OCTAVI AN PALER
APARAREA
                          LUI
  GALILEI
 OCTAVIAN PALER
APĂRAREA
          LUI
  GALILEI
Dialog despre prudenţă şi Iubire
                 CARTEA ROMÂNEASCĂ 1978

Coperta de Dan Alexandru lonescu
Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseşti iubirea.
                                                (Gide, JURNAL)
i
                     Cuvînt înainte
   Mai mult decît o problemă ştiinţifică, Gali-lei e o problemă umană. Ce se ascunde în spatele celebrului „eppur, si muove“ ? Încercînd să-mi răspund, s-a născut acest dialog despre prudenţă şi iubire. M-a urmărit pe parcursul său umbra unui Galilei care nu vrea să uzurpe o biografie, ci motivele unei dileme; un Galilei care, pentru a-şi justifica abjurarea, invocă, rătăcind printre chiparoşi, lumina, vara, inima, viaţa, convins că rugurile n-au niciodată dreptate şi hotărît să-şi convingă interlocutorul că n-a greşit evitîndu-le. Ar trebui să ştim cine este acest interlocutor ? Dar are oare vreo importanţă răspunsul ? Ar putea fi conştiinţa sa, din ce în ce mai intransigentă pe măsură ce amintirile îi cotropesc visele; sau oricine s-a întrebat măcar o dată de ce chiparoşii la Fra Angelico sînt totdeauna inocenţi. în fond, „eppur, si motive “ e la fel de bine o propoziţie de început sau de sfîrşit.
                                                                                            o. p.
7
I
   —     Nu ştiu ce s-a întîmplat, Galilei, atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi în definitiv este treaba ta.
   —   Ce povesteşte lumea ?
   —     Lucruri pe care le cunoşti. Că ai fost înţelept evitînd rugul. Iar alţii pretind că ţii mai mult la trupul tău decît la ideile tale.
   —     Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut cele întîmplate.
   —     Şi eu m-am întrebat, Galilei. Nu se putea oare altfel ? Să nu abjuri...
   —     Ţi-am mai spus, inima mea n-a renegat nimic.
   —   Ba da, ceea ce ai crezut.
   —     Pămîntul se învîrte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziţia... Şi, oricum, n-am nici un motiv să-ţi ascund adevărul. S-a întîmplat aşa. Ei stăteau în jilţuri înalte, îmbrăcaţi în
                               9
purpură şi, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere penibilă. Nu-mi închipuisem niciodată cît de greu e să suporţi o tăcere care te constrînge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi mi se face greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pămîntul şi soarele ? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pămîntul şi soarele ? Să le spun ceva, orice, numai să plec cît mai repede... Era un aer stătut şi dulceag şi, în afară de flacăra luminărilor, altă lumină părea să nu fi pătruns niciodată acolo... Dacă-1 reneg pe Copernic, m-am gîndit eu, o să mă trezesc din acest coşmar, pentru că la un moment dat eram convins că visam, că eram prizonierul unui coşmar şi că nu voi izbuti să deschid ochii, să revin la realitate decît accep-tînd în somn să abjur... Îmi fugise tot sîngeie din trup şi alunecam în tăcerea aceea ca în neant, urmărit de ochii goi ai inchizitorilor...
   —   Inchizitorii nu ştiu să surîdă.
   —      Apoi mi-am dat seama că nici nu mai auzeam ce mă întrebau. Nici nu mă mai interesa. Mă obsedau însă ochii lor. Aveau nişte ochi vineţi şi pustii care mă înfiorau, plini de singurătate şi de frig, încît nu mai puteam îndura să-i simt fixaţi asupra mea. Ochii aceia se dilatau, deveneau mari cît toată sala în care ne găseam şi aveam impresia că glasurile care mă întrebau veneau dinlăuntrul acestor priviri... M-am gîndit cu groază că aceşti ochi se pot
10
lărgi şi mai mult, să înghită arborii, lumina, colinele, întreg pămîntul... şi întreg pămîntul să arate ca un asemenea ochi, fix, rece şi crud... Să fug, mi-am zis, cît mai e vreme... în ce mă priveşte, sînt convins că am trăit toate suferinţele posibile, acolo, în faţa Inchiziţiei.
   —    Nu vorbi aşa, Galilei. Nu cunoşti rugul.
   —      Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mîinile mele. Sau mi s-a părut. Ca şi cum din toată fiinţa mea nu l-ar fi interesat decît * degetele.
   —    Şi ţi s-a făcut frică.
   —      Mă gîndeam la chiparoşii aceştia şi la faptul că, poate, n-aveam să-i mai revăd niciodată. Şi la lanurile de grîu unde altădată mă trînteam la umbra cîte unui măceş şi închideam ochii, năpădit din toate părţile de mirosurile de spic copt şi de iarbă dospită. Aveam o dorinţă nebună să mă tăvălesc la soare pe acelaşi răzor cu scaieţi înfloriţi, din nou, ca odinioară... înţelegi, toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur. Cum se poate, mi-am zis, ca tot trecutul meu să mă împingă să fac asta ? De ce tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare ? De ce mă revedeam numai în clipele cînd am gustat din dulceaţa vieţii ? Memoria mă constrîngea astfel să fac ceea ce îmi cereau inchizitorii. Poate ea a decis totul... Se vede că nu sînt nici atît de tare şi nici atît de singur încît să-i pot urma pe martiri.
11
   —  Acum aceleaşi amintiri nu-ţi dau pace.
   —     în faţa amintirilor sîntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a în-tîmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului. Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină mereu asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.
   —  Simţi nevoia să te dezvinovăţeşti, Galilei.
   —     Nu, ci să mă separ de Inchiziţie printr-un adevăr. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Şi dintr-o dată eram pus să aleg între rug şi viaţa mea. Cum aş fi putut prefera rugul ? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul ? Deznădejdea mea nu găsea în cenuşă nici un punct de sprijin.
   —  Consecvenţa cu ideile tale.
   —  Mi-a rămas consecvenţa cu inima mea.
   —  De ce opui inima ideilor tale ?
   —     Pentru că pasiunea cu care privesc soarele mă ajută să mă împotrivesc atîtor lucruri triste. Şi pe urmă nu cunoşti nopţile mele... Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, căci a lor va fi împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce nu visează nimic, ale căror nopţi sînt limpezi şi goale...
   —  Vorbeşti ca şi cum te-ai teme.
   —     Ziua pune între mine şi Inchiziţie tot ce mă înconjoară. Şi în felul acesta nici mîinile, nici întrebările lor nu mă mai pot atinge. Mă apără lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămîn fără apărare. Şi atunci încep să
12
foiască prin somnul meu şerpii. Mă simt ca Laocoon. Acum cîţiva ani, un pădurar mi-a povestit că prinsese vipere, să le vîndă pentru venin, şi le-a pus Intr-un sac pe care l-a legat la gură şi l-a aruncat sub pat, să stea acolo pînă dimineaţa. După care s-a culcat. Cînd s-a trezit, a simţit cu groază şerpii dormind la căldură în pat lîngă el. Probabil nu legase bine sacul... Şi-a dat seama că, dacă făcea o singură mişcare, viperele îl vor muşca. De aceea a rămas ţintuit în pat, cu ochii deschişi, dar fără să mişte un deget, aşteptînd cu spaimă să se întîmple ceva. Din fericire, soţia lui, care venise dimineaţa la cabană, a intrat fără zgomot. A vrut să-i vorbească, dar el, cu privirea terorizată, i-a atras atenţia asupra şerpilor din pat şi i-a făcut semn spre laptele de pe sobă. Ea a înţeles, a fiert laptele şi l-a pus într-un ceaun, jos. Una după alta, viperele, adulmecînd mirosul de lapte cald, s-au trezit şi au părăsit patul... Ei bine, azi-noapte în vis eram eu însumi pădurarul. Iar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea şi se uita la mine. S-a aşezat pe un scaun şi deodată am observat că era chiar jilţul înalt de la Inchiziţie. A scos nişte luminări, le-a aşezat pe masă şi le-a aprins. Avea mîna mică... Ai observat că toţi inchizitorii au mîna foarte mică ? In tot acest timp nici nu mă băga în seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, ca şi cum era singur, eu nu existam pentru el şi, apoi, dintr-o dată, s-a
13
întors spre mine. Am aşteptat plin de groază ca vocea lui să trezească viperele...
   —   Şi?
   —     Dar el numai mişca buzele, vorbea fără sunete, iar eu înţelegeam foarte bine ce spunea. Mă întreba : „Abjuri, Galilei ? Mai crezi că pă-mîntul se învîrteşte ?“ Il priveam cu groază şi mă temeam să scot un cuvînt. „Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare şi viperele se vor trezi“, continuă el. Apoi, măsurîndu-mă ironic : „Abjurînd, le vei trezi tu“. Atunci mi-am dat seama că, indiferent ce-aş fi făcut, rezultatul era pînă la urmă acelaşi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au mişcat din nou : „Acum ai înţeles, Galilei ? Nu ai nici o scăpare. In clipa cînd luminările vor arde pînă la capăt, vocea mea îşi va regăsi sunetul şi atunci vei fi pierdut." In clipa aceea am urlat: „Atunci află cel puţin că pămîntul se învîrteşte !“ Şi m-am trezit leoarcă de sudoare... Eu am experimentat, ca şi pădurarul acela, aproape totul.
   —     Iţi repet, nu cunoşti rugul, Galilei. Şi trebuie să accepţi că totul a fost aşa cum îţi aminteşti.
   —     Ştiu. Dar atunci nu mă mai gîndeam la ce eram întrebat, ci mă temeam să nu încep să vomit din pricina umilinţei care mă dezgusta. Am abjurat ca să ies afară, să respir aer curat. Simţeam că nu mai suport. Niciodată n-am iubit mai mult lumina la care doream să ajung cît mai repede.
14
   —     De aceea cutreieri acum aceste coline, departe de Florenţa, singur toată ziua printre chiparoşi ?
   —     Se vede că n-ai fost niciodată în faţa inchizitorilor. Ochii lor sînt plini de frig şi de moarte. Cînd te privesc, te pătează cu moarte. Am înţeles atunci că lupta se dă între speranţă şi Inchiziţie.
   ■— Deci ştii ce înseamnă să alegi un drum.
   —     Mă număr printre cei care nu vor să dez-nădăjduiască.
II
   —     Dar spui numai lucruri care te cruţă, Ga-lilei.
   —     Am cunoscut nu demult un om care s-a dezvăţat să rîdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decît e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă îi vine să rîdă, strînge buzele ca să nu-i dezvelească gingia goală şi se zguduie de rîs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă atenţie. Trebuie să fie tot timpul împotriva libertăţii buzelor de a se răsfrînge într-un rîs natural. Şi sînt convins că aceasta l-a crispat şi interior. Sufletul acestui om se ascunde şi el sub rîsul său chinuit şi controlat. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai teribil e faptul că-i urăşte pe
16
toţi cei care rîd în gura mare. Adică pe cei liberi să rîdă.
   —   Pentru ce-mi povesteşti toate astea ?
   —      Vreau să nu-mi fie teamă să-mi amintesc totul. într-o noapte am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un singur lucru îi lipsea : trecut. Iar oamenii, pe străzi şi în case, se gîndeau numai la această absenţă. Şi făceau tot ce puteau s-o învingă prin flori, prin copaci. în zadar. Orologiile nu voiau să măsoare decît clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Copiii ajungeau să-şi urască părinţii pentru că i-au născut într-o cetate fără istorie, iar bătrînii mureau singuri printre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, cineva le spunea oamenilor : „Trebuie să ardem pe rug cîţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci cei vii vor avea ce să-şi amintească/4 „Nu (am strigat, căci recunoscusem glasul, era al unui inchizitor), nu acesta e trecutul care ne trebuie.44 La care inchizitorul s-a uitat la mine dispreţuitor: „De bună seamă, am mai auzit acest strigăt, zise el. Era al unuia care a abjurat.44 Ceilalţi mi-au aruncat şi ei o privire curioasă. Apoi şi-au reluat discuţia fără să mă mai bage în seamă. Numai unul continua să mă măsoare. Şi l-am auzit şoptind : „Am putea începe cu el. Prea e plin de trecut faţă de noi...44
17
III
   —     Mai ciudat e că aproape acelaşi lucru mi l-a spus şi zeiţa.
   —  Care zeiţă, Galilei ?
   —     N-o cunoşti... De fapt, cred că n-o cunoaşte nimeni în afară de mine... Nu ştiu dacă a avut vreodată un templu care să-i fi fost închinat şi nu ştiu măcar dacă a avut vreodată un credincios. Insă eu o cunosc parcă dintot-deauna.
   —  Cum arată ?
   —    Nu i-am văzut niciodată chipul. Totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc faţa.
   —  Şi ce-ţi spune zeiţa ?
   —     Ceea ce mi-a spus şi prima oară. „Sînt zeiţa uitării, mi-a zis ea. Am venit să-ţi dărui liniştea/4 Avea părul auriu şi mătăsos, revărsat pe spate pînă în dreptul genunchilor. Cîteva
18
şuviţe îi acopereau faţa. Vorbea rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat vîntul. „Culcă-ţi obrazul pe umărul meu, a adăugat, şi-ţi va fi bine. Vei scăpa de amintirea rugului.44 Am făcut ce mi-a zis. Avea un umăr alb, moale ca iarba şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine sînt. Am stat aşa multă vreme, părul zeiţei mirosea a vînt şi a noapte, şi cred că nu mai era nici o diferenţă între mine şi chiparoşii care foşneau în jur sau pinii de pe colina din faţă. „Cine sînt eu, zeiţă ?44 am murmurat, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat. „Eşti un om urmărit de un rug.46 „Cum, urmărit de un rug, zeiţă ? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc pînă transformă totul în cenuşă.44 „Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate.44 Am ascultat-o şi, cînd m-am uitat în jur, n-am văzut nimic. în noaptea neagră şi umedă de ploaia care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Despletită şi fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, zeiţa aştepta. „Nu există nici un rug în pădure, zeiţă.44 „Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine.44
IV
   —     Si astfel, în fiecare noapte mă întreb dacă nu era mai bine să înfrunt rugul. Şi în fiecare dimineaţă sînt recunoscător că exist şi aş îmbrăţişa toată lumea de bucurie cînd văd colinele acestea desluşindu-se în zare. Pămîntul tot rotund a rămas. Şi soarele îl luminează în fiecare dimineaţă făcînd să strălucească posomoriţii chiparoşi. Iar eu pot să mă bucur de toate acestea, pe care altfel le-aş fi pierdut. Tot ce exaltă viaţa mă îndepărtează de rug.
   —  Eşti fericit că ai scăpat, Galilei, asta e tot.
   —  Sînt fericit că trăiesc.
   —  Dar ai abjurat un adevăr.
   —     Am destul timp să răspîndesc în lume acest adevăr din moment ce sînt viu. Şi nu văd de ce mi-ar fi ruşine să recunosc că mi-e, în-tr-adevăr, frică de moarte şi că iubesc lucrurile din jurul meu atît de mult încît mă tem să le
20
pierd. In fond, în loc de frică ar trebui să vorbesc despre iubire. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puţin, vei înţelege că-mi aduc aminte fără ipocrizie de cele în-tîmplate. în fiecare clipă pămîntul ne spune acelaşi lucru, că moartea e lipsită de duioşie. Şi, dacă reuşim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate.
   —     E ciudat să te aud tocmai pe tine vorbind despre fericire.
   —     De ce-aş crede că ceea ce mă face să sper şi mă umple de dragoste mă separă de lume?... Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferinţă. Eu, dimpotrivă, sînt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească şi obiectele şi lumina.
   —   Ai uitat adevărul, Galilei.
   —     Dar obiectele şi lumina nu sînt pline de adevăr ? Priveşte aceste ruine de marmură peste care se ridică iarba. In faţa lor sînt un eretic pentru că eu cred în iarba care le îngroapă.
   —   Iubirea ta e mai degrabă recunoştinţă.
   —     Sînt recunoscător că exist, disperat că voi părăsi într-o zi toate acestea şi fericit că mi-e dat încă să mîngîi lucrurile din jurul meu. E o frumuseţe care mă doare în această iubire, deoarece ştiu că mi-e dată pentru un timp limitat. Bucură-te de această frumuseţe provizorie, strigă însă o voce în mine. Căci nu există decît frumuseţi provizorii. De unde venim ? Unde ne ducem ? Nu ne ducem nicăieri. Totul
21
este aici. Ceea ce se întîmplă aici. Cînd i-am spus asta zeiţei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare... Mereu îmi vorbeşte de el, ca şi cum simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientului... Poate că de-acolo vine... De data aceasta nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele. „De ce-mi pomeneşti de Alexandru, zeiţă V „Pentru că aşa cum el purta în lădiţele sale de aur Iliada, tu porţi în tine teama de un rug. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucereşti împotriva a ceea ce duci cu tine." „Eu nu vreau să cuceresc nimic, zeiţă. Vreau numai să trăiesc ca un om normal." „Atunci de ce ai nevoie de mine şi de chiparoşi, Galilei ?" I-am simţit părul vegetal mîngîindu-mi obrazul. „Pentru că tu eşti blîndă, zpiţă, spre deosebire de şerpi, şi nu mă ameninţi cu moartea." O vreme am tăcut amîndoi. Apoi, cu aceeaşi voce, puţin răguşită, dintotdea-una şi monotonă ca foşnetul chiparoşilor, ea ă murmurat : „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare, Galilei." „Nimic nu e fără valoare în faţa iubirii", i-am răspuns eu, şi după ce-am văzut-o plecînd fără să zică nimic m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios.
   —   Nu cumva o iubeşti, Galilei ?
   —   Pe cine ?
   —   Pe zeiţă.
   —      Doamne, ce-ţi trece prin minte.., Ea e întocmai ca vîntul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune rugurilor ? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită,
22
şi simt în fiinţa mea cea mai amară iubire. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradise adevărate sînt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gîndesc în fiecare dimineaţă cînd lumina curge pe coaja chiparoşilor.
   —     Crezi că ajunge să întinzi mîna spre fericire, Galilei ? Şi că ea va fi acolo unde mîna ta se va întinde s-o atingă ?
   —     Dar va fi acolo unde voi fi destul de plin de dragoste încît să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez fericirea în-tr-un mod care să depindă de gesturile mele. Trebuie să vină, poate, o vîrstă sau un prilej cînd toate acestea se limpezesc, dar acum ştiu ; ceea ce îmi spun aceste coline, vara, nu m-ar fi putut învăţa nimeni. Paradisul meu e un paradis fără Dumnezeu. Fără Dumnezeu şi fără sfinţi.
   —   Şi chiar fără eroi.
V
   —     Asta ai aşteptat de la mine, să fiu un erou ?
   —     Depinde ce înţelegi prin acest cuvînt, Ga-lilei. Dacă el înseamnă incapacitatea de a spune că pămîntul nu se învîrteşte cînd tu eşti convins că se învîrteşte, atunci, într-adevăr, asta am aşteptat.
   —   Nu mă accepţi.
   —     Ba da, însă nu socot că e de ajuns gloria acelui eppur, si muove care se citează mereu. Dacă e să obţin ceva de la viaţă, nu vreau să obţin abjurînd.
   —     A dansa pe vulcani nu e neapărat o dovadă de curaj.
   —   Pari mîndru de prudenţa ta, Galilei.
   —     Nu cred că din ruguri se poate naşte chipul unei noi culturi. După cum frumuseţea a-cestei veri nu vreau să mă înveţe indiferenţa.
24
Asta e tot. Lacom de viaţă, găsesc în această lăcomie curajul de a mă opune, în sinea mea, Inchiziţiei şi indiferenţei. Ţii minte ce se povesteşte despre felul cum îşi începea lecţiile Marsilio Ficino. în loc de „Preaiubiţi fraţi întru Hristos“ se adresa cu „Preaiubiţi fraţi întru Platon". Eu aş zice acum „Preaiubiţi fraţi întru viaţă“.
   —     Oamenii ar crede că vorbeşti astfel ca să te justifici.
   —     Şi că sînt, aşadar, un ipocrit. Acolo, în faţa inchizitorilor, mă gîndeam că pămîntul e rotund şi frumos ca o portocală pe care o ţii în mîini şi te bucuri ca un copil de această minune care e viaţa ta. Toată ştiinţa mea nu m-a învăţat decît preţul iubirii. Şi nu rîvnesc să fiu un sfînt. Dacă mă închin unui zeu, acest zeu, uite, iese în calea noastră cu braţele pline de fructe şi de iarbă parfumată de căldura verii.
   —     Ai uitat-o pe zeiţa din nisipurile Orientului ?
   —   Ea îmi propune numai să uit.
   —   Atunci Dionysos.
   —     Nu, pentru că chiotele lui Dionysos împing fericirea pînă la limitele tragediei. Zeul meu are un nume mai simplu. Şi, de fapt, mai multe. Vara. Lumina. Inima care bate. Viaţa. Cei ce rîvnesc o sfinţenie care le cere să-şi dispreţuiască trupul n-au decît să aleagă drumul spre deşert. Eu aparţin acestei lumi păcătoase, care iubeşte şi caută fericirea cum caută
25
sculptorii marmura cea mai frumoasă de Car-rara.
   —   Fii mai prudent cu zeii, Galilei.
   —      Sint prudent din moment ce mă feresc să mă gîndesc la moarte... Dumnezeu e ca fericirea, vei zice. 11 cauţi chiar dacă nu-l vei în-tîlni niciodată. Iar eu îţi voi răspunde că pe mine nu mă interesează o fericire care nu mi-e promisă în viaţa aceasta. Dacă trebuie să fiu răstignit, măcar să fiu răstignit pe o Golgotă plină de toate sărbătorile verii. Pentru că vreau să am dinaintea ochilor ceea ce regret. Vreau să urlu de dragoste în clipa cînd mor. Şi în loc de oţet să mi se umezească buzele cu iarbă strivită între degete.
   —      Te referi în aceiaşi termeni la moarte şi la fericire.
   —      Poate pentru că tot ce s-a întîmplat mă urmăreşte ca un cîine rătăcit. Un cîine ca acela pe care l-am văzut în somn. Avea ochi omeneşti. Şi cînd m-am uitat mai atent mi-am dat seama că era propria mea imagine răsturnată în apă. M-am speriat. Cine mă transformase în cîine ? Am auzit o voce : „Tu însuţi, Galilei. Dacă nu mai crezi în lucrurile fireşti şi le abjuri, înseamnă că ţi-e indiferent ce piele porţi.“ Şi iar m-am temut. Pentru că vocea aceea era de fapt vocea mea. îmi vorbeam mie însumi ca unui străin. îmi vorbeam poruncitor şi tot eu spuneam în gînd rugăciuni ca să fiu milos faţă de mine însumi. Eram credinciosul unui Dumnezeu care eram tot eu. Şi mă ameninţam sin-
26
gur : „în lume nu e loc şi pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Trebuie să te hotărăşti." Dar tot acest vis nu era, poate, decît ecoul unei amintiri.
   —   Din sala Inchiziţiei ?
   —     Da. Se auzea undeva un lătrat de cîine în timp ce luminările afumau pereţii. Şi toată atenţia mea se îndrepta în clipa aceea spre lătratul acela. Era tot ce pătrundea din lumea de-afară. Am simţit un nod în gît. însă nu voiam să se vadă că mă temeam, deşi eram la capătul nervilor. Poate că aici e un alt fel de eroism : care iubeşte ceea ce ştie că va pierde. Cine poate pretinde că moartea e o binefacere ? Tocmai în frica mea am descoperit motivele care m-au determinat Să trăiesc.
   —   Crezi că Giordano Bruno n-a iubit viaţa ?
   —     Fiecare cu destinul lui. Al lui a fost rugul. Al meu, o inimă care seamănă cu aceşti chiparoşi : absenţa soarelui îi face posomoriţi şi sumbri, însă ajunge să se risipească norii, pentru ca frunzişul lor să se umple de lumină şi de toată frumuseţea lumii... Vreau să beau din toate izvoarele care curg inutil, pentru a le da astfel un înţeles uman ; vreau să urc toate colinele şi să mă odihnesc în toate cîmpiile scăldate de rouă sau mîngîiate de vîntul albastru al serii. Şi numai cînd voi fi străbătut toate aceste privelişti voi şti totul despre pămînt. Atunci cînd voi fi iubit totul, voi fi dat un răspuns complet inchizitorilor. Puţini au înţeles că acesta era adevărul meu pe care trebuia să-l apăr acolo...
27
   —     Şi mai puţini şi-au dat seama cît era el de inutil în faţa Inchiziţiei.
   —     Greşeşti. Inchiziţia ne urmăreşte pentru că simte în dragostea noastră de viaţă primejdia cea mai mare pentru atotputernicia ei. Intr-o lume transformată în cenuşă, nimeni nu l-ar mai contesta pe Dumnezeu. Pe rug, lui Giordano Bruno i-au legat limba ca să-l împiedice să profereze blesteme. Mie, dacă aş fi ajuns acolo totuşi, ar fi trebuit să-mi lege limba ca să nu cînt o dragoste lipsită de Dumnezeu şi de consolări.
VI
   —     Şi dacă nu-ţi par destul de convingător, priveşte cum îşi arde vara parfumurile... Eu am ales această dragoste care nu mă con-strînge.
   —   Şi n-ai regretat niciodată ?
   —     Această dragoste nu... Avem nevoie de o dragoste fără lacrimi. Şi, după cum vezi, verile sînt foarte apte pentru asta.
   —   E firesc, Galilei.
   —     Primul lucru care m-a deprimat acolo, înainte de a da ochii cu Inchiziţia, a fost răceala zidurilor. Mirosea în ele a deşert îngheţat, cînd vîntul urlă ca o căţea înnebunită că şi-a pierdut puii.
   —   De unde ştii tu cum arată deşertul ?
   —     Mi l-a arătat zeiţa... Camera mi se umpluse în vis de şopîrle. Stăteau unele peste altele pe scaune, pe masă, în pat. Arătau la fel
29
ca acestea care dorm acum pe pietre la soare, dar cînd m-am uitat mai atent, toate şopîrlele erau clepsidre. Pe măsură ce trecea timpul, simţeam cum creştea nisipul în jurul meu, ca un deşert personal prin care am început să merg, hotărît să ies din el. Cînd am zărit-o pe zeiţă, am vrut să-mi culc obrazul pe umărul ei. „Nu mă atinge, Galilei, mi-a şoptit ea. Dacă îmi vei atinge acum părul sau umerii, mă voi risipi şi vor trebui să treacă veacuri pînă să renasc din nou din deşert. Stai numai în faţa mea şi ascultă. Sau mai bine priveşte, Galilei. Priveşte deşertul acesta din jurul tău şi evită să-ţi strigi numele, pentru că în clipa aceasta şi numele tău e de nisip. Trebuie să-l uiţi, Galilei. Trebuie să uiţi tot ce iubeşti, tot ce nu vrei să pierzi.“ „Bine, zeiţă, îmi voi concentra toată dragostea asupra chiparoşilor pe care i-am lăsat în urmă“... S-a auzit vîntul; apoi iarăşi glasul zeiţei. „Galilei, n-ai priceput că şi chiparoşii aceia sînt acum tot de nisip ? In clipa cînd ai vrea să-i atingi, i-ai pierde, colinele ar rămîne pustii...“ A tăcut, ca şi cum obosise vorbind. După o vreme s-a întors şi a pornit. Mergeam în urma ei. Păşea uşor, fără zgomot. Şi deodată, fără voia mea, am izbucnit : „Zeiţă !“ Ea s-a oprit şi am înţeles că voia să-mi reproşeze strigătul. Am continuat în şoaptă. „Zeiţă, dar atunci şi şerpii sînt tot de nisip. Ei nu mă pot muşca. Şi cînd îi simt pe trupul meu, nu-mi rămîne decît să mă scutur de nisip...“ A trebuit să aştept să se potolească
30
vîntul ca să aud răspunsul. „Să nu faci greşeala asta, Galilei. Şerpii sînt adevăraţi." „Dar atunci, de ce şopîrlele erau clepsidre ?“ „Şerpii nu măsoară timpul, Galilei. Eu am văzut destui, pe urmele cailor care spulberau nisipul. Şi nici unul nu măsura timpul..." Apoi am rămas singur. în depărtare se vedeau acum tufe de trandafiri şi cămile apatice înaintînd printre florile roşii risipite de soarele ce se pregătea să asfinţească. Dar cum mă apropiam şi voiam să opresc o cămilă, ea se prefăcea în nisip. Şi tufele de trandafiri se prefăceau, de asemenea, în nisip. Şi iarăşi porneam mai departe. La un moment dat, am început să mă tem că şi eu mă transformam în nisip. Am vrut să mă conving că exist şi mi-am strigat numele. Am simţit în obraz un pumn de nisip şi mi s-a făcut frică. Fusese un vîrtej de nisip ridicat de vînt sau chiar numele meu ? M-am gîndit la ce-mi spusese zeiţa şi n-am mai îndrăznit să repet încercarea. Iar nisipul răspîn-dea tot mai insistent un miros dulceag pe care-1 cunoşteam de undeva. Cînd am deschis ochii, mai aveam încă în nări mirosul acela greţos. Şi mi-am adus aminte unde îl întîlnisem.
   — Unde ai abjurat.
VII
   —    Da, unde am abjurat... Insă vreau să iau partea care mi se cuvine din ceea ce ne înconjoară. Iarba e înmiresmată şi caldă, grădinile se încarcă de flori şi — vezi ? — măslinii se înălbesc la amiază. Nu cunosc nimic mai frumos decît felul cum lumina spală chiparoşii aceştia miraţi. Zilele şi serile se aseamănă, şi totuşi inima descoperă în fiecare zi o bogăţie nouă.
   —    Ea nu ne ajunge, totuşi, pentru fericire, Galilei.
   —    Dar ne ajunge pentru ca între noi şi moarte să se afle un pămînt beat de toate miresmele verii. Şi dacă spui că altul e numele fericirii, recunoştinţa mea rămîne totuşi întreagă acestor veri pline de fructe şi de duioşie. Cînd le străbaţi, Dumnezeu nu mai e decît o problemă de nume. Singura evlavie care mi se cere e să
32
nu-i tulbur pacea cu prea multe întrebări şi să accept crengile încovoiate de fructe. Tot praful pe care l-am răscolit cu sandalele e plin de seminţe. Risipindu-1, vîntul nu face decît să extindă gloria verii. Nimic nu e sterp în această privelişte în afară de o inimă care ar trece ne-păsătoare. Şi toate cuvintele devin inutile cu excepţia celor cu care trebuie să-ţi declari iubirea.
   —     O fericire care se uzează, Galilei. Ploile toamnei fac din toate acestea o amintire.
   —     Pînă la urmă, toate devin amintire. Şi Florenţa, care nu se mai vede. însă la întoarcere turnurile ei vor străluci din nou. Şi dincolo de ele şerpuieşte drumul spre Roma, ca-re-mi aduce aminte de Inchiziţie. Observi cum se amestecă toate ? De ce n-aş alege din ele ceea ce mă lasă să sper ?
   —     Fericirea ta e o fericire fără oameni, Galilei. Fără Dumnezeu, dar şi fără oameni.
   —     Te înşeli. Dacă aş goli această frumuseţe de ceea ce e uman, nimic riu s-ar mai împotrivi ca din fiecare tufă înflorită să ţîşnească o fiară. Sau numele morţii... Azi-noapte, cineva din garda pretoriană a lui Nero îmi repeta mereu : „E, aşadar, atît de dificil să mori ?“, iar eu încercam să-l conving că acesta e un vers din Vergiliu pe care, cînd Nero a fost detronat, un însoţitor căruia îi ceruse să fugă împreună cu el i l-a recitat drept răspuns. „Ştiu, m-a repezit el, dar aşa trebuie să se întîmple. Nu mai poţi dezlega tu ceea ce zeii au legat într-un fel.“
33
Şi mi-a întors spatele, mormăind : „Ăstuia îi e frică de o flacără după ce a incendiat cerul"... M-am gîndit pe urmă pînă dimineaţă că singurul lucru uman la Nero a fost sfîrşitul; faptul că n-a avut curajul să înghită otrava pe care şi-o procurase ; că s-a răzgîndit după ce se gîn-dise să se arunce în Tibru ; că a ezitat să-şi înfigă pumnalul în piept după ce i-a încercat vîrful; abia cînd a auzit copitele cailor la poartă şi-a deschis cu mîna tremurătoare carotida sus-pinînd : „Ah, ce artist moare în mine !u... De fapt, asta m-au învăţat verile. Că teama de moarte, fericirea şi dragostea sînt lucruri normale. Şi e destul să vezi totul normal, fără deformările pe care le-a impus lumii Inchiziţia, pentru a-i dispreţui pe cei incapabili de iubire.
  —     Crezi, oare, că asta e de ajuns împotriva a ceea ce ne ucide ? Tu ar trebui să ştii că nu e de ajuns. Tu ai fost acolo şi ai fost silit să abjuri ceva de care nu te îndoieşti.
  —     Eram mai tînăr atunci. Sînt lucruri care s-au petrecut demult.
  —     Dar ele te urmăresc. Şi istoria ta nu-ţi mai aparţine.
VIII
   —     Dacă nu m-ar fi chemat Inchiziţia, n-ar fi fost nimic din toate astea. Nu m-ar fi învinuit nimeni că mă bucur să trăiesc. Aş fi avut ca oricare dreptul să deschid braţele pentru a strînge zilele ce mi-au fost dăruite. Şi nimeni n-ar mai fi văzut în asta un semn de slăbiciune şi de umilinţă. Alţii pot declara cu orgoliu lucrurile de care eu trebuie să mă ruşinez. Ceea ce în gura lor sună frumos, la mine pare o justificare. Dar de ce trebuie să justific faptul că iubesc viaţa ca un om normal ? De ce drumul meu m-ar fi dus în altă parte decît aici, pe aceste coline înflorite, unde simt prin toţi porii că aparţin în întregime verii ?
