi cuvinte. Astfel 4 notează în PH, aşa cum am arătat, atât diftongul [ga], cât şi vocala [e]. La fel, e notează, de regulă, un [e], dar şi, uneori, pe [ga]. în consecinţă, dacă în cuvinte de tipul GEcbpEHH, a4ue etc., prezenţa lui [ga] sub accent în poziţie metafonică este posibilă, ceea ce justifică interpretarea lui 4 drept [ga] (interpretare dată de noi), e scris în aceleaşi cuvinte, urmat de [e] în cealaltă silabă: becepehh, aeue etc.poate fi interpretat ca [e], ceea ce reprezintă rezultatul evoluţiei fireşti a lui [ga] > [e]4. Nu este exclus însă ca scribul PH să fi notat prin e un diftong, aşa cum se întâmplă în alte cazuri, unde [ga] este obligatoriu: AEpenm’b (=dereaptă, 92719), n-bNpE a\a (=pânrea mea, 35718), M'bpecKb (=mărească, 34716) etc. în ceea ce ne priveşte, am preferat să transcriem beserici, lege etc., în situaţiile în care aceste cuvinte sunt scrise becepemu, aeu’e etc., şi beseareci, leage etc. când apare un 4 în grafia aceloraşi cuvinte: bec4pehh, a4ije etc. Cât priveşte slova 4 din formele pronominale neaccentuate reflexive sau personale de acuzativ (cum ar fi m4, 7875), alături de numeroase exemple cu a sau e, ea a fost echivalată cu e. în pronumele şi adjectivele posesive feminine: a\4 (60711), a\4a6 (475), 4 a fost transcris prin ea. în alte situaţii când slova 4 ar putea fi interpretată fie drept [ga], fie drept [e], am optat pentru soluţia care ni s-a părut mai bună şi am semnalat în notele de subsol grafia cuvântului. 4 Cf. DHLR, I, p. 61-64. 80 Mai neobişnuite sunt exemplele în care notaţiile cu 4 apar în locul celor cu a, cum ar fi, de exemplu: KiNT-kpe (40713) etc. în asemenea cazuri am restabilit în text pe a şi am semnalat grafia neobişnuită în subsolul paginilor. Dificultăţi similare sunt legate de interpretarea valorii slovei a. Ea este prezentă în cuvinte în care trebuie interpretată ca [ia] sau [ga]: nrrtpHA (=tăriia, 50711), BiALtd (=viiaţa, 122724), TEAArh (=teleagă, 6574), a (=ea, 8775) etc. Prin ea a fost transcris diftongul rezultat în urma coarticulării pronumelui personal/reflexiv cu auxiliarul de perfect compus; MoymAmoyAHAH ([=mutatu-me-ai, 3717-18) etc. Sub accent sau în poziţie metafonică a a fost transcris de noi prin ea: ii6Aeaehk>phh (=feciorii, 99722), ^hak» (=?/«/?(«, 104719), tţHNpio (=(inru, 109717) etc. în asemenea cazuri am restituit în text forma aşteptată a cuvântului, cu o sau u, şi am semnalat în note grafiile respective. Numeroase sunt şi grafiile cu o (w) sau ow în locul celor care notează diftongul [oa]: waaenph (9973), rAomb (21721), mopHe (8772), NowcTpe (110726), alături de frecvente grafii cu oa/wa: moAme (3673), mwAme (9675), CKwame (10872), ckoacc (100719) etc. în asemenea cuvinte am restabilit în text diftongul oa, semnalând în note grafiile întâlnite. Un argument în plus pentru interpretarea noastră l-a constituit prezenţa unor notaţii greşite, „hipercorecte”, ale unui copist obişnuit să noteze o/w în locul lui oa / wa: HOAnuH (=nopţi, A1122) etc. M^i rar, diftongul [oa] a fost notat prin oy: coype (=soare, 62713). Formele accentuate de dativ ale pronumelor personale de pers. 1 şi 2 plural apar scrise, de regulă, how (8717 etc.), bow (5472). Aşa cum am arătat, slovele o şi 81 w notează de cele mai multe ori vocala [o]. Nu puţine sunt însă exemplele în care aceleaşi slove apar în locul diftongului [oa]. în consecinţă, interpretarea lui now, bow poate fi noo, voo, sau noao, voao. Către a doua soluţie ne-ar putea trimite şi prezenţa unor notaţii ca noa (3874), nwa (37711), boa (69710), interpretate de noi drept noa, voa, precum şi noaw (379), nwaw (39724). în textul PH am preferat să transcriem pe now, bow prin noo, voo. t sau e la început de cuvânt sau la început de silabă după vocală a fost transcris prin ie, conform rostirii actuale şi conform convingerii noastre că în exemple ca: euJH (=ieşi, 5575)s, nwn'hecKb (=pipâiesc, 9977) etc. nu exista posibilitatea prezenţei unui e, precum şi conform tradiţiei scrisului vechi românesc, prin care [ie] în asemenea situaţii era notat prin t/e. în paradigma verbului a fi, e iniţial a fost notat, conform regulilor ortografice în vigoare, e: eipn (=eşti, 9717), epA (=era, 13716) etc. Am notat însă e, şi nu ie, în câteva exemple izolate în care copistul a notat «/ie în locul vocalei e: MKHpe (fimenre, 45725), BeuiMVeunvbrtop'h (=veşmentelor, 114723), cbÎ6ntîs’ (=sventu, 81726), cmkhitici|jh (=smenteşti, 35720), ^nîeceuiH (=împeseşi, 50719). Slova 4 a fost transcrisă î, în, îm, n, m, în funcţie de contextul în care apare şi conform normelor ortografice actuale: ^aabaii (=îmblă, 873), 4.B'hiviimoi{-phi {=învăţături, 10377-8), *iiaio (=împlu, 104719), co^p^aV (=sunrulu, 5710-11), AxoifAVB^pe (=mumânre, 17713), wproA^eAt (=orgoanele, 11673), cmpt^BV (3711) etc. în unele cuvinte, înainte de labială, au fost notate deopotrivă nazalele [m] şi [n]: K'kAmi'n (113711) şi K'hHnHH (5374-5), cmp^EH (46712) şi cmpiNEH (2175) etc. în toate exemplele de acest fel am transcris consecvent m, considerând că ne aflăm în faţa unor notaţii aproximative ale nazalelor. Ne întemeiem, în plus, pe imposibilitatea articulării înainte de labiale a unei consoane ca n. In cuvinte ca: noycTUHHBe (=pustinie, 8379), koybihwuiîh (=cuvinioşii, 122715), am notat un i după n, pentru a sublinia caracterul „moale” al consoanei respective, confirmat de alte atestări ale celor două cuvinte: ntfcmhiNHeit (5377), KOVfBHHHWUJHAOp (67721)5 6. Slova 0, care notează fonemul Itl, a fost transcrisă prin t: ka^hcaiva (-catisma, 59723), «•Apis’Als’H (=Tarului, 61715) etc. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu scrierea unor cuvinte împrumutate din slavonă. Ne referim la sl. aab (rom. iad) reprodus ca atare de copist. Am considerat în aceste exemple că avem a face cu o simplă grafie explicabilă prin influenţa grafiei slavone şi l-am interpretat pe a din acest cuvânt drept ia: aati (=iadu, 4720) etc. în exemplele în care apar, accidental, slove duble (AA,BB,ee,ow,oo,HH, *n etc), a fost scrisă o singură vocală sau consoană, cu excepţia lui nn, notat pe alocuri cu o anumită consecvenţă într-un cuvânt ca annhh {-arinii, 8473 etc.). Am transcris prin 5 e alternează uneori în scris, în asemenea cuvinte, cu k: kujhuih (37716) şi chiar: lervnmoyA (115722). 