PROBLEME DE LINGVISTICA GENERALA Voi. VI r-. ... ....... I ! " ’ > . A j ......... PROBLEME DE LINGVISTICA GENERALA Voi. VI EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA Str. Gutenberg 3 bis —București, sectorul VI 1974 Redactori responsabili: Acad. AL. GRAUR Acad. I. COTEANU S UMĂR Pag LUCIA WALD, Filozofia limbajului în opera lui James Harris ........................ 7 ION Z. CO JA, Pentru un punct de vedere lingvistic în problema originii graiului 17 IOANA PRIOTEASA, Economia lingvistică din perspectiva conceptelor struc- tură de suprafață și structură de adîncime........................................ 25 NADIA ANGHELESCU, Situații lingvistice și metode de cercetare..................... 33 VLADIMIR ROBU, Sintonematica ..................................................... 45 ELENA SLAVE, Conotația............................................................ 65 MARIANA TUȚESCU, Semantica, o teorie a limbajului................................. 83 AL. GRAUR, Se împrumută cuvinte împrumutate....................................... 95 EM. VA SIL IU, Propoziții negative și ,,atitudini epistemice’'................. 99 CONSTANTIN DOMINTE, Semnalele lingvistice în raport cu sistemul limbii . H7 ALEXANDRINA GRĂDINARU, încercare de delimitare contextuală a verbelor copulative în limba română....................................................... 129 C0NTENTS Page LUCIA WALD, James Harris5 philosophy of language........................ 7 ION Z. COJA, Concerning adopti’on of a linguistic standpoint in the question of speech origin............................................... 17 IOANA PRIOTEASA, Linguistical economy from the point of view of the con- cepts of surface structure and deep structurc.................. 25 NADIA ANGHELESCU, Linguistical situations and research methods 33 VLADIMIR ROBU, Syntonematics........................................... 45 ELENA SLAVE, Connotation............................................... 65 MARIANA TUȚESCU, Semantics as a theory of speech 33 AL. GRAUR, One borrows words also borrowed............................. 95 EM. VASILIU, Negative sentences and “epistemic attitudes”.............. 99 CONSTANTIN DOMINTE, Linguistic signals as related to the language Sys- tem............................................................ H7 ALEXANDRINA GRĂDINARU, Some remarks on a contextual delineation of the copulative verbs in the Romanian language .... 129 FILOZOFIA LIMBAJULUI ÎN OPERA LUI JAMES HARRIS DE LUCIA WALD în timp ce lingvistica secolului al XVII-lea are un predominant caracter filozofic sau teoretic, ca produs direct al raționalismului și al empirismului, lingvistica secolului al XVIII-lea apare ca o fază de sinteză și de tranziție, atît sub aspectul temelor abordate cît și al metodelor : gra- matici generale, dar pe baze inductive, cercetări teoretice dar și empirice, studiu descriptiv, dar și analiză istorică, comparație tipologică dar și genealogică. Alături de G. B. Vico în Italia și Condillac în Franța, un reprezentant ilustru al epocii este, fără îndoială, James Harris (1709 — 1780), din școala de la Cambridge. Lucrarea sa fundamentală Hermes or a Philosophical Inquiry Concerning Language and Universal Grammar (1751) a avut un larg ecou în epocă, fiind retipărită de patru ori în patruzeci de ani și tradusă în germană și franceză. Ca și alte lucrări contemporane, puțin discutată în cursul secolului trecut și în primele decenii ale secolului nos- tru \ ea este tot mai des luată în considerare în ultima vreme ca o lucrare de subtilă analiză descriptivă a limbii. Fundamentul lucrării lui Harris îl constituie tezele aristotelice asu- pra limbii, comentariile la ele și analizele efectuate de gramaticii antici și medievali, valorificate însă dintr-un punct de vedere modern și organizate într-un sistem unitar, într-o orientare în care empirismul este uneori con- trazis de puncte de vedere de inspirație neoplatonică. Ne vom referi, în cele ce urmează, la cîteva din problemele de filozofie a limbii tratate de J. Harris în lucrarea citată. De la primele pagini autorul arată că vorbirea poate fi analizată din două puncte de vedere : după unitățile care o compun sau după materie și formă. Primei modalități de analiză îi sînt dedicate cărțile I și a Il-a. Adoptîndu-se punctul de vedere al vorbitorului, se trece de la propoziție 1 Singurul studiu mai important e cel al lui Otto Funke, în lucrarea sa Sludien zur Geschichie der Sprachphilosophie, Bern, 1927, p. 5 — 48. 8 LUCIA WALD spre elementele ei componente. Dintre diferitele clasificări posibile ale cu- vintelor — formală, funcțională, semantică — mai potrivită i se pare lui Harris aceasta din urmă. Astfel, în concordanță cu clasificarea cuvintelor din gramaticile antice, în xaTTjyopvjgaTa și auvxaT7)yopyjp,aTa 2 Harris sta- bilește două tipuri de cuvinte : cu sens independent (absolutely signifi- cant, significant by themselves, principal) și cu sens auxiliar (relatively significant, significant by relation, accessories). Cuvintele cu semnificație absolută (principale) se subdivid, după modelul aristotelic, în cuvinte ce denumesc substanța (substantive propriu-zise și pronume sau substantive de gradul al doilea) și cuvinte ce denumesc atribute ale substanței (adjec- tive, participii, verbe). Cuvintele cu semnificație relativă (accesorii) se subdivid în definitive (articole propriu-zise și articole pronominale) și conective (conjuncții și prepoziții). în tratarea acestor probleme rețin mai ales atenția observațiile asu- pra pronumelui, articolului și a categoriei timpului. Unitățile alcătuind ca- tegoria pronumelui sînt repartizate de Harris la două secțiuni diferite ale lucrării sale. Unele (personale, relative) sînt incluse sub numele de substan- tive de gradul al doilea în categoria cuvintelor cu semnificație proprie, în timp ce demonstrativele și nedefinitele, numite de el articole pronominale, sînt considerate cuvinte semnificative în relație cu altele. Pronumele propriu-zise sînt definite drept substitute ale substanti- vului, categorie subalternă. Sînt numite și substantive de gradul al doilea pentru că sînt folosite atunci cînd ne aflăm a doua oară în prezența unui lucru. Ele sînt produsul vorbirii, al dialogului și al indicării. Ideea lui Hanis este că pronumele s-au născut ca particule deictice, care au luat locul ges- tului indicării pentru lucruri văzute prima oară, care nu aveau nume (sau nu li se cunoștea numele), deci au fost folosite în lipsa unui nume; ulte- rior au ajuns să-l suplinească. Este aici un punct de vedere care pune mai nuanțat problema frecvent adusă în discuție a priorității cronologice a numelui sau a pronumelui. Analiza pronumelor personale o face J. Harris urmîndu-1 îndeaproape pe Priscian care, la rîndul lui, a preluat multe din tezele lui Apollonios Dyskolos. Se menționează astfel diferența dintre situația pronumelor pen- tru persoanele I și a Il-a (au cîte o singură formă lipsită de orice specificare, ca rezultat al faptului că vorbitorul și auditorul se cunosc) și pronumele pentru peroana a III-a, înzestrate cu gen și de tipuri variate, pentru a exprima apropierea sau depărtarea, prezența sau absența, identitatea sau 2 La Apollonios Dyskolos (De synlaxi I, 3) se întîlnește observația că. așa cum dintre sunete unele (vocalele) pot fi pronunțate singure, iar altele (consoanele) nu pot fi pronunțate fără vocale, la fel și printre cuvinte sînt unele care au sens prin ele însele, iar altele — numai în unire cu acestea. Merită reținut aici punctul de vedere isomorfic în tratarea planurilor limbii Cf. și Priscian : ,,Partes igitur orationis sunt secundum dialecticos duae, nomen et verbum. quia hac solae etiam per se coniunctae plenam faciunt orationem, alias autem partes ‘syncate- goremata’, hoc est consignificantia appellabant”, InsL gram. II. 16. FILOZOFIA LIMBAJULUI ÎN OPERA LUI JAMES HARRIS 9 diferența. Astfel, urmîndu-1 pe Priscian 3, Harris consideră ca reprezentînd forme de persoana a IlI-a nu numai el, ea, (ei, ele) ci și acesta, acela, fiecare, unul, altul etc. Totodată cercetătorul englez semnalează faptul că primele două persoane pot fi transpuse în cursul vorbirii ca persoana a IlI-ă (de ex. eu sini cel care vorbește) dar nu pot fi substituite una alteia. Problema diferenței de conținut și funcție care opune persoana a IlI-a celorlalte două persoane a fost discutată pe o bază funcțională de E. Benveniste, care a pus în lumină caracterul obiectiv al pronumelui de persoana a IH-a și rolul său de substitut al unui nume, ceea ce ar explica originea sa din demonstrative sau substantive, în opoziție cu formele de persoana I și a Il-a care nu sînt unități ale limbii, ci semne ,,goale” care capătă conținut numai în vorbire 4. în ce privește pronumele relative, ele sînt denumite de J. Harris pronume conjunctive, adică incluzînd un pronume și o conjuncție (care = și el) punct de vedere preluat de la Apolllonios Dyskolos (Synt. I, 43), care consideră că ceea ce le apropie de conjuncții e faptul că și ele presupun o relație între două verbe. Cum am arătat mai sus, sub numele de definitive, J. Harris reunește articolele pronominale și articolul propriu-zis. In prima categorie se cuprind celelalte pronume în afară de personale și relative, în fapt demonstrativele și nedefinitele. Autorul arată că opoziția dintre categoria pronumelor și cea a definitivelor este de natură sintagmatică : pronumele se folosesc sin- gure, în locul unui substantiv, în timp ce articolele propriu-zise și articolele pronominale însoțesc un substantiv. Așa se explică faptul că, din punctul de vedere al lui Harris, demonstrativele (acesta, acela) și nedefinitele (unul, altul, fiecare) pot să apară în dubla postură de pronume sau articole prono- minale. Și aici J. Harris preia o teză din gramatica antică. Intr-adevăr Apollonios Dyskolos (Synt. I, 3) arată că articolul se pune cu numele, iar pronumele — în locul numelui, că pronumele nu se poate lega de articol (II, 5)5. Și la Varro hic și quis sînt denumite articuli® sau praenomina, ca unele care stau în fața unui nume 7. Analiza articolelor, care formează principala categorie a definitive- lor, o face autorul din punctul de vedere al rolului lor de determinanți ai numelor (cartea a Il-a, capitolul I). După părerea, sa, articolulnehotărît și cel hotărît circumscriu sfera genurilor și a speciilor desemnate prin nume, pentru a exprima individualul. Articolul nehotărît exprimă prima 3 Et primae quidem personae primilivum est ‘ego’ et reliqui casus sequenles; secundae ‘tu’ et eius obliqui; tertiae vero ‘iile’, ‘ipse’, ‘iste’, hic”, ‘is’., ‘sui’, quod nominative careat, quomodo eauTou apud Graecos”, Prisciani Grammaiici Caesariensis Instituiionum Gramniati- carum libri, XII, I. 4 E. Benveniste, Le langage el Lexperience humaine, în voi. Problemes du langage, Paris, 1966, p. 3-4. 6 “Iure igitur apud Graecos prima et secunda persona pronominum, quac sine dubio demonstrativae sunt, articulis adiungi non possunt, nec tertia quando demonstrativa est”. Priscian, lucr. cit. XII, 8. 6 “Prima pars casualis dividitur in partes duas, in nominatus scilicet et articulos, quod linitum et infinitum est, ut hic et quis”, De lingua latina, X,18. 7 Ibidem, IX, 54. 10 LUCIA WALD percepție a unui obiect, el raportează individul la o clasă, lăsîndu-1 necu- noscut nouă ca individ (ex. a man, un om) deci lasă individualul nede- terminat, în timp ce articolul hotărît exprimă a doua percepție a unui obiect, o cunoaștere anterioară, desemnînd individul ca ceva cunoscut (ex. the man, omul). Teoria articolului e în mare parte preluată de J. Harris de la Apollo- nios Dyskolos, dar lingvistul englez a dezvoltat-o și precizat-o, adăugind observații privitoare la sintagmatica articolului. Teza principală e aceea că articolul e unit cu nume care au nevoie să fie determinate, ceea ce înseamnă că trebuie excluse, pe de o parte, numele determinate prin sine, pe de altă parte, numele care nu pot funcționa decît nedeterminate. Astfel nu pot selecta articol numele proprii8; sînt determinate semantic cuvinte de tipul gr. âpxpoTspot, engl. both, cuvintele cu sens interogativ, cele care exprimă cantitatea sau calitatea. Rezultă că, de regulă, selectează articol numele comune care exprimă genuri și specii. Un capitol interesant din Hermes este și acela consacrat analizei timpurilor, în care se dezvoltă într-un mod original o serie de teze ce-și au punctul de plecare la Aristotel. Astfel, după ce definește timpul fizic drept continuitate de succesiune (auve/eia), Harris analizează dife- ritele lui ipostaze, pornind de la considerentul că pe axa succesiunii tempo- rale momentul actual (ro wv) reprezintă sfîrșitul unei linii și, totodată, începutul alteia, punctul de legătură între trecut și viitor 9. Neîntrerupta succesiune și continuitate a timpului contrazice ideea existenței unui prezent ca stare sau durată, căci în orice punct ne-am situa pe axa tempo- rală, o parte s-a scurs, a devenit trecut, cealaltă e viitor și pe măsură ce vorbim devine trecut. Harris comentează o teză a lui Aristotel care arăta că modul mai sus expus de înțelegere a timpului ar duce la desființarea lui10, căci trecutul nu mai este, viitorul încă nu este, iar prezentul nu-1 putem concepe decît oprind timpul în loc, și totuși timpul reprezintă suma acestor trei faze. Lingvistul englez și-a însușit și o altă teză aristotelică potrivit căreia omul își formează conceptul de timp nu prin senzații (care sînt momentane, instantanee), ci prin memorie (trecutul) și prin imaginație (viitorul)11; la ideea de trecut ajungem prin repetarea acelorași senzații în momente diferite, prin intervalele de continuitate dintre două momente, iar la cea de viitor prin anticipare, prin analogie și comparare a celor petrecute. Așadar concepem viitorul pe baza trecutului și trecutul pe baza momentelor care au constituit prezentul. E oarecum implicit exprimată 8 O construcție ca gr. 6 LcoxpaTiqc e pleonastică atunci cînd articolul nu funcționează ca morfem al genului. 9 Aristotel, Ilspi cpuoixîjc axpoacEOi;, IV, 13. 10 oti p.sv oOv oAwc; oux sotlv v) xai apu3pw<;, ex tovSe av utuottteuqelev. to p.£v yap auTou yiyove xai oux eotl, to Se p.£XXst xai oukco egt(v, ex Se toutcov xai 6 aTEipoț xai 6 asi Xap^av6.p£V0(; Xpovoț QuyxEiTat. tq S’ex p.7) ovtojv ouYxeip.£vov aSuvaTov av slvai Sobele p-ete/elv ouaia^, ibidem, IV, 10. 11 Aristotel, ITspi țuvv)p.T)c xai avapviqaEax;. FILOZOFIA LIMBAJULUI ÎN OPERA LUI JAMES HARRIS 11 aici ideea justă că cele trei concepte temporale fundamentale se formează prin opoziție. în discuția privitoare la timp, J. Harris se oprește mai mult la definirea prezentului care, după cum afirmă el, e la sfîrșitul trecutului sau la începutul viitorului, fără a fi însă cuprins în cadrul lor. Autorul a sesizat faptul paradoxal că, deși prezentul e doar un moment în veșnică tranziție, care, după cum arată Aristotel (llepl cpuaix^ axpoaasoji; VI, 3) ca moment, ca limită între trecut și viitor nu poate fi divizat în alte unități, limba cunoaște formule de tipul această zi, acest an, acest secol, care includ durate diferite cu excluderea trecutului sau a viitorului, adică a zilei, anului, secolului care au fost sau vor fi. Prin asemenea formule limba conferă calitatea de prezent unei durate de mărime variabilă, care — de fiecare dată — este compusă din unități mai mici trecute sau viitoare {ziua de astăzi e alcătuită din ore trecute și viitoare, anul acesta — din luni care au fost și altele care vor fi etc.), unități separate prin momentul actual și tocmai includerea acestui moment conferă întregii durate cali- tatea de prezent. Formulele de acest tip exprimă, de fapt, ipostaze a ceea ce E. Benveniste (lucr. cit., p. 6) numea timpul cronic sau al evenimen- telor, obiectivizat prin calendar. Pe lîngă aceasta Harris observă că, în opoziție cu ceea ce a fost șî cu ceea ce încă nu a fost, se formează ideea timpului prezent, ca moment stabil și totuși în curgere continuă, moment actual și mereu altul pe care trebuie să ni-1 reprezentăm ca punctul prin care o sferă în rostogolire atinge o suprafață plană. Este vorba de data aceasta de timpul lingvistic, în cadrul căruia prezentul, ca moment, coincide cu momentul vorbirii și în raport cu care apreciem toate evenimentele ca anterioare sau poste- rioare. Momentul discursului este axa care ordonează timpul lingvistic; prezentul, ca unitate de referință, e exprimat explicit sau implicit, iar trecutul sau viitorul numai explicit (E. Benveniste, lucr. cit., p. 9). După aceste considerații filozofice asupra timpului, autorul trece la analiza timpurilor verbale — nedefinite (adică durative) și punctuale (adică momentane). Așa cum s-a arătat mai sus, prima parte a lucrării lui J. Harris e construită pe principiul analizei limbii în unitățile ei componente; partea a doua (cartea a IlI-a) privește limba din punctul de vedere al materiei și formei (&Xv) și elSoc;) din care se alcătuiește tot ceea ce există — sub- stanță și element spiritual, element stabil, general și element schimbător, individual. Autorul consideră că, în limbă, substanța e reprezentată de sunete, iar forma — de conținutul semantic. Orice substanță prezintă însă, pe de o parte, trăsături comune cu alte substanțe și, pe de altă parte, trăsături specifice, proprii. Substanța sonoră se întîlnește și în alte feno- mene, dar numai în limbaj ea este purtătoare de semnificații; ceea ce dis- tinge limbajul uman de cel animal e faptul că la om sunetele purtătoare de sens nu sînt instinctive, ci conștiente și au caracter artificial (= con- vențional). Așadar, dacă se definește limbajul ca sunete combinate cu anumite semnificații, rezultă că materia lui prezintă trăsături comune cu 12 LUCIA WALD materia altor fenomene, în timp ce elementul specific, caracteristic este și aici forma sau semnificațiile 12. Ca și filozofii empiriști englezi, J. Harris evidențiază caracterul convențional al raportului dintre substanța sonoră și semnificație, și ca- racterul simbolic al cuvintelor. Dar autorul nu se limitează să reia aceste teze, ci caută și explicații pentru a motiva de ce oamenii au preferat — in locul simplei imitații sonore, care prezenta avantajul recunoașterii directe și imediate a sensului printr-un înveliș sonor ^transparent” — simboluri, semne lingvistice care nu sînt inteligibile prin sine, ci prin uz sau convenție și care nu sînt legate prin asemănare sau analogie cu noțiunile semnificate. Iată care sînt, în esență, argumentele sale : ideile noastre, ascunse în adîncul minții, sînt imateriale; pentru a putea fi transmise, ele trebuie trecute printr-un mediu corporal, sensibil13; așadar toate semnele, mărcile, imitațiile și simbolurile trebuie să fie perceptibile, să se adreseze simțuri- lor ; dar acestea — cum se știe — nu depășesc anumite limite naturale; apoi dacă s-ar fi preferat imitarea, am fi avut în limbă copii, adică o infinitate de semne pentru o infinitate de lucruri; se mai adaugă conside- rentul că imitarea s-ar realiza încet, în timp ce, ca simboluri, cuvintele se nasc tot atît de rapid ca și ideile pe care le exprimă; în sfîrșit e de reținut că există lucruri (de exemplu din domeniul vieții psihice) care nu pot fi imitate, dar pot fi reprezentate simbolic sau convențional. Privind astfel lucrurile dintr-un unghi strict sincronic, Harris trage concluzia că oamenii nu pot folosi un limbaj care, asemeni unei oglinzi, să reflecte proprietățile și esențele reale ale lucrurilor. Totodată el menționează că, după stabilirea cuvintelor primare, a fost posibil să se exprime lingvistic, prin derivate și compuse (adică prin motivare internă), conexiunea și subordonarea din natură (de tipul terra — terrestris). Pornind de la teza potrivit căreia unitățile semnificative ale limbii sînt semne sau simboluri nelegate prin asemănare sau analogie cu noțiunile semnificate, J. Harris își pune întrebarea : ale cui simboluri sînt cuvintele ? pe cine denumesc ele : lucrul, specia sau genul ? Problema, după cum se știe, e veche în lingvistică și a constituit obiectul celebrei dispute dintre nominaliști și realiști. Cu secole înainte se pusese în filozofie problema dacă genurile și speciile au existență reală sau numai conceptuală, dacă sînt sau nu separate de obiectele concrete. Aristotel arătase că generalul există în mai mulți indivizi, deci nu are existență de sine stătătoare; comentînd pe Aristotel, Boethius14 preciza că dialectica și categoriile lui Aristotel se referă la cuvinte. în același mod Roscellinus, adept al nominaliștilor, susținea că distincțiile dialectice dintre genuri și specii, substanțe și cali- tăți sînt distincții verbale 15. Întrucît gîndirea este, ca și realitatea reflecta- 12 După O. Funke (lucr. cil., p. 47) noțiunea de Formă a limbii la Harris își are punctul de plecare la Aristotel. Dar felul cum este pusă această problemă in Hermes se apropie mai curînd de tezele de mai tîrziu ale lui Humboldt cu privire la forma internă a limbii (die innere Sprachiorm). 13 CL și Dante, De vulgari eloquentia, I. 3. 14 E. Brehier, Histoire de la philosophie, tome premier, UAnliquile el le moyen âge. Paris, 1928. p. 564. 15 Ibidem, p. 565. FILOZOFIA LIMBAJULUI ÎN OPERA LUI JAMES HARRIS (3 tă, continuă, iar limba — discontinuă, numai cu ajutorul limbii putem separa albul de corpul alb, inteligența — de spirit, omul de Socrate. în secolul al XVII-lea problema a fost tratată pe larg de J. Locke. în cartea a Il-a a lucrării sale, An Essay eoncerning buman understanăing el considera că cea mai mare parte a cuvintelor sînt semne pentru idei ge- nerale, căci nu e necesar ca fiecare obiect individual să poarte un nume și nici nu ar fi posibil să se memoreze atîtea cuvinte cîte lucruri există. Sem- nele pentru idei generale s-au constituit într-o lungă perioadă istorică din semne pentru idei individuale, sub imperiul necesităților de comuni- care ; în stadiul inițial au rămas puține cuvinte (de exemplu numele proprii). Eăspunzîndu-i lui Locke în cartea a IlI-a din Nene Abhandlun- gen uber den menscliliehen Verstand, Leibniz declara că limba nu a ex- primat nicicînd individualul; sensurile generale au existat de la început, altfel n-ar fi fost posibilă comunicarea. Individualul nu e dat nemijlocit, ci e dedus din general, iar numele proprii au fost și ele la origine nume pentru specii. La J. Harris problema e privită pe plan sincronic. Și el admite că cuvintele nu sînt simboluri ale lucrurilor particulare căci, dacă ar fi așa, fiecare cuvînt ar fi un nume propriu, variația după obiecte și indivizi ar produce un număr infinit de cuvinte, diversificarea teritorială ar fi maximă, schimbarea n-ar cunoaște limite, iar fazele mai vechi ale limbii n-ar mai putea fi înțelese. în condițiile în care toți termenii ar fi particulari, limba nu ar putea conține propoziții afirmative, în afara celor tautologice, căci individualul ar fi identic doar cu sine însuși. în felul acesta limbajul n-ar mai putea servi la comunicarea adevărurilor generale, a demonstra- țiilor, n-ar mai exista știința. Așa se explică de ce în realitate cuvintele sînt simboluri pentru reprezentări sau noțiuni generale, universale, comune nu numai indivizilor din aceeași generație, dar și celor din trecut sau viitor ; ele dau limbajului o bază pozitivă și solidă, permit cunoașterea și înțele- gerea modului de a gîndi a celor antici, traducerea dintr-o limbă în alta, fac din limbă un mijloc adecvat de comunicare și investigare. Dar, întrucît în permanență trebuie să ne referim la individual și concret, s-au creat în acest scop mijloace lingvistice cum sînt numele proprii, articolul, pronu- mele, numeralul. Pe această cale autorul ajunge la concluzia că unitățile lexicale sînt semne ale ideilor, în primul rînd, esențial și direct ale celor generale și numai secundar, accidental și mediat ale celor particulare 16. Acest dublu caracter al limbajului îl explică Harris prin permanenta interacțiune între senzații și idei sau între perceperea concretului și re- flectarea generalului. în discuția problemei el nu face distincție între limbă ca inventar de semne generale și concretizarea ei prin vorbire, în Hermes se ia în discuție și problema, mult dezbătută în cursul secolului al XVIH-lea, a raportului dintre aspectele comune și cele speci- fice ale limbilor. După epoca de înflorire a gramaticilor universale atenția se îndreaptă acum spre analiza trăsăturilor caracteristice ale unei limbi sau ale geniului ei, interpretat în moduri variate fie ca sistem particular de 16 'Words are the symbols of ideas. both general and particular, yet of the general primarâly, essentially and immediately ; of the particular only secondarily, accidentally and mediately’ (cartea a H-a, cap. III). 14 LUCIA WALD reprezentare semantică a raporturilor logice și gnoseologice între idei (Condillac), fie ca mod specific de organizare a elementelor (M. Cesarotti), fie ca aspect caracteristic al complexului sonor (Vico, Herder)17. Trăsăturile specifice care alcătuiesc geniul unei limbi au fost rapor- tate, de regulă, la spiritul poporului, considerat a fi condiționat de factori naturali și sociali. în lucrarea lui Harris problema aceasta^ e cercetată prin prisma raportului dialectic dintre general și particular. Încercînd să fundamenteze o analiză caracterologică a limbilor, autorul privește diferitele limbi ca forme de manifestare ale aceluiași fenomen — limbajul — și totodată ca entități care funcționează în condiții diferite. După părerea sa, toate lim- bile împărtășesc o esență comună rezultînd din ceea ce e permanent și identic în natura umană, în substanța și accidentele ei18. Diversitatea lingvistică este produsă de mai mulți factori cu pondere inegală : aspectele particulare ale substanței în diverse locuri, diferențele în instituțiile religioase și în organizarea politică, la care se adaugă caracterul specific și geniul fiecărei națiuni, ce-și pun amprenta asupra limbii19. J. Harris privește individualitatea limbilor sub două aspecte : în vocabular, ca expresie a unui mod specific de înțelegere a realității, a unui Weltanschauung, și în limbajul artistic ca oglindire a treptei de cultură, a unei Bildungsstufe 20. Ca și Fr. Bacon 21, el consideră că studiul unei limbi poate dezvălui fondul spiritual, modul specific de gîndire al unui popor, că acest Welt- anschauung formează însuși geniul limbii, cîtă vreme simbolul lingvistic trebuie să corespundă arhetipului său. în ce privește nivelul dezvoltării unei limbi, el este în raport direct cu nivelul de dezvoltare a societății care o vorbește. Problema geniului limbii ca reflectare a spiritului poporului e tra- tată de lingvistul englez într-un mod mai realist și mai nuanțat decît la alți cercetători. Pe de o parte, el se ferește de schematism, de înclinarea de a raporta orice particularitate lingvistică la spiritualitatea unui popor; pe de altă parte, el e departe de interpretările romantice și mistice care se întîlnesc în lingvistica germană la Hamman sau W. v. Humboldt. Harris a înțeles că vocabularul, în totalitatea lui, oglindește în chipul cel mai fidel istoria unei colectivități, iar limbajul artistic — cultura lui. Pentru ilustrarea tezelor sale teoretice el aduce în discuție trăsături specifice ale limbii engleze (numărul mare de împrumuturi, care dezvăluie relațiile englezilor cu diferite popoare, domeniile de influență, și care îi conferă mai 17 CL L. Rosiello, Linguistica (Iluminista, Bologna, 1967. 18 ‘As far as human nature and the primary genera of both substance and accident are the same in all places and have been so thro’ all ages, so far all languages share one common identity’ (c. III, cap. IV). 19 ‘As far as peculiar species of substance occur in different regions; and much more, as the positive institutions of religious and civil policies are everywhere different, so far each lan- guage has its peculiar diversity. To the causes here mentioned may be added the distinguis- hing character and genius of every nation’ (c III, cap. V) 20 O. Funke, lucr. cit., p. 14. 21 Fr. Bacon, De dignilale el augmenlis scientiarum (1623). FILOZOFIA LIMBAJULUI ÎN OPERA LUI JAMES HARRES 15 mult belșug decît eleganță), ale limbilor unor popoare din Extremul Orient (o mare cantitate de termeni de reverență, predilecție pentru hiperbolă, stil emfatic ca rezultat al organizării politice), ale limbii latine (al cărei vocabular dezvăluie organizarea militară și politică a statului și dependența culturală de greci). Pe primul loc situează autorul limba greacă, bogată și armonioasă, capabilă de a exprima cu egală eleganță orice subiect, sub orice formă. Prin temele abordate lucrarea lui Harris se încadrează în preocu- pările secolului său. Dar în perioada de dominare a ideilor empiriste, în special în Anglia, el adoptă o poziție proprie bazată pe tradiția antică și medievală a filozofiei limbajului, începînd cu Aristotel, și pe gramatica alexandrină. E pozitivist și empirist cînd operează cu date lingvistice; dar străbat în lucrarea sa și idei neoplatonice, ceea ce explică unele contra- dicții în modul său de a raționa. O asemenea interpretare contradictorie se vădește în explicarea pe care o dă genezei ideilor generale : astfel, sub influența lui Aristotel (nepî. ^uyjjg) el admite succesiunea de la impresii sensoriale, trecătoare, fixate prin imaginație, la prelucrarea lor cu ajutorul rațiunii și al intelectului. Ideile universale sînt considerate a avea o bază comună materială (în identitatea substanței) și una psihică (în existența acelorași mecanisme ale sufletului). Totodată însă Harris admite teza idealistă după care geneza ideilor generale se află în unitatea spirituală a oamenilor, rezultat al unei influențe divine. Universul vizibil ar fi constituit din imagini trecătoare ale unor esențe imuabile și eterne. Dar dincolo de aceste inconsecvențe lucrarea lui J. Harris se distinge printr-un remarcabil efort de sinteză, de interpretare dialectică a limbii. Cu un secol și jumătate mai devreme el a intuit teza saussuriană potrivit căreia limbajul, din orice unghi ar fi studiat, se prezintă ca un obiect dublu, alcătuit din laturi indisolubil legate 22. Pe calea aceasta el privește limba și elementele ei ca unități contrarii, totul fiind interpretat prin divi- ziune binară : universal și specific, general și particular, materie și formă, întreg și parte, elemente autosemantice și sinsemantice, substantive și atributive, definitive și conective, pînă la cele mai mici diviziuni ale con- juncțiilor sau adverbelor. Și dacă în analizele concrete, în definiții sau exemple se poate stabili adesea modelul folosit, viziunea de ansamblu îi aparține în întregime autorului. 22 „Dans la langue il y a beaucoup d’aspects et souvent contradictoires. De quelque cote qu’on prenne la langue, il y a toujours un double cote qui se correspond perpetuellement, dont une pârtie ne vaut que par l’autre”, Coars de lingLiLstique generale (1908 — 1909). I.ntro- duction (d’apres des notes d’etudiants), în „Cahiers Ferdinand de Saussure”, XV, 1957, p. 6 — 7. LUCIA WALD JAMES HARRIS’ PHILOSOPHY OF LANGUAGE (ABSTRACT) The author brings up the main ideas contained in James Harris’ work Hermes or a Philosophical Inquiry concerning Language and Universal Grammar (1751), points out their source in the ancient Greek philosophy and grammar and their original working up. There are especially mentio- ned Harris’ remarks concerning the pronoun, the article and the tense, his interesting comments on linguistic form and substance, the genius of language and the unmotivated character of the linguistic sign. PENTRU UN PUNCT DE VEDERE LINGVISTIC ÎN PHOBLEUA ORIGINII GRAIULUI DE ION Z. (LOJA 1. Cei ce s-au ocupat de problema originii graiului s-au interesat aproape numai de relația signifiant — signifie, anume : (1) cum s-a sta- bilit această relație și (2) cum vor fi arătat primii signifies și (mai ales) signifiants. Prima chestiune — cum au ajuns oamenii să lege obiectele de anumite imagini sonore — ține de psihologie, iar a doua de psihologie și fiziologie, și amîndouă numai indirect de lingvistică, înțeleasă ca știință care cercetează limba ,,în sine și pentru sine”. (Pentru C. Levy — Strauss originea limbajului „este o problemă privind evoluția creierului, ceva care s-a produs în sistemul nervos și care nu a existat înainte. Dacă problema origini limbii poate fi rezolvată, ea va fi rezolvată de fiziologi” — în Se- colul 20, 1967, nr. 5, p. 79 — după revista Encounter, aprilie 1966.) Așa se face că apariția limbajului a ajuns o chestiune ce nu privește. .. lingvistica. Credem însă că lingvistica rămîne utilă, chiar indispensabilă oricărei încercări de a soluționa misterul apariției graiului omenesc dacă se va limita să cerceteze numai aspectul din perspectiva căruia ea este o știință autonomă, distinctă printre cele ce studiază limbajul. Lingvistica trebuie să cerceteze nu apariția limbajului în întreaga sa complexitate, ci numai sau în primul rînd apariția sistemului lingvistic, a limbii — langue (vezi distincția langue — parole la F. de Saussure), întrebîndu-se : (1) ce cauze au determinat organizarea sistematică a elementelor lingvistice și (2) cum s-a ajuns la apariția în cadrul limbajului a sistemului. Foarte pe scurt — cîteva detalii urmează mai jos — aceasta ar fi modalitatea în care, după părerea noastră, ar trebui abordat de către lingviști dificilul și, într-un fel, pentru lingviști compromisul subiect al originii limbii. 