   —     Eşti prea singur ca să n-ai nici o vină, Galilei.
   —     Mai bine spune că sînt, poate, prea bătrîn ca să mai pricep de ce un rug e mai convin-
35
gător decît toate vorbele mele ; vorbele unui om însetat de lucruri normale.
   —     Eşti singur cu tine însuţi şi cu morala ta bazată exclusiv pe dragoste.
   —     Această lume nu poate fi absurdă cîtă vreme recunoaştem că ea s-a născut din iubire. Tot ce e viu şi tot ce freamătă pe pămînt s-a născut din dragoste. Niciodată din ură. Şi nici din indiferenţă. Putem muri din indiferenţă sau din ură, dar naşterea fiecăruia dintre noi s-a produs sub semnul iubirii. Nu e destul atît pentru a avea toate un sens ?
   —     La Roma, cînd se făceau primiri triumfale şi lumea îl aplauda pe generalul învingător, era obiceiul ca soldaţii, din contră, să-i adreseze acestuia vorbe muşcătoare, ca nu cumva trufia să-l îmbete prea tare. Lui Cezar îi strigau: „Cap de dovleac, nu privi doamnele ! Mulţu-meşte-te cu prostituatele !“ Mă sileşti să-ţi reamintesc că noaptea ai nişte vise din care dragostea e exclusă.
   —     Pentru că nu visez nici un lucru în forme fireşti. Cînd lipseşte zeiţa, apar inchizitorii şi şerpii. Cum închid ochii, stau la pîndă cu teamă. Cine va apărea întîi ? Azi-noapte am visat un monstru. Avea cap de pasăre, ochi bulbucaţi de broască. Şi cînd deschidea gura sîsîia ca şerpii. Sau rîdea neruşinat ca o tîrfă. „Abjură gîndul că aş fi un monstru44, sîsîia el. Şi rîdea iar. „Abjură şi declară că sînt frumos.^ Apoi a început
36
să-şi învîrtă capul ca o morişcă. „Galilei, aşa se învîrte pămîntul ? Uită-te bine şi spune-le pe urmă tuturor că gîtul meu e atît de ţeapăn, incit numai un imbecil ar putea să creadă că mi se învîrteşte capul.“ Ultimele cuvinte i s-au înecat în scuipat şi hohote deşucheate...
   —     Şi nu te dezgustă faptul că în fiecare noapte trebuie s-o iei de la început ?
   —     în faţa Inchiziţiei, după multe ceasuri de zbucium, mi se făcuse somn. Voiam să mă lase în pace, să dorm, un somn în care să se şteargă totul.
   —     încă nu intraseră şerpii în visele tale. Inchiziţia ţi-a împărţit viaţa în două, Galilei.
   —     într-adevăr, a existat o vreme cînd rîdeam sau plîngeam fără să-mi aduc aminte nimic. Acum de cîte ori ţipă lăstunii pe colinele acestea tresar şi îmi spun că trebuie să iubesc tot ce mai poate fi iubit. Pînă nu vine noaptea. Mi-am imaginat adesea acest dialog : „Condamnat, îţi vom îndeplini ultima dorinţă. Care e ?“ „Să trăiesc.44
   —     Aşadar, nu te temi că această lumină, dacă rămîi prea multă vreme singur în ea, te îndepărtează de adevăr.
   —     Singura surpriză pe care o mai pot avea acum este moartea. în rest, le-am încercat pe toate.
   —     Eşti obosit. Cînd te vei odihni vei gîndi, poate, altfel.
37
   —    Am hotărît să nu mă mai tem de fericire.
   —    Un drum dificil.
   —      Poate. Dar nu vreau să vorbesc despre fericire decît în chip firesc.
   —    Şi ce vei face de-acum înainte, Galilei ?
   —    Voi iubi totul ca să nu ţip.
IX
   —     Sînt convins, Galilei, că iubeşti într-ade-văr lucrurile pe care le atingi. Ceea ce mă intrigă însă este o amărăciune ascunsă în vorbele tale. Nu mi se pare firesc să fii atît de plin de dragoste şi în acelaşi timp să simţi că lumina care te mîngîie ar putea să te omoare.
   —     Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată să stai la soare cum ai sta în lumina unui rug ? îţi aminteşti totul, şi totul este atît de viu în tine încît te temi să faci vreo mişcare, să nu distrugi clipa aceea în care eşti şi zeu şi om, iar tu ai putea să fii cel despre care îţi aminteşti.
   —    Vorbeşti despre rug ca şi cum ai cunoaşte ce simţi în faţa lui.
   —     Deci şi tu crezi că vreau în felul acesta să mă justific. Pentru că n-am rîvnit cununa martirilor... Dar ceea ce simt eu cînd închid ochii şi soarele îmi dogoreşte obrazul poate
39
să semene tot atît de bine cu fericirea sau cu deznădejdea tocmai pentru că am trecut prin nişte întîmplări care m-au învăţat să judec astfel şi să preţuiesc o fericire trecătoare.
   —     Contrar părerilor îndeobşte răspîndite, nu există decît timp definitiv, Galilei. Tot ce crezi că e provizoriu e de fapt definitiv.
   —     Ascultă. M-am visat copil, mă jucam în cenuşă, cenuşă rămasă de la ruguri, dar eu nu ştiam ce este un rug, nu ştiam nici ce este un om şi ce rămîne de pe urma lui cînd arde pe un rug. Aşadar, mă jucam în cenuşă, desenam acolo figuri de animale şi de oameni, pe urmă am început să adun cenuşa şi să-mi fac păpuşi din ea, păpuşi pe care le adormeam seara şi le apăram de frig, învelindu-le cînd ploua sau bătea vîntul rece, păpuşi pe care le invidiau alţi copii. Şi atunci au înGeput să caute rugurile, să strîngă cenuşa, să-şi facă şi ei păpuşi, iar cînd nu mai era ars nimeni se duceau lîngă palatul Inchiziţiei şi aşteptau să mai fie judecat cineva, sperînd că vor avea peste puţină vreme cenuşă destulă pentru păpuşile lor. Apoi, cînd condamnatul era, în sfîrşit, dus spre piaţa unde se înălţa rugul, alergau în urma convoiului, veseli şi nerăbdători, rugîndu-se să bată vîntul pentru ca flăcările să se ridice cît mai mari, să ardă cît mai frumos cel suit pe rug, după care vîntul să stea, să nu împrăştie cenuşa, s-o poată strînge ei, mulţumindu-le la plecare inchizitorilor, care îi binecuvîntau şi îi îndemnau să facă păpuşi vesele...
40
   —   Visezi lucruri îngrozitoare.
   —     Intr-o zi copiii aceia vor creşte mari şi îşi vor înmormînta păpuşile. Dar de-acum înainte le va fi greu să stea în soare fără să-şi amintească nimic. înţelegi ? Dacă vina mea ar fi fost alta, dacă m-ar fi învinuit că i-am opus lui Dumnezeu o inimă omenească, atunci, poate, n-aş fi fost capabil să abjur. Căci un pămînt mort şi rece nu mă mai interesează. Mi-e cu totul indiferent dacă el se mişcă în spaţiu sau nu. Uneori, o insectă care urcă pe coloanele de marmură mi se pare un miracol mai emoţionant decît Parthenonul... Dar ei nu m-au întrebat : iubeşti ceva, Galilei, pe acest pămînt ? Şi era prea rece sala aceea, iar eu eram prea străin de cruzimea din aerul ei ca să uit cît de mult doream să mă aflu din nou aici printre chiparoşi...
   —     Ştii la fel de bine ca şi mine, Galilei, că viaţa nu se reduce la chiparoşi, la coline înverzite şi la lumină.
   —     Şi cu ce le-aş fi putut înlocui ? Cu un rug ? Atîrnă oare mai mult în balanţă un pumn de cenuşă ?
   —     Din moment ce ai abjurat o dată, va trebui să abjuri mereu.
   —     Nu mi-a fost niciodată uşor să mă mulţumesc cu puţin, cînd a fost vorba de inima mea, şi cu atît mai mult nu mă puteam resemna să pierd totul. In schimbul unei abjurări formale am cîştigat viaţa.
41
   —     Desigur, nu te contrazic, Galilei, eşti viu. Inchiziţia a ştiut însă ce face cînd a constrîns cuvintele să spună numai ce vrea ea... Cine abjură ajunge să nu mai aibă încredere în cuvinte. După aceea nu mai e nevoie să-ţi lege nimeni limba, ca lui Giordano Bruno.
   —     Dar eu îmi strig iubirea. Iar această iubire e împotriva Inchiziţiei.
   —     Inchiziţia nu se sinchiseşte de iubirea ta. Pe ea o interesează numai rugăciunea şi rugul.
   —     Te înşeli. Dacă inchizitorii cunosc foarte bine limbajul blestemelor, sînt însă derutaţi în faţa iubirii. E un limbaj pe care ei nu-l pricep şi, în consecinţă, poate fi periculos. In spatele fiecărei bucurii a luminii, bănuiesc un Co-pernic. De aceea m-am şi ferit să le vorbesc despre mine. Ce puteam să le spun altceva de-cît lucruri care m-ar fi trimis şi mai sigur pe rug ? Căci niciodată ei nu vor accepta că în centrul universului se află inima unui om. Un om care întinde mîinile spre fericire în loc să le întindă spre zei. Şi care — erezie strigătoare la cer ! — nu se teme decît că va pierde această fericire... Domnilor, ar fi trebuit să le spun, întrucît singura problemă filosofică reală este viaţa, accept să abjur părerile mele despre sistemul solar. Dar numai din acest motiv. Vă rog să interpretaţi deci bine gestul meu pentru a nu fi răstălmăcit de nimeni, deoarece el decurge din nişte convingeri mai profunde decît cele pe care le abjur şi nu vă dă în nici un fel dreptate dumneavoastră. E o
42
simplă alegere, asta e tot. Respingînd rugul, refuz ceea ce vă defineşte cel mai mult. Şi iau din arsenalul dumneavoastră numai ocara ce va acoperi numele meu după ce voi abjura...
   —     Ceea ce mă miră cel mai mult la tine, Galilei, este îndîrjirea cu care te reîntorci la aceleaşi întîmplări.
   —     Acolo unde nu se mai poate schimba nimic, unde şi zeii sînt neputincioşi, omul devine cu desăvîrşire liber. Se simte rotund ca un fruct. Şi liber să confunde cenuşa cu nisipul cernut ziua în clepsidră. Pe cînd noaptea...
   —  Povesteşte-mi.
X
  — Zeiţa mi-a vorbit toată noaptea despre Alexandru. Cum începe să povestească despre el, glasul i se schimbă. Dintr-o dată devine caid, mîngîietor şi trist. Parcă ar ascunde o taină. M-a dus în mijlocul unui platou pietros, unde creşteau nişte arbuşti roşii, piperniciţi de căldură, şi rupînd o nuia mi-a desenat cortul în faţa căruia, zicea ea, tînărul rege privea îndelung cerul înainte de fiecare luptă. „Totdeauna s-a ferit să lupte în ceasuri prea însorite, deoarece nu voia să cucerească lumea ca un om, ci ca un zeu, adăugă ea în şoaptă. Şi-a purtat bătăliile pentru a obţine ceea ce grecii îi refuzau, recunoscîndu-i meritul de cuceritor al lumii, dar nevrînd să i-1 recunoască pe acela de cuceritor al unei linişti fără sînge.“ In apropiere, erau nişte şerpi curioşi, vegetali, care foşneau.
44
Şi care înmugureau şi înfloreau. Făceau o floare veninoasă, care te muşca în clipa cînd voiai s-o miroşi. Ea s-a aplecat să rupă una, dar eu i-am strigat să n-o atingă. S-a întors spre mine : „Dintre cei iubiţi de tine, Galilei, cei mai mulţi sînt în lumea umbrelor. De ce te-ai teme atît ?“ „Aici răspunsul e simplu, i-am zis. Pentru că nici pe cei morţi nu pot să-i iubesc decît trăind...46 Din senin a început să plouă. Ne-am adăpostit sub o stîncă privind cum lunecau fulgerele prin iarbă. Zeiţa a tăcut o vreme. Apoi, fără să se întoarcă spre mine, vorbind rar şî uitîndu-se la şerpuirea fulgerelor, mi-a spus ceva ciudat : „Aici, sub stînca aceasta, nu rişti, Galilei, decît o moarte lentă şi fără zarvă. Stînca te va absorbi încet, fără să te muşte.“ După care nu mai ştiu ce-a urmat... Dealtfel, acum e soare şi nu mai vreau să mă gîndesc la asta.
   —   Şi tu te fereşti să te lupţi în plin soare.
   —   Măcar atît am comun cu Alexandru.
   —     Îmi aminteşti de cineva care îşi închipuia că refuzînd să se gîndească la un lucru, acest lucru nu se va mai întîmpla. Era foarte bolnav şi nu voia să spună nimic despre boala lui. Evita să se gîndească la ea, în speranţa că astfel va evita chiar boala. Făcea din tăcerea şi din refuzul lui aproape un descîntec.
   —     Eu nu evit nimic. Mă împotrivesc numai, din toate puterile, lucrurilor care mă neagă şi mă jignesc.
   —   Dar vorbeşti numai despre iubire, Galilei.
45
   —     O, fii sigur, urăsc tot ce contrazice această iubire şi o ameninţă. Urăsc călăii, însă nu mi se pare important să-i urăsc ca victimă. Prefer să-i urăsc contestîndu-i prin strigătul meu de bucurie. Acest strigăt poate fi mai elocvent decît flăcările unui rug. Din păcate, lumea reţine mai degrabă flăcările.
   —    Deoarece, de fiecare dată, ele au costat viaţa unui om.
   —     A da dreptate numai rugurilor nedreptăţeşte pe cei care au curajul să spună că nu cred într-un alt paradis. Uitîndu-mă la aerul verii care joacă deasupra chiparoşilor, nu mă pot opri să-l reduc pe Dumnezeu la atît.
   —    Şi să propovăduieşti o iubire care caută soarele, şopîrlele şi chiparoşii.
   —     Nu propovăduiesc nimic. Vreau să-ţi explic de ce sînt de partea verii. Atît. Şi că mă simt solidar cu toţi cei care iubesc viaţa. Pai-gurile sînt împotriva noastră.
   —  Şi nu te miri că eşti judecat ?
   —    Nu mă mir. Oamenii au totdeauna forţa să suporte nenorocirile altora.
   —  Eşti pătimaş.
   —     După ce m-am uitat în ochii inchizitorilor, bucuriile mele nu mai pot fi simple. Şi toată nevoia mea de fericire soarbe această amiază cu cer plin de promisiuni şi de deznădejde.
46
   —   O deznădejde surîzătoare.
   —     Există şi în suferinţă diletanţi. Numai ei pot avea voluptatea suferinţei. Şi cred că o viaţă la sfîrşitul căreia există atîta iubire nu poate fi socotită totuşi un eşec.
XI
   —     Iubirea singură nu stinge rugurile, Ga-lilei.
   —     Dar nu există alt mijloc de a-i distinge pe călăi de victime ; unii n-o cunosc, alţii au în ea singura lor bogăţie.
   —     Nici lumina, nici albastrul cerului, nici vîntul care înfioară chiparoşii nu-i îngăduie unuia să fie călău şi nu-l obligă pe altul să fie martir. Istoria, Galilei, se scrie uneori în ciuda naturii şi împotriva ei. Important e ceea ce alege inima din toate acestea.
   —     Dacă mi se cerea să-mi reneg credinţa în frumuseţea vieţii, să devin un călău, aş fi refuzat.
   —   Ai fi avut acest curaj ?
   —     Am în fiecare noapte curajul să mă culc, ştiind că vor reapare şerpii.
   —   Ce-ai mai visat ?
48
   —     Se făcea că-i sileam pe inchizitori să asculte seară de seară o lecţie despre rotaţia pămîntului. Moţăiau de plictiseală, căci în fiecare seară îi puneam să repete aceleaşi cuvinte : eppur, si muove!... Pînă la urmă au cerut singuri să fie arşi pe rug, numai ca să scape de supliciul la care erau supuşi, dar eu n-am acceptat, amînam mereu hotărîrea şi între timp le explicam totul de la început... De fapt, toate acestea se întîmplau parcă după moartea lor şi a mea, aşa că ameninţarea cu rugul era mai mult o amintire. Deodată, unul dintre ei a strigat: „Zadarnic, Galilei! Verdictul dat în timpul vieţii a rămas definitiv!“ Un hohot de rîs a umplut sala. Iar eu nu mai îndrăzneam să repet că pământul se învârteşte. Am înţeles că era inutil şi am plecat capul. Am vrut să mă sinucid, dar eram de-acum mort. Şi ştiam că rugurile au pârjolit într-adevăr cerul...
   —     Ceea ce nu ţi-au iertat ei este faptul că ai vrut să trăieşti în afara dogmelor lor.
   —   Am vrut să trăiesc ca un om.
   —     Nu invidiezi nici pietrele, nici deşertul, Galilei. Şi cred că bine faci. Mai rămîne să afli eă înţelepciunea începe acolo unde nu mai există nimic echivoc.
   —   Şi ce este echivoc în vorbele mele ?
   —   Ele au o strălucire amară.
   —     N-am dorit niciodată să fiu un înţelept. Dar ştiu că, visînd s-o reînvie pe Euridice, Orfeu a vrut să revină cu ea pe pămînt.
49
   —      Mă sileşti, Galilei, să-ţi spun că nu iubeşti adevărul în acelaşi fel în care iubeşti o femeie.
   —      Dacă aş fi putut în cele din urmă să-i condamn pe inchizitori, i-aş fi condamnat să iubească lumea. Sînt convins că ar fi fost cea mai grea pedeapsă pentru ei. Cunosc bine aceste lucruri...
XII
   —     Şi ştiu că fiecare dimineaţă cînd se revarsă soarele e o victorie împotriva celor care urăsc frumuseţea lumii închipuindu-şi că în felul acesta ajung la Dumnezeu.
   —     S-ar zice, Galilei, că nimic altceva nu te interesează în afară de ceea ce te deosebeşte de un călău.
   —     Pentru că un călău e incapabil de iubire. E cel incapabil de iubire. De fapt, a devenit călău în clipa cînd şi-a pierdut facultatea de a iubi. N-ai observat că inchizitorii urăsc ceea ce nu înţeleg ? Şi mai e ceva.
   —  Ce anume ?
   —    Acum ştiu că Infernul cu care ne ameninţă Inchiziţia nu începe decît acolo unde nu mai există nici o speranţă şi unde am dispreţui puterea noastră de a iubi. Căci asta vrea Inchiziţia. Ea vrea să ne înveţe să dispreţuim du-
51
ioşia şi speranţa. Intr-o noapte mi s-a spus limpede... Rătăceam de mai multă vreme prin labirint şi, în sfîrşit, am zărit o lumină licărind undeva în capătul galeriei prin care abia îmi mai tîram picioarele. Pe măsură ce mă apropiam, lumina devenea din ce în ce mai puternică. Iată, mi-am zis eu, am reuşit să găsesc o ieşire. Dar, după cîţiva paşi am rămas năucit. Lumina aceea era a unui rug. Un rug singur, ca un monstru, aşteptînd. M-am întors repede înapoi, cînd o voce batjocoritoare a ţîşnit din măştile aşezate pe zidurile grosolane : „Rătăceşti în zadar, Galilei. Singurul lucru adevărat din poveste e Minotaurul. Nu vei găsi nici o ieşire de aici şi în cele din urmă vei fi devorat de rug. Dar mai întîi trebuie să pierzi orice speranţă. Acesta e rostul labirintului : să te facă să deznădăjduieşti, după care rugul nu mai e decît o simplă formalitate/6 „Şi cît voi rătăci ?“ am strigat. „Asta depinde de tine, Galilei, mi-a răspuns vocea. Ţi-am spus, rugul nu poate devora decît oameni fără speranţă. Nimeni nu te poate ajuta dacă inima ta se în-căpăţînează să spere. Cînd vei simţi că nu-ţi mai aminteşti nimic şi nu te mai interesează nimic, atunci vei fi în sfîrşit pregătit pentru rug...“
XIII
   —     încerci să-ţi justifici abjurarea, Galilei, dar pe măsură ce înaintezi pe acest drum îţi dai, probabil, seama că la capătul lui vei fi învins.
   —     După toate cîte s-au întîmplat, am învăţat să privesc fiecare răsărit de soare ca pe un dar. Şi fiecare seară e plină de dorinţă. Uneori, mă duc pînă la marginea pădurii de pini şi aştept. în foşnetul pădurii se naşte atunci un zgomot de izvor care mă purifică de toate şi lasă în mine numai o bucurie curată, ce seamănă cu fericirea. îmi spun în clipele acelea că pătrund pînă la miezul dulce al vieţii. Pe cer se aprind stelele şi încep să le număr. Dar aşa cum aş număra scoici pe ţărmul mării, cînd te stăpîneşte o pace luminoasă şi întreg universul îşi află echilibrul între degetele tale ude şi pline de nisip. Nu mai simt nici obo-
93
seala, nici bătrîneţea şi nu-mi mai aduc aminte nimic despre ruguri. Tot ceea ce contează se află în mine. Şi totul se întîmplă de la sine, fără nici o constrîngere. E o linişte care depinde numai de mine şi pe care o doresc prelungită la nesfîrşit.
  —   N-ai putea trăi permanent astfel.
  —     Ştiu. Şi totuşi sînt recunoscător fiecărui amurg care arde fără să aducă nici o suferinţă.
  —     Dar tu nu eşti întreg, Galilei, dacă uiţi de Inchiziţie. Acolo, în pădurea de pini, e numai jumătate din tine. Cea mai egoistă, care nu vrea să ştie nimic despre lume, despre durere şi care îşi închipuie că fericirea e o problemă strict personală. Există însă cealaltă jumătate a ta, Galilei, cea care a murmurat eppur, si muove, obligîndu-se astfel să nu uite nimic. Această a doua jumătate din tine nu se poate să nu ştie că în timp ce amurgul arde ca o rană divină, destinul oamenilor e să suporte sau să nege rugul. N-ai dreptul să ignori faptul că există victime şi că şi tu puteai face parte dintre ele.
  —     Cei cu adevărat curajoşi vorbesc puţin despre curaj.
  —     In schimb vorbesc despre fericire. Şi cît ar putea dura o fericire care s-ar bizui numai pe un susur de izvor şi pe refuzul de a lua cunoştinţă ? O clipă, un ceas, o noapte. E ca o beţie din care te trezeşti cu un gust rău. Nu,
54
Galilei, trebuie să rîvnim o fericire care acceptă să stea cu ochii deschişi.
   —      Cînd am intrat în sala unde mă aşteptau inchizitorii, încă nu cunoşteam chipul morţii. Iubirea mea pentru lucruri era plină numai de tandreţe. M-am schimbat. Acum fac parte dintre cei care ştiu. Iar amărăciunea m-a învăţat să fiu lacom în iubire. Cum zice Heraclit, nu ne scăldăm de două ori în acelaşi rîu.
   —   Singur îţi atingi rănile.
   —      Poate. Marii vinovaţi nu se plictisesc niciodată. Ei au la ce să se refere.
   —      Uneori, parcă ai vrea să semeni cu zeiţa din visele tale, Galilei.
   —      Am întrebat-o : „Mi-ai spus că eşti zeiţa uitării, de ce-mi povesteşti mereu despre lucruri care te urmăresc ?“ „Sînt zeiţa uitării, a zis ea cu o voce mai răguşită parcă, pentru că eu însămi am nevoie să uit.“ „Ce anume să uiţi, zeiţă ?“ A tăcut. Şi văzînd că nu vrea să-mi răspundă n-am mai insistat. După un timp, a reînceput să vorbească, dar de data aceasta era parcă foarte departe de mine şi abia o mai auzeam. „Fiecare avem, Galilei, ceva de uitat. Tu ai un rug...“ „Eu sînt un om, zeiţă, de aceea mă urmăreşte un rug. Dar de ce se poate teme un zeu ? Ce-ar putea un zeu să vrea să uite ?“ Cînd mi-a răspuns, vocea ei venea şi mai de departe, ca un tremur abia perceptibil, şi nu ştiu dacă nu era cumva foşnetul chiparoşilor : „Galilei, tu eşti convins că singurii
55
care nu s-au născut din iubire, ci din frică sînt zeii. Şi că poate tocmai de aceea sînt atît de cruzi. De ce ţi-aş povesti ceva ce, oricum, n-ai să crezi ?“ Glasul i s-a stins şi, într-ade-văr, nu mai auzeam decît chiparoşii fremătînd în vînt.
XIV
  —     Eşti melancolic, acum, Galilei. Şi, după exemplul zeiţei, nu-ţi place să dai un nume tuturor lucrurilor.
  —   Ce nume ?
  —   Poate că, totuşi, eşti îndrăgostit de ea.
  —     Ţi-am mai explicat. Dar ar trebui, poate, să nu te contrazic pînă la capăt. Mi s-a întîm-plat să umblu o noapte întreagă printr-o lume în care nu exista nici un cuvînt şi nu m-am îngrozit ca în povestea cu şerpii. Mă loveam de lucruri şi nu ştiam ce nume să le dau. Uitasem ? Sau nu le-am ştiut niciodată ? Mă lipeam de cîte un copac, îmi treceam palmele peste scoarţa lui, mă uitam la crengile şi la frunzişul lui, nedumerit că nu cunoşteam deosebirea dintre un copac şi altul şi chiar dintre un copac şi un om.
  —   Toate acestea în vis.
57
   —     Oare crezi că înainte de a exista cuvîn-tul „fericire44 n-a fost nimeni fericit ? Şi numai după ce au descoperit vorbele „te iubesc44 oamenii au descoperit dragostea ? Eu sînt convins că am iubit lumina verii înainte de a o numi. Şi mi-e silă să mă gîndesc tot timpul la ruguri şi la inchizitori.
   —     Nu e nevoie să fii la fel de crud ca să le semeni. Ajunge să fii nepăsător. înseamnă doar că eşti un călău mai puţin elocvent.
   —     Nu cuvintele au creat lumea. La început a fost inima. Ea a descoperit şi nevoia de a da un nume lucrurilor... încearcă să priveşti puţin din punctul meu de vedere.
   —     Mă tem s-o fac, Galilei, ca nu cumva să constat că în iubirea ta nu înfloreşte nimic sigur. Mai bine să-ţi spun ce am de spus.
   —   Să mă acuzi.
   —   Să nu te las să te amăgeşti.
   —     Cînd îmi voi aminti totul resemnat, atunci, poate, voi renunţa să te mai contrazic. Mă voi întoarce cu faţa spre rug, „pregătit pentru rug44, şi nu-mi va mai păsa dacă voi cădea victimă sau nu. Deocamdată, însă, n-am atins această limită. în ciuda lucrurilor pe care le ştiu, încă mai cred că iubirea e îndreptăţită să vrea totdeauna mai mult decît are.
   —■ Cu riscul de a pierde totul.
   —     Da, cu riscul de a pierde totul. însă ea nu e niciodată convinsă că va pierde... Şi, oricum, dacă voi fi victimă, destinul meu e să fiu o victimă discretă.
58
XV
   —     Intr-o zi, Galilei, pămîntul se va învîrti nu numai cu mormintele noastre şi cu cenuşa pe care au răspîndit-o inchizitorii în lume, ci şi cu mormintele lor. Şi atunci, ceea ce contează este ce vor ţine minte oamenii.
   —     Şi ce crezi că vor ţine minte despre mine ?
   —     Că ai abjurat. Şi că ai şoptit după aceea eppur, si muove.
   —     Trebuia să strig ? Acest strigăt ar fi aprins rugul.
   —     Ai dreptate. Dar trebuie să alegem totdeauna ceea ce e adevărat.
   —     Eu am ales viaţa. Există ceva mai adevărat ? Greşelile mele nu m-au dezgustat de viaţă. Şi mi-ar place ca lumea să ţină minte adevăratul motiv pentru care am fost judecat de inchizitori. Ei au ştiut că nu fac parte din
59
rîndul călăilor. Şi că, susţinînd că păm intui se învîrteşte, am spus în acelaşi timp că el nu aparţine călăilor, ci acelora care-1 fac să înflorească. Aş vrea ca lumea să ţină minte că Inchiziţia m-a suspectat de prea multă dragoste. Am devenit suspect din clipa cînd am început să cred că oricine nu e în stare de iubire constituie o primejdie pentru ceilalţi. Cînd şi-au dat seama că această iubire e religia mea. Şi că lumina care îmi dogoreşte obrajii este pentru mine Dumnezeu. In fond, soarele apune la fel de frumos pe un cîmp plin de cadavre într-un război. N-aş putea alege numai soarele care apune pe o cîmpie, uitînd cît sînge îmbibă pămîntul ?
   —     Nu vei putea alege, Galilei, niciodată numai soarele, desprins de ceea ce luminează. Şi dacă nu eşti de partea celui ucis, vei fi de partea celui care ucide.
   —     Uneori mi se pare că între Nero şi destin e numai o problemă de terminologie. Pentru că amîndoi sînt cruzi şi de neînţeles. Şi sînt clipe cînd mă simt trist şi barbar, apt să particip la agonia Romei. M-am visat barbar, îmbrăcat în pielea unei fiare pe care o doborîsem şi treceam prin faţa monumentelor de marmură ale Romei scuipînd pe ele. Nu ştiam nimic despre istoria Cetăţii eterne şi cineva îmi povestea ce s-a întîmplat cu împăraţii romani de după Marc Aureliu... Commodus, care în fiecare dimineaţă înjunghia un tigru, a fost găsit strangulat în baie de garda pretoriană. Succesorul
60
său a fost găsit şi el după două luni ucis. Ca-racalla a fost înjunghiat. Eliogabal, ucis din ordinul bunicii sale. Alexandru Sever, ucis în cortul său. Maximinus, care era înalt de peste doi metri şi avea degetele atît de groase încît purta ca inele brăţările soţiei sale, asasinat de soldaţi, Gordian, de asemenea, Filip Arabul, lovit în cap, Decius, ucis de goţi, Gallus, asasinat de soldaţii care l-au aclamat pe Emilianus, pentru ca după două luni să-l omoare şi pe acesta. Galienus avu aceeaşi soartă, Aurelian, asasinat, Probus, ucis şi el. Şi astfel, pînă la Diocleţian, tronul Romei a fost un butuc de abator. Intr-un secol de crime, singurul care a murit în patul lui a fost Tacit, un descendent al istoricului, dar a murit după cîteva luni de la suirea pe tron, fiind foarte bătrîn. Acel care-mi povestea toate acestea a adăugat : „Căderea Romei nu este opera barbarilor, ci a barbariei..."
   —      Poate că avea dreptate. Spre sfîrşit, Roma antică nu mai credea în nimic. Cum zic cei vechi, ea nu-şi mai putea suporta nici viciile, nici remediile lor. De aceea a căzut... Dar mă mir că l-ai ascultat, Galilei. Nu-ţi place să ţi se vorbească despre lucruri dificile.
   —   Şi ajunge asta pentru a fi vinovat ?
   —   Nu, dar uneori acesta e începutul.
   —     La Inchiziţie eram singur. Singur eu şi rugul. în ochii inchizitorilor ardeau de-acum flăcările. Şi eu ştiam că ei ucid cu numele lui Dumnezeu pe buze.
61
   —     Dumnezeu are chipul pe care sîntem în stare să i-1 dăm. Un călău va face totdeauna din Dumnezeu o idee sîngeroasă şi dintr-o credinţă un rug. Gîndeşte-te, cine a aprins rugurile, nebunia distrugerii sau fanatismul ? Poate cele mai multe crime s-au comis în numele lui Dumnezeu. E ciudat, Galilei, dar lipsa de idei e vinovată de mai puţin sînge decît ideile.
   —     Cînd ele au ajuns de aceeaşi parte cu închisorile. Şi cu rugurile. Dar de ce ar fi necesară o credinţă la capătul căreia se află o crimă ? Nu mă interesează un dumnezeu la care se ajunge prin ură şi prin cruzime, pe un drum presărat cu ruguri. Nu de o iubire care ucide are nevoie lumea. Nu de o iubire care arde şi mînjeşte cerul de sînge. Şi dacă o idee are nevoie de ruguri ca s-o exalte, nu merită să fie trăită.
   —     Inchiziţia e de altă părere, Galilei. Ea a şters diferenţa dintre rugăciune şi crimă. In faţa ei poţi urî ca şi cum te-ai ruga.
   —     înţelegi, aşadar, de ce m-am întors spre sărbătorile verii.
   —     Te-ai temut în faţa barbariei şi te înţeleg foarte bine. Dar nu există oare o teamă care le dă dreptate barbarilor ? Ea te umple de dezgust şi de tristeţe şi te face să nu mai vrei nimic.
   —     Cînd un călău îmi cere să fiu vesel, atunci tristeţea rămîne singura mea formă de adevăr.
62
   —     Dacă ea nu te împinge, Galilei, în greşeala de a crede că barbaria sălăşluieşte în miezul oricărei pasiuni şi că orice om care transformă o idee în credinţă porneşte pe o cale plină de primejdii, pe care nu le-ar putea evita decît prin indiferenţă.
   —     Tu ştii prea bine că nu pot fi nepăsător, deşi inchizitorii nu cereau, de fapt, de la mine decît asta. Dar, dacă resping indiferenţa, nu vreau să cred că nu mai există pentru mine alt loc decît ori în genunchi lîngă flăcări, ori alături de Nero şi de Inchiziţie ; ori între cei care scrîşnesc de durere, ori între cei care în acest timp cîntă. Nu vreau să cred că n-am de ales decît între un dumnezeu în numele căruia să omor şi un dumnezeu în numele căruia să mă las ucis.
   —     Nu pe patul de moarte trebuie să luptăm împotriva morţii, ci de-a lungul întregii vieţi.