6Cf. DHLR, II, p. 119-120. 82 rr pe pp care, alături de un anumit tip de slovă (^), ar putea nota un [r]: pp-hcunu (=rrăsipi, 44716-17), ţT»cT»pHmii(=raîsân7, 9279), mapptfAb(=tam//, 179-10) etc. Succesiunile de slove ai» şi pi» au fost transcrise îl, îr sau ăr. cmAtm» (=stâlp, 82711), Bp'bmocb(=vârfcw, 4715), Kp'hmoAApio (=cărtolariu, 3878), wpi>mBA (=jărtva, 377) etc. Succesiunea de slove Va, ha a fost transcrisă iia: rp%HA (=grăiia, 116716), niAmpi» (-piiatră, 116723) etc. Slovele finale suprascrise şi susceptibile a fi urmate de un i sau un u au fost coborâte în rând şi culese cu caractere cursive. Cuvintele de tipul pace, toată etc. cu consoana (care precedă vocala finală) suprascrisă: nan (11275), moam (10775) etc. au fost transcrise: pace, toată etc. după norma textului. Cuvintele abreviate au fost întregite tacit: eacbenTe (-blagoslovenie, 16713), EÂcBţcKOY (=blagoslovescu, 121721), amhaVh (=Domnului, 22v/25), amiiseV (=Dumnedzeu, 679), ax*> (-duh, 86714), ihai» (=Israil, 124713), cbtV (=svântu, 98712), xcaVh (=Hristosului, 76710) etc. Aşa cum am mai afirmat, slovele suprascrise au fost coborâte în rând, iar cele finale, după care putea urma un [u] sau un [i], au fost culese cu caractere cursive, (în studiul lingvistic, în cel filologic şi în note, toate slovele suprascrise au fost coborâte în rând şi subliniate.) în legătură cu acestea din urmă trebuie să semnalăm o problemă mai dificilă de interpretare. Un exemplu de tipul: n'hMitHmovfA (87716) ar putea fi interpretat pământul sau, în egală măsură, pământulu (notaţiile cu la finala cuvântului, după consoană, fiind relativ numeroase). în ceea ce ne priveşte am optat pentru prima din aceste posibilităţi. Mai neobişnuite sunt situaţiile în care a fost suprascrisă o consoană, iar copistul nu a mai notat vocala următoare (identică cu cea cuprinsă în silaba anterioară; în unele cazuri nici consoana care urmează vocalei nu a fost repetată): choho^ah (=Sionului, 11676-7), ctului, 107724), n’hMNTc^AovfH (=pământului, 79722), aaeepVa^ (=adevărulu, 30720) etc. Notat între o consoană şi o vocală, tot în locul unui ier, a fost transcris prin ă în B’hfcovfA'h (=băsăul, 77722), AMNeâtfAtf (-Dumnedzăulu, 50726). Paiericul nu a fost notat când valoarea lui este zero: K'bHnHH (=câmpii, 5374), (=multă, 27717) etc. Punctuaţia textului, capricioasă şi neraţională, nu a fost respectată. Intervenţiile noastre în direcţia realizării unei punctuaţii modeme au urmărit să uşureze cititorilor, în general, şi specialiştilor, în particular, accesul la un text şi aşa destul de dificil din foarte multe motive. în ceea ce priveşte structura prezentei ediţii, menţionăm că textul PH a fost precedat de o listă bibliografică, un studiu filologic şi un studiu lingvistic şi este urmat de facsimile după fiecare filă a manuscrisului. Indicele exhaustiv de cuvinte, util pentru cercetători, redactat de Rovena Şenchi în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române cu mulţi ani în urmă, este inclus într-un volum care însoţeşte ediţia textului. 