2. Stabilim deosebirea între două tipuri de reguli prin definirea cărora se face, de obicei, descrierea fenomenelor ce constituie obiectul unei științe : reguli de existență și reguli de coexistență. Prin regulile de existență definim imanența fenomenului, principiul său de funcționare, pe baza căruia aparține unei anumite clase de fenomene f - c. 908 18 ION Z. COJA și nu alteia, modul de organizare internă, în sine, care dă fenomenului cercetat statutul de real, existent, justificîndu-i existența, explicînd-o, înțelegînd-o. Regidile de coexistență, pornind de la constatarea că nici un fenomen nu există izolat, rupt de restul lumii, ci printre altele, similare sau de alt gen, stabilesc felul în care acționează interdependența, interacțiunea feno- menelor spre și dinspre cel ce ne interesează. Lingvistica se ocupă în primul rînd de regulile de existență ale limbii ca sistem. Regulile de coexistență, din aceeași perspectivă, privesc relațiile dintre limbi, dintre limbă și alte fenomene (gîndirea, societatea etc»), chestiuni importante, dar nu esențiale, primordiale pentru lingvistică. S-ar părea că avem o succesiune de niveluri în cadrul căruia ceea ce este regulă de coexistență la un anumit nivel devine regulă de existență la un nivel superior. Astfel, pentru semnul lingvistic relația signifiant — signifie este o regulă de existență, iar regulile de coexistență a semnelor lingvistice devin, în planul superior, principala regulă de existență a limbii ca sistem. Așadar, din punctul de vedere al lingvisticii nu ne vom ocupa de relația signifiant — signifie, de apariția semnului lingvistic, ci de apariția regulilor de coexistență a semnelor lingvistice. 3. în cadrul opoziției sistem — proces se consideră că sistemul premerge procesul, orice proces desfășurîndu-se în cadrul unui sistem, constituind forma de manifestare concretă, ,,explicită” a sistemului, „actualizarea” acestuia. Discutînd apariția limbii, a regulilor de coexistență a semnelor lingvistice, credem că trebuie să ne închipuim raportul sistem — proces inversat, procesul precedînd sistemul. Ni se pare neîndoios faptul (demon- strabil prin reducere la absurd) că la început a fost numai vorbire — parole, nu și limbă — langite, au existat doar procese, acte de comunicare în afara unui sistem, chiar și a unui cod, care abia se constituia prin exercițiul comunicării. Credem că astfel concepută apariția limbajului ne încadrăm — fără să ne fie acesta scopul — și în principiul după care ontogeneza rezumă filogeneza (ne referim la aspectele esențiale ale achiziției limbajului de eătre copii). Numai în cazul unui limbaj deja constituit și al unei persoane care și La însușit deplin putem spune că sistemul premerge procesului. Așadar, lingvistica ar urma să se intereseze de modul în care prin exersarea și repetarea proceselor lingvistice (actele de comunicare propriu- zisă) se constituie sistemul limbii. 4. Vom încerca să facem mai clare cele spuse mai sus printr-o com- parație cu un domeniu la care s-au mai făcut referiri în discuțiile despre limbaj : circulația autovehiculelor. Principiile de funcționare ale unui automobil (motor, tracțiune etc.) ar constitui o regulă de existență a automobilului, iar normele de circulație a automobilelor, în funcție de străzi, de circulația pietonilor, aglomerările urbanistice etc., ar fi reguli de coexistență a automobilelor. UN PUNCT DE VEDERE LINGVISTIC ÎN PROBLEMA ORIGINII GRAIULUI 19 Ne putem ocupa de istoria automobilului punîndu-ne și problema originii sale. Dar ne-am putea ușor imagina și o știință care să cerceteze numai circulația rutieră, fără nici o legătură cu mecanica Și în cazul acesteia ne putem pune problema originii regulilor de circulație. Și ni se pare evi- dent, nemaifiind nevoie de o demonstrație, că circulația a apărut înaintea regulilor de circulație, la fel, în cazul limbii, procesul înaintea sistemului. Deplasarea unui corp mobil (om sau vehicul) pe un cîmp gol nu urmează nici un fel de regulă de circulație, de coexistență, fiindu-i suficientă satisfacerea regulilor de existență. La fel primelor acte de comunicare le-a fost suficientă relația dintre un signifiant și un signifie, de relații între semnificanți sau între semnificați neputînd fi vorba. 5. Propunîndu-ne să cercetăm originea sistemului, nu va fi suficient să spunem numai că organizarea sistematică a limbii este o consecință a tendinței de economisire a eforturilor sau că reflectă — cum ? automat ? (!) — structuralitatea universală, ci va trebui să explicăm apariția tuturor faptelor pe temeiul cărora afirmăm existența unui sistem în limbă. înseși constituirii în mecanismul lingvistic a unei cauzalități interne va trebui să-i aflăm... cauzele. Propunîndu-ne această perspectivă nouă, va trebui să acordăm o atenție aparte ideii unei lingvistici diacronice structuraliste 2. Faptul că limba este un sistem se verifică foarte ușor urmărind funcționarea acesteia. Pe plan sincronic sistemul este o caracteristică, un mod de existență al limbajului. De îndată ce ne postăm în planul diacronic sistemul devine o- entitate, ceva care trece de la o stare la alta. Acest ceva nu există în dia- cronie decît în măsura în care : (a) un număr de modificări pot fi puse în legătură unele cu altele și (b) o schimbare se datorează relațiilor lingvistice existente înainte de producerea sa. Sistemul, pe plan diacronic, definește tocmai posibilitatea de a corela diversele schimbări ce au loc. Dar din această corelare rezultă un sens (,,economie”, ,,randament maxim”,. ,,simetrie” sînt astfel de ,,sensuri”), o conformare a acestor modificări la principii și tendințe pe care nu le pune în evidență nici una din ele, luată separat, ci numai toate sau mai multe la un loc. 1 Desigur, ani exagerat puțin imaginîndu-ne un sistem de reguli de circulație care să nu aibă nici o legătură cu mecanica. Am făcut-o pentru ca astfel să distingem mai bine regulile de existentă de cele de coexistență. Așa cum anumite reguli de circulație sînt cerute de mecanica automobilului, la fel anumite reguli de coexistență a semnelor lingvistice sînt legate de regulile de existență ale acestora. De pildă, în discuția asupra sistemului lingvistic adeseori ne refe- rim la oralitatea (linearitatea) semnului lingvistic. Distincția reguli de existență — re- guli de coexistență o putem face mai greu în domeniul limbii, de aceea am apelat la comparația de mai sus. Această distincție este, poate, numai metodologică, introducînd un model discontinuu străin limbii. 2 în ciuda unor încercări mai izbutite (A. Martinet, Economie des changements phone- iiques sau Istoria limbii române. București, 1965—1969, voi. I și, mai ales, II) posibilitatea de a cerceta diacronic sistemul limbii, negată atît de categoric de F. de Saussure, rămîneîn con- tinuare un deziderat de împlinit. A efectua mai multe secțiuni sincronice (așa cum s-a făcut pînă acum) nu înseamnă a cerceta evoluția limbii ca sistem. în felul acesta ilustrăm doar faptul că sistemul evoluează, fără a arăta și cum se petrece această evoluție, în ce constă mișcarea limbii ca sistem. 20 ION Z. COJA Dacă admitem ideea evoluției limbii ca sistem, adică a evoluției în virtutea faptului că limba este un sistem, sistemul devine cauza propriei sale evoluții. De aceea, cercetarea acestei evoluții va permite formularea unor ipoteze cu privire la stările anterioare ale sistemului lingvistic, inclu- siv cu^ privire la începuturile acestuia 3. In același scop credem că va fi utilă cercetarea universaliilor lingvis- tice la nivelul sistemului limbii. (Ideea aceasta poate părea ciudată, dar nu este deloc nouă. Ce altceva este teoria glosematică asupra limbii, de pildă? Și nu numai ea.) în felul acesta vom preciza mai bine a cui apariție vrem să o explicăm. Consider, ca să dau un exemplu, că nu este lipsit de sens să încercăm să explicăm de ce și cum au apărut relațiile de determinare între elementele limbii. Problema apariției relațiilor dintre elementele limbii se încadrează printre celelalte chestiuni legate de apariția limbii ca sistem. La fel, dubla articulare a limbajului sau clasele de cuvinte. Ceea ce ne propunem la acest punct este și lucrul cel mai greu de realizat, presupunînd și o schimbare a mentalității noastre: sistemul limbii a fost pînă acum un rezultat al investigației, un fapt a cărui demon- strare încununa cercetarea, finalizînd-o. Prin cele de mai sus noi propunem să facem din sistemul limbii un instrument al cercetării lingvistice, prin care să ajungem la alte rezultate. 6. Majoritatea teoriilor referitoare la originea graiului au încercat să afle ce anume a fost imediat înaintea semnului lingvistic : țipăt ani- mal instinctiv sau onomatopee? Pentru lingvistică interesant și, totodată, la îndemîna posibilităților sale, este să descrie mecanismul trecerii de la acel ceva la cuvînt, la limbaj, incluzînd apariția limbajului în problema mai cuprinzătoare a schimbărilor lingvistice. Oricum, ipoteza că modelul general (sau cel mai general model) al schimbărilor lingvistice ar putea fi aplicat și apariției limbii merită a fi studiată. Din păcate lingvistica, studiind schimbările din limbă, s-a interesat mai ales de cauze, iar modul cum se produc acestea a fost mai puțin, aproape deloc studiat, poate și pentru că orice schimbare lingvistică, din felurite motive, este greu de urmărit cum se produce. Pentru cel care s-ar ocupa de această problemă se ridică o chestiune căreia îi va fi greu să-i dea un răspuns complet: presupunînd că emițătorul unui mesaj produce o schimbare în limbă, modificînd fie semnificantul, fie semnificatul unui semn, cum se explică faptul că receptorul acelui mesaj înțelege noul semn și, de regulă, nici nu are sentimentul unei schim- bări, ca dealtfel și emițătorul. Unele explicații s-au dat (se modifică de obicei porțiunea redun- dantă a unui semnificant, înțelegerea nefiind astfel afectată prin posibili tatea confuziei cu alt semnificant, modificarea se face treptat, prin acu- mulări infinitezimale etc.), fără, însă a acoperi întregul răspuns. Teoria schimbărilor lingvistice trebuie în continuare aprofundată pentru a ne 3 Nu este exclus nici drumul invers : prin reconstituirea primelor momente de organizare sistematică, internă, a elementelor limbii să ajungem la o metodologie utilă tocmai unei lingvis- tici structuraliste diacronice. UN UUNCT DE VEDERE LINGVISTIC ÎN PROBLEMA ORIGINII GRAIULUI 21 putea folosi de ea în încercarea de a face din originea limbii o problemă a lingvisticii. 7. Să încercăm să aflăm mai multe despre mecanismul schimbărilor lingvistice din interpretarea unei banale metateze : sculptură > scluptură. Justificarea acesteia învederează faptul că în limba română grupul conso- nantic — Ipt — este inexistent, și ca atare greu de pronunțat. Dacă această explicație ar fi suficientă, atunci sculptură trebuia să devină scultură, prin transformarea grupului consonantic greu de pronunțat într-unul cu care românii sînt deprinși. Cum să explicăm atunci metateza? Vorbitorul a pronunțat primele sunete (scul-) și ajungînd la grupul consonantic greu de pronunțat s-a oprit și a reluat pronunțarea cuvîntului făeînd modificările care să ușureze rostirea cuvîntului? ( !) Pentru a înțelege cum s-a produs această metateză trebuie să ne întrebăm cînd s-a produs : la emiterea sau la receptarea cuvîntului sculp- lurăl Dacă presupunem că metateza s-a produs la emiterea semnului respectiv ajungem inevitabil la presupunerile de mai sus, inacceptabile. Nu ne rămîne decît să punem metateza produsă pe seama audiției, a re- ceptării cuvîntului. Este adevărat că un cuvînt nou intrat în inventarul lexical propriu îl vom pronunța așa cum ne vine mai ușor, potrivit obișnu- ințelor articulatorii pe care ni le-a dat limba folosită, dar este cel puțin la fel de adevărat că un cuvînt nou, auzit pentru prima oară, îl vom și auzi potrivit acelorași obișnuințe ! Există obișnuințe nu numai de pro- nunțare, ci și de audiție4! (Desigur, avem în vedere condițiile normale de comunicare, cînd nu se iau precauții speciale pentru receptarea și emiterea perfectă a mesajului.) Cu alte cuvinte metateza de mai sus (și altele) vorbitorii o produc nu în calitate de emițători ai mesajelor, ci în calitate de receptori ai mesa- jului. De o modhicare lingvistică (fie a semnificantului, fie a semnificatului) produsă la receptorul mesajului nu va fi conștient nici emițătorul mesa- jului și nici receptorul acestuia. Mai departe, vorbitorul, devenind din recep- tor emițător, va ,,propune” modificarea respectivă și celorlalți membri ai colectivității. De ce numai unele dintre aceste modificări sînt,,acceptate”, -- este altă problemă, care nu ne mai interesează în ordinea de idei de la care am pornit. Am ajuns astfel la concluzia că modificările lingvistice (sau măcar o bună parte din ele) se produc la receptor, în momentul receptării mesa- jului (la audiție și la decodificare). Ne este utilă această concluzie în dis cuția asupra apariției limbajului? 8. Din cele de mai sus, rezultă, decurgînd logic, afirmația că limbajul apare la receptor. Ce sens are această propoziție? Situîndu-ne în cadrul teoriei interjecționale a apariției primelor cuvinte, afirmația de mai sus devine o ipoteză deosebit de fertilă. într-adevăr, la emițător interjecția, .strigătul instinctiv, involuntar însoțește o anumită senzație, alcătuind 4 Putem aminti în sprijinul celor de mai sus experiențele prin care anumiți subiecți au fost puși să asculte și apoi să repete enunțuri într-o limbă necunoscută lor, constatîndu-se că mai frecventă decît omiterea unor sunete sau introducerea altora a fost aranjarea sunetelor din enunțările respective după modelul limbii vorbite de subiecți. 22 ION Z. COJA împreună cu aceasta un tot nediferențiat pentru emițător. La receptor ajunge, însă, numai strigătul, fără senzația care l-a provocat. Așadar, la receptor, fără voia acestuia și fără să-și dea seama, se produce ruptura dintre semnal și obiectul semnalizat. Prin repetarea posturei de receptor omul ajunge să diferențieze semnalul acustic — reflex necondi- ționat la emițător — de obiectul semnalizat, deseori, probabil, ascuns percepției directe a receptorului, dar relevat acestuia prin sunet. Folosind apoi semnalul respectiv, chiar determinat nemijlocit de obiectul semnali- zat, omul o va face din ce în ce mai mult cu conștiința distincției semnal- obiect semnalizat. Și cu aceasta începe apariția limbajului. 9. Pentru a explica faptul că vorbitorii ,,acceptă” unele modificări fără a avea sentimentul schimbării produse, propunem cu titlu de ipoteză următoarele formule (în care vom folosi grosso modo termenii de formă și conținut, fără precizări și nuanțări suplimentare) : A — Forma veche, existentă capătă un conținut nou. B — Conținutul vechii forme capătă o formă nouă. După aceste formule, dintr-un element lingvistic pot rezulta două elemente lingvistice noi, se produce, așadar, o inovație, o schimbare, care,, însă va trece destul de ușor neobservată, cu alte cuvinte, ușor adoptată de vorbitori, întrucît fiecare din cele două elemente noi are o componentă cunoscută, fie forma, fie conținutul. Multe din schimbările petrecute în limbă se încadrează în una din cele două formule sau chiar în amîndouă. Un exemplu ni-1 oferă istoria, articolului în limbile romanice. în latină exista iile cu valoare de pronume demonstrativ. Mai tîrziu iile devine articol, capătă, deci, un conținut, o valoare nouă (după formula A; faptul că iile suferă și o serie de modi- ficări fonetice nu are importanță, neavînd dovada că acestea s-au petrecut concomitent cu însușirea valorii de articol). Conținutul vechi, de pronume demonstrativ, nu dispare, ci capătă o formă nouă : ecce + iile (după for- mula B). 10. Pentru a aplica aceste formule la apariția limbajului va trebui să pornim de la o formă și un conținut preexistente limbajului. Vom con- sidera drept conținut obiectele din realitate, percepția acestora, iar ca. formă reacția față de acest stimul exterior, reacție manifestată prin stri- găt involuntar sau altceva 5. Apariția limbajului ar urma să se producă prin aplicarea uneia din cele două formule. Pentru a evita ideea de salt în limbă, convinși că apariția limbajului s-a petrecut treptat, prin lente și îndelungi acumulări, vom considera mai convenabilă din acest punct de vedere formula B : apariția limbajului ar consta în înlocuirea formei 5 Stabilirea stadiului preexistent limbajului e o chestiune ce privește alte științe, nu lingvistica. Pentru exemplificarea modului cum lingvistica poate colabora cu aceste științe în problema originii limbii ne-am imaginat acest stadiu ca fiind imediat anterior limbajului. Dacă am greșit cumva, aceasta nu afectează cu nimic ceea ce urmează, de interes în primul rînd metodologic. N.B. în cele de mai sus n-am reușit să ne menținem în limitele strict lingvistice ale pro- blemei. Apelul făcut uneori la fapte ce țin de psihologie dovedește, prin neputința de a-1 fi evitat, că în discuția asupra originii limbajului nici un punct de vedere — fie al lingvisticii, fie al psihologiei sau al fiziologiei ori filozofiei — nu este singur suficient. UN PUNCT DE VEDERE LINGVISTIC ÎN PROBLEMA ORIGINII GRAIULUÎ 23 vechi (strigătul) cu una nouă : cuvîntul articulat. în felul acesta ajungem la situația de a avea cuvinte (formă) care să denumească obiecte (conținut) concrete, anumite. Ipoteza că primele cuvinte au denumit obiecte concrete și nu noțiuni este destul de plauzibilă pentru o epocă în care nevoile de comunicare vor fi fost foarte reduse. Sporirea acestor nevoi de comunicare va face ca prin cuvînt să nu se mai denumească obiecte, ci noțiuni (modifi- care după formula A). Pentru a exprima vechiul conținut (obiecte anu- mite) se va recurge la o formă nouă : sintagma, combinația de cuvinte (după formula B). Prin cele de mai sus am încercat să propunem o nouă metodologie, „mai” lingvistică, cercetării originii graiului. Noutatea este numai apa- rentă, întrucît majoritatea ipotezelor cu privire la originea limbajului s-au bazat tot pe fapte deduse din cunoașterea limbilor atestate, consti- tuite. E drept, cu precădere cercetîndu-se din acest unghi de vedere lim- bajul infantil, al afazicilor sau al populațiilor primitive, aspecte oarecum „periferice”, noi propunînd cercetarea trăsăturilor fundamentale ale limbii din perspectiva apariției acesteia (sau invers). Desigur, cu cit vom cunoaște mai profund și în detaliu esența unui fenomen, cu atît vor fi mai mari șansele de a emite ipoteze verosimile cu privire la originea fenomenului studiat. Or, de la data cînd problema originii limbii a încetat practic să mai preocupe pe lingviști (începutul secolului XX) și pînă azi s-au făcut importante progrese tocmai în sensul cunoașterii esenței limbajului. Din perspectiva acestor acumulări teoretice relativ recente am propus reluarea discuțiilor privitoare la apariția limbii. Foarte sumar am indicat necesi- tatea și posibilitatea de a studia originea limbii ca sistem și de a include apariția limbajului printre „schimbările lingvistice”, aplicîndu-i schema (sau una dir schemele posibile) după care se petrece și azi o schimbare în limbă. Dar, desigur, și alte chestiuni, prin care teoria limbajului s-a îmbogățit în cursul acestui secol, pot fi cu folos invocate spre a repune în discuția lingviștilor problema originii limbii dintr-o perspectivă strict lingvistică. POUR UN POINT DE VUE LINGUISTIQUE SUR L’ORIGINE DU LANGAGE (RE SUME) On n’a pas encore formule, en ce qui concerne l’origine du langage, un point de vue strictement linguistique. L’auteur pense que cela n’est possible que si la linguistique s’interesse ă l’origine de la langue en tant que systeme^ en se proposant d’etudier comment on est passe du processus de communication au systeme linguistique. Pour cela on etablit la dis- tinction entre Ies regles d’existence et Ies regies de coexistence des signes linguistiques. L’apparition des regles ^existence interesse Ies physiologistes, 24 ION Z. COJA Ies psychologues, etc. De l’apparition des regles de coexistence va s’inte- resser la linguistique. Dans la tentative d’etablir une perspective linguistique ayant trăit ă l’apparition du langage, Fauteur propose egalement Finclusion de ce phenomene dans la categorie des changements linguistiques. Une connais- sance plus approfondie de la maniere dont Ies changements linguistiques se produisent peut etre utile ă Finvestigation concernant l’apparition du langage. Procedant en consequence, Fauteur souligne le role decisif (sic) du recepteur du message dans la production des changements linguisti- ques et, mutatis mutandis, celui du recepteur dans l’apparition du langage, du signe linguistique. Loin de donner une solution, le present article ne fait qu’essayer de ressusciter Finteret des linguistes quant au probleme de l’apparition du langage. ECONOMIA LINGVISTICĂ DIN PERSPECTIVA CONCEPTELOR STRUCTURĂ DE SUPRAFAȚĂ ȘI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME DE IOANA PPJOTPASA Un factor important la care lingviștii fac deseori apel, fie pentru a determina forțele care regizează funcționarea limbii la un moment dat, fie pentru a stabili cauzele și direcția modificărilor în evoluția limbii, este economia lingvistică. Istoria conceptului de economie lingvistică se împletește strîns cu însăși istoria lingvisticii; pe măsură ce evoluează concepțiile despre limbă și se aprofundează analiza faptelor înregistrate, conceptul de economie lingvistică se modifică în două direcții principale : o direcție orizontală și alta verticală. Dezvoltarea pe orizontală a conceptului de economie lingvistică este reprezentată de evoluția de la înțelegerea economiei ca fenomen care acționează doar în activitatea lingvistică a vorbitorului, la conceperea ei ca aspect care caracterizează munca lingvistică pe care actul comuni- cării o presupune atît de partea vorbitorului, cît și de partea ascultătorului1. Analiza economiei lingvistice din perspectiva vorbitorului și a ascul- tătorului presupune că actul comunicării nu este redus pur și simplu la producerea de semne articulate, dotate cu sens și prezentate într-o anu- mită succesiune, ci cuprinde și momentul perceperii și al înțelegerii acestor semne de către ascultător. Același lucru formulat în termenii de cod și mesaj poate fi redat astfel: Actul comunicării presupune codificarea mesa- jului, transmiterea și decodificarea lui la nivelul receptorului. Întrucît tendința spre economie este în general un corolar al oricărei activități umane, iar în producerea unui act de comunicare fiecare moment presu- pune un consum de energie umană și efectuarea unei munci lingvistice, 1 Vezi ele exemplu conceptul de economic lingvistică la Whitney în : La vie du langage. Paris, 1890, în special capitolele IV —VIII. 26 IOANA PRIOTEASA e normal ca analiza conceptului de economie lingvistică să țină seama nu numai de activitatea vorbitorului, ci și de activitatea ascultătorului2. Dezvoltarea conceptului de economie lingvistică pe direcție verticală include mai multe aspecte : 1. Trecerea de la analiza economiei lingvistice în planul activității fizice la analiza ei în planul activității psihice a vorbitorului și a interlo- cutorului 3. 2. Lărgirea cadrului lingvistic în care e plasată analiza acțiunii economiei lingvistice. Această lărgire s-a produs prin extinderea cîmpului de observație în două sensuri: a) Pe de o parte se observă trecerea de la analiza formelor de mani- festare a economiei lingvistice în diacronie la analiza formelor de mani- festare a tendinței de economie lingvistică în sincronie. b) Pe de altă parte și în strînsă legătură cu extinderea cercetării la aspectul sincronic al limbii, se observă trecerea de la analiza caracteru- lui economic al unor forme izolate 4 (sunete sau complexe sonore) la analiza caracterului economic al unor sintagme ale enunțului5 sau al enunțului în întregime6. De această evoluție în analiza conceptului de economie lingvistică se leagă trecerea de la înțelegerea ei ca tendință spre ,,simpli- ficarea articulației sunetelor” la accepția de ,,comunicare cu efort mai mic”. Dezvoltarea conceptului de economie în cele 2 direcții — orizontală și verticală — a permis pe de o parte evidențierea caracterului complex al procesului de economie lingvistică, ceea ce derivă din însăși complexitatea limbajului, iar pe de altă parte, a ajutat la înțelegerea mai completă & rolului economiei în dezvoltarea limbii. S-a ajuns astfel ca economia lingvistică să fie considerată nu numai cauză a schimbărilor lingvistice, care pentru majoritatea neogramaticilor din sec. al XlX-lea se reduceau în general la schimbări de ordin fonetic, ci mai ales ca formă de satis- facere a nevoilor comunicării cu ajutorul limbajului articulat. Încercînd să dea o definiție conceptului de economie lingvistică Martinet afirmă că „ceea ce putem numi economia unei limbi este tocmai această căutare permanentă a echilibrului între nevoile contradictorii pe care trebuie să le satisfacă”7. Caracterul economic sau noneconomic al unui fapt de limbă poate fii determinat prin raportarea la nevoile comunicării. Așadar punctul de plecare în aprecierea economiei lingvistice se află nu în limbă ci în afara ei și el este dat de volumul nevoilor de comunicare cărora trebuie să facă față materialul lingvistic pus la un moment dat la dispoziția vorbitorului. 2 O. Jespersen, Language, Londra, 1922. 3 Vezi Whitney, op. cit., și Baudouin de Courtenay, în studiul : 06 oouțux npuuimax siSbiKoebix usMenenuu, din no\. M36paHHbie mpydbino o6u^eMy nsbiKosHaHiuo, tom I, Moscova,. 1963, p. 222-254. 4 Cazul foneticienilor din sec. al XlX-lea. 5 H. Frei, La Grammaire des fautes, Geneve, 1949, în special p. 107 — 130. 6 A. Martinet, Elements de linguistique generale, Paris, 1967. 7 A. Martinet, Elemente de lingvistică generală (variantă românească), București.. 1970, p. 228. ECONOMIA LINGVISTICA 27 Criteriul raportării la nevoile comunicării pentru a determina ca- racterul economic al unui fapt lingvistic își găsește în adevăr o formulă -convenabilă de aplicare în cadrul concepției generativ-transformaționale. Se știe că gramaticile generativ-transformaționale distingînd între un plan „al înțelesului” și un plan „al enunțului concret” deosebesc structura de adîncime de structura de suprafață și se interesează de rapor- tul dintre aceste două structuri. în ultimă analiză însă, raportul dintre structura de adîncime și structura de suprafață nu exprimă altceva decît raportul dintre ideile de comunicare și materialul lingvistic folosit în acest scop. Din analizele care s-au făcut și care se referă în general la stadiul actual al unor limbi evoluate, s-a ajuns la concluzia că structura de supra- față și structura de adîncime se manifestă ca structuri diferite atît de frecvent încît coincidența dintre ele devine în cadrul funcționării limbilor excepție și nu regulă. „Cazul în care structura de adîncime și structura de suprafață coincid... rămîne un fenomen particular”8. Concret, dife- rența dintre cele două structuri se manifestă, pentru unele cazuri de ne- concordanță, prin prezența în structura de suprafață a unui număr de semne mai mare decît ar fi necesar în raport cu înțelesul general al enun- țului. în astfel de cazuri spunem că structura de suprafață are caracter redundant. în alte cazuri neconcordanța dintre cele două structuri se manifestă printr-un surplus de înțeles existent în structura de adîncime care ar presupune în structura de suprafață un plus de material lingvistic față de cel existent. Absența acestui „plus” de material în structura de suprafață face ca ea să aibă, în raport cu structura de adîncime, un caracter economic. Se știe că noțiunile structitră de adîncime, structură de suprafață constituie concepte de bază pentru înțelegerea mecanismului de funcțio- nare a limbajului așa cum e reprezentat de gramaticile generativ-transfor- maționale dar, după cît știu, aceste concepte nu au fost puse la baza unei interpretări a caracterului economic al limbii. Cel mult s-ar putea spune că în legătură cu ele s-au făcut unele observații cu privire la redundanța limbilor, dar caracterul economic al structurii de suprafață nu a făcut, pînă în prezent, obiectul unei cercetări dedicate cunoașterii economiei lingvistice. Scopul articolului de față este tocmai încercarea de a atrage atenția asupra unei modalități de înțelegere și analiză a economiei lingvistice pornind de la raportul dintre structura de adîncime și structura de su- prafață. Dacă structura de adîncime constituie structura ideii de comunicat, iar structura de suprafață este structura comunicării așa cum apare for- mulată lingvistic, înseamnă că distanța de la structura de adîncime și pînă la structura de suprafață reprezintă ceea ce s-a economisit. Cu alte cuvinte economia unui anumit enunț este dată de ceea ce există explicit în structura de adîncime, dar apare doar implicit în structura de suprafață. 8 S. Golopenția-Eretescu, Structura de suprafață și structura de adîncime în analiza .sintactică. în PLG, V, p. 154. 28 IOANA FRIOTEASA Cînd structura de suprafață și structura de adîncinie coincid, econo- mia realizată pe baza structurării sintactice este zero. în acest caz cel mult s-ar putea vorbi de economie care se manifestă doar în aspectul fonetic al semnelor lingvistice : reducerea corpului fonetic, simplificarea pronunțării etc. Caracterul economic al structurii de suprafață decurge din capaci- tatea spiritului uman de a deduce, din prezența anumitor sensuri și relații, înțelesuri care nu sînt marcate explicit. Această constatare e cu mult mai veche decît conceptele de structură de suprafață și structură de adîncime. încă din secolul al XlX-lea Whitney făcea următoarea observație : „Cele mai bogate limbi cunoscute nu exprimă niciodată în mod distinct toate relațiile care există între obiectele gîndirii umane, relații pe care spiritul le înțelege implicit chiar cînd lor nu li se dă un corp printr-o formă sonoră. Raporturile neexprimate nu sînt decît raporturi subînțelese absolut nece- sare în discurs”9. Gramaticile transformaționale au teoretizat o astfel de constatare și au făcut din structura de adîncime un suport al universaliilor lingvistice^ După cum se știe convertirea structurii de adîncime în structură de suprafață presupune anumite operații numite transformări. Numărul de transformări necesare pentru o construcție dată poate fi luat drept cri- teriu pentru aprecierea gradului de economie al structurii de suprafață date; cu cît e mai mare numărul de transformări, cu atît structura de suprafață a enunțului dat e mai economică. Cunoscînd economia enun- țurilor, mai precis a tipurilor de enunțuri, dintr-o limbă dată ne-am putea face o idee despre economia acelei limbi în ansamblu. Pe de altă parte, acceptînd părerea transformaționaliștilor cu privire la caracterul universal10 al structurii de adîncime, cred că prin comparație între structurile de su- prafață ale mai multor limbi s-ar putea face aprecieri globale privind caracterul mai mult sau mai puțin economic al limbilor comparate. Nevoia de economie manifestată în structura de suprafață face ca uneori unuia și aceluiași enunț să-i corespundă mai multe structuri de adîncime. Este cazul structurilor de suprafață numite structuri ambigue. între ambiguitate și economie se poate stabili aparent o relație direct proporțională în sensul că ambiguitatea poate fi cu atît mai mare cu cît structura de suprafață are un caracter economic mai pronunțat. Dar atîta timp cît structura de suprafață este economică în raport cu structura de adîncime, însă rămîne ambiguă în raport cu intenția vorbitorului, încă nu putem considera că acea comunicare are caracter economic. Putem spune că este neclară, confuză și deci nesatisfăcătoare. De aceea aprecierea ca- racterului economic al unui enunț prin raportare la structura lui de adîn- cime devine criteriul necesar în analiza conceptului de economie lingvistică, a cărui manifestare trebuie considerată în cadrul unei comunicări lipsite de ambiguitate. Altfel spus, aprecierile asupra caracterului economic al unui 9 'Whitney, La vie du langage, p. 90. 