   —     înaintam pe o plajă goală, nisipul era cald şi pe urmele mele pescăruşii se repezeau în stoluri. Ce găseau oare în nisip ? Şi de ce tocmai pe urmele mele ? Am simţit că eram din ce în ce mai singur. Pescăruşii măreau această singurătate, mă izolau tot mai mult, şi totuşi soarele mi se părea neînchipuit de frumos. Singurătatea mea avidă de lumină şi de frumuseţe nu poate face rău nimănui.
   —   Nici bine, Galilei.
   —     S-ar putea să văd totul printr-o rană. Dar atunci Inchiziţia e de vină, deoarece ea a .luat locul morţii.
63
   —    Totuşi, n-ai încetat să alergi după fericire.
   —    Nu alerg. Ea e aici sau nicăieri.
   —    Eşti un om ciudat, Galilei.
   —    De ce ?
   —      Prudenţa ta nu se teme de fericire. Din acest punct de vedere ai un suflet de copil.
XVI
   —     Dar mă sileşti să-ţi repet, Galilei, că a iubi totul, fără alegere, e un drum care sporeşte numărul victimelor. După cum a privi cu milă sau cu nepăsare o bestie ar putea însemna, la un moment dat, a ucide alături de ea.
   —     Poate că şi Inchiziţia are, însă, o misiune filosofică în lume.
   —   Tu spui asta ?
   —     De ce nu ? Aşa cum, din tot ce-am visat azi-noapte, concluzia era cea mai penibilă... Eram aruncat în zăpadă undeva în mijlocul pădurii, cu piciorul rupt de un pin îngheţat şi doborît de vînt. Nu mai fusesem niciodată iarna acolo şi parcă nu mai cunoşteam locurile. Strigam după ajutor şi deodată am auzit lupii ur-lînd. Urlau de se înfiora pădurea. Tăceau numai cînd strigam eu. Atunci ascultau ; să se orienteze după strigătul meu. Şi pe măsură ce
65
strigam, veneau tot mai aproape, călăuziţi de mine. Nu e ciudat ? Să strigi după ajutor şi, tocmai de aceea, să vină lupii ? Oricum, urlau ca lupii. Era o singură soluţie ca să mă apăr. Să-mi înfig unghiile în carne şi să tac.
   —     Sînt destule lucruri despre care nu e uşor să vorbeşti. Inchiziţia face parte dintre ele.
   —      Ea m-a obligat însă la gînduri pe care nu le-am avut înainte. M-a împins să cîntăresc totul din nou şi să caut un sens multor lucruri. Şi e ciudat că tocmai ceea ce ne ameninţă cu moartea ne întoarce violent cu faţa spre soare. Niciodată n-am iubit pămîntul mai mult decît după ce Inchiziţia m-a întrebat ce cred despre el. Şi tot ce iubesc eu este în acelaşi timp împotriva Inchiziţiei. După cum vezi, nici eu nu iubesc totul.
   —     Empedocle nu era, deci, naiv. Nu există decît dragoste şi ură.
   —      Inchiziţia m-a obligat să simt lucruri pe care altfel poate nu le-aş fi simţit. M-a aşezat în faţa oglinzii şi mi-a spus : priveşte-te ! Şi astfel, descoperind teama, am învăţat să iubesc cu patimă ceea ce eram ameninţat să pierd. Mi-au vorbit despre Dumnezeu şi am descoperit astfel cît de mult sînt legat de ceea ce e omenesc. Şi ce e mai omenesc decît fericirea? Mă trezesc uneori plin pînă la durere de o iubire necheltuită, cînd aş vrea să strîng toate lucrurile în braţe, să le mîngîi...
   —   Vrei să spui că te simţi bogat.
66
   —     Plin de toată frumuseţea lumii. Atît de bogat, incit ar trebui, poate, să cînt această bogăţie. Ea singură mă poate ucide sau să mă facă fericit. Ea e orgoliul meu şi slăbiciunea mea, căci tot ce îmi aminteşte de timp mă separă de Dumnezeu. Atunci rănile încetează de a mai fi o simplă suferinţă a cărnii şi participă la căutarea adevărului.
   —    Chiar şi suferinţele tale sînt pline de soare.
   —     în tinereţe am stat multă vreme închis într-o cameră ticsită de cărţi. Citeam ziua şi noaptea pînă oboseam. Aflam ce-au scris alţii despre lumina soarelui, dar nu mă uitam afară. Cunoşteam nenumărate eroine fictive, dar nu mă iubea nimeni. N-aveam timp să mă bucur de cea mai statornică frumuseţe, cea care se află la îndemînă. într-o zi m-am dus pe malul mării şi acolo am văzut un înotător care pescuia scoici. Se afunda In valuri şi cînd ieşea la suprafaţă deschidea pumnul să vadă ce-a izbutit să culeagă. Uneori nu era decît nisip. Alteori, în acest nisip scînteiau scoici umede. Dar de fiecare dată numai la suprafaţă, în lumina zilei, putea să aprecieze ceea ce strîngea în pumn ca un avar.
   —     în cazul tău, Galilei, a devenit clar că, omorînd, călăii au aţîţat fără voia lor viaţa. Umilindu-te, Inchiziţia a stîrnit în tine un orgoliu amar.
   —    Altfel mă uit acum la colinele acestea, deşi le-am străbătut de atîtea ori. Şi altfel îmi
67
apare şi soarele răsărind peste vîrfurile umede ale chiparoşilor.
   —     Poate că acesta e singurul destin : ceea ce ţinem minte.
   —     Poate. înseamnă că-mi transform rugul în destin. Nu greşea zeiţa.
   —   Ce vrei să spui ?
XVII
   — M-a dus iarăşi pe urmele lui Alexandru. Iarba a devenit din ce în ce mai rară şi chiparoşii din ce în ce mai pitici. Printre firele de iarbă apăreau colţuri de stînci, apoi copacii au dispărut cu totul. Cerul era nisipos, iar în jurul nostru am recunoscut platoul de piatră pe care mai fusesem, dar acum nu mai erau arbuştii roşii. „Aici poţi să fii liniştit, Galilei, mi-a zis zeiţa oprindu-se. Aici poţi să fii liniştit. Nu te vor găsi.u „Nu mă vor găsi ?“ „Şi chiar dacă te vor găsi, Galilei, aici nu vor avea lemne să ridice un rug. N-au decît să te ameninţe. Nu-şi vor putea pune în aplicare ameninţarea/4 Soarele ardea nemilos deasupra capetelor noastre. Piatra strălucea ca o oglindă şi, dacă o atingeai cu degetele, o simţeai dogorind. Zeiţa a înţeles. „Nu te teme, Galilei. Chiar dacă piatra aceasta îţi va aminti rugul, un rug
69
adevărat nu poate exista aici.“ M-am uitat în jur. „Dar e prea multă singurătate, zeiţă.,. Nu pentru asta am abjurat eu... E prea multă singurătate... Vreau să-mi revăd chiparoşii../4 „Cum vrei, Galilei, a zis zeiţa cu o voce în care nu simţeam nici aprobare, nici reproş. Cum vrei... Aici ai fi reuşit să uiţi totul../4
XVIII
   —   Şi totuşi eşti plin de singurătate, Galilei.
   —     Sînt plin de fantome şi de dorinţe ca o pasăre care ţipă cînd răsare soarele şi o orbeşte. Şi visez o fericire pe care s-o ating cu degetele. Cum ating tulpina unui copac. Sau iarba caldă.
   —     E morala unui om care evită ceva, ştii prea bine.
   —     Nu, e morala unui om care vrea să-şi suporte amintirile şi nopţile. Dar şi tu faci acelaşi lucru ca zeiţa.
   —   Adică ?
   —   Mă întorci cu faţa spre rug.
   —   Te temi de tot ceea ce îţi aminteşte focul.
   —   Da. Mă tem.
   —     Şi cu toate acestea nu-i opui decît dorinţa de a te risipi în lumină.
71
   —     Şi ce altceva aş mai putea să-i opun acum ?
   —     Acelaşi lucru ca şi atunci, Galilei. Pă-mîntul se învîrteşte în continuare.
   —      Nu sînt atît de orgolios încît să-mi închipui că mai interesează pe cineva ce cred eu.
   —      Nu asta are importanţă, Galilei. Ci faptul că ai avut posibilitatea să-ţi dai seama cum poţi trece de partea Inchiziţiei. Şi nu ţl-e teamă că acum ai putea aduce şi chiparoşii, şi lumina de partea lor ? Din moment ce separi colinele acestea de adevăr, nu mai rămîne nici o deosebire între ele şi ruguri.
   —   Ele nu mă omoară.
   —      Da, Galilei. Nu te omoară. în această lumină numai singurătatea ucide.
   —      Nu crezi că eu ştiu mai bine ce anume ucide ?... „Acest Galilei e un om care cunoaşte preţul fericirii*, zicea unul a cărui faţă n-o vedeam prea bine din pricina ierbii în care stăteau amîndoi trîntiţi. Celălalt se juca tot timpul cu un fir de iarbă. Părea să nu dea prea multă atenţie discuţiei. Totuşi, a întrebat: „Şi care e acest preţ ?“ „Faptul că totul are un sfîrşit“, i-a răspuns primul, „E de mirare, spuse cel cu firul de iarbă. E de mirare, repetă el. Trăim infinit mai mult decît un fluture. Şi totuşi, fluturele zboară fericit4'... Cum stăteam în apropiere, gîndindu-mă la cele auzite, dintr-o dată lumea s-a umplut de soare. Nu cumva m-am transformat într-un fluture ? m-am în-
72
trebat. Lumina cădea pe arbori, aerul era alb, mă îmbăta, iar eu mă simţeam uşor, fără nici o amintire şi fără nici o teamă. Undeva, în preajmă, ardea un foc, dar flăcările lui n-aveau nimic înfricoşător. Singurul lucru care nu-mi plăcea era iarba înnegrită pe margini. Din pricina asta am vrut să mă feresc. Atunci i-am auzit din nou pe cei doi vorbind : „Uite, fluturele ăsta nu ştie nimic despre moarte şi totuşi se fereşte de foc, ca şi Galilei. De ce nu l-am înţelege în acest caz pe un om ?“ „Ai dreptate, a mormăit celălalt, ai dreptate.44 Şi a tăcut. „E vinovat, nu-i aşa ? a insistat primul. E firesc să fie vinovat. “ Omul care părea absent a rămas pe gînduri. A răspuns tîrziu, cînd credeam că nu-l mai interesează decît firul său de iarbă : „Uneori e multă cruzime în ceea ce e firesc. Nu e uşor să te împaci cu gîndul că lumina aceasta nu-ţi va mai curge pe mîini.44 In clipa aceea mi-am amintit alte vorbe : „Flacăra luminărilor se apropie de sfîr-şit...“
XIX
   — Pe urmă am auzit foşnind un chiparos... Două mîini îngheţate mi s-au lipit de obraz. Şi o voce uşor răguşită mi-a spus : „Linişteşte-te, Galilei, nu te mai gîndi la focuri“... „Da, zeiţă, am murmurat, însă te rog să rămîi lîngă mine"... „Rămîn, Galilei, a şoptit ea. Avem o cicatrice comună." Vorbele ei mi-au dat curaj, cu toate că nu le-am înţeles. „Zeiţă, eu îmi mărturisesc teama pentru a o alunga. Presimt că dacă o las să existe în mine mă va sugruma încet." „înţeleg, Galilei, dar e plină de riscuri încercarea ta. Nu te poţi juca cu amintirea unui rug. Mai bine încearcă să-l laşi să se stingă"... Intr-un tîrziu, eram iarăşi singur. Şi mă gîndeam că acum singurătatea mea e aproape destin.
74
   —     Te obsedează atît de mult rugul, Galilei, încît ai uitat că o iubire nu se poate opri la singurătate, chiar cînd răsare din ea.
   —   Şi ce-ar trebui să fac ?
   —     S-o împărţi şi cu alţii pentru a fi în-tr-adevăr bogat. S-o risipeşti, ca să fii mîndru de bogăţia care te copleşeşte. Şi s-o împărţi cu oamenii, Galilei. Nu cu arborii. Nici cu pietrele sau cu cerul.
   —     Lucrul de care am cea mai mare nevoie acum e liniştea.
   —     Spuneai că nu doreşti rolul zeilor, ci al unui om,
   —     Şi nu există şi pentru oameni o linişte care să poată fi rîvnită ? Chiar dacă o voi împărţi cu arborii, cu pietrele şi cu cerul... Nici arborii, nici pietrele şi nici cerul nu m-au o-fensat niciodată şi nu m-au ameninţat cu moartea. Aici nu m-a minţit nimeni şi nu m-a silit să cred altceva decît ceea ce simt. Dacă mi-e sete, mă aplec şi beau apa unui izvor, dacă sînt trist, urmăresc norii şi păsările, şi dacă vreau să-mi fac iluzii, nimeni nu mă împiedică să întind mîinile spre ele. Odinioară umblam prin aceleaşi locuri şi nu vedeam tot ce văd acum. Atunci, o colină era o colină, un chiparos era un chiparos, fiecare cu numele său. încă nici unul dintre aceste lucruri nu însemna viaţă, dragoste, trecut sau speranţă. Acum tot ce întîl-nesc îmi vorbeşte despre ceea ce port în mine. Dar îmi vorbeşte într-un fel care nu mă con-strînge, chiar atunci cînd nu sînt altceva decît
75
un om urmărit de un rug, cum zicea zeiţa. Uneori, găsesc în iarbă urme negre de foc. în prima clipă mi se face greaţă, apoi îmi spun că nu toate focurile sînt aprinse de Inchiziţie şi nu toate te silesc să abjuri. Nimeni nu-mi cere pe aceste coline să înfrunt altceva decît ploaia, vîntul şi amintirile. Iar cînd mă simt prea singur, amîn amintirile pentru mai tîrziu şi încerc să mă culc. Ziua n-am vise şi mă pot odihni. într-o zi, cînd am deschis ochii am zărit un şarpe în iarbă. L-am gonit şi n-a fost nici o problemă. Aici totul se rezolvă firesc, şi chiar fericirea poartă un nume simplu. Ca şi timpul. Sau moartea. Iar vara nu face decît să deştepte în mine toate iluziile şi regretele. Sînt aproape ca Oedip. Suferinţa m-a învăţat să fiu liber.
   —     Mă tem că te voi dezamăgi, Galilei, şi-ţi voi spune ceva foarte neplăcut. Sufletul tău de copil nu-mi va ierta, poate, cruzimea, dar nu găsesc alte vorbe decît cele pe care le-am gin-dit ascultîndu-te. Rugul şi-a îndeplinit rolul, Galilei, iar Inchiziţia şi-a atins scopul, dacă singurătatea ta seamănă într-adevăr cu a plantelor.
   —   Nu înţeleg.
   —     Scopul Inchiziţiei nu era neapărat acela de a te omorî, ci de a aprinde în tine un rug. Un rug care, arzînd în inima ta, să te înconjoare de singurătate şi să te facă să doreşti o fericire care nu cere decît ceea ce cer şi plantele. Scopul Inchiziţiei era să te prefacă în plantă, Galilei. Cenuşa lasă urme şi corn-
76
promite, în vreme ce o plantă trece neobservată. Şi nu eşti prea departe de acest destin. Deocamdată ceea ce te împiedică e memoria ta. Roagă-te să nu uiţi ce s-a întîmplat şi să nu dai fericirii alte nume decît cele fireşti.
XX
   —     Eu unul pot să motivez de ce sînt aici, de ce cutreier aceste coline şi de ce iubesc soarele care mă încălzeşte sau iarba în care mă culc. Chiar dacă am abjurat, am fost acolo şi le-am văzut ochii, am simţit frigul şi rugul, nu mai lipsea decît să fiu îmbrîncit pe el. Şi tot eu sînt vinovat ?
   —     Vina ta, Galilei, nu e numai aceea de a fi abjurat.
   —   Ce păcate îmi mai atribuie lumea ?
   —     Nu te-ai opus în nici un fel filosofiei călăilor. Nu le-ai opus o altă morală.
   —     Dar filosofia lor este rugul. Eu m-am împotrivit rugului.
   —   Dezvinovăţindu-te.
   —   Şi ce trebuia să fac ?
   —     Să conteşti rugul ca mod de a gîndi. Dacă Roma s-a umplut de cadavre în timpul lui
78
.Caligula, a fost pentru că ea a acceptat morala crimei. Altfel, n-ar fi fost posibil ca un împărat să ceară senatorilor să-i sărute picioarele şi să-i aleagă calul consul. Nici ca el să închidă grînarele, decretînd foamea obligatorie, sau din-tr-un capriciu, pentru că într-o zi nu-i plăcea cum îi stătea cuiva capul pe umeri, să omoare... Tuturor acestor orori ce le-a opus Roma ?
   —   Caligula a fost înjunghiat.
   —     Moartea nu ţine locul unei morale cu ajutorul căreia să poţi lupta eficace împotriva crimei.
   —     Eu nu ştiu să lupt împotriva crimei. Nu suport sîngele.
   —     Dar trebuie să suporţi adevărul. Şi consecinţele adevărului, Galilei.
   —     S-ar zice că de-acum înainte am dreptul mai mult la amintiri decît la iluzii. Totuşi, nu vreau să depind de remuşcări. Prefer să caut ceea ce mă sprijină în nevoia mea de împăcare cu lumea.
   —     Cu lumea, Galilei, dar nu cu cei a căror morală ucide.
   —     După ce-am suferit creînd pe Dumnezeu, am răstignit un om ca să-i dăm o morală cerului.
   —     Nu la cer mă gîndeam, ci la faptul că o Inchiziţie sau un Nero reprezintă o anomalie căreia trebuie să-i opui o idee, nu numai singurătatea.
   —     Cei care au abjurat au rămas de obicei singuri... Dar nu mă va convinge nimeni că
79
adevărul ne învaţă exclusiv să devenim victime. Cită vreme trăiesc şi sînt în stare să urăsc rugurile, voi crede că am făcut ceea ce era necesar.
    —   Să abjuri ?
    —      Nu, să iubesc cu deznădejde ceea ce e viu şi să detest moartea şi Inchiziţia. Cel căruia îi e indiferent dacă va trăi nu are nevoie de nici un curaj. în schimb, eu mă tem să nu strivesc lumina sub paşi. Cu ajutorul ei despart ce iubesc de ceea ce aparţine Inchiziţiei. Ca să mă apăr de orice duplicitate. Am învăţat din coşmarurile mele cît mă costă echivocul. „Abjuri, Galilei ?“, mă întrebau în vis inchizitorii. „Abjur, am mormăit eu, abjur pentru că vreau să plec, să fiu liber.w Unul, care avea un cap de şarpe, şi-l legăna mereu deasupra mesei şi a început să rîdă cu sughiţuri... „Bine, Galilei, abjură şi vei fi liber“... După cîteva clipe, probabil abjurasem, eram afară. Şi, tot mergînd eu, m-am izbit de un zid. Am luat-o de-a lungul lui şi am nimerit afară din cetate, într-un pustiu, unde m-am culcat ca să-mi treacă sila. Cînd m-am trezit, soarele dogorea nemilos şi tot trupul meu ardea ca o rană. M-am sculat şi am vrut să pornesc spre colinele care se vedeau în zare, dar m-am izbit de acelaşi zid. Am mers pînă mi-am însîngerat picioarele prin nisipul fierbinte, uitîndu-mă la măslinii şi chiparoşii care se legănau umbroşi dincolo de zid, şi deodată am observat că acest zid se înălţa puţin înaintea mea, pe unde mer-
80
geam eu. Sclavi cu trupurile scăldate de sudoare îl ridicau, biciuiţi tot timpul de inchizitorii care mă judecaseră. Cel cu capul de şarpe mi-a strigat peste zid : „Nu mai alerga, Galilei. Pînă să ajungi tu la capătul zidului, întreg pă-mîntul va fi încercuit. Dar noi te lăsăm liber, nu vei fi închis între aceste ziduri.“ Şi iarăşi începu să rîdă cu sughiţuri, după care i-am auzit din nou glasul : „Nu eşti curios, Galilei, să ştii ce cîntă sclavii care ridică în calea ta acest zid ?“ Intr-adevăr, se auzea un cîntec trist, pe care-1 crezusem un geamăt al vîntului. Nu cîntau decît aceleaşi cuvinte, repetate ca o obsesie, într-un fel chinuit şi monoton : „Pă-mîntul nu se învîrteşte, Pămîntul nu se învîr-teşte“... Apoi au tăcut. „Gata, Galilei, am auzit vocea ascuţită a inchizitorului, acum zidul a fost închis. De-acum nu te va mai tulbura nimeni în deşertul tăuw...
   — Am avut dreptate, deci, scopul Inchiziţiei nu era neapărat acela de a te omorî, ci să ră-mîi singur.
XXI
   — Pe acelaşi inchizitor l-am visat acum în Roma, înveşmîntat în toga lui Nero. Stătea în faţa unei oglinzi şi vorbea. La început am crezut că discuta cu cineva din spatele lui. Apoi mi-am dat seama că în încăpere nu mai era nimeni. Vorbea privindu-se şi făcînd pauze în care mîngîia blana unui cîine uriaş aşezat la picioarele lui : „Ucid pentru că acesta e singurul lucru care-mi dă un sens. Destinul meu e să nu fiu înţeles decît dacă am mîinile mînjite de sînge... Omor pentru că sînt foarte singur... Pe buzele celor care îmi vorbesc eu văd cum tremură frica şi ura. Şi atunci creşte în mine nevoia de-a lovi. Încerc să-mi umplu singurătatea cu sînge şi cadavre. Dar nimeni nu bănuieşte cît sînt de nefericit... O singură iubire
82
dezinteresată m-ar scuti, poate, de atîtea crime. Ea mi-ar da tot ce obţin săturînd fiarele din Colosseum... Dar unde mă întorc nu văd decît inşi care, cum le vorbeşti despre moarte, devin palizi şi îşi reneagă convingerile în chipul cel mai dezgustători In clipa aceea slujitorii au tîrît în încăpere un om în lanţuri, cu încheieturile mîinilor şi cu gleznele umflate şi pline de sînge. împăratul s-a întors plictisit şi aştepta. Apoi a început să dea semne de iritare. „Umi-leşte-te mai repede, sînt grăbit“, porunci el. Dar celălalt tăcea. „Eşti condamnat la moarte14, strigă Nero. Omul din lanţuri rămase calm. Slujitorii începură să-l tîrască spre ieşire. „Staţi“, porunci împăratul. Şi, cu o enervare nedumerită, se adresă victimei : „Cum te cheamă ?“ Cel condamnat la moarte a început să rîdă. Am crezut că era nebun. Dar răspunsul lui m-a trezit din somn : „Mă cheamă Galileo Galilei.“
   —   Ai fi vrut să ai curajul celui din vis ?
   —     Nu ştiu... Noaptea, cînd mă trezesc cu inima îngheţată, mi-e mai uşor să înfrunt moarteal Dar acum... Nu ştiu să trăiesc periculos, dacă asta vrei să afli. Cînd am ieşit de la Inchiziţie îmi venea să le strig celor cu care mă întîlneam : inchizitorii n-au înţeles că lumina e mai primejdioasă pentru ei decît faptul că pămîntul se învîrteşte, deoarece această lumină neagă moartea pe care ei o practică...
83
Spune-mi, crezi că lumea are neapărat nevoie de victime pentru a urî ceea ce este împotriva ei ?
  — Nu, Galilei, dar din moment ce au existat, nu mai putem vorbi numai despre dragostea ce-o datorăm lumii.
XXII
   —   Nu mi-ai mai povestit nimic despre zeiţă.
   —     Aştept în fiecare seară să înceteze vîn-tul, să-i aud vocea puţin răguşită şi dacă în-tîrzie mi se face frică. Ştiu ce se va întîmpla în absenţa ei.
   —     Zeiţa ta fără privire, cu gesturi moi, blîn-de şi precaute...
   —     Sînt din ce în ce mai convins că ascunde o taină.
   —   Ca şi tine, Galilei.
   —   Taina mea o cunoaşte toată lumea.
   —   Pînă la un punct.
   —     De-acolo încep şi pentru mine întrebările... într-o noapte un inchizitor mi-a zis: „Vino, Galilei, să vezi că n-are rost să încerci 6ă ne uiţi.“ Am mers prin pădurea de pini şi ne-am îndreptat spre cabana pădurarului. O
85
bănuială mi-a încolţit în minte. Dacă voia să dea drumul şerpilor asupra mea ? Dar nu. Nu s-a îndreptat spre uşa cabanei. A făcut un ocol, s-a oprit la o fereastră dosnică, s-a uitat înlăuntru şi apoi mi-a făcut semn să mă apropii. Cînd mi-am lipit faţa de fereastră, am rămas încremenit. Eu însumi eram în cabană şi-mi deschideam o rană ca să curgă sînge. Apoi am luat de sub pat sacul cu şerpi, l-am desfăcut şi priveam cum şerpii ieşeau şi lingeau picăturile de sînge de pe podea. „Grija noastră, mi-a explicat în şoaptă inchizitorul, a fost să-ţi dăm amintiri legate de noi, Galilei. Ştiam că pe urmă le vei hrăni singur, aştep-tînd să te ucidă într-o zi...“ „Aşadar, nu mi-aţi trimis şerpii să mă constrîngă să uit ?“ S-a uitat la mine iscoditor şi ironic. „Ba da, să uiţi ceea ce îl jigneşte pe Dumnezeu. Şi să ţii minte rugul.“ Am fugit de-acolo şi am stat o zi întreagă într-o văgăună unde nu pătrunde nici soarele. Credeam că în văgăuna aceea voi învăţa să fiu ca un chiparos. Auzeam cum mă căutau amintirile ca nişte vînători care cutreierau pădurea în urmărirea vînatului. Dar trîn-tit în frunzele căzute pe jos, stăteam nemişcat* aproape fără să respir, aşteptînd să se îndepărteze toate zgomotele şi cuvintele care îmi aduceau aminte ce se întîmplase la Inchiziţie. Am crezut chiar că reuşisem, la un moment dat nu se mai auzea nimic în afară de ceea ce
86
era firesc Intr-o pădure. Dar a fost de ajuns să văd creasta muntelui la ceasul cînd asfinţea soarele. Culmea ardea. Şi în loc să mă gîndesc normal că se face noapte, m-am gîndit la ruguri. In clipa aceea am ştiut că n-avea rost să mai stau ascuns...
XXIII
   —     Istoria asta mă face să mă întreb cine îţi răscoleşte, de fapt, amintirile.
   —   Eu însumi.
   —   Sau, poate, eu, Galilei.
   —   Şi cine eşti tu ? Şi ce vrei de la mine ?
   —   Nu vreau nimic. Te întreb numai.
   ■— Nu mă laşi să caut un drum care să mă îndepărteze de ceea ce mă ameninţă...
   —   Şi crezi că acest drum se află aici ?
   —     Poate că există altul. Şi nu-l cunosc eu. Pe mine aici m-a adus... Ca să fiu cît mai departe de acea pasăre ciudată care făcea ouă negre pe care le clocea îndelung şi matern, pentru ca în clipa cînd din ele ieşeau puii să-i omoare cu ciocul şi să reia totul de la început...
   —   Nu mi-ai pomenit până acum de ea.
   —     Stăteam la pîndă, o urmăream şi nimic nu se schimba, poate numai ochii acelei păsări de-
88
veneau din ce în ce mai trişti şi mai cruzi. In cele din urmă, n-am mai suportat şi am vrut s-o ucid. In loc să fugă, se uita la mine şi aştepta. Era atîta tristeţe în cruzimea ei, incit mi s-a făcut milă şi am vrut s-o mingii. Abia atunci şi-a deschis aripile şi a dispărut. „Biata pasăre, mi-a zis cineva, e disperată că nu-şi poate iubi puii. De aceea îi omoară. E nebună"... Ca Nero, ar fi trebuit să adaug. Dar în vis, de data aceasta, nu-i cunoşteam numele...
XXIV
   —  Crezi că nebunia îl explică pe Nero ?
   —  De ce mă întrebi ?
   —     Iată de ce, Galilei. Un călău sfîrşeşte totdeauna prin a crede că are motive să fie de partea morţii. Se teme să constate o limită a menirii sale şi atunci ucide pentru a-şi dovedi că poate orice. Deoarece înţelege că nimic nu i-ar limita mai mult puterea decît fericirea şi viaţa altora.
   —     El îndură greu gîndul că alţii au o dragoste care lui îi lipseşte. Şi atunci simte nevoia să demonstreze că poate întruchipa destinul şi produce nefericire.
   —     E mai mult decît atît, Galilei. Inchiziţia şi-a închipuit totdeauna că singurul scop al cuvintelor e să reducă pe alţii la tăcere şi singurul scop al vieţii, să-i vadă pe alţii murind.
                           SO
Toate acestea, fireşte, ca să-l descoperim pe Dumnezeu.
   —     Un Dumnezeu mult mai vinovat decît mine... îmi povestea cineva că un călău al Inchiziţiei, după ce sugrumase un condamnat care urma să fie ars, se întorcea grăbit acasă să nu-l prindă zorile. Soţia lui îl aştepta somnoroasă în pat. El a întârziat spălîndu-se pe mîini şi cînd s-a uitat afară l-a iritat faptul că dimineaţa era prea frumoasă... Călăii dorm, probabil, dimineaţa pentru a nu se simţi ofensaţi de cerul care rîde; în amurg, au mai uşor iluzia că lumea e plină de sînge : oglinzile, zidurile, copacii, mîinile oamenilor se înroşesc, pe toate şiroieşte o lumină însîngerată... Să mori în faţa soarelui care apune e, parcă, totuşi, altceva decît în faţa celui care răsare, cînd totul ar trebui să înceapă.
   —     Mă îndoiesc, Galilei, că există vreo oră mai puţin crudă.
   —     Oricum, ca şi moartea, Inchiziţia ne îndeamnă, împotriva voinţei ei, să iubim... Parcă nu-mi dăduseră drumul şi eram azvîrlit într-o carceră unde aşteptam să mi se comunice în timpul nopţii sentinţa. Auzeam paşii care se apropiau de celula mea şi care puteau aduce viaţa sau rugul. Stăm la pîndă în spatele uşii ca o fiară, paşii sunau din ce în ce mai tare pe piatră şi nu ştiam ce chip avea adevărul care se apropia de mine prin întuneric. In acest timp cetatea dormea tăcută în jurul închisorii şi mă gîndeam cum se legănau chiparoşii plini
91
de vînt. Paşii continuau să se audă tot rnai clar. Sîngele îmi înnebunise şi era plin de o singură întrebare. Toate celelalte care s-au pus de la începutul lumii nu mai aveau nici o importanţă. Deci...
  —   Deci ?
  —   Asta e tot.
XXV
   —     A fost o vreme cînd toate acestea nu mă priveau. Atunci eram fericit. Mă mulţumeam să simt parfumul unei flori fără să văd în petalele ei nici o pată de sînge. Inchiziţia a sfîşiat în mine inocenţa.
   —     Ai vrut să fii cît mai departe de ceea ce se înfruntă.
   —     Nu, am vrut să fiu cît mai departe de ceea ce ucide. Cîndva, eram tînăr pe vremea aceea, aproape un copil, îmi plăcea să arunc pietricele din Turnul din Pisa. Ele nu-mi stîr-neau nici o amintire şi toate pietricelele cădeau înlăuntrul timpului. Nu ştiu ce mi-a venit să mă gîndesc la ele şi acolo în sala tribunalului. Şi dintr-o dată am simţit cum între mine şi amintirile mele se deschidea o prăpastie. Pietricelele mele cădeau în această prăpastie, dar
93
am înţeles de atunci că nimic altceva în afară de moartea mea n-o s-o umple.
   —     Eşti plin de ceea ce abia va urma sâ se întâmple.
   —   Sînt bătrîn şi plin de amintiri.
   —   Dar tu iubeai ceea ce începe, Galilei.
   —     Şi acum cred că într-un început e multă frumuseţe. Dar am ajuns să nu mă mai consider scopul timpului. Ştiu foarte bine că aceste râuri vor curge la fel, sau poate mai frumos, şi după moartea mea ; vor veni alte veri care vor coace alte fructe, numai că mâna mea nu va mai fi să le culeagă.
   —   Le vor culege alţii.
   —   îi invidiez de pe acum.
   —     Şi alţii te-au invidiat pe tine. E o lege a vieţii, Galilei.
   —     înţeleg. Dar aceasta nu reduce cu nimic tristeţea mea la gândul că într-o zi nu vom mai umbla ca acum. Mă uit la aceste coline aurii, cu o lumină rămasă parcă din tinereţea mea, în zare se văd acoperişuri roşii şi ziduri secetoase de biserică, priveşte... ân cele mai multe din aceste locuri am fost, am amintiri, am murit parţial în ele fără să ştiu... Unii ar vrea să ne convingă de faptul că singura raţiune a acestei lumi ar fi să ne recunoaştem păcatul, dar păcatul meu tocmai acesta e, că nu cred decât ân acest paradis provizoriu, Fără pământ, cerul nu mai preţuieşte nimic. Sînt convins de asta, aşa cum eram convins în somn că având
94
puţină apă voi avea totul. Era o arşiţă cumplită care usca iarba şi o înroşea, făcea ca frunzele arborilor să aibă gust de cenuşă, iar animalele să înnebunească de sete. Izvoarele secau în pămînt, pămîntul crăpa, pe cer nu era nici un nor şi nici o speranţă, aerul dogorea şi, din loc în loc, de prea multă uscăciune, izbucneau incendii care pustiau ceea ce mai rămăsese. Mi-am dat seama după îmbrăcămintea unor oameni care, ceva mai departe de locul unde mă aflam eu, invocau mila zeilor, că erau romani. înainte de a ajunge la ei, am găsit un ochi de apă rămas prin miracol şi m-am aplecat cu buzele arse să-mi potolesc setea. Şi atunci m-am îngrozit. Nu arătam ca un om. Eram un dulău şi încă un dulău roşcat şi mi-am adus aminte că romanii sacrificau cîte un cîine roşcat pentru a alunga demonii secetei. Dintr-o dată, mai mult decît setea m-a chinuit teama că voi fi văzut, voi fi hăituit, prins şi sacrificat. Am început să ocolesc aşezările oamenilor, să umblu noaptea, iar ziua moţăiam cu groaza in inimă prin bălării uscate sau într-un desiş de pădure. Pînă într-o zi cînd n-am mai putut răbda de sete şi atunci am ieşit să caut apă. Nişte trecători m-au zărit, au fugit după mine, aruncînd cu pietre să mă lovească şi să mă doboare, dar din fericire era acolo în apropiere un mărăciniş în care m-am ascuns. L-am mai auzit totuşi pe unul dintre cei care fugiseră după mine zicînd celorlalţi :
95
wPînă la urmă nu scapă dulăul ăsta. Destinul lui e focul. N-aţi văzut ce roşcat era ?“
   —   Nu mă mai miră visele tale, Galilei.