83 PSALTIREA HURMUZAKI -TEXTUL- DA VID PROROC ŞI ÎMPĂRATULUI CÂNTECU ŞEDEAREA1 lr Cânteculu întâie oară1 e (1) Fericatu e bărbatu/ carele nu mearse la svatulu necuraţiloru şi în calea greşiţilorulb ne2 stătu şi în scaunu pierdzătoriu nu şedzu, (2) ce în leagea Domnului e voia lui şi în leagea lui învaţă-se dzi3 şi noapte4. (3) Şi ft-va ca e arburele răsădit la izvorrituZ apeei, carle poamele sale dă-le în vreamea sa şi frundza lui nu va cădea şi toate5 cât va face dospi-va. (4) Nu e aşea6, necuraţii, nu e aşea, că e ca prahul cela ce-1 mătură vântul despre faţa pământului. (5) Dereptu acea nu voru7 învie necuraţii la giudeţu, nece greaşnicii în svatul pravednicilor. (6) Că şti Domnulu calea pravednicilor şi calea necuraţilor peri-va. Cântecul7b lui Davidu al doile / lv (1) întru carea8 şoptiră-se limbile şi oaminrii9 10 11 învaţă-se cu deşert? (2) Pristăniră împăraţii de pământu iw giudeaţeleuadunrară-se depreunră12 pre Domnul şi spre Hristosulu12b lui. (3) Rrupe-vrem legăturile loru13 şi lepăda-vem de la noi tarrul loru. (4) Carele viia în ceriu14 rride15-şi de ei şi Domnulu bătu-şi gioc lor. (5) Atunce grăi-va cătră-nşii16 cu mâniia sa17 şi cu băsăul său sminti ei. 1 Scris: wpv lh Scris: rpfiujHUHAwpfe’. 2 Cuvânt slavon; în româneşte: nu. 3 Scris: sî m. 4 Scris probabil Norimt. Altă lecţiune posibilă: noaptea. 5 Scris: moAnvfc. 6 Cuvânt adăugat peste rând. 7 Scris: B©wpts\ 7b Scris: KT»HTkK©\fAb. 8 Scris: napi. Altă lecţiune posibilă: care. 9 Scris: wiwi'^pHM. 10 Cuvânt slavon. în româneşte: şi. 11 Scris: uS’A’butA'h. 12 Scris: Afnp’fcoyNp'u. 12b Scris: xpcwAtf. 13 Scris: A©wpk\ 14 După acest cuvânt a fost scris şi apoi şters: n©. 15 Scris: ppHAt. 16 Ambele cuvinte au fost adăugate ulterior, marginal, în stânga. 17 în text: cam. 87 (6) <.. .> eu pusu sâmtu împăratu de la dinsu spre Sion, codrulu svântulu a lui. (7) Şi spuniu dzisa Domnului. Domnulu dzise cătră menre: „Fiiulu mieu eşti tu, eu astădzi născuiu-te. (8) Ceare18 19 20 21 de la menre de-ţi voiu da limbile partea ta, capetele pământului. (9) Paşte-i-veri cu toiagă22 de fierru, ca23 vas de oală fărrima-i-veri ei.” 2r (10) Şi // acmu, împăraţii, înţeleageţi24, învăţaţi-vă toţi giudecătorii pământului, (11) şerbiţi lui Dumnedzău cu frică25 şi vă bucuraţi cu tremuri. (12) Prindeţi învăţătură, se nu cându se va mâniia Domnulu şi veţi peri de pre calea dereptului. (13) Cându aprinde-se-va de sârgu băsăul lui, ferice e de toţi cari se vor nedejdi pri-nsul. Cânteculu26 27 lui David 3 Cându fugi de faţa Avesaloma21, feciorului său, şi dzise28: (2) Doamnele, ce se mulţiră dodeitori-mi ! Mulţi scoală-se pre29 minre. (3) Mulţi grăiescu sufletului mieu: nu e scoaterea lui de Dumnedzeu/ lui. (4) Iară30 tu, Doamne, sprejenitoriulu mieu eşti, slava mea şi rrădicu capu/ mieu. (5) Cu glasulu mieu cătră Domnulu chemaiu şi me audzi dentru codru/ svântu al său. 2V (6) Eu adurmiiu şi durmiiu şi sculaiu, că Domnulu spre/jenitu-me-au. (7) Nu me temuiu de unturearec de oameri, cei ce cădzură depregiur de menre. învii, Doamne, scoate-me, Dzăul mieu! (8) Că31 tu pierişi32 toţi <...