10 Notă : consider necesară observația că, dacă structura de adîncime este în adevăr universală, problema nu se poate pune decît pentru popoare cu o gîndire ajunsă la același nivel de dezvoltare. ECONOMIA LINGVISTICA 29 enunț trebuie să înceapă de acolo de unde a luat sfîrșit ambiguitatea. Dacă ținem însă seama de faptul că, în procesul comunicării, un anumit enunț nu este niciodată rupt de un anumit context (lingvistic sau extra- lingvistic) adică de anumite circumstanțe în care se produce actul comuni- cării, trebuie să avem în vedere rolul acestor circumstanțe în eliminarea ambiguității. ,,Numărul de mesaje diferite admise de un semnal — spune Prieto11— este practic infinit. Dar orice mesaj e produs în anumite circumstanțe care la rîndul lor furnizează receptorului o informație suplimentară”. Se poate observa că în uzul obișnuit al limbii una și aceeași structură de suprafață apare în raport cu diverși ascultători lipsită de ambiguitate sau cu ambiguitate de grade diferite 12. Aceasta înseamnă că ambiguitatea unui enunț depinde nu numai de structura propriu-zisă a enunțului, ci și de cunoștințele anterioare ale auditorului, de datele la care ascultătorul raportează enunțul dat. Considerînd enunțul în cadrul contextului din care a fost scos pentru a-i analiza caracterul economic vom observa că operația lingvistică de dezambiguizare presupune fie adăugare de material lingvistic, deci efort mai mare din partea vorbitorului, fie obligarea ascultătorului de a nu aprecia enunțul în sine, ci prin raportare la contextul din care face parte, deci efort mai mare din partea ascultătorului. ,,Circumstanțele favorizează diferit mesajele admise de semnal iar receptorul, pe baza logicii, conclude că mesajul pe care id transmite emițătorul este acel mesaj admis de semnal care este cel mai bine favorizat de circumstanțe”13. Un enunț cum ar fi Critica lui Ion, văzut în sine, este economic, dar ambiguu. Pentru dezambiguizare e nevoie fie ca vorbitorul să spună mai mult, adică : Critica (care a fost) adusă lui Ion, sau Critica pe care a facut-o Ion, fie ca interlocutorul să cunoască ce s-a spus (contextul lingvistic) sau ce s-a întîmplat (contextul extralingvistic) mai înainte. De asemenea enunțul: Am adus cartea hti Ion considerat în sine poate fi înțeles în două feluri, deci are două structuri de adîncime : Am adiis cartea care este (cartea) lui Ion sau Am adus cartea pentru Ion. Dacă în desfășurarea procesului de comunicare dezambiguizarea este posibilă nu numai prin precizări făcute de către vorbitor, ci și printr-o mai mare solicitare a ascultătorului, înseamnă că, pentru o comunicare dată, economia lingvistică este condiționată și de cunoștințele ascultăto- rului și de capacitatea lui de a integra datele noi în șirul celor stocate în memorie. De aceea, opoziția cunoscut / necunoscut joacă un rol important în determinarea gradului de economie pe care și-1 poate permite un vorbi- tor în transmiterea unei anumite informații. Astfel conversația dintre doi prieteni care discută despre un subiect cu care amîndoi sînt familiari- zați se poate desfășura într-un mod atît de laconic îneît, un ascultător, 11 Messages el signaux, Paris, 1966, p. 13. 12 Notă : prin grade diferite de ambiguitate înțeleg interpretarea enunțului în chipuri diferite care se îndepărtează mai mult sau mai puțin de ceea ce a avut în vedere vorbitorul.. 13 L. Prieto, op. cil., p. 14. .30 IOANA PRIOTEASA interesat s-o urmărească, ar rămîne nesatisfăcut, în ciuda faptului că nu a lăsat să-i scape nici un cuvînt din dialog. Din acest punct de vedere ar fi interesantă o cercetare a limbii pe stiluri, ceea ce ar putea să evidențieze că, în anumite stiluri, comunicarea lingvistică are un caracter economic mai pronunțat decît în altele. în procesul comunicării lingvistice vorbitorul nu este totdeauna interesat să sacrifice caracterul economic al unei structuri de suprafață de dragul eliminării ambiguității. Uneori ambiguitatea structurii de supra- față este căutată și echivocul devine un procedeu cu importante efecte stilistice. Așa-zisele propoziții cu dublu înțeles au o putere de sugerare mai pronunțată și îl obligă pe interlocutor la o participare mai activă în realizarea actului de receptare a mesajului. Din încadrarea structurii de suprafață într-un anumit context, ceea ce presupune depășirea cadrului unei structuri în sine a unui anumit enunț, și din raportarea în același timp la structura de adîncime se desprinde concluzia că economia lingvistică depinde de trei factori : 1. Structura propriu-zisă a unei anumite limbi, adică diferitele tipuri de enunțuri corecte într-o limbă dată. 2. Capacitatea vorbitorului de a face din contextul enunțului un mijloc de dezambiguizare a structurilor economice. 3. Capacitatea ascultătorului de a profita de utilizarea contextului pentru eliminarea ambiguității unei structuri economice. Dintre acești trei factori, primul e de natură lingvistică (e dat de relații între semne lingvistice) și are caracter obiectiv, căci e reprezentat de structuri considerate corecte de către toți vorbitorii unei comunități lingvistice. Ceilalți doi sînt factori de natură psihică și au caracter mai mult sau mai puțin subiectiv, pentru că în ultimă analiză țin de capaci- tatea de a gîndi și înțelege, care pentru aceeași perioadă diferă pînă la un anumit punct de la un individ la altul. Privită în perspectiva istorică însă, capacitatea de a gîndi a unei colectivități lingvistice, considerată ca o medie a cărei valoare diferă de la o epocă la alta, capătă caracter obiectiv. Întrucît diferențele dintre epoci se înregistrează sub forma unui progres continuu al capacității de gîndire a indivizilor umani, trebuie să admitem că această capacitate constituie rezerva de bază care permite principiului economiei lingvistice să-și spo- rească formele de manifestare pe măsură ce cresc nevoile de comunicare* Pe baza unei capacități de gîndire care se dezvoltă mereu, acțiunea principiului economiei lingvistice face ca elementele limbii să capete o folosire intensivă, în sensul că vechiul material lingvistic ajunge să satis- facă nevoi noi de comunicare sau să exprime mai clar vechile nevoi ale comunicării. Privind raportul dintre structura de adîncime și structura de supra- față prin prisma economiei lingvistice care se degajă din diferența lor, s-ar putea afirma a prioric că, în evoluția limbii, ceea ce la un moment dat este structură de suprafață redundantă devine într-o fază mai evoluată a limbii o structură neredundantă, adică ajunge să concorde cu structura de adîncime. Acest fapt reprezintă dezvoltarea caracterului economic al sistemului lingvistic dat. ECONOMIA LINGVISTICA 31 S-a făcut, dealtfel, afirmația că : . .structura de adîncime dega- jată prin cercetări sincronice pare a fi constituit o structură de suprafață într-o fază anterioară de evoluție, sincronia reflectă diacronia...”14. Asemenea cercetări menite să plaseze raportul dintre structura de adîncime și structura de suprafață într-o perspectivă istorică au, cum e și firesc, mai mult o importanță teoretică și se poate spune că ele nu intră, sau cel puțin că nu intră direct, în preocupările transformaționaliștilor care se interesează doar de aspectul sincronic al limbii. Economia lingvistică văzută prin prisma raportului dintre structura de suprafață și structura de adîncime plasate într-un context lingvistic și extralingvistic este o chestiune care intră în obiectul psiholingvisticii și analiza ei contribuie la o mai bună înțelegere a raportului dintre limbă și gîndire. L’ECONOMIE LINGUISTIQUE DE LA PERSPECTIVE DES CONCEPTS STRUCTURE DE SURFACE ET STRUCTURE DE PROFONDEUR (RESUME) Malgre le role important que la linguistique attribue au facteur ^conomique dans le fonctionnement et dans l’âvolution de la langue, le concept d’economie linguistique n’a encore acquis un contour suffisam- ment clair et unanimement acceptă. L’article present souligne le sens dans lequel le concept d’economie linguistique a evolue; en meme temps le present article propose une nouvelle modalite de d^terminer le materiei economise dans le cadre d’une communication donnee. En partant de l’observation que l’economie linguistique peut etre determinee seulement en rapportant l’enoncâ concret aux besoins de la communication, on demontre que le rapport entre la structure de profon- deur et la structure de sui face peut constituer le critere d’appreciation du degr£ de l’economie d’un enonce donne. L’analyse de la relation entre l’economie et l’ambiguite montre le role du contexte (linguistique et extralinguistique) dans la manifestation du degre de l’economie. Les facteurs objectifs et subjectifs, qui concourent au developpe- ment du caractere economique de la langue, prouvent que le principe de l’economie constitue non seulement la cause des changements linguisti- ques mais aussi une forme pour satisfaire les besoins de communication ă l’aide du langage articule. 14 S. Golopenția-Eretescu, ort. cil,, în PLG, V, p. 156. SITUAȚII LINGVISTICE ȘI METODE DE CERCETARE DE NADIA ANGHELESCU Metodele de cercetare specifice lingvisticii pornesc, în general, de la presupunerea unei anumite uniformități pentru realitatea cercetată, și pentru că orice fapte lingvistice pot fi introduse în anumite scheme prestabi- lite, aplicarea unor metode la limbi din cele mai diverse familii poate să dea iluzia unor asemănări mult mai mari decît există în realitate. Este vorba atît de asemănări privind materialul lingvistic, categoriile gramati- cale prezente în limbi înrudite genetic sau tipologic, cît și de asemănări privind modul de funcționare a limbilor respective. Dincolo de convenția de la care pleacă orice demers metodologic, avem a face uneori și cu teoreti- zări care pleacă de la generalizări pripite, de la deducții fundamentate pe un prea mic număr de cazuri particulare. Este meritul antropologiei lingvistice și al sociolingvisticii de a fi stabilit o tipologie a limbilor nu din punctul de vedere al prezenței sau absenței unor categorii, ci din punctul de vedere al rolului social și cultural pe care acestea îl dețin sau care le este atribuit. în vreme ce tipologia structurală clasifică limbile pe baza asemănării trăsăturilor structurale, tipologia sociolingvistică pornește în clasificare de la unii indici socio- lingvistici, cum ar fi statutul limbilor, sfera folosirii lor, funcțiile sociale etc.1. Stabilirea statutului unei limbi trebuie să premeargă cercetării faptelor pur lingvistice, pentru că cercetarea unei limbi în sine nu poate explica modul specific în care aceasta își exercită funcția comunicativă, atîta vreme cît se pornește de la o metodă unică, deci de la un model operațional unic. Dacă aplicarea convențiilor pe care le presupun diversele metode lingvistice (spre exemplu distincțiile de ,,planuri” sau ,,nivele” 1 Au fost propuse mai multe criterii pentru o tipologie sociolingvistică a limbilor. Printre cele mai cunoscute lucrări care urmăresc stabilirea unor scheme tipologice notăm : J. H. Gre- enberg, The measurement of linguistic diversity, în „Language”, 32 (1956), C. F. Ferguson, The language factor in național development, în „Anthropological Linguistics”, 4 (1962), W. A. Stewart, An outline of linguistic typology for describing multilingualism, în Study of the role of second language in Asia, Africa, Washington, 1962. 3 — c. 9C8 34 NADIA ANGHELESCU cu care operează metodele structurale, sau distincția dintre structura de suprafață și structura de adîncime din gramatica transformațională) are o utilitate practică evidentă tocmai pentru că pornește de la ceea ce se presupune a fi universal în limbile naturale, operația inversă, de stabilire a metodei adecvate în funcție de contextul socio-cultural în care funcțio- nează o anumită limbă, se poate solda cu cîștiguri teoretice importante pentru că are în vedere distincții reale în cadrul esenței sociale a limbaju- lui uman. în cadrul diverselor orientări structurale s-a dat din ce în ce mai mare importanță în ultimii ani cerinței metodologice de descriere a unui corpus unitar. Aceasta a dus, în practică, la proliferarea unor descrieri minuțioase ale idiolectului propriu lingvistului respectiv sau unui anumit informator. Asemenea descrieri care simplifică intenționat realitatea lingvistică nu pot servi pentru explicarea diferențierilor determinate social în structura limbii. Pe măsură ce s-au conturat mai clar limitele acestor metode, necesitatea studierii limbilor pornindu-se de la contextul socio- cultural în care acestea funcționează a devenit și ea mai evidentă. * Legarea limbii de tipul de cultură este o încercare veche în lingvistică. Ea pornește de la constatarea importanței evidente a limbajului pentru definirea, exprimarea și transmiterea culturii. De aici a apărut și tentația legării directe a formelor culturii de formele lingvistice, tentație care s-a manifestat în diverse direcții. Din perspectiva antropologului și a sociologului, posibilitatea unui paralelism între formele de cultură și formele limbii poate avea implicații în metodologia cercetării, în sensul că sugerează o justificare pentru transferarea unor metode ale lingvisticii la alte științe legate de om. Pe de altă parte, din perspectiva lingvistului, tendința de a privi categoriile lingvistice drept expresie directă a tipului de cultură poate duce la o anumită viziune asupra evoluției formelor : prezența unor categorii lingvistice în limbi care servesc drept instrument unor culturi evoluate este privită ca indiciu pentru caracterul evoluat al limbii respective și invers. Este cunoscută, de exemplu, tendința de a lega genurile gramaticale de anumite tipuri de cultură sau considerarea prezenței articolului drept semn al unei limbi avansate și al unei civilizații avansate 2. Tendința generală către abstractizarea categoriilor este comună tuturor limbilor. Ea se realizează, însă, în moduri diferite și în ritmuri diferite, ținînd seama de condițiile de funcționare ale fiecărei limbi în parte. Progresul în morfo- 2 După părerea lui V. Brondai, articolele sînt cuvinte care nu se găsesc decît în limbi în care facultatea de abstractizare a atins dezvoltarea cea mai înaltă. Ele ar prezenta un interes cu totul special pentru caracterizarea limbilor : „existența sau absența lor constituie un impor- tant criteriu de civilizație” (Les parties du discours, Copenhaga, 1928, p. 43—44). Aceeași idee la G. Guillaumc : articolul, creație tîrzie a limbilor, rezumă întreaga tehnică a construcției aces- tora. Utilizările sale într-o limbă ca franceza sînt de natură s-o caracterizeze pe aceasta drept una din limbile cele mai evoluate (Particularisation ei generalisation dans le systeme des arlicles frangais, în G. Guillaume, Langage el Science du langage, Paris — Quebec, 1969, p. 155). SITUAȚII LINGVISTICE ȘI METODE DE CERCETARE 35 logie poate fi demonstrat — arată L. Wald — mai ales prin compararea a două faze din istoria aceleiași limbi „căci nu e posibil ca în istoria a două limbi — chiar înrudite — să se repete condițiile interne și externe care, într-o formă sau alta, își pun pecetea asupra evoluției acestui sector lin- gvistic”3. Pentru a ilustra evoluția către abstractizare a categoriilor gramaticale în limbi din familii diferite, se utilizează adesea exemple din cadrul catego- riei numărului. Operații presupuse pentru ontogeneză în cadrul categoriei gramaticale a numărului sînt transpuse și în filogeneză pentru a justifica unele fapte comune mai multor tipuri de limbi. Succesiunea dual, sin- gular, plural din ontogeneză ar fi perfect paralelă succesiunii dual, singular, plural din filogeneză 4. Dispariția dualului, constatată în istoria mai multor limbi, este legată direct — se spune — de evoluția mentalității, corespun- zînd evoluției civilizației. în concepția unor lingviști, prezența dualului este incompatibilă cu o civilizație avansată. Situația dualului din araba modernă dezminte însă această observație. Dualul pare să fie menținut cu grijă de către deținătorii limbii arabe și în prezent, considerat fiind, spune V. Monteil, drept o caracteristică importantă, drept o raritate, drept un semn distinctiv al limbii. Monteil opune, în această privință, judecății schematice a lui Vendryes — pentru care dispariția dualului este o probă de civilizație și pentru care, în decursul istoriei arabe, gradul de civilizație determină gradul de conservare a dualului — judecata mai nuanțată a lui Trubetzkoy, exprimată într-o scrisoare adresată lui Jakob- son : „Din punctul de vedere al istoricilor, nu se pot constata în evoluția unei limbi decît legi ca aceasta : « progresul civilizației distruge dualul » (Meillet). Or, la drept vorbind, aceste legi nu sînt nici foarte sigure, și nici pur lingvistice. Diversele aspecte ale civilizației și ale vieții popoarelor evoluează de asemenea urmînd logica lor internă (... )“5. Se poate constata, deci, că, chiar pentru categorii lingvistice a căror evoluție este mai ușor de urmărit, nu se poare vorbi despre legi universale, valabile pentru orice tip de limbă. O tipologie a transformărilor lingvistice în diacronie trebuie să aibă la bază o tipologie a limbilor care să pornească de la criterii de ordin social-cultural. S-a observat mai de mult că nu există o corelație generală între tipul cultural și structura lingvistică. Tipurile de limbi izolant, aglutinau! sau flexionar sînt posibile la orice nivel de civilizație. în ceea ce privește evoluția formelor, aceasta este mult mai rapidă în cultură decît în limbă pentru că limbajul tinde spre stabilitate prin însăși natura sa6. Dacă nu se poate constata o suprapunere perfectă între structurile lingvistice și cele de ordin socio-cultural, nu este mai puțin adevărat că lingvistica se interesează în cel mai înalt grad de tipul de cultură în cadrul căruia funcționează o limbă sau mai multe limbi. S-a observat, de exemplu, că atunci cînd o cultură dominată de păstorit și agricultură este pusă în 3 Lucia Wald. Progresul în limbă, București, 1969, p. 152. 4 Charles Fontinoy, Le duel dans les langues semitiques, Paris, 1969, p. 29. 5 Apud V. Monteil, L’arabe moderne, Paris, 1960, p. 130. 6 Gf. și E. Sapir, Cullure, Language and Personality, Berkeley and Los Angeles, 1964, p. 34-35. NADIA ANGHELESCU 3e relație cu un alt tip de cultură în care s-au cristalizat meșteșugurile sau tehnica urbană, apar în mod necesar unele schimbări de structură în una dintre cele două limbi. Modificările nu sînt previzibile și nici nu privesc toate elementele sistemului. Este suficient ca echilibrul sistemului să se modifice într-un anumit punct, pentru ca aceasta să stabilească o linie de evoluție care ar fi fost greu de conceput fără acest impuls. Cercetarea unor limbi aparținînd unor culturi care s-au dezvoltat izolat de cele cu care savanții erau familiarizați în secolele trecute, ca și examinarea trecutului îndepărtat al limbilor și al civilizațiilor apropiate nouă a scos în evidență faptul că nici o comunitate lingvistică nu cunoaște un limbaj absolut uniform, utilizat de către oricine, în orice condiții și indiferent în ce scopuri. însăși definirea unei comunități lingvistice nu se poate realiza altfel decît în termenii relațiilor sociale. Orice tip de comuni- care lingvistică, începînd de la comunicarea simplă, directă, și pînă la tipul special de comunicare pe care îl prezintă limbajul în situații rituale, pre- supune relații sociale de o anumită frecvență 7. Caracterizarea unui in- strument lingvistic, atît în sincronie cît și în diacronie, nu se poate face fără referire la comunitatea lingvistică în cadrul căreia funcționează 8. Orice limbaj acceptă în sînul său un număr de diferențieri, de opoziții, care sînt cel mai adesea legate de vocabular, dar pot să nu se limiteze la aceasta, și orice limbă se încadrează, la rîndul ei, într-un sistem de relații care variază de-a lungul istoriei și care îi stabilesc statutul. Categoriile gramaticale ale unei limbi pot să nu varieze sau să varieze foarte puțin în cursul unor perioade îndelungate : poziția limbii va varia inevitabil. Analizînd situația lingvistică prezentă din Magreb, Zavadovski observă că aceasta prezintă o structură complexă în cadrul căreia se manifestă, cel puțin ca supraviețuiri, opoziții de limbaj prezente în epocile anterioare, pînă la cele mai îndepărtate în istorie : limbajul femeilor și al bărbaților, limbajul nomazilor și al sedentarilor, limbile triburilor și limba comună supratribală, limbi depinzînd de religii (musulmani, creștini, evrei), limba autohtonilor și cea a colonizatorilor, limba vorbită și limba scrisă etc.9. în toate epocile, o prezență permanentă : limba arabă literară, ale cărei structuri lingvistice sînt, în linii mari, identice cu cele ale limbii comune din perioada preislamică. în fiecare perioadă însă, relațiile în care se încadrează sînt diferite, rolul care i se atribuie și cel pe care efectiv îl are, diferă și ele. O analiză lingvistică formală a acestei limbi în cursul istoriei sale, ca și a altor limbi în această situație, va scoate în evidență caracterul imuabil al unor structuri. Studierea utilizării ei în cadrul unui anumit univers social care este comunitatea lingvistică, variabilă de-a lun- gul epocilor, studierea formei speciale în care se manifestă relația dintre 7 John J. Gumperz, Types of linguistic Communities, în Language in Social Groups, Stanford, 1971, p. 101—105. 8 Utilizarea termenilor de „dialectal” și „suprapus” se leagă de tipul de relații sociale în cadrul cărora o formă de limbaj își exercită funcția comunicativă (cf. Gumperz, op. cil., p. 121). 9 Iu. N. Zavadovski, Onbim anajiuaa cjiomchou asbiKOGou, cumyaquu g Mazpu6e KaK HeKoeu cmpyKinypbi, în ripo6MMbi uayueHun sigoikogou cumyaquu u nGbifioeou Gonpcc e cmpanax Aauu u CeGepuou A^pu^u, Moscova, 1970, p. 58 — 78. SITUAȚII LINGVISTICE ȘI METODE DE CERCETARE 37 uzajul lingvistic și structura socială, este de natură să dea informații despre comportamentul lingvistic și să situeze formele limbii în perspectiva func- ției lor reale, dincolo de datele superficiale comunicate chiar de statistici. Cercetarea funcționării limbii în cadrul unor situații lingvistice, diversitatea lingvistică, variațiile corelative ale structurii lingvistice și ale structurii sociale sînt probleme care s-au situat în centrul interesului sociolingvisticii din perioada în care aceasta încearcă să-și definească statutul10. Problemele nu sînt însă noi, și unele dintre ele s-au bucurat de atenție specială cu mult înaintea constituirii unui domeniu diferențiat de preocupări care și-a luat numele de sociolingvistică. Bilingvismul de pildă, temă predilectă a sociolingvisticii, a atras de multă vreme atenția cercetăto- rilor. S-a remarcat însă că o lungă perioadă de vreme bilingvismul, manifes- tat atît la individ cît și în cadrul unor comunități lingvistice, era privit ca un fenomen excepțional, ,,ca o realitate paradoxală a cărei esență nu înseamnă, în primul rînd, altceva decît dualitatea a ceea ce este în mod preponderent un agent unificator : Limbajul”11. Știm astăzi că situațiile de bilingvism și plurilingvism nu reprezintă deloc o excepție, și că ,,milioane de indivizi, probabil majoritatea oamenilor de pe pămînt, capătă în cursul vieții controlul asupra a mai mult decît un singur sistem lingvistic, și că utilizează într-un mod mai mult sau mai puțin independent fiecare sistem după necesitățile de moment”12. Interferențele între cele două sisteme în cazul bilingvismului nu reprezintă singura soluție posibilă, deși aceasta este cea care a atras mai ales atenția cercetătorilor. Posibilității de amalga- mare a celor două sisteme (nu numaidecît la nivelul limbilor în întregul lor, ci numai la nivelul vocabularului, sau gramaticii, sau fonologiei) i se alătură posibilitatea substituirii unei limbi prin alta (shift) și posibilitatea comutării (to switch) între limbile în contact13. Această posibilitate de utilizare alternativă a două sau mai multe limbi este cu deosebire importan- tă pentru sociolingvistică pentru că pune problema alegerii domeniului de utilizare și a împrejurărilor de utilizare a fiecărei limbi în parte, alegere justificată în primul rînd de considerente de ordin social14. în unele țări arabe, în care bilingvismul este răspîndit pe scară largă, cum ar fi de pildă Libanul, vorbitorii sînt, în general, conștienți de contextele sociale și de împrejurările în care utilizează araba dialectală sau franceza, sau în care sînt nevoiți să utilizeze araba literară pe care o mînuiesc, în general, cu multă dificultate15. Alături de factori ca „efica- 10 Vezi și Einar Haugen, Quelques problemes de la sociolinguisiique (Universite de Buca- rest. Cours d’ete et colloques scientifiques. Sinaia 25 juillet—25 aoât 1971), p. 6 — 14. 11 Sdlim Abou, Le bilinguisme arabe frangais au Liban, Paris, 1962, p. 7. 12 Uriel Weinreich, Unilinguisme et multilinguisme, în voi. Le langage (Encyclopedie de la Pleiade), Paris, 1968, p. 648. 13 Ibîdem, p. 650. 14 Vezi Chester L. Hunt, Language Choice in a Multilingual Sociely, în voi. Explorations in Sociolinguistics, Bloomington, 1967. 16 Vezi S61im Abou, op, cit.; același, Enqu£tcs sur le bilinguisme arabe-franțais au Liban, Beyrouth, 1961. 38 NADIA ANGHELESCU citate” sau „ușurință în mînuire” intervin și factori ca „prestigiu”, „loiali- tate lingvistică”. Pe de altă parte, cum s-a observat, în condițiile bilingvis- mului, sistemele pot să coexiste și să se interfereze doar în mod ocazional în vorbire. în aceeași frază chiar, unele segmente pot să apară într-o limbă iar altele în altă limbă. Fenomenul favorizează menținerea în izolare a sistemelor lingvistice în contact, într-un raport de complementaritate care nu favorizează împrumutul. în ce măsură statutul unei Lmbi, într-un context de plurilingvism, poate interesa analiza lingvistică propriu-zisă ? în comunitățile multi- lingve situațiile limbilor diferă în funcție de un număr de condiții, printre care statutul legal al limbii respective, numărul de vorbitori, prestigiul etc.16. O limbă poate să aibă, din anumite motive, funcția de limbă vehi- culară sau lingua franca, funcțiune ce se poate exercita atît pe planul unei comunități lingvistice multilingve, cît și în relațiile dintre comuni- tățile lingvistice unilingve sau plurilingve. O limbă vehiculară este, în general, o limbă care se bucură de un anumit prestigiu. S-a observat, de exemplu, că situațiile de bilingvism din Africa existente în perioada precolonială se datorau gravității unor comunități diversificate din punct de vedere dialectal în jurul unor comunități omogene sau în jurul unor centre importante 17. Avem a face, în aceste cazuri, cu limbi depline cărora li se conferă o funcție vehiculară. Unele dintre limbile vehiculare însă nu sînt, sau nu mai sînt, limbi materne pentru nimeni, și funcția vehiculară este singura care le asigură vitalitatea. Se poate vorbi deci, despre o scară spre artificial care duce de la dialecte la limbile standard de orice tip, spre limbi vehiculare de tipul arabei, care nu sînt limbi materne pentru nimeni și, în sfîrșit, la limbile artificiale de tipul esperanto. Un loc aparte îl ocupă așa-numitele pidgin și creolele : prima, o formă lingvistică hibridă, o îmbinare între structura gramaticală a unei limbi și vocabularul alteia, deci artificială, ca formă lingvistică, dar care poate deveni limbă maternă pentru o colectivitate lingvistică sub forma creolei18. Atitudinea lingvistu- lui nu poate fi aceeași în cazul tuturor acestor idiomuri pentru că nici comportamentul vorbitorilor nu este același. Distanța care separă vir- tualul de actual, competența de performanță, nu este aceeași în cazul tuturor acestor tipuri de limbi. Deplin semnificativă pentru modelarea gîndirii în limbă, ca și pentru posibilitățile reale ale limbajului este numai cercetarea limbilor „materne”. Aceasta ar putea explica, de pildă, impor- tanța care se atribuie dialectelor în cadrul psiholingvisticii care se ocupă mai ales de comunicarea reală, de preferință orală, dintre parteneri reali. Există însă și alte aspecte care interesează cercetarea lingvistică și care 16 Heinz Kloos, Types of Mullilingual Communities : A discussion of Ten Variables, în Explorations in Sociolinguistics, voi. cit. 17 Maurice Houis, Anthropologie linguistique de VAfrique Noire, Paris, 1971, p. 108 — 109. 18 Vezi și alte criterii pentru distingerea tipurilor fundamentale de limbi în W. Stewart, A Sociolinguistic Typology for describing National Multilingualism, în Readings in the Sociology of Language. The Hague, 1968, p. 531 — 545. SITUAȚII LINGVISTICE ȘI METODE DE CERCETARE 39 pot fi cercetate în. alte tipuri de limbi. Pentru sintaxă, stil, semantică, arată Jespersen, limbile literare prezintă mai mare interes pentru cerce- tători decît orice dialect19. ★ Unui tip special de bilingvism privind relația particulară care se stabilește în cadrul unei comunități lingvistice între două idiomuri înrudite genetic, cu utilizări complementare, sau între o limbă și dialectele sale, lingviștii i-au rezervat termenul de diglosie20. Termenul se pretează la mai multe interpretări, în primul rînd pentru că este legat adesea de eti- monul său. Diglosie este, de pildă, pentru Maurice Houis, faptul utilizării unor segmente din două limbi diferite în cadrul unui singur act de comu- nicare 21, sau diglosie poate fi utilizarea a două limbi diferite și atunci termenul se suprapune peste cel de bilingvism. Termenul a fost reluat și mult discutat în ultimii ani pornindu-se, în genere, de la critica criteriilor de diferențiere propuse de Ferguson. Einar Haugen considera prea restrîns sensul în care utilizează Ferguson termenul: raportul dintre o formă de limbaj de mare prestigiu și una de mai mic prestigiu există între limba literară și dialectele teritoriale sau sociale pretutindeni22. Dacă semnifi- cația termenului s-ar lărgi în sensul propus de Haugen, el ar deveni, practic, inutil. Din punctul de vedere al lui A. de Vincenz, principalul lucru care trebuie remarcat este că nu există o gramatică comună a celor două limbi și că nu se poate vorbi, deci, de două varietăți ale aceleiași limbi, ci de două limbi diferite, legate între ele, dar nimic mai mult. Spe- cificitatea este nu gramaticală, ci de ordin sociolingvistic 23. Ceea ce atrage, însă, atenția este faptul că în cadrul diglosiei limba nenormată poate avea drept normă, mai mult sau mai puțin conștientă, limba normată prin excelență (limba de prestigiu) în pofida diferențelor mari de ordin gramatical care o separă de aceasta. într-o accepțiune pe care o adoptăm, diglosia presupune limbi suficient de asemănătoare pentru ca vorbitorii să aibă sentimentul că vorbesc aceeași limbă și suficient de îndepărtate pentru ca însușirea limbii literare să presupună eforturi îndelungate și să nu se realizeze niciodată pe deplin. Situația limbii arabe prezintă un caz tipic de diglosie și constituie, în același timp o justificare pentru necesitatea termenului. Coexistă în lumea arabă două forme de comunicare diferite care reprezintă, în fapt, două stadii diferite ale aceleiași limbi. Nu avem a face cu raportul dintre 19 Otto Jespersen, Mankind, Nation and Individual. From a linguistic Point of View London, 1954, p. 72. 20 Pentru definirea termenului și pentru situațiile în care se aplică, vezi Charles A. Fer- guson, Diglosia, în „Word”, 15 (1959) și Paul Wexler, Diglosia, Language Standardization and Purism, în „Lingua”, 27 (1971). 21 Maurice Houis, op, cit., p. 172. 22 E. Haugen, op. cit., p. 30—31. 23 A. de Vincenz, Towards a Definition of Diglossia (Forschungsprojekt Kontrastive Analyse Deutsch-Russisch, KADR, Universităt Heidelberg, Slawisches Institut), Arbeitspapier No. 3, p. 7-13. 