   —     Nici pe mine. Am înţeles demult că omul se află exact în locul unde se află suferinţă şi fericire, adică între plante şi zei. Căci pentru Dumnezeu cuvîntul fericire e la fel de inutil ca şi pentru plante. Uneori aş vrea să golesc zilele şi orele de orice evenimente, să trec de partea obiectelor, a copacilor şi a luminii. A-tunci aş deveni zeu sau aş muri. Insă aş pierde dreptul la fericire. Şi reiau totul de la capăt cu o putere sporită. Tocmai pentru că Inchiziţia n-a izbutit să mă prefacă în plantă.
   —• Şi totuşi sînt momente cînd în vorbele tale simt nisipul. Domneşti peste el.
   —     Singura mea împărăţie o reprezintă acum anii pe care-i mai am de trăit. Iar forţa mea e să iubesc şi să nu număr.
   —     Ţi-ai format o morală care justifică tot ce se întîmplă imediat,
   —     Sînt un acuzat care trebuie să-şi dovedească nevinovăţia. Şi în timp ce ecleziastul spune că această lume e o vale a plîngerii, eu nu-mi doresc decît să rătăcesc prin ea şi găsesc destule motive să-i plîng pe cei plecaţi în deşert.
   —     Sînt lucruri pe care le cunoşteam. Mi le-ai mai spus.
   —   Cu atît mai bine. Totul e să compari.
96
   —   Ce anume ?
   —     Această zi cu cenuşa rezultată dintr-un rug. Dar tu, care mă învinuieşti, tu ai fi în stare să înfrunţi rugul ?
   —     Nu ştiu, Galilei. Insă nu ne place să vedem în alţii ceea ce vrem să combatem în noi.
XXVI
   —     Am vorbit despre Nero şi m-am visat Nero.
   —   Ai şi ucis, Galilei ?
   —      Am săvîrşit toate crimele pe care le cunoşti... Am dat foc Romei, enervat că nu găseam un loc potrivit pentru templul meu, apoi am plecat în Grecia, să iau parte la întrecerile atletice. Am ieşit ultimul, dar grecii, care voiau să-mi cîştige bunăvoinţa, m-au proclamat învingător; mai mult, în teatrele unde cîntam eu era interzisă ieşirea şi au fost femei care au născut în timpul spectacolelor. Am decapitat statuile zeilor, aşezînd pe ele chipul meu, şi pe urmă am omorît cîţiva senatori din plictiseală. Arătîndu-le celorlalţi cadavrele pline de sînge, am adăugat: Cel mai puternic ucide. Şi pentru că este cel mai puternic nu spune : am ucis, ci: am învins.
98
   —     Inchiziţia gîndeşte la fel. Şi ea crede că asta ţine loc de adevăr şi de fericire.
   —     Dimineaţa am rămas multă vreme cu ochii în tavan, întrebîndu-mă : ce mă aşteaptă în nopţile următoare ?
   —     Ţi-ar mai rămîne să te visezi inchizitor, Galilei.
   —     Nu glumi. Intr-o noapte m-au întrebat dacă nu vreau să văd lumea de pe scaunul inchizitorilor.
   —   Şi?
   —     Nu ne poţi judeca dinafară, mi s-a adresat unul dintre ei... Atunci m-am cutremurat de scîrbă şi m-am trezit.
   —     Spre norocul tău, Galilei. Altminteri mi-ai fi povestit acum cine ştie ce lucruri. Poate chiar ai fi aprins un rug... Pe urmă ai fi ştiut şi mai bine ce e Inchiziţia.
   —     Crezi că pentru a detesta crima, trebuie s-o practic ? Că pentru a urî călăii, trebuie să mă amestec printre ei ? Eu am băut pînă la fund paharul. Chiar dacă-mi vei spune din nou că am fost prudent cu viaţa mea...
   —   N-o spun, o ştii şi singur, Galilei.
   —     Mă trezesc uneori dimineaţa prea bătrîn ca să mai iau totul de la început. Atunci nu-mi doresc decît să rămîn singur cu cărţile mele. Nici măcar ironic faţă de tot ce s-a întîmplat. îmi aduc însă aminte ce mi-a zis în somn un inchizitor ; ceva care mă urmăreşte ca şi povestea cu viperele. S-a aplecat la urechea
99
mea şi mi-a zis : „De cînd a fost scandalul cu arderea lui Giordano Bruno am învăţat şi noi multe. In primul rînd am învăţat că numai crimele grăbite şi spectaculoase sînt primejdioase pentru noi. Preferăm de aceea ca victimele să moară încet; singure, în tăcere. Lumea se plictiseşte să le urmărească. Şi în cele din urmă sînt uitate înainte de a muri.“
   —     Nu te temi că singurătatea ta îi dă dreptate ? Trăieşti toată ziua ca o sălbăticiune. Iar noaptea te întorci la cărţile tale.
   —  Ele nu mă înşală şi nu mă jignesc.
   —     S-ar părea că Inchiziţia ţi-a luat credinţa în oameni, Galilei.
   —    Poate că în unii oameni, da. Nu însă în ceea ce e uman.
   —  Spui asta cu o anumită amărăciune.
   —     Pentru că am suferit ca să ajung aici... Ţin prea mult la viaţă ca s-o arunc liniştit în flăcări, cum aruncau florentinii tablouri sau parfumuri în rugurile ridicate de Savonarola. Dar nu pot nici să surîd. în paradisul meu suferinţa e celălalt nume al fericirii. Deoarece nu cred într-o fericire care nu se teme. Şi nici într-o suferinţă care n-are amintiri.
   —     Ştiai, Galilei, că Ignacio de Loyola a rîv-nit întîi gloria militară ? A fost rănit la picior de o schijă de tun. Şi în loc de cavaler casti-lian deveni cavaler al lui Christos. Era unica armată în care se putea înrola chiar şi şchiop.
   —  Şi ce demonstrează asta ?
100
   —     Că pentru unii, intr-adevăr, pămîntul nu se învîrteşte.
   —     Am început să mă tem nu numai de ei, ci şi de nopţile mele. Căci între visele mele şi flăcări nu mai e nici o diferenţă. In fiecare noapte ele mă urcă pe rug.

)
XXVII
  — Aseară umblam prin pădure, era linişte, şi cerul adine, ars de stele, te făcea să crezi că asemenea seri au visat şi zeii, ca mine, pe urmă am aţipit şi fiecare pin se transforma într-o fiară. „Noi sîntem lemne de rug, am auzit un glas. Dar pentru că n-am ars, în fiecare noapte ne prefacem în fiare.w „Mă veţi ucide, deci, sfîşiindu-mă în loc să mă ardeţi44, am zis eu. Din toate părţile pădurii se auzeau urlete, pinii făceau gheare, colţi, ochi tulburi şi răi. „Nu, Galilei, am auzit aceeaşi voce, nu te vom sfîşia, aşa cum nu te-am prefăcut în cenuşă. Dar te vom urmări. Şi vei şti de-acum înainte că pinii pe care-i vezi şi te aşezi la umbra lor sîntem noi, crengile pe care le mîn-gîi sînt ghearele şi colţii noştri.“ „Dacă ar-deaţi pe rug, nu mureaţi şi voi ?“ am strigat. „Muream, Galilei, dar acesta era destinul nos-
102
tru. Abjurînd, tu ni l-ai schimbat. Şi aşa, în fiecare noapte devenim fiare şi visăm focuri. Poate că, într-o zi, unul mai curajos decît tine ne va dărui un foc adevărat, un rug în care îl vom arde, arzînd şi noi.“ „De ce vreţi să ajungeţi cenuşă ?“ am exclamat eu nedumerit şi îngrozit, mai îngrozit chiar decît înainte, cînd credeam că voi fi sfîşiat. „Voi, oamenii, nu pricepeţi destinul la fel ca noi, Ga-lilei. Voi îi daţi un nume şi atunci fiecare are destinul după numele care i-1 dă.“ „Şi atunci destinul meu care e ?“ „Nu e rugul, Galilei. Tu trebuia să alegi între rug şi dispreţ. Şi ai ales dispreţul. Ai preferat să fii dispreţuit decît să rosteşti numele rugului." „Oamenii, m-am apărat eu, se împart în două categorii: cei care sînt siliţi să aleagă şi cei care îi judecă. Eu fac parte dintre cei dintîi. Dar numai cei care au fost siliţi să aleagă pot preţui cu adevărat fericirea." Un rîs ironic se auzi printre urlete. „Preţul pe care l-ai plătit tu, Galilei, pentru a şti ce este fericirea este acela de a o pierde pentru totdeauna. In schimb, ai descoperit că moartea nu e decît o imensă lacună"... Apoi vîntul a început să sufle atît de tare, încît n-am mai auzit nimic.
   —   Ai trecut Rubiconul, Galilei.
   —   Cum adică ?
   —     Ai început să afli că zeii au fost imprudenţi cînd i-au lăsat pe oameni să moară. In felul acesta i-au silit să fie orgolioşi.
103
   —     „Uită-te la animale, mi-ai zis odată. Ele sînt ocupate cu viaţa, numai noi ne pierdem vremea cu eternitatea." Dar numai noi iubim viaţa, chiar dacă n-o trăim cum trebuie. Pentru că sîntem singurii care ştim că acest drept ne va fi luat. Există, ai observat, probabil, o cruzime a cerului, atît de frumos deasupra mormintelor.
   —     Monotonia unui cimitir e, într-adevăr, o monotonie dificilă.
   —     Cînd lumina e inuman de frumoasă, ceva te face acolo să te întrebi : dacă soarele continuă să strălucească şi iarba se umple de flori, eu de ce mor ?
   —  Şi tu te-ai întrebat asta ?
   —  M-am întrebat.
   —   Şi ce ţi-ai răspuns, Galilei ?
   —     Nu mi-am răspuns. N-am ştiut ce să-mi răspund.
   —     Nefericirea oamenilor e provocată de faptul că nu folosesc un limbaj simplu.
   —     Dar e aproape cu neputinţă să folosim un limbaj simplu în legătură cu moartea. Adevărurile simple aparţin vieţii. Stînd în acest soare, simţind în nări mirosul de iarbă coaptă îmi amintesc totul în detaliu. In jurul meu pluteşte un aer plin de parfumuri ciudate, de iubire şi de amărăciune. Şi mă gîndesc că nu există experienţă căreia să nu-i poţi supravieţui dacă ai curajul să înfrunţi viaţa. Niciodată nu poţi spune : am încercat totul. întotdeauna îţi mai rămîne o cale. întotdeauna îţi mai rămîne
104
ceva de iubit. A crede că ai atins o ultimă limită, de durere sau de nefericire, după care lucrurile îşi pierd semnificaţia, înseamnă să pierzi din vedere că în nici o situaţie nu ai dreptul să strigi : ajunge ! Dragostea mea pentru această lumină e protestul meu împotriva morţii şi a Inchiziţiei.
   —   Un protest fără urmări, Galilei.
   —      Poate. Dar eu trebuie să combat consecinţele Inchiziţiei în mine, în inima mea. Şi să opun nopţilor mele şi rugului aceste zile pline de soare cu care îmi îmbăt şerpii. Acum pot răspunde mai bine întrebărilor despre bătrî-neţe şi moarte.
XXVIII
  — Uitasem cine sînt, ce s-a petrecut cu mine şi m-am pomenit în faţa unei clădiri de care toată lumea se ferea, iar eu nu înţelegeam de ce. Cineva a ieşit de-acolo cu un maldăr de lemne pe care mi le-a pus în braţe spunîndu-mi să le duc într-o piaţă din apropiere. M-am îndreptat într-acolo, mirat că trecătorii se fereau de mine. Şi cînd am ajuns, am văzut în mijlocul pieţei o statuie la picioarele căreia am depus maldărul de lemne ca pe un buchet de flori. Buzele de piatră au rînjit atunci şi un şarpe care ardea ca o luminare m-a muşcat, în aceeaşi clipă mi-am dat seama că statuia înfăţişa un inchizitor, tocmai cel care mă judecase şi mă silise să abjur, iar eu, în văzul lumii... Mi-a fost atît de ruşine, încît m-am furişat pe lîngă ziduri pînă am ieşit afară din cetate. Atunci am auzit glasul zeiţei: „De ce
106
eşti trist, Galilei ?“ Fără să mă întorc, i-am răspuns pe un ton de reproş : „Ai văzut, zeiţă, ce se întâmplă dacă te ascult şi uit ?“ Tăcerea se prelungea şi am crezut că plecase. Cînd i-am auzit din nou glasul, era la fel de blînd ca de obicei, dar mai răguşit şi mai trist: „N.u eu te-am împins să faci asta, Galilei. Şi nu despre asta ţi-am vorbit. Intr-o zi vei înţelege." După o clipă a adăugat: „Cînd te-am văzut prima oară printre chiparoşi, am venit să-ţi spun doar atît: Dacă eşti în stare, nu cere de la ei altceva decît să freamăte şi să strălucească în lumină. Altfel, vor arde sau îi vei transforma în şerpi"... Din noaptea aceea n-am mai văzut-o. Ii simt lipsa, cu toate că, probabil, n-am altă şansă în afara memoriei. Aş vrea să-mi cufund din nou obrazul în părul ei mirosind a vînt şi a noapte.
   —    Aşadar, vina ta, Galilei ? Unii te mai compară şi acum cu Giordano Bruno.
   —    Nu-mi place să vorbesc decît în numele meu. Pentru că nu sîntem în stare, poate, să înţelegem cu adevărat decît propria noastră moarte. Abia atunci durerea atinge chipul lui Dumnezeu. în toate celelalte, oricîtă durere ar exista, inima noastră nu se îngrozeşte pînă la capăt. Şi neparcurgînd întreg drumul suferinţei, nu ajunge la adevărul cel mai fierbinte al morţii care ne întoarce cu obrazul la soare.
   —    Vrei să spui că aceia care ţi-au vorbit despre curaj au făcut-o pentru că nu şi-au pus problema din punct de vedere personal ?
107
   —     Oricum, mă îndoiesc că ştim ceva profund despre moarte pînă nu se pune problema pentru noi.
   —   Iar atunci de obicei e prea tîrziu.
   —     Mă uitam la feţele împietrite ale inchizitorilor şi-mi dădeam seama că erau capabili să ucidă fără să tresară. Cine a trecut prin asemenea clipe poate să ia o dimineaţă plină de soare în mîini şi s-o stoarcă încet ca pe o portocală, să curgă din ea printre degete lumină sau sînge.
   —     Nici eu nu înţeleg cum se poate muri liniştit, dar am auzit despre oameni care mor simplu, suspinînd şi închizînd ochii. Trebuie să fie şi aici o înţelepciune.
   —     O înţelepciune pe care eu, probabil, n-o voi avea niciodată. Pentru mine moartea e de aceeaşi parte cu Inchiziţia.
   —   De aceea n-ai înfruntat-o.
   —     De aceea n-am rîvnit gloria unei victime. Mă mulţumesc cu aceea de a trăi în acord cu mine însumi, cu liniştea acestor chiparoşi. Nu cer de la viaţă decît atît.
   —   Ceri puţin.
   —     Acest puţin reprezintă pentru mine acum totul. Şi, crede-mă, sînt momente cînd nu te mai interesează înţelepciunea, cînd înţelegi că iubeşti lumea ca pe un obiect pe care l-ai putea ţine în mîini astfel încît soarele să nu lumineze decît ceea ce vrei să-ţi aducă aminte sau să speri. Atunci toate adevărurile se reduc la adevărul care îţi face inima să zvîcnească.
108
   —      Uneori am impresia, Galilei, că tu ai oprit în tine toate orologiile şi că pentru tine pă-mîntul a rămas nemişcat la ziua cînd te-ai temut pentru viaţa ta.
   —     Nu s-a sinucis nimeni pentru ceva abstract.
   —   Totuşi...
   —      Cunoşti ce gîndesc. Oare ceea ce ajută viaţa să triumfe poate păta adevărul ? Şi apoi, adevărul mi se pare mai puţin important decît un copil care moare de foame sau decît un om care arde pe rug. Dacă el nu mă ajută să înlătur aceste suferinţe înseamnă că e un adevăr ineficace.
   —      Tu nu vezi, Galilei, că la fiecare pas, la fiecare vorbă ţi-e frică să nu trezeşti viperele din somn ?
   —      N-am negat niciodată teama mea de moarte. Şi, poate, tocmai ea e cea mai bună dovadă a ceea ce simt cel mai mult... Această fierbinte solidaritate cu lumea, cu iubirea şi cu lumina... Această dragoste ca o febră. Sau ca o tristeţe izvorîtă din fericire... Dar, poate, trebuie totdeauna să fim mai întîi vinovaţi.
XXIX
   —     Unii au căutat curajul înlăuntrul ideii de moarte.
   —      Nu sînt în stare să-i urmez. Odată, zeiţa m-a oprit în faţa ruinelor unui templu şi mi-a zis : „Galilei, ar trebui să te hotărăşti între aceste coloane şi pasărea care zboară de pe ele.44 „Zeiţă, i-am replicat, eu am nevoie de amîndouă în acelaşi timp.“ M-a privit. Şi a adăugat doar atît: „Intr-o altă noapte, va trebui, poate, să te hotărăşti44... Ceea ce ştiu e că i-aş vorbi la fel şi acum... Şi depinde ai cui urmaşi sîntem, ai lui Cain sau ai lui Abel... Poate e şi aici un destin.
   —      Să nu amestecăm destinul in ceea ce ne aparţine, Galilei. Inchizitorii au dreptate numai cînd nu-i înfrunţi. Contestînd un dumnezeu sîn-geros, ajungem la ceea ce e omenesc.
110
   —     Şi de ce ar trebui oare să am remuşcări pentru a învăţa asta ?
   —     Poate ,nu pentru a învăţa, ci pentru a preţui. A fost o vreme, Galilei, cînd aş fi vrut să mă scufund în istorie ca un înotător pe fundul mării. Eram convins că trecutul ar înflori atunci în jurul meu. Apoi am înţeles că purtăm trecutul în noi numai pentru a trăi cit mai adevărat singura istorie ce ne e dat s-o trăim, pentru a preţui ziua care îşi aşterne lumina între noi şi moarte.
   —     Spre deosebire de tine, eu merg prin lumină cu viperele încolăcite pe trupul meu. Pînă şi în somn ştiam că numai lumina le face să doarmă şi că primul nor sau prima îndoială le poate zgîndări. Mă uitam de aceea pe cer şi mergeam pe coline după soare, avînd grijă să nu fac mişcări bruşte şi alungind orice gînd sceptic. Toată carnea mea era crispată, dar n-aveam voie să mă las pradă lacrimilor şi fricii. Nu trebuia să mă intereseze decît soarele, lumina care amîna moartea. Simţeam viperele pe pielea mea, teribile şi nesuferite, aveam aceeaşi senzaţie ca atunci cînd mi s-a făcut greaţă în sala Inchiziţiei şi nici acum nu puteam să fac altceva decît să cred în lumină. Obosisem, tălpile mele erau pline de răni, dar mă temeam să mă aşez şi să mă culc. Dacă, în timp ce dormeam, cerul se acoperea de nori ? Mă gîndeam cu tristeţe că de-acum înainte asta e viaţa mea şi am urît din nou Inchiziţia. „De prea mult timp nu faci
111
decît să te explici şi să te temi, Galilei", am auzit o voce. Cînd m-am întors, să văd cine-mi vorbea, în urma mea nu era nimeni. In clipa aceea mi s-a făcut deodată frică să nu-mi pierd minţile. „Doamne, mi-am zis, am uitat că va veni seara... Ce voi face atunci ?“... Şl m-am trezit.
   —     Şi dacă frica va fi într-o zi mai tare decît tine, Galilei ?
   —     Deocamdată e soare şi mă bucur de lumină.
   —  Iar viperele dorm.
   —  Vrei să strig ?
   —  Nu, doar să nu ocoleşti adevărul.
   —     Pe cei care m-au judecat nu-i interesa adevărul, după cum nu-i interesa nici lumina care încălzea afară zidurile. Şi de ce-aş căuta adevărul în ceea ce mă neagă ? Poate, ca să înţeleg, ar trebui să aflu, în sfîrşit, cine eşti.
XXX
   —  Să lăsăm asta.
   —  Mă izbesc numai de amintiri şi de taine.
   —  Aşadar, a reapărut zeiţa ?
   —     Nu tocmai. Săpam la rădăcina chiparoşilor şi de fiecare dată cînd dădeam pămîntul la o parte, în loc de rădăcini aflam un morman de şerpi. Ii acopeream repede, să nu-i mai văd, şi treceam la chiparosul următor, cu speranţa că totul fusese pînă atunci un coşmar. Dar şi aici era la fel. Prin urmare, chiparoşii pe care îi iubeam îşi trăgeau hrana... Nu, nu era cu putinţă. Nu voiam să accept asta. Şi am început cu furie să sap la rădăcina altui chiparos. Aici era parcă pămînt mai mult şi se săpa mai greu. Am făcut o groapă destul de mare şi nu aflasem încă nimic înlăuntrul ei. Deodată am simţit ceva tare, metalic. Am dat pămîntul la o parte şi în faţa mea strălucea
113
o lădiţă de aur. Nu era încuiată. Am ridicat capacul. înlăuntru se găsea un manuscris în-tr-o limbă pe care n-o cunoşteam. In timp ce-4 răsfoiam şi încercam să mă lămuresc, am auzit glasul supărat al zeiţei : „Galilei, acest manuscris nu trebuie să vadă lumina soarelui de-cît într-un loc anume. E Iliada, pe care o purta el în lădiţe de aur.“ Şi imediat s-a şters totul...
XXXI
   —      Pe urmă te-am întîlnit şi m-ai dus să văd de două ori acelaşi rug. „De ce-ai făcut asta ?“ te-am întrebat, „Ca să vezi, Galilei, că un rug nu e acelaşi dacă e privit cu ochii călăului sau cu ochii victimei." „Un rug e un rug, am zis eu. Nu lasă vîntului decît cenuşă.“ Te-ai întors spre mine şi aveai glasul aspru : „Nu-i adevărat. El lasă un exemplu sau o crimă. De fapt, amîndouă în acelaşi timp."
   —   Şi nu e aşa ?
   —     Există destui oameni a căror glorie a ţîşnit din suferinţă, însă aceasta nu justifică suferinţa.
   —      Am auzit păreri că adevărata operă a lui Giordano Bruno nu sînt scrierile sale în latină, ci orgoliul cu care a sfidat Inchiziţia.
115
  —   Cine spune asta ?
  —     Lumea, Galilei. Şi tot ea spune că acest rug va influenţa istoria omenirii mai mult de-cit o bibliotecă întreagă. Dealtfel, ca şi moartea lui Socrate.
  —     Dar de ce trebuia ca ei să moară aşa cum au murit ?
  —     Nimeni nu spune : era necesar să moară ; ci : n-au murit zadarnic.
  —   E o chestiune de termeni.
  —     Nu. Căci un rug care a ars inutil nu luminează nimic. Doar pătează. Atîta tot.
  —   Un rug e monstruos oricum.
  —     Da, Galilei, însă poate fi şi monstruos şi inutil.
  —     Nu e oare un curaj şi mai mare să trăieşti şi să suferi decît să arzi pe un rug ? Deşi istoria îi reţine pe cei care au ars şi îi ignoră pe cei care au înfruntat viaţa.
  —     Dacă ar fi să mă iau după ce spui, cei nedreptăţiţi sînt eroii care şi-au îngrijit rănile.
  —   Tu ştii bine că am dreptate.
  —     Tocmai că nu sînt convins, Galilei. Moartea lui Socrate ne-a învăţat, poate, mai mult decît filosofia lui. Şi aminteşte-ţi ce s-a întâmplat imediat după aceea. Cadavrul nu era încă înmormîntat cînd Atena se revolta împotriva celor care provocaseră procesul şi condamnarea. Nimeni n-a mai vrut să dea un lemn celor trei acuzatori ca să-şi aprindă fo-
116
curile. Meletus a fost lapidat. Anitus exilat. Dovadă că prin moartea lui Socrate adversarii săi n-au obţinut decît să grăbească nemurirea operei.
   —     Dar poate că sînt martiri care în ultima clipă ar fi preferat să fie nişte anonimi fericiţi.
   —     Ei şi-au urmat calea lor. Chiar dacă a-ceastă încăpăţînare i-a ucis.
   —   Trebuia să ard pe un rug ca să fiu crezut?
   —     Nimeni nu spune asta. Insă nu putem abjura totul. Şi dacă frica în faţa morţii ar fi unica atitudine consecventă pînă la capăt, ar însemna că unicul eroism adevărat ar fi să te recunoşti disperat.
   —     Pentru mine lucrurile sînt mai simple. De o parte Inchiziţia, de cealaltă soarele care încălzeşte aceste coline şi pe noi. Vreau un adevăr care să mă ajute să mă bucur mai departe ascultînd cum freamătă chiparoşii. E oare o vină atît de mare bucuria mea ? Trebuia să fiu o victimă completă ? Nu se poate oare altfel ?
   —     Fireşte că se poate, Galilei. Insă aici e vorba de faptul că Inchiziţia trebuie refuzată şi uneori nu există alt mijloc de a o refuza decît singurătatea şi rugul. Criton îi spunea la închisoare lui Socrate : „Mori pe nedrept." La care Socrate i-a răspuns : „Dacă n-aş face-o, aş merita-o.“
117
  —     Eu mi-aş dori să fiu condamnat să urc mereu aceste coline. îl invidiez pe Sisif. în acest gînd găsesc adevărul de care am- nevoie.
  —     Adevărul nu poate fi în acelaşi timp de partea călăilor şi a victimelor. Trebuie să ne întoarcem acolo de unde izvorăsc toate acestea. Tu ai abjurat, Galilei.
XXXII
   —     îmi spui asta pentru că nu cunoşti ce înseamnă o îndoială. Tu ix-ai fost pus niciodată să dai foc unui rug. „Ca să ne dovedeşti că ai abjurat din toată inima, Galilei. Nu te teme, pe rug nu e decît un om închipuit din paie, o păpuşă, ca să vezi ce ai evitat abjurînd.“ Şi după ce ai dat foc, să simţi că te înăbuşi, să auzi un ţipăt, iar ţipătul să fie al tău, să ardă carnea pe tine, să vezi îngrozit că trupul de paie se acoperă de răni şi se zbate îndurerat, să-ţi dai seama că tu însuţi eşti şi victima şi călăul. Şi după ce ai ars şi în acelaşi timp ai privit plin de groază, să nu mai ştii dacă acel care a ars a fost victima sau călăul din tine, dacă acel care a rămas va ucide sau va fi ucis...
   —   Ai visat toate astea.
   —     N-are importanţă. Le-am cunoscut. Şi am înţeles că din moment ce indiferenţa mi-e re-
119
fuzată, dacă vreau să fiu curajos, trebuie să aleg curajul de a iubi pînă la capăt. Nu există un eşec mai grav decît moartea.
   —     Ba da, Galilei. O viaţă din care lipseşte orice încăpăţînare.
   —     Şi cu ce e jignită lumea de faptul că inima mea bate mai departe ?
   —     Nu de moartea ta era însetată lumea, ci de credinţa într-un adevăr care nu mai poate fi retractat.
   —   Este oare o glorie să fii victimă ?
   —     Nu, bineînţeles. Şi lasă gloria în seama altora.
   —     înţeleg ce se cuvine martirilor. Insă faptul că ştiu cum au murit alţii nu mă ajută.
   —     Dar nici nu ajunge să ne strigăm recunoştinţa că trăim.
   -— Lumea ar fi plîns, probabil, un Galilei prefăcut în cenuşă. In schimb, unul viu o irită. De ce dacă a fost atît de aproape de rug nu s-a urcat pe el ? De ce se bucură şi cutreieră colinele cînd i s-a oferit şansa să fie martir ? De ce a crezut că e mai important pentru el să nu fie victimă cînd pentru asta făcuse totul şi doar în ultima clipă s-a răzgîndit şi a preferat să trăiască ? Nu mai lipsea decît să-şi scoată din minte tot ce l-ar fi putut face să regrete că moare. Puţină indiferenţă şi ar fi ajuns în mijlocul flăcărilor care l-ar fi făcut nemuritor. De ce trebuia tocmai atunci să-şi asculte inima ? Ce rost avea inima într-o ase-
120
menea împrejurare ? Avea gloria la îndemînă şi a risipit-o în schimbul unor ani, cîţi mai are de trăit. Obişnuit cu mirosurile ierbii în floare, s-a speriat, fireşte, de mirosul de carne arsă. Dar datorită acestui fapt lumea a pierdut un sfînt...
   —  ...şi a cîştigat un om, vrei să spui.
   —     Argumentul care mi-a lipsit era, deci, cenuşa. Atunci nimeni nu mai avea ce să-mi reproşeze.
   —     Nu-ţi reproşează nimeni, Galilei, că n-ai avut curajul să mori, deoarece această teamă e omenească. Dar îţi reproşează că n-ai avut curajul să vezi limpede. Că un rug poate să nu ardă într-o piaţă, ci într-o inimă. Şi atunci nu mai e vorba dacă accepţi sau nu moartea, ci dacă accepţi sau nu să fii un om diminuat. Un om nu se distinge de pietre şi de zei numai prin faptul că el caută fericirea, iar aceasta îl sileşte să nu semene cu pietrele şi cu zeii, ci şi pentru că numai astfel adevărul există şi are un sens pentru el. O inimă care desparte adevărul de fericire e o inimă în care a ars un rug. Pentru că omul are datoria să obţină o victorie nu numai asupra foamei şi nedreptăţilor, ci şi asupra haosului.
   —     Stăteam zilele trecute la amiază sub un măr sălbatic. Mîncam fructele acrişoare scuturate prin iarbă şi mă minunam cum tremura aerul verii. Intr-un asemenea ceas nu mai trebuie să ni se dovedească nimic.
121
   —    Tu însuţi simţi nevoia sâ dovedeşti ceva, Galilei.
   —    Şi crezi că o istorie fără martiri ne-ar vorbi oare mai puţin convingător despre adevăr ?
   —     Galilei, cine nu crede în necesitatea adevărului sfîrşeşte prin a le cere şi altora acelaşi lucru. O lume incapabilă de martiri e o lume incapabilă să apere adevărul. Aici e problema. Nu dacă tu ai fost sau n-ai fost martir. Ci dacă erai în stare să fii. Adică, dacă erai în stare să suporţi cu orice preţ adevărul unei idei în care crezi.
XXXIII
  — Din toate orologiile cetăţii pe lingă care treceam picura sînge. Fiecare clipă însemna o picătură de sînge. Se prelingea pe zid ca pe un trup omenesc. Am căutat cu privirea rănile, dar n-am văzut decît orologiile care măsurau mai departe, liniştite, timpul. Şi, în vreme ce mă îndepărtam astfel, din ce în ce mai mirat de descoperirea pe care o făcusem, mi-am dat seama, ca şi atunci cînd am dat foc rugului, că sîngele acela era chiar sîngele meu, că orologiile mergeau şi măsurau timpul împinse de inima mea şi măcinînd sîngele meu, dîndu-mi în felul acesta viaţă, timp, şi totodată împu-ţinîndu-mi viaţa. Am înţeles că timpul era pentru mine şi izvor şi rană, că fără să sîngerez nu pot exista, orologiile s-ar opri, ceea ce ar însemna sfîrşitul, iar pe de altă parte fiecare dîră de sînge prelinsă din ele ucidea ceva din
123
mine... Şi tu îmi ceri să-mi deschid venele ca Seneca ? Accept lecţiile, dar numai dacă ele mă învaţă cum să trăiesc.
   —     Cum să trăieşti adevărat, Galilei. Doar ştii că uneori călăii i-au silit pe ceilalţi să cîntărească dacă sînt în stare să suporte urmările unui refuz.
   —   Ştiu.
   —     Şi că unii au plătit scump, cu viaţa, ceea ce au gîndit şi simţit. Lor nu le poţi spune : pămîntul se învîrteşte mai departe nepăsător în spaţiu, iar primăverile izbucnesc impetuoase şi dulci peste toate mormintele lumii; de ce-ar conta moartea voastră mai mult decît altele ?
   —     Toate mormintele devin nedrepte în clipa în care se face dimineaţă pe aceste coline.
   —     Ai o inimă de copil, Galilei, nu numai cînd cauţi fericirea cum ai căuta umbra unui nor, ci şi atunci cînd îţi închipui că soarele şi liniştea vindecă singure totul. Trebuie să alegem în orice situaţie.
   —     într-o după-amiază, demult, treceam prin dreptul pădurii de pini. Era tot vară, ca şi acum, şi pinii erau toropiţi de căldură, iar răşina curgea pe scoarţa lor făcînd să miroasă întreaga pădure. Mă simţeam fericit; atunci Inchiziţia nu avea încă un obraz concret pentru mine. Eram chiar atît de beat de fericire, încît o clipă mi-a trecut prin minte gîndul smintit să dau foc pădurii, să-mi duc fericirea la paroxism. „Eşti nebun, Galilei, mi-am zis, eşti ca Nero“... Am plecat de-acolo trist, ca
124
şi cum pădurea arsese. Şi multă vreme am ocolit drumul acela. Cînd am trecut din nou pe-acolo, am aflat povestea cu şerpii...