> învrăjbiia menre în deşertu, dinţii greaşniciloru fărrimaşi. (9) A lui Dumnedzău iaste scoaterea şi spre oamenrii tăi blagoslovenia ta. 18 Scris: cno+io. 19 După acest cuvânt a fost scris şi apoi şters: ao^h. 20 Scris: smca . 21 Slova iniţială,4, a fost adăugată ulterior, marginal. 22 Scris: mo*n>. 23 Scris: kt,. 24 Scris: ^utAtuiuw. 25 Scris: «ţp'mKL. 26 Scris: KT»Hrn,kirts’A&\ 27 Genitivul slav al lui Avesalom. în româneşte: lui Avesalom. 28 Scris: shca. După acest cuvânt a fost scrisă cifra 3 (?), numărul psalmului. 29 Scris: npA-h. 30 Scris: *ph. 31 înainte de acest cuvânt a fost scris şi apoi şters a. 32 Scris: nVcpuuiH, după care a fost scris şi şters ev 88 Slava în svârşituZ cânteceloru33 Cântecu lui David 434 (2) Cându chemaiu, audzi-me, Dumnedzău dereptaţiei meale! întru bănatu lărgişi-me. Cruţă-me şi ascultă rruga mea. (3) Fii omenreşti, pănră cându grei mânioşi seţi? Dere

ce liubiţi deşertulu35 şi ceareţi menciurile? (4) Şi ştiţi că miră Domnulu cuviosulu său. Domnu//lu aude-me cându 3r chemu cătră-nsulu. (5) Mâniiaţi-vă, ce nu greşireţi36, de carile grăiţi într-înrimile voastre, într-aştemutele37 voastre milostiviţi-vă. (6) Giungheaţi jărtva dereţiei şi nedejdiţi pre38 Dumnedzeu. Mulţi grăieşcu: „Cinre va iuvi noao bunrătatea?” (7) Semnă-se spre noi luminra feaţeei tale, Doamne, dat-ai veselie întru înrima mea, (8) de rruada grâului, vinru şi untulu tău mulţiră-se. (9) în pace împreunrate39 adormu şi poposescu. (10) Că tu, Doamne, însuţi pre nedeajde mutatu-me-ai. în cap de dobândă Cântelui lui Davidu40 541 (2) Graiurile meale socoteaşte, Doamne, înţeleage42 chemarea a mea43. (3) Socoteaşte glasul rrugiei meale, împăratul mieu şi Dzăul mieu. (4) Cătră tinre me rrogu, Doamnele, demânreaţa, ascultă glasul mieu./ y (5) Demânreaţa sta-voiu înrainte44 între tinre şi voiu vedea, că Dumnedzeu ne2 veri fărădelege45 tu eşti. (6) Nu se va muta cătră tinre hicleanulu46, nece vor lăcui47 a-legiei- călcoători între ochii tăi. (7) Gilăluişi toţi făcătorii fărădelegiei şi veri piiarde toţi grăitorii menciunra. 33 Scris: K’hNm’hHEAopto. 34 Cifra a fost scrisă şi marginal, în stânga. 35 înaintea acestui cuvânt a fost scris as. 36 Scris: rpiunapEUH. 37 Scris: aitiEpiiNVimivk. 38 Scris: npti. 39 Scris: ^npEoyHpam-b. 40 Scris: A'kShiAfe’. 41 Cifră scrisă sub cuvântul precedent, cu un rând mai jos. 42 Scris: ^uiAtuc. 43 Scris: xeiwApîiAMA. Altă lecţiune posibilă: chemarea mea. 44 Scris: ^paHNT-k. 43 Scris: <ţi>pi>AMcuA. 46 După acest cuvânt a fost scris şi apoi şters: nemeceba. 47 Scris: aakVh. 89 (8) Bărbatul strâmbu şi prilăsteţ gunoseaşte-se Domnulu. (9) Iară48 eu cu mulţiia milostiei tale întru în casa ta şi me închinr49 cătră bereca49b svinte a ei tale în frica ta. (10) Doamne, du-me la dereptatea a ta prentru50 vrăjimaşii miei, îndereaptă între tinre calea mea. (11) Că nu e în rrostulu loru51 adevăr, înrima52 loru deşarta e. Mormântu deşchisu e grumadzul loru, că limbili sale celui ia. 4r (12) Giudecă53 loru, Dzăule, de cadză den cuge//tele sale, după mulţimea necurăţimeloru54 împege-i55, că te mâniiară, Doamni. (13) Şi se veseliră toţi câţi upovăiră spre tinre, în veaci bucura-se voru <...> întru ei; şi lăuda-se-voru cu tinre carii iubescu numele tău. (14) Că blagosloveşti dere