40 NADIA ANGHELESCU o limbă literară și dialectele sale, căci limba arabă literară are un caracter specific extradialectal. Opoziția se stabilește, în principiu, între o limbă esențialmente scrisă și o limbă vorbită. Această limbă vorbită este postu- lată uneori drept unică, în pofida deosebirilor importante dintre diversele ei unități și așa se poate vorbi, de pildă, despre cei cca 90 000 000 de vorbi- tori de limbă arabă (aprecierea nu se referă la limba literară, care nu este limbă maternă pentru nimeni), iar alteori este subîmpărțită în formațiuni denumite limbi, dialecte sau idiomuri vorbite (ultimul termen are avan- tajul că evită discuțiile sterile pe marginea distincției limbă — dialect). Este semnificativ faptul că numai arabei literare i se acordă în limba arabă titlul de ‘arabyya ,,arabă”, denumirea idiomurilor vorbite fiind locală, indiferent dacă se referă la țări sau la grupări dialectale (dialectul tunisian, dialectul magrebit). Limba arabă literară este o limbă dificilă în concepția propriilor ei deținători. Este o limbă de rădăcini care utilizează o scriere apropriată : numai scheletul consonantic apare notat grafic, în vreme ce vocalele care, după o metaforă devenită tradițională, dau viață acestui schelet, nu apar notate ci sînt presupuse de către cel care citește. Există un mare număr de omografe și o polisemie redutabilă. Flexiunea morfologică, în cea mai mare parte, și raporturile sintactice, în totalitatea lor, sînt marcate prin alternanțe vocalice, pe care scrierea nu le notează în mod obișnuit și astfel arabofonul este obligat să se învîrte mereu într-un cerc vicios : obligat să restituie vocalele nescrise pentru a înțelege un text și obligat să-1 fi înțeles înainte pentru a le putea restitui. Această citire a textului și, impli- cit, înțelegerea lui, este destul de relativă și mărturiile abundă în această direcție. ,,în fapt, un musulman instruit nu citește niciodată foarte curent o pagină de arabă. El o descifrează întotdeauna, cu mai mică sau mai mare ușurință, după gradul de cunoștințe pe care le posedă : el nu este niciodată sigur că l-a înțeles perfect”24. La lectură, greșelile abundă, așa cum au arătat-o, de pildă, testele efectuate de Alan S. Kaye 25. Gra- matica limbii literare nu există decît sub forma de normă. Nu exista o competență a vorbitorului pentru că nu există vorbitor pentru care limba arabă literară să fie limbă maternă. Nu există grade de gramaticalitate pentru că nu uzajul stabilește acceptabilitatea unei propoziții, ci norma. Nu se poate concepe, deci, o gramatică a limbii literare în sensul generativ transformațional. Se pot stabili unele corespondențe între limba literară, și o limbă vorbită, dar și aceste corespondențe sînt limitate și relative pentru că situațiile în care se utilizează una sau alta dintre limbi nu sînt aceleași. Din punctul de vedere al lui Alan S. Kaye, limba literară este un sistem ill-defined în comparație cu orice idiom vorbit, care este un sistem tveU-defined. Limba arabă literară nu poate fi definită printr-o sumă de trăsături pozitive și aceasta mai ales pentru că nu se poate testa o gra- matică a acestei limbi. Dificultățile definirii arabei literare îl fac pe acest 24 W. Marțais, La langue arabe, în Articles et conferences, Paris, 19G1, p. 85. 25 Alan S. Kayc, Modern Standard Arabic and the Colloquials, în , ,Lingua”, 24 (1970), p. 388. SITUAȚII LINGVISTICE ȘI METODE DE CERCETARE 41 autor să se întrebe în ce măsură este limbă acest idiom artificial și să con- chidă că el nu numai că nu este stăpînit, dar nici nu poate fi stăpînit. în loc să li se ceară arabofonilor să-și însușească un sistem ill-defined, ar fi mai bine să se recurgă la un sistem well-defined, la dialectul sirian de pildă, cel mai compatibil cu toate celelalte 26. De altfel, pledoariile și previziunile în această direcție nu lipsesc : Ferguson prevedea pentru următorii 2 000 de ani formarea mai multor limbi arabe standard în jurul marilor centre de cultură 27. O nouă gramatică a limbii arabe literare ar fi implicit o stilistică, pentru că posibilitățile limbii se pot urmări numai la adevărații ei deți- nători : scriitorii, marii scriitori, stapîni pe limba lor. în unele puncte, situația limbii arabe literare este asemănătoare cu cea a altor limbi literare, a limbilor supralocale, în genere. O limbă supralocală are, prin definiție, o normă unică, valabilă pretutindeni: „Dacă se observă în utilizarea unei asemenea limbi variații regionale, aceste variații pot fi descrise ca stări de fapt, dar în principiu ele nu au valoare de drept: ele vor fi considerate ca realizări aproximative ale unor norme unice prin definiție, în timp ce în cazul variantelor dialectale observatorul admite că există tot atîtea norme, egale în demnitate, cîte graiuri locale în interiorul unei familii dialectale”28. Ceea ce diferențiază araba de alte limbi literare este faptul că ea este nu numai normată de gramatici, ci și creată, în bună măsură, de către aceștia, și faptul că nu este vorbită în mod spontan de către nimeni. în epoca modernă, radioul, teatrul, cinematograful, au dus la lărgirea cadrului de utilizarea orală a acestei limbi în așa măsură încît limba arabă literară poate fi caracterizată și drept o limbă pe care deținătorii ei sînt capabili s-o vorbească în anu- mite împrejurări. Descrierea formei orale a acestei limbi ridică, însă, unele probleme diii cile. Pronunțarea arabei literare este vădit influențată de pronunția dialectală, în așa măsură încît este posibil întotdeauna să se recunoască din ce țară arabă emite un post de radio. Accentul, care nu este un element al sistemului limbii literare, este cel al idiomului vorbit și, cum acesta este mai degrabă un accent al frazei decît un accent al cuvîntului, ritmul frazei din araba literară diferă sensibil de la o țară la alta. Interdentalele, considerate ca aparținînd sistemului arabei clasice, au dispărut din majo- ritatea dialectelor urbane și speakerii pot pronunța t, d, d, în locul inter- dentalelor t, d, d, fără ca aceasta să jeneze inteligibilitatea. Badio Cairo pronunță g fonemul g considerat a aparține sistemului limbii literare ș.a.m.d. Se poate vorbi, în aceste condiții, despre un sistem fonologie propriu arabei literare? Ceea ce numim de obicei sistemul fonologie al arabei moderne este, de fapt, o sumă de convenții susținute de o abstracție care 26 Alan S. Kaye, op. cit., p. 390. 27 Charles A. Ferguson, The Arabic Koine, în „Language”, 35 (1959), nr. 4. 28 Jean Fourquet, Langue—dialecte—patois, în Le langage, voi. cit., p. 580. 42 NADIA ANGHELESCU se cheamă tradiție, un model care, în prezent, își are singura bază de susținere în grafie. Un cuvînt evocă o rădăcină în araba literară, litere și nu sunete. Forma grafică a cuvîntului este atît de prezentă în minte, încît nu este de mirare că unele nume arabe circulă în Europa așa cum se scriu : Harun al-Rașid, de pildă (în pronunție arabă Harun ar-Rașid, cu asimilarea consoanei l din articol de către prima consoană a cuvîntului). Pare greu de conceput, în aceste condiții, o cercetare fonologică a limbii arabe literare, ca și a altor limbi de acest tip. Pare, de asemenea, greu de conceput o gramatică generativ-transformațională, cînd aceasta pleacă de la o competență și o performanță într-o limbă maternă. % Problema care se pune este în ce măsură se poate accepta caracterul convențional al modelelor pe care le propun diversele metode lingvistice. Dacă se pornește de la o comunicare reală între vorbitori reali, modul specific în care un instrument lingvistic își exercită funcția socială capătă importanță primordială. Caracterul social al limbii este un dat, singurul de la care se poate porni. Faptul că limba este o structură, mecan’smul funcționării sale în sincronie și transformarea sa în diacronie sînt obiective ale cercetării lingvistice, indiferent de natura ei. Este îiresc, așadar, ca cercetarea să pornească de la stabilirea statutului limbii, de la cunoașterea modului specific în care contextul socio-cultural își pune amprenta asupra acesteia. Stabilirea metodei adecvate urmează să se facă în funcție de acest statut, ca și în funcție de obiectivul practicat urmărit. în felul acesta caracterul complementar al metodelor își găsește justificarea nu numai în diversitatea aspectelor limbajului caie intră în atenția diferitelor metode, ci și în diversitatea tipologică a limbilor din punctul de vedere al rolului socio-cultural pe care îl îndeplinesc. SITUATIONS LINGVIȘTI QUE S ET METHODES DE RECHEECHE (RE SUME) On peut remarquer, pendant la derniere periode du developpement de la Science du langage, une certaine uniformite dans Tapplication des differents modeles proposes par Ies methodes de la linguistique moderne ă des langues de divers types. Une telle tendance risque parfois (surtout lorsqu’on generalise en partant d?un nombre trop restreint de faits), d’aboutir ă une perspective uniformisante sur le fonctionnement des lan- gues en synchronie et sui1 leur evolution en diachronie. II est important, dans ce contexte, d’avoir en vue la typologie des langues que la socio-lin- guistique a etablie selon des criteres tels que : fonction sociale, sphere d’utilisation, etc. et de commencer par definir le statut de la langue dans une certaine situation linguistique. L’article examine quelques types de SITUAȚII LINGVISTICE ȘI METODE DE CERCETARE 43 situations linguistiques lies ă la relation langue — culture, au bilinguisme, a la diglossie. On s’arrete surtout sur la situation de l’arabe litteraire et on estime qu’il est difiicile d’appliquer ă une langue de ce type des mdt- hodes comme l’analyse phonologique ou la grammaire generative. Le caractere complementaire des methodes de la linguistique se voit justifie non seulement pai’ la diversite des aspects du langage, mais aussi par la diversite typologique des langues du point de vue de leur role socio-culturel. SINTONEMATICA1 •DE VLADIMIR ROBU 1. Dacă latura sintagmatică, adică desfășurarea linear-segmentală, succesivă și continuă a comunicării lingvistice, constituie obiectul predilect de studiu al lingvisticii din toate timpurile, de toate școlile și orientările tradiționaliste, descriptive mai vechi ori mai noi, structuralist-distribu- tive, transformaționale sau generative actuale, latura ei suprasegmentală este un domeniu mai puțin cercetat, fiind pusă sub semnul întrebării natura ei lingvistică ori este categoric declarată ca o suită de entități extralingvistice ce nu se pot supune unei operații de descriere, analiză și sistematizare la nivelul codului limbii. Această înlăturare a elementului suprasegmental din preocupările specialiștilor, ca și incursiunile mai mult întîmplătoare în componența limbajului, care depășește criteriile sintagmatico-segmentale ale structurii actului de comunicare lingvistică, își au sursa într-o contradicție greu de împăcat: oricît s-ar strădui să pună sub observație limbajul la nivelul textelor vorbite, lingvistul rămîne, într-un fel sau altul, dependent de textul scris, iar generalizările poartă, oricît s-ar sili el să le înlăture, carac- teristicile codului scris. Cu alte cuvinte, limbajul de observație este privit a posteriori, cînd nu mai este vorbire, deci nu în timpul emisiei lui orale, in praesentia, așa cum se manifestă în mod natural, ca o comunicare vorbită care circulă de la destinator la destinatar. Nu ne propunem să discutăm aici și acum natura total diferită a celor două coduri prin care limba devine mesaj. Totuși este necesar să precizăm o seamă de trăsături distinctive care vin în sprijinul aserțiunii 1 Termenul Sintonematică a fost folosit de noi pentru prima dată în lucrarea Sintaxa și stilistica enunțurilor ca inserțiuni incidente tn limba română (lucrare de doctorat în mss.). în articolul de față vom încerca trecerea, în unele cazuri, de la investigația empirico-prag- matică cu care am operat atunci asupra laturii suprasegmentale a limbii române, la o seamă de constructe teoretice introduse prin postulate și ipoteze de definire și de lucru legate cu limbajul supus observației printr-o seamă de reguli de corespondență. 46 VLADIMIR ROBU noastre. Un enunț oral este însăși limba vie, codificată într-un enunț care transmite un mesaj de la destinator la destinatar, aflați într-o situ- ație de contactare comunicativă caracterizată prin corelatele ego, tu, Mc, nune; enunțul emis este sonor și audibil, iar în operația de receptare a lui intră în funcțiune, în primul rînd, analizatorii a^lditivi care înregis- trează și decodează concomitent atît latura sonoră și suprasegmentală, cît și succesiunea lineară a structurii segmcntale și semnificative. Prin urmare, enunțul vorbit este decodat pe măsură ce se consumă ca act concret de comunicare și transformarea lui într-un fapt de observație, descriere și analiză este dificilă și incomodă, dacă nu chiar imposibilă. Dacă însă enunțul este transpus din codul vorbit în codul scris al limbii, prin fixare grafematică exclusiv lineară și succesivă, el devine un eveniment lingvistic consumat, fix și inert și poate fi abordat fără difi- cultăți ca obiect de studiu a posteriori, metodic și îndelungat, deoarece i se înlătură — și nici nu se poate proceda altfel — tocmai calitatea lui de semn lingvistic vorbit și, concomitent, dublu-articulat sonor, i se suprimă latura melodica suprasegmentală, care nu se poate simboliza decît prin cele cîteva paragrafeme de care dispune sistemul semnelor de punctuație, cu totul insuficient pentru a codifica marea varietate a faptelor de natură sintonematică. Dar, în această situație, operația de descriere, analiză, modelare, transformare etc., nu mai dispune de analizatorii auditivi, singurele in- strumente empirico-pragmatice cu care pot fi reperate aspectele lingvistice suprasegmentale ale enunțului in praesentia, și intră în funcțiune, în primul rînd, analizatorii vizuali, pentru care faptele de audiție sînt nere- perabile. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că, odată transpus în forma scrisă a codului grafematic al limbii, un enunț oarecare poate fi obligat să se manifeste în condițiile pe care i le impune — după cerințe — cercetătorul, adică se poate simula retranspunerea și repetarea lui orală ori de cîte ori este necesar, conform normelor codului limbii vorbite, situație în care un eveniment lingvistic linear și consumat illuc, tune și căruia îi lipsește aspectul vorbit, se reconstituie în emisia ce se desfășoară bilinear (adică și grafematic, și sonor), Mc, nune, iar latura lui supraseg- mentală poate fi din nou reperată prin analizatorii auditivi, poate fi supusă unor observații directe succesive, descrisă, analizată și chiar mo- delată. Prin urmare, lingvistul are oricînd posibilitatea de a repune textul scris al enunțului în structură lineară sintagmatică, în situația lui naturală ca act concret de comunicare vorbită, deci ca o structură concomitent sintonematică și sintagmatică, deci bilineară. 2. Discuția de mai sus ne permite formularea următoarelor ipoteze : a) emisia unui enunț transpus în codul scris al limbii se transformă într-un eveniment lingvistic pe corelatele situaționale illuc, tune și poate fi studiată exclusiv a posteriori și segmentai, ca o structură sintagmatică lineară, o succesiune de unități analizabile în C. I. (eventual, și în C.M.) prin diferite metode (de exemplu, prin segmentare de diferite trepte, de la prima spre a doua articulare); SINTONEMATICA 47 b) emisia orală a unui enunț aflîndu-se pe corelatele situaționale hic, nune poate și trebuie studiată in praesentia, ca o structură concomi- tent bilineară a cărei desfășit/rare sintagmatică este ineluctabil însoțită și marcată de latura sintonematică; în această situație, enunțul poate fi supus unei analize complexe în C.I. (eventual și în C.M.) mai ales în latura lui semnificată; mai mult, în această situație, pe lîngă valorile informațio- nale, se pot identifica și valori expresive, conotative etc., marcate prin emftrăsături puse în evidență de componentele sintonematicii; c) enunțul transpus în codul scris al limbii, pierzîndu-și latura sin- tonematică, se transformă — într-un mare număr de cazuri — dintr-un mesaj rig%tros într-un mesaj nonriguros, nu numai în privința semnifi- cației, ci și a structurii sintagmatice, cu o entropie mai mult ori mai puțin crescută ; aceasta înseamnă că ne putem afla în fața unui caz de plurise- mantism, de omonimie structural-sintagmatică ce nu poate fi descifrată decît prin reluarea enunțului în emisie vorbită, așa cum am precizat în b2. în cele ce urmează, ne propunem să definim sintonematică și com- ponentele ei, să stabilim sistemul de integrare de la unitățile cele mai simple spre cele mai complexe, în limitele unei încercări de a opera nu numai asupra cazurilor reale, ci și asupra celor posibile. Adoptarea unei terminologii noționale adecvate genului de unități integrate în sintone- matică ne obligă oarecum să procedăm inductiv, mai ales în prima arti- culare a limbii; vom adopta însă, în mod intenționat, o tratare simplifi- cată la nivelul unei ipoteze de lucru, nu numai pentru a înlătura urmările, de altfel posibile, ale unor impreciziuni, ci și pentru a atenua erorile fac- tuale ale martorului-vorbitor (autorul V.B.) la a cărui competență de locutor — colocutor nativ al limbii române (și, într-o oarecare măsură, de vorbitor mai mult ori mai puțin fluent al rusei și francezei) vom apela pentru observația empirico-pragmatică a sintonematicii enunțului. Scopul nostru este să demonstrăm că metodologia descrierii și ana- lizei empirice a semnificației unei limbi naturale, operate numai prin investigația asupra laturii sintagmatice, rămîne incompletă, dacă avem în vedere aspectul ei vorbit, și că definirea, descrierea și analiza sintone- matică pot fi ridicate la nivelul unei proceduri lingvistice științifice; vom încerca, de asemenea, să răspundem la întrebarea dacă sintonematică este sau nu unul dintre codurile limbii. 2 Cf. în această privință, mai ales Gleason (1969), clin care cităm : ,,Nous ne pouvons pas presenter par ecrit des donnees necessaires, car une phrase citee peut etre lue de toutes sortes de manicres (...). Ces differences d’intonation sont etroitement liees ă des differences de contenu ; il est donc visible qu'elles font pârtie du domaine de la linguistique (subl. n). La difficulte de la presentation reside dans le fait que nous n’avons pas â notre disposition de moyen pour informer le lecteur de la prononciation dont nous voulons parler; ce que nous appelons ,,phrase” en langue ecrite peut symboliser plusieurs enonces parlees diff^rcnts et la distinction entre ces enonces ne peut etre representee de maniere ă ce que le lecteur sache laquelle des phrases parlăes est donne en exemple” (op. cit., p. 39 — 40). Nu este însă exlus ca, măcar parțial, deco- dajul enunțurilor să nu parcurgă exact aceeași cale ca ancodajul, adică destinatarul să nu înțe- leagă exact același lucru pe care-1 urmărește destinatorul în actul comunicat, dar acestea sînt evenimente lingvistice întîmplătoare care nu schimbă datele problemei. 48 VLADIMIR ROBII Exemple care demonstrează funcționalitatea semnificantă a ele- mentelor suprasegmentale ale enunțului nu lipsesc din bibliografia de referință care ne stă la dispoziție, dar nu le vom folosi aici, deoarece nu sînt analizate în sensul spre care orientăm discuția noastră, chiar dacă pun în evidență unele diferențe semantice între textul scris și lectura lui orală deschisă spre interpretări variate. Din enunțul scris — Vm going home — Gleason (1969, p. 43) obține trei diferențe de sens, prin mar- carea lui cu trei contururi intonaționale diferite după criteriul înălțimii? autorul stabilește patru nivele fonologice de înălțime a vocii, patru constante? deși diferențele pot prezenta variații de la vorbitor la vorbitor : mijlocie (2), joasă (1), ridicată (3), foarte ridicată (4) : a) 2l’m+ going* z home1 b) 2Lm+3 going* home1 c) ^Lm* going* home h 3 Eoceric — Copgeag (1966), afirmînd că analiza unui enunț nu poate fi făcută pînă nu se arată prin anumiți indici și elementele proso- dice, găsesc șapte valori semnificative ale enunțului Ce a fost greu a trecut. Pe noi ne interesează însă și faptul că modificările în structura sin- tonematică produc modificări corespunzătoare nu numai în latura semni- ficației, ci și în structura sintagmatică a enunțului și viceversa, fapt care se poate demonstra prin analiza concomitentă în C.L (eventual, și în C.M.) și în unități componente corespunzătoare ale structurii sinto- nematice. Astfel, dacă luăm în considerație numai două din cele șapte actua- lizări semantice consemnate pentru exemplul de mai sus, și simplificăm analiza numai la două trepte necesare, vom avea următoarele reprezen- tări schematice 4: 3 Mounin (1971), în legătură cu expresia în limba franceză / vuldit/ ,,vous le dites”, spune : ,,Mais cet enonce vehicule une cinquieme information, suivant qu’il est prononce comme une affirmation brutale, autoritaire, sfeche, neutre, persuasive, insislante, ennuyee, impatiente, irritee, dubitative, indecise, ou indiferente, ou comme une interrogation amicale, pressante ou enervee, etc.” {op. cit., p. 69 — 70). Ne este, de asemenea, cunoscut experimentul efectuat de un actor rus al teatrului Stanis- lavski, carc, prin sintagma Ceeodna eeuepOM era în stare, prin deosebita lui artă interpretativă, să emită nu mai puțin de cincizeci de mesaje diferite semantic, ceea ce pune în evidență excep ționalul potențial semnificant al faptelor sintonematice. 4 Pentru interpretarea simbolurilor cu care vom marca unitățile structurii sintonematice vezi Lista de simboluri, sigle și abrevieri, de la sfîrșitul lucrării. SINTONEMATICĂ 49 structura sintonematică sint. f sint. t | + emf. zsint. j 'h X z sint t' + x z sint f ,+' emf.' x 7 sint. | x (1) Ce a fost, greu a trecut. x C. I. z x C. I. z y C. I. z x C. I. z c T C. t structura sintagmatică structura sintonematică sint j | (2) sint. । C. I. sint.|t'+ x a fost greu, K C. I. sint. | sint. | a trecut. C.L C. L C. L structura sintagmatică Diferența dintre (1) și (2) este evidentă, atît în privința grupării C. I. în structura sintagmatică, cît și a unităților componente ale structurii sintonematice. Subliniem, de asemenea, că (1) este marcat cu o emf- trăsătură care decurge — pe de o parte — din faptul că adverbialul / greu /, din sintagma / greu a trecut /, este intensiv pus în evidență sintactico-semantică printr-o intonație specifică, iar pe de altă parte, datorită permutării topice față de regentul său / a trecut / (care este rezultatul unei Tinv. + emf.). Chiar și limbajul matematic — prin excelență riguros — poate pre- zenta, în unele cazuri, aspecte de felul celor arătate mai sus. Astfel enunțul F devine o funcție de integrat, dacă este transpus, în emisie vorbită, este expresia a două formule matematice a căror dife- 4 — c. 908 50 VLADIMIR ROBU rentiere depinde de variațiile laturii sintonematice, ceea ce determină două moduri de analiză în C.I. a structurii sintagmatice : structura sintonematică z sint.ț'+ x z sint.lt' zsmt.t + x /sint.ț| + x z sint. tl+X Z sint. ț ' X z x z x z x s sint.|+ x /sint.f|,x F devine o funcție de integrat. C. I. z x C. I. z x C. I. z x C. I. structura sintagmatică Această interpretare sintagmatico-sintonematică corespunde for- mulei matematice G = F (x)dx (în care pe dx l-am menționat în virtutea tradiției), și care rămîne închisă, adică nu mai permite expansiuni ale verbului la modul supin / de integrat/. structura sintonematică sint. f f '(±)+ 7 sint. ț ' + x z sint. f t+ (4) F devine o funcție K C. I. z x C. I. , K O. I. sint. | '(±)+ x de in t e g r a t ^ ... C. I. structura sintagmatică Interpretarea sintagmatico-sintonematică (4) corespunde formulei Sb rb F (x)dx., care prin indicele \ admite expansiunea a ^a /prin intermediul (a, b) /a verbului la modul supin / de integrat/. Operațiile de reprezentare simbolică a exemplelor (1), (2), (3), (4), deși rudimentar simplificate, confirmă concluziile noastre din a), b), c). SINTONEMATICA 5Î 3. încheierea de mai sus presupune că sîntem obligați să construim un limbaj de comunicare științifică adecvat genului nou ’ de entități ce se incorporează în sintonematică, precum și interpretarea, clarificarea, eventual, clasarea lor într-un sistem. Experiența arată însă că aceste entități nu este nevoie să fie numaidecît inventate ; limbajul științei lingvis- tice dispune de numeroase cîmnte -eme (sau -iteme) chiar și pentru latura suprasegmentală, cum este cazul cu intonația, intonematica, prosodia, prosodemă, tonalitate, debit, cadență, pânză etc.; terminologia există, de obicei, cu mai mult ori mai puțin timp înainte ca diferite orientări si școli lingvistice să le fi încadrat pe unele din ele, în mod riguros, în anumite genuri de entități, cu anumite proprietăți pertinent-funcțio- nale, înainte de a le defini ca pe niște constante, ori de a le considera ca pe niște concepte logico-deductive sau variabile 5. 4. în legătură cu terminologia amintită mai sus, și care se întîl- nește în lucrările privitoare la latura suprasegmentală, constatăm că aceasta se referă la o seamă de fapte eterogene ca expresie și conținut, cuprinse în termenul general — prosodia vorbirii — și în unul mai res- trîns — intonația vorbirii. Amîndoi termenii ne conduc la ideea că latura suprasegmentală, în toate aspectele ei, este considerată vn fapt de vorbire, nu de limbă, adică nu se încadrează între codurile limbii, dominate de sistemul para- digmatic. într-adevăr, majoritatea specialiștilor care și-au spus părerea în această problemă nu numai că nu văd posibilitatea includerii parame- trilor prosodici între codurile limbii, dar nici măcar nu recunosc natura lor lingvistică, sau o recunosc numai în legătură cu vorbirea 6. Există însă cîteva lucrări în care se recunoaște apartenența unităților suprasegmentale la codul limbii. Astfel, Rudnev (1959) include intonația 5 Cf., în privința unor laturi ale discuției din 4., Garnap (1972), p. 267 — 277 și passim. 6 De exemplu, Saussure (1971) nu pomenește nimic despre domeniul suprasegmental; la fel ca Hjelmslev, el consideră că domeniul sunetelor nu aparține limbii. Vendryes (1921), recunoaște că intonația este expresia afectivității, dar subliniază că studiul intonației, debitului, inflexiunilor vocii, accentul de punere în evidență a unuia ori a altuia dintre cuvinte, revine mai mult psihologului dccît lingvistului : ,,c’est comme une vapeur legere qui flottc au dessus de Fexpression delapensee sans en alterer la forme grammalicale>, (subl. ns., op. cil., p. 163). Harris (1951) menționează, pe prima treaptă de analiză, raportul C. I. ca o relație între clasa N și clasa V, în structura NVX, X reprczentînd conturul intonațional, componentă inelucta- bilă a unui enunț în limba engleză. Sapir (1968) vorbește despre chinestezia direcției latente și intonația concomitentă care poartă încărcătura afectivă a unui cuvînt, folosind termenul „i’intonation montante qui traduit le sentiment de direction ascendente” (op. cit., p. 228); Guiraud (1962) afirmă că enunțul este constituit dintr-o suită de segmente, prosodice care delimitează sintagmele, ordinea termenilor, relațiilor în interiorul fiecărei sintagme și între sintagme; ,,Tonte la variation de cette norme, prosodique ou sequantielle, constitue un deplacement de la relation syntaxique normale, qui fait qu’un signe normaiement secondaire peut prendre valeur de terme principal” spune el (op. cit.,p. 67). Fran^ois (1968) caracterizează intonația ca o curbă melodică generală a enunțului (op. cit., p. 226 — 227). Garde (1968) afirmă că intonația este un fapt de natură lingvistică numai dacă devine obiectul unei selecții; recunoaștem aici teza lui Martinet (1963) că faptele prosodice nu sînt obligatorii pentru orice limbă. Totuși Garde afirmă că trăsăturile intonaționale nu se disting de alte trăsături prezente în vorbire prin caracterele lor fizice, ci prin funcție (op. cit., p. 42 — 43). 52 VLADIMIR ROBU printre mijloacele gramaticale distinctive la nivelul sintactic al limbii (op. cit., p. 27); Mounin afirmă că „Les problemes de l’intonation nous montrent qu’il faut certainement dire que, dans un simple enonce des langues naturelles humaines, sont ă l’oeuvre plusieurs codes assez diffe- rents, qu’il ne faut pas vouloir reduire ă l’unite prâmatur^ment, ni a priori : le code intonationnel, si code il y a, serait Vun ă^eux (subl. ns.), marginal et contingent, mais communicationnellement toujours actif et present” (op. cit., p. 75). în 2. am amintit de Gleason; în capitolul 4 ( op.cit.,p.37 —44), autorul — identificînd— pentru limba engleză patru feluri de accent în cuvinte constituite din mai mult decît o silabă, afirmă că accentul primar /'/ și accentul terțiar ț" / pot fi considerate ca o suită de opoziții fonologice și toate patru formează un sistem în structura fono- logică a limbii (p 40). De asemenea, el consideră că tranziția deschisa (de deschidere) / +/ nu trebuie asimilată tradiționalei separări a cuvin- telor printr-o pauză (deși nu sînt puține cazurile cînd ea se suprapune unei pauze), ci este un fonem (p. 38). în sfîrșit, Gleason introduce termenul bornă prepozițională pentru tăietura care marchează finalul unei propo- ziții și care nu coincide totdeauna cu o pauză după ultima silabă a enun- țului : „II y a trois types de bornes propositionnelles : / ^ / tombante : la voix se perd rapidement et disparaît; ă la fois le volume et la hauteur diminuent rapidement; / 7 / montante : montde soudaine, rapide mais courte, de la hauteur; le volume ne diminue pas sensiblement, mais donne plutot l’impression d’etre coupe assez brutalement; /->/ soutenue : la hauteur est maintenue, ce qui s’accompagne d’un allongement de la der- niere voyelle de la proposition, avec une certaine diminution du volume” (op. cit., p. 41). Mai departe, Gleason afirmă că cele trei borne prepozi- ționale și cele patru nivele de înălțime fonologică a vocii, care constituie elementele conturului intonațional în limba engleză, sînt morfeme. Ne-am oprit mai mult asupra aserțiunilor lui Gleason, deoarece reiese clar că el consideră faptele de intonație ca unul din subsistemele limbii. 5. Materialul bibliografic comentat în 4. ușurează sarcina noastră și singurii pași noi pe care îi facem în acest domeniu constau în introducerea termenului general, de nivel superior, incorporantul maximal al unităților genului — sintonematică. Acest lucru ne va permite să spunem despre orice entitate determinată — mai veche sau mai nouă — că aparține unui nivel integrat sintonematicii ca o componentă funcțională a ei, dacă vom demonstra că întrunește anumite proprietăți. Ținînd seamă de sistemul -emelor cu care se operează în latura sintagmatică, vom de- numi și defini și noi aceste unități tot -eme, mai ales că însuși termenul genului l-am formulat prin analogie cu sintagmatica. 6. Sintonematică unui enunț este integrantă pentru un număr de unități eterogene în planul expresiei și al conținutului funcțional, dar integrate în genul suprasegmental sintonematic printr-o particularitate comună negativă: nu sînt reperabile și nu funcționează în cea de-a doua articulare fonematică în care se disting unitățile minimale invariante — sistemul fonologie — a căror succesiune lineară segmentală formează uni- SINTONEMATICA 53 tați în prima articulare a limbii7; acestea sînt inerente, în accepți- unea distincției trăsăturilor esențiale de cele prosodice, formulată de Malmberg (1968). Situîndu-ne pe poziția colocutorului care receptează enunțul în primul rînd prin analizatorii auditivi, nu ne interesează dife- rențierea acustică în planul expresiei, analizat discret, adică transformat dintr-un domeniu continuu în domeniu discret, ca cea de-a doua articu- lare a limbii, în care unitățile se află și se definesc prin relații homosilabice. în acest caz, studiul fiziologic al audiției implică sensibilitatea organului auditiv la aspectele frecvenței măsurate în unități de înălțime sonoră, de amplitudine măsurată în decibeli și de periodicitate a stimulului acustic — emisia orală a destinatorului. Această receptare prin percepție fiziologică este însă completată prin înțelegerea ei, prin posibilitatea de a segmenta domeniul continuu în unități discrete, avînd fiecare locul său, potrivit indicelui de ordine ierarhică în sistemul fonologie funcțional al limbii date, implicînd o prelucrare psiholingvistică, o categorizare și selecție a trăsăturilor pertinente, ceea ce determină ca unda sonoră să fie percepută ca o suită de foneme 8. Entitățile sintonematice nu se încadrează în această categorie de unități, deși ele nu pot avea altă bază materială a melodicii, decît tot unda sonoră. Sintonematică unui enunț este ineluctabil legată de prima articulare a limbii, iar unitățile pe care și le integrează sînt corespondente suprasegmentale ale C.I. (eventual, ale C.M.) ai structurii sintagmatice segment ale. 7. Această constatare ridică, în mod necesar, problema dacă o structură silabică dublu articulată, dar în care unitățile fonologice compo- nente nu se pot afla decît în relații homosilabice, poate constitui un enunț, adică o suită concomitent sintagmatică și sintonematică. Răspunsul nostru este afirmativ, cu condiția ca acea silabă fonologică să constituie o unitate a primei articulări a limbii, adică să fie un C. I. cel puțin de nivelul cuvîntului într-un enunț ori să constituie ea însăși un enunț. Astfel, sintagma minimală fonologică Inul — care este evident o silabă (deoarece componentele ei minimale se află în relații homosilabice) — poate constitui un enunț (ori o bază omonimică pentru mai multe enun- țuri) sau C. I. într-un enunț : N u.; N u ! /1 nu /; Nu este bine? / ț nu este bine/; Nu e s t e b in e. / | nu este bine/. Diferența între unitatea / nu / — sintagmă fonologică — și unitatea semnificativ-co- municativă — /nu/ — constă în următoarele : prima aparține celei de-a doua articulări, fiind o silabă de tipul V, (adică în ordinea închis-non- închis)9, deoarece în poziția este selectată o oclusivă velară nensenoră, iar în V — o posterioară închisă rotunjită; a doua unitate este un enunț marcat sintonematic, de fiecare dată, cu unități minimale combinate ale acestui gen, legate ineluctabil de locul, funcția și semnificația cuvîntului în planul sintagmatic. Mai mult, am putea susține că locul, funcția și 7 în discuția noastră folosim accepțiunea pe care o dă dublei articulări a limbajului Martinet (1963). 