   —     Nu te poţi apropia de lucruri fără să ştii că fiecare zi e o zi mai puţin. De aceea te temi, Galilei.
   —     Am fost convins că toată problema e să nu cădem victime.
XXXIV
   —     Acum, după ce-am fost judecat de Inchiziţie, destinul meu, se pare, e să fiu judecat mereu. Şi poate că procesul nu se va termina în cursul vieţii mele. Nu mai am dreptul să fiu nevinovat. Insă ce vină am eu că există Inchiziţie pe lume ?
   —     Fiecare are, Galilei, pămîntul său în legătură cu care poate fi întrebat într-o zi.
   —     Şi trebuie să confirm prin moartea mea sensul Inchiziţiei de a ucide ? Ea are oricum mîinile mînjite de sînge. Faptul că eu n-am ars n-o absolvă de crime. O victimă mai puţin nu-i face pe călăi mai acceptabili. Ei rămîn ceea ce sînt, chiar dacă eu mai privesc încă soarele şi cerul. Iar adevărul care mă caracterizează cel mai mult nu l-am retractat.
126
   —    Recunoaşte cel puţin că gestul tău putea produce confuzie.
   —     N-am nici o îndoială că dacă ne vom ruşina să iubim ceea ce datorăm vieţii, vom încuraja numărul celor incapabili de dragoste. Aici nu încape nici un fel de confuzie. Cu cît va fi mai puternică această iubire, cu atît va fi mai puţin loc pentru singurătate şi pentru frică.
   —    Din păcate, Galilei, cunosc destule victime care au simţit pe pielea lor cît de neputincioasă a fost dragostea lor de viaţă în faţa unei voinţe care ucide. Sau chiar în faţa unor ucigaşi cu chipul suav.
   —    Pînă şi Dumnezeu era de aceeaşi parte cu ei. Pe rug aş fi fost singur. Să mă simt vinovat pentru asta ?
   —    Intreabă-i mai bine pe alţii ce au înţeles din toată istoria ta.
   —     Acolo se vorbea despre rug nu în general, ci cu privire la mine. Cînd îmi amintesc, parcă am şi acum o gheară în piept. O simt cum se închirceşte şi aş vrea să scap de ea respirînd adînc şi spunînd că nu-mi pasă. Dar nu-i adevărat. Cred că se întîmplă şi prin somn la fel, cu toate că m-am visat într-un templu unde deasupra altarului scria : „Nimic nu e mai dificil şi mai frumos decît să uiţi.“
   —  Tu nu poţi urma acest îndemn.
127
   —     Mă simţeam apărat, la adăpost de orice primejdie în liniştea care mă înconjura, cînd mi-am dat seama că mai era cineva acolo.
   —  Zeiţa ? Era timpul.
   —     Nu era ea, ci un monstru care, în semiobscuritate, mi s-a părut la început plictisitor şi absurd. Avea însă ochii melancolici şi tandri. Şi uitîndu-mă în ochii lui, în loc să mă speriu am simţit o emoţie care punea treptat stăpî-nire pe mine. M-am apropiat cu duioşie de monstrul acela, parcă îl cunoscusem altădată şi acum voiam să-l revăd, iar el mă privea fix, cu ochii săi insinuanţi şi trişti. Era chiar trecutul meu. îmi dădea tîrcoale umblînd încet, fără zgomot, ca o pisică. M-am apropiat şi mai mult, cu intenţia să-l mîngîi, şi parcă începeam să mă risipesc în melancolia lui. Simţeam cum monstrul mă devoră şi în loc să fug, să chem ajutor, îl iubeam şi mai mult. Parcă voiam să fiu devorat, să devin eu însumi o parte din el, să devin trecut. Era inutil să mă apăr. Nu mă puteam justifica fără el. Şi, oricum, victoria mea asupra lui n-ar fi putut fi decît efemeră.
   —     De cîte ori îţi aminteşti, glasul tău sună altfel.
   —  Cum?
   —     Tu nu cunoşti consolarea, Galilei. In zadar vrei să pari că-ţi explici totul.
   —     Inchiziţia mă întreabă în fiecare noapte dacă pămîntul se învîrteşte. Mă lasă să adorm şi pe urmă amintirile fac ce vor din mine.
128
   —     Spui asta ca şi cum ai regreta că nu i-ai spus zeiţei ce trebuia.
   —     Poate că uneori regret... Dar ei au ştiut foarte bine că avînd un rug înlăuntrul meu, îl voi visa în fiecare noapte.
XXXV
   —    Azi-noapte pedeapsa mea a fost să duc flori la mormîntul lui Nero.
   —    N-ai fost primul. Singurul lucru straniu în istoria acestui nebun sîngeros e tocmai faptul că multă vreme mormîntul său a fost acoperit cu flori proaspete.
   —     Dar eu am făcut-o constrîns. Şi cînd am azvîrlit florile pe mormînt şi am vrut să fug, o voce pe care n-am mai auzit-o niciodată m-a întrebat: „Cine eşti ?“ Am murmurat tremu-rînd de ruşine : „Sînt Galileo Galilei şi am abjurat." „Te temi de rug, Galileo Galilei, şi aduci flori cuiva care a incendiat un oraş.“ „Dar tu cine eşti ?“ am întrebat. „N-are importanţă. In această situaţie n-are importanţă decît focul. Nu ştii de ce a ars Roma ?“ „NuM, am răspuns.
130
„Intr-o pădure se cunosc urmele fiarelor sălbatice. Intr-o cetate, nu.“ Pînă să spun că n-am înţeles, vocea a adăugat: „Şi acum pleacă, Ga-lileo Galileiw. Şi, ca în aproape toate visele mele, am auzit un rîs care m-a readus la realitate.
XXXVI
   —     Mă întreb, Galilei, dacă nu te-a mirat golul care s-a creat în jurul tău. Şi dacă nu te-a îngrijorat părerea unora că ţi-ai bătut joc de Inchiziţie prefăcîndu-te că abjuri.
   —   De ce să mă îngrijoreze ?
   —   Pentru ei, erai acolo un ipocrit superior.
   —     Ii ascultam pe inchizitori vorbind, încercam să mă stăpînesc, să nu se vadă pe faţa mea nici teama, nici ruşinea, şi totodată mi-am dat seama cît eram de străin de tot ce se în-tîmpla... Flacăra luminărilor sfîrîind ca pielea arsă, mantiile de purpură, jilţurile înalte, singurătatea în care toţi pluteau ca într-un acvariu. Dacă Dumnezeu are chipul singurătăţii, mi-am zis, voi muri păgîn.
   —   Dar şi tu eşti singur.
   —     Singurătatea mea e alta decît a lor. Şi, cel puţin, eu mai am dreptul să sper. Ei, fiind
132
contrariul iubirii, vor fi pentru totdeauna nefericiţi.
   —     Nefericiţi şi atotputernici. Aprinzînd ruguri pentru cei care nu le seamănă.
   —     In zadar. Astfel singurătatea din jurul lor va spori. Am văzut asta.
   —  Cînd ?
   —     Toţi chiparoşii ardeau. Erau transformaţi în ruguri. Iar inchizitorii se rugau lui Dumnezeu şi cîntau. Atunci am observat ceva. Vîntul scutura cenuşa nu din chiparoşi, ci de pe buzele inchizitorilor. M-am apropiat să văd şi mai bine, dar tocmai în clipa aceea păsările au început să ţipe.
   —     Spune-mi, Galilei, niciodată lîngă aceşti măslini sau lîngă aceşti chiparoşi nu te apasă liniştea ?
   —     Am ce să-mi aduc aminte. Nu mă eschivez.
   —     Orgoliul tău ţîşneşte din umilinţă... Dacă luăm în serios Geneza, Adam trebuie să-l fi privit pe Dumnezeu fără umilinţă şi fără orgoliu. Ca pe un lucru natural. Cum ar fi privit un nor. Sau lumina. Stînd într-o rînă, gol şi calm. Şi nimic nu prevestea că, ridicîndu-se, s-ar aşeza vreodată în genunchi. Sau că ar trebui să se teamă.
   —     încă nu ştia nimic despre sînge. Abia deschisese ochii. N-avea amintiri. Şi nu simţea decît ceea ce vedea.
   —     Şi nu ţi-ai dorit niciodată să ai această privire ?
133
   —     Primul lucru pe care-1 va afla Adam e că raiul în care s-a născut e trecător. Şi, astfel, va şti acelaşi lucru ca şi mine. Şi va învăţa să iubească, aşa cum ar suferi. Iar Dumnezeu nu poate înţelege păcatul pentru că nu poate înţelege viaţa. Izgonirea lui Adam, adică moartea lui, e mai mult o dovadă a unei lipse de logică decît a mîniei.
   —     Pentru aceste vorbe unii te-ar socoti nebun, Galilei.
   —     Am vrut să le explic şi inchizitorilor acest lucru, ca să înţeleagă ce simt. Ce simt cînd mă refer la viaţă, vreau să spun. Unul dintre ei mi-a replicat încruntîndu-se, cum am deschis gura : „Unde s-a mai pomenit să i te adresezi lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care i le spui unei iubite ?“ Mi-am dat seama că era nu numai inutil, ci şi primejdios să mai adaug ceva... Dar eu nu fac decît să caut un cuvînt mai puţin uzat pentru un lucru pe care inima mea îl simte foarte limpede. Nu întîmplător toate civilizaţiile au vorbit despre înţelepciune mai ales spre sfîrşitul lor. Iar Socrate la închisoare.
   —   In amurg umbrele sînt mai lungi.
   —   întocmai. Şi în somn era la fel.
   —   Cînd, Galilei ?
   —   Am revăzut-o pe zeiţă.
XXXVII
  — S-a apropiat fără o vorbă printre chiparoşi, avea părul plin de soare şi braţele încărcate de iarbă. Eu nu îndrăzneam să mai fac nici un pas şi să zic ceva. Cînd s-a oprit lîngă mine, mi-a spus cu tonul cel mai firesc, ca şi cum ne-am fi despărţit cu o seară înainte : „Ai văzut, Galilei, cum s-au încărcat măslinii de rod ?“ „Am văzut, zeiţă." In jurul nostru, pe pietrele calde, şopîrlele dormeau la soare. „Visele lor sînt inundate de lumină, Galilei, nu seamănă cu ale tale." Am simţit nevoia să fiu duios. „Mi-ai lipsit, zeiţă." A întins spre mine o mînă albă şi moale, iar eu eram atît de emoţionat, încît, fără să-mi dau seama că aş putea strica totul, am întrebat-o : „Pe unde ai rătăcit, zeiţă, de cînd nu te-am văzut ?“ Nu mi-a răspuns nimic, dar chiar din tăcerea ei am în-
139
ţeles că-mi ascundea ceva... Apoi a început să-mi istorisească o întîmplare veche. Cum i-a prezis lui Alexandru oracolul că va muri. Regele a scos atunci din lădiţele de aur Iliada, a cerut o liră şi a poruncit să fie adus cineva care să-l înveţe să cînte. Cei din preajmă l-au întrebat : la ce-i servea să înveţe să cînte la liră înainte de a muri ? Alexandru : să cînt la liră înainte de a muri... In zadar am susţinut că aceste vorbe i-au aparţinut, de fapt, lui Socrate. Zeiţa nici nu voia să audă. „L-am văzut eu cu ochii mei cum mîngîia coardele lirei şi în acest timp soarele a intrat în nori şi marea s-a înroşit"... Ultimele ei cuvinte m-au aruncat în-tr-un alt vis. Stăteam pe o stîncă arsă de soare, într-o insulă izolată de lume şi pustie, undeva în mijlocul mării. La picioarele mele băteau valurile, iar prin apa sîngerie şi leneşă foiau rechinii. Dacă nu izbuteam să-mi imaginez paradisul, urma să fiu izgonit din insulă şi dat pradă rechinilor. La început toată povestea cu paradisul mi s-a părut un lucru copilăresc de simplu. N-aveam decît să-mi închipui pomi cu crengile aplecate sub greutatea fructelor, iarbă moale şi tandră, izvoare în care lumina se contopeşte cu umbra, în sfîrşit chiar şi lui Dumnezeu puteam să-i găsesc un chip convenabil. Dar cum să fie fericiţi nişte oameni care nu-şi aminteau şi nu sperau nimic ? Oricît mă chinuiam, nu găseam nici un răspuns la această întrebare. Cineva mi-a şuierat atunci la ureche : „Acum ştii că eşti vinovat, nu-i aşa, Ga-
136
lilei ?“... Şi din nou am întîlnit-o pe zeiţă. Era în acelaşi loc unde o lăsasem, numai că soarele asfinţise. I-am spus: „Mă gîndesc, zeiţă, dacă nu cumva aduc şi chiparoşii şi iarba acestor coline de partea Inchiziţiei. Şi dacă nu cumva te aduc şi pe tine, zeiţă, de partea lor“... „Cum, Galilei ?“ Glasul ei, de obicei semănînd cu vîn-tul, era acum mirat. „Dacă ţie, chiparoşilor şi ierbii nu vă cer decît să mă ajutaţi să uit ce s-a intîmplat, nu înseamnă că vă împing de partea Inchiziţiei ?“ Mi-a răspuns cu blîndeţe : „Nu te mai gîndi, Galilei, la toate astea“... în momentul acela îmi închipuiam sălile Inchiziţiei pline cu chiparoşi, cu iarbă înflorită şi pe zeiţă păşind printre luminări. Am tresărit şi am întrebat-o brutal: „Nu înţelegi că eu mă refer la rug cum te referi tu la Alexandru ?“ Mîinile i-au tremurat uşor, scînteind albe. Şi, fără să mai spună o vorbă, a dispărut cînd tocmai voiam să-i explic că mă supărase aberaţia sălilor Inchiziţiei pline cu chiparoşi şi cu iarbă înflorită.
   —     îi ceri prea mult, Galilei. Ea înţelege, cred, aceste lucruri ca şi tine.
   —   Vrei să spui cu inima unui om ?
   —     Da. Cu inima unei femei care a iubit un bărbat. De fapt, unele lucruri le-am bănuit de la început.
   —   Care ?
   —     Că o vei căuta pe zeiţă, de pildă. Chiar dacă tu îi consideri pe zei un subterfugiu al
137
singurătăţii noastre. Sau că rănile tale încă sîngerează.
   — Sînt clipe cînd singura mea rană e soarele la asfinţit. Atunci mă gîndesc că această lume îmi poate lua totul, mai puţin dreptul de a o regreta.
XXXVIII
   —     Unii te-au dispreţuit pentru că ai abjurat. Deşi laşitatea cea mai de înţeles e cea în faţa morţii.
   —     Aşteptam cuvîntul. Nu l-ai rostit pînă acum.
   —   L-am gîndit tot timpul.
   —     Ştiam. Tocmai de aceea mă miram că nu te decizi să-l rosteşti.
   —   Am vrut să te cruţ, Galilei...
   —     Sînt pregătit să aud orice. E ca şi cum aş visa. Spune mai departe.
   —     Dar trebuie să cunoşti adevărul pînă la capăt.
   —     îl cunosc. Numai că eu cunosc adevărul meu. în copilărie am stat odată la pîndă cîteva zile urmărind cum un urs fura puii unor mistreţi şi pe urmă, cînd era încolţit, se căţăra pe trunchiul unui copac înclinat, prinzîndu-se cu
139
ghearele de bureţii crescuţi din scoarţă. Cineva a avut într-o zi ideea să taie bureţii pe trei sferturi dedesubt. Ceea ce s-a întîmplat apoi a fost oribil. Bureţii s-au rupt sub labele ursului, acesta s-a prăbuşit şi scroafa şi-a înfipt colţii în el, umplînd toată iarba de sînge. Din vina noastră a avut loc ceva bestial. Şi totuşi ardeam de nerăbdare să ne lăudăm cu isprava aceasta fără să luăm în seamă sîngele.
  —     Copiii sînt cruzi. Dar de ce mi-ai povestit întâmplarea asta ?
  —     Pentru că mi-ai vorbit despre ochii fără amintiri ai lui Adam şi despre curaj. Cînd nu-ţi aminteşti nimic, nu e nici o îndrăzneală să consideri natural orice lucru. Nici pe mine nu m-a cutremurat să văd iarba mînjită de sînge. Acum n-aş mai îndura.
  —   Vîrsta nu explică totul, Galilei.
  —     Fireşte. Dar ea ne ajută să vedem lucruri pe lîngă care am trecut nepăsători. Oedip e bătrîn cînd rătăceşte pe drumuri. Tînăr, a fost rege.
  —     Toţi am fost odată regi peste tinereţea noastră.
  —     Numai că atunci nu dădeam nici o atenţie faptului că orice sfîrşit e crud. Cînd era frig, întindeam mîinile spre foc să mă încălzesc, şi sîngele cald mă făcea repede fericit. Muşcam din fructele verii fără să ajung niciodată la un miez amar. Iar noaptea aveam vise normale. Acum totul e altfel. Acum nu mai pot să văd copacii, cerul, păsările aşa cum sînt.
140
Le văd şi compar. Această melancolie îmi aminteşte totul în amănunt. Mă izbesc continuu de trecut ca un orb care se loveşte de ziduri.
   —   Am înţeles că nu ocoleşti amintirile.
   —     Aşa este, nu le ocolesc. Dar sînt momente cînd amintirile nu se mai mulţumesc să amestece imaginile tinereţii, Inchiziţia, vina mea, ci prefac în trecut tot ce ating, mă împing mereu înapoi să abjur, iar acolo constat că sînt alţi inchizitori, cei care m-au judecat pe mine au murit, nici eu nu mai sînt acelaşi, am îmbătrî-nit, şi pînă şi lumina pe care o iubesc atît n-o mai simt, ci mi-o amintesc...
   —     Parcă te-ai teme şi de altceva, nu numai de moarte.
   —     Fusesem condamnat, parcă, din greşeală, la închisoare. După cîţiva ani, cînd am părăsit închisoarea, eram ameţit de lumină. Era lumina pe care mi-o dorisem. Treptat, însă, am descoperit că toate se schimbaseră în jurul meu. Nu mă mai cunoştea nimeni. Mergeam prin cetate şi trecătorii se uitau miraţi la mine cînd îi salutam. Parcă se întrebau unul pe altul: „Cine e ăsta ? De unde a mai apărut ?“ Cei mai apropiaţi dintre prietenii mei erau acum străini. Şi nu-mi dădeam seama dacă într-adevăr nu mă cunoşteau sau numai se prefăceau, ca să nu fie obligaţi să aibă de-a face cu mine. încet-încet, toate amintirile mele se năruiau. Nu mai puteam avea încredere în nimic din memoria mea. Începeam să mă îndoiesc dacă sînt eu însumi, sau numai fantoma mea. Cel puţin la închi-
141
soare nimeni nu-mi ameninţa memoria. îmi puteam închipui că toţi mă aşteaptă. „Trebuie să devin vinovat pentru a mă întoarce acolo în chip justificat44, mi-am spus. Şi am lovit pe cineva, unul din judecătorii mei, numai pentru a mă întoarce la închisoare...
   —     Lumea te cunoaşte superficial, Galilei. Cu toate că nici eu nu gîndesc ca tine, în multe privinţe.
   —     Nu mă mai tem decît de o clipă în care mi-ar ajunge ceea ce îmi amintesc.
   —     Unii şi-au transformat, într-adevăr, memoria în destin.
XXXIX
  — Pe drumul pe care am venit spre rug sînt mii de răscruci şi la nici una nu m-am oprit să aleg. A ales poate întâmplarea sau am ales eu fără să ştiu. Apoi a venit o clipă cînd destinul s-a dat la o parte şi cineva mi-a spus : „Alege, Galilei. Un drum duce direct spre rug. Altul...“ „Altul ?“ am întrebat eu. „Sînt păreri diferite, a continuat vocea. Pentru unii e un drum ruşinos, drumul celor care abjură. Pentru alţii e un drum înţelept, drumul celor care îşi salvează viaţa ca să ducă pînă la capăt, în taină, adevărul ei. In sfîrşit, pentru Inchiziţie e chiar drumul spre Dumnezeu." „Şi ce mă sfătuieşti să aleg ?“ Vocea a sunat la fel de neutru, poate puţin mai poruncitor cînd mi-a răspuns: „Nu ştiu, Galilei. Decide singur. Oedip nu mai e posibil azi. Căci nu mai există destin."
143
   —     Rugul a existat în realitate, Galilei. Şi răscrucea.
   —     Da. Şi răscrucea... Uneori mi se întîmplă să cred, închizînd ochii, că timpul nu mai există. Vîntul foşneşte prin chiparoşi, undeva cade un fruct, se aude un strigăt, un tunet care anunţă ploaia, după aceea un ţipăt de pasăre... zgomote fără vîrstă, pe care le-am auzit, la fel, odinioară, înainte de a şti că există Inchiziţie şi moarte pe lume ; şi dacă aş putea suprima timpul, n-aş şti nici acum, aş semăna cu cel de-atunci, la fel de naiv şi la fel de tî-năr, risipind o bogăţie care ne doare nerisipită... Eu, singur, îmi strig apoi : Deschide ochii, Galilei. Şi uită-te cum se despart mereu drumurile. Poţi să alegi dacă vrei să cutreieri aceste coline sau să rămîi în cetate. Poţi să alegi între cărţile tale şi arbori. Ai putut să alegi chiar între rug şi abjurare. Dar în faţa timpului libertatea ta încetează. Nu poţi alege între tinereţe şi bătrîneţe, între moarte şi eternitate. Aşa cum n-ai ales cînd te-ai visat Oedip.
   —   Oedip ?
   —     Era vremea să visez şi un vinovat superior... Insă nu eram chiar Oedip. Dealtfel, poate nu mai e nevoie să-ţi întîlneşti părintele, fără să-l cunoşti, undeva la o răscruce de drumuri şi, crezînd că e un străin care-ţi stă în cale, să-l omori. Lumea a devenit mai subtilă şi nu mai are nevoie să stea la drumul mare pentru a ucide. Ajunge puţină indiferenţă, puţină uitare, puţină ingratitudine şi puţină ipo-
144
erizie pentru a face această treabă mai bine decît un tînăr călător aprig şi urmărit de destin... Mă născusem într-o mică localitate unde reveneam din cînd în cînd pentru cîteva zile, făcînd totdeauna primul drum la cimitir, la mormîntul părinţilor mei. Drumul era scurt. Urca puţin şi, în stînga, lîngă ultima casă, era cimitirul. Mic, încercuit de un gard dărăpănat şi de pini care nu împiedicau însă soarele să încălzească aproape toată ziua iarba sălbăticită de pe morminte. Ploile înnegriseră şi şterse-seră numele şi anii, observasem aceasta demult, fără să-i dau atenţie, însă într-o zi, spre deosebire de alte dăţi, faptul m-a iritat. Nu e plăcut să descoperi deodată că nu mai ţii minte cînd l-ai înmormîntat pe tatăl tău. Tot străduindu-mă să-mi împrospătez amintirile, mă pomenisem revăzînd împrejurările în care a murit. Şi m-am hotărît chiar acolo în cimitir să încerc să aflu adevărul dincolo de aparenţe. Căci aparenţele erau destul de clare, în privinţa vinovaţilor. Mai întîi doctorul cel mai apropiat, care fusese căutat în zadar toată noaptea. Era însurat din interes cu o femeie pe care o ura şi obişnuia să bea îngrozitor. Cînd se îmbăta, îi tremurau mlinile, cădea în nesimţire şi urina pe el. în noaptea cînd se întîm-plaseră cele pe care voiam să le lămuresc, dormise undeva beat. Apoi a fost băiatul de la osterie, un lungan a cărui figură încercam în zadar să mi-o aduc aminte. Nu-l mai văzusem deoarece, de la moartea tatălui meu, de cîte
145
ori revenisem în localitatea aceea ocolisem os-teria respectivă. Nici nu ştiam că între timp trăsese obloanele. Abia ducîndu-mă să aflu amănunte despre acele întîmplări vechi, am văzut că la intrare au rămas doar treptele, nişte trepte tocite, de piatră, şi una dintre ele chiar ruptă. Aici avusese loc accidentul. Un accident stupid, despre care toţi îşi aminteau foarte vag. Unul dintre cei prezenţi în osterie atunci ar fi zis „parcă a căzut cineva afară“, dar lunganul a rîs prosteşte, dezgolindu-şi dinţii galbeni : „Dacă a căzut, se scoală el, zăpada e rece“... Şi, în sfîrşit, alte amănunte pe care le uitasem... Insă pe măsură ce dezgropam trecutul, a început să mi se facă frică. întîmplări aparent fără nici o legătură, cele mai multe dintre ele mărunte, îmi dezvăluiau tot mai insistent şi vinovăţia mea. îi trimisesem din cînd în cînd scrisori, uneori venisem, în trecere, dar niciodată nu mă interesase să aflu mai mult decît ceea ce lăsa singur să se vadă. îl iubisem, îl iubisem chiar foarte mult, şi totuşi pe căi tainice, complicate, un egoism afectuos contribuise la moartea lui. Cînd am cîn-tărit totul, mi-a fost limpede : eram vinovat, şi pentru că eram fiul lui eram singurul vinovat. Nu mă gîndisem pînă atunci la Oedip, deşi povestea semăna într-un fel izbitor, mai ales epi-, logul ei. Am simţit pe umăr o mină şi m-am întors. Era un străin, îmbrăcat în nişte haine ponosite, cu gîtul ţeapăn şi faţa ca o mască. „Ai auzit de Oedip, Galilei ?“ Am înclinat,
146
afirmativ, capul. „Atunci ştii ce are de făcut unul care şi-a ucis părintele." Şi a dispărut. Deasupra colinelor plutea o lumină obosită de toamnă, iar chiparoşii pîlpîiau, întunecaţi şi solemni. Mă simţeam nefericit, îngrozitor de singur şi, brusc, mi-a venit să plîng. Apoi, la fel de brusc, am fost cuprins de revoltă. De ce să urmez exemplul lui Oedip, dacă numai eu am cunoscut adevărata nefericire ? Oedip s-a oprit intr-un punct unde a acuzat zeii şi destinul. Dar pentru mine această consolare nu mai exista. Eu eram vinovatul singur ; singur cu greşelile sale. Nu mai aveam posibilitatea să arunc vina pe destin, să-l amestec în faptele mele, să-l pun să le explice. Şi nu mai exista altă soluţie decît să iau pe umerii mei întreaga vină. Sub cerul gol, eu am străbătut pînă la capăt nefericirea, am experimentat o amintire pînă la ultimele ei consecinţe, pedepsindu-mă astfel să mă uit în oglindă şi să-mi spun vorbe pe care Oedip nu le putea gîndi: n-ai nici o scuză, destinul nu mai vrea să se amestece, te-a lăsat să decizi singur, să alegi singur... Da, eu nu-mi mai împart vina cu nimeni, mi-am zis. Voi ieşi în drum, voi privi colinele şi pe urmă voi pleca. Voi pleca pentru totdeauna, nu voi mai reveni niciodată, aceasta e pedeapsa mea, să fiu atît de singur încît să nu împart această singurătate nici măcar cu un mormînt...
147
XL
   —     Nici tu nu mai ştii unde se sfîrşesc nopţile tale, Galilei. Şi te referi tot mai des la visele tale.
   —      Nu putem fi toţi atît de cinici ca acea contesă Sforza care, în vreme ce rebelii asediau cetatea şi ameninţau să-i ucidă pe cei trei fii ai ei luaţi prizonieri, s-a urcat pe ziduri si le-a arătat rebelilor pîntecul, strigînd : „Am cu ce face alţii!“... Din moment ce nopţile mele cunosc atîta cruzime, mi-e cu neputinţă să-ţi vorbesc numai despre lumina în care vreau să mă scald, să mi-o impregnez în haine, în felul de a gîndi. După ce mă duc acasă, cînd adorm, în odaia mea plină de cărţi şi de singurătate încep să foiască şerpii, dacă nu mă ocroteşte zeiţa. Şi mi-e din ce în ce mai greu să stau nemişcat în vis şi să aştept să intre pe uşă inchizitorul, să-şi ridice gluga, să-i văd zîmbetul arogant pe
148
chipul de maimuţă şi să stau cu sufletul la gură, depinzînd în întregime de voia sa, dacă se va mulţumi să zîmbească în felul său neruşinat sau va vorbi tare şi şerpii se vor trezi pe trupul meu, muşcîndu-mă. în fiecare noapte acelaşi lucru, nu crezi că e prea mult pentru un om ? Am îndurat abjurarea, dar am sperat să treacă totul, să rămîn singur cu bucuria mea de a trăi.
   —     Ai vrea o fericire care să abjure şi pe urmă să facă abstracţie de Inchiziţie. Dar o asemenea fericire nu e cu putinţă.
   —     Eu n-am vrut decît să refuz înlocuirea fericirii cu explicaţii.
   —      Galilei, am impresia că vorbeşti atîta despre fericire tocmai pentru că n-ai curajul să crezi în ea.
   —     Inchiziţia a văzut în nevoia mea de fericire o învinuire adusă lui Dumnezeu.
   —     Poate te temi şi de fericire aşa cum te-ai temut de Inchiziţie.
   —   Ce te face să crezi asta ?
   —     între altele, şi visele tale. „Acum Oedip nu mai e posibil. Căci nu mai există destinw, ţi-a spus vocea aceea. Dar tu ai vrea altfel. Nu-ţi place să fii singurul vinovat.
   —     Greşeşti. Am vrut să aleg. Chiar dacă în viaţă există destule lucruri care nu ne sînt foarte clare.
   —   De pildă.
   —   De pildă, taina zeiţei.
XLI
   —   Şi care e această taină ?
   —     Mă intrigau absenţele ei. Dispariţiile ei bruşte. Şi m-am visat urmărind-o. Am ajuns pe platoul unde am mai fost, apoi ne-am apropiat de deşert şi de mare, iar acolo, într-o vale îngustă şi ferită, s-a oprit. Era o mică oază în mijlocul căreia se afla un mormînt. Un mor-mînt acoperit de ierburi şi flori ce răspîndeau un miros pătrunzător. Lumină multă şi o singurătate pe care n-o tulburau decît păsările cînd se speriau de atîta linişte... Nişte eucalipţi bătrîni, toropiţi de soare, îşi azvîrleau umbra pe o parte a mormîntului. într-o stîncă înecată de ierburi era cioplit un chip tînăr, mîn-dru, cu părul fremătînd... L-am recunoscut. Aşadar, în această oază se găsea mormîntul lui Alexandru... Florile galbene, sălbăticite, erau năpădite de viespi. în apropiere, se afla o colibă
150
de paie, înnegrită parcă de ploi. De ploi ? Nu ştiu de ce, eram convins că acolo nu plouase niciodată... Atunci i-am văzut pentru prima oară obrazul şi ochii zeiţei. Mai ales ochii. Nişte ochi extraordinari. Prea mari pentru figura ei şi arzători, umezi, strălucind, pentru ca dintr-o dată să devină dureroşi ca o rană. Mă temeam că ochii puteau să-i devore obrazul, fiinţa. Sau să-mi ardă privirea dacă mi-o întîlneau. N-am văzut niciodată nişte ochi mai dureroşi şi mai plini de soare... Abia după aceea am observat că buzele ei se mişcau uşor. Am auzit un murmur, fără să înţeleg însă ce spune. M-am apropiat. Mi-am dat seama că zeiţa recita versuri din Iliada... Am rămas aşa o vreme. După aceea am simţit că mă dor ochii din pricina soarelui şi nu mai văd nimic. Lumina a devenit neagră, iar zeiţa pîlpîia ca o stea deasupra mormîntu-lui... La fel de brusc, tabloul a redevenit normal. Dar zeiţa nu mai era acolo... Viespile picoteau pe flori şi mă întrebam dacă există şi pentru zei un destin.
XLII
   —     Te gîndeai, de fapt, la tine, Galilei. Ţi-e teamă că, totuşi, există destin. Şi el există, intr-adevăr, dar numai pentru cei care vor să trăiască între lucruri pe care să le arate cu degetul, fără să le numească. Pentru cei care aşteaptă să fie striviţi.
   —     Cînd a existat un destin, totdeauna a fost astfel. Crud. Orb.
   —     Eu cred, dimpotrivă, că destinul cere oameni puternici, în stare să-l considere nu o povară, ci o posibilitate. Oameni capabili să facă să strălucească în suferinţă un înţeles. In clipa cînd i-am dat suferinţei un sens, ne-am ridicat deasupra ei.
   —   O, sacrul orgoliu al raţiunii !
   —     E unica speranţă, Galilei. Destinul nu poate fi învins decît prin semnificaţii. Altfel nu ne rămîne decît soluţia zeilor şi nebunilor.
152
   —   Nero.
   —     întocmai. Nero s-a consacrat zeu tocmai pentru că zeii nu sînt obligaţi la examene de conştiinţă. Dacă n-a provocat incendiul Romei, oricum era capabil să-l provoace. Cînd i-a murit soţia, Popeea, a ieşit in drum îndurerat şi, rătăcind, a întîlnit un tînăr al cărui obraz semăna în mod straniu cu al defunctei. L-a adus la palat, a pus să fie castrat şi s-a însurat cu el. Oamenii care pot înlocui atît de uşor un adevăr cu altul sînt aproape zei chiar dacă nu sînt nebuni.
   —     Din păcate, nopţile mele nu cunosc această ambiguitate... Şi dacă ziua am făcut din lumină o religie, este pentru că am simţit nevoia să mă solidarizez cu partea însorită a vieţii... De ce vrem oare mai degrabă să învingem decît să vindecăm ? Totdeauna mi-am zis că eu nu aspir să ajung un învingător. Tot ce vreau e să mă bucur de ceea ce pot iubi, iar pentru asta nu trebuie să înving decît amintirea Inchiziţiei.