tulu, Doamne, că cu armele56 de bunră v cunrat-ai noi. Cântecul57 lui David 658 (2) Doamnele, nu băsăul tău afla menre, nece cu mânia ta căzni menre. (3) Miluiaşte59-me, Doamne, şi me vindecă, că neputincios60 sâmtu61, că se smintiră oasele meale. (4) Şi sufletul mieu sminti-se vârtos. Şi tu, Doamne, pără cându? (5) întoace, Doamne, şi mântuiaşte sufletulu mieu, scoate-me dereptu mila ta. (6) Că nu e în moarte carele a pomeni62 tinre; întru iadu cinre spovedi63-se-va? (7) Trudiiu-me cu suspinrulu mieu <şi> spăl în toate nopţi64 aştemutulu mieu; cu lacrămile meale patul mieu udu-lu. 4V (8) Sminti-se de băsău ochiulu mieu; / vechiiu întru toţi65 vrăjimaşii miei. 48 Scris: *pk. 49 Scris: ^Ktţ'Hp'b. 49bîn text: eepiKA. 50 Scris: np-feNmptf. 51 Scris iniţial: Autoy, apoi corectat în: Aopotf. în afara textului a fost scris: Atfp. 52 Ultima silabă a fost repetată de copist, din greşeală. 53 înaintea acestui cuvânt a fost scrisă slova t. 54 Scris: nikVp'uuHMtiAopV. 55 Urmează două slove puţin şterse. 56 Scris: ApM-faAt. 57 Scris: K'UNni-kK®\(A. 58 Cifră scrisă mai jos, marginal, în dreptul rândului 10. 59 Scris: maoy^uji. 60 Scris greşit: NtA\«\fmMH> miei; întoarce-se-vor şi sfii-se-vor vârtos currundu. Slava în svârşituZ Cântarea lui David 767 (2) Doamne, Dzăul mieu, pre tinre nedejdiiu68, <...> de la toţi ce me gonescu şi me mântuiaşte. (3) Se nu cumva rrapă ca leul sufletul mieu, nefiindu cinre a izbăvi, nece a scoate69. ' (4) Doamne, Dzăul mieu, au feciu acestea, au iaste nedereptate70 în mânrule meale6, (5) au dediu celor ce-mi deaderă rreu71, de se cadzu iată de vrăjimaşii miei <în> deşert. (6) <...> se mânre iată vrajimaşul sufletul mieu.// <...> 72 (4) <.. .> l deageteloru tale, lunra şi stealele73, carile tu le urdzişi. 5r (5) Ce iaste omulu, că-lu micşuraşi, sau fiiulu omerescu, că-1 socotişi? (6) Mai micşuraşi-1 cu puţin cu sama de înger, cu slavă şi cu cinste74 curaşi-l. (7) Pusu-l-ai pre38 lucrurile mânrulor75 tale. (8) Toate-ai plecatu suptu picioare lui, oile şi boii, toate5, încă şi vitele76 câpiloru77, (9) paserile ceriului şi peştii măriei trecu cărrarile măriei. (10) Doamne, Domnulu nostru, că e ciudat numele78 tău pre tot pământul. 66 Scris iniţial: AAyAmAoy, apoi corectat primul a în o. 67 Cifra este scrisă în afara textului, în stânga, în dreptul rândului 13. 68 Scris iniţial: neaokahioio, apoi primul io şters. 69 Scris: (2) Ispovedescu79-me ţie, Doamne, cu toată înrima mea; spuniu toate5 ciudele tale. (3) Mai veselescu-me şi me mai bucuru de tinre80, cântaiu numelui tău de sus. (4) Atunce cându întoarce-se-va vrăjimaş