8 Gf. Malmberg (1968), p. 65-78. 9 Gf. Robu (1970), p. 529 — 543 ; vezi și Vasiliu (1965), p. 40—41 și p. 58. 54 VLADIMIR ROBU semnificația unității în planul sintagmatic sînt dependente de valorile mărcilor sintonematice și viceversa. Discuția din 6. și 7. ne-ar putea sugera ipoteza că relația sintone- matico-sintagmatică ce caracterizează orice enunț vorbit reprezintă în forma (sau în substanța) expresiei un caz de polifonie, o relație contra- punctică, în care valorilor expresiv-sonore ale structurii sintagmatice li se suprapun contrapunctic valorile expresiv-sonore ale structurii sint o- nematice10. 8. Am spus în 4. că unitățile componente ale genului integrant al sintonematicii pot fi considerate -eme; din aceasta decurge că unitatea sintonematică maximală, corespunzătoare planului sintagmatic al unui enunț-frază, poate fi denumită sintonematem. La rîndul său, sintone- matemul este constituit dintr-o seamă de -eme pe care le integrează și pe care le-am putea denumi sintoneme funcționînd în structura unui enunț- propoziție; menționăm că, în unele cazuri, o unitate sintonematică supe- rioară se poate exprima printr-o singură unitate a nivelului inferior; un sintonematem presupune deci fie o suită de sintoneme, fie un singur sintonem. în același mod putem stabili încă două nivele inferioare sintonemului, adică intonemul și tonemul. Dar toate aceste -eme trebuie să se caracterizeze prin anumite trăsături distinctive, care să legitimeze încadrarea lor într-un sistem sintonematic. în lucrarea noastră (V.E.) amintită în nota 9, am folosit, în ve- derea stabilirii indicelui de ordine ierarhică în structura silabică, factorii de deschidere si de închidere, pe care i-am grupat în trei tipuri funcționale pentru toate modelele de structuri silabice din limba română : tipul în- chis—nonî^ deschis—nondeschis (J) și tipul mixt închis— nonîndvis^deschis—nondeschis (ț|). Teza și metodologia noastră de atunci se dovedește riguros funcțională, lucru demonstrat prin sim- bolizarea matematică a tuturor cazurilor reale și posibile de structuri sintactice în limba română. Aceasta înseamnă că la nivelul celei de-a doua articulări a limbii putem distinge următoarele unități elementare unilaterale în suite dihotomice : închis^nonmchis, deschis^nondeschis, tranzitiv^non- tranzitiv etc. n. Ansamblul lor ar constitui primul nivel integrat în planul 10 Am folosit aici o terminologie aparținînd domeniului structurii frazelor muzicale; este însă o considerabilă deosebire între linia melodică a sintonematicii unui enunț rostit cu înălțimile ei repede schimbătoare, dar situate — după vorbitor — pe un ambitus nu mai întins de 3 — 4 tonuri, și o melodie muzicală cu înălțimile ei fixe și intervalele ei precise, presta- bilite printr-o anumită măsură și cheie constantă. Sintonematică nu prezintă aspecte de izo- cronism decît în cadrul unor devieri elaborate, cum sînt versurile poeziilor cu metrică și prosodie regulată, cu ritm stereotip sau opulent etc. Nu este exclus ca și un enunț care nu e vers să pre- zinte aspecte de izocronism, ca mărci ale unor emftrăsături specifice, și care să ridice în prini- plan funcția expresivă a limbajului. 11 Prin tranzitiv Inontranzitiv înțelegem ceea ce Gleason denumește borna prepozițională; dacă borna prepozițională nu coincide cu o pauză, ci marchează doar ultimul intonem al sinto- nematicii unui enunț ce rămîne deschis spre coordonare cu un alt enunț ori ca regent pentru alt enunț subordonat, considerăm că se încheie printr-o marcă tranzitivi; dacă borna propozi- țională coincide cu o pauză care închide enunțul, vom considera că se încheie printr-o marcă Inontranzitiv. SINTONEMATICA 55 expresiei și în planul conținutului, clar nu îl vom înregistra decîtîn măsura în care trăsăturile distinctive adiționate și combinate sînt definitorii pentru nivelul imediat superior—sintagma fonologică minimală—care poate fi și unitate în prima articulare, adică se constituie ca E sau C.I., deci ca o structură bilineară12. 9. Al doilea nivel de integrare poate fi constituit din ansambluri de unități elementare unilaterale combinate succesiv și care definesc uni- tățile unui sistem paradigmatic; în planul expresiei aceste ansambluri le vom numi intoneme (eventual — toneme^ cărora le corespund cuvintele monosilabice ori combinații de cuvinte într-o suită monosilabică, funcțio- nînd ca E sau ca un C.I. în structura sintagmatică. Intonemele marcate intensiv ori tonic sau nemarcate determină modificări corespunzătoare în pla- nul sintagmatic, operînd o schimbare a semnificației. (Potrivit principiului prestabilit al integrării unităților de nivel inferior în structura unităților de nivel superior, intonemul poate fi constituit — în unele cazuri — dintr-o unitate a nivelului anterior, după cum, la rîndul său, poate func- ționa cu valoarea unei unități a nivelului integrant superior, și nu vom mai reveni asupra acestei probleme.) 10. Al treilea nivel integrant pentru cele anterioare este constituit din combinații de intoneme; în planul expresiei vom avea sintonemul, iar în planul conținutului C. I. la o treaptă superioară de analiză; și în acest caz, natura intonemelor componente, accentul de punere în evidență, schimbarea registrului de înălțime intonativă, producînd disocierea sin- tonemului, au urmări corespunzătoare în planul conținutului, în forma structurii sintagmatice și în semnificația ei. 11. Ultimul nivel integrant pentru toate celelalte este al unităților sintonemateme, combinații de sintoneme, care, în planul conținutului, aco- peră întreaga structură sintagmatică a enunțului frază; și pentru acest nivel maximal al sintonematicii sînt valabile comentariile pe care le-am făcut în 8. 9. și 10. 12. Caracterul aplicativ al acestei discuții teoretice ar putea fi de- monstrat prin operații empirice de analiză a domeniului suprasegmental al unei categorii de enunțuri, ceea ce ar duce — cu siguranță — atît la o mai limpede precizare a definițiilor formulate, la aprofundarea valorilor unităților integrante ale sintonematicii, mai ales în planul conținutului, ar determina înlăturarea eventualelor erori în modul nostru de a vedea și discuta, ar constitui un mijloc de optimizare, substanțială poate, a acestei încercări. 13. Dăm, în continuare, cîteva exemple de analiză sintonematică schematică, așa cum am procedat și în 2. — cu enunțurile (1), (2), (3), (4) —, dar operînd, în unele cazuri, și asupra structurii sintonematico-sin- 12 S-ar putea discuta aici situația unor interjecționale de tipul A 1 O î, care pot fi inter- pretate ca enunțuri brahilogice ori locutive, marcate cu emftrăsături sintonematice greu de integrat în sistemul propus de noi, deși interpretarea lor nu este imposibilă, dacă nu ne-am fi propus de la început o expunere intenționat simplificată. 56 VLADIMIR ROBU tagmatice în a dona articulare, adică la nivelul intonemelor (fonemelor) și al silabelor. Fie enunțul (5) Pare a fi dus afară. Nu este greu de observat ambiguitatea structural-semantică a acestui enunț, generată de sintagma primară (la nivelul structurii morfologice) / a fi dus I, care admite două moduri de analiză segmentală în C.I., în de- pendență de structura sintonematică, deoarece și latura suprasegmentală a enunțului admite mai multe variante de intonație, dintre care vom analiza numai două : Structura sintonematică (5') este reprezentată schematic în unită- țile componente (sintoneme și intoneme) pînă la nivelul structurilor de in- toneme corespunzătoare silabelor, ca sintagme minimale fonologice (în care fonemele sînt în relații homosilabice și unde am notat cu /x/ pe cele aflate sub accent). Marcînd C.I./a fi dus/ cu /,+ /, adică cu un intonem în ordinea închis nonînchis, intensiv sintactico-semantic și /+/ tranzitiv, l-am actualizat contextul (în amîndouă laturile structurale) ca perfectul modului infinitiv al verbului a duce. Fiind o formă paradigmatică a diatezei active, subiectul acestei forme verbale (persoana a IlI-a, sg.) este și agentul 13 Pentru simplificarea înscrierii în schemă, folosim abrevierile simbolice : C.I. 1. = constituent imediat lexem; g. = constituent imediat gramem; I = prima articulare; II — a doua articulare; p. = prefix moda. SINTONEMATICA 57 semnificatului verbului. în această situație contextuală, sintagma / a fi dus/ intră în serie sinonimică cu / este (se află) plecat /, deci (5') este echivalent semantic cu enunțul Pare că este plecat afară. Enunțul (5') se încheie, evident, cu o bornă propozițională ce se suprapune unei pauze, adică este suficient, deși nu este exclusă posibilitatea amplificării lui cu expansiuni circumstanțiale. Pentru varianta (5") nu vom analiza decît aspectele structurale sintonematice necesare scopului pe care ni l-am propus, considerînd că detaliile consemnate în (5') sînt concludente în acest caz, sintagma / a fi d/us / este disociată prin marca /+/ tranzitiv după / fi / și constituie timpul prezent al modului infinitiv al diatezei pasive a verbului / a dtice / (a fi dus) în care / a fi / este marcă a diatezei în sistemul de opoziții a duce — a fi dus a se duce. Subiectul enunțului (persoana a IlI-a, sg.) nu mai este agentul, ci pacientul semnificatului formei verbale și enunțul rămîne deschis spre un context de prepoziția [de (către)], adică admite relația cu un nume de agent; verbul [a fi dus] intră, în acest caz, în serie sinonimică cu / a fi condus I, / a fi purtat (pe brațe etc.) /, iar (5") este echivalent cu enunțul Pare a fi condus (purtat pe brațe) afară / ± / (de către cineva). Comentariile de la (5') și (5") duc la concluzii care trebuie reținute pentru validitatea ipotezei noastre de lucru : a) un intonem / f / marcat /'/ și (sau) /+/ comută cu un opus al său nemarcat, determinînd modificări corespunzătoare în relațiile sintagma- tice ale C. I. la diferite trepte de analiză și în conținutul semantic al enunțului; b) unitățile -eme ale structurii sintonematice se pot constitui nu numai într-un sistem de nivele integrante, ci, în cîmpul relațiilor hetero- silabice al primei articulări, și într-un sistem de unități reperabile prin comutare în sistemul paradigmatic și permutabile în sistemul sintagmatic ; c) deși sînt reperabile în planul expresiei, -emele suprasegmentale domină planul conținutului, degajînd valorile plurisemantismului și pluri- funcționalității morfologico-sintactice ale structurilor sintagmatice. 14. întrucît funcționalitatea indicelui de ordine ierarhică în struc- tura silabei în limba rusă contemporană nu diferă, principial, de cele con- statate pentru limba română, de Eobu (op. cit.), vom analiza expresia adverbială compusă 58 VLADIMIR ROBU (6) Cero^HH b e h ep o m « sivodnia vecerom »(= astăzi seara), care poate fi considerată un enunț într-un context dialogat ori o expansiune cu valoare de circumstanțial temporal al unui verb regent14. Procedînd ca în (5'), obținem : , x z-T \ z——x Z- t, x z-f- x x-fr-x n z sint. ț' + x 7 sint. ț'| x 7 sint. ț't' x (6') ceroanuBenepoM j x C. I. Adv. compus z x C. I. Adv.z x C.LAdv.z z vCiV z \_2AI_z \.^Tz x ^z x CiVCi z II Cu această structură sintonematică, sintagma este enunțativă, selec- tată din suita euepa eeuepoM, zacmpa eeuepoM etc., adică componentele adverbialului sînt solidar coordonate (și cezodna, și eeuepoM). Dacă înlocuim / sint. ț' ț / marcat intensiv, cu un / sint. f |/, structura sintonematică se schimbă în: (6") z t'+ x H x cezodna eevepoM Această schimbare în structura sintonematică determină o schim- bare atît în relațiile sintagmatice dintre cele două componente adver- biale, cît și în semantica expresiei; în timp ce / eenepoM / rămîne con- stanta sintagmei, / cezodna / este selectat din clasa / saempa /, / euepa / etc.; aceasta înseamnă că expresia devine selectivă numai cu prima ei componentă / cozodna /, adică semnifică numai « / cezodua / eewpoM », nu și / saempa^ / e^epa / etc. Dacă facem aceeași operație în latura suprasegmentală a adverbialului / cesodH^I din (6'), obținem un rezultat opus ; / cezodna / rămîne constanta expresiei, iar / eeuepoM / este selectat din clasa / ympoM /, / dHeM /Honbio / etc.; cu această structură sintonematică, expresia (6") semnifică «cezodna (numai) / eeuepoM/ », nu și / ympoM /, / dneM /, InoHbio / etc. Am analizat numai trei dintre cele cincizeci de mesaje diferite (pe care le-a obținut actorul rus (amintit în 2, nota 3) ce se pot degaja și izola din potențialul plurisemantic și plurifuncțional al struc- turii sintagmatice supuse observației. Intervenind, în felul arătat, în struc- 14 Nu ne interesează aici aspectul diacronic, faptul că cezodna este adverbializarea genitivului de la ceu deHb, iar eenepoM adverbializarea instrumentalului de la eeuep. SINTONEMATICĂ 59 tura sintonematică a acestei expresii adverbiale, am putea opera trans- formarea ei interogativă (totală sau parțială) emfatică etc. 15. Analiza structurii sintonematice este cu deosebire operantă pentru înțelegerea enunțurilor disociate prin inserțiuni incidente (de diferite tipuri) sau în analiza enunțurilor în care se împletesc două (even- tual, trei) planuri de vorbire — vorbirea autorului și vorbirea directă. Am discutat în altă parte despre sintaxa planurilor vorbirii. Vom da aici două exemple schematice. Enunțul (7) în definitiv, treaba lui, vorba d urni tale, cum își așterne, așa doarme. se poate reprezenta în structura lui sintonematică, în proiecție grafică, în mai multe moduri: (7') în definitiv, treaba lui/4-/__________________> cum își așterne, așa ț vorba dumitale, l+ț] doarme. G ) R3. ________________________________________ R3_____ ____________________ Enunțul (8) Ce, domnitori țipă băiatul..., credeți că n-aveți să plătiți infamia presupune doi destinatari — DORi = autorul, DOR2 = băiatul (subiectul post-pus al propoziției de declarație) — și doi destinatari — DAR!, colo- cutorul autorului (cititorul), DAR2, colocutorul băiatului (domnii pe care îi amenință). Aceste două perechi de destinatori — destinatari se află însă situați pe corelate spațiale și temporale diferite, își intonează în mod diferit vorbirea, ceea ce se poate demonstra numai prin analiza structurii sintonematice a enunțului. Considerînd că segmentele de vorbire directă (subliniate în text) constituie corpul inserant (deci și sintonemele inserante), iar propoziția de declarație (spațiată în text) — corpul inserat (și sintonemele inserate), reprezentarea structurală sintonematică și sintagmatică se poate face în felul următor : inserantul anterior 8' emisie recepție DOR2 illuc, tune sint. 11 'R3+ ? DAR2 illuc, tune DORi hic, nune DARj hic, nune 60 VLADIMIR ROBU inseratul emisie recepție DOR1 hic, nune sint. ț | DAB^ic, nune inserantul posterior recepție sint.țf'E3? DAE2 illuc, tune DAEX hic, nune /---------------\ emisie DOE2 illuc, tune DOEX hic, nune Reprezentarea acestui enunț în proiecție grafică are următorul aspect : (8") Ce, domnilor^. + credeți că n-aveți să plătiți |ț i p ă băiatul?! infamia ? Detalierea analizei sintonematice a unor asemenea enunțuri com- plexe, presupunînd mari dificultăți de simbolizare, ar fi o strategie nepo- trivită ; este însă evident că structura sintonematică este marcată de dife- rențierea registrelor / E3 /, / EJ de înălțime, ceea ce corespunde împle- tirii în structura sintagmatică a două planuri de vorbire; coborîrea sin- tonemului inserat pe / Ex / este determinată de semantica verbului de declarație / strigă /, ceea ce presupune o mai mare diferență de înălțime între inserat și inserant. 16. în (8") am marcat două sintoneme cu / V / — borna propo- zițională de tranziție spre o relație cu o altă propoziție. Pentru a demon- stra că și / T / funcționează în opoziție cu un intonem nemarcat, să luăm propoziția (9) Cine nu muncește care poate fi o interogativă, dacă are structura sintonematică z tr (9') z Cine nu muncește ? și poate fi o subiectivă (noninterogativă) în relație contextuală de dreapta cu un predicat: (9") Cine nu muncește nu mănîncă. în această situație însă, structura sintonematică are alt aspect: z t t' + (9"') Cine nu muncește îl nu m ă nî n c ă. SINTONEMATICĂ 61 Marca /ff' T / a sintonemului primei propoziții o deschide în mod necesar spre un context de dreapta, deoarece / V / neutralizează marca de intensitate sintactico-semantică a sint. substitutului / cine / și îl trans- formă dintr-un partitiv neseparativ într-un totalitar generalizant, în serie sinonimică cu / oricine /, încadrîndu-se într-un context de explicitare selectivă a părții în aceeași frază, condiționat de / nu muncește /. 17. în concluzie, apreciem că scopul pe care ni l-am propus în acest articol a fost atins în bună măsură prin alinierea într-un sistem, oarecum conturat, între codurile limbii, a unora dintre multiplele și labilele fapte de natură suprasegmentală, ceea ce ar putea constitui actul de naștere al sintonematicii. Problema rămîne încă larg deschisă; este necesar să se studieze com- portamentul distribuțional și transformațional al unităților supraseg- mentale, scindarea ocurențelor, testarea prin eliminare, adăugire, per- mutare etc. (metodologie pe care noi doar am tatonat-o fără sistem), pentru a legitima caracterul științific al studiului lingvistic al sintone- maticii. LISTA de simboluri, sigle și abrevieri care se pot folosi în analiza sintonematică 1. int. f = intonem în ordinea închis — nonînchis. 2. int. | = ,, ,, ,, deschis — nondeschis, 3. int. ț| = ,, ,, „ închis — nonînchis — deschis — nondeschis. 4. sint. ț = sintonem în ordinea închis — nonînchis. 5. sint. | = „ ,, ,, deschis — nondeschis. 6. sint. f| = ,, ,, ,, închis — nonînchis — deschis — nondeschis. 1. sint. îî = ,, ,, ,, închis — nonînchis — închis — nonînchis. 8. sint. || = ,, ,, ,, deschis — nondeschis — deschis — nondeschis. 9. sint. |f = ,, ,, ,, deschis — nondeschis — închis — nonînchis. 10- l+1, plasat în dreapta uneia dintre abrevierile simbolice de mai sus, se citește : . .marcat tranzitiv, sau marcă a tranziției deschise spre int. (sint.) următor” ; absența / + / se citește: ,,... nemarcat. 11. l'j, plasat în dreapta uneia dintre abrevierile simbolice de mai sus, se citește : .intensiv siniactico-semantic”. 12. ț^ț, plasat în dreapta uneia dintre abrevierile simbolice de mai sus, care încheie un enunț, se citește: enunț marcat cu bornă prepozițională tranzitivă (deschisă) spre o relație de coordonare (subordonare) cu enunțul următor; absența ț^ț se citește: enunț nontranziliv (pauză). 13. Tinv. se citește : transformare prin inversiune pozițională. 14. emf. se citește : marcat emfatic. 15. C. I. se citește : constituent imediat. 16. C. M. se citește : constituent mediat. 17. R (1, 2, 3, 4) se citește : registru de înălțime sintonematică. 18. DOR (1,2) se citește: destinatar (1,2). 19. DAR (1,2) se citește: destinatar (1,2). 62 VLADIMIR ROBU BIBLIOGRAFIE SUMARĂ 1. Carnap (1972) 2. Francois (1968) 3. Garde (1968) 4. Gleason (1969) 5. Guiraud (1962) 6. Harris (1951) 7. Malmberg (1968) 8. Martinet (1963) 9. ?Jounin (1971) 10. Robu (1970) 11. Rogeric — Gopgeag (1966) 12. Rudnev (1959) 13. Sapir (1968) 14. Saussure (1971) 15. Vasiliu (1965) 16. Vendryes (1921) Rudolf Carnap, Semnificație și necesitate [trad. rom], Dacia, Cluj, 1972. Frederic Francois, La description linguistique, în Le langage^ Gallimard, Paris, 1968. Paul Garde, L’accenl, Presses universitaires de France, Paris, 1968. H. A. Gleason, Inlroduction ă la linguistique (traduction de F. Dubois-Charlier), Larousse, Paris, 1969. Pierre Guiraud, La syntaxe du franțais, Presses universitaires de France, Paris, 1962. Z. S. Harris, Structural Linguistics, Chicago, 1951. Bertil Malmberg, Le circuit de la parole, în Le langage, Galli- mard, Paris, 1968. Andre Martinet, Llements de linguistique generale, Armam’ Colin, Paris, 1963. Georges Mounin, Clefs potir la linguistique, Scghers, Paris, 1968 — 1971. Vladimir Robu, Indicele de ordine ierarhică in structura silabei, în SCL XXI, 1970, nr. 5. Alexandra Roceric-Alexandrcscu și D. Gopceag, Sugestii pentru cercetarea structurală a intonației, în SCL XVII, 1966, nr. 3. A. r. Py^neB, Cuumaxcuc ocnooicHeHHoeo npedjioMceHun, Moscova, 1959. Edward Sapir, Linguistique [presentation de Jean Elie-Bol- tanski], Edition de Minuit, Paris, 1968. Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale, Payot, Paris, 1971. Emanucl Vasiliu, Fonologia limbii române, E.S., București, 1965. J. Vendryes, Le langage, La renaissance du livre, Paris, 1921. SYKTONEMATICS (ABSTRACT) In this paper we intend to define the conditions of a systematic study of supersegmental elements which accompany the oral emission of any utterance. The basic premises of our working hypothesis contradict the usual conception on the linearity of the Unguistic sign and of any oral Unguistic communication, We assert that the oral emission of the enunciation found on situational indices ego, tu, hic, nune must be studied as a co n co- rn i t a n t bilinear structure, whose syntagmatical unfolding is accompanied and marked by a supersegmental structural unfolding. SINTONEMATICA 63 In this respect we have deductively drawn up and defined a limited terminological lexicon as well as a series of concepts symbolically marked that we use as a methological and epistemologically operațional meta- language in our empirical demonstrations. Accordingly, by analogy with the syntagmatical structure we have put the general term of superior level, maximal incorporation of the units of the genre — the syntonematical structure. This one enables us to assert that any element belongs to a level incorporated to syntonematics, that is a funcțional component of it if we can prove it includes certain distinctive features within an oppositional system. Taking into account the -emes system one operates at syntagmatic level with, wenamedthese elements -emes as well, supersegmental corres- pondences of I.C. (maybe M-C.) of segmentai syntagmatic structure. The maximal syntonematic unit, corresponding to a syntagmatic structure of an ennunciation-sentence is called syntonematem; the sinto- nematem, in its turn, is constituted and can be segmented within a series of -emes which the former incorporates and which are called syntonems, corresponding to syntagmatic structures of I.C. of sentence-enunciation; the same way we named the units of two more incorporated levels that is the intonems and tonems. Any of these units can work as a unit of the immediately superior level, too — as the integrant units of the syntagmatic structure do — and can be marked with an opening transition, strengthening semantic accent, transitive sentence marling-stone, ctc. The applicability of this theoretical discussion is demonstrated by some empirical operations of analysis of the syntonematical structures of some utterances in Romanian and Russian. Means of analysis and graphs are also tried on certain more complex syntonematic structures, as in cases when two speaking levels are joined or whose I.C. are associated by M.C. — incidental insertions. Having demonstrated through operations of commutmg, substi- tuting and permutation that the integrant elements of the syntonematic structure syntematically organized constitute one of the codes of any natural tongue, we have opened a way to refining stylistical analysis, too, for utterances marked with — emph- features, especially at super- segmental level, usually thought of as a bordering domain if not as having an extralinguistic nature. CONOTAȚIA DE ELENA SLAVE în stilistica și semantica actuală se folosește din ce în ce mai frec- vent termenul de conotație, căruia i se atribuie o anumită valoare mai mult printr-un acord tacit al autorilor, decît prin precizările necesare. Din această largă folosire a termenului rezultă o accepție uneori destul de vagă, creîndu-se impresia că termenul de conotație devine un fel de concept general, care ia locul altora mai bine conturate înainte. Poate că la succesul lui contribuie și această semnificație largă, cuprinzînd în mare categoriile de afectivitate, de expresivitate, la care se adaugă tot ceea ce sugerează o anumită atmosferă* Termenul conotație e împrumutat din logică unde se opune celui de denotație; în logică această opoziție este privită și sub alte unghiuri : „comprehension et extension, intension et extension, sens et râference”1. Lingvistica a preluat din acest domeniu mai ales noțiunile de denotație și conotație, sens și referință. Interpretând această relație prin prisma funcțiilor limbii, A. Marti- net2 arată că deosebirea între funcția referențială și cea emoțională a semnelor, care stă la baza cercetărilor stilistice recente, se leagă tocmai de opoziția denotație — conotație. Același autor, separînd conotațiile lingvistice de cele literare, subliniază ideea foarte prețioasă că pentru stu- diul conotațiilor lingvistice trebuie găsite mijloace de analiză obiective 3. Aceeași idee este comentată marginal de Ch. Morris4, pe care îl preocupă măsura în care funcțiile limbajului constituie o problemă lingvistică. Dacă vrem să rămînem în cadrul problemelor de limbă trebuie găsite cri- terii lingvistice pentru analiza funcției expresive (care implică și cono- tațiile). 1 Tzvetan Todorov, Litterature et signification, Paris, 1967, p. 29. 2 La linguistique, Paris, 1969, p. 342. 3 Connolation, poesie et culture, în To honor Roman Jakobson, The Hague — Paris, voi. II, 1967, p. 1294. 4 Signs, Language and Behaviour, New-York, 1946, p. 95 — 96. 5 - c. 909 66 ELENA SLAVE Raportul între conotațiile lingvistice și cele literare este discutat mai pe larg de W. Busse5, după care există diferențe fundamentale între cele două feluri de conotații. Limba literară este totdeauna conotativă? pe cînd în limba curentă conotațiile sînt sporadice. Pe de altă parte, conotațiile lingvistice (glosematice, cum le spune autorul) sînt limitate la cuvinte, cele literare pot cuprinde pasaje, capitole sau opera în întregime. De fapt, W. Busse are meritul de a pune problema conotației în termeni glosematici, folosind bine cunoscutele categorii de formă și substanță? conținut și expresie. Structura de ansamblu este redată de schema: Cd ti e C = conținut; E ^-expresie; I1 * d = denotativ; c = conotativ. Ed Fiind definite în general ca valori suplimentare, secundare ale sensului, foarte adesea conotațiile au fost identificate cu elementele expre- sive, afective. De pildă, P. Guiraud subliniază că lingvistica modernă desemnează cu numele de conotație studiul valorilor secundare care constituie pentru Ch. Bally 6 obiectul stilisticii. Bally a observat dubla natură a conotațiilor: naturale și prin evocare (numite de el efecte naturale și prin evocare). Conotațiile naturale sînt bazate pe o relație de simili- tudine între semnificant și semnificat; cele prin evocare pe contiguitate? fie între semn și cei care îl folosesc, fie între semn și întrebuințările sale (tipuri de mesaje etc.). Tot la Bally (Trăite de stylistique, p. 155) face referințe J. M. Klinkemberg7 care arata că orice fapt lingvistic e caracteri- zat de dualitatea denotație / conotație care la Bally este cuprinsă în ra- portul dintre elementul intelectual și cel afectiv. în acest paralelism se vede limpede identificarea conotațiilor cu elementele afective. Această identificare este de așa largă circulație, încît mulți cerce- tători, fără nici un fel de discuție teoretică, folosesc termenul de conotație ca substitut al lui afectiv, emoțional, expresiv. De exemplu, A. Gleason* vorbind despre grupurile de sinonime, arată că prin conotație se transmite „tonul emoțional”. Tot de conotații emotive vorbește E. Stankiewicz9’ în legătură cu semnificația expresivă a sunetelor. Mai circumspect în folo- sirea terminologiei semantice, J. Lyons10 subliniază că în general se face deosebirea între conotațiile afective ale cuvintelor și sensul lor inte- lectual, denotativ. 5 Vezi Connotation et denotation, în La stylistique. Lectures, Paris, 1970, p. 116 — 120. 6 Essais de stylistique. Probiemes et methodes. Paris, 1969, p. 72. 7 L’archaîsme et Ies fonctions stylistiques, în Le Franșais moderne, 1970, 1. p. 17. 8 H. A. Gleason, An Introduction to Descriptive Linguistics, New York, 1966y p. 436 (trad. franceză, Introduction â la linguistique, Paris, 1969, p. 340). 9 La stylistique. Lectures, p. 116. Vezi și Poinls de vue sur le langage. Paris, 1969, p. 191, 598. 10 Introduction to Theoretical Linguistics, Cambridge, 1969, p. 44$ (trad. franceză^ Linguistique generale. Introduction â la linguistique thtorique, Paris, 1970, p. 343). CONOTAȚIA 67 Un punct de vedere teoretic mai larg întîlnim la L. Bloomfield u, pentru care cele mai importante conotații reies din mediul social al vorbi- torului. Există astfel conotații proprii arhaismelor, termenilor tehnici, elementelor livrești, neologismelor. Există și conotații improprii create de interdicția de vocabular, ca în cazul termenilor obsceni, al termenilor prohibiți. în general, autorul acordă cea mai mare atenție conotațiilor realizate printr-o anumită trăsătură de intensitate : exclamații, inter- jecții, cuvinte imitative, onomatopeice, infantile, hipocoristice, cuvinte inventate, adică tot celor expresive în concepția altora. Dacă pentru L. Bloomfield conotațiile au în primul rînd caracter social, pentru alți autori însă ele au un vădit caracter individual. în arti- colul citat (Connotations, poesie et culture), A. Martinet precizează că există o lume a conotațiilor fiecărui vorbitor. Alți specialiști adoptă o poziție de compromis : alături de conotațiile sociale care țin de convenția colectivă, există și conotații individuale12. Dacă admitem că există ambele categorii, cred că putem stabili mai multe tipuri de conotații, după gradul de generalitate de la simplu la complex, de la individual la foarte general. însă nu această latură cantitativă a sferei de cuprindere a conotației interesează în primul rînd. Este necesară mai întîi o analiză structurală, menită să surprindă latura calitativă, prin descoperirea trăsăturilor invariante în ansamblul infinit al variantelor. De aceea vom lua în considerare mai întîi structura cono- tațiilor după aspectul lor calitativ, urmînd ca apoi să fie ilustrată și clasi- ficarea lor din punct de vedere cantitativ. Trebuie subliniat că nu există conotații fără denotații; raportul dintre cele două noțiuni este analizat recent de Ion Coteanu, care insistă asupra condiționării lor dialectice13. Arătînd că de cele mai multe ori conotațiile se reduc la valoarea afectivă a cuvintelor, autorul conchide : 1. Denotația este, ca și conotația, o valoare semantică. 2. Conotația nu există independent de denotație. 3. Conotația rezultă ca un adaos semantic din asocierile de idei produse de un cuvînt în diverse contexte. 4. Conotațiile pot fi alese spre a figura într-un mesaj numai în funcție de principiile de la 1—3. Alegerea lor este determinată însă și de tipul și de destinația mesajului. 