   —     E greu să potoleşti şerpii numai cu lumină, Galilei. Tu ştii asta sau o bănuieşti, de aceea te temi în fiecare noapte.
   —     Am iubit o femeie care nu-mi cerea decît să-i spun că o iubesc. In rest, era gata de orice sacrificiu pentru mine. La un moment dat, însă, mi s-a părut, deşi o iubeam, că nu mai sînt liber dacă îi declar tot timpul sentimentele mele. Căutam chiar să le ascund. Pînă la urmă am reuşit s-o îndepărtez.
153
   —     Ai pierdut-o, tu singur recunoşti, din prea multă prudenţă.
   —     în Euripide am citit că prudenţa e^te adevăratul curaj.
   —     Ar fi un adevăr trist, Galilei, dacă ar ii aşa. Nu cunosc nici o operă mare născută din prudenţă.
   —     Numai eu ştiu din ce s-a născut prudenţa mea. Azi-noapte străbăteam colinele acestea şi peste tot se ridicau focuri înalte de ierburi care parfumau vîntul cu un miros dulceag de santal şi-mi dădeau o beţie grea, neagră. Unde mă întorceam, ardeau focuri aprinse de privirea mea. Şi pluteam ca într-un delir de ruguri care mă aţîţau. Apoi ceva a început să nu mă mai satisfacă. Focurile erau goale, nu ardeau decît ierburi în ele. Din pricina asta mi se păreau sfidătoare. M-am pomenit strigînd : „Aduceţi-1 pe Galileo Galilei să ardă, să justifice aceste focuri minunate44... Eram aproape la fel de înfricoşător ca şi ei. Mai lipsea numai gîndul că şi o idee poate fi înjunghiată sau arsă ca un om. Sau amintirile.
   —     Nici măcar zeii nu mai pot lua ce a fost trăit. Tu singur ai spus-o.
   —     Omul nu e făcut pentru rug şi totuşi mie mi-e dat să caut mereu în această suferinţă motivele care să pună iubirea la locul cuvenit.
   —     Galilei, ţi-a plăcut să crezi că prudenţa este înţelepciunea ta.
   —   E adevărat.
154
   —     Dar ea nu te-a învăţat decît să te aperi. Niciodată nu ţi-a spus cum ai putea cîştiga ceva. Te-a învăţat numai să amîni, să nu trezeşti şerpii.
   —     Şi de ce-aş crede că adevărul trebuie să ia mai curînd forma şerpilor decît a luminii ? De ce nu m-aş încăpăţîna să cred în zilele mele, oricît de teribile ar fi nopţile ?
   —     Pentru că simţi nevoia să-mi povesteşti aceste vise în fiecare zi, Galilei, ca să-ţi uşurezi inima. Crezi că nu mi-am dat seama ?
             XLIII
   —    Cu atît mai bine. înseamnă că înţelegi ce gîndesc privind soarele răsărind, indiferent cine a murit, şi asfinţind, indiferent cine s-a născut. înlăuntrul acestui adevăr se află şi frumuseţea şi amărăciunea lumii. Sînt momente cînd din el reuşesc să aleg numai frumuseţea. Şi de fiecare dată îmi spun : dacă aş putea fi astfel tot timpul, nu m-aş mai teme de nimic.
   —    Da, Galilei, numai că viaţa are nevoie de o formă pe care numai o credinţă, o idee i-o pot da. Fără o formă, ea nu se mai deosebeşte de moarte. La începutul lumii trebuie că viaţa şi moartea erau amestecate în acelaşi mîl. Pînă cînd au început să prindă formă ochiul, aripa, inima, timpul. Nu putem trăi confundînd un rug cu focul lui Prometeu sau fiindu-ne indiferentă prăpastia dintre ele. Altfel, am sfîrşi prin a fi cu toţii călăi.
156
   —     Ar fi un mijloc să nu mai existe pe lume victime.
   —     Glumeşti, Galilei, iar aici e vorba doai* despre tine.
   —   De ce numai despre mine ?
   —     Pentru că ai fost pus într-o situaţie în care nu mai puteai refuza să dai o formă vieţii. Chiar fără voia ta, totul capătă la tine un sens.
   —     Adică orice alegere a mea reprezintă o morală ?
   —     Da, Galilei. Acum aceasta nu mai depinde de tine. Din clipa cînd ţi s-a cerut să alegi, ceea ce atingi primeşte un nume. De tine depinde numai dacă acest nume ajută aripa sau şarpele. Te surprinde ?
   —     Doar felul în care mi-o spui. Altminteri, sînt aceleaşi cuvinte pe care mi le-ai spus şi în somn.
   —   Eu?
   —     Ţi-am arătat cerul. Un cer pe care seara îl înverzea şi-l acoperea de licheni ca să nu mai aibă nici un pic de duioşie şi ca să-l putem îndura fără ură. Şi te-am întrebat: „Dar ce nume trebuie să dau acestui cer ?“ „Parcă n-ai mai avea încredere în cuvinte, Galilei, mi-ai zis. Nu trebuie decît să enumeri toate lucrurile cu numele lor adevărat şi să refuzi să silabiseşti rugăciuni ca să fii împotriva Inchiziţiei"...
157
           XLIV
   — Dar mi-e mai greu să dau un nume unor întîmplări... Mă aflam undeva într-un port peste care pluteau aripile unei mori de vînt în paragină. Ascultam marea, valurile, măcinam griul şi pregăteam făina pentru pîine. Dar din cuptor, cum puneam acolo o pîine să se coacă, venea miros de carne arsă. Iar aripile morii deveneau negre şi foşneau deasupra apelor golfului. Pescăruşii ţipau de plăcere, beţi, şi se bălăceau ca raţele în ploaie. La uşă a bătut cineva, în prag a apărut un drumeţ pe mantaua căruia şiroia apa şi, cînd am ridicat felinarul, m-am înfiorat. Era Giordano Bruno. Avea ochii duşi în fundul capului şi-mi vorbea neprietenos, chiar ostil. In zadar l-am poftit să intre. „Pune şi pentru mine o pîine în cuptoru, mi-a retezat-o el scurt. Ezitam, căci nu voiam să simtă mirosul de carne arsă, dar
158
pe un ton poruncitor a adăugat că se grăbea. Am făcut cum a zis şi, spre uimirea mea, de data aceasta încăperea s-a umplut de miros îmbietor de pîine caldă. A luat-o, şi-a scuturat mantaua de ploaie şi, aruncîndu-mi o privire rece, a plecat fără să-mi mulţumească... Din moară au rămas apoi numai aripile. Ele mi s-au lipit de umeri şi vîntul le-a umflat, ridi-cîndu-mă în văzduh, de unde am zărit, dincolo de golful care putrezea sub ploaie, vîlvă-tăile soarelui la asfinţit. Şi totul era atît de frumos, încît dacă aveam un pumnal la mine m-aş fi tăiat la mînă ca să-mi compar sîngele cu lumina care înroşea cerul ud. Aproape uitasem cine sînt, cînd mi-a venit în minte că şi rugul arde la fel. „Nu scap de Inchiziţie nici aici“, mi-am zis.
   —     Intr-o vreme îmi vorbeai numai despre dragostea cu care te apropii de toate.
   —     Faci tot ce poţi ca să mă apropiu ca un vinovat.
   —     Nu, Galilei, vreau numai să te conving că ai nevoie de curajul de a spune în orice împrejurare că pămîntul se învîrteşte. Numai în felul acesta vei pune între tine şi Inchiziţie un adevăr care vă va despărţi pentru totdeauna şi într-un chip limpede. Şi nu va mai trebui să umbli ca o sălbăticiune după soare printre chiparoşi.
   —    Nu mă confundă astfel nimeni cu Inchiziţia.
   —  Deşi ai abjurat.
159
   —     Deşi am abjurat... Cind urc din vale, unde aerul e umed şi rece, aici pe coline mă toropeşte plăcut căldura şi nu mă mai satur să umblu prin iarba îngălbenită de soare. Mă întreb uneori dacă nu cumva rugul m-a pregătit să văd lumea astfel. Dar, după cum vezi, n-am renunţat să caut o recompensă înlăuntrul amărăciunii... In aceeaşi noapte, statuile n-au mai suportat frumuseţea lipsită de dragoste ce le-a fost hărăzită şi, prăbuşindu-se de pe socluri, s-au sfărîmat singure. Toate pieţele erau pline de trupuri de marmură. Buzele zdrobite ale unui zeu mi-au şoptit: „Nici să murim nu putem/6 „De aceea nu cunoaşteţi nici dragostea6*, i-am răspuns eu.
   —     Dragostea cere riscuri, Galilei. Tu ce riscuri îţi asumi iubind lumina, arborii şi vara ?
   —     Ţi-am mai spus, eroismul meu, dacă am unul, e să mă uit la acest cer albastru fără să mă doară. Ca un om care mizează tot ce poate pe linişte. Deşi uneori mă tem că zeiţa mă atrage...
   —     Te atrage pentru că nu seamănă cu zeii ceilalţi.
   —   Nu-i destul ?
   —     îmi mărturisea odată cineva că ar vrea o dictatură a dragostei în care cine urăşte să fie suprimat. „Rişti să fii condamnat la moarte, i-am zis. Căci vei urî moartea.66
   —     Poate că destinul meu e să-mi duc crucea tăcînd printre aceşti chiparoşi, cît voi putea să
160
nu înnebunesc şi să nu dau foc pădurii ca să ard într-un rug uriaş.
   —     In clipa asta vorbeşti ca un om fără speranţă.
   —     Inchiziţia ar spune : ca un om fără Dumnezeu.
   —     Fiecare priveşte din punctul său de vedere.
   —     Tocmai. Eu nu voi scuipa pe templul nimănui, însă nu vreau să mă rog decît într-un templu unde freamătă viaţa şi unde nimeni nu mai vorbeşte despre sînge. Şi dacă asta vrea cineva să obţină prin curaj, să dispreţuiască viaţa, atunci curajul este o vorbă goală.
   —     Vine o clipă cînd fiecare îşi dă seama că totul îl priveşte. Şi că dragostea poate fi vinovată dacă uită acest lucru. Tu rătăceşti printre chiparoşi şi în acest timp se ridică, poate, alte ruguri.
XLV
  —   Sau chiar rugul meu.
  —   Rugul tău a rămas în urmă, Galii ei.
  —     L-am simţit cum mă urmărea. Era o fla-cără-fiară care alerga după mine în vreme ce eu gîfîiam, fugind din toate puterile. Nu mă mai uitam în urmă, dar îmi dogorea spatele. Şi cînd simţeam înteţindu-se această flacără, alergam şi mai tare, cu toate că uitasem de cît timp făceam asta. Nu ştiam de ce mă urmărea tocmai pe mine şi ce putea să fie fiara aceea care semăna cu o flacără, dar mă speriasem de ea groaznic şi mă frigea pielea pe spate.
  —   Te-a ajuns ?
  —     Da. La un moment dat am simţit că nu mă mai ascultă picioarele şi m-am trîntit jos scoţînd cuţitul. Dar cum să te lupţi cu o fiară care n-are carne şi sînge ?
  —   Şi?
162
   —     Am înfipt totuşi cuţitul în focul acela. El a dispărut în aceeaşi clipă. M-am uitat în jur, nu era nici o picătură de sînge. Iar în pădure nu tresărea nici un vreasc. Era o linişte atît de mare, încît ai fi zis că lumea atunci se născuse şi îi era frică să ia cunoştinţă de ea. Mă tot în-vîrteam nedumerit, cînd am văzut-o pe zeiţă apărînd. Acum, părul blond, mătăsos şi vegetal îi acoperea faţa. „Galilei, mi-a şoptit ea, nu mai căuta în zadar rugul care a alergat după tine.“ „Dar acum cîteva clipe s-a năpustit asupra mea, zeiţă. Şi l-am lovit cu cuţitul. Trebuie să fie undeva pe aici pe aproape, rănit"... „Nu, Galilei, a adăugat zeiţa cu glasul ei răguşit şi blînd. In timp ce dormeai, pentru o clipă rugul a ieşit din tine să danseze pe iarbă. Era prea frumoasă şi fragedă şi n-a rezistat. Tu, fără să ştii asta, te-ai sculat şi ai pornit mai departe. Atunci te-a urmărit. Acum e iarăşi în tine"....
   —     Uitaseşi pentru o clipă de rug, Galilei. Zeiţa nu ţi-a spus nici un lucru nou.
   —     Poate că lumina pe care o iubesc nu va ajunge, într-adevăr, să-mi umple viaţa. Nopţile mă contrazic mereu.
   —     Dar, poate, n-ar trebui să reduci mereu totul la inimă.
   —     Inchiziţia se află în mine, ca şi rugul şi şerpii. Şi trebuie să n-o las să-şi ia din inima mea partea ei de pradă. Fiecare noapte care mă azvîrle în flăcări îmi cere în acelaşi timp să sper.
163
XLVI
   —  Ce-ai mai visat ?
   —    Eram legat pe un rug şi cum se înălţa prima flacără, din senin se pornea o ploaie grea care într-o clipă stingea focul. Inchizitorii erau furioşi, au adus călăi cu torţe care uscau rugul şi-l reaprindeau continuu, dar ploaia îl stingea iar. Au început să putrezească arborii şi grînele de atîta apă, drumurile erau acoperite de bălţi, păsările zburau înnebunite şi, în jurul rugului, se strîngeau oameni care, la fel de înnebuniţi ca şi păsările, aşteptau să se termine totul, să scape de potop şi să-şi poată strînge griul care putrezea pe cîmp lă-sîndu-i flămînzi. „Galilei, mi-a strigat unul, vrei să murim toţi în locul tău ?w „Şi ce să fac ?“ am întrebat, căci nu-mi legaseră limba. „Să te rogi să nu mai plouă, să ardă rugul şi să se termine odată.46 „De ce nu renunţă in-
164
chizitorii ?u am întrebat eu iritat de atîta grabă. „Ei spun că misiunea lor e să omoare, a ta să mori şi a griului să dea pîine, iar tu, prin în-căpăţînarea ta, strici ordinea lucrurilor/4 „Rugul nu e în ordinea lucrurilor. Şi nu mă rog să mor.“ „Atunci blesteamă, Galilei. Poate totuşi se întîmplă ceva/4 Şi se uitau la mine fără să mai zică nimic, aşteptînd să mor.
   —  Cum s-a terminat visul ?
   —     Nu s-a terminat. Şi în visele mele e o amînare. Sau poate că visez şi acum. Mă aştept oricînd să văd printre crengile pinilor o gheară şi să aud pe cineva prevestindu-mi că voi păta şi soarele şi iarba cu îndoieli şi cenuşă.
   —     Faci singur treaba Inchiziţiei, Galilei. Ea a ridicat rugul şi tu ţi-1 aprinzi.
   —     Nimeni nu mă acceptă altfel decît pus în faţa unui rug. Lumea nu vrea să mă judece după ceea ce mă îndepărtează de suferinţă.
   —  Cu excepţia zeiţei.
   —  Da.
XLVII
   — Am urmat-o din nou în oaza de lîngă mare. Şi am ascultat-o iar recitind din Iliada. La un moment dat, m-a observat şi s-a apropiat de mine. Mă aşteptam să fie mînioasă, să-mi reproşeze, să dispară fără urmă. în loc de toate astea, mi-a zis : „Eşti trist, Galilei44. Şi mi-a mîngîiat mîinile. „Nu, zeiţă44, i-am răspuns, scuzîndu-mă parcă pentru faptul că o contraziceam. „Şi totuşi, pari întristat4*, a insistat ea. „Sînt numai obosit, zeiţă. Obosit şi prudent44... Acum îi vedeam ochii. Erau aceiaşi ochi extraordinari, plini de soare şi dureroşi. Abia îi suportam privirea. Pentru că nu ştiam ce să spun, am întrebat-o şi pe ea : „Ce nume să dau acestui cer, zeiţă ?“ Nu bănuiam că o asemenea întrebare o va face să tresară. Cînd a deschis gura, vorbea ca o femeie. „Vezi cît
166
de bătrîn e cerul acesta, Galilei ? Bătrîn ca şi mine“... Şi după cîteva clipe a adăugat : „Păsările deşertului au ţipat atunci, iar caii sfo-răiau şi aruncau nisipul cu copitele44... Nu era nevoie s-o întreb despre ce vorbea. „L-ai iubit, zeiţă ? Vreau să spun, aşa cum poate iubi o zeiţă“... „L-am iubit, Galilei, a murmurat ea. L-am iubit cum nu l-a iubit nici o femeie. Şi în vreme ce femeile îl plîngeau, eu stăteam împietrită, auzeam nisipul foşnind, vîntul răscolind valurile... Aşa au trecut nopţi şi zile. Toţi au plecat, după ce l-au îngropat cu lădi-ţele de aur în care ţinea Iliada, iar căpeteniile sale cele mai apropiate au înconjurat mormîn-tul strigînd numele lui şi al lui Ahile... M-am uitat cum caii ridicau în zare un nor de praf îndepărtîndu-se şi am rămas singură cu deşertul şi marea... Aş fi vrut să plîng şi eu ca una din acele femei care şi-au şters ochii şi, cu ei încă uzi, au încercat să zîmbească... Dar am rămas la fel şi după ce păsările care s-au rotit multă vreme s-au dus... Intr-o noapte mi-am zis că trebuie să mă transform, să devin zeiţa uitării, să plec în sfîrşit“... „Care era semnul tău, zeiţă, înainte de asta ?“ S-a uitat lung la coliba de paie înnegrite. „Ce importanţă mai are, Galilei ? De-atunci m-am schimbat.44 Sta cu faţa în soare şi ochii îi erau insuportabil de luminoşi. Am întrebat-o : „De aceea mi-ai spus odată că avem o cicatrice comună ?“ „Da, Galilei, de aceea ţi-am spus44... M-a luat
167
de mînă şi am mers pînă în mijlocul unei păduri de sicomori unde ardea un foc. In jurul lui plutea un parfum sălbatic pe care nu-l mai întîlnisem niciodată. Şi parcă adormeam, înainte de asta am mai auzit-o zicînd : „Nu e uşor începutul unei înţelepciuni, Galilei“...
XLVIII
     —   Parcă ai trăit toate astea.
     —     Le-am trăit într-adevăr. Şi fac tot ce pot ca rugul să nu-şi atingă scopul. Unii m-au crezut sceptic. Un dezamăgit. Sau un om fără o credinţă. Dar nu sînt nimic din toate astea. Sînt numai un om hăituit de memoria sa.
     —     Duci cu tine amintirea rugului cum îţi duci umbra. Şi îţi stă la picioare ca un cîine negru care din cînd în cînd mîrîie, în vreme ce lumina îi aprinde ochii.
     —     îmi aparţine, după cum eu îi aparţin. Nu pot spune : toate acestea nu-s adevărate, nu s-au întimplat, n-au existat în viaţa mea, nu m-am temut niciodată, ci, dimpotrivă, totdeauna am colindat aceste coline liber şi fără să mă tem de nimic. Nici iubirea de care ţi-am vorbit nu e străină de rug ; ai înţeles, cred, că
* înainte de a fi iubire, ea a fost frămîntare şi
169
teamă ; cu spatele la rug îmi era foarte limpede: ce voiam să văd în locul cenuşii şi de ce doream să strîng în braţe vara ca pe o femeie cu părul plin de soare.
   —     Umbli prin aceleaşi locuri. Şi spui aceleaşi cuvinte.
   —     Cred în ele. De aceea le spun. Cîud am văzut şerpii stînd ameţiţi pe stînci calde, în-chipuindu-şi că stîncile erau trupuri omeneşti, am vrut să le strivesc capetele cu piatra. Atunci a apărut cineva care m-a oprit : „Mai bine pune-i să abjure, Galilei44. Am crezut că-şi bate joc de mine. „Cum adică, să abjure ?44 S-a uitat la mine scormonitor şi mi-a părut că văd în privirea lui o umbră. „Adică să-şi contrazică menirea.u „Dar de ce să-mi mai pierd vremea ? am replicat eu. Mai bine îi omor.44 „E mai important, Galilei, a adăugat pe acelaşi ton străinul. E mai important să-i faci să-şi contrazică menirea. Morţi, ei tot ţi-ar mai inspira teamă. însă după ce vor abjura, capetele lor nu-ţi vor mai provoca decît repulsie. Ii vei putea înlătura cu piciorul, ca pe nişte plante care te încurcă. Nu-ţi dai seama că acesta e rostul abjurării ?“ „Care ?“ am întrebat eu, fără să mă mai gîndesc la şerpi. „Gîndeşte-te la tine, Galilei, şi vei înţelege44, mi-a răspuns străinul acela şi a dispărut, iar eu stăteam la umbra unor chiparoşi, sfărîmînd între degete frunze galbene aduse de vînt şi reflectînd la vorbele auzite mai devreme... De ce taci ?
170
   —     Mă gîndeam că odinioară cînd te-am cunoscut erai un om vesel, Galilei.
   —     Atunci n-aveam ce să-mi aduc aminte. Eram ca un izvor. Oglindeam numai ce se apleca asupra mea. Acum mă ameninţă şi memoria şi cei care mă învinovăţesc. Cînd am aţipit din nou, fiecare chiparos era întrebat ce verdict dă în cazul meu. Şi toţi răspundeau pe rînd : „Vinovat", „Vinovat", „Vinovat"... M-am îngrozit. Dacă nici pe colinele acestea nu voi mai putea sta fără teamă, unde mă voi duce ? Apără-mă, Doamne, am murmurat, şi măcar chiparoşii pe care-i iubesc atît să nu mă condamne.
   —     Invocai un dumnezeu în care nu crezi, Galilei.
   —     Poate pentru că uneori nu mai am destulă încredere în mine.
   —   In tine sau în dreptatea ta ?
   —     Ca să am încredere în mine, trebuie să am încredere în dreptatea mea. De aici pornesc toate frămîntările mele. într-o noapte voi ciopli, poate, pînă la capăt stînca.
   —   Nu înţeleg.
           XLIX
   — M-am oprit lingă o stîncă şi cineva mi-a spus : „Galilei, acesta e destinul. Dacă ai curaj să-ţi cauţi singur fericirea, trebuie să ciopleşti această stîncă pînă vei găsi înlăuntrul ei ceea ce cauţi.“ Şi m-am pornit să cioplesc stîncă aceea cu un entuziasm plin de nerăbdare. La una din lovituri am auzit un ţipăt. Apoi un plîns şi imediat după aceea un hohot grosolan de rîs. Am rămas pe gînduri. „De ce te-ai oprit, Galilei ?“ „Este cineva în piatră. L-am auzit ţipînd, plîngînd şi apoi rîzînd.44 „Nu ţi-am spus că acesta e chiar destinul, Galilei ? Nu e o piatră obişnuită.44 „Şi ce trebuie să fac ?“ am întrebat. „Continuă, dacă vrei să cauţi fericirea.44 Am mai cioplit un timp şi iar am auzit un ţipăt, urmat de un plîns şi de un hohot de rîs. Atunci am aruncat dalta. „Nu pot să lovesc în ceva viu.“ „Faci cum doreşti,
172
Galilei, dar în piatră nu e un animal, ci destinul. El ţipă, plînge şi rîde fără să-l doară şi fără să-l bucure ceva. Dacă nu eşti în stare acum, te vei întoarce în altă noapte“... Mă întreb ce-aş fi găsit în mijlocul stîncii. Poate că nu voi afla niciodată.
   —     Ai cunoscut dragostea, Galilei. Nu ţi-e de ajuns ?
   —   Da, desigur, am cunoscut dragostea...
   —     Şi ai cunoscut adevărul, Galilei. Chiar dacă l-ai abjurat.
   —      Dimineaţa cînd mă trezesc mi-e teamă că nu voi găsi la locurile lor lucrurile pe care le-am părăsit seara. Pe urmă le reîntîlnesc. Iată chiparoşii, iată lumina, iată umbra mea alunecînd pe iarbă, iată o stîncă la fel cu aceea pe care am visat-o. îmi aduc aminte : „Te vei întoarce în altă noapte44... Da, în altă noapte. Acum, ziua, trebuie să-mi caut justificările în altă parte, nu înlăuntrul pietrelor.
   —     în viaţă e nevoie să răspunzi cu „da44 sau „nu44.
   —     Ea ne cere mai ales să spunem „da44... Vreau să spun „da44 cu orice preţ... Visez încă ?
   —     Nu, Galilei. Dar faptul că mă întrebi înseamnă că nu mai deosebeşti bine ziua de noapte.
   —   Taci !
   —   De ce, Galilei ?
   —     Sau vorbeşte mai încet. Uneori mă tem că vorbele tale trezesc şerpii.
173
   —   Care şerpi, Galilei ? Ai visat asta. Ai vi
sat asta demult. Acum eşti cu mine.                '
   —     Uneori, nici nu ştiu prea bine ce anume regret... Şi totuşi, ştiu că sînt lucruri făcute să dureze o clipă, o zi sau chiar toată viaţa. Şi altele făcute să rămînă şi după noi. Răspunsul meu, bun sau rău, în faţa Inchiziţiei era unul dintre acestea... Ce se întîmplă dacă deschid acum ochii ?
   —   Te vor durea din pricina luminii. Atît.
            L
   —    Ai fost vreodată în munţi cînd se face ziuă ?
   —  Am fost. De ce, Galilei ?
   —     Atunci ştii ce vreau să spun. Cînd întunericul se ridică de pe stînci, caprele ies în vîrful muntelui cu boturile lucind de soare şi se îndreaptă spre un lac unde beau apă. De cîte ori m-am nimerit prin apropiere în asemenea clipe, am încremenit pe loc de teamă să nu le alung, să nu se risipească prea repede această minune. Apoi, mă duceam pe malul lacului şi, uitîndu-mă în apa limpede şi rece, le căutam umbra... Intr-o dimineaţă n-au mai apărut. Şi în noaptea următoare le-am visat sfîşiate, cu boturile pline de sînge şi ochii deschişi spre cer... „Lupii, mi-a explicat un cioban, lupii sau nişte oameni care vor să înlocuiască lucrurile fireşti cu altele, le-au omo-
173
rît“... Abia mai tîrziu, cînd mi-am amintit scena, am înţeles ce-a vrut să-mi spună.
   —     Că nu te copleşeşte decît o frumuseţe care te doare. Şi că nu ajungi cu adevărat trist decît într-un loc care cunoaşte limbajul fericirii.
   —     In vreme ce dormeam, ieri-noapte a nins în munţi. Dimineaţa, poate ai văzut şi tu, cînd s-au ridicat norii crestele erau albite de zăpadă. De multă vreme nu s-a mai întîmplat aşa ceva vara. Apoi soarele a topit zăpada şi totul a reintrat în normal. Ştii la ce m-am gîndit ?
   —   Probabil, tot la ceea ce te urmăreşte.
   —     Că mai înfricoşător decît rugul esle să crezi că un rug reprezintă un lucru firesc.
   —     Tocmai asta vrea Inchiziţia, Galilei. Să înlocuiască lucrurile fireşti cu altele. Să zici că fireşti nu sînt adevărul şi consecvenţa, ci minciuna şi abjurarea. Ea vrea nu numai să combată adevărul, ci să-l înlăture dintre lucrurile fireşti.
   —     Şi nu numai să interzică iubirea, ci să ne facă să credem că dragostea e o anomalie. Zeii nu vor putea să-şi arate întreaga cruzime decît într-o lume care va fi convinsă că omul e un zeu imperfect. Atunci, cu cît Dumnezeu va fi mai crud, cu atît se vor prosterna mai mulţi la picioarele lui găsind că această umilinţă e un lucru firesc, ca şi nefericirea. Şi nefiresc va fi să conteşti rostul rugului de a răspîndi această filosofie a cruzimii. Cei care nu vor binecu-vînta rugul şi pe inchizitori vor fi consideraţi
176
nişte bieţi rătăciţi care nu ştiu ce e firesc şi ce nu...
   —     Aşa e, Galilei. Prin urmare, ţi-ai dat seama că nu te-au crezut.
   —     Mi-am dat seama. Totuşi, nu voi înceta să repet : aceşti chiparoşi sînt fireşti, dragostea mea e firească, tristeţea mea e firească.
   —   Dar visele tale ?
   —   Să lăsăm visele la o parte.
   —     Uneori, s-ar zice că nu mai eşti acelaşi om care a abjurat.
   —     Ceea ce unii socotesc la mine o vină de neiertat nu e, poate, decît o altă formă de a iubi. Prin vină.
   —     Nu cîrti, Galilei. Fii mulţumit că ai cunoscut dragostea.
   —     Da, am cunoscut-o. Datorită ei am abjurat. Şi totuşi, binecuvînt destinul care mi-a pus în piept o inimă lacomă. O inimă care se hrăneşte cu tristeţe de cîte ori n-o satură fericirea.
              LI
   —     Cînd am fost în deşert pe urmele zeiţei mi-am adus aminte că Deinocrates dorea să-l convingă pe Alexandru să-i permită să construiască o imensă formă de om răsturnat, ţi-nînd într-o mînă un oraş, iar în cealaltă o fîntînă cu atîta apă cîtă să sature pe toţi însetaţii.
   —     Tocmai asta e, Galilei, că un asemenea oraş n-a fost construit niciodată. El ne-ar fi vorbit mai mult decît toate războaiele macedoneanului.
   —     Eu l-am văzut construit. M-a dus în el zeiţa. Ne-am plimbat pe străzile lui şi am privit cum strălucea apa fîntînii uriaşe în soare... Apoi m-am reîntors singur. Ceva mi s-a părut schimbat. Fiecare om care se apleca să bea apă, din clipa aceea uita cine este. Am vrut să plec cînd m-am auzit chemat pe nume de un
178
glas cunoscut. M-am întors. Nu era nimeni. După cîţiva paşi mi s-a întîmplat acelaşi lucru. Pînă la urmă, am dezlegat cu spaimă misterul. Cel ce ţinea oraşul în mînă era chiar inchizitorul care mă întrebase ce cred despre pă-mînt. I-am văzut faţa şi atunci am început să le strig celorlalţi, să se ferească, să nu bea apă, căci apa aceea era otrăvită, ea îţi ştergea din inimă totul şi nu mai lăsa decît cruzimea. Nici o amintire a iubirii. în felul acesta se înrolau tot mai mulţi în armata Inchiziţiei. îmi era teribil de sete, luam frunze şi le mestecam, smulgeam plante şi le sugeam sucul din rădăcini, dar, pe măsură ce treceau orele, setea mă chinuia tot mai tare, rezistenţa mea slăbea, iar inchizitorul mă urmărea cu ochi trufaşi şi cinici. „Mai devreme sau mai tîrziu, vei veni, Galilei. în zadar te chinuieşti, n-ai să poţi răbda de sete.u Cu unghiile mi-am sfîşiat atunci venele ca să-mi beau sîngele.
   —     îmi povesteşti lucruri la fel de rele ca un rug.
   —     Nu-mi dau seama cum am căzut cu faţa în apa fîntînii. Pe măsură ce beam cu lăcomie, mă simţeam transformat. Revenind aici, am găsit chiparoşii înlănţuiţi de şerpi care dormeau. Nimic nu mai foşnea, doar şerpii se clătinau în bătaia vîntului. îmi aduceam aminte vag că lucrurile stătuseră altfel pe aceste coline. Şi era destul să mă apropiu, să fac zgomot, pentru a pune chiparoşii în pericol. Atunci, una din vocile cu care m-am obişnuit noaptea
179
mi-a şuierat la ureche : „Chiparoşii seamănă cu tine acum, Galilei“.
   —     Ceea ce înseamnă că nici măcar această singurătate nu-ţi mai aparţine.
   —     Chiparoşii sînt acum totuşi la locul lor, liniştiţi.
   —     Dar există rugul din tine, Galilei. Din pricina lui îţi va fi din ce în ce mai greu să distingi ce se întîmplă în vis de iarba şi de arborii pe lîngă care treci. Nu vei mai putea evita multă vreme cuvintele.
   —     Va trebui să-mi dau un nume şi mie. Şi ce voi spune ?
   —     Ceea ce ai trăit. Abjurarea, dragostea, rugul şi zilele petrecute printre chiparoşi.
   —     Toate acestea nu se pot strînge într-un singur nume.
   —   E suficient să repeţi numele tău.
   —   Galileo Galilei.
   —     Da, lumea va înţelege. Ea îţi cunoaşte povestea.
   —     Mă întreb ce va spune zeiţa despre faptul că Inchiziţia a uzurpat oraşul construit de Alexandru pentru cei însetaţi.
   —   Eşti sigur că ducîndu-te iarăşi l-ai regăsi ?
   —   Nu ştiu.
               LII
   — Intr-una din nopţi, lumea susţinea că din cenuşa rugurilor n-a mai ieşit nici o pasăre Phoenix. Văzusem rugul arzînd, pînă ce din pasărea Phoenix condamnată de Inchiziţie la moarte n-a mai rămas decît o grămadă de cenuşă caldă. în jur sute de oameni aşteptau. Eu le spusesem : „Nu plecaţi! Veţi vedea că pasărea va renaşte. Şi astfel se va dovedi că Inchiziţia nu e atotputernică/4 Oamenii însă dădeau din cap neîncrezători. „Cum să renască dacă a fost prefăcută în cenuşă ? Cine a mai văzut ca un trup ars pe rug să revină printre cei vii ?“ Pe măsură ce trecea timpul, se uitau cu milă la mine. „Sărmanul, şopti unul, va înnebuni cînd va cădea seara şi nimic nu va apărea din cenuşă. Să rămînem cu el.44 începuse chiar să se însereze, cînd deodată cenuşa a început să foşnească slab. Eram gata să strig
181
de bucurie, cînd strigătul mi-a îngheţat în gît.'j Pentru că din cenuşă apărea un om, iar omul < acela eram chiar eu. Aveam cenuşă pe buze, pe ochi şi în păr, nimeni nu mă recunoştea, dar mie nu-mi era greu să-mi dau seama. M-am strecurat printre oameni să nu mă mai vadă şi să nu compare. Şi am fugit de-acolo.
  —     Nu mai ştii, prin urmare, ce s-a întîmplat cu celălalt.
  —   Nu.
  —     Poate că el nu mai ţinea minte nimic. Şi nu mai era vinovat. Eu te prefer pe tine.
  —   Vinovat ?
  —   Măcar la tine amărăciunea caută un răs-
puns.
               LIII
   —     Mai bine zis, îţi deapănă aceeaşi poveste monotonă. Dar monotonia mea nu omoară pe nimeni. în schimb, alţii au fost ucigaşi monotoni.
   —  Tu nu i-ai înfruntat, Galilei.
   —  Cunoşti motivele.
   —     Le cunosc. Iar tu cunoşti părerea mea : aspiraţiile inimii singure nu formează o morală eficace. Observ însă că aproape nu mă mai as^ culţi. îţi urmăreşti numai gîndurile tale.
   —     Vara şi cerurile limpezi m-au iniţiat într-o melancolie de care înainte eram străin. Iar zeiţa m-a dus din nou la focul parfumat din pădurea de sicomori. „Focul acesta nu arde decît amintirile, Galilei, mi-a explicat ea. E un rug al memoriei. în loc să-ţi ardă carnea, preface în cenuşă numai ceea ce te persecută. Nu trebuie decît să renunţi pe rînd la ceea ce îţi amin-
183
teşti. Vrei ?“ Am refuzat. „Zeiţă, eu n-am altă şansă în afara memoriei. Trebuie să ştiu ce s-a întîmplat cu mine şi de ce mă aflu aici.“
  —   Crezi că e o cumpănă în toate ?
  —     M-ai întrebat odată dacă am regrete. Desigur. Şi tot ce sper eu este pentru partea din mine care a abjurat...
            LIV
   —     Cea mai gravă imputare pe care aş pu-tea-o aduce lui Dumnezeu nu e în primul rînd cruzimea, ci faptul că ne-a propus consolarea în locul dreptăţii. O religie care îşi pune toate speranţele în împărăţia cerurilor nu lasă acestei lumi decît o deznădejde pioasă.
   —     Eşti prea singur, Galilei, şi eşti prea prudent ca să doreşti cu adevărat fericirea, deşi ai căutat-o noaptea şi înlăuntrul pietrelor.
   —      Cînd am ajuns iarăşi în faţa unei stînci cu o daltă în mînă, mi-am adus aminte : „Eu am mai fost aici şi am cioplit piatra ca să caut ceva44... „Destinul, Galilei44, mi-a explicat o voce. „Nu, altceva căutam, am zis eu rămînînd pe gînduri. Parcă fericirea.4* „Se poate, mi-a replicat vocea, dar acum ar trebui să cauţi destinul, Galilei44... De data asta eram hotărît să
185
merg pînă la capăt şi să aflu. Numai că spre! surprinderea mea nu auzeam pe nimeni ţipînd sau rîzînd. Totuşi, am insistat. Loviturile de daltă se auzeau pînă departe. La început am crezut că mă voi găsi tot pe mine adormit în piatră, căci începuseră să apară picioarele unui bărbat. Se vedeau destul de bine. Apoi au apărut mîinile, trupul, umerii, dar faţa nu reuşeam nicidecum s-o limpezesc din stîncă. Au căpătat relief numai buzele. Nişte buze singure. Oricît ciopleam piatra, nimic altceva nu se distingea în jurul lor. „Va fi un trup fără cap, m-am gîn-dit eu. Dar atunci ce rost au buzele acestea ?w M-am oprit o clipă să mă odihnesc şi tocmai atunci buzele s-au mişcat, fără să rostească nici un cuvînt. Şi pe urmă încă o dată. Şi încă o dată. Se mişcau cum ar vorbi şi totuşi nu se auzea nici măcar un suspin. în zadar mi-am lipit urechea de ele. Furios, am ridicat dalta să le zdrobesc. Atunci buzele s-au mişcat din nou şi de data aceasta un hohot de rîs a umplut întreaga poiană. Era rîsul pe care de atîtea ori l-am auzit, fără să aparţină cuiva anume. Am izbit cît am putut chiar în despicătura buzelor şi mă aşteptam să ţîşnească sîngele şi să mă împroaşte. Cînd colo, buzele s-au lăbărţat nu mai pentru a-mi azvîrli în obraz un hohot de rîs şi mai neruşinat. Simţeam că fierb de furie şi loveam ca un nebun în buzele de piatră, loveam întruna, fără să mă mai opresc, iar rîsul acela se legăna ca un şarpe lîngă mîinile mele.
18«
Dacă mai continua mult, înnebuneam de-a bi-nelea.
   —   Din fericire, nopţile au un sfîrşit, Galilei.
   —     Nu voi mai putea fi, probabil, niciodată la fel ca înainte, cînd nu mă temeam nici de stînci, nici de focuri.
   —   Vezi, şi singurătatea poate face martiri.
   —     Dar aceşti martiri nu interesează pe nimeni. Iar eu nu sînt pregătit ca să spun rugăciuni. Sînt prea orgolios pentru asta.
   —     Te-au dezamăgit cumva chiparoşii şi soarele ?
   —     Nu m-ai înţeles bine. Nu voi nega nimic din tot ce-am zis. Dar aş prefera să nu mai adorm în nici o noapte. Să stau şi să mă gîn-desc. Să ascult vîntul şi să mă întreb : această melancolie să fie tot ce există mai bun în mine ? Nu, tu nu cunoşti ce înseamnă să te temi de rezultatul luptei dintre doi cîini.
   —   Eu am vise obişnuite.
           LV
    — Erau doi cîini, unul alb, luminos, şi altul negru şi cu ochii fosforescenţi. Se luptau pe viaţă şi pe moarte, se muşcau, se zgîriau şi se; tăvăleau în praf, fiecare cu colţii înfipţi în carnea celuilalt. Un cioban care îşi păzea turma în apropiere se uita nepăsător cum cei doi cîini se omorau. Nu intervenea în nici un fel, cu toate că ar fi putut să-i strige sau să se aşeze cu bîta între ei. „De ce nu-i desparţi ? l-am întrebat eu furios. Nu vezi că se omoară ?“ „Nu sînt cîinii mei, mi-a răspuns ciobanul, şi, de ; fapt, nici măcar nu sînt cîini.44 L-am privit bănuitor. îşi bătea oare joc de mine ? Sau era ne- j bun? „Dar ce sînt atunci, dacă nu sînt cîini ?u { „Sînt zilele şi nopţile unuia care a abjurat. Am j auzit că-1 cheamă Galilei.“ Am îngheţat. Abia j am reuşit să bîigui : „Cum adică zilele şi nop- j ţile ?“ Ciobanul părea să cunoască bine toată ;
y
188
: povestea. O mai spusese probabil şi altora. Mi-a i răspuns scurt: „Păi, ziua el umblă ca floarea-soarelui după soare. Iar noaptea visează şerpi.“ „Şi pentru ce se bat ziua şi noaptea ?“ am murmurat eu. în clipa aceea cîinele negru reuşise să sfîşie o parte din blana strălucitoare a cîi-nelui alb, mînjind-o de sînge. Totuşi, cîinele alb se apăra cu îndîrjire. „Sînt coşmarurile celui care a abjurat. Nu-l lasă în pace, îl urmăresc şi mă tem că, pînă la urmă, sărmanul nu va mai avea ce face cu vorbele decît să povestească ceea ce visează noaptea. “ „Şi cînd se va întîm-pla asta ?“, am întrebat cu teamă. „Nu ştiu, a dat din umeri ciobanul. Asta vreau să aflu şi eu. De aceea urmăresc lupta... De ce pleci ? Nu vrei să te uiţi ?“ „Nu vreau“, i-am răspuns eu tăios. „De ce ? Cunoşti cumva rezultatul ? Dacă-1 cunoşti, spune-mi-1 şi mie.“ I-am întors spatele şi am făcut cîţiva paşi. Cînd am revenit, căci nu m-am putut stăpîni, nu mai era nimeni.
    —   Se terminase, poate, lupta.
    —   Nu, nu s-a terminat.
    —   De unde ştii, Galilei ?
    —     încă n-am ajuns să vorbesc numai despre ce mi se întîmplă în somn. încă vorbesc despre bucuria cu care întîmpin fiecare dimineaţă.
    —   Dar mai tîrziu ?
    —     Memoria face victime fără să verse sînge... Şi totuşi aici, pe colinele acestea, ar trebui să fie punctul meu de echilibru.
    —     Dacă prudenţa te-a învăţat numai să nu spui cu voce tare ce gîndeşti şi ce simţi, atunci,
189
Galilei, singura glorie pe care ar trebui să ţi-o i doreşti este gloria imprudenţei.
  —      Ai grijă, văd, să nu cumva să uit: sînt Galileo Galilei şi am abjurat.
  —    Uneori nu-mi place orgoliul tău amar.
  —      De ce ? El mă ajută, ca şi tine, să-mi amintesc totul.
  —    Chiar împotriva dragostei ?
  —    Chiar împotriva mea.
LVI
   —     După cele întîmplate, lumea ar fi surprinsă să te audă tocmai pe tine, Galilei, spu-nînd asemenea vorbe.
   —     De ce ? Nu vreau şi nu pot să mă lepăd, ca Petru. Oricît m-aş îndepărta de Florenţa, ceea ce am trăit va rămîne în mintea mea. Uneori simt nevoia să mă rog : „Doamne, al celor singuri, fii îndurător cu cei care au abjurat. Dă-le lor lumina de care au nevoie şi fereşte-i de şerpi şi de nopţile lor.“ Ascultă... Eram singur printre inchizitori, luminările ardeau cu flăcări înalte care aruncau umbre fantastice pe pereţi: Nu pricepeam nimic din ce se discuta acolo, dar deodată unul a început să strige: „Omorîţi-l“, „Omorîţi-1“, „Suiţi-1 pe rug“ şi, poate, nici atunci n-aş fi dat atenţie acestui fapt, dar inchizitorul vorbea cu glasul
191
meu. Am încercat să şoptesc şi eu ceva, să-mi dau seama dacă mai aveam glas sau nu şi am constatat că eram mut, nu puteam descleşta gura. Mi s-a făcut teamă şi m-am chircit la locul meu, nădăjduind să nu mă întrebe nimeni nimic ca să nu se observe că n-aveam glas. Pe urmă am început să mă mir. Nu înţelegeam la cine se referea inchizitorul care vorbea cu glasul meu. In afară de ei şi de mine, nu exista nimeni în încăpere. Doar umbrele de pe pereţi aruncate de flacăra luminărilor. Şi pe măsură ce trecea timpul, inchizitorul striga tot mai tare : „Omorîţi-l“, „Omo-rîţi-l“, „Suiţi-1 pe rug“. Se uita în gol şi rostea cuvintele cu ură, reluînd totul mereu de la capăt. I-am urmărit privirea. Poate nu distingeam eu, poate că, ghemuit în umbră pe vreun scaun, exista acolo un condamnat. In timpul acesta ceilalţi stăteau calmi, ca şi cînd aşteptau cu răbdare să se întîmple ceva. Şi s-a în-tîmplat intr-adevăr. S-a întîmplat că, nemai-putînd suporta scena aceea absurdă, m-am furişat printre scaune pînă lingă uşă, iar acolo am luat-o la fugă cit mă ţineau picioarele. Dar inchizitorul striga în continuare. Il auzeam din ce în ce mai încet, pe urmă s-a lăsat liniştea, însă în clipa următoare am auzit zgomote de paşi alergînd pe urmele mele. Cîţiva m-au prins, m-au legat şi m-au dus înapoi în sală după ce mi-au pus un căluş în gură cu toate
192
Că nu reuşeam să rostesc nici un cuvînt. Inchizitorul care strigase continuu a izbucnit în-tr-Un rîs mulţumit: „Ştiam că-1 veţi prinde41, „Ştiam că-1 veţi prindetf, „Era păcat să ne scape". Acum nu mai avea glasul meu...
LVII
   — Apoi m-am pomenit în altă parte, singur lingă un rîu unde mă întrebam fără rost: „Ce-ar fi făcut Nero dacă n-ar fi avut la dispoziţie Roma să-i dea foc ? Şi dacă n-ar fi avut la dispoziţie un imperiu pentru a-şi alege victimele ? S-ar fi întors oare asupra lui, să se nimicească ?“ Şi cineva nevăzut îmi explica : „Ştii ce se povesteşte, Galilei, despre sîngerosul Tiberiu. Că figura în fruntea listei celor proscrişi, listă pe care o întocmea singur. Şi totuşi nu s-a condamnat niciodată.11 „S-a exilat pe insula Capri, am replicat eu, şi a pus astfel marea între Roma şi el.“ „Dar a făcut-o pentru că avea pasiunea exilului, a sunat răspunsul. Călăii nu vor să dea exemple în privinţa morţii decît cu alţii“... După ce n-am
194
      mai auzit nimic ai apărut tu. Şi mi-ai dăruit un colier de flori, strălucitor şi parfumat, căruia îi spuneai colierul soarelui. îl răsfiram pe piept cu o mare plăcere şi emoţie, îmi lumina ochii şi aproape că îmi venea să cînt. Te-am întrebat într-o doară : „Ce înţeles are acest colier ? Parcă l-ar fi adus o corabie mis-I terioasă dintr-un loc misterios." Te-ai uitat j la mine trist şi mi-ai zis : „Ţi l-am dat pentru ■ că m-ai dezamăgit, Gabiei". M-a descumpănit prăpastia dintre frumuseţea colierului şi vor-’'  bele tale. „Cum   adică te-am dezamăgit ?“ Dar
|   n-ai vrut să-mi    răspunzi. Numai într-un tîr-
j   ziu ai adăugat :  „Uită-te bine. Nu vezi că în
| î aceste flori e un  şarpe ?“ „Nu mai e noapte şi
      nu-mi mai e teamă44, am murmurat eu... Uitîn-du-mă mai atent, am recunoscut florile. Erau de pe mormîntul lui Alexandru. Tu nu mai erai şi în locul tău stătea lîngă mine zeiţa. „Am venit să te iau, Galilei.u „Unde, zeiţă ?“
| „Să asculţi păsările de nisip ale deşertului/4 Vorbea tandru, cu tonul cu care recita din | lliada. Nu voiam s-o supăr. Am căutat argu-|   mentul cel mai convingător. „Ca     să-mi duc de-
I   stinul pînă la capăt, am nevoie   de linişte, ze-
j   iţă.“ Apoi, ca şi cum aş fi vrut    să-mi motivez
|   vorbele: „Nu pot, zeiţă, să          trăiesc fără
!   nici un adevăr; fie şi numai al    acestor chipa-
j roşi la care mă reîntorc în fiecare dimineaţă"...
195
       —     Te referi la lucruri pe care înainte le evitai, Galilei.
       —     Poate pentru că am nevoie de ele. Să spui „pămîntul se învîrteşte“ nu-i destul pentru fericire. Dar e destul ca să nu deznădăj-duieşti.
LVIII
      ■— Cînd am închis din nou ochii, m-am visat vorbindu-le inchizitorilor: „Dacă vreau să-mi păstrez puterea de a-1 iubi pe Dumnezeu, nu-mi pot îngădui să-i ascult pe cei care îl dezonorează cu dragostea lor plină de sînge. Dacă vreau să păstrez curată această iubire, trebuie să fiu surd. Am nevoie de toată această dragoste ca să nu încep să-i urăsc numele.44
      —      Dar dumnezeul tău, Galilei, este altul de-cît. cel obişnuit. Lumina. Vara. Viaţa. Nu mi-ai spus că ele sînt altarele tale ?
      —      întocmai. Dacă folosesc numele lui Dumnezeu o fac numai pentru a prescurta. Adre-sîndu-mă inchizitorilor, mă gîndeam la înţelesul pe care îl dau eu acestor vorbe : „Sînt nevoit să iubesc cerul şi pămîntul împotriva celor care strigă numele lui Dumnezeu ca să nu se audă adevărul44.
197
      —   în loc de aceste cuvinte ai abjurat.
      —      Am abjurat. Dar există în mine ceva mal important, chiar dacă semăn cu unul căruia i se spune pe ocolite că are o boală ce nu-l va cruţa.
      —      Galilei, nopţile care te înving sînt fără echivoc. Nu există decît o singură concluzie demnă în faţa rugului. Să-l conteşti cu toate mijloacele.
      —   Inclusiv prin ce m-a învăţat inima.
      —   Inclusiv.
      —      Cînd trec prin pădurea de pini îmi spun uneori că acolo învinge cel mai puternic.
      —   Şi cel mai crud.
      —      Există lucruri şi mai ciudate. De pildă, ceea ce am visat înainte de a veni tu. Un şarpe imens care mînca fluturi. Deschidea gura, limba i se transforma într-o floare şi aştepta nemişcat în iarbă. Fluturii se opreau uneori foarte aproape, dar el stătea neclintit, cu ochii rigizi, ca ai unui mort, şi numai floarea din gură tremurînd uşor îi trăda nerăbdarea... De toate astea mi-e frică.
      —      înţeleg, Galilei. Dar frica nu justifică nimic.
      —      Poate. Totuşi, niciodată n-ai simţit şerpii pe pielea ta şi nu te-ai temut.
      -— Dacă lupta s-ar fi dat numai între frică şi adevăr, atunci adevărul ar fi avut puţine speranţe. Dar lupta se dă şi între frică şi fericire. Şi să-ţi mai spun ceva.
      ■— Spune.
198
       —      Şi mie mi-e frică. Dar nu vreau să dau dreptate celui care se teme în mine.
       —      Uneori mă gîndesc dacă nu cumva tocmai iubirea mă va face imprudent. O poveste cum e cea de azi-noapte îmi pune ea singură o mie de întrebări...
            LIX
       — Cenuşa rugurilor a început să înflorească. Şi atunci inchizitorii au construit o închisoare pentru ea, să n-o vadă nimeni. Au ridicat nişte ziduri înalte şi sumbre şi au pus să fie cărată înlăuntrul lor, împărţită pe celule, cenuşa de la fiecare rug. însă după cîtva timp aceste ziduri au început să se clatine şi să se surpe. Ce se întîmpla ? Cenuşa înflorea mai departe, iar floarea ei ieşea prin ziduri. Inchizitorii au hotărît să ridice o închisoare şi mai largă, una care să cuprindă şi ruinele vechii închisori şi să oprească revărsarea cenuşii înflorite. Zadarnic. înflorind, cenuşa nu mai putea fi stăpînită. Era ca lava unui vulcan. Au început să crape şi aceste ziduri şi prin crăpături îşi făcea loc floarea cenuşii; o floare albă şi delicată; cum reuşea ea să învingă piatra, nu ştiu. Fapt este că, înfricoşaţi, într-o
200
      grabă şi mai mare, inchizitorii au pus să fie înălţată o închisoare şi mai largă. Erau golite în grabă oraşe şi sate care rămîneau cu casele, i bisericile şi pieţele lor pustii înlăuntrul unei închisori ale cărei ziduri nu se mai ve-j deau în depărtare şi care se mutau mereu mai r; departe din calea cenuşii înflorite. Erau ca două armate care se luptau. De o parte, cei arşi pe rug, mai bine zis cenuşa lor, de alta, inchizitorii, încercînd în zadar să oprească marşul tragic al fantomelor celor pe care i-au ucis. Şi astfel, pămîntul întreg risca să devină sau chiar devenise o închisoare imensă, cu-prinzînd ruinele unui număr fără sfîrşit de I închisori. Eram atît de buimăcit de visul meu ;j încît, deschizînd ochii, primul gînd a fost să : mă uit afară, să văd dacă am rămas înlăuntrul închisorii care se lărgea mereu. Ceva mă reţinea nemişcat în pat. De fapt, nu mă trezisem, visam numai că mă trezisem, dar eram ţintuit în pat, nu mă puteam scula, priveam i afară şi nu aveam de unde să ştiu dacă eram | înlăuntrul închisorii sau în afara ei. Nu se auzea nici un zgomot, nici o vorbă, şi atunci am început să bănuiesc că în vreme ce dormeam cetatea fusese părăsită, plecaseră toţi, inclusiv judecătorii mei, şi mă lăsaseră singur cu cenuşa celor arşi pe ruguri, cenuşa aceea înflorind teribil. Dacă era astfel, mă aflam într-un pustiu de cenuşă, singura fiinţă prin-I tre fantomele celor arşi pe rug, şi deodată m-a cuprins altă groază. Mă vor înconjura toate
     aceste fantome, mi-am zis, şi mă vor întreba: „Tu de ce n-ai avut curajul să înfrunţi rugul, Galilei ? De ce ai fost laş şi ai abjurat ? Şi dacă ai fost laş, de ce n-ai fugit din cetate odată cu inchizitorii ? De ce ai rămas ? Crezi că vom accepta să fii singurul om viu între noi, pentru că ai fost singurul care ai abjurat ? Ce dreptate ar fi aceea ca de pe pămînt să dispară şi cei care au avut curajul să înfrunte rugul şi judecătorii lor şi să rămînă cei care au abjurat ? Trebuia să pleci, Galilei, trebuia să pleci cu cei de care te-ai temut. Acum vei muri fără glorie.“ îmi repetam singur aceste vorbe pentru că în jur nu era nimeni şi nici afară nu auzeam nici un zgomot. Am încercat să mă liniştesc, să închid ochii şi să adorm, să adorm în vis adică, să nu mă mai gîndesc la nimic, dar nu izbuteam. Mă înnebunea întrebarea dacă rămăsesem înlăun-trul închisorii sau nu. Şi cînd n-am mai putut să suport chinul ăsta am început să strig după ajutor, să văd dacă exista cineva care să-mi răspundă. Nu mi-a răspuns însă decît lumina zilei. M-am trezit. De data aceasta m-am trezit într-adevăr.
           LX
       — Acum se apropie din nou seara. Mă voi reîntoarce pe rug şi pînă dimineaţă voi fi prizonierul Inchiziţiei. Acea Inchiziţie care pîn-deşte în mine şi împotriva căreia trebuie să-mi strîng toate forţele... Ca să amin, o caut pe zeiţă. Ultima dată era însoţită de un animal arbitrar. Un fel de fluture enorm, cu labe de leopard şi cu ochi de bufniţă, orbi; din pricina asta fluturele îşi răsucea mereu capul după sunete. M-am ferit din drumul ei... Uneori am regretat că nu m-a mai chemat să mergem pe malul mării. Dar m-am încăpăţînat să nu recunosc asta şi nu m-am mai dus nici singur la mormîntul lui Alexandru. Am păstrat numai colierul în care florile s-au veştejit... Ce rost avea oare coliba aceea de paie înnegrite ? Deasupra eucalipţilor zboară păsări de nisip, iar în stîncă figura lui Alexan-
203
   dru a rămas tînără. Amintindu-mi trăsăturile ; virile şi visătoare totodată, îmi dau seama că : ochii lui nu privesc spre cel ce se opreşte în faţa stîncii. Sînt îndreptaţi în sus, aşteptînd noaptea pentru a scruta stelele. Zeiţa mi-a zis odată : „In fiecare seară ieşea din cort şi contempla cerul înstelat. Apoi, dintr-o dată se întorcea, îşi lua o cupă din care bea vinul şi o sfărîma de stînci“... Acelaşi cer pe mine mă ameninţă în somn. Poate, şi zeiţa are o faţă nepăsătoare şi crudă, însă nu mi-a arătat-o încă niciodată... Mă gîndesc la ea cum sta în iarbă zîmbind. Cu toate acestea, ochii îi erau dureroşi şi luminoşi ea de obicei. S-a uitat la mine cum alegeam din praful drumului nişte seminţe. „Ce faci acolo, Galilei ?“ „Despart iubirea de singurătate, zeiţă." N-a zis nimic.
     —   Cum s-a întîmplat, Galilei ?
     —   Ce anume ?
     —    Faptul că nu te mai ascunzi în spatele vorbelor despre iubire.
     —     O, acum iubesc viaţa şi mai mult ca înainte.
     —    Dar nu mai e singurul lucru pe care-1 spui.
     —     Poate că încep să-mi dau seama că şi adevărul e o formă de iubire. Asta e tot. Intr-o noapte mă credeam la Delfi şi întrebam şopîrlele care se tîrau după soare pe ruinele de marmură : „Ce importanţă poate avea un adevăr care n-are de partea sa decît moartea ?“ Buzele unei statui s-au mişcat atunci imper-
204
   ceptibil şi am auzit limpede : „Dar o viaţă care n-are de partea ei adevărul ?“
   ' — Te-au obosit visele, Galilei.
     — Ai dreptate. Sînt atît de obosit, incit aproape că nu-mi mai e frică de nimic.
LXI
      —     Sau, poate, trebuie să rostim numai acele întrebări care nu ne omoară. Şi să mă împac cu ce mi-e dat, spunîndu-mi că numai atît mi se cuvine.
      —  Nu arde nimic în jurul tău.
      —     De unde ştiu eu ? De la o vreme visez numai incendii. Orice ating ia foc. Şi aud mereu voci care îmi strigă : „Galilei, tu ai scăpat de rug, nu trebuie să te temi, nu vei fi dat pradă flăcărilor pe care le vezi. Dar orice vei atinge se va transforma într-un rug. Căci aceasta e forma ta de singurătate, Galilei, rugul. Mîinile cu care vrei să mîngîi vor ucide. Va arde apa pe care vei vrea s-o duci la buze, va arde fructul pe care vei vrea să-l muşti, va arde iarba în care te vei culca." „Sînt şi eu un
206
    incendiator, deci.44 „Da, mai înfricoşător decît Nero nebunul. Pentru că tu ai rugul în tine. Şi nimic nu va stinge aceste incendii decît moartea ta.44 „Atunci voi întinde mîinile şi spre călăii mei!“...
       —   Şi ai făcut asta ?
       —     Am auzit acelaşi hohot grosolan de rîs cu care m-am deprins : „Nu, Galilei, nu va arde decît ceea ce iubeştiu. Şi apoi: „Priveşte păsările de deasupra ta44. Am ridicat ochii şi am văzut un stol de păsări care zburau mereu în aceeaşi direcţie. Zborul acesta a continuat multă vreme, fără să se petreacă nimic, apoi am adormit şi, cînd am deschis ochii, păsările zburau în sens contrar. „Ce s-a întîmplat?44 am întrebat eu. „Ai murit, Galilei, mi-a zis cineva, ai murit şi nu ţi-ai dat seama.44 „A fost simplu, am murmurat, credeam că e mult mai dificil. Dacă n-ar fi fost aceste păsări, nici nu mi-aş fi dat seama ce s-a schimbat.44 Deodată, însă, păsările au început să ardă. M-am îngrozit. „Ştiu ce este, am bîiguit eu, am început să le iubesc.44 „Nu, Galilei, mi-a zis aceeaşi voce, focul acesta e numai ceea ce îţi aminteşti.44 „Dar cine sînteţi voi care mă urmăriţi şi după moarte ? am strigat eu atunci. Ce aţi ştiut voi vreodată despre melancoliile mele ?44 Au urmat icnete de rîs şi aceste vorbe : „Galilei, nimeni nu ajunge călău din melancolie44. După care am vrut să adaug ceva, am uitat ce anume,
207
    însă era ceva important, şi uitîndu-mă la păsările care ardeau m-am ferit să-l spun... încă mă temeam. Cum, chiar şi după moarte ? m-am întrebat, descumpănit de această constatare. Sau nu murisem încă şi numai păsările acelea îşi schimbaseră zborul...
             LXII
      —     Lasă păsările, Galilei. Ele n-au nimic de a face cu viaţa ta.
      —     In apa unui izvor, m-am uitat lung la mine însumi. Am mai îmbătrînit ? Şi m-am mai sălbăticit ? Nu-mi dau seama. Există însă o tristeţe îndărătnică în ochii mei care mă scoate din sărite pentru că mi se face milă atunci. Şi orice pot să suport în afara milei. Prefer loviturile. Dealtfel, din acest punct de vedere viaţa nu m-a cruţat.
      —   Te-a cruţat de rug.
      —   Şi l-a pus pe urmele mele.
      —   Ca să te limpezeşti de păcate.
      —      Nu zîmbi. Inchiziţia e gata să ucidă întreaga lume ca s-o izbăvească de păcat şi să dea ruinelor şi cadavrelor un dumnezeu cum vrea ea.
209
     —     De ce nu încerci să te întorci la o viaţă normală, Galilei ?
     —     Dar ce mai poate fi normal pentru mine ? Dumnezeu mi-e martor că vreau să dorm fără frică. Asta e tot.
     —     Fiecare dintre noi are, probabil, un loc unde cuvintele nu-l mai separă de lume. Asta, mi se pare, doreşti uneori.
     —     Cînd m-am hotărît să-l regăsesc, tu ai încercat să mă împiedici : „Nu, nu trebuie să te duci acolo, Galilei, mi-ai zis. Tu cauţi altceva decît îţi închipui. Crezi că te duci să cauţi un loc anume, la care te-ai gîndit mereu şi pe care ţi-1 aminteşti, dar, de fapt, cauţi ceva care nu mai există ; cauţi copilăria ta, sufletul cu care te dispensai de cuvinte. In zadar, Galilei. Acum nu mai poţi să faci asta. Nu mai poţi să te lipseşti de cuvintele pe care le-ai învăţat şi le-ai trăit. Iţi va fi cu neputinţă să vezi urmele unui foc şi să nu ştii nimic despre ruguri. Şi nu vei putea să faci abstracţie de Inchiziţie44... Nu te-am ascultat şi m-am dus totuşi. Am coborît în vale, m-am uitat la casele risipite de-a lungul rîului, era soare, pietrele erau calde şi-mi părea că nu lipseşte mult să mă întîlnesc cu mine cel de altădată. După cîţiva paşi, chiar am văzut un băieţandru care număra ceva în iarbă. M-am aşezat lîngă el tăcînd, băieţandrul m-a privit fără să-mi adreseze o vorbă, văzîndu-şi apoi mai departe de numărătoarea sa. „Ce numeri acolo ?u l-am întrebat. „Aniiu, mi-a zis el. „Anii ? Care ani ?“ Eram într-adevăr extrem de
210
     mirat şi nu ştiam cum trebuia să interpretez ce-mi spusese băieţandrul acela. Nu era însă nici o filosof ie la mijloc. El mi-a răspuns cu aerul cel mai simplu din lume : „Anii mei. Atî-ţia cîţi am.“ „Dar de ce faci asta ?“ „Aşa cum am stins focul acasă, ca să-l reaprind singur/6 „Şi nu te temi de foc ?w Băiatul s-a uitat mirat la mine. „De ce m-aş teme ? Şi de ce vorbeşti aşa de ciudat ?“ Am vrut să-i explic ceva, nici eu nu prea ştiam bine ce anume, cînd băiatul s-a ridicat şi a dispărut. M-am ridicat şi eu. Dar am umblat zadarnic. Nu mă recunoştea nimeni. Am oprit un bărbat mai în vîrstă cu care am copilărit : „Ascultă, îţi aduci aminte de Galileo Galilei ?“ S-a uitat la mine, am crezut că mă recunoaşte, pe urmă a dat înapoi. Mi-a răspuns rece : „Am auzit de unul care purta acest nume. A avut de-a face cu Inchiziţia şi a abjurat. Dar ce să caute la noi unul ca el ? Nu, nu l-am văzut niciodată."
       —     Parcă îmi povesteşti o întîmplare reală de data aceasta.
       —     Poate că a venit momentul să-ţi fac o mărturisire. Sînt lucruri pe care le gîndesc la fel ca tine.
       —   Nu te înţeleg, Galilei.
       —     Ţi-am vorbit mai mult despre ceea ce m-ar putea justifica şi dezvinovăţi, ca să văd pînă unde există o logică în viaţa mea.
       —   Atunci nopţile tale...
211
      —      Totul e adevărat în privinţa lor. Numai fj că ziua nu sînt chiar atît de străin de remuş- ; cări pe cît am vrut să par. Soarele nu mă face j să uit că şi eu am crezut în cuvinte. Şi că oricît : mi-ar fi de neplăcut, trebuie să dau un nume tuturor lucrurilor.
      —   Şi greşelilor.
      —      Dar aş vrea să-ţi spun, încă o dată, că nu compasiunea ta o urmăresc. Şi nici măcar să te fac să fii de acord cu mine. Vreau să mă limpezesc singur, încercînd să te limpezesc pe tine asupra mea. N-aş suporta să mor ridicind din umeri : Ce-a fost asta, căreia i-am zis viaţa mea ? N-am înţeles. Mă despart de ceva pe care nu-l înţeleg... Iată de ce ţi-am spus tot ce ţi-am spus pînă acum în favoarea mea. Iată de ce am încercat să te fac să crezi că nu-mi pasă de nimic în afară de lumină şi de chiparoşi. Nu-i adevărat. îmi pasă. Şi iată de ce, dacă mi-a trecut prin cap să trag de aici o concluzie, am amînat-o mereu. Nu e totul limpede, mi-am spus. Şi eu nu pot să mor decît între explicaţii convenabile. E singurul lucru pe care viaţa mi-1 datorează, după atltea pe care nu i le-am cerut şi m-a silit să le trăiesc ; şi după cîtă dragoste se înalţă în mine împotriva morţii.
      —   Nu mai vorbeşti despre fericire.
      —     Nu sînt omul cel mai nimerit să vorbesc despre fericire, nu-i aşa ? Dimpotrivă, dacă mă pricep la ceva, mă pricep să fiu nefericit. Crede-mă, mă pricep la asta.
212
       —     Galilei, nu cumva ceea ce-mi spui face parte dintr-un vis ?