5. în funcție de tipul și destinația mesajului (poetic, uzual, știin- țific etc.) unele conotații se neutralizează, altele se metamorfozează. 6. Mesajul transformă caracterul difuz al conotației dîndu-i acesteia sau cel puțin tinzînd să-i dea un contur adecvat contextului. 7. Ipoteza existenței unui limbaj pur conotativ și a unui limbaj denotativ pur nu este valabilă pentru limbile naturale” (art. cit., p. 308). 11 Language, New York. 1963, p. 151 — 157. 12 Vezi Dcnise et Frederic Francois, L’ Ambiguite linguistique, in „Word” 1 (1967), 2,3 . 13 I. Coteanu, Raportul dintre conotație și denotație, în Limbă și literatură, București, 1972, p. 301-308. 68 ELENA SLAVE Cercetarea conotației trebuie făcută cu ajutorul mijloacelor oferite de semantica actuală. Am prezentat cu alt prilej direcțiile principale ale acesteia 14. în analiza semnificației există trei trepte de analiză : 1. Ra- portarea la realitate, la obiectul desemnat, care se cuprinde în ceea ce se numește în mod curent sensul referențial. 2. Analiza în trăsături semantice distinctive, în seme, care se grupează în unități semantice, numite sememe. 3. Descoperirea trăsăturilor conotative, asupra cărora mă voi opri în cele ce urmează. Ipoteza metodologică de plecare este că și conotația, ca toate faptele de limbă, nu se prezintă ca ceva amorf sau vag, așa cum rezultă din con- siderațiile unor cercetători. Ea trebuie să aibă un caracter organizat, în strînsă legătură cu aspectul referențial și denotativ al semnificației. Cum însă nici în domeniul fizic al expresiei lingvistice faptele nu se prezintă discontinuu decît la nivelul analizei, cu atît mai mult în cazul conotației nu putem vorbi de fenomene strict delimitate, segmentabile precis’ Trebuie arătat de asemenea că nu putem stabili încă dacă trăsăturile conotative constituie un sector aparte în cadrul semnificației sau dacă ele se grefează pe latura referențială și cea denotativă. Este o problemă care urmează să fie lămurită de cercetări de psiholingvistică. Putem admite că apar nuanțe conotative la fiecare nivel, dar că există și un nivel de sine stătător al conotației, organizat după principii general lingvistice, dar și după reguli proprii. Conotația este deci implicată în trăsăturile semantice distinctive, în seme, prin reunirea cărora se obține unitatea semantică numită de obicei semem. în cunoscutul exemplu al lui B. Pottier de analiză în seme a sememe- lor din sfera obiectelor pe care se stă (scaun, fotoliu, taburet, canapea etc.)15, putem considera că cel puțin unele seme trezesc anumite trăsături conota- tive. Astfel în unitatea fotoliu seinele ,,cu spate” și „cu brațe” evocă tră- sătura de comoditate, de confort care de fapt reprezintă conotații ale termenului respectiv ; la fel canapea implică o anumită conotație de rela- xare, odihnă. Se vede că aici conotația este de natură afectivă, dar merge mai departe, sugerînd unele senzații, unele stări fiziologice, determinate de însăși funcționalitatea referentului. Dacă referentul este o pernă pe care se stă pe jos, atunci vom avea conotații care sugerează atmosfera proprie confortului și mijloacelor de destindere orientală. Conotațiile legate de o trăsătură semică sau alta impregnează în- tregul semeni cu o anumită coloratură adăugată la denotație. Cum însă trăsăturile conotative sînt legate strîns de seme, înseamnă că nu putem se- para conotația de denotație. Această separare nu poate fi decît o operație făcută de cercetător. Putem spune despre conotație că este ceeacerămîne dintr-un semeni după ce extragem trăsăturile denotative. Fiecare trăsătură conotativă poate fi numită conotem, iar ansamblul de trăsături conotative 14 Cf. Tratai de lingvistică generală, sub redacția acad. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, București, 1972, p. 265 și urm. Vezi și Metodologia semantică, în ,.Analele Universității din București’", seria Filologie, 1973. 15 Vers une semantique moderne, în Travaux de Linguistique et de Litterature, II. Stras- bourg, 1964, 1, p. 110. CONOTAȚIA 69 alcătuiește conotația unui cuvînt. Unii cercetători folosesc și termenul de conotator. însă structura semantică care se leagă de conotație nu se limitează doar la analiza semică și la relația cu referentul, cu obiectul. Trebuie luat in considerare întregul ansamblu de raporturi în care se realizează struc- tura semantică a unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte. Mai întîi este interesant de urmărit procesul prin care o anumită semnificație este supusă unor modificări dinamice, determinate de factori din afara simplei structuri a sememului. Se produce adesea o schimbare a grupării de seme, prin intervenția unui mecanism numit metasemem16. Acest mecanism intervine în schimbări de sens obținute prin „figuri” ea metafora, metonimia, sinecdoca etc. Cînd o femeie certăreață e numită gaiță se produce o regrupare a seinelor într-o entitate nouă : la sememul „femeie” se adaugă seme ale adjectivului „certăreață” precum și unele trăsături concrete evocate de sememul „gaiță”. înseamnă că și la nivelul conotației, numărul de conoteme sporește considerabil prin adăugarea la conotația proprie termenului femeie și a adjectivului certăreață, și a substantivului gaiță. Se produce și o nouă ierarhizare a conotemelor : cele mai importante sînt cele provenite din termenul figurat, apoi cele ale adjectivului subiacent și, în sfîrșit, cele ale termenului propriu. Sinteza lor este produsă de un proces semantic, caracterizat printr-un dinamism evident, care poate fi denumit cu termenul de metaconotem. Conotația devine și mai complexă cînd cuprinde mai mulți termeni solidari într-un enunț. Este vorba de conotația proprie îmbinărilor fixe ca locuțiunile și expresiile. De pildă, în expresia a visa cai verzi pe pereți se îmbină conotațiile termenilor componenți într-o sinteză originală; fiecare termen poate fi analizat ca în cazul lui gaiță de mai sus; a visa pentru „a aspira”, cai verzi pentru ceva imposibil, iar pe pereți ca o com- plinire a semnificației de imposibil. Aici este mai clar că conotația se suprapune unei imagini extrem de plastice, de expresive. Semnificația globală a enunțului depășește limitele unui singur termen, fiind dată de ceea ce se numește uneori episemem17. în mod analog putem numi sinteza conotativă a îmbinărilor fixe cu termenul de epiconotem. Am văzut pînă aici diferitele păreri privitoare la conotație, după care am încercat o analiză structurală a ei în cadrul organizării semantice, în funcție de aceasta, urmează să vedem care este tipologia conota- țiilor după (I) natura și (II) după gradul ei de generalitate. 1.1. Tipul de conotație, cel mai apropiat de denotație, este cel deter- minat direct de referent. O putem numi conotație existențială sau, mai precis, referențială. E conotația resimțită cel mai puternic cînd se compară 16 J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, Rhetorique generale. Paris. 1970, p. 34. 37 J. Greimas, Du sens. Paris, 1970, p. 309. 70 ELENA SLAVE între ele diverse structuri lingvistice. Pentru Georges Mounin18 ea este unul din principalele obstacole în traducere; ar fi imposibil să faci pe un negru care n-a văzut niciodată zăpadă să înțeleagă ce rezonanță are ea la cineva care o cunoaște. Acest tip de conotație trebuie însă cercetat obiectiv chiar la nivelul analizei structurale clasice, prin trăsături distinctive, pe baza comutării. De exemplu, dacă comutăm pe ,,fotoliu” cu ,,scaun” facem să apară la primul o trăsătură de confort, de destindere agreabilă care nu există la celălalt termen, folosit neutru. în acest caz avem o conotație consacrată de sistem și tipul acesta e foarte bine reprezentat. Date fiind condițiile de existență a vorbitorului în anumite împrejurări se poate întîmpla ca și la cuvinte neutre să se actualizeze o conotație latentă. Cînd cineva vede cum cad primii fulgi de zăpadă și exclamă : ninge ! aceasta trezește o conotație ocazională, determinată de presupoziția că zăpada era așteptată, dorită. 2. Un alt tip e conotația socială, realizată ca trăsătura semantică constituită în scopul exprimării unei anumite atitudini, aprecieri. De exem- plu, cercetînd structurile elementare ale înrudirii, Claude-Levi Strauss a arătat că termenii de înrudire se definesc, pe lîngă trăsăturile distinctive și prin atitudini19, care sînt de fapt conotații alcătuite într-un sistem, într-o societate patriarhală, termenul „tată” cuprinde conotația de auto- ritate, respect, în timp ce termenul de mamă o conține pe aceea de afecțiune, duioșie; unchiul din partea mamei are aceeași conotație de afecțiune, într-un sistem matriarhal, relațiile se inversează. Iată un pasaj din Craii de Curtea-Veche2Q care reflectă conotația socială: „...sînt grec, urmă el, și nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a șaisprezecea, tîlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vînturînd după pradă mările în lung și-n larg, de la laffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli”. Se vede aici atmosfera socială evocată de autor; personajul se pretinde nobil grec, de obîrșie străbună, ceea ce sugerează o conotație de respect și admirație, îmbinată însă și cu cea de farmec exotic, care reiese din preocupările piraterești ale neamului. 3. Un alt tip îl constituie conotația morală în care apare atitudinea determinată de codul etic dintr-o anumită epocă. Ea reiese foarte clar în anumite situații dramatice, cînd îndatoriri morale opuse se întîlnesc în cadrul unei dileme. Astfel, în povestirea Haralambie din culegerea Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu, Tufecci-bașa Gheorghie este sfîșiat de îndatorirea față de Vodă și dragostea față de fratele său Haralambie, devenit hoț de drumul mare. Iată pasajul cheie : „Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustața neagră. Maică mea a suspinat : — Aista-i frate-său ; samănă cu el! A strigat amenințînd cu hamgerul: — Dă-te rob ! Hara- lambie a întins un pistol ș-a tras. Cînd l-a lepădat ș-a prins din stînga pe celalalt, să tragă iar, tufecci-bașa l-a pălit cu hamgerul și l-a dobori t. 18 Les problemes theoriques ele la traduction. Paris, 1963. 19 Anlhropologie structurale. Paris, 1958, p. 43. 20 Matei Caragiale, Craii de Curtea-Veche, București, ed. din 1965, p. 136. CONOTAȚIA 7Î Maică-mea a țipat cu groază. Hoții s-au așternut la pămînt și s-au supus. Neferii au năvălit din toate părțile. După năvală și zvoană, unul dintre slujitorii Domniei a ridicat ș-a ținut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele și scînteia bruma-n livadă. Și capul se uita cu ochi neclintiți la mine și-mi zîmbea cu mîhnire. Tufecci-bașa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu”. Gheorghieîșisacrifică fratele dînd ascultare poruncii domnești, dar se retrage la „pămînturile lui” și clădește o biserică la Iași unde merge să se închine fiul ucisului, devenit între timp monah. Sînt vehiculate în această scurtă povestire toate conotațiile impuse de codul etic al societății și al familiei timpului. 4. Strîns legată de conotația morală este cea afectivă prin care se exprimă atitudini mai subiective. Cum am arătat mai sus, mulți autori reduc conotația la afectivitate, fapt explicabil prin preponderența conota- ției afective în cadrul fenomenului în ansamblu. în următorul pasaj din Craii de Curtea-Veche este redată o întreagă gamă de conotații legate de profilul moral al personajului copil: „Am fost copil unic. Asupra capului meu se resfrîngea via lor iubire, ei priveau cu duioșie oglindindu-seîn ființa mea contopite, sufletele lor gemene, mă împresurau de mii de îngrijiri. Nici laptele ce l-am supt n-a fost străin. Binecuvîntat fie cerul că mi-a hărăzit o pruncie fericită. La ea de cîte ori mă gîndesc mi se înfățișează, fîlfîind în văzduhul senin al unei dimineți de primăvară zboruri albe de porumbel. E cea mai îndepărtată din amintirile mele. Și e totdeauna un simbol. Dar copilul atît de alintat nu era vesel; sufletul meu a fost întot- deauna împăienjinat de acea ușoară melancolie a firilor prea simțitoare, așa simțitoare că pînă și mîngîierile le fac să sufere, pînă și plăcerea le rănește. Cu cît înainte de a-1 citi pe Lucrețiu îmi dasem seama că din izvorîrea voluptății răzbate ceva amar care se ascunde înnăbușitor în însăși mireasma florilor. Nu-mi închipui să se afle mulți oameni pe cari viața și vîrsta să-i fi schimbat atît de puțin cît pe mine. Pînă la moarte voi rămîne același; un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat și tainic. Eram foarte mic cînd, uitînd de joacă, mă furișam în grădină să ascult de după uluci cum o femeie peltică îngîna cu glas slab, alături, un cîntec, același, parcă o aud : «O pasăre-n arbor, rîu de plăcere, eu vin a plînge a mea durere »... și apoi suspina cu caturi, îndelung. De la un timp nu s-a mai auzit cînte- cul.. . Pe înserate, îmi plăcea să mă așez cu Osman, dulăul, pe prispă și să privesc cum răsar stelele” (p. 137—138). Este inutil să se insiste asupra tuturor conotațiilor afective din text, implicate de dragostea exagerată a părinților pentru copil, aureola de fericire, sensibilitatea mala- divă, visarea și misterul, participarea la sentimentele altora și la vraja cosmică. Am enumerat cîteva categorii de conotații consacrate ca atare de existența umană și fixate în structura semantică a unor întregi serii de cuvinte. Conotația se manifestă însă în procesul enunțării, determinată de context, de presupoziții; aceste împrejurări fac ca fenomenele de conota- ție să nu se realizeze în stare pură, în funcție de un tip sau altul. Există 72 ELENA SLAVE un mare număr de unități lingvistice, care pe lingă denotație cuprind trăsături expresive, iar conotația se adaugă ca un aspect suplimentar. Cele mai curente sînt cuvintele folosite figurat. Acestea au un sens deno- tativ, cuprind o imagine expresivă, la care se adaugă trăsături conotative. Imaginea poate fi o metaforă simplă, sau chiar un simbol ca zborul de po- rumbei din textul de mai sus al lui Matei Caragiale. Ipotetic, trebuie presupus că orice imagine implică o anumită conotație. Imaginea fiind concretă, plastică, duce automat la o anumită apreciere sau atitudine. Tocmai pentru că această îmbinare între imagine și conotație e foarte normală, s-a identificat de multe ori expresivitatea obținută prin imagine cu conotația. Există foarte multe cuvinte expresive care au aceeași cono- tație, dar se bazează pe alte imagini. Dacă pentru „gură” se folosește seria de termeni muzicuță, flașnetă, cioc, plisc etc., de fiecare dată ele cuprind o altă imagine, dar prezintă aceeași conotație argotică. Expresi- vitatea se realizează prin imagini foarte variate, pe cînd conotația se prezintă de multe ori ca o constantă semantică. Rezultă de aici un fel de asimetrie între expresivitate și conotație. Așa cum obținem clase semantice pe baza unui clasem ca „animat”, de pildă, obținem și clase conotative pe baza unui „conotem” — peiorativ, meliorativ etc. în alți termeni, acest tip de clasificare e discutat sumar de A. J. Grei- mas, care vorbește de conotație euforică și conotație disforică21; prima este legată de sugerarea unor stări agreabile, cealaltă se întîlnește la cuvinte care implică stări neplăcute. Greimas folosește aceste categorii în legătură cu limbajul poetic, dar este evident că ele sînt valabile și pentru limba curentă, așa cum a rezultat chiar din exemplele date mai sus, ca fotoliu pe de o parte, gaiță pe de alta. între tipurile discutate mai sus nu există deci limite absolute, ei ele se întrepătrund. în procesul enunțării, e pus în lumină un tip sau altul de conotație care poate fi realizat la același cuvînt; mamă poate avea pe lîngă conotația socială o conotație morală, de exemplu, de sacri- ficiu în anumite enunțuri, precum și o altă conotație mai generală, de afectivitate, de duioșie. II. Din punctul de vedere al gradului lor de generalitate, există o gamă întreagă de conotații, de la cele individuale pînă la cele cu o sferă foarte vastă de cuprindere. 1. Primul grad este deci acela al conotațiilor individuale despre care vorbește, de pildă, A. Martinet (vezi p. 67). Se poate întîmpla ca un cuvînt, chiar banal, să fie înconjurat pentru un vorbitor oarecare de o anumită atmosferă, deoarece de el se leagă o amintire plăcută sau neplăcută, o întîmplare fericită sau nefericită. Iată în acest sens un pasaj din aceeași lucrare, Craii de Curtea-Veche, în care principalele efecte se bazează tocmai pe jocul conotațiilor : „Urăsc scrisorile. Nu știu să fi primit de cînd sînt decît una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid” (p. 69). 21 Du sens, Paris, 1970, p. 283 ; vezi și trad. rom. în Poetică și Stilistică. Orientări moderne, București, 1972, p. 255. CONOTAȚIA 73 2. Alte conotații sînt proprii unui grup restrîns cum este familia; determinate de experiența comună a indivizilor care aparțin grupului respectiv. Dacă un membru dintr-o familie a avut un accident de avion, pentru aceasta cuvîntul avion implică conotații disforice, în timp ce pentru altă familie, același cuvînt poate trezi o atmosferă euforică. 3. Urmărind gradul de cuprindere al conotațiilor, putem vorbi în continuare de conotațiile determinate de grupuri mai largi, cum sînt cele proprii anumitor profesiuni. De exemplu, pentru specialiștii în protocol care se ocupă de organizarea întUnirilor oficiale, termenul de „recepție'' e încărcat cu alte valori (grijă, teamă) decît pentru cei invitați. 4. Există conotații ale cuvintelor la nivelul întregii comunități lingvistice care aparține aceleiași națiuni. Termenul „iatagan”, pur deno- tativ pentru alte popoare, pentru noi evocă vremurile triste de ocupație turcească. 5. Uneori se depășește planul național, un cuvînt putînd evoca aceeași atmosferă pe plan internațional. Este vorba mai ales de termeni care caracterizează o întreagă civilizație, proprie mai multor popoare. Termeni ca „cinema”, „televiziune”, „autostradă”, „tenis” etc„ trezesc pentru milioane de oameni o conotație pozitivă. Din cele arătate mai sus, rezultă că problema conotației trebuie abordată în cadrul cercetărilor actuale de semantică. Acestea dispun de procedee de analiză care permit lămurirea atît a încadrării conotației în structura semantică de ansamblu, cît și a organizării ei propriu-zise. In explicarea completă a semnificației trebuie să se țină seama de cele trei nivele : denotația care reprezintă invarianța semantică, latura referențială care face posibilă raportarea la realitatea înconjurătoare și conotația care introduce anumiți indici de valoare, de atmosferă. în ce privește structura internă a conotației ea se prezintă în cele din urmă tot ca o trăsătură distinctivă a cărei pertinență se relevă prin comutare : babă și bătrînă pot însemna, se pot referi la același lucru, dar primul termen are o conotație defavorabilă față de al doilea. Părerile divergente asupra conotației provin atît din faptul că nu s-a ținut seama în suficientă măsură de structura ei internă, cît și din acela că nu s-a luat în considerare organizarea sistemului de ansamblu pe care îl alcătuiesc conotațiile. în această direcție se deschide un orizont larg de cercetare care va putea fi completat numai dacă se va face apel și la datele sociolingvisticii, psiholingvisticii etc. Categoriile de conotații trebuie să reflecte aceste implicații, atît în ce privește clasarea lor calitativă cît și gruparea cantitativă. în același timp, trebuie subliniat că în acest domeniu mai mult decît în altele nu există granițe precise între fenomene; dimpotrivă, ele se întrepătrund : o cono- tație socială prezentă într-un termen ca bunic are și nuanțe afective, morale. De asemenea, mai mult decît în alte fenomene, pentru conotație este foarte important gradul lor de intensitate : o apreciere, o atitudine, o- 74 ELENA SLAVE atmosferă poate fi mai mult sau mai puțin accentuată de la un individ Ia altul, de la o împrejurare la alta. Am discutat pînă aici structura internă a conotației, relațiile ei cu alte categorii lingvistice, precum și diversele tipuri conotative, care privesc unitățile limbii luate ca atare. In cele ce urmează, voi încerca să schițez un tablou al conotațiilor organizate în sisteme de ansamblu. Trebuie subliniat încă de la început că conotația este un fenomen a cărui sursă poate fi foarte variată, dar care în cele din urmă capătă o organizare lingvistică. Două perspective structurale interesează din acest punct de vedere : aceea a nivelelor limbii și a reparti- zării pe stiluri funcționale. în cele din urmă, interesează și modul de func- ționare a conotațiilor în vorbire, în text, în ceea ce se numește din ce în ce mai curent ,,discurs”. 1. S-a remarcat deja că unele fapte de limbă, altele decît cele lexicale, pot fi purtătoare de conotații22. Așa cum am analizat mai sus structura unităților conotative, s-a văzut mai ales manifestarea ei pe planul conținu- tului, ca fenomen de semnificație. însă nu trebuie neglijat planul expresiei, care este adesea destul de sugestiv, mai ales pentru unele tipuri de conotații.Astfel,conotația afectivă poate fi adesea redată prin variații fonetice ale cuvintelor, studiate de stilistica întemeiată de Ch. Bally și ilustrată la noi de acad. lorgu Iordan23. Această conotație este în același timp și de natură socială, ilustrînd acele medii sociale, acele împrejurări în care se recurge în mod obișnuit la o exprimare familiară, populară. Există astfel,variații de genul corn 1 pentru cum^, sireacii ! pentru săracul!, fenomene de prozodie ca intonația, accen- tul, ritmul, care caracterizează vorbirea afectivă, spontană. Se poate întîmpla însă ca un anumit fenomen de acest gen să fie afectiv fără să aibă o conotație deosebită. De pildă, accelerarea ritmului vorbirii poate fi doar un indiciu al unei stări sufletești sau chiar fiziologice deosebite, fără ca prin aceasta să se evoce o anumită atmosferă; cînd însă actorul Amza Pelea povestește într-un ritm aparte întîmplări olte- nești, el aduce în vorbire o nuanță care caracterizează nu numai graiul ca atare, ci și un anumit mediu social, rural, în opoziție cu civilizația. Putem 'conchide că faptele fonetice devin conotative cînd au un oarecare grad de generalitate, cînd ele sugerează grupuri sau situații deosebite. Pe lîngă aceste variații aduse unor unități invariante, trebuie luate în considerare și unități de sine stătătoare cu statut conotativ evident. Așa sînt de pildă cuvintele cu simbolism fonetic, care conțin anumite sunete, menite a trezi trăsături ale obiectelor și fenomenelor. Sînt de eli- 22 S. Ullmann, The Reconstruction of Stylistic Values, în voi. Language and Sigle, 1964, p. 154 — 173; vezi și trad. rom. în voi. Poetică și stilistică. Orientări moderne, p. 113. 23 Stilistica limbii române, București, 1944. CONOTAȚIA 75 minat mai întîi cele care au un simbolism, să zicem obiectiv, de tipul lui a scîrțîi. Acesta este sugestiv, dar nu trezește automat o anumită atmosferă, în schimb, cuvinte ca mîrlan, mocîrlan24 sînt clar conotative; se poate spune chiar că în asemenea cazuri funcția grupului simbolic -rl- este de a marca explicit conotația disforică. în ceea ce privește gramatica, stilistica expresiei a semnalat chiar în morfologie fenomene ca variantele pronumelor (ăsta, ăla), ale verbelor (cf. oi face etc.) etc. care au ca scop tocmai să stabilească o coloratură aparte, în general familiară. în sintaxă sînt de menționat fenomene ca repetiția (a face fețe-fețe), inversiunea etc. Unele fapte ca dezacordul de tipul ei face sînt clar conotative, întrucît ele caracterizează anumite medii, în special pe oamenii inculți. Invocînd și alte exemple ca pluralul picere^ perfectul compus de tipul venitără, acad. Al. Graur25 a arătat că astfel de elemente sînt proprii dialectului din jurul capitalei, care se degradează mai repede decît celelalte dialecte. Intr-adevăr, dacă trăsăturile dialectu- lui moldovean, ardelean, bănățean, oltenesc sînt încă tolerate, ele putînd avea chiar un anume farmec, particularitățile dialectului care stă la baza limbii literare se diferențiază net: pe de o parte majoritatea elementelor capătă statut de limbă standard, nuanțată de conotații favorabile, în timp ce un număr restrîns de elemente sînt marcate negativ prin conotații care trădează lipsa de cultură. în lexic trebuie menționată mai întîi formarea cuvintelor. Un sufix ca -aș în copilaș este încărcat cu o conotație euforică de afectivitate; în schimb -oi din băiețoi are o conotație disforică. Și alte sufixe ca -ațiune, din considerațiune, are o nuanță pretențioasă față de varianta în -ație. Am discutat mai sus structura semantică a conotației, de unde a reieșit că aceasta este înainte de toate un fenomen de lexic. S-a văzut cît de complexă este organizarea structurală chiar în cuvinte simple. Este de subliniat aici doar gradul superior de încărcare conotativă în cuvinte sau îmbinări lexicale în care se acumulează mai multe surse. Astfel, în îngeraș, cu înțelesul de ,,copil”, se concentrează mai multe conotații: cea latentă din sensul ,,copil”, cea afectivă din sufixul -aș și cea care pro- vine din metafora folosită. La fel, în zgîrie-brînză se concentrează conotația de origine din brînză, care prin aspectul referențial și socio-cultural evocă o anumită atmosferă; trebuie subliniată apoi conotația potențială din a zgîria. însă aici conotația este inedită, obținută nu printr-o adăugare, ca la îngeraș, ci printr-o sinteză superioară. Rezultă de aici un fel de stratificare în domeniul conotației, nu însă în accepția clasică a termenului26, ci doar în sensul că din elemente de un anumit rang se pot obține altele de un rang superior. Acest lucru este și mai limpede în cazul expresiilor ca unități fixe, alcătuite din elemente lexicale : în a-și vărsa focul cu înțelesul de ,,a-și destăinui durerea”, verbul 24 Al. Graur, Sur le Symbol isme phonetique, în Recueil d'etudes romanes, București, 1959. 25 Studii de lingvistica generală. București, 1960, p. 323. 26 Vezi pentru aceasta Tratai de lingvistică generală, p. 197. ELENA SLAVE și complementul contribuie la formarea unei imagini globale foarte sugesti- ve, care încarcă cu conotație puternică întreaga îmbinare. Din prezentarea structurii interne a conotației și din analiza acesteia pe compartimente și nivele s-a văzut că adesea ea se leagă de două cate- gorii fundamentale : afectivitatea și expresivitatea. Am discutat cu alte prilejuri relațiile dintre acestea 27, așa că nu e cazul să insist aici asupra lor. Esențial este doar să vedem organizarea structurală a procedeelor folosite, pe baza principiului opoziției; sufixul -aș din covoraș nu este expresiv, el avînd doar valoarea obiectivă de a arăta ceva mai mic; în copilaș însă el devine expresiv, întrucît copil arată de la început că e vorba de ființa umană de vîrstă fragedă. Expresivitatea cea mai clară este cea care se bazează pe figuri de stil ca metafora, comparația etc. : în ieftin ca braga, ultimul termen introduce o imagine plastică și foarte evocatoare din punc- tul de vedere al conotației. Piuă cînd vom avea o analiză detaliată a raporturilor dintre cele trei categorii, presupunem că ele pot fi imaginate în felul următor : tot ce este expresiv este implicit și conotativ; în schimb, cum am văzut, nu tot ce e afectiv este și conotativ, între aceste două sfere existînd un raport de intersecție. în plus, conotația marchează și unele fapte de limbă care nu sînt nici expresive, nici afective, mai ales în domeniul etic, social. Putem schița relațiile dintre categoriile analizate prin figura de mai jos : Fig. 1 Un termen ca gaiță este expresiv și implicit conotativ; copilaș este și afectiv și expresiv; într-un grad mai mare intră aici și termenii mai bine marcați din ambele puncte de vedere, ca îngeraș ,,copil”. Schim barea accentului în cuvinte ca impertinent este afectivă; fără a fi în- zestrată cu valoare expresivă, are însă o nuanță conotativă de un oare- care grad etic, de condamnare. Există și fenomene afective fără valoare 27 Vezi Delimitarea argoului, în P L G. I. București. 1959, și Expresiv și afectiv în aceeași culegere, 1960, voi. II. 1960. CONOTAȚIA 77 conotativă, cum este, de pildă, accelerarea ritmului vorbirii (vezi mai sus, p. 74). în fine, unele fapte de limbă nu sînt nici expresive, nici afec- tive, nici conotative, adică partea hașurată din figura de mai sus. Este vorba de termeni așa-ziși neutri, care in mod normal au doar o semnifi- cație obiectivă, de pildă : perete, a veni, ieri etc., unele clase mai abstracte ca prepozițiile, conjuncțiile, articolul, care numai în cazuri deosebite au o anumită conotație. 2. Conotația este organizată, deci pe anumite nivele în strînsă legătură cu alte categorii și în funcție de clasele de cuvinte, numite tradi- țional părți de vorbire. Se poate spune că, deși tangențial, aceste aspecte au fost tratate în lucrările de specialitate în care se vorbește de conotații. Există însă o direcție de structurare a conotației, care este neglijată, în spe- cial în cercetările occidentale. Este vorba de ceea ce se numește la noi stilistica funcțională. Sînt bine cunoscute problemele ridicate de acest domeniu, întrucît ele au fost dezbătute în urmă cu aproximativ zece ani. Un oarecare bilanț al lor a fost făcut recent în Tratatul, de lingvistică gene- rală, unde se fac și unele sugestii privitoare la conotație, fără ca aceasta să fie clar lămurită28. Am atins chestiunea stilurilor funcționale, dar numai în raport cu afectivitatea și expresivitatea, cu care ocazie am încercat să explic cum trebuie înțelese cele două categorii de efecte stabilite încă de Ch. Bally : efectele naturale și efectele prin evocare 29. Există numeroase clasificări ale stilurilor funcționale, poate tot atîtea cîți sînt autorii care s-au ocupat mai pe larg de problema delimitării lor. Pentru discuția de față cred că putem simplifica analiza, luîndîn con- siderare trei stiluri funcționale, a căror coloratură conotativă este evi- dentă ; ele mai sînt numite și limbaje : cel familiar, cel intelectual și cel literar (artistic). Fiecare din aceste stiluri (sau limbaje) cuprinde într-o anumită •măsură categoriile de conotații stabilite mai sus. Caracterizînd limbaje cu o sferă întinsă de cuprindere, ele au un mare grad de generalitate; chiar dacă apar conotații individuale, ele interesează aici numai în măsura în care reflectă tipul propriu unui anume limbaj. în limbajul familiar domină, cum e și normal, conotațiile afective, el fiind cel mai natural, spontan. Multe dintre ele au și o valoare expresivă clară, ilustrînd toate compartimentele limbii: fonetică, gramatică, lexic. Desigur, se adaugă și conotații referențiale, sociale, morale. Limbajul familiar, mai ales în formele sale populare, vulgare, este încărcat cu cono tații sociale pregnante. O poziție aparte o ocupă o ramificație extremă, și anume argoul care sintetizează concentrat toate tipurile de conotații. Adesea s-a insistat asupra caracterului afectiv și expresiv al argoului; trebuie însă subliniată mai ales valoarea socială a procedeelor sale, conotația care provine din evocarea atmosferei cu totul deosebită, proprie mediului celor certați 28 Tratat de lingvistică generală, p. 369—391. 24 Vezi P L G, II, 1960. 78 ELENA SLAVE cu justiția, cu legile și regulamentele, mai ales delincvenților. Aceștia recurg la un cod special, alcătuit din procedee caracteristice, care duc adesea la formarea unor elemente neînțelese de restul vorbitorilor, secrete. Trecînd uneori în limba comună, astfel de termeni poartă mult timp conotația mediului care le-a creat : a mangli, a hali, a soili etc. Există chiar o oarecare modă a folosirii unor cuvinte cu o asemenea coloratură și într-un limbaj care, în mod normal, ar trebui să fie îngrijit; așa s-au răspîndit printre elevi și studenți cuvinte ca haios, gagiu gustate pentru conotația lor. Există chiar o literatură lirică al cărei efect se trage tocmai din cultivarea atmosferei și a unor termeni argotici. Trebuie citat aici Tudor Arghezi cu unele poezii din Flori de mucigai, dar mai ales Miron "Radu Paraschivescu. Iată în acest sens un fragment din poemul Rică din cule- gerea intitulată Balade-. ,,Poci tu vîntule, să treci/că focul lor n-o să-l seci, / și nici lacrămile lor / după Rică din Obor ! / îl făceau toți zurbagiu, / dar altul ca el nu știu : / ăl mai prima barbugiu,/ cuțitar, caramangiu, / ca un fante de spațiu”. Cuvintele caracteristice sînt foarte elocvente și nu mai necesită comentar. Trebuie numai subliniat că avem a face cu. ceea ce Bally numea efect prin evocare, al cărui mecanism permite tocmai o transplantare dintr-un stil în altul; un element propriu unui stil este introdus în altul unde contrastează cu contextul, trezind o puternică conotație. Pentru cei care folosesc în mod curent argoul, cuvinte ca bar- bugiu, caramangiu nu sînt conotative pentru că aparțin mediului lor carac- teristic. în mediul lor propriu, elementele unui stil sînt conotative numai dacă aduc o atmosferă prin alte căi cum este mai ales, expresivitatea; dacă gurii i se spune muzicuță, termenul este marcat printr-o conotație referențială și oarecum afectivă. Devin conotativi în limbajul familiar, termeni care sînt proprii altor limbaje, ca în următorul pasaj din Moromeții de Marin Preda : ,,Fă? n-auzi? Pune fă, mîncare și mai trage-te pe fălcile alea că te-or fi durînd de cînd vorbești ! Altă treabă n-avem noi acum. Ne apucăm să studiem”"0. Aici nu sînt conotative pentru personajele populare elemente ea fă, fălci, ci un termen ca să studiem. Limbajul intelectual e marcat de conotații referențiale, sociale și mai puțin afective și morale. Pentru cei care îl folosesc în mod curent, ele- mentele limbajului intelectual nu sînt conotative decît dacă capătă o organizare deosebită, pregnantă, expresivă. Se recurge astfel uneori la figuri de stil, ca repetiția, realizată în fraze ample și cadențate. Am arătat însă cum poate deveni conotativ limbajul intelectual într-un context familiar. Iată însă o transplantare conotativă în cadrul limbajului poetic: ,,Cruntă ca o vînătaie / Cauzată-n match de box, / Ca un bulgăre de coks / Care-a stat o noapte-n ploaie (din poezia Cioara, G. Topîrceanu, din ciclul Migdale amare). Și aici conotația este foarte evidentă, ea produeîndu-se prin evo- carea atmosferei intelectuale, tehnice, care contrastează cu contextul cerut de o poezie. 30 M. Preda, Moromeții, 1956, p. 26. CONOTAȚIA 79 Cel mai mult a fost discutata conotația literară; de fapt sugestiile 'menționate mai sus vin din partea acelora care s-au ocupat de trăsăturile conotației prezente în textul artistic. De exemplu, conotația euforică e socotită ca atribut al poeziei. însă unul din scopurile lucrării de față este să lămurească succint tocmai natura și structura conotației neartistice, care a fost mai puțin abordată. De aceea nu discut aici problemele com- plexe puse de conotația literară. Pentru a ilustra diferite categorii și relații am recurs la unele texte din autori, care n-au fost luate decît ca exempli- ficări ale diverselor fenomene. Pentru ilustrarea conotației literare în ansamblu, iată binecunoscutul poem al lui Bacovia Amurg violet în care efectul principal se bazează pe conotații: „Amurg de toamnă violet. . . / Doi plopi în fund, apar în siluete /—Apostol în odăjdii violete—/Orașul tot e violet. / Amurg de toamnă violet. . ./ Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;/ Mulțimea toată pare violetă, / Orașul tot e violet / Amurg de toamnă violet. . . / Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete; / Străbunii trec în pilcuri violete, / Orașul tot e violet”. Atmosfera obsedantă de toamnă este evocată prin procedee cono- tative ca : repetarea adjectivului violet. a substantivului amurg care dau cadrul referențial general. Tabloul își lărgește dimensiunile și în perspec- tiva timpului, care aduce o conotație ele trecut istoric : „voievozi cu plete”; „străbunii trec în pilcuri violete”. Prin sinteza poetică tot an- samblul capătă coerență și produce o conotație unică — aceea a orașului în amurg. 3. Cum s-a văzut există diferite categorii de conotații stabilite după criterii calitative structurale, după gradul lor de generalitate. Ele sînt organizate lingvistic la diferite nivele și în cadrul stilurilor funcțio- nale, manifestîndu-se ca atare sau în combinație cu alte fenomene lingvis- tice apropiate ca specific semantic. în analiza de mai sus s-a ținut seama deci de structura conotației mai mult pe axa paradigmatică. Trebuie însă precizate și unele probleme legate de folosirea cono - tației în vorbire, pe axa sintagmatică. Conotația este cuprinsă în unitățile proprii sistemului limbii. Din acestea se aleg cele necesare transmiterii unui anumit mesaj; cum însă unitățile sînt în general foarte complexe, pentru transmiterea mesajului respectiv se actualizează o latură sau alta. Lăsăm la o parte cuvintele polisemantice, la care actualizarea înseamnă de fapt selecția unui semem la fel de cuprinzător ca și altul obișnuit, neîncadrat în polisemie. Dar cînd spunem un enunț ca „Anii studenției sînt cei mai frumoși ani din viață” actualizăm o trăsătură diferită de cea din enunțul: „Perioada studenției este hotărîtoare pentru formarea viitorului specialist”. Este clar că în primul caz scoatem în evidență „studenția” ca perioadă plăcută din viața unui om, legată de tinerețe și entuziasm, iar în al doilea subli- niem obligațiile profesionale ale studentului. Dacă semantic cele două trăsături sînt strîns legate într-un singur semem, în schimb, în planul conotației ele diferă substanțial; în primul caz se actualizează o cono- tație euforică, în al doilea alta, care pentru unii este disforică. 80 ELENA SLAVE în vorbire, jocul cel mai subtil este cel al conotațiilor referențiale și individuale, determinate de o realitate concretă, de o experiență indi- viduală. într-o familie cu copii mici un cuvînt ca scăunel are conotațiile orientate spre atmosfera de joacă, în timp ce în alta cu bătrîni, același cuvînt poate evoca conotația greutăților vîrstei înaintate. în plus, în vorbire pot apărea conotații care în mod curent nu sînt consacrate ca atare; dacă pentru majoritatea vorbitorilor limbii noastre, cuvîntul lămîi evocă o atmosferă exotică, pentru cineva care a depus eforturi îndelungate de îngrijire a unui lămîi, cuvîntul va evoca conotația strădaniei, a succeselor și insucceselor obținute (vezi și mai sus citatul din ,,Craii de Curtea-Veche”, p. 72). Mai interesant este să vedem cum se prezintă vorbirea pe ansambluri mai largi. Din acest punct de vedere este foarte folositoare noțiunea de „izotopie” a discursului, stabilită de A. J. Greimas31. Prin izotopie semantică se înțelege unitatea semantică a unui text (fragment de vorbire), care cuprinde cuvinte cu sensuri apropiate. Este cunoscută anecdota povestită de Greimas pentru a ilustra izotopia unui text în care unitatea semantică se vede la cuvinte aparținînd de fapt aceluiași cîmp semantic : serată mondenă, invitați, comeseni,terasă, masă 'magnifică, toalete drăguțe. Există variații de izotopii, suprapuneri în același text, diferite com- binații posibile. Conceptul de izotopie este deci fundamental pentru analiza unor enunțuri mai vaste decît propoziția sau fraza și el s-a dovedit de o mare utilitate mai ales în semantica stilistică. Izotopia semantică n-a fost însă explicit pusă în legătură cu cono- tația. ~ în principiu putem spune că un text care prezintă o izotopie seman- tică unitară se caracterizează și printr-o unitate implicită la nivelul cono- tației, cum este seria de termeni de mai sus. Dacă un termen este decodat în discordanță cu ceilalți, cum e cazul lui toalete în seria citată, atunci se schimbă și conotația. Am putea spune că discordanța conotativă e mai importantă decît cea semantică, care este de fapt obiectivă, referen- tială. De aceea este foarte important să se lămurească ceea ce am putea numi izotopia conotativă a vorbirii. Teoretic, ea are o sferă mai largă decît izotopia semantică. Iată în acest sens un fragment luat tot din „Craii de Curtea-Veche” de Matei Caragiale : ,,Astăzi, după atîția ani, îmi pare că-1 mai aud. Vorbea măsurat și rar, împrumutînd spuselor cît de neînsemnate farmecul glasului său grav și cald pe care știa să-l mlădieze și să-l învăluie, să-l urce sau să-1 coboare cu o fericită măiestrie. L-am însoțit ascultîndu-1 cu o plăcere crescîndă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi resfrîngea în ochi albastrul adînc și în întreagă făptura sa liniștea nesfîrșită, nu m-am săturat să-l ascult toată noaptea. Dar, pentru cîte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns așa că, despărțindu-ne, spre dimineață, am luat întîlnire pentru seara următoare cînd s-a petrecut la fel, și apoi iarăși și iar, fără întrerupere, în șir, aproape trei luni. . .”. 31 Semantique structurale, Paris, 1966, p. 70 și urm. CONOTAȚIA 81 Se vede din text că principala conotație este aceea a farmecului molipsitor al povestitorului, marcat în termeni ca : măsurat, rar, farmec, glas grav și cald, a mlădia, a învălui, fericită măiestrie, plăcere etc. Această conotație se suprapune unei izotopii semantice evidente. Urmează în text o altă izotopie, aceea a serii, exprimată în cuvintele : umbră, seară mis- tică, liniște. însă conotația din prima izotopie se extinde oarecum și asupra celei de-a doua, ele fiind reunite prin atmosfera de farmec. Mai interesantă este întreruperea făcută de autorul însuși în text : sfîrșitul textului de mai sus e redat prin puncte de suspensie : ,,aproape trei luni. . .”. După un spațiu alb textul continuă din rarele plăcute ale vieții mele” ; astfel, se schimbă brusc registrul de izotopie, dar mai ales de conotație : atmosfera din textul citat este reîncărcată retroactiv cu nostalgie, părere de rău. La fel procedează autorul în continuarea textului. Paragraful despre Orient evocă la sfîrșit , Jalea pustietăților sterpe”, care este ocolită pentru întoarcerea cît mai rapidă ,,la mare”. Aici se reia cuvîntul, dar tot cu suspensie : ,,Marea. . .”. Urmează tot spațiu alb, după care autorul con- tinuă : ,,Lucie ca o baltă” etc. Este clar că se pune în relief o tehnică deosebită de schimbare a izotopiei, dar mai ales a conotației. La fel se procedează la sfîrșitul paragrafului despre mare : „într-însa, care fusese patima întregii lui vieți, dorea să-și afle și mormîntul . . . (spațiu alb) . . . tăcea acum cu privirea pierdută în gol”. Din aceste exemple reiese complexitatea folosirii conotațiilor în vorbire, mai ales în enunțuri evocatoare ca cele citate mai sus. Dar în asemenea cazuri folosirea conotației se face în scopuri artistice superi- oare ; într-adevăr textele citate sînt aproape niște poeme în proză. Ele sugerează cît de complexă este conotația în textele poetice. Peste tot însă, funcționează aceleași principii de structurare a cono- tației : evocarea unei atmosfere, realitate sesizată de mult prin intuiție, empiric, dar explicată recent pe baza mijloacelor moderne de analiză lingvistică. Lucrarea de față nu a putut lămuri toate aspectele ei, dar a încercat să arate principalele direcții de cercetare și poate a oferit unele soluții. LA CONNOTATION (RESUME) Bien que souvent employe dans la semantique et la stylistique actuelles, le terme de connotation n’a pas pour autant une acception net- tement definie. C’est que l’on n’a pas toujours tenu compte de sa structure interne, ni du systeme qu’elle constitue. L’analyse structurale de la connotation doit etre fondee sur Ies se- mes; la connotation represente ce qu’il reste du sememe apres avoir supprime Ies traits denotatifs. 6-c. 908 .32 ELENA SLAVE On peut etablir une typologie de la connotation selon sa nature ;(r6ferentielle, sociale, morale, affective) et selon le degre de generalite (ă partir des connotations individuelles jusqu’aux connotations qui embrassent une tres vaste sphere d’emploi). Pour ce qui est de l’organisation du systeme d?ensemble, il y a ă considerer Ies niveaux de la langue (phonetique, grammaire, vocabulaire) et Ies styles fonctionnels; il faut y ajouter l’emploi que Ton en fait dans le discours. SEMANTICA, O TEORIE A LIMBAJULUI DE MARIANA TUȚESCU 0.1. într-o definiție modernă, datorită lui Wallace L. Chafe, lim- bajul este „un sistem care mediază, într-un mod extrem de complex^ ntre universul semnificației și cel al sunetului [...]. Limbajul autorizează pe vorbitor să transforme configurațiile de idei în configurații de sunete și pe auditor să transforme din nou aceste sunete într-un facsimil rațional al ideilor cu care a început vorbitorul” L Această definiție are — credem — meritul de a completa cu datele teoriei semnificației și cu acelea ale teoriei comunicării o definiție forma- lizată a limbajului, ca aceea datorată lui N. Chomsky și G. A. Miller : „un limbaj este o mulțime (finită sau infinită) de fraze, fiecare finită ca lun- gime și construită prin concatenare dintr-o mulțime finită de elemente” 2. 0.2. Ca și celelalte ramuri ale lingvisticii, semantica, știință a semni- ficației, își desfășoară domeniul pe fundalul general al comunicării. Proce- sul de comunicare ,,constă în faptul că cel care produce semne sonore (de un anumit fel) și cel care recepționează aceste semne le înțeleg în același fel, adică le acordă aceeași semnificație” 3. 0.3. Creată în anul 1883 de Micliel Breal, neîncetat diversificată de atunci și constituită în diferite școli cu statut metodologic precis, semantica actuală depășește granițele unei discipline lingvistice pentru a deveni o t e o r i e a limbajului, un mod de explicare al acestuia, un tip de modelare. 1 Wallace L. Chafe, Meaning and the slruclure of language, The University of Chicago Press, Chicago — London, 1970, p. 15. 2 N. Chomsky § G.A. Miller, Inlroduclion to a formal analysis of natural languages, în Handbook of Mathemalical Psychology, voi. II, Luce, Bush — Galantei’, editors, 1963, p. 283. 3 Adam Schaff, Inlroduclion ă la semantique (traducere din poloneză de G. Lisowski); Paris, 1969, p. 141. După A. Schaff, reprezentant al unei semantici marxiste, problema teoretică centrală în semantică este teoria comunicării. •84 MARIANA TUȚESCU Teoria cîmpurilor lingvistice, onomasiologia și semasiologia școlii germane, analiza componențială, semantica generativă, semantica lim- bajelor logice — toate aceste „modelări” ale semnificației dovedesc statutul de metalimbaj al semanticii. O astfel de semantică nu poate fi concepută — postula A. J. Greimas — decît ca ,,reunirea, prin relația de presupoziție reciprocă, a două metalimbaje : un limbaj descriptiv sau translativ, în care vor putea fi formulate semnificațiile conținute în limba - obiect, și un limbaj metodologic, definind conceptele descriptive și veri- ficînd coeziunea lor internă” Acest al doilea metalimbaj, limbaj meto- dologic, oferă procedura de descoperire a elementelor componente (for- mative sau trăsături) proprii semnificației, cît și a relațiilor stabilite între aceste unități componente. 1. Teorie a limbajului, semantica actuală oferă o procedură de analiză a unităților limbii aparținînd nivelurilor : m o r f o - 1 e x i c a l, sintactic, retoric (poetic). Vom arăta succint felul cum această ,,modelare” a celor trei niveluri importante ale limbajului se realizează prin metodele semanticii structu- rale, generative, logice. Rolul semanticii actuale de teorie a limbajului apare deosebit de clar la n i v e 1 u 1 m o r f o -1 e x i c a 1, prin descoperirea unităților mi - nimale de semnificație ale acestui nivel, a relațiilor dintre acestea și a sis - temului semic. 2.1. Domeniul analizei c o m p o n e n ț i a 1 e sau semice5 este tocmai descoperirea unităților semnificației, pornind de la cele mi- nimale și terminînd cu cele complexe, în vederea stabilirii unui s iste m semic. Această segmentare a semnificației, a substanței semice, în unități distinctive, după modelul, devenit clasic, al fonologiei, a fost posi- bilă datorită izomorfismului existent între planul expresiei și cel al conți- nutului. Analiza componențială se bazează pe noțiunea de contras t semantic, unitățile descoperite fiind concepute ca opozitive, adică aflîndu-se în contrast simultan pe diferite dimensiuni ale semnificației sau în interiorul diferitelor sisteme semice. Sistemul s e m i c apare astfel ca „un set de trăsături contrastînd una cu alta, așa încît posedarea uneia dintre aceste trăsături de către o unitate pertinentă lingvistic ex- clude posedarea ei de către altă unitate” 6. 4 A. J. Greimas, Semantique structurale. Paris, 1966, p. 15, 5 Teoreticianul cel mai avizat al semanticii componentiale este U. Weinreich (vezi, în acest sens, On the Semantic Structure of Language, in Universals of Language, editor J. A. Greeu- berg, Cambridge, Mass., M. I. T. Press, 1963 ; Explorations in Semantic Theory. in Current Trends in Linguistics, voi. III, editor T. A. Sebeok, La Haye, 1966; La definition lexicogra- phique dans la semantique descriptive, în „Langages”, 19. Sept. 1970. Paralel cu cercetările sale desfășurate în S.U.A., modelul descriptiv al semanticii compo- nențiale este ilustrat în Europa de cercetările lui B. Pottier. A. J. Greimas, P. Guiraud, A. Rey, E. Coseriu, G. Mounin, J. Peytard. 6 Geoffrey N. Leech, Toivards a Semantic Description of English, Indiana University Press, Bloomington — London, 1970, p. 19. SEMANTICA. O TEORIE A LIMBAJULUI 85 Invariante ale semnificației, universalii lingvistice, semele se actua- lizează în unități morfo-lexicale, de tipul morfemelor și al lexemelor, dar se integrează într-un nivel semiologic al universului Semnificat. Lexeme corelate ca bărbat femeie ~ copil, cocoș ~ găină ~ pui, berbec ~ oaie miel pot fi reduse la un numitor comun, la corelația semică „mascul” — ,,femelă” — „pui”. Aceste seme, invariante ale substanței lexicale, sînt — în terminologia lui B. Pottier — se m e s u b- s t a n ț i a 1 e . Semele relaționale, numite și f o n c t e m e, sînt trăsăturile minimale ale semnificației morfemelor gramaticale, ale gramemelor. Fie, pentru prepoziția fr. ă : ,,direcția”, „locul”, „modul”, „prețul”. Articularea a cel puțin două seme într-o structură elementară de semnificație formează o a x ă s e m i c ă. Axa pe care se stabilește opo- ziția între semele blanc / noir este axa „culorii”, aceea, care se articulează în grand / petit este axa1,,dimensiunilor”, iar axa care face posibilă existența opozițiilor gargon / fiile, mari / femme, neveu I Qiieee, etalon / jumenf belier / brebis este axa ,,sexului”. Dăm ca exemplu de axă semică axa „spația- lității”, care ar avea — după A.J. Greimas — următoarea, configurație în limba franceză 7 : Spațialitate Dimensionalitate non-dimensionalitate orizontalitate verticalitate | (ha ut / bas) suprafață volum (vaste ix ) (epais/mince ) perspectivitate / lateralitate (long I court) (large / etroit) Alături de seme, metalimbajul descriptiv al analizei componențiale cuprinde următoarele unități semice: categoreme, claseme, sememe, arhisememe 8. Totalitatea seinelor relaționale formează un c a t e g o r e m (în termeni tradiționali, o categorie gramaticală). Astfel, semnificația artico- lului hotărît francez la formează un categorem, ale cărui seme compo- nente sînt: la = „singular” + „feminin” + „hotărît”. Categoremul Ies, articol hotărît de plural în franceză, va fi format din semele : Ies = „plural” + „hotărît”. 7 A. J. Greimas, Semantique structurale, Paris, 1966, p. 33. 8 Vezi B. Pottier. Vers une semantique moderne, in ..Travaux de Linguistique et de Litterature publies par le Centre de Philologie Romane de PUniversite de Strasbourg”, II, 1/1964, p. 107 — 138; La definition semantique dans Ies dictionnaires, în ,.Travaux. . . de Strasbourg”. III, 1/1965, p. 33—39 și Ty polog ie interne de la langue, în „Travaux . . . de Strasbourg”, VII, 1/1969, p. 39 — 46. 86 MARIANA TUȚESCU C 1 a s e m u 1 este unitatea semică dată de contextul sintagmatic. Seme contextuale, clasemele sînt deci unități combinatorii, formative ale unui univers manifestat. Un clasem de tipul „uman” caracterizează, toate verbele ca : a scrie, a citi, a se gîndi, a vorbi, a plînge, a rîde, al căror subiect trebuie să fie un nume marcat prin „+ uman”. Sau, opoziția clasematică ,,continuu ( = care poate fi numărat)” /,,discret ( = care nu poate fi numărat)” caracterizează sensul lexemelor scaun / apa, bărbat / bătrînețe, casă /curaj sau distincțiile din franceză : j'ai du pain / j'ai des pains, boire trois bieres / boire de la biere, j'ai de la terre attachee ă mes semelles / j'ai des terres dans cette contree. Numai datorită clasemelor, restricții selective în gramatica genera- tivă, este posibilă combinarea morfemelor în unități superioare lor : gru- puri sintactice, propoziții, fraze. Un clasem de tipul ,,agent” lexicalizat în sufixul fr. -eur (-teur) nu se poate combina decît cu lexeme verbale marcate prin semul ,,acțiune” : producteur ( de la produire), professeur (de la professer), guerisseur (de la guerir). Prin claseme se asigură izotopia mesajului, continuitatea și coeziunea semică pe care orice enunț trebuie s-o posede pentru a putea, fi decodat de cel căruia i se adresează. Clasemele stabilesc deci relații de interdependență între morfemele ce formează unități superioare. Totalitatea semelor și clasemelor unei lexii ( = unități lexicale) for- mează un s e m e m. Sememul cuvîntului bărbat va fi suma trăsăturilor semice : „uman” + ,,masculin” + ,,adult”. Sememele nu pot fi descoperite decît în manifestarea lor discursivă. Praz e ca : (1) Ion stă Ungă cinematograf și (2) Această pălărie îi stă bine actualizează două sememe a sta și deci două verbe a sta : cel dintîi marcat prin „loc”, cel de-al doilea prin „mod”. Relația dintre sem și semeni este o relație de incluzi u n e? semul fiind inclus în semem, aceasta incluzînd deci semele : sem c semeni semem Z) seni!, sem2........semn. Relația de incluziune dintre aceste unități este folosită în tehnica lexicografică, care prin incluziuni semice succesive, delimitează semnifi- cația cuvîntului. Iată cîteva exemple furnizate de dicționarul lui Paul Robert al limbii franceze : „banc” Z) „siege” Z) „meuble” Z) „objet” Z) „tonte chose qui est” ; „caisse” Z) „boîte” Z) „recipient” Z) „ustensile” Z) „objet”. în acest fel se stabilesc relații paradigmatice între lexemele limbii. SEMANTICA, O TEORIE A LIMBAJULUI 87 A r h i s e m e m u 1, marcă semantică de mare generalitate, este unitatea semică comună mai multor sememe. Arhisememul se actuali- zează în planul lexical prin arhilexem. Arhilexemul siege prezintă trăsătura semică comună lexemelor fran- ceze chaise, fauteuil, tabouret, canape, pouf, bergere, berceuse, causeuse, •chaise longue, club, meridienne, ottomane. Sau, „maison” este arhisememul •comun lexiilor chalet, manoir, pavilion, bastide, bicogue, mas etc. Arhisememul este inclus în semem, raportul lor puțind fi reprezentat astfel: arhisemem c semem. 2.2. în semantica generativ-transformațională9, aceste formative -semice sînt reduse la numai trei: (a) m ă r c i s e m a n t i c e p r o p r i u- -z i 8 e (identice cu semele, constituind partea sistematică, universală și ocurentă a semnificației), notate grafic prin paranteze rotunde ( ); (b) mărci diferent ia t o ar e (care nu au un caracter de generalitate, nu sînt recurente, expriinînd ceea ce este idiosincratic în sensul unui lexem), notate grafic prin [ ]; (c) r e s t r i c ț i i de selecție '(condiționînd apariția unul lexem de contextul său sintagmatic, identice dasemelor) notate grafic prin < >. De notat faptul că existența independentă a mărcilor diferențiatoare este din ce în ce mai mult contestată10. Mărcile diferențiatoare nu au un statut precis; în unele definiții lexicale, ele nici nu apar; alteori sînt Tedundante. Dualismul mărci semantice propriu-zise — mărci diferenția- toare nu corespunde nici unei distincții clare din limbile naturale. De aceea, D. Bolinger arată cum prin operații succesive de dezainbiguizare, prin ierarhizarea trăsăturilor semice, diferențiatorii se vor converti în și- ruri de mărci semantice. 2.3. Analiza sensului lexical, a definiției lexicale a morfemelor în termenii unităților semice, a făcut posibilă structurarea nive- lului morfo-lexical al limbilor naturale, stabilirea unor paradigme sau sisteme semio-lexicale. în concepția lui U. Weinreich, structurile semantice se repartizează în f a s c i c o 1 e de mărci semice, 9 J. Katz § J. Fodor, The Structure of a Semantic Theory, în ,,Language” voi. 39, 1963, p. 170 —210. Vezi de asemenea : J. Katz, La Philosophie du Langage (traduit de l’americain par J. Gazio), Paris, 1971, cap. Theorie semantique; J. Katz, Interpretative Semantics us. generative semantics, în „Foundations of Language”, voi. 6, may 1970, p. 220 — 260. Pentru critica teoriei semantice Katz — Fodor, vezi U. Weinreich, Explorations in Semantic Theory Sn Current Trends in Linguistics, voi. III, editor T. A. Sebeock, The Hague, 1966, și James McCawley, The Role of Semantics in a Grammar, în Universals in Lingui.sti.c Theory, -editori E. Bach — R. T. Harms, New York, Chicago, 1968. 10 Critica cea mai argumentată împotriva mărcilor diferențiatoare din teoria lui Katz — Fodor se găsește la D, Bolinger, The atomization of meaning, în ,,Language”, voi. 41,1965, p. 555 — 574. Vezi, de asemenea, M. Bierwisch, On classifying semantic features, în Progress in Linguistics, editori M. Bierwisch — K. E. Heldoiph, The Hague — Paris, 1970, p. 27 — 50. 88 MARIANA TUȚESCU formate clin serii neordonate de trăsături și în c o n f i g u r a ț i i de-mărci semice, mulțimi de trăsături ordonate. " ’ ’ Aceste configurații semice pot apărea sub forma taxinomiilor semice^ a cîmpurilor semio-Iexicale, derivaționale, sufixale, semantice, a cîmpu- rilor onomasiologice, semasiologice, în general, sub forma unui s i s t e ni s e m i c. Taxinomiile binare, bazate pe corelația ,,termen marcat” /vs/,ger- men nonmarcat” de tipul ,,tranzitiv” / ,, — tranzitiv”, ,,+abstract”/ abstract”, ,,+ uman”/,, — uman”, sau de tipul structurării polare mare/mic, bogat/sărac, fr. le haut/le bas. ori de tipul structurării relative părinte/copil, sus/jos, sînt indicii cei mai simpli de structurare a nivelului morfo-lexical. Taxinomiile multiple au la bază o axă semică cu mai mult de doi termeni: este cazul arhisemului „siege”, din franceză, al axei semice din engleză : bedroom/liall/kitclien. . ., sau al corelației gramaticale din cadrul pronumelui francez on/il/cela (ca), interpretabile ca ,,pozitiv”/ ,,complex”/,,negativ”, primul termen aparținînd pronumelui personal (on), cel de-al doilea caracterizat prin sincretismul personal și impersonal (il), cel de-ai treilea aparținînd pronumelor non-personale (cela, ceci, ga). Taxinomiile ierarhice s-ar stabili în axa semică a numeralelor : una/doi/trei sau cea a unităților de măsură: engl. inch / foot / yard. Ideea de cîmp lingvistic introdusă de J. Trier a dat, în ciuda limitelor ei u, un impuls considerabil semanticilor structurale. Prin c î m p u r i 1 e sufixale s-au structurat unități lexicale formate în sincronie cu același sufix : fie, de exemplu, fr. -te (actimte / passivite, bonte / mechancete, proprete / salete). C î m p u 1 lexical este o structurare a tuturor monemelor ce comportă un același radical, iden- tificat de toți subiecții vorbitori : fie, pentru limba franceză, corelația agir / action, în jurul căreia se organizează categoreme nominale : agir / agissement, agiter / agitation, verbale: actionner, activer, adjectivale : actif, adverbiale : activement. Spațiul nu ne permite o privire asupra tipurilor de cîmpuri semio- lexicale, derivaționale, semantice. Amintim numai că au fost stabilite micro-sistemele semio-Iexicale ale termenilor de înrudire 12, ale culorilor 13, 11 J. Trier susținea, ca și L. Weisgerber, că limba acoperă țoale conceptele abstracte ale< gîndirii. Pentru critica teoriei cîmpurilor lingvistice, vezi AV. von AVartburg și St. Ulhnann,; Problemes et methodes de la linguistique, Paris, 1969, p. 169 — 182, 239 — 240. 12 F. Lounsbury, The structural analysis of Kinship semantics, în ,,Proceedings of the Ninth International Congress of Linguists”, The Hague, 1964, p. 1073 — 1093 și Analyse structurale des termes de parente, în „Langages”, 1/1966 ; 3. Dubois & L. Irigaray. Les. structures linguistiques de la parente, în „Cahiers de Lexicologie”, VIII, 1/1966 ; A. Bidu-ATăn- teanu, Modalites d’analyse structurale du lexique. Les noms de parente, în R.R.L., 5/1972. 13 Pentru limba română, vezi articolele Angelei Bidu-Vrănceanu, Lsquisse d’un. sys- teme lexico-semantique : les noms des couleur, în R.R.L., 2. și 3/1970 și Une modalite de description pafiadigmatique au niveau du lexique, R.R.L., 6/1970. SEMANTICA, O TEORIE A LIMBAJULUI 89 ale animalelor domestice 14, ale locuinței 15, ca și a nenumărate concepte ab- stracte : frumusețea 16, ideea 17, inteligența 18 etc. Procedurile onomasiologice și-au găsit actualmente aplicări riguroase ]a structurile lexicale; amintim, de exemplu, sistemul semic al lexiilor franceze prefixate prin auto 19. Mecanismul generativ de analiză a sensului unui semnificant amin- tește, evident la un alt nivel, de procedurile semasiologice. 2.4. Relațiile stabilite între formativele sau mărcile semice sînt, în general, de trei tipuri: (a) relații de i n c 1 u z i u n e logică, (b) de excluziune logică și (c) de sinonimie. Rafinate în termeni lingvistici, aceste relații s-ar diversifica astfel: incluziunea logică cuprinde h i p o n i m i a (relație de impli- cație unilaterală, asimetrică, între sensurile mai multor lexeme) și p r e- supoziția (relație de incluziune existentă și la nivelul enunțului ); excluziunea logică are ca reflectare lingvistică i n c o m p a- tibilitatea semică și antonimia; sinonimiei 1 o- g i c e i-ar corespunde, în planul limbii, sinonimia c o m p o n e n- țială, parafraza, sinonimia sintactică. 2.5. Nu ne-am propus să analizăm statutul de teorie al semanticii lo- gice, așa cum aceasta apare explicit și programatic în limbajele forma- lizate descrise de R. Carnap. O descriere de acest fel nu și-ar avea rostul, mai ales în prezența importantei lucrări a lui Em. Vasiliu 20. Nivelul morfo-lexical al limbii poate fi perfect modelat în termenii unui sistem semantic formalizat (S) care ar conține : un 1 e x i c o n (cu semne descriptive — predicate și semne individuale — și semne logice — variabile, conective și cuantificat ori); reguli de formare, sta- bilind forma corectă a expresiilor în S; reguli de deși g nație, reguli semantice prin care fiecărui semn descriptiv i se asociază o semnifi- cație fixă; reguli de adevăr, fixînd condițiile în care expresiile din S pot fi afirmate ; reguli de inferență sau de t r a n s - for m a r e, prin care dintr-un număr de expresii nucleare, corecte în 8, se obțin alte expresii corecte în 8 21. 1 G. Mounin, LTn champ semanlique: la de nominal ion des animaux domestiques, în ..La Linguistique”, 1/1965. 15 Idem, Clefs pour la semanlique. Paris, 1972 — vezi capitolul La slrucluration du lexique de l’habilalion. 16 O. Duchâcek, Le champ concepluel de la beaute en franțais moderne, Praga, 1960. 17 H. Meschonnic, Essai surle champ lexical du mol idee, în „Cahiers de Lexicologie”, 1965. 18 Al. Vlăduț, Le champ concepluel de Vintelligence en francais el en roumain, în ,,Actele celui de al XH-lea Congres Internațional de lingvistică și filologie romanică”, București, 1970. 19 J. Peytard, De Lambiguile. semanlique dans Ies lexies prefixees par auto, iu ,.Langue Francaise”, 4/1969. 20 Em. Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, București, 1970. în versiune engleză : Oulline of a Semantic Theory of Kernel Sentences, The Hague — Paris. 1972. 21 Vezi Em. Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale. București. 1970, p. 101-111. 90 MARIANA TUȚESCU 3. Semantica actuală devine o teorie a limbii și prin efortul de a „modela” nivelul sintactic. 3.1. Analiza componențială descoperise acele unități de semnificație „construcționale” care au fost numite ep i s em e m e. Este vorba de unități semice de conotație proprii locuțiunilor, expre- siilor idiomatice, proverbelor. Se știe că sensul acestora nu este suma sen- surilor morfemelor componente, ci o semnificație nouă, conotativă. Combinațiile morfematice în grupuri și fraze se fac conform unor articulări semice ale discursului. Unitatea semantică care stabilește o clasă semnificativă în funcție de caracterul secvențial al discursului a fost numită de B. Pottier s i n t a g m a t e m. în funcție de sintagmateme ca „agent” + „acțiune” + „pacient” (Paid bat Pierre), „pacient” + „acțiu- ne” + „agent” (Pierre est battu par Paul), „obiect” + „destinația sa” (mașină de spălat), „efect” + „cauză” (zgomot de aversă), „acțiune” + „circumstanța sa” (Copiii se joacă în curte), „recipient” + „conținutul său” (un verre d^eau) etc. se modulează formativele lexicale ale limbii. 