       —     Cine ştie? Ard în fiecare noapte pe rug şi aceste cuvinte sînt cenuşa rămasă din mine. Pot să-ţi spun însă, oare, că n-am uitat nimic din ce-a fost ? Dacă asta mai are vreo importanţă şi schimbă ceva...
             LXIII
       —  Dar zeiţa e adevărată, Galilei ?
       —     Şi ea, şi deşertul, şi mormîntul lui Alexandru, şi pădurea de sicomori. Un singur kn cru nu-i adevărat.
       —  Care ?
       —     Ţi-am povestit că alegeam seminţele din praful drumului şi ea m-a întrebat: „Ce faci acolo, Galilei ?“ Iar eu i-am răspuns : „Despart iubirea de singurătate, zeiţă w.
       —  îmi amintesc.
       —     Discuţia nu s-a încheiat însă aici... Puţin înainte plouase. Pămîntul era umed şi în aer plutea o răcoare plăcută. „Uite, vezi copacii aceştia din marginea drumului ? mi-a zis ea. Cît sînt de aproape şi totuşi cît sînt de singuri. Destinul lor e să fie ca liniile paralele, să nu se întîlnească niciodată. Or, marea problemă a oamenilor, Galilei, e să se opună liniilor pa-
214
     ralele, să învingă singurătatea dintre eitt. O ascultam şi mă gîndeam : Are dreptate. Doi oameni care îşi dau mîna reprezintă o victorie tot atît de mare ca invenţia roţii. Fireşte, dacă oamefciii respectă înţelesul pe care acest gest l-a avut la început cînd îşi arătau mîinile pentru a arăta că n-au nici o armă ascunsă... Dar i-am răspuns doar atît : „Cel puţin, copacii sînt singuri în văzul tuturor.44 S-a uitat la mine cu tristeţe. „Galilei, misiunea unui om nu e să-şi asigure o singurătate curată. Ştiu demult asta. De aceea faci foarte bine că o desparţi de iubire*... Ciudată zeiţă, mi-am zis eu, care vorbeşte ca un om, împotriva zeilor... I-am spus alegînd mai departe seminţele : „O jumătate din fiinţa mea doreşte să fie plantă, în vreme ce cealaltă se opune. Uneori, fără voia mea, învinge cea dintîi. Atunci mă golesc de gînduri, nu mai simt decît vîntul şi noaptea care face stelele reci. Odată semănăm poate atît de mult cu un copac, încît s-au oprit lîngă mine doi inşi cti topoarele, m-au măsurat din privire şi unul a mormăit mulţumit: «Ce zici, nu e tocmai bun copacul ăsta pentru lemne de rug ? O să avem mîine în piaţă un foc pe cinste. Să vezi cît de repede se termină totul»... Din fericire, celălalt a scuturat din cap şi au plecat mai departe*... Zeiţa mă asculta, urmărindu-mi gesturile. Cînd am tăcut, şi-a reluat ideea: „Un copac nu poate face nimic pentru micşorarea singurătăţii în lume şi tocmai aceasta e datoria unui
215
    om." M-a izbit iar felul cum vorbea. Şi mai ales m-a izbit tristeţea, acum şi mai evidentă, din tonul ei. Am rugat-o să-mi explice. „Ei bine, Galilei, începu ea, dacă tu desparţi iubirea de singurătate, mă vei ucide... Dar nu te opri, alege mai departe seminţele. Nu trebuie să te temi să faci ceea ce e normal să facă un om şi cu atît mai mult unul care a fost în primejdie să devină plantă"... O priveam uluit, fără să pricep nimic. Auzeam foşnetul fiecărui chiparos. Apoi a continuat: „Eu m-am născut din singurătatea ta, Galilei. Sînt rezultatul ei. Am apărut tocmai pentru a te ajuta s-o desparţi de iubire şi să mă ucizi. Nu-ţi dai seama că eu te-am adus aici ca să alegi seminţele din praful drumului ? Aşadar, nu trebuie să te temi. Făcînd asta îmi împlineşti destinul41... „Dar toată povestea ta", am bîiguit eu... „Sînt ca acele animale care iubesc o singură dată şi pe care dragostea le ucide, Galilei. De-atunci, nu mai pot lua decît forma unei singurătăţi care se neagă pe sine. Şi care-şi găseşte raţiunea în dorinţa de a fi despărţită de o iubire la care a pierdut dreptul o dată pentru totdeauna11... „Şi cum voi şti, zeiţă, că ai murit ?“ am zis aproape gol de gînduri. „Trebuie să te duci în oaza unde e mormîntul lui j Alexandru. In spatele colibei de paie, întreabă j despre mine oracolul. E o stîncă rotundă acolo, j jumătate albă şi jumătate neagră, o să vezi... j Dacă în locul colibei de paie vei găsi un pumn y de cenuşă, să ştii că am murit, Galilei"... Nu j
21C
     mai ştiam ce să spun. „Şi-atunci nu voi mai fi singur, zeiţă ?“ „Chiar dacă vei fi singur, Ga-lilei, vei iubi altceva decît singurătatea"...
        —   Şi ai fost, Galilei, în oază ?
        —   Nu.
        —   De ce nu te duci ?
        —   Mă tem.
        —   Sînt curios ce ţi-ar spune oracolul.
           LXIV
      — In noaptea următoare depindea de mine dacă voi arde singur sau rugul va cuprinde îm treaga lume. Nu trebuia decît să mă decid Iar Dumnezeu aştepta un semn de la mine, pentru ca flăcările să-i cuprindă şi pe călăi în clipa cînd focul Începea să-mi ardă trupul Eram aproape ca împăraţii romani în Colos-seum. Trebuia, la fel ca ei, să arăt cu degetul în sus sau în jos. Mă simţeam chiar mîndru de forţa mea şi simţeam foarte aproape gustul răzbunării. Dar ce diferenţă mai e între mine şi ei ? mi-am zis atunci. Moartea mea va fi inutilă dacă voi muri ca un călău. Trebuia să-i cruţ pe inchizitori pentru a-i dis4 . preţui pînă la capăt. Ucigîndu-i, nu mai puteam să-i urăsc. Mi-ar fi fost milă de ei. Voj muri, aşadar, singur, mi-am zis. Rugul mă vă
218
    arde numai pe mine şi mă va despărţi pentru totdeauna nu numai de iarba înflorită, ci şi de Inchiziţie. Nici un compromis nu va mai fi posibil şi nu mă va mai micşora nimic in faţa adevărului... Apoi am deschis ochii şi am văzut vîrfurile chiparoşilor. Şi am redescoperit teama.
       —     Oamenii devin palizi cînd aud numele Inchiziţiei. Fiecare simte în jurul gîtului laţul şi carnea arzîndu-i.
       —   Eu cunosc bine toate astea.
       —     Dar unii devin ciudaţi cînd se tem. Nu spun nimic, ci surîd. Un surîs gol, neplăcut. Apoi cînd rămîn singuri li se face parcă ruşine de surîsul lor. Spun lucruri deşănţate şi rîd prosteşte.
       —   Să vorbim despre şerpii mei.
       —   De ce, Galilei ?
       —     Vreau să nu mă mai tem să vorbesc cu glas tare. Vreau să fiu sălbatic şi afectuos. “Ca o fiară care se îndrăgosteşte. Şi să colind colinele acestea fără să mai sufăr din alte pricini decît cele care pot înnebuni o fiară.
       —   îmi povesteşti un vis ?
       —   Iţi vorbesc despre mine.
       —   Aşa cum te simţi acum ?
       —   Aşa cum mă văd.
       —     Ai ajuns să visezi în plină zi, Galilei. Lumina nu te mai apără.
       —   Vrei să spui că nu mă mai salvează.
       —     Şi totuşi, n-ai vrut ca inchizitorii să moară.
219
      — Dacă as deveni şi eu ucigaş, aş intra în rîndul lor. De aceea am refuzat să-i ucid. Nu i-am ucis pentru că nu-i pot ierta. Pe urmă, aceste nopţi nu sînt numai problema mea personală. Sînt problema fiecărui om care a simţit mirosul acru al unui rug. Sau care va ajunge într-o zi să-l simtă, după ce a trăit cu iluzia că el nu va fi niciodată ameninţat.
LXV
       — Chiar şi numai pentru atît, şi am nevoie de colinele acestea. Să vin aici din Florenţa, să le pot vorbi inchizitorilor cum le vorbeam în vis. Cred că ţin minte aproape cuvînt cu cuvînt ce le-am spus. Şi vorbeam fără nici o teamă că m-ar putea costa viaţa... „Eu aştept o religie care să nu spună «trebuie să murim», ci, dimpotrivă, «trebuie să trăim». Căci în afara acestei vieţi nu mai există nimic. Căutaţi-1 pe Dumnezeu, dacă vă interesează, numai pe lumea aceasta. Dacă nu-l veţi găsi aici, printre arbori şi păsări, printre rîurile care curg sau pe ţărmul mărilor, prin cetăţi sau în singurătatea pădurii, nu-l veţi mai vedea niciodată. Aici e singura speranţă. Cine e în stare să spere trebuie să urască moartea şi să vă urască pe voi. Suindu-mă pe rug, aş renunţa să-l mai caut pe Dumnezeu. De ce mă siliţi, inchizito-
221
    rilor, să întorc spatele lui Dumnezeu, dacă: pretindeţi că-1 slujiţi ?“
      —   Şi ce ţi-au răspuns ?
      —      Se uitau la mine ca la un nebun... „Eram născut numai pentru dragoste, eram pregătit numai să întind mîinile spre viaţă, fremătînd de iubire, şi voi mi-aţi sfîşiat această iluzie dincolo de care am văzut iarba plină de sînge. Dragostea din mine a trebuit să se retragă înfricoşată. Şi m-am îngrozit simţind cum îmi înăbuşă pieptul un urlet de lup, un urlet care se cerea auzit, să cutremure cerul şi pe Dumnezeu. Am descoperit în felul acesta că sînt o fiară, o fiară singură, cutreierînd pădurile bolnavă de singurătate. Noaptea, în mijlocul pădurii întunecoase, cînd vîntul se opreşte şi stelele se lovesc de vîrfurile brazilor, această singurătate mă înnebuneşte, mă strînge de gît, sapă în mine, cum sapă oamenii fîntînile, şi în loc de apă nu izvorăşte decît începutul acela de urlet trist, în stare să mă omoare. De ce-a trebuit să aflu asta, cînd eu nu voiam decît să ard în iubirea mea ca într-un rug nedureros? Acum, nu mai pot să am o dragoste fără tristeţi şi fără nici o vină. Dumnezeu ştie prea bine căi dintre toate adevărurile pămîntului, eu am vrut j să le cunosc numai pe cele pline de lumină, fe- j rindu-mă de sînge şi de lupi. Şi voi nu numai i că aţi asmuţit lupii împotriva mea, nu v-aţi; mulţumit să mă umpleţi de groază, dar în mine j însumi aţi făcut să urle rănile ca o haită căre i mă sfîşie. Cum să mă apăr împotriva rănilor:
222
     mele ? Cum să mă apăr împotriva tristeţii care îmi împuţinează iubirea şi o umileşte? Azi-noapte toate rănile mele refuzau să adoarmă şi mă ameninţau. Şi v-am revăzut judecind între luminări. Puteţi acum să vă ocupaţi de alte victime, să-i obligaţi pe alţii să abjure sau să se urce pe rug. Rănile mele vor continua treaba pe care aţi început-o silindu-mă să abjur. Ele sînt aliaţii voştri. Nu, nu mai e necesar să faceţi ultimul gest, să stnngeţi laţul după ce mi l-aţi pus de gît. Ultima treabă a călăului, cea mai urîtă, cea care aduce moartea o vor face rănile mele, scutindu-vă de acest efort neplăcut. Ele îmi dau tîrcoale noaptea ca să nu fug şi să nu le scap. Ştiu, nu mă vor lăsa pină nu mă vor ucide, dar vor s-o facă încet, fără să atragă prea mult atenţia, aşa cum au învăţat de la voi. E o artă să ucizi în numele lui Dumnezeu, şi nimeni n-o cunoaşte mai bine decît Inchiziţia. “
       —   Vei suporta, Galilei ?
       —   Ce anume ?
       —     Rugul. Sau spune-i cum vrei tu. Mă refer la partea din tine care aparţine Inchiziţiei.
       —     Te înşeli. Nimic din mine nu aparţine Inchiziţiei.
       —   Cenuşa.
       —     M-am încăpăţînat în iubire cît am putut, chiar în clipele cînd am început să mă îndoiesc că aveam dreptate. Ai văzut, cu cît îmi vorbeai mai mult despre ce s-a întîmplat, eu atît mai mult eu îţi vorbeam despre foamea
223
    mea de dragoste. Dar ştiam încă din clipele acelea că iubirea nu mă va apăra pînă la capăt de şerpi. Auzeam încă din clipele acelea un început de urlet în mine de care mă temeam. El era dovada că treaba începută de Inchiziţie începea să dea rezultate. Şi ştiam că aceasta era cea mai mare primejdie, că se apropia momentul cînd voi fi aruncat ca unei haite rănilor mele. Am început să umblu pe aceste coline ca o fiară stigmatizată, însemnată cu fierul roşu, o fiară care fuge de rănile ei. De nopţi întregi numai asta visez. Cum mă urmăresc rănile mele. Cum se cască gurile lor însîngerate şi se pregătesc să muşte şi mai adînc din mine.
LXVI
      —   Tremuri, Galilei.
      —     Am visat că voiam să-mi dau foc rănilor, să le prefac în lumină. Pe urmă m-am speriat şi am luat-o la fugă. Şi deodată am păşit în gol. N-am mai simţit nimic sub picioare. Am început să mă prăbuşesc. Dar mă prăbuşeam încet, aveam timp să gîndesc. Mă gîndeam că ar fi fost destul să rostesc un cuvînt, ca să opresc alunecarea aceea. Şi nu mi-1 aduceam aminte. Mîinile şi picioarele îmi sîngerau, cădeam într-un fel de prăpastie, deasupra mea stelele se îndepărtau şi îmi ziceam că peste cîteva clipe cerul se va stinge ca o luminare, dacă nu-mi aminteam cuvîntul de care aveam nevoie... Din disperare am strigat. Şi atunci m-am trezit. Deasupra mea cerul arăta la fel cum îl visasem. Cu aceleaşi stele... Şi am rămas aşa, fără să fac o mişcare, repetînd aceeaşi
225
   întrebare mereu, ca să nu adorm iarăşi: Doamne, care era oare cuvîntul acela ? Să-l ştiu, altfel nu voi mai avea curajul să închid ochii... Deodată am auzit un foşnet care nu era al chiparoşilor. Parcă era nisip. Sau un val. Nu, nu se poate, mi-am zis, marea e departe. Dar tocmai în clipa aceea un zgomot de val nu mi-a mai lăsat nici o îndoială... Am întors capul şi prin întuneric am ghicit siluetele negre ale eucalipţilor şi coliba de paie. Eram chiar în spatele ei. Nu vedeam mormîntul lui Alexandru. In schimb, la un pas de mine am desluşit stînca rotundă. Jumătate albă, jumătate mai neagră decît noaptea... Şi mai era cineva acolo în apropiere. O umbră al cărei profil nu-l distingeam bine din pricina întunericului. Nu era, cumva, zeiţa ? Voia să-şi ia rămas bun ? Urmărea crengile eucalipţilor îndoite de vînt, ca şi cum voia să se despartă treptat de fiecare amănunt... „De ce trebuie să mori ?“ am întrebat eu. Umbra a tăcut. Nici măcar nu s-a întors spre mine. Urmărea în continuare crengile eucalipţilor şi cerul. „Spu- j ne-mi măcar ce cuvînt trebuie să rostesc dacă j mă voi prăbuşi din nou“... Dar nici de data ; aceasta nu mi-a răspuns nimic. Am simţit o i duioşie ciudată în mine. Şi m-am pomenit gîn- ] dind cu glas tare : „Iubirea a fost scopul vieţii j mele şi, iată, l-am atins.u In clipa aceea am;j auzit un murmur în dreptul stîncii : „Nu fe-: ricirea a fost scopul tău ?tt „Poate că da, fe-: ricireaa, am răspuns şi am tăcut, aşteptînd.:
226
     „Dar fericirea nu e decît o formă a adevărului, Galilei“, a adăugat glasul acela care nu semăna cu al zeiţei... Au trecut ci te va clipe în care n-am mai auzit decît vîntul, o pasăre ţipînd în deşert, un val, foşnetul eucalipţilor... Umbra care privea crengile şi stelele dispăruse... Ui-tîndu-mă prin întuneric spre stîncă, am vorbit puţin mai tare ca să-mi dau curaj. „Ce cuvînt trebuie să rostesc dacă mă voi prăbuşi din nou ?u... Şi din nou murmurul. „Vino altă dată, Galilei“... Deasupra mea stelele deveneau palide. Şi nu mai auzeam foşnetul mării şi al nisipului. Cînd am scrutat întunericul, chiparoşii se vedeau destul de clar în noapte...
LXVII
       —     Intre mine şi Nero nu mai e acum decît o diferenţă.
       —   Care, Galilei ?
       —     Eu n-am la îndemînă un imperiu. Nu am decît singurătatea mea. Această singurătate care e unicul loc unde pot să fiu, fără să vadă nimeni, deznădăjduit. Şi dintr-un singur pas să sper iarăşi.
       —   Nu eşti înţelept.
       —     N-am fost niciodată... Ştiu ce vrei să spui: ca să nu mai fii singur, trebuie să împărţi ceea ce simţi cu alţii. Nu e însă atît de simplu. Eu sînt aproape mort, şi cine vrea să aibă de-a face cu morţii ? Intr-o zi, îmi înfloreau rănile şi mergeam pe aceste coline ca un salcîm înflorit. Lumea se mira. „Ce se întîmplă, Galilei ?“ Iar eu răspundeam trist şi orgolios: „îmi umplu ca de obicei rănile de soare, ca să
228
      le pot suporta." Altădată dormeam cu ochii întredeschişi, uitîndu-mă în jur. La început am crezut că era o vizuină unde stăteam şi priveam iarba înălbită afară de soarele amiezii. Apoi mi-am dat seama că mă aflam intr-un clopot uriaş şi împăienjenit care nu mai bătuse, probabil, de mult. Era o linişte veche înlăuntru şi aerul începuse să ruginească, dar nu-mi păsa nici de timp, nici de singurătate. In schimb, mă teroriza gîndul că de la o clipă la alta s-ar putea să clatine cineva clopotul, să-mi stîr-nească toate amintirile... Dar acum nu mai vreau stavile între mine şi lume. Şi dacă singurătatea va deveni ea o asemenea stavilă voi renunţa şi la ea.
LXVIII
      — Inchizitorul a venit în cabană şi mi-a spus ca de obicei, privindu-mă batjocoritor, i fără să scoată un sunet : „Dacă vei vorbi, Ga- j lilei, şerpii se vor trezi şi te vor muşca“. I-am ; răspuns la fel : „Dar cînd se vor stinge lumi- ; ; nările vei vorbi tu“. „Da, Galilei, ai dreptate, j dar de unde ştii ? „Te-am mai visat, i-am zis. ]* Te cunosc.44 S-a uitat lung la mine. „Atunci;,1 i cunoşti cum se termină toate acestea ?“ „Cum ?tt.];;! Nu mi-a răspuns. A zîmbit numai. Un zîmbet.j î uleios, cinic, arătîndu-şi dinţii galbeni şi pu-;j i treziţi. „Dar dacă visez ?“ am întrebat eu. A,] '; zîmbit din nou. „Pînă să te trezeşti vei fi j | mort, Galilei.44 Luminările erau ajunse la ca- î i păt. Cădeau ultimele picături de seu. Peste' ; cîteva clipe flacăra lor urma să se stingă. S-a ; lăsat o tăcere grea şi nu mai ştiam dacă m-am :
230
     trezit sau murisem. Apoi, brusc, eram iarăşi Nero. Le ţineam un discurs romanilor înainte de a da foc Romei. Ei mă ascultau împietriţi... „Mă uit cu scîrbă la voi ca la nişte şobolani şi mă gîndesc cum veţi arde peste cîteva ceasuri, după ce voi incendia Roma. Nu încercaţi să scăpaţi. Am pus străji la marginea cetăţii şi cine va încerca să iasă va fi jupuit de viu. Vreau să vă văd pe toţi ca pe nişte miei puşi la frigare. Meritaţi asta. Şi în zadar încercaţi să vă guduraţi la picioarele mele, peste cîteva ceasuri veţi arde. Ştiu, vouă nu vă vine să credeţi. Credeţi că glumesc, că n-am înnebunit de-a binelea. Vă închipuiţi că vor arde numai unii şi voi veţi scăpa. Speraţi şi surîdeţi, în timp ce în sinea voastră mă socotiţi cel mai smintit călău. N-aveţi curajul nici măcar să vă uitaţi în ochii mei de teamă să nu vă citesc gîndurile. Dacă aţi fi încercat să mă ucideţi, v-aş fi prins şi v-aş fi condamnat la moarte, dar cel puţin v-aş fi respectat. Şi cu o clipă înainte de a vă arunca fiarelor sau chiar în clipa cînd eraţi sfîşiaţi în arenă şi sîngele vostru uda nisipul, v-aş fi iertat. Aşa, veţi muri dispreţuiţi. Nu meritaţi decît dispreţ. De aceea, după ce Roma va arde pînă la temelii, voi porunci să fie adunată cenuşa şi aruncată în Tibru ca un lucru ruşinos. Nici măcar cenuşa nu merită să rămînă după voi“... Unul dintre cei care mă as-
231
     cultau s-a apropiat atunci de mine. Şi cînd i-am văzut faţa, am recunoscut iarăşi, cu groază, în el pe inchizitor. „înainte să mori, am vrut să fii călău, Galilei. Să ştii şi tu ce simte un călău/ Şi a izbucnit în rîs.
           LXIX
      —     Eu sînt de vină, Galilei. Ţi-am răscolit, poate, prea mult amintirile.
      —     Tu n-ai făcut decît să mă aşezi în faţa destinului meu şi să-mi spui : Iată, Galilei, destinul tău. Cei ce-au abjurat nu pot să-şi umple rănile de soare şi să-şi strige mîndria...
      —     Am vrut să înţelegi ce nume are tristeţea ta.
      —     Atunci ai reuşit. M-ai făcut să văd limpede şi acesta era, poate, lucrul cel mai dificil. O poveste spune că zeii dau omului moartea cea mai potrivită pentru a-şi recapitula sintetic viaţa. Şi dacă toată viaţa mea a fost o amînare a rugului, cum aş putea să fiu în ultima clipă altfel ?
      —   Dar Inchiziţia nu glumeşte, Galilei.
      —     Ştiu. Ea a făcut şi din Dumnezeu un ucigaş. Şi nici în somn n-am uitat asta. Era o
233
    lună veninoasă, rea. O lună bolnavă care a-nunţa cutremure sau alte grozăvii. Toată lumea discuta despre asta. Se uitau la lună şi se temeau. In acest timp, eu vedeam cum pe lună colcăiau şerpii. Erau neliniştiţi şi parcă se tîrau pe pielea mea. Dumnezeu însuşi mă ameninţa acum. Avea ochii sticloşi, buzele subţiri şi crude. „Eu am creat rugurile, mi-a spus el. împotrivindu-te lor, mi te împotriveşti mie. îngenunchind în faţa lor, îngenunchezi în faţa mea.“ „Dar eu nu pot, Doamne, să mă rog la fel cum urăsc. Dacă îngenunchez, vreau s-o fac în faţa frumuseţii lumii. De ce-ai ales Inchiziţia şi şerpii să te apere, cînd puteai să ceri asta chiparoşilor şi ierbii înflorite, cum au făcut alţi zei, mai puţin cruzi ? Crezi că lumea va putea iubi un dumnezeu care ucide la fel ca orice călău şi care se teme de adevăr ? Inchiziţia ţi-a dat un chip sîngeros.tt „Mă înfrunţi ?w m-a întrebat el cu glas mînios. „Nu, Doamne, vreau să nu fiu indiferent. M-am ho-tărît să încep cu asta în orice situaţie.46
      —     Chiar dacă numai ai visat aceste vorbe, ele îmi arată, Galilei, că ai înţeles în sfîrşit un lucru fără de care nu poţi judeca ceea ce ţi s-a întîmplat. Că abjurarea ta nu te-a privit numai pe tine.
      —   Ce vrei să spui ?
      —     Ea poate lua lumii orice speranţă luîndu-i credinţa în adevăr. Şi într-o lume perfect deznădăjduită, cruzimea ar rămîne singura soluţie. Iată de ce, fără voia ta, ai fost de partea In-
234
    chiziţiei. Cei care au tremurat de frica zeilor, le-au umplut mîinile de sînge, Galilei. Intr-o lume în care adevărul şi curajul ar fi fost fireşti, Dumnezeu n-ar fi ajuns un ucigaş.
       — Am vrut să caut adevărul şi, se pare, l-am găsit.,
LXX
       —     Dar tu ai ştiut de la început că pumîn-tul se învîrteşte.
       —     Altceva n-am ştiut. Intr-o noapte, în faţa tribunalului Inchiziţiei, mi s-a făcut frică să nu strig ceea ce altădată şoptisem. Şi ain-tr-o dată m-am gîndit că tocmai de aceea reveneam mereu în faţa lor. Va să zică, asta era viaţa mea. Din moment ce am abjurat o dată, trebuia să abjur mereu. Nu te-am crezut cînd mi-ai spus asta, dar acum simţeam că ai avut dreptate. Pentru prima oară am înţeles pînă la capăt că nu există numai lumina care scaldă colinele. Există şi o lumină pe care o aruncă rugurile şi care te face vinovat chiar dacă te-ai mulţumit să priveşti totul cu tristeţe. Dacă aş ignora acest adevăr, mi-am zis, la ce mi-ar mai folosi celelalte ? Întîlnirea cu Inchiziţia m-a schimbat mai mult decît am crezut.
236
       —      Cred că misiunea mea s-a încheiat, Ga-lilei.
       —      Şi care a fost misiunea ta ? Să-mi arăţi rugul?
       —      Nu. Să-ţi arăt preţul iubirii pe care tu o separai de adevăr.
       —      Am iubit din toată inima aceste coline într-o vreme cînd nu ştiam că voi avea nevoie de ele. Ceea ce am aflat nou este că nu ne-am născut pentru a fi ca arborii. Cu toate că jumătate din mine asta a vrut.
       —   Te-ai temut, Galilei. De aceea.
       —   Acum, lasă-mă. Vreau să rămîn liniştit.
LXXI
     —     Te las, Galilei. Iţi ajung cuvintele tale acum.
     —     Cuvintele mele ? Am visat că tocmai ele se transformau în lupi, se strîngeau în haită şi mă urmăreau, gata să-mi sară în gîtlej şi să mă sfîşie. Tot ce-am gîndit şi ce-am spus altădată se întorcea împotriva mea. Era plină pădurea de urletul lupilor. Mă înconjurau din toate părţile şi mi-am zis că nu mai aveam scăpare. Mai ales că haita creştea. Se adăugau mereu alţi lupi. înţelegeam asta după urletele care se ridicau de peste tot. Apoi mi-am dat i seama că fiecare cuvînt pe care îl gîndeam sau îl şopteam se transforma într-un lup. Trebuia să nu mă mai gîndesc la nimic, să evit vorbele, să-mi îngrop faţa în palme, gol de orice idee.
238
       ■— Iată unde te-a adus prudenţa, Galilei. Să-ţi fie teamă de propriile tale cuvinte.
       —     Iată unde m-a adus Inchiziţia. Intr-un punct unde inteligenţa mea se opune fericirii. Ea sporeşte singurătatea în jurul meu şi atunci mă tem de cuvinte.
       —     Cu aceleaşi cuvinte, poţi să speri sau să deznădăjduieşti, poţi să fii de partea Inchiziţiei sau împotriva ei.
       —   Ştiu.
       —     Nu trebuie să fugi de cuvintele tale. Trebuie să te hotărăşti însă să le foloseşti în favoarea a ceea ce simţi. Adu-ţi aminte că Inchiziţia a adus şerpii în somnul tău tocmai pentru a-ţi încleşta buzele...
       —     Ştiu. Şi am ştiut-o tot timpul. Şi azi-noapte în faţa oracolului.
       —   Ai fost din nou ? Nu mi-ai povestit.
       —   Da, am fost. Pentru ultima oară.
       —   Ce s-a întîmplat ?
       —     Aceeaşi stîncă jumătate albă şi jumătate neagră. Şi aceeaşi voce m-a întrebat: „De ce ai abjurat, Galilei ?“ M-am gîndit: ce să-i spun mai întîi ? Mă uitam la umbra eucalipţilor, la florile galbene şi calde, la coliba de paie... Pe urmă am început să vorbesc : „Nu puteam depune mărturie decît trăind. Trebuia să spun tot ce-am simţit acolo. De ce să creadă lumea că am murit pentru un adevăr abstract cînd, de fapt, eu am iubit pământul?44 M-am oprit. Era atîta linişte încît mi se părea fără noimă să mă explic unei stînci... Totuşi, cineva vor-
239
    bea acolo. „Ai vrut să afli ceva, Galilei.“ „Da. Un cuvînt. Sau ceva asemănător. Un adevăr pe care să-l rostesc cînd simt că alunec în gol.“ „Dar tu îl cunoşti, Galilei.“ „îl cunosc ? Aminteşte-mi-l.“ „Ţi-1 amintesc. Eppur, si muove“... Au urmat cîteva clipe în care nu s-a auzit decît bîzîitul viespilor pe florile de pe mormînt. Apoi, aceeaşi voce a adăugat. „Dar e timpul să nu mai desparţi adevărul de iubire, Galilei“... Asta a fost totul. Sau aproape totul...
      —   De ce spui „aproape totul“ ?
      —     Umbra eucalipţilor se alungea în iarbă şi am vrut să plec cînd, din senin, coliba de paie a luat foc. Pînă să mă dezmeticesc, în faţa mea n-a mai fost decît o movilă mică de cenuşă...
         Lxxn
       —   Galilei, nu mai ai nevoie de mine.
       —      Şi dacă lumea nu va vrea să uite abjurarea ? Dar... nu mă mai asculţi ? Şi de ce... Doamne, ce se petrece ?
241
LXXII!
      ...Cel puţin dacă i-aş fi văzut faţa, să ştiu cu cine am vorbit. Dar nu i-am văzut decît trupul acoperit de vipere dormind. Deodată, cum stăm de vorbă, l-am văzut stînd în pat, pe acelaşi pat unde s-a aflat pădurarul şi unde m-am visat pe mine... M-am apropiat în vîr-ful picioarelor, să nu fac nici un zgomot, voiam să-i văd ochii, să-i fac semn să nu scoată nici un sunet pînă voi pune un ceaun cu lapte la fiert, dar nu-i zăream faţa din pricina mîi-nilor care o acopereau. N-am mai făcut nici o mişcare şi m-am rugat să încremenească totul astfel, cînd pe perete am văzut lucind nişte lumini ciudate. în curte ardea un rug uriaş pe care vîntul amestecat cu ploaie îl aţîţa, biciu-
242
    ind flăcările. Totul părea cufundat într-un somn adînc, pădurea, lumea, şerpii, iar eu stăteam nemişcat intre rug şi şerpii pe care nu voiam să-i trezesc vorbind. De aceea am încercat să adorm şi eu, în picioare. Din cînd în cînd, mă trezeam. Şerpii erau tot acolo, nemişcaţi, focul ardea în continuare, dimineaţa mirosea a cenuşă şi mă întrebam cît va dura astfel. Pe urmă am adormit pentru mai multă vreme şi cînd m-am trezit şerpii coborau, iar în pat nu mai era nimeni. Afară focul arsese ultimele lemne şi ploua peste cenuşa caldă...
      Oare visez ? Poate cel care mă întreba era o parte din mine şi pînă la urmă şerpii tot nu m-au cruţat. Iar acum am nevoie de un nume nou pentru speranţele mele... Sau soarta mea e să fiu urmărit de un rug ? Chiar dacă nu mă aude nimeni, voi repeta că rugul nu este o soluţie. Nu este soluţia. El n-are niciodată dreptate. Dar revăd cabana, luminările şi-l aud pe inchizitor : „Galilei, dacă vei vorbi vei trezi şerpii*. Intr-o noapte, va adăuga, desigur : „Galilei, dacă vei gîndi vei trezi şerpii*. Apoi : „Galilei, dacă vei simţi vei trezi şerpii44. Nimic nu-l dezvinovăţeşte pînă la capăt pe cel ce a abjurat. In cele din urmă, cineva va vorbi tare, iar şerpii se vor trezi. Cel puţin, prefer să fiu eu acela care vorbeşte şi să spun cu
243
    toată convingerea de care sînt în stare că pă-mlntul se învlrteşte. Cîtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există Inchiziţie perfectă. Şi chiar dacă nopţile m-au învins, acum nu mai pot să despart adevărul de iubire. Ele n-au dreptate decît împreună. Acum ştiu.
         De acelaşi autor
   UMBRA CUVINTELOR, definiţii lirice
     DRUMURI PRIN MEMORIE, Egipt-Grecia,
                                    Premiul Uniunii Scriitorilor
   DRUMURI PRIN MEMORIE, Italia MITOLOGII SUBIECTIVE
    In pregătire
   SCRISORI IMAGINARE CAMINANTE, jurnal mexican UN MUZEU IN LABIRINT, eseuri despre artă MUNTELE VAGABOND, roman ECHINOCŢIUL DE TOAMNA, versuri
                        Lector: MAGDALENA BEDROSIAN Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
                   Apărut: 1978. Bun de tipar: 17.10.1978. Tiraj 30000 ex. broşate. Hirtie Scris I A de 80 ginii. Coli ed. 6,22. Coli tipo 15,25. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici: 8R—31_
                         Tiparul executat sub comanda nr. 2406 la
                        întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1913* str. Grigore Alexandrescu nr. 89—9? Bucureşti,
                          Republica Socialistă România