3.2. în semantica generativă actuală, întrepătrunderea dintre sintaxă și semantică este atît de mare, încît aproape toate unitățile (cazul, genul, numărul) și relațiile lingvistice (acordul, determinarea) au un statut sem antico - sintactic. Ceea ce ni se pare însă mai important este faptul că în termenii se- manticii generative J. Katz — J. Fodor se poate stabili — pe baze formale — o tipologie semantică a frazelor. La baza interpre- tării semantice a oricărui tip de bază P se află conceptele de marcă subiacentă a frazei P (de remarcat că mulțimea mărcilor subiacente frazei formează structura ei de adîncime) semantic interpretată și de definiție a fiecăreia dintre aceste mărci de frază subiacente. în baza acestor criterii, frazele pot fi n or m ale , anormale, indeterm inabile și determinabile, o frază determinabilă putînd fi analitică, contradictorie ori sintetică. 3.2.1. Analiticitatea este vacuitatea atributivă rezultată din eșecul sensului unui predicat de a da un conținut semantic subiectului său. Ex. Oamenii sînt ființe umane. Celibatarii sînt bărbați neînsurați, unde dx = definiția subiectului (oamenii, celibatarii) și d2 = definiția predicatului (ființe umane, bărbați neînsurați). Iată cum J. Katz definește o frază P analitică : „P este anal i- tică pe baza definiției di,2 dacă, și numai dacă, orice marcă semantică noncomplexă în d2 apare și în dx; pentru orice marcă semantică complexă ((M^ U (M2) U ... U (MJ) în d2, există în dx un (Mi), 1 < i < < n ; și definiția d1 nu conține nici o marcă semantică antonimă”22. O frază este total analitică dacă, și numai dacă, P este analitică pe baza fiecărei definiții (= semnificații lexicale) atribuite consti- tuenților ei morfematici. în aceiași termeni formali sînt definite și celelalte tipuri de frază. 22 J. Katz, La Philosophie du Langage, p. 165. SEMANTICA, O TEORIE .A LIMBAJULUI 91 3.2.2. Caracterul contradictoriu al propozițiilor este reflectarea, la ■nivelul structurii frazei, a relațiilor semice de incompatibilitate și antoni- mie stabilite între constituent! de ordin inferior. Iată cîteva fraze contradictorii: Celibatarii sînt bărbați însurați. Această masă rotundă este pătrată. Fraza contradictorie este negarea celei analitice. ,,P este contradictorie pe baza unei definiții di,2 dacă, și numai dacă, definiția dx conține o marcă semantică (Mi) și definiția d2 o marcă se- mantică (Mj) în așa fel încît (Mi) și (Mj) să fie mărci semantice diferite aparținînd aceleiași serii antonimice n de mărci semantice”23. 3.2.3. O frază sintetică este acea frază al cărui statut specific este dat de referenți. Fie exemplele următoare, datorate lui J. Katz : Les chiens sont amicaux. Les celibataires sont de grands hommes. Pentru a hotărî caracterul sintetic al unei fraze trebuie să se vadă dacă referentul la care trimite subiectul acesteia posedă proprietatea pe care predicația i-o atribuie. în cazul de față : nu toți cîinii sînt prietenoși, nu toți celibatarii sînt oameni iluștri. Frazele sintetice nu sînt nici adevărate, nici false, căci ele nu enunță o aserțiune adevărată. Am insistat asupra acestor tipuri de fraze determinabile pentru că noțiunile de analiticitate, contradicție și sinteticitate, postulate mai întîi în filozofie, și-au găsit în concepția lui J. Katz o interpretare formali- zată în termeni lingvistici, semantici. 3.2.4. Frazele normale sint acelea ai căror constituenți stabilesc între ei relații de compatibilitate semică, datorate clasemelor, restricțiilor .selective. Caracterul semantic normal al frazelor ilustrează izotopia mesajului. 3.2.5. Frazele anomale violează restricțiile selective ale constituenți- lor lor morfematici. Anomaliile semice sînt o rupere a izotopiei. După cum există grade de agramaticalitate, tot așa se pot stabili grade de anomalie. Se pare că trăsătura clasematică care creează anomalia de gradul cel mai înalt este opoziția „+ uman” /,,— uman”. Acestor tipuri semantice de fraze li s-ar mai putea adăuga frazele ambigui, cele aflate în relația de parafrază, precum și frazele metalingvistice. 3.2.6. Frazele metalingvistice sînt adevăruri lingvistice, comentarii ale unor fraze analitice, contradictorii, sintetice, anomale, ambigui. Iată — după J. Katz — cîteva fraze metalingvistice24: It is analytic that „bachelors are unmarried”. The sentence „spinsters are mate” is contradictory. That Arees are generous” is absurd. „Old ladies like civil engineers” is ambiguous. It is impossible that „the moon is made of green cheese”. 23 J. Katz. op. cit., p. 168. 24 Ibidem, p. 186-189. 92 MARIANA TUȚESCU Aceste fraze sint adevărate pentru că structura semantică a frazei constituente este conformă cu predicatul ei metalingvistic. 4. Modelarea semică componențială permite o analiză lingvistică a n i v e 1 u 1 u i poetic, retoric al limbajului. Limbajul poetic este un limbaj conotativ, o „abatere” de la izotopia mesajului, o violare a restricțiilor selective, a trăsăturilor semice combina- torii. Limbajul poetic este o încălcare a legii semantice care prevede ca seinele contextuale (restricțiile selective) ale unui morfem A să fie repetate de semele nucleare ale morfemului B cu care cel dintîi se combină. Teoria mărcilor semice este capabilă de a predicta mutațiile semantice și deci de a descrie funcționarea imaginilor poetice 25. 4.1. Metafora este metasememul ce se bazează pe suprimarea unui număr de seme (= mărci semantice) concomitent cu actualizarea sau adiționarea altor seme. ,,Scandal” semantic, produs al incompatibilităților semice, metafora presupune intersecția a cloi constituenți, pe baza unor trăsături comune. Bazîndu-se pe aceste trăsături semice comune celor doi termeni, procesul metaforic transformă intersecția semică a celor doi termeni în identitatea lor. Iată un exemplu din Apollinaire : Boyaux et rumeurs du canon, unde semele ,,+ animat” specifice lui boyaux și rumeurs intră în contracție cu ,,— animat”, ,,obiect” ce caracterizează sensul lui canon. Zona semică comună ansamblurilor boyaux și rumeurs pe de o parte,yanon pe de alta, este ,,funcționare internă, zgomot”. în această metaforă, asistăm la suspendarea clasemului ,,specific organismelor superioare cu viață” — propriu primului ansamblu — cît și a seinelor ,,piesă de artilerie”, ,.lansează proiectile” specifice lexemului canon. Zona semică comună celor doi termeni, caracterizați prin mărcile ,,funcționare internă”, ,,dinamism”, ,,zgomot” este ridicată la gradul de identitate, mai precis de analogie. 4.2. Dacă metafora este numai o mutație a unui fascicul de mărci semantice, ,,schimbare” în planul semnificației, metonimia și sinecdoca sînt atît metasememe cît și mutații în planul referinței. Ca metasemem, sinecdoca constă în folosirea unui semem reprezen- tînd „o parte” pentru sememul reprezentînd ,,întregul”, folosirea sememu- ]ui ,,specie” în locul sememului „gen”, și invers. Pînză și vîsle pentru cora- bie. ziduri incendiate pentru oraș incendiat etc. 4.3. Procesul metonimic, asemănător celui metaforic, se caracteri- zează prin aceea că cei doi termeni aflați în relație sînt incluși într-un același ansamblu, coexistă într-o totalitate semică. 25 Vezi, în acest sens, Le groupe p., Rhetorique generale, Paris, 1970; M. Le Guern, Semantique de la metaphore et de la metonymie, 1973; M. Riffaterre, La metaphore filee dans la poesie surrealiste, în ..Langue Francaise”, 3/1969, p. 46 — 61 și Essais de stylistiques strucurale. Paris, 1970; D. Bolinger, The alomatization of meaning, în „Language”, ■voi. 41, 4/1965. SEMANTICA. O TEORIE A LIMBAJULUI 93 Iată un exemplu din limbajul francez al publicității: Brassens, le poete qui est entre dans î^livres de classe avec une guitare ei des refrains. unde metonimiile Uvres de classe, guitare, refrains aparțin ansamblului semic poete, ,,Poeții” fac obiectul manualelor (Uvres de classe), atributele lor fiind, atunci cînd sînt poeți ai cîntecului” — chitara și refrenele. S-ar putea urmări felul cum printr-o condensare semică și istorică a metonimiei se ajunge la simbol. 5. La capătul acestor rînduri, o constatare generală : știință a semni- ficației, teorie a felului cum aceasta se organizează la diferite niveluri ale limbajului, metalimbaj în permanentă efervescență și cristalizare, seman- tică actuală nu mai este, credem, aceea „parente pauvre de la linguistique” cum o denumea A. J. Greimas, ci un punct de joncțiune, un teren comun de ,,modelare” a universului morfo-lexical, sintactic și poetic. LA SEMANTIQUE, UNE THEORIE DU LANGAGE (RESUME) L’auteur s’efforce de demontrer que la semantique actuelle, tont en depassant Ies frontieres d’une discipline linguistique, tend ădevenirune theorie du langage. Le modele de la semantique componentielle et celui de la semantique generative offrent des techniques d’analyse des niveaux morpho— lexical, s y n t a x i q u e et p o e t i q u e (r h e t o r i q u e) de la langue. Les unites pertinentes de ces niveaux et leurs relations recipro- ques peuvent etre « modelees » en termes semantiques. On decrit la maniere dont l’analyse semique est ă merne de structurer le lexique des langues. On montre ensuite que la semantique generative a esquisse une typologie semantique des phrases. Le mecanisme du langage poetique et le fonctionnement des tropes ne sauraient etre expliques que par une technique componentielle, par des mutations produites entre les marques semantiques. SE ÎMPRUMUTĂ CUVINTE ÎMPRUMUTATE DE Acad. AL. GRAUR Acum cîțiva ani, intr-o expunere făcută la Cursurile de vară la Sinaia? am arătat că termenii turcești împrumutați în limba română sînt în cea mai mare parte de origine arabă sau persană. Am examinat cele 14 cuvinte de origine turcă pe care le-am socotit că fac parte din fondul principal lexical românesc : 6 dintre ele sînt de origine arabă (cafea, chef, chirie cîntar, moft, tăbăci), 3 sînt de origine persană (dușman, murdar, zor) și numai 5 (deci mai puțin de 36 la sută) aparțin lexicului indigen turcesc (chior, ciomag, hai, para, soi). Concluzia mea a fost că turca n-a avut o contribuție prea importantă la îmbogățirea vocabularului românesc, că ea a servit numai de vehicul pentru influențele străine pe care le suferise ea însăși. M-am întrebat mai tîrziu dacă nu cumva situația aceasta e caracte- ristică numai pentru cuvintele din fondul principal, care sînt în mod special durabile, pe cînd cuvintele turcești din masa vocabularului românesc vor fi poate de origine turcă autentică. Am făcut deci un sondaj în Influența orientală a lui L. Șăineanu. Am luat, la întîmplare, litera M și, pentru a evita orice element subiectiv, am acceptat toate explicațiile autorului, chiar acolo unde sînt sigur că conțin greșeli. Am pus pe seama limbii de origine nu numai temele, ci și derivatele, chiar dacă unele din ele au fost formate în turcește (deoarece tema, din punctul de vedere pe care îl adop- tasem, este cel puțin tot atît de interesantă cît afixele). Rezultatul cerce- tării a fost următorul: din 88 de cuvinte, 60 sînt ele origine arabă și persană și numai 28 de origine turcă. De astă dată procentul cuvintelor indigene a scăzut sub 32. Mai trebuie adăugat că o bună parte dintre cuvintele turcești au putut veni la noi printr-un intermediar neogrec, bulgar sau sîrb, deci ele au fost împrumutate mai mult decît de două ori. Chiar dacă adesea nu știm să precizăm pe ce cale am importat unele cuvinte, un lucru e semni- ficativ : printre cele 88 de unități examinate, 67 se regăsesc în neogreacă 96 AL. GRAUR în bulgară, în sîrbă sau în albaneză. Aceasta mă duce la concluzia că observațiile pe care le-am făcut pentru română, în măsura în care sînt corecte, sînt valabile și pentru limbile din sudul Dunării. Acum trei ani, Elena Lința a prezentat o teză de doctorat cu privire, la elementele polone din limba română. Autoarea a observat că și în cazul acesta numeroase cuvinte veneau, în ultimă instanță, din altă parte, adică și polona le împrumutase din latină, din germană, din franceză etc. Aceasta m-a făcut să presupun că observația pe care am făcut-o cu privire la turcă trebuie generalizată, adică ar trebui să credem că în general se împrumută mai ușor acele cuvinte care și în limba de unde sînt luate au fost împrumutate din altă parte. Aceasta pare a fi, în orice caz, situația țărilor din răsăritul Europei care n-au avut contact direct nici eu araba, nici cu franceza sau cu alte limbi care în trecut ău exercitat o in- fluență puternică asupra celorlalte. Mi-am pus deci în mod natural întrebarea care este situația cuvintelor românești împrumutate direct din franceză. în dlr, la litera m, găsesc următoarea situație : de la început pînă la compusele cu macro-, excluzînd numele proprii, am numărat 17 cuvinte de origine franceză (maca, macabeu, macabru, macadam, macadamiza, macaron, macaron ic, macaronism, macera, macheta, machia, machiaj, machiavelic, machiavelism, machiavelist, machior, macrameu, toate împrumutate de franceză din alte limbi. Ca să mă conving că nu e un accident, am repetat experiența în alte părți ale dicționarului și rezultatul a fost asemănător. Am trecut peste faptul că adesea neologismele au etimogie multiplă, adică au venit în același timp pe mai multe căi, deci au fost de mai multe ori reîmprumutate. Dar oare limbile din apusul Europei prezintă altă situație decît cele din răsărit? O rapidă examinare a vocabularului lor ne va convinge că nu. Să vedem cum se prezintă în englezește împrumuturile din franceză, în Shorter Oxford English Dictionary, luînd în cercetare tot litera m, de la început pînă la compusele cu macro-, găsesc 15 cuvinte de origine franceză, dintre care 11 sînt și în franceză împrumutate (macabre, macaque, macaron, macedoine, machinex, machine 2, machinist, mackerel \ mackerel2, mackle \ mackle 2), 3 sînt moștenite în franceză din latină (ma^am, mace, macer), iar unul e de proveniență neclară (machicolation). Desigur putem generaliza, afirmînd că anumite cuvinte trec dintr-o limbă într-alta, în timp ce alte cuvinte nu au șanse de a trece hotarele țării de baștină. Cît de mult poate ,,călători” un cuvînt am semnalat cu un exemplu în cl, xiii, p. 305. Este evident că nu e singurul caz. Dacă consultăm dicționarele lui Karl Lokotsch (Etymologisches Worterbuch der amerikanischen (indianischen) Worter im Deutschen, Heildelberg, 1926, și Etymologisches Worterbuch der europaischen (germanischen, romanischen und slavischen) Worter orientalischen Ursprungs, Heidelberg, 1927), con- statăm că rareori un cuvînt amerindian intrat în germană e necunoscut celorlalte limbi europene, rareori un cuvînt oriental e mărginit la o singură limbă europeană. Desigur, nu ne vom închipui, în aceste cazuri, că toate limbile euro- pene au mers direct la sursă. Adesea putem afirma categoric contrariul, SE ÎMPRUMUTA CUVINTE ÎMPRUMUTATE 97 dar în orice caz e verosimil că o limbă europeană a făcut prima împrumutul iar celelalte l-au preluat de la ea. Faptul poate fi explicat prin aceea că popoarele ajunse cam la ace- lași nivel de dezvoltare găsesc interesante aceleași noțiuni și deci aceleași cuvinte. Este evident că drumul parcurs de cuvinte trebuie să aibă două capete, primul, cel inițial, pentru că orice cuvînt trebuie să fi fost odată format undeva, al doilea, cel de încheiere, pentru că trebuie să vină un moment cînd nu mai are cine împrumuta, sau pentru că s-a ajuns la un punct unde nu mai sînt vecini, sau pentru că vecini există, dar la un nivel de civilizație diferit, care nu favorizează împrumutul. Este un capăt și în timp : mijloacele de comunicare perfecționate favorizează generalizarea aceluiași vocabular pe tot pămîntul, dar nu mai implică intermediari, căci fiecare populație poate lua direct de la prima sursă tot ce o interesează în materie de limbă. ON EMPEUNTE DES MOTS EMPEUNTES (RE SUME) L’analyse des mots empruntes par la langue roumaine ă diverses langues etrangeres met en evidence le fait qu’ils ont ă la base, pour la plupart, deselements ăleur tour empruntes ă d’autres sources. C’est une constatation valable pour d’autres langues aussi et qui doit etre expliquee par le fait que les peuples se trouvant au meme niveau de civilisation font appel aux memes notions et aux mots correspondants. 7 — c. 908 PROPOZIȚII NEGATIVE ȘI „ATITUDINI EPISTEMICE” DE EM. VASILIV 1. în cele ce urmează, atunci cînd vorbim despre „propoziții negative”, avem în vedere așa-numitele negative totale, adică propozițiile negate în întregimea lor de tipul (1) Ion nu citește cartea Nu avem deci în vedere și propoziții care conțin unul sau mai mulți consti- tuenți negați, de tipul (2) Nimeni nu citește cartea sau (3) Nimeni nu citește nimic. După cum se știe, în limba română, forma pe care o vom numi ad hoc „morfologică” de negație totală se obține prin prefixarea adverbului de negație nu la forma verbală; în felul acesta, (1) se obține din (1') Ion citește cartea. Trebuie observat, de asemenea, că procedeul „morfologic” de nega- ție este supus unor anumite restricții contextuale. El poate fi folosit în cazul propozițiilor simple, ca (1), dar nu poate fi folosit în cazul frazelor construite prin coordonare. O frază ca (4) Ion scrie și Gheorghe se plimbă nu poate fi negată prin simpla aplicare a procedeului morfologic men- ționat \ De asemenea, nu toate frazele construite prin subordonare pot fi negate prin aplicarea procedeului morfologic. Astfel, dacă o frază ca 1 Atragem atenția asupra faptului că o frază ca (4') Ion nu scrie și Gheorghe nu se plimbă nu poate fi considerată ca negație a frazei (4). 100 EM. VASILIU (5) Ion știe că astăzi este sîmbătă poate fi negată în forma (5') Ion nu știe că astăzi este sîmbătă, o frază ca (6) Deși este tîrziu, totuși Ion nu pleacă nu poate fi negată cu ajutorul aceluiași procedeu. în cazurile în care o frază nu poate fi negată prin aplicarea procedeu- lui morfologic menționat, ea poate fi negată prin aplicarea unui alt pro- cedeu, pe care îl vom numi,,sintactic” ; acest procedeu constă din folosirea perifrazelor (7a) Nu este adevărat că. .. sau (7b) Este fals că. .. plasate înaintea frazelor a căror formă negativă urmează să fie obținută. (Evident, frazele negate sînt propoziții subiective pe lîngă expresii ca (7a, b).) în consecință, frazelor de tipul (4), (6) le vor corespunde forme negative ca (4a) Nu este adevărat că (Ion scrie și Gheorghe se plimbă) (4b) Este fals că (Ion scrie și Gheorghe se plimbă) (6a ) Nu este adevărat că fdeși este tîrziu, totuși Ion nu pleacă) (6b) Este îals că fdeși este tîrziu, totuși Ion nu pleacă). Trebuie remarcat, de asemenea, și faptul că procedeul sintactic de negație are o distribuție mai largă în comparație cu cel morfologic ; orice propoziție (sau frază) care poate fi negată morfologic poate fi negată și cu ajutorul unei perifraze ca (7a, b), fără ca reciproca să fie adevărată. De exemplu, o frază ca (5) poate fi negată atît în forma (5'), cît și în forma (5") Nu este adevărat că (Ion știe că astăzi este sîmbătă) în timp ce, după cum am văzut, nici una dintre frazele (4), (6) nu poate fi negată ,,morfologic”. 2. Cu precizările făcute în paragraful precedent, ne vom îndrepta atenția asupra unei probleme legate de sensul unor fraze negative. Nu ne propunem să încercăm o rezolvare formală a problemei semnalate, ci numai să suge- răm o direcție posibilă de rezolvare. Observația de la care pornim este următoarea : Sensul unor fraze negative ca (4a) Nu este adevărat că (Ion scrie și Gheorghe se plimbă) (8) Nu este adevărat că (Ion scrie sau Gheorghe se plimbă) (9) Nu este adevărat că fdacă Ion scrie, atunci Gheorghe se plimbă) PROPOZIȚII NEGATIVE ȘI „ATITUDINI EPISTEMICE" 101 este clar și, în consecință, este relativ ușor de exprimat printr-o perifrază. Sensul frazelor (4a) —(9) este redat de următoarele expresii, echivalente cu frazele menționate : (4a') (Ion nu scrie) sau (Gheorghe nu se plimbă) (8') (Ion nu scrie) și (Gheorghe nu se plimbă) sau: fNici Ion nu scrie), fnici Gheorghe nu se plimbă) (9') (Ion scrie) și (Gheorghe nu se plimbă) Frazele negative (4a') — (9') se obțin din, respectiv, (4a) — (9), prin apli- carea unor reguli (sintactice) determinate, de folosire a conectivelor sau, și, dacă... atunci și a mărcii (sintactice sau morfologice) de negație (vezi Vasiliu, 1971, p. 275—281). Trebuie observat faptul că oricare dintre frazele de sub (4a') — (9') poate fi acceptată cu ușurință ca expri- mînd sensul expresiilor (4a) — (9), de către orice vorbitor al limbii române. Spre deosebire de frazele negative de tipul (4a) — (9), al căror sens transpare oarecum ,,de la sine”, puțind fi glosat fără dificultate, există fraze în formă negativă al căror sens ne apare greu de definit sau, uneori, chiar obscur. Vom exemplifica această categorie de expresii, începînd cu fraze negative al căror sens este mai ușor de definit și terminînd cu fraze negative care, în forma lor ,,standard”, par mai curînd nonsensuri. (10) Nu este adevărat că ((astăzi ninge) fiindcă (e frig) ) (11) Nu este adevărat că ((astăzi este atît de cald) încît (se topește zăpada)) (12) Nu este adevărat că (fdeși astăzi este cald), totuși (zăpada nu se topește) ) (13) Nu este adevărat că ( (astăzi este cald), deci (zăpada se topește) ) Evident, ultima frază face parte din categoria acelora care provoacă nedumeriri în ce privește sensul; mai mult, o frază ca (13) trezește suspi- ciuni chiar în privința corectitudinii gramaticale. 3. Deși sensul frazei (13) este cel mai neclar și, în plus, după cum am văzut, însăși corectitudinea gramaticală a frazei (13) trebuie pusă la îndo- ială, vom începe prin a încerca să stabilim sensul acestei fraze, întrucît, așa cum se va vedea, observațiile făcute cu privire la frazele de acest tip sînt instructive și pot da sugestii privitoare la interpretarea semantică a frazelor de tipul (10) — (12). O frazare mai acceptabilă a expresiei (13) ar fi următoarea : (13a) Nu se poale susține că (astăzi este cald, deci zăpada se topește) sau : (13b) Nu se poate considera că (astăzi este cald, deci zăpada se to- pește ) Remarcăm prezența expresiilor nu se poate susține, nu se poate considera în (13a), respectiv, (13b), unde verbele susține și considera se referă la atitudinea vorbitorului față de enunțul care urmează după că (= fraza conclusivă). De fapt, frazele (13a), (13b) nu neagă conclusiva, ci ,,dreptul” 102 EM. VASILIU sau „justificarea” pe care ar putea-o avea vorbitorul de a lua ca „sigură”, ca „în afară de discuție” deducția exprimată în fraza conclusivă. O altă trăsătură interesantă pentru cel care vrea să stabilească sensul unei conclusive negate este furnizată de încercarea de a „completa” enunțul negativ cu o frază care să „motiveze” negația, sau, altfel spus, cu o frază care să prezinte „adevărata” situație de fapt. Cu o astfel de „completare”, (13a) devine (13a') Nu se poate susține că [(astăzi este cald), deci (zăpada se topește)}, deoarece [se știe că (este posibil ca (astăzi să fie cald) și (zăpada să nu se topească))} Se poate ușor observa că ceea ce am numit „frază care „motivează” ne- gația” nu este altceva decît o expresie modală, în care operatorul modal exprimă posibilitatea (e vorba de secvența este posibil ca), iar „domeniul” acestui operator este constituit de negația unei fraze condiționale 2. în același timp, este cunoscut, din logica modală, faptul că operatorul modal de posibilitate urmat de o propoziție negată este o expresie echivalentă ca sens cu negația unei propoziții necesare. Convenind să notăm prin p o pro- poziție oarecare și prin non-p negația acesteia, putem exprima mai exact acest raport de echivalență, după cum urmează : (14) 'Este posibil non-p' este logic echivalent cu 'nu este adevărat că este necesar p' (echivalența (14) este adevărată în orice sistem modal; cf. spre exemplu Hughes & Cresswell, 1972, p. 35, T 5 b). Revenind acum la exemplul (13), vom încerca să precizăm care este sensul unei conclusive; în particular, vom încerca să precizăm sensul conclusivei (13 c) Astăzi este cald, deci zăpada se topește O perifrază convenabilă care să exprime sensul propoziției (13 c) ar fi (13 c') Faptul că 'zăpada se topește’ este o consecință logică a fap- tului că 'astăzi este cald’ sau : (13 c") Propoziția 'zăpada se topește’ decurge logic din propoziția 'astăzi este cald’ Generalizînd, putem spune că sensul unei fraze conclusive de forma (15) p deci q (unde, în locul conjuncției deci, poate sta orice altă conjuncție conclusivă) este exprimat de o perifrază de forma (15 a) Faptul că 'q5 este o consecință logică a faptului că 'p5 sau : (16 b) Propoziția 'q’ decurge logic din propoziția 'p’ 2 Că o frază de forma celei care urmează după este posibil ca este echivalentul unei con- diționale negate rezultă în mod ne-formal din cele arătate în § 2 în legătură cu relația dintre (9) și (9'); regula formală de construire a negației unei condiționale rezultă din Vasiliu, 1971, p. 278 — 9 și este paralelă cu regula de negare a implicației din limbajele logico-matematice. PROPOZIȚII NEGATIVE ȘI „ATITUDINI EPISTEMICE" 103 Este știut însă că o propoziție oarecare, ‘q’, este „consecința logică” a propoziției 'p’ sau „decurge logic din” 'p’ atunci și numai atunci cînd condiționala (16) Dacă p, alunei q este necesar adevărată. Cu alte cuvinte, (17) O propoziție de forma (15) este adevărată dacă și numai da- că este necesar ca (dacă p, atunci q) (pentru definiția raportului de „consecință logică” în logica modală, cf. Hughes & Cresswell, 1972, p. 30, [Def —3]). în particular, în conformitate cu (17), putem spune că (13 c) este adevărată, dacă și numai dacă propoziția (18) în mod necesar, [dacă (astăzi este cald), atunci (zăpada se topește) ] este, de asemenea, adevărată. în urma celor discutate, ne vom întoarce la frazele (13 a, b), încercînd o reformulare a sensului lor. înlocuind în (13 a, b) fraza conclusivă cu echivalentul ei, (13 c"), obținem : (13 d) Nu se poate susține că (propoziția 'zăpada se topește’ decurge logic din propoziția 'astăzi este cald’) în comentariul făcut în legătură cu frazele (13 a, b), remarcam prezența, în interiorul formulelor de negație, a verbelor susține și considera, care se refereau la „atitudinea” vorbitorului față de enunțul care urmează. în același timp, arătam că, în frazele discutate, se neagă de fapt „dreptul” sau „justificarea” vorbitorului de a lua ca „sigură” sau „în afară de dis- cuție” deducția pe care o face. Vom încerca acum să precizăm în ce constă „atitudinea” vorbitorului în cazul care ne interesează. A spune că cineva ( = cel care enunță o propoziție, în cazul nostru) consideră propoziția pe care o enunță ca „sigură” sau „în afară de discuție” înseamnă, în fond, a spune că acel „cineva” crede că propoziția pe care o enunță este adevărată, sau crede în adevărul propoziției pe care o enunță. Mai simplu, putem spune că vorbitorul crede propoziția pe care o enunță. Se poate spune deci că frazele de tipul (13 a, b) neagă „dreptul” sau „justificarea” vorbitoru- lui de a crede propoziția care urmează și care exprimă, în cazul nostru, un raport de deductibilitate (= consecință logică) între două propoziții, în urma precizărilor făcute, fraza (13 d) poate fi reformulată după cum urmează : (13 e) Nu se poate crede că (propoziția 'zăpada se topește’ decurge logic din propoziția 'astăzi este cald’) Întrucît a crede face parte din categoria verbelor care exprimă o „atitu- dine epistemică”, sîntem îndreptățiți să spunem că negația unei fraze conclusive reprezintă, de fapt, negarea posibilității de a adopta atitudinea epistemică „pozitivă” exprimată de verbul a crede față de raportul de deductibilitate exprimat de fraza conclusivă. 104 EM. VASILIU în sprijinul interpretării propuse se pot invoca următoarele. Ceea ce „motivează” în (13 a') negarea conclusivei este, după cum am arătat, fraza (19) Se știe că [este posibil ca (astăzi să fie cală și zăpada să nu se topească) ] Dar (19) este, după cum am văzut, echivalentă logic cu (19 a) Se știe că [este posibil ca (să nu fie adevărat că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topește))'} în acord cu (14), (19 a) este logic echivalent cu (19 b) Se știe că [nu este necesar că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topește) ]3 Întrucît (13 e) nu este altceva decît o reformulare a primei părți din (13 a') ( = negația conclusivei), putem spune că (19 b) este ,,motivarea” frazei negative (13 e). Luînd simbolurile '(13 e)’ și '(19 b)’ ca abrevieri ale frazei lor de sub (13 e) și, respectiv, (19 b), putem reformula fraza (13 a'), după cum urmează : (20) '(13 e)’ deoarece '(19 b)’ Întrebarea care se pune este acum următoarea : reprezintă intr-ade- văr propoziția (19 b) o ,,motivare” sau o ,,justificare” pentru a nega fraza (13c")? Sau: este intr-adevăr (19b) o ,,motivare” sau o „justificare” pentru (13 e) ? în cazul în care răspunsul este afirmativ, propoziția (20) este adevărată. Din punct de vedere intuitiv, răspunsul ni se pare că nu poate fi decît afirmativ. Eămîne să stabilim care este situația din punct de vedere formal. Se poate observa că (13 e) nu este altceva decît negația frazei (13 f) Se poate crede că (propoziția 'zăpada se topește’ decurge lo- gic din propoziția 'astăzi este cald’) Dar (13 f) este, în acord cu (17), logic echivalentă cu (13 g) Se poate crede că (este necesar că (dacă astăzi este cală, atunci zăpada se topește))* Se poate acum demonstra, în cadrul logicii „doxastice” (cf. Hintikka, 1969; Swain, 1970, p. 27—54) că (13 g) este incompatibilă cu (19 b); sau, altfel spus, că, din (19 b), rezultă că (13 g) este falsă. Dar, dacă (13 g) este incompatibilă cu (19 b), sau, dacă din (19 b) rezultă că (13 g) este falsă, atunci urmează că negația frazei (13 g), adică (13 h) Nu se poate crede că (este necesar că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topește)) 3 Construcția normală ar fi trebuit să conțină după este necesar conjuncția ca (și nu că) și, legat de aceasta, conjunctivul în propoziția zăpada se topește; am pornit totuși de la forma (19 b) pentru a evita complicațiile datorate semanticii modurilor. Construcția formalizată urmează deci să conțină reguli de „trecere” de la forma din (19 b) la forma ,,reală”. 4 Vezi p. 103, sub (17). Același lucru este valabil și pentru exemplele următoare. PROPOZIȚII NEGATIVE ȘI „ATITUDINI EPISTEMICE" 105 este adevărată. Dar, din nou în acord cu (17), (13 h) este logic echivalentă cu (13 e). Putem spune deci că, din (19 b) rezultă că (13 e) este adevărată. Urmează de aici că răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o trebuie să fie afirmativ; putem spune deci că (19 b) este o motivare a frazei (13 e) și că, în consecință, fraza (20) este, și ea, adevărată. Observațiile făcute în acest paragraf ne permit să considerăm că ceea ce face ca sensul unei conclusive negate să fie, la prima vedere, obscur, este prezența în formă implicită în structura semantică a acestui tip de enunț a unei secvențe de operatori modali și verbe de ,,atitudine epistemică” (operatori modali: este necesar, este posibil; verbe de ,,atitudine epistemică” : crede, ști). De asemenea, se poate presupune că ceea ce face ca o negativă de forma (13) să fie suspectă din punctul de vedere al corecti- tudinii sintactice este tocmai absența acestor operatori din forma negată : faptul că formula de negație precedă în mod imediat fraza conclusivă ne face să simțim această formulă ca referindu-se în mod direct și numai la expresia care urmează (= fraza conclusivă) nu și la secvența de operatori. (Cele discutate în acest paragraf reproduc, în formă modificată, unele considerații ne-formale din Vasiliu, 1973.) 4. Vom încerca, în acest paragraf, să aducem unele clarificări în ce privește sensul celorlalte construcții negative, (10) — (12). După cum arătam în § 3, în considerațiile introductive, observațiile referitoare la conclusivele negative sînt de natură să ne ajute în clarificarea sensului celorlalte fraze negative menționate. Ceea ce ne sugerează considerațiile făcute în § 3 este faptul că este posibil ca neclaritatea sensului unor expresii de tipul (10) — (12) să se datorească tot prezenței în formă implicită a unor ope- ratori modali și / sau epistemici în structura semantică a frazelor negate. 1° începem cu unele considerații asupra propozițiilor concesive. în Gramatica, II, 1966, p. 325, găsim următoarea definiție a acestei categorii de propoziții: ,,Propoziția circumstanțială concesivă arată o împrejurare care ar fi fost de așteptat să împiedice realizarea acțiunii din regentă, dar nu o împiedică”. Întrucît ,,împrejur ar ea” despre care se vorbește în definiția citată se exprimă, cum este normal, printr-o propoziție, atunci faptul că această „împrejurare” împiedică realizarea acțiunii din regentă nu înseamnă nimic altceva decît că această propoziție implică negația propoziției regente. Simbolizînd, ca și mai sus, două